EDITURA ŞTIINŢIFICĂ Şl ENCICLOPEDICĂ
987
#
Redactor: ANICUŢA TUDOR
Tehnoredactor: ANGELA ILOVAN
*
Supracoperta şi coperta ADRIAN IONESCU
„PREFAŢĂ
înnoirea şi îmbogăţirea vocabularului, în cadrul evoluţiei permanente a limbii, determină, îndeosebi în perioadele de puternică dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii, apariţia de noi şi numeroase dicţionare. Acest fenomen este caracteristic ultimelor decenii, cînd, fără a se renunţa la enciclopedii, lexicoane sau dicţionare de mari proporţii, apar din ce în ce mai multe şi mai variate dicţionare, limitate atît în privinţa numărului de cuvinte, cît şi a spaţiului acordat definiţiilor, a înregistrării şi explicării sensurilor. Dicţionarelor explicative unilingve, relativ puţine la număr, li s-au adăugat, şi li se adaugă mereu, numeroase dicţionare pe domenii (filozofie, economie, literaturi, estetică, matematică, medicină, ştiinţe ale naturii etc.), redactate la un nivel de accesibilitate corespunzător unui mare număr de cititori. Acestea, ca şi dicţionarele speciale (de neologisme, de sinonime, frazeologice, ortografice şi ortoepice), sînt de un real folos în epoca actuală, cînd ştiinţa şi tehnica pătrund tot mai adine în sînul maselor largi ale poporului.
în cadrul larg al lexicografiei noastre actuale, un loc ^deosebit ocupă dicţionarele explicative generale (a se vedea clasificarea făcută de Mircea Seche în Schiţă de istorie a lexicografiei române, voi. II, pag. 80—194), în rîndul cărora se înscrie şi lucrarea de faţă. Publicate, de obicei, într-un singur volum, aceste dicţionare, cu un pronunţat caracter practic, se adresează cititorilor de toate categoriile.
Gea dinţii problemă, de mare importanţă, pe care o ridică alcătuirea unui astfel de dicţionar este stabilirea criteriului de selectare a cuvintelor pe care acesta să le cuprindă. Considerăm că satisfacerea necesităţilor de informare a publicului căruia ne adresăm, cititori de diverse categorii care au nevoie de un auxiliar accesibil pentru o informare rapidă în legătură cu sensul unor cuvinte, trebuie să fie principiul călăuzitor în această acţiune.
Procedînd in virtutea acestui principiu, am inclus în dicţionarul de faţă cuvinte din toate sferele de activitate, termenii din limba comună răspîndiţi pe întregul teritoriu al limbii noastre, precum şi regionalismele care circulă pe o arie mai vastă şi sînt folosite în operele lor de către scriitorii consacraţi. Pe baza acestui criteriu am introdus şi cuvinte învechite, care denumesc realităţi din trecut, întîlnite de cititori fie în lucrări beletristice, fie în tratate de istorie, de arheologie, în unele producţii folclorice etc.
Am înregistrat, de asemenea, un însemnat număr de neologisme, în marea lor majoritate termeni ştiinţifici, importanţi şi necesari terminologiei noastre ştiinţifice şi care reprezintă, pentru limba noastră, un factor important de progres în contextul actual al dezvoltării ştiinţelor pe plan mondial.
Nu am introdus în dicţionar unele formaţii artificiale, forţate, întîlnite ocazional mai ales în lucrări din domeniul literar, cuvinte care au puţine şanse de a se răspîndi, de a se generaliza. Considerăm că dicţionarul trebuie să constituie nu numai un instrument de informare, ci şi un mijloc de promovare a unei limbi corecte din toate punctele de vedere.
6
Pentru a ne putea încadra în limitele stabilite şi trata în mod corespunzător cuvintele rrmi importante, am renunţat la includerea unor diminutive sau derivate, ea infinitivele lungi, participiile devenita substantive mai puţin frecvente, şi a căror valoare substantivală este uneori greu de distins de cea verbală. Plecînd de la cuvîntul-bază, astfel de cuvinte sînt uşor de înţeles şi de folosit de către cititori.
Definiţia, explicarea sensului cuvintelor, constituie partea fundamentală, elementul principal al unui articol de dicţionar explicativ, determinat de însuşi caracterul său. Acest fapt ne-a determinat să depunem toată străduinţa şi să utilizăm toate sursele de informare de care am putut dispune pentru ca definiţiile date cuvintelor să fie corecte şi, mai ales în cazul termenilor ştiinţifici, să corespundă nivelului actual al dezvoltării ştiinţelor.
Cuvintelor din fondul comun, vechi al limbii, dintre care unele au dezvoltat mai multe sensuri, proprii sau figurate, expresii şi locuţiuni, le-am acordat o atenţie deosebită şi un spaţiu corespunzător.
Definiţiile cuvintelor sînt însoţite uneori de aşa numitele exemple redacţionale ori de citate, scurte extrase de regulă din scriitorii noştri clasici. Exemplele redacţionale se dau mai ales la prepoziţii şi conjuncţii (numite de obicei unelte gramaticale), pentru a ilustra funcţiile pe care le îndeplinesc în vorbire, în asocierea cuvintelor pentru a alcătui propoziţii şi fraze. Citatele din operele scriitorilor sau din literatura populară ajută la înţelegerea unor definiţii, ilustrează sensuri figurate, atestă folosirea unor cuvinte mai vechi care sînt pe cale de a fi abandopate etc. Am dat însă puţine citate, caracterul dicţionarului şi dimensiunile lui nepermiţînd un număr mai mare.
In munca noastră la această fază a lucrării, ca de altfel şi la alte faze, am beneficiat de experienţa cîştigată prin colaborarea la Dicţionarul limbii române al Academiei, serie veche (DA) şi serie nouă (DLR) şi la Dicţionarul limbii române literare contemporane, în 4 vol., elaborat în cadrul institutelor de lingvistică din Bucureşti şi Cluj-Napoca.
Colaborarea la Dicţionarul enciclopedic român, în 4 vol., elaborat în cadrul Editurii Politice, iar mai tîrziu la Micul dicţionar enciclopedic, elaborat de Editura Ştiinţifica şi Enciclopedică, mi-a dat posibilitatea să discut cu specialişti numeroase probleme in legătură cu definirea termenilor ştiinţifici şi tehnici, fapt care mi-a uşurat înţelegerea specificului acestor termeni şi aplicarea normelor lexicografice la redarea lor în dicţionar, fără a ştirbi sau denatura conţinutul ştiinţific.
Un ajutor preţios l-am avut şi în consultarea Dicţionarului explicaţia al limbii române (DEX), elabprat de Institutul de Lingvistică din Bucureşti, a Dicţionarului de neologisme, de Florian Marcu şi Constant Mânec a, a numeroase dicţionare speciale din diferite domenii ale ştiinţei (despre care am vorbit la începutul acestei Prefeţe)% ca şi a altor dicţionare româneşti mai vechi, a unor dicţionare străine etc.
Ţinînd seamă dé dorinţa manifestată de numeroşi oameni, de diferite vîrste şi profesii, de a cunoaşte originea unor cuvinte, am încercat să satisfacem, chiar dacă am reuşit numai fn parte, această dorinţă.
EtimologiJe nu conferă însă lucrării calitatea de a fi şi un dicţionar etimologic, din cauză ca indicaţiile pe care le dăm nu cuprind date complete, cu amănunte de ordin strict lingvistic (evoluţia fonetică a cuvintelor, faze intermediare, sufixele cu care s-au format unii termeni etc.).
In general, etimologii mai dezvoltate s-au dat la termenii ştiinţifici, formaţii savante, în marea majoritate a cazurilor din elemente de origine greacă sau latină. Am avut în vedere faptul că în felul acesta termenii ştiinţifici vor fi mult mai uşor înţeleşi, reţinuţi şi folosiţi corect. Dacă un cuvînt ca neologism nu spune nimic unui cititor (necunoscător al limbii greceşti) cînd îl întîlneşte pentru prima dată, va găsi in acest dicţionar, pe lingă informaţia că noi l-am împrumutat din francezul néologisme, şi că el a fast format din ne&- (provenit din gr. neos ,,nou“) + logos „cuvînt“ (adică
„euvînt nou44). La echinocţiu, Împrumutat din lat. aequinocîium sau din fr. équinoxe se mai precizează că este format din echi- (din lat. aequus „egal44) + „noapte44, echinocţiu! fiind momentul cînd ziua este egală cu noaptea.
Sînt şi etimologii interesante pentru cititori, prin originalitatea lor. Astfel, amoniac, din fr. ammoniaque, gr. ammoniakon, vine de la numele zeului egiptean Ammon, lîngă templul căruia, din Libia, s-a descoperit sarea din care se prepară acest element chimic. Cravată, din fr, cravate, denumea iniţial „cravata64 cavalerilor croaţi (in fr. Croates) dintr-un regiment din timpul lui Ludovic al XIV-lea.
ţ „ Există în lucrarea de faţă cuvinte la care lipseşte etimologia, chiar dacă pentru uneîe se găseşte în alte dicţionare. Aceasta din cauză că originea cuvintelor respective 'este fie necunoscută, fie discutabilă, controversată. De asemenea, nu s-a dat originea , mai îndepărtată a unor cuvinte atunci cînd ea nu aduce nimic nou faţă de ceea ce se cuprinde în termenul din limba din care am împrumutat cuvîntuL
La cuvintele moştenite din fondul autohton, recunoscute ca atare in lingvistica noastră, am dat drept etimologie menţiunea : Cuv. autohton, şi nu: „Cf. albanezul..
Atragem atenţia cititorilor că la etimologia cuvintelor moştenite din limba latină, adică păstrate din această limbă, cuvin tul latinesc respectiv nu este precedat de menţiunea „Din44 (ex. casă... |JLat. casa,.. ||), in timp ce la cele împrumutate ulterior din latină (sau din alte limbi), etimologia începe cu „Din44 (ex. clasic, ... jj Din fr. classique, lat. classicus [[).
Am amintit mai sus că sînt cuvinte a căror etimologie nu este dată, invoeînd, intre alte motive, faptul că în momentul de faţă ea este controversată, discutabilă. Intr-adevăr, în ultimul timp au apărut multe studii, româneşti şi străine, care vin cu sugestii etimologice noi. în unele cazuri acestea nu pot fi considerate încă sigure, definitive, ceea ce ne-a făcut să avem anumite rezerve. Dar, In acelaşi timp, pe altele le-am considerat ca sigure şi le-am acceptat. De aceea, se cuvine să menţionăm aici că pe lingă dicţionare sau alte surse mai vechi, ne-au fost de un real folos pentru stabilirea etimologiilor numeroase articole care au apărut în revistele de specialitate („Limba română44, „Studii şi cercetări lingvistice44, „Cercetări de lingvistică44 ş.a.), ca şi lucrările acad. Al. Graur: Etimologii româneşti, 1963, Alte etimologii româneşti, 1975, Dicţionar de cuvinte călătoare, 1978, lucrarea lui Theodor Hristea, Probleme de etimologie. 1968, a lui Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, 1983 ş.a. Informaţiile în legătură cu etimologia neologismelor intrate In limba noastră prin intermediul limbii franceze le-am luat mai ales din Nouveau Dictionnaire étymologique et historique, ediţia a V-a, 1981, de Albert Dauzat, Jean Dubois şi Henri Mitterand.
Un preţios ajutor pentru stabilirea etimologiilor din unele limbi străine l-am primit din partea prof. dr. docent loan Pătruţ	şi	conf.	univ. dr. Vladimir	Drimba, cărora
le exprimăm pe această cale	mulţumirile	noastre.
Alcătuirea acestui dicţionar ne-a fost sugerată de conducerea Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice, din partea căreia am primit şi sprijinul necesar pentru durerea lucrării îa bun sfîrşit. O muncă asiduă, devotată şi competentă a depus redactorul principal Anicuţa Tu dor, de îa pregătirea manuscrisului pentru tipar şi pînă la apariţia cărţii. Apreciem şi	sugestiile	pe	care	le-am primit de	la	redactorul
principal Marieta Pietreanu,	care a citit o	parte	a lucrării. Tuturor	le aducem
pe această cale mulţumirile noastre călduroase.
8
în lista care urmează indicăm modul cum se pronunţă unele litere folosite în etimologii şi care nu se găsesc în alfabetul limbii române ori se pronunţă altfel decit în acest alfabet.
în cuvinte din limbile slave
c — ţ (bg., ser. cetina ,,ţelină“) â = ce, ci (si. casu „ceas44) e — ea (sl. creda „cireada44)
9 = ge> g* (ca în rom. geam, gigant) j — i semivocalic (ca în rom. iarbă) y = î (rus. kasynka „easîncă44) s = ş (ca în rom. şase) i — j (sl. koza „coajă44) t\ V = t, l palataiizaţi (rostiţi muiat)
în cuvinte de origine turcă
â = a lung (pronunţat cu o durată mai lungă decît a românesc) i = i (ca în rom. lină) î = î lung
c =* ge, gi (ca în rom. ger, ginere) g =* ce, d (ca în rofn. cer, cine)
g — nu se pronunţă, ci marchează hiatul dintre două vocale, iar la sfîrşit de silabă, lungimea vocalei precedente. în vechea osmanlîie avea valoarea lui gamma grecesc (rostit, aproximativ, gh) y «= i semivocalic
â (în arabă) «= a lung
ABREVIERI
acc.
a$- j
adp ,dem.
adj. nehot.
adj. pos.
adv.
agr.
agrom
alb.
amerind.
anat.
an trop.
aor.
apic.
ar.
arg.
arheoL
arhit.
art.
art. adj. art. nehot. astr. av.
fei.
biol.
bis.
bot.
e.
cf.
chim.
chin.
cib.
cinemat,
concr.
conj.
constr.
cont.
coregr,
cuv.
dat.
depr.
dial.
dr.
ebr.
ec.
ec. pol. egipt, elt. engl.
= accentuat	entom.
= adjectiv	expr.
= adjectiv demonstrativ f.
= adjectiv nehotărît	fam.
= adjectiv posesiv	farm.
= adverb	fig.
= agricultură	filoz.
= agronomie	fii ol.
= limba albaneză	fin.
= limba amerindiană	fitopat.
= anatomie	fiz.
= antropologie	fiziol.
= aorist	fon.
= apicultură	fr.
= limba arabă	gen.
= argotic	geogr.
= arheologie	geol.
= arhitectură	geom.
= articol, articulat	germ.
= articol adjectival	gr.
= articol nehotărît	gram.
■ astronomie	hist.
= aviaţie	hort.
limba bulgară	jht.
= biblioteconomie	imper.
= biologie	jmperf.
= termen bisericesc	jnd.
= botanică	inform.
= circa	interj.
= confer	intranz.
= chimie	invar.
= limba chineză	ir.
: cibernetică	it.
: cinematografie	înv.
: concretizat	jur.
: conjuncţie	i.
: construcţii	iat.
= contabilitate	Ungv.
= coregrafie	lit.
: CUVÎnt	iivr.
: dativ	lo$
= depreciativ	log.
: dialectal	log.	mat.
: drept	in.
: limba ebraică	magh.
: economie	mar.
: economie politică	mat.
: limba egipteană	mec.
: electricitate	med.
limba engleză	med. vet.
- entomologie = expresie = feminin = familiar
= farmacie, farmacologie = figurat = filozofie = filologie = finanţe
= fitopatologie *
= fizică = fiziologie = fonetică = limba franceză ^ genitiv : geografie = geologie =. geometrie = limba germană : limba greacă = gramatică = histologie = horticultură : ihtioîogie : imperativ : imperfect ^ industrie : informatică : interjecţie : intranzitiv invariabil ^ ironic
= limba italiană = învechit = stiinte juridice = îimbă
: limba latină = lingvistică : literatură = livresc = locuţiune : logică logică matematică : masculin : limba maghiară : marină matematică : mecanică ; medicină
: medicină veterinară
meteor.	— meteorologie
metal.	= metalurgie
milit.	— militărie
miner.	— minerit
mi toi.	— mitologie
muz.	= muzică
n.	== neutru
nav.	— navigaţie
ngr.	f= limba neogreacă
norv.	= limba norvegiană
n. pr.	= nume propriu
num.	— numeral
num. cârd.	= numeral cardinal
num. col.	— numeral colectiv
num. nehot.	= numeral nehotărît
num. ord.	— numeral ordinal
omit.	— ornitologie
paleont.	— paleontologie
p. anal.	— prin analogie
part.	— participiu
pedag.	=5 pedagogie
pedol.	— pedologie
peior.	— peiorativ
perf. s.	— perfect simplu
pers.	— limba persană
pers. {-j- cifră)	— persoană (la verbe)
p. ext.	— prin extensiune
p. gener.	— prin generalizare
pl.	— plural
pol.	— limba poloneză
poligr.	= poligrafie
pop.	— popular
port.	— limba portugheză
pr.	= pronunţat
prep.	= prepoziţie
p. restr.	— prin restricţie
prez. conj.	— prezent conjunctiv
prez. ind.	— prezent indicativ
pron.	— pronume
pron. dem.	— pronume demonstrativ
prori. interog.-rel.	— pronume interogativ-relativ
pron. nehot.* ^	— pronume nehotărît
pron. pers.	— pronume personal
pron. pos.	= pronume posesiv
pron. refl.	— pronume reflexiv
psih.	= psihologie
refl.!	— reflexiv
refl. recipr.	— reflexiv reciproc
refl. unipers.	— reflexiv unipersonal
reg.	— regionâl
rel.	— religie
rom.	— limba română
rus.	— limba rusă
sanscr.	— limba sanscrită
săs.	= dialectul săsesc
ser.	— limba sîrbocroată
s.f.	— substantiv feminin
sg.	— singular
silv.	= silvicultură
sin.	= sinonim
Si;	— limba slavă
slov.	— limba slovenă
s.m.	— substantiv masculin
s.ri.!	= substantiv neutru
sociol.	— sociologie
sp.	— limba spaniolă
spec.	== prin specializare
statist.	— statistică
subst.	— substantiv
tăt.	— limba tătară
tc.	— limba turcă
tehn.	= tehnică
telec.	= telecomunicaţii
text.	= industrie textilă
tipogr.	— tipografie
top.	= topografie
tranz.	= tranzitiv
ţig-	— limba ţigănească
ucr. »	= limba ucraineană
unipers.	= (verb) unipersonal
urb.	= urbanistică
v.	= verb
v. (-f nume de	= vechi
limbă)	
var.	= variantă
vb.	= verb
voc.	= vocativ
zool.	= zoologie
zoot.	= zootehnie
a1 s.m. invar. Prima i literă a alfabetului limbii romane; sunet notat cu aceasta literă: vocală deschisă nerotunjită, medială O Expr. De la a la z = de ta început pînă la sfîrşil, în întregime.
a2 interj. 1. Exclamaţie prin care se exprimă: admiraţie, entuziasm, surpriză, sau necaz, supărare, indignare. 2. Exclamaţie care însoţeşte reamintirea bruscă a cev„a.
a3 prep: |! Lat. ad „câtr*e“ || 1. Precedă infinitivul: a citi. 2. Stabileşte un raport de comparaţie, de asemănare: miroase a ara; sună ,j gol. 8. Precedă numeralele ordinale de la doi in sus, formînd genitivul acestora:	tata. a trei eopii.
4.	Intră în compunerea unor locuţiuni, h unor substantive şi adjective; de-a dreapta, atotputernic.
a4 prep. |! Din fr. â !| (Urmat de numerale) De'cîte...: cinci monede a trei lei.
aba, abale, s.f. ii 1 Mu te. aba !j Ţesătură groasă de lină (prelucrată la piuă), din care se confecţionează haine ţărăneşti; dimie, pănură. || Art. abaua.
abac, abace, S.n. (I Din■ fr. abaque. lai, abacus; gr. abax „placă, tablă pentru ca leu 1“ Instrument pentru calcule aritmetice elementare, alcătuit dintr-un cadru cu vergele pe care se pot deplasa bile colorate. Cunoscut din antichitate (în formă de tăblie cu şănţuleţe şi pietricele în loc de bileŢ este mult folosit şi astăzi în unele ţări.
abacă, abace, s.f. || Din fr. abaque || (Arhit.) Placă de piatră care formează partea superioară a capitelului unei coloane şi pe care se reazemă arhitrava.
abajtir, âbajururi, s.n. || Din fr. abat-jaur || Dispozitiv de sticlă, de metal etc., fixat la o lampă, care protejează ochii de lumină, îndreptînd razele în direcţia dorită.
abandon, abandonuri, s.n. || Din fr. abandon ||
1.	Faptul de a renunţa (la un bun, la un drept); (sport) renunţare a unui concurent de a continua să participe la o probă în care este angajat. 2. (Dr.) A. de familie = părăsirea familiei, a copiilor etc. de către persoana care are obligaţia legală de a-i întreţine.
abandona, abandonez, vb. I. || Din fr. aban-donner || 1. Tranz. şi intranz. A renunţa ia ceva (la un bun, la un drept), la continuarea par-
ticipării într-o probă sportivă. 2. Tranz. Â
părăsi pe cineva sau ceva.
abanos s.m. !| Din te. abanoz, gr. ebenos; ebr. eben „piatră“ || Lemnul unui arbore din zona tropicală şi subtropicală, de culoare neagră, foarte durahil, din care se fac mobile de lux, instrumente muzicale de suflat etc.
, abataj, abataje, s.n I! Din fr. abattage {( abat-tre „a doborî41) !j I. Operaţia de extragere a unui minereu sau a unei roci dintr-un zăcămînt; p. ext. locul dintr-o mină unde se executa ăceastă operaţie. 2. Tăierea şi doborîrea arborilor (în exploatările forestiere). 8. Sacrificarea animalelor în abator.
abate1, abaţi, s.m. || Din it. abbate, lat. abbas, -alem, gr. abbas; arameicul abba „tată“ !j 1. Superior al unei abaţii. 2. Titlu onorific dat unor
preoţi catolici:
abate2, abdt, vb. 111. j| Lat. abbattere „a răsturna (lovind)** || l. Tranz., refl. şi intranz. A (se) îndepărta (de la un drum urmat, de la o direcţie, (fig ) de la o normă, de la o linie de conduită sau de judecată etc.: a fie abate de la subiect, • Refl. A se opri în treacăt undeva sau ia cineva (părăsind drumul iniţial). 2. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamităţi, nenorociri) A veni (cu putere) pe neaşteptate. 8. Intranz. (Construit cu dativul) A-i trece cuiva ceva prin minte, a-i veni o idee. 4. Tranz. (Mai ales la trecut) A deprima, â întrista: ştirea 1-а abătut.
abate3, abat, vb. III. Tranz. ||Din fr. abaXtre|| (Franţuzism) A doborî, a culca la pămînt.
abatere, abateri, s.f. 1. Faptul de a fsef abate2 (1);	(dr.) încălcare a unor dispoziţii
legale. 2. (Tehn.) Diferenţa dintre valoarea măsurată a unei mărimi şi valoarea ei reală.
abatiză, abatize, s.f. || Din fr. abattis {{abat-tre) || (Milit.) Baraj realizat, de obicei în păduri, din copaci tăiaţi şi culcaţi la pămînt c(j vîrful spre inamic.
abator, abatoare, s.n- || După fr. abattoir || Ansamblul clădirilor şi instalaţiilor unde se taie animalele destinate consumului.
abaţie, abaţii, s.f. || Din it. abbazia || Mănăstire catolică condusă de un abate1.
abazie s.f. || Din fr. abasie; gr. a „fără** -ţ* basis „mers“ || Tulburare a sistemului nervos, caracterizată prin mers dezordonat şi uneori prin pierderea echilibrului.
ABATUT
12
abătut, -ă, abătuţi, -te, adj. Descurajat, deprimat.
abces, abcese, s.n. || Dinfr. abcès, lat. ataeesswsjl Acumulare de puroi localizată într-un ţesut sau într-un organ.
abdica, abdic, vb. I. Intranz. || Din fr. abdiquer, lat. abdicare || A renunţa la trom • (Fig.) A renunţa la ceva (în faţa unor greutăţi).
abdomén, abdomene, s.n. || Din fr., lat. abdomen || Partea corpului dintre torace şi bazin, în care se găsesc stomacul, ficatul, pancreasul, splina şi intestinele; burtă, pîntece.
abdominal, -ă, abdominali, -e, adj. || Din fr. abdominal || Care aparţine abdomenului, care se referă Ia abdomen.
abductor, abductori, adj. || Din fr. abducteur, lat. abductor (< abducere „a îndepărta44) || Muşchi
a.	— muşchi care îndepărtează un membru de axul median al corpului.
abecedar, abecedare, s.n. ]| Din lat. abeceda-rius, fr. abécédaire (după primele trei litere ale alfabetului) || Manual pentru învăţarea scrisului şi cititului.
aberant, -ă, aberanţi, -te, adj. || Din fr. aberrant, lat. aberrans, -ntis || Care "constituie o aberaţie, care se abate de la normal.
aberaţie, aberaţii, s.f. || Din fr. aberration, lat. aberatio „îndepărtare; eroare44 || 1. Abatere de la normal; p. ext. absurditate. 2. Defect al imaginii produse de un instrument optic, care se manifestă prin neclaritate, deformare sau prin formarea de irizaţii pe contururi (a. cromatică). O Aberaţia luminii = variaţia aparentă a poziţiei unui astru pe cer datorită mişcării Pămîn-tuîui în jurul Soarelui şi faptului ’că lumina se propagă cu viteză finită.
abia adv. || Lat. ad-vix || 1. Cu greu, anevoie.
2. Foarte puţin (din punct de vedere cantitativ sau intensiv) ; de foarte puţină vreme. Vremea era călduţă şi abia adia vintul (Sadoveanu).
abil, -ă, abili, -e, adj. || Din fr. habile, lat. -kabilis „propriu pentru44 || Îndemînatic, iscusit; descurcăreţ.
abilita, abilitez, vb. I. Tranz. || Din germ. habilitieren, lat. habilitare „a face apt pentru ceva44 || 1. (Dr.) A face pe cineva apt pentru săvîr-şirea unui act juridic. 2. A recunoaşte unei persoane o anumită calificare.
abilitate s.f ’f] Din *t. habileté, lat. habilitas,
-at is ü Îndemînnre, iscusinţă, dibăcie.
sbiogenézâ s.f. || Din fr. abiogenèse; gr. a „fără44 4- bios „viaţă44 -{-genesis	„naştere441|
(Biol.) Producerea materiei vii din materie nevie anorganică şi organică.
abiotic, -ă, abiotici, -ce, adj. || Din fr. abio-tique; gr. a „fără44 -f- biotikos „de viaţă44 || (Biol.) Lipsit de viaţă.
abis, abisuri, s.n. || Din fr. abysse, lat. abyssus, gr. abyss os „fără fund44 || Prăpastie, adîncime.
abisal, -ă. abisali, -e, adj. (| Din fr. abyssal || De abis; de la mari adîncimi. O Groapă abisală = regiune de mare adîncime în mări şi oceane (ex. groapa Marianelor: 11 521 m).
abitir adv. ]| Din tc. beter „mai rău44 || (Pop. şi fam.; numai la comparativ) Mai mult, mai tare, mai grozav (decît...).
abject, -ă, abjecţi, -te, adj. || Din fr. abject, lat. abiectus „lăsat la o parţe“ || Care inspiră repulsie; josnic, vrednic de dispreţ.
abjéctie, abjecţii, s.f. || Din fr. abjection, lat. abiectio || Faptă abjectă; ticăloşie, josnicie.
abjura, abjür, vb. I. Tranz. || Din fr. abjurer, lat. abjurare „a nega prin jurămînt44 || A renega public o credinţă religioasă sVx o doctrină, o concepţie.	v
ablativ, ablative, s.n. || Din lat. ahlativus, fr. ablatif || Caz al declinării în unele limbi, expri-mînd complemente circumstanţiale, ablâţie s.f. v. ablaţiune, ablaţiune, ablaţiuni, s.f. || Din fr. ablation, lat. abia,tio, -onis, „ridicare, luare44 || 1. Extirpare, îndepărtare a unui organ sau a unui membru al corpului omenesc. 2. îndepărtare, de pe suprafaţa solului, a materialului rezultat în urma dezagregării, prin scurgerea pe pante a apelor. || Şi: ablâţie s.f.
âblaut, ablauturi, s.n. || Din germ. Ablaut || Alternanţă vocalică; apofonie.
ableîarie, ablefarii, s.f. || Din fr. ablépharie; gr. a „fără44 -f blepharon „pleoapă44 || Anomalie congenitală caracterizată prin absenţa parţială sau totală a pleoapelor.
abnegaţie s.f. || Din fr. abnégation, lat. abnegat io „renunţare44 || Devotament (dus pînă la sacrificiu).
aboli, abolesc, vb. IV. Tranz. || Din fr. abolir; lat. abolere „a distruge44 || (Jur.) A desfiinţa o instituţie, o stare social-politică; a anula o lege.
aboliţionism s.n. || Din fr. abolitionnisme, preluat din angloameric. abolitionism || Mişcare politică pentru desfiinţarea sclaviei negrilor, apărută ia sfîrşitul sec. 18 în America.
abominabil, -ă, abominabili, -e, adj. || Din fr. abominable, lat. abominabilis || Oribil; dezgustător.
abona, abonez, vb. I. Tranz şi refl. || Dinfr. abonner || A(-şi) face un abonament.
abonamént, abonamente, s.n. || Din fr. abonnement î| Convenţie prin care, în schimbul unei sume de bani, se obţine, pe o anumită perioadă, dreptul de a folosi anumite servicii publice, de a primi un ziar, o revistă etc.; înscris care consemnează acest drept.
abonât, -ă, abonaţi, -te, s.m. şi f. Persoană care beneficiază de un abonament.
aborda, abordez, vb. I. || Din fr. aborder (< bord) || 1. Intranz. (Despre nave) A se ciocni de altă navă, de un dig etc. • A acosta. ® A se alipi de altă navă. 2. Tranz. A începe studierea unei probleme, tratarea unui subiect; a deschide vorba despre ceva.
abordaj, abordaje, s.n. || Din fr. abordage || Ciocnire a două nave sau a unei nave de un obstacol.
aborigen, -ă, aborigeni, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr. aborigène, lat. aborigines ((ab origine „de la început44) || Băştinaş, autohton, indigen.
13
ABSTRACT
abortîv, -ă, abortivi, -e, adj., s.n. [| Din fr. abortif, lat. ahortivus || (Biol. ; med.) 1. Adj. Care se produce înainte de vreme, prematur; care nu a evoluat în întregime. 2. S.n. Mijloc întrebuinţat pentru provocarea avortului.
abracadabrant, -ă, abracadabranţi, -te, adj. «Din fr. abracadabrant || Ciudat, bizar; uluitor; feicîîcit,
abrâş, «ă, abraşi, -e, adj. || Din tc. abraş „breaz44 || (Despre cai) Nărăvaş; (despre oameni) rău, violent.
abrazâre, abrazâri, s.f. || Cf. abraziune || Pre-- lucrare a unei piese prin aşchiere cu un abraziv, abraziùne, ahraziuni, si. || Din fr. abrasion; lat. *abraş io, -onis |j 1. Roadere a. unui corp prin frecare de alt corp abraziv sau mai dur. 2. Proces de eroziune a ţărmurilor de către valurile mărilor sau lacurilor.
abraziv, -ă, abrazivii -e, adj., s.n. |j Din fr. abrasif || (Material, corp) care, fiind constituit din particule dure cu muchii ascuţite, poate desprinde* prin frecare, aşchii mici din alt material.
abreviâ, abreviez, vb. I.* Tranz. || Din lat. abbreviare ( < brevis ,,scurt“) || A prescurta un cuvînt, un titlu, o denumire etc.
abreviére, abrevieri, s.f. Faptul de a abrevia: (concretizat) cuvînt, titlu etc: prescurtat.
abroga, abrog, vb. L Tranz. || Din lat. abrogare „a suprima44 || A scoate din vigoare o lege sau alt act normativ.
abrtipt, -ă, abrupţi, -te, adj. || Din fr. abruptt lat. abruptus „tăiat, întrerupt brusc44 || 1. Cu pantă foarte înclinată; prăpăstios. 2. (Fig.; despre stil) Fără legătură, inegal.
abrutiza, ahrutizezy vb. I. Refl. şi tranz. H După fr. abrutir ({brute „brută, bestie44) || A-şi pierde sau a face să-şi piardă însuşirile morale, specific umane, a (se) îndobitoci.
abscisa, abscisei s.f. || Din fr. abscisset lat. abscissa (Unea) „linie întreruptă44 || Una dintre coordonatele carteziene, care, alături de ordonată, serveşte la stabilirea poziţiei unui punct în plan saii în spaţiu. ® Distanţa,^ pe o axă orientată, de la origine la un punct dat.
abscons, -ă, absconşii -se, adj. || Din fr. abscons, lat. absconsus |f(Livr.) Greu de înţeles.1 obscur.
absent, -ă, absenţii -te, adj. || Din fr. absent. lat. absenSi -ntis || (Şi subst.) Care lipseşte. • (Fig.) Care nu este atent; distrat.
absentă, absentez* vb. I. In tranz. || Din fr. absenter || A lipsi dintr-un loc unde ar trebui să fie prezent.
absenteism s.n. || Din fr. absentéisme, engl. absenteeism || Absenţă (îndelungată) a proprietarului funciar de pe proprietatea sa, pe care o exploatează prin intermediar (arendaş).
absénjâ, absenţe, s.f. || Din fr. absence, lat. absentia || Lipsă a cuiva din locul unde ar trebui să se afle.
absidă, abside, s.f. |ţ Din fr. abside, lat. absida; gr. hap sis „arc, boltă44 || încăpere semicirculară destinată altarului in bisericile creştine.
absint s.n. || Din fr. abslnthe, lat. absintkiwn, gr. apsinthion || Băutură alcoolică tare, d© culoare verde, preparată cu uleiuri eterice de pelin şi de alte plante aromatice
absolut, -ă, absoluţii -te, adj., adv. fj Din lat. absolutus ({ absolvere); cf. fr. absolu || 1. Adj. Care este independent de orice condiţii şi relaţii; complet, desăvîrşit. ® (Substantivat, n.; "în idealismul obiectiv) Principiu veşnic, imuabil, infinit, care ar sta la baza universului. 2. Adj. (Despre o mărime fizică) A cărei valoare este independentă faţă de oricare sistem de referinţă. O Zero a. v. zero. Temperatură absolută ~ temperatură exprimată în grade Kelvin, pornind de la zero absolut. (Mat.) Valoare absolută — număr pozitiv ataşat unui număr real, eggl cu numărul dat. 8. Adj. (Lingv.) Verb a. = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînţeles. 4. Adv. Cu totul, exact.
absolutism s.n. || Din fr. absolutisme || Putere nelimitată a unui monarh; regim politic bazat pe o astfel de putere.
absoîutizâ, absolutizez, vb. I. Tranz. || Din absolut || A socoti ceva ca absolut, ignorînd caracterul său relativ, limitat; a considera o latură Sau o însuşire a unui lucru ca o entitate de sine stătătoare. ~
absolvent, -ă, absolvenţi, -te, s.m. şi f. || Din germ. Absolvent, lat. ahsolvens, -ntis || Persoană care a terminat un an şcolar, un ciclu sau o formă de învăţămînt.
absolvi, (1) absolvesc, (2) absolv, vb. IV. Tranz. || Din germ. absolvieren, lat. absolvere fj
1. A termina un an şcolar, un ciclu etc. de învăţăm în t. 2. A scuti de pedeapsă.
absorbant, -ă, absorbanţi, -te, adj., s.m. || Din fr. absorbant || (Substanţă) care absoarbe gaze, în special vapori; (substanţă) care reţine o parte din particulele sau din energia unei radiaţii.
absorbi, absorb, vb. IV. Tranz. || Din sorbi (după fr. absorber) || 1. A încorpora (un gaz, un lichid). 2. (Fig.) A interesa foarte mult pe cineva; a preocupa.
absorbţie, absorbţii, s.f. || Din fr. absorption, lat. absorptio || 1. Fenomen prin care un lichid sau un solid încorporează din afară o substanţă.
2. Proces de pătrundere a apei, a substanţelor minerale şi organice sau a gazelor în celulă. 8. (Fiz.) Fenomenul reţinerii de către un corp a unei părţi din energia radiantă care cade pe el.
abstenţionfsm s.n. || Din fr. abstentionnisme || Abţinere demonstrativă de la exercitarea dreptului de vot.
abstinent, -ă, abstinenţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. abstinenţi lat. abstineriSi -tis \\ Persoană care se abţine de la unele alimente, băuturi, de la satisfacerea unor necesităţi fiziologice etc.
abstinenţă s.f. || Din fr. abstinencei laţ. absti-nentia ij Faptul de a fi abstinent, de a-şi impune restricţii de la mîncare, băutură etc.
abstract, -ă, abstracţii -te, adj., s.n. || Din lat. abstractus, germ. abstrakt j| 1. Adj. Care este gîndit în mod separat de contextul real, concret,
ABSTRACTIZA
14
din càre face parte; (substantivat, n.) categorie filozofică desemnînd proprietăţile esenţiale şi generale ale obiectelor şi ale fenomenelor. Ô Artă abstractă — curent în artele plastice europene, ap căruţ în jurul anului 1910, caracterizat prin încercarea de a elimina din reprezentarea operei de arta referirile la realităţile sensibile, obiective. 2. Adj. Conceput în mod prea general; greu de înţeles (din lipsă de exemplificări con-crete). 8. S.n., adj. (Cuvînt) care are sens abstract (1) •A. verbal = substantiv care provine din-tr-un verb şi exprimă acţiunea verbului respectiv.
absfractizâ, abstractizez, vb. Ï. Tranz. şi intranz, |i Din abstract j| À efectua o abstractizare.
abstractizare, abstractizări, s.f. Acţiunea de a abstractiza. • Operaţie a gîndirii prin care se desprind şi se reţin unele dintre însuşirile şi v relaţiile obiectului cercetat ; trecere de la concret/ la abstract.
abstracţie, abstracţii,. s.f. [| Din fr. abstraction, lat. abstractio || Abstractizare; rezultatul abstractizării. O Expr. A face abstracţie de... = a nu lua în considerare, a ignora.
abstracţionism s.n. || Din fr. abstractionnisme [j Artă abstractă (v. abstract1).
abşdrd, -ă, absurzi, -de, adj., s.n. || Din fr. absurde, lat. ab sur dus || 1. Adj. Care contrazice gîndirea raţională, care contravine principiilor logice sau * bunului-simţ. O (Substantivat, n.) Prin absurd = admiţînd un raţionament fals. 2. S.n. (Filoz.) Termen care desemnează ruptura dintre om şi mediul său soeial-cultural precum şi sentimentul generat de trăirea acestei rupturi. ’
absurditate, absurdităţi, s.f. || Din fr. absurdité, lat. absurditas, -atis || Caracterul a ceea ce este absurd; idee, faptă, lucru absurd.
abfibild, abţibilduri, s.n. || Din germ. Abzieh-bild || Mic desen colorat, aplicat, prin lipire, pe un obiect; (la pl., glumeţ) nimicuri, fleacuri; mici şmecherii.
abţine, abţin, vb. III. Refl. || Cf. fr. (s’)abstenir, lat. abstinere (prin apropiere de ţine) || A se reţine de la ceva. • A nu se pronunţa, a nu-şi exprima părerea sau votul.
abulie,abulii, s.f. || Din fr. aboulie; gr. a „fără“ -f &0i*te.?,voinţă“) || Pierdere sau slăbire a voinţei (neputinţa de a lua o hotărîre, de a trece la acţiune), ©are apare în unele boli psihice.
abunda, pers. 3 abăndă, vb. I. Intranz. || Din lat. abundare (< unda) „a se revărsa; a fi sau a avea prea mult“ ; cf. fr. abonder j| A se găsi sau a avea, a conţine din belşug.
abundént, «ă, abundenţi, -te, adj. || Din lat. abundans, -ntis, fr. abondant || Care se găseşte în cantitate mare; bogat, îmbelşugat.
abunddnţă s.f. || Din lat. abundantia, fr. abondance )| Cantitate mare, belşug; prisos.
âbur, aburi, s.m. || Cuv. autohton |l Vapori de apă.
aburi, aburesc, vb. IV. Tranz. şi refl. |j Din abur || A (se) acoperi cu picături fine provenite din condensarea aburilor.
aburire, aburiri, s.f. Acţiunea de a se aburi.
© Expunerea unor materiale sau a unor produse la acţiunea aburilor, în vederea îmbunătăţirii unor însuşiri,
abuz, abuzuri, s.n. || Din fr. abus, lat. abusus (< abuti „a folosi rău“) || 1. încălcare a legalităţii, faptă ilegală. Q A. de putere = depăşirea de către cineva a atribuţiilor sale. A. de încredere ~ însuşirea, înstrăinarea sau refuzul de a restitui un bun care i-a fost încredinţat. 2, Exces: a. de alcool,
abuza, abuzez, vb. I. Intranz. fj Din fr. abuser || 1. A comite un abuz (1). 2. A folosi ceva în mod exagerat.
abuziv, -ă, abuzivi, -e, adj. |j Din fr abusif, lat. abusivus || 1. Care constituie un abuz (1).
2.	Exagerat, excesiv.
ac, ace, s.n. || Lat. acus |j 1. Ustensilă de metal, ascuţită la un capăt şi prevăzută la celălalt cu un orificiu (ureche) prin care se trece un fir, servind la cusut. O Expr. A căuta acul în carul cu fîn = a căuta un lucra greu (sau imposibil) de găsit. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a merge încet, cu grijă. 2. Nume dat unor obiecte, sau unor piese alungite, avînd diverse întrebuinţări ac cu gămălie; ac de siguranţă; ac indicator (la aparate de măsurat). O Ac magnetic = lamă de oţel magnetizată, care constituie partea principală a unei busole. Ac aerian — dispozitiv instalat la bifurcaţia liniilor electrice aeriene, care permite trecerea prizelor de curent ale vehiculelor fără să se întrerupă legătura cu firul aerian. 3. Organ de apărare al unor animale (ex. acul albinei).
acâcia s.f. || Din fr., lat. acacia || Denumire dată unor specii de arbori şi de arbuşti tropicali, din familia leguminoaselor, cultivaţi ca plante ornamentale, pentru industria parfumurUor şi pentru extragerea gumei arabice. ,
acadea, acadele, s.f. || Din tc. akide [| Un fel de bomboană preparată din zahăr topit.
academic, -ă, academici, -ce, adj. || Din frc académique, lat. academicus |J Care ţine de academie, privitor la academie. O Stil a. = stil artistic sobru, convenţional, rece (caracteristic artei academice). Discursul academic,., mi s-a părut prea doct (Odobescu).
academician, -ă, academicieni, -e, s.m. şi f. || Din fr. académicien || Membru al unei academii (!)•
academie, academii, s.f. fi Din fr. académie9 lat. academia, gr. akademia l| 1. Instituţie superioară de cultură a cărei misiune este să contribuie la dezvoltarea ştiinţelor şi artelor. 2. Nume dat unor şcoli de înVăţămînt superior.
academism s.n. || Din fr. académisme j) Curent artistic din sec. 19, constînd din imitarea necondiţionată a creaţiilor artei antice şi ale Renaşterii.
acaju s.m. invar., adj. invar, fi Din fr. acajou, port. acaju || 1. S.m. invar. Mahon. % Adj,, invar. Maro-roşcat.
acalmie si. || Din fr. accalmie [| Perioadă de liniştire (a vîntului, a valurilor). © (Fig.) Răstimp de linişte într-o perioadă frămîntată.
15
ACCES
aeâ&t s.m. v. acantă.
acantacée si. pl. j| Din fr. acanthacêes j] Famille de plante erbacee sau lemnoase răsp ladite în regiunile calde, cu flori dispuse în raceme si fructe capsule (ex. acanta). ■
* acantă, qcanie, si. \\ Din fr. acanthe, lai acanthus; gr. akanîha „spin44 || 1. Nume dat unor plante erbacee decorative din familia aeanta-ceelor, cu frunze mari, adesea spinoase. 2. Ornament arhitectural care imită frunzele de acantă (1)* II ŞI: neant s.m.
acapara, acaparez, vb. L Tranz. J| Din^ fr. accaparer, it. accaparrare {< caparra „zălog, gaj44} jj A pune stăpînire (în mod silnic) pe ceva, a-şi însuşi (în mod abuziv) un bun.	v
-,	& cappella, || loc. it. || (Despre o compoziţia
muzicală sau despre o formaţie corală) Fără ■acompaniament instrumental.
acar, acari, s.m. || Din ac (după fr. aiguilleur) |j Muncitor feroviar care manipulează dispozitivele de acţionare a acelor de macaz. Acarii îşi legănau lanternele în noapte (G.M. Zaxnfirescu).
aea-rét, acareturi, s.n. || Din tc. akaret, ar. aqărăt (pl. lui aqăr „imobil44) j| Construcţie auxiliară care tine de o clădire, de o gospodărie;
. unelte (mai ales agricole) la o gospodărie.
:,r . acarîân, acarieni, s.m. || Din fr, acarien; gr. ăkari „arahnidă44 || (La pi.) Ordin de aralmide mici, unele fiind parazite iar altele transmiţă-toare de boli grave (ex. căpuşa) ; (şi la sg.) animal ‘din acest ordin.
aearinâte si. || Din lat. acarinaîus; gr. ^ a „fără44 + lat. carina „carenă44 |] (La^ pl.) Păsări alergătoare cu sternul lipit de carenă şi cu aripi deduse ; (şi la sg.) pasăre din acest grup (ex. struţul).
a cariée ă, acanoze, si. || Din fr. acariose; gr. akari „arahnidă44 || Numele unor boli de piele contagioase (la oameni şi îa animale), provocate de acarieni (ex. scabia).
acasă adv. |l A3: -f casă || La (sau în, spre) casa în care locuieşti; (fig.) la locui natal, în patrie.
acatist, acatiste, s.n. || Din si. akalisiü || Imn şi slujbă bisericească ortodoxă în cinstea Fecioarei Mana sau a altor sfinţi.
acătării adj. invar. || Etimologie nesigură. Forma mai veche acătare ar putea proveni din lat, eccumHalem, de unde şi atare, cutare || (Pop. şi fam.; mai ales la comparativ; despre lucruri) Bun, corespunzător; (despre oameni) de seamă, vrednic»
acăfâ vb. I v. agăţa.
accelera, accelerez, vb. I. Tranz. [] Din fr. accélérer, lat» accelerare (< celer „iute44) || A mări viteza de deplasare a unui mobil sau de funcţio-' nare a unui sistem tehnic; a grăbi o acţiune/ aeeelerândo adv. || CuvZ it. || (Muz.) Din ce în ce mai repede.
accelerat, -ă, acceleraţi. *te9 adj. Care are o viteză sau o frecvenţă din ce în ce mai mare. O Tren a. (şi substantivat, n.) =z tren cu viteză sporită (şi care opreşte numai în gările importante), t
accelerator, (1, 2) acceleratoare, s.n., (3) acce-
leratori, s.m. || Din fr. accélérateur |j 1. B,n. Mecanism care serveşte la variaţia turaţiei unui motor. 2. S.n. Instalaţie complexă pentru accelerarea microparticulelor (electroni, protoni etc.) pînă la viteze foarte mari, în scopul studierii particulelor elementare» 8. S.m. (Chim.) Sub* stanţă care măreşte viteza unei reacţii.
acceleraţie, acceleraţii, s.f. (| Din fr. accélération, lat. acceleraţia j| Variaţie a vitezei unui corp în unitatea de timp; poate însemna o creştere a vitezei (a. propriu-zisă sau pozitivă) sau o scădere a ei (deceleraţie sau a. negativă).
aeeelerométm, accelerometre, s.n. !| Din fr* aecéléromètre || Aparat cu care se măsoară acceleraţiei, în special a vehiculelor aeriene.
aecént, accente, s.n. || Din fr. accent» lat, accentus j| 1* Pronunţare mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe sau a unui cu vint; semn prin care se marchează această intonaţie sau altă particularitate de pronunţare. O A. ascuţit v. ascuţit (4). A. circumflex, v. circumflex. A. grav, V. grav (S). O Expr. A pune accentul pe... == a da atenţie deosebită, a sublinia. 2. Fel particular de a pronunţa, specific unui grai sau unei limbi. 8. (Muz.) Element periodic care marchează duratele ritmice mai lungi şi timpii tari ai măsurii.
accentua, accentuez, vb. I. || Din fr. accentuer Ц
1.	Tranz. A marca prin accent (1) sau prin intonaţie. 2. Tranz. (Fig.) A sublinia o idee, a o întări. 8. Refl. (Fig.) A se intensifica.
accentuât, -ă, accentuaţi, -te, adj. 1, (Despre silabe sau cuvinte) Care poartă accent» 2* (Fig.) Intensificat, întărit.
accept, accepte, s.n* (j Din germ. Akzept f[ (Cont.) Consimţămînt scris pe o poliţă prin care o persoană, desemnată de emitentul* poliţei, se obligă să plătească beneficiarului la scadenţă suma prevăzută în poliţă.
acceptă, accépt, vb. I. Tranz. Д Din fr. accepter, lat. acceptare (| A fi de acord, a consimţi sa...; a primi.
acceptâbil, -ă, acceptabili, -e, adj. |j Din fr.
acceptable, lat. acceptabilis || Care poate fi acceptat; admisibil.
acceptare, acceptări, s.f. 1» Faptul de a accepta; (dr.) manifestare a voinţei de a dobîndi un anumit drept, de a primi o moştenire etc. 2. (Cont.) Accept.
accepţie, accepţii, s.f. [| Din fr. acception, lat. accepţia, -onis || Sens, înţeles al unui cuvînt, || Şi; accepţiune s.f.
accepţiune s.f. v. accepţie, accès, (1) accesuri, (2) accese, s.n. || Din fr. accès, lat. acces sus ( < accedere „a sosi44) || 1. Posibilitate sau drept de a pătrunde ori de a ajunge undeva sau la cineva; intrare. O Drum de a. = drum care face legătura cu o şosea importantă. Rampă de a. =. drum în pantă care permite urcarea vehiculelor pe o şosea mai înaltă. 2. Manifestare bruscă a unor tulburări organice, care se repetă la intervale variabile; izbucnire violentă a unei stări sufleteşti. 8. (Cib.) Proprietate
ACCESIBIL
16
a sistemelor de memorie de a permite înregistrarea şi regăsirea informaţiei*
accesibil,	-ă,	accesibili,	-e, adj. |] Din	fr.
accessible, lat. aceessibilis || 1. La care se poate ajunge (uşor); care poate fi (uşor) procurat, 2, Care este uşor de înţeles,
accesibilitate s.f. [| Din fr. accessibilité || însuşirea de a fi accesibil.
aceesériu,	-ie,	accesorii,	adj., s.n. || Cf.	fr.
accessoire, lat. accessorius || 1. Adj., s.n. (Obiect., piesă) care serveşte unui ansamblu fără a face parte din acesta.’2. Adj. (Despre drepturi) Secundar în raport cu alt drept, dar legat de acesta.
accidént, (1, 2, 4) accidente, s.n., (8) acciâenţi, s.m. |j Din fr. accident, lat. accidens, -ruis jj î. S.n. Întîmplare neprevăzută care poate provoca o avarie, rănirea sau moartea cuiva: accident de muncă. 2. S.n. Defectare, avarie în funcţionarea unei maşini, a unei instalaţii. 8. S.m/ (Muz.) Alteraţie.’ 4. S.n. A. de teren = neregularitate a terenului (ex. deal, vale).
accidenta,	accidentez, vb.	I. Refl. şi tranz.
|] Din accident	|| A	suferi sau	a provoca cuiva	un
accident (1).
aecidentâl, -ă, accidentali, -e9 adj. || Din fr. accidentel [| Intîmplător; secundar, neesenţiaî.
accidentât, -S, accidentaţi, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană) care a suferit un accident (1). 2. (Despre teren, relief etc.) Care prezintă neregularităţi.
aceidânţe s.f. pi. [j După germ. Akzidenz j| Lucrări tipografice speciale (programe, invitaţii, cărţi de vizită etc.) care folosesc o bogată varietate de litere şi ornamente.
accfâl, -ă. acefali, -e, adj. |j Dm fr. acéphale; gr. a „fără -f- kephale „cap“ || (Despre unele animale inferioare) Care nu are cap.
aeél, acea, acei, acele, gen.-dat. sg. acelui, acelei, pl. acelor, adj. dem. || Lat. ecce-illu, ecce« illa 1| Care este relativ depărtat de subiectul vorbitor. H Şi: (cînd urmează după substantiv) acéla. aceea, adj. dem.
acéla aeéea, aceia, acelea, gen.-dat. sg. aceluia, aceleia, pl. acelora, pron. dem. || Din acelj| Indică pe cineva sau ceva care este relativ depărtat de subiectul vorbitor, O De aceea = din această cauză. Drept aceea — prin urmare, deci.
acéla, acéeg, adj. dem. v. acel. aceiaşi, aceeaşi, aceiaşi, aceleaşi, gen.-dat. sg. aceluiaşi, aceleiaşi, pl. aceloraşi, adj. dem/ || Din acela1 -f şi 1| Tot acela; chiar acela.
aceracée s.f. pl. || Din fr. acéracée, lat. acer „arţar“ || Familie de plante lemnoase, cu frunze opuse şi flori grupate în inflorescenţe (ex. arţarul); sînt folosite In industria lemnului sau ca plante decorative.
acérb, -ă, acerbi, -e, adj. |] Din fr. acerbe, lat. acerbus j| înverşunat, necruţător; agresiv.
acést, aceasta, aceşti, aceste, gen.-dat. sg. acestui, acestei, pl. acestor, adj. dem. || Lat. ecce--istu, ecce-ista || 1. Care este relativ apropiat de subiectul vorbitor. 2. Care este in curs; curent,
prezent. |J Şi : (cînd urmează după substantiv) acésta, aceasta, gen.-dat. sg. acestuia, acesteia, pl. acestora, adj. dem.
acésta1, aceasta, aceştia, acestea, gen.-dat. sg. acestuia, acesteia, pl. acestora, pron. dem. || Din acest || Indică pe cineva sau ceva care este relativ apropiat de subiectul vorbitor. O Pentru aceasta » din această cauză. Cu toate acestea = totuşi. acésta2, aceasta adj. dem. v. acest, aeetât, acetaţi, s.m. || Din fr. acétate; lat. acetum „oţet“ || Sare sau ester al acidului acetic. O A. de celuloză.= acetat folosit la fabricarea unor materiale plastice. A. de vinii = acetat folosit la fabricarea poliacetatului de vinii.
aeétîc, -ă, acetici, -ce, adj, || Din fr. acétique |] Acid a. = lichid incolor, cu miros înţepă lor, folosit în industria farmaceutică, a coloranţilor, în alimentaţie (în concentraţie de 3—9%,’sub denumirea de oţet).
acetil s.m. || Din fr. acétyle |] Radical organic monovalent, derivat de la acidul acetic.
acetilenă si. || Din fr. acétylène || Gaz incolor rezultat din acţiunea apei asupra carbidului, utilizat în industria chimică la obţinerea unui număr mare de compuşi, la iluminat, în sudură etc.
acetilsalicilic adj. || Din fr. acétylsalicylique || Acid a. = medicament cu acţiune febrifugă şi analgezică; aspirină.
acetonă si. || Din fr. acétone || Lichid incolor, volatil, folosit ca dizolvant în industria de lacuri şi .vopsele.
acetonune si. || Din fr. acétonurie; acétone
4-	gr. ouron „urina“ || Apariţie a acetonei în urină, întîlnită în diabet, în stările de inaniţie etc.
^ achénâ, achene, si. || Din fr. akène; gr. a „fără“ 4- chainein „a se deschide^ || Tip de fruct uscat, a cărui sămînţă, acoperită cu urr înveliş tare, nu este lipită de acest înveliş (ex. aluna)’.
achita, achit, vb. I. [| Din fr. acquiter; lat. quietus „liniştit, fără grijă“ || 1. Tranz. şi refl. A(-şi) plaţi o obligaţie materială sau morală, a-şi’duce la îndeplinire o sarcină. 2. Tranz. (Jur.) A declara pe cineva nevinovat.
achizitor, -oare, achizitori, -oare, s.m. şi f. || Din achiziţie || Persoană care se ocupă cu procurarea de produse sau de materiale
achiziţie, achiziţii, s.f f| Din fr- acquisition, lat, acquisitio, -onis || 1. Formă de comerţ care constă în cumpărarea de produse sau de materiale de către stat (pe calea unor contracte speciale). 2. Procurare de obiecte rare; bun obţinut pe această cale. Q Expr. A face o achiziţie = a procura, în condiţii avantajoase, un lucru de preţ.
achiziţionâ, achiziţionez, vb. I. Tranz. || Din
achiziţie || A procura prin achiziţie, aci adv. v. aici.
aciclic, -ă, aciclici, -ce, adj. || Din fr. acy-clique; gr. a „fâră“ -j- kyklos „ciclu“ || (Despre combinaţii chimice) Care nu conţine atomi legaţi îrT cicluri.
.WWWÏ TfSWTrnTrm iw T.TÏÏGYISTÏCI
imiTUR ÜÂKTI Er. ’Z’fQGï
17
ACORD
ac icul, acicuîi, s.m. || Din fr. acicule, lat. acicula „ac mic“ || Spin mic, subţire, care se găseşte la unele plante.	$	.	'
aciculâr, -ă, aciculari,	-e,	adj. || Din fr.
aciculaire || (Despre frunze) în formă de ac.
acid* -a, acizi, -de, s.m., adj. |] Din fr. acide, lat. acidus || 1. S.m. (Chim.) Substanţă care, în soluţie apoasă, are gust acru şi înroşeşte hîrtia albastră de turnesol, iar în combinaţie cu metale, care înlocuiesc hidrogenul, formează săruri. 2. Adj. Care are proprietăţile unui acid (1).
aciditate s.f. || Din fr. acidité, lat. aciditas, -atis || Cantitatea totală de acid dintr-o soluţie. O A. gastrică = cantitatea de “acid din sucul gastric.
acidoză s.f. || Din fr. acidose |j Perturbare a echilibrului dintre acizi şi baze în organism datorită'creşterii patologice a acidităţii.
acidula, acidulez, vb. I. Tranz. || Din fr. aciduler || A adăuga o cantitate de acid unei soluţii; a acri uşor.
acioâie s.f. || Cf. it. acciaio „oţel“ || Nume popular dat unor metale sau aliaje (în special bronzului).
acipenserid, acipenserizi, s.m. || Cf. lat. aci-penser „sturion“|| (Zool.) Sturion.
aciua, aciuez, vb.- I. Refl. || Et. controversată. Dintre propunerile mai susţinute: lat. *accuhiliare şi lat. *accellare || (Pop.) A ^ se adăposti undeva sau la cineva, a se pripăşi.
aclamă, aclam, vb. I. Tranz. || Din fr. acclamer, lat. acclamare ( < clamare „a chema, a striga“) || A-şi manifesta, prin urale sau aplauze, aprobarea ori entuziasmul ; a ovaţiona.
. aclamaţie, aclamaţii, s.f. || Din fr. acclamation, lat. acclamatio || (Mai ales la pl.) Manifestare a aprobării sau a entuziasmului prin urale ori aplauze, ovaţie.
aclimatizâ, aclimatizez, vb. I. Tranz. || Din germ. akklimatisieren, cf. fr. acclimater || A adapta (o plantă sau un animal) ia un climat nou. • Refl. (Fig. ; despre oameni) A se obişnui cu noi condiţii de viaţă.
acnée s.f. || Din fr. acné; gr. akne „vîrf“ || Boală de piele caracterizată prin apariţia, mai /	ales pe faţă, a unor coşuri. A. juvenilă = acnee
frecventă îa pubertate.
acoladă, acolade, s.f. || Din fr. accolade ( < accoler „a îmbrăţişa; a uni, a reuni“) |j !• Semn grafic în formă de arc, care uneşte, vertical sau *■	orizontal, cuvinte, formule, cifre, portative
muzicale etc. 2. Ceremonial medieval de învestire a unui cavaler, constînd dintr-o îmbrăţişare şi o atingere cu latul spadei.
acolit, acoliţi, s.m. || Din fr. acolyte, lat. acolytus || Persoană care ajută pe cineva în acţiunile sale; părtaş la uneltiri, la acţiuni criminale; complice.
aedlo adv. || Lat. eccum illoc || în acel loc x	(relativ îndepărtat de vorbitor). O De pe acolo
= de prin acel loc. O Expr. Pînă acolo... — pînă la situaţia (care depăşeşte limita).
acomoda, acomodez, vb. 1. Refl. || Din fr. accomoder, lat. accomodare || A se depţi noi condiţii de viaţă, de muncă etc^
%
pws
SECŢIA
lingvistica
acomodare, acomodări, s.f. Acţiunea do a se acomoda; autoreglare a organelor de simţ ki vederea perceperii optime a stimulilor.
acompania, acompaniez, vb. I. Tranz. \\ Din fr. accompagner || 1. A executa partea de acompaniament a unei piese muzicale. 2. A însoţi, a întovărăşi pe cineva. .
acompaniament, acompaniamente, s.n. |j Din fr. accompagnemeni, it. accompagnemento || Totalitatea elementelor armonice, ritmice subordonate uneia sau mai multor linii melodice principale, vocale sau instrumentale.
acompaniată!*, -oâre, acompaniatori, -oare, s.m. şi f. || Din acompania || Persoană care acompaniază (1) pe cineva.
aconitină s.f. !| Din fr. aconitine; gr. akoniton „omag“ || Substanţă toxică, extrasă din omag, care produce inhibiţia centrilor nervoşi respirator, circulator şi vasomotor.
acont, aconturi, s.n, || Din it. acconio, fr. acompte [| Sumă de bani plătită (respectiv încasată) înainte din preţul unor servicii sau furnituri, ca garanţie pentru executarea acestora; avans.
aeontâ, acontez, vb. 1. Tranz. || Din acont || A plăti un acont.
acoperămînt, acoperăminte, s.n. || Din acoperi || Ceea ce „serveşte la acoperit; acoperiş. || Şi: acoperemînt s.n.
acoperemînt s.n. v. acoperămînt. acoperi, acopăr, vb. IV. Tranz. || Lat. co (o)perire || 1. A aşeza peste un obiect sau peste o fiinţă ceva care să le acopere, să Ie împodobească sau să le protejeze. Q Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvîrşi fapte de vitejie.
2.	(Milit.) A executa o acoperire (2). 8. A ascunde, a tăinui. 4. A depăşi în intensitate, a înăbuşi (un zgomot, o melodie). 5. A corespunde, a satisface: suma acoperă cheltuielile. 6. (Sport) A străbate (o distanţă). O Expr. A acoperi terenul = a fi activ permanent, pe tot terenul de joc.
acoperire, acoperiri s.f. 1. Acţiunea de a (se) acoperi. 2. (Milit.) Ansamblu de măsuri de protecţie a trupelor şi a obiectivelor împotriva atacurilor inamice. « Accident de teren, pădure, localitate care împiedică observarea de către inamic. 8. (Ec.) Fond de valori certe pe baza cărora băncile de emisiune asigură convertirea bancnotelor. • Posibilitate de a face faţă unei obligaţii, unei plăţi, unei cheltuieli. Q Expr. A avea acoperire — a fi la adăpost de o învinuire pentru o acţiune săvîrşită în baza unor indicaţii sau dispoziţii. 4. (Tehn.) Aplicare pe suprafaţa unui obiect a unui strat metalic protector.
acoperiş, acoperişuri, s.n. || Din acoperi || Partea superioară a unei clădiri, pe care o acoperă şi o protejează de intemperii.
acoperit, -ă, acoperiţi, -te, adj. (Despre cer) Noros, înnorat.
acord, acorduri, s.n. || Din fr. accord, it. accordo || 1. înţelegere între două sau mai multe persoane (fizice ori juridice) în vederea încheierii, modificării sau desfiinţării unui act juridic -olitic, a. comercial). O Expr. A fi de acord
ACORDA
18
= a se învoi (la ceva), a aproba. De comun acord *= în perfectă înţelegere. 2* Plată în a. = formă de retribuire a muncii normate în raport cu rezultatele obţinute. A. global v. global. 8. (Gram.) Concordanţă de număr, gen, caz sau persoană între cuvinte legate între ele prin raporturi sintactice. 4. (Muz.) Sonoritate rezultată <Mn reunirea a cel puţin trei sunete de înălţimi diferite care formează o unitate armonică.
acordă, (1, 2) acord, (8) acordez, vb. I. Tranz. [j Din fr. accorder, it. accordare || 1. A da ceva (cu îngăduinţă, cu bunăvoinţă). 2» A stabili un acord gramatical. 8. A aduce tonurile unui instrument muzical la înălţimea corectă.
acordâj, acordaje/ s.n. |[ Din fr. accordage (| Acordare a unui instrument muzical.
aeordedn, acordeoane, s.n. || Din fr. accordéon, germ. Akkordeon || Instrument muzical portativ, cu burduf, claviatură şi butoane (başi), ale cărui sunete se produc prin vibraţia unor ancii.
aeorieoîifst, -&, acordeonişti, -ste, sm şi f.
|| Din fr. accordéoniste || Persoană care cîntă la acordeon.
aeorddr, acordoare, s.n. || Din fr. accordoir || Unealtă care serveşte la acordarea unor instrumente muzicale.
acorîe si. || Din fr. acorie; gr. a „fără54 -|* hore „pupilă55 || Anomalie congenitală care constă în absenţa pupilei.
acostă, acostez, vb. I. || Din fr. accoster || 1. întranz. (Despre nave) A se apropia (în vederea ' legării) de chei, de ţărm, de o geamandură etc.
2.	Tranz. (Fig.) A opri pe cineva din drum şi a i se adresa în mod supărător, jignitor.
aeostamént, acostamente, s.n. || După fr. accotement ]| Fîşie din platforma unui drum, de obicei nepavată, situată la marginea părţii carosabile.
aeofiledonâf, -ă, acotiledonaţi, -te, adj. || Din îr. acotylédoné || (Despre plante) Cu embrionul lipsit de cotiledoane.
aeraniâte s.n. pl. || Cf. fr. acraniens; gr. a „fără55 -f kranion „craniu55 || Subîncrengătură de animale primitive lipsite de craniu.
acreală s.f. f| Din acri || 1, însuşirea de a fi acru’; gust acru. 2. (Fig.) Atitudine ursuză, supărăcioasă.
acredita, acreditez, vb. I. Tranz. || Din fr. accréditer || A niiftii un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotenţiar) într-o ţară străină.
acreditare, acreditări, s.f. Acţiunea de a acredita.'O Scrisoare de a. = document oficial prin care se. atestă calitatea unui agent diplomatic de a reprezenta un anumit stat în relaţiile cu alt stat.
acreditiv, acreditive, s.n. || Din fr. accréditif, germ. Akkreditiv. || Dispoziţie dată de emitent unei bănci de a plăti, din disponibilul pe care îl are la bancă sau din creditul pe care aceasta i-1 acordă, o sumă de bani beneficiarului.
acri, acresc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din acru% || A face să devină (sau a deveni) (mai)
acru; (refl.) a se altera, a se strica. Q Expr. A i se acri cuiva de ceva = a se sătura, a se plictisi de ceva.
acribie s.f. II Din fr. acribie || (Livr.) Exactitate, rigurozitate (în cercetarea ştiinţifică).
acribologîe si. || Din fr. acribologie || Studiul preciziei maxime în cercetarea ştiinţifică.
acridină s.f. || Din fr. acridine || Combinaţie organică cristalină, incoloră, care se găseşte în gudroanele cărbunilor de pămînt; este folosită în industria coloranţilor şi în cea farmaceutică.
aerire si. Acţiunea de a (se) acri. Q Acrirea vinului == boală a vinului provocată de bacterii care îl oţetesc.
ţ aerMîă, acrituri, si. || Din acri |] Aliment acru; (în special) murătură,
acrobat, -ă, acrobaţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. acrobate, gr. akrobatos (< akrohatein „a merge pe vîrful picioarelor55) || Qimnaât specializat în acrobaţii.
acrobatic, -ă, acrobatici, -ce, adj., si. || Din fr. acrobatique || 1* Adj. Privitor la acrobat sau la acrobaţie, (ca) de acrobat: salt acrobatic. 2. S.f. Arta de a face acrobaţii.
acrobaţie, acrobaţii, si. || Din fr. acrobaţie |)
1.	Exerciţiu dificil de echilibristică; (fig.; la pi.) sforţări neobişnuite pentru a ieşi dintr-o situaţie dificilă. 2. (La pi.) Evoluţii dificile făcute de un avion în afara zborului obişnuit. 8* Arta sau profesiunea acrobatului.
aeroceîalie s.f. || Din fr. acrocephalie ; gr. akron „vîrf55 -f kephale „cap55 || Malformaţie a craniului caracterizată prin aspectul ascuţit, conic al cutiei craniene.
aeroîobie s.f. || Din fr. acrophobie; gr. akron „vîrf55 -f phobos „frică55 || Teamă patologică de locurile înalte.
acromatism s.n. || Din fr. achromatisme || Proprietate a unui sistem optic de a fi lipsit de aberaţie cromatică.
acromatopsie s.f. || Din fr. achromatopsie; gr. a „fără55 -f- chroma „culoare55 -f opsis „vedere55 || Defect de vedere care constă în incapacitatea de a distinge culorile în totalitate sau în parte.
acromegalîe s.f. || Din fr. acromegalie; gr. akron „extremitate55 -f megas „mare55 || Boală endocrină caracterizată prin dezvoltarea exagerată a capului şi a membrelor.
acromie s.f. *|| Din fr. achromie; gr. a „fără55 chroma „culoare5^ || Decolorare congenitală a pielii datorită lipsei pigmentului colorant.
acropolă, acropole, s.f. || Din fr. acropole, gr. akropolis (< akros „ridicat55 ~f~ polis „oraş55) || Citadelă în oraşele din vechea Grecie, aşezată pe o înălţime, şi în care se găseau principalele edificii (palate, temple etc.).
acrostih, acrostihuri, s.n. jj Din ngr. akros-tichon, fr. acrostiche || Poezie în care literele iniţiale ale versurilor alcătuiesc un cuvînt sau o propoziţie.
acroşa, acroşez, vb. I. Tranz. || Din fr. ac-crocher (< croc „cîrlig55) j| A agăţa, a prinde; (la fotbal) a intercepta mingea în aer.
acroteră, acroîere, s.f. || Din fr. acrotere; îr. akroterion „extremitate55 || (în arhitectura greeo-
19
АСТФАЬГОАФВ'
‘ romană) Element decorativ compus dintr-un piedestal aşezat în vîrfui sau la extremităţile unui fronton şi pe care este fixată o figură ornamentală.
acra1, acri, s.m. || Din fr. acre, engl. acre [j Unitate de măsură engleză pentru suprafeţe de teren (egală cu aproximativ 4 047 m2).
acru2, -ă, acri, -e, adj. || Lat. acrus (forma populară a lui acer) j| 1» Care are gustul caracteristic al oţetului. 2. (Fig.; despre oameni) Morocănos, ursuz.
act. acte, s.n. || Din fr. acte, lat. actum (< agere „a faee“) S| 1. Document eliberat de o autoritare. }*rіn care se atestă un fapt, o obligaţie etc. O Aci de identitate v. identitate. Aci de stare civilă = înscris In care este consemnată starea civilă a unei persoane. Act normativ = act (lege, decret etc.) prin care se stabilesc dispoziţii generale obligatorii. 2. Manifestare a activităţii umane; faptă, acţiune. Q A lua act = a lua cunoştinţă de ceva. • Rezultat al unei activităţi individuale cu o finalitate precisă; rezultatul unei acţiuni, împlinirea, 'încheierea ei. 8. Principala subîmpărţire a unei opere dramatice.
acta s.n. pi. || Cuv. lat. || Colecţie de documente, registre, condici privitoare la o anumită instituţie, persoană sau problemă.
actinie, -ă, actiniei, -ce, adj. || Din fr. acti-nique || (Despre radiaţii) Capabil să producă reacţii chimice.
actinîde s.f. pi. |] Din germ. Aktiniden || Elemente chimice din seria actiniului, cu proprietăţi asemănătoare cu ale acestuia.
actinie, actinii, si. || Din fr. actinie; gr. akîis, -inos „rază44 j! Animal marin nevertebrat din încrengătura celenferatelor, cu aspect de floare şi cu orificiul bucal înconjurat de tentacule; trăieşte fixat pe stînci; dediţei-de-mare.
actmiu s.n. || Din fr. actinium || Element chimic radioactiv din minereurile de uraniu.
actinometrîe si. || Din fr. actinometrie; gr. aktis, -inos „rază44 -j- metron „măsură44 || Măsurarea radiaţiilor din atmosferă. © Disciplină care studiază radiaţiile electromagnetice din atmosferă.
actmomie^te s.n. pl. [| Din fr. actinomycetes ; gr. aktis, -inos „rază44 + mykes „ciupercă44 || Grup de microorganisme, larg răspîndite în natură, care fac legătura între bacterii şi ciupercile inferioare; unele specii sînt patogene iar altele produc antibiotice.
actmomicoză s.f. |j Din fr. actinomycose || Boală infecţioasă la oameni şi la animale, provocată de ciuperci microscopice, şi care se manifestă prin apariţia unor abcese cronice.
activ, -ă, activi, -e, adj., s.n. || Din fr. actif, lat. activus, (5) rus. aktiv || 1. Adj. Care participă în mod efectiv la o acţiune; harnic, sîrguincios. O Membru a. — membru al unei organizaţii, societăţi etc. care se bucură de drepturi depline.
2.	Adj! (Chim.) Substanţă ă. = substanţă care intră uşor în reacţii. 8. Adj. (Gram.) Diateză a. = diateza care arată că acţiunea verbului este săvîrşită de subiect. ® (Despre vocabular) Car®
este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. Adj. (Despre operaţii economice) La care veniturile sini mai mari decît cheltuielile. 5. S.n. Activ de partid = colectiv de membri ai partidului, « constituit pe lingă un organ de partid, pe care îl sprijină sistematic în întreaga sa activitate.
6.	S.n. Totalitatea mijloacelor economice ăpărţi n în d unei întreprinderi, instituţii -sau organizaţii economice.
activa, activez, vb. I. |j Din fr. activer || 1. In-tranz. A desfăşura o activitate. 2. Refl. A intra în cadrele permanente ale armatei. 8% Tranz. (Chim.) A face ca o substanţă să intre mai uşor în reacţie cu alta.
activare, activări, s.f. Acţiunea de a (se) activa. ® Operaţie la care sînt supuse unele materiale pentru a li se mări puterea de absorbţie faţă de gaze sau lichide.
activator, activatori, s.m j| Din activa |l.Substanţă care adăugată altei substanţe sau unui material le face mai active, astfel îneît pot lua parte la o reacţie chimică.
activist, -ă, activişti, -ste, s.m. şi f. ;| Din rus. aktivist || Militant pe tărim social-politic, membru al unei organizaţii de partid, de masă sau obşteşti, care îndeplineşte anumite sarcini în acea organizaţie.
activitate, activităţi, s.f. !j Din fr. activité || le Ansamblu de acte fizice, intelectuale şi morale făcute în vederea unui anumit rezultat, manifestare a unei energii, a unei forţe; muncă, ocupaţie. 2. A. nervoasă superioară — activitate a etajelor superioare ale sistemului nervos prin care se realizează adaptarea la mediu a organismului animal şi uman. 8. Măsură a radioactivităţii unui element radioactiv. 4. A. solară — ansamblul fenomenelor care au loc la suprafaţa Soarelui; petele, erupţiile, protuberanţele etc.
activiza, activizez, vb. 1. Tranz. || Din activ || A face pe cineva să fie mai activ; a intensifica, a înviora, a grăbi desfăşurarea' unei activităţi, a unui proces.
actor, actori, s.m. || Din fr. acteur, lat. actor § Artist care interpretează roluri în piese de teatru sau în filme.
aetoricése, -eâscă, actoriceşti, adj. || Din actor \\ Care se refera la actori.
actori© s.f. [| Din actor || Profesiunea de actor.
actriţă, actriţe, s.f. || Din fr. actrice || Artistă care interpretează roluri în piese de teatru sau în filme.
actual, -à, actuali, -e, adj. || Din fr. actuel, lat. actualis || Care există sau se petrece în momentul de faţă; de acum, din prezent; de actualitate, la ordinea zilei.
actualism s.n. j| Din fr. actualisme || Principiu metodologic de studiere a istoriei Pamintii lui bazat pe explicarea fenomenelor din trecut prin analogie cu cele actuale.
actualitate, actualităţi, s.f. || Din fr. actualité || Timpul de faţă, prezent. © Faptul de a fi actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei.
ACTUALIZA
20
actualiza, actualizez, vb. I. Tranz. || Din fr. actualiser || A face ca ceva să devină actual, a aduce în actualitate.
actualmente adv. || După fr. actuellement || în momentul de faţă, în prezent.
actuariat s.n* || Din fr. actuariat || Totalitatea operaţiilor şi normelor pe baza cărora, folosind teoria probabilităţilor şi statistica matematică, se efectuează calcule care privesc domeniul financiar, în general, şi cei al asigurărilor, în special.
acţiona, acţionez, vb. I. || Din fr. actionner [|
1.	intranz. A face, a întreprinde ceva. 2. In-tranz. A exercita o influenţă asupra cuiva sau a ceva. 8. Tranz. A pune în "mişcare, a antrena, a face să funcţioneze (un sistem tehnic). 4. Tranz. A introduce "o acţiune juridică.
acţionar, -ă, acţionari, -e, s.m. şi f. J| Din fr. actionnaire || Persoană care posedă acţiuni (0).
acţiune, acţiuni, s.f. || Din fr. action, lat. actio, -onis || 1. Faptul de a acţiona, desfăşurare a unei activităţi. O Om de a. = om întreprinzător, operativ. 2. Exercitare a unei forţe sau a unei influenţe asupra cuiva ori a ceva. 8. (Gram.) Starea, mişcarea exprimate prin verbe. 4. Desfăşurarea întâmplărilor într-o operă literară. 5. (Jur.) Act prin care se cere rezolvarea unei pricini. 6. (Ec.) Hîrtie de valoare care dovedeşte participarea deţinătorului la capitalul unei societăţi şi pe bâza căreia acesta primeşte dividende.
acu adv. v. acum.
acuaréià, acuarele, s.f. || Din fr. aquarelle || 1. Tehnică în pictură care foloseşte culori diluate eu apă. 2. Vopsea folosită în acuarelă (1); pictură executată cu o astfel de vopsea.
acuitate s.f. || Din fr. acuité || Capacitate a organelor de simţ de a percepe excitaţiile de slabă intensitate; ascuţime, agerime a simţurilor.
aculeât, -ă, aculeaţi-, -te, adj., s.f. |j Din lat. aculeatus (< aculeus ,,ac“), fr. aculéates || 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac (8). 2. S.f. pl. Grup de insecte himenoptere (ex. albina) care au ovipozitorul transformat în ac.
aculturâţie s.f. || Din fr. acculturation || Transfer de norme şi valori culturale de ia o comunitate socială la alta, ca urmare a contactului direct şi durabil dintre cele două comunităţi.
acum adv. &Lat. eccum modo || 1. în momentul de faţa. in prezent, în împrejurările actuale; imediat O Fxpr. Acu-i acu = acum e momentul hotăntor. 2, înainte cu...: acum trei zile. || Şi: acu, acuma adv. acuma adv. v. acum,
acu minat, -ă, acuminaţi, -te, adj. |l Din fr. acuminé, lat. acuminatus || (Despre frunze, fructe etc.) Care se termină cu un vîrf lung şi ascuţit.
acumula, acumulez, vb. I. Tranz. || Din fr. accumuler, lat. accumulare || A aduna, a strînge, a înmagazina.
acumulare, acumulări, s.f. 1. Acţiunea de a acumula şi rezultatul ei. 2. (Ec. pol.) Proces economic legic care constă în utilizarea unei părţi din valoarea plusprodusului pentru înfăp-
tuirea reproducţiei lărgite. După caracterul, mobilul, sursele şi consecinţele economice ale acumulării, ea poate fi socialistă sau capitalistă. 8. (Geogr.) Proces de depunere a materialului detritic transportat de ape, de vînturi, de gheţari etc.
acumulator, acumulatoare, s.n. || Din fr. accumulateur !| Aparat sau rezervor utilizat pentru înmagazinare de energie sau de agenţi energetici. O A. electric — aparat care înmagazinează energia electrică dată de un curent continuu, pe care o cedează cînd aparatul este conectat la un circuit electric receptor.
acupla, acuplez, vb. I. Tranz. || Din fr. accoupler II A cupla.
a cuplaj, acuplaje, s.n. || Din fr. accouplage || Cuplaj.
acupunetără s.f. |j Din fr. acupuncture; lat. acus _,,ac“ -f punctura „înţepătură44 || Metodă terapeutică originară din China, care constă în introducerea unor ace fine de metal sub piele, în anumite puncte corespunzătoare unor organe şi regiuni ale corpului.
acurateţe s.f. |j Din it. accuratezza || Grijă, atenţie deosebită în execuţia unui lucru.
acüstic, -ă, acustici, -ce, adj., s.f. H Din fr. acoustique, gr. aqoustikos (< akouein „a auzi44) ||
1. Adj. Care emite, transmite sau recepţionează unde sonore; care se referă la acustică (2). 2. S.f. Ramură a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării şi recepţionării sunetelor. 8. S.f. Calitatea (unei săli) de a asigura o bună audiţie.
acut, -ă, acuţi, -te, adj. || Din lat. acutus || 1. (Despre dureri) Pătrunzător, intens. 9 (Despre boli) Cu evoluţie scurtă şiA manifestări intense.
2. (Muz.; despre sunete)’ înalt, ascuţit, acuza, acüz, vb. I. Tranz. || Din fr. accuser,
sIat. qccusare [| 1. A imputa cuiva o greşeală, a învinui, a învinovăţi. 2. A vădi, a manifesta.
acuzare acuzări,’si. Acţiunea de a acuza; învinuire, acuzaţie. • Persoană care susţine învinuirea într-un proces.
acuzat, -&, acuzaţi, -te, s.m. şi f. || Din acuza || Persoană învinuită de ceva; inculpat.
acuzativ, acuzative, s.n. |[ Din lat. accusations, fr. accusatif jj (Gram.) Caz care are ca funcţiune specifică exprimarea complementului direct şi a unor atribute.
acuzator, -oâre, acuzatori, -oare, adj., s.m. şi f. || Din fr. accusateur ij (Persoană) care acuză. O A. public = (în unele state) procurorul în procesele criminale.
acuzaţie, acuzaţii, s.f. || Din fr. accusation, lat. accusai io |j Acuzare, învinuire.
acuză, acuze, s.f. [| Din acuza || (Livr.) Acuzaţie, învinuire.
acvaforte s.f. ! Din it. acquaforte || Procedeu de gravare a unei imagini pe o placă de cupru cu ajutorul acidului azotic; gravură obţinută prin acest procedeu.
acv amari n s.n. || Din it. acquamarina || Varietate limpede de berii, albastră sau verzuie, folosită ca piatră preţioasă.
21
ADERA
acvanaût, acvanauţi, s.m. || Din engl. aqua-naut, fr. aquanaute || Persoană specializată în activităţi subacvatice.
acvaplân, aevaplane, s.n. || Din fr. aquaplane || Planşă de lemn, remorcată de o ambarcaţie cu motor, cu ajutorul căreia sportivul, ţinîndu-se de o coardă, alunecă pe suprafaţa apei. © Dispozitiv alcătuit dintr-o placă remorcată, folosită de scafandru pentru deplasări sub apă.
acvariu, acvarii, s.n. || Din lat. aquarium, fr. aquarium- ||I. Vas sau bazin cu apă în care se ţin plante sau animale acvatice vii; sală, clădire în care se află astfel de bazine. 2. Instituţie ştiinţifică specializată în studiul animalelor acvatice. *
acvatic, -ă, acvatici, -ce, adj. || Din lat. aquaticus, fr. aquatique ||1. Care trăieşte în apă. 2. Format din apă: mediu acvatic.
acvatintă s.f. H Din it. acquatinta, fr. aquatinte || Procedeu de gravare cu acid azotic, care imită desenul în tuş; gravură obţinută prin acest procedeu.
acvatipîe s.f. || Din germ. Aquatypie || Procedeu de tipar de artă care imită pictura în acuarelă.
acvifér, -ă, acviferi, -c, adj. || Din fr. aquifère; lat. aqua „apă44 -f ferre „a duce, a purta“ || (Geol.) Care conţine apă: strat acvifer.
acvilă, acvile, s.f. || Din lat. aquila || Pasăre răpitoare de zi, mare, cu cioc puternic, încovoiat la vîrf, cu aripi lungi; pajură.
acvilin, acviline, adj. || Din lat. aqui-linus, fr. aquilin H Nas a. = nas coroiat. Privire a. — privire ageră, pătrunzătoare.
adactilie s.f. || Din fr. adactylie; gr. a „fără“ -T daktylos „deget44 || Malformaţie congenitală care constă în absenţa degetelor.
adagio [Pr. : -gi-o] adv., s.n. || Dinii, adagio \\ (Muz.) 1. Adv. Lent, rar. 2. S.n. Compoziţie muzicală (sau parte dintr-o astfel de compoziţie) care se cîntă într-un tempo lent.
adagiu, adagii, s.n. || Din lat. adagium || (Rar) Maximă, sentinţă, aforism.
adamantin, -ă, adamantini, -e, adj. || Din lat. adamantinus, fr. adamantin || Diamantin.
adamâscâ s.f. || Din rus. adamaèka, lat. (a)damascus „din Damasc44 || (înv.) Stofă scumpă de mătase, ţesută cu fiori.
adaos, adaosuri, s.n. || Din adaoge (var. lui adăuga) || Ceea ce se adaugă la ceva; completare. || Şi: adaus s.n.
adapta, adaptez, vb. I. || Din fr. adapter, lat. adaptare, de la aptus || 1. Tranz. A face să se ^ potrivească, să corespundă. 2. Refl. A se obişnui cu ceva, a se acomoda. 8. Tranz. şi refl. (Biol.) A (se) modifica prin adaptare (2)!
adaptabilitate s.f. || Din adaptabil || însuşirea de a se adapta uşor.
adaptare, adaptări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) adapta (1, 2). 2. (Biol.) Capacitate a organismelor vii de a se modifica în raport cu schimbările intervenite în condiţiile de viaţă. 8. A. scenică = transcriere a unei opere literare, care nu aparţine genului dramatic, pentru a fi reprezen-
tată într-un spectacol teatral. A. cinematograf fieă — transpunere pe ecran a unei opere literare sau muzicale care nu aparţine genului cinematografic.
adaus s.n. v. adaos, adăogâ vb. I. v. adăuga.
• adapâ, adâp, vb. I. Tranz. || Lat. adaquare |j A da unui animal apă de băut; (refl., despre animale) a bea apă.
adăpătoare, adăpători, s.f. || Din adăpa || Loc unde se adapă animalele; jgheab sau instalaţie pentru adăpat.
adăpost, adăposturi, s.n. || Lat. ad depositum ||
1.	Construcţie pentru protecţia oamenilor sau animalelor contra intemperiilor sau primejdiilor; loc ferit unde se adăposteşte cineva. 2. (Milit.) Construcţie specială pentru protecţia împotriva focului inamicului, a atacurilor aeriene etc.
adăposti, adăpostescy vb. IV. Tranz. || Din adăpost || A pune la adăpost; (refl.) a se aşeza într-un loc ferit; a-şi găsi refugiu, adăpost undeva. I-am adăpostit In casă (Beniuc).
adăuga, adaug, vb. I. || Lat. adaugere || 1. Tranz. A mai pune peste..., a pune în plus. © A completa ceva în scris sau verbal. 2» Refl. şi tranz. A (se) alătura, a (se) alipi. || Şi: adăogâ vb. I, adăugi vb. IV.
adăugi vb. IV v. adăuga, adăugită, adăugite, adj. Ediţie a. — ediţie completată eu material nou.
addenda s.f. || Cuv. lat. ,j| Ceea ce s-a adăugat ulterior la o lucrare (ştiinţifică), adéeà adv. v. adică.
adecvat, -â, adecvaţi, -te, adj. || Din fr. adéquat, lat. adaequatus (< aequare „a egala44) || Potrivit, corespunzător.
ademeni, ademenesc, vb. IV. Tranz. || Din adămană, înv., „camătă; lăcomie44, cuv. autohton || A atrage, a ispiti; a seduce; (rar) a înşela pe cineva. Te ademenise... cu vorbe dulci (Aîec-sandri).
ademenitdr, -oare, ademenitori, -oare, adj. || Din ademeni || Care ademeneşte, amăgitor; seducător.
adenltă, adenite, s.f. || Din fr. adénite || In-flamaţie a ganglionilor limfatici.
adenoeareindm, adenocarcinoame, s.n. || Din fr. adénocarcinome ; gr. aden „glandă44 -f karki-nos „tumoare44 || Tumoare malignă cu punct de plecare într-o glandă (ficat, glandă m am ară etc.).
adenom, adenoame, s.n. || Din fr. adénome || Tumoare glandulară benignă, constituită din celule epiteliale.
adenopatie s.f. || Din fr, adénopathie; gr. aden „glandă44 -f- pathos „suferinţă44 || Creştere în volum, de natură inflamatorie sau tumoraîă, a ganglionilor limfatici.
adept, -ă, adepţi, -te.' s.m. şi f. || Din fr. adepte || Persoană care aderă la o teorie, la o doctrină, care împărtăşeşte convingerile cuiva.
adera, adér, vb. I. Intranz. j| Din adhérer, lat. adhaerere |j 1. A se alătura unui partid, unei mişcări, unei ideologii etc. 2. A se lipi, a se ţine strîns lipit.
ADERENT
22
aderént, -ă, aderenţi, -le, adj., s.m. şi f. || Din
Ir. adhèrent, lat. adhaerens, -rclts || 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană sau colectivitate) care aderă la o idee, la un partid, ia o mişcare. 2* Adj. Care aderă (2), care este strîns iipit de ceva.
^aderănţă, aderenţe, s.f. || Din fr. adhérence f| 1* însuşirea de a fi aderent; (tehn.) fenomen care are loc la suprafaţa de contact dintre roata motoare a unui vehicul şi calea de rulare şi pe baza căruia se produce rostogolirea roţii şi deplasarea vehiculului. 2. (Med.) Ţesut fibros apărut în urma unei infecţii,-unind organe care în mod normal sînt separate.
adermlnă s.f. || Din fr. adermine || (Med.) Vjfnmina B6.
■ adés adv. v. adesea.
adesea adv. |) A3 4- des2 jj De multe ori, adeseori, des. || Şi: adés adv.
adéseori adv. || Adesea -f- ori || Adesea, adevăr," adevăruri, s.m. || Lat. ad -f de -f venim || 1. Oglindirea fidelă a realităţii obiective în gîndire; concordanţă între cunoştinţele noastre şi realitatea obiectivă. A. este obiectiv deoarece are un conţinut independent de subiectul cunoscător. • Ceea ce corespunde realităţii. O Intr-adevăr = în realitate, de fapt. 2. Justeţe, exactitate.
adevărâ, vb. I. v. adeveri, adevărat, -ă, adevăraţi, -te, adj. |i Din adevâ-ra H 1. Conform cu adevărul; real; (adverbial) corect, just. 2. Veritabil, autentic. O Cu adevărat = într-adevăr.
adeveri, adeveresc, vb. IV. Tranz. || Din adevăr || A confirma exactitatea unui fapt, a unei afirmaţii; (refl.) a se dovedi ca adevărat, a se confirma. || Şi: adevărâ vb. I.
adeverinţă, adeverinţe, s.f. || Din adeveri || Dovadă scrisă prin care se recunoaşte, se atestă un fapt, un drept.
adeveritor, -oare, adeveritori, -oare, adj. f| Din adeveri || Care adevereşte, care confirmă ceva.
adeziüne, adeziuni, s.f. || Din fr. adhésion, lat. adhaesio, -onis || 1. Aderare la ceva; exprimare scrisă a acestei aderări. 2. Fenomen care se manifestă la contactul dintre două corpuri de naturi diferite, datorită atracţiei dintre moleculele acelor corpuri.
adeziv, -ă, êdezivi, -e, adj., s.m. || Din fr. adhésif || î. Adj. (Despre materiale) Care aderă, care se lipeşte strrns de ceva; care are proprietatea de a lipi 2. S m. Produs chimic care permite încleierea a două suprafeţe din acelaşi material sau din materiale diferite.
adezivitâte s.f. || Din fr. adhésivité || însuşirea de a fi adeziv; forţă de adeziune.
ad-hdc adv. || Din lat. ad hoc || Anume pentru acest scop. Adunare constituită ad-koc. Q (Adjectival) Divanurile ad-hoc.
adia, pers. 3 adie, vb. I. Intranz. || Lat. *adiliare || (Despre vînt) A sufla uşor; (despre mirosuri, miresme) a se propaga încet, cîte puţin. Adie-abia Un vînt de primăvară {Topîr-ceanu).
adiabâtă, adiabaîe, s.f. || Cf. fr, adiahatique (] Curbă care reprezintă grafic o transformare adiabafică.
adiabatic, -ă, adiabatici, -ce, adj. || Din fr.
adiahatique, gr. adiabatos „impenetrabil44 [! (Despre fenomene fizico-chimice) Produs în interiorul unui sistem închis, fără a ceda sau a primi căldură din exterior.
adîacént, -ă, adiacenţi, -te, adj. |j Din lat. adiacens, -ntis || Alăturai. O Unghiuri adiacente — unghiuri care au acelaşi vîrf şi o latură comună, fiind situate de o parte şi de cealaltă a laturii comune.
adică [Ace. şi: adică] adv. Şi anurne, cu alte cuvinte; la urma urmei. O (Subslan!ival) La o adică: == a) la nevoie, in caz de. b) la drept vorbind. || Şi: (reg.) adecă adv.
adtére, adieri, s.f. || Din adia || Suflare lină de vînt.
adineaori adv. v. adineauri, adineauri adv. || Din as -f lat. de in illa hora || Cu puţin Înainte. |j Şi : adineaori adv.
ad-interim adj. invar. || Loc. lat. || Care ţine locul titularului, interimar: ministru ad-interim.
adio interj. || Din it. add io || Rămas bun; rămîi cu bine. O Expr. A-şi lua adio de la ceva =- a socoti ceva ca pierdut pentru totdeauna. ® (Ir.)
S-a sfîrşit cu...
adipos, -oâsă,	adipoşi,	-oase,	adj.	|| Dm	fr.
adipeux; lat. adeps, adipis grăsime44 || (Anat.) Care prezintă caracteristicile grăsimii; gras. O Ţesut a. = ţesut format din celule pline cu grăsime.
adipozitâte s.f. || Din fr. adiposité || îngrămădire de grăsime într-un ţesut celular subcutanat.
aditiv, -ă, aditivi, -e,	adj.,	s.n.	|j Din	fr.
additif; cf. lat.	additus	„adăugat44	|| 1. Adj.
(Mat.) Care se referă la operaţia de adunare. 2.
S.n. Substanţă care se adaugă în proporţii mici unor produse petroliere în scopul ameliorării calităţii lor.
adiţie s.f. || Din fr. addition, lat. additif 0 Adăugare. O Reacţie de , a. = reacţie chimică prin care se introduc atomi sau molecule într-o moleculă cu caracter nesaturat.
adiţional, -ă,	adiţionali, -e,	adj.	|| Din	fr.
additionnel || Care se adaugă, care trebuie adăugat; taxe adiţionale.
adînc, -ă, (1, 2), adinei, adj., (8) adincuri s.n. || Lat. aduncus || 1* Adj. (Despre ape, vase etc.) Al cărui fund este departe de suprafaţă, de marginea de sus. Q Expr. A trăi pînă la adinei bătrineţe — a trăi pînă ta o vîrstă înaintată. ® (Şi adverbial) Care se află sau se întinde departe (în interior sau în linie orizontală): rădăcini adinei. • Vast, întins: pădure adîncă. 2. Adj. (Fig.) Puternic, intens, profund:	somn
adînc. 8. S.n. Parte adîncă, adîncime; străfund. O Expr. Din adîncul sufletului (sau inimii) = cu tot sufletul, foarte mult. adîncă vb. I. v. adînci. adîncî, adîneesc, vb. IV. Tranz. || Din adine (]
1.	A face să fie mai adînc (1) ; (refl.) a pătrunde în adîncime; (fig.) a se lăsa absorbit de ceva, a
23
ADONIS
jfe cufunda în... 2. (Fig.) A cerceta, a studia în profunzime, a aprofunda. || Şi: aiîncâ vb. I.
adîacîme, adîncimi, s.f. || Din adine || 1. Faptul de a fi adînc (1); distanţă de la suprafaţa unei adlncituri sau a unei ape pînă la fundul eu «Parte adîncă; adine, afund. 2. (Fig.) Profan-, zimOj intensitate.
adlneitdră, adlncituri, si. || Din adinei || Parte adîncită a unei suprafeţe.
■ ' adjectiv, adjective, s.n. || Din lat. adieciivum, fr». adjectif II Parte de vorbire flexibilă care arată o însuşire a unui obiect sau a unei fiinţe şi care se. acordă cu substantivul ce denumeşte obiectul •sau fiinţa respectivă.
adjectivă!, -ă, adjectivali, -e, adj. |j Din fr. 'adjectival Care are valoare de adjectiv, care este exprimat printr-un adjectiv. O Articol a. =
• articol care însoţeşte un adjectiv determinant ' al unui- nume de persoană sau al unui substantiv •articulat.
adjudecă, adjûdec, vb. Ï. Tranz. || Din lat. adiudicare, cf. ir. adjuger (după judeca) || (Dr.) A atribui un bun scos ia licitaţie aceluia care oferă- preţul cel mai mare. @ (Sport) A-si adjudeca victoria = a obţine victoria, a învinge , (intr-o competiţie).
adjûnct, -ă, adjuncţi, -te, s.m. şi f., adj. |ţ Din germ. Adjunct, lat. adiunctus \\ (Persoană) imediat subordonată conducătorului unei instituţii.
adjutânt, adjutanţi, s.m. || Din fr. adjutant || ■Ofiţer cu atribuţii de secretar pe lingă coman-•danfuJ unei unităţi militare.
adjuvant, -ă, adjuvanţi, -te, adj., s.n. |[ Din fr. adjuvant, lat. adiuvans, -ntins || (Substanţă) capabila să activeze acţiunea unup medicament.
ad Htteram adv. || Loc. lat. || întocmai, cu-vînt cu cu vînt, literă cu literă.
administra, administrez, vb. I. Tranz. || Din fr. administrer, lat. administrare || 1. A conduce, "a gospodări (o întreprindere, o instituţie etc.), â. À da unui bolnav un anumit medicament. 8. (Dr.) A administra o probă = a folosi un mijloc de probă într-un proces.
administrativ, -ă, administrativi, • -e, adj. :{] Din fr. administratif, lat. administrativii || Care se referă la administraţie; care emană de la un .organ de administraţie. O Pe cale administrativă = prin organele administraţiei de stat,
administrator, -oare, administratori,	-oare
•s.m. şi f. || Din fr. administrateur, lat. administrator j| Persoană care administrează un bun sau un patrimoniu.
administraţie, administraţii, s.f. || Din rus, administraeija, fr. administration, lat. administraţie || 1. Acţiunea de a administra (1) ; organele prin care se desfăşoară această acţiune. Q A. de stat = formă de activitate a statului pentru realizarea funcţiilor sale. 2. Totalitatea organelor care administrează o instituţie sau o întreprindere. 8. Totalitatea puterilor de guver-nămînt asupra unui teritoriu, fără dreptul de a dispune de acesta.
admiră, admir, vb. I. Tranz. j| Din fr. admirer, lat. admirari || A privi pe cineva sau ceva
cu un sentiment de îneîntare, de mare preţuire, de stimă deosebită.
admirabil, -ă, admirabili, -e, adj. || Din fr. admirable, lat. admirabilis || Demn de a fi admirat, minunat, îneîntător, excelent.
admirativ, «ă, admirativi, -e, adj”. [jDin fr. admiratif, Ini. .admirativus || (Şi adverbial) Care exprimă admiraţie.
admirator, -oâre, admiratori, -oare, s.m. şi f. I! Din fr. admirateur, lat. admirator [j Persoană care admiră pe cineva sau ceva.
admiraţie, admiraţii, si. || Din fr, admiration, lat. admiratio || Sentiment de îneîntare, de stimă, de apreciere deosebită faţă de cineva sau de ceva.
admisibil, -ă, admisibili, -e, adj. || Dîn^ fr. admissible || Care poate îi admis; acceptabil aâmisle si. v. admisiune.
admisiiine, admisiuni, si. || Din fr. admission, lat. admissio, -onis ( < admittere) || Intrare liberă sau forţată a agentului -motor (ex. amestec aer-combustibil, abur, apă) în maşina care îl utilizează. || Şi : admfsle si. ■
admitanţă si. || Din fr. admittance || Mărime egală cu inversul impedanţei (v.) unui circuit electric,
admite, admit, vb. III. Tranz. || Din lat. admittere „a aproba, a da curs liberii cf. ir. admettre |j 1. À primi ca bun5> a considera ca adevărat; a fi de acord; a permite. 2. A da^curs favorabil unei cereri. 8. A accepta, a primi (un candidat, un solicitant).
admitere, admiteri, si. Acţiunea de a admite. O Examen de a. = examen pe baza căruia un candidat poate fi primit într-o formă (superioară) de învăţămînt.
admonesta, admonestez, vb, ţ. Tranz. || Din fr. admonester || A mustra cu severitate (un elev, un subaltern); a dojeni aspru.
'admonestare, admonestări, si. Acţiunea de a admonesta; act oficial care conţine o mustrare adresată cuiva.
adnota, adnotez, vb. I. Tranz. || Din lat. adnotare {< ad „la44 notare „a face un^ semn pe ceva, a însemna44) || A face însemnări pe marginea unui text, pentru a-1 explica sau a-i întregi,
adnotare, adnotări, si. Acţiunea de a adnota; notă, însemnare care explică sau întregeşte un text.
adnotat, -ă, adnotaţi, -te, adj. (Despre un text) Care conţine explicaţii, adnotări marginale.
adolescent, -ă, adolescenţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. adolescent, lat. adolescens, -ntis || Persoană la vîrsta adolescenţei.
adolescentă s.f. || Din fr. adolescence, lat. adolescentia |j Perioadă a dezvoltării organismu-^ lui uman, care are ioc între vîrsta pubertăţii şi ” cea adultă (în general între 14 şi 17 ani).
adénie, adonice, adj. || Din fr. ado nique [| Versta. = vers antic format dintr-un dactil şi un spondeu sau un troheu.
adénls s.m. invar. || Din fr. adonis, de la n. pr. Adonis, zeul tinereţii şi al frumuseţii barbă-
ADOPTA
24
teşti la vechii greci || (De obicei ir.) Nume care se dă unui tînăr foarte frumos.
adopta, odôpt, vb. I. Tranz. || Din fr. adopter, lat. adoptare || 1. A înfia un copil. 2. A-şi însuşi felul de a fi al cuiva; a accepta o părere, o metodă etc. 8. A accepta ceva în urma unui vot.
adoptare, adoptări, s.f. Acţiunea de a adopta. O Adoptarea legilor — votarea, în urma dezbaterilor, a proiectelor de legi de către organele legislative.
adoptiv,-ă, adoptivi, -e, adj. 1|. Din fr. adoptif, lat. adoptivus || 1. (Despre copii) înfiat. 2. (Despre persoane) Care a adoptat pe cineva.
addpfle, adopţii, s.f. || Din fr. adoption, lat. adoptio, *onis || Faptul de a adopta un copil; înfiere. II Şi: adopţiune si. adopţiune s.f. v. adopţie, adoră, adôr, vb. I. Tranz. |] Din fr. adorer, lat. adorare |j 1. A avea o mare admiraţie pentru cineva sau ceva; a iubi în cel mai înalt grad. 2. A slăvi, a venera o divinitate.
adorabil, -ă, adorabili, -e, adj. || Din fr. adorahle} lat. adorabilis || Plin de farmec, încîn-tător.
adorare s.f. 1. Faptul de a adora (1). 2. Slăvire a unei divinităţi, venerare.
adorator, -oare, adoratori, -oare, s.m. şi f. ]| Din fr. adorateur, lat. adorator (( Persoană care adoră pe cineva sau ceva.
adoraţie s.f. || Din fr. adoration, lat. adoraţia || Adorare; iubire fără margini; veneraţie.
adorpaî, adôrm, vb. IV. || Lat. aâdormire f]
1.	Intranz. şi tranz. A trece (sau a face pe cineva să treacă) la starea de somn. 2. Intranz. (Fig. ; în limbajul bisericesc) A muri. 8. Tranz. (Fig.) A potoli, a alina.
adormit, -ă, adormiţi, -te, adj. 1. Care este cuprins de somn. 2. (Fig.) Lipsit de vioiciune, leneş. 8. (în limbajul bisericesc) Mort.
adormitor, -oare, adormitori, -oare, adj. j| Din adormi || Care adoarme, care provoacă somn. O (Adverbial) Şi mii de glasuri slabe încep... Un cînt frumos şi dulce-adormitor sunînd (Emi-neseu),
adormiţăle s.f. pl. || Din adormit || (Bot.) De-diţei.
adrenalină s.f. || Din fr. adrénaline ; lat. ad „lîngău şi ren „rinichi44 || Hormon produs de glandele suprarenale, folosit ca medicament cu proprietăţi vasQConstrictoare şi stimulatoare ale muşchiului carcfiac.
adresă, adrese % vb. I. || Din fr. adresser (< dresser, din lat. ^directiare < directus „drept44 ||
1.	Refl. A se îndrepta cu vorba către cineva (pentru a-i pune o întrebare). 2. Refl. A înainta o cerere unei instituţii, unei autorităţi. 8. Tranz. A scrie adresa pe o scrisoare.
adresant, -ă, adresanţi, -te, "S.m. şi f. || Din germ. Adressant || Persoană căreia îi este adresată o scrisoare; destinatar.
adrésâ, adrese, s.f. || Din fr. adresse || 1. Indicaţie pe scrisori, pe colete etc., cuprinzînd numele şi domiciliul destinatarului. O Expr. A spune ceva la adresa cuiva = a spune ceva cu privire la cineva. A greşi adresa = a) a nimeri
In alt loc decît cel indicat, b) (fam.) a se înşela asupra cuiva. 2. Comunicare oficială făcută în scris de o instituţie. 8. (Cib.) Expresie (numerică) indicînd o sursă sau o destinaţie a informaţiei ce urmează să fie înregistrată de un calculator electronic.
adsorbânt, adsorbanţi, s.m. j| Din fr. adsor-bant || Corp solid pe suprafaţa căruia se pot fixa substanţe prin adsorbţie. *
adsor bf, pers. 3 adsoârbe, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din fr. adsorber |] (Despre substanţe) A (se) fixa prin adsorbţie.
adsorbţie s.f. || Din fr. adsorption |j Fixare a moleculelor unui gaz sau ale unui lichid pe suprafaţa unui corp spîid.
adstrat s.n. || Din fr. adstrat; lat. adstratus „aşezat lingă44 || (Lingv.) Totalitatea elementelor străine care se. adaugă unui idiom după constituirea acestuia.
aducător, -oare, aducători, -oare, adj., s.m. şi f. || Din aduce || (Persoana, lucru) care aduce ceva: nori aducători de ploaie.
adûce, adûe, vb. III. || Lat. adducere || 1. Tranz. A lua un lucru cu sine şi a veni cu el undeva sau la cineva, O Expr. Ce vînt te-aduce? întrebare pusă celui care a venit pe neaşteptate.
2.	Tranz. A apropia ceva de sine. O A da unui lucru o anumită direcţie sau înclinaţie. O Expr. A aduce vorba despre ceva = a pomeni despre cineva sau ceva, a îndrepta discuţia spre... 8. Tranz. A da, a produce: via aduce rod. 4. Intranz. A semăna (puţin) cu cineva.
aducere, aduceri, s.f. Acţiunea de a aduce. • Aducere-aminte = amintire.
aduetdr, aductori, adj. || Din fr. adducteur, lat. adductor || Muşchi a. =- muşchi care apropie un membru de axul median al corpului.
adüctie, aductii, s.f. |] Din fr. adduction, lat. adductio’ -onis || Construcţie hidrotehnică destinată dirijăm apei de la locul de captare la cel de folosire. || Şi: aducţfâne s.f. adueţlune s.f. v. aducţie. adula, adulez, vb. I. Tranz. |] Din fr. aduler, lat. adulari || A linguşi, a flata în chip servil.
adulator, -oare, adulatori, -oare, adj., s.m. şi f. || Din fr. adulateur, lat. adulator || (Persoană) care adulează, linguşitor.
adulâtie, adulaţii, s.f. || Din fr. adulation, lat. adulatio || Linguşire.
adulmeca, adulmec, vb. I. Intranz. (Despre animale) A simţi, cu ajutorul mirosului, prezenţa cuiva sau a ceva. ® fFig. ; despre oameni) A căuta să afle, să dea de urma a ceva.
addlt, -ă, adulţi, -te, adj., s.m. şi f. || Din fr. adulte, lat. adultus ( < adolescere „a creşte44) || (Organism, persoană) care a ajuns la maturitate, al cărui proces de creştere s-a încheiat.
adulter, adultere, s.n., adj. || Din fr. adultère, lat. adulterium || 1. S.n. încălcarea fidelităţii conjugale de către unul dintre soţi. 2. Adj. (Despre soţi) Care a încălcat fidelitatea conju-gală.
adulterin, -ă, adulterini, -e, adj. || Din fr. adultérin, lat. ddulterinus || (Şi substantivat) Născut dintr-un adulter.
25
AERODINAMIC
adumbri, adumbresc, vb. IV. || Lat. adum-brare || 1. Tranz. A umbri. 2. Refl. A se aşeza la umbră.
aduna, adun, vb. I. || Lat. adunare || 1. Tranz. A strînge la un loc; a aduce din toate părţile; a ridica de pe jos. 2. Tranz. (Mat.) A face o adunare. 8. Tranz. A agonisi. 4. Refl. A se strînge laolaltă.
adunare, adunări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) aduna; întrunire a mai multor persoane în scopul discutării unor probleme de interes comun. O A. naţională -- organ suprem al puterii de stat în unele ţari socialiste. A. generală = adunare la care participă toţi membrii unei organizaţii, ai. unei «instituţii şi care poate fi şi organul conducător al acestora (ex. a.g. a membrilor organizaţiei de bază a P.C.R.; a.g. a oamenilor muncii). 2® Operaţie aritmejcică prin care se totalizează mai multe numere într-unul singur.
adunătdră, adunături, s.f. || Din aduna || Grămadă formată prin adunarea la un loc a unor obiecte disparate; (peior.) grup de oameni adunaţi la întîmplare.
* adus, «ă, aduşi, -se, adj. || Din aduce || Aplecat, încovoiat.
adventism s.n. || Din engî! adventism, germ. Adventismus. Gf. lat. adventus „venire44 || Doctrină practicată de o sectă religioasă creştină care practică „a doua venire44, apropiată, a lui Hristos.
adventist, «ă, adventişti, -ste, adj., s.m. şi f.
. || Din engl. adventist || 1® Adj. Care se referă la 'adventism, propriu adventismului. 2. S.m. şi f. Adept al adventismului.
adventiv, -ă, adventivi, -e, adj. || Din fr. advenlif. Cf. lat. adventicius „care se adaugă, care vine dinafară || 1. (Despre plante) Originar din alte ţări sau continente. 2. (Despre rădăcini) Care, în anumite condiţii de mediu, se dezvoltă pe diferite părţi ale plantei (tulpină, frunze).
adverb, adverbe, s.n. || Din fr. adverbe, lat. adverbium (< ad „lingă44 -f verbum „verb44) || Parte de vorbire, în general neflexibilă, care determină un verb, un adjectiv sau alt adverb, arătînd locul, timpul, modul, cauza sau scopul.
adverbial, -ă, adverbiali, -e, adj. [| Din fr. adverbial, lat. adverbialis || (Despre cuvinte sau construcţii gramaticale) Care are valoare de adverb, folosit ca adverb.
advers, -ă, adverşi, -se, adj. || Din fr. adverse, lat. adversus „care este în faţă44 |j 1. Aşezat în faţă, opus. O Parte adversă — adversar într-un proces. într-o afacere etc. 2. Potrivnic, duşmănos.
adversar, «ă, adversari, -e, s.m. şi f. || Din fr. adversaire, lat. adversarius || Persoană care luptă împotriva alteia sau împotriva unei concepţii, a unei teorii; rival. @ (Sport) Partener de întrecere.
adversativ, -ă, adversativi, -e, adj. || Din fr. adversatif, lat. adversativus || Care exprimă o opoziţie. O Propoziţie adversativă — propoziţie care exprimă o opoziţie faţă do coordonata ei.
Conjuncţie adversativă — conjuncţie care introduce o propoziţie adversativă.
adversitate, adversităţi, s.f. || Din fr. adversité, lat. adversitas, -atis || împrejurare potrivnică.
aéd, aezi, s.m. || Din fr. aède; gr. aoidos „cîn-tăreţ44 || Poet epic recitator şi cîntăreţ din Grecia antică.
aer1, (8) aere, s.n. [| Lat. aer || 1. Amestec de gaze care constituie atmosfera terestră. O Aer condiţionat = aer din încăperi trecut printr-un sistem special de ventilaţie, pentru a-şi păstra calităţile fizice normale; aer tratat în instalaţii de condiţionare. In aer liber = afară, într-un loc neacoperit. O Expr. A lua aer ~ a ieşi din casă pentru a respira aer curat. 2. Atmosferă, văzduh. O Expr. A se simţi ceva în aer — a pvea* indicii că se pregăteşte ceva (în ascuns). 8. înfăţişare, aspect. O Expr. A-şi da aere = a lua o atitudine de superioritate.
aer2, aere, s.n. || Din si. airü, ngr. aer || (Bis.) Văl, de obicei ornamentat cu imaginea lui Hristos mort, cu care se acoperă vasele liturgice.
aera, aerez, vb. I. Tranz. || Din fr. aérer ]| A introduce aer1 în masa unui lichid sau a unui material granular (apă, cereale), pentru îmbunătăţirea calităţii sau pentru aerisirea acestora.
aerâj s.n. || Din fr. aérage || Introducere de aer curat într-o mină subterană.
aerian, -ă, aerieni, -e, adj. || Din fr. aérien ||
1.	Care se află în aer. 2. Care se referă la aviaţie. O Linie aeriană — traseu aeronautic şi mijloacele materiale (aeronave, aeroporturi) aferente. 8. (Fig.) Transparent, diafan. 4. (Fig.) Lipsit de simţul realităţii, cu capul în nori.
aerisi, aerisesc, vb. IV. Tranz. [| Din ngr. aerizo (aorist, aerisa) || A lăsa să pătrundă într-o încăpere aer proaspăt; a expune un obiect (de îmbrăcăminte) la aer.
aero- || Din gr. aer „aer44 |j Element de compunere însemnînd „aer44, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
aerob, -ă, aerobi, -e, adj. || Din fr. aérobe; aero- -j- gr. bios „viaţă44 || (Despre organisme) Care poate trăi şi creşte numai în prezenţa oxi-^ genului.
aerofeioză s.f. |] Din fr. aèrobiose || Formă de viaţă a organismelor aerobe.
aerobuz, aerobuze, s.n. || Din fr. aérobus, cf. engl. airbus || Avion de pasageri de mare capacitate.
aeroclub, aerocluburi, s.n. || Din fr. aéro-club || Organizaţie în care sînt încadraţi cei care practică sau simpatizează aviaţia şi sporturile aeronautice.
aerodinâm, aerodinamuri, s.n. (| Din aerodinamic || Tren automotor rapid, cu formă aerodinamică.
aerodinamic, -ă, aerodinamici, -ce, adj., s.f.
|| Din fr. aérodynamique ; aero- -f gr. dynamis „forţă44 || 1. Adj. (Despre vehicule) Construit astfel încît să întîmpine o cît mai mică rezistenţă la deplasarea sa în aer. 2. S.f. Ramură a mecanicii fluidelor care studiază mişcarea gaze-
AERODINA
2S
lor, precum şi mişcarea corpurilor în aer şi în alte medii gazoase.
aerodină, aerodine, si. || Din fr. aérodyne |] Aeronavă mai grea decît volumul aerului dezlocuit (ex. avionul, elicopterul).
aerodrom, aerodromuri, s.n. |j Din fr. aérodrome; aero- -j- gr. dromos „teren de alergare'' j| Teren special amenajat pentru decolarea, aterizarea şi staţionarea aeronavelor.
aeroelastieitâte si. || Din aero- 4- elasticitate, cf. fr. aéroélasticité || Ramură a fizicii care se ocupa cu comportarea avioanelor, construcţiilor etc. sub acţiunea forţelor aerodinamice.
aeroîagie si. || Din fr. aérophagie; aero- -f gr. phagem „a minca" || înghiţirea unei cantităţi mari de aer odată cu saliva sau cu alimentele digerate rapid.
, aeroîoMe si. II Din fr. aérophobie; aero- -f gr. phobos „frică“ || Teamă patologică de curenţii de aer.
aerofotogrammetrie si. II Din fr. aérophoto-gramméirie || Tehnică a măsurării suprafeţelor terestre şi a întocmirii hărţilor şi planurilor folosind fotograme luate din avion.
aerogâră, aerogări, si. || Din fr. aérogare || Ansamblu de clădiri pe un aeroport, unde se află serviciile necesare asigurării traficului aerian.
aerolit, aeroliţi, s.m\|| Din fr. aérolithe; aéro-4- gr. lithos „piatră" || Meteorit format în cea mai mare parte din silicaţi.
aeromodel, aeromodele, s.n. || Din fr. aéromodèle || Model de avion sau planor de dimensiuni reduse, cu sau fără motor.
aeromodelism s.n. || Din fr. aéromodélisme [|
1.	Ramură a tehnicii care se ocupă cu studiul, proiectarea şi construcţia aeromodelelor. 2. Ramură a sportului în care se folosesc aeromodele.
aeronaut, -ă, aeronauţi, -te, s.m. şi f. [| Din fr. aéronaute; aero- -f- lat. nauta „navigator" || Persoană care face parte din echipajul unei aeronave.
aeronautic, -ă, aeronautici, -ce, s.f., adj. || Din fr. aéronautique || 1. S.f, Ştiinţa şi tehnica construirii de aeronave. 2. S.f. Tehnica navigaţiei aeriene. 8. Adj. Care se referă la aeronautică (1, 2). ^ ^
aeronavă, aeronaçe, s.f. || Din aero- -f navă (după fr. aéromf) || Vehicul care se poate deplasa în aer datorită a i forţe de sustentaţie, combinată eventual cu o forţă de tracţiune sau de împingere.
aeroplan, aeroplane, s.n. |j Din fr. aéroplane [I Avion.
aeroplanctén, aeroplanctoane, s.n. || Din germ. Aeroplankton; aero- -j- gr. plankton „rătăcitor44 || Totalitatea microflorei şi microfaunei (bacterii, spori, polen etc.) care pluteşte în aerul atmosferic’.
aeroport, aeroporturi, || Din fr. aéroport || Ansamblu constituit din terenul, clădirile şi instalaţiile necesare decolării, aterizării, adăpos-tirii şi întreţinerii aeronavelor.
aeropurtat, -ă, aeropurtaţi, -te, adj. fj Aero- 4-4- purtat (după fr. aéroporté) || (Despre trupe) Care se transportă cu ajutorul aeronavelor.
aerosol, aerosoli, s.m. |] Din fr. aérosol; aero-4-iai. solvere „a dizolva" |] (Mai ales la pi.) Particule lichide sau solide dispersate într-un gaz ori în aer, avînd întrebuinţări în medicină.
aerosoloterapie s.f. ‘ |j Aerosol 4- terapie || Procedeu terapeutic constînd din introducerea sub formă de aerosoli a unor medicamente pe căile respiratorii.	/
aérospatial, -ă, aerospaţiali, -e, adj. || Din fr. aérospatial || Referitor la tehnica zborurilor. în spaţiul aerian şi extraterestru.
aerostat, aerostate, s.n. |;| Din. fr. aérostat; aero- 4- gr. statos „care stă" y Aeronavă mai uşoară decît aerul dezlocuit.
aerostatic, -ă, aerostatici, -ce, s.f., adj. [j Din fr. aérostatique || 1* S.f. Ramură a mecanicii fluidelor care se ocupă cu- studiul echilibrului gazelor şi al solidelor în aer. 2. Adj. Care aparţine aerostaticii cu, care se referă la aerostatică.
aerostâţie s.f. (j Din fr. aérostation || Ramură a aeronauticii care se ocupă cu studiul construcţiei şi zborului aerostatelor.
aerotetmică' s.f. jj Din fr. aérotechnique || Disciplină care se ocupa cu studiul şi cu construcţia aeronavelor.
aeroterapfe s.f. || Din fr. aérothérapie [| Metodă de tratament al bolilor pulmonare cronice prin cură de aer (de munte, comprimat, rarefiat -etc.).
aerotrangpdrf, aerotransporturi, s.n. |j Din fr. aérotransport j| Transport executat eu avioanele; transport aerian.
aeroveMcul, aerovehicule, s.n. || Aero- 4- vehicul || Aeronavă.
- afâbil, -ă, afabili, -e, adj. || Din fr. affable, lat. affabilis || Cordial, afectuos, binevoitor.
afabilitate s.f. || Din fr. affabilité, lat. affabi-litas, -aiis || însuşirea de a fi afabil; cordialitate.
aîabulâţie s.f. || Din fr. affabulation, lat, affa-bulatio || Ansamblul elementelor tematice care configurează intriga unei opere literare epice sau dramatice.
afacere, afaceri, s.f. j| După fr. affaire (.< à 4-faire) || 1. Treabă, îndeletnicire, ocupaţie.
2.	Tranzacţie comercială sau financiară care implică adesea specula; (fam.) întreprindere cu rezultat favorabil.
afacerism s.n. || Din afacere (| Folosire de către o persoană a situaţiei sale profesionale sau sociale în scopul realizării de profituri personale.
afacerist, -ă, afacerişti, -ste, s.m. şi f. |j Din afacere || Persoană care practică afacerismul.
afară adv, || Lat. ad foras || Dincolo de limitele unui spaţiu închis; în exterior, o (în) afară de... = fără a mai socoti şi... O Expir A da afară — a exclude, a elimina; a concedia dintr-un post. Din cale-afară = peste măsură» neobişnuit de...
afazie, afazii, s.f. H Din fr. aphasie, gr. aphasia. „amuţire" li Tulburare a activităţii nervoase superioare, constînd din pierderea. totală sau parţială a facultăţii de a vorbi şi de a înţelege vorbirea.
%ч
AFLA
aîéet, afecte, s.n. Ц Din germ. Affekl, lat. affectus il 1. Trăire emoţională intensă cu evoluţie violentă şi relativ scurtă. 2. (In sens larg) Denumire generică pentru stările sau reacţiile afective.
afecta1, afectez, vb. 1. Tranz. || Din fr. affecter, lat. affectare || A destina (o sumă de bani, o cantitate de materiale etc.) unui anumit scop.
afecta2, afectez, vb. 1, |! Din fr. affecter || tm Tranz. A mîhni, a întrista. 2. Tranz. A simula o anumită stare sufletească. 3« Intranz. A se preface; a-şi da aere.
afectat, eă, afectaţi, -te, adj. 1. Mîhnit, întristat 2. Prefăcut, nenatural, preţios.
afectiv, -ă, afectivi, -e, adj. || Din fr. affectif, lat. affectivus ir Care aparţine afectivităţii, privitor la sentimente; sentimental.
afectivitate s.f. || Din fr. affectivité || Latură a vieţii psihice a omului, care cuprinde emoţiile, sentimentele, pasiunile. © Comportare afectivă; sensibilitate.
afectuos, -oâsă, afectuoşi, -oase, adj. || Din fr. affectueux, lat. affectuosus j| Care manifestă afecţiune;. prietenos, tandru.
afecţiâne, ' afecţiuni., s.f. |J Din fr. affection, iat. affectio, -огш 11 1. Simpatie, prietenie, ataşament faţă de cineva. 2® Boală, stare patologică a unui organ.
afélm s.n. || Din fr. aphélie; gr. apo „departe44 ф kelios „soare44 || Punctul cel mai îndepărtat de Soare de pe orbita unei planete.
afemeiat, afemeiaţi, adj., s.m. Ц Din femeie (după fr. efféminé) [| (Bărbat) care umblă după femei, căruia îi place să facă curte femeilor.
aferat, -ă, aferaţi, -te, adj. || După fr. affairé ({faire „va face44) || Care este sau care pare a fi foarte ocupat.
aferent, -ă, aferenţi, -te, adj. || Din fr. afférent; cf. lat. af ferre „a duce către44 |j 1. Care decurge din ceva, care este in legătură cu ceva. 2» (Anat.) Vase aferente — vase care se varsă în altele sau care pătrund într-un organ.
aîerentâţie si. || Cf. aferent || Transmiterea excitaţiei nervoase de la neuronii senzoriali periferici la cei centrali.
aîeréza, afereze, s.f. || Din fr. aphérèse, gr. aphairesis „îndepărtare44 || Dispariţia unui sunet sau a unui grup de sunete de la începutul unui cuvin t.
afet, afeturi, s.n. !| După rus. lafet, germ. Lafeîte, fr. affût || Suportul ţevii la unele arme de fac {tunuri, aruncătoare de mine etc.).
aflde s.f. pl. || După fr. aphidiens j| Subordin de insecte homoptere care cuprinde păduchii de plante mici, cu forme aripate şi nearipate.
aîltfâ, afiliez, vb. I. Refl. || Din fr. affilier, lat. affiliare „a lua ca fiu44 || (Despre instituţii, organizaţii etc.) A se alătura altei instituţii sau organizaţii, căreia i se subordonează.
âfisi1, afini, s.m. Arbust scund din regiunile de munte, cu frunze oval-alungite, flori de culoare roz-deschis şi fructe negre comestibile.
< afla2, afini, s.m. |] Din lat. af finis || Ruda prin alianţă.
afină, afinez, vb. L Tranz. || Din fr. affiner ({fin) H A efectua un proces de alinare.
afinâre, afinări, s.f. Operaţie metalurgică pentru înlăturarea impurităţilor dintr-un metal.
alinată, afinate, s.f. || Din afină || Băutură alcoolică preparată din afine.
_afină, afine, s.f. || Din afin1 || Fructul comestibil al afinului, o bacă neagră-albăstruie, cu gust acrişor.
afinitate, afinităţi, s.f. || Din fr. affinité, lat. affinitas, -atis ( { finis „limită44) || 1. Atracţie şi simpatie între oameni datorită asemănării dintre ei sau apropierii lor sufleteşti. 2. (Chim.) Proprietate a două substanţe de a reacţiona între ele.
afirmă* afirm, vb. I. |j Din fr. affirmer, lat. affirma,re „a întări, a asigura44 Ціп Tranz. A declara (în mod ferm), a susţine (cu tărie). 2. Refl. A se face remarcat.
afirmare, afirmări, s.f. 1. Acţiunea de a afirma (1). 2* Faptul de a se remarca în mod deosebii.
afirmativ, -ă, afirmativi, -e, adj. j| Din Ir.
affirmatif, lat. affirmativus || Care conţine o afirmaţie, care are un sens pozitiv. O în caz afirmativ = dacă se va în timp la aşa.
afirmaţie, afirmaţii, s.f. || Din fr. affirmation? lat. affirmatio || Exprimare, susţinere a unei păreri; (la pl.) vorbe care exprimă o afirmare.
afiş, afişe, s.n. |i Din fr. affiche ( < fiche „fişă44) || înştiinţare, de obicei tipărită şi expusă public, cuprmzîpd informaţii de interes general. ® Gen de artă grafică cu funcţie mobilizatoare, de informare, de reclamă etc.
afişa, afişez, vb. I. || Din fr. "afficher J| 1* Tranz* A expune un afiş. 2. Tranz. (Fig.) A manifesta în mod ostentativ (o anumită atitudine), a face paradă de... 3. Refl. (Fam.) A apărea in tovărăşia cuiva,*cu intenţia de a face impresie* afişă], afişaje, s.n. || Din fr. affichage. || 1. Faptul de a afişa, lipire de afişe, 2® Punere in evidenţă.
afişier, a fişiere, s.n. || Din afişa || Vitrină, panou sau construcţie specială unde se pun diferite anunţuri.
aîix, afixe, s.n. || Din fr. affixe, lat. affixus „ataşat44 jjjNume generic pentru prefixe, sufixe şi infixé.
afînâ, afinez, vb. î. Tranz. || Din lat. *affe-nare || A face ca un material granular să fie mai puţin compact, a-і mări volumul prin săpare, fărîmiţare etc.
afinat, -ă, afinaţi, -te, adj. (Despre pămînt, zăpadă etc.) Gare este mai puţin compact; rărit, înfoiat.
afla, àflu, vb. I. || Lat. afflare „a sufla spre ceva44 II1» Tranz. şi intranz. A lua cunoştinţă, a căpăta veşti sau informaţii despre ceva;* a auzi o veste, o noutate. 2. Tranz. A găsi, a descoperi ceva. 3. Refl. A se găsi într-un loc sau într-o situaţie oarecare. O Expr. (Fam.) A se afla în treabă = a se amesteca într-o discuţie sau într-o acţiune fără a fi necesar şi fără a aduce vreo contribuţie.
AFLORIMENT
28
aîlorimént, aflorimente, s.n. || După fr. affleurement ( < fleur „floare44) || Apariţie ia suprafaţa Pămîntului a unor rod mai vechi, datorită îndepărtării (prin eroziune) a rocilor mai noi de deasupra.	*
afluént, afluenţi, s.m. || Din fr. affluent, lat. affluens, -ntis || Apă curgătoare care se varsă în altă apă curgătoare mai mare, considerată în raport cu aceasta.
afluéntâ s.f. || Din fr. affluence, lat. affluen-tia ( < fluere „a curge“) || 1. Mulţime de oameni care se îndreaptă spre aceiaşi punct; aflux.
2.	Cantitate mare; belşug, abundenţă.
aflüx, afluxuri, s.n. 0 Din fr. afflux, lat. affluxus „care curge44 || 1. Deplasare a unui fluid ex. a sîngelui) către un anumit loc. 2. Afluenţă !)•
afon, -ă, afoni, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr. aphone; gr. aphonos „mut44 || 1. (Persoană) care suferă de afonie. 2. (Persoană) care nu poate cînta corect, care nu are voce.
aîonie s.f. || Din fr. aphonie || Imposibilitate de a vorbi, ca urmare a unor leziuni ale larin-gelui.
aforism, aforisme, s.n. || Din fr. aphorisme, gr. aphorismos „definiţie44 || Maximă, adagiu, sentinţă.
a fortidrl O Loc. lat. || (Despre raţionamente) Care constă în trecerea de la o judecată la alta pe baza faptului că în favoarea celei de a doua judecăţi există tot atîtea temeiuri sau chiar temeiuri în plus.
afretâ, afretez, vb. I. Tranz. || Din fr. affréter ({fret „taxă pentru transport44) || A închiria o navă pentru transportul de mărfuri.
african, -ă, africani, -e, s.m. şi f., adj. || De Ia n. pr. Africa || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia băştinaşă a Africii. 2. Adj. Care aparţine Africii sau populaţiei ei, referitor la Africa sau la populaţia ei.
afrikâans s.n. || Cuv. olandez || Varietate a limbii olandeze, vorbită de urmaşii burilor în Republica Africa de Sud.
afrodiziac, afrodiziace, s.n. || Din fr. aphrodisiaque, gr. aphrodisiakos „de dragoste44 || Substanţă care stimulează impulsurile sexuale.
afront, afronturi, s.n. || Din fr. affront, it. affronta „injurie44 || Jignire, insultă adusă cuiva în public.
âîtă, afte, s.f'C Din fr. aphte, lat. aphtae, gr. aphtai (< haptein „a arde, a frige44) || Ulceraţie dureroasă, acoperită cu un strat alb-gălbui, care apare pe mucoasa gurii sau a faringelui.
aftoâsă, aftoase, adj. || Din fr. (fiéare) aphteuse || Febră a. = boală infecţioasă specifică animalelor rumegătoare, caracterizată prin febră şi erupţii localizate pe mucoasa bucală.
aîeiére s.f. || După fr. affouillement. Cf. lat. fodere „a scoate (săpînd)44 || Proces de eroziune şi de spălare a fundului unei ape curgătoare în jurul fundaţiei unei lucrări hidrotehnice.
afuma, afüm, vb. I. || Lat. affumare || 1. Tranz. A expune un aliment la fum, pentru a-1 conserva. 2. Tran£. A umple cu fum o încăpere,
pentru a distruge sau a alunga anumite insecte.
© Intranz. (Despre sobe) A scoate fum. 8. Refl. A ^ se acoperi cu un strat de fum. ©(Despre mîncăruri) A căpăta gust şi miros neplăcut de fum, în timpul expunerii lâ foc. 4. Refl. (Fig.; fam.) A se îmbăta uşor.
afumat, -ă, afumaţi, -te, adj. 1. (Despre alimente) Care a fost expus la fum pentru a fi conservat. 2. înnegrit de fum. 8. (Despre mîncăruri) Care a căpătat gust neplăcut de fum. 4. (Fig.; fam.) Ameţit de băutură.
aîumătoâre, afumători, s.f. || Din afuma || X. Utilaj pentru producerea de fum fără lacără, servind la liniştirea albinelor în timpul eînd este necesară o intervenţie în interiorul stuptîlui.
2.	Afumătorie.
afumătorîe, afumătorii, s.f. [| Din afuma || Instalaţie pentru afumarea cărnii sau a altor alimente.
afumătdră, afumături, s.f. || Din afuma || Produs alimentar conservat prin expunere la fum; p. ext. carne afumată.
afiind adj., adv. || As + fund |] X*AAdj. Adîne; (substantivat, n.) adîncime. 2. Adv. în adio rime. afundă, afûnd, vb. I. || Lat. *affundare ||
1. Tranz. şi refl. A (se) cufunda (într-un lichid).
2. Refl. A pătrunde adîne; (fig.) a se pierde în depărtare, a dispărea.
afurisenie, afurisenii, s.f. || Din afurisi || (Rel.) Anatemă.
afurisi, afurisesc, vb. IV. Tranz. |j Din sl. aforisati || (Rel.) A arunca anatema asupra cuiva.
afurisit, -ă, afurisiţi, -te, adj., s.m. şi f. (Om) rău, ticălos.
afuzali s.m. |j De la n. pr. tc. Afuz-Ali || Soi de viţă de vie cu struguri pentru masă, cu ciorchini grei, pînă la 2 kg, cu boabe mari galbene-verzui.
agă s.f. v. agă.
agaiactie s.f. || Cf. gr. a „fără44 -j- gala „lapte441| Absenţă patologică a secreţiei lactate la femeia care a născut.
agale adv. || Din ngr. agalia || încet, domol, fără grabă.
agapă, agape, s.f. ]| Din fr., lat. agape; gr. agape „iubire44 || Ospăţ între prieteni, masă colegială.
agar-agâr s.n. || Din fr. agar-agar |j Substanţă gelatinoasă extrasă din anumite alge marine, folosită în microbiologie, în industria alimentară etc.
agaricacée s.f. pl. || Din fr. agaricaeées ; ci. lat. agaricum, gr. agarikon „ciupercă comestibilă441| Familie de ciuperci comestibile (ex. pîinişoara, rîşcovul), cu pălăria prevăzută cu numeroase lamele pe partea inferioară.
agasa, agasez, vb. I. Tranz. || Din fr. agacer || A plictisi, a enerva pe cineva cu insistenţele.
agasant, -ă, agasanţi, -te, adj. || Din fr. agaçant || Care agasează; enervant.
agat, agate, s.n. || Din fr. agate, gr. akha-tes, de la numele rîului lingă care a fost găsită această piatră || Varietate cristalină de silice,
AGITAŢIE
cu benzi divers colorate, folosită ca piatră semi-preţioasă. || Şi: agâtă s.f. agată s.f. v. agat.
agatîrşi s.m. pl. || Din fr. Agathyrses || Populaţie scitică tracizată, amintită de Herodot ca locuind în sec. 6 î.e.n. pe cursul mijlociu al Mureşului.
agâvă, agape, s.f. || Din fr. agape || cf. gr. agape „minunată, măreaţă4* || Nume dat mai multor specii de plante ornamentale cu frunze mari, pînă la % m, originare din America; înfloresc o singură dată la 15—20 de ani.
âgă, agi s.m. || Din tc. aga || (înv.) 1. (în evul mediu în Imperiul Otoman) Titlu dat unor comandanţi militari. 2. (în Ţara Românească şi în Moldova) Şef ai unei agii. || Şi: aga, agale, s.f.
agăţă, agăţ, vb. I. || Lat. accaptiare ({cap-tiare „a prinde44) || 1. Tranz. A atîrna ceva de un cui sau de uri cîrlig. 2. Refl. A se prinde, a se apuca cu mîiniîe de ceva; (despre ţesături) a se rupe prinzîndu-se înt®-un obiect ascuţit || Şi: acăţâ vb. I.
agăţătdr, -oare, agăţători, -oare, adj., s.f. || Din agăţa || 1. Adj. Care se agaţă. O Plantă agăţătoare = plantă a cărei tulpină este prevăzută cu organe speciale de agăţare (peri încîrli-gaţi, cîrcei etc.). 2. S.f. Şiret sau lănţişor cusut Ia o haină spre a o putea atîrna în cui.
ageamiu, -ie, ageamii, adj., s.m. şi f. || Din tc. acemi || (Fam.) Nepriceput, neştiutor; începător, novice.
agendă, agende, s.f. || Din fr. agenda, lat. agenda „ceea ce trebuie făcut44 || 1. Carnet în care se notează, pe zile, lucrările ce urmează să fie executate. 2. Ordine de zi.
agent, -ă, agenţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. agent, lat. agens, -ntis, ({ agere „a face44) |j 1. S.m. şi f. Reprezentant oficial al unui stat, al unei instituţii, organizaţii etc., avînd anumite atribuţii (ex. agent fiscal, agent comercial). O A. diplomatic = persoană trimisă de un stat cu misiunea de a-1 reprezenta în relaţiile politice cu alt stat. A. secret — persoană cu misiune secretă de a culege informaţii politice, economice, financiare etc. dintr-o anumită ţară; spion. 2. S.m. Factor activ, care provoacă sau influenţează un fenomen fizic, chimic etc. 3« S.m. A.’patogen — microorganism (microb, virus) care poate pătrunde într-un organism, producînd manifestări patologice.
agentdră, agenturi, s.f. || Din germ. Agentur ||
1. Casă de comerţ condusă de un agent (1).
2. Grup organizat din interiorul unui stat, unui partid etc. aflat, în slujba unor forţe străine.
agenţie, agenţii, s.f. || Din it. agenzia || 1. Reprezentanţă, filială sau sucursală a unei instituţii ori a unei întreprinderi. 2. A. (internaţională) de presă = instituţie care culege informaţii din diverse domenii de activitate, interne şi internaţionale, şi le furnizează organelor de presă, de radio şi televiziune din ţară şi de peste hotare.
^ âger, -&, ageri, -e, adj. || Lai. agilis || Iute în mişcări, sprinten; isteţ, deştept. © (Despre ochi, privire) Vioi, pătrunzător.
agerime s.f. || Din ager || însuşirea de a fi ager.
agéstru, agestre, s.n. || Din fr. agestre || (Geogr.) Con de dejecţie (v. con).
agfaeoldr adj. || Din Agfacolor, denumire comercială || Procedeu a. = procedeu de obţinere a imaginilor colorate prin suprapunerea a trei straturi fotosensibile la culorile primare sau la cele fundamentale; este utilizat în fotografie şi în cinematografie.
agheasmă s.f. || Din ngr. agiasma || (Bis.) Apă sfinţită.
aghesmui, aghesmuiesc, vb. IV. Tranz. || Din agheasmă || (Bis.) A stropi cu agheasmă.
aghids, aghioase, s.n. || Din ngr. agios „sfînt441| (înv.) Numele unei cîntări liturgice. O Expr. A trage la aghioase — a) a cînta monoton şi tărăgănat; t>) a sforăi; a dormi.
aghiotant, aghiotanţi, s.m. || Cf. rus. adjutant\\ (înv.) Ofiţer ataşat pe lîngă un comandant militar.
aghiuţă s.m. || Cf. ngr. agios „sfînt44 || (Fam. şi glumeţ) Drac.
agie, agii, s.f. || Din agă || (în Moldova şi în Ţara Românească) Organ administrativ ’ din sec. 18 — 19, însărcinat cu menţinerea ordinii publice în capitală.
agii, -ă, agili, -e, adj. j| Din fr. agile, lat. agilis || Care se mişcă uşor şi repede, sprinten, vioi. m Îndemînatie.
agilitate s.f. || Din fr. agilité || Uşurinţă în mişcări; supleţe, vioiciune. • Îndemînare.
âgio, agiouri, s.n. || Din it. aggio || Diferenţa cu care preţul (cursul) pe piaţă al unei monede sau hîrtii de valoare depăşeşte valoarea nominală a acesteia; cîştigui rezultat din astfel de diferenţe.
agita, agit, vb. I. || Din fr. agiter, lat. agitare (< agere „a face44) || 1. Tranz. A mişca repede, într-o parte şi în alta, a clătina cu mişcări repezi.
© A mişca într-un vas două sau mai’ multe substanţe, pentru a obţine o emulsie sau o suspensie.
2.	Refl. A fi neliniştit, a nu sta locului, a se fră-mînta. 8. Refl. A se revolta, a se răzvrăti; (tranz.) a aţîţa.
agitat, -ă, agitaţi, -te, adj. Care se agită, neliniştit, tulburat. © (Fig. ; despre perioade de timp) Frămîntat, tumultuos.
agitator1, agitatoare, s.n. || Din fr. agitateur || Dispozitiv care serveşte la omogenizarea unui amestec de substanţe.
agitator2, -oare, agitatori, -oare, s.m. şi f. IJDin agita\\ Persoană care face agitaţie politică.
agitatdric, -ă, agitatorici, -ce, adj. || Din agitator || Care serveşte la agitaţie; care se referă la agitaţie.
agitaţie, agitaţii, s.f. ]| Din fr. agitation, lat. agitatio, (8) rus. agitacija || 1. Faptul de a (se) agita; mişcare intensă, încoace şi încolo, de oameni, vehicule etc. 2. Stare de nelinişte excesivă. 8. A. politică — mijloc de înrîurire politică a conştiinţei maselor şi de atragere la realizarea unor scopuri şi obiective imediate, prin lozinci, întru® niri, presă, radio etc.
ÂGJUCÀ
3°
agîleă, aglice, s.f. || Din bg. aglika, ser. jaglika || Plantă erbacee din familia rozaceelor, înaltă pînă la 80 cm, cu flori albe sau albe-roz parfumate şi cu fructe capsule.
aglomera,	aglomerez,	vb.	I.	|| Din	fr.	agglo»
merer, lat.	agglomerare	(<	glomus,	glom^eris
„ghem44) || 1.	Refl. A se aduna	la	un loc în	număr
mare. a se îngrămădi. ©(Despre un loc) A deveni suprapopulat. 2. Tranz. A lega între ele granulele, firele sau fîşiile care compun un material	f
aglomerat, -ă, aglomeraţi, -te, adj., s.n. 1» (Despre spaţii) Ticsit; suprapopulat; (despre materiale) obţinut prin aglomerare. 2. S.n. Rocă formată prin acumularea de fragmente de materiale provenite din exploziile vulcanice.
aglomeraţie, aglomeraţii, s.f. || Din fr. agglo-meration || 1.’ îngrămădire de oameni, îmbulzeală, înghesuială. 2. Ansamblu de localităţi care gravitează în jurul uneia mai mari.
aglutina, aglutinez, vb. L Refl || Din fr. agglutiner, lat. agglutinăre || (Despre particulele unor materiale) A se lipi unele, de altele, a se împreuna, a se uni. © (Despre elemente ale vorbirii) A se lipi unul de altul, formînd un singur cuvînt.
aglutinâiit, aglutinanţî, -te, adj., s.n. || Din fr. agglutinant || 1. Adj. Care lipeşte, care uneşte, care se aglutinează. O Limbă aglutinantă = limbă în care raporturile gramaticale se exprimă cu ajutorul unor sufixe sau prefixe, 2» S.n. Substanţă vîscoasă care se adaugă la pasta de imprimat pentru a păstra desenul pe ţesătură.
agirâţ, agneţe, s.n. || Din - bg., rus. agnec || {Bis.) Bucată de prescură din care se taie anafura pentru împărtăşanie.
agnosticism s.n. || Din fr. agnosticisme; cf. gr. agnostos „necunoscător, ignorant44 || Concepţie filozofică ce neagă posibilitatea cunoaşterii realităţii obiective sau a esenţei fenomenelor şi a legităţii lor de dezvoltare.
agnozîe s.f. || Din fr. agnosie; gr. a „fără44 -p gnosis „cunoaştere44 || Pierdere sau tulburare a funcţiilor intelectuale de recunoaştere a celor văzut o, auzite, pipăite.
ag&aă si. || Din fr. agone; gr. a „fără44 -f «f gonia „unghi44 || Curbă care uneşte punctele de pe suprafaţa Pămîntului cu declhiaţie magnetică nulă.
agonie sivi! Din fr. agonie; gr. agonia „luptă, agitaţie44 || 1. Stare a organismului care precedă moartea şi în cm e survine diminuarea funcţiilor respiratorii şi circulatorii. 2. (Fig.) Declin.
agoniseală si. || Din agonisi || Ceea ce se agoniseşte; cîştig (dobîndit prin muncă).
agonisi, agonisesc, vb. IV. Tranz. || Din ngr. ngonizomai || A dobîndi, a cîştiga prin munca. • A economisi.
agonizâ, agonizez, vb. I. Intranz. || Din fr. agoniser || A fi în agonie. (Fig.) Căpeţelul de lumină începu a agoniza (Eminescu).
ggorâ si. [| Cuv. gr. II Piaţă în oraşele din Grecia antică, unde se ţineau adunările’publice şi unde se aflau principalele instituţii.
agorafobie si. |) Din fr. agoraphobie; gr. agora „piaţă44 -f phobos „frică44 i| Teamă patologică, obsesivă, de spaţiile largi, deschise, de pieţe etc.
agrafă, agrafe, s.f. || Din fr. agrafe, germ. Agraffe || 1. Nume dat unor obiecte care servesc pentru a fixa părul, o hai,nă, o hîrtie etc. 2, Obiect din sîrmă sau din tablă cu care se prind mai multe piese. © Piesă de metal care serveşte la legarea a două elemente de construcţie. 8. Mică piesă de metal cu care se prind şi se ţin unite buzele unei plăgi, pînă la cicatrizare; copcă1 (3).
agramât, -ă, agramaţi, -te, adj., s.m. şi f. || Din lat. ogrammatos || 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care face greşeli elementare de limbă; p. ext. incult. 2. Adj. Care conţine greşeli elementare de gramatică si de ortografie.
agrar, -ă, agrari, -e, adj. || Din fr. agraire, lat. agrarius ( < ager „cîmp“) || Care se referă la proprietatea funciară, m în care predomină agricultura.
agrarian, agrarieni, -e, adj. |j Din fr. agra-Hen || Agrar.
agrarianism s.n. || Din agrarian || Orientare în gîndirea economică care consideră agricultura ca fiind principala ramură a economiei.
agrava, agravez, vb. I. Refl. şi tranz. || Din fr. aggraver, lat. aggravare || A (se) înrăutăţi, a (se) face mai grav.
agravant, -ă, agravanţi, -te, adj. || Din fr. aggravant, lat. aggravons, -niis || Care agravează, O Circumstanţe agravante — circumstanţe care contribuie ia înăsprirea pedepsei unui inculpat.
agrea, agreez, vb. I. Tranz. !| Din fr.- agréer (< gré „plac, voie44) || A vedea cu ochi buni. a simpatiza.
agreabil, -ă, agreabili, -e, adj. |] Din fr. agréable || Plăcut; simpatic.
agrega, pers. 3 agregă, vb. I. Refl. || Din fr. agréger, lat. aggregare ( < grex, gregis „turmă ; grămadă44) || (Despre elemente) A se uni, a se alipi.
agregare, agregări, s.f. Faptul de a se agrega. O Stare de a. = fiecare dintre stările (solidă, lichidă, gazoasă şi de plasmă) sub care se pot prezenta substanţele.
agregât, agregate, s.n. || Din fr. agrégat || 1. Grup format prin cuplarea unei maşini de forţă cu una sau mai multe maşini de lucru sau cu un generator. 2. Material gr anular'(nisip, pietriş etc.) folosit pentru mortare şi betoane. O A. mineral = con creştere de minerale în diferite formaţii naturale (roci, minereuri etc.).
agrement, agremente, s.n. |[ Din fr. agrément
1. Plăcere, distracţie. 2* Consimţămînt dat de un stat pentru numirea-unei persoane ca şef de misiune diplomatică sau consul al unui stat străin.
agresiimé, agresiuni, s.f. |] Din fr. agression, lat. aggressio, -onis || 1. Atac armat lansat de unul sau mai multe staţe împotriva altui stat.
2. Atac împotriva unei persoane.
agresiv, -ă, agresivi, -e, adj. || Din fr. agressif \\
1.	Care atacă fără a fi provocat; care caută prilej de ceartă. 2* (Despre substanţe) Care atacă un corp cu care vine în contact.
31
AIURIT
agresivitâte s.f. || Din ir. agressivité || Însuşirea de a fi agresiv.
agresor, -oâre, agresori,	-oare, s.m. şi f.
|] Pin fr. agresseuri lat. aggressor ( < agredi „a ataca“) IJ.Cel care săvîrşeşte o agresiune.
agrést, -ă, agreşti, -ste, adj. || Din lat. agrestis, fr. agreste i| (Rar) Cîmpenesc, rustic. © Grosolan.
agricol, -ă, agricoli, -e, adj. || Din fr. agricole ||
1.	Gare se referă la agricultură ; care provine din agricultură. 2. Agrar.
? agricultor, -oare, agricultori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. agriculteur, lat. agricultor || Persoană care se ocupă cu agricultura.
agricultură, agriculturi, s.f. || Din fr. agriculture, lat. agricultura ( < ager, agriş ,,cîmp“) |J
1.	Cultivarea pămîntului. 2. Ramură a producţiei materiale care are ca obiect cultura plantelor şi creşterea animalelor în vederea obţinerii unor produse alimentare şi a unor materii prime. Q A. intensivă v. intensiv. ri. extensivă v. extensiv.
agriş, agri>i, s.m. || Din magh. egres J| Arbust din regiunile de munte, cu ramuri spinoase şi cu fructe bace comestibile.
agrişă, agrişe, s.f. || Din agriş || Fructiţl agrişului, mic, de culoare verde, gălbuie sau roşiatică la coacere, cu gust dulee-acrişor.
agro- || Din gr. agros „cîmp“ || Element de compunere însemnînd „agricol“, „agricultură44 care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
/ agroalimeutâr, -ă, agroalimentari, -e, adj. II Agro- + alimentar || Care se referă la agricultură, şi la alimentaţie, care provine din aceste domenii: produse agroalimentare.
agrobiologie s.f. || Din germ. Agrobiologie, rus. agrobiologija || Ştiinţă care studiază acţiunea legilor .biologice asupra" culturii plantelor şi creşterii animalelor.
agrochimie s.f. J| Din fr. agrochimie || Ştiinţă care studiază circuitul substanţelor nutritive în mediul de creştere şi dezvoltare a plantelor agricole.
agrogeologie s.f. || Din fr. agro géologie [j Pedologie,
agrometeotologfe s.f. \\Agro- -f- meteorologie [| Ştiinţă care studiază condiţiile meteorologice ale unei regiuni din punctul de vedere al influenţei acestora asupra producţiei agricole.
agronom, agronomi, s.m. || Din fr. agronome|| Specialist în agronomie.
agronomic, -ă, agronomici, -ce, adj. || Din fr. agronomique || Privitor la agronomie, care ţine de agronomie.
agronomie s.f. || Din fr. agronomie || Complex de ştiinţe care cuprinde totalitatea cunoştinţelor referitoare la producţia agricolă. h Agrotehnic, -ă,- agrotehnici, -ce, s.f., adj.
II Din^ rus. agrotehnika || 1. S.f. Ştiinţă care se ocupă cu relaţiile dintre factorii de vegetaţie, sol Şt plantele cultivate. 2. Adj. Care se referă la Agrotehnică.
. Agrozootehnic s.f. || Agro- zootehnie || Teh-^lca cultivării plantelor furai ere şi a creşterii Animalelor domestice.
■ agrăme s.f. pl. || Din it. agrume || Denumire generică pentru "fructele citrice (portocale, lămîi etc.).
aguridă s.f. || Din ngr. agourida || Strugure acru, necopt.
agnrijoâră, agurijoare, s.f. j| Din aguridă |f Plantă erbacee decorativă, cu flori mari, albe, roşii sau galbene, care se deschid la soare.
" ah interj. Exclamaţie care exprimă durere, milă, deznădejde sau mulţumire, admiraţie.
ahâ interj. Exclamaţie care exprimă satisfacţia cuiva la înţelegerea unui lucru, la aflarea răspunsului la o "întrebare.
aliceau, -ă, aheeeni, -e, adj. || Din fr. acheen |[ Care se referă la ahei, care aparţine aheilor.
ahei, s.m. pl. || Cf. n. pr. Ahaia || Populaţie indo-europeană aşezată la începutul mileniului al .doilea î.e.n. în Pelopones, unde au întemeiat puternice centre de civilizaţie.
iM interj. Strigăt cu care se încetineşte sau se opreşte mersul boilor, p. ext. al unui vehicul. Aho / car nebun, aho ! (Creangă)^
ahtiâ, ahtiez, vb. I. Refl. || De la ah || A dori ceva din tot sufletul; a jindui, a rîvni îa ceva.
ahtiât,	ahtiaţi,	-te, adj. Stăpînit de o
dorinţă puternică, dornic de ceva.
ai,' ai, s.m. || Lat. alium || (Reg.) Usturoi. Q Ai sălbatic = numele a trei plante erbacee, cu frunze lunguieţe şi cu flori galbene, roz, respectiv albe-verzui.
aicea adv. v. aici.
aici adv. || Lat. ad-hicce || î. în acest loc, fu aceste locuri (relatiy apropiate de vorbitor). O (Fam.) Pînâ aici/ = destuii ajunge! 2. în acest moment, acuma. O CU pe-aci = aproape să... || Şi: aci, aicea adv.
aidoma adv. || A3 4- sl. vidomă „vizibil" || La fel, întocmai.
aievea adv., adj. || A3 -f sl. jave || 1. Adv. In realitate; cu adevărat. 2. Adj. Real, concreţi aisberg, aisberguri, s.n. || Din engl. iceberg || Bloc mare de gheaţă desprins din gheţurile polare, care pluteşte pe oceane spre zona caldă, influenţînd clima regiunilor învecinate.
âisfild, aisfilduri, s.m. || Din engl. ice-field |j Gîmp de gheaţă.
aişdr, aişori, s.m. || Din ai || Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunze roşietice şi flori galbene-aurii.
aiura, aiurez, vb. I. Intranz. f| Din aiurea |J A delira; a vorbi fără sens, a spune lucruri absurde. || Şi: aiuri vb. IV.
aMrea adv., adj. || Lat. aliubi |] 1. Adv. In alt loc, în altă parte, altundeva. O Intr-aiurea = la întîmplare, fără ţintă. O Expr. A vorbi într-aiurea = a vorbi fără sens şi fără rost. O (Cu valoare de interjecţie; fam.) Aiurea ! — nici vorbă! n-ai dreptate! 2. Adj. (Fam.) Zăpăcit, aiurit.
aiureală, aiureli, s.f. || Din aiuri [J Delir; vorbire lipsită de sens, absurditate, aiuri vb. IV v. aiura.
aiurit, -ă, aiuriţi, -te, adj., s.m. şi f. 1. Adj.* s.m. şi f. (Om) cu mintea tulbure; zăpăcit, zâna-
AJUN
32
/
tic. 2. Adj. (Despre manifestările oamenilor) Lipsit de sens;
ajun, ajunuri, s.n. || Din ajuna || 1. Zi sau perioadă de timp care precedă un eveniment. O în ajun = cu o zi (sau cu o seară) înainte.
2.	Faptul de a ajuna; zi în care se ajunează.
aju&â, ajunez, vb. I. Intranz.|| Lat. adiunare ||
1.	(în practicile religioase) A ţine post complet, a nu n\înca nimic. 2, A răbda de foame.
ajfmge, ajăng, vb. III. || Lat. adiungere „a uni, a lipi“ || 1. Intranz. A se afla la destinaţie (sau într-un anumit loc), după parcurgerea unui drum; a atinge o anumită limită în timp. O Expr. A ajunge departe = a reuşi în viaţă, a obţine succese. 2. Tranz. A prinde din urmă o fiinţă sau un vehicul; (fig.) a egala pe cineva.
• (Despre o stare sufletească) A cuprinde, a răzbi. 8. Intranz. A reuşi să atingi ceva care se află aşezat mai sus; a se întinde pînă la. 4. Intranz. A atinge un anumit nivel, (fig.) un scop. 5. Intranz. A deveni: a ajuns medic. 6. Intranz. A fi în cantitate suficientă. O Expr. A-l ajunge pe cineva mintea = a pricepe, a şti ce e de făcut.
7.	Intranz. (Peior.) A parveni. 8. Refl. A se întilni, a se împreuna. || Perf. s. ajunsei; part. ajuns.
ajdns1 s.n. De ajuns = destul, suficient. ajuns2, -ă, ajunşi, -se, adj., s.f. art. 1. Adj. îmbogăţit, parvenit. 2. S.f. art. Bun-ajunsa l = bun sosit!
ajăr, ajururi, s.n. || Din fr. ajour || Broderie făcută pe o ţesătură din care s-au scos anumite fire.
ajurâ, ajurez, vb. I. Tranz. || Din fr. ajourer || A executa un ajur.
ajusta* ajustez, vb. I. Tranz. || Din fr. ajuster (( juste) || A adapta, a face să se potrivească; (tehn.) a prelucra suprafaţa unei piese pentru a-i da forma şi dimensiunile prescrise.
8justâj, s.n. || Din fr. ajustage || Relaţie dintre suprafeţele a două piese care se asamblează.
ajuta, ajut, vb. I. || Lat. adiutare || 1. Tranz. A da cuiva ajutoi*. O Expr. A (nu)-l ajuta pe cineva mintea (sau capul) = a (nu) avea capacitatea sau priceperea de a face ceva. • RefL A se servi de cineva sau de ceva ca ajutor. 2. Intranz. A fi de folos,' a servi la ceva.
ajutaj, ajutaje, s.n. || Din fr. ajutage || (Tehn.) Tub scurt al cărui profil permite ca scurgerea fluidelor să se facă la presiuni, respectiv la viteze dorite.
ajutător, -oâre, ajutători, -oare, adj. || Din ajuta || Care ajută; auxiliar.
ajutdr, -oâre, ajutori, -oare, s.m. şi f., s.n. |] Lat. adiutorium || 1. S.m. şi f. Persoană care ajută pe cineva într-o activitate, într-o acţiune.
2.	S.n. Sprijin, asistenţă, susţinere (în muncă sau în împrejurări grele). • Sprijin bănesc acordat cuiva.
ajutoră, ajutorez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din ajutor || A (se) ajuta, a (se) sprijini (din punct de vedere material).
akîn, akîni, s.m. || Din rus. akyn || Poet, cîntăreţ şi recitator popular la kazahi, kirghizi etc.
al, a, ai, ale, art. || Lat. ilium, ilia |[ 1. Articol posesiv sau genitival, înaintea unui pronume posesiv sau substantiv în genitiv posesiv, cînd cuvîntul care precedă nu are articol enclitic: un copil al vecinului. 2. înaintea numeralelor ordinale: capitolul al treilea.
ala-bâla s.f. invar. Ce mai ala-bala ? = ce atîta discuţie?
alabâstru s.n. || Din it. alabcLstro, lat. alaba-strum || Varietate de ghips, albă, compactă, din care se fac obiecte ornamentale.
alâc s.n. II Cf. magh. alakor || Specie de griu, foarte rezistentă, cu un singur bob în spiculeţ, care se cultivă în regiunile muntoase.
alai, alaiuri, s.n. || Din tc. alay || Mulţime de oameni care însoţesc o paradă, o ceremonie, o persoană de seamă. • Mulţime de oameni care se iau după cineva. • Suită a unui domnitor.
alaltăieri adv. || Alaltâ (= aialaltâ) -f- ieri || în ziua care o precedă pe cea de ieri. O De ieri, de alaltăieri — de puţin timp, de curînd.
alâltăseară adv. |j Alaltâ + seară || în seara zilei de alaltăieri.
alamân, alamane, s.n. Unealtă de pescuit alcătuită dintr-un sac central cu aripi laterale, cu care se încercuiesc şi se adună bancurile de peşti marini. ţ
alamă, (2) alămuri, s.f. || Din *lamă (< it. lama) -}- aramă || 1. Aliaj de cupru cu zinc, de culoare galbenă aurie, maleabil şi ductil, cu numeroase utilizări în tehnică. 2. (La pl.) Obiecte de alamă (1). Alămurile şi toba ei se-aud pînă în mahalale (Pas).
alambic, alambicuri, s.n. || Din fr. alambic || Aparat folosit pentru distilare, alcătuit în principal dintr-un cazan şi o serpentină de răcire, / alambicâ, alambichez, vb. I. Tranz. || Din fr. aldmbiquer || A distila cu ajutorul alambicului. • (Fig.) A face ceva prea subtil, prea greu de înţeles, prea rafinat.
alambicat, -ă, alambicaţi, -te, adj. Foarte subtil, greu de înţeles, complicat. %
alandala adv. || Din ngr. alia ant* alla\\ (Fam.) în dezordine; la întîmplare, fără noimă.
alantoldă, alantoide, s.f. || Din fr. allantoide |J Una dintre anexele embrionare la reptile, păsări şi mamifere.
alarma, alarmez, vb. I. Refl. şi tranz. || Din fr. alarmer || A (se) nelinişti, a (se) speria; (tranz.) a pune în stare de alarmă, a da alarma.
alarmânt, -ă, alarmanţi, -te, adj. || Din fr. alarmant || Care alarmează; neliniştitor, îngrijorător.
alarmă, alarme, s.f. || Din fr. alarme, it. aW, arme „la arme“ || 1. Anunţare a unei primejdii care ameninţă o colectivitate; semnal prin care se anunţă o astfel de primejdie. 2. Nelinişte, spaimă la apropierea unei primejdii.
alarmist, -ă, alarmişti, -ste, s.m. şi f., adj.
|| Din fr. alarmiste || 1. S.m. şi f., adj. (Persoană) care răspîndeşte ştiri alarmante, adesea inventate. • Persoană care se alarmează uşor. 2, Adj. (Despre ştiri, vorbe) Care alarmează, care provoacă panică.
\
13
ALBITURA
alaun s.n. jj Din germ. Alaun || Sulfat dublu al unui metal trivalent şi al unuia monovalent; p, restr. sulfat dublu de’aluminiu şi potasiu.
alănri, alămeşc, vb. IV, Tranz. [| Din alamă |{ A acoperi un obiect de metal cu un strat subţire de alamă.	^
alăpta, alăptez, vb. I. Tranz. || Din a3 -p lapte (după fr. allaiter) ii A hrăni un nou-născut cu laptele propriu secretat de glandele mamare.
alătură, alătur, vb. 1. Tranz. şi refl. |! Din alături ii A (se) aşeza alături, a (se) apropia mult de cineva sau de ceva; a (se) alipi. •Tranz. (Fig.) A compara, a confrunta. • Refl. A adera la o cauză, la o mişcare.
alăturat, -ă. alăturaţi, -te, adj. Care se află alături; care este anexat, alăturea adv. v. alături* alături adv. |) Din a3 -f- lăture jj Lingă cineva sau ceva; la dreapta sau la stingă cuiva. • (Modal) Unul lingă altui sau împreună cu altui. O Expr. A fi alături de cineva = a fi solidar cu cineva. || ŞL alăturea adv. alăută s.f. v. lăută.
alb, -ă, albi, -e, adj., s.n. [I Lat albuş || 1. Adj-De culoarea laptelui, a zăpezii. O Rasă albă — grup de popoare care se caracterizează pri» culoarea deschisa a pielii. Versuri albe =» versuri fără rimă. 2. Adj. Cărunt. O Expr. A scoate cuiva peri albi — a necăji mereu pe cineva. • Limpede, luminos. O Noapte albă — a) noapte de vară din regiunile polare, în care nu se produce întunecare completă: bi noapte petrecută fără somn. 3. S.n. Culoare obţinută- prin suprapunerea iuhiror componentelor spectrului luminii zilei. O Expr. Negru pe alb — în scris (dovadă că cele spuse sin! adevăratei A semna In alb — a) a iscăli un act înainte de a fi completat; b) (fig.) a acorda cuiva deplină încredere, 4. S.n. Albul ochiului =■ soi erotică, o. S.i. pi, ari. Nume dat pieselor albe \ U la unele jocuri sportive, distractive sau de noroc.
albanez, -ă, albanezi, -e, s.m. şi f., adj.-|| Din fr. albanais, it. albanese j| 1. S.m, şi f. Persoană care face parte dm populaţia de origine traco-iliră constituită ca naţiune în Albania. 2. Adj. Care se referă la Albania sau la albanezi iu, care aparţine Albaniei san albanezilor; (substantivat, f.) iimbă mdo-europeană vorbită de albanezi.
albastru, -ă, albaştri, -stre, adj., s.n. || Lat. *albaster jj 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. • (Fig.) Melancolic. O Inimă albastră =■ tristeţe. 2. S.n, Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată între verde şi indigo. O A. de metilen — pulbere cristalină aîbastră-închis cu reflexe verzui folosită ca antiseptic, ca agent de colorare în microscopie etc.
albatros, albatroşi,, s.m. || Din fr, albatros jj Pasăre marină cu aripi lungi, asemănătoare cu escâruşul, dar mult mai mare decîl acesta, albăstrea, albăstrele, s.f. j| Din albastru jj Plantă erbacee din familia compozitelor, înaltă pînă Ia 100 cin, cu flori în general albastre, care creşte prin culturi de cereale; albăstriţă.
albâstreâlă, albâstreli, s.f. j| Din albaştri || Colorant albastru folosit pentru a accentua culoarea aibă a unor obiecte; ultramarin.
albăstri, albăstrese, vb. IV. Tranz. şi refl.
R Din albastru || A (se) colora în albastru; ’a clăti rufele în apă cu albăstreală.
albăstri me, (2) albăstrimi, s.f. || Din albastru ||
1. însuşirea de a fi albastru; culoare albastră.
2. întindere albastră, spaţiu albastru. Căuta să străbată cu ochii albâstrimile (Camilarj.
albâstrîre, albâstriri, s.f. Acţiunea de a (se) albăstri; (tehn.) acoperirea pieselor de oţel cu un strat albastru de oxid de fier, pentru & le proteja contra coroziunii.
albăsfffţă, albăstriţe, s.f. jj Din albastru jj (Bot.) Albăstrea.
albăstriu, -ie, albăstrii, adj. |j Din albastru || Care bate în albastru.
albeaţă s.f. jj Din alb |j 1. Calitatea de a fi alb; culoare albă. 2. (Med.) Leucom; (impropriu) cataractă (2).
albâdo s.n. || Din fr. albedo; lat. alhedo „albeaţă44 jj Raportul dintre fluxul luminos reflectat difuz de un corp şi fluxul luminos primit.
albgardist, -ă, albgardişti, -ste, s.m. şi î. jj Alb gardist (după rus. belogvardeec) || Participant la lupta armată împotriva Puterii Sovietice în perioada războiului civil (1918 — 1920).
albi, albesc, vb. IV. |! Din alb [| 1. In tranz., tranz. şi refl. A deveni sau a face sa devină mai alb. 2. Tranz. A trata produsele textile cu agenţi decolo ranli pentru a le face mai albe. S. In tranz. A încărunţi; p. ext. a îmbătrîni.
albicitis, -oâsft, albicioşi, -oase, adj. || Din alb jj Care bate în alb.
■ albie, albii, s.f. jj Lat. alvea [j 1. Vas lunguieţ, de lemn, din material plastic sau de metal, folosit pentru spălatul rufelor, pentru scăldatul copiilor etc., copaie, covată. 2. Porţiune a unei văi, acoperită permanent sau temporar de apă.
albiliţă, albiliţe, s.f. |j Din alb || Fluture de culoare aibă, cu vtrfurile aripilor negre, a cărui larvă se hrăneşte cu frunze de varză.
albină, albine, s.f. jj Lat. alvina „stup“ || Insectă cu aparatul bucal adaptat pentru supt iar picioarele posterioare adaptate pentru strîn-gerea polenului, care trăieşte în familii şi produce miere şi ceară.
aibinărel, albinărei, s.m. jj Din albină jj (Zool.) Prigorie.
alhinării s.n. |j Din albină jj Apicultura (2). albinism s.n. |j Din fr. albinisme jj Anomalie congenitală care constă în absenţa pigmentaţiei pielii, părului, ochilor.
albit s.n. jj Din fr. albite jj Alumiviosilicaţ natural de sodiu, alb sau slab colorat, folosit în industfia ceramicii.
alfcisoără, a Ibis o arc,	s.f. jj Din alb |j (Iht)
Obleţ. ’
aîhitorie, clhitorii, s.f. || De la albi jj Secţie într-o întreprindere textilă în care se execută albirea produselor.
albitură, albituri, s.f. jj Din alb || 1* (La pl.) Rufărie. 2. Nume generic dat exemplarelor mici
3 —• Dicţionar general al limbii române
AJLBOBADA
34
de peşti. 8. (Tipogr.) Piese de plumb cu înălţimea mai mică decît a literelor, folosite pentru completarea spaţiilor albe dintre cuvinte, dinte raiduri etc.
alhorâdă, alborade, si. |j Din sp. alboraâa || Compoziţie muzicală instrumentală inspirată din melodiile populare din Peninsula Iberică; se execută în zori.
album, albume, s.n. [| Din fr. album, lat. album „listă, tablou44 || 1. Caiet special în care se scriu versuri, citate etc. 2. Volum în care se păstrează fotografii, ilustrate, mărci poştale etc.
albunaeâfiă, albumele, s.f. || Cf. alb |1 (Bot.) Floare-de-colţ.
albuniăn s.n. || Din fr. albumen, lat. albumen „albuş"4 || Ţesut vegetal din seminţele unor plante, în * care se deplasează substanţele organice de rezervă.,
aiinimiBă si. H Din fr. albumine; cf. lat. albumen „albuş44 |) Proteină care intră în compoziţia sîngelui şi a altor lichide organice.
albuminurie s.f. || Din fr. albuminurie; albumine ~f gr. ouron „urină"4 || Prezenţa alb aminei In urină Intîlnită în diferite boli de rinichi.
alburiu, «Ie, alburii, adj. || De la alb || Albiei os.
alburn s.n. |j Din ît. alburno, lat. alburnum |j Strat lemnos necolorat, situat între scoarţa şi inima trunchiului unui copac, prin care se face transportul apei şi al sărurilor minerale.
aJbâş, albuşuri, s.n. || Din alb || Substanţă vîs-coasă, aibă-transparentă, care înconjura gălbenuşul oului de păsări, reptile, peşti etc.
aleâie, -fi, alcaiei, -ce, adj. || Din fr. alcaîque, lat. alcaicus (după numele poetului grec Alceu) jj Vers a. == vers format din cinci picioare, cu cezura după al doilea picior.
akaii- || Din ar. al-qali, numele unei plante din care se extrage soda jj Element de compunere cu semnificaţia „alcalin44, servind la formarea unor substantive.
alcalin, -ă, alcalini, -e, adj. || Din fr. alcalin jj (Cîiini.) Care are proprietăţile unei baze.
alcalin Itâte s.f. || Din fr. alcalinité || Cantitatea de substanţă bazică aflată în masa unui material.
alc&Soul, alcaloizi, s.m. || Din fr. alcaloïde jj Substanţă bazică azotată (morfina, atropină, cocaina, chinina etc.), folosită, în doze mici, ca medicament (în doze mari produce intoxicaţii grave).
aîealoză s.f. || Din fr. alcalose || Creştere anormală a rezervei alcaline din sînge.
alcazar, alcazare, s.n. || Din fr., sp. alcazar || Palat fortificat de origine maură, construit în evul mediu în principalele oraşe spaniole.
alcătui, alcătuiesc, vb. IV. || Din magh. alkot || 1. Tranz. A construi, a înjgheba, a întocmi.
2.	Tranz. A constitui, a forma împreună. 8. Refl. A lua fiinţă; a fi format din...
alcătuire s.f. Acţiunea de a (se) alcătui; întocmire, constituire; compoziţie, structură.
alcătuitor, -oâre, alcătuitori, -oare, adj. || Din alcătui i| Care intră în alcătuirea unui lucru ; constitutiv.
ulcliinife s.f. || Din fr. alchimie, lai. alchemia, ar. al-kitniya (din gr. chem ia „magie neagră4*! || Chimia evului mediu care, pe lingă practicile de obţinere a unor produse, urmărea prefacerea metalelor în aur şi descoperirea elixirului vieţii (izvor de viaţă veşnică).
alchimist, alchimişti, sini. j| Din fr. alchimiste g Persoană care practica alchimia.
alcodl, (1) alcooli, s.m., (2) alcooluri, s.n. II Din fr. alcool; cf. ar. al-kohl „lucru subtil'4 ||
1. S.m. Lichid incolor, inflamabil, obţinut prin fermentarea zaharurilor din cereale, din fructe etc. şi folosit la prepararea băuturilor spirtoase, ca dezinfectant etc.; alcool etilic. O A. denaturat = alcool căruia i s-au adăugat denaturanţi pentru a-1 face impropriu consumaţiei, fiind folosit în industrie. A. sanitar = alcool denaturat, colorat cu albastru de metilen, folosit ca dezinfectant extern. 2. Băutură alcoolica.
alcoolemie s.f. || Din fr., alcoolémie || Prezenţa temporară a alcoolului în sîngele unei persoane.
alcodlie, -ă, alcoolici, -ce, adj., s.m. şi f. || Din fr. alcoolique \\ 1. Adj. Care conţine alcool.
2. S.m. şi f. Persoană care consumă în mod abuziv alcool; beţiv.
alcoolism s.n. \] Din fr. alcoolisme j| Intoxicaţie acută sau cronică cu alcool, datorită consumului excesiv, repetat, de băuturi alcoolice.
alcooliza, alcoolizez, vb. I. |] Din fr. alcooliser jj 1. Refl. A deveni alcoolic. 2. Tranz. A mări concentraţia de alcool dintr-o soluţie.
aicoolmétru, alcoolmetre, s.n, || După fr. aicoo-(lo)mètre || Instrument pentru determinarea concentraţiei de alcool dintr-o soluţie.
alcov, alcovuri, s.n. || Din fr. alcôve; spyalcoba, ar. alqubba „dormitor44 i) Loc mai ridicat sau firidă într-o cameră de dormit, unde se aşaza patul; p. ext. pat. In fund, un alcov cu perdele şi pat (Negruzzi), m Dormitor al unei femei, aldân s.m. v. hăldan.
aldămâş, aldâmaşuri, s.n. || Din magh. âldo-măs jj Băutură oferită (de obicei de către vînză-tor) cu prilejul încheierii unei tranzacţii comerciale.
alde art. invar. |] Al -f- de |j (Pop. şi fam.)
1.	(Oameni) ca..., de felul... 2. (Însoţeşte un nume propriu, de obicei cu sens de plural, termeni de înrudire, pronume etc.): alde tata; alde Pop eseu.
aldeMdă, aldehide, s.f. || Din fr. aldéhyde jj (Chim.) Compus organic obţinut prin oxidarea unor alcooli. O A. formică — formaldehidă.
aldin, -ă, aldine, adj., s.f. || Din it. aldin o, de la numele tipografului Aldo Manuzio |j (Literă de tipar) care are liniile mai groase decît cele ale literelor obişnuite.
aldosteron s.m. |j Din fr. aldosiérone |j Hormon secretat de glanda suprarenală, cu rol important în metabolismul apei.
aleâh, aleanuri, s.n. || Din magh. ellen „contra 44 || 1. Suferinţă, durere sufletească, m Melancolie, dor. 2. Duşmănie, vrăjmăşie.
aleatoriu, -le, aleatorii, adj. jj Din fr. aléatoire, lat. aleatorius ({alea „întîmplare, soartă44) - jf
35
ALEZAJ
fiare depinde de un eveniment nesigur; supus întînaplărit.
. alée, alei, si. || Din fr. allée (< aller „a jn§rge“) || Drum într-un parc, cu arbori şi flori pe margini; stradă mărginită de arbori; stradă îngustă şt scurtă.
alegaţie, alegaţii, si. || Din fr. allégation, lat. aUcgatio’ -onis || (Dr.) Invocare a unei păreri, a unei teorii în sprijinul unei afirmaţii făcute.
[j Şi: alegaţitine si.
alegaţiâne si. v. alegaţie, alegător, -oâre, alegători, -oare, s.m. . şi f. [J Din alege |j Persoană care votează la alegeri.
■ alege, alég, vb. III. || Lat. allegere || 1. Tranz. A-şi fixa o preferinţă, a sc decide intre mai multe posibilităţi; a se hotărî. 2. Tranz. A desemna pe cineva prin vot. 8. Tranz. A deosebi dintre alţii, a separa, a scoate din ceva; (şi refl.) a (se) împărţi (în grupe). 4, Tranz. A curăţa prin selecţie. 5. Refl. A rămîne cu ceva de pe urma unei acţiuni.
alegere, alegeri, si. 1. Acţiunea de a (se) alege. O La alegere = după plac. 2. (La pi.) Desemnare prin vot a celor ce urmează să conducă un stat, un partid, o organizaţie obştească etc. sau să facă parte din organele conducătoare ale acestora.
alegoric, -ă, alegorici, «ce, adj. |] Din fr. allégorique, lat. allegoricus |] Care reprezintă o alegorie. O Car a. = vehicul pe care se reprezintă o scenă simbolică şi cu care se defilează la anumite sărbători.
' alegorie, alegorii, si. || Din fr. allégorie, lat. allegoria; gr. allegorein „a vorbi prin imagini“ |J Procedeu artistic constînd în exprimarea unei idei prin mijloace concrete; personificare în pictură şi sculptură a unei idei abstracte. @ Operă literară sau plastică în care se foloseşte acest procedeu.
alei interj, v. alelei.
aléla, alele, si. || Din fr. allèle; gr. allelon „alternativ"4 || (Biol.) Nume dat formelor alternative (alelomorfe) ale unei gene.
alelei interj. Exclamaţie care exprimă entuziasmul, minia sau părerea de rău. || Şi: alei interj.
aleluia interj. [] Din sl. aleluija || Refren în cînţările bisericeşti.
alexie adv. || A3 -f lene [j încet, fără grabă, alerga, alérg, vb. I. Intranz. || Lat. allargare ((largus) || 1. A fugi (după cineva sau ceva); ® participa la alergări (2). 2, A se repezi în ir-o anumită direcţie sau către un anumit scop. 8. A uxnbia^de colo pînă colo după treburi (sau fără °. ţintă precisă); a recurge la cineva pentru ajutor, pentru asistenţă.
alergare, alergări, s.f. 1. Faptul de a alerga. (Mai ales la pi.) Denumire generală dată probelor atletice de fugă pe anumite distante.
Gurse de cai. n	-oare,	alergători, -oare, adj., subsL
11 Din alerga || 1. Adj. Care aleargă. O Piatră atergătoare (şi substantivat, f.) = piatra de care se* învîrteşte spre a măcina boabele. Pasări alergătoare (şi substantivat, f.) = păsări
din ţările calde, cu picioare lungi, adaptate Ia alergareŢex. struţul). 2. S.m. şi f, Atlet care concurează lâ probe de alergări. 8. S.f. Dispozitiv pe care se pun mosoarele cu fire din care se face urzeala la războaiele ţărăneşti.
alergătură, alergături, s.f. || Din alerga || Alergare. • Deplasări dese, repetate, după diverse treburi.
alergen, -ă, alerge ni, -e, adj., s.n. || Din fr. aller gène || (Substanţă) care provoacă alergie (ex. polenul, albuşul de ou, praful de fîn).
alérgic, -ă, alergici, -ce, adj. [| Din fr. allergique || Care se referă la alergie, specific alergiei.
alergie, alergii, s.f. || Din fr. allergie; gr. aJlos „altul44 -f ergon „acţiune46 |j Creştere patologică a sensibilităţii sau" reactivităţii organismului faţă de anumite substanţe străine (introduse prin respiraţie, prin alimentaţie etc.).
alért, -ă, alerţi, -te, adj. |] Din fr. alerte || Vioi, iute, sprinten, prompt.
alertă, alertez, vb. I. Tranz. || Din fr. alerter jj A pune în stare de alertă; a alarma.
alertă, alerte, s.f. || Din fr. alerte; cf. il. alF erta ! „pe înălţime!44 || Alarmă. ©Semnal convenţional internaţional prin care se atrage atenţia astronomilor, geofizicienilor etc. asupra producerii imor fenomene cereşti, în vederea efectuării unor observaţii comune.
alés1 s.n. || Din alege || Faptul de a (se) alege. O Pe alese = după plac, la liberă alegere.
ales2, -eâsă, aleşi, -se, adj., s.m. şi f. || Din alege || 1. Adj. Deosebit (de alţii); remarcabil, distins. O Mai ales = îndeosebi. 2. Adj. (Şi substantivat) Desemnat prin vot. 8. S.m. şi L (Art.) Persoană iubită.
alesătiiră, alesături, s.f. ]| Din ales3 ]| Procedeu de ornamentare a ţesăturilor populare româneşti, prin separare cu mîna (după model) a unor fire de urzeală şi de bătătură.
aleurit s.n. || Cf. gr. aleuron „făină44 || Rocă sedimentară neconsolidată formată din fragmente foarte mici de minerale şi roci (ex. praful, mîlul).
aieurdnă s.f. Jj Din fr. aleurone |] Substanţă proteică prezentă în seminţele de cereale, leguminoase şi oleaginoase, utilizată de plante ca material nutritiv de rezervă.
alevin, alevini, s.m, || Din fr. alevin; îaL allevare „a ridica44; „a creşte (animale, copii)44 jj Larvă (pui) de peşte în primele zile de dezvoltare.
alexandrin, -ă, alexandrini, -e, adj. [| Din fr. alexandrin, lat. alexandrinus (| Care ţine de civilizaţia elenistică din Alexandria. O Vers a. (şi substantivat, m.) = vers de 12 silabe, cu cezură după silaba a şasea, specific mai ales poeziei franceze.
alexie s.f. || Din fr. alexie; gr. a „fără44 4* 4- lexis „vorbire*4 |î Pierderea posibilităţii d@ înţelegere a semnificaţiei limbajului scris; incapacitate de a citi.
aleza, alezez, vb. I. Tranz. Jj Din fr. aléser 0 A prelucra Ţin un alezaj.
alezaj, alezaje, s.n. || Din fr. alésage || Diametrul interior al unei piese cilindrice.
ALEZOR
35
alezor, alezoare, s.n. |j Din fr. alésoir |j ScuI5 aşehietoare folosită pentru alezare.	*
âifii1 s.n). invar. Numele primei litere, a alfabetului grecesc (et), corespunzătoare sunetului a. O De ia alfa la omega -- de la încep ut pînă la sfîrşit. ’
âlîa2 s.m. invar. |i Din fr. alfa !j Planta grăim inee ungi nară din Algeria, din care se fac fibre, coarde- etc.
alfabet, alfabete, s.n. j| Din fr. alphabet; gr. alpha -f beta || Totalitatea literelor folosite în scrierea unei limbi, aşezate îatr-o ordine convenţională. O Alfabetul Morse —- alfabet special folosit în telegrafie, literele fiind reprezentate prin linii şi puncte. ® (Inform.) Totalitatea simbolurilor care stau ia baza unui limbaj de programare.
alfabetic, -â, alfabetici, -ce, adj. il Din fr. alphabétique j; Aşezat in ordinea alfabetului.
alfabetiza, alfabetizez, vb. I. Tranz. Din alfabet |j 1. A învăţa pe un analfabet să scrie şi sa citească. 2» À aranja în ofdine alfabetică.
alfabetizare s.f. Acţiunea de a alfabetiza; combaterea analfabetismului.
âlgâ, alge, s.f. jj'Dui fr. algue, lat. alga fj Plantă inferioară acvatică, cap ‘bai de îoiosin-teză, utilizată ca nutreţ şi îngraşămînt agricol, Ia obţinerea unor materii prime pentru industrie etc.
algebră si. ji Din fr. algèbre, lat. algebra; ar. al-djehr „refacere, larvmsiituirA j| Ramură a matematicii care sinaiază operaţiile aritmetice, făcînd abstracţie de valorile lor numerice, numerele fiind înlocuite cu litere.
algebric, -ă, algebrici, -ce, adj. !| Din fr. algébrique ii Care se referă la algebră, care aparţine algebrei.
algerîân, -ă, algerieni, -e, s.m. şi f., • adj. II Din fr. algérien || 1. S.m. şi !.. Locuitor al Algeriei. 2* Adj. Care se referă la Algeria sau la populaţia ei, care aparţine Algeriei sau populaţiei ei.
algie s.f. }j Din fr. algie; gr. algos „durere44 j] Durere; sensibilitate dureroasă.
algol s.n. 1| Din engl. algo[rithmic] l[ongu-age\ || (Cib.) Limbaj utilizat în programarea automată.
aîgaiîkfân. s.n. || Din fr., algonkien || Grupă (eră) geoLgică căreia îi sînt atribuite formaţiile dintre amare si paleozoic; conţine urme de organisme şi cărbuni.
algoritm, algoritmi, s.m. [1 Din fr. algorithme (după numele matematicianului arab Al-Horez-mi ) j| (Log. mat.) Regulă de calcul aplicabilă la un anumit tip de operaţie matematică.
aliü, allez, vb. L || Din fr. allier, lat. alligare (< ligare „a legjL) j| 1. Refl. A încheia un tratat de alianţă; a se uni, a se înţelege cu cineva în vederea unei acţiuni comune. 2. Tranz. A elabora un aliaj.
fiiiâj, aliaje, s.n. j] Din fr. alliage |j Amestec rezultat fie prin topirea laolaltă, a două ori a. mai multor metale sau a unor metale cu meta-loizi, fie prin difuzarea unuia în masa celorlalte.
alianţă, alianţe, s.f. [| Din fr. alliance |{ 1. înţelegere politică între state, pe baza unui tratat; legătură între două sau mai multe grupuri în vederea realizării unui scop comun. 2. JUidă prin a. = persoană devenită, în urma căsătoriei* rudă cu rudele soţului (sau ale soţiei).
alias adv. |j Cuv. lat. || Zis şi..., numit şi..* aliat, -ă, aliaii, Pe, adj., s.m. şi f. I. Adj. Unit, întovărăşit cu cineva în vederea unei acţiuni comune; (despre un stat) care a încheiat un tratat de alianţă. 2. S.m. şi f. Persoană, partid, stat etc. care a intrat în alianţă cu cineva.
3.	Adj. (Despre metale) Care a intrat într-im aliaj.
alibi, alibiuri, s.n. ij Din fr. alibi,- lat. alibi
„în altă parte, aiurea“ || 1* (Pir.) Dovadă prin care se constată că atunci cînd s-a săvârşii infracţiunea învinuitul se afla în altă parte decît la locul săvîrşirii ei. 2. (Fig.) Pretext, - scuză, justificare.
plică, alice, s.f. || Din agr. baliki „pietricică44 || (Mai ales la pi.) Fiecarb dintre proiectilele mici, sferice, de plumb, cu care se încarcă cartuşele pentru vînarea animalelor mici. © (La pl.) Granule sferice de fonia sau de oţel utilizate în mine pentru dislocarea, prm presare, a rocilor diire.
_ aiicdta, alicote, adj. f. || Din fr. aliquote, lat. aliquot „cîtva“ || (Mat.) Parte alicotă = parte dintr-o mărime care se cuprinde de un număr întreg de ori în această mărime.
alidâdă, alidade, s.f. |j Din fr. alidade; ar. al-idaâa „linia44 || Riglă prevăzută cu un dispozitiv de vizare, folosită în topogfaf'ie la trasarea unghiurilor.
aliena, alienez, vb. L || Din fr. aliéner, lat.. alienare ({ al ie mis „străin44) || 1. Tranz. (Jur.) A transmite cuiva un drept de proprietate; a înstrăina. 2. Reil. (Livr.) A înnebuni. @ A se înstrăina, a se izola.
ailenâMl,	alienobili,	-e, adj. || Din fr.
aliénable || (Despre un lucru) Care poate fi înstrăinat.
alienare, alienări[, s.f. 1. Acţiunea de a (se) aliena. 2» (Filoz.) înstrăinare.
aliénât, -ă, alienaţi, -te, adj., s.m. şi Г. Persoană care suferă de o boală mintală; nebun.
alienâţie s.f. || Din fr. aliénation, lat. aliena-tio |j A. mintală = stare psihopatologică gravă (cauzată de boli infecţioase, intoxicaţii, leziuni encefalice etc.) care face ca bolnavul să devină inconştient prin raport cu el însuşi şi inadaptabil din punct de vedere social.
alifie, alifii, s.f. |i Din ngr. alifi „unsoare44 |l, Preparat farmaceutic în formă de pastă unsuroasă, folosit extern.
aligator, aligatori, s.m. || Din fr. alligator |j Gen de crocodil, lung de c. 2 m, cu botul lat, specific apelor Chinei şi Americii de Nord.
aligoté s.m., s.n. || Din fr. aligoté j| Soi de viţă de vie originar din Franţa, cu struguri şi-boabe mici, de culoare albă-verzuie, de mare productivitate. ф S.n. Vin obţinut din acest soi de viţa de vie.
0
37
AJLOGAMIB
aliment, alimente, s.n. || Din fr. aliment, lat. alimentum (< alere „a hrăni44) || Produs în stare naturală sau prelucrat care conţine substanţe nutritive şi serveşte ca hrană.
alimentă, alimentez, vb. I. || Din fr. alimenter \\
1, Tranz. şi refl. A consuma (sau a da cuiva să consume) alimente, a (se) hrăni. 2. Tranz. A aproviziona cu combustibil, , cu materie primă, cu energie etc. instalaţii, întreprinderi, localităţi
etCalimentar, -ă, alimentari, -e, adj. || Din fr. alimentaire, lat. alimentarius || Privitor la alimente sau la alimentaţie: regim alimentar, f (Substantivat, f.) Magazin în care se vind alimente.
alimentator, alimentatoare, s.n. || Dm fr. ah-mentateur || Dispozitiv, aparat etc. cu ajutorul căruia se alimentează o maşină sau o instalaţie (cu combustibil, cu materie primă etc.). ^
alimentaţie, alimentaţii, s.f. || Din fr. alimentation || Faptul de a (se) alimenta; hrănire. O A. publică = reţea de întreprinderi comerciale (restaurante, bufete," cantine, cofetării) în care se servesc populaţiei produse alimentare.
alină, alin, vb. L Tranz. şi refl. |j Lat. ^alienare |! A scădea (sau a face să scadă) în intensitate, a (se) potoli, a (sc) domoli, a (se) linişti.
alineât, alineate, s.n. || După fr. alinéa, lat. a Unea || Rînd dintr-un text care începe mai ia dreapta decît celelalte, pentru a marca o idee nouă; fragment de text care începe cu un astfel de rînd.
alinia, aliniez, vb. I* Tranz. şi refl. )| Din az -f linie (după fr. aligner) || A (se) aşeza în linie dreaptă. © Tranz. A amplasa un grup de construcţii după o linie prestabilita.^
.aliniamént, aliniamente, s.n. || După fr. alignement || 1» Elemente arhitectonice sau decorative dispuse în rînduri drepte sau paralele.
2. Porţiune în traseul unei căi de comunicaţie cu axa* în linie dreaptă.
aliniere, alinieri, s.f. Acţiunea de a (se) alinia; linie (dreaptă). @ Operaţie de jalonare a unui aliniament.
alint, alinturi, s.n. j| Din alinta || Faptul de a (se) alinta; dezmierdare, răsfăţ.
alintă, alint, vb. I. Tranz/1| Lat. *allentare (( lenîus „mlădios, flexibil44) || A mîngîia, a dezmierd a; (tranz. si refl.) a (se) răsfăţa, a (se) răz-gîia. ^
alintat, -ă, alintaţi, -te, adj. Răsfătat, răz-gîiat.
alidr, aliori, s.m. jj Lat. aureolus j| Gen de plante care conţin în tulpină şi în frunze un suc lăptos, otrăvitor; lapteie-ciinelui.
aiSotmân ■ s.n. || De la n. pr. tc. Âli O iman || (Rar) Turcime.
alipi, alipesc, vb. IV. Refl. şi tranz. || AA -f A- lipi || A (se) alătura, a (se) ataşa; a (se) lipi.
^iişveriş, alişverişuri, s.n. || Din tc. alişveriş j| (ram.) Vînzare, negoţ, afaceri (reuşite).
alilăre s.f. j| După fr. alitage |j Introducere a aluminiului în stratul superficial al unor piese oţel moale pentru a Ie mări rezistenta la oxidare.
aliteraţie, aliteraţii, s.f. || Din fr. allitérjitipn ff Procedeu stilistic constînd în repetarea aceluiaşi sunet (de obicei consoană) sau grup de sunete în cuvinte care se succedă.
alivâiîcă, alivenci, s.f. Fel de mîncare (turtă) făcută din mălai amestecat cu lapte bătut (şi cu brînză) şi coaptă în cuptor cu unt sau cu smîntînă.
alizarînă s.f. || Din fr. alizarine || Colorant roşu, extras la început din roibă, din care derivă o serie de alţi coloranţi de diverse nuanţe.
alizée s.n. pi. || Din fr. alizé || Vînturi regulate cu direcţie constantă, care suflă tot timpul anului în regiunile tropicale : de la NE spre SV (în emisfera nordică) şi de la SE spre NV (în emisfera sudică).
alla. breve adv. || Loc. ii. || (Muz.) Termen care indică executarea într-o mişcare rapidă în doi timpi a unei compoziţii muzicale scrise în măsura de patru timpi.
allegretto adv. |j Cuv. it. || (Muz.) în tempo vioi (dar mai moderat decît allegro). © (Substantivat, n.) Compoziţie (sau parte dintr-o compoziţie) muzicală concepută în acest tempo.
allegro adv. || Cuv. it. || (Muz.) în tempo vioi; repede. ® (Substantivat, n.) Compoziţie (sau parte dintr-o compoziţie) muzicală concepută în acest tempo.
almanah, almanahuri, s.n. || Din fr. almanach, lat. almanachus || 1. Publicaţie anuală cu-prinzînd la început un calendar, urmat de un material beletristic, diverse date informative etc. 2. Publicaţie periodică pentru un anumit domeniu de activitate.
almandin s.n. || Din fr. almandine || Mineral de culoare roşie-brună, frecvent în şisturile cristaline, folosit ca abraziv, iar varietatea limpede ca piatră semipreţioasă.
alo interj. I/Din fr. alio, germ. hallo || Exclamaţie prin care se cheamă sau se răspunde la telefon.
alocă, alôc, vb. I. Tranz. || Din alocaţie || A destina o sumă de bani sau materiale pentru un anumit scop.
alocaţie, alocaţii, s.f. || Din fr. allocation || Faptul de a aloca; sumă de bani sau bunuri care se aloca unui anumit scop. © Ajutor, indemnizaţie acordată de stat, în anumite condiţii, unei persoane.
alocarea adv. v. alocuri» alocuri adv. || A3 -f locuri j| Pe-alocuri = pe ici pe colo, în unele locuri. || Şi: aldcurea adv. âilocufle s.f. v. alocuţiune, alocuţiune, alocuţiuni, s.f. || Din fr. allocution, lat. aUocutio, -onis (< adloqui „a vorbi44) || Scurtă cuvântare ocazională. || Şi: aloctiţie s.f.
alde s.f. || Din fr. aloès, lat. aloe || Gen de plante decorative exotice din familia îiliaceelor, cu flori mari, galbene sau roşii, cu frunze cărnoase care conţin un suc folosit în industria farmaceutică.
alogamle s.f. (| Din fr. allogamie; gr. allos „alP4 -j- gamos „unire44 || (Bot.) Reproducere prin polenizare încrucişată, în care gârneţii masculi aparţin altor indivizi decît cei femeii.
AjLOGEN
38
alogen, alogeni, -e, adj. || Din fr. allogène; gr. alias „ait“ -f genos „neam44 || Care se deosebeşte (pria natură si origine) de mediul în care se află.
alohtôn, -ă, alohtojii, -e, adj. || Din fr. alloch-tone; gr. allos „alt44 -f- chthon „pămînt“ || (Despre roci) Care, sub influenţa mişcărilor scoarţei Pămîntului, a suferit deplasări faţă de locul iniţial de formare.	.
alonjă, alonje, s.f. || Din fr. allonge (< long „lung44) jl 1. Piesă care serveşte la prelungirea unor obiecte. 2* Lungimea ambelor braţe, plus a pieptului la nivelul umerilor. © Lungimea braţelor unui sportiv, angajat într-o luptă directă cu un adversar.
alopatie si. || Din fr. allopathie; gr. allos „„aii" + pathos „suferinţă44 || Tratament medical constînd în administrarea unor medicamente în doze care, la omul sănătos, ar produce efecte contrare simp tom el or bolii ce trebuie tratată, alosdm s.m. v. alozom. alotropic, -ă, alotropici, -ce, adj. |j Din fr. allotropique || Privitor la alotropie. O Formă alotropică = fiecare dintre formele cristaline în care există o substanţă ce prezintă alotropie.
alotropie s.f. || Din fr. allotropie; gr. allos „alt44 -f- tropos „fel44 || Proprietate a unor elemente chimice de a se prezenta sub mai multe forme cu proprietăţi fizice diferite. -
alozom, alozomi, s.m. || Din fr. allosome; gr. allos „alt44 -f soma „corp44 || (Biol.) Cromozom care are un rol esenţial în determinarea sexului. || Şi: alosom s.m.
alpaca1 s.f. || Din fr. alpaca, alpaga || Animal rumegător din America de Sud, cu lină lungă şi fină; stofă fină fabricată din lîna acestui animal.
alpaca2 s.f. || Din germ. Alpaka || Aliaj de nichel, cupru şi zinc, inoxidabil, folosit la fabricarea tacîmurilor, a instrumentelor medicale, optice etc.
alpenştoc, alpenştocuri, s.n. |[ Din germ. Alpenstock; Alpen „Alpi44 -j- Stock „baston44 || Baston cu vî-rf metalic ascuţit, folosit în alpinism.
alpestru, «ă, alpeştri, -stre, adj. || Din fr. alpestre, de la n. pr.Alpes || Alpin; care se găseşte la mare altitudine.
alpin, -ă, alpini, -e, adj. || Din fr. alpin, lat. alpinus, ck la n pp. Alpes || Caracteristic munţilor Alpi sau p gener. regiunilor muntoase înalte.
alpinism s n || Din fr. alpinisme || Ramura sportivă care cuprinde ascensiunile în munţi, în special escaladarea locurilor greu accesibile.
alpinist, -ă, alpinişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. alpiniste || Persoană care practică alpinismul.
alt, altă, alţit alte, adj. || Lat. alter, alta || Care nu este, acelaşi cu cel obişnuit, cu cel de faţă sau cu cel despre care este"vorba: alt elev; alte cărţi.
altâr, altare, s.n. || Lat. altarium || 1. Ridică-tură de piatră pe care se aduceau în vechime jertfe zeilor. 2. Parte a bisericii în care preotul oficiază liturghia.
altădată adv, J| Altă 4 dată |] 1, în trecut, odinioară. 2. în viitor; cîndva. Nw mai eram „ţîncul" de altădată (Sadoveanu).
altceva proiî. nehot. || Alt -f- ceva || Alt lucru, altcineva pron. nehot. || AU* A- cineva■•■|j Altă'' persoană.
ăltcmdva adv. || Alt + cîndva || Altădată.
âltcum adv. || Alt -f cum || Altfel, altcumva adv. || Alt + cumva || Altfel, alteori adv. J] Alte -j~ ori || în alte rînduri, altădată (în trecut sau în viitor).
altera, alterez, vb. I. || Din fr. altérer, lat alterare ( < alter „altul44) || 1. Refl. şi tranz. A suferi sau a face să sufere transformări (în rău), sub acţiunea mediului înconjurător, a (se.) descompune, a (se) strica. 2. Tranz. (Muz.)' A modifica înălţimea unui sunet. 3» Tranz. (Fig.) A denatura adevărul, realitatea.
alterâhil, -ă, aller abili, -e, adj. || Din fr. altérable || (Despre alimente, produse) Care se alterează uşor.
alterâţie, alteraţii, s.f. || Din fr. altération J| (Muz.) Procedeu prin care se modifică înălţimea unui sunet; semn (diez, bemol, becar) care "marchează această modificare; accident.
altercaţie, altercaţii, s.f. || Din fr. altercation, lat. alter caiio ( { aller cari *„a se'certa44) || (Livr.) Schimb violent de cuvinte; ceartă.
alter égo s.m. || Loc. lat. || Al doilea eu (persoană care se aseamănă atît de mult cu alta încît i se poate substitui). ® Prieten nedespărţit.-altern, -ă, alterne, adj. || Din fr. alterne, lat. alternas ( ( alter „altul44) || 1. Unghiuri alterne interne (sau externe) = fiecare dintre cele douăv perechi de unghiuri congruente formate în interiorul (sau în exteriorul) à două drepte tăiate de o secantă, de o parte şi de alta a~ acesteia. 2, (Despre frunze sau flori) Aşezate de o parte şi de alta a tulpinii saii a ramurilor, la niveluri diferite.
alterna, alternez, vb. I. |[ Din fr. alterner, lat. alternare || 1. Intranz. şi tranz. A lua (sau a face să ia) pe rînd unul locul altuia, a reveni (sau a face să revină) succesiv. 2. Intranz. (Despre sunete) A se schimba prin alternanţă (2).
alternânţă, alternanţe, s.f. || Din fr. alternance ||
1.	însuşirea de a alterna. 2. (Lingv.) Schimbare regulată a unui sunet din tema unui cuvînt prin altul, în flexiune; poate fi: a. consonantică (ex. în pas — paşi, bat — baţi) sau a. vocalică (ablaut) (faţă — feţe).
alternativ, -ă, alternativi, -e, adj. || Din fr. alternatif || (Adesea adverbial) Care alternează. O Curent electric a. = curent electric a cărui intensitate îşi schimbă sensul în mod periodic.
alternativă, alternative, s.f. || Din fr. alternative || Posibilitatea de a alege între două soluţii, între două situaţii etc. care se exclud.
alternator, alternatoarer s.n. || Din fr. alternateur || Generator electric care produce curent alternativ.
alt6ţă, alteţe, s.f. || Din it. altezza ({alto „înalt44)’ |j (Folosit de obicei ca formulă de adresare) Titlu dat principilor şi principeselor dintr-o casă domnitoare.
39
ALUNGA
âltfel adv. |! Alt -f fel || 1. în alt chip, altcum. O &e altfel = însă, cu toate acestea. 2# Daca nu..., în caz contrar...
altigrâf, aliigrafe, s.n. || Din fr. altigrapke; lat. altus „înalt44 + gr. graphein „a scrie44 || .Alti-motru înregistrator care dă o diagramă a altitudinii avionului în timpul zborului.
altimetrîe si. || Din fr. altimétrie j| Ramură a topografiei care stabileşte altitudinea punctelor caracteristice de pe suprafaţa terestră, în vederea reprezentării reliefului pe hartă.
altimétru, altimètre, s.n. jj Din fr. altimètre; lat. altus „înalt44 + fr. mètre „metru44) |j Instrument cu care se măsoară altitudinile faţă de un nivel de referinţă.
altist, «ă, altisti, -ste, s.m. şi f. j| Din germ. Altist, fr. altiste ’|] (Muz.) Persoană cu voce de alto.
altitudine, altitudini, si. || Din fr. altitude, lat. altitude, -inis || înălţimea unui punct de pe suprafaţa terestră, calculată în raport cu nivelul mării sau cu un alt punct de referinţă ales convenţional.
altiţă, altiţe, si. || Din ser. latica || Partea mîneeiî de la umărul unei ii, ornamentată prin cusături sau prin aîesături.
'■ altmmterea adv. v. altminteri.
altminteri adv. || Lat. alteramente || 1. Altfel, în alt chip. 2. De nu..., dacă nu... || Şi: altmln-terea, altmintrelea adv.
altmintrelea adv. v. altminteri, alto s.m. j] Cuv. it/. |j 1. Voce (de femeie sau de copil) între sopran şi tenor. 2. Varietate din familia unui instrument de suflat a cărui scară corespunde vocii de alto (1).
altocümulns s.m. || Din fr. alto cumulus ; lat. altus „înalt44 -f- cumulus „grămadă44 |j Formaţie de nori situată la altitudinea medie de 6 000 oi, cu aspect de pături albe sau cenuşii.
alto!1, altoaie, s.n. || Din altoi2 |] Ramură cu muguri folosită la altoit, © Plantă altoită.
altoi2, altoiesc, vb. IV. Tranz. || După magh. (be)olt H A realiza concreşterea unui altoi1 cu o alta plantă crescută pe rădăcini proprii, cu scopul de a-i da acesteia însuşirile plantei de la care provine altoiul; se poate realiza prin alipire laterală, în despicătură etc.
altorelief, altoreliefuri, s.n. || După it. alto relievo || Sculptură la care formele ies în relief faţă de un fond de care însă nu sînt desprinse.
altostrâtus s.m. jj Din fr. altostratus; lat, altus „înalt44 -j- stratus „strat44 || Formaţie de n°ri situată la altitudinea medie de 6 000 m, cu aspect de strat dens şi uniform, de culoare cenu-?le sau albăstruie.
altruism s.n. |] Din fr. altruisme ; cf. lat. aller î,altup‘ j| Principiu moral care constă în faptul a acţiona dezinteresat pentru binele celorlalţi oameni.
altruist, -ă, altruişti, -sie, adj. || Din fr. altru-lste II (Şi substantivat) Care acţionează dezinteresat în favoarea altuia, care este călăuzit de
altruism.
altul, alta, alţii, altele, pron. nehot. || Lat. alter || Ţine locul' unui nume de fiinţă sau de
lucru care nu este aceeaşi sau acelaşi cu fiinţa sau eu lucrul despre care s-a vorbit sau care este de faţă. O Expr. Unul ca altul — la fel, deopotrivă. Unii şi alţii = mulţi, toţi; diverşi. Pînâ una-alta = deocamdată. Nici una, nici alia — fără a mai sta pe gînduri. Din una-n alta — din vorbă-n vorbă. Nu de alta = Nu din alt motiv, altundeva adv. || Alt -f undeva || în altă parte, în alt loc.
aluat, aluaturi, s.n. j| Lat. *allevaîum j| Pastă obţinută din făină amestecată cu apă ori lapte, grăsime etc., din care se prepară pline* cozonac, prăjituri.
alumină. s.f. |] Din fr. alumine: lat. a.lumen „alaun44 |j (Chim.) Oxid de aluminiu, existent în natură sub formă de corindon şi, hidratat, sub formă de bauxită. •
aluminiu s.n. jj Din fr. aluminium j| Metal uşor, de culoare argintie, ductil şi maleabil, mult folosit în tehnică, în industria aviatică etc. la confecţionarea pieselor uşoare.
alun, aluni, s.m. || Din alună |j Arbust din familia betulaeeelor, înalt de 2—5 m, cu frunze rotunde şi cu fructe comestibile, de formă sferică sau ovoidaîă.
alunâr, alunari, s.m. || Din alună jj Pasăre sedentară din pădurile de munte, cu penele brun-întunecate stropite cu alb, care se hrăneşte cu alune, ghindă etc.; gaiţă de munte.
alună, alune, s.f. || Lat. *abellona jj Fructul alunului, achenă comestibilă, sferică sau ovoi-dală, avînd la bază un înveliş în formă de degetar. O A. de pămînt (sau americană) = numele unei plante tropicale, aî cărei fruct, format în sol, are seminţe comestibile; arabidă.
aluneca, alunec, vb. I. Intranz. || Lat. lubri-care jj 1. A-şi pierde echilibrul (şi a cădea), călcînd pe o suprafaţă lucioasă; a se deplasa uşor din locul undo se află. 2. (Despre două corpuri) A se deplasa unul faţă de celălalt fără a se rostogoli şi rămînînd mereu în atingere. 8. (Fig.) A se abate de la o linie de conduită, a greşi.
alunecare, alunecări, s.f. Acţiunea de a aluneca. O A. de teren — deplasare a unei porţiuni de teren aflate în pantă pe un strat de argilă, prin înmuierea acestuia în special după ploi îndelungate.
alunecos, -oâsă, alunecoşi, -oase, adj. jj Din aluneca |j Pe care se alunecă uşor. © Care alunecă uşor.
alunecos, alunecuşuri, s.n. |j Din aluneca j! Loc pe care se alunecă uşor, loc alunecos. © Jheţuş.
alunele s.f. pl. || Din alună |j Plantă erbacee cu flori albe, cu tubercule şi frunze comestibile.
alunelul s.m. art. [j Din alun H Numele unui dans popular românesc, cu mişcare vioaie, răs-pîndit mai ales în Muntenia şi în Oltenia. Alunelul să mi-l baţi! (Pop.).
alunga, alung, vb. I. Tranz. [| Lat. *allongare ||
1.	A goni, a îndepărta (de Ia sine). A alungai o viespe care-l bizîia (Sadoveanu). 2. A alerga după cineva, a fugări, a urmări.
ALUNGI
40
alungi, alungesc, vb. IV. || După fr. allonger [| 1. Refl. A se face mai .lung, a se întinde (sub-ţiindu-se). 2. Tranz. A prelungi.
alungire, alungiri, s.f. Acţiunea de a (se) alungi; (tehn.) mărire a lungimii unui corp sub acţiunea unei forţe exterioare (forţă de întindere, încălzire etc.).
alunis, alunişuri, s.n. || Din alun |] Desiş sau pădurice de aluni.
aluniţă, aluniţe, s.f. || Din alună || Mică excrescenţă de’culoare închisă pe piele.
alunizâ, alunizez, vb. L in tranz. || După fr. alunir || A aseieniza.
alură s.f. || Din fr. allure ( < aller „a merge“) || 1. Fel de a se mişca sau de a merge. 2. Mod de deplasare a unui animal (ex. pasul, trapul, galopul la cal). 8. Mod, ritm în care se desfăşoară o acţiune, o întrecere sportivă etc. 4. Unghiul format de planul longitudinal vertical al unei nave cu direcţia vîntuiui.
almiâî, -ă, aluviali, -e, adj. || Din fr. alluvial || Formal din aluviuni; aluvionar.
aluvionar, -ă, aluvionari, -e, adj. || Din aluviune || Aluvial.
aluvionare s.f. || După fr. alluvionnement ||
1. Formare de aluviuni. 2. Concentrare a minereurilor şi a cărbunilor efectuată în jgheaburi printr-un curent de lichid, materialele depu-nîndu-se în ordinea greutăţii lor.
aiüviu s.n. || Din lat. alluvium || (Geol.) Ho-locen.
aluviune, aluviuni, s.f. || Din fr. alluvion, lat. alluvio, -onis ( ( luere „a spăla44) || Material (mîl, nisip, pietriş, bolovani) adus de apele curgătoare şi depus pe fundul albiei, pe maluri (for-mînd terase) sau la vărsare (formîrid delte).
aiüzie, aluzii, s.f. Ü Din fr. allusion, lat. allusio (< alludere „a glumi, a se juca cu44) || Cuvint sau frază prin care se face referire la o persoană, la o situaţie etc. fără a se exprima direct ideea sau gîndul care formează obiectul referirii.
alveolar, -ă, alveolari, -e, adj. || Din fr. alvéolaire |j Care se referă la alveole, care aparţine alveolelor.
alveolă, alveole, s.f. || Din fr. alvéole; lat. alvşolus ,,cavitate mică44 || Fiecare dintre cavităţile maxilarelor în care sînt înfipţi dinţii. O A. pidmonţifă — fiecare dintre cavităţile sferice, de dimensiuni mici, de la extremitatea bronhiolelor.
alviţă s.f. H Din halva || Produs zaharos, fabricat din caramel, nuci, migdale, esenţe aromate etc. || Şi: halviţă s.f.
amâiblî, -ă, amabili, -e, adj. |j Din lat. amahilis, cf. fr. aimable !J Prietenos, binevoitor; politicos.
amabilitate, amabilităţi, s.F || Din fr. amabilité, lat. amabilitas, -atis || însuşirea de a fi amabil; atitudine, faptă, vorbă amabilă.
amalgam, amalgame, s.n. || Din fr. amalgame, lat. amalgama || 1. Aliaj de mercur cu alt metal.
2. (Fig.j Amestec de elemente disparate, amalgama, amalgamez, vb. I. Tranz. || Din
fr. amalgamer || 1. A realiza un amalgam (1),
2.	A amesteca la un loc elemente eterogene.
amalgamare, amalgamări, s.f. 1. Acţiunea de a amalgama. 2. Procedeu de extragere a aurului din minereu cu ajutorul mercurului.
amân interj., s.n. Din tc. aman „milă, îndurare4' || 1. Interj. (înv.) îndurare!, iertăre! 2» S.n. A fi (sau a ajunge) la aman — a fi (sau a ajunge*) la mare strimtoare, îa mare lipsă.
amandină, amandinei, s.f. |] Din fr. amandine|| Prăjitură preparată din ciocolată şi cremă de migdale.
amanet, amanete, s.n. || Din tc. emanet || Gaj.
amaneta, amanetez, vb. I. Tranz. || Din amanet || A da ceva ca amanet.
amânt, -â, amanţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. amant |j Persoană care întreţine relaţii intime de dragoste cu cineva în afara căsătoriei; (pop.) ibovnic.
amâr, »ă, amari, -e, adj., s.n. || Lat. amarus !| 1, Adj. Care are gustul pelinului, al chininei, al fierii. 2. Adj. (Fig.) Chinuitor; necăjit. O Expr. A face cuiva zile amare = a face cuiva neplăceri mari, necazuri. 8. S.n. Jale, chin, necaz. O Expr. A-şi înghiţi amarul — a suferi în tăcere. A-şi vărsa amarul — a~şi spune durerea, suferinţa. 4, S.n. Cantitate mare, mulţime: amar de ani..
amarâ, amarez, vb. I. Tranz. || Din fr. amarrer {din olandezul aanmarren „a ataşa44 || A fixa, a lega un obiect sau o instalaţie de la bordul unei a mb arc aţii pentru a-i împiedica deplasarea pe timp de mare agitată.
amarantacée s.f. pl. || Din fr. amarantacces lat. amarantus, gr, amarantos „plantă eu flori rpurpurii44 ü Familie de plante erbacee, cu flori unisexuate sau hermafrodite, grupate în inflorescenţe în formă de spic sau în gîomerule.
amarilidacée s.f. pl. || Din fr. amaryllidacées ij Familie de plante erbacee monocotiledonate, de obicei cu bulb şi ovar inferior (ex. ghiocelul, narcisa).
amăruie, »ă, amarnici, -ce, adj. || Din amar j| Neîndurător, cumplit, crunt, m (Adverbial) Straşnic, grozav.
amartizâ, pers. 3 amarîizează, vb. I. Intrauz. || După aluniza, aseieniza || A coborî lent pe suprafaţa planetei Marte.
amator, -oare, amatori, -oare, s.m. şi f., adj. |j Din fr. amateur, lat. amator (< amare „a iubi44) ;i 1. (Persoană) căreia îi place ceva, care are o pasiune pentru ceva; (persoană) care este dispusă să cumpere ceva. 2. (Persoană) care se ocupă cu o artă sau cu o meserie, fără a fi profesionist.
amatorism s.n. || Din fr. amateurisme || Practicare, ca amator, a unui sport, a unei arte.
amazoană, amazoane, s.f. IjDinJT. amazone; gr. a „fără44 -f- mazos „sîn44 || 1. (în mitologia greacă) Femeie aparţinînd unui trib legendar de războinice şi călăreţe neîntrecute, care Fi tăiau sinul drept pentru a putea mînui mai uşor arcul. 2. (Fam.) Femeie care practică sportul câlăriei.
amazonit s.n. || Din fr. amazonite, de la n. pr. Amazon || Varietate verde de feldspat, folosită ca piatră semipreţioasă.
41
AMBULACRT3
«
amăgi, amăgesc, vb. IV. Tranz. şi refl. ^‘U Lat. ammagire || A (se) înşela, e Tranz. A ade-\ieni; a ispiti.
amăgire, amăgiri, si. Faptul de a fse,) amăgi; vorbă, faptă înşelătoare; iluzie.
amăgitor, -oâre, amăgitori, -oare, adj. j| Din amăgi î| Care amăgeşte, înşelător; iluzoriu.
amănănt, amănunte, s.n. \\ A* mănunt „mărunt“ IfLucru neesenţial, element secundar, detaliu. O Cu de-amănuntul — pînă în cele mai mici detalii.
amănunţi, amănunţesc, vb. IV. Tranz. || Din amănunt || A fărîmiţa, a mărunţi.
amănunţit, -ă, amănunţiţi, -te, adj. Care ‘ cuprinde multe amănunte; detaliat. ® (Adverbial) Cu de-amănuntul.
amărăciune, amărăciuni, si. || Din amar |]
. Durere, tristeţe, mîhnire. îşi pierdu cumpătul de supărare şi amărăciune (Ispirescu).
amăreâlă, amăreli, si., || Din amărî || Gust amar. O Amâreala merelor şi perelor — boală a merelor şi perelor manifestată prin apariţia pe acestea a unor pete în dreptul cărora pulpa fructului capătă un gust amar.
amărî, amârăsc, vb. IV. Refl. şi tranz. || Lat. *amarire || 1. A căpăta (sau a face să capete un gast amar. 2. (Fig.) A (se) întrista, a (se) mîimi.
amărît, -ă, amărîţi, -te, adj. (Adesea substantivat) Necăjit, trist; nenorocit, prăpădit.
amărui, «uie, amărui, adj. || Din amar || Cu gust uşor amar.
ambala, ambalez, vb. I. || Din fr. emballer ({ halîe „pachet/*) j| 1. Tranz. A înveli, a împacheta ceva într-un ambalaj, în vederea uşurării nianipulării lui şi a transportului. 2. Refl. (Despre motoare) A depăşi viteza de rotaţie nominală,
o.	Refl. (Fig.) (Despre oameni) A se lăsa purtat de elan, de entuziasm, de mînie; a se antrena mtr-o discuţie aprinsă.
ambalaj, ambalaje, s.n. || Din fr. emballage || Faptul de a ambala (1); material de protecţie cu care se împachetează ceva.
ambalare, ambalări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) ambala. 2, Creştere foarte pronunţată a turaţiei unei maşini rotitoare peste turaţia normală/ ambarcadăr, ambarcădere, s.n. j! Din fr. em-arcadere, sp. embarcadero (( barca „barcă44) || Loc unde se îmbarcă mărfurile si călătorii pe o navă.	’
. ambarcâţie, ambarcaţii, s.f. || Din fr. embarca-lort || Mijloc de navigaţie de dimensiuni mici Propulsat cu vîsie, cu pînze sau cu motor.
ambasadă, ambasade, s.f. || Din fr. ambassade || Reprezentanţă diplomatică condusă de un nioasador. V. şi misiune diplomatică.
ambasador, ambasadori, s.m, jj Din fr. am-^deihr j| Agent diplomatic cu rangul cel mai ’ Şnful unei ambasade, ambiant, -ă, ambianţi, -te, adj. || Din fr. y™0l£nt> ambiens, -ntis (< aimbire „a incon-lura ) || Care se găseşte în iur; înconjurător; mediu ambiant.
M S^iânţă, ambianţe, s.f. |] Din fr. ambiance j| cam (material, moral, social) în care trăieşte
ne.va sau în care se află ceva.
ambfdéxtru, -ă, ambidextri, -e. adj., s.m. şi f. || Din fr. ambidextre ; lat. ambo, -as, -o „amîndoi, am in două44 + dextra „rnîna dreaptă44. || (Persoană care se foloseşte cu aceeaşi îndemînare de ambele mîiiii.
ambiental, -ă, ambientali, -e, adj. || Din fr. ambiental„ it. ambientale || Care ţine de .. ambianţă, de mediul înconjurător.
ambigén, -ă, ambigeni, -e, adj. || Din lat. ombigenus ij (Gram.; şi substantivat, n.) Neutru, (genul) neutru.
ambiguitate, (2) ambiguităţi, s.f. IţDin fr. ambiguité, lat. ambiguitas, -atis || 1. însuşirea de a fi ambiguii. 2* Expresie, afirmaţie ambiguă.
ambiguu, -na, ambigui, -ue, adj. || Din lat. ambiguus ( < ambigere „a şovăi"'') ; cf. fr. ambigu [f (Despre cuvinte, afirmaţii etc.) Neclar, echivoc. (Fig.) îl măsura eu un ochi ambiguu (Galaction).
ambii, -ele num. col. || Din lat. ambo, -ae9 it. ambe ]| Amîndoi.
ambitus s.n. jj Din fr. ambitus, lat. ambitus ^ „orbită, ocol4" |j întindere a unei melodii de la sunetul ei cel mai grav pînă la cel mai înalt.
ambiţie, ambiţii, s.f. || Din fr. ambition, lat. ambit io ( < ambire „a se ambiţiona44) || Dorinţă puternică de a realiza ceva, de a dobîndi glorie, onoruri.
ambiţiona, ambiţionez, vb. I. Tranz. || Din fr. ambitionner j| A deştepta în cineva ambiţie; (refl.) a fi stăpînit de ambiţie, a se strădui din răsputeri să obţină, să realizeze ceva; a se încă-păţîna.
ambiţios, -oâsă, ambiţioşi, -oaseK adj. || Din fr. ambitieux, lat. ambitiosus j! 1. (Şi substantivul) Stăpînit de ambiţie. 2. Care denotă ambiţie; pornit din ambiţie.
ambliopie s.f. || Din fr. amblyopie; gr. arnblys „slab44 + ops „vedere44 || Slăbire a vederii, fără o cauză organică precisă.
ambrazură, ambrazuri, s.f. || Din fr. embrasure jj Deschizătură în pereţii unei fortificaţii, piin care se execută trageri cu tunul, cu mitraliera etc.
ambră, ambre, s.f. || Din fr. ambre || 1. Substanţă ceroasă, cu miros de mosc, formală în intestinul eaşalotului şi întrebuinţată în parfumerie. 2- A. galbenă — chihlimbar.
ambreiâ, ambreiez, vb. I. Tranz. jj Din _ fr. embrayer j| A cupla un motor cu un mecanism pe care îl antrenează, prin intermediul unui ambreiaj.
ambrelâj, ambreiaj e, s.n. jj Din fr. embrayage^] Dispozitiv folosit la cuplarea şi decuplarea în timpul funcţionării a unei maşini de forţă cu o maşină de lucru (a unui motor cu un mecanism).
ambrozie s.î. || Din fr. ambroisie, iat. ambrosia „hrană a zeilor"4 || (în mitologia greacă) Hrană a zeilor, despre care se credea că dă nemurire şi tinereţe veşnică.
ambulâcfu, ambulacre, s.n. || Din fr. ambu-lacre; lat. ambalare „a merge44 || Organ în formă de tub subţire, terminat de obicei cu o ventuză, caracteristic echinodermelor, şi care serveşte Ia locomoţie, respiraţie şi pipăit.
ambulant
42
ambulant, -ă, ambulanţi, -te, adj. || Din fr. ambulant, lat. ambulans, -mis |j Gafe se deplasează dintr-un loc în altul, care nu are un loc stabil.
ambulanţă, ambulanţe, s.f. |J Dinfr. ambulance ||
1.	Formaţie medicală în spatele frontului, care dă răniţilor primele ajutoare. 2. Vehicul pentru transportarea la spital a celor accidentaţi sau grav bolnavi.
ambulatoriu, -ie, ambulatorii, adj., s.n. || Din fr. ambulatoire, lat. ambulatorius || X. Adj. (Despre tratamente medicale) Care nu necesită spitalizare. 2. S.n. Instituţie medicală în care se acordă asistenţă fără ca bolnavii să fie internaţi.
ambuscadă, ambuscade, s.f. || Din fr. embuscade; it. imboscare ({ bosco „pădure”) || 1. Procedeu de luptă care constă în atacarea inamicului prin surprindere într-un loc propice, pe căile lui de acţiune. 2. Loc pregătit în vederea executării unei ambuscade (X).
ambuşură, ambuşuri, s.f. || Din fr. embouchure . ( ( bouche „gură”) |fParte, a unui instrument de suflat, prin care se suîlă aerul cu gura.	'
ambutisâ, ambutisez, vb. I. Tranz. || După fr. emboutir || A prelucra, j)rin deformare plastică, o piesă de metal relativ subţire pentru a obţine un corp cu o suprafaţă determinată.
ameliora, ameliorez, vb. I. || Din fr. améliorer; lat. melior „mai bun” || X. Tranz. şi refl. A (se) îmbunătăţi, a (se) îndrepta. 2. Tranz. A efectua o ameliorare (2).
ameliorare, ameliorări, s.f. X. Acţiunea de a (se) ameliora. 2. Proces de creare a unor noi rase de animale şi noi soiuri de plante de cultură sau de îmbunătăţire a raselor şi a soiurilor existente.
amelioraţii s.f. pi. |j Din fr. amélioration |] îmbunătăţiri funciare.
amenaja, amenajez, vb. I. Tranz. || Din fr. aménager (( ménager „a administra”) || À aranja, a potrivi în vederea unei anumite utilizări.
amenajamént, amenajamente, s.n. || Din fr. aménagement || X. Sistem de măsuri pentru organizarea exploatărilor forestiere, cuprinzînd refacerea, ameliorarea, mărirea, protecţia şi exploatarea raţională a fondului forestier." 2/A. pastoral = sistem de măsuri privind organizarea, folosirea şi îmbunătăţirea păşunilor.
amenajare, amenajări, s.f. Acţiunea de a amenaja. O A. hidraulică = ansamblu de lucrări executate pentru prevenirea acţiunilor dăunătoare ale unui curs de apă şi pentru valorificarea resurselor lui potenţiale.
amenda1, amendez, vb. I. Tranz. [| Din amendă y A aplica cuiva o amendă.
amenda2, amendez, vb. I. Tranz. |J Din fr. amender; lat. emendare „a îndrepta o greşeală” |]
A aduce amendamente.
amendament, amendamente, s.n. j| Din fr. amendement || Propunere de modificare ce urmează să fie adusă textului unui proiect de lege, de tratat etc.
améndâ, amenzi, s.f. || Din fr. amende fj Sancţiune în bani care se aplică pentru neexecu-tarea unor obligaţii ori în cazul săvîrşirii unor infracţiuni.
ameninţă, amdninţ, vb. I. || Lat. *ammina-ciare (< minaciae „ameninţări”) || X- Tranz. A manifesta intenţia de a-i face cuiva unjau.
2.	Intranz. A face un gest de ameninţare.
8.	Tranz. A constitui o primejdie pentru cineya sau ceva. 4. Tranz. A fi gata să..., a fi pe punctul de a...
ameninţare, ameninţări,s s.f. Acţiunea de a ameninţa. Mereu îi ajungeau la ureche... ameninţări (Pas). • Primejdie, pericol.
ameninţător, «oare, ameninţători, -oare, adj. || Din ameninţa || (Adesea adverbial) Care ameninţă; care constituie o ameninţare.
, améliorée s.f. || Din fr. aménorhée; gr. a „fără” men „lună” -f rhcin „a curge” || Dispariţie a ciclului menstrual, din cauză fiziologică (sarcină, vîrştă înaintată) sau patologică.
ament, amenţi, s.m. |] Din it. amento |j Inflorescenţă a unor arbori sau arbuşti, din flori mici, înşirate pe o axă şi atîrnînd ca un ciucure (ex. la ălun, la salcie) mîţişor.
amentacee s.f. pl. || Din fr. amentacées ]\ Plante lemnoase cu 'inflorescenţe în formă ament (ex. fagul, alunul).
american, -ă, americani, -e, s.m. şi f-, adj.
II De la n.pr. America || X. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia Statelor Unite sau (mai rar) a altui stat din America. 2. Adj. Care aparţine (populaţiei) Statelor Unite ale Americii (mai rar altui stat> din America), privitor la (populaţia) Statelor Unite ale Americii (mai rar la alt stat din America).
americiu s.m. || Din fr. américium || Element chimic radioactiv sintetic, din familia elementelor transuranice ; este un metal alb-argintiu.
amerindlâ», -ă, amerindieni, -e, s.m. şi f.
|| Din fr. amérindien ( < Amer[ique] -j- Indien) j| Persoană aparţinînd uneia dintre populaţiile băştinaşe din America (cărora li se mai spune" indieni şi piei-roşii).
amerizâ, amerizez, vb. I. Intranz. || După ?r-amerrir ( < mer; după atterrir) || (Despre hidro-avioane, nave cosmice) A efectua o amerizare.
amerizare, amerizări, s.f. Manevră prin care un hidroavion ia contact eu suprafaţa apei şi alunecă pe apă pînă cînd se opreşte. • Coborîre şi oprire pe apă a unei nave cosmice.
amestec, amestecuri, s.n. || Din amesteca || X. Reunire de lucruri diverse ; complex format din elemente diferite. 2. (Chim., tehn.) Produs obţinut din două sau mai multe substanţe, care îşi păstrează proprietăţile caracteristice, putînd fi separate prin mijloace fizice. 8. Intervenţie într-o problemă, în treburile altuia.
amesteca, améstec, vb. I. }| Lat. ammixti-care || X. Tranz. şi refl. A forma un amestec; (tranz.) a schimba ordinea, a încurca diverse lucruri între. ole. 2. Refl. A interveni într-o acţiune', într-o discuţie. 8. Refl. (Despre grupuri de fiinţe deosebite) * A pătrunde unele printre altele.
amestecătură, amestecături, s.f. Jf Din amesteca || îngrămădire. de lucruri sau de fiinţe în neorînduială.
43
AM1NTXRB
ametist, ametiste, s.n. || Din fr. améthyste, gr. amethystos || Varietate de cuarţ de culoare violetă, folosită ca piatră semipreţîoasă. (Fig.) A serii lăcramare de ametiste şi opale (Mace-donski).	,
ameţeală^ ameţeli, s.f. || Din ameţi || Pierdere a echilibrului din" cauza unor tulburări circulatorii, vestibulare etc.; vertij.
ameţi, ameţesc, vb. IV. || Lat. *ammattire (.< mattus ,,beat“) |j 1. Intranz. şi tranz. A fi sau a face să fie cuprins de ameţeală; (fig.) a (se) zăpăci. 2. Refl. A se îmbăta uşor.
ameţit, -ă, ameţiţi, -te, adj. 1. Cuprins de ameţeală. 2. Beat.
ameţitor, -oare, ameţitori, -oare, adj. Jj Din ameţi || Care provoacă ameţeală.
amfibiân, amfihieni, s.m. || Din fr. amphibien || (Zool.) Batracian.
amfibiti, -ie,	amfibîi, adj.,	s.n. ||	Din^	fr.
amphibie; gr. amphi „dublu44 + bios „viăţă44^ || 1. Adj. (Despre fiinţe) Care poate trăi atît în apă'cît şi pe uscat sau care are o fază de dezvoltare în apă şi una pe uscat. 2. S.n. Vehicul care se poate deplasa	pe uscat şi pe	apă.
amfiboli s.m.	pi. || Din fr.	amphibole;	gr.
amphibolos „incert44, compoziţia	acestui	grup	de
minerale nèfiind precis determinată |] Grup de minerale din clasa silieaţilor, foarte răspîndite în rocile eruptive şi în şisturile cristaline.
amfibrăh, amfihrahi, s.m. ÎL Din fr. amphi-braque; (gr. amphi „de ambele părţi44 -f brachys „scurt44 ]| Picior de vers format ’ (în metrica antică) dintr-o silabă lungă între două silabe scurte sau (în metrica modernă) dintr-o silabă accentuată între două neaccentuate.
amîiox, amfiocşi, s.m. [| Din frf amphioxus; gr. amphi „dublu44 -f oxys „ascuţit44 || (Zool.) Acraniat marin, de forma unui peştişor, cu corpul transparent, lung de 3—7 cm.
amfiteatru, amfiteatre, s.n. || Din fr. amphithéâtre, lat. amphitheatrum, gr. amphitheatron „în jurul teatrului44 II1. (în antichitate) Edificiu de formă circulară pentru jocurile publice, avînd o arenă în mijloc, locurile pentru spectatori fiind aşezate în trepte. 2. (Astăzi) Sală de cursuri, de spectacole etc., cu locurile aşezate în plan înclinat. 8. Configuraţie a unor terenuri dispuse în etaje circulare.
amfitériu, amfiterii, s.m. |[ Din fr. amphithé-rium; gr. amphi „incert44 -f therion „fiară44 || .Mamifer din jurasjc, din care se presupune că au luat naştere marsupialele şi mamiferele placen-fare.
amfitridn, -oână, amfitrioni, -oane, s.m. şi f. Hpin fr. amphitryon (după numele unui personaj din mitologia greacă, Amphitrion) || Stăpînul unei case, în raport cu oaspeţii săi; gazdă.
amforă, amfore, s.f. || Din fr. amphore, lat. amphora; gr. amphi „de două părţi44 -f phorein „a purta44 || Vas mare de pămînt, de formă ovoi-dală, cu două toarte, în care, la greci şi la romani, se păstra vin, untdelemn, cereale etc.
amfotér, -ă, amfoteri, -e, adj. || Din fr. ampho-tère; gr. amphotera „de ambele feluri44 || (Despre
substanţe) Care se poate comporta atlt ca acid cît şi ca bază.
ămiâbil, -ă, amiabili, -e, adj. || Din fr. amiable, lat. amicabilis (< amicus) || (Şi adverbial) Prietenos; binevoitor, amiâz s.n. v. amiază.
amiază, amiezi, s.f., || Lat. ad -j- mediam -f* diem || Mijlocul zilei, cînd- Soarele se află la cea mai mare înălţime deasupra orizontului. Q Expr. Ziua-n amiaza mare = în plină zi. || Şi: amiâzi s.f., amiâz, amiez s.n. amiâzi s.f. v. amiază.
amibă, amibe, s.f. || Din fr. amibe; gr. amoibe „schimbare44 || Protozoar lipsit de membrană, care se mişcă cu ajutorul pseudopodelor; trăieşte în apă sau în sol, ori ca parazit.
amic. -ă, amici, -ce, s.m. şi f. j| Diri lat. amicus || Prieten.
amical, -ă, amicali, -e, adj. jl Din fr. amical jj Prietenos, prietenesc; (adverbial) prieteneşte.
amiciţie, amiciţii, s.f. H Din lat. amiciţia [| Prietenie.
amidă, amide, s.f. || Din fr. amide || Substanţă chimică organică, derivat al amoniacului, folosită în industrie.
aipidon s.n. || Din fr. amidon || Polizâharidă aflată în grăunţele de cereale, în tuberculele de cartofi etc., constituind elementul de bază în multe alimente.
amidopirină s.f. || Din fr. amidopyrine || Medicament cu acţiune febrifugă şi analgezică; piramidon.	,
amiez s.n. v. amiază.
amigdâlă, amigdale, s.f. || Din fr. amygdale; gr. amygdale „migdală44 || Fiecare dintre cele două formaţii anatomice situate de o parte şi de alta a omuşorului.
amîgdalită s.f. || Din fr. amygdalite || Infla-maţie acută sau cronică a amigdalelor.
amilâză, amilaze, s.f. || Din fr. amylase || Ferment care transformă aniidonul în componente asimilabile.
amin interj. || Din sl. aminu || (în texte religioase, folosit ca formulă de încheiere) Aşa să fie! • (Fam.) Adio! s-a terminat! nu mai e nimic de făcut.
amină, amine, s.f. || Din fr. amine j| Compus organic derivat al amoniacului.
amînoaeid, aminoacizi, s.m. || Din fr. amino-acide || Acid organic, constituent principal al materiei vii, intrînd In compoziţia proteinelor.
aminte adv. |] A3 + minte |] A-şi aduce aminte ~ a-şi aminti. A1 lua aminte = a ţine seamă de ceva.
aminti, amintesc, vb. IV. || Din aminte |]
1.	Refl. A-i reveni ceva în minte; (tranz.) a-i aduce cuiva aminte de ceva. 2. Tranz. A pomeni, a menţiona ceva sau pe cineva.
amintire, amintiri, s.f. 1. Faptul de a(-şi) aminti; imagine păstrată în memorie; lucru de care cineva îşi aduce aminte. O în amintirea cuiva sau a ceva — ca semn că cineva sau ceva nu ă fost dat uitării. 2. Obiect (dăruit) care aminteşte de cineva sau de cşva. 3. (La pl.) Memorii.
AMIRAL
44
amiral, amirali, s.m. || Din fr. amiral; ar. amir (emir) „şef, comandant44 || Cel mai înalt grad în marina militară, corespunzător gradului de general-colonel din armata terestră.
amiralîtăte, amiralităţi, ş.f. || Din amiral (după fr. amirauté, it. ammiralita) || (înv.) Comandament al marinei militare.
amitoză s.f. || Din fr. amitose; gr. a „fără44 4* + mitos „fir44 || Diviziune celulară directă prin strangularea nucleului în două sau în mai multe părţi ori prin înmugurire, fără» apariţia .cromozomilor.
s amînâ, amin, vb. I. Tranz. [| Din a3 -f- mine (— mîine) || A lăsa îndeplinirea unui lucru pentru mai tîrziu. • A purta cu vorba pe cineva.
amînâre, amînări, s.f. Acţiunea de a amina. O Fără amînare == îndată, numaidecît.
amîndoi, -două, gen,-dat. (cînd precedă substantivul) amînduror şi (cînd îl urmează sau îi ţine. locul)' amîndurora, num. col. || Lat. ambi dui || Şi unul şi altul ; ambii.
amnar, amnare, s.n. || Din a? -j- minar{e] {<lat. manuale) ţj Bucată de oţel cu care se loveşte cremenea, pentru a produce scîntei care să aprindă iasca sau un fitil.
amnezie, amnezii, s.f. |j Din fr. amnésie; gr. a „fără44 -f mnesis „memorie44 || Pierdere, totală sau parţială, a memoriei, care poate surveni în arteri’oseleroza cerebrală, în paralizia generală progresivă etc.
amnios, amnio suri, s.n. || Din fr. amnios j| Membrană, plină cu un lichid, care protejează embrionul (fătul).
amniote. s.f. pl. || Din fr. t amniotes || Vertebrate (reptile, păsări, mamifere) al căror embrion este protejat de amnios şi alantoidă.
amnidtic, adj. |] Din fr; amniotique \\ Lichid
a.	= lichid din interiorul * amniosului ; se elimină înaintea naşterii.
amnistia, amnistiez, vb. I. Tranz. ]| Din fr. amnistier || A 'acorda o amnistie.
amnistie, amnistii, s.f. || Din fr. amnistie; gr. amnestia „uitare44 || Act al puterii de stat prin care se înlătură răspunderea penală pentru o infracţiune săvîrşită.
amde s.n. || Din fr. amok, cuv. maîaiezian care denumeşte o „nebunie ucigătoare44 |j Psihoză constînd din manifestări maniacale periculoase, cu impulsuri spre omucidere.
amoniâc s.nMl Din fr. ammoniaque ; gr. ammo-niaMon, de la n%mele zeului egiptean Amrnon) jj Gaz compus diit^zot şi hidrogen, cu miros înţepător, întrebuhiţat la fabricarea acidului azotic, a îngrăşămintelor azotoase, a explozivilor etc.
amonit, amoniţi, s.m. || Din fr. ammonite, ■ de la n. pr. Ammon || Cefalopod fosil, eu cochilia în formă de spirală sau rectilinie, împărţită în camere.
amoniu s.n. || Din fr. ammonium |j (Chim.) Radical monovalent^ avînd proprietăţile unui metal alcalin.
amănte adv. |J Din it. a monte i| în amonte = in susul apei, spre izvor, faţă de un punct de referinţă.
amor, amoruri, s.n. || Din lat. amor || Dragoste, iubire. O A. propriu ~ preţuire (exagerată) a propriilor calităţi.
amoral, -ă, amorali, -e, adj. || Din fr. amoral\\ Care nu are noţiunea moralităţii; care este indiferent faţă de morală.
amoralism s.n. || Din fr. amoralisme || Concepţie care neagă existenţa temeiului obiectiv a! moralei şi al reglementărilor etice ale conduitei.
amoraş, amoraşi, s.m. || De la n. pr. lat. Amor [| Reprezentare în artele plastice a zeului iubirii, sub chipul unui copil gol, cu aripi.
amorez, amorezi, s.m. || După fr. amoureux || (Fam.) Iubit, îndrăgostit, adorator. O Prim a. — actor care interpretează rolul de tînăr îndrăgostit.
amoreza, amorezez, vb. I. Refl. || Din amorez |j A se îndrăgosti.
amorf, -a, amorfi, -e, adj. »|| Din fr. amorphe; gr. amorphos „fără formă44 |j 1. (Despre corpuri solide) Care.nu prezintă o structură cristalizată regulată. 2. (Fig.) Neorganizat, inform.
amords, -oâşă, amoroşi, -oase, adj. |j Din amor (după fr. amoureux) j| De dragoste, privitor la dragoste. $ Plin de iubire.
.amorsa, amorsez, vb. I. Tranz. |j Din fr. amorcer j| (Tehn.) A pregăti şi a provoca un fenomen (o explozie, o descărcare electrică etc.j.
amorsa, amorse, s.f. \\ Din fr. amorce |j 1. Dispozitiv pentru aprinderea unei încărcături de exploziv. 2. Amorsa drumului = porţiune din traseul unui drum la intrarea în oraşe, Care are o lăţime mai mare decît restul traseului. 3. Naiiâ, momeală (în pescuit).
amortisment, amortismente, s.n. || Din fr. amortissement || (Dr.) Stingere treptată a unei datorii.	*	'
amortiza, amortizez, vb. I. \\ După fr. amortir, lat. *admortire (< mors, morţiş „moarte44) j|
1. Tranz. şi refl. (Tehn.) A (se ) atenua intensitatea unei’ oscilaţii, a unui zgomot, a unui şoc.
2. Tranz. A stinge (rambursa) o datorie plătind-o treptat. • A recupera o investiţie.
amortizor, amortizoare, s.n. || Din fr. amortis-seur || Dispozitiv care reduce amplitudinea unei oscilaţii, a unui şoc, a unei izbituri.
amorţeală, amorţeli, s.f. || Din amorţi || Stare de insensibilitate trecătoare a corpului sau a unei părţi a corpului.
amorţi, amorţesc, vb. IV. Intranz. || Lat. *adrnortire (( ad „la, către44 ~r mors, mortis „moarte44) || (Despre fiinţe ori despre corpul sau părţi ale corpului lor) A deveni temporar insensibil. o (Despre unele animale) A intra in perioada de hibernare. • (Fig.) A-şi pierde vigoarea,' a slăbi în intensitate.
amovibil, -ă, amovibili, -e, adj. II Din fr. amovible; lat. amovere „a da la o parte, a deplasa44
1.	(Despre funcţionari) Care poate fi revocaD sau mutat dintr-un post în altul. 2. (Despre piese, organe de maşină) Care poate fi separat de restul ansamblului.
ampenâj, ampenaje, s.n. f| Din fr. empen-nage ( \ penne „-pdLna“; aripă44) || Dispozitiv situat
ANACONDA
la partea din spate a unui avion, alcătuit din aripioare, care serveşte la stabilizarea şi la schimbarea direcţiei de zbor a avionului.
ampér, amperi, s.m. j| Din fr., ampère, de la numele fizicianului francez Ampère || Unitate de măsură a intensităţii curentului electric.
amperâj, amperaje, s.n. ]| Din fr. ampérage \\ Dehumire învechită, improprie, pentru intensitatea curentului electric.
ampermétru, ampermetre, s.n. || Din fr. ampèr-mètre I) Instrument pentru măsurarea intensităţii curentului electric.
’ amperoră, amperore, s.f. || Amper -f ora (după fr. ampèreheure) || Unitate de măsură pentru -cantitatea de electricitate care străbate un con-, ductor în timpul unei ore, cînd curentul are intensitatea de un amper.
âmpex s.n. || Din engl. ampex || Sistem de Înregistrare a imaginii şi a sunetului programului de televiziune, prin intermediul unei imprimări magnetice.
ainplasâ, amplasez, vb. L Tranz. |] Din amplasament || A aşeza (o maşină, o instalaţie, o construcţie etc*) pe un anumit loc.
amplasament, amplasamente, s.n. || Din fr. emplacement ({placement < place) |) 1- Doc pe care se aşază o instalaţie, o construcţie etc. '2. Loc amenajat pentru instalarea unei piese de artilerie în vederea tragerii.
amplidînă, amplidine, s.f. || Din fr. ampli-dyne || Maşină electrică amplificatoare, de curent continuu.
amplifica, amplific, vb. I. Tranz. şi refl. J| Din lat. amplificare, fr. amplifier || A (se) mări, a da (sau a căpăta) amploare; (tranz.) a face să •crească valorile unei mărimi (intensitate, tea* ■siune electrică etc.).
amplificare, amplificări, s.f. Acţiunea de a (se) amplifica; (tehn.) operaţia de a amplifica valoarea unei mărimi (intensitate sonoră sau electrică, tensiune electrică etc.).
amplificator, amplificatoare, s.n. jj Din fr. amplificateur || (Fiz. ; tehn.) Aparat electronic, .electromagnetic, hidraulic etc. ori generator electric de curent 'continuu folosit pentru a amplifica valorile unei mărimi, cu ajutorul energiei furnizate de o sursă de aceeaşi natură.
amplitudine, amplitudini, s.f. || Din lat. am-plitudo, -inis} fr. amplitude |j 1. Valoarea absolută maximă a elongaţiei unei mărimi periodice; depărtarea maximă a unug corp oscilant fală «de poziţia de echilibru. 2. întindere, amploare, amploaiat, -à s.m. şi f. v. amploiat, amploare s.f. || Din fr. ampleur || însuşirea «de a fi amplu.
amploiat, «ă, amploiaţi, -te, s.m. şi f. Ü Din fr. employé || (Ieşit din uz) Funcţionar inferior. |i Şi : amploaiat, -ă, s.m. şi f.
amplu, -ă* ampli, -e, adj. || Din fr. ample, lat. umplus |! Larg, mare, dezvoltat din punct de vedere cantitativ, intensiv etc.
amprénta, amprente, s.f. || Din fr. empreinte (< empreindre „a întipări*4) || Urmă întipărită $>rin apăsare pe o suprafaţă. O Amprente digi-
tale v. digital, m (Fig.) Urmă lăsată de o stare psihică, de o impresie puternică etc.
amputa, amputez, vb. 1. Tranz. jj Din fr. amputer, lat. amputare || A îndepărta pe cale chirurgicală (sau a pierde printr-un accident) un membru al corpului. • (Fig.) A scoate, a elimina (în mod forţat, abuziv) o parte dintr-o operă, dintr-un text etc.
amuletă, amulete, s.f. || Din fr. amulette, lat. ămuletum || Mic obiect căruia, în mod superstiţios, i se atribuie puterea magică de a aduce noroc, de a feri de accidente, de boli etc.
amârgv amurguri, s.n. || A* -f murgy înv., „înserare44 (sau cuvînt autohton) || Timpul dintre apusul Soarelui şi lăsarea nopţii; crepusculul de seară. ® (Fig.) Bătrîneţe (spre sfîrşitul vieţii).
amurgi, pers. 3 amurgeşte, vb. IV. In tranz. || Din amurg |j A se lăsa amurgul, a se însera.
amuţi, amuţesc, vb. IV. Intranz. || Lat. *ammuîire ({ mutus „mut4*) || A pierde facultatea de a vorbi, a deveni mut. • (Fig.) A rămîne incapabil de a riposta verbal; a tăcea; a se linişti.
amuţire, amuţiri, s.f. 1. Faptul de a amuţi.
2.	(Lingv.) Fenomen fonetic care constă in pronunţarea din ce în ce mai slabă, pînă la dispariţia totală, a unui sunet.
amuza, amuz, vb. 1. Tranz. şi jrefl. || Din fr. amuser (<( muser „a-şi pierde timpul cu nimicuri44)'\\ A (se) distra, a (se) înveseli.
amuzament, amuzamente, s.n. |j Din fr. amu-sement || Distracţie, divertisment.
amuzant, -ă, amuzanţi, -te, adj. [| Din fr. amusant || Distractiv, vesel, plin de haz, nostim.
amvdn, amvoane, s.n. j| Din sl. amuvonu || Mic balcon înt.r-o biserică, de unde se predică.
an1 adv. j) Lai. anno || (Pop.) Anul trecut, acum un an. O Mai an — ac uni cîţiva ani.
an2» ani, s.m, |j Lat. annas || 1. Perioadă de timp corespunzătoare unei revoluţii a Pămîntutui în. jurul Soarelui; din punct de vedere calendaristic, anul are 365 de zile, adăugîndu-se, la fiecare al patrulea an (an bisect), o zi în plus. O An de an = în fiecare an, mereu. La anul = anul viitor. Cu anii — ani mulţi, *ani îndelungaţi • Perioadă, epocă din viaţă: anii copilăriei. 2. An lumină — unitate de măsură astronomica egală cu distanţa străbătută de lumina într-un an (1). adică 9 460 de miliarde km.
anabaptism s.n. || Din fr. anabaptisme; gr, anabaptismos „al doilea botez11 j‘ Doctrină %. unei secte religioase care preconizează botezarea la vîrsta adultă.
atiahidză s.f. j! Din fr. anahwse; gr. ana „din no.u44 4-„viaţă44 II Capacitate a unor organisme de a-şi relua funcţiile vitale după o stare apropiată de. moarte.
anabcllsm s.n. jj Din fr. anabolisme:	gr*
anabole „ridicare44 jj (Biol.) Asimila ţie.
aoacokît, anacolute, s.n. || Din fr. anacoluthe, gr. anakolouthon . „întrerupere4, II Greşeală de exprimare constînd în schimbarea construcţiei gramaticale în cursul aceleiaşi fraze.
anaconda, anaconde, s.f. |) Din fr. anaconda ]| Şarpe semiacvatic, neveninos, din America Gen-
ANACREONTIC
46
trală şi America de Sud, lung de 7 m, care se hrăneşte cu păsări şi cu mamifere.
anacreontic, -ă, anacreontici, -ce, adj. [| Din fr. anacréontique || (Despre poezii) Care este compus în maniera poeziei lui Anacreon (sec. 6 le.n.), caracterizată prin exaltarea dragostei, în cadru idilic. O Vers a. = vers cu structura metrică întîlnită în poeziile atribuite lui Anacreon.
anacrénie, -ă, anacronici, -ce, adj. || Din fr. anachronique || Care conţine sau care constituie un anacronism.
anacronism, anacronisme, s.n. |[ Din fr. anachronisme; gr. ana „contrar44 -f chronos „timp44 || % Fixarea unui fapt (istoric) îa altă dată deeîi cea reală. 2. Obicei sau idee învechită, care nu mai corespunde spiritului unei epoci.
anacrOză, anacruze, s.f. || Din fr. anacrouse; gr. ana „înainte44 -f- krousis „accent44 || 1. (Muz.) Notă sau grup de note muzicale anterioare primului timp tare din măsură. 2. Prima silabă neaccentuată a unui vers.
anaerăb, -ă, anaerobi, -e, adj. || Gf. gr. an „fără44 -F aer „aer44 -f bios „viaţă44 || (Despre organisme) Care poate să trăiască într-un mediu lipsit de oxigen.
anaerobiăză s.f. |] Din fr. anaérobiose it Formă de viaţă în absenţa oxigenului liber, caracteristică unor microorganisme.
smaforâ, anaforale, s.f. || Din ngr. anafora jj (în Ţara Românească şi în Moldova) 1. Proclamaţie a domnului ţării. 2. Raport scris al unui boier din divan adresat domnului.
an&foră, anafore, s.f. || Din fr. anaphore, lat. anaphora, gr. anaphora „reluare44 || Procedeu stilistic constînd în repetarea unui cuvînt la începutul mai multor fraze sau părţi de frază, în scopul evidenţierii unei idei sau pentru simetrie.
anâftiră	s.f. || Din	sl.	(a)nafora ]| Bucăţele
de	prescură	care se împart creştinilor ortodocşi
la sfîrşitul liturghiei. || Şi: nâîură s.f.
anaglifă,	anaglife,	s.f.	IjDin fr. anagliphe ||
1.	Obiect ornamentat	cu	relief scund, realizat
prin cizelură. 2. Procedeu de- obţinere a imaginii în relief a unui obiect fotografiat.
anagramă, anagrame, s.f. || Din fr. anagramme gr. ana „contrar44 -f- gramma „literă44 || Schimbare a ordinii iiterelor unui cuvînt sau unei fraze pentru a obtfne un alt cuvînt sau o altă frază. • Cuvînt obţmut prm această schimbare.
analiorét, -■&, anahoreţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. anachorète, lat. anachoreta; gr. ana „deoparte44 -P chorein „a se retrage44 || Pustnic.
anal, -ă, anali, -e, adj. || Din fr. anal [,' Care se referă la anus, din regiunea anusului.
anale sd. pl. || Din fr., lat. annales || 1. Scriere istorică în care sînt înregistrate an cu an evenimentele mai importante din viaţa unui popor, a unui oraş etc.; p. ext. istorie a unui popor. 2. Publicaţie ştiinţifică periodică.
' analecte s.f. pl. || Din ' fr. ănalectes, lat. analecta; gr. analektos „culegere44 j| 1. Fragmente alese din operele unuia sau ale mai multor scriitori. 2. Titlu dat unor antologii.
analfabet, -ă, analfabeţi, -te, s.m. şi f., adj. |[ Din fr. analphabète || (Persoană) care nu ştie* să scrie şi să citească; neştiutor de carte* © Incult.
analfabetism s.n. || Din fr. analphabétisme |f Situaţia unei persoane sau a unei colectivităţi care nu cunoaşte scrisul şi cititul; neştiinţă de carte.
analgézfc, -ă, analgezici, -ce, adj., s.m. f| Din fr. analgésique || (Medicament) care are proprietatea de a suprima sau de a atenua durerea.
analgezSe s.f. || Din fr. analgésie; gr. an „fără4* 4- algesis. „durere44 || Stare caracterizată prin diminuarea sau dispariţia sensibilităţii dureroase.
analist, -ă, analişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr* analyste || 1. Specialist în analiza psihologică; persoană care dovedeşte o aptitudine deosebită în cunoaşterea şi descrierea sufletului omenesc»
2.	Specialist în analiza matematică.
analitic, -ă, analitici, -ce, adj. |] Din fr. analytique H Care procedează prin analiză, care se bazează pe analiză. O Limbă analitică = limbă în care raporturile gramaticale sînt exprimate prin cuvinte izolate. Chimie analitică = ramură a chimiei care se ocupă cu studiul metodelor de identificare şi de dozare a elementelor dintr-o substanţă şi a substanţelor dintr-un amestec.
analiză, analizez, vb. I. Tranz. [j Din fr. analyser j| 1. A descompune un tot (un fenomen, un obiect) în părţile lui componente pentru a-1 studia. © A examina un text din diferite puncte de vedere. 2. (Chim.) A stabili compoziţia unei substanţe.
analizabil, -ă, analizabili, -e, adj. [J Din fr. analysable || Care poate fi analizat.
analizator, analizatoare, s.n. |j Din analiza j| (Biol.) Aparat al sistemului nervos, care ara rolul de a recepţiona, de a conduce şi transforma în senzaţii excitaţiile specifice primite din mediul extern şi intern.
analiză, analize, s.f. jj Din îr. analyse, gr* analysis „descompunere44 || Metodă generală de cercetare a realităţii, bazată pe descompunerea unui întreg (obiect sau proces) în elementele lui componente şi pe studierea separată a fiecăruia dintre acestea; poate fi mintală (logică, psihologică) sau materială (a. sîngelui, q. solului etc.)» O A. chimică = procedeu pentru stabilirea compoziţiei chimice a substanţelor. (Telec.) Analiza imaginii = descompunerea unei imagini în elemente simple, susceptibile de a fi transformate în semnale electrice, transmisibile individual. A* spectrală v. spectral.
analizor, analizoare, s.n. || Din fr. analyseur ff Aparat sau instrument cu ajutorul căruia se efectuează o analiză.
analog,-ă, analogi, -ge, adj. || Din fr. analogue, lat. analogue, gr. analogos „proporţional44 || Care are structură, origine, funcţie etc. asemănătoare cu ale altuia; care prezintă o analogie,
analégic, -ă, analogici, -ce, adj. || Din fr. analogique || Bazat pe analogie, produs prin analogie.	a
47
ANDIN
" analogie? analogii, s.f. 0 Din fr. analogie, \at. analogia || Asemănare între două sau mai multe fenomene, noţiuni, situaţii, obiecte, sisteme etc.
• fLingv.) Asemănare parţială (de formă sau de conţinut) a două elemente de limbă (în special cuminte), care poate determina schimbarea unuia dintre elemente sub influenţa celuilalt.
anamneză s.f. || Din fr. anamnese, gr. anamnesis „reamintire44 || Totalitatea informaţiilor pe care medicul le ia de la bolnav pentru a le uti-. liza in vederea stabilirii diagnosticului.
an&mnfbte s.f. pl. || Din fr. anamniotes || Vertebrale al căror embrion nu are amnios şi alan-toidă (ex. peştii şi batracienii).
ananas? ananaşi, s.m. || Din fr. ananas, sp. ananas (din nana, cuv. împrumutat dintr-o limbă din Brazilia) || Plantă*- erbacee perenă cultivată în zonele tropicale. © Fructul comestibil al acestei plante, aromat, cu gust dulce-acri-şor.
ananghie s.f. || Din ngr. ananki „nevoie4' || A fi la ananghie — a se afla într-o situaţie grea, dificilă.
anapest, anapeşti, s.m. ]| Din fr. anapeste, lat. anapaestus || Picior de vers format (în metrica antică) din două silabe scurte şi una lungă sau (în metrica modernă) din două silabe neaccentuate şi una accentuată.
anapoda adv. || Din ngr. anapoda || Pe dos, de-a-ndoaselea, altfel decît trebuie. O ia pe-un drum anapoda şi se duce (Preda).
anarhic? -ă, anarhici, -ce, adj. [[Din fr. anarchique || Care este propriu anarhiei, care duce la anarhie; care se referă la anarhie.
anarhie s.f. || Din fr. an archie, gr. anarchia; an „fără44 -p arche „comandă44 || Stare de dezorganizare, de haos într-o ţară, în Ir-o instituţie ele.
• Atitudine de nesupunere, de indisciplină, anarhism' s.n. || Din fr. anarchisme, rus.
anarhizm, germ. Anarchismus || Curent politic apărut la mijlocul sec. 19, care, exprimînd interesele micii burghezii, nega necesitatea oricărei puteri şi autorităţi de stat.
anarhist? -ă, anarhişti, -sie, s.m. şi f. j| Din fr. anm'ehiste, rus. anarhist, germ. Anarchist || Adept al anarhismului; (adjectival) propriu anarhiei.
jmasdn s.m. [| Din tc. anason |( Plantă aroma-tică din familia umbeliferelor, cu flori mici albe, cultivată pentru uleiul eteric şi substanţele grase care se extrag din seminţe. || Şi: anisdn s.m.
anastigmâtic, -ă, anastigmatici, -ce, adj. ilDurfr. anastigmatique |] (Despre un sistem optic) Ale cărui aberaţii de stigmatism au fost corectate.
anastrofă? anastrofe, s.f. || Din fr.,1 gr. ana-strophe J| Procedeu stilistic constînd în schimbarea ordinii obişnuite a cuvintelor într-o propoziţie. ,
anatemă? anateme, s.f. || Din gr., lat. ana-tfema )| Excludere a cuiva din sinul bisericii; afurisenie.
anatomic? -ă? anatomici, -ce, adj. [| Din fr. swatomique |j Privitor la anatomie, care aparţine anatomiei.
anatomie s.f* || Din fr. anatomie, lat. anaio* mia; gr. anatemnein „a tăia" [j 1. Ştiinţă care studiază structura omului, animalelor şi plantelor precum şi raporturile dintre diferitele organe ale acestora, bazîndu-se în special pe disecţie.
2.	Structură a unui organ sau a unui organism.
anafoxină? anatoxine, s.f. || Din fr. ana,toxine; gr. ana „contrar44 + toxikon „otravă44 || Toxină detoxifiată, capabilă să stimuleze producerea de anticorpi, folosită pentru vaccinarea împotriva unor infecţii.
ancadrament?, ancadramente, s.n. !| Din fr. encadrement || Chenar decorativ în relief, la o uşă sau Ia o fereastră.
ancestral? -ă? ancestrali, -e, adj. j| Din fr. ancestral (< ancêtre „strămoş44) |] Provenit de la ascendenţi mai îndepărtaţi; strămoşesc.
ancheta,? anchetez, vb. I. Tranz. || Din anchetă || A supune unei anchete; a face o anchetă.
anchetator? -oare? anchetatori, -oare, s.m. şi f. || Din ancheta || Persoană care face o anchetă.
anchetă, anchete, s.f. |[ Din fr. enquête (< enquérir „a cerceta44) || 1. Cercetare efectuată de un organ de stat pentru a lămuri împrejurările în care s-a produs un fapt şi a stabili eventuale răspunderi. 2." Cercetare ştiinţifică făcută pe bază de chestionare, în scopul cunoaşterii unor fenomene sociale, lingvistice etc.
anchiloză? anchilozez, vb. I. Refl. || Din fr. ankyloser || A căpăta o anchiloza. © (Fig.) A dobîndi deprinderi de rutină, a deveni sclav al rutinei.
anchiloză? anchiloze, s.f. |j Din fr. ankylose; gr. ankylosis „aplecare, încovoiere" || Suprimare totală sau parţială a mişcărilor unei articulaţii.
anele? ancii, s.f. [| Din it. ancia || Mică lamă elastică de lemn, de trestie sau de metal, fixată la gura instrumentelor muzicale de suflat, şi care, prin vibrare, produce sunete.
ancora, ancorez, vb. I. Tranz, || Din ancoră [| 1. A imobiliza o navă sau un corp plutitor cu ajutorul ancorei. 2. A fixa un element de construcţie de teren sau de o altă construcţie.
aneorâf? aneoraje, s.n. || Din ancoră (după fr. ancrage) || 1. Acţiunea de a ancora. 2. Loc unde se ancorează. 8. Ansamblu care serveşte la ancorare.
ancoră? ancore, s.f. |j Din it., lat. ancora |j
1.	Piesă grea de metal legată de o navă, alcătuită dintr-o tijă cu mai multe braţe terminate cu gheare, şi care, lăsată pe fundul apei, imobilizează nava. 2. Piesă cu care se fixează un sistem tehnic sau un element de construcţie.
andante adv. |j Cuv. it. || (Muz.) în tempo rar, liniştit. o (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compoziţie muzicală concepută în acest tempo.
andantino adv. || Cuv. it. || (Muz.) Intr-un tempo puţin mai viu decît andante.
andczît, andezite, s.n. |j Din fr. andésite, de la n. pr. Andes || Rocă eruptivă vulcanică, de culoare cenuşie sau negricioasă, folosită ca piatră de pavaj şi de construcţie.
andin? -ă? andini, -e, adj. || Din fr. andin Jj Care se referă la munţii An zi, din munţii Anzi.
ANDIVA
andivă, andive, s.f. || Din fr. andive || (Bot.) Cicoare de grădină.
andoeâ, andockez, vb. I. Tranz. || Cf. germ. eindocken ]| A ridica o navă pe suporţii urmi doc, în vederea unor reparaţii.
andosâ, andosez, vb. I. Tranz. || Din fr. endosser ({ dos „dos, spate"4) i| A indica, pe versoul unei cambii, unui cec etc. numele persoanei care urmează să încaseze contravaloarea.
andrea, andrele, s.f. Ac lung" şi gros cu care se împletesc obiecte din fire de lînă,'de bumbac etc.; ac mare pentru cusut saci, saltele etc. || Şi: iindreâ s.f.
androcău, androcee, s.n.' || Din fr. androcée; gr. aner, andros „bărbat44 (după gineceu) |j Totalitatea stamirieloj- unei flori.
androgin,	androgini,	-e, adj., s.m. ii Din
fr. androgyne ; gr. aner, andros „bărbat"4 + gyne „femeie44 i! L Adj. care ţine de ambele sexe.
2.	S.m. Individ de sex masculin care prezintă caracteristici sexuale secundare feminine.
ândruc, andrucuri, s.n. || Din germ. Andruck ]j Tipar de probă.
anecdotă, anecdote, s.f. j| Din fr. anecdote; gr. anekdota „lucru inedit44 Ü Istorioară hazlie, cu un final neaşteptat, transmisă mai.ales pe cale orală.
anecdotic, -ă, anecdotici, -ce, adj. || Din fr. anecdotique jj Care ţine de anecdotă, cu caracter de anecdotă.
anelide s.n. pî. || Din fr. annelides; lat. annel-lus „inel44 || încrengătură de viermi inelaţi (ex. rima), cu corpul format dintr-un mare număr de segmente (inele).
anemia, anemiez, vb. î. Refl. şi tranz. j| Din fr. (s*)anémier || A ajunge (sau a face să ajungă) în stare de anemie.
anémie, -ă, anemici, -ce, adj., s.m. şi f. j} Din fr. anémique || 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de anemie. 2. Adj. Slab, fără vlagă; fără importanţă.
anemie, anemii, s.f. }! Din fr. anemie; gr. an „fără44 4- haima „sînge“ || Stare patologică determinată de scăderea globulelor roşii din sînge. Q A. pernicioasă v. pernicios.
anemocăre si. pî. || Din fr. anémochore; gr. anemos „vînt44 4- ckorein „a se deplasa44 || Plante cu fructe sau seminţe adaptate pentru a fi răs-pîndite de vţht (ex. păpădia).
anemoîllf l ol, || Din fr. anémophile; gr. anemos „vint -j- philos „iubitor44 j| Plante ale căror flori se mlenizează cu ajutorul vîntului (ex. porumbul, cmepa).
anemométru, anemometre, s.n. || Din fr. anémomètre; gr, anemos „vînt44 -f metrou „măsură44 || Instrument folosit la măsurarea vitezei (uneori şi a direcţiei) vîntului.
anemonă, anemone, si. || Din fr. anémone, lat. anemone, gr. anemone f< anemos „vînt44), numită astfel deoarecO florile se deschid la vînt || Plantă erbacee perenă din familia ranun-culaceelor, spontană sau cultivată ca plantă decorativă, cu flori mari, de diferite culori.
anergie s.f. || Din fr. anergie; gr. an „fără“ 4* -4- ergon „acţiune44 II Reducere la minimum a capacităţii de reacţie a organismului faţă de agenţii nocivi.
aneroid, aneroide, adj. |j Din fr, anéroïde; gr. an „tară44 -j- aer „aer44 4- eidos „aspect44 |f Barometru a. == barometru care măsoară variaţiile presiunii atmosferice prin deformarea unei capsule metalice elastice.
anesţeziâ, anesteziez, vb. I. Tranz. j| Din fr. anesthésier || A provoca o anestezie.
anestezic, anestezice, s.n. |[ Din fr. anesthésique jj Substanţă care provoacă anestezie.
anestezie, anestezii, s.f. ]| Din fr. anesthésie; gr. anaistkesia „insensibilitate44 || Metodă terapeutică prin care se obţine suprimarea temporara a. sensibilităţii corpului, cu ajutorul unor substanţe chimice sau al unor agenţi fizici.
anestezist, anestezişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. anesthésiste || Medic specialist în practica anesteziei.
anevoie adv. || A3 4 nevoie || Cai greu, abia. anevoios, -o&să, anevoioşi, -oase, adj. || Din anevoie jj Greu, obositor. După midie şi anevoioase rugăminte dobîndise... ajutor (Odobescu).
anevrfsm., anevrisme, s.n. || Din fr, anévrisme |J Dilatare a peretelui unui vas sanguin (ex. a unei artere)/din cauza unei leziuni, a atero-sclerozei etc.
anex, -ă, anecşi, -xe, adj. j| Din fr. annexe, lat. annexus „ataşat, legat44 || Care este ataşat, alăturat unui lucru principal.
anexă, anexez, vb. I. Tranz. |] Din fr. annexer \\
1.	A alătura, a ataşa, a pune alături. 2, (Despre un stat) A face un act de anexiune.
anexă, anexe, s.f. || Din fr. annexe || î. Element secundar anexat, alăturat Ia ceva. m Material secundar care dezvoltă sau lămureşte un text. 2, (Anat.) Ţesut, formaţie sau. organ legat structural de alt organ în cadrai unei funcţiuni comune. O Anexe embrionare = formaţii temporare aie embrionului la reptile, păsări şi mamifere, cu rol de protecţie, de asigurare a nutriţiei etc.
anexionism s.n. ţf Din fr. annexionnisme \\
Politică de anexiune.
anexionist, -ă, anexionişti, -ste, s.m. şi f„ adj. |! Din fr. annexionniste || 1» S.m; şi f. Adept al anexionismului. 2. Adj. Care duce o politică de anexiune, caracteristic anexionismului.
ànexiûne, anexiuni, s.f. || Din fr. annexion, lat. annexio, -onis ]| Alipire cu forţa de către un stat a teritoriului altui stat, fapt care constituie o încălcare flagrantă a normelor dreptului internaţional, a integrităţii teritoriale, suveranităţii şi independenţei statelor.
a-nfilâdâ, anfilade, s.f. |j Din fr. enfilade || Şir de camere, de clădiri, de colonade etc. care se succed în linie dreaptă.
angajă, angajez, vb. L || Din fr. engager ({gage „gaj, zălog44) \\ 1. Tranz. şi refl. A (se) încadra Intr-un loc de muncă (prin încheierea unui contract). 2. Refl. A se obliga la ceva, a-şi lua un aggajament; (tranz.) a atrage după sine
49
ANIMA
o obligaţie. 8. Tranz. şi refl. A (se) antrefia intr-o acţiune/într-o discuţie; (refl.) a o lua pe un anumit drum, într-o anumită direcţie. 4. Tranz. (Milit.) A începe o acţiune de luptă.
angajamént, angajamente, s.n. || Din fr. en-gagement || î. Obligaţie pe care şi-o ia cineva pentru efectuarea unui lucru, pentru a realiza ceva. 2. Angajare a cuiva într-un loc de muncă; actul în care se consemnează această angajare.
angajare, ‘angajări, s.f. Acţiunea de a (se) angaja; adeziune deschisă şi militantă la un ideal.
angajat, »ă, angajaţi, -te, s.m. şi f. Persoană incadrată într-un loc de muncă.
angara, angarale, s.f. || Din ngr. angaria |] 1; (în evul mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Nume generic dat obligaţiilor în muncă impuse ţărănimii. 2. (Mai ales la pi.) Greutate materială; necaz, belea.
angeită, angeite, s.f. [| Din fr. angéite; gr. angeion „vas“ || Nume generic dat afecţiunilor inflamatorii ale pereţilor vaselor sanguine: artere (arterită), vene (flebită).
angelic, -ă, angelici., -ce, adj. || Din fr. angé-lique, lat. angelicus || îngeresc.
angelică s.f. || Din fr. angélique || Plantă erbacee aromatică din familia umbeliferelor, înaltă pînă la 150 cm, cu frunze mari, flori albe verzui, a cărei rădăcină se foloseşte în industria farmaceutică. || Şi: anghelică s.f. anghelică s.f, v. angelică, anghilă, anghile, s.f. || Din lat. anguilla f| Peşte migrator în formă de şarpe; adulţii migrează în Marea Sargaselor, unde, dună depunerea icrelor, mor, iar larvele ajung în fluviile Europei.
anghinâre s.f. || Din ngr. ankinara || Plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunze mari, spinoase, originară clin regiunea mediteraneană; este cultivată pentru solzii cărnoşi, comestibili, ai inflorescenţei şi pentru florile roşii-violacee, întrebuinţate în industria farmaceutică.
anghina s.f. || Din	fr.	angine, lat. angina
(hangere „a strînge de gît“) |j 1. Inflamaţie a făringelui şi a amigdalelor. 2. A. pectorală = boală caracterizată prin sufocări şi dureri în regiunea inimii, datorată unor alterări funcţionale sau anatomice ale arterelor coronare. || Şi: angînă s.f.
angînă si. v. anghină.
angidm, angioame,	s.n.	|| Din fr. angiome;
gr- angeion „vas44 || Tumoare benignă a vaselor sanguine sau a vaselor limfatice.
angiospérm, «ă, angiospermi, -e, adj., s.f. II Din fr, angiosperme; gr, angeion „vas, capsulă44 4-+• sperma „sămlnţă44 !! 1- Adj. (Despre plante) sămînţa închisă în fruct. 2. S.f. (l/n pl.) încrengătură de plante eu flori, cu seminţe închise fn fructe; sini	răspîndite pe fot globul.
_	.ftnglicanism s.n ||	Din	fr, anglicanisme ||
Religie de stat a Angliei, cu caracter reformat. ^ anglicism, anglicisme, s.n. j| Din fr. angli-nsme !| Expresie specifică limbii engleze; cu vînt de origine engleză împrumutat de o altă limbă Ş1 neintegrat în sistemul acesteia.
anglo-saxdn, -ă, anglo-saxoni, -e, s.m. şi f.. adj. || Din fr. anglo-saxon || 1. S.m. şi f. Persoană făcînd parte din populaţiile germanice care au • ocupat Insulele Britanice în sec. 5 — 6. 2. Adj. Care aparţine a.nglo-saxonilor, care se referă la anglo-saxoni. Q Limbă anglo-saxon a — limbă germanică vorbită de anglo-saxoni în sec. 8 — 12; engleza veche.
angoasă, angoase, s.f. || Din fr. angoisse, lat* angustia „loc resţrîns, îngust“ || Teamă nedeterminată, care nu se raportează la un anumit obiect; sentiment generat de condiţia de înstrăinare a omului; (în sens comun) nelinişte, îngrijorare.
angdbă s.f. || Din fr. engobe || Strat subţire,, colorat, din argilă sau co alin uri superioare,’ cu care se acoperă produsele ceramice înainte de ardere. !| Şi: emgdbă s.f.
angora s.f. |l Din fr. angora, de la n. pr. Angora (— Ankara) || Nume dat unor rase de animale (capre, iepuri, pisici) cu părul lung şi mătăsos; p. ext. părul prelucrat al acestor animale.
angreuâ, angrenez, vb. I. || Din fr. engrener |f
1.	Tranz. A pune în legătură elementele unui angrenaj, astfel îneît dinţii unuia să pătrundă în golurile celuilalt. 2. Tranz. şi refl. (Fig.) A (se) antrena într-o acţiune.
angrenaj, angrenaje, s.n. !| Din fr. engrenage |f Ansamblu de roţi dinţate folosite pentru a transmite, fără alunecare, mişcarea între doi arbori motori ai unei maşini.
angro adv. H Din fr. en gros || în cantitate mare; eu ridicata.
angrosist, -ă, angrosişti, -ste, s.m. şi f., adj.
|| Din agro || (Persoană sau întreprindere) care face comerţ angro.
ângstrom, angstromi, s.m. || Din fv.oangstrdm, de la numele fizicianului suedez Ângstrom |f Unitate de măsura pentru lungimi, folosită mei ales în fizica atomică şi nucleară.
angular, -ă, angulari, -e, adj. || Din fr. angu-lai re, lat. angul ar is !j (Livr.) Unghiular.
anhidridă, anhidride, s.f. || Din fr. anhydride.; • gr. an „fără44 4- hi! dor „apă44 || Substanţă care, reacţionînd cu apa, formează un acid. O A. carbonică — bioxid de carbon. A. acetică = lichid incolor .cu miros înţepător, întrebuinţat la fabricarea coloranţilor, a medicamentelor ele.
anhîdrit s.n. H Din fr. anhydrite |! Sulfat natural <je calciu,, alb sau uşor colorat, sticlos, întrebuinţat la .fabricarea cimenturilor, în industria chimică, a iiirtiei etc.
anihila, anihilez, vb. I. Tranz. || Din fr. annihiler; lat. nilul „nimic44 ii A înlătura, a reduce complet o acţiune sau efectul unei acţiuni.
anilină s.f. || Din fr. aniline (< anii „numele unei plante44) !| Iichivi uleios, incolor, folosit în industria colorai»ţiior, a medicamentelor etc.
anima, anim, vb. 1. Tranz. şi refl. I! Din fr. animer, lat. animare (< anima „suflu vital44) |( A (se) face mai activ, a (se) însufleţi. (Refl)., Peisajul... începe să se .anime (Bogza).
AWMA3k
I
/
animai, -ă, animali, -e, s.n., adj. || Din fr. animal, lai. animal fj 1. S.n. Fiinţă organizată uni- sau piuricelular, Înzestrată cu capacitatea de a simţi şi de a se mişca, şi care, împreună eu plantele, constituie una dintre cele două mari diviziuni ale lumii organice. 2* Adj. De aniinalv propriu animalelor.
animalic, -ă, animalici, -ce, adj. jj Din animal (după germ. animalisch) |j De animal, specific animalelor; (fig.) brutal; josnic, bestial.
animalier, -ă, animalieri, -e, adj. || Din fr. animalier || 1. Care se referă la animale. 2. (Despre opere de artă) Care reprezintă animale; (despre artişti) care reprezintă mai ales animale în operele lor.
aiiîmalitâte s.f. jj Din îr. an înmiite H Comportare, atitudine brutală.	g
animat,--ă, animali, -te, adj. Viu, însufleţit. O Desene animate = suită de desene a căror proiecţie dă impresia de mişcare.
animator, -oare, animatori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. animateur || Persoană care însufleţeşte, care stimulează o activitate.
animaţie s.f. || Din fr. animation, lat. animat io || Mişcare continuă şi zgomotoasă de oameni, de vehicule. O Film de a. = film ' constituit dintr-o suită de desene a căror proiecţie succesivă dă impresia mişcării.
animssn^ s.n. || Din fr. animisme; lat. anima „suflet44 j! Credinţă a oamenilor primitivi în spirite, în „suflet44 ca ceva distinct de corp, de obiecte şi de forţele naturii.
animozitate, animozităţi, s.f. jj Din fr. animosité, lat. animositas, -aîis jj Atitudine ostilă faţă de cineva; neînţelegere între două persoane.
anin s.m. v. arin.
anînâ, anin, vb. I. Tranz. |j Lat. *aninnare jj A atîrna, a agăţa.
anton, anioni, s.m. j| Din fr. anion Ij (Chim.) Ion cu sarcină negativă, care es le atras de anod. anison s.m. v. anason.
aniversa, aniversez, vb. I. Tranz. || Din ani-persar || A sărbători împlinirea unui număr de ani de la data la care s-a petrecut un eveniment.
aniversar, -ă, aniversari, -e, adj. |j Din fr. anniversaire, lat. anniversarius „care se face (se întoarce) în fiecare an44 ij Care aminteşte de un .eveniment petrecut la aceeaşi dată cu unul sau mai mulţi ani în urmă.
aniversare, aniversări, s.f. Faptul de a ani-persa; zi în care se aniversează ceva.
anizotrop, -ă, anizotropi, -e, adj. || Din fr. anisotrope; gr. anisos „inegal44 -j- tropein „a întoarce44 || (Despre corpuri) Care nu are aceleaşi proprietăţi fizice în toate direcţiile.
anluminiiră s.f. || Din fr. enluminure || Pictură de manuscris medieval.
anod, anozi, s.m. || Din fr. anode; gr. ana „în ,.sus“ -f hodos „drum44 || Electrod pozitiv.
anpdin, -ă, anodini-e, adj. || Din fr. anodin, .gr. anodynon || Lipsit de importanţă, fără valoare.
m
anofel, anofeli, adj. \\ Din fr. anophèle; gr. anopheles „dăunător46 || Ţintar a. = gen de ţîn-ţari caracterizaţi prin poziţia lor oblică în timp de repaus; unele specii transmit malaria.
anoftalmie s.f. |j Din fr. anophtalmie; gr. an „fără44 -f- ophthalmos „ochi44 i| Lipsă congenitală a unuia sau a ambilor ochi.
anomalie, anomalii, s.f. |] Din fr. anomalie; gr. anomalos „neregulat44 j| Ceea ce constituie o abatere de Ia normal (în special de la constituţia sau forma normală a unui organ sau a întregului organism).
anomie s.f. |[ Din fr. anomie; gr. a „fără44 4-nomos „lege44 || Stare a societăţii caracterizată prin lipsa de legi, de- norme sau prin existenţa unor norme contradictorii care fac dificilă orientarea individului şi integrarea lui în colectivitate.
anonim, »ă, anonimi, -e, adj., sub st. || Din fr. anonyme, lat. anonymus ; gr. an „fără44 -4 o noma „nume44 || 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) cu nume necunoscut, care îşi tăinuieşte numele. 2. Adj. (Despre texte) Al cărui autor nu este cunoscut. &9 S. f. Scrisoare nesemnată. 4. Adj. Neştiut, necunoscut; neînsemnat.
anonimat s.n. || Din fr. anonymat ([Faptul de a fi anonim.
anorexie s.f. || Din fr. anorexie; gr. an „fără"4 -f orexis „poftă44 || Lipsă a poftei de mîncare, întâlnită în multe boli. O -A. mintală= repulsie faţă de alimente, însoţită de pierderea totală a poftei de mîncare.
anorganic, -ă, anorganici, -ce, adj. || Dm gr. an „fără44 4- fr. organique || (Despre corpuri) în compoziţia căruia intră numai substanţe minerale. O Chimie anorganică = ramură a chimiei care se ocupă eu studiul corpurilor minerale.
anormal, -a, anormali, -e, adj. || Din fr. anormal jj Care se abate de la normal, care este contrar normelor obişnuite. © (Despre fiinţe) Care prezintă infirmităţi fizice sau psihice.
anosmie s.f. jj Din fr. anosmie; gr. an „fără46 4- osme „miros44 j| (Med.) Pierderea simţului mirosului.
anost, -ă, anosti, -ste, adj. jj Din gr. anostos |j Plicticos, monoton, searbăd. || Acc. şi: anost.
anotimp, anotimpuri, s.n. || Din an 4- timp (după germ. Jahreszeii) || Fiecare dintre cele patru mari diviziuni ale anului (primăvară, vară, toamnă	şi iarnă),	cu caractere	specifice
de climă şi de	durată a	zilei.
anroçamént s.n. || Din fr. enrochement ţdupă rocă) |j îngrămădire de blocuri de piatră sau de beton, pentru a forma (sau a consolida) diguri, baraje, fundaţii etc.
ansamblu, ansambluri, s.n. |[ Din fr. ensemble || 1* Mulţime de elemente asociate ordonat, care constituie o unitate funcţională, utilitarg sau estetică. 2» Colectiv de artişti. 3. Compoziţie muzicală scrisă pentru un ansamblu (2). j| Pî. şl : cu ansamble.
ansă, anse, s.f. || Din fr. anse, lat. ansa j| 1* Toartă curbată în formă de arc la un vas, la un coş etc. 2.	Formaţie anatomică	în form4 de
toartă sau de	laţ.
51
ANTIBIOTIC
anseriîorme s.f. pl. || Din fr. ansériformes ; lat. anser „gîseă“ -f forma „formă44 || Ordin de păsări înotătoare, cu gîtul lung şi picioarele scurte avînd trei degete unite printr-’o membrană (ex. gîscâ, lebădă). || Şi: anzeriîdrme s.f. pl.
anşoâ s.n. || Din fr. anchois ]| 1. Peşte mic din Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic.
2.	Pastă preparată din carnea acestui peşte, care se serveşte ca aperitiv.
antablamént, anîablamente, s.n. j| Din fr. entablement || Element de arhitectură clasică, aşezat deasupra zidurilor de faţadă sau a coloanelor, care susţine acoperişul unei construcţii.
antagonic, -ă, antagonici, -ce, adj. |] Din fr. antagonique |] Antagonist.
antagonism, antagonisme, s.n. || Din fr. anta.-gonisme || Contradicţie de neîmpăcat între clase, grupuri, state sau naţiuni cu interese (economice, politice, culturale) diametral opuse.
antagonist, -ă, antagonisti, -sie, adj. [| Din fr.\ antagoniste, gr. antagonistes „adversar44 || Care reprezintă un antagonism, care se află în opoziţia.
antantă, antante, s.f. |] Din fr. entente (( en-tendre „a înţelege44) || Denumire dată unor alianţe politice şi militare între state.
antarctic, -ă, antarctici, -ce, adj. || Din fr. antarctique, lat. aniarcticiis || Situat la Polul Sud sau în regiunea Polului Sud.
ante- || Din lat. ante |j Element de compu-- nere' însemnîrid „înainte44, „anterior44, care serveşte Jă formarea unor substantive, adjective şi Verbe.
antebelic, -ă, antebelici, -ce, adj. |j Din ante-4- lat. bellicus „de război44 || Anterior unui război.
antebraţ, antebraţe» s.n. j| Ante- 4- braţ (după fr. avant-bras) || Partea braţului de la cot pînă . îa încheietura m lin ii.
antecedent, antecedente, s.n. |j Din fr. antécédent, lat. antecedcns, -nîis ( < antecedere „a preceda44) || Fenomen care precedă alt fenomen; fapt anterior unei anumite date. O A. penal =-fapt penal privind trecutul inculpatului, de care instanţa ţine seamă la stabilirea pedepsei. © (La pl.) Simptome care precedă o boală.
antecesăr, -oare, antecesori, -oare, s.m. şi f.
[1 Dia it. omtecessore, lat. antecessor, -oris || Predecesor.
antedata, antedatez, vb. I. Tranz. || Ante- -f daîa [) A pune pe un act sau pe o scrisoare o dată anterioară celei reale.
antediluvian, -ă, antediluvieni, -e, adj., subst.
1113m fr. antédiluvien || (Timpul) care a precedat glaeiaţia cuaternară.
antemeridian, -ă, antemeridieni, -e, adj. |j Din lat. antemeridianus || De dinainte de amiază; din cursul dimineţii. Se notează prescurtat, în scris: a.m.
anténâ, antene, s.f. || Din fr. antenne, lat. anlenria || 1. Fiecare dintre cele două apendice de pe -capul artropodelor, care servesc ca organ de simţ. 2. Dispozitiv format din conductoare şi alte elemente de circuit prin care se radiază în
spaţiu (a. de emisie) sau se recepţionează din spaţiu (a. de recepiie) unde radioelectrice.
antepenultim, -ă, ante penultimi, -e, adj. || Din lat. antepaenultimus || Care ocupă locul al treilea, socotind de la ultimul; înainte de penultimul.
anteproiect, anteproiecte, s.n. || Ante- -f- proiect (după fr. avant-projet) jj Proiect sumar oare cuprinde numai elementele esenţiale, caracteristice ale unei lucrări.
antéra, antere, s.f. Ц Din fr. anthère; gr. antheros „înflorit4'' |] Partea terminala a etaminei, în care se află polenul.
anterîdle, anteridii, s.f. || Din fr. anthéridie [] Organ de înmulţire al unor plante (alge, muşchi, criptogame) în care iau naştere celulele sexuale masculine.
anteriăr, -oară, anteriori, -oare, adj. || Din fr. antérieur, lat. anterior j| 1. (Adesea adverbial) Care precedă în timp, o anumită dată; precedent. 2. Care este aşezat (mai) în faţă: S. (Lmgv.; despre sunete) Care este articulat în partea dinainte a cavităţii bucale.
anterioritate s.f. |j Din fr. antériorité jj însuşirea de a fi anterior.
anteriu, anterie, s.n. || Din tc. anteri || Haină lungă, purtată de preoţii ortodocşi. @ Haină lungă, purtată în trecut de boierii români.
anterozoid, anterozoizi, s.m. || Din fr. emtké* rozoide || (Bot.) Celulă sexuală masculină, formată în anteridie.
antet, anteturi, s.n. ]| Din fr. en-tête „în frunte44 |J Indicaţie tipărită în partea de sus a unei hărţii sau a unui plic, coiiţinmd numele şi adresa unei instituţii sau ale unei persoane.
autotren, antet renuri, s.n. j| Ante- 4- tren (după fr. avant-train) || Vehicul cu două roti, care se cuplează cu o maşină agricolă (plug, semănătoare) sau cu o maşină de luptă (tun), în vederea transportului acestora.
antetrtipiţă, antet rup iţe, s.f. || Ante- 4- trupiţă || Parte a p bigului, fixată înaintea trup iţei, care contribuie la fărimarea şi la răsturnarea totală a brazdei.
antevorbitor, -oare, antevorbitori, -oare, s.m. şi f. || Ante- -j- vorbitor H Persoană care a luat cu vînt ul în Ir-o adunare înaintea altor persoane.
anti- ii Din fr. anti-; gr. anii „contra44 || Element de compunere însemnînd „împotriva44, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
antiaerian, ~ă, antiaerieni, -e, adj. || Din fr. antiaérien j| Destinat să lupte sau să se a-pere împotriva atacurilor aeriene.
antialcoolic, -ă, antialcoolici, -ce, adj. [| Din fr. antialcoolique !j Care combate alcoolismul; care nu consumă alcool.
anţ;at-6m, antiatomi, s.m. || Anti—b atom |j Atom ipotetic alcătuit dintr-im an ti nucleu fă jurul căruia se rotesc pozitronii.
antiatămîc, -a, antiatomici, -ce, adj. || Din fr. antiatomique || Care este împotriva războiului şi a armelor atomice.
antibiotic, «ă, antibiotici, -ce, s.n., adj. [| Qin fr. antibiotique ; anti- 4~ hioiikos „de viaţa44 jj
•AN llC
1. S.n. Substanţă organică avind capacitatea de a distruge microbii sau de a le opri înmulţirea.
2. Adj Care se referă la antibiotice (I), la* care se folosesc antibiotice.
antic -ă. antici, -ce, adj., s.m. şi f. || Din fr. antique, lat. antiquus j! 1. Care a existat în trecutul îndepărtat sau datează de atunci. ® Care aparţine popoarelor din antichitate sau se referă la aceste popoare. 2. S.m. şi f. Persoană apjirţi-nînd popoarelor din antichitate.
anticameră, anticamere, s.f. j| Din ît. anticamera, cf. fr. antichambre || Cameră în care aşteaptă cei ce urmează să fie primiţi într-o audienţă.
anticar1 adj. invar, j] După fr. antichar jj {Milii.) Antitanc.
anticar2, anticari, s.m. \\ Din fr. antiquaire, .germ. Antiquar, lat. antiquarius || Negustor de cărţi vechi; colecţionar de obiecte antice.
anticariat, anticariate, s;n. || Din anticar2 (după germ. Antiquariat) || întreprindere care cumpără şi vinde cărţi vechi sau obiecte vechi de artă.
anticattfct, anticatozi, s.m. |J Din fr. anti-
cathode || Piesă metalică într-un tub de raze X pe care o lovesc razele catodice, fiind sursa de radiaţii X a tubului.
antichitâte, (2) antichităţi, s.f. || Din fr. antiquité, lat. antiquitas, -atis || 1. Denumire dată epocii din istoria omenirii începînd de la primele documente scrise (mileniul 3 î.e.n.) şi pînă la anul 476 e.n. (căderea Imperiului Roman de Apus). O Antichitatea clasica == denumire dală în special civilizaţiei greco-romane. 2. (Mai ales la pl.) Obiect antic; monument istoric vechi.
anticîcldn, anticicloane, s.m j| Din fr. anticyclone || Regiune (cu diametrul de cîteva mii de km) în. care presiunea atmosferică creşte de la periferie spre centru şi masele de aer au o mişcare divergentă.
anticipa, anticipez, vb. 1. Inlranz. şi tranz. || Din fr. anticiper, lat. anticipare || A face sau a spune ceva înainte de o anumită dată.
anticipare, anticipări, s.f. Acţiunea de a anticipa; previziune. ® (Lingv.) Fenomen fonetic care constă în pronunţarea unui sunet din-tr-un cuvînt înaintea locului unde se pronunţă în mod normal (ex. lat. rubium a devenit în româneşte, prin a., cuib).
anticipai1*?, -ă, anticipativi, -a, adj. || Din fr. anticipatif || Care anticipează; care se face cu anticipaţie. _
anticipaţie s.f. |j Din fr. anticipation, lat. anticipaţia !| Anticipare. O Cu anticipaţie — înainte de termenul stabilit.
anticlericalism s.n. || Din fr. anticléricalisme jj Opoziţie faţă de clericalism, de amestecul clerului, al bisericii, în viaţa publică.
anticlinal, anticlinale, s.n. |j Din fr. anticlinal; anii- -f~ gr. klinein „a înclina44 || Zonă a unei cute geologice a cărei convexitate este situată către suprafaţă, scăzînd de la centru spre flancuri.
anticoagulant, -ă, anticoagulanţi, -te, adj., s.m. II Din fr. anticoagulant || (Medicament) care împiedică coagularea sîngeluL
anticolonialism s.n.JI Din fr. anticolonialisme |j Acţiune social-politiuâ îndreptată împotriva dominaţiei coloniale.
anticomunism s.n. || Din fr. anticommunisme \l Ideologie şi politică reacţionară a burgheziei imperialiste îndreptată împotriva teoriei şi practicii comuniste, împotriva ideologiei socialismului ştiinţific.
'Untlconstituţionâl, -&, anticonstituţionali, -e, adj. || Din fr anticonstitutionnel jj Care încalcă prevederile constituţiei.
antfcorosîv, -ă, anticoroşivi, e, adj., s.m. || Din fr. anticorrosif \\ (Substânţă) care împiedică coroziunea.
anticorp, anticorpi, s.m. }| Din fr. anticorps jj Substanţă specifică, de natură proteică, formată în organism în urma unui stimul an tige n ic, avind rolul de a combate efectul toxinelor secretate de bacterii.
anticrist s.m. v. antihrist anticva s.f. || Din germ. Antiqua, Jat. antiqua\\ Tip de litere de tipar asemănătoare cu cele folosite în inscripţiile de pe monumentele din vechea Romă.
antiderapant, -ă, antiderapanţi, -te, adj. || Din fr. antiderapant || (Despre dispozitive, materiale etc.) Care împiedică deraparea vehiculelor.
antidot antidoturi, s.n. || Din fr. antidote; antd g- gr. do tos „dat4' || Substanţă care neutralizează acţiunea unei otrăvi, a unui virus din organism etc. @ P. gener. Remediu, leac.
antiepidemic, -ă« antiepidemici, -ce, adj. jj Anii- --f epidemic |j Care este utilizat împotriva epidemiilor.
antifascist, «à, antifascişti, -ste, adj., s.m,. şi f. II Din fr. antifasciste || (Persoană) care este împotriva fascismului.
anti fonte s.f. HJâin fr. antiphonie; anti- -p gr. phone ,,sunet44 jj (în muzica antică) Nume dat modului de a cm ta pe mai rnulte voci alternativ sau pe două voci la octavă.
antifrază, antifraze, s.f. || Din fr. antiphrase |j Procedeu stilistic prin care o expresie, o frază sînt folosite în sens contrar celui obişnuit, în scopul de a obţine un efect ironic sau eufemistic.
antigel s.n. || Din fr. antigel j| Soluţie care se adaugă apei de răcire a unui motor cu ardere internă, pentru a evita îngheţarea ei în timpul iernii.
antigen s.n. || Din fr. antigène; anti- -f gr. gennan „a naşte, a produce44 || Substanţă de natură proteică, determinînd, ia introducerea ei în organism, apariţia upui anticorp.
antihrist, antihrişti, s.m. j| Din si. antihrïstü || Nume dat satanei; p. ext. om nelegiuit. || ŞP anticrist s.m.
antiimperiftiist, -ă, antiimperialişti, -ste, adj. || Anti- a- imperialist jj Care este împotriva imperialismului.
anîilogaritm, antilogaritme, s.n. || Din fr. anti-logarithme || Număr al cărui logaritm este egal cu un număr dat.
antilopă, antilope, s.f. || Din fr. * antilope, engl. antelope || Animal rumegător paricopitat din familia bovidelo* cu coarne de formă variată,
63
ANTRACT
cu picioare lungi şi subţiri, răspîndit în ţările calde. ® Pielea tăbăcită a acestui animal.
antimarxist,' -ă, antimarxişti, -sie, adj. \\Anti -f- marxist\\ Care este împotriva marxismului.
antimatérie s.f. |[ And- 4- materie (după fr. antimatière) j| Substanţă ipotetică ia care locul particulelor îl iau antiparticulele.
antimonarhic, -ă, antimonarhici, -ce, adj. J] După fr. antimonarchique [ţ Care este împotriva monarhiei.
antimoniu s.n. jj Din germ. Antimon, lat. antimonium; cf. fr. antimoine || Metaloid de cu-.loare albă-cenuşie, întrebuinţai în tehnică sub formă de aliaje; slibiu.
antimuncitoréso* -eâseă, antimuncitoreşti, adj. || Anti 4- muncitoresc j Care este împotriva intereselor clasei muncitoare.
antinevrâlgie, -ă, antinevralgici, -ce, adj., s.n. J1 Din fr. antinévralgique |j (Medicament) care Calmează nevralgiile.
antinomie, antinomii, s.f. |j Din fr. antinomie, lat. antinomia ; anti- -f gr. nomos „lege44 || Contradicţie între doua teze ce se exclud reciproc si care pot fi demonstrate logic în aceeaşi măsură.
antiparticulă, antiparticule, si. || Din fr. antiparticule IJ Particulă, elementară care se deosebeşte, prin anumite particularităţi fizice (sarcină electrică de semn opus), de particula cu aceeaşi masă.
antipartinic, -ă, antipartinici, -ce, adj. I! Anti -j- partinic (după rus. antiparlijnyj) jj Care se opune concepţiilor, metodelor si programului partidului din care face parte.
antipatic, .«ă, antipatici, -ce, adj. Ij Din fr. antipathique j| Care inspiră antipatie, aversiune.
antipatie, antipatii, s.f. j] Din fr. antipathie, gr. antipatheia; anti- 4- pathos „pasiune" |j Sentiment de aversiune faţă de cineva; resentiment.
antipirétie, -ii, antipiretici, -ce, adj., s.n. || Din /ÎV ar)ţipyrétique ; anti- -j- gr. pyretikos „de febră441| (Medicament) care face să scadă febra; febrifug.
antipod, antipozi, s.m. || Din fr. antipode, lat. antipodes; anti- 4 gr. podes „picioare41 || Fiecare dintre punctele diametral opuse de pe suprafaţa Pamîntului. ® (Fig.) Persoana sau lucru opus ^Itei persoane sau altui lucru.
. ftutirabic, -ă, antirabici, -ce, adj. jj Din fr. antirabique ; anti- 4- lat. rabies „turbgre44 jj Care combate turbarea (ex. vaccin a.).
...	-ă,	antisemiţi, -te, adj., s.m. şi f.
il-uin ir. antisémite jj (Persoană) care admite sau Practică antisemitismul.
antisemitism s.n. jj Din fr. antisémitisme jj Atitudine ostilă faţă de evrei, bazată pe discriminare rasială sau religioasă, constituind o formă
• Şovinismului • rasist.	' antiseptic, «ă, antiseptici, -ce, adj., s.n. (| Din
* antiseptique jj (Substanţă) care combate dezolarea microbilor patogeni.
a ^îdisoeiâl, -ă, antisociali, -e, adj. |j Din fr. rpî lsJ)FCia^ ilw (Despre comportament, concepţii) ^re Încalcă normele de convieţuire socială, care nan nea za societăţii.
antistatal, -ă, antistatali, -e, adj. |] Anti 4-statal || Care este îndreptat împotriva intereselor statului.
antistrofă, antistrofe, s.f. j| Din fr., gr. anti-strophe jj À doua stanţă (replica strofei) a unei poezii lirice cîntate de cor în teatrul antic grec.
antitanc adj. invar, jj Anti -f tanc || Care este folosit în lupta contra tancurilor; anticar1.
antitetic, -ă, antitetici, -ce, adj. || Din fr. antithétique, gr. antithetos „care se pune in faţă44 || Care conţine o antiteză; care foloseşte antiteza.
antiteză, antiteze, s.f. jj Din fr. antithèse, gr. antithesis; anti- -4 gr. thesis „teză44 jj Opoziţie între două noţiuni, idei, judecăţi etc. # Figura de stil care se bazează pe contrastul dintre două idei, expresii, situaţii etc., care se pun reciproc în relief.
antitîfic, -ă, antitifici, -ce, adj., s.n. || Din fr. antityphique || (Medicament) care combate febra tifoidă.
antitoxlnă, antitoxine, s.f. || Din fr. antitoxine |j Substanţă (anticorp) care neutralizează acţiunea toxinelor.
antologic, -ă, antologici, -ce, adj. |j Din fr. anthologique \| De antologie; reprezentativ.
antologie, antologii, s.f. jj Din fr. anthologie/ gr. anthos „floare44 4 lege in „a culege44 || Culegere de texte reprezentative din opera unuia sau a mai multor autori, dintr-o literatură, dintr-o perioadă etc., crestomaţie.
antonică, antonici, s.f. j| De la n. pr. Anton jj Plantă erbacee din familia umbeliîerelor, înalta pînă la 2 m, cu flori albe şi fructe aromatice; creşte prin pădurile de munte.
antonim, antonime, s.n. || Din fr. antonyme; anti- 4- gr. onoma „nume44 jj Cuvînt care, considerat în raport cu altul, are sensul exact contrar.
antonomază, antonomaze, s.f. || Din fr. antonomase, gr. antonomasia; anti- „în loc de"4 -f-onoma „nume44 || Figură de stil care constă în folosirea unui nume propriu în locul unui nume comun sau invers.
aiiiozoăre s.n. pi. jj Din fr. anthozoaires; gr. anthos „floare44 4 zoarion „animal mic44 j| Clasă de animale marine sedentare din încrengătura celenteratelor, reprezentată prin polipi.
antracén s.m. || Din fr. anthracene; gr. anthrax „cărbune44 jj Substanţă chimică din clasa hidrocarburilor aromatice, extrasă din gudronul de huilă şi folosită la fabricarea unor coloranţi.
antracit s.n. || Din fr. anthracite; gr. anthrax „cărbune44 || Cărbune de pamînt de calitate superioară, foarte bogat în carbon; este un combustibil valoros.
antrac&ză, antracoze, s.f.. [| Din fr. anthracose ; gr. anthrax „cărbune44 11 Boală pulmonară datorată inhalării pulberii de cărbune.
antract, antracte, s.n. j| Din fr. entracte ((entre actes „între acte44) || Pauză între două acte sau între două părţi ale unei reprezentaţii. ® Piesă muzicală care1 se execută în această pauză.
ANTEAX
54
antrax s.n. || Din fr. anthrax; gr. anthrax „cărbune*4 || Boală infecţioasă la animale (transmisibilă şi omului), manifestată prin leziuni pulmonare, gastroin ies finale şi cutanate; dalac (I), cărbune (4), răsfug (2).
antren s.n. || Din fr. entrain || Animaţie, bună dispoziţie.
antrena, antrenez, vb. I. ;| Din fr. entraîner ({traîner „a trage; a antrena*4) |] 1. Tranz. A atrage într-o acţiune, a stimula; (refl.) a se însufleţi, a se înflăcăra. 2. Tranz. A trage după sine. ® A pune în mişcare (un organ de maşină, o maşină). 8» Tranz. şi refl. A (se) pregăti (din punct de vedere teoretic, fizic, tehnic, psihologic) pentru o activitate sportivă, a face antrenament.
antrenament, antrenamente, s.n. |j Din fr. entraînement || 1, Proces sistematic de instruire şi educaţie a sportivilor în scopul obţinerii unor performanţe. 2. (Zcot.) Exerciţiu metodic la care este supus un organ sau un întreg organism animal, în scopul obţinerii unei producţii superioare.
antrenant, -ă, antrenanţi, Me, adj. || Din fr. entraînant || Care stimulează, care antrenează; atrăgător.
antrenor, -oâre, antrenori, -oare, s.m. şi f. |j Dinfr. entraîneur || Persoană calificată care conduce antrenamentele sportivilor.
antrepozit, antrepozite, s.n. j| Din fr. entrepôt (după depozit) !| Clădire în care se depozitează mari cantităţi de mărfuri sau de materiale (in special pentru import-export).
antreprenor, -oare, antreprenori, -oare, s.m. şi f. ]| Din fr.. entrepreneur || Persoană (fizică sau juridică) ce se obligă, în baza unui contract şi a unui caiet de sarcini, să execute pe riscul său pentru o altă persoană o anumită lucrare, în schimbul unei sume de bani dinainte stabilite.
antrepriză, antreprize, s.f. || Din fr. entreprise j| Mod ăe executare a unei lucrări în condiţiile stabilite între antreprenor şi beneficiar; lucrarea propriu-zisă.
antresăl, antres oluri, s.n. || Din fr. entresol (< entre „între4* -f sole „schelet, şarpantă**) [| Mezanin.
anti’etoâză, antretoaze, s.f. || Din fr. entreioise; toise „veche măsură de lungime** || (Constr.) Legătură transversală dintre două grinzi sau şine longitudinale, pentru a face rigid ansamblul construcţiei.
antreu, antreuri, s.n. || Din fr. entres „intrare** || Prima încăpere (mai mică) a unei locuinţe, în care se intră direct de afară; vestibul.
antriedt, antricoăte, s.n. || Din fr. entrecôte (< entre „între4* -f cote „coastă**)' ]j Bucată de carne de vită sau de porc, provenită din regiunea intereostală; p. ext. friptură din această carne; cotlet.
antropo- || Din gr. anthropos .„om** |j Element de compunere cu sensul „referitor la oni“, care serveşte îa formarea unor adjective şi a unor substantive.
antropocentrism s.n. || Din fr. anthropocentrisme; antropo- -p 5at. centram „centru** j] Con-
cepţie potrivit căreia omul ar fi centrul şi scopul universului.
antropofag, -a, antropofagi, -ge, s.m. şi f. j| După fr. anthropophage ; antropo- -f gv.phagein „a mînca** || Persoană care mănîncă carne de om; canibal.
anfropogenézâ s.f. |j Din fr. anthropogenèse ; antropo- -4- gr. genesis „formare*4 || Procesul apariţiei şi dezvoltării omului.
antropoid, «ă, antropoizi, -de, adj., si. |J Din fr. anthropoïde ; antropo- -f gr. eidos „aspect44 j|
1. Adj. (Despre maimuţe) Care se aseamănă cu omul. 2. S.f. (La pl.) Grup de maimuţe superioare, lipsite de coadă, asemănătoare cu omul (gibonul/ urangutanul, cimpanzeul şi gorila), răspîndite în regiunea tropicelor; (şi la sg.) maimuţă din acest grup.
antropologic, -ă, antropologici, -ce, adj. II Din fr. anthropologique || Care se referă la antropologie, care aparţine antropologiei.
antropologie s.f. || Din fr. anthropologie ; antropo- 4- gr. logos „studiu** || Ştiinţă care studiază originea, evoluţia şi varietatea biologică a omului, în corelaţie cu condiţiile naturale şi sociai-cuîturale.
antropometrîe s.f. |] Din fr. anthropométrie |j Disciplină aparţinînd antropologiei, care se ocupă cu tehnica măsurării diferitelor părţi ale corpului omenesc (talia, craniul, lungimea membrelor etc.) şi cu stabilirea raportului dintre acestea.
’ antropomorf, -ă, antropomorfi, -e, adj. || Din fr. anthropomorphe : antropo- -j- gr. rnorphe „formă** || 1. Antropoid (1). 2. (Despre obiette de artă sau reprezentări ornamentale) Care are formă de fiinţă omenească.
antropomorfism s.n. || Din fr. anthropomorphisme || Concepţie care atribuie unor lucruri, vieţuitoare sau procese din natură forme şi însuşiri omeneşti; se manifestă mai ales în religiile poiiteiste.
antroponimic, -ă, antroponimici, -ce, adj., s.n. || Din . fr. anthroponimique || 1. Adj. Care se referă la antroponimie. 2. S.n. Nume de persoană.
antroponimic s.f. ]| Din fr. anthroponymie; antropo- -f- gr. o noma '•„nume*4 || 1. Ramură a lingvisticii care studiază numele de persoană.
2. Totalitatea numelor de persoană dintr-o regiune, dintr-o limbă etc.
antroponomâstie, -ă, antroponomastici-ce, adj., s.f. || Antropo- -f- onomastică || 1. Adj. Antroponimic (1). 2. S.f. Antroponimic.
antropopitéc, antropopitcci, s.m. || Din fr. anthropopitkèque; antropogr. piihekos „maimuţă** || Maimuţă considerată precursorul omului.
antum, -ă, antumi, -e, adj. |j Din fr. anthume (format din lat. ante, după posthume) || (Despre scrieri) Publicat în timpul vieţii autorului.
anturaj, anturaje, s.n. || Din fr. entourage || Mediul, compania, societatea' în care trăieşte cineva; grup de persoane cu care cineva trăieşte în prietenie.
anual, -ă, anuali, -e, adj. || Din fr. anuel, lat. annualis || Care are loc o dată pe an sau în
55
APARIŢIE
fiecaîe an ; care durează un an ; care corespunde unui an.
ànuâr, anuare, s.n. |1 Din fr. annuaire J| Publicaţie anuală care prezintă activitatea unei instituţii, a unei ţări, a unei ramuri de activitate etc. © Publicaţie* anuală a unei instituţii ştiinţifice.
A anuitate,	anuităţi,	si. |j Pin	fr.	annuité
({ an „an”)	|| Sumă de bani plătită	anual pentru
rambursarea unui împrumut, inclusiv dobînda respectivă.
anula, anulez, vb. I. Tranz. |! Din fr. annuler ({ nul „nul44) || A desfiinţa, a suprima, a declara nul un act,	o dispoziţie	etc.
r ' 'anulâre,	anulări, s.f.	Acţiunea	de	a anula:
desfiinţare, suprimare. ® (Dr.) Suprimare retroactivă a efectelor unui act juridic; desfiinţare a unui act (ilegal) al administraţiei de stat. ® (Mat.) Egalare cu zero a unei expresii matematice.
anume adj. invar., adv. || A3 -f nume || 1, Adj. invar. Anumit, făcut sau spus în mod special. ■2. Adv. Adică, iată care. 8. Adv. înadins, intenţionat 4. Adv. în mod exact.
anumit, -a, anumiţi -te, adj. ]| Din anume ||
1.	Care a fost precizat, stabilit: la o anumită daîă. 2. Deosebit, special. 8, Unul, oarecare: anumiţi indivizi.
aminf, anunţuri, s.n. || Din anunţa |j înştiinţare scrisă; aviz. '
" anunţă, anunţ, vb. I. Tranz. || Din fr. annoncer, lat. annuntiare (< nunţius „vestitor; mesager4) || A aduce la cunoştinţă. © A vesti sosirea cuiva, rostindu-i numele cu glas tare.
anăre s.f. pi. || Din fr. anoures; gr. an „fără44 oura „coadă44 || Ordin de batracieni lipsiţi de coadă în stadiul adult, cu membrele adaptate pentru sărit (ex. broasca).
anurie s.f. || Din fr. anurie; gr. an „fără44 -f-ouron „urină44 || încetarea secreţiei urinare, întîlnită în bolile grave de rinichi, în calculez a renală etc.
ânus, anusuri, s.n. || Din fr., lat. anus || Orificiul terminal al intestinului gros, prin care sînfc eliminate materiile fecale.
anvelopă, anvelope, s.f. j| Din fr, enveloppe || 1* Piesă de cauciuc (cu inserţii textile si cu întăritori metalice) care îmbracă şi protejează camera de aer a unei roţi de vehicul. 2. învelitoare ■de carte ; supracopertă. # înveliş exterior al fc&ei mingi de fotbal, de volei etc.
anvergură, anverguri, s.f. || Din fr. envergure \\ Desfăşurare, întindere. O De mare anvergura = pe plan mare, vast. 2. Distanţa dintre extremităţile unei aripi de avion, dintre vîrfu-rile aripilor întinse la păsări, la fluturi etc. anxietate s.f. [| Din fr. anxiété, lat. anxietas, „nelinişte, îngrijorare44 || Stare de nelinişte, de teamă nedesluşită care apare în unele boli Pşihice, însoţită uneori de palpitaţii, jenă în Aspiraţie, transpiraţie abundentă etc.
anxios, -oâsă, anxioşi, -oase, adj. || Din fr. anxieux |j Neliniştit, îngrijorat.
onzerlîtfrme s.f. pl. v. anseriîorme.
aoleu interj. Exclamaţie de spaimă, de-durere etc. || Şi: auleu interj.
aorist, aoriste, s.n. || Din fr. aoriste, gr. aoris-tos „nedeterminat44 || Timp verbal în unele limbi (ex. greaca veche, slava veche ), care exprimă o acţiune trecută, fără a se indica dacă aceasta continuă şi în momentul vorbirii.
aortă, aorte, ş.f. jj Din fr. aorte, gr. aorte „vină44 |[ Cea mai mare dintre artere, care transportă sîngele oxigenat în tot corpul.
aortîfă, aortite, ş.f. || Din fr. aorlite || Infla-maţie a aortei, întîlnită în cursul unor boli.
apanaj, apanaje, s.n. || Din fr. apanaje (<v. fr. apaner, cf. lat. panis „pline44) |j 1. (In evul mediu) Domeniu feudal acordat de suveran membrilor familiilor regale. 2, Bun atribuit cuiva sau acaparat de cineva; (fig.) ceea ce este propriu cuiva.
aparat, aparate, s.n. j| Din gemi. Ap parat-, lat. apparatus, cf. fr. ap pare ii || 1. Sistem tehnic care serveşte ia efectuarea unor operaţii, la transmiterea energiei sau la transformarea ei dintr-o formă în alta. O A. electric = aparat ale cărui elemente esenţiale sînt parcurse de curent electric. A. de proiecţie — aparat utilizat la proiectarea filmelor de cinematograf. 2. (Anat.) Ansamblu de organe care servesc la îndeplinirea unei funcţii fundamentale în organism (ex. a. circulator, a. respirator). 8* Totalitatea serviciilor şi a personalului dintr-o instituţie. O A. de stat — totalitatea organelor de stat care îndeplinesc funcţiile acestuia. 4, Ansamblul mijloacelor care servesc pentru un anumit scop. 0 /1. ştiinţific — totalitatea mijloacelor de investigaţie ştiinţifică folosite îiitr-o cercetare. A. critic .= totalitatea notelor şi comentariilor (filologice, bibliografice etc.) care însoţesc textul unei ediţii critice.
aparată, j, aparataje, s.n. || Din aparat (după fr. appareillage) || Totalitatea aparatelor folosite într-im anumit domeniu de activitate.
aparatură s.f. || Din germ. Apparatur || Totalitatea aparatelor (1) care asigură funcţionarea unei instalaţii, a unei maşini etc.
apareiâj s.n. || Din fr. appareillage || Mod de aşezare a materialului de zidărie aparentă ^(piatră, cărămidă etc.) pe faţada unei clădiri.
aparent, «ă, aparenţi, -te, adj. || Din fr. appa-rent, lat. apparens, -ntis || 1. Care este altfel.declt pare. m (Adverbial) în aparenţă. 2. Cărămidă a. = cărămidă specială, de calitate superioară, care răinîne netencuită la o construcţie.
aparenţă, aparenţe, s.f. || Din fr. apparence, lat. apparentia (<ţ apparere „a apărea44) || înfăţişarea exterioară perceptibilă prin simţuri (uneori o reflectare denaturată) a cuiva sau a ceva. O In aparenţă -- la prima vedere, judecind după exterior. O Expr. A salva aparenţele — a reuşi să dea unei situaţii, unui fapt etc. o înfăţişare care să ascundă adevărata faţă (neplăcută) a lucrurilor.
apariţie, apariţii, s.f. || Din fr. apparition* lat. apparitio || 1. Faptul de a apărea; ivire* O A-si face apariţia = a apărea undeva. 2. Ieşi* rea unei publicaţii de sub tipar.
APARTAMENT
56
apartament, apartamente, s.n. || Din fr. appartement, it. appartamento ( (apparţare „a separa44) |J Grup de încăperi dintr-o clădire, .care formează o unitate şi serveşte ca locuinţă.
aparte adv. |j A3 -f parte (după fr. à part ) || Separat; deosebit de...; special, m (Ga indicaţie pentru actorii de teatru) Cu glas mai scăzut, ca şi cum ar vorbi cu sine însuşi. © (Adjectival) Deosebit, special; anumit.
apartenenţă, s.f. || Din fr. appartenance (( appartenir) || Faptul de a aparţine cuiva; de a depinde de cineva sau de ceva.
apartéu, aparteuri, s.n. || Din fr. aparté ((à part) ]| Scurt monolog rostit cu glas scăzut de un actor (ca pentru sine, nu şi pentru partenerii săi de pe scenă).
apartheid s.n. j| Din fr. apartheid (la origine cuv. afrikaans) |j Politică de discriminare rasială practicată de guvernul Republicii Africa de Sud împotriva populaţiei băştinaşe de culoare.
aparţine, aparţin, viu III. Intranz. ii Din fr. appartenir (după ţine) || A ţine de cineva sau de ceva, a fi proprietatea cuiva, m A face parte dinlr-o anumită colectivitate (grup, clasă, naţiune etc.).
apaş, apaşi, s.m. || Din fr. apache j| 1. Persoană care face parte dintr-un grup de amerindieni din America de Nord. 2."Derbedeu, haimana.
apâtle, -ă. apatici, -e, adj. || Din fr. apathique; gr. a „fără” 4- pair os „suferinţă” || Care manifestă apatie, cuprins de apatie.
apatie s.f. |i Din fr. apathie, gr. apatheia „insensibilitate46 jj Lipsă de vlagă, de energie şi de interes a fit faţă de propria persoană cil şi faţă de ceea ce se petrece în jur.
apatii s.n. || Din fr. apatite j| Fosfat natural de calciu, utilizai la fabricarea îngrăşămintelor agricole şi ia extragerea fosforului.
apatrid, -ă, apatrizi, -de, s.m. şi f. || Din fr. apatride; gr. a „fără” p- patris, -idos „patrie” j| Persoană fără cetăţenie (fie că nu a avut-o niciodată, fie că a pierdut-o, fără să fi d ohm dit alta).
apă, ape, s.f. || Lat. aqua j| 1. Lichid transparent şi incolor, fără gust şi fără miros, reprezentând o .-ombinaMc din o parte oxigen şi două părţi Jiich >>g n, şi (, «*e formează unul din Învelişurile Pămîoţ ihd. q A. dak\ apă de rîuri şi de izvor-,1"t. A. mir -u’-c apă cu un anumit conţinut de savori, gem a s«d»<.{anţe minerale care îi conferă oropi «mers rmDmeiive. A. termală v. ten rial. A. reziduală — apa cu impurităţi sau cu substanţe toxice, evacuată din întreprinderi, ferme etc. O Expr. (Fam.) Auâ de ploaie = vorbe goale. A bate apa în piuă == a vorbi mult şi fără rost. A fi (toii) o apă (şi un pămXnt) — a fi la iei. (Fam.) A intra, la apă = a intra într-o situaţie grea. 2. Masă de apă (l/R formînd un mi, nn iac, o mare etc. O À. teritoriale v. teritorial. O Expr. Ca pe apa — curgător, fluent; pe dinafară. A nu ji. în apele lui — a li indispus. A-i veni cuiva apa la moară — a începe să-i meargă cuiva bine. 3. Denumire
dată unor preparate industriale, farmaceutice sau de parfumerie. O A. tare — numele popular al acidului azotic. A. de Colonia = lichid parfumat folosit în cosmetică. Apă-grea — combinaţie a oxigenului cu deuteriul. 4. Sudoare. • Salivă. e Expr. A-i lăsa cuiva gura apă = a dori mult ceva (mai ales o mîncare).
apăra, apăr, vb. I. Tranz. || Lat. ap par are „a pregăti” || 1. A interveni în ajutorul cuiva sau a ceva, susţinîndu-J împotriva unei acţiuni ostile; (refl.) a se împotrivi unui atac; a se dezvinovăţi, 2. A păzi un teritoriu; a păstra prin luptă o poziţie. 8. A pune la adăpost; a feri, a ocroti. 4. A pleda o cauză în faţa justiţiei.
apăraia s.f. j| Din apă H Apărie.
apărare* apărări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) apăra, m (Milit.) Formă de luptă folosită pentru a zădărnici ofensiva inamicului. 2. Persoană care apără o cauză în faţa justiţiei. 8. (Sport) Totalitatea jucătorilor dintr-o echipă care apără poarta.
apărător, -oare. apărători, -oare, s.m. şi f. || Din apăra || 1* Persoană care apără sau sprijină pe cineva; (dr.) persoană specializată care asigură într-un proces asistenţa juridică. 2. (Sport) Jucător din apărare (3).
apărea, apăr, vb. II. Intranz. || Lat. ap părere ||
1. A se arăta, a sq ivi; a lua naştere. 2, (Despre publicaţii) A ieşi de sub tipar.
apărie si. || Din apă || Apă multă (vărsată pe jos).
apăsa* apăs, vb. I. j| Lat. appensare || 1. Tranz. şi intranz. A se lăsa (cu toată greutatea} asupra unui lucru, a împinge cu putere; a presa.
2, Tranz. (Fig.) A asupri. 3. Intranz. A accentua in vorbire un cuvin t, o frază.
apăsare* apăsări, s.f. Acţiunea de a apăsa; stare a celui chinuit de griji, de suferinţe.
apăsat* -ă, apăsaţi, -te, adj. (Şi adverbial) (Despre mers, paşi) Energic, accentuat. $ (Despre felul de a vorbi, de a se exprima) Hotărit, ferm, marcat.
apăsător* »oâre* apăsători, -oare, adj. j| Din apăsa ji Care copleşeşte, chinuieşte; care asupreşte.
apătos* -oâgă* apătoşi, -oase, adj. || Din apă \) (Despre un teren) Care’ conţine multă apă, îmbibat cu apă.
apeduct* apeducte, s.n. || Din lat. aquaeductus || Construcţie hidrotehnică servind la transportul apei de la punctul de captare pînă la cel de folosire.
apel* apeluri, s.n. || Din fr. appel || 1. Strigarea numelor membrilor unei colectivităţi, pentru a verifica prezenţa lor. 2. Chemare ’adresată maselor unei colectivităţi, unor persoane. 3. Cerere, rugăminte. O Expr. A face apel la cineva ^ a solicita ajutorul cuiva. 4. Semnal sonor sau luminos, semnificînd necesitatea stabilirii unei legături telefonice. 5. (Dr.) Cale de atac, folosită în trecut, împotriva unei hotăriri judecătoreşti, spre a obţine anularea acesteia de către o instanţă superioară.
57
APNEE
apelă, apelez, vb. I. Intranz. || Din fr. appeler, IdX.^appellare „a chema, a se adresa cuiva44 || A cere ajutorul cuiva; a recurge la serviciile cuiva.
apelativ, -ă, apelativi, -e, adj., s.n. || Din fr. appellatif, lat. appelativus || (Substantiv) comun, (nume, cu vînt) calificativ.
apendice, apendice [Acc. şi: apendice], s.n. || Din fr. appendice, lat. appendix, -AA ( ( pen-dere) „obiect suspendat4' || 1. (Anat.) Mică prelungire a cecului. L Ceea ce constituie o prelungire sau o completare a unui lucru. 8. Adaos, anexă, supliment la o publicaţie, la o carte.
apendicită, apendicite, s.f. || Din fr. appendi-' cite || Boală cons tind in inflamarea acuiă sau cronică a apendicelui (1).
aperceptiv, -ă, aperceptivi, -e, adj. || Din fr. aperceptif || Care se referă la apercepţie, care aparţine apercepţiei.
apercepţie s.f. || Din fr. aperception; lat. ad „la44 -j- perceptio „pricepere, cunoaştere44 || (Psih.) Integrare a percepţiilor in experienţa cognitivă anterioară.
aperiodic, -ă, aperiodici, -ce, adj. || Din fr. apériodique !| Care nu prezintă periodicitate, care nu este periodic.
aperitiv, aperitive, s.n. || Din fr. apéritif, lat. aperitivus ( <( apenre „a descinde44) i| î. Gust are caro4 se ia înainte de masă. pentru a stimula pofta de mînc-are. 2. Băutură alcoolică consumată înainte de masă.
apertură, aperturi, s.f. || Din fr. aperture, lat. apertura ( < apenre „a deschide44) || (Lingv.) Grad 'de deschidere a canalului fonator în timpul emiterii sunetelor.
apetâl, -ă, cpetali, -e, adj. I! Din fr. apétale; gr. a „fără44 4- petalon „frunză44 || (Despre flori) Fără petale; (substantivat, f. pl.) grup mare de plante dicotiledonate, cu flori reduse, lipsite de petale.
apetenţă s.f. |j Din fr. appétence; lat. appe-tentia (< appeîere „a dori44) jj Tendinţă spre ceea ce poate satisface înclinaţiile naturale.
apetisant, «a, apetisanţi, -te, adj. 1! Din fr. appétissant || Care stimulează pofta de mîncare; p. ext. îmbietor, ispititor.
apetit s.n. || Din fr. appétit || Poftă de mîncare.
âpex, apexuri, s.n. j| Din fr. apex, lat. apex „vîrf, culme14 jj 1. Yîrf, creştet. 2. Punct de pe sfera cerească spre care se deplasează Soarele, cu o viteză de 20 km pe secundă, antrenînd în această mişcare întregul sislem solar.
apical, -a, apicaii, -e, adj. jj Din fr. apical || 1* (Anat.) Care se află (care este localizat) ia vîrful unui organ. 2».(Lingv.: despre sunele) Care se rosteşte prin apropierea vîrfului limbii de dinţi, de alveole sau de bolta palatului.
apicol, «ii, apicoli, -e, adj. || Din fr. apicole; Î&L ap îs .„albină44 II Care se referă Ia apicultură; café se obţine de ia albine.
apicultor, -oare, apicultori, -oare, s.m. şi f. IIDin fi. apiculteur \\ Persoană care se ocupă cu apicultura.
apicultiiră s.f. || Din fr. apiculture; lat. apis „albină44 -j- cultura „cultivare44 || 1. Ştiinţă care se ocupă cu creşterea şi îngrijirea raţională a albinelor. 2» Creşterea albinelor; albinărit.
ap ide s.f. pl. j| Din fr. apidés; lat. apis „albină44 || Familie de insecte himenoptere, cuprin-zînd albinele şi bondarii.
aplana, aplanez, vb. I. Tranz. || După fr. aplanir || A potoli, a linişti o neînţelegere, un conflict.
aplanare s.f. 1. Acţiunea de a aplana. 2. Prelucrare a suprafeţei unei piese pentru a o aduce la forma plană.
aplatiza, aplatizez, vb. I. Tranz. |l După -fr. aplatir „a netezi44 || A face ca un obiect să capete două feţe plane, paralele şi (relativ) apropiate.
aplaudă, aplaud, vb. I. Tranz. şi in tranz. || Din lat. applaudere, fr. applaudir j| A bate din palme pentru a-şi exprima mulţumirea, aprobarea, admiraţia faţă de cineva sau ceva.
aplauze s.f. pl. |;| Din lat. applausus || Bătăi repetate din palme, in semn de aprobare, de mulţumire, de admiraţie, de entuziasm.
aplecă, apléc, vb. I. || Lat. applicăre || 1. Tranz. şi refl. A (se) pleca spre pămînt, a (se) înclina, a (se) îndoi, m (Fig.) A (se) supune.
2.	Refl. (Fam.) A i se face greaţă (din cauza mîn carii).
aplecare, aplecări, si. 1. Acţiunea de a (se) apleca. 2. (Fig.) Predispoziţie, înclinare pentru ceva.
aplecat, -ă, aplecaţi, -te, adj. 1. înclinat, îndoit. 2. (Fig.) Predispus, înclinat pentru ceva.
aplică, aplic, vb. I. Tranz. || Din fr. appliquer, lat. applicare || 1. A pune un lucru peste altul, făcînd să adere, să se fixeze. 2. A pune în practică, a folosi, a întrebuinţa; a administra (un tratament). 8. A raporta un principiu general ia un caz particular.
aplicabil, -ă, aplicabili, -e, adj.- || Din fr. applicable y Care poate fi aplicat.
aplicare s.f. 1. Acţiunea de a aplica. 2. (Fig.) Aptitudine, înclinare; talent.
aplicat, -îi, aplicaţi, -te, adj. 1. Fixat, lipit.
2.	Pus în practică; (despre ştiinţe) care are aplicaţii practice nemijlocite.
aplicativ, -ă, aplicativi, -e, adj. |[ Din fr. applicatif H (Despre ştiinţe, cercetare ştiinţifică etc.) Aie cărui rezultate pot F puse în aplicaţie; care este legat nemijlocit de practică.
aplicaţie, aplicaţii, s.f. jj Din fr. application || 1, Făptui de a aplica; punere în practica; p. ext. ceea ce se aplică, se fixează pe ceva. 2. Aptitudine, înclinaţie.
aplică, aplice, s.f. || Din fr. applique || Ornament în relief care se fixează pe un element de construcţie sau pe suprafaţa unui obiect. © Corp de iluminat fixat pe perete.
aplomb s.n. || Din fr. aplomb (( à -f- plomb) „vertical'4 || Atitudine dîrză, îndrăzneală (sfidătoare).
apnée s.f. |î Din fr. apnée; gr. a „fără44 -f-pnein „a respira44 || (Med.) Oprire temporară a respiraţiei.
\
apocalips
58
apocalips s.n. || Din fr. apocalypse, lat. apo-calypsis, gr. fipokalypsis „revelaţie44 |] Viziune fantastică a sfîrşitului lumii, în concepţia religiei creştine.
apocaliptic, -ă, apocaliptici, -ce, adj. H Din fr. apocalyptique || Care se referă la apocalips; în-spăimîntător, îngrozitor, sinistru.
apocopâ, apocope, s.f. || Din lat. apocopa, fr. apocope „suprimare44 || (Lingv.) Dispariţia unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfîrşitul unui cuvînt.
apocrif, -ă, apocrifi, -e, adj. |] Din fr. apo-cryphe, lat. apocryphus, gr. apokryphos „ţinut ascuns44 O (Despre scrieri) Atribuit altui autor decît celui adevărat. ® (Substantivat, n.) Scriere religioasă nerecunoscută de canoane.
apdd, -ă, apozi, -de, adj., s.n. || Din fr. ap ode; gr. a „fără44 -f pous, podos „picior44 || 1. Adj. (Despre unele animale) Lipsit de picioare. 2. S.n. pi. Ordin de batracieni, lipsiţi de membre.
apodictic, -ă, apodictici, -ce, adj. || Din fr. apodictique, gr. apodeiktikos „convingător44 jj (Log.; despre judecăţi, demonstraţii etc.) Care exprimă raporturi necesare între lucruri sau fenomene. © Care este în mod incontestabil adevărat; care şxclude posibilitatea unei opoziţii.
apodoză, apodoze, s.f. || Din fr. apodose, gr. apodosis „restituire, restabilire44 || (Gram.) A doua parte a unei perioade condiţionale, care exprimă consecinţa primei părţi.
apofântic, -ă, apofantici, -ce, adj. ||Din gr. apophantikos „afirmativ; categoric44 j| (Log.) Care pune în evidenţă existenţa unui raport prin afirmarea sau negarea a ceva despre ceva. v
apofisă, apofize, s.f. || Din fr. apophise, gr. apophysis „excrescenţă44 || 1. (Anat.) Proeminenţă normală a unui os, pe care, de obicei, se inserează muşchii. 2. (Arhit.) Mulură concavă care leagă fusul unei coloane de baza ei.
apoîonie, ap o fonii, s.f. j| Din fr. apophonie; gr. apo „împotriva, altfel44 -f phone „sunet44 !i (Lingv. Alternanţă vocalică (v. alternantă}; ablaut.
apoftegmă, apoftegme, s.f. ]| Din fr. apoph-tegrne, gr. apophtegma „sentinţă44 || Maximă, sentinţă (apailunnd, de obicei, unei personalităţi celebre um ai Lchitate).
apogam'e If li Din fr. apogamie; gr. apo „departe* -a gemes „unire44 || (Biol.) Formarea embrionului la plante prin fecundare (ex. Ia ferigi).
apogeu, apogee, s.n. || Din fr. apogee, gr. apo-geios „departe de pămînt44 jj 1. Punct culminant în dezvoltarea unui fenomen. 2. Punctul cel mai depărtat de Pămînt de pe orbita Lunii, a unui satelit artificial etc.
apogtatură, apogiaturi, s.f. || Din it. appoggia-tura jj Ornament melodic constînd dintr-unul sau mai multe sunete executate înaintea sunetului principal.
apoi adv.jj Lat. ad-post jj 1. După aceea, pe urma. *-• Pe iîngă asta, şi încă. e (Cu valoare do conjuncţie) In cazul acesta, asa fiind jj Si* p^i adv.	1	*
apolinic, -ă, apolinici, -ce, adj. |j Din germ, apoilinisch, de la numele lui Apollo, zeul Soarelui, al luminii, al armoniei jj (Despre atitudine în artă, în cultură) Senin, calm, armonios, echilibrat; lucid, raţionai.
apolitic, -ă, apolitici, -ce, adj., s.m. şi f. jj Din fr. apolitique jj (Persoană) care dă dovadă de apolitism.
apolitism s.n. |) Din fr. apolitisme, rus. apoli-tizm jj Atitudine de indiferenţă şi pasivitate faţă de activitatea politică, faţă de problemele sociale şi naţionale, faţă de confruntările dintre partide, dintre clase sociale sau dintre state.
apolog, apologuri, s.n. !i Din fr. apologue, gr. apologos „povestire44 jj Istorioară, de regulă în proză, cu caracter moralizator, didactic.
apologet, apologeţi, s.m. jj Din germ. Apologet jj Persoană care laudă (exagerai) meritele cuiva sau a ceva; autor de apologii (2).
apologetic, «ă, apologetici, -ce, adj., s.f. jj Din fr. apologétique jj 1. Adj. Care conţine o apologie, care are caracter de apologie. 2. S.f. Ramură a teologiei, care are ca scop apărarea creştinismului.
apologie, apologii, s.f. jj Din fr. apologie, lat., gr. apologia, ia început însemnînd „apărare'4 jj
1.	Elogiu, laudă (exagerată) adusă cuiva. 2. Scriere sau discurs care apără şi slăveşte o cauză, o credinţă, o persoană.
apometxu, apometre, s.n. || Din apa 4- metru jj Contor pentru apă (v. contor),
apomixie s.f. [| Din fr. apomixie;■ gr. apo „departe44 -f mixis „amestec44 jj (Biol.) înmulţire fără fecundare la organisme cu diferenţiere sexuală, realizată prin organe vegetative, prin concreştere etc.
apopleetic, «ă, apoplectici, -ce, adj. j| Din fr. apoplectique || Propriu apoplexie!; (despre oameni) predispus la apoplexie.
apoplexie, apoplexii, s.f. jj Din fr. apoplexie, lat. apoplexia, gr. apoplexia ( \ apoplettein „a răsturna4') jj 1. Pierdere bruscă, mai mult sau mai puţin completă, a cunoştinţei şi a posibilităţii de* mişcare, datorată în special unei hemoragii cerebrale. 2. Revărsare bruscă de sînge intr-un organ.
aporie, aporii, s.f. jj Din fr. aporie, gr. aporia „dificultate44 jj (în filozofia greacă) Problemă greu sau imposibil de rezolvat; dificultate, incertitudine.
aport1 interj, jj Din fr. apporte j| Strigăt cu care se îndeamnă un cîine să aducă vînatul împuşcat sau un obiect aruncat.
aport2, aporturi, s.n. jj Din fr. apport ((ap porter „a aduce44) jj Contribuţie (materială, morală etc.) adusă de cineva la o acţiune comună, la o întreprindere etc.
apos, -oâsă, apoşi, -oase, adj. fj Din apa, cf. lat. aquosus j| Care conţine (prea multă) apă; care seamănă cu apa. O Umoare apoasă = lichid transparent, aflat între cornee şi cristalinul ochiului.
apostat, -ă, apostaţi, -te, s.m. şi L, adj. jj Dia
fr. apostat, gr. apostates „rebel; dezertor44 (| (Per-
59
APEOAPE
spână) care a săvîrşit o apostazie; p. ext. (persoană) care şi-a schimbat convingerile.
' apostazie, apostazii, s.f. || Dm fr. apostasie, gr. apostasia „părăsire44 |j Renegare publică a uæi credinţe religioase; p. ext. renegare^ a unei doctrine, alunei concepţii.
a posteriori adv., adj. invar. H Din lat. a posteriori „din ceea ce urmează44 || Dobîndit în uîma experienţei, care se bazează pe experienţă, care porneşte de la o experienţă cîştigată anterior.
apostilă, apostile, s.f. [f Din fr. apostille |[ Rezoluţie pusă pe o petiţie, pe un raport etc.
apostol, apostoli, s.m. |j Din si. apostohl || (Rai.) 1- Nume dat fiecăruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Hristos; (fig.) adept şi propagator înflăcărat al unei doctrine. 2. Carte d@ cult care cuprinde faptele atribuite apostolilor (1) şi scrisorile lor.
apostolat s.n. || Din fr. apostolat, lat. aposto-laius || Misiunea de apostol (i). © Misiune (grea), asumată voluntar şi îndeplinită cu abnegaţie.
apostolic, ~ă, apostolici, -ce, adj. || Din fr. apostolique, lat. apostolicus |[ 1. Care aparţine apostolilor, care se referă la apostoli. 2. Care emană de la papă, papal,
apostrof, apostrofuri, s.n. Jj Din fr. apostrophe, gr. apostrophos || Semn ortografic în formă de virgulă, care indică dispariţia accidentală în rostire a unor sunete.
apostrofă, apostrofez, vb. I. Tranz. || Din fr. apostropher || A adresa cuiva o mustrare aspră.
‘ apostrofă, apostrofe, s.f. jj Din fr. apostrophe, gr. apostrophe „întoarcere spre44 || î. Mustrare (pe un ton violent). 2. Figură retorică, prin care ua orator sau un scriitor, îritrerupîndu-şi brusc expunerea, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat,
apotémâ, apoteme, s.f. ]] Din fr. apothème [] 1* Segment de dreaptă care uneşte centrul unui poligon regulat cu mijlocul oricărei laturi.
2.	Segment de dreaptă care uneşte vîrfnl unei piramide regulate cu mijlocul oricărei laturi a Bazei ei.
apoteoză, apoteozez, vb. I. Tranz. || Din fr. apethéoser || 1. (în antichitate) A trece un erou sau un împărat în rîndtll zeilor. 2. A aduce laude şi onoruri excepţionale cuiva.
apoteoză, apoteoze, s.f. || Din fr. apothéose, gr. apotheosis |) 1. Divinizare a unui erou sau a ttmri împărat, în antichitate. 2. Preamărire, glo-rificare.
apozfţle, opoziţii, s.f. || Din fr. apposition, jat. apposiiio „acţiunea de a pune după44 jj (Gram.) Atribut substantival în cazul nominativ {sau în acelaşi caz cu substantivul determinat).
appassionâto adv. || Cuv. it. || (Muz.) Cu însufleţire, cu pasiune.
aprecia, apreciez, vb. Ï. Tranz. || Din fr. apprécier ; lat. appretiare ( {pretium „ preţ44) j| A determina preţul sau valoarea unui lucru; a evşlua. 2. A preţui pe cineva sau ceva. 3. A socoti, a considera (că...).
apreciabil, -ă, apreciabili, ~e9 adj. |j Din fr. appréciable |j (Destul de) mare, (de) mult etc.
apreciat, -ă, apreciaţi, -ie, adj. Care se bucura de apreciere, de stimă.
apreciere, aprecieri, s.f. Acţiunea de a aprecia; preţuire.
aprehensMne, aprehensiuni, s.f. || Din fr. appréhension, lat. apprehensio, -onis || (Livr.) Teamă vagă, nedesluşită.
apret, apreturi, s.n. || Din fr. apprêt || Preparat (soluţie, suspensie sau emulsie) cu care se tratează ţesăturile sau fibrele textile pentru a le face lucioase, neşifonabile, impermeabile etc. m Strat de protecţie şi de lustru care se aplică pe faţa pieilor tăbăcite.'
apretâ, ap retez, vb. I. Tranz. || Din fr. apprêter jj A trata (textile, piei) cu apret, a aplica un apret; a scrobi.
apretât, -ă, apretaţi, -te, adj. (Despre ţesături, fibre textile, piei) Care a fost tratat cu apret.
apretfiră, apreturi, s.f. || Din germ. Appretur jj Apr ei are; p. ext. totalitatea operaţiilor de ameliorare a produselor textile (fierbere, albire, mer-cerizăre, imprimare etc.).
apriât, -ă, apr ia,ţi, -te, adj. (înv.; adesea adverbial) Clar, limpede, lămurit; precis.
aprig, -ă, aprigi, ^-ge, adj. (Adesea adverbial) 1. Iute, înfocat. 2. înverşunat, aspru, crunt, april s.m. v. aprilie.
aprilie s.m. invar. j| Din si. aprïlï [| A patra lună a anului; are 30 de zile; (pop.) prier, jj Şi: april s.m. invar.
aprinde, aprind, vb. III. |j Lat. apprendere j[
1. Tranz. A da foc; a face să ardă focul; a face să lumineze. O Expr. A-şi aprinde paie in cap — a-şi crea singur un necaz, o încurcătură. 2. Refl. A lua foc; a începe să ardă. 8, Refl. (Fig.) A se înflăcăra; a se înroşi la faţă (în urma unei emoţii).
4.	Refl. (Despre cereale,' făină) A se altera, a se
. încinge.
aprindere, aprinderi, s.f. 1. Faptul de a (se) aprinde. O A. deplămîni = congestie pulmonară.
2. (La motoarele termice) Iniţierea arderii combustibilului în camera de combustie. 8. Stabilire a descărcării electrice într-o lampă cu lumi-nescenţă, cu arc electric etc.
aprins, «ă, aprinşi, -se, adj. || Din aprinde || 1. Care arde; care dă lumină. 2. (Fig.) învăpăiat; îmbujorat. ©Pasionat. 8, (Fig.) (Despre culori; Puternic, violent. 4. (Despre fîn, cereale) încins; alterat.
aprinzător, aprinzătoare, s.n. || Din aprinde |j 1, Dispozitiv folosit pentru aprinderea fitilului unei încărcături explozive. 2. Dispozitiv folosit la aprinderea lămpilor de siguranţă din mine.
a priori adv., adj. invar. j| Din lat. a priori „din ceea ce precede44 || în mod aprioric.
aprioric, -ă, apriorici, -ce, adj. |j Din germ. apriorisch || Care este anterior experienţei; independent de experienţă, bazat numai pe raţiune.
apriorism s.n. ||Din a priori, germ. Aprio-rismus II Concepţie filozofică idealistă, potrivit căreia în cunoaşterea esenţei lucrurilor oamenii se bazează pe idei anterioare experienţei lor.
aproape adv., s.m. art. [j Lat. ad-prope |]
1.	Adv. La o distanţă mică; în preajmă, în vecinătate. 2. Adv. La’un interval mic de timp în
APROBA
№
viitor sau în trecut. 8. Adv. Cam, mai: aproape nimic. 4. S.m. art. Orice om (în raport cu ceilalţi).
aproba, aprôb, vb. I. Tranz. || Din lat. ap probare ( < probare „a probau) || A fi de acord, a încuviinţa o părere, o propunere a cuiva. « A rezolva în mod favorabil o cerere sau o propunere a cuiva.
aprobare, aprobări, s.f. Faptul de a aproba; (Concretizat) act (verbal sau scris) prin care se aprobă ceva.
aprobativ, -ă, aprobativi, -e, adj. || Din fr. approbatif || Care conţine sau care exprimă o aprobare ; aprobator.
aprobator, -oare, aprobatori, -oare, adj. jj Din fr. approbateur, lat. approbator || Aprobativ: un gest aprobator.
aprod, aprozi, s.m. |] Din magh. aprod „paj“ || (înv.) 1. Dregător ia curtea domnească din Moldova şi din Ţara Românească. 2. (Jur.) Angajat care introduce în sala de şedinţă persoanele implicate într-un proces.
aprofunda, aprofundez, vb. I. Tranz. || După fr. approfondir || A cerceta temeinic, în amănunt o problemă.
aprofundat, -a, aprofundaţi, -te, adj. (Cu privire la probleme, studii) Cercetat, făcut în mod temeinic, în amănunt, adîncit.
apropia, apropii, vb. I. || Lat. appropiare f< prope „aproape") || 1. Refl. şi tranz. A (se) duce, a (se) aşeza aproape de cineva sau de ceva.
# Refl. A ajunge aproape de un anumit moment, de o anumită vîrslă. 2. Refl. A se asemăna cu cineva sau cu. ce va.-8. Tranz. şi refl. A-şi face prieten pe cineva sau a se împrieteni cu cineva. Dureri sau veselie,... m-apropie de line ( Alecsandri).
apropiat, -ă, apropiaţi, -te, adj. 1. Care se află aproape (în spaţiu sau în timp). 2. (Fig.) Care se bucură de încrederea sau de prietenia cuiva.
apropiere, apropieri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) apropia. 2. Vecinătate. O Prin apropiere — undeva, pe aproape.
aprdpé, (2) apropouri, adv., s.n. !| Din fr. à-propos || I. Adv. Fiindcă a venit vOrha...; bine că mi-am adus aminte. 2. S.n, Aluzie (răutăcioasă).
apr op , apr )priez, vb. I. Tranz. |j Din fr. approprier, lat. appropriare (( proprius „propriu") |! 1	\ a j tsuşi un lucru, străin. 2. A face
ca un anumit lucru să fie potrivit pentru ceva.
aprorâ. pers. 3. apr ovă, vb. I. Refl. || Din provă ii < Despre nave) A se înclina longitudinal, cu prova scufundata mai mult decît pupa, datorită încărcării neuniforme a navei.
aproviziona, aprovizionez, vb. I. Tranz. şi refl. || Dm fr. approvisionner || A(-şi) procura din timp materiale, hrană etc.
aprovizionare, aprovizionări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) aproviziona ; activitate de procurare a bunurilor materiale necesare consumului productiv şi neproductiv. 2. Serviciu care se ocupă cu procurarea unor materiale, bunuri de consum etc.
aproxima, aproximez, vb. I. Tranz. |j Din lat. approximare ((proxime) jj A. determina valorile aproximative ale unei mărimi.
aproximativ, -ă,-aproximativi, -e, adj., adv. || Din fr. approxirnatif 111. Adj. Care este aproape exact, aproape adevărat. 2. Adv. Cam, aproape, circa.
aproximaţie, aproximaţii, s.f. ]| Din fr. appro-ximation || Evaluare, apreciere aproximativă. O Cu aproximaţie — aproximativ.
apt, -ă, apţi, -ie, adj. || Din fr. apte, lat... aptus l|-Potrivit, buri pentru... (sau să...).
apter, -a, apteri, -e, adj. |j Din fr. aptere; gr. a, „fără" 4- pteron 5,aripă“ j| (Despre insecte) Lipsit de arip i.
apterigâte si. pl. || Din fr. apierygotes || Subclasă de insecte inferioare, lipsite de aripi.
aptitudine, aptitudini, s.f. || Dinfr. opt aude] lat. aptitudo, -inis (( aptus „apt") || însuşire fizică şi psihică individuală, care condiţionează reu-şiia îndeplinirii unei anumite activităţi umane; înclinare, aplicaţie spre ceva.
apţiân s.n. || Din fr. aptien, de la n. pr._ Apt |f (Geol.) Ultimul etaj al cretacicului inferior.
apuca, apuc, vb. I. || Lat. aucupars || 1. Tranz. A lua, a prinde, a înşfăca (cu mina); a^lua la repezeală ceva ce are la îndemînă. 2» Refl. A se-prinde, a se agăţa de ceva. 8. Tranz. A ajunge, a reuşi să vadă sau să facă ceva. • A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva sau ceva care este-gata să plece. 4. Tranz. (Fig.; despre emoţii, stări fizice) A coprinde, a copleşi pe cineva.
6. Refl. A începe să facă ceva. (>. întranz. A moşteni un obicei: aşa a apucai din bâtrîni.
7. întranz.- К se angaja pe un drum. O Expr. Care pe unde apucă = oşire pe unde n un cleşte.
apueât, -ă, apucaţi, -te, adj. Care se enervează repede; sărit, ţicnii.	p
apucător, -oâ.re, apucători, -oare, adj. li Djn apuca j| Care apucă; cu care se apucă, m (Fig.; despre oameni) Lacom, hrăpăreţ.
apucătură, apucături, s.f. || Din apuca j| L Prindere cu mîna. 2» (Fig.) Obicei rău, deprindere rea.
âpud prep. || Сила lat. jj La. (Termenul se foloseşte în lucrările ştiinţifice înaintea numelui autorului şi operei la care se face o trimitere sau o referire).
apfuie, pers. 3 apune, vb. III. întranz. jj Lat. apponere. Din sensul original „a pune lingă ceva" s-a născut cel de „a pune jos", iar din acesta s-a ajuns la „a coborî" |j (Despre aştri) A dispărea sub orizont, a asfinţi. ® (Fig.) A fi în declin, a decădea, a-şi pierde faima, puterea; a dispărea pentru totdeauna.
apuntâ, pers. 3 apuntează, vb. I. întranz. |j Din punte !! (Despre avioane) A se aşeza pe puntea unei nave portavion.
apuntament,. apuntamente, s.n. |j După fr. apponlement || Platformă (punte) lingă o apă, servind la acostarea ambarcaţiilor.
apupâ, pers. 3 apupă, vb. I. întranz. || Din pupă jj (Despre nave) A se înclina longitudinal eu prora mai sus decît pupa, datorită Încărcării, neuniforme a navei.
61
ARATA
apiis,1 apusuri, s.n. ||Din apune || 1. Trecerea unui astru sub orizont; moment ai zilei eînd apune Soarele. • (Fig.) Declin, decădere, dispariţie. 2. Punct cardinal opus răsăritului; vest; p* ext. regiune, ţară situată spre acest punct cardinal.
apus2, -ă, apuşi, -se, adj. || Din apune || Dispărut pentru totdeauna. Ne povesteşte... despre vremi apuse (Eminescu).
apusean, -ă, apuseni, -e, adj. || Din apus1 [] Care se află la apus; vestic, m Care aparţine apusului Europei (şi întregii Ameriei); occidental. • (Substantivat) Locuitor din apusul Europei (sau din America); occidental.
ar, ari, s.m. ff Din fr. are; lat. area „suprafaţa** || Unitate de măsură pentru suprafeţe de teren, egală cu 100 m2.
. ' arâ, ar, vb. I. Tranz. || Lat. arare || A tăia brazde cu plugul, pregătind pămîntul pentru a fi cultivat.
arab, -ă, arabi, -e, s.m. şi f., adj. |[ Din fr. arabe, lat. arabus || 1. S.m. şi f. Persoană apar-ţinînd unuia dintre popoarele semitice din Orientul Apropiat şi din N. Africii. 2. Adj. Care se referă la arabi (1) sau la ţările locuite de ei. m (Substantivat, f.) Limba vorbită de arabi.
arabesc, arabescuri, s.n. , Dm f*. arabesque || 1,. Tip de ornamentaţie spuTLu artei arabe, consttnd din împletituri complkaie de linii şi motive geometrice. 2. Scurtă compoziţie muzicală cu caracter graţios şi a vin tai. ® Ornament muzical.
arâbic, -ă, arabici, -ce, adj. j| Din fr. arabique || Arab. O Gumă a.. v. gumă. \
• arâbil, -ă, arabili, -e, adj. || Din fr. arable, lat. ar abil. is |[ (Despre pămînt) Bun pentru arat şi cultivat; arător.
arac, araci, s.m. || Din ngr. har aid || Par lung, care serveşte la susţinerea viţei de vie, a fasolei etc.
aragaz, (2) aragazuri, s.n. !| Din /i(stra) ■R(omână) -f gaz || 1. Gaz petrolier lichefiat, folosit drept combustibil. 2. Maşină de gătit care foloseşte acest combustibil.
aragonit s.n. jj Din fr. aragonite |j Carbonat natural de calciu utilizat la confecţionarea unor obiecte de ornament.
arahidă, arahide, si. j| După fr. arachide || (Bot.) Alună de pămînt. (v. alună).
arabul de s.f. pî. |j Din fr. arachnides, gr. arachne „păianjen** -f eidos „aspect44 jj Clasă de animale nevertebrate din încrengătura artro-podelor, cu corpul format din cefalotorace cu şase perechi de apendice şi din abdomen (ex. păianjenul).
ftramâic, -ă, adj. v. aram ele. arama, (2) arămuri, s.f. || Lat. aeramen || ^Cupm. ® Expr. A-şl da arama pe fată ~ a-şi arata adevăratul caracter, fondul ascuns ai firii sa'e. 2. (La pi.) Obiecte făcute din cupru, ar&meăhi s.m. pl. || Din-fr. aram cens || Aramei, aramei s.m. pl. |j Cf. fr. arameens || Populaţii ^mitice nomade care au pătruns în a doua jumă-RRs a mileniului al doilea î.e.n. în Mesopotamia, aiestina şi Siria; aiameeni.
arameic, -ă, arameici, -ce, adj. j| De la aramei |j (Despre limbi, dialecte) Care face parte din familia limbilor semitice in care sini scrise unele cărţi de cult ale evreilor. # (Substantivat, f.) Limba vorbită de aramei. |j Şi: oramâie, -ă, adj.
aranja, aranjez, vb. I. || Din fr. armnger ({ rang) || le Tranz. A pune ordine, a rîndui, a potrivi, e Refl. şi tranz. A (-si) potrivi ţinuta exterioară. 2. Tranz. A pune ceva în stare de funcţionare, a drege, a repara. II. Tranz. A conveni cu cineva asupra unei chestiuni, a unei afaceri etc. 4. Refl. A-şi face un rost în viaţă. •> Tranz. (Fam.) A-i face cuiva un rău; a se răzbuna pe cineva.
aranjament, aranjamente, s.n. [| Din fr. arran-gement■ |j 1. Făptui de a aranja; modul în care este aranjat ceva; (mat.) grupare, după o anumită regulă, a unor elemente, numere etc. 2. înţelegere, învoială. S. Prelucrare a unei bucăţi muzicale pentru voce sau pentru instrumente.
aranjat, «ă, aranjaţi, -te, adj. 1. Pus în ordine.
€> Cu ţinuta exterioară îngrijită. 2. Care şi-a făcut un rost în viaţă, o situaţie (materială, socială) bună.
arap, arapi, s.m. j] Din bg. arap, (h)arap ţf (Pop.) 1. Locuitor din Arabia (sau originar din Arab ia); p. ext. persoană care face parte diritr-o populaţie de rasă negridă. 2. Arab. || Şi: harap s.m.
arar adv. || /l3 -f- car ]j Rareori, arareori adv. j| A3 + rare -ţ- ori jj Rareori, rar, din cînd în eînd; arar. El nu pleda decU arareori (Rebreanu).
arat s.n. Acţiunea de o ara. Mă ia tata... l& arat (Stancu).
arăbesc, «eâscă, arăbeşti, adj. [| Din arab $ Arab.
arăbeşte adv. || Din arab || In felul arabilor,, ca arabii; în limba arabă.
arăboaică, arăboaice, s.f. ]| Din arab j| Femeie-. din neamul arabilor.
arăci, arăcesc, vb. IV. Tranz. || Din arac |ţ A lega de araci viţa de vie; a pune araci la plantele agăţătoare.
arămâr, arămari, s.n. || Din aramă || Persoană care lucrează sau vinde obiecte de aramă.
arămărie, arămării, s.f. || Din aramă || L Atelier sau magazin cu obiecte de aramă. 2* Obiecte de aramă.
arăm i, ară mese, vb. IV. Tranz. || Din aramă |f A acoperi un obiect de metal cu un strat subţire de aramă.
arămiu, «ie, arămii, adj. || Din aramă Jj De culoarea aramei.
arăriel s.m. Plantă erbacee cu miros greu, cu frunzele verzi-albicioase acoperite cu un puf fin, cu flori roşii închise; limba cîinehii.
arătă, arăt, vb. I. || Lat. *arrectare (< ad -f-*rectare, din redus), cu sensul originar „a îndrepta4* || l. Tranz. A da la iveală; a expune privirii. ® Refl. A apărea, a se ivi. 2» Tranz. A indica printr-un gest pe cineva sau ceva. 8. Tranz. A indica o direcţie, o măsură, orele etc. 4. Tranz. A explica, a da o explicaţie. 5. Tranz. şi refi
aratare
62
A (se) manifesta, a da dovadă de... G. Intranz. A părea, a avea o anumită înfăţişare.
arătare, arătări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) arăta. 2. Halucinaţie; stafie, fantomă. ® Persoană foarte slabă.
arătăiăr, arătătoare, s.n. || Din arăta || Degetul al doilea de la mină (cu care se arată).
arătdr, -oâre,arăiori, -oare, adj. jj Din ara || (Despre pămînt) Arabil.
arătds, -oâsă, arătoşi, -oase, adj. |j Din arăta jj Frumos, chipeş; impunător.
arătură, arături, s.f. || Lat. a.ratura [j Acţiunea de a ara; pămînt arat. Trebuie să munceşti ia arătura cîmpului (I spires cu).
arbaletă, arbalete, si. || Din fr. arbalète, lat. arcubailista „balistă cu arc" || Armă, folosită în trecut, cu care se aruncau săgeţi şi proiectile.
arbitră, arbitrez, vb. I. Tranz. || 'T)in fr. arbitrer || 1. A soluţiona un litigiu în calitate de arbitru. 2. A conduce o competiţie sportivă, arbitraj, arbitraje, s.n. || Din fr. arbitrage [j
1. Soluţionarea unui litigiu de către un arbitru. O A. de stat — organ de stal care soluţionează litigiile patrimoniale dintre organizaţiile socialiste. 2. Conducere a unei competiţii sportive.
arbitrar, -ă, arbitrari, -e, adj., s.n. |j Din fr. arbitraire, lat. arbitrarius |j 1- Adj. Care acţionează după bunul plac sau după judecata proprie, fără a ţine seamă de părerea altora; abuziv.
2. S.n. Ceea ce depinde numai de voinţa, de bunul plac, de capriciul cuiva.
arbitru, -ă, arbitri, -c, s.m. şi f. || Din fr. arbitre, lat. arbiter || 1. Persoană însărcinată să rezolve un litigiu. 2. Persoană calificată în conducerea competiţiilor sportive.
arboră, arborez, vb. I. Tranz. |j Din fr. arborer, it. arborare „a se înălţa drept ea un arbore" j|
1.	A înălţa pavilionul pe catargul unei nave sau un steag pe o clădire. 2. A înălţa catargele unei nave.
arborâdă, arborade, s.f. |j Din arbore ]| Ansamblul catargelor şi vergilor unei nave.
ârhore, arbori, s.m. jj Lat. arbor, ~is |j 1. Denumire generică dată plantelor lemnoase, înalte de peste 7 m, alcătuite dintr-o tulpină si o coroană ramificată; copac. O A. de cacao = arbore mult cuItLei în Africa şi în America de Sud, ale cărui seminţe sînt folosite în alimentaţie. A. de cafea = plantă lemnoasă înaltă de 4—5 m, cultivată în ţările Americii Latine, în Africa şi în Asia pentru seminţele sale folosite în alimentaţie şi în industria farmaceutică. A. de cauciuc = arbore originar din America de Sud, din care, prin crestături făcute în scoarţă, se extrage un suc, prin coagularea^căruia se obţine cauciucul brut. A. de chinchină = plantă din America de Sud, din scoarţa căreia se extrage chinina. A. de pîine v. pline. Arborele vieţii =■ arbore oriental cultivat în parcuri; tuia. A. genealogic v. genealogic. 2. Organ de maşină care, prin rotire (în jurul axei sale, transmite o mişcare. 8. Catarg.
arborescent, -ă, arborescenţi, -te, adj. || Din fr. arborescent, lat. arborescens, -ntis || (Despre plante) Care are înfăţişarea unui arbore; ramificat.
arboret, arboreturi, s.n. || Din lat. arboretum || Totalitatea arborilor de acelaşi soi care cresc pe o anumită porţiune de pădure.
arborîcol, -ă, arboricoli, -e, adj. || Din fr. arhoricole j| (Despre vietăţi) Care trăieşte în arbori.
arboricultură s.f. || Din fr. arboriculturc []
Disciplină care studiază cultura arborilor şi arbuştilor, în special a celor ornamentali şi fructiferi.
arbust, arbuşti, s.m. \\ Din fr. arbuste, lat. arbustum jj Plantă lemnoasă cu mai multe tulpini, ramificaţiile secundare neformînd o coroană distinctă.
are, (1, 4, 5) arcuri, (2. 3) arce, s.n. jj Lat. arcuş' || lo Armă primitivă folosită la aruncarea săgeţilor. 2, (Mat.) Porţiune dintr-o curbă (ex, arc'de cerc), ti. Element de rezistenţă al unei construcţii arcuite, care leagă între ele două ziduri, două coloane etc. Q Arc de triumf == construcţie monumentală-cu una sau trei arcade, ridicată în amintirea unui fapt însemnat. 4. (Tehn.) Resort elastic de oţel, folosit pentru amortizarea şocurilor, pentru exercitarea unei forţe elastice etc. 5. Arc electric = descărcare electrică îptre doi electrozi. G. Arc reflex = ansamblul elementelor nervoase cu ajutorul cărora se realizează reflexele.
arcadă, arcade, s.f. |] Din fr. arcade, it. arcata (( arco „arc"), jj 1. Element arhitectural format dintr-unul sau din mai multe arce şi din elementele care îl susţin. 2. Formaţie anatomică în formă de arc (ex. arcada ochiului).
areâsi, arcane, s.n. || Din tăt, ucr. arkan jj
1. Laţ pentru prinderea sau pentru priponirea vitelor. O Expr. A prinde cu arcanul — a lua şi a duce pe cineva cu forţa (în trecut, tinerii erau prinşi cu arcanul şi duşi cu forţa în armată).
2. (Art.) Dans popular românesc, asemănător cu sîrba.
arcaş, arcaşi, s.m. [j Din arc |j Oştean înarmat cu arc (!)•
arcatâră, ar caturi, s.f. || Din fr. arca ture II Element arhitectonic în relief pe im zid, alcătuit dintr-o succesiune de arcade mici, în general oarbe.
arcă, arce, s.f. || Din lat. arca j] (Rar) Corabie. O Arca lui Noe = corabia legendară a lui Noe; (fig.) îngrămădire de oameni şi de animale.
archebilză, archebuze, s.f. || Din fr. arquebuse |j Armă de foc din evul mediu, asemănătoare cu puşca.
arctic, -ă, arctici, -ce, adj. || Din fr. arctîquc, gr. arktikos (< arktos „urs" şi „Ursa Mare", constelaţie) || Situat ia Polul Nord sau în regiunea Polului Nord, O Regiune arctică = nume generic dat pământurilor- din cuprinsul sau din vecinătatea Oceanului Arctic, la N. de Cercul Polar nordic.
arcul, arcuiesc, vb. IV. Tranz. şi refl. ]] Din arc |] A (se) îndoi în formă de arc, a (se) încovoia.
arcuş, arcuşuri, s.n. |j Din arc |[ Vergea de lemn, între capetele căreia sînt întinse fire de păr de cal şi cu care se produc sunete, prin frecare, la instrumentele cu coarde.
ÀRGÏNT
<&r&e? ard, vb. III. I] Lat. ardere ]| 1. Intranz, (Despre foc) A fi aprins; (despre obiecte) a se ^mistui prin foc; (tranz.) a da foc, a băga în foc, .a consuma prin ardere. O Expr. A arde cu fierul roşu = a face (unui animal) un semn distinctiv cu un fier înroşit în foc; (fig.) a stigmatiza pe cineva. 2. Tranz. A strica o mîncare, expunînd-o prea mult acţiunii focului. 3. Tranz. À expune cărămida, ceramica etc. acţiunii focului, în procesul de fabricaţie. 4. Intranz. A da lumină, a lumina. S. Intranz. A răspîndi căldură mare, a dogori; (despre oameni) a avea febră. 6. Refl. A se frige (atingînd un obiect fierbinte). © (Fig. ; dam.) A se păcăli, a se înşela. 7. Intranz. A fi cyprins de un sentiment puternic. O Expr. A-i arde cuiva de ceva = a simţi o dorinţă arzătoare pentru ceva; a avea chef de ceva. |J Ferf. s. arsei, part. ars.
ardei, ardei, s.m. |j Din arde ü Plantă erbacee anuală cultivată pentru fructele ei, verzi sau roşii, întrebuinţate în alimentaţie.
' ardeiâ, ardeiez, vb. I. Tranz. jj Din ardei [] A condimenta o mîncare cu ardei iute.
ardelean, -ă, ardeleni, -e, adj., subst. H De la ,n. pr. Ardeal || 1. Adj., s.m. şi f. Transilvănean.
2.	S.f. art. Numele unui dans popular românesc răspîndit în Transilvania.
ardeleancă, ardelence, si. || Din ardelean || Transilvăneancă.
ardelcnésc, -eâscă, ardeleneşti, adj. jj Din ardelean ü Transilvănean.
' ardeleneşte adv. || Din ardelean |j Ca în Ardeal, în felul ardelenilor.
ardelenism, ardelenisme, s.n. jj Din ardelean || Cuvînt sau expresie caracteristică vorbirii ardelenilor.
ardent, -ă, ardenţi, -te, adj. || Din fr. ardent, lat. ardens, -tis (<( ardere „a arde44) || (Livr.) Pasionat, înfocat.
ârdere, arderi, si. 1. Faptul *de a (se) arde. ^ (Biol. ; la pl.) Proces de oxidare a substanţelor vii în cursul metabolismului.
ardezie, ar de zii, s.f. |j Din ii* ardesia jj Argilă sub formă de plăci, întărită în mod natural din cauza presiunii, întrebuinţată la acoperitul clădirilor.
ardoare s.f. jj Din fr. opdeur, lat. ardor (( ardere) || Înflăcărare, pasiune; rîvnă, zei.
- aJea! s*n* I! Fin germ. Areal |: Suprafaţă de raspîndire pe Pămînt a unei specii, a unui gen elc* de plante sau de animale; arie2 (8).
arenă, arene, s.f. .jj Din fr. arène, lat. arena »nisip (cu care se acoperea locul unde se desfăşu-pu reprezentaţiile de circ)44 |j 3» Spaţiul circti-ar dm mijlocul unui amfiteatru aulic, în care veau loc reprezentaţiile. @ Spaţiul din mijlocul nui Pţrc modern în care se desfăşoară repre-cntaţiîle. 2. Teren de sport, cu spaţiu (tribune) JJ № pentru spectatori. 8. (Fig.) Sferă, loc, do-nemu de desfăşurare a unei activităţi.
arenda, arendez, vb. Ï. Tranz. jj I)in arendă j| da sau a lua în arendă, arendaş, arendaşi, s.m. ||,Din arendă || Perii ?na.cai‘e ia un bun în arendă. Dind urâtul caru-Arendaşul satului (Pop.).	“
arendă, arenzi, s.f. j| Din rus., pol. arenda f] (In capitalism) 1. Folosire, exploatare a unui bun (teren agricol), în schimbul unei sume de bani. 2. Suma plătită proprietarului de către arendaş.
areolâr, -ă, areolari, -e, adj. [| Din fr. aréolaire ||
Care aparţine ariei2, privitor la arie.
arebiă, areole, s.f. j| Din fr. aréole, lat. areola (diminutivul lui area „arie44) jj Suprafaţă inelară colorată sau pigmentată în jurul unei formaţiuni anatomice sau a unei leziuni.
areo-métru, areometre, s.n. || Din fr. aréomètre; gr. araios „subţire44 -f metron „măsură44 || Instrument pentru măsurarea densităţii unui lichid sau a concentraţiei unei soluţii.
areopag, areopaguri, s.n. ]| Din fr. aréopage; cf. gr. Areiopagos, de la numele zeului Ares -f pagos „colină44 |; Organul suprem de judecată şi de control la vechii atenieni. © (Fig-) Adunare de savanţi şi de artişti renumiţi.
arest, aresturi, s.n. j| Din germ. Ar rest jj Deţinere, sub pază legală, a unei persoane private de libertate pe termen scurt. ® Locul deţinerii.
aresta, arestez, vb. I. Tranz. |j Din arest || A priva de libertate (un condamnat, învinuit sau inculpat), în temeiul unui mandat de arestare.
arestat, -ă, arestaţi, -te, adj., s.m. şi f. (Persoană) care se găseşte în stare de arest.
argat, -ă« argaţi, -te, s.m. şi f. jj Din bg. argat, ngr. argaiis j| Muncitor salariat, angajat să lucreze pe o moşie sau într-o întreprindere agricolă capitalistă.
argăseâlă, argăseli, s.f. || Din ar găsi || 1. Acţiunea de a argăsi. 2. Amestecul de substanţe folosit la argăsirea pieilor.
argăsi, ar găsesc, vb. IV. Tranz. ]| Din ngr. argazo jj A prelucra pieile şi blănurile cu anumite substanţe pentru a le face trainice, flexibile şi impermeabile.
argeâ, argele, s.f. jj Cuv. autohton || 1» Război de ţesut. 2. Scheletul de lemn al unei construcţii. © Bolta unei clădiri (mai ales, a unei biserici).
3.	Construcţie rudimentară în care se instalează vara războiul de ţesut.
argentan s.n. |j Din fr. argentan j| Varietate de alpaca2.
argentîfér, -ă, argentiferi, -e, adj. H Din fr. argentifère ; lat. argentum „argint44 -j- ferre „a purta'4 |! Care conţine argint.
argilă, argile, s.f. || Din fr. argile, lat. argilla || Rocă sedimentară alcătuită din silicaţi, resturi de organisme etc. şi care prin umezire devine plastică, fiind întrebuinţată în ceramică, la fabricarea materialelor refractare, în sculptură etc.
argiles, -oâsă, argiloşi, -oase, adj. || Din argilă|| Care conţine argilă.
argint, (1) s.n., (2) arginţi, s.m. (| Lat argentum H 1. Metal preţios, inoxidabil, maleabil si ductil, de culoare albă-cenusie, cu mare con-ductibiiitate electrică şi calorică; se utilizează pentru confecţionarea de podoabe, obiecte uzuale, instrumente medicale, la fabricarea oglinzilor; in fotografie etc. « Argint-viu — a) mercur
ARGINTA
1
84
h) om iute, plin de energie. 2. (Mai ales la pî.) Ban, para.
arginta, argintez, vb. I. Tranz. || Din argint || A acoperi un obiect cu un strat subţire de argint, pentru a-1 proteja contra agenţilor externi sau pentru a-i da un aspect mai frumos.
argintat, «ă, argintaţi, -te, adj. Acoperit cu un strat subţire de argint. • (Fig.) Cu aspect de argint.
argintărie, argintării, s.f. || Din argint || Obiecte din argint.	%	.
argintiu, -fe, argintii, adj. || Din argint |j De
-cuîoprea şi strălucirea argintului. ® (Fig.) (Despre voce, sunete) Cristalin, limpede.
arginţică, arginţqle, s.f Ü Din argint |] Mic arbust din familia rozaceelor, cu frunze verzi lucitoare pe partea superioară şi albe pe partea inferioară, cu flori mari, albe; în ţara noastră se tntîlneşte în zona alpină.
argon s.n. || Din fr. argon, gr. argos „inactiv44 |] Element chimic din familia gazelor rare, inert, incolor, care se găseşte în atmosferă şi se întrebuinţează la umplerea becurilor sau tuburilor electrice.
argonaut, argonauţi, s.m. || Din fr. argonaute j| (în mitologia greacă) Nume dat unor eroi care au călătorit din Tesalia, pe corabia Argo, spre ■Colchlda (în sudul Caucazului) ca să aducă „lina ■de auri4, 9 (Fig.) Navigator îndrăzneţ.
argotic, -k,'argotici,' -ce, adj. I! Din fr. argotique II Care aparţine argoului, de argou.
argou, argo uri, s.n. |! Din fr. argot Jj Limbaj ‘Convenţional al anumitor categorii sociale (mai ales răufăcători, vagabonzi) care folosesc cuvinte speciale sau cu sensuri deosebite, pentru a nu fi înţelese de restul societăţii.
argument, argumente, s.n. |]?Din fr. argument, lat. argumentum |j Raţionament, probă ■folosită pentru a dovedi sau pentru a respinge ceva.
argumenta, argumentez, vb. I. Tranz. || Din fr. argumenter |J A dovedi, a demonstra ceva cu argumente.
argumentaţie, argumentaţii, s.f. || Din fr. argumentation Şi Acţiunea de a argumenta; totalitatea argumentelor aduse pentru a dovedi ceva.
argus s.m. JjDin fr. argus, de la n. pr. mitologic Argus il Cffîvcu privirea ageră, pătrunzătoare; om care-^ăzeşte ceva cu străşnicie.
arihâic, -ă, arhaici, -ce, adj., s.n. || Din fr. archaïque, gr. archaios ^„vechi“ || 1. Adj. Care aparţine sau este caracteristic unor vremuri trecute; (despre cuvinte, expresii) foarte vechi.
2.	S.n. Cea mai veche eră din istoria geologică a Pământului.
arhaism, arhaisme, s.n. || Din fr. archaïsme [] Cu vînt sau expresie arhaică.
arhaizant, -ă, arhaizanţi, -te, adj. || Din fr. archaîsant jj (Despre cuvinte, stil) Care recurge la forme vechi, ieşite din uz; care are aspect arhaic.
airhinghel, arhangheli, s.m. || Din sl. ar han-gelü 11 (Bis.) Căpetenie a îngerilor.
arbegon, arhegoane, s.n. || Din fr. archégone; gr: archegonos „de origine“ || (Bot.) Organ femei
de reproducere, caracteristic pentru muşchi, ferigi, gimnosperme.
arheolog, arheologi, s.m. f| Din fr. archéologue || Specialist în arheologie.
arheologie s.f. || Din fr. archéologie ; gr. archaios „vechi44 + logos „studiu44 || Ramură a ştiinţei istorice care studiază trecutul omenirii pe baza interpretării vestigiilor materiale.
arheopterix s.m. fl, Din fr. archéoptéryx; gr. archaios „vechi“ + pteryx „pasăre44 || Pasăre fosilă cu caractere intermediare între reptile şi păsări.
arhetip, arhetipuri, s.n. [j Din fr. archétype |] Tip, model originar; manuscris original (după care se fac copii).
arhi-11 Din fr. archi-; gr. archein „a comanda441|
Element de compunere care serveşte la formarea unor substantive, cărora le dă sens de superioritate, şi a unor adjective cu sens superlativ.
arhicunoscut, -ă, arhicunoscuţi, -te, adj.
|| Arhi- -f cunoscut || Care este foarte cunoscut.
arhidiacon, arhidiaconi, s.m. || Din sl. arhi-dijakonü || (Bis.) Primul diacon de pe lîngă un episcop; p. ext. titlu onorific acordat diaconilor.
arliidiec^ză, arhidieceze, s.f. || După fr. archi-diocèse || Eparhie condusă de un arhiepiscop.
arhiduce, arhiduci, s.m. || După fr. archiduc || Titlu dat prinţilor din fosta casă domnitoare a Austriei.
arhiepiscop, arhiepiscopi, s.m. |] Din sl. arhi-episknpu || Titlu onorific dai unui episcop care coruiuce o eparhie importantă. ® Mitropolit.
arhiereu, arhierei, s.m. || Din sl. arhierei \\ Denumire generală pentru gradele superioare ale clerului.
ftfhierie, arhierii, s.f. j| Din ngr. arhiereia || Eparhie condusă de un arhiereu.
arhimandrit, arhimandriţi, s.m. || Din sl. arhi-mandritu j| Titlu dat stareţului unei mănăstiri mari.
arhimilionâr, ~ă, arhimilionari, -e, s.m. şi f.
|| După fr. archimillionnaire || Persoană foarte bogată (care posedă o avere de multe milioane).
arhipelag, arhipelaguri, s.n. || Din gr. arhi-pelagos || Grup de insule dintr-un ocean sau dintr-o mare.
arhiplin, -ă, arhiplini, -e, adj. f\ Arhi- -f- plin || Care este peste măsură de plin, foarte plin.
arhistrateg, arhistrategi, s.m. || După fr. archi-stratige, gr. archistraXegos || (în Grecia antică) Comandant suprem al armatei.
arhitect, -fi, arhitecţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. architecte, lat. architectus, gr. architekton „con-structor44 !| Specialist în arhitectură, în proiectarea şi construirea clădirilor.
arhitectonic, -ă, arhitectonici, -ce, adj., s f.
|| Din fr. architectonique, lat. architectonicus |]
1.	Adj. Care se referă la arhitectură, care aparţine arhitecturii. 2. S.f. îmbinare artistică a elementelor constitutive ale unei construcţii.
arhitectură s.f. || D in fr. architecture, lat. architectura || 1. Ştiinţa şi arta de a proiecta şi construi clădiri, complexe de clădiri şi ansam-
65
ARISTA
bluri. 2. Aspectul compoziţional, structura unei lucrări, unei opere.
arhitravă, arhitrave, s.f. || Din fr. architrave || Element de construcţie, constituind partea inferioară a antablamentului, care se sprijină direct pe capitelurile coloanelor sau pe abacă.
arhivar, arhivari, s.m. || Din arhivă || Funcţionar însărcinat cu clasarea şi cu păstrarea actelor şi documentelor unei arhive.
arhivă, arhive, s.f. || Din germ. Archiv, fr. archives || 1. Totalitatea actelor sau documentelor unei instituţii, unui oraş etc. care se referă ia activitatea acestora. 2. Instituţie sau serviciu care păstrează arhiva (f)>
arhivist, -ă/arhivişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. archiviste || Specialist în arhivistică.
arhivistică s.f. || Din arhivist || Ştiinţă auxiliară a istoriei, care are ca obiect conservarea şi studierea documentelor cu valoare istorică, organizarea arhivelor etc.
arhivdltă, arhivolte, s.f. || Din fr. archivolte || Mulară sau ansamblu de muluri la partea superioară a unei arcade, a unei uşi, a unei ferestre, a unui portal etc.
ârhon s.m. || Din ngr. arhon || Titlu de politeţe dat în trecut boierilor.
arhondaric, arhondarice, s.n. || Din ngr. arhon-dariki H Clădire sau aripă a unei clădiri într-o mănăstire, rezervată găzduirii oaspeţilor.
arhonte, arhonţi, s.m. || Din fr. archonte, lat. archon, -ontis || Titlu dat în Atena antică magis-straţilor supremi din conducerea republicii.
arian, -ă, arieni, -e, s.m. şi f., adj. || Din fr. aryen, de la Aryas, numele unui popor din antichitate || 1. S.m. şi f. (La pl.) Denumire dată în trecut popoarelor’ care vorbese limbi indo-euro-pene iar în prezent popoarelor indo-iraniene. • Denumire dată de rasiştii germani aşa-zisei rase superioare nordice (germanice). 2. Adj. Care se referă la arieni (o, care aparţine arienilor.
arianism s.n. || Din fr. aryanisme || Doctrină religioasă creştină, întemeiată în sec. 4 e.n. de preotul Arie, care nega identitatea de substanţă dintre Hristos şi Dumnezeu-tatăl. A fost declarată eretică de sinodul din Niceea (325).
ariceâlă, ariceli, s.f. || Dë la arici || 1. Boală la cai, rar la bovine, manifestată prin inflamarea pielii la chişiţă. 2. Boală a viţei de vie, care se manifestă prin apariţia unor umflături pe părţile lemnoase.
arici, arici, s.m. || Lat. ericius || Mamifer inseetivor cu botul ascuţit şi corpul gros, acoperit de ţepi. • A. de mare = (la pl.) clasă de echinoderme marine, cu corpul sferic, acoperit de ţepi; (şi la sg.) animal din această clasă.
arid, -ă, arizi, -de, adj. || Din fr. aride, lat. aridus || (Despre pămînt) Uscat, sterp.
ariditate s.f. || Din fr. aridité, lat. ariditas,--atis || Caracter climatic specific regiunilor cu climă continentală excesivă în care cantitatea precipitaţiilor este scăzută.
ârie1, arii, s.f. || Lat. area || 1. Teren amena-^ jat pentru treieratul cerealelor; arman. 2. Suprafaţă de teren sau platformă pe care se aşază că-
rămizile la uscat, se asamblează unele elemente de construcţie, se prepară betonul etc.	i
arie2, arii, s.f. || Din Jiat. area; cf. fr. aXre |J
1.	(Mat.) Măsură a unei* suprâfeţe închise de o figură geometrică plană. 2* Zonă de răspîndire a i unui fenomen, a unui fapt de limbă etc 8. (Biol ) Areal.
arie3,, arii, s.f. || Din it. aria || Compoziţie muzicală vocală (cu acompaniament de pian, de orchestră etc.) care face parte dintr-o operă, operetă, oratoriu etc. • Piesă instrumentală cu caracter cantabil.
arierat, -ă, arieraţi, -te, adj., s.m. şi f. || După fr arriéré ]| A. mintal = (individ) înapoiat mintal.
arierate s.f. pl. || După fr. arriéré || Obligaţii financiare aflate în restanţă; datorii băneşti restante.
arierhéc, arierhecuri, s.n. || Din fr. arrière-heç || Partea din aval a unei pile (picior), de pod, care împiedică formarea vîrtejurilor, uşurînd scurgerea apei.
ariergardă,' ariergărzi, s.f. || Din fr. arrière- f -garde || Unitate militară care se deplasează în urma forţelor principale, ca element de siguranţă.
arii s.m. || Din fr. aryle || (Chim.) Radical organic monovalent, obţinut prin îndepărtarea unui atom de^hidrogen din molecula unei hidrocarburi aromatice.
arimâre s.f. || După fr. arrimer || Repartizare şi fixare a încărcăturii la bordul unei nave sau al unei aeronave astfel încît să se obţină echilibrarea normală a acestora.
arin, arini, s.m. || Lat. *alninus (< alnus) || Nume dat unor specii de arbori sau arbuşti cu florile verzui-roşietice, grupate în amenţi, care cresc pe malurile rîurilor şi prin pădurile umede.
|| Şi: anin s.m.
arinîş, arinişuri, s.n. || Din arin || Pădurice de arini.
arioso s.n. || Din it. arioso || (Muz.) Fragment dintr-o operă, operetă, oratoriu etc., înrudit cu aria3 şi cu recitalul.
aripat, -ă, aripaţi, -te, adj. || Din aripă || înaripat. • (Despre fructe şi seminţe) Prevăzut cu un apendice în formă de aripă (e’x. la frasin).
aripă, aripi [Acc. şi aripă'], s.f. || Lat. alapa ||
1.	Organ al păsărilor; al unor insecte şi al unor mamifere, care serveşte la zbor. OExpr. A căpăta (sau a prinde) aripi = a începe să se descurce singur, a prinde puteri; a deveni independent. #(Fig.) Ocrotire. 2. (Iht.) înotătoare.
3. Organ de sustentaţie al unui avion. 4. Parte a unei construcţii, care se prezintă ca o prelungire laterală; fiecare dintre extremităţile unei clădiri. 5. (La unele jocuri sportive) Extremă.
6. (Fig.) Grupare extremă (dreaptă sau stîngă) a unei organizaţii, a unui partid. 7. (Milit.) Fiecare dintre părţile laterale ale unui front.
aripioară, aripioare, s.f. 1. Diminutiv al lui aripă. 2, (Iht.) înotătoare. 3. (Av.) Eleron.
aristă, ariste, s.f. || Din lat. arista |[ Ţeapă la unele graminee (ovăz, grîu).
5 — Dicţionar general al limbii române
ae
Şfjfjtgerât, -% aristocraţi, rte, s.m. şi T. || Din fr. aristocrate || Persoana care aparţine aristocraţiei. • (Adjectival^ Aristocratic.
aristocratic, -ă, aristoeratici, -ce, adj. || Din fr. aristocratique || Care aparţine aristocraţiei, privitor ia aristocraţie.
aristocraţie, aristocraţii, s.f. || Din fr. aristocraţie; gr. aristos „cel mai bun“ -f kratein „a comanda-4 II Pătură soeială privilegiată, datorită situaţiei sale economice şi originii sociale. O 4 muncitorească = denumire dată unei pături puţin numeroase din rîndul clasei muncitoare, apărută în unele ţări capitaliste, căreia burghezia îi apordă unele avantaje materiale în scopul diminuării luptei revoluţionare a proletariatului.
aritmetic, -ă, aritmetici, -ce, s.f., adj. || Din fr. arithmétique, lat.* arithmeticus || 1. S.f. Ramură a matematicii care studiază proprietăţile numerelor si operaţiile ce se pot efectua cu ele.
2.	Adj. Cari se referă la aritmetică (1).
aritmie, -ă, aritmici, -ce, adj. || Din fr. arythmique || Care este lipsit de ritm regulat.
. aritmie s.f. || Din fr. arythmie; gr. a „fără44 -j-rhythmos „ritm44 || (Med.) Dereglare a ritmului normal al contracţiilor inimii.
aritmogrâf,	aritmografe, s.n. ||	Din	fr. arith-
mographe;	gr.	arithmos „număr44	-f-	graphein	„a
scrie44 || Aritmometru înregistrator.
aritmométru, aritmometre, s.n. || Din fr. arith-momètre; gr. arithmos „număr44 -f- metron „măsură4' || Aparat cu care se efectuează operaţii aritmetice elementare, folosit în special în geodezie.
arivism s.n. || Din fr. arrivisme || Comportare de arivist,	dorinţă de parvenire.
arivist*	-ă,	arivişti, -ste, s.m.	şi	f.	|| Din	fr.
arriviste (< arriver „a ajunge, a parveni44) || Persoană care caută să parvină prin orice mijloace.
arlechin, (1) arlechini, s.m., (2) arlechine, s.n. |] Din it. arleccfiino, fr. arlequin || 1. S.m. Personaj comic din vechea comedie italiană, înfăţişat într-o costumaţie pestriţă, de un colorit foarte viu. 2. S.n, Fiecare dintre extremităţile laterale, din faţă, ale unei scene.
arma, armez, vb. I. Tranz. ||Lin lat. armare ?îa înarma44 şi ^echipa44, fr. armer, it. armare. Cu sensul originar j&fost folosit pînă prin sec. XIX, alături de întremna şi înarma, de acesta fiind apoi (înlocuit defini^y J| 1. A aşeza şi a fixa armătura unui element de construcţie, a unei galerii de mină eţc. pentru a le mări rezistenţa, 2. A manipula mecanismul de aprindere al unei arme de foc, în vederea acţionării percutorului. 3. A echipa o navă cu cele necesare navigaţiei, am-bardnd personalul, materialele, proviziile etc.
armainént, armamente, s.n. || Din lat. armament um, fr. armement; pentru sensul 2, cf. şi lat. pl. armamenţa „cele necesare unei nave44 ||
1.	Totalitatea mijloacelor tehnice de luptă ale unei unităţi militare, ale unei categorii de trupe, ale unui mijloc de navigaţie etc. ; arme. 2. Complex al unei ambarcaţii gata de plecare, format din echipaj, materiale, provizii etc.
amantf, s-n. IJDin te, fmmm, bg.ÿ ser. (h)arman || (Reg.) Loc (pe cîrnp) unde se adună şi se treieră cerealele, avînd uneori mai multe ariP; p. reştr, arie1 o).
armâş, armaşi, s.m. || Din armă || (înv.) Dregător domnesc în Ţara Românească şi în Moldova, cu sarcini administrative şi judiciare (paza temniţelor, aducerea la îndeplinire a pedepselor capitale etc.).
armât* -ă, armaţi, -te, adj. 1. înarmat.
2. (Despre conflicte) însoţit de acţiuni militare.
3. Prevăzut cu armătură. O Beton a. ■= beton' în masa căruia se înglobează bare de oţel care îi dau o mai mare rezistenţă.
armată, armate, s.f. || Din it. armata; cf. fr. armée || 1. Totalitatea forţelor militare ale unui stat; (înv.) oaste, armie. O Expr. A face armata = a executa serviciul militar, e Mare unitate operativă, alcătuită din mai multe unităţi tactice : p. ext. unitate militară, în general. 2. (Fig.) Colectivitate care acţionează în vederea unui (scop comun.
; armator, armatori, s.m. || Din fr. armateur, it. armatore, lat. armator |] Persoană care echipează şi exploatează o navă; proprietar de nave. Ajunsese... armator, avînd patru vapoare (Bart).
armă, arme, s.f. || Lat. arma || 1. Unealtă sau maşină care serveşte la atac sau la apărare, la vînat, în unele probe sportive etc. O A. de foc = armă care foloseşte pulbere explozivă pentru aruncarea proiectilelor. A. albă = armă destinată luptei corp la corp (ex. baioneta). A. de nimicire în masă = armă nucleară, armă chimică etc. O Expr. A fi sub arme = a face serviciul militar. A depune armele = a se declara învins; (fig.) a ceda. 2. Categorie de trupe specializate şi dotate pentru un anumit fel de luptă.
3.	(Fig.) Mijloc de luptă pe planul ideilor.
armăsar, armăsari, s.m. || Lat. (equus) ad-missorius „(cal) de prăsilă44 || Cal mascul necastrat, folosit ca reproducător.
armăşel, armăşei, s.m. || Din armaş fj (înv.) Slujbaş, subaltern al armaşului.
armătură, armături, s.f. || Din fr. armature, lat. armatura (modifidat după armă) || 1. Totalitatea aparatelor de control, de comandă etc. ale unei instalaţii, ale unei maşini etc. 2. Ansamblul elementelor de susţinere a unei lucrări miniere subterane. 3* Totalitatea barelor şi sîr-melor de oţel din interiorul elementelor de construcţie din beton. 4. îmbrăcăminte metalică de protecţie a unui cablu electric. 5. Fiecare dintre conductoarele unui condensator electric, armăn, -ă adj. y. aromân, armean, -ă, armeni, -e, s.m. şi f., adj. || Din si. armëninü || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia constituită ca naţiune în cadrul R.S.S. Armenia. 2. Adj. Privitor la Armenia sau la populaţia ei; (substantivat, f.) limbă indo-europeană vorbită de armeni.
armeâncă, armence, s.f. || Din armean [) Femeie care face parte din populaţia armeană.
armenesc, -eâscă, armeneşti, adj. f| Din armean || Armean (2).
7
armen^şte adv. || Din armean || Ca armenii; limba armeană.
*1; armie s.f. (înv.) || Din rus. armija || Oaste, armată. Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri... Iar în urma lor se-ntinde falnic armia * română (Eminescu).
arminden, armindeni, s.m. || Cf. si. Jeremiinu-dini „ziua sfîntului Ieremia44 || Numele popular : al zilei de 1 mai; sărbătoare populară de primă-v vară, ţinută de obicei, la această dată. • Pom sau crengi verzi care se pun la poarta sau la ferestrele caselor în ziua de 1 mai.
armistiţiu, armistiţii, s.n. || După fr. armis-tice ({lat. armistitium, format din arma şi sistere „a înceta“) || încetare temporară a ostilităţilor militare, printr-un acord intervenit între părţile beligerante.
armoârii s.f. pl. |] Din fr. armoiries (<v. fr. armoier „a decora cu arme heraldice44) || Blazon.
armonic, -ă, armonici, -ce, adj., s.f. || Din fr. harmonique, lat. harmonicus, gr. harmonikos ||
1.	Adj. Bazat pe principiile armoniei; armonios.
. 2. S.f. Vibraţie (oscilaţie) care însoţeşte o altă , vibraţie de aceeaşi natură, considerată fundamentală.
V armonică, armonici, s.f. |] Din germ. Harmo-nika, it. armonica || Instrument muzical porta-/ >,tiv, asemănător acordeonului dar de dimensiuni mai mici şi acţionat prin butoane în loc de clape.
armonie, armonii, s.f. |]Din fr. harmonie, lat. harmonia (| 1. Concordanţă, potrivire, acord între părţile unui întreg. • Bună înţelegere în ; relaţiile dintre oameni. 2. (Muz.) îmbinare melodioasă a mai multor sunete; parte a teoriei muzicii care studiază acordurile. 8. (Lingv.) A. vocalica = fenomen fonetic caracteristic unor limbi, v care constă în potrivirea de timbru a vocalelor * dintr-un cuvînt.
armonios, -oâsă, armonioşi, -oase, adj. || Din fr. harmonieux, it. armonioso || Care are armonie, y care se caracterizează prin armonie. Numele... m-a lovit armonios şi plăcut (Sadoveanu).
armoniu, armonii, s.n. || Din fr. harmonium, germ. Harmonium || instrument muzical cu claviatură, asemănător cu orga, avînd însă dame
> metalice în loc de ţevi.
armoniza, armonizez, vb. I. || Din fr. harmo -
> niser || 1. Tranz. şi refl. A face să fie sau a deveni armonios; a (se) potrivi. 2. Tranz. A compune
, acompaniamentul la o melodie.
‘ armură, armuri, s.f. || Din fr. armure || 1. îmbrăcăminte metalică pentru protecţia războinicilor din antichitate şi din evul mediu. 2. (Muz.)
; Totalitatea semnelor de alteraţie puse la începutul unui portativ, care indică tonalitatea lucrării muzicale.
armurier, armurieri, s.m. || Din fr. armurier [| Persoană care fabrică, repară sau vinde arme.
arnăut, arnăuţi, s.m. || Din tc. Arnavut (bugday] || (în evul mediu) Ostaş mercenar (îmbrăcat în costum naţional albanez) angajat în garda domnească.
ârnică s.f. || Din lat., fr. amica, germ. Arnika || Plantă erbacee medicinală din familia compozitelor, cu flori galbene-portocalii şi cu fructe
achene negricioase; creşte în regiunile sub-alpine. || Ace. şi: amică.
arniels.n. || Gf. ser. jareniea || Fire de bumbac răsucite, vopsite în diferite culori, cu care se fac înflorituri pe cămăşi, pe ştergare etc.
arogă, arog, vb. I. Tranz. || Din fr. arroger (s’), lat. arrogare || A-şi atribui, cu de la sine putere, o calitate, un drept.
arogant, -ă, aroganţi, -te, adj. (Şi substantivat) || Din fr. arrogant, lat. arrogans, -ntis || Care se poartă cu aroganţă.
aroganţă s.f. || Din fr. arrogance, lat. arro-gantia || Purtare sfidătoare, obraznică; mîndrie dispreţuitoare.
aromat1, aromate, s.n. || Din fr. aromate, lat. ardmatum || Mirodenie. Câţuia... în care ardeau aromate (Sadoveanu).
aromat2, -ă, aromaţi, -te, adj. || Din aromă i| Care are aromă.	,	j
aromatic, -ă, aromatici, -ce, adj. || Din fr. aro-matique, lat. aromaticus || Care răspîndeşte aromă.
aromatizâ, aromatizez, vb. I. Tranz. || Din fr. ar\>matiser, lat. aromatizare || A da unei substanţe un miros sau un gust plăcut, cu ajutorul aromatelor.
aromatizare s.f. 1. Acţiunea de a aromatiza. 2. Procedeu chimic de obţinere a hidrocarburilor aromatice din hidrocarburi nearomatice, cu ajutorul unor reacţii.
aromă, arome, s.f. || Din fr. arome, lat.? gr. aroma || Miros (şi gust) plăcut al anumitor substanţe (comestibile).
aromân, -ă, aromâni, -e, s.m. şi f., adj. || Lat. romanus || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia românească din sudul Peninsulei Balcânice. 2. Adj. Care se referă la aromâni (1); (substantivat, f.) dialect al limbii aromâne, vorbit de aromâni (1). || Şi: armân, -ă, s.m. şi f., adj.
aromâncă, aromânce, s.f. || Din aromân\\ Femeie care face parte din populaţia aromână.
aromânesc, -eâscă, aromâneşti, adj. || Din aromân || Care se referă la aromâni, aromân (2).
aromi, aromesc, vb. IV. Intranz. || Probabil . de la aromă, sensul originar al verbului fiind „a afuma pe cineva cu mirodenii44 || A fi cuprins de un somn uşor; a dormita.
arondare, arondări, s.f. || Din fr. arrondir (< rond) || Comasare teritorial-administrativă a unor unităţi agricole în scopul concentrării şi organizării raţionale a producţiei şi a muncii.
arpacâş s.n. || Din magh. ărpakdsa || Produs alimentar obţinut prin decorticarea boabelor de grîUj de orz sau de mei.
arpagic s.n. || Din tc. arpacik [.sogani], bg. arpadzik || Ceapă mică, obţinută din sămînţă şi care răsădită, dă ceapă obişnuită.
arpegiu, arpegii, s.n. || Din it. arpeggio || (Muz.) Executarea succesivă a sunetelor unui acord.
arpentâj s.n. || Din fr. arpentage || (Topogr.) Tehnica măsurării ariilor parcelelor de teren.
ars, -ă, arşi, -se, adj. || Din arde || 1. Mistuit, distrus, de foc; stricat, descompus (fiind expus
5*
ARSEN
68
prea mult acţiunii focului); degradat în urma unui tratament termic. 2. Expus acţiunii focului în anumit scop: cărămidă arsă. 3. înnegrit de foc, de fum; (aespre oameni) înnegrit, pîrlit de soare. 4. (Fig. ; despre inimă, suflet) Zdrobit, distrus.
arsén s.n. || Din germ. Arsen || Element chimic semimetalic ai cărui compuşi sînt fdlosiţi în medicină şi ca raticid.
arsenal, arsenale, s.n. || Din fr. arsenal, it. arsenale || întreprindere în care se repară sau se fabrică şi se depozitează armament.
arsenic s.n. || Din fr. arsenic, lat. arsenicus, gr. arsenikon || (Chim.) Pulbere fină, albă, toxică, folosită ca raticid; (pop.) şoricioaică. • (Adjectival) Acid a. = acid al arsenului, care se prezintă sub formă de cristale albe, solubile în apă; este folosit în sinteze de laborator.
arsură, arsuri, s.f. || Lat. arsura || 1. Rană produsă de foc, de căldură, de un agent chimic etc. 2. Senzaţie de usturime cauzată de o boală, de sete etc.
arşic, arşice, s.n. |] Din tc. aşik „oscior” |[ Os al articulaţiei genunchiului, la miei şi la capre. • (La pl.) Joc de copii, la care se folosesc aceste oase.
arşiţă, arşiţe, s.f. ||sLat. arsicia || 1. Căldură mare a soarelui, zăduf. 2. (Pop.) Temperatură ridicată a corpului, febră.
artă, arte, s.f. || Din fr. art, lat. ars, artis ||
1.	Formă a activităţii umane care are drept scop producerea unor valori estetice, folosind mijloace cu caracter specific^ totalitatea operelor care aparţin acestei activităţi. O A. populară = ansamblul creaţiilor artistice realizate de popor. A. poetică v. poetic (3, 4). Arte plastice v. plastic (2). 2. Îndemînare într-o activitate; îndeletnicire care cere pricepere şi anumite cunoştinţe. O Arte grafice v. grafic (3), 3. A. militară = parte a ştiinţei militare care studiază teoria şi practica pregătirii şi ducerii acţiunilor de luptă.
arteră, artere, s.f. || Din fr. artère, lat„ gr. arteria || 1. Vas sangvin care transportă sîngele de la inimă la organe şi ţesuturi. 2. Cale importantă de comunicaţie. 3. Conductă principală, prin care se transportă apa spre locul de consum ; linie electrică principala à unei reţele de distribuţie.
arterial, -ă, şrterialii -e, adj. || Din fr. artériel || Referitor la IJjjgte re; care circulă prin artere.
arteriografie, ârterio grafii, s.f. || Din fr. artériographie; gr. art&ja „arteră” -j- graphe „descriere” ||;(Med.) Radiografie a unei artere, după injectarea unei substanţe de contrast.
arteriolă, arteriole, s.f. || Din fr. artériole || Ramificaţie subţire a unei artere.
arterioscleroză s.f. || Din fr. artériosclérose; gr. arteria „arteră” -f- sklerosis „întărire” || Boală caracterizată prin îngroşarea şi pierderea elasticităţii pereţilor arterelor.*
arterită, arterite, s.f. || Din fr. artérite || Boală care constă în inflamaţia peretelui arterial, putînd* fi provocată de cauze multiple.
arteziân, -ă, arteziene, adj., s.f. |) Din fr. artésien, de la numele provinciei franceze Artois,
cu -numeroase izvoare ţîşnitoare || (Izvor sau fîntînă) din care apa ţîşneşte cu presiune.
articol, articole, s.nt |j Din lat. articulus, it. articolo, fr. article || 1. Expunere scrisă, într-o publicaţie periodică, pe. o temă politică, economică, ştiinţifică etc. O A. de fond — articol de ziar, de revistă etc., în care se tratează o problemă importantă de actualitate. 2. Diviziune într-un act normativ (lege, decret), marcată rintr-un număr de ordine. 3. Diviziune într-un uget sau plan financiar. 4. Obiect de comerţ.
5.	Parte de vorbire flexibilă care se alătură unui substantiv (sau unui echivalent al lui) pentru a individualiza obiectul desemnat de acesta.
articula, articulez, vb. I. ii Din fr. articuler, lat. articulare || 1. Tranz. A pronunţa un sunet, un cuvînt, cu ajutorul organelor de vorbire. 2. Tranz. A adăuga un articol unui substantiv (sau unui echivalent al lui). 3. Refl. (Despre oase, elemente ale unui sistem tehnic etc.) A se lega prin articulaţii.
articular, -ă, articulari, -e^/adj. || Din fr. arti-culaire, lat. articularis || Care se referă la articulaţiile corpului.
articulatoriu, -ie, articulatorii, adj. || Gf. fr. articulatoire ]] Care se referă la articularea sunetelor vorbirii.
articulaţie, articulaţii, s.f. || Din fr. articula-tion, lat. articulatio || 1. (Anat.) Legătură existentă între două sau mai multe oase; locul acestei legături. • Legătură mobilă a segmentelor la artropode. 2. (Tehn.) Legătură între două sau mai multe corpuri solide, care permite mişcarea relativă a acestora.
artificial, -ă, artificiali, -e, adj. || Din fr. artificiel, lat. artificialis || 1. Gare imită un produs al naturii: flori artificiale. 2. Făcut după criterii subiective, arbitrare. 3. (Şi adverbial) Nesincer, prefăcut.
artificialitate s.f. |J Din artificial || Caracterul a ceea ce este artificial; lipsă de naturaleţe.
artificier, artificieri, s.m. || Din fr. artificier || Specialist în manipularea explozivilor, muniţiilor, a rachetelor de semnalizare, în producerea exploziilor în găurile de mină.
artificios, -oâsă, artificioşi, -oase, adj. || Din lat. artificiosus „meşteşugit”, fr. artificieux || Lipsit de naturaleţe, artificial.
artificiu, artificii, s.n. || Din fr. artifice, lat. artificium || 1. Procedeu ingenios folosit pentru a împodobi sau a modifica, a da un alt aspect; unui lucru. 2. (Mat.) A. de calcul .= procedeu folosit pentru a rezolva o problemă pe o cale scurtă, ingenioasă. 3. (La pl.) Amestec de substanţe chimice şi carburanţi folosit la semnalizări luminoase, pentru a produce efecte de lumină şi culori etc.
artilerie, artilerii, s.f. || Din rus. artilerija, fr. artillerie || Ansamblu de mijloace de luptă (tunuri, Obuziere, aruncătoare de mine) cu care se aruncă proiectile grele la distanţă, m Partea armatei care foloseşte astfăl de mijloace de luptă.
artilerîst, artilerişti, s.m. || Din rus. artillerist, germ. Artillerist || Militar dintr-o unitate de artilerie.
69
asasinat
artimrîn, artimoane, s.n. || Din fr. artimon; lat. artemo, -onis, gr. artemon |j Catargul dinspre pupa navei cu trei catarge.
artiodactil, artiodactile, s.n. |j Din fr. artio-dactyle; gr. artios „cu soţ“ + daktylos „deget44 || (La pi.) Ordin de mamifere erbivore mari, avînd la fiecare picior un număr egal de degete; (şi la sg.) animal din acest ordin (ex. boul, porcul, hipopotamul); paricopitat,
artist, -ă, artişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. artiste || Persoană care' lucrează în mod creator într-un domeniu al artei; p. restr. actor. © Persoană foarte iscusită într-o îndeletnicire.
artistic, -ă, artistici, -ce, adj. || Din fr. artistique ii Care se referă la artă, care aparţine artei; (şi adverbial) executat cu artă.
artizan, artizani, s.m. || Din fr. artisan |( Persoană care execută produse de artizanat.
artizanal, -ă, artizanali, -e, adj. |] Din fr. artisanal || Care se referă la artizani sau la artizanat, artizanat, artizanate, s.n. |] Din fr. artisanat ||
1. Meşteşug practicat cu artă. © Produse de a. = obiecte lucrate artistic de meşteşugari (ţesături, covoare, obiecte de lemn sculptat etc.).
2. Magazin în care se vînd produse de artizanat.
artrită, artrite, s.f. |] Din fr. arthrite; lat. arthritis „gută44 ; gr. arthritis ( ( arthron „articulaţie^) || Proces inflamator al unei articulaţii, avînd cauze variate (reumatism, infecţii, traumatisme).
artritie, -ă, artritici, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr. arthritique || 1. Adj. Care este cauzat de artrită, caracteristic artritei. 2. S.m. şi.f. Persoană care suferă de artrită.
artritlsm s.n. || Din fr. arthritisme || Predispoziţie constituţională la unele boli articulare şi de nutriţie.
artropod, artropode, s.n. J] Din fr. arthropode, gr. arthron „articulaţie44 -j~ pous, podos „picior“ || (La pi.) încrengătură de animale nevertebrate, cu corpul şi membrele formate din segmente articulate şi schelet extern chitinos; (şi la sg.) animal din această încrengătură (ex. racul, furnica, păianjenul, cărăbuşul).
artroză, artroze, s.f. || Din fr. arthrose |j Boală articulară reumatică, cu evoluţie crohică, caracterizată prin deformarea extremităţilor osoase.
arţâg, arţaguri;, s.n. j| Din magii, harcag |j (Pop.) Pornire spre ceartă.
arţar, arţari, s.m. Denumire generică pentru arborii şi arbuştii din familia aceraceelor, din care fac parte paltinul, jugastrul etc. ; au lemnul alb şi rezistent.
arţăgds, -oâsă, arţăgosi, -oase, adj. || Din arţag || Certăreţ, dispus spre ceartă.
arunca, arünc, vb. I. || Lat. eruncare „a smulge (buruieni), a plivi“ || 1. Tranz. A face (printr-o mişcare violentă) ca ceva să ajungă la o distanţă oarecare. Q Expr. A arunca ceva în aer = a distruge cu ajutorul unui exploziv. • A scoate, a emite, a azvîrli. 2. Tranz. A îndepărta ceva rău sau nefolositor, a lepăda. 8. In tranz. A dă cu ceva în cineva. 4. Refl .-A se repezi, a se ăvînta. S-aruncă furtunatic spre rob (Cosbuc).
aruncare, aruncări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) arunca. 2. (Sport; mai ales la pl.) Probă atletică constînd din azvîrlire la distanţă a greutăţii, a discului, a suliţei etc. • Procedeu tehnic de azvîrlire a obiectului de joc (a mingii) la baschet, handbal etc.
aruncător, -oare, aruncători, -oare, subst.
|| Din arunca || 1. S.m. şi f. Sportiv specializat în aruncarea discului, greutăţii, suliţei etc.
2.	S.n. A. de mine — gură de foc cu ţeava neghintuită cu care se aruncă mine la distanţă.
A.	de flăcări = armă cu care se proiectează un jet de flăcări la o anumită distanţă.
aruncătură, aruncături, s.f. || Din arunca || Acţiunea de a arunca. O Expr. La o aruncătură de băţ — foarte aproape. Dintr-o aruncătură de ochi = dintr-o privire, dintr-o dată, repede.
arvună, arvune, s.f. || Din ngr. arravonas |j (Pop.) Acont (servind drept garanţie pentru respectarea unei 'învoieli, a unui contract).
arz, arzuri, s.n. || Din tc. arz || (înv.) Plîn-gere, jalbă, reclamaţie adresată Porţii Otomane de către domnii sau boierii din Ţara Românească şi din Moldova.
arzător, -oare, arzători, -oare, adj., s.n. (| Din arde || 1. Adj. Care arde; fierbinte. 2. Adj. (Fig.) Puternic, intens; care‘ cere o soluţie imediată, urgent: problemă arzătoare. 8. S.n. Dispozitiv care serveşte la amestecarea unui combustibil cu o parte din aerul necesar arderii, în scopul producerii căldurii.
as, aşi, s.m. || Din fr. as || 1. Carte de joc avînd cea mai mare valoare între cărţile de aceeaşi culoare; birlic. 2. (Fig.) Persoană care se distinge în mod deosebit într-un domeniu oarecare.	.	* ;
asâlt, asalturi, s.n. || Din it. assalto; lat. ad „îau -f saltus „salt44 || (Milit.) Atac decisiv asupra unei cetăţi, unei localităţi, unei poziţii fortificate.
asalta, asaltez, vb. I. Tranz. |] Din it. assal-tare |i A da un asalt. © (Fig.) A copleşi pe cineva cu cereri, cu rugăminţi.
. asambla, asamblez, vb. I. Tranz. || Din fr. assembler || A reuni, într-un sistem tehnic, elementele componente.
asamblare, asamblări, s.f. Acţiunea de e asambla, de a reuni elementele componente ale unui sistem.
asana, asanez, vb. I. Tranz. || După fr. assai-nir; cf. lat. sanare „a vindeca44 ji A înlătura surplusul de apă dintr-o regiune (în scopuri economice, sanitare, estetice etc.).
asanare, asanări, s.f. Acţiunea de a asana; (la pl.) lucrări hidrotehnice executate pentru înlăturarea apelor în exces dintr-o regiune.
asasin, -ă, asasini, -e, s.m. şi f. || Din fr. assassin, it. assassino; cf. ar. hassasîn, sectă care bea haşiş || Persoană care săvîrşeşte un asasinat; ucigaş.
asasina, asasinez, vb. I. Tranz. |] Din fr. assassiner || A omorî, a ucide cu premeditare.
asasinat, asasinate, s.n. || Din fr. assassinat || Omor cu premeditare.
ASCARID
70
ascarîd, ascarizi, s.m. || Din fr. ascaride, Iat. ascarida, gr. askaris || Nume dat unor viermi paraziţi; limbric.
ascaridioză, ascaridioze, s.f. fj Din fr. ascari-diose; gr. askaris „limbric44 || Boală parazitară, mai frecventă la copii, determinată de infestarea cu paraziţi.
âseă, asce, s.f. || Din fr. asque, gr. askos „burduf14 |] (Bot.) Celulă în care se formează sporii la unele ciuperci.
ascendent, -ă, ascendenţi, -te, adj., subst. || Din fr. ascendant, lat. ascendens, -wbs || 1. Adj. Care urcă; (fig.) care se dezvoltă, care progresează. O Linie ascendentă — linie genealogică ce urcă de la copii la părinţi, Ia bunici etc. 2. S.m. şi f. Rudă în linie dreaptă dintr-o generaţie anterioară. 8. S.n. Autoritate (morală) asupra cuiva.
ascenddnţă, ascendenţe, s.f. |[ Din fr. ascendance || Linie de rudenie ascendentă.
ascensiune, ascensiuni, s.f. || Din fr. ascension, lat. ascensio, -0/us	ascendere „a se urca44) ||
1.	Mişcare de jos în sus a unui mobil; înălţare în atmosferă. 2. Urcare pe un munte. 8. (Fig.) Dezvoltare, creştere. 4. (Fig.) Ridicare, promovare în ierarhia profesională, socială, politică.
ascensor, ascensoare, s.n. || Din fr. ascenseur || Instalaţie cu ajutorul căreia se transportă pe verticală persoane sau materiale în clădirile cu mai multe etaje; este constituită dintr-o platformă sau o cabină trasă de cabluri.
ascet, -ă, asceţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. ascète |[ Pustnic, sihastru; (fig.) persoană care îşi impune o viaţă austeră.
ascetism s.n. || Din fr. ascétisme || Doctrină etică sau religioasă care preconizează renunţarea la plăceri şi restrîngerea ia strictul necesar al satisfacerii trebuinţelor materiale; viaţă'austeră şi retrasă pe care şi-o impune cineva.
asceză s.f. || Din fr. ascèse, gr. askesis „meditaţie44 || 1. Ascetism. 2. Ansamblu de exerciţii fizice şi spirituale, considerate purificatoare, practicate de unii călugări.
ascidie, ascidii, s.f. || Din fr. ascidie; gr. aski-dion „săculeţ44 || (La pl.) Clasă de animale marine inferioare cu corpul în formă de sac, care trăiesc fixate pe stînci; (şi la sg.) animal din această clasă.
ascomicéte s.f. pl. || Din fr. ascomycètes; gr. askos „burduf44 -f mykes „ciupercă44 || Clasă de ciuperci car% se’ înmulţesc prin spori formaţi în ască; unele specii sînt folositoare (ex. zbîrcio-gul, drojdia de bere), iar altele dăunătoare.
ascorbic adj. [| Din fr. ascorbique || Acid a. = vitamina C.
asculta, ascult, vb. I. Tranz. || Lat. ascultare (din auscultare) || 1. A-şi încorda auzul pentru a percepe vorbe, sunete’ zgomote; a fi atent la ceea ce se spune sau se cîntă. 2. A examina oral un elev. ® A audia un martor într-un proces. 8o A împlini o dorinţă, o rugăminte a cuiva. ® A se conforma unui sfat sau unui ordin; a lua în consideraţie cele spuse de cineva.
ascultare, ascultări, s.f. Faptul de a asculta. O Expr. A fi sub ascultarea cuiva = a fi sub autoritatea sau în slujba cuiva.
ascultător, -oâre, ascultători, -oare, adj., s.m. şi f. || Din asculta || 1. Adj. Care se supune unui sfat, unui îndemn, unui ordin. 2. S.m. şi f. (Mai ales la pl.) Persoană care ascultă o povestire, o conferinţă, care audiază un concert etc.
ascunde, ascünd, vb. III. || Lat. abscondere ||
1.	Tranz. şi refl. A (se) sustrage vederii. 2. Tranz. (Fig.) A tăinui o faptă, un gînd, a face să nu fie cunoscut sau înţeles de alţii.
ascûns1 s.n. || Din ascunde || Faptul de a (se) ascunde. O Pe a. = în taină, pe furiş.
ascuns2, -ă, ascunşi, -se, adj. || Din ascunde || Nedescoperit, nedezvăluit. O Om a. — om care nu-şi dă pe faţă gîndurile sau faptele. • (Despre fapte, gînduri, intenţii) Care nu este dezvăluit nimănui.
ascunzătoare, ascunzători, s.f. II Din ascunde j| Loc în care se poate ascunde cineva sau ceva.
ascunziş, ascunzişuri, s.n. || Din ascunde || Loc tainic, ferit: (fig.) taină, secret. O Cu ascunzişuri = fără sinceritate.
ascuţi, ascut, vb. IY. || Sînt presupuse la origine două verbe lat.: *acutiare (( aculus „ascuţit44), din care există corespondente în it., fr., sp., port., şi *excotire (( cos9 cotis „cute44) |î
1.	Tranz. A face să devină mai ascuţit; a face vîrf unui obiect. 2. Tranz. şi ref. (Fig.) A (se) face mai ager, mai pătrunzător, m Refl. A se intensifica, a se inieţi.
ascuţime s.f. || Din ascuţi || Agerim© a minţii, perspicacitate, pătrundere.
ascuţiş, ascuţişuri, s.n. || Din ascuţi || Tăiş sau vîrf ascuţit al unui obiect.
ascuţit, -ă, ascuţiţi, -te, adj. 1* Cu muchie tăioasă sau cu vîrf. 2. (Fig.) Viu, pătrunzător: minte ascuţită. ® înverşunat, aprig:	(despre
simţuri) foarte dezvoltat; (despre sunete) strident. Ş. (Mat.) Unghi a. = unghi mai mic de 90°. 4. Accent a. = accent în formă de bară oblică plasat deasupra unei vocale pentru a-i indica timbrul, durata sau rostirea ei mai apăsată.
ascuţitoare, ascuţitori, s.f. || Din etscuţi |[ Ustensilă, aparat sau maşină cu care se ascut unele obiecte, creioane etc.
aseară adv. || A3 -j- seară || în seara zilei precedente.
asecâre, asecări, s.f. || Din fr. assécher, lat, as sicar e ( < siccare ,,a seca44) |J îndepărtare a apelor de infiltraţie dintr-un teren, dintr-o masă de roci. ■
asediâ, asediez, vb. I. Tranz. | Din it. asse-diare || A supune unui asediu.
asediator, -oâre, asediatori, -oare, adj., s’.rr. [| Din asedia || (Armată) care asediază.
asediu, asedii, s.n. || Din it. assedio || încercuire cu forţe armate a unei localităţi, a unui lo^ întărit etc., pentru a-1 cuceri. Q Stare de a. = regim de restrîngere a libertăţilor publice, impus în unele state în împrejurări’excepţionale de o deosebită gravitate, şi acordarea de’ puteri sporite autorităţilor militare.
aseleiafeâ, aselenizez, vb. I. Intranz. |] După rus. aselenhacija; cf. gr. selene „Luna44 |] (Despre
I il '
vehicule cosmice) A coborî lent pe suprafaţa
k^semănâ, asemăn, vb. I. Refl. H Lat. assi-milare || A semăna cu cineva sau cu ceva; (tranz. şi refl.) a (se) socoti la fel cu altul. Atît de fragedă, te-asemeni Cu floarea albă de cireş
^^semănâre, asemănări, si. Faptul de a (se) asemăna. O Fără asemănare = extraordinar (de bun de frumos), incomparabil. • (Mat*) Corespondentă între punctele a două figuri» astfel încît raportul lungimilor segmentelor omoloage şâ fie constant. ^	v	M
asemănător, -oare, asemanatori, -oare*, adj* || Din asemăna || Care seamănă cu cineva sau cu ceva; similar.
asemenea adj. invar., adv. || Lat. asimilis ||
1.	Adj. Asemănător: (despre poligoane) care au unghiurile corespunzătoare egale şi laturile omoloage proporţionale. 2. Adj. Astfel de..,; aşa; rar întîlneşti asemenea om. 8. Adv. Tot aşa: în acelaşi fel; deopotrivă. 4. Adv. Pe lingă aceasta, încă, mai; totodată. Dar coi să ştii asemenea CU te iubesc de tare (Eminescu).
asemui* asemuiesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din az + seamă (cf. expr. a fi de o seamă cu cineva) || A (se) asemăna, a fi la fel (sau asemenea) cu...
asentiment s.n. || Din fr. assentiment (< as-sentir „a consimţi4') || Consimţămînt, aprobare. O Expr. A fi în asentimentul cuiva = a proceda în conformitate cu părerea sau cu dorinţa cuiva.
aseptic* -ă, aseptici, -ce, adj. || Din fr. asep-tique; ‘ gr. a „fără44 -p septikos „putrezit44 || Lipsit de microorganisme, sterilizat.
asextorie* -a, asertorici, -ce, ştdj. |] Cf. germ. assertorisch || Care are caracterul unei aserţiuni: judecată a.
aserţiune* aserţiuni, s.f. || Din fr. assertio, lat. assertio, -onis (( asserere „a pretinde; a afirma44) || (Filoz.) Enunţ, afirmativ sau negativ, care este dat ca adevărat: p. ext. afirmaţie.
aservi, aservesc, vb. IV. Tranz. || Din fr. asservir || A subordona o naţiune, o ţară unor interese străine: a subjuga, a înrobi."
aservire s.f. Acţiunea de a aservi; supunere, subjugare.
asesor, -oare* asesori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. assesseur, lat. assessor |] A. popular = reprezentant al oamenilor muncii la judecarea unor categorii de cauze penale şi civile.
asexuat, -ă, asexuaţi, -te, adj. || După fr. asexue || (Despre plante şi animale) Care nu are caractere de apartenenţă’ la unul dintre sexe. O ■Reproducere asexuată = înmulţire prin spori sau prin diviziune.
asezona, asezonez, vb. I. Tranz. || Din fr. ussaisonner |] A pune condimente într-o mîn-care.	r
asfalt, asfalturi, s.n. || Din fr. asphalte, lat. spnaltus, gr. asphaltos || 1. Rocă sedimentară «na-neagră5 constituită din hidrocarburi răşi-steA .comPuŞi ai sulfului şi azotului. 2. Ame-c de bitum cu materiale minerale, întrebuinţat
ASIMETRIC
la asfaltarea drumurilor; p. ext. drum (şosea, trotuar) asfaltat.
asfalta, asfaltez, vb. I. Tranz. || Din Ir. asphalter |j A aplica un strat de asfalt (2) pe suprafaţa unei şosele, unui trotuar etc.
asfinţi, pers. 3 asfinţeşte, vb. IV. Intranz, |] Din az p sfînt || (Despre aştri) A dispărea sub orizont, a apune, a scăpăta.
asfinţit s.n. 1. Faptul de a asfinţi. 2. Timpul, momentul cînd apune soarele. 8.’ Locul unde apune soareler apus. Soarele scapătă sbre asfintit (Vlahuţă).
asfixia, asfixiez, vb. L Tranz. şi refl. |[ Din fr.
asphyxier || A suferi o asfixie, a (se) sufoca.
asfixiant, -ă, asfixianţi, -te, adj. || Din fr. asphyxiant || Care provoacă asfixie; sufocant.
asfixie, asfixii, s.f. || Din fr.A asphyxie, gr. asphyxia „încetare a pulsului46 |j împiedicare sau oprire a respiraţiei (provocată de absorbirea unui gaz otrăvitor, de înec, strangulare etc.); sufocare.
asiatic, «ă, asiatici, -e, s.m. şi f., adj. || Din fr. asiatique, lat. asiaticus || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia băştinaşă a Asiej. 2» Adj. Referitor la Asia, care aparţine Asiei sau populaţiei ei, din Asia.
asiduitate s.f. [| Din fr. assiduité, lat. assidui-tas, -atis „repetare deasă a aceleiaşi acţiuni: sîr-guinţă46 [| Stăruinţă, silinţă în a face, "a realiza ceva; perseverenţă.
asiduu, -uă, asidui, -ue, adj. || Din fr. assidu, lat. assiduus || Stăruitor, perseverent, insistent.
asiétâ, asiete, s.f. || Din fr. assiette, lat. *asse~ dita (ţ assedere) „mod de a fi aşezat, dispus44 ||
1. Poziţie a planului de bază al’unei nave faţă de planul orizontal. 2. Mod de aşezare a impozitelor datorate statului.
asigura, asigur, vb. I. || Din sigur (după fr. assurer) || 1. Tranz. A oferi o garanţie pentru efectuarea unui lucru; a face ca ceva să fie sigur; (refl.) a-şi lua măsurile de precauţie.
2. Tranz. şi refl. A încheia un contract de asigurare. 8. Tranz. A împiedica desfacerea sau deplasarea relativă a elementelor asamblate ale unui sistem tehnic.
asigurare, asigurări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) asigura; punere în siguranţă. ©Promisiune fermă. 2. Raport juridic în baza căruia cel asigurat are dreptul la o despăgubire din partea asigurătorului (de obicei o instituţie) în cazul producerii riscului prevăzut (o calamitate a naturii, un accident etc.). O Asigurări sociale = sistem de ocrotire materială a oamenilor muncii, prin acordare de pensii, ajutoare materiale etc., în caz de pierdere temporară sau definitivă a capacităţii de muncă.
asigurat, -ă, asiguraţi, -te, s.m. şi f., adj. (Persoană fizică sau juridică) care a încheiat un contract de asigurare (2).
asigurător, -oare, asigurători, -oare, s.m. şi f., adj. || Din asigura || (Persoană sau instituţie) care face asigurări (2).
asimetrie, -ă, asimetrici, -e, adj. || Din fr. asymétrique || Lipsit de simetrie.
ASIMETRIE
72
asimetrie s.f. || Din fr. asymâtrie, gr. asymme-iria |1 Lipsă de simetrie.
asimila, asimilez, vb. I. || Din fr. assimiler, lat. assimilare (< ad „!au 4- sirnills „asemănător44) |j 1. Tranz. A transforma substanţele nutritive digerate în substanţe proprii organismului.
2.	Tranz. şi refl. A fi supus unui proces de asimilare (2); a (se) considera egal sau asemănător cu altcineva sau cu altceva. 3. Tranz. A-şi însuşi cunoştinţe, idei. 4. Refl. (Lingv., despre sunete) A se transforma în alt sunet, sub influenţa unui sunet aflat în apropiere. 5. Tranz. A introduce în procesul de fabricaţie produse sau tehnologii noi.
asimilabil, «ă, asimilabili, ~e, adj. || Din fr. assimilable || Care se poate asimila; care poate fi asimilat.
asimilare, asimilări, s.f. 1. Acţiunea de a fse) asimila. 2. Proces de integrare a unei colectivităţi umane h) altă colectivitate, prin care aceasta îşi pierde caracteristicile proprii (limbă, obiceiuri, cultură etc.). 8. (Lingv.) Fenomen fonetic caro constă în modificarea unui sunet sub influenţa altui sunet din apropiere.
asimilâţie, asimilaţii, s.f. || Din fr. assimila-tion, lat. assimilatio |j 1. Proces metabolic în cursul căruia substanţele nutritive digerate sînt transformate în substanţe proprii organismului; anaholism. 2. (Lingv.) Asimilare (8).
asimptotă, asimptote, s.f. |] Din fr. asymptole; gr. a „fără44 + symptosis „întîlnire44 || (Mat.) Dreaptă de care se apropie oricît de mult o curbă, dar pe care nu o atinge niciodată, asin, asini, s.m. || Lat. asinus || Măgar, asincron, -ă, asincroni, -e, adj. || Din fr. asyn-chrone; gr, a „fără44 -f- synchronos „contemporan44 || (Despre maşini electrice) Cu turaţia rotorului diferita de’ turaţia cîmpului magnetic învîrtitor.
asindet s.n. || Din fr. asyndete, gr. asyndetos/ a „fără“ -f syndein „a lega împreună44 j| Figură de stil care constă în suprimarea conjuncţiilor copulative, pentru a da dinamism frazei.
asirian, -ă, asirieni, -e, s.m. şi f., adj. |j Din fr. assyrien || 1. S.m. şi f. Persoană care făcea parte din populaţia semitică a statului sclavagist Asiria. 24 Adj. Referitor la Asiria sau la populaţia ei, din Asiria.
asiriologie s.f. || Din fr. assyriologie !| Disciplină care se ocupă cu istoria, cultura şi limba A siriei.
asista, asist, vb. I. || Din fr. assister, îat. assistere „a fi de faţă, a fi lingă cineva sau ceva" j|
1.	In tranz. A lua parte la...; a fi de faţă. 2. Tranz. A sta pe lîngă cineva pentru a-1 ajuta sau pentru a-1 apăra. ® (Dr.) A fi prezent alături de o persoană în faţa unui organ de jurisdicţie pentru a-i apăra interesele.
asistent, -ă, asistenţi, -te, adj., s.m. şi f. || Din fr. assistant, germ,. Assistent || 1. Adj. Care este de faţă la ceva, care asistă. 2. S.m. şi f. Persoană’care lucrează pe lîngă cineva, ajutîndu-1. O A. universitar = grad în învăţămîntul superior, inferior lectorului.
asistenţă s.f. |] Din fr. assistance || 1. Grup de persoane care asistă la un spectacol, la o conferinţă etc. 2, Sprijin, ajutor acordat cuiva, o
A.	socială — sistem de ajutorare materială a persoanelor care şi-au pierdut capacitatea de muncă. A. mutuală = colaborare politică, economică şi militară între state în vederea unor interese comune sau în cazul cînd unul dintre ele este vţctima unei agresiuni. A. juridică = activitate pe care o desfăşoară apărătorul în exercitarea atribuţiilor sale.
asistolîe s.f. || Cf. gr. a „fără44 -f systole „contracţie44 || (Med.) 1. Slăbirea contracţiilor cardiace. 2. (Impropriu) Insuficienţă cardiacă totală.
as ai ăţ ui s.m. v. hasDiaţuchi. asmuţă vb. IV v. asmuţi.
asmuţi, asmut, vb. IV. Tranz. 1. A îndemna un cîine să se repeadă la cineva. 2. (Fig.) A îndemna pe cineva Ia acţiuni duşmănoase; a a ţi ţa pe cineva împotriva altuia. || Şi: (reg.) asmuţă vb. IV.
asocia, asociez, vb. I. Refl. J| Din fr. associcr, lat. associare (< socius „aliat44) |j 1. A se uni, a se întovărăşi ; (refl. şi tranz.) a (se) alătura unei idei, unei acţiuni. 2. (Despre idei, reprezentări) A (se) lega între ele, a se înlănţui.
asociat, -ă, asociaţi, -te, s.m. şi f. Persoană care s-a întovărăşit cu cineva; membru al unei asociaţii.
asociativ, -ă, asociativi, -e, adj. || Din fr. associatif || 1. (Despre memorie) Care evocă imagini prin asociaţie (2). 2» (Despre operaţii matematice) Care duce la acelaşi rezultat, independent de ordinea termenilor (factorilor).
asociativităţi s.f. || Din asociativ || (Despre operaţii matematice) Care are proprietatea de a fi asociativ.
asociaţie, asociaţii, s.f. |[ Din fr. association [f
1.	Grupare de persoane creată în vederea unui scop comun şi organizată pe bază de statut. O A. intercooperatistă — formă de cooperare între două sau mai multe cooperative agricole de producţie, subordonate unui consiliu intercoope-ratist. 2» Proprietate a psihicului de a lega între ele mai multe imagini senzoriale sau ideigapariţia unei reprezentări atrăgînd în conştiinţă o altă reprezentare: legătură între două ’sau ’mai multe imagini ori idei. 3. A. de stele = grupare în descompunere de zeci de stele cu o origine comună care se răspîndesc treptat în spaţiu.
asociaţionîsiD s.n. |j Din fr. associationnisme |j Concepţie psihologică, răspîndită mai ales în sec. 17 — 19, care explică viaţa psihică prin asociaţiile dintre diverse stări şi fenomene psihice elementare.
asolaineni, asolamente, s.n. || Din fr. assole-ment || (Agron.) Succesiune a culturilor în timp si spaţiu însoţită de lucrările corespunzătoare în vederea asigurării fertilităţii solului.
asonantă, asonante, s.f. j| Din fr. assonancc, it. assonanza j| Rimă imperfectă, formată numai prin identitatea vocalei accentuate a silabelor respective.
r
asoţtâ, asortez, . vb. I. H Din fr. assortir /( sorte „fel, soi-) || 1. Tranz. A aşeza, laolaltă diverse lucruri, pentru a îorma un tot armonios.
’2. Refl. A se potrivi (ca mărime, culoare etc.). g] Tranz. A aproviziona (un magazin) cu mărfuri variate.	v
asortat, -ă, asortaţi, -te, adj. Care se asorteaza, care se potriveşte (ca mărime, culoare ctc.)^ © (Despre magazine) Aprovizionat cu mărfuri variate.
asortiment, asortimente, s.n. j| Uni ir. assor-timent || Ansamblu’ de produse din aceeaşi categorie, dar de forme şi calităţi diferite.
aspect, aspecte, s.n. |] Din fiu aspect, lat. aspectus (( aspicere „a privi*4) || înfăţişare, fel de a se prezenta al unei fiinţe sau al unui lucru.
Q Sub aspectul = din punct de vedere ..._ aşpectuos, -oâsă, aspectuoşi, -oase, adj. j| Din aspect || Cu aspect plăcut; prezentabil. #	^
• asperitate, asperităţi, sD‘. || Din fr. aspente, lat asperiîas, -atis |] Proprietate a unor corpuri de a fi aspre, zgrunţuroase. :
• aspcrsMne s.f. || Din fr. aspersion, lat. asper-sio, -onis || Stropire cu un lichid sub formă de picături.
aspersor, aspersoare, s.n. || Din fr. aspersoir |j Dispozitiv de pulverizare prin aspersiune a apei, folosit la irigări.
aspic s.n. || Din fr. aspic || Masă gelatinoasa obţinută prin fierberea oaselor şi a cărnii şi folosită la unele feluri de mincare (ca garnitură).
aspidă, aspide, si. || Din sl. aspida || (înv-şi pop.) Şarpe veninos.
aspiră, aspir, vb. I. || Din fr. aspirer, lat. aspir are || 1. Tranz. A trage aer în piămîni, a inspira. 2. Tranz. (Despre pompe, aparate) A trage, a absorbi lichide, gaze, praf etc. 8. Intranz. (Fig.) A tinde, a năzui spre ceva.
aspirant, -ă, aspiranţi, -te, s.ra. şi f. || Din fr. aspirant || Persoană care aspiră la ceva, care doreşte să obţină ceva.
aspirat, -ă, aspiraţi, -te, adj., s.f. (Sunet) pronunţat cu aspiraţie (2).
aspirator, aspiratoare, s.n. || Din fr. aspira-teur || Aparat pentru aspirarea prafului, a fumului, a gazelor etc.
aspiraţie, aspiraţii, si. || Din fr. as pirat ion || 1» Faptul de a aspira; tragere, absorbire a unui fluid. 2. (Lingv.) Zgomot produs prin frecarea aerului la trecerea lui prin jaringe în cursul pronunţării unor sunete. 8. Năzuinţă spre ceva.
aspirină, aspirine, si. II Din fr. aspirine, germ. Aspir in || Acid acetilsalicilie (v. acetil-salicilic ).
asprete, aspreţi, s.m. || Din aspru2 || Peşte endemic în apele noastre, lung de 10 — 12 cm, acoperit cu solzi aspri şi mărunţi.
aspd, aspresc, vb. IV. Tranz. si refl. || Din '	II A face să devină sau a deveni (mai)
aspru.
. asprime, asprimi, s.f. || Din aspru2 || 1. Pro-Pnetatea. de a fi aspru. 2. (Fig.) Atitudine s
^veritate.
ASTÎMFĂRA
aspm1, aspri, s.m. || Din ngr. aspron || Monedă turcească de argint care a circulat şi în ţările române în sec. 15 — 19.
aspru2, -ă, aspri, -e, adj. j| Lat. asper || le Cu suprafaţa zgrunţuroasă; (despre perii, păr etc.) cu firele tari, ţepoase. 2. (Despre apă) Cu multe săruri calc ar o ase ; dură. 8. (Fig.ţ(Despre oameni) Sever. (Fig.) Intens, puternic: ger aspru.
astatîniu s.n. || Din germ. Astatinium, fr. astatine; cf. gr. astatos „instabil41 || Element chimic radioactiv din familia halegenilor.
astăzi adv. || Astă -f- zi || 1* în ziua aceasta, în ziua de faţă; azi. O Astăzi-mîine = în curînd.
2.	în epocă* prezentă, în timpul de acum.
astenic, -ă, astenici, -e, adj., s.m. şi f. || Din îr. asihénique j| 1» Adj. Care se refera la aşterne.
2.	S.m. şi f. Persoană care suferă de astenie.
- astenie s.f. || Din fr. asthénie; gr. a „fărău sthenos „putere“ || Stare patologică manifestată prin scăderea capacităţii de efort fizic şi psihic.
astenizâ, astenizez, vb. I. Refl. şi tranz.*
|| Din astenie || A (se) îmbolnăvi de astenie.
astereâlă, astereli, s.f. |] Din astâri, vb. înv., „a căptuşi cu scîndiirD |j Căptuşeală de seînduri aşezată pe un schelet de lemn, pentru a susţine un strat de material, învelitoarea unui acoperiş etc.
asteride s.f. *pl. || Cf. gr. aster „stea44 || (Zool.) încrengătura eehinodermelor, în formă de stea, cu simetrie radiară (ex. steaua-de-mare).
asterisc, asteriscuri, s.n. || Din fr. astérisque, gr. asteriskos „steluţă44 || Semn grafic în formă de steluţă prin care se trimite la o nolă sau se marchează un euvînt neatestat şi reconstituit.
asteroid, asteroizi, s.m. [| Din fr. astéroïde ; gr. aster „stea44 -j- eidos „aspect44 || Nume dat corpurilor cereşti cu diametre mult mai mici decît planetele, care gravitează cu miile în jurul Soarelui.
asteronim, asteronime, s.n. || Din fr. asléro-nyme; gr. aster „stea“ + onyma „nume44 |[ Steluţă, grup de steluţe sau majusculă urmată de steluţe prin care se înlocuieşte, într-o scriere, numele autorului sau al unui personaj.
âstfel adv. || Ast -j- fel || în acest fel, aşa; aşa îneît, prin urmare, deci.
astigmatic, -fi, astigmatici, -e, adj. |j Din astigmatism; cf. germ. astigmatisch II 1. Care pre-3 zintă astigmatism (1). 2. (Despre persoane) Care suferă de astigmatism (2).
astigmatism s.n. || Din fr. astigmatisme ; gr. a „fără“ -F stigma „punct44 |J 1. Defect al unor lentile, datorită căruia imaginea unui punct nu este punctuală, ei apare ca două mici segmente de dreaptă, distanţate şi perpendiculare una pe alta. 2. Defect al vederii, cauzat de inegalitatea curburii corneii sau a cristalinului.
astîmpăr s.n. sg. || Din astîmpăra || Odihnă, linişte, tihnă. O Fără astîmpăr = a) necontenit, întruna; b) (adjectival) neastîmpărat.
astîmpăra, astîmpăr, vb. I. Refl. şi tranz. || Lat. ex + *temperare ]| A (se) linişti’ a (se) potoli; a înceta sau a face să înceteze, a (se)
ASTÎMPARAT
74
calma, a (se) donioli. (] Şl: (înv. şi reg.) stîmpărâ vb. I.
astîmpărât, -ă, astâmpăraţi, -te, adj. Domolit, potolit; liniştit, cuminte. || Şi: (înv. şi reg.) stîmpărât, -ă, adj. astm s.n. v. astmă.
astmatic, -ă, astmatici, -e, adj., s.m. şi f.
|| Din fr. asthmatique, lat. asthmaticus || 1. Adj. Care este cauzat de astmă. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de astmă.
astmă s.f. || Din fr. asthme, lat. asthma '|| Boală care se manifestă prin greutate în expiraţie, sufocare şi prin nevoia intensă de aer. || Şi: astm s.n.
astragal, astragale, s.n. || Din fr. astragale, lat. astragalus, gr. astragalos „oscior" jj Fiecare dintre cele şapte oase care formează tarsul.
astrahan s.n. || De la n. pr. Astrahan, oraş în U.R.S.S. || Pielcică cu părul mătăsos şi buclat, obţinută de la mieii din rasa caracul. ® Haină confecţionată din astfel de pielicele.
astral, -ă, astrali, -e, adj. || Din fr. astral, lat. astralis || Care se referă la aştri.
astringént, -ă, astringenţi, -te, adj. || Din fr. astringent, lat. astringens, -ntis || (Despre unele substanţe) Care produce o contractare a ţesuturilor organismului.
astringéntâ s.f.. || Din fr. astringence, lat. astringere „a strînge“ || Proprietate a unor substanţe de a fi astringente.
astro- I! Din fr. astéro-, astro- || Element de compunere cu sensul („referitor la) aştri“ sau „la univers“.
astrobiologie s.L Exobiologie. astrofizică s.f. || Din fr. astrophysique || Ramură a astronomiei care studiază structura şi compoziţia corpurilor cereşti, precum şi fenomenele care se produc în acestea.
astrofotometrîe s.f. || Din germ. Astrophoto-metr ie || Ştiinţa şi tehnica măsurării intensităţii luminoase a stelelor.
astrolâb, astrolabe, s.n. || Din fr. astrolabe || Instrument folosit în trecut pentru determinarea poziţiei aştrilor sau a coordonatelor geografice ale unui loc. Utilizat şi în navigaţie.
astrolog, astrologi, s.m. || Din fr. astrologue [| Persoană care practică astrologia.
astrologie s f. || Din fr. astrologie, gr. astrologia || Ansamblul doctrinelor - care susţineau că temperamental şi destinul omului sînt în legătură cu poziţia şi mişcările aştrilor, îndeosebi ale planetelor şi ale Soarelui.
astrometrie s.f. || Din fr. astrométrie; gr. astron „asţru“ -f metr on „măsură“ || Ramură a astronomiei care se ocupă cu stabilirea poziţiei aştrilor şi a coordonatelor geografice ale locului precum şi cu determinarea timpului pe cale astronomică.
astronaut, astronauti, s.m. || Din fr. astronaute; gr. astrom ,, astru “ -f- lat. nauta „naviga-tor“ || PersoanH ^gpr^ealatoreşte în spaţiul cosmic cu o astronava făteonaut.
astronaütica s ft f[ Din fr. astronautique \\ Ştiinţa şi tehnica zborurilor în spaţiul cosmic.
ale construirii şi conducerii vehiculelor spaţiale; cosmonautică.
astronavă, astronave, s.f. |j După fr. astronef || Vehicul destinat zborurilor în spaţiul cosmic; navă spaţială, navă cosmică.
. astronom, astronomi, s.m. || Din fr. astro-nome, gr. astronomos || Specialist în astronomie.
astronomic, «ă, astronomici, -e, adj. || Din fr. astronomique || Care se referă la astronomie; (fig.) de proporţii foarte mari.
astronomie s.f. || Din fr. astronomie, lat., gr. astronomia || Ştiinţă care se ocupă cu studiul aştrilor şi al* universului.
astru, aştri, s.m. ]| Din fr. astre, lat. astrum, gr. astron j| Corp ceresc care poate fi observat datorită luminii pe care o emite sau o reflectă (ex. Soarele, Luna, planetele, cometele etc.).
astupă, astup, vb. I. Tranz. || Lat. *asstup-pare „a înfunda cu cîlţi“ |] A înfunda, a închide, a acoperi o deschizătură. O Expr. A-şi astupa urechile = a nu voi să audă sau să cunoască ceva.
asudă, asud, vb. I. In tranz. || Lat. assudare j|
1.	A secreta sudoare, a transpira. 2. (Fig.) A munci din greu. 8. A se aburi: geamul asudă.
asudat, -ă, asudaţi, -te, adj. Plin de sudoare; transpirat.
asumă, asum, vb. I. Tranz. || Din fr. assumerll A lua ceva asupra sa, pe seama sa, a se angaja la ceva: şi-a asumat răspunderea.
asupra prep. || Lat. ad-supra || 1„ Peste, pe. O Expr. A avea asupra sa ~ a purta ceva cu sine, a avea ceva la el. 2» înspre, spre; împotriva: s-a repezit asupra lui. 8* Cu privire la..., despre: a purtat discuţii asupra acestei probleme.
asupreâlă, asupreli, s.f. |] Din asupri || (înv. şi pop.) Asuprire, împilare.
‘asupri, asupresc, vb. IV. Tranz. || Din asupra j| A lipsi pe cineva de drepturi, a oprima.
asuprire, asupriri, s.f. Acţiunea de a asupri, de a oprima.
asuprit, -ă, asupriţi, -te, adj., s.m. şi f. (Persoană) oprimată, prigonită.
asupritor, -oare, asupritori, -oare, s.m. şi f. || Din asupri || Persoană care asupreşte.
asurzi, asurzesc, vb. IV. Intranz. || Lat. *as-surdire (surdescere) || A deveni surd; (tranz.) a faee pe cineva să-şi piardă auzul. ©Tranz. (Despre zgomote) A buimăci, a ameţi.
asurzitor, -oare, asurzitori, -oare, adj. || Din asurzi H (Despre zgomote) Care asurzeşte; intens, puternic.
aş interj. Da de unde! nici vorbă! aşâ adv., adj., invar. || Lat. eccum-sic || 1. Adv. în felul acesta, astfel; întocmai, exact. O Aşa-zis = impropriu sau fals numit astfel. O Expr. Aşa şi aşa = potrivit, nu prea bine. Azi aşa mîine aşa = mereu în felul acesta. @> în concluzie. O Aşa că = deci. O Expr. Aşa zicînd = pentru a spune astfel. 2. Adj. invar.’ Asemenea, astfel de..., atît de (mare, de mult, de frumos etc.).
. aşadar adv. || Aşa + dar || Prin urmare, deci.
ATELIER
aşchia, aşchiez, vb. I. Tranz. || Din aşchie A tăia în aşchii, în fîşii; a prelucra un obiect pA desprindere de aşchii.
aşchie, aşchii, s.f. || Lat. ascula (ascla) |] Bucată mică’şi subţire, desprinsă dintr-un corp (dintr-un lemn, dintr-un os).
aşchiere s.f. Acţiunea de a aşchia; (teh#|J prelucrare prin desprindere de aşchii dintr-uil material? efectuată manual sau mecanizat.
aşeza, aşez, vb. I. || Lat. *assediare j| 1» RHIL A se "pune pe un scaun, pe pămînt etc. pentru a şedea; (despre păsări) a se lăsa din zbor pe ceva.
2. Refl. A se aşterne formînd un strat. • (Despre lichide în fermentaţie) A se limpezi; (despre unele materii în suspensie) a se depune la fund*
3. Tranz. A pune să stea sau să şadă într-un loc; (refl.) a se stabili într-un loc. 4. Tranz. A pun# în ordine, a aranja; a dispune, a organiza în* tr-un anumit fel.
aşezare, aşezări, s.f. 1# Acţiunea de a (se) aşeza; situare. 2. Loc unde s-a stabilit cineva; grup de locuinţe, localitate. 3. Dispunere, organizare; stabilire.
aşezât, -ă, aşezaţi, -te, adj. Liniştit, serios, cuminte; cumpătat, chibzuit.
aşezămfnt, aşezăminte, s.n. |] Din aşeza || Instituţie creată din fonduri pentru o activitate ‘ de interes obştesc. Q A. cultural = instituţie pentru propagarea ştiinţei şi culturii.
aşfjdcrea adv. (înv. şi pop.) Tot aşa, la fel, asemenea.
aştepta, aştept, vb. I. || Lat. *astectare (< ad-spectare) || 1." Tranz. A sta undeva pentru a fi de faţă la ceva, pentru a vedea pe cineva. 2. Tranz". A avea răbdare; a-i da cuiva răgaz pentru a face ceva; a lăsa să treacă timpul pentru a se realiza sau întîmpla ceva. 3. Refl. A conta pe ceva; a presupune.
aşteptare, aşteptări, s.f. Faptul de a aştepta.
O Peste (sau sub) aşteptări — neaşteptat de bun (sau de slab), mai mult (sau mai puţin) decît ai crezut sau ai prevăzut.
aşterne, aştern, vb. III. || Lat. ■ asternere ||
L Tranz. A întinde peste ceva o pînză, un covor etc.; a pregăti patul pentru culcare; a pregăti masa. 2. Tranz. şi refl. A (se) împrăştia pe jos în aşa fel îneît să formeze un strat. 8. Refl. (Fig.)
A se apuca temeinic de o treabă. Q Expr. A se aşterne la drum = a porni la drum (lung).
aşternut, aşternuturi, s.n. 1. Faptul de a (se) " aşterne. 2. Totalitatea obiectelor cu care se pregăteşte patul (sau locul) pentru culcare. 3. Culcuş iaeut din paie pentru animale (în grajd).
atac, atacuri, s.n. || Din fr. attaque || 1. Acţi-uî*.e de luptă ofensivă; agresiune împotriva cuiva. 2. Iniţiativă într-un joc sportiv; jucători are formează linia atacantă a unei echipe.
4	bruscă şi puternică a unei boli.
a* Cale de a. = mijloc prin care partea nemulţu-mita.de hotărîrea unui organ de jurisdicţie cere csninţarea hotărîrii şi re judecarea litigiului.
ataca, atdc, vb. I. Tranz. || Din fr. attaquer ||
• A porni un atac; a comite o agresiune. 2. A aU a *ua) iniţiativa într-un joc sportiv. A duce o caţnpanie violentă împotriva unei
persoane, unei teorii etc. 4. A vătăma, a roade, a distruge. 5. A începe studierea unei probleme.
6.	A începe executarea unei bucăţi muzicale.
atacânt, -ă, atacanţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. attaquant || Persoană care atacă; (sport) jucător din linia de atac a unei echipe sportive.
ataraxic s.f. IpDin fr. ataraxie; gr. a ,,fără” -4-taraxis „tulburarece j] Termen care desemnează, la diverşi filozofi greci, liniştea, seninătatea sufletească drept ideal moral."
atare adj. invar. || Lat. eccum-talem || Astfèl de..., asemenea. O Ca atare = deci, . prin urmare.
ataş, ataşe, s.n. |] Din ir. attache , |] Anexă, în formă de cutie metalică, prinsă lateral dc o motocicletă şi folosită pentru transport de persoane sau de bagaje.
ataşa, ataşez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. attacker || A (se) alătura de cineva sau ?de ceva. » • Refl. (Fig.) A se lega sufleteşte de cineva sau de ceva.
ataşâMl, -ă, ataşabili, -e, adj. || Din ataşa |[ Care poate fi ataşat. • (Fig.) Sociabil, prietenos.
ataşament s.n. || Din fr. attachement || Afecţiune puternică şi durabilă faţă de cineva sau de ceva.
ataşat, ataşaţi, s.m. || Din fr. attaché || Cel mai mic în grad dintre membrii unei reprezentanţe diplomatice. O A. special = consilier al şefului unei reprezentanţe diplomatice într-o problemă de specialitate (a. militar, a. comercial,
a.	de presă etc.).
atavic, -ă, atavici, -e, adj. || Din fr. atavique; lat. atavus „strămoş“ || Care se referă la atavism; transmis prin atavism; moştenit de la strămoşi.
atavism s.n. || Din fr. atavisme |f (Biol.) Apariţie la un descendent a unei caracteristici pe care a posedat-o un ascendent îndepărtat şi care nui s-a manifestat la generaţiile intermediare.
ataxie s.f. || Din fr. ataxie; gr. ataxia „dezordine” || (Med.) Tulburare a coordonării mişcărilor voluntare.
atebrmă s.f. || Din fr. atébrine || Medicament folosit în profilaxia şi tratamentul malariei.
ateism s.n. || Din fr. athéisme || Concepţie materialistă care respinge orice credinţă în supranatural, în existenţa lui Dumnezeu, a zeilor, a spiritelor etc.
ateist, -ă, ateişti, -ste, adj. f| Din fr. athéiste $ Care se referă la ateism.
atelaj, atelaje, s.n. || Din fr. attelage || Ansamblu format din animalele care trag un vehicul şi harnaşamentul necesar.
atélâ, aţele, s.f. || Din fr. attelle, lat. *aslella <- astula ,,scînduricău) || Piesă din lemn sau din material plastic, cu care se imobilizează în mod provizoriu .un membru fracturat.
atelier, ateliere, s.n. f| Din fr. atelier [| 1. Unitate de lucru, independentă sau făcînd parte dintr-o întreprindere industrială, în care se desfăşoară o activitate meşteşugărească, se confecţionează produse sau se fac reparaţii de obiecte sau de instalaţii. 2. încăpere în care lucrează pictorii, sculptorii etc.
ATEMPORAL
76
atemporal, »ă, atemporali, -e, adj. || Din fr. atemporel || Care nu este determinat de timp sau de un moment istoric dat; care nu depinde de timp.
atenansă, atenanse, s.f. ]| Cf. it. mttenenza; fr. attenant ( < v. fr. atenir „a ţine44) |j Corp secundar al unei case sau parte secundară a unei locuinţe; anexă a unei clădiri.
atenéu, atenee, s.n. j| Din fr. athénée, lat. Athenaeum, gr. Athenaion „templul zeiţei Atena44 || Nume dat unor instituţii cultural-ştiinţifice ; clădire care adăposteşte o astfel de ’instituţie.
atenian, -ă, atenieni, -e, adj., s.m. şi f. |j Din fr. athénien |j 1. Adj. Care aparţine Atenei sau locuitorilor ei, privitor la atenieni (2) sau la Atena. 2. S.m. şi f. Locuitor al Atenei.
atént, -ă,' atenţi, -te, adj. || Din lat. attentus ( < attendere „a se întinde spre../4) || 1. Care urmăreşte un lucru cu atenţie; (adverbial) (făcut) cu atenţie* 2. Binevoitor, amabil, politicos.
atenta, atentez, vb. I. Intranz. j| Din fr.% attenter, lat. attentare || A săvîrşi un atentat.
atentat, atentate, s.n. || Din fr. attentat ||
1.	Faptă îndreptată contra vieţii şi integrităţii corporale a unei persoane. 2» Infracţiune săvîr-şită împotriva ordinii sociale sau politice a unui stat.
atentator, -oare, atentatori, -oare, s.m. şi f.
|| Din atenta |! Persoană care săvîrşeşte un atentat.
atenţie, (2) atenţii, s.f. J| Din fr. attention, lat. attentio, -onis || 1. Concentrare a psihicului într-o anumită direcţie, asupra unui anumit lucru, m Interes, preocupare, grijă pentru ceva. O în atenţia cuiva = spre luarea-aminte specială a cuiva. 2. Amabilitate, bunăvoinţă; (concr.) dar, cadou. || Şi: atenţiune s.f.
atenţiona, atenţionez, vb. 1. Tranz. || Din atenţie || À atrage cuiva atenţia; a preveni pe dneva.
atenţiune s.f. v. atenţie. • atenua, atenuez, vb. I. Tranz. || Din fr. atténuer, lat. attenuare || 1. A micşora intensitatea unui fenomen, gravitatea sau importanţa unui fapt. 2. A reduce intensitatea unui fenomen fizic.
atenuant, -ă, atenuanţi, -te, adj. || Din fr.
atténuant, lat. attenuans, -ntis || Care atenuează. O Circumstanţe atenuante — împrejurări, situaţii care contribuie la micşorarea pedepsei unui inculpai, atpnci cînd fapta prezintă un pericol social mai redus.
atenuare “ f Acţiunea de a atenua; proces constînd în reducerea intensităţii unui fenomen fizic.
aterină, aterine, s.f. || Din ngr. atherina || Peşte teleostean marin, lung de 10 — 15 cm, cu corpul aproape transparent.
ateriza, aterizez, vb. I. Intranz. || După fr. atterrir || (Despre avioane) A efectua o aterizare; (despre nave) a imprima navei direcţia spre coastă.
aterizări, aterizări, s.f. Acţiunea de a axe* riza; evoluţie prin care un^ avion ia contact cu suprafaţa terenului si rulează pe sol pînă se opreşte/ • Ansamblul operaţiilor efectuate de
o navă pentru a ajunge în raza de vizibilitate a unui reper de navigaţie de pe uscat.
atenzor, aterizoare, s.n. || După fr. atterrisseur || -Ansamblul organelor unui avion care servesc la preluarea şi atenuarea şocurilor în cursul aterizării.
atermân, -ă, atermani, -e, adj. || Din fr. aihcr-mane || (Despre corpuri) Care nu permite trecerea căldurii prin el.
aterom s.n. || Din fr. atherome, gr. atheroma „chist sebaceu44 || Depunere de substanţe grase pe pereţii vaselor sanguine.
aterosclerdză s.f. || Din fr. atherosclerose || Proces patologic complex caracterizat prin depunerea de grăsimi şi colesterol în peretele intern al arterelor, ducînd la sclerozarea acestora.
atestă, atest, vb. I. Tranz. || Din fr. attester lat. attestari (< testis „martor44) || 1. A dovedi; a confirma. 2, A fi dovedit ca existent într-ua text. 8. A confirma pe cineva într-o funcţie, ' intr-im grad, într-o calitate.
ateştâre, atestări, s.f. Acţiunea de a atesta: dovadă, mărturie, e Dovedirea existenţei unui cuvînt intr-un text scris.
atestat, .atestate, s.n. |j Din germ. Attestat || Act prin care se atestă ceva; diplomă, certificat de studii.
ateu, -ce, atei, -ee, s.m. şi f. || Din fr. ather, gr. atheos; a „fără44 -f theos „zeu44) || Persoană care respinge, orice credinţă religioasă; adept al ateismului.
âtic, -ă, atici, -e, adj. || Din fr. attique, lat. atticus, gr. attikos || Caracteristic Aticei antice sau locuitorilor ei.
aticism, s.n. || Din fr. atticisme, lat. atti-cismus || Ceea ce caracterizează stilul scriitorilor din Atena antică: eleganţă, rafinament, puritate, fineţe, măsură, concizie.
atinge, ating, vb. 111. || Lat. atlingere ||
1. Tranz. şi refl. A lua contact uşor cu ceva.
2. Tranz. Â lovi uşor; (fig.) a jigni pe cineva, a ofensa. ® A impresiona, a înduioşa. 8. Tranz. A ajunge la o anumită limită, la o anumită distanţă (în timp sau în spaţiu). 4. Tranz. A pomeni (în treacăt) despre ceva.
atipic, -ă, atipici, -ce, adj. || Cf. gr. a „fără44 -f-typos „model44 || Care nu prezintă caracterele tipului obişnuit.
atitudine, atitudini, s.f. || Din it. altitudine, fr. aititude || 1. Ţinută a corpului. 2. Fel de a fi sau de a se comporta; poziţie (favorabilă sau nefavorabilă) adoptată de cineva faţă de o persoană sau faţă de un lucru, un eveniment, un act politic etc. O Expr. A lua atitudine — a*şi afirma punctul de vedere cu fermitate.
atîrnâ, atîrn, vb. I. Intranz. || Din tim || 1. A sta suspendat,(fiind prins sau agăţat de ceva); (tranz.) a agăţa, faclad să cadă liber în jos. 2. A se apleca (sub o povară). 8. A depinde de cineva sau de ceva.
atîrnâre s.f. Acţiunea de a atîrna; dependenţă faţă de cineva sau ceva.
atft, atîta, axtţi(a), atitea, adv., proa, nehot., adj. nehot. || Lat. eccum-tantum || 1, Adv. (de obicei în forma atît) Aşa de mult, de tare, de bine
ATRIBUT
&etc/0 Expr. Tot atît = totuna; indiferent. încă ' mg atît = dublu. Atîia numai că... = doar că, cu singura deosebire că... 2. Pron. nehot. (Mai ales în forma atîta) înlocuieşte un nume sau o prepoziţie care exprimă un număr, o măsură, o cantitate etc.: atîta-i tot. 8. Adj. nehot. Care este asa de mult, de tare etc.: atîţia oameni. 4. Adj. nehot. Numai acesta: atîta lucru îţi cer.
atlânt, atlanţi, s.m. || Din ii., fr. atlante ,|| Statuie de piatră reprezentînd un bărbat, folosită ca*element de susţinere în locul unei coloane sau ca pilastru.
atlantic, -ă, atlantici, -ce, adj. || Din fr. atlantique || Care se referă la Oceanul Atlantic sau la ţinuturile din jurul lui. atlas1 s.n. y. atlaz.
atlas2, atlase; s.n. || Din fr. atlas || 1. Prima Vertebră cervicală, articulată cu occipitalul şi cu vertebra următoare. 2. Colecţie de hărţi geografice (reprezentînd o ţară, un continent etc.). O Â. ceresc = ansamblu de hărţi reprezentînd bolta înstelată. A. lingvistic = colecţie de hărţi pe care este reprezentată repartizarea, pe un .anumit teritoriu, a unor fapte de limbă (cuvinte, forme gramaticale etc.).
atlaz, atlazuri, s.n. || Din tc. atlaz; ar. atlas „neted, fin44 || Ţesătură cu o faţă lucioasă, folosită pentru căptuşeli şi feţe de plapumă. || Şi: atlas s.n.
atlet, -ă, atleţi, -ie, s.m. şi f. || Din fr. athlète, lat, athleta, gr. atkletes || Persoană care practică atletismul. # Persoană" cu o constituţie fizică robustă.
atletic, -ă, atletici, -ce, adj. || Din fr. athlé- . tique, lat. athleticus || Care se referă la atleţi sau ia atletism.
atletism s.n. || Din fr. athlétisme || Ramură a .sportului care cuprinde probe de alergări şi marş, sărituri şi aruncări sau probe combinate.
atmosferă, (8) atmosfere, s.f. || Din fr. aîmo-sphère; gr. atmos „abur44 -f spkaira „sferă44 || 1- înveliş gazos care înconjură Pămmtul; aer. O A. stelară = pătură exterioară a unei stele, din care radiaţiile pătrund direct în mediul interstelar. 2. (Fig.) Mediu social, ambianţă; stare de spirit care se creează în jurul cuiva sau a ceva
3.	Unitate de măsură pentru presiune.
atmosîéric, -ă, atmosferici, -e, adj. || Din fr, atmosphérique || Privitor la atmosferă, care aparţine atmosferei.	*
atol, atoli, s.m. || Din fr. atoli || Insulă în formă de inel (al cărui diametru poate ajunge P*nă la 50 km), alcătuită din schelete de corali.
atom, atomi, s.m. || Din fr. atome, at. atomus || 4?a mică parte dintr-un element care mai păstrează proprietăţile chimice ale acestuia. O Aj-gram = carjtitate dintr-un element chimic a ^arm masă, exprimată în grame, este numeric ^gala cu masa atomică a acestuia. A. marcat = trasor (3).
. afămic, -ă, atomici, -ce, adj. || Din fr. ato-wţgue || Specific atomilor, alcătuit din atomi. O ^nergie atomică = energie nucleară. Arma (sau oombă) atomică — armă de nimicire în masă
a cărei forţă de distrugere e bazată pe energia nucleară. Masă (sau greutate) atomică v. masă.
atomism s.n. |j Din fr. atomisme || Concepţie (formulată încă din antichitate) după care toate corpurile din natură sînt formate din atomi (concepuţi iniţial ca particule indivizibile).
atomiza, atomizez, vb. I. Tranz. || Din fr. atomiser || A transforma un lichid în particule foarte fine prin pulverizare.
atomizor, atomizoare, s.n. Jj Din fr. aiomi-seur || Aparat folosit pentru pulverizarea fină a unui lichid.
atomoelectric, -ă, atomoelectrici, -ce, adj. || Din fr. atomoelectrique [j Centrală atomoelectrică {sau nuclearoelectrică) — centrală pentru producerea energiei electrice, care foloseşte reactoare nucleare.
aton, -ă, atoni, -e, adj. || Din fr. atone; gr. a „tară44 4- tonos „ton44 || (Despre vocale, silabe) Care nu este accentuat.
atonalism s.n. || Din fr. atonalisme [| Tehnică în compoziţia muzicală modernă caracterizată prin renunţarea la legile tonalităţii şi ale armoniei clasice a sunetelor.
atot- (atoate-) IJ A3 4- tot [| Element de compunere însemnînd „pe deplin44, „desăvîrşit44, care serveşte la formarea unor adjective şi a unor substantive.
atotputernic, -ă, atotputernici, -ce, adj. || Atot- -f puternic !| Care are putere nelimitată, care poate orice. O (Substantivat, m. art.) Dumnezeu.
atotştiutor, »oâre. atotştiutori, -oare, adj. || Atot- 4- ştiutor || Care ştie tot.
atractiv, -ă, atractivi, -e, adj. j| Din fr. attrac-tif, lat. attractivus || Atrăgător, captivant.
atracţie, atracţii, s.f. || Din fr. attraction, lat.. attractio (< trahere „a trage44) || 1. Acţiune reciprocă între două corpuri, care tinde să le apropie. O universală = proprietate a tuturor corpurilor din univers de a se atrage reciproc; gravitaţie. 2. înclinare puternică spre cineva sau ceva; farmec exercitat asupra cuiva. • Ceea ce atrage, captivează.
atrage, atrag, vb. III. Tranz. || Din trage (după fr. attirer)'||1. A exercita o atracţie (!)•
2.	A determina pe cineva să vină sau să se ducă undeva; a exercita o atracţie (2). O Expr. A atrage atenţia cuiva = a face ca atenţia cuiva să snîndrepte într-o anumită direcţie; a preveni, a avertiza. 8. A avea drept consecinţă; a determina.
atrăgător, «oare, atrăgători, -oare, adj. || Din atrage || Care atrage, atractiv; care place, care dă satisfacţie.
atribui, atribui, vb. IV. Tranz. || Din fr. attribuer, lat. attribuere j| 1. A acorda, a conferi
2.	A pune pe seama sau în socoteala cuiva.
atribut, atribute, s.n. || Din fr. attribut, lat. attributum || 1. însuşire (esenţială) a unui obiect (fără de care acesta nu poate exista şi nici nu poate fi conceput); simbol, semn distinctiv.
2.	Parte secundară a propoziţiei, care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia.
ATUIBUTIV,
78
atfibutiv, «ă, atribuţiei, -e, adj. || Din fr. atiributif || Care .are funcţia de atribut.
atrlMfie, atribuţii, S.f. |] Din fr. attribution, lat. attributio II Sferă de autoritate, de activitate sau de competenţă a cuiva; sarcina, obligaţie, âtriu s.m || Din lat., fr. atrium || 1. Curtea interioară â caâelor romane. • Spaţiu deschis, înconjurat de obicei de coloane, la intrarea unei bazilici/ 2. (Anat.) Auricul. || Şi: âtrium s.n. atrium s.n. v* atrlu.
atroce adj* invar. || Din fr. atroce, lat. atrox, -ocis || Cumplit, fioros.
atroeitâte, atrocităţi, s.f. || Din fr. atrocite, lat. atroeitas, -atis || Gruzime; faptă sau purtare cumplită, atroce.
atrofia, pers. 8 atrofiază, vb. I. Refl. || Din fr. atrophier || (Despre ţesutuH sau organe) A suferi un proces de atrofie.
atrofie, atrofii, s.f. || Din fr. atrophie, lat. atrophia; gr. a „fără44 + trophe „hrană44 || Regresiune morfologică sau funcţională a unui ţesut sau organ, ca urmare a unor tulburări metabolice.
atropină s.f. || Din fr. atropine; lat. atropa „mătrăgună44 || Alcaloid extras din mătrăgună, măselariţă etc., folosit împotriva spasmelor şi ca dilatator al pupilei.
atti,	atuuri şi (1) atale,	s.n.	|] Din fr. atout
((	ătout) || 1. Carte de	joc	(sau culoare)
socotită ca avînd o valoare mai mare decît celelalte. 2 Element care oferă cuiva, într-o anumită împrejurare, un avantaj sau o şansă în plus. atdneea adv. v. atunci, atunci adv. || Lat. *ad-tuncce || 1. în momentul acela; în acelaşi timp cu altă acţiune sau imediat după aceea. 2. (Concesiv) Numai în ăcest caz. || Şi: atuncea adv.
aţă,	aţe, s.f. || Lat. acia ||	1. Fir textil folosit
la cusut, la fabricat ţesături	etc.	O Expr. Cusut
cu aţă albă, se spune despre ceva care este evident fals, neadevărat. Nici un capăt de aţă = absolut nimic. • (Adverbial) Drept, direct la...: s-a dus aţă la el. 2* Aţă-de-mare = a) plantă acvatică cu tulpina scurtă şi foarte ramificată şi cu flori verzui; b) peşte teleostean marin, lung de c. 25 cm, cu corpul filiform, cu o singură înotătoare şi cu coada transformată în organ apucător.
aţică s.f. || Din aţă || Pînză rară şi subţire de bumbac.
aţine, aţin,, vb. III. Tranz. şi refl. || Lat. *attenere fattinere) || 1. A sta în calea cuiva, pîndindu-i trecerea. 2. A sta gata pentru a prinde ceva. • (Refl.) A se ţine după cineva.
aţinti, aţintesc, yb. IV. Tranz. || Din ţinti |] A-şi îndrepta privirile spre cineva sau ceva; (înv.) a îndrepta o armă de foc spre o ţintă, a ochi.
aţintit, -ă, aţintiţi, -te, adj. (Despre ochi, privire) îndreptat, concentrat asupra cuiva sau a ceva.
aţipi, aţipesc, vb. IV. Intranz. [| Lat. *ad-tepere || A fi cuprins de un somn uşor, a începe să doarmă.
aţîţâ, aiiţs vb. I. Tranz. || Lat. *attitiare, plecînd de la titio „tăciune44 ţ| A aprinde sau a înviora focul. • (Fig.) A întărită, a asmuţi.
âţos, -oâsă, aţoşi, -oase, adj. || Din aţă [| (Despre plante sau despre păstăile acestora) Care are în structura sa fibre sau filamente.
au interj. Exclamaţie care exprimă durere, mirare, bucurie etc.
audiâ* audiez, vb. I. Tranz. || Format în româneşte. Cf. auditor, audiţie, audienţă etc. ||
1. (Despre un organ de judecată) A asculta un martor, în legătură cu fapte privitoare la proces,
2. A asculta un şir de lecţii, de cursuri, de înregistrări muzicale etc.
audibilitâte s.f. || Din fr. audibilité || Proprietate a unei vibraţii de a putea fi percepută de ureche, datorită valorilor pe care le ia frecvenţa acesteia.
audienţă, audienţe, s.f. || Din fr. audience, lat, audientia || Primire a unui solicitator de către o persoană care are o funcţie de răspundere.
audiere, audieri, s.f. ( Acţiunea de a audia; (jur.) ascultare a inculpatului sau a oricărei alte părţi la proces, precum şi a martorului ori expertului.
audio- || Din fr. audio- || Element de compunere servind la formarea unor cuvinte care se referă la undele sonore de frecvenţe audibile.
audiofrecvenţă s.f. || Audio -f frecvenţă (după fr. audiofréquence) || Frecvenţă a unei unde sonore care poate fi percepută de auz.
audiogrâmă, audiograme, ‘S.f. || Din fr. audiogramme || înregistrare grafică a intensităţii şi frecvenţei sunetelor percepute de bolnav în timpul examenului audiometric, pentru a determina acuitatea lui auditivă.
audiometrie s.f. || Din fr. audiométrie || Metodă de măsurare a acuităţii auditive a unei persoane, cu ajutorul audiometrului.
audiométru, audiometre, s.n. || Din fr. audio-mètre; audio- + gr. metron „măsură44 || Aparat folosit pentru măsurarea acuităţii auditive.
audîovîdeo adj. invar. Care se efectuează prin radiodifuziune şi televiziune: mijloace de informare a.
auditiv, -ă, auditivi, -e, adj. || Din fr. auditif j; Privitor la auz, care ţine de auz.
auditor, -oare, auditori, -oare, adj., s.m. şi L || Din fr. auditeur; lat. auditor || (Persoană) care ascultă un curs, o conferinţă, un concert; ascultător.
auditoriu s.n. || Din lat. auditorium, fr. audU toire. || Totalitatea auditorilor; asistenţă. -audiţie, audiţii, s.f. || Din fr. audition, lat, auditio II Ascultare a unei bucăţi muzicale, într-un cadru mai restrîns decît la un concert. O Primă a. = prezentare a unei bucăţi muzicalo pentru prima oară în public.
augmenta, augmentez, vb. I. ,Tranz. || Din fr, augmenter, lat. augmentare || A mări, a spori.
augmentativ, -ă, augmentativi, -e, adj., s.n.
|| Din fr. augmentatif || (Lingv.) (Afix) care, ataşat la un cuvînt, indică un obiect mai mare decît cel indicat prin cuvîntul de bază; (cuvînt) format cu un astfel de afix.
augûr, (1) auguri, s.m., (2) augure, s.n. fi Din lat. augur „ghicitor, prevestitor44, fr. augure ,,pre~.
AUŞEL
vestire'4 || i. S.m. Preot la români care pretindea că poate prevesti viitorul după zbortll şi cîntecul păsărilor. 2. S.n. Prevestire făcuta de augur (1)* O Expr. A fi de bun augur == a îi semn bun (pentru reuşita unui lucru).
âiigusfë s.m. invar. || Din lat. augustus |j A opta lună a anului; are 31 zile; (pop.) măsălar.
attgést2, *a, duguşti, -ste, âdj. || Din fr. auguste, lat. augustus ({aùgur) însemnînd, là origine, „consacrat de către auguri44 || (Ga epitet dat monarhilor şi persoanelor din familia acestora) Preamărit, slăvit; maiestuos, măreţ.
aulă, aule, s.f. || Din lat.' aula, germ. Aula || Sală mare într-o instituţie de Cultură destinată festivităţilor, conferinţelor etc. auléu interj, v. aoleu.
aülic, -ă, aulici, -ce, adj. || Din lat. aulicus ({ aula „curte44), fr. aulique || Care ţine de curtea unui suyeran.
aur s.n. || Lat. aurum || 1. Metal preţios, de culoare galbenă strălucitoare, cel mai maleabil *şi ductil dintre metale, din care se fac obiecte de valoare; nu este atacat de aproape nici un acid. O Aur alb = energia căderilor de apă. Aur negru = cărbune. Epocă de aur = perioadă de înflorire. 2. (Fig.) Lucru de mare preţ; bani, avere.
âură s.f. || Din lat. aura || 1. Aureolă (2), nimb. 2. Stare particulară la unii bolnavi, care precedă şi semnalizează apariţia crizei epileptice.
aureolat, aureolaţi, -te, adj. || După fr. auréolé || 1. înconjurat cu o aureolă. 2. (Fig.) Devenit celebru, plin de glorie.
aureolă, aureole, s.f. || Din fr. auréole || 1. Cerc luminos cu care pictorii înconjură capetele sfinţilor. 2. (Fig.) Strălucire, glorie, faimă. 2. Zonă mai puţin luminoasă care înconjură o flacără, un bec electric etc.	,
aereomiemă s.f. || Din fr. auréomycine; Jut. aureus „(ca) de aur44 4- gr. mykes „ciupercă“J| Substanţă chimică sub formă de pulbere galbenă-aurie, folosită ca antibiotic în tratamentul unor infecţii produse de bacili şi coci, in unele viroze etc.
auri, auresc, vb. IV. Tranz. || Din aur || A acoperi un obiect cu un strat subţire de aur. • (Fig.) A face să strălucească în culoarea aurului.
auricul, auricule, s.n. || Din fr. auricule, lat. auricula „ureche (mică)44 || Fiecare dintre cele două despărţituri superioare ale inimii, care comunică cu ventriculele, atriu (2).
aurifer, -ă, auriferi, -e, adj. || Din fr. aurifère, lat. aurifer || (Despre terenuri, roci, rîuri) Care ccn ţine aur (a-
auripigmént, auripigmenţi, s.m. || Din germ. Auripigment || Sulfură naturală de arsen, de culoare galbenă-aurie, utilizată ca minereu de arsen.
aurit, -ă, auriţi, -te, adj. Acoperit cu un strat subţire de aur. • Cusut sau ţesut cu un fir de aur.
auriu, -ie, aut-ii, adj. || Din aur || De culoarea aurului.
aurdră, aurore, s.f. |] Din fr. aurore, lat. aurora || 1. Lumină roşie-portocalie, care apare
la orizont înainte de răsăritul Soarelui. O A* polară (boreală sau australă) = lumină difuză, verde sau roşiatică, care apare noaptea pe bolta cerească în regiunile polare; are forma until arc dé lumină din care ţîşnesc raze, draperii, coroane etc. eu aspecte feerice. 2. (Fig.) început (al unei epoci).
âuscultâ, auscült, vb. I. Tranz. || Din fr* ausculter, lat. auscultare „a asculta44 || (Med.) A examina funcţionarea inimii sau a plămînilor > ascultînd cu urechea sau cu stetoscopul.
auscultâţie, auscultaţii, s.f. || Din fr. ausculta-tion, lat. auscultatio || (Med.) Faptul de a ausculta.
auspiciti, auspicii, s.n’. || Din lat. auspicium, fr. auspice || 1. (în antichitatea romană) Prevestire făcută de auguri. 2. Sub auspiciile cuiva — sub protecţia, sub patronajul cuiva. O Expr. Sub cele mai bune auspicii = în împrejurări favorabile, în condiţii foarte bune.
auster, -ă, austeri, -e, adj. j| Din lat. austerus, fr. austère || (Despre oameni şi manifestările lor) Sobru, cumpătat; sever. (Fig.) Holul era auster, umbros (Cezar Petrescu).
austeritate ë.f. || Din lat. austeritas, -atis, fr. austérité || însuşirea de a fi auster; sobrietate, cumpătare.
austral, -ă, australi, -e, adj. || Din fr. austral, lat. australis || Care este de la (sau dinspre) polul sud; sudic.
australian, -ă, australieni, -e, st.m. şi f„ adj. ||De la n. pr. Australia; cf. fr. australien ||1. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia Australiei. 2. Adj. Privitor la Australia sau la populaţia ei, din Australia.
australoid, -ă, australoizi, -ide, s.m. şi f., adj. || Din fr. australoîde; Australie + gr. eidos „aspect44 || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din subrasa aparţinînd rasei negre răspîndite în Australia şi Oceania. 2. Adj. Care aparţine aus-traloizilor,’ privitor la australoizi.
australopitéc, australopiteci, s.m. || Din fr. australopithèque ; lat. australis „de sud44 + gr. pithekos „maimuţă44 || Maimuţă fosilă cu unele trăsături apropiate de cele umane (în ce priveşte dentiţia, poziţia bipedă etc.).
austriac, -ă, austrieci, -ce, s.m. şi f., adj. ||Din it. austriaco || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul ce s-a constituit ca naţiune în Austria. 2. Adj. Care aparţine Austriei sau populaţiei ei, care se referă la Austria.
austromarxism s.n. || Din germ. Austro-marxismus || Curent oportunist apărut în mişcarea muncitorească din sînul social-demoeraţiei austriece de la sfîrşitul sec. 19, care nega necesitatea transformărilor revoluţionare, susţihînd teza integrării paşnice a capitalismului în socialism.
aăstru s.n. || Din lat. auster, -tri || Vînt secetos care bate din sud-yest în Banat, Oltenia şi Muntenia.
auşel, auşei, s.m. j| Din auş ( < lat. avus „moş44) || Nume’dat unui gen de păsări mici, asemănătoare prin colorit cu sticleţii.
AUT
80
âut, (2) auturi, adv., s.n. || Din engl. out „afară" Il (Sport) 1. Adv. în afara terenului de joc. 2. S.n. Situaţie în care mingea este în afara terenului de joc.
autarhic, -ă, autarhici, -ce, adj. || Din it. autarchico || Care are caracter de autarhie.
autarhie s.f. || Din it. autarchia; cf. fr. autarcie || Politică economică prin care o ţară se izolează de economia celorlalte ţări, ori se limitează în relaţiile economice ia anumite zone.
auténtic, -ă, autentici, -ce, adj. || Din fr. authentique, lat. authenticus || Care este conform cu adevărul; recunoscut ca propriu unui autor sau unei epoci. © (Despre acte) întocmit de un organ competent în forme care îi atribuie putere doveditoare.
autenticitate s.f. || Din fr. authenticité || Faptul sau însuşirea de a fi autentic.
autentifică, autentific, vb. I. Tranz. || După fr. authentifier || A face ca un act să devină autentic.
autism s.n. || Din fr. autisme; gr. autos „însuşi"'|| (Med.) Pierderea contactului psihic cu realitatea, cu lumea înconjurătoare şi trăirea intensă a propriei vieţi interioare.
auto1- || Din fr. auto-; gr. autos „însuşi" |] Element de compunere însemnînd „de la sine" şi care serveşte la formarea unor substantive, adjective şi verbe.
auto2 || Abreviere din fr. automobile || 1» Adj. invar. Care se referă, la automobile. 2» Element de compunere însemnînd „automobil" sau.„automat" şi care serveşte la formarea unor substantive.
autoadministra, autoadministrez, vb. I. Refl. || Auto1- -f, administra || A se administra prin mijloace proprii.
autoapărare s.f. || Auto1- -f apărare || Apărare prin mijloace proprii.
autoapriudere s.f. || Auto1- -f aprindere || A-prindere a combustibilului într-un motor fără intervenţia unei surse de căldură exterioare, datorită presiunii înalte în care se găseşte combustibilul.
autoatelier,» autoateliere, s.n. || Auto2 -j- atelier |J Atelier instalat pe un vehicul autopropulsat, folosit pentru depanări şi reparaţii curente necesare vehiculelor.
autoba~uriantă, autobasculante, s.f. \\ Auto2 -f-basculantă || Autocamion prevăzut cu benă basculantă, destinat în special transporturilor de materiale pulverulente.
autobază, autobaze, s.f. || Auto2 -ţ- bază || Centru de întreţinere, reparaţii şi garare a autovehiculelor (autobuze şi autocamioane).
autobiografie, autobiografii, s.f. || Din fr. autobiographie^ rus. avtobiografija; gr. autos „însuşi" 4-bios „viaţă" 4- graphein „a scrie" |] Biografia unei persoane scrisă sau expusă de ea însăşi; scriere literară în care autorul îşi povesteşte viaţa. .
autoblindât, autoblindate% s.n. || Auto2 4 blindat || Automobil blindat.
autobiiz, autobuze, s.n. || Din fr. autobus, germ. Autobus || Autovehicul cu caroseria închisă folosit pentru transportul de persoane în comun, autocamion, autocamioane, s.n. || Auto2 -j- ca-mion || Autovehicul de dimensiuni mari, cu caroserie deschisă, prevăzut cu platformă sau cu benă, şi folosit pentru transportul de materiale.
autocamionetă, auto camionete, s.f. || Aui&z 4 camionetă || Autocamion de dimensiuni mai reduse.
autocar, autocare, s.n. |] Din fr. autocar || Autobuz folosit mai ales pentru excursii.
autocefal, -ă, autocefali, -e, adj. || Din fr. autocéphale || (Despre biserica ortodoxă) Care are conducere de sine stătătoare.
auiocistérnà, autocisterne, s.f. || Auto2 4 cisternă || Autovehicul prevăzut cu o cisternă pentru transportul lichidelor.
aufoclâvă, autoclave, s.f. |] Din fr. autoclave;■ gr. autos „însuşi" 4 lat. clavis „cheie" || Reci-pient care se poate închide ermetic, folosit mai ales la sterilizări sub presiune.
autoconducere ■ s.f. j| Auto1- 4 conducere |f . Principiu de conducere a activităţii efectuată de către colectivitatea respectivă însăşi ori de către reprezentanţi aleşi ai ei.
autocontrol, autocontroale, s.n. || Auto1- 4 control || Control exercitat asupra propriei persoane.
autocrat, autocratie s.m. || Din fr. autocrate, gr. autokrates „care guvernează prin el însuşi" || Conducător cu puteri absolute al unei ţări.
autocraţie, autocraţii, s.f. || Din fr. autocratic, gr. autokrateia „putere absolută" || Formă de guvernămînt antidemocratică, în care puterea politică este concentrată în mîinile unei singure persoane nealese.
autocritic, -ă, autocritici, -ce, s.f., adj, \\Auto1- -j- critic (după rus. samokritika) || 1. SI, Analiză critică a propriei activităţi. 2. Adj. Bazat pe autocritică (1), pătruns de spiritul autocriticii.
autodafé, autodafeuri, s.n. || Din fr. autodwfk port. auto da fe „act de credinţă" || Ardere pe rog la care erau condamnaţi de către Inchiziţie, mai ales în sec. 16 în Spania şi în Portugalia, cei socotiţi eretici; p. ext. acţiune care duce la distrugere prin foc.
autodepăşire s.f. || Auto1- 4 depăşire ]| Depăşirea propriilor rezultate.
autodeterminare s.f. || Auto1- 4- determinare (după fr. autodétermination) || Principiu în virtutea căruia o naţiune are dreptul de a-şi alege, fără amestec din afară, statutul politic şi calea de dezvoltare economică, socială şi culturală.
autodezvoltare s.f. |) Auto1- 4 dezvoltare || Creştere, dezvoltare de la sine.
autodidact, autodidacţi, -te, s.m. şi f-||Din fr. autodidacte || Persoană care şi-a însuşit un anumit bagaj de cunoştinţe şi de -nivel ridicat fără a fi urinat o formă regulată de învă-ţămînt.
autodrom, autoadrome, s.n. || Din fr. auto-drome; auto2 4 gr. dromos „loc de alergare" |j Teren amenajat pentru cursele de automobile.
\
AUTOPROPULSAT
\ autoddbă* autodube, s.f. || Auto2 -f dubă |] Autovehicul închis, folosit pentru transportul de ; materiale fragile, produse alimentare etc.
ÎS ' autoexcitâţie s.f. ]| Din fr. auto-excitation |J 'Excitaţie a unei maşini electrice produsă chiar de curentul dat de maşină.
autoîecimdăre* auto fecundări, s.f. || Auto1- 4* fecundare (după fr. auto fecondat ion) H Fuziunea unor gârneţi femeii şi masculi produşi de acelaşi individ.
autofinanţare* autofinanţări, s.f. || Auto1- 4* finanţare || Finanţare din fonduri proprii.
autoflagela* autoflagelez, vb. I. Refl. || Auto1-4- flăgela || (Despre adepţii unor secte religioase) A se biciui, a se tortura singur, din fanatism religios.
autogamle s.f. || Din fr. autogamie; auto1- + gr, gamos „unire11 |[ (La plantele hermafrodite) Fuziunea gârneţilor femeii şi' masculi produşi în aceeaşi floare.
autogără, autogări, s.f. || Auto2 -f gară || Gară pentru îmbarcarea şi debarcarea din autovehicule (autobuze şi autocamioane).
- autogenă* autogene, adj. || Din fr. autogene || Sudare autogenă = sudare prin topire, de obicei fără adaos de material străin.
autogir* auto gir e, s.n. |j Din fr. autogire; auto2 -f gr. gyros „cerc11 || Vehicul aerian care foloseşte, în locul aripilor, o elice de sustentaţie ce se roteşte în jurul unui ax vertical.
autogol., autogoluri, s.n. || Auto1- -f- gol || (La fotbal) Gol dat de un jucător în propria poartă.
autograf* -ă, autografi, -e, adj., s.n. || Din fr. autographe || (Semnătură sau text) scris de propria mînă a autorului.
autoguverna* autoguvernez, vb. I. Refl. [| Auto1- + guverna || (Despre state)A se conduce singur, fără amestec străin.
.autohton* -ă, autohtoni, -e, adj. || Din fr. autochtone; gr. autochthon (< auto „însuşi11 + chthon „pămînt, ţară11) || (Adesea substantivat) Care s-a format şi s-a dezvoltat pe teritoriul pe care trăieşte şi în prezent; băştinaş. ® (Despre formaţii geologice) Constituite din roci mai tinere/ rămase pe locul formării lor, peste care s-au produs încălecări de formaţiuni mai vechi.
autoimpunere* autoimpuneri, s.f. || Auto1-4- impunere || Contribuţie voluntară în bani şi în muncă cu care o colectivitate participă la Executarea unor lucrări de interes obştesc cu caracter local.
autoindtieţie s.f. |j Din fr. auto-induction ]] Seif inducţie. *
automat* -ă* automaţi, -te, adj., s.n. || Din fr* automate, gr. automatos || 1. Adj. (Despre Maşini sau aparate) Care efectuează anumite operaţii fără intervenţia nemijlocită a omului; . (despre operaţii) care se efectuează prin acţiunea tjnui dispozitiv mecanic. • (Fig.; adesea adverbial) Care se face de Ia sine, fără participarea raţiunii. 2. S.n. Aparat sau maşină care efectuează anumite operaţii în mod automat (1). • (big.) Om lipsit de voinţă şi de iniţiativă. S.n. Pistoi-mitralieră.
^ automatică' s.f. || Din fr. automatique j| Disciplină care se ocupă cu studiuL metodelor şi al. mijloacelor pentru realizarea complexelor de operaţii sau a proceselor tehnologice, în vederea automatizării acestora.
automatism s.n. || Din fr. automatisme j| 1. Caracterul a ceea ce este automat (1). 2. Proces fiziologic care se desfăşoară fără participarea conştiinţei.
automatizare s.f. || Cf. fr. automatiser || Echipare a unui sistem tehnic cu automate (2), pentru conducerea şi efectuarea automată a unei operaţii, înlocuind astfel participarea nemijlocită a omului.
j automişcâre s.f. || Auto1- + mişcare |j Mişcarea lieîiilreruplă a materiei, determinată de contradicţiile interne proprii tuturor obiectelor şi fenomenelor.
automobil* automobile, s.n. j| Din fr. automobile, germ. Automobil; auto1- -j- lat. mobilis „mişcător41 || Autovehicul rutier pe cel puţin patru roţi pneumatice, folosit pentru transportul de persoane şi materiale.
automobilism s.n. || Din fr. automobilisme || Sport în care concurenţii conduc automobile,' în vederea stabilirii de performanţe.
automobilist, -ă, auîomobilişti, -ste, s.m. şi f. j| Din fr. automobiliste || Persoană care practică automobilismul.
automodelîsm s.n. || Din fr. automodélisme || Ramură sportivă care se ocupă cu construirea de autovehicule în miniatură ( automodele ), avînd diferite sisteme de propulsie şi de comandă.
automotor* automotoare, s.n. || Din fr. automoteur || Vehicul de cale ferată prevăzut cu mo lor propriu, folosit pentru transportul de călători şi de mărfuri. 1
autonom* -ă* autonomi, -e, adj. j| Din fr., autonome || Care se bucură de autonomie, care funcţionează în condiţii de independenţă.
autonomie s.f. || Din fr. autonomie; gr. autos..■ „însuşi11 -f- nomos „lege11 || 1. Independenţă în guvernare. 2. Situaţie a unei naţiuni care are dreptul de a se autoguverna în cadrul unui stat federal. 8, Situaţia celui ce dispune liber de. propria voinţă. 4. A. de zbor = durata maximă de menţinere a unui avion în aer fără alimentare cu combustibil. © (Mar.) Durata în care un mijloc de navigaţie se poate deplasa fără a fi reapro vizionat.
nutoporuire s.f. || Auto1- + pornire || Reintrare automată în funcţionarea normală a motoarelor asincrone după o dispariţie sau o scădere de scurtă durată a tensiunii la borne, dacă în acest timp au rămas conectate la reţea.
antoportrét* autoportrete, s.n. || Auto1- 4- portret; cf. fr. autoportrait |j Reprezentare a propriei-persoane, în pictură, sculptură, desen sau în, literatură.
autopropulsat* -a, autopropulsaţi, -te, adj. |] Auto1- 4- propulsat; cf. fr. autopropulsé\\ (Despre maşini de lucru, vehicule etc.) Care se deplasează, folosind energia unei surse proprii.
AUTOPSIE
82'
autopsie, autopsii» s.f. || Din fr. autopsie, gr. autopsia ( < autos „însuşi44 -f- opsis „vedere44) || Disecare a unui cadavru’ pentru a stabili cauza morţii.
autor, -oare, autori, -oare, s.m. şi f. || Din fr.
auteur, lat. auctor (autor) || 1. Persoană care creează o operă literară, artistică, ştiinţifică sau publicistică. 2. Persoană care produce sau comite ceva; (jur.) persoană care săvîrşeşte in mod nemijlocit o infracţiune.
autoreferât, autoreferate, s.n. |] Auto1- + referat |l Expunere făcută de cineva asupra unei lucrări proprii (ex. în vederea susţinerii tezei de doctorat).
autoritar, -ă, autoritari, -e, adj. || Din fr. autoritaire || Care caută să-şi imptmă voinţa, autoritatea. © Care impune ascultare, supunere.
autoritate, autorităţi, si. || Din fr. autorité:, lat. auctoritas (| 1. Putere, drept de a da dispoziţii cu caracter obligatoriu, de a impune cuiva ascultare. 2. Organ al puterii de stat competent să emită dispoziţii cu caracter obligatoriu; reprezentant ai acestei puteri. 8. Prestigiu, vază; persoană care se impune prin prestigiul sau.
autoriză, autorizez, vb. I. Tranz. || Din fr. autoriser, lat. auctorizare ({ auctor) || împuternici pe cineva pentru exercitarea unui drept sau pentru săvîrşirea unui act.
autorizat, «ă,!'autorizaţi, -te, adj. împuternicit să facă sau să spună ceva. ® Făcut sau spus de o persoană îndreptăţită.
autorizaţie, autorizaţii, s.f. || Din fr. autorisation || Împuternicire sau încuviinţare dată de un organ al administraţiei de stat pentru exer- * citarea unui drept sau pentru săvîrşirea unui act. © Document prin care se acordă această împuternicire.
autosanitâră, autosanitare, s.f. || Auto2 + sanitară || Autovehicul amenajat şi dotat pentru acordarea asistenţei medicale de urgenţă, la domiciliu sau la locul accidentului, şi pentru transportul bolnavilor, răniţilor etc.
autoservice [Pron.:	autosérvis]	s.n. || Din
engl. auto-service || Staţie pentru întreţinerea autoturismelor. || Scris şi: auto-service.
autoservire s.f. II Auto1- H- servire (după engl. seif-ser vice, prin intermediul 1. ruse) || Sistem de desfacere a mărfurilor, în care clientul se serveşte ' singur.
autostop, autostopuri, s.n. || Din fr. auto2 + ,stop || 1. Instalaţie de semnalizare luminoasă aşezată la intersecţia străzilor pentru reglementarea circulaţiei. 4 Instalaţie de oprire automată a unui tren cînd linia nu este liberă. 2. Practica de a opri un automobilist ca să te ia în maşina lui^ pentru a parcurge un anumit drum.
autostradă, autostrăzi, s.f. || Din fr. autostrade, it. autostrada || Şosea principală pentru circulaţia cu viteză mare a autovehiculelor.
autosugestie, autosugestii, s.f. || Din fr. autosuggestion j| Sugestie exercitată asupra propriei persoane; influenţare a propriei comportări.
autoşeuflă, autoşenile, s.f. || Din fr. autoche-nille || Autovehicul de transport prevăzut cu şenile ca organe de rulare.
autotipie, autotipii, s.f. || Din fr. autotypie; auto1- -f- gr. typos „amprentă44 || (Poligr.) Procedeu fotoehimic de executare a unui clişeu cu suprafaţa activă în relief, eonstînd în reproducerea imaginilor cu ajutorul unor puncte de diferite mărimi.
autotomie s.f. || Din fr. autotomie; auto1- -f gr. tome „tăietură44 || Autoamputare a unei părţi a corpului (coadă, picior), caracteristica unor nevertebrate, ca formă de apărare, partea amputată putîndu-se regenera.
autotractor, autotractoare, s.n. || Din fr. auto-tracteur || Autovehicul de mare putere destinat tractării unor remorci, maşini etc.
autotréf, -ă, autotrofi, -e, adj. || Din fr. auto-irophe; autqt- + gr. trophe „hrană44 || (Despre organisme) Care îşi sintetizează hrana (substanţele organice) direct din substanţe anorganice.
autoturism, autoturisme, s.n. || Auto2 -f- turism || Automobil pentru transportul unui număr imic de persoane.
autottirn, autoturnuri, s.n. j| Auto2 -f- turn || Autovehicul prevăzut cu o platformă montată pe un schelet în formă de turn, servind la executarea unor lucrări la instalaţiile aeriene.
autoutilitâră, autoutilitare, s.f. || Auto2 -f- utilitară || Vehicul pentru transportul unor cantităţi mici de mărfuri.
autovaccin, auto vaccinuri, s.n. |] Din fr.. auto-vaccin || Vaccin preparat din germeni izolaţi de la bolnavul însuşi.
.autovehicul, autovehicule, s.n. || Din fr. auto* véhicule || Vehicul terestru autopropulsat.
autumnal, -a, autumnali, -e, adj. || Din lat. autumnalis || De toamnă, tomnatic.
auxiliar, -ă, auxiliari, -e, adj. || Din fr. auxiliaire, lat. auxiliaris || Care ajută la ceva, care are o funcţie secundară, ajutătoare. O (Gram.) Verb a. = verb care ajută la formarea timpurilor şi modurilor compuse.
auxmă, auxine, s.f. || Din fr. auxine; cf. lat. augere „a face să crească44 || Substanţă organică de tip hormonal care condiţionează creşterea plantelor.
auz s.n. || Din auzi || 1. Faptul de a auzi: la auzul acestei veşti s-a bucurat. 2» Simţ cu ajutorul căruia se percep sunetele (existent la vertebrate şi la unele nevertebrate superioare) ; percepere a sunetelor.
auzi, aüd, vb. IV. || Lat. audire || 1. Trariz. A percepe sunetele, zgomotele pu ajutorul auzului; a asculta. 2, Tranz. şi intranz. (Mai ales interogativ) A înţelege, a pricepe. 8. Tranz. şi intranz. A afla ştiri, noutăţi. O Din auzite = din cîte s-a aflat de la alţii. O Expr. A nu mai voi să audă de cineva = a rupe relaţiile cu cineva.
4.	Refl. impers. A se vorbi, a se zvoni. Să nu ne luăm după cîte se aud (Stancu).
aval adv. || Din fr. aval \\Jn aval •= în jos de un anumit loc, de obicei de-a lungul unui curs de apă; în josul apei, spre vărsare.
avalanşă, avalanşe, si. || Din fr. avalanche || Masă de zăpadă care se desprinde de pe coasta unui munte şi alunecă la vale, du cînd cu sine pietrele şi copacii întîlniţi în cale. ® (Fig.) Cantitate mare (de...), năvală (de...).
m
AVENTUROS
‘ avancronică, avancronici, s.f. || Din fr. avant-
- Monique || Cronică a unui spectacol scrisă înainte de a avea loc premiera.
avangârdă, avangărzi, s.f. || Din fr. avant-•garde H Unitate sau subunitate militară care se deplasează în faţa forţelor principale ca element de siguranţă. © 'Clasă socială, grup, partid, organizaţie care este în frunte, care conduce. ® (In literatură şi artă) Avangardism (2).
avangardism s.n. || Din avangardă || 1. Concepţie şi atitudine fais-revoluţionară, caracterizată prin măsuri premature, aventuriste, necorespunzătoare etapei istorice date. 2. Denumire dată curentelor iiterar-artistice apărute la înce-putui sec. 20, care negau canoanele artei tradiţionale, recurgînd la forme ostentative, uneori excentrice, dar avînd, în acelaşi timp, şi o funcţie regeneratoare şi anticipativă.
avanpost, avanposturi, s.n. || Din fr. avant--poste || Subunitate militară de siguranţă instalată în faţa forţelor principale (aflate în staţionare sau în apărare), pe direcţia probabilă de atac a inamicului.
avanpremiéra, avanpremiere, s.f. || Din fr. dvant-première || Spectacol dat, în faţa unor spe-' cialişti, ca ultimă repetiţie, înainte de premiera unei’piese de teatru, a unui film etc.
■ avans, avansuri, s.n. || Din fr. avance || 1. Sumă de bani plătită anticipat de către întreprinderi, organizaţii economice, instituţii etc. în contul unor lucrări, unor servicii, unor venituri viitoare etc.; acont. 2. (în expr.) A face cuiva avansuri — a încerca să cîştigi prietenia sau dragostea cuiva prin promisiuni, linguşiri sau concesii. 8. Interval de timp sau distanţă cu care cineva sau ceva este înaintea altuia. O în avans = realizat înainte de termenul prevăzut.
avansa, ' avansez, vb. I. |] Din fr. avancer || 1* Intranz. A înainta; a se dezvolta, a progresa.
2.	Tranz. A ridica pe cineva în grad, a-1 promova în muncă. 8. Tranz. A da cuiva cu anticipaţie o sumă de bani; (fig.) a anticipa (o idee)./
/ avansare, aavansări, s.f. 1. Dezvoltare, pro-• gresare. 2. înaintare (într-o funcţie, într-un grad).
^avanscenă, avanscene, s.f. || Din fr. avant-scène |! 1. Partea scenei cuprinsă între cortină şi rampă. 2. Fiecare dintre cele două loji situate lingă scenă.
avantaj, avantaje, s.n. || Din fr. avantage (< avant) || 1. Folos, profit obţinut de cineva în Pms (în raport cu altul). O A. reciproc — principe de bază în relaţiile internaţionale, care se întemeiază pe acordarea reciprocă de avantaje, asigurarea echivalenţei schimburilor economice, n condiţiile egalităţii suverane a statelor 2. Su-perioritate a unei persoane faţă de alta, datorită
- î?n.°ţ. îniprejurări mai favorabile. 8» Favoare, privilegiu.
avantaja, avantajez, vb. I. Tranz. || Din fr. avantager || 1. A acorda cuiva un avantaj ; a avoriza. 2. (Despre îmbrăcăminte, coafură) A scoate în relief calităţile fizice ale cuiva.
avantajds, -oâsă, avantajosi, -oase, adj. || Din * avantageux |] Care prezintă avantaj.
avantren, avantrenuri) s.n. || Din fr. avani--train || Antetren.
avar, -ă, avari, -e, s.m. şi f. [| Din fr. avare, lat. avarus || (Om) zgîrcit.
avar2, -ă, avari, -e, s.m. şi f., adj. || Din lat. Avarus U1. S.m. şi f. Persoană făcînd parte dintr-o populaţie turcică aşezată, în timpul marii migraţiuni a popoarelor, în Cîmpia Pano-nică, unde a creat un stat, distrus de franci şi de bulgari. 2. Adj. Care aparţine avarilor (1), referitor la avari.
avariâ, avariez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. avarier || A (se) strica, a (se) deteriora.
avarie, avarii, s.f. |] Din fr. avarie, it. avaria; ar. âwwâr „pagubă44 || Stricăciune, deteriorare suferită de o navă, de o maşină, de o construcţie etc.
avariţie s.f. || Din lat. avaritia, fr. avarice || Zgîrcenie.
avat, avaţi, s.m. Peşte teleostean de apă dulce, răpitor, lung de 50—Ş0 cm, din familia ciprinideîor; trăieşte în Dunăre şi în lacurile de pe lingă Marea Neagră.
avatar, avataruri, s.n. || Din fr. avatar, din sanscritul avatar a „incarnaţia lui Vişnu44 || Transformare, schimbare (chinuitoare) în evoluţia unei fiinţe.
avea, am, ai, are, avem, aveţi, au, vb. IL Tranz. || Lat. habere |j 1. A stăpîni, a poseda, a deţine. O Expr. (Fam.) Ce-am avut şi ce-am pierdut = n-am ce pierde, puţin îmi pasă. m A primi, a*căpăta; a moşteni: casa o am de la părinţi. 2. A dispune, a se bucura de: are o mare putere de muncă. 8. A fi compus din: casa are 4 camere. 4. A ţine, a purta: in mină are cartea. 5. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vîrstă etc. 6. A fi cuprins de o senzaţie, de un sentiment. O Expr. (Refl. recipr.) A se avea dragi = a se iubi. (Refl.) A (nu) se avea bine cu cineva = a (nu) fi prieten, a nu fi în relaţii bune cu cineva. © A suferi de o boală. 7. A trebui să...: am de citit. 8. Unipers. A fi, a se afla cineva: n-are cine să-l ajute. 9. (Cu valoare de verb auxiliar; perf. comp.: am, ai, a, am, aţi, au; op ta ti v-condiţional: aş, ai, ar, am, aţi, ar) Serveşte la formarea timpurilor şi modurilor compuse: ai citit; ar citi. 10- Serveşte la formarea unui viitor popular: are să sosească.
aven, avene, s.n. || Din fr. aven || Adîncitură circulară, ca o pîlnie, formată în roci solubile (calculase), în care se scurg apele de suprafaţă.
aventura, aventurez, vb. I. Refl. || Din fr. aventurer || A întreprinde o acţiune îndrăzneaţă, riscantă.
aventură, aventuri, s.f. || Din fr. aventure, it. avventura; lat. *adventura „ceea ce trebuie să vină44 || 1. Acţiune îndrăzneaţă şi riscantă. # întreprindere ’dubioasă. 2. Legătură amoroasă întîmplătoare.
aventurier, -ă,’aventurieri, -e, s.m. şi f. || Din fr. aventurier, it. avventuriero || Persoană care întreprinde aventuri, căruia îi plac aventurile. ^ aventuros, -oâsă, aventuroşi, -oase, adj. || Din fr. aventureux, it. avventuroso |] Care constituie o aventură sau are caracter de aventură.
AVERE
84
9 (Despre oameni) Căruia îi plac aventurile, acţiunile îndrăzneţe şi riscante.
* avéré, averi, s.f. || Din avea ]| Totalitatea bunurilor care se află în patrimoniul cuiva.
avérs s.n. |i Din fr. avers; lat. adversus „care este în faţăa || Faţa unei monede sau a unei medalii, înfăţişînd* chipul emiţătorului, stema ţării etc.
avérsâ, averse, s.f. || Din fr. averse (< verser) || Ploaie torenţială de scurtă durată şi pe o arie teritorială restrînsă.
aversiune, aversiuni, s.f. || Din fr. aversion, lat. avers io || Sentiment de dezgust, de repulsie faţă de cineva sau de ceva.
* averiismént, avertismente, s.n. |J Din fr. avertissement || 1. înştiinţare prealabilă pentru a preveni asupra unui risc sau a unui pericol.
2.	Sancţiune administrativă pentru o abatere disciplinară. 8. (Sport) Avertizare adresată de arbitru unui sportiv care joacă nereglementar.
avertiza, avertizez, vb. I. Tranz. || După fr. avertir, lat. *advcriire ( < advertere „a îndrepta spre44). || A atrage cuiva atenţia, a preveni pe cineva (asupra consecinţelor unei acţiuni).
avertizor^ avertizoare, s.n. || Din fr. avertisseur^ || Aparat de semnalizare care anunţa iminenţa unui accident sau a unei avarii, pentru a le evita sau pentru a opri declanşarea lor.
aviatic, -ă, aviatici, -ce, adj. ||^Gf; germ. avia-tisch || Referitor la aviaţie, de aviaţie.
aviator, -oare, aviatori, -oare, s.m,* şi f. Il Dm fr. aviateur jj Persoană care pilotează un avion sau face parte din echipajul unui avion.
aviaţie, aviaţii, s.f. || Din fr. aviation; lat. avis „pasăre44 || 1. Navigaţie aeriană cu aeronave mai grele decît aerul; ştiinţa şi tehnica acestei navigaţii. 2. Totalitatea avioanelor de care dispune o tară, o societate de transport etc. O A. sanitară aviaţie destinată transportului de urgenţă a celor grav bolnavi, a răniţilor, a accidentaţilor ori a medicamentelor.
avicol, -ă, avicoli, -e, adj. || Din fr. avicole \\ Care se referă la avicultura, care aparţine avi-eulturii.
avicuîtor, -oare, avicultori, -oare, s.m. şi f. II Din fr. aviculteur || Persoană care se ocupă cu avicultura, specialist în avicultură.
a vf cui tură s.f. || Din fr. aviculture ; lat. avis „pasare44 + cultura „crestère44 || Ştiinţă care se ocupă cu creşterea raţională a păsărilor de curte* avid, -â, mdzi, -de, adj. || Din fr. avide, lat. avidus || 1. Stăpînit de dorinţe puternice; plin de interes, de pasiune (pentru lucruri folositoare).
2.	Lacom, nesăţios-.
aviditate s.f. || Din fr. avidité, lat. aviditas, -a,tis || 1. însuşirea de a fi avid (1). 2. Lăcomie.
& violon, aviofoane, s.n. || Din fr. aviophone ( < avion -f gr. phone „sunet44) |j Tub acustic folosit de membrii echipajului unui avion pentru a comunica între ei fără a fi împiedicaţi de zgomotul motorului.
aviăn, avioane, s.n. || Din fr. avion; cf. lat. avis „pasăre44 || Aeronavă mai grea decît aerul, cu aripi de sus tentaţie, propulsia fiind asigurată de motoare. O A. cu reacţie = avion dotat
cu motoare termice reactive. A. supersonic v, supersonic.
avionetă, avionete, s.f. || Din fr. avionnette |j Avion mic, pentru sport, turism etc.
avitaminoză s.f. |] Din fr. avitaminose || Boală provocată de lipsa vitaminelor din alimentaţie.
^ aviz, avize, s.n. |j Din fr. avis || 1, Document prin care se comunică o înştiinţare cu caracter oficial. 2. Părere, apreciere ă cuiva, de obicei a unui organ competent; rezoluţie a unei autorităţi.
aviză, avizez, vb. I. Tranz. || Din fr. aviser ||
1.	A înştiinţa din timp pe cineva (printr-uu aviz). 2. A-şi exprima părerea într-o problemă; a da o rezoluţie, a decide.
. avizo, avizouri, s.n. || Din fr. aviso || Navă mică de luptă, rapidă, dotată cu armament uşor de artilerie.
avînt, avînturi, s.n. |J Din avînta || 1. Energie in mişcări, însufleţire; vioiciune. O A-şi lua avînt ------
a se pregăti să facă o săritură; a se avînta. 2. Progres, dezvoltare rapidă; (ec. pol.) dezvoltare continuă şi în ritm susţinut a economiei naţionale sau a unei ramuri economice.
avînta, avint, vb. I. Refl. || Din a3 -j- vînt j| A se repezi plin de însufleţire spre cineva sau ceva. @ (Fig.) A porni cu elan într-o acţiune.
avocat, «ă, avocaţi,. -te, s.m. şi f. || Din fr. avocat || Persoană calificată j pentru a acorda asistenţă juridică.
avocatură s.f. || Cf. germ. Advokatur || Profesiunea de avocat.
avort, avorturi, s.n. || Din avorta || întrerupere a sarcinii datorită expulsiei spontane sau provocate a fătului din cavitatea uterină" înainte ca acesta să fie viabil.
avorta-, avortez, vb. I. Intranz. jj Din fr. avor-ter, lat. abortare ({ aboriri) l| A pierde fătul prin avort.
avorton, avortoni, s.m. |] Din fr. avorton ||
1.	Fiinţă născută înainte de termen. 2. (Fig.) Ora degenerat, cu mari deficienţe fizice sau psihice, avrămeâsă s.f. (Bot.) Veninariţă. avut, -ă, (1) avuţi, -te, adj., (2) avuiuri, s.n. |j Din avea [| 1. Adj. Bogat. 2. S.n. Avere. O A-obştesc — bunuri aflate în proprietatea statului, a organizaţiilor cooperatiste ori a altor organizaţii obşteşti.
avuţie, avuţii, s.f. || Din avut || Avere, bogăţie. O A. naţională — totalitatea valorilor materiale şi spirituale de care dispune un popor la un moment dat.
ax, axe, s.n. || Din fr. axe, lat. axis „osie44 ||
1.	Organ de maşină de formă cilindrică, supus, prin rotire, translaţie sau imobilizare, în special la solicitări de încovoiere; cînd este echipat cu roţi de rulare se numeşte osie.
axa, axez, vb. I. || Din fr. axer j| 1. Tranz. A centra, a echilibra, două sau mai muîte supra* feţe cilindrice. 2. Tranz. şi refl. (Fig.) A (se) concentra în jurul a ceva, a (se) orienta într-un anumit sens.
axă, axe, s.f. || Din fr. axe || 1. Dreaptă pe care se consideră un anumit sens de parcurs; dreaptă orientată. O A. de simetrie = axă în
85
AZYiRLiTURÀ
raport cu care o figură dată e simetrică. A. de coordonate v. coordonat. 2. Linie dreaptă care ecttpă o anumită poziţie într-un sistem tehnic. O A- de rotaţie = dreaptă imaginară în jurul căreia se roteşte un corp solid. 8. Ă. lumii —
- prelungire a axei polilor Pămîntului pînă la intersecţia cu sfera cerească.
яхіаі, -ă, axiali, -e, adj. jj Din fr. алиа/ jj Care se referă la o axă; situat pe o axă, în raport cu o axă.
AXilÂr, -ă, axilari, -e, adj. j| Din fr. axillaire |j Care se referă la axilă : nerv axilar.
. axilă, axile, s.f. ]j Din fr. axile, lat. axilla |j
1. Locul unde se împreună o ramură cu trunchiul unei plante sau o frunză cu ramura.
2. (Anat.) Subsuoară.
axiologie5 s.f. ii Din fr. axiologie; gr. axios „valoros44 A logos „studiu44 ]| Disciplină filozofică avînd drept scop studiul valorilor şi funcţia lor în viaţa socială.
. axiomatic* -ă, axiomatici, -e, adj. j| Din fr. axiomatique Ц Care se bazează pe o axiomă; care are caracter de axiomă.
axiămă, axiome, s.f. || Din fr. axiome, lat. axioma, gr. axioma „principiu evident44 || Enunţ prim, nedemonstrat, evident adevărat, din care se deduc, pe baza anumitor reguli, alte enunţuri ; propoziţie care, împreună cu altele, stă la baxa demonstrării unor teoreme dintr-o teorie ştiinţifică.
âxis s.n. || Din fr., lat. axis || A doua vertebră cervicală, care se articulează cu atlasul (1)® axolot, axoloţi, s.m. || Din fr. axolotl || Stadiul larvar acvatic al unei specii de salamandre.
axonometrie s.f. || Din fr. axonométrie; gr. axon „axă“ A metron „măsură44 || Metodă de reprezentare pe un plan a obiectelor spaţiale, imaginea obţinută su germ d spaţial obiectul.
azalée, azalee, s.f. || Din fr. azalée |J Nume dai mai multor arbuşti ornamentali exotici, cu flori roşii, roz sau albe.
azbest s.n. || Din fr. asbeste i| Silicat de calciu şi magneziu, mineral fibros, cu luciu mătăsos, aemflamabiî, cu largi întrebuinţări în industrie, In special ca izolant.
azbociment s.n. |j Din azb[est] A ciment || Material de construcţie obţinut dintr-un amestec de ciment şi azbest, folosit (sub formă de plăci) la. acoperirea clădirilor, ca pereţi despărţitori etc.
. azbüche s.f. !| Din sî. azü „a4 4 A buh і „b44 || Termen folosit în trecut pentru a denumi alfabetul chirilic. O Expr. A fi la azbuche = a fi la Începutul învăţăturii. © (Fig.) învăţătură.
azeotropie, ~ă, azeotropici, -ce,1 adj. || Din fr. azéotropique || (Despre un amestec de lichide)
Care are proprietatea de a fierbe la temperatură constantă şi de a da vapori care au aceeaşi compoziţie ^ ca şi a lichidului din care provin, ceea ce împiedică separarea prin distilare.
âzi adv. || Lat. hac die || 1. în ziua care ‘este în curs; astăzi. O A zi-no ap te — în noaptea precedentă. Azi-dimineaţă = în dimineaţa acestei zile. O Expr. Ba azi,.ba mîine, exprimă ideea de amînare continuă. De ieri pînă azi = într-un timp neaşteptat de scurt. Cu azi, cu mîine = încet-încet. Azi-mîine = în curînd. A trăi de azi pe mîine — a trăi în lipsuri, în sărăcie. 2. în prezent, în zilele noastre.
azil, aziluri, s.n. || Din fr. asile, lat. asylum „loc inviolabil44 || Loc unde găseşte cineva ocrotire sau adăpost. O Drept de a. (sau a. politic) = acordarea de către un stat a dreptului de stabilire pe teritoriul său unor persoane urmărite în ţara lor din motive politice.
âzimă, azime, s.f. jj Din ngr. azima j| Turtă din aluat nedospit, coaptă de obicei în spuză (folosită de catolici la împărtăşanie).
azimut s.n. || Din fr. azimut; ar. al-samt „drumul drept44 |j Unghi format de planul meridianului unui loc cu planul vertical care trece prin locul respectiv şi printr-un punct dat.
azot s.n. || Din fr. azote; gr. à „fără44 A zoe „viaţă44 || Element chimic gazos care se găseşte în atmosferă în proporţie de aproape 80 %, compuşii lui fiind folosiţi ca îngrăşăminte şi în industria chimică.
azotat, azotaţi, s.m. jj Din fr. azotate jj Sare a acidului azotic. OM. de argint = sare albă, cristalizată, întrebuinţată în medicină şi la fabricarea unor cerneluri.	%
azotic adj. || Din fr. azotique |j Acid a. = acid oxigenat al azotului, oxidant puternic, folosit la fabricarea explozivilor, a îngrăşămintelor, a fibrelor artificiale etc.
aztéc, -ă, azteci, -ce, s.m. şi adj. || Din fr. aztèque || 1. S.m. şi î. Persoană care face parte dintr-o uniune de triburi amerindiene din centrul Mexicului. 2» Adj. Care aparţine aztecilor, privitor la azteci.
azur s.n. || Din fr. azur, lat. azzurum (împrumutat din arabă) || Culoare albastră deschisă, p. ext. albastrul cerului.
azuriu, -ic, azurii, adj. || Din azur |! Albastru-deschis.
azvîrli, azvirl, vb. IV. |j Din zvîrli, prin contaminare cu arunca jj 1. Tranz. A arunca.
2.	In tranz. (Despre animale de ham) A izbi eu picioarele.
azvîrlltură, azvîrlituri, s.f. |j Din azvîrli [| Aruncătură.
ă s.m. invar. A dona literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă: vocală medială, cu deschidere mijlocie, nerotunjită.
ala, ăia, ăia, alea, pron. dem., adj. dem. || Lat. Uium, illa || (Pop. şi fam.) Acela, aceea. O Toate alea = toate, tot ce trebuie.
aiălalt, âialalt%\ăialalii, alelalte, pron. dem., adj. dem. \\Ăl(a) + alalt || (Pop. şi fam.) Celălalt..
ăst* ăsiă, âşti, aste, adj. dem. || Lat. istum, ista || (Pop. şi fam.; cînd urmează după substantiv are forma ăsta, asta) Acest, această. O
(De) asta dată — de data aceasta. Astâ-noapte (sau vară, iarnă etc.) — în noaptea (sau vara etc.) precedentă.
ăsta, ăsta, ăştia, astea, pron. dem. || Lat. istum, ista || (Pop. şi fam.) Acesta, aceasta. O Cu toate astea = totuşi. Q Expr. Asta e / sau asta-i! = a) aceasta e cauza; fo) nici vorbă, nu se poate. Ce-i asta? == ce înseamnă lucrul acesta?
astălalt, âstălaltă, ăştialalţi, astelalte, pron. dem. || aLz -f- aâzft || (Pop. şi fam.) Acesta care este mai aproape (de vorbitor).
A
âs.m. invar. A treia literă a alfabetului limbii	scrierea cuvîntului român, a cuvintelor din faini
române; sunet notat cu această literă: vocală	lia acestuia şi a unor nume proprii de persoană
medială închisă, nerotunjită; se foloseşte în
b s.m. Invar. A patra literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă: consoană oclusivă, bilabială, sonoră.
ba adv. || Din sl. ba || 1. Nicidecum, nu: ai fost la teatru? — Ba. • (întărind o afirmaţie sau o negaţie): ba da, ba nu. 2. (Exprimă o opoziţie) : orei să pleci ? — Ba nu vreau. 8. Ba bine că nu = evident că da, se-nţelege. Ba încă = pe Mngă, în plus. 4. (în corelaţie cu sine însuşi) Sau... sau; cînd... cînd: ba una, ba alta.
baba, babale, si. || Din tc. baba |[ Piesă cilin-drică de metal sau de beton, fixată pe puntea unei nave sau pe chei pentru legarea parîmelor ia ancorare. |] Art. babaua. feabâc s.m. v. babacă»
babacă* babaci, gen., dat. sg. babachii şi babacăi, s.m. |[ Din ngr. babakas || (Reg.) Tată; .(fam.; la pl.) părinţi. || Şi: babac s.m.
babalîc* babalîci, s.m. || Din tc. babalih „moşneag'''4 || (Fam. şi depr.) Om foătrîn şi neputincios.
Mbă* babe, s.f. || împrumut vechi din bg., ser., ucr. baba |j Femeie bătrînă. O Zilele babei (sau babelor) = primele zile (9 sau 12) din luna marile, cînd vremea este schimbătoare. De-a baba-oarba = joc de copii, în care, unul legat la ochi, încearcă să-i prindă pe ceilalţi.
bafeetă* babete, s.f. || Din babă || Femeie bă-trînă, babă.
babeurre [Pr.: baboi] subst. || Guv. fr. || Lapte Щог acidulat, lipsit de grăsime, folosit în alimentaţia sugarului.
babilonean, -ă, babiloneni, -a, s.m. şi f., adj. IIDe la n. pr. Babilon || 1. S.m. şi f. ’Persoană făcînd parte din populaţia semitică a statului sclavagist antic Babilon /2. Adj. Care aparţine Babilonului sau populaţiei acestuia, care se'referă la Babilon.
^ babilonie* babilonii, s.f. || De la n. pr. Babilon || Sorbire sau scriere confuză. ® învălmăşeală mare, încurcătură, dezordine.
. Mbiţă, babiţe, s.f. || Din sl. babica || (Ornit.) Delican. Un stol de babiţe sta adormite (Odobescu).
baboi* baboi, s.m. || Din bg. baboj || Nume dat peştilor mici de apă dulce. Plecăm... cu peşte — baboi cit degetul (Stancu).
^ babdrd* baborduri, s.n. || Din fr. babord || t artea din stînga a unei nave. ® Marginea longitudinală din stînga a fuzelajului unui avion.
babdrniţă* baborniţe, s.f. || Din babă (| Babă urîtă şi rea.
babîişcă, habuşte, s.f. || Din sl. babuska || Peşte teleostean, lung de 25 — 80 cm, argintiu pe spate şi alb pe abdomen, cu înotătoarele roşii; trăieşte prin bălţi şi iazuri; ocheană.
bac* bacuri, s'n.’||Din fr. bac || 1. Platformă plutitoare pentru transport de oameni, vehicule etc. de la un mal la celălalt al unei ape; pod umblător. 2. Mijloc de navigaţie, de obicei autopropulsat, cu care se fac scurte traversări de rîuri sau de lacuri.
bacalaureat* -ă* bacalaureaţi, -te, subst. II Din fr. baccalauréat || 1. S.n. Examen general pentru absolvenţii liceului; titlul obţinut în urma acestui examen.' 2» S.m. şi f. Persoană care a trecut examenul de bacalaureat a). ■
bacanâlă, bacanale, s.f. || Din fr. bacchanale, lat. Bacchanalia || (La pl.) Sărbătoare la romani, cu dansuri şi jocuri, închinată lui Bachus, zeul vinului. @ (Fig.; şi la sg.) Petrecere zgomotoasă şi destrăbălată.
bacantă* bacante, s.f. || Din fr. bacchante || Preoteasă a zeului Bachus, care celebra baca-nalele. © (Fig.) Femeie desfrîhată.
bacara1 s.f. || Din fr. baccarat || Cristal de calitate superioară; obiect fabricat din astfel de cristal (provenit iniţial din Baccarat — Franţa).
bacara2* b acar ale, s.f. || Din fr. baccara || Numele unui joc de cărţi.
bacator s.m. Soi de struguri cu boabe roşie-tice, cultivat pentru producerea vinurilor de masă.
bacă* bace, s.f. || Din lat. bacca || Tip de fruct cărnos, cu miezul suculent, în care se află una sau mai multe seminţe (ex. agrişa, coacăza).
bacceâ, baccele, s.f.' (Depr.) Om bătrîn, ramolit.
baehelită s.f. || Din fr. bakélite, după numele chimistului belgian Baekeland || Răşină sintetică obţinută din fenol şi formaldehidă, întrebuinţată în special ca material izolant în electrotehnică.
baci* baci, s.m. || Guv. autohton H Cioban care conduce o stînă.
bacii* bacili, s.m. || Din fr. bacille, lat. bacillus „bastonaş“ || Bacterie de forma unui bastonaş; sînt în general saprofite iar unele pot fi patogene. ‘	'
BACILAR
88
bacilâr, -ă, bac ilari, -e, adj. || Din fr. bacillaire [| Privitor la bacili; (despre boli) provocat de bacili.
baclava baclavale, s.f. || Din te. baklava |J Prăjitură de origine orientală, preparată din foi de plăcintă, nuci sau migdale şi sirop de zahăr. '
bâcon s.n. |j Din engl. bacon |] Produs alimentar obţinut din carne grasă de porc.
bacşiş, bacşişuri, s.n. || Din tc. bahşiş, pers. bâhsîş „cadou44 || Sumă de bani dată cuiva peste plata cuvenită, pentru un serviciu personal.
bacteriân, -ă, bacterieni, -e, adj. 1) Din fr. bactérien 11 Care se referă la bacterii, produs de bacterii.
baeterieid, -ă, bactericizi, -de, adj., s.n. j] Din fr. bactéricide || (Substanţă, agent) care distruge bacteriile (ex. formolul)/
bacterie, bacterii, s.f. || Din fr. bactérie || Nume dat microorganismelor unicelulare, cu structură foarte simplă, dintre care unele provoacă boli infecţioase.
bacteriofâg, bacteriofagi, s.m. |] Din fr. bacté-riophage (< bactérie -j- gr. phagein „a mînca^) )| Microorganism care are proprietatea de a distruge bacterii.
bacferiolog, bacteriologic s.m. || Din bactériologie || Specialist în bactériologie.
bactériologie s.f. || Din fr. bactériologie ( < bactérie + gr. logos „studiu44 || Ramură a biologiei care are ca obiect studiul bacteriilor.
baeteriostâtic,-ă,bacter{ostatici, -ce, adj., s.n. ||Din fr. bactériostatique || (Agent, substanţă) care opreşte dezvoltarea bacteriilor.
bade s.m. 1. Termen politicos de adresare unui bărbat mai în vîrstă de la ţară. 2. Termen cu bare femeile de la ţară se adresează bărbatului iubit. o Iubit. Badea nalt cit un cires (p°p.)
badian, badiani, s.m. || Din fr. badiane || Arbust cultivat* în Orient pentru substanţele aromatice pe care le conţine în frunze, flori şi fructe, folosite în industria farmaceutica şi la fabricarea unor lichioruri.
badijonâ, badijonez, vb. I. Tranz. || Din fr. badigeonner || 1. A unge o parte bolnavă a corpului cu o soluţie medicamentoasă. 2. A unge trunchiul unui. pom cu o soluţie specială pentru a distruge insectele dăunătoare şi ouăle lor. 8. A acoperi cu un strat subţire bituminos suprafaţa poroasă şau fisurată a unei şosele asfaltate.
badlands [Pr.: bédlendz] s.n. || Din engl. badlands ( < bad „rău44 -f- land „teren44) || Formă de degradare a terenurilor, rezultată în urma ploilor torenţiale, în zone lipsite de vegetaţie.
badminton [Pr.: bédminton] s.n. || Din engl. badminton, de la numele oraşului Badminton || Joc sportiv asemănător cu tenisul, în care mingea, mică şi uşoară, se joacă fără să atingă pămîntul.
baftă s.f. || Din tc. baht |j (Fam.) Noroc, şansă.
bagă s*f. || Din tc. baga [| Material obţinut din carapacea broaştelor ţestoase, utilizat la confecţionarea de piepteni, brăţări etc.
bagâj, bagaje, s.n. || Din fr. bagage |] 1. Totalitatea lucrurilor care se iau într-o călătorie. O Expr. A-şi face bagajele = a se pregăti de plecare; p. ext. a plecă. 2. B. de cunoştinţe = totalitatea cunoştinţelor pe care ie are cineva.
bagatelă, bagatele, s.f. |] Din fr. bagatelle, it. bagatella || 1. Lucru, fapt de mică importanţă, fleac. 2. Mică piesă muzicală instrumentală, scrisă pe o temă uşoară.
bagateliza, bagatelizez, vb. I. Tranz. || Din bagatelă || A micşora importanţa unui lucru, a mnui fapt; a subaprecia.
bagdadie, bagdadii, s.f. || Din tc. bagdad,i, ar. bagdadi, de la numele oraşului Bagdad (< bag „cer44 -f dăta „dat44) || (Reg.)’ Plafon, tavan.
baghetă, baghete, s.f. jj Din fr. baguette, it. baccuetta || 1. yergea subţire şi uşoară cu care dirijorii conduc un ansamblu muzical; (fig.) măiestria dirijorului. O Expr. Sub bagheta = sub conducerea dirijorală. • Beţişor cu care se lovesc coardele sau lamele unui instrument muzical. 2.‘ B. magică = beţişor de care se servesc scamatorii. 8. Yergea de metal, de sticlă, de lemn etc. cu diferite întrebuinţări tehnice.
bâhic, -ă, bahici, -ce, adj. || Din fr. bachique, lat. bacchicus || închinat zeului Baehus; referitor la Bachus. © De băutură, de chef. O CUitec
b.	= cîntec de petrecere.
baiaderă, baiadere, s.f. || Din fr. bayadere, port. bailadeira || Dansatoare indiană.
bale1, băi, s.f. || Din si. banja || 1. îmbăiere, scăldat, e Apa folosită în acest scop. Q Expr. B. de sînge = măcel. 2. Clădire specială pentru îmbăiat; cada în care se îmbăiază. 8. (Cu determinări) Expunere a corpului (gol) la acţiunea razelor soarelui, a vaporilor de apă, a aerului etc. (în scopuri curative). 4. Recipient în care se pune un lichid sau o soluţie, în vederea unor operaţii chimice; lichidul folosit la astfel de operaţii. 5. (La pi.) Staţiune balneară. 6. Soluţie întrebuinţată în vederea obţinerii unei copii fotografice.
baie2, băi, s.f. || Din magh. bdnya || (Reg.) Mină jde aur, de cărbuni etc.). In tot ţinutul... sînt băi de aur (Golescu).
bâieră, băieri, s.f. || Din lat. baiula || 1. Sfoară sau curea prinsă la un obiect, cu ajutorul căreia acesta poate fi transportat, atîrnaţ sau legat. O Expr. A i se rupe băierile inimii = a simţi o mare durere sufletească. A strînge băierile pungii = a face economii.
bain-marie [Pr.: ben-marl] subst. || Cuv. fr. R (Tehn.) Procedeu de încălzire la o temperatură sub 100°, prin introducerea obiectului într-un recipient introdujs la rîndul lui în apă clocotindă în alt vas. Procedeul se foloseşte şi pentru sterilizarea conservelor alimentare.
baionetă, baionete, s.f. || Din fr. baioncttc (< Bayonne, oraş în Franţa, unde a fost fabricată pentru prima dată această armă) || 1. Armă de oţel cu vîrf ascuţit, care poate fi fixată la ţeava unei puşti. 2. (Tehn,) îmbinare in b. = îmbinare demontabila între două piese prin introducerea uneia în cealaltă, urmată de rotirea lor relativă pentru a se fixa.
89
BALERCA
bairam, bairamuri, s.n. |j Din tc. bayram ||
1. Numele a două mari sărbători musulmane.
2. (Fam.) Petrecere, chef.
baiţ, haituri, s.n. || Din germ. Beize || Soluţie folosită pentru a curăţa, a colora sau a da un anumit aspect suprafeţei unui corp.
bal1, baluri, s.n. jj Din fr. bal (< v. fr. boiler „a dansa“) || Petrecere cu dans, care are loc seara şi noaptea. O B. mascat v. mascat.
bal2’, baluri, s.n. || Din fr. balle || (înv.) Balot. m Material mărunt (în- special tutun) legat în forme şi dimensiuni tipizate.
baladă, balade, s.f. || Din fr. ballade; lat. ballare „,a dansa” Ü Poezie epică, uneori cu un pronunţat caracter liric, în care se relatează o acţiune eroică, o legendă, un fapt istoric etc. % Specie a poeziei lirice, cu formă fixă, cultivată mai ales în poezia medievală franceză.
baladesc, -ă, baladeşti, adj. ]] Din baladă || Care are caracter de baladă.
baladdr, baladoare, s.n. || Din fr. baladeur || (Tehn.) Element de angrenaj al unui schimbător de viteză, compus din una sau din mai multe roţi dinţate, solidarizate între ele, care se pot deplasa longitudinal.
balalaică, balalaici, s.f. || Din rus. balalajka || Instrument muzical popular rusesc, de formă triunghiulară, cu trei coarde, care emite sunete prin ciupire.
balama, balamale, s.f. |J Din tc. baglama || Dispozitiv metalic folosit pentru a lega un panou de un cadru fix (ia uşi, la ferestre), astfel încît să permită panoului o mişcare de rotaţie. O Expr. A-i slăbi cuiva balamalele — a-şi pierde vigoarea (din cauza bătrîneţii). A scoate pe cineva din balamale — a enerva.
balamuc, balamucuri, s.n. || Dş la numele localităţii Malamuc |j Spital pentru alienaţi mintali. O Expr. A fi bun de dus la balamuc = a fi nebun. • (Fig.) Gălăgie mare; dezordine.
balans, balansuri, s.n. || Din balansa || Mişcare de pendulare; legănare.
balansa, balansez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. balancer !| A face (sau a imprima) o mişcare Oscilatorie, în jurul unei axe orizontale; (refl.) a se mişca într-o parte şi într-alta, a se legăna.
balansiér, balansiere, s.n. || Din fr. balancier || 1, Element al unui mecanism care poate transmite o mişcare oscilatorie. 2. Prăjină cu care . acrobaţii îşi menţin echilibrul pe sîrmă. 8. (Biol.)
* Fiecare dintre cele două organe de echilibru pentru zbor la diptere.
balansoar, balansoare, s.n. |j Din fr. balançoire || Fotoliu cu tălpi curbate, care se poate balansa.	,
balansor, balansoare, s.n. |[ Din balansa || Balansier (1).
balanţă, balanţe s.f. || Din fr. balance |] 1. Aparat folosit pentru determinarea greutăţii (masei) corpurilor,- prin comparare cu o greutate cunoscută. O B. romană — balanţă cu braţe inegale, cu o singură greutate etalonată care se deplasează pe braţul lung şi avînd la braţul scurt un cîrlig sau un taler. 2. Tablou slatistico-economic prin care se compară şi se raportează
indicatorii economici necesar a fi corelaţi," echilibraţi. O B. de verificare — operaţie contabilă prin care se face controlul exactităţii înregistrărilor în conturi, la o anumită dată. B. comercialq, — raportul între valoarea generală a importului şi cea a exportului unei ţări, pe o anumită perioadă.
balast, balasturi, s.n. || Din fr., engl. ballast ||
1. Amestec de pietriş şi nisip, întrebuinţat ca material de construcţie. 2. Strat de pietriş pe care se aşază traversele de cale ferată. 8. Lest de apă, nisip sau pietriş cu care se încarcă o navă pentru a-i mări stabilitatea. % (Fig.) Ceea ce este împovărător, nefolositor,
balastieră, balastiere, s.f. || Din fr. ballastière || Carieră de pietriş şi nisip.
balaur, balauri, s.m. (| Cuv. autohton |( Monstru fantastic din basme, imaginat ca un şarpe cu mai multe capete, şi care întruchipează răul.
bală, bale, s.f. || Cuv. autohton || (Pop.) Fiară; monstru, dihanie. Trebuie să fie o bală de lup (Sadoveanu).
balcaniadă, balcaniade, s.f. || De, la n. pr. Balcani || întreceri sportive cu caracter periodic, la care participă sportivi din ţările balcanice!
balcanic, -ă, balcanici, -ce, adj. || Din fr. balkanique || Privitor la munţii Balcani sau la Peninsula Balcanică, din Balcani. O Jocuri balcanice = balcaniadă.
baîcîz, -ă, balcîzi, -e, adj. (Reg.) Urît, slut, pocit.
balcdn, balcoane, s.n. || Din fr. balcon, it.. balcone || 1. Platformă cu balustradă la peretele exterior al unei clădiri, comunicînd cu interiorul.
2. Rîndul de locuri dintr-o sală de spectacol aşezate deasupra parterului.
baldachin, baldachinuri, s.n. || Din fr. baldaquin || 1. Aeoperămînt împodobit cu perdele, aşezat deasupra unui pat, a unui tron etc. • Lucrare de arhitectură care imită acest acoperă-mînt decorativ. 2. Aeoperămînt de pînză care se purta deasupra capului unui demnitar la anumite procesiuni.
bâle s.f. pi. Salivă care se prelinge din gură. • Materie mucoasă lăsată de melci în urma lor.
baleiaj, baleiaje, s.n. || Din fr. balayage jj
1. Deplasare a spotului luminos pe ecranul unui osciloscop, al unui televizor etc. 2. Evacuare a gazelor ,arse, prin pătrunderea aerului sau a unui amestec carburant în cilindrul unui motor cu ardere internă.	*
balenă, balene, s.f. || Din fr. baleine, lat. balaena || Ï. Nume dat unor mamifere acvatice din ordinul cetaceelor, răspîndite în oceane, al căror corp poate ajunge pînă la 30 m lungime.
2. Lamelă flexibilă, fabricată din fanoane de balenă (1) sau din materiale plastice şi folosită la corsete, la umbrele etc.
baleniérâ, b ale nier e, s.f. || Din fr. baleinière || Navă uşoară şi rapidă, echipată pentru vînarea balenelor.
balercă, holerci, s.f. || Din ucr. barylka, la origine lat. pop. bariculus || (Reg.) Butoiaş în care se ţin băuturi.
BALBON
90
balerin, -ă, balerini, -e, s.m. şi f. || Din it. ballerinoi ballerina, fr. ballerine || Persoană care practică balettfl (1).
balét, balete y s.n. || Din fr. ballet, it. balletta || 1* Gen de dans artistic, ale cărui figuri sînt executate după o compoziţie muzicală. • Spectacol format din asemenea dansuri; compoziţia muzicală după care acestea se execută. 2. Ansamblu de balerini şi balerine.
b&letigt,	baletişti,	-ste, s.m. şi f. |] Din
balet (i Balerin(ă),
baligă, baligi, s.f. || Cuv. autohton || Excre* menţ de animale mari.
baliméz, balimezuri, s.n. || Din tc. balyemez || (înv.) Tun de asediu din evul mediu.
bâiistă, baliste, s.f. || Din lat. ballista; fr. baliste; gr. balein „a arunca44 || Maşină de război folosită în antichitate pentru aruncarea de suliţe, bolovani, proiectile de plumb etc.
balistic, -ă, balistici, -ce, adj., s.f. || Din fr. balistique |] 1. Adj. Privitor la mişcarea proiectilelor în spaţiu. 2. S.f. Disciplină care studiază mişcarea corpurilor grele aruncate în spaţiu (ex. proiectile, rachete, sateliţi).
balivernă, baliverne, s.f. || Din fr. baliverne |j Vorbă goală, lipsită de importanţă sau născocită; palavră.
balizaj, balizaje, s.n. || Din fr. balisage || (Av.) Semnalizare prin balize a unui loc de aterizare. • (NaV.) Semnalizare prin balize terestre sau plutitoare pentru navigaţie. •Semnalizare cu balize a unui teren, în scopuri topografice.
b baliză, balize, s.f. || Din fr. balise || 1. Reper dinţr-o tijă de lemn sau de metal, servind la indicarea poziţiei unui punct topografic. 2. Semnal instalat pe apă (b. marină) sau pe uscat, folosit pentru delimitarea zonelor navigabile, a limitelor unui aerodrom etc.
bâlnioş s.n. Mîncare preparată de obicei din caş dulce fiert în lapte de oaie, la care se adaugă şi puţin mălai.
balnear, -ă, balneari, -e, adj. || Din fr. balnéaire, lat. balnearius || Privitor la băile curative: staţiune b.
balneo- Element de compunere însemnînd „balnear44, care serveste la formarea unor adjective- ■
balneoclimaté^b, -ă, balneoclimaterici, -e, adj.
II Balneo- -f- climatejnû || Balnear şi climateric.
balneoclimâtic, -%^balneoclimatici, -ce, adj. |] Balneo- + climatic || Balneoclimateric.
baSneoldg, balneologi, s.m. \\ Din balneologie. Cf. germ. Balneologe, rus. balneolog ii Medic specialist în balneologie.
a-	s*f-	Il	Cf. balneo- + gr. logos „stu-
diu || Ştiinţa care sjtudiază acţiunea curativă a apelor minerale său termale si a nămolurilor etc.
balneoterapie s.f. || Din fr. balnéothérapie || Terapeutica prm ape minerale sau termale şi nămoluri.
baWn,1 baloane, s.n. || Din fr. ballon, it. dial. ballone ( < balla „minge mare“) || 1. Aerostat
fără mijloace de propulsie,' alcătuit dintr-o înve-litoare sferică impermeabilă, umplută cu un gaz mai uşor decît aerul, la care se ataşează o nacelă. O B. stratosferic = aerostat automat lansat în stratosferă, avînd la bord telescoape şi alte instrumente pentru cercetări ştiinţifice. • Baloane de săpun = băşici formate din" clăbuci de săpun; (fig.) lucru ireal, nerealizabil. 2. Jucărie formată dintr-o membrană elastică umplută cu aer sau cu un gaz mai uşor decît aerul. 3. (Sport) Minge. 4. Vas de laborator, de formă sferică.
balon2 s.n. || Balon\zaid] || Balonzaid. balonâ, balonez, vb. I. Refl. || Din fr. ballon-ner || A i se umfla cuiva abdomenul, din cauza gazelor adunate în intestine.
balonâre, balonări, s.f. Faptul de a se balona; (med.) meteorism.
balonzaid, balonzaide, s.n. || Din germ. Ballon-seide || Ţesătură impermeabilă de bumbac sau de mătase. • Pardesiu de ploaie confecţionat dintr-o astfel de ţesătură.
balot, baloturi, s.n. || Din fr. ballot || 1. Pachet mare de materiale (lînă, paie) sau de haine, rufe etc. 2. Oţel-balot = bandă de oţel întrebuinţată la confecţionarea cercurilor de butoaie, la ambalaje etc.
balotaj, balotaje, s.n. || Din fr. ballottage j| Situaţie în care doi sau mai mulţi candidâţi ia o alegere obţin un număr egal de voturi, ceea ce determină repetarea totală sau parţială a alegerii.
balsâm, balsamuri, s.n. || Din it. balsamo, lat. balsamum || 1. Esenţă parfumată extrasă din răşini sau din alte substanţe vegetale şi folosită în medicină, în parfumerie, în pictură etc,
2.	(Fig.) Alinare, mîngîiere.
balsamic, -ă, balsamici, -ce, adj. || Din fr. bal-samique || Care are însuşirile balsamului, care conţine balsam.
baltag, baltage, s.n. |] Cf. tc. balta || Tdpor mic, cu coadă lungă, folosit în trecut şi ca armă.
baltă, bălţi, s.f. || Cuv. autohton || 1. întindere de apă stătătoare, permanentă, de obicei puţin adîncă, cu vegetaţie şi faună specifică; zonă inundabilă cu locuri unde stagnează apa. O A lăsa ceva baltă = a lăsa ceva în părăsire, a nu se mai interesa de ceva. A da cu bîta în baltă = a face o gafă. 2. Apă de ploaie adunată într-o adîncitură; groapă cu apă.
baltic, -ă, baltici, -ce, adj. || Din fr. baltique \\ Care aparţine Mării Baltice sau regiunilor învecinate, care se referă la aceste regiuni.
balustradă, balustrade, s.f. || Din fr. balustrade || Element de construcţie de forma unui panou, folosit pentru a mărgini un balcon sau o scară, pentru a opri accesul într-un anumit loc jsau pentru a marca o trecere obligatorie. • Apărătoare dispusă la marginea unei punţi de navă, a unei pasarele, pentru siguranţa călătorilor.
balustru, baluştri, s.m. || Din fr. balustre [|
1.	Fiecare dintre * stîlpii care formează o balustradă. 2. Compas pentru trasarea cercurilor foarte mici.
91
B AND 1ER A
bâmâ, bame, s.f. || Din te. bamya || Planta anuală cultivată, cu frunze mari şi fructe păroase (capsule), folosite In alimentaţie. Tîrguise pătlăgele roşii..., bame (Bassarabescu).
bambus, bambuşi, s.m. |] Din germ. Bambus, fr. bambou || Numele unor specii de plătite exotice arborescente, cu tulpini drepte cilindrice, folosite ca material de construcţie, ca vergi de pescuit etc.
ban*, bani, s.m. || Din ban2 || 1. (Ec. pol.) Marfă specială care îndeplineşte funcţia socială de echivalent general al tuturor celorlalte măr-iuri. • Monedă (de metal sau de hîrtie). 2. Subunitate monetară egală cu a suta parte dintr-un leu. 3. (La pl.) Avere în bani (1).
ban2, bani, s.m. || Din ser. ban, magh. ban |] (în evul mediu) Mare dregător în Ţara Româneasca; guvernator al Olteniei, reprezentant al domnului.
•N baipl, -ă, banali, -e, adj. (| Din fr. banal || Lipsit de originalitate, comun.
banalitate, banalităţi, s.f. || Din fr. banalité || (La sg.) Caracterul a ceea ce este banal; (şi la pl.) lucru banal, idee banală.
banaliza, banalizez, vb. I. Refl. şi tranz. j| Din fr. banaliser || A deveni sau a face să devină banal.
banan, banani, s.m. f| Din banană || Bananier, banană, banane, s.f. || Din fr. banane, port. banana || 1. Fructul comestibil al bananierului, o bacă lunguiaţă, cu miezul făinos şi aromatic.
2.	Piesă de metal care se montează la capătul unui cordon electric şi cu ajutorul căreia se stabileşte un contact electric.
bananiér, bananieri, s.m. |] Din fr. bananier || 71antă tropicală arborescentă, cu frunze foarte mari şi fructe comestibile.
banat s.n. || Din ban2 || Teritoriu, ţinut condus de un ban2.
banalit s.n. || Din fr. banalité, de la n. pr. Banat || Rocă eruptivă de structură granitică, existentă în Banat şi în Munţii Apuseni.
banc1, bancuri, s.m || Din fr. banc, germ. Bank || 1. îngrămădire de nisip, pietriş sau nămol pe fundul mărilor sau al fluviilor, ajungînd uneori la suprafaţa apei şi periclitînd navigaţia. 2. Lîrd mare de peşti, de obicei de aceeaşi specie. 3. Postament pe ’care se montează dispozitive, utilaje etc. • Masă de lucru într-un atelier.
/ banc2, bancuri, s.n. || Din germ. Bank \|
1. Numele unui joc de cărţi. 2. (Fam.) Glumă, anecdotă.
bancar, -a, bancari, -e, adj. || Din it. bancario, fr. bancaire || Care se referă la o bancă2, care aparţine băncii.
bancă1, bănci, s.f. || Din fr. banc ||[Scaun lung, cu sau fără rezemătoare, pentru mai multe persoane. 2. Scaun cu pupitru pentru şcolari. O Expr. De pe băncile şcolii = din timpul petrecut ca elev în şcoală.
bancă2, bănci, s.f. || Din it. banca, fr. banque || 1* Instituţie financiară care execută operaţii de plată şi de credit. Q B. de emisiune = bancă învestită ’ cu dreptul de a emite bancnote.
2. (Inform.) B. de date = mulţime de date, din
anumite domenii, adunate şi organizate în scopul optimizării folosirii lor.
bânehăr, bancheri, s.m. || Din fr. banquier, it. banchiere || Proprietar sau mare acţionar al unei bănci cu capital particular.
banchet, banchete, s.n. (| Din fr. banquet, it. bancheta (< banca ,,bancă“) || Masă cu caracter festiv, organizată în cinsteâ unei persoane sau a unui eveniment.
banchetă, banchete, s.f. || Din fr. banquette ||
1.	Bancă montată în unele vehicule. 2. PoHiune orizontală în lungul unui terasament.
banchiză, banchize, s.f. || Din fr. banquise || întindere de gheaţă plutitoare în regiunile polare, formată de-a lungul ţărmurilor mării.
bancnotă, bancnote, s.f. |j Din fr., engl. bank-note, germ. Banknote || Bilet de bancă (v. bilet 3).
banco s.n. || Din it. banco || (La unele jocuri de cărţi) Totalitatea mizelor depuse de jucători.
bancrută, bancrute, s.f. || Din fr. banqueroute, it. bancarotta (< banca rotta) || Situaţie de insolvabilitate a unei firme, a unei întreprinderi; faliment. O B. frauduloasă — b. datorată unei gestiuni incorecte.
bandaj, bandaje, s.n. || Din fr. bandage || 1. Fî-şie de tifon sau de pînză cu care se fixează un. pansament sau se imobilizează o parte bolnavă a corpului. 2. îmbrăcăminte, de oţel sau de cauciuc, a obezii unei roţi.
bandaja, bandajez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din bandaj || A(-şi) aplica un bandaj.
bandă1, benzi, s.f. || Din fr. bande || 1. Fîşie de stofă, hîrtie, piele etc., cu care se leagă sau se înfăşoară ceva; fîşie cu care se garniseşte un articol de îmbrăcăminte. O B. izolatoare == b-acoperită cu un strat de cauciuc lipicios, folosită la izolarea legăturilor electrice. 2. B. magnetică = suport material în formă de bandă (1), destinat înregistrării magnetice a semnalelor electrice. B. de magnetofon = fîşie de material plastic acoperită cu o peliculă din material magnetic, pe care se imprimă şi de pe care se pot reproduce înregistrări făcute cu magnetofonul. • B. rulantă = fîşie continuă care serveşte la deplasarea obiectelor în timpul prelucrării lor. 3. B. de circulaţie = fîşie dintr-un drum rezervată circulaţiei în acelaşi sens a unui şir de vehicule.
4.	B. de frecvenţă = domeniu continuu de frecvenţe în telecomunicaţii.
bandă2, bande, s.f. || Din fr. bande, it. banda ||
1.	Grup de răufăcători. 2. Trupă de muzicanţi.
3.	(Glumeţ) Grup de prieteni.
banderilă, banderile, s.f. || Din fr. banderille, sp. banderilla || Suliţă mică prevăzută cu un ste-guleţ, pe care toreadorul o înfige în grumazul taurului.
banderolă, banderole, s.f. || Din fr. banderole, it. banderuola || 1. Fîşie de hîrtie cu care se înfăşoară un ambalaj, o carte etc., în vederea transportului sau depozitării. 2. Fîşie de pînză pusă în jurul braţului ca semn al unei anumite însărcinări; brasardă.
bandi&ră, bandiere, s.f. || Din 'it. bandiera \\ Steag, stindard al unei corăbii.
BANDIT
92
bandit, bandiţi, s.m. || Din fr. bandit, it. bandito H Tîlhar ; răufăcător.
v banditesc, -eâscă, banditeşti, adj. || Din bandit |[ De bandit, tîlhăresc.	.
banditism, banditisme, s.n. || Din fr. banditisme II Comportare, faptă de bandit.
bandolă, bandole, s.f. || Din sp. bandola || Instrument muzical cu coarde, asemănător cu bandura.
bandotecă, bandoteci, s.f. || Din germ. Bando-thek ||iDepozit de benzi magnetice pe care sînt memorate date şi programe care necesită o prelucrare repetată în timp.
* bandulieră, banduliere, s.f. (| Din fr. bandoulière, sp. bandolero (< bande „eşarfă44) || Bandă de stofă sau de piele aşezată de-a curmezişul pieptului spre a susţine o armă (sabie, pistol automat etc.).
bandûrâ, banduri, s.f. || Din ucr. bandura || Instrument muzical popular ucrainean, cu 8 pînă la 24 de coarde care emit sunete prin ciupire.
bang interj. II Onomatopee || Cuvînt care imită sunetul clopotului.
bâniţă, baniţe, s.f. || Din bg. banica jj Veche unitate de măsură pentru cereale, cu capacitatea Intre 21—34 1. $ Vas din doage, avînd această capacitate.
banjo, banjouri, s.n. || Din fr. banjo || Instrument muzical originar din- N. Africii, cu 5 — 9 coarde şi cu.cutia de rezonanţă din piele; emite sunete prin ciupire.
banta, benţi, s.f. II Din rus. bant ||l. Bandă4 (1). 2. (în portul popular) Fîşie de pînză cusută pe marginea gulerului şi a mînecilor cămăşii.
bantii [Acc. şi: bdntu] subst. || Din fr. bantou Ц Populaţie negridă din Africa ecuatorială şi de sud. O Limbi b. = griip măre de limbi vorbite de această populaţie.
baobab, baobabi, s.m. Ц Din fr. baobab, cuv. de origine arabă || Arbore tropical’înalt de 12 — 22 m, cu diametrul tulpinii pînă la 20 m şi cu ramuri foarte mari; fructele, ovoide, sînt numite „pîinea maimuţelor44.
baptism s.n. |[ Din fr. baptisme; lat. baptisma „botez44 jj Sectă religioasă creştină protestantă, care practică botezul la vîrstă adultă şi consideră ca autoritate supreţnă Biblia.
baptist, -ă, fyapt sti, -ste, s.m. şi f., adj. IjDinfr. baptiste]I m. şi f. Adept al baptismului. 2. Adj. Care aparţine baptismului, referitor la baptism.	%
baptistériu,' baptistèrii, s.n. || Din lat. baptis-terium II Capelă lingă o biserică catolică, unde se fac .botezurile.
bar1, bari, s.m. j|| Din fr. bar; gr. baros „greutate44 H Unitate de măsură pentru presiune, folosită în meteorologie; este egală cu un milion de barii (v. barie).
bar2, baruri, s.n. || Din fr. bar |! 1. Local public în care consumatorii stau în picioare sau pe scaune înalte în faţa tejghelei. 2. Dulap sau compartiment într-un dulap în care se păstrează sticlele cu băuturi. 3. Local de noapte cu program muzical-distractiv.
bară, barez, vb. I. Tranz. |J Din fr. barrer (< barre „bară44) || 1. A opri trecerea, circulaţia, printr-un anumit loc. 2. A trage o linie peste ua text scris pentru a-1 anula.
barabăi, baraboi, s.m. || Din bg. baraboj [j Plantă erbacee din familia umbeliferelor, înaltă de 50—200 cm, cu rădăcina îngroşată, comestibilă.
baracam^nt, baracamente, s.n. || Din fr. bara-quement, it. baraccamento || Ansamblu de barăci; construite provizoriu pentru adăpostirea lucrătorilor, a materialelor etc.
barâcă, barăci, s.f. |] Din fr. baraque, it. bar-racca, sp. barraca „colibă de chirpici44 ((Jbarro „nămol"4) |! Construcţie provizorie de scîaduri, din panouri demontabile etc.,, folosită ca magazie, locuinţă provizorie, depozit de materiale etc.
baraj, baraje, s.n. || Din fr. barrage || 1. Construcţie care opreşte cursul unui rîu pentru a se forma un lac de acumulare. 2. (Mii.) Lucrare făcută cu scopul de a opri înaintarea inamicului. O B. de mine = mine marine puse pentru a împiedica accesul navelor inamice. 3. (Sport) întrecere antre sportivi sau echipe aflate la egalitate, pentru a se departaja.
barat, -â, baraţi, -te, adj. (Despre un drum, o. intrare) 1. Care este închis; a cărui trecere este . oprită. 2. (Despre un text, o cifră etc.) Peste care s-a tras una sau mai multe linii.
barată, barate, s.f. j| Din fr. baratte (< ba-ratter „a agita44) || Aparat folosit pentru emulsio-narea sau omogenizarea, în procesul de fabricaţie, a unor grăsimi vegetale şi a margarinei.
bară, bare, s.f. || Din fr. barre || 1. Bucată lu agă de lemn sau de metal, avînd diverse întrebuinţări în coostrucţii, în tehnică etc. O B. fixă — aparat de gimnastică format dintr-o vergea groasă de metal fixata între doi stîlpi. 1. Fiecare dintre cele trei bîrne din care e făcută poarta la um.V jocuri sportive. 3. Loc pe care îl ocupă avocala într-o sală de judecată în timpul pledoaAă.
4.	Linie folosită pentru separare în interi e af unui text; (muz.) linie verticală cu care s 1 supară măsurile pe portativ. 5. Prag subacvmr-de nisip sau de mîl situat la gura de vărsare a unui fluviu sau în apropierea ţărmului, formînd un obstacol natural.
barbacână, barbacane, s.f. || Din fr. barba-cane; ar. barbakkaneh „galerie44 || 1. (în arhitectura medievală) Deschizătură înaltă şi îngustă în zidul unui turn, al unui coridor. 2. Deschizătură mică, lăsată din loc în loc, într-un zid de. sprijin, în zidăria unui baraj etc., pentru scurgerea apei infiltrate în terenul din spatele acestora barbar, -ă, barbari, -e, s.m. şi f. || Din fr. barbare, lat. barbarus || 1. Nume dat de vechii greci şi de romani celor care aparţineau altor popoare.
2.	(La pl.) Nume dat popoarelor marii migra-ţiuni de la începutul evului mediu. 3. (Fig.; adesea adjectival) Persoană necivilizată; om crud, sălbatic.
barbarie, barbarii, s.f. || Din fr. barbarie, lat. barbaria, || 1. Stadiu rudimentar de dezvoltare sociai-cultnrală, în care se află un popor,
93
BARITON*
un grup de oameni sau un om. 2. Concepţie, comportare care dovedeşte lipsă de respect faţă de cultură şi civilizaţie ; faptă care rezultă dintr-o asemenea concepţie.
barbarism, barbarisme, s.n. f| Din fr. barbarisme, lat. barbarismus || Cuvînt împrumutat dintr-o limbă străină fără a fi necesar (şi fără a fi asimilat de limba care l-a împrumutat).
barbă, bărbi, s.f. || Lat. barba (| 1. Păr care creşte la bărbaţi pe bărbie şi pe obraji. O B. caprei — denumire dată mai multor plante erbacee din familia compozitelor, cu flori hermafrodite şi fructe achene cu cioc lung. 2. Bărbie. 3, Smoc de păr pe care îl au unele animale sub bot.
barbet, barbeţi, s.m. || Din fr. barbet || Pre-pelicar cu părul creţ, folosit în special la vînă-toarea de baltă.
barbetă, barbete, s.f. || Din it. barbetta || Smoc de barbă lăsat să crească pe părţile laterale ale feţei; favoriţi.
barbişon, barbişoarte, s.n. || Din fr. barbichon || Barbă mică lăsată să crească numai pe vîrful bărbiei.
barbituric, -ă, barbiturici, -ce, adj., s.n. || Din fr. barbiturique || (Medicament) care are o acţiune calmantă asupra sistemului nervos central.
, barbotâre s.f. || Gf. fr. barboter || Trecere a unui gaz printr-un lichid pentru eliminarea impurităţilor solide din el, pentru dizolvarea gazului în lichid etc.
barbun, barbuni, s.m. |j Din ngr. barbuni || Peşte teleostean mic, de culoare roşiatică, cu înotătoarele galbene, cu două fire lungi sub falca inferioară şi cu carnea foarte apreciată.
barbut s.n. || Din tc. barbut [| Joc de noroc cu zaruri.	*
barcagiu, barcagii, s.m. || Din barcă || Cel care conduce o barcă; luntraş. Un barcagiu îi ieşi înainte (Bart).	/
barcână, barcane, s.f. |! Din fr. barkhane || Dună de nisip în formă de potcoavă cu convexi-Jatea în partea din care bate vîntul; este caracteristică periferiei deserturilor.
barcarolă, barcarole, s.f. |j Din it. barcarola, fr. barcarollc || 1. Cîntec al gondolierilor veneţieni.
2.	Compoziţie muzicală cu caracter liric şi mişcare ritmică.
barcaz, barcazuri, s.n. || Din rus. barkas [| Ambarcaţie de lemn, cu capacitatea între 10 şi 100 de tone, folosită mai ales de pescari sau pentru transport de materiale; se deplasează cu pînze, cu motor propriu sau remorcată.
barcă, bărci, s.f. || Din it. barca, fr. barque, lat. barca || Ambarcaţie mică, cu vîsle, cu pînze sau cu motor, destinată transporturilor de oameni şi de materiale la distanţe mici. barchet s.n. v. barbet.
bard, barzi, s.m. || Din fr. barde, lat. bar dus || Poet la vechii celţi, care compunea si recita cîntece războinice sau religioase. ® P. ext. Poet.
bardă, barzi, s.f. || Din magh. bară || Secure cu ama lată, cu tăişul curb şi cu coada scurtă*
folosită mai ales la cioplitul lemnului. Avea în mină barda cu care cioplise (Rebreanu).
bardou s.m. || Din fr. bardot || Animal rezultat din împreunarea unui armăsar cu o măgăriţă.
barem1 adv. || Din bg., ser. barem || Măcar, cel puţin.
barém2, bareme, s.n. || Din fr. barème, de la numele matematicianului francez Fr. Barrème jj
1.	Tabel în care slnt trecute, gata calculate, valorile unor elemente sau date. 2. (Sport) Normă pare trebuie realizată pentru a se putea califica într-o competiţie. || PI. şi: haremuri.
baréta, barete, s.f. || Din fr. barrette || 1. Bentiţă îngustă de piele cu care se încheie un pantof. 2/ Panglică de decoraţie ; semn distinctiv al unei decoraţii, ebre se poartă în locul acesteia.
barbet [Acc. şi: bârhet] s.n. || Din germ. Barchent || Ţesătură de bumbac (cu desene), flanelată. || Şi: barebét s.n.
bâric, -ă/ bar ici, -ce, adj. |j Din fr. barrique || Care se referă la presiunea atmosferică;
baricadă, baricadez, vb. I. Tranz. || Din fr. barricader || A închide (un drum) printr-o baricadă. @ Refl. A se pune la adăpost în dosul unei baricade.
baricadă, baricade, s.f. || Din fr. barricade || întăritură improvizată (din vehicule, saci cu nisip, pietre etc.), folosită mai ales în timpul unor lupte de stradă sau al unor acţiuni cu caracter insurecţional. Q Expr. A fi de cealaltă parte a baricadei — a fi în tabăra opusă.
barieéntru, baricentre, s.n. || Din fr. bary-cenîre; gr. barys „greu“ + lat. centrum „centru“ |j (Fiz.) Centru de greutate.
bârie, barii, s.f. || Din fr. barye; gr. barys „greu“ || Unitate de măsură pentru presiune egală cu presiunea de o dină pe un centimetru pătrat. Se foloseşte în meteorologie.
barieră, bariere, s.f. || Din fr. barrière ||
1. Bară mobilă cu care se opreşte temporar circulaţia pe o şosea, trecerea peste o linie ferată etc. 9 Loc unde se întretaie o şosea cu linia ferată. 2. Loc pe undé se intră într-un oraş, servind în trecut şi drept punct vamal. 3. (Fig.j Piedică, obstacol. O B. socială = (în sociologia nemarxis-tă) imposibilitatea accesului dintr-o grupare socială ierarhic inferioară într-o grupare socială superioară.
baril, barili, s.m. || Din fr. baril, engl. barrel || Unitate de măsură pentru capacitate, folosită în special pentru produse petroliere, egală cu 158,9 1 în America şi cu 163,5 1 în Anglia.
barisferă s.f. || Din fri barysphère; gr. barys „greu“ + sphaira „sferă“ |j Centrosferă.
bariş, bţirise, s.n. || Cf. fr. barège, de la n. pr. Barèges, localitate din Pirinei, unde s-a fabricat mai întîi stofa || 1. Broboada subţire de lină.
2. Stofă fină şi subţire de lînă.
baritină s.f. || Din fr. barytine || Sulfat natural de bariu, folosit în mai multe ramuri ale industriei (chimie, ceramică, industria coloranţilor etc.).
bariton, (1) baritoni, s.m., (2) baritoane, s.n.
|| Din iL bariton o, fr. baryton; gr. barys „grav5" -j~
1
BARIU
94
tonos „ton44 || i. S.m. Voee bărbătească intermediară Intre tenor şi bas; cîntăreţ care are o astfel de voce. 2. S.n. Instrument de suflat din alamă, cu timbru şi registru de bariton (1).
bariu s.n. II Din fr. baryum; gr. barys „greu44 || Metal inoale, alb-argintiu, ai cărui compuşi sînt folosiţi la fabricarea vopselelor, a sticlei, în medicină etc. Se găseşte în natură numai sub formă de combinaţii.
barman, barmani, s.m. || Din engl., fr. barman II Persoană care serveşte la un bar2 (1). Proprietar al unui bar.
baroânâ, baroane, s.f. |] Din baron ]] Femeie cu titlu de baron; soţie sau fiică de baron.
baroc, -ă, baroci, -ce, adj., s.n. || Din fr. baroque, it. barocco || (Stil artistic) caracterizat prin gustul pentru grandios, bogăţia ornamentaţiei arhitecturale, folosirea frecventă a liniei curbe etc. ; (despre construcţii, mobilă etc.) realizat în acest stil.
barogrâî, barografe, s.n. || Din fr. barographe; gr. baros „greutate44 + graphein „a scrie44 || Aparat care înregistrează variaţia în timp a presiunii atmosferice.
barométric, -ă, barometrici, -ce, adj. || Din fr. barométrique || Care se referă la barometru.
barometru, barometre, s.n. || Din fr. baromètre; gr. baros „greutate, apăsare44 ~f metrou „măsură44 || Aparat pentru măsurarea presiunii atmosferice prin egalarea acesteia cu presiunea hidrostatică a unei coloane de mercur sau cu tensiunea elastică produsă la deformarea unei piese metalice.
baroâ> baroni, s.m. || Din fr. baron, germ. Baron || Titlu nobiliar în ierarhia feudală din apusul şi centrul Europei, superior cavalerului şi inferior vicontelui.
baroneâsă, baronese, s.f. || Din baron |] Baroană.
baros, baroase, s.n. || Din ţig. baros j| Ciocan mare şi greu (de 5 — 10 kg), utilizat mai ales în lucrările de fierărie.
barosan, -ă, barosani, -e, adj. || Din baros || (Fam.) Mare şi greu; (fig.; substantivat) persoană influentă, bogată.
baroscop, . baroscoape, s.n. || Din fr. baro-scope; gr. baros „greutate44 -f- skopein „a cerceta44 || Aparat pentru detectarea şi măsurarea presiunii atmosferice.
barotermométru, barotermometre, s.n. || Din fr. barothermomètre || Aparat care măsoară concomitent presiunea atmosferică şi temperatura aerului.
barou, barouri, s.n. || Din fr. barreau || (în unele ţări, iar în trecut şi în România) Organizaţia profesională a avocaţilor.
barză, berze, s.f. || Cuv. autohton || Nume dat unor păsări migratoare, lipsite de glas, cu ciocul, gîtul şi picioarele foarte lungi; cocostîrc.
bas, (1) başi, s.m., (2) basuri, s.n. || Din it. basso, fr. basse || 1. s.m. Vocea bărbătească cea mai gravă; cîntăreţ care are o astfel de voce.
2.	S.n. Instrumentul care are cel mai grav sunet dintr-o categorie de instrumente.
/ basamac s.n. (| Cf. te., ser. basamak „grad“|| Rachiu (colorat) de calitate inferioară. basc1 s.n. v. bască.
basc2, -ă, basci, -ce, s.m. şi f., adj. || Din fr. basque || 1. S.in. şi f. Persoană aparţinînd unei populaţii preindo-europene care trăieşte pe ambele versante ale munţilor Pirinei şi care vorbeşte o limbă ce nu se aseamănă cu nici iţna dintre limbile europene.'2. Adj. Care se referă la basci (1), care aparţine bascilor.
bască, băşti, s.f. || Din fr. basque |[ Beretă cu marginile îndoite înăuntru || Şi: basc, bascuri, s.n. W
bâschei, (1) s.n., (2) bascheţi, s.m. || Din engl., fr. basket(-ball) || 1. S.n. Joc cu mingea între două echipe formate din cîte cinci jucători, fiecare echipă tinzînd să introducă mingea cu mîna în coşul echipei adverse. 2. S.m. (Mai ales la pl.) Ghete de baschet (1). || Şi: (1) bâscbetbal s.n. bâschetbal s.n. v. baschet (I). basculant, -ă, basculanţi, -te, adj. || Din fr. basculant || Care poate oscila în jurul unei axe orizontale. O Camion (vagonet etc.) b. = camion (vagonet) a cărui cutie poate fi descărcată prin ridicare laterală sau frontală.
basciîlă, bascule, s.f. || Din fr. bascule || Balanţă cu braţe inegale, folosită la cîntărirea corpurilor grele, cu ajutorul unor greutăţi etalon relativ mici.
base-ball [Pr.: beisbol] subst. || Cuv. engl. |! Joc naţional sportiv nord-american, asemănător cu oina.
baset, baseţi, s.m. || Din fr. basset || Cîine de vînătoare cu corpul lunguieţ, urechi lungi, picioare scurte şi cu pete roşietice sau negre pe corp.
basic-english [Pr.:	beisic	fngliş]	subst.
|| Cuv. engl. || Formă simplificată a limbii engleze, cu un număr mic de cuvinte şi forme gramaticale, creată cu scopul de a deveni limbă internaţională.
basidie, basidii, s.f. || Din germ. Basidie || Organ al unor ciuperci pe care se formează sporii.
basist, basişti, s.m. || Din fr. bassiste || (Muz:) Instrumentist care cîntă la contrabas sau la un alt instrument cu timbru grav.
basm, basme, s.n. || Din si. basni || Naraţiune (populară) în care se povestesc întîmpîări fantastice ale unor personaje imaginare (feţi-frumoşi, zîne) aflate în luptă cu forţe nefaste ale naturii sau ale societăţii; poveste/
basma, basmale, s.f. || Din tc. basma || Bucată pătrată sau triunghiulară de ţesătură (colorată), cu care femeile îşi acoperă capul. O Expr. A scoate pe cineva basma curată = a scoate pe cineva nevinovat dintr-o afacere (necinstită).
basorelief, basoreliefuri, s.n. || Din it., basso-rilievo, fr. bas-relief || Sculptură ale cărei forme ies puţin în relief pe un fond cu care fac corp comun.
bâsta adv. || Din it. basta || (Fam.) Destul! gata!
bastard, -ă, bastarzi, -de, s.m. şi f. || Din it. bastardo || Copil născut în afara căsătoriei.
BATIST
bastârni s.m. pl. Populaţie germanică stabilită, în see, 2 î.e.n,, în regiunea Dunării inferioare şi asimilată în parte de geto-daci.
bastiment, bastimente, s.n. || Din it. basti-mento || Na?ă (de război) de mare tonaj.
bagtidn, bastioane, ş.n. || Din fr. bastion || Lucrare de fortificaţie în formă poligonală sau cilindrică, eonatruiţă de obicei la colţurile unei fortăreţe.
ba&tân, bastoane, s.n* II Din it. bastone || Băţ, de obicei curbat la un capăt, care serveşte ca sprijin la mers,
basuto subşt. Populaţie africană din familia de limbi ban tu, care locuieşte în Leshoto şi în unele regiuni ale Republicii Africa de Sud.
başbuzuc, başbuzuci, AS.ţn. II Din tc, başibozuk „trupe neregulate" || 1. (în evul mediu) Voluntar turc din trupele neregulate, care nu primea soldă Şl trăia din jaf. 2. (Fig.) Om crud, violent.
bâşca adv., prep. || Din tc. başka || (Pop. şi fam.) l./Adv. Deosebit, separat. 2. Prep. Afară de..., nepunînd la socoteală,
bâşchie, başchiiy s.f. || Din bg. baskija || Ciocan cu care se bat cercurile metalice la butoaie.
baştină s.f. || Din bg., ser. bastina || De baştină = autohton, originar; moştenit din moşi-stră-moşi.
batal1, batali, s.m. Berbec castrat, în scopul îmbunătăţirii producţiei de carne şi de lînă.
batâl2, batale, s.n. Groapă de ‘dimensiuni mari, săpată în apropierea unei sonde, în care se depozitează fluidul de foraj, reziduul de fabricaţie etc.
batalion, batalioane, s.n. || JDirx pol., rus. bataljon; cf. it. battaglione, fr. bataillon |] Sub-. unitate militară formată din două (sau mai multe) companii.
batant, -ă, batanţi, -te, adj. || Din fr. battant || (Despre uşi, ferestre) Care se închide şi se deschide printr-o mişcare de rotaţie în jurul unei axe verticale situate la una dintre margini.
batard, -ă, batarzi, -de, adj. || Din fr. bâtard |j (Despre scriere, litere) Cu caracter combinat, între scrierea rondă şi cea cursivă; (substantivat, f.) literă din acest fel de scriere.
i batarddu, batardouri, ş.n. || Din fr. bâtardeau (<v. fr, bastard „dig") || Incintă alcătuită din pereţi etanşi, executată în mijlocul unei ape, în interiorul căreia, după evacuarea apei, se execută lucrări (pentru fundaţii, picioare de poduri etc.).
batât, bataţi, s.m. II Din sp., port. batata || Plantă perenă originară din America de Sud, cultivată pentru rădăcinile sale groase, comestibile, bogate în atnidon şi zahăr.
bâta, bete, s.f. || Lat. *bitta || (In portul popălar) 1. Betelie. 2. (La pl.) Cingătoare din lînă, lungă de 2 — 4 m, împodobită cu alesături, mărgele, ciucuri etc., purtată, în unele regiuni, de femei şi, uneori, de bărbaţi.
bâtcă1, batce, s.f. (Reg.) Nicovală mică pe care se ascute coasa, bătînd-o cu ciocanul.
batea2, batce, s.f. H Din ucr. babka J| Peşte teîeostean, lung de 20 — 25 cm, asemănător cu plătica.
bâţe, bat, vb. III. || Lat. baituere || b Tranz. şî refl. A (se) lovi, a (se) atinge cu putere, a {se) izbi cu pumnul, cu băţul etc. O Expr. Bătut în cap ?s= prost, ţicnit. A se bate cu pumnii în piept == a se mîndri ; a face caz de ceva, A bate palma eu cineva == a da mîna cu cineva (pentru -a încheia o tranzacţie). (Intranz.) A bate la ochi ^ a atrage aten ’ia; a fi suspect. A bate din palme = a aplauda/• A lovi uşor cu palma uuftrul, spatele cuiva spre a-i atrage atenţia, a-i arăta bunăvoinţă; a lovi uşor spatele unui animal spre a-1 linişti. 2, Refl. A se lua la bătaie; a se lupta, a se război; (tranz.) a învinge, a cîş-tiga. O Expr. A se da bătut = a se lăsa învins, a ceda. 3, Tranz. A lovi repetat un obiect de altul, cu un anumit scop : a bate coasa (pentru a o ascuţi) ; a bate covoarele; a bate bani = a fabrica monede. O Expr. A bate pasul pe loc = a nu progresa. 4. Intranz. (Despre arme de foc) A trimite proiectilul pînă la... • (Despre vînt)
A sufla. 5. Intranz. (Despre inimă, puls) A zvîcni, a palpita; (despre clopote, ceasornice etc.) a emite sunete ritmice. 6. Intranz. (Despre culori)
A avea o nuanţă de... 7, Intranz. (Reg.; despre cîini) A lătra. 8. Intranz. (Despre soare, lună)
A atinge cu razele, a lumina.. 9. Intranz. A face aluzie (critică) la ceva: se vede încotro bate.
baterie, baterii, s.f. || Din fr. batterie || 1. Subunitate de artilerie formată, de regulă, din două secţii. 2. Grup de aparate, dispozitive sau piese care îndeplinesc aceeaşi funcţiune. O B. electrică = ansamblu de acumulatoare (pile) electrice legate în serie. B. solară = ansamblu de generatoare care produc energie electrică sub acţiunea razelor solare. 3. Ansamblul instrumentelor de percuţie dintr-o orchestră (de, jaz sau de muzică uşoară). 4, Vas cu gheaţă în care se află sticle cu băutură (de obicei o sticlă de vin şi una de sifon) ; vinul şi sifonul dintr-un astfel de vas.
bafiâlă adj. || Din fr. bathyale ]| Regiune (sau zonă) b. = regiune sau zonă din mări sau oceane, cu o adîncime de 2 000—2 500 m.
batic, baticuri, s.n. || Din fr. batik || 1. Basma.
2.	Ţesătură imprimată în culori.
batigrâf, batigrafe, s.n. || Din fr. bathy.graphe; gr. bathys „adînc" + graphein „a scrie" || Aparat care măsoară şi înregistrează adîncimile mării sau oceanului.
batimetrie s.f. || Din fr. bathymétrie; gr. bathys „adînc" + metron „măsură" || Tehnică a măsurării adîncimii apei în mări, lacuri şi rîuri.
batir, batire, s.n. Fir de bumbac răsucit uşor din 2 — 3 fire simple, folosit la însăilat.
batiscâf, batiscafuri, s.n. II Din fr. bathyscaphe; gr. bathys „adînc" + skaphos „barcă" || Aparat (în formă de navă) pentru studii oceano-grafice la mare adîncime.
batisféra, batisfere, s.f. II Din fr. bathysphèrç; gr. bathys „adînc" + sphaira „sferă" || Cabină sferică, etanşă,, suspendată de o navă şi înzestrată cu echipament pentru cercetări submarine.
batist s.n. II Din fr. batiste, de la numele fabricantului Baptiste || Ţesătură subţire de bumbac sau de in.
BATISTÂ
96
batistă, batiste, si. || Din fr. batiste ]] Bucată pătrată de pînză sau de mătase, întrebuinţată la şters nasul sau faţa, mîinile. Şi-a şters îndesat lacrimile c-o batistă3parfumată (Sadoveanu).
batiu, batiuri, s.n. || Din fr. bâti || Construcţie de fontă sau de oţel pe care se montează mecanismele sau dispozitivele unui sistem tehnic şi prin care acesta se poate fixa pe o fundaţie sau pe o platformă.
batjocori, batjocoresc, vb. IV. Tranz. |j Din batjocură II A face pe cineva de rîs, de ocară; a umili, a înjosi. • A necinsti o femeie:
batjocoritor, -oare, batjocoritori, -oare, adj. || Din batjocori |] Care batjocoreşte.
batjâcură, batjocuri, s.f. || Sg. refăcut din batjocuri (pl. lui batjoc, înv. „bătaie de jop“) || Luare în rîs, ocară, insultă, batoc s.n. v. batog.
batdg, bătbguri, s.n. |] Din ser. batok, w rus. batog || Spinare de morun sau de nisetru sărată şi afumată; p. gener. carne de peşte sărată şi afumată. || Şi: batdc s.n.
batoHt s.n. II Din fr. batholitlne; gr. bathos „adîncime44 -f- lithos „piatră“ || Zăcămînt de roci magmatice, cu întindere de zeci şi sute de km pătraţi, cu baza şi adîncimea foarte mari.
baton, batoane, s.n. || Din fr. bâton || Bucată (de vanilie, de ciocolată etc.) îri formă de basto-naş.
batoză, batoze, s.f. || Din fr. batteuse || Maşină agricolă care execută operaţii complexe constînd din desfacerea boabelor din spice, din păstăi, de pe ştiuleţii de porumb, separîndu-le de celelalte părţi ale plantei.
batraciân, batracieni, s.m. || Din fr. batra-den; gr. batrachos „broască44 || (La pl.) Clasă de animale nevertebrate care pot trăi atît în apă cît şi pe uscat; (şi la sg.) animal din această clasa (ex. broasca).
baud fPr.: bod], bauzi, s.m. || Din fr. baud, de la numele inginerului francez Baudot || (Telec.) Unitate de măsură a vitezei de semnalizare pe liniile de transmisie.
bauxită s.f. || Din fr. bauxite, de la Baux, localitate din Franţa unde a fost descoperit primul zăcămînt |( Rocă sedimentară de culoare roşie-brună, alcătuită dim hidroxizi de aluminiu* reprezentând principalul minereu de aluminiu.
bavâtă, bavete, s.f. || Din fr. bavette || Băr-biţă (2).
băniră, bavuri, s.f. || Din fr. bavure || Surplus de material în relief faţă de profilul cerut al unei piese metalice, rezultat din prelucrare.
bază, bazez, vb. I. Refl. || Din fr. baser || A se întemeia pe17ceva, a avea încredere în sprijinul cuiva.
bazaeănle, bazaconii, s.f. || Din v. sî. bezu-zakonije „fărădelege44 || Lucru bizar, extravagant; (fam.) năzbîtie, poznă.
bazalt, bazalturi, s.n. || Din fr. basalte, lat. basaltes || Rocă vulcanică de culoare închisă, întrebuinţată la construcţii şi pavaje.
bazâltie, -ă, bazaltici, -ce, adj. || Din fr. basal-tique || Care conţine bazalt, de bazalt.
băzâr, bazaruri, s.n. || Din fr. bazar, port. bazar, pers. băzăr „piaţă44 || Piaţă în aer liber, specifică ţărilor din Orient, în care se vînd tot felul de obiecte, îndeosebi mărunţişuri. Bazarul e plin de mărfuri variate (Alecsandri).
bâză, baze, s.f. || Din fr. base || 1. Partea de jos pe care se sprijină un corp, un edificiu etc.
2. Una dintre laturile unui triunghi sau ale unui patrulater ori una dintre feţele unui poliedru, reprezentată de obicei în poziţie orizontală.
3. Ceea ce formează temeiul, elementul fundamental a ceva. O Baza economică (a societăţii) = totalitatea relaţiilor de producţie într-o etapă determinată a dezvoltării sociale. B. tehnico-ma-terialâ — totalitatea mijloacelor de producţie, inclusiv elementele materiale ale ştiinţei, privite în legătura lor cu nivelul de instruire profesională a forţei de muncă. B. de materii prime = totalitatea resurselor de materii prime de care dispune economia naţională. B. energetică — totalitatea izvoarelor primare de energie de care dispune o ţară la un moment dat. O De bază — fundamental, esenţial. Pe baza... — în conformitate cu... O Expr. A pune bazele la ceva = a întemeia, a funda. 4. Loc cuprinzînd oamenii, mijloacele materiale şi instalaţiile necesare pentru o anumită activitate: bază sportivă; bază militară; bază de aprovizionare. • B. de lansare = construcţie care face parte din centrul de lansare al unui cosmodrom; conţine aparatura de telecomandă automată a operaţiilor de lansare. 5. Baza craniului — partea craniului care închide cutia craniană spre ceafă. 6. (Chim.) Substanţă care, în soluţie apoasă, albăstrăşte hîrtia roşie de turnesol iar în reacţie cu un acid formează o sare.
bâzedov s.n. || De la n. pr. Basedow, medic german || Boală endocrină caracterizată prin guşă, proeminenţa globilor oculari, palpitaţii, stare nervoasă etc. Se numeşte şi boala lui Basedow.
bazic, -ă, bazici, -ce, adj. || Din fr. basique || Care are proprietăţile unei baze (0).
bazilică, bazilici, s.f. || Din lat. basilica, fr. basili que ]| 1. (La romani) Edificiu public cu interiorul împărţit, prin şiruri de coloane, în trei sau cinci părţi; servea ca loc de judecată, loc de adunări ete. 2. Biserică catolică de mari proporţii.
bazin, bazine, s.n. || După fr. bassin [| 1. Rezervor deschis, de mari proporţii, construit din piatră, ,ciment etc. şi destinat colectării unui lichid, în vederea unor operaţii tehnice, pentru practicarea înotului etc. O B. de decantare = recipient în care se trimite apa pentru a o curăţa de particulele solide. 2. Parte a unui port unde staţionează navele. 3. Regiune din care un rîu, un lac etc. îşi colectează apele: bazin hidrografic.
4. Regiune bogată îri zăcăminte de ţrfinereuri: bazin carbonifer. 5. (Anat.) Cavitate formată de cele două oase, iliace; pelvis.
bazinât, bazinete, s.n. || Din fr. bassinet || Partea superioară, dilatată, a căilor urinare, care face legătura între hilul renal şi ureter.
97
BĂLMĂJI
bâzna s.f. || De la n. pr. Bazna [| Varietate de porci de culoare neagră şi cu o dungă albă în dreptul spetelor; este crescută pentru producţia de carne şi de grăsime.
bazdn, bazoane, s.n. Bucată de stofă sau de piele aplicată pe partea dindărăt a pantalonilor, a indispensabililor, a chiloţilor, pentru a-i întări, băbătie, băbătii, s.f. (Reg.) Babă. băbesc, -eâscă, băbeşti, adj., s.f. || Din babă [j
1. Adj. în felul babelor. O Leacuri băbeşti = mijloace empirice de vindecare a bolilor. 2. S.f. Soi autohton de viţă de vie, cu boabe negre-albăstrui; produce vin roşu.
băbeşte adv. || Din babă || Ga babele, în felul babelor. O Expr, A socoti băbeşte = a face socoteli în mod simplist, empiric.
băcâfi1 s.m. [I Din tc. haham || Lemnul unui arbore exotic din care se extrage un colorant roşu.
băcan2, băcani, s.m. |j Din tc. bakkal (| Negustor care vinde produse alimentare; proprietar al unei băcănii.
băcănie, băcănii, s.f. || Din băcan2 j| 1, Prăvălie în care se vînd diferite ţroduse alimentare.
2. (înv.) Condiment, mirodenie. Făcută cu vin amestecat... cu băcănii (Ghica).
băciţă, bâciţe, s.f. || Din baci || Femeie care se ocupă cu păstoritul, cu prepararea caşului şi a brînzei. • Soţia baciului.
bădăran, -ă, bădărani, -e, s.m. şi f. || Gf. magh. badar || Persoană cu purtări grosolane; mitocan.
bădărănie, bădărănii, s.f. || Din bădăran [| Faptă sau vorbă de bădărani; grosolănie, mitocănie. *
bădică, bădici, s.m. || Din bade || (Pop..; folosit mai ales la sg., ca termen de adresare) Bădiţă.
bădîe, bădii, s.m. || Din bade || (Pop.; folosit mai ales la sg., ca termen de adresare) Bădiţă.
bădiţă s.m. |! Din bade || 1. Diminutiv al lui bade. 2.’ Termen cu care se adresează la ţară unui frate mai mare. • Termen cu care fetele de la ţară se adresează iubitului.
băga, bag, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) introduce, a (se) vîrî undeva. 2. Tranz. Expr. A băga în seamă pe cineva (sau ceva) — a da atenţie, a observa. A băga ceva în cap = a ţine minte. A-i băga cuiva ceva în cap — a face pe cineva să fie preocupat, obsedat de ceva. A-şi băga minţile în cap = a se cuminţi. 3. Tranz. şi refl. A (se) angaja, a (se) plasa undeva. 4. Tranz. A băga de seamă — a avea grijă de ceva, a fi atent la ceva.
băgare s.f. Acţiunea de a (se) băga. O Băgare de seamă — grijă, atenţie.
băgător, -oare, băgători, -oare, adj. |[ Din băga || (Mai ales ironic) Băgător de seamă = care observai, care e atent la ceva (fără a acţiona, fără a fi necesară prezenţa lui).
băiăş, băieşi, s.m. || Din baie1 |] Bărbat care serveşte* într-o baie publică.
băiat, băieţi, s.m. || Probabil cuv. autohton || 1. Copil de sex bărbătesc; (la pl.) copii (indiferent de sex). 2. Adolescent, tinăr. O (Cu nuanţă afectivă; şi despre bărbaţi mai în vîrstă) Bun
băiat! 3. Fiu (al cuiva). 4. (înv.) Tînăr angajat la un stăpîn.
băieş, băieşi, s.m. [j Din baie2 Ц (Reg.) Miner, băieşiţă, bâieşiţe, s.f. || Din băiaş [) Femeie care serveşte într-o baie publică.
băietân, băietani, s.m. || Din băiat || Băiat mai mare.
băieţândru, băieţandri, s.m. || Din pâiat || Băiat mai măricel.
băieţâsc, -eâscă, băieţeşti, adj. || Din băiat || De băiat, specific băieţilor.
băieţeşte adv. |j Din băiat J] Ca băieţii, în felul băieţilor.
băiţul, băiţuiesc, vb. IV. Tranz. Ц Din bait \\ A acoperi cu baiţ suprafaţa unui obiect.
băjenâr. bâjenari, s.m. jj Din băjeni j] (înv.) Pribeag, fugar (dm cauza invaziilor duşmane, a asupririi etc.).
băjeni, băjenesc, vb. IV. Intranz. |] Din băjenie Ц (înv.) A pribegi, a pleca în băjenie.
băjenie, băjenii, s.f. || Din sl. bbzanije || Fugă (în masă) a băjenarilor; timpul petrecut ca -băjenar.
bălai, -âie, bălai, -aie, adj. |] Din băl, (reg.) „blond44 II (Despre oameni) Blond; (despre animale) plăvan. O Expr. (Fam.) A înţărcat bălaia = /s-a isprăvit cu posibilitatea de a profita, de a obţine ceva nemuncit, nemeritat.
bălan, -a, bălani, -e, adj. || Din băl, reg., „blond44 |j (Despre oameni sau despre părul lor) Blond; (despre animale) ^ plăvan.
bălăbăneâlă, bâlâbâneli, s.f. Ц Din bălăbăni || Mers nesigur, legănat sau împleticit.
bălăbăni, bălăbănesc, vb. IV. Refl. П Formaţie onomatopeică \\ A se legăna în mers, a se clătina într-o parte şi în alta.
bălăcări, bălâcâresc, vb. IV. Refl. Ц Cf. ser. balakati || 1. A se certa, a se batjocori. 2. A se bălăci.
bălăceâlă, bălăceli, s.f. || Din bălăci || Faptul de a se bălăci; joacă prin apă (la scăldat).
bălăci, bălăcesc, vb. IV. Refl. |j Din bg. bala-ham || A se juca cu mîinile şi cu picioarele prin apă în timpul scăldatului.
bălăngăni, bălăngănesc, vb. IV. [] Din ba-lang, onomatopee || 1< Intranz. (Despre clopote) A suna tare. 2. Refl. A se bălăbăni.
bălărie, bălării, s.f. Nume dat buruienilor care cresc în locuri necultivate. • Loc năpădit de buruieni.
bălbişă, bălbişe, s.f. Plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina înaltă pînă la 130 cm, acoperită cu peri aspri, şi cu flori roşii, rar albe.
bălegar s.n. v. băligar. băligâ, pers. 3 baligă, vb. I. Refl. || Din baligă || (Despre animale) A-şi lepăda baliga.
băligâr, băligare, s.n. || Din baligă || Amestec de baligă cu paie (folosit ca îngrăşămînt); p. restr. baligă. || Şi: bălegâr s.n.
bălmăjeală, bălmăjeli, s.f. || Din bălmăji (| (Pop. şi fam.) Faptul de a bălmăji; încurcătură, zăpăceală.
bălmăji, bălmăjesc, vb. IV. Tranz. [| Din balmoş || 1. A amesteca, a încurca mai multe
f Dicţionar general ai limbii române
BALOS
\
I
98
lucruri. 2. A vorbi încurcat, fără înţeles. • A zăpăci, a ameţi pe cineva cu vorba/
bălos, -oâsă, băloşi, -oase, adj. || Din bale ||
1.	Cu bale, plin de bale. 2. (Despre lichide) Care curge gros (ca balele).
băloşi,ti băloşesc, vb. IV. Re/l. || Din bălos || (Despre unele lichide) A deveni bălos.
băltărăţ, -eâţa, băltăreţi, -e, adj. || Din baltă |j De baltă, din regiunea bălţilor. • (Substantivat, m. sg. art.) Vînt călduţ şi umed, care bate dinspre miazăzi (mai ales în sud-estul ţării). Băltăreţul îşi sporea bîzîitul (Sadoveanu).
bălti, pers. 3 bălteşte, vb. IV. Refl. şi intranz. || Din baltă || (Despre apă) A stagna pe un teren formînd bălţi, băltoace.
băltoacă, băltoace, s.f. || Din baltă ||-Baltă mocirloasă; adunătură de apă de ploaie prin gropi; cantitate mare de lichid vărsată pe jos.
bălţât, - ă, bălţaţi, -te, adj. |] Lat. balteatus || (Despre animale) Cu părul sau penele de culori diferite, formînd dungi sau pete. • (Despre stofe, haine) Cu prea multe culori, colorat fără gust.
bănat s.n. || Din magh. bănat || (Reg.) Tristeţe, părere de rău; supărare, necaz; Şi de n-o fi cu bănat, Domnul nostru ar vrea să vază pe măritul împărat {Eiminescu).
bănăţeân, -ă, bănăţeni, -e, adj., s.m. şi f. |}De la n. pr. Banat || 1. S.m. şi f. Persoană (originară) din Banat. 2. Adj. Care aparţine Banatului sau bănăţenilor (I); privitor la Banat sau la bănăţeni.
bănăţeâncă, bănăţence, s.f. || Din bănăţean || Femeie (originară) din Banat.
băncuţă, băncuţe, s.f. || Din germ. Banko-, zeiţei |j. Veche monedă de argint, în valoare de 50 de bani, care Aa circulat în România între 1873 şi 1914. m (înv. şi reg.) Monedă de mică valoare (10—20 de creiţari) care a circulat în Transilvania în sec. 19/
bănesc, -eâscă, băneşti, adj. || Din ban1 j] De bani, în bani, privitor la bani.
bănet s.n. || Din ban1 || Bapi mulţi, avere mare în bani.
bănică, bănici, s.f. Plantă erbacee, înaltă de 10—50 cm, cu flori albastre-închis, rar albe, dispuse în capitule globuloase; creşte în regiunea alpină şi subalpină.
bănie, bănii, s.f. || Din ban2 || Funcţia sau rangul de ban2. • Reşedinţa banului.
bănos, -oâsă,,bânoşi, -oase, adj. || Din ban1 || (Despre ocupaţii) Care aduce cîştig mare în bani. ţ (Reg.; despre oameni) Bogat.
bănui, bănuiesc, vb. IV. || Din magh. ban ||
1.	Tranz. A presupune, a presimţi (o faptă, o întîmplare, o situaţie). 2. Tranz. Â suspecta pe cineva ca fiind autor al unei fapte (rele). 8. (Reg.) Intranz. A regreta, a se căi, a-i părea rău după ceva.
bănuială, .bănuieli, s.f. || Din bănui ]] 1. Presupunere (că cineva are o vină sau o intentie rea). 2. Atitudine de neîncredere faţă de cineva; suspiciune.	.
bănuitor, -oare, bănuitori, -oare,; adj. || Din bănui || Care este înclinat spre bănuială; neîncrezător.
bănuţ, bănuţi, s.m. || Din ban1 || 1. Diminutiv al lui ban1. 2. Germenul oului fecundat. 8. Mică plantă erbacee din familia compozitelor, cu flori mici, rotunde, frumos colorate, dispuse în capitule; părăluţă (2).
bărbat, bărbaţi, s.m. || Lat. barbatus „cu barbă, bărbos44 || 1. Persoană adultă de sex, masculin; om în toată firea, plin de putere; (rar; adjectival) curajos; voinic. 2. Soţ.
bărbătesc, -eiscă, bărbăteşti, adj. || Din bărbat || 1. Caracteristic bărbaţilor, de bărbat.
2.	Plin de energie, curajos, Voinic. Faţa lui... bărbătească insufla încredere (Negruzzi).
bărbăfeşte adv. || Din bărbat || Ca bărbaţii; cu bărbăţie.
bărbătuş, bărbătuşi, s.m. II Din bărbat || Mascul al unor animale/
bărbăţie s.f. || Din bărbat || Faptul de a fi bărbat; vîrsta matură a bărbatului. «Putere, curaj, energie.
bărbie, bărbii, s.f. || Din barbă |[ 1. Partea feţei de sub buză inferioară, care formează o proeminenţă rotunjită. 2. Partea cărnoasă care atîrnă sub falca de jos la unele animale.
bărbier, bărbieri^ s.m. |] Din ngi\ barberis, it. bărbieri || Frizer.
bărbiereâlă, bărbiereli, s.f. [| Din bărbieri \\ Faptul de a se bărbieri; (fam.) lăudăroşenie, minciună.
bărbieri, bărbieresc, vb. IV. || Din bărbier ||
1.	Tranz. şi refl. A (se) rade. 2. Refl. (Fam.) A se lăuda peste măsură; a minţi.
băfbiţă, bărbiţe, s.f. || Din barbă || 1. Diminutiv al lui barbă. 2. Şerveţel de pînză, de muşama' sau de material plastic* care se leagă la gîtul copiilor rmici cînd mănîncă; bavetă.
bărbînţă, bărbînţe, s.f. Vas făcut din dorga, de forma unui butoiaş, în care se păstrează laptele sau brînza.	^
bărbos, -oâsă, bărboşi, -oase, adj., s.f. |S Din barbă || 1. Adj. (Şi substantivat, m.) Cu barbă mare; nebărbierit. 2. S.f. Plantă erbacee din familia gramineelor, înaltă de c. 50 cm, cu flori dispuse în spice pătate cu roşu, verde sau violet.
bărbune s.n. || Din germ. Werbung „recru-tare“ || Dans popular fecioresc răspîndit în Transilvania, care se executa în trecut cu prile- , jul recrutării.
bărdâcă, bărdace, s.f. || Din tc. bardak || Cană mică de pămînt sau de lemn, cu toartă, folosită pentru băut.
bărzăun, bărzăuni, s.m. [| Onomatopeic || (Entom.) Bondar.	.	‘
băşcălie s.f. (Fam.) A lua pe cineva în^băşcâ-lie = a-şi bate joc de cineva.
băşică, băşic, vb. I. Refl. || Din băşică || A se umple de băşici; (tranz.) a-i produce cuiva băşici.
băşică, băşici, s.f. || Lat. *bessica || 1. (Anat.) Vezică. O (Fop*) Băşica udului ~ vezica urinară. (Zool.) B. înotătoare = vezică înotătoare (la peşti). 2. Umflătură pe piele, conţinînd o
materie lichidă. 8. Mică umflătură plină cu aer, care se formează la suprafaţa unor lichide.
băştinaş, -ă, băştinaşi, -<?, adj., s.m. şi f.
II Din baştină || (Persoană) care se află din moşi-strămoşi pe pămîntul pe care locuieşte; autohton, indigen.
bătaie, bătăi, s.f. || Lat. battalia || 1. Lovitură Tepetată (dată cu mîna sau cu un obiect). O B. de cap = frămîntare a minţii; trudă, osteneală. B. de joc = batjocură; faptă urîtă. O Expr. A f da bătaie = a zori, a grăbi. A pune ceva la bătaie = a oferi ceva pentru cheltuit sau consumat. • (Iht.) Bătaia peştilor ?= boişte. 2, Luptă, bătălie.
8. Sunet ritmic-produs de un motor sau de un , mecanism în funcţie. • Zgomot anormal al unei maşini, provocat de o funcţionare defectuoasă. • Zvîcnirea inimii. 4. Suflare a vîntului. 5. Distanţa pînă la care o armă poate arunca proiectilul.
Lătratul dinilor. 7. (Muz.) Indicarea măsurii prin mişcări ale mîinii sau ale'baghetei.
bătăios, -oâsă, bătăioşi, -oase, adj. || Din bătaie || Care este gata să se ia la bătaie. • Care îşi susţine ideile cu vehemenţă.
bătălie, bătălii, s.f. || Din ngr. batalia ||
1.	Luptă între două forţe armate, desfăşurată pe spaţii întinse. 2. (Fig.)’Eforturi comune depuse pentru îndeplinirea unui scop, a unui obiectiv, a unei acţiuni importante.
bătător1, bătătoare, s.n., s.f. || Din bate. Cf. şi lat. batt(u)atorium || 1. S.n. Băţ sau lopăţieă cu care se bat covoarele. 2. S.n. Băţ avînd o rotiţă cu găurele la unul dintre capete, cu care se iate smîntîna în putinei, ca să se aleagă untul. 3. S.n. Unealtă cu care se îndeasă pămîntul. 4. S.n. Mecanism al batozei sau al combinei care efectuează desprinderea şi separarea boabelor. 5. S.f. Mecanism care destramă şi curăţă de impurităţi smocurile de bumbac.
bătător2, -oare, bătători, -oare, adj. || Din bate || Bătător la ochi = care atrage în mod izbitor atenţia.
bătători, bătătoresc, vb. IV. Tranz. || Din bate || A bate, a bătuci (un teren, o arie etc.); a îndesa pămîntul.
bătătorit, -ă, bătătoriţi, -te,^ adj. 1. (Despre terenuri) Bătut, îndesat; (despre drumuri) pe care se circulă mult. 2. (Despre palme) Cu pielea îngroşată, cu bătături.
bătătură, bătături, s.f. || Din bate• |) 1. Locul bătătorit din faţa casei; curte. 2. îngroşare a pielii, în palme sau pe tălpi. O Expr. (Fam.) A călca pe cineva pe bătătură = a supăra, a enerva pe cineva. 3. Firele care se introduc cu suveica prin rostul urzelii, pentru a forma ţesătura; băteală.
bătăuş, -ă, bătăuşi, -e, adj., s.m. şi f. || De la bate || (Persoană) care caută pricina’ de bătaie; scandalagiu.
băteală, bâteli, s.f. || De la bate || Bătătură <»• .
bătrîn, -ă, bătrîni, -e, adj.,ASubst. || Lat. be-tranus [— veteranus) || 1. Adj. înaintat în vîrstă.
O Fată bâtrînă = fată rămasă nemăritată, trecută de vremea măritişului. 2. Adj. Care există de mult timp. 3. S.m. şi f. Persoană în vîrstă
înaintată^O Din bătrîni = din vremea veche, din moşi-strămoşi. 4. S.m. pl. (Fam.) Părinţi* bâtrînésc, -eâscă, bătrîneşti, adj. || Din bătrîn |] Caracteristic bătrînilor, de demult, vechi. O Cîntec b. — baladă populară.
bătrînâşte adv. || Din bătrîn || Ca bătrînii, în felul bătrînilor.
bâtrînéfe, bătrîneţi, s.f. |] Din bătrîn || Stare în revoluţia’ organismelor care apare după maturitate şi se caracterizează prin scăderea treptată a funcţiunilor fiziologice; vîrstă înaintată a cuiva.
bătrînfş s.m. || Din bătrîn || Plantă erbacee din familia compozitelor, cu flori albe-gălbui, cultivată ca plantă ornamentală.
bătuci, bătucesc, vb. IV. || Cf. bate || 1. Tranz. A bătători, a îndesa (pămîntul). 2. Refl. (Despre piele) A se îngroşa, a face bătături. 3. Refl. (Despre fructe) A se lovi, a se zdrobi.
bătut, -ă, bătuţi, -te, adj. || Din bate || 1. Care este (sau a fost) lovit. O Expr. A se da bătut == a ceda; a se lăsa convins. • Bani bătuţi = bani disponibili, bani în numerar., • (Substantivat,!.) Numele unui dans popular.-2. Lapte b. = lapte uşor fermentat. 3. (Despre drumuri) Pe care se circulă mult, bătătorit.
băţ, beţe, s.n. 1. Bucată de lemn lungă şi subţire. O Expr. A pune cuiva beţe-n roate = a face, â provoca cuiva dificultăţi pentru a-i zădărnici o acţiune. 2. Piesă de lemn, în formă de vergea, care intră în alcătuirea unor unelte sau dispozitive.	'
băţos, -oâsă, băţoşi, -oase, adj. || Din băţ |j
1.	Drept, ţeapăn. *2. (Fig.; despre oameni şi firea lor) Rigid; îngîmfat, plin de sine.
băut, -ă, băuţiy -te, adj. || Din bea || Beat. băutor, -oâre, băutoriy -oare, s.m. şi f. |) Din
bea || (Reg.) Beţiv. -....................... :
băutură, băuturi, s.f. || Lat. *bibitura || Lichid care se bea; (în special) lichid cu conţinut alcoolic (ex. vin, ţuică).
bea, beau, vb. II. || Lat., bibere || 1. Tranz. A înghiţi; a consuma un lichid. O Expr. A bea paharul pînă-n fund = a îndura un necaz, o suferinţă pînă la capăt. 2. Intranz. A consuma băuturi alcoolice. O Expr. A bea în sănătatea (sau în) cinstea) cuiva = a închina un pahar de băutură în cinstea cuiva, sărbătorind pe cineva.
beat, -ă, beţi, bete, adj. || Lat. bibitus || Care este în stare de ebrietate, ameţit de băutură. • (Fig.) Copleşit de o emoţie puternică: beat de fericire.
beatifică, beatific, vb. Ï. Tranz. || Din lat. beatificare, fr. béatifier || (La catolici) A trece o persoană decedată în rîndul „fericiţilor44 bisericii (stare inferioară sfinţilor).
beatitudine s.f. || Din lat. beatitudo, -inis, fr. béatitude [| (Livr.) Stare de fericire deplină.
bebé s.m. || Din fr. bébé (< engl. baby) || Copil mic, copilaş.
bec, becuri, s.n. || Din fr. bec || Balonaş de sticlă vidat sau umplut cu un gaz inert, prevăzut în interior cu un filament care devine incandescent cînd este străbătut de un curent electric. O Bec de sudură = piesă la aparatele de sudură,
EECAR
îoa
prin care iese amestecul de gaz combustibil şi oxigen, arzînd cu o flacără concentrată, la o temperatură înaltă.
becâr, becari, s.m. || Din fr. bécarre || (Muz.) Semn care anulează un bemol sau un diez anterior, redînd notei tonul natural.
becâţă* becaţe, s.f. || După fr. bécasse || (Zool.) Becaţină.
becaţină* becaţine, si. |] După fr. bécassine |] Nume dat unor păsări migratoare cu ciocul lung, drept şi flexibil, cu carnea gustoasă, care trăiesc în regiuni mlăştinoase.
bechér* becheri, s.m. |j Din tc. hekâr || Burlac, béchie, bechii, s.f. ||Din fr. béquille (de queue) |] Dispozitiv de la partea inferioară a cozii unui avion, care serveşte la rezemarea pe păniînt a acesteia.
beci, beciuri, s.n. 1. Pivniţă. 2» închisoare (în subsolul unei clădiri).
becisnic, -ă, becisnicia -ce, adj., s.m. şi f. |] Din si. becistinikü || 1. (Om) lipsit de personalitate şi de vigoare, neputincios, slăbănog 2» (Om) nepriceput.	j
beduin, -ă* beduinii -e, s.m. şi f., adj. || Din fr. bédouin < ar. bedewin, pl. lui bedewi „locuitor al pustiului64 || î. S.m. şi f. Persoană care aparţine unei populaţii arafie nomade din Peninsula Araba şi din nordul Africii. 2. Adj. Care aparţine beduinilor (1)* privitor la beduini. Sînt, paşă, neam de beduin (Goşbuc).
begonie* begonii, si; || Din fr. bégonia, de la n. pr. Bégon |j Nume dat unor specii de plante ornamentale, cu flori albe, roz sau roşii şi frunze diferit colorate.
behaviorism s.n. || Din fr. béhaviorisme; cf. engh hehaçiour „comportament66 || Curent psihologic care consideră xă obiectul psihologiei trebuie să se reducă la studiul exclusiv al comportamentului exterior, eliminîndu-se din cîmpul cercetării psihologice conştiinţa.
behăl* pers. 3 béhàie, vb. IV. Intranz. |] De la interj, behe(he), care imită strigătul oilor || (Despre oi şi capre) A scoate strigătul caracteristic speciei.
bei* bei, s.m. || Din tc. bey || 1. Titlu nobiliar în ţările din Orientul Apropiat şi Mijlociu. 2. Guvernator al unei provincii din fostul Imperiu Otoman sau supuse acestuia. 3. Titlu dat unor suverani, vasali sultanului.
beilic* beilicuri, s.n. || Din tc. beylik ]| Conac în care erau găzduiţi beii şi demnitarii turci trimişi de Poarta Otomană în ţările române.
A beizadea* beizadele, s.f. || Din tc. beyzade || (înv.) Fiu de domn; principe.
bej adj. invar. || Din fr. beige [J Cafeniu-deschis.
bel* belii s.m. || Din fr. bel, după numele fizicianului Bell || Unitate de măsură pentru intensitatea acustică; reprezintă nivelul sonor al unui sunet a cărui intensitate este de zece ori mai mare decît a pragului auditiv inferior.
beîaddnă, beladone, s.f. || Din fr. belladone, it. belladonna || Mătrăgună, m Preparat farma-
ceutic obţinut din această plantă, cu acţiune antispastică, sedativă (ex. atropina).
belcânto s.n. || Din it. belcanîo ]| Stil italian de interpretare în muzica vocală, caracterizat prin puritatea emisiunii vocale şi prin virtuozitate.
beieidg* belciugei s.n. || Din si. hëlïcugü \\ Verigă de metal, fixată cu o scoabă sau cu un şurub, şi prin care se trece un lacăt, un lanţ etc.
beldiţă* beldiţe, si. Peşte teleostean de apă dulce, lung de 10 — 15 cm,'cu spinarea albastră-' verzuie.
belea* belele, si. J]'Din tc. belâ || încurcătură, pacoste, bucluc. O Expr„ A-şi găsi beleaua = a o păţi.
bele-ârte s.f. pl. || Din it. belle arti || Arte frumoase (pictură, sculptură etc.).
belemnît, belemniţi, s.m. j] Din fr» bélemnite jj Cefalopod care a trăit în mezozoie.
beletristic* -ă* beletristici, -ce, adj., s.f» j| Din germ. (1) belletristisch, (2) Belletristik ]| 1® Adj. Care aparţine literaturii artistice. 2® S.f. Literatură artistică.
bélier* belferii s.m. |] Din idiş Belfer (=-- germ. Beihelfer) || (Depr. sau fam.) 1. învăţător, profesor. 2,, Persoană care trăieşte în lux.
belgian* -ă, belgienii -e, s.m. şi f., adj. || De la n. pr. Belgia || 1. S.m. şi f. Locuitor al Belgiei.
2.	Adj. Care se referă la Belgia sau la^ populaţia ei, care aparţine Belgiei sau populaţiei ei.
beli* belesc, vb. IV. || Din sl. beliţi || (Pop.) 1* Tranz. A jupui. 2. Tranz. şi refl. A (se) juli.
belicos* -oâsă* belicosii -oase, adj. |] Din JaL bellicosus || (Livr.) Războinic, agresiv, bătăios.
beligerant* »ă* beligeranţii -te9 adj» || Din fr. belligéranti lat. belligerans (< bellum „războiri gerere „a purta66) |] Care se află în stare de război.
beligerânţă s.f. H Din fr. belligérance || Situaţia !h care se află un beligerant; stare de război.
belinogrâf, belinografe, s.n. J| Din îr. bélino-graphei de la numele fizicianului francez Belin || Aparat de transmitere a imaginilor fixe (desene, fotografii) prin mijloace de telecomunicaţii cu sau fără fir.
belită s.f. |J Din fr. bellite |] Exploziv de siguranţă întrebuinţat în minele de cărbuni.
belotă s.f. |1 Din fr. belotte || Numele unui joc de cărţi.
■ beişfţă* helşiţe, s.f. Plantă erbacee ornamentală, originară din Antile, cu frunze mari, verzi sau purpurii şi cu flori mari roşii, galbene sau pestriţe.
belşug s.n. || Din magh. bôség |] Abundenţă de bunuri materiale; bogăţie. O Din belşug == în cantitate mare, mult.
belvedere subst» || Din fr. belvédère, it. belvedere || Construcţie, terasă aşezată pe un loc ridicat, de unde se poate vedea departe.
bemberg s.n. Ţesătură de mătase artificiala folosită pentru lenjerie.
foemél* bemolii s.m. || Din fr. bemol, it. be-molle || (Muz.) Semn convenţional care arată că nota de pe linia sau spaţiul pe care este aplicat trebuie coborîtă cu un' semiton.
101
BER1LIU
benă, bene, s.f. H Din fr. benne [| Cutia unui autocamion în care se încarcă materiale.
benchetui9 benchetuiesc, vb. IY. Intranz. II Din benchet (pop.) „petrecere mare" H A petrece, a chefui.^	...	'
feemeiicSiii, -ă* benedictini, -c, subst. || Din fr. bénédictin il i. S.m. şi f. Călugăr (sau călugăriţă) dintr-un ordin întemeiat în secolul al Vl-lea de Benedict cţe Nursia (529). 2, S.f. Un iei de băutură spirtoasă (preparată la început de. aceşti călugări).	.	.
benéfiC; -S* benefici, -ce, adj. [| Dm fr. bénéfique, lat. beneficas J| Favorabil, binefăcător.
bénéficiât beneficiez, vb. L Intranz. |] Din fr. bénéficier !| A trage un folos, a profita de p© urma cuiva sau a ceva. ^
beneficiar, -ă? beneficiari, -e, s.m. şi f. ||'Din fr. bénéficiaire || Persoană, instituţie sau colectivitate destinatară a unor bunuri materiale sau a unor servicii.
beneficiu, beneficii, s.n. || Din lat. beneficium, fr. bénéfice II Cîştig, profit, folos; venit^ net al unei întreprinderi. © Sub beneficiu de inventar = sub rezerva unui control ulterior.
benevol, -ă, benevoli, -e, adj. || Din fr. bénévole || Făcut de bunăvoie._
bengal, bengale, adj. |.| Dm fr. [feu de] Bengale || Foc bengal = foc de artificii.
foengM, benghiuri, s.n. || Cf. te. benek jj (Pop.) Pată mică de'’culoare neagră pe obraz sau pe trup.
benign, -ă, benigni, -e, adj. || Din lat. benignus|j (Despre boli) Care nu este grav.
benoâr, benoare, s.n. |j Dm fr. baignoire, rus. benuar || Lojă situată la nivelul parterului.
bentiţă, bentiţe, s.f. H Din banta |j Fîşie de pînză cusută pe marginea gulerului, a mmecii etc.
bentonfe, -ă, bcntonici, -ce, adj. || Din germ. bentonisch; gr. benthos „adîne, fund" || (Despre animale sau plante) Care trăieşte pe fundul apelor.
bentonft s.n. || Din fr. bentonite, de la n. pr. (Fort-) Benton || Rocă sedimentară argiloasă, .cu puternice proprietăţi adsorbante, utilizată ca decolorant, dezodorizant, la purificarea uleiurilor etc.
béntos s.n. [j Din fr. benthos ; gr. ben thos „fund" || Totalitatea organismelor care trăiesc pe fundul lacurilor, mărilor şi oceanelor.
benzaldebidă s.f. || Din fr. benzaldéhyde || Aldehidă derivată din benzen, lichid incolor cu miros de migdale amaro, folosit în industria coloranţilor şi în parfumerie.
benzen, benzeni, s.m. H Din fr. benzène |] Hidrocarbură lichidă, incoloră care se găseşte m gudronul de huilă şi în unele fracţiuni de ţiţei, fiind folosită în industria chimică, a pariu murilor, a medicamentelor etc.
benzénic, -ă, benzen ici, -ce, ad j. |] Din fr. ben-zénique || Care aparţine familiei benzenului, care conţine benzen.
benzină s.f, 1| Din fr. benzine, || Amestec complex de hidrocarburi lichide, obţinut prin distilarea ţiţeiului, prin cracarea fracţiunilor petro-
liere sau prm sinteză; este utilizat ca principal combustibil pentru motoarele de automobil şi de avioane, ca solvent etc.
benzée s.n. || Din germ. Benzoe || Răşină obţinută dintr-un arbore din regiunile tropicale, fiind întrebuinţată în medicină, la prepararea unor parîumuri, a unor lacuri etc.
bcnzéic, bsnzoici, adj. || Din fr. benzotque || Acid b. = acid organic folosit în medicină, în industria farmaceutică şi alimentară.
feeiiiplîén s.n. || Din germ. Benzpyren \l Substanţă extrasă din gudron, cu acţiune cancerigenă, fiind utilizată pentru producerea tumorilor experimentale.
berărie, berării, s.f. j| Din bere i| Local în care ' se bea .bere.
berbec, berbeci, s.m. || Lat. berbex, -cis [|
1.	Masculul oii. 2» Maşină de război, întrebuinţată în antichitate la spargerea zidurilor şi a porţilor unei cetăţi. 8. Utilaj folosit la baterea stîlpilor, a pilonilor etc., prin lovituri repetate, aplicate la capătul liber aî acestora etc. jj Şi; berbece s.m» berbece s.m. v. berbec®
berbeleacul s.n. art. De-a berbeleacul = de-a rostogolul, peste cap.
berber, -ă, berberi, -e, s.m. şi î., adj. || Din fr. berbère y 1. S.m. şi f. Persoană făcînd parte dintr-un grup de populaţii din N. Africii, din familia de limbi hamito-semitice, urmaşe ale vechilor libieni. 2® Adj.' Care aparţine berberilor (1), care se referă la berberi.
bere, lieărcă, berci, -e, adj. (Despre animale) Cu coada scurtă sau scurtată; fără coadă. ' berceuse si. [Pr. : bersôz] |j Cuv. francez [] Piesă instrumentală care are la bază un cîntee de leagăn.
bere, rar, beri, si. || După germ, Bier [|- Băutura slab alcoolică obţinută prin fermentarea unei infuzii de înalţ şi flori de hamei.
berechet s.n. jj Din tc. bereket „fertilitate" j| Belşug, abundenţă'; (adverbial) din belşug, din abundenţă. 2. Noroc, fericire, prosperitate (neaşteptată).
beregată, beregate, si. || Cf. ser. herikat jj La-ringe; gîtlej.
beretă, berete, s.f. |] Din fr. béret, it. berretîa || Acoperămînt pentru cap, rotund şi plat, de forma unei şepci fără cozoroc.
bergamdtă, bergamote, si. |j Din fr. bergamote, it. bergamotta |j Soi de pere rotunde, galbene, zemoase şi aromate. © (Adjectival) Pere bergamote. jj Şi’: pergamâtă si.
beri-beri s.n. || Din fr. béribéri, provenit din-tr-o limbă din sudul Indiei || Boală provocată de lipsa vitaminei B3 din alimentaţie şi manifestată prin tulburări nervoase, cardiovasculare şi respiratorii. Apare mai ales în Extremul Orient.
beri! s.n. || Din fr. béryl, lat. heryllus, gr. beryllos li Silicat natural de aluminiu şi beriliu; sticlos sau divers colorat, fiind principalul minereu de beriliu; unele varietăţi sînt folosite ca pietre preţioase.
beriliu s.n. || Din fr. béryllium |] Metal alb, dur, întrebuinţat în unele aliaje uşoare şi îa unele oţeluri speciale.
BERKELIU
102
berkéliu s.n. il Din fr. berkélium, de la Berkeley, oraş în S.U.A., unde a fost obţinut în laborator acest element [[ Element chimic radioactiv.
berlină, berline, si. |j Din fr. berline, de la n. pr. Berlin || (înv.) Trăsură mare, închisă, cu patru locuri.
bermă, berme, si. || Din fr. berme || Banchetă lată de c. 1 metru, amenajată pe talazurile mai înalte pentru a le mări stabilitatea.
bernardin, bernardini, s.m. || Din germ. Bern-hardiner || Rasă de cîini de talie mare, de culoare albă cu pete roşcate; originari din Elveţia, bernardinii sînt dresaţi să descopere călătorii rătăciţi în munţi.
bernă şi. H Din fr, berne |J In berna = (despre steaguri) coborît pe jumătate, în semn de doliu.
bernevéci s.m. pi. || Din bg. benevreci || (Reg.) Pantaloni ţărăneşti largi, din stofă groasă. a besaeteâ, besactele, s.f. || Din ngr. bestahtas || (înv:) Cutie de lemn ornamentată, în care se păstrau bijuterii, tutun etc. béschie s.f. v. beşchle. bestial, -ă, bestiali, -e, adj. || Din fr. bestial, lat. bestialis || De bestie; crud, feroce; animalic.
bestialitate, bestialităţi, s.f. || Din fr. bestialité|| Faptă bestială, cruzime, ferocitate.
bestie, bestii, s.f. || Din it., lat. bestia || Fiară. © (Fig.) Om crud, feroce.
feest-seller subst. || Cuv. englez || Carte de mare succes; succes de librărie al unei cărţi. © Disc sau alt produs care se bucură de mare succes, de mare căutare.
beşchie, beşchii, s.f. II Din bg. bickija || Ferăstrău alcătuit dintr-o pînză iată cu muchia tăietoare curbă şi prevăzut cu două minere pentru a fi acţionat de doi lucrători; se foloseşte la tăiatul buştenilor. || Şir''béschie si.
beşleagă s.m. || Din tc. beşli agasi || Căpitan de beşlii. © (Fig.) Om neputincios, ramolit. || Şi: beşli-agâ s.m.
beşli-agâ s.m. v. beşleagă, beşliii, beşlii, s.m. || Din tc. beşli || (în evul mediu) Soldat (turc sau tătar) din cavalerie, care făcea serviciul de curier domnesc sau de jandarm.
beşteleâlă s.f. || Din beşteli || (Fam.) Mustrare, dojană.
beşteli, beştelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A mustra cu asprime; a face pe cineva de ocară.
beta s.m. invaF. 1. A doua literă a alfabetului grecesc (p), corespunzînd sunetului b. 2. Particula beta (p) — electron, negativ sau pozitiv (pozitron) emis de unele substanţe radioactive.
betatron, betairoane,a s.n. || Din fr. bétatron ( < beta + [electron) || (în fizica nucleară) Accelerator de particule pentru accelerarea electronilor într-un cîmp electric circular, imprimîndu-Ie energii foarte mari.
beteag, -ă, betegi, -ge, adj., s.m. şi f. || Din magh. beteg || 1. (Pop.) Schilod, infirm. 2. (Reg.) Bolnav.
beteală s.f. || Din ngr.^ petalion |j Mănunchi de fire lungi de metal, aurii sau argintii, cu care se împodobesc miresele.
bete]!, betejesc, vb. IV. || Din beteag || 1 Tranz. (Pop.) A provoca cuiva o infirmitate; (refl.) a deveni infirm. 2. Refl. (Reg.) A se îmbolnăvi.
betél s.m. || Din fr. bétel, port, betel (| Mic arbust tropical, cu tulpini agăţătoare şi frunze cu gust înţepător; se cultivă în India, unde frunzele sînt folosite pentru mestecat.
betelie, betelii, s.f. || Din bată || Fîşie îngustă aplicată în partea de sus a pantalonilor, a fustei etc.; tivitură făcută în acelaşi loc (prin care se petrece un elastic, un şiret etc.).
/ beteşug, beteşuguri, s.n. II Din magh. betegség\\
1.	(Pop.) Infirmitate. 2. (Reg.) Boală.
beton s.n. || Din fr. béton || Material de construcţie alcătuit dintr-un amestec de pietriş, nisip cu ciment şi apă, care se întăreşte şi devine rezistent. O B. armat v. armat (8).
betonâ, betonez, vb. I. Intranz. şi tranz. || Din fr. bétonner || A turna pasta de beton în cofrajele unei construcţii.
betonlérà, betoniere, s.f. || Din fr. bétonnière || Maşină pentru prepararea betonului.
feeiulacee, betulacee, s.f. || Din fr. bétulacée; lat. betulla „mesteacăn*4 || (La pl.) Familie de plante lemnoase cu flori grupate în amenţi, care se polenizează cu ajutorul vîntului (ex. mesteacănul, alunul).
beţie, beţii, s.f. || Din beat || 1. Stare de intoxicaţie în care se află omul beat. 2. Petrecere cu multă băutură. 8. B. rece (sau cu stupefiante) = intoxicaţie provocată de introducerea în organism a unor stupefiante. 4. (Fig.) Stare sufletească de uitare de sine, de euforie. O B. de cuvinte = stil umflat, bombastic.
beţiv, -ă, beţivi, -e, adj., s.m. şi f. || Din beat (devenit întîi beţiu) || (Persoană) care are viciul beţiei.
beţivan, -ă, beţivani, -e, adj., s.m. şi f. || Din beţiv || Beţiv.
bevatron, bevatroane, s.n. || Din fr. bévatron ({ bev, unitate din fizică + [electron) || (în fizica nucleară) Accelerator circular capabil să imprime protonilor energii de miliarde de electron-volţi.
bezea, bezele, s.f. || Din fr. baiser || 1. (Fam.) Sărutare trimisă cuiva simbolic cu vîrful degetelor. 2. Prăjitură făcută din albuş de ou bătut cu zahăr.
bezmétic, -ă, bezmetici, -ce, adj. || Din ucr. bezmatok „(stup) fără matcă44 || Fără rost, fără căpătîi; zăpăcit, năuc.
beznă, bezne, s.f. || Din si. bezdüna || întuneric mare, de nepătruns. Era-ntuneric beznă Şi nu vedea că plîng (Coşbuc).
bi- || Din fr. bi- ( < lat. bis „de două ori44) (| Element de compunere însemnînd „de două ori44, „dublu44, care serveşte la formarea unor adjective şi a unor substantive.
bianual, -ă, bianuali, -e, adj. || Bi- 4- anual || Care se produce, apare sau se întîmplă de două ori pe an.
bîatldn, biatloahe, s.n. || Din bi- -f- gr. athlon „luptă44 || Probă sportivă constînd din alergare
103
BICROMAT
pe schiuri pe o distanţă de 20 km şi tragerea cu arma la ţintă.
biatdmic, -ă, biatomici, -ce, adj. || Din fr. biatomique || (Despre un element sau compus chimic) Diatomic.
biban, bibaWfş^s.m. || Din bg. biban |] Peşte z teleostean răpitor de apă dulce, lung de 25 — 30 cm, cu dungi negre, transversale, pe laturile corpului; are carnea albă, gustoasă.
. bibâsie, -ă, bibazici, -ce, adj. ji Din fr. biba-sique || Care are doi atomi de hidrogen ce pot fi înlocuiţi cu metale.
bibelou, bibelouri, s.n. || Din fr. bibelot || Mic obiect de artă decorativă.
biber, biberi, s.m. || Din germ. Biber || Castor. e Blană de castor.
1 biberét, bibereţi, s.m. || Din germ. Biberette || Blăniţă de miel, de culoare maro-roşcată, imitînd blana de biber. e Pluş de culoare gri sau maro, folosit pentru gulere, căciuli etc.
biberon, biberoane, s.n. || Din fr. biberon || Sticlă prevăzută cu tetină, servind la alăptarea * artificială a sugarilor.
bibilică, bibilici, si. Pasăre domestică de mărimea unei găini, cu penajul pestriţ şi cu o proeminenţă cornoasă pe cap.
bibi'îuri s.n. pl. || Din ngr. bibila || Dantelă sau cusătură cu dinţişori, aplicată ca garnitură la guler, la mîneci sau la poalele cămăşii.
biblic, biblici, -ce, adj. || Din fr. biblique || Privitor la Biblie; din timpul evocat de Biblie.
bibliofag, -ă, bibliofagi, -ge, adj., s.m. şi f. || Din fr. bibliophage; gr. biblion „carte44 + phagein „a mînea44 || (Insectă) care se hrăneşte cu celuloza din hîrtie.
bibliofil, -ă, bibliofili, -e, s.m. şi f. || Din fr. bibliophile; gr. biblion „carte44 + philos „iubitoru || Colecţionar de cărţi rare şi preţioase.
bibliofili© si. || Din fr. bibliophilie || Ramură a bibliologiei care se ocupă cu studiul cărţilor rare şi preţioase.
bibliograf, bibliografi, s.m. || Din fr. biblio-igraphe || Specialist în domeniul bibliografiei.
bibliografic, bibliografii, si. || Din fr. bibliographie; gr. biblion „carte44 -f graphe „descriere441| 1- Ramură a bibliologiei care se ocupă cu descrierea, sistematizarea şi răspîndirea publicaţiilor în scopul folosirii lor de către cititori.
Listă a lucrărilor unui autor sau a scrierilor referitoare la o anumită problemă. 3. Carte care cuprinde o bibliografie (2).
bibliologie s.f. || Din fr. bibliologie; gr. biblion „carte44 -f logos „studiu44 |l Ştiinţă care se ocupă cu studiul cărţii ca fenomen al vieţii social-cul turale; cuprinde istoria, producţia şi răspîndirea cărţii.
biblioraft, bibliorafturi, s.n. || Cf. fr. bibho-rhapte;gr. biblos „scoarţă de papirus44 -4- rhaptein coase44 || Clasor de carton în care se păstrează acte, corespondenţă etc.
bibliotecar, -ă, bibliotecari, -e, s.m. şi f. |] Din *r- bibliothécaire || Persoană care se ocupă cu ^dministrarea si. cu buna funcţionare a unei biblioteci.
bibliotecă, biblioteci, s.f. || Din fr. bibliotlieque, lat. bibliotheca; gr. biblion „carte44 -f theke „dulap44 || 1* Instituţie care colecţionează cărţi, reviste etc., pentru a fi utilizate de cititori. 2. încăpere în care se păstrează (şi se citesc) cărţile; mobilă cu rafturi pentru păstrarea cărţilor.
3.	Colecţie de cărţi de aceeaşi specialitate, publicate de o editură în volume identice ca format şi aspect.
biblioteconomie s.f. || Din fr. bibliotheconomie || Ramură a bibliologiei care studiază modul de organizare şi conducere a bibliotecilor.
bicameral, -ă,' bicamerali, -e, adj. |] Din fr. bicameral || Sistem b. = sistem în care organul legislativ estei compus din două adunări (camere) reprezentative.
bicarbonat, bicarbonaţi, s.m. ]| Din fr. bicar-bonate || Sare a acidului carbonic. O'B. de sodiu = sare folosită în farmacie şi în bucătărie (la prepararea prafului de copt).
bicefal, -ă, bicefali, -e, -adj. || Din fr. bice-phale; bi- + gr. kephale „cap44 || Cu două capete.
bicentenar, -ă, bicentenari, -e, adj., s.n. || Din fr. bicentenaire || 1. Adj. Care durează de două secole, care,a împlinit două sute de ani. 2. S.n. împlinirea a două secole de la un eveniment important; a două suta aniversare a unui eveniment.
biceps, bicepsi, s.m. || Din fr. biceps, lat. biceps „cu două capete44 || Muşchiul dintre umăr şi cot, care face să se îndoaie antebraţul; are două ligamente la extremitatea superioară.
blcî, bice, s.n. || Din şl. bici || Curea (sau împletitură de curele ori de cînepă) legată de un băţ, cu care se îndeamnă vitele la mers.
bicicletă, biciclete, s.f. || Din fr. bicyclette || Vehicul cu două roţi, ghidon de direcţie, cadru şi şa; este acţionat prin două pedale şi folosit pentru o singură persoană. O B. tandem = bicicletă pentru două persoane, avînd două şei şi două perechi de pedale.
biciclist, -ă* biciclisîi, -ste, s.m. şi f. jj Din fr. bicycliste || Persoană care umblă pe bicicletă.
biciui, biciuiesc, vb. IV. Tranz. || Din bici || A lovi cu biciul. ® (Fig.) A critica cu asprime, fără cruţare.
bîckişeă, biciuşti, s.f. || Din bici || 1. Cravaşă.
2.	Bici scurt şi subţire.
bicolor, -ă, bicolori, -e, adj. || Din fr. bicolore || Care are două culori.
biconcâv, -ă, biconcavi, -e, adj. || Din fr. bi-concave; bi- + lat. concavus „scobit44 || Care are două feţe concave opuse.
bicoiîvex, -ă, biconvecşi, -xe, adj. H Din fr. biconvexe; bi- + lat. convexus „rotunjit44 || Care are două feţe convexe opuse.
bicorn, bicornuri, s.n. || Din fr. bicorne || Pălărie bărbătească (de uniformă) cu două colţuri.
b Ier o mat, bicromati, s.m. || Din fr. bichromate 0
B.	de potasiu = sare cristalizată, portocalie, solubilă în apă, întrebuinţată ca agent oxidant şi In vopsitorie.
BICüSPID
104
bieespfd, -ă, bicuspizi, -de, adj. |] Din bi- ф lat. cuspis, -idiş „vîrf“ || (Despre o formaţie anatomică) Care are două vîrfuri.
bideu, bideuri, s.n. || Din fr. bidet Ц Vas de toaletă pentru spălaturi intime.
bidinea, bidinele, s.î. || Din tc. badana |] Perie, de obicei rotundă, cu care se văruiesc pereţii.
bidiviii, bidivii, s.m. [] Din tc. bedevi Ц Gal tînăr, iute, folosit mai ales la călărie.
bidon, bidoane, s.n. || Din fr. bidon |] 1. Vas de tablă sau de material plastic, în care se păstrează sau se transportă lichide. 2. Ploscă folosită de soldaţi şi de excursionişti pentru a-şi păstra apa^ sau altă băutură.
bief, biefuri, s.n. iî Dm fr. bief || Porţiune de canal sau de rîu cuprinsă între două baraje (sau între două ecluze).
bielă, biele, si. || Din fr. bielle |j Organ de maşină în formă de bară legată la cele două capete de cîte o piesă mobilă a maşinii, care serveşte la transformarea mişcării rectilinii în mişcare de rotaţie sau invers.
bienal, -ă, bienali,, -e, adj. || Din fr. biennal, lat. biennalis (< bis „de două ori4-Ч~ аппиз„ши ) || Care durează doi ani; care are loc sau apare o dată la. doi ani. m (Despre plante) Al cărui ciclu vital durează doi ani, care dă roade la doi ani.
biet, biată, bieţi, -ie, adj. 1. (Precedă de obicei un nume de fiinţă) Vrednic de milă; (despre morţi) regretat, răposat. 2. Vrednic de dispreţ, fără valoare, nejjpsemnat.
bifa, bifez, vb. L Tranz. || Din fr. biffer || A face im mic semn în dreptul unor cifre ,sau cuvinte (dintr-o listă), ca un indiciu câ au "fost verificate.
felîfd, «ă, bifizi, -de, adj. || Din fr. bifide, lat. bifidus || (Anat., bot.) Despicat în două.
Mftee, biftecuri, s.n. || Din fr. bifteck, engl. beefsteak (< beef „bou“ + sleak „bucată") |l Bucată de muşchi de vacă, friptă la grătar sau în tigaie.
bifurcă, pers. 3 bifurcă, vb. I. Refl. j] Din. fr. bifurquer |! (Mai ales despre drumuri, ape curgătoare) A se despărţi în două ramuri, în două direcţii.
bi£urcâţ:rt, bifimcaţiij si. j| Dinîr. bifurcation || Faptul de a se hun rea. ® Locul unde se bifurcă ceva.
bigam, -w, bigami, -e, s.m. şi f. || Din fr. bigame, lat. bigam as, după gr. digamos (< di- „de două ori44 4- gamos „căsătorie44) ]| (Persoană) care se face vinovată de bigamie.-
bigamie, bigamii, s.f. || Din fr. bigamie || Infracţiune care constă în încheierea unei noi căsătorii de către o persoană care este deja căsătorită.
biga, bigi, s.f. || Din fr. bigue ii Macara cu un braţ oscilant, comandat prin cabluri, folosită la construcţii şi la bordul navelor pentru manevrat greutăţi, piese, marfă etc. •
bigi-Mgi s.n. Denumire dată unor cofeturi orientale făcute dintr-o pastă asemănătoare cu rahatul şi amestecată cu miez de nucă.
bîgof, -ă, bigoţi, -ie, adj., s.m. şi f. Ц Din fr. bigot i| (Persoană) exagerat de religioasă; habotnic.
bigrfiă, bi grile, s.f. || Diip fr. hi gr iile || Tub
electronic cu patru electrozi: două grile, un anod şi un catod.
^ bigii din, biguăiuri, s.n. |] Din fr. bigoudi 1| Obiect de toaletă feminină în formă de tub scurt de metal, de material plastic etc., în jurul căruia se răsuceşte o şuviţă de păr pentru a o ondula.
^Mliiineă, bihunci, s.f. j| Din ucr. bihunky || Trăsura mică şi uşoară, trasă de obicei de un singur cal.
bijuterie, bijuterii, s.f. O Din fr. bijouterie j] Obiect de podoabă făcut din mulai nobil (şi pietre preţioase) ; giuvaer. © Magazin în care se confecţionează şi se vînd giuvaeruri.
bijutlér, bijutieri, s.m. || Din Ir. bijoutier |j Persoană care face sau vinde bijuterii; giuvaergiu.
bikini s.n. || Din fr. bikini || Costum de baie feminin format din doua piese de dimensiuni redus з
ЬПаЬШ, -ă, bilabiali, -e, adj. [| Din fr. bilabial; bi- -j- lat.' labium „buză44 || (Despre sunetele vorbirii) La articularea căruia participă amîndouă buzele (ex. b este o consoană bila-biabi;
ЬМвІ, bilanţuri, s.n. [| Din germ. • Bilanz jj Document care reflectă situaţia activului ş* pasivului unei activităţi financiare dintr-o anumită perioadă; ffig.) rezultatul unei activităţi desfăşurate într-o perioadă dată.
bilateral, -ă, bilaterali, -e, adj. || Din fr. bilatéral || 1. Care are două părţi (sau două laturi) opuse, simetrice. © Care priveşte în acelaşi timp două laturi sau două aspecte ale unui ’întreg.
2.	(Despre contracte, convenţii) Care este încheiat între două persoane, două state etc., obligind în mod reciproc părţile interesate.
bilă1, bile, s.f. || Din ir. bille |] Obiect sferic de metal, de sticlă, de lemn etc., cu diverse întrebuinţări (în tehnică, la jocul de popice, în unele jocuri de copii etc.).
bilă2 s.f. (Anat.) || Din fr. bile, lat. bilis |j Fiere.
bildungsroman, bildungsromane, s.n. || Cf. germ. Bîldung „educaţie'4 || (Lit.) Roman în care este înfăţişată formarea sufletească a unui om trecînd prin meclii sociale variate.
bilet, bilete, s.n. || Din fr. billet, cf. it. biglietto || 1, Scrisoare scurtă, de cîteva rînduri. 2. Bucată de liîriie sau de carton de format mic, care atesta un drept (ocuparea unui loc în tren, la teatru etc.). 8» (Fin.) B. de bancă = semn ai valorii, emis de băncile centrale, care înlocuieşte banii cu valoare deplină în funcţiile lor ca mijloc de circulaţie şi mijloc de platăj’bancnotă. B. de (sau la) ordin = cambie prin care un debitor se obligă să plătească creditorului o sumă de bani intr-un anumit loc şi la o anumită dată.
biliar, -ă, biliari, -e, adj. || Din fr. biliaire || Care se referă la bilă2. O Veziculă biliară v. veziculă.
105
BIOFILT&U
biliarii? biliarde, s.n. |[ Din fr. biliard |] Joc în care sînt deplasate nn număr de bile, prin lovirea uneia dintre ele cu tacul. % Masă specială pe care se practică ac^sMoc.
bilingv? -ă? bilingvi, -e, adj. || Din fr. bilingue, lat. bilinguis || 1® Care vorbeşte în mod curent două limbi. 2® Scris în două limbi. ^
toilidii? bilioane, s.n. jj pin fr. biliion [j Număr egal cu o mie de miliarde (în unele ţări) sau cu un miliard (în alte ţări).
biiiruMnă si. || Din fr. bilirubine; cf. lat. bilis „fiere46 + ruber „roşu44 II Pigment roşu prezent în bilă2, în calculii’biliari, în ţesuturi etc.; creşte în cursul unor afecţiuni hepatice, de ternii-nînd apariţia icterului.
bilunar? -ă, bilunari, -e, adj. || Bi 4 lunar |j Care se face sau apare de două ori pe .lună.
.bimân? -â, bimani, -e, adj. || Din fr. Umane; bi- + lat. manus „mină44 [i Cu două mîmi (denii-jnire ştiinţifică pentru om, considerat în raport cu restul lumii animale).
bîmbaşă? bimbaşi, s.m. j| Din tc. binhaşi [| Comandant în vechea armată ^ turcească. O Expr. A trăi ca bimbaşa = a trăi în belşug, în răsfăţ.
. .bimensuâl? »ă? bimensuali, -e, adj. J! Din fr. bimensuel || Bilunar.
bimetâl s.n. II Din fr. bimeial || Semifabricat
(tablă, sîrmă etc.) din două straturi de melaie diferite, reunite prin presare, laminare, sudare etc., pentru a se obţine combinaţii cu proprietăţi deosebite.
bimetalfsm s.n. || Din fr. bimetallîsme || Sistem 'monetar bazat pe două metale, aurul şi argintul, care servesc" ca echivalent general şi ’ ca mijloc de circulaţie.
bimilenar? »ă, bimilenari, -e, adj. H Din fr. bimillenaire \\ Care are o vechime sau o durată de (circa) două mii de ani.
bimotdr? -oâre? bimotori, -oare, adj. I| Din fr. bimoteur || Cu două motoare; (substanCv"*1, n.) avion cu două motoare.
bina? binale, si. || Din tc. bina fi C t e de zidărie în construcţie sau în reparaţie.
• binar? -ă, binari, -e, adj. |] Din fr. hinaire, engl. binar y, lat. binarius j| 1. Compus din două ■Unităţi, din două elemente. 2® (Mat.) A cărui bază este numărul doi. O Belaţie binară = relaţie care are loc între doi termeni.
bln’e adv., s.n. sg. |j Lat. bene l| 1. Adv. în mod favorabil, plăcut, confortabil; aşa cum se cere. Q Expr. Â{-i) prinde cuiva bine ceva — a-i fi de folos. A se simţi bine = a îi sănătos. 4 se face bine = a se însănătoşi. Adv. A;vechil, plăcut, frumoşi cintă bine. 8. Exact, piecis; Reuşit. 4. Adv. De tot, pe deplin, complot: e vşaî bine. 5® S.n. sg. Ceea ce este reco ne o labil ^ln punct de vedere moral; faptă bună. O Expr. A* liM' pe cineva cu binele = a proceda cu bunâ-^oinţă, cu înţelegere faţă de cineva. 6. S.n. sg. JiXnlţiimire, fericire, bunăstare.
binecrescut? -ă? binecrescuţi, -te, adj, |] Bine 4 toescut II Care a primit o bună educaţie, care ^Pe purtări cuviincioase®
blneeuvîntâ? binecuvântez, vb. î. Tranz® [| Bine-\-cuvînta || 1. (Despre divinitate) A revărsa asupra cuiva graţia divină. 2. A invoca harul divinităţii pentru cineva.
binefacere, binefaceri, s.f. || Bine 4 facere J] Faptă bună, ajutor.
binefăcător? -oâre, binefăcători, -oare, adj., s.m. şi I. II Bine 4- făcător || 1® Adj. Bun, folositor® 2® S.m. şi f. Persoană care face bine altora.
bineînţeles adv. || Bine A înţeles (după fr, bien entendu) I! Desigur, fireşte.
îdpemerita vb. I. Tranz. || Bine 4 merita |] Â rMhn dreptul la recunoştinţa cuiva.
h ,4ţe s.f. || Bine aţi [venit] |j (Pop.) A (-şi) da b iv'te = a (se) saluta.
binevenit? «ă? bineveniţi, -ie, adj. !| Bine 4 venit H 1. A cărui venire face plăcere, 2, Oportun.
bmevof? binevoiesc, vb. IV. Tranz. |J Bine 4 voi || À avea bunăvoinţa de a...
binevoitor? -oâre? binevoitori, -oare, adj., s.m. şi f. H Din binevoi || (Persoană) care arată bunăvoinţă, amabil.
Miilşdr adv. Diminutiv al lui bine, Q Expr. (Substantivat) A lua pe cineva cu binişorul == a lua cu binele, a proceda cu blîndeţe.
binoclu? binocluri, s.n. II Din fr. binocle, lat. binoculus ({ bini „amîndoi66 4 ccuius „ochi44) fl Instrument optic alcătuit din. două lunete paralele, folosit pentru a privi la distanţa.
bindm? binoame, s.n. || Din fr. binôme, lat. hinomium || Expresie algebrică constituita din suina sau diferenţa a dona monoame.
bio- || Din fr. bio-; gr. pios „viaţă46 || Element de compunere care exprimă ideea de „viaţă46, servind la formarea unor substantive şi a unor adjective.
biobibliografie ? biobibliografii, s.f. || Din fr. b iGoiblio graphie ;	bio-	4 bibliographie || Scriere
care cuprinde date privind biografia unui autor împreună cu lista lucrărilor lui.
'biocatolizator? biocatalizatori, s.m. || Din germ® Biokatalysator; gr. bios „viaţă46 4 katalysis „dizolvare46 || Substanţă organică cu roi activant în reacţiile biologice. Enzimele, hormonii şi vitaminele sînt b.
biocenoză s.f. || Din bio- 4 gr. kainos „în comun44 || Totalitatea organismelor legate de un anumit loc de viaţă, avind o componenţă determinantă, autoreglabilă,.membrii ei aflîndu-se în strînse inierrelaf.ii.,
biochimie s.f. |] Din fr. biochimie || Parte a chimiei care studiază compoziţia chimică a materiei vii în corelaţie cu procesele biologice.
blociclu, biocicluri, s.n. || Din bio- -f gr. kyk-îos „ciclu44 || Ciclu de viaţa al unui organism.
biocurénti s.m. pî. || Bio- 4* curenţi || Activitate electrică prezentă în ţesuturile şi organele fiinţelor vii.
biodinâmic& s.f. || Bio- 4 dinamică; gr. dy-namis „forţă66 || Ştiinţa proceselor vitale active, de mişcare, care se petrec în organisme.
blofiltru? bio filtre, s.n. fi Din fr. biofiltre (] Instalaţie de epurare a apelor de canal cu ajutorul .bacteriilor aerobe.
BIOFIZICĂ
106
feioîizieă si. II Din fr. hiophysique |] Ştiinţă care studiază procesele biologice din punct de vedere fizic şi influenţa agenţilor fizici asupra organismelor.
biogâz s.n. || Din germ. Biogas || Gaz rezultat în urma procesului de descompunere a substanţelor organice.
biogeneză si. || Din fr. biogenese, germ. Bio-gencse; gr. bios „viaţă44 -f genesis „naştere44 || Teorie după care orice fiinţă ia naştere din altă fiinţă.
blogeograîîe si. || Din fr. biogeographie || Ramură a geografiei care studiază răspîndirea plantelor şi animalelor pe Pămînt.
biograf, biografi, s.m. || Din fr. biographe || Autor de biografii.
biografie, biografii, si. || Din fr. biographie; bio- -f- gr. graphein „a scrie44 || Scriere în care se expune (şi se comentează) viaţa unei persoane, în scopuri documentare sau literare.
biolog, biologi, s.m. || Din germ. Biolog || Specialist în biologie.
bioiogie, -ă, biologici, -ce, adj. || Din fr. biolo-gique || Care se referă la viaţă sau la biologie. O Chimie biologică = biochimie.
biologie si. || Din fr. biologie; bio- + gr. logos „studiu44 || Ştiinţă care studiază materia vie sub toate aspectele sale, precum şi originea, dezvoltarea şi variabilitatea formelor de viaţă (plante şi animale).
biologism s.n. || Din fr. biologisme || Teorie eronată care reduce fenomenele sociale la factori biologici.
biolumincscenţ&s.f. || Din fr. bioluminescence || Lumină rece produsă de organisme vii (ex. licurici) sau de microorganisme.
biomâsă s.f. || Din fr. biomasse ]| (Biol.) Densitatea fiinţelor vii raportată la unitatea de suprafaţă sau de volum.
bionică s.f. || Din fr. bionique || Disciplină care se ocupă cu studiul proceselor biologice şi al structurii organismelor vii, elaborînd modele care pot servi la imaginarea unor aparate sau instalaţii tehnice perfecţionate sau cu totul noi.
biopolitică s.f. || Bio- -f politică || Concepţie şi practică politică de esenţă reacţionară, care încearcă să justifice unele acţiuni agresive, acaparatoare, prin argumentul superiorităţii biologice, îndeosebi rasiale.
biopsie, biopsii, s.f. || Din fr. biopsie; bio- -f gr. opsis „vedeie44 ]| Extragere pe cale chirurgicală a unui fragment de ţesut dintr-un organism viu pentru a fi studiat la microscop.
biorîtm s.n. || Din engl. biorhythm || Ritm al proceselor biologice, cu durată diferită de la un proces ia altul.
biosferă s.f. || Din fr. biosphere; bio- 4- gr. sphaira „sferă44 || Partea din învelişul Pămîntu-lui în care se manifestă viaţa.
biosocioîogie s.f. || Din fr. biosociologie || Concepţie neştiinţifică după care factorul determinant al dezvoltării sociale este factorul biologic, redus la noţiunea de rasă.
biospeologie s.f. || Cf. gr. bios „viaţă44 4- spe~ la ion „peşteră44 4r logos „studiu44 || Ramură a spe-
oîogiei care studiază vieţuitoarele ce populează peşterile.
biotic, -a, bioiici, -ce, adj. || Din îr. biotique; cf. germ. biotisch || Referitor la viaţă, care este în legătură cu viaţa.
biotit s.n. || Din fr. biotite || (Geol.) Mică de culoare neagră, brună sau verzuie, constituent al unor roci eruptive şi şisturi cristaline.
biotop s.n. || Din %io- 4- gr. topos „loc44 || Mediu geografic care prezintă condiţii de viaţă în general unitare şi care adăposteşte o biocenoză.
bioxid, hioxizi, s.m. || Din fr. bioxyde [| (Chim.) Dioxid.
bipartid, bipartide, adj. || Cf. fr. biparti || Sistem b. = organizare a vieţii politice în unele ţări capitaliste, presupunind* succesiunea alternativă a două partide la exercitarea puterii de stat.
bipartit, »ă, bipartiţi, -te, adj. || Din lat. bip ar-titus || Care cuprinde sau implică două părţi. • (Despre o înţelegere) La care participă două state sau două partide politice.
biped, -ă, bipezi, -de, adj. || Din fr. bipède; bi- 4- lat. pes, pedis „picior44 || (Biol.) Care umblă în două picioare (ex. omul, păsările).
blplân, biplane, s.n. || Din fr. biplan || Avion cu două rînduri de aripi, aşezate una deasupra celeilalte.
bipolar, -ă, bipolari, -e, adj. || Din fr. bipolaire I! (Despre maşini, aparate electrice) Care are doi poli electrici sau magnetici.
bir, biruri, s.n. || Din magh. bér || (în evul mediu) Dare percepută în bani de către domnie; tribut. O Expr. A da bir cu fugiţii = a fugi, a dispărea de undeva.
bireîriugéntà s.f. || Din fr. biréfringence || Dedublare, prin refracţie, a razelor de lumină la pătrunderea în anumite medii (ex. în cristale).
birjar, birjari, s.m. || Din birjă || Vizitiu (şi proprietar) al unei birje.
birjă, birje, s.f. || Din rus. bir za || Trăsură de piaţă.
birlic, birlici, s.m. || Din tc. birlik „unitate44 (< bir „unu44) || As.
biruie, -ă, birnici, -ce, s.m. şi f. || De la bir || Persoană care plătea bir.
birocrat, -ă, birocraţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. bureaucrate || Persoană care practică birocratismul.
birocratism s.n. |J Din fr. bureaucratisme, rus. bjurokratizm || Sistem, metodă de conducere sau de activitate în problemele publice, caracterizat printr-un stil de muncă formalist, strict administrativ, dominat de preocuparea exagerată pentru lucrările de birou, pentru aspectele secundare, formale ale problemelor.
birocraţie, birocraţii, s.f. || Din fr. bureau-cratie || Birocratism.
birou, birouri, s.n. |I Din fr. bureau, rus. bjuro || 1. Masă de scris (cu sertare). 2. Încăpere (sau local) în care lucrează funcţionarii sau în care profesează cineva. • Unitate a administraţiei de stat, inferioară unui serviciu. O Lucrări de b. = lucrări cu caracter administrativ.
107
BUG UI
8. Organ de conducere al unor organizaţii politice, de masă, obşteşti etc. m Grup de persoane alese de o adunare constituită pentru a conduce lucrările acesteia.
birt, birturi, s.n. li Din ser. birt || Restaurant (mic).
birui, birui, vb. IV. Tranz. \\ Din magb. bir || 1. A învinge, a infringe (un duşman).
2.	(Fig.) A-şi stăpîni un sentiment; a fi copleşit de un sentiment, de o emoţie etc. 8. (Pop.) A fi în stare, a putea (să...).
biruinţă, biruinţe, s.f. || Din birui |] Victorie, izbîndă.
biruitor, -oare, biruitori, -oare, adj., s.m. şi f. I) Din birui ij învingător.
bis adj. || Din fr. bis, lat. bis „de două ori“ ||
1.	A doua oară, repetat. 2. (Cu valoare de interjecţie) Strigăt prin care spectatorii solicită să se repete o parte a unui program artistic.
bisa, bisez, vb. I. Tranz. || Din fr. bisser ||
1.	A cere să se repete o parte sau un număr dintr-un program artistic. 2. A repeta o parte a unui program artistic, a unui concert, la cererea publicului.
biscuit, biscuiţi, s.m. || Din fr. biscuit; lat. bis „de două ori44 + fr. cuit „copt44 || Produs alimentar făcut din făină, ouă, zahăr etc. şi copt în diferite forme.
bisect, bisecţi, adj. || Din fr. bissexte, lat. bissextus || An bisect = an de 366 de zile (în care luna februarie are 29 de zile).
^ bisector, -oare, bisectoare, adj., s.f. || Din fr. bissecteur || 1. Adj. Plan b. = pian care împarte un diedru în două diedre egale. 2. S.f. Dreaptă care trece prin vîrful unui unghi şi îl împarte în două unghiuri egale.
' biserică, biserici, s.f. || Lat. basilica || 1. Instituţia creştinismului în ansamblu. 2. Comunitate religioasă aparţinînd aceluiaşi cult. 3. Clădire destinată celebrării unui cult creştin. O Expr. A nu fi uşă de biserică = a nu respecta morala creştină; a nu fi corect, cinstit.
bisericesc, -eâscă, bisericeşti, adj. H Din biserică || Care aparţine bisericii, referitor la biserică.
bisexuât, -ă, bisexuaţi, -te, adj. || Cf. fr. bissexue || Hermafrodit.
bisilâMc, -ă, bisilabici, -ce, adj. || Bi- + sila-bic || (Despre cuvinte) Format din două silabe.
bismiit s.n. || Din fr. bismuth || Metal alb cu reflexe roşietice, întrebuinţat, sub formă de combinaţii, în medicină, în cosmetică şi în industria sticlei.
bistrdu, bistrouri, s.n. || Din fr. bistro [| Mic ' restaurant în care se consumă băuturi alcoolice.
bisturiu, bisturie, s.n. || Din fr. bistouri |] Instrument, în formă de cuţit, folosit în chirurgie. O B. electric = bisturiu care acţionează cu ajutorul curenţilor electrici de înaltă frecvenţă.
bişniţar, bişniţari, s.m. || Din bişniţă (< engl. bussiness „afacere (comercială)44 || (Fam.) Persoană care face afaceri mărunte necinstite.
bit, biţi, s.m. || Engl. Bi[nary digijt || (Gib.) Unitate de măsură a cantităţii de informaţie, exprimată în sistemul binar/
biter s.n. || Din fr. bitter, germ. Bitter || Lichior amar, consumat ca aperitiv.
bitum s.n. || Din fr. bitume, lat. bitumen || Produs plastic, de culoare neagră, obţinut din reziduuri de petrol şi folosit la prepararea asfalturilor, ca izolant, ’ la fabricarea lacurilor etc.
bitumâj s.n. Tratament superficial al şoselei, constînd în stropirea acesteia cu bitum şi acoperirea cu criblură, urmată de cilindrare.
bitumen s.n. || Din lat. bitumen || Material bogat în hidrocarburi, provenit din transformarea în pămînt, a cerurilor şi răşinilor din plante.
bituminds, -oâsă, bituminoşi, -oase, adj. II După fr. biturnineux || Care conţine bitumen.
bluretă, biurete, s.f. |J Din fr. burette || Tub de sticlă gradat în centimetri şi subdiviziuni, cu un robinet în partea inferioară folosit în lucrări de laborator.	*
bivalent, -ă, bivalenţi, -te, adj. || Din fr. bivalent || (Despre elemente sau radicale chimice) Divalent.
bivâlv, -â, bivalvi, -e, adj. || Din fr. bivalve || (Zooh) Care are două valve.
bivol, bivoli, s.m. || Din sl. byvolu |] Animal domestic rumegător (asemănător cu boul), cu părul negru, mai rar alb, cu coarne inelate, întoarse spre spate.
bivoliţă, bivoliţe, s.f. || Din bg. bivolica [| Femela bivolului.
bivuac, bivuacuri, s.n. || Din fr. bivouac; germ. bei „la, lîngă44 + Wacht „gardă, strajă44 || Staţionare temporară (în corturi) a trupelor, în afara localităţilor. ©Locul, terenul pe care se face staţionarea.
bizâm, bizami, s.m. || Din ^ germ; Bizam || Specie de mamifer rozător originar din America de Nord, cu blană preţioasă, castanie-roşcată; trăieşte în preajma apelor.
bizantin, -ă, bizantini, -e, adj., s.m. _ şi f.
|| Din fr. byzantin, lat. byzantinus || 1. Adj. Care se referă la Bizanţ sau la Imperiul Bizantin.
2.	S.m. şi f. Locuitor al Bizanţului sau al Imperiului Bizantin.
bizantinologie s.f. |] Din fr. byzantinologie || Disciplina care studiază istoria, literatura şi arta bizantină.
Mzâr, -ă, bizari, -e, adj. || Din fr. bizarre, sp. bizarro „brav44 || Ciudat, straniu, extravagant.
bizarerie, bizarerii, s.f. |) Din fr. bizarrerie || Ciudăţenie, extravaganţă.
bizeţ, bizeţe, s.n. || Din germ. Besătze (pi. lui Besatz) || Bucată de piele care se pune ca garnitură la încălţăminte.
bizon, bizoni, s.m. || Din fr. bison, lat. bis o,
-ontis || 1. Mamifer din familia bovidelor, lung pînă la 3 m, cu fruntea mare, bombată şi coarne scurte; trăieşte astăzi în rezervaţii naturale în
S.U.A. şi Canada. 2. Piele de bizon (1).
bizui, bizui, vb. IV. Refl. || Din magh. biz || A se încrede în...; a se baza pe... Mai mult se bizuia pe chiar a sa cuminţenie (Slavici).
bîlgui, biigui, vb. IV. Intranz. || Cf.. magh. bolyo(n)g „rătăcesc, hoinăresc44 U A vorbi fără noimă, a îngăima.
B1JBÎ1
X08
M|Mi* bîjbîi, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic 11 A orbecăi prin întuneric; a căuta ceva» pipăind prin întuneric,
bîibţf* bîlbii, vb. IV. Intranz., refl. şi tranz. || Onomatopeic || A pronunţa nedesluşit cuvintele, împiedicîndu-se în rostirea lor şi repetînd unele silabe.
bîlbîiălă* bîlbîieli3 si. H Din bîlhîi |[ Faptul de a (se) bîlbîi; vorbire neclară.
.bîlci, Uleiuri, s.n. || Din magii, bolcsu (bucsu) praznic, hram“ || Tîrg mare, ţinut la date fixe, .cu petreceri şi spectacole populare. 0 (Fig.) Gălăgie, ^hărmălaie.
MMIMo interj. || Onomatopee jj Cuvînt care imită zgomotul produs de căderea unui corp în apă.
tatei* pers. 3 bintuie, vb. IV. Intranz.
|| Din magii, bdnt „brutalizez, maltratez441| (Despre elemente ale naturii, epidemii etc.) A şe abate, a se produce, a se desfăşura (cauzînd pagube}; {despre războaie, năvăliri) a pustii, a devasta.
bîr interj. || Cuv. autohton || Cuvînt cu care se îndeamnă oile.	1
bîrîă, bîrfe, si. [| Din bîrfi 1] (Fam.) Bîrfeală-. Mrîeâlă* bîrfeli, si, || Din bîrfi || Faptul de a -bîrfi; vorbe defăimătoare, răuvoitoare.
. bîrfi, bîrfesc, vb. IV. Tranz. A vorbi de rău, a c'Vmmia, a ponegri, a defăima. •
I,jj, birîî, vb. IV. Intranz, jj Din bir 0 A veFb wtr-una; (tranz.) a-i bato cuiva capul, a cicjîi.
Krliga, pers. 3 bîrlig*, I. Tranz. .(Despre aiv ’\ic) A-şi îndoi coada Ln ar,
r Tmg, birloguri, s r. 1! Di ) si Uulogii || Adăpost ^ (săpat in pătau) eJ u’suiri sau a! altor a 1 > \ fe sălbatice. © (Fig } Colcur, locuinţă.
11	1, bînie, si. || DM M Lnjvino || 1. Grindă
de 1 irn, cioplită dintr-un Murtaî de copac.
2.	Aparat de*gimnastică format dintr-o grindă de tam cu lăţimea de 10 cm, dispusă orizontal, IFtav -5, birsani, -e, adj. || De la n. pr.
|| (Djvo ol; adesea substantivat) Cu lînâ „Mrgă emp, ă.
liisdi bine, iM Parte a plugului pe care se ffioţ!i'*ază b c r J-nd, cormana'şi plazul.
} ÎM, hlu, s f. £wţ lung (cu măciulie la capăt).
I ÎM n, bu ied, s.m. || Din bg. batlan || Pasăre mare de baltă, cu pene cenuşii, cu gîtul şi picioarele Magi şi cu en smoc de pene negre Înapoia ochilor.
Klil9 bit ii, vb. IV. Intranz. şi refl || Onomatopeic || A mişca repede din miini şi din picioare sau din cap; (despre animale) a da din’coadă.
1)!z interj. |i Onomatopee .JJ Cuvînt care imită sunetul ^produs de zborul unor insecte. hîzâîe s.n. (Fam.) Toană, capriciu, blzîl, bîzîi, vb. IV. Intranz. || Din bîz f| (Despre insecte) A. produce un zumzăit caracteristic zborului, # (Despre copii) Â plinge, a seinei.
fol&cMn, blackeuri, s.n. Bucata de metal care se aplică pe vîrful şl pe tocul încălţămintei, pentru a le proteja. || Şi: plaelieu s.n"
blagoslovi, blagoslovesc, vb, IV. Tranz. [| Din sl. blagosloviţi || A binecuvînta.
blajin, -ă, blajini, -e, adj. || Din sl. hlazenu [J Blînd, paşnic, prietenos. Avea... un zimbet blajin (Vlahuţă).
blam* blamuri, s.n. || Din fr. blâme || Dezaprobare publică a cuiva sau a ceva. ® Sancţiune morală pronunţată pentru o greşeală sau pentru o atitudine necorespimzătoâre’ în activitatea profesională sau politică.
Mamă* blamez, vb. I. Tranz. || Din fr. blâmer (<Iat. blasiemare (blasphemare) || A dezaproba, a condamna în mod public pe cineva sau ceva.
Mână, (1, 8) blăni, .(2) blănuri, s.f. II Din bg. blana |] lo Piele de animal cu păr mult şi des; piele (cu păr cu tot) prelucrată. 2» Haină confecţionată din blană (1)» 8. (Pop.) Scindară groasă,
Jilmic1 s.n. [] Din germ. Blank fl Piele tăbăcită vegetal, folosită în curelărie şi în ma.ro-chinărie.
bianc2, blamuri, s.n. f| Din fr. blanc || (Poligr.) Spaţiu alb care desparte două cuvinte tipărite.
MancMtă* blanchele, s.f. || Din germ. Blan-kett |j Formular (pentru telegrame, mandate poştale etc.).
Manşiruire s.f. || După germ, blanschieren ||
Operaţia de curăţire a părţii-cărnoase a pieilor tăbăcite, pentru a le da ©"grosime uniformă şi un aspect mai plăcut.
blasfemie s.f, jj Din lat. blasphemia jj (Livr.) Defăimare a celor considerate sfinte, a religiei, a divinităţii.
blastoisiclz? si, |! Din fr, blastomycose; gr. blastos „mvgui44 + mykes „ciupercă44 || Boală provocată de ciuperci parazite, care afectează pielea, plămînii etc.
blaslula* h1 ib.vle, si. |j Din fr. btasîule; gr. blastos „mugur54 jl Stadiu embrionar la meta-zoare.
blazâ* blazez, vb. L Refl. şi tranz. |J Din fr. blaser i! A se dezgusta sau a. face pe cineva să se dezguste de ceva, a (se) plictisi, a deveni sau a face să devină indiferent.
blazon* blazoane, s.n. ii Din fr. Mason || Ansamblu de semne convenţionale care constituie emblema unui stat, a unui oraş, a unei familii nobiliare, a unei bresle etc.
Iilăsâr* blanuri, s.m, jl Din blană ]| Meseriaş care prelucrează blâni sau confecţionează obiecte de îmbrăcăminte din blană.
blănărie* blănării, s.f. || Din blânar |] lo Meseria blânaruîui. 2« Atelier în care se confecţionează obiecte din blană (1)®
Mefaotâ* blefarite, s.f. || Din fr. blepharite; gr. blepharos „pleoapă54 || Inflamaţi© a marginii pleoapelor.
bleg* bleâgă* blegi, -ge, adj. j] Cf. ser. bleu a || î« Lipsit de energie, molia; prost. 2« (Despre urechi) Pleoştit,
blegi* blegesc, vb. IV» Refl. [I Din bleg j| lo (Despre oameni) Â deveni bleg (1). 2» (Despre urechi) A se pleoşti,
Mendă ,s.f. jj Din germ. Blende || Suîfură na-turală de zinc, de culoare gălbuie, brună sau neagră, utilizată ca principal minereu de zinc.
JOŞ
BOALA
ş
blenoragie s.f» H Din fr. blennorragie ; gr. blennos „mucuşw 4* r&age „erupţie6" || Boală venerică infecţioasă caracterizată prin scurgeri purulente.
-. Meofdl, bleojdesc, vb. IV. Tranz. şi refl. Â holba ochii, a se zgîi. Bleojdise ochii la cele ce spunea vînâtorul (Ispirescu).
blestem, blesteme, s.n. |J Din blestema [| Imprecaţie prin care se invocă abaterea unei nenorociri "asupra cuiva; (în basme şi legende) vrajă căzută asupra cuiva sau a ceva.
blestemă, blestem, vb. L Tranz. [| Din lat* *blastimare (provenit din hlasphemare) || A rosti un blestem; a înjura, a ocări.
blestemat, -ă, blestemaţi, -te, adj. [] Din blestema |i 1® Rău, ticălos. 2/ (în superstiţii) Aflat sub puterea unui blestem.
blestemăţie, blestemăţii, si. |] Din blestemat |] Faptă sau purtare de om rău, ticălos.
Meu [Pr.: blo] adj. invar. || Din fr. bleu \I Albasiru-deschis.
bleumarin [Pr.: blomarln] adj. invar. || Din ;ÎT, . bleu (ă la) marine || Âlbastru-închis.
blid, blide, s.n. || Din sL bljudu || (Pop.) Strachină; farfurie» O Expr. Pentru un blid de linte = pentru o răsplată neînsemnată (a unei fapte josnice).
' biidâr, blidare, s.n. || Din blid || Dulap cu poliţe şi fără uşi (sau numai poliţe) pentru vase.
' ‘blindâ, blindez, vb. L Tranz. || Din fr. blinder\\ A acoperi un sistem tehnic, o maşină de luptă etc. cu un blindaj.
blindâ], blindaje, s.n. 11 Din fr. blindage JJ înveliş din plăci groase de metal, care protejează un aparat, un mecanism, o maşină de luptă etc, ® înveliş metalic închis al unui aparat electric.
^ blindât, »ă, blindaţi, -te, adj. 1. Prevăzut cu blindaj. ® (Substantivat, n.) Maşină de luptă prevăzută cu blindaj. 2. (Despre unităţi militare) Dotat cu maşini de luptă blindate (1).
Mltz [Pr.: blii] s.n. || Cuv. germ. || Sursă de lumină intensă şi de scurtă durată cu care este prevăzut un aparat fotografic, şi care se declanşează simultan cu deschiderea obturatorului.
Mtnd, »ă, bllnzi5 -de, adj. || Lai. hlandus |j ' Paşnic, prietenos, omenos; (despre animale) care &u face rău; care nu e sperios, © (Fig.; despre ..•■vreme) Care nu este aspru, liniştit. Timpul era acoperit şi blînâ (Negruzzi).
Mfiictet© si» || Din blinâ j| însuşirea de a fi ■blînd.
Moe, blocurij s,n. || Din fr. bloc || 1® Bucată fftere dintr-o materie solidă.. ® Piesă de dimen» Şiuni mari şi cu rezistenţă mare, m Grămada de meniri care alcătuiesc ’o masă unica.. O Bloc de desen = grup de foi. de hîrtie prinse între două ••scoarţe tari, folosite Ia desenai. In bloc —• hap re-2® Clădire mare cu ni ai multe etaje. 8» Aliată* înţelegere, convenţie între state, partide pentru realizarea imo.v scopuri coioune. Bloc cardiac tulburare a ritmului inimii r&tontă blocării influxului nervos care străbate Ochiul cardiac.
blocâ, blochez, vb. I. [| Din fr. bloquer [f 1^ Tranz. A supune unei blocade. 2. Tranz, A închide © arteră de circulaţia, un circuit electric etc. 8® Tranz. A opri (temporar) folosirea unor produse sau a unor fonduri; a opri completarea unui post vacant. 4® Refl. (Med., despre organe ale corpului) A nu mai funcţiona, ă® Refl. (Despre un organ de maşină) A se imobiliza brusc, din cauza unei defecţiuni
blocadă, blocade, si. || Din germ. Blockade ff Sistem de măsuri (politice, economice, militare) prin care se urmăreşte izolarea unui stat de către alte stat©, pentru a-1 obliga să accepte condiţiile impuse de acest© state,
blocaj, blocaje, s.n. || Din fr. blocage [| 1. Acţiunea de a (se) bloca; procedeu tactic de apărare strînsă şau de oprire a unei acţiuni adverse în unele întreceri sportive. 2® Fundaţie de drum formată dintr-un strat de piatră aşezat pe un pat de nisip.
biochâus, blochausurî, s.n. |] Din germ. Block-haus || (Rar) Bloc (2)®
blocnotes, blocnotesuri, s.n. || Din fr. blocnotes |! Carnet pentru /însemnări curente.
blond, -ă, blonzi5 -de, adj. || Din fr. blond [] (Despre păr) De culoare deschisă, gălbui; (despre oameni, adesea substantivat) care are parul de culoare deschisă. O Bere blondă — bere de culoare deschisă, gălbuie.
blondin, -ă, blondini, -e, adj., s.m. şi f. H Din fr. blondin f| Blond. @ (Substantivat, f.) Femeie cu părul blond.
blue-Jeans [Pr,j blu-gins] s.m, p Cuv. engl. [j Pantaloni din bumbac albastru, rezistenţi» strînşi p© corp. I| Pr. curent: blugi şi blugingi,
blues s.n. |1 Cuv, engl. || Numele unui dans lent; melodia, cu caracter melancolic» după care se dansează (provenită din cîntecel© negrilor americani),
Mit! [Pr.: blof], blufuH, s.n. || Din engl. bluff || Atitudine, faptă, vorbă neîntemeiată prin care se urmăreşte inducerea în eroare a cuiva,
blum, blumuri, s.n. |j Din engl., fr. bloom [| Seim .fabricat de oţel, cu secţiunea dreptunghiulară .	4
bhjmiing, bluminguri, s.n. j| Din. engl,, îr. hlooi dog || Laminor pentru obţinerea blumurilor.
fcLiZă, bluze, s.f. || Din fr. biouse Ij Obiect de îmbiv căiriinie pentru partea superioară a corpului.
boa s.m» invar, || Din. fr., lat. boa || Gen de şerpi mari» pînă la 4 m, neveninoşi, din regiunile tropicale. se hrănesc cu păsări şi cu animale.
boi*bă, boabe, s.f. || Cf. ser, boba || Fruct cărnos în mijlocul căruia se găsesc sîmburii.
k si. Â nu pricepe (sau a nu şti) (nici o) boa ca — a nu pricepe (sau a nu şti) nimic.
hecami 1, -ă, boacăni, -e, adj. (Farm) Prostesc» stupia. O Expir A o face boacăna, — a face na lucru cu totul nepotrivit, prostesc.
11 L» boaite, s.L (Pop.) Vită slabă.
Mi <> boU,	|| Din sL boli || 1. Tulburare
a Saila tain. O Boala copiilor ~ epilepsie. B. de zahăr = diabet. O Expr. A băga pe cineva în
BOAR
110
(toate) boale(le) — a-1 face pe cineva să sufere; a enerva, a supăra pe cineva. || PI. şi boale.
boar, boari, s.m. || Lat. bo(v)arius |] Păstor de boi.
boare s.f. H Lat. boreas || Adiere slabă de vînt.
boarfă, boarfe, s.f. (Fam.) Rufă sau haină veche uzată; (la pi.) obiecte de uz personal (îmbrăcăminte, lenjerie, încălţăminte etc.). îşi ia boarfele... si se duce (Preda).'
bob1, (1, 2) boabe, s.n., (8, rar 1) bobi, s.m.
|| Din sl. bobu || 1. S.n. Sămînţaunor plante, mai ales a cerealelor. O Din bob în bob = amănunţit. Bob numărat = exact, întocmai. O Expr. A da (sau a ghici) în bobi = a căuta să afli viitorul după cum se aşază bobii aruncaţi de ghicitor.
2.	S.n. Obiect mic (care seamănă cu un grăunte). 8. S.m. Plantă din familia leguminoaselor, cu păstăi mari, cultivată pentru nutreţ.
bob2, boburi, s.n. || Din engl., fr. bob[sleig1i] || Sanie de metal formată din două părţi articulate, folosită la concursuri; partea din faţă este prevăzută cu volan sau cu două cabluri pentru conducere; bobslei.
bobina, bobinez, vb. I. Tranz. || Din fr. bobiner || A înfăşură un fir, un conductor electric, un cablu etc. în jurul unui suport.
bobină], bobinaje, s.n. || Din fr. bobinage |] înfăşurare electrică.
bobină, bobine, s.f. || Din fr. bobine || Piesă cilindrică, limitată uneori la capete de două discuri, pe care se înfăşoară un fir, un cablu, o bandă, un film etc.; ansamblu format din această piesă şi firul înfăşurat. O B. electrică = element -al unui circuit electric, constituit dintr-un ansamblu de spire conductoare. B. de inducţie = transformator electric constituit din două înfăşurări, bobinate pe un singur miez de fier.
bobîrnâc, bobîmace, s.n. Lovitură dată cu degetul mijlociu, destins brusc de sub degetul mare. © (Fig.) Ripostă răutăcioasă.
boboc, boboci, s.m. || Din ngr. bubuki || 1. Floare nedeschisă, nedezvoltată încăAdeplin. 2. Pui de gîscă sau de raţă. © (Fig.) începător într-un domeniu; recrut*/student în primul an.
bdbot, bobote, s.n. || Din bg., ser. hohot || (înv. şi reg.) Flacără. O Expr. A vorbi (sau a merge, a umbla,) în bobote = a vorbi (sau a umbla) fără rost, Ia întîmplare.
bobotează s.f. [fProbabil din apă + botează || (Rel.) Sărbătoarea botezului lui lisus Hristos.
O Gerul bobotezei = ger mare (obişnuit în jurul sărbătorii amintite).
boboti, pers. 3 boboteşte, vb. IV. Intranz.
|| Din bobot || (Reg.; despre foc) A arde cu vîlvătăi. , bobslei s.n. || Din engl. bobsleigh || Bob2, boc interj. || Onomatopee || Guvînt care imită zgomotul produs de lovituri (repetate), date mai ales cu ciocanul.
bocanc, bocanci, s.m. || Din magh. bakancs (} bocanci, forma de sg. fiind refăcută din pi.) || Gheată rezistentă, cu talpa groasă.
bocapdrt, bocaporţi, s.m. || it. boccaporto |j Deschizătură în puntea unei nave pentru încăr-carea-descărcarea mărfurilor, a materialelor.
bocăni, bocănesc, vb. IV. Intranz. || Din boc || A lovi în ceva (de mai multe ori) cu un obiect tare.
bocănitnră, bocănituri, s.f. || Din bocăni |j Zgomot produs prin lovituri cu un obiect tare.
boccéa, boccele, s.f. || Din te. bohça || Legătură făcută dintr-o bucată de pînză, în care se pun diverse obiecte.
bocet, bocete, s.n. || Din boci || 1. Plîns zbuciumat, însoţit de vaiete. 2. Cuvinte, versuri spuse sau cîntate cu glas jalnic 1a înmormîntărL boci, bocesc, vb. IV. Intranz. şi refl. || Din (înv.) boace „voce“ (< lat. vox, -cis) || A plînge tare, cu vaiete; (tranz.) a jeli un mort cu bocete (2).
bocitoare, bocitoare, s.f. || Din boci || Femeie* care boceşte la înmormântări.
bocnă s.f. (Pop. şi fam.) îngheţat bocnă = îngheţat tare.
^bocşă, bocşe, s.f. |1 Din magh. boksa || (Reg.) Grămadă de lemne acoperite cu pămînt, care se transformă, prin ardere înceată, în cărbune de lemn.
bodegă, bodegi, s.f. || Din germ. Bodega (| Local mic, unde se consumă aperitive şi băuturi alcoolice.
bodîrlău, bodîrlăi, s.m. (Ornit.) Cufundar. bodogăneală, bodogăneli, s.f. || Din bodogăni |l Faptul de a bodogăni. După multe bodogăneli s-au înţeles (Pop.).
_ bodogăni, bodogănesc, vb. IV. Tranz. || Probabil formaţie onomatopeică || A vorbi încet şi nedesluşit; (intranz.) a bombăni împotriva cuiva sau a ceva.
bodoni s.n. |] De la Bodoni, numele unui tipograf || (Poligr.) Caracter de literă cu contrast mare între liniile de bază şi cele secundare şî cu picioruşele subţiri şi drepte.
boem, -ă, boemi, -e, subst., adj. |j Din fr0. bohème || 1. S.m. şi f. Persoană (mai ales artist) care duce o viaţă dezordonată, fără a se gîndi la ziua de mîine. 2. Adj. Care corespunde firii boemilor (1) 8. S.f. Mediu în care trăiesc boemii (1),, viaţa de boem.
bogasier, bogasieri, s.m. || Din (înv.) bogasiu; tc. bogasi „stofă sau pînză fină“ |j (înv.) Negustor de articole de manufactură, în special do pînzeturi fine, basmale etc.
bogât, “ă, bogaţi, -te, adj. || Din sî. bogată [1
1. (Adesea substantivat) Care are avere mare’
2. Care se află în cantitate mare, care cuprinde* ceva în cantitate mare.
bogătân, -ă, bogătani, -e, s.m. şi f. |] Din bogat || (Depr.) Om bogat. Bogătanul îl muncea pînâ la sleire (Stancu).
bogătaş-, bogătaşi, s.m. şi f. || Din bogat || OiB (foarte) bogat.
bogăţie, bogăţii, s.f. || Din bogat || 1. Cantitate mare de bunuri materiale, de obiecte preţioase etc. 2. Starea, condiţia celui bogat. 8. Resurse naturale (ale unei regiuni, ale unei ţări etc.).
4.	Abundenţă de valori spirituale.
bogdaproste interj. || Din bg. bog da prosti [| (Pop.) Cuvînt prin care se mulţumeşte celui care
Ill
BOLOMETRU
da de pomană. O Expr. (Substantivat) Ca un pui de bogdaproste — nenorocit, ca vai de el.
_ boghead [Pr.: boghid] s.n. || De la n. pr. Boghead, sat din Scoţia |] Cărbune bituminos provenit prin incarbonizarea algelor; este bogat în substanţe volatile.
boghet, -ă, bogheţi, -te, adj. (Reg.) 1. (Despre găini) Cu un smoc de pene pe cap. 2. Mare şi frumos/
boghiu, boghiuri, s.n. || Din fr. bogie sau boggie || Dispozitiv în formă de cărucior pe care se sprijină, de obicei elastic, şasiul vagoanelor de tren sau de tramvai şi care înlesneşte înscrierea acestora în curbe şi’mersul liniştit la viteze mari.
bogomilism s.n. |] De la n. pr. Bogomil || Doctrină creştină eretică, bazată pe dualismul binelui şi răului, apărută în sec. 10.
boi1,’ bolesc, vb. IV. Tranz. || Din boia [| (Pop.) A vopsi. Refl. (Peior.; despre femei) A se farda.
boi2, boiuri, s.n. || Din tc. boy |] (Pop.) Trup, statură.
boiâ, (1) boiele, s.f. || Din tc. boya || 1. (Pop.) Vopsea. 2. Condiment obţinut din ardei roşu uscat şi pisat.
boiangerie, boiangerii, s.f. || Din boiangiu || Atelier pentru vopsirea materialelor textile.
boiangiu, boiangii, s.m. || Din tc. boyaci |] Meseriaş care se ocupă cu colorarea materialelor textile. ’
boicot, boicoturi, s.n. II De la numele proprietarului irlandez Boycott, sabotat de ţăranii de pe moşiile sale || Metodă de luptă politică sau economică constînd în sistarea organizată, totală sau parţială, a relaţiilor cu o persoană, cu o organizaţie, cu un stat etc., ca represalii pentru unele acţiuni ale acestora.
boicota, boicotez, vb. I. Tranz. |] Din fr. hoycotter || A exercita un boicot.
boier, boieri, s.m. || Din sl. boljarinu || 1. Stă-pîn de moşii (care deţinea şi o funcţie înaltă în statul feudal). 2. (Fain.) Persoană cu pretenţii de aristocrat.
boieresc, -eâseă, boiereşti, adj., s.n. || Din boier jl 1. Adj. Care aparţine boierilor, privitor la boieri. 2. S.n. (In evul mediu, în Moldova) Dbligaţie a ţăranilor dependenţi de a executa munci agricole în folosul boierului.
boiereşte adv, || Din boier || Că boierii; foarte bine, foarte comod.
boieri, boieresc, vb. IV. || Din boier || 1. Tranz. A conferi cuiva titlul de boier. 2. Refl. (Fam.) A se comporta ca un boier.
boierie, boierii, s.f. || Din boier || Calitatea, rangul de boier.
boierime s.f. || Din boier || Totalitatea boie-rilor; clasă socială exploatatoare, specifică orîn-duirii feudale, care stăpînea moşii întinse, exploa-tînd ţăranii iobagi.
boiernaş, boiernaşi, s.m. |] Din boiarin (înv.) »,boier44 j| Boier cu o situaţie inferioară marilor latifundiari.
boieroaică, boieroaice, s.f. || Din boier j| Soţie de boier; moşiereasă.
boiler, boilere, s.n. || Din germ. Boiler || Rezervor metalic închis, prevăzut cu un sistem de încălzire a apei necesare consumului în întreprinderi, locuinţe etc.
boiste, boişti’s.f. || Din bg. boiste, ser. bojiste || Depunerea şi fecundarea icrelor; bătaia peştilor.
boiştean, boişteni, s.m. || Din boiste || Peşte teleostean mic din apele de munte, cu spatele şi laturile de culoare verde-înehis şi pîntecele alb-argintiu.
bojdeucă, bojdeuci, s.f. (Reg.) Casă ţărănească mică, sărăcăcioasă. Mică era şi bojdeuca hătrU nilor (Sadoveanu).
bojoc, bojoci, s.m. (Pop.) Plămîn. bol, boiuri, s.n. I! Din fr. bol || 1» Gocoîoş. Q Bol alimentar = pasta rezultată din amestecarea alimentelor cu saliva din gură şi care poate fi înghiţită dintr-o dată. 2. Vas de formă sferică, cu sau fără picior.
bolârd, bolarzi, s.m. || Din engl. bollard || Stîlp scurt de metal montat pe cheiuri pentru legarea parîmelor navelor la acostare.
bolboroseală, bolboroseli, s.f. || Din bolborosi || Vorbire nedesluşită.
bolborosi, bolborosesc, vb. IV. || Formaţie onomatopeică || 1. Tranz. şi intranz. A vorbi încet şi nedesluşit. 2. Intrânz. (Despre lichide) A gîlgîi.
bold, bolduri, s.n. || Din sl. bodlî „ghimpe44 || (Reg.) 1. Ac cu gămălie. 2. Băţ ascuţit cu care se îndeamnă vitele.
feoidei, boldei, s.m. || Din bold || Cîine de talie mică, cu picioarele scurte.
bdldo s.m. || Din fr., sp. boldo || Plantă originară din Chile, din frunzele căreia se prepară infuzii, tincturi sau extracte cu acţiune cola-gogă. i
bolerd, moleroun, s.n. || Din fr. bolero, sp. bolero || 1. Haină scurtă, fără mîneci, purtată de femei peste bluză. 2. Numele unui dans popular spaniol cu ritm moderat, care se dansează cu acompaniament de chitară şi castaniete. j| Şi: (1) bolerou s.n. bolerdu s.n. v. bolero.
boleşniţă, boleşniţe, s.f. || Din bg. holestnica || (Pop.) ’Boală molipsitoare. ©Epidemie, epizootie.
boli, bolesc, vb. IV. Intranz. || Din sl. boleti || (Pop.) A fi bolnav un timp mai îndelungat.
bolid, bolizi, s.m. || Din fr. bolide; gr. bolis, -idos „aruncătură44 || Meteorit de dimensiuni relativ mari, care cade pe Pămînt cu viteză mare, aprinzîndu-se din cauza frecării cu aerul; stea căzătoare. O Expr. Ca un bolid = cu mare viteză.^
bolind, -ă, bolînzi, -de, adj. || Din magh. bo-lond || (Reg.) Nebun, smintit; nerod.
bolnav, -ă, bolnavi, -e, adj., s.m. şi f. [| Din bg. bolnav || (Fiinţă) care suferă de o boală.
bolnăvlcfds, -oâsă, bolnăvicioşi, -oase, adj. || Din bolnav || Care se îmbolnăveşte. uşor.
bolnfţă, bolniţe, s.f. || Din sl. bolinica || (înv.) Spital (pe lîngă o mănăstire). ® Loc unde se izolau şi se îngrijeau vitele bolnave.
bolometru, bolometre, s.n. || Din fr. holometre; gr. bole „rază44 «F metrou „măsură44 || lustru-
BOLOVAN
112
ment foarte sensibil pentru determinarea intensităţii radiaţiei electromagnetice; în fotometria stelară este folosit pentru măsurarea strălucirii stelelor.
bolovan, bolovani, s.m. |[ Din bg. hulvan f] Bucată mare de piatră (sau de alt material solid).
bolovănlş, holovănişuri, s.n. || Din bolovan jj Loc plin cu bolovani.
fedison s.n. || Din fr., sp. bolson || Regiune joasă a unui deşert, cu marginile stîncoase, abrupte şi cu partea centrală netedă.
bolşevic, «ă, bolşevici, -ce, adj., s.m. şi f. || Din rus. bolsevik, fr, bolchevik || 1. Adj. Care se referă la bolşevism, caracteristic bolşevismului. 2. S.m. şi f. Adept al bolşevismului, membru al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice.
bolşevism s.n. || Din rus. bolsevizm [| Curent de gîndire politică marxistă, consecvent revoluţionară, conturat în Rusia la sfîrşitul sec. 19 şi începutul sec. 20.
boltă, bolţi, si. || Din ser. bolta |] 1. Element de construcţie din piatra, cărămidă sau beton (la clădiri, tuneluri etc.) cu suprafaţa interioară concavă, caje acoperă spaţiul unei încăperi, preia sarcinile şi le transmite reazemelor. ® Gang sau galerie cu tavanul arcuit. © Bolta cereasca, = cerul. 2. Construcţie care serveşte de sprijin plantelor agăţătoare. S» Bolta craniană = partea superioară a cutiei craniene. Bolta palatină = palat1, cerul gurii. 4» Arcul format din ramurile copacilor.
bolti, boltesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din boltă || A da sau a avea formă de boltă,
boltitără, boltituri, si, || Din boltă || Partea arcuită a unei bolţi.
bolţ, bohuri, s.n. |i Din germ. Bolzen || Organ de maşină de formă cilindrică, utilizat ca _ element de asamblare (ex. pentru asamblarea pistonului cu biela).
bolţâr, bolţari, s.m. j| Din boltă || Fiecare dintre elementele de piatra sau de beton din care este alcătuită o boltă.
bomba, bombez, vb. I. Tranz. î| Din fr. bomber jj A da (sau a lua) o formă convexă.
bombâj, bombaje, s.n. || Din bomba j| Deformare a unei plăci, avînd cel puţin o suprafaţă convexă.
bombam&nt sil. |[ Din fr. bombement || Con-vexitatea părţii. carosabile a unei şosele, realizată pentru a asigura scurgerea apelor.
bombardă, bombardez, vb. I. Tranz. |j Din fr. bombarder jj 1. A supune un obiectiv uîiui bombardament. 2. (Fiz.) A proiecta electroni, neutroni etc. asupra unui corp. g. (Fig.) A plictisi cu insistenţele; a stărui în mod excesiv.
bombardament, bombardamente, s.n. |S Din fr. bomb ar dement ]| Lovirea masivă a unui obiectiv cu bombe, proiectile de artilerie, rachete.
bombardă, bombarde, s.f. || Din fr. bombarde; lat. bambus „zgomot surd“ || Maşină de război din evul mediu, cu care se aruncau bolovani asupra fortificaţiilor»
bombardier, bombardiere, s.n. || Din fr. bombardier || Avion de bombardament.
bombarâdn, bombardoane, s.n. || Din fr. bom-bardon || Instrument muzical de suflat din alamă, cu pistoane; scoate sunete foarte grave.
bombastic, -ă, bombastici, -ce, adj. || Din germ. bombastisch || (Despre vorbire, stil) încărcat de cuvinte şi figuri inutile ; emfatic.
bdmbă, bombe, s.f. || Din fr. bombe || 1» Pro-îectil cu încărcătură explozivă, incendiară, atomică etc. care se lansează din avion. O B. atomică v. atomic. 0 B. vulcanică = fragmente sau bucăţi de lavă proiectate şi consolidate în atmosferă prin erupţiile vulcanice. 2» (Sport) Lovitură puternică de minge. 8» (Fam.) Ştire senzaţională. 4, (Arg.) Local rău famat.
bombăneâlă, bombăneli, si. || Din bombăni || Faptul de a bombăni; vorbe rostite de cel care bombăneşte.
bombăni, bombănesc, vb. IV. Iiitranz. [[Formaţie onomatopeică || A vorbi singur, încet şi nedesluşit (exprimînd o nemulţumire, un protest).
bombén, bombeuri, s.n. || Din fr. bombe |j Vîrful bombat (şi întărit) al pantofilor, ghetelor etc.
bomboană, bomboane, si. || Sg. refăcut, în locul lui bombon, din pi. bomboane |j Mic preparat dulce, de diferite forme şi culori. |j Şi: (Inv.) bombdn s.n.
bombén s.n. v. bomboană, bombonerîe, bombonerii, si. || Din fr. bon-honnerie || Magazin în care se vînd bomboane.
bombonieră, bomboniere, si. || Din., fr. bonbonnière || Vas mic sau cutie în care se păstrează bomboane.
bomfâier, bomfaiere, s.n. Ferăstrău de mină pentru tăiat metale.
bomprés, bomprese, s.n. [J Din ii. bompresso [j Catarg înclinat aproape orizontal, montat la prora unei corăbii, şi de care se fixează mai multe vele.
bon, bonuri, s.n. || Din fr. bon || Act pe baza căruia se eliberează o marfă, un obiect; notă cu care se achită şi se ridică marfa într-un magazin. o® Bon de tezaur = (în capitalism) titlu de obligaţie emis de stat pentru a obţine împrumuturi de la cetăţeni sau de la bănci.
honaparfîsm s.n. || Din fr. bonapartisme H Formă a dictaturii marii burghezii, instaurată fn Franţa sub conducerea lui Napoleon Bonaparte.
bonă, bone, s.f. || Din fr. bonne, germ. Bonne [j Femeie angajată într-o familie pentru a îngriji copiii (şi ari învăţa o limbă străină).
l'ioncăîuf, pers. 3 boncâluieşte, vb. IV. Intrauz. (Despre cerbi, tauri, boi) A scoate mugete prelungi (cînd sînt furioşi, cînd se luptă). Cerbul venea boncâluind (Creangă).
bond, bonduri, s.n. || Din fr. bond j] Salt al avionului îa o aterizare incorectă.
bondar, bondari, s.m. |j Formaţie onomatopeică || Insectă mare din ordinul himenopterelor; (pop.) nume dat oricărei insecte mari care bîzîie.
113
BOBII!
dornice, -oâcă, bondoci, -oace, adj. [] Cf. te. bunduk nmic şi cu picioarele scurte“ \\ Mic de statură şi gros, Îndesat.
jbon&ă, bonete, sX II Din fr, bonnet f| Scufie înnodată sub bărbie, pe care o poartă mai ales copiii mici; tichie de pînză albă, purtată de personalul sanitar, de bucătari etc. O B. frigianâ v. frigian (2).
bonier, boniere, s.n. p Din bon j] Carnet din care se detaşează bonuri (1).
bonifică, bonific, vb. I. Tranz. [] Din fr. bonifier II A scădea dintr-o factur㻩 anumită sumă (pentru a compensa o lipsă, o pierdere, © deteriorare etc.); a face © reducere, un rabat, bonificaţie, bonificaţii. sX |! Din fr. bonifica-tion [1 Reducere a unei obligaţii de plată, pentru a compensa o daună, o pierdere.
■ bouitâf© s.f. U Din germ. Boniiăt || 1, Capa-'citate de plată şi de credit, solvabilitate. 2. (Despre un teren, o apă etc.) Capacitate de a da o anumită producţie prin exploatare.
boujăr interj, ti Din fr. bonjour || (Frânţiizism) Bună ziua!
bonjurfsm s.n. || Din bonjur I] Ansamblul concepţiilor şi manifestărilor care caracterizau pe bonjurişti.
bonjurist, bonjurişti, s.m. || Din bonjur || Denumire dată pe la mijlocul sec. 19 tinerilor întorşi de la studii din Franţa (adesea purtători ai unor idei avansate).
bonom, bonomi, s.m. [| Din fr. bonliomme [] (Livr.) Om bun, cumsecade, blajin.
bonomie s.f. [I Din fr. bonhomie || (Livr.) Atitudine de om bun, blajin.
bont, boântă, bonţi, hoanie, adj. Fără vîrX ciuntit. # (Despre degete) Scurt şi gros.
; bontdn s.n. II Din fr. bonton |] (Franţuzism) Reguli de comportare în aşa-numita "societate înaltă.
bonz, bonzi, s.m. S| Din fr. bonze [| Preot sau călugăr budist. © (Ir.) Om politic influent; şef, lider.
.boogie-woogie [Pr.: bughi-ughi] s.n. [Ş Cuv. engl. ţ.| Dans de origine nord-americană, asemănător cu bluesul; melodia după care se dansează.
boom [Pr.: bum] s.n. [| Cuv. engl. [j Peri-. oadă de avînt economic, şi care, în mod obişnuit, precede un reflux al activităţii economice capitaliste.
bor1 s.m. J| Din fr. bore || Element chimic, semimetal cristalin, negru-cenuşiu, întrebuinţai ca adaos Ia obţinerea unor aliaje; compuşii Iui *nai cunoscuţi sînt boraxui şi acidul boric.
bor2, boruri, s.n. || Din fr. bord || Marginea circulară, răsfrîntă, care înconjura calota pălăriei. 1
% fodra s.m. invar. |j Din it., fr. bora ij Vîni pnternic, uscat şi rece, care bate pe c o as Die de ^ord-est ale Mării Adriatice şi ale Mă iii Lepre.
feorâci s.n. || Cf. germ. Bohrer || Unealtă ipa-ftuală pentru găurit matale, p ho?agmae£e, boraginacee, s.f. || Din fr. borra-gmacee || (La pi.) Familie de plante dicotiledo-&ate, erbacee, rar lemnoase, cu flori1 e grupate în
inflorescenţe răsucite; unele b. sînt bune meii-fere (ex. nu-mă-uita, mierea ursului); (şi la sg.) plantă din această familie.
borangic, borangicuri, s.n. || Din te. bürüncüh\\ Fir obţinut din gogoşile viermelui-de-mătase; ţesătura făcută din acest fir,
borâx-s.n. H Din fr. borax, lat. borax (împrumutat din ar. bawraq) || Bare a unui acid derivat 'de la bor, întrebuinţată ca antiseptic, în sudură la fabricarea unor sticle speciale, în tăbăcărie etc.
borcan, borcane, s.n. || Din bg. burkan || Vas de formă cilindrică, de sticlă, de plastic etc., in care se păstrează conserve, preparate larma-
ЛАЇІ	<r»	-f r*
borcăaât, -ă, borcătnaţi, -ie, adj. || Din borcan |j Mare, gros, umflat (ca un borcan).
feoreéag s.n. II Din bg. boredk || Cultură furajeră formată dintr-un amestec de leguminoase şi cereale.
bord, borduri, s.n. j| Din. fr. bord, germ. Bord |j 1® Fiecare dintre cele două părţi laterale ale punţii unei nave. O La bord = pe puntea unei nave; p. ext. în avion sau pe o navă cosmică. Q Expr. A arunca peste bord = a înlătura, a lepăda ceva (ca fiind nefolositor). 2* Margine a unei aripi de avion.
bordâf, bordaje, s.n. || Din fr. bondage || Perete lateral al unei nave.
bordei, bordeie, s.n. Locuinţă ra Rica rudimentară, săpată (pe jumătate) in pt r іди.
bordél, bordeluri, s.n. || Din ir. bordel, it. bordello [І Casă de prostituţie.
borderou, borderouri, s.n. || Din fr. bordereau jj Tabel sau listă în care se înscriu sumele unui. cont, Mrtiile dintr-un dosar, materialele dintr-o magazie etc.
bordé adj. invar, ij Din fr. bordeaux || Roşu-indilS.
bordurâre s.f. II Cf. bordură !! Operaţie de răs-frîngere a marginii tablei sau plăcu din care este făcut un obiect, în scopul asamblării cu alt obiect, ori pentru a-і întări etc.
bordură, borduri, si. ij Din fr. bordure [j 1» Fîşie, bandă sau dungă pe m uu’ţva unui obiect; marginea răsfrîntă a unui object, care serveşte la asamblarea acestuia cu elt obiect» 2o Bandă îngustă formată din blocuri ae piatra* cu care se mărginesc iroliuv le.
boreal, -ă, boreali, -e, L Dm fr. boréal; lat. boreas „vînt dim noid4 e De (L) nord, din emisfera nordică; nordic.
borfaş, borfaşi, s.m. Ij Din boarfă |j Hoţ de haine, de lucruri mărunte»
fcorgMs s.n. I! Din gm її. л- * 1 bă ’p du literă de nouă puncte \[,	?	,	,	ii '
■ cial la culegerea arDcc’cur	>	Di	лот
borhot, borhoturi, s.n.	v	\	ce *	rrîne c'n Ia
distilarea fructelor, ac	* (	>	nu*
alcoolului, a berii etc.), vie t une» ч < i iu «mă pentru animale.
boric adj. I! Din fr. borique || Acid boric acid al borului, folosit ca antiseptic.
BOKI
114
borî, borăsc, vb. IV. Intranz. şi tranz. (Pop.) A vomita.
bor maşină, hormaşini, s.f. || Din germ. Bohr-maschine îl Maşină de găurit.
bornă, borne, s.f. || Din fr. borne || 1. Piatră, stîlp etc. cu care se marchează punctele geodezice pe teren, distanţa pe şosele (b. kilometrică) etc. 2. Piesă metalică a unei maşini sau a unui aparat electric, prin care se realizează conectarea acestuia la reţeaua electrică.
boroână, boroane, s.f. |j Din ucr. horona || (Reg.) Grapă.
boroboaţă, boroboaţe, s.f. (Fam.) Faptă nesocotită, neghiobie; poznă.
borş, borşuri,	s.n. || Din	rus.,	ucr. borsc ||
Zeamă cu gust acru, preparată din tărîţe sau din sfeclă de zahăr fermentate în apă. © Ciorbă preparată cu această zeamă.
borşi, pers. 3 borseste, vb. IV. Refl. || Din borş || A se acri; a se strica (acrindu-se).
bort s.n. || Din fr. bort, engl. bort\\ Varietate impură de diamant, întrebuinţată ca abraziv, Ia armarea unor unelte aşchietoare etc.
bortă,	borte,	s.f. || Din	ucr.	bort || (Pop.)
Gaură, scorbură.
^feorţds,	-oâsă,	boţosi, -oase, adj. || Din borţ
„pîntecele	femeii	gravide46 ||	(Pop.	şi fam.) Cu
burtă mare; (la f.) gravidă.
bdrylz s.n. || Din magh. bor viz || Apă minerală.
boschet, boschete, s.n. || Din fr. bosquet || Grup de arbori sau de arbuşti intr-o grădină sau într-un parc.
boscorodeală, boscorodelis.f. ]| Din boscorodi\\ Faptul de a boscorodi.
boscorodi, boscorodesc, vb. IV. || Probabil formaţie onomatopeică || 1. Intranz. şi tranz. A vorbi singur, spunînd vorbe neînţelese; a bombăni. 2. Tranz. A cicăli.
boss s.m. || Cuv. engl. |] Nume dat supraveghetorilor dintr-o întreprindere în S.U.A.; p. ext. şef.
bossa-ndva s.f. || Cuv. port. || Numele unui dans modern originar din Brazilia; melodia acestui dans.
bostan, bostani, s.m. || Din ţc. bostan [baba gi] || (Reg.). 1. Dovleac. 2, Pepene verde.
bostănărie, bostănării, s.f. || Din bostan [[ (Reg.) Loc unde se cultiva bostani; pepenărie.
^ boston1 s.n. ||Din fr. boston |] Dans lent, asemănător cu valsul, originar din oraşul american Boston; melodia acestui dans.
boston2 s.n. || Din germ. Boston\presse] || Presă manuală pentru tipărituri de format mic.
bosumîlă, bos umflu, vb. I. Refl. (Fam.) A se supăra, a se îmbufna.
boşiman, -ă, boşimani, -e, s.m. şi f., adj.
1.	S.m. şi f. Persoană care face parte dintr-o populaţie băştinaşă negridă din sudul Africii (deşertul Kalahari). 2. Adj. Care aparţine boşimanilor, care se referă la boşimani.
boşordg, -oâgă, boşorogi, -oage, s.m. şi f. (Pop.) Persoană care suferă de hernie. ©’(Ir.) Bătrîa neputincios,-
boşorogi, boşorogesc, vb. IV. Refl. || Din bo-şorog || (Pop.) A se îmbolnăvi de hernie. © (Ir.) A se ramoli, a deveni neputincios. x boştină, boştine, s.f. || Sin sl. vostina || 1. Rămăşiţă de faguri din care s-a scos mierea şi ceara. 2, Tescovină.
bot, boturi, s.n. 1. Partea anterioară a capului unor mamifere, cuprinzînd gura şi nasul; p. ext. (fam.) gură. O Expr. A pune pe cineva cu botul pe labe = a obliga pe cineva la tăcere, a-1 pune la punct. A se şterge pe bot de ceva = a fi nevoit să renunţe la ceva. A se intîlni cu cineva bot în bot = a se întîlni cu cineva pe neaşteptate.
2.'Partea ascuţită (din faţă) a unui obiect.
botanic, -ă, botanici, -ce, s.f., adj. H Din fr. botanique; gr. botanikos „de plante44 || 1. S.f. Ramură a biologiei care se ocupă cu studiul plantelor, cu originea, evoluţia şi clasificarea lor. 2, Adj. Care se referă la plante. O Grădină botanică = grădină în care se cultivă (în condiţii naturale sau în seră) specii de diferite plante.
botanist, -ă, hotărăşti, -sie, s.m. şi f. |j Din fr. botaniste || Specialist în botanică.
botă, bote, s.f. Vas de lemn, înfundat la ambele capete, cu o mică deschidere pe capac, în care se păstrează şi se transportă apă sau alte lichide, botei, boteie, s.n. (Reg.) Turmă, cîrd mai mare de oi.
botăz, botezuri, s.n. || Din boteza [| Ritual creştin prin care cineva este primit printre credincioşii bisericii, însoţit de atribuire^ unui prenume. O Expr. Botezul focului = prima participare activă a cuiva la o luptă.
boteza, botez, vb. I. || Lat.	baptizare [|
1.	Tranz. şi refl. A (se) supune ritualului botezului. O Expr. (Fam.) A boteza vinul (rachiul ete.) = a falsifica vinul, rachiul etc., adăugind apă. 2. Tranz. A da cuiva (sau la ceva) un nume (de batjocură). 3. Tranz. A îndeplini atribuţiile de naş la botezul cuiva.
botîor, botfori, s.m. || Din rus. botfort; fr. bottes fortes „cizme tari“ |[ Cizmă cu turetci tari şi încreţite la glezne.
botgros, botgrosi, s.m. || Bot -f- gros [| Pasăre sedentară cu penajul roşiatic pe piept şi brun pe restul corpului, cu ciocul gros şi tare.
botină, botine, s.f. || Din fr. bottine || Gheată înaltă; cizmuliţă.
botniţă, botniţe, s.f. j| Din bot || Apărătoare care se leagă la botul cîinilor ca să-i împiedice de a muşca, al viţeilor ca să nu poată suge etc.
botes, -oâsă, botoşi, -oase, adj. || Din bot || (Despre oameni) Cn gura mare, în formă de bot. © (Fig.) Bosumflat, supărat.
botridle, botridii, s.f. || Din fr. bothridie; gr. bothrion „cavitate mică“ || (Zool.) Organ special de fixare specific unor viermi paraziţi.
botriocefâl, botriocefali, s.m. [| Din fr. botrio-cephale || Vierme în formă de panglică, lung de 8 — 12 m, care trăieşte ca parazit în intestinul subţire al omului şi al unor animale.
botriocefaldză s.f. || Din fr. bothriocephalose f| Boală provocată prin consumul cărnii de peşte cu botriocefal; se manifestă prin anemie şi tulburări digestive.
115
BRANCARDIER
Tbotîilism s.n. H Din fr. botulisme; lat. botulus „caltaboş44 || Toxiinfecţie alimentară provocată de toxina unui bacii (bacilul botulinic), care se găseşte în carnea sau fructele conservate, boţ, boţuri, s.n. Cocoloş. boţi, boţesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din boţ || A (se)mototoli; a (se) încreţi, a (se) zbîrei.
boţittiră, boţituri, s.f. || Din boţi || Gută, încreţitură.
bou, boi, s.m. || Lat. bovus (bos, bovis) || Taur castrat, folosit ca animal de tracţiune, şi a cărui carne serveşte ca aliment. O Expr. A nu-i fi (toţi) boii acasă = a fi rău dispus.
bdnr, bouri5 s.m. H Lat. bubalus I] 1. Specie de bovid sălbatic care trăia odinioară şi în ţara noastră; este considerat strămoşul vitelor cornute mari. 2. Vecbea stemă a Moldovei, repre-zentînd un cap de bour (1).
bourésc, -eâscă, bour eşti, adj. |] Din bour \ | (în jocurile de copii, despre coamele melcului) Ca de bour.
bovîde s.f. pl. || Din fr. bovidés; lat. bos, bovis „bou44 || Familie de rumegătoare din care fac parte bovinele, caprinele, ovinele etc.
bovin, -ă, bovini, -e, adj., s.f. || Din fr. bovin, lat,'bovinus || 1. Adj. Din speţa boului. 2. S.f. (La pl.) Subfamilie de rumegătoare din care fac parte vitele cornute mari; (şi la sg.) animal din această subfamilie.
bowling [Pr. : bâuling] s.n. || Guv. engl. |] Numele unui joc de popice cu dispozitive automate de colectare şi amplasare a popicelor.
box1 s.n. || Din fr. boxe || 1. Sport în care doi adversari luptă între ei cu pumnii îmbrăcaţi în mănuşi speciale. 2. Armă albă constînd dintr-o bucată de metal cu găuri pentru degete, cu care se loveşte ţinînd pumnul strîns.
box2 s.n. || Din fr., engl. box[-calf.'] || Piele de bovine, din care se confecţionează feţe de încălţăminte.
boxă, boxez, vb. I. Intranz. |] Din fr. boxer || A practica boxul1. ® Tranz. (Fam.) A lovi cu pumnii (ca la box).
boxă, boxe\ s.f. || Din fr. box(e) || 1. Despăr-ţitură sau compartiment în interiorul unui local.
® Partea din incinta unui tribunal în care stau acuzaţii în timpul procesului. 2, Despărţi tură mtr-un grajd, pentru un singur animal.
boxer, boxeri, s.m. || Din fr. boxeur || Sportiv •.care practică boxul1.
boz, boji, s.m. || Din ucr. boz, bg. baze || Hanţă erbacee înaltă de 50 — 200 cm, cu miros neplăcut, cu flori albe şi fructe negre; bozie, bozie, bozii, s.f. || Din boz || (Bot.) Boz. brac1, hraci, s.m. |] Din fr. braque, germ. Bracke || Prepelicar.
brac2, bracuri, s.n. || Din rus. ărafc || Deşeuri Rezultate în cursul fabricării hîrtiei. © Rest, rămăşiţă.
; ■ bracona, braconez, vb. I. Tranz. || Din fr. braconner || A face ac 10 de braconaj.
braconaj, braconaje, s.n. ]| Din fr. braconnage |j Hacticarea ilegală a vînatului sau a pescuitului.
bràconiér, braconieri, s.m. || Din fr. _ ăra-connier || Persoană care practică braconajul.
bractée, bractee, s.f. || Din fr. bractée || Frun-zişoară crescută pe tulpină, la subsuoara căreia se află o floare.
brad, brazi, s.m. || Guv. autohton || Arbore din familia pinaceelor, înalt pînă la 50 m, cu tulpina dreaptă şi frunze aciculare persistente, cu florile şi seminţele în conuri; are lemnul moale, elastic, cu numeroase întrebuinţări. © Arborele (de obicei mic) tăiat şi împodobit cu prilejul sărbătorilor de iarnă.
bradiartrie s.f. || Cf. gr. bradys „lent44 -f- arth-ron „articulaţie44 || (Med.) Bradilalie.
bradicardie s.f. || Din fr. hradycardie; gr. bradys „lent44 + kardia „inimă44 || Rărire, normală sau patologică, a ritmului cardiac.
bradilalie s.f. ]| Din fr. bradylalie; gr. bradys „lent44 -p lalein „a vorbi44 || (Med.) Ritm lent de articulare a cuvintelor, care apare în unele boli nervoase; bradiartrie.
hradipsihie s.f. || Din fr. bradypsychie; gr. bradys „lent44 + psyche „suflet44 i| (Med. şi psih.) Ritm lent de desfăşurare a proceselor psihice.
brăgă s.f. || Din rus. braga || Băutură acri-şoară, preparată din făină de mei, de porumb sau de secară. O Expr. Ieftin ca braga = foarte ieftin.
'brahial, -ă, brahiali, -e, adj. |] Din fr. brachial, lat. brachialis; gr. brachion „braţ44 || Care se referă la braţe, care aparţine braţelor.
brahieeîâl, -ă, brahicefali, -e, adj. || Din fr. brachycéphale; gr. brachys„scurt44-\-kephale„cap441| Care are craniul cu diametrele longitudinal şi transversal aproape egale, cu craniul aproape rotund.
brahilogie si. || Din fr. brachylogie; gr. brachys „scurt44 + logos „vorbire44 || (Lingv.) Elipsă care constă în evitarea repetării unui element al frazei exprimat anterior.
- brahiopdd, hrahiopode, s.n. || Din fr. brachyo-pode || (La pl.) Clasă de nevertebrate marine cu cochilie formată dintr-o valvă ventrală şi una dorsală şi cu două braţe pe laturile gurii.
brahma si. || De la n. pr. Brahma[puîra] JJ Rasă de găini grele (între 3,5 şi 5,5 kg.), originară din Asia.
brahman, -ă, brahmani, -e, s*m., adj. || Din
fr. brahmane || 1. S.m. Preot al lui Brahma; membru al primei caste sacerdotale indiene. 2» Adj. Brabmanic.
brahmânic, -ă, brahmanici, -ce, adj. || Din fr. brahmanique !J Care aparţine brahmanilor ^ sau brahmanismului, care se referă la brahmani sau la brahmanism.
brahmanism s.n. || Din fr. brahmanisme || Religie antică indiană,	întemeiată	pe	Vede,
al	cărei zeu suprem era	Brahma.
brambura adv. Fără	rost, fără	noimă;	în
dezordine.
brancârdă, brancarde, s.f. |j Din fr. brancard |[ Targa pentru, transportul răniţilor sau al bolnavilor.
brancardier, -a, brancardieri, -e,	s.m.	şi	f.
|| Din fr. brancardier || Persoană care transportă răniţii sau bolnavii cu brancarda. Cînd fumul se risipi, brancardierii alergară (Sadoveanu).
BRAND
116
brand, branduri, s.n. H De la n. pr. Brandi, inventatorul acestui aruncător || (Milit.) Aruncător de proiectile.
brandenburg, brandenburguri, s.n. I] Din fr. brandenbourg || Şnur sau găitan cusut ca garnitură pe pieptul unor haine.
branhie, branhii, s.f. || Din fr. branchie; gr. branchia J| Organ de respiraţie prezent la numeroase animale acvatice.
branhiopod, branhiopode, s.n. |] Din fr. bran-chiopo^e II (La pl.) Ordin de crustacee de apă dulce, cu apendice toracice prevăzute cu excrescenţe care servesc la respiraţie; (şi la sg.) animal
din acest ordin.
branişte, branişti, s.f. || Din bg. branişte || Pădure bătrînă (rezervată spre păstrate); p. gener. pădure.
branşament, branşamente, s.n. H Din fr. branm chement Porţiune de conductă care face legătura între conductă principală (de apă, gaz, electrică etc.) şi una secundară de distribuţie.
branşă, branşe, s.f. || Din fr. branche „ra-mură“ [(Specialitate, ramură sau domeniu de activitate (în meserii, negoţ etc.).
branţ, branţuri, s.n. Bucată de piele, de carton sau de plută care se aplică în interiorul încălţămintei, peste talpă.
bras s.n. || Din fr. brasse |] Stil de înot caracterizat prin mişcări largi, în plan orizontal, cu braţele şi cu picioarele.
brasardă, brasarde, s.f. || Din fr. brassard || Banderolă (2).
braserie, braserii, s.f. || Din fr. brasserie f| Local în care se servesc preparate culinare, de patiserie şi de cofetărie, băuturi, cafea etc.
brasieră, brasiere, s.f. |! Din fr. brassière H Obiect de lenjerie pentru femei, care susţine sinii; sutien.
braşoăvă, braşoave, s.f. || De la n. pr. Braşov [| (Fam.) Palavră, ’ minciună.
feraţ, braţe, s.n. |j Lat. brachium || 1. Parte a membrului superior cuprinsă între cot şi umăr; partea de la umăr pînă la încheietura mîinii; p. ext. membrul superior al corpului omenesc. O ( Braţ) la braţ = cu braţul trecut pe sub braţul altuia. QJExpr. A primi pe cineva cu braţele deschise primi pe cineva cu mare plăcere. A fi braţuHStrept al cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. Braţe de muncă — totalitatea persoanelor care dispun de capacitate de muncă. 2. Cantitate care se poate duce în braţe 41). B. Obiect sau parte a unui obiect care seamănă cu braţul (1) : braţele balanţei. • Piesă sau parte laterală a unui sistem, cu lungimea mare, articulată cu sistemul, şi care serveşte la preluarea unei sarcini sau la transmiterea unei mişcări: braţ de macara; braţul excavatorului. 4. Ramificaţie a unei ape curgătoare.
brav, -ă, bravi, -e, adj. fl Din fr. brave, it. bravo || Viteaz, curajos. Mîndri-s bravii călăreţi (Alecsandri). '
brava, bravez, vb. I. Tranz. H Din fr. braver [] A înfrunta cu bărbăţie o primejdie. • A se .expune în mod inutil unei primejdii.
bravadă, bravade, s.f. [| Din fr. bravade [| Faptă sau vorbă prin care se înfruntă o persoană, o situaţie etc.; provocare cutezătoare; sfidare.
bravisimo interj. \] Din it. bravissimo |J (Fam. şi ir.) Excelent, foarte bine.
bravo interj. || Din it., îr., bravo || Exclamaţie de aprobare, de laudă (însoţită de aplauze); foarte bine, excelent.
bravură, bravuri, s.f. II Din fr. bravoure, it. bravura || Vitejie, curaj. • Faptă vitejească.
brazdă, brazde, s.f. || Din sl. brazda || 1. Fîşie de pămînt răsturnată cu plugul; urmă lăsată în pammt de plug. 9 De (sau dm) brazdă — (despre vite înjugate) din dreapta. O Expr. A, se da pe brazdă = a se îndrepta; a se acomoda cu ceva. 2. Bucată de pămînt, desprinsă cu iarbă cu tot şi aşezată în altă parte (pe taluze, pe şanţuri etc; pentru a le proteja). B. Rînd de iarbă sau de cereale cosite. 4. Strat de legume sau de flori. 5. Urmă, dîră, pîrtie. • Zbîrcitură a feţei.
brăcinâr, brăcinare, s.n. || Din hrâciră „cingătoare" || Şiret (sau curea) cu care se strîng iţarii în jurul mijlocului.
brădet, hrădeturi, s.n. || Din brad |] Pădure de brazi.
brădiş, brâdişuri, s.n. |] Din brad || 1. Brădet.
2.	Numele unor plante' erbacee acvatice, cu tulpina lungă şi subţire, ramificată, şi cu frunzele în formă de ace!
brădişdr, brâdişori,, s.m. \\ Din brad f| Nume dat unor specii de plante erbacee cu tulpina culcată, acoperită cu frunze mici aciculare, răs-pîndite în pădurile montane.
brăţară, brăţări, s.f. || Lat/brachiale |] 1. Podoabă (de metal preţios) în formă de verigă, purtată de femei la încheietura mîinii sau pe braţ. 2. Piesă de metal, de obicei inelară, care se strînge în jurul unor ţevi, tuburi etc. pentru a le fixa.
brazdă, brăzdez, vb. I. |] Din brazdă [| 1. Tranz. A trage brazde cu plugul. 2. Tranz. A lăsa urme, a face un făgaş. 8. Refl. (Despre obraji) A se zbîrci.
brăzdâr, brăzdare, s.n. || Din brazdă || Parte a plugului care taie brazda în plan orizontal.
bre interj. || Din tc. bre |) (Fam.) 1. Exclamaţie care exprimă mirare. 2. Guvînt cu care ne adresăm cuiva.
breâbăn, brebeni, s.m. Plantă erbacee perenă din familia cruciferelor, înaltă de 15—30 cm, cu flori roşii-purpurii reunite în raceme; cleşte prin pădurile umbroase.
breâslă, bresle, s.f. f| Din sl. bratîstvo O 1* (în orînduirea feudală) Organizaţie de meseriaşi din aceeaşi branşă, creata cu scopul de a lupta împotriva exploatării feudale şi pentru limitarea concurenţei pe piaţă. 2. Meserie.
breaz, -ă, breji, -ze, adj. |j Din bg. breaz || 1, (Despre animale) Care are o pată albă în frunte sau o dungă albă pe bot O Expr. A cunoaşte pe cineva ca pe un cal breaz =* a cunoaşte bine pe cineva. 2. (Ir.) Deştept, isteţ, grozav.
117
BRIGADIER
breâza s.f. art. || De la n. pr. Breazq, fl Ca la breaza = numele unui dans popular românesc răspîndit în zona subcarpatică munteană şi în ? sudul Transilvaniei ; melodia corespunzătoare acestui dans.
breb, brebi, s.m. |] Din si. bebrü || Animal roză-, tor înrudit cu castorul, care trăia odinioară şi în ţara noastră.
; brebenel, brebenei, s.m. |] Din breabăn f] Nu--mele unor specii de plante erbacee de pădure, din familia papaveraceelor, cu frunze ovale şi flori purpurii, albe sau gălbui.
brec, brecuri, s.n. || Din engl., fr. break []
*T,r*0C<nT»0 Tionn	rl c% Ui /"i rî rvn r» r\-r\	X nrimvor/iilS
1 i uuui u. uouui uj uv/	iua,	ipio	»	a^ui/U
cu bănci, cu care se pot transporta 8 — 10 persoane.
bréeie s.f. || Din germ. Breccie || Rocă sedi-tentară alcătuită din fragmente colţuroase de alte roci tari, legate printr-un ciment caicaros, silicios etc.
bregmă, bregme, s.f. |j Din fr. bregma, gr. bregma „vîrful capului44 || Punct de întîlnire a oaselor parietale cu osul frontal, ocupat la nou-născut de fontanela anterioară.	i
brei s.m. || Din bg. brei || Mică plantă erbacee perenă, cu frunze opuse, flori' verzui şi fructe capsulă, răspîndită în pădurile umbroase.
. breloc, brelocuri, s.n. || Din fr. breloque || Mică podoabă sau amuletă care se poartă atîr-nată ia gît, la ceas sau la brăţară.
breslâs, breslaşi, s.m. || Din breaslă |] Membru al unei bresle.
breşă, breşe, s.f. fi Din fr. brèche; germ. brechen ' „a rupe, â sparge44 [| Spărtură într-un zid, într-o fortificaţie militară, într-un dispozitiv de luptă . etc.
^ bretea, bretele, s.f. fi Sg. refăcut din pl. bretele (< fr, bretelle) || 1. (La pl.) Piesă de îmbrăcăminte confecţionată din două fîşii de elastic, de piele etc. care se petrec peste umeri pentru a susţine pantalonii. 2. Fiecare dintre cele două fîşii" sau panglici aplicate la unele obiecte de ‘Îmbrăcăminte pentru a le susţine pe umeri.
brcfélà, bretele, s.f. || Din fr. bretelle || Sistem de ramificaţie de cale ferată, montat între două linii paralele, care permite trecerea vehiculelor feroviare de pe o linie pe alta, în ambele sensuri.
breton1, bretoane, s.n. !] Din fr. breton j| Păr lăsat pe frunte şi retezat scurt, în linie dreaptă.
breton2, -à, bretoni, ~et s.m. şi f., adj. || Din fr. breton || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia peninsulei Bretagne (Franţa), descendentă a vechilor celţi. 2. Adj. Care aparţine bretonilor (1), privitor la bretoni. « (Substantival, f.) Idiom celtic vorbit de bretoni. f brevet, brevete, s.n. j) Din fr. brevet j| Document oficial prin care i se recunoaşte cuiva o calitate ce îi conferă anumite drepturi sau i se acordă o distincţie; brevet de pilot. O B de invenţie = document pe care organul de stat competent. îl eliberează inventatorului şi prin care i se recunoaşte dreptul de a exploata exclusiv invenţia un anumit timp; patentă.
breveta, brevetez, vb. I. Tranz. 0 Din fr. bre-veter || A recunoaşte în mod oficial o invenţie pdntr-un brevet. !
breviar, breviare, s.n. [f Din fr. » bréviaire fl
1.	Lucrare în care sînt expuse sumar noţiuni dintr-un anumit domeniu. 2. Carte care cuprinde rugăciunile pe care preoţii şi călugării catolici trebuie să le rostească la anumite ore din zi.
brevilin, -ă, brevilini, -e, s.m. şi f. || Din fr. brévüigne; lat. brevis „scurt44 + fr. ligne „linie44 || (Antrop.) Tip constituţional caracterizat prin trup şi membre scurte şi groase.
brezâie, brezai, s.f. 1- Joc cu caracter de pan-tomimă, de tipul caprei sau turcei, aparţinînd teatrului folcloric; este răspîndit mai ales în Muntenia. 2. Persoană mascată, care joaca% pe la casele sătenilor la anumite sărbători.
bria, briez, vb. I. Intranz. || Din fr. briller || (Franţuzism) A se remarca, într-o anumită împrejurare, prin calităţi excepţionale.
briantină s.f. || Din fr. brillantine [] Produs cosmetic care serveşte pentru a da strălucire părului-.
bribdi s.m. Plantă erbacee cu tulpina păroasă şi cu flori purpurii.
bric,	bricuri,	s.n. || Din	fr. brick || Corabie
cu două	catarge,	cu pînze	pătrate, folosită	în
trecut în scopuri militare şi comerciale.
briceag, bricege, s.n. [| Din te. biçak, prin contaminare cu brici || Cuţiiaş de buzunar, cu una sau mai multe limbi care se pot strînge, intrînd între plăsele.
brichetă, brichetez, vb.	I. Tranz. f| Din	fr.
briqueter	|| A face	brichete2,	prin aglomerarea	de
materiale mărunte sau pulverulente, pentru a putea fi mai uşor transportate, folosite sau prelucrate ulterior.
brichetă1, brichete, s.f. || Din fr. briquet [| Mic 4 aparat de buzunar, pentru aprins ţigările.
brichetă2, brichete, s.f. (| Din fr. briquette || Produs de formă geometrică regulată, obţinut prin presarea (brichetarea) anumitor materiale mărunte sau pulverulente.
brici, brice, s.n. II Din si. brici || Instrument de bărbierit cu limbă de oţel şi cu mîner.
bridâ, bride, s.f. |j Din fr. bride || 1. Gaică prin care se petrece, un cordon sau cu care se încheie o haină. 2, (Tehn.) Placă sau bandă folosită pentru strîngerea sau solidarizarea unor piese.
bridge [Pr. : brlgi] s.n. || Cuv. engl. || Numele unui joc de cărţi/
brigadă, brigăzi, s.f. (| Din fr. brigade, rus. brigada || 1. Mare unitate militară, superioară regimentului. 2. Formaţie de muncitori, organizaţi adesea pe echipe, care îndeplinesc în comun anumite sarcini de producţie. O B. silvică = subunitate a ocolului silvic căreia i se atribuie pentru îngrijire o anumită suprafaţă de pădure. 3. B. artistică — formaţie artistică de amatori, care fac parte dintr-un colectiv de muncă.
brigadier, -&, brigadieri, -e, s.m. şi f. [] Din fr. brigadier H 1. Persoană care face parte dinţr-o
BRIGAND
118
brigadă (2)* 2. B. silvic — tehnician din administraţia pădurilor.
brigand, briganzi, s.m. [] Din fr. brigand || (Livr.) Tîlhar de drumul mare.
brigaiifină, brigantine, s.f. || Din fr. brigantine |] Navă de dimensiuni' reduse, cu pînze şi cu două catarge.
briliant, briliante, s.n. || Din fr. briliant || Diamant şlefuit, cu numeroase faţete pentru accentuarea reflexului luminii, folosit ca piatră preţioasă (aplicată pe bijuterii).
brio s.n. || Din it., fr. brio || Cu brio — cu multă însufleţire; în mod strălucit, excepţional.
brioîită, briofite, s.f. || Din fr. bryophyte; gr. bryon „muşchi44 4- phyton „plantă44 |j (La pl.) încrengătură de plante cu corpul redus îa un tal sau diferenţiat în tulpini şi frunze cu structură foarte simplă; (şi la sg.) plantă din această încrengătură (ex. muşchii).
brtbşă, hrioşe, s.f. || Din fr. brioche || Prăjitură în formă de pîinişoară, făcută din aluat de cozonac.
briozoâr, briozoare, s.n. |] Din fr. bryozoaires; gr. hryoiI „muşchi44 + zoon „animal44 || (La pl.) Clasă de nevertebrate mici, care trăiesc fixate pe fundul apei sau pe obiecte din apă, alcătuind colonii cu aspect de muşchi; (şi la sg.) animal din această clasă.
bristol, s.n. || Din fr. brjstol, de la numele oraşului englez Bristol || Hîrtie albă, groasă, de calitate superioară, din care se fac coperte de cărţi şi cărţile de vizită.
brişcă, bristi, s.f. |j Din rus. bricka || Trăsură mică, uşoară, neacoperită.
britanic, -ă, britanici, -ce, s.m. şi f., adj. II Din IT. britannique || 1. S.m. şi f. Persoană care aparţine populaţiei Marii Britanii. 2. Adj. Care aparţine Marii Britanii, care se referă la Marea Britanie.
brlzânt, «ă, brizanţi, -te, adj. |] Din fr. brisant\\ (Despre explozive) A cărui combustie este atît de rapidă în cit suflul gazelor produse este capabil să distrugă corpuri solide înconjurătoare.
brizânţă s.f. || Din fr. hr is ance |j Proprietate -a unui exploziv de a fi brizant.
briză, brize, s.f. || Din fr. brise || Vînt regulat care suflă la ţărmul mării, ziua spre uscat, iar noaptea spre Siare; p. ext. adiere, boare.
ferizbiz, hrizbize, s.n. || Din fr. brise-bise || Perdeiuţă (transparentă) la partea de jos a ferestrei; (la pl.) volănaşe, panglicuţe, dantele etc. •
ferîgiă, brîgle, s.f. Yatală (la războiul de ţesut);	ţ
brîneă^s.f. |] Probabil cuv. autohton || 1. Boală contagioasă, specifică porcilor. 2. Numele popular al erizipelului. 8. Plantă erbacee cu frunze rudimentare şi flori verzui sau alburii, dispuse în spice.
brîneă2, brînci, s.f. || Lat. branca [| (Reg.; literar numai în expr.) Mînă O Expr. Pe brînci = pe mîini şi pe picioare, tîrîndu-se. A munci pe brînci = a munci din răsputeri.
brmduşă, brinduse, s.f. |[ Cf. bg. brenduska, ser. brndusa || Nume dat unor specii de plante* cu flori divers colorate, în formă de pîlnie. O b\ galbenă = plantă erbacee perenă, înaltă de 18 — 20 cm, cu florile galbene-aurii. Este ocrotită prin lege. $ Plantă erbacee toxică din familia îilia-ceelor, înaltă de 10 — 12 cm, cu frunze mari, alungite şi flori liliachii; înfloreşte toamna.
briază, brînzeturi, s.f. || Cuv. autohton || 1. (La sg.) Produs alimentar obţinut din lapte coagulat, separat de zer şi supus procesului de matu-raţie. O Expr. A nu face nici o brinză = a nu realiza nimic. Brînză bună în burduf de cline, se spune despre un om cu multe calităţi dar pe care nu le foloseşte în scopuri bune. 2» (La pl.) Diferite varietăţi de brînză (1).
brînzi, pers. 3 hrînzeşte, vb. IV. Refl. || Din brinză || (Despre lapte) A se face ca briază, a se coagula; a se strica.
brînzoâică, brînzoaiee, s.f. || Din brînză |] Un fel de plăcintă umplută cu brînză.
brîxi, brîie, s.n. || Cuv. autohton || 1. Cingătoare lată pe care o poartă ţăranii. % Cingătoare lată pe care o poartă preoţii, servind şi ca semn ai gradului ierarhic. 2. Partea corpului pe care' o încinge brîul (1). 8. Element dpcoratlv care mărgineşte partea de jos a unui perete, înconjură o uşă sau o fereastră etc. 4. Numele unui dans popular românesc, răspîndit sub multe variante; melodia corespunzătoare acestui dans. broâjbă s.f. v. brojbă.
broască, broaşte, s.f. |( Lat. *brosca || 1. Animal din clasa batracienilor, fără coadă, cu gura largă şi ochii bulbucaţi, cu picioarele dinapoi adaptate pentru sărit, p B. rîioasă = gen de broaşte cu pielea acoperită de negi, din care, în caz de primejdie, se scurge un lichid iritant.
B.	verde — brotăcel. 2. B. ţestoasă ~ nume dat mai multor specii de reptile, cu corpul închis într-o carapace osoasă. 8. Mecanism montat Ia uşi, 1a sertare etc., servind la încuierea şi descuie-rea acestora cu ajutorul unei chei.
broâtec, ' broaieci, s.m. || Lat. brotachus || (Zool.) Brotăcel.
broboadă, broboade, s.f. |] Din bg. podbradka II Basma mare de lină, pe care o poartă femeile pe cap sau pe spate.
broboană, broboane, s.f. |j Gf. bg. brăhonka II Picătură mare de sudoare.
brobonf, brobonesc, vb. IV. Tranz. şi refl.
|I Din broboană || A (se) acoperi cu broboane.
brocart, brocarturi, s.n. || Din fr. brocart II Ţesătură de mătase, cu fire de aur sau de argint introduse în rost.
broda, brodez, vb. I. Tranz. || Din fr.. broâer II A coase o broderie.
brodeâlă, brodeli, s.f. [| Din brodi || (Pop. şi fam.) Faptul de a o brodi. O La brodeală = la nimereală, la întîmplare.
broderie, broderii, s.f. || Din fr. broderie II Cusătură decorativă în relief pe o ţesătură, cu fire din acelaşi sau din alt material.
brodeză, brodeze, s.f. || Din fr. brodeuse || Femeie care lucrează broderii.
119
BRUMA
brodi, brodesc, vb. IV. || Din sl. brodiţi ]j (pop. şi fam.) 1. Tranz. A o scoate bine la capăt, a o nimeri. O Expr. (Ir.) A brodit-o = a făcut o gafă. 2. Refl. A se afla clin întîmplare undeva.
brodnici s.m. pl. Populaţie românească din sudul Moldovei, menţionată documentar în sec. 13.
’■rbrojbă, brojbe, s.f. || Din ser. broskva „gulie44 || Plantă din familia cruciferelor, cultivată pentru rădăcinile sale cărnoase, comestibile. || Şi: broâj-bă s f.
brom s.n. |] Din fr. brome; gr. bromos „miros urît“ || Metaloid lichid, toxic, care dezvoltă vapori grei, sufocanţi, cu miros neplăcut; este întrebuinţat in farmacie, în industria chimică etc.
bromhidrie adj. || Din fr. bromhydrique || Acid b. = gaz incolor, întrebuinţat Ia obţinerea bromurilor.
. bromură, bromuri, s.f. H Din fr. bromure || Sare a acidului bromhidrie. O B. de potasiu = sare de potasiu întrebuinţată drept calmant.
bronhie, -ă, bronhiei, -ce, adj. || Din fr. bron-chique || Care se refera la bronhii.
bronhie, bronhii, s.f. || Din lat. bronchia || Ramificaţie a traheii, prin care aerul ajunge la plămîni.
bronhiolă, bronhiole, s.f. || Din fr. bronchiole || Subdiviziune a bronhiilor, care pătrunde profund în ţesutul pulmonar.
bronhografle, bronhografii, s.f. || Din fr. bron-chographie; gr. bronchia „bronhii44 -f graphe „descriere44 || Radiografie a bronhiilor după introducerea în căile respiratorii a unei substanţe de contrast.
bronhopneiunoirie, bronhopneumonii, s.f. [I Din fr. broncho pneumonie || Boală constînd în inflamaţia bronhiilor, a bronhiolelor şi a lobulilor pulmonari, caracterizată prin febră, tuse şi, uneori, prin complicaţii cardiovasculare.
bronhoscopie, bronhoscopii, s.f. || Din fr. bronchoscopie; gr. bronchia „bronhii44 -j- skopein „a privi44 || (Med.) Examinare vizuală a bronhiilor, cu ajutorul unui aparat (hronhoscop).
bronhotomie, hronhotomii, si. || Din fr. bron-chotomie; gr. bronchia „bronhii44 -f tome „tăietura44 II Intervenţie chirurgicală care ^constă în secţionarea (deschiderea) unei bronhii.
bronşectazic, bronsectazii, si. || Din fr. bron-chectazie; bronche „bronhie44 -f gr. ekiasis „dilataţi*^4 || Dilatare a bronhiilor ca urmare a sclerozei pulmonare.
bronşită, bronşite, si. || Din fr. bronchite || Inflamaţie acută a bronhiilor, microbiană sau birotică/ manifestată prin tuse puternică, stare mbrţlă etc.
brontozâiir, brontozauri, s.m. |] Din fr.^ bron-tosaure; gr. bronte „tunet44 -f saura „şopîrlă44 || Ren de reptilă uriaşă, din ordinul dinozaurieni-mr erbivori, din era secundară; avea o lungime Pluă la 22 m.
bronz, bronzuri, s.n. (I Din fr. .bronze !| Aliaj . cupru (cu slaniu, aluminiu, plumb etc.) rezistent la coroziune şi cu variate utilizări în ^hnică. O Epoca bronzului = perioadă din isto-
ria omenirii, în care s-a generalizat folosirea bronzului, a uneltelor şi armelor de bronz. • Obiect de artă făcut din acest aliaj.
bronza, bronzez, vb. I. || Din fr. bronzer || 1. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat subţire de bronz pentru a-i da aspectul acestui aliaj metalic. 2. Refl. A se înnegri (la soare).
broscării ă, broscariţe, s.f. || Din broască || Plantă erbacee acvatică, cu flori verzui şi fructe care se desfac 3a maturitate; notătoare, limba apei.
broscoi, broscoi, s.m. |j Din broască || Masculul broaştei.
broşa, broşez, vb. I. Tranz. |] Din fr. brocher ||
1. A lega împreună foile unei cărţi, ale unui caiet.
2.'A prelucra suprafaţa unei piese cu broşa (2). 8. A executa ornamente pe o ţesătură, prin introducerea, în rost, în timpul ţesutului, a unui fir colorat.
fordşă. broşe, s.f. || Din fr. broche (j 1. Bijuterie prevăzută cu un ac, prin care se fixează de rochie, de bluză etc. 2. Unealtă de aşchiere cu care se prelucrează şuprafeţele pieselor metalice.
broşură, broşuri, s.f. |l Din fr. brochure !j Lucrare tipărită, cuprinzînd un număr mic de foi, legate mir-o coperta moale.
brotac, brotaci, s.m. .|| Lat. brotachus ]| (Zoo 1.) Brotăcel.
brotaceb brotăcei, s.m. || Din brotac || Broasca mică de culoare verde; broască verde.
browniână [Pr: brauniană] adj. î. |j Din fr. brownien, de la n. pr. R. Brown, medic scoţian || Mişcare browniână = mişcare continuă, dezordonată, a particulelor microscopice aflate în suspensie într-un fluid, datorată ciocnirii acestora cu moleculele mediului.
browning [Pr.: brâuning] s.n. || Din fr. browning, de la numele inventatorului, americanul J.M. Browning || Revolver automat, cu încărcătorul în miner.	t
bruceloză. bruceloze, s.f. j| Din fr. brucellose || Boală contagioasă a vitelor, transmisibilă la om prin alimentele provenite de la animalele bolnave; se manifestă prin dureri de cap, febră etc.
brudlnă, brudine, s.f. || Din ser. brodina |j (Reg.) 1. Bac (1). 2. Taxă caro se plăteşte pentru trecerea pe bac (1).
brudiu, -ie, brudii, adj. (Reg.) Tînăr, ne-vîrstnic; necopt la minte, fără experienţă.
braîtu?, bruftuiesc, vb. IV. Tranz. || Din reg. bruft „tencuială44 || 1. A pune, a arunca cu mistria tencuială pe un zid, pe un perete. 2. A brusca pe cineva, a-i arunca cuvinte aspre. j| Şi: bmî-tulul vb. IV.
bruf tulul vb. IV. v. bruf tui. bruiâ, bruiez, vb. I, Tranz. I] Din fr. brouiller || A perturba o audiţie radiofonică.
bruiâj. s.n. 1| Din fr. brouillage || Faptul de a bruia.
bruldn, bruioane, s.n. |j Din fr. brouillon (| Ciornă, concept.
bruma, pers. 3 brumează, vb. I. |j Din brumă ||, 1. Intranz. A cădea brumă (1). 2* Tranz. A acoperi cu brumă (1).
BRUMAR
4'
120
brumar s.m. II Din brumă [| Numele popular al lunii noiembrie.
brumă, (rar) brume, s.f. [| Lat. brufnav |] 1. Cristale de zăpadă formate în nopţile reci din anotimpurile de tranziţie, prin îngheţarea vaporilor de apă din atmosferă; se depun pe corpurile a căror temperatură scade sub 0°C. 2. Strat alburiu care acoperă unele fructe sau plante
3.	(Fig.) Cantitate mică din ceva. Să păziţi casa şi ce bruma mai avem (Caragiale).
brumârél s.m. || Din brumar || Numele popular al lunii octombrie sau (în unele regiuni) septembrie.
brumatéle s.f. pl. |[ Din brumă || Numele unor plante erbacee ornamentale, răspîndite mai ales în America de Nord, cu flori purpurii, roz, albe sau liliachii, dispuse în panicul;
brumăriu, -ie, brumării, adj. || Din brumă |]
1.	De culoarea brumei CD- 2. Prune brumării s= varietate de prune acoperite cu o pulbere alburie. Oi brumării — \arietate de oi din rasele caracul şi ţurcană, cu lîna amestecată alb cu negru.
brun, -ă, bruni, -e, adj. || Din fr. brun |] Cafeniu-închis; (substantivat, n.) culoare cafenie închisă. • (Despre oameni) Brunet.
bruna, brunez, vb. I. Tranz. || Din fr. brunir H A acoperi, pe cale chimică, o piesă de oţel sau de cupru cu un strat protector de oxizi de culoare brună.
brunét, -ă, bruneţi, -te, adj., s.m. şi f. fi Din
fr. brunet [| (Persoană) cu părul negru şi cu tenul negricios.
briise, -ă, brusti, -e, adj. fi Din îr. brusque [] (Adesea adverbial) Care se produce pe neaşteptate, subit.
brusca, bruschez, vb. I. Tranz. [] Din jbrus-<prer|| A trata pe cineva cu asprime, cu violenţă, brutal; a repezi. • A grăbi în mod exagerat, a forţa o acţiune, un proces.
bruscheţe s.f. || Din it. bruschezza |] Comportare, atitudine aspră, grosolană, lipsită de menajamente.
brusture, brusturi, s.m. || Cuv. autohton I] Nume dat unor specii de plante erbacee din familia compozitelor, cu frunze mari şi late şi cu flori purpurii sau violete, dispuse în inflorescenţe sferice.
brut, -ă, bruţi, -te, adj. [] Din fr. brut, it. bruto [| 1. (Despre materiale, obiecte etc.) Care nu a fost încă prelucrat sau transformat în produs finit. 2. (Despre greutatea mărfurilor) Din care nu s-a scăzut daraua; (despre un venit) din care nu s-a scăzut impozitul sau cheltuielile aferente.
brutâl, -ă, brutali, -e, adj. || Din fr. brutal II Lipsit de delicateţe, aspru, grosolan, dur.
brutalitâte, brutalităţi, s.f. || Din fr. brutalité 0 Fire, purtare, faptă de om brutal.
brutalizâ, brutalizez, vb. I. Tranz. || Din fr. brutaliser || A trata pe cmeva cţi brutalitate ; a maltrata.
brutar, brutari, s.m. f| Din brut înv. „pîine neagră" \\ Persoană care fabrică sau vinde pîine.
brdtă, brute, s.f. |] Din fr. brute [| Om care se poartă cu brutalitate.
brutăreâsă, brutărese, s.f. (J Din brutar || Femeie care fabrică sau vinde pîine; soţia brutarului.
brutărie, brutării, s.f. || Din brutar || Loc unde se fabrică sau se vinde pîine.
bruto adv. II Din it. bruto, germ. brutto [I în total (fără a scădea daraua, impozitele etc.).
bubalină, bubaline, s.f. || Din fr. bubaline; lat. bubalus „bivol" || Specie de bovide înrudită cu taurinele, cu capul mare, cu coarnele în formă de semilună şi cu pielea groasă, acoperită cu păr negru.
bubă, bube, s.f. || Din ucr. buba || Nume dat unor umflături purulente ale ţesutului celular de sub piele. O B. neagră ^ dalae. Bube dulci = bube mici, dese, de natură infecţioasă, care se ivesc de obicei în jurul gurii sau pe cap. O Expr. S-a spart buba — s-a dat totul pe faţă.
buboi, buboaie, s.n. |1 Din bubă || (Pop.) Furuncul, abces.
bubds, -oâsă, bubosi, -oase, adj. || Din bubă || Cu bube, plin de bube. • (Despre plante, fructe) Cu umflături, cu noduri.
bubui, pers. 3 biebuie, vb. IV. Intranz. || Formaţie onomatopeică || (Despre tunet, arme de foc etc.) A produce un zgomot puternic, înfundat (repetat la intervale scurte).
bubuit s.n. Zgomot puternic, înfundat, produs de tunet, de explozii etc.
bubuitiiră, bubuituri, s.f. || Din bubui |] Bubuit.
buburuză, buburuze, s.f. Mică insectă cu corpul rotund, cu aripile roşii pătate cu şapte puncte negre.
buc,^ buci, s.m. || Cuv. autohton || (Mai ales îa pl.) Fire scurte rezultate la prelucrarea unor materii textile.
bucal, -ă, bucali, -e, adj. || Din fr. buccal |f Privitor la gură. O Pe cale bucală = (despre medicamente) care se ia pe gură, oral.
bucată, (1, 2) bucăţi, (8) bucate, s.f. || Lat. *buccata || 1. Parte ruptă sau tăiată dintr-un corp solid. • Parte dintr-un întreg, considerată ca o unitate; exemplar. O Expr. Om dintr-o bucată = om integru. (în limbajul comercial) A vinde cu bucata = a vinde cu amănuntul. • (Determinat prin „de drum") Distanţă. • (Determinat prin „de timp") Interval. 2. Operă literară sau muzicală (de proporţii reduse). 8. (La pl.) Feluri de mîncare; (pop.) grîne, cereale.
btică, buci, s.f. || Lat. bucea || 1. Fiecare dintre. cele două părţi cărnoase ale feţei omului (sau ale botului animalelor) de la tîmpiă în jos. 2. Fesă.
bucălâie, bucâlâi, s.f., adj. || Din bucă (| (Oaie) cu iîna albă şi cu botul castaniu-închis.
bucălât, -ă, bucâlaţi, -te, adj. || De la bucă || Cu obrazul grăsuţ, durduliu.
bucătar, bucătari, s.m. || Din bucate |] Bărbat care are meseria de a găti* mîncare.
bucătăreasă, bucătărese, s.f. || Din bucătar U Femeie care are meseria de a găti mîncare.
bucătărie, bucătării, s.f. || Din bucătar || 1. Cameră sau clădire în care se găteşte mîncare.
2.	Mod specific de a găti mîncare. 3. (Fig.) Tota-
121
BUFNI
litatea lucrărilor şi problemelor mărunte necesare pentru o lucrare de proporţii mari.
bucăţică, bucăţele, s.f. [| Din bucată |] Diminutiv al lui bucată; ceva (puţin) de mîncare. O Expr. Bucăţică ruptă = exact, întocmai, la îel (cu cineva).
bucea, bucele, s.f. || Lat. buccella „guriţă44 f] !• Manşon de metal montat între două piese asamblate rigid sau între care există o mişcare relativă. 2. Scobitură făcută Intr-o piesă de lemn în care intră capul altei piese cu care se îmbină.
bucentâur, bucentauri, s.m. (în mitologie) Fiinţă fabuloasă, jumătate om, jumătate taur.
buche, buchi, s.f. || Din sl. buky tl A doua literă din alfabetul chirilic ; literă, alfabet; cunoştinţe de scris-citit. O Expr. Buchea cărţii = exact ca în carte; în mod mecanic. A fi (tot) la buche = a fi (tot) începător. A nu şti buche — a nu şti nimic.
bueher, bucheri, s.m. || De la buche [| Persoană care învaţă pe dinafară, în chip mecanic.
buchet, buchete, s.n. || Din fr. bouquet |] 1. Mănunchi de flori legate împreună. • Grup de obiecte de acelaşi fel puse împreună. 2. Aromă specială a unor vinuri de calitate superioară.
buchiseâlă, buchiseli, s.f. || Din buchisi [] Faptul de a buchisi.
buchisi, buchisesc, vb. IV. Tranz. şi intranz. || Din buche || A lucra cu multă trudă şi migală, fără spor; a citi cu greutate.
buciardâ, buciardez, vb. I. Tranz. || Din bu-ciardâ || A prelucra cu buciarda piatra de construcţie.
buciârdă, buciarde, s.f. || Din fr. boucharde [| Ciocan prevăzut cu dinţi deşi, cu care se prelucrează piatra de construcţie, imprimîndu-i-se adîncituri sau şanţuri.
bucium, buciume, s.n. || Lat. buccinum || Vechi instrument muzical de suflat, de forma unui tub lung făcut din coajă de tei sau din lemn, folosit (mai ales de ciobani) pentru a da semnale.
buciumă, bucium, vb. I. Intranz. || Din bucium || A suna din bucium. (Fig.) Toamna îşi buciuma mihnirea (Sadoveanu).
buciumâş, buciumaşi, s.m. || Din bucium || Persoană care buciumă.
buclă, buclez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. boucler || A(-şi) răsuci părul, făcîndu-1 bucle.
buclâj, buclaje, s.n. || Din fr. bouclage || Buclele de pe- o pielcea de miel.
buclat, -ă, buclaţi, -te, adj. (Despre păr) Cu bucle, cîrlionţat. '
buclă, bucle, s.f. || Din fr. boucle || 1. Şuviţă de păr, răsucită în spirală. 2. Curbă foarte pronunţată a unui fir, a unei conducte, a unui rîu, a unui drum în serpentină etc. 3. îndoitura firului din care e alcătuit ochiul tricotului.
bucleu, buclee, s.n. J| Din fr. boucle || Material textil (ţesătură sau stofă) cu aspect buclat.
bucluc, buclucuri, s.n. || Din tc. bokluk || 1. încurcătură, belea, necaz. 2. (Reg.; la pl.) Obiecte fără valoare pe care le poartă cineva cu sine, care formează bagajul cuiva.
buclucaş, -ă, buclucaşi, -e, adj., s.m. şi f. || Din bucluc [f (Persoană) care caută ceartă cu orice preţ.
bucoâvnă, bucoavne, s.f. || Din sl. aztibuko-vino || (înv.) Abecedar sau, p. ext., orice carte tipărită cu litere chirilice.
bucolic, -ă, bucolici, -ce, adj., s.f. f] Din fr. bucolique, lat. bucolica |j 1. Adj. Pastoral, cîmpe-nesc. 2. S.f. Mic poem pastoral; eglogă, idila.
bucovinean, -ă, bucovineni, -e, s.m. şi f., adj. [] De la n. pr. Bucovina || 1. S.m. şi f. Persoană (originară) din Bucovina. 2. Adj. Din Bucovina, care ^aparţine Bucovinei sau populaţiei ei, care se referă la Bucovina.
bucoviiieâncă, bucovinence, s.f. [| Din bucovinean || Femeie (originară) din Bucovina, bucşă, bucşe, s.f. || Din ucr. buksa || Bucea, bucură, bucur, vb. I. Refl. || Guv. autohton ||
1.	A fi cuprins de bucurie;, (tranz.) a procura cuiva o bucurie. 2. A dispune de...; a avea parte de...: se bucură de o sănătate perfectă.
3.	(Peior.) A rîvni la ceva, a încerca să profiţi de ceva (ce nu-ţi aparţine). /
bucurie, bucurii, si. || Din bucura || Sentiment de mulţumire, de satisfacţie sufletească. • (Concret) Ceea ce bucură pe cineva. El era bucuria mea (Negruzzi).
bucuros, -oâsă, bucuroşi, -oase, adj., adv. II Din bucura || 1. Adj. Care se bucură, care este cuprins de bucurie. O A fi bucuros de oaspeţi = a primi cu plăcere oaspeţi. 2. Adv. Cu plăcere, din toată inima. *
budincă, budinci, s.f. || Din fr., engl.pudding\\ Preparat culinar făcut din făină, orez, legume, brînză, lapte, ouă, unt etc., de obicei copt în cuptor.
budism s.n. [I Din fr. bouddhisme || Una dintre principalele religii, întemeiată în India, în sec. 6 — 5 î.e.n. de legendarul Budha. Predică , renunţarea la plăcerile vieţii şi scufundarea în nefiinţă (nirvana).
budist, -ă, budişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din fr. bouddhiste || 1. Adj. Care ţine de budism, referitor la budism. 2. S.m. şi f. Adept al budismului.
budoar, budoare, s.n. || Din fr. boudoir || Cameră intimă a unei femei.
buf1 interj. || Onomatopee || Cuvin t care imită sunetul înfundat produs de o căzătură, de o lovitură, de o explozie etc.
buf2, -ă, bufi, -e, adj. || Din fr. bouffe f] (Despre comedii sau opere) Cu caracter comic exagerat. • (Despre actori) Care joacă roluri în comedii sau în opere comice.
buîânt, -a, bufanţi, -te, adj. || Din fr. bouffant || (Despre obiecte de îmbrăcăminte sau despre părţi ale lor) Umflat, înfoiat.
bufet, bufete, s.n. || Din fr. buffet || 1. Dulap * în care se păstrează vesela. 2.,Local mic sau cameră într-un local în care se servesc mîncări (reci) şi băuturi.
bufetier, -ă, bufetieri, -e, s.m. şi f. |] Din fr. buffetier || Persoană care conduce un bufet (2), sau serveşte la un bufet.
bufni, bufnesc, vb. IV. || Din buf1 || 1. Intranz. A produce un zgomot înfundat (prin că-
BUFNITURA
122
dere, lovire etc.). 2. Intranz. O Expr. A bufni în rîs (sau în plîns) ori a-l bufni pe cineva risul (sau plinsul) = a începe să rîdă (sau să plîngă) brusc şi zgomotos. 8. Tranz. A izbi cu putere.
4.	Intranz. A bombăni supărat.
bufnitürâ, bufnituri, s.f. || Din bufni || Zgomot produs prin cădere, lovire etc.
bufniţă, bufniţe, s.f. || Din bufnă (rar) „buf-niţă“ || Pasăre răpitoare de noapte, de culoare brimă-sură, cu cap mare şi ochi galbeni, cu smocuri lungi de pene la urechi.
bufon, bufoni, s.m. ||Din fr. bouffon || Personaj copiic la curţile medievale; măscărici. • Persoană care stîrneşte veselie prin glume sau gesturi ridicole.
bufonerie, bufonerii, s.f. || Din fr. bouffonnerie || Vorbă, gest care provoacă rîsul; glumă; caraghiozlîc.
biiged, -ă, bugezi, -de, adj. |] Lat. *buccidus ({bucea) || (Reg.) Puhav.
buget, bugete, s.n. || Din fr. budget, engl. budget || Balanţa veniturilor şi cheltuielilor unui stat, ale unei întreprinderi, instituţii, organizaţii, familii etc., pe o perioadă determinată (de obicei, un an).
bugetar, «ă, bugetari, -e, adj. || Din fr. budgétaire || Privitor la buget, prevăzut în buget. O Exerciţiu b. = perioadă de timp, de obicei un an, în care se efectuează operaţiile (încasările şi plăţile) prevăzute într-un buget.
buglă [Pr. : bagîă], bugle, s.f. || Din engl. bugle || (La pl.) Nume generic dat instrumentelor muzicale de suflat din alamă, asemănătoare trompetei.
buh s.n. (Pop. şi. fam.) (în expr.) A-i merge cuiva buhul — a i se duce vestea, a ajunge de pomină (pentru faptele sale, de obicei rele).
buhai, (1) buhai, s.m., (2) buhaiuri s.n. f| Din ucr. buhaj || 1. S.m. (Reg.) Taur. 2. S.n. Instrument popular românesc, folosit de colindătorii cu pţuguşorul în ajunul Anului Nou, care produce un sunet asemănător cu mugetul taurului.
buhă, buhe, s.f. I! Formaţie onomatopeică || (Ornit.) Bufniţă.
buhai, buhăiesc, vb. IV. Refl. || Din buhav (var. lui puhav) || A se face puhav, a se umfla la faţă (de boală, de somn etc.).
buiandrug, buiandruguri, s.m. Grindă de susţinere aşezată deasupra unei uşi, unei porţi, unei ferestre.
buiestrâş, buiestrasi, s.m. f] .Din buiestru || Cal care merge în buiestru. Flăcăul dă călcîie buies-trasului (Caragiale).
buiestru s.n. || Probabil din lat. pop. *ambu lester ( { ambulare) || Mers particular al calului şi al altor animale, caracterizat prin faptul că acestea calcă deodată cu amîndouă picioarele din aceeaşi parte.
buimac, -ă, buimaci, -ce, adj. Ameţit, zăpăcit (de somn, de băutură, de frică), năuc.
buimăceală, buimăceli* s.f. || Din buimac |] Faptul de a (se) buimăci; zăpăceală.
buimăci, buimăcesc, vb. IV. Refl. şi tranz. II Din buimac\\ A deveni (sau a face să devină) buimac, a (se) zăpăci.
bujle, bvCjii, s.f.. || Din fr. %ougie || Dispozitiv al motoarelor cu aprindere electrică, prevăzut cu doi electrozi între care se produce seînteia necesară pentru aprinderea amestecului carburant în cilindru.
bujor, bujori, 6.m. || Din bg. bozur || 1. Nume dat mai multor specii de plante din familia ra-nunculaceelor, cu flori mari roşii, roz sau albe, dintre care unele sînt cultivate ca plante decorative. • B. de munte = smirdar. 2. (Fig.) Roşe aţă naturală a obrajilor.
bulă1, bule, s.f. || Din fr. boule || 1. Băşică de aer sau de gaz în masa unui corp. 2. Sferă, glob de metal sau de sticlă.
bulă2, bule, s.f. || Din fr. bulle „pecete“ || 1. (în antichitate şi în evul mediu) Pecete de aur, de argint sau de plumb, care se ataşa unui act pentru a-l autentifica; act care purta o astfel de pecete. O B. papală — act emis de papă. bulb, bulbi, s.m. || Din fr. bulbe, lat. bulbus î|
1. Tulpină subterană de formă sferică a unor plante, în care se depun substanţe de rezervă.
2. Bulbul ochilor — globul ochilor. B. rahidian V. rahidian.
bulbii, bulb iii, s.m. || Din fr. bulb iile || Bulb mic, cu frunze ca nişte solzi cărnoşi, format pe tulpină sau subteran.
bulboană, bulboane, s.f. |j Cf. bulbuc ]| Adîn-citură într-un rîu, unde apa formează un vîrtej; viitoare.
bulbuc, bulbuci, s.m. || Formaţie onomatopeică || 1. Băşică de apă, de săpun etc. 2. (La pl.) Plantă erbacee toxică, din familia ranun-culaceelor, înaltă pînă la 70 cm, cu flori mari, galbene sau galbene-verzui, răspîndită în regiunile de munte. Este ocrotită prin lege.
bulbuca, bulbuc, vb. I. Refl. || Din bulbuc || (Despre ochi) A se holba.
bulbucat, -ă, bulbucaţi, -te, adj. Ieşit puţin în afară, formînd o proeminenţă; (despre ochi) holbaţi.
buldog, buldogi, s.m. || Din fr. bouledoguev engl. bulldog || Rasă de cîini cu capul mare, cu botul turtit,'cu labele scurte şi groase; rpops.
buldozer, buldozere, s.n. || Din fr. bulldozer || Maşină alcătuită dintr-un tractor pe şenile, avînd în faţă o lamă de oţel care taie şi împinge lateral materialul dislocat; este folosită la săparea şi nivelarea terenurilor, la' deszăpezirea şoselelor etc.
buleândră, bulendre, s.f. Haină veche, uzată; (la pl.) lucruri de mică valoare. • Nume dat unei femei imorale.
bulet, buleţi, s.m. || Din fr. boulet || Nume dat articulaţiei de la glezna calului* situată între chişiţă şi osul fluierului.
buletin, buletine, s.n. || Din fr. bulletin y
1.	Act oficial care atestă identitatea unei persoane: buletin de identitate. 2. Notă informativă de actualitate şi de interes public. O B. medical = notă informativă privind starea unui bolnav. 8. Publicaţie periodică cuprinzînd scurte studii
123
BUN
de specialitate, dări de seamă etc. 4. B. de vot = imprimat pe care se scrie numele candidaţilor la o alegere şi prin care alegătorii îşi exercită dreptul de vot.
bulevard, bulevarde, s.n. [J Din fr. boulevard || Arteră urbană de mare circulaţie, de obicei plantată pe margini cu arbori.
bulevardier, -ă, bulevardieri, -e, adj. || Din fr. boulevardier || De bulevard. • (Fig.; despre spectacole) Amuzant, uşor superficial, de mică valoare.
bulevardist, -ă, bulevardişti, -ste, s.m. şi f. || Din bulevard || (Fam.) Om plimbăreţ, căruia îi place să se plimbe toată ziua pe bulevarde.
bulieu, bulfeie, s.n. || Din magh. belfa || Fiecare dintre cele două speteze care leagă partea de sus a jugului cu părtea de jos.
bulgar, -ă, bulgari, -e, s.m. şi f., adj. || Din sl. blugarinu || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit ca naţiune pe teritoriul Bulgariei. 2. Adj. Care aparţine Bulgariei sau bulgarilor (1), privitor la Bulgaria; (substantivat, Ţ.) limba vorbită în Bulgaria, bulgăr s.m. v. bulgăre, bulgăre, bulgări, s.m. Bucată compactă de pămînt (sau de alt material). || Şi: bulgăr s.m.
bulgăresc, -eâscă,bulgăreşti, adj. || Din bulgar || Bulgar (2).
bulgăreşte adv. || Din bulgar j] Ca bulgarii; în limba bulgarilor.
bulgăroâică, bulgăiroaice, s.f. || Din bulgar Femeie care face parte din poporul bulgar.
bulgărds, -oâsă, bulgăroşi, -oase, adj. || Din bulgăre i| Plin cu bulgări.
bulibaşă, bulibaşi, s.m. || Din bulucbaşă || Conducător al unei cete de ţigani nomazi.
bulimîe s.f. || Din fr. boulimie || Stare patologică manifestată prin foame excesivă, exagerată.
bulin s.n. v. bulină.
bulină, buline, s.f. !| Din ngr. bulini |] 1. Capsulă în care se închid prafurile luate ca medicament; tabletă. 2. Bucăţică rotundă de hîrtie cu care se lipesc plicuri, dosare etc. 3. (Mai ales la pl.) Desen rotund imprimat pe o ţesătură. || Şi: bulin s.n.
bulidn s.n. || Din fr. bouillon || 1. Pastă sau zeamă de pătlăgele roşii conservată. 2. Supă de carne fără zarzavat sau paste făinoase. 3. Mediu lichid pentru culturi de microorganisme.
buiăn, buloane, s.n. || Din fr. boulon || Tijă cilindrică (cu cap) folosită la asamblări, la extremitatea sa liberă (fără cap) putînd fi montată o piuliţă.
buluc, bulucuri, s.n. || Din tc. boliik || 1. Număr mare deA oameni strînşi la un loc; gloată. • (Adverbial^ în masă, cu grămada, unul peste altul. 2. (în evul mediu, în ţările ropiâneşti) Unitate militară, avînd aproximativ efectivul unei companii.
bulucbaşă, bulucbaşi, s.m. || Din tc. boliik başi || (înv.) Comandant de buluc (2).
buluci, bulucesc, vb. IV. Refl. || Din buluc || A se îmbulzi; a se îngrămădi.
bulumâc9‘bulumaci, s.m/Stîlp de lemn, folosit la construirea gardurilor, la schele, la spaliere etc.
bulversa, bulversez, vb. I. Intranz. || Din fr. bouleverser || A răsturna, a întoarce pe dos, a pune în dezordine.	*
bulz, bulzi, s.m. || Probabil cuv. autohton || 1. Bulgăre, cocoloş (de mămăligă). 2. Ansamblu format din scînduri tăiate dintr-un buştean şi aşezate în poziţia pe care o aveau în trunchi.
bum interj. || Onomatopee || Cuvînt care exprimă zgomotul produs de o lpvitură, de o detunătură de armă.
bumb, bumbi, s.m. |])Cuv. autohton || (Pop.) Nasture. • Mic ornament de formă sferică, bumbac, (1) s.m., (2) s.n. || Din ser. bumbak ||
1. S.m. Plantă textilă, înaltă pînă la 13‘J cm cultivată mai ales în ţările cu climă caldă. 2. S.n. Fibre textile obţinute din puful de pe seminţele de bumbac (1); fir răsucit din aceste fibre, întrebuinţat la ţesut sau la cusut. O B. mercerizat = fir de bumbac (1), răsucit şi tratat cu o soluţie care îi dă un luciu mătăsos şi îi măreşte afinitatea faţă de coloranţi. 3. Ţesătură din fire de bumbac (2).
bumbăcâriţă, bumbăcariţe, s.f. || Din bumbac |] Nume dat mai multor plante erbacee ale căror fructe sînt acoperite cu peri lungi; cresc prin mlaştini şi turbării.
bumbăcel s.n. || Din bumbac H Aţă de bumbac mercerizat, folosită la broderii.
bumerang, bumeranguri, s.n. || Din fr. bou-merang, engl. bumerang, germ. Bumerang || Armă din lemn curbat, folosită de indigenii din Australia, eare revine lă locul de unde a fost aruncată, dacă n-a atins ţinta.
bun, -ă, (1—8) buni, -e, adj., s.m. şi f., (9) bunuri, s.n., (10) adv. || Lat. bonus || 1.* Adj. Care are însuşiri pozitive; care se poartă bine cu alţii. O Expr. Bun la inimă = milos, milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. O (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune, cu bunăvoinţă. • Care îşi îndeplineşte în mod corespunzător obligaţiile; corect, cuviincios; (despre copii) cuminte, ascultător. O Poamă bună = om de nimic, ticălos. Bun de gură — vorbăreţ, limbut. Bun simţ = mod logic de gîndire, de apreciere. Bună-cuviinţa = purtare cuviincioasă. Bună-credinţâ =±= sinceritate, onestitate. O Expr. Na-ţi-o bună că ţi-am dres-o! se spune cînd dai peste un rezultat nereuşit şi neaşteptat. (Ir.) Bună treabă ! — frumos! n-am ce zice! • Liniştit, tihnit: viaţă bună. O în formule de salut: bună ziua! noapte bună!
2. Adj. Corespunzător sau potrivit scopului, folositor; plăcut. O Bun-gust — gust estetic fin, rafinat. 3. Adj. Veritabil, autentic. O Cu bună-ştiinţă = cu conştiinţă şi responsabilitate. 4. Adj. Mare, zdravăn; întreg, deplin. O în bună parte — în mare măsură. O Văr bun = văr primar. Fraţi buni — fraţi de la acelaşi tată şi aceeaşi mamă. 5. Adj. Care nu este uzat; nou; (despre îmbrăcăminte) de sărbătoare. 6. Adj. De calitate superioară. • (Despre bani) Care are putere de circulaţie. 7. Adj. (Despre timp) Favorabil, prielnic, frumos. 8. S.m. şi f. (Pop*) Bunic,
BUNA
124
bunică. 9. S.n. Ceea ce este util societăţii sau indivizilor, pentru a le asigura bunăstarea; avere, bogăţie; element al patrimoniului unei persoane (care poate consta dintr-un lucru sau dintr-un drept). O Bunuri de consum — parte a produsului social care cuprinde bunuri materiale destinate consumului social sau personal.
10.	Adv. Bine, da, aşa.
Інша s.f. sg. || Din germ. Buna, denumire comercială || Varietate de cauciuc sintetic.
bunavestire s.f. || Bună + vestire || Sărbătoare creştină închinată vestirii naşterii lui Hristos.
bunăoară adv. |j Bună + oară || De exemplu, cum ar fi...
bunăstare s.f. Ц Bună 4- stare || Situaţie ma-tpHală bună, prosperă.
bunătâte, (S) bunătăţi, s.f. || Lat. bonitas, -aîis || І. însuşirea de a fi bun. 2. Faptă bună, binefacere. 3. Mîncare bună. • Lucru de calitate bună.
bunăvoie s.f. || Bună + voie || De bunăvoie = nesilit de nimeni.
bunăvoinţă si. || Bună + voinţă |j 1. Purtare, atitudine binevoitoare faţă de cineva. 2. Tragere de inimă, rîvnă, zel.
buncăr, buncâre, s.n. || Lin germ. Bunker [] le Recipient de oţel, de beton etc., pe un schelet de susţinere, destinat depozitării temporare a unor materiale gr anulare. 2. Compartiment amenajat pe nave pentru depozitarea combustibilului. 3® Mic adăpost militar blindat.
Mndă, bunde, s.f. || Din magh. bonda |J І® Haină bărbătească lungă şi largă, îmblănită. 2® Cojocel scurt, fără mîneci, din piele de miel, brodat cu fire de lină colorată.
bundestag s.n. || Germ. Bundestag || Numele adunării legislative din Republica Federală Germania.
bungaldu s.n. v. bungalov. bungalov, bungalovuri, s.n. || Din engl. biln-galow j| Locuinţă de lemn sau din împletitură de trestie, fără etaj, înconjurată de vegetaţie. [J Şi: .bungaldu s.n.
bun get, bungeturi, s.n. || Cuv. autohton [] Pădure sau porţiune de pădure deasă. Oamenii intrară în bunget (Sadoveanu).
bunic, bunici, s.m. || Din bun || Tatăl tatălui sau al mamei (la pl.) părinţii părinţilor, p. ext. strămos
bunic, , b m ci, si. I| Din bună !| Mama tatălui saa a ma^e O Expr. (Fam.) Pe cînd era bunica fc ă = demult.
bura1, pers. 3 burează, vb. I. Intranz. || Din bură || A ploua cu picături mărunte şi dese; a burniţa.
bură2, burez, vb. I. Tranz. || Din fr. bourrer |] A astupa cu material inert (argilă, nisip etc.) o gaură (ex. o gaură de mină) în care a fost introdus un exploziv.
burâtcc s.m. v. buraiie. burâtic, buratici, s.m. |] Din bură + broatec9 deoarece se crede că prevesteşte ploaia || Brotă-cel. fi Şi: burâtcc s.m.
bură s.f. Ploaie măruntă şi deasă; burniţă.
burduf, burdufuri, s.n. || Probabil cuv. autohton || 1® Sac făcut din piele sau din stomac (de oaie, de capră), în care se păstrează sau se transportă brînză, făină, apă etc. O Expr. Burduf de carte = foarte învăţat. A lega pe cinevai bur-• duf = a lega pe cineva foarte strîns. 2. Sac făcut din stomacul vitelor sau din piele de miel ori de ied în care se înmagazinează aerul la cimpoi, la armonică etc. 3. învelitoare de piele pentru picioare la trăsurile descoperite. 4® Perete phant, aşezat pe laturile pasajului dintre vagoanele de cale ferată. 5® Stomacul animalelor erbivore.
burdubănos, -oâsă, burduhăinoşi, -oase, adj. || Din reg. burduhan*,,stomacul animalelor rumegătoare4* || (Fam.) Cu burtă mare.
burduşi, burduşesc, vb. IV. || Din bur duş, var. lui burduf || 1. Tranz. A umple tare, a ticsi, 2, Refl. (Despre tencuieli, placaje etc.) A se scoroji, a se coşcovi. 3® Tranz. (Fig.; fam.) A bate zdravăn pe cineva.
burelet, bureleţi, s.m. f| Din fr. bourrelet \| Cută a pielii Ia extremitatea membrelor animalelor avînd rol de generator al materiei cornoase din unghii sau copite.
feuref s.n. !| Din fr. bourretie || Fir gros şi neregulat de mătase naturală; p. ext.. ţesătură făcută din acest fir sau din fire noduroasa de bumbac.
^ burete, bureţi, s.m. || Lat. boletus || 1. Nume dat unor specii de ciuperci. O Expr. (Fam.) Doar n-am mîncat bureţi — doom n-am înnebunit. 2. Burete de mame = animal never! emul. cu scheletul format dintr-o reţea de fibre ehm'Fe, care trăieşte in colonii, fixat pe st în ci le suj marine. ® Obiect făcut din scheletul acestui animal (sau din cauciuc etc.), servind la spălat, la şters tabla etc.
burg, burguri, s.n. || Din fr, bourg || Ce ia te medievală fortificată® © P. ext. Oraş.
burghez, -ă, burghezi, -e, adj., s.m. şi f. H Din it. borghese, cf. fr. bourgeois || 1. Adj. Privitor la burghezie, propriu burgheziei; care face porte din burghezie. 2® S.m. şi f. Persoană care face parte "din burghezie. Q Mic-burghez = a) persoană care face parte din mica burghezie; *) (fie-) persoană cu vederi înguste.
burghezie, burghezii, s.f, || Din it. bor ghes ia, cf. îr. bourgeoisie || Clasă socială dominantă în. orînduirea capitalistă, care stăpîneste principalele mijloace de producţie, exploatează munca salariată şi deţine puterea de stat. O Mica h. =g categorie socială intermediară între burghezie şi proletariat, formată, în cea mai mare parte, din micii producători şi micii comercianţi.
burghiu, burghie, s.n. [| Din tc. burgn jl Unealtă de oţel de forma unei tije cu muchii ascuţite, cu care se pot face găuri cilindrice în ir-un material solid.
bur grav* bur gravi, s.m. || Din fr. burgrave; germ. Burg „tîrg“ + Graf „conte14 || Titlu dat conducătorului unui burg, în Germania medievală.
buri s.m. pl. || Din germ. Bur [| Populaţie din Africa de Sud, constituită din urmaşii coi o-
125
\
BUTÂŞS
niştilor europeni (în special olandezi), stabiliţi aici în sec, 17. Vorbesc limba afrikaans.
buric, burice, s.n. i| Lat. umbilicus || Cicatrice rămasă pe mijlocul abdomenului, după tăierea cordonului ombilical. @ (Fig.) Mijloc, centru. O Expr. A se crede buricul pămîntului — a se crede cel mai important dintre toţi. 2. B. degetului = vîrful degetului.
burjăi? burjui, s.m. || Din rus. burzuj |] (Ir.) Burghez.
burlac, burlaci, s.m. |] Din rus,, ucr. burlak [j Bărbat necăsătorit; celibatar.
burlan, burlane, s.n. 1. Tub de tablă prin care se scurge apa de ploaie de pe acoperiş. 2. Tub de tinichea sau de olane prin care trece fumul din sobă în coş. Tub dc oţel, dc rnarc rezistenţă, care se introduce în găurile sondelor pentru susţinerea pereţilor acestora.
burlesc? »ă? burleşti, adj., s.î. |] Din fr. bur-lesque || 1. Adj. De un comic exagerat. O Teatru b. = tip de teatru comic caracterizat prin-caricaturizare şi parodiere. 2. S.f, Compoziţie muzicală de mici proporţii, cu caracter umoristic.
builet? burleturi, s.n. || Din fr. bourrelet || Şnur gros din bumbac, cauciuc etc. care se pune la uşi şi la ferestre pentru a împiedica pătrunderea frigului.
burniţa? pers. 8 burniţează, vb. L Intranz. 11 Din burniţă || A ploua mărunt şi des; a bura1.
burniţă? burniţe, s.f. || Din bură || Ploaie măruntă şi ’ deasă; bură.
'bnrnâz, burnuzuri, s.n. |J Din tc. hurnuz [\ Manta de lînă cu glugă, purtată de arabi.
btirsă1? burse, si. || Din fr. hourse || Ajutor bănesc sau întreţinere gratuită acordată (de stat) unui elev sau unui student.
bursă2? burse, s.f. i| Din fr. bourse, de Ia n. pr* {Van der] Burse || Instituţie (şi piaţa) capitalistă unde se negociază hîrtii de valoare şi valute străine sau unde se desfăşoară tranzacţii de mărfuri. • B. neagră — comerţ clandestin.
bursier? -ă? bursieri, -e, s.m. şi f. || Din fr. boursier || Elev sau student care beneficiază de o bursă1.
bursuc? bursuci, s.m. |j Din tc. borsuk || (Zool.) Viezure.
Mrtă? burţi, s.f. (Pop.) Abdomen, pîntece. O Expr. A sta cu hurta, la soare — a sta degeaba, a pierde vremea,
- burtieră? burtiere, s.f. || Din burtă |] Corset €are strînge abdomenul şi şoldurile.
buxtds? -oâsă? burtoşi, -oase, adj. || Din burtă || Lu burtă mare.
buruiană? buruieni, si. || Din bg., ser. burjan j| •y}lme dat plantelor erbacee'" necultivate (care uapnează culturilor agricole). Buruienile crescuse *nari în tufe negre-verzi (Eminescu).
1. ţ. J^nuenăs, -oâsă? buruienoşi,	-oase, adj. U-gba buruiană\\ (Despre terenuri) Năpădit de
Uruieiii} plin de buruieni.
ma	burzuluiesc,	vb. IV. Refl. || Din
* ^orz°l IIA se supăra; a se răsti la cineva.
2. )f ’ ^esPre vreme) A se schimba în rău» Unv.) A se răscula, a se răzvrăti»
busculadă? busculade, s.f. |j Din fr. bousculade\J înghesuială, învălmăşeală, ’
busolă? busole, si. || Din fr. boussole, it. bus-sola || Instrument alcătuit dintr-un cadran şi un ac magnetic mobil (în jurul unui ax vertical) care indică direcţia nord-sud, permiţînd astfel orientarea pe teren. A fost inventată de chinezi în sec 3 î.e.n. O Expr. A-si pierde busola = a-şi pierde dreapta judecată, a se dezorienta, a se . zăpăci.
bust? busturi, s.n. j| Din fr. bus te || Partea superioară a corpului omenesc. © ■Sculptură care reprezintă numai această parte a corpului.
busuioc? -oâcă? busuioci, -oace, s.m., adj. f| Din bg, bosiljok, ser. bosiok j| 1» S.m. Plantă crbacco de gradina din iarnaia lubiaielor, înaltei pînă la 60 cm, cu flori albe sau trandadirii plăcut mirositoare. 2» Adj. Cu aromă şi miros de busuioc (1)® @ (Substantivat, î.) Varietate de viţă de vie. @ Bere busuioace = varietate de pere văratice.
buşi1 s.m. pl. || Din buşi2 |] De-a bus idea = tî-rîndu-se pe brînci.
buşi2? buşesc, vb. IV. Tranz. || Din bg. husa, ser. busiti 1J A lovi cu pumnul; a îmbrânci, a trînti.
feuşăn? buşoane, s.n. || Din fr. bouehon |f 1® Dop (cu ghivent). 2. Piesă cilindrică de porţelan, care conţine firul îuzibil al unei siguranţe-electrice.
buştean? buşteni, s.m. Trunchi de copac tăiat şi curăţat de crengi. O Expr. A dormi buştean = a dormi adînc. A se lămuri buştean = a rămine nelămurit.
buşnmâ, buşumez, vb. I. Tranz. !| Din fr. bouckonner |[ A freca un cal cu un şomoiog de paie, pentru a-1 şterge de transpiraţie’, de spume.
but1? buturi, s.n. || Din tc. but |j Coapsă a animalelor rumegătoare; bucată de carne din această parte a corpului, servind ca aliment.
but2? buturi, s.n. || Din fr. but || Fiecare dintre stîlpii din terenul de ţintă la jocul de rugbi.
butadă? butade, si. || Din fr. boutade■ jj Vorbă de spirit (de obicei ironică).
butadienă s.f. || Din fr. butadiene |J Hidrocarbură obţinută din butan, din alcool etilic şl din acetilenă; este un gaz incolor, utilizat în sinteze organice, la prepararea cauciucurilor sintetice, a lacurilor etc.
butaforie s.f. || Din rus. butaforija || Ansamblu de obiecte confecţionate din carton presat, din pastă maleabilă, folosite la realizarea decorurilor în teatru şi în cinematografie.
butan s.n. || Din fr. butane |] Hidrocarbură incoloră extrasă din gazele de sondă şi care, lichefiată, constituie componentul principal al aragazului.
butaş? butaşi, s.m. |] Din magh. hujtds || Porţiune de ramură tînără, de viţă de vie, de rădăcină etc. detaşată de pi an ta-mamă şi sădită pentru a forma o plantă nouă.
fenfăşf? butâsesc, v*b. IV. Tranz. || Din butaş § A înmulţi o plantă prin butaşi.
BUTE
126
bute, bufi, s.f. || Lat. buttis || Recipient din doage de lemn, cu capacitate mare (1 000 — 4 000 1); butoi.
butelcă, butelci, si. || Din ucr. butelka || (Reg.) Yas de sticlă, de material plastic, de lut ars, cu gîtul strimt, pentru păstrat lichide; dami-geană mică.
butelie, butelii, si. |j Din fr. bouteille || 1. Yas de sticlă, de metal sau de material plastic folosit pentru depozitarea şi transportarea unor materiale fluide, granulare sau pulverulente, m Recipient de metal destinat să conţină un gaz sub presiune (ex. b, de aragaz). 2. B. de Leyda = condensator electric alcătuit dintr-un vas cilindric, de capacitate mică, cu armături metalice.
buterolă, buterole, s.f. i| Din ir. bouierolle jj Unealtă folosită la operaţiile de nituire, pentru formarea capului bombat al niturilor; buterolă.
builric adj. || Din fr. butyrique || Acid b. = acid organic care se găseşte în grăsimile animale, mai ales în unt; este întrebuinţat la prepararea unor esteri, a celulozei etc.
butoi, butoaie, s.n. |] Din bute || Vas de lemn făcut din doage, mai larg Ia mijloc decît la capete, folosit pentru păstrarea lichidelor, murăturilor etc.
buf du, (1) butoane, s.n., (2) but o ni, s.m. |j Din. fr. bonton |! 1. S.n. Mică piesă care, prin apăsare sau învîrtire, transmite comanda pentru o acţionare mecanică sau electrică. 2. S.m. Un fel de nasture mobil, de metal, sidef etc., cu care se încheie manşetele cămăşilor.
butonieră, butoniere, s.f. || Din fr. boutonniere || Mică tăietură într-un obiect de îmbrăcăminte sau de rufărie, cu marginile întărite, prin care se trece un nasture sau un buton. ® Parte a reverului unei haine, unde se înfige o floare, o insignă etc.
butuc, butuci, s.m. 1. Bucată dintr-un trunchi gros de copac tăiat. 2. Partea de jos, mai groasă,
a tulpinii viţei de vie. 8. Partea centrală a unei roţi, în care se montează spiţele. 4. Bucată groasă de lemn prevăzută cu găuri, .în care se băgau odinioară mîinile, picioarele sau gîtul arestaţilor.
butueăîids, -oâsă, butucănoşi, -oase, adj. || Din butuc || Grosolan; necioplit.
buturugă, buturugi, s.f. Rădăcină cu o parte din trunchiul, tăiat, al unui arbore; bucată de lemn, groasă şi noduroasă.
buzat, -ă, buzaţi, -te, adj. || Din buză || Cu buze mari şi groase.
buză, buze, s.f. || Guv. autohton || 1. Fiecare dintre cele două părţi cărnoase care mărginesc gura. O B. de iepure — buză uşor despicată, constituind o anomalie congenitală. O Expr. A rămine cu buzele umflate = a rămine dezamăgit. A-şi muşca buzele = a regreta foarte tare. A-i crăpa buza după ceva = a avea mare nevoie de ceva. A-şi linge buzele după ceva — a pofti, a rîvni mult ceva. 2. Marginea unui vas. 8. Marginea unei răni. 4. Ascuţişul unor instrumente de tăiat,
. buzdugan, buzdugane, s.n.|| Din tc. bozdogan || Măciucă sau ghioagă de fier (cu măciulie ţintuită), folosită odinioară ca armă de luptă sau ca semn al puterii domneşti.
buzna adv. A da buzna = a intra undeva repede şi pe neaşteptate, a se repezi să intre (sau să iasă).
buzunar, buzunare, s.n. |j Din ngr. buzunar a || Un fel de săculeţ aplicat la haine, în care se ţin lucruri mărunte. O Bani de b. = sumă mica de bani, pentru cheltuieli mărunte. Dicţionar de b. = dicţionar de format mic. O Expr. A avea (sau a băga) pe cineva în buzunar — a avea pe cineva în puterea sa.
buzunări, buzunăresc, vb. IY. Tranz. || Din buzunar || A fura cuiva ceva din buzunar; a umbla prin buzunarele cuiva pentru a căuta ceva.
c
c s.m. invar. A cincea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă: semioclusivă prepalataîă surdă în« grupurile ce» ci, oclusivă pal a tal ă surdă in grupurile che, chi şi oclusivă vel ară surdă în celelalte poziţii.
ca1 adv.. || Lat. quăm || 1. La fel cu, ca şi, .precum (e): roşu ca focul. © Cam, aproximativ. O Ca mii ne, poimtine = ciirînd. 2® Decît: mai mare ca acesta. 3. în calitate de..., fiind... © In semn de..., drept: să o păstrezi ca amintire. 4. în ce priveşte...: ca mărime, haina se potriveşte.
5.	De exemplu, precum: pietre preţioase ca diamantul, smaraldul, rubinul.
ea2 conj. || Lat. qu(i)a || (Urmat de „să“) Introduce propoziţii subordonate. Să iertaţi boieri, ca nunta S-o pornim şi noi alături (Emi-nescu).
cabală, (2) cabale, s.f. || Din fr. cabale || 1® Doctrină mistică iudaică din evul mediu, care se ' pretindea revelată şi care invoca un sens ocult ai Bibliei, recurgind la o simbolică fantastică a .numerelor şi literelor. 2. (Fig.) Intrigă, uneltire.
cabalin, -ă, cabalini, -c, s.f., adj. |] Din lat. cobaiiinus || 1® S.f. (La pl.) Denumire generică dată cailor. 2. Adj. Care aparţine cailor, privitor la cai.
cabalistic, -ă, cabalistici, -ce, adj. ]] Din fr. cabalistique || Misterios, tainic © Obscur.
cabană, cabane, s.f. |j Din fr. cabane j| Casă (la munte) pentru adăpostirea turiştilor, vînă-torilor etc.
cabanier, -ă, cabanieri, -e, s.m. şi f. || Din cabană || Administrator al unei cabane.
cabaniţă, cabaniţe, s.f. || Din bg. kabanica || Manta bogat împodobită şi îmblănită cu blănuri scumpe, purtată în trecut de domnitor şi de boieri la solemnităţi.
cabanos, cabanosi, s.m. |j Din pol. kabanos || Lumăcior subţire, preparat din carne de vită şi de porc.
_ cabaret, cabarete, s.n. || Din fr. cabaret || 7t°cal de petrecere, cu dans si program de varietăţi.
cabernet s.n. || Din fr. cahernet |] Soi de viţă ■de vie cu struguri miei, de culoare neagră-albăstruie. © Vin roşu, de calitate superioară, produs din-acest soi de’viţă.
cabestân, cabestane, s.n. || Din fr. cabestan || Aparat de ridicat sau de deplasat sarcini pe distanţe relativ scurte, prin tracţiune cu ajuto-
rul unui cablu sau al unui lanţ, care se înfăşoară, în timpul tracţiunii, pe o tobă cu ax de rotaţie. Este utilizat pe nave, autovehicule grele etc.
cabină, cabine, s.f. || Din fr. cabine |j 1. Cameră sau încăpere mică, amenajată intr-o clădire sau într-un vehicul, cu destinaţii speciale: cabină de ascensor; cabină telefonică. O C. spaţială = compartiment etanş al unei nave spaţiale în care se află echipajul şi sistemele de comandă, de control, de radio ele. 2. Mică încăpere la bordul unui vas.
cabinet, cabinete, s.n. || Din fr. cabinet j| 1. încăpere destinată exercitării unei prbCesiuni : cabinet medical, cabinet dentar. © Biroul unei persoane cu muncă de răspundere. 2. Serviciu destinat unor studii şi consultaţii de specialitate: cabinet tehnic. © încăpere dintr-im muzeu, dintr-o bibliotecă în care sînt păstrate diferite colecţii: cabinet numismatic. 3® (în unele ţări) Guvern, consiliu de miniştri.
cablaj s.n. |] Din fr. cablage || Ansamblul firelor izolate care realizează legăturile, electrice într-un aparat sau într-o instalaţie de telecomunicaţii.
eablogrămă, cahlograme, s.f. || Din fr. câblo-gr amine || Telegramă transmisă prin cablu submarin.
cablu, cabluri, s.n. || Din fr. câble, engl. cable |[ 1® Mănunchi de fire vegetale (textile) sau metalice răsucite, folosit la tracţiune sau la ridicat greutăţi. 2. Conductă electrică formată din mai multe fire metalice îmbrăcate într-un înveliş etanş, izolator. Este folosită pentru transmiterea energiei electrice la frecvenţă industrială, pentru transmisiunea semnalelor de telecomunicaţii etc.
cabotaj, cabotaje, s.n. j| Din fr. eabotage || Navigaţie comercială de-a lungul coastei mărilor.
cabotin, -a, cabotini, -e, s.m. şi f. || Din fr. cabotin || 1. (în trecut, în Franţa) Actor ambulant. 2. Actor mediocru, care caută să obţină efecte teatrale prin mijloace facile. © P. ext* Persoană care urmăreşte succese uşoare.
cabra, cabrez, vb. I. Intranz. j| Din fr. cahrer |[ (Mai ales despre cai) A se ridica pe picioarele de dinapoi. © (Despre avioane) A se ridica brusc cu partea anterioară.
CABRAJ*
123
eabraj, cabraje, s.n. ]] Din fr. cahrage f] Acţiunea de- a cabra. © Evoluţie a unui avion, cînd îşi măreşte brusc panta de urcare.
cabrioletă* cabriolete, s.f. || Din fr. cabriolet |[ Trăsurică uşoara, cu două roţi, trasă de obicei de un singur cei; şaretă.
cacao [Art. : cacaua] si. I| Din fr. cacao, sp. cacao, împrumutat din limba aztecă |] Produs sub formă de pulbere obţinut prin măcinare din seminţele arborelui de cacao, servind la prepara» rea ciocolatei sau a unor băuturi hrănitoare; băutură preparată din acest produs, O Unt (sau ulei) de c> = substanţă grasă extrasă din pulberea de cacao şi folosita la fabricarea ciocolatei, în cosmetică, în industria farmaceutică ctc.
cacealma* cacealmale, si. || Din te. kaçirma „contrabandă44 ]j (La jocul de cărţi) Inducerea în eroare a adversarului, îăsîndu-i impresia că ai cărţi mai bune declt el. © (Fig.) Păcăleală, înşelătorie.
caciur, caciuri, s.m., adj. (Miel) cu'blănilă
de culoare neagră pe trunchi şi brumărie pe bot, urechi, extremităţile picioarelor şi coadă.
cacofonie*, cacofonii, si. || Din fr. cacophonie, gr. kakophonia „sunet neplăcut44 || (Lingv.) Asociaţie neplăcută de sunete. * (Muz.) Suprapunere de sunete discordante; lipsă de armonie.
eaeoiD, cacomi, s.m. || Din tc. kakum || (Zoo!.; înv.) Hermină. @ S.n. Blană de hermină.
cacosmie si. J| Din fr. cacosmie; gr, kakos „rău44 + osme „miros44 || (Med.) Perceperea unui miros urlt; poate fi subiectivă (în afara unei excitaţii senzoriale) sau determinată de o afecţiune nazală, bucală, gastrointestinală etc. car tarée* cactacee, si. |[CL gr. kaktos „cardon, lama cu ţepiCÎ || (La pl.) Familie de plante exo-ce dicotiledonate, originare din regiunile calde ale Americii, adaptate la uscăciune prin tulpinile lor cărnoase şi frunzele în formă de ţepi; (şi la sg.) plantă clin această familie.
eaeiée* caelee, si. [| Din fr. codée |] Cactacee» cactus, cactuşi, s.m. |j Din fr. cactus; gr. kaktos „plantă spinoasă44 |j Nume dat mai multor specii de plante din familia cactaceeior, cultivate ca plante ornamentale.
cadastral* -ă* cadastrali, -e, adj. |j Din fr. cadastral |! Care se referă la cadastru. O Regisiry, c. registru în'qare se ţine evidenţa suprafeţelor funciare, a bunufSor imobile situate pe un anumit teritoriu.
cadastru s.n. [j Din fr. cadastre || Ansamblul
lucrărilor tehnice pentru identificarea, delimitarea, măsurarea şi reprezentarea grafică a suprafeţelor funciare. © Inventar al fondului funciar.
cadaveric* -ă, cadaverici, -ce, adj. || Din fr. cadavérique || De cadavru; ca de cadavru.
cadavru* cadavre, s.n. [| Din fr. cadavre, lat. cadaver |] Corpul unui om sau al unui animal mort. O Expr. A. călca peste cadavre — a fi lipsit de orice scrupule pentru atingerea unui scop.
cadă* căzi, S.f. || Din si. cadï || 1. Vas mare pentru îmbăiat. 2. Recipient mare, din lemn,
metal, beton etc. pentru lichide necesare ta unele operaţii tehnologice. 3. Zăcătoare (1).
cadenţă* cadenţez, vb. L Tranz. (| Din fr. cadencer || A imprima, ritm, cadenţă unei fraze, unei bucăţi muzicale, unei mişcări.
cadenţat* -ă* cadenţaţi, -te, adj. Executat în cadenţă, ritmic.
cadenţă, cadenţe, s.f. |] Din fr. cadence, it. cadenza (< lat. cădere „a cădea44) |j 1® Repetare ritmică a unei mişcări. O In cadenţă — cu mişcări repetate la intervale egale. • Frecveavi; viteză de repetare a unui fenomen. 2® Succesiune ritmică a unor unităţi poetice (sunete, cuvinte* silabe, perioade) sau muzicale.
cadet* cădeţi, s.m. || Dm fr. cadet, (2) rus. kadei || (în trecut) 1® Tînăr noimi care se pregătea pentru cariera armelor. 2® (In Rusia) Membru al unui partid reacţionar din 'Rusia ţaristă.
cadiu* cădii, s.m. |] Din. tc. kadi || Judecător musulman.
cadînă* cadîne, si. || Din tc. kadin || Sclavă dintr-un harem turcesc din trecut.
cadmiu s.n. || Din fr. cadmium || Metal moale, alb-argintiu, folosit, sub formă de aliaje, în tehnică, în reactoarele nucleare etc.
e&ddu* cadouri, s.n. || Din fr. codeau || Dar2(l). cadrâ* pers. 3 cadrează, vb. I. Intranz. || Din. fr. cadrer || A :;se potrivi, a corespunde cu ceva sau într-o anumită împrejurare».
cadran* cadrane, s.n. || Din. fr. cadran || lo (La instrumentele de măsură) Suprafaţă (circulară) cu anumite diviziuni, pe care se poate urmări deplasarea unui .ac indicator. O C. solar — ansamblu de linii trasate pe o anumită suprafaţă pe care se proiectează umbra unei tije; po'ziţia şi lungimea umbrei indică ora solară. 2o Fiecare dintre cele patru unghiuri drepte formate de semiaxele unui sistem de coordonate rectangulare.
cadra s.f. v. cadru.
cadril* cadriluri, s.n. [| Din fr. quadrille |( Dans de origine franceză, cu mişcare lentă, în cursul căruia partenerii se schimbă între ei; melodia corespunzătoare acestui dans.
cadrilat* -ă, cadrilaţi, -te, adj. H Din fr. quadrille || (Despre ţesături) Cu desene în formă de carouri.
cadra* cadre, s.n. || Din fr. cadre [| î. Rama pentru tablouri sau fotografii; tablou, fotografie înrămate, m Desen care mărgineşte un text, o hartă etc. 2. Pervaz al unei uşi sau ferestre. 8. (Fig.) Mediu, ambianţă. 4. (Fig.) Limitele unei probleme sau acţiuni. 5. Schelet din bare de lemn, de metal sau de beton armat, întrebuinţat în construcţii ca element de rezistenţă la clădiri, poduri, galerii etc. 6. (La pl.) Efectiv al oamenilor muncii dintr-o întreprindere, instituţie sau organizaţie; (rar la sg.) persoană din acest efectiv. O Cadre de specialitate = specialişti în-tr-un anumit domeniu de activitate. ® Persoane care ocupa funcţii de conducere, militanţi politici, de stat etc. 7. Spaţiu în limitele căruia & cuprinsă o imagine pe o peliculă cinematografică. || Şi: câdră si.
129
CALÂJ
caduc, -ă, caduci, -ce, adj. || Din fr. caduc, lat. caducus (< cădere „a cădea“) || Şubred, pie-ritor. ® (Despre frunze, flori) Care cade (în fiecare an) de timpuriu. © (Despre acte juridice) Care nu mai are putere legală.
caducéu, caducee, s.n. || Din lat. caduceus, fr. caducée jj Sceptrul zeului grec Hermes, reprezentat printr-un baston cu două aripioare în vîrf şi înconjurat de doi şerpi.
caducitate s.f. |! Din fr. caducité ]| Faptul, însuşirea de a fi caduc. ® Ineficacitate a unui act juridic ca urmare a survenirii unui eveniment ulterior încheierii lui. v . cafas, cafasuri, s.n. || Din tc. kafes || (înv.) Încăpere deschisă în catul de sus al unei case sau într-un turn, din care se putea privi în afară; foişor.
. , cafea, cafele, s.f. |j Din tc. kahve, ir. café || Să miri ţa arborelui de cafea; băutură preparată din această sămînţă (sau dintr-im surogat).
café-concert s.n. || Din fr. café-concert |] (Fran-ţuzism) Varieteu.
cafegiu, cafegii, s.m. (i Din tc. kahveci ||
1.	(înv.) Proprietar al unei cafenele sau al unui magazin de cafea. © Gel care prepara sau vindea cafele. 2. (Fam.) Băutor pasionat de cafea.
cafeina s.f. || Din fr. caféine [| Alcaloid extras din cafea sau din ceai, cu întrebuinţări în medicină ca tonic al sistemului nervos central, ai centrilor respiratori, vasomotori ele. |j Şi: cofeină s.f.
caîeism s.n. || Din fr. caféisme || Intoxicaţie datorită abuzului de cafea; se manifesta prin tulburări de ritm cardiac, ameţeli, greaţă, vărsături etc.
cafenea, cafenele, s.f. j| Din tc. kahvehane || Local public în care se consumă cafea, ceai, băuturi alcoolice etc.
■ cafeniu, -le, cafenii, adj. || Din cafea || De culoarea cafelei prăjite. Destul, latră atunci copoiul’ cafeniu (Alexandrescu).
cafetieră, cafetiere, s.f |j Din fr. cafetière || Aparat folosit pentru prepararea cafelei. ® Vas pentru păstrarea cafelei.
caftan, caftane, s.n. || Din tc. kaftan ||Manta lungă şi largă, de provenienţă orientală, uneori împodobită, pe care o purtau în trecut domnii şi boierii români.
câlilă, cahle, s.f. || Din ucr, kdhlja || Placă de teracotă sau de faianţă folosită la construcţia sobelor sau a şemineelor.
caia, caiale, s.f. |J Cf tc kayar „potcoavă cu colţi“ || Cui pentru prinderea potcoavelor la animale.
caiac, caiace, s.n. || Din fr. kayak || 1. Ambar-caţîe de sport, uşoară şi suplă, condusă cu ajutorul unei padele. 2. Sport practicat cu această umbarcaţie.
caiafă, caiafe, si. {| De îa n. pr. Caiafa || 1ersoană făţarnică. O Expr. A trimite pe cineça de ia Ana la Caiafa -- a purta pe cineva cu Vorba.
calc, caice, s.n. || Din tc. kayik H 1. Ambar-caţie îngustă cu două catarge. 2. Luntre uşoară
îngustă şi lungă, încovoiată la capete. Caicul porneşte clătinat de valuri (Iosif).
cald, caizi, s.m. |] Din fr. caid || Titlu purtat în trecut de guvernatorul unei provincii sau al unui oraş din statele musulmane ale Africii de nord, care avea şi atribuţii judecătoreşti.
câier, caiere, s.n. || Lat. *caiulus j| Mănunchi de lină, de in, de cînepă etc., care se pune în furcă pentru a fi tors.
caiet, caiete, s.n. || După fr. cahier; cf. pol. kajet || Fascicul din foi de hîrtie albă sau liniată, legate sau broşate, folosit la scris. O C. de sarcini v. sarcină (2).
caimac, caimacuri, s.n. || Dm tc. kaymak ||
1. Pojghiţă care se formează la suprafaţa laptelui fiert. O Expr. A lua caimacul = a-şi însuşi partea cea mai bună. 2. Spumă care apare la suprafaţa cafelei în urma fierberii.
caimacam, caimacami, s.m. |] Din tc. kayma-kam || (în trecut, în Ţară Românească şi în Moldova) Locţiitor al domnului.
caimân, caimani, s.m. || Din fr. caîman, sp. caiman ]| Specie de crocodil din America Centrală şi de Sud, lung pînă la 6 m. Pielea c. este folosită în marochinărie.
cainozoic s.n. || Din fr. caenozoîque || Neozoic. cais, ca îşi, s.m. |j Din caisă |] Pom fructifer din familia rozaceelor, cu flori albe cu nuanţe roz, care apar înaintea frunzelor, cultivat pentru fructele sale.
caisă, caise, s.f. || Din ngr. kaisi ]! Fructul caisului, drupă sferică sau ovoidă, de culoare gal-benă-portocalie.
cal, cai, s.m. |ţ Lat. caballus |j 1. Animal domestic erbivor,	cu	copita nedespicată,	folosit
la călărie şi la tracţiune. O Expr. Cal de bătaie = persoană hărţuită,' muncită de toţi. A fi (sau a ajunge) cal de poştă = a fi întrebuinţat la toate. A	ajunge din	cal	măgar — a Ajunge	dintr-o
situaţie mai bună în una mai rea. © (Tehn.) Cal-p utere = unitate de măsură a puterii egală cu 75 de kilograme forţă-metri pe secundă.
2. Aparat de gimnastică pentru sărituri. 8. Piesă la jocul de şah. 4. (Entom.) Calul-dracului (sau popii) = libelulă. (Iht.) Cal-de-mare = mic peşte marin, cu capul asemănător cu al calului.
cala, calez,	vb.	1. Tranz. !| Din fr.	caler |[
1.	A regla (a fixa orizontal) suportul unui aparat topografic de vizare. 2. A imobiliza intenţionat un obiect faţă de altul înainte ca acesta să intre în funcţiune.
calabalîc, calabalîcuri, s.n. jj Din tc. kala-bahk j| Obiecte felurite în dezordine; bagaje, ca-traluse cu care se mută sau cu care călătoreşte cineva.
calafat s.n. (| Din tc. kalafat || Cîlţi sau cîrpe destrămate şi îmbibate cu catran, folosite, pentru etanşarea punţilor şi bordajelor de lemn ale navelor. .
caîaicân s.n. || Din ngr. kalakanthi (| Denumire populară pentru sulfatul de fier, utilizat la combaterea dăunătorilor în agricultură, la vopsitul ţesăturilor, în tăbăcărie etc.
calâj, calaje, s.n. || Din fr. calage || (Nav.) Ansamblul grinzilor de pe platforma unei cale,
8 —• Dicţionar general al limbii române
CALAMBUR
136
pe care se reazemă navele în timpul construcţiei sau al reparaţiei.
csilambâr, calambururi, s.n. || Din fr. calem-bour^ || Joc de cuvinte bazat pe asemănarea formală a unor termeni deosebiţi ca sens. Constituie şi un procedeu literar.
calamlnă s.f. || Din fr. calamine |j Reziduu provenit din arderea combustibilului într-un motor cu ardere internă, care se depune pe pereţii interni ai cilindrului, pe bujii etc., putînd provoca perturbaţii în funcţionarea motorului.
ealamitâi, -ă, calamităţi, -te, adj. || De la calamitate || Care a suferit de pe urma unei calamităţi naturale.
calamitate, calamităţi, s.f. || Din fr. calamite lat. calamitas, -atis || Dezastru care loveşte o colectivitate (ex. inundaţii, molime, cutremure etc.).
calandra, calandrez, vb. î. Tranz. || Din fr. calandrer || A trece un material printr-un calandru (i) în vederea subţierii, netezirii etc. acestuia.
calandru, calandre, s.n. || Din fr. calandre ||
1. Maşină de lucru cu mai mulţi cilindri rotitori, printre care, prin presare şi încălzire, se obţin, dintr-un material flexibil, foi subţiri şi întinse (de ex. de cauciuc, de hîrtie etc.). 2. (Tipogr.) Presă pentru imprimare în relief pe carton special a matriţelor de stereotipie.
calâpăr s.m. || Din ser. kaloper |] (Bot.; reg.) Calomfir.
calapod, calapoade, s.n. |] Din ngr. kalapodi |J Piesă de lemn, care reproduce forma labei piciorului, întrebuinţată la confecţionarea încălţămintei sau la menţinerea formei acesteia. • Formă de lemn pe care se întind căciulile sau pălăriile. O Expr. Pe acelaşi calapod = la fel, identic. ® P. gener. Formă, tipar, model.
câlă1, cale, s.f. |] Din fr. cale || 1. încăpere sub^ puntea unei nave, în care se depozitează încărcătura. 2. Platformă uşor înclinată pe care se construiesc sau se repară nave.
câlă3, cale, s.f. |j Din germ. Kalla, lat. calla |] Plantă erbacee cu flori mari, albe, răsucite în formă de cornet, originară din Africa de Sud; se cultivă ca plantă decorativă.
câlă3, cale, s.f. || Din fr. cale }j 1, Piesă în formă de trunchi de piramidă care se aşază în faţa roţii unui vdhieul spre a-1 imobiliza. 2. Piesă cu care se controlează dimensiunile pieselor în construcţia de maşini.
calc, calcuri, s.n. || Din fr. calque || 1. Hîrtie de calc — hîrtie translucidă folosită la executarea desenelor în tuş şi la transpunerea lor pe ozalid. © Copia pe hîrtie de calc a unui desen.
2. (Lingv.) Atribuirea de sensuri noi, după model străin, unor cuvinte existente în limbă; formarea unor cuvinte ori expresii noi prin traducerea din altă limbă a elementelor componente ale acestora.
calcan1, calcane, s.n. || Din tc. kalkan |] Perete exterior al unei clădiri, fără uşi sau ferestre (acoperit de un zid asemănător al clădirii vecine).
ealcân2, calcani, s.m. || Din tc. kalkan [hahgi]^ Peşte teleostean de mare cu corpul turtit lateral şi cu ochii pe partea stingă a capului.
calcanéu, calcanee, s.n. || Din lat,, ealcaneum, fr. calcanéum || Unul dintre oasele care formează căîciiul.
calcâr [Ace. şi: calcar], calcare, s.n. j| Din lat* calcarius, fr. calcaire |j Rocă sedimentară sau metamorfică formată din carbonat de calciu; se utilizează ca material de construcţie şi ca ornament, la fabricarea varului, a cimentului etc.
calcards, -oâsă, calcaroşi, -oase, adj. jj Din calcar || Gare conţine calcar.
eâlee1 s.f. |l Din lat. calx, calc îs ţi 1, Chrirf de calciu. 2, Material refractar obţinut prin calci-narea calcarului.
caice2 s.f. || Lat., calx, calcis |j Galcea-cak'iui — plantă erbacee perenă, toxică, din familie i tun-culaceelor, înaltă de 20 — 60 cm, cu frunze f oase în formă de copită de cal şi cu flori mari, gaibene-aurii.
calceddiîle s.f. || Din fr. calcédoine, lat. chalce-donius. Gf. Calcedorda, oraş de li care se extrăgea această piatră || Van Re de silice, translucidă, divers colorată	ca	piatră
semipreţioasă la confecţionarea » noi obiecte de artă, ca abraziv etc.
oalchià, calchiez, vb. I. Tranz. \\ Din fr. calquer || 1. A copia un desen sau o schiţă pe hîrtie de caic. 2o A forma cuvinte sau expresii noi prin procedeul calcului (2).
eaieiîerol s.n. || Din fr. calcifcroi || Vitamina
D2.
calcifia yb. I v. calciîica. caleificâ, pers. 3 calcificâ, vb. L Refl. HJDupă fr. calcifier || (Despre ţesuturi) À se întări prin depunere de săruri de calciu. |j Şi: calcifiâ vb. I.
calcina, calcinez, vb. 1. Tranz. |j Din fr. calciner H A încălzi un material ia o temperatura înaltă, în scopul eliminării apei, arderii substanţelor organice etc.
caîcinoză s.f. || Din fr. calcinosc || Boală caracterizată prin depunerea unor cantităţi rnan de săruri de calciu în diferite ţesuturi şi organe.
calcio-véeeiiio s.n. || Cuv. it. || Gen de tencuială ornamentală cu suprafaţa zgrunţuroasă, care dă zidurilor un aspect de vechime.
ealeit s.n. || Din fr. calcite || Carbonat natural de calciu, transparent, incolor sau divers colorat, care alcătuieşte calcarul, marmura etc. Cris lalele mari şi limpezi, numite spat de Islanda, se utilizează în industria optică.
calciu s.n. || Din fr. calcium, lat. calx, calcis „piatră de var“ || Element chimic alb-argintiu din familia metalejpr alcalino-pămîntoase, foarte răspîndit în natuM sub formă de combinaţii, avînd multiple utilizări în construcţii, în industrie etc.; face parte din compoziţia organismului animal, avînd rol în formarea ţesutului osos.
caleografi© s.f. H Din fr. chalcographie; gr. chalkos „aramă" -f graphein „a scrie“ || Procedeu de tipărire cu forme a căror suprafaţă activă, adîneită (gravată chimic sau mecanic) se umple
181
CALICI
în timpul imprimării cu o cerneală ce ajunge în eon tact eu hîrtia presată pe formă; tipar adîne, tifdruc.
ealeopliită s.f. || Din fr. chaleopyrke || Sulfurâ naturală de cupru şi fier, de culoare galbenă-verzuie; este cel mai important minereu de cupru.
eâleut (1, 2) calcule, s.n., (S) caleuli, s.m. |i Din fr. calcul, lat. calculus || 1. B.n. Ansamblu de operaţii matematice făcute cu scopul de a găsi valorile unor mărimi. O C, diferenţial v. diferenţial (2). C. infinitezimal v. infinitezimal. C. integral v. integral (2). ® C. logic = calcul analog celui matematic, efectuat asupra enunţurilor transpuse în formă simbolică, adică transformate în expresii logice. 2. B.n. Plan, combinaţie, socoteală. 8. S.m. Concreţiune, asemănătoare cu o pietricică, formată accidental în anumite organe interne ale omului (maifrecvent în organele cavitare şi în canale); piatră (9).
calcula, calculez, vb. I. Tranz. || Din fr. cpl-culer, lat. calculare || A face un calcul, a socoti; a elabora un plan, un proiect.
caleulâtţ -ă. calculaţi, -te, adj. (Despre persoane) Chibzuit, socotit.
calculator, calculatoare, s.n. |j Din fr. ealcu-lateur, lat. calculator ;| 1. Tabel care cuprinde rezultatele unor calcule, folosit în operaţiile matematice. 2. Instalaţie sau aparat cu care se efectuează automat operaţii matematice şi logice. C. pot fi: mecanice sau electromecanice (maşini de calcul) şi electronice (ordinatoare, computere).
calculâţie, calculaţii, s.f. |j Din lat. calcula-tio (| Faptul cie a calcula; ansamblu de calcule făcute în scopul determinării unor indicatori.
Caleuldsă, calculoze, s.f. ţ] Din fr. calculose || (Med.) Litiază.
‘cald, -ă, calzi, -de, adj. !| Lat. calidus || 1. Care se află la o temperatură relativ ridicată faţă de mediul ambiant sau corpul omenesc. O Expr. Nici cald, nici rece = asa si asa; nici aşa, nici aşa. Mă ia cu cald = am febră. 2. Fierbinte, încins. 8. (Despre îmbrăcăminte) Călduros.
caldarîm, caldarîmuri, s.n. || Din tc. caldirim || Pavaj executat din bolovani; drum pavat sau asfaltat.
©âle, căi, s.f. || Lat. callis || 1. Fîşie de teren amenajată pentru circulaţia oamenilor, a vehiculelor şi a animalelor; drum O Din cale-afară peste măsură. O Expr. A fi (sau a se pune) în calea cuiva ~ a i se împotrivi. A găsi cu cale *= a socoti că este nimerit. Calea-valea — treacă meargă. A pune la cale — a pregăti ceva. A fi pe cale de... = a fi gata să... ® (înv.) Arteră de penetraţie intr-un oraş, făcînd legătura cu o ŞQsea importantă. 2. ’ Călătorie. • Depărtare, distanţă: cale de două zile. 8. Căile respiratorii = aparatul respirator. 4. (Fig.) Direcţie, linie luată de o dezvoltare, de o mişcare; metodă, mijloc: Pe calea tratativelor. 5, Element al unui sistem /tehnic, amenajat pentru a permite transportul Pe el aî unei maşini, al unui aparat etc. Q C. de rulare == suprafaţă pe care rulează roţile sau rolele unui sistem tehnic. ® C. de transmisiune
— ansamblu de mijloace folosite pentru transmisiuni în radiodifuziune sau în telefonie. C. ferata V. ferată, ê. (Dr.) C. de atac v. atac (4).
caleaşcă, căleşti, s.f. || Din rus. koljaska || (înv.) Trăsură elegantă, pe arcuri foarte flexibile.
caîeîâcţie s.f. || Din fr. caléfaction || Formarea unei pături de vapori la suprafaţa de separaţie dintre un lichid şi un corp solid încins, care împiedică lichidul de a lua contact direct cu corpul solid.
caleidoscop, caleidoscoape, s.n. J| Din fr. kaléidoscope; gr. kalos „frumos44 + eidos „imagine44 -f skopein „a examina44 || Dispozitiv alcătuit dintr-un tub cu mai multe oglinzi, cu ajutorul cărora se formează diferite imagini simetrice ale unor corpuri mici, colorate, din interior, calendar, calendare, s.n. || Din lat. calenda* rium H 1. Sistem de împărţire a timpului In ani, luni şi zile, bazat pe fenomene astronomice periodice (mişcarea de revoluţie a Pămîntului în }jurul Soarelui, rotaţia Pămîntului în jurul axei proprii). 2. Indicator (carte, agendă) al succesiunii lunilor, săptămînilor şi zilelor unui^ an. O Expr. A face cuiva capul calendar = a zăpăci pe cineva. A se uita ca pisica (sau ca miţa) în calendar = a se uita la ceva fără să priceapă nimic. © C. gregorian v. gregorian. C. iulian v. iulian.
calendaristic, -ă, calendaristici, -ce, adj. || Din calendar j| Privitor la calendar, conform calendarului. O An e. — an socotit de la 1 ianuarie pînă la 81 decembrie.
calende s.f. pl. || Din lat. calendae || Numele primei zile a fiecărei luni la romani. O calendele greceşti = niciodată (grecii neavînd «calende44).
calfă, calfe, s.f. || Din tc. kalfa H (în trecut)
Lucrător care după perioada de ucenicie era obligat să mai lucreze un timp la patronul său.
calibra, calibrez, vb. I. Tranz. || Din fr. calibrer || î. A prelucra cu precizie un obiect pentru a obţine forma şi dimensiunile prescrise şi un înalt grad de netezime a suprafeţei. 2. A grada un instrument în unităţi alese în vederea efectuării unor măsurări. 8. A sorta seminţe, fructe etc. după mărime.
calibror, calibroare, s.n. || Din fr. calibreur || Aparat sau maşină pentru calibrarea seminţelor, a fructelor etc.
calibru, calibre, s.n. || Dm fr. calibre, it. caii-bro; ar. qălib „calapod44 || 1. Diametrul interior al unui orificiu circular (ex. al ţevii unei arme).
2.	Instrument de precizie cu care se verifică dimensiunile unei piese fabricate. 8. (Fig.) Mărime, proporţie, calitate.
calic, -ă, calici, -ca, adj. || Din ucr. kalika „olog44 || (Adesea substantivat) 1. Foarte sărac; cerşetor. 2, (înv.) Infirm. 8. Zgîrcit, avar; lacom.
calici, calicesc, vb- IV. |( Din calic || 1. Tn-tranz si tranz. A deveni sau a face să devină calic (I). 2. Refl. A se lacomi; a se zgîrci.
CALICIE
132
calicie s.f. |j Din calic |j 1. Sărăcie extremă.
2.	Zgîrcenie.
ealiefme s.f. || Din calici (j Mulţime de oameni săraci, de calici.
ealfeiu, calicii, s.n. f] După fr. calice, lat. calix, -icis „cupă, caliciu44 || învelişul extern al florilor, alcătuit din frunzisoare verzi numite sepaîe.
calif, califi, s.m. || Din fr. calife; ar. khahfa „vicar, locţiitor44 || Titlu dat şefilor religioşi şi politici la musulmani.
califât, califate, s.n. || Din fr. califat || 1. (înv.) Formă de stat instituită în teritoriile stăpînite de arabi. 2. Demnitatea de calif.
califica, calific# vb. I. || Din fr. qualifier, lat. qualificare. || 1. Refl. şi tranz. A dobîndi sau a ajuta pe cineva să dobîndească un nivel corespunzător de pregătire într-o specialitate. 2, Refl. (Despre un concurent) A obţine dreptul de a participa la o etapă superioară într-o competiţie sportivă, culturală etc. 8. Tranz. A caracteriza pe cineva sau ceva, a-i atribui o calitate.
caliîicâre, calificări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) califica; pregătire profesională, teoretică şi practică într-un anumit domeniu. 2. Etapă eliminatorie într-un concurs sau într-o competiţie sportivă, în care se stabilesc, prin punctajul obţinut, participanţii promovaţi în etapa următoare.
calificat, -ă, calificaţi, -te, adj. 1. Care are pregătirea profesională corespunzătoare. 2. (Despre infracţiuni) Săvîrşît în împrejurări speciale.
calificativ, -ă, calificativi, -e, adj., s.n. |) Din fr. qualificatif || 1. Adj. Care califică: adjectiv calificativ. 2. S.n. Termen folosit pentru a caracteriza o persoană sau un lucru. © (Pedag. ; în unele ţări) Sistem de notare (cu „bine44, suficient44 etc.) a elevilor şi studenţilor.
caHîornfu s.n. || Din fr. californium, de la n. pr. California || Element chimic radioactiv, trans-uranic, obţinut pe cale artificială.
caligraf, -ă, caligrafi, -e, s.m. şi f. || Din fr, calligraphe; gr. kallos „frumos44 -f graphein „a scrie44 11 Persoană care se ocupa în trecut cu copierea artistică de cărţi şi manuscrise, mai ales înainte de răspîndirea tiparului.
caligrafic, caligrafici, -ce, adj. || Din fr» calligraphique || (Despre scris) Citeţ, frumos.
caligrafie s.f. || Dm fr. calligraphie, gr. halii-graphia || Deprinderea de a scrie frumos. © Fel de a scrie al cuiva.
calimera s.f. |! Din ngr. kalimera || (Fam.) A se schimba calimera — a se schimba situaţia. A întoarce calimera = a-şi schimba atitudinea faţă de cineva.
calitate, calităţi, s.f. ]| Din fr. qualité, lat. qualitas, -atis || 1. Sinteza însuşirilor şi laturilor esenţiale ale obiectelor, fenomenelor sau proceselor în virtutea cărora un lucru este ceea ce este, deosebindu-se de celelalte lucruri. © însuşire (în special bună) a unei persoane sau a unui lucru. 2. Titlu, situaţie care conferă un drept.
calitativ, -ă, calitativi, -e, adj. || Din fr. qualitatif, lat.^ qualitativus || Privitor la calitate.
caim, -ă, mlmi, -e, adj., s.n. || Din fr. calme ||
1.	Adj. (Despre natură) în stare de linişte de-p«®a. ® (Despre oameni şi manifestările lor) Stăpînit, cumpănit; liniştit, potolit. 2. S.n. 'Stare de linişte a atmosferei, o Lipsă de fră-mîntări. 9 Stăpînire de sine; sînge rece.
calma, calmez, vb. I. Refl. şi tranz. |j Din fr. • calmer || A (sej linişti, a (se) potoli.
eahnânt, -ă, calmanţi, -te, adj., s.n. || Din fr. calmant || (Medicament) care calmează durerile; sedativ.
calmar, calmari, s.m. |] Din fr. calmar || Gefa-lopod comestibil, cu corpul alungit, conic, cu gura înconjurată de zece tentacule; trăieşte în Marea Mediterană şi în Oceanul Atlantic.
calofl], -ă, calofili, -e, adj. || Din gr. kallos „frumos44 -f- philos „iubitor44 || Căruia îi place frumosul, iubitor de frumos.
ealoiân s.m. || Cf. si. kalenü || Obiect de ritual folcloric cu înfăţişare de om făcut din lut sau din lemn, împodobit cu flori, care se îngropa sau se arunca în apă pentru a aduce ploaie.
calomel s.n. || Din	fr. calomel |! Clorură
mercuroasă, sub formă de pulbere albă, fină, cu întrebuinţări în medicină ca purgativ, vermifug etc. 3	!
calomîir, calomfiri, s.m. || Din bg. kalofer ş| Plantă erbacee perenă din familia compozitelor, cu frunze ovale şi flori galbene, cultivată uneori ca plantă decorativă.
calomnia, calomniez, vb. I. Tranz. |] Din fr. calomnier |j A vorbi de rău pe cineva, a defăima.
calomniator, -oare, calomniatori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. calomniateur ,|| Persoană care calomniază, defăimător.
calomnie, calomnii, s.f. || Din fr. calomnie j| Afirmaţie mincinoasă, făcută cu scopul de a atinge onoarea sau reputaţia cuiva.
calomnios, -oâsă, calomniei,	-oase, adj-
|1 Din fr. calomnieux |] Care cuprinde o calomiue, defăimător.
caloric, -ă, calorici, -ce, adj. || Din fr. calorique || Referitor la căldură.
calorie, calorii, s.f. || Din fr. calorie j| Unitate de măsură a energiei termice, egală cu căldura necesară pentru a ridica temperatura unui gram de apă distilată de la 19,5 la 20,5°C la presiunea normală.
calorifer, calorifere, s.n. j| Din fr.	calorifère;
lat. calor „căldură44 ~j- ferre	„a	purta44	][ Insta-
laţie pentru încălzirea încăperilor dintr-o clădire sau dintr-un grup de clădiri prin intermediul unui agent (apă, aburi sau aer) încălzit într-o sursă centrală şi care circulă prin corpuri ele încălzire.
calorific, -ă, calorifici, -ce, adj. || Dui fr. calorifique II Care produce sau transportă căldura-calorifûg, -ă, calorifugi,	-e,	adj.	||	Din fr.
calorifuge || (Despre materiale) Rău conducător de căldură; izolant termic.
calorigén, -ă, calorigeni,	-e,	adj.	j]	Din l'r.
calorigène; lat. calor „căldură44 -f gr. gennan „a
133
CAMELIE
produce44 Ü (Despre sisteme fizico-chimice) Care produce căMură.
calorimetrîe s.f || Din fr. calorimétrie | Parte a fizicii care se ocupă cu metodele de măsurare a cantităţilor de căldură.
ealonmétru, calorimètre, s.n. || Din fr. calorimètre ü Instrument pentru măsurarea cantităţii de căldură emanată sau absorbită de un corp.
calosoma, calosome, s.f. || Cf. gr. kallos „fru-mos“ + soma „obrp“ |] Insectă carnivoră din ordinul coîeopterelor, de culoare verde-metaiic sau negricioasă. Este folositoare prin faptul că distruge omizile din păduri.
ealătă, calote, s.f. |] Din fr. calotte |] 1. Fiecare dintre cele două porţiuni obţinute prin secţionarea unei sfere cu un plan. 2. Partea de deasupra a unei pălării, care acoperă capul şi care se continuă cu borurile. 8. C. glaciară — masă de gheaţă care acoperă suprafeţe mari din regiunile polare. 4, C. craniană = partea superioară a cutiei craniene.
calozitâte, calozităti, s.f. || Din fr. callosité, lat. callositas, -atis ( < callosus „bătătorit44 |] întărire şi îngroşare a pielii.
calp, -ă, calpi, -e, adj. || Din tc. kalp |j (înv.; despre monede) Fals, falsificat.
calpac, calpace, s.n. || Din tc. kalpak |] (înv.) Căciulă mare de piele neagră, tivită cu blană şi împodobită cu surguci, purtată în trecut de domn şi de boierii mari.
caltaMş, caltaboşi, s.m. Un fel de cîrnăt, făcut din măruntaie de porc, cu orez şi ingrediente.
calüp, calupuri, s.n. || Din tc. kalup || 1. Calapod, tipar (în cărămidărie, olărie etc.). 2. Bucată de material (săpun, gheaţă etc.) de formă paralelipipedică.
calus s.n. || Din fr. calus, lat. callum „îngro-şare“ || Ţesut osos nou care sudează capetele unui os fracturat.
calvâr, calvaruri, s.n. || Din fr. calvaire, lat. calvarium || Chin, suferinţă îndelungată; încercare grea.
calvin, «ă, calvini, -e, adj., s.m. şi f. |] De la ;n. pr. Calvin, reformator religios francez || 1* Adj. Privitor la calvinism. 2. S.m. şi f. Adept al caîvinismului.
calvinism s.n. || Din fr. calvinisme || Sistem teologic, protestant,’ întemeiat în sec. 16, în Franţa de Calvin. Unindu-se cu adepţii lui Zwingli, au format biserica reformată.
^ calviţie s.f. || Din fr. calvitie. lat. calvities || Rărirea şi apoi dispariţia definitivă a părului capului; pleşuvie, chelie.
cam adv. || Din camai, înv. „mai ; şi mai44 || Aproximativ, aproape: cam pe atunci. ® Oarecum, întrucîtva: s-a cam îndepărtat de subiect, • Prea (mult): s-a cam întrecut cu gluma.
camaiéu s.n. || Din fr. camaïeu || Pictură executată în tonurile aceleiaşi culori, cu o mare diversitate de nuanţe.
camambert s.n. || Din fr. camembert (după Uumele localităţii Camembert, unde s-a fabricat iutii această brînză) || Un soi de brînză grasă, moale, preparată din lapte de vacă.
camarad, -ă, camarazi, -de, s.m. şi f. || Din fr. camarade; sp. camarado „tovarăş de cameră44 I] Tovarăş de arme; coleg; prieten. Tata m-a privit ca un hun camarad (Sadoveanu).
camaraderie, camaraderii, s.f. || Din fr. camaraderie H Legătură prietenească; colegialitate.
camarilă, camarile, s.f. || Din fr. camarille, sp. camojrilla (< camara „cabinet particular al regelui44) || Grup de favoriţi ai unui suveran, care influenţează în interesul lor personal poli-, tica statului.
camă, came, s.f. || Din fr. came || Proeminenţă pe suprafaţa unui ax sau a unui disc, care serveşte la deplasarea periodică a unui organ.
eâmănă, camene, si. || Din si. kament „piatră44 || Odgon fixat la partea inferioară a năvodului şi de care se prind greutăţi de plumb, pentru a se putea pescui pe fundul apei.
camătă, carnete, s.f. || Din sl. kamata || Do-bîndă excesivă încasată de cămătar pentru sumele acordate ca împrumut.
cambial, -ă, cambiali, -e, adj. || Din ii. cambiale || Privitor la cambie, de cambie.
cambie, cambii, s.f. || Din it, oambio |] Titlu de credit pe termen scurt prin care cineva se obligă să plătească la un anumit termen o sumă de bani aceluia pe care documentul îl desemnează.
câmbiu s.n. || Din fr. cambium; lat. cambium „schimb44 || Ţesut vegetal care asigură creşterea în grosime a tulpinii şi rădăcinii.
cambra, cambrez, vb. I. Tranz. şi refl. j] Din fr. cambrer || A (se) curba, a (se) îndoi în formă de arc.
cambriân s.n. || Din fr. cambrien || Prima perioadă a erei paîeozoice, caracterizată prin trilo-biţi, brahiopode etc.
câmbuiă, cambule, s.f. || Cf. rus., bg. kamhala || Peşte teîeostean de mare cu corpul turtit, lung de 20 — 30 cm, cu amîndoi ochii pe partea dreaptă; trăieşte pe fundul apelor, culcat pe partea stingă.
cambăză, cambuze, s.f. || Din fr. cambuse || Magazie de alimente pe o navă.
camée, camee, s.f. || Din fr. camée || Piatră dură, fină, sculptată în relief cu o figură sau cu motive decorative şi servind ca podoabă.
cameleon, cameleoni, s.m. || Din fr. caméléon; gr. chamaileon „leu care se tîrăşte44 |j
1. Reptilă arboricolă, insectivoră, din regiunile tropicale, care are proprietatea de a-şi schirnpa culoarea pielii după cea a mediului înconjurător.
2. (Fig.) Persoană care îşi schimbă purtarea şi convingerile după împrejurări.
cameleonism s.n. j| Din fr. caméléonisme || 1. Proprietate a unor animale de a-şi schimba culoarea după mediul înconjurător. 2. (Fig.) Schimbare a purtării şi a convingerilor după împrejurări.
camelie, camelii, s.f. ]| Din fr. camélia, de îa n. pr. Camelii, care a adus planta din Asia tropicală || Plantă ornamentală cu flori mari, albe sau roşii şi cu frunze totdeauna verzi.
GAMELXNA
134
е&шеїші, cameline, s.f. || Din fr. cameline || Plantă erbacee anuală din familia craciferelor, cultivată pentru seminţele sale bogate în ulei folosit la fabricarea săpunului.
cameramân, cameramani, s.m. || Din engl. cameraman || Operator de cinema sau de televiziune care manevrează camera de luat vederi.
cameră, camere, s.f. || Din it. camera || 1. încăpere într-o clădire, într-o locuinţă. O Muzică de c. = compoziţie muzicală pentru un mic număr de instrumente. 2. Nume dat unor încăperi cu destinaţie specială: cameră de lucru; cameră de comandă. Cameră obscură = încăpere întunecoasă, cu pereţii opaci, în care se prelucrează materialul fotografic. 8. C. de ardere (sau de combustie) — spaţiu închis în care are loc arderea amestecului combustibil-aer la motoarele cu ardere internă. 4, (7. de luat vederi — aparat cu ajutorul căruia se obţin imaginile pe peliculă în procesul filmării. 5. Tub toroidal de cauciuc umplut cu aer, care se aşază înăuntrul anvelopei, pe roata unor vehicule; balon de cauciuc umplut cu aer, în interiorul anvelopei la unele mingi de sport. 6. Denumire dată adunării legislative în unele ţări.
cameristă, cameriste, s.f. || Din fr. camériste || (Ieşit din uz) Femeie care se afla în serviciul personal al unei doamne; fată în casă.
eamerton, camertonuri, s.n. || Din germ. Kam-merton II Instrument format din unul sau mai multe tuburi sonore (corespunzătoare notelor sol, re, la, mi), folosit la acordarea instrumentelor muzicale.
camfor s.n. [| Din lat. camphora || Substanţă organică volatilă, cu miros caracteristic, folosită ca stimulent al centrilor nervoşi vasomotori şi ai aparatului respirator.
eâmgarn s.n. || Din germ. Kammgarn || Stofă de calitate superioară, din fire netede de lină, cu o ţesătură specială.
eamilâfcă, camilafce, s.f. || Din sl. kamilavka || Potcap acoperit cu un văl, de obicei negru, purtat de prelaţii şi călugării ortodocşi la anumite ocazii.
camion, camioane, s.n. |] Din fr. camion || 1. Autocamion. 2. Vehicul cu tracţiune animală, folosit pentru transportul de mărfuri sau materiale.	%
eamlonâj, camionaje, s.n. || Din fr. camionnage II Transport dev mărfuri cu camionul.
camionétà, camioneter s.f. || Din fr. camionnette H Autocamionetă.
campament, campamente, s.n. || Din fr. campement y Instalare temporară, în corturi, a unei unităţi militare, a unui grup de turişti etc.
campanie, campanii, s.f. || Din fr. campagne, rus. kampanija || 1. Totalitatea operaţiilor armate executate pe cîmpul de luptă, într-o anumită perioadă. O De campanie == destinat să fie folosit pe front: bucătărie de campanie; ţinută de campanie. 2. Acţiune organizată în vederea realizării într-o anumită perioadă de timp a unor sarcini importante: campanie agricolă.
eampamilaeee s.f. pi. || Din fr. campaniile cees |J Familie de plante erbacee, caracteristice prin frunzele alterne simple şi flori hermafrodite, albastre-violacee sau albe, de forma unui clopoţel.
campauiilă, campanule, s.f. || Din fr. campa-nule || (Bot.) Clopoţel (2).
camping [Pr.: chemping], campinguri, s.n. || Din engl., fr. camping || Loc în care sînt instalate corturi sau căsuţe pentru turişti.
campion, -oâuă, campioni, -oane, s.m. şi I, || Din it. campione || 1. Persoană, echipă etc. care cucereşte primul loc într-o competiţie sportivă naţională, internaţională, mondială sau olimpică. 2* (Fig.) Luptător de frunte pentru o cauză.
campionat, campionate, s.n. || Din it; campio-nato || Competiţie organizată pe o probă sau pe o ramură sportivă, prin care se stabileşte cel mai bun sportiv sau cea mai bună echipă.
camufla, camuflez, vb. I. || Din fr. camoufler |[ 1* Tranz. şi refl. A (se) ascunde vederii inamicului; (tranz.) a acoperi o sursă de lumină. 2. Tranz. (Fig.) A deghiza, a ascunde un plan, o intenţie.
camuflaj, camuflaje, s.n. || Din fr. camou-flage || Faptul de a (se) camufla; (concr.) material întrebuinţat pentru camuflare, cana s.f. V. canea.
canadian, -ă,- canadieni, -e, s.m. şi f., adj. || Din fr. canadien || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din naţiunea formată pe teritoriul Canadei din populaţii eterogene. 2. Adj. Referitor la Canada sau la populaţia ei.
canadiană, canadiene, s.f. || Din fr. cana-dienne || Haină scurtă, de obicei impermeabilă.
eanâf, canafuri, s.n. |[ Din magh. kanaf || Ciucure.	9
canafâs s.n. || Din germ. Kannefas, Kanevas j| Pînză rară, foarte apretată, folosită ca furnitură la îmbrăcăminte, în legătoria de cărţi etc.
canal, (l) canaturi, (2, 8, 4) canale, s.n. |! Din fr. canal, lat. canalis || 1. Albie artificială care leagă între ele două mări, două fluvii, un rîu cu un lac etc. şi care serveşte la navigaţie, irigări sau la construcţii hidrotehnice. @ Construcţie hidrotehnică servind la irigări. ® Curs de apă îndiguit; cale de circulaţie pe apă, ţinînd ioc de stradă, în unele oraşe. 2. Conductă" prin care sînt transportate lichide. 8. (Anat.) Formaţie organică în formă de tub prin care circulă diferite lichide în organismele animale; canal lacrimal. 9 (Bot.) C. secretor = formaţie tubul ară din organele unor plante în care se" adună produsele de secreţie. 4. C. de transmisiune = mediu utilizat pentru transmiterea unor semnale dc la un emiţător la un receptor (ex. o pereche de conductoare). C- de televiziune = canal de radio-comunicaţii destinat transmiterii unui program de televiziune.
canale s.f. pl. Plantă anuală ornamentală, originară din India, cu frunze lanceolate dinţate şi flori albe, roşii sau pestriţe.
eanalîeul, canalicule, s.n. || Din fr. canali-cule || Nume dat canalelor mici din ţesuturile organismelor.
135
CANGUR
eanălie, canalii, s.f. || Din it. canaglia ({cane „dine44), fr. canaille |] Ticălos, nemernic.
canaliza, canalizez, vb. Ï. Tranz. [| Din fr. canaliser || 1. A îndrepta cursul unei ape pe un canal. © (Fig.) A dirija o acţiune într-o anumită direcţie. 2. A prevedea o localitate, un teren, un sistem tehnic cu canalizaţie.
canalizaţi©, canalizaţii, s.f. || Din fr. canalisation || Ansamblu de lucrări tehnice executate în scopul colectării, epurării şi evacuării apelor uzate dintr-o localitate, dintr-un sistem tehnic, de pe un teren etc.
canapea, canapele, s.f. || Din ngr. kanapes, fr. canapé || Mobilă cu spătar şi cu brade, de obicei capitonată, pe care se poate şedea şi dormi.
e&nâr, canari, s.m. || Din fr. kanari; sp. canario (< u. pr. Canare, arhipelag) || Mică pasăre cîntătoare din familia fringilidelor, cu pene galbene, roz sau roşcate.
canastă, canaste, si. || Din fr., sp. canasta H Numele unui joc de cărţi asemănător cu rummy.
canât, canaturi, s.n. j| Din tc. kanat || Fiecare dintre panourile mobile care, prin rotaţie sau translaţie, deschid sau închid o uşă, o fereastră etc.
canava, canavale, s.f. j| Cf. fr. canevas Ü Pînză rară, din fire groase de bumbac, formînd o împletitură cu pătrăţele regulate, pe care se execută anumite broderii.
cână, căni, si. (i Din bg. kana || Vas cu toartă folosit la băut sau la scos lichide dintr-un vas mai mare.
cancan1, cancanuri, s.n. f| Din fr. cancan |j Vorbe răutăcioase la adresa cuiva; bîrfeală.
cancân2, cancanuri, s.n. ţ| Din fr. cancan j! Numele unui dans excentric de cabaret, executat numai de femei, răspîndit în Franţa in a doua jumătate a sec. 19.
cancelar, cancelari, s.m. !| Din ht. cancella-rius |l î. (în evul mediu) Şeful cancelariei şi al arhivei regale sau imperiale. 2. Şeful guvernului în unele state.
cancelarie, cancelarii, s.f. |j Cf. it. camelia ria, rus. kanceljarija jl 1» Birou (serviciu) într-o instituţie, destinat lucrărilor administrative. 2» Aparatul administrativ auxiliar al cancelariilor unor şefi de state.
cancer s.n. || Din fr., lat, cancer [| Termen general indicînd diferite tipuri de tumori ma-i*gne, caracterizate printr-o înmulţire rapidă a celulelor, cu distrugerea ţesuturilor vecine normale şi de însămînţare a altor regiuni ale organismului (metastaze).
cancerigen, -ă, cancerigeni, -e, adj. |J Din fr. cancérigène |j Care poate provoca apariţia cancerului.
cancérologie s.f. |J Din fr. cancérologie IJ Ramură a medicinei care se ocupă cu studiul tumo-rilor maligne.
eaneerés, -oâsă, canceroşi, -oase, adj., s.m. şi !i Din cancer; cf. fr. cancéreux || 1. Adj. Privitor la cancer. 2. S.m. şi f. Bolnav de cancer.
eancide, canciocuri, s.n. Unealta, în formă de lingură troneonică, cu care se scoate mortarul din targă şi se aşază pe cărămizi. || Şi: canciog s.n.
cancitig s.n. v. cancioe* candel s.n. Jl Din germ. Kanîel (zucker). Cf. ar. kandl „trestie de zahăr44 |ţ Zahăr cristalizat în prisme transparente.
candclâbrn, candelabre, s.n. || Din fr. candelabre, lat. candelabrum „sfeşnic44 |l Suport cu mai multe braţe, pentru luminări sau becuri electrice, suspendat de plafon sau fixat pe un piedestal.
candelă1, candele, s.f. ]| Din si. kanüdilo, ngr= kn.ndila !! Lampă cu ulei, care se aprinde la morminte sau la icoane.
candelă2, candele, s.f. |j Din fr. candela |j Unitate de măsură pentru intensitatea luminoasă.
candid, -ă, candizi, -de, adj. |j Din fr. candide, lat. candidus || Plin de candoare ; inocent, curat, nevinovat.
candida, candidez, vb. I. In tranz. |j De la candidat || 1. A fi propus candidat (sau a-şi pune candidatura) într-o alegere. 2. A se prezenta la un concurs, pentru a obţine un post, o funcţie etc.
candidat, -ă, candidaţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. candidat, lat. candidatus ( < candidus „alb<c, candidaţii la funcţiile publice din Roma," fiind îmbrăcaţi în alb) || Persoană care candidează.
candidatură, candidaturi, s.f. || Din fr. candidature || Faptul de a candida; calitatea de candidat.
ţ candoare s.f. || Din fr. candeur, lat. candor, -oris || Nevinovăţie, curăţenie morală.
candriu, -ie, candrii, adj. || Cf. ţig. kand „ureche44 || (Fam.) 1. Ţicnit, smintit. 2. Beat.
canea, canele, s.f. || Din ngr. kanella || Cep cu robinet de scurgere, care serveşte pentru a scoate lichidul dintr-un.vas, jj Şi: cana s.f.
canelură, caneluri, s.f. || Din fr. cannelure [| Fiecare dintre şanţurile longitudinale paralele executate pe suprafaţa unei coloane, a unei piese (în vederea asamblării cu altă piesă) etc. ; reneră.
canevas, canevasuri, s.n, || Din fr. canevas ||
1.	Schiţă a unui desen. 2» Reţea de linii (meridiane şî paralele) trasate în vederea întocmirii unei hărţi
cange, căngi, s.f. || Din tc. kanca }] Prăjină de lemn cu cîrhg de fier la un capăt, cu care se apucă obiectele aflate la distanţă
cangrénà, cangrene, s.f. || Din fr. gangrène, lat. gangraena, it. cancrena || Necroză, combinată cu putrefacţie, a unei porţiuni dintr-un ţesut al unui organism, datorită suprimării circulaţiei arteriale sau venoase, de origine infeeţi-oasă’. || Şi: gangrenă s.f.
cangur, canguri, s.m. || Din fr. kangourou, cuv. împrumutat dintr-o limbă indigenă din Australia || Mamifer marsupial din Australia, înalt de 1,5 m, cu coada lungă şi cu picioarele anterioare scurte. în punga abdominală (mar-supiu) femela îşi adăposteşte şi îşi hrăneşte puii după naştere.
CANIB AI»
136
canibal, -ă, canibali, -e, s.m. şi f. H Din fr.
cannibale, sp. canibal || Antropofag! • (Fig.) Om crud, feroce.
canibalism s.n. || Din fr. cannibalisme |] Antropofagie. • (Fig.) Cruzime, ferocitate.
canicular, -ă, caniculari, -e, adj. || Din fr. caniculaire || De caniculă, privitor la caniculă; dogoritor, arzător.
caniculă, canicule, s.f. || Din fr. canicule (după it. Canicula, numele stelei Sirius, din constelaţia Cîinelui) || Căldură mare specifică zilelor de vară, arşiţă. C. corespunde perioadei 22 iulie — 23 august, cînd steaua Sirius răsare şi apune odată cu Soarele.
canieultură s.f. || Din lat. caniş „cîine“ -f* cultura „creştere''’ |j Ramură a zootehniei care se ocupă cu creşterea şi cu dresajul clinilor, pentru a fi folosiţi la’ diferite servicii (pază, vînătoare etc.).
canid, canide, s.n. || Din fr. canide; lat. caniş „cîine“ -f gr. eidos „aspect“ || (La pl.) Familie de mamifere carnivore, digitigrade, cu gheare neretractile, cu patru degete la picioarele dinainte şi cu cinci la cele din spate; (şi la sg.) animal din această familie (ex. cîinele, lupul, vulpea).
canin, «ă, canini, -e, adj., s.m. |J Din fr. canin, lat. caninus 111. Adj. Privitor la cîini, de cîine: rasă canină. 2. S.m. Fiecare dintre cei patru dinţi lungi şi ascuţiţi, aflaţi între incisivi şi măsele, foarte dezvoltaţi la animalele carnivore; (pop.) dinte cîinesc.
canion, canioane, s.n. || Din sp., fr. canon [| Vale adîncă şi îngustă, cu versanţi abrupţi şi cu fundul îngust, de regulă ocupat de albia minoră a unui fluviu (ex. Marele Canion de 1 800 in adîncime şi 320 km lungime).
eaniătă, caniote, s.f. || Din fr. cagnotte || Sumă de bani obţinută din partea de cîştig oferită de jucătorii de cărţi pentru acoperirea anumitor cheltuieli. ® Vas, farfurioară în care se strînge această sumă.
canistră, canistre, s.f. !| Din germ. Kanister [! Bidon cu închidere etanşă, folosit la transportul benzinei, al laptelui etc.
canfţie s f || Din fr. canitie, lat. canities (< canus ,,alb“) II încărunţire a părului.
canoe [Art.: canoea], canoe, s.f. SI Din fr. canoe \| lo Ambarca ie sportivă uşoară, condusă cu ajutorul unei pagaie; sport practicat cu această ambarca ie 2. Ambarcaţie din coajă de copac, folosita in trecut în zona Marilor- Lacuri din America ae Nord.
canon, canoane, s.n. j| Din sl. kanonu, fr. canon, germ. Kanon |! 1. Normă, regulă bisericească ; pedeapsă dată pentru călcarea unei astfel de norme; (fig.) suferinţă, chin 2. Normă caracteristică artei anumitor epoci, care cere creatorului să respecte anumite proporţii, tehnici de compoziţie etc.; (fig.) regulă formalistă.
3.	Compoziţie muzicală în care două sau mai multe voci, intrînd succesiv, execută împreună, la o octavă sau la alt interval, aceeaşi melodie.
eanonâdă, canonade, s.f. j| Din fr. canonnade (< canon ,,tun“) || Tragere de artilerie, executată de mai multe guri de foc într-un timp scurt.
canoni, canonesc, vb. IV. Refl. şi tranz. |j Din canon |l A (se) chinui. Te iartă inima să mă laşi canonindu-mă? (Slavici).
canonic1, canonici, s.m. |j Din lat. canonicus,
ii.	cannonico Ü Preot catolic care face parte din consiliul episcopal; superiorul unei catedrale. || Acc. şi canonic.
canonic2, -ă, canonici, -ce, adj. || Din fr. canonique, lat. ca no ni eus || Care este în conformitate cu canoanele (1), privitor la canoane. O Drept c. — drept bisericesc. • Care este recunoscut de biserică.
canonieră, canoniere, s.f. (| Din fr. canonnière (< canon ,,tun“) jj Navă mică de luptă, dotată cu mijloace necesare patrulării, escortării şi protejării zonei proprii.
canoniza, canonizez, vb. I. Tranz. |j Din fr. canoniser, lat. canonizare || (Rel.) A trece o persoană decedată în rîndul sfinţilor.
canotaj s.n. || Din fr. canotage || Nume dat sporturilor nautice care se practică în ambarca-ţii cu vîsle.
canotor, -oare, canotori, -oare, s.m. şi f. |j Din canota || Sportiv care practică canotajul.
cant, canturi, s.n. || Din germ. Kante „margine44 || 1. Muchie. 2. Marginea suprafeţei de alunecare a sehiurilor; lamă îngustă de oţel montată pe această margine. 3. Parte a copertei de carton care depăşeşte marginea filelor unei cărţi legate.
cantabile adv. || Din it., fr. cantabile || (Ca indicaţie a modului de executare a unei bucăţi muzicalei Melodios: ciar, expresiv.
cantaiâp, santalupi, s.m. || Din fr. cantaloup, de la n. pr. Cantalupo, localitate unde se cultiva acest pepene || Varietate de pepene galben cu coaja brăzdată în felii si cu miezul aromat.
cantaridă, cantaride, s.f. || Din fr. cantharide, lat. cantharis, -idis || Insectă verde-aurie din al cărei corp uscat se extrage o substanţă folosită în industria farmaceutică; căţelul-frasinului.
cantată, cantate, s.f. || Din it. cantata, fr. cantate || Compoziţie pentru voce, cor şi orchestră, cu caracter solemn sau liric.
cantilenă, cantilene, s.f. || Din it. cantilena, fL cantilène !| 1. Melodie sentimentală, într-o mişcare moderată, cu ritm uniform. 2. (Lit.) Clntec liric sau epic, cu subiect grav, sentimental.
cantină, cantine, s.f. || Din fr. cantine || Local pe îîngă o instituţie sau întreprindere unde se prepară şi se serveşte masa studenţilor, elevilor, muncitorilor etc.
cantitate, cantităţi, s.f. j] Din fr. quantité, lat. quantitas, -atis || i. Ansamblul determinărilor care exprimă gradul de dezvoltare a însuşirilor unui obiect, susceptibile de a fi măsurate şi traduse numeric. 2. Mărime, număr, cîtime. O Expr. Cantitate neglijabilă ~ lucru sau persoană fără importanţă. 3. (Lingv.) Durata rostirii unui sunet sau unei silabe.
cantitativ, -ă, cantitativi, -e, adj. |J Din fr. quantitatif || Care se referă la cantitate. O Ana-
137
CAPA
liză cantitativă = analiză chimică prin care se determină proporţiile elementelor dintr-o substanţa -sau a substanţelor dkitr-un amestec.
cânt© s.n. |] Din it. canto [| Muzică vocală; cîni, cîntare.
eant6n, cantoane, s.n. || Din fr. canton |! ■1. Clădire înzestrată cu utilajul necesar pentru supravegherea şi întreţinerea unei căi de comunicaţie (şosea, cale ferată). 2. Subunitate a unei brigăzi silvice. 8. Unitate teritorial-administra-tivă în unele ţări.
cantonâ, cantonez, vb. I. Intranz. f] Din fr. cantonner || A se instala temporar într-un cantonament.
cantonament, cantonamente, s.n. [j Din fr. ean-tonnement || 1. Staţionare temporară a unor trupe într-o localitate, în afara cazărmii; locul unde se staţionează. 2» Loc de cazare în care se pregătesc' sportivii pentru o competiţie.
‘ cantonier, -ă, cantonieri, -c, s.m. şi f. ij Din fr.
- cantonnier l| Persoană însărcinată cu paza şi întreţinerea unui sector dintr-o cale de comunicaţie.
cantor, cantori, s.m. |] Din lat., cantor, germ. Kantor || 1. (în evul mediu) Solist şi maestru de cor bisericesc. 2. (Reg.) Cîntăreţ de biserică; dascăl, diac.
canţdnă, canine, s.f. || Din it. canzone [|
1. Poezie lirică italiană medievală, care celebra iubirea cavalerească; era însoţită de muzică.
2. Cîntee pe mai multe voci din epoca Renaşterii, care cu timpul a devenit o piesă instrumentală.
canţonetă, canţonete, s.f. I| Din it. canzonetta jl
1.	Gîntec scurt /asemănător cîntecului popular italian). 2. Poezie lirică italiană, formată din versuri scurte. în literatura română a fost cultivată de către primii poeţi ai sec 19 (Iancu Văcă-rescu, I. Heliade-Rădulescu, V. Aiecsandri).
cămilă, canule, s.f. || Din fr. canule, lat. cannula (< canna „trestie, ţeavă de fluier66) || (Med.) Tub folosit în diferite operaţii chirurgicale sau pentru spălături interne, pentru introducerea sau extragerea de aer sau lichide din organism.
cânnră s.f. Ij Lat. cannula || Nume dat firelor scurte de lînă rămase după dărăcit şi folosite pentru ţesături mai groase.
caolin b.n. || Din fr. kanlinchin. kao-ling (kao „înalt46 -f ling „colină66, numele unui munte de unde se extrăgea caolinul) || Rocă argiloasă, ţie culoare albă sau uşor colorată, folosită în industria ceramicii, a hîrtiei, în medicină etc.
cap1, (1, 2, 8, 5, 6, 7) capete, s.n., (4) capi s.m. 11 Lat. caput, (4) după fr. chef (<(îat. caput) || 1* S.n. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară la animale, unde se află creierul, principalele organe de simţ şi orificiul bucal; este legată de trunchi prin gît. O (Pînă)
, peste cap — extrem de..., foarte... Din cap pînăi-n picioare = în întregime. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineaţă. O Expr. A da ceva peste cap = a răsturna argumentele cuiva* a perturba, a zădărnici un plan, o situaţie. A-şi bate (sau a-şi sparge) capul cu ceva = a se frămînta, a se chinui cu pova. A-şi pierde capul = a se zăpăci. A sta pe
capul cuiva = a plictisi, a deranja pe cineva. A-.şi pune capul (la mijloc) == a-şi primejdui viaţa (sau a garanta cu viaţa). A plăti cu capul = â se sacrifica pentru ceva. © Figură, chip (avînd în vedere trăsăturile şi expresiile feţei
2.	S.n. P. ext. Individ, om. 8. S.n. (Fig.) Minte, gîndire, judecată. O Ou cap — inteligent, chibzuit. O Expr.. A fi greu de cap = a învăţa greu, a fi prost. A nu-i intra în cap = a nu pricepe.
4.	S.m. Căpetenie, şef, conducător. 5. S.n. Extremitate, vlrf al unui obiect, al unui instrument etc. ; partea extremă cu care începe (sau se sfîr-şeşte) ceva; început, sfîrşit, capăt. O Cap de pod = porţiune de teren cucerită sau menţinută pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă. Capul coloanei = începutul, fruntea coloanei. Cap de afiş = primul nume dintr-o listă. De la cap = de la început; de ia începutul rîn-dului. Capul mesei = locul de onoare la o masă. în cap = (după un numeral) exact. © Extremitatea proeminentă a unui obiect: cap de nit.
6. (Tetec.) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variaţiile unui semnal electric în variaţii de flux magnetic sau invers.
7. (Inform.) Cap de citire/scriere = dispozitiv pentru înscrierea/preluarea datelor de pe bandă, disc sau tambur magnetic. Cap de ştergere = dispozitiv pentru anularea caracterelor înscrise pe banda magnetică.
cap2, capuri, s.n. j| Din fr. cap || Proeminenţă a uscatului, care înaintează în mare; promontoriu.
capabil, -ă, capabili, -e, adj. || Din fr. capable, lat. capabilis || 1. Care este în stare de a săvirşi ceva. 2. Bine înzestrat, destoinic. Sînt capabili de a sui... treptele artei dramatice (Aiecsandri).
capac, capace, s.n. || Din tc. kapak || Acoperitoare care se ptfne deasupra deschizăturii unui vas, unei lăzi etc. pentru a le închide. O Ouă la capac = ochiuri preparate în tigaie. Caşcaval la capac = caşcaval pregătit în tigaie. O Expr. Asta pune capac la toate = aceasta e prea mult, prea de tot.
capacitate, capacităţi, s.f. || Din fr. capacité, lat. capacitas, -atis || 1. Volum al unui recipient.
2.	(Tehn.) Posibilitate pe care o are un corp sau un sistem de a acumula o cantitate dintr-o mărime. O O. calorică = mărime fizică ce exprimă cantitatea de căldură primită sau cedată de un corp. C. electrică — mărime fizică* ce caracterizează proprietatea corpurilor conductoare de a înmagazina sarcini electrice. 8. Posibilitatea, priceperea de a realiza ceva. O (Ec.) C. de producţie = producţia maximă ce poate fi obţinută într-o anumită perioadă de timp. 4. Aptitudinea unei persoane de a avea sau de a dobîndi anumite drepturi şi de a-şi asuma anumite obligaţii (ex. de a alege şi de â fi ales în organele reprezentative ale statului).
capă, cape, s.f. || Din fr. cape, it. cappa ff
1.	Pelerină scurtă de blana sau de stofă. O De capă şi spadă = (despre filme sau opere literare) de aventuri, cu dueluri, lupte, acţiuni primejdioase. 2. Poziţie care trebuie dată unei nave pentru a putea suporta un timp foarte rău.
CAPAT
138
câpăft, capete, s.n. || Refăcut din pi. capete <lat. capita) || 1. Extremitate, limită a unui 'corp, a unei suprafeţe etc. ; început sau sfîrşit al unei perioade de timp, al unei acţiuni. O De la capăt = de Ia început, încă o dată. O Expr. A pune capăt la ceua = a sfîrşi, a termina cu ceva. 2. Bucăţică dintr-un obiect; ceea ce ră-mîîie din ceva.
capcană, capcane, s.f. || Din tăt. kapkan || Dispozitiv pentru prinderea unor animale; cursă2. O Expr. A cădea în capcană = a fi victima unei înşelăciuni.
capelan, capelani, s.m. ]| Din it. cappellano || Preot care serveşte într-o biserică catolică (ajutor al parohului).
capelă1, capele, s.f. || Din it. cappella (| Biserică mică, fără parohie (într-un cimitir). ® încăpere într-o clădire, cu altar, unde se poate oficia slujba religioasă.
capelă2, capele, s.f. \\ Din ngr. kapello, it. cappello || Şapcă de postav cu cozoroc moale, purtată de militari.
capelmaistru, capelmaistn, s.m. || Din. germ. Rapellmeister || Dirijor al unei orchestre mici; şef al unei fanfare militare.
câperă, capere, s.f, (| Din it. cap pari || Mugure floral al unui arbust mediteranean, folosit drept condiment.
capicheiiâie s.f. v. capuchchaie. câpie si. || Gf. sl. kapija jj (Med. vet.) Cenu-roză.
capilar,-ă, capilari, -e, adj. || Din fr. capillaire, lat. capillaris ( < cap Mus ,,păru) || Subţire, îngust. O Vas c. == vas sanguin microscopic. Tub c. = tub îngust în care se manifestă fenomenul de capilaritate.
capilaritâte s.f. || Din fr. capillarité || Ansamblul fenomenelor care se produc la introducerea într-un fluid a tuburilor cu diametre relativ mici; ridicarea sau coborîrea lichidelor în tuburile capilare este un fenomen de c. în natură, c. are o mare importanţă în procesele vitale ale organismelor animale ’ şi vegetale.
capişon, capişoane, s.n. || Din fr. capuchon || Un fel de glugă cu unul sau două colţuri, din lină sau din stofă, purtată de femei şi de copii.
eâpişte, capişti, s.f. || Din sl. kapiste || (înv.) Templu sau altar destinat zeităţilor antice.
eapitâj1, capitaluri, s.n. || Din fr. capital, germ. Kapital || 1. Valoare care prjn exploatarea forţei de muncă salariate aduce plusvaloare ; categorie istorică organic legată de existenţa proprietăţii capitaliste asupra mijloacelor de producţie şi de folosirea forţei de muncă drept marfă. O C. constant = partea de e. care există sub formă de mijloace de producţie (clădiri, maşini, instalaţii, materii prime etc.). C. variabil = partea de c. folosită pentru cumpărarea forţei de muncă şi care în procesul de producţie îşi sporeşte valoarea. C. se materializează în bani şi mijloace de producţie. 2, (Fig.) Clasa capitaliştilor; capitalism. 8. Sumă mare de bani învestită într-o afacere.
capitâl2, -ă, capitali, -e, adj. || Din fr. capital || 1> De primă importanţă, fundamental. O Repa-
raţii capitale = reparaţii fundamentale (Ia o clădire, la o maşină etc.j. 2, Pedeapsă capitală = pedeapsă cu moartea. 0. Litere capitale = majuscule.
capitală, capitalesi. || Din fr. capitale |j Oraş în care îşi au reşedinţa organele supreme ale puteriii de stat. @ Oraş în care îşi au sediul organele de conducere ale unei unităţi administrativ-teritoriale.
capitalband s.n. || Din germ. Kapitalband || Şiret colorat, cu o margine îngroşată, care se pune la extremităţile cotorului unei’ cărţi legate, pentru a le întări.
capitalism s.n. ]] Din fr. capitalisme || Or induire socială bazată po proprie ta tea pnvat-capitalistă asupra principalelor mijloace de producţie şi pe exploatarea muncii salariate, şi în care puterea politică este deţinută de burghezie. O C. de stai = formă de participare directă a statului burghez în economia ţării, C. monopolist de stal = forma actuală de existenţă a capitalismului în ţările capitaliste dezvoltate, proces complex al cărui conţinut constă în îngemănarea forţei monopolurilor cu forţa statului într-un mecanism unic.
capitalist, “ă, capitalişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din fr. capitaliste || 1.	Adj.	Care aparţine	capitalismului, privitor la	capitalism.	2. S.m.	şi f.
Persoană care posedă capital şi îşi însuşeşte plusvaloarea rezultată din exploatarea muncitorilor salariaţi.
capitâţie, capitaţii, s.f. || Din fr. capitation, lat. capitatio || (La romani şi în evul mediu la aproape toate popoarele) Impozit direct perceput sub formă de cote fixe pe cap de contribuabil.
capităMţă, capiiălute, s.f. || Din [literă] capitală || Literă de tipar majusculă avînd aceeaşi înălţime cu litera mică	din	acelaşi	corp.
capitel, capiteluri,	s.n.	|| Din	it, capitello,
lat. capitellum |j Partea superioară (ornamentală) a unei coloane sau a unui pilastru, situată între fusul coloanei şi arhitravă.
capitol, capitole, s.n. || Din it. capitole, lat. capitulam || Fiecare dintre diviziunile mai mari ale unei lucrări ştiinţifice, literare etc. ® (Fig-) Parte dintr-o acţiune, dintr-o desfăşurare: un capitol din viaţă.
capitolm, -ă, capitolini, -e, adj. || Din fr. capitolin^AdX. capitolinus J| Care aparţine Capi-toliului, privitor la Gapitoliu.
capitona, capitonez, vb. I. Tranz. |J Din fr. capitonner || 1. A aplica material de umplutură (lînă, cîlţi, iarbă de mare etc.) pe o mobilă, înainte de a fi tapisată. 2. A căptuşi o uşă cu un material izolator.
capitul, capitule, s.n. |] Din fr. capitule, lat. capitulum „cap mic“ || Tip de inflorescenţă cu axul scurt, lăţit, purtînd numeroase flori mici.
capitulă, capitulez, vb. I. Intranz. || Din fr. capituler, lat. capitulare || (Despre armate sau ţări) A înceta ostilităţile (în anumite condiţii) şi a depune armele, o (Fig.) A ceda în faţa piedicilor, a greutăţilor sau a unor argumentaţii convingătoare.
capitulare s.f. Faptul de a capitula; încetare ' a ostilităţilor armate şi predarea de către una / dintre părţile beligerante a forţelor şale militare sau a unei' părţi a acestora, ca' urmare a înfrângerilor suferite ori a incapacităţii de a mai rezista şi de a continua lupta.
capitulâţie, capitularii, s.f. || Din fr. capitu-lation || Act prin care un stat instituie în favoarea cetăţenilor altui stat un regim de drepturi si de privilegii speciale (ex. scutire de impozite, dreptul de a fi judecaţi numai de către consulii statului lor etc.).	*
capiu, “ie, capii, adj. || Din cap ie || (Despre oi) Bolnav de capie. ® (Fig.; despre oameni) Zăpăcit, năuc.
capîntortură, capîntorturi, s.f. || Din cap1 + întort „întors64 || Mică pasăre călătoare, cenuşie-brună, care îşi răsuceşte des capul.
caplamâ s.f. |) Din tc. к ap lama || Mod de prindere a scîndurilor care formează un perete exterior (la barăci, cabane), la un acoperiş, astfel încît fiecare scîndură să acopere scîndura precedentă (inferioară) pe o lăţime de cifca 2 cm.
c&poe s.n. I| Din fr., engl. карок Ц Fibre vegetale obţinute din fructul unui arbore exotic şi folosite ca umplutură la plăpumi, saltele etc.
eapottâperă, capodopere, sl. || Din it. capodopera || Operă artistică de valoare excepţională, culme a creaţiei unui autor sau a unui anumit gen de lucrări artistice.
capon, capoane, s.n. || Din fr. capon |] Suport în afara bordajului unei nave, care serveşte la susţinerea ancorei cînd lanţul ei leagă nava de o geamandură.
caporal, caporali, s.m. |] Din fr. caporal, it, caporale (< capo „cap44) || Grad militar imediat inferior celui de sergent. w. capot, cap oale, s.n. || Din fr. capot || îmbrăcăminte femeiască de casă, de obicei lungă şi largă.
capotă, capotez, vb. I. Intranz. || Din fr. capoter || (Despre autovehicule) A se răsturna, dîndu-se peste cap; (despre avioane) a se prăbuşi intrînd cu botul în pămînt.
capotă}, capotaje9 s.n. || Din fr. capotage |J Accident suferit de un automobil sau de un nvion care capotează.
capătă, capote, s.f. || Din fr. capote У Acoperiş (pliabil) al unui vehicul. © înveliş metalic care acoperă motorul unui automobil.
capră, capre, s.f. || Lat. capra || 1. Denumire data mamiferelor rumegătoare paricopitate cu coarne, avînd părul format din fire lungi şi ^pre; p. restr. femela acestor animale. O C. domestică = animal domestic rumegător, crescut Pentru producţia de lapte. O Expr. A împăca şi capra şi varza = a mulţumi şi pe unul şi pe altul, o C.-neagră (sau c.-de-munte) = capră sălbatică cu părul brun-negru, din regiunile alpine. «•Joc popular tradiţional de Anul Nou, constînd din diferite figuri executate de un flăcău mascat m chip de capră. 8. Aparat de gimnastică pentru sărituri, constînd dintr-un suport fără minere. Suport de lemn pe care se taie lemnele cu
CAPSULA
ferăstrăul. 5. Scaun în partea de dinainte a trăsurii, pe care stă vizitiul. Se azvîrle pe capră, dă bici iepelor (Creangă).
eapricciăso adv. || Din it. capricwso || (Indică modul de executare a unei bucăţi muzicale) Gu schimbări neaşteptate de ritm, de nuanţe etc.
capricios, -oâsă, capricioşi, -oase, adj. || Din fr. capricieux, it. capricioso || Gu toane, inconsecvent, schimbător.
capriciu, capricii, s.n. || Din fr. caprice, it. capriccio || 1. Dorinţă extravagantă şi trecătoare. © Atitudine schimbătoare, neaşteptată; toană. 2. Gompoziţie muzicală de formă liberă, adesea cu caracter de improvizaţie. ^
capricorn s.n. || Din fr. capricorne, lat. eapri-cornus ({ caper „ţap44 -j- cornus „corn46) jj Constelaţie din emisfera australă. O Tropicul capricornului = paralelă aflată la 23°27/ latitudine sudică.
capriîoi, caprifoi, s.m. |) Lat. *caprifolium \\ Nume dat unor specii de arbuşti cu flori albe, gălbui sau roşie ti ce, cultivaţi ca plante ornamentale.
caprin, -ă, caprini, -e, s.f., adj. || Din fr. caprin || 1, S.f. (Zoot.) Denumire dată caprelor.
2.	Adj. Care aparţine caprelor, privitor la capre» eaprolactâmă s.f. || Din fr. caprolacteme || Substanţă organică întrebuinţată la fabricarea firelor şi fibrelor sintetice, poliamidice.
capron s.n. || Din rus. kapron || Fibră textilă sintetică obţinută din caprolactamă.
capsâ, capsez, vb. I. Tranz. |.| Din capsă [1
1.	A prinde foi, acte etc. cu capse. 2. A prevedea ceva cu o capsă.
capsator, capsatoare, s.n, || Din capsa jj Dispozitiv de birou folosit pentru capsarea foilor de hîrtie.
eâpsă, capse, s.f. j| Din lat. capsa, germ. Kapsel || 1, Piesă utilizată la încheierea unor obiecte de îmbrăcăminte, Ia consolidarea unei butoniere, la prinderea laolaltă a unor Mrtii etc. 2. Dispozitiv umplut cu o materie explozivă, folosit la cartuşele armelor de foc, la provocarea exploziei în mine etc. O Expr. A fi cu capsa pusă — a fi nervos, gata de ceartă.
capsulă, capsulez, vb. I. Tranz. f| Din fr. capsuler || A închide o sticlă cu ajutorul unei capsule.
capsulă, capsule, s.f. |] Din fr. capsule [| 1, Tip de fruct uscat dehiscent. 2. înveliş solubil în care se închid unele medicamente cu gust neplăcut, pentru a fi mai uşor înghiţite. 3. Vas special, folosit în laboratoare. 4. Cutie metalică plată cu capac deformabil, care constituie partea sensibilă a diferitelor tipuri de manometre. © C. telefonică = cutie de dimensiuni mici care conţine microfonul sau receptorul aparatului. 5. Capac de metal cu care se astupă unele sticle.
0.	C. cosmică = compartiment al unui aparat spaţial capabil să se desprindă de restul vehiculului şi să efectueze o coborîre pe planeta-ţintă. Capsulele cosmice au servit la depanarea 'unor aparate pe Lună, pe Marte şi pe Venus. 7. (Anat,) înveliş al unor organe sau organisme inferioare.
CAPTA
140
capta, captez, vb. I. Tranz. || Dm fr. capter, lat. captare )| I. A colecta lichide, gaze sau pufteri fine în tuburi, în rezervoare naturale sau artificiale etc. 2. A intercepta o emisie de radio-unde, de particule etc. 8. (Fig.) A atrage, a captiva.
eaptaiân, captalani, s.m. Plantă erbacee medicinală din familia compozitelor, înaltă pmă la 40 cm, cu frunze mari, late şi cu flori purpurii captare* captări, s.f. 1. Acţiunea de a capta. © Fenomen prin care un rîu’ ajunge, prin eroziune regresivă, în bazinul unui rîu vecin, atră-gîndu-i apele. 2. Colectare a unui fluid (ex. captarea de^apă potabilă).
captator* captatoare, s.n. || Din capta |j C. de curent — aparat montat pe vehicule cu tracţiune electrică, pentru a realiza un contact alunecător cu firul de contact.
captiv* -ă* çaptivi, -e, adj. || Din fr. captif lat. captivus || Lipsit de libertate; prizonier. ® Balon c. = balon legat prin cabluri de sol.
captivă, captivez, vb. I. Tranz. || Din fr. captiver, lat. captivare [| A atrage, a fermeca, a fascina pe cineva.
captivant, -ă* captivanţi, -te, adj. || Din fr. captivant || Care captivează; fascinant, fermecător.
captivitate s.f. || Din fr. captivité || Faptul de a fi captiv; starea în care se află un captiv, lipsă de libertate; prizonierat.
captor, captoare, s.n. |] Din fr. capteur || (Telee.) Dispozitiv care transformă semnalele acustice sau optice în semnale electrice (ex. microfonul), folosit în sistemele de transmisiune a sunetelor sau a imaginilor.
captura, capturez, vb. Ï. Tranz. || Din fr. capturer || 1. (Despre un stat sau o armată) A lua prizonieri. © A pune mîna pe materiale (armament, nave) aparţinînd inamicului. 2. A prinde un răufăcător. 8. A prinde în capcană un animal sălbatic.
captură, capturi, s.f. || Din fr. capture, lat. captura || Bunuri materiale capturate; pradă de război.
a eapuehehâie s.f. || Din tc. кари kâhyasi || (înv.) Reprezentant al domnilor şi al principelui la Poarta Otomană. ® Reprezentant al domnilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei în cetăţile româneşti stăpînite de turci pe malul Dunării. || Şi: eapieliehâie s.f.
capucin, -ă, capucini, -e, adj. || Din it. cappuccino || (Despre călugări; adesea substantivat) Care face parte dintr-un ordin franciscan.
cari, care, s.n. || Lat. car rus; sensurile 2. şi 8. după fr. char Jj 1. Vehicul mare cu patru roţi, cu tracţiune animală, folosit în mediul rural pentru transport de poveri. O Car alegoric v. alegoric. O Fxpr. Nici în car, nici în căruţă, se spune despre cel nehotărît, care nu ştie ce vrea. 2* Car funebru = dric. 8. Car de 'salt ~ tanc. ® Car de reportaj v. reportaj. 4. Carul-rnare şi Carul-mic = numele a două constelaţii, formate din cîte şapte stele.
car2, cari, s.m. || Lat. carius ( = caries) || Nume dat mai multor insecte mici, dăunătoare,
din ordinul coleopterelor, care trăiesc în lemn şi se hrănesc cu acesta.
cai*3, caruri, s,n. || După fr. chariot || Piesă a maşinii de scris pe care se fixează hîrtia şi care, prin deplasare, face posibilă scrierea succesivă a literelor şi rândurilor.
earabidă, carabide,	s.f.	|| Din	fr.	carabidé ||
(La pl.) Famfhe de insecte coleoptere care se hrănesc cu viermi, omizi etc.; (şi la sg.) insectă din această familie (ex. gîndac’ul-auriu).
carabină, carabine,	s.f.	|| Din	fr.	carabine ||
1.	Puşcă uşoară, cu ţeava scurtă. 2. Cîrlig închis printr-un arc, fixat la capătul unui lanţ sau al unei curele, pentru a prinde de el diferite obiecte. © Cîrlig cu dispozitiv care permite rotirea sa în jurul punctului de susţinere.
carabiniér, carabinieri, s.m. || Din fr. carabinier || 1. Soldat înarmat cu o carabină. 2. (In Italia) Denumire dată jandarmilor.
caracatiţă, caracatiţe, s.f. || Din rus. kara-katica || Cefalopod cu corpul oval şi cu opt braţe prevăzute cu ventuze.
caractér* caractere,	s.n.	|| Din	fr.	caractère,
lat. character, gr. charakter ( <	charaîtein „a
grava“) || 1. Ansamblul însuşirilor esenţiale, psihice şi morale ale omului, care se manifestă în comportamentul şi în acţiunile sale, în atitudinea sa faţă de mediul înconjurător şi de propria persoană. O Comedie de c. v. comedie. Dans de c. = formă scenică, prelucrată, a dansurilor populare. @ Personalitate morală, integră. 2. Trăsătură distinctivă a unui lucru; însuşire, particularitate a unui organism. O (Biol.) Caractere sexuale = însuşiri care definesc sexul unui individ. 8, Caracteristică a unui ansamblu de litere, cifre şi semne de tipar.
caracteristic, -ă, caracteristici, -ce, s.f., adj.
|| Din fr. caractéristique || 1. S.f. însuşire specifică predominantă a unei fiinţe, a unui lucru, a unui fenomen. 2. Adj. Care constituie o caracteristică. 8. S.f. (Mat.) Partea întreagă a unui logaritm.
4.	S.f. (Fiz.) Reprezentare grafică a dependenţei dintre anumite mărimi specifice ale unui sistem tehnic sau fizic.
caracteriza, caracterizez, vb. L Tranz. || Din fr. caractériser || 1. A constitui caracteristica cuiva sau a ceva. 2. A scoate în evidenţă trăsăturile caracteristice ale unei persoane, ale unui lucru sau fenomen.
caracterologie s.f. || Din fr. caractérologie, germ. Charakterologie || Studiu al formării caracterelor şi al diferitelor tipuri de caracter.
caracudă, caracude, s.f. || Din bg. karakuda JJ
1.	Peşte teleostean de baltă cu corpul turtit lateral, lung de 25—30 cm. 2. Nume generic dat peştilor mici.
caracul s.m. || Din fr. caracal, de la numele oraşului Karakul din Asia Centrală || 1. Rasă de oi originară din U.R.S.S., ai căror miei au o blană buclată (cunoscută sub numele de astrahan). 2a Blăniţă de miel din rasa caracul (1)? din care se fac paltoane, căciuli etc.
carafă, carafe, s.f. || Din rigr. karafa, fr* ‘ carafe, sp. garrafa, ar. gharrăf || Sticlă cu gîtul lung şi cu partea de jos bombată. (| Şi: garafă s.f.
141
CARBURATOR
caragână, car aga ne, s.î. || Din îr. caragan || Arbust ornamental din familia leguminoaselor, originar din Asia, cu flori mari galbene-aurii.
earagâţă, caragaţe, s.f. || Din ngr. karakaxa || (Ornit.) Coţofană. • (Fig.; fam.) Femeie vorbăreaţă.
caraghios, -oâsă, caraghioşi, -oase, adj. 1) Din te. karagoz || (Adesea substantivat) Care provoacă rîsul, comic, ridicol.
caragMoglîe, caraghioslîcuri, s.n. || Din tc. karagôzlük || Faptă, gest sau vorbă neserioasă, care stîrneşte rîsul.
carambol, caramboluri, s.n. || Din fr. carambole || (La jocul de biliard) Atingerea acu bila proprie a celorlalte două biie. @ (Fig.) Încurcătură, zăpăceală.
caramel s.n. || Din fr. caramel || Produs obţinut prin încălzirea zahărului ia o temperatură superioară punctului de topire şi folosit în cofetărie sau la colorarea unor băuturi.
caramélà, caramele, s.f. || Din fr. caramel || Bomboană făcută din caramel, cu adaos de substanţe colorante şi aromatice.
carantină s.f. || Din gr. karantina, bg. karan-tina; cf. fr. quarantaine |j Izolare preventivă a persoanelor care au fost în contact cu un bolnav contagios sau care vin dintr-o regiune bîntuită de o epidemie.
carapace, carapace, s.f. || Din fr. carapace || înveliş chiti nos, calcaros sau osos care protejează corpul unor animale (ex. al broaştelor ţestoase).
caras, caraşi, s.m. || Din rus. har as || Peşte teleostean ciprinid de baltă, lung de 15 — 30 cm, cu capul scurt şi cu solzii mari.
carat, carate, s.n. || Din fr.. carat, it. car alo, ar. qirăt „greutate44 || Indice pentru conţinutul în aur al aliajelor acestuia; unitate de măsură perçtru masa pietrelor preţioase, egală cu 0,2 g.
caraulă, caraule, s.f. ||.Din tc. karavul, bg„ rus. karaul || (înv.) Pază, strajă. © Om care face de pază; santinelă.
caravană, caravane, s.f. || Din fr. caravane, pers. kayrawân [| 1. Convoi de oameni şi animale de povară (de obicei cămile), care transportă mărfuri prin pustiuri. ® Convoi de vehicule şi de căiători, care parcurg acelaşi drum.. 2. Grup de vehicule, cu personalul aferent, care urmează acelaşi 1 lin orar, în scopuri culturale, sanitare etc.
caravan serai, a car avanser aiuri, s.n. || Din fr. caravansérail |] (în Orient) Han mare la care poposesc caravanele (1).
caravelă, caravele, s.f. || Din fr. caravelle, port. caravela || Corabie cu pînze, rapidă, cu mare rază de acţiune folosită în trecut de spanioli şi de portughezi.
" carbid s.n. || Din germ. Karbid || Carbură de calciu, care, în reacţie cu apa, dă acetilena.
carboavă,. carboave, s.f. || I)in rus. karhovec || Veche monedă rusească de argint sau bancnotă în valoare de o rublă.
^ carfooiincum s.n. || Din fr. carbolineum || Lichid de coloare brună, obţinut prin distilarea
cărbunelui şi folosit la impregnarea lemnului şi ca fungicid.
carboldy s.n. || Din engl. carboloy || Aliaj cu duritate mare, folosit 1a armarea unor piese supuse la uzură, obţinut din carbură de wolfram în liant de cobalt.
carbometru, carbometre, s.n. || Din fr. carbo-metre || Aparat pentru detectarea prezenţei şi proporţiei bioxidului de carbon în galeriile de mină.
carbon s.n. || Din fr. carbone, lat. carbo, -onis || Metaloid foarte răspîndit în natură (sub formă de diamant, grafit), în zăcăminte fosile (cărbuni de pămînt şi bitumuri), în bioxidul de carbon etc.; este componentul de bază al tuturor substanţelor organice. Este cunoscut din antichitate, O Hîrtie-carbon = hîrtie de copiat; indigo (4)* carbonâdo s.n. |[ Din fr., sp. carbonado || Varietate impură de diamant de culoare neagră, inutilizabil ca piatră preţioasă, folosit la tăierea materialelor dure, ca abraziv etc.
. carbonar, carbonari, s.m. || Din it. carhonaro || Membru al unei organizaţii revoluţionare secrete de la începutul sec. 19, din Italia, care lupta pentru independenţa şi unificarea Italiei. S-o fi duclnd la o întrunire de carbonari (Sadoveanu).
carbonat, carbonaţi, s.m. || Din fr. carbonate || Nume dat sărurilor acidului carbonic. O C. de calciu = sarea de calciu a acidului carbonic, răs-pîndită în natură sub formă de calcar (piatră de var), cretă, marmoră etc.
carbonter, «ă, carbonieri, -e, adj. |J Din carbon [| Care se referă la cărbune: industrie carbonieră.
carbonifer, -ă, carboniferi, -e, .adj., s.n. || Din fr. carbonifere; lat. carbo, -onis „cărbune44 -j- ferre „a purta44 |j 1. Adj. (Despre roci, terenuri) Care conţine zăcăminte de cărbuni. 2. S.n. Perioadă din era paîeozoică, în cursul căreia s-au format principalele zăcăminte de cărbuni.
carboniza, pers. 3 carbonizează, vb. I. Refl. || Din fr. carboniser |] (Despre lemne) A se preface în cărbune (prin ardere în prezenţa unei cantităţi insuficiente de aer); (despre alte materii) a se descompune (prin ardere).
carbonizare s.f. Acţiunea de a se carboniza; procedeu de descompunere termică a cărbunelui în absenţa aerului, prin care se obţin cocs, amoniac, hidrogen, azot, dioxid de carbon etc. O Carbonizarea lemnului — descompunere termică a lemnului, în vederea obţinerii cărbunelui de lemn, a gudronului de lemn etc.
carborundum s.n. || Din fr. carhorundum |J Carbură de siliciu, întrebuinţată ca abraziv.
carbură, carburez, vb. I. Tranz. || Din fr. carburer || A mări conţinutul de carbon al fierului în stare topită, pentru prepararea oţelurilor. ® A îmbogăţi în carbon stratul superficial al pieselor de oţel.
carburant, carburanţi, s.m. [| Din fr. carburant j| Combustibil lichid, folosit la motoarele cu ardere internă.
carburator, carburatoare, s.n. || Din fr. car-burateur || Organ al unui motor cu autoaprin-dere care serveşte la formarea amestecului car-
CARBURA
142
burant, prin difuzarea combustibilului într-un curent de aer.
earMră, carburi, s.f. |] Din fr. carbure || Compus al carbonului cu un metal. O C. de calciu = combinaţie a carbonului cu calciul, care în reacţie cu apa dă acetilena ; carbid.
carcaléte* carcaleţi, s.m. Băutură alcoolică preparată din vin, sirop şi sifon.
carcasă, carcase, s.f. || Din fr. carcasse |]
1.	Schelet care susţine anumite elemente componente ale unei maşini. 2. înveliş de metal care susţine (şi protejează) un aparat, un mecanism, o maşină etc.
carceră, carcere, s.f. || Din lat. carcer (| încăpere mică, întunecoasă, folosită altădată în închisori, cazărmi, şcoli pentru detenţiunea temporară a unei persoane.
c&rcmdm, carcinoame, s.n. || Din fr. carcinome, gr. karkinoma ( < karkinos „cancer”) || Tumoare malignă a ţesutului epitelial.
cardâ, cardez, vb. I. Tranz. j) Din fr. carder || A prelucra un material textil fibros la cardă.
eardânic, -ă, cardanici, -ce, adj. |] Din cardan || (Téhn.) Articulaţie cardanică = articulaţie care permite mişcarea relativă, în jurul a două axe rectangulare, a corpurilor între care este montată. Arbore cafdanic — organ de maşină care transmite mişcarea printr-un sistem de articulaţii cârdanice.
’ cârdă, carde, s.f. || Din fr. carde || Maşină pentru destrămarea, înlăturarea impurităţilor şi paralelizarea fibrelor unui material textil.
cardiâc, ~ă, cardiaci, -ce, adj., s.m. şi f. || Din fr. cardiaque; cf. gr. kardia „inimă” || 1. Adj. Care aparţine inimii, privitor 1a inimă. 2. S.m. şi f. Persoană care suferă de o boală de inimă.
Cardinal1, cardinali, s.m. |] Din fr. cardinal |] Prelat care ocupă cea mai înaltă funcţie în ierarhia bisericii catolice după aceea de papă.
* cardinal2, -ă, cardinali, -e, adj., s.m. || Din fr. cardinal, lat. cardinalis „principal” |] 1. Adj. Principal, fundamental. © Punct c. = fiecare dintre cele patru puncte (nord, sud, est, vest) în care meridianul şi paralela locului se intersectează cu linia orizontului. @ Numeral c. = numeral care exprimă un număr întreg abstract sau un număr determinat de obiecte, fiinţe etc.
carâiogrâf, cardiografe, s.n. || Din fr. cardiographe || Aparat care înregistrează bătăile inimii.
cardiogramă, cardiograme, s.f. || Din fr. cardiogramme || Curbă obţinută prin înregistrarea bătăilor inimii cu ajutorul cardiografului.
cardioidă, cardioide, s.f. || Din germ. Kardio-ide || (Mat.) Curbă descrisă de un punct'al unui cerc care se rostogoleşte în exterior şi fără alunecare pe un alt cerc, imobil şi de aceeaşi rază cu primul cerc.
cardiolog, -ă, cardiologi, -ge, s.m. şi f. || Din fr. cardiologue || Medic specialist în ’bolile, de inimă.
cardiologie^ s.f. || Din fr. cardiologie; cf. gr. kardia „inimă” logos „studiu” || Ramură a medicinii interne care se ocupă cu studiul funcţiilor şi afecţiunilor inimii, precum şi cu al vaselor şi bolilor circulatorii.
cardiopatie, cardiopatii, s.f. |j Din fr. cardiopathie; gr. kardia „inimă” -f pathos „suferinţă” || Denumire generică pentru bolile de inimă.
cardiosclerozâ, cardiosclerozs, s.f. || Din fr. cardiosclérose || Scleroză a muşchiului inimii.
cardiovascular, -ă, cardiovasculari, -e, adj. ]1 Din fr. cardio-vasculaire || Care se referă la inima şi la vasele sanguine. O Sistem c. = aparul circulator.
cardon. s.m. || Din fr. cardon jj Plantă legumicolă din familia compozitelor, originara din sudul Europei, cultivată la noi pentru pefiolul frunzelor şi nervura principală care sînt comestibile.
care pron. interog.-rel. || Lat. quălis H1. Prcn. inlerog. Polosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba: care e mai mare? O Expr. Care pe care? = care e mai tare? • Introduce propoziţii interogative indirecte: s-a dus să vadă care vrea să intre. 2. Pron. reh (are roi de conjuncţie) Am adus cartea pe care mi-ai cerut-o. O Expr, Care mai de care = unul mai mult (sau mai tare) decît altul. Care va să zică prin urmare. Să nu care cumva = nu c uni va să...
carettâj, carenaje, s.n. || Din fr. carénage || înveliş exterior din tablă, placaj sau mase plastice destinat să reducă rezistenţa pe care o opune unui corp fluidul (aerul, apa) în care se mişcă.
careîiât, -ă, carenmi, -le, adj., s.f. || Din fr. caréné || li Adj. în formă de carenă (1). 2. S.f. pl. Păsări care au sternul prevăzut cu o carenă (2), cardnă, carene, s.f. || Din fr. carène, it. ea* ren-a; cf. lat. carina „coajă de nucă” || 1* Partea exterioară a unei nave, situată sub linia de plutire. 2. Proeminenţă alungită în formă de creastă, de-a lungul sternului la unele păsări
cardnţă, carenţe, s.f. || Din fr. carence, lat, carentia ( < carere „a îi lipsit de ceva”) || Lipsă, deficienţă.
caret, careţi, s.m. || Dfh fr. earet || Broască ţestoasa comestibilă din mările calde, lungă de 60 — 80 cm, din a cărei carapace se obţine ba-gaua.
caréta, carete, s.f. |) Din rus. kareta jj Trăsură închisă, cu patru roţi. A fost la noi si doctorul cu careta (Slavici).
caréte, careţi, s.m. || Din car* |j Nume dat viermişorilor care se formează pe unele alimente.
caréu, careuri, s.n. || Din fr. carré, de la part, latinescului quadrare „a face pătrat” || 1. Mod de aşezare, în forma de pătrat, a unor persoane sau obiecte. 2. (Sport) Suprafaţă delimitată în cîmpul de jos, in care se aplică reguli speciale. îL Grup de patru cărţi de aceeaşi valoare Ia unele jocuri de cărţi.
carevâ pron. nehot. || Care + va || Cineva, oarecare, vreunul.
cargobÔt, cargobdturi, s.n. |] Din engl. cargo-boat || Navă maritimă comerciala pentru distanţe mari: cargou.
cargou, cargouri, s.n. |] Din fr. cargo |J Cargo-bot.
№
САКО
caria* pers. 3 cariazâ, vb. I. Refl. |] Din fr. carier fi (Despre dinţi) A se găuri, a faee carii.
cariatidă* cariatide, s.f. || Din fr. cariatide, lat. caryatides || Statuie reprezentînd o femeie care susţine, ca o coloană, o cornişă -etc.
caricatural* -ă, caricaturali, -e, adj. j| Din fr. caricatural || De caricatură, privitor la caricaturi.
caricatură* caricaturi, s.f. || Din fr. caricature, it. caricatura jj Reprezentare deformată, de obicei grotescă, prin exagerarea unor trăsături caracteristice ale unei persoane sau situaţii.
caricaturi R -ă, caricaturist-ste, s.m. şi f. 11‘Din fr. 'cad v>u.‘iste\\ Artist specializat în caricaturi.
caricaturiza, caricaturizez, vb. I. || Din caricatură; cf. fr. caricaturer || A înfăţişa pe cineva sau ceva prin i r-o caricatură.
carfdâ, car ide, s.f. || Din ngr. garida || (Zooi.) Greve ia.
câne, carii, s.f. || Din fr. carie, lat. caries „putreziciune'4 j| Cavitate produsă într-un dinte, prin distrugerea microbiană sau chimica a acestuia.
carieră1* cariere, s.f.. || Din fr. carrière [| Exploatare minieră la suprafaţă din care se extrag nisip, pietriş, calcar, piatră etc.
carieră2* cariere, s.f. || Din fr. carrière; cf. it. carrier a, la origine „drum de care44 || Profesiune, ocupaţie; domeniu de activitate. • Situaţie, poziţie bună în ierarhia socială.
carierism s.n. || Din carieră2 || Tendinţă de a parveni prin orice mijloace; urmărirea satisfacerii cu orice preţ a propriilor interese.
carierist* -ă, carierişti, -ste, adj. j| Din cariera2 II (Adesea substantivat) Care luptă prin orice mijloace pentru a parveni.
carioca1 s.f. j| Din port. carioca || 1. Dans popular din America Latină, cu mişcare moderată; melodia după care se execută acest dans.
2.	Instrument	muzical de	percuţie,	folosit la
acompanierea ritmică a dansului c. (5).
carioca,2 s.f. || Denumire comercială || Instrument pentru scris în formă de creion avînd în interior o fîşie de pîslă îmbibată cu tuş.
eariocMnézâ s.f. || Din fr. caryocinèse, germ. Raryokinese ;	gr. karyon „nucleu44 +	kinesis
.«mişcare*4 || (Biol.) Mitoză. || Şi: cariocinéza s.f. carlocineză	s.f. v. cariochineză.
earlofilaeée,	cariofilacee,	s.f. || Gf.	fr.	caryo-
phylée; gr. haryophyllon „garoafă44 || Familie de plante dicotiledonate, cu noduri‘proeminente pe tulpină, frunze înguste, flori dispuse în inflorescenţe, cultivate uneori ca plante decorative; (şi la sg.) plantă din această familie (ex. garoafa).
caiiăpsăş cariopse, s.f. [| Din fr. caryopse; gr. karyon „nucă44 -f- opsis „aspect44 || Tip de fruct uscat, indéhiscent, caracteristic cerealelor.
c&iitâML “A? caritabili, -e, adj* || După fr. charitable || Milos, generos.
caritate s.f. |] Din lat. caritas, -aiis; cf. fr. charité || Atitudine plină de generozitate faţă ue cineva,
carîmb* earîmbi, s.m. || Lat. *Calamulus (<( ca-a*nus „trestie, prăjină44) || 1. Parte a cizmei care
acoperă piciorul de la gleznă în sus. 2» Fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai loitrei. 8. Fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai scării, în care intră fusceii.
carlingă* carlingi, si. |] Din fr. carlingue, engl. carling || 1. Parte din corpul unui avion în care stă pilotul şi unde se găsesc comenzile de zbor. 2.' Grindă montată pe fundul unei nave, în lung de la provă la pupă, pentru a spori rezistenţa navei.
carmâc, carmace, s.n. [| Din rus. karmak || Unealtă de pescuit, fără nadă, formată din mai multe şiruri de cîrlige mari în care se agaţă peştii.
carmaniălă* carmaniole, s.f. || Din fr. carmagnole jj Clntec şi dans francez din timpul Revoluţiei franceze de la 1879.
carmelit* -ă, car meii ţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. carmélite, de la numele muntelui Cârmei, unde s-a întemeiat ordinul || Călugăr (călugăriţă) catolică) făcînd parte dintr-un ordin întemeiat în sec. 13.
carmin s.n. || Din fr. carmin || Colorant roşu, de origine vegetală sau animală, folosit în cosmetică, în pictură etc. ® Culoare roşie vie.
carnâ|, canaje, s.n. || Din fr. carnage || (Livr.) Masacru, măcel.
carnal, -ă, carnali, -e, adj. [| Din it. carnale, lat. carnalis. jj De carne, privitor la carne; trupesc.
carnasier, -ă, carnasieri, -e, adj., s.f. j| Din fr. carnassier || 1. Adj. Carnivor (1). 2. S.f. Fiecare dintre cele patru măsele tăietoare ale car-* nivorelor.
carnaţie, carnaţii, s.f. || Din fr. carnation |] Consistenţa şi coloritul pielii unei persoane.
carnaval, carnavaluri, s.n. |] Din fr. carnaval, it. car navale; lat. carne levare „a priva de carne44 || Perioadă care precedă postul în unele ţări, cînd au loc petreceri populare cu deghizări, care alegorice, focuri de artificii etc.
carne, cărnuri, s.f. || Lat. caro, carnis [J
1. Ţesutul muscular al corpului oamenilor şi animalelor, împreună cu ţesuturile moi la care aderă. O Carne vie == carne de pe care s-a jupuit pielea. O Expr. A tăia în carne vie = a tăia, a lovi fără milă; a curma fără cruţare un rău. în carne şi oase = în persoană. A prinde carne = a se îngrăşa (după o boală, după o slăbire anormală). 2. Bucată din ţesutul muscular al animalelor, folosită ca aliment. 8. Partea moale a fructelor (care conţine sămînţa) ; pulpă.
carnét, carnete, s.n. || Din fr. carnet || 1. Caiet mic de buzunar, pentru diferite însemnări.
2. Document, în formă de carneţel, care atestă apartenenţa posesorului la o organizaţie.
carnivor, -ă, carnivori, -e, adj., s.n. || Din fr. carnivore, lat. carnivorus ( < caro, carnis „carne44 -f- vorare „a devora44 || 1. Adj. Care se hrăneşte cu carne. 2; S.n. (La pl.) Ordin de mamifere care se hrănesc cu carne; (şi la sg.) animal din acest ordin (ex. lupul, vulpea, hiena, pantera, leul, tigrul etc.).
caro, cavale, s.n. || Din fr. carreau || Culoare la cărţile de joc, însemnată prin romburi de culoare roşie.
CAROIAJ
144
e&roiâj, caroiaje, s.n. |] Din car ou || Reţea de pătrăţele trasată pe un desen, pe un plan sau pe o hartă, pentru a servi la reproducerea acestora la o altă scară.
carosâbil, -ă, carosabili, -e, adj. || Din fr. carrossable || (Despre drumuri) Pe care pot circula vehicule rutiere; (despre o parte a unui drum) care este rezervată acestei circulaţii.
caroserie, caroserii, s.f. |j Din îr. carrosserie ({ carosse, it. carrozza, din carro ,,car“) || Partea superioară a unui vehicul terestru, în care se transportă bunuri sau persoane.
carotaj, carotaje, s.n. || Din fr. carottage ]| Determinare a constituţiei scoarţei terestre prin analiza capotelor (2).	?
eardtă, carate, s.f. || Din fr. carotte,' lat. carata „morcov“ || 1. Soi de morcovi timpurii, cu rădă-f cini scurte. 2. Probă de rocă extrasă prin foraj, pentru cercetarea caracteristicilor terenului.
caroten s.n. || Din fr. carotene; cf. gr. karoton „morcov“ || Pigment roşu-portocaliu care se găseşte în unele ţesuturi ale plantelor şi animalelor, în organismul uman se găseşte în ficat şi rinichi, fiind transformat în vitamina A.
carotidă, carotide, s.f. || Din fr. carotide || Fiecare dintre cele două artere care duc sîngele de la inimă la cap.
carotiăi’ă, carotiere, s.f.. || Din fr. carotlier || Utilaj de foraj care taie şi scoate la suprafaţă carote (2) din gaura de sondă.
cardu, carouri, s.n. || Din fr. carreau || (De obicei la pl.) Pătrăţel pe unele ţesături, format din dungi de altă culoare decît fondul.
carp s.n. || Din fr. cârpe; gr. karpos „încheietura mîinii“ ]] Grup de opt oase mici care formează articulaţia "dintre antebraţ şi palmă; (la vertebratele patrupede) . regiune a membrelor anterioare, corespunzătoare articulaţiei dintre antebraţ şi palma îa om.
carpatic, -ă, carpatici, -ce, adj. ]] Din fr. kar-patique || Al Carpaţilor, din Carpaţi.
carpatin, -ă, carpatini, -e, adj. || Din fr. car-paihin || Carpatic. Coborît... din piscurile carpatine (Caragiale).
carpetă, cârpele, s.f. )[ Din fr. carpelle; cf. gr. karpos „fruct" || Frunzişoară modificată, situată în centrul florii, în care se găsesc ovuMe.
carpen, carpeni, s.m. || Lat. carpinus || Arbore înalt pînă la 28 m, cu frunze ovale dinţate şi cu flori în amenţi, cu lemnul dens şi rezistent, cu o mare puteredcalorică.
carpdtă, carpete, s.f. || Din fr. carpette ||-Covor de mici dimensiuni.
carpi s.m. pl. || Din lat. Carpes || Populaţie geto-dacă, care în sec. 2 — 3 e.n. a locuit pe teritoriul românesc de la est de munţii Carpaţi.
carst, carsturi, s.n. || Din germ. Karst, regiune pe coasta orientală a Adriaticii || Formă de relief rezultată în urma eroziunii şi dizolvării rocilor de către apele subterane sau de suprafaţă.
carstic, -ă, carstici, -ce, adj. ]| Din fr. kar-stique || Privitor la carst, specific earstului.
cart, carturi, s.n. || Din fr. quart || Serviciu de patru ore executat, pe schimburi, la bordul unei nave de către membrii echipajului.
carta, cartez, vb. I. Tranz. j] Din cartă || 1. A repartiza scrisorile la poştă după adresele destinatarilor. 2, A transpune pe hărţi sau ,pe schiţe topografice caracterele diferitelor elemente din natură.
cartă, carte, s.f. |j Din fr. charte, lat. charia ||
1. Act în care erau consemnate, în evul mod in, anumite drepturi sau libertăţi fundamentale.
2. Act care stă la baza activităţii unei organizaţii naţionale sau internaţionale. 8. Document prin care mai multe state stabilesc anumite principii pe care se obligă să le aplice în relaţiile reciproce şi în raporturile cu alte state.
eârte, cărţi, s.f. || Lat. charta; (4, 5) fr. carte ||
1. Scriere tipărită, legată sau broşată în volum. O Expr. A vorbi ca în carte — aşa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = cărturar. * Registru. C. de imobil = registru în care sînt trecuţi locatarii1 unui imobil urban. 2. (Fig.) învăţătură, ştiinţă. 8. Carnet cu date personale: carte de membru. 4. Bucată de carton cu însemnări scrise sau tipărite, cu desene ori figuri, servind pentru diferite scopuri: carte poştală; carte de vizită; cărţi de joc. 5. (înv. şi pop.) Scrisoare.
cartél, carteluri, s.n. || Din fr. cariei jj 1. Uniune monopolistă în cadrul căreia întreprinderile capitaliste participante stabilesc preţurile şi condiţiile de vînzàre a mărfurilor, îşi distribuie pieţele de desfacere, păstrîndu-şi însă independenta de producţie şi de vînzare. 2. Alianţă între două sau mai multe partide politice din ţările capitaliste, în vederea campaniilor electorale.
cartdlă, cartele, s.f. )] Din it. cartella jj 1. Bucată de hîrtie sau de carton cu bonuri detaşabile, cu ajutorul cărora se obţin produse raţionalizate.
2. (Inform.) Bucată de carton destinat înregistrării informaţiei prinir-o serie de perforaţii într-un cod prestabilit.
carter, cartere, s.n. ,|| Din engl., frg carter; de 3a n. pr. Carter, inventator englez j| înveliş metalic pentru anumite părţi în mişcare ale’ unei maşini.
cartezian, -ă, cartezieni, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr. cartésien, de la Cartesius, numele latinizat al lui Descartes [| î. Adj. Privitor la cartezianism. 2. S.m. şi f. Adept al cartezianismului. 8. Adj. Coordonate carteziene coordonate raportate Ia un sistem de referinţă format din două sau trei drepte concurente.
cartezianism s.n. || Din fr. cartésianisme j| Goneepţia filozofică a lui Descartes şi a adepţilor lui, caracterizată prin raţionalism, mecanicism şi dualism.
C&ïtiéî, cartiere, s.n. || Din fr. quartier ({quart „sfert") |J 1. Parte (cu caractere distinctive) a unui oraş. 2. Parte din comandamentul unei mari unităţi militare. O Marele cartier general = organul suprem de conducere a armatei în timp de război.
eartilaginds, -oâsă, cartilaginoşi, -oase, adj. ]] Din fr. cartilagineux, lat. cartilaginosus !| Format din cartilaje.
carfilâj, cartilaje, s.n. || Din fr. cartilage || Ţesut conjunctiv alb, semiopac, elastic şi rezistent, cu rol de susţinere (face legătura dintre oase, formează scheletul unor viscere etc.).
145
CASA
cârting s.n. ]| Din engl. carting, fr. karting |] Sport practicat cu automobile speciale mici, lipsite de caroserie, avînd motoare ce nu depăşesc 100 cm3.
* cartism s.n. ]| Din engl. chartism || Mişcare politică a proletariatului englez, care a avut loc în deceniile 4—5 ale sec. 19, cu scopul de a obţine satisfacerea unor revendicări economice şi politice; a fost prima mişcare politică revoluţionară din istoria mişcării muncitoreşti.
eârtnic? cartnici, s.m. |) Din cart || (înv.) Ofiţer care face serviciul de cart pe o navă.
cartof? cartofi, s.m. || Din germ. Kartoffel || Plantă din familia solanaceelor, cu flori albe sau violele şi cn tulpini subterane terminate prin tuberculi comestibili. Originar din America7 de Sud; c. a fost introdus la noi în ţară în sec. 19. @ Tuberculul acestei plante, folosit în alimentaţie si ca furaj.
’ cartofor? -ă? cartofori, -e, s.m. şi f. jj Din ngr. hartophoros (influenţat de carte) || Persoană care are patima jocului de cărţi.
cartograf? -ă? cartografi, -e, s.m. şi f. || Din fr. cartographe (< carte „hartă44 -f gr. graphein „a scrie44) || Specialist în cartografie.
cartografia? cartografiei, vb. I. Tranz. || Din cartografie || A executa hărţi şi planuri topografice.
' cartografie? s.f. || Din fr. carţographie jj Disciplină care se ocupă cu metodele şi tehnica întocmirii hărţilor şi planurilor topografice.
cartogrâmă? cartograme, s.f. |] Din fr. carto-gramme || Reprezentare grafică a unor mărimi referitoare la răspîndirea şi gradul de intensitate ale unor fenomene statistice.
carton? cartoane, s.n. || Din fr. carton || 1. IIîr-tie groasă compactă, foarte puţin flexibilă. O C. asfaltat — carton impregnat cu bitum, utilizat ca material izolant. 2. Tăviţă de carton (1) pentru prăjituri. 8. Tub mic de hîrtie groasă la capătul unor ţigări prin care se trage fumul.
cartona, cartonez, vb. I. Tranz. || Din fr. cartonner || A lega o carte, un caiet, un registru în coperte de carton sau (p. ext.) de piele, de vinilin etc.
eartotecă? cartoteci, s.f. || Din germ. Kartho-thek, fr. cartotheque || 1. Totalitatea fişelor de evidenţă privitoare la materialele sau la persoanele dintr-o întreprindere 2. Cutie sau dulap unde se păstrează asemenea fişe.
cart&ş, cartuşe, s.n. jj Din fr. carteuche || L (La armele de foc) Tub, prevăzut cu o capsă de amorsare, care conţine încărcătura de exploziv şi glonţul sau alicele. 2. Bucată de exploziv n servind la producerea exploziilor în mine. 3. Ornament sculptat sau gravat (în formă de sul), avînd la mijloc un spaţiu liber pentru anumite inscripţii. 4* Ambalaj care conţine mai multe pachete de ţigări. 5. Textul încadrat de pe o pagină pe care este imprimat si un text neîn-cadrat.
(cartuşiera? cartuşiere, s.f. || Din fr. cartou-. chiere || 1. Cutie mică ele metal sau de piele, Prinsă de obicei la centură, în care se ţin cartuşele. 2, Brîu de piele sau de pînză cu lăcaşuri, în care se poartă cartuşele de vînătoare.
carusel, carusele, s.n. || Din fr. carrousel, it. carosello „spectacol de călărie artistica44 || Instalaţie constînd din mai mulţi cai mici de lemn, pe care încalecă copiii, şi care se învîrteşte în jurul unei axe; căluşei.
8arvaka[Pr.: cearvâka] subst. || Cuv. sanscrit || Şcoală materialistă şi ateistă în filozofia antică indiană, care aşeza la baza lumii patru elemente: aerul, apa, focul, pămîntui, şi propovăduia drept ideal etic desfătarea raţională, fericirea pămîntească.
carvaşarâ? carvasarale, s.f. |] Din tc. kârvan-saray || (înv.) Locul în care se aflau instalate birourile unei vămi; birou vamal.
casa? casez, vb. I. Tranz. || Din fr. casser ||
1.	A desfiinţa o hotărîre judecătorească în urma admiterii recursului. 2. A scoate definitiv din folosinţă şi din inventar (o maşină, un aparat uzate)/ ca ne mai corespunzînd din punct de vedere economic,
casâhil? -ă? casabili, -e, adj. || Din fr. cassabie ||
1.	Casant. 2» (Despre hotărîri judecătoreşti) Care poate fi casat, în urma unui recurs.
casant? -ă, casanţi, -te, adj. || Din fr. cassant || Care se sparge sau se sfărîmă	uşor; casabd (1).
casâp, casapi,	s.m.	|| Din	tc. kasap	|| (înv.)
Măcelar. • (Fig.)	Om	crud.
casâtă? casate,	s.f.	|| Din it. cassata	|| Sorti-
ment de îngheţată mai consistentă, preparată din mai multe feluri şi dispusă în straturi.
casaţie s.f. |] Din fr. cassation || (în unele state) Organ judecătoresc suprem care are dreptul să caseze hotărîrile pronunţate de organele judecătoreşti de grad inferior.
casă1? case, s.f. |j Lat. casa; (6) după fr. casse ||
1.	Clădire cu una sau mai multe încăperi servind ca locuinţă. O easâ = făcut în locuinţa omului: pline de casă. O Expr. (A avea) o casă de copii = a avea copii mulţi. A-i fi cuiva casa casă şi masa masă = a duce o viaţă normală, a trăi în condiţii bune, omeneşti. ® (Reg.) Cameră, odaie. 2. Gospodărie. B. Familie; căsnicie, menaj. O Expr. A duce casă (bună) cu cineva = a trăi cu cineva (în bună înţelegere). 4. Neam, dinastie. 5. încăpere specială într-o clădire, avînd o anumită destinaţie. O C. ascensorului = spaţiul în care se deplasează cabina unui ascensor. C. scării = spaţiul dintr-o clădire cu mai multe etaje, în care se găseşte scara. 0. (Tipogr.) C. de litere = cutie în care’se păstrează literele şi semnele tipografice. 7. Nume dat unor instituţii sau aşezăminte. O C. de cultură = instituţie (împreună cu sediul acesteia) în care se desfăşoară activităţi culturale. C. de ajutor reciproc = asociaţie a unor angajaţi sau pensionari care acordă împrumuturi şi ajutoare membrilor ei. C. de economii v. economie. C. de credit v. credit. C. de naşteri = instituţie medieo-sanitară în care se acordă mamelor* la naştere, asistenţă calificată: 8» întreprindere, firmă comercială. O Specialitatea casei = produs specific al unei întreprinderi, al unei firme. C. de vegetaţie v. vegetaţie.
casă2? case, s.f. |j Din it. cassa || 1. Dulap sau ladă de fier în care se ţin banii sau hîrtiile de valoare (c. de bani). 2. Masă, pupitru, ghişeu,
10
CASCADA
148
Intr-un magazin sau în ir-o instituţie, unde se fac încasări şi plăţi, se eliberează bilete de călătorie etc. S. Suma de bani de care dispune la un moment dat o casierie. O Registru de c. = registru în care casierul înscrie încasările şi plăţile efectuate.
easeâdă, cascade, si. ]] Din fr. cascade [j Cădere naturală de apa pe cursul unui rîu.
easca-dor, cascadori, s.m. || Din fr. cascadeur ||
1.	Actor de cinema care dublează pe protagonist în secvenţele periculoase. 2» Acrobat care execută salturi primejdioase.
cască, căşti, si. || Din fr. casque, şp. casca (< cascar „a se sparg.e“) || 1. Acoperămînt de protecţie pentru cap, folosit de militari, sportivi ctc. ^ Âcoperăinînt pentru cap, din cauciuc sau din alt material plastic, folosit în apă pentru a apăra părul. © Dispozitiv metalic de forma unei căciuli, folosit la uscatul părului în atelierul de coafat. 2c Receptor electroacustic format din una sau două capsule telefonice care se pun ia urechi. -
cascMtă, caschete, s.f. |J Din fr. casquette [| î. Un fel de şapcă de stofă, cu cozoroc, cu fundul lat şi rotund. 2. Acoperămînt de cauciuc pentru cap, folosit de înotători, pentru a feri parul de apă,
easerolă, caserole, s.f. || Din fr. casserole || Capsulă de porţelan, cu coadă, folosită în laborator pentru topirea substanţelor vîscoase.
casetă, casete, s.f. || Din fr. cassette, it. cassetta || 1» Cutie în care se păstrează bani sau mici obiecte preţioase. • Cutie în care se introduce olaca sau filmul pe care se fotografiază, banda pentru magnetofon etc. O (Inform.) C. magnetică = dispozitiv de memorie externă alcătuit dmtr-o bandă magnetică mobilă, încapsulată într-o carcasă din material plastic. 2, Text imprimat pe ultima pagină a unei cărţi, conţinmd anumite date (numărul colilor, data tipăririi etc.). 8. Fiecare dintre compartimentele adîn-cite, executate în scop decorativ, pe faţa unui plafon. © Spaţiu cuprins între grinzile încrucişate ale unui plafon.
easetofon, casetofoane, s.n. J) Din casetă -f* (magneto]fon || Magnetofon de dimensiuni re-duse, avînd benzile magnetice închise în casete.
casier, -ă, casieri, -e, s.m. şi f. || Din it. eassiere || Persoaira care are însărcinarea de a face operaţii de citsă2 (încasări şi plăţi) într-o întreprindere sau instituţie.
casierie, casierii, s.f. || Din casier || Serviciu într-o întreprindere sau într-o instituţie, unde se fac operaţii de casă2 (se primesc, se păstrează şi se distribuie banii).
casieriţă, casieriţe, s.f. || Din casier [| Casieră, casiterit s.n. || Din fr. cassiterite, gr. kassiteros „cositor44 || Oxid de staniu, brun-negru cu luciu adamantin, care se găseşte în filoanele hidroter-male; este cel mai important minereu de staniu.
easfu, casiuri, s.n. || Din fr. cassis || Rigolă largă, pavată, care traversează o şosea în punctele joase ale traseului, pentru scurgerea apelor în .şanţurile laterale.
casîncă, casînci, s.f. j| Din rus. kosynka || (Reg.) Broboadă împodobită pe margini cu flori şi franjuri.
casnic, «ă, casnici, -ce, adj., s.f. || Din casă1 || 1* Adj. Care ţine de casă1, de gospodărie, de familie. O Industrie casnica v. industrie. 2. S.f. Femeie care se ocupă cu gospodăria (nefiind salariată).
easoletă, casoleie, si. || Din fr. cassalette || Vas metalic inoxidabil, care serveşte la sterilizarea pansamentelor şi a unor ’ instrumente medicale.
cast, -ă, căşti, -ste, adj. || Din lat. castus, it. casio |j Pur, neprihănit, nepătat; virtuos,
castan, castani, s.m. || Din castană I] Arbore din familia fagaceeior, înalt pînă la 30 m, cu frunze simple, dinţate, cu flori mici gălbui şi cu fructe comestibile. O C. sălbatic = arbore cu frunze compuse, cu flori albe sau roşcate şi cu fructe necomestibile.
castană, castane, s.f. || Probabil din ngr. kastana (pl. lui kastanon) jj 1. Fructul castanului, de formă sferică, cu coaja tare, cafenie, acoperit pînă la maturitate cu un înveliş verde, ţepos. O Expr. A scoate castanele din foc cu mîna altuia = a se folosi de altcineva într-o întreprindere primejdioasă de interes personal.
2.	Fiecare dintre micile formaţii cornoase de pe faţa interioară a picioarelor calului.
castanietă, castaniete, s.f. || Din fr. castagfiette, sp. castaneta || Instrument muzical de percuţie, format din două plăcuţe de lemn sau de fildeş, prinse de degete şi folosit (mai ales în Spania) la acompaniatul dansului şi al muzicii.
castaniu, -Ie, castanii, adj. || Din castană || (Despre păr) De culoarea castanei.
castă, caste, s.f. || Din fr. caste, port. casta; lat. castus „pur, fără amestecu || (în India şi în alte state orientale) Grup social închis, strict delimitat de altele prin origine, privilegii etc.; p. exi. grup social închis, care îşi apără cu stricteţe interesele.
castel, castele, -s.n. || Din lat. casîellum, it. castello || 1. Clădire mare medievală, fortificată, situată de obicei într-un punct strategic, în care locuiau seniorii feudali; (astăzi) casă mare, imitînd arhitectura medievală. 2. Castel de apă = rezervor aşezat pe o construcţie înaltă, destinat acumulării şi distribuirii apei, prin cădere liberă, în centre populate sau industriale.
castelan, -ă, castelani, -e, s.m. şi f. |] Din lat. castellanus, it. castellano |J Persoană care stăpî-neşte un castel, care locuieşte într-un castel. © Administrator, îngrijitor al’ unui castel.
castitate s.f. || Din lat. castitas, -atis |] însuşirea de a fi cast, neprihănire; feciorie.
castor, castori, s.m., s.n. || Din fr., lat. castor || 1* S.m. Mamifeib rozător din Europa şi din America de Nord, lung de 75—95 cm, cu labele din spate palmate şi cu coada lăţită; trăieşte în colonii, pe malul apelor, construind zăgazuri care barează apa; are blană preţioasă; biber.
2.	S.n. Blana castorului a).	’
castra, castrez, vb. I. Tranz. || Din fr. castrer, lat. castrare || A extirpa glandele sexuale, pro-
147
CATAS>B№ASfa&
vocîrid sterilitatea. La animale (ovine, bovine), castrarea influenţează pozitiv creşterea în greutate.
câStravăte, castraveţi> s.m. || Dm bg. krastavec [| 1* Plantă legumicolă cu tulpina tîrîtoare din familia cucurbitaceelor, cu frunze mari şi flori galbene; fructul comestibil ai acestei plante, care se consumă ca legumă înainte de a ajunge la maturitate. O Expr. A vinde castraveţi la grădinar ,= a da lămuriri celui mai bine informat decît tine* 2» Castravete-de-mare «= holuturie.
casti’0% castroane, - s.n. || Din pol. kastrol; cf. fr. casserole || Vas adînc, în care se aduc la masă unele mîncăruri (supa, ciorba etc.).
eâstrtt, casire, s.n. || Din lat. castrum || Tabără romană fortificată.
caş, caşi, s.m. şi (rar) caşuri, s.n. || Lat. caseus „caş* ’brînză44 || ll Produs alimentar1 preparat din’ lapte (de oaie) închegat şi scurs de zer.
2.	Substanţă albicioasă care se formează în colţurile ciocului la puii de păsări.
caşâ si. || Gf. germ. kaschieren || Stofă de lină cu tuşeu moale, vopsită de obicei în culori deschise.
caşalot, caşaloii, s.m. || Din fr. cachalot, sp. caehaiote (< cackola „ţeastă44, de unde „peşte cu capul mare44) || Cetaceu din mările calde, asemănător cu balena, lung de 15—20 m, cu dinţii pe mâxilarul inferior.
caşâre si* || Gf. casa || Aplicare pe ţesături a unei pelicule care conferă acesteia un tuşeu moale* obţinîndu-se astfel imitaţii de piele.
cftşcavâl s.n. || Din tc. kaskuval || Specie de brînzii fină, în formă de turte, preparată din caş de oaie.
casetă, casete, s.f. || Din fr. cacfiet || Cutie mică din substanţă asimilabilă în care se introduc, pentru a putea fi mai uşor înghiţite, medi-cahiente sub formă de pulbere; capsulă (2), Caşexle s.f. || Din fr. cachexie; gr. kakos „rău44 + liexis „stare44 || Slăbire generală a organismului, cu scăderea activităţii sistemelor mor-, fofuncţiotiale, întîlnită mai ales în bolile cronice.
e&şâair, (2) caşmiruH, s.n. || Din fr. cachemir || li Rasă de capre cu părul foarte fin şi mătăsos, crescută în Gaşmir şi în Tibet. 2» Ţesătură, de obicei imprimată, confecţionată din părul de caşmir a).
cat, caturi-, s.n. || Din ic. kM || Totalitatea încăperilor de pe acelaşi planşeu al unei clădiri;
* etaj.
e&tafeoîi§M s.n. i| Din fr. caiabolisYne; cf. gr. katabble „desfacere44 )| Proces de dezasimilaţie eâre are loc în organismele vii, însoţit de eliberare de energie.
cataclâză, cataclaze, s.f. ]| Din germ. Kata-clase:; gr. kaîâklasis „zdrobire44 || Zdrobire intensă a mineralelor componente din roci sub acţiunea proceselor dinamice din scoarţa Pămîntului.
eataeiism, cataclisme, s.n. j| Din fr. caiaclysme; gr. kataklysmos „inundaţie44 || Schimbare bruscă, ăe mare intensitate, petrecută în natură sub influenţa unor procese atmosferice, tectonice sau ■vulcanice nimicitoare (cutremure, erupţii vulca-mce, uragane etc.), care afectează suprafeţe mari
de pe glob. @ (Fig.) Răsturnare bruscă, distrugătoare, în viaţa socială.
catacombă, catacombe, s.f. |j Din fr. catacombe, it. catacomba || Galerie subterană care servea primilor creştini drept loc de refugiu, ele cult şi de înmormîntare.
catadicsi, catadicsesc, vb. IV. Tranz. |j Din ngr. katadehomai f| (Fam.) A găsi de cuviinţă să facă ceva.
catafalc, catafalcuri, s.n. || Din fr. catafalque |] Postament înalt pe care se aşază sicriul unui mort pînă ia înmormîntare.
cataforeză s.f. || Din fr. catapkorese; gr. kala-phora „coborîr©44 || (Chim.) Deplasare spre caiod a particulelor dintr-o soluţie coloidală sub acţiunea eliiipului electric.
catagrafie, catagrafii, s.f. |] Din ngr. hata-grafi || 1. Inventar. 2. Recensămînt.
catahrezâ, catahreze, s.f. |j Din fr. catackrese, lat. catachresis, gr. katachresis „abuz44 jj Figură de stil prin care se atribuie unui euvînt înţelesul altui euvînt cu sens apropiat.
cataif, cataifuri, s.n. || Din tc. kataytf [j Prăjitură făcută din două straturi de tăiţei prăjiţi şi însiropaţi, între care se pune frişca.
catelâti, catalani, -e, adj. || Din fr. catalan jj Care se referă la Catalonia (Spania), din Catalonia; (substantivat, f.) limbă romanică vorbită în Catalonia.
catalepsîe s.f. || Din fr. catalepsie, lat. caia-lepsis || Sindrom caracterizat prin suspendarea activităţilor voluntare şi păstrarea neschimbată, timp îndelungat, a poziţiei în care se află corpul; apare în unele boli psihice.
Catalige s.f. ph || Gf. bg. Mîarjaga jj Prăjini prevăzute cu cîte un suport pe care se pun picioarele pentru a umbla în locuri noroioase; picioroange (3); papainoage.
cataliză, catalizez, vb. L Tranz. || Din fr. catalyser || A produce, a provoca procesul de cataliză.
catalizator, catalizatori, s.m. || Din cataliza || Substanţă care modifică viteza unei reacţii chimice, fără ca ea însăşi să fie modificată la sîîr-şitul reacţiei.
cataliză, catalize, s.f. || Din fr. catalyse, gr. katalysis „descompunere44 ]| Proces fizieo-chifhio prin care se schimbă viteza unei reacţii chimice, sub influenţa unor catalizatori care aparent nu intervin in reacţie.
catalog, cataloage, s.n. || Din fr. catalogue, lat, catalogus |j Registru, caiet, listă, sistem de fişe care conţine o înşirare metodică de nume de fiinţe sau de obiecte, titluri de cărţi etc.
cataloga, caialoghez, vb. I. Tranz. || Din fr. cataloguer || 1. A înregistra într-un catalog.
2.	(Fig.; depr.) A considera pe cineva drept...,, a categorisi, a califica.
catălpă, catalpe, s.f. || Din fr. calai pa || Arbore decorativ originar din America de Nord, înalt pînă la 15 m, cu frunze mari, ovale şi flori albe.
catamarân, catamarane, s.n. || Din fr, catamaran || Ambareaţie cu pînze alcătuită din două corpuri (flotoare) de plutire.
catapeteasmă, catapetesme, • s.f. || Din ngr. katapetasma |] (La bisericile ortodoxe) Perete
CATAPLASMÂ
148
împodobit cn icoane, care desparte altarul de restul bisericii; iconostas.
eataplâsniă* eataplasme, s.f. || Din fr. cala-plasme, lat. cataplasma || Diverse substanţe, emoliente sau revulsive, întinse pe o bucată de pînză, care se aplică pe o parte bolnavă a corpului.
catapultă* catapultez, vb. L Tranz. || Din fr. catapulter || A lansa, a arunca ceva cu ajutorul unei catapulte.
catapultă* catapulte, s.f. |] Din fr. catapulte, lat. catapulta || 1. Maşină de război din antichitate, cu care se aruncau la distanţă pietre grele asupra inamicului. 2. Instalaţie pentru lansarea avioanelor de pe puntea navelor portavion.
3.	Dispozitiv pentru lansarea din avion a pilotului, împreună cu scaunul sau cu cabina* în vederea paraşutării lui în caz de pericol.
catâr* cataruri, s.n. || Din fr. catar rhe, lat. catarrhus, gr. katarrhos „scurgere44 (din rhein „a curge44) || Inflamaţie a unei mucoase, însoţită adesea de secreţie abundentă.
cataractă* cataracte, s.f. || Din fr. cataracte, lat. cataracta, gr. kataraktes „cădere44 || 1. Cascadă. ® Complex de cascade mai mici. 2, Boală de ochi provocată de opacifierea cristalinului şi care poate duce la orbire parţială satT totala; albeaţă.
catarâl* -ă* caiarali, -e, adj. || Din fr. catarrhal || Care se referă la catar, care ţine de catar.
cataramă* catarame, s.f. Piesă de metal, de os, de material plastic etc., cu care se încheie o cingătoare, o curea sau care este folosită ca ornament. O Expr. Prieteni la cataramă = prieteni foarte buni.
catarg* catarge, s.n. || Din n-gr. katarti || Stîîp de lemn sau tub de metal fixat (vertical) pe o navă pentru a susţine pînzele sau antenele de telegrafie fără fir; arbore (3).
catâri s.m. pl. || Din fr. cathare || Adepţi ai unei secte creştine din Europa apuseană (sec. 11 —14), care respingeau ierarhia catolică şi considerau proprietatea privată ca un păcat. *
catarlniân* catarinieni, s.m. || Din fr. catarhi-nien; gr. kata „împreună44 -f- rhis, rhinos „nas44 || (La pl.) Grup de maimuţe superioare cu nările apropiate, septul nazal mult îngustat şi coada scurtă; (şi la sg.) maimuţă din acest grup (ex. cercopitecul, cimpanzeul).
a catastif* catastife, s.n. || Din ngr. katastihon || (înv.) Registru, condică. O Expr. A avea (sau a trece) pe cineva, da catastif = a ţine evidenţa faptelor cuiva (pentru a 1 pedepsi, a se răzbuna pe eî).
catastrofal* -ă* catastrofali, -e, adj. || Din catastrofă || Care produce o catastrofă, care are proporţiile unei catastrofe.
catastrofă* catastrofe, s.f. |] Din fr. catastrophe, lat. catastropha, gr. katastrophe „răsturnare44 || Eveniment tragic cu urmări dezastruoase de mari proporţii.
catastroflsm s.n. || Din fr. catastrophisme || Teorie care susţine că în istoria Pămîntului ar interveni, ia mari intervale de timp, revoluţii explozive (cataclisme), care distrug lumea organică.
catatermometra, catatermomelre, s.m || Din fr. catatermomètre || Dispozitiv pentru înregistrarea puterii de răcire a aerului asupra organismului.
catch [Pr.: checi], s.n. || Guv. engl. || (Sport) Gen de lupte libere în care concurenţii pot prinde orice parte a corpului adversarului.
catedrală* catedrale, s.f. || Din fr. cathédrale, lat. cathedralis |[ Biserică mare, în care serviciul religios este oficiat, de obicei, de un arhiepiscop, catedră* catedre, s.f. || Din lat. cathedra ||
1. Pupitru sau masă specială aşezată pe o estradă de îa care vorbesc profesorii, oratorii etc. 2. Post în învăţămînt, funcţia de profesor. © Unitate de bază Intr-o instituţie de învăţămînt superior, în cadrul căreia se desfăşoară activitate didactică şi de corectare ştiinţifică.
categoric* -ă. categorici, -ce, adj. || Din fr. catégorique || (Adesea adverbial) Hotărît, precis; necondiţionat. © Clar, limpede.
categorie* categorii, s.f. || Din fr. catégorie, lat. categoria || 1. Noţiune fundamentală care exprimă însuşirile şi relaţiile esenţiale şi generale ale obiectelor şi proceselor realităţii. 2. Grup de fiinţe, de obiecte, de fenomene de acelaşi fel sau foarte asemănătoare. O C. socială = ansamblu de persoane cărora le sînt proprii caracteristici definitorii de natură demografică (vîrstă, sex), profesională (muncitor, inginer). © (Sport) Grupă specială în care sînt departajaţi sportivii sau echipele după categorii de greutate, vîrstă-sex etc. © (Biol.) C. sistematică (sau taxonomică)> = fiecare dintre grupele de plante sau de animale asemănătoare şi înrudite (clase, ordine, familii etc.). 3» (Lingv.) C. gramaticală — noţiune gramaticală fundamentală care exprimă relaţii între elemente ale limbii (gen, număr, persoana, timp, mod).
* categorisi* categorisesc, vb. IV. Tranz. |] Din categorie || (Fam.) 1. A aşeza pe categorii. 2. Â califica, a caracteriza pe cineva. Categoriseşte-mă cum pofteşti (Sadoveanu).
catehism* catehisme, s.n. J| Din ngr. kate-hismos || 1» Carte care cuprinde (sub formă de întrebări şi răspunsuri) principiile religiei creştine.
2. (Fig.) Lucrare în care se expune în mod riguros esenţa unei doctrine, a unei concepţii.
catehumen* -ă* catehumeni, -e, s.m. şi f. || Din fr. catéchumène || Persoană adultă de o anumită religie, pregătită în vederea primirii botezului într-o nouă religie.
catenar* -ă* catenari, -e, adj. || Din fr. caténaire, lat. catenarius (( catena „lanţ44) || Suspensie catenară = sistem de susţinere a firului aerian de contact pentru tracţiunea electrică, prin care acesta este suspendat de un cablu prin intermediul unor fire verticale.
catena* catene, s.f. || Lat. catena „lanţ44 II ÎL Lanţ de munţi. 2. (Chim.) Lanţ de atomi legaţi prin valenţe.
caterincă* caterinci, s.f. || Din ucr. katerynka || Flaşnetă.
caterisi* caterisesc, vb. VI. Tranz. || Din ngr. kaîhairisa (aor. lui kaîhairo „degradez44) |j A exclude pe cineva din rîndurile clerului; a răspopi.
149
C AUZ ALGIE
e&terpijar, caterpilare, s.n. || Din engl.^ ca-terpiüar "„şenilă44 II Tractor pe şenile, folosit în «urnei al la ’lucrări rutiere.
" catetă, catete, s.f. || Din fr. cathète; gr. kathetos perpendiculară" j| Fiecare dintre laturile un-Si ii ui ui drept al unui triunghi dreptunghic.
& catetér, catetere, s.n. || Dih fr. cathéter || Instrument de metal, de cauciuc sau de material plastic, care se introduce intr-o cavitate a organismului în scop terapeutic sau pentru stabilirea diagnosticului.	,
. oatetométru, catetometre, s.n. || Dm fr, cathe-îomèlre; gr. kathetos „perpendiculară44 + metr on „măsură44 || Instrument folosit pentru măsurarea cu precizie a diferenţelor de înălţime dintre două niveluri. ■
catgut s.n. || Din fr. catgut |J Fir (preparat din incestinul unor animale) folosit pentru suturi chirurgicale.
catifea, catifele, s.f. || Din ngr. katifes [| Ţesătură de mătase, de bumbac etc., avînd pe faţă fire -dese şi scurte, perpendiculare pe suprafaţa ţesăturii.
catifelat, -ă, catifelaţi, -te, adj. |j Din	catifea	]|
Cu aspect	de catifea; moale,	pufos.	© (Fig.;
despre glas) Plăcut, mîngîietor.
eatihét,	catiheţi, s.m. || Din	ngr. katihitis	||
(în trecut)	Profesor de religie.
cation, cationi, s.m. || Din fr. cation || (Chim.) Ion cu sarcină electrică pozitivă.
- catîr, catîri, s.m. |] Din tc. katîr || Animal domestic, rezultat din împerecherea măgarului cu iapa, folosit mai ales la transport. © (Fig.) Om încăpăţînat.
catireă, catîrce, s.f. || Din caîîr || Femela calicului.
' catod, catozi, s.m. || Din fr. cathode; gr. kala „în jos44 şi .hodos „drum44 || Electrod prin care iese curentul electric dintr-un mediu conductor. 9 Electrod al unui tub electronic care emite electroni.
catolic, -ă, catolici, -ce, adj., s.m. şi f. || Din îr. catholique, lat. catholicus; cf. gr. katholikos „universal44 || 1. Adj. Care aparţine catolicismului, privitor la catolicism. 2. S.m. şi f. Adept al catolicismului.
catolicism s.n. || Din fr. catholicisme j| Confesiune creştină care recunoaşte primatul papei; a fost oficializată în 1504.
eatoméim, catometre, s.n. || Din germ. Kato-meîer, nume comercial || Aparat pentru măsurarea caracteristicilor tuburilor electronice.
eatraîuse s.f. pl. (Fam.) Obiecte casnice mărunte (în dezordine). O Expr. A-şi hm catrafusele — a se pregăti de plecare; p. ext. a pleca repede şi pe furiş de undeva, a o şterge.
catran s.n. || Din tc. katran || Gudron. O Expr. A se face catran (de mînie) — a se mînia foarte tare.
catren, catrene, s.n. || Din fr. quatrain || Strofă (sau poezie) formată din patru versuri.
catriuţă, catrinţe, s.f. Obiect de îmbrăcăminte din portul naţional românesc al femeilor, con-
stînd dintr-o bucată dreptunghiulară de stofă (cu alesătiiri), care se poarţa ca fustă sau ca şorţ. e
caţaveică, caţaveici, s.f. |j Din ucr. kacavejka || Haină ţărănească scurtă (şi îmblănită), purtată de femei.
câtă, cate, Stf, (Fam.) Femeie rea, cicălitoare.
- eaucaziăii, -ă, caucazieni, -e, s.m. şŢf., adj. || De la n. pr. Caucaz || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din una dintre populaţiile Caucâzu-lui. 2. Adj. Care aparţine Caucazului, privitor la Caucaz.
cauciuc, (2) cauciucuri, s.n. || Din fr. caoutchouc, rus. kaucuk || 1. Produs industrial elastic şi rezistent obţinut din îatexul unor plante sau fabricai prin procedee chimice şi întrebuinţat la confecţionarea anvelopelor, a benzilor elastice, a garniturilor etc. 2. Anvelopă pentru roţi.
cauciucât, -ă, cauciucaţi, -te, adj. |] Din cauciuc || Acoperit (sau impregnat) cu cauciuc.
caudal, -ă, caudali, -e, adj. || Din fr. caudal ( < lat. cauda „coadă44) jj (Zool.) Din regiunea cozii, de la coadă.
caudine adj. || Din lat. [fauces] Caudinae || A trece pe cineva pe sub furcile caudine = a impune învinsului condiţii umilitoare; (fig.) a supune pe cineva unei critici aspre.
câuper, caupere, s.n. || Din engl. cowper || Instalaţie pentru preîncălzirea aerului folosit la furnale.
caustic, -ă, caustici, -ce, adj. || Din lat. cau-
sticus; fr. caustique', gr. kausîikos „arzător44 |j
1. (Despre substanţe) Care atacă ţesuturile animale sau vegetale. 2. (Fig.) Muşcător, satiric.
causticitate s.f. || Din fr. causticité || 1. Proprietate a unor substanţe de a fi caustic (1).
2. (Fig.) Faptul de a fi caustic (2).
caofér, cauiere, s.n. |] Din fr. cautère, lat. cauterizau; gr. kauterion ( ( caiein „a arde44) || Instrument folosit pentru a cauteriza.
cauteriza, cauterizez, vb. I. Tranz. || Din fr. cautériser, lat. cauterizare || A distruge, a arde un ţesut (patologic) cu ajutorul cauterului sau ai unei substanţe caustice.
cauţiune, cauţiuni, s.f. || Din fr. caution, lat. cautio, -onis „precauţie, garanţie44 || 1. Sumă de bani depusă pentru a garanta îndeplinirea unei obligaţii asumate pentru sine sau pentru altul.
2.	(în unele legislaţii) Sumă de bani depusă pentru lăsarea în libertate a infractorului pe timpul procesului penal.
cauza, cauzez, vb. I. Tranz. || Din it. causare, fr. causer || A fi cauza a ceva; a pricinui, a produce; a determina.
cauzal, -ă, cauzali, -e, adj. || Din lat. causalis, fr. causal || (Lingv.) Propoziţie cauzală = propoziţie subordonată exprimînd cauza pentru care se săvîrşeşte acţiunea din propoziţia regentă. Conjuncţie cauzală = conjuncţie care introduce propoziţii cauzale.
c&uzaigie, cauzalgii, s.f. || Din fr. causalgie; gr. kausis „arsură44 -f- algos „durere44 |[ Senzaţie dureroasă de arsură, de obicei la mîini sau la picioare, datorată lezării nervilor simpatici ai regiunii respective.
CAUZALITATE
150
cauzalitate s.f. || Din fr. causalité [j Raport obiectiv necesar, între cauză şi efect. C» exprimă succesiunea genetică a fenomenelor în funcţie de ansamblul condiţiilor care însoţesc dinamica lor obiectivă.
eauzativ,	cauzative,	adj. ||	Din fr.	causaiif,
lat. causativus || Verb eauzativ	— verb	factitiv.
cauză, cauze, s.f. || După fr. cause, lat. causa (|
1. Fenomen sau complex de fenomene care precedă şi produc un alt fenomen; pricină, motiv.
2,	Temeiul	juridic al	unei	acţiuni	(5). O A
avea ciştig de cauză — a i se da cuiva dreptate într-o dispută. 8. (Dr.) Proces. 4. Problemă socială care interesează o largă colectivitate de oameni:	cauza păcii. O Expr. Iu cunoştinţă
de	muză s=a	cimoscînd	bine	problema, cazul
despre care este vorba.
cav, -ă, cavi, -e, adj. |] Fr. cave, lat. cavus || Gare are o cavitate. O Venă cavă = fiecare dintre cele două vene care transportă sîngele la inimă.
cayâî, cavafi, s.m. || Din tc. kavaf j| (înv.) Pantofar, cizmar; negustor de încălţăminte do calitate inferioară.
caval, cavale, s.n. jj Din tc. kaval || Fluier mare ciobănesc, făcut din lemn de paltin sau de alun.
cavalcadă, cavalcade, s.f. || Din fr. cavalcade || 1» Plimbare călare făcută în grup; goană cu cai. 2. Grup de persoane care fac împreună o plimbare călare.
cavaler, cavaleri, s.m. || Din it. cavalliere, rus. kavaler ( < v. fr. cavalier) || 1. (în. evul mediu) Titlu nobiliar conferit (iniţial pentru fapte de arme) de rege (sau de un reprezentant al lui). 2, Titlu onorific aat în unele ţări posesorului unor' anumite decoraţii. # Titlu dat unei persoane dintr-un ordin cavaleresc, 8< Om cu purtări alese, amabil, generos» 4» Tînăr necăsătorit, cavalerésc, -eâseă, cavalereşti, adj. |J Din cavaler |i De cavaler; nobil, generos.
eavaiérfe, .cavalerii, s.f. || Din it. cavalleria, rus» kavalerija, fr: cavalerie || Categorie de trupe care folosesc caii ca mijloc de transport al luptătorilor; grup de soldaţi care fac parte din această categorie de trupe.
cavalerism s.n. || Din cavaler || Purtare nobilă, de cavaler.
cavalerist, cavalerişti, s.m. || Din rus. kava-lerist || Militar din cavalerie.
cavatină, cavètine, s.f. |j Din it. cavatina || Arie lirică, de mici proporţii, dintr-o operă.
cavărnă, caverne, s.f. || Din fr. caverne, lat. caverna (< cavus „gol, scorburos“) f| 1. Peşteră.
2.	Cavitate patologică (mai ales la plămîni).
caveraicol, -ă, eavernicoli, -e, adj. || Din fr» cavernicole ; lat. caverna „peşteră“ -} colere „a Iocui“ || De peşteră; care trăieşte în peşteri.
cavernos, -oâsă, cavernoşi, -oase, adj. |j Din fr. caverneux, lat. cavernosus || 1* Cu caverne.
2.	(Fig. ; despre voce) Gu timbru gros, înfundat.
caviar s.n. || Din fr» caviar || Icre negre preparate prin sărare.
cavitate, cavităţi, S.f. || Din fr. cavité, lat. cavitas, -atis || 1. Gaură într-un corp. 2*
Spaţiu gol în corpul omului sau al animalelor în care sînt aşezate anumite organe.
cavou, cavouri, s.n. || Din fr. caveau [| Construcţie într-un cimitir, cu una sau mai emite cripte.
caz, cazuri. s.n, || Din lat. casus, fr. cas |j lt împrejurare, circumstanţă. O Gaz de conştiinţă = situaţie în care cineva şovăie între sentimentul datoriei şi un interes propriu. (Dr.) Caz fortuit v. fortuit. Caz de forţă majoră v. forţă (4). O Expr. A face caz de ceva = a acorda prea multă importanţă unui lucru. 2. Intîmplare ; accident. 8, (Gram.) Fiecare dintre formele prin care se exprimă funcţiile sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui şi numeralului.
cază, cazez, vb. I. Tranz. || Din fr. caser j) À instala pe cineva temporar într-un boteî, latr-un cămin etc.
cazâc, cazaci, s.m. || Din rus. kazak |j 1® I er-soană făcînd parte dintr-o populaţie rusa st ’ --lită, în sec. XY—XVI, în regiunile de irai/im ale statelor rus şi polono-iituanian, şi care, în schimbul unor privilegii, avea anumite obligaţii militare. 2, (în Rusia ţaristă) Soldat din unităţile de cavalerie.
cazâcă, cazace, s.f. || Din fr. casaque || Bluză cu mâneci largi, lungă pînă mai jos de tale si încheiată sirius la gît.
cazan, cazam, s.n. || Din te. kazan || 1. Yas mare de metal, folosit în gospodărie pentru fiert sau încălzit. 2. Rezervor metalic în care se introduce apă pentru a fi încălzită sau transformată în abur necesar centralelor termoenergetice, industriei textile etc. O Instalaţie care serveşte Ia distilarea alcoolului. 8* (Geogr.) Căldare (8).
cazangerie, cazangerii, s.f. || Din cazangiu jj Atelier în care se construiesc sau se repară cazane, cisterne etc.
cazangiu, _ cazangii, s.m. || Din tc. kazanci Ü Muncitor calificat care lucrează într-o cazan-ger ie.
cazanie, cazanii, s.f. j| Din sl. kazanije |j Predica. ® Carte religioasă care cuprinde predici.
cazarmaménts.n. || Cf. fr. casernement || Totalitatea efectelor de pat ale unui militar.
cazarmă, cazărmi, s.f. |j Din rus. kazarma || Clădire sau ansamblu de clădiri şi instalaţii în care sînt adăpostite unităţi militare.
cazemă s.f. || Din fr. caséine; cf. lat. caseus „brînză“ ||-Proteină care se găseşte în lapte, cu o mare valoare nutritivă, şi care este cel mai important component al brînzeturiîor.
cazemată, cazemate, s.f. || Din fr. casemate || Lucrare militară de apărare, construită de obicei din beton armat, în care sînt instalate tunuri, mitraliere etc.
cazic, cazici, s.m. Ţăruş de lemn înfipt in malul unei ape şi destinat legării ambarcaţiilor.
caziér, caziere, s.n. || Din fr. casier || 1. Dulap compartimentat în care se păstrează acte, dosare etc. 2. C. judiciar a» fişă de evidenţă în
151
CAjLABAŞ
care se consemnează antecedentele penale ale unei persoane.
cazino s.n. v. cazinou.
'Câstudiif cazinouri, s.n. |] Din fr. casino, it. casino {(casa ,,casă“) || Local public (în staţiunile balneare şi climaterice), cu restaurant şi cu săli pentru jocuri (de noroc), spectacole şi dans. jj Şi: cazind s.n.
caimâ, cazmale, s.f. || Din tc. kazma || Unealtă pentru săpat pămîntul, formată dintr-o lamă metalică ascuţită, fixată la o coadă de lemn* câziiă,. cazne, s.f. || Din sl. kaznî „pedeapsă^ || 1. Supliciu, tortură. 2. Străduinţă, osteneală.
cazon, ~ă, cazoni, -e, adj. || Din rus. ka-zjonnyj „fiscal; de stat44 j| De cazarmă; milita-resc. ® (Peior.) Aspru, rigid.
■ештИ? -ă, cazuali, -e, adj. || Din lat. casualis, fr. casweZ || 1» Care are un caracter întîmplător; accidental. 2. (Gram.) Care arată cazul gramatical: desinenţă cazuală.
casusr, cazuari, s.m. || Din fr. casoar (din malaiezul kasuwari) || Gen de păsări mari din Noua Guinee, Australia şi insulele vecine, cu o creastă cornoasă pe frunte şi cu pene negre folosite ca podoabă.
cazuistică s.f. Ц Din fr. casuistique || Parte a eticii (în special a celei religioase catolice) care caută să rezolve cazurile de conştiinţă, adică problemele morale suscitate de împrejurări de viaţă. • P. ext. Argumentare subtilă, sofistică în susţinerea unor teze falşe sau îndoielnice.
că conj. || Lat. quod Ц 1. Introduce propoziţii subordonate: ţi-am spus că plec; ia-ţi paltonul că e frig; acum că ne odihnirăm, să plecăm mai departe; e slab câ-l suflă vîntul. 2. (Adversativ) Numai că == dar, însă. 8. Că bine zici — aşa e, mtr-adevăr. 4. De ce (nu)î Cum (nu)! Că nu curge cel izvor, Să mă pot spăla de dor ! (Pop.).
5.	Doar: că nu mi-oi pune eu mintea cu el! 6. Oţi: că vrei, că nu vrei, trebuie să faci ce-ţi spun.
7.	Formează locuţiuni: cum că; măcar că; după ce că,
Căci conj. || Că + ce |] (Introduce propoziţii explicative, uneori cu nuanţă cauzală) Pentru eă, deoarece, fiindcă: s-a rătăcit căci nu cunoştea drumul.
: căeitilă, căciuli, s.f. |j Cuv. autohton ]] 1. Aco-perămîni pentru cap, făcut din blană de miel sau de alt animal. O Expr. La aşa cap, aşa căciulăcum e omul aşa sînt şi faptele lui. Asta e altă căciula = asta’ e altceva. A se simţi cu musca pe căciulă = a se simţi vinovat. 2. (Fam.) Om, persoană: cîte un leu de căciulă = eîte un leu de fiecare. 8, (Tehn.) Apărătoare aşezată deasupra unui coş de fum sau a unui canal vertical de ventilaţie pentru a preveni căderea unor corpuri, a ploii, a zăpezii în interiorul lor.
. , căciuli, căciulesc, vb. IV. Refl. || Din că-ciulâ у (Fam.) A se ploconi (pentru a obţine оста), a se pleca; a se umili.
cădeâ, cad, vb. II. || Lat. cădere |j 1. Intranz. A se deplasa de sus în jos, a se lăsa în jos (prin propria greutate). © (Despre frunze, flori, <Hnţi, păr etc.) A se desprinde. 2. Intranz. A se
răsturna, a se prăvăli. O Expr. A cădea în picioare = a ieşi cu abili Late dintr-o situaţie grea. A cădea la pat — se a îmbolnăvi. 8. Intrau z. (Despre ostaşi) A muri în luptă; (despre poziţii strategice) a' ajunge în stăpinirea adversarului. • A* avea un insucces, a nu reuşi: a cădea la examen. 4» Intranz. (Despre guverne) A fi obligat să se retragă de la cîrma statului.
5. Intranz. A nimeri, pe neaşteptate, undeva.
6. Intranz. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de...: a căzut pe gînduri. O Expr. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i conveni. 7. Intranz. A cădea de acord = a ajunge la o înţelegere. 8. Refl. unipers. Â se cuveni.
cădelniţa, cădelniţez, vb. I. || Din cădelniţă \\ 1. Intranz. A afuma cu tămîie, mişcînd cădelniţa într-o parte şi într-alta. 2, Tranz. A linguşi pe cineva, a-i aduce laude exagerate.
cădelniţă, cădelniţe, s.f. || Din sl. kadilînica\\ Vas de metal în care se arde tămîie ia slujbele religioase.
cădere, căderi, s.f. 1, Faptul de a cădea; coborîre spre pămînt. O (Fiz.) C. liberă = mişcare uniform accelerată a corpurilor sub acţiunea propriei greutăţi, îndreptată de sus în jos, spre Pămînt. © Răsturnare, surpare. 2, Faptul de a ajunge în stăpînirea cuiva; cucerire; căderea Constantina polului. 8, Nereuşită, eşec. 4. Cădere de apă = cascadă, cataractă. 5, Diferenţa dintre valorile pe care le ia o mărime în două puncte diferite: cădere de presiune; cădere de tensiune. 6, Desprindere a unei părţi componente dintr-un organism. 7, Competenţă, drept: n-are căderea să judece acest caz.
eăîtăni, câftănesc, vb. IV. Tranz. |] Din caftan || 1. (înv.) A numi pe cineva domn sau într-un rang de boierie. 2. (Fam.) A bate, a lovi.
căi, căiesc, vb. IV. Refl. || Din sl. kajati sen || A recunoaşte că a greşit; a regreta, a-i părea rău.
cătmăeămie, câimâcâmii, s.f. || Din caimacam i| (înv.; în Ţara Românească şi în Moldova) Formă de guvernămînt provizorie în timpul cîfc tronul rămînea vacant sau pe timpul absenţei domnului; locotenenţă domnească.
eăinâ, căinez, vb. I. || Din sl. kajati sen || 1. Tranz, A compătimi pe cineva. 2. Refl. A se tîngui, a se văita.
căinţă, căinţe, s.f. || Din căi jj Părere de rău; remuşcare.
călare adv. || Din lat. caballaris || (Adesea adjectival) încălecat pe cal, pe un alt animal sau, p. ext., pe un obiect. O Expr. Nici călare, nici pe jos = nici într-un fel, nici în altul, nici aşa, nici aşa. (Fam.) A fi călare pe situaţie — a fi stăpîn pe situaţie.
căiăîăim, călâfătuiesc, vb. IV. Tranz. || Din ngr. kalafatizo || A astupa cu calafat rosturile dintre scîndurile bordajelor sau ale punţii unei nave de lemn.	,
călăraş, călăraşi, s.m. |j Din călare || 1. Nume dat în trecut ostaşilor din cavalerie. 2. Coardă de rod la viţa de vie, scurtată şi plasată peste o coardă mai veche (de doi ani).
CĂLĂREŢ
152
călăreţ, -eâţă, călăreţi, -e, subst., adj. || Din lat. caballaricius (! 1. Adj., s.m. şi f. (Persoana) care călăreşte, care practică călăria. 2. S.m. Placă mică de metal, prinsă în partea superioară a unei fişe, care împarte o cartoteeă dintr-o bibliotecă .pe litere, domenii etc. «}. (Tebn.) Mică piesă pe braţul unei balanţe, care, prin deplasare, serveşte la ipăsurarea unor greutăţi mici.
călări, călăresc, vb. IV. Intranz. || Din călare || A umbla călare; (tranz.) a mina calul stînd călare pe el.
călărie s.f. || Din călare || Acţiunea şi arta de a călări. • Ramură sportivă care constă în probe de alergare (3) cu sărituri peste obstacole, curse de fond, dresaj etc.; echitaţie.
călărfme s.f. || Din călare |j (înv. şi arhaizant) Oaste călare; cavalerie. Urmată de...călă-rime, trăsura se duse cu repeziciune ptnă la alt popas (Sadoveanu).
călător, -oare, călători, -oare, adj», s.m. şi
I.	|| Din cale || 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care călătoreşte. 2. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în ţări mai calde; migrator.
călători, călătoresc, vb. IV. Intranz. || Din călător || A face o călătorie. • A fi călător, a fi la drum. • Refl. (Fig.) A se sfîrşi, a dispărea; a muri. Nu trecu mult şi ziua se călători (Creangă).
călătorie, călătorii, s.f. || Din călători || Acţiunea de a călători, drum pe care îl face cineva # într-un loc (mai) depărtat.
călău, călăi, s.m. || Din ţig. kalo „negru44 || Bărbat însărcinat cu execuţia osînâiţilor la moarte, o (Fig.) Om crud, sîngeros. călăuz s.m. v. călăuză.
călăăză, călăuze, s.f. || Din tc. kalavuz ]| Persoană care călăuzeşte pe cineva intr-o călătorie, într-un drum. • îndrumător într-o acţiune, într-un domeniu de cercetare etc. ; îndrep- , tar, ghid. || Şi: călăâz s.m.
călăuzi, călăuzesc, vb. IV. Tranz. |J Din călăuză ||.A conduce pe cineva pe un drum; a îndruma. • Refl. A se conduce, a se'ghida, a se orienta după....
călăuzitdr, -oâre, călăuzitori,	-oare, adj.
|| Din călăuzi\\ (Şi substantivat) Care călăuzeşte, care Îndrumează; îndrumător, călbeâză s.f. v. gălbează. călca, calc, yb. I. || Lat. calcare || 1. Intranz.
A pune piciorul pe ceva sau undeva, a păşi.
O Expr. A călca pe urmele cuiva =? a avea comportarea, apucăturile cuiva. A călea strîmb (sau alăturea cu drumul) =^a se abate de Ia normele corecte de conduită; a fi necinstit.
• Tranz. A treee păşind peste ceva. • Tranz.
A cutreiera, a străbate un drum, un tinut. 2. Tranz. A. încălca, a pustii, a prada. 8. Tranz. (Pop.; despre bărbătuşul păsărilor) A fecunda.
4.	Tranz. Â bătători, a strivi (cu picioarele); a tescui strugurii. 5. Tranz. (Fig.) A nesocoti o lege, o obligaţie. 6. Tranz. A netezi rufăria, îmbrăcămintea cu fierul de călcat. Calcă rochii de ba,l (Alecsandri).
călcare, călcări, s.f. 1. Faptul de a călca; (fig.) nesocotirea unei legi, unei obligaţii; aba-
tere de la un principiu. 2. Atac armat {cu scopul de a jefui).
călcător, -oâre, călcători, -oare, s.f., s.n. || Din călca\\ 1. S.f. Vas în care se calcă (4) strugurii. 2. S.n. Mecanism la maşinile de cusut care apasă pe placa maşinii materialul ce se lucrează, pentru a putea fi fixat şi deplasat mai uşor.
călcătorle, călcătorii, s.f. |LDin călcător || Atelier unde se calcă rufe, haine. • Secţie sau atelier într-o fabrică de confecţii, în care se calcă produsele textile.
călcătură, călcaturi, s.f. || Din călca || Fel de a mnrge; pas, umblet, mers.
căleîf, câlcîie, s.n. || Lat. calcaneum || 1. Partea posterioară a labei piciorului; partea ciorapului său a încălţămintei care acoperă această porţiune a labei. O Gălciiul lui Ahile = latura, slabă, punctul vulnerabil al unui lucru sau al unei persoane. O Expr. A fi (sau a se afla) sub călcîi ■•= a fi sub dominaţia totală a cuiva. A i se aprinde călcîile după cineva — a fi foarte îndrăgostit de cineva. 9 Lovitură dată cu călcîiul: a da călcîie calului. 2. Partea de jos sau de dinapoi a unor obiecte.
căldâre, căldări, s.f. || Lat. caldaria || 1. Vas troneonic de metal, prevăzut la partea superioară cu o toartă, cu care se transportă sau în care se păstrează apa. 2. Cazan (2). 3. Depresiune circulară, de origine glaciară în zona munţilor înalţi; circ glaciar.
căldărâr, câldărari, s.m. || Din căldare || Meşteşugar care face sau repară căldări şi vase de aramă.
căldănîşă, căldăruşe, s.f. 1. Diminutiv al lui căldare. 2. Plantă erbacee ornamentală cu flori albastre, Violete, rar albe sau roz.
căldâră, călduri, s.f. || Lat. căldură || 1. Starea de încălzire a unui corp; senzaţie produsă de corpurile calde. O C. atomică — căldura necesară unui atom-gram dintr-un element pontru a-şi ridica temperatura cu un grad. C. specifică = cantitatea de căldură necesară unităţii de masă a unei substanţe pentru a-şi ridica temperatura cu un grad. C. animală = energie calorică rezultată în urma metabolismului, în urma proceselor de oxidare a substanţelor nutritive.
• (La pl.) Timp călduros. 2. Temperatură a corpului mai ridicată" decît cea normală. 3, (Fig.) Atitudine prietenoasă, afecţiune. 4. (La pl.) Perioadă în care animalele femele manifestă dorinţa de a se împerechea.
eăldurăs, -oâsă, călduroşi, -oase, adj. |] Din căldură || 1. Care păstrează căldura. 2. (Fig.) însufleţit; -afectuos.
căli, călesc, vb. IV. [| Din sl. kaliti ]| 1. Tranz. A mări duritatea unui metal, încălzin-du-1 la o temperatură ridicată şi răcindu-1 apoi brusc. 2. Tranz. şi refl. (Fig.; despre oameni) A (se) întări, a se oţeli. 3. Tranz. A prăji alimente (în special varză) în grăsime.
călifar, călifari, s.m. || Din bg. kalefar || Numele a două păsări migratoare acvatice, ase-
153
CANJ
mănătoare cu raţele şi cu gîştele, una cu pene albe, cărămizii şi verzi, cealaltă cu pene roşii-ruginii.
călimară, călimări, s.f. J| Din ngr. kalamari |j Vas mic de sticlă, de metal etc. în care se păstrează cerneala.	<
călină, căline, s.f. || Din bg. kalina || Fructul călinului, necomestibil, folosit în medicina populară.
călin, călini, s.m. J| Din călină || Arbust cu flori albe şi fructe roşii, necomestibile, cultivat uneori ca plantă decorativă. Sub zare de soare Născut-a, Crescut-a... un roşu călin (Pop.).
eălire s.f. Acţiunea de a (se) căli. • Tratament termic al oţelului, care constă în încălzirea piesei, urmată de răcirea ei bruscă; se efectuează în vederea măririi durităţii.
călit, -ă, căliţi, tte, adj. 1. (Despre metale) Care a fost supus procesului de călire. 2. (Fig.; despre oameni) întărit, rezistent; încercat. 3. (Despre alimente) Prăjit în grăsime.
călţiin, călţuni, s.m. || Din ngr. kartsoni (după încălţa) || 1. (înv. şi pop.) încălţăminte de sărbătoare asemănătoare cu cizmele. 2. Călţunii-doamnei — plantă erbacee din familia rozaceelor, înaltă de 15 — 30 cm, cu flori galbene cu vinişoare roşietice.
călţunâş, căi tunaşi, s.m. 1. Diminutiv al lui călţun. • Ciorap de lînă albă în portul popular.
2.	(La pl.) Plantă decorativă căţărătoare, originară din Peru, cu flori po2docalii eu un pinten drept; eondurul-doamnei.
călugăr, călugări, s.m. || Din sl. kalugeru [j 1. Bărbat care face parte dintr-o comunitate mănăstirească. 2. Instalaţie hidrotehnică cu ajutorul căreia se poate evacua apa din heleşteie, lacuri, bazine artificiale, în vederea primenirii ei.
călugărăsc, -eâscă, călugăreşti, adj. || Din călugăr || De călugăr. O Ghiveci c. = ghiveci fără carne.
călugări, călugăresc, vb. IV. Refl. şi tranz. || Din călugăr || A (se) face călugăr (sau călugăriţă).
călugăriţă, călugăriţe, s.f. || Din călugăr || 1. Femeie care face parte dintr-o comunitate mănăstirească. 2. Insectă carnivoră mare, de culoare verde-cafenie, cu prima pereche de picioare adaptată pentru prins şi apucat prada, îşi devorează masculul imediat după actul împerecherii;
căluş, căluşuri, s.n. || Din cal || 1. Bucată de lemn sau de metal care se introduce în gura unui animal pentru a-1 forţa să o ţină deschisă; obiect care se introduce în gura unei persoane pentru a o împiedica să strige. O Expr. A-i pune cuiva căluşul în gură *= a împiedica pe cineva să vorbească. 2. Piesă de lemn pe care se sprijină coardele unui instrument muzical. 3. (Reg.) Căluşar (1).
căluşar, (2) căluşari, s.m. || Din căluş || 1. Numele unui dans popular jucat de un grup de flăcăi. 2. Flăcău care execută acest dans.
căluşel, căluşei, s.m. 1. Căluţ (1). 2. (La pl.) Carusel.
«âldţ, căluţi, s.m. 1. Diminutival lui cal. 2. Căluţ-de-maxe = peşte teleostean marin, lung de 8 — 10 cm, cu capul asemănător cu cel al calului.
cămară, cămări, s.f. || Din ngr. kamara || 1. încăpere în care se păstrează alimente într-o gospodărie. 2. (înv.) Cameră, odaie. 3. (înv.) C. domnească — (în Ţara Românească şi în Moldova) veniturile domniei, provenite din vămi, ©cne şi impozite indirecte.
cămăşă^ cămăşi, s.f. || Lat. camisia || 1. îmbrăcăminte făcută din pînză, mătase etc., care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului. O C. de noapte = veşmînt, de obicei lung şi larg, care se îmbracă noaptea, pentru dormit. C. $le forţă = veşmînt special, cu care se imobilizează bolnavii psihici agitaţi. O Expr. A lăsa pe cineva în cămaşă = a-i lua cuiva tot ce are, a-1 lăsa sărac. îşi dă şi eămaşa de pe el —?6 deosebit de milos, de darnic. A nu avea (sau a nu şti) pe unde să scoţi cămaşa == a nu putea (sau a nu. şti) cum să scapi dintr-o încurcătură. 2. Membrană sau înveliş al unor materii sau corpuri, e îmbrăcăminte* interioară a unui obiect, de obicei cilindric. 3. Cămaşa broaştei = algă verde de apă dulce, alcătuită din celule lungi, cilindrice, reunite într-o reţea.
cămărâş, cămăraşi, s.m. |) Din cămară || (înv.) Slujitor care avea în grijă cămara domnească.
cămăşuiâlă, cămăşuieli, s.f. || Din cămaşă |j
1.	Pojghiţă care acoperă unele materii sau obiecte. 2. Căptuşeala interioară, de zidărie sau beton, a unui tunel.
cămătar, cămătari, s.m. || Din camătă || Persoană care dă bani cu împrumut în schimbul unei carnete. ,	,	t '
cămătăresc, -eâscă, cămâtâreşti, adj. || Din cămătar || Care be referă la camătă sau la cămătari, care este propriu cămătarilor.
cămilă, cămile, s.f. || Din sl. kamili || Mamifer artiodactil rumegător din Africa şi Asia cu una (dromader) sau cu două cocoaşe,* folosit la cărat poveri în deşerţi
cămin, (1, 4) câminuri, (2 3) cămine, s.n.
|| Din sl. kamina\\ 1. Sobă joasă de zid, cu vatra larg deschisă, zidită la peretele camerei. 2. Coş pe unde iese fumul. 3. (Fig.) Casă părintească, familie. O C. studenţesc = aşezamînt în care locuiesc studenţii. C. cultural = instituţie pentru răspîndirea culturii la sate. 4. încăpere subterană care permite accesul la o conductă de canalizare sau de alimentare cu apă.
căminar, căminari, s.m. || Din camănă (înv.) „dare asupra băuturilor alcoolice" || (înv.; în Ţara Românească şi în Moldova) Slujitor însărcinat cu perceperea unor dări.
căminist, -ă, căminişti, -ste, s.m. şi f. || Din cămin || Student(ă) care, în perioada şcolarizării, locuieşte într-un cămin. 1
căneâlă, câneli, s.f. || Din căni |] (Pop.) Vopsea (neagră) mai ales pentru păr.
căni, cănesc, vb. IV. Tranz. || Cf. tc. kina „căneala" || A vopsi-părul în negru.
CĂPĂSTRU
154
căpăstru, căpestre, s.n. [| Lat. capistmm || Parte din harnaşament care se pune pe capul calului pentru a-1 lega la iesle sau pentru a-1 duce undeva.
căpătă, capăt, vb. I. Tranz. || Lat. *capitare || 1. A obţine un lucru solicitat; a primi (în dar sau de pomană). 2. A cîştiga, a agonisi, a dobîndi.
căpătîi, căp&tîie, s.n. || Lat. capitaneum || 1. Parte a patului pe care se pune capul; pernă (sau alt obiect) pe care se pune capul. O Fără căpâtîi = fără o situaţie materială, fără ocupaţie (stabilă), fără rost. O Expr. A sta la câpâ-iiiul cuiva = a veghea lîngă o persoană bolnavă. • Carte de căpâtîi — carte fundamentală într-o disciplină. 2. Capăt, sfîrşit.
căpătui, câpătiiiesc, vbf IV. Tranz. şi refl. || Din capăt ||A(-şij face un rost, o situaţie. • (Fam.) A se căsători.
căpătuială, câpătuieli, s.f. || Din căpătui || îmbogăţire; parvenire. • Stare, avere.
căpăţînă, câpâţîni, s.f. || Lat. *capitina || 1. Cap de animal tăiat pentru consum. • (Ir.) Cap mare de om. 2. Craniu. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină sau din suprapunerea frunzelor: căpăţînă de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică.
căpăţlnos, -oâsă, căpâţînoşi, -oase, adj. || Din căpăţînă |] Greu de cap;’ încăpăţînat.
căpcăun, căpcăuni, s.m. || Cap1 -j- cline (după ngr. kinokephalos) || Monstru din mitologia populară, mîncător de oameni; este închipuit cu trup de om şi cu cap de cîine sau cu două capete şi cu două guri. • (Fig.) Om rău, crud.
căpetenie, căpetenii, s.f. || Din cap1 j| Conducător, şef. O -De căpetenie — principal, fundamental.
căpeţeâ, căpeţele, s.f. || Refăcut din câpeţele (pi. lui căpeţel) || Parte a frîului, alcătuită din curelele care trec peste capul şi bptul calului. De c. sînt prinse inelele zăbalei’.
căpeţel, căpeţele, s.n. Diminutiv al lui capăt; bucăţică mică din ceva. Se stinge câpeţelul de lumină! (Eminescu).
căpiâ, căpiez, vb. I. Intranz. || Din capiu ||
1. (Despre animale) A se îmbolnăvi de capie.
2. (Fig.) A se ţicni, a se scrînti la cap. căpistere, căpisteri, s.f. || Lat. capisterium ||
Albie mică în care se cerne făina şi se-frămîn-tă' aluatul.
căpitan, căpitani, s.m. || Din rus. kapitan, it. capitano || 1. Grad de ofiţer, între locotenent-major şi maior. O C.-locotenent, c. de rangul III, c. de rangul II, c. de rangul I — grade de ofiţeri în marina militară echivalente gradelor de căpitan, maior, locotenent-colonel şi colonel în trupele de uscat. 2. Comandant al unei nave civile. + C. de port = conducătorul unui port. 3. Conducătorul unei echipe sportive în timpul unei competiţii. 4. Căpetenie (ex. de haiduci).
căpitănie, căpitănii, . s.f. || Din căpitan |) Autoritate administrativă şi de ordine care conduce activitatea intr-un port.
căpiţă, căpiţe, s.f. || Din bg. kapica || Grămadă de fîn, de formă conică.
căprâr, căprari, s.m. || Din rus. kaprar, magh. *kâprâr (kaplâr) || (Pop.) Caporal. Pe front, căprarii comandau companiile (Camjlar).
căprăfie, căprarii, S.f. jf Din căprar |f (înv.) Mic detaşament de soldaţi sub comanda unui căprar.
căprăscţ -eâscă, eâpreştii adj. || Din capră || De capră; caracteristic caprelor. Rtie câprească, de la caprele Irinucăi (Creangă).
căprioară, căprioare, s.f. || Lat. capriola || Mamifer artiodactil rumegător de pădure, cu corpul zvelt, fără coarne, cu picioarele subţiri.
căpridr, căpriori, s.m. || Lat. capriolus -|j 1. Masculul căprioarei, cu coarne şcurte, ramificate. 2. Fişsare dintre barele de lemn, împreunate la capătul de sus, care susţin acoperişul unei case.
căprui, -ie, căprui, adj. || Din capră. [| (Despre ochi) De culoare eafenie-desehisă.
căpşun, căpşuni, s.m. |) Din căpşună || Plantă erbacee perenă din familia rozaceelor, cu tulpina tîrîtoare, cu flori mici albe, cultivată pentru fructele ei comestibile.
căpşună, câpşune, s.f. |j Probabil din căpuşă (înv. ,,eăp(u)şună“) || Rodul căpşunului (fruct fals) de culoare roşie, parfumat, asemănător, cu fraga, format din îngroşarea receptaculului floral.
eăptuşeâlă, căptuşeli, s.f. H Din căptuşi jj
1.	Material textil care se aplică pe partea interioară a unor obiecte de îmbrăcăminte pentru a le menţine forma, a le face mai călduroase etc. o Material aplicat pe feţele interioare ale încălţămintei. 2. îmbrăcăminte interioară a unui sistem tehnic, servind ca strat protector.
căptuşi, căptuşesc, vb. IV. Tranz. || Din căptuh (înv.) „căptuşeală*4 || 1. A fixa căptuşea- , la la o haină sau la încălţăminte. 2» A acoperi interiorul unui sistem tehnic cu un strat de protecţie.
eăpuire, căpuiri, s.f. || De la cap1 || Formare a capului de nit în timpul nituirii.
căpultor, căpuitoare, s.n. || De la cap1 |j (Tehn.) Buterolă.
căpuşă, căpuşe şi câpuşi, s.f. || Probabil cuv. autohton sau derivat de la cap fj Acari an parazit, lung de 4—10 mm, transmită tor al unor boli, care se fixeaxă pe corpul animalelor sau al oamenilor, hrănindu-se cu sîngele lor.
O Expr. Ce-i în guşă şi-n căpuşă, se sptme despre cel care spune tot ce gîndeşte.
eăpiitu, căputez, vb. I. Tranz. || Din c&putâ ||
A pune căpute noi la o încălţăminte uzată.
căpătă, căpute, s.f. || Probabil cuv. autohton |[ Partea încălţămintei care acoperă pe deasupra laba piciorului.
eărâ, car, vb. I. Tranz. [| Lat. *carrare ]] A transporta (cantităţi mari) dintr-un loc în altui., O Expr. A tăra apă cu ciurul — a munci fără rezultat, a face o muncă zadarnică. • Refl. (Fam.) A pleca de undeva (pe furiş).
cârăre, cărări, s.f. || Lat. carraria || 1. Drum îngust, pe care se poate umbla numai cu piciorul. O Pe toate cărările — peste tot, pretutindeni. O Expr. A umbla pe două cărări — a se
155
CASCAT
clătina îa mers (din cauza băuturii). A-i scurta cuiva cărările « a omori pe cineva. 2. Lmie rezultată din despărţirea în două a părului de pe ea$.
cărat s.n. 1* Acţiunea de a (se) căra; transport de materiale (în cantitate mare). 2. Timpul cînd se cară finul, griul, recolta.
eărâbăfii, cărăbânesc, vb. IV. Refl. (Fam.) A pleca repede (şi pe furiş) de undeva.
cărăbuş* cărăbuşi, s.m. Insectă dăunătoare din ordinul eeleopterelor, lungă de 2—2,5 cm, cu elitrele de culoare castanie; apare în luna mai şi se hrăneşte cu frunzele arborilor ; gîndac de mai.
cărămidă* cărămizi, s.f. |j Din ngr. keramidi ii Material de construcţie de forma unei piese prismatice, obţinut prin uscarea şi arderea unei paste de argilă, nisip şi apă sau din alte materiale (beton, zgură de furnal ete.); se întrebuinţează mai ales la executarea zidăriilor. O C. refractară = cărămidă confecţionată dintr-un material cu temperatură de topire foarte înaltă. C. aparentă v. aparent (2).
cărămidărie, cărămidarii, s.f. |] Din cărămidă |j Fabrică de cărămizi.
cărămiziu* -ie, cărămizii, adj. j| Din cărămidă fj De culoarea cărămizii, ^ roşiâtic.
cărătură, căraturi, s.f. |] Din căra f| Transport. • Material care se transportă.
cărăiiş* cărăuşi, s.m. |] Din căra || Persoană care face cărăuşie.
Cărăuşie, cărăuşii, s.f. || Din cărăuş || Transport de mărfuri sau de persoane făcut cu căruţa; ocupaţia de cărăuş.
cărbunâr, cărbunari, s.m. || Din cărbune || 1,. Muncitor care lucrează la producerea cărbunelui de lemn. 2. Persoană care vinde cărbuni.
cărbîinărfe, cărbunarii, s.f. || Din cărbune || Loc unde se produce cărbune de lemn.
cărbune, cărbuni, s.m. || Lat. carbo, -onis ||
1.	Rocă sedimentară de culoare gălbuie sau brună pînă la neagră, formată, în cursul epocilor geologice, prin incarbonizarea resturilor vegetale şi folosită drept combustibil, în metalurgie, în industria chimică etc. O C. animal — cărbune de oase sau de deşeuri animale, obţinut prin calcinarea oaselor şi folosit ca adsorbant şi ca dezinfectant stomacal. • C. alb = denumire a cursurilor de apă cu căderi utilizabile pentru producerea de energie utilă. 2. Bucată de lemn consumată parţial de foc; tăciune; p. ext. bucată de jar. O Expr. A sta ca pe cărbuni aprinşi — a fi foarte nerăbdător. 8. Creion obţinut dintr-un lemn de esenţă moale carbonizat şi folosit la desen. 4. (Med.) Antrax. 5. (Fitopat.) Tăciune (2).
cârdăşie s.f. v. cîrdăşie. oărncs, -oâsă, cămoşi, -oase, adj. H Lat. carnosus || Cu multă carne, musculos. • (Despre fructe) Cu mult miez.
cărpănds, -oâsă, cârpănoşi, -oase, adj., s.m. şi f. Zgîrcit, avar. Era un cârpânos ş-un pui de zgîrie-brînză (Crearîgă).
cărpiniş, cărpinişuri, s.n. j| Din carpen || Pădurice de carpeni.
eărpiniţâ, cărpiniţe, s.f. || Din carpen || Arbore sau arbust înalt pînă la 5 m, cu frunze ovale, mici, şi cu flori în amenţi; creşte în părţile sudice ale ţării.
cărturar, cărturari, s.m. || Din ngr. haftula-rios || Om învăţat, erudit.
eărturăreâsă, cârturârese, s.f. \\ Din cărturar || Femeie care se ocupă cu ghicitul în cărţi.
cărturăresc, -eâscă, cărturăreşti, adj. |j Din cărturar || De cărturar.
cărucior, cărucioare, s.n. |] Din căruţ || 1. Trăsurică în care sînt purtaţi copiii mici. 2. Vehicul de dimensiuni reduse cu care se transportă sarcini mici pe distante scurte. 8. Dispozitiv al unei maşini-unelte, care poartă unealta sau piesa de prelucrat.
cărunt, -ă, cărunţi, -te, adj. || Lat. eanutus || (Despre păr, barbă) Care a început să albească. • (Despre oameni) Care are fire de păr alb.
cărdţ, căruţuri, s.n. |j Din car || 1/Diminutiv al lui car. 2. Cărucior (1). 8. Parte mobilă a unor maşini care se mişcă pe rotiţe sau lunecă pe glisiere, îndeplinind diferite funcţii.
căruţaş, căruţaşi, s.m. J| Din căruţă || Persoană care conduce o căruţă, care face transporturi cu căruţa.
căruţă, căruţe, s.f. || Din car || Vehicul cu tracţiune animală (mai ales cu cai), asemănător cu carul, dar mai mic şi mai uşor decît acesta. O Expr. A râmîne de căruţă — a rămîne în urmă, a pierde dcazia.
eărvunâr, cărvunari, s.m. || Cf. it. carbonar o f| Nume dat elementelor progresiste care au iniţiat, la începutul sec. 19 în Ţara Românească' şi în Moldova, o mişcare reformatoare, reprezentînd interesele boierimii liberale şi ale negustorilor.
căsăpi, căsăpesc, vb. IV. Tranz. || Din casap || A tăia, a măcelări. Căsăpi [vita] singur la el tn curte (Pas).
căsători, căsătoresc, vb. IV. Refl. şi tranz. || Din casator (înv.) „soţ“ || A (se) uni prin căsătorie cu cineva.
căsătorie, căsătorii, s.f. [| Din casator (înv.) „soţ“ || Convenţie încheiată printr-un act de stare civilă între un bărbat şi o femeie care se hotărăsc să întemeieze o familie. • Viaţă conjugală, căsnicie.
căsătorit, -ă, căsătoriţi, -te, adj. (Despre bărbaţi) însurat; (despre femei) măritată.
căscă, casc, vb. I. (| Lat. *cascare || 1. Tranz. A deschide gura (pentru a mînca,|a vorbi etc.). O Expr. A căsca gura — a privi cu mirare, cu uimire. • Intranz. A deschide gura mare, printr-o mişcare reflexă, din cauza somnului, a oboselii etc. O Cască-gurâ s.m. şi f. = gură-cască. 2. Refl. (Despre obiecte) A se desehide puţin, a se crăpa.
eăscât, -ă, căscaţi, -te, adj. 1. Nătăfleţ, bleg, neatent. O Expr. A sta (sau a privi) cu gura căscată — a fi mirat, uimit (în faţa a ceva neaşteptat). 2. (Despre ochi) Holbat. 8. Care prezintă o deschizătură sau o crăpătură.
CASEAN
156
căseân, căseni, s.m. 1) De la casă ]j (Pop.) Fiecare dintre persoanele care locuiesc împreună în aceeaşi casă, in aceeaşi familie.
căsnicie* căsnicii, s.f. y De la casnic f| Trai în comun al soţilor, viaţă conjugală.
căsoâie* căsoaie, s.f. § Din casă || 1. Augmentativ al lui casă; casă mare. 2. Construcţie în formă de cutie (fără fund) din grinzi de lemn sau din beton, umplută cu piatră, cu pămînţ etc., executată în albia unui rîu, pentru a servi ca punct de sprijin în lucrările hidrotehnice (baraje, diguri etc.).
căsăţă* căsuţe, s.f. 1. Diminutiv al lui casă. O C. poştală =* ghişeu la poştă pentru scrisorile pe care le ridică adresantul însuşi. 2. Compartiment al unei casete de litere tipografice, în care se păstrează un singur fel de literă.
eăşărie, căşării, s.f. || Din caş J Construcţie de lemn sau parte astînii unde se prepară caşul şi brînza.
căşuna, căşunez, vb. 1.1] Lat. *occasionare |]
1.	Intranz. A-i veni cuiva pe neaşteptate un gînd, o poftă, o toană. 2. Intranz. A prinde necazv pe cineva. 3. Tranz. A pricinui, a cauza.
cătană* cătane, s.f. || Din magh. katona || (înv. şi reg.) Soldat, ostaş.
eatâre, câtări, s.f. Piesă metalică montată deasupra gurii ţevii unei arme de foc, şi care (împreună cu înălţătorul) serveşte la luarea liniei de ochire.
cătăni* cătânesc, vb. IV. [| Din cătană || (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A înrola pe cineva în armată*, a încorpora.
cătănie s.f. || Din cătană || (Reg.) Serviciu milităr; militărie. Vin feciori din cătănie (Goga).
cătină* cătini, s.f. || Probabil lat. catena J| N u m ele a două specii de arbuşti spinoşi, unul (c. albă) cu frunze înguste, argintii pe faţa inferioară; celălalt (c. roşie) cu frunze în formă de solzi şi flori roz sau albe, cultivat ca gard viu.
cătin&l adv. || Lat. *cautelinus |) încetişor, lin, domol.
cătrăni* cătrănesc, vb. IV. || Din catran || 1. Tranz. A îmbiba cu Catran un stîlp, o traversă etc., cu scopul de a le proteja. 2. Refl. şi tranz. (Fig.) A (se) supăra foarte tare.
către prep. || Lat. contra || (Local) Spre, înspre. O De către == dinspre, de la: venea de către miazăzi.	destinaţia unei comuni-
cări. De din vale de*£lovine Grăim doamnă câtrâ tine (Eminescu) • fr^nporal) Pe la, cam pe la: către prînz.	\
cătun, cătune? s.n. |[ Cuv. autohton || Grup de case mai mic decît uri sat, reconstituind o unitate administrativă.
cătăşă* cătuşe, s.f. || Lat. catta „pisică" || 1. (Mai ales la pl.) Dispozitiv cu care se leagă mîinile (şi picioarele) unui arestat. 2. Piesă de lemn, încovoiată, prinsă la capătul de dinainte al proţapului, în care se îmbucă jugul. 3. Plantă erbacee meliferă, din familia labiatelor, înaltă de 50 — 100 cm, cu flori albastre-violacee şi cu miros greu.
cătăşnică S.f. ||fDin cătuşă || Plantă erbacee meliferă din familia labiatelor, înaltă pînă la
100 cm, cu miros aromatic şi cu flori albe sau roşietice; are proprietăţi tonice.
căţărâ* caţăr, vb. i/Refl. A se sui, agăţîn-du-se pe un loc înalt (şi abrupt). ® (Despre plante) A se prinde, a se agăţa de ziduri, de pari, de ramuri etc.
căţea* căţele, s.f. || Lat. catella || Femela cîinelui.
eăfâl* căţei, s.m. (| Lat. cattelus || 1. Pui de cîine; p. ext. pui de animal sălbatic (asemănător cîinelui). .2. (Zool.) Câţelul-pămîntului — orbete. (Entom.) Căţelul-frasinului = cantaridă. 3. Căţel de usturoi — fiecare dintre părţile care alcătuiesc căpăţîna de usturoi.
eăţelăndru* câţelandri, s.m. || Din că lei j| Căţel (1) mai mare; p. ext. pui al unui animal sălbatic (asemănător cîinelui).
eăţiiie* câţui, s.f. II Cf. ngr. katdzi „lopăţică pentru jeratic" || Vas în care se ard mirodenii.
căuş, căuşe, s.n. || Lat. *cau (< cavus) || 1. Vas în formă de lingură măre, cu care se scoate apă din găleată, făină din sac etc. O Expr. A face mina căuş = a da palmei forma unei cupe, adîncind-o şi apropiind degetele. 2. Lingură de tablă sau de lemn cu care se scoate apa din barcă.
căutâ, caut, vb. I. |] Lat *cautare || 1. Tranz. A încerca să găseşti pe cineva sau ceva. O Expr. A căuta cuiva ceartă (sau pricină) cu luminarea == a căuta ceartă cu orice preţ. 2. Tranz. A încerca să obţii ceva, a umbla" după... 8. Refl. pas. (Despre mărfuri) A fi solicitat. 4. Tranz. A îngriji un bolnav; (refl.) a-şi îngriji sănătatea.
5.	Tranz. A-şi da silinţa, a se strădui/® A se interesa, a se ocupa de...: a-şi căuta^ de treabă, de drum etc. 6. Intranz. A urmări cu ochii, a se uita; (tranz.) a cerceta, a examina. 7. Intranz. A avea aspectul, înfăţişarea... 8. Tranz. şi intranz. A lua în considerare, a se uita după...: nu căuta la ce zice lumea.
căutâre* căutări, s.f. 1. Acţiunea de a căuta; cercetare. 2. îngrijire; tratament medical. 8* A avea căutare = (despre mărfuri) a avea trecere, a se vinde uşor; p. ext. a. se bucura de consideraţie.
căutat* -ă, căutaţi, -te, adj. (Despre vorba, stil, gesturi) Ales cu grijă exagerată; afectai.
căutător* -oare* căutători, -oare, s.m. şi f. || Din căuta || 1. Persoană care umblă să descopere un lucru. 2. (Telec.) Comutator din centralele telefonice automate care caută o linie da abonat chemătoare pentru a o conecta la im selector telefonic.
căutătliră* căutături, s.f. || Din căuta || Fel de a privi; expresie a ochilor.
căuzâş* căuzcişi, s.m. || Din cauză || (în Ţara Românească) Nume dat participant li or la Revoluţia de la 1848.
căzăcesc, -eâscă, câzăceşti, adj., s.f. || Din cazac || 1. Adj. Privitor la cazaci, al cazaci/n*.
2.	S.f. art. Numele unui dans popular ucrainean, cu ritm moderat la început, apoi din ce în ce mai accelerat: melodia după care se execută acest dans.
CEASORNICAR
căzător, -oare, căzători, -oare, adj. || Din cădea [| Care cade. • Stea căzătoare = meteor.
căzătură, căzături, . s.f. || Din cădea |] 1. /Faptul de a cădea. • (La pi.) Deşeuri. 2. (Depr.) Om sau animal bătrîn, neputincios.
căzni, căznesc, vb. IV. || Din caznă || 1. Refl. A se strădui din greu. 2. Tranz. A supune la cazne, a tortura, a chinui.
căzut, căzuţi, adj. (Despre ochi) înfundat în cap.
ce pron. invar. || Lat. quid || 1. (Interoga- , tiv, uneori cu nuanţă exclamativă, cu valoare de interjecţie) Exprimă o întrebare: ce faci?
O Ce? — poftim? De ce nu? = cum să nu, desigur. • Cu valoare de conjuncţie: Nu înţekg de ce face acest lucru, o (Adverbial) Ce flori frumoase / O Expr, Te miri ce = nimica toată. Cit pe ce = aproape, gata-gata. 2. (Relativ) Care. O Expr. Pe zi ce trece — pe măsură ce trece timpul. • Ceea ce: nu ştiu ce s-a petrecut acolo. 8. (Nehotărît) Un lucru oarecare. O Expr Cu mare ce = cu greu, anevoie. • Orice, oricît: zică cine ce vrea.
cea interj. || Formaţie onomatopeică || Strigăt cu care se mînă spre dreapta vitele înjugate eeacîr, -ă, ceaciri, -e, adj. || Din tc. gakir. „albastru cu dungi cenuşii44 |] (Despre ochii unei persoane) De culori diferite; (despre oameni)
. care are astfel de ochi.
ceac-pac adv. || Din tc. gatpat „din cînd în cînd; pe ici, pe colo44 || Nici prea bine, nici prea
rau; aşa şi aşa.
ceacşM s.m. pl. |] turceşti largi.
ceafă, cefe, s.f.
Din tc. gakşir || Pantaloni
| Cuv. autohton \\ Partea posterioară a gîtului, p. ext. a capului. O Expr. Cînd mi-oi vedea ceafa = niciodată. O Regiunea cervicală.
ceai, (1) s.m., (2, 8) ceaiuri, s.n. || Din rus. caj || 1. S.m. Arbust exotic, originar din China, cultivat pentru frunzele iui care conţin substanţe cu proprietăţi tonifiante, digestive şi diuretice; p. restr. frunzele (uscate) ale arbustului. 2.
S.n. Băutură obţinută din frunzele de ceai (1) sau din ale unor plante medicinale. 3. S.n. Reuniune între prieteni; în cursul după-amiezii, la care se serveşte ceai (2), reuniune eu dans a tinerilor, care are loc seara (ceai dansant).
ceainărie, ceainării, s.f. f] Din ceaină (înv.) „ceainărie44, din rus. || Local unde se serveşte ceai (2).
ceainic, ceainice, s.n. || Din rus. cajnik || Vas special pentru prepararea ceaiului (2).
ceair, ceairuri, s.n. || Din tc. gair || (înv. şi reg.) Loc şes în apropierea unei ape, de obicei împrejmuit, pentru păşunat caii. • Cîmpie nelucrată.
ceam, ceamuri, s.n. [| Din tc. gam || Navă fluvială fără punte, cu sau fără propulsie, destinată să transporte piatră, nisip, lemn etc.
ceamâr s.n. || Din tc. gamur || (Reg.) Material de construcţie constituit din lut amestecat cu paie, folosit la tencuitul unor construcţii provizorii sau (în trecut) al caselor din vălătuci.
ceapă, cepe, s.f. || Lat. caepa || 1. Plantă legumicolă bienală din familia liliaceelor, comestibilă, cu tulpina subterană în formă de bulb, învelită în foi cărnoase la interior şi membranoase la exterior, cu frunze cilindrice şi flori albe, umbeliforme. O C. de apă = ceapă care se cultivă prin răsad. C. de sâmînţâ= arpagic.
Bulbul cepei (1), folosit în alimentaţie; p. gener. orice bulb al unei plante. 2. Ceapa ciorii — numele a două genuri de plante erbacee bul-boase, din familia liliaceelor, cu frunze liniare şi flori divers colorate.
ceaprâz, ceaprazuri, s.n. || Din tc. gapraz || Şiret sau ciuctire de mătase sau de fir cu care se împodobesc hainele (militare), draperiile, tapiţeriile etc.
eeaprazâr, ceaprazuri, s.m. || Din ceapraz ||
* Fabricant sau negustor de ceaprazuri ori de alte obiecte de unifromă (mai ales chipie).
ceaprăzărie, ceaprăzării, s.f. |j Din ceapraz || Atelier în care se confecţionează sau prăvălie în care se vînd ceaprazuri.
ceară, ceruri, s.f. || Lat. cera || 1, Substanţă solidă sau în formă de pastă, de origine naturală sau sintetică, folosită la fabricarea luminărilor, a cremei de ghete, a pastelor de lustruit, n industria farmaceutică, în cosmetică etc. O C. de albine = ceară de culoare gălbuie, produsă de albine, care se recoltează prin topirea fagurilor. C. de balenă — spermancet. C. de parchet — amestec de parafină, ceară sintetică, ceară vegetală etc., cu care se lustruieşte parchetul, formînd o peliculă lucioasă, protectoare. 2. C. de pămînt = ozocherită. 3. Gerumen.
cearcăn, cearcăne, s.n. || Lat. circinus || Dungă vînătă care apare în jurul ochilor unui om obosit sau bolnav.
ceârdaş, ceardaşuri, s.n. || Din magh. csăr-dăs || Numele unui dans popular maghiar; melodia după care se execută acest dans.
cearşaf, cearşafuri, s.n. || Din tc. garşaf || Obiect de rufărie făcut din pînză, care se aşterne pe pat sau cu care se îmbracă plapuma.’ ceartă, certuri, s.f. || Din certa || Schimb de cuvinte aspre între două sau mai multe persoane, o Neînţelegere; duşmănie, ură. De certuri Să ne-mpăcăm, De greşeli Să ne iertăm (Pop.).
ceas, ceasuri, s.n. || Din sl. casu || 1. Oră (1). O Cu ceasurile — timp îndelungat, mult. O Expr. In ceasul al doisprezecelea = în ultimul moment. O Spaţiu, distanţă care se poale parcurge într-o oră. 2. Perioadă de timp, vreme moment, clipă. 3. Instrument care serveşte !a indicarea orei şi la măsurarea intervalelor de timp; ceasornic. O Expr. (Fam.) A merge ca ceasul — a funcţiona perfect. 4. Contor, ceaslâ s.f. v. şasla.
ceaslov, ceasloave, s.n. || Din sl. âasoslovu || Carte bisericească cuprinzînd rugăciuni şi cîn- * ţări pentru diferite momente ale zilei şi care servea în trecut şi ca abecedar.
ceasdrnie, ceasornice, s.n. || Din bg. casovnik (modificat după oră) || Ceas (3).
ceasornicar, ceasornicari, s.m. || Din ceasornic || 1. Persoană care repară sau vinde ceasuri.
CEASORNICĂRIE
158
(8). 2. Insectă dăunătoare oare face galerii în lemnul construcţiilor şi al mobilelor şi care produce zgomote asemănătoare cu tic-tacul ceasului (8|.
ceasornicărie, ceasornicării, s.f. || Din ceasornic |f Atelier sau magazin unde se repară sau se vtnd ceasuri (8).
ceaşcă, ceşti, s'.f. || Din rus. caska || Vas mic de porţelan, ’faianţă etc., cu gura largă, care serveşte la băut.
eeatâl s.n. || Din te. gatal „furcă cu doi dinţi“ || Porţiune de uscat în formă de triunghi, care face ca apa unui fluviu să se bifurce.
c«ătă, cete, s.f. || Din si. cela |] 1. Grup (neorganizat) de oameni; grup de animale de acelaşi fel. 2. (înv.) Grup alcătuit din subalternii de la sate ai dregătorilor domneşti, cu atribuţii militare s\ fiscale.
ce&tlâu, ceatlaie şi ceatlăie, s.n. |j Din magh. csatlâ || (Reg.) Bucată de lemn cu care se răsuceşte funia sau lanţul care leagă o sarcină de fîn, de lemne etc., spre a o strînge.
ceată, ceţuri, s.f. || Lat. caecia ( { eaecus ,,orb“) II Fenomen meteorologic constînd din particule de apă (rezultate din evaporarea apei de pe sol), care plutesc aproape de suprafaţa solului şi care îngreuiază vizibilitatea.
ceaûn? ceaune, s.n. || Din tăt. cawun, ucr. ca (o) un || Vas de fontă de formă emisferică, cu două toarte, în care se prepară mămăliga, se fierbe apa, laptele etc.
cec1, cecuri, s.n. || Din engl. check, fr. chèque || Document prin care posesorul unui cont curent dispune plata unei sume de bani, din disponibilul său, persoanei indicate.
cec2? cecuri, s.n. |! Din fr. caecum, lat. [intes-tinum] caecum || Primul segment ai intestinului gros, de forma unei pungi. || Şi: eéeum s.n.
eeeftăte s.f. || Din fr. cécité, lat. caecilas, -atis H Absenţă a vederii, orbire, datorată unor leziuni ale mediilor transparente oculare, ale retinei, ale căilor nervoase sau ale centrilor vederii. O C. psihică = pierdere a capacităţii de recunoaştere a obiectelor cu ajutorul văzului. C. verbală — alexie, cécum s.n. v. cec2.
cedă, cedez, vb. I. || Din fr. céder || 1. Tranz. A renunţa la un ban, donîndu-1 sau vînzîndu-1. • A transmite .un drept de creanţă unei alte persoane. 2, In tranz. A renunţa îa un punct de vedere ; a renunţa la o luptă, recunoscîndu-se învins. 8. Intranz. ţDeşpre boli) A scădea din intensitate. 4. Intranz. (Despre obiecte) A nu rezista unei presiuni.
cédm? cedri, s.m. || Din fr. cèdre, lat. cedrus || Numele mai multor specii de arbori exotici, cu lemnul tare, brun-gătbui, uleios, cu miros puternic, folosit pentru mobile, în sculptură, în construcţii navale etc.
cefalée s.f. || Din fr. céphalée |) Durere de cap, difuză sau localizată, continuă sau intermitentă.
cefâlic? -ă, cefalici, -ce, adj. || Din fr. céphali-que, lat. cephalicus ([ (Anat.) Care se referă la cap, care aparţine capului.
eefaîopdd? cefalopode, s.n. || Din fr. céphalopode; gr. kephale „cap“ -f pous, podos „picior“|| (La pl.) Clasă de moluşte marine cu gura înconjurată de mai multe braţe tentaculare prevăzute cu ventuze; (şi la sg.) animal din această clasă (ex. caracatiţa, sepia).
cefalorahidian, -ă cefalorahidieni, -e, adj. || Din fr. céphalo-rachidien || Care se referă la cap şi la coloana vertebrală. O Lichid c. = lichid care se găseşte în ventriculii cerebrali şi în canalul rahidian.
eeîalotorâce? oefalotorace, s.n. || Din fr. céphalothorax; gr. kephale „cap“ -f- thorax „piept“ || Parte a corpului la arahnide şi la crustacee, formată prin unirea capului cu toracele.
cefâr, cefare, s.n. || Din ceafă || Partea superioară a jugului, care se aşază pe ceafa animalelor de tracţiune.
cafeide s.f. pl. || Din fr. céphéide; cf. lat. Cepheus, numele unei constelaţii || Clasă de stele cu strălucire variabilă.
ceferist., -ă? ceferişti, -ste, s.m. şi f. || Din C.F.R. (== Căile Ferate Române) |j Persoană din serviciul căilor ferate române.
cegă, cegi, s.f. || Din ser. cega || Peşte de apă dulce, lung de 60 — 70 cm, cu botul alungit şi cu un şir de plăci osoase pe laturi.
ceh, -ă? cehi, -e, s.m. şi f. adj. || Din si. cëhü ||
1.	S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit ca naţiune în partea de vest a Cehoslovaciei (Cehia). 2. Adj. Privitor la Cehia sau la cehi (1)? care aparţine Cehiei sau cehilor. # (Substantivat, f.) Limba vorbită de cehi (1); face parte din ramura apuseană a limbilor slave.
eelieşte adv. 1] De la ceh || în felul cehilor; în limbă cehă.
cehoslovac? -ă, cehoslovaci, -ce, s.m. şi f. adj. || Din Cehoslovacia || 1. S.m. şi f. Locuitor al Cehoslovaciei. 2. Adj. Privitor la Cehoslovacia sau la populaţia ei, care aparţine Cehoslovaciei sau populaţiei ei.
cel1? cea pron. dem. v. cela2. cel2? cea? cei, cele, adj. dem., art. adj. || Din acel, acea || 1. Adj. (Arată că fiinţa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spaţiu sau în timp, de subiectul vorbitor; cînd urmează după substantiv are forma cela, ceea) Acela, aceea. 2. Art. adj. Casa cea nouă; Ştefan cel Mare. © (La pl. ; determină numerale cardinale) Cele cinci degete. © (Urmat de „maiu formează superlativul relativ) Cel mai tare. O Expr. Cel mult = a) maximum; b) în cazul extrem. || Şi: (1) cela? céea adj. dem.
cela1? eéea adj. dem. v. cel2. cela2? ceea? ceia, celea, pron. dem. || Din acela, aceea || (Indică o fiinţă sau un lucru mai depărtat, în spaţiu sau în-timp, de subiectul vorbitor; şi în forma de m. sg. cel şi de f. pl. cele) Acela, aceea. Q Expr. Multe cele (a) f= multe şi diverse. Alte celea altceva. © (în forma cef cea, dă valoare substantivală cuvin tu-lui pe care îl determină: Cel ales. |j Şi: cel? cea pron. dem.
CENTEOTttAI*
№
celalalt? èéealaltâ prori. dem. y. celălalt, celâr, celare, s.n. || Lat. cellarium || 2. Mică încăpere în locuinţele ţărăneşti pentru păstrarea alimentelor şi" a unor obiecte casnice. 2. Despărţitori la s’tînă In care se păstrează brîn-zà, yasele etc.
- célâlalt, cealaltă, ceilalţi, celelalte, pron. dem. '\\Cel(a) + alalt || î. Cel 'mai depărtat dintre doi: să vina celălalt; (adjectival) cealaltă casă
2.	(La pl.) Toţi cei de faţă (sau care sînt luaţi în considerare) afară de "cel sau cei scoşi din discuţie. • (Adjectival) Ceilalţi călători. ^ 8» Care este imediat următor: (adjectival) în ziua cealaltă. || Şi: céïaïalt, céeaialtâ pron. dem.
celebră?"celebrez, vb. Ï. Tranz. Ü Lat. celebrare || 1. A săvîrşi în mod solemn un act însemnat: a celebra o căsătorie. 2. A sărbători un eveniment.
celebritate? (2) celebrităţi, s.f. || Din fr. célébrité, lat. celebritas, -atis || 1. însuşirea de a fi celebru. 2, Persoană care se bucură de mare prestigiu, persoană celebră.
célébra* -ă, celebri, -e, adj, || Din fr. célèbre, lat. celebris || Renumit, vestit.
celenterât? celenterate, s.n. || Din fr. coelen-téré; gr. koilos „scobit44 4- enteron „intestin44 || (La pl.) încrengătură de metazoare care au corpul cu pereţii alcătuiţi din două straturi de celule (ectoderm şi endoderm) şi o cavitate digestivă în interior: (şi la sg.) animal din această încrengătură (hidra, meduza etc.).
celest, -ă, celeşti, -ste, adj. || Din fr. celeste; lat. caelestis ( { caelum „cer44) |) (Livr.) Ceresc. ' • (Fig.) Minunat, divin.
celibat s.n. || Din fr. célibat, lat. caelibatus || Starea civilă a celibatarului.
celibatar, «a, celibatari, -e, s.m. şi f. || Din fr. célibataire || Persoană necăsătorită (în special bărbat),
céllo s.m. || Cuv. it. || Violoncel, celofan s.n. |j Din fr. cellophane l| Foiţă subţire, impermeabilă şi transparentă de celuloză, folosită la ambalaje.
celofibră, celofibre, s.f. [| Din fr. cellofibre || Fibră textila sintetică obţinută din celuloză, folosită în industria textilă.
celom s.n. || Din fr. coelome, gr. koilon „cavitate44 || Cavitate la animalele cu mezoderm, situată între peretele corpului şi organe.
celostât, celostate, s.n. || Cf. lat. caelum „cer4t 4-gr. statos „stabil44 |j Instrument : automat cu ajutorul căruia sînt urmăriţi aştrii de pe n anumită porţiune a bolţii cereşti în mişcarea lor diurnă,
celt, -ă, cehi, -te, s.m. şi f. |] Din fr. Celte [| Persoană dintr-o veche populaţie indo-euro-peană care a locuit în mileniul 1 î.e.n. în Europa apuseană si centrală. Celtii sînt creatorii cul-toii La Tène.
eéltîc, -ă, celtici, -ce, adj. || Din fr. celtique || Care aparţine celţilor, privitor la celţi.
^ celulâr, -ă, celulari, -e, adj. || Din fr. cellulaire || Privitor la celulă (1), alcătuit din celule.
w eelălă, celule, s.f. || Din fr. cellule, lat. cellula >îCamărută“ || 1. Element constitutiv al organismelor vii, format, în genere, din nucleu, cito-
plasmă şi membrană. Celulele sînt sediul unor procese biologice fundamentale. 2. Celulă de partid = denumirea organizaţiei de bază a Partidului Comunist Român pînă în anul 1948, 3. Fţecare dintre cavităţile hexagonale ale fagurilor, în care albinele depun mierea. 4. încăpere strimtă în închisori, unde sînt izolaţi anumiţi arestaţi sau condamnaţi, 5. Fiecare dintre compartimentele care intră în componenţa unui sistem tehnic (c. de siloz, cu de radiator). Q C. fotoelectricâ v. foioelectric. 6. Ansamblul format din aripile unui avion.
ceMită s.f. || Din fr. cellulite || Inflamaţi© a ţesutului celular subcutanat.
celuloid s.n. j! Din fr. celluloïd || Material plastic, foarte inflamabil, folosit la fabricarea filmelor fotografice şi a unor obiecte uzuale (piepteni, nasturi etc.).
celuloză s.f. || Din fr. cellulose || Polizaharid, component principal al pereţilor celulari ai plantelor; se obţine din lemn, stuf, paie de cereale etc. Serveşte ca materie primă pentru " industria hârtiei, a lacurilor, a fibrelor artificiale, a maselor plastice, a explozivilor etc. cembâio s.n. || Cuv. it. || Clavecin, cement s.n. || Din fr. cément || 1. Agent care serveşte la cementarea pieselor de oţel. 2» (Biol.) Substanţă (agent) care face legătura între celule.
cémenta, cementez, vb. I. Tranz. || Din fr. cémenter || A introduce, printr-un tratament termochimic, carbon, crom etc. în stratul superficial al unei piese de oţel, spre a-i mări duritatea şi rezistenţa.
cenaclu, cenacluri, s.n. !| Din fr. cénacle; lat. cenaculum (de la cena „cină44) || Grup de literaţi sau de artişti, avînd un program estetic comun. @ Reuniune periodică a unui asemenea grup, cenestezie s.f. f| Din fr. cénesthésie; gr. koi-nos „comun44 -p aisthesis „senzaţie44 || Sevr pie vagă pe care o avem despre existenţa o vie Hor noastre corporale, care în stare norrn M nu intră în sfera atenţiei sau preocupării i duce. ® (Psih.) Reacţie senzorială la receptau a unui fapt de viaţă, a unei opere de artă etc.
cenotâî, cenotafe, s.n. ]| Din fr. cénotaphe, lat. cenotaphium, gr. kenotaphion ( < kenos „gol44 -f- taphos „mormînt44) || Monument funerar ridicat în memoria' unei persoane decedate ale cărei oseminte se găsesc în alt loc.
cens s.n. ü Lat. census, fr. cens || 1 (în Roma antică) Recensămînt al cetăţenilor şi âl averii lor. 2, (In evul mediu) Rentă în bani sau în natură plătită seniorului de către posesorul de pămînt.
centaur, centauri, s.m. || Din lat. cenlaurus (f Fiinţă imaginară din mitologia greacă, închipuită cu trup de cal şi bust omenesc.
centenar, centenare, s.n. |] Din lat. centena-rius, fr. centenaire || împlinirea a o sută de ani de la un eveniment însemnat; sărbătorirea acestui eveniment. @ (Adjectival) Care datează de o sută (sau de mai multe sute) de ani.
centezîmêl, ~ă, centezimali, -e, adj. || Din fr. centésimal; cf. lat. centesimus „al o sutălea44 || Care reprezintă a suta parte dintr-im întreg.
CENTI-
160
O Grad c. = unghi egal cu a suia parte dintr-un unghi drept.
cent!- || Din lat. centum „sută44 |j Element de compunere care intră în denumirea submultiplilor unităţilor de măsură, exprimînd a suta parte din întreg.
eentigrâm, centigrame, s.n. || Din fr. centigramme || Unitate de măsură a masei, egală cu a suta parte dintr-un gram.
centimă, centime, s.f. || Din fr. centime || Valoare bănească reprezentînd a suta parte dintr-un leu vechi, dintr-un franc etc. O Expr. Nici o centimă = nici un ban.
centimetru, (1) centimetri, s.m. (2) centimètre, s.n. || Din fr. centimètre || 1» S.m. Unitate de măsură pentru lungime, egală cu a suta parte dintr-un metru. 2, S.n. Panglică împărţită în centimetri (1), folosită în croitorie, în magazinele de textile etc.
centiron, centiroané, s.n.-|| Din fr. ceinturon [| Centură (militară). Am fost inspectaţi la haine, la centiroane (Sadoveanu).	v
centra, centrez, vb*. I. || Din fr. centrer || 1. * Tranz. A fixa o piesă de prelucrat la o maşină-unealtă în poziţia corectă. @ A aduce în poziţii corecte două sau mai multe maşini care funcţionează cuplate. 2. Tranz. A orienta spre centru; a grupa în jurul unui nucleu. 8. Intranz. (Spôrt) A trimite mingea spre centru.
central, -ă, centrali, -e, adj., s.f. || Din fr. central, lat. centralis || 1. Adj. Care se află în centru; care provine dintr-un centru. 2. Adj. (Fig.) Care ocupă o poziţie principală. 8. S.f. Instalaţie în care se produc anumite forme de energie, se efectuează o operaţie tehnologică centralizată etc.: centrală electrică; centrală termică; centrală telefonică.	4. S.f. Centrală
industrială — unitate economică reunind întreprinderi, fabrici, uzine, exploatări, şantiere etc., dintr-o anumită ramură economică sau din ramuri înrudite, şi a căror activitate o coordonează.
centralism s.n. || Din fr. centralisme; cf. rus. ceniralizm |] Sistem de organizare politică, economică sau administrativă potrivit căruia organele locale sînt subordonate organelor centrale. O Centralism democratic — principiu de bază în organizarea şi activitatea partidelor comuniste şi muncitoreşti şi a statelor socialiste, care constă în înifeinarea conducerii centralizate cu participarea la'rgă şi activă a membrilor colectivi tăţiii.
centraliza, centralizez, vb. I. Tranz. || Din fr. centraliser || 1. A concentra într-un singur loc.
2.	A face să sdepindă de o singură conducere. 8.
A înscrie date într-un centralizator.
centralizară s.f. 1. Acţiunea de a centraliza; concentrare. • Metodă de coordonare unitară, dintr-un singur centru, a activităţii politice şi administrative a unei ţări. 2. (Ec.’poi.) Centralizarea capitalului = unirea unor capitaluri formate, desfiinţarea independenţei lor prin exproprierea unui capitalist de către altul.
centralizator, «oare centralizatori, -oare, adj., s.n. j| Din fr. centralisateur |J 1, Adj. Care centra-
lizează. 2. S.n. Document în. care se centralizează date.
centrifug, -ă, centrifugi, -ge, adj., s.f. || Din fr. centrifuge; lat. centrum „centru“ -j- fugi re „a fugi44 |[ 1. Adj. Care tinde să se depărteze de centru. O Forţă centrifugă = forţă datorită căreia un corp aflat în mişcare de rotaţie tinde să se depărteze de axa de’ rotaţie. 2. S.f. Maşină pentru separarea, cu ajutorul forţei centrifuge, a componenţilor cu densităţi diferite dintr-un amestec lichid. 8. S.f. Instalaţie destinată antrenamentului astronauţilor, capabilă să simuleze acţiunea acceleraţiilor de lungă durată.
centripet, «ă, centripeţi, -te, adj. || Din fr. centripète ; cf. lat. centrum „centru “ -f- peţere „a se îndrepta către44 || Care tinde să se apropie de centru. O Forţă centripetă = forţă datorită căreia un corp aflat în mişcare de rotaţie tinde să se apropie de axa de rotaţie.
centrosîeră s.f. || Cf. gr. kentron „centru44 -J-sphaira „sferă“ || Partea centrală a globului pămîntesc,. cu raza de 3 500 km şi densitatea foarte mare; se consideră a fi alcătuită din nichel şi fier; barisferă.
ceutrozom, centrozomi, s.m. |] Din fr. centra-some; gr. kentron „centru44 -j- soma „corp44 j| (Hist.) Constituent citoplasmatic situat lîngă nucleu ; intervine în timpul diviziunii celulare.
centru (1, 2, 8, 4, 6, 7) centre, s.n. (5) centri, s.m. || Din fr. centre, lat. centrum || 1. S.n. Punct în raport cu care punctele unei figuri geometrice sînt dispuse în perechi simetrice sau se găsesc la aceeaşi distanţă de el; punct central O C. de greutate (sau de masă) — punctul de aplicaţie al rezultantei forţelor de gravitaţie ce acţionează asupra particulelor din care este alcătuit un corp. 2. S.n. De centru = (despre partide şi grupări politice) de mijloc, între partidele de dreapta şi cele de stînga. 8. S.n. (Sport) Punct marcat la mijlocul terenului de joc, de unde începe partida. © S.m. Jucător care se află în mijlocul liniei de atac sau de apărare.
4. S.n. Loc, localitate (sau parte a unei localităţi) în care este concentrată o anumită activitate
5. S.m. (Anat.) C. nervos = grup de celule nervoase care primesc şi trimit (spre periferie) stimuli. 0. S.n. (Astr.) C. de lansare = Complex de construcţii, instalaţii şi echipamente destinai lansării aparatelor spaţiale. 7. S.n. C. meteorologic = centru la care se primesc şi se corelează informaţii de la staţiile meteorologicei
centură, centuri, s.f. || Din fr. ceinture |! L Curea de piele, de pînză, de material plastic etc. cu care se încinge talia; (milit.) curea de piele care se pune în jurul taliei şi de care se agaţă sabia sau baioneta. O C. de campion = centură cu care se încinge mijlocul cîştigătoru-lui unui campionat de box sau de lupte. C. de salvare = echipament de forma unui cordon lat, a unui pieptar, făcut din plăci de plută îmbrăcate în pînză, care serveşte la menţinerea unui naufragiat la suprafaţa’ apei. C. de siguranţă — echipament de protecţie folosit de muncitorii care lucrează pe stîlpi, la înălţime.
© Fîşie lată de pînză, de cauciuc etc., cu care
161
CERC
se încinge abdomenul pentru a-I susţine. 2® C. pelviană v. pelvian. B. C. de fortificaţii = linie de lucrări de apărare construită în jurul unei localităţi. 4, C. de radiaUi = fiecare dintre cele două zone din jurul Pămîntului în care radiaţia corpusculară ionizantă este foarte puternică.
centurie, centurii, s.f. || Lat. centuria J| 1® Subdiviziune în armata romană, cuprinzînd o sută de ostaşi, 2. Diviziune politică în vechea Romă, cuprinzînd o sută de cetăţeni.
centurion* centurioni, s.m. |] Din lat. centu-rio, -onis ]] Ofiţer roman care comanda o centurie.	*
eennroză s.f. || Din fr. cenurose || Boală parazitară întîlnită la oi, provocată de forma larvară a teniei şi localizată îa creier; se manifestă prin ameţeli şi mişcări dezordonate; capie.
, eenuşâr, cenuşare, s.n. || Din cenuşă |j 1. Cutie aşezată sub focarul unui cazan, al unei sobe etc., în care se colectează cenuşa. 2. (în tăbăcărie) Bazin cu o soluţie specială în care se pun pieile crude pentru a le îndepărta epiderma şi părul. 8. Arbore înalt de 15 — 30 m, cu scoarţa netedă, frunze mari, compuse, flori mici galbene-'verzui.
cenuşă si. || Lat. *cinusia || 1. Reziduu format din substanţe minerale care rămîn după arderea completă a unui corp. O Expr. A se preface în cenuşă — a se distruge prin foc. A nu avea nici cenuşă în vatră = a fi foarte sărac. A-şi pune cenuşă în cap = a-şi recunoaşte vina.
2.	Cenuşă vulcanică = masă de materii fine, aruncate de un vulcan în erupţie.
cenuşăreasă, cenuşărese, s.f. || Din cenuşă |] Personaj din basme, închipuit ca o fată persecutată de mama vitregă; (fam.) fată persecutată în familie.
eeimşărit s.n. || Din cenuşă || (Ind.) Depilare şi îndepărtare a epidermei de pe pieile crude.
cenuşiu, -ie, cenuşii, s.n., adj. || Din cenuşâ\\
1.	S.n. Culoare obţinută prin suprapunerea culorilor alb şi negru; sur, gri. 2. Adj. De culoarea cenuşii; gri.
cenzitâr, -ă, cenzitari, -e, adj. || Din fr. censitaire || Sistem electoral c. = sistem electoral în care recunoaşterea dreptului de vot este în funcţie de averea cetăţenilor.
teenzor, cenzori, s.m. || Din fr. censeur, lat. eensor || 1. (La romani) Magistrat însărcinat cu recensămîntul persoanelor şi al averilor şi cu supravegherea moravurilor publice. 2. Persoană care verifică o gestiune. 8. Persoană însărcinată cu cenzura.
cenzura, cenzurez, vb. I. Tranz. || Din fr. censurer || A face controlul publicaţiilor, al spectacolelor etc.; a aplica cenzura.
cenzură, cenzuri, s.f. || Din fr. censure || Controlul exercitat, în unele state, asupra publicaţiilor, spectacolelor, emisiunilor de radiotele-"viziune, uneori asupra corespondenţei etc.; crgan de stat care exercită acest control.
cep, cepuri, s.n. || Din lat. cippus || 1. Dop de lemn cu care se astupă gaura unui butoi. 2. Qaură de umplere sau de scurgere a lichidului dintr-un butoi, care se închide cu un cep (1)
sau cu o canea. 8. Proeminenţă la o piesă, care intră în scobitura altei piese cu care se îmbină. 4® Coardă de viţă de un an, scurtată la 1 — 3 muguri,
cepchen, cepchene, s.n. [| Din te. çepken || (înv.) Haină bisericească scurtă, cu mînecile despicate, care se purta pe umeri.
cepuit s.n. || Din cep || Tăiere a crengilor de pe trunchiurile de răşinoase, pentru o mai uşoară sortare şi manipulare a acestora.
cer1, ceri, s.m. || Lat. cerrus || Arbore mare din familia fagaceelor, înalt pînă la 30 m, asemănător cu stejarul; are flori unisexuate şi fructul ghindă.
cer3, ceruri, s.n. |j Lat caelum ]] 1. Spaţiul nemărginit în care se află aştrii; partea din acest spaţiu văzută de pe Pămînt ; aer, văzduh. O Expr. Sub cerul liber = afară, în aer liber; Ca de la cer la pămînt, se spune pentru a arăta o diferenţă mare între două lucruri sau doua situaţii. A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neaşteptate; b) a nu înţelege ceea ce se petrece în jur. A răscoli cerul şi pămîntul — a face tot ce e posibil pentru a realiza sau a obţine ceva. ® Cerul-gurii = bolta cavităţii bucale.
2.	(Rel.) Rai. O Expr. A fi (sau a se crede) în al nouălea cer — a fi foarte fericit, foarte bucuros.
ceramic, -ă, ceramici, -ce, s f., adj. [| Din fr. céramique, gr. keramikos „de argilă44 || 1. S.f. Arta şi tehnica de a fabrica obiecte prin fasonarea’şi arderea argilelor sau a altor substanţe plastice. 2. S.f. Obiecte fabricate prin această tehnică. 8. Adj. (Despre obiecte sau materiale) Obţinut prin tehnica ceramicii (1).
cerât, -ă, ceraţi, -te, adj. ]] Din ceară (după fr. ciré) || Acoperit sau impregnat cu cearâ.
cerb, cerbi, s.m. || Lat. cer vus f| Mamifer artiodactil rumegător, de pădure, cu corpul mare şi cu coarnele ramificate; trăieşte în codrii Garpaţilor. O Cerb-lopătar = specie* de cerb cu coarne late. Este ocrotit prin lege.
cerber, (2) cerberi, s.m. || Din fr. cerbère, lat. Cerberus || 1. Animal fabulos din mitologia greacă, reprezentat ca un cîine cu trei capete care păzea intrarea la porţile infernului. 2. (Fig.) Paznic sever.
cerb fee s.f. || Lat. cervix, -icis [| Ceafă; grumaz.
cerbicie s.f. || Din cerbice || Tenacitate, dîr-zenie, încăpăţînare.
cerboâică, cerboaice, s.f. || Din cerb || Femela cerbului.
cerc, cercuri, s.n. || Din lat. cir eus (cu unele sensuri după fç. cercle) || 1. (Mat.) Curbă plană închisă ale cărei puncte sînt egal depărtate de un punct fix numit centru; suprafaţă limitată de această curbă. 2. Figură, desen, mişcare în formă de cerc (1). 3. Cerc polar — fiecare dintre cele două paralele de 66°33/ latitudine nordică (c.p. arctic) şi latitudine sudică (c.p. antarctic)* ® (Astr.) Cerc orar = fiecare dintre cercurile mari ale sferei cereşti, care trec prin cei doi poli.
4.	Cerc vicios = greşeală de logică, co&stînd în
13. — Dicţionar general al limbii române
CERCA
162
faptul că se demonstrează o teză cu ajutorul alteia, care trebuie ea însăşi demonstrată cu ajutorul primei. 5« Nume dat la diverse obiecte de formă circulară. • Bandă de metal cu care se strîng doagele unui butoi. 6. Grup de oameni uniţi prin interese comune, prin preocupări sau convingeri comune etc. (ex. c. ştiinţific, c. literar)* 7. (Fig.) întindere, limită de atribuţii, de preocupări.
cercă, cerc, vb. I. Tranz. || Lat. cercare [| (Mult mai frecvent în trecut, a fost înlocuit treptat, în majoritatea sensurilor, de încerca)
1.	A cerceta, a examina; a iscodi. O A căuta să afli ceva. 2. A-şi da osteneala, a se strădui. Ea cerca a surîde (Emineseu). 3. A proba, a încerca. 4* A supune la încercări grele. Cercară ţara, arzînd oraşele, ... robind pe locuitori (Băl-cescu). 6* Unipers. (Despre stări, dureri fizice etc*) A cuprinde, a ataca. îl cerca în răstimpuri un junghi în piept (Vlahuţă).
cereâr, cercări, s.m. || Din fr. cercaire; cf. gr. kerkos „eoadă“ || Formă larvară care apare în evoluţia diferiţilor paraziţi din ordinul tre-matodelor.
cercel, cercei, s.m. [| Lat. circellus || Mic obiect de podoabă pentru femei, care se fixează la urechi.
cerceluş, cerceluşi, s.m. 1. Diminutiv al lui cercel. 2. Nume dat mai multor specii de plante decorative, eu flori roz, roşii sau violete, dispuse la subsuoara frunzelor sau în raceme terminale. Originare din America de Sud şi Centrală.
cercetă, cercetez, vb. I. Tranz. |[ Lat. circi-tare „a da tîrcoale“ ||1. A examina, a observa; a consulta. • A face cercetări (ştiinţifice); a investiga, a se informa. 2* (Dr.; despre organe de urmărire penală) A face o cercetare (2). 8. (Milit.) A efectua o cercetare (8).
cercetâre, cercetări, s.f. 1. Acţiunea de a cerceta; studiere, examinare. 2. (Dr.) Activitate desfăşurată de organele în drept pentru a stabili anumite fapte. 8. (Milit.) Acţiune efectuată pentru a culege date asupra forţelor inamice. 4* Investigaţie în vederea descoperirii şi punerii în evidenţă a noi cunoştinţe.
cercetâş, -ă, cercetaşi, -e, s.m. şi f. J] Din cerceta || 1. Persoană trimisă să cerceteze ceva; militar care execirfî^xercetare (8). 2. Persoană care făcea parte dinwganizaţia cercetăşiei.
cercetăşfe s.f. |J Dii%,icerce£&5 H Activitate cu caracter sportiv din cai% făcea parte tineretul şcolar, introdusă în 1908 de generalul englez ÎL Baden-Powell. A existat şi în România între anii 1913 şi 1937.
cerceţătdr, -oare, cercetători, -oare, adj., s.m. şi f. || Din cerceta || 1. Adj. Care cercetează. 2.
S.m. şi f. Persoană care se ocupă cu cercetări în-tr-un domeniu ştiinţific sau tehnic. O C. ştiinţific = funcţie fn cadrul institutelor de cercetări ştiinţifice, în laboratoare etc.
cerceveâ, cercevele, s.f. || Din tc. gergeve J| Cadru în care se fixează geamurile. || Şi: giur-giuveâ s.f.
cerci s.m. pl. || Din fr. cerque; cf. gr. kerkos „coadăw || Pereche de apendice cu rol senzorial (în special olfactiv) la unele insecte.
eercopitée, cercopiteci, s.m. || Din fr. cercopithèque || Maimuţă catariniană africană, eu coadă lungă. Se îmblînzeşte uşor.
cercul, cercuiesc, vb. IV. Tranz. || Din сегс Ц A pune cercuri la un vas din doage.
cerculét, cerealele, s.n. 1. Diminutiv al Iui cerc. 2. (Mai ales la pl.) Cute înguste care se fac ca garnituri Ia rochii, la bluze etc.
e cerdac, cerdace, s.n. || Din tc. gardakl || Mic pridvor (închis cu geamlîc), situat pe una sau pe mai multe laturi ale unei clădiri. Meterhaneaua... îi ţîrlîia sub cerdac (Alecsandri).	.
cére, cer, vb. III. Tranz. || Lat. quaerere |j
1. A se adresa cuiva pentru a obţine ceva, pentru a-і satisface o dorinţă. O Expr. A cere voie să... == a solicita cuiva permisiunea să...
2. A face unei fete propuneri de căsătorie; a peţi.
3. A pretinde (un drept), a reclama; a impune. O Expr. A cere cuiva socoteală = a solicita cuiva lămuriri; a pretinde să і se dea satisfacţie; a trage pe cineva la răspundere. • Refl. A fi solicitat. 4. A dori, a pofti. • RefL À avea căutare.
cereală, cereale s.f. |j Sg. refăcut din cereale (<fr. céréales, lat. cèrealis, -e, de la n. pr. Cer es, zeiţa agriculturii la romani) || Grup de plante agricole (alimentare şi furajere) din familia gramineelor, cu tulpini neramificate şi fructul o cariopsă (ex. grîul, secara, orzul, porumbul etc*), cerealier, -ă, cerealieri, -e, adj. || Din fr. céréalier || De cereale; care produce cereale* cerebél, cerebele, s.n. || Din lat. cerebellum [{ Parte a creierului situată, la om, în regiunea inferioară a emisferelor cerebrale, iar la animalele inferioară în regiunea posterioară faţă de trunchiul cerebral; are rol important în reglarea mişcărilor; creierul mic.
cerebral, -ă, cerebrali, -e, adj. || Din fr. cérébral; cf. lat. cerebrum „creier“ || 1. Care aparţine creierului, privitor la creier. 2. Mintal, intelectual. 3. (Despre oameni) Care se conduce numai după criteriile raţiunii.
cerebrospinâl, -ă, cerebrospinali, -e, adj.
|| Din fr. cérébrospinal || Care se referă la creier şi la măduva spinării.
ceremonial, ceremoniale, s.n. || Din fr. ce'ré* monial II Totalitatea regulilor după care se fac anumite ceremonii; formă festivă care îmbracă anumite obiceiuri sau rituri (legate de muncă, naştere, moarte etc.).
ceremonie, ceremonii, s.f. || Din fr. cérémonie, lat. caerimonia f| Solemnitate; act săvîrşit după anumite reguli protocolare. O Mctestru de ceremonii — persoană care dirijează desfăşurarea unei solemnităţi. • Forma exterioară a unui cult religios; slujbă.
ceremoniăs, -oâsă, ceremonioşi, -oase, adj.
|| Din fr. cérémonieux || Care se comportă sau se face cu mare politeţe; protocolar. Se opreşte gînditor, într-o atitudine ceremonioasă (Vlahuţă).
163
CETERAŞ
cérere, cereri, s.î. 1. Acţiunea de a cere; solicitare, rugăminte; solicitare scrisă, petiţie. 2* (Ec.) Ansamblu de relaţii ce apar în legătura eu formă sub care se manifestă nevoia socială reală (de bunuri materiale, servicii etc.). O La cerere — cînd se solicită, cînd se caută.
ceresc, -eâseă, cereşti, adj. [| Din cer2 \11. Privitor la bolta cerului. 2. (Rel.) Dumnezeiesc, divin. 3. (Fig.) Minunat, fermecător.
cerezină, cerezine, s.f. j] Din fr. cérésine (j Produs obţinut din ozocherită sau din reziduuri de petrol şi*folosit la fabricarea de unsori consistente, ia izolarea cablurilor etc.
cergă, cergi, s.f. || Din bg., ser. ëerga [j Pătură (de lînă); ţol, velinţă, scoarţă.
cerinţă, cerinţe, s.f. || Din cere || Nevoie; pretenţie, exigenţă. Trebuiesc observate cerinţele scenei (Gherea).
eerithium subst. || Cuv. lat. || Gen de gasteropode cu cochilia în spirală, cu striaţii, coaste şi noduri.
ceriu s.n. || Din fr. cérium [j Element chimic din familia lantanidelor, moale, ductil, strălucitor, folosit în aliaj la fabricarea pietrelor de brichetă, a proiectilelor trasoare etc.
eérne, cern, vb. III. || Lat. cernere || 1. Tranz. A trece un* produs pulverulent sau granular prin sită sau prin ciur, pentru sortare. 2. Intranz. impers. A ploua mărunt.
cerneală, cerneluri, s.f. |] Cf. bg. cernilo, rus. cernila || Substanţă lichidă, colorată, conţinînd diferite uleiuri, albumine etc., care serveşte la scris, la tipărit etc.
corni, cernesc, vb. IV. || Din si. ; cf. cerneală []
1. Tranz. A vopsi în negru. 2. Refl. A se îmbrăca în haine negre, în semn de doliu. Ie albă mi-oi cerni Dacă tu bade-i porni (Pop.).
nozidm, cernoziomuri, s.n. ]| Din rus. c " zjom || Grup de soluri foarte fertile, de c ■ re închisă.
^ros, «oâsă, ceroşi, -oase. adj. [| Din ceară U (11 .ara; bogat în ceară.
rrşetdr, -oâre, cerşetori, -oare, s.m. şi f. j| T i c, rşi |j Persoană care cere de pomană, care i . Je.
. rsetorie, cerşetorii, s.f. || Din cerşetor [| Ï '■ ol de a cerşi; starea, condiţia socială a cerşe-i i Ai.
rşf, cerşesc, vb. IV. || Din cere || 1. Intranz. şi . xnz. A cere de pomană. 2. Intranz. A cere ceva cu stăruinţă (înjosindu-se).
cert, -ă, cerţi, -te, adj. ]| Din lat*, certus || Sigur, neîndoielnic.
certa, cert, vb. I. || Lat. certare || 1. Refl. recipr. A schimba cuvinte aspre cu cineva; a se gîlcevi. • A rupe relaţiile de prietenie cu cineva. O Expr. A fi certat cu morala = a se abate sistematic >de la regulile moralei. A fi certat cu justiţia = a nesocoti în m,od sistematic legile.
2. Tranz. A mustra, a dojeni. 3. Tranz. (înv.) A pedepsi.
certăreţ, -eâţă, certăreţi, -e, adj. || Din certa \[ Care caută ceartă, căruia îi place cearta.
certifica, certific, vb. I. Tranz. || Din fr, certifier, lat. certificare || A confirma, a dovedi în scris exactitatea unei fapte, autenticitatea unui înscris.	*
certificat, certificate, s.m || Din fr. certificat, lat. certificatum || Act oficial prin care se confirmă (de către organele competente) exactitatea unui fapt, autenticitatea unui înscris, se atestă o anumită calitate (ex. c. de inovator, c. de studii).
certitûdine, certitudini, s.f. || Din lat. certi-tudo, -inis || încredere deplină, siguranţă, convingere.
cerul, ceruiesc, vb. IV. Tranz. [| Din ceară |[ A acoperi cu .un strat de ceară; a lustrui cu ceară. • A îmbiba cu ceară.
cerûmen s.n. || Din fr. cérumen; cf. lat. cera „ceară44 || Substanţă ceroasă care se formează în canalul extern al urechii.
cerdză s.f. j| Din fr. céruse, lat. cerussa [| Carbonat de plumb folosit la prepararea unor vopsele albe.
cervical, -ă, cervicali, -e, adj. || Din îr. .cervical; cf. lat. cervix „ceafă“ || Care se referă la partea dindărăt a gîtului, care aparţine gîtului.
cesiona, cesionez, vb. I. Tranz. j| Din cesiune || A face o cesiune.
cesiu s.n. || Cf. lat. caesms „verzui4* [| Element chimic din grupa metalelor alcaline, alb, moale, folosit la fabricarea celulelor fotoelectrice.
cesiüne, cesiuni, s.f. || Din fr. cession ( < ceder „a ceda44) || Transmiterea, cu titlu oneros, de către o persoană altei persoane a unui drept de creanţă, în temeiul unui contract.#
cestod, cestode, s.m. || Din fr. cestode; cf. gr. kestos „cingătoare44 || (La pl.) Clasă de viermi paraziţi intestinali în fdrmă de panglică; (şi la sg.) vierme din această clasă (ex. tenia).
eefaceu, cetacee, s.n. || Din fr. cétacé; cf. lat. cetus, gr. ketos „balenă44 || (La pl.) Ordin de mamifere mari, acvatice, cu corpul asemănător cu al peştilor (membrele anterioare fiind transformate în lopeţi) ; (şi la sg.) animal din acest ordin (ex. balena, delfinul).
cetâş, cetaşi, s.m. || Din ceată || (înv.) Membru al unei cete; ortac. • Căpitan de haiduci.
cetate, cetăţi, s.f. || Lat. civitas, -atis [j 1. Edificiu sau oraş fortificat; fortăreaţă. 2. Oraş (sau cartier) cu* anumite caracteristici: cetate universitară.
cetăţean, -ă, cetăţeni, -e, s.m. şi f. || Din cetate || Persoană care aparţine unui stat şi care se bucură de anumite drepturi şi are anumite obligaţii faţă de acel stat.
cetăţendsc, -eâseă, cetăţeneşti, adj. || Din cetăţean || De cetăţean, al cetăţenilor.
cetăţenie, cetăţenii, s.f. || Din cetăţean |] Condiţia juridică de cetăţean.
cetăţuie, cetăţui, s.f. Diminutiv al lui cetate; fortăreaţă.
ceterâş, ceteraşi, s.m. || Din cetera || (Reg.) Violonist.
CETERA
164
céterâ, ceteri, s.f. || Lat. cithera || (Reg.) Vioară.
cétînâ, cetini, s.f. I| Din bg., ser. cetina || 1. Ramură de conifere. 2. Cetină-de-hegi = arbust din familia pinaceelor, totdeauna verde, cu tulpini culcate, foarte ramificate ; creşte în Carpaţi şi în Munţii Apuseni şi se cultivă în grădini ca arbust decorativ.
cetluf, cetluiesc, vb. IV. Tranz. || Din ceat-lău || (Reg.) A lega strîns. îl cetluină şi-l scrijelară nişte soţi ai săi (Sadoveanu).
cétnic, cetnici, s.m. f| Din ser. cetnik || 1. Participant la lupta de partizani a popoarelor slave din Pen. Balcanică, în sec. 19, împotriva asupritorilor turci. 2. Membru al unor organizaţii de tip fascist din Iugoslavia, care, în timpul celui de-al doilea război mondial, au luptat alături de hitlerişti împotriva forţelor de eliberare naţională.
cetdnă, cetone, s.f. || Din fr. cétone |] Nume dat unor compuşi organici, cu miros caracteristic, dintre care cel mai simplu este acetona.
eeţds, -oâsă, ceţoşi, -oase, adj. || Din ceaţă || Cu ceaţă, întunecat de ceaţă.
cevâpron. nehot., adj. nehot., adv. || Ce -|- va\\
1.	Pron. nehot. Un lucru oarecare (mic, neînsemnat, sau de valoare, important). O Expr. E ceva de el (sau de capul lui) = are unele calităţi. Aşa ceva = un lucru ca acesta: n-am mai văzut aşa ceva. 2. Adj. nehot. Oarecare, cîtva. O Expr. Mai ceva = mai bun (sau mai rău), mai frumos, mai însemnat. 8. Adv. Întrucîtva. • Cît de cît. Nu ştia... cum să-şi îmbunătăţească soarta , măcar ceva (Pop.).
ceviână, ceviane, s.f. || Din fr. ce'vienne, de la n. pr. Ceva, matematician italian || Dreaptă care uneşte un vîrf al unui triunghi cu un punct de pe latura opusă.
cezar, cezari, s.m. || Din lat. caesar\\ Titlu dat împăraţilor români; p. ext. împărat. || Acc. şi : cezar.
cezariană, cezariene, s.f. || Din fr. césarienne ; cf. lat. caesar „copil adus pe lume prin incizie” ( < caedere „a tăia“) || Intervenţie chirurgicală în regiunea abdominală, în scopul extragerii fătului prin deschiderea uterului în caz de naştere grea.
cezürâ, cezuri, s.f. || Din lat. caesura, fr. césure || Pauză ritmit^^în interiorul unui vers, care împarte versul'-®' două părţi (emistihuri), ^pentru a-i imprima o aşiimită cadenţă.
chamois [Pr. : şamoâ] vsubst. || Cuv. fr. || Piele de căprioară, de miel sau de oaie, tăbăcită printr-un procedeu special şi folosită pentru unele confecţii, ca filtru de benzină etc.
chardonnay [Pr.: sardoné], subst. || Cuv. fr. || Soi de viţă de vie, originar din Franţa, cu ciorchini mici, cilindrici, cu boabe alb-verzui, care produce vinuri dulci; p. ext. vin din acest soi de viţă.
charleston [Pr.: ceârlston], subst. || Cuv. engl. ; de la n. pr. Charleston, oraş în S.U.A. || Dans american de salon, cu mişcare rapidă, răs-pîndit la începutul sec. 20; melodia după care se execută acest dans.
chartreuse, [Pr.: - şartroz], subst. j| Cuv fr.; de la numele unei mănăstiri din Alpi || Lichior obţinut prin macerarea în alcool a unui amestec de plante, care se distilează şi se amestecă cu sirop de zahăr.
cheag, cheaguri, s.n. || Lat. *clagum (— coa-gulum) || 1, Ferment extras din sucul gastric al rumegătoarelor tinere, folosit pentru închegarea laptelui. 2. Una dintre cele patru despărţituri ale stomacului rumegătoarelor, din care se extrage cheagul (1). 8. Masă gelatinoasă care se formează prin coagularea sîngelui.
chebâp, chebapuri, s.n. || Din tc. kebap [[ Friptură la frigare, pregătită cu mirodenii, specifică bucătăriei turceşti.
chec, checuri, s.n. || Din engl., fr. cake ![ Prăjitură preparată din aluat cu grăsime, stafide, rahat etc. şi coaptă în forme.
chădru, chedri, s.m. || Din sl. kedru || (înv. şi pop.; bot.) Cedru.
chef, chefuri, s.n. I| Din tc. keyf „stare, bună-stare“ || 1. Petrecere zgomotoasă, cu mîncare şi băutură. 2. Voie bună, veselie, bună dispoziţie a omului care a băut. 8. Dorinţă; toană, capriciu.
chefâl, chefali, s.m. || Din ngr. kephalos jj Nume. dat la două specii de peşti teieosteem marini, cu partea superioară a capului mare şi turtită; una dintre specii are o pată aurie pe opercul.
chefir s.n. || Din fr. kefir, rus. kefir || Produs lactat acidulat, dietetic, preparat din laple dulce; ^are însemnate proprietăţi terapeutice.
chefliu, -ie, cheflii, adj. || Din tc. keyfc, '' Căruia îi plac chefurile;p. ext. cu chef (din cau? i băuturii), vesel, bine dispus.
chefni, pers. 3 chefneşte, vb. IV. Intranz.
|| Formaţie onomatopeică j| (Despre dini) A lătra scurt şi repetat (urmărind vînatul).
chefui, chefuiesc, vb. IV. Intranz. || Din chef ;j  face un chef, a benchetui, a petrece.
chehaiâ, chehaiele, s.f. || Din tc. kâhya n (înv.) 1. Slujbaş vamal; şef de poştă. 2. Intendent al vizirului sau al unui paşă turc. 3. Reprezentant al domnilor români pe lingă Poarta Otomană. || Şi: chehâie s.f. chehâie s.f. v. chehala.
chei, cheiuri, s.n. || Din bg. kei, fr. quai jj Construcţie amenajată pe malul unei ape navigabile, servind la acostarea navelor şi la efectuarea operaţiilor portuare; în acelaşi timp, c. apără malul de acţiunea apelor. • Stradă de-a lungul unui astfel de mal. || Şi: cheu s.n.
cheie, chei, s.f. || Lat. clavis || 1. Obiect de metal servind, pentru a încuia şi a descuia o broască sau un lacăt. O Expr. A ţine pe cineva sau ceva sub cheie = a ţine pe cineva sau ceva încuiat. 2. (Fig.) Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; sistem convenţional pentru scrierea şi descifrarea unei corespondenţe secrete. O Poziţie-cheie = poziţie strategică, economică etc. de primă importanţă. 3. Unealtă cu care se strînge ori se desface un şurub sau o piuliţă. • Mic instrument cii care se răsuceşte resortul unui ceas sau al altor mecanisme. ®
N
165
CHENAft
Unealtă cu care se întind coardele unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn convenţional pus la începutul portativului pentru a indica poziţia unei note de o anumită înălţime şi prin aceasta a tuturor celorlalte note (ex. c. de sol, c. de fa). 5. (La pl.) Vale strimtă între doi pereţi înalţi de stîncă (ex. Cheile Bicazului). 6, Cheie de bolti = piatra din mijlocul unei bolţi, care asigură coeziunea celorlalte pietre; (fig.) element de bază pentru înţelegerea sau dezlegarea unei probleme.**
eheiropter s.n. v. ehiropter. cheiţă, cheiţe, s.f. 1. Diminutiv al Iui cheie.
2.	Cusătură cu care se întăresc, în anumite locuri mai solicitate, obiectele de îmbrăcăminte. • Cheotoare subţire făcută din aţă.
chel, cheală, chei, chele, adj. || Din tc. kel |] (Despre oameni; adesda substantivat) Căruia i-a căzut părul de pe cap, care are chelie; pleşuv.
chelâr, chelari, s.m. |] Din sl. kelară || (înv.) Persoană care deţinea cheile cămării şi ale pivniţei şi care administra proviziile unei gospodării boiereşti. ,
chelălăî, pers. 3 chelâlăie, vb. IV. Intranz.
Jî Formaţie onomatopeică j| (Despre cîini) A scoate sunete tînguitoare, ascuţite.
clielălăit s.n. Faptul de a chelălăi; sunet tîn- . guitor, ascuţit şi repetat, scps de cîini sau (rar) de alte animale.
chelbe s.f. || Probabil cuv. autohton [| (Reg.) Boală care provoacă căderea părului de pe cap în pete rotunde (care se pot uni); peladă.
chelbds,-oâsă, chelboşi, -oase, adj. |J Din chelbe |] (Reg.) Gare are chelbe; chel.
chelen s.n. || Din fr. kelene (| (Med.) Anestezic local, format din clorură de etil.
chelfăneâlă, chelfăneli, s.f. || Din chelfăni ]] (Fam.) Bătaie zdravănă; mustrare aspră.
chelfăni, chelfânesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A bate zdravăn pe cineva; a mustra cu asprime.
cheli, chelesc, vb. IV. Intranz. || Din chel |] A deveni chel.
chelicer, chelicere, s.n. [[ Din fr. chelicere; gr. chele „gheară, cleşte44 + keros „corn44 || (Zool.) Fiecare dintre cele două apendice ale arahnidelor, în formă de cleşte (cu care prind prada) sau de spin.
chelie, chelii, s.f. || Din chel || Căderea definitivă a părului de pe cap, provocată de seboree sau de boli infecţioase ale pielii capului. • Porţiune a capului de pe care a căzut părul.
chelifer, cheliferi, s.m. ]| Cf. gr. chele „gheară, cleşte44 + lat. ferre „a purta44 || (Zool.) Scorpionul de cărţi.
chelner, chelneri, s.m. |j Din germ. Kellner |] Bărbat care serveşte pe consumatori într-un local de consum; ospătar.
chelneriţă, chelneriţe, s.f. || Din chelner || Femeie care serveşte pe consumatori într-un local de consum; ospătăriţă.
cheloid,' cheloide, s.n. || Din fr. cheloîd; gr. chele „gheară44 -f eidos „aspect44 || Formaţie fibroasă a pielii, care apare pe locul unei cicatrice.
cheloniân, chelonieni, s.m. || Din fr. chelonienţ cf. gr. chelone „broască ţestoasă44 || (La pl) Ordin de reptile care cuprinde broaştele ţestoase; (şi la sg.) animal din acest ordin.
cheltui, cheltuiesc, vb. IV. Tranz. [j Din, magh. kolt || 1. A întrebuinţa banii pentru $ cumpăra sau a plăti ceva. 2. A consuma timp^ energie, mijloace materiale etc.	;
cheltuială, cheltuieli, s.f. || Din cheltui [| 1* Faptul de a cheltui; bani cheltuiţi. O Expr. P& cheltuiala cuiva = cu banii oferiţi de altcinevai A se pune pe cheltuiala = a cheltui mult. 2. Con4 sum de energie, de mijloace materiale, de ferţsî de muncă etc. pentru satisfacerea unor necesit tăli de producţie sau individuale. O (Ec.) Cheiiu-\ ieli de producţie = consum de muncă în expresie} bănească pentru producerea de bunuri materiâlej Cheltuieli bugetare = fonduri băneşti repartizatei prin bugetul^de stat pentru finanţarea econ©-j miei naţionale, a apărării, a acţiunilor social-eulJ turale etc. Cheltuieli de judecată = sumă de: bani pe care trebuie să o plătească cel care ai pierdut un proces.
cheltuitor, «oâre, cheltuitori, -oare, adj., s.m. şi f. || Din cheltui' || (Persoană) care cheltuieşte mult; risipitor.	.	’	\
chemă, chem, vb. I. || Lat. clamare || 1. Tranzi A-i cere cuiva să vină mai aproape sau într-um anumit loc. 2. Tranz. A impune cuiva (în modj oficial) să se prezinte undeva, O A chema fn| judecată = a Introduce o acţiune în justiţiei împotriva cuiva. O Expr. A chema la ordine a} cere cuiva să respecte disciplina. A chema $ub\ arme (sau sub drapel) = a încorpora (un contin-| gent); a mobiliza armata. 3. Refl. A avea numele, de..., a se numi.
chemare, chemări, s.f. 1. Acţiunea de a chemap invitaţie sau ordin de a se prezenta într-un anumit , loc. 2. îndemn de a participa la o acţiune,] 8. Proclamaţie. 4. (Fig.) înclinaţie, vocaţie; mi-; siune, menire.
chemat, -ă, chemaţi, -te, adj. Care posedă insu-; şiri deosebite, vocaţie, posibilităţi de a face ceva.
chemâtdr, -oâre, chemători, -oare, adj. |] Din chema || Care cheamă. • (Pop.; substantivat,! m.) Persoană care invită (cunoscuţii, prietenii,^ rudele mirilor) lâ nuntă. • (Substantivat, f.) Mic instrument cu care vînătorul imită strigătele unor animale pentru a le ademeni.
châmbrică s.f. || Din engl. cambric || Ţesătură subţire bine apretată, vopsită într-o singură culoare, folosită în legatorie şi la confecţionarea de rochii uşoare de vară.
chemoluminescănţă s.f. H După fr. chimilumi-nescence || Luminescenţă care însoţeşte unele reacţii chimice. || Şi: chimiluminescenţă s.f. chemoterapie s.f. v. chimioterapie, chenâf s.m. Plantă anuală din familia malva-ceelor, cu tulpina înaltă de c. 2 m, acoperită cu ţepi, frunze palmat-compuse, flori mari, galbene cu pete roşiatice la bază. Din ea se extrag fibre textile, asemănătoare cu fibrele de iuta.
chenar, chenare, s.n. ]| Din tc. kenar „margine, podoabă la marginea unui obiect44 || Margine co-
)
CHENZINAL
166
îorată sau desenată a unei suprafeţe (hartă, desen, ilustraţie), a unor obiecte de artă (covoare, ţesături) etc. • Element decorativ (sculptat) care încadrează ferestrele sau uşile.
chenzinal, -ă, chenzinali, -e, adj. [| Din chenzina || Care se referă la chenzină ; (despre o plată) care se face la fiecare chenzină.
chenzină, chenzine, s.f. || Din fr. quinzaine [| Retribuţie primită pentru o jumătate de lună. • Perioadă de timp pentru care se primeşte această retribuţie.
cheotoâre, cheotori, s.f. || Din lat. *clautoria (( clautus = clavatus) || 1. Mic ochi de aţă, de şiret, de stofă prin care se petrece nasturele pentru a încheia o haină. 2e îmbinare a bîrnelor de la colţiirile caselor de lemp. || Şi : cheutoare s.f.
chepéng, chepenguri, s.ri. || Din tc. kepenk || Uşă sau capac, orizontal sau înclinat, care închide intrarea într-o pivniţă, în magazia unei nave etc.; trapă.
cheratînă s.f. [[ Din fr. kératine; cf. gr. kerat „corn“ || Proteină care intră în componenţa epidermei, unghiilor, a părului, a penelor etc.
cheratită, cheratite, s.f. || Din fr. kératite || (Med.) Inflamaţie, acută sau cronică a corneii.
cheratoplastie, cheratoplastii, s.f. || Din fr. kératoplastie || Operaţie chirurgicală de înlocuire a corneii bolnave cu o cornee normală provenită de la un individ din aceeaşi specie.
cherchelî, cherchelesc, vb. IV. Refl. (Fam.) A se îmbăta uşor, a se ameţi.
eherci, cher ci, s.m. || Din rus. kerca || Denumire comercială dată scrumbiei sărate şi conservate.
cherem s.n. || Din tc. kerem „favoare, bună-voinţă“ || A fi la cheremul cuiva = a fi la dispoziţia,* la bunul plac al . cuiva.
cheresteâ s.f. || Din tc. kereste || Material lemnos (scînduri, grinzi) întrebuinţat în construcţii.
cherhana, cherhanale, s.f. || Din tc. kerhane || Construcţie pe malul unei ape, destinată sortării, prelucrării şi depozitării temporare a peştelui pentru consum.
ehermesă, cher mese, s.f. || Din fr. kermesse [| Petrecere în aer liber cu muzică şi dans.
cherry-brandy [Pr. : céri-bréndi] subst. || Cuv. engî. || Băutură alcoolică fină, preparată din cireşe.
cliersîn, chersine, ‘S®. (Reg.) Albie adîncă, largă şi scurtă în care se	aluatul pentru
pîine.	s
eliervân, chervane, s.n. || Din tc. kervan || (înv.) 1. Car mare pentru transport de mărfuri şi persoane. 2. Caravană de care.
ehesdn, chesoane, s.n. || Din fr. caisson^ it. cassone ( < cassa „ladă“) || 1. Vehicul de artilerie pentru transportul muniţiei. 2, Construcţie de forma unei cutii, folosită la executarea lucrărilor de reparaţii la o navă, sub linia de plutire.
3.	Construcţie de beton, de zidărie etc., de forma unei cutii, care serveşte la executarea de fundaţii sub apă (din interiorul cutiei apa fiind îndepărtată cu pompa sau cu aer comprimat), chéstie s.f. v. chestiune.
chestionâ, chestionez, vb. I. Tranz. || Din fr. questionner || A pune cuiva întrebări asupra unei probleme.
chestionar, chestionare, s.n. |) Din fr. questionnaire || Listă de întrebări scrise, alcătuită cu scopul de a obţine informaţii referitoare la o problemă, la o persoană etc.
chestiune, chestiuni, s.f. || Din fr. question, lat. quaestio, -onis ( < quaerere „a căuta“) |j
1.	Problemă, temă care constituie obiectul unei preocupări. • întrebare adresată unui elev, unui candidat la un concurs etc. 2. Întîmplare, fapt divers. || Şi: chestie s.f.
chestor, chestori, s.m. |J Din fr, questeur, lat. quaestor ( < quaerere „a căuta“) || Şeful unei chesturi.
chestură, chesturi, s.f. || Din fr. questure !| Organ poliţienesc din trecut, superior comisariatelor.
chetă, chete, s.f. |I Din fr. quête |J Strîngerea unei sume de bani, prin contribuţie voluntară, într-un anumit scop. • cheu s.n. v. chei. cheutoare s.f. v. cheotoâre. chezâş, -ă, chezaşi, -e, s.m. şi f. [] Din magh. kezes || (Pop.) Persoană care garantează cu averea sa pentru cineva sau pentru ceva; p. ext. persoană care îşi ia răspunderea morală pentru cineva sau ceva. (Fig.) Casele nu se văd, dar fu-v mul din ogeacuri stă chezaş pentru ele (Russo).
chezăşie, chezăşii, s.f. || Din chezaş || Faptul de a garanta pentru altul; garanţie.
chiabür, chiaburi, s.m. || Din tc. kâbir |] Ţăran aparţinînd chiaburimii.
chiahurime s.f. || Din chiabur [| Burghezie a satelor, care îşi asigură veniturile din exploatarea muncii salariate, din arendări de pămînt, din speculă şi camătă.
chiar, -ă, chiari, -e, adv., adj. || Lat. clarus H
1.	Adv. întocmai, exact: se află chiar aici. © însuşi, nu altcineva: era chiar tatăl său. 2. Adv. Pînă şi, încă şi : ştiu chiar şi fără să-mi spui. © încă; deja: chiar de dimineaţă.. 3. Adv. Chiar dacă = şi în cazul că. 4. Adj. (înv.) Clar, curat, limpede.
chiâsm, chiasme, s.n. |J Din fr. chiasme, gr. chiasma „încrucişare44 || Figură de stil care constă în reluarea, în ordine inversă, a două cuvinte sau expresii.
chibiţ chibiţi, s.m. || Din germ. Kiebitz [[ Persoană care asistă, fără să joace, la un joc de cărţi, la o patidă de table, de şah etc. (dar sfătuind pe unul dintre jucători).
chibiţa, chibiţez, vb. I. Intranz. || Din chibiţ |j A îndeplini rolul de chibiţ.
chiblă, chible, s.f. 1. Vas în formă de găleată cu care se ridică la suprafaţă materialul excavat dintr-un puţ de minănâ. Cutie de fontă în care se scurge şi se transportă zgura dintr-un cuptor înalt.
chibrit, chibrituri, s.n. || Din tc. kibrit [| Beţişor de lemn cu o gămălie dintr-un material inflamabil, care serveşte la aprins focul, ţigara etc.
167
CHIMIE
cliibritelniţă, chibriteîniţe, s.f. || Din chibrit || Suport pentru cutia de chibrituri.
chibzui, chibzuiesc, vb. IV. || Diri magh. kepzel „a-şi imagina” ||1. Tranz. şi intranz. A judeca, a reflecta, a cumpăni. 2. Tranz. A pune la cale, a plănui.
chiozuiâlă, chibzuieli, s.f. |] Din chibzui || Faptul de a chibzui. O Expr. A sta la chibzuială = a se gîndi, a judeca, a reflecta.
chibzuinţă s.f. || Din chibzui || Chibzuiala, chibzuit, -ă, chibzuiţi, -te, adj. Care chibzuieşte, care judecă; socotit, cumpănit.
* chică, chici, s.f. || Din si. kika || (Pop. şi fam.) Partea părului de pe cap (la bărbaţi) lăsată să crească mai lungă. O Expr. A face cuiva chica topor — a trage pe cineva de păr; a bate zdravăn.
chiceră, chicere, s.f. || Cf. ser. kicer || (Reg.; folosit adesea ca toponimic) Yîrf de deal sau deal (înalt).
chicheriţă, chicheriţe, s.f. || Din bgrkekerica || Insectă parazită fără aripi, care trăieşte în blana oilor, hrănindu-se cu sîngele acestora.
chichineâţă, chichineţe, s.f. (Fam.) Casă sau cameră mică, sărăcăcioasă.
chichirez s.n. || Cf. titirez || (Fam.) N-are nici un chichirez = n-are nici un haz, nici o noimă.
chichiţă, chichiţe, s.f. || Probabil din chichie „chichiţă (1)“, rar folosit || 1. Cutie de lemn, ladă. • Mică despărţiţură cu capac, în partea de sus a unei lăzi, în care se păstrează lucruri mărunte sau de valoare. 2. (Fam.) Şiretlic, vicleşug; subterfugiu. O Expr. A-i căuta cuiva chichiţe — a-i căuta cuiva greşeli, cusururi.
chicinetă, chicinete, s.f. |] Din engl. kitehe-nette || încăpere mică (în unele apartamente), servind de obicei ca bucătărie.
chiciură s.f. || Din bg. kieur || Cristale de gheaţă care se depun iarna pe arbori, pe obiectele de pe sol, pe sîrme etc.
chiclâz, chiclazuri, s.n. (Reg.) Sulfat feros, folosit în medicina populară.
chicot, chicote, s.n. || Din bg., ser. kikot || Rîs cu izbucniri (înfundate).
chicoti, chicotesc, vb. IV. Intranz. || Din chicot || A rîde cu izbucniri (înfundate).
chiflă, chifle, s.f. II Din germ. Kipfel || Produs de panificaţie de forma unei pîinişoare, făcută din făină albă de grîu.
chiftea, chiftele, s.f. || Din tc. kofte; pers. kufte „tocat” || Preparat culinar în formă de turtă mică făcută din carne tocată şi prăjită în grăsime.
chifti, pers. 3 chifteşte, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic |] (Despre lichide) A ţîşni, a ieşi ia suprafaţă.
chihlibâr s.n. v. chihlimbar, chihlimbar, chihlimbare şi chihlimbaruri, s.n. î|Din tc. kehlibar || Răşină amorfă, transparentă sau translucidă, de culoare galbenă, brună sau verzuie, folosită la, fabricarea unor obiecte de podoabă. [| Şi: chihlibâr, chilimbâr s.n. \ chihlimbariu, -ie, chihlimbarii, adj. [] Din chihlimbar || De culoarea chihlimbarului; galben.
chil1 s.n. || Din fr. chyle, lat. chylus „suc” || Lichid vîscos, aflat în intestinul subţire şi repre-zentînd rezultatul digestiei intestinale; ^ este resorbit din intestin şi transportat pe cale limfatică în circulaţia generală.
chil2, chile, s.n. || Din kil[ogram] || (Fam.) Kilogram.
chila1, chile, s.f. || Din tc. kile; ar. kîl „măsură” || Veche măsură de capacitate pentru cereale, egală cu circa 680 1 în Ţara Românească şi cu circa 430 1 în Moldova.
chilă2, chile, s.f. || Din fr. quille || Element; principal de rezistenţă al scheletului unei nave, dispus pe fundul acesteia, în planul longitudinal.
ehiler, chilere, s.n. || Din tc. kiler || încăpere mică aşezată de obicei în dosul caselor ţărăneşti, sub acoperişul acestora, şi care serveşte ca bucătărie sau pentru păstrarea unor lucruri.
chUiâsm s.n. || Din fr. chiliasme; cf. gr. chiliei „o mie” || Credinţă mistică într-o împărăţie de o mie de ani a lui'Hristos pe pămînt, proprie unor secte (adventişti, martorii lui Iehova etc.);» milenarism.
chilie, chilii, s.f. || Din sl. kelija || Odăiţă într-o mănăstire, în care locuieşte un călugăr sau' o călugăriţă; p. ext. (fam.) cameră mică îritr-o locuinţă.
chilim, chilimuri, s.n. || Din tc. kilim ||
1.	Covor (turcesc) cu două feţe. 2. Broderie specială lucrată pe etamină sau* pe canava cu fire de lină sau de mătase.
chilimbâr s.n. v. chihlimbar, chilipir, chilipiruri, s.n. || Din tc. kelepir || Afacere avantajoasă; cîştig neaşteptat. • Cumpărătură foarte ieftină.
chilipirgiu, chilipirgii, s.m. || Din tc. kelepir ci || Persoană care umblă după chilipiruri, chilnă, chilne, s.f. || Din pol. kielnia || (Pop.)
1. Lădiţa trăsurii pe care şade cel ce mînă caii.
2. Codîrlă.
chiloţi s.m. pl. || Din fr. culotte || Obiect de lenjerie sau de sport, care acoperă corpul de la talie pînă mai sus de genunchi, childg s.n. v. pilug.
chim s.n. || Din fr. chyme, lat. chymus, gr. chymos „suc” |J Masă semilichidă formată din alimentele parţial digerate, care trece din stomac în duoden în timpul procesului de digestie.
chlmen s.m. || Din ngr. kiminon, cf. bg. kimen || (Bot.) Chimion.
chimic, -ă, chimici, -ce, adj. || Din fr. chi-mique || Privitor la chimie; care foloseşte substanţe din domeniul chimiei. O Creion c. — creion cu mină violetă, fabricată sintetic, a cărui urmă pe hîrtie se şterge greu.
chimicâle s.f. pl. [| Din germ. Chemikalien [] Nume generic dat produselor chimice, folosite mai ales în gospodărie.
chimie s.f. || Din fr. chimie, lat. chimia. Cf. egipt, kem „negru”, gr. chemia „magie neagră” || Ştiinţă care studiază structura şi proprietăţile substanţelor, precum şi transformările pe care acestea le suferă prin regruparea atomilor şi modificarea legăturilor dintre ei. O C. analitică
chimîluminescenţa
168
T. analitic. C. organică v. organic. C. anorganică v. anorganic. C. industrială v. industrial.
ehlmiluminescéntâ si. y. ckemolumîneseenţă.
chimion s.m. || Din tc. kimyon || Plantă erbacee din familia umbeiiferelor, înaltă de 30 — 50 cm, ale cărei seminţe, aromatice, sînt folosite în bucătărie si în farmacie.
chimioterapie si. || Din fr. chimiothérapie || Tratament al unor boli cu ajutorul substanţelor chimice. || Şi: chemoterapie si.
chimir* chimire, s.n. || Din tc. kemer || Brîu lat de piele, ornamentat şi prevăzut cu buzunare, pe care îl poartă, la ţară, bărbaţii. încheind scrisoarea... o strecură In chimir (Cezar Petrescu).
chimism s.n. |j Din fr. chimisme ji Ansamblul reacţiilor chimice din organism. O C. gastric = analiza acidităţii sucului gastric.
chimist* -ă* chimişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. chimiste j| Specialist în chimie.
eliimizâ* chimizez, vb. I. Tranz. [J.Din chimie || À folosi mijloace şi procedee chimice în producţie.
chimizare, chimizări, s.f. || Din chimiza || Introducerea pe scară largă a procedeelor chimice în procesele de producţie. în agricultură, chimizarea constă în folosirea îngrăşămintelor chimice, a insecto-fungicidelor etc. chimoné s.n. v. chimonou. chimonou* chimonouri, s.n. || Din fr. kimono ||
1. Croială de haină (femeiască), cu mînecile din-tr-o singură bucată .cu restul hainei. 2. Haină lungă şi largă, purtată în Japonia. || Şi : chi-rnono s.n.
chimval* chimvale, s.n. || Din si. kimvalü || Instrument muzical folosit în vechime, alcătuit din două talere de aramă care se lovesc unul de
altul.
chin, chinuri, s.n. || Din magh. kin || Suferinţă fizică sau morală; tortură. chincMIa s.f. v. şinşiiă.
chinchină* chinchine, s.î., || Din fr. quinquina || Arbore tropical din a cărui scoarţă se extrag chinina şi chinidina.
chindie* chindii, s.f. || Din tc. ikindi [] (Pop.) !» Parte a zilei către asfinţitul Soarelui. ® Loc de pe bolta cerească unde se află Soarele spre seară.
2. Numele unui dans popular.
ehinestezic, -ă* vfimestezici, -ce, adj. î| Din fr. kinesthésique |j ( are aparţine chinesteziei, care se referă la chmestczie./
ehinestezle s.f. || Din fr. kinesthésie; gr. kinein „a se^ mişca“ -f aisthesis „percepere^ j| Simţ al mişcărilor corpului, bazat pe sensibilitate, fără participarea văzului.
chinez, »ă* chinezi, -e, s.m. şi f., adj. || Din China || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit ca _ naţiune în China.
2.	Adj. Care aparţine Chinei sau chinezilor (1), care se referă la China sau la chinezi. ® (Substantivat, f.) Limbă din familia de limbi chino-tibefană, vorbită de chinezi.
chinezesc* -eâscă, chinezeşti, adj. [| Din chinez ([ Chinez (2). Zidul c. = zid uriaş ridicat la graniţele Chinei, începînd din sec. 3 î.e.n., ca mă-
sură de apărare împotriva invaziilor lumilor; are o lungime de peste 3 000 km şi o înălţime de 10 m.
chinezoaică* chinezoaice, s.f. |j Din chinez j| Femeie care face parte din poporul chinez.
chingă* chingi, s.f. || Lat. *clinga || 1» Fîşie de piele sau de cînepă cu care se strînge şaua pe cal. O Expr. A strînge pe cineva în chingi = a constrînge pe cineva. @ Cingătoare de piele sau de pînzâ. 2. Piesă de lemn sau de metal cu care se fixează părţile componente ale unui obiect.
chinidină s.f. || Din fr. quinidine |[ Alcaloîd extras din scoarţa arborelui chinchină, utilizat în tratamentul aritmiilor cardiace.
chinină s.f. || Din fr. quinine || Alcaloid extras din coaja arborelui chinchină, utilizat în tratamentul malariei şi al unor stări febrile.
ckinolemăs.f. || Din fr. quinoleine || Substanţă chimică extrasă din gudronul de huilă, folosită ca intermediar pentru coloranţi şi pentru medicamente. || Şi: chinolmă s.f. chinolină s.f. v. chînoleină. chiliana s.f. || Din fr. quinone || Substanţă chimică organică folosită ca intermediar pentru coloranţi şi în industria farmaceutică.
chinoroz s.n. |! Din germ. Kienjruss || Funingine foarte fină folosită la fabricarea cernelii de tipar, a unor vopsele etc.
chinovâr s.n. || Din bg. kinovar |] Sulfura de mercur de culoare roşie, folosită ca medicament şi colorant.
chinovie* chinovii, s.f. || Din si. kinovija || Mănăstire în care călugării trăiesc în comun.
chintal* chintale, s.n. || Din fr. quintal, lat. quintale || Unitate de măsură pentru masă egală cu 100 kg; este folosită mai ales pentru cereale, chintă s.f. v. ovlntă»
chintesenţă s.f. || Din fr. quintessence || Ceea ce este esenţial, fundamental; esenţa cea mai profundă a unui lucru.
chinul* chinuiesc, vb. IV. || Din chin ]j 1. Tranz. A supune pe cineva la chinuri. 2» Refl. A îndura chinuri sufleteşti. • A se strădui, a face eforturi mari.
chinuit* -ă* chinuiţi, -te, adj. 1. Plin de chinuri, de suferinţe. 2. Făcut cu multă trudă (fără a fi izbutit pe măsura efortului).
chinuitor, -oare* chinuitori, -oare, adj. || Din chinui || Care chinuieşte.
chiolhan, chiolhanuri, s.n. [| Din tc. k iii han [beyi] „scandalagiu*4 ]j (Pop. şi fam.) Petrecere mare. || Şi: chiulhân s.n.
chior* chioară* chiori, chioare, adj. |i Din tc. hor „orbu || 1. (Adesea substantivat) Căruia îi lipseşte un ochi, care vede numai cu un ochi. O Expr. A nu avea para chioară (în pungă) — a nu avea nici un ban. 2» (Despre surse de lumină) Care dă o lumină slabă, insuficientă. 8. Apă chioară = băutură, supă etc. prea diluată.
chiorăl, pers. 3 chiorâie, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic || (Despre intestine) A produce un zgomot caracteristic, datorită gazelor din interior. || ŞL ghiorăi vb. IV.
chiori* chiorăsc, vb. IV. || Din chior |] 1» In-tranz. A-şi pierde un ochi; a-i slăbi cuiva vede-
169
CHITARIST
rea, 2. Refl, (Fam.) A se uita eu mare atenţie, cu curiozitate.
ehiorîş adv. IJ Din chiori j] A se uita chioriş =£= a) a privi saşiu ; b) a se uita pe furiş, cu duşmănie.
chioşc, chioşcuri, s.n. || Din te. kôsk |[ 1. Construcţie mică, aşezată pe străzi, în gări, pe stadioane, unde se vînd ziare, ţigări, răcoritoare etc.
2.	Mic pavilion în grădini sau în parcuri.
chiot, chiote, s.n. |] Din chiu )| Strigăt puternic, prelung, care exprimă bucurie, izbîndă etc.
chiot!, ehiotesc, vb. IV. Intranz. j| Din chiot || N scoate chiote, a chiui. Cel mai tinăr chiote a: Alelei, puicuţa mea! (Pop.).
chip, chipuri, s.n. |! Din magh. kép H 1. Faţă, obraz, figură. @ Expresie a feţei, fizionomie, e înfăţişare, aspect (al unei fiinţe). O In chip de... == cu înfăţişare de... 2. Desen, sculptură care reprezintă o figură omenească. 3. Fel, mod: Sse poartă într-un chip ciudat. ® Mijloc, modalitate; posibilitate. O Cu nici un chip = nicidecum. Nu e chip să... = nu se poate, imposibil.
4.	(Adverbial) Chipurile = vorba vine, cică.
chiparoâsă, chiparoase, s.f. ]] Din chiparos ]j Plantă decorativă, cu flori albe-verzui sau roz, plăcut mirositoare; tuberoză.
chiparos, chiparoşi, s.m. |j Din ngr. kyparissi j| Arbore răşlnos cu coroana conică, cu frunze persistente şi cu lemnul rezistent, parfumat, întrebuinţat în industrie.
chipeél s.n. Unealtă de pescuit peşte mărunt, formată dintr-o plasă prinsă pe un schelet de lemn şi avînd forma unei linguri mari.
chipeş, -ă, chipeşi, -e, adj. j] Din magh. képes „capabil44 || Frumos, arătos.
chipiu, chipie şi chipiuri, s.n. jj Din îr. képi, germ. Kăppi || Uri fel de şapcă cu cozoroc.
chir s.mt. Jj Din ngr. kir[ios~) |] (înv.; precedă n. pr. de persoană) Domn, jupîn. || Scris şi: kir.
ehiraieisa interj. f| Din ngr. kir ie eleison [| Formulă liturgică rostită de cel care îl însoţeşte pe preot cînd umblă cu botezul (de obicei în preziua Bobotezei).
chirăi, pers. 3 chirăie, vb. IV. Intranz. 1| Onomatopeic || (Despre unele păsări sau despre greieri) A scoate sunete specifice speciei.
chirci, chircesc, vb. IV. Refl. 1. A se ghemui (la pămînt), a se face mic. 2, (Despre plante) A nu se dezvolta îndeajuns, a se pipernici.
chiriaş, -ă? chiriaşi, -e, s.m. şi f. j] Din chirie |] Persoană care ocupă o locuinţă prin închiriere.
chirie, chirii, s.f. || Din bg., ser. kirija || Sumă plătită pentru folosinţa unei locuinţe sau a unui alt lucru închiriat/
chirighlţă, chirighiţe, s.f. Pasăre călătoare de talie mică, bună zburătoare, cu ciocul şi coada drepte; trăieşte pe lîngă rîuri şi bălţi.
A chirigiu, chirigii, s.m. |j Din tc.	kiraci ||
(înv.) Cărăuş.
chirilic, -ă, chirilici, -ce, adj. || De îa n. pr. Chirii || Alfabet chirilic = vechi alfabet slav, folosit în trecut şi îa noi. A fost întocmit de căr-
iiirarul slav Chirii, în sec. 9, şi aservit drept bază pentru alfabetele unor popoare slave.
chiromanţie s.f. || Din it. chiromanzia. fr. chiromancie; gr. cheir „mină44 -f- manteia „prevestire44 || Practică superstiţioasă care pretinde că poate ghici caracterul sau viitorul unei persoane după liniile din palmă.
ehfropter, chiroptere, s.n. || Din fr. chir aptere; gr. cheir „mina44 -f pteron „aripă44 |l (La pi.) Ordin de mamifere adaptate la zbor, cu aripi formate dintr-o membrană întinsă între corp, membre şi coadă; (şi la sg.) animal din acest ordin (ex. liliacul, vampirul). |] Şi: cheiropter s.n.
chirpici s.n. || Din tc. kerpig ]| Cărămidă ne-arsă, făcută dintr-un amestec de lut, paie şi bălegar.
chfnirg, chirurgi, s.m. jj Din germ. Chirurg, lat. chirurgus || Medic specialist în chirurgie.
chirurgieâl, -ă, chirurgicali, -e, adj. || Din fr. chirurgical || Referitor la chirurgie.
chirurgie s.f. || Din fr. chirurgie, lat. chirurgia, gr. cheirourgia „operaţie manuală44 |] Ramură a medicinii care utilizează în scop terapeutic intervenţia operatorie.
chlseă, chisele, s.f. || Din tc. kâse || Vas mic pentru dulceaţă.
chlsellfă, chiseliţe, s.f. || Din bg., ser. kiselica |[
1.	Fiertură de prune sau din diferite fructe amestecate. 2. (Fig.) Amestec din care nu se înţelege nimic.
J chist, chisturi, s.n. || Din fr. kyste; cf. gr. kystis „băşică44 j| lo Tumoare benignă cu conţinut diferit. 2. înveliş protector al unor animale inferioare.
chişcâr, chiscari, s.m. [] Cf. rus. piskar j] (Iht.; reg.) Ţipar.
chişlţă, chişiţe, s.f. [] Din bg. kitcica, ser. kicica jj Încheietura piciorului de deasupra copitei, la cai, la bovine etc.; serveşte pentru a amortiza şocurile în timpul mersului.
chişleâg s.n. (Reg.) [| Din ucr. kisljak H Lapte ’prins, lapte acru.
chiştoc, chistoace, s.n. Muc de ţigară. chit1 adv. j| Din fr. quitte || (Fam.) A fi chit (cu cineva) = a nu mai datora nimic (cuiva). Chit că... = chiar dacă..., indiferent că...
chit2 s.n. jj Din germ. Kitt || Material păstos obţinui din substanţe minerale sau organice si un aglomerant, care se întăreşte îa aer; este folosit pentru a fixa geamurile în cercevele, pentru a astupa găurile în lemn în vederea vopsirii.
chit3, chiţi, s.m. || Din sl. kitu || (Zool.; înv.) Balenă.
chitanţă, chitanţe, s.f. || Din fr. quittance jj Act scris prin care se dovedeşte primirea unei sume de bani, a unor bunuri etc.
chitanţier, chitanţiere, s.n. || Din chitanţă jj Carnet cu foi detaşabile pentru chitanţe.
chitară, chitare, s.f. || Din it. chilarra || Instrument muzical cu coarde, de origine orientală, care emite sunete prin ciupire sau lovire. || Şi: ghitară (<îr. guitare) s.f.
chitarist, -ă, chitarişti, -ste, s.m. şi f. || Din chitară |î Persoană care cînlă îa chitară. || Şi ghitarisţ, -ă, s.m. şi f.
CHITĂ
170
chită, chite, s.f. || Din ser. kita || (Pop.)
1.	Mănunchi de flori; buchet. 2* J^ămmchi format din douăsprezece fuioare de in sau de cînepă.
chifeâlă, s.f. || Din chiti |I (Pop.) Judecată dreaptă, chibzuială.
chiti, chitesc, yb. IV. Tranz. || Din ser. kititi „a găti, a împodobi44 || (Pop.) A socoti, a ehibzui; a pune la cale.
chitic, chitici, s.m. || Gf. pitic || Nume generic pentru peştii - mărunţi. O Expr. (Adverbial) A tăcea chitic = a nu scoate nici o vorbă.
chitină s.f. || Din fr. chitine; cf. gr. chiton „tunică44 || Substanţă organică din care este format scheletul extern al unor insecte şi crustacee.
cMtinds, -oâsă, chitinoşi, -oase, adj. || Din fr. chiiineux |j Gare conţine chitină, format din chitină.
chîtră, chitre, s.f. || Din ngr. kitra (pi. lui kitron) || Fructul chitrului, asemănător cu lă-mîia, folosit mai ales pentru dulceaţă.
cMtru, chitri, s.m. || Din chitrâ || Arbore cu flori mari, albe, cu fructe comestibile, originar din Sudul Europei şi din Asia. La noi e cultivat ca plantă de seră sau de apartament.
chitui, chituiesc, vb. IV. Tranz. || Din chit || A netezi, a astupa sau a fixa cu chit2.
chiţ interj. || Onomatopee || Guvînt care imită sunetele caracteristice ale şoarecilor.
chiţăi, pers. 3 chiţăie, vb. IV. Intranz. || Din chiţ || (Despre şoareci) A scoate sunete ascuţite, caracteristice. || Şi: chiţcăi vb. IV.
chiţeân, chiţcani, s.m. || Din chiţcăi || Animal însectivor, cu blană castanie, cu botul alungit, ochii mici şi urechile ascunse în blană. Trăieşte în galerii, prin păduri.
chiţcăi vb. IV. v. chiţăi. chiţibuş, chiţibuşuri, s.n. (Fam.) Fapt mărunt, neînsemnat, detaliu lipsit de importanţă. © Tertip, şmecherie.
chiţibuşar, -ă, chiţibuşari, -e, s.m. şi f. || Din chiţibuş || Persoană care dă importanţă lucrurilor mărunte, care găseşte cusur la toate.
ehiţorân, chiţorani, s.m. Şoarece mare de cîmp.
chiu s.n. || Onomatopee 11. Strigăt de bucurie. 2. Cu chiu cu vai — cu mare greutate.
chiul, chiui, vb. IV. Intranz. |j Din chiu |j
1. A scoate strigăte puternice (de bucurie).
2. A spune strigături (la horă).
cMuitiiră, chiuituif,, s.f. || Din chiui || 1. Strigăt, chiot. 2. Versuri glumeţe sau satirice, strigate în timpul dansuriloi populare; strigă tură.
chiui, chiuluri, s.n. (Fam.) Sustragere nemotivată de 1a îndeplinirea unei îndatoriri. O Expr. A trage chiulul = a se sustrage de la îndeplinirea unei obligaţii; a chiuli. .
chiulangiu, chiulangii, s.m. |) Din chiul. Cf. tc. kulâhci „viclean“ || (Fam.) Persoană care obişnuieşte să chiulească, să se sustragă de la datorie.
chiulâsă, chiulase, s.f. || Din fr. culasse || Piesă care închide cilindrii unui motor cu ardere internă. || Şi: cuîâsă s.f. chiolhan s.n. v. chiolhan*
chiuli, chiulesc, vb. IV. Intranz. || Din chiul |j (Fam.) A se sustrage nemotivat de la o obligaţie, a trage chiulul.
chiup, chiupuri, s.n. || Din tc. kiip |] Vas mare de lut, în formă de amforă, în care se păstrează murături şi diverse lichide.
chiuretâ, ckiuretez, vb. I. Tranz. || Din fr. cureter || A îndepărta cu chiureta suprafaţa unei mucoase.
chiuretaj, chiuretaje, s.n. [| Din fr. curettage |j îndepărtarea, cu ajutorul chiuretei, a unor formaţii sau ţesuturi organice de pe pereţii din interiorul unei cavităţi, în scop diagnostic sau terapeutic.
chiuretă, chiurete, s f. |j Din fr. curette ({ curer „a curăţă, a răzui44) J| Instrument chirurgical in formă de lingură, folosit pentru chiuretaj.
chiuvetă, chiuvete, s.f. || Din fr. cuvette (< cuve < lat. cupa „butoi, bute, vas44) || Vas de porţelan sau de metal smălţuit, prevăzut cu scurgere, care se fixează în perete dedesubtul unui robinet de apă.
chivără, chivere, s.f. || Din rus. kiver || Un fel de chipiu înalt, folosit în trecut de militarii din anumite arme.
chiverniseală, chiverniseli, s.f. || Din chivernisi || Faptul de a (se) chivernisi; bunăstare, avere.
chivernisi, chivernisesc, vb. IV. Tranz. || Din ngr. kivernisa (aor. lui kiverno) |j î. A administra.
2.	A agonisi; (refl.) a ajunge la o situaţie materială bună; a se căpătui, a se pricopsi/
chivot, chivoturi, s.n. [| Din sl. kivotu || Cutiuţă în care se păstrează, în altar, cuminecătura.
chiviiţă, chivuţe, s.f. || De la n. pr. Chivuţa jj (Reg.) Femeie care se îndeletniceşte cu spoitul caselor.
chix, chixuri, s.n. || Din germ. Kicks || (Fam.) Eşec, nereuşită. O Expr. , A da chix — a da greş, a nu izbuti.
ehow-ehow [Pr.: şu-şu] s.m. || Cuv. fr. || Rasă de cîini de talie mijlocie, cu limbă albastră, păr stufos, originară din China.
cî conj. || Din ce || 1. (După o negaţie sau o propoziţie negativă) Dimpotrivă Să nu te sperii, ci să fii gata... să o săgetezi. (Ispirescu). 2. (După o propoziţie ipotetică sau condiţională) Dar; însă. As lăsa-o de-ar mai creşte. Ci dorul mă prăpădeşte (Pop.).
clacdnă, ciacone, s.f. |i Din it. ciaccona H Vechi dans de origine spaniolă, cu caracter maiestuos, mişcare lentă; melodia după care se execută acest dans.
cian s.n. || Gf. germ. Zyan || Gaz incolor, toxic, lacrimogen, cu miros de migdale amare.
cianhidric adj. || Din fr. cyanhydrique || Acid cianhidric = lichid volatil, foarte toxic, cu miros de migdale amare, folosit la combaterea dăunătorilor agricoli.
cfanoză s.f. || Din fr. cyanose [| Coloraţie al-bastră-vineţie a pielii şi a mucoaselor, datorită insuficientei oxigenări a sîngelui. Apare în unele boli cardiace sau pulmonare.
cianură, cianuri, s.f. || Din fr. cyanure || Sare a acidului cianhidric. O C. de sodiu = sare sub
171
CIFRU
formă de cristale incolore, utilizata 1a extragerea metalelor preţioase din minereuri, precum şi ca insecticid şi dezinfectant.
cibemétieâ si. || Din fr. cybernétique; cf. gr. kybernetikos „de cîrmuire44 || Ştiinţă care are ca obiect studiul matematic al legăturilor, comenzilor şi controlului în sisteme tehnice şi în organismele vii, din punctul de vedere al analogiilor formale. Are numeroase şi variate aplicaţii în toate domeniile tehnicii, în economie, în biologie, în medicină etc.
cicâdă s.f. || Din lat. Cicada, denumire ştiinţifică || Nume dat unor insecte cu corpul scurt şi gros, cu capul mare şi cioc ascuţit. Masculul emite un ţîrîit caracteristic.
cicatrice, cicatrice, s.f. j| Din fr. cicatrice, lat. cicatrix, -icis I! Urmă lăsată pe corp de o rană.
cicatriza, pers. 3 cicatrizează, vb. I. ^ Refl. || Din fr. cicatriser || (Despre răni) A se vindeca (lăsînd o cicatrice).
cică adv. || Din (se) zice că || (Pop. şi fam.)
1.	Se zice că. 2. Chipurile I vorba vine !
cicăleâlâ, cicăleli, s.f. || Din cicăli || Reproşuri repetate, pentru lucruri de nimic.
cicăli, cicălesc, vb. IV. Tranz. A certa mereu pe cineva, a-i face reproşuri pentru fapte neînsemnate.
cicerdne, ciceroni, s.m. |] Din it. cicerone, fr. cicérone, nume dat în glumă ghizilor la Roma, din cauza predispoziţiei lor spre vorbărie, spre sporovăială || Ghid care însoţeşte vizitatorii unui oraş, ai unui muzeu etc.
ciclâmă, ciclame, s.f. J| Cf. fr. cyclamen |] Plantă decorativă din familia primulaceelor, cu frunze verzi pe o parte şi purpurii pe alta şi cu flori mari, roşii sau albe; originară din părţile sudice ale Europei. || Şi : ciclamén s.m. eiclamen s.m. v. cielamă. ciclic, -ă, ciclici, -ce, adj. || Din fr. cyclique; cf. gr. kyklikos „circular44 || Care face parte din-tr-un ciclu sau se desfăşoară în cicluri. o (Despre un compus chimic) Care are catenele închise în ciclu.
ciclism s.n. || Din fr. cyclisme || Ramură sportivă practicată cu biciclete speciale.
ciclist, -ă, ciclişti, -ste, s.m. şi f. [| Din fr. cycliste || Sportiv care practică ciclismul ; biciclist.
ciclocrds, ciclocrosuri, s.n. [| Din fr. cyclo-
cross || Probă ciclistă în care concurenţii străbat un traseu variat, cu diferite obstacole, parcurgîndu-se unele porţiuni pe jos.
cicloldă, cicloide, s.f. || Din fr. cycloide; gr« kyklos „cerc54 -f- eidos „aspect54 || Curbă descrisă de un punct fix al unui cerc care se rostogoleşte fără alunecare pe o dreaptă fixă, situată în planul cercului.
eicléa, cicloane, s.n. f| Din fr. cyclone; cf. gr. kyklos „cerc54 || 1» Vînt puternic cu vîrtejuri, însoţit de ploi torenţiale, specific regiunilor tropicale. 2* (Tehn.) Aparat pentru separarea particulelor materiale din aer sau din gaze prin 'efectul forţei centrifuge.
cieMp, ciclopi, s.m. || Din fr. cyclope, lat. cy-dops || 1, Figură mitologică de uriaş antropofag,
cu un singur ochi în mijlocul frunţii. 2. (Zool.) Gen de crustaceu de apă dulce, cu corpul oval, de 1 mm lungime, cu un singur ochi şi cu două antene înotătoare lungi.
ciclopic, -ă, ciclopici, -ce, adj. || Din ciclop [j De ciclop, caracteristic ciclopilor; p. ext. uriaş, gigantic.
ciclotrdn, ciclotroane, s.n. [| Din fr. cyclotron [} Accelerator ciclic folosit pentru a imprima energii mari particulelor relativ grele pozitive cai protoni, deuteroni şi ionii altor atomi.
cicloturism s.n. || Din fr. cyclotourisme fj Ramură a turismului în care deplasarea se face cu bicicleta.
ciclu, cicluri, s.n. [| Din fr. cycle, lat. cyclus []
1. Succesiune de fenomene, stăşi etc. care se realizează în evoluţia unui proces, începînd de Ia o anumită situaţie pînă cînd se revine la situaţia iniţială. O C. de conferinţe — serie de conferinţe asupra unui subiect unitar. 2. (Chim.) Lanţ închis de atomi, din molecula unei substanţe, 8, (Fiz.) Totalitatea valorilor succesive pe care le ia o mărime periodică în timpul unei perioade.
4. C. solar = ansamblu de stări. succesive, în medie de 11 ani, corespunzînd variaţiei periodice a activităţii solare (pete, erupţii, protuberanţe).
5. (Ec.) C, de producţie — perioadă în decursul căreia obiectele muncii parcurg toate fazele procesului de producţie şi se transformă în produse finite.
cicoare, cicori, s.f. || Lat. *cichoria || Planta erbacee din familia compozitelor, cu flori albastre, din a cărei rădăcină se prepară un surogat de cafea. O C, de grădină — plantă bienală legumicolă, de la care se consumă frunzele ce cresc la bază; andivă.
eieoniifdrme s.f. pi. |] Cf. lat. ciconia „barză44 4- forma „formă44 || Ordin de păsări de talie mare, cu gît, cioc şi picioare lungi (ex. barza, stîrculj* cidru s.n. || Din fr. cidre || Băutură alcoolică obţinută din must de mere (sau din alte fructe), cifdză, cifoze, s.f. || Din fr. cyphose; gr. kypho-sis „cocoaşă44 || Deformaţie a coloanei vertebrale care constă într-o proeminentă dorsală; cocoa-şă (2).
ciîrâ, cifrez, vb. I. [| Din fr. chiffrer (după cifră) || 1® Refl. A atinge suma de..., a se evalua la... 2. Tranz. A transpune un text într-un cifra.
cifrat, -ă, cifraţi, -te, adj. (Despre texte) Scris în cifra.
cifră, cifre, s.f. || Din 4t., lat. cifra, cf. fr, chiffre || 1® Simbol grafic folosit pentru scrierea numerelor; (impropriu) număr. Cele mai utilizate sînt cifrele arabe (0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 1, 8, 9), aduse în Europa de arabi, în sec. 10. Mai sînt utilizate şi cifrele romane (I, V, X, L, G, D, M).
2, Număr care indică valoarea unei mărimi caracteristice unei substanţe. 8» Cifră de afaceri — totalul încasărilor unei firme din activitatea sa.
cifric, -ă, cifrici, -ce, adj. || Din cifră [| Exprimat în cifre; numeric.
cifru, cifruri, s.n. || Din fr. chiffre (refăcut după cifră) || 1® Sistem de semne convenţionale
CUL
172
cu care se transmit comunicări secrete. 2. Combinaţie de cifre sau de litere cu ajutorul căreia se pot deschide închizători secrete.
cil, cili, s.m. || Din fr. cil; cf. lat. cilium „geană44 (I Filament protoplasmatic mobil al unor bacterii, al infuzorilor, al unor alge, precum şi al unor celule fixe din epitelii, care serveşte la locomoţie sau la vehicularea unor secreţii.
eiliâr, -ă, ciliari, -e, adj. || Din fr. ciliaire [| Care se referă la cili; în formă de cili.
eilibiu, *»ie, cilibii, adj. || Din te. çelebi || (înv.) Plin de graţie, fin, frumos; politicos.
esiindrâ, cilindrez, vb. I. Tranz. || Din fr. cylindrer || A îndesa un terasament, o umplutură de pamînt cu ajutorul unui cilindru compresor.
ţăîindm*, -ă, cilindrici, -ce, adj. |j Din fr. cylindrique || De forma unui cilindru.
cilindru, (1, 2) cilindri, s.m., (8) cilindre, s.n. j| Din fr. cylindre, lat. cylindrus || 1. S.m. Suprafaţă descrisă de o dreaptă care se deplasează paralel cu ea însăşi, sprijinindu^se pe o curbă închisă. ® Corp geometric mărginit de o astfel de suprafaţă şi de două piane paralele. 2» S.m. Organ de maşină de secţiune circulară, mobil în jurul axei lui. © Organ de maşină tubular, în interiorul căruia se poate deplasa un piston.1
S.	S.n. (înv.) Joben. || Şi: (8) ţlîindrn s.n.
cimă, cime, s.f. || Din fr. cyme || Inflorescenţă a cărei axă principală se termină cu o floare.
cimbrişor s.m. || Din cimbru || Plantă erbacee ■ aromatică, din familia labiatelor, cu flori roşii-purpurii sau albe, folosită în medicină sub formă de infuzie.
cimbru s.m. jj Din gr. thymbra j| Plantă erbacee anuală din familia labiatelor, cu frunze aromate, folosite drept condiment.
ciment s.n. || Din fr. ciment ; lat. caementum „bucată de piatră de zidit44 || Material pulverulent obţinut prin măcinarea clincherului, care în contact cu apa se întăreşte,-fiind folosit în construcţii.
cimenta, cimentez, vb. I. Tranz. || Din fr. cimenter j| A consolida cu ciment. © (Refl. şi tranz.; fig.) A (se) întări, a deveni sau a face să devină mai trainic.
ciiniliMră, cimilituri, s.f. |j Din cimili, vb. rar, „a spune cimilituri'4 jj (Pop.) Ghicitoare.
cimişir, cimişiri, s.m. || Din tc. gimişir [agaci] [j Arbust decorativ, cu flori galbene-verzui şi frunze mici, persistente.
cimitir, cimitire, s.n. || Din ngr. kimitirion || Loc (îngrădit) unde se îngroapă morţii.
cimotie, cimotii, s.f. || Dm magh. csemete (csomMe) || (Reg.) Rudă, neam. Sînt chiar oleacă de cimotie şi cu popa David (Hogaş).
cimpanzeu, cimpanzei, s.m. [| Din fr. chimpanzé (I Specie de maimuţă antropoidă din Africa ecuatorială, mare de circa 1,5 m, fără coadă, cu membrele anterioare lungi.
cimpdi, cimpoaie, s.n. Vechi instrument muzical popular, alcătuit dintr^un burduf cu unul sau mai multe tuburi sonore, prin care trece, sub presiune, aerul din burduf.
cimpoier, cimp oieri, s.m. || Din cimpoi |j Cântăreţ din cimpoi.
л cin, cinuri, s.n. || Din sî. сіпй || (înv.) 1. (în orînduirea feudală) Poziţie socială înaltă. © Stare socială. 2. Ordin preoţesc sau călugăresc, cina, cinez, vb. I. In tranz. || Lat. cenare || A lua masa de seară.
cmâbru s.n. || Din fr. cinabre, lat. cinnabari || Sulf ură de mercur, de culoare roşie, cu luciu adamantin; este principalul minereu de mercur şi se foloseşte la prepararea vopselelor.
cină, cine, s.f. || Lat. cena || Masa de seară; mîncare preparată pentru această masă.
cincantin s.m. || Din it. cinquantino ]| Varietate de porumb timpuriu, cu tulpina scurtă şi cu bobul mărunt, portocaliu.
cinchi, cinchesc., vb. IV. Refl. (Reg.) A se ghemui ia pămînt; a sta pe vine.
cinci num. card., s.m. || Lat. quinque ||
1.	Num. card. Număr natural situat între patrii şi şase; se indică prin cifra 5 (după aspectul urna pumn strîns, cu degetul mare izolat şi îndoit) sau V (imaginea palmei întinse, cu degetul mare răsfirat). Q (Adjectival) Are cinci ani. © Intră în componenţa numeralului adverbial (de cinei ori) şi a celui distributiv (cîte cinci). ® (Cu valoare de num. ord.) Capitolul cinci. 2. S.m. Cinci-degete = plantă erbacee tîrîtoare din familia rozaceelor, cu frunze formate din cinci foliole şi cu flori galbene.
cinefla s.f. v. şinşilă»
cincilea, cincea num. ord. || Din cinci jj (Precedat de art. „al44, „a44) Care se află între al patrulea şi al şaselea. © Expr. (adjectival) A fi a cincea roată la car — a se afla pe un plan secundar; a fi de prisos.
cincime, cincimi, s.f. || Din cinci jj A cincea parte dintr-un întreg, împărţit în părţi egale.
cincinal, -ă, cincinali, -e, adj. || Din fr. quin-quennal, îat. quinquennalis [| (Şi substantivat, n.) (Etapă, interval) de cinci ani; care se întinde pe o perioadă de cinci ani: plan cincinal.
cincisprezece num. card. || Cinci -f spre -f zece || Număr natural situat între paisprezece şi şaisprezece; se indică prin cifrele 15. © (Cu valoare de num. ord.) Volumul cincisprezece.
cincisprezecelea, cincisprezecea num. ord. || Din cincisprezece || (Precedat de art. „al44, „a44) Care se află între al paisprezecelea şi al şaisprezecelea.
cincizeci num. card. ({ Cinci -f- zeci || Număr natural situat între patruzeci şi nouă şi cincizeci şi unu; se indică prin cifrele 50. • (Cu valoare de num. ord.) Pagina cincizeci.
cincizecilea, cincizecea num. ord. |J Din cincizeci || (Precedat de art. „al44, „a44) Care se află între al patruzeci şi nouălea şi al cincizeci şi unuîea.
Йпе pron. || Lat. *quene ( — quem) || 1. (Interogativ) Care (anume)? Cine cîntă? Q Expr. Cine ştie / = nu ştiu, n-am idee. © Ce fel de (om): acum ştiu cine eşti. 2. (Relativ) Cel ce, acela care. O Expr. Are (n-are) cine = (nu) există persoană care... 8. (Nehotărît) Fiecare, oricine: să vină cine vrea.
173
CIOARECI
eineâst, -ă, cineaşti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. cinéaste |! Specialist în arta sau în tehnica cinematografică.
cineclufo, cinecluburi, s.n. || Din fr. ciné-club || Asociaţie de cineaşti neprofesionişti, avînd ca scop răspîndirea culturii cinematografice.
cinefil, -ă, cinefili, -e, s.m. şi f. |] Din fr. cinéphile; cine[ma] -f gr. philos „iubitor") || Persoană căreia îi plac filmele, amator de filme.
cinegetic, -ă, cinegetici, -ce, adj. || Din fr. cynégétique; cf. gr. kynegetikos „care conduce ciinii46 |J (Livr.) Privitor la vînătoare, de vînătoare; vînă-toresc.
cinél interj. Cinel-cinel = formulă cu care încep unele ghicitori.
‘ cinema s.n. || Din fr. cinéma || Cinematograf, cinemascop s.n. || Din fr. cinémascoape; cinéma -ér gr. skopein „a privi“) || Procedeu de proiecţie a filmelor pe. un ecran lat; film realizat priit acest procedeu.
cinematecă, cinemateci, s.f. [| Din fr. cinémathèque || 1. Colecţie de filme păstrate ca documente. 2. Cinematograf (1) unde se pot viziona filme din istoria cinematografiei.
cinematică s.f. |] Din fr. cinématique |J Ramură a mecanicii care studiază mişcarea corpurilor, cercetînd traiectoriile, vitezele, acceleraţiile lor etc., fără a ţine seama de cauzele care produc această mişcare.
cinematograf, cinematografe, s.n. || Din fr. cinématographe ; gr. kinema „mişcare44 -f- graphein „a scrie44 || 1* Sală de spectacole unde se proiectează filme. 2. Artă cinematografică.
cinematografic, -ă, cinematografici, -ce, adj. j] Din fr. cinématographique || Privitor la cinematograf sau la cinematografie, care aparţine cinematografului sau cinematografiei. O Artă cinematografică = artă a imaginii în mişcare; cinematograf (2).
cinematografie s.f. j] Din fr. cinématographie || Arta şi tehnica înregistrării fotografice pe pelicula a unor imagini succesive (acţiuni, peisaje etc.) şi a proiectării lor pe un ecran, astfel încît să dea impresia unui spectacol viu.
einerâmă s.f. || Din fr. cinérama || Procedeu de realizare a filmelor panoramice pe un ecran semicircular, care dă impresia că imaginile sînt în relief.
einerâră, cinerare, adj. || Din fr. cinéraire, lat. cinerarius || Urnă c. = urnă în care se păstrează cenuşa morţilor.
cinerârla s.f. || Din lat. cineraria, cf. fr. cinéraire || Plantă decorativă din familia compozitelor, cu frunze mari şi flori de diferite culori, grupate în buchete; este originară din insulele Canare.
einesedp, cinescoape, s.n. f| Cf. gr. kinema „mişcare44 -f- skopein „a privi44 || Tub catodic cu , ajutorul căruia se formează, imaginea de televiziune din semnale video.
elnétic, -ă, cinetici, -ce, adj., s.f. |] Din fr. ciné-tique, gr. kinetikos „care se mişcă46 || 1. Adj. Care aparţine mişcării, care se referă la mişcare. • Energie cinetică = energie pe care o posedă
un corp aflat în mişcare. 2. S.f. Ramură a mecanicii care se ocupă cu legile mişcării.
cineva pron. nehot. || Cine -f va || O persoană oarecare (dintre mai multe), o persoană pe care nu o cunoaştem; careva.
cingătoare, cingători, s.f. || De la încinge j| Fîşie de pînză sau de piele, cu care se încinge mijlocul.
cinic, -ă, cinici, -ce, adj., s.m. || Din fr. cy-nique, lat. cynicus || 1. Adj. (Adesea substantivat) Care sfidează normele moralei şi de convieţuire socială, o (Despre manifestări ale oamenilor) Sfidător. 2. S.m. Adept al şcolii filozofice socratice, întemeiată la Atena în sec. 4 î.e.n., care preconiza „reîntoarcerea ia natură66, o viaţă simplă şi dispreţul faţă de convenţiile şi normele sociale.
cinism s.n. || Din fr. cynisme, lat. cynismus || Atitudine de sfidare, de dispreţ faţă de normele morale şi de convieţuire socială.
cinquecento [Pr. r cincuecento] subst. |] Cuv. it. || Denumire dată artei şi culturii italiene din sec. 16.
cinste s.f. |] Din sî. cîsti || 1. Onestitate, corectitudine. 2. Virtute; castitate. 8. Respect, stimă, preţuire. O Expr. A da cinstea pe ruşine = ase compromite, a se face de rîs. © Onoare. O în cinstea cuiva sau a ceva = în onoarea, spre lauda cuiva sau a ceva. Pe cinste = foarte bun, excelent. 4. (Pop.) Dar, cadou. 5. (Fam.) Ospăţ, chef. O Expr. A face cinste = a oferi băutură (şi mîncare), plătind consumaţia.
cinsti, cinstesc, vb. IV. Tranz. |j Din sî. cistiti || 1. A da cuiva cinstea cuvenită, a onora, a preţui pe cineva. 2. (Pop.) A face cuiva un dar. 8. (Fam.) A ospăta, a trata pe cineva cu mîncare şi băutură.
cinstit, ~ă, cinstiţi,p-te, adj. 1* Onest, corect.
2.	Virtuos; cast. 8. (înv.) Stimat, venerat.
cintez, cintezi, s.m. || Din cinteză || Bărbăfcu-şul cintezei, cintezoi. Cintezul tot cînta cu foc (Sadoveanu).
cinteză, cinteze, s.f. Mică pasăre cîntătoare, sedentară, din familia fringilidelor, cu penajul cenuşiu-albăstrui şi cu o dungă albă pe aripi. Trăieşte în păduri’ şi prin parcuri.
cintezoi, cintezoi, s.m. || Din cintez |] Cintez. cintru, cintre, s.n. || Din fr. cintre || 1. Partea concavă a unei bolţi. 2. Cofraj pe care se zideşte o boltă.
cinzeacă, cinzeci, s.f. |j Din cincizeci || Veche unitate de măsură pentru lichide, echivalînd cu aproximativ 0,16 litri în Ţara Românească şi 0,19 litri în Moldova. • Sticluţă avînd această capacitate; conţinutul unei astfel de sticluţe.
cioacă, cioace, s.f. Fiecare dintre cele două piese orizontale ale războiului de ţesut, fixate pe stîlpii din mijloc, şi pe care se sprijină vatala, cioară, ciori, s.f. J| Cuv. autohton || Nume dat mai multor specii de păsări din familia corvideior, cu pene negre sau cenuşii, cu cioc conic şi puternic (ex. cioara neagră, cioara grivă).
cioareci s.m. pl. Pantaloni ţărăneşti din ţesătură groasă de lînă sau de postav, adesea împodobiţi cu găitane.
CIOÂRSA
174
eioârsă, cioarse, s.f. |] Cf. ucr. cersati „a zgîria“ || Unealtă de tăiat uzată, cioâtă s.f. v. ciot.
ciob, cioburi, s.n. || Din tc. şop „bucată de lemn, aşchie, ţandără“ || Bucată dintr-un obiect de sticlă, de faianţă, de lut etc. spart.
eiobâeă, ciob ace, s.f. (Reg.) || Din ucr. âobak „vas“ 1| Luntre mică făcută din scînduri sau dintr-un trunchi de copac scobit.
ciobân, ciobani, s.m. || Din tc. şoban |] Paznic sau proprietar de oi; baci;_păstor.
ciobănesc, -eâscă, ciobăneşti, adj. || Din cioban \\ Privitor la ciobani, care aparţine ciobanilor. • Cline c. = rasă de cîini mari, puternici, folosiţi pentru paza stînii şi a oilor.
clobăule s.f. |j Din cioban |] Ocupaţia ciobanului; starea de cioban. Toată tinereţea şi-o petrecuse la ciobânie (Sadoveanu).
ciobăniţă, ciobăniţe, s.f. || Din cioban |] Femeie care păzeşte oile; soţie de cioban.
ciobi, ciobesc, vb. IV. Tranz. |[ Din ciob [| A ştirbi un obiect de sticlă, de porţelan etc.
cioc1 interj. || Onomatopee || (Adesea repetat) CuVînt care imită zgomotul produs de lovituri (repetate) într-un obiect sau într-un material tare.
cioc2, ciocuri, s.n. || Cuv. autohton [] 1. Formaţie cornoasă care acoperă fălcile păsărilor, prezentînd adaptări după modul acestora de viaţă; plisc, clonţ. • (Fig.; peior.) Gură ă omului. 2. Parte sau prelungire (ascuţită) a unor obiecte; vîrf. 8. Barbişon. 4. Cioc-întors = pasăre călătoare cu penajul negru cu alb, cu ciocul lung, subţire, arcuit în sus şi cu picioare lungi. Este ocrotită în rezervaţii.
ciocân1^ ciocane, s.n. || Din sl. âekanu ||
1.	Unealtă formată dintr-un corp de metal, de lemn etc., fixat la o coadă; este folosită la prelucrat materiale tari, la bătut cuie etc. O Expr. A fi între ciocan şi nicovală = a fi într-o situaţie critică. • C. mecanizat — maşină-unealtă portativă folosită pentru a transmite lovituri repetate asupra unui obiect (ex. c. de abataj, c. de nituit). 2. Material sportiv format dintr-o bilă de metal care se aruncă la distanţă. 8. Unul dintre cele trei oscioare din urechea "medie.
ciocân2, ciocane, s.n. || Din bg. âokanj || (Fam.) Păhărel cu gîtul strimt şi lung, din care se bea rachiu. • C<?fiţiiaitul unui astfel de păhărel.	•#-
ciocănar, ciocănari, s.n^ ||. Din ciocan1 j| Muncitor care mînuieşte ciocanul în operaţiile de nituit, de forjare etc.
ciocănel, ciocănele, s.n. Diminutiv al lui ciocan. • (Muz.) Ciocan mic cu care se lovesc coardele pianului (prin intermediul clapelor), ale ţambalului, toba etc.
ciocăni, ciocănesc, vb. IV. |] Din ciocan1 ||
1. In tranz. A lucra ceva lovind cu ciocanul.
2. Tranz. (Fig.) A bate la cap, a cicăli. 8. Intranz. A bate repetat (cu degetul) într-un corp tare; a bate în uşă. 4. Tranz. (Med.) A examina orga- ' înele interne ale unui pacient prin lovirea uşoară, cu degetele, a toracelui sau a abdomenului.
ciocănit s.n. Faptul de a ciocăni; zgomot produs prin lovituri repetate într-un corp tare; oio-cănitură.
ciocănitoâre, ciocănitori, s.f. [| Din ciocfoii [j Nume dat unor păsări arboricole, cu cioc puternic, cu care sparg coaja copacilor pentru a-şi căuta hrana.
ciocănitură, ciocănituri, s.f. || Din ciocăni || Zgomot produs de lovituri într-un obiect tare.
w ciochinâr, ciochinare, s.n. || Din ciochină || Mănunchi de cureluşe, cu ochiuri sau cu inele la capete, de care se atîrnă păsările vînate.
ciochină, ciochine, s.f. Partea dindărăt (bifurcată) a şeii.
cioclrlân, ciocîrlani, s.m. || Gf. cioc3 [| 1. Pasăre de culoare cenuşie-gălbuie, cu picioarele lungi, cu un moţ de pene în vîrful capului.
2.	(Reg.) Bărbătuşul ciocîrliei.
ciocîrlie, ciocîrlii, s.f. || Gf. ciocîrlan || Pasăre cîntătoare mică, cu penajul pestriţ, care se ridică, aproape vertical, la înălţimi mari.
ciocîrti, ciocirtesc, vb. IV. Tranz. || Cf. do-pîrţi || (Reg.) A ciopîrţi. începe a ciocîrti un gîrneţ de stejar (Creangă).
cioclovină, cioclovine, s.f. |j Gf. ciocoi, cioclu J] (Pop.) Termen de dispreţ pentru un om arogant, parvenit.
cidclu, ciocli, s.m. || Cf. bg. cokla || Persoană care transportă morţii la groapă.
ciocni, ciocnesc, vb. IV. || Din interj, cioc. Cf. şi bg. âukna || 1. Refl. (recipr.) şi tranz. A (se) lovi unul de altul. • Refl. (Fig., despre idei, interese) A veni în contradicţie. 2. Tranz. A lovi uşor unul de altul paharele cu băutură, în sem n de urare. 8. Tranz. A sparge uşor un obiect fragil (de porţelan, de sticlă etc.) • (Despre pui) A sparge coaja oului în care s-a dezvoltat, pentru a ieşi din el. 4. Refl. (Despre armate, grupuri de oameni) A se încăiera, a se bate.
Ciocnire, ciocniri, s.f. Acţiunea de a (si ciocni; lovire, însoţită de zgomot, între doi „ obiecte. • încăierare, luptă între două armei ) sau grupuri adverse; (fig.) conflict între id< interese.
ciocnit, -ă, ciocniţi, -te, adj. Crăpat, plesnit, ciocnitură, ciocnituri, s.f. |] Din ciocni |J 1* Ciocnire. 2. Crăpătură, spărtură într-un obiect, produsă prin lovirea de un alt obiect.
ciocoâică, ciocoaice, s.f. || Din ciocoi || Termen de dispreţ pentru o femeie din rîndul exploatatorilor; soţie de ciocoi.
ciocoi, ciocoi, s.m. Termen de dispreţ po^ i un exploatator (parvenit din rîndul arenda, , vătafilor etc.). 9 P. ext. Boier.
ciocoiesc, -iască, ciocoieşti, adj. || Din ciocli jj Privitor la ciocoi; propriu ciocoilor.
ciocoime s.f. || Din ciocoi || Pătura social: a ciocoilor.
ciocoism, ciocoisme, s.n. || Din ciocoi J| 1, Situaţie sau purtare de ciocoi; p. ext. parvenitism.
2.	Slugărnicie, lipsă de demnitate.
ciocolată, ciocolate s.f. || Din it. cioccolata, fr. chocolat jj 1. Produs comestibil făcut dintr-un amestec solidificat de pulbere de cacao şi zahăr (cu adaos de ingrediente). 2. Băutură preparată
cmc
din praf de ciocolată (1) sau de cacao (cujapte sau apă). J| Şi: şocolâtă s.f.
cioflingar, cioflingarii s.m. || Gf. germ. Schuh-picher „cîrpaei" |) (Fam.) Om care nu e bun de nimic, pierde-vară; vagabond. • (în trecut) Epitet ironic dat de ţărani celor care umblau îmbrăcaţi în haine (sărăcăcioase) orăşeneşti.
ciohodâr, ciohodari, s.m. || Din tc. guhadar || Slujbaş în Ţara Românească şi în Moldova, care avea sarcina să se îngrijească de încălţămintea domnului; p. ext. slujbaş domnesc.
ciolân, ciolanet s.n. |] Din sl. âlanti || Os (mare) de animal. O Expr. A da cuiva un ciolan de ros = a da cuiva un avantaj material (în schimbul n a ui serviciu). • (Fam.) Os, p. ext., membru, parte a corpului omenesc. O Expr. A i se muia cuiva ciolanele = a-i slăbi puterile. A-i râmîne ciolanele pe undeva = a muri undeva, departe de casa.
ciolănos, -oâsă, cioldnoşi, -oase, adj. || Din ciolan || Cu oase mari, ieşite în relief.
ciomâg, ciomege, s.n. || Din tc. gomak || Băţ mare şi gros; bîtă.
ciomăgeală, ciomăgeli, s.f. |] Din ciomăgi || (Fam.) Bătaie (cu ciomagul); bătaie zdravănă.
ciomăgi, ciomăgesc, vb. IV. Tranz. || Din ciomag || (Fam.) A bate zdravăn pe cineva.
ciondăneală, ciondăneli, s.f. || Din dondăni || (Fam.) Ceartă uşoară; ciorovăială.
ciondăni, dondănesc, vb. IV. Refl. recipr. tFam.) A se certa, fără a-şi spune vorbe grele; a se ciorovăi.
eiopîrţi, ciopîrţesc, vb. IV. Tranz. [| Din dopată, reg., rar, „bucată de carne" || A tăia în bucăţi-o fiinţă sau o parte din corpul ei; p. ext. a tăia rău, în bucăţi neregulate.
ciopli, cioplesc, vb. IV. || Din bg. âoplja, ser. copljiti || 1. Tranz. A tăia aşchii dintr-o bucată de lemn, de piatră etc., pentru a-i da o anumită formă. 2. Refl. (Fig., despre oameni) A căpăta deprinderi civilizate; a se cultiva.
cioplitor, cioplitori, s.m. || Din ciopli || Mun-F * or care ciopleşte (piatră), care se ocupă cu .jmplitul.
ciopor, ciopoare, s.n. |] Din magh. esopor, / esoport || 1. Grup de animale de acelaşi fel; cîrd.
2.	Grup de oameni, ceată, mulţime.
ciorap, ciorapi, s.m. || Din tc. gorap || Obiect de îmbrăcăminte din fire de lînă, de bumbac, de -.Rase sau sintetice, care acoperă piciorul. O ^ lorapi medicinali = ciorapi elastici, folosiţi ' tiitru combaterea varicelor.
ciorbă, ciorbe, s.f. || Din tc. gorba || Fel de ‘ncare constînd dintr-o zeamă de legume, de rne sau de peşte, uneori acrită.OExpr. A se • n *>steca în ciorba altuia — a se amesteca în afabile sau în treburile altuia.
ciorchine, ciorchini, s.m. Tip de inflorescenţă format dintr-un ax cu ramificaţii pe care se găsesc numeroase flori. • P. ext. Strugure.
ciordeală, ciordeli, s.f. || Din ciordi || (Fam.) Furt de lucruri mărunte.
ciordi, ciordesc, vb. IV. Tranz. || Din ţig. dor (eu part. ciordiom) || (Fam.) A şterpeli, a fura lucruri mărunte.
ciormoiâg, ciormoiegi, s.m. f|Cf. mâgh. esor* molya || Nume dat unor plante erbacee din familia scrofulariaceelor, cu flori albe-roşietice, care cresc pe lîngă păduri, în poieni şi livezi.
ciornă, ciorne, s.f. || Din rus. cornyi „negru" |1 Lucrare scrisă provizoriu, în primă redactare.
ciordi, cioroi, s.m. || Din cioară || Bărbătuşul ciorii.
ciorovăi, ciorovâiesc, vB. IV. Refl. recipr. (Fam.) A se certa pentru nimicuri; a se ciondăni.
ciorovăială, ciorovăieli, s.f. || Din ciorovăi || (Fam.) Ceartă uşoară, pentru lucruri mărunte, neînsemnate.
ciorpâc, clor pace, s.n. |J Din rus. âerpak || Minciog.
ciortân, ciortani, s.m. H Din tc. gortan || Crap de 1—2 kg.
cioşmoli, cioşmolesc, vb. IV.x Refl. (Reg.) A se frămînta, a se zvîrcoli (în aşternut); p. ext. a se codi, a ezita să facă ceva. Eu nu mă cioşmo-lese atîta; că la drum e bihe să porneşti cît de di-mineată (Creangă).
ciot, cioturi, s.n. 1. Parte rămasă dihtr-un copac tăiat sau rupt ori dintr-un obiect de formă lungă. 2. Parte rămasă dintr-un membru ciuntit al corpului 8. Nod proeminent într-un trunchi, într-o seîndură etc. || Şi: cioată s.f.
cioturds, -oâsă, cioturoşi, -oase, adj. |) Din cioturi || (Despre copaci, lemne etc.) Cu (multe) cioturi sau noduri.
ciovdi, cioveie, s.n. (Reg.) Obiect (uzat) din gospodărie sau de la stînă.
ciovică, ciovici, s.f. || Onomatopeic |j Pasăre cu pene măslinii, albe sau gălbui pe guşă, cu coada ca de rîndunică; trăieşte în lagune. || Şi: ciovlîcă s.f.
ciovlîeă s.f. v. ciovică.
ciozvîrtă, ciozvîrte, s.f. [| Din bg. âetvârt „sfert, pătrar" || Bucata mare de carne, tăiată din corpul unui animal.
ciperacde s.f. pl. || Din fr cyperacees || Familie de plante erbacee perene, monocotiledonate, cu rizom, frunze cu teaca întreagă, flori mici şi fructe achene (ex. rogozul).
cipic, cipici, s.m. || Din bg. âepik || Papuc de stofă sau din lînă împletită • (înv.) Pantof.
ciprinid, ciprinide, s.n. || După fr. cyprinide; cf. gr. kyprinos „crap" || (La pl.) Familie de peşti teleosteeni de apă dulce, cu solzi rotunzi şi cu’o singură înotătoare dorsală; (şi la sg.) peşte din această familie (ex. crapul, carasul, plătica)'.
cipriot, -ă, ciprioţi, -te, s.m. şi f., adj. || Din fr. Cypriote || 1. S.m. şi f. Locuitor al Cidrului.
2.	Adj. Care aparţine Ciprului sau ciprioţilor (1), privitor la Cipru sau la ciprioţi, cir s.n. || Din ucr. cyr || (Reg.) Terci, cirac, ciraci, s.m. || Din tc. girak || Discipol. • (Depr.) Persoană care urmează în mod servil pe" cineva.
circ, circuri, s.n. || Din fr. cirque, lat. circus ||
1.	Spectacol constînd din acrobaţii, gimnastică, prezentare de animale dresate etc. • Localul în care se desfăşoară astfel de spectacole, avînd
CIRCA
176
Ia mijloc o arenă circulară, înconjurată de locuri pentru spectatori, aranjate în amfiteatru. 2. Incintă circulară, neacoperită, în care se desfăşurau jocurile publice la romani. 3. (Geogr.) Căldare (3).
cfcrea adv. Ji Din lat. circa |] Aproximativ, cam.
circă s.f. [I Abreviere din circumscripţie [| / (Fam.) Circumscripţie (sanitară, de miliţie ete.). cireorâmă, circorame, s.f. || După rus. cirko-rama; lat. circus „cerc** + gr. horama „spectacol441] Sistem de filmare şi de proiecţie cinematografice pe un ecran mare, circular, într-o sală rotundă, dînd spectatorului impresia,că se află în ‘mijlocul acţiunii filmului.
circuit, circuite, s.n. || Din fr. circuit, lat. cir-cuitus || 1. Sistem de conducte sau de conductoare prin care pot circula lichide, gaze, sarcini electrice etc. 2. Drum parcurs pe un itinerar cu întoarcere la locul de plecare. 3. Circuitul apei în natură — circulaţia apei în natură, constînd din evaporare, formarea norilor, precipitaţiile atmosferice şi formarea apelor de suprafaţă şi subterane. 4. Circuitul economic mondial = ansamblul legăturilor, schimburilor şi tranzacţiilor economice Intre statele lumii. 5. (Inform.) C. informaţional — drum parcurs de o informaţie de la generarea pînă la clasarea sau distrugerea sa.
circula, circul, vb. I. Intranz. || Din fr. cir-cuier, lat. circulari [j 1. A umbla, a se deplasa; (despre fluide) a fi în neîntreruptă mişcare prin-tr-un circuit. 2. (Despre idei, ştiri, zvonuri) A se răspîndi, a se transmite. 3. (Despre bani) A avea curs; p. ext. (despre lucruri, obiecte) a trece din mînă în mină.
circulant, -ă, circulanţi, -te, adj. |].Din fr. circulant |] Care circulă, care se află în circulaţie. O Capital c. — parte a capitalului productiv formată din materii prime, combustibil, materiale auxiliare etc. a căror valoare se transmite în întregime asupra mărfurilor produse în decursul fiecărui proces de producţie.
circular, -ă, circulari, -e, adj., s.f. [| Din fr. circulaire || 1. Adj. Care are formă de cerc; care descrie un cerc. O Ferăstrău c. = ferăstrău cu pînza în formă de disc cu dinţi la periferie. 2, S.f. Dispoziţie trimisă în scris organelor în subordine.	^
,	circulatdr	adj.	fj fr. circulatoire, lat. cir-
culatorius || Aparat c *= inima şi sistemul de vene şi artere prin careHirculă sîngele.
circulaţie, circulaţii, s.î. f| Din fr. circulation, lat. circulaţia || 1. Faptul de a circula; mişcare, deplasare. • Deplasare a vehiculelor (după* anumite reguli) pe o cale de comunicaţie. 2. Mişcare a unui lichid, a unui gaz etc. într-un anumit circuit. O Circulaţia sîngelui = deplasarea sînge-lui în sistemul cardiovascular, determinată în special de contracţiile inimii. 3. Schimb de bunuri sau de mărfuri (prin intermediul banilor). O Expr. A pune în circulaţie = a face să intre în uz.
circum- || Din lat. circum „împrejur** || Element de compunere cu semnificaţia „împrejur,
în jurul, în cerc**, servind la formarea unor substantive, a unor adjective şi a unor verbe.
cireumeide, circutncid, vb. III. Tranz. |j Din lat. circumcidere || A efectua operaţia de cir-cumcizie.
circumcizie, circumcizii, s.f. || Din lat. cir-cumcisio || Tăierea împrejur a prepuţului (practicată de unele popoare ca ritual religios). |j Şi ; cireumciziûne s.f.
cireumciziûne s.f. v. circumcizie. circumferinţă, circumferinţe, s.f, || Din fr, circonférence, lat. circumferentia ( < circumferre „a face un înconjur**) || 1. Lungimea unui cerc.
2.	Linie care înconjură un loc sau un corp rotund ; lungime a conturului unui corp,
circumfléx, circumflexe, adj. || Din fr. circonflexe, lat. circumflexus (accentus) \\ Accent c. = accent în formă de unghi cu vîrful în sus, cu care se notează sunetul î (â) în limba română sau vocalele lungi în unele limbi.
circumlocdţie, circumlocuţii, s.f. || Din fr. cir* conloçution, lat. circumlocutio || (Livr.) Perifrază.
circumscrie, circumscriu, vb. III. Tranz. || Din lat. circumscribere (după scrie) || 1. A construi o figură geometrică circumscrisă. 2. A delimita, a încadra o problemă.
circumlunâr, -ă, circumlunari,	-e, adj*
H Circum- 4- lunar \\ (Despre traiectoria unei navo cosmice) Care înconjură Luna.
circumscripţie, circumscripţii, s.f. || Din fr. circonscription, lat. circumscriptio *]| Subdiviziune a unei unităţi administrativ-teritoriale a statului, stabilită în vederea desfăşurării în bune condiţii a unor activităţi, ca de ex. alegerea organelor reprezentative ale statului (c. elector redă), acordarea de asistenţă medicală (c. sanitară) etc.
circumscris, -ă, circumscrişi, -se, adj. (Despre poligoane) Ale cărui laturi sînt tangente la un cerc; (despre cercuri) care trece prin toate vîrfu-rile unui poligon.
circumspect, -ă, circumspecţi, -te, adj. |] Din fr. circonspect, lat. circumspectus |j Precaut, prudent.
circumspăcţie s.f. || Din fr. circonspection, lat. circumspectio „acţiunea de a privi în jur** jj Prudenţă, precauţie.
circumstanţă, circumstanţe, s.f. || Din fr. circonstance, lat. circumstantia || împrejurare care însoţeşte un fapt, o acţiune sau un fenomen. O (Dr.) Circumstanţe agravante v. agravant. Circumstanţe atenuante v. atenuant. • Conjunctură (favorabilă sau nefavorabilă).
circumstanţial, -ă, circumstanţiale, adj. || Din fr. circonstanciel || Complement c. — complement care arată în ce împrejurări se petrece o acţiune sau cum se prezintă o însuşire. Propoziţie circumstanţială = propoziţie secundară care are în frază rolul complementului circumstanţial dintr-o propoziţie.
circumteréstru, -ă, circumtereştri, -stre, adj. t| Din circum + terestru || (Despre traiectoria unui satelit, a unei nave cosmice etc.) Gare înconjură Pămîntul.
177
CITIT
circumvoluţie, circumvoluţii, s.f. || Din fr. cir-convolution || Fiecare dintre cutele de pe suprafaţa creierului. [| Şi: cireumvoluţiiine s.f.
J eircumvoluţiune s.f. v. circumvoluţie. cireada, cirezi, s.f. || Din sl. creda || Grup mare de vite cornute, constituit, de obicei, în vederea păşunatului.
cireaşă, cireşe, s.f. [| Lat. ceresid Jj Fructul cireşului, mic, sferic, de culoare roşie (la unele specii aproape neagră) sau gălbuie, cu gust dulce sau amărui.
cirenâieii s.m. pl. H Din fr. cyrenaique |[ Adepţii şcolii filozofice din Grecia antică, întemeiată de Aristip din Cirene, care preconiza cultivarea raţională a plăcerilor drept scop al vieţii.
cir£ş, cireşi, s.m. || Lat. *cere$ius || Pom fructifer din familia rozaceelor, înalt de 8 — 12 m, cu flori albe. Lemnul este folosit în industria mobilei.
eireşâr s.m. |] Din cireaşă |j Numele popular al lunii iunie.
eirip interj. || Onomatopee [| Cuvînt care imită sunetele caracteristice ale păsărelelor.
N cirîpţ, ciripesc, vb. IV. Intranz. || Din cirij) || (Despre păsărele) A scoate sunete caracteristice speciei.
ciripit s.n. Faptul de a ciripi; sunete caracteristice scoase de unele păsărele.
eiroeumulus s.m. || Din fr. cirro-cumulus; lat. cirrm „şuviţă44 + cumulus „grămadă44 || Tip de nori situaţi între 6 000 şi 7 500 m altitudine, apărînd ca o" pătură albă, adesea ondulatorie, formată din mici cristale de gheaţă.
eirostrâtus s.m. || Din fr. cirro-stratus ; cf. lat. cirrus „şuviţă44 4- stratus „aşezat, întins44 || Tip de nori denşi, de culoare albă-lăptoasă, alcătuiţi din cristale de gheaţă la 6 000 — 7 500 m altitudine.
ciroză, ciroze, s.f. || Din fr. cirrhoşe; cf. gr. kirrhos „galben44 f| Boală cronică a ficatului, caracterizată prin distrugerea progresivă a celulelor hepatice.
cirus s.m. || Din fr. cirrus; cf. Jat. cirrus „şuviţă44 || Formaţie de nori izolaţi şi subţiri, situaţi la limita superioară a troposferei (la circa 10 000 m altitudine) şi alcătuiţi numai din cristale de ' gheaţă, de culoare albă-strălucitoare.
cisalpin, -ă, cisalpini, -e, adj. || Din#lat. cisal-pinus, fr. cisalpin || Care se află în nordul Italiei, dincoace de Alpi (în raport cu Roma).
cislă, cisle, s.f. || Din sl, âislo „număr44 || (înv.) 1. Cotă-parte de bir impusă de vistierie unor judeţe, sate etc. 2. Repartizare proporţională, după avere, a dărilor hotărîte de obştea satului. • întrunire, sfat sătesc.
cisternă, cisterne, s.f. || Din lat. cisterna, it. cisterna || Recipient de metal pentru lichide, montat pe un cadru de vehicul. • Rezervor destinat înmagazinării unor lichide.
cisticerc, cisticerci, s.m. || Din fr. cysticerque; gr. kystis „vezică44 -f- kerkos „coadă44 || Formă larvară a teniei, avînd un singur cap într-o veziculă unică, plină cu lichid.
cistieercdză s.f. |j Din fr. cysticercose || Boală la animale (rareori la om) datorită dezvoltării cisticerciîor în diferite organe ale corpului.
clstită, cistite, s.f. || Din fr. cystite; cf. gr. kystis „vezică44 || Inflamaţie a vezicii urinare, datorită unui obstacol în eliminarea urinii sau propagării unui proces infecţios de la uretră ori de la rinichi.
eistoscop, cistoscopuri, s.n. |( Din fr. cysto-scope; gr. kystis „vezică44 -j- skopein „a examina441| Instrument cu care se examinează vizual cavitatea vezicală.
eistoscop ie, eistoscop ii, s.f. f| Din fr. cysto-scop ie || Examen al cavităţii vezicii urinare, făcut cu ajutorul cistescopului.
cişmea, cişmele, s.f. || Din tc. geşme || Instalaţie pentru scos apă din conducta unei reţele de distribuţie sau dintr-un izvor natural.
cita, citez, vb. I. Tranz. |] Din fr. citer, lat. citare || 1. A menţiona, a indica o persoană, un fapt, pentru a confirma ceva. 2. A reproduce întocmai ceea ce a spus sau a scris cineva. 8. A chema pe cineva în faţa unui organ judiciar sau de urmărire penală în calitate de parte într-un proces, de martor sau de informator.
citadelă, citadele, s.f. || Din fr. citadelle, it. cittadella || 1. (înv.) Mică fortăreaţă în incinta unui oraş, servind ca loc de refugiu şi de rezistenţă în’ caz de asediu. 2. Castel sau cetate construită în afara zidurilor unui oraş, pentru a-1 apăra. 8. Oraş (fortificat). 4. Loc, centru, bastion al unei acţiuni importante şi de mari proporţii.
citadin, -ă, citadini, -e, adj., s.m. şi f.
|| Din fr. citadin, it. cittadino || (Livr.) 1. Adj. Orăşenesc. 2. S.m. şi f. Orăşean.
eitânie, citanii, s.f. || Din sl. cetanije || (înv. şi pop.) Citire, din cărţile bisericeşti, în faţa credincioşilor.
citat, citate, s.n. || Din cita || Fragment din-tr-o scriere reprodus întocmai ^pentru a întări, a ilustra o afirmaţie, o idee.
citaţie, citaţii, s.f. || Din fr. citation, lat. cita-tio || înscris prin care cineva este chemat în faţa unui organ judiciar sau de urmărire penală, în cursul unui proces.
citeţ, «eâţă, citeţi, -e, adj. |] Din citi || (Despre texte, în special scrise de mînă) Care se poate citi uşor. *
citi, citesc, vb. IV. Tranz. ]| Din sl. âitati, âisti || 1. A parcurge un text (pronunţînd sau nu i cuvintele), pentru a lua cunoştinţă de conţinutul lui. • A face cunoscut altora un text scris, rostindu-1 cu voce tare. 2. A descifra o partitură muzicală. 8, A controla, a lua cunoştinţă de indicaţiile unui aparat de măsură (barometru, contor etc.). • A interpreta indicaţiile topografice ale unei hărţi, ale unui plan etc. 4. (Fig.) A descoperi gîndurile sau sentimentele cuiva, din expresia figurii sale. 6. A învăţa, a studia.
0.	Expr. (în superstiţii) A citi în stele — a prezice viitorul cuiva după poziţia stelelor.
citit, -ă, citiţi, -te, adj. Cult, învăţat, instruit*
CITITOR
178
cititor, -oâre, cititori, -oare, s.m. şi f. || Din ciiî |] Persoană care citeşte. • Cititor în stele = astrolog.
cito- [J Din gr. kytos „celulă44 J1 Element de compunere cu sensul „(referitor la) celulă44, servind la formarea unor substantive şi a unor adjective.
citocinăză s.f. || Din fr. cytokinese; cito- 4 gr. kinesis „mişcare44 || Proces de separare a celor două celule provenite dintr-o celuiă-mamă după diviziunea nucleului.
citogenătică s.f. || Cito- 4 genetică || Parte a geneticii care studiază fenomenele ereditare la nivelul nucleului celular.
citologîe s.f. || Din cito- 4 gr. logos „studiu44 || Ramură a biologiei care se ocupă cu studiul celulelor.
citoplasmă s.f. |] Din cito- 4 plasma „formaţie44 || Protoplasma din corpul celulei nucleate" (cu excepţia nucleului şi a membranei nucleare).
citostâtlc s.n. || Din cito- 4 gr. statikos „care opreşte44 || Medicament care inhibă înmulţirea celulelor. Este folosit în tratamentul cancerului.
citric, -ă, citrici, -ce, adj. [| Din fr. citrique || Acid c. = acid care se găseşte în numeroase fructe, în special în lămîi, fiind folosit în alimentaţie. © (Substantivat, f. pl.) Nume dat fructelor,plantelor citrice (lămîi, portocale etc.).
citronadă, citronade, s.f. || Din fr. citronade || Băutură răcoritoare, preparată din suc de lă-mîie, zahăr şi apă. || Şi: sitronadă s.f.
ciubăr, ciubere, s.n. || Din bg. cebâr || Vas cu două toarte, de formă tronconică, făcut din doage şi folosit pentru păstrat sau transportat lichide."
ciubotar, ciubotari, s.m. || Din ciubotă |] (Reg.) Cizmar.	*
ciubotă, ciubote, s.f. 1| Din ucr. coboty || (Reg.) Cizmă.
ciuboţică, ciuboţele, s.f. 1. Diminutiv al lui ciubotă. 2. Ciuboţică-cucului — numele a două plante erbacee din familia primulaceelor, cu frunze ovale dispuse în rozetă şi flori galbene, plăcut mirositoare.
ciuMc, (1, 2) ciubuce, (8) ciubucuri, s.n. || Din tc. Qubuk || 1. Pipă cu ţeavă lungă. 2. Ornament în relief pe margiffile unui perete, ale unei ferestre etc. 8. (Fam.) Cîştîg^ (mărunt) ilicit; bacşiş.
ciubucâr, ciubucşri, s.m. || Din ciubuc || (Fam.) Persoană care umblă după ciubucuri (3). * ciucă, duci, s.f. || Element, autohton || 1* Vîrl de munte (de formă rotundă). 2* Măciulie.
ciuciulete, ciuciuleţi, s.m. [J Din ciuciuli, pop., „a se ghemui44 [j Ciupercă comestibilă cu pălăria zbîrcită. © (Adverbial) Ud ciuciulete = ud pînă la piele.
ciucure, ciucuri, s.m. fj Lat. cicculum (( cic-cum „ciorchine44) |j Ornament făcut dintr-o împletitură sau dintr-un mănunchi de fire, cu care se împodobesc marginile unei cuverturi, unei draperii, ale unui şal etc. O Expr. Plin ciucure = plin, încărcat pînă lâ refuz.
ciudat, «ă, ciudaţi, -te, adj. || Din bg. cudat „minunat44 || IeşiTdin comun, bizar, curios.
ciudă s.f. || Din si. cudo „minune44 || Necaz, supărare, amestecată cu invidie sau cu părere de rău. O In ciuda faptului că... = deşi, cu toate că.
ciudăţenie, ciudăţenii, s.f. || Din ciudat || Aspect curios, bizar al unui lucru sau al unui fenomen . e Lucru ciudat, întîmplare curioasă.
ciuf, (1) ciufuri, s.n., (2) ciufi, s.m. || Cuv. autohton || 1. S.n. Smoc de păr zbîrlit. 2. S.m. Pasăre răpitoare de noapte, asemănătoare cu bufniţa, cu două smocuri de pene deasupra urechilor.
ciufuli, ciufulesc, vb. ÎV. Tranz. \\ Din ciuf || A zburli (părul, barba). © A trage de păr pe cineva, a-1 bate, trăgîndu-1 de păr.
ciuguleâlă, ciuguleli, s.f. || Din ciuguli || Faptul de a ciuguli; ceea ce se ciuguleşte.
ciuguli, ciugulesc, vb. IV. Tranz. (Despre păsări) A apuca (hrana) cu ciocul; (fam.; despre oameni) a mînca luînd cîte puţin din alimente. Porumbeii... coboară să ciugulească grăunţele (Cezar Petrescu).
ciuîmrdz, ciuhurezi, s.m. || Contaminare între ciuf şi huhurez || Ciuf (2); huhurez.
ciufn, ciuini, s.m. || Din tc. coven || Plantă erbacee înaltă de 30 — 70 cm, cu flori albe sau roz, a cărei rădăcină se foloseşte la fabricarea săpunurilor, în medicină ca expectorant etc.
ciulama, ciulamale, s.f. || Din tc. gullama ([ Mîncare din carne de pasăre, cu sos gros de făină.
ciuleandra s.f. art. Numele unui dans popular românesc, cu mişcare din ce în ce mai accelerată, răspîndit mai ales în Muntenia; melodie după care se execută acest dans.
ciulei, ciulei, s.m. Mică plantă erbacee cu frunze înguste şi ţepoase, cu tulpina ramificată şi acoperită cu peri.
ciuli, ciulesc, vb. IV. Tranz. |[ Gf. ser. âuljiti |! (Despre animale) A ridica urechile în sus (pentru a-şi încorda auzul); (despre oameni) a asculta cu mare atenţie.
ciulin, ciulini, s.m. |J Cf. rus. cilim [| Plantă erbacee bienală din familia compozitelor, cu tulpina şi frunzele spinoase, care creşte pe terenuri necultivate.
ciumat, -ă, ciumaţi, -te, adj. || Din ciumă jj Bolnav de ciumă.
ciumă, ciume, s.f. |[ Din lat. cyma „umflătură44 || Boală epidemică foarte gravă, contagioasă (transmisă prin şobolani); pestă (!)«, eiumăîâie, ciumăfâi, s.f. Plantă medicinală foarte toxică, din familia solanaceelor, cu flori albe şi fructe spinoase; laur (8).
ciumăreâ, ciumărele, s.f. Plantă erbacee medicinală din familia leguminoaselor, înaltă pînă la 100 cm, cu flori liliachii dispuse în raceme; este folosită în diabet şi pentru stimularea secreţiei laptelui.
ciumîză, ciumize, s.f. Plantă furajeră din familia gramineelor, înaltă pînă la 150 cm, cu frunze late şi cu inflorescenţa un panicul.
179
CÎÎNESC
ciump, ciumpi, s.m. O Cuv. autohton [] (Reg.) ^Bucata rămasă din ceva căruia i s-a retezat vîrful.
ciung, -ă, ciungi, -e, adj. (Adesea substantivat) Care are o mină retezată. # (Despre copaci) Cu crengile rupte sau tăiate.
ciunt, -ă, ciunti, -te, adj. |] Cf. ciot şi ciung |] (Adesea substantivat) Ciung; (despre'animale) care are o parte a corpului (urechile, coarnele, coada) ruptă, retezată.
; ciunti, ciuntesc, vb. IV. Tranz. || Din ciunt |] A tăia, a amputa o parte a corpului. ® A tăia, a rupe părţi" (crengi, ramuri) din arbori, din plante.
' ciupeală, ciupeli, s.f. îl Din ciupi || Faptul de a ciupi. @ Fig. (Fam.) Furt de sume mici de bani sau de lucruri mărunte.
ciupercă, ciuperci, s.f. || Din bg. âepurka || (La pl.) încrengătură de taiofite (organisme vegetale inferioare) lipsite de clorofilă, uni- sau pluricelulare, care se reproduc prin spori; unele sînt comestibile, altele otrăvitoare; din unele se extrag antibiotice iar altele (parazite) produc pagube în agricultură; (şi la sg.) plantă din această încrengătură.
■ ciupi, ciupesc, vb. IV. Tranz. || Cuv. autohton ]]
1.	A pişcă; (despre păsări) a apuca cu ciocul; a ciuguli. 2. A mînca rup în d cîte puţin dintr-un aliment. 8» A rupe vîrful lăstarilor unei plante,
, pentru a favoriza dezvoltarea fructelor, 4. A fura cîte puţin.
ciupit, -ă, ciupiţi, -te, adj. Care are ciupituri. O C. de vărsat — care are urme de variolă pe obraz.
• ciupiMră, ciupituri, s.f. || Din ciupi || Pişcătură, înţepătură; mică cicatrice rămasă după variolă.
ciur, ciururi, s.n. || Lat. cibrum (din cribrum) || 1» Unealtă de cernut materiale gr anulare, cereale etc. făcută dintr-o reţea de sîrmă sau din-tr-o bucată de tablă ori de piele perforată, fixată pe o ramă. O Expr. A trece prin ciur şi prin dîrmon = a) a cerceta cu de-amanuntul; S) a trece prin multe încercări, a cîştiga multă experienţă. A căra apă cu ciurul — a face o muncă zadarnică. 2. Unealtă folosită la sortarea materialelor granulare (minereuri, cărbune, pietriş)» ciiirdă, ciurde, s.f. |] Din magh. csorda [| (Reg.) Cireadă.
ciurde, ciurucuri, s.n. || Din tc. giiruk |J Lucru tară valoare. @ (Fig.) Om care nu este bun de nunic.
ciurul1, ciuruiesc, vb. IV. || Din ciur jj 1» Iranz. A da, a trece prin ciur; a sorta cu ciurul.
Refl. A se găuri în mai multe locuri.
. ciurul2, pers. 3 ciuruie, vb. IV. In tranz, li Onomatopeic || A curge, şiroind, cu un zgomot caracteristic.
ciut, -â? ciuţi, -le, adj. || Cuv. autohton |] \Despre animale) Fără coarne; cu coarnele tăiate sau căzute. || Şi; (reg.) şut, «*&, adj.
g citită,' ciute, si. || Cuv. autohton j| Femela
cerbului.
ciutură, ciuturi, s.f. [| Lat. *cytola || Găleată făcută din doage, cu care se scoate apă din fîntînă.
civic, -ă, civici, -ce, adj. || Din fr. civique, lat, civicus || Care se referă la cetăţeni, care aparţine cetăţenilor; cetăţenesc.
civil, -ă, civili, -e, adj. [I Din fr. civil, lat. civilis || 1. Care se referă la raporturile dintre cetăţeni sau dintre aceştia şi organele statului. O Drepturi civile = drepturi recunoscute persoanelor fizice şi persoanelor juridice în temeiul cărora acestea pot pretinde de la persoanele cu care sint legate prin raporturi juridice o anumită comportare. Stare civilă = situaţia unei persoane în raport cu familia. Parte civilă = persoană care," într-un proces penal, formulează pretenţii pentru acoperirea pagubei pricinuite prin săvîrşirea infracţiunii. 2. Care nu este militar sau nu are caracter milităresc; (substantivat) persoană care nu face parte din cadrele armatei.
civilizâ, civilizez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. civiliser || A face să devină (sau a deveni) civilizat.
civilizat, -ă, civilizaţi, -te, adj. 1® Care a ajuns Ia un nivel înalt de dezvoltare, la un standard de viaţă ridicat. 2® Politicos, manierat.
civilizator, -oare, civilizatori, -oare, adj. || Din fr. civilisateur || Care civilizează, care răs-pîndeşte civilizaţia.
civilizâţie, civilizaţii, s.f. || Din fr. civilisa-îion || 1® Nivel de dezvoltare a culturii materiale şi spirituale a societăţii; p. ext, nivel înalt de dezvoltare a unei societăţi. 2. P. restr. Cultură materială.
civism s.n. || Din fr. civisme || Atitudine de bun cetăţean, care cultivă spiritul de răspundere faţă de colectivitatea socială şi al datoriei faţă âe patrie.
cizelâ, cizelez, vb. î. || Din fr. cîseler || 1® Tranz. A prelucra fin suprafaţa unui obiect de metal; a retuşa, a finisa. 2» Tranz. şi refl. (Fig.) A face să capete sau a căpăta deprinderi civilizate.
cizmar, cizmari, s.m. |] Din cizmă || Meseriaş care confecţionează (şi repară) încălţăminte.
cizmă, cizme, s.f» || Din magii, csizma [| încălţăminte (de piele, de cauciuc etc.) care acoperă piciorul pînă aproape de genunchi.
cizmărie, cizmării, s.f. || Din cizmă ]| 1. Atelier în care se confecţionează (şi se repară) încălţăminte. 2® Meseria cizmarului.
cline, crini, s.m» || Lat. caniş j| 1® Mamifer carnivor din familia canidelor, domesticit, folosit pentru pază, vîiiăfoare etc. O Expr. A tăia frunză ia ctini = a pierde vremea; a nu avea nici o ocupaţie. A trăi ca clinele cu pisica. = a nu se înţelege deloc, a se duşmăni. Â trăi ca clinele la stină = a trăi bine. 2* C. de mare = rechin din Marea Neagră, lung de circa 1 m, de culoare albastră cenuşie. || Şi: cfne s.m.
cîinesc, -eâscâ, cîineşîi, adj. || Din cline |j De chne, al cîinilor. 2» (Fig.) Rău, duşmănos* hain; (despre vreme) aspră, grea; urîtă.
)
CÎINEŞTE
180
cîfneşte adv. || Din cline || 1. Ga un cîine. •
, (Fig.) Cu duşmănie, cu răutate. 2. Ciine-cîineşte = cu mari greutăţi, cu chiu cu vai.
cîiiids, -oâsă, cîinoşi, -oase, adj. || Din cîine || Crud, rău, hain; (despre vreme) aspru, greu de suportat.
ellţl s.m. pl. || Din sl. Ыйкй (pl. Muci) f| Fire scurte rămase în urma dărăcitului inului şi al cînepii, din care se ţese pînză de saci, de saltele, se fac funii etc.
cîmp, cîmpuri, s.n. şi (mai ales în expr.) cîpipi, s.m. || Lat. campus |) 1. Şes, cîmpie; ogor; întindere de pămînt în afara unei localităţi. O Munca cîmpului = munci agricole. O Expr. A lua (sau a apuca) cîmpii = a) a porni orbeşte, fără ţintă; b) a înnebuni. A baie cîmpii = a divaga, a o lua razna. 2. Loc, spaţiu, porţiune de teren unde se desfăşoară o anumită activitate, se petrece un fenomen, se exercită o forţă etc.: cîmp magnetic; cîmp gravitaţional; cîmp electric; cîmp vizual. O Cîmpul muncii = sferă de activitate, muncă. S. C. de luptă — loc unde se desfăşoară acţiuni militare de luptă. C. de mine = porţiune de teren sau de apă unde s-au pus mine pentru a împiedica trecerea inamicului.
eîmpeân, cîmpeni, s.m. [| Din cîmp || Locuitor de la şes.
cîmpeiiese, -eâscă, cîmpeneşti, adj. || Din cîm-pean || De (la) cîmp (1) sau de (la) ţară; specific vieţii de la ţară.
cfmpîe, cîmpii, s.f. || Din cîmp || întindere vastă de teren, cu suprafaţă netedă sau uşor ondulată; şes.
cînd adv. И Lat. quando Ц 1. în care moment? în care timp?: cînd pleci? O Expr. Cînd şi cînd sau din cînd în cînd — cîteodată. Cînd aşa, cînd aşa ba aşa, ba altfel. 2. în momentul..., în vremea care...: cînd am sosit, filmul începuse. 8. (Cu valoare de conjuncţie) L-am văzut cînd a plecat. Spune-mi cînd să te aştept.
cîndvâ adv. || Cînd -f va || într-un moment neprecizat (trecut sau viitor), cine s.m. v. cîine.
eîuepâr, cînepari, s.m. || Din eînepă || Mică pasăre cîntătoare din familia fringilidelor, cu pene roşii pe cap şi pe laturile pieptului, cafenii pe spate şi albe pe abdomen şi pe aripi.
eînepă s.f. || Lat. *canapa (< cannabis) || Plantă erbacee iginară din India, cultivată pentru fibrele text ie care se scot din tulpină şi pentru uleirl extras din seminţe şi folosit la prepararea lacurilor; * C. de Manila = specie de bananier, cu frunze mari, bogate în fibre textile foarte rezistente.
eînepîşte, pînepişti, s.f. || Din eînepă [| Teren cultivat cu cmepă.
cînt, cînturi, s.n. || Din cinta || 1. Cîntare, cîntec. • Ciripit de păsări. 2. Diviziune a unei epopei sau a unui poem epic mai amplu.
eîntâ, cînt, vb. I. Trarlz. şi intranz. || Lat. cantare || 1. A emite (cu vocea sau cu un instrument) un şir de sunete muzicale care formează împreună o melodie. • (Despre păsări) A scoate ciripitul caracteristic speciei. 2. A scrie versuri
(în cinstea cuiva); a descrie sau a povesti ceva în versuri.
cîntar, cîntare, s.n. || Din tc. kantar || Instrument care serveşte la cîntărit. O Expr. A trage la cîntar — a) a cîntări mult, a avea greutate; fo) (fig.) a avea importanţă.
cîntare, cîntări, s.f.' 1. Acţiunea de a cînta; melodie. 2. Cîntec de laudă* imn. 8. Sunet caracteristic scos de diferite păsări şi insecte.
4.	Compoziţie literară cu caracter laudativ.
cîntât s.n. Faptul de a cînta. O .Expr. (Pe) la cîntatul cocoşilor = (pe) la miezul nopţii sau spre zorii zilei, cînd cîntă cocoşii.
eîntăreţ, -eâţă, cîntăreti, -e, s.m. şi f. || Din cînta || 1. Persoană care cîntă (cu vocea); artist a cărui profesiune este de a cînta. 2. Persoană care execută anumite cîntări la serviciile religioase. 8. Poet.
cîntări, cintăresc, vb. IV. || Din cîntar ||
1.	Tranz. A determina greutatea (masa) unui corp cu ajutorul cîntarului, balanţei etc. O A cîntări din ochi = a evalua ceva din vedere, cu aproximaţie. 2. Intranz. A avea o anumită greutate (masă). ® (Fig.) A valora, a preţui.
emtătdr, «oare, cîntători, -oare, adj. || Din cînta || (Despre păsări) Care cîntă. ® (Substantivat, m.; pop.) Cocoş. O (Pe) la cîntători = în zori.r
cîntec, cîntece, s.n. || Lat. canticum || 1. Nume generic dat pieselor de muzică vocală sau instrumentală. © Succesiune de sunete scoase de unele păsări; zumzetul unor insecte. 2. Compoziţie literară în versuri, însoţită adesea de melodie. o C. de leagăn = cîntec liric cu care se adorm copiii mici. C. bătrînesc = baladă populară veche. O Expr. Vorba cîntecului — vorba ceea, cum se zice. Aşa-i cîntecul = aceasta este situaţia.
eîr interj. || Onomatopee || (Adesea repetat) Cuvînt care imită croncănitul ciorilor, cîrîitul găinilor etc. O (Adverbial) Cîr-mir = cu ceartă, cu tocmeală.
cîre interj. || Onomatopeic || (Pop. şi fam.) A nu zice nici circ = a tăcea chitic, a nu zice nimic.
circă s.f. || Din ser. [nositi na-] krke || în cîrcă = în spinare.
cîrcăiâc, cîrcăieci, s.m. ]| Din tc. kirkayak II (Zool.) Scolopendră.
cîrcdie, cîrceie şi cîrcei, s.f. Piesă de lemn sau de fier, cu care se leagă tînjala de proţap (cînd se înjugă patru boi).
cîrcei, cîrcei, s.m. |J Cf. ser. kre |j 1. Contracţie involuntară a muşchilor, însorită de o senzaţie dureroasă. 2. Organ vegetal al unor plante, cu ajutorul căruia acestea se agaţă de corpurile din jur.
cîreiumâr, cîrciumari, s.m. || Din circiumă II Proprietar al unei cîrciumi. || Şi: crîşmâr s.m-circiumă, cîrciumi, s.f. || Din sl. kucima II Local unde se consumă băuturi alcoolice. || Ş*: crîşmă s.f.
cîreiumăreâsă, cîrciumărese, s.f. || Din cir-ciumar || 1. Nevastă de cîrciumar; proprietara a unei cîrciumi. 2. Plantă erbacee ornamentală
181
CIŞLEGI
din familia compozitelor, cu flori mari, albe, galbene sau roşii.
eîrciumărit s.n. Jj Din cîrciumar |j 1. Ocupaţia cîrciumarului. 2. (în evul mediu, în Moldova) Impozit asupra cîrciumilor.
eîreiumăriţă, cîrciumăriţe, s.f. || Din cîrciumar || Gîrciumăreasă (1). Ц Şi: erîşmărîţă s.f.
eîreotâş, -ă, cîrcotaşi, -e, adj. || Din cîrcoiă |j (Adesea substantivat)' Care caută tot timpul ceartă, care e mereu nemulţumit.
cîreotă, cîrcote, s.f. || Cf. ser. krkotja „lipsă de mlădiere44 || Gîlceavă, ceartă, neînţelegere.
eîreserdâr, cîrcserdari, s.m. || Din tc. kir serâar || (înv.) Căpitan de jandarmi turci. ©
- Comandantul unei petere.
eîrd, cir duri, s.n. || Din ser. krd || 1. Grup mare de animale, de păsări, de peşti de acelaşi fel. 2. (Depr.) Ceată de oameni. 3. (Fig.) Mulţirfie, grămadă, şir (de ani).
eîrdăşîe, cîrdăşii, s.f. || Din cardaş (( tc. kardaş),’înv. „ortac, camarad44 || întovărăşire în scopuri necinstite. || Şi: cârdăşie s.f.
.eîrîî, pers. 3 cirîie, vb. IY. (| Din cîr |] 1, Intrau z. (Despre păsări) A scoate sunete scurte guturale. 2. Intranz. (Peior.; despre oameni) A vorbi pe un ton strident, ascuţit, neplăcut.
3.	Tranz. (Fig.) A cicăli, a bate la cap pe cineva.
eMiălă, cirîieli, s.f. || Din cîrîi |j 1. Cîrîit.
2.	Bombăneală, ceartă.
cîrîit s.n. Faptul de a cîrîi.
' ’ f îrjă, cîrje şi cîrji, s.f. || Din sl. kryzî „cruce44 |[
1. Băţ bifurcat la partea superioară, de care se servesc infirmii la mers. 2. Baston încovoiat la partea superioară.
eîrlân, cîrlani, s.m. 1. Miel sau ied înţărcat.
2. Mînz sau cal pînă la trei ani.	N eîrlig, cîrlige, s.n. || Cf. bg. kărlik |] 1. Piesă
de metal încovoiată la un capăt, servind pentru a atîraa, a prinde sau a agăţa un obiect. 2. Piesă metalică a undiţei, în forma unui ac îndoit, în eare se înfige momeala. 3. încuietoare la o oşă formată dintr-o tijă fixată la un capăt prin-tr-un şurub şi avînd celălalt capăt îndoit pentru a putea intra într-un inel. 4. Prăjină încovoiată îa un capăt, cu care se scoate găleata din fîn-tîiiă. 5. Mic dispozitiv cu care se prind rufele pe frbighie.
cîrlionţ, cîrlionti, s.m. Buclă de păr, zuluf, eîrlionţâ, cîrîiontez, vb. I. Tranz. || Din cîr-Щщ || A bucla părul, a face cîrlionţi.
eîrlionţât, -ă, cîrlioniaii, -ie, adj. (Despre păr) Buclat.
cîrmâeî, cîrmaci, s.m. || Din bg. kărmac || !• Persoană care manevrează cîrma unei nave.
2.	(Fig.) Cîrmuitor, conducător.
.	cir те, s.f. || Din sl. kruma || 1. Dispo-
zitiv eu ajutorul căruia se conduce o navă sau o aeronavă. 2. (Fig.) Guvernare, cîrmuire.
elrml, cîrmesc, vb. IY. Intranz. || Din sl. кгйтіьі || A schimba direcţia de mers. © (Fig.) ■A se abate de la o hotărîre.
drmîz (1, 2) s.m., (3) s.n. || Din tc. kirmiz || *• S.m. Plantă erbacee cu flori albe-roz, cu fructe
mici, sferice, roşii sau negre. 2. S.m. (Entom.) Coşenilă. 3. S.n. Materie colorantă obţinută din gogoşi de coşenilă.
cîrmui, cîrmuiesc, vb. IY. Tranz. |j Din cirmă || A guverna, a conduce, a administra.
cîrmuire, cîrmuiri, s.f. 1. Acţiunea de a cîrmui. 2» Organ de conducere; guvern, stăpî-nire.
cîrmuitor, -oare, cîrmuitori, -oare, s.m. şi f. II Din eîrmui [| Persoană care guvernează, care conduce o instituţie, un stat etc. •
eîra, -ă, cîrni, -e, adj. || Din sl. krunu [|
1. (Despre nas) Mic şi ridicat puţin în sus. © (Despre oameni) Cu nasul mic şi ridicat în sus.
2. (Fig.: despre obiecte) Cu vîrful strîinbaL îndoit în sus.
cîmât, cîr nat i, s.m. j] Lat. * cam ac ins jj 1. Produs alimentar din carne tocată, introdusă în intestine de porc, de oaie sau din material plastic. 2. (Fig.) Şir lung. jj Şi: cîmât s.m. cîmâţ s.m. v. cîrnat.
cîraăeior, cîrnâciori, s.m, j| Din cîrnat || Diminutiv al lui cîrnat; cîrnat mic.
eîrneleâgă, cîrneiegi, s.m. jj Lat. carnem ligat || (în religia ortodoxă) Cîşlegi de iarnă, perioada dintre Crăciun şi postul Paştilor.
cîrnf, cîrnesc, vb. IV. || Din cîrn || 1, Intranz. şi tranz. (Pop.) A (se) îndrepta în altă direcţie. 2, Tranz. A îndepărta vîrfuriîe de lăstari la viţa de vie, Ia bumbac etc., pentru a grăbi coacerea fructelor.
cfrpâei, cîrpaci, s.m. || Din bg. kărpac |j Meseriaş care lucrează prost.
eîrpă, cîrpe, s.f. |j Din bg. kărpa, ser. krpa [] 1. Bucată de pînză folosită pentru şters praful, vasele etc. 2. Scutec. 3. (Fig.) Om fără personalitate, fără vigoare.
cîrpătdr, cîrpâtoare, s.n. |j Lat. coopertorium f| 1. Taler, placă de lemn pe care se taie carnea, ceapa etc. 2. Scîndură pe care se întinde aluatul.
cîrpeâlă, cîrpeli, s.f. || Din cîrpi || Faptul de a cîrpi; reparaţie sumară sau prost executată.
cîrpi, cîrpesc, vb. IY. Tranz. jj Din sl. krupiti ||
1.	A petici; a repara; a coase un obiect rupt sau descusut. O Expr. Cu ochii cîr piti de somn — cu ochii nedeschişi complet, din cauza somnului. 2. (Fig.; fam.) A pălmui pe cineva.
cîrpitâră, cîrpituri, s.f. || Din cîrpi || Reparaţie sumară (prost executată).
eMeâlă, cîrteli, s.f. || Din cîrti || (Pop.) Faptul de a cîrti; protest, manifestare de nemulţumire.
cîrti, cîrtesc, vb. IV. Intranz. A-şi exprima nemulţumirea (prin murmure); a protesta.
cîrtltă, cîrtiţe, s.f. Jj Din bg. kârtica, ser. krtica || Mamifer insectivor de talie mică, cu blana neagră, preţioasă, cu ochii mici ascunşi sub piele şi cu labele anterioare adaptate la săpat; tră-ieşter in galerii subterane; sobol. i
cîşiţă, ctşiţe, s.f. Vierme mie (larva unei insecte) care se dezvoltă în brînză.
eişlegi s.f. pi. |] Lat. caseum ligat |] (în religia ortodoxă) Interval de timp între două posturi, cînd se poate mînca de dulce.
CIŞTIG
182
cîştig, cîştiguri, s.n. fj Din cîştiga || Ceea ce cîştigă cineva; bun material cîştigat. O Expr. A fi în cîştig = a avea un avantaj faţă de cineva.
cîştigâ, cîştig, vb. I. |i Lat. castigare j] 1. Tranz. A dobîndi bani sau alte bunuri materiale (prin muncă sau prin alte mijloace); (fig.) a dobîndi experienţă, cunoştinţe etc. 2. Tranz. A atrage de partea sa; a cuceri. 3. Tranz. A obţine victoria (într-o întrecere sportivă, într-o luptă, într-un proces etc.). 4. Intranz. A-şi spori calitatea, greutatea etc.
cîştigătdr, -oare, cîştigători, -oare, adj., s.m. şi f. || Din cîştiga || 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care a obţinut un avantaj, o victorie asupra cuiva. 2. Adj. Care dă dreptul la cîştig.
cît, «ă, adv., conj., (5) cîţi, cile, pron., (6) cituri, s.n. || Lat. quantus || 1. Adv. în ce măsură, în ce grad; în ce durată de timp: cît de mult a crescut! O CU colo = departe. Cît de cît = puţin de tot; măcar. 2. Adv. (Cu valoare de prepoziţie* în comparaţii) Cît muntele de mare. 3. Conj. (Introduce propoziţii temporale, modale sau atributive) în timpul în care...; în măsura în care... O Cît ai bate din palme = foarte repede. Cît se poate de — foarte. 4. Conj. (Introduce propoziţii completive directe) Am dat cît mi-a cerut. 5. Pron. interog. Cît e ceasul? • Pron. nehot. O Expr. Cîtă frunză şi iarbă = o cantitate sau o mulţime foarte mare. Cîte-n lună şi-n soare = de tot soiul. 6. S.n. (Mat.) Rezultatul unei r împărţiri.	'
cîte adv. II Lat. cata |] Formează numerale distributive şi colective: două cîte două; cîte ir ele. r
cîtelea, cîta pron. interog. || Din cît || (Precedat de art. al, a) Este folosit pentru a afla locul pe care îl ocupă cineva sau ceva într-o serie: al cîtelea este la rînd?
cîteodâtă adv. |l Cîte 4- o 4- dată H Uneori, din cînd în :cînd.
cîteşi- || Cîte 4- şi || Element de compunere însemnînd „toţi (toate) laolaltă44, care serveşte la formarea unor numerale colective: cîteşi patru.
eîtime, cîtimi, s.f. || Cît 4- -ime || Ceea ce se poate măsura sau număra: cantitate, număr, mărime, volum.
cîtuşi adv. || Cît(u) 4- şi II Cîtuşi de puţin — oricît de puţin; absolut deloc.
cîtvâ, cîtăvâ, cîţiva, cîteva, pron. nehot., adj. nehot. || Cît 4- va || Un număr mic, o cantitate mică (din una mai mare).
claca, clachez, vb. I. Tranz. || Din fr. claquer [J (Despre sportivi) A-şi rupe ori a-şi leza un tendon de la un picior.
clacâj, clacaje, s.n. || Din fr, claquage f| Ruptură sau tensiune a tendoanelor sau muşchilor, în^timpul unui efort fizic.
clacă, clăci, s.f. || Din bg. tlaka || 1. Forma a rentei feudaţe care consta în obligaţia ţăranilor dependenţi de a munci gratuit pe pămintul moşierului. 2. Muncă colectivă benevolă, pe care o fac ţăranii unii în folosul altora, în timpul căreia se povesteşte, se cîntă, se spun glume. O Vorbe de clacă =* vorbe inutile, neserioase; flecăreală.
clachetă, clachete, s.f. || Din fr. claquetţe [] Dispozitiv de semnalare, cu un braţ mobil, folosit în filmările sincrone.
claie, clăi, s.f. |] Din bg., ser. kladnja U Grămadă mare de fîn sau de cereale, de obicei d@ formă conică. • (Fig.) Grămadă de lucruri sau de fiinţe în dezordine. O Expr. Claie peste grămadă = în dezordine.
clamă, clame, s.f. U Din germ. Klammer [| Agrafă cu care se prind foi volante, părul etc.
clamoâre s.f. [| Din lat. clamor, -is, fr. clameur H Strigăt de protest, de nemulţumire sau de ajutor.
clan, clanuri, s.n. |] Din fr. clan |J 1. Comunitate din comuna primitivă, formată din oameni uniţi prin legături de rudenie şi de limbă. 2. (Peior). Clică."
clandestin, -ă, clandestini, -e, adj. [| Din fr. clandestin, lat. clandestinus || Făcut în ascuns, ilegal.
clânţă, clanţe, s.f. f| Cf. clanţ, interj. f| 1. Miner Ia broasca uşii. 2. (Peior.) Gură. O Expr. Ţine-ţi clanţa = taci! nu mai vorbi!
clâpă, clape, s.f. || Din germ. Klappe |j 1. Fiecare dintre piesele mobile care alcătuiesc claviatura unui pian, a unei orgi etc. 2. Fiecare dintre discurile unei maşini de scris sau de calculat care, prin apăsare, fac să se imprime litere sau cifre. 3. Bucată mobilă de stofă care cade peste deschizătura unui buzunar. 4. Placă articulată folosită la închiderea sau deschiderea unui orificiu. O Expr. A trage cuiva clapa = a păcăli, a înşela pe cineva.
clapdn, claponi, s.m. || Din pol. kaplon || Cocoş castrat.
clar, -ă, clari, -e, adj. [] Din lat. clarus, fr. clair II1. Care se distinge bine; limpede, pur9 transparent; (despre aer, cer) senin, luminos. O (Substantivat, n.) Clar de lună = lumină de lună (plină). 2. (Despre sunete, voce) Care răsună distinct. 3. Uşor de înţeles; lămurit; evident.
clarifica, clarific, vb. I. Tranz. şi refl. || Din lat. clarificare, fr. clarifier |] A face să devină sau a deveni mai clar, a (se) lămuri; a (se) face mai uşor de înţeles.
clarinét, clarinete, s.n. || Din fr. clarinette, germ. Klarinette || Instrument muzical de suflat, în formă de tub lărgit la un capăt, prevăzut cu găuri şi cu clape.
elaritâteA s.f. || Din lat. claritas,	-atis, îr.
clarté || 1. însuşirea de a fi clar, limpede. 2-Calitate a sunetului, a vocii de a se auzi distinct, curat. 3. Calitate a stilului, a exprimării, a gîn-dirii de a fi uşor de înţeles, lămurit.
clarobscûr s.n. || Din fr. clair-obscur || Procedeu grafic şi pictural de distribuire a luminii şi a umbrelor în vederea obţinerii efectelor dorite (trecere gradată sau contrast pronunţat între umbră şi lumină). ;
clarvăzător, -oare, clarvăzători, -oare, adj. || Clar 4- văzător (după fr. clairvoyant) j| Care întrevede clar cum se va desfăşura în viitor o acţiune, o situaţie; perspicace.
clarvizi üne s.f. || După fr. clairvoyance || Calitatea de a fi clarvăzător, de a pătrunde sen-
183
CLĂNŢĂNI
, sul unui eveniment, al unui fenomen şi de a pre-v vedea desfăşurarea lui.
clasă, clasez, vb. I. || Din fr. classer \\ 1. I Tranz. A aranja ceva pe clase, pe categorii; a ' pune într-o anumită ordine. 2. Refl. A obţine f un . anumit loc într-un clasament. 8. Tranz. (Jur.) A dispune încetarea unui proces penal.
clasamănt, clasamente, s.n. || Din fr. classe-ment || Ordinea valorică în care sînt grupaţi participanţii la o competiţie sportivă, potrivit rezultatelor obţinute.
, clasă, clase, s.f.||Dinfr. classe, germ. Klasse\\
1.	Gurp de obiecte, de fenomene sau de fiinţe cu însuşiri comune. 2. Clase sociale = grupuri mari de oameni constituite istoric, care se deose-, besc între ele prin situaţia lor economică determinată, în esenţă, de poziţia lor faţă de mijloacele de producţie şi care au o psihologie, o conştiinţă socială şi interese fundamentale proprii.
, Clasa muncitoare v. muncitor. 8. (Biol.) Catego-. rie sistematică inferioară încrengăturii şi superioară ordinului. 4. (Mat.) Fiecare dintre grupele de cîte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. 5. Unitate organizatorică în învăţămînt j; compusă dintr-un număr de elevi de aceeaşi vîrstă şi care se pregătesc după aceeaşi programă ; sală în care se ţin cursurile pentru un astfel \ de grup. 0. Categorie, grad (la vagoanele de tren, : de tramvai etc.). 7. Rang, grad, categorie în care 5 este încadrat cineva potrivit funcţiei deţinute, clasic, -ă, clasici, adj. || Din fr. classique, lat. classicus || 1. Care aparţine clasicismului, care se referă la clasicism. 2. (Despre opere : .literare, artistice etc.) Care serveşte ca model de perfecţiune. 8. (Despre scriitori, oameni de ştiinţă; adesea substantivat) A cărui operă îşi , păstrează valoarea de-a lungul veacurilor. 4. v; Tipic, caracteristic.
clasicism s.n. || Din fr. classicisme || 1. Ansamblu de trăsături proprii culturii antice greco-f latine cînd aceasta a atins apogeul (sec. V—IV 7 î.e.rh), fiind întemeiate pe un ideal de frumuseţe w armonioasă, echilibrată şi senină. 2. Curent în arta şi literatura europeană, în special franceză, t apărut în sec. XVIII, care tindea spre imitarea ^ modelelor greco-latine; urmărea disciplinarea { imaginaţiei şi a sensibilităţii de către raţiune prin cultul pentru adevăr şi natural, prin respectarea strictă a anumitor reguli care ar guverna % diversele genuri.
| clasicist, -ă, clasicişti, -ste, s.m. şi f. J] Din ; clasic || Persoană care se ocupă cu studiul limbilor şi culturii clasice antice.
* clasifica, clasific, vb. I. Tranz. [j După fr. t classifier, it. classificare || 1. A repartiza pe clase sau într-o anumită ordine. 2. A stabili J; locul cuvenit cuiva în urma unui examen, a unui concurs etc.
clasificare, clasificări, s.f. Acţiunea de a clasifica; repartizare sistematică pe clase sau într-o anumită ordine.
clasor, clasoare, s.n. |] Din fr. classeur |] Mapă, album, cutie etc. în care se păstrează jiîrlii sau documente clasate. • Carnet cu file
pregătite special în care filateliştii îşi păstrează mărcile poştale.
elastic, -ă, elastici, -ce, adj. f[ Din fr. clastique; ycf. gr. klastos „sfărîmat” |] (Despre roci) Detritic.
claustra, claustrez, vb. I. Refl. şi tranz. || Din fr. claustrer; cf. lat. claustrum „incintă, Ioc închis” || (Livr.) A (se) închide într-o mănăstire sau, p. ext., într-un loc retras.
clânză, clauze, s.f. || Din fr. clause || Prevedere cuprinsă într-un act juridic. O C. naţiunii celei mai favorizate = clauză prin care, într-un acord internaţional, părţile contractante se angajează să-şi acorde reciproc condiţii şi înlesniri economice echivalente celor pe care le-au acordat sau le vor acorda oricărui alt stat.
^clavecin, clavecine, s.h. || Din fr. clavecin || Vechi instrument muzical cu claviatură şi cu coarde, asemănător pianului; cembalo.
claviatură, claviaturi, s.f. || Din germ. Kla-viatur || Totalitatea clapelor unui pian, ale unei maşini de scris etc.
clavieulâr, -ă, claviculari, -e, adj. || Din fr. claviculaire || Care ţine de claviculă.
claviculă, clavicule, s.f. || Din fr. clavicule, lat. clavicula (< clavis ,,cheie“) || Fiecare dintre cele două oase care se articulează cu sternul şi cu omoplaţii.
clavir, clavire, s.n. J] Din germ. Klavier „pian” || (Rar) Pian.
claxon, claxoane, s.n. || Din fr., engl. klaxon, de la numele firmei care a fabricat mai întîi acest dispozitiv |1 Dispozitiv de semnalizare sonoră, acţionat electric şi folosit la autovehicule.
claxonâ, claxonez, vb. I. Intranz. || Din fr. klaxonner || A semnaliza cu claxonul.
clăbuc, clăbuci, s.m. || Din bg. klabuk, ser. klobuk II1. Spumă pe care o face săpunul amestecat cu apă. 2. Spumă care apare la suprafaţa unor lichide cînd fierb sau cînd sînt agitate. 8. Salivă spumoasă cu băşici, pe care o fac mai ales caii. 4. Rotocoale de fum sau de aburi.
clăcâş, clâcaşi, s.m. || Din clacă || 1- Ţăran obligat să facă clacă (1). 2. Persoană care ia parte la o clacă (2).
clădărie, clădării, s.f. || Din cladă, reg., „grămadă, morman” || Grămadă mare de lucruri puse la întîmplare, unul peste altul.
clădi, clădesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. kla-don, klasti || 1. A zidi, a construi. 2. A aşeza unul peste altui, în mod sistematic, lucruri de acelaşi fel.
clădire, clădiri, s.f. Acţiunea de a clădi; construcţie, casă, edificiu care serveşte la adă-postirea oamenilor sau a animalelor, ’a materialelor etc.
clămpăni, clămpănesc, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic || A produce un zgomot caracteristic prin lovire, prin trîntirea unui capac etc. • (Fig.) A flecări,
clănţăni, clănţănesc, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic || A-şi ciocni unul de altul, în mod ritmic, dinţii (de frig, de frică etc.). • (Fig.) A pălăvrăgi, a flecări.
clanţau
184
clănţau, cîăntâi, s.m. || Din clanţă || Om care vorbeşte mult (şi pe un ton agresiv).
clăpăfkg, -ă, clăpăugi, -ge, adj. || Din ucr. Mapo-uchyj II (Despre urechi) Mare şi aplecat în jos; pleoştit. • (Fig.; despre oameni) Prostănac, bleg.
clăti, clătesc, vb. IV. || Din sl. klatiti || 1. Tfanz. A limpezi înAapă curată un obiect spălat.
2.	Refl. şi tranz. (înv. şi pop.) A (se) clătina.
clătind, clatin, vb. I. || Din clăti || 1. Tranz., intranz. şi refl. A (se) mişca uşor, într-o parte şi în alta/ 2. Rèfl. A şovăi în mers, a se împletici. • (Fig.) A fi într-o situaţie critică, nesigură.
clătinătură, clătinaturi, s.f. |] Din clătina |J Mişcare într-o parte şi în alta. • Mişcare agitată sau şovăitoare.
clătit, -ă, clătiţi, -te, adj., s.f. 1. Adj. (Despre rufe, vase etc.) Limpezit cu apă. 2. S.f. Un fel de plăcintă subţire, prăjită în grăsime, unsă cu dulceaţă, marmeladă etc. şi apoi rulată.
clean, eleni, s.m. |] Din bg. cljan || Peşte teleostean de apă dulce, din familia ciprinidelor, de 25—35 cm, cu corpul gros, acoperit de solzi mari.
clefăi, cUfăi, vb. IV. Intranz. |] Onomatopeic f|
1. A mînca cu zgomot, pleoscăind. 2. A produce un zgomot caracteristic umbiînd prin noroi.
clei, cleiuri, s.n. [| Din sl. hlej ||1. Substanţă vîscoasă care serveşte la lipit; poate fi de origine animală, vegetală sau sintetică. O E^pr. A fi clei — a nu şti nimic (la un examen, la lecţie).
2. Suc gros care se scurge din scoarţa unor copaci şi care se întăreşte în contact cu aerul.
cleids, -oâsă, cleioşi, -oase, adj. || Din clei (| Lipicios; (despre pămînt) vîscos. • (Despre ouă) Fiert puţin, astfel ca gălbenuşulsă rămînă moale, vîscos.
clemă, cleme, s.f. || Din germ. Klemme || Dispozitiv de îmbinare dertfontabiiă a două sau a mai multor elemente (cabluri, bare etc.).
clement, -ă, clemenţi, -te, adj. || Din fr. clement, lat. clemens, -ntis || (Livr.) Indulgent, iertător, blînd, bun.
clementă, clemenţe, s.f. |) Din lat. clementia, fr. clémence II (Livr.) îndurare, iertare; indulgenţă.
clenci, clenciuri, s.n. || Din bg. klince II 1. (Pop.) Cîrlig (făcut dintr-o creangă); creangă cu bifurcaţie. • Fiecare dintre bifurcaţiile coarnelor cerbului. 2. (Fig.) Sens ascuns, tîlc.
8.	Motiv de ceartă.
clepsidră, clepsidre, s.f. || Din fr. clepsydre, lat. clepsydra || Instrument cu care. se măsura îiMrecut timpul, după cantitatea de apă sau de nisip scursă, printr-un orificiu, dintr-un rezervor.
cleptoman, -ă, cleptomani, -e, s.m. şi f. || Din fr. kleptomane ; gr. kleptes „hoţ“ -f mania „manie“ II Persoană care suferă de cleptomanie.
cleptomanie s.f. || Din fr. kleptomanie || Impulsie patologică pentru furt fără urmărirea unui profit.
cler s.n. H Din lat. clerus || Totalitatea preoţilor unui cult; preoţime.
cleric, clerici, s.m. |] Din lat. clericus [| Membru al clerului.
clerical, -ă, clericali, -e, adj. || Din fr. clérical, lat. clericalis || Privitor la clerici sau la clericalism, care aparţine clericilor sau clericalismului.
clericalism s.n. || Din fr. cléricalisme || Curent promovat de cercurile conducătoare ale bisericii (în special catolice), care urmăreşte întărirea influenţei clerului în viaţa politică, socială şi culturală.
cleştar s.n. || Din magh. krisztâly, germ. Kristall || (Poetic) Cristal. Mi-or face pahar, Pahar de cleştar (Pop.). '
cleşte, cleşti, s.m., cleşte, s.n. ]| Din si. klësta ||
1.	Unealtă alcătuită din două pîrghii articulate, care serveşte pentru a apuca, a smulge, ă mînui piese etc. O Expr. A-i scoate cuiva vorba (din gură) cu cleştele — a-1 determina pe cineva cu greu să vorbească. 2. Unealtă de forma unui cleşte (X), folosită în diverse operaţii (ex. c* de plumbuit, c. de cărbuni). 3. Nume dat apendice-îor anterioare ale racilor şi crabilor.
cleveteală, cleveteli, s.f. || Din cleveti |] Bîr-feaîă, calomnie.
cleveti, clevetesc, vb. IV. Tranz. || Din si. kleveiati || A bîrfi, a defăima, a calomnia..
dlică, clici, s.f. [| Din fr. clique || Grup de intriganţi ; gaşcă.
clichet, clichete, s.n. [| Din fr. cliquet || Pîrghia articulată la un capăt şi avînd celălalt capăt profilat, servind de regulă pentru a opri mişcarea unor organe de maşină.
client, «ă, clienţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. client, lat. cliens, -tis II1. Persoană care cumpără (regulat) de la un magazin sau care consumă (în mod obişnuit) într-un local public. 2. Persoană considerată în raport cu medicul sau cu avoeatul său.
clientéla, clientele, s.f. || Din fr. clientèle, lat.-clientela || Totalitatea clienţilor unui magazin, unui avocat, unui medic etc.
climacteriu s.n. || Din germ. Klimakterium j| Perioada de sfîrşit a maturităţii, caracterizată prin încetarea fiziologică a funcţiei genitale şi însoţită de anumite tulburări.
climat, climate, s.n. || Din fr. climat || 1. Climă. 2. (Fig.) Mediu, atmosferă socială, morală etc., ambianţă.
elimatérie, -ă, climaterici, -ce, adj. || Din fr. climatérique |j Privitor la climă; (despre staţiuni, localităţi etc.) cu climă potrivită pentru odihnă sau pentru tratarea unor boli.
climatic, -ă, climatici, -ce, adj. || Din’ fr. climatique || Climateric.
climatologie s.f. |) Din fr. climatologie || Ramură a meteorologiei care studiază caracterele climatice ale diferitelor regiuni ale Pămîntului.
climax, climaxuri, s.n. 11|-Din fr. climax |j (Biol.) Fază finală a unei succesiuni ecologice, caracterizată prin stabilitatea relativă a biocenozei şi prin corespondenţa acesteia cu clima şi solul.
climă, clime, s.f. || Din lat. clima, germ. Klima || Regim mediu multianual al proceselor şi fe-
185
CLOCIT
nomenelor meteorologice (caracteristice unei regiuni) determinat de radiaţia solară şi de circulaţia maselor de aer, avînd ca principale componente temperatura medie a aerului, nebulozi-Mtatea, precipitaţiile atmosferice şi, viatul; climat (1).
clin, clini, s.m. || Din si. klinü || 1. Bucată (triunghiulară, trapezoidâlă) de pînza sau de stofă folosită ca parte componentă sau ca adaos pentru lărgime la un obiect de îmbrăcăminte. O Expr. A nu avea nici în clin nici în mînecâ cu cineva = a nu avea nimic comun, nici o . legătură cu cineva. 2. Petic de pămînt sau de pădure de formă triunghiulară.
llină, cline, s.f. H Cf. it. china (sub influenţa lui înclina) H (Pop.) Coastă de deal, versant, pantă.
eline interj, v. eling.
elinclier s.n. || Din germ. Klinker, fr., engl. clinker II Produs intermediar* obţinut la fabricarea cimenturilor prin încălzirea materialului pînă aproape de temperatura de vit.rificare şi transformarea lui într-o masă compactă şi dură.
clinchet, clinchete, s.n. |] Din cline || Sunet produs de clopoţei, de ciocnirea paharelor etc.
eling interj/II Onomatopee || Cuvînt care imită sunetul clopoţeilor, ori cel cauzat de ciocnirea unor obiecte de metal sau de sticlă. || Şi: cUnc interj.	s
elingherit s.n. H Din germ. Klingerit || Material fabricat din fire de azbest şi de cauciuc, din care se confecţionează garnituri rezistente la temperaturi şi presiuni înalte.
clinic, -ă, clinici, -ce, adj., s.f. || Din fr. clinique, gr. klinikos (< kline ,,pat“) || 1. S.f. Unitate spitalicească în care se efectuează învăţămîntul practic de specialitate la patul bolnavului. 2.
S.f. Totalitatea cunoştinţelor teoretice şi practice dobîndite prin observarea directă a bolnavilor. 8. Adj. Care se referă la o clinică (1), care se efectuează într-o clinică.
clinician, -ă, clinicieni, -e, s.m. şi f. |] Din fr. clinicien II Medic care lucrează într-o clinică.
dinoméfru, clinometre, s.n. || Din fr. elino-mètre || Instrument care serveşte la măsurarea unghiurilor în plan vertical faţă de orizont.
clinti, clintesc, vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A (se) mişca puţin din loc; a se urni. 2. Tranz. (Fig.) A determina pe cineva să se abată de la convingerile sau hotărîrile sale.
clipă, clipe, s.f. || Din clipi || Interval de timp foarte scurt; clipită. O într-o clipă = imediat. Din clipă-n clipă — dintr-un moment în ăl tul.
clipeală, clipeli, s.f. f| Din clipi || Acţiunea de a clipi. O într-o clipeală — într-o clipă, numaidecît.
cliper, clipere, s.n. || Din fr., engl. clipper, germ. Klipper H Navă cu pînze, de mari dimensiuni, foarte rapidă, avînd cel puţin trei catarge; obişnuită înainte de apariţia navelor cu ăbur (sec. 19), servea mai ales pentru transport de cereale, de mărfuri etc.
clipi, clipesc, vb. IV. Intranz. || Din sl. kle-pati || A apropia şi a depărta, în mod reflex,
pleoapele una de alta. O Expr. Ott ai clipi din ochi == foarte repede, imediat. • (Fig.; despre surse de lumină) A licări, a pîlpîi.	\
clipită, clipite, s.f. [j Din clipi f Clipă. Q într-o clipită = imediat, numaidecît.
clipoci1, clipocesc, vb. IV. Intranz. g Cf. bg. klepac „pleoapă“ || (Reg.) A clipi des pentru a îndepărta somnul; a moţăi.
clipoci2, pers. 3 clipoceşte, vb. IV. Intranz.
II Onomatopeic |] (Despre ape curgătoare) A produce un zgomot uşor (trecînd peste pietre, lovin-du-se de mal) ; a susura, a murmura, v
clips, clipsuri, s.n. II Din germ. Klips || Broşă, cercel etc. care se prinde cu un fel de „ clapă sau cu un arc.
cliring s.n. || Din engl., fr. clearing || Sistem de decontare fără numerar, între bănci sau între state, prin compensarea reciprocă a creanţelor şi datoriilor. || Scris şi : clearing.
clisă, clise, s.f. II Din bg. klisa || 1. Pămînt argilos îmbibat cu apă. 2. (Reg.) Aliment nedospit sau necopt bine, care, amestecat în gură, devine cleios. 8. (Reg.) Slănină.
clismă, clisme, s.f. || Din ngr. klysma, germ. Klysma || Introducere pe cale rectală, cu ajutorul unui irigator, a unei cantităţi de lichid, pentru evacuarea forţată a materiilor fecale.
clisds, -oâsă, clisoşi, -oase, adj. || Din clisă || Vîscos, cleios.
cîistir, clistire, s.n. H Din ngr. klistir [| Irigator.
clişeu, clişee, s.n. || Din fr. cliché |j 1. Imagine fotografică negativă, realizată pe film sau pe sticlă, după care se execută fotografiile; placă sau film fotografic developat. 2. (Tipogr.) Placă (de lemn, de metal etc.) pe care s-a reprodus sau s-a gravat o imagine, pentru a fi imprimată.
8.	(Fig.) Frază, expresie banală, repetată prea des.
clitéris s.n. H Din fr. clitoris || Mic organ erectil la femeie, situat lîngă canalul urinar.
clivaj s.n. || Din fr. clivage || Proprietate a unor minerale şi roci de a se desface în foi sau plăci cu suprafeţe plane.
cloacă, cloace, s.f. || Din lat. cloaca, fr. cloaque H1. Canal subteran în care se varsă murdăriile, apa menajeră etc. dintr-un oraş. 2. Băltoacă murdară şi rău mirositoare. • (Fig.) Loc rău famat, mediu imoral. 8. Cavitate terminală a tubului digestiv, la reptile, păsări, amfibieni, în care se deschid canalul genital şi urinar.
cloanţă, cloanţe, s.f. f| Cf. clonţ || (Pop.) Babă rea şi arţăgoasă. • (Fam. ; peior.) Gură.
cloâsmă s.f. || Din fr. chloasme || (Med.) Apariţia pe faţă a unor pete galbene-maronii (în cazuri de sarcină, de hepatite, de anemii etc.).
cloci, clocesc, vb. IV. H Din bg. kloâi || 1. Tranz. (Despre păsări) A sta pe ouă pentru a le încălzi şi a scoate din ele pui. 2. Tranz. (Fig.) A plănui, a urzi; a se gîndi insistent la ceva. • A sta inactiv, a lenevi. 8. Refl. (Despre alimente) A căpăta gust şi miros neplăcute; a se altera.
clocit, -ă, clociţi, -te, adj. (Despre ouă) Care a stat un anumit timp sub cloşcă alterîndu-se
CLOCITOARE
i
186
şi nemaifiind bun de consumat • (Despre alimente, băuturi) Stătut, alterat.
clocitoâre, clocitori, adj., s.f. f| Din cloci || 1* Adj. (Despre păsări, mai ales despre găini) Care cloceşte; care este bună de clocit. 2. S.f. Instalaţie sau aparat pentru clocitul artificial al ouălor sau al icrelor.
cldcot, clocote, s.n. || Din sl. klokotti || 1. Mişcare zgomotoasă a lichidelor cînd fierb. O Expr. A da în clocot = a începe să fiarbă. 2. Agitaţie zgomotoasă a apei mării, a unui rîu etc. 3. (Fig.) Zbucium, frămîntare.
clocoti, clocotesc, vb. IV. Intranz. [| Din sl. klokotati || 1. (Despre lichide) A fierbe în clocot. • (Despre ape, rîuri) A se agita cu putere, cu zgomot. 2. (Fig.; despre pasiuni) A fi gata să se dezlănţuie. 3. (Fig.) A răsuna cu putere, a vui.
clocotici, clocotici, s.m. || Gf. ser. klokocika || Nume dat unor specii de plante semiparazite din familia scrofulariaceelor, cu flori mici galbene şi fructul o capsulă. Cresc pe pajişti.
clocotiş, clocotişi, s.m. || Din clocotici || Arbust înalt pînă la 5 m, Cu ramificaţii bogate şi inflorescenţe cu flori albe, cultivat în perdele de protecţie sau în scop decorativ.
clocotitdr, -oare, clocotitori, -oare, adj. || Din clocoti || 1. Care clocoteşte. 2. (Fig.) Agitat, zgomotos, aprins, gata să se dezlănţuie. 3. (Fig.) Care răsună puternic, zgomotos.
cloooţdl* clocoţei, s.m. || Cf. clocot || Plantă erbacee din familia ranunculaceelor, înaltă de 20 — 70 cm, cu flori mari albastre.
cloisonnăj [Pr.: cloazone] s.n. || Cuv. fr. |] Tehnică în arta emailului, constînd în turnarea acestuia în mici despărţituri sau compartimente metalice, în funcţie de motivul ales.
clon& interj. || Onomatopee || Cuvin t care imită strigătul cloştii, al corbului etc.
cloncănî, pers. 3 cloncâneste, vb. IV. Intranz. B Din clone || (Despre cloşti) A scoate strigăte caracteristice.
clondir, clondire, s.n. || Din bg. krondir |) Vas de sticlă cu gîtul scurt şi strîmt, în care se păstrează băuturi.
clonţ, clonţuri, s.n. (Pop). Cioc, plisc. • (Fig. ; peior.) Gură.
clonus s.n. || Din fr. clonus; cf. gr. klonos „agitaţie44 || Succesiune de contracţii rapide, ritmice, cu menţia^Sto în tensiune a unor muşchi.
elop, clopuri, ‘■fiBtaJI Din magh. kalap || (Reg.) Pălărie.	^
clopot, clopote, s.n.v |J Din sl. klopotu || 1. Obiect de metal (în special de bronz) în formă de pară, cu o limbă care, lovindu-se de pereţi, produce sunete. • Sunet de clopot (1). 2. C. scufundător = cutie de metal sau de beton în care se introduce aer sub presiune, servind la executarea de lucrări sub apă.
clopotâr, clopotari, s.m. || Din clopot || Persoană care trage clopotele la biserică.
clopdtnlţă, clopotniţe, s.f. || Din clopot [| Turn de biserică sau construcţie izolată (în formă de turn) în care sînt instalate clopotele. Clopotniţa trosneşte, în stîlpi izbeşte toaca (Emi-nescu).
clopoţel, clopoţei, s.m. || Din clopot f| 1. Clopot mic. 2. (La pi.) Nume dat unor specii de plante erbacee din familia campanulaceelor, cu flori mari albastre, rar albe sau roz, în formă de clopot.
t clor s.n. || Din fr. chlore; cf. gr. chloros „verzui" || (Chim.) Element chimic din familia halo-genilor, gaz galben-verzui, foarte toxic, cu miros puternic sufocant, folosit ca dezinfectant şi decolorant.
clorâl s.n. || Din fr. chloral || Substanţă chimică lichidă, uleioasă, folosită în farmacie.
clorât, cloraţi, s.m. || Din fr. chlorate, gerrn. Chior at || Sare a acidului doric. Q C. de potasiu — substanţă cristalină albă, toxică ;r este folosit ca oxidant, în industria explozivilor, la fabricarea chibriturilor etc.
clorMdric adj. || Din fr. chlorhydrique f| Acid c. = gaz incolor cu miros înţepător. In soluţie apoasă este un acid puternic. Este mult folosit în industria chimică.
cloric adj. || Din fr. chlorique || Acid c. = acid oxigenat al clorului* este un oxidant puternic.
elorît s.m. || Din fr. chlorite |] Alumosilicat natural hidratat de magneziu şi fier de culoare verde> este un component important al unor şisturi cristaline iar unele varietăţi sînt minereuri de fier.
elorizâre s.f. || După fr. chlorisation |] Procedeu de dezinfectare a apei cu ajutorul clorului.
clorofilă s.f. || Din fr. chior ophylle; gr. chloros „verzui“ + phyllon „frunză44 || Pigmentul de culoare verde al plantelor, cu rol principal în procesul de fotosinteză. Se foloseşte în parfu-merie ca dezodorizant şi în medicină ca antia-nemic.
clorofiliână, clorofHiene, adj. |) Din fr. chlo-rophyllien || Asimilai ie c. = proces prin care plantele verzi sintetizează substanţele organice din bioxidul de carbon şi din apă/
cloroform s.n. || Din fr. chloroforme || Compus organic al clorului, lichid incolor, volatil, întrebuinţat în medicină ca narcotic, anestezia şi analgezic.
cloromicetină s.f. |[ Din fr. chioromycetine; fr. chlore „clor44 -f- gr. mykes „ciupercă44 j) Antibiotic utilizat în tratamentul bolilor infections©* cloroplâst, cloroplaste, s.n. || Din fr. chloro-plaste; gr. chloros „verzui44 plastos „modelat44 [] Corpuscul din citoplasmă, de culoare verde, du clorofilă, de formă şi dimensiuni variabile.
cloroprdn s.n. Lichid incolor din care, prin poîimerizare, se obţine cauciucul sintetic.
clorotic, -ă, clorotici, -ce, adj. || Din fr. chlo-rotique || Bolnav de eloroză; palid, firav, anemic.
cloroză s.f. || Din fr. chlorose || 1. Formă de anemie, întîlnită mai des la fetele tinere, caracterizată prin culoarea palidă-verzuie a pielii şi prin scăderea hemoglobinei. 2. Boală a plantelor manifestată prin decolorarea frunzelor.
elorură, cloruri, s.f. || Din fr. chlorure || Sare a acidului elorhidric. O C. de sodiu = sare de
COAJA
?J>ucătărie. C. de polivinil = produs macromole-cular întrebuinţat ca material în construcţii, în Electrotehnică etc. C. de var — pulbere albă leare absoarbe apa, întrebuinţată ca decolorant şi dezinfectant. C. mercuroasă = calomel.
closet, closete,, s.n. || Din engl., fr. closet (< fr. clos „închis44) II Instalaţie igienică servind la satisfacerea nevoilor fiziologice de evacuare.
cloş, cloşuri, s.n. || Din fr. cloche || Croială în formă de clopot, cu falduri sau evazată. ^ cloşcă, cloşti, s.f. || Din bg. klocka || 1. Găină (sau aftă pasăre) care cloceşte sau care îşi îngri-
fşte puii. O C. artificială = incubator. O Expr. ură ouăle de sub cloşcă, se spune despre un hoţ foarte abil. A şedea cloşcă = a fi inactiv, a nu face nimic. 2. Cloşca cu pui — constelaţie din emisfera boreală.
clovn, clovni, s.m. |] Din fr., engl., clown, însemnînd la origine „bădăran44 || Interpret de circ cu aptitudini acrobatice, muzicale etc., care creează tipuri excentrice de factură comică grptescă.
clovnerie, clovnerii, s.f. || Din fr. clownerie || Glume, gesturi, figuri de clovn; bufonerie.
club, cluburi, s.n. II Din fr., engl. club || Asociaţie întemeiată cu scopul de a crea membrilor săi’condiţii pentru desfăşurarea, în timpul liber, a unei activităţi (culturale, sportive etc.); local care serveste drept sediu al unei astfel de asocia-ţii.
clucer, cluceri, s.m. |] Din sl. kliucarî |] (In evul mediu) Dregător în Ţara Românească şi în Moldova care se ocupa cu aprovizionarea curţii domneşti.
eliipă, clupe,, s.f. || Din germ. Kluppe 0 Instrument pentru măsurarea diametrului arborilor; compas forestier.
cneaz, cneji, s.m. || Din rus., ucr. knjaz ([ Conducător al unui cnezat.
cnezat, cnezate, s.n. || Din cneaz || (în evul mediu) Formă de organizare politică de tip statal, bazată pe autoritatea unui cneaz. • Teritoriu de sub jurisdicţia unui cneaz.
cnocaut, [Pr.:	noc-aut] cnocauturi, s.n.
|| Din fr., engl. knock-out f| Situaţie a boxerului care, în urma unei lovituri, cade la podea şi, neputîndu-se ridica timp de 10 secunde, este scos din luptă.
mut, cnuturi, s.n. H Din rus. knut || Bici cu mai multe sfîrcuri prevăzute uneori la capete cu alice de plumb, o o- v. con-1.
coabita, coabitez, vb. I. Intranz. || Din fr. cohabiter, lat. cohabitare || A trăi împreună (în aceeaşi casă); ^a convieţui.
coacăz, coacâzi, s.m. || Din coacăză [| Arbust ramificat de la bază, cu frunze cu cinci lobi, cu flori galbene-verzui, cultivat pentru fructele sale.
coâcăză, coacăze, s.f. || Cuv. autohton U Fructul comestibil al coacăzului, în formă de bobite roşii, cu gust acrişor, dispuse în ciorchini.
coace, coc, vb. III. || Lat. pop. cocere ( = coquere) || 1. Tranz. A supune un aliment la
acţiunea căldurii, în cuptor, pentru ^-1 face bun de* mîncat; (refl.) s-a copt plinea din cuptor. O Expr. A-i coace cuiva turta \sau a i-o coace) = a căuta să-i facă rău cuiva, a-i întinde cuiva © cursă. 2. Refl. (Despre plante, fructe) A ajunge la maturitate. 3- Intranz. (Despre răni, bube) A face puroi.
coacervâtie s.f. || Din fr. coacervation f| Stare instabilă a unei substanţe coloidale intermediară stărilor de dizolvare şi de precipitare.
coadă, cozi, s.f. || Lat. pop. coda (= cauda) [|
1.	Porţiunea terminală a corpului vertebratelor; reprezintă o prelungire a coloanei vertebrale. O Expr. A-şi vtrî (sau băga) coada în ceva = a se amesteca în probleme care nu-I privesc. Şi-a vîrît dracul coada, se spune cînd se ivesc neînţelegeri sau complicaţii într-o problemă. A călca pe cineva pe coadă — a jigni, a supăra pe cineva. A-şi pune coada pe spinare = a pleca (pe furiş), a o şterge. Cu coada intre picioare = umilit, ruşinat.* (Get-beget) coada vacii = neaoş, băştinaş. • Partea posterioară a peştelui, a şarpelui etc.; smocul de pene de la partea posterioară a păsărilor. 2. Părul lung, împletit, al femeilor; cosiţă. 3. Partea care leagă frunza, floarea, fructul de tulpină sau de creangă. 4. Partea dinapoi, mai lungă, a unor veşminte* 5. Prelungirea luminoasă a cometelor. 6*. Minerul unor obiecte sau instrumente. O Expr. Coadă de topor = persoană care serveşte drept unealtă în mîna duşmanului. 7. Partea de la sfîrşii a unui lucru, a unui fenomen, a unei perioade de timp. O La coadă = la urmă, pe cel din urmă loc. O Expr. .A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea înţeles, a fi confuz. Coada ochiului = colţul extern al ochiului. 8. Şir de oameni care aşteaptă să le vină rîndul la un ghişeu, la un magazin etc. 9. Coada-şoriedului — plantă erbacee, ale cărei flori se folosesc în medicină. Coada calului = a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini:una fertilă şi alta sterilă; barba ursului; b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare şi cu flori mici, verzui.
coafa, coafez, vb. I. Refl. şi tranz. || Din fr. coiffer || A(-şi) ondula părul’(ia coafor); a-şi aranja cu îngrijire părul, a şi-l pieptăna.
coafeză, coafeze, s.f. || Din fr. coiffeuse || Femeie care are meseria de a coafa.
coafor, coafori, s.m. || Din fr. coiffeur |[ Bărbat care are meseria de a coafa.
coafură, coafuri, s.f.-1) Din fr. coif fure |j Felul cum este aranjat sau ondulat părul de pe cap (mai ales la femei),
coagul, coaguli, s.m. || Din lat., fr. coagulum [f Masă de substanţăj (sînge, lapte) închegată; cheag.
coagula, coagulez, vb. I. Refl. |] Din fr. coaguler, lat. coagulare || (Despre lichide) A se închega.
coagulant, -ă, coagulanţi, -te, adj., s.m. H ©in fr. coagulant|[ (Substanţă) care are proprietatea de a coagula.
coajă, coji, s.f. |I Din sl. koza || 1. Ţesutul extern, protector al rădăcinilor, tulpinilor şi ra-
COALA
188
murilor unei plante; scoarţă; învelişul exterior al fructelor, al seminţelor etc. • învelişul tare, calcaros al oului. 2. Partea exterioară, mai tare, a unor alimente coapte. 8. Strat exterior, întărit, al unei răni.
* coală, coli, s.f. || Din ngr. kolla || 1. Foaie dreptunghiulară de hîrtie, de carton, de celofan etc. O C. de tipar = unitate de măsură pentru volumul unei cărţi, egală cu 16 pagini tipărite.
2. Totalitatea mărcilor poştale tipărite pe aceeaşi filă şi care nu au fost desprinse una de alta*
coaliţie, coaliţii, s.f. || Din fr. coalition || Alianţă, înţelegere între state, partide sau grupări politice pentru realizarea unor scopuri comune.
coalizâ., coalizez, vb. I. Refl. |] Din fr. coali-ser || A face o coaliţie, a se uni, a se alia în vederea unei acţiuni comune.
coamă, coame, s.f. || Lat. coma || 1. Păr lung şi stufos pe gîtul unor animale. 2. Creasta unui deal sau a unui munte. 3. Partea superioară, orizontală, a unui zid; linia de întîlnire a două versante de acoperiş, coană s.f. v. cucoană.
coapsă, coapse, s.f. || Lat. coxa [| (La oameni) Partea piciorului între şold şi genunchi; (la animale) partea superioară a picioarelor dinapoi, cuprinsă între crupă şi gambă.
coârbă, coarbe, s.f. || Din ucr. korba || Unealtă manuală de găurit, formată dintr-o tijă cotită cu care se acţionează burghiul.
coârdă, coarde şi corzi, s.f. [| Lat. chorda |]
1.	Fir elastic din păr, din metal etc. la anumite instrumente muzicale, care produce, prin vibraţie sunete; strună. O Expr. A întinde coarda prea tare — a exagera, a împinge lucrurile prea departe. A atinge pe cineva la coarda sensibilă = a se adresa cuiva cu vorbe la care acesta este foarte sensibil. • Coarde vocale = formaţii liga-mentoase simetrice din interiorul larmgelui, care, prin vibrare, produc vocea. 2. Segment de dreaptă care uneşte două puncte ale unei curbe.
3. Sfoară care leagă braţele ferăstrăului şi care, prin răsucire, întinde pînza uneltei. 4. Frînghie folosită în gimnastica artistică, în jocurile de copii etc. • Frînghie care mărgineşte cele patru laturi ale ringului de box. 5. Ramură a butucului viţei de vie. 6. Şuviţă de sirop de zahăr, prea tare' legat.
coarnă, coarnei s.f. || Lat. coma (pl. lui cornum, devenit sg. f.) || 1. Fructul comestibil, roşu, acrişor, al cornului1. 2. Soi de viţă de vie care produce struguri cu boaba lunguiaţă, neagră sau galbenă-verzuie, cu coaja tare*.
coasă, coase, s.f. || Din sl. kosa || 1. Unealtă agricolă pentru cosit, compusă dintr-o lamă de oţel fixată pe o coadă lungă. 2. Acţiunea de a cosi; timpul cînd se coseşte.
coase, cos, vb. III. Tranz. || Lat. pop. cosere (= consuere) || 1. Aprinde între ele părţile din care se compune o haină, a fixa un nasture etc., trecînd prin ele un fir cu ajutorul unui ac. 2. A împreuna, cu ajutorul unui fir special, marginile unei plăgi.
coastă, coaste, s.f. f| Lat. costa |) 1. Fiecare dintre oasele care leagă coloana vertebrală de stern, alcătuind cutia toracică. O Expr. Slab de i se pot număra coastele = foarte slab. A pune cuiva sula in coastă = a obliga pe cineva să execute imediat un lucru (greu şi neplăcut).
2.	Partea laterală a corpului, de la* umeri pînă la şold. 3. Pantă, povîrniş. 4. Fîşie de uscat care mărgineşte mările şi oceanele; ţărm, mal.
coautor, -oare, coautori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. coauteur || 1. Persoană care a efectuat o lucrare împreună cu altcineva. 2. Persoană care a comis o infracţiune împreună cu alţii.
coaxial, -ă, coaxiali, -e, adj. || Din fr. coaxial\\ (Despre figuri sau corpuri) Care are o axă comună cu altă figură sau cu alt corp.
cobâi, cobai, s.m. || Din fr. cobaye || Mamifer rozător, originar din Peru, folosit în medicină pentru experienţe de laborator. • (Fig.) Subiect pentru experimentare.
cobalt s.n. || Din fr. cobalt, germ. Kobalt [| Metal dur, alb-argintiu, inalterabil la temperatura obişnuită. Este întrebuinţat în tehnică sub formă de aliaje, la fabricarea unor oţeluri speciale, în radioterapie etc. || Acc. şi: cobalt.
eobaîtmă s.f. j| Din fr. cobaltine || Minereu de cobalt, metalic, de culoare cenuşie-roz.
cobe, cobe, s.f. || Din sl. kobi „geniu, augur" (f 1. Boală a găinilor şi a gîştelor, manifestată prin apariţia unei excrescenţe cartilaginoase sub limbă. 2. (în superstiţii) Pasăre, p. ext. fiinţă sau lucru care prevesteşte o nenorocire.
cobi, cobesc, vb. IV. Intranz. şi tranz. || Din bg. kobja, ser. kobiti |{ (în superstiţii) A prevesti ceva rău.
cobllă, cobile, s.f. || Din sl. kobyla |j Suport alcătuit din două piese de lemn împreunate, care serveşte la transportarea plugului pe drum, la şi de la locul de arat.
cdbiliţă, cobiliţe, s.f. || Din bg., ser. kobilica || Bucată de lemn curbată, cu torţi, cîrlig^ sau crestături la capete, cu care se poartă pe umăr găleţi cu apă, coşuri etc.
coblizăn, coblizani, s.m. (Reg.; peior.) Băiat sau tînăr înalt, solid; vlăjgan, găligan.
cobdl s.n. || Din fr.; engiy co\jnmori\ b[usi~ ness] o[riented] l[anguage] || (Inform.) Limbaj * utilizat în programarea automată.
coborî, cobor, vb. IV. || Gf. pogori || 1* Intrau z. şi refl. A se da jos dintr-un vehicul (sau dintr-un loc mai ridicat); a (se) lăsa în jos. 2. Tranz. A cobori tonul (sau glasţil) = a vorbi cu? un ton mai blînd şi mai scăzut. A cobori ochii (sau privirea) = a privi în jos cu timiditate sau cu un sentiment de vinovăţie. 8. Intranz. (Despre corpuri cereşti) A se apropia de asfinţit. (Despre întuneric, ceaţă) Â se lăsa, a cădea; a sosi. • (Despre temperatură) A scădea. ® (Despre voce, ton) A trece la un registru mai grav. 4. Intranz. A se trage din... 5. Tranz. A face să scadă valoarea unei mărimi. || Şi: «coborî, pogorî vb. IV.
coborîş, coborîşurî, s.n. || Din coborî || Faptul de a coborî; povîrniş, drum în pantă. || Şi: sco-boriş, pogerîş S.n:
189
COCLEALA
eoborîtor, -oâre, colorilori, -oare, adj. |j Din coborî || 1. Care coboară; care descreşte. 2. Care se trage din...; descendent. |) Şi: scoborîtdr, -oâre, pogorîtdr, -oare, adj.
cobră, cobre, s.f. II Din fr. cobra || Şarpe veninos din Africa şi Asia, lung de 1 — 2 m, caracterizat prin faptul că în poziţie de atac are partea superioară a corpului umflată, cu pete negre pe gît, semănînd cu nişte ochelari.
cobür, coburiy s.m. || Din tc. kubur, ucr., bg. kobur || (Pop.) Toc de piele atîrnat la şa, în care se purta în trecut pistolul.
cobuz, cobuze, s.n. II Din tc. înv. kobuz || 1. Un fel de fluier sau caval. 2. Instrument muzical cu coarde, asemănător cu lăuta.
cobzâr, cobzari,.-s.m. || Din cobză || Lăutar care cîntă din cobză.
cobză, cobze, s.f. || Din ucr., rus., pol. kobza || Instrument muzical cu coarde, asemănător lăutei, avînd cutia de rezonanţă foarte bombată, cu gîtul scurt şi încovoiat, care emite sunete prin cin pire. O Expr. A lega pe cineva cobză = a lega pe cineva foarte strîns (de mîini şi de picioare).
coc1, coci, s.m. || Din fr. coccus; cf. gr. koh-kos „grăunte44 || Tip de bacterii de formă sferică, dispuse două cîte două-, în lanţuri sau în ciorchine.
coc2, cocuri, s.n. || Din fr. coque || Pieptănătură femeiască cu părul răsucit sau împletit şi strîns la ceafă ori în creştet.
coca s.m. invar. || Din fr. coca, de la amerind. koka, numele unui arbust j| Arbust exotic, înalt de 2 — 3 m, din ale cărui frunze se extrage cocaina.
coca-cdla s.f. |j Din engî. coca-cola, denumire comercială americană || Băutură răcoritoare care conţine zahăr caramel şi substanţe vegetale extrase din frunzele de cocşt (decocainizate) şi din seminţele de cola.
cocaină s.f. || Din fr. cocaïne ((coca) [| AI-caloid extras din frunzele de coca şi întrebuinţat ca anestezic local. Folosirea abuzivă a cocainei dă toxicomanii grave.
coeainomân, -ă, cocainomani, -e, s.m. şi f. || Din fr. cocaïnomane || Persoană care foloseşte cocaina ca stupefiant.
cocaïnomanie s.f. || Din fr. cocaïnomanie j| Toxicomanie care constă din introducerea excesivă în organism a cocainei.
% cocardă, cocarde, s.f. || Din fr. cocarde (din v. fr. coquard „vanitos44) |j 1. Insignă purtată de militari la chipiu sau de civili la piept, în anumite ocazii. 2. Floare de ceară albă, pe care o poartă invitaţii la nuntă.
cocă1 s.f. 1. Aluat. 2. Pastă cleioasă din făină amestecată cu apă, folosită la lipit; pap.
cocă2, coci, s.f. II Din fr. coque || 1. Structura fuzelajului unui avion, alcătuită numai din pereţi periferici. 2. Ansamblu constituit din scheletul unei nave şi din învelişul ei exterior.
coccidie, coccidii, s.f. |j Din fr. coccidie; cf. gr. kokkos „grăunte44 || (La pi.) Ordin de proto-zoare parazite care trăiesc în celulele epiteliale
ale animalelor, provocînd anumite boli; (şi îa sg.) protozoar din acest ordin.
coccididză, coccidioze, s.f. || Din fr. cocci- ■ diose || Nume dat unor boli parazitare Ia animale (mai ales la păsări şi la iepuri), provocate de coccidii.
edceis, coccisurir s.n^î] Din fr. coccyx; cf. gr. kokkyx „cuc44 || Os mic triunghiular, de la capătul inferior al coloanei vertebrale, format la om din fuzionarea a 3 — 5 vertebre atrofiate.
cocean, coceni, s.m. || Din bg., ser. kocan || 1. Tulpină de porumb. 2. Ştiulete de porumb de pe care s-au desfăcut boabele. 3. Mijlocul tare al anumitor fructe sau legume.
cochet, -ă, cocheţi, -te, adj. || Din fr. coquet „cocoşel44 || Care caută să placă (unei persoane de sex opus) printr-o îmbrăcăminte îngrijită, prin purtări alese, căutate. • (Despre obiecte) Drăgălaş, graţios, elegant.
cocheta, cochetez, vb. I. Intranz. || Din fr. coqueter || A uza de cochetărie pentru a plăcea, îndeosebi unei persoane de sex opus. • A schimba cu cineva vorbe curtenitoare.
cochetărie, cochetării, s.f. || Din fr. coquette-rie J| Atitudine, purtare, mod de a se îmbrăca prin care cineva caută să placă (unei persoane de sex opus)-.
cochilă s.f. v. cochilie, cochilie, cochilii, s.f. || Din fr. coquille j! 1. înveliş calcaros sau silicios al unor moluşte, foraminifere etc. 2. Formă metalică folosită pentru turnarea unor piese, a lingourilor etc. j| Şi: cochilă s.f.
eocie, cocii, s.f. !| Din ser. kocija, magh. kocsi |j (înv. şi reg.) Trăsură (uşoară).
cocină, cocini, s.f. || Din bg., ser. kocina \\ Coteţ pentru porci. • (Peior.) Cameră, loeum-. ţă ţnurdară, neîngrijită.
cocioabă, cocioabe, s.f. Casă mică, sărăcăcioasă, dărăpănată.
cocioc, cocioace, s.n. 1. Nămol vegetal amestecat cu rădăcini de stuf şi de papură, form'ind uneori mici insule plutitoare. 2. Baltă mică, izolată, în regiunea inundabilă a urmi rîu'şi care nu-şi poate primeni apa. cocidrbă s.f. v. cociorvă, cociorvă, cociorve, s.f. || Din rus. hocerga, ucr. kocerha j| Unealtă alcătuită dintr-o placă (triunghiulară) cu o coadă lungă, folosită pentru a scoate jarul din cuptorul de pîine. ||Şi: cocidrbă s.f.
cocfrjâ, cocîrjez, vb. I. Refl. || Probabil de îa cîrjă || A se îndoi de spate, a .se gîrbovi.
cocîrîă, cocîrle, s.f. Mică ciupercă comestibilă, cu pălăria galbenă-roşcată, cu gust şi miros de usturoi.
coclauri s.n. pl. Locuri pustii, prăpăstioase, neumblate. O Expr. A umbla pe coclauri — a umbla aiurea, fără rost.
cocleală, cocleli, s.f. [| Din cocli || Strat din carbonat bazic de cupru, de culoare verde, toxic, care se formează pe suprafaţa obiectelor de cupru sau de alamă sub influenţa umezelii f gust specific al alimentelor păstrate în vase coclite.
GOCLET
190
cocleţ, cocleli, s.m. şi cocleţe, s.n. Fiecare dintre perechile de fire ale iţelor, printre care se trec firele de urzeală.
eoell, pers. 3 cocleşte, vb. IV. Refl. [| Cf. bg. kotljasvam || 1. (Despre obiecte de aramă) A se acoperi cu un strat de cocleală. 2. (Despre alimente) A căpăta gust de cocleală.
coclit, -ă, cocliţi, -te> adj. 1. (Despre obiecte de aramă) Acoperit cu un; stratr de carbonat bazic de cupru. 2. (Despre alimente) Cu gust de cocleală. • (Despre gură) Cu senzaţia unui gust neplăcut cauzat de astfel de alimente.
cocoaşă, cocoaşe, s.f. || Cf. gogoaşă || 1. Protuberantă naturală pe spinarea unor animale, formată* din grăsime (ex. la cămilă). 2. (Med.) Cifoză; gheb.
cocoli, cocolesc, vb. IV. Tranz. (Pop. şi fam.) 1. A îngriji pe cineva în mod exagerat; a îmbrăca în haine prea groase. 2. A răsfăţa.
coeoldş, cocoloaşe, s.n. || Probabil onomatopeic || Bucată sferică dintr-un material; boţ, ghemotoc; (în special) bulgăre mic de făină sau de mălai, rămas nefiert într-o mîncare care n-a fost bine amestecată.
cocoloşi, cocoloşesc, vb. IV. || Din cocoloş [] 1. Tranz. A face cocoloş, a mototoli. 2. Tranz. A trece cu vederea, a ascunde, a muşamaliza faptele rele ale cuiva. 3. Refl. A se îmbrăca în haine prea groase.
cocon1, coconi, s.m. 1. (înv. şi pop.) Fiu, fecior (mai ales din clasele sociale înalte). 2. (|nv. şi reg.) Copil (mic), prunc.
cocon2 coconi, s.m. || Din fr. cocon || înveliş protector 9 în care stau larvele unor insecte; gogoaşă.
cocor, cocori, s.m. Pasăre migratoare, lungă de 120 — 130 cm, cu gîtul şi picioarele lungi, de culoare cenuşie, cu o pată roşie pe cap şi cu penele în formă de seceră la vîrful aripilor.
cocos s.m. || Din germ. Kokos [| Nucă de cocos = fructul cocotierului, care conţine un suc lăptos comestibil şi a cărui coajă are întrebuinţări în industrie. Ulei de cocos = substanţă grasă, obţinută din nuca de cocos şi folosită la fabricarea săpunurilor de toaletă. Unt de cocos = ulei de^ cocos rafinat, folosit în alimentaţie.
cocostîrc, cocostîrci, s.m. || Din cocor -j- stîrc || (Zool.) Barză.
cocoş, (1, 2) coco|i^.m., (3) cocoaşe, s.n. || Din sl. kokosî || 1. S.m. Masculul găinii, mai mare şi mai greu decît aceast^Mîu, o creastă dezvoltata pe cap şi cu penele cozii lungi şi arcuite. Q Cocos-de-munte (sau sălbatic) = pasăre sălbatică mare, cu pene negre şi verzi-albăstrii; este ocrotită prin lege. Cocoş-de-mesteacăn = pasăre ocrotită prin lege, lungă de 50 — 75 cm, cu coada în formă de liră; masculul este negru iar femela brună-ruginie. 2. S.m. Denumire dată categoriei boxerilor care au greutatea între 51 şi 54 kg.
3.	S.n. Ciocănelul care loveşte percutorul la armele de vînătoare.
cocoşă, cocoşez, vb. I. Refl. || Din cocoaşă |j A se gheboşa.
cocoşat, -ă, cocoşaţi, -te, adj., s.m. şi f. (Persoană) care are cocoaşă; ghebos.
cocoşneâţă, cocoşneţe, s.f. (Ir.) Femeie cu pretenţii, dar ridicolă prin atitudine, prin feluî de a se purta şi prin îmbrăcăminte.
cocotă, cocote, s.f. || Din fr. cocotte |] Femeie de moravuri uşoare; prostituată.
cocotier, cocotieri, s.m. || Din fr. cocotier [| Palmier cu un buchet mare de frunze în vîrful tulpinii şi cu fructele (nucile de cocos) comestibile; lemnul este folosit în construcţie.
cocoţa, cocoţ şi cocoţez, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) urca pe ceva, a(se) aşeza pe un loc mai ridicat. • (Fig.) A (se) ridica într-un post sau la o situaţie nemeritată.
cocs, cocsuri, s.n. || Din germ. Koks || Produs solid, bogat în carbon, obţinut prin carbonizarea la temperaturi înalte a cărbunilor sau a unor produse petroliere, întrebuinţat în metalurgie, în industria chimică, drept* combustibil etc. cocsacîz s.m. v. cocsagîz. cocsagîz, cocsagîzi; s.m. || Din rus. kok-sagyz [| Plantă erbacee exotică din familia compozitelor, a cărei rădăcină conţine un latex^ folosit la fabricarea cauciucului. || Şi: cocsacîz s.m.
cocserie, cocserii, s.f. || Din cocs || Ansamblul instalaţiilor în care se fabrică cocsul, prin distilarea cărbunilor de pămînt.
eocsificâ, cocsific, vb. I. Tranz. || Din cocs\\ A transforma cărbunii de pămînt sau resturile de petrol în cocs.
cocteil, cocteiluri, s.n.|| Din engl., fr. cocktail || 1. Băutură preparată dintr-un amestec de băuturi alcoolice. 2. Recepţie cu un număr re-strîns de participanţi. || Scris şi: cocktail.
cod1 s.m. || Din engl. cod || Peşte teleostean marin, lung pînă la 1,5 m, cu trei înotătoare dorsale, din ficatul căruia se extrage untura de peşte. Trăieşte în N. Oceanului Atlantic.
cod2, coduri, s.n. || Din fr.' code, lat. codex |j 1. Ansamblul unor reguli de conduită; documentul care le cuprinde. 2. Act normativ cuprin-zînd principalele norme dintr-o anumită ramură a dreptului: cod civil; codul muncii. • Culegere de legi; codex. 3. Sistem de semnale sau de semne convenţionale servind la transmiterea unor mesaje; (cib.) sistem de simboluri care reprezintă informaţia. © Cod poştal = număr care se înscrie pe trimiterile poştale în dreptul numelui-localităţii pentru ca aceasta să poată fi mai uşor identificată. 4. (Biol.) Cod genetic = mecanism biochimic prin care se realizează înregistrarea, conservarea şi transmiterea informaţiei ereditare.
coda1 s.f. || Din it. coda || Parte finală a unei compoziţii muzicale. © Grup de note muzicale care încheie tema unei fugi.
codă2, codez, vb. I. Tranz. || Din fr. coder || A efectua codajul unui mesaj.
eodâj s.n. || Din fr. codage || Operaţia de transformare a unui mesaj (text scris) într-un sir de semne convenţionale cuprinse într-un cod2 (3).
codâlb, -ă, codalbi, -e, adj. || Coadă + alb(â) || (Despre animale) Care are coada sau vîriol cozii de culoare albă, iar restul de culoare mai închisă.
191
COFRAJ
codană, codane, s.f. (1 Din coadă H Fetişcană (cu cozi).
codaş, -ă, codaşi, -e, s.m. şi f., adj. || Din coadă || (Persoană, grup de persoane etc.) care rămîne în urma altora cu munca, cu învăţătura etc..
codât, codaţi, ^adj. || Din coadă || (Despre ochi) Prelung, migdaiat.
codeâlă, codeli, s.f. || Din codi || Faptul de a se codi; şovăială, ezitare. După multă codeală, se hotărî să-i spună (Pop.).
codeină s.f. || Din fr. codéine; cf. gr. kodeia „măciulie de mac“ || Alcaloid extras din opiu, folosit ca analgezic şi sedativ al tusei.
codex, codexuri, »s.n. || Cuv. lat. || Codice, codi, codesc, vb. IV. Refl. || Din coadă || A şovăi, a ezita.
codice, codice, s.n. |! Din lat. codex, -icis || Culegere de texte vechi, în manuscris.
codicil, codicile, s.n. || Din fr. codicille, lat. codicillus || Act întocmit în formă testamentară prin care se modifică conţinutul iniţial al unui testament.
codifică, codific, vb. I. Tranz. || Din fr. codifier || A reuni (legi, documente) într-un cod2
(à).
codificare, codificări, s.f. 1. Acţiunea de a codifica. 2. Transpunere a unui mesaj, a unei informaţii etc. din limbajul natural într-un limbaj artificial, cu ajutorul unui cod (3).
cddină s.f. || Din coadă || 1. Lînă de calitate inferioară, tunsă de pe capul, coada spu picioarele oilor. 2. Grîu de calitate inferioară, codirîşte, codiristi, s.f. Coadă de bici. codîrlă s.f. v. codîrlă.
codîrlă, codîrle, s.f. || Din coadă [| Partea din spate, mobilă, care închide coşul unui car sau al unei căruţe. || Şi: codîrlă s.f.
codobatură, codobaturi, s.f. || lat. *codobat-tula || Pasăre călătoare mică, cenuşie, cu coada lungă pe care o mişcă întruna. Trăieşte la noi pe lîngă ape.
eodobélc, codobelci, s.m. || Coadă -j- berc (sau melc) || Nume dat melcului în jocurile de copii.
codrdş, codroşi, s.m. || Coadă -f roşu || Gen de păsări migratoare, insectivore, de mărimea vrăbiei, cu coada lungă, roşie.
codru, codri, s.m. || Cuv. probabil autohton ori din lat. *quadrum || 1. Pădure mare şi bă-trînă. O Expr. Voinic de codru = haiduc/ Ca-n codru = fără să ţină seamă de nimic, fără să-i pese de nimic. 2. Bucată mare de pîine sau de mămăligă.
coechipiér, -ă, coechipieri,	-e, s.m. şi f.
|| Din fr. coéquipier || Membru al unei echipe de muncă sau sportive, considerat în raport cu tovarăşii săi.
coeficiént, coeficienţi, s.m. |J Din fr. coefficient || 1. (Mat.) Constantă care multiplică o mărime variabilă. 2. Mărime, de obicei fără dimensiuni, care indică o anumită proprietate a unui material, a unei substanţe, a unui sistem tehnic etc. şi care are valoare constantă pentru
anumite condiţii date. 3. Raport dintre valorile a două mărimi, care caracterizează o operaţie «au un proces.
coercitiv, -ă, coercitivi, -e, adj. || Din fr. coercitif || Care are puterea, dreptul sau calitatea de a constrînge.
coerciţie s.f. || Din fr. coercition, lat. coercitio |j (Livr.) Constrîngere. • (Dr.) Măsură de con-strîngere folosită de organele statului pentru a determina o persoană să-şi îndeplinească o obligaţie.
coeréde, coerezi, s.m. || Din lat. coheres, -edis§ (Dr.) Persoană care are dreptul la o moştenire împreună cu alte persoane.
coerent, «ă, coerenţi, -te, adj. || Din fr. cohérent, lat. cohaerens, -ntis || 1. Care este format din elemente strîns legate între ele; închegat, logic, armonios. 2. (Fiz.; despre două sau mai multe unde) Care au aceeaşi lungime de undă şi diferenţe de fază constante în timp.
coerânţă, coer%nţe, s.f. |] Din fr. cohérence, lat. cohaerentia || însuşirea de a fi coerent.
coexista, coexist, vb. I. Intranz. || Din fr. coexister || A exista în acelaşi timp sau împreună cu cineva sau cu ceva.
coexistent, -ă, coexistenţi, -te, adj. j| Din fr. coexistant || Care există simultan sau împreună cu cineva sau cu ceva.
coexistenţă, coexistenţe, s.f. |j Din fr. coexistence || Existenţă simultană a mai multor lucruri, fenomene etc. O C. paşnică = principiu de «politică externă potrivit căruia statele cu orîn-duiri social-economice diferite trebuie să dezvolte relaţii paşnice, fără a apela, în rezolvarea litigiilor dintre èle, la forţă sau la ameninţarea cu forţa, contribuind fiecare la progresul civilizaţiei prin intensificarea schimburilor de valori materiale şi spirituale.
coeziune, coeziuni, s.f. [| Din fr. cohésion f| 1. (Fiz.) Forţă care menţine în contact diferite părţi ale unui corp, datorită atracţiei dintre moleculele acelui corp. 2. (Fig.) "Legătură internă strînsa; unitate.
cofă, cofe, s.f. || Din bg., ser., ucr. kofa || Vas făcut din doage de brad, cu o singură toartă, în care se păstrează apă; doniţă, cofeină s.f. v. cafeină.
coferdam, coferdamuri, s.n. || Din engl. cof-ferdam || Compartiment etanş în corpul unei nave, folosit pentru a izola tancurile de combustibil de tancurile de apă sau de alte încăperi vecine.
- cofetar, cofetari, s.m. || Din cofet, sg. înv. al lui cofeturi || Persoană care face sau vinde produse de cofetărie.
cofetărie, cofetării, s.f. || Din cofet[uri] || Local în care se vînd şi se consumă prăjituri şi alte dulciuri.
coféturi s.n. pi. || Din ngr. ko(n)feta || Dulciuri (bomboane, zaharicale).
cofrâj, cofraje, s.n. || Din fr. coffrage [J Tipar de lemn sau de metal în care se toarnă betonul, mortarul etc., pentru a se întări în forma dorită!
COFRET
192
©ofret, cofrete, s.n. || Din fr. coffret || Firidă închisă în care sînt fixate siguranţele unei insta-laţii electrice de putere mică.
"cogeamite adj. invar. || Din ser. kodzamiti (] (Pop.) Foarte mare, foarte înalt; eoşco-‘ geamite.
cognitiv, -.ă, cognitivi, -e, adj. || Din fr. cognitif || (Filoz.) Referitor la cunoaştere, care aparţine cunoaşterii.
cognoscibil, -ă, cognoscibili, -e, adj. || Din lat. cognoscibilis || (Filoz.) Care poate fi cunoscut. I
eognoseibilitâte s.f. || Din fr. cognoscibilite || (Filoz.) însuşirea, de a putea fi cunoscut.
cohortă, cohorte, s.f. || Din lat. cohors, -tis (j Unitate de pedestraşi la romani, egală cu a zecea parte dintr-o legiune. • (Fig.) Mulţime, ceătă.
coif, coifuri, s.n. || Lat. cofea || Acoperămînt de metal pentru protecţia capului, purtat în vechime de ostaşi în timpul luptei.
coincide, pers. 3 coincide, vb. III. Intranz.
|j Din frr coîncider, lat. coincidere (< cădere „a cădea“) || 1. (Despre evenimente) A se petrece în acelaşi timp sau în acelaşi loc. 2. A fi la fel cu ceva, a se potrivi; (despre figuri) a se suprapune j/erfect.
coincidenţă, coincidenţe, s.f. || Din fr. coînci-dence || Faptul de a coincide; potrivire a unor fapte, evenimente etc.
cointeresa, cointeresez, vb. I. Tranz. || Din co-+ interesa || A face ca cineva să fie interesat, într-o acţiune împreună cu alţii; a suscita interesul cuiva, prin stimulente materiale şi morale, în vederea realizării unui scop comun.
cointeresare s.f. Acţiunea de a cointeresa. O C. materială — principiu potrivit căruia se îmbină, în procesul de producţie, stimularea materială cu răspunderea materială pentru contribuţia la dezvoltarea economică sau socială într-un anumit domeniu.
coiot, coioţi, s.m. || Din amerind. kojott, sp. coyote, fr. coyote || Specie de şacal din America de Nord; lupul preriilor.
coji, cojesc, vb. IV. || Din coajă || 1. Refl. (Despre pielea cicatrizată, arsă de soare etc.) A se jupui, a se curăţa de coajă. 2. Refl. (Despre pereţi, tencuială etc.) A se coşcovi, a se scoroji. 8. Tranz. A curăţa^dq coajă fructe, legume etc.
cojitoâre, cojitopUl' s.î. || Din coji || (Tehn.) Maşină cu care se efectuează îndepărtarea cojii de pe lemnele rotunde^
cojoc, cojoace, s.n. || Din sl. kozohu || Haină din piele de oaie prelucrată cu mite cu tot, care se poartă mai ales ca palton (cu blana înăuntru). O A scutura cuiva cojocul — a bate zdravăn pe cineva. A-şi păzi cojocul = a fi prudent.
cojocar, cojocari, s.m. || Din cojoc || Persoană care lucrează sau vinde cojoace, căciuli etc.
eojocărie, cojocării, s.f. |j Din cojoc || Atelier unde se confecţionează (sau prăvălie unde se vînd) cojoace, căciuli etc.
col, coluri, s.n. || Din fr. col; cf. lat. collum „gît“ || Partea mai îngustă a unui organ sau a unui os (ex. col uterin).
cola s.m. invar. || Din fr. kola, originar dintr-o limbă din Sudan || Arbore exotic înalt de 10 — 15 m, cu fructe de forma unei nuci, care conţin alcaloizi stimulanţi ai sistemului nervos.
colăbâre, colabări, s.f. || Din fr. collaber; lat. collabor, collahi „a se prăbuşi44 || (Med.) Turtire, spontană sau provocată în scop terapeutic, a unui organ (ex. a plămînului).
colabora, colaborez, vb. I. Intranz. || Din fr. collaborer || 1. A participa la o acţiune [făcuta în comun. 2. A publica uri articol, un studiu, într-un ziar sau într-o revistă.
colaborare, colaborări, s.f. Acţiunea de a colabora; formă de relaţii între state, organizaţii etc. în vederea Sululiuiiării unor probleme de interes comun.
colaborator, -oare, colaboratori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. collaborateur || Persoană care colaborează la o acţiune, la o lucrare, la o' revistă etc.
colaboraţionist, -ă, colaboraţionişti, -ste s.m* şi f. || Din fr. collaborationniste || Persoană care colaborează cu ocupanţii străini aflaţi pe teritoriul ţării sale.
colac, colaci, s.m. || Din si. kolaeï || 1. Pîine (în formă de inel) făcută din suluri de cocă împletită. O Expr. A se face colac = a se aşeza cu corpul încolăcit. Colac peste pupăză = necaz, nenorocire venită peste altă nenorocire. 2. Obiect de formă inelară. O C. de salvare = inel de plută sau de cauciuc umflat cu aer, cu ajutorul căruia un naufragiat se poate menţine la suprafaţa apei. 8. împrejmuire de piatră sau de lemn, în jurul unei fîntîni. 4. Rotocol de fum de ţigară.
colagen s.n. || Din fr. collagène; gr. kolla „clei14 -f gennan „a naşte44 || Substanţă de natură proteică din ţesutul conjunctiv, cartilaginos şi osos, care prin fierbere se transformă în gelatină.
colagdg s.n. || Din fr. cholagogue; gr. chole „bilă44 -f agein „a duce, a conduce14 || Aliment sau medicament care provoacă evacuarea bilei în intestin (ex. uleiul de măsline).
colaj, colaje, s.n. || Din fr. collage (< colier „a lipi41) || Procedeu în arta modernă care constă în compunerea unui tablou prin lipirea laolaltă a unor elemente eterogene, în scopul obţinerii unui efect de ansamblu.
colan, colane, s.n. || Din tc. kolan || 1. Salbă, şirag de pietre preţioase, purtat la gît ca podoabă. 2. Colier cu decoraţii purtat la gît ca distincţie. 8. Cingătoare împodobită purtată mai ales de femei. Era încinsă cu un colan de aur (Ne-gruzzi).
colaps, colapsuri, s.n. |! Din fr. collapsus; lat. collapsus „prăbuşit11 || Pierderea totală a forţelor organismului, scăderea bruscă a tensiunii arteriale, stare de prostaţie, puls rapid şi foarte slab, datorită unei insuficienţe circulatorii.
coîargol s.n. || Din fr. collargol || (Farm.) Antiseptic preparat dintr-o soluţie apoasă de argint coloidal.
colateral, -ă, colaterali, -e, adj. || Din fr.
collatéral, lat. collateralis || Lăturalnic, sécundar.
193
COLÎ2NCHIM
O Rudenie colaterală = rudenie între fraţi şi surori şi între descendenţii acestora.
colaţionâ, colaţionez, vb. I. Tranz. || Din fr. collationner || A confrunta copia unui text cu originalul, pentru a-i stabili exactitatea.
eolăcâr, colâcari, s.m. || Din colac || (Pop.) Persoană care rosteşte oraţiile la nuntă. || Şi: colacér s.m.
eolăeărîe, colăc&rii, s.f. || Din colăcar || (Pop.) Oraţie de nuntă.
colăeer s.m. y. colăcar. colb s.n. (Reg.) Praf.
colbăî, colbăiesc, vb. IV. Tranz. şi refl.
|| Din colb || A (se) umple de praf, a (se) prăfui.
coleăî, pers. 3 colcăie, vb. IV. Intranz.
I! Onomatopeic. || A fierbe în clocot, a clocoti. •
À mişuna, a foi.
colchimnă s.f. || Cf. gr. kolchikon „brînduşă de toamnă44 || Alcaloid foarte toxic extras din brînduşă, utilizat ca analgezic şi în tratamentul cancerului.
colea, adv. || Din acolea ({colo) || (Pop.) 1. (Pe) aici, (pe) aproape. O Ici (şi) colea == pe alocuri. De ici (de) colea = de aici (şi) din altă parte. Ba ici, ba colea = peste tot, pretutindeni. 2. Atunci, în timpul cînd.... Q Cînd colea, se spune într-o relatare, într;o istorisire cînd urmează ceva neaşteptat. 8. în toată puterea cuvîntului. O Ştii colea! = grozav, straşnic!
II Acc. şi : colea.
colecist, colecisturi, s.n. ]| Din fr. cholécyste; gr. cholé „bilă“ Hr kystis „vezică44 || Veziculă bi-* liară.
colecistită, colecistite, s.f. || Din fr. cholécysti-te || Inflamaţie a veziculei biliare.
colectă, colectez, vb. I. Tranz. || Din fr. col-lecter |11. A adunâ lucruri, materiale, bani etc. într-un anumit scop. 2. (Despre abcese) A face puroi.
colectă, colecte, s.f. || Din fr. collecte, lat. collecta (< colligere „a pune împreună44) || Acţiu-ea de a aduna bani sau obiecte prin contribuţie enevolă (în scopul ajutorării cuiva), colectiv, -ă, colectivi, -e, adj., s.n. || Din fr. collectif, lat. collectivus || 1. Adj. Care este realizat prin participarea mai multora; care aparţine tuturor. O Conducere colectivă v. conducere. 2. Adj. Care se referă la ideea de colectivitate. O Substantiv c. = substantiv care, în forma de singular, numeşte o pluralitate de obiecte de acelaşi fel, considerate ca un întreg (ex. brădet). Sufix c. = sufix cu care se formează substantive colective. 8. S.n. Grup de persoane care participă la îndeplinirea unor sarcini comune.
colectivism s.n. || Din fr. collectivisme, rus. kollektivizm || Principiu fundamental al moralei comuniste, care preconizează devotamentul faţă de colectivitate, recunoaşterea priorităţii intereselor obşteşti, întemeiată pe înţelegerea concordanţei generale dintre interesele individuale şi cele sociale, solidaritatea şi întrajutorarea tovărăşească.
coîectivitâte, colectivităţi, s.f. || Din fr. collectivité || Grup de oameni care trăiesc şi muncesc în comun; comunitate umană; p. ext. societate.
colectiviza, colectivizez, vb. I. Tranz. |[ Din fr. collectiviser || A trece în proprietate colectivă; a face să aibă caracter colectiv.
colector, -oare, colectori, -oare, adj., s.m., s.n. || Din fr. collecteur || 1. Adj. (Despre tuburi, bazine, vase) în care se colectează gaze sau lichide. 2. S.n. Recipient sau conductă în care se acumulează (temporar) materiale fluide, granulare sau pulverulente. 8. S.n. Organ al rotorului unor maşini electrice care are rolul de a comuta legăturile dintre înfăşurarea rotorului şi circuitul exterior. 4. S.m. Persoană care colectează (bani, materiale).
colectură, colecturi, s.f. |I Din colector; cf. germ. Kollektur || Oficiu de colectare a cărţilor pentru aprovizionarea bibliotecilor.
colecţie, colecţii, s.f. || Din fr. collection, lat, colectio ( < colligere „a reuni44) || Serie de obiecte de valoare artistică, ştiinţifică etc., adunate şi aranjate sistematic. • Culegere de opere literare, ştiinţifice etc. publicate de către o editură în grupe după anumite criterii.
colecţiona, colecţionez, vb. I. Tranz. || Din fr. collectionner || A aduna obiecte de acelaşi fel pentru (a alcătui) o colecţie.
colecţionar, -ă, colecţionari, -e, s.m. şi f. |j Din fr. collectionneur || Persoană care colecţionează anumite obiecte; posesor al unei colecţii.
coledoc s.n. || Din fr. cholédoque, gr. chole-dochos „care conţine bilă44 || Canal pfin care se varsă fierea în duoden.
coleg, -ă, colegi, -e, s.m. şi f. |] Din fr. collègue, lat. collega || Persoană care munceşte sau ' învaţă împreună cu altele, considerată în raport cu acestea.
colegial, -ă, colegiali, -e, adj. || Din fr. collégial || De coleg; tovărăşesc.
colegialitate s.f. || Din colegial || Atitudine, sentimente de bun coleg.
colegiu, colegii, s.n. || Din lat. collegium [| 1. Denumire dată unor organe colective de conducere. 2. Colectiv de judecători în cadrul instanţei supreme sau cu atribuţii speciale pe lingă unele organe de jurisdicţie. O C. de avocaţi = colectiv al avocaţilor dintr-o unitate administrativ-teritorială. 8. (în a trecut) Organizaţie de liber-profesionişti. 4. (în unele ţări) Instituţie de învăţămînt ’mediu sau superior. 5. C. de redacţie — organ consultativ de pe lîngă redactorul şef al unei publicaţii. 6. (în Roma antică) Asociaţie de persoane care aveau aceeaşi profesiune sau demnitate. 7.-(înv.) Categorie electorală care grupa cetăţeni cu aceeaşi avere sau cu acelaşi rang social.
colembole s.f. pl. II Din fr. collemboles [j Ordin de insecte primitive, fără aripi.
colemîe s.f. || Din fr. cholémie; gr. chole „bilă44 + haima „sînge44 || (Med.) Creşterea cantităţii de bihrubină sau a altor compuşi ai bilei în sînge (ex. în icter).
coîeneMm s.n. || Din fr. collenchyme || Ţesut de susţinere din organele tinere ale plantelor în curs de creştere.
13 — Dicţionar general al limbii române
coleopteb
194
coleoptér, coleoptere, s.n. [| Din fr. coléoptère; gr. koleos „teacă“ -f pteron „aripă“ || (La pl.) Orc{in de insecte cu o pereche de aripi tari (elitre), care acoperă o a doua pereche, membranoase; (şi la sg.) insectă din acest ordin (ex. cărăbuşul, rădaşca)*
colerétâ, colerete, s.f. [| Din fr. collerette ]} Guler din ţesătură fină sau din dantelă, încreţit sau plisat.
coleric, -ă, colerici, -ce, adj., s.m, şi f. II Din fr. colérique || (Persoană) care are dese izbucniri de mînie. • Temperament c. = temperament caracterizat prin impulsivitate, nestăpînire.
colesterél s.n. || Din fr. cholestérol; gr. chole „bilă“ -f- fr. stérol „sterol“ || Sterol care se găseşte în untura de peşte, în creier, în sînge etc. La persoanele cu tulburări ale metabolismului, c. se depozitează în pereţii arterelor sau sub formă de calculi biliari.
colét, colete, s.n. j| După fr. colis, probabil sub influenţa lui pachet |j Pachet expediat prin poştă.
coletărîe, coletării, s.f. 0 Din colet || Colete. • Serviciu şi mijloc de transportat colete.
colhdz, colhozuri, s.n. || Din rus. kolhoz [| Formă de cooperativă agricolă de producţie în Ü.R.S.S.
colhdznic, -ă, colhoznici, -ce, s.m. şi f.
H Din colhoz, după rus. kolhoznyj || Membru al unui colhoz.
colibacil, colibacili, s.m. [| Din fr. colibacille || Bacii care se găseşte în intestine, putînd invada, în cazuri patologice, şi alte regiuni ale organismului (ex. rinichii).
colibaciloză, colibaciloze, s.f. |[ Din fr. colibacillose || Infecţie provocată de colibacili, care invadează organismul uman.
colibâş, colibaşi, s.m. || Din colibă || (Înv.) Ţăran dependent.
colibă, colibe, s.f. H Din sl. koliba J| 1. Casă mică, sărăcăcioasă. 2. Adăpost provizoriu pentru păstori, paznici de cîmp etc.
colibri s.m. invar. |[ Din fr. colibri, originar dintr-o limbă indigenă din Antile || Nume dat mai multor specii de păsări foarte mici, din America tropicala, ctf génâjul viu colorat, care se hrănesc cu nectaî*y pasărea-muscă.
cdlică, colici, s.f. ^Din fr. colique [| Durere abdominală violentă (ex^c^intestinală, c. biliară).
colier, coliere, s.n. || Din fr. collier ( < col ,,gît“) || Şirag de mărgele sau de pietre scumpe, care se poartă la gît.
coliliu, -ie, colilii, s.f., adj. [] Cf. ser. kovilje []
1.	S.f. Numele mai multor specii de plante erbacee din familia gramineelor, cu tulpini subţiri, înalte, cu peri albi în vîrful seminţelor; năgară. O Expr. Alh-colilie = (despre părul capului) complet alb. 2. Adj. Alb.
colimatdr, colimatoare, s.n. |] Din fr. collima-ieur H (Topogr.) Instrument optic pentru vizarea unei direcţii.
colinâr, -ă, colinari, -e, adj. ]| Din colină f| Care se referă la colină1; (despre locuri, regiuni) cu coline.
colină1, coline, s.f. II Din fr. colline || Formă de relief mai mică decît dealul.
colină2 s.f. || Din fr. choline; cf. gr. chole „fiere“ || Amină făcînd parte din complexul vitaminei B, care se utilizează în tratamentul afecţiunilor hepatice.
colind1 s.n. || Din colinda |ţl. Faptul, obiceiul de a colinda. 2. Umblet din loc în loc. colind2 s.n. v. colindă, colindă, colind, vb. I. Intranz. || Din colindă\{
1. A umbla cîntînd colinde în seara de Crăciun sau de Anul Nou. 2. A umbla de colo pînă colo* (tranz.) a cutreiera.
colindă, colinde, s.f. [| Din sl. kolenda $ Cîntec tradiţional de Crăciun şi de( Anul Nou, cîntat de cete de copii, de flăcăi sau de adulţi pe la casele oamenilor. || Şi: colind s.n.
colindătdr, -oare, colindători, -oare, s.m. şl f. || Din colinda || Persoană care colindă, care umblă cu colindul.
colinergie, -ă, colinergici, -ce, adj. || Din fr. cholinergique || Care este stimulat sau transmis prin intermediul colinei2.
coliniâr, -ă, coliniari, -e, adj. || Cf. fr. colline-aire || (Despre puncte) Care se află pe aceeaşi dreaptă.
colir s.n. || Din fr. collyre; gr. kollyrion „unguent (pentru ochi“) || Medicament folosit în tratamentul bolifor de ochi.
colită, colite, s.|. || Din fr. colite; cf. gr. ko-Ion „colon“ || Inflamaţie acută sau cronică a colonului, manifestată prin dureri abdominale., coliţă,' colite, s.f. || Din coală [| 1. (Tipogr.) Coală tipărită şi fălţuită, înainte de a fi broşată.
2. Coală mică de hîrtie pe care sînt tipărite’una sau mai multe mărci poştale şi pe care se găseşte o inscripţie indicînd ocazia cu care s-a lansat emisiunea respectivă.
colivă, colive, s.f. II Din sl. kolivq, || Preparat din grîu fiert, zahăr şi nuci pisate, care se împarte ca pomană la înmormîntări şi la parastase.
colivie, colivii, s.f. || Din sl. kulivija |j 1. Cuşcă mică în care se ţin închise păsărele dătătoare sau decorative. 2. Construcţie de metal care serveşte la transportul personalului şi materialelor în puţurile de mină.
coliziune, coliziuni, s.f. || Din fr. collision ff 1. Ciocnire violentă între două corpuri. 2« (Livr.) Conflict; dispută.
colligâtum s.n. || Cuv. lat. || Volum alcătuit din două sau mai multe lucrări diferite legate împreună.
colmatâre, colmatări, s.f. După fr. colmatage [| 1. Astupare a porilor unui material prin introducerea în masa lui a unei materii coloidale. 2, Depunere de aluviuni în bazinul unei ape.
cdlnă, colne^ s.f. || Din/ser. kolna || (Reg.) 1* Colibă sau casă la vie. 2. Construcţie rudimentară într-o gospodărie ţărănească/ servind la păstrarea uneltelor agricole.
- 195
COLORIMETRÏE
colnic, colnice, s.n. f] Din bg., scp, kolnik fl '1. Colină. 2. Drum îngust peste un deal sau printr-o pădure.
cdl© adv. || Din acolo [] Acolo. O Expr. De colo (pînă) colo = dintr-un loc în altul. Pe ici (pe) colo = din loc în loc. Cind colo, exprimă o , surprindere.
coloană, coloane, s.f. || Din fr. colonne; lat. columna [| 1. Stîlp cilindric servind ca element de susţinere a unei părţi dintr-un edificiu. • Corp, în general cilindric, aşezat vertical (ex, de burlane). 2. C. vertebrală = totalitatea vertebrelor care formează axul scheletului; şira spinării. 3. Masă cilindrică a unui fluid care ţişneşte dintr-o conductă, dintr-un rezervor etc. 4. Şir de cifre aşezate unele sub altele; ru-brieă într-un registru, într-un formular etc. 5. Fiecare dintre diviziunile verticale ale unei pagini de ziar, de revistă etc. 6. Grup de oameni sau de vehicule care înaintează în şiruri lungi; formaţie militară alcătuită din unităţi dispuse în adîncime (c. de marş). 7. (Cinema) Coloană sonoră — ansamblul de sunete (cuvinte, muzică) care însoţesc imaginile filmului.
colocatar, -ă, colocatari, -e, s.m. şi L || Din fr. colocataire || Persoană care locuieşte în acelaşi spaţiu locativ cu alte persoane, în temeiul unui contract de închiriere.
colocviu, colocvii, s.n. || Din lat. colloquium f[
1.	Discuţie pe o temă dată (între oameni de • ştiinţă). 2. Formă de control periodic al cunoştinţelor studenţilor, constînd din discuţii, lucrări practice etc.
eoiodiu s.n. |] După fr. collodion; cf. gr. kol-lodes „cleios44 || Soluţie de nitroceluloză, folosită în medicină, în fotografie şi în tehnică.
coloîdniu s.n. || Din ngr. kolophonion, germ.
; Kolophonium || Răşină obţinută din răşina de conifere şi folosită’în industria hîrtiei, a lacuri-^ lor, a cauciucului etc.
cologarfim, cologaritmi, s.m. |j Din fr. colo-ganthme || Logaritmul inversului unui număr dat.
ccloid, coloizi, s.m. || Din fr. colloïde; cf. gr. kolla „clei44 -f- eidos „aspect44 || Substanţă care se găseşte în stare coloidală.
eoloîdâî, -ă, coloidali, -e, adj. H Din fr. colloïdal lj (Chim.) Stare coloidală — stare de diti-ziune a materiei, de obicei o dispersie a unei substanţe solide într-un lichid, care nu difuzează prin membrane.
colon1, colonuri, s.n. || Din fr. colon, lat. colon [] Porţiunea finală a intestinului gros.
colon2, coloni, s.m. || Din fr. colon, lat. colo-nus || Muncitor agricol, în Imperiul roman şi în evul mediu timpuriu în Europa, la început liber, iar mai tîrziu legat de pămînt.
colonadă, colonade, s.f. || Din fr. colonnade f] Şir de coloane care formează un ansamblu arhitectonic.	I
colonel, colonei, s.m. [] Din fr. colonel f| . Grad de ofiţer superior, între locotenent-colonel şi general-maior. Ca funcţie corespunde comandantului de regiment.
colonial, -ă, coloniali, -<?, adj. |[ Din fr. colonial || Privitor la coîpnii ; în stare de colonie ; provenind din colonii.
coloniale s.f. pl. || Din fr. [denrées] coloniales]| Articole alimentare de băcănie (ceai, cafea etc.), provenite de obicei din ţări exotice.
colonialism s.n. || Din fr. colonialisme |] Politică a statelor imperialiste de cucerire şi subjugare economică şi politică a unor teritorii şi ţări slab dezvoltate din punct de vedere econo-mico-social.
colonialist, -ă, colonialişti, -ste, adj. || Din fr. colonialiste || Care se refera la colonii sau la colonialism. • (Substantivat, m.) Adept al colonialismului.
colonie1, colonii, s.f. || Din fr. colonie, lat. ^ colonia || 1. Cetate sau oraş întemeiat de vechii fenicieni sau greci pe teritorii străine. 2. Regiune sau ţară aflată sub dominaţia unei puteri străine. 3. Grup de oameni de aceeaşi naţionalitate, aşezaţi într-o ţară sau într-un’oraş’străin. 4. Grup de copii aflaţi în staţiuni balneare sau climaterice. 5. Grup de animale din aceeaşi specie care trăiesc în comun.	>
colonie2 s.f. || Din fr. [eau de] Cologne || Apă (3) de Colonia.
colonîst, -ă, colonişti, -ste, s.m. şi f. |] Din germ. Kolonist || Persoană care s-a stabilit într-o colonie1 (2, 3).
coloniza, colonizez, vb. I. Tranz. || Din fr. coloniser [| 1. A popula un ţinut sau o ţară cu oameni aduşi din alte ţinuturi ori din alte ţări.
2.	A transforma în colonie un teritoriu sau o ţară.
colonizator, -oare, colonizatori, -oare, adj., s.m. şi f. II Din fr. colonisateur || (Stat, populaţie etc.) care colonizează un teritoriu.
colontitlu, colontitluri, s.n. || Din fr. colonne-titre fi (Tipogr.) Indicaţie tipărită deasupra textului fiecărei pagini dè carte, cuprinzînd titlul lucrării sau al capitolului, numele autorului etc. color adj. invar. Tehnicolor: film color. coloră, colorez, vb. I. Tranz. || Din fr. colorer, lat. colorare || 1. A da unui obiect o anumită culoare cu ajutorul unei vopsele. 2. (Fig.) A da vorbirii sau scrisului o nuanţă vie, expresivă.
colorant, -ă, coloranţi, -te, adj., s.m. || Din fr. colorant || 1. Adj. Care are proprietatea de a colora. 2. S.m. Substanţă, de obicei organică, cu care se colorează diverse produse (fibre textile, piele etc.)
colorat, -ă, coloraţi, -te, adj. 1. Care are o anumită culoare; care are (care este vopsit în) mai multe culori. 2. (Despre stil, exprimare) Nuanţat, viu, expresiv.
coloratură, coloraturi, s.f. $ Din it. coloratura || Mod de interpretare vocală caracterizat prin virtuozitate tehnică (cadenţe, triluri etc.).
colorimetrie s.f. f| Din fr. colorimétrie, germ. Kolorimetrie || Determinare a caracteristicilor unei culori. • Analiză cantitativă a substanţelor colorate într-o soluţie, cu ajutorul colori-metrului.
13*
COLORIMETRU
196
colorimetru, colorimetre, s.n. [] Din fr. col'ori-metre || Aparat folosit pentru determinarea concentraţiei soluţiilor substanţelor colorate.
colorist, -ă, colorişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. coloriste || Pictor care se distinge prin coloritul pe care îl dă tablourilor sale.
coloristic, -ă, color istici, -ce, adj. |] Din it. coloristicg || Care se referă la culori.
colorit, colorituri, s.n. || Gf. fr. coloris, germ. Kolorit || 1. Culoare; totalitatea culorilor unui obiect, ansamblul culorilor unui tablou. 2. (Fig.) Expresivitate, varietate în imagini (a stilului).
colds, coloşi, s.m. || Din fr. colosse, lat. colos-sus i| Om (sau obiect) de o mărime neobişnuită.
• Statuie impozantă de proporţii foarte mari. colosâl, -ă, colosali, -e, adj. || Din fr. colossal |[
Foarte mare, uriaşi gigantic, enorm.
eolpită s.f. || Din fr. colpite |[ (Med.) Infla-maţie a colului uterin.
colporta, colportez, vb. *1. Tranz. || Din fr., colporter || A răspîndi zvonuri, ştiri (false).
colportaj, colportaje, s.n. || Din fr. colportage f| (înv.) Distribuire a ziarelor, a cărţilor. • Comerţ ambulant.
Colportor, colportori, s.m. [[ Din fr. colporteur || 1. Persoană care răspîndeşte zvonuri, ştiri (false). 2. (înv.) Negustor ambulant.
colposcop, colposcoape, s.n. || Din fr. colpo-scope || Aparat cu ajutorul căruia se efectuează colposcopia.
colposcopî© s.f. f| Din fr. colposcopie; gr. kolpos „adîncitură“ + skopein „a examina" || Examen optic direct al vaginului şi al colului uterin cu ajutorul colposcopului.
coltde, coltuce, s.n. || Din te. koltuk [[ 1. Fiecare dintre cele două capete ale unei pîini lungi. 2. (Reg.) Pernă mică servind drept căpătîi.
colţ, (1, 2) colţuri, s.n. (3, 4, 6, 6) colţi, s.m.
|| Din bg. kolec, ser. kolac>|| 1. S.n. Punct unde se întîlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. O Colţul gurii — fiecare dintre cele două extremităţi" ale gurii, unde se întîlnesc buzele. • Porţiune, cuprinsă între două laturi care se unesc, între extremităţile reunite ale unor pereţi etc. O Expr. A da din colţ în colţ = a încerca cu disperare să ieşi dintr-o încurcătură. A pune (un copuj ifo colţ = a pedepsi un copil punîndu-1 în ungheMÎ Camerei cu faţa la perete.
• Unghiul format de^oyă străzi care se întîlnesc; locul respectiv. 0 Colţ cu.... = în locul format de unghiul dintre străzile care se întîlnesc. 2. S.n. Loc îndepărtat, retras. 3. S.m. Dinte (canin) al animalelor; fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. O Expr. A-şi arăta colţii = a manifesta o atitudine agresivă. 4* S.m. Fiecare dintre dinţii greblei, grapei etc. 5. S.m. Vîrful ierbii (sau al altor plante) cînd începe să răsară. 6. Vîrf ascuţit de stîncă.
colţâr, colţare, s.n. || Din colţ [| 1. Poliţă sau dulăpior aşezat în colţul unei camere. 2. Echer de care se servesc zidarii. 3. Piesă de metal sau de lemn, în formă de unghi drept, utilizată la consolidarea unei îmbinări.
colţişdr, colţisori, s.m. || Din colţ || Plantă erbacee perenă din familia cruciferelor, cu flori albe sau roz, răspîndită prin păduri umbroase.
coltds, -oasă, colţoşi, -oase, adj. || Din colţ ||
1.	Cu colţii ieşiţi în afară. 2. (Fig.) Obraznic, arţăgos.
^ colţunaş, colţunaşi, s.m. || Din coliun, reg. „ciorap" || (Mai ales ia pl.) Mîncare făcută din bucăţi de aluat umplute cu brînză, carne sau dulceaţă şi fierte în apă.
colţuros, -oasă, colţuroşi, -oase, adj. || Din colţuri || (Despre pietre) Cu (multe) colţuri. © (Despre faţa oamenilor) Cu trăsăturile proeminente; osos.
columbâcă adj^ )] Din ser. Kolumbaci, numele unei localităţi || Muscă columbâcă (şi substantivat) = insectă mică, dipteră, a’ cărei înţepătură veninoasă poate provoca moartea vitelor.
columbofil, columbofili, s.m. || Din fr. colurn-bophile; lat. columba „porumbel" -f- gr. philos „iubitor" || Crescător de porumbei.
columnă, columne, s.f. || Din lat. columna [! Monument în formă 'de coloană izolată, ridicat în amintirea unui eveniment important.
comanda, comand, vb. I. Tranz. || Din fr. commander || 1. A da un ordin, o dispoziţie; a ordona executarea unei mişcări. 2. A avea comanda unei unităţi militare. 3. A cere livrarea unui produs, executarea unei lucrări, prestarea unui serviciu etc. • A solicita mîncare sau băutură într-un local de consum. 4. Apune în funcţiune sau a opri un sistem tehnic.
comandament, comandamente, s.n. || Din fr. commandement || 1. Organ de conducere a unei mari unităţi sau a unei instituţii militare. 2. (Fig.) Poruncă; regulă; normă.
"comandant, -ă, comandanţi, -te, s.m. şi f.
|] Din fr. commandant || Persoană care comandă o unitate (militară), o garnizoană, o navă etc. O C. suprem = comandant al forţelor armate ale unui stat sau ale unui grup de state aliate (mai ales în timp de război).
comandă, comenzi, s.f. || Din fr. commande j|
1.	Acţiunea de a comanda; ordin, poruncă. O Ton de c. = ton poruncitor. 2. Funcţia de conducere a unei unităţi militare. • Ordin dat de un comandant pentru executarea simultană a unor mişcări ale militarilor. 3. Cerere prin care se solicită livrarea unui produs, prestarea unui serviciu etc. O De comandă — care a fost executat la cererea şi după indicaţiile date de solicitant. 4. Operaţia prin care se pune în funcţiune, se reglează sau se opreşte un sistem tehnic.
comandită s.f. || Din fr. commandite || (în unele state) Societate în comandită — societate în care o parte din membri răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile societăţii faţă de creditori, pe cînd ceilalţi numai în limitele" capitalului investit de ei.
comando, comandouri, s.n. || Din fr. comman-do, germ. Kommando || Corp de trupe organizat şi antrenat în mod special pentru acţiuni deosebite.
197
COMEMORĂRII
comandor, comandori, s.m. || Din fr. commandeur || (în trecut) Grad de ofiţer superior din aviaţia şi marina militară, corespunzînd gradului de colonel din armata de uscat.
comânşi s,m. pi. || Din fr. commanci || Amerindieni din America de Nord care populau sudul Podişului'“Preriilor.
comarnic, comarnici, s.n. || Din bg. komarnikЦ Loc la stînă, unde se pune la uscat şi unde se păstrează caşul. Serveşte, în acelaşi timp ca adăpost pentru ciobani contra intemperiilor.
comasa, comasez, vb. I. Tranz. || Din germ. kommassieren, lat. comassare || A reuni, a strînge laolaltă (loturi de pămînt, unităţi economice etc.).
comaţi s.m. pl. |] Lat. comaţi || Nume dat de romani dacilor de rînd.
comă1 s.f. || Din fr. coma; gr. кота „somn letargic44 || Pierdere totală prelungită a cunoştinţei, a sensibilităţii şi a motilităţii voluntare (bătăile inimii şi respiraţia persistînd), cauzată de afecţiuni grave ale centrilor nervoşi superiori.
edmă2, come, s.f. || Din germ. Komma |] (Muz.) 1. A noua parte dintr-un ton, cel mai mic interval muzical pefcepuPde auz. 2. Semn folosit pentru a indica în muzica instrumentală frazarea, iar în muzica vocală locurile undé se res-piră.	)
comănâc, comanace, s.n. Acoperămînt pentru cap, de formă cilindrică, fără boruri, purtat de călugări şi călugăriţe. • Găciuliţă de mătase sau de stofă scumpă, purtată în trecut de femei.
combatant, -ă, combatanţi, -te, adj., s.m. şi f. 11 Din fr. combattant || (Persoană) care aparţine unei unităţi militare de luptă; (persoană) care ia parte Ia lupte. • (Fig.) Luptător activ pentru o idee, pentru un scop etc.
combate, combat, vb. III. Tranz. || Din fr. combattre, după bate || 1. A lupta împotriva unor atitudini, unor idei. 2. A lua măsuri de stîrpire a unui flagel social, a unei boli etc.
combativ, -ă, combativi, -e, adj. || Din fr. combatif || Care susţine cu dîrzenie o idee, o concepţie.
combativitate s.f. || Din fr. combativité || însuşirea de a fi combativ.
combina, combin, vb. I. || Din fr. combiner, lat. combinare || 1. Tranz. A împrumuta, a îmbina, a potrivi lucruri diferite. • (Fig.) A chibzui, a plănui. 2. Tranz. şi refl. A (se) uni printr-o rejacţie chimică, dînd naştere unei substanţe compuse.
combinare, combinări, s.f. Acţiunea de a (se) combina; unire a două sau a mai multor lucruri (substanţe, elemente, numere etc.) dif/srite.
combinat, combinate, s.n. || Din rus. kombi-nat; cf.' fr. combiné || Mare unitate economică constituită din mai multe întreprinderi între care există o strînsă legătură şi interdependenţă tehnologică şi economică.
combinatorie,	combinatorii,	adj. || Din fr.
combinatoire || Analiză c. — capitol al algebrei care studiază aranjamentele, permutările şi combinările.
combinaţie, combinaţii, s.f. JJ Din lat, combinaţia, -çnis || 1. îmbinare, reunire, combinare. • (Fam.) Aranjament» plan. ... Expr. A intra în combinaţie cu cineva = a se asocia,- a face un aranjament cu cineva. 2. (Chim.) Substanţă alcătuită din două sau mai multe elemente diferite prezente în proporţii definite; corp compus.
combină, combine, s.f. |] Gf. rus. kombajn, engl. combine || Maşină de lucru complexă care îndeplineşte, într-un proces tehnologic, mai multe operaţii. O C. agricolă = maşină care execută simultan mai multe lucrări agricole (secerat, treierat, formarea baloturilor de paie etc.). C. minieră = maşină care efectuează tăierea rocilor şi colectarea minereului din frontul de lucru.
combinezon, combinezoane, s.n. || Din fr. combinaison || 1. Obiect de lenjerie care se poartă de către femei, sub rochie. 2. îmbrăcăminte de protecţie, care are partea superioară cusută împreună cu pantalonii.
combiner, combinoare, s.n. ]| Din combina |ţ (în telefonia automată) Organ suplimentar folosit pentru a provoca, într-o anumită succesiune, schimbări în constituţia circuitelor.
comburant, -ă, comburanti, -te, adj., s.m. II Din fr. comburant || (Corp) care întreţine arderea, avînd în componenţă, de regulă, oxigen, combustibil, -ă, combustibili, -e, adj., s.m. || Din fr. combustible || X. Adj. Care are însuşirea de a arde. 2. S.m. Material care are proprietatea de a arde, fiind folosit ca izvor de căldură. O C. nuclear = material întrebuinţat pentru a produce energie în reactoarele nucleare (ex. uraniu, plutoniu).
combustie, combustii, s.f. || Din fr. combustion, lat. combustie || (Tehn.) Ardere.
comedian, -ă, comedieni, -e, s.m. şi f. || Din fr. comédien || Actor (actriţă) de comedie. • (Fig.) Persoană care se preface, care simulează sentimente pe care nu le are.
comediant, -ă, comedianţi, -te, s.m. şi f. ||ADin it. commediante, germ. Komodiant || 1, (înv.) Comedian. 2. Actor (actriţă) de circ.
comedie1, comedii, s.f. |] Din fr. comédie, lat. comoedia [| Operă dramatică al cărei subiect şi deznodămînt provoacă rîsul şi care satirizează relaţii sociale, morale (c. de moravuri), tipuri umane (c. de caracter) sau care ia naştere din succesiunea unor întîmplări neaşteptate, hazlii (c. de situaţii).
comédie2, comedii, s.f. || Din it. commedia || (Pop. şi fam.) Întîmplare ciudată, poznă, bazaconie. • Lucru neaşteptat, surprinzător.
comeddn, comedoane, s.n. || Din fr. comédon |[ Mică formaţie sebacee cu extremitatea neagră, care astupă" orificiul unei glande sebacee.
comemora, comemorez, vb. I. Tranz. J] Din fr. commémorer, lat. commemorare ( < memoria) || A celebra amintirea unei personalităţi sau a unui eveniment important.
comemorâre, comemorări, s.f. Acţiunea de a comemora; ceremonie prin care se evocă amintirea unei persoane sau a unui eveniment important.
COMEMORATIV
198
comemorativ, »ă, comemorativi, -e, adj. [[ Din
fr. commémoratif || Care evocă un eveniment în-* semnat, o personalitate etc.
comenduire, comenduiri, s.f. H Din comendui, ieşit din uz, „a comanda“ || Organ militar care supraveghează îndeplinirea conform regulamentului a serviciului de gardă, păstrarea ordinii si disciplinei într-o unitate militară, într-o localitate etc.
comensurabil, -ă, comensurabili, -e, adj. |i Din fr. commensurable, lat. commensurabilis (< men* snm „măsură“) || (Mat., despre mărimi) Care pot fi măsurate cu aceeaşi unitate de măsură, valorile lor fiind multiplii întregi ai unităţii folosite.
comenta, comentez, vb. I. Tranz. |[ Din fr. commenter, lat. commentari jj 1. A discuta mter-pretînd un fapt, o întîmplare. 2. A interpreta, a analiza critic o operă literară, istorică etc.
comentariu, comentarii, s.n. |) Din fr. commentaire, lat. commentarium || 1. Faptul de a comenta; discuţie (critică). 2.' Explicare, interpretare a unei opere, în special literare.
comentator, -oare, comentatori, -oare, s.m. şi f. f! Din fr. commentateur, lat. commentator, -oris |j Persoană care comentează, care interpretează o operă literară, istorică etc. e Persoană (ziarist) care comentează ştiri de actualitate (la radio, televiziue, în presă).
comercial, -ă, comerciali, -e, ' adj. \\ Din fr. commercial, lat. commercialis j| Care se referă la comerţ, din comerţ.
comercializa, comercializez, vb. I. Tranz. II Din fr. commercialiser || A pune un produs, o marfă în comerţ, a face să devină obiect de comerţ.
comerciant, -ă, comercianţi, -te, s.m. si fE || Din it. commerciante, cf. fr, commerçant || Persoană care se ocupă cu comerţul (privat); negustor.
comerţ s.n. jj Din fr. commerce, lat. commer-cium ]| Activitate economică constînd din vîn-zarea-cumpărarea mărfurilor; constituie o ramură a economiei naţionale, realizînd legătura dintre producţie şi consum.
comesean, -ă, comeseni, e, s.m. şi f. || Co- 4* mesean || Persoană care ia masa împreună cu alţii, care mănîncă la o masă comună.
comestibil, -ă, comestibili, -e, adj. |] Din fr. comestible, lat. comestfindis (< comedere „a mîn-ca“) II Care este bun de^încat.
cometă, comete, s.f. || I^n fr. comète, lat. cometa, gr. kometes „stea cu cdamă“ || Corp ceresc aparţinînd sistemului solar, alcatuit dintr-un nucleu luminos, avînd uneori o prelungire în formă de coadă; (pop.) stea cu coadă.
comic, -ă, comici, -ce, adj., subst. || Din fr. comique, lat. comicus% gr. komikos „de comedie“ ||
1.	Adj. Care este propriu comediei, privitor la comedie. 2. S.m. Actor de comedie. 3. S.n. Categorie estetică în a cărei sferă intră elementele, aspectele, personajele, din viaţă sau din artă, care provoacă rîsul.
comicărie, comicării, s.f. [| Din comic || Faptă sau situaţie care provoacă rîsul; caraghioslîc.
comics, comicsuri, s.n. ]| Din engî. comics (| Nume dat unor povestiri prezentate sub formă de desene seriale, publicate în reviste, broşuri etc. şi însoţite de texte scurte.
comînă s.f. |J Din ser. komina [| (Reg.) Tescovină.
comis1, comişi, s.m. f| Din ngr. komis |j (în trecut) Mare dregător care avea în grija sa caii şi grajdurile curţii domneşti.
comis2 s.m. || Din fr. commis (voyageur) |f C.-voiajor = voiajor comercial (v. voiajor 2). comisâr, comisari, s.m. || Din fr. commissaire1^
1. (înv.) Şeful unui comisariat de poliţie. 2. Persoană învestită de către o autoritate superioară cu împuterniciri speciale.
comisariat, comisariate, sm. |j Din fr. commissariat || (înv.) Secţie a poliţiei orăşeneşti, condusă de un comisar a).
comisie, comisii, s.f. |J Din rus. komissija, fr. commission j| Colectiv avînd sarcina de a îndeplini sau de a sprijini anumite activităţi de stat, de partid, ale organizaţiilor obşteşti, cooperatiste etc. (ex. c. de revizie, c. electorală etc.).
comision, comisioane, s.n. || Din fr. commission || 1. însărcinare dată cuiva de a procura sau a transmite ceva. 2. Sumă de bani ce i se cuvine comisionarului.
comisionar, comisionari, s.m. || Din fr. commissionnaire || 1. Persoană care se ocupă cu .transmiterea de scrisori sau pachete particulare.
2. Intermediar în operaţii comerciale, care primeşte, în schimbub serviciilor sale, un comision <2>:
comisoriu, -ie, comisorii, adj. |] Din lat. commissorius || (Jur.) Care duce la desfiinţarea unui contract.
comitat, comitate, s.n. |J Din germ. Komitat || (în evul mediu) Unitate administrativ-teritorială în unele ţări; district.
comite1, comit, vb. III. Tranz. [| Din lat. comitiere |j A săvîrşi (o greşeală, o faptă rèa).
comite2, comiţi, s.m. || Din lat. comes, -item || (înv.) Conducător al unui comitat.
comitet, comitete, s.n. || Din rus. komitet, fr« comité || Organ de conducere colectivă a unor organizaţii politice, obşteşti, de stat, sociale etc.
comiţii s.f. pi. || Din lat. comitia, -orum |j (în Roma antică, în perioada republicii) Adunări ale poporului avînd atribuţii politice, legislative, judecătoreşti şi religioase/
comoară, comori, s.f. || Din sl. komora „depozit de provizii“ || Cantitate mare de bani sau obiecte de preţ; avuţie, avere. • (Fig.) Persoană extrem de iubită sau de preţuită.
comod, -ă, comozi, -de, adj. || Din fr. commode, lat. commodus || 1. De care te poţi folosi uşor şi în mod plăcut, confortabil. 2. (Despre oameni) Care nu vrea să facă eforturi, nu vrea să-si părăsească modul tihnit de viată; indolent leneş.	'
comddă, comode, s.f. || Din fr. commode |[ Mobilă cu sertare mari suprapuse, în care se păstrează lenjeria. v
comoditate, s.f. |ţ Din fr. comoditè, lat. com-moditas, ~atis gl* Starea, însuşirea de a fi co-
199
COMPETENŢA;
mod (i); confort. 2. Atitudinea unei persoane comode (2).
comdr subst. Varietate a rasei de oi caracul, cu lînă de culoare maro-roşcată.
comoţie, comoţii, s.f. || Din fr. commotion, lat. commotio ( < movère „a mişca“) || Zguduire bruscă şi puternică a unui organ. O C- cerebrală =» şoc puternic al creierului, provenit din cădere, dintr-o lovitură etc. • (Fig.) Emoţie puternică.
compact, -ă, compacţi, -te, adj ||.Din fr. compact, lat. compactas || 1. Care se compune din particule strîns legate între ele; dens, îndesat.
2.	(Despre un grup de oameni) Numeros şi des.
compactare, compactări, s.f. || Cf. fr. compacter || Operaţia de îndesare a pămîntului, a materialelor etc. cu ajutorul compactorului.
compactée, compactoare, s.n. || Din fr. compacteur || Utilaj folosit la îndesarea umpluturilor de pămînt, a stratului de la suprafaţa unui teren, a unei şosele etc.
companie,1 companii, s.f. || Din fr. compagnie || 1. Tovărăşie, însoţire. 2. Grup mic de oameni care îşi petrec vremea împreună. 3. Mare întreprindere capitalistă (de transport, industrială, comercială etc.).
companie2, companii, s.f. || Din fr. compagnie, it. compagnia || Subunitate militară mai mare decît plutonul şi mai mică decît batalionul.
compara, compar, vb. I. Tranz. || Din fr. comparer, lat. comparare || A stabili asemănările şi deosebirile dintre două sau mai multe lucruri, fiinţe, fapte; a confrunta.
comparativ, -ă, comparativi, -e, adj. ]| Din fr. comparatif, lat. comparativus || 1. Care se bazează pe o comparaţie; care serveşte pentru comparaţie. 2. (Gram.) Gradul c. (şi substantivat, n.)s = grad de comparaţie al adjectivelor şi adverbelor, prin care se arată că o însuşire a unui obiect sau a unei acţiuni se află într-un grad mai mare, mai mic sau égal în raport cu a altora sau cu ea însăşi. Metodă comparativă == metodă de cercetare în lingvistică, constînd în reconstituirea faptelor de limbă din trecut, nescrise, prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai tîrziu din două sau mai multe limbi existente.
comparaţie, comparaţii, s.f. || Din lat. comparaţia || 1. Faptul de a compara; stabilirea asemănărilor şi deosebirilor dintre lucruri, fiinţe, idei etc. O Grad de c. = formă pe care o iau adjectivele şi unele adverbe, pentru a arăta măsura mai mare sau mai mică a însuşirii exprimate de acestea. Termen de c. = cuvint, expresie sau noţiune cu care se compară ceva. O Expr. A nu suferi comparaţie = a fi mai presus de alt- ; cineva sau altceva. 2. Figură de stil care constă în relevarea raportului de asemănare dintre două obiecte, persoane sau acţiuni.
compartiment, compartimente, s.n. \\ Din fr. compartiment, it. compartimento ( < compartire „a împărţi44) || 1* Despărţitură într-un vagon de cale ferată, într-o încăpere, într-un dulap etc. • Loc limitat obţinut prin împărţirea unei suprafeţe plane. 2. Sferă, sector (de activitate)^
compartimentă, compartimentez, vb. I. Tranz. || Din fr. compartimenter || A împărţi un spaţiu în compartimente.
compas, compasuri, s.n. [| Din fr. compas ( < compasser „a măsura“) [j Instrument pentru trasarea cercurilor sau a arcelor de cerc, format din două braţe articulate prevăzute cu doua vîrfuri ascuţite, dintre care unul serveşte la desenat (trasat).
compatibil, -ă, compatibili, -e, adj. || Din fr. compatible; cf. lat. compati „a simpatiza44 (1 Care poate exista sau se poate exercita împreună cu altceva.
compatibilitate s.f. || Din fr. compatibilité [[ Faptul sau însuşirea de a fi compatibil. • (Log.) Raport între două enunţuri care nu şe exclud reciproc.
compatriot, -oâtă, compatrioţi, -oaie, s.m. şi f. || Din fr. compatriote || Persoană considerată în raport1 cu altă persoană din aceeaşi ţară.
compărea, compar, vb. II. Intranz. j| Din fr. comparaître || A apărea în faţa unui organ de jurisdicţie (ca inculpat sau ca martor).
compătimi, compătimesc, vb. IV. Tranz. || Con1- + pătimi || A simţi sau a manifesta părere de rău faţă de suferinţele cuiva. • Intranz. (Înv.) A lua parte la suferinţa cuiva.
compătimire s.f. Acţiunea de a compătimi g părere de rău faţă de suferinţele cuiva.
compendiu, compendii, s.n. || Din lat., fr- compendium || 1. Expunere succintă asupra unei lucrări, a unei discipline etc. ; conspect. • Publicaţie care conţine o asemenea expunere. 2. Dispozitiv adaptat la obiectivul aparatului de filmat pentru a putea executa unele trucaje, jj Şi : compendium s.n.
compendium s.n. v. compendiu, compensă, compensez, vb. I. Tranz. || Din fr, compenser, lat.-compensare ( (pensare„a cîntări44) || A înlocui ceea ce s-a consumat sau cheltuit cu altceva (egal ca valoare) ; a completa ceva ce este insuficient. • A îndrepta un rău printr-un bine; a,despăgubi.
compensator, -oare, compensatori, -oare, adj. || Din fr. compensateur || Care compensează; (despre aparate, dispozitive) care compensează un efect în vederea menţinerii unui anumit regim.
compensatoriu, -ie, compensatorii, adj. |j Dia fr. compensatoire || Care compensează. O (Jur.) Daune compensatorii = sumă de bani care sa plăteşte de către debitor creditorului pemtrn a-i acoperi pagubele rezultate din neexecutarea unei obligaţii.
' compensaţie, compensaţii, s.f. || Din fr. corn* pensation, lat. compensatio || Faptul de a con** pensa; ceea ce serveşte pentru a compensa ceva.
competent, -ă, competenţi, -te, adj. || Din fr. compétent || 1. Care este bine informat într-un anumit domeniu; care este în măsură să aprecieze un lucru; capabil. 2. Care are atribuţia, căderea, dreptul de a face un lucru; (jur.) care îşi desfăşoară activitatea în mod legal.
competéntà, competenţe, s.f. || Din fr. compétence [| Faptul de a fi competent, capacitatea de a se pronunţa într-o problemă, de a exercita
COMPETINŢA
200
antimite atribuţii. • Sferă de atribuţii recunoscută de lege unui organ sau unei organizaţii în vederea îndeplinirii sarcinilor lor. O Expr. A-si declina competenţa = a se declara fără autoritatea sau pregătirea necesară pentru a rezolva o anumită problemă. || Şi: competmţă s.f.
competmţă s.f. v. competentă, competitiv, -ă, competitivi, -e, adj. || Din fr. compétitif || 1. Care poate suporta o concurenţă.
2.	Unde se poate concura; în care concurenţa este posibilă.
competitor, -oare, competitorii -oare, s.m. şi f. || Din fr. compétiteuri lat. competitor (< com-petere „a căuta să obţii ceva“) || Concurent; candidat.
competiţie, competiţii, s.f. || Din fr. compétition || Concurs (sportiv) ; întrecere.^
competiţionâl, -ă, competiţionali,	-e, adj.
II Din competiţie || Care se referă la o competiţie. • Competitiv.
compila, compilez, vb. I. Tranz. || Din fr. compileri lat. compilare „a fura, a jefui44 || A aduna din lucrările altora idei, păreri, date, făcînd o lucrare nouă, fără contribuţii personale.
compilator, -oare, compilatorii -oare, s.m. şi f. || Din fr. compilateur, lat. compilator || Persoană care compilează.
compilaţie, compilaţii, s.f. || Din fr. compilationi lat. compilatio || Faptul de a compila. • Lucrare efectuată prin compilaţie, complace vb. III v. complăcea, complăcea, complac, vb. II. Refl. || Con1- -$> plăcea || A se simţi mulţumit într-o anumită situaţie (nesatisfăcătoare), neîncercînd să o depăşească. || Şi: complace vb. III.
complement, complemente, s.n. || Din fr. complément, lat. complementum (<complere „a umple44) ||
1.	Ceea ce se adaugă pentru a întregi ceva. 2. Parte secundară a propoziţiei, care determină ,un verb, un adjectiv sau un adverb.
complementar, -ă, complementari, -e, adj. || Din fr. complémentaire || 1. Care complineşte; care completează. 2. Unghiuri complementare = unghiuri a căror sumă este 90°. 3. Culori complementare = două culori din spectrul luminii, una primară şi alta derivată care, prin suprapunere, dau culoarea albă*.
, complementarilor s.f. || Din fr. complémentarité || Faptul de a;J|ealcătuit din părţi complementare.	.	'*	’L
complet, -ă, (1) comjtţeţi, -te, adj., (2) completuri, s.n. || Din fr. complet, lat. complétas || 1. Adj. (şi adverbial) întreg, desăvîrşit, deplin. O Opere complete == ediţie cuprinzînd toate operele unui scriitor. • (Despre mijloace de transport) Care are toate locurile ocupate. 2. S.n. C. de judecată == colectiv alcătuit din numărul legal de judecători (şi de asesori) care iau parte la soluţionarea unui litigiu.
completa, completez, vb. I. Tranz. || Din fr. compléter || A adăuga pentru a face să fie complet, întreg; a întregi, a împlini.
completaménte adv. || Din it. completamente, fr* complètement JJ (Livr.) In mod complet.
completare, completări, s.f. Acţiunea de a completa; (concr.) ceea ce se adaugă pentru a completa, pentru a împlini.
completivă, completive, adj. |j Din fr. complétive || Propoziţie c. (şi substantivat) = propoziţie subordonată cartare rol de domplement pe lîngă verbul din altă propoziţie.
compléx, -ă, complecşi, -xe, adj., s.n. || Din fr. complexei lat. complexus || 1. Adj. Care este format din mai multe părţi; care întruneşte în sine mai multe laturi sau elemente diferite. 2. S.n. întreg format din mai multe elemente; asociere într-un tot a mai multor fenomene, stări etc. 3. S.n. Ansamblu de unităţi comerciale, industriale etc., cu funcţii deosebite, dar grupate teritorial pentru a servi aceluiaşi scop. O C. sportiv = bază sportivă amenajată pentru mai multe ramuri de sport. 4. S.n. Ansamblu de tendinţe inconştiente formate din copilărie, care determină comportarea ulterioară a persoanei. O C. de inferioritate = sentiment de neîncredere în forţele proprii.
complexat, -ă, complexaţi, -te, adj. || Din fr. complexé || Stăpînit de complexe (4).
complexitate s.f. || Din fr. complexité || Faptul de a fi complex, însuşire a ceea ce este complex.
complezent, -ă, complezenţi, -te, adj. || Din fr. complaisant (< complaire „a complăcea; a fi pe placul cuiva44) || Bipevoitor, amabil, serviabil.
complezenţă s.f. || Din fr. complaisance || Faptul de a fi complezent, amabilitate.
complica, complic, vb. I. Tranz. şi refl. [| Din fr. compliquer || A (se) încurca; a (se) agrava, a (se) înrăutăţi.
complicat, -ă, complicaţi, -te, adj. Alcătuit din multe elemente. • Greu de înţeles sau de descurcat.
complicaţie, complicaţii, s.f. || Din fr. complication || Faptul de a (se) complica. • (Med.) Element patologic nou (agravant) care apare în cursul evoluţiei unei boli.
complice, complici, -ce, s.m. şi f. [| Din fr. complice || Persoană care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută săvîrşirea unei infracţiuni, a unei fapte reprobabile.
complicitate s.f. [| Din fr. complicité || Faptul de a fi complice; înlesnire sau tolerare a unei fapte reprobabile.
compliment, complimente, s.n. f| Din fr. compliment || 1. Guvînt de laudă, de respect, de măgulire la adresa cuiva. • (Lapl.) Salutări trimise unei persoane prin intermediul cuiva, în semn de politeţe. 2. înclinare a capului ori a corpului în faţa cuiva în semn de salut respectuos.
complini, conţplinesc, vb. IV. Tranz. [| Con1-$rltm]plini || A întregi, a completa.
complot, comploturi, s.n. |] Din fr. complot j| Uneltire a unui grup de persoane în scopul săvîr-şirii unor acte împotriva statului, urmărind schimbarea formei de guvernămînt.
complotâ, complotez, vb. I. Intranz. f| Din fr. semploter li A urzi, a pregăti un complot.
201
COMPROMITE
complotist,	complotişti,	-ste, s.m. şi f.
A Din complot j) Persoană care ia parte la un complot.
component, -ă, componenţi, -te, adj., subst. jJDingerm. Komponente || 1. Adj. Care intra ca parte alcătuitoare într-un întreg. 2, S.n. Fiecare dintre substanţele care alcătuiesc un sistem fizi-co-chimie. 3. S.f. (Fiz.) Fiecare dintre mărimile ce alcătuiesc un sistem de mărimi.
componentă, componenţe, s.f. || Din component || Compoziţie^ (1), alcătuire.
componistic, -ă, componistici, -ce, adj. || Din it. componistico [| Privitor la o compoziţie muzicală, care aparţine unei compoziţii muzicale.
comportă, comport, vb. I. jj Din fr. comporter, lat. comportare „a aduna în acelaşi loc" || 1. Refl. A avea o anumită conduită. 2. Tranz. A aduce cu sine; a necesita, a cere; lucrarea comportă un efort susţinut.
comportament, comportamente, s.n. || Din fr. comportement || 1. Modalitate de a acţiona în anumite împrejurări; donduită, purtare. 2. Ansamblul manifestărilor obiective ale animalelor şi ale oamenilor, prin care se manifestă viaţa* psihică.
comportamental, -ă, comportamentali, -e, adj. || Din comportament || Care \se referă ia comportament.
comportare, comportări, s.f. Fel de a se comporta; comportament, purtare.
compost, composturi, s.n. || Din fr., engl. compost || Îngrăşămînt agricol natural, rezultat în urma fermentării latente a unor resturi vegetale, animale şi minerale.
composta, compostez, vb. I. Tranz. [| Din fr. composter || A marca data cu compostorul.
eompostăr, compostoare, s.n. || Din fr. com-posteur || Aparat cu ajutorul căruia se imprimă data pe un bilet de călătorie.
compot, compoturi, s.n. || Din fr. compote, lat. composita ({ componere „a pune împreună'4) || Preparat alimentar din fructe fierte în apă cu zahăr.
compotieră, compotiere, s.f. || Cf. fr. compo-tier || Vas în care se serveşte compotul la masă.
compound [Pr: compaund] s.n. |) Cuv. engl. ||
1.	Mod de grupare a două mecanisme, maşini etc. pentru a asigura funcţionarea lor asociată.
compozit1 s.n. || Din fr. composite, lat. corn-positus || Ordin c. — ordin în arhitectura romană caracterizat prin capitelul cu volute şi foi de acantă, rezultat din combinarea capitelului ionic cu cel corintic.
compozit2, -ă, compoziţi, -te, adj., s.f. || Din fr. composite || 1. Adj. Alcătuit din elemente disparate. 2. S.f. (La pi.) Familie de plante dicoti-ledonate, erbacee sau, rar, lemnoase, cu fiori mici, dispuse în capitule; sînt plante alimentare (ex. floarea soarelui), medicinale (ex. muşeţelul), industriale (cocsaglzul) etc.; (şi la sg.)’plantă din această familie.
compozitor, -oâre, compozitori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. compositeur || Autor de lucrări muzicale.
compoziţie, compoziţii, s.f. || Din fr. composta, tion, lat. compositio || 1. Totalitatea elementelor care alcătuiesc o unitate; structură, alcătuire.
2.	Lucrare muzicală. • Arta de a crea o lucrare muzicală. 3. Dispunere după anumite reguli a elementelor unui desen, unei picturi sau sculpturi. 4. Compunere (2). 5. Joc al unui actor care interpretează un rol însuşindu-şi cit mai fidel trăsăturile distinctive ale personajului respectiv.
compoziţional, -ă, compoziţionali, -e, adj. j| Din compoziţie || Care se referă la compoziţia unei opere de artă.
eomprador, -ă, compradori, -e, adj. |j Din sp. comprador || Burghezie compradoră = parte a burgheziei din ţările coloniale şi dependente care a pactizat cu puterea colonială, constituind reazemul social intern al acesteia.
comprehensibil, -ă, comprehensibili, -e, adj.
[j Din fr. compréhensible (< comprendre „a înţelege") || (Livr.) Care poate fi înţeles uşor; clar, inteligibil.
comprehensiune, s.f. || Din fr. compréhension || (Livr.) Capacitatea de a înţelege ceva; putere de pătrundere.
compresă, comprese, s.f. || Din fr. compresse, (<lat. comprimere „a presa, a comprima") || Bucată de pînză, de tifon, udată cu apă sau cu un preparat medicinal, care se aplică pe o regiune bolnavă.
compresibil, -ă, compresibili, -e, adj. |J Din fr. compressible || (Fiz.) Care poate fi comprimat, prin acţiunea unei presiuni exterioare; compri-mabil.
compresibilitâte s.f. || Din fr. compressibilité\\ (Fiz.) Proprietate a unui corp de a fi compresibil.
compresiune, compresiuni, s.f. |] Din fr. compression, lat. compressio, -onis || (Fiz.) Micşorare a volumului unui corp ; comprimare.
compresor, compresoarey s.n. || Din fr. compresseur || 1. Maşină care serveşte ia comprimarea unui gaz. 2. Maşină prevăzută cu un cilindru metalic masiv, servind la nivelarea şi îndesarea terasamentelor.
comprima, comprim, vb. I. Tranz. jj Din fr. comprimer j) A micşora volumul unui corp, prin presiune. • (Fig.) Â împiedica să se manifeste, a înăbuşi.
comprimat, -ă. comprimaţi, -te, adj., s.n. 1. Adj. Aer c. = aer supus unei presiuni mari, fiind utilizat în industrie. 2. S.n. Medicament în formă de tabletă obţinută prin reducerea acestuia în •stare de pulbere şi amestecarea cu un liant.
compromis1, compromisuri, s.n. jj Din fr. compromis || Acord, înţelegere bazată pe concesii reciproce.
compromis2, -ă, compromişi, -se, adj. || Din comprimate || 1. Cu reputaţia pătată, discreditat.
2.	(Despre acţiuni, planuri) A cărui realizare este primejduită, zădărnicită.
compromite, compromit, vb. III. || Din lat. compromittere, fr. compromettre || 1. Refl. şi tranz. A-şi pierde (sau a face să-şi piardă) buna
COMPROMIŢĂTOR
202
reputaţie. 2. Tranz. A pune în primejdie; a strica, a distruge.
compromiţător, -oare, compromiţători, -oare, adj. j| Din compromite || Care (poate) compromite pe cineva.
compune, compun, vb. III. Tranz. [| Din îat. componere (după pune) |j 1. A alcătui un întreg; (refl.) a fi alcătuit din... 2. A crea, a redacta o operă literară sau muzicală.
compunere, compuneri, s.f. le Acţiunea de a compune; alcătuire, îmbinare. 2. Bucată literară sau muzicală; compoziţie. @ Lucrare şcolară asupra unei teme date. 8. Procedeu de formare a unui cuvînt nou, prin alipirea a două sau mai multe cuvinte existente.
compâs, -ă, compuşi, -se, adj., s.m. 1. Adj, Alcătuit din mai multe părţi sau elemente. O (Gram.) Timp c. = timp format cu ajutorul unui verb auxiliar. 2. S.m. (Chim.) Combinaţie (2).
computer, computere, s.n. |j Din engl. computer [| Calculator electronic; ordinator.
eoMtm, -ă, comuni, -e, adj. || Din îr. commun, îak communis i| 1» Care aparţine mai multora sau tuturor; care priveşte pe toţi, de care se folosesc toţi. O Substantiv c. = substantiv cu care se denumesc toate obiectele de acelaşi fel. (Mat.) Factor c. = număr prin care se divide oricare dintre termenii unei sume de numere. Divizor c. = divizor pentru două sau mai multe numere date. Multiplu c. — număr divizibil prin mai multe numere întregi date. Numitor c. — numitor care aparţine mai multor fracţii. 2. Obişnuit, frecvent; banal, de rînd. O Loc comun = banalitate, lucru cunoscut. 8. (Substantivat, n.) în comun = laolaltă, împreună. O Expr. A ieşi din comun = a se deosebi de toţi ceilalţi.
comunal, -ă, comunali, -e, adj. || Din fr. communal, lat. communalis j] Privitor la comună, al comunei.
comunard, -ă, comunarzi, -de, s.m. şi f. || Din fr. communard || Participant Ia Comuna din Paris (1871).
comună, comune, s.f. [j Din fr. commune [j
1.	Unitate de bază a organizării administrativ-teritoiiale a statului, compusă din unul sau mai multe sate şi condusă de un consiliu popular comunal. 2. Comuna primitivă — prima orîn-duire social-eeonoMfcă^ a societăţii umane, caracterizată prin niveluf scăzut al forţelor de producţie^ prin munca în epmun, prin proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie, prin repartiţia egalitară a produselor muncii şi prin inexistenţa claselor sociale şi a statului.
comuneros s.m. pl. [| Cuv. sp. [| JL Denumire dată participanţilor la răscoala antispanioîă (1871) din Noua Granadă (Columbia). 2. Denumire a curentului de stingă din revoluţia spaniolă (1822 — 1823), care reprezenta interesele burgheziei mici şi mijlocii.
comunica, comtinic, vb. I. |] Din fr. commu-niquer, lat. communicare „a fi în legătură cu..A |i
1.	Tranz. A informa, a înştiinţa; a face cunoscut. 2. In tranz. (Despre oameni) A fi în legă-
tura cu... 8. Intranz. A avea legătură cu..., a duce, a conduce la..., a da spre... Peştera comunica cu un turn părăsit (Alecsandri).
comunicant, comunicante, adj., || Din fr. communicant |j Vase comunicante ~ două sau mai multe vase care comunică între ele, astfel încît un lichid turnat într-unul trece şi în celelalte, ajungînd în toate Ia. acelaşi nivel.
comunicare, comunicări, s.f. 1. Acţiunea de a comunica; înştiinţare, ştire, veste. 2. Relaţie, raport, legătură. 8. Lucrare ştiinţifică prezentată într-un cerc de specialişti.
comunicat, comunicate, s.n. j| Din fr. communiqué |! înştiinţare oficială, transmisă prin presă, radio etc., asupra unor evenimente importante.
comunicativ, -ă, comunicativi, -e, adj. || Din fr. communicatif, lat. communications |j Care intră uşor în legătură cu alţii; sociabil. Un rîs zgomotos, care nu era deloc comunicativ (Vlahuţă).
comunicativitâte s.f. || Din comunicativ |] însuşirea de a fi comunicativ.
comunicaţie, comunicaţii, s.f. || Din fr. communication* lat. communicatio || Legătură între puntie diferite pentru transport de persoane, de obiecte, pentru transmiterea de semnale etc.; sistem tehnic folosit pentru realizarea acestei legături. O Comunicaţii de masă = majss-media, comunism s.n. |j Din fr. communisme |j Orîn-duire social-economică bazată pe proprietatea socială asupra mijloacelor de producţie şi caracterizată printr-un înalt nivel al dezvoltării forţelor de producţie, pe baza celor mai înaintate cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, printr-un înalt nivel al conştiinţei sociale, printr-o productivitate ridicată a muncii sociale, care fac posibilă satisfacerea deplină a tuturor necesităţilor populaţiei şi repartiţia după principiul: „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi'4.
comunist, -ă, comunişti, -ste, adj., s.m. şi f. |1 Din fr. communiste |l 1. Adj. Care ţine de comunism, caracteristic comunismului. 2. S.m. şi f. Membru al unui partid comunist, luptător pentru comunism.
comunitate, (2) comunităţi, s.f. || Din comun; cf. lat. communitas, -atis || 1. Faptul de a fi comun mai multor fiinţe sau lucruri. 2. Grup de oameni cu interese, credinţe sau norme de viaţă, comune; totalitatea locuitorilor dintr-o localitate, dintr-o ţară etc.
comuniune, 'comuniuni, s.f. || Din fr. communion., lat. communia, -onis |] Legătură trainică, unire strînsă.
comuta, comüt, vb. I. Tranz. || Din lat. commutare |j 1» (Jur.) A schimba o pedeapsă mai grea într-una mai uşoară. 2. A înlocui un sistem de conexiuni electrice printr-altuî.
comutare, comutări, s.f. 1. Acţiunea de a comuta. O Comutarea pedepsei == înlocuirea unei pedepse mai grele cu una mai uşoară. 2. (Psih.) Particularitate a atenţiei unei persoane de a trece cu uşurinţă de la o activitate la alta.
comutativ, -ă, comutativi, -e, adj. || Din fr. commutatif |j Care prezintă comutativitate.
203
CONCERT
comutatiYitate s.f. || Din comutativ |j Proprietate a unei relaţii sau a unei operaţii matematice de a fi independentă de ordinea elementelor pe care le conţine.
comutatoare, comutatoare, s.f. |j Din cornuta |) Maşină electrică folosită pentru transformarea’curentului alternativ în curent continuu şi invers.
comutator, comutatoare, s.n. j| Dm fr. commutateur || Dispozitiv pentru inversarea ^ sensului unui curent electric sau pentru înlocuirea unui sistem de conexiuni printr-altul.
comutaţie, comutaţii, s.f. |] Din fr. commutation || Totalitatea' operaţiilor de comutare _ şi de deconectare a liniilor, in vederea realizării anei legături telefonice.
con1» Element de compunere înseinnînd „împreună cu“, care serveşte la formarea unor substantive, adjective sau verbe. || Şi:	co-.
con2, conuri, s.n. || Din fr. cône || 1. (Mat.) Suprafaţă descrisă de o dreaptă care se deplasează sprijinindu-se pe o curbă închisă fixă şi pe un punct fix, exterior curbei; corp geometric mărginit de o astfel de suprafaţă şi de un plan.
2.	Fructul coniferelor. 3. Formă de relief, de dimensiunile unui munte, constituită din lavă în urma erupţiilor vulcanice. 4. Con de dejecţie v. dejecţie.
eonaMu, “ie, conabii, adj. jj Din tc. kunebi |] Roşu-închis ; vişiniu.
conac, conace, s.n. j) Din tc. konak || (înv.)
1.	Casă boierească la ţară, pe o moşie. © Reşedinţa unui ispravnic. 2. Loc de popas.
conaţional, -ă, conaţionali, -e, s.rn. şi f. || Co--f naţional || Persoană considerată în raport cu alta care face parte din aceeaşi naţiune.
conăcâr, conqcari, s.m. |] Cf. colăcar |j (Pop.) Fiecare dintre cei doi flăcăi călări care însoţesc pe mire în ziua nunţii cînd pleacă după mireasă.
con brio loc. adv. [| Loc. it. jj (Cu privire la modul de executare a unei bucăţi muzicale) Cu însufleţire, cu vioiciune.
eoncasâ, concasez, vb. L- Tranz. || Din fr. concasser, lat. conquassare „a sparge “ |j A sfărîma în bucăţi mici pietre, cărbuni, minereuri etc.
eoncasbr, concasoare s.n. || Din fr. concas-seur || Maşină de concasat materiale dure, folosită în industriile extractive sau de prelucrare.
concav, -ă, concavi, -e, adj. |j Din fr. concave, lat. concavus (< cum „cu“ -f- cavus „cavitate44) jj Care prezintă o concavitate, o scobitură.
concavitâte, concavităţi, s.f. || Din fr. concavité || Scobitură, adîncitură într-un corp.
concede, concéd, vb. III. Tranz. || Din fr. concéder, lat. concéder e j| (Livr.) A îngădui, a încuviinţa; a ceda un drept.
concedia, concediez, vb. I. Tranz. jj După fr. congédier \\ A elibera dintr-o funcţie, a Îndepărta din serviciu (desfăcîndu-i contractul de muncă).
concediu, concedii, s.n. || Cf. concedia şi fr. congé || Interval de timp în care angajaţii sînt scutiţi de a presta munca. Există: c* de odihnă, c, medical, c, de maternitate etc.
concentra,, concentrez, vb. I. || Din fr. concentrer || 1. Tranz. şi refl. À (se) strînge ; a (se)
aduna, a (se) acumula într-un singur loc. 2» Tranz. A chema vremelnic rezervişti în armată.
3.	Refl. A-şi încorda atenţia, gîndul, într-o anumită direcţie. 4. Tranz. (Chim.) A mări concentraţia urmi component dintr-o soluţie sau din-tr-un amestec.
concentrare, concentrări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) concentra. 2. însuşire a atenţiei de a se fixa asupra unui obiect, asupra unei probleme, sus-trăgîndu-se de la altele. 3. Chemarea, pe tiinp limitat, a rezerviştilor în armată. 4. (Chim.) Mărire a concentraţiei unui component dintr-mri amestec sau dintr-o soluţie. 5. (Ec. pol.) Concentrarea producţiei = reunirea mai multor întreprinderi mici în întreprinderi mai mari.
concentrat1, concentrate, s.n. |] Din fr. concentré, germ. Konzentrat j| 1. Produs bogat în minerale utile. 2. Produs alimentar caracterizat printr-un volum mic şi printr-un procent mare de substanţe hrănitoare.
concentrât2, -ă, concentraţi, -te, adj.' Care are o concentraţie mare. O Furaje concentrate = nutreţuri de origine' vegetală sau animală cu valoare nutritivă ridicată (grăunţe, tărîţe, făinuri).
concesitrâţie, concentraţii, s.f. || Din fr. concentration || (Chim.) Raportul dintre cantitatea de substanţă dizolvată şi cantitatea de solvent sau de soluţie obţinută.
concéntric, -ă, concentrici, -ce, adj. |j Din fr. concentrique || (Despre figuri geometrice) Care au acelaşi centru.
concepe, concép, vb. III. || Din lat. comipere ||
1.	Tranz. A gîndi sau a proiecta ceva nou. 2. Tranz. A pricepe, a înţelege. Ç) De neconceput = de neînţeles, de neimaginat. ® A formula (şi a exprima) în anumiţi termeni. 3. In tranz. (Despre o femeie) A rămîne însărcinată.
concept, concepte, s.n. I! Din fr. concept]11. (Log.) Noţiune, idee generală 2. Ciornă, schiţă.
eonceptâcul, conceptacule, s.n. || Din fr. concept acle, lat. conceptaculum || Cavitate mică In care se formează gârneţii la unele criptogame.
conceptual, »ă, conceptuali, -e, adj. j) Din ir. conceptuel || Care se referă la concept (1), care ţine de concept.
conceptualism s.n. fi Din fr. conceptualisme || (Filoz.) Concepţie care recunoaşte existenţa mentală a generalului.
concepţie, concepţii, s.f. || Din lat. concepţie, fr. conception || !» Mod de a concepe (1)» 2* Ansamblu de idei cu privire la problemele ştiinţifice, filozofice etc. O O. despre lume = ansambls de idei despre lumea înconjurătoare şi rhodul de interpretare a' acesteia. 3. Procreare, zămislire (a uri ui copil).
eoncém, concerne, s.n. |] Din engl. concern, germ. Konzern || Organizaţie monopolistă complexă care reuneşte mai multe întreprinderi capitaliste din diferite ramuri ale economiei, dependente de un anumit grup financiar.
concert, concerte, s.n. || Din fr.. concert, it, concerto |] Executare în public a un ar opere muzicale. © Compoziţie muzicală amplă, scrisă
CONCERTA
204
pentru unul sau mai multe instrumente solistice, cu acompaniament de orchestră.
concertă? concertez, vb. I. Intranz. [| Din it. concertare || A da un concert.
concertant, -ă, concertanţi, -te, adj. || Din concert || Gu caracter de concert (1), O Simfonie concertantă — simfonie în care două sau mai multe instrumente au un rol dominant în orchestră.
concertmă, concertine, s.f. || Din fr. concer-tine H Instrument muzical asemănător cu acordeonul, de formă hexagonală.
concertfno s.n. || Cuv. it. || Compoziţie muzicală de proporţii mai mici decît concertul.
concertist, -ă, concertişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. concertiste || Persoană care susţine concerte sau recitaluri.
concértmalstru, concertmaiştri, s.m. || Concert -f- maistru (după germ. Konzerimeister) |j Primul violonist (sau instrumentist) al unei orchestre simfonice.
concerto grosso s.n. || Cuv. it. || Formă muzicală care stă la originea concertului şi în care un mic grup de instrumente solistice cîntă alternativ cu restul orchestrei.
concesie, concesii, s.f. || Din fr. concession, lat. concessio || Cedare, renunţare la ceva în folosul sau în interesul altuia.
concesiona, concesionez, vb. I. Tranz. |j Din concesiune || A da în concesiune.
concesionar, concesionari, s.m. || Din fr. concessionnaire || Persoană (fizică sau juridica) care deţine o concesiune.
concesiune, concesiuni, s.f. [] Din fr. concession, lat. concessio, -onis || Convenţie prin care un stat acordă unor persoane (fizice sau juridice) dreptul de a exploata anumite servicii publice sau bunuri ale statului.
concesiv, -ă, concesivi, -e, adj. || Din fr. con-cessif, lat. concessions || Care face concesii. O Propoziţie concesivă — propoziţie subordonată care arată că deşi există o piedică, acţiunea din propoziţia regentă se realizează sau se poate realiza. Conjuncţie concesivă == conjuncţie care introduce o propoziţie concesivă.
concetăţean, -ă, concetăţeni, -e, s.m,. şi f. || Con1- -f- cetăţean (după fr. concitoyen) || Persoană considerată în raport cu alta care este din acelaşi stat sau din acelaşi oraş cu dînsa.
conchide, conchid, vb. III. Tranz. şi intranz. II Din lat. concluâ'êp^ (după închide) || A trage o concluzie (încheinĂ "o expunere, o cercetare).
conchistador, conchistadori, s.m. || Din sp., fr. conquistador || Nume 'dat aventurierilor spanioli^ plecaţi să cucerească teritorii în America, după descoperirea acestui continent (sec. 15).
conci, conduri, s.n. || Din magii, konty || Coc2.
concilia, conciliez, vb. I. Tranz. || Din fr. concilier, lat. conciliare || A pune de acord, a împăca mai multe păreri, idei etc.; a încerca aplanarea sau evitarea unui litigiu prin împăcarea părţilor.
conciliabul, conciliabule, s.n. || Din lat. con-ciliabulupi, fr. conciliabule || (Livr.) Consfătuire (secretă) între persoane care plănuiesc ceva.
conciliant, -ă, concilianţi, -te, adj. || Din fr. conciliant || Care se lasă uşor înduplecat, care cedează.
conciliator, -oare, conciliatori, -oare, adj. II Din fr. conciliateur, lat. conciliator || Care tinde spre împăcarea unor divergenţe; care duce spre înţelegere între părţi opuse; împăciuitor.
conciliatorism s.n. J| Din conciliator || Atitudine conciliatoare. © împăciuitorism.
conciliere, concilieri, s.f. Acţiunea de a concilia; împăcare, acord.
conciliu, concilii, s.n. || Din lat. concilium || Adunare de prelaţi catolici care hotărăşte în chestiuni de dogmă, de morală etc.; sinod, sobor.
concisă, conci ne, s.f. II Din ngr. kontsina jj Numele unui joc de cărţi.
concis, -ă, concişi, -se, adj. |[ Din fr. concis, lat. concisus (< concidere „a tăia44) || (Despre stil, vorbire) Scurt, concentrat.
concizie s.f. || Din fr. concis ion, lat. concis io, -onis || Calitatea de a fi concis. || Si: conciziune si.
conciziune si. v. concizie, conclav, conclav uri, s.n. || Din fr. conclave, lat. conclave „cameră închisă cu cheia44 || 1. Adunare a cardinalilor în vederea alegerii noului papă. 2. încăpere în care are loc conclavul (1)* concludent, -ă, concludenţi, -te, adj. || Din lat. concludens, -ntis || (Adesea adverbial) Care convinge; convingător.
.conclusîv, -ă, conclusivi, -e, adj. || Din fr. conclusif || Care constituie o concluzie. O Propoziţie conclusivă = propoziţie care exprimă o concluzie. Conjuncţie conclusivă = conjuncţie care introduce o propoziţie conclusivă. || Si: concluzîy adj.
concluziv adj. v. conclusiv. concluzie, concluzii, s.f. || Din fr. conclusion f < conclure „a încheia, a conchide44) || 1. Judecată care rezultă din alte judecăţi (numite premise) şi care încheie un raţionament. © (Mat.) Parte din enunţul unei teoreme care se cere demonstrată. 2. Ultima parte a unei expuneri sau a unei opere, care cuprinde rezultatele finale. 8. (La pl.) Susţinerile părţilor şi ale procurorului într-un proces.
concluziona., concluzionez, vb. I. Tranz. şi intranz. || Din concluzie || A conchidă, a trage concluzii.
concoidă, concoidc, s.f. || Din fr. conchoîde; gr. konche „scoică44 -f- eidos „aspect44 || Curbă plană obţinută dintr-o curbă data cu ajutorul unui punct fix (polul concoidei) şi al unei secante care se roteşte sprijinindu-se pe pol.
concomitent, -ă, concomitenţi, -ie, adj. |j Din fr. concomitant, lat. concomitans (<( concomitari „a însoţi44) || Care se petrece în acelaşi timp cu altceva.
concordă, pers. 3 concordă, vb. L Intranz. IjDin fr. concorder, lat. concordare „a pune de acord44 || A corespunde, a se potrivi.
concordant, -ă, concordanţi, -te, adj. |] Din fr. concordant I! Care concordă.
205
CONDICA
concordanţă, concordanţe, s.f. ]| Din fr. concordance |i Acord, potrivire; corespondenţă.® (Gram.)' Concordanţa timpurilor = corespondenţa timpurilor.
concordât, concordate, s.n. j] Din fr. concordat\\ Tratat încheiat între Vatican şi diferite state pentru reglementarea raporturilor dintre biserica catolică şi statele respective.
concordie s.f. || Din lat. concordia || (Rar) înţelegere, armonie.
concrescănţă, concrescenţe, s.f. || Din fr. concrescence, lat. concrescentia ( <( concrescere „a creşte împreună") |] Creştere împreună, patologică, a două ţesuturi.
concrescut, «ă, concrescuţi, -ie, adj. jj Din con-creşte (rar folosit) || (Despre frunze, seminţe) Care a crescut împreună cu altul, formînd un tot.
concret, -ă, concreţi, -te, adj., s.n. || Din fr. concret, lat. concretus „solid46 || 1. Adj. Care poate fi perceput cu simţurile. © Precis, bine determinat. 2, S.n. (Filoz.) Ansamblu de însuşiri şi de relaţii considerate în unitatea lor; reflectarea prin simţuri a obiectului ca ansamblu de însuşiri.
concretéte s.f. || Din it. concretezza |] Caracterul a ceea 'ce este concret.
concretiza, concretizez, vb. I. [J Din fr. concrétiser || 1. Tranz. A înfăţişa ceva în mod concret. 2. Tranz. şi refl. A (se) materializa, a (se) realiza în mod practic.
concretizare s.f. Acţiunea de a (se) concretiza; înfăţişare, prezentare concretă. • Operaţie mintală, opusă abstractizării, constînd în legarea generalului de experienţa senzorială.
cencreţionâre &f. || Cf. fr. concrétionner || Sinterizare.
concreţiune, concreţiuni, s.f. || Din fr. concrétion. lat. concretio, -onis „alcătuire din părţi66 |j Agregat mineral format prin depunere de material rezultat din soluţii în jurul unui nucleu.
concubin, -ă, concubini, -e, s.m. şi f. || Din fr. concubin, lat. concubinus || Persoană care întreţine relaţii de concubinaj.
concubinaj s.n. || Din fr. concubinage || Convieţuire între un bărbat şi o femeie fără* a fi uniţi prin căsătorie.
concupiscenţă s.f. || Din fr. concupiscence ; cf. lat. concupiscere „a dori foarte mult66 l| Dorinţă puternică spre bunuri lumeşti. @ Aplecare spre plăcerile simţurilor.
concura, concurez, vb. I. || Din fr. concourir, lat. concurrere „a alerga împreună; a se întîlni într-un loc66 || 1. Intranz. A participa la un concurs. 2. Intranz., refl. şi tranz. A (se) lupta pentru întîietate în comerţ, a(-şi) face concurenţă. 8. Intranz. A tinde spre acelaşi rezultat.
concurent, -ă, concurenţi, -te, adj., s.m. şi f. II Din fr. concurrent |] 1. Adj. Care face concurenţă altuia. 2. Adj. Care tinde spre acelaşi rezultat. .© (Despre linii) Care se intersectează. 8. B.m. şi f. Participant la un concurs (sportiv).
concurentă,concurenţe, s.f.||Din fr. concurrence[f
1.	întrecere într-un domeniu de activitate.
2.	Rivalitate, luptă între producători sau comercianţi, monopoluri, ţări etc. pentru obţinerea de profituri mari prin acapararea pieţei, a clientelei.
concurs, concursuri, s.n. || Din fr. concours, lat. concursus || 1. întrecere (sportivă) care se termină cü un clasament (şi cu acordarea de premii). 2. Examen pentru dobîndirea unui post, a unei burse, pentru admiterea într-o instituţie de învăţămînt etc. 8* Ajutor, sprijin.
4.	C. de împrejurări = totalitatea împrejurărilor care influenţează la un moment dat o situaţie.
condamnă, condâmn, vb. I. Tranz. || Din Ar. condamner (] 1. A pronunţa o condamnare, a osîndi, a pedepsi pe cineva. 2, A dezaproba un lap t, o a ti tucaac ctc.
condamnâbil, -ă, condamnabili, -e, adj. || Din fr. condamnable || Care merită să fie condamnat, dezaprobat.
condamnare, condamnări, s.f. 1. Faptul de ’a condamna, a Aplicare, prin hotărîre judecătorească, a unei sancţiuni penale. 2. Dezaprobare categorică.
condamnat, »ă, condamnaţi, -te, s.m. şi f. Persoană osîndită printr-o hotărîre judecătorească.
condei, 'condeie, s.n. |] Din ngr. kondili ||
1.	Unealtă de scris în formă de beţişor la care se adaptează o peniţă. O Expr. Dintr-o trăsătură din condei ~ dintr-o dată. Ca din condei = frumos, ordonat. © Creion pentru înnegrirea sprîn-cenelor. 2. (Fig.) Îndemînare la scris, talent scriitoricesc. O Expr. A avea condei = a avea talent la scris.
condeier, condeieri, s.m.* || Din condei || Scriitor.
condensa, condensez, vb. I. || Din fr. condenser, lat. condensare ( < densus „dens66) || 1. Refl, (Despre gaze, vapori) A se transforma, prin răcire, în lichid. 2. Tranz. şi refl. A (se) face mai dens. © Tranz. (Fig.) A scurta, a comprima exprimarea.
condensare, condensări, s.f. Acţiunea de a (se) condensa. O Reacţie de c. — reacţie între doi compuşi chimici din care rezultă un produs cu greutate moleculară mai mare.
condensator, condensatoare, s.n. |] Din fr. condensateur || 1. Aparat care serveşte la condensarea unei mase de vapori, în vederea recuperării lichidului din care au provenit. 2. Sistem de două conductoare, separate printr-un izolator, folosit pentru a acumula sarcini electrice,
condenser, condensoare, s.n. |] Din fr. condenseur || Sistem de lentile folosit într-un instrument optic pentru concentrarea luminii asupra unui obiect.
condescendent, -ă, condescendenţi, -te, adj. ||Din fr. condescendant || Care dă dovadă de condescendenţă, de bunăvoinţă faţă de cineva.
condescendenţă s.f. ]| Din fr. condescendance ; cf. lat. condescendere (( descendere „a coborî66) |j Purtare plină de bunăvoinţă faţă de cineva; (peior.) aer de superioritate.
condică, condici, s.f. || Cf. ngr» kodik, acuz. kodika || 1* Registru, catastif. Q Expr. A trece
CONDU*
20i
la condica pe cineva = a-1 ţine minte, pentru a se răzbuna. 2. (înv.) Colecţie de legi, cod.
condil s.m. ([ Din fr. condyle; cf. gr. konâylos „vîrf'“ ![ Proeminenţă osoasă articulară.
condiméni, condimente, s.n. |j Din fr. condiment., lat. condimentam ( { condire „a da gust“) j| Substanţă (picantă) cu care se dă gust sau aromă Unor produse alimentare.
condimenta, condimentez, vb. I. Tranz. || Din condiment || A da gust mîncării, adăugîndu-i condimente.
condiţie, condiţii, s.f. || Din fr. condition || 1» Fapt sau împrejurare de care depinde apariţia unui fenomen sau care influenţează acţiunea iméi cauze ; (la pl.) împrejurările în care are loc un fenomen. O Condiţii de mediu — totalitatea factorilor de mediu în care trăieşte o fiinţa. '2. Clauză a unei înţelegeri, a unui contract. O Cu condiţia că = numai în cazul că... 8. Situaţia socială a cuiva. 4. Condiţie fizică = situaţia unui sportiv din punctul de vedere al pregătirii şi al stării sale fizice.
condiţiona, condiţionez, vb. I. Tranz. || Din fr. conditionner || 1. Â constitui condiţia de care depinde ceva; a provoca ceva, a fi cauza unui lucra. 2. A pune anumite condiţii; a accepta ceva sub rezerva anumitor condiţii.
condiţional, -ă, condiţionali, -e, adj. || Din fr. conditionnel || Care depinde de o condiţie; care cuprinde o condiţie. O (Gram.) Mod c! (şi substantivat, ,n.) = mod personal care exprimă o acţiune a cărei realizare depinde de îndeplinirea Unei condiţii. Propoziţie condiţională = propoziţie subordonată exprimînd o acţiune de a cărei îndeplinire depinde realizarea acţiunii din propoziţia regentă.
condiţionare, condiţionări, s.f. Acţiunea de a condiţiona. © Formă a conexiunii universale, componentă a determinismului. © Operaţie prin care un material, un produs etc. este adus într-o anumită stare de temperatură, de umiditate etc. Ex. condiţionarea aerului v. condiţionat (aer c.).
condiţionat, -ă, condiţionaţi, -te, adj. Aer condiţionat = aer menţinut, prin instalaţii speciale, în’ anumite condiţii de temperatură,* umiditate şi puritate.
condoleanţe s.f. pl. J| Din fr. condoléances, de la lat. condolere „asauferi împreună cu“ || Cuvinte prin care cineva îşi imprimă participarea la durerea unei persoane căreia i-a murit cineva apropiat.	\
condommiii s.n. |) Din fr. condominium; con-4- lat. dominium „suveranitate44 j) Regim potrivit căruia un anumit teritoriu este supus autorităţii politice a două sau mai multe state; p. ext. teritoriul respectiv.
condor, condori, s.m. || Din fr., sp. condor f] Cel mai^ mare vultur (1 — 1,15 m. lungime), cu capul şi gîtul golaşe, care trăieşte în munţii Araericii de Sud. || Acc. şi condor.
A condotier, condotieri, s.m. || Din it. condottiere ff (înv.) Căpetenie de mercenari în Italia (sec. 14—15), care se angaja în serviciul oraşelor, principilor etc.
condrftă, condrite, s.f. || Din fr. condrite; cfp gr. chondros „ cartilaj “ || Inflamat ie acută sau cronică a unui cartilaj.
conducător, «oare, conducători, -oare, adm s.m. şi f. || Din conduce || 1. Adj. Care conduce! O Bun (sau rău) conducător (de căldură, de, electricitate) = care prezintă (sau nu) conducti-bilitate. 2. S.m. şi f. Persoană sau organ care conduce un partid, o instituţie, o întreprindere etc.
conddce, conduc, vb. 'III. || Din lat. conducere || 1. Tranz. A îndruma un grup de oameni, o instituţie, o întreprindere. © (Fig.) A dirija' o discuţie, o dezbatere. 2. Refl. A se orienta după... 3. Tranz. A dirija un vehicul. 4. Tranz. A însoţi pe cineva. 5. Tranz. (Despre corpuri) A transmite o cantitate de căldură, de electricitate etc.
conducere, conduceri, s.f. Acţiunea de a (se) conduce. O C. colectivă = acţiune de îndrumare, orientare, dirijare a unei activităţi, exercitată pe bază de decizii adoptate de un organ colectiv» © Persoană sau grup de persoane care conduce* eondăet, conducte, s.n. || Din germ. Konâukt jf Formaţie anatomică cu aspect de canal sau de tub (ex. e. auditiv extern).
conductânţă s.f. || Din fr. conduct ance (J Mărime care defineşte capacitatea unui conductor de a conduce curentul electric.
condiicfă, conducte, s.f. || Din germ. Konâukt f]
1.	Ţeavă sau ansamblu de ţevi pentru transportul fluidelor sau al materialelor pulverulente pe un anumit traseu. 2. Fir metalic sau ©abia prin care circulă un curent electric.
conductibiiit&te s.f. |i Din fr. conductibMîle jj Proprietate a unor corpuri de a putea fi străbă-tute de un curent electric (conductibUitate elcc-tricâ) sau de un flux de căldură (conduetibilU tate termică).
conductivitate s.f. || Din fr. condukivite H (Fiz.) C. electrică — mărime egală cu inversul rezist ivităţii.
conductor, -oare, conductori, -oare, adj., suhst.
|| Din fr. conducteur, lat. conductor [j 1» Adj., s.n. (Corp sau material) care prezintă eondhcti-bilitate termică sau electrică. 2. S.m. şi f. Persoană în serviciul căilor ferate care controlează biletele călătorilor şi supraveghează ordinea în vagoane.
conduită, conduite, s.f. || Din fr. conduite || Fel de a se purta, comportare, comportament.
condur, conduri, s.m. || Din tc. kundura ||
1.	(înv.) Pantof femeiesc cu toc înalt, împodobit cu broderii. 2. Condurul-doamîiei — căiţunaş (2)« conecta, conectez, vb. I. Tranz. || Din fr. con-necter, lat. connectere „a lega împreună14 |[ A realiza o legătură conductoare între două conduct© electrice.
conectare s.f. Acţiunea de a conecta. • Opera** ţie prin care o maşină, un aparat sau un dispozitiv electric este legat la un circuit sau la o reţea electrică. O Aparat de c. = aparat care închide sau deschide un circuit electric (ex. întrerupătorul).
207
CONFLAGRAŢIE
conector, conectoare, s.rx. |[ Din fr. connecteur || C. telefonic = mecanism care stabileşte, într-o 1 centrală telefonică automată, legătura dintre abonaţi.
conetabil, conetabili, s.m. || Din fr. connétable || Primul ofiţer al casei regale franceze în evul mediu. ® Comandant suprem al armatelor franceze în evul mediu.
conex, -ă, conecbi, -xe, adj. || Din fr. connexe, lat. connexus || Care se găseşte în legătură cu ceva, care însoţeşte ceva.
conexă, conexez, vb. î. Tranz. |] Din conex [| A lega împreună, a alătura, a reuni.
' conexiune, conexiuni, s.f. || Din fr. connexion, lat. connexio, -onis || 1. Legătură, raport, relaţie. O (Filoz.) C. generală (sau universală) — totalitatea formelor de legătură, interacţiune şi condiţionare reciprocă a obiectelor şi fenomenelor în mişcare din întregul univers. 2. Legătură între două sau mai multe conducte electrice. 8. Conectare.
eouféctie, confecţii, s.f. || Din fr. confection, lat. con fee tio ( < conficere „a face, a confecţiona4*) || Obiect de îmbrăcăminte fabricat şi livrat în serie. || Şi: confecţidne s.f. confecţiiine s.f. v. confecţie, confecţiona, confecţionez, vb. L Tranz. j| Din fr. confectionner IJ A prelucra un material pentru a obţine un obiect; a produce îmbrăcăminte, "încălţăminte etc.
confederativ, -ă, confederativi, -e, adj. || Din fr. confédératif || Care aparţine unei confederaţii, care are caracterul unei confederaţii.
eonferedâţie, confederaţii, s.f. j] Din fr. confédération, lat. confederaţia, -onis |] 1. Uniune de state independente, avînd anumite organe centrale comune (parlament, guvern etc.).
2.	Reunire a mai multor organizaţii obşteşti.
cdnîer || Cuv. lat. „compară44 || Termen prin care se face o referire, o trimitere la un text lămuritor, la o lucrare etc. Se scrie prescurtat:
cf•
conferenţia, conferenţiez, vb. I. Intranz. "II Din conferinţă || A ţine o conferinţă.
conferenţiar, «ă, conferenţiari, -e, s.m. şi f. lf Din fr. conférencier f| 1. Persoană care ţine o conferinţă. 2. Grad în învăţământul universitar, între lector şi profesor; persoană care deţine o astfel de funcţie.
conferi, confer, vb. IV. || Din fr. conférer ||
1. Tranz. A acorda un titlu, un grad, o decoraţie.
2. Intranz. A discuta cu cineva o chestiune importantă.
conferinţă, conferinţe, s.f. || Din fr. conférence, 3at. conferenţia ( < conf erre „a raporta44) |j 1. Expunere făcută în public asupra unei teme ştiinţifice, literare etc. 2. întrunire a reprezentanţilor Unor state sau ai unor organizaţii politice, obşteşti, ştiinţifice etc. pentru a dezbate probleme de importanţă majoră a activităţii lor. O C. la nivel înalt = întrunire la care participă şefii de state sau şefii de guverne. C. de partid — for superior al unei organizaţii de partid, care se îpliimeşte pentru a dezbate probleme ale activităţii organizaţiei, pentru a alege organele sale de conducere etc. 8. C. de presă = întîlnire în ca-
drul căreia o personalitate a vieţii politice, culturale etc. face o expunere şi răspunde la întrebările reprezentanţilor presei.
confesa, confesez, vb. I. Refl. || Din fr. confesser || A se destăinui; a- se spovedi.
confesional, -ă, confesionali, -e, adj. || Din fr. confessional |] Care ţine de o confesiune religioasă.
confesiune, confesiuni, s.f. || Din fr. confession, lat. confessio, -onis il 1. Mărturisire a unor fapte sau sentimente intime. @ Scriere literară care conţine mărturisirea unor gînduri şi sentimente intime ale scriitorului. @ Scriere care conţine mărturisirea de credinţă a unei ramuri a bisericii creştine. 2. Religie, cult.
confesor, confesori, s.m. || Din fr. confesseur, lat. confessor || Preot care spovedeşte, duhovnic.
conîéfi s.f. pi. || Din it., ir. confetti || Bucăţele rotunde de hîrtie colorată, pe -care participanţii la petreceri şi îe aruncă unii altora.
confia, confiez, vb. I. || Din fr. confier, din lat. confidere „a se încrede44 || 1. Tranz. A încredinţa cuiva ceva. 2. Refl. A se încrede în cineva, a se destăinui.
confMént, -ă, confidenţi, -te, s.m. şi f. |]"Din fr. confident, lat. confidens, -tis || Persoană căreia i se fac confidenţe.
confidenţă, confidenţe, s.f. || Din fr. confidence, lat. confidentia || Destăinuire a unei taine, a unui gînd intim.
confidenţial, -ă, confidenţiali, -e, adj. |j Din fr. confidentiel || Care se comunică în taină; secret.
configura, pers. 3 configurează, vb. I. Refl. ||Din fr. configurer, lat. configurare || A lua o anumită formă, un anumit' mod de întocmire.
configuraţie, configuraţii, şi. || Din fr. configuration, lat. configuraîio || înfăţişare, formă a unui lucru. ® Totalitatea relaţiilor dintre părţile unui sistem.
confirmă, confirm,p vb. I. Tranz. || Din fr, confirmer, lat. confirmare |j 1. A recunoaşte şi a întări exactitatea unei afirmaţii făcute de altcineva. m (Jur.) A întări (un act) prin aprobare.
2.	A definitiva pe cineva într-un post, într-o situaţie.
confirmare, confirmări, s.f. Acţiunea de a confirma; aprobare a unei măsuri procedurale, a unui act de către organul competent.
confiscă, confise, vb. I. Tranz. || Din fr. confisquer, lat. confiscare ( ( fiscus „fisc44) || A lua de la cineva un bun, fără despăgubiri, pe temeiul unei hotărîri judecătoreşti sau în urma dispoziţiei unei autorităţi.
confiscare, confiscări, s.f. Acţiunea de a coţi-fisca. ® Trecere gratuită în patrimoniul statului, pe baza unei hotărîri judecătoreşti, a unui bun aparţinînd unei persoane particulare.
conflagrânţ, -ă conflagranţi, -te, adj. |j Din it. conflagrante [| (Despre state) Care ia parte la o conflagraţie.
conflagraţie conflagraţii, s.f. || Din fr. conflagration, lat. conflagraţia (< flagrare „a arde“) || Război de mari proporţii, la care iau parte mai multe state.
CONFLICT
208
conflict, conflicte, s.n. j| Din lat. conflictus, ir. conflit (( confUgere „a sa ciocni44) |] 1. Neînţelegere; diferend; discuţie violentă, ceartă. O Expr. A intra în conflict cu cineva = a se certa. • C. de frontieră = ciocnire între unităţi militare însărcinate cu paza frontierei între două state.
2.	Ciocnire între interesele sau sentimentele personajelor, care determină desfăşurarea acţiunii Intr-o operă literară.
confluent, -ă confluenţi, -te, adj., s.m. |] Din fr. confluent, lat. confluens, -ntis (( confluere „a curge împreună44) || (Curs de apă) care se uneşte cu un alt curs de apă, formînd un rîu mai mare.
confluenţă, confluente, s.f. || Din fr. confluence |J Locul unde se unesc două ape curgătoare.
conform, -ă- conformi, -e, adj. [JDin'fr. conforme || (Despre acte, texte etc.) Care corespunde, care se potriveşte; care este la fel (cu altul). & (Adverbial) în conformitate cu: conform dispoziţiilor în vigoare.'
conformă, conformez, vb. î. Refl. || Din fr. conformer, lat. conformare ((forma „formă44) || 1* A se pune de acord cu... 2. A se supune unei legi, unei dispoziţii.
conformaţie, conformaţii, s.f. |] Din fr. corn formation, lat. conformaţia || Structură fizică generală a corpului, a unei suprafeţe de teren etc. ; constituţie ci).
conformism s.n. || Din fr. conformisme || 1. Acceptare mecanică, necritică a unor idei, hotă-rîri sau convingeri ale altora. 2. (Psih.) Ajustare a comportamentului individual sub influenţa normelor unui anumit grup.
conformist, -ă, conformişti, -ste, s.m. şi f. li Din fr. conformiste || Persoană care dă dovadă de conformism, care se conformează părerilor şi convingerilor altora, chiar dacă acestea nu se potrivesc cu ale sale.
conformitate s.f. || Din fr. conformité || Potrivire, concordanţă. O In conformitate cu... — potrivit cu. Pentru conformitate — formulă prin care se atestă exactitatea unei copii.
confort s.n. || Din fr confort || Totalitatea condiţiilor care asigură o existenţă comodă, plăcută, civilizată.
confortabil, -ă, confortabili, -e, adj. || Din fr. confortable || Care oferă confort.
confrate, confraţi, s.m. |j Con1- -j- frate (după fr. confrère) || Coleg de profesiune, de meserie.
confrerie, confraţii, s.f. || Din fr. confrérie |] Asociaţie constituită în scopuri religioase sau aritabile.
c confruntă, confrunfţYh. I. Tranz. |j Din fr. confronter, lat. confrontare {(frons „frunte44) |] A pune faţă în faţă două sau mai multe persoane pentru a verifica adevărul afirmaţiilor lor. © A pune faţă în faţă doua obiecte, două lucrări etc. pentru a le compara, a le verifica.
confruntare, confruntări, s.f. Acţiunea de a confrunta; comparare.
confucianism s.n. || Din fr. confucianisme, de la n. pr. Confucius [(Doctrină filozofică şi social-politică a lui Confucius şi a urmaşilor săi. In sec. 2 î.e.n. s-a transformat într-o doctrină religioasă care a devenit religie de stat în China (pînă în 1911).
confundă, confund, vb. I. [| Din fr. confondre„ îat. confundere „a pune împreună, a încurca" |j
1.	Tranz. A lua o persoană drept alta sau un lucru drept altul. 2. Refl. A se contopi, formînd un singur tot.
confüz, -ă, confuzi, -e, adj. || Din fr. confus (< confondre „a confunda'4) |[ Neclar, nedesluşit; (despre oameni) încurcat, zăpăcit.
confuzie, confuzii, s.f. || Din fr. confusion,, lat. confusio, -onis |[Faptul de a confunda; încurcătură, zăpăceală. O C. mintală = stare patologică manifestată prin tulburări de orientare», de raţionament, de memorie etc.
cougelâ, congelez, vb.. I. Tranz. fj Din fr. congeler (< geler „a îngheţa44) || A face să în-ghetto
congelare, congelări, s.f. Acţiunea de a congela; îngheţarea'soluţiilor apoase şi a celor albu-minoase dintr-un corp prin coborîrea artificială a temperaturii; este un mijloc de conservare mai îndelungată a produselor alimentare.
congelator, congelatoare, s.n. || Din fr. congélateur || Instalaţie care serveşte la congelare, congénital, -ă, congenitali, -e, adj. |j Din fr. congénital (de îa lat. congenitus „născut cu44) |j Din naştere, înnăscut.
congestie, congestii, s.f. î| Din fr. congestion, îat. congestio (( congerere „a acumula44) jj Aflux excesiv de sînge într-o parte a corpului. @ C. cerebrală — acumulare excesivă de sînge în vasele cerebrale.
congestiona, congestionez, vb. I. Refî. [| Din fr. congestionner II A avea o congestie; a se înroşi îa faţă, a se îmbujora.
congestionat,-ă, congestionaţi, -te, adj. (Despre oameni) Aprins la faţă, îmbujorat; (despre părţi ale corpului) în care este un aflux anormal de sînge.
conglomérât, conglomerate, s.n. || Din fr. conglomérat (de la lat. glornus, -eri.s „ghem44) j| Rocă formată din sfărîmături rotunjite ale unor roci mai vechi cimentate cu calcar, silice etc. ©
„ (Fig.) îmbinare, amestec de elemente eterogene, congregaţie, congregaţii, s.f. || Din fr. congrégation, lat. congregatio „reunire, adunare44 jj (In biserica catolică) Ordin monahal sau ramură a unui astfel de ordin. • Departament în organizaţia centrală a Vaticanului, condus de un cardinal.
congres, congrese, s.n. || Din fr. congrèsf, lat* congressus (( congredi „a se întîlni44) || 1. Întrunire (naţională sau internaţională) în care se dezbat probleme de ordin ştiinţific, politic, economic etc. 2* Organ suprem de conducere ai unor partide politice, organizaţii de masă sau obşteşti. 8. Denumire dată unor conferinţe internaţionale care au ca scop, de obicei, încheierea unor tratate de pace. 4. Denumire a parlamentului în unele ţari.
congresist, -ă, congresişti, -ste, s.m. şi L || Din fr. congressiste !j Persoană care ia parte la un congres.
eongrésman, congresmeni, s.m. |] Din engL congressman || Membru al Congresului Statelor Unite ale Americii.
200
CONSACRAT
1 congruent, *»&, congruenţi, -te, adj. || Din fr. congruent, lat. congruens, -ntis „care se potriveşte44 I! Gare concordă, care coincide, echivalent. m (Despre figuri geometrice) Care sînt egale sau care pot fi făcute să coincidă. © (Despre numere întregi) Care dau acelaşi rest la împărţirea cu un număr întreg.
congruenţă, congruenţe, s.f. ]j Din fr. congruence, lat. congruentia || însuşirea de a fi congruent; concordanţă, potrivire.
eonfâc, coniacuri, s.n. |] Din fr. cognac, de la n. pr. Cognac, oraş în Franţa || Băutură alcoolică tare, obţinută prin distilarea vinului.
conic, -ă, conici, -ce, adj., s.f. |[ Din fr. conique '] 1. Adj. De forma unui con2. 2. S.f. Curbă rezultată din intersectarea unui con circular cu un plan (ex. cercul, elipsa).
conicitâte s.f. || Din fr. conicité || Formă conică.
eonidie, conidii, s.f. || Din fr. conidie; cf. gr. konis „praf4 |i Spor imobil care asigură înmulţirea asexuată a ciupercilor evoluate.
conifer, conifere, s.n. || Din fr. conifère, lat. conifer (< conus „con44 -F ferre „a purta44) || (La pl.) Ordin de plante lemnoase cu frunze persistente, aci cui are sau solzoase, şi flori în formă de conuri ; constituie etajul superior al pădurilor din munţii noştri, avînd mare importanţă în industria lemnului, în construcţii etc. (şi la sg.) arbore sau arbust din acest ordin (ex. bradul).
eoiiimeirie s.f. || Din fr. conimétrie || Determinare a numărului şi a mărimii particulelor de praf din aer.
conivéntâ s.f. || Din fr. connivence, lat. conni-ventia (< connivere „a clipi din ochi, a închide ochii44) || De conivenţă cu... = de acord cu..., în complicitate cu...
conjectură, conjecturi, s.f. |] Din fr. conjecture, lat. conjectura || Părere bazată pe ipoteze, pe presupuneri; supoziţie, prezumţie.
conjugă, conjug, vb. I. || Din fr. conjuguer, lat. coniugare „a uni, a lega44 |[ 1. Tranz. A modifica formele unui verb după persoană, timp, mod şi diateză. 2. Refl. A se îmbina, a se uni.
conjugal, -ă, conjugali, -e, adj. || Din fr. conjugal, iat. coniugalis ]| Privitor la căsătorie sau la soţi.
conjugare, conjugări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) conjuga. 9 Flexiunea verbului. © Categorie de verbe cu aceeaşi terminaţie la infinitiv,a care se conjugă în mod asemănător. 2. (Fig.) îmbinare, împletire.
conjugat, -ă, conjugaţi, -te, adj. || Din fr. conjugué |f Unit, îeşat împreună. © (Biol.) Nervi conjugaţi = nervi care au aceeaşi funcţie.
conjunct, -ă, conjuncţi, -te, adj. \\ Din lat. coniunctus „unit44 || Forme conjuncte = formele scurte ale verbului „a fi44 la indicativ prezent (ex. -5 în loc de sînt) şi formele neaccentuate ale pronumelui personal la dativ şi la acuzativ (ex. -mi, ţi-).
conjunctiv, «ă, conjunctivi, -e, adj. H Din fr. conjonctif, lat. coniunctivus || 1. Care leagă, care uneşte. O (Anat.) Ţesut c. = ţesut de susţinere
din corpul omului şi al animalelor. 2. (Gram.) Modul c. (şi substantivat, n.) = mod personal al verbului, care exprimă o acţiune realizabilă.
conjunctivă s.f. || Din lat. coniunctivus „care leagă44 || Membrană care acoperă suprafaţa internă a pleoapelor şi suprafaţa anterioară "a globului ocular, cu excepţia corneii.
conjunctivită, conjunctivite, s.f. || După fr. conjonctivite || Inflamaţie a conjunctivei, care se manifestă prin roşeaţă, senzaţie de corp străin în ochi şi secreţie abundentă.
coiîjunctor, conjunctoare, s.n. |] După fr. con-joncteur || Conjunctor-disjunctor = aparat electric care închide şi deschide automat un circuit electric.
conjimetără, conjuncturi, s.f. |J După fr. con-juncture || Ansamblu de împrejurări şi de condiţii care exercită influenţă asupra unui fenomen sau asupra unei situaţii; concurs de împrejurări.
conjuncţie, conjuncţii, s.f. ][ După fr. conjonction, lat. coniunctio, -onis || 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziţii dintr-o frază sau două cuvinte cu acelaşi rol sintactic într-o propoziţie. 2. (Astr.) Situaţia momentană a doi aştri care se găsesc în aceeaşi direcţie pe bolta cerească, fiind (aproximativ) coliniari cu Pămmtuî.
conjură, conjur, vb. I. || Din fr. conjurer, îaL coniurare || 1. Tranz. A ruga stăruitor, a implora.
2.	In tranz. A conspira, a unelti.
conjurât, conjuraţi, s.m. || Din fr. conjuré \\ Conspirator.
conjuraţie, conjuraţii, s.f. || Din fr. conjuration, lat. coniuratio, -onis || Conspiraţie, complot.
conlocuitor, -oare, conlocuitori, -oare, adj.
]| Con1- -f- locuitor j| Care locuieşte împreună cu altcineva, în aceeaşi regiune sau ţară.
conlucra, conlucrez, vb. I. In tranz. |j Con1- -f-lucra || A colabora, a contribui la o acţiune.
conopidă, conopide, s.f. || Din ngr. kunupidi îf Plantă leguminoasă din familia cruciterelor, cu inflorescenţă cărnoasă, alburie, folosită în alimentaţie.
conosament, conosamente, s.n. |j Din" germ. Konossement, rus. konosament |] Document care însoţeşte transportul mărfurilor pe apă.
conotâţie, conotaîii, s.f. || Din fr. connotation || Totalitatea sensurilor colaterale ale unui cu vînt* în opoziţie cu sensul lui fundamentai.
conovâţ, conoveţe, s.n. || Din rus., ucr. kono~ vjaz || Funie fixată pe ţăruşi, la care se leagă caii.
consacră, consacru, vb. I. || Din fr. consacrer> lat. consecrare ]j 1* Tranz. A destina, a dărui, a închina. 2. Tranz. şi refl. A (se) dărui, a (se) dedica, a (se) devota.
consacrare, consacraţi, s.f. Acţiunea de a (se) consacra. © Confirmare, consfinţire; recunoaştere a capacităţii, a meritelor cuiva într-un anumit domeniu.
consacrat, -ă, consacraţi, -te, adj. Stabilit prin uz sau prin tradiţie. © (Despre oameni) Considerat, recunoscut ca fiind o autoritate într-un anumit domeniu.
34
CONSANGUIN
210
consanguin, -ă adj. y. consangvin.
consangvin, -ă, consangvini, -e, adj. || Din fr. consanguin, lat. consanguineus || (Despre fraţi, surori) Care au acelaşi tată, dar nu şi aceeaşi mamă. || Şi: consanguin, -ă adj.
consătean, -ă, consăteni, -e, s.m. şi f. |[ Con1-4- sătean 1| Persoană considerată în raport cu alta care locuieşte în acelaşi sat.
consecinţă, consecinţe, s.f. || După fr. conséquence, lat. consequentia j] Rezultat, urmare a unei acţiuni, a unei fapte. O In consecinţă — a) prin urmare, deci; b) conform situaţiei, împrejurărilor.
consecutiv, -ă, consecutivi, -e, adj. |] Din fr. consécutif || Care urmează fără întrerupere. O Propoziţie consecutivă = propoziţie circumstanţială care exprimă urmarea acţiunii (sau stării) din propoziţia regentă, Conjuncţie consecutivă — conjuncţie care introduce o propoziţie consecutivă.
consecvent, -ă, consecvenţi, -te, adj. (Şi adverbial) [[ Din fr. conséquent, îat. consequens, -ntis (< consequi „a urma44) || Care nu se abate de la principiile sale; statornic.
consecvenţă, consecvenţe, s.f. |j Din consecvent; cf. fr. conséquence || Faptul de a fi consecvent. O Cu consecvenţă = în mod consecvent.
consemn, consemne, s.n. || După fr. consigne ||
1.	Totalitatea obligaţiilor pe care le are un militar în timpul serviciului de pază; ordin, dispoziţie. 2. Măsură (disciplinară) constînd în interzicerea ieşirii militarilor, pentru un anumit timp, din cazarmă, din navă etc.
consemna, consemnez, vb. I. Tranz. |! După fr. consigner || 1. A înregistra, a trece anumite menţiuni într-un înscris constatator. 2. A depune o sumă de bani spre păstrare la o organizaţie de stat specializată. 8. A interzice unui militar ieşirea din cazarmă (din navă etc.) pentru un anumit timp, din motive disciplinare, sanitare «te.
consemnare, consemnări, s.f. Acţiunea de a consemna; însemnare, înregistrare.
eoBsemnaţliiîie, consemnaţiuni, s.f. || După fr. consignation || Consemnare (v. consemna 2): depuneri la Casa de Economii şi Consemnaţiuni.
consens, consensuri, s.n. !| Din îat. consensus || Acord, înţelegere, identitate de păreri.
conserva, consérv, vb. I. || Din fr. conserver, lat. conservare „a păstra*4 || 1. Tranz. A menţine un aliment în stasre^nealterată. • A păstra; a păzi. 2. Refl. A se nl&naja.
conservant, conservante, s.n. || Din conserva || Substanţă care împiedică fermentarea unor produse alimentare.
conservare, conservări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) conserva. O Instinct de c. — instinct de apărare pe care îl au oamenii şi animalele, în scopul menţinerii fiinţei proprii. 2. Tratament la care sînt supuse unele produse perisabile (ex. alimente) pentru a împiedica alterarea lor.
conservatism s.n., || Din fr. conservatisme || Conservatorism.
conservator1, conservatoare, s.n. || Din germ. Konservaiorium, fr. conservatoire || Instituţie de
învăţămînt superior în care se pregătesc compozitori, interpreţi vocali şi instrumentali, dirijori, muzicologi, profesori de muzică.
conservator2, -oare, conservatori, -oare, adj., s.m. şi f. || Din îr. conservateur, lat. conservator |j
1.	Adj. Care păstrează, care conservă. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care este legată de trecut, ataşată de formele vechi ale vieţii politice, economice, culturale etc. O Partid c. = denumire a unor partide din statele burgheze, ataşate vechilor instituţii, idei şi forme politice.
conservatorism s.n. || Din conservator3 |j Ataşament faţă de formele vechi, depăşite, ale vieţii politice, economice, culturale.
conservă, conserve, s.f. |j Din fr. conserve j] Produs alimentar supus unui tratament pentru a puica îi păstrat (în cutii sau borcane închise ermetic) mai mult timp nealterat.
con sfătui, consfâtuiesc, vb. IV. Refl. recipr. II Con1- + sfătui || A se sfătui împreună, a se consulta.
consfătuire, consfătuiri, s.f. Acţiunea de a se consfătui; întîlnire de lucru a colectivului unei întreprinderi sau instituţii, a reprezentanţilor unor domenii de activitate, ai unor organizaţii politice, obşteşti, ai unor state, în care se discută probleme de interes comun.
consfinţi, consfinţesc, vb. IV. Tranz. || Con1-4- sfinţi || A da un caracter durabil, a stabili, a consacra.
consideră, consider, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. considérer, lat. considerare || A (se) socoti (drept...). O Tranz. Considerînd că... = avi ud în vedere că... • Tranz. A cinsti, a stima.
considerabil, -ă, considerabili, -e, adj. j| Din fr. considérable || Foarte mare; însemnat, remarcabil.
considerare s.f. Acţiunea de a (se) considera: consideraţie. O A lua în considerare — a avea în vedere, a ţine cont de...
consideraţie, consideraţii, s.f. |] Din fr. considération, lat. consideratio, -onis || 1. Stimă, respect, preţuire a cuiva. 2. Motiv, raţiune, considerent. II! Părere, idee. || Şi: consideraţidne si. consideraţiune s.f. v. consideraţie* eonsiderént, considerente, s.n. || Din fr. considèrent || Punct de vedere; părere. @ Argument, motiv.
consignaţie, consignaţii, s.f. |j Din fr. consignation ( < consigner „a depune în garanţie44) || Depunere a unui obiect spre vînzare la un magazin specializat; magazin unde se fac asemenea depuneri şi vînzări.
consilia, consiliez, vb. I. Tranz. j| Din fr. conseiller, lat. consiliari || (Livr.) A sfătui.
consilier, consilieri, s.m. |] Din fr. conseiller (după consiliu) || 1. Sfetnic, sfătuitor. 2. Grad în ierarhia unor funcţii.
consiliu, consilii, s.n. !| Din lat. consilium „deliberare44 i| 1. Colectiv organizat, cu atribuţii de conducere sau de avizare pe lingă o instituţie, o organizaţie etc. O C. popular — organ local al puterii de stat, ales prin vot în judeţe, municipii, oraşe şi comune, prin care poporul îşi exer-
211
CONSTIPAIS
cită puterea de stat. Consiliul oamenilor muncii — organ de conducere colectivă, cu caracter deliberativ. 2. Denumire dată unor organisme centrale de partid şi de stat (consiliu de miniştri, consiliu de stat).
consimtămîiit, consimţăminte, s.n. || Din consimţi (după fr. consentement) || Aprobare, asentiment; aderare de bună voie la ceva.
consimţi, consimt, vb. IV. Intranz. |î Con1-4* simţi (după fr. consentir) || A fi de acord, a încuviinţa, a-şi da consimţămîntul.
consista, pers. 3 consistă, vb. I. Intranz. ||Din fr. consister9 lat. consistere\\ A consta, a se alcătui din...
consistent, «ă, consistenţi, -te, adj. || Din fr. consistant )! le Tare, vîrtos. 2* (Despre alimente)
. Substanţial, s aţi os.
consistentă s.f. || Din fr. consistance || Densitate, tărie; rezistenţă opusă de un corp sau de un material la deformare sau la sfărîmare. • Soliditate, trăinicie.
eonsistdriu, consistorii, s.n. || Din lat. con-sistorium || Organ administrativ şi disciplinar în conducerea unor biserici. 2. Adunare de cardinali, convocată de papă.
consoană, consoane, s.f. || Din fr. consonne, lat. consona „care sună cu [o vocală]" |j Sunet al vorbirii produs în urma strîmtării sau închiderii (urmată de deschiderea bruscă) canalului vorbitor.
consoârtă, consoarte, s.f. || Din lat. consors, -tis influenţat de soartă) |] (Fam.) Soţie, nevastă.
consola, consolez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. consoler, lat. consolări |] A(-şi) alina o suferinţă morală, a (se) mîngîia.
consolare, consolări, s.f. Acţiunea de a (se) consola; mîngtiere, alinare sufletească.
consolă, console, s.f. || Din fr. console ((sole „grindă") |j 1. Mobilă în formă de policioară sau de măsuţă, pe care se ţin obiecte de ornament.
2.	Element de construcţie cu un capăt ieşind în afara construcţiei.
consolida, consolidez, vb. I. Tranz. şi refl.
|| Din fr. consolider (< solide „solid, rezistent4') jj A face (sau a deveni) solid, durabil; a (se) întări.
consonant, -ă, consonanţi, -te, adj. [| Din fr. consonant, lat. consonans, -ntis |j (Muz.; despre acorduri) Care este format din consonanţe; armonios.
consonantic, -â, consonantici, -ce, adj. |] Din fr. consonantique || Privitor la consoane.
consonantism s.n. || Din fr. consonantisme ]] Sistemul consoanelor dintr-o limbă.
consonânţă, consonante, s.f. [| Din fr. consonance || Combinare armonioasă a două sau mai multe sunete muzicale. ® (Fig.) Potrivire de idei, de păreri ; acord, înţelegere.
consdrt, consorţi, s.m. || Din fr. consort, lat. consors, -tis I! Prinţ-consort — soţul unei regine încoronate ca suverană.
consorţiu, consorţii, s.n. || Din fr., lat. consortium |j înţelegere între grupuri monopoliste bancare în vederea efectuării în comun a unor
operaţii avantajoase de mare amploare (ex„ plasarea unor împrumuturi interne sau externe).
conspect, conspecte, s.n. || Din lat. conspeetus, germ. Konspekt || 1. Notare sintetică, sumară a datelor esenţiale ale unei probleme. 2. Privire de ansamblu asupra unei probleme, realizată într-o lucrare.
conspecta, conspectez, vb. L Tranz. jj Din conspect || A face un conspect.
conspira, conspir, vb. I. Intranz. jj Din fr. conspirer, lat. conspirare |) A urzi o conspiraţie, a complota, a unelti.
conspirativ, -ă, conspirativi, -e, adj. |J Din conspira H Privitor la conspiraţii, care aparţine unei conspiraţii.
conspirator, «oâre, conspiratori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. conspirateur || Persoană care participă la o conspiraţie.
conspiraţie, conspiraţii, s.f. ||.,Din fr. conspiration, lat. conspiratio, -onis |J Uneltire secretă împotriva statului, a conducătorilor lui sas a ordinii publice; complot.
constă, pers. 3 constă, vb. I. Intranz. || Din lat. constare || A fi alcătuit din..., a se compune din..., a consista.
constant, -ă, constanţi, -te, adj., s.f. || Din fr. constant, lat. constans, -ntis || 1. Adj. Statornic, neschimbat. O Capital c. v. capital. 2» S.f. Mărime care caracterizează un fenomen, un aparat, un material etc.; (mat.) mărime a cărei valoare rămîne neschimbată.
constantă» s.n. || Din fr. constantan y Alia) de cupru şi nichel, cu rezistivitate mare şi constantă, întrebuinţat ia fabricarea rezistenţelor electrice, a termoeîementelor etc.
constanţă, s.f. || Din fr. constance, lat. con* stantia || însuşirea de a fi constant; statornicie, perseverenţă.
constată, constat, vb. Ï. Tranz. || Din fr. constater, it. constatare ; cf. lat. constat „este sigur" || A stabili starea, realitatea unui lucru, adevărul sau existenţa unui fapt.
constatare, constatări, s.f. Acţiunea de a corn stata; stabilire (a unui fapt).
constelaţie, constelaţii, s.f. |] Din fr. constella* tion, lat. constellatio ( < stella „stea") || Grupare aparentă de stele, avînd o configuraţie caracteristică, stabilă.
consterna, consternez, vb- I. Tranz. [| Din fr, consterner, lat. consternare „a înspăimînta" |J A produce asupra cuiva uimire (amestecată cu mîhnire, cu indignare).
consternare, consternări, s.f. Faptul de consterna, uimire, surpriză neplăcută.
constlpâ, consttp, vb. I. Tranz. şi refl. |j Din fr. constiper, lat. constipare „a astupa, a închide" || A produce (sau a avea) constipaţie; a suferi de constipaţie.
constipât, »ă, constipaţi,' -te, adj. Care nu poate elimina materiile fecale din organism, care suferă de constipaţie. © (Fig.; fam.) Care are vederi înguste; necomunicativ.
constipaţie, coristipaţii, s.f. || Din fr. constipation || Dificultatş în eliminarea materiilor fecale.
14*
CONSTITUANT?
212
constituant, -ă, constituanţi, -te, adj. || Din fr. constituant |! Constitutiv. O Adunare constituantă — adunare formată din reprezentanţii aleşi în vederea adoptării sau modificării unei constituţii.
constituent, constituenţi, adj., s.m. || După fr. constituant |] 1. Adj. Care intră în constituţia unui întreg. 2. S.m. Fiecare dintre substanţele din care sînt alcătuite un aliaj, o soluţie etc.
constitui, constitui, vb. IV. || Din fr. constituer t lat. constituere (< statuere „a stabili4') ||
1.	Tranz. şi refl. A (se) forma, a (se) alcătui, a (se) înfiinţa. 2. Tranz. A fi considerat ca...; a avea valoarea de...
constitutiv, -ă, constitutivi, -e, adj. ||Din fr. constitutif || Care intră în alcătuirea unui lucru, în structura iui.
constituţie, constituţii, s.f. || Din fr. constitution, lat. constituiio, -onis || 1. Structură fizică a corpului omenesc; conformaţie. 2, Legea fundamentală a unui stat, care consacră structura social-economică şi politică dintr-o anumită etapă istorică, modul de organizare şi de funcţionare a sistemului organelor statului," drepturile fundamentale şi îndatoririle cetăţeneşti.
constituţional, -ă, constituţionali,	-e,	adj.
|| Din fr. constitutionnel || Bazat pe constituţie, prevăzut în constituţie (1). O Drept c. — disciplină care studiază drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, consacrate de constituţie. Monarhie constituţională v. monarhie.
constituţionalism s.n. |] Din fr. constitutionnalisme || Regim sau concepţie de guvernare bazate pe existenţa unei constituţii.
constituţionalitate s.f. || Din fr. constitutionna-liîé || însuşire a unei legi sau a unui act juridic de a fi în conformitate cu constituţia.
eonstrictiv, -ă, constrictivi, -e, adj. || Din fr. constrictif, lat. constrictivus (< constringere „a strînge46) || (Despre consoane; şi substantivat) Dare se pronunţă prin strîmtarea canalului vocal, astfel încît se produce un zgomot de fricţiune; fricativ.
constrictor, -oare, constrictori,	-oare, adj.
|| Din fr. constricteur \\ (Fiziol.) Muşchi c. = muşchi care se contractă.
constricţie, constricţii, s.f. |! Din fr. constricti-on, lat. constrictio,-onis || Reducere a diametrului unui vas sanguin, al unui orificiu natural etc., ca urmare a comruoPei muşchilor constrictori.
coiigtrînge, ionsifţirg, vb. IIL Tranz, || Con1-+ strînge; cf. la* consti îngere || A sili, a obliga pe cineva săracă un lucian.
constringere s.f. Acţiunea de a constrînge; obligare, forţare.
constructiv, «ă, constructivi, -e, adj. || Din fr. constructif || Care serveşte pentru a realiza ceva (util), care ajută la îmbunătăţirea unei activităţi.
constructivism s.n. j] Din fr. constructivisme || Concepţie care afirmă caracterul activ, creator al subiectului în cunoaştere, în elaborarea obiectelor gîndirii.
constructor, -oâre, constructori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. constructeur, lat. constructor || Persoană care participă la lucrări de construcţii.
construcţie, construcţii, s.f. îi Din fr. ' construction, lat. constructio || 1. Faptul de a construi. O în construcţie — în cursul procesului de construire, m Clădire executată din zidărie, lemn, beton etc., care serveşte la adăpoştirea oamenilor, animalelor, instalaţiilor, la desfăşurarea unui proces de producţie ori în scopuri culturale, sportive etc. ® (La "pi.) Ramură a economiei naţionale care are ca obiect executarea clădirilor. 2. Construcţii de maşini = ramură a industriei care produce maşini, unelte, instalaţii, utilaje.
construi, construiesc, vb. IV. Tranz. j| Din fr. construire, lat. construere || 1. A realiza o clădire, o maşină etc., pe baza% unui proiect; p. cxî. a face, a înfăptui, a crea. 2. A desena o figură geometrică. 8. A forma o frază (după regulile gramaticale).
consuetüdine, consuetudini, s.f. || Din lat. consueiudo, -inis || (Livr.) Obicei, deprindere, obişnuinţă.
consul, consuli, s.m. || Din lat., fr, consul jj Şef al unei reprezentanţe oficiale cu rang de consulat. 2. Magistrat suprem în republica romană.
consular, -ă, consulari, -e, adj. || Din fr. consulaire, lat. consularis || Privitor la consul sau ia consulat.
consulat, consulate, s.n. || Din fr. consulat, lat. consulatus || 1. Reprezentanţă oficială a unui stat în alt stat, cu funcţia de a asigura protecţia şi apărarea intereselor statului pe care îl reprezintă şi ale cetăţenilor acestuia. © Sediul acestei reprezentanţe. 2. Funcţia de consul.
consult, consulturi, s.n. || Din lat. consultam || Examinarea unui bolnav de către o .comisie medicală, pentru stabilirea diagnosticului şi indicarea tratamentului.
consulta, consălt, vb. I. Tranz. || Din fr. consulter, lat. consultare || 1. A lua avizul unei persoane autorizate, competente, a cere o părere; (refl.) a se sfătui cu cineva. 2* A cerceta un text pentru a se informa. 8. A examina un bolnav, un pacient.
consultant, -ă, consultanţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. consultant || Specialist care lucrează într-o instituţie, dînd indicaţii în probleme care privesc specialitatea sa.
consultativ, -ă, consultativi, -e, adj. || Din fr. consultatif || Care îşi dă avizul în anumite probleme; care are caracter de consultaţie. Q Voi consultativ v. vot.
consultaţie, consultaţii, s.f. || Din fr. corsi'ltr-tion, lat. consultatio || 1. Părere, aviz, incPc“ ' : , lămuriri date în legătură cu anumite probă o; \.
2.	Examinare a unui pacient de către nm 8» îndrumare dată elevilor, studenţilor de ea Pe profesor, doctoranzilor de către îndrumătorul ştiinţific etc.
consum, consumuri, s.n. || Din consuma1 j] 1» Folosire a unui bun pentru satisfacerea nevoilor oamenilor şi ale producţiei. 2. Cantitatea de materiale, materii prime, energie etc. folosi io pentru a realiza o lucrare, un proces tehnic etc»
13
CQNTEÏNER
' consuma1, consum, vb. I. Tranz. || După fr. consommer |] 1. A întrebuinţa, a folosi (bunuri, mărfuri). 2. A întrebuinţa ca hrană; a mînca.
consuma2, consiim, vb. I. || Din fr. consumer, lat. сояяштгеге,!! 1. Tranz. A mistui, a nimici.
2.	Tranz. şi refl. (Fig.) A (se) istovi, a (se) uza, a (se) epuiza.
consumator, -oare, consumatori, -oare, s.m. şi f. |] Din fr. consommateur || Persoană care consumă bunuri rezultate din producţie. © Persoană care consumă mîncare sau băutură într-un local public.
' consumaţie, consumaţii, s.f. || Din fr. consommation, lat. consummatio, -om’s || Faptul de a consuma. ® Totali taica alimentelor pc care le consumă cineva într-un local public.
consumpţie, consumptii, s.f. || Din fr. consomption, lat. consumptio, -onis || Slăbire, epuizare din cauza unei boli îndelungate. і consuna, pers. 3 consună, vb. I. întranz. j| Din fr. consonner (după suna) || (Despre sunete muzicale) A produce o consonanţă.
constiént, -ă, conştienţi, -te, adj. || Din fr. conscient '(după şti) || І. Care îşi dă seama de realitatea înconjurătoare. 2. Care îşi dă seama de posibilităţile sale, de rolul ce-і revine în societate. 8. (Despre activitatea umană) Care se desfăşoară pe baza cunoaşterii legilor obiective ale vieţii sociale.
conştientizâ, conştientizez, vb. I. Tranz. şi refl. if Cf. conştient j] A face să devină sau a deveni conştient.
conştiincios, -oâsă, conştiincioşi,	-oase, adj.
|| Din fr. consciencieux (după şti) || Care îşi face datoria, care lucrează cu conştiinciozitate; (despre acţiuni ale oamenilor) făcut cu seriozitate, cu scrupulozitate.
conştiinciozitate s.f. || Din conştiincios [] însuşirea de a fi conştiincios, de a lucra cu seriozitate, cu conştiinţa împlinirii datoriei.
conştiinţă s.f. || Din fr. conscience, lat. con-scieniia „cunoştinţă44 [| Forma cea mai înaltă de reflectare psihică a realităţii, proprie numai oamenilor, produs al activităţii creierului uman; faptul de a-şi da seama, de a înţelege. O C. socială = viaţa spirituală a societăţii ca reflectare ş. vieţii ei materiale; reflectare a existenţei sociale în conştiinţa societăţii. C. de clasă = a) reflectare a existenţei sociale a unei clase în conştiinţa acesteia; b) faptul că cineva îşi dă seama"de comunitatea de interese ale membrilor clasei sociale din care face parte. C. de sine = conştiinţa existenţei propriei persoane.
cont, conturi, s.n. || Din fr. compte, it. conto, lat. computus „socotit, calculat44 || Socoteală scrisă sub formă de balanţă (2), care reflectă valoric existenţa şi mişcarea unui mijloc economic, ale unui proces ecoftomic etc. O Cont curent — cont deschis de o bancă unui client, pentru păstrarea mijloacelor băneşti ale acestuia. O Expr. A trece în cont = a nota ca datorie. A cere cuiva cont — a cere cuiva justificarea unei fapte, a unei acţiuni. A tine cont de ceva = a In a în considerare. Pe cont propriu = pe propria răspundere.
eontâ, contez, vh. I. întranz. |j Din fr. compter, it. contare || 1. A se bizui pe cineva sau pe ceva, a spera în sprijinul cuiva. 2. A avea însemnătate, ' greutate.
contabil, -ă, contabili, -e, adj., s.m. şi î. || Din
it. contabile, fr. comptable || 1- Adj. Privitor la contabilitate. 2. S.m. si f. Persoană specializată în lucrările de con tabili late.
contabilitate, contabilităţi, s.f. |[ Din frv comptabilité || Totalitatea operaţiilor de înregistrare a mişcării fondurilor materiale şi a mijloacelor băneşti dintr-o instituţie sau „întreprindere. • Ştiinţă care se ocupă cu teoria acestor operaţii.
contabiliza, contabilizez, vb. I. Tranz. || Din ir. comptabiliser H A înregistra o. operaţie economică sau financiară în conturi.
contact, contacte, s.n. || Din fr. contact, lat. contactus (de la tangere „a atinge44) || 1. Atingere nemijlocită între două corpuri, întîlnire a două forţe etc. O C. electric = legătură electrică între două piese sau elemente conductoare.
2.	Legătură, relaţie între oameni. O Expr. A lua contact cu cineva\ — a stabili o legătură cu cineva.
contacter, contactoare, s.n. || Din fr. contacteur j[ Aparat care, sub acţiunea unei comenzi, închide im circuit electric şi-l menţine închis numai cit durează comanda.
contagiâ, contagiez, vb. I. Tranz. şi refl. || CL contagios || A (se) contamina, a (se) molipsi de o boala contagioasă.
contagios, -oâsă, conta,gioşi, -oase, adj., s.m, şi f. || Din fr. contagieux, lat. contagiosus (de îa tangere „a atinge44) !j 1. Adj. (Despre boli) Care se transmite de la om la om. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de o boală contagioasă (1), contagiune, contagiuni, s.f. || Din fr. contagion, lat. contagio, -onis || Transmitere a unei boli de la un individ la altul; molipsire, contaminare.
contamina, contaminez, vb. I. Tranz. |j Din fr. contaminer, lat. contaminare „a păta44 || A transmite o boală molipsitoare.
contaminare, contaminări, s.f. 1. Acţiunea de a contamina; infectare, molipsire. 2. (Lingv.) Modificare a formei unui cu vînt sau a unei construcţii gramaticale prin încrucişarea lor cu alte cuvinte sau construcţii asemănătoare ca sens.
coniaminâţie, contaminaţii, s.f. || Din fr. contamination || (Lingv.) Contaminare (2).
cdntăş, contăşe, s.n. |j Din pol. kontusz |j Haină lungă îmblănită, purtată în trecut de boieri.
conte1, conţi, s.m. j] Din fr. comte, din lat. comes, -itis „însoţitor, din suita împăratului, şi înalt demnitar44 || 1. Conducător al unei provincii, în evul mediu, cu. funcţii administrative şi militare. 2. Titlu de nobleţe ereditar, intermediar între vi con te şi marchiz.
conte2 s.m. s| Cuv. fr. |[ Creion gros, din plom-bagină artificială, folosit în grafică.
contélner, conteincrc, s.n. || Din engl. container |(
1.	Ambalaj în formă de ladă sau cutie cu dimensiuni standardizate-, folosit pentru transportul de mărfuri sau materiale. 2» Recipient destinat încărcăturii utile (aparate, oameni etc.) a unei rachete.	'	-
CONTEMPLA
214
contemplă* contemplu, vb. L Tranz. [| Din fr. contempler, lat. contemplări || A privi îndelung (şi cu admiraţie).
contemplare* contemplări, s.f. Acţiunea de a contempla. © (Filoz.) Atitudine de privire, de observare pasivă a fenomenelor, opusă atitudinii active.^
contemplativ* -ă, contemplativi, -e, adj. || Din îr. contemplatif, lat. contemplations || înclinat spre contemplare, visător. @ (Filoz.) Care se limitează la contemplare, neurmărind un scop practic.
' contemplatdr, -oare* contemplatori, -oare, s.m.
şi f. || Din fr. contemplateur |j Persoană cufundată în meditaţie, în visare, persoană care contemplă.
Contemplaţie* contemplaţii, s.f. |[ Din fr. con-templation, lat. contemplaţia || Faptul de a contempla; atitudinea celui care contemplă.
contemporân, -ă, contemporani, -e, adj. || Din fr. contemporain, lat. contemporaneus || Care există sau se petrece în timpurile noastre. ® (Despre oameni, adesea substantivat) Care trăieşte sau a trăit în acelaşi timp cu cineva (sau cu ceva).
contemporaneitate s.f. || Din fr. contemporaneité || Epoca contemporană; ceea ce are caracter contemporan.
contencios s.n. || După fr. contentieux || (în unele state) Serviciu de avocaţi în cadrul unor întreprinderi sau instituţii, care apără drepturile şi interesele acestora.
conteni* contenesc, vb. ÏV. Intranz. şi tranz. Â (se) întrerupe, a înceta (sau a face să înceteze).
contenire* conteniri, s.f. Acţiunea de a conteni; încetare. O Fără contenire = neîncetat, mereu.
contésâ* contese, s.f. || Din fr. comtesse, it. con-tessa || Soţie sau fiică de conte.
contestă, contést, vb. I. Tranz. || Din fr. contester, lat. contestări „a contesta, aducînd mar-tori“ (testes) || A tăgădui, a nu recunoaşte (dreptul cuiva, existenţa unui lucru etc.). © A face o contestaţie.
contestată?, -ă, contestatari, -e, adj. || Cf. it. contestatario || Care exprima o contestaţie.
contestaţie, contestaţii, s.f. || Din fr. contestation, lat. contestatio || PIîngere îndreptată de partea nemulţumită împotriva unei hotărîri pronunţate de un pfgan de jurisdicţie, de un organ administrativ supjpor etc.
context* contexte, s.n. |] Din fr. contexte ||
1.	Fragment dintr-ot scriere în care se găseşte un cuvînt sau un pasaj prezentînd un anume interes. 2. (Fig.) Conjunctură, stare de lucruri la un moment dat, circumstanţă. O în contextul... = în situaţia..., în împrejurările...
contexttiră, contexturi, s.f. || Din fr. conte xîure\\ t. Ansamblu de caracteristici ale unei ţesături care îi definesc structura. 2. Mod în care sînt îmbinate elementele unui tot; înlănţuire, legătură.
contiguitate s.f. I| Din fr. contiguïté j| (Livr.) însuşirea de a fi contiguu; vecinătate.
contiguu* -ă, contigui, -ue, adj. j| Din fr. con-tigu, lat. contiguus \\ (Livr.) Înrudit, unit cu ceva; apropiat de ceva.
continent* continente, s.n. || Din fr. continent; cf. lat. \terra~) continens ((continere „a ţine împreună44) || Vastă întindere de uscat, mărginită (aproape) total de mări şi oceane.
continentâl* -ă* continentali, -e, adj. [[ Din fr. continental || Privitor la continente; care se afiă pe un continent. O Climă continentală = climă uscată, cu variaţii mari de temperatură.
continenţă* continente, s.f. [| Din fr. continence |f Abstinenţă, înfrînare; cumpătare.
contingent* contingente, s.n., adj. \\ Din fr. contingent, lat. contingens, -ntis (( conîingere „a atinge44) || 1. S.n. Totalitatea cetăţenilor născuţi în acelaşi an şi luaţi în evidenţa organelor militare. ® Grup de oameni avînd o compoziţie omogenă. 2® Adj. Care poate să fie sau să nu fie, să se întîinple sau să nu se întîmple; întîraplător, accidental.
contingenţă* contingenţe, s.f. || Din fr. cor,-tingence, lat. contingentia || Legăţură, reia fio între lucruri, fenomene, evenimente care soit contingente unele faţă de altele; întîmpluze.
continuă* continuu, vb. I. Intranz. || Din fr. continuer, lat. continuare || A merge înainte; a nu înceta. © Tranz. A duce mai departe u:i lucru început.
continuare s.f. Acţiunea de a continua. Q In continuare = continuu, neîncetat; mai dtp ar ie, mai încolo.
continuator* -oare* continuatori, -oare, adj. || Din continua |j Persoană care continuă un lucru, o acţiune etc. începută de altul.
continuitate* continuităţi, s.f. || Din fr. cov-tinuite, lat. continuitas, -aîis || Faptul de a încontinuu, starea a ceea ce este continuu.
continuu* -uă, continui, -e, adj. || Dimfr. conţinu, lat. continuus || (Şi adverbial) Neîntrerupt, neîncetat. ® Curent electric c. — curent electric cu un singur sens, a cărui intensitate e constantă în timp^ © (Mat.) Funcţie continuă — funcţie care, la o variaţie mică a variabilelor sale prezintă o variaţie foarte mică.
contondent*	contondente,	adj.	|| Din	fr.	con-
tondanî || (Despre obiecte)	Ale	cărui	lovituri
provoacă contuzii.
contopi* contopesc, vb. IV. Refl. şi tranz, || Con1- -j- topi (după fr. confondre) || A (se) împreuna, a (se) uni strîns, formînd un sing\ir lot, contor* contoare, s.n. || Din fr. comptoir (( oent-pter „a calcula, a socoti44) || Aparat care înregistrează cantitatea de apă, gaze, energie electrică etc. care trece printr-o conductă într-un anumit interval de timp.
,	contorsiona*	contorsionez,	vb.	I. Refl.	|J Din
fr. contorsionner || (Despre trup sau părţi ale lui) A se răsuci în mod violent şi involuntar, a face contorsiuni.
contorsiune,	contorsiuni,	s.f.	[| Din	fr.	con-
iorsion, lat. contorsio, -onis (<( torquere „a întoarce, a răsuci44) || Răsucire a trupului sau a unei părţi a lui datorită contracţiei musculare; contracţie violentă şi involuntara a muşchilor.
contra1»* || Din fr. conmelat. contra |j Element de compunere cu sensul „împotriva44, care serveşte la formarea unor substantive, adjective sau verbe.
{215
CONTRAOFENSIVA
7 cdntra2 prep., adv. |] Din fr. contre, lat. contra]] j, Prep. împotriva cuiva sau a ceva, O Din contra (sau contră) = dimpotrivă. 2% Prep. în . schimbul a ceva: contra cost. 8. Adv. împotrivă; cu totul altfel.	;
; contra3, contrez, vb. I. Tranz. || Din fr. contrer ||
1. A contrazice. 2. (La box, scrimă, lupte) A da o contră. 8. (La bridge) A se opune, a cere o
. amendă dublă.
contraamiral, contraamirali, s.m. || Din fr. conire-amiral |] Grad de ofiţer în marina mili-tară, corespunzător gradului de general-maior din trupele de uscat.
contraatac, contraatacuri, s.n. || Din fr. contre-atiaaue |i Atac al unei unităţi militare aflată în apărare; constituie o ripostă ia ofensiva inamicului © (Sport) Atac executat imediat ca 'răspuns la atacul adversarului.
contrabandă, contrabande, s.f. |j Din fr. con-, trebande || Trecere clandestină peste graniţă a unor mărfuri a căror intrare în ţară sau ieşire .este interzisă. © Sustragerea unor mărfuri de la aplicarea taxelor vamale. O Prin contrabandă — în mod ilegal, pe ascuns.
contrabandist, -ă, contrabandişti, -ste, s m. şi f. I| ©in contrabandă || Persoană care face contrabandă.
contrabas, (1) contrabasuri, s.n., (2) conţrabaşi, . s.m. || Din fr. conirebasse, it. contrabasso || u. S.n. Instrument muzical de dimensiuni mari, cu coarde şi arcuş, avînd registrul cel mai grav.
2. S.m. Gontra’basist.
contrabasist, -ă, contrabasişti, -ste, s.m. şi f. || ©in contrabas || Persoană care cîntă la contrabas, contrafeaterie, contrabaterii, s.f. [| Din fr. con-- trebatterie || Acţiune de luptă dusă de artileria proprie împotriva bateriilor inamicului aflate în poziţie de tragere.
contracandidat, -ă, contracandidaţi, -te, s.m. şi f. |.| Contra1- -f- candidat || Persoană care candidează Ia o funcţie, la un post împotriva altui candidat.
contracara, contracarez, vb. I. Tranz. [[ Din fr. contrecarrer || A zădărnici, a împiedica planurile sau acţiunile cuiva.
contract, contracte, s.n. |j Lat. contractus {( con-trahere „a strînge“), fr. contrat || Acord încheiat între două sau mai multe persoane fizice ori juridice, din care decurg anumite drepturi şi obligaţii. O C. de muncă — contract încheiat de un muncitor, funcţionar etc. cu o întreprindere sau instituţie, prin care cei dintîi se obligă st presteze în favoarea celuilalt o anumită muncă în schimbul unei retribuţii.
.contractă, (1, 2) contractez, (8) pers. 3 contractă, I. || Din fr. contractor, lat. contractare || Tranz. A încheia un contract, e A lua asupra o obligaţie. 2. Tranz. A se îmbolnăvi, a se molipsi de o boală. 8. Refl. A se strînge, a se zgîrci; (despre corpuri) a-şi micşora dimensiunile în urma unui proces fizic sau tehnologic.
contractant, -ă, contractanţi, -te, s.m. şi f., adj. fl fr. contractant j] (Persoană) care încheie mi contract.
contractare, contractări, s.f. Acţiunea de a (se) contracta.
contract!!, «ă, contractili, -e, adj. [] Din fr. contractile || Care este capabil de a se contracta.
contractilitâte s.f. j| Din fr. contractïlité J| Capacitatea unor ţesuturi animale (în special a muşchilor) de a se contracta în urma acţiunii unor excitanţi.
contractual, -ă, contractuali, -e, adj. || Din fr. contractuel || Referitor ia un contract; stipulat într-un contract.
contracţie, contracţii, s.f. |j Din fr. contraction, lat. contr actio |] 1. Scurtare, zgîrcire a unui muşchi, în urma unei excitări. 2. Micşorarea volumului unui corp în urma unui proces fizic si tehnologic.	✓
contradâns, contr adausuri, s.n. !| Din fr. contredanse jj Vechi dans cu mişcare vioaie, asemănător cu cadrilul
contradictoriu, -ie, contradictorii, adj. || Din fr. contradictoire |j (Despre idei, tendinţe, fenomene) Care se contrazic între ele. O în contradictoriu = în opoziţie cu...
contradicţie, contradicţii, s.f. || Din fr. contradiction, lat. contr adict io || 1. Relaţia de unitate, coexistenţă şi luptă a laturilor, proprietăţilor şi tendinţelor contrare, proprii esenţei tuturor proceselor şi obiectelor, şi care constituie forţa motrice şi conţinutul intern al mişcării şi dezvoltării. O Contradicţii antagoniste » contradicţii proprii societăţii întemeiate pe proprietatea privată şi pe relaţii de exploatare, exprimînd opoziţia radicală dintre clase, grupuri sau forţe sociale cu interese fundamental deosebite. 2» Nepotrivire de idei, fapte etc.
contraface, contrafde, vb. III. Tranz. || Contra1- -f- face (după fr. contrefaire) || A reproduce, în scop fraudulos, documente, obiecte de preţ etc., dîndu-le drept autentice.
contrafăcut, -ă, contrafăcuţi, -te, adj. Reprodus în mod fraudulos, falsificat; artificial.
contrafort, contraforturi, s.n. || Din fr. contre-fort || Masiv de zidărie sau de beton care îngroaşă din loc în loc un zid pentru a-1 consolida.
contrage, contrdg, vb. III. Refl. || Din lat. contrahere (după trage) || (Despre două vocal© alăturate) A se reduce la o singură emisiune vocalică.
contraindicat, -ă, contraindicaţi, -te, adj. || Contra1- -f- indicat j] (Despre medicamente, alimente, tratamente) Nepotrivit, nerecomandabil; neprielnic.
contrâltă, contr alte, s.f; || Din it. contralta || Cîntăreaţă cu voce de contralto.
contralto s.n. invar. || Din it. contralto || Voce feminină cu registrul cel mai grav.
contramanda, contramandez, vb. I. Tranz. || Din fr. contre mander || A revoca, a anula un ordin, o dispoziţie, o hotărîre.
contramârcă, contramărci, s.f. || Din fr. contremarque || Parte a unui bilet de spectacol pe care o păstrează spectatorul.
contraofensivă, contraofensive, s.f. |j Din fr. contre-offensive U Trecere de Ia apărare la ofensivă.
CONTRAPAGINA
216
contrapagină, contrapagini, s.f. |] Contra1- -f paginâ || A doua faţă a unei foi scrise sau imprimate.
eontrapântă, contrapante, s.f. ]j Contra1- -f* pantă || Pantă opusă altei pante în cadrul profilului unei văi fluviale, glaciare sau carstice, cu formaţii geologice diferite.
contrapunct s.n. || Din it. conîrappunio, fr. contrepoint || Tehnică de compoziţie muzicală constînd în suprapunerea a două sau mai multe linii melodice de sine stătătoare, dar care formează un tot organic. © Ştiinţă care se ocupă cu studiul acestei tehnici.
contrar, -ă, contrari, -e, adj., s.n. || Din fr. contraire, lat. contrarius || 1. Adj. Opus; (adverbial) neconform cu..., împotriva. 2. 8.n. (La pL, în forma contrarii) Laturi, însuşiri sau tendinţe ale obiectelor şi proceselor, opuse unele altora. j| Şi: contrariu^ -ie adj., s.n.
contrarevoluţie, contrarevoluţii, s.f. || Din fr. contre-révolution, rus. kontrrevoljucija |j Acţiune organizată de clasele înlăturate de la putere împotriva noii orînduiri, pentru recucerirea puterii şi restaurarea vechilor relaţii de producţie.
contrarevoluţionar, -ă, contrarevoluţionari, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr. contre-révolutionnaire, rus. kontrrevoljucioner j] 1. Adj. Care se referă ia contrarevoluţie. 2. S.m. şi f. Adept al contrarevoluţiei; participant la o contrarevoluţie.
contraria, contrariez, vb. I. Tranz. || Din .-fr. contrarier !| A surprinde neplăcut pe cineva spunîndu-i ceva contra celor la care se aştepta.
contrarietâte s.f. || Din fr. contrariété || ll Stare de surprindere neplăcută provocată de o contrazicere, de un lucru ia care nu se aştepta.
2.	Raport logic Intre două noţiuni sau judecăţi care se exclud reciproc, dar care pot fi înlăturate ambele în favoarea unei a treia noţiuni sau judecăţi, contrariu, -ie adj., s.n. v. contrar, contrasemna., contrasemnez, vb. I. Tranz. || Contra1- + semna (după fr. contresigner) || A-şi pune semnătura pe un act semnat in. prealabil de un organ ierarhic superior.
contraspionaj s.n. |j Contra1- + spionaj (după fr. contre-spionnage) |] Activitate de contracarare a actelor de spionaj, de descoperire şi prindere a spionilor; serviciu special însărcinat cu combaterea spionajului.
contrast, contraste, s.n. || Din fr. contraste |j
1.	Opoziţie puternică între două sau mai multe lucruri, stări, fapte. ^Contrastul imaginii = mărime caracteristică pentru variaţia strălucirii locale în cuprinsul unei imagini de pe ecranul tubului cinescop, în televiziune.
contrasta, contrastez, vb. I. Intranz. || Din fr. contraster, it. contrastare „a se opune“ (< contra + stare) || A fi în contrast cu cineva sau cu ceva.
contrastant, -ă, contrastanţi, -te, adj. || Din fr. contrastant || Care contrastează, care este în contrast cu cineva sau cu ceva.
^ contratimp, contratimpi, s.m. || Contra1- -f timp (după^ fr. contretemps) [| (Muz.) Deplasare a accentului de pe un timp sau de pe o fracţiune
de timp tare al măsurii pe un timp sau pe o fracţiune de timp slab. Q în contratimp = Ja timp nepotrivit.
contravaloare, contravalori, s.f. || Contra1- -f-valoare ^ (după fr. contre-valeur) || Echivalentul (în bani) al unui lucru; valoare dată în schimbul altei valori.
contraveni, contravin, vb. IV. întranz. [j Din fr. contrevenir || A săvîrşi o abatere de la o lege, de la un regulament etc.
contravenient, -ă, contravenienţi, -te, s.m. şi f. || Din germ. Kontravenient; cf. fr. contrevenant [j Persoană care săvîrşeşte o contravenţie.
contravenţie, contravenţii, s.f. || Din fr. contravention jj Abatere de Ia o lege, care, neconsti-tuind o infracţiune, nu este pedepsită de legea penală, ci i se aplică o sancţiune administi a-tivă. '
contrazice, contrazic, vb. III. || Contra,1- ---zice (după fr. contredire) || 1. Tranz. A exprima o părere contrară celei exprimate de altcineva, a nu fi de acord cu cineva; a dezminţi un fapt, o situaţie. © A nu se potrivi, a fi în opo.zibe, a fi incompatibil cu ceva. 2. Refl. A spune ceva în opoziţie cu cele afirmate anterior de tine însuţi; (despre afirmaţii, depoziţii etc.) a nu se potrivi. 8. Refl. recipr. A nu fi de acord unui cu altul (într-o discuţie).
. edntră, contre, s.f. || Din fr. contre || Lovitură promptă de răspuns a unui sportiv la un atac lansat de adversar (la box, scrimă etc.).
contribuâMl, -ă, contribuabili, -e, s.m. şi h || Din fr. contribuable || Persoană care plăteşte impozite.
contribui, contribui, vb. IV. Intranz. [| Din fr. contribuer, lat. contribuere |j A-şi aduce contribuţia, a participa la o acţiune comuna; a înlesni apariţia sau dezvoltarea unui fapt, a unei acţiuni etc.
contribuţie, contribuţii, s.f. || Din fr. contribution, lat. contributio, -onis || 1. Parte cu care cineva contribuie la o acţiune sau la o cheltuială comună. O A pune la contribuţie = a solicita capacitatea cuiva sau a ceva la o acţiune.
2.	Impozit.
control, controale, s.n. || Din fr. contrôle |}
1. Verificare a unei activităţi, a modului de funcţionare a unei instalaţii, a calităţii un6r produse etc. O Lucrare de c. = lucrare scrisă prin care se verifică periodic cunoştinţele elevilor sau ale studenţilor. C. obştesc = control efectuat ue echipe formate din oameni ai muncii în unită:.i socialiste de stat sau cooperatiste. 2. Verificat a propriilor manifestări. 8. Organ care are însărcinarea de a controla.
controla, controlez, vb. I. Tranz. |j Din fr. contrôler |! 1. A supune controlului, a verifica.
2. A domina,, a stăpîni. ® Tranz. şi refl. (Despre oameni) A-şi supraveghea propriile acţiuni.
eontroldr, -oare, controlori, -oare, s.m. şi f.
|| Din fr. contrôleur || Persoană însărcinată cu exercitarea unor operaţii de control.
controversat, -ă, controversaţi, -te, adj% [j Din controversă || Care formează obiectul unei con-
1217
f 1
CONVERTIZOR
troverse, în privinţa căruia există o controversă.
controversă, controverse, s.f. || Din fr. controverse, lat. controversia „lovitură, şoc“ || Discuţie în contradictoriu asupra unei probleme ; discuţie aprinsă; ceartă, neînţelegere.
contumacie s.f. || Din fr. contumace, lat. con-tumacia || Absenţă nejustificată de la judecată a unui inculpat. O în contumacie — fără a fi prezent la proces. _
contur, contururi, s.n. |j Din fr. contour |J Linie închisă care mărgineşte o suprafaţă, un obiect; reprezentare grafică a acestei linii.
contura, conturez, vb. I. |] Din contur |[ 1. Tranz. A trasa conturul unui obiect. 2* Tranz. şi refl. (Fig.) A (se) preciza, a (se) închega în forme precise.
- conturat, «ă, conturaţi, -te, adj. Gu contururi precise ; (fig.) evident, clar, precis.
conturba, conturb, vb. î. Tranz. [| Din lat. conturbare || A deranja, a turbura.
contăsie, contuzii, s.f. || Din fr. contusion, lat. contusio || Traumatism care constă din strivirea ţesuturilor în urma lovirii cu un corp dur, netăios.
contuzionâ, contuzionez, vb. Ï. Tranz. || Din fr. contusionner || A provoca o contuzie.
conţine, pers. 3 conţine, vb. III. Tranz. [! Din fr. contenir, lat. continere (după ţine) || 1. (Despre recipiente) A avea în interior, a cuprinde, a fi umplut cu... 2. (Despre cărţi, texte) A fi alcătuit din...'
* conţinăt s.n. U Din conţine |] 1® Ceea ce se află într-un recipient sau*în alt spaţiu limitat.
2.	Ceea ce se cuprinde într-un text; tablă de materii. 8. Totalitatea elementelor care constituie esenţa lucrurilor. @ Cuprins, miez, înţeles* semnificaţie. 4. Fondul de idei şi afectiv al unei opere literare sau artistice.
conţoplst, -ă, conţopisti, -ste, s.m. şi f. || Din germ/ Konzipist || (Depr.) Funcţionar care execută lucrări mărunte de birou.
eonurbâţie, conurbaţii, s.f. || Din fr., engl. conurbation || Aglomeraţie urbană formată dintr-un oraş cu rol de centru spre care gravitează, din punct de vedere economic, cultural şi administrativ, o serie de alte oraşe.
convalescent, -ă, convalescenţi, -te, s.m. şi f. ii Din fr. convalescent, lat. convalescens, -ntis (< convalescere „a-şi reface forţele44, din vaiere „a îi sănătos44) || Persoană care se află în stare de convalescenţă.
convalescentă s.f. [| Din fr. convalescence, lat. eonvalescentia || Perioadă prin care trece un bolnav imediat după vindecare, pînă la însănătoşirea deplină.
eonvecţie s.f. || Din fr. convection || (Fiz.) Transmiterea căldurii sau curentului electric în interiorul corpurilor fluide, prin deplasarea de ansamblu a mediului. ® Mişcarea ascendentă a aerului de natură termică sau dinamică.
eonveier, conveiere, s.n. || Din engl. conveyer, Jus. konveier || 1. Transportor cu mişcare continuă format din elemente flexibile (benzi, cabluri otc.). 2, c. verde = sistem de organizare a pro-
ducerii nutreţurilor verzi, pentru a se asigura hrănireş. continuă a animalelor din primăvară pînă toamna.
convenabil, -ă, convenabili, -e, adj. || Din fr. convenable || Care convine; acceptabil.
conveni, convin, vb. IV. Intranz. || Din fr. convenir, lat. convenire || 1. A fi pe placul cuiva, a se potrivi cu dorinţele cuiva. 2. A cădea de acord, a se înţelege. • A încheia o convenţie.
convenienţă, convenienţe, s.f. || Din it. conve-nienza H (Mai ales la pi.) Regulă de purtare impusă într-o anumită societate. O De convenienţă = făcut numai pentru a respecta anumite forme sociale.
convenţie, convenţiis S.f. || Din fr. convention, lat. convenţia, -unis || 1* înţelegere, acord, poci; între două sau mai multe state, instituţii sau persoane. © Denumire a unor tratate internaţionale. 2. (La pi.) Deprinderi stabilite prin tradiţie.
convenţional, -ă, convenţionali, -e, adj. || Din fr. conventionnel, lat. conventionalis || 1. Stabilit printr-o convenţie. 2» Nenatural, artificial.
convenţionalism s.n. || Din fr. conventiona-lisme || 1. Caracterul a ceea ce este convenţional.
2.	Concepţie filozofică pozitivistă conform căreia axiomele geometriei, legile şi teoriile ştiinţifico nu au un conţinut obiectiv’ ci reprezintă ’convenţii acceptate de oamenii de ştiinţă din considerente de comoditate a gîndirii.
converge, pers. 3 pL convérg, vb. III. Intranz. [| Din fr. converger, lat. convergere {<( vergere „a merge spre acelaşi loc44) || A se îndrepta spre acelaşi punct sau (fig.) spre acelaşi scop.
convergent, -ü, convergenţi, -te, adj. || Din fr» convergent, lat. convergens, -ntis [| Care se îndreaptă spre acelaşi punct. O Lentilă convergentă — lentilă care adună într-un focar toate razele ce o străbat.
convergenţă, convergente, s.f. || Din fr. convergence || Faptul de a converge, însuşirea de a fi convergent, (fig.) de a tinde spre acelaşi scop.
conversa, conversez, vb. L Intranz. |j Din fr. converser, lat. conversuri || À sta de vorbă cu cineva, a discuta.
.conversaţie, conversaţii, s.f. || Din fr. conversation, lat. conversaţie, -onis || Faptul de a conversa, convorbire, discuţie.
conversiune, conversiuni, s.f. || Din fr. conversion, lat. conversia, -onis ( < convertere „a se îndrepta spre44) || 1* Modificare a condiţiilor unui împrumut (de stat) prin micşorarea dobînzilor, prelungirea termenului de amortizare etc. 2* Conversiunea judecăţilor — inversare a funcţiunii subiectului şi predicatului în judecată, păstrîn-du-se calitatea judecăţii.
converti, convertesc, vb. IV. |] Din fr. convertir, lat. convertere || 1. Tranz. şi refl. A adera (sau a face pe cineva să adere) la o anumită convingere (religioasă). 2® Tranz. A schimba bancnote în aur sau în devize.
convertizbr, convertizoare, s.n. || Din fr. convertisseur || lo Cuptor în care se efectuează operaţia metalurgică în urma căreia un produs în stare de fuziune e oxidat prin insuflare de aer
CONVERTOR
218
şi fără folosire de combustibil. O C. Bessemer — convertizor basculant în care se elaborează oţelul din fontă nefosforoasă. 2. Maşină electrică (sau grup de maşini) care transformă curentul continuu în curent alternativ, sau invers.
convertdr, convertoare, s.n. [j Din engl. con-verter || Circuit electronic care realizează conversiunea de frecvenţă cu un singur tub electronic.
convex, -ă, convecşi, -xe, adj. || Din fr. convexe, lat. convexus „boltit*4 fi Care are suprafaţa bombată; care prezintă o proeminenţă.
eonvexitâte, convexităţi, si. |] Din fr. con-vexite, lat. convexitas, -atis |f însuşirea de a fi convex; partea convexă a unui obiect.
convicţiune, convicţiuni, s.f. !l Din fr. con-viction, lat. convictio, -onis || (Livr.) Convingere.
convieţui, convieţuiesc, vb. IV. Intranz. j| Con1 + vieţui (după lat. convivere) || A trăi laolaltă, în acelaşi loc cu cineva.
convingător, -oare, convingători, -oare, adj.
|| Din convinge|| Care are puterea de a convinge; concludent.
convinge, conving, vb. III. Tranz. şi refl. iJ Din lat. convincere (după învinge)) || A-şi da (sau a face pe cineva să-şi dea) seama că ceva# este într-un anumit fel; a (se) încredinţa de ceva.
convingere, convingeri, s.f. Acţiunea de a (se) convinge; părere fermă asupra unui lucru. O Cu (sau fără) convingere = cu (sau fără) tragere de inimă, cu (sau fără) hotărîre.
conviv, convivi, s.m. }j Din fr. convive, lat. conviva || (Livr.) Comesean.
convocă, convoc, vb. I. Tranz. || Din fr. con-voquer, lat. convocare || A chema (oficial) o persoană, un grup sau un corp constituit să vină într-un anumit loc.
convocâre, convocări, s.f. Acţiunea de a convoca. • înştiinţare scrisă prin care cineva este convocat.
convocatdr, convocatoare, s.n. || Din convoca [| înştiinţare scrisă, în formă de listă, prin care anumite persoane iau cunoştinţă, semnînd, că sînt convocate undeva.
convoi, convoaie, s.n. || Din fr. convoi || Şir de vehicule care transportă materiale, trupe etc. • Mulţime (încolonată) care merge în aceeaşi direcţie (şi cu acelaşi scop).
convorbire, cojyşpjriiri, s.f. H Con1 + vorbire [| Conversaţie, discuţia* Q C. telefonică = comunicaţie bilaterală pnn Telefon.
convdlsie, convulsii,^1: || Din fr. convulsion, lat. convulsio, -onis || 1. Contracţie involuntară violentă, prelungită a musculaturii unui segment corporal sau a întregului corp care survine în epilepsie, în stări febrile la copiii mici etc.; spasm. 2. (Fig.) Zvîreolire, frămîntare. || Şi: eonvulsMne s.f.
convulsiune s.f. V. convulsie, convulsiv, -ă, convulsivi, -e, adj. || Din fr. convulsif || Care se referă la convulsii; însoţit de convulsii. O Tuse convulsivă = boală contagioasă, frecventă la copii, manifestată prin tuse puternică şi accese spasmodice violente; (pop.) tuse măgărească.
coopera, cooperez, vb. I. Intranz. || Din fr. coopérer, lat. cooperări |j A lucra împreună cu cineva, a-şi da concursul la o acţiune, a colabora» a conlucra.
cooperare s.f Faptul de a coopera; conlucrare (sistematică) a unor persoane, unităţi economice sau ţări.
cooperatist, -ă, cooperatişti, -ste, adj. f| Din cooperaţie || Privitor la cooperaţie; care ţine de cooperaţie.
cooperativă, cooperative, s.f. || Din fr. coopérative || întreprindere social-economică formată prin asocierea, pe baza liberului consimţământ, a unui grup de meseriaşi, producători agricoli etc. pentru producerea, cumpărarea sau desfacerea în comun a unor produse, pentru prestarea unor servicii etc. O C. agricolă de producţie = (în România) unitate economică autonomă, formă superioară de cooperaţie agricolă de producţie, constituită pe baza liberului consimţămînt, prin socializarea socialistă a pămîntuluf în vederea organizării şi desfăşurării în comun a producţiei agricole vegetale şi animale.
cooperativizare s.f. Proces de unire liber consimţită a micilor producători în cooperative.
cooperator, -oare, cooperatori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. coopérateur || (Adesea adjectival) Membru al unei cooperative.
cooperaţie s.f. Din fr. coopération, rus. koope-racija || Asocieri uniune liber consimţită de persoane în întreprinderi cooperatiste de producţie, de consum, de aprovizionare şi desfacere, *de credit, prestări de servicii etc.
coopta, cooptez, vb. I. Tranz. j| Din fr. coopter, lat. cooptare „a alege “ f| A primi pe cineva într-un colectiv, cu consimţămîntul membrilor acestuia.
coordona, coordonez, vb. I. Tranz. || Din fr. coordonner || A pune de acord părţile unui tot; a îndruma în sens unitar o serie de activităţi.
coordonare, coordonări, s.f. 1. Acţiunea de a coordona. 2. (Gram.) Relaţie stabilită între propoziţii sau părţi de propoziţie legate între ele, fără ca una să depindă de alta din punct de vedere sintactic.
coordonat, -ă, coordonaţi, -te, adj., s.f. 1. Adj. Pus de acord, armonizat. O Propoziţie coordonată (şi substantivat, f.) — propoziţie aflată în raport de coordonare cu alta. 2. S.f. (Mat.) Fiecare dintre numerele, distanţele um-ghiuriîe etc. care precizează poziţia unui punct în raport cu un sistem de referinţă. O Axe de coordonate = drepte concurente în lungul cărora se măsoară, pornind de la punctul lor de intM-nire, coordonatele carteziene ale unui punct. 8. S.f.^ Coordonate geografice = elemente care determină poziţia unui punct pe suprafaţa Pă-mîntului prin intermediul paralelelor şi meridianelor. 4. S.f. Coordonate astronomice .= perechi de distanţe unghiulare care servesc la determinarea poziţiei unui astru. 5. S.f. (Fig.) Reper, element orientativ.
coordonator, -oare, coordonatori, -oare, adj..; subst. || Din fr. coordonnateur ||1. Adj., s.m. ş:j f. (Persoană) care coordonează. 2. Adj. Conjuncţie coordonatoare = conjuncţie care leagă doua
219
ЄОРОІ
părţi de propoziţie sau propoziţii de acelaşi fel, expnmînd diferitele relaţii dintre acestea. 8. S.n. Aparat care indică pilotului, în cursul zborului,
Îmziţia avionului şi distanţa parcursă de la ©cui de decolare.
copac, copaci, s.m. |] Cuv. autohton || Plantă cu trunchiul lemnos şi cu crengi ramificate, formînd o coroană; arbore.
©epâie9 copai, s.f. || Din bg., ser. kopanja fl Vas de lemn de formă alungită, folosit în gospodărie; albie, covată. Punea sita şi cernea, în copaie frâmînta, Frumos colac că făcea (Pop.).
copal s.n. || Din fr. copal || Răşină naturală asemănătoare chihlimbarului, extrasă din unele piu a te tropicale şi folosită la fabricarea lacurilor de bună calitate,
copâstie, copastii, s.f. || Din ngr. kupasti |f Bordură de lemn sau de metal montată pe parapetul sau pe balustrada care împrejmuieşte puntea unei nave.
copăcel, copăcei, s.m. || Din copac |j Copac mic. O Expr. A sta (sau a merge) copăcel == (mai ales despre copiii mici) a sta sau a merge pe picioare (încet, cu grijă).
«©părtaş, -ă, copărtaşi, -e, s.m. şi f. || Co1- -p părtaş || Persoană care ia parte la o împărţeală sau îa o afacere.
copcă1, copci, s.f. II Din bg. корде || 1. Sistem format din două piese (un cîrlig şi un inel) care serveşte pentru a încheia o haină. 2. Proeminenţa în formă de limbă a unei piese plate care intră în orificiul altei piese plate cu care se îmbină astfel. 8. Agrafă (8). || Şi: (reg.) copeie s.f.
copcă5, copci, s.f. II Din bg. корка || Gaură făcută în gheaţa unui rîu, a unei bălţi etc., pentru pescuit sau pentru scos apă. O Expr. (Fam.) A se duce pe copcă = a se prăpădi, a se pierde; (despre oameni) а і se întîmpla ceva rău. copci©. s.f. - v. copcă1.
copeică, copeici, s.f. || Din rus. kopejka [| Monedă divizionară valorind a suta parte din-tr-o rublă.
eoperiş, coperişuri, s.n. || Din coperi, înv. „a acoperi" j| (înv. şi pop.) Acoperiş.
copertă, coperte, s.f. || Din it. coperta || învelişul, unei cărţi sau al unui caiet. || PL şi: coperii.
copertină, copertine, s.f. |I Din it. copertina || Element, de construcţie cu suprafaţa plană, care acoperă de obicei intrarea într-o clădire.
copia, copiez, vb. I. || Din fr. copier j| 1. Tranz. A transcrie un text, redînd întocmai conţinutul lui. 2. Tranz. A reproduce, a imita (servil) un text, o lucrare etc. • Intranz. (în şcoală) A redacta o lucrare folosind în mod nepermis lucrarea altui elev sau altă sursă de informaţie, o A plagia.
cdpie, copii, s.f. || Din fr. copie, lat. copia [| 1. Reproducere exactă a unui text, a unei opere de artă, a unei fotografii etc. 2. (Peior.) Imitaţie servilă, fără valoare. 8. înscris care reproduce .întocmai un alt înscris, constatator al unui act •juridic.
copiere, copieri, s.f. Acţiunea de a copia; reproducere fidelă a unui text, a unei lucrări, a unei piese tehnice etc.
copil1, copii, s.m. || Cuv. autohton [| 1. Băiat sau fată în primii ani ai vieţii. O De copil = din copilărie. O Expr. A da în mintea copiilor = a-şi pierde judecata de om matur. 2. Tînăr, adolescent. O C. de casă = fiu de boier care făcea altădată serviciul de paj. 8. Fiu, fiică. C. legitim = -copil născut în cadrul căsătoriei. C. nelegitim — copil născut în afara căsătoriei. C. din flori v. floare. 4. Om naiv, fără experienţă.
cdpil2, copiii, s.m. || Cf. copil1 || Lăstar secundar (mai ales la porumb); copileţ.
copilandru, -ă, copilandri, -e, s.m. şi f. f| Din copil1 || Băiat sau fată în perioada de trecere de la copilărie la adolescenţă.
eopilh, copile, s.f. || Din copil1 |] 1. Fiică. 2. Fată tînără.
copilăresc, -eâsca, copilăreşti, adj. f] Din copil1 || 1. Specific copiilor. 2. (Despre manifestări ale omului) Lipsit de maturitate, de seriozitate.
copilăreşte adv. || Din copil1 [| în felul copiilor1, ca un* copil.
copilări, copilăresc, vb. IV. Intranz. || Din copilărie || A-şi petrece anii copilăriei (undeva sau cu cineva).
copilărie, copilării, s.f. || Din copil1 || 1. Timpul cît cineva este copil1. 2- Faptă, vorbă, purtare de copil; naivitate.
copilăros, -oâsă, copilâroşi, -oase, adj. || Din copil1 || Ga un copil1; naiv; zburdalnic, neastîm-părat.
copileţ, copileţi, s.m. || Din copil* [| Vlăstar care răsare la tulpina unui fir de porumb; copil2.
copiii, copilesc, vb. IV. Tranz. |] Din copil* |] A tăia lăstarii secundari, nefolositori ai unei plante.
copids, -oâsă, copioşi, -oase, adj. || Din fr. copieux, lat. copiosus ({copia „abundenţă") j| îmbelşugat, abundent.
copist, -ă, copişti^ -ste, s.m. şi f. [| Din fr. copiste [| 1. Persoană care se ocupa (înainte de răspîndirea tiparului) cu copierea de manuscrise. 2. (înv.) Funcţionar inferior.
copitât, copitate, s.n. || Din copită || (La pl.) Grup de mamifere erbivore, avînd degetele acoperite cu copite; (şi la sg.) animal care face parte din acest grup (ex. calul, boul).
copită, copitei s.f. || Din şj. kopyto || Formaţie cornoasă care acoperă terminaţiile degetelor la mamiferele copitate.
coplanâr, -ă, coplanarii -e, adj. || Din fr. coplanaire |j (Despre figuri geometrice) Care se află în acelaşi plan.
copleşi, copleşesc, vb. IV. Tranz. 1. (Despre sentimente, stări sufleteşti) A cuprinde pe cineva, a-1 doborî. 2. A impresiona, a emoţiona puternic. 8. (Despre fiinţe) A înconjura* din toate părţile, a cuprinde.
copleşitor, -oare, copleşitori, -oare, adj. |j Din copleşi || Care copleşeşte; covîrşitor.
copdi, copoii s.m. || Din magh. kopo || Rasă de cîini de vînătoare de talie mare, care urmăresc vînatul după miros.
COPRA
220
edpra s.f. j| Din fr. copra || Miezul uscat al nucii de cocos, din care se obţine untul de cocos.
coproducţie, coproducţii, s.f. || Din fr. coproduction || Producţie cinematografică realizată prin colaborarea unor studiouri de filme din două sau mai multe ţări.*
coprolegie s.f. || Din fr. coprologie; gr. kopros „excrement4* ■+• logos „studiu44 || Studiul materiilor fecale, în vederea examinării digestiei şi a* determinării componenţilor chimici şi bacterieni.
coproprietar, coproprietari, s.m. || Din fr. copropriétaire || Persoană care stăpîneşte o proprietate în comun cu altcineva.
cpproprietâte, coproprietâţi, s.f. || Din fr. copropriété || Stăpînire în comun de către mai multe persoane a unui bun neîmpărţit.
coprosterol, coprosteroli, s.m. || Din fr. co-prostérol || St eroi care se găseşte în materiile fecale; este o fdrmă a colesterolului.
copt1, coaptă, copţi, coapte, adj. || Lat. coctus []
1.	(Despre alimente) Care a fost supus căldurii dintr-un cuptor şi a devenit bun de mîncat. O Expr. (Fam.) Mort-copt = cu orice preţ, necondiţionat. • (Despre fructe şi plante) Ajuns la deplina dezvoltare. 2. (Despre oameni sau despre acţiuni, situaţii)* Deplin dezvoltat, matur. 8. (Despre abcese) Care a făcut puroi şi este gata să spargă.
copt2, -ă, copţi, -te, s.m. şi f., adj. || Din fr. copte || 1. S.m. şi f. Persoană’care a făcut parte dintr-o populaţie indigenă a Egiptului, care, după creştinare, a devenit o biserică aparte cu un număr restrîns de credincioşi. 2. Care aparţine copţilor (1), care se referă la copţi. • (Substantivat, f.JLimbă derivată din vechea egipteană, folosită de copţi.
coptûrâ, copturi, s.f. || Lat. coctura (după copt1) f| 1. Prăjitură sau alt produs alimentar copt în cuptor. 2. Bubă coaptă, abces; puroi.
copulativ, -ă, copulativi, -e, adj. || Din fr. copulatif, lat. copulations j| (Despre conjuncţii) Care leagă părţi de propoziţie sau propoziţii de acelaşi fel. O Propoziţie copulativa — propoziţie coordonată, legată de coordonata ei printr-un raport de asociere. Verb c. = verb care intră în alcătuirea predicatului nominal, făcînd legătura între subiect şi numele predicativ.
copulâţie, copulaţii, s.f. (1 Din lat. copulatio „unire, legătură£t,,rt |r. copulation || 1. Unire a două celule de sex 2. Actul împerecherii a doi indivizi de sex dţ>uL
cdpnlă, copule, s.fMDin fr. copule, lat. copula || 1. Cu vînt de legătură. 2. (Lingv.) Verb copulativ. 8. (Log.) Cuvint care leagă subiectul de predicat.
copyright [Pr: côprait], subst. || Cuv. engl. [| Drept de reproducere (a unei opere literare, ştiinţifice).
cor, coruri, s.n. || Din lat. chorus, germ. Chor, it. çoro || 1. Ansamblu de cîntăreţi organizaţi după criteriul vocilor, care execută împreună *o compoziţie muzicală. Ç) în cor = toţi deodată, împreună. O Compoziţie destinată să fie cîntată de un astfel de ansamblu ; executarea unei astfel de compoziţii. 2. (în teatrul
antic) Grup de actori care luau parte la desfăşurarea acţiunii dramatice ca personaj colectiv, exprimînd opinia publică. 3. (în bisericile catolice) Spaţiu cuprins între nava centrală şi absida altarului.
corabie, corăbii, s.f. fj Din sl. korabii || Navă cu pînze, folosită în trecut pentru transport şi pentru acţiuni militare.
corâi adj. invar. || Din fr. corail j| (Şi substantivat) De culoare roşie cu nuanţe de galben.
coral1, corali, s.m. ||*Din germ. Koralle, lat. corallus || Animal celenterat care trăieşte în colonii în mările calde, şi din al cărui schelet calcaros (mărgean), roşu sau alb, se fac obiecte de podoabă.
coral2, -a, corali, -e, adj., s.n. || Din fr. chofal\j
1.	Adj. De cor (1), pentru cor. • (Substantivat, f.) Organizaţie corală; cor (1). 2. S.n. (în biserica protestantă) Cînt^c religios pe mai multe voci.
cdraliân, -ă, coralieni, -e, adj. || Din fr. corallien || (Zool.) Format din corali1.
coralier, coralieri, s.m., adj. || Din fr. coral-liaire || 1. S.m. (La pl.) Clasă de animale celen-terate cu scheletul calcaros; (şi la sg.) animal din această clasă. 2. Adj. De coralieri (1), format din coralieri.
coraligen, -ă, coraligeni, -e, adj. [j Din fr. coralligene || Care provine din acumularea colo-niilor de corali1 a).
. coran s.n. || Din fr. coran, germ. Koran || Carte care conţine dogmele şi tezele religiei musulmane.
coraport, corapoarte, s.n. || Co1- -f raport |l Raport de completare, care însoţeşte un raport făcut de altcineva.
coraportor, coraportori, s.m. || Din coraport !f Persoană care prezintă un coraport.
corâsîă s.f. || Lat. * colastra || Lapte de vacă muls în primele zile după fâtare şi care nu este bun de consumat.
coraziune, coraziuni, s.f. [| Din fr. corrasion || Eroziune provocată de vînt prin nisipul transportat prin tîrîre şi în urma căreia iau naştere forme de relief eoliene (adîncituri, pietre cu aspect de ciuperci ete.).
corăbiâsca s.f. art. J| Din corabie f| Numele unui dans popular cu mişcare lentă răspîndit în Moldova; melodia corespunzătoare acestui dans.
corăbier, corâbieri, s.m. \] Din corabie || Navigator, marinar pe o corabie; proprietar al unei corăbii.
corăslf, pers. 3 corăsleşte, vb. IV. || Din coraslă || Refl. A se face coraslă, a se brînzi.
corb, corbi, s.m. || Lat. corvus |j 1. Pasăre mare (60—70 cm), omnivoră, din familia corvi-delor, cu pene negre şi cu cioc puternic. Este ocrotit prin lege. O Expr. Negru ca corbul (sau) ca pana corbului = foarte negru. 2. (Iht.) Corb-de-mare = peşte teleostean, de c. 50 cm lungime, de culoare închisă, cu capul mare şi botul gros. Trăieşte în Marea Neagră. ** corci, pers. 3 corceşte, vb. IV. Refl. J] Din corci, reg* „corcitură44 || (Despre plante şi ani-
221
COREPETITOR
male din specii diferite) A se încrucişa, a se amesteca.
corcitură, corcituri, s.f. || Din corci || Animal sau plantă provenind dintr-o încrucişare între specii diferite.
cWcodâş, corcoduşi, s.m. Arbore sau arbust din familii rozaceelor, înalt de 6 — 8 m, cu flori albe, solitare, şi cu fructe drupe.
corcodăşă, corcoduşe, s.f. || Cf. corcoduş || Fructul corcoduşului, comestibil, de formă sferică, cu gust duïce-acrisor, de culoare galbenă, vînătă sau roşie.
cord1, corduri, s.n. |] Din lat. cor, cordis |] (Anat.) Inimă.
cord2 s.n. |i Din fr. corde |[ Ţesătură specială cu urzeala din fire bine răsucite şi foarte rezistente, iar cu firele de bătătură subţiri şi rare.
cordâj, cordaje, s.n. || Din fr. cordage j| Totalitatea parîmelor unei corăbii.
cor dar 5 cordare, s.n. || Din coardă || 1. Plăcută de lemn de care sînt legate coardele la unele instrumente muzicale. 2. Pană de lemn cu care se răsuceşte coarda ferăstrăului cu ramă pentru a întinde’ pînza de tăiat.
eordâte s.f. pl. || Din germ. Kordailes, fr. cordés; cf. gr. korda „coardă44 |j încrengătură de animale cu coardă dorsală şi sistem nervos tubular (ex. vertebratele).
cordea, cordele, s.f. || Din ngr. kordelja || 1. Panglică îngustă care serveşte ca ornament (legată în păr, la pălărie etc.). 2. Peşte teleostean marin, în formă de panglică, cu aripioarele dorsală, codală şi anală contopite.
cordeluţă, cordeluţe, s.f. Diminutiv al lui cordea (!)•	.	.	„
cordénci, cordenciuri, s.n. || Cf. coardă || Piesa a războiului de ţesut, constînd dintr-o scîndurică lungă care serveşte la fixarea rostului în funcţie de modelul de ţesătură ales.
cordial, -ă, cordiali, -e, adj.UDinfr. cordial|j Plin de afecţiune, pornit din toată inima.
cordialitate s.f. || Din fr. cordialité || însuşirea de a fi cordial; amabilitate, bunăvoinţă; afecţiune.
cordon, - cordoane, s.n. || Din fr. cordon || 1. Centură, cingătoare (de stofă, de piele etc.), o Panglică lată de mătase care se poartă în diagonală pe piept şi pe care se atîrnă decoraţii înalte. O (Anat.) C. ombilical v. ombilical. 9 C. litoral = fîşie de uscat care desparte o lagună sau un liman de mare. 2. Conductă electrică flexibilă. 3. Şir de militari de-a lungul unui traseu. 9 C. sanitar — ansamblul măsurilor de izolare aplicate pe un anumit teritoriu în cazul unei epidemii.
cordovân, cordovane, s.n. || Din it.cordovano || Piele de capră sau de oaie tăbăcită vegetal şi folosită la fabricarea de încălţăminte fină şi marochinărie de lux.
corect, -ă, corecţi, -te, adj. || Din fr. correct, lat. correctus || Aşa cum trebuie, conform cu normele şi regulile sociale, etice etc.
corectă, corectez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din corect i| A(-şiK îndrepta greşelile sau defectele; a (se) corija.
corectitudine s.f. !| Din corect || Calitatea de a fi corect; purtare, atitudine corectă; cinste.
corectiv, corective, s.n. || Din fr. correctif |I Ceea ce corectează, rectifică ceva.
coréctor, -oare, corectori, -oare, subst. |] Din fr. correcteur, lat. corrector || 1. S.m. şi f. Persoană însărcinată cu corectarea greşelilor de tipar în cursul tipăririi unui text. 2.’ S.n. Aparat, de obicei automat, folosit pentru corectarea funcţionării unor sisteme tehnice. [| Acc. şi corector.
corectüra, corecturi, s.f. || Din germ. Korrek-tur, lat. correctura || îndreptare a greşelilor de tipar; text tipărit pe care s-au corectat aceste greşeli.
corécfîe, corecţii, s.f. [| Din fr. correction, lat. correctio |j 1. Pedeapsă corporală, bătaie. Q Casă de c. = loc în care îşi execută pedeapsa infractorii minori. 2. Cantitate care trebuie adunată sau scăzută din rezultatul obţinut printr-o măsurare, pentru a compensa erorile de care este afectată măsurătoarea.
corecţionâl, -ă, corecţionali, -e, adj. |J Din corecţie || Care priveşte o infracţiune.
corée s.f. || Din fr. chorée; ’cf. gr. choreia „dans44 || Boală de nervi caracterizată prin mişcări involuntare, dezordonate, întîlnită în special la tineri.
coreferat, coreferate, s.n. || Co1--f- referat || Referat care reia şi dezvoltă (sau comentează) unele probleme expuse într-un referat.
coregdn, coregoni, s.m. |J Din fr. corégone |[ Peşte teleostean salmonid, de apă dulce şi marin, de 30 — 60 cm, cu solzi argintii. Trăieşte în lacuri şi în regiunile din N. Europei. La noi în ţară este crescut în locuri special amenajate.
coregrâf, -ă, coregrafi, -e, s.m. şi f. || Din fr. chorégraphe || Maestru (maestrg) de dans şi de balet.
coregrafic, -ă, coregrafici, -ce, adj. || Din fr. chorégraphique || Care ţine de coregrafie, privitor la coregrafie.
coregrafie s.f. || Din fr. chorégraphie ; gr. choreia „dans“ -f- graphe „descriere44 i| Arta dansului şi a baletului.
corela, corelez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din corelaţie || A face să fie sau a fi îri corelaţie.
corelativ, -ă, corelativi, -e, adj. || Din fr. corrélatif, lat. correlativus (< relatio „relaţie44) II Care se referă la corelaţie. • Conjuncţii corelative =. conjuncţii care apar la ambele membre ale unei fraze, fiind coordonatoare sau, mai rar, subordonatoare. Noţiuni corelative = noţiuni între care există un raport de corelaţie.
corelaţie, corelaţii, s.f. || Din fr. corrélation || Relaţie reciprocă între două sau mai multe lucruri, fenomene etc. • Relaţie a două fenomene sau procese între variaţiile cărora există o anumită legătură. !
coreligionar, -ă, coreligionari, -e, adj. || Din. fr. coreligionnaire || Persoană care are aceeaşi religie cu altă persoană.
! eorepetitdr, -oâre, corepetitori, -oare, s.m. şi f. || Co1- + repetitor || Persoană care acompaniază la pian, în spectacole, un cîntăreţ, un instrumentist, un dansator etc.
CORESPONDA
222
coresponda, corespondez, vb. I. Intranz. [j Cf. germ. korrespondieren |j A fi în corespondenţă cu cineva.
corespondent, -ă, corespondenţi, -te, s.m. şi f., adj. || Din fr. correspondant [| 1. S.m. şi f. Colaborator la un ziar, care trimite ştiri din localitatea în care se află. 2. Adj. Unghiuri corespondente = unghiuri, egale între ele, formate de aceeaşi parte a unei secante care taie două drepte paralele. 3. Adj. Membru corespondent— membru al unei instituţii ştiinţifice sau al unei academii, cu drept de vot consultativ.
corespondenţă, corespondenţe, s.f. || Din fr. correspondance || 1. Schimb de scrisori între două sau mai multe persoane; scrisorile schimbate astfel. 2. Relatare a unor fapte, făcută de corespondentul unui ziar. 3. Raport între lucruri, fenomene, părţi ale unui întreg care concordă între ele. O (Gram.) Corespondenta (sau concordanţa) timpurilor — raportul de timp dintre predicatul unei propoziţii subordonate şi predicatul regentei. 4. (Mat.) Relaţie dintre două mulţimi, conform căreia fiecare element al unei mulţimi este pus în legătură cu unul sau cu mai multe elemente din cealaltă mulţime. 5. (Cont.) Corespondenţa conturilor — legătura reciprocă dintre conturi care reflectă aceeaşi operaţie economică.
corespunde, corespund, vb. III. Intranz. ]] Din fr. correspondre\\ 1. A răspunde cerinţelor, aşteptărilor, a fi potrivit pentru... 2. A fi în legătură sau în comunicaţie cu ceva; a îi situat în acelaşi plan cu ceva.
corespunzător, -oare, corespunzători, -oare, adj. || Din corespunde || Care corespunde, care este potrivit, conform cu...; adecvat.
coreüt, coreuţi, s.m. || Din fr. choreute [| Corist în corul antic.
corhână, corhane, s.f. (| Din ucr. kurhan [] Coastă de deal abruptă.
corMnit s.n. |J Cf. corhană |] Transportul (prin tîrîre sau rostogolire) al buştenilor de la locul de unde au fost tăiaţi pînă la o cale de comunicaţie.
cori s.m. || Din rus. kor || (Pop.) Pojar (3), rujeolă.
cor iamb, toriambi, s.m. jj Din fr. choriambe || Picior'de vers antic de patru silabe, format din-tr-un troheu şi un iamb;
eoriândru, coriăndfefc s.m. || Din ngr. kori-andron !| Plantă erbàlæe . anuală din familia umbeiiferelor, înaltă de^id—100 .cm, cu flori mici albe sau roz, ale căfei js.eminţe se folosesc în industria farmaceutică sau drept condiment.
coridă, coride, s.f. II Din sp., fr. corrida || Luptă cu tauri, obişnuită îndeosebi în Spania, în America Latină şi în sudul Franţei.
coridor, coridoare, s.n. (| Din fr. corridor, germ. Korridor || 1. Spaţiu lung şi îngust care serveşte ca loc de trecere între încăperile unei clădiri. 2. Porţiun‘e îngustă de teren care leagă două puncte.
corifeu, corifei, s.m. || Din fr. coryphée, lat. coryphaeus || 1. Conducător al corului în tragedia
şi în comedia greacă antică. 2. Personalitate de frunte într-un anumit domeniu de activitate, corigent, -ă, corigenţi, -te, s.m. şi f. [| Din lat. corrigens, -ntis || Elev care nu a obţinut la sfîrşi-tul anplui nota de trecere la una sau două materii, urmînd să fie reexaminat, toamna, la materiile respective.
eorigenţă, corigente, s.f. || Din corigent |j Situaţia unui elev corigent. • Examenul dat de un corigent.
corija, corijez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. corriger || A (se) corecta.
corijare, corijări, s.f. Faptul de a (se) corija; corectare, îndreptare.
eorimb, corimbe, s.n. ]| Din fr. corymhe, lat. corymbus; gr. korymbos „ciorchine44 jj luîlui escen-ţă în care codiţele florilor sînt de lungime inegală, florile ajimgînd însă aproape la acelaşi nivel.
corindon s.n. || Din fr. corindon, cuv. de origine indiană || Oxid natural de aluminiu transparent, incolor sau variat colorat, dur, folosit ca abraziv, unele varietăţi fiind pietre preţioase.
corintic, -ă, corintici, -ce, adj. |] De la n. pr. Corint || Ordin c. = ordin arhitectonic caracterizat prin coloane zvelte şi prin ^capitelul împodobit eu sculpturi reprezentînd foi de acaniă.
coridn, corioane, s.n. || Din fr. chorion; gr. chorion „placentă44 || 1. înveliş extern al embrionului la vertebratele superioare. 2. Strat profund al pielii, în care se găsesc vase sanguine şi nervi.
corist, -ă, corişti, -ste, s.m. şi f. || Din’fr, cho-riste || Persoană care cîntă într-un cor.
coriză, corize, s.f. || Din fr. coryza; gr. koryza „scurgere nazală44 || 1. (Med.) Guturai. 2. (Med! vet.) C. contagioasă = boală de natură virotică sau microbiană întîlnită la păsări (curci şi găini).
corlâtă, corlate, s.f. || Din magh. * korlâi |j (Reg.) 1. îngrăditură la cîmp pentru vite. 2. Poliţă în jurul cuptorului pe care se ţin vase de bucătărie şi diferite obiecte de uz casnic.
eorm s.n. |! Din gr, kormos „trunchi44 || Organism al plantelor superioare, format din rădăcină, tulpină şi frunze, avînd o structură anatomică evoluată.	t
cormână, cormane, s.f. || Din magh. kormăny „cîrmă44 || Parte a plugului care răstoarnă brazda.
cormoran, cormorani, s.m. || Din fr. cormoran || Pasăre palmipedă acvatică, lungă de 80 — 90 cm, cu penele negre împestriţate* cu alb pe cap şi pe gît, eu ciocul lung, încovoiat. Se hrăneşte cu peşti.
corn1, corni, s.m. || Lat cornus || Arbust (rar arbore mic) cu lemnul foarte tare, cu flori galbene care apar înainte de înfrunzire, cu fructe drupe comestibile.
corn2, (1, 2, 5) coarne, (3, 7) cornuri, s.n., O) corni, s.m. || Lat. cornu || 1. S.n. Fiecare dintre cele două excrescenţe osoase de pe osul frontal la mai toate animalele rumegătoare. O Expr. (Despre relatările cuiva) Cu coarne = exagerat, gogonat. A scoate coarne = a deveni agresiv. A fi mai cu coarne (deeît altul) = a fi mai grozav (decît altul). A-şiarăta coarnele — a-şi manifesta răutatea, duşmănia. A-i căuta cuiva în coarne — a satisface toate gusturile, toate capriciile cuiva,
f,
^223
I*
U
fy A pune coarne = a încălca credinţa conjugală, a % înşela. • Fiecare dintre cele patru organe tactile şi Vizuale ale melcului. 2. S.n. Obiect făcut din corn sau cu formă de. corn (1). ® Recipient l pentru păstrat praful de puşcă. O Expr. Cornul abundenţei = simbol al belşugului reprezentat ' printr-un corn (1), umplut cu fructe şi cu flori. • C. lunii = luna în primul şi ultimul pătrar.
3.	S.n. Produs de panificaţie în formă de semicerc. 4. S.m. Instrument muzical de suflat. 5. S.n. Fiecare dintre cele două minere ale plugului. 6. S.n. Cornul secarei = ciupercă parazită care trăieşte în ovarul unor graminee. 7. S.n. (Pop.) Colţ, ungber.
cornâci, cornaci, s.m. || Din corn2 || Piantă erbacee acvatică cu tulpini lungi, flori albe mici, fructe drupe cu 2—4 coarne şi seminţe comestibile.
eornaîînă s.f. || Din fr. cornaline, lat. corna-lina || Varietate roşie de agat, translucidă, folosită la bijuterii.
cornée, cornee, s.f. || Din fr. cornée j] Membrana anterioară, transparentă, a ochiului.
corner, cornere, s.n. j| Din engl., fr. corner |j (La fotbal) Lovitură din colţul terenului acordată echipei în atac dacă un jucător din echipa în apărare trimite mingea în spatele liniei de poartă.
cornet, cornete, s.n. || Din fr. cornet || 1. Bucată de liîrtie răsucită în formă de pîlnie, în care se împachetează diferite lucruri mărunte; îişic. 2. C. acustic = aparat în formă de pîlnie, folosit de persoanele cu auzul slab. 3. Instrument muzical de suflat, din alamă, asemănător cu trompeta dar de dimensiuni mai mici.
cornieră, somiere, s.f. || Din fr. cornière j| Bară de metal avînd profilul secţiunii transversale în forma literei L.
cornist, -ă, cornişti, -ste, s.m. şi f. |] Din fr. corniste || 1. Gornist. 2. Instrumentist care cîntă din corn2 (4).
cornişă, cornişe, s.f. |] Din fr. corniche |] 1. Partea superioară, ieşită în afară şi de obicei ornamentată, a zidului unei construcţii, avînd rolul de a împiedica scurgerea apei de ploaie pe faţa clădirii. 2. Muluri aşezate sub plafon, deasupra unei uşi sau ferestre în scop decorativ.
eorniză, cornize, s.f. Vergea de lemn sau de metal de care se atîrnă perdelele.
cornés, -oâsă, cornoşi, -oase, adj. || Din corn2\\ Care are consistenţa cornului2 (1). O Celulă cornoasă = celulă epitelială moartă. Strat c. = strat al epidermei, format din celule cornoase.
cornut, -ă, cornuţi, -te, adj., s.f. |] Lat. cornu-tus || (Animal) care are coarne.
coroană, coroane, s.f. f| Lat. corona || 1. Podoabă pentru cap, în formă de cerc, făcută din flori sau frunze. 2. Cunună de flori caresse pune la morminte. 3. Podoabă de metal ornată cu pietre preţioase, purtată de monarhi la ocazii solemne; (fig.) putere monarhică. 4. Totalitatea crengilor unui arbore. 5. Porţiunea vizibilă a dintelui; îmbrăcăminte de metal, de porţelan etc. cu care se acoperă un dinte stricat, é. C. ! « solară *= regiune luminoasă în jurul Soarelui,
COROZIUNE
vizibilă cu ochiul liber în timpul eclipselor totale. 7. Unitate monetară în unele ţări.
corobora, coroborez, vb. I. Tranz. || Din fr. corroborer, lat. corr obor are ( < robur „forţă”) || A sprijini, a întări, a confirma.
coroda, corodez, vb. I. Tranz. || Din fr. corroder, 4at. corrodere „a roade” |[ (Despre agenţi chimici) A roade, a degrada în mod progresiv unele materiale, metale etc.
coréi, coroi, s.m. || Din magh. karvaly || Nume dat unor păsări răpitoare, în special şoimului.
coroiat, -ă, coroiaţi, -te, adj. || Din coroi [| (Despre ciocul păsărilor şi despre nas) încovoiat, aplecat în jos.
coroidă, coroide, s.f. |j Dm fr. choroïde, gr. chorion „membrană” -f- eidos „aspect” || Membrană pigmentată aşezată între sclerotica şi retina ochiului.
corolar, corolare, s.n. || Din fr. corollaire, lat* corollarium || 1. (Mat., log.) Concluzie care derivă nemijlocit dintr-o teoremă. 2. Idee care reiese dintr-o teorie, dintr-o afirmaţie etc.
corolă, corole, s.f. |! Din fr. corolle, lai. corolla || Totalitatea petalelor unei flori, care constituie învelişul floral intern la majoritatea angio-spermelor.
corona s.f. [| Din fr. coronne || Tip de descărcare electrică de forma unei aureole, care apare în jurul părţilor mai ascuţite ale conductoarelor aflate la înaltă tensiune.
coronament, coronamente, s.n. j| Din fr. couronnement (după coroană) |j 1. Element terminal ornamentat, situat la partea superioară a unui edificiu. 2. Partea superioară a unui dig, a unui baraj etc., executată de obicei din piatră fătuită* coronar, -ă, coronari, ~ef adj. || Din fr. coronaire, lat. coronarius „în forma de coroană” || (Despre vasele sanguine; şi substantivat, f.) în formă de coroană (în jurul unui organ).
coronarian, -ă, coronarieni, -e, adj. ||Din fr. coronarien || Care se referă la arterele coronare.
coroniu s.n. || Din fr. coronium [| Element ipotetic presupus a fi prezent în coroana solară.
eoronogrâî, coronografe, s.n. || Cf. lat. corona „coroană” -f gr. graphein „a scrie” (| Instrument astronomic destinat observării coroanei solare.
coropcâr, coropcari, s.m. |J Din coropcă, rar, „ladă” |j (Pop.) Negustor ambulant. • (Fam.) Hoinar, vagabond.
coropişniţă, coropişniţe, s.f. || Din bg. kono-pistica || Insectă dăunătoare plantelor, cu corpul greoi, cu picioarele din faţă ca nişte lopeţi.
corosiv, -ă, corosivi, -e, adj. || Din fr. corrosif, lat. corrosivus ( < corrodere „a roade”) |j Care provoacă o coroziune. O Agent c. = substanţă care exercită o acţiune chimică pe suprafaţa unui material cu care vine în contact, producînd coroziune.
coroziune, coroziuni, s.f. || Din fr. corrosion [j
1.	Proces de degradare a suprafeţei unui corp metalic exercitat de oxigenul din aerul umed sau de o substanţă chimică. 2. Eroziune a unei roci* sub acţiunea chimică a soluţiilor apoase*
CORF	/
corp, corpuri, s.n., (2 şi) corpi, s.m. || Din fr. corps, lat. corpus || 1. Organismul considerat ca un întreg anatomic şi funcţional; trup; trup fără cap. O Corp la corp — (despre lupte) pieptiş, faţă în faţă. De corp — (despre îmbrăcăminte) care se poartă direct pe piele. 2. Porţiune determinată dintr-o substanţă; parte dintr-un ansamblu formată dintr-un singur obiect. O C. ceresc = astru. C. geometric — corp mărginit de feţe definite geometric. C. delict =? obiect care a servit (sau era destinat să servească) la săvîr-şirea unei infracţiuni. C. de legi — colecţie de legi. C. de case == casă mare, cu mai multe aripi.' • (Chim.) C. simplu = substanţă ale cărei molecule sînt formate din atomi de acelaşi fel. 3. Parte principală a unui obiect, a unei construcţii sau maşini. 4. Unitate cu care se măsoară, în tipografie, mărimea literelor. 5. Totalitatea persoanelor care formează, prin funcţie sau profesie, o unitate. O C. diplomatic — totalitatea reprezentanţilor diplomatici din alte state acreditaţi pe lîngă un stat. C. de armată = unitate militară mai mare decît o divizie. • C. de gardă — clădire sau încăpere în care se află garda, la o unitate militară.
corpolent, -ă, corpolenţi, -te, adj. |] Din fr. corpulent, lat. corpulentus || (Despre oameni) Cu corpul mare; voinic.
corpolenţă s.f. ]| Din fr. corpulence, lat. corpu-* lentia || însuşirea de a fi corpolent.
corporal, -ă, corporali, -e, adj. || Din fr. cor-porel, lat. corporalis || Privitor la corp- (1), care ţine de corp. O Percheziţie corporală'— percheziţie făcută unei persoane. Pedeapsă corporală = pedeapsă cu bătaia.
corporatism s.n. ||Din fr. corp oratisme || Doctrină social-politică şi economică răspîndită după primul război mondial, care preconiza desfiinţarea sindicatelor muncitoreşti şi înlocuirea lor cu corporaţii profesionale care să promoveze „armonia de clasă între muncitori şi patroni", înlocuirea parlamentului printr-o reprezentanţă naţională a acestora.
corporaţie, corporaţii, s.f. || Din fr. Corporation ||
1.	(în feudalism) Organizaţie de meşteşugari; breaslă. 2. (în unele ţări) Mare întreprindere (societate pe acţiuni).
corpus, corpusuri, s.n. || Din lat. corpus |J Culegere sau colecţie de texte, inscripţii, legi etc.
corpuşcul, corpusculi, s.m. [| Din fr. corpuscule, laţ., corpusculum || Corp de .dimensiuni foarte mici, părticică de materie. O C. tactil — formaţie nervoasă microscopică, localizată în dermă, care recepţionează excitaţiile tactile.
corsaj, corsaje, s.n. || Din fr. corsage || Parte a unei rochii-xare acoperă bustul.
corsar* corsari, s.m. || Din it. corsaro, fr. cor-saire || (în trecut) Comandant al unei nave particulare, care, cu învoirea guvernului, ataca şi jefuia vasele inamice; p. ext. pirat.
corset, corsete, s.n. || Din fr. corset || Centură (elastică) lată, care serveşte la strîngerea taliei. O C. medical» aparat făcut din ghips, care serveşte la imobilizarea coloanei vertebrale.
224
cort, corturi, s.n. || Din ngr. korti || Adăpost portativ demontabil, făcut dintr-o pînză impermeabilă sau din material plastic, fixat pe ţăruşi. O Ca la uşa cortului — numele unui * dans popular românesc, cu mişcare vioaie, răspîndit mai ales în valea Dunării’; melodia cerespunză-toare acestui dans.
cortegiu, cortegii, s.n. I) Din it. corteggio, fr. cortège II Şir de persoane care însoţesc o ceremonie, o personalitate marcantă; convoi.
cortes s.n. || Cuv. sp. || Denumire a parlamentului în Portugalia şi în Spania.
cortex, cortexuri, s.n. || Din fr., lat. cortex jj
1.	C. cerebral — scoarţa cerebrală. C. suprarenal — partea periferică a glandei suprarenale, glanda corticosuprarenală. 2. (Bot.) Scoarţă a unui copac; coajă a unui fruct.
cortical, -ă, corticali, -e, adj. || Din fr. cortical || Care aparţine învelişului exterior al unui organ animal sau vegetal; care aparţine scoarţei creierului.
corticosteron, corticosteroni, s.m. || Din fr. cor-ticostéron || Hormon prezent în cortexul suprarenal, constituind principiul activ al acestei glande.
corticosuprarenâlă adj. || Cf. fr. cortico-surrénale \\ Glandă c. == glandă endocrină pereche, indispensabilă vieţii, reprezentată de porţiunea corticolă a glandei suprarenale.
corticotrdp, corticotropi, s.m. || Din fr. cortico-trope || Hormon al lobului anterior al hipofizeî, cu efect stimulator asupra funcţiunii cortexului suprarenal.
cortină, cortine, s.f. II Din it. cortina || Perdea de stofă, de catifea etc., care desparte scena de sală într-un teatru.
cortizon, cortizoni, s.m. || Din fr. cortisone; cf. lat. cortex „scoarţăl" || Hormon secretat da glanda corticosuprarenală, folosit în tratamentul insuficienţei suprarenale, al reumatismului, al unor infecţii etc.
corturâr,’-ă, corturari, -e, s.m. şi f. || Din cort || Ţigan care locuieşte în cort; ţigan nomad.
corupător, -oare, corupători, -oare, adj., s.m. şi f. || Din corupe II (Persoană) care corupe.
corüpe, corüp, vb. III. Tranz. şi refl. || Din lat. corrumpere (după rupe) || A (se) abate de la linia morală, de la datorie; a (se) perverti.. • A face ca o idee, un sentiment etc, să-şi piardă integritatea, puritatea etc.; a (se) strica.
corupt, -ă, corupţi, -te, 'adj. Care calcă legile moralei, depravat; (despre cuvinte) deformat.
coruptibil, -ă, coruptibili, -e, adj. || Din fr. cor-ruptibile, lat. corruptibilis || (Despre oameni) Care poate fi corupt.
corupţie, corupţii, s.f. |] Din fr. corruption, lat. corruptio || Abatere de la moralitate, de la datorie; depravare, desfrîu.
corvâdă, corvezi, s.f. || Din lat. corvadd || Muncă gratuită pe care o prestau altădată ţăranii în folosul moşierilor sau al ’ statului. • '(Fig.) Obligaţie neplăcută, muncă silită. || Şi: corvoadă s.f.
corvétâ, corvete, s.f. || Din fr. corvette || Navă cu pînze, armată cu tunuri, folosită în trecut în acţiuni militare.
225
COSTIEB
corvîde s.f. pl. || Din fr. corvidés; lat. corvus „corb“ -f- gr. eidos „aspect“ || Familie de păsări omnivore, variate ca mărime şi colorit al penajului, din care fac parte corbul, cioara, gaiţa etc.
corvoadă s.f. v. corvadă. cosâc, cosaci, s.m. || Din bg. kosak || Peşte de apă dulce, ciprinid, asemănător cu plătica.
cosaş, cosaşi, s.m. || Din coasă || 1. Om care coseşte. Brazdele... se lămureau în urma cosaşilor ca nişte valuri verzi ( Sandu-Aldeaj. 2. Nume dat unor msepte care produc, prin mişcarea elitrelor, sunete caracteristice, coseiüg s.n. v. coşciug.
eosecântă, cosecante, s.f. || Din fr. cosécante |J Funcţie trigonometrică ce asociază fiecărui unghi un anumit număr, egal cu secanta unghiului complementar.
cosi, cosesc, vb. IV. || Din si. kositi || 1. Tranz. A tăia (cu coasa sau cu maşina) iarbă, cereale etc. 2. Refl. şi intranz. (Mai ales despre cai) A-şi lovi în mers’un picior de celălalt.
cosinus, cosinusuri, S.n. II Din fr. cosinus I] Funcţie trigonometrică ce asociază fiecărui unghi un anumit număr, egal cu sinusul unghiului complementar.
cosit s.n. 1. Faptul de a cosi. 2. Timpul în care se coseşte iarba; vremea coasei.
cositoare, cositori, s.f. || Din cosi || Maşină de coşit.
eositdr s.n. JJ Din si. kositerü || (Chim.) Staniu. cositori, cositorescy vb. IV. Tranz. || Din cositor H A acoperi un vas, o piesă de metal cu un strat subţire de cositor.
cositură, cosituri, s.f. H Din cosi || Loc de pe care s-a cosit iarba. • Iarbă cosită.
cosiţă, cosiţe, s.f. II Din bg. kosica || Părul femeilor, împletit în una sau două cozi; p. ext. păr. O Expr. A împleti cosiţă albă — a rămîne fată bătrînă.
cosifél, cosiţei, s.m. || Din cosiţă || Plantă erbacee din familia umbeliferelor, înaltă pînă ia 150 cm, cu miros de ţelină, cu flori albe dispuse în umbele.
cosmetic, -ă, cosmetici, -ce, adj., suist. || Din fr. cosmétique || 1. Adj., s.n. (Preparat) care serveşte la îngrijirea feţei sau a părului. 2. S.f. Arta ’de a îngriji în mod igienic tenul; profesiunea cosmeticianului. • Ramură industrială care se ocupă cu fabricarea cosmeticelor.
cosmetician, -ă, cosmeticieni, -e, s.m. şi f. II Din cosmetică || Persoană care se îndeletniceşte cu cosmetica (2).
cosmic, -ă, cosmici, -ce, adj. || Din fr. cosmique [| Care ţine de cosmos; privitor la cosmos. O Spaţiu c. = spaţiu infinit în care se află planetele, stelele, galaxiile etc. Radiaţie cosmică — radiaţie corpusculară sau electromagnetică provenită din spaţiul cosmic.
cosmodrdm, cosmodromuri,. s.n. || Din fr. cos-modrome, rus. kosmodrom (după aerodrom) || Teren (împreună cu instalaţiile, construcţiile şi echipamentele aferente) amenajat pentru lansarea sateliţilor artificiali ai Pămîntului şi a navelor cosmice.
cosmogonic, -ă, cosmogonici, -ce, adj. || Din fr. cosmogonique || Privitor la cosmogonie.
cosmogonie s.f. || Din fr. cosmogonie; gr. kos-mogonia „crearea lumii44 || Ramură a astronomiei care studiază formarea şi evoluţia corpurilor cereşti.
cosmografie, cosmografii, s.f. || Din fr. cosmographie II Ramură a astronomiei care se ocupă cu descrierea corpurilor şi fenomenelor cereşti.
cosmologie s.f. || Din fr. cosmologie ; gr. kosmos „univers44 -f logos „studiu44 || Ramură a astronomiei care studiază structura şi evoluţia cosmosului, precum şi legile generale care îl conduc.
cosmonaüt, cosmonauţi, s.m. || Din fr. cosmonaute; gr. kosmos „univers44 -f lat. naut(\ „navigator44 || Astronaut.
cosmonaütica s.f. || Din fr. cosmonautique || Astronautică.
cosmonâvă, cosmonave, s.f. || După fr. cosmo-nef || Astronavă.
cosmopolit, -ă, cosmopoliţi, -te, adj. || Din fr. cosmopolite || 1. (Adesea substantivat) Care ţine de cosmopolitism; care manifestă cosmopolitism.
2.	(Despre centre populate) în care trăiesc mai multe naţionalităţi, vorbind limbi diferite* cosmopolitism s.n. || Din fr. cosmopolitisme; cf. gr. kosmopolites ,;cetăţean al lumii44 || Concepţie care propagă indiferenţa faţă de patrie, neîncrederea în capacităţile creatoare ale propriului popor, dispreţul faţă de valorile culturii materiale şi spirituale ale propriei naţiuni, faţă de limba şi tradiţiile naţionale progresiste, răs-pîndind ideea renunţării la suveranitatea şi independenţa naţională, pe care le consideră perimate.
cosmos s.n. || Din fr. cosmos, gr. kosmos j] Universul, spaţiul infinit ce înconjoară atmosfera Pămîntului, în care materia se află într-o continuă mişcare şi transformare ; spaţiu cosmic.
cosor, cosoare, s.n. JJ Din sl. kosori || Cuţit cu vîrful încovoiat, folosit în viticultură şi în pomicultură.
cosoroâbă, cosoroabe, s.f. || Cf. magh. koszorû, koszorûfa || (Pop.) Fiecare dintre bîrnele aşezate orizontal deasupra pereţilor casei în lungul acoperişului, pentru a susţine căpriorii.
cost s.n. [| Din costa || Cheltuială exprimată în bani, făcută pentru producerea sau cumpărarea unui bun, efectuarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu. O Preţ de cost — totalul cheltuielilor făcute pentru fabricarea şi desfacerea unui produs.
costa, pers. 3 costă, vb. I. Intranz. || Din it. costare || A avea un preţ; a se obţine cu preţul...; (tranz.) mă costă o sută de lei. O Expr. (Tranz.) Ce mă costă? = nu am ce pierde. Nu mă costă nimic = mi-e la îndemînă, nu-mi cere nici un efort.
costeliv, -ă, costelivi, -e, adj. || Din bg. kosteliv || Slab, uscăţiv. (Fig.) Sărmanii mei desagi!... flămînzi şi costelivi (Hogaş).
costier, -ă, costieri, -e, adj. || După fr. côtier fl în (sau din) regiunea coastei; în legătură cu ţărmul marin: navigaţie costieră.
15 — Dicţionar general al limbii române
COSTISITOR
226
costisitor, -oâre, costisitori, -oare, adj* |j Din costisi, înv. „a costa“ || Care costă mult, scump.
costişă, costişe, s.f. || Din coastă |] Coastă de deal; pantă.
costiţa, costiţe, s.f. || Din coastă || Carne de porc din regiunea mijlocie a coastelor.
costoboei s.m. pl. || Din lat. Costoboei || Populaţie probabil germanică din nord-estul Daciei, menţionată documentar în sec. 1—2 e.n. A fost dacizată.
costrăi, costrei, s.m. Plantă erbaceet din familia gramineelor, cu flori purpurii, cu rizom puternic, tîrîtor. Este o buruiană dăunătoare pentru culturile agricole.
costăm, costume, s.n. || Din fr. costume || 1. îmbrăcăminte bărbătească compusă din haină şi pantaloni; îmbrăcăminte femeiască compusă din fustă şi jachetă; taior. 2. (Cu determinări) Fel de îmbrăcăminte pentru anumite ocazii; îmbrăcăminte caracteristică unui popor, ttnei regiuni, unei epoci; port.
costumă^ costumez, vb. I. Refl. || Din fr. costumer || A se îmbrăca cu un costum special (pentru scenă, pentru bal mascat etc.).
costiimâţie, costumaţii, s.f. || Din costuma || Faptul de a se costuma; costum special pentru scenă, pentru bal mascat etc.
coş1, coşuri, s.n. || Din sl. kosi || 1. Obiect făcut din nuiele, papură etc., servind la transportarea sau depozitarea temporară de obiecte diferite. O Expr. A arunca (sau a da) la coş — a lepăda, a arunca (un lucru nefolositor). 2. (La baschet) Plasă fixată pe un cerc metalic, prin care trebuie trecută mingea; punct marcat în acest fel. 3. Parte a morii, în care se toarnă grăunţele de măcinat; parte a batozei, în care se bagă snopii. 4. Acoperămînt mobil de piele sau de pînză ăl unei trăsuri. 5. împletitură de nuiele în formă de ladă, care se fixează pe podul caru-, lui, cînd se transportă lucruri mărunte. 6. Ganal îngust, prelungit pînă la acoperişul casei, prin care iese fumul din sobă. 7. Coşul pieptului — cavitatea toracică.
coş2, toşuri, s.n. || Lat. cossus || Bubuliţă purulentă care se formează uneori pe faţă sau pe corp.
coşar1, coşari, s.m. || Din coş1 |] Persoană care curăţă de funingine coşurile1 (6).
coşâr2, coşare^ s.n/1| Din bg.', ser. kosara \\
1.^ Construcţie pereţii din nuiele, în care se păstrează porumMÎ. îngrăditură de nuiele în care sînt adăpost^e oile, vacile etc.
coşavă, coşave, s.f. Vîpţ rece, cu viteză mare, care bate primăvara dinspre Alpii Dinari ci.
coşayerâj, coşaveraje, s.n. || Din coş1 (după > golaveraj) || Raportul dintre punctele ’ marcate şi cele primite la jocul de baschet.
coşciug, coşciuge, s.n. || Din sl. kovuâegă (după coş1) || Sicriu. Şi: cosciug s.n.
coşcogea adj. invar. || Cf. bg. koskodza || (Fam.) Foarte mare; coşcogeamite.
coşcogeâmite adj. invar. || Din bg. koskodza-miti || (Fam) Coşcogea, cogeamite.
coşcoveâlă, coşcoveli, s.f. || Din coşcovi || Parte cojită dintr-un perete.
coşcovi, perSi 3 coşcoveşte, vb. IY. Refl.
|| Cf. rus. kockovatyj |j (Despre tencuieli, furniru-rile de pe mobile etc.) A se desprinde, a se scoroji, a se coji.
coşenilă, coşenile, s.f. || Din fr. cochenille || Insectă (originară din Mejtic) din care se extrage cîrmîzul.
coşgeter s.m. v. eoşgheter.
coşghăter, coşgheteri, s.m. || Din coş (după golgheter) || Sportiv care înscrie cele mai multe puncte la baschet, priri introducerea mingii în coşul echipei adverse. |j Şi: coşgăter s.m.
coşmar, coşmaruri, s.n. |j Din fr. cauchemar |] Vis greu, apăsător. • (Fig.) Grijă mare, obsedantă.
eoşniţă, coşniţe, s.f. || Din sl. koălnica || 1. Coş mic de nuiele sau de papură folosit la tîrgu-ieli. O Bani de eoşniţă — sumă de bani pentru tîrguielile zilnice.
cot, (1) coate şi (2) coluri, s.n. (B) coţi, s.m. || Lat. cubitus || 1, S.n. Articulaţia dintre braţ şi antebraţ; partea exterioară a acestei articulaţii. O Cot la cot = alături, împreună. O Expr. A da din coate = a lupta din răsputeri pentru a ieşi dintr-o situaţie grea. A-şi da coate ~ a-şi face semne cu cotul. • Coate-goale = om sărac. • Parte a mînecii care acoperă cotul (I). 2. S.n. Loc unde un drum, un curs de apă, îşi schimbă brusc direcţia; cotitură • (Tehn.) Tub curbat, care face legătura între două conducte cu direcţii diferite. 3. S.m. Veche unitate de măsură pentru lungimi, egală cu, aproximativ, 60 cm.
cota, cotez, vb. I. Intranz. || Din fr. coter || (Despre acţiuni, hîrtii de valoare etc.) A avea o anumită valoare, un anumit curs. e Tranz. (Fin.) A stabili cursul acţiunilor, a titlurilor de creanţă etc. (la bursă).
cotangentă, cotangente, s.f. (| Din fr. cotangente || Funcţie trigonometrică ce asociază fiecărui unghi un anumit număr egal cu tangenta unghiului complementar.
cotari s.m. pi. || Din cot || Omidă (larvă a unor fluturi) al cărui mers se aseamănă cu gestul măsurării cu cotul.
cotârlă, cotarle, s.f. (Pop.) Cîine prăpădit, jigărit.
cotă, cote, s.f. || Din fr. cote, lat. quota (fem. lui quotus „al cîteleaK) || 1. Parte cu care cineva contribuie la o cheltuială comună sau care îi revine în urma unei împărţeli; cotă-parte. • Parte dintr-un tot căreia i se dă o anumită destinaţie. 2* Altitudinea unui punct de pe teren faţă de o suprafaţă de referinţă. O Cota apelor = nivelul unei ape curgătoare. 3. Ansamblu de semne (cifre, litere) care indică locul unei cărţi sau al unui document într-o bibliotecă, într-un inventar etc. 4. Dimensiunile (pe o schiţă) ale unui obiect, ale unei maşini etc. 6. (Ec.) Cota-bursei = nivelul cursului la bursă; lista valorilor cotate la bursă.
cotcodac interj. || Onomatopee || Cuvînt care imită strigătul găinii (după ce a ouat).
COVERCOT
cotcodăci, pers. S cotcodăceşte, vb. IY. Intrau z. || Din cotcodac || (Despre găini) A scoate strigătul caracteristic (după ce au ouat).
eotéi, cotei, s.m. || Probabil din si. kotelî || Cline de talie mică, cu picioarele scurte.
coteneâţă, coteneţe, s.f. (| Cf. coteţ || Coteţ mic (pentru găini, porci etc.). |j ŞL cotineâţă s.f„ coterie, coterii, s.f. || Din fr. coterie || Grup restrîns de persoane care urmăresc scopuri ascunse, egoiste, care urzesc intrigi.
cotâţ, coteţe, s.n. || Din si. kotîcî „cuib" || 1. Adăpost pentru păsări, porci, cîini. 2. îngrăditură de nuiele servind de capcană pentru peşti.
coti, cotesc, vb. IV. Intranz. || Din cot || (Despre rîuri, drumuri) A face o cotitură; a scîiimba direcţia; (despre fiinţe) a părăsi drumul drept, a cîrmi.
cotidian, -ă, (1) cotidieni, -e, adj., (2) cotidia-ne, s.n. II Din fr. quotidien, lat. quotidianus (< quotidie „fiecare zi") || 1. Adj. De fiecare zi, zilnic. 2. S.n. Gazetă care apare zilnic.
coilgâr, cotigari, s.m. || Din cotigă || Persoană care are o cotigă, care transportă cu cotiga.
cotigă, cotigi, s.ţ || Din ucr. kotyha || 1. Căruţă mică folosită la transporturi uşoare. 2. Ansamblul celor două roţi inegale pe care se sprijină grindeiul plugului; rotile. [| Şi: cotiugă s.f.
cotiîcdon, cotiledoane, s.n. || Din fr. cotylédone; cf. gr. kotyledon „cavitate'4 || Frunză a embrionului plantelor cu seminţe, care hrăneşte planta imediat după încolţire.
cotiledonât, -ă, cotiledonaţi, -te, adj. || Din fr. cotylédoné (Despre plante) Care are unul sau mai multe cotiledoane. • (Substantivat, f. pl.) Niime generic dat plantelor care au cotiledoane.
cotillon, cQtilioane, s.n. || Din fr. cotillon || fînv.) Dans de bal cu ritm de marş sau de cadril, cu figuri foarte variate, melodia corespunzătoare acestui dans.
cotineâţă s.f. v. coteneaţă. cotita-ă, cotiţi, -te, adj. (Despre rîuri, drumuri) Care face cotituri, ocoluri; sinuos.
cotitură, cotituri, s.f. || Din coti j| 1. Cot (2).
2.	(Fig.) Transformare esenţială în desfăşurarea unei acţiuni, a unui eveniment etc. cotiugă s.f. v. cotigă.
cotiza, cotizez, vb. I. Intranz. || Din fr. cotiser (< cote ,,cotău) || A plăti o cotizaţie.
cotizaţie, cotizaţii, s.f. |[ Din fr. cotisation || Sumă fixă, plătită periodic de membrii unei asociaţii, ai unei organizaţii etc.; p. ext. contribuţie bănească la o cheltuială comună.
cotîét, cotlete, s.n. || Din fr. côtelette ((côte „coastă") || Sortiment de carne, împreună cu osul, tăiată din partea superioară a coastelor; an tricot.
cotlon, cotloane, s.n. ]] Din magh. katlan ]|
1.	Loc ascuns, neumblat; ascunziş. 2. Firidă sub cuptorul vetrei ţărăneşti. 8. Scobitură în malul unui rîu, sub nivelul apei.
cotoi, cotoi, s.m. II Din si. kotü „pisică" || Motan.
eotondg, -oâgă, cotonogi, -oage, adj. |] Din ucr. kuternoha || (Şi substantivat) Bolnav de
picioare; şchiop; p. ext. fără o mînă sau fără un picior. #
cotonogeală,^ cotonogeli, s.f. |[ Din cotonogi |j (Fam.) Bătaie zdravănă.
cotonogi, cotonogesc, vb. IV. Tranz. || Din cotonog || (Fam.) A bate zdravăn pe cineva.
cotor, cotoare, s.n. 1. Tulpină a legumelor sau a plahtelor erbacee, care susţine frunzele, florile şi fructele. • Partea de jos a unei tulpini.
2.	Parte a unui chitanţier rămasă după ,ce ^au fost desprinse jumătăţiîe detaşabile. 8. Partea laterală a unei cărţi, unde se leagă foile (şi de care se fixează coperta).
• cotoroanţă, cotoroanţe, s.f. Femeie bătrînâ şi rea; (pop.) vrăjitoare.
cotrobăi, cotrobăiesc, vb. IV. Intranz. A scotoci, răvăşind lucrurile, a căuta peste tot.
cotropi, cotropesc, \b. IV. Tranz. 1, A ocupa prin violenţă un teritoriu străin; a pune stăpî-nire pe ceva în mod abuziv şi brutal; a invada.
2.	(Fig.) A cuprinde din toate părţile, a copleşi.
cotropitor, -oâre, cotropitori, -oare, adj., s,m. şi f. |j Din cotropi || Care cotropeşte, invadator.
cotârn, coturni, s.m. || Din fr. cothurne, lat. cothurnus [| încălţăminte cu talpa groasă de lemn, pe care o purtau actorii în teatrul antic greb şi roman.
eoţcâr, coţcari, s.m. [[Din coţcâ, reg, „coţcărie" |f(Fam.) Şarlatan, pungaş.
coţcărie, coţcării, s.f. |] Din coţcar || (Fam.) Şarlatanie, pungăşie.
coţofană, coţofene, s.f. Pasăre din familia corvidelor, de 42 — 48 cm, cu coada lungă, cu penele negre pe spate şi albe pe piept şi pe partea interioară a aripilor.
coulomb [Pr.: culâmb], coulombi, s.m. |] Din fr. coulomb, de la numele fizicianului francez Coulomb || Unitate de măsură a sarcinii electrice egală cu cantitatea de electricitate care traversează într-o secundă secţiunea unui conductor străbătut de un curent electric continuu şi constant.
covaci, covaci, s.m. |] Din sl. kovaci |] (Reg.)
Fierar.
c o valenţă, covalenţe, s.f. || Din fr. covalence || Legătură chimică între atomii unei molecule, realizată prin punerea în comun a unuia sau a mai multor electroni.
covată, coveţi, s.f. || Din tc. dial. kovata, kuvata || 1. Albie (1). 2. Ladă în care curge făina la moară în timpul măcinatului.
covăseâlă, covăseli, s.f. || Din covăsi || (Pop.)
Lapte prins sau covăsit, întrebuinţat drept „cuib" pentru fermentarea laptelui dulce.
covăsi, covăsesc, vb. IV. Tranz. || Din ser.	V
kvasiti || (Pop.) A acri laptele dulce cu ajutorul unui cuib de covăseâlă.
covăsit adj. Lapte covăsit — lapte închegat şi acrit cu ajutorul unui cuib de lapte prins.
edvercot, covercoturi, s.n. || Din engl. cover-coat || Stofă fină de lînă, cu^ ţesătura deasă şi legătura în diagonală, folosită în confecţionarea articolelor de îmbrăcăminte (mai ales parde-sie).
15*
CO VERGA
V '	’
228
’ covârgă, covergi, s.f. || Din bg. kuverki fl (Reg.) 1. Coviltir. 2. Adăpost, la cîmp sau la pădure, făcut din crengi, frunzar, trestie etc.
covertă, coverte, s.f: || Din lit. coverta; cf. ngr. kuverta || Puntea superioară a unei nave; punte de manevră.
coviltir, coviltire, s.n. Acoperiş la căruţă, făcut dintr-un schelet de nuiele peste care se întinde o rogojină sau o pînză groasă.
covîrşf, covîrşesc, vb. IV. Tranz. A întrece cu mult,’ca număr, ca forţă etc.; a copleşi.
covîrşitor, -oare, covtrşitori, -oare, adj. || Din covîrşi || Care covîrşeşte; ’ foarte mare, copleşitor.
covdr, covoare, s.n. || Din bg. kovoruy ucr. kover || 1. Ţesătură groasă de lînă, de bumbac, de fibre sintetice etc., cu desene de diferite culori, eu care se împodobesc încăperile (de obicei aşternută pe podea.) 2. C. vegetal = plantele care acoperă suprafaţa uscatului.
covrig, covrigi, s.m. || Din bg. kovrig || Produs de panificaţie în formă de inel, de opt etc., uneori presărat cu sare, cu mac, cu susan. O Expr. A se face covrig — a se ghemui.
cdvru, covruri, s.n. fi Cf. rus. krov || (Reg.) Vizuină, bîrlog.
cow-hoy [Pr.: câu-boi] s.m. || Cuv. engl. || Păzitor de vite din fermele americane (devenit personaj principal în literatură şi în filme de aventuri)..
coxâl, -ă, coxuliy -o, adj. || Din fr. coxal; cf. lat. coxa „coapsă44 || Care se referă la coapsă. O Os c. — os pereche care formează scheletul şoldului; os iliac.
coxalgie s.f. || Din fr. coxalgie; lat. coxa „coapsă44 -j- gr. algos „durere44 || Tuberculoză a articulaţiei şoldului. • Durere localizată în regiunea şoldului.
coz s.m., adv. || Din tc. koz,} ngr. kozi „atu44 ||
1.	S.m. (înv.; la jocul de cărţi) Atu. 2. Adv. (Mai ales în expresii ca:) frumoasă coz — foarte frumoasă.
cozerie, cozerii, s.f. II Din fr. causerie (( causef lat. causa „cauză; proces44) || (Livr.) Conversaţie familiară, amicală. • Expunere simplă.
cozeur [Pr.: coz or], cozeuri, s.m. || Din fr. causeur- || (Livr.) Persoană care vorbeşte cu uşurinţă, ştiind să întreţină o conversaţie plăcută.
cozonac, cozonaci, s.m.,||Cf. bg. kuzunak |j Produs alimentar din aluat dospit, ‘frămîntat cu ouă, unt, zahăr şi lapte.
cozordc, cozoroace, s.n. || Din rus. kozyrjok || Partea chipiului sau a şepcii, în formă de semicerc, care umbreşte şi protejează faţa. în cap, o şapcă de pîslâ neagră cu cozoroc (Garagiale).
crab, crabi, s.m. || Din fr. crabe || Crustaceu marin decapod cu abdomenul foarte scurt şi îndoit sub cefalotorace.
crac, craci, s.m. || Din bg. krak )| (Pop.) 1. Piciorul omului, de la coapsă pînă la călcîi. 2. Fiecare dintre cele două părţi ale pantalonilor, iţarilor etc. 3. Creangă, ramură, cracă. 4. Ramificaţie, picior de deal sau de munte. Un crac de munte se dezbină (C. Negruzzi).
cracare, cracări, sJf. || Cf. engl. crack || Tratarea, la temperaturi şi presiuni înalte, a motorinei, păcurii etc., pentru a obţine benzină.
fcracâuer s.n. sg. || Din germ. Krdkauer || Salam preparat din carne de bovine, carne de porc şi slănină.
crâcă, crăci, s.f. || Din crac || Ramură a unui copac; creangă. O Expr. A-şi tăia craca de sub picioare == a-şi crea singur o situaţie periculoasă printr-o acţiune nechibzuită.
crah,A crahuri, s.n. || Din germ. Krach, fr. krach II (în capitalism) Criză acută a vieţii economice, manifestată îndeosebi prin scăderea foarte mare a cursurilor la bursă; bancrută, faliment.
crai, crai, s.m. || Din sl. kralî || 1. (Mai ales poetic sau în basme) împărat, rege. Împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împârat (Creanga). 2. Bărbat uşuratic, care se ţine de chefuri şi de femei. 3. Qrai-nou = luna în prima ei fază; lună-nouă.
crailîc, crailîcuri, s.n. || Din crai || Atitudine, comportare caracteristică unui bărbat uşuratic, unui crai (2).
crainic, -ă, crainici, -ce, subst. || Dinţ ser. krajnik || 1. S.m. (înv.) Persoană care anunţa mulţimii ştirile oficiale. 2. S.m. şi f. Persoană care transinite comunicările oficiale, anunţă programul etc. la un post de radio sau de televiziune ; spicher.
cramă, crame, s.f. || £f. ser. krama || Clădire la o vie, în care se prelucrează strugurii şi unde se depozitează uneltele de lucru. • Local în care se consumă băuturi alcoolice, preparate culinare într-un cadru rustic.
crampă, crampe, s.f. || Din fr. crampe; cf. germ. Krampf || 1. Contracţie involuntară, dureroasă, a unui muşchi; colică; (la pi.) dureri acute în stomac. 2. Unealtă de oţel cu un cioc ascuţit, fixată într-o coadă de lemn, cu ajutorul căreia se taie rocile din abataj.
crampdn, crampoane, s.n. || Din fr. crampon || 1, Piron cu care se jfixează pe traverse, şinele de cale ferată. 2. Bucată mică de talpă groasă, de cauciuc etc. care se aplică pe' talpa unor bocanci sau ghete de sport, pentru a asigura stabilitatea jucătorului pe teren;
crampona, cramponez, vb. I. Refl. || Din fr. cramponner || A se agăţa cu desperare de ceva; (fig.) a nu renunţa cu nici un preţ la ceva.
craniâl, -ă, craniali, -e, adj. |j Din germ. kranial; cf. gr. kranion „craniu*4 || Care se referă la poziţia unui organ în comparaiie cu craniul.
cranian, -ă, cranieni, -e, adj. || Din fr. crânien || Care se referă la craniu.
craniologle, s.f. || Din fr crâniologie [| Parte a anatomiei care studiază forma şi dimensiunile craniului.
craniu, cranii, s.n. || Din lat. cranium; cf. fr. crâne || Ansamblul oaselor scheletului capului la vertebrate; (pop.) ţeastă.
crap, crapii s.m. || Din bg., ser. krap || Peşte de apă dulce din familia ciprinidelor, cu corpul lung de 30 — 60 cm, cu solzi mari, cu două perechi de mustăţi în jurul gurii. Prezintă mare valoare economică.
229
I CREATOR
crapodină, crapodine, s.f. |] Din fr. crapau-nide II (Tehn.) Lagăr cu axa verticală în care se roteşte pivotul unui arbore încărcat axiaL cras, -ă, craşi, -se, adj. || Din fr. crasse, lat. crassus „gros, gras; prost44 || Sub orice limită, extrem (în sens rău).
crater, cratere, s.n. f] Din fr. cratère, lat. crater, la origine cu sensul de „vas44 || Partea superioară, în formă de pîlnie, a unui vulcan, prin care se revarsă lava în timpul erupţiilor. O C. lunar = adîncitură rotundă pe suprafaţa Lunii a cărei formare poate fi pusă pe seama unei activităţi vulcanice sau a unui' bombardament meteoritic; circ lunar. || Acc. şi crater.
cratimă, cratime, s.f. [| Din ngr. kratima || Li* niuţă folosită pentru a despărţi un cu vînt în silabe, pentru a arăta că două cuvinte se pronunţă împreună etc. ; liniuţă de unire.
crâtiţă, cratile, s.f. Vas de metal de formă rotundă, cu două toarte, cu diametrul de două* trei ori mai mare decît înălţimea, în care se fierbe sau se prăjeşte mîncarea.
cratogén, cratogene, s.n. || Din fr. cratogène; gr. kratos „forţă“ -\-\gennan „a se naşte44 || (Geol.) 1. Regiune întinsă din scoarţa Pămîn-tului, care într-o anumită perioadă nu a suferit mişcări de cutare, ci numai mişcări lente de ridicare sau de coborîre. 2. Platformă-
craul s.n. || Din engl., fr. crawl || Stil de înot în care sportivul, stînd cu faţa în jos, mişcă alternativ braţele, executînd în acelaşi timp o forfecare pe plan vertical cu picioarele.
cravaşa, cravaşe, s.f. || Din fr. cravache || Un fel de bici format dintr-o vărguţă elastică din piele, folosit la călărie pentru a îndemna calul la mers.
cravată, cravate, s.f. || Din fr. cravate ( < Croates ). Termenul desemna iniţial „cravata44 cavalerilor croaţi, dintr-un regiment din timpul lui Ludovic ăl XIV-lea. || Accesoriu al îmbrăcămintei bărbăteşti, constînd dintr-o fîşie îngustă de stofă sau mătase, care se înnoadă la gît. O C. de pionier = bucată de mătase triunghiulară de culoare roşie, cu tricolor pe margini, pe care o poartă la gît pionierii.
crăcână, crăcane, s.f. || Din cracă || Cracă ramificată sau prăjină bifurcată (folosită pentru a sprijini ceva). • înjghebare din trei prăjini împreunate la capătul de sus şi aşezate în formă de piramidă, de care se atîrnă căldarea deasupra focului.
crăcăna, prăcănez, vb-. I- Refl. şi tranz. || Din crăcană || A(-şi) desface picioarele în lături.
crăcănat, -ă, crăcănaţi, -te, adj. Cu picioarele depărtate, întinse în lături (sau curbate în afară).
crăciiîn, crăciunuri, s.n. Ij Lat. creatio, -onis |j Sărbătoare creştină simbolizînd naşterea lui Hristos.
crălâsă, crăiese, s.f. || Din crai || (Mai ales poetic şi în basme) împărăteasă, regină. Şi mai fost-au poftiţi încă: crai, crăiese şi împăraţi (Creangă).
eră iésc, -iâscă, crăieşti, adj. || Din crai || (Poetic sau în basme) Privitor la crai; regesc, împă-ătesc.
crăiţă, crăiţe, s.f. || Din crai || Nume dat la două specii de plante erbacee din familia compozitelor, cu flori galbene-portocalii, cu miros pătrunzător, originară din America Centrală.
crănţăm, crânţănesc, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic i| A produce un zgomot caracteristic, rozînd cu dinţii ceva uscat sau tare.
crăpă, crăp, vb. I. II Lat. crepare || 1. Intranz. şi refl. A (se) desface (în mod brusc), a (se) despica. O Expr. Unde dai şi unde crapă, se-spune cînd se obţin cu totul alte rezultate decît cele scontate. Crapă lepinele sau pietrele de ger = e un ger foarte mare. • Tranz. A sparge, a despica, a desface; (refl.) ase rupe, a plesni.OExpr. A-i crăpa buza sau măseaua după ceva = a avea mare nevoie de ceva. 2. Tranz. A întredeschide.
• Refl. A se crăpa de ziuă *=s a se face ziuă. 8. Intranz. (Ir.) A muri.
crăpăt s.n. Faptul de a (se) crăpa. • Spargerea unei membrane din stomacul vitelor, urmată uneori de moartea acestora.
cr&pătâră, crăpături, s.f. |J Lat. crepatura |J Spărtură, plesnitură; deschizătură (mică). • Spaţiul îngust între o uşă, o fereastră şi tocul respectiv; întredeschidere.
crăpceân, crăpceni, s.m. || Din crap || Diminutiv al lui crap; crap mic.
crăpuşteân, crăpuşteni, s.m. |] Din crap || Crăp-cean.
creâ> creez, vb. I. Tranz. || Din fr. créer, lat. creare || 1. A produce ceva nou, ceva ce nu a existat. • A inventa; a concepe, a compune.
• A înfiinţa, a întemeia. 2. (în teatru) A crea un rol — a interpreta (pentru prima oară) cu talent şi cu originalitate un rol.
creăngă, crengi, s.f. || Din bg. granka || Ramură a unui copac ; cracă. O Ëxpr. A umbla creanga — a umbla fără rost, a hoinări. • (Fîg.) Ramificaţie a unei familii.
creânţă, creanţe, s.f. || Din fr. créance, derivat vechi a lui croire „a crede44 || Dreptul creditorului de a pretinde debitorului executarea unei obligaţii. • înscris care confirmă acest drept.
creastă,. creste, s.f. || Lat. crista || 1. Excrescenţă cărnoasă sau moţ de pene pe care le au pe cap unele păsări. O Creasta-cocoşului — a) plantă erbacee cu frunze ovale, cu flori roşii sau galbene reunite la vîrful tulpinii în formă de creastă ondulată; b) numele unei ciuperci mari, comestibile, cu tulpina cărnoasă ramificată.
2.	Partea cea mai ,de sus a unui munte, a unui val de apă etc. • Coamă de acoperiş.
, creatină, s.f. || Din fr. créatine; cf. gr. kreas, k'reatos „carne44 [| Substanţă proteică avînd rol important în metabolismul contracţiei musculare.
creativitâte s.f. || Din fr. créativité || Capacitate specifică omului, de a crea, de a produce bunuri materiale şi valori spirituale.
creatdr, -oare, creatori, -oare, adj., s.m. şi f. II Din fr. créateur, lat. creator || (Persoană) care creează sau care întemeiază ceva; făuritor, inventator.
CREATURA
creaMră, creaturi, s.f. || Din fr. créature, lat. creatura . || Fiinţă vje, om; individ.
creaţie, creaţii, s.f. || Din fr. création, lat. sreatio, -oms || Acţiunea de a crea; produs al muncii creatoare, operă creată. ® Interpretare originală şi valoroasă din punct de vedere artistic a unui rol scenic.
creaţionism s.n. || Din fr. créationisme ff Concepţie teologică potrivit căreia lumea (mai ales fiinţele vii) ar fi fost creată de Dumnezeu.
créde, cred, vb. III. || Lat. credere || 1. Tranz. A fi încredinţat de existenţa sau de adevărul unui lucru. O Expr. Cred şi eu = se înţelege de la sine. 2. Tranz. A recunoaşte dreptatea cuiva. 8. Tranz. A socoti, a fi de părere. 4. In tranz. A avea încredere în cineva. O Expr. A nu-şi crede ochilor, exprimă mirarea faţă de ùn lucru de necrezut. 5. Intranz. (în concepţiile religioase) A admite existenţa lui Dumnezeu; a avea o anumită credinţă religioasă.
credibilitate s.f. || Din fr. crédibilité |j însuşirea unui lucru de a putea fi crezut.
credincios, -oâsă, credincioşi, -oase, adj. || Din credinţă || 1. Demn de încredere; devotat. 2. (Adesea substantivat) Care crede în existenţa Iui Dumnezeu.
credinţă, credinţe, s.f. || Lat. *credentia || !• Faptul de a crede în adevărul unui lucru. O Expr. A fi de bună credinţă = a fi sincer convins că are dreptate. A fi de rea credinţă = a fi necinstit, nesincer, căutînd să facă rău. 2. Devotament faţă de cineva sau de ceva. 3. Convingere despre existenţa lui Dumnezeu; religie. 4. Certitudine, convingere, opinie, crez. O Profesiune de c. = declaraţie publică pe care o face cineva asupra convingerilor sale.
credit* credite, s.n. || Din fr. crédit, lat. ere-ditum (part. lui credere „a crede44) || 1. Relaţie băneasca între creditor (care acordă un împrumut sau vinde mărfuri ori prestează servicii pe datorie) şi debitorul său; împrumut. O Casă de c. — instituţie bancară ce se ocupă cu primirea de sume spre fructificare şi acordarea de credite. O Expr. A da pe credit — a vinde fără a primi imediat banii. 2. (Fig.) încredere; autoritate, trecere de care se bucură cineva.
credita, creditez, vb. I. Tranz. || Din fr. créditer || A-i acorda cuiva un credit; a împrumuta pe cineva cu o sumă de bani; a vinde cuiva pe credit.
creditor, -oipre, creditori, -oare, adj., s.m. şi L || Din fr.^ créditeur J| 1. (Instituţie, persoană) care acordă un credit. ® (Despre sume) Care se înscrie în creditul unui cont. 2. Titular al unui drept de creanţă.
credul, -ă, creduli, -e, adj. || Din fr. crédule, lat. credulus^ || Care se încrede prea uşor în cineva sau în ceva; încrezător, naiv.
credulitate s.f. J| Din fr. crédulité, lat. credu-litas, -atis || însuşirea de a fi credul, tendinţa de a crede ceva cu uşurinţă.
creek [Pr. : cric] subst. || Guv. englez || Curs de apă temporar în deserturile sărate din Australia şi din America de Sud.
creier, creieri, s.m. || Lat. cerebrum [| 1. Par. tea cea mai importantă a sistemului nervos central la vertebrate, situată în cutia craniană* organ al gîndirii şi al conştiinţei la om. O Creierul mic = partea creierului aflată în regiunea posterioară şi inferioară a craniului ; cerebel. Creierul mare = partea creierului aflată în regiunea anterioară şi superioară a craniului. 2. (Fig.) Minte, inteligenţă. ® Persoană care organizează sau conduce o acţiune. 3. Creierii (sau creierul) munţilor = locurile centrale, înalte şi greu accesibile ale munţilor.
creion, creioane, s.n. || Din fr. crayon (<ţ craie, din lat. creta) || 1. Ustensilă pentru scris sau desenat, în formă de beţişor de lemn sau de metal în interiorul căruia se află o mină neagră sau colorată. 2. Desen realizat în creion (1).
3.	Obiect în formă de creion (1), preparat din substanţe cosmetice, folosit ca fard.
creiona, creionez, vb. I. Tranz. |) Din fr. crayonner || A schiţa un desen, indicînd numai trăsăturile generale ale modelului. • (Fig.; în literatură) A schiţa un portret, un personaj.
creiţâr, creiţari, s.m. || Din magh. krajcâr || Monedă mică de argint, mai tîrziu de aramă care a circulat, pînă la sfîrşitul sec. 19 în Germania, Austro-Ungaria, Transilvania şi Bucovina, erem adj. invar. || Din fr. crème |J Alb-gălbui. cremalleră, cremaliere, s.f. || Din fr. crémaillère || Organ de maşină constînd dintr-o bară dinţată care se angrenează cu o roată cilindrică dinţată, servind la transformarea mişcării de rotaţie în mişcare de translaţie şi invers.
crematoriu, crematorii, s.n. || Din fr. crématoire; cf. lat. crematio (< cremare „a arde44) || !• Clădire destinată incinerării morţilor. 2* Cuptor pentru arderea gunoaielor.
cremă, creme, s.f. fj Dip fr. crème || 1. Preparat culinar făcut dintr-un amestec de lapte, ouă, zahăr/ unt, ciocolată etc. şi care se serveşte ca desert ori se adaugă la unele prăjituri.
2.	Produs cosmetic obţinut din grăsimi, ceruri, uleiuri eterice, ingrediente ele.; alifie. 3» C. de ghete — preparat pentru uns şi lustruit încălţămintea de piele. 4. (Fig.) Ceea ce este de frunte, de calitate superioară.
cremene s.f. || Din bg. kremeni |] Varietate comună de opal care formează concreţiuni în calcare silicioase, avînd proprietatea de a produce seîntei cînd este lovită cu obiecte de oţel. © Bucăţică din această piatră, folosită la scăpărat cu amnarul.
eremonă, cremone, s.f. [| Din fr. crémone || Dispozitiv pentru închiderea unei uşi sau a unei ferestre, constituit din două vergele metalice dispuse în prelungire şi acţionate cu ajutorul unui mîner.
crenel, creneluri, s.n. || Cf. fr. créneau; lat. crena „crestătură, tăietură44 || Deschizătură în partea superioară a zidului unei cetăţi sau al unui turn medieval de apărare, prin care se aruncau proiectilele. @ Deschizătură îngustă în parapetul unei tranşee sau în zidul unei fortificaţii, prin care se execută trageri cu arme automate.
CBETINISM
crenelat, -ă, crenelaţi, -te, adj. (Despre ziduri, clădiri) Cu creneluri.
crengăs? -oâsă, crengoşi, -oase, adj. || Din creangă || Cu mai multe crengi, rămuros.
crenvurşt, crenourşîi, s.m. || Din germ. Kren-würstchen ifCîrnăcior din carne de vită şi slănină tocate fin.
creol? -ă? creoli, -e, s.m. şi f. || Din fr. créole \\ Nume dat urmaşilor primilor colonişti europeni (in special spanioli) din America Latină, • (Adjectivai) Limbă creolă = limbă rezultată din amestecul spaniolei, portughezei sau francezei cu un idiom indigen din America Latină.
creolină s.f. || Din fr. créoline |] Lichid obţinut la distilarea cărbunilor de pămînl (amestec de crezoli şi hidrocarburi aromatice), folosit ca dezinfectant.
. creozdt s.n. || Din fr. créosote; gr. kreas „carne“ + sozein „a conserva44 || Lichid extras prin distilare din gudronul de lemn şi folosit pentru a îmbiba cheresteaua de brad sau de fag spre a o feri de putrezire; se întrebuinţează de asemenea în medicină şi la conservarea cărnii.
crep s.n. || Din fr. crêpe, lat. crispus „creţ, încreţit44 || 1. Cauciuc natural, de culoare aibă, gălbuie, din care se fac tălpi la încălţăminte.
2.	Ţesătură subţire, încreţită, de mătase sau de lînă. O Crep satin — ţesătură cu una dintre feţe mata şi cu cealaltă lucioasă.
crepidă, crep ide, s.f. || Din fr. crépide, lat. crepida || încălţăminte în formă de sandale, purtată în antichitate de greci şi de romani.
erepon s.n. || Din fr. crépon ]| Ţesătură cu creţuri neregulate şi cu bobiţe în relief.
creponat, -ă, creponaţi, -te, adj. || Din crepon || (Despre tesături, hîrtie) Asemănător cu crepo-nul; încreţit.
crepuscul, crepuscule, s.n. || Din fr. crépuscule, lat. crepusculum || Perioadă de tranziţie dinainte de răsăritul Soarelui sau după apusul lui, în timpul căreia întunericul nu este complet, e (Fig.) Declin, sfîrşit.
# crepuscular, crepusculari, -e, adj. |j Din fr. crépusculaire || Privitor la crepuscul, care ţine de crepuscul. • Slab luminat, abia vizibil.
crescător, »oâre, crescători, -oare, adj., s.m. Ş1 f* || Din creşte || 1. Adj. Care creşte: numere crescătoare. 2. S.m. şi f. Persoană, întreprindere sau gospodărie care se ocupă cu creşterea animalelor.
T crescătorie, crescătorii, s.f. || Din crescător || Loc special amenajat unde se cresc animale.
crescendo adv. || Guv. it. j] (Muz.) Crescînd, sporind progresiv în intensitate. @ (Substantivat, n.) Creştere succesivă a intensităţii sunetelor muzicale (vocale sau instrumentale).
eres ou s.m. || Din fr. cresson || Plantă erbacee legumicolă din familia cruci ferelor, înaltă de 20 — 40 cm, cultivată pentru frunzele sale care se consumă ca salată sau condiment.
crestă, crestez, vb. I. Tranz. || Din creastă || A f ee crestături. O Expr. A cresta pe răboj = a mce o tăietură pe răboj, spre a însemna, a nota ceva; (fig.) a-şi nota, a-şi memora ceva. ® Refl. se tăia puţin.
crestătură, crestături, s.f. || Din cresta || Tăietură, şanţ puţin adine; semn făcut prin tăiere. © (La pi.) Procedeu al artei populare de orna» mentare a lemnului prin cioplire sau eres tare, folosit la piesele de mobilier, la elementele arhitectonice etc.
crestomaţie, crestomaţii, s.f. || Din fr. chresto-mathie; gr. chrestos „util44 -f- mathein „a învăţa441| Culegere de texte din diferiţi autori, importante din punct de vedere documentar, istoric, filologic etc.
crésâ, creşe, s.f. H Din fr. crèche || Instituţie în care sînt îngrijiţi copiii pînă la vîrsta de trei ani, pentru mamele care sînt în cîmpul muncii.
crăştc, crcsc, vb. III. || Lat. crescere Jj 1* Intranz. A se mări treptat, a se dezvolta. O Expr. A creşte văzînd cu ochii = a creşte foarte repede. @ (Fig.) A-şi ridica nivelul cultural, profesional, politic etc. 2. Tranz. A îngriji un copii, a-! educa. • A prăsi, a înmulţi animale sau păsări. H. Intranz. A spori ca număr, volum, intensitate, valoare. O Expr. A-i creşte cuiva inima = a se bucura foarte tare, a simţi o mare bucurie.
creştere, creşteri, s.f. 1. Acţiunea de a creşte? dezvoltare. 2. Educaţie. 8. Prăsire, înmulţire* creşterea animalelor.
creştet, creştete, S.n. II Din creşte || 1. Vîrful capului. O Expr. Din creştet pînă în tălpi == de sus pînă jos, în întregime! 2. Yîrf, creastă, pisc; înălţime.
creştin, -ă, creştini, -e, adj., s.m. şi f. |] Lat. christianus || 1. Adj. Care aparţine creştinismului, privitor la creştinism. 2. S.m. şi f. Adept al creştinismului.
creştina, creştinez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din creştin *II A (se) boteza în religia creştină, a (se) face creştin.
creştinătate s.f. |] Din creştin ]j Lumea creştină; totalitatea creştinilor.
creştinesc, -eâscă, creştineşti, adj. || Din creştin || Privitor la creştini sau la creştinism, care aparţine creştinilor sau creştinismului.
creştineşte adv. || Din creştin ]) în felul creştinilor, ca un creştin.
creştinism s.n. || Din creştin (după fr. christianisme ) || Religie la baza căreia stau Vechiul şi Noul Testament şi cultul miticului Hristos.
cretacéu, -ée, cretacei, -ee s.n., adj. |j Din fr. crétacé, lat. cretaceus „de cretă44 jj 1. S.n. Cretacic.
2.	Adj. (Despre roci) Format din cretă, de natura cretei.
cretacic s.n. H Cf. fr. crétacé || Ultima perioadă a erei mezozoice, caracterizată prin depuneri caîcaroase.
crétâ, crete, s.f. H Din lat. creta (| 1. Rocă de culoare albă, formată prin acumularea resturilor foraminifere. 2. Obiect fabricat din sulfat de calciu, cu care se scrie pe tablă.
cretin, -ă, cretini, -e, s.m. şi f. || Din fr. crétin || Bolnav de cretinism; p. ext. imbecil, idiot.
cretinism s.n. || Din fr. crétinisme jj Boală congenitală sau dobîndită în prima copilărie, manifestată prin înapoiere mintală şi tulburări de creştere. Apare mai ales în regiunile uncie este răspîndită guşa endemică.
CRETON
232
creton s.n. || Din fr. cretonne, de la n. pr.
Creton, sat din Normandia, unde s-a fabricat întii astfel de ţesătură || Ţesătură rezistentă, imprimată, din care se fac draperii, huse pentru mobilă etc.	^
creţ, creaţă* (1) creţi, -e, adj., (2* 8, 4) creţuri, s.n., (5) s.f, || Cuv. probabil autohton |! 1. Adj. (Despre păr, blană, lînă etc.) Răsucit în inele, eîrlionţat, buclat. 2. S.n. Buclă de păr, cîrlionţ. 8. S.n. încreţitură, cută la un obiect de îmbrăcăminte. 4. S.n. încreţitură a pielii, zbîrcitură, rid. 5. S.f. Soi de viţă de vie cu ciorchini cilindrici, verzi-gălbui, din care se obţin vinuri de masă.
creţesc* creieşti, adj. || Din creţ || Măr c. = varietate de mere autohtone, mari, turtite, cu •coaja gălbuie sau verzuie cu dungi roşii; are gust acrişor cu aromă specifică.
1 ereţişoâră* creţisoare, s.f. || Din creţ || Plantă •erbacee perenă din familia rozaceelor, înaltă de 10—40 cm, cu flori mici, verzi-gălbui, răspîndită în regiunile montane.
creţiişeă* creţuşte, s.f. || Din^ creţ || Plantă erbacee perenă, meliferă şi medicinală, din familia rozaceelor, înaltă de 100 — 120 cm, cu flori albe, răspîndită în regiunea montană.
creuzet* creuzete, s.n. || Din fr. creuset || 1. Vas făcut dintr-un material rezistent la căldură (porţelan, platină, cuarţ etc.), folosit pentru unele reacţii chimice. 2. Bazinul de la partea inferioară a cuptoarelor din metalurgie, în care se adună metalul topit. 8. Recipient din material greu fuzibil> folosit în industrie pentru topirea metalelor, aliajelor, sticlei etc. la temperaturi ridicate.
crevasă* crevase, s.f. || Din fr. crevasse, lat. pop. *crepacia (<( crep are „a crăpa44) || Despică-tură mare într-un gheţar.
crevetă* crevete, s.f. |j Din fr. crevette || Nume dat unor crustacee marine comestibile, de c. 4 cm lungime. Trăiesc şi în Marea Neagră.
crez, crezuri, s.n. || Din crede || 1, Convingerile, principiile, concepţia cuiva despre viaţă.
2.	Expunere succintă a dogmelor fundamentale ale religiei creştine; simbolul credinţei.
crezare s.f. încredere. O Expr. A da crezare = a acorda încredere, a se încrede.
cresămînt s.n. || Din crede || 1. Crezare, încredere. O Cu ? crezămînt — cu adevărat. Dar dacă vrei cu cfeWmînt Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pWriînt (Eminescu). 2. înţelegere, consideraţie faţă $e cineva sau ceva.
crezol, crezoli, s.m. || Din fr. eres ol j| Lichid extras din gudroanele de lemn şi de cărbune, folosit ca antiseptic, la prepararea bacheîitei etc.
cri interj. || Onomatopee || Cuvînt care imită cîntecul greierului.
criblură* cribluri,' s.î. |j Din fr. criblure (< cri-ble „ciur44) || Piatră dură, spartă mărunt, folosită la lucrări de asfaltare.
cric* cricuri, s.n. || Din fr. cric j| Aparat, acţionat manual, pentru ridicat greutăţi mari, la înălţime mică.
criehet s.n. || Din fr.; engl. cricket „baston44 || Joc sportiv între două echipe care lovesc o
minge cu nişte beţe speciale pentru a o introduce în poarta adversarului.
cridă s.f. || Din ucr. krijda || (Reg.) Cretă. crOă, crile, s.f. || Din si. krilo „aripă44 [j Fiecare dintre cele două părţi laterale ale unui năvod.
crimă* crime, s.f. |j Din fr. crime,! at. crimen, 4nis „acuzaţie; crimă, delict44 || (După vechiul cod penal) Infracţiune cu un grad ridicat de pericol social; (în special) omor. e (în sens larg) Nelegiuire, fărădelege..
criminal, -â, criminali, -e, adj., s.m. şi f. || Diii fr. criminel, lat. criminalis |.| 1. Adj. Care constituie o crimă; care se referă la o crimă.
2.	S.m. şi f. Persoană care a săvîrşil o crimă. O C. de război = persoană care a săvîrşit crime împotriva legilor şi uzanţelor războiului, precum şi împotriva păcii internaţionale şi a umanităţii.
criminalist* -ă* criminalişti, -sie, s.m. şi f. || Din fr. criminaliste || Specialist în criminalistică.
criminalistică s.f. || Din germ. Kriminalistik || Ştiinţă care studiază mijloacele şi metodele pentru descoperirea şi prevenirea infracţiunilor.
criminalitate s.f. || Din fr. criminalité || Totalitatea infracţiunilor săvîrşite pe un anumit teritoriu într-o anumită perioadă; p. gener. săvîr-şire de omoruri.
criminologie s.f. || Din fr. criminologie || Ştiinţă care studiază cauzele criminalităţii şi găsirea metodelor pentru înlăturarea lor.
crin* crini, s.m. || Din si. krinü || 1. Planta erbacee perenă din familia liliaceelor, cu flori albe, strălucitoare, în formă de pîlnie, cu miros puternic. Originară din sudul Europei, este cid-tivată ca plantă ornamentală. 2. (Zool.) Crini--de-mare — clasa de echinoderme cu aspect de floare. Trăiesc, fixaţi, în zone abisale.
crinolină* crinoline, s.f. || Din fr. crinoline, it. crinolino (, < crino „crin44) || Fustă lungă şi largă în formă de clopot, susţinută în interior de arcuri subţiri de oţel, care se purta în sec. 19.
ermtă, crinte, s.f. Vas de lemn în formă de albie, în care ciobanii prepară brînza.
criocauter* criocautere, s.n. || Din fr. cryo-cautère; gr. kryos „frig44 -f kauterion „fier roşu44 |] Instrument pentru distrugerea unor ţesuturi patologice cutanate prin congelare cu ajutorul zăpezii carbonice.
criolit s.n. || Din fr. cryolithe || Fluorură de sodiu şi aluminiu, incoloră, albă sau uşor colorată, sticloasă; se utilizează în metalurgie şi în industria sticlei.
crioterapie s.f. || Din fr. cryothérapie; gr. kryos „frig44 -f- therapeia „tratament44 || (Med.) Metodă de tratament care utilizează congelarea cu ajutorul zăpezii carbonice; este folosită în tratamentul negilor, al unor cicatrice etc.
criptă* cripte, s.f. || Din fr. krypte, lat. krypta „galerie subterană44 || 1, Construcţie subterană într-un templu antic. 2. Cavou subteran construit sub o biserică sau sub un monument. 8. Capelă subterană folosită ca loc de înmormîn-tare sau de păstrare a relicvelor.
233
CBIZANTËHZ&
criptic, -ă, criptici, -ce, adj. || Din fr. crypti-qice || Ascuns, secret; greu de înţeles. O Limbaj Ct =, limbaj obscur, greu accesibil.
criptogâmă, criptogame, s.f. || Din fr. crypto- ■ game; gr. kryptos „ascuns44 -f- gamos „unire44 || (La pl.) Grup mare de plante inferioare, fără flori, care se înmulţesc prin spori (ex. algele, muşchii, ciupercile, lichenii); (şi la sg.) plantă din acest grup.	,	^
criptografie s.f. || Din fr. cryptographie || Scn-. ere secretă, cu ajutorul unui cod de semne convenţionale.
criptogramă, criptograme, s.f. || Din fr. cryp-togramme; gr. kryptos „secret44 -f gramma „literă, text44 |! Text. scris cu caractere secrete, care poate fi' descifrat numai cu ajutorul unui cod.
criptonim, criptonime, s.n. || Din fr. crypto-nyme; gr. kryptos „ascuns44 -f- onyrna ' „nume44 || hîume împrumutat, imaginar sau redat prin iniţiale, cu care un autor îşi semnează o lucrare, o operă de artă etc.
crisalidă, crisalide, s.f. || Din fr. chry solide,' lat. chryssalid, -idis; cf. gr. chrysos „aur44 || Nimfa de fluturi al cărei tegument are reflexe metalice.
/	:	crisoterapie	s.f.	|| Din fr. chrysotherapie; gr.
chrysos „aur44 -f- therapeia „tratament44 || Tratament cu săruri de aur folosit în unele forme de afecţiuni articulare.
crispa, crispez, vb. I. Refl. || Din fr. crisper, lat. crispare || (Despre faţă, degete) A se contracta în mod involuntar (din cauza unei încordări nervoase).
crispare, crispări, s.f. Acţiunea de a se crispa; încleştare, contractare.
crispat, -ă, crispaţi, -te, adj. (Despre faţă, degete) Contractat, încleştat; (despre oameni) cu faţa, degetele încordate, încleştate (din cauza unei tensiuni nervoase).
cristal, (1) cristale, (2) cristaluri, s.n. || Din fr., lat. crystallis; cf. gr. krysiallos „gheaţă44 ||
l.	Corp solid cu feţe plane şi cu o formă geometrică regulată. 2. Sticlă de o fabricaţie specială şi de calitate superioară; obiect fabricat din această sticlă (ex. lentile optice).
^ cristalin, -ă, cristalini, -e, adj., s.n. || Din fr. cristallin || 1. Adj. Caracteristic cristalului; limpede, transparent; (fig., despre sunete, voce) sonor (ca cristalul). 2. S.n. Parte a ochiului, de forma unei lentile, situată înapoia irisului.
S.n.^ Ansamblul şisturilor cristaline (1) sau o formaţie de şisturi cristaline dintr-o regiune.
cristalizâ, cristalizez, vb. I. || Din fr. cristalli-ser II1. Intranz. şi refl. A se transforma dintr-o stare gazoasă, lichidă sau solidă amorfă în stare solidă cristalină. 2. Refl. şi tranz. (Fig.) A (se) clarifica, a se limpezi, a lua (sau a da) o formă Precisă.
cristalografie s.f. |] Din fr. cristallographie fj ştiinţă care se ocupă cu studiul formelor şi proprietăţilor fizice ale cristalelor.
cristei, cristei, s.m. || Din sl. krastelî || Pasăre călătoare cu penajul brun-roşcat, care trăieşte Pe clmp şi în stufărişul din apropierea bălţilor
şi care se recunoaşte mai ales prin sunetele scîr-ţîitoare pe care le scoate.
cristelniţă, cristelniţe, s.f* || Din si. krüslüï-nica || (Bis.) Vas mare în care preotul afundă copilul la botez.
criteriu, criterii, s.n. || Din fr. critérium, lat» critérium, gr. kriterion ({ krinein „a discerne44) |f Punct de vedere, principiu pe baza căruia se face o apreciere, o clasificare etc. O Criteriul adevărului = criteriu sigur, corect, prin care se stabileşte adevărul.
critic, -ă, critici, -ce, adj., subst. || Din fr» critique, lat. criticus, gr. kritikos || 1. Adj. Care foloseşte critica, referitor la critică (3, 4). 2. Adj» Care se referă la un moment de criză; care poate determina o schimbare importanta (ex» momeritiil critic al unei boli). © (Fiz.) Stare critică (sau punct critic) — stare a unui fluid în care dispare diferenţa dintre starea lichidă şi cea gazoasă. 3. S.f. Dezvăluirea greşelilor şi lipsurilor din activitatea unei persoane, a unor colective etc. O Critică şi autocritică = principala metodă de îmbunătăţire a muncii în activitatea partidelor comuniste şi muncitoreşti., premisa importantă de dezvăluire, prevenire şi înlăturare a lipsurilor, neajunsurilor şi fenomenelor negative din activitatea personală, a instituţiilor şi organizaţiilor în socialism. O Expr» (Ă fi) sub orice critică — (a fi) de o calitate extrem de scăzută. (A fi) mai presus de orice critică = (a fi) la un nivel foarte înalt. 4. S.L Analiză care comentează, interpretează şi caracterizează operele literare, artistice sau ştiinţifice. 5. S.m. Specialist care analizează şi interpretează operele literare sau artistice.
critica, critic, vb. î. Tranz. || Din fr. critiquer ||
1. A dezvălui lipsurile, greşelile din activitatea cuiva, dintr-o stare de. lucruri etc. © A aprecia valoarea artistică a urfei opere, a unei lucrări»
2. A arăta cu răutate sau cu exagerare lipsurile ori greşelile cuiva.
criticabil, -ă, criticabili, -e, adj. || Din fr. critiquable || Care este susceptibil de critică sau care merită să fie criticat.
criticism s.n. || Din fr. criticisme || Tendinţa de a critica cu orice preţ, fără discernămînt, de a exagera aspectele negative supuse criticii.
criţă s.f. || Din ucr. kricja |j (Reg.) Oţel. Q (Adverbial) Beat criţă = beat din cale-afară.
crivâc, crivacuri, s.n. 1. Instalaţie rudimentară folosită în trecut, cu care se ridicau la suprafaţă bolovanii de sare din ocne. 2. Troliu primitiv de lemn, acţionat manual, folosit la săparea puţurilor de mină de mică adîncime* 8. Fiecare dintre piesele transversale din scheletul unei ambarcaţii.
crivat, crivaturi, s.n. || Din ngr. kriv(v)ati ||
, (Reg.) Pat.
crivăţ s.n. || Din bg. krivec || Numele unui vînt puternic, rece, care suflă iarna în ţara noastră (mai ales în Moldova şi în Cîmpia Dunării) dinspre nord-est.
crizantemă, crizanteme, s.f. || Din fr. chrysanthème; gr. chrysos „aur44 -f anthemon „floare44 |j Plantă erbacee perenă din familia compozitelor, cu flori de culori variate în capitule mari;
cmzA
234
înfloreşte toamna. Originară din Asia, este mult cultivată ca plantă ornamentală; (pop.), tufă-nică, dumitriţă.
criză, crize, s.f. |] Din fr. crise || 1. Manifestare violentă a contradicţiilor economice, politice, sociale etc. 2« C. economică — fază a ciclului economic în care supraproducţia atinge punctul culminant şi se formează un surplus relativ de mărfuri în raport cu capacitatea de cumpărare a populaţiei, ceea ce implică dezorganizarea profundă a*vieţii economice, ducînd ia falimente, şomaj, reducerea salariilor etc.; este caracteristică economiei capitaliste. 8» Momentul critic în desfăşurarea unei boli; acces brusc al unei boli cronice. 9 Tensiune, zbucium sufletesc.
crîcni, crîcnesc, vb. IV. Xntranz. jj Onomatopeic || A protesta, a se împotrivi cu vorba, a murmura cuvinte de protest.
crîmpéi, crîmpeie, s.n. || Cf. si. kronpü „mic44 || Fărîmă, fragment, frîntură din ceva. • (Despre fraze, gînduri) Frînturi, fragmente.
crîmpiţă, crîmpite, s.f. încurcătură a firelor de urzeală. 9 (Fig.) Piedică, obstacol.
crîinpoşie s.f. Soi autohton de viţă de vie, cu struguri alb-verzui sau ruginii, cu boaba rotundă.
crineeu, -ă, crînceni, -e, adj. Crunt, crud, aprig, înverşunat; aspru.
crîng, crînguri, s.n. || Din si. krongü || Pădurice tînără; tufăriş, desiş. Prin crînguri tăcute, Apa-i răcoroasă, Frunza e umbroasă (Pop.).
erîsiiie, crîsnice, s.n. || Cf. bg. krăstnik |] Unealtă de pescuit, alcătuită dintr-o plasă legată de un suport de nuiele curbate, aşezate cruciş şi fixate de capătul unei prăjini lungi.
erîşcâ, crîsc, vb. I. Intranz. || Onomatopeic || A scrîşni din dinţi (de ciudă, de mînie). crlşmâr s.m. v. cîrciumar. crîşmă s.f. v. circiumă, crlşmăriţă s.f. v. cîrciumăriţă. croat, -ă, croaţi, -te, s.m. şi f., adj. || Din fr. Croate, germ. Kroate || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit ca naţiune în Croaţia (Iugoslavia). 2» Adj. Care se referă la Croaţia sau la populaţia ei, care aparţine Croaţiei sau populaţiei ei.
croazieră, croaziere, s.f. || Din fr. croisière || Călătorie (de plăcere) pe mare. O Viteză de croazieră = regi% de zbor al unui avion, care evoluează cu o vilfeză mai mică decît cea maximă.
croMzl s.m. pL Populaţie de neam tracic, aşezată ia sud de dunăre, în apropierea Mării Negre (sec. 5 î.e.n. — ='sec. 2 e.n.).
crocant, -ă, crocanţi, -te, adj. || Din fr. croquant (< croc, onomatopee) || (Despre unele alimente) Care crănţăne cînd este mestecat în gură (fiind bine prăjit sau copt).
crochet s.n. || Din fr. croquet || Joc sportiv în aer liber, de origine engleză, cu bile mici de lemn, care, lovite cu un fel de ciocane cu coadă lungă, trebuie să treacă prin nişte portiţe, instalate pe terenul de joc.
crochétâ, crochete, s.f. || Din fr. croquette || (Mai ales ia pl.) Preparat culinar din aluat, griş, zarzavat etc., cu diferite ingrediente, în
formă de bastonaşe sau de turtite prăjite în grăsime sau coapte.
crochiu, crochiuri, s.n. || Din fr. croquis || Desen sumar executat după natură cu mina liberă: schiţă.
crocodil, crocodili, s.m. [| Din fr. crocodile, lat. crocodilus || 1. Reptilă mard (c. 10 m lungime)^ din regiunile tropicale, cu corpul acoperit de plăci osoase şi cu cap alungit. O Expr. (Fam.) Lacrimi de crocodil = plîns fals, ipocrit. 2. Clemă cu fălci dinţate folosită pentru legături electrice provizorii şi demontabile.
crocodîlienf s.m, pl. || Din fr. crocodiliens || Ordin de reptile mari cu structură anatomică evoluată (ex. crocodilul, aligatorul).
croi1, croiuri, s.n. || Din croială || Croială (1). croi2, croiesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. krojiti || 1. A tăia un material după anumite forme şi dimensiuni pentru a confecţiona un obiect; p. ext. a stabili planul unei lucrări, a-i faee începutul. ® (Fig.) A croi o minciună = a ticlui o minciună. 2. A deschide un drum, înlăturînd obstacolele. 8. A lovi, a bate.
croială, croieli, s.f. || Din croi2 || 1. Felul cum est^croită o haină. 2. (Fig.) Fel de a fi; caracter.
croitor, croitori, s.m. || Din croP || 1. Meseriaş care confecţionează haine. 2. Insectă mare (de 3—5 cm), de culoare neagră, cu antene lungi, ale cărei larve sapă galerii în tulpina stejarului, degradînd lemnul.
croitoreasă, croitorese, s.f. || Din croitor || Meseriaşă care confecţionează îmbrăcăminte fe-meiască, lenjerie pentru bărbaţi etc.
croitorie, (2) croitorii, s.f. || Din croitor || 1. Meseria croitorului. 2» Atelier unde se lucrează obiecte de îmbrăcăminte.
crom s.n. || Din fr. chrome, cf. gr. chroma „cuîoare“ || Metal dur, casant, de culoare albă, foarte rezistent faţă de agenţii chimici, asemănător cu fierul; este folosit la fabricarea oţelurilor speciale, în tăbăcărie etc.
eromâ, cromez, vb. I. Tranz. || Din crom H A acoperi un obiect de metal cu un strat subţire de crom, pentru a-i mări rezistenţa faţă * de coroziune.
cromatic, -ă, cromatici, -ce, adj., s.f. j| Din fr. chromalique; gr. chroma „culoare44 || 1. Adj. Care se referă la culori sau la colorit. 2, S.f. Ansamblul culorilor unui tablou, ale unui mozaic etc.; colorit. 8. Adj. Gamă cromatică = gamă formată dintr-o serie succesiva de semitonuri.
cromatînă s.f. |j Din fr. chromatine || Substanţă care constituie componenta chimică de bază a nucleului celular la animale şi plante, avînd o mare afinitate pentru coloranţii bazici.
cromatism s.n. || Din fr. chromatisme j| (Fiz.) Aberaţie cromatică.
cromatografîe s.f. || Din fr. ch$o mato gr ap h ie |j Metodă de separare a componenţilor uimi amestec prin trecerea lor printr-un material adsor-bant, poros.
cronileli, cromlehuri, s.n. [[ Din fr. cromlech || Monument megalitic cu caracter sacru din epoca bronzului, alcătuit din pietre dispuse vertical în cerc, în jurul unei pietre mai mari.
CRUCI
cromuMsel s.n. || Din germ. Chromnickel |] ţ&Iiaj de crom, nichel şi fier, folosit la construcţia de rezist.oare pentru temperaturi înalte.
cromolitografie, cromolitografii, s.f. || Din fr. chromolithographie il Reproducere litografică în mai multe culori
eromoplâst, cromoplaste, s.n. || Din fr. chro-rnoplaste; gr. chroma „culoare44 -f plastos „modelat44 II Corpuscul care se găseşte în citoplasmă si care determină culoarea fructelor, a florilor si a organelor vegetative.
cromosférü j| Din fr. chromosjphère; gr. chroma „culoare44 a- sphaira „sferă44 || înveliş gazos al Soarelui, gros de o. iO 000 km, de culoare roz, vizibil cu ochiul liber în timpul eclipselor totale.
cromotipie s.f. il Din fr. chrornotypie; gr. chroma „culoare44 typos „urmă44 || Procedeu de tipărire în mai multe culori; imagine în culori realizată prin acest procedeu.
cromozom, cromozomi, s.m. j| Din fr. chromosome ; gr. chromo„culoare44 -f- soma „corp44 || (Biol.) Corpuscul specific nucleului, care se formează în timpul diviziunii celulare şi deţine informaţia ereditară specifică.
crone interj, ü Onomatopee || Cu vînt care imită sunetele scoase de corb, de cioară etc.
croncăni, pers. 3 croncăne, vb. IV. Intranz. || Din cronc || (Despre corbi sau ciori) A scoate sunetele caracteristice speciei.
cronic, «ă, cronici, -ce, adj. || Din fr. chronique, lat. chronicus; cf. gr. chronos „timp44 || (Despre boli) Care are o evoluţie lentă, de durată.
• (Figl) Care se prelungeşte multă vreme, cronicar, cronicari, s.m. || Din cronică j| 1. Autor de cronici (1). 2. Colaborator al unui ziar sau al unei reviste, care publică cronici (2).
■ cronică, cronici, s.f. || Din lat. chronica, fr. chronique; cf. gr. chronos „timp44 || 1. Scriere cu conţinut istoric, obişnuită în evul mediu, în care evenimentele sînt înregistrare în ordine cronologică. 2. Articol de ziar sau de revistă, care comentează evenimentele politice, sociale sau culturale de actualitate. 3. Scurtă comunicare oficială a unor evenimente.
cronograf1, cronografe, s.n. || Din fr. chrono-graphe; cf. gr. chronos „timp44 4- graphein „a scrie44 || Scriere din trecut cu caracter popular, reprezentînd o sinteză a istoriei universale.
cronograf2, cronografe, s.n. || Din fr. chrono-graphe || Instrument pentru înregistrarea duraşi de desfăşurare a unui eveniment, a unui fenomen etc.
cronologic, -ă, cronologici, -ce, adj. || Din fr. chronologique j| Care se referă la cronologie.
• Dispus în ordinea succesiunii în timp. cronologie, cronologii, s.f. II Din fr. chronologie; gr. chronos „timp44 -r logos „studiu44 |j 1. Succesiune în timp a evenimentelor. « Listă care cuprinde o astfel de succesiune. 2. Disciplină .auxiliară a istoriei care se ocupă cu stabilirea datelor istorice, cu succesiunea lor în timp.
f cronometra, cronometrez, vb. I. Tranz. || Din chronométrer ; gr. chronos „timp44 -f- me tron ^măsură44 || A măsura durata unei acţiuni cu ajutorul unui cronometru.
cronometraj, cronometraje, s.n. || Din fr. chronométrage || Faptul de a cronometra, cronome-trare.
cronometru, cronometre, s.n. || Din fr. chronomètre || Instrument de precizie pentru măsurarea intervalelor de timp.
cros, crosuri, s.n. || Din fr., engî. cross [coun-try] || Probă sportivă de alergare pe un traseu lung, variat şi, uneori, cu obstacole.
erosâ, crose, s.f. I! Dm fr. crosse || Baston de formă specială, curba! ia un capăt, cu care este condus pucul sau mingea la anumite jocuri sportive (hochei, golf).
erosing, crosinguri, S.n. I! Din cngl. Crossing !! Construcţie care asigură încrucişarea subterană a doi curenţi de aer, dirijaţi unul deasupra celuilalt, în galeria unei mine. croşet s.n. v. croşetă.
croşetă, croşetez, vb. I. Tranz. || Din fr. crocheter || A împleti manual tricoturi, dantele etc. cu croşeta.
croşătă, croşete, s.f. || Din fr. crochet (< croc „cîrlig44) || 1. Ac lung de metal, de os, de material plastic etc., cu un capăt în formă de cirlig, utilizat la maşinile de tricotat sau pentru croşetat, împletit etc.; igliţă. 2. (Poligr.) Paranteză dreaptă. j| Şi : crosét s.n.
croşeu, croşee, s.n. || Din fr. crochet || Lovitură laterală scurtă, la box, dată cu braţul îndoit şi nemişcat din cot.
crotâlie, crotalii, s.f, || Din ngr. krotalon „zurgălău44 || (Zoot.) Marcă de metal care se aplică în urechea animalelor ca semn de recunoaştere.
crov, crovuri, s.n. || Din ser. krov || Mică depresiune de teren, de formă alungită sau circulară.
cruce, cruci, s.f. || Lat. crux, -cis [| 1. Obiect format din două bucăţi de lemn, de metal sau de piatră, aşezate perpendicular una pe cealaltă şi constituind simbolul religiei creştine. O Expr. A pune ' cruce la ceva = a considera ceva ca pierdut definitiv. (De obicei ironic) A fi cu crucea-n sin = a fi foarte evlavios. 2. Gest simbolic făcut cu degetele pe frunte, pe piept şi pe umeri, reprezentînd crucea (1). 8. Figură sau desen în formă de cruce a). O C. roşie = semn distinctiv al centrelor de asistenţă medicală, al spitalelor, ambulanţelor, al punctelor de prim ajutor etc. 4. Cuvînt’ care intră în componenţa unor nume de medalii, decoraţii, insigne. 5. Loc unde se întretaie două sau mai multe drumuri. O Expr. (Despre vehicule cu orar fix) A face cruce = a se întîlni într-o staţie, venind din sensuri diferite. 6. Piesă în formă de cruce (1) folosită în unele mecanisme. O Crucea căruţei = piesă de lemn pusă de-a curmezişul peste proţap, în locul unde acesta se îmbină cu căruţa. © Crucea amiezii = ora 12 ziua. © (Adverbial) Cruciş. O Expr. A se pune cruce — a se împotrivi. 7» Instrument de supliciu în antichitate, pe care era pironit cel osîndit. 8. Cruce de voinic = bărbat puternic, bine făcut.
cruci, crucesc, vb. IV. Refl. || Din cruce [| A se mira foarte tare, a se minuna (făcîndu-şi semnul crucii).
CRUCIADĂ
236
cruciadă, cruciade, s.f. || Din cruce (după fr. croisade, it. erodata) || Nume dat expediţiilor militare de colonizare întreprinse de feudalii din Europa occidentală, între anii 1096 şi 1270 în Orientul Apropiat, sub pretextul eliberării mor-mîntului lui Hristos de sub turci. [] Şi: cruciată s.f.
crucial, -ă, cruciali, -e, adj. || Din fr. crucial ||. Moment crucial = moment decisiv, hotărîtor, de o importanţă capitală.
cruciat, cruciaţi, s.m. |j Din cruciadă (după croisé) |] Participant la o cruciadă, cruciată s.f. v. cruciadă, craeieră, cruciere, s.f. || Din 'it. crociera !j Acţiune de luptă dusă de una sau de mai multe nave, timp îndelungat şi la mare distanţă de bază.
eruclîeră, cruci fere, s.f. |] Din fr. crucifère || (La pi.) Familie de plante dicotiledonate, cu patru petale şi patru sepale dispuse în formă de cruce; multe dintre ele sînt plante oleaginoase, alimentare, ornamentale, de nutreţ etc.; (şi la sg.) plantă din această familie.
crucifică, crucific, vb. I. Tranz. || După fr. crucifier || A răstigni pe cruce.
crucifix, crucifixe, s.n. || Din fr. crucifix, lat. crucifixus || Reprezentare sculptată a lui Hristos răstignit pe cruce.
cruciş, -ă, crucişi, -e, adj., adv. || Din cruce ||
1. Adj. (Despre ochi, p. ext. despre oameni) Saşiu. © a(Despre obiecte) Care se întretaie.
2, Adv. întretăindu-se în chip de cruce, crucişător, crucişătoare, s.n. || După fr. croiseur || Navă de luptă protejată de o cuirasă şi înzestrată cu tunuri de calibru mare şi cu rachete.
cruciuliţă, cruciuliţe, s.f: 1. Diminutiv al lui cruce (1). 2. Cusătură artistică de mînă, mult folosită în portul naţional românesc.
crûcnâ, crucne, s.f. || După germ. Krücke j| Bară de oţel, cu mîner în formă de ochi, cu care se curăţă zgura de pe vatra cuptorului ori cu care se amestecă baia de metal topit la fabricarea oţelului în cuptoarele cu vatră.
crud, -ă, cruzi, -de, adj. || Lat. crudus i| 1. (Despre alimente) Care n-a fost fiert, fript sau copt. © (Despre plante, fructe) Neajuns la maturitate. @ (Despre fiinţe) Aflat încă în dezvoltare, tînăr,£.2. (Despre unele materiale) Brut, neprelucrat. if.t^jFig., despre fiinţe şi despre manifestări ale lor). Care denotă cruzime, inuman.
cruditate, crudităţi, s.f. j| Din fr. crudité || însuşirea de a fi crud. © (La pl.) Legume, fructe, verdeţuri crude, proaspete. a crug, cruguri, s.n. || Din rus., ser. krug || (înv. şi pop.) 1. Orbită a Lunii sau a unei planete. 2. Crugul cerului — bolta cerească.
crunt, -ă, crunţi, -te, adj. || Lat. cruentus || 1. însetat de sînge, crud, neomenos. ® (Despre lupte, încleştări) Crîncen, sîngeros. 2. Care inspiră groază, înfiorător.
crup s.n. || Din fr. croup || Afecţiune a îarin-gelui la copii, caracterizată prin respiraţie zgomotoasă şi printr-o tuse răguşită.
erupă, crupe, s.f. || Din fr. croupe [| Partea superioară a corpului unor mamifere, cuprinsă între şale şi baza cozii.
crüpe s.f. pl. |1 Din ucr. krupy || Boabe de cereale măcinate mare (după îndepărtarea straturilor superficiale), din care se fac diferite mîn-căruri.
crupiér, crup ieri, s.m. || Din fr. croupier || Persoană angajată a unei case de jocuri de noroc, care achită pe loc, la masa de joc, cîştigurile ori strînge jetoanele sau banii pierduţi de jucători.
crupoiî, crupoane, s.n. || Din fr. croupon || 1. Partea din mijloc, mai groasă şi mai rezistentă. > a pieilor tăbăcite. 2. Placă de cauciuc din care se fac tălpi pentru încălţăminte.
crurâl, -ă, crurali, -e, adj. || Din fr. crural || Care ţine de regiunea superioară a coapsei.
crustacéu, crustacee, s.n. || Din fr. crustacé; . cf. lat. crusta „înveliş, crustă“ || (La pl.) Clasă de artropode, majoritatea acvatice, avînd tegu-. mentul impregnat cu calcar; (şi la sg.) animal din această clasă (ex. racul, crabul).
crustă, cruste, s.f. || Din lat. crusta |[ i. Coajă, scoarţă. 2. Strat format, prin solidificare sau uscare, la suprafaţa unor corpuri moi. 8. (Tehn.) Strat solid de săruri depuse pe pereţii unor recipiente sau ai unor ţevi din lichidele pe care le conţin. 4. (Zool.) înveliş impregnat cu săruri de calciu la unele nevertebrate.
cruşăţeâ, crusâţele, s.f. Plantă erbacee din familia cru ci ferelor, înaltă de 30 — 70 cm, cu fiori gaîbene-aurii dispuse în raceme. Frunzele tinere au proprietăţi antiscorbutice şi pot fi consumate ca salată.
cruşîn, crusîni, s.m. || Din ucr. krusyna || Arbust melifer înalt de 1 — 3 m, cu flori albe-verzui şi cu fructe la început roşii, apoi negre. Scoarţa are acţiune laxativă, iar din lemn se obţine cărbune din care se prepară praful de puşcă.
cruşou, cruşoane, s.n. || Din fr. cruchon II Băutură alcoolică preparată din vin şi alte băuturi, sirop de zahăr şi fructe.
cruţă, cruţ, vb. I. Tranz. 1. A scuti pe cineva dc un efort, de o pedeapsă etc.; a ierta, a se îndura de... 2. A utiliza, a consuma ceva cu măsură, fără risipă. 8. A trata pe cineva cu înţelegere, cu blîndeţe; a menaja. © Refl. A se păzi, a se feri, a se menaja.
eruţătdr, -oare, crutători, -oare, adj. || Din cruţa || 1. (Rar) Milos, îndurător. 2. Econom.
cruzime, cruzimi, s.f. || Din crud || Faptă sau comportare neîndurătoare; plăcere, pornire de a provoca altora suferinţe. © Ferocitate.
ctitor, -ă, ctitori, -e, s.m. şi f. |( Din sl. ktitorul| Persoană care suportă cheltuielile pentru ridicarea unei biserici sau unei mănăstiri; p. ext. fondator al unei instituţii, al unei asociaţii etc.
ctitorie, ctitorii, s.f. || Din ctitor || Biserică, mănăstire sau instituţie întemeiată de un ctitor.
cu prep. || Lat. cum || 1. Introduce un atribut: cafea cu lapte; excursie cu vaporul. 2. Introduce complemente circumstanţiale: scrie cu creionul; lucrează cu tragere de inimă. 8. Formează locuţiuni: cu grijă; cu ziua; cu toate că. cuadrânt s.n. v. cvadrant.
'Cuadratâră s.f. v. cvadratură»
237
сиси
cuantă, cuante, s.f. || Din fr. quanta; lat. guantum „cît“ || Unitate a unei mărimi fizice care poate lua doar valori egale cu multipli întregi ai acestei unităţi. © Unitate structurală de bază a cîmpurilor fizice. O C. de energie = cantitate determinată şi finită de energie care poate fi emisă sau absorbită de un sistem atomic, molecular etc.
- cuantic, -ă, cuantici, -ce, adj. || Din fr. quan-lique || Referitor la cuantă sau la cuantificare. O Mecanică cuantică = ramură a fizicii teoretice care studiază fenomenele ce se petrec la scară atomică şi subatomică.
- cuantifică, cuantific, vb. I. Tratiz. || După fr. quantifier || A stabili valorile discrete (discontinue) pe care le poate lua o anumită mărime fizică.	-
cuantum s.n. |] Din fr., lat. quanium || Sumă, cantitate (neprecizată), la care se ridică o cheltuială, un credit etc. || Şi: cvântum s.n. cuartă s.f. v. cvaită.
cuartet, cuartete, s.n. || Din it. quartetto, fr. quarteite || Formaţie compusă din patru interpreţi care execută împreună o compoziţie muzicală; compoziţie scrisă pentru o astfel de formaţie. O O. de coarde = formaţie fundamentală a muzicii de cameră (două viori, violă, violoncel). || Şi: cvartet s.n.
" cuarţ, cuarţuri, s.n. || Din germ. Quarz, fr. quartz |fDioxid natural de siliciu, transparent, incolor sau divers colorat, care se foloseşte în vindustria optică, a materialelor refractare etc. Este foarte răspîndit în roci, alcătuind 16% din scoarţa terestră.
cuarţit, cuarţite, s.n. |] Din germ. Quarzit, fr. quartzite || Rocă metamorfică formată prin re-cristalizarea rocilor cu cuarţ (nisipuri, gresii). Se utilizează în construcţii, ceramică, industria sticlei a materialelor refractare etc.
cuaternar, -ă, cuaternari, -e, s.n., adj. || Din fr. quaternaire, lat. quaternarius || 1. S.n. Ultima perioadă a neozoicuiui, care durează de la sfîr-şitul pliocenuiui şi pină în zilele noastre. Este caracterizat prin apariţia omului. 2. Adj. Care Se referă la această perioadă.
cub, cuburi, s.n. || Din fr. cube, lat. cubus || 1. Corp geometric cu şase feţe pătrate, egale intre ele. 2. Puterea a treia a unui număr sau a unei mărimi. ® (Adjectival) Metru (sau centi-ţnetru, decimetru etc.) cub — unitate de măsură pentru volume egală cu volumul unui corp de formă cubică avînd latura cit dimensiunea' liniară respectivă.
eubâj, cubaje, s.n. || Din fr. cubage || Volumul sau capacitatea unui corp, a unei încăperi; determinarea unui astfel de volum.
cubanez, -ă, cubanezi, -e, s.m. şi f., adj., II De lan. pr. Cuba || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit ca naţiune în Cuba. 2. Adj. Care se referă la Cuba sau îa cubanezi (1), care aparţine Cubei sau cubanezilor.
ciiMe, -ă, cubici, -ce, adj. || Din fr. cuhique, lat. cubicus || De forma unui cub (I), privitor la cub, care se referă la cub, O Zahăr c. = zahăr In formă de mici paralelipipede cu baza pătra-
tică. © Care conţine puterea a treia a unei mărimi.
cubilou, cubilouri, s.n. || Din fr. cuhiiot || Cuptor vertical cilindric, căptuşit cu materiale refractare, folosit în turnătorii pentru topirea fontei.
cubism s.n. !! Din fr. cubisme || Curent în arta plastică europeană de la începutul secolului 20, care pleacă de la analiza şi recompunerea formelor în volume şi planuri geometrice, încercînd să exprime simultan existenţa obiectului ca o totalitate, cu toate feţele, liniile şi punctele sale.
ciibitus s.n. || Din fr., lat. cubitus || Osul principal al antebraţului (de la cot la încheietura mîinii).
cuc, cuci, s.m. || Lat. cucus || Pasăre migratoare cu penele cenuşii, cu coada lunga cu pete albe; îşi depune ouăle în cuiburi străine, unde sînt clocite de alte păsări; este cunoscută prin strigătul său caracteristic. O Ceas cu cuc = ceasornic de perete care emite la fiecare oră, jumătate sau sfert de oră sunete asemănătoare cu cîntecul acestei păsări; (fig.) lucru excentric, extravagant. O Expr. Singur cuc = foarte singur. @ Intră în compunerea unor nume de plante (ex. ciuboţica-cucului, laptele-cucului).
cucă1, cuci, s.f. || Din tc. kuka j| Căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene de struţ, pe care o purtau la ceremonii domnii români.
ciică2, cuci, s.f. (Reg.) Deal înalt şi izolat. © Vîrf de deal.
cuceri, cuceresc, vb. IV. Tranz. || Lat. *con-querire || 1. A ocupa prin puterea armelor un teritoriu străin. © A dobîndi ceva prin luptă susţinută. 2. (Fig.) A-şi atrage dragostea, simpatia, bunăvoinţa cuiva.
cucerire, cuceriri, s.f. Acţiunea de a cuceri; izbîndă, cîştig. • Teritoriu, oraş etc. cucerit. O Expr. (Fam.) A face o cucerire — a cîştiga simpatia sau dragostea unei persoane de sex opus.
cuceritor, -oare, cuceritori, -oare, s.m. şi f. ]] Din cuceri || 1. Persoană, ţară, popor care a cucerit un teritoriu. 2. Bărbat sau femeie care şi-a atras simpatia sau dragostea unei persoane’de sex opus.
cucernic, -ă, cucernici, -ce, adj. || Din cuceri\\ Evlavios, cuvios. @ (Adesea substantivat) Titlu care* se dă preoţilor.
cucernicie s.f. || Din cucernic || Evlavie, smerenie. © (însoţit de un pronume posesiv) Titlu care se dă preoţilor.
cucoană, cucoane, s.f. || Gf. ngr. kukkona || Termen de politeţe sau de respect pentru o femeie măritată. || Şi: coână s.f.
cuconet, cuconeturi, s.n. j| Din cucoană || (Fam.) Mulţime, grup de cucoane.
cuconiţă, cuconiţe, s.f. Diminutiv al lui cucoană.
cueovă, cucove, s.f. (Reg.) Specie de lebădă care are o mică umflătură neagră la rădăcina ciocului; lebădă-de-^vară.
cucii interj. || Onomatopee || Guvînt care imită cîntecul cucului. • Strigătul copiilor cînd se joacă de-a v-aţi ascunsele a.
cucu*
238
cucăi, cucuie, s.n. Umflătură la cap, provenită dintr-o lovitură.
cucuiât, -ă, cucuiaţi, -te, adj. || Din cucui || (Despre păsări) Moţat. • (Despre pui de animale cornute) Căruia încep să-i crească coarnele.
cdcură1, cucure, s.f. || Din ngr. koukouron || (înv.) Tolbă de săgeţi.
cdcură2, cucure, s.f. || Din magh. kukora [] ; (Reg.) Cormană (la plug).
eucurbitacâe, cucurbitacee, s.f. || Din fr. cucurbitacee; cf. lat. cucurbita „castravete” || (La pl.) Familie de plante erbacee dicotiledonate, cu tulpină tîrîtoare sau agăţătoare, cu frunze mari, întregi sau palmate, cu fructul mare, cărnos; (şi la sg.) plantă din această familie (ex. pepenele).
cucurigu interj. || Onomatopee || Cuvînt care imită cîntecul cocoşului. • P. ext. (Substantivat; glumeţ) Cocoş’.
cucurâz, cucuruzi, subst. (Reg.) 1. S.m. Porumb; ştiulete de porumb. 2. S.n.. pl. Lanuri de porumb; porumbişte. 8. S.m. Fructul coniferelor; con.
ciictită, cucute, s.f. || Lat. *cucuta ]| Plantă erbacee otrăvitoare, din familia umbeliferelor, înaltă de 0,5—2,5 m, cu miros neplăcut; este întrebuinţată în farmacie, cucuvâie s.f. v. cucuvea, cucuvea, cucuvele, s.f. || Din ngr. kuk(k)uva-ghia II Pasare răpitoare de, noapte cu penajul brun-cenuşiu şi cu ochii galbeni, înconjuraţi de rozete de pene. || Şi: cucuvâie s.f.
cuestă, cueste, s.f. || Din sp. cuesta || Formă de relief într-o regiune unde stratele cu roci dure alternează cu cele moi, apărută din cauza eroziunii apelor curgătoare şi retragerii treptate a versanţilor, avînd forma* unui povîrniş.
cufăr* cufere, s.n. || Din pol., ucr. kufer |j Ladă cu capac, în care se păstrează sau se transportă diverse obiecte. • (Pop.) Geamantan de lemn.
cufunda, cufund, vb. I. || Lat. *confundare ||
1.	Tranz. şi refl. A intra (sau a face să intre) într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) scufunda. • Refl. A se pierde în umbră, în întuneric etc. • (Despre pâmînt) A se prăbuşi. 2. Refl. (Fig.) A se lăsa cuprins, copleşit de o activitate, de somn etc.
cufundâc, cufundări, s.n. || Din cufunda || (Omit.) Cufundar.
cufundâr, cufundări, s.m. || Din cufunda ]| Gen de păsări palmipede mari, cu ciocurile ascuţite şi cu aripile înguste; trăieşte îndeosebi în regiunile arctice, iar toamna migrează spre sud; cufundâc, Jmdîrlău.
cufundătură, cufundaturi, s.f. || Din cufunda |J Faptul de a se cufunda; adinei tură, ioc scufundat.
cdget, cugete, s.n. || Din cugeta || 1. Gîndire, gînd, idee, părere. 2. Conştiinţă. O Expr. A avea mustrări de cuget == a avea remuşcări, a se căi. 8. Minte, intelect. *
cugeta, cuget, vb. I. Intranz. || Lat. cogitare ||
1.	A se gîndi, a medita. Prinse a cugeta asupra vorbelor »{Ispirescu). • A-şi da seama de..., a lua în considerare.
cugetare, cugetări, s.f. Acţiunea de a cugetat gîndire, gînd. • Judecată, raţionament • Meditaţie, reflecţie.
cugetătdr, cugetători, s.m. |] Din cugeta jj Cel care cugetă; gîndi tor. în prezent cugetătorul nu-si opreşte a sa minte (Eminescu).
cuguâr, cuguari, s.m. || Din fr. couguar J] (Zool.) Puma.
cuhnie, cuhnii, s.f. I) Din ucr. kuhnja f| (Reg.) Bucătărie; bucătăria principală a mănăstirilor.
cui, cuie, s.n. || Lat. cuneus U Piesă de metal sau de lemn, formată dintr-o tijă cu un vîrf ascuţit iar cu celălalt turtit, cu care se fixează între ele două piese. O Cui spintecat — piesa formată dintr-o sîrmă îndoită, cu un ochi la un capăt, folosită ca element de asigurare. Q Expr. Cui pe cui se scoate = un rău te face să uiţi răul anterior. A-i intra cuiva un cui în inimă == a s® strecura în inima cuiva o teamă, o grijă, o bănuială. • Cuier simplu. O Cuiul lui Pepelea = motiv, pretext pentru a stingheri mereu pe cineva.
cuib, cuiburi, s.h. || Lat. *cubium || 1. Culcuş pe care şi-l fac păsările pentru a se adăposti* pentru a-şi depune ouăle şi a le cloci; cotlon, culcuş pe care şi-1 fac unele animale. 2. (Fig.) Lopuinţă, sălaş. • (Peior.) Loc unde se unelteşte ceva. 3. Groapă mică în care se seamănă unele legume sau cereale. 4. Grup de fermenţi care produc acri rea laptelui, a borşului etc.
cuibâ, pers. 3 cuibeazâ, vb. I. Intranz. || Din cuib || A-şi face sau a-şi avea undeva cuibul.
cuibar, cuibare, s.n. || Din cuib |] 1. Cuib pre? gătit anume în paie, fîn etc. în care îşi depun ouăle păsările de curte. • Instalaţie specială în crescătoriile de păsări unde acestea îşi depun ouăle. 2. Ou care se lasă în cuibar (1), pentru ca găinile să recunoască locul.
cuibări, cuibăresc, vb. IV. Refl. || Din cuibar f| (Despre păsări) A se aşeza în cuib sau în cuibar, e (Fig.; despre oameni) A se aşeza într-un loc cît mai confortabil; a se aciua, a se pripăşi.
cuier, cuiere, s.n. || Din cui || Suport de lemn sau de metal, mobil sau fixat pe perete, prevăzut cu cîrlige sau cu braţe, de care se atîrnă haine* pălării etc.
cuirasât, cuirâsate, s.n. || După fr. cuirdsse j| Denumire învechită, pentru navele de război prevăzute * cu cuirasă.
cuirasă, cuirase, s.f. || Din fr. cuirasse (< cuir, lat. corium „piele, curea” |i 1. înveliş de oţel care protejează corpul navelor mari de luptă 2. îmbrăcăminte de piele sau din zale de fier plăci de metal care proteja pieptul şi spatele război-? nicilor, începînd din antichitate şi piuă prin sec. 19.
cuîşor, cuişoare, s.n. 1. Diminutiv al lui cui.
2.	(La pl.) Mugurii aromatici ai unui arbore exo*? tic, păstraţi prin uscare şi folosiţi drept condiment.
eujbă, cujbe, s.f. || Din ser. guzba j| 1. Nuia pîriită în foc şi răsucită., folosită la ţară r en ru a lega diferite obiecte. 2. Bucată de lemn fixată într-un zid sau înfiptă în pămmt de care se atîrnă ceaunul deasupra focului.
239
%
CULT
culant, -ă, culanţit -te, adj. || Din fr. coulant || Care dă dovadă de amabilitate, de bunăvoinţă; cu care te poţi înţelege uşor. cuiâsă s.f. v. chiulasă. culâtă, culate, s.f. |j Din it. culatta [| Partea dinapoi a unei guri de foc (tun), în care se află locaşul închizătorului.
culă, cule, s.f. II Din tc., bg., ser. kula || (înv.)
1. Turn de apărare. 2. Locuinţă boierească fortificată, răspîndită în trecut în Oltenia.
culbéc, culbeci, s.m. (Reg.) Melc. culca, culc, vb. I. || Lat. collocare || 1. Refl. A se întinde (pe pat) pentru a dormi sau a se odihni. O Expr. A se culca pe o ureche = a nu-i păsa. a nu se sinchisi. 2. Refl. recipri (Fam.) A avea raporturi sexuale cu cineva. 3. Tranz. A aşeza pe cineva (pe pat) pentru a-1 face să doarmă; a* adăposti pe cineva peste noapte. 4, Tranz. A aşeza un obiect întinzîndu-1 sau rasturnîndu-1 la pămînt ori peste ceva. 5. Refl. (Despre plante, în special despre cereale) A se apleca, a se îndoi sau a se întinde pe pămînt.
culcâre, culcării s.f. Acţiunea de a (se) culca; aşezare în poziţie orizontală. • Momentul cînd cineva se duce să se culce.
culcuş, culcuşurii s.n. || Din culca || Locul de culcare al păsărilor şi animalelor, ş Loc (improvizat) de dormit pentru oameni; adăpost.
culée, culee, s.f. II Din fr. culée || 1, Fiecare dintre cele două picioare de pe maluri ale unui pod. 2. Jgheab de scurgere al unui cuptor metalurgic. • Canal prin care se introduce metalul topit într-un tipar.
euiegăr, culegare, s.n. || Din culege || (Tipogr.) Vingalac.
culegător, -oare, culegători, -oare, s.m. şi f. II Din culege II1. Persoană care adună recolta.
2. (Cu determinări) Colecţionar (ex. c. de folclor).
culege, culeg, vb. IIl/Tranz. || Lat. colligere ||
1.	A ridica ceva de pe jos; a aduna. O Expr. A culege pe cineva de ph drumuri — a ridica pe cineva dintr-o stare de mizerie. 2. A recolta cereale, fructe, flori etc. 3. (Fig.) A obţine, a căpăta, a dobîndi: a cules aplauze. 4. (Tipogr.) A aduna din casete literele şi a le aşeza în culegar.
culegere, culegeri, s.f. Acţiunea de a culege; colecţie.
cules s.n. H Din culege |j 1. Recoltarea fructelor, a cerealelor. La culesul viei nu merge cu stru-guri în traistă (Pop.) 2. Timpul cînd se recoltează.
culi, culi, s.m. || Din fr., engl. coolie || Muncitor necalificat, asiatic sau african, care lucrează cu ziua.
cuiîc, culici, s.m. Gen de păsări de mlaştină, cu ciocul lung şi îndoit în jos, cu penajul brun-închis sau brun-ruginiu.
culinar, -ă, culinari, -e, adj. || Din fr. culinaire H Privitor la bucătărie, la prepararea mîn-cării. O Artă culinară = iscusinţă, pricepere în pregătirea mîncărurilor.
culisa, culisez, vb. I. Tranz. || Din fr. coulisser f| A pune în mişcare o piesă mobilă de-a lungul unui canal făcut într-o bară.
culisă, culise, s.f. || Din fr. coulisse [| 1. Spaţiu scenic situat îndărătul decorului, de unde intră actorii în scenă. 2. (Fig.) Dedesubturile unor
acţiuni sau stări de fapt. O In culise = în ascuns, în secret. 3. Organ de maşină, în formă de jgheab, în care se poate deplasa o piesă mobilă.
culîsor, culisoare, s.n. |j Din culisă |] Piesă prin intermediul căreia un mecanism poate executa o mişcare de alunecare pe o piesă de ghidare.
culme, culmi, s.f. || Lat. culmen |] 1. Partea cea mai înaltă, prelungită a unui munte sau a unui deal. • Punctul cel mai înalt din drumul parcurs de un corp ceresc. 2. (Fig.) Gradul cel mai înalt care se poate atinge; apogeu. O Expr. Asta-i culmea l — asta întrece . orice limite, e nemaipomenit. 3. (Pop.) Prăjină lungă la casele ţărăneşti fixată orizontal de grinzi, de care se atîrnă haine sau diferite obiecte casnice.
culminâ, pers. 3 culminează, vb. I. Intranz.
|| Din fr. culminer, lat. culminare || A atinge gradul cel mai înalt, a ajunge la apogeu.
culminânt, -ă, culminanţi, -te, adj. || Din fr. culminant || Punct culminant == moment de vîrf în desfăşurarea unei acţiuni.
culoar, culoare, s.n. || Din fr. couloir ( < couler „a cuţge, a aluneca de-a lungul4') || 1. încăpere lungă şi îngustă în interiorul unei clăjdiri, care serveşte ca loc de trecere între încăperile situate pe acelaşi plan; coridor. 2. Spaţiu îngust de-a lungul unui vagon de cale ferată din care se intră în compartimente. 3. Suprafaţă delimitată a unei piste de alergări, a unui bazin de înot etc. pe care îşi desfăşoară proba un concurent sau o echipă. 4. (Geogr.) C. depresionar = depresiune alungită şi îngustă, care separă masive sau culim de dealuri şi munţi.
culoare, culori, s.f. |] Din lat. color, -oris, fr. couleur || 1. însuşire a luminii determinată de compoziţia şa spectrală care face pa ochiul să perceapă în mod diferit radiaţiile incidente pe retină, avînd aceeaşi intensitate dar lungimi de undă diferite. O Culori complementare v. corn* plementar. O (Despre oameni) De c. = care aparţine rasei negre sau galbene. • Fel de a descrie sau de a prezenta pe cineva. O C. locală — exprimarea, într-o operă literară, a caracteristicilor unui anumit loc, ale unei comunităţi (peisaj, costume, obiceiuri etc.). 2. Substanţă întrebuinţată pentru a vopsi sau a picta. 3. Fiecare dintre cele patru categorii în care se împart cărţile de joc.
eulpâbil, -ă, culpabili, -e, adj. [] Lat. culpa-bilis II Care se află în culpă; vinovat.
culpabilitate s.f. || Din fr. culpabilité J) Situaţia unei persoane aflate în culpa; vinovăţie.
cûlpâ, culpei s.f. H Din lat. culpa || Greşeala care constă în săvîrşirea unei fapte ilicite, cu consecinţe păgubitoare; vină, vinovăţie. Sub culpa închipuită, simţea o dorinţă de sacrificiu (Bart).
ciüt1, cuke, s.n. II Din fr. culte, lat. cultuş ||
1.	Adorare mistică a unor obiecte sau forţe naturale, a unor fiinţe reale divinizate (eroi) ori supranaturale (spirite, zei, Dumnezeu), a unor entităţi abstracte perşonificate (iubire, frumuseţe). 2. Religie, confesiune; totalitatea ritualurilor unei religii. 3. Sentiment de admira- \ ţie deosebită faţă de cineva sau ceva.
CULT
*240
cult2, ~ă, culţi, -te, adj. ]] Din lat. cultus I] Care are un nivel înalt de cultură şi de cunoştinţe; instruit. .
eultlsm s.n. || Din fr. cultisme || Bogăţie căutată, artificială a stilului. • Greşeală de limbă care provine din dorinţa de a se exprima mai literar, mai puţin banal.
cultivă, cultiv, vb. î. || Din fr. cultiver, lat. cultivare |! 1* Tranz. A lucra pămîntul, a semăna, a îngriji şi a recolta plante agricole. 2» Tranz. (Fig.) A se ocupa cu rîvnă de ceva. ® A căuta să cîştige sau să menţină prietenia sau bunăvoinţa cuiva. 3. Refl. şi tranz. A (se) instrui.
cultivai)!!, «ă, cultivabili, -e, adj. |] Din fr. cultivable i| (Despre pămînt) Care poate fi cultivat.
cultivă^ -ă, cultivaţi, -te, adj. 1. (Despre pămînt) Care se cultivă. 2. (Despre oameni) Cult, instruit.
cultivator, -oare, cultivatori, -oare, subst'. li Din fr. cultivateur || 1» S.m. şi f. Persoană care cultivă pămîntul. 2» S.n. Maşină agricolă care serveşte la afînarea pămînt ului, la distrugerea buruienilor etc.
cultural, -ă, culturali, -e, adj. || Din fr. cul-turel ii Privitor la cultură (o, de cultură.
culturaliza, culturalizez, vb. I. Tranz. || Din cultural ]| A ridica nivelul cultural al cuiva, a instrui.
culturalizâre si. Acţiunea de a culturaliza; răspîndire a culturii, instruire.
cultură, culturi, si. || Din fr. culture, lat. cultura || 1. Totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de societatea omenească de-a lungul istoriei; totalitatea cunoştinţelor pe care le are cineva. O Om de c. — persoană care are un nivel intelectual ridicat. # (Arheol.) Totalitatea vestigiilor vieţii materiale şi spirituale prin intermediul cărora se reconstituie imaginea unei comunităţi omeneşti din trecut (ex. cultura Cucuteni). 2. Totalitatea lucrărilor agrotehnice necesare plantelor agricole. 3. Teren cultivat cu un anumit fel de plante. 4. Creştere, prăsire a unor animale: cultura viermilor de mătase. 5. C. de bacterii — colonie de bacterii obţinută în laborator pentru scopuri ştiinţifice.
6.	C. fizică = ansamblul instituţiilor şi sistemelor de educaţie fizică folosite pentru’dezvoltarea armonioasă a corpului omenesc.
culturism || Din fr. culturisme || Sistem de exerciţii de gimnastică şi atletism care urmăresc formarea umii,v corp sănătos şi viguros.
cum adv., conj.%Lat. quomo [do] || 1. Adv. (Interogativ) în ce mod? Cum ai călătorit? 9 (Enunţiativ) O Expr. A nu avea (sau a nu şti) cum = a nu avea posibilitatea de a... 2. Adv. De ce? Cum nu mi-ai spus şi mie ? O Cum să nu ! — desigur, se înţelege de la sine. 3. Adv. Ce? poftim? 4. Adv. Cu cît? cu ce preţ? 5. Conj. Introduce propoziţii subordonate: am făcut cum ai spus; voi proceda cum voi crede de cuviinţă.
cumani s.n. pl. || Din fr. Cumanes || Popor de neam turcie care, migrînd dinspre est în sec. 11, s-a aşezat în ţările române, unde o
parte dintre ei *au fost asimilaţi de populaţia românească.
cumarmă s.f. || Din fr. cumarine || Produs cristalin cu miros de fîn proaspăt, extras din fructele unor plante sau sintetizat şi folosit pentru esenţe, parfumuri etc.
cumătru, -ă, cumetri, -e, s.m. şi f. || Din. sl. Mmotra || 1* Naşul sau naşa, în raport cu părinţii copilului botezat ori cu alte rude. 2. Termen de adresare la ţară între bărbaţi şi femei de aceeaşi vîrstă.
ciimen s.n. f| Din fr. cumene || (Chim.) A-mestec de hidrocarburi benzenice care se găseşte în uleiul' gudroanelor cărbunilor de păimct şi în anumite fracţiuni de petrol, folosit ca mal-orie primă la fabricarea fenolului, acetonei ele.
cumetri, cumetresc, vb. IV. Refl. recipr. |j Din cumătru || (Pop.) A se înrudi cu cineva prinţi-im raport de cumetrie.
cumetrie, cumetrii, s.f. || Din cumătru || (Pop.)
1. Relaţie de înrudire între cumetri sau cum sire,
2. Petrecere, ospăţ la un botez.
cuminecă, cuminec, vb. I. Refl. şi tranz. || Lat. *c0mminicare ( = communicare) || (Bis.) A primi sau a da cuminecătura, a (se) împărtăşi.
cuminecătură, cuminecături, s.f. j| Din cumineca || (Bis.) Faptul de a (se) cumineca, împărtăşanie.
cuminte, cuminţi, adj. || Cu -f minte || 1- Cu purtări bune, liniştit. 2. Deştept, înţelept: prevăzător, prudent.’ O (Substantivat) Un nebun aruncă o piatră în baltă şi zece cuminţi n-o pot scoate (Creangă).
cuminţenie s.f. || Din cuminte || Faptul de a fi cuminte. *
cuminţi, cuminţesc, vb. IV. Refl. şi tranz. || Din cuminte || A (se) linişti, a (se) potoli; a deveni (sau a face să devină) mai serios, mai înţelept.
cuminţit, -ă, cuminţiţi, -te, adj. Care a devenit mai serios, mai înţelept, mai cu ‘judecată.
eumîs s.n. || Din rus. kumys |] Produs lactat, asemănător cu chefirul, preparat din lapte de iapă fermentat, răspîndit în unele regiuni din Asia Centrală.
cumnat, -ă, cumnaţi, -te, s.m. şi f. ]| Lat, cognatus || Frateîe sau sora unuia dintre soţi în raport cu celălalt soţ.
cumpănă, cumpene, s.f. || Din sl. konpona || 1» Bîrnă de lemn aşezată pe un stîlp înalt, avind la unul dintre capete o gFeutate, iar la celălalt găleata, cu ajutorul căreia se scoate apă din fîntînă. 2. Cîntar format dintr-o. pîrghie cu braţe egale şi o limbă care indică înclinaţia talerelor; simbol al justiţiei, reprezentat printr-un cîntar. O Expr. A trage greu în cumpănă — a avea importanţă mare. A sta în cumpănă == a şovăi, a fi nehotărît. O Una dintre constelaţiile zodiacului. 3. Echilibru; (fig.) măsură, moderaţie. 4. Cumpăna apelor = linia (cu cele mai mari înălţimi) care desparte două bazine hidrografice. 9 Cumpăna nopţii — miezul nopţii. 5. Nivelă cu bulă de aer. 6. (Fig.) încercare grea; ргь mejdie.
; 241
cumpăneâlă, cumpâneli, s.f. || Din cumpăni || }' Cumpănire, chibzuială, socotinţă.
cumpăni, cumpănesc, vb. IV. || Din cumpănă H 1* Tranz. A aprecia greutatea sau, p. ext.. calităţile unui obiect; (fig.) a chibzui. 2^ Tranz. A pune în stare de echilibru. 3. Refl. şi tranz. .‘A (se) clătina, a (se) legăna.
cumpănire, cumpăniri, s.f. || Din cumpăni ||
1. Acţiunea de a (se) cumpăni; echilibru. O Expr. A ţine arma în cumpănire = a ţine arma de mijloc (sprijinindu-şi mîna în şold).
2. (Fig.) Chibzuială (în vorbă, în fapte), cumpănit, -ă, cumpăniţi, -te, adj. Chibzuit,
echilibrat, măsurat.
- - - cumpăra, cumpăr, vb. I. Tranz. || Lat. comparare |j 1. Â obţme un lucru plătind preţui lui. ,2. (Fig.) A cîştiga pe cineva de partea sa, plă-tindu-1, a mîtui.
cumpărare s.f. Acţiunea de a cumpărat O (Ec. pol.) Putere de c. = cantitatea de mărfuri şi de servicii care poate fi obţinută în schimbul unei unităţi băneşti (puterea de c. a banilor) sau care poate fi "plătită de populaţie (puterea de c. a populaţiei) într-o anumită perioadă.
cumpărător, -oare, cumpărători, -oare, s.m. şi f. || Din cumpăra |] Persoană care cumpără, care face cumpărături.
cumpărătură, cumpărături, s.f. || Din cumpăra || Faptul de a cumpăra; obiect cumpărat; tîrguială.
eămpăt s.n. || Lat. compitus „răspîntie44 |jj Judecată dreaptă, echilibru sufletesc; stăpînire de sine.
cumpătare s.f. Măsură, moderaţie (la mîn-care şi la băutură); sobrietate.
cumpătat, -ă, cumpătaţi, -te, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Care dovedeşte . cumpătare; stăpînit, moderat.
cumplit, -ă, cumpliţi, -te, adj. || Din cumpli, înv., „a ucide44 || Feroce, crud, groaznic. & (Ad-. ^ verbial) Foarte, mult, straşnic. Liniile semnului astrologie se mişcau cumplit (Eminescu).
cumsecade, adj. invar. || Cum -f- se -j- cade J| (Despre oameni) De treabă, cum se cuvine. • (Adesea adverbial) Care este aşa cum trebuie, cum se cuvine; potrivit, bun.
cumsecădenie s.f. || Din cumsecade || Calitatea de a fi cumsecade.
eămul, cumuluri, s.n. || Din fr. cumul || Deţinerea de către o persoană a două sau a mai multor funcţii în acelaşi timp.
cumula, cumulez, vb. I. Tranz. [1 Din fr. cumuler, lat. cumulare „a îngrămădi44•[] 1. A deţine în acelaşi timp două sau mai multe funcţii. 2. A aduna, a lega într-un singur tot două' sau mai multe lucruri, fapte, situaţii etc.
cumulard, -ă, cumularzi, -de, s.m. şi f. || Din fr. cumulard || Persoană care cumulează, care deţine mai multe funcţii sau atribuţii în acelaşi timp.
cumulativ, -ă, cumulativi -e, adj. || Din fr. cumulatif |j Care cumulează.
cumulonimbus s.n. || Din fr. cumulonimbus; ^ lat. cumulus „grămadă44 + nimbus „aversă; nori
CUNUNA
de ploaie" H Formaţie de nori denşi, cenuşii-plumburii, de mari dimensiuni, care se dezvoltă de la suprafaţa Pămîntului pînă la înălţimea de 10 000 m; aduc furtună cu ploaie, grindină, zăpadă.
cûmulus s.n. |i Din fr., lat. cumulus |j Tip de nori groşi, albicioşi, în formă de grămezi izolate, care apar la înălţimi de peste 1 000 m; sînt frecvenţi îû timpul cald şi semnalează timpul frumos.
cumva adv. j| Cum va || 1. într-un fel oarecare. 2. Poate, eventual.
cuneiformă, cuneiforme, adj. || Din fr. cunéiforme; lat. cuneus „cui44 -f- forma „formă44 || Scriere c. — sistem de scriere cu litere în formă de cuie, folosit de unele popoare antice, orientale. © (Substantivat, f.) Literă folosită în această scriere.
cuniculicultâră s.f. j| Din fr. cuniculiculture; lat. cunicuius „iepure de casă" -f- cultura „cultură, creştere44 || Ramură a zootehniei care se ocupă cu creşterea iepurilor de casă.
cunoaşte, cunosc, vb. iii. Tranz. |] Lat. pop. *connoscere (= cognoscere) || 1. A lua cunoştinţă în mod veridic de obiectele şi fenomenele înconjurătoare; a stabili natura, proprietăţile unui lucru şi relaţiile sale cu alte lucruri. 2. A avea sau a dobîndi cunoştinţe pe baza studiului, a experienţei. 3. A şti sau a alta cine este cineva; a recunoaşte, a identifica ceva. O Expr. A nu cunoaşte moarte = a fi foarte trainic. A nu-şi cunoaşte lungul nasului = a fi necuviincios, obraznic. © A distinge, a deosebi pe cineva sau ceva. © Refl. A se băga de. seamă, a se remarca; a avea efect. O Expr. Se cunoaşte că... ~ esta evident că,.,
cunoaştere, cunoaşteri, s.f. Faptul de a cu« noaste; reflectare în conştiinţă a realităţii existente, independent de subiectul cunoscător. O Teoria cunoaşterii — ramură a filozofiei care studiază posibilitatea, izvoarele şi legităţile cunoaşterii; gnoseologie.
cunoscător, -oare, cunoscători, -oare, adj., s.m. şi f. || Din cunoaşte || (Persoană) care cunoaşte, care posedă cunoştinţe temeinice într-un domeniu.
cunoscut, -ă, cunoscuţi, -te, adj. (Adesea substantivat) 1. Care se cunoaşte, se ştie; care poate fi uşor recunoscut. 2. Care a legat cunoştinţă cu cineva. 3. Care se bucură de o anumită reputaţie.
cunoştinţă, cunoştinţe, s.f. || Din cunoaşte; sensul 3. după fr. connaissance || 1. (La pi.) Informaţii, noţiuni, idei despre un anumit lucru. 2. Facultatea de a simţi, de a primi impresii din afară. O Expr. A lua cunoştinţă de ceva = a afla, a fi informat despre ceva. în cunoştinţă de cauză = eunoscînd bine ceva. A'si pierde cunoştinţa = a nu mai şti de sine, a leşina. 3. Persoană pe care cineva o cunoaşte. O Expr. A face cunoştinţă cu cineva = a cunoaşte pe cineva (prin prezentare).
cununa, cunun, vb. I. || Lat. coronare |] 1. Refl. recipr. A se căsători (după ritualul reli-
16
CUNUNĂ
242
gîos). 2. Tranz. (Despre preoţi) A declara pe miri căsătoriţi, 8. Tranz. A fi naş cuiva la cununie.
euntiiiă, cununi, s.f. || Lat. corona || 1. împletitură în formă de cerc, făcută din flori sau frunze, care se pune pe cap în anumite ocazii. O C. de munţi (de dealuri etc.) = şir de munţi (de dealuri etc.) în formă de cern C. de raze == aureolă. 2, Coroană care se acorda în antichitate învingătorilor (în război sau la concursuri sportive, literare etc.). 8, Coroană care se pune pe capul mirilor. 4, Funie (împletitură) de ceapa sau de usturoi. 5. Grindă principală în partea de sus a unui perete de lemn, pe care se reazemă celelalte grinzi ale tavanului şi ale acoperişului.
cununie, cununii, s.f. !j Din cununa j| Solemnitatea (religioasă) a căsătoriei. O Expr. A. lua pe cineva cu cununie — a se căsători cu cineva (după ritualul religios). " '
cimunîţă, cununüe, s.f. 1. Diminutiv al lui cunună:	Arbust din familia rozaceelor, înalt
de c. 2 m, cu flori albe în corimb. Creşte pe stîpci în regiunile de munte.
eitpajâre, cupajări, s.f. || Cf. fr. coupage || Operaţie de amestecare a mai multor sorturi de vin, pentru a se obţine felul de vin dorit.
cupă1, cupe, s.f. || Lat. cuppa; 2, 8 din fr. coupe Jj 1. Vas larg şi puţin adînc, de sticlă sau de metal, cu picior, din care se bea. 2, Trofeu care se atribuie cîştigătorului unei competiţii sportive; p. ext. competiţie în care se atribuie un astfel de trofeu. 8. Recipient deschis, la excavatoare, betoniere etc., în care se încarcă diverse materiale.
cupă2, cupe, s.f. || Din ngr. kupa || (La jocul de cărţi) Carte cu figuri în formă de inimă de culoare roşie.
cupeu, cupeuri, s.n. || Din fr. coupé || (înv.)
1.	Trăsură de lux, închisă, în general cu două locuri, şi în care vizitiul stă în exteriorul caroseriei. 2. Compartiment pentru călători într-un vagon de cale ferată.
çepli, -ă, cupizi, -de, adj. [| Din fr. cupide, lat. cupidus || (Livr.) Avid de cîştig, lacom.
cupiditate s.f. || Din fr. cupidité, lat. cupi-ditas, -atis || Lăcomie mare de bani, de cîştig.
cuplă, cuplez, vb. I. Tranz. |) Din fr. coupler [[ Â realiza o legătură între două elemente ale unui sistem tehnic.
eiifilâf, cuplaj|| Din fr. couplage || 1. Faptul de a cupla; lefătură realizată între două sau mai multe cîrcuiţg electrice. @ Organ de maşină^ care face legătură între doi arbori coaxiali, pentru a transmite rotaţia de la arborele conducător la arborele condus. 2* Manifestaţie sportivă alcătuită din două jocuri de acelaşi fel, care se desfăşoară în continuare pe acelaşi teren.
cuplă, cuple, s.f. || Din fr. couple || Ansamblu de piese din aparatul de tracţiune, care realizează legătura dintre două vehicule de cale ferată.
cuplet, cuplete, s.n. || Din fr. couplet jj 1.
Scurtă piesă muzicală vocală, cu caracter vesel sau satiric, în care toate strofele textului se
cîntă pe aceeaşi melodie. 2. Poezie satirică alcătuită din mai multe strofe şi un refren.
cupletfst, -ă, cupletişti, -ste, s.m. şi f. || Din cuplet || Persoană care cîntă, recită sau compune cuplete.
cuplu, cupluri, s.n. || Din fr. couple, lat. copula „legătură” || 1. Pereche formată din persoane (de sex opus); soţul şi soţia. 2. (Fiz.) Sistem compus din două forţe egale şi antiparalele.
cupolă, cupole, s.f. || Din fr. coupole, it. cupola, lat. cupula „recipient, cuvă” || Roită care formează acoperămîntul unui edificiu monumental.
cupon, cupoane, s.n. |J Din fr. coupon jj 1. Partea detaşabilă a unui document, a unui bilet etc., care conferă deţinătorului anumite drepturi. 2. Bucata rămasă dintr-un val de material textil. 8. Parte (detaşabilă) a unei acţiuni bancare, a unui titlu de rentă etc., pe baza căreia se acordă îa scadenţă dividende, dobînzi etc.
cuprâre s.f. || Din cupru || Arămire. çppresaeée s.f. pl. |J Din fr. cupressacées; cf. lat. cupressus „chiparos” || Familie de plante răşinoase (arbori şi arbuşti), cu frunze persistente şi flori unisexuate mici. Cuprinde plante decorative sau folosite în indus‘tria lemnului, în industria farmaceutică etc. (ex. ienupărul).
cuprifer, -ă, cupriferi, -e, adj. || Din fr. cuprifère; lat. cuprum „cupru” v}/ ferre „a purta” || Care conţine cupru.
cuprinde, cuprind, vb. III. || Lat. comprehen-dere |] 1. Tranz. A înconjura pe cineva sau ceva cu mîinile sau cu braţele; (tranz. şi refl. recipr.) a (se) îmbrăţişa. 2/ Tranz. A împresura din toate părţile, a învălui. • A îmbrăţişa cu privirea; a vedea, a înţelege, a cunoaşte. 8. Tranz. A pune stăpînire pe ceva, a cuceri / (despre stări fizice sau sufleteşti) a apuca, a stăpîni. 4. Refl. (Mat., despre numere) A intra de un anumit număr de ori în alt număr. 5, Tranz. (Despre lucrări, texte) A fi alcătuit din..., a conţine, e A umple un anumit spaţiu cu volumul* sau cu dimensiunile sale. 8. Tranz. (Despre epoci) A se întinde pe o anumită perioadă.
cuprindere, cuprinderi, s,f. Acţiunea de a (se) cuprinde. ® încadrare, atragere într-un domeniu oarecare.
cuprins1, (2) cuprinsuri, s.n. || Din cuprinde || 1. Conţinut; tablă de materii. 2. întindere, suprafaţă; spaţiu înconjurător.
cuprins2, -a, a cuprinşi, -se, adj. || Din cuprinde || (Pop.) înstărit, bogat.
cuprinzător, -oare, cuprinzători, -oare, adj. || Din cuprinde || Care cuprinde mult; care are un conţinut'bogat. O Expr. Scurt şi cuprinzător = fără multă vorbă; categoric/
cupru s.n. || Din lat. cuprum JJ Metal de culoare roşiatică, maleabil şi ductil, bun conducător de căldură şi electricitate, cu numeroase întrebuinţări în industria electrotehnică, în foto-gravură, galvanoplastie, Ia obţinerea de aliaje etc. : aramă.
cuptor, cuptoare, s.n. || Lat. *coctorium || 1. Construcţie de cărămidă, de piatră, de lut etc. în* care se coace plinea şi alte produse de panificaţie. e Despărţi tură la maşina de gătit pentru copt prăjituri sau alte preparate. 2. Prelungire a vetrei deasupra sau in jurul cuptorului (1) la casele ţărăneşti, pe care se poate dormi, se pun diferite obiecte la uscat etc. O Expr. A sta (sau a zăcea) pe cuptor = a trîndăvi. 8. Instalaţie industrială pentru topirea unor materiale . sau pentru alte operaţii tehnologice. # C. de par = varniţă. 4. Căldură mare, arşiţă. O (Pop.) Luna lui cuptor — luna iulie.
Ciipulă, cupule, s.f. !! Din fr. cunidp.. lat. cupula „cupă mică" || (Bot.) Organ lignificat, în formă de cupă, care acoperă (parţial) fructele unor arbori (ex. la ghindă).
cură, curez, vb. I. Tranz. || Din lat. cur are „a îngriji“, germ. kurieren || (Rar) A îngriji, a trata un bolnav.
curâbil, -ă, cur abili, -e, adj. |] Din fr. curable, lat. curabilis || Care se poate vindeca.
curâj s.n. || Din fr. courage, vechi derivat al Iui coeur „inimâ“ || Forţă morală, fermitate în acţiuni, în înfruntarea unor primejdii, în susţinerea convingerilor proprii; tărie de caracter, fermitate, bărbăţie.
curajos, -oâsă, curajoşi, -oase, adj. || Din fr. courageux || Plin de curaj, îndrăzneţ.
curânt, curanţi, adj. || Din cura || Medic curant = medic sub a cărui îngrijire directă se află un bolnav.
curâra s.f. |J Din fr. cur are || Alcaloid foarte toxic, extras din unele plante exotice; preparat sintetic este utilizat ca anestezic şi anticonvulsiv.
curat, «ă, curaţi, -ie, adj., adv. || Cf. cura || 1. Adj. Lipsit de murdărie, de praf, de pete etc. • (Substantivat, n.) A trece (sau a scrie) pe curat = a transcrie un text de pe o ciornă pe altă foaie sau alt caiet, fără corecturi. e (Despre aer) Lipsit de impurităţi. © (Despre fiinţe) Care iubeşte curăţenia. 2. Adj. (Fig.) Cinstit, sincer; cast, nevinovat. 3. Adj. Pur, neamestecat; (despre cer) fără nori, senin; (despre apă) limpede. © (Despre glas) Sonor, cristalin. 4. Adj. Veritabil, autentic, adevărat. 5. Adj. (în superstiţii) Asupra căruia nu apasă un blestem sau o vrajă. O Expr. Nu-i lucru curat = este ceva anormal la mijloc. 6. Adv. Chiar, precis, întocmai.
curatelă, curatele, s.f. || Din fr. curatelle, lat. curatela || Instituţie pentru ocrotirea unei persoane care are capacitate civilă dar care nu-şi .poate apăra singură interesele (din cauza bătrî-neţii, a unei infirmităţi fizice etc.).
curativ, «ă, curativi, -e, adj. || Din fr. curatif || (Despre mijloace terapeutice) Care vindecă.
curator, curatori, s.m. || Din fr. curateur, lat. curator || Persoană care exercită atribuţiile stabilite printr-o cura telă.
cură, cure, s.f. || Din fr. cure, lat. cura „grijă*4 || Tratament medical pe o anumită durată; aplicare metodică a unor mijloace terapeutice.
curătără, curaturi, s.f. || Cf. cura || Loc într-o pădure, curăţat de arbori. îmi uit plugu-n arătură, Sapa-nfipîâ-n curătură (Pop.).
curăţă, curăţ, vb. I. || Din curat || î. Tranz, şi refl. A îndepărta murdăria, impurităţile de pe sine sau de pe un obiect. 2. Tranz. A îndepărta coajă de pe fructe, legume, ouă. 8. Tranz. şi refl. (Fam.) A face să rămînă sau a rămîne fără nici un ban. 4. Refl. (Fam.) A muri; (tranz.) a omori. || Şi: curăţi vb. IV.
curăţătorie, curăţătorii, s.f. (] Din curăţat |[ Atelier în care se curăţă (chimic) obiecte de îmbrăcăminte
eiirăţeb -eâ, -ică, curăţei, -ele, adj. Diminutiv al lui curat; îngrijit; (despre oameni) drăguţ* frumuşel © Lucrat eu îngrijire.
curăţenie, curăţenii, s.f. || Din curat jj Calitatea de a fi curat, starea unui lucru curat» @ Dereticate.
curăţ! vb. IV v. curăţa» curăţităr, «oare, curălitori, -oare, adj., s.f. || Din curaţi || 1. Adj. Care curăţă. 2» S.f. Maşină sau instalaţie folosită Ia separarea corpurilor străine dintr-un material pulverulent, granulat etc.
curb, -ă, curbi, -e, adj., s.f. j| Din fr. courhe, lat. curvus || 1* Adj. (Despre linii) în formă de arc încovoiat; (despre planuri) boltit. 2, S.f. Linie arcuită. 3. S.f. Linie care reprezintă grafic fazele succesive, variabile, caracteristice unui fenomen. 4» S.f. Curbă de nivel — linie care uneşte pe o hartă punctele aflate la aceeaşi altitudine. 5. S.f. Porţiune cu axa curbă (1) din traseul unei căi ;de comunicaţie terestre. O Expr. A lua curba = (despre vehicule) a vira.
curbă, curbez, vb. I. Tranz. şi refl. |j Din fr. courber || A (se) încovoia, a (se) face curb.
Cîirbătiiră, curbâturi, s.f. || Din fr. courba-ture || Durere musculară care survine la începutul unor boli infecţioase sau după oboseală fizică mare.
curbiliniu, -le, curbilinii, adj. |1 Din curb (â) -j-linie (după fr. cur vili gne) || în formă de curbă (2), alcătuit din curbe.
curbură, curburi, s.f. |] Din fr. courbure || în-doitură în formă de arc; locul unde se găseşte o astfel de îndoitură.
curcan, curcani, s.m. || Din curcă jj Păsăre domestică mare, cu coada lată, care se desfăşoară în formă de evantai. Originar din America, c. este crescut pentru producţia de came; masculul curcii.	v
curcă, curci, s.f. || Din bg, kurka [j Femela curcanului. O C. bronzată = rasă de curci cu greutate corporală de 8 — 12 kg. O Expr. A sta ca o curcă rplouată = a fi abătut, indispus, curcubătă s.f. v. curcubetă. curcubetă, curcubete, s.f. || Lat. cucurbiîa jj (Reg.) 1. Dovleac. 2. Tigvă. || Şi: curcubătă s.f.
curcubeu, curcuheîe, s.n. Fenomen optic, de forma urmi arc multicolor desfăşurat pe cer, care se datoreşte refracţiei, reflexiei totale şi dispersiei luminii solare în picăturile de apă din atmosferă. Se observă numai în partea opusă Soarelui în raport cu poziţia observatorului.
curea, curele, s.f. || Lat. corrigia |j 1» Fîşie lungă şi îngustă de piele, materiale textile, cauciuc, mase plastice, avînd diferite întrebuinţări; cingătoare dintr-o astfel de fîşie. O Expr. A-l
CUBECHI
244
ţine pe cineva cureaua = a fi în stare să..., a putea, a îndrăzni să... 2. (Tehn.) C. de transmisie = bandă continuă de piele sau de pînză, care transmite mişcarea de rotaţie de la un arbore îa altul prin intermediul roţilor.
etiîecM s.m. || Lat. coliculus || (Reg.) Varză, eurelâr, curelari, s.m. |j Din curea j| Meşter care confecţionează curele, hamuri etc.
curent, -ă, curenţi, -te, adj., s.m., s.n. J| Din fr. courant (< courir „a alerga44) J| 1. Adj. De fiecare zi, uzual, actual: lucrări cUrente. 2. Adj. Care circulă, care este în curs: preţ curent. O Expresii curente — expresii obişnuite, uzuale. 8. Adj. Apă curentă = instalaţie de apă potabilă, care poate fi folosită în permanenţă. 4. Adj. (Despre vorbire) Gurgător, fluent; (adverbial) vorbeşte curent franceza. 5. S.m. Deplasare de ansamblu a particulelor unui fluid; cursul unei ape, în direcţia pantei. O C. marin — mişcare a apei în mări şi oceane provocată de vuituri, de maree etc. 3* S.m. C. electric — deplasarea sarcinilor electrice într-o anumită^ direcţie. © Deplasare rapidă a aerului cauzată de o diferenţă de presiune. 7* S.n. (Fig.) Ansamblu de idei, de teorii, care îşi fac la un moment dat drum în opinia publică: curent literar. O Expr. A se pune (sau a fi) la curent = a se informa (sau a fi informat) despre un lucru. A pune (sau a ţine) pe cineva în (sau la) curent = a informa permanent pe cineva despre mersul unui lucru, despre o problemă curentă.
curentă, pers. 3 curentează, vb. I. Tranz. || Din curent || (Despre conductoare electrice) A provoca cuiva un şoc, prin atingere.
curgător, -oare, curgători, -oare, adj. || Din curge || 1. (Despre ape) Care curge necontenit.
2.	(Fig.) (Despre vorbire, stil) Care se desfăşoară uşor şi armonios, fluent, cursiv.
curge, pers. 3 curge, vb. III. Intranz. || Laţ. currere || 1. (Despre ape) A se mişca necontenit în direcţia pantei. O Expr. A curge gîrlă = a veni din belşug. Dacă nu curge, pică = chiar dacă nu e mare cîştigul, tot te alegi cu 'ceva. © (Despre ploaie) Â cădea din belşug; (despre alte lichide) a se scurge, a se prelinge, a picura; (despre sînge) a circula. @ A pluti: curgeau sloiuri pe rîu. 2. (Despre recipiente) A lăsa să se scurgă conţintllşl. © A se desprinde din ceva, căzînd bucată cuf bucată. O Expr. A-i curge petecele = a fi zdr^pţăros. ® (Despre grupuri de fiinţe sau de vehicule) A se succeda necontenit, a se deplasa în lanţ. 3. (Despre unităţi de timp) A trece. || Perf.s., pers. 3 curse, part. curs.
curgere, curgeri, s.f. Acţiunea de a curge. © Trecere a timpului, desfăşurare a evenimentelor; devenire, evoluţie.
curie1, curii, s.f. || Din lat. curia || 1. (La romani) Diviziune a tribului primitiv. 2. Administraţie pontificală a bisericii romano-ca-tolice.
curie2 [Pr.: curi] s.m. |) Din fr. curie, de la n. pr. Curie || Unitate de măsură a activităţii substanţelor radioactive; reprezintă activitatea unui gram de radiu.
curiepunetâră [Pr. : ciiripunctură], cur ie punctări, s.f. || Din fr. curiepuncture; fr. curie -j- lat. punctura „înţepătură44 || Tratament aplicat în cancer şi care constă în introducerea în ţesuturi a unor ace cu radiu.
curier, -ă, curieri, -e, s.m. şi f. || Din fr. courrier (< courir „a alerga44) || Persoană din serviciul unei instituţii, care duce la destinaţie corespondenţă, mesaje etc. @ Ştafetă.
curieterapie s.f. || Din fr. curiethérapie || Ra-diumterapie.
curios, -oâsă, curioşi, -oase, adj. || Din fr. curieux, lat. curiosus „cu grijă, cu interes44 |] 1» Care manifestă curiozitate; care este indiscret.
2.	Ciudat, straniu, neobişnuit.	*
curiozitate, (2) curiozităţi, s.f. || Din fr. curiosité, lat. curiositas, -atis || 1. Dorinţa de a cunoaşte ceva nou sau neobişnuit; indiscreţie.
2.	Caracterul ciudat al unui lucru sau fenomen; lucru ciudat, neobişnuit.
curiîi s.n. || Din fr. curium, de la n. pr. Curie || Element chimic radioactiv, transuranic, din familia actinidelor, metal de culoare argintie.
curînd adv. || Lat. currendo || Peste puţin timp, îndată; degrabă, repede. O In curînd = nu peste mult timp. Pe curînd = peste puţin timp, în scurtă vreme. O Mai curînd = mai degrabă; mai uşor, mai bucuros.
curmă, curm, vb. I. |] Probabil cuv. autohton || 1. Tranz. (Despre sfori, frînghii, legături) A pătrunde în carne (fiind prea strînsă). 2. Tranz. şi refl. A (se) frînge, a (se) rupe. ® (Fig.) A (se) întrerupe brusc. 8. Tranz. A tăia un lemn de-a curmezişul. 4. Tranz. şi refl. A(-şi) pune capăt (zilelor, vieţii).
curmal, curmali, s.m. || Din curmală || Arbore fructifer tropical, din familia palmierilor, înalt pînă la 25 m, cu frunze mari, de 2 — 3 m, şi cu fructe comestibile.
curmală, curmale, s.f. || Cf. ngr. kourmas || Fructul curmalului (drupă), brun-roşcat, cu gust dulce.
curmat, -ă, curmaţi, -te, adj. (Despre o parte a corpului încinsă sau legată) Strîns prea tare, sugrumat; (despre membrele copiilor graşi) cu cute, cu îndoituri Ia încheieturi. © (Despre corpul unor insecte) Sugrumat la mijloc. © (Despre un drum, o cărare) întrerupt. © (Despre un deal sau un munte) Care prezintă pe culme o adîncitură, o curmătură.
curmătură, curmături, s.f. [| Din curma || Depresiune pe culmea unui deal sau a unui munte.
curmei, curmeie, s.n. || Din curm, reg., cu acelaşi sens || Capăt de sfoară sau de frînghie, folosit la încins sau la legat. Cu copitele crăpate, Cu curmei de tei legate (Pop.).
curmeziş adv. || Probabil din curma || (Şi substantivat, în forma curmezişul) De-a latul, pieziş. O De-a curmezişul = în diagonală. în cruciş şi în curm,ezis = în lung şi în lat, peste tot. O Expr. A se pune de-a curmezişul = a se pune împotrivă, a se opune.
cârpeii, cur peni, s.m. [| Cuv. autohton || 1. Arbust din familia ranunculaceelor, cu tulpina
245
CUSUT
subţire, agăţătoare, cu flori albe. 2» Mlădiţă lungă şi subţire a viţei de vie sau a unor plante tîrîtoare.
curs1, cursuri, s.n. || Lat. cursus (cu unele sensuri după fr. cours) || 1. Mişcarea unei ape curgătoare în direcţia pantei. 2. (Fig.) Desfăşurare a unor evenimente. 8. (Fig.) Trecere, durată (de timp). O în cursul = în timpul, în perioada. în curs de... = în timp de... • Desfăşurare, direcţie a unor evenimente. O Expr. A da curs unei cereri = a lua în considerare, a rezolva o cerere. 4. (Fin.) Preţul cu care se cumpără sau se vinde ia un moment dat o Mrtie de val oare; preţul unei valute străine exprimat ■ în bani naţionali. • Putere de circulaţie a banilor. O Curs forţat = cursul pe care îl au banii de hîriie, care nu au valoare proprie şi nu stat convertibili în aur.
curs2, cursuri, s.n. || Din fr. cours j| 1® Predare a unei materii de studiu, sub forma unui ciclu de lecţii sau de prelegeri. 2» Oră de curs2 (1)® eursânt, -ă, cursanţi, -te, s.m. şi f. || Din rus. kursant || Persoană care urmează un curs (special).
ofcă1, curse, si. || Din fr. course || 1® D1b» tanţă parcursă regulat de un vehicul pe acelaşi itinerar; vehicul care parcurge o astfel de distanţă. 2*: Probă sportivă, constînd din parcurgerea "unei'anumite distanţe; (Ia pi.) alergare de cai; p. ext. drum, alergare. IL Mişcare rectilinie alternativă a unei piese (piston, bielă etc*).
cursă2, curse, s.f. || Guv« autohton |j 1. Capcană. 2. (Fig.) Mijloc viclean de a prinde sau demasca p@ cineva. O Expr. A întinde cuiva o cursă = a căuta să ademenească sau să înşele pe cineva prin mijloace necinstite. A cădea (sau a se prinde) în cursă = a intra intr-o mare încurcătură.
cursiv* -ă, cursivi, -e, adj. || Din fr. cursiv, lat. cursivus |i 1. (Despre vorbire, stil) Curgător, fluent. 2® (Despre litere de tipar) Gu liniile aplecate spre dreapta, asemănător scrisului de mină® euîsivîtăte s.f. || Din cursiv f| Calitate a vorbirii sau a stilului de a fi cursive.
earsdr, cursoare, s.n. \\ Din fr. curseur, lat. cursor || Piesă mică, mobilă care se deplasează pe o riglă, pe o tijă, prevăzută eu gradaţii, fiind folosită Ia citirea acestora.
curta, curtez, vb. I. Tranz. j| Din curte (după fr. courtiser) |! A căuta să cîştigi simpatia, favoarea sau dragostea unei femei; a face curte (5).
curte, curţi, s.f. Ji Lat. *curîis, -cm ((cohcrs, -tem), cu unele sensuri după fr. cour || I. Spaţiu împrejmuit în jurul unei case sau gospodării. O Păsări de c. =Apăsări care trăiesc pe lingă casa omului. 2® (înv.) Locuinţa de la ţară a unui moşier. 8. Reşedinţa unui suveran. © Suita suveranului sau a membrilor familiei sale; totalitatea persoanelor cu funcţii înalte la palat.
4.	Numele unor instituţii judecătoreşti şi administrative : curie de apel. 5. Atenţie deosebită, manifestări de afecţiune' adresate unei femei cu scopul de a-i cîştiga simpatia sau dragostea.
curtean, «ă, curteni, -e, s.m. şi f. || Din curte || (înv.) 1# Persoană care îndeplinea o
anumită slujbă la curtea unui suveran sau care făcea parte din suita acestuia. 2. Persoană care se bucura de anumite privilegii, în schimbul prestării de slujbe, mai ales militare.
curteni, curtenesc, vb. IV. Tranz. |j Din curtean || (înv.) A curta.
curtenie s.f. || Din curtean f| Amabilitate, po« liteţe; curtoazie.
curtenitor, «oare, curtenitori, -oare, adj. || Din curteni || Politicos, atent, amabil (faţă de femei).
curtezan, curtezani, s.m. || Din fr. cour tis an (după curte) || (Astăzi ir.) Bărbat care face curte (5) unei femei.
curtezană, curtezane, s.f. || Din fr. courtişane (după curte) ji Femeie de moravuri uşoare care trăia la curtea unui suveran sau a unui nobil.
eurtier, curtieri, s.m. || Din fr. courtier || Persoană care se ocupă cu mijlocirea tranzacţiilor de bursă.
curtoazie, curtoazii, s.f. [| Din fr. courtoisie \\
Amabilitate, politeţe (exagerată), complezenţă.
curiitl s.m. pi. || Din magb. kuruc || 1® Nume dat ţăranilor români şi unguri participanţi la războiul ţărănesc din 1514. 2® Nume dat în Ungaria şi în Transilvania, în sec. 17—18, participanţilor la lupta antihabsburgică.
cusătorie, cusătorii, s.f. || Gf. coase || Atelier unde se cos rufe, haine etc.
cusătură, cusături, s.f. || Din coase || 1. Faptul de a coase. 2® Locul unde s@ împreună, prin cusut, două bucăţi de pînsă, de stofă etc.; loc unde s-a efectuat o cusătură (1), după o intervenţie chirurgicală. 8. Felul cum este cusut ceva; modelul după care se coase. 4® Obiect (de îmbrăcăminte) la care coase cineva.
eâseră, cuscre, s.f. || Gf. cuscru j| Mama unuia • dintre soţi în raport cu părinţii celuilalt, soţ.
cuscri®, cuscrii, s.f. || Din cuscru || înrudire prin alianţă între părinţii a doi soţi.
cuscru, cuscri, s.m. || Lat. consocer || Tatăl (la pi. părinţii) unuia dintre soţi în raport cu părinţii celuilalt soţ.
euseiită, cuscute, s.f. || Din fr. cuscute, lat. cuscuta || Nume dat mai multor specii de plante parazite care se răsucesc pe tulpinile plantelor din care îşi extrag hrana; torţei.
custode, custozi, s.m. || Din fr. custode, lat. cusios, -odis || Persoană însărcinată cu paza unor bunuri. ® (Jur.) Persoană însărcinată cu paza unor bunuri puse sub sechestru. @ Persoană care supraveghează eliberarea şi restituirea cărţilor în sala de lectură a unei biblioteci.
custodie, custodii, s.f. || Din lat. custodia; cf. sl. kustodija |j Păstrarea unor bunuri (puse sub sechestru).
custură, custuri, s.f. 1. Lamă de cuţit; cuţit rudimentar, fără plasele. 2. Creastă de munte stîncoasă, zimţată.
cusur, cusururi, s.n. || Din tc. kusur || Defect, lipsă; meteahnă.
cusurgiu, "ie, cusurgii, s.m. şi f. || Din cusur || (Fam.) Persoană înclinată să găsească cusururi la orice; persoană care are chef de ceartă, cusut s.n. Acţiunea de a coase; cusătură.
CUŞCAUS
246
euşcâie, cuşcăi, s.f. Jgheab de scînduri care serveşte la scoaterea lemnului de foc din pădurile de munte.
ctişcă, cuşti, s.f. [jDin ucr. kuêka [| 1. Adăpost în formă de căsuţă sau lădiţă (cu gratii), pentru unele animale. 2. încăpere mică, sub nivelul scenei; în care stă sufleorul în timpul spectacolului.
cuşcdş s.n. || Din tc. kuskus. Cf. fr. couscous || Pastă făinoasă în formă de bobiţe, întrebuinţată în supă, ca garnitură etc.
căşer adj. invar. |JCf. ebr. kâscher „curat, ritual“ || (La mozaici; despre hrană) Pregătit după prescripţii rituale.
cusétâ, cuşete, s.f. (| Din fr. couchette ( < coucher „a culca“) || Pat pentru o persoană în vagoanele de dormit sau în cabinele de vapor; p. exţ. cabină în vagoanele de dormit.
cuşmă, cuşme, s.f. [j Din ucr. kuâma || (Reg.) Căciulă.
cuta, cutez, vb. I. || Din cută || 1. Tranz. A face cute; a plisa (un material textil). 2. Refl. (Despre scoarţa Pămîntului) A se îndoi (formînd cute). S. Refl. (Despre piele) A se zbîrci; a face riduri.
cutanat, -ă, cutanaţi, -te, adj. || Din fr. cutané || Privitor la piele; (despre tratamente medicale) care se aplică pe piele.
culta* pron. nehot. [) Lat. eccum-talis |j înlocuieşte numele unei persoane sau al unui lucru atunci cînd nu vrem, nu putem sau nu e necesar sâ-1 numim. Taci... că ţi-oi da împărăţia cutare şi cutare (Ispirescu).	r
cutâre2, cutări, s.f. Acţiunea de a (se) cuta; (geol.) proces de îndoire a straturilor şi de formare a cutelor sub acţiunea mişcărilor scoarţei terestre.
cută^ cute, s.f. || Din bg. kuta || 1. Fald, îndoitură, dungă la un material textil, la un obiect de îmbrăcăminte. 2. încreţitură a straielor din scoarţa Pămîntului, formată sub acţiunea forţelor tectonice. 3. Zbîrci tură pe obraz.
cûte, cute, s.f. || Lat. cos, cotis || Piatră (gresie) pentru ascuţit coasa şi alte obiecte de tăiat.
cûter, cuiere, s.n. H Din engL, fr. cutter j] 1. Ambarcaţie mică, c^^&uri sau cu pînze, folosit^ la pescuit. 2. Andw<saţie de sport cu vele, cu un singur catarg şi şu bompres.
cuteza, cutez, vb. ' j. Tranz. || Din lat. cot-tizare H A îndrăzni, a se încumeta să facă, să întreprindă ceva. Ne-am iubi, nu cutezăm, Ne-am lăsa, nu ne-ndurâm (Pop.).
cutezanţă, cutezanţe, s.f. || Din cuteza || îndrăzneală, curaj, temeritate.
eutezătăr, -oare, cutezători, -oare, adj. || Din cuteza || îndrăzneţ. A spus un cuvînt prea cutezător omului meu (SadoVeănu).
cuticulă, cuticule, s.f. || Din fr. cuticule, lat. cutîcula ( < cutis ,,piele“) || Formaţie membranoasă, subţire şi rezistentă, care acoperă suprafaţa liberă a unei celule epiteliale.
cutie, cutii, s.f. || Din bg., ser. kutija, ngr. kuti || 1. Obiect de carton, de lemn sau de metal, în formă	de	cub sau	de paralelipiped, care
serveşte la păstrarea unor lucruri, îa protejarea unor piese etc. O Expr. Scos ca din cutie = îngrijit îmbrăcat, elegant. • C. de scrisori = cutie plasată pe stradă în care expeditorii introduc scrisorile; cutie în care factorii poştali introduc scrisorile la domiciliul destinatarului. 2. C. de viteze = cutie	în care se	află mecanismul	schimbătorului	de	viteză la automobile. •	C. de
rezonanţă == cutie de o construcţie specială, care amplifică sunetele. 8. C. craniană = cavitate osoasă în care se află creierul
cătră, cutre, s.f. |j Din bg. kutra (| Persoană făţarnică, intrigantă.
cutreieră, cutreier, vb. I. Tranz. || Lat. con-tribulare || A străbate diferite locuri, a colinda, a hoinări.
cutrămur, cutremure, s.n. fj Din cutremura [)
1. Mişcare bruscă şi puternică a scoarţei terestre, provocată	de	dislocări	subterane, de	erupţii
vulcanice etc.; seism. 2. (Fig.) înfiorare, fior, cutremurare.
cutremură, cutremur, vb. I. [J Lat. *contre-mulare || 1. Refl. (Despre Pămînt) A se zgudui din cauza unui cutremur (1). 2. Refl. şi tranz. A (se) clătina, a (se) scutura. 8. Refl. şi tranz. (Fig.) A (se) înfiora; a (se) înspăimmta, a (se) îngrozi.
eutremurta, cutremurări, s.f. Acţiunea de a (se) cutremura; cutremur.
cutremurător, -oâre, cutremurători, -oare, adj. |j Din cutremura || Care zguduie, Mioară; care impresionează profund.
cuttimâ, cutume, s.f. || Din fr. coutume j| Normă de drept izvorîtă dintr-o practică îndelungată; obiceiul pămîntului.
cutumiâr, -ă, cutumiari, -e, adj. || Din fr. coutumier |j Care ţine de cutumă; tradiţional. O Drept c. = ansamblul normelor de drept formate pe cale de cutumă.
cuţit, cuţite, s.n, || Lat. pop. *eoiitus || 1. Unealtă de tăiat formată dintr-o lamă metalică fixată la un miner. O Expr. A fi la cuţite cu cineva ~ a fi duşman neîmpăcat cu cineva. A avea plinea şi cuţitul (în• mină) = a avea la îndemînă toate mijloacele, toate posibilităţile. A-i ajunge cuiva cuţitul la os = a ajunge la capătul puterilor. • Instrument de os sau de metal, cu care se taie hîrtie sau folie unei cărţi.
2. Bisturiu. 3. Sculă aşchietoare la maşinile-unelte. O C. de plug = parte a plugului care taie brazda în plan vertical.
cutitâr, cuţitari, s.m. || Din cuţit |j 1. Persoana care face sau vinde cuţite şi alte instru-'mente de tăiat. 2. (Fam.) Scandalagiu (gata să lovească cu cuţitul).
euţitâş, cuţitaşe, s.n. Diminutiv al lui cuţit; cuţit mic folosit ia lucrări de gravare, la retu-şări. • Briceag.
cuţitoâie, cuţitoaie, s.f. || Din cuţit || Instrument format dintr-o lamă tăioasă de oţel, cu
247
CV ADRUPIXJ
două mînere, folosit de dulgheri, dogari etc. pentru cioplit.
cuţovlah, -ă, cuţovlahi, -a, s.m. şi f. || Din ngr. koutsovlakos |i Nume dat de către populaţia greacă localnică aromânilor din Macedonia, c&ţu interj. Strigăt cu care se cheamă clinii. O (Substantivat, m.) Căţel.
ctivă, cuve, s.f. || Din ifr. cuve, lat. cupa „cupă** || 1. Recipient folosit Ia diferite operaţii tehnice şi de laborator. 2. Partea superioară a unui cuptor metalurgic.
cuveni, pers. 3 cuvine, vb. IV. Refl, unipers.
|| Lat. convenire || 1. A-i reveni cuiva ceva de drept. 2. A fi conform cu cerinţele morale, a se cădeai se poartă cum se cuvine.
cuvertă, cuverte, s.f. || Din fr. couverte « cou-vrir „a acoperi*€) || Strat subţire care acoperă un produs ceramic dintr-un material inferior pentru a îmbunătăţi şi înfrumuseţa suprafaţa produsului.
cuverMră, cuverturi, s.f. || Din fr. couver-ture || învelitoare pentru pat, pentru masă etc.
euvâtă, cuvete, s.f. || Din fr. cuvette « cuve din lat. cupa 'vas, cupă“) || (Geogr.) Adîneitură în formă de căldare. O Cuveta lacului = teren ocupat de un lac de acumulare pînă la nivelul crestei barajului.
cnviineids, -oâsă, cuviincioşi, -oase, adj. || Din cuviinţă || Care respectă buna-cuviinţă; decent, politicos.
cuviinţă, cuviinţe, s.f. || Din lat. convenientia\\ Regulă de bună conduită, purtare cuviincioasă; politeţe. O După cuviinţă = aşa cum trebuie. O Expr. A găsi (sau a crede, a socoti) de cuviinţă = a socoti, a crede că e bine, potrivit. Cele de cuviinţă = cele de trebuinţă, cele ce se cuvin.
cuvids, «oâsă, cuvioşi, -oase, adj. || Din cuveni || Cucernic, evlavios. O (Substantivat) Titlu care se dă călugărilor şi călugăriţelor.
cuvioşîe, cuvioşii, s.f. |! Din cuvios || Cucernicie ; bună-cuviinţă, omenie. • (însoţit de un pronume posesiv) Titlu dat călugărilor şi altor slujitori ai bisericii.
cuvînt, cuvinte, s.n. || Lat. conventum „în-ţelegere“ || 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unuia sau a mai multor sensuri şi a unui complex ionor; vorbă. O C. compus = cuvînt nou, format prin alipirea a două sau a mai multor cuvinte (ex. bunăvoinţă, clarvăzător). C. derivat — cuvînt format din alt cuvînt cu ajutorul unui sufix sau al unui prefix (ex. cireşar, primăvăratic). Cuvinte grele — vorbe de ocară. Cuvinte încrucişate — joc distractiv în care trebuie găsite o serie de cuvinte, aranjate după anumite reguli într-o figură geo-f metrică. O Expr. A nu găsi cuvinte — a nu fi în stare (din cauza unei emoţii puternice) să exprimi ceea ce gîndeşti. Cu alte cuvinte — a) spunînd, exprimînd altfel acelaşi lucru; b) prin urmare, aşadar. Intr-un cuvînt — pe scurt, In concluzie. 2. Gînd, idee exprimată prin
vorbe. O C. introductiv *== prefaţă. Purtător de c. = persoană autorizată să exprime în mod public punctul de vedere al unui stat sau al unei organizaţii oficiale. O Expr. In toată puterea euvîntului = în înţelesul adevărat; pe deplin, cu desăvîrşire. 3.. Cuyîntare, diseurs. O Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvîntul = (înctr-o şedinţă) a cere, a da eţc. dreptul de a vorbi. 4, Promisiune, făgăduială; angajament. Q Om de cuvînt — om care îşi ţine promisiunile. Â-şi da cuvîntul « a se angaja în mod hotărît că va face (sau nu va face) un anumit lucru. O <?• de onoare (sau de cimte) = asigurare, angajament solemn. 5. Părere, opinie, punct de vedere: a-şi spune cuvîntul. 6. Motiv, raţiune. O Expr. Pe drept cuvînt « pe bună dreptate.
cuvîntâ, cuvîntez, vb. I. Tranz. || Lat. con-ventare || A vorbi. • A ţine un discurs.
cuvîntare, cuvîntări, s.f. Acţiunea de a cu-vînta. • Discurs rostit în public.
cuvîntător, -oare, cuvintători, -oare, adj., s.m. şi f. || Din cuvînta || 1. Adj. Care vorbeşte, care are însuşirea de a vorbi. 2. S.m. şi f. (Rar) Vorbitor, orator.
cuzinet, cuzineţi, s.m. || Din fr. coussinet II (Tehn.) Piesă de formă cilindrică sau din două părţi semicilindrice, care căptuşeşte un lagăr şi care intră în fusul (la o maşină).
cvadragenar, -ă, cvadragenari, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr. quadragénaire || Persoană care a împlinit patruzeci de ani, care are între patruzeci şi cincizeci de ani.
cvadrânt^ cvadrante, s.n. || Din fr quadrant, lat. quadrans, -tis || Instrument format dintr-un sfert de cerc gradat şi o lunetă, cu care se măsura în trecut înălţimea aştrilor. || Şi : cua-drânt s.n.
cvadratură s.f. |] Din fr. quadrature f| Problema construirii unui pătrat cu o arie dată. O Cua-dratura cercului = problemă celebră pusă în antichitate, privind construcţia cu rigla şi compasul a laturii unui pătrat a cărui arie să fie egala cu a unui cerc dat; imposibilitatea rezolvării a fost demonstrată în sec. 19; (fig.) problemă insolubilă, f) Şi : cuadratură s.f
cvadrigă, cvadrige, s.f. || Din lat. quadriga || Car pe două roţi, tras de patru cai, folosit de romani la cursele de circ şi la triumfuri.
cvadrimotor, cvadrimotoare, s.n. [| Din fr. quadrimoteur || Avion cu patru motoare.
cvadripartit, -ă, cvadripartiţi, -te, adj. || Din fr. quadripartite || Format, alcătuit din patru părţi. • La care * participă reprezentanţii a patru ţări: conferinţă cvadripartită.
cvadripdl, cvadripoluri, s.n. || Din fr. qua-dripôle || Reţea electrică cu două borne de intrare şi cu două borne de ieşire, cvântum s.n. v. cuantum, cvadrüplu, -ă, cvadrupli, -e, adj. |[ Dîn fr. quadruple, lat^ quadruplus || împătrit. • (Substantivat, m. pl.) Grup de patru gemeni.
CVARTAL
248
cvartal, cvartale, s.n. || Din rus. kvarial || Grup de locuinţe dispuse, de obicei, în jurul unui spaţiu verde şi delimitate de mai multe străzi.
cvârtă, ev ar te, s.f. || Din it. quarto, fr. quarte, lat. quartus „a patra parte44 || (Muz.) Interval dintre două sunete ale gamei la distanţă de patru trepte. || Şi: cuârtă s.f. cvartet s.n. v. cuartet, cvas s.n. || Din rus. kvas || Băutură acrişoară, răcoritoare, preparată din fructe sau din pîine, apă şi malţ.
cvasi adj. invar., adv. || Din lat., fr. quasi || (Livr.) Aproximativ, cam, aproape.
cvietism s.n. î| Din fr. quiétisme, lat. qtde* tismus ( < quies9 ~etis „repaos, linişte*4) || 1. Con-
cepţie etică religioasă care preconizează contemplaţia mistică şi neagă importanţa practicilor rituale; a fost condamnată de biserică. 2. Orice concepţie care recomandă dobîndirea liniştii sufleteşti prin adoptarea unei atitudini pasive şi contemplative faţă de lume (ex. budismul).
cvmtă, cvinte, s.f. || Din it, quinta, fr. quinte ||
1.	(Muz.) Interval dintre două sunete ale gamei la distanţă de cinci trepte. 2. Formaţie de cinci cărţi consecutive, de aceeaşi culoare, la jocul de cărţi, p, Şi: chintă s.f,
evintăt, cvintete, s.n. || Din it. quintetto, fr. quintetts |j Formaţie compusă din cinci interpreţi care executa împreună o compoziţie muzicală; compoziţie scrisă pentru un astfel de ansamblu.
D
d s.m. invar. A şasea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă; consoană oclusivă, dentală, sonoră.
da1 adv. || Din bg., rus., ucr. da || Cuvînt cu care se exprimă o aprobare, un consimţămînt sau se răspunde afirmativ la o întrebare. O Ba da, exprimă răspunsul afirmativ la o întrebare în formă negativă, sau la o negaţie oarecare: n-ai înţeles ? — ba da !; am auzit că n-ai fost la şcoală — ba da /
da2, dau, vb. I. || Lat. dare || 1. Tranz. A în-mîna; a* pune la dispoziţie, a oferi. O Expr. A (-şi) da bună ziua = a se 'saluta. A-şi da viaţa — a se jertfi. A-şi da sfîrşitul = a muri. 2. Tranz. A atribui, a repartiza cuiva ceva. Q Expr. A-i da cuiva... (un anumit număr de) ani = a-i atribui cuiva vîrsta de... A-i da cuiva de lucru = a-i găsi cuiva o ocupaţie. 8. Tranz. A face, a executa, a îndeplini ceva: a da un examen; a da o luptă.
4. Tranz. A produce, a face: pomii dau roade.
5. Tranz. A plăti: cît ai dat pe mere? 6. Tranz. A vinde: cum dai roşiile? 7. Tranz. A arunca, a azvîrli: a da afară. 8. Intranz. A începe să-.., a fi pe punctul de a...: dă să plece. 9. Tranz. Cu compliniri, exprimă o acţiune îndreptată sau exercitată asupra cuiva sau a ceva: a da în judecată; a da (un copil) la şcoală (la meserie etc.). • A pune pe cineva la dispoziţia cuiva. O Expr. A da o fată după cineva sau a-i da cuiva de soţie (sau de bărbat) pe cineva — a căsători cu... • A aşeza, a pune într-un anumit mod: dă-l la o parte. 10. Tranz. A scoate, a emite: a da un chiot.
11.	Tranz. A înfăţişa, a prezenta: a da un concert. 12. Intranz. Cu compliniri, indică un gest cu o anumită semnificaţie: a da din cap; a da din umeri (în semn de nedumerire); (tranz.) a da ochii peste cap. • Intră în alcătuirea a numeroase expresii şi locuţiuni: a da la rindea = a netezi cu rindeaua; a da la lumină (sau la iveală) =*= a descoperi; a da cu puşca — a împuşca; a da la tipar = a tipări, 18. Intranz. (Cu compliniri introduse prin prep. „în“, ,,la“) A ajunge (pînă) la..., a corespunde în...: drumul dă în şosea. 14. Intranz. A merge, a se duce către...; a se abate pe la...: n-a dat pe acasă. 15. Tranz. împreună cu complementul formează locuţiuni verbale: a da foc — a aprinde; a da greş = a greşi; a nu izbut^; a da răspuns = a răspunde; a da cu chirie = a închiria; a da (cu) împrumut f= a împrumuta. 16. Intranz. A lovi, a bate: a da cu bîta (cu pumnii etc.). 17. Refl. A se da bătut = a
/
se lăsa convins, a ceda. A se da în vînt după ceva — a-şi da toată osteneala pentru a obţine ceva.
|| Forme gramaticale: ind. imperf.: dădeam (dădeai...) şi dam (dai, da...); perf. s. dădui (reg. dedei şi detei); m.m. ca perf. dădusem şi dasem; conjunctiv prez. să dea (reg. să deie). da3 conj. v. dar1.
da capo ||.loc. it. || (Muz.) Din nou, de la început, încă o dată. O Da capo al fine, indică repetarea unui fragment dintr-o lucrare muzicală sau, p. ext., a altei acţiuni, de la început pînă la sfîrşit.
dac, -ă, daci, -ce, s.m. şif., adj. || Din lat. Dacus||
1. S.m. şi f. Persoană dare făcea parte din populaţia Daciei. 2. Adj. Care se referă la daci x (1) sau la Dacia, care aparţinea dacilor sau Daciei.
dacă conj. || Dez -f că || 1. Introduce propoziţii: condiţionale (dacă nu fugeam, pierdeam trenul), optative (dacă nu m-ar vedea cineva), temporale (dacă se făcu ziuă, plecă mai departe), cauzale (dacă nu răzbeşti singur, cauţi ajutor), subiective (indiferent e dacă vii azi saumîine).
2. (Cu valoare adverbială) Cu greu, abia. dacian s.n. || Din fr. dacien; de la n. pr.
Dacia || (Geol.) Al treilea etaj al pliocenului, răspîndit în sud-estul Europei şi caracterizat prin anumite specii de lamelibranhiaţe, gasteropode şi mamifere; conţine uneori lignit, petrol, gaze naturale.
dacic, -ă, dacici, -ce, adj. || Din lat. dacicus || Dac (2).
dacit s.n. || Din fr. dacite; de la n. pr. Dacia || Rocă vulcanică, de culoare cenuşie, utilizată ca piatră de construcţie.
dacită s.f. || Din fr. dacite; de la n. pr. Dacia || Exploziv din grupul dinamitelor, folosit în minele de,cărbuni „şi în cariere.
dacoromân, -ă, dacoromâni, -e, s.m., adj.
|| Duc -f- român || 1. S.m. (De obicei la pl.) Termen folosit, mai ales în lingvistică, pentru a denumi populaţia românească din nordul Dunării (Dacia), spre a o deosebi de populaţiile româneşti care locuiesc în sudul Dunării. 2. Adj. (Despre graiuri, cuvinte etc.) Care aparţine românilor din nordul Dunării, dacoromânilor (1). • (Substantivat, f.) Dialectul vorbit de dacoromâni, cel mai răspîndit şi mai dezvoltat dintre dialectele limbii române.
dactil, dactili, s.m. || Din fr. dactyle, lat. dacty-lus; cf. gr. daktylos „deget“ || Picior de vers for-
DACTILO
250
mat dintr-o silabă accentuată şi două neaccentuate (în metrica modernă) sau dintr-o silabă lungă şi două scurte (în metrica antică).
dactilo- || Din gr. daktylos „deget" |1 Element de compunere cu sensul „deget", „cu degetele".
dactilograf, -ă, dactilografi, -e, s.m. şi f. || Din fr. dactylographe; dactilo- + gr. graphein „a scrie" || Persoană care profesează dactilografi a.
dactilografiâ, dactilografiez, vb. I. Tranz. || Din fr. dactylographier || A scrie la maşina de scris.
dactilografie s.f. |] Din fr. dactylographie || Tehnica sau profesiunea de a scrie la maşina de scris.
dactiloscopie s.f. || Din fr. dactyloscopie; dactilo- 4- gr. skopein „a examina" || Procedeu de identificare a persoanelor pe baza amprentelor digitale*
dada s.n, || Cuv. fr., în limbajul copiilor în-semnînd „căluţ" || Denumire dată de către poetul T. Tzara curentului literar-artistic iniţiat de^el; dadaism»
dadaism s.n. || Din fr. dadaïsme \\ Curent literar- ar tis ti c apărut în 1916, în apusul Europei, caracterizat prin negarea oricărei legături între gîndire şi expresia artistică* prin ridicarea hazardului la rangul de principiu de creaţie; dada.
dadă s.f. || Provenit din graiul copiilor, în română a pătruns din bg., ser. |] (Reg.) Termen de respect folosit la ţară pentru a se adresa unei femei mai în vîrstă sau unei surori mai mari.
dafin, dafini, s.m. || Din ser. dafina \\ Arbust din sudul Europei, înalt pînă la 10 m, cu frunze persistente, lucioase, folosite drept condiment; laur.
dâfnie, dafnii, s.f. || Din fr. daphnie || Gen de crustaceu de apă dulce, de 1 — 4 mm lungime; purice de apă.
daghereotipie s.f. || Din fr. daguerréotypie j| Vechi procedeu de fotografiere, astăzi abandonat, care fixa imaginile pe plăci de cupru argintate.
daîbdj s.n. (Fam.) |j Din bg. daj boze f| Pe daiboj = pe nimica toată, pe gratis. O Expr. A umbla cu daibojul = a cere de pomană.
daireâ, dairele, s.f. |j Din te. daire || Instrument muzical oriental de percuţie, asemănător cu tamburina, format dintr-o * piele de tobă întinsă pe un cerc djLlemn şi prevăzut în interior cu discuri de metâf pjÇtru marcarea ritmului.
dâjdle, dajdii, s.i |f Din si. dazda H (înv.) Impozit, bir, dare» V daiâc s.n.* s.m. [| Dms tc. dalak „splină" ||
1.	S.n. (Med.) Antrax. 2. S.m. Plantă erbacee otrăvitoare din familia liliaceelor, cu tulpina de 10—30 cm, ale cărei frunze sînt întrebuinţate în medicina populară pentru vindecarea dala-cului (1).
dâlai-lâma s.m. invar. || Din fr. dalai-lama || Titlu purtat de şefii supremi ai lamaismului; marele lama.
dală, dale, s.f.^ || Din fr. dalie || Placă de piatră, de marmură etc., folosită pentru pardosit sau pentru căptuşitul zidurilor. • Placă de beton armat folosită la planşee, la bolţi etc.
dalb, -ă, dalbi, -e, adj. |1 Dez 4- alb || Alb, curat. • (Fig.) Neprihănit, gingaş. • Luminos, limpede; strălucitor.
dalie, dalii, s.f. || Din fr. dahlia, după numele botanistului suedez t>ahl |] Plantă decorativă din familia compozitelor, înaltă de 60 — 200 cm, cu florile în capitule mari, albe, galbene, roşii sau violete; gherghină.
dalmâţ, -ă, dalmaţi, -te, s.m. şi f., adj. [j Din. fr. dalmate || 1. S.m. şi f. Locuitor al Dalmaţiei.
2.	Adj. Care se referă la Dalmaţia, care aparţine Dalmaţiei; dalmatic. O Limba dalmată (şi substantivat, f.) = limbă romanică, astăzi dispărută (ultimul vorbitor, Antonio Udina Burbur, a murit în 1898).
daltă, dălţi, s.f. || Cuv. autohton || Unealtă de oţel în formă de pană, folosită Ia cioplit sau la scobit în lemn, în piatră etc.
daltonism s.n. J| Din fr. daîtonişme, după numele fizicianului englez Dalton j| Incapacitate congenitală de a deosebi anumite culori (în special roşul sau verdele, ori ambele culori).
damasc s.n. J| Din it. damasco, lat, (a )damas-cus, de la numele oraşului Damasc ]| Ţesătură cu desene în relief, din care se fac feţe de masă, albituri de pat etc.
damă, dame, s.f. || Din fr. dame, it. dama, lat. domina || 1. (înv.) Doamnă, cucoană. O De damă = femeiesc. * Femeie de moravuri uşoare.
2.	Piesa cea mai importanta, după rege, la jocul de şah. • Carte de joc pe care este înfăţişată figura unei femei. 3. (La pl.) Joc alcătuit din discuri albe şi negre, pe care jucătorii le mişcă, după anumite reguli, pe o tablă asemănătoare celei de şah.
dambla s.f. |] Din tc. damla || 1, (Pop.) Apo-plexie; acces de furie. 2. (Fam.) Poftă, chef.
damblagii damblagesc, vb. IV. Intranz. şi refl. |] Din damblagiu |] (Pop.) A paraliza. ® Â slăbi din punctul de vedere al sănătăţii.
damblagiu, -ie, damblagii, s,m. şi* f. || Din dambla |] (Pop.) Paralitic.
damf, damfuri, s.n. || Din germ. Darnpf || (Fam.) Miros dezagreabil pe. care îl exală cineva sau ceva.
damigeână, damigene, s.f. Jj Din it. damigiana, de la numele oraşului persan Damajan || Vas mare de sticlă, cu gîtul scurt, de obicei îmbrăcat într-o împletitură de papură, de nuiele sau de material plastic, folosit pentru a păstra sau a transporta lichide.
damna vb. I. 'Tranz.’|| Din fr. damner, lat. damnare „a condamna" |j (Livr.; în mitologia greco-romana şi în mistica creştină) A condamna la chinurile iadului. • A blestema.
damnat, -ă, damnaţi, -le, adj. (Livr.) Osîndit la chinurile infernului. • Blestemat; care şi-a atras oprobiul opiniei publice:.
damnaţiune, damnaţiuni, s.f. || Din fr. damna-iion, lat. damnatio, -onis || (Livr.; în mitologia greco-romană şi în mistica creştină) Osîndire la muncile infernului.
danaidă, danaide, s.f. [| Din fr. Danaîdes || Porţiunea finală a unei conducte, profilată astfel îneît să asigure o anumită formă a vînei de lichid.
251
DARMTEB
dân&, dane, s.f. (f Din ngr. dana || 1. Loc de acostare pentru vase, amenajat intr-un port de-a lungul cheiurîlor. 2. Magazie de mărfuri în porturi sau în vămile mari.
dâncing [Pr.: dansing], dancinguri, s.n. || Din ^fr., engl dancing |] Local de petrecere unde se dansează.
dandana, dandanale, s.f. || Din tc. tantana „pompă, sărbătoare măreaţă“ || (Fam.) 1. Bucluc, încurcătură. 2. Zgomot mare, tărăboi.
dândi s.m. |] Din fr., engl. dandy || Tînăr elegant; bărbat de o eleganţă exagerată, uşor ridicolă.
danez, -ă, danezi, -e, s.m. şi f., adj. (| Din it. danese !| 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit- ca naţiune pe teritoriul Danemarcii. 2. Adj. Care aparţine danezilor
a)	sau Danemarcii, care se referă la danezi sau la Danemarca. ® Limbă germanică vorbită de danezi.
dang interj. |] Onomatopee |] Guvînt care imită sunetul unui clopot sau alt sunet metalic; bang.
danga, dangale, s.f. |j Din tc. damga || Semn făcut cu fierul roşu pe corpul cailor sau al vitelor, pentru a le putea identifica.
dangăt, dangăte, s.n. || Din *dang || Sunet prelung al clopotului. Cintecul corului se amesteca cu dangătul clopotelor (Rebreanu).
dan ian s.n. || Din fr. danien |] Ultimul etaj al ere ta < ‘icului, caracterizat prin anumite specii de echinide, îamelibranhiate, reptile, palmieri.
danie, danii, s.f. || Din sl. danije || (înv. şi pop.) Dar, donaţie (unei biserici, unei mănăstiri etc.).
dans, dansuri, s.n. |l Din fr. danse, germ. Tanz || 1. Succesiune de mişcări ritmice executate în tactul unei melodii şi constituind una dintre formele artei. 2. Acţiunea de a dansa.
3.	Dans macabru = temă alegorică, reprezentînd egalitatea m faţa morţii, apărută în arta medievală a Occidentului; moartea, cu secera, este înfăţişată într-o horă infernală cu oameni din toate categoriile sociale. 4. Dansul albinelor = mijloc de semnalizare al albinelor, care, prin anumite mişcări, îşi comunică găsirea unei surse de hrană, direcţia şi distanţa la care se găseşte, li Şi*' lp{,pJ danţ s.n.
dansă, dansez, vb. I. Intranz. şi tranz || Din fr. danser || A executa un dans (cu cineva). • (Fig.) A face mişcări ca de dans, a se mişca necontenit, fără astîmpăr.
dansănt, -ă, dansante, adj. || Din fr. dansant [| (Despre serate, petreceri) La care se dansează.
dansator, -oare, dansatori, oare, s.m. şi f. [1 Din dansa j| 1. Persoană care dansează. 2. Persoană a cărei profesiune este dansul (1).
dantela* dantelez, vb. I. Tranz. || Din fr. den-teler || A cresta marginile unui obiect, dmdu-i aspectul unei dantele,
dantelă, dantele, s.f. || Din fr. dentelle „dinte mic“ || Împletitură fină, uşoară din fire subţiri, cu modele variate, folosită ca garnitură la rufe, la perdele etc.
dantelărie, dantelării, s.f. || Din dantelă || Cantitate mare de dantele; varietăţi de dantelă. • Contur sinuos asemănător unei dantele.
dantelură, danteluri, ş.f. (| Din fr. dentelure \\ Ornamentaţie arhitectonică constînd din crestături, colţişori, zimţi etc.
dantesc, -ă, danteşti, adj. || Din it. dantesc fr. dantesque || Care aparţine lui Dante, caracteristic operei şi concepţiei lui Dante.
danttiră, danturi, s.f. || Din fr. denture |] 1. Totalitatea dinţilor din cavitatea bucală. 2. Felul în care sînt aşezaţi dinţii. 8. Ansamblul dinţilor unor organe de maşini (ex. al roţilor dinţate), danţ s.n. v. dans.
danubian, -ă, danubieni, -e, adj. H Din fr. danu-bien || Din regiunea Dunării; dunărean.
daoism s.n. || Din fr. daoisme, de la cuv. chinez tao „raţiune, fiinţă supremă“ || Unul dintre principalele curente din filozofia antică chineză, care recomanda inactivitatea, retragerea din viaţa obştească, reîntoarcerea la viaţa naturală a omenirii. || Şi: taoîsm, s.n. /
dar1 conj. 1. Leagă propoziţii sau părţi de propoziţie adversative: aş veni, dar nu am timp.
2. în propoziţii conclusive: să vă spun dar cum s-au petrecut lucrurile. 8. Introduce o propoziţie interogativă: dar cînd vrei să plecăm? || Şi: da, dâră conj.
dar2, daruri, s.n. || Din sl. darii || 1. Obiect primit de la cineva sau oferit cuiva, în semn de prietenie sau ca ajutor. 2. Vocaţie, talent, aptitudine. • Darul vorbirii = talent oratoric.
3. (în concepţia creştină) Har. O Darul preoţiei = dreptul de* a exercita funcţia de preot.
dara s.f. || Din tc. dara || Greutatea ambalajului, a recipientului etc. în care se cîntăreşte, se păstrează sau se transportă o marfă; tară1 (1). O Expr. Mai mare daraua decît ocaua = mai mare osteneala decît cîştigul.
darabană, darabane, s.f. |] Din ucr., pol. tara-ban || Tobă mică. O Expr. A bate darabana = a divulga, a da în vileag un secret. A bate darabana în ceva = a bate ritmic în ceva.
darâc, darace, s.n. || Din tc. dial., bg. darak ||
1. Unealtă pentru pieptănat lîna, cînepa sau inul, formată dintr-un sistem de dinţi de oţel montaţi pe un suport de Iernii. 2. Dispozitiv constituit din două piese cilindrice prevăzute cu dinţi în formă de cuie, folosit pentru scărmănatul lînii şi al altor materiale textile.
daraveră, daraveri, s.f. 1. Afacere; treburi.
2. încurcătură, belea, bucluc, dâră conj. v. dar1,
dârămite conj. \\Dar(ă) + mi -f- te j| Mai mult decît atîta; dar, dar încă. || Şi: dârmite conj.
dârdă, darde, s.f. || Din pol. darda l| (înv.) Suliţă scurtă, cu vîrf de oţel, pentru împuns sau pentru aruncat, folosită în evul mediu.
dâre, dări, s.f. 1. Acţiunea de a da. O Cu dare de mină — înstărit, bogat. • D. de seamă == raport, referat asupra unei activităţi, asupra unei gestiuni etc. pentru o anumită perioadă; relatare a unor fapte, a unor întîmplări. D. în judecatăa chema pe cineva în faţa unei instanţe judecătoreşti, ca pîrîi. D. la lumină = publicare, tipărire. 2. (Pop.) Impozit, dârmite conj. v. darămite.
DARNIC
252
darnic, -ă, darnici, -ce, adj. || Din dar2 || Generos, mărinimos.
darwlnism s.n. || Din fr. darwinisme || Concepţie evoluţionistă elaborată de Ch. R. Darwin, care explică originea şi evoluţia speciilor de plante şi animale prin interacţiunea următorilor factori:’ variabilitatea, ereditatea, suprapopula tia, lupta pentru existenţă şi selecţia naturală.
darwînist, -ă, darwinişii, -sie, adj., s.m. şi f.
|| Dm fr. darwiniste || î. Adj. Privitor la darwi-nism. 2. S.m. şi f. Adept al darwinismului.
dascăl, dascăli, s.m. || Din ngr. didaskalos ||
1.	Cîntăreţ de biserică. 2. (Pop.) învăţător (la ţară); profesor. 8. (Fig.) îndrumător într-un anumit domeniu; propagator al unei doctrine.
dat1, daturi, s.n. 1. Faptul de a da. 2. Realitatea, ca punct de plecare al cunoaşterii; fapt din care rezultă sau se deduc altele. 8. (Pop.) Soartă, destin.
dat3, -ă, daţi, -te, (2) şi dăţi, adj., s.f. 1. Adj. Pus la dispoziţie, oferit; transmis. O Expr. La un moment dat — într-un anumit moment, în clipa aceea. In cazul dat — în cazul de faţă, în problema ce e în discuţie. Dat fiind că... — ţinînd seama de... Dat uitării = părăsit. 2. S.f. Fiecare dintre cazurile cînd se produce un fapt; rînd,
0 ar A: data trecută; data viitoare. O De astă dată = de rîndul acesta, acum. Nu o dată = de multe ori. Încă o dată = din nou.
datâ, datez, vb. I. || Din fr. âater |] 1. Tranz. A pune data pe o scrisoare, pe un act etc. © A stabili data unui fapt. 2. Intranz. A-şi avea începutul, a se fi produs, a începe din...
datat, -ă, dataţi, -te, adj. (Despre acte, scrisori) Care poartă dată. © (Despre evenimente) Căruia
1 s-a stabilit data.
dată, date, s.f. || Din fr. date || 1. Timpul precis ' cînd s-a produs sau urmează să se producă un eveniment; indicaţia acestui timp pe un act, pe o scrisoare. 2. (La pl.) Fapte, elemente care servesc ca punct de plecare în cercetarea unei probleme sau pentru a trage o concluzie, a lua o hotărîre etc. 8. Fiecare dintre numerele, mărimile, relaţiile etc. care servesc pentru rezolvarea unei probleme.
datină, datini, s.f. || Din sl. dedina „moştenire451| Tradiţie, obicei consacrat; deprindere devenită tradiţională şi colectivă; uzanţă.
dativ s.n. || Duv lat. dativus, fr. datif |] Caz al declinării care exjkămă, de obicei, destinaţia acţiunii unui verb; avînd mai ales funcţia de complement indirect. O D. etic = dativul unui pronume care indică pe cel interesat în acţiune.
dator, -oare, datori, -oare, adj. |) Lat. debitor || 1. Care are de plătit o datorie (bănească). O Expr. Dator vîndut = plin de datorii.
A scoate pe cineva dator = a-i cere cuiva plata uPei sume de bani 'pe care nu o datorează, m îndâtorat faţă de cineva pentru un ajutor, un serviciu etc. 2. Obligat (moraliceşte) să facă un anumit lucru.
datora, datorez, vb. I. |j Din dator ]] 1, Tranz.
A avea de plătit cuiva o datorie (bănească). ©
A avea o obligaţie (morală) faţă de cineva.
2.	Refl. A avea drept cauză. || Şi: datori, dato-resc, vb. IV.
datorat, -ă, datoraţi, -te, adj. Care trebuie plătit sau restituit cuiva.
, dator! vb. IV. v. datora.
datorie, datorii, s.f. || Din dator || 1. Sumă de bani sau orice alt bun datorat cuiva. O -Pe datorie = pe credit. O Expr. A se băga (sau a se îngloda) în datorii — a face datorii mari, pe care nu le mai poate plăti. 2. Obligaţie legală sau morală; îndatorire. O La datorie = acolo unde te cheamă obligaţiile de serviciu. A fi de datoria cuiva = a ţine de obligaţia morală a cuiva.
datorit, -ă, datoriţi, -te, adj. 1. Cuvenit, meritat. 2. Provenit din...; (cu valoare de prepoziţie, în forma datorită) din cauza; mulţumită: datorită acestui fapt, am rezolvat «problema.
datornic, -ă, datornici, -ce, s.m. şi î. || Din dator || Persoană care are de plătit o datorie; debitor.
daună, daune, s.f. [| Din lat. damnum || 1. Pagubă; prejudiciu (material sau moral). O In dauna cuiva sau a ceva — în paguba, în detrimentul cuiva sau a ceva. 2. (La pl.) Despăgubiri.
da va subst. Cuvînt dac însemnînd „aşezare44, „localitate44. Apare ca al doilea element al unor toponime traco-dace formate din cuvinte compuse.
dăbălâzât, -ă, dăbălăzaţi, -te, adj. (Despre urechi, buze) Lăsat în jos, pleoştit. Avea nişte urechi clâpâuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălâ-zate (Creangă).
dădacă, dădace, s.f. || Din ngr. dada, tc. dadi (influenţat de babacă, neneacă) || Femeie angajată într-o familie pentru îngrijirea copiilor mici.
dădăceală, dădăceli, s.f. || Din dădăci || Faptul de a dădăci; îngrijire exagerată a cuiva, dădăci, dădăcesc, vb. IV. Tranz. |j Din dădacă ||
1. A îngriji un copil, în calitate de dădacă.
2. (Ir.) A Îngriji pe cineva ca pe un copil, a-1 asista în orice acţiune.
dăinui, dăinuiesc, vb. IV. Intranz. || Din ser. dariovati || A continua să existe, a persista, a dura. || Pers. 3 dăinuieşte şi dăinuie.
dăiuuitor, -oare, dăinuitori, -oare, adj. j| Din dăinui, || Care dăinuieşte (mult), trainic, durabil. li va asigura... o mai spornică şi mai dăinuitoare izbîndă (Odobescu).
dălcăăe, dălcăuci, s.m. || Din tc. dalkavuk (| Bătăuş, scandalagiu; haimana.
dăltiţă, dăliiie, s.f. Diminutiv al lui daltă; daltă mică folosită la sculptat, la cizelare a unor lucrări.
dăltui, dăltuiesc, vb. IV. Tranz. || Din daltă [| A lucra, a fasona un obiect cu dalta.
dandanale, dăndănăi, s.f. || Din dandana || 1. Tărăboi, tămbăîău. 2, Poznă, boroboaţă.
dăngănî, pers. 3 dângăneste, vb. IV. Intranz.
|| Din dang || (Despre clopote) A suna.
dănţrn, dănţuiesc, vb. IV. Intranz. [| Din danţ j] (Pop.) A dansa.
dănţuitor, -oare, dănţuitori, -oare, adj. || Bin dănţui || Dansator.
253
DEBILITATE
dărăci, dârăcesc, vb. IV. Tranz. |] Din darac || A scârmăna sau a pieptăna cu daracul lîna, cînepa, inul; a da îa darac.
dărăpănă, pers. 3 dărăpănă, vb. I. Refl. || Din lat. *derapinare || A se ruina, a se nărui.
dărăpănătură, dărăpănături, s.f. || Din dărăpăna || Construcţie ruinată, dărăpănată.
dărîmâ, dărîm, vb. I. Tranz. şi refl. || Cuv. autohton || A (se) prăbuşi, a (se) surpa, a (se) ruina; (fig.) a (se) distruge, © Tranz. A demola (o clădire veche).
dărîmătără, dărîmături, s.f. || Din dărîma |]
1.	Clădire, zid etc. dărîmat. © Material căzut dintr-o astfel de clădire. 2. Epitet depreciativ dat unui animal sau unui om slăbănog.
dărnicie, dărnicii, s f j] Din darnic !j însuşirea de a fi darnic, generozitate, mărinimie. • (Fig-) Abundenţă, belşug; rodnicie, fertilitate.
dărui, dăruiesc, vb. IV. || Din el. darovati |]
1.	Tranz. A da un lucru în dar, a face un dar. © A da, a acorda. 2. Refl. A se dedica, a se consacra (unui scop, unei idei).
dăruire, dăruiri, s.f. Acţiunea de a (se) dărui. # (Fig.) Devotament, abnegaţie, sacrificiu.
dăscălesc, -eâseă, dăscăleşti, adj. J] Din dascăl || Caracteristic dascălilor, al dascălilor.
dăscăli, dăscălesc, vb. IV. Tranz. || Din dascăl |]
1.	A învăţa, a povăţui. 2. A cicăli, a bate capul cuiva.
dăscălime s.f. || Din dascăl || Tagma dascălilor; mulţime de dascăli.
dăscăliţă, dăscăliţe, s.f. |] Din dascăl |] (Pop.) învăţătoare (la ţară). © Soţie de dascăl.
dăfăfdr, -oâre, dătători, -oare, adj. |] Din da2 || Care dă, care oferă (ceva).
, dăuna, dăunez, vb. I. Intranz. || Din daună || A pricinui (cuiva) o pagubă, o primejdie.
dăunător, -oare, dăunători, -oare, adj. || Din dăuna || Care dăunează, care aduce pagube. • (Substantivat, m.) Organism animal sau vegetal care atacă plante ori animale, producînd pagube, .dăiinăsi adv. v. deunăzi, de1 conj. 1. (Exprimă raporturi de subordonare) In caz că, dacă. Oiţă bîrsană, De eşti năzdrăvană... Sâ-i. spui lui Vrîncean (Pop.). ® Cu toate că, deşi. ® Pentru că. De-abia umbli, de slabă ce eşti (Alecsandri). 2. (Exprimă raporturi de coordonare) Şi; ori... ori: de lucram, de nu lucram, la fel se purta cu mine.
de2 interj. Introduce afirmaţii şi replici, expri-mînd şovăială, nepăsare, nesiguranţă: de! n-am ce~ţi face; apoi de !
de3 prep. || Lat. de || 1. Introduce atribute : sală de spectacol; un tablou de Grigorescu; fel de fel; (în nume topice) Vinţu de Jos. O De zi eu zi = zilnic. 2. Introduce un nume predicativ: el e de vină. 8. Introduce complemente: plecă de acasă; o ia de bună; vai de capul lui. Q (Construcţii cu funcţiune de complement- circumstanţial) Zi de zi ; an de an; fir de fir; am colindat oraş de oraş. O (Construcţii folositeAca termen de comparaţie) Mai presus de toate. 4. în construcţii CU funcţie de subiect: e uşor de spus. 5. în construcţii cu numerale ordinale sau cardinale: douăzeci de lei; cel de-al doilea. 8. Ca element de compunere (în cuvinte care se scriu împreună
sau care formează locuţiuni): deoarece, de cînd, de aceea, de-abia.
deadweight [Pr. : dédueit] s.n. || Cuv. engl. f| Capacitatea maximă de încărcare a unei nave comerciale, reprezentînd rezervele de combustibil, de ulei şi de apă, proviziile şi încărcătura utilă, incluşi-v* echipajul şi pasagerii cu bagajele lor* deal, dealuri, s.n. || Din si. delü || Ridică tură a scoarţei pămîntului, avînd înălţimea între 200 şi 800 in, dominînd văile învecinate. O La deal — în sus, în sensul urcuşului. O Expr. (Fam.) Greu la deal şi greu la vale, se spune în legătură cu o situaţie sau cu o acţiune grea. Ce mai la deal, la vale = a) la ce să mai lungim vorba; b) să spunem lucrurilor pe nume. Deal cu deal sc întîlneşte, dar om cu om, se spune cu ocazia unei întîlniri neaşteptate.^ dealtfel adv. |] De3 + alt -f- fel |] în altă ordine de idei.
deasdpra adv. |j De + asupra || Peste ceva ; în partea de sus. O De deasupra = a) peste ceva;
b)	în plus faţă de ceva ; c) fără a intra în amănunte, în mod superficial.
debandadă s.f. || Din fr. débandade (< bande ,,trupău) || Dezordine, neorînduială; zăpăceală.
debara, debarale, s.f. || Din fr. débarras || încăpere accesorie într-o locuinţă, care serveşte pentru depozitarea unor obiecte (folosite mai rar).
debşrasâ, debarasez, vb. I. Refl. || Din fr. débarrasser || A se descotorosi, a se scăpa de cineva sau de ceva.
debarca, debarc, vb. I. [| Din fr. débarquer [|
1.	Intranz. A coborî pe uscat, de pe o navă; p. ext. a coborî din tren sau din alt vehicul. 2. Tranz. (Fam.) A înlătura pe cineva dintr-un post de conducere.
debarcader, debarcadere, s.n. |] Din fr. débarcadère || Loc amenajat pe malul unei ape sau pe o porţiune de chei dintr-un port, pentru îmbarcarea şi debarcarea călătorilor sau materialelor.
debarcare, debarcări, s.f. Acţiunea de a debarca. O Navă de d. — navă cu prora plată şi dreapta, care permite apropierea maximă de uscat, în vederea debarcării de trupe şi de materiale.
debavurâ, debavurez, vb. I. Tranz. || Din des-1 + bavurâ || A îndepărta bavura de pe piesele matriţate, turnate, laminate etc.
debil, -ă, debili, -e, adj. [[ Din fr. débile,^ lat. debilis || Firav, plăpînd, lipsit de rezistenţă la eforturi fizice şi la boli. O (Substantivat) D. mintal = persoană care suferă de debilitate mintală.
debilita, debilitez, vb. I. Refl. şi tranz. II Din fr. débiliter, \dJ. debilitare || A deveni (sau a face să devină) debil.
debilitate si. |i Din fr. débilité, lat. débilitas, -atis || Stare de slăbiciune a organismului, sănătate şubredă. O Debilitate mintală = stare de înapoiere mintală, în care individul nu poate depăşi însuşirea cunoştinţelor corespunzătoare primelor patru clase elementare.
DEBIX
254
debit1, debite, s.n. || Din fr. débit, lat. debitum ]]
1.	(Astăzi rar) Tutungerie. 2. Cantitatea de fluid sân de material mărunt care trece, în unitatea de timp, prin secţiunea unei conducte, a unui canal etc. • (FizioL) D. cardiac = cantitatea de sînge expulzată de ventriculul stîng în aortă la fiecare contracţie a inimii. 3. (Fig.) Vorbire rapidă ; şuvoi de * vorbe.
débffs, debite, s.n. || Din fr. débit, lat. debitum , „datorie" || Datoria unei persoane fizice sau juridice creditate, m Coloană în partea stîngă a unui cont, în care se înscriu sporurile de activ sau, respectiv, reducerile de pasiv; restr. sumă înscrisă în această coloană.
debită1, debitez, vb. I. Tranz. || Din fr. débiter |]
1.	A furniza o cantitate de fluid, de material
Îjulverulent, de energie etc. 2. (Fig.) A da drumul a un şir neîntrerupt de vorbe (neinteresante, plictisitoare). 3. A tăia un material în bucăţi de forme şi dimensiuni adecvate folosirii sau prelucrării ulterioare.
debită2, debitez, vb. î. Tranz. || Din fr. débiter fl A înscrie o sumă în debitul2 unui cont.
debitmétru, debitmetre, s.n. J| Din fr. débitm 'mètre; fr. débit -f gr. metrou „măsură" || Instrument pentru măsurarea debitului unui fluid care curge printr-o conductă.
ielritér, -oare, debitori, -oare, adj., s.m. şi f. |j Din débiteur, lat. debitor || 1. Adj. (Despre sume de bani) Care se înscrie în debit2; datorat. 2* Adj., s.m. şi f. (Persoană) care datorează sume de bani sau mărfuri.
deblău, debleuri, s.n. || Din fr. déblai || Săpătură deschisă făcută sub nivelul terenului, pentru execu tarea platformei unei căi de comunicaţie, construirea unui canal etc,
debloca, deblochez, vb. I. Tranz. î| Din fr. débloquer !| 1. A înlătura obstacolele care închid o cr le de comunicaţie, spre a o reda circulaţiei. 2* A repune în stare de funcţionare o maşină sau un aparat blocat. 8» A scoate de sub blocare bani sau valori băneşti.
deborda, pers. 3 debordează, vb. I. Intranz. ]| Din fr. déborder ({bord) || 1. Intranz. (Despre ape curgătoare) A ieşi din albie, a se revărsa; (despre-lichidul dintr-un vas) a da pe din afară; (despre vase) a nu mai cuprinde conţinutul, a lăsa să curgă ne dinafară. 2. Intranz/ şi tranz. A vomita, a \aisa
debrelâ, debreim vb. I. Intranz. || Din fr. débrayer || A ce face legătura dintre două mecanisme cuplate prmtr-un ambreiaj.
deb.urâre s.f. || După fr. débourrage || (Ind. text.) Operaţie de curăţire a cardelor de impurităţile şi fibrele scurte rămase în urma cardării.
defeiisolâre s.f. || De la busolă || Dezorientare, zăpăci re.
4 debuşeu, debuşeuri, s.n. || Din fr. débouché |] Piaţa (p. ext. regiune, ţară) în care mărfurile se pot desface uşor şi pe scară mare.
debût, debuturi, s.n. || Din fr. début || început; primii paşi pe care îi face cineva într-o profesiune (în special artistică sau literară); operă, lucrare cu care se face acest început*
debuta, debutez, vb. î. Intranz. j] Din fr. débuter || A-şi face debutul (ca artist, ca scriitor etc.).
debutant, -ă, debutanţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. débutant || Persoană începătoare într-o carieră (artistică). ® P. ext. Persoană lipsită de experienţă; începător.
deca- || Din ngr. deka || Element de compunere care înseamnă „zece" şi serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
decadă, decade, s.f. || Din fr. décade, lat. decas, -adis „grup de zece" || 1. Perioadă de zece zile consecutive (dedicată unei activităţi speciale sau unui eveniment deosebit). 2. Deceniu.
decadént, -ă, decadenţi, -te, adj. || Din fr. décadent !! 1. Care se află în decadenţă, în declin. 2» Care este propriu decadentismului.
decadentism s.n. || Din fr. décadentisme || Nume dat iniţial grupării literare simboliste apărută în Franţa spre sfîrşitul secolului 19 şi răspîndit apoi şi în literatura altor ţări.
decadenţă, decadenţe, s.f. |] Din fr. décadence, lat. decadentia ( ( cădere „a cădea") || Regres, declin. • Decădere morală; depravare.
decaédru, decaedre, s.n. || Din fr. décaèdre || Poliedru cu zece feţe.
decafelnizâ, decafeinizez, vb. I. Tranz. || După fr. décaféiner || A extrage cafeina din boabele verzi de cafea, în vederea obţinerii cafeinei sau a cafelei dietetice.
decagon, decagoane, s.n. || Din fr. décagone; deca- 4- gr. gonia „unghi" || Poligon cu zece laturi.
decagonal, -ă, decagonali, -e, adj. || Din fr. décagonal || în formă de decagon.
decala, decalez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. décaler || A (se) distanţa în spaţiu sau în timp, a (se) produce un decalaj. @ Tranz. A distanţa două sau mai multe sisteme tehnice, în vederea asigurării condiţiilor optime de funcţionare.
decalaj, decalaje, s.n. || Din fr. décalage || Distanţare în spaţiu sau în timp; (fig.) nepotrivire între situaţii, fapte, concepţii etc.
decalcifia, décalcifiez, vb. I. Refl. || Dm fr. décalcifier || (Despre organisme) A pierde c 1 din tesutul osos si din clinti. || Si:’decal îc vb. I.
decalcfficâ vb. I. v. decalcifia, decalcificâre s.f. v. decalcifiere, decalcifiere, decalcifieri, s.f. Acţiunea de a (se) decalcifia; demineralizare a ţesutului osos şi a dinţilor. || Şi: decalcificâre s.f.
decalibra, pers. 3 decalibrează, vb. I. Refl. || Din des1- -f calibru || (Despre ţeava armelor de foc) A-şi deforma calibrul, a se lărgi prin uzură.
decalitru, decalitri, s.m. || Din fr. décalitre; deca- -f- fr. litre „litru" || Unitate de măsura pentru capacităţi, egală cu zece litri.
decalog s.n. || Din fr. decalogue, lat. decalogus; gr. dekalogos (( deka „zece" -f logos „vorbă") |j Serie de zece porunci (religioase şi etice) cuprinse în Vechiul Testament.
decamétru, decametri, s.m. f) Din fr. décamètre [1 Unitate de măsură pentru lungimi, egală cu zece metri. • Panglică sau lanţ cu lungimea de zece metri, care serveşte la măsurări de~ teren.
DECI
decan, -ă, decani, -e, s.m. şi f. || Din lat. decanus, germ. Dekan || 1. Membru al corpului profesoral universitar însărcinat cu conducerea unei facultăţi. 2. Titlu dat persoanei celei mai în vîrstă sau cu vechimea cea mai mare în anumite corpuri constituite.
decanat, decanate, s.n. || Din fr. decanat, lat. decanatus, germ. Dekanat || Demnitatea de decan; birourile unde lucrează decanul (şi personalul ajutător).
decanta, decantez, vb. I. Tranz. || Din fr. décanter || A limpezi un lichid prin separarea particulelor solide pe care le conţine, scurgînd lichidul după sedimentarea particulelor.
decantdr, decantoa.re} s.n. j] Din fr. décanteur jj Aparat pentru separarea, prin depunere, a unei suspensii.
décapa, decapez, vb. I. Tranz. || Din fr. décaper {< cape „capă, manta44) || 1. A curăţa suprafeţele unor piese de metal, în vederea unor operaţţi Ulterioare. 2. A săpa şi a îndepărta un strat de pămînt de la suprafaţa unui teren.
decapita, decapitez/ vb. I. Tranz. |] Din fr. décapiter, lat. decapitare (< caput, -itis „cap44) || A executa un condamnat prin tăierea capului; a tăia capul, a ucide.
decapod, decapode, s.n. |] Din fr. décapode; deca- + gr. pous, podos „picior44 || (La pl.) Ordin de crustacee cu zece picioare; (şi la sg.) crustaceu din acest ordin (ex. crabul, racul), m Ordin de cefalopode care au zece* tentacule şi un rudiment de cochilie; (şi la sg.) animal din acest ordin (ex. sepia).
decapotabil, -ă, decapotabili, -e, adj. |] Din fr. décapotable || (Despre autovehicule) A cărui capotă poate fi strînsă sau ridicată după nece-, xsitate.
1 decar, decari, s.m. || Deca- + ar II Unitate de măsură pentru suprafeţe de teren, egală cu zece ari.
decarburâ, decarburez, vb. I. Tranz. |j Din fr. décarburer || A efectua operaţia de decarburare.
decarhurâre, decarburări, s.f. Acţiunea de a decarbura; operaţia de reducere a conţinutului de carbon din topitura metalică la elaborarea oţelului. © Micşorare a conţinutului de carbon din stratul superficial al pieselor de oţel încălzite în cuptoare pentru tratamente termice.
, dceasiîâb, -ă, decasilabi, -e, adj., s.m. || Din fr. décasyllabe || (Vers) compus din zece silabe despărţite de cezură în două grupe după silaba a patra sau a cincea.
deeasilâbic, -ă, decasilabici, -ce, adj. |] Din fr. décasyllabique || (Despre versuri) Alcătuit din zece silabe.
dccastér, decasteri, s.m. || Din fr. décastère || Unitate de măsură folosită pentru cubajul lemnelor, egală cu zece steri.
decatlon, de cotloane, s.n. || Din fr. décathlon; deca- -f gr. athlon „luptă44 || Probă sportivă combinată, alcătuită din zece probe atletice care se dispută în două zile consecutive.
decatrdn, decatroane, s.n. || Din fr. décatron; deca- -f fr. [elec]tron || Tub cu descărcări electrice în gaze, cu catod rece, utilizat în tehnica calculatoarelor electronice, în tehnica nucleară etc.
decavâ, decavez, vb. I. Refl. şi tranz. || Din fr. décaver || (Fam.) A pierde sau a face să piardă toţi banii, a (se) ruina (la jocurile de noroc).
decădeâ, decăd, vb. II. Intranz. )| De2 -f- cădea jj A ajunge într-o stare (materială, socială şan morală) mai rea; a fi în declin, a regresa.
decădere, decăderi, s.f. Faptul de a decâdea, O D. din drepturi — pierdere a unor drepturi prin neexercitarea lor în termenul prevăzut; lipsire a unei persoane de unele dintre drepturile sale civile sau politice ca urmare a săvîrşirii anumitor infracţiuni.
decăzdţ, «ă, decăzuţi, -té, adj. Aflat în stare de decădere; depravat, declasat.
deceda vb. I. Intranz. jj Din fr. décéder. lat. decedere || (Despre oameni, mai ales la perfectul compus pers. 3) A înceta din viaţă, a uniri.
decedat, -ă, decedaţi, -te, adj. (Despre oameni) Mort, răposat.
decela, decelez, vb. I. Tranz., || Din fr. déceler )] (Fiz.) A pune în evidenţă existenţa unei substanţe aflate în cantitate foarte mică sau a unui fenomen foarte puţin intens.
decelerâţle, deceleraţii, s.f. [] Din fr. décélération; cf. lat. celer „iute44 |) Scădere a vitezei unei mobil, raportată la unitatea de timp ; acceleraţie negativă.
decembrie s.m. invar. || Din lat. december, -bris (< decern „zece44, în calendarul roman fiind a zecea lună a anului) || A douăsprezecea lună a anului; are 31 de zile; (pop.) indrea.
decembrist, -ă, decembrişti, -ste, s.m. şi L || Din decembrie (după rus. dekahrist) || Nume dat revoluţionarilor ruşi de origine nobiliară care au organizat, la Petersburg, răscoala armată din decembrie 1825 împotriva absolutismului ţarist.
decemvir, decemviri, s.m. f| Din lat. decemvir, fr. décemvir || Fiecare dintre cei zece magistraţi romani care în anii 451 — 450 î.e.n. au întocmit codul de legi cunoscut sub numele de „cele 12 table44.
decenal, -ă, decenali, -<?, adj. || Din fr. décennal, lat. decennalis || Care durează zece ani. è Care are loc din zece în zece ani.
decéniu, decenii, s.m. |] Din lat. decennium, it. decennio || Perioadă de zece ani.
decent, -ă, decenţi, -te, adj. |] Din fr. décent, lat. decens, -ntis |j Care este aşa cum cere bonă-cuviinţa; cuviincios; pudic.
decdnţă s.f. || Din fr. décence, lat. decent ia (< decere „a conveni44, „a se cuveni44) [! Respectare a bunelor moravuri; bună-cuviinţă; pudoare.
decepţie, decepţii, s.f. || Din fr. déception, lat. deceptio, -onis I! înşelare a speranţelor cuiva; deziluzie, dezamăgire.
decepţiona, decepţionez, vb. I. Tranz, )j Din decepţie || A cauza cuiva o decepţie, a dezamăgi.
decernă, decérn şi decernez, vb. I. Tranz, |j Din fr. décerner, lat. decernare „a decide, a decreta44 jj A acorda, a conferi un premiu, o decoraţie.
deces, decese, s.n. || Din fr. décèsi lat. decessus ( < decedere „a muri44) |] încetarea din viaţă a unei persoane; moarte.
deci1- || Din fr. déci- || Element de compunere care intră în denumirea submultiplilor unităţilor
DECI
256
de măsură pentru a exprima a zecea parte din întreg.
deci2 conj. |! De3 -f aci || Prin urmare, în consecinţă.
^eeibel, decibeli, s.m. || Din fr. décibel || Unitate de măsură a intensităţii sunetului, egală cu a zecea parte dintr-un bel.'
decide, decid, vb. III. |) Din fr. décider, lat. decidere (< caedere „a tăia“) |] 1. Intranz. şi refl. A lua o hotărîre (alegînd între mai multe posibilităţi). © A hotărî în mod definitiv. 2. Tranz. A convinge, a îndupleca pe cineva să facă un lucru.
decigrâm, decigrame, s.n. [[ Din fr. décigramme || Uni laie de măsură pentru masă, egală cu a zecea parte dintr-un gram.
decilitru, decilitri, s.m. || Din fr. décilitre || Unitate de măsură pentru capacităţi, egală cu a zecea parte dintr-un litru.
decimă, decimez, vb. I. Tranz. |[ Din fr. décimer, lat. decimare ( <( decern ,,zece“) || 1. (în Roma antică şi în evul mediu) A pedepsi o unitate militară, executînd pe fiecare al zecelea soldat.
2.	(Despre războaie, epidemii) A ucide, a omorî oameni în număr foarte mare.
decimal, -ă, decimali, -e, adj., s.n. || Din fr. décimal || 1. Adj. (Rar) Zecimal. 2. S.n. Basculă în care echilibrarea greutăţii corpurilor de măsurat se face cu greutăţi-etalon de zece ori mai mici.
deelmâre, decimări, s.f. Acţiunea de a decima; ucidere în masă.
decimetru, (î) decimetri, s.m., (2) decimetre, s.n. !] Din fr. décimètre || !.. S.m. Unitate de măsură pentru lungimi, egală cu a zecea parte dintr-un metru. 2. S.n. Riglă gradată cu lungimea de zece centimetri.
decmdea adv. (înv. şi pop.) Dincolo, de partea ceai sită. Trecuse de la Bechet Dunărea spre... a Iu** ' m.anăa noilor poziiiuni, cîşligate de ostile roi ^çti ce operau decindea (Odobescu).
Ci rs, -ă, decişi, -se, adj. || Din decide || Ferm (în i ncipii, în convingeri), hotărît, neşovăielnic.
cu is'v, -ă, decisivi, -e, adj. || Din fr. décisif\ lat ^ 'isivus || Care determină luarea unei hotă-rîri definitive, care decide; hotărîtor.
decizie, decizii, s.f. || Din fr. décision, lat. deci-sio |j Hotărîre ^l^iată sau soluţie adoptată de cineva. © Hotărît^ obligatorie şi normativă luată de o autoritate, r'eprezentînd un atribut principal al actului de conduşere.
deeît adv., conj. || De3 A- cît || 1. Adv. Numai: nu rămine decît puţin. O N-ai deeît = fă ce vrei. 2* Adv. în comparaţii de inegalitate: e mai mare decît el. 8. Conj. Introduce o propoziţie modală: mai mult strică decît drege. © Introduce o propoziţie circumstanţială de excepţie: Nu Oreau decît să-l văd.
declama, declam, vb. I. Tranz. f| Din fr. déclamer, lat. declamare (< clamer „a striga") || A rosti un text literar (mai ales versuri) cu voce tare, cu ton şi cu gesturi adecvate; a recita.
declamator, -oare, declamatori, -oare, adj. [} Din fr. déclamatoire || (Despre stil, ton) Pompos, bombastic, emfatic.
declamaţie, declamaţii, s.f. || Din fr. déclamation, lat. declamat io || 1. Arta de a declama.
2.	Vorbire cu un ton teatral, emfatic.
„ declanşa, declanşez, vb. I. || Din fr. déclencher ||
1. Tranz. şi refl. A (se) dezlănţui, a (se) stîrni.
2. Tranz. A provoca suprimarea rapidă a unei zăvorîri, a unei piedici, în vederea punerii în mişcare a unui mecanism.
declanşator, declanşatoare, s.n. || Din declanşa || Dispozitiv care, acţionat mecanic sau manual, provoacă suprimarea unei zăvorîri şi declanşarea unui mecanism. || Şi: deelanşdr s.n. declanşdr s.n. v. declanşator, declara, declar, vb. I. || Din fr. déclarer, lat. declarare || 1. Tranz. A anunţa ceva prin grai sau prin scris ; a afirma deschis. 2. Refl. A recunoaşte despre sine că..., a se recunoaşte drept...: mă declar învins. © Tranz. A considera pe cineva drept...: a fost declarat vinovat. 8. Tranz. A face o comunicare cu caracter oficial în faţa unei autorităţi. ® A mărturisi cuiva un sentiment intim. 4. Refl. A lua atitudine, a se pronunţa pentru sau contra (cuiva sau a ceva). 5. Tranz. A declara război — a anunţa în mod oficial începerea unui război. (Jur.) A declara apel = a face apel.
declarativ, -ă, declarativi, -e, adj. || Din fr. déclaratif || Care conţine o declaraţie. O Ton ă. = ton ferm, categoric, sentenţios.
declaraţie, declaraţii, s.f. || Din fr. déclaration, lat. declaratio || 1. Afirmare deschisă a unui punct de vedere, a unui sentiment, a unor convingeri ; ceea ce afirmă cineva cu un anumit prilej. 2. Relatare făcută (în scris) unei ^ autorităţi de către o persoană; (jur.) depoziţie a unui martor. 8. Denumire dată unor documente politice sau juridice internaţionale prin care două sau mai multe state îşi definesc poziţia faţă de anumite probleme de interes comun. © Act al unui partid, guvern sau stat prin care se proclamă unele principii fundamentale. 4. D. de război = încunoştinţare prealabilă făcută de un stat către alt stat’despre începerea războiului împotriva acestuia.
declasa, declasez, vb. I. Refl. |) Din fr. déclasser |J A decădea, a se degrada din punct de vedere moral sau social.
declasat, -ă, declasaţi, -te, adj. Om decăzut din punct de vedere moral şi social.
declic, declicuri, s.n. || Din fr. déclic || Dispozitiv care serveşte la eliberarea unei piese imobilizate în raport cu alta. Serveşte, de exemplu, la mecanismele de distribuţie.
declin, declinuri, s.n. || Din fr. déclin (( décliner „a abate, a devia“ || 1. Coborîrea unui astru pe bolta cerească spre apus; asfinţire. 2. (Fig.) Decădere a unei civilizaţii, a unui popor, a unei persoane. @ D. economic = perioadă de trecere de la a vînt şi prosperitate la reducerea continuă a producţiei şi comerţului.
, declina, declin, vb. L Tranz. || Din fr. décliner j| 1* A trece un substantiv, adjectiv, pronume, numeral sau articol prin toate cazurile gramaticale. 2. A refuza să-ţi asumi o sarcină, o răspundere.
25?
DECOR
declinare, declinări, s.f. Acţiunea de a declina,
1. Trecerea unui substantiv, adjectiv, pronume, numeral sau articol prin toate cazurile gramaticale, Ia singular şi la pluraL • Clasă de substantive sau adjective cu aceleaşi forme de flexiune, la diferitele cazuri gramaticale. 2. D. de competenţă = trimiterea unei cauze de către o instanţă de judecată, cînd constată că nu este competentă să o judece, altei instanţe, considerată competentă. ^
declinâtie, declinaţii, s.f. || Din lat. ăeclinatio, -onis, cf. fr. déclinaison || Una dintre coordonatele astronomice, ecuatoriale sau orare, exprimată prin unghiul dintre direcţia către un astru şi planul ecuatorial. Q D. magnetică = unghiul formal în Ir-un anumi t loc de meridianul magnetic cu meridianul geografic, întrucît polii magnetici nu corespund cu cei geografici.
declinométru, declinometre, s.n. || Din fr. décli-nomètre || instrument pentru măsurarea declina-ţiei magnetice.
declivitâte, declivităţi, s.f. || Din fr. déclivité, lat. declivitas, -atis „pantă, povîrniş44 || 1. (Geogr.) înclinare a unei suprafeţe de teren faţă de planul orizontal. 2. înclinare faţă de orizontală a axei unui traseu de cale ferată sau de şosea.
decdet, decocturi, s.n. |] Din germ. Dekokt || Soluţie rezultată din fierberea unor plante în vederea extragerii principiilor active din acestea.
decoda, decodez, vb. I. Tranz. || Din fr. décoder (< code „cod4*) || A descifra un cod sau un mesaj transmis pe baza unui cod; a interpreta un cod.
deeodâj, decodaje, s.n. |] Din fr. décodage || Faptul de a decoda. ® Transformare a datelor codate (ex. a semnalelor în telecomunicaţii) în caractere care pot fi citite (în semnale iniţiale).
decola, decolez, vb. I. Intranz. || Din fr. décoller (< coller „a lipi44) || (Despre aparate de zbor) A se desprinde de pe pămînt sau de pe apă şi a-şi lua zborul.
'decolonlza, decola nizez, vb. I. > Tranz. || Din -fr. décoloniser || A înlătura regimul colonial...
. decolonizare, s.f. Acţiunea de a decoloniza; proces de înlăturare a sistemului colonial şi de obţinere a independenţei de către fostele colonii.
decolora, decolorez, vb. I. |j Din fr. décolorer, lat. decolorare j| 1. Tranz. A înlătura (parţial) culoarea de pe o ţesătură, de pe un tablou etc.
2. Refl. (Despre ţesături) A-şi pierde culoarea (la soare, la spălat etc.), a căpăta o culoare mai ştearsă.
A décolorant, -ă, decoloranţi, -te, adj., s.m. || Din fr. décolorant || 1. Adj. Care decolorează. 2. S.m. Material sau substanţă care serveşte pentru a decolora.
decolorat, -ă, decoloraţi, -te, adj. Care şi-a pierdut (total sau parţial) culoarea; care are o culoare ştearsă; (fîg.) palid, ofilit.
decolta, decoltez, vb. I. Tranz. |] Din fr. décolleter „a descoperi lăsînd să se vadă gîtul44 || A răscroi (mult) un veşmînt (o rochie) în jurul gîtului, adîncind uneori tăietura în faţă, în spate sau pe umeri.
decoltat, -ă, decoltaţi, -te, adj. 1. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Cu decolteu (mare) ;
(despre persoane) îmbrăcat cu haine care au decolteu. 2. (Fam.) Indecent, necuviincios, decolteu, decolteuri, s.n. || Din fr. décolleté [|
1. Răscroiala, de diferite forme făcută în jurul gîtului la o haină femeiască. 2. Parte a corpului care apare descoperită din răscroiala unei haine.
decompensa, decompensez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. décompenser || A face să-şi modifice (sau a-şi modifica) starea de echilibru funcţional; a-şi pierde capacitatea la eforturi mecanice, biochimice etc.
decompensate, decompensâri, s.f. Acţiunea de a (se) decompensa; epuizare sau depăşire a resurselor funcţionale ale unui organ.
decompresiûne, decompresiuni, s.f. || Din fr. décompression || 1. Reducere a presiunii din cilindrul unei maşini sau dintr-un recipient.
2. Micşorare treptată a presiunii exercitate asupra unui scafandru sau asupra unui echipaj submarin scufundat la ieşirea lor la suprafaţă pentru a evita embolia gazoasă.
decomprimă, decomprim, vb. I. Tranz. || Din fr. décomprimer |.| A reduce (lent) o suprapre-siune ; a face o decompresiune.
deconcerta, deconcertez, vb. I. Tranz. || Din fr. déconcerter || (Livr.) A face. pe cineva să-şi piardă siguranţa de sine; a dezorienta, a zăpăci.
deconecta, deconectez, vb. I. jj Din fr. déconnecter || 1. Tranz. A desface legătura stabilită între o maşină sau un aparat electric şi un circuit sau o reţea electrică. 2. Refl. A se relaxa, a se calma, a se destinde.
decongela, decongelez, vb. I. Tranz. || Din fr. décongeler || A readuce un corp congelat în starea lui iniţială.
decongelare, decongelări, s.f. Acţiunea de a decongela; operaţie sau proces prin care se restabilesc proprietăţile iniţiale ale produselor alimentare conservate prin congelare, pentru a putea fi consumate.
deeonspirâ, deconspir, vb. I. Tranz. A .descoperi, a da pe faţă o conspiraţie; a dezvălui un secret.
decont, deconturi, s.n. |j Din fr. décompte ({compte „cont44) || Decontare; document cu ajutorul căruia se justifică o cheltuială.
deconta, decontez, vb. I. Tranz. |] Din fr. décompter || A justifica, pe bază de acte, întrebuinţarea unei sume primite.
decontaminâ, decontaminez, vb. I. Tranz. || Des1- -f- contamina || A elimina radioactivitatea nocivă prin îndepărtarea (spălarea, filtrarea etc.) materialelor radioactive (pulberi, picături) aflate pe obiecte, în încăperi etc.
decontare, decontări, s.f. Acţiunea de a decpnta; operaţie contabilă prin care se justifică folosirea unei sume de bani primite.
decor, decoruri, s.n. j| Din fr. décor, lat. decus) -oris „ornament44 || 1. Totalitatea obiectelor folosite pentru a crea cadrul necesar desfăşurării unui spectacol,- pe scenă sau în film. ® (Fig.) Cadru, ambianţă în care se petrece o acţiune.
17 — Dicţionar general al limbii române
DECORA
258
2.	Ornament, podoabă care serveşte pentru a decora ceva; ornamentaţia unei clădiri, a unui interior etc.
decora, decorez, vb. I. Tranz. || Din fr. décorer, lat. decorare || 1. A împodobi o clădire sau o cameră cu ornamente, zugrăveli etc. 2. A acorda cuiva o decoraţie.
decorativ, -ă, decorativi, -e, adj. || Din fr. déco-ratif || Care decorează, care serveşte la decorare. • Care produce efecte ornamentale de suprafaţă, superficiale. • Arta decorativa — arta de a decora interiorul şi exteriorul unei case, mobilierul, obiectele de uz curent etc.
decoratér, -oare, decoratori, -oare, s.m. şi f. |J Din fr. décorateur || Persoană care se ocupă cu decorarea clădirilor, a vitrinelor etc.; persoană care face decoruri pentru teatru, pentru filme etc.
decoraţie, decoraţii, s.f. || Din fr. décoration, lat. decoraţia, -onis || 1. Distincţie (ordin, medalie) conferită unei persoane sau unui colectiv pentru o faptă eroică, pentru merite deosebite în muncă etc. 2. Ornamentaţie.
decorticâ, decortichez, vb. I. Tranz. |] Din fr* décortiquer, lat. decorticare ( < cortex „scoarţă) || A curăţa de coajă unele seminţe în vederea consumului sau a prelucrării ulterioare.
decovil, decovile, s.n. || Din fr. décauville, de la n. pr. Décauville, inginer francez || 1. Gale ferată îngustă, provizorie, folosită la exploatări locale temporare, pe şantiere, în balastiere, în fabrici etc. 2. (Impropriu) Cale ferată îngustă stabilă.
decozmă s.f. )| Din fr. décozine |j (Farm.) Al-caloid extras din planta nemţişor, cu acţiune de scădere a tensiunii arteriale şi de rărire a ritmului cardiac.
decrepit, -ă, decrepiţi, -te, adj. || Din fr. décrépit, lat. decrepitus || (Livr.) Atins de decrepitudine; ramolit.
decrepitudine s.f. |J Din fr. décrépitude |! Stare de bătrîneţe înaintată caracterizată prin slăbiciune excesivă; ramolire. • (Fig.) Decădere extremă.
; ^ decrescendo adv. || Cuv. it. |] (Muz.) Descres-cînd, scăzînd treptat în intensitate (în executarea unei lucrări muzicale).
decrét, decrete^ s.n. |j Din fr. décret, lat. decre-tum „decizie, sentinţă^ || Act emis de Consiliul de Stat sau de preşedintele ţării, prin care se reglementează situaţii generale (decret cu putere de lege) sau situaţii individuale concrete (ex. numirea sau revocarea unui ministru, a unui ambasador etc.).
r decreta, decretez, vb. I. Tranz. |J Din fr. décréter || A da un decret, a hotărî prin decret. • (Fig.) A declara ceva pe un ton emfatic, sentenţios, a emite o părere categorică.
decroşâ, decroşez, vb. I. Tranz. || Din fr. décrocher \\ & desprinde ceva care a fost agăţat sau prins. ® Refl. (Despre strate geologice)'A se deplasa în plan orizontal de-a lungul unei fracturi.
deeupâ, decupez, vb. I. Tranz. || Din fr. découper || A tăia o stofă, o hîrtie etc., potrivit unui anumit contur sau model; a tăia o parte dintrrun întreg.
decupaj, decupaje, s.n. || Din fr. découpage |]
1.	Acţiunea de a decupa. 2. (Cinemat.) Operaţie care constă în împărţirea unui scenariu într-un anumit număr de scene, conform indicaţiilor tehnice respective. 8. Scenariu regizoral.
deeupât, -ă, decupaţi, -te, adj. Tăiat dintr-un întreg, dintr-un tot ; pantofi decupaţi = pantofi care lasă călcîiuî descoperit.
decuplâ, decuplez, vb. I. Tranz. || Din fr. découpler || (Tehn.) A desface elementele unui cuplaj (1), ale unui sistem tehnic. • A deconecta.
decurge, pers. 3 decurge, vb. III. In tranz. || De3 -f- curge (după découler) |j 1. A se desfăşura, a se petrece. 2. A-şi avea originea în..., a rezulta din...
decdrîe, decurii, s.f. || Din lat. decuria || 1. Subdiviziune în armata romană, formată din zece soldaţi. 2.. Colegiu de mici funcţionari în Roma şi în municipiile romane.
decuridn, decurioni, s.m. |j Din lat. decurio, -onis || 1. Comandant ai unei decurii (1). 2. Membru al consiliilor municipiilor şi coloniilor din Imperiul Roman.
decurs s.n. || Din decurge || în decurs de.., (sau in decursul a...) — în timp de..., în cursul desfăşurării..., pe durata...
deeuseetâ, decuscut, vb. I. Tranz. || Din fr. décuscuter (< cuscute „cuscută, torţel“) || A separa seminţele de cuscută ■ aflate în amestec cu seminţe de lucernă, trifoi, in, cînepă.
deeuvâj, decuvaje, s.n. |] Din fr. décuvage ((cuve „vas“, „tocitoare^) |J Tragere a vinului, după fermentare, din tocitoare în vasele în care urmează să fie păstrat.
dedâ, dedau, vb. I. Refl. || Din lat. dedere (după da3) || A se deprinde cu ceva, a se acomoda, a se obişnui. © A se obişnui cu laptele rele, a se nărăvi.
dedesubt, (2) dedesubturi, adv., s.n. |j De3 -f de3 -f subt )) 1. Adv. Sub ceva, în partea de jos; (adjectivai) de jos: încăperea de dedesubt. 2. S.n. Partea cea mai de jos, cea mai adîncă ; (fig.) partea ascunsă, tăinuită.
dedesubtul prep. || De3 -f de3 -f- subt j| (Urmat de un genitiv) Sub: trece pe dedesubtul podului.
dedică, dedic, vb. I. |j Din lat. ded icare, fr. dédier || 1. Tranz. A închina cuiva o operă proprie, în semn de omagiu sau de afecţiune. 2. Refl. A se consacra unei idei, unei activităţi, unei acţiuni.
dedicaţie, dedicaţii, s.f. |] Din lat. dedicatio, -onis, it. dedicazione || Text scris pentru cineva pe o carte, pe un album etc., în semn de omagiu sau de afecţiune.
deditél^dediţei, s.m. || Din dediţă, rar, „de-ditel“ || 1* Nume dat unor specii de plante erbacee toxice, din familia rantmeulaceelor, cu flori mari, diferit colora le; adormi ţele. 2. (Zool.) Dediţel-de-mare — actinie.
259
DEFICIENŢA
dedubla, dedublez, vb. I. Refl. Din fr. dédoubler ]| A se împărţi în două ; a căpăta (simultan sau succesiv) două aspecte, două forme sau două stări deosebite.
dedublare, dedublări, s.f. Acţiunea de a se dedubla. O Dedublarea personalităţii = tulburare psihică constînd în disocierea personalităţii la acelaşi individ în una normală şi alta morbidă, fiecare, manifestîndu-se alternativ.
deduce, deduc, vb. III. Tranz. |] Din lat. deducere (după fr. déduire) || A trage o concluzie din două sau mai multe premise; a face o deducţie.
deductiv, -ă, deductivi, -e, adj. |j Din fr. déductif, lat, deducilv us jj Care procedează prin deducţie; care foloseşte deducţia.
deducţie, deducţii, s.f. |j Din fr. déduction, lat. deductio, -onis || Formă de raţionament în care gîndirea se mişcă exclusiv în planul conceptelor, concluzia rezultă cu necesitate din premise. D. se află într-un raport de unitate dialectică cu inducţia.
dedulci, dedulcésc, vb. IV. Refl. || Din dulce f| A prinde gust de ceva, a se deprinde cu ceva. Dionisiu cel mult dedulcit cu ospeiele şi cu cupele de vin (Odobescu).
deduriză, dedurizez, vb. I. Tranz. || De(s)- -p dur || A efectua dedurizarea apei.
dedurizâre, dedurizări, s.f. Acţiunea de a de-duriza. O Dedurizarea apei =■ reducerea durităţii apei prin îndepărtarea excesului de săruri de" calciu şi magneziu.
defalcă, defalc, vb. I. Tranz. j] Din fr. défalquer, lat. defalcare ( ( falx, -cis „coasă44) || A desprinde una sau mai multe părţi dintr-un întreg; a împărţi un întreg în mai multe părţi.
defavoâre s.f. || După fr. défaveur || în defavoarea cuiva = în dezavantajul cuiva, contra interesului cuiva.
defavorabil, -ă, defavorabili, -e, adj. || Din fr. défavorable || Contrar intereselor cuiva, nefavorabil.
defavoriza;, defavorizez, vb. I. Tranz. || Din fr. défavoriser || A dezavantaja, a fi în dezavan-/ tajul cuiva.
defazaj, defazaje, s.n. || Din fr. déphasage || Diferenţa dintre fazele a două mărimi alternative de aceeaşi frecvenţă.
defăima, defăimez, vb. Ï. Tranz. || Lat. *diffamiare || A vorbi de rău pe cineva sau despre ceva, a bîrfi, a ponegri, a calomnia.
defăimător, -oare, defăimători, -oare, adj. ]|Din defăima || (Adesea substantivat) Care defăimează.
' defeca, defechez, vb. I. Tranz. || Din fr. déféquer, lat. defaecare || 1. A limpezi un lichid provocînd depunerea substanţelor pe care le conţine în suspensie; a îndepărta, prin precipitare, substanţele albuminoide dintr-o soluţie.
2.	A evacua materiile fecale din intestine.
deféct, -à, defecţi, -te, s.n., adj. || Din lat. defectus, germ. Defekt j| 1. S.n. Imperfecţiune; « cusur, meteahnă. 2. S.n. Stricăciune, deranjament care împiedică funcţionarea unei maşini, ă unui aparat. 3. Adj. Stricat, defectat.
defectă, defectez, vb. I. [| Din defect j| 1. Refl. (Despre mecanisme) A se strica, a nu. mai funcţiona. 2. Tranz. A produce un defect (2) la © maşină, la un aparat, la un mecanism.
defectiv, -ă, defectivi, -e, adj. || Din fr. défectif, lat. defectivus || (Despre cuvintele flexibile) Care are flexiunea incompletă, care nu se întrebuinţează la toate formele gramaticale.
defectoibgie s.f. || Din rus. defektologija; lat. defectus „lipsă" -p gr. logos „studiu44 || Ramură a pedagogiei avînd ca obiect educarea şi reeducarea persoanelor cu deficienţe senzoriale şi mintale.
deîectoscop, defectoscoape, s.n. |[Din fr. dé-fecioscope; lat. defectus „lipsă, greşeală4* -f- gr. skopein „a examina44 || Aparat folosit pentru examinarea materialelor şi pieselor în vederea descoperirii defectelor acestora.
defectuos, -oâsă, defectuoşi, -oase, adj. || Din fr. défectueux, lat. defectuosus || Cu defecte, cu lipsuri.
defecţiune, defecţiuni, s.f. || Din defect |] Deranjament care împiedică buna funcţionare a unei maşini, mersul normal al unei acţiuni etc. defel adv. || Dez -f fel || Deloc, nicidecum, defensiv, -ă, defensivi, -e, adj. || Din fr. défensif \\ Care apără, care este făcut pentru a apăra.
defensivă, defensive, s.f. || Din fr. défensive || Apărare.
deferent, -ă, deferenţi, -te, adj. |] Din fr. déférent, lat. deferens, -ntis ||Care dă dovadă de deferenţă, respectuos; condescendent.
deîerénta s.f. ]] Din fr. déférence || Consideraţie, stimă, respect; condescendenţă.
deferi, defér, vb. IV. Tranz. || Din fr. déférer, lat. deferre || (Determinat prin „justiţiei44 etc.) A trimite pe cineva înaintea unui organ de judecată ori de urmărire penală.
deîertflizâ, defertilizez, vb. I. Tranz. || Din fr. dé fertiliser || À face ca un teren să devină neproductiv prin cultivare iraţională, prin necul-tivare îndelungată sau prin acţiunea factorilor de mediu.
defetism s.n. || Din fr. défaitisme || 1. Lipsă de încredere în posibilitatea reuşitei unei acţiuni.
2.	Răspîndirea sau publicarea în timp de război de zvonuri, sau informaţii false, exagerate sau tendenţioase de natură să slăbească rezistenţa morală a populaţiei.
defetist, -ă, defetisti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din fr. défaitiste || 1. Adj’. Care se referă la defetism, care ţine de defetism. 2. S.m. şi f. Care manifestă defetism.
defibrâre s.f. j| Cf. fr. défibrer || Desfacere în fibre a materialului celulozic al plantelor, în vederea obţinerii pastei de hîrtie sau a pastei pentru plăci fibro-lemnoase.
deficient, -ă, deficienţi, -te, adj. || Din fr. déficient, lat. deficiens, -ntis ( < deficere „a lipsi44) || Care dă sau produce mai puţin decît trebuie, e (Substantivat) Persoană lipsită de anumite facultăţi fizice sau psihice.
deficienţă, deficiente, s.f. || Din fr. déficience, lat. deficientia || Lipsă, greşeală, scădere. ® Lip-
DEFICIT
260
să a anumitor facultăţi fizice sau psihice; lipsă de integritate anatomică şi funcţională a unui organ.
deficit, deficite, s.n. || Din fr. déficit || Diferenţa cu care cheltuielile depăşesc veniturile; pierdere; lipsă.
deficitar, -ă, deficitari, -e, adj. || Din fr. déficitaire j| Care este în deficit.
defila, defilez, vb. I. Intranz. || Din fr. défiler i| 1. (Despre trupe sau despre o mulţime) A trece în coloană organizată prin faţa comandanţilor sau a reprezentanţilor autorităţilor, pentru a da onorul cu ocazia unei serbări, a unei parade. 2. A se succeda fără întrerupere.
defilare, defilări, s.f. Acţiunea de a defila; paradă.
defileu, defileuri, s.n. || Din fr. défilé || Vale îngustă şi adîncă, cu versanţi abrupţi, din zonele muntoase.
defini, definesc, vb. IV. Tranz. |j Din fr. définir, lat. definire ((finis „sfîrşit, limită44) |] A formula o definiţie; a stabili cu precizie, a caracteriza; a determina, a delimita. ® (Despre cuvinte, noţiuni) A explica sensurile, înţelesurile acestora. • Refl. A se caracteriza. .
definit, -ă, definiţi, -te, adj. 1. (Despre noţiuni, cuvinte) Căruia i s-a dat o definiţie.
2.	Hotărît, determinat. « (Gram.) Articol d. = articol hotărît.
definitiv, -ă, definitivi, -e, adj. || Din fr. définitif, lat. definitivus |] (Adesea adverbial) Care este stabilit pentru totdeauna, asupra căruia nu se mai poate reveni; irevocabil. O Ho-tărîre definitivă = hotărîre a unui organ de jurisdicţie împotriva căreia nu există cale ordinară de atac. Profesor (sau învăţător) d. = profesor (sau învăţător) care a obţinut definitivatul. O în definitiv = în cele din urmă, la urma urmelor.
* definitivă, definitivez, vb. I. Tranz. j| Din definitiv || 1. A da o formă finală, definitivă.
2.	A face ca cineva să rămînă definitiv într-un post.
definitivat s.n. Examen dat pentru a obţine numirea definitivă în învăţămintul preşcolar, primar, gimnazial sau liceal.
deîinitdriu, -ie, definitorii, adj. || Din fr. dé-finitoire || Care rdefineşte, care caracterizează; caracteristic. '
definiţie, definiţii, s.f. || Din fr. définition, lat. definitio, -onis % Operaţie logică de determinare a conţinutului unei noţiuni; propoziţie prin care se exprimă această operaţie. O Prin definiţie == prin însăşi natura lucrului.
deflagrânt, -ă, deflagranţi, -te, adj. || Din fr. déflagrant || (Despre un combustibil sau un exploziv) Care arde prin deflagraţie.
deflagraţie, deflagraţii, s.f. || Din fr. déflagration, lat. deflagraţia, -onis ( <( flagrare „a arde44) || Ardere explozivă care se propagă cu viteză mică.
deOâţie, deflaţii, s.f. || Din fr. déflation || Ansamblu de măsuri economice şi financiare luate în statele capitaliste în scopul lichidării unor stări inflaţioniste (ex. retragerea din circulaţie
a surplusului de bani de hîrtie pentru a face să crească puterea de cumpărare a banilor, reducere a creditelor etc.).
deflectdr, deflectoare,	s.n., adj. || Din fr.
déflecteur, lat. deflectare „a abate“ || 1. S.n. Dispozitiv utilizat pentru modificarea direcţiei unui curent de fluid. 2. S.n. Dispozitiv care serveşte la evacuarea aerului viciat din încăperi. 8. Adj. Care serveşte la producerea deflexiuniL defléxie s.f. v. ’deflexiime. deflexîûne, deflexiuni, s.f. || Din fr. déflexion ||
1.	Schimbare a direcţiei de curgere a unui fluid cu ajutorul unui deflector. 2. Abatere a unui fascicul de electroni, într-un tub electronic datorită acţiunii unor cîmpuri electrice sau magnetice || Şi: defléxie s.f.
deflora, deflorez, vb, I. Tranz. || Din fr. déflorer || A rupe membrana him.enuiui (în urma unui act sexual, a unei intervenţii chirurgicale etc.); a dezvirgina.
deîoîiâ, defoliez, vb. I. Tranz. [| Din lat. defoliare „a desfrunzi46 || A înlătura, natural sau cu ajutorul unor substanţe chimice, frunzele unor plante de cultură în vederea grăbirii coacerii şi mecanizării lucrărilor de recoltare.
deforma, deformez, vb. I. || Din fr. déformer, lat. deformare || 1. Tranz. şi refl. A(-şi) modifica, a(-şi) strica forma; a (se) sluţi, a (se) poci. 2. Tranz. (Fig.) A reproduce inexact, a denatura, a falsifica. 3. Tranz. A modifica forma sau dimensiunile unui corp, sub influenţa unor eforturi exterioare sau interioare.
deformant, -ă, deformanţi, -te, adj. |] Din fr. déformant |] Care deformează; care determină o deformare.
deformare, deformări, si. 1» Acţiunea ele a (se) deforma. O D. profesională — folosire mecanică a unor deprinderi căpătate prin exercitarea profesiunii. 2. (Tehn.) Operaţie prin care se obţine o modificare permanentă a formei, volumului, suprafeţei unui material. O D. plastică = prelucrare a unui material prin producerea unor modificări plastice.
deformaţi©, deformaţii, s.f. |j Din fr. déformation, lat. deformatio, -onis || Deformare.
defraudâ, defraudez, vb. I. Tranz. jj Cf. it. defraudare || A-şi însuşi prin fraudă bani publici; a delapida.	i
defrişa, defrişez, vb. I. Tranz. [j Din fr. défricher |j A înlătura (prin tăiere) arborii de pe un teren, spre a-1 face propriu pentru agricultură, pentru păşunat, pentru construcţii etc. ; a despăduri.
defunct, -ă, defuncţi, -te, adj., s.m. şi f. ]] Din lat. defunct us, fr. défunt || (Om) mort, decedat.
degaja, degajez, vb. I. Tranz. |j Din fr. dégager „a elibera, a desface44 |j 1. A răspîndi, a emana (căldură, miros etc.). 2. A elibera ceva de un obstacol; a îndepărta o porţiune de material de pe o piesă, de pe un teren etc. în vederea unei operaţii ulterioare. 3. (La fotbal) A trimite mingea departe de poarta proprie, pentru a evita o acţiune periculoasă din partea adversarului.
4.	A elibera pe cineva de o sarcină, de o îndatorire. |J Prez. ind. pers. 3 şi: degajă.
DEGROŞARE'
degajat, -ă, degajaţi, -te, adj. 1. Eliberat de un obstacol sau de o obligaţie. 2. (Despre oameni) Liber în mişcări, nestingherit în comportare, în manifestări.
degazâ,degazez, vb. I. Tranz. || De (s)- -f gaza || îndepărta gazele de pe o suprafaţă sau dintr-un spaţiu închis. @ A face inofensive substanţele toxice de luptă.
degazolinâ, degazolinez, vb. I. Tranz. || Din ir. dégazoiiner || A separa gazolina din gazele extrase din zăcămintele de ţiţei.
degeaba adv. || De2, -f geaba |[ în zadar, fără folos. ® Pe gratis, fără plată.
degenera, degenerez, vb. I. Intranz. || Din fr. dégénérer, lat. degenerare ( < genus, -eris „neam, îasă“) |] 1. A pierde, total sau parţial, unele însuşiri morfologice sau funcţionale caracteristice genului sau speciei. 2. (Fig.) A se schimba în rău, a decădea.
degenerat^ -ă, degeneraţi, -te, adj. Care şi-a pierdut însuşirile caracteristice (morfologice sau funcţionale).
degenerescentă, degenerescenţe, s.f. |[ Din fr. dégénérescence || Modificare regresivă a unui ţesut -sau a unui organ, cu reducerea randamentului lor, ca urmare a suprimării legăturii cu sistemul nervos sau cu circulaţia sanguină, a unei intoxicaţii grave a organismului etc.
J degera, déger, vb. I. Intranz. |] Lat. degelare || A suferi o degerătură; a amorţi de frig. @ (Despre plante, fructe) A se strica, a-şi pierde puterea de germinaţie din cauza gerului.
degerătură, degprăîuri, s.f. ]| Din degera || Leziune provocată de acţiunea frigului asupra ţesuturilor.
déget, degete, s.n. (i Lat. digitus (( 1. Fiecare dintre prelungirile mobile cu care se sfîrşesc mîinile şi tălpile picioarelor la om sau labele unor animale. O E-xpr. A se ascunde (sau a se da) după deget — a căuta în zadar să-şi ascundă v'O vină. li poţi număra pe degete — sînt foarte puţini. A purta (sau a juca) pe cineva pe degete = a dispune de cineva după bunul plac, a face din el ce vrei. A scăpa printre degete = a scăpa cu îndemînare, pe nesimţite. A sta cu degetul în gură = a pierde vremea. A pune degetul pe rană ~ a găsi punctul sensibil al unei probleme, al unei chestiuni. A avea (sau a fi) în degetul cel mic al cuiva = a cunoaşte ceva foarte bine. 2. Veche Unitate de măsură pentru lungimi egală cu lăţimea unui deget. 8. Piesă la secerători, combine de cereale etc., care separă şi sprijină plantele în momentul tăierii.
degetâr, degetare, s.n. |j Din deget || Mic obiect de metal sau din material plastic folosit pentru 1 a proteja degetul cu care se împinge acul cînd se coase.
degetâriţă, degeîariţe, s.f. [J Din degetar |j (Bot.) Degeţeî-roşu.
degeţel, degeţele, s.n. 1. Diminutiv al iui deget: 2. Degetel-roşu — plantă erbacee veninoasă, înaltă de 30 — 100 cm, cu flori roşii-pur-purii, clin ale cărei frunze se extrage digitalina.
deghiza, deghizez, vb. I. Tranz. şi refl. |j Din fr. déguiser [| A (se) îmbrăca în aşa fel încît să uu poată fi recunoscut; a se travesti.
degivrâ, de.gîvrez, vb. I. Tranz. [[ Din fr. dégivrer ( < givre ,,chiciură“) |) A înlătura stratul de gheaţă sau de chiciură care se formează pe suprafeţe ce vin în contact cu aerul umed la temperaturi scăzute. ||Şi: dejivrâ vb. I.
degivrdr, degivroare, s.n. |) Din fr. dégivreur |] Instalaţie de protecţie a unui avion contra formării straturilor de gheaţă pe aripi, ampenaje, elice etc. || Şi: dejivror s.n.
deglutîţie, deglutiîii, s.f. 1| Din fr. déglutition ( < déglutir, lat. deglutire „a înghiţi“) j| Actul fiziologic reflex al înghiţirii.
degrabă adv. (| De% -f grabă || Repede; devreme, de timpuriu. O Expr. Mai degrabă = mai uşor, mai curînd. Să mă întorc? Mai degrabă îşi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt (Negruzzi)* degrada, degradez, vb. I. || Din fr. dégrader? it. digradare ( < grado „grad“) || 1. Tranz. A înjosi; (refl.) a ajunge într-o stare de decădere.
2.	Tranz. A pedepsi un militar prin luarea gradului. 8. Refl. (Despre lucruri, sisteme tehnice, materiale) A se strica, a se deteriora. 4. Refl. (Despre terenuri) A-şi pierde productivitatea, fertilitatea.
degradant, -ă, degradanţi, -te, adj. \] Din fr. dégradant || Care degradează, care înjoseşte; umilitor.
degradare, degradări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) degrada; înjosire. 2. Pedeapsă militară care constă în luarea gradului, excluderea din rîndu-rile armatei, interzicerea de a purta decoraţii. O D. civică = pedeapsă complementară privativă de drepturi. 8. Schimbare în rău, deterioare; modificare a unui sistem fizic, a unui material etc., ceea ce duce la scăderea valorii acestora. 4* Degradarea solului = schimbări produse în sol (spălări intense prin apa de infiltraţie), care provoacă scăderea fertilităţii acestuia.
degradat, -ă, degradaţi, -te, adj. (Despre persoane) Care şi-a pierdut gradul. ® Decăzut din punct de vedere moral sau social. ® (Despre obiecte, materiale) Deteriorat, stricat. © (Despre terenuri) Care şi-a pierdut calităţile, devenind neproductiv.
degresâ, degresez, vb. I. Tranz. || Din fr. dégraisser ( < graisse ,,grăsimeu) || 1. A îndepărta grăsimea de pe suprafaţa unui obiect de metal, în vederea constatării unor defecte sau a pregătirii pentru prelucrări ulterioare. 2. A extrage grăsimea dintr-un aliment, în scop dietetic.
degresânt, degresanţi, s.m. || Din fr. dégraissant j| Substanţă folosită pentru degresare.
degresîv, -ă, degresivi, -e, adj. [| Din fr. dégressif II Care scade, care descreşte treptat.
degreva, degrevez, vb. I. Tranz. || Din dégrever || A scuti o persoană sau o instituţie de anumite sarcini; a desărcina.
degringoladă, degringolade, s.f. || Din fr. dégringolade |j Prăbuşire, cădere, rostogolire. ® (Fig.) Decădere, degradare progresivă; ruinare.
degroşâre, degroşări, s.f. || Cf. fr. dégrossir || Operaţia de prelucrare prin aşchiere a unei piese brute pentru a o aduce la dimensiunile apio-piate de cele definitive.
DEGUSTA
262
degustă, degust, vb. I. Tranz. ]j Din fr. déguster, lat. degustare \\ A aprecia, cu ajutorul gustului, mirosului, văzului calităţile unui produs alimentar (mai ales vin).
deMseént, -ă, dehiscenîi, -te, adj. jj Din fr. déhiscent, lat. dehiscens, -ntis (< dehiscere „a se deschide“) || (Despre fructe, antere etc.) Care se deschide de la sine cind ajunge la maturitate, punind in libertate seminţele.
dehiscentă s.f. || Din fr. déhiscence j| Proces de deschidere de la sine a unui fruct, a unei antere ajunse la maturitate.
defctic, -ă, deictici, -ce, adj. || Din fr. déictique; gr. deiktikos „demonstrativ“ || (Gram.) Care arată, care demonstrează, care întăreşte un sens.
delsm s.n. Ü Din fr. déisme j| Orientare filozof ieă-religioasă din sec. 17 — 18 care recunoaşte existenţa lui Dumnezeu numai drept creator al universului, negînd intervenţia lui în desfăşurarea evenimentelor din univers.
deîmpărţit s.n. |j De3 -f- împărţit, jj (Mat.) Primul termen al unei'împărţiri, care urmează să fie Împărţit la cel de-al doilea termen.
deînmulţit s.n. jj J)ez ~f- înmulţit |j (Mat.) Primul factor al unei înmulţiri, care urmează să fie înmulţit cu cel de-al doilea factor.
deja adv. || Din fr. déjà || De pe acum, încă de pe acum (sau de pe atunci).
dejalen, dejalenuri, s.n. Ţesătură fină de bumbac mercerizat, din care se fac bluze, cămăşi bărbăteşti etc.
dejecţie, dejecţii, s.f. || Din fr. déjection, lat. dejectio, -onis „scoatere, dare aîară“ || 1. Evacuare a materiilor fecale; materia evacuată. 2. Apă murdară provenită din industrie sau din gospodării, care degradează apele naturale în care se scurge. 8. Con de d. — formă de relief alcătuită din pietriş, nisip, argilă etc. depozitate de torenţi în locul unde se micşorează panta, dejivrâ vb. I. v. dégivra, dejivror s.n. v. degivror. dejuca, dej oc, vb. I. Tranz. || Din juca (după fr. déjouer)) ]| A zădărnici planurile sau uneltirile cuiva.
dejugă, dejug, vb. I. Tranz. j| Lat. *disju-gire j| A scoate boii din jug. Fără să dejuge boii, începe a tăie copacul (Creangă).
dejun, dejunuri, s.n. || Din dejuna jj Masa de prînz. O Micul ^$ejun = masa de dimineaţă.
dejuna, dejuneiv vb. I. In tranz. jj Din fr. déjeuner || A lua masa de la amiază.
delaolâltă adv. || Èez -f laolaltă jj (Rar) împreună. Pe-un cîmp, o grămadă de oameni merg delaolaltă (Gîrleanu).
delapida, delapidez, vb. I. Tranz. jj După fr. dilapider, lat. dilapidare || A săvîrşi o delapidare.
delapidare, delapidări, s.f. Acţiunea de a delapida; infracţiune care constă în însuşirea, folosirea sau traficarea de către un angajat a unor sume de bani sau a altor bunuri din avutul obştesc, aflate în administrarea sa.
delapidator, -oâre, delapidatori, -oare, s.m. şi f. jj După fr. dilapid.ateur jj Persoană care sâ-vîrşeşte o • delapidare.
delator, -oâre, delatori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. délateur, lat. delator ({ defer re „a denunţa44) || Denunţător.
delaţiune, delaţiuni, s.f. jj Din fr. délation, lat. delatio, -onis || Denunţare, denunţ; (pop.) pîră.
delăsâ vb. I. Refl. jj Din fr. délaisser (după lăsa) jj (Folosit mai ales la perfectul compus) A dovedi nepăsare sau neglijenţă faţă de o. muncă începută.
delco s.n. || Din îr. delco jj Denumire comercială (reprezentând iniţalele numelui unei fabrici) dată capului distribuitor al motoarelor cu aprindere electrică.
deleâtnr subst. invar. jjCuv. lat. în semn în d „să se şteargă” j; Mume dat., semnului de corectură tipografică prin care se cere să se suprime o literă, un cuvînt etc.
delecta, delectez, vb. I. Tranz. şi refl. jj Din fr. délecter, lat. delectare |! A (se) desfăta, a (se) bucura, a(-şi) găsi o mare plăcere- în...
delegă, delég, vb. I. Tranz. jj Din fr. déléguer, lat. delegare „a trimite44 [j A da cuiva o delegaţie
(1), @ A trimite pe cineva, pe timp limitat, să îndeplinească o anumită sarcină de serviciu în afara locului de munca obişnuit.
delegat, «ă, delegaţi, -te, s.m. şi f. 1. Persoană, care a primit o delegaţie (1). 2. Reprezentant al unei organizaţii politice-sau obşteşti la o conferinţă, la un congres etc.
delegaţie, delegaţii, s.f. jj Din fr. délégation, lat. delegatio, -onis || 1. însărcinare dată cuiva de a se prezenta undeva şi de a acţiona în numele celui ce-1 trimite. 9 Act care atestă această, misiune. 2. Grup de reprezentanţi ai unei organizaţii politice sau obşteşti, la o conferinţă, la un congres etc.
delfin1, delfini, s.m; |j Din lat. delphinus ||
1.	Cetaceu răpitor cu corpul în formă de fus, de 2 —3 m lungime, cu botul alungit şi prevăzut cu numeroşi dinţi. Este înzestrat cu o inteligenţă deosebită, cu mari posibilităţi de dresare. 2. Procedeu de înot caracterizat prin mişcări simultane ale braţelor, dinainte spre ’ înapoi, coordonate cu bătaia în plan vertical a picioarelor.
delfin2, delfinis.m. |j După fr. dauphin j| Titlu dat moştenitorului prezumtiv al tronului Franţei.	^
delfinâxm, delfinarii, s.n. i| Cf. delfin1 jj Bazin în care se ţin (şi se dresează) delfini1 (1).
delibâşă, delihaşi s.m. j| Din tc. deli boşi jj (în epoca fanariota) Şeful gărzii domneşti, căpetenia deliilor.
^ delibera, deliberez, vb. I. Intranz. jj Din fr. délibérer, lat. deliberare j| (Despre membrii unui complet de judecată, ai unui organ legislativ etc.) A chibzui împreună (şi în secret) pentru a lua o hotărâre, pentru a rezolva o problemă.
deliberat adj. în mod deliberat = după o prealabilă chibzuire; făcut intenţionat, în cunoştinţă de cauză.
deliberativ, -ă, deliberativi, -e, adj. || Din fr. de liber atif, lat. délibérations jj Care deliberează care ia hotârîri. 9 Vot d. v. vot.	*
263
DEMAKA
delicat, -ă, delicaţi, -te, adj. || Din fr. délicat, lat. delicatus )J 1. (Despre aspectul unor fiinţe ;sau lucruri) Gingaş, fin, graţios; plăpînd. • ’(Despre mîncăruri) Fin, ales. 2. (Fig., despre •oameni şi manifestările lor) Plin de atenţie, "lipsit de asprime. 8. (Despre situaţii, probleme) Care cere multă băgare de seama, multă prudenţă; greu. 4. De calitate bună, ales, distins, o (Despre culori) Discret, estompat, atenuat. «D delleatésâ, delicatese, s.f. || Din germ. Beli-katesse II (Mai ales ia pl.) Aliment fin, ales (prăjituri, specialităţi culinare).
delicateţe 's.f. || Din it. delicatezza, fr. délicatesse || însuşire a ceea ce este delicat; fineţe, amabilitate în comportare; gingăşie; discreţie.
deltcids, -oâsă, delicioşi, -oase, adj. |j Din fr. délicieux, lat. deliciosus || 1. (Despre mîncăruri ;şi băuturi) Foarte bun; foarte gustos. 2. (Fig.) 'Plăcut, fermecător.
V deliciu, delicii, s.n. || Din lat. delicium, fr. délice || Plăcere mare; desfătare. • (Fig., fam.) Lucru sau fiinţă încîntătoare.
delict, delicte, s.n. || Din lat. delictum, fr. délit || (în vechiul cod penal) Infracţiune de 'mai mică gravitate, pedepsită cu amendă penală sau cu închisoare coreeţionaîă.
dellctuâl, -ă, delictuali, -e, adj. |j Gf. delict |] Deliciu os.
delietuds, -oâsă, delicîuoşi, -oase, adj. || Din fr. délictueux || (Despre fapte) Care prezintă caracterele unui delict, care ţine de delict.
,'delicYescént, -ă, delicves cenţi, -e, adj. || Din fr. déliquescent, lat,, deliquescens, -ntis ( < de-Jiquescere „a lichefia44) || (Chim.) Care are proprietatea de a absorbi vaporii de apă din atmosferă, combinîndu-se cu ei.
delicvesceaţă s.f. || Din fr. déliquescence j| Proprietate a unor substanţe solide de a fi delicvescente.
delimita, delimitez, vb. I. Tranz şi refl. || Din fr. délimiter, lat. delimitare || A (se) mărgini, a (se) limita; a (se) contura.
delimitativ, -ă, delimitativi, -ve, adj. || Din delimita || Care delimitează, care serveşte pentru a delimita.
delincvent, -ă, delincvenţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. délinquant, lat. delinquens, -ntis ( < delinquere „a scăpa din vedere, a lipsi, a greşi ) |[ Persoană care a savîrşit un delict.
delincventă, delincvente, s.f. || Din fr. délin-quence || 1, Fenomen social constînd în săvir-Şţrea de delicte. 2. Totalitatea delictelor săvîr-Şite la un moment dat într-un anumit mediu.
delineâvit subst. || Guv. lat. „a desenat”4 || Cuvînt care însoţeşte, într-unul din colţurile de jos ale unei gravuri, numele autorului.
delir, deliruri, s.n. || Din fr. délire || î. Tulburare a conştiinţei, caracterizată prin halucinaţii, aiurări etc., întîlnită în anumite boli mintale sau în stări febrile. 2. (Fig.) Stare de exaltare, entuziasm excesiv.
delira, delirez, vb. I. Intranz. || Din fr. délirer, lat. delir are „a se depărta de Ia linia dreaptă44 || A fi în stare de delir, a aiura.
delirant, -ă, deliranţi, -te, adj. || Din fr. délirant |i Gare delirează. • (Fig.) Exaltat, frenetic.
delirium s.n. || Guv. lat. f| Delirium tremens = criză care apare la alcoolicii cronici şi care se manifestă prin halucinaţii, tremurături ale feţei şi ale membrelor etc.
/deliu, -ie, delii, s.m., adj. |] Din tc. deli || (înv.) 1. ^S.m. Soldat din căîărimea uşoară turcă, o (în Ţara Românească şi în Moldova) Soldat dintr-un corp de călăraşi; (în perioada fanariotă) soldat din garda domneasca^ 2. Adj., s.m. (Om) voinic, viteaz, curajos. 8. Adj. Furios, vehement, nebun.
delniţă, delniţe, s.f. || Din sl. delînica |[ (înv.)
1.	(în Ţara Românească) Parte din moşia satului care se afla în stăpînirea ereditară a unei familii de ţărani. 2. (în Moldova şi în Ţara Românească) Parte dintr-o a'numită subîmpar-ţire a pămîntului satului.
deloc adv. || De* -j- loc || Nicidecum, delta s.m. invar. A patra literă a alfabetului grecesc (în formă de triunghi), corespunzînd lui d. 9 (Fig.) Simbol al adevărului; p. ext. adevăr.
deltă, delte, s.f. || Din fr. delta || Formă de relief care apare, prin acumularea aluviunilor, în zona de vărsare a unei ape curgătoare într-un lac, într-o mare sau într-un ocean.
deltoid, -à, deltoizi, -de, adj., s.m. |j Din fr. deltoïde || 1. Adj. în formă de triunghi. 2. s.m. Muşchi din regiunea umărului, care determină rotaţia braţului.
delurds, -oâsă, deluroşi, -oase, adj. |[ Din dealuri, pi. lui deal || Cu multe dealuri. Cîmpia se urca pe nesimţite şi se făcea deluroasă (Mace-donski).
deluviu, deluvii, s.n. IJ Din lat. diluvium [j Material sedimentar provenit din dezagregarea rocilor, aflat în curs de transport sub influenţa apelor pe pantele unor versanţi.
demachia, demachiez, vb. I. Tranz. şi refl. li Din fr. démaquiller || A(-şi) şetrge machiajul sau fardul de pe obraz.
demacMére, demachieri, s.f. Acţiunea de a (se) demachia.
demagnetiza, demagnetizez, vb. I. Tranz. |] Din démagnétiser [J A face ca un corp să-şi piardă starea de magneţi zare.
demagog, demagogi, s.m. || Din fr. démagogue ; gr. demos „popor44 -j- agogos „care .conduce44 j[ Persoană care foloseşte fraze bombastice, declaraţii, promisiuni mincinoase etc., pentru a-şi crea popularitate.
demagogic, -ă, demagogici, -ce, adj. |] Din fr. démagogique |! De demagog; cu caracter de demagogie.
demagogie, demagogii, s.f. [| Din fr. démagogie || Metodă de înşelare a maselor prin promisiuni mincinoase, discursuri bombastice, practicată de politicieni pentru a-şi face popularitate; purtare, atitudine de demagog.
demară, demarez, vb. I. Intranz. || Din fr. démarrer || 1. (Despre motoare, autovehicule) A
DEMARAJ
264
se pune în mişcare, a porni. 2. (Despre sportivi) A pomi în viteză (într-o cursă).
demaraj, demaraje, s.n. || Din fr. démarrage || Faptul de a demara. • Dezlegarea odgoanelor unei corăbii (în vederea plecării).
demarcă, de mar chez, vb. I. JJ Din fr. démarquer || 1. Tranz. A însemna printr-o linie de demarcaţie; a delimita, a despărţi. 2. Refl. (Sport) A scăpa de sub supravegherea adversarului.
demarcâţie, demarcaţii, s.f. (| Din fr. démarcation jj Delimitare, separare. ® Operaţie prin care se stabileşte frontiera dintre două state sau linia despărţitoare dirftre două suprafeţe de teren: linie de demarcaţie.
demaror, demaroare, s.n. || Din fr. démareur |j Dispozitiv sau mecanism care serveşte la pornirea unui motor cu ardere internă.
demască, demasc, vb. I. Tranz. şi refl. |j Din fr. démasquer j| 1. A(-şi) scoate masca. 2, (Fig.) A (se) arăta în adevărata lumină, a(-şi) da pe faţă planurile sau gîndurile. 8. (Milit.) A descoperi un obiectiv, prin nerespectarea regulilor de mascare, făcîndu-1 vizibil de către inamic.
dematerializat, -ă, dematerializaţi, -te, adj. |] Cf. fr. dématérialiser || (Poetic) Care şi-a pierdut însuşirile materiale.
, dement, -ă, demenţi, -te, adj., s.m. şi f. || Din fr. dément, îat. demens, -tis „fără raţiune44 || 1. Adj. s.m. şi f. Nebun, alienat mintal. 2. Adj. De om nebun, nebunesc.
demenţă, demenţe, s.f. |] Din fr. démence, lat. dementia || Dezintegrare a activităţii psihice du-cînd la pierderea capacităţii de adaptare socială a individului; nebunie. O D. precoce = formă de schizofrenie care apare la tineri. D. senilă = demenţă care progresează odată cu vîrsta.
demenţial, -ă, demenţiali, -e, adj. ]| Din fr. démentiel |] Care este caracteristic unui nebun, care denotă nebunie.
demers, demersuri, s.n. ]| Dez -f- mers (după fr. démarche) || Intervenţie făcută pe lingă cineva cu scopul de a obţine un anumit rezultat.
demilitariza, demilitarizez, vb. I. Tranz. |j Din fr. démilitariser || A desfiinţa, total sau parţial, pe un anumit teritoriu (de obicei in urma unei convenţii internaţionale) armata, armamentul, industria de armament şi instalaţiile militare.
demilitarizare, demilitarizări, s.f. 1. Acţiunea de a demilitariza. 2. Regim juridic al unui teritoriu, stabilit pfiptr-im tratat internaţional, în temeiul căruia p#teritoriul respectiv sînt desfiinţate fortificaţiile sj instalaţiile militare şi nu sînt menţinute forţe" armate sau armamente.
demlmondén, -ă, demimondeni, -e, s.f., adj.
|| Din fr. démi-mondaine || 1. S.f. Femeie uşuratică, cochetă. 2. Adj. Care se referă la demimondene sau la apucăturile lor.
démina, deminez, vb. I. Tranz. j] Din fr. déminer IIA înlătura minele explozive dintr-un loc, a curăţa de mine explozive.
demineralizâ, demineralizez, vb. I. || Din fr. déminéraliser j| 1. Tranz. A elimina sărurile dizolvate din apa. 2. Refl. (Despre organism) A-şi pierde sărurile minerale proprii.
demisie, demisii, s.f. || Din fr. . démission || Declaraţie (scrisă) prin care un angajat cere să i se desfacă contractul de muncă.
demisiona, demisionez, vb. L Intranz. [j Din fr. démissionner Jj A-şi prezenta demisia.
demisdl, demisoluri, s.n. f| Din fr. demi „jumătate44 -f~ sol |j Parte a unei clădiri, situată pe jumătate sub nivelul solului.
demite, demit, vb. III. Tranz. f] Din lat demittere „a coborî, a face să cadă mai jos46 (după fr. démettre) |j A da afară pe cineva dintr-o funcţie, dintr-o demnitate; a destitui, a concedia.
demitiză, demèjtizez, vb. L Tranz. jţ Din mit; cf. it. demitizare [] A înlătura o supraestimam, o aureolă, un mit creat în jurul cuiva sau a ceva.
demitizare s.f. Acţiunea de a demitiză. * (Lit.) Reacţie faţă de convenţii, faţă de formule constituite, faţă * de ceea ce generează atitudini stagnante care frînează înnoirea.
demîu, demiuri, s.n. || Din fr. demi „jumătate44 || Haină mai groasă dedt pardesiul şi mai subţire decît paltonul, care se poartă de obicei primăvara şi toamna.
demiurg s.m. |j Din fr. démiurge, lat. demiur-gus, gr. demiurgos „meşteşugar44 || (La Platon) Nume dat divinităţii, „creator44 ai universului; p. ext. principiu creator.
demîncâre s.f. |[ Dé -f mîncare |j Mîncare,. hrană; bucate.
demîncât s.n. || Dez -f- mîncat Jj Mîncare, hrană. Fată hăi ! ia dă tu flăcăului demîncatul ce i-am făcut eu (Eminescu).
demn, -ă, demni, -e, adj. |] Din lat. dignus ||
1. Vrednic (de...). 2* Care impune respect; corect, sobru.
demnitar, demnitari, s.m. |] Cf. fr. dignitaire (după demn) jj înalt funcţionar de stat.
demnitate, demnităţi, s>f. jj Din lat. dignitas, -atis (după demn) |j 1» Atitudine demnă; calitatea de a fi demn, autoritate morală; prestigiu.
2. Funcţie înaltă în stat.
demobiliza., demobilizez, vb. I. Tranz. || Din fr. démobiliser ]| 1. A trece o armată la starea de pace; a lăsa la vatră trupele mobilizate. 2. (Fig.) A face să slăbească combativitatea, vigoarea, tenacitatea cuiva.
demobilizator, -oare, demobilizatori, -oare, adj. || Din demobiliza || Care demobilizează (2)-, care descurajează.
democrat, -ă, democraţi, -te, adj., s.m. şi f.
|| Din fr. démocrate; gr. demos „popor44 + kratos „putere44 |j 1. Adj., s.m. şi f. (Adept) al democraţiei, militant pentru democraţie. O Democraţi-revoluţionari = ideologi şi militanţi ai mişcărilor şi revoluţiilor burghezo-democratîee, care, ca reprezentanţi ai intereselor claselor şi păturilor asuprite, îndeosebi ai ţărănimii, au luptat pentru lichidarea pe cale revoluţionară a rînduieiilor feudale. 2. Adj. Democratic.
democratic, -ă, democratici, -ce, adj. || Din fr. démocratique |j Propriu democraţiei; bazat pe principiile democraţiei.
democratism s.n. || Din fr. démocratisme || Totalitatea principiilor care asigură realizarea libertăţilor democratice; caracterul, însuşirea a ceea ce este democratic.
265
DEMOS
democratiza, democratizez, vb. Ï. Tranz. [| Din fr. démocratiser || A introduce un regim democratic ; a reorganiza ua stat, o instituţie etc. pe baze democratice.
democratizare s.f. Acţiunea de a democratiza; proces cu caracter social-politie şi juridic menit să permită o participare din ce în ce mai largă a cetăţenilor la conducerea vieţii politice, economice şi sociale a ţării.
democraţie, democraţii, s.f. || Din fr. démocratie || Formă de organizare şi de conducere politică a societăţii, care are la bază principiul # exercitării puterii de către popor. O D. socialistă = formă superioară a democraţiei, bazată pe deţinerea puterii politice de către oamenii muncii, pe proprietatea socială asupra mijloacelor de producţie, pe unitatea intereselor fundamentale ale tuturor claselor şi categoriilor sociale, asigurîndu-se în fapt participarea maselor la conducerea societăţii, valorificarea aptitudinilor şi a capacităţii membrilor societăţii în toate domeniile vieţii sociale. D. internă de partid = componentă organică a centralismului democratic în partidele comuniste şi muncitoreşti, care asigură tuturor mçipbriîor de partid dreptul de a participa efectiv la dezbaterea şi rezolvarea tuturor problemelor în legătură cu politica partidului şi cu viaţa organizaţiilor de partid.
demoda, demodez, vb. Ï. Refl. || Din fr. démoder |j A înceta să mai fie la modă; a se învechi.
demodat, «ă, demodaţi, -te, adj. Care nu mai este îa modă; învechit, perimat.
demodulator, demodulatoare, s.n. |] Din germ. Demodulator, fr. démodulateur || Gircuit sau montaj ^ electric în care se efectuează demodulaţia oscilaţiilor de înaltă frecvenţă modulate.
démodulât!©, demodulaţii, s.f. || Din germ. Démodulation, fr. démodulation || (Telec.) Proces de obţinere a semnalului primar (modulator) dintr-un semnal modulat.
demograf, demografi, s.m. |j Din fr. démographe |J Specialist în demografie.
dem’ogrâfic, -ă, demografici, -ce, adj. || Din fr. démographique j) Privitor la demografie. O Dactor d. — component al existenţei sociale, oxprimînd caracteristicile dinamice, cantitative Şi calitative ale populaţiei (densitate, mişcare naturală, repartiţie, structură, mobilitate etc.). Dxplozie demografică = accelerarea rapidă a ritmului de creştere a populaţiei.
demografie, demografii, s.f. |j Din fr. démographie; gr. demos „popor44 graphein „a descrie441] Ştiinţă care se ocupă cu studiul fenomenelor Şi proceselor privind numărul, repartiţia geografică, structura şi mişcarea populaţiei umane.
demolâ, demolez, vb. I. Tranz. || Din fr. démolir jj A dărîma o construcţie sau un element de construcţie, în vederea amplasării unei construcţii noi,* a unei amenajări de utilitate publică etc.
'démon, demoni, s.m. || Din fr. démon, gr. daimon.\\ Diavol, drac; fiinţă imaginară considerată ca spirit al răului, © (Fig.) Om rău.
demonetiza, demonetizez, ■ vb. I. || Din fr. -démonétiser |] 1* Tranz. A retrage din circulaţie
anumite monede. 2. Tranz. A devaloriza semne băneşti care nu au valoare intrinsecă. 8. Refl. A se devaloriza. 4. Refl. (Fig.) A se deprecia, a se discredita, a se banaliza.
demoniac, -ă, demoniaci, -ce, adj. || Din fr. démoniaque |j Demonic.
démoule, -ă, demonici, -ce, adj. || Din lat. daemonieus [[ De demon; drăcesc, diabolic; demoniac.
demonism s.n. |[ Din fr. démonisme || 1. Credinţă în demoni. 2. Atitudine diabolică.
demonstra, demonstrez, vb. I. |j Din fr. démontrer, lat. demonstrare || 1. Tranz. A dovedi prin argumente, prin exemple, adevărul (sau neadevărul) unei afirmaţii, unei teorii etc. ; a face dovada, prin calcule,, şi raţionamente, a adevărului exprimat de o teoremă. 2. Intranz. (Despre grupuri, mulţimi) A manifesta, a participa la o manifestaţie.
demonstrabil, -ă, demonstrabili, -e, adj. [[ Din fr. démontrable, lat. demonstratilis jj Care poate fi demonstrat.
demonstrant, -ă, demonstranţi, -te, s.m. şi f. || Din rus. demonstrant || Persoană care participă la o demonstraţie (2); manifestant.
demonstrativ, -ă, demonstrativi, -e, adj. |f Din fr. démonstratif, lat. démonstrations |( 1» Care demonstrează sau serveşte la o demonstraţie. © (Despre gesturi, atitudini) Gare exprimă în mod ostentativ un sentiment, o părere etc. 2, Pronume d. = pronume care^ arată locul în timp sau în spaţiu al unui obiect faţă de vorbitor. Adjectiv d. *= adjectiv care arată depărtarea sau apropierea unui obiect.
demonstraţie, demonstraţii, s.f. || Din fr. démonstration, lat. demonstraţia, (2) după rus. de-monstraeija || 1» Demonstrare, pe bază de argumente şi de exemple, a realităţii unui fapt; procedeu logic de întemeiere deductivă a adevărului unui enunţ. © (Mat.) Raţionament prin care se dovedeşte adevărul unei teoreme. © (Pedag.) Metodă intuitivă de mvăţămînt consiînd în explicarea unui fenomen prin prezentarea sau producerea lui în faţa elevilor. 2. Manifestaţie publică.
demontă, demontez, vb. I. Tranz. || Din fr. démonter jj A desface un mecanism, un aparaR un instrument, în părţile lui componente. © (Fig.) A descuraja, a deprima pe cineva; a obosi,, a extenua pe cineva.
demontâbil, -ă, demontabili, -e, adj. |] Din ir., démontable j| Gare poate fi demontat.
demoraliza, demoralizez, vb. L Refl. şi tranz.
|| Din fr. démoraliser |j A-şi pierde sau a face pe cineva să-şi piardă ..încrederea în sine; a (se) descurci] a.
demoralizant, -ă, demoralizanţi, -te, adj. || Din fr. démoralisant j| Care demoralizează, descurajator, deprimant.
demoralizat, -ă, demoralizaţi, -ie, adj. Descurajat, deprimat.
démos s.n. || Guv. gr. || (în Grecia . antică) Denumire dată păturilor de oameni liberi dinţr-un oraş care aveau drepturi politice depline.
DUMOT1CA
266
demotică adj. || Din fr. démotique || Scriere d. = scriere cursivă simplificată, folosită în vechiul Egipt.
demült adv. || De3 + mult || Cu mult timp înainte, de multă vreme. O De demult = din trecut, de altă dată. îmi pare-o veche, de demult Poveste (Eminescu). Mai demult = odinioară.
demultiplicâ, démultiplie, vb. I. Tranz. || După fr. démultiplier || A efectua o demultiplieare.
demultiplicâre, démultiplie ari, s.f. Reducere a turaţiei unui organ rotativ al unui sistem tehnic cu ajutorul unui mecanism reductor.
denâr, denari, s.m. || Din lat. denarius || 1. Monedă de argint în Roma antică. 2. Monedă arabă de aur care a circulat în evul mediu şi în unele ţări din Europa.
denatura, denaturez, vb. I. Tranz. || Din fr. dénaturer || 1. A schimba (intenţionat) sensul unor cuvinte, al unor idei; a falsifica. 2. A altera un produs adăugîndu-i o substanţă străină, care să-l facă impropriu pentru alt scop decît cel pentru care a fost destinat (ex. denaturarea alcoolului tehnic pentru a nu putea fi băut).
dénaturant, -â, denaturanti, -te, adj.., s.n. || Din fr. dénaturant || (Substanţă) folosită pentru a denatura un produs, făcîndu-1 impropriu pentru alte utilizări decît cele pentru care a fost făcut.
denaturat, -ă, denaturaţi, -te, adj. 1. Lipsit de sentimente fireşti: părinte denaturat; copil denaturat. 2. Spirt denaturat = alcool destinat întrebuinţării industriale, fiind făcut impropriu pentru consumaţie.
denazificare s.f. || După fr. dénazi fier || Acţiunea de desfiinţare a nazismului (fascismului) şi a urmărilor lui din viaţa politică, economică şi socială a Germaniei, conform hotărîrilor Conferinţei de la Berlin (Potsdam) din 1945.
dendrită, dendrite, s.f. || Din fr. dendrite; cf. gr. dendron „ arbore “ |] 1. Prelungire ramificată a protoplasmei celulei nervoase prin care impulsul nervos este transportat spre corpul celulei. 2. (La pl.) Agregate minerale în formă arborescentă.	.
dendrologîe s.f. i| Din fr. dendrologie, gr. dendron „arbore44 -f- logos „studiu44 || Parte a botanicii care se ocupă cu studiul plantelor lemnoase.
dendrometrîei^^jj Din fr. dendrométrie; gr. dendron „arbore44 bietron „măsură44 ]| Disciplină care se ocupă cu n^todele de măsurare a volumului arborilor; tax^ţie forestieră.
dendrométru, dendromêïre, s.n. || Din fr. den-dromètre || Instrument pentru măsurarea indirectă a înălţimii arborilor ne tăi aţi.
denegâ, denég, vb. I. Tranz. || Din lat. denegare; cf. fr. dénier || (înv.) A nega, a tăgădui; a refuza.
denegare s.f. Acţiunea de a denega. Q D, de dreptate = refuzul, fără temei legal, al unui organ de jurisdicţie de a soluţiona o pricină, ce i s-a încredinţat spre rezolvare.
denieotmiză, denicoiinizez, vb. I. Tranz. || Din fr. dénicotiniser || A îndepărta (sau a reduce) nicotină din tutun, prin trecerea ei în combinaţii mai puţin nocive.
denier, denieri, s.m. U Din fr. denier || Unitate de măsură pentru fineţea firelor de mătase naturală sau artificială.
denigra, denigrez, vb. I. Tranz. || Din fr. dénigrer, lat. denigrare ( < niger „negru 44) || A defăima, a ponegri, a calomnia, a discredita.
denigrator, -oare, denigratori,, -oare, adj., s.m. şi f. || Din denigra || 1. Adj. Care ^denigrează ; prin care se denigrează. 2. S.m. şi f. Persoană care denigrează.
denisipator, denisipatoare, s.n. || De la nisip || Bazin pentru curăţirea apei, în care se reţin aluviuni de dimensiuni mijlocii.
denitrificâre s.f. If Cf. h\ dénitrifier jj Descompunere de către bacteriile din sol a protidelor şi nitraţilor, avînd drept consecinţă eliberarea azotului, proces care duce la scăderea fertilităţii solului.
denivela, denivelez, vb. I. Refl. || Din fr. déniveler || (Despre drumuri, terenuri) A-şi pierde netezimea prin formarea de gropi şi de riâicături.
denivelare, denivelări, s.f. Acţiunea de a se: denivela; formare de adîncituri sau ridicături pe suprafaţa unui teren, a unui drum.,
denominalizâre s.f. (Ec.) Reducere a valorii nominale a semnelor băneşti.
denominativ, -à, denominativi, -e, adj. |J Din fr. dénominatif || Care denumeşte. • Verb d. .= verb derivat de la un substantiv sau de la un adjectiv.
denominaţie, denominaţii, s.f. [fDin fr. dénomination || (Livr.) Numire, denumire.
denota, pers. 3 denotă, vb.I. Tranz. ,|| Din fr. dénoter, lat. denotare || A vădi, a indica.
denotaţie, denotaţii, s.f. || Din fr..dénotation ||
1.	(Log.) Sferă. 2. (Lingv.) Semnificaţie.'
dens, -ă, denşi, -se, adj. || Din fr. dense, lat densus || (Despre corpuri, substanţe) Care are densitate mare, compact, des.
densimetrie s.f. || Din fr. densimétrie |[Ansamblul metodelor de măsură a densităţii substanţelor.
densimétru, densimetre, s.n. |j Din fr. densi-mètre; lat. densus „dens44 -f- gr. metron „măsură44 || Areometm gradat care indică direct densitatea* lichidului în care a fost cufundat.
densitate, densităţi, s.f. |] Din fr. densité, lat. densitas, -atis || 1., Raportul dintre: masa şi: volumul unui corp; masă specifica. 2. Faptul de a fi dens; numărul de obiecte sau de fiinţe de pe o unitate de suprafaţă.- O Densitatea-(medie) a populaţiei = numărul de locuitori care revin (în medie) pe o unitate de; suprafaţă a unui anumit teritoriu.
dentâl, -ă, dentali, -ey adj. || Din fr. dental J| (Despre consoane; şi substantivat, f.) Care se-articulează prin apropierea vîrfului limbii de dinţii incisivi.
dentar, -ă, dentari, -e, adj. || Din fr. dentaire, lat. dentarius |J 1. Referitor la dinţi. 2. Care aparţine dentistului, privitor la dentist.
dentfnă. s.f. II Din fr. dentine; cf. lat. dens,
-ntis T„dinte44>||'Ţesut osos; care formează masa, principală a dintelui.
îîV267
¥ .
dentist, -a, dentişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. à> dentiste, germ. Dentist\[ Medic specializat în I stomatologie. *
L	dentisMea s.f. || Din dentist [J Stomatologie,
i;	dentîţie, dentiüi, s.f. Il’Din fr. dentition, lat.
jj dentitio, *-oms If 1. Totalitatea dinţilor mamife-I reîor, ©aracteristiea, după structură şi .număr, unui tip de regim alimentar. • Modul în care ; sînt aşezaţi diaţiir 2. Procesul de formare şi de apariţie a dinţilor la copii.
'	' denuelearizâtre s.f. || Din des1- + nuclear |] In-
✓ terzicerea producerii, depozitării, amplasării, experimentării şi folosirii de arme nucleare pe - un continent, într-o regiune geografică, într-o ţară etc.
denudâţie, denudaţii, s.f. |] Din fr. dénudation, lat. denudatio |J Proces de nivelare a reliefului . sub acţiunea agenţilor geografici externi, prin ; dezagregarea şi eroziunea rocilor, îndepărtarea materialului rezultat şi acumularea lui ulterioară în regiuni mai joase.
denumi, denumesc, vb. IV. Tranz. |] Din fr. dénommer (după numi) || A da un nume, a numi. denumire, denumiri, s.f. Faptul de a denumi; • nume dat unei fiftiţe sau unui lucru ; cuvînt cu care numim ceva.
denunţ, denunţuri, s.n. |[ Din denunţa |] (Jur.) Informare adresată unui organ de urmărire penală sau unei instanţe penale despre săvîrşirea unei infracţiuni de către cineva.
denunţa, denîcnţ, vb. I. Tranz. || Din fr. dénoncer [| 1* A face un denunţ. 2. A desface . unilatéral un contract sau un tratat.
denunţare, denunţăriy s.f. Acţiunea de a denunţa. • Desfacerea unui contract sau a unui tratat prin manifestarea de voinţă unilaterală a uneia dintre părţi.
denunţător, -oare, denunţători, -oare, s.m. şi f. || Din denunţa |j Persoană carc face un denunţ.
denutriţie, denutriţii, s.f. || Din fr. dénutrition || Scădere importantă în greutate, provocată de unele tulburări de metabolism ; apare de obicei în cursul bolilor cronice.
deoarece conj. \\BeP 4- oare -f ce |j (Indică un raport de cauză între o propoziţie regentă şi una subordonată) Fiindqă, de vreme ce.
deocamdată adhr. || De3 4- o + cam + dată || Pentru moment, în mod provizoriu.
deocheâ, deochi, vb. I. Tranz. || Din deochi |] (în superstiţii) A dăuna cuiva printr-o privire rea, duşmănoasă; (refl.) a suferi, a se îmbolnăvi de pe urma unei astfel de priviri.
deocheat, -ă, deocheaţi, -te, adj. 1* (în superstiţii) Bolnav din cauza deochîului. 2. {Fig.; despre oameni) Cu reputaţie proastă, compromis ; (despre manifestări ale oamenilor) necuviincios. 8. (Fig.) Exagerat. (Să găsească două-trei mii de lei cu camătă mai puţin deocheată (Cezar Pe-trescu).
deochi s.n. |] De% -p ochi || Putere magică pe care o atribuie superstiţioşii uiior oameni de a îmbolnăvi pe cei asupra cărora îşi arunca privirea. • Boală pricinuită de această privire.
deodată adv. |j pez 4~ o -p. datü || 1. Pe neaşteptate, subit. 2. în acelaşi timp, concomitent.
DEPARTE
déodorant, -ă, deodoranţi, -te, adj. || Din fr.
déodorant || (Şi substantivat, n.) Dezodorizant.
deontologie s.f. || Din fr. déontologie; gr. deon „ceea ce trebuie făeut“ -p logos „studiu46 || Doctrină a moralei profesionale; (în special) ansamblul normelor de conduită şi al obligaţiilor medicului faţă de bolnavi şi de societate.
deopârte adv. || De3 -p o -p parte |[ Mai la o parte, izolat. Stau deoparte şi mă uit la ei (Stan-cu). '
deopotrivă adv. || De3 -p o 4- potrivă || în mod egal, fără deosebire, la fel, întocmai.
deosebi, deosebesc, vb. IV. || Din deosebit || 1. Refl. A se diferenţia de cineva sau de ceva, a nu fi Ia fel; (tranz.) a face ca cineva sau ceva să se diferenţieze de alţii. 2. Refl. A se distinge, a se remarca. 8. Tranz. A recunoaşte, a distinge un lucru dintre altele; a desluşi, a discerne.
deosebire, deosebiri, s.f. Acţiunea de a (se) deosebi; lipsă de asemănare/ diferenţă. O Cu deosebire — în mod special; mai ales. Cu deosebire de... ■= cît se poate de..., foarte...: un copil cu deosebire de inteligent. Spre deosebire de — în opoziţie €U...
deosebit, -ă, deosebiţi, -te, adj., adv. ]|Dez -p osebit |[ 1- Adj. Difefcit de altul; altfel. 2. Adj. Ieşit din comun, neobişnuit; distins, remarcabil. 8. Adj. Separat, despărţit. 4. Adj. (La pl., pre-cedînd substantivul) Felurit, divers. 5. Adv. Deosebit de... = cît se poate de..., foanfce; în afară de, pe lîngă.
depana, depanez, vb. I. Tranz. [| Din fr. dépanner ( < panne „pană la un vehicul44) |[ A executa o depanare.
depanare, depanări, s.f. (Tehn.) Repararea unei pene, la un vehicul, la o maşină, la un aparat etc.
depanator, depanatori, s.m. || Din depana || Muncitor calificat care repară autovehicule, maşini, aparate ete.
deparaîmâ, dep ar afinez, vb. I. Tranz. [] Din fr. déparaffiner !j Operaţie de îndepărtare a parafinei cristalizaMîe din uleiurile minerale.
deparazita, deparazitez, vb. I. Tranz. |[ Des1 4-parazit |S A îndepărta, a distruge paraziţii de pe plante, de pe animale etc.
deparazitâre s.f. Acţiunea de a deparazita ; distrugere a paraziţilor. • ţTebn.) D. electrică = combatere a perfurbapĂldr radio-electrice produse de instalaţiile tehnice (paraziţi industriali).
departaja, departajez, vb. I. Tranz. jj Din fr. départager A pune capăt Unui balotaj, arbitrînd între două opinii. # Refl. ţDespre două echipe sportive, doi adversari îa concurs) A se distanţa în punctaj (piecmd de Ia egaMtate).
departament, departamente, s.n. jj Din fr. dé -parlement || 1, Subdiviziune a unui minister. • (în unele state) Minister. 2. (în Franţa) U ni ta te administra ti v- teri terială.
departamental, -ă, departamentali, -e, adj. || Din fr. départemental^ Gare ţine de un departament, .privitor la un departament.
departe adv. j| De3 4- parte ||\L La mare distanţă, într-im loc depărtai; rudă de departe =
DEPĂNA
268
persoană dintr-o ramură îndepărtată a familiei cuiva. O Expr. Pe departe = pe ocolite, nu de-a dreptul. Departe de mine gîndul — nici nu mă gîndesc. 2. într-un moment depărtat (în trecut sau în viitor). O Mai departe == în continuare, înainte.
depănă, deăpăn, vb. I. Tranz. || Lat. *depanare j| 1. A desfăşura firele textile de pe un scul, înfăşurîndu-le pe un mosor sau făcîndu-le ghem. 2o (Fig.) A desfăşura (amintiri, gînduri etc.).
depănăteâre, depanatori, s.f. || Din depăna || Vîrtelniţă. ® Dispozitiv pe care sînt aşezate scuturile ia maşinile de depănat.
depănuşâ, depănusez, vb. I. Tranz. || Din des1- -f- pănuşă || A desface, pănuşiîe de pe ştiu-leţii de porumb.
depărta, depărtez, vb. I. || Din departe || 1. Refl. A se retrage din preajma cuiva sau a ceva, a pleca (mai) departe. © (Fig.) A se înstrăina de cineva sau de ceva. 2. Tranz. A duce ceva mai departe ; a trimite sau a ţine pe cineva departe. • (Fig.) A izgoni pe cineva, a alunga. 8. Refl. A se abate de la subiect.
depărtare, depărtări, s.f. 1. Faptul de a (se) depărta. 2. Loc situat la o mare distanţă de vorbitor. 8. Distanţă. O Din depărtare (sau depărtări) = de departe, de la mare distanţă.
depărtat, -ă, depărtaţi, -te, adj. 1. Care este la (mare) distanţă. 2. Care este departe, în timp, de momentul actual.
depăşi, depăşesc, vb. IV. Tranz. || Din dépasser (după păşi) || 1. A întrece pe cineva care merge în aceeaşi direcţie, a lăsa în urmă. 2» A trece peste o anumită limită, a întrece o anumită măsură, un anumit nivel. 8. A întrece puterile, atribuţiile sau competenţa cuiva; mă depăşeşte această problemă.
depăşit, »ă, depăşiţi, -te, adj. 1. învechit, perimat: tehnică depăşită. 2. întrecut, lăsat în urmă.
dependent, -ă, dependenţi, -te, adj. |] Din fr. dépendant |j Care depinde de cineva sau de ceva; (despre ţări) lipsit de autonomie.
dependănţă, dependenţe, s.f. || Din fr. dépendance || Faptul de a fi dependent; stare de subordonare economică, politică etc. a unei ţări faţă de o putere străină, caracterizată prin lezarea libertăţii naţionale, a dreptului de a hotări singură asupra. dezvoltării soeial-politiee şi economice.
dependinţă, dependinţe, s.f. || După fr. dépendance || încăpere accesorie a unei locuinţe (baie, bucătărie, cămară etc'.) ; (la pl.) ansamblul acestor încăperi; construcţii (garaj, magazie*) care constituie accesoriile unei clădiri.
depersonalizare s.f. || Cf. fr. dépersonnaliser || Simptom caracterizat prin dispariţia conştiinţei propriei persoane, sau prin senzaţia de pierdere a unei părţi a corpului, întîlnită în unele boli psihice.
depăşă,- depeşe, s.f. |] Din fr. dépêche || (înv.)
Telegramă.
depigmentâ, depigmentez, vb. I. Refl. || Din fr. dépigmenter || (Despre piele sau păr) A se decolora din cauza diminuării sau dispariţiei pigmentului melanic.
depigmentâre s.f. Acţiunea de a se depigmenta; decolorare a pielii sau a părului din cauza scăderii sau dispariţiei pigmentului
depila, depilez, vb. I. Tranz. || Din fr. dépiler, lat. depilare ((pilus ,,păr“) |[ 1. A curăţa de; păr pielea care urmează a fi tăbăcită. 2. A înde^ părta părul de pe faţă sau de pe corp (în scop igienic sau estetic), cu ajutorul unor pensete, sau al unor substanţe speciale,
depilatdr, depilatoare, s.n. || Din fr. dépilatoire |j Substanţă folosită pentru a îndepărta părul de pe pielea omului.
depinde, depind, vb. I1L Intranz. |j După fr. dépendre, lat. dependere || 1. (Despre persoane, instituţii, ţinuturi etc.) A fi sub autoritatea sau: sub conducerea cuiva, a fi subordonat cuiva. 2, (Despre situaţii, fapte etc.) A fi în funcţie de..., a atîrna de...
depista, depistez, vb. I. Tranz. || Din fr. dépister ( < piste „pistă“, ,,nrmă“) || A da de urma unui lucru ascuns sau necunoscut.
deplanăre s.f. [| Din des1- -f plan || Curbarea secţiunii plane a unui corp elastic sub acţiunea sarcinilor exterioare.
deplasă, deplasez, vb. I. || Din fr. déplacer ({place ,,loca) || 1. Tranz. A lua ceva dintr-un loc şi a pune în alt loc; a muta. © Refl A se mişca din poziţia iniţială, a se disloca. 2* Refl (Despre oameni) A se duce undeva pentru un timp limitat (în interes de serviciu).-
deplasament, deplasamente, s.n. |j Din fr. déplacement II Greutatea ^volumului de apă dezlocuit de o nava.
deplasare, deplasări, si. 1* Faptul de (se) deplasa. Q In deplasare = în călătorie pentru interese de serviciu. 2* (Astr.) D. spre roşu = deplasare a liniilor spectrale ale nebuloaselor extragalactice înspre marginea roşie a spectrului în comparaţie cu liniile spectrale ale surselor terestre ;• fenomenul se explică prin îndepărtarea de ' Pămînt a nebuloaselor.
deplasat, -ă, deplasaţi, -te, adj. 1. Mişcat sau mutat de la locul lui. 2. (Despre, oameni şi despre manifestările lor) Care nu este aşa cum se cuvine în raport cu situaţia sau cu momentul dat; nepotrivit, nelalocul lui; necuviincios.
deplin? -ă, deplini, -e, adj., adv. ||De3 -f plin\\ !» Adj. întreg, complet; desăvîrşit, perfect. 2. Adv. De tot, în întregime, complet.
-deplinătate s.f. || Din deplin [| Faptul de a fi deplin: a fi în deplinătatea puterilor.
deplînge, deplîng, vb. III. Tranz. |j Z><?3 -f-plînge (după fr. déplorer) |j A fi cuprins de nula, de părere de rău faţă de cineva sau ceva, a compătimi.
deploră, deplor, vb. I. Tranz. || Din îv. déplorer, lat. deplor are „a p lînge după ceva, a deplîn-gea || A simţi milă faţă de cineva sau de ceva, a deplînge.
depiorâbil, -ă, deplorabili, -e, adj. || Din fr. déplorable || Vrednic de plîns, de compătimit; lamentabil, jalnic.
depolarlzâ, dcpolarizez, vb. I. Tranz. \] Din fr. dépolariser |j (Fiz.) A reduce sau a anula o stare de polarizare. © (Chim.) A împiedica sau
269
DEPRINDERE
a face să dispară polarizarea electrozilor unei pile electrice.
depolariz&tor? dep olar izat ori, s.m. || Din depo-lariza ]| Element care împiedică polarizarea electrozilor unei pile electrice.
depolimerizâre-s.f. || Cf. fr. dé polymérisation )| Reacţie prin care un polimer trece în polimeri cu greutăţi moleculare mai mici sau în mono-meri, sub acţiunea căldurii, a luminii, a radiaţiilor etc.
depoitiâ? depoluez, vb. I. Tranz. || Din fr. dépolluer 11 A reduce ori a înlătura poluarea sau sursele^ care o provoacă.
;■ deponent1? -ă? deponenţi, -te, s.m. şi L || Din lat. deponens, -ntis, ii.:'deponente || Persoană care încredinţează unei alte persoane un lumi, în temeiul unui contract de depozit; depunător.
deponent2? -ă? deponenţi, -te, adj. || Din fr. déponent, lat. deponens, -ntis |[ (Despre verbe, în limba latină) Care are formă pasivă şi înţeles activ.
depopula? depopulez, vb. î. Tranz. |J Din lat. depopulare „a pustii (cîmpuri, oraşe)“; cf. fr. dépeupler || A reduce numeric sau a distruge în mare parte populaţia unei ţări sau a unei regiuni.
deporta? deportez, vb. I. Tranz. |[ Din fr. déporter, lat. deportare || A trimite forţat pe cineva într-o. regiune îndepărtată, ca măsură represivă.
deportare, deportări, s.f. Faptul de a deporta; situaţia unei persoane deportate.
deposeda? deposedez, vb. I. Tranz/ || Din fr.
■ déposséder |î A lipsi pe cineva de posesiunea unui lucru sau a unui drept.
depou, depouri, s.n. (| Din fr. dépôt, lat. depo-siium || Clădire în care se adăpostesc şi se întreţin locomotive, vagoane de tren sau de tramvai etc,
depozit? depozite, s.n. || Din lat. depositum {după fr. dépôt) || 1. Loc, construcţie sau grup de construcţii în care se păstrează mărfuri, materiale etc. 2. Ceea ce se depune spre păstrare {mărfuri, bani, hîrtii de valoare etc.). O (Bibi.) D. legal = fond de cărţi constituit prin predarea obligatorie de către tipografii sau ediţuri a unui număr de exemplare din fiecare volum tipărit marilor biblioteci din ţară. ® Contract prin care o persoană se obligă, în principiu fără plată, să păstreze un lucru şi să-l restituie persoanei căreia i l-a încredinţat. 8. (Geol.) Acumulare de material sedimentar.
depozita? depozitez, vb. I. || Din depozit || 1. Tranz. A pune spre păstrare într-un depozit. © A încredinţa cuiva un lucru spre păstrare.
2.	Refl. A se depune, a se sedimenta.
depozitar? -ă? depozitari, -e, s.m. şi f. Persoană căreia i se încredinţează un lucru spre- păstrare, în temeiul unui contract de depozit.
depoziţie? depoziţii, s.f. || Din fr. déposition, lat. depositio, -onis || (Dr.) Declaraţie a unui martor făcută în faţa organelor de urmărire sau a instanţei de judecată cu privire la fapte care-i sînt cunoscute şi care pot contribui la lămurirea pricinii.
deprava? depravez, vb. I. Refl. ]| Din fr. dépraver, lat. depravare ( (pravus „pervers, corup t“) || A deveni depravat, a se corupe.
depravat? -ă? depravaţi, -te, adj., s.m. şi f. (Persoană) decăzută din punct de vedere moral; corupt, desfrînat.
deprecia? depreciez, vb. I. || Din fr. déprécier || 1. Tranz. A socoti un lucru sub valoarea lui reală ; a nesocoti. 2. Tranz. şi refl. A(-şi) micşora valoarea sau calitatea; a (se) devaloriza; a se degrada.
depreciat, ~ă? depreciaţi, -te, adj. 1. Cu valoarea scăzută, devalorizat, degradat. 2. Desconsiderat.
depreciativ, -ă? depreciativi, -e, adj. || Din fr. dépréciatif H Care dovedeşte lipsă de consideraţie, care conţine o notă de dispreţ sau de batjocură.
depreciere? deprecieri, s.f. Faptul de a (se) deprecia; devalorizare.
depresâ? depresez, vb. I. Tranz. || Din fr. dépresser || A desface cu presa un ansamblu de două piese „care au contact forţat.
depreslonâră? depresionare, adj. || Din depresiune || Zonă d. = zonă din atmosferă în care presiunea este scăzută (favorizînd formarea ciclonilor).
depresiune? depresiuni, s.f. || Din fr. dépression, lat. depressio, -onis || 1. Formă de relief aflată la un nivel mai jos decît regiunile din jur. O D. oceanică — groapă (fosă) abisală.
2.	D. atmosferică — arie cu presiune scăzută favorabilă formării ciclonilor, în zonele cu climă temperată. 8. (Fig.) Stare patologică de tristeţe şi de descurajare profundă şi persistentă. 4. (Ec. pol.) Fază a ciclului economic capitalist, care urmează după criză, în care producţia se^ menţine la un nivel scăzut, mărfurile se vînd la preţuri scăzute în condiţiile în care rămîne redusă şi puterea de cumpărare a maselor muncitoare.
depresiv. »ă? depresivi, -e, adj. || Din fr. dépressif || Care produce starea de depresiune sau scăderea, tensiunii arteriale.
deprednă adv. \\Dez 4- pre + una ]| (Rar) împreună.
deprima, deprim, vb. I. Tranz. || Din fr. déprimer; lat. deprimere „a apăsa. în jos“ || A produce cuiva o stare de depresiune, a întrista, a mîhni, a descuraja.
deprimant ? -ă? deprimanţi, -te, adj. || Din fr. déprimant || Care deprimă; descurajant, dezolant.
deprimare? deprimări, s.f. Stare a celui descurajat;' depresiune (8), dezolare.
deprinde? deprind, vb. III. || Lat. depre(ke)n-dere H1. Refl. si tranz. A (se) obişnui, a (se) învăţa, a (se) deda, a (se) familiariza. 2. Tranz. A-şi ’însuşi treptat anumite cunoştinţe Intr-un domeniu.
deprindere? deprinderi, s.f. 1. Faptul de a (se) deprinde, o Obişnuinţă, obicei* 2.- Pricepere, destoinicie, îndemînare căpătată în cursul timpului într-o anumită îndeletnicire.
s
DEPEINS
deprins, -ă, deprinşi, -se, adj. Experimentat,
obişnuit, învăţat.
depunător, -oare, depunători, -oare, s.m. şi f. || Din depune || Persoană care depune spre păstrare o sumă de bani, hîrtii de valoare etc. ; deponent.
depune, depûn, vb. III. || Din lat. deponere (după fr. déposer) || 1. Tranz. A lăsa un obiect din mînă, punîndu-1 undeva. © A încredinţa bani, obiecte preţioase spre păstrare (unei bănci, unei case de economii). 2. Tranz. A depune ca martor = a face o depoziţie. 8. Tranz. A depune jurâmîni v. jurămînt (1, 2). 4. Refl. (Despre particule solide aflate în suspensie).A se aşeza la fund, formînd sedimente.
depunere, depuneri, s.f. 1. Acţiunea d ea (se) depune. © Sumă de bani depusă la o ins li Iu ţie bancară. 2. Acoperire a unui corp cu un strat de material.
depuratiY, -ă, depuratici, -e, adj., s.n. || Din fr.
dépuratif || (Medicament) care curăţă organismul favorizînd eliminarea toxinelor şi a produşilor de dezasimilaţie.
depurâţie, depuraţii, s.f. j] Din fr. dépuration jj (Med.) îndepărtarea din organism a produşilor inutilizabili.
deputat, -ă, deputaţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. député, lat. deputatus „trimis, delegatu || Persoană aleasă într-un organ reprezentativ al statului.
deputăţie, deputăţii, s.f. jj Din deputat || 1. Sarcina, calitatea de deputat. 2. (înv.) Delegaţie, solie.
deraia, deraiez, vb. I. Intranz. || Din fr. dérailler (( rail ,.şină“) || 1. (Despre trenuri, tramvaie) A sări, a aluneca din mers de pe şine. 2. (Fig.) Ase abate de îa subiect, a vorbi aiurea, a divaga.
deranj, deranjuri, s.n. jj Din deranja ]j 1. Dezordine, neorînduiaîă. 2. (Fig.) Stînjenire; tulburare a liniştii (cuiva).
deranja, deranjez, vb. I. Tranz. |] Din fr. déranger || 1. A face dezordine; a răvăşi. • A-şi deranja stomacul — a face o indigestie. 2. (Fig.) A stingheri pe cineva, a-i tulbura liniştea sau activitatea; a ştînjeni, a incomoda, « Refl. (In formule ^ de politeţe) A se osteni pentru cineva.
deranjament, deranjamente, s.n. || Din fr. dérangement II Perturbare a funcţionării normale a unei maşini, a unui aparat, a unei instalaţii. © (Fam.) Indigestie, diaree.
deranjat, -ă* ■;deranjaţi, -te, adj. Care este în dezordine; răvăşit*" răscolit.
derapa, pers. 3 derapează, vb. I. Intranz. I! Din fr. déraper [| (Despre vehicule) A aluneca oblic faţă de direcţia de înaintare.
deratiza, deratizez, vb. I. Tranz. |] Din fr. deratiser || A stîrpi rozătoarele dăunătoare (şoarecii, şobolanii) dintr-un loc, prin otrăvire cu substanţe chimice sau prin culturi microbiene.
dératisant, -ă, deratizanţi, -te, adj., s.n. || Din deratiza ][ (Substanţă) cu ajutorul căreia se deratizează.
derbedeu, derbedei, s.m. |] Din tc. derheder |j Om de nimic, haimana, vagabond.
dérfoi, derbiuri, s.n. |] Din engl. derby (după n. pr. Derby,. organizatorul acestei curse) || 1. Cursă
270
clasică de trap sau de galop a cailor în vîrstă de trei ani. 2. fntîliiire sportivă de mare importanţă.
derdeMş, derdelusuri, s.n. Loc în pantă unde se dau copiii cu săniuţa.
deregla, pers. 3 dereglează, vb. I. Refl. |] Din fr. dérégler I) (Despre sisteme tehnice) A ieşi din regimul normal sau din funcţionarea normală; a se deranja, a se defecta. ® (Fiziol.; despre o funcţie) A se abate de ia normal.
deretica, derétic-, vb. I. Intranz. jj Lat. de-ra-dicare || A face curăţenie şi ordine prin casă. Se mişca încolo şi încoace prin cameră, dereticind si aşezind (Sadoveanu).
deriva, deriv, vb. I. j| Din fr. dériver, lat. derivare ( < rivus „rm“) !| 1. Intranz. (Mai ales la pers. 3) A proveni din...; (despre limbi, cuvinte, sensuri) a-şi trage originea din... ; (despre cuvinte) a se forma cu ajutorul unui sufix sau al unui prefix. 2» Tranz. A abate o apă curgătoare din albia ei naturală. © Intranz. (Despre nave) A se abate, a se îndepărta într-o direcţie înclinată faţă de axa longitudinală. 8. Tranz. (Mat.) A calcula derivata unei funcţii.
derivare, derivări, s.f. Acţiunea de a deriva;
" (lingv.) procedeu prin care im cuvînt se formează din altul (cu ajutorul sufixelor şi al prefixelor). • Stabilirea provenienţei unui cuvînt din altul.
derivat, -ă, derivaţi, -te, adj., sufost. 1* Adj. Care derivă din ceva; (substantivat, n.) cuvînt care derivă din altul. 2. Adj. (Despre cursuri de apă, canale, drumuri) Abătut din direcţia normală, din traseul natural. 8. S.m. Produs industrial obţinut prin prelucrarea unei materii prime. 4» S.m. (Chim.) Combinaţie chimică obţinută din altă combinaţie şi păstrînd de obicei structura de bază a combinaţiei principale din care provine. 5. S.f. (Mat.) Limita raportului dintre creşterea unei funcţii şi creşterea variabilei, cînd aceasta tinde spre zero.
derivativ, -ă, derivativi, -e, adj. ]| Din fr. dérivatif || Care abate ceva în altă parte. (Med.) Care se referă la evacuarea surplusului de sînge dintr-un organ bolnav şi la eliminarea substanţelor toxice din organism.
derivâţie, derivaţii, s.f. || Din fr. dérivation, lat. derivatio, -onis jj Ramificaţie a unui curs de apă, a unei căi de comunicaţie, a unui circuit electric etc. 0 (Lingv.) Derivare.
derivă, derive, s.f. (] Din fr. dérive jj 1. Unghiul dintre direcţia axei longitudinale a unei na vu sau aeronave şi direcţia de deplasare a acestora. O Deriva gheţurilor = deplasare a banchizei de gheaţă în Arctica şi Antarctica sub influenţa vîntuîui şi a curenţilor marini. O Expr. A merge (sau a fi) în derivă = a pluti în voia vîn-turilor şi a valurilor. 2. Unghiul format de planul ' de tragere al unei anne cu planul de ochire, la tragerile indirecte. 8» Partea fixă, anterioară, a ampenajuîui unui avion, al unui planor etc.
derivométni, _derivometre, s.n. ][ Din fr. déri-vômètre || Aparat de bord pentru măsurarea derivei (1) unui avion în zbor normal.
derivdr, deriva are, s.n. jj Din fr. dériveur || Piesă plată prinsa sub chila unei ambarcaţii cu
271
DES C AL.EC ATOR
pînze pentru a împiedica deplasarea laterala a ambarcaţiei.
deriziune, deriziuni, s.f. || Din fr. dérision, lat. derisio, -onis i| Luare în rîs, derîdere.
derizoriu, -ie, derizorii, adj. || Din fr. dérisoire, lat. derisorius |] (Despre preţuri, valori) Neînsemnat, lipsit de valoare; de nimic.
derîdere, s.f. || De3 4- ridere (după fr. dérision ) || A lua pe cineva în derîdere — a lua în bătaie de joc, a zeflemisi.
dermatină S.f. || Din fr. dermatine; gr. derma „piele44 H înlocuitor al pielii obţinut prin aglomerarea cu ajutorul unui liant a unor fibre de piele naturală.
dermiUită, dennaiite, s.f. j| Din fr. dermaiite jj Denumire generică pentru afecţiuni inflamatorii ale pielii.
dermatofiţie, dermatofiţii, s.f. || Din fr. derma-tophiîie; gr. derma „piele44 -f phyton „plantă44 || .Boala de piele provocată de ciuperci microscopice parazite localizate în pielea capului.
dermatogrâf, dermatografe, s.n. || Din fr. der-matographe || Creion colorat care serveşte la machiaj.
dermatolog, dermatologi, s.m. || Din fr. dermatologue |j Medic specialist în boli de piele.
dermatologie s.f. || Din fr. dermatologie; gr. derma „piele44 -f- logos „studiu44 || Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul pielii şi al afecţiunilor ei.	^
derin&tomicdză, dermatomicoze, s.f. (| Din fr. dermaîomyease; gr. derma „piele44 -jr mykes „ciupercă44 || Denumire generică pentru afecţiunile provocate de ciuperci microscopice, localizată la nivelul pielii, la unghii şi la păr.
dennatoveneroiogie s.f. |] Din fr. dermatovéné-rologie j| Parte a medicinii care studiază bolile de piele şi bolile venerice.
dermatoză, dermatoze, s.f. || Din fr. dermatose |] Denumire generică pentru bolile de piele. O Dermatoze profesionale =■ boli de piele datorate contactului cu substanţe toxice (benzol, vopsele, acizi) în timpul procesului de muncă.
dermă, derme, s.f. || Din fr. derme, gr. derma „piele44 ]| Stratul mijlociu al pielii vertebratelor, aşezat sub epidermă.
dermic, -ă, dermici, -ce, adj. || Din fr. dermique || Privitor la dermă, sau, p. ext., la piele, dermită s.f. || Din fr. demite || Dermatită. derogă, derôg, vb. I. Intranz. || Din fr. déroger, lat. derogare (< rogare „a cere44) || A face O excepţie- de la prevederile unui act normativ, ale unui statut etc. în temeiul unui act de aeeeaşi natura sau de acelaşi grad.
derogatoriu, -ie, derogatorii, adj. f| Din fr. dérogatoire, lat. derogatoriile |] Care conţine o derogare, care derogă.
derula, derulez, vb. L Tranz. şi refl. |j Din fr* dérouler (< rouler „a rula44) || A (se) desfăşura, a (se) desface, a (se) întinde ceva ce a fost rulat.
derută, derutez, vb. I. Tranz.. j| Din fr. dérouter ( { route „drum44) |1 A încurca pe cineva, a-1 zăpăci, a-1 dezorienta.
derutant, -ă, derutanţi,. -te, adj. || Din fr. déroutant || Care derutează.
derută s.f. || Din fr. déroute || Zăpăceală, dezorientare.
derviş, dervişi, s.m. || Din tc. derviş „călugăr44 Gf. şr fr. derviche || Călugăr musulman (cerşetor).
des1- (Cînd e urmat de o vocală sau de o consoană sonoră are forma dez-) Element de compunere cu sens privativ care serveşte la formarea unor substantive, a unor adjective şi a unor verbe. || Şi: dez-, dis-.
des2, deasă, deşi, -se, adj. |] Lat. densus||
1.	(Despre corpuri compuse din aceleaşi unităţi) Cu părţile componente foarte apropiate; (despre ţesături) ţesut strîns. 2. (Despre ploaie, ceaţă, umbră) Compact, dens. 8. (Despre mulţimi) Cu elementele componente aşezate strîns unele lîngă altele. 4. (Despre fapte, fenomene) Caro se repetă la intervale foarte apropiate, care se întîmplă frecvent. • (Adverbial) De multe ori, în repetate rînduri. La geamul tău ce strălucea Privii atît de des (Eminescu). 5. (Despre mişcări care se repetă) Repede, iute, grăbit, desâg s.m. v. desagă.
desagă, desagi, s.f. || Din ngr. disakki(on), bg. disagi || Sac format din două părţi (semă-nînd fiecare cu o traistă), care se poartă atîrnat pe umăr sau pe şa. || Şi: desâg s.m.
desalinizâ, desalinizez, vb. I. Tranz. |)Cf. fr. dessaler || A îndepărta sărurile dintr-un lichid; a desăra.
desant, desanturi, s.n. || Din fr. descente, rus. desant || Trupe debarcate sau paraşutate pe teritoriul ocupat de inamic.
desărâ, desârez, vb. I. Tranz. || Des1- -f- săra || A îndepărta sarea dintr-un aliment, a face să fie mai puţin sărat.
desărcina, desărcinez, vb. I. Tranz. \\ Des1- -f-\în]sărcina (după fr. décharger) || A elibera pe cineva de o sarcină, de o obligaţie, dintr-o funcţie.
des&vîrşi, desăvirşesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din desăvîrşit |[ A (se) perfecţiona; a da (sau a lua) o formă definitivă.
desăvîrşire, desăvirşiri, s.f. Acţiunea de a (se) desăvîrşi. O Du desăvîrşire = cu totul, pe deplin, în întregime.
desăvîrşit,-ă, desăvîrşiţi, -te, adj. || Dez.-\- să-vîrşit || (Adesea adverbial) Perfect; complet, deplin.
descalifica, descalific, vb. I. || Des1- -f califica || 1. Tranz. A declara pe cineva nedemn de stimă sau de respect. 2. Tranz. A exclude un concurent (sau o echipă) dintr-o competiţie sportivă, pentru abateri de la ■ regulament. 8. Refl. A-şi pierde calificarea (profesională).
descăleca, descalec, vb. I. Intranz. |j Lat. *discahallicare || 1. A se da jos de pe cal. 2. (în limba cronicarilor) A se aşeza statornic intr-un loc, întemeind o ţara.
descălecât s.n. 1, Coborîre de pe cal. 2. Termen folosit mai ales de cronicari pentru a desemna întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei.
descălecător, descălecători, s.m. || Din descăleca, || (în limba cronicarilor) întemeietor do ţară.
DES C ALT A
272
descăîţâ, descâlţ, vb. I. Refl. şi tranz. |] Lat.
ăiscalciare || A(-şi) scoate încălţămintea din picioare.
descălţat, -ă, descălţaţi, -te, adj. Desculţ, descărca, descarc, vb. I. || Lat. discarricare ||
1. Tranz. A scoate, parţial sau*integral, încărcătura dintr-un vehicul sau dintr-un recipient.
2. Tranz. A scoate încărcătura dintr-o armă de foc. 9 A slobozi arma, a trage un foc. 3. Tranz. A suprima sau a micşora forţele care acţionează asupra unui corp, asupra unei construcţii etc.; (tranz. şi refl) a face să-şi piardă sau a-şi pierde sarcina electrică. • (Despre trăsnet) A se produce, a se dezlănţui. ® A consuma energia înmagazinată de un acumulator electric. 4. Tranz. A recunoaşte în mod oficial că o gestiune este corectă, că nu se impută nimic gestionarului.
5.	Refl. (Fig.) A da curs liber unei stări sufleteşti; a se uşura de un gând apăsător, de o povară sufletească, împărtăşind cuiva necazurile, suferinţele.
descărcare, descărcări, s.f. Acţiunea de a (se) descărca. O D. electrică = micşorare sau pierdere a cantităţii de electricitate a unui corp. D. atmosferică = denumire generică pentru cele dună tipuri de manifestări electrice din atmosferă, fulgerul şi trăsnetul.
deseăreătdr, -oare, descărcători, -oare, adj.,
S.m. i Din descărca |J 1. Adj. Care descarcă; (despre acte, documente) care justifică, eliberînd de răspundere. 2. S.n. Dispozitiv de protecţie a instalaţiilor electrice împotriva supratensiunilor. • Dispozitiv pentru descărcarea benzii de cauciuc a unui transportor, în diferite puncte de pe traseul său. • Dispozitiv de descărcare, prin răsturnare, a vagonetelor de mină, a vagoanelor de marfă etc.
descărcătură, descărcaturi, s.f. || Din descărca || î. Ceea ce se descarcă. 2. Declanşare a unei arme de foc; zgomotul produs de această declanşare.
descărna, descărnez, vb. I. ]j Din Des1 -f carne (după fr. decharner) |) 1. Tranz. A curăţa de carne pieile care urmează să fie tăbăcite. 2. Refl. A slăbi foarte tare.
descărnat, -ă, descărnaţi, -te, adj. (Despre oameni) Foarte slab.
deseătărămâ, descătărămez, vb. I. Tranz. J| Din Des1- -p cataramă |J A desprinde din catarame.	*
descătuşa, descătuşez, vb. I. Tranz. şi refl. II Din Des1- -ţ- cătuşă [] A (se) elibera din lanţuri sau din cătuşe. @ (Fig.) A se elibera "dintr-o con-stiingere, dintr-o apăsare, din robie.
descăzut s.n. |] De3 -f- scăzut |) (Mat.) Primul termen al unei scăderi din care se scade al doilea termen.
descendent, -ă, descendenţi, -te, adj., s.m. şi f. [| Din fr. descendant, lat. descendens, -ntis (< descefidere „a coborî“) |) 1. Adj. Care coboară.
2.	S.m. şi f. Persoană care se trage din...; urmaş.
descendenţă, descendenţe, s.f. ]] Din fr. des-cenâance [| înrudire în linie directă coborîtoare; p. ext. 'totalitatea rudelor cuiva în linie directă coborîtoare.
descentra, descentrez, vb. I. Refl. II Din des1-4- centru I) (Despre piese, organe de maşini etc.) A se deplasa, a-şi pierde poziţia nornială faţă de centru.
descentraliza, descentralizez, vb. I. Tranz. II După fr. décentraliser j| A acorda independenţă administrativă unor organe locale aïe administraţiei de stat.
descentralizare s.f. Principiu de organizare şi de conducere a statului, întemeiat pe autonomie administrativ-funcţională a organelor fecale; trecerea unor atribuţii de conducere care reveneau organelor centrale în competenţa organelor locale.
deseheia, aeschéi, vb. I. |j Lat. disclamre ||
1.	Tranz. A scoate un nasture din butonieră; a desface o haină, desprinzindu-i nasturii din butonieră. 2. Tranz. şi refl. (Despre obiecte compuse din mai multe bucăţi) A (se) desface din încheieturi.
descheiat, -ă, descheiaţi, -te, adj. (Despre haine) Cu nasturii scoşi din butoniere; (despre persoane) cu haina neîncheiată.
deschide, deschid, vb. III. |j Lat. discludere j|
1.	Tranz. A da la o parte o uşă, o fereastră,. un capac sau a manevra un mecanism care închide ceva, lăsînd liber accesul într-o încăpere* într-un spaţiu; (refl., despre uşi, ferestre etc.) a se da în lături lăsînd liber accesul sau vederea spre...; a da spre... O Expr. A-şi deschide sufletul (sau inima) — a se destăinui cuiva. A-şi deschide urechile = a asculta cu atenţie. A deschide pofta de mîncare — a provoca poftă de mîncare. # A descuia. 2. Tranz. A face să nu mâi fie împreunat sau strîns, a desface. O Expr. A deschide gura = a) a îndepărta buzele şi fălcile spre a vorbi sau a mînca; b) a vorbi. A deschide ochii = a) a ridica pleoapele spre a vedea; to) ase deştepta; c) a se naşte. A-şi deschide (bine) ochii — a fi foarte atent. • A desface un plic; a desface o carte sau un caiet (la o anumită foaia). 3. Tranz. A face o incizie într-o rană sau într-o cavitate a corpului; (refl., despre răni) a începe să sînge-reze sau să supureze. 9 Refl. (Despre pămînt) A se crăpa. 9 Refl. (Despre gropi, găuri) A se forma. 4. Refl. (Despre flori) A-şi desface petalele. 5. Tranz. A face un drum, o cărare. G. Tranz. A porni o acţiune, a începe. O Expr. A deschide un proces — a începe o acţiune (juridică). A deschide o paranteză = a face primul dintre cele două semne care alcătuiesc o paranteză, (fig.) a face @ digresiune în cursul unei expuneri. A deschide çorba = a începe o discuţie; a aborda un subiect. A deschide jocul = a face primele mişcări într-un joc sportiv, la o partidă de şah etc.
7.	Tranz. A înfiinţa, a organiza, a face să funcţioneze (întreprinderi, instituţii etc.). 8. Refl. (Despre culori sau obiecte colorate) A căpăta o nuanţă mai luminoasă, mai apropiată de alb.
deschidere, deschideri, s.î. 1. Acţiunea de a (se) deschide. O (Sport) In deschidere = în primul meci dintr-un cuplaj sportiv. 2. Primele mişcări cu care se începe o partidă de şah,
3.	începerea dezbaterilor într-o adunare constituită. 4. Distanţa, aria care caracterizează întin-
,273
DESCOMPUS
derea transversală a unui gol ; distanţa dintre fălcile unui cleşte, unei unelte de prins etc. 5 Spaţiu liber lăsat intr-tui zid pentru iluminare, aerisire etc. 6. Lucrări de deschidere = totalitatea lucrărilor miniere executate pentru punerea în exploatare a unui zăcămînt de substanţe minerale 5utile.
deschingâ, deschipg, vb. I. Tranz. |[ Bes1- -f [în\chinga || A scoate sau a slăbi chinga cu care se strînge şaua pe cal.^
, deschis, -ă, deschişi, -se, adj. 1. (Despre uşi, ferestre etc.) Dat într-a parte pentru a lăsa liberă deschizătura corespunzătoare ; (despre încăperi, lăzi, sertare etc.) eu uşa sau cu capacul neînchis ori neincuiat; (despre vehicule) neacoperit. O Expr. Aplauze la scenă deschisă — aplauze în timpul desfăşurării unui spectacol. À avea (sau a ţine) casă deschisă — a fi primitor. 2, (Despre ochi)-Neacoperit de pleoape; fdespre mînă) cu degetele întinse ; (despre aripi) desfăcut pentru zbor; (despre răni) care sîngerează sau supurează. 3. Scrisoare deschisă ~ text (cu ton polemic) redactat în formă de scrisoare destinată publicităţii. Vot deschis — vot pe faţă, prin ridicare de mini. Şedinţă deschisă = şedinţă ia care pot participa şi persoane dia afara organizaţiei respective. O Expr. Deschis la vorbă ~ sincer, neprefăcut. Deschis la minte — deştept. 4. (Despre terenuri) Neîngrădit; (despre drumuri) fără obstacole. O Oraş deschis = oraş în care nu se află obiective militare şi care, in baza normelor de drept internaţional, nu poate fi atacat sau bombardat m timp de război. Port deschis — port în care au acces navele de orice naţionalitate. 5. (Despre circuite electrice) Care este întrerupt. 6. (Despre culori) Cu nuanţe apropiate mai mult de alb. 7. Vocală deschisă == vocală pronunţată cu gura mai deschisă decît la alte vocale.
deschizător, -oare, deschizători, -oare, subst. || Din deschide |j 1. S.m. Deschizător de drumuri — iniţiator, inovator. 2. S.n. Ustensilă folosită pentru desfacerea capsulelor, căpăcelelor etc. la sticlele închise ermetic; destupător.
deschizătură, deschizături, s.f. [j Din deschide || Spaţiu liber prin care se poate vedea sau prin care se poate pătrunde în interiorul unui lucru.
descifra, descifrez, vb. I. Tranz. || Des1- -f cifra (după fr. déchiffrer) j| 1. A citi, a desluşi un text neciteţ sau scris intr-o limbă necunoscuta ori cu semne convenţionale. 2* A citi şi a interpreta o partitură muzicală. 3. (Fig.) Â înţelege ceva ascuns, obscur.
descifrabil, -ă, descifrabili, -e, adj. |[ Din descifra (după fr. dachifrable ) j| (slare poate fi (uşor) descifrat.
descinde, descind, vb. III. In tranz. |] Din lat. descenderei fr. descendre jj 1. A se da jos (dintr-un vehicul) ; a se opri într-un loc, a trage (ia o gazdă, la un hotel). 2» A face o descindere. 3. A se trage din...; a-şi avea originea.
descindere, descinderi, s.f. Acţiunea de a descinde; deplasare a unui organ de urmărire penală la locul săvîrşirii unei infracţiuni pentru a face constatări.
descinge, descing, vb. III. Tranz. şi refl. || Lat. discingere j] A(-şi) desface cingătoareâ, brîuî, cureaua/
descins, -ă, descinşi, -se, adj. || Din descinge Ц Cu brîul sau cu cingătoarea desfăcute, dezlegate; neîncins.
descîlci, descîlcesc, vb. IV. Tranz. || Des1- -f-[îrijcîlci || A descurca fire încurcate de aţă, de păr etc. ® (Fig.) A lămuri, a limpezi o problemă, o chestiune; (refl.) a se descurca. Anevoie s-ar descîlci din vălmăşagul de gînduri ce і se îmbulzesc sub condei' (Vlahuţă).
desemtâ, âescînt, vb. I. |] Lat. âiscantare |j
1. Intranz. A rosti descîntece pentru a îndepărta un farmec, a vindeca o boală etc. 2* Tranz. A fermeca, a vrăji (prin descîntece). 3. Tranz. (Fam.) A certa, a mustra; a bate la cap.
descîntec, descîntece, s.n. |j Des1- -f cîntec || Faptul de a deseînta; formulă magică (de obicei în versuri) rostită şi însoţită de anumite gesturi de cei care deseîntă.
descleiâ, descleiez, vb. I. Tranz. || Din des1- -f clei |j 1. A dezlipi ceea ce a fost lipit cu clei.
2. A curăţa ţesăturile de apretul aplicat pe firele de urzeală înainte de începerea ţesutului.
descleşta, âescleştez, vb. I. Tranz. şi refl. HZtes1- + \în\cleşta\\ A (se) desface, a se desprinde dintr-o strînsoare, dintr-o încleştare.
descoâse, descos, vb. III. |] Des1- -j-coase ||
1. Tranz. şi refl. A (se) desface din cusături.
2. Tranz. (Fig.) A pune cuiva multe întrebări stăruitoare, pentru a afla anumite lucruri; a iscodi. 8. Tranz. (Fig.) A analiza în mod amănunţit ceva, pentru a cunoaşte lucrurile în toate detaliile lor. Dăduse de urma unei taine. Trebuia să o descoasă! (Slavici).
descoji, descojesc, vb. IV. Tranz. |] Des1- -p coji || A curăţa de coajă.
descolăci, descolăcesc, vb. IV. Refl. |] Des1-[în]colâci || A se desface din jurul unui obiect, al unui corp pe care este încolăcit.
descompleta, descompletez, vb. I. Tranz. || Des1- -f completa (după fr. d-ecompleter) |] A lua o parte dintr-un tot, lăsîndu-1 incomplet; (refl.) a înceta de a mai fi complet.
descompune, descompun, vb. III. ]| Des1- -f-compune (după fr. decomposer) |j 1. Tranz. A desface în părţile sau în elementele din care este alcătuit. ® (Refl., fig.) A se destrăma, a se dezmembra. 2. Refl. (Despre materii organice) A se altera; a putrezi. 3. Refl. (Despre oameni) A decădea din punct de vedere moral; (despre faţă) a se crispa, a se contracta, a se deforma.
descompunere, descompuneri, s.f. Faptul de a (se) descompune. • Reacţie chimică în urma căreia o substanţă constituită din molecule cu-structură mai complicată trece în mai multe substanţe alcătuite din molecule cu structură mai simplă; reacţie inversă combinării.
descomphs, -ă, descompuşi, -se, adj. 1. Desfă-'cut m părţile din care a fost alcătuit. 2. (Despre materii organice) Alterat, putrezit, stricat. 8. (Fig.; despre oameni) Decăzut din punct da vedere moral; (despre faţă) crispat.
OESCONCENTRA
274
desconcentrâ, desconcentrez, vb. I. Tranz. j| j)esi. concentra |] A lăsa la vatră militarii concentraţi.
descongestiona, descongestionez, vb. I. Tranz.
|| &esi_ + congestiona || 1. Aface ca un organ să se elibereze de un aflux de sînge. 2. A elibera un loc de un surplus de oameni, 3. A face ca o cale de comunicaţie să nu mai fie aglomerată.
desconsidera,, desconsider, vb. I. Tranz. J| După fr. déconsidérer ]] A nu acorda cuiva stimă sau atenţie, a nu lua în seamă; a dispreţui.
desconsiderâţie s.f. || După fr.d éconsidération |] Lipsă de stimă’, de consideraţie faţă de cineva.
descoperi, descopăr, vb. IV. || Lat. discoperire\\ 1* Tranz.' A lua, a ridica obiectul care acoperă sau înveleşte pe cineva sau ceva; a dezveli. • Refl. A-şi scoate pălăria. 2. Tranz. şi refl. (Fig.) A (se) da pe faţă, a (se) dezvălui, a (se) trăda, a se da de gol. 3. Tranz. A găsi un lucru căutat, necunoscut sau ascuns; (fig-) a pătrunde o taină, un mister. O Expr. A descoperi America, se spune în bătaie de joc celui care se laudă cu un lucru ştiut de toată lumea. 4. Tranz. A lăsa fără acoperire, fără ocrotire flancul unei armate pe front.
descoperire, descoperiri, s.f. 1. Faptul de a descoperi ceva; obiect, fenomen etc. descoperit. • Teritoriu aflat, cunoscut pentru prima dată (ex. descoperirile geografice). 2. Revelaţie.
descoperit, -ă, descoperiţi, -te, adj. 1. Expus vederii, dezvelit; fără pălărie, cu capul gol.
2.	(Fin.) Fără: acoperire (justificare a unei cheltuieli) legală. 8. (Milit.) Lipsit de apărare.
descoperitor, -oare, descoperitori, -oare, s.m. şi f. || Din descoperi || Persoană care face o descoperire.
descotorosi, descotorosesc, vb. IV. Refl. şi tranz. II Des1- îav., reg., cotorosi „scotoci" *|| A scăpa de& cineva sau de ceva care supără, incomodează;: a se dezbăra. Vedea... că nu se poate descotorosi de, mine cu vorba (Creangă).
descotoşmăni, âescotosmănesc, vb. IV. Tranz. şi refl. II Des1- [injeotoşmăni || A(-şi) scoate din hainele prea multe sau prea groase.
descoYoiâ, descovoi, vb. I. Tranz. şi refl.
|| Des1- 4- {in\covoia || A (se) dezdoi, a (se) îndrepta.
descreierat, -ă, descreieraţi, -te, adj. || Din des1- -p creier || (Adeş^a substantivat) Fără minte, nesăbuit, smintit./^
descrescător,	descrescători, -oare, adj.
||Din descreşte\\ Care descreşte; numere descrescătoare.
descrdşte,-descresc, vb. III. In tranz. || Des1- 4-creşte (după fr. décroître) |j A se micşora, a se împuţina, a scădea.
descreţi,, descreţesc, vb. IV. |j Des1- 4- [în]creţi ||
1.	Tranz. A desface creţurile (unei ţesături, unei haine- etc.), a netezi o haină, o ţesătură încreţită. 2« Tranz, şi refl. A nu mai fi'(sau a face să nu mai fie) încruntat; (fig.) a (se) însenina la faţă, a-şi recăpăta buna dispoziţie.
descrie, descriu, vb. III. Tranz. || Din scrie (după fr. décrire) II1. A prezenta, a zugrăvi ceva prin cuvinte, 2. A trasa o linie curbă, un arc de • cerc etc. 3* A parcurge o traiectorie.
descriere, descrieri, s.f. Acţiunea de a descrie. • Scriere (sau pasaj dintr-o scriere) în care se înfăţişează un aspect, o situaţie, un peisaj etc.
descriptiv, -ă, descriptivi, -e, adj. || Din fr. déscriptif, lat. descriptivus |J 1. Care descrie sau care conţine o descriere. 2. Geometrie descriptivă — ramură a geometriei, care are ca scop reprezentarea figurilor spaţiale prin desene executate în plan.	•
descriptivism s.n. || Din descriptiv || Curent lingvistic care foloseşte metode mecaniciste de descriere a limbilor din punct de vedere formal şi fiziologic, fără a studia şi a prezenta dezvoltarea lor istorică.
descuamâ, pers. 3 descuamează, vb. I. Refl. [| Din fr. desquamer, lat. desquamare (< squama „solz", „carapace") || (Despre epidermă) A se coji (în urma unei boli).
descuia, descüi, vb. I. Tranz. |j Lat. discu-neare || A deschide (uşa, Un dulap, o cutie) cu cheia.
desculţ, -ă, desculţi, -e, adj. [| Lat. * discul-ceus || Cu picioarele goale, fără încălţăminte (şi fără ciorapi).
desculţa, desculţ, vb. I. Refl. şi tranz. || Lat. *disculciare || (Reg.) A (se) descălţa.
descumpăni, descumpănesc, vb/ IV. Tranz. f| Desx-.4-\- cumpăni || A face pe cineva să-şi piardă echilibrul sufletesc; a dezorienta, a zăpăci.
descumpănit, -ă, descumpăniţi, -te, adj. Care şi-a pierdut echilibrul sufletesc; dezorientat, dezechilibrat.
descuraja, descurajez, vb. I. Refl. şi tranz. || După fr. décourager || A-şi pierde sau a face pe cineva să-şi piardă curajul, speranţa, entuziasmul; a (se) demoraliza.
descurajânt, -â, descurajaţii, -te, adj. || Din descuraja || Care descurajează; demoralizant, deprimant.
descurajare, descurajări, s.f. Faptul de ec (se) descuraja; deprimare, demoralizare.
descurajator, -oare, descurajatori, -oare, adj. || Din descuraja |i Care te face să-ţi pierzi curajul; descurajant. x
descurca, descurc, vb. I. |[ Des1- 4- [în]curca ||
1.	Tranz. A face să nu mai fie încurcat; a des-cîlci. 2. Tranz. (Fig.) A lămuri, a clarifica o problemă, o situaţie. 8. Refl. şi tranz. A ieşi sau a scoate pe cineva dintr-o situaţie încurcată.
descurcăreţ, -eâţă, descurcăreţi, -e, adj. j| Din descurca || Care ştie să iasă din situaţii încurcate, dificile.
descusut, -ă, descusuţi, -te, adj. || Din descoase |j (Despre obiecte cusute) Cu cusătura desfăcută.
des-de-dimineaţă adv. v. dis-de-dimineaţă. deseară adv. j| De3 -f* seară || în seara zilei curente ; astă-seară. || Şi : diseâră adv.
desecâ, deséc, vb, I. Tranz. || De3 -f seca (după fr. dessécher) || I. A elimina excesul de apă de pe un teren. 2. A elimina apa din anumite materiale.
desecare, desecări, s.f. Acţiunea de a deseca; eliminare a excesului de apă de pe un teren, în vederea cultivării lui sau m alte scopuri.
275
BESFIRA
desemna, desemnez,, vb. I. Tranz. || Din fr.
désigner, lat. designare (după semn) j| A indica pe cineva ca fiind potrivit pentru a ocupa o anumită funcţie sau pentru a îndeplini o sarcină,
desen, desene, s.n. || Din fr. dessin |j 1. Reprezentare grafică a unui obiect, a unei figuri, a unui peisaj, prin linii, puncte, culori etc. O D-tehnic = reprezentare grafică a unei piese, a unui organ de maşină etc., în scopul fabricării lor. Desene animate v. animat. 2. Arta sau tehnica de a desena. 8. Ornamentaţia unei cusături.
desena, desenez, vb. I. Tranz. || Din fr. dessiner || A executa un desen (1). • Refl. Ase contura, a se profila.
desenator, -oare, desenatori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. dessinateur || Persoană care desenează sau care practică desenul (2); specialist în arta desenului.
desensibilizâ, desensibilizez, vb* I. Tranz.
|| Din fr. désensibiliser |J A efectua o desensibilizare.
desensibilizare, desensibilizări, s.f. Metodă terapeutică prin care se reduce sau se înlătură sensibilitatea unei persoane faţă de anumite medicamente, vaccinuri sau seruri, deseori adv. || Des3 + oară |j Adeseori, desert, deserturi, s.n. || Din fr. dessert (< desservir ) || Fel de mîncăre, compus de obicei din prăjituri, fructe, brînzeturi, care se serveşte la sfîrşitul mesei; timpul cînd se serveşte acest fel de mincare.
deservi1, deservesc, vb. IV. Tranz. |[ Din fr. desservir || A-i face cuiva un rău serviciu, a acţiona în dauna cuiva, a-i dăuna.
" deservi2, deservesc, vb. IV. Tranz. |! Din fr. desservir, lat. deservire fj 1. A servi o colectivitate, a presta un serviciu în folos public. 2. A supraveghea şi a dirija funcţionarea unei maşini.
desesizâ, ’desesizez, vb. *1. Tranz. şi refl. || După fr. dessaisir\\ (Dr.) A face să înceteze învestirea unui organ de jurisdicţie pentru soluţionarea unui litigiu, prin hotărîrea acestuia sau prin hotărîrea unui organ de jurisdicţie superior.
déset s.n. || Din des jj (Rar) 1. Desiş de tufe sau de arbuşti. In deset urma mi se pierde... Şi-ajung intr-o dumbravă verde (Iosif). 2. îngrămădire de oameni sau de lucruri; înghesuială, aglomeraţie/
desetînă, deseiine, s.f. J| Din bg., ser. dese-tina || 1. (în sec. 15 — 18 în M-oldova). Dijmă reprezentînd a zecea parte din produse (vin, stupi etc.). 2. (înv.) Unitate de măsură agrară egală cu 1,09 ha. ji Âcc. şi: descîină.
desface, desfac, vb. III. [[Dat. disfacëre ||
1.	Tranz. şi refl. A (se) descompune în părţile componente. 2. Tranz. şi refl. A (se) desprinde din locul sau din legătura în care este fixat; a (se) separa de cineva sau de ceva. 8. Tranz. A face ca ceva să revină la starea anterioară; a anula o învoială, un contract etc. 4. Tranz. A deschide o scrisoare, un pachet; a dezlega ceva; à desfăşura, a despături. 5. Refl. (Despre flori) A-şi deschide petalele. 0. Tranz.A A desface o marfă — a vinde. 7. Intranz. (în superstiţii) A înlătura vrăjile făcute asupra cuiva.
desfacere, desfaceri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) desface; descompunere, despărţire. 2. Anulare. 8. Vînzare; lichidare.
desfăcut, -â, desfăcuţi, -te, adj. 1. Descompus; demontat. 2. Anulat. 8. (Despre haine) Descheiat; (despre scrisori, pachete) deschis, dezlegat.
desfăşâ, des faş, vb. I. Tranz. || Lat. disfa-dare || A desface un copil din faşă sau din scutece.	.
desfăşură, desfăşor, vb, I. || Lat. disfacio-lare || 1. Tranz. A întinde un obiect făcîndu-1 să nu mai fie înfăşurat. 2. Refl. (Despre unităţi militare) A trece de la formaţia de marş la dispozitivul de luptă. 8. Refl. (Fig., despre privelişti din natură) A se întinde, a se prezenta în faţa ochilor în toată amploarea. 4. Refl. (Despre fapte, evenimente) A evolua în faze succesive. 5. Tranz. A realiza o acţiune de durată în etape succesive.
desfăşurare, desfăşurări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) desfăşura. • întindere în plan a suprafeţei unui corp geometric. 2. Evoluţia, în timp, a unor evenimente. • Evoluţia acţiunii în.tr-o operă literară, succesiunea diferitelor momente ale acţiunii piesei.
desfăşurat, -ă, desfăşuraţi, -te, adj. (Despre obiecte care au fost înfăşurate) Desfăcut, întins; (despre un grup de persoane) răsfirat, într-o anumită ordine. • Plan (de muncă) des-, făşurat = plan de muncă repartizat pe perioade de timp.
desfăta, desfât, vb. I. Refl. A-şi petrece timpul într~o stare de îneîntare, de plăcere; a petrece, a se distra; a se delecta. • Tranz. A îneînta, a fermeca.
desfătare, desfătări, s.f. Faptul de a (se) desfăta; îneîntare, delectare. ® Plăcere trupească, desfrîu.
desfătător, -oare, desfătători, -oare, adj. || Din desfăta |] Care desfată ochii sau simţurile; îneîntător.
desfăta, desfât, vb. I. Tranz. || Des1- -f- [m]-făţa || A ’ scoate învelitoarea de pînză de pe o pernă sau de pe o plapumă.
desfereca, desferec, vb. I. || Des1- + fereca [|
1.	Tranz. şi refl. A (se) desface din lanţuri, din cătuşe. 2. Refl. (Despre pietrele de moară) A se toci/a se roade.
desfide, desfid, vb. III. Tranz. || Din fr. défier, lat. diffidere „a nu se încrede în...“ (după sfida) || 1. A provoca pe cineva să facă un lucru ştiind că nu va fi în stare. • A-i spune cuiva că. este incapabil. 2. A înfrunta, a nesocoti o primejdie ; a sfida, a brava. |] Nu are forme pentru timpurile trecute.
desfigura, desfigurez, vfo. 1. Tranz. || După fr. défigurer || A urîţi, a poci figura, faţa cuiva.
desfigurat, -ă, desfiguraţi, -te, adj. (Despre oameni) Urîţit, pocit, deformat.
desfiinţa, desfiinţez, vb. I. Tranz. |] Des1- -f-[în]fiinţa II A* face ca ceva să înceteze de a mai exista;*a distruge, a nimici. ® (Jur.) A abroga; a anula (un contract, o convenţie).
desfirâ, pers. 3 dtsfiră, vb. I. Refl. || Lat. dis-filare jj (Rar. ; despre fire, p. ext., despre obiectul
X8*
DESFOIA
276
pe care sînt înfăşurate) A se desfăşura. Scapi fusul jos, nimic nu zici Cînd fusul se desfiră (Goşbuc).
desîoiâ, des foi, vb. I. Refl. [| Des1- -f- [in]foia (j
1. (Despre flori, boboci) A se deschide, a înflori.
2. Tranz. A desprinde, a smulge petalele unei flori. Vîntul... desfoaie blinde flori (Alecsandri).
âesfrînâ, desfrînez, vb. I. Refl. || Des1- -f-[tnjfrîna H A duce o viaţă de plăceri uşoare, a trăi în desfrîu.
desfrînâre, desfrînări, s.f. Faptul de a se des-frina; destrăbălare, depravare.
desîrînât, -ă, desfrînaţi, -te, adj. (Adesea substantivat) Destrăbălat, depravat, imoral.
desîrîu s.n. || Des1- -f frîu || Purtare desfrî-nată, depravare, imoralitate.
desfrunzi, desfrunzesc, vb. IV. Refl. || Des1- -f-{în]frunzi || (Despre copaci sau despre păduri) A-şi pierde frunzele. ® Tranz. A despuia de frunze. Fugarii desfrunzesc tuf arii (Alecsandri).
desfrunzit, -ă, desfrunziţi, -te, adj. Căruia i-au căzut frunzele, fără frunze.
desfundă, desfund, vb. I. Tranz. || Des1- -f-[înjfunda || 1. A deschide un butoi, scoţîndu-i fundul sau dîndu-i cep; a destupa o sticlă. 2. A curăţa un canal, un şanţ, o conducta. 8. (Despre ploaie, revărsări de ape etc.) A face ca un drum, un teren să devină impracticabil, din cauza noroiului. 4« A ara adînc (pentru anumite plantaţii) ; a desţeleni un teren.
desfundat, -ă, desfundaţi, -te, adj. î. (Despre butoaie, sticle etc.) Cu capacul sau cu dopul scos, destupat. © (Despre conducte, ţevi etc.) Golit de impurităţile care îl obturau. 2. (Despre drumuri, terenuri) Impracticabil (din cauza ploilor, a noroiului).
deshămâ, deshâm, vb. L Tranz. |] Des1- -f lînjhăma || A scoate hamul de pe cal; a desprinde calul de la căruţă.
desiiîdratâ, deshidratez, vb. I. Tranz. şi refl. J! Din fr. déshydrater || (Despre corpuri, substanţe) A-şi pierde (sau a face să-şi piardă), total sau parţial, apa pe care o conţine.
deshidratare, deshidratări, si. Acţiunea de a (se) deshidrata. © Pierderea sau reducerea anormală a apei din ţesuturile organice, prin transpiraţie, vărsături etc.
deshuma, deshumez, vb.' I. Tranz. |] Des1- -p [in\huma || A dezgropa osemintele unui mort.
desigilâ, desîgiţţş, vb. I. Tranz. || Des1- + sigila I! A scoate sigiliul de pe un obiect ; a deschide o încăpere seoţîndixşi sigiliul.
design [Pr. : dizâirf] s.n, || Cuv. engi. |] Industrial design (v.).
designer [Pp. : dizâinăr], designer i, s.m. || Cuv. engl. || Specialist care activează în domeniul induşi riaî-design-ului.
desigur adv. (j De3 -f- sigur || Da; fără îndoială, cu siguranţă.
desime, desimi, s.f. || Din des2 ||,1. însuşirea de a fi des, compact, îndesat. 2. Desiş.
desinenţă, desinenţe, s.f. || Din fr. désinence || Element morfologic care se adaugă la tema cuvintelor flexibile pentru a arăta cazul, numă-
rul, genul (în flexiunea nominală) sau persoana, numărul, diateza (în flexiunea verbală).
# (Iesinit s.n. || Cuv. lat. însemnînd „se ter- -mină“ || Termen folosit la descrierea lucrărilor sau sl manuscriselor, pentru a indica cuvintele care încheie un text.
désista, désistez, vb. I. Tranz. || Din fr. désister j| (Dr.) A renunţa la o acţiune sau la un drept ce urma să fie valorificat pe cale de acţiune.
desiş, desişuri, s.n. || Din des% || Grup des de arbuşti sau de tufe; pădure tînără şi deasă.
desluşi, desluşesc, vb. IV. Tranz. || Din bg. doslusam |j 1. Â distinge, a deosebi, a prinde cu urechea; a percepe, a observa, a vedea (la o lumină slabă). 2. A lămuri, a clarifica o problemă, o idee. e Refl. (Despre idei, probleme) A deveni limpede, explicit; a se clarifica. 8. A explica, a lămuri cuiva un lucru. • Refl. A se lămuri asupra unui lucru, a înţelege.
desluşit, -ă, desluşiţi, ‘-te, adj. (Adesea adverbial) 1. Care se aude sau se vede limpede.
2.	Care este clar, uşor de înţeles.
desmâii, desmani, s.m. || Din fr. desman || Mamifer insectivor acvatic, de c. 20 cm. lungime, cu glande de mosc şi blană preţioasă; şobolan moscat.
desmodrom, -ă, desmodromi, -e, adj. || Din fr. desmodrome || (Despre un mecanism) La care legăturile dintre elemente fac ca mişcarea oricărui element condus să fie complet determinată de mişcarea unui număr de elemente conducătoare egal eu gradul de libertate a mecanismului.
desolidariza, desolidarizez, vb. I. Refl. || Din fr. désolidariser || A se separa de ideile, de atitudinile, de acţiunile altuia (sau altora), a nu maii fi de acord cu cineva sau cu ceva, a nu mai acţiona alături de cineva.
desolvatâre, desolvatări, s.f. || Cf. fr. dès ol-vater || Eliminare a lichidului reţinut de anumite substanţe prin solvatare.
desorhţie, desorhţii, si. 11| Din fr. désorption, germ. Desorption j| îndepărtarea de pe suprafaţa unui corp a unei substanţe adsorbite.
despacheta,	despachetez,	vb.	I.	Tranz.
|| Des1- -f- [im]pacheta || A scoate un obiect din ambalajul în care este împachetat; a desface un pachet, pentru a scoate, obiectele din interior.
despădurf,	despăduresc,	vb.	IV.	Tranz.
|| Des1- -f [îmjpăduri || A tăia (în mod neraţional) pădurile dintr-o regiune; a defrişa.
despăgubi,	despăgubesc,	vb.	IV.	Tranz.
|| Des1- -f păgubi || A plăti cuiva echivalentul unei pagube (materiale) suferite.
despăgubire, despăgubiri, si. Acţiunea de a despăgubi; compensare a unei pagube. m Sumă de bani plătită unei persoane pentru un prejudiciu care i-a fost cauzat; compensaţie.
O Despăgubiri de război = sumă pe care un stat, răspunzător de dezlănţuirea unui război de agresiune este obligat să o plătească statului victimă a agresiunii pentru repararea prejudiciilor cauzate.
DESPKE
x. despăienjenf, despăienjenesc, vb. IY. Refl.
F || Des1 -4- [îm]păien]eni || A se limpezi, a încep6 sa vac^a clar*
despărţămînt, despârţâminte,	s.n. || Din
despărţi (după fr. dăpartement) || (înv.) Des-părţi tură; secţie. ©Departament.
-•despărţenie* despărţenii, s.f 1| Din despărţi f| /înv.) Despărţire. @ Divorţ.
- despărţi, despart, vb. 1Y.	||	Lat. *dispar-
tire |! 1. Refl. A părăsi pe cineva sau ceva, ple-% cînd în aîtă parte (penfÂi un anumit timp sau definitiv). <§ (Despre un grup de persoane) A se separa, plecînd în direcţii diferite. 2. Refl. A rupe legăturile, cu cineva; a se detaşa eşte, a renunţa ta cineva sau la ceva. 3. Refl. A divorţa. 4. Tranz. A separa, a izola; (tranz. şi refl.j a (se) împărţi în două sau mai •multe părţi.
' ' despărţire, despărţiri, s.f. 1. Faptul de a (se) despărţi; ’separare. © Momentul dud (cineva se'desparte de altcineva .sau de ceva; timpul cît cineva stă despărţit. 2. Divorţ. 3. împărţire, segmentare; diviziune.
despărţit, -ă* despărţiţi, -te, adj. 1. Separat unul de altul, izolat. 2. „Divorţat.
■ despărţitor, -oare, despărţitori, -oare, adj.
|| Din despărţi |j Care desparte; care .serveşte pentru a despărţi ceva: perele despărţitor.
despărţitdră* despărţituri, s.f. || Din despărţi || Parte -separată dintr-o încăpere, o intr-o Iadă, din ir-un recipient etc.; compartiment. • Construcţie improvizată care separă ceva.
despătură vb. I v. despături, despături, despăîuresc, vb. 1Y. Tranz. jj Des1- -f [irrijpături || A desface un lucru împăturit. || Şi: despătură, despătur, vb I.
despecetluî, despecetluiesc, vb. IY. Tranz-. || Des1- -f pecetlui || A rupe peeeţile de pe un pachet, de pe o scrisoare „etc.; a desigila.
desperă, desper, vb. I. In tranz. j| Din lat. desperare || A-şi pierde speranţa, a deznăclăj-. -dui. (| Şi: disperă vb. 1.
desperare, desperări, s.f. Faptul de a despera. O Cu desperare = în mod deznădăjduit; (fig.; în legătura cu a munci, a se strădui) din toate puterile. O Bxpr. A împinge pe cineva la desperare — a face pe cineva să-şi piardă nădejdea. ||Şi: disperare, s.f.
desperat, -ă, desperaţi, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Ajuns la desperarea deznădăjduit.
2.	(Despre manifestări, atitudini) Care dovedeşte desperare; care provoacă desperare, il Şi: disperat, ~ă adj.
despcrecheă, desperechez, vb. I. Tranz. || Des1- -f [îmţperechea || A separa două obiecte sau două fiinţe care formează o pereche. A descompleta eeya (care formează o serie, o totalitate).
desperecheat, -ă, desperecheaţi, rte, „adj. 1. Despărţit, separat de perechea lui. 2. Care nu 3pai face parte dintr-un tot sau dintr-o serie; izolat, stingher.
despică, despic, Vb. I. Tranz. şi refl. || Lat. despicare || 1. A sparge am obiect de-a lungul, <lesfăeîndu-i în două sau mai multe bucăţi. O
Expr. A despica părul (sau firul de păr) în patru — a cerceta ceva cu o minuţiozitate exagerată. ® Tranz. şi refl. A (se) crăpa, a (se) spinteca (pe o anumită porţiune). @ Refl. (Despre muguri ) A se deschide, a plesni. 2. Â străbate (văzduhul, o mulţime compactă etc.). 3. (Fig.) A păRunde cu perspicacitate, a interpreta, a analiza.
desplcatură, despicături, s.f. [| Din despica \\ Crăpătură, tăietură făcută în lungime; bu-cată despicată din ceva.
despiedicâ, despiedic, vb. I. Tranz. jj Des1--j- [îm]piedica || 1. A scoate piedica de la picioarele unui animal sau de la roata unui vehicul. 2. A ridica piedica de la o armă de foc.
despleti, despletesc, vb. IV. Tranz şi refl.
|| Des1- -f- [înijpleti || A (se) desface din împletitură; a(-şi) desface cosiţele.
despletit, -ă, despletiţi, -te, adj. (Despre păr) Neîmpletit sau desfăcut din împletitură; (despre femei) cu părul neîmpletit sau desfăcut’ din împletitură, lăsat liber.
despodoM* despodohesc, vb. IV. Tranz. şi: refl. || Des1- -F [îmjpodobi || A (-şi) scoate podoabele.
despot, despoţi, s.m. || Din ngiu. despot is, fr. desp o te pi. (ln antichitate şi în evul mediu) Conducător cu puteri discreţionare. 2. (Fig.) Persoană excesiv de autoritară. 3. (în Imperiul Bizantin) Guvernator autonom al unei provincii, al unui ţinut. || Acc. şi: dâspot.
dcspotcovf* deşpotcovesc, vb. IV. Refl.
||Des1- -f potcovi || (Despre cai) A-şi pierde potcoavele. e Tranz. A scoate unui cal potcoavele.
despotic, -ă, despotici, -ce, adj. |j Din fr. despoiique || Caracteristic despoţilor; tiranic; dictatorial.
despotism s.n. || Din fr. despotisme || Regim politic caracterizat prin putere nelimitată şi guvernare arbitrară, neîngrădită, de nici o lege şi prin lipsa de drepturi pentru cetăţenii ţării.’ ® (Fig.) Comportare arbitrară; samavolnicie.
despotmoli, despotmolesc, vb. ÎV. Tranz. |1 Des1- -f [îmţpotmoli || A scoate o navă, un vehicul din împotmolire. ® A curăţa un şanţ, un bazin etc. de nămolul depus pe fund.
despoţîe, despoţii, s.f. || Din despot || 1« Formă de guvernămînt autocratică; despotism.
2.	Ţară condusă de un despot.
despovăra, despovărez, vb. I. Tranz., || Des1- -f [îm]povâra || A lua sau a uşura cuiva povara.
desprafui, desprăfuiesc, vb. IV. Tranz. || Des1- -f prăfui || A executa operaţia de des-prăfuire.
de&prăîuîre, desprâfuiri, s.f. Separare şi eliminare a prafului dintr-un curent de aer sau de gaz.
despre prep. || De3 A sPre || (Introduce complemente sau atribute) 1. în legătură cu..., privitor la...: am discutat despre excursie. 2* Aproape de..., către: era despre ziuă. 3. Din partea, dinspre: fereastra despre grădină.
DESPBEJMUI
278
desprejmiil, desprejmuiesc, vb. IV. Tranz. || Des'- -f- [îm]prejmui || A scoate, a desfiin-ţa împrejmuirea unui loc, a unei curţi etc.
despresura, despresâr, vb. I. Tranz. |] Des1-+ [îm]presura || A scoate din încercuire o localitate sau o imitate militară, îndepărtînd armata asediatoare.
desprimăvâră, pers. 3 desprimăvarează, vb.
I.	Refl. || Din des1- A primăvară || A se face primăvară, a veni primăvara.
desprinde, desprind, vb. III. || Des1- -p prinde || 1. Tranz, A separa un lucru de altul cu care este unit sau prins, m A rupe, a dezlipi; a desface din locul unde este prins. 2. Tranz. A scoate un animal din jug sau din ham, a dejuga, a deshăma. II. Refl. A se desface (şi a cădea) din locul unde este fixat; a se separa dintr-un tot. m (Despre oameni) A ieşi dintr-un grup, a se detaşa. 4. Refl. (Fig.) A se contura, a se desluşi; a reieşi, a rezulta.
despriponî, despriponesc, vb. IV. Tranz. I| Des1- -f priponi |j A dezlega un animal de la priponul de care este legat.
tiesproprietărî, desproprietâresc, vb. IV. Tranz. || Des1- -f- [îmţproprietări || A-i lua cuiva dreptul de proprietate asupra unui lucru.
despuia, despoi, vb. I. |j Lat. dispoliare ||
1.	Tranz. şi refl. A (se) dezbrăca în pielea goală. m A se desfrunzi. 2. Tranz. A-i lua cuiva tot ce are; a jefui. -3. Tranz. A scoate dintr-un text, dintr-o publicaţie tot ce interesează dintr-un anumit punct de vedere. 4. A despuia scrutinul = a scoate din urnă şi a număra voturile obţinute într-o alegere.
despuiat, -ă, despuiaţi, -ie, adj. 1. Dezbrăcat în pielea goală. ® (Despre plante) Lipsit de frunze, de verdeaţă. 2. Jefuit, prădat. 3. (Despre o carte, un dosar) Din care s-au extras toate informaţiile care interesează dintr-un anumit punct de vedere; care a fost excerptat.
despuiere, despuieri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) despuia. 2. Despuierea scrutinului ~ scoaterea din urnă a buletinelor de vot şi numărarea. lor.
destăinui, deslăinuiesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Des1- -{-tăinui || A mărturisi o taină; a-şi' da pe faţă gîndurile sau sentimentele. @
A divulgă.
destin, destine,^ s n. || Din fr. destin || Soartă; viitor; (în concepţiile mistice) forţă supranaturală care ar Tiotărî tot ce se întîmplă în viaţa cuiva; fatalitate.
destină, destinez, vb. I. Tranz' || Din fr desîiner, lat. destinare || 1. A hotărî, a stabili ceva dinainte. 2. (In concepţiile mistice) A ursi, a predestina.
destinatar, -ă, destinatari, -e, s.m. şi f.
|| Din fr. destinataire || Persoană căreia i se trimite ceva.
destinaţie, destinaţii, s.f. || Din fr. destina-tion, lat. destinaţio || 1. întrebuinţare (dinainte hotărîtă). 2. Loc sau persoană .către care se îndreaptă cineva sau unde se trimite ceva.
destinde, destină, vb. III. Refl. || Des1- A [în\tinde |j 1. A slăbi din încordare; a se relaxa;
(fig.) a se linişti, a se calma, a se deconecta. 2. (Despre fiinţe, despre corpul sau părţi ale corpului lor) A se întinde, a se. îndrepta.
destindere, destinderi, s.f. 1. Faptul de a se destinde; slăbire, încetare a unei încordări. $ Atenuarea şi înlăturarea treptată a stării de încordare din viaţa internaţională. ® (Fig.) Slăbire a unei tensiuni nervoase, a. unei stări de spirit încordate. 2. (Fiz.) Creştere a volumului unui gaz; expansiune (1).
destins, -ă, destinşi, -se, adj. (Despre nervi, stări nervoase) Relaxat, calmat, liniştit.
destitui, destitui, vb. IV. Tranz. || Din fr. destituer, lat* destituere || A îndepărta pe cineva dintr-un post sau dintr o funcţie.
destoinic, -ă, destoinici, -ce, adj. || Cf. sh dostoinu || Vrednic; îndemînatic; capabil.
destoinicie s.f. || Din destoinic || însuşirea de a fi destoinic; pricepere, îndemînare, iscusinţă.
destrăbăla, destrăbălez, vb. I. Refl. A duce o viaţă imorală; a avea purtări destrăbălate.
destrăbălare, destrăbălări, s.f. Faptul de a se destrăbăla; deslTîu, dezmăţ.
destrăbălat, -ă, destrăbălaţi, -te, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care duce o viaţă imorală; (despre manifestări ale oamenilor) care denotă imoralitate. 2. S.m. şi f. Persoană desfrînată.
^destrăma, destram, vb. I. || Din des1- A tramă || 1, Refl. şi tranz. (Despre ţesături son obiecte ţesute) A (se) zdrenţui (prin desfacerea şi ruperea firelor). 2. Tranz/A desface, a afina un material textil fibros, în vederea eliminării impurităţilor şi a unei prelucrări ulterioare. 3. Refl. (Fig.) A se descompune, a se dezmembra; a se dizolva; a se risipi, a se împrăştia.
destrămăttiră s.f. * [| Din destrăma || Fire rupte, destrămate.
destroieiii,	destroienesc,	vb.	IV.	Tranz*
||Des1- -f [în] troieni f| A deszăpezi, destructiv, -ă adj. v. distructiv, destiil, -ă,	destui, -le,	adj.,	adv.	|| De6 A
sătul || 1. Adj. Care este în cantitate suficientă.
2.	Adj. Care este în număr sau în cantitate mare; care este mai mult decît trebuie. 3. Adv. Atît cît trebuie, de ajuns. m (Cu valoare de interjecţie) Ajunge! 4. Adv. Mai mult decît trebuie, prea mult. Destul ni-arn supărat Şi nimic n-am căpătai (Pop.). 5. Adv. Exprimă ideea de diminuare sau	de sporire a	unei însuşiri: destul
de	b un ; destul	de repede.
destupă, destup, vb. I. Tranz. j( Des1- A [aRmna || 1. A scoate dopul, capacul etc. 2. A da la o parte ceea ce acoperă o deschizătură, o gaură. O Expr. A-şi destupa. urechile — a asculta cu atenţie, pentru a înţelege exact ceea ce trebuie.
desţeleni,	desţelenesc,	vb.	IV.	Tranz.
|| Des1- A [m] iele ni j| A desfunda, pi A n .ratura adîncă, un teren ne lucrat de m i vieme.
d es 11 Mi Îl j are s.f. li Des1- -f- sm me || (Fiz.) Trecere directă a unei substan_„ dm stare gazoasă în stare solidă
desuet, -ă, desueţi, -te, adj. [| Din -fr. désuet, lat. desuetus j] învechit, ieşit din uz, pe? rimat.
U79
DETAŞABIL
desuetudine s.f. |I Din fr. désuétude, lat. desueludo ( sues cere „a se obişnui cu“) || A cădea în desuetudine = a se învechi, a ieşi din uz, a nu se mai obişnui.
desulfitâre s.f. || Des1- -j- sulf ilare || Operaţie de îndepărtare a bioxidului de sulf din must sau din unele vinuri.
desulfurâre s.f. || Cf. fr. désulfurer |[ (Chim.) Operaţie de îndepărtare a sulfului din unele produse petroliere, din gazele de cocserie, din benzen etc.
deszăpezi,	deszăpezesc,	vb.	IV.	Tranz.
\\Des1 -f [în] zăpezi || A curăţa, a elibera de zăpadă (un drum, un loc). • A destroieni.
deszăvorî,	deszăvorăsc,	vb.	IV.	Tranz.
|| Des1 -f zăvori || A da într-o parte zăvorufţ 'pentru a deschide o uşă, o poartă etc.
• deşănţat, -ă, deşănţaţi, -te adj. 1.^Dezordonat, dezmăţat. ® Lipsit de decenţă, neruşinat. 2. (Despre lucruri) Ciudat, bizar, straniu.
deşeiâ, desél, vb. I. Tranz. || Din des1	-ţ-
fale "il A îndoi sau a frînge spinarea unui animal sau, p. ext. a unui om prin poveri sau prin •eforturi prea mari ori prin lovituri puternice.
deşelâf, -ă,	deşelaţi, -te,	adj.	(Despre animale/p. ext., despre oameni)	Care	are	spinarea
îndoită, vătămată sau frîntă din cauza unor poveri sau a unor eforturi prea mari.
deşert, -ârtă, (1—4) deşerţi, -arte, adj., (5 ’— 7) deserturi, s.n. || Lat. (1—4) deserlus, <5-7) desertum ||	1. Adj. Care nu conţine
nimic; gol. 2. Adj. (Despre terenuri, regiuni) Lipsit de vietăţi sau de vegetaţie; nelocuit, nepopulat. îl. Adj.. (Fig.) Fără temei, fără miez. 4. Adj. (Fig.) Fără folos, zadarnic. 5. S.n. .Spaţiu gol; pustietate. O în deşert = in van, zadarnic. 6. JLn. Regiune uscată, cu climă aridă, ■cu vegetaţie şi animale puţine şi populaţie foarte rară; pustiu. 7. S.n. (Pop.) Partea scobită a corpului, la om şi la unele * animale, cuprinsă între ultima coastă,şi osul şoldului.
deşertă, deşert, vb. I. Trănz. || Din desert || (Pop.) A goli. O Expr. A deşerta sacul (pină în fund) = a spune tot ce ştii.
deşertăciune, Atşertâeiuni, s.f. || Din deşert ||
1.	Lipsă de valoare; lucru lipsit de valoare, de importanţă. 2. Uşurinţă, vanitate.
deşertic, -ă, deşertici, -ce, adj. ||Din fr. désertique |i Care aparţine deşertului, privitor ia deşert.
vdeşdu, deşeuri, s.n. II Din fr. déchet || Parte dintr-o materie primă sau dintr-un material ■care cade sa*i se degradează în 'cursul prelucrării şi nu mai poate fi folosită direct în acel proces de prelucrare.
deşeuâ, deşeuez, vb. I. Tranz. || Des1- -f-[în]şeua || A lua şaua de pe tpal.
1 deşeuâf, -a, desenaţi, -ie, adj. (Despre animale de călărie) Căruia i -s-a scos 'şaua.
deşi conj. || De3 -f şi H (Introduce o propoziţie concesivă) Cu toate Tă, măcar că. O (In construcţii eliptice) Deşi .bolnav, a plecai kt lucru.
deşira, deşir, vb. I. Refl. j| Lat. diserrare.
«Cf. şir j) 1. (Despre mărgele sau alte obiecte)
A ieşi de pe aţa pe care sînt înşirate (împfăş-tiindu-le). 2. (Despre aţa înfăşurată pe gheme) A se desfăşura.' 3. (Despre obiecte împletite) A se desface din împletitură, a se destrăma. 4. (Fig.; despre oameni) A se întinde în toată lungimea lui.
deşirat, -ă, deşiraţi, -te, adj. 1. (Despre obiecte înşirate pe aţă) Desfăcut, desfăşurat. @ (Fig.; despre manifestări ale gîndirii) Fjtră şir, dezordonat. 2. (Fig.; despre oameni) înalt şi slab.
deştept, -eâptă, deştepţi, -te, adj. || Lat. de-excitus' || 1. Care nu doarme; treaz. 2. (Adesea substantivat) Care are mintea ageră şi înţelege repede; care dovedeşte inteligenţă, © Şiret, şmecher.
deşteptă, destépt, vb. I. || Lat. de-excitare ||
1.	Refl. şi tranz.	A (se)	trezi din	somn sau
din letargie, din amorţeală;	p. ext. a	reveni sau
a face să revină la viaţă. 2. Refl. (Despre gînduri, sentimente) A lua fiinţă, a se ivi, a apărea. 8. Refl. A deveni conştient, a-şi da seama de realitate.
deşteptare, deşteptări, s.f. 1. Faptul de a (se) deştepta; momentul cînd se trezeşte cineva din somn. 2. Semnal care anunţă scularea de dimineaţă în internate, cazărmi etc.
deşteptăciune s.f.	|| Din	deştept	|] însuşirea
de	a fi deştept (2).	© (Adesea ir.)	Faptă sau
vorbă de om deştept.
deşteptător, -oare, deşteptători, -oare, adj.
|| Din deştepta || Ceas d. (şi substantivat, n.) = ceas care poate fi pus să sune la ora dorită, pentru a trezi pe cineva din somn.
deşucheat, -ă, deşucheaţi, -te, adj. || Cf. şu-cheat || (Pop. şi fam.) Dezmăţat, deşănţai; nebun, smintit.
deşuruM, deşurubez, vb. I. Tranz. |j Des1--f [in]şuruba |fl. A desface un şurub, scoţîn-du-i din locul unde era înşurubat. 2. A desprinde un obiect din şuruburile cu care era fixat.-.
detailist, -ă, detailişii, -ste, s.m. şi f. || Din fr.. dé t ail lis i || Persoană care vinde în detaliu, cu amănuntul.
detalia, detaliez, vb. I. Tranz. |] Din detaliu. Cf. it. dettaglio [| A expune, a analiza ceva in mod amănunţit.
detaliat, -ă, detaliaţi, -te, adj., adv. (în mod) amănunţit.
detaliu, detalii, s.n. || Din it.. dettaglior fr. détail jj Amănunt; lucru mărunt, secundar. O In detaliu — cu de-amănuntul. O Expr. A vinde în detaliu = a vinde în cantităţi mici, cu amănuntul.
detaşă, detaşez, vb. I. j| Din fr. détacher ||
1.	Tranz. şi refl. À (se) desprinde dintr-un tot, dintr-un grup; a (se) separa. ® (Sport) A se desprinde de ceilalţi concurenţi, în timpul concursului, depăşindu-i. 2. Tranz. A trece, temporar un angajat, în interes de serviciu, de la o unitate ia alta. 3. Refl. A ieşi în evidenţă, a se evidenţia.
detaşabil, -ă, detaşabili, -e, adj. || Din, fr. détachable |[ Care poate fi detaşat, desprins/
DETAŞAMENT
280
detasamént, detaşamente, s.n. || Din fr détachement || 1. Echipă, grup 2. Grup de unităţi sau subunităţi militare reunite temporar pentru o misiune de luptă cu caracter independent.
detaşat, -ă, detaşaţi, -te, adj. Desprins, separat, izolat de cineva sau de ceva. # (Sport; adverbial) Distanţat; p. ext. categoric; clar; a cîştiga detaşat (întrecerea).
detecta, detectez, vb. I. Tranz. |] Din fr. détecter, cf. engi. to detect, lat. detectus (part. lui detegere) || A identifica, a determina prezenţa unui gaz, a unei mine, a, unui semnal radioelec-tric etc.
detectiv, detectivi, s.m. || Din fr. détective, engl. detective (<to detect „a descoperi44) || A-gent secret, în serviciul poliţiei din unele ţări sau al unei persoane particulare.
detector, detectoare, s.n. || Din fr. détecteur |] Dispozitiv folosit pentru a constata prezenţa unui corp sau a unui fenomen. • (Telec.) "Dispozitiv care pune în evidenţă prezenţa undelor electromagnetice.
detécfie, detecţii, s.f. || Din fr. détection || Identificare a prezenţei unui semnal util într-o recepţie de unde electromagnetice.
deténtâ, detente, s.f. |j Din fr. détente {(tendre „a întinde44) || 1. (Fiz.) Creştere a volumului unui gaz, însoţită de scăderea presiunii, destindere, expansiune. 2. Calitatea fizică a unui sportiv (obţinută prin combinarea forţei şi a vitezei) de â se desprinde de la sol; putere de împingere bruscă.
detenţidne, detenţiuni, s.f. || Din fr. détention, lat. detentio ((deţinere) || 1. (Dr.) Pedeapsă privativă de libertate. 2. (Rar) Stăpînire a unui lucru de către o persoană cu obligaţia de restituire.
detergent, detergenţi, s.m. U.Din fr. détergent (((déterger, lat. detergere „a şterge44) || Substanţă obţinută pe cale chimică şi folosită în industria textilă, în pielărie sau în gospodării ca mijloc de spălare.
deteriora, deteriorez, vb. I. Tranz. şi refl.
|| Din fr. détériorer, lat. deteriorare ((deterior„mai rău44) || A (se) uza, a (se) strica, a (se) degrada.
deteriorat, -ă, deterioraţi, -te, adj. Uzat, stricat.	■'î*'#rv
determină) detéé^iin, vb. I. Tranz. || Din fr. déterminer, lat. *determinare ((terminus „hotar, limită44) || 1. A pÿtçmui apariţia sau dezvoltarea unui fenomen; a cauza. 2. A stabili caracterele unui corp, unei plante etc., în vederea clasificării lor. 8. A calcula, a deduce pe baza anumitor date. ® A hotărî, a preciza, a lămuri.
4.	A decide pe cineva să ia o hotărîre. 5. (Gram., despre cuvinte) A preciza, a lămuri ţsensul unui cuvint pe care îl însoţeşte. 6. (Mat., fiz.) A afla valoarea unei mărimi; a măsura.
determinant, -ă, determinanţi, -te, adj., -s.m |J Din fr. déterminant |) 1. Adj. Gare determină sau càre este de natură să determine ceva; ho-tărîtor. 2. Adj. (Gram.; şi -substantivat) Care precizează sensul unui cuvînt sau al unei propoziţii. 8. S.m. (Mat.) Tablou format din nu-
mere, monoame etc. dispuse pe un număr egal de linii şi coloane, care se foloseşte la rezolvarea sistemelor de ecuaţii.
determinare, determinări, s.f. Faptul de a determina.	• (Gram.) Cuvînt sau propoziţie
care precizează sensul altui cuvînt sau al altei propoziţii cu care este în legătură.
déterminât, -ă, deVerfninaţi, -te, adj. Stabilit, hotărît. 9 (Gram.) Precizat printr-o determinare.
determinativ, ^ -ă, determinativi, -e, adj.
|| Din fr. déterminatif || (Adesea substantivat n.) Determinant.
determinism s.n. [J Din fr. déterminisme |j Concepţie filozofică potrivit căreia fenomenele sociale, ca şi fenomenele din univers în general, se află în relaţii dialectice de interdependenţă, condiţionîndu-se reciproc, se supun cauzalităţii şi legităţii naturale.
detestă, detést, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. détester, lat. detestări || (Despre persoane) (A (se) urî, a (se) dispreţui.
detestâbil, -ă, detestabili, -e, adj. |] Din fr, détestable, lat. detestabiîis || Vrednic de dispreţ, de ură. • (Despre lucruri) Foarte rău, cu mult sub aşteptări.
detona, detonez, vb. I. Tranz. || Din fr. détoner, lat. detonare „a tuna tare44 jj A declanşa o explozie, e Intranz. A exploda.
detonânt, -ă, detonanţi, -te, adj. f| Din fr, détonant H Care poate exploda; care poate pro^ duce o explozie.
detonator, detonatoare, s.n. || Din fr. déto* nateur II Exploziv capabil să producă, prîn detonaţie, o undă de şoc puternică. • Agent. * mecanic sau chimic care provoacă explozia unei substanţe.
detonaţie, detonaţii, s.f. || Din fr. détonation || Reacţie chimică (în general de ardere) caracterizată printr-o acţiune puternică de sfărîmare „şi un zgomot foarte intens; explozie; zgomotul produs de o explozie.
detracâ vb. I. Refl. || Din fr. détraquer |f (Livr. ; folosit numai la timpurile compuse) A se dezechilibra mintal ; a se sminti; a deeădea din punct de vedere moral.
detracât,^ă, detracaţi, -te, adj. (Livr.; adesea substantivat] Dezechilibrat, ţicnit; vicios.
detraetâ, detractez, vb. I. Tranz. || Din fr» détracter, cf. lat. detmeius ((detrakere „a trage în jos44) |J (Livr.) A diminua meritele cuiva, a ponegri, a defăima.
detractor, -oare, detractori, -oare, s.m. şi L || Din fr. détracteur, lat. detractor, -oris || Per-, soană care caută să diminueze meritele cuiva;; calomniator.
detrimént s.n. || Din fr. détriment, lat. de-ţrimentum ((deterere „a strica, a uza prin fre-. care44) || în detrimentul cuiva (sau a ceva) =. în dauna, în paguba cuiva (sau a ceva).
detritie, -ă, detrici, -ce, adj. |] Din fr. détri tique || (Despre roci. depozite sedimentare etc.) Format din, fărîmiţarea rocilor preexistente sau uneori din schele tul unor organisme (ex. pietriş şuri, nisipuri, conglomerate, argile); elastic.
81.
DEVITRÏFICAKE
détritus s.n. |j Din fr. détritus, lat. détritus V sfărîmat“ |[ 1- Material rezultat din sfărîma-; rea rocilor sub acţiunea agenţilor externi. 2. ' Material granular mărunt, rezultat din uzura ■unei îmbrăcăminţi rutiere din piatră, datorită circulaţiei.
detronâ, detronez, vb. I. Tranz. |] Din fr. détrôner || A înlătura de la tron, a scoate din domnie. © (Ir.) A scoate pe cineva dintr-o funcţie (înaltă), a înlătura dintr-o demnitate.
detună, pers. 3 detună, vb. I. Intranz. [|Lat. detonare || A bubui, a răsuna puternic. • A trăsni.
detunător, -oare, detunători, -oare, adj., s.n. II Din detuna || 1. Adj. Care bubuie, care răsună puternic. f2. S.n. Partea dindărăt a ţevii unei arme de foc, in care intră tubul cartuşului.
' detimătdră, detunături, s.f. || Din detuna || Bubuitură puternică (produsă de o explozie sau de o armă de foc) ; bubuit.
. deturna, deturnez, vb. I. Tranz. || Din fr. détourner ((tourner „a întoarce, a lua o întorsătură^ || 1. A da unor fonduri băneşti altă destinaţie decît cea prevăzută legal. 2. A abate un avion dki itinerarul normal, silind pilotul să ia direcţia ce i se impune.
deţinător, -oare, deţinători, -oare, s.m. şi f. || Din deţine || 1. Persoană care are în stăpî-nire un lucru, cu obligaţia de restituire. 2» Persoană care deţine ceva (un titlu, o funcţie).
deţine, deţin, vb. III. Tranz. || Din fr. détenir (după ţine ) || !» A avea un lucru în stăpî-nire provizorie %au în păstrare. 2. A poseda un titlu, un premiu etc. @ A ocupa un post, o funcţie. 3. A închide pe cineva ţpentru cercetări sau după ce a fost condamnat).
deţinut, -ă, deţinuţi, -te, s.m. şi f. || Din deţine || Persoană aflată în detenţiune ; arestat.
deunăzi adv. |j De3 + una ’ + zi [1 (Pop.) Acum cîteva zile; zilele trecute. || Şi: dăunăzi adv!
deuterlu s.n. !| Din fr. deutérium, germ. Deuterium || Izotop al hidrogenului (numit şi hidrogen greu), folosit drept combustibil termonuclear.
•deuteron, deuteroni, s.m. || Din fr. deutéron || Kucleul atomului de deuteriu, format din-tr-un proton şi un neutron.
devâle adv. [J Dez -f- oale || Mai la vale, mai în jos. Sieiea frumoasa p-un răzor; Voinicul, lîngâ ea, devale (Coşbuc).
devaliza, devalizez, vb. I. Tranz. (| Din fr. dévaliser || (Livr.) A prăda, a jefui pe cineva de bunuri (de valoare).
devaloriza, devalorizez, vb. I. Tranz. şi refl. II Din fr. dévaloriser || (Despre bani) A (-şi) reduce valoarea, a (se) deprecia.
devalorizare, devalorizări, s.f. Acţiunea de ® (se) devaloriza. «Reducere oficială a valorii semnelor băneşti în raport cu aurul sau cu valutele străine.
devansa, devansez, vb. I. Tranz. || Din fr. devancer || 1, A întrece, a depăşi pe cineva. 2. A face să se petreacă ceva mai devreme decît •ora normal sau prevăzut.
devasta, devastez, vb. I. Tranz. || Din fr. dévaster, lat. devastare J| 1. A distruge, a pustii o ţară, o regiune, o casă etc. 2. A jefui, a prăda.
devastator, -oare, devastatori, -oare, adj. || Din fr. dévastateur, lat. devastator, -oris |j (Adesea substantivat) Care devastează, care distruge; pustiitor.
devălmâş devâlmaşi, s.m. || Din de-a valma || Persoană care participă Ia stăpînirea în devălmăşie1, p. ext. părtaş la o afacere.
devălmăşie, devălmăşii, s.f. || Din de văl mas |[
1. (în evul mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Formă de stăpînire în comun a unei părţi din hotarul satului, specifică obştii săteşti.
2. Activitate desfăşurată în comun. ’ O In devălmăşie = în comun, împreună.
developa, developez, vb. I. Tranz. || Din fr. développer || A trata un film, o placă sau o hîr-tie fotografică cu un rdactiv chimic, pentru a face sa apară imaginea care se formează la expunere.
developator, developatoare s.n. || Din fr. dé-veloppateur || Substanţă chimică folosită pentru developarea unui material fotografic.
deveni, devin, vb. IV. Intranz. (| Din fr. devenir || 1. A se preface în..., a lua forma de...
2.	A ajunge să fie, a se face: a devenit artist. 3. (Fam.) Cum devine cazul? = cum stau lucrurile? care e problema?
devenire, deveniri, s.f. Faptul de a deveni; transformare, evoluţie.- O In devenire = în curs de transformare, de evoluţie.
déver s.n. sg. || Din tc. devir |] Volumul unor vînzări de mărfuri exprimat în bani.
deversa, deversez, vb. I. Tranz. || Din fr. déverser I! 1. A scurge surplusul de apă dintr-un rîu sau dintr-un lac de acumulare. 2» A face să se scurgă un lichid (rezidual) într-o apă naturală.
deversare, deversări, s.f. Acţiunea de a deversa.
deversor, deversoare, s.n. || Din fr. déversoir [[ Construcţie care asigură scurgerea dirijată a surplusului de apă dintr-o amenajare hidrotehnică.
devia, deviez, vb. I. Intranz. ]| Din fr. dévier, lat. deviare „a ieşi din cale“ || 1. A se abate de la direcţia dată. 2. (Fig.) A se îndepărta de la subiect; a se abate de la calea cea buna, a apuca pe un drum greşit.
deviator, -oare, deviaiori, -oare, s.m. şi f. [| Din fr. déviateur || Persoană care se abate de la linia politică a partidului din care face parte, deviaţie, deviaţii, s.f. || Din fr. déviation |[ Abatere de la direcţia dată, de la normal. © D. de sept — deformare a peretelui despărţitor al cavităţilor nazale.
deviere, devieri, s.f. 1. Faptul de a devia; deviaţie. 2. îndepărtare a unei persoane sau a unui grup de persoane de la linia politică promovată de partidul din care fac parte. 3. Abaterea unui curs de apă în vederea executării u-nor lucrări în albia acestuia.
devitriflcâre s.f. || După fr. dévitrifier [| Pierdere a transparenţei sticlei ca urmare a cristalizării parţiale sau totale a masei sticloase*
DEVIZ
282
deviz, devize, s.iu [| Din fr. devis [| Situaţie ‘ întocmită anticipat, în care se prezintă detaliat cheltuielile necesare executării unei lucrări.
deviză, devize, s.f. || Din fr. devise || Formulă care exprimă concis o idee călăuzitoare în comportarea sau în activitatea cuiva.
devize s.f. pl. || Din fr. devises || Mijloc de plată în relaţiile internaţionale, constînd din ;■ titluri de credit asupra străinătăţii (cambii, bilete la ordin, cecuri etc.) exprimate într-o valută străină.
devon, devoni, s.m. || Din fr. devon, prescurtare din engl. Devonshire, ţinut unde se practica pescuitul cu astfel de "peştişor artificial || Nălucă (2) ue metal, de forma unui peştişor, prevăzută cu cîrlige şi folosită la prinderea peştilor răpitori.
devonlân s.n. j] Din fr. dévonien, de la n. pr. Devonshire, provincie în Anglia || Perioadă a erei paleozoice, caracterizată prin existenţa plantelor terestre simple, a animalelor nevertebrate, a peştilor şi batracienilor.
devora, * devorez, • vb. I. Tranz. || Din fr. dévorer, lat. devorare || (Despre animale şi, ironic, despre oameni) A mînca cu lăcomie, a sfîşia cu dinţii, a înghiţi pe nemestecate. © (Fig.) A consuma, a mistui, a distruge; incendiul a devorat o parte din oraş.
devorant, -ă, devoranţi, -te, adj. |] Din fr. dévorant ]j Care devorează; (fig.) care arde, mistuie.
devota, devotez, vb. I. Refl. j| Din lat. devorare, fr. de vouer || A se pune, cu toată inima, în serviciul cuiva sau a ceva; a se dedica, a se consacra unei cauze, unei idei, unei persoane.
devotament s.n. |J Din devota (după fr. dévouement ) II Ataşament total faţă de o cauză, faţă de o persoană.
devotat, -ă, devotaţi, -te, adj. Plin de devotament, credincios unei cauze, unei persoane.
devoţiune s.f. || Din fr. dévotion, lat. devotio j] (Livr.) Evlavie, pietate, cucernicie.
devreme adv. || Dez -j- vreme || De timpuriu, din timp: s-a înapoiat devreme acasă.
dexteritate s.f. || Din fr. dextérité, lat. dexte-1 ritos, -atis (< dextra „dreapta44) || Dibăcie, iscusinţă, îndemînare (manuală).
dextrină, dextrine, s.f. || Din fr. dextrine |] Substanţă obţinută- din amidon, întrebuinţată ca apret textil, ca înlocuitor al gumei arabice etc.
dextrocardie s.f. || Din fr. dextrocardie; lat. dextra „dreapta44 -f gr. kardia „inimă44 j| Situare a inimii în partea dreaptă a toracelui (d. congenitală) sau devierea ei spre dreapta, datorită unui proces patologic.
dextrogir, -ă, dextrogiri, -e, adj. |] Din fr. dextrogyre ; lat. dextra „dreapta44 + gyrus „rotire44 || (Despre substanţe) Care roteşte spre dreapta planul de polarizare al luminii în raport cu un observator către care acesta se propagă.
dextrdză s.f. || Din fr. dextrose || Ghicoză solubilă^în apă, care se foloseşte în alimentaţia dietetică, la fabricarea bomboanelor, a mierii artificiale, a lichiorurilor etc.
dez- v. des1-.
dezacord, dezacorduri, s.n. || Din fr. ddsacord\ţ Lipsă de acord, de armonie (între sunete sau, p. ext., între puncte de vedere, concepţii etc.);' neînţelegere, diferend, disensiune.
dezacorda, dezacordez, vb. I. Refl. || Din fr. désacorder || (Despre instrumente muzicale cu coarde) A-şi pierde consonanţa tonurilor (din cauza slăbirii coardelor) ; a se discorda.
dezagreabil, -ă, dezagreabili, -e, adj. || Din fr. désagréable || Neplăcut, supărător.
dezagregă, pers. 3 dezagrégâ, vb. I. Refl.
I! După fr. désagréger |] 1. (Despre corpuri) A se-desface în părţile constitutive. © (Fig.; despre comunităţi) A-şi pierde coeziunea. 2. (Despre roci) A se fragmenta sub acţiunea agenţilor externi.
dezagregare, dezagregări, s.f. Acţiunea de a-se dezagrega. © (Chim.) Transformare chimică a unui material sau a unei substanţe, insolubile în dizolvanţi obişnuiţi, în substanţe dintre care cel puţin una e solubilă. • (Geol.) Fragmentare mecanică a rocilor sub acţiunea agenţilor externi.
dezamăgi, dezamăgesc, vb. IV. Tranz. ]j Dez-+ amăgi |! A face pe cineva să-şi piardă încrederea, iluziile, speranţele; a deziluziona, a decepţiona.
dezamăgit, -ă, dezamăgiţi, -te, adj. înşelat în> aşteptările sale; decepţionat, deziluzionat.
dezamorsa, dezamorsez, vb. I. Tranz. || Din fr. désamorcer |[ A înlătura amorsa unui proiectil, pentru a-1 împiedica să explodeze.
dezangajare s.f. || Dez- -f- angajare || încetarea stării de încordare şi a conflictelor dintre-forţe armate adverse.
, dezaprobă, dezo,prôb, vb. I. Tranz. || Din fr. désapprouver (după aproba) ]| A se declara împotriva a ceva, a ceea ce a făcut cineva; a nu aproba, a nu încuviinţa.
dezarma, dezarmez, vb. I. || Din fr. désarmer |jv
1.	Tranz. A-i lua. cuiva armele; a sili pe cineva să predea armele. 2. Intranz. (Despre state) A-şi lichida sau a-şi limita forţele armate şi armamentul. 8. Tranz.’ (Fig.) A pune pe cineva în imposibilitate de a riposta.
dezarmant, -ă, dezarmanţi, -te, adj. || Din fr. désarmant || Care face pe cineva să nu poată reacţiona sau riposta, să renunţe la luptă, să capituleze.
dezarmare s.f. Acţiunea de a dezarma; complex de măsuri privind lichidarea sau limitarea armamentului şi a forţelor'armate ale statelor.
dezarmat, -ă, dezarmaţi- -te, adj. 1. Care nu mai este înarmat, căruia’ i s-au luat armele. 2*. (Fig.) Care nu mai poate riposta sau reacţiona; care este lipsit de puterea' şi de energia de a face faţă greutăţilor.
dezarticula, dezarticulez, vb. I. Tranz. || Din fr. désarticuler || A amputa un membru din articulaţie; (refl.; despre oase) a ieşi din înche: ieturi. © Refl. (Fig.) A-şi pierde unitatea, coeziunea, a se dezmembra.
dezasimilâţie, dezasimilaţii, s.f. || Din fr. désassimilation || Fază a metabolismului care constă
283
DEZGHIOCA
în transformarea unor substanţe proprii organismului în substanţe mai simple, pe care organismul le elimină; catabolism.
dezastru, dezastre, s.n. |i Din fr. désastre || Nenorocire .mare, catastrofă.
dezastruos, -oâsă, dezastruoşi, -oase, adj. I! Din fr. désastreux ]] Cu caracter de dezastru; care are proporţiile unui dezastru; catastrofal.
dezavantaj, dezavantaje, s.n. || Din fr. désavantage ][ Situaţie nefavorabilă pentru cineva (în raport cu altcineva) ; împrejurare care cauzează o situaţie nefavorabilă.
dezavantaja, dezavantajez, vb. î. Tranz. I! Din fr. désavantager |j A crea cuiva un dezavantaj ; a pune pe cineva, pe nedrept, îiitr-o situaţie defavorabilă, dezavantajoasă.
dezavantajos, -oâsă, dezavantajaşi, -oase, adj. || Din fr. désavantageux jj Care dezavantajează, care pricinuieste un dezavantaj pentru cineva; nefavorabil, neprielnic.
dezavua, dezavuez, vb. I. Tranz. || Din fr. désavouer !| (Livr.) A dezaproba, a condamna spusele sau acţiunile cuiva. @ A refuza, a respinge cele susţinute de cineva.
dezaxa, dezaxez, vb. I. || Din fr. désaxer jj 1. 'Tranz. şi refl. (Tehn.) A(-şi) schimba poziţia, astfel îneît axa să fie deplasată din poziţia ei normală. 2» .Refl. (Fig.; despre oameni) A-şi pierde echilibrul moral, a se abate de la linia normală de conduită.
dezaxat, ~ă, dezaxaţi, -te, adj. (Adesea substantivat) Dezechilibrat moral; tulburat mintal.
dezbate1, ■■dezbat, vb. III. Tranz. || Dez- -R bate |! A desface ceva care a fost fixat în cuie, a desprinde ceva de unde fusese bătut, înţepenit în cuie.
dezbate2, dezbât, vb. III. Tranz. || După fr. débattre || 1. A discuta pe larg o problemă, a supune discuţiei. 2. A examina o cauză, un proces (cu participarea părţilor).
dezbatere, dezbateri, s.f. Faptul de a dezbate2; discuţie asupra unei probleme; (jur.) discutarea unei cauze în faţa instanţei de judecată de către părţile unui proces. O D- parlamentară = punere în discuţia parlamentului a unor probleme de politică internă sau externă.
dezbăierâ, dezbăierez, vb. I. Refl. [| Dez- -R [îrrî\hăiera || A-şi dezlega, a-şi desface băieriie.
dezbăra, dezbar, vb. I. Refl. 1. A se dezobişnui de un obicei rău. de o deprindere rea, de un nărav. 2, A *se descotorosi de cineva sau de ceva.
dezbină, dezbin, vb. I. [j Probabil, sensul î. se explică din dez- -f- [îmlbina iar 2. din lat. disglutinare, 'care apare, popular, în formele dezghina şi dejghina || 1. Tranz. A produce discordie, vrajbă între două sau mai multe persoane. 2. Réf. A se desface, a se separa; (despre crengile unui copac) a se desprinde una de alta (crăpîndu-se, desprinzîndu-se în locul unde au fost unite).
dezbrăcă, dezbrac, vb. I. Refl. şi tranz. J| Lat. *disbracare |j A-şi scoate sau a scoate cuiva îmbrăcămintea. ® Tranz. (Fig.) A jefui, a prăda pe cineva, luîndu-i tot ce are.
dezbrăcat, -ă, dezbrăcaţi, -te, adj. Neîmbrăcat (complet), cu hainele scoase de pe el. » (Adesea substantivat) Sărac,.
dezbrobodi, dezbrobodesc, vb. • IV. Refl. II Dez- 4- [îm]brobodi || A-şi scoate broboada (basmaua etc.) de pe cap.
dezbumbâ, dezbûmb, vb. Ï. Tranz. şi refl. || Dez- 4- [îm]bumba || (Reg.) A-şi descheia o haină încheiată cu nasturi; a-şi descheia nasturii de Ia o haină.
dezdoî, dezdôi, vb. IV. || Dez- -R [înjdoi |j 1.. Tranz. A desface, a întinde un. lucru îndoit. 2. Refl. A se îndrepta, a reveni ia poziţia dreaptă (după ce a fost îndoit).
dezechilibra, dezechilibrez, vb. I. || Din fr. déséquilibrer || 1. Refl. şi tranz. A-şi pierde sau a face să-şi piardă echilibrul. ® Refl. (Fig.) A-şi pierde judecata clară. 2. Refl. A se produce un dezechilibru între veniturile şi cheltuielile din-tr-un buget, dintr-o balanţă etc.
• dezechilibru s.n. || Din fr. déséquilibre || Lipsă de echilibru. 9 (Fig.) Tulburare mintală; lipsă de judecată clară.
dezechipa, dezechipez, vb. I. Refl. |] Dez- -R eckipa. Cf. fr. déséquiper || A-şi scoate echipamentul, a se dezbrăca. ® Tranz. A lua înăpoi unui soldat (lăsat la vatră) echipamentul. ® Tranz. A scoate echipamentul de pe un vas de luptă.
dezerta, dezertez, vb. I. Intranz. || Din fr, déserter; cf. lat. desertio || 1. A părăsi în mod nepermis unitatea militară din care face parte; a fugi de pe cîmpul de luptă (şi a trece la inamic). 2. (Fig.) A se sustrage de la îndeplinirea unei obligaţii.
dezertare, dezertări, s.f. 1. Faptul de a dezerta; sustragere de la satisfacerea serviciului militar; trecere la inamic. ® Sustragere nejiistificată de la îndeplinirea unor obligaţii.
dezertor, dezertori, s.m. [j Din fr. déserteur \\ Militar care dezertează.
dezesperânt, -ă, dezesperanţi, -te, adj. |] Din fr. désespérant || (Livr.) Care duce la desperare, care te face să desperi.
dezgărdinâ, dezgărdinez, vb. I. Tranz. || Din dez- A gardinâ [| A scoate din gardină fundul unui butoi; a desfunda.
dezgheţ, dezgheţuri, s.n. || Din dezgheţa |] Topirea naturală a gheţii sau a zăpezii.
dezgheţa, dezghét, vb. I. Refl. |] Lat. disgla-ciare || 1. (Despre lichide îngheţate) A redeveni lichid; (despre corpuri îmbibate cu apă îngheţată) a se muia la căldură (prin topirea apei îngheţate pe care o conţine). ® (Despre oameni) A se dezmorţi, a se încălzi. 2, (Fig.) A deveni mai vioi, mai isteţ, mai îndemînatic.
dezgheţat, -ă, dezgheţaţi, -te, adj. 1, (Despre lichide îngheţate) Redevenit lichid. 2. (Fig. ; despre oameni) Isteţ, vioi.
dezghioca, dezghiôc, vb. I. Tranz. j| Lat. *disglubicare || A îndepărta învelişul anumitor fructe, pentru a scoate seminţele din interior; (în special) a scoate boabele de fascie din păstăi, a îndepărta coaja verde a nucilor.
'DEZGOLÏ
284
dezgoli, dezgolesc, vb. IV. Tranz. şi refl. \\Dez- -f goli || A (se) descoperi, a lăsa (sau a rămîne) descoperit, gol.
dezgrădi, dezgrădesc, vb. IV. Tranz. || Dez- -f-[în]grădi || A scoate, a desface gardul care împrejmuia un loc.
dezgropa, dezgrôp, vb. I. Tranz. ]| Dez- + [în]gropa || 1. A scoate un cadavru din mor-mînt ; a dezhuma; a scoate din pămînt un obiect îngropat. 2. (Fig.) A scoate la iveală lapte din trecut, uitate.
dezgust s.n. || Dez- 4- gust (după fr. dégoût) || Aversiune (pentru mîncare sau, p. ext., pentru un lucru, pentru o persoană etc.) ; repulsie, scîrfoă. ’
dezgustă, dezgust, vb. I. Tranz. || Dez+ gusta (după fr. dégoûter) || A-i provoca cuiva scîrfoă, aversiune, a-i face să-şi piardă pofta sau dorinţa de ceva; (refl.) a-şi pierde gustul, pofta pentru ceva.
dezgustător, -oâre, dezgustători, -oare, adj. "IIDin dezgusta |j Care trezeşte dezgust; scîrbos, respingător.
dezice, dezic, vb. III. Tranz. || Dez- -f- zice (după fr. dédire) || A contrazice, a nega. « Refl. A-şi retrage cuvîntul; a retracta.
’deziderat, deziderate, s.n. |) Din lat. desideratum || Ceea ce ar fi de dorit să se realizeze, să se întîmple; dorinţă, doleanţă.
deziluzie, deziluzii, s.f. || Din fr désillusion || Pierderea iluziilor, decepţie, dezamăgire.
deziluziona, deziluzionez, vb. I.ţTranz. || Din fr. désillusionner |] A pricinui cuiva o deziluzie, a face pe cineva să-şi piardă speranţele, iluziile, Încrederea, a dezamăgi, a decepţiona.
dezincrustâ, dezincrustez, vb. I. Tranz. II Din fr. désincruster |j A îndepărta crusta formată in cazanele de abur, în motoarele termice, în turbine etc.
dezinfecta, dezinfectez, vb. I. Tranz. || Din fr. désinfecter || 1. A distruge bacteriile şi alte microorganisme patogene, în scopul împiedicării contaminării. 2. Tratare a materialului săditor sau a solului cu scopul de a distruge germenii bolilor sau dăunătorii.
dezinfectant, dezinfectante, s.n. || Din fr. désinfectant || Substanţă sau agent fizic folosite pentru dezinfectie (ex. acidul fenic, alcoolul, permanganatui ae^potasiu etc.).
dezinféctie, dezinfecîii, s.f. || Din fr. désinfection || Distrugerea bacteriilor şi a altor microorganisme patogene.
dezinfectare s.f. || Dez- -f infestare || Tratament cu anumite substanţe chimice sau prin diferite procedee al legumelor şi fructelor în scopul distrugerii paraziţilor care le infestează.
dezinforma, dezinformez, vb. I. Tranz. || Dez- + informa || A informa greşit (de obicei în mod intenţionat).
dezintegra, dezintegrez, vb. I. Refl. || Din fr. désintégrer || (Despre nuclee atomice) A se transforma spontan 1n alte nuclee atomice, prin emiterea unor particule.
dezinteres s.n. || Din dezinteresa || Lipsă de interes, indiferenţă, nepăsare faţă de cineva sau ceva.
dezinteresa, dezinteresez, vb. R Refl. || Din fr. désintéresser || A nu manifesta interes pentru cineva sau ceva, a nu se mai îngriji de cineva sau de ceva.
dezinteresat, «ă, dezinteresaţi, -ie, adj. (Adesea adverbial) Care nu urmăreşte un interes sau un folos personal.
dezintoxică, dezintoxic, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. desintoxiquer || A înlătura efectele unei intoxicaţii (ex. a dezintoxica un morfino-man, un alcoolic).
dezinvolt, -ă, dezinvolţi, -te, adj. || Din fr. désinvolte || Care se manifestă liber, degajat, cu naturaleţe.
dezinvoltură s.f. |j Din fr. désinvolture jj Atitudine, comportare firească, degajată.
dezlănţui, dezlânţui, vb. IV Refl. şi tranz. || Din dez- + lanţ (dupăfr. déchaîner) || A izbucni (sau a face să izbucnească) cu violenţă, a (se) declanşa.
dezlegă, dezlég, vb. I. Tranz. || Lat. disligare ||
1. A desface o legătură; a elibera ceea ce este legat sau împachetat; (refl.) a se desface din legături. O Expr. A dezlega sacul — a spune tot ce ştie, tot ce îl frămîntă. A dezlega punga — a da bani, a cheltui. A i se dezlega limba =Aa începe să vorbească, să se destăinuiască. 2. (în superstiţii) A elibera de un jurămînt, de o obligaţie; (rel.) a face să i se ierte cuiva păcatele.
3.	A rezolva probleme, ghicitori etc.
dezlegat, -ă, dezlegaţi, -te, adj. 1» Desfăcut din legături, lăsat liber. 2. (Rel.) Absolvit de păcate. 3. (Despre probleme, ghicitori etc.) Rezolvat.
dezlipi, dezlipesc, vb. IV. || Dez- + lipi || R Tranz. şi refl. A (se) desprinde din locul unde este lipit sau fixat. 2. Refl. (Despre oameni) A se depărta de ceva (de care este proptit) sau de cineva.
dezlînâ, pers. 3 dezlînează, vb. I. Refl. || Din dez- A-lină !| A se scămoşa, va se destrăma. • (Fig.; despre gînduri, vorbe, stil) A-şi pierde concizia, firul logic.
dezlînât, -ă, dezlinaţi, -te, adj. Scămoşat, destrămat. • (Fig.) Fără şir, fără logică, prolix.
dezlocuit, -ă, dezlocuiţi, -te, adj. || Dez- -f piijlocuit || (Despre lichide) Scos din locul pe care îl ocupa, fiind înlocuit de un corp solid; dizlocuit.
dezmăţ, dezmăţuri, s.n. || Din dezmâia, rar, „a se destrăbăla44 || 1. Purtare destrăbălată, imorală. 2. Debandadă, anarhie.
dezmăţat, -ă, dezmăţaţi, -te, adj. 1. Lipsit de bună-cuviinţă, destrăbălat, desfrînat, deşănţat.
2. Cu înfăţişare dezordonată, neglijentă, dezmembra, dezmembrez, vb. 1. Tranz. şi
refl. || După fr. démembrer || A (se) desface In mai multe părţi, a (se) descompune; a (se) desfiinţa.
dezmetici, dezmeticesc, vb. IV. Refl. || Din lat. *dismatticire (<( mattus „beat44) || A-şi veni în fire după o ameţeală, după o spaimă etc.
dezmierdâ, dezmierd, vb. I. Tranz. |.| Lat. *dismerdare || A mlngîia pejj cineva atinginduT uşor cu palma; a alintai
285
DEZOXIDA.
dezmierdător, - -oare, dezmierdători,	-oare,
adj. || Din âezmierda || Care dezmiardă; mîngî-ietor. • Care incintă, care desfată.
dezminţi, dezmint, vb. IV. || Dez- -f minţi ||
1. Tranz. Â declara că o afirmaţie nu corespunde adevărului; a arăta că ceva este altfel decît pare, a contrazice pe cineva. 2. Refl. A se arăta altfel decît se credea că este, a dovedi nestatornicie, contraziceri în fapte, în idei.
dezminţire, dezminţiri, s.f. Acţiunea de a (se) dezminţi; declaraţie prin care se dezminte o afirmaţie.
dezmiriştf, dezmiristesc, vb. IV. Tranz. || Din dez- -f- mirişte || A ara pămîntul la adîncime mică după ’recoltarea păioaselor.
dezmiriştitdr, dezmiriştitoare, s.n. |] Din dez-mirişti || Maşină agricolă (plug cu mai multe corpuri, discuitor) folosită la demiriştire.
dezmînîâ, dezmînii, vb. I. Refl. [[ Dez- -f-mînia || A se îmbuna, a-şi potoli mînia, a se îmblînzi.
dezmorţeălă, dezmorţeli, s.f. || Din dezmorţi j| Revenire din amorţeală, din toropeală.
dezmorţi, dezmorţesc, vb. IV. || Dez- -f- [a\mor-ţi || 1. Refl. şi tranz. A ieşi (sau a scoate) dintr-o stare de amorţeală sau (fig.) de inerţie, de pasivitate; a reveni sau a face să revină la viaţă.
2. Refl. (Despre lichide) A deveni mai puţin rece; (despre pămînt) a se dezgheţa; (despre natură, vegetaţie) a căpăta din nou viaţă; a renaşte.
dezmorţit, -ă? dezmorţiţi, -te, adj. 1. Ieşit din amorţeală,’din toropeală, p. ext. din starea de pasivitate. 2. (Despre apă) Nu prea rece, mai puţin rece (decît era înainte).
'dezmoştenî, dezmoştenesc, vb. IV. Tranz. || Dez- + ’moşteni || A lipsi pe cineva, prin testament, de dreptul la o moştenire.
dezmoştenit, -ă, 'dezmoşteniţi, -te, adj. 1. înlăturat ’de la o moştenire. 2» (Fig-) Care se află în stare de sărăcie, lipsit de bunurile vieţii; privat de drepturi.
deznaţionaliza, deznaţionalizez, vb. I. Refl.
|| După fr. dénationaliser || (Despre grupuri etnice) A-şi pierde particularităţile naţionale. © Tranz. Â face ca un grup etnic să-şi piardă particularităţile naţionale.
deznădăjdui, deznădăjduiesc, vb. IV. In-tranz. || Dez- -f nădăjdui || A-şi pierde nădejdea; (tranz.) a aduce pe cineva la deznădejde, a-1 face să-şi piardă speranţa, încrederea în îndreptarea unei situaţii, a despera.
deznădăjduit, -ă, deznădăjduiţi, -te, adj. Care şna pierdut orice nădejde; desperat. © (Despre sentimente, manifestări) Care trădează sau exprimă deznădejde, care este provocat de deznădejde.
deznădejde 's.f. [| Dez- -}- nădejde [| Stare sufletească a celui care şi-a pierdut orice speranţă; desperare.
deznodâ, deznôd, vb. I. Tranz. || Dez- -f • \jn\noda || A desface un nod sau o aţă, o sfoară etc. înnodate; a desface un obiect legat şi înnodat. O Expr. A-şi deznoda băierile pungii = a scoate bani (din pungă), a da bani.
deznodat, -ă, deznodaţi, -te, adj. 1. Desfăcut din noduri, dezlegat. 2. (Despre oameni) înalt şi slab; deşirat.
deznodămmt, deznodăminte, s.n. || Din deznoda ( după fr. dénouement) || 1. -Soluţionare, dezlegare a unei situaţii încurcate, a unui conflict. 2. Partea finală a unei opere literare (epice sau dramatice) care aduce soluţia intrigii.
dezobişnui, dezobişnuiesc, vb. IV. Tranz. .şi refl. || Dez- -j- obişnui (după fr. déshabituer) || A. pierde sau a face pe cineva să piardă un obicei, un nărav; a (se) dezvăţa, a (se) dezbăra.
dezodorizâ,. dezodorizez, vb. I. Tranz. [| Din fr. désodoriser H A îndepărta un miros neplăcut; a elimina substanţele rău mirositoare dintr-un produs.
dezodorizânt, -ă, dezodorizanţi, -te, adj., s.n.
|| Din fr. désodorisant || (Substanţă) care are proprietatea de a dezodorizâ; déodorant.
dezodorizâre, dezodorizări, s.f. Acţiunea de a dezodorizâ; îndepărtare dintr-un amestec a substanţelor mirositoare.
dezoţâ, dezolez, vb. I. Tranz. || Din fr. désoler lat. desolare (( solus „singur") || (Livr.J A întris-, ta, a mîhni, a deprima.
dezolant, -ă, dezolanţi, -te, adj. || Din fr. désolant || Care întristează, care mîhneşte ; deprimant.
dezolârë, dezolări, s.f. Mîhnire adîncă, deprimare. ® (Fig.) Singurătate tristă, apăsătoare.
dezonoare s.f. || Din fr. déshonneur || Lipsă, de onoare, necinste; p. ext. ocară, ruşine.
dezonora, dezonorez, vb. I. Tranz. şi refl.
|| Din fr. déshonorer || A face pe cineva să-şi piardă sau a-şi pierde onoarea, numele bun; a (se) face de nîşine.
dezonorant, -ă, dezonoranţi, -te, adj. || Din fr. déshonorant |] Care dezonorează; ruşinos.
dezordine, dezordini, s.f. || Dez- -f ordine (după fr. désordre) || Lipsă de ordine, de organizare, de disciplină; debandadă. % Revoltă, răscoală..
dezordonat, -ă, dezordonaţi, -te, adj. ||‘Din fr. désordonné || (Despre oameni) Neglijent, neordonat (în îmbrăcăminte, în muncă, in felul de viaţă etc.); (despre manifestări ale omului) care dovedeşte lipsă de ordine, de organizare; (despre-lucruri,’ încăperi etc.) în neorînduiaiă.
dezorganiza, dezorganizez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. désorganiser || A strica sau a-şi pierde'ordinea, organizarea; (tranz.) a face ,să nu mai funcţioneze normal.
dezorienta, dezorientez, vb. I. Tranz. şi refl.
|| Din fr. désorienter || 1. A face pe cineva să-şi piardă sau a-şi pierde simţul orientării, siguranţa direcţiei’în care se îndreaptă. 2. (Fig.) A face pe cineva să-şi piardă sau a-şi pierde siguranţa în felul de a judeca, de a acţiona.
dezorientat, -ă, dezorientaţi, -te, adj. 1. Care nu se poate orienta, care nu ştie unde se află.
2.	(Fig.) Care nu ştie ce hotărîre să ia într-o anumită situaţie ; descumpănit.
dezoxidâ, dezoxidez, vb. I. Tranz. || Din fr. dés oxyder || A îndepărta oxigenul dintr-o substanţă.
DEZOXIDANT
286
dezoxidani, -a, dezoxidanû, -te, adj , s.rn.
|| Din fr. désoxydant j| (Substanţă) care dezoxi-dează.
dezoxiribonucléic adj. || Din i’r. désoxyribo-nucléique |[ Acid d. = component specific al nucleului celular cu rol esenţial în mecanismul ereditar al organismelor vii ; conţine şi transmite informaţia genetică. Denumire prescurtată ADN (sau DNA). .
dezrădăcina, dezrădăcinez, vb. I. || Din dez--j- rădăcină |j la A scoate din pământ o plantă, un copac, cu rădăcină cu tot. 2. (Fig.) A face să dispară (o idee, o deprindere etc.); a stîrpi.
dezrădăcinat, -ă, dezrădăcinaţi, -te, adj. 1» Scos din rădăcini. 2. (Despre oameni) Care şi-a părăsit locul de naştere şi nu se poate obişnui cu noul loc, unde se simte străin, şi nu se poate adapta la noile condiţii (de viaţă).
dezrăsucî, dezrâs-ucesc, vb. IV. Tranz. II Dez- -f- răsuci || A face ca ceva (un fir, o sfoară) să nu mai fie răsucit.
dezrobi, dezrobesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Dez*- -f robi || A (se) elibera din starea de robie sau de sub o asuprire (politică, socială); a se emancipa. • Tranz. A elibera un stat sau un popor de sub o ocupaţie străină, a asigura independenţa uri ui stat, a unui popor.
dezrobitor, -oare, dezrobitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) [| Din dezrobi || Care dezrobeşte, care eliberează din robie.
dezumaniza, dezumanizez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. déshumaniser || A face pe cineva să-şi piardă sau a-şi pierde caracterele sau sentimentele specific umane.
dezumanizat, -ă, dezumanizaţi, -te, adj. Care şi-a pierdut trăsăturile specific omeneşti; abrutizat.
dezumflă, dezumfla, vb. I. [[ Dez- -f- umfla ||
1.	Tranz. A face ca un obiect umflat sau un organ inflamat să revină la volumul normal; (refl.) a-şi recăpăta volumul normal. 2. Refl. (Fig.; despre oameni) A-şi reveni dintr-o stare de exaltare, a se potoli.
dezvălui, dezvălui, vb. IV. jj Dez- -j~ \in\vălui\\
1.	Tranz. A da la iveală, a face cunoscut; a destăinui, a divulga. 2. Refl. A ieşi în evidenţă, a apărea, a se desfăşura.
dezvăluire, dezvăluiri, s.f. Acţiunea de a (se) dezvălui/ ceea ce (se) dezvăluie; destăinuire, dezvăţ s.n. || Dm d?zvăţa || Dezobişnuire. dezvăţâ, de^i aţ, xb. I. Refl. şi tranz. || Dez- -f- [in]văţa |j Ă pierde sau a face pe cineva să piardă un obicei (rău); a (se) dezobişnui, a (se) dezbăra.
dezveli, dezvelesc, vb. IV. || Dez- -g \în\veli [|
1. Tranz. şi refl. A da la o parte o învelitoare de pe cineva sau ceva, ori de pe sine; a (se) descoperi; (tranz.) a da jos învelişul de pe o casă.
2. Tranz. A inaugura un monument, o statuie (înclepârtînd învelitoarea care le acoperă). 3. Tranz. (Fig.) A face să apară, să se vadă; a arăta. 4. Refl. (Despre mugurii şi bobocii plantelor) A se deschide.
dezvinovăţi, dezvinovăţesc, vb. IV. Refl. }| Dez- -R [îrijvinovăţi || A-şi dovedi sau a căuta
să-şi dovedească nevinovăţia; a se dezvinui, a se disculpa.
dezvinovăţire, dezvinovăţiri, s.f. Acţiunea de a se dezvinovăţi ; argumélite, cuvinte prin care cineva se dezvinovăţeşte,
dezvinui, dezvinuiesc, vb. IV. Tranz. şi* refl.
[j Dez- -f- [înlvinui J| A se dezvinovăţi.
dezvirgina, dezvirginez, vb. I. Tranz. || Din dez- + virgină \\ A face ca o fată să-şi piardă virginitatea; a deflora.
dezvolta, dezvolt, vb. L 1. Refl. (Despre materie şi despre fenomene ale naturii şi societăţii) A trece ’de là © stare calitativă veche la alta nouă, de la o treaptă inferioară la alta superioară, do la simplu Ia complex m A se extmde, dobîii-dind forţă, proporţii; a se mări 2. Refl (Despre plante, animale) A evolua, a creşte. # (Despre oameni) A evolua din punct de vedere intelectual. 3. Tranz. A amplifica în mod creator o teorie, o doctrină. ■4. Tranz. A expune în mod amănunţit un subiect, o problemă. 5. Tranz. A produce, a degaja (căldură, energie etc.).
dezvoltare, dezvoltări, s.f. Acţiunea de a (se)
* dezvolta; succesiune de transformări constituind o mişcare ascendentă, progresivă, de la inferior la superior, de la simplu la complex. ® Creştere în proporţii, în forţă, în însemnătate. ® Expunere amănunţită a unei idei, a unui subiect.
• (Chim.) Emanare, degajare (de căldură, de energie etc.)..
dezvoltat, -ă, dezvoltaţi, -ie, adj. 1. (Despre fiinţe şi însuşirile lor) Ajuns la gradul normal de evoluţie; aflat într-un stadiu înaintat. ® Mare, proeminent. 2. (Despre idei, planuri, teorii) Expus în mod amănunţit.
di1 interj. |ţOnomatopeic || Strigăt cu care se îndeamnă caii sau boii Ia mers. || Şi: die interj.
di2- || Din'gr. di(s) „de două ori4< ]] Element de compunere în terminologia tehnică şi ştiinţifică internaţională cu sensul „de două ori, dublu44, cu care se formează substantive şi adjective.
dia- || Din gr. „prin, între41 || Element de compunere cu sensul „prin, între, de-a curmezişul44 cu ajutorul căruia se formează adjective şi substantive.
diabet s.n. || Din fr. diabète || Boală caracterizată prin eliminarea unei mari cantităţi de urină (ca unic simptom) sau şi prin creşterea concentraţiei glucozei în singe (d. zaharat).
diabetic, -ă, diabetici, -ce, adj., s.m. şi f.
|| Din fr. diahétiqué || 1. Adj. De.natura diabetului, caracteristic diabetului 2. S.m . şi f. Persoană care suferă de diabet.
diabolic, -ă, diabolici, -ce, adj. || Din fr. diabolique, lat- diabolicus || Drăcesc ; rău, crud; perfid, viclean.
diac, dieci, s.m. || Din si. dijaku || 1. Scriitor de cancelarie şi slujbaş al vistieriei în ţările româneşti ; ' grămătic, uricar, ® Cărturar, om învăţat. 2. (Reg.) Cîntăreţ bisericesc.
diaclâză, diaclaze, s.f. || Din fr. diaclase; cf. gr. diaklasiS' „spargere44 || (GeoL) Crăpătură formată în roc iprin presiune sau prin răcire şi care
287
DIALOG
poate rămîne deschisă sau umplută cu depuneri minerale din soluţii.
diacon, diaconi, s.m. || Din si. dijakonü || Cel mai mic grad în ierarhia preoţeasca.
diacritic? diacritice, adj. || Din fr. diacritique; gr. diakritikos „care distinge44 || Semn diacritic = semn grafic care dă unei litere o valoare specială.
diacronic, -ă, diacronici\ -ce, adj. || Din fr. diachronique; dia- „de-a lungul44 4* gr* çhronos ,„iimp“ || Evolutiv, istoric.
diacronie s.f. || Din fr. diachronie || Desfăşurarea istorică, evoluţie a unui fenomen.
diademă, diademe, s.f. || Din fr. diadème, lat. diadema |f Podoabă în formă de cunună, făcută din metal preţios şi împodobită cu pietre scumpe, purtată pe cap de suverani sau de unele grade ecleziastice. © Obiect de podoabă purtată de femei pe frunte la anumite ocazii.
diadob, diadohi, s.m. || Din fr. diadoque; gr. diadochos „succesor44 || 1. Nume dat generalilor lui Alexandru Macedon. 2• Titlu purtat de moştenitorul tronului în Grecia modernă.
diafan, -ă, diafani, -e, adj. || Din fr. diaphane; dia- „prin44 + gr. phahes „transparent44 || Care permite să treacă lumina fără a se putea distinge clar formele foarte subţiri; foarte puţin dens; (despre pielea omului) fină, delicată.
diafilm, diafilme, s.n. || Din rus. diafilm j] Film fotografic care cuprinde o succesiune de diapozitive.
diafonie s.f. |j Din fr. diaphonie; dia- -f- gr. hone „sunet44 || Interacţiune cu caracter perturător între circuite de* telecomunicaţii, diaîorétic, -ă, diaforetici, -ce, adj., s.n. || Din fr. diaphorétique || (Medicament) care provoacă ! transpiraţie.
diaforeză s.f. || Din fr. diaphorèse; gr. diapho-resis „secreţie44 || Transpiraţie abundentă, fiziologică sau patologică.
diafragmă, diafragme, s.f. |] Din fr. diaphragme; gr. diaphragma „perete, diafragmă44 || 1. Organ muscular tendinos subţire care senară toracele de abdomen şi care participă la respiraţie. 2. Placă elastică, subţire (la microfon, la telefon etc.), care poate produce sunete prin vibrare. 8. Dispozitiv la aparatele fotografice care limitează o deschidere reglabilă, lăsînd să treacă mai multă sau mai puţină lumină.
diagnostic, diagnostice, s.n. || Din fr. diagnostic, gr. diagnostikos || -Identificare a unei boli, după simptomele ei sau după rezultatul examenelor de laborator; diagnoză.
diagnostică, diagnostichez, vb. I. Tranz. || Din fr. diagnostiquer || A stabili diagnosticul unui bolnav,
diagnostician, -ă, diagnosticieni' -e, s.m. şi f. II Din ■ diagnostic || Medic specialist în stabilirea diagnosticului.
diagnoză, diagnoze, s.f. || Din fr. diagnose |] Diagnostic.
diagonal, -ă, diagonali, -e, s.f., adj. j| Din fr. diagonal, lat. diagonalis; cf. gr. diagonios „linie care leagă două unghiuri44 || 1. S.f. Segmentée dreaptă care uneşte două vîrfuri neconsecutive
ale unui poligon sau două vîrfuri ale unui polie-
dru aflate pe feţe diferite. O în diagonale — de-a curmezişul 2. S.f. Curea purtată de-a curmezişul pieptului, la unele uniforme militare.
8.	S.f. Tip de ramificaţie care permite trecerea unui vehicul de cale ferată de pe o linie pe alta.
4.	Adj. Care este în formă de diagonală (l)f cruciş, curmeziş.
diagramă, diagrame, s.f. |j Din fr. diagramme; gr. diagramma „desen44 || 1* Grafic care reprezintă variaţiile unui fenomen. 2. Schemă repre-zentînd locurile într-o sală de : spectacol, în vagoane etc. 8. Linie trasă pe hîrtie de un aparat înregistrator, reprezentînd desfăşurarea unor fenomene.
dialect, dialecte, s.n. [j Din fr. dialecte, lat. dialectus || Ramificaţie teritorială a unei limbi, caracterizat prin anumite particularităţi (fonetice, lexicale etc.) care o deosebesc de alte ramificaţii teritoriale ale aceleiaşi limbi; cuprinde de obicei mai multe graiuri.
dialectal, -ă, dialectali, -e, adj. || Din fr. dialectal || Care se referă la un dialect, care este caracteristic unui dialect.
dialectic, -ă, dialectici, -ce, s.f., adj. ]| Din fr. dialectique, lat. dialecticus || 1. S.f. (în filozofia marxistă) Teorie generală a principiilor devenirii realităţii, a dezvoltării naturii, -societăţii şi gîndirii; teorie şi metodă generală de cunoaştere a realităţii şi de transformare revoluţionară a acesteia. 2. S.f. (în filozofia antică) Arta descoperirii adevărului prin confruntarea părerilor contrare, procedeu de conducere a discuţiei în scopul definirii juste a noţiunilor. <3. Adj! Care este conform cu principiile dialecticii, care se bazează pe dialectică.
dialectician, -ă, dialecticieni, -e, ;S.m. şi f. || Din fr. dialecticien || 1. Persoană care gîndeşte conform cu principiile dialecticii, care stăpîneşte dialectica. 2. (în filozofia antică) Persoană care foloseşte arta discuţiei în contradictoriu.
dlalectolog, -ă, dialectologi,	-e, s.m. şi f.
|| Din fr. dialectologue || Specialist în dialectologie.
dialectologie s.f. |] Din fr. dialectologie; gr. dialektos „dialect44 -f- logos „studiu44 [| Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul dialectelor şi al graiurilor unei limbi.
dialipefâl, -ă, dialipetali, -e, adj. |f Din fr. dialypétale; gr. dialyein „a separa44 4- petalon „petală44 || (Despre plante cu fLori) A cărei corolă are petalele separate, neconcrescute.
di&iisepâl, -ă, dialisepali, -e, adj. || Din fr. dialy sépale ; gr. dialyein „a separa44 ~j- fr. sépale |i (Despre plante cu flori) Al cărei caliciu are sepalele separate, neconcrescute.
dializă s.f. || Din fr. dialyse; gr. dialysis „separare44 || Trecere a unei substanţe care se găseşte într-o soluţie printr-o membrană ce separă soluţia de dizolvant.
dialog, dialoguri, s.n. || Din fr. dialogue, lat. dialogus || 1. Convorbire între două persoane; convorbire între reprezentanţii a două părţi, a două ţări etc. 2. Formă de convorbire între personajele unei opere literare.
DIALOGA
288
dialoga, dialoghez, vb. I. Intranz. || Din fr. dialoguer || A întreţine o conversaţie, un dialog cu cineva.
diamagnetism s.n. j| Din fr. diamagnétisme; dia- „contrar44 -f fr. magnétisme || Proprietate à unor corpuri de a avea magnetizaţia orientată în sens opus intensităţii cîmpului magnetic.
diamant, diamante, s.n. || Din fr. diamant || Varietate cristalină de carbon, avînd cea mai mare duritate dintre toate mineMlele, folosită ca piatră preţioasă sau ca abraziv.
diamantifér, -ă, diamantiferi, -e, adj. || Din fr. diamantifère (Despre terenuri, zăcăminte minerale) Care conţine diamante.
diamantin, -ă, diamantini,	-e,	adj. || Din
diamant ]| Asemănător cil diamantul ; adamantin.
diametral, -ă, diametrali, -e, adj. || Din fr. diamétral || Plan d. = plan care trece prin centrul unei sfere; (adverbial) diametral opus = total opus.
diametru, diametre, s.n. || Din fr. diamètre, lat. diametrus; dia- „prin44 -f- gr- metron „măsură44 II Segment de dreaptă care uneşte două puncte ale unui cerc sau ale unei sfere, trecînd prin centrul acestora; lungimea acestui segment.
diapazon, diapazoane, s.n. || Din fr. diapason; gr. diapason „gamă44 || 1. Mic instrument de oţel în formă de U, care vibrează la lovire, emi-ţînd un sunet muzical de o anumită frecvenţă, şi care esto folosit pentru acordarea instrumentelor cu coarde şi la indicarea tonului de către dirijorul unui ansamblu coral. O Expr. A fi l la acelaşi diapazon cu cineva — a fi de acord cu cineva. 2. Totalitatea sunetelor de diferite înălţimi accesibile unei voci sau unui instrument, de la sunetul cel mai grav la cel mai acut.
diapozitiv, ,diapozitivet s.n. || Din fr. diapositive I! Imagine fotografică pozitivă, făcută pe film sau pe o placă transparentă, care poate fi proiectată pe un ecran, cu ajutorul unui diasçop.
diaree s.f. || Din fr. diarrhée; gr. diarrhoia ( < dia- „prin“ -f- rhein „a curge44) || Stare patologică manifestată prin eliminarea frecventă de materii fecale de consistenţă moale sau lichidă.
diascop, diascoape, s.n. || Din fr. diascope; dia- „prin44 -f- gr. skopein „a examina44 || Aparat care serveşte la proiectarea diapozitivelor.
diastâză, diastaze, s.f. |l Din fr. diastase; gr. diastasis „separare44 || Enzimă, ferment.
diâstolă, diastole, s.f. || Din fr. diastole; gr. diastole „dilatare44 || Faza de relaxare fiziologică a cavităţilor inimii în timpul umplerii lor cu sîngele adus de vene.
diastrofism s.n. || Din fr. diastrophisme; cf. gr. diastrophe „dislocare44 || Ansamblul deformărilor şi dislocărilor pe care le suferă rocile din scoarţa terestră sub acţiunea mişcărilor tectonice.
diată, diate, s.f. || Din ngr. dieta || Testament.
diatermie s.f. || Din fr. diathermie; dia- -p gr. therme „căldură44 || Procedeu terapeutic care constă în creşterea temperaturii unor organe
interne, cu ajutorul unui curent electric de înaltă frecvenţă.
diateză1, diateze, s.f. || Cf. gr. diathesis || Categorie gramaticală verbală care exprimă raportul dintre subiect şi acţiunea verbului.
diateză2, diateze, s.f. || Din fr. diathese || Predispoziţie a unor persoane pentru anumite boli.
diatomee, diatomee, s.f. || Din fr. diatomee; cf. gr. diatomos „tăiat în două44 || (La'pl.) Clasa de alge microscopice unicelulare, cu corpul închis între două valve sfiicioase; importante pentru formarea depozitelor de diatomite; (şi la sg.) algă din această clasă.
diatomie, -ă, diatomici, -ce, adj.|| Di2- -f- ato-* mic || (Despre elemente sau compuşi chimici) Care are molecula formată din doi atomi; biatomic.
diatomit s.n. || Din fr. diatomite || Rocă sedimentară silicioasă formată în cea mai mare parte din diatomee; utilizată ca material izo-lant, abraziv, la fabricarea dinamitei etc.; kiselgur.
' diatonieă, diatonice, adj. || Din fr. diatonique || Gamă d. = succesiune naturală de mai multe sunete muzicale aflate la distanţă de tonuri şi semitonuri.
diatribă, diatribe, s.f. || Din fr. diatribe, lat. diatriba || Critică violentă; pamflet.
diavol, diavoli, s.m. || Din sl. dijavolu || 1. Drac, demon, satana. 2. (Fam.) Nume dat unui om (mai ales unui copil) vioi, isteţ, îndrăzneţ, obraznice
diavolesc, -eâscă, diavoleşti, adj. || Din diavol || De diavol, al diavolului, drăcesc.
diâvoliţă, diavoliie, s.f. J| Din diavol || Dra-coaică.
dibaci, -ce, dibaci, -ce, adj. || Cf. ser. gibak (> rom. ^ghibaci, dibaci fiind o formă hiperco-rectă) || Îndemînatic, iscusit, abil.
dibăcie, dibăcii, s.f. || Din dibaci || Îndemî-nare, iscusinţă.
diblă, dible, s.f. 11 Cf. ser. diple „cimpoi44 || Vioară.
diblu, dibluri, s.n. || Din germ. Dubei || Mică piesă de lemn, de metal etc., care se introduce într-un zid servind pentru fixarea unor obiecte cu un cui, cu un şurub etc.
dibui, dibui, vb. IV. 1. Intranz. A păşi şovăielnic, căutînd drumul (prin întuneric). 2. Tranz. A căuta ceva, pipăind prin întuneric. O Expr. Pe dibuite = pipăind, căutînd cu muri ile fără să vadă. 8. Tranz. A găsi, a descoperi pe cineva care se ascunde.
dichis, dichisuri, s.n. || Din dichisi || (Pop. şi fam.) 1. (La pl.) Obiecte mărunte, accesorii care completează ceva. O Expr. Cu dichis (sau cu tot dichisul) = cu toate cele de trebuinţă.
2.	Podoabă, găteală.
dichiseală s.f. j| Din dichisi || Faptul de a (se) dichisi; găteală.
dichisi, dichisesc, vb. IV. ]| Din ngr. dilkisa (aor. lui diiko) || (Pop. şi fam.) 1. Refl. Â se îmbrăca cu îngrijire; a se ferchezui; (peior.) a se găti prea mult, în mod exagerat. 2. Tranz. A potrivi un lucru cu multă migală.
289
DIFERENŢIA
dicotiledonât, -ă, dieotiledonaţi, -te, adj., s.f. || După fr. dieotyledon; di2- 4- gr. kotyle-don || 1. Adj. (Despre plante) AI cărei embrion a*e două cotiledoane. 2.' S.f. (La pi.) Clasă de plante al căror embrion are două cotiledoane. dicotomie s.f. v. dihotomie, dicta, dictez, vb. I. Tranz? || Din fr. dicter, lat. dictare (< dicere „a zice“) |] 1. A rosti rar si desluşit cuvintele unui text pentru ca ascultătorul să le poată scrie întocmai. 2. A impune ceva în mgd categoric; a ordona, a dispune. © (Despre conştiinţă, interese etc.) A /obliga, a do termina la o acţiune, la o atitudine.
iilctaîdn, dictafoane, s.n. || Din fr. dicta phone; lat. dictare „a dicta44 -f gr. phone „voce“ || Mag-
ii.eto.ion special utilizat pentru înregistrarea de mesaje vorbite care urinează a fi dactilografiate ulterior.,
dictando s.n. invar. |j Din germ. dikîando „(scriind) după dictare44 || Scriere obişnuită, pe .•caic=te cu linii orizontale, paralele.
‘dictare, dictări, s.f. Acţiunea de a dicta (1); lucrare şcolară care constă în scrierea unui text dictat. *
dictat, dictate, s.n. |j Din germ. Diklat !| Act prin care unul sau mai multe state impun altui stat anumite condiţii (politice, economice, militare etc.) obligîndu-1 să le accepte împotriva voinţei lui. ..
dictator, dictatori, ş.m. |] Din fr. dicîatcur, lat. dictator || 1. (în Roma antică, în perioada Republicii) Magistrat superior, ales de senat pe termen de şase luni şi învestit in împrejurări excepţionale cu puteri nelimitate. 2. Persoană care exercită conducerea unui stat avînd puteri nelimitate, © Persoană cu o conduită autoritară, care vrea să-şi impună voinţa cu orice preţ.
dictatorial, -ă, dictatoriali, -e, adj. |[ Din fr. dictatorial jj De dictator, impus cu forţa.
dictatură, dictaturi, s.f. || Din fr. dictature, lat. dictatura || 1. (în Roma antică) Demnitatea, puterea unui dictator (1); perioada în care acesta îşi exercită puterea. 2. Instituţie politică în care deţinătorul puterii este învestit cu autoritate nelimitată prin legi. • Purtare despotică, tiranică,
dicton, dictoane, s.n. || Din fr. dicton; lat. dictum „sentinţă44 || Zicătoare, maximă.
dicţionar, dicţionare, s.n. || Din fr. diction-naire, lat. dictionarium || Lucrare lexicografică cuprinzînd cuvintele unei limbi, ale unui domeniu de activitate etc., aranjate într-o anumită ordi-ue, de obicei alfabetică, şi explicate în aceeaşi limbă sau traduse într.-o limbă străină.
dicţiune, dicţiuni, s.f. i| Din fr. diction, lat, dictio, -onis || Modul de a pronunţa cuvintele sau sunetele; arta de a pronunţa corect şi clar textul unui rol pe scenă, într-un film etc.
didactic, -ă, didactici, -ce, adj., s.f. |[ Din fr* dîdactique; gr. didaktikos „instructiv44 [| 1. Adj. Referitor la învăţâmint; menit să instruiască.
2.	S.f. Parte a pedagogiei care studiază teoria generală a învăţămîntutui şi instrucţiunii, stabilind principiile, metodele şi formele de organizare ale procesului de învăţămlnL
didacticism s.n. f] Din didactic |j Folosire exagerată a metodelor didactice..® Tendinţă în artă şi literatură manifestată prin exagerarea rolului pedagogic, educativ al acestora, în dauna celui artistic, estetic, emoţional.
didahie, didahii, s.f. || Din ngr. didahi |] (Bis.; înv.) Predică, cazanie. © P. exL învăţătură, morală.
die interj, v. di1.
dieceză, dieceze, s.f. |j Cf. dioceză [| (Bis.) E-parhie; dioceză (2).
diédru, diedre, s.n. [| Din fr. dièdre || Figură geometrică formată din două serniplane mărginite de dreapta lor de intersecţie; porţiunea din spaţiu cuprinsă între aceste serniplane. O (Adjectival) Unghi diedru.
dielectric, dielectrice, s.n. |j Din fr. diélectrique || Material izolant, susceptibil de a se polariza electric temporar, utilizat la condensatoarele electrice, deoarece, introdus între armăturile unui condensator, măreşte capacitatea electrică a acestuia.
dîencefâl, diencefale, s.n. || Din fr. diencê-phale || Segment al creierului situat între trunchiul cerebral şi substanţa albă a enceîalului.
dierézâ, diereze, s.f. [| Din fr. diérèse, lat. diaeresis, gr. diair.esis „separaţie44 [| Disociere în pronunţare a unui diftong în elementele lui componente,
diesel [Fr. : di zel] s.n, || Din fr. diesel, germ. Diesel, numele inventatorului acestui motor |.j Motor diesel = motor cu ardere internă ia care combustibilul se aprinde datorită temperaturii înalte a aerului comprimat de piston.
dietă1, diete, s.f. || Din fr. diète || Regim alimentar special, recomandat în tratamentul unor boli sau pentru scăderea greutăţii corporale.
dietă2, diete, s.f. O Din fr. diète, lat. dieta (< dies „zi44) II Adunare legislativă (în unele ţări capitaliste).
dietetic, -ă, dietetici, -ce, adj., s.f. f| Din fr, diététique |j 1. Adj. Privitor la dietă1, de dietă.
2.	S.f. Ramură a medicinii care stabileşte regimurile alimentare indicate în diferite boli.
diez, diezi, s,m. j| Din fr. dièse |] (Muz.) Semn convenţional care arată că nota înaintea căreia este pus trebuie cîntată cu un semiton mai sus. © (Adjectival; despre note) Care se cîntă cu un semiton mai sus.
diferénd, diferende, s.n. || Din fr. différend (< différer „a se deosebi44) |j Deosebire de păreri, neînţelegere, dezacord ; controversă.
diîei^nţă, diferenţe, s.f. || Din fr. différence, lat. differentia ( < differre „a se deosebi44) || 1. Lipsă de asemănare; deosebire. O (Log.) D. specifică — notă prin care specia de definit se deosebeşte de celelalte specii, cuprinse în genul ei proxim. 2. (Mat.) Numărul rezultat dintr-o scădere. 8. (Geogr.) D. de nivel•= deosebire de altitudine între două puncte de pe suprafaţa , globului terestru.
diferenţia, diferenţiez, vb. I. Refl. || Din fr. différencier || A se deosebi (de altceva sau de altcineva). © Tranz. A stabili lipsa de asemănare dintre două sau mai multe lucruri.
19 — Dicţionar general al limbii române
DIFERENŢIA!»
290
diferenţial, -ă, diferenţiali, -e, adj., s.n. || Din fr. différentiel || 1. Adj. Care face să se deosebească, care diferenţiază. 2. Adj. (Mat.) Calcul d. = capitol al analizei matematice care se ocupă cu definirea şi cu studiul proprietăţilor derivatelor. Geometrie diferenţială — capitol al geometriei care utilizează metodele analizei matematice pentru a studia proprietăţile figurilor geometrice. 8. S.n. Mecanism constituit din roţi dinţate care, , angrenîndu-se, transmit roţilor unui autovehicul, în anumite situaţii, turaţii diferite.
diferenţiat, -ă, diferenţiaţi, -te, adj. Care se deosebeşte de altul: preţuri diferenţiate.
diferi, difér, vb. IV. întranz. || Din fr. différer, lat. differre H A se deosebi, a nu fi la fel cu altcineva sau cu altceva.
diferit, -ă, diferiţi, -te, adj. Care se deosebeşte de cineva sau de ceva. • (La pl., prece-dînd substantivul la care se referă) Fel de fel de..., tot felul de...; diverşi, feluriţi.
dificil, -ă, dificili, -e, adj. || Din fr. difficile, lat. difficilis || 1. Care prezintă dificultăţi, greu de făcut sau de rezolvat. 2. (Despre oameni sau despre caracterul lor) Care se împacă greu cu alţii; greu de mulţumit; mofturos, capricios.
dificultate, dificultăţi, s.f. || Din fr. difficulté, lat. difficultas, -atis || Greutate (ivită în munca), piedică, obstacol. O Expr. A face (sau a crea) dificultăţi = a pune piedici, a opune rezistenţă, a se împotrivi (unor măsuri, acţiuni, iniţiative etc.).
difluenţă, difluenţe, s.f. || Din fr. diffluence; cf. lat. diffluere „a curge în sensuri diferite“ || Desfacere'a cursului unui rîu în două braţe (de obicei la vărsarea lui în alt rîu sau în rîuri diferite).
diform, -ă, diformi, -e, adj. |] Din fr. difforme, lat. difformis || (Despre fiinţe sau despre părţi ale corpului lor) Care are* forma neregulată, care prezintă anomalii; urît, pocit.
diformitate, diformităţi, s.f. || Din fr. difformité, lat. difformitas, -atis || Abatere de la aspectul normal, de la proporţiile normale; faptul de a fi diform, caracterul a ceea ce este diform.
difractâ, pers. 3 difrăctă, vb. I. Refl. şi tranz. || Din fr. diffracter || A (se) produce fenomenul difracţiei.
difracţie, difracţii, s.f. || Din fr. diffraction, lat. diffractio ( ( diffringere „a se frînge, a se sparge în sensuri diferite“) || Fenomenul de abatere de la propagarea rectilinie a unei unde (luminoasă, radio, acustică etc.) atunci cînd întîlneşte un obstacol, cînd trece printr-un mediu care conţine neomogenităţi.
difterie, -ă, difterici, -ce, adj., s.m. şi f. || Din fr. diphtérique || 1. Adj. De natura difteriei, privitor la difterie. O Anghina difterică = dif-terie. 2. S.m. şi f., adj. (Persoană) bolnavă de difterie.
difterie,. difterii, s.f. || Din fr. diphtérie; cf. gr. diphihera „membrană“ || Boală infecţioasă gravă, provocată de bacilul difterie, care se localizează în faringe formînd membrane false;
se manifestă prin febră,. greutate în respiraţie şi la înghiţirea alimentelor ■ etc.
diftină s.f. || Din fr. duvetine || Ţesătură de bumbac, deasă şi rezistentă, cu una dintre feţe pufoasă.
diîtdng, diftongi, s.m. || Din fr. diphtongue, lat. diphtonkus; gr. diphtongos „sunet dubi ou j| Grup de două sunete (vocală şi semivocală) care se pronunţă în aceeaşi silabă.
diftonga, diftonghez, vb. I. Refl. fi Din fr. diphtonguer II (Despre vocale) A se transforma în diftong, o Tranz. A pronunţa o vocală transformînd-o în diftong.
dif&z, -ă, difuzi, -e, adj. [| Din fr. diffus, Jet. diffusus (< diffundere „a se răspîndi<£) j( împrăştiat, răspîndit în toate părţile.
difuză, difuzez, vb. I. || Din fr. diffuser || Tranz. A propaga o idee, o ştire (prin viu grai, prin scris, prin radio etc.)/2. Tranz. A pune în vînzare o carte, o publicaţie etc. 8. Refl. (Despre moleculele unui corp) A pătrunde în masa altui corp. •, (Despre lumină, căldură etc.) A se împrăştia, a se propaga.
difuzare, difuzări, s.f. Acţiunea de a (soţ difuza; răspîndire, propagare.
diîuzibilitâte s.f. || Din fr. diffusibilite j;'însuşirea pe care o au unele corpuri de a se difuza, difuzie s.f. v. difuziune, difuziune, difuziuni, s.f. || Din fr. dfffusio*, lat. diffusio, -onis || 1. Fenomen de pătrundere a particulelor unui corp printre particulele alini corp, cu care se află în contact, datorită diferenţei de concentraţie sau de temperatură (d/termică). 2. Modificare a direcţiilor de propagare a radiaţiilor componente ale unui fascicul, datorată devierii lor la ciocnirea cu particulele substanţei pe care o străbat. |j Şi: difuzie s.f.
difuzor, difuzoare, s.n. |j Din fr. diffuseur [J
1.	Aparat care transformă energia electrică în energie acustică, fiind întrebuinţat la aparatele de radiorecepţie, la televizoare şi la instalaţiile de amplificare a sunetului. 2. Aparat bazat pe principiul difuzibilităţii corpurilor, întrebuinţat la extragerea unor substanţe (ex. a zahărul ni din sfeclă).
dig, diguri, s.n. || Din fr. digue || Construcţie de piatră, de beton sau de pămînt, executată în lungul malului unui curs de apă, al unui Iac sau al unei mări, şi care serveşte la dirijarea cursului de apă sau la apărarea malurilor sau a porturilor de acţiunea apei şi a curenţii or.
digeră, diger, vb. I. Tranz. || Din fr. digercrt lat. digerare || A mistui alimentele.
digerabil, -ă, digerabili, -e, adj. || Din fr. digerable || Care poate fi digerat (cu uşurinţă); digestibil.
digestibil, -ă, digestibili, -e, adj. || Din fr. digestible || Digerabil.
digestie, digestiij s.f. || Din fr. digestion, Int. digestio || Procesul de transformare a aii mec Se-lor ingerate în substanţe care pot fi asimilate de organism.
/
291
DILUVIU
digestiv, -ă, digestivi, -e, adj. [| Din fr. dîi-gestif || Referitor ia digestie. O Aparat d. = totalitatea organelor cu ajutorul cărora se face
digestia.
digital1, -ă, digitali, -e, adj. jj Din engl,, fr. digital || (Gib., inform.) Care exprimă sau care pJate fi exprimat prin cifre sau numere (ex* calculator <!.)•.
digital2, -ă, digitali, -e, adj. || Din fr, digital, lat. digitalis (< digitus „deget44) ]| Care se referă la degete. O Amprente digitale =» urme lăsate pe un corp de vîrful degetelor de la mînă (şi care permit identificarea unei persoane).
digitalină s.f. || Din fr. digitaline || Substanţă extrasă uin frunzele aegeţelului-roşu şi folosita ui tratamentul bolilor cardiovasculare/ ca diuretic etc.
digitât, -ă, digitali, -te, adj. || Din fr. digite [] (Despre frunze sau despre alte părţi ale unor clanţe) Care are diviziunile (ex. folîolele frunzelor) dispuse ca degetele unei mîini deschise.
digitaţie s.f. || Din fr. digitation || Tehnica repartizării degetelor pe clapele sau pe coardele unui instrument muzical, pentru a obţine precizie şi uşurinţă în execuţie.
digitlgrâd, digitigrade, s.n, || Din fr. digiti-grade; lat. digitus „deget44 -/ gradior, gradi ,,a merge44 |! (La pl.) Nume dat mamiferelor oare se sprijină în mers numai pe degete; (şi ia sg.) mamifer care face parte din acest grup c-x. cîinele, pisica).
digresiune, digresiuni, s.f, |] Din fr. digressîon, lat. digressio (< digredi „a se îndepărta44) || Aba-de ia subiectul tratat (în cursul unei ex-p.meri); parte a unei expuneri care conţine o as tfel de abatere.
dihai adv. (Pop. şi fam.) Mai dihai = mai g; ozav, şi mai şi decît... Aş vrea s-aleg, şi nu că-s toate una mai dihai decît alta (Alec-saadri).
diliânie, dihănii, s.f. || Din sî. dyhanije „râse nare44 || 1. Animal sălbatic, fiară" jivină, liga coană. 2. Fiinţă ciudată, monstru, namilă. & -Fig.) Ciudăţenie, monstruozitate. 3. (înv. Şi pop.’) Fiinţă, vietate. .
iflionie, dihonii, s.f. [I Din ngr. dihonia |j Cuirtâ, discordie, vrajbă.
lilior, dihori, s.m, || Probabil din sl. *dy-h, :i || Mamifer carnivor din familia musteli-e or, de mărimea unei pisici, cu corpul lung ş. ibţire, picioarele scurte, cu blană cafenie.
I . /e. şi: ăihor.
•ubotomle s.f. || Din fr. dicliotomie, gr. dicho-tc. (ţdichotomos „tăiat în două44) || (Log.) Iu ‘■••ziune în două părţi a unui concept. ||Şi: di cor o mie s.f.
• mă, dijme, s.f. || Din sl. dizma || Dare re-pv ;zen.tînd a zecea parte din produse, percepută îr: evul mediu de către stăpînii feudali- de la pe ducătorii direcţi. Q D. la tarla = formă de re-, că funciară feudală care consta în cedarea c • către ţăran proprietarului funciar a unei ■pă.Ji din producţia obţinută de pe tarlalele cu oămînt primite pentru a fi lucrate în parte.
dijmuî, dijmuiesc, vb. IV. Tranz. ]| Din dijmă ]] A aduna, a lua dijma. • (Fig.) A-şi face parte din ceva în mod abuziv, a lua pe nedrept.
dilata, dilat, vb. I. Refl. [j Din fr. dilate lat. dilatare ( < latus „lat, larg44) || 1. (Despre corpuri) A-şi mări dimensiunile sub acţiunea căldurii, 2. (Despre organe ale corpului) A se mări, a se lărgi.
dilatâţîe, dilataţii, s.f. |] Din fr. dilatation, lat. dilatatio || Creştere a dimensiunilor unui corp sub acţiunea căldurii.
dilatometrie s.f. [| Din fr. dilatométrie [| (Fiz.) Totalitatea procedeelor de măsurare a dilata-ţiei corpurilor: metodele prin care se studiază, pe -baza dilataţiei, transformările structurale fizice sau chimice suferite de corpuri Sub acţiunea căldurii.
dilatométru, dilatometre, s.n. || Din- fr. dila-tometre || Instrument cu care se măsoară dila-taţia corpurilor.
dilatoriii, -ie, dilatorii, adj. [| Din fr. dilatoire, lat. dilatorius ( < différé „a se deosebi, a se diferenţia44) (I (Jur.) Care tinde spre amînarea, spre tarâgânaréa soluţionării unui litigiu.
dilemă, dileme, s.f. fl Din fr. dilemme, lat. dilenîma; cf. gr. dis „de două ori44 + lemma „argument44 f| Raţionament care pune două al-, ternative dintre care trebuie aleasă una deşi ambele duc la acelaşi rezultat. • încurcătură în care se găseşte cineva cînd trebuie să aleagă între două posibilităţi cu perspective (aproximativ) egale.
diletant, -à, diletanţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. dilettante, cuv. it. însemnînd „amator de artă44, din dilettare „a se delecta44 [| Persoană care se ocupă de artă, ştiinţă sau tehnică numai din plăcere, fără a avea pregătirea profesională corespunzătoare; (peior.) persoahă care nu adîn-ceşte problemele specialităţii sale (din lipsă de pregătire temeinică).
diletantism s.n. || Din fr. dilettantisme || Faptul de a fi diletant; lipsă de,pregătire temeinică sau de seriozitate dovedite de cineva în exercitarea specialităţii sale.
diligenţă1, diligenţe, s.f. || Din fr. diligence [j Trăsură mare, acoperită, cu care se făcea în trecut transportul în comun al călătorilor şi al poştei; poştalidn.
’diligenţă2, diligenţe, s.f. Jj Din lat. diligentia, fr. diligence || (Livr.j Sîrguinţă, zel.
dilua, diluez, vb. I. Tranz. || Din fr, diluer, lat. diluere || A micşora concentraţia unei soluţii prin adăugarea de diluanţi • Tranz. şi refl: (Fig.) A (se) atenua, a slăbi.
diluat, -ă, diluaţi, -te, adj. (Despre soluţii) Cu o concentraţie redusă, « (Fig.; despre stih Dezlînat, prolix.
diluţie, diluiii, s.f. II Din fr. dilution || (Chim.) Raportul dintre o cantitate de soluţie şi cantitatea de substanţa dizolvată din această soluţie.
diluviăn, -ă, diluvieni, -e, adj, j[ Din fr. diluvien II Referitor la diluviu; provenit din diluviu. 9 (Substantivat, n.) Pleistocen.
' diluviu, diluvii, s.n. f| Din lat. diluvium [| 1. Potopul biblic. 2. Denumire învechită pentru pleistocen (perioada glaciară).
19*
DIMENSIONA
293
dimensiona» dimensionez, vb. I. Tranz. ]| Din germ. dimensionieren || A stabili, pe baza de calcul, dimensiunile unui element de construcţie, ale unei piese, ale unui organ de maşină etc.
dimensional, -ă, dimensionali, ,-e, adj. |j Din dimensiune || Privitor la dimensiune.
dimensidne, dimensiuni, s.f. || Din fr. dimen-sion, lat. dimensio, -onis || 1. (Mat.) Lungime care, singură sau împreună cu altele, determină mărimea unui corp sau a unei figuri geometrice; (fiz.) mărime fizică considerată din punctul de vedere al legăturii dintre unitatea sa de măsură şi unităţile mărimilor fundamentale ale unui sistem de unităţi de măsură. 2. Mărime, măsură, proporţie.
dlnier, dimeri, s.m. || Din fr. dimere; gr. dis „doi44 -f 'meros „parte44 ||. Compus chimic rezultat din combinarea a două molecule din aceeaşi specie de substanţe.
dimeriie, dimerlii, s.f, || Cf. tc, demirli „de fier46 |! (înv.) Baniţă (pentru cereale), folosită în trecut în Moldova.
dimie, dimii, s.f, |j Din tc. dinii || Ţesătură groasă de lîna din carc se -confecţionează obiecte de îmbrăcăminte ţărănească; pănură, aba.
diminodţă, dimineţi, s.f. || De3 -f *mîneafâ f<lat. *manitia) || 1. Prima parte a zilei (din zoD pînă la prînz). O De dimineaţă — (de) la începutul zilei. în faptul dimineţii — în zori de zi. Expr. A umbla eu bună dimineaţa --- a umbla fără nici un rost (pe la vecini). ® (Adverbial) Dimineaţa = în timpul dimineţii, -înainte de prînz. 2. (Bot.) Bună-dimineaţa =- zorea.
diminuâ-, diminuez, vb. I. Tranz, şi refl. j| Din fr. diminuer, lat, diminuare ({ minus „mai puţin44) || A (se) face mai mic, a (se) micşora, a (sej împuţina, a scădea.
diminuendo adv. || Cuv. it. || (Mus,). Decres-cendo.
diminutiv, .-ă, diminutivi, -e, adj., s.n. îj Din fr. diminutif ({ diminuer) || (Substantiv, adjectiv sau, rar, altă parte de •'vorbire) care se formează cu ajutorul unui sufix sau al unei particule prin care se arată că lucrurile, fiinţele/însuşirile etc, denumite sînt considerate (în/mod real ori numai afectiv) mai mici decît cele exprimate de cuvîntul de bază (ex. căsuţă, binişor sînt diminutive ale cuviif^b-r casă, bine).
diminutival,	in	ut ivali, -e, adj. j] Din
diminutiv || (Despre sufixe, particule) Cu ajutorul cărora se formeaza;' diminutive; (despre cuvinte) format cu sufix sau cu particulă diminutivală-
dimdrî,-ă, dimorţi. -e, adj. |j Din fr. dirnorpke; cf. gr. dimorphos „cu formă dublă44 |j Care prezintă dimorf ism,
dimorfism s.n. (j Din fr. dimorphisme \\ L Proprietate a unor substanţe de a cristaliza în două forme deosebite. 2. Existenţa a două tipuri structurale la aceeaşi specie de animale sau da vegetale.
^ dimpotrivă adj., invar,, adv. |! De3 4- împotrivă || 1. Adj. invar, Aflat în partea cealaltă, opus., 2. Adv. Din contra, invers, cu totul altfel.
dimprejur adv., adj.. in var. || De* 4* împrejur jj Din jur.
dimprej&rnl prep. || De3 -{- împrejurul |] Din jurul cuiva sau a ceva.
dimpreună adv. || De3 cb împreună I împreună.
din prep, ÎJ Dfe4 -f în [| 1. Introduce un atribut care indică locul unde se află cineva sa a ceva: florile din glastră. • Introduce un complement care arată punctul de plecare: a/n plecat din sat. 2. Introduce un complement cumstantial de timp, de mod, de cauză eb ,; vine din oră î.h oră; am făcik-o din nebăgore de seamă; cîntă din vioară. Prindea [păsărilej cu mina din zbor (Creanga).
dinadins adv. |J Dez -f înadins’ || în mod intenţionat, anume. O Cu, tot dinadinsul toată stăruinţa,, cu orice preţ: vrei să • . aceasta , cu tot dinadinsul ?
dinafară adv. i! Dez -f în afară [] Pe dinafară = pe de rost.
dinainte adv. || Dez 4- înainte || 1. în f;vb, înainte. O Expr. A nu-i trece cuiva pe di nou. e = a nu îndrăzni să se arate în faţa cuiva, mb lua pe cineva gura pe dinainte = a spune mva ce nu ar fi vrut să spună. O (Adjectival) E* dinainte. 2» De mai înainte, de mai de rauk: a pregăti ceva dinainte,	'
dinaintea prep. || De3 4- înaintea || î» Din locul aflat în faţa cuiva sau a ceva. rh Din :J. care precedă; înainte de...: in anii dinaintea-războiului.
'dinăm, dinamuri, g.n, [| Din. fr. dynamo jj Maşină electrică generatoare de curent conţinu...
dîţiămie, »ă, dinamici, -cer adj., s.f. |j Din i,. dynamique; cf. gr. dynamikos „puternic1' ;;
1.	Adj. Care priveşte mişcarea şi forţa; care o ne în continuă mişcare, evoluţie, prefacere; (dm; .n un proces social, economic etc.) care se cec,■ şoară. sau se dezvoltă rapid. 2. Adj. (Deep:o oameni) Plin de energie, activ. 8. S.f. Ramura a mecanicii care studiază mişcarea corpiiru:,r ca efect al forţelor aplicate. 4. S.f. (Biol.) Dinamica populaţiei = totalitatea schimbărilor c:;r otative suferite de o populaţie de plante sau. o o animale. 5. S.f. Dezvoltare intensă, schimba.o continuă.
dinamism s.n. i! Din fr. dynamisme; ci. gr. dynamic „putere44 jj 1. Putere vitală, forţă ce aclîunjn de mişcare. -Q D. economic ■— desv E v tare, creştere economică rapidă. 2. Concep Do filozofica idealista după care factorul prim ou chni al existenţei ar fi o „forţă44 independentă oe materie, iar materia un produs al forţei.
dinamită, dinamitez, vb. I. Tranz. || Din fr. dynamiter jj A distruge ceva sau a îndepărav a disloca (roci) cu ajutorul dinamitei sau al ai •exploziv.
dinamita s.f. jj Din fr. dynamite; cf. gr. dyua-mis „putere44 j| Exploziv deionant obţinut din glicerină, ca forţă explozivă principală, ioloşE în exploatările miniere, la aruncarea în. aer a obstacolelor ^naturale etc.
293
DINŢAU
dinamiza, dinamizez, vb. I. Tranz. || Din dinamic; cf. fr. dynamiser || A face ca cineva să fie mai dinamic, mai activ, mai energic; a stimula.
dinamogrâf, dinamografe, s.n. [] Din fr. dyna-mographe; gr. dynamis „putere*4 4- graphein „a scrie44 || Dinamometru înregistrator, folosit, de obicei, la sonde în cursul pompării.
dinamometru, dinamometre, s.n. || Din fr. dy-namometre; gr. dynamis „putere44 -f metron „măsură44 |j Instrument cu care se măsoară forţele.
dinapoi adv. || Dez -f înapoi || 1. în spate, înapoi, după cineva sau ceva. m (Adjectival) Care se află în spate, posterior. 2. De la spate, din urmă f* UCL™ă	’/’2' InÎTl'^- G dc ^ Z Ti Cop o z
(Ispirescu).
dinapoia prep. || De3 -f înapoia || în spatele, înapoia cuiva sau a ceva, în partea din urmă. Legase puşca cea scurtă dinapoia şelei (Sadoveanu), dinar, dinari, s.m. || Din ngr. dinarion, fr. dinar || 1, Monedă de argint care a circulat‘în evul mediu în Ţara Româneasca şi în Moldova.
2.	(Azi) Unitate monetară în unele ţări.
dinastie, -ă, dinastici, -ce, adj. || Din fr. dynas-tique, gr. dynastikos || Privitor la! dinastie; partizan al dinastiei.
dinastie, dinastii, s.f. f| Din fr. dynastie, gr. dynasteia „putere44 || Familie (de regi, împăraţi) ai cărei membri se succedă îa cîrma unei ţări; şir de suvefani dintr-o astfel de familie.
dină, dine, s.f. || Din fr. dyne, gr. dynamis „putere44 || Unitate de măsură pentru forţă egală cu forţa care imprimă unei mase de 1 gram o acceleraţie de 1 cm pe secundă ia pătrat.
dinăuntru adv. || De3 4- înăuntru |j Din interior. * (Adjectival) Care se află înăuntru, în interior.
dincoace adv. f| Dc3 4- încoace [j în partea aceasta (dinspre vorbitor). O Dincoace de... = în partea aceasta. De dincoâce de... == din partea aceasta. jj Acc. şi: dincoâce.
dincolo adv/1| De2 4- încolo |J în partea cealaltă (opusă vorbitorului). O Dincolo de... —
a)	în partea cealaltă a... b) pe lingă cele spuse. Pe dincolo = prin partea cealaltă, pe ocolite. O Expr. Aşa şi pe dincolo = aşa şi aşa, aşa cum s-a mai spus. • (în credinţele religioase) Pe lumea cealaltă. j| Acc. şi: dincolo.
dincotro adv. ij De3 -f încotro [| (De obicei interogativ) JDe unde, din ce parte, din ce direcţie.
dindărăt adv. || De3 -f îndărăt |j Dinapoi, • (Adjectival) Care se află înapoi, în spate.
dindărâtul prep. || De3 + îndărătul j| Dinapoia.
dineu, dineuri, s.n. f| Din fr. dîner [| Masa de seară (în special de gala).
dingo s.m. invar. || Din fr. dingo (cuv. indigen din Australia) [| Cîine sălbatic din Australia, cu blană roşcată. Spre deosebire de cîinii domesticiţi, d. nu latră.
dmoeeras, dinoceraşi, s.m. [J Din fr. dinoceras j] Mamifer fosil asemănător cu rinocerul, cu caninii foarte dezvoltaţi.
dniddă, dinods, s.f. Electrod al unui tub electronic a cărui emisie secundară de electroni îndeplineşte o funcţiune utilă.
dinoteriu, dinoterîL s.m. || Din fr. dinothe-rium; gr. deinos „groaznic44 -p therion „fiară44 J Mamifer proboscidian fosil, mai mare decît ele* fantul, cu fildeşii curbaţi în jos şi fixaţi de maxilarul inferior.
dinozâur, dinozauri, s.m. Ц Din fr. dinosaure; gr. deinos „groaznic44 -j- sauros „şopîrlă44 || Reptilă uriaşă din ordinul dinozaurienilor, care a trăit în mezozoic.
dinozauriân, dinozaurieni, s.m. || Din fr. dino-sauriens || (La pl.) Ordin de reptile fosile din mezozoic, de dimensiuni gigantice; (şi la sg.) animal din acest ordin.
dinspre prep. || Dc3 -f~ înspre || 1. (Introduce
Г> Л Л ІЛЛ V4 1 r\ TT-V4 ЛГ» t лл У»Л Л-ЛЛ-І-Л V4 41	/1 Л >», U Г. л V. -чі
ClAA Wiil^iUlUOUb ШЮ 0.1 OL tex puuttui UC jj LCbcU. G <%t
acţiunii) Din direcţia, de către... 2. (Introduce un complement circumstanţial de timp) Cam spre..,* dinspre ziuă.
dinte, dinţi, s.m. |] Lat. dens, dentis || 1. Fiecare dintre formaţiile osoase fixate în maxilare, servind pentru a rupe şi a mesteca alimentele sau pentru a muşca; p. restr. fiecare dintre formaţiile osoase aşezate în partea din faţă a maxilarelor. O Dinţi de lapte = primii dinţi care le cresc copiilor (şi care mai tîrziu cad, fiind înlo-, cuiţi cu alţii). O Expr. Soare cu dinţi = soare pe timp geros. Printre dinţi = (în legătură cu a vorbi, a spune) neclar (trădînd mînie, ciudă). A (se) ţine de cern cu dinţii = a nu renunţa ia ceva în ruptul capului. înarmat pînă în dinţi = bine înarmat. A avea un dinte împotriva cuiva = a avea un motiv de duşmănie împotriva cuiva.
2.	Fiecare dintre crestăturile său zimţii de pe marginea unor unelte, piese sau organe de maşini. • Fiecare dintre colţii pieptenului, ■ ai greblei r etc.
dmtîi adj. invar. |] De3 -f întîi |f (De obicei precedat de „cel44) Primul (dintr-o serie de lucruri, de fiinţe etc. de aceiaşi fel); primul ca valoare, ca importanţă. © (Adverbial) La început, întîi, în primul moment.
diîitotdeanna adv. |j Din\-\~ totdeauna Ц De totdeauna, de orieînd.
dintre prep. dl De3 -f- între || 1. Introduce atribute care indică locul sau complemente care arată punctul de plecare: şoseaua dintre Bucureşti şi Ploieşti. A ieşit soarele dintre nori. © Atributul arată detaşarea unui obiect dintre ’ altele de acelaşi fel. Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Cîte oare le vor sparge Vînturile, valurile? (Eminescu). 2. Introduce atribute care exprimă o corelaţie, un raport de reciprocitate: raporturile dintre noi şi prietenii noştri.
dintru prep. |! Dc3 -f întru II (Mai ales înaintea Tui „un44, „o44, „al44, „acest44, „insul44 etc., cu elidarea vocalei finale proprii) 1. (Gu sens local) Din, dinspre: dinîr-acolo. 2. (Partitiv) Din: cîţiva dintr-un grup. 3. (Cu sens temporal) De la: dintru început. ® Din, petrecut în...: o întîmplare dintr-o călătorie. 4. Introduce complemente indirecte, circumstanţiale de mod, de cauză, instrumentale etc,: şi-a revenit dint^-o stare de comă. Are un cîşiig hun şi trăieşte tr-însul. S-au certat dintr-o nimica toată.
dinţat, -ă, dinţaţi, -fe* adj. || Din dinte |] Gu dinţi; crestat.
UIOCEZA
294
dioeézâ, dioceze, s.f. [| Din fr. diocèse, lat, dioe-cesis, gr. dioikesis ( < dioikein „a administra") ||
1.	Diviziune administrativă a Imperiului Roman tîrziu. 2. (Bis.) Dieceză, eparhie.
; diodă, diode, s.f. || Din fr. diode; cf. gr. diodos „trecere" |] Tub electronic, cu doi electrozi : un anod şi un catod.
didic, -ă, dioici, -ce, adj. || Din fr. dioîque; di- 4* gr, oikos „casă" || (Despre plante) Care are florile mascule şi femele pe indivizi deosebiţi ai aceleiaşi specii (ex. cînepa).
dionisiac, -ă, dionisiaci, -ce, adj. [| Din fr. dionysiaque [j 1. Care se referă la cultul zeului Dionysos. O Serbările dionisiace — serbări organizate în Grecia antică în cinstea zeului Dionysos. 2. (în artă şi cultură) Extatic, pasionat, zbuciumat.
dioptrie, dioptrii, s.f. || Din fr. dioptrie [| Unitate de măsură pentru puterea unei lentile de ochelari, de instrumente optice etc., egală cu convergenţa unei lentile care are distanţa focală de 1 m.
dioptrii, dioptre, s.n. |I Din fr, dioptre, gr. dioptron „care serveşte pentru a vedea prin ceva" II Suprafaţă care separă două medii transparente cu indici de refracţie diferiţi.
diorâmă, diorame, s.f. || Din fr. diorama; ăia- -4 gr, horama „privelişte, spectacol" |] Tablou de mari dimensiuni, reprezentînd de obicei o scenă istorică sau un peisaj, alcătuit din diferite planuri şi care, sub aspectul unui joc de lumini, dă spectatorului impresia realităţii. • Reprezentare spaţială a unei porţiuni de pădure, de baltă etc., în care se expun animale (în muzee).
diorît, diorite, S.n. fi Din fr. diorite || Rocă eruptivă de culoare cenuşie, folosită ca piatră de construcţie, la pavaje etc.
di oxid. dioxizi, s.m, jj Di- -f- fr. oxyde f| Oxid care conţine doi atomi de oxigen în moleculă; bioxid,
‘ dipetâl, -ă, dipetali, -e, adj. [| Din fr. dipé-tale; di- -p gr. petalon „petală" || (Bot. ; despre corole) Care are două petale.
diplcgie, diplegii, s.f. || Din fr. diplégie; di- -f gr. plege „lovitură" |î Paralizie bilaterală a unor părţi ale corpului,
diplocdc, diplococi, s.m. ţj Din fr. diplocoque; gr.' diploos „dublu" -f fr. coque „coc" || Fiecare dintre microbii, grupaţi doi eîte doi, care produc pneumonia* gonoreea, meningita cerebro-spi-nală.
cliploidă adj. |] Din fr. diploîde; gr. diploos „dublu" -f eidos „aspect" || (Biol.) Fază d. — perioadă în dezvoltarea animalelor şi a sporofite-lor, în care numărul de cromozomi ai ,celulelor este dublu faţă de al celor din celulele sexuale.
diplomat1, -ă, diplomaţi, -te, adj., s.m. şi F II Din fr. diplômé || (Persoană) care a obţinut o diplomă,
diplomat2, -ă, diplomaţi, -le, s.m., adj. J| Din fr. diplomate || 1. S.m. Reprezentant oficial al unui stat în relaţiile cu alte'state. 2. Adj. Care are calităţile unui diplomat (1) ; care ştie cum
să procedeze, cum să sev comporte într-o anumită situaţie pentru ca să-şi atingă scopul; abil, subtil.
diplomatic, -ă, diplomatici, -ce, adj. || Din fr. diplomatique, lat. diplomaticus |] 1. Referitor la diplomaţie sau la diplomat2, care aparţine diplomaţiei sau diplomaţilor. Q Agent d. * v. agent.
2.	Care arată dibăcie, abilitate, subtilitate, şiretenie.
diplomatică s.f. || Din fr. diplomatique || Disciplină auxiliară a istoriei, care studiază diplomele şi documentele oficiale vechi, originea, conţinutul şi autenticitatea lor.
diplomaţie, diplomaţii, s.f. || Din fr. diplomaţie || 1. Activitate dusă de un stat, prin orgam» specializate (ministerul afaceriloi* externe, misiunile diplomatice), pentru înfăptuirea scopurilor şi sarcinilor politicii sale externe. 2. Carieră de diplomat2. 3. Totalitatea reprezentanţilor diplomatici. 4. Comportare abilă, dibace, subtilă.
diplomă, diplome, s.f. || Din fr. diplome, lat,, gr. diploma || 1. Act prin care se certifică pregătirea profesională a unei persoane şi care îi dă dreptul să poarte un anumit titlu. 2* Act eliberat unui participant la un concurs saii la o expoziţie, prin care i se recunosc rezultatele obţinute sau calitatea lucrărilor expuse. 3. (în evul mediu) Act de înnobilare, de acordare a anumitor privilegii. .
diplure s.f. pl. [| Din lat. diplures [| Ordin de insecte mici, fără aripi şi ochi, cu antene foarte lungi.
dipndi s.m. pl. || Cf. di- 4» gr. pnoe „respiraţie" || Peşti din Africa şi din America de Sud care respiră atît prin branhii cît şi prin plămîni.
dipol, dipoli, s.m. || Din fr. dipole; di- -f gr, polos „pol" || 1. Dipol electric = sistem de două puncte materiale foarte apropiate, încărcate cu sarcini electrice egale şi de semne contrare,
2.	Dipol magnetic = ansamblul celor doi poli ai unui magnet.
dipter, diptere, s.n. U Din fr. diptere, gr. diple-ros „cu două aripi" || 1. Ordin de insecte cu c singură pereche de aripi; (şi la sg.) insectă din acest ordin (ex. ţînţarii, muştele). 2. Edificiu antic înconjurat cu două rînduri de coloane.
diptic, diptice, s.n. |] Din fr. diptyque JJ Icoans sau tablou alcătuit din două piese (plăci) legau între ele în aşa fel încît se pot închide şi deschide ca o carte. • P. gener. Operă literarăsau muze cală alcătuită din două părţi. || Acc. şi: diptle.
direct, -ă, direcţi, -te, adj-, s.f,, adv. || Din fr direct, lat. directus || 1. Adj. Care duce la ţintă fără ocob O In linie directă = din tată în fiu.
2.	S.f. (La box) Lovitură dată prin întinderea mîinii în linie dreaptă. 3. Adv De-a dreptul, fără ocob 4. Adj. Care se face sau are Ioc fără intermediar- O Impozit d. = impozit percep iu nemijlocit pe baza datelor de care dispun orga nele fiscale. Stil d. = reproducere întocmai a spuselor cuiva. (Gram.) Complement d. — complement care determină un verb tranzitiv. Vot d. » vot exprimat prin participarea per sonală Ia urnă a fiecărui alegător. 5. Adv. în
295
DISCIPLINAR
mod nemijlocit. O Expr. A fi (sau a face pe cineva) direct răspunzător = a răspunde (sau a face 4să răspundă) personal pentru anumite fapte. 6. Adv. Mărimi direct proporţionale = mă' rimi care depind una de alta astfel încît dacă una din ele creşte sau scade de un număr de ori, 'cealaltă creşte sau scade şi ea de acelaşi număr de ori.
directivă, directive, s.f. || Din fr. directive f| Indicaţie, îndrumare data de un organ superior celor în subordine pentru orientarea activităţii.
• Document al unui partid politic cuprinzînd principalele orientări şi obiective programatice într-o anumită etapă/
directoire [Pr.: directuâr] || Cuv. fr. || Stil d. = stil care s-a dezvoltat în Franţa (mai ales în mobilier, orfevrărie şi costum) în perioada Directoratului (1795 —1J799), inspirat îndeosebi din arta antică.
director1, -oare, directori,	-oare, adj., s.f.
{[Din fr. directeur, lat. director, -oris j| 1. Adj. Care dirijează ceva sau care indică direcţia. :2. Adj. (Fig.) Care indică o linie de conduită, care îndrumează o activitate. O Linie directoare = indicaţie de conduită, direcţie de urmat în activitate. 3. S.f. Curbă pe care se sprijină generatoarele rectilinii ale unei suprafeţe rigla te.
director2, -oare* directori, -oare, s.m. şi f.
][ Din fr. directeur, lat. director, -oris || Persoană care conduce o instituţie, o întreprindere, o publicaţie etc.
directorat, directorate, s.n. || Din fr. directorat |] Funcţia de director2.
directorial, -ă, directoriali, -e, adj. || Din fr.
*directorial [] Al directorului2, privitor la director sau la direcţie.
direcţie, direcţii, s.f. || Din fr. direction, lat. directio, -onis || 1. Orientare în spaţiu a unui lucru, a unei mişcări; sens de desfăşurare a unei acţiuni. O în toate direcţiile — peste tot, pre-. tutindeni. 2. (Mat.) Proprietate comună tuturor dreptelor paralele cu o dreaptă fixă. 3. Acţiunea de a conduce o instituţie, o întreprindere etc.
4.	Funcţia de director •/organ de conducere. O D. de scenă — regie. 5. Subdiviziune în sistemul de organizare a unui minister sau a unui organ central, care conduce un anumit domeniu de • activitate. 6. Ansamblul organelor folosite pentru a dirija un autovehicul. || Şi: direcţiune s.f.
direcţionâ, direcţionez, vb. I. Tranz. || Din direcţie IIA imprima o anumită direcţie, a orienta.
direcţional, -ă, direcţionali, -e, adj. || Din fr. directionnel || Care se referă la o anumită direcţie; (despre un fascicul de raze) aproape paralel, puţin divergent.
direcţiune s.f. v. direcţie, direge vb. III v. drege, dires, direasă adj. v. dres2, dirigenţie, airigenţii, s.f. || Din diriginte |J Supravegherea şi îndrumarea unei clase de elevi de către un profesor diriginte; oră de clasa în care se face o astfel de îndrumare.
diriginte, -ă, diriginţi, -te, s.m. şi f. || După fr. dirigeant И 1. Profesor însărcinat cu dirigen-
ţia unei clase de elevi. 2. Şef al unui oficiu poştal sau vamal.
dirigui, diriguiesc, vb. IV. Tranz. |] Din lat. dirigere || (Rar) A conduce, a dirija.
diriguitor, -oare, diriguitori, -oare, adj. || Din dirigui [| (Rar; şi substantivat) Care dirijează, conducător.
dirija, dirijez, vb. I. Tranz. || Din fr. diriger, lat. dirigere II1. A conduce; a da o anumită orientare, a îndruma o organizaţie, o activitate etc. 2. A conduce un cor, o orchestră.
dirijabil, dirijabile, s.n. || Din fr. dirigeable (după dirija) || Aerostat de formă cilindrică, cu extremităţile alungite, prevăzut cu o nacelă pentru călători şi echipat cu mijloace proprii de propulsie şi de dirijare.'
dirijor, -oare, dirijori, -oare, s.m. şi f. || Din dirija || Persoană care conduce un cor sau o 'orchestră.
dirijoral, -ă, dirijorali, -e, adj. || Din dirijor || Care se referă la dirijor sau la dirijarea unui cor ori a unei orchestre.'
dirt-track [Pr.: dărt-trec] s.n. || Cuv. engl. || Cursă motociclistă care se desfăşoară în circuit închis pe o pistă cu zgură, uneori cu obstacole, dis- v. des1-.
disamâră, disamare, s.f. |[ Din fr. disamare |j Fruct uscat, indehiscent, care provine din gruparea a două samare.
disc1, discuri, s.n. || Din fr. disque, lat. discus ||
1. Obiect plat, de formă circulară. Q (Fiz.) Discul lui Newton =^= placă împărţită în mai multe sectoare pe care sînt reproduse culorile spectrului solar şi care, învîrtită repede, pare albă (demonstrînd astfel sinteza luminii albe din elemente de diferite culori). D. de apel — dispozitiv al aparătului telefonic automat, avînd rolul de a forma numărul de apel spre centrala automată. (Anat.) D. intervertebral = cartilaj, fibros, aşezat între două vertebre. (Med.) Hernie de d. — hernie a unui disc intervertebral.
2. Placă circulară care serveşte la înregistrarea şi reproducerea vocii, a sunetelor muzicale etc.
3. (Sport) Placă de lemn sau din alt material, folosită de atleţi pentru aruncări la distanţă; probă de aruncare în atletism a acestui obiect.
4. Semnal mobil de formă circulară folosit la căile ferate pentru a indica reducerea vitezei trenurilor în staţii, sau acolo unde calea ferată este slabă.
disc2, discuri, s.n. II Din si. disk(os)u || Taler de aur sau de argint pe care se pune agneţul cînd se oficiază liturghia.
discernămînt s.n. || Din fr. discernement || Facultatea de a discerne, de a pătrunde şi a aprecia un lucru la justa lui valoare.
discerne, discern, vb. III. Tranz. || Din fr. discemer, lat. discernere „a separa“ || A distinge lucrurile unele de altele; a judeca limpede, cu pătrundere.
disciplină, disciplinez, vb. I. Tranz. şi refl.
II Din fr. discipliner || A (se) obişnui cu spiritul de ordine, de disciplină.
disciplinar, -ă, disciplinari, -e, adj. || Din fr.' disciplinaire || (Adesea adverbial) Privitor Ia disciplină; conform cu disciplina. O Pedeapsă
DISCIPLINAT
296
disciplinară = sancţiune aplicată cuiva pentru nerespeetarea regulilor de disciplină din cadrul instituţiei sau organizaţiei din care face parte. Pe cale disciplinară = prin aplicarea pedepsei disciplinare.
disciplinat, -ă, disciplinaţi, -te, adj. Care dovedeşte spirit de disciplină, care se supune disciplinei.
disciplină, (2) discipline, s.f. || Din fr. discipline, lat. disciplina || 1. Totalitatea regulilor ,’de purtare obligatorii pentru membrii unei colectivităţi; respectarea acestor reguli; ordine.
2.	Ramură a unei ştiinţe.
discipol, discipoli, s.m. || Din lat. discipulus. Cf. fr. disciple || Persoană care adoptă (şi continuă) învăţătura sau doctrina unui maestru.
discobol, discoboli, s.m. || Din fr. discobole, lat. discobolus, gr. diskobolos „aruncător de disc” || , Atlet care practică aruncarea discului1.
discoidăl, -ă, discoidali, -e, adj. || Din fr. discoîdal || Care are aspect cfe disc, în formă de disc.
discontinuitate, discontinuităţi, s.f. || Din fr. discontinuité || Lipsă de continuitate; (mat., fiz.) variaţie bruscă, în salturi a valorii unei mărimi; trecere de la o valoare la alta, fără parcurgerea valorilor intermediare.
discontinue., -ă, discontinui, -<?, adj. !| Din fr. discontinu, lat. discontinuas || Care este lipsit de continuitate; intermitent.
discorda, pers. 3 discordează, vb. I. || Din fr. discorder, lat. discordare „a fi în dezacord” ||
1.	tntranz. A fi în discordanţă, a nu se potrivi. 2» Refl. (Despre instrumente muzicale) A se dezacorda.
discordant, -ă, discordanţi, -te, adj. || Din fr. discordant || Nepotrivit, nearmonios, strident. O Notă discordantă = vorbă sau faptă care nu se potriveşte în cazul sau în momentul respectiv.
discordanţă, discordanţe, s.f. || Din fr. discordance || Nepotrivire între două sau mai multe elemente; dezacord.
discordie, discordii, s.f: |j Lat. discordia, fr. discorde || Neînţelegere, dezbinare; ceartă, vrajbă.
discotecă, discoteci, s.f- || Din fr. discothèque ; disque „disc” -j- gr. theke „ladă, dulap” || Colecţie de discuri (2); p< ext, mobilă cu rafturi în care se păstrează astfel de colecţii; încăpere specială pentru păstrarea şî audierea discurilor.
discredita, discreditez, vb- I. Tranz- şi refl. || Din fr. discréditer crédit) || A face să-şi piardă sau a-şi pierde consideraţia, a (se) compromite.
discrepant, -à, discrepanţi, -te, adj- |j Din it. discrepante || Care nu se potriveşte, care distonează.
discrepanţă, discrepanţe, s f. || Din it. discrepanta, lat. discrepantia || Nepotrivire, dezacord, între două lucruri, două fenomepe, două situatii etc
discret, -ă, discreţi, te, adj. [| Din fr. discret |f Care ştie să păstreze o taina; rezervat, reţinut în vorbe şi în acţiuni; (despre vorbe, gesturi, manifestări) rare nu bate la ochi, care nu atrage atenţia. • (Adverbial) Fără a atrage atenţia.
discreţie s.f. ?| Din fr discrétion, lat discretio, •onis || Calitatea de a fi discret, de a păstra o taină; rezervă în comportare, reţinere în vorbe. O Expr. A păstra discreţia = a nu divulga un secret încredinţat. La discreţie — din belşug, oît vrei, cît pofteşti. A fi (sau a ajunge) la discreţia cuiva — a fi la dispoziţia, la bunul plac al cuiva.
dl ."'creţi onâr, -ă, discreţionari, -e, adj. ]| Din fr. discrétionnaire || (îl) unele state) Puteri discreţionare — puteri, recunoscute de lege, în virtutea cărora unele organe de stat pot'lua măsuri fără ca iniţiativa lor să fie îngrădită.
discrimina, discriminez, vb. I. Tranz. || Din fr. discriminer, lat. discriminare (( crimen „cauză, mo Li v dc separare”) jj (Rar) A face deo sebire, a separa, a face distincţie.
discriminant, -ă, discriminanţi, -te, adj. ]| Din fr. discriminant J| Discriminatoriu.
iîimi'lmmki^ydiscrirninări, s.f. 1. Acţiunea de a discrimina; deosebire, distincţie făcută între două sau mai. multe lucruri. 2, Diferenţiere restrictivă de drepturi pentru o parte a populaţiei unei ţări, pentru o organizaţie, pentru unele ţări faţă de altele etc. O L>. rasială — politică de ne drept ăţire sau de persecutare a .unor categorii de cetăţeni pe motivul apartenenţei lor rasiale.
discriminatoriu, -ie, discriminatorii, adj.
|| Din lat. discriminator, -oris, fr. discriminatoire |j Care face sau creează discriminare;- care susţine discriminarea.
discul, discuiesc, vb. IV. Tranz. || Din disc1 || A lucra pămîntul cu discuitorul, în vederea pregătirii pentru semănat.
discuiidr, discuitoare, s.n. || Din discui || O-nealtă agricolă formată din mai multe discuri, de oţel care taie şi afînează solul.
disculpa, discălp, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr: disculper II (Livr.) A (se) dezvinovăţi.
discurs, discursuri, s.n. j| Din fr. discours !| Expunere făcută în faţa unei adunări pe o temă politică, morală etc.
discursiv, -ă, discursivi, -e, adj. || Din fr. discursif, lat. discursivus |! (Despre un procedeu de cunoaştere) Care îşi atinge scopul printr-o serie de etape sau de operaţii intermediare, de-ducînd o idee din alta (ex. raţionamentul, demonstraţia sînt procedee de cunoaştere şi forme de gîndire discursive).
discursivitate s.f. || Din discursiv f| însuşirea de a fi discursiv; calitatea unei expuneri de a fi explicită, bazată pe gîndirea raţională.
discuta, discut, vb. I. || Din fr. discuter |j
1.	Intranz. A sta de vorbă cu cineva (în legătură cu o anumită chestiune). 2. Tranz. A analiza, a dezbate în colectiv o lucrare, un proiect, o lege etc.
discutabil, -ă, discutabili, -e, adj,. [| Din fr. discutable || Care (mai) poate fi discutat; îndoielnic, contestabil.
discuţie, discuţii, s.f. || Din fr. discussion [|
1.	Convorbire, conversaţie; controversă, dispută. O Fără discuţie — fără îndoială, indiscutabil. Nu mai tncape discuţie,— desigur. 2. Dezbatere, examinare, analiză, discutare a unei probleme., de .obicei în colectiv.
297
DISPECER
dis-de-dimineâţă adv. || Dis- 4- dez 4- dimineaţă || Foarte de’dimineaţă, în zorii zilei. || Şi: des-de-umimeară adv.
discâră adv. v. deseară, diseca, disêc, vb. I. Tranz. || Din fr. disséquer, lat. dissecare (( secare „a tăia44) || A face o disecţie. • (Fig.) A analiza ceva în mod minuţios. *
disecţie, disecţii, s.f. || Din fr. dissection, lat. dissectw H Deschidere, secţionare a corpului sau a unor părţi ale lui, prin mijloace chirurgicale, în scopul studierii lor anatomice sau pentru efectuarea unei operaţii.^
diseminare, diseminări, s.f. || După fr. dissémination || împrăştiere, răspîndire. © împrăş-tiere naturală a seminţelor, fructelor, polenului etc. după maturizarea lor. • Răspîndire. în organism a agenţilor unei boli.
disensiûne, disensiuni, s.f. || Din fr. dissension, lat. dissensio- -onis || Neînţelegere cauzată de nepotrivirea unor interese, a unor opinii; dezacord; ceartă.
disepâl, -ă, disepali, -e, adj. || Din fr. disé-pale; di- + fr. sépale „sepală44 || (Despre caliciu) Care are două sepale.
disertaţie, disertaţii, s.f. || Din fr. dissertation, lat. dissertatio [j Expunere în care se tratează o problemă în mod ştiinţific.
disfonie s.f. H Din fr. dysphonie, gr. dyspho-nia „glas neplăcut44 || Răguşeală.
disident, -ă, disidenţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. dissident, lat. dissidens, -tis || Persoană care, făcînd parte dintr-o colectivitate, are păreri deosebite de acelea ale majorităţii.
disidenţă, disidenţe, s.f. || Din fr. dissidence, lat. dissidentia || 1. Deosebire de opinii. 2. Grup de persoane care fac opinie separată într-o organizaţie constituită, într-un partid etc.; sciziune ivită prin acţiunea unui astfel de grup.
disimilâ, pers. 3 disimilează, ' vb. I. Refl. |] Din fr. dissimiler || (Lingv.) (Despre sunetele vorbirii) A se modifica sau a dispărea sub influenţa unui sunet identic sau asemănător din acelaşi cuvînt.
disimiîâţie, disimulaţii, s.f. || Din fr. dissimilation U Modificare sau dispariţie a unui sunet dintr-un cuvînt sub influenţa altui sunet, identic sau asemănător din acel cuvînt.
disimula, disimulez, vb. I. Tranz. || Din fr. dissimuler, lat. dissimulare „a ascunde44 || A ascunde adevărata înfăţişare a unui lucru; a masca, a camufla.
disimulat, -ă, disimulaţi, -te, adj. A cărui înfăţişare sau situaţie este ascunsă sub un aspect înşelător. • (Despre oameni şi firea lor) închis, ascuns; fals, ipocrit.
disipator, disipatoare, s.n. || Din fr. dissipateur ({ dissiper „a dispersa, a împrăştia44) |] Construcţie executată în aval de corpul unui baraj, destinată să micşoreze viteza apei, pentru a evita acţiunea distructivă a acesteia.
disjiînct, -ă, disjuncţi, -te, adj. || Din lat. dis-iunctus. Cf. fr. disjoint]| (Mat.) Mulţimi disjuncte = mulţimi care nu au elemente comune.
disjunctiv, -ă, disjunctivi, -e, adj. J| Din fr. disjonctif || Care separă, care deosebeşte. O -Propoziţie disjunctivă = propoziţie coordonată care se află într-un raport de excludere faţă de coordo-data ei. Conjuncţie disjunctivă ~ conjuncţie care leagă propoziţii disjunctive.	*	^	,
disjunctér, disjunctoare, s.n. || Din fr. disjoncteur (( disjoindre „a separa, a despărţi44) f| întrerupător care,. în cazul unei perturbaţii, întrerupe automat circuitul electric pe care* îl protejează.
disjiincţie, disjuncţii, s.f. || Din fr. disjonction || Relaţie logică între două enunţuri care se exclud reciproc. • Operator (functor) logic exprimat prin cuvintele „sau44, „oi*i“ şi „fie44.
disloca, disloc, vb. 1. || Din fr. disloquer, lat. dislocare || 1. Tranz. şi refl. A (se) mişca din loc; a (se) desprinde din întregul din care’face parte.
2.	Refl. (Despre straturi geologice) A-şi modifica poziţia iniţială. 3. Tranz. şi refl. (Milit; despre trupe) A (se) deplasa dintr-un loc în altul.
dismenorée s.f. || Din fr. dysménorrhée; dis- 4-gr. men „lună44 4- rhein „a curge44 [| (Med.) Menstruaţie însoţită de dureri.
disocia, disociez, vb. I. [| Din fr. dissocier, lat. dissociare ( < socius „aliat44) || 1. Refl. (Despre molecule) A se scinda în molecule mai simple sau în atomi. 2. Tranz. A separa între ele noţiuni, idei etc., care formează de obicei un ansamblu.
disociativ, ~ă, disociativi, -e, adj. || Din disocia II Care disociază.
disociaţie, disociaţii, s.f. || Din fr. dissocia. tion, lat. dissociatio || Acţiunea de a (se) disocia.
• Rezultatul unei disocieri.
disonant, -ă, disonomţi, -te, adj. || Din fr. dissonant || Care produce o disonanţă, care sună neplăcut.
disonanţă, disonanţe, s.f. || Din fr. dissonance, lat. dissonantia ( < dissonare) || Lipsă de consonanţă între sunete ; asociere nearmonioasă de cuvinte, de silabe etc.
disparat, -ă, disparaţi, -te, adj. || Din fr. disparate, lat. disparatus „inegal44 || Fără legătură cu aUe lucruri de acelaşi fel ; desperecheat, răzleţ.
disparént, -ă, disparenţi, -te, adj. || Din dispărea II Care este pe cale să dispară.
dispariţie, dispariţii, s.f. || Din fr. disparition || Faptul de a dispărea (din faţa ochilor, din viaţa, din actualitate); faptul de a înceta să mai existe.
dispăreâ, dispâr, vb. II. Intranz. |] Din fr. disparaître (după părea) || 1. A ieşi din cîmpul vizual ; a se pierde fără urmă. 2. A înceta să mai existe; (despre fiinţe) a muri.
dispărut, -ă, dispăruţi, -te, adj. Care nu se mai vede ; care nu mai poate fi găsit. O Expr. A fi dat dispărut == (în timp de război) a nu se mai şti nimic deapre cineva, fiind considerat pierdut fără urmă. • Care a încetat să mai existe; mort.
dispecer, dispeceri, s.m. || Din engl., fr. dis-patcher || Tehnician sau un sistem automat care urmăreşte şi reglementează permanent un proces tehnic, un proces de producţie, mersul trenurilor etc.
DISPECERA!?
298
dispecerat, dispecerate, s.n. |] Din dispecer ||
* Funcţia, dispecerului; serviciul în care îşi desfăşoară" activitatea.
dispensa, dispensez, vb. I. [] Din ir .^dispenser,
laL dispensare || 1. Refl. A se lipsi de cineva sau <ie ceva; a renunţa la... 2. Tranz. A scuti pe cineva de o obligaţie, de o îndatorire.
dispensar, dispensare, s.n. |) Din fr. dispensaire \\ Instituţie medico-sanitară prin care se acordă asistenţă medicală ambulatorie pe un anumit teritoriu.
dispensă, dispense, s.f. |] Din fr. dispense ({dispenser) II Scutire a unei persoane de obligaţia de a îndeplini anumite condiţii legale, de fond sau de formă (de ex. dispensă de vîrstă ia căsătorie).
dlspepsie, dispepsii, s.f. |] Din fr. dyspepsie; dis- -f gr. pepsis „digestie44 || Tulburare a procesului de digestie, manifestată prin greaţă, arsuri,’ balonări etc.
disperă vb. I. v. despera, disperare s.f. v. desperare, disperat, -ă, adj. v. desperat.
• dispers, disperse, adj. || Din lat. dispersus || Sistem dispers = amestec eterogen de două sau mai multe substanţe, dintre care cel puţin una este divizată în particule foarte mici.
dispersă, dispersez, vb. I. J| Din fr. disperser (<lat. dispersus, part. lui dispergere „a se răs-pîndi în toate părţile44) || 1. Tranz. şi refl. A (se) împrăştia, a (se) risipi în toate părţile. • (Chim.) A realiza o dispersie sau a se afla în stare de dis-persie; (refl., despre radiaţii) a se descompune şi împrăştia într-un^ spectru de radiaţii monocroma ti ce. 2. Tranz.'(în timp de război) A deplasa populaţia sau instituţiile din centrele aglomerate, aşezîndu-le în centre mai puţin expuse atacurilor duşmane. © (Milit.) A dispune unităţile militare pe subunităţi, în raioane la distanţe mai mari, pentru a reduce posibilităţile inamicului de a le nimici.
dispersât, «ă, dispersaţi, -te, adj. împrăştiat. O Atenţie dispersată == atenţie împrăştiată; lipsă de concentrare.
dispersie, dispersii, ^ s.f. || Din fr. dispersion, lat. dispersie, -onis || împmşl-iere, răspîadire. ©
■ (Fiz.) Descompunere a unei radiaţii compuse în radiaţiile monoeuomatice componente. © {Chim.) .Stare" de împrăotigff^. unei substanţe în particule foarte fine, intivfh-mediu solid, lichid sau gazos.	'	^
dispersfv, -ă, .dispersiei, -e, adj. || Din. fr. dispersif || Care permite dispersia.
dîspersdr, dispersa are, s.n. || Din dispersa || Dispozitiv care reglează dozajul amestecului carburant la unele carburatoare. •
displăcea, displac, vb. II j Intranz. || Dis—f-plăcea. Gf. it. dispiacere [[ A nu plăcea, a nu fi pe plac.	'
dîsplâcût,a-ă, displăcuţi, ' -te, adj. Neplăcut, dezagreabil.
dispnée s.f. || Din fr. dyspnée; dis- -f- gr. pnein „a respira44 || Greutate în respiraţie,'întîl-nită mai ales în boli cardiace şi respiratorii.
disponibil, -ă, disponibili, -e, adj., s.n. || Din fr. disponible, lat. disponibilis || 1. Adj. De care se poate dispune. • Care stă la dispoziţie; (despre oameni) care nu este ocupat. 2. S.n. Sumă de bani sau alte bunuri fără o destinaţie imediată şi de care se poate dispune.
disponibilitate, (2) disponibilităţi, s.f. f| Din fr. disponibilité II1. Faptul de a fi disponibil. O Expr. A• pune în disponibilitate = a concedia.
2. (Mai ales la pl.) Lucru de care se poate dispune; rezervă. 3. Stare sufletească în care sentimentele sau judecata sînt libere, neîngrădite de probleme anterioare.
dispozitiv, dispozitive, s.n. || Din fr. dispositif (é disposer) |[ 1. Ansamblu de organe legate între ele într-un anumit fel (fără posibilitatea de a se mişca, sau cu mişcări limitate, în serviciu, unele faţă de celelalte), care îndeplinesc o anumită funcţie într-un sistem tehnic. 2. Grupare a forţelor şi a mijloacelor de luptă ale unei unităţi militare în vederea unei acţiuni de luptă sau "a deplasării. 3. (Dr.) Parte din hotărîrea unui organ de jurisdicţie care cuprinde soluţia dată de acest organ în soluţionarea litigiului.
‘ dispoziţie, dispoziţii, s.f. || Din fr. dispositiont lat. dispositio || 1. Prevedere obligatorie cuprinsă într-un ac,t normativ; măsură luată de un organ superior obligatorie pentru organul în subordine. O L>. de plată = ordin scris prin care o întreprindere, o organizaţie etc. dispune băncii să plătească^ din contul său o sumă de bani datorată altei întreprinderi, organizaţii etc. O La dispoziţie = la . îndemînă. O Expr. A fi (sau a sta) la dispoziţia cuiva — a fi gata să îndeplinească ordinele cuiva. 2. Aşezare a unor obiecte într-o anumită ordine, după un anumit plan.
3. Stare sufletească (bună sau rea).
. dîspré^ s.n. || Din it. disprezzo |[ Lipsă de consideraţie faţă de cineva sau ceva, atitudine care denotă această lipsă de consideraţie.
dispreţul, dispreţuiesc, vb. IV. Tranz! |j Din dispreţ !; A manifesta dispreţ faţă de cineva sau ceva: a trata cu dispreţ. * •
a '	■ w >r« -a ve, dispreţuitori, -oare, adj.
|| Dnvdispreţul || (Aciesea adverbial) Care dispreţuieşte, care exprimă dispreţ ; batjocoritor.
ciumvmATo, disproporţii, s.f. || Din fr. disproportion || Lipsă de 'proporţie între elementele unui ansamblu.
_ d: mprebon-ă, disproporţionaţi, -te, adj. I! Dm fr. di---proportionné || Lipsit de proporţie, nepotrivit (-de mare sau de mic).
ADmme, dispun, vb. III. || Din fr. disposer, lat. disponere (dupA-pune) || 1» Tranz. A hotărî, a ordona. 2. Tntranz. A avea la dispoziţie, a putea utiliza după voie. © (-Sport) A dispune de... = a învinge (o echipă). 3. Tranz. A aranja într-o anumită ordine. 4. Refl. A căpăta bună dispoziţie, a se înveseli.
dispus, -a, dispuşi, -se, adj. A fi dispus să... = a se declara gata să..., aii înclinat să... A fi bine (sau prost)* dispus = a) a fi vesel, mulţumii (sau nemulţumit, fără chef); b) a fi uşor ametit de băutură.
299
DISTRIBUŢIE
disputa* dispüt, vb. I. || Din fr. disputer, lat. disputare „a discuta44 |j 1. Tranz. (Despre per-. soane, grupări, colectivităţi) A fi în concurenţă, a rivaliza; a lupta pentru ceva: îşi dispută întîie-tatea. 2. Refl. (Despre competiţii sportive) A avea loc, a se desfăşura.
dispută* dispute, s.f. II Din fr. dispute || 1. Discuţie în contradictoriu, dezbatere ; p. ext. ceartă.
2.' Luptă pentru întîietate; întrecere sportivă.
distant* -ă* distanţi, -te, adj. || Din fr. distant, lat. distans, -ntis ( < distare „a se ţine depărtat44) || Rezervat; necomunicativ (afişînd un aer de superioritate).
distanţă* distanţez, vb. T. || Din fr. distancer ||
1.	Tranz.’A aranja fiinţe sau lucruri lăsînd anumite intervale între ele. • (Refl.)"A se depărta de cineva sau de ceva, a întrece, a depăşi pe .. cineva. 2. Refl. (Fig.) A depăşi pe cineva ca valoare.	'
distanţă, distanţe, s.f. || Din fr. distance, lat. distantia || 1. Interval‘care desparte două puncte în spaţiu; depărtare. O D. unghiulară (dintre două" puncte) = unghiul format desemidreptele care unesc un punct de referinţă cu cele două puncte considerate. La distanţă == la o oarecare depărtare. Din distanţă în distanţă — din loc în ioc. O Expr. A ţine pe cineva la distanţă — a fi, a se purta rece, distant faţă de cineva. 2. Interval de timp între două momente, între două evenimente.
dlsten s.n. (j Din fr. disthène; di- -j- gr. sthenos „forţă44 II Silicat natural de aluminiu folosit în /ceramică la fabricarea unor produse refractare, iar varietăţile limpezi ca piatră semipreţioasă.
distih* distihuri, s.n. || Din fr. distique, gr. distichon || Grup de două versuri cu structură metrică de obicei deosebită şi care împreună alcătuiesc o strofă cu înţeles de sine stătător.
distila, distilez, vb. I. Tranz. j| Din fr. distiller, lat. distillare (< stilla „picătură44) jj A trece un lichid în stare de vapori prin încălzire pînă la fierbere, urmată de condensarea vaporilor obţinuţi.
, distilare* distilări, s.f. Acţiunea de a distila. O D. fraeţionată = operaţie prin care se separă unul cîte unul, dintr-un ameştec lichid, diverşii lui componenţi, după punctul de fierbere.
distilat* -ă* distilaţi, -te, adj. Care a fost supus distilării. • (Substantivat, n.) Produs obţinut prin distilare.
distilerie* distilerii, s.f. [| Din fr. distillerie ||
. Instalaţie industrială în care se efectuează operaţia de distilare.
distinct* -ă, distincţi, -te, adj. || Din fr. distinct, lat. distinctus (< distinguere „a distinge4') |J
1.	Care se deosebeşte de alte lucruri de acelaşi fel. 2. Clar, desluşit, lămurit.
distinctiv* -ă, distinctivi, -e, adj. || Din fr. distinctif || Prin care se* deosebeşte un lucru de altul; care serveşte pentru recunoaştere; caracteristic.
distincţie, distincţii; s.f. || Din fr. distinction, ’ lat.dislinctio || 1. Deosebire, diferenţă. 2. Atitu-
dine aleasă în înfăţişare, în ţinută. 3. Decoraţie sau titlu care se acordă cuiva pentru anumite merite.
distinge* disting, vb. III. || Din fr. distinguer, lat. distinguere || 1. Tranz. A deosebi un lucru de altul. • A observa, a remarca, a desluşi.
2.	Refl. A se remarca, a se evidenţia. 3. Tranz. A acorda cuiva o distincţie.
distins* -ă* distinşi, -se, adj. || Din distinge [| 1. Care se remarcă prin însuşirile sale; deosebit; eminent, ilustru. 2. Plin de distincţie (2).
distona* pers. 3 distonează, vb. I. Intranz. || Din it. distonare || A nu se potrivi (cu ansamblul din care fac parte), a fi în dezacord. • (Despre sunete muzica Ie) A suna fals.
distonant, -ă* distonanţi, -te, adj. || Din distona || Care distonează.
distorsionat, -ă* distorsionaţi, -te, adj. |] Din distorsiune || Care prezintă distorsiuni.
distorgiüne* distorsiuni, s.f. j| Din fr. distorsion, lat. distorsio, -onis, de la torquere „a răsuci44jj
1. (Fiz., telec.) Abatere (supărătoare) a unei imagini, a unei unde etc. de la' forma iniţială.
2. Răsucire convulsivă a unor părţi ale corpului.
distra* distrez, vb. I. Refl. || Din fr. distraire.. Cf. şi it. distrarre || A petrece timpul în mod plăcut; a se înveseli, a se amuza. •• Tranz. A face pe cineva să se amuze.
distractiv* -ă* distractivi, -e, adj. || Din distracţie (după atractiv) || Care distrează; amuzant.
distracţie* distracţii, s.f. || Din fr. distraction, lat. distractio || 1. Ceea ce distrează; petrecere, amuzament, agrement. 2. Lipsă de atenţie.
distrage* distrag, vb. III. Tranz. |] Din fr. distraire, lat. distrahere (după trage) || A abate atenţia cuiva de la o activitate, de la o preocupare.
distrat* -ă* distraţi, -te, adj. || Din fr. distrait || Care este cu gîndul în altă parte, care este absent la ceea ce se petrece în jurul lui; neatent.
distribui* distribui, vb. IV. Tranz. |] Din fr, distribuer, lat. dislribuere || A repartiza, a împărţi ceva în mai multe locuri sau la mai multe persoane.
distribuitor* -oare, distribuitori, -oare, subst.
!| Din distribui || 1. S.m. şi f. Persoană care distribuie ceva. 2. S.n. Piesă, mecanism, dispozitiv care serveşte ia distribuirea unui materia], a agentului motor într-o maşină de forţă, a apei într-o. centrală hidroelectrică etc.
.distributiv, -ă* distributivi, -e, adj. || Din fr. distributif, lat. distributivus ]j 1. Numeral d. --numeral care arată repartizarea sau gruparea numerică a obiectelor. 2, (Mat.) Care reprezintă proprietatea de distributivitate.
distributivit-âtş s.f. || Din fr. distributivité || (Mat.) Proprietate a unei operaţii matematice de a putea fi efectuată separat asupra diferiţilor termeni dintr-o expresie.	^	■
distribuţie, distribuţii, s.f. || Din fr. distribution, lat. distributio II1. Faptul de a distribui.
2.	Repartizarea rolurilor dintr-o piesă, dintr-o operă etc. la actori; ansamblul actorilor care joacă într-o piesă. 3. Repartizarea şi transmiterea la diferiţi consumatori a unui fluid, a unui
DISTRICT
300
flux de energie (calorică, electrică etc.) etc.
4.	Ansamblu de organe ale unei maşini termice oare comandă automat admisia şi evacuarea agentului energetic.
;âistrict5 districte, s.n. || Din fr. district, lat. districtm (< distringere „a întinde din toate părţile") f Unitate administrativ-teritorială în imeîe ţări.	...	.
dfstrdîic, -ă, distrofici, -ce, adj., s.m. şi f. || Din fr. dystrophique || 1. Adj Care se referă la distrofie. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de distrofic.
distrofic, distrofii, s.f. || Din fr. dystrophie || Alterarea structurii normale a unui ţesut, a unui organ, a unei regiuni anatomice sau a întregului organism, datorită unor tulburări metabolice generale sau locale de un anumit tip.
distructiv, -ă, distructivi, -e, adj, || Din fr. destructif (după distruge) [| Distrugător, nimicitor. |j Şi: destructiv, -ă adj.
distrugător,-oare, distrugători, -oare, adj., s.n. îl Din distruge H 1. Adj. Care distruge, nimicitor.
2.	Ş.n. Navă de luptă de tonaj mijlociu, fără cuirasă, dotată cu armament de artilerie, rachete şi torpile.
distruge, distrug, vb. III. || Din it. distruggere || 1. Tranz. A face să nu mai existe (spărgînd, namînd etc.), a nimici. 2. Tranz. şi refl. (Fig.) A face să-şi piardă sau a-şi'pierde averea, sănătatea, liniştea sufletească etc.
distrüs, -ă, distruşi, -se, adj. [| Din distruge \\
1.	Nimicit, dărîmat. 2. (Fig. ; despre oameni) Ruinat din punct de vedere moral, fizic .sau material.	v
ditai adj. invar. |] Gf. ţig. dita „iată" || (Fam.) Foarte mare, coşcogea.
ditamai adj.' invar. || Ditai -f- mai1 || (Fam.) Foarte mare, coşcogea.
ditiramb, ditirambi, s.m. || Din fr. dithyrambe, lat. dithyrambus || Poem liric antic dedicat zeului Dionysos şi care se recită la serbările dionisiace; p. ext. poem liric entuziast. 2. Laudă excesivă, elogiu exagerat la adresa cuiva.
ditirambic, -ă, ditirambici -ce adj. || Din fr. dithyrambique, lat. ditkyrambicus || (Despre vorbire, stil) Plin de laude exagerate.
diuretic, -ă, diuretici, -ce, adj., s.n. || Din fr. diurétique,	diureticus	|| (Medicament)
car® măreşte secrefta şi eliminarea urinei.
diureză, diureze, &,f || Din fr. 'diurèse, lat. diuresis || 1. Proces fiziologic de producere şi eliminare a urinei. 2. Creşterea secreţiei şi excreţiei de urină.
didrn, -ă, diurni, -e, adj. |J Din fr. diurne, lat. diumus (<dies „zi") || De zi, din timpul zilei; care durează o zi (24 de ore).
didrna, diurne, s.f. || Din lat. diurna [| Indemnizaţie zilnică plătită cuiva de către întreprinderea sau instituţia unde lucrează pentru acoperirea cheltuielilor făcute într-o deplasare în altă localitate, în interes de serviciu.
diurnist, -ă, diurnişti, -ste, s.m. şi f. f| Din diurnă fi Persoană angajată şi plătită cu ziua; ziler.
divaga, divaghez, vb. I. Intranz. [| Din fr. divaguer, lat. divagari (<vagari „a rătăci") || A vorbi aiurea, abătîndu-se de la subiect; a bate cîmpii.
divagaţie, divagaţii, s.f. [| Din fr. divagation j| Abatere de la subiect; digresiune.
di valent, -ă, divalenţi, -te, adj. || Cf. di?- -f-valenţă || (Despre un element sau radical chimic) Care are valenţa doi; bivalent.
divân, divanuri, s.n. || Din tc. divan || 1. Canapea fără spătar, pe care se poate şedea sau dormi. 2. (în trecut) Denumire a sfatului domnesc din Moldova şi din Ţara Românească; p. ext. adunare, şedinţă a acestui sfat. 3. Culegere postumă de versuri aparţinînd unui poet oriental.
divă, dive, s.f. || Din it., fr. diva || (Uneori glumeţ sau ironic) Artistă mult admirată de public.
diverge, pers. 3 diverge, vb. III. Intranz.
|| Din fr. diverger, lat. divergerè „a se înclina" || (Despre raze) A se răsfira plecînd din acelaşi' punct.
divergent, -ă, divergenţi, -te, adj. || Din fr. divergent, lat. divergens, -ntis || 1. (Despre linii, raze dintr-un fascicul) Care, plecînd dintr-un punct comun, se depărtează în direcţii diferite. O Lentilă divergentă — lentilă care produce divergenţa razelor de lumină ce o străbat. 2. (Fig.; despre concepţii, atitudini) Care diferă, care se contrazic.
divergenţă, divergenţe, s.f. || Din - fr. divergence, lat. divergentia || 1. însuşirea de a fi divergent (1). 2. Deosebire de păreri, de concepţii; neînţelegere.
divers, -ă, diverşi, -se, adj. |J Din fr. divers, lat. diversus (< divertere „a se depărta, a se despărţi") || 1* Care prezintă aspecte, trăsături variate; felurit. O Fapt divers = întîmplare banală.^ • (Substantivat, f. pl.) Probleme mărunte şi variate (care formează, de obicei, ultimul punct dintr-o ordine de zi a unei şedinţe).
2.	(La pl. ; precedînd substantivul la care se referă) Tot felul de...
diversifică, diversific, vb. I. Tranz. || Din fr. diversifier, lat. diversificare || A face ca un lucru, un proces etc. să capete forme multiple şi variate.
diversionîsm s.n. || Din diversiune || Atitudine, manifestare diversionistă.
diversionist, -ă, diversionisţi, -ste, adj., s.m. şi f. || Din diversionism || 1. Adj. Cu caracter de diversiune (1); care caută să provoace o diversiune. 2. S.m. şi f. Persoană care provoacă sau (încearcă să provoace) o diversiune.
diversitate s.f. |j Din fr. diversité, lat. diver-sitas, -atis || Caracterul a ceea ce este divers; varietate, felurime.
diversiüne, diversiuni, s.f. || Din fr. diversion, lat. diversio, -onis, || 1. încercare de a schimba cursul unei acţiuni, de a abate gîndu-rile sau planurile cuiva (creînd probleme false, înşelătoare). • Răspîndire. de zvonuri cu caracter provocator în rindurile populaţiei pentru îndepărtarea ei de la programpl progresist, revoluţionar în care este angajată. 2. Acţiune mi-
301
DIZOLVANÜ?
lilară făcută cu scopul de a abate atenţia inamicului de la activitatea din zona în care se pregăteşte sau se îndreaptă atacul.
divertisment, divertismente, s.n. |] Din fr.
divertissement (( divertir, lat. divertere „a se depărta, a se despărţi44) |] 1. Distracţie, petrecere uşoară, agreabilă, de scurtă durată; amuzament. 2. Compoziţie muzicală instrumentală eu caracter distractiv. 3.,Suită muzicală alcătuită dintr-o serie de piese cu caracter diferit.
# Interludiu.
divide, divid, vb. III. Tranz. şi refl. || Din lat. dividere || (Numai la prez.) A (se) diviza, a (.se) împărţi.
dividend, dividende, s n Jj Din fr. dividende, lat. dividendus „care trebuie să fie împărţit441| Parte din profitul unei societăţi pe acţiuni care îi revine unui acţionar în raport eu valoarea acţiunilor pe care" le posedă.
divin, -ă, divini, -e, adj. || Din fr. divin, lat. divin us || 1. Care este considerat că provine de ia Dumnezeu (sau de la zei); dumnezeiesc. 2*. Minunat, îneîntător. vinatoriu, -ie, divinatoriî, adj. |j Din fr. divinatoire || Care se referă la divinaţie, care aparţine divinaţiei,
divinaţie, divinaţii, s-f. |] Din fr. divination, lat. divinatio || (Livr.) Putere magică atribuită ţiner persoane de a ghici viitorul; ghicire a viitorului prin practici superstiţioase.
divinitate, divinităţi, s.f. || Din fr. divinité„ lat. divinitas, -atis |j 1. Fiinţă imaginară cu însuşiri supranaturale, socotită a fi cîrmuitoarea lumii; Dumnezeu; zeu, zeitate. 2. Natură, e-senţă divină; calitatea de a fi divin.
diviniza, divinizez, vb. 1. Tranz. || Din fr. diviniser jj A adora, a iubi nespus de mult pe cineva. ® (în concepţiile mistice) A trece pe cineva în rlndul divinităţilor, a considera drept divinitate
diviza, divizez, vb. I. Tranz şi refl. jj Din
fr. diviser, la<. dividere j! 1. A (se) împărţi. în mai multe părţi, a se separa, a se divide. 2. A (se) dezbina, 3. A face operaţia aritmetică de împărţire.
divizibil, -ă, divizibili, -e, adj. j| Din fr. divisible t lat. divisibilis || Care poate fi divizat; •care se împarte exact (fără rest) cu alt număr.
di vizibilitate s.f. || Din fr. divisibilité |j Proprietatea a două numere întregi, a două polinoame etc., de a se împărţi exact între ele (.fără a da rest).
divizie, divizii, s.f, || Din rus. divizija |j 1. Mare unitate militară, constituită din mai multe regimente. 2. Categorie de calificare a e-- clapelor sportive, care participă la o competiţie cu caracter naţional.
divizion, divizioane, s.n. || Din rus. divizion, fr. division || Subunitate a unui regiment de artilerie, constituită din mai multe baterii.
divizionar, -ă, divizionari, -e, adj. |) Din fr. divisionnaire || 1. Monedă divizionară == monedă care reprezintă o fracţiune a unităţii băneşti. 2. (Şi substantivat, f.) Care face parte dinii’-o divizie (3).
diviziune, diviziuni, s.f. || Din fr. division, lat. divisio, -onis || 1. împărţire, separare; fragment obţinut printr-o împărţire. O Diviziunea socială a muncii — desprindere, diferenţiere şi separare a diferitelor categorii de muncă din ansamblul muncii sociale şi fixarea acestora ca activităţi specializate, de sine stătătoare. Diviziunea internaţională a muncii — categorie economică în care îşi găsesc expresie relaţiile ce intervin între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului, locul şi rolub fiecărui stat în circuitul mondial al valorilor materiale. 2; Linioară marcată pe scara sau pe cadranul unui instrument de măsură şi care corespunde unei anumite valori. 3. (Biol.) D. celulară — mod de înmulţire a celulelor.
divizor, divizori, s.m. || Din fr. diviseur, lat. divisor II Număr întreg prin care se împarte exact alt număr întreg. O D. comun v. comun
ai.
div<Srţ, divorţuri, s.n. || Din fr. divorce, lat.
divorţium K dis «F verlere „a se întoarce44) || Desfacere a unei căsătorii prin hotărîre judecă > torească.	7
divorţa, divorţez, vb. L Intranz.	|| Din fr.
divorcer (după divorţ) |j A se despărţi prin divorţ
divorţat, -ă, divorţaţi, -te, adj. Despărţit prin divorţ de soţie (sau de soţ).
divulgă, divulg, vb. I. Tranz. || Din fr. divulguer, leX,. divulgare (( vulgus „popor44) || A da în vileag (o taină); a face cunoscute secrete de stat, economice, profesionale etc. unei peN soane care nu are dreptul să le cunoască.
dizenterie, -ă, dizenteriei, -ce, adj., s.m. şi f.
|| Din fr. dysentérique, lat. dysentericus || 1* Adj. Privitor la dizenterie. 2. S.m. şi f. Persoană bolnavă de dizenterie.
dizenterfe, dizenterii, s.f. || Din fr. dysenterie, lat. dysenteria || Infecţie acută localizată în intestinul gros, caracterizată prin ulceraţii intestinale, dureri abdominale, scaune diareice cu sînge etc,
dizéur [Pr.: dizôr], dizeuri, s.m. |] Din fr. diseur || Gîntăreţ de muzică uşoară.
dîzéuzâ [Pr, : dizoză], dizeuze, s.f. |] Din fr* diseuse II Gîntăreaţă de muzică uşoară.
dizgraţia* dizgraţiez, vb. I. Tranz. J| După fr. disgracier || A lipsi pe cineva de bunăvoinţa, de favoarea de care s-a bucurat pînă atunci.
dizgraţie, dizgraţii, s.f. || Din it. disgrazia. Cf. fr. disgrâce j] Pierdere a favoarei, a bunăvoinţei unui superior, a unei persoane influente.
dizgraţios, -oâsă, dizgraţioşi, -oase, adj.
|| Cf. fr. disgracieux || Lipsit de graţie, de farmec.
dizolvă, dizolv, vb. I. Tranz. || Din lat. dis- „ solvere, cf. it. dissolvere || 1. A face ca o substanţă solidă, lichidă sau gazoasă să se disperseze ţn altă substanţă (de obicei lichidă), obţi-nîndii-se o soluţie. 2. A desfiinţa o organizaţie, o asociaţie, o adunare.
dizolvant, -ă, dizolvanţi, -te, adj., s.m.
II Din fr. dissolvant jj (Substanţă) care are proprietatea de a dizolva.
DÎLMÂ.
302
dîlmă, dîlme, s.f. (Reg.) Formă de relief cu aspect de deal mic, izolat şi cu vîrful rotunjit.
dîrnb, dimburi, s.n. || Probabil cuv. autohton || Ridicătură de teren mai mică decît dealul. • Mică ridicătură de pămînt la marginea unui şanţ, a unei gropi etc.
di îi sul, dî n sa. dinsii, dinsele, pron. pers., subst.	|| Dez + însul,	insa. ||	1.	Pron.	pers.
(uneori	ca	pronume	de politeţe) El,	ea. O	Expr.
(Pop.) Ca pe dînsul (sau ca pe dinsa)) — straşnic, grozav. Cea mai tînără... trînteşte baba în mijlocul casei şi-o frâmintâ cu picioarele... ca pe dinsa, (Creangă). 2. S.m. şi f. (Pop.) Soţ, soţie. Să ştii că dinsu~al meu e supărat (Gr.M. Zamfi-
O CI ^ V. 1	n nt	/T)nv> *	n\
O» O.A.* pi-*	CU O*	>	Ai-1 UUpUOUyll|
Ielele.
dîră, dîre, s.f. || Din sî. dira [| 1. Urmă subţire şi continuă lăsată pe pămînt, pe nisip, pe zăpadă etc*. de un obiect tîrît, de un lichid etc.
o Urmă de miros (de parfum). 2. Dungă, linie; rază de lumină.
dîrdîî, dîrdîi, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic || 1. A tremura de frig (sau de frică); (despre dinţi) a clănţăni. 2. (Despre ferestre, pămînt etc/) A se cutremura; a se clătina. 3. (Fig.; despre oameni) A vorbi mult şi fără rost, a trăncăni.
dîrdîiâlă, dîrdîieli, s.f. || Din dîrdii || Faptul de a dîrdîi. Intră iarăşi în dugheană, cuprins de o nouă dîrdîială de friguri (Caragiale).
dîrdora s.f. || Din bg. dăraorja || (Pop.) Toi, zor. In dîrdora jocului nimeni n-are vreme să bage de seamă înghesuiala (Stancu). O Expr. A fi în dîrdora însurătorii = a umbla de zor să se însoare.
dîrjală, dîrjale, s.f. || Din bg. dărzalo |] (Reg.) 1. Băţ lung şi gros, bîtă, ciomag. 2. Prăjina lungă a îmbîăciului, de care se ţine cu mînab • Coadă, mîner de leihn la unele unelte.
dîrîoâgă, dîrloage, s.f. Gal slab şi bătrîn, mîr-oagă. O Expr. A ajunge slugă la dîrloagă = ţa ajunge sub conducerea unui om nevrednic, "nepriceput.
dîrîog, dîrlogi, s.m. (Mai ales la pl.) Cureaua frîului pentru călărie; ştreangul legat de căpăstru, pe care îl ţine în mînă cel ce duce calul.
dîrmdn, dîrmoane, s.n. || Din' ngr. dremoni, bg. dărmon || Ciur cu găuri mari pentru cernut cereale, nisip etc.^©^xpr. A trece prin ciur şi prin dîrmon — a) *arfberceta, a examina ceva sau pe .cineva cu minuţiozitate; b) a trece prin multe, a căpăta experienţă. ® Cantitate din ceva cîtă încape în astfel de ciur.
dîrmdz s.m. Arbust cu flori albe ,şi fructe drupe în formă de boabe roşii-negricioase, răs-pîndit în regiunile de dealuri’.
^ dîrstă, dîrste, s.f. || Cf. bg. drâstja || Piuă primitivă cu ciocâne de lemn, acţionată de o apă curgătoare, în care se bat dimia, postavul
^c*
dîrvală, dîrvale, s.f. Muncă grea şi istovitoare. O De dîrvală — destinat muncilor grele: cal de dîrvală.
dîrz, -ă, dîrji, -ze, adj. |] Din sl. druzu || 1. Îndrăzneţ, cutezător. 2. Neînduplecat, aprig;
înverşunat. 8. Mîndru, semeţ, ţanţoş. Tot dîrz a rămas şi tot nu se-ndoaie (Stancu).
dîrzenie s.f. || Din dîrz || Faptul de a fi dîrz; fire sau manifestare de om dîrz.
do s.m. invar. || Din it. do || Una dintre cele şapte denumiri simbolice ale sunetelor muzicale, reprezentînd sunetul şi nota care formează prima treaptă din gama majoră-tip. 9 Denumire a uneia dintre cheile muzicale.
doâgă, doage, s.f. |] Lat. do ga |] Fiecare dintre piesele de lemn plate (sau uşor încovoiate) din care sînt făcute ciuberele, butoaiele etc. o Expr. A-i lipsi cuiva o doagă sau a fi cam tntr-o doagă = a fi ţicnit, trăznit; a fi într-o ureche.
doamnă, doamne, s.f. jj Lat. domfijna jj 1. Termen de politeţe pentru o femeie căsătorită, întrebuinţat izolat ori înaintea numelui sau a titlului persoanei respective. O D. de onoare = femeie din înalta societate, aflată în serviciul unei prinţese sau unei regine. 2. (înv.) Soţie de domn (2) sau de boier. 3, Stăpînă a unei case sau a unei gospodării. 4. (Bot.) Doamnă-mare = mătrăgună.
doar adv. || Lat. de-hora || 1. Numai: doar tu ai venit? 2. Vezi bine, desigur: de unde sili? doar nu eşti ghicitor. 3. Poate; probabil. O Expr. Fără doar şi poate — 'fără nici o îndoi aia.
|| Şi: doâră adv.
doâră adv. v. doar. dobă s.f. v. tobă.
ddberman, dobermani, s.m. jj Din germ, Dobermann || Rasă 'de clini de talie mijlocia, cu părul scurt şi lucios, de culoare neagră, maro sau gri.
dobitoc, -oâcă, dobitoci, -oace, s.n., s.m. şl f.
|| Din sl. dobytukti || 1. S.n. Animal pati uV d domestic sau (mai rar) sălbatic. 2. S.m. şi f. "Calificativ dat unui om prost sau lipsit de lmn-simţ.
dobitocesc, -cască, âobitoceşti, adj. jj IVn dobitoc || De dobitoc; p. ext. stupid, prostesc.'
dobitocie, dobitocii, s.f. || Din dobitoc j Faptă sau vorbă prostească, nesocotită; prostie, nerozie. 100 la sută!... ş-ai avut dobitocie să le plăteşti? (Alecsandri).
dobîndă, dobînzi, s.f.	|] Din dobîndi p L
Sumă de bani care se plăteşte de către de] ; [ r creditorului pentru un împrumut bănesc. 2, Cîştig, profit.
’ dobîndi, dobîndesc, vb. IV. Tranz. || Din sî. dobyti (dobondon) |j 1. A obţine ceva în urma unui efort, a unei străduinţe; a cîştiga, a procura. • A primi, a căpăta. 2. (înv.) A cuceri (o cetate, o^ţară).
doborî, dobor, vb. IV. Tranz. |j Cf. oborf. j| 1. A culca la pămînt, a răsturna. 2. A da jos, a face să cadă. 3. A distruge, a nimici; (fig.) a birui, a copleşi. 4. (Sport) A depăşi cel mai bun rezultat obţinut anterior, a bate’recordul existent. r	♦
doborît, -ă, doborîţi, -te, adj. învins, distrus sufleteşte.
doboritdr, -oâre, doborîtori,	-oare, adj.
|| Din doborî || Care doboară; nimicitor, distrugător.
ddboş, doboşuri, ş.n. Tort făcut din foi de aluat suprapuse, între care se introduce cremă, foaia de deasupra avînd glazură de zahăr
ars.
dobrogean, -ă, dobrogeni, -e, adj., s.m. şi f.
j! Din Dobrogea || 1. Adj. Din Dobrogea, privitor la Dobrogea. 2. S.m. şi f. Persoană (originară) din .Dobrogea.^
dobrogeancă, dabrogence, s.f. [] Din dobrogean (t Dobrogeană (2).
doc1 s.n. || Din engl. duck |] Ţesătură de bumbac din care se confecţionează obiecte de îmbrăcăminte, salopete, prelate etc.
doc2, docuri, s.n. || Din fr., engl. dock || 1. Bazin înconjurat de cheiuri cu magazii, macarale, linii de cale ferată, în care staţionează navele In timpul încărcării şi descărcării mărfurilor mir-un port. 2. Construcţie specială în şantierele navale destinată lansării la apă a navelor, executării unor lucrări de reparaţii şi de întreţinere a acestora etc. O Doc plutitor — instalaţie plutitoare destinată lucrărilor de reparaţie a navelor.
docar, docare, s.n. |[ Din engl. dog-cart || Trăsură mică şi uşoară cu două sau cu patru
roii.
docent, docenţi, s.m. Ц Din germ. Dozent || 1. Grad didactic onorific în . învăţamîntul u-niv ,rsitar din unele ţări. 2. Doctor docent — titlu ştiinţific acordat doctorilor în ştiinţe care
s-au distins printr-o •activitate deosebită,
Doenţă, docent e, s.f. |j Din docent Ц Titlul şi fu -':ia de docent.'
:.:ocMr, docheri, s.m. || Din fr., engl. docher ||
M':..rltor care lucrează' la încărcatul şi des-c<V ./.ml vapoarelor în docuri.
-ă, docili, -e, adj. || Din fr. docile, lat. de «docere „a învăţa44) || (Adesea adverbe-1 Supus, ascultător.
SI Gute s.f. |i Din fu iDt' a', 1 d VtJ’Vs, *c - j! însuşirea de a fi*docil; Supunere.
■ .'Clmolcgfe s.f. || Dm fr, docimologie ||
' un) Teoria examinării şi no lorii elevilor, i - -V d «r -r, , ruă „ 4 . , . duUo. lat. do s {{domere „a instrui54) t . .Du, euxHL doctori, bun. !, Din ^	ier,	'	a.
Dehîcr, fr. docteur || 1. ' ' Гс. rt ‘iu ştiu t ic .acordat de o i ,. Itu.io ik :.r ni it supericr 'sau de un institut academic. O Doctor honoris cav, za =» ti fiu onorific acordat de o universitate uncr nersoane ca merite mari in domeniul ştiinţei eaa al culturii. D. docent v. docent. 8. (Dam.) Pe. 5 mă foarte pricepută într-un anumit dome v:.. .	|| Şi: (1 Pop.) dcitor s.m.
doctoral, -ă, doctorali, -e, adj. jj Din fr. doc-ţot\- || (Despre atitudini, ton etc.) Grav, • so-Iой"-•. ; pedant.; încrezut, îngîmfat.
: 'C-torând, -ă, doctoranzi, -de, s.m. şi f. 111 • •:! germ. Doktora.'id || Persoană înscrisă pentru doctorat.
vmtorăt, doctorate, s.n. [| Din fr. doctorat, lat. doctoratus || Stagiu de calificare ştiinţifică gupedoară, efectuat după terminarea studiilor pniversitare, pentru obţinerea titlului de doctor
(2); examen final de susţinere a unei lucrări în acest scop; titlu Ide doctor.
doctorie, doctorii, s.f. |j Din doctor |j Medicament. || Şi: doftori© s.f.
doctoriţă, doctoriţe, s.f. || Din doctor || Femeie medic. H Acc. şi: doctoriţă.
doctrinar, -ă, doctrinari, -e, adj., s.m. şi f.
|| Din fr. doctrinaire [J1. Adj. Privitor la © doctrină. 2. S.m. şi f. Persoană care formulează sau susţine o doctrină. 8. S.m. şi f. Adept al u-nor păreri preconcepute, dogmatice.
doctrină, doctrine, s.f. || Din fr. doctrine, lat. , doctrina ((lat. docere „a instrui44) |J Ansamblul tezelor fundamentale ale unui sistem filozofic, politic, ştiinţific, religios etc.
documént, documente, s.n. || Din fr. document, lat. documentum (< docere „a învăţa44) |[
1.	înscris prin care se atestă un fapt, se conferă sau se recunoaşte un drept etc. • Act scris prin care se consemnează executarea unei operaţii economice, financiare etc. 2. Text. scris sau tipărit, inscripţie, fotografie ori altă mărturie care serveşte la cunoaşterea unui fapt actual sau din trecut.
documenta, documentez, vb. I. Refl. || Din fr. documenter || A se informa temeinic (pe bază de documente). • A susţine, a dovedi ceva pe bază de documente.
documentar, -ă, documentari, -e, adj., s.n.
|| Din fr. documentaire || 1. Adj. Care are caracter sau valoare de document; care serveşte la documentare. 2. S.n. Film sau scriere care prezintă fapte autentice, reale.
documentarist, -ă, documentarişti, -şte, s.m. şi f. || Din documenta. Cf. fr. documentariste || Persoană care se ocupă cu documentarea ştiinţifică îiitr-o anumită problemă; funcţia ocupată de această persoană.
documentat, -ă, documentaţi, -te, adj. Dovedit prin documente; bazat pe documente. ® (Despre oameni) Bine informat,
documentaţie, documentaţii, s.f. [| Din fr. documentation || Totalitatea mijloacelor de informare asupra unei probleme sau asupra unui domeniu de activitate.
dodecaecim, dodeeaedre, “s.n. |j Din fr. dodécaèdre; gr. dodeka „doisprezece44 -f hedra „bază44 || Poliedru cu douăsprezece feţe.
dodecafonic s.f. || Din fr. dodécajjhonie ; gr. dodeka „doisprezece44 -j- plic ne „sunet44 |j (Muz.) Folosirea consecventă în compoziţie a celor douăsprezece sunete ale gamei cromatice.
dodoeagon, dodeeagoane, s.n. || Din fr. dodécagone; gr. dodeka „doisprezece44 + genia „unghi44 II Poligon cu douăsprezece laturi.
dodeeâr, dodecari, s.m. || Din ngr. dodeka-ria „duzină44 || Veche monedă turcească de aur care a circulat şi în ţările româneşti în sec. 19.
dodecasilâb, dodecăsilabe, s.n. || Din fr. dodécasyllabe, lat. duo de cas UI ah u& [| Vers care are douăsprezece silabe.
dodii s.f. pl, (Pop. şi fam.) A vorbi în dodii s= a vorbi într-aiurea. Mi se pare că vorbeşti cam în dodii făcîndu-mi o asemine întrebare (G. Negruzzi).
DOFTOR
304
doftor s.m. y. doctor.
doftori, doftoresc, vi). IV. || Din doftor J (Pop.) 1. Tranz. A îngriji un bolnav (cu mijloace empirice). 2. Refl. A se trata (de o boală), fiMSi face im tratament.
doftorici, doftoricesc, vb. IV. Tranz. [| Din doftor II (Pop. şi fam.) A îngriji un bolnav (folosind mai ales mijloace empirice).
doftorie s.f. v. doctorie.
doftoroâie, doftor oaie, s.f. || Din doftor J] (Pop.) Femeie (bătrînă) care tratează bolnavii cu mijloace empirice.
dog, dogi, s.m. || Din fr. dogue, engl. dog |[ Rasă de cîini de talie mare, cu botul gros şi urechile aplece te,
dogar, dogari, s.m. |] Din doagă || Meşteşugar care face sau repară vase din doage. Dogarii înfundau bolohocul (Ispirescu).
dogărie s.f. || Din dogar |] Meseria dogarului.
doge, dogi, s.m. || Din it. doge || Titlu purtat de conducătorul politic al unor republici italiene (Veneţia şi Genova) din trecut.
ddgger s!n. *|j Din fr., engl. dogger || (Geol.) Epoca de mijloc a jurasicului, caracterizată prin anumite specii de amoniţi, belemniţi şi la-melibranhiate.
dogi, dogesc, vb. IV. Refl. || Din doagă H
1.	(Despre vase făcute din doage) A se desface, a se strica. 2. (Fig.; despre voce) A răguşi.
dogit, -ă, dogiţi, -te, adj. 1. Eu doagele desfăcute. 2. (Fig., despre voce) Răguşit. Pe drum ochii-şi alerga Şi cu glas dogit striga (Pop.).
dogmatic, -ă, dogmatici, -ce, adj., s.f. || Din fr. dogmatique, lat. dogmaticus || 1. Adj. Privitor la dogme; care se bazează pe dogme. • Care respinge principiul verificării critice şi al gîndirii creatoare, eonsiderînd că o teză este de necontestat în orice condiţii. 2. S.f. Parte a teologiei care cuprinde expunerea dogmelor unei religii.
dogmatism s.n. || Din fr. dogmatisme [| Mod de gîndire rigid care operează cu teze acceptate necritic, socotite imuabile, valabile în orice condiţii.
dogmă, dogme, s.f. |] Din fr. dogme, lat. dogma, gr. dogma „opinie" || 1. Teză fundamentală a unei religii, care este obligatorie pentru adepţii ei şi împotriv^păreia nu se admit obiecţii. 2. Teză,' principiu, ărSpiţătură considerată imuabilă şi acceptată în moţi necritic, fără a ţine seamă de dezvoltarea cunoaşterii.
dogoare s.f. || Din ^dogori |] Căldură foarte puternică produsă de soare, de foc sau de un obiect foarte fierbinte; dogoreală.
dogoreâlă s.f. || Din dogori || Faptul de a dogori, dogoare.
dogori, dogoresc, vb. IV. Intranz. || Din bg. dogorja, ser. dogoreti || 1. A răspîndi o căldură foarte puternică, arzătoare. 2. (Despre oameni şi despre părţi ale corpului lor) A fi aprins, încins, înfierbîntat (de o boală, de căldura focului etc.).
dogoritor, -oare, dogoritori, -oare, adj. ||Din dogori II Care dogoreşte; fierbinte, arzător.
doliot s.n. || Din ucr. dohoC || (Pop.) Produs uleios obţinut prin distilarea unor materii vegetale şi folosit pentru uns osiile carului.
doi, dduă num. card. || Lat. *dui, duae [J Număr natural situat între unu şi trei; se indică prin cifra 2 (care reproduce scrierea rapidă a'două bare orizontale prin care chinezii şi arabii reprezentau acest număr) sau prin II (două bare verticale la romani, egipteni ş.a.) O (Adjectival) Trăsuricâ pe două roţi. O La doi paşi — aproape. Din două vorbe = pe scurt. O Expr, (Fam.) în doi timpi şi trei mişcări — foarte l epede. • (Intră în componenţa num. adverbial) De două ori i-am spus ce are de făcut. • (Intră în componenţă num. distributiv) Stau cîte doi într-o bancă. • (Cu valoare de num. ord.) 6iâ pe locul doi. O (Substantivat) Am primit un doi la teză. O Ee din două = în două părţi e-gale. Din două una = ori una, ori alta.
doică, doici, s.f. || Din bg. dojka || Femeie angajată să alăpteze copilul alteia.
doilea, doua num. ord. f] Din doi || (Precedat de art. „al", „a"'; uneori adjectival) Care.se află între întîiul şi al treilea. Q Ear de-al doilea = persoană considerată în raport cu copiii verilor primari ai unuia dintre părinţii săi. A doua zi = în ziua următoare.
doime, doimi, s.f. || Din doi j| Jumătate dintr-un întreg. • (Muz.) Jumătate din Ir-o notă întreagă.
doinâş, doinaşi, slm. || Din doină |j Curiă-reţ de doine. Dorm doinaşii din cavale; Cile-a stea căzînd de veghe, Spre culcuş îşi face cale (Gerna).
doină, doine, s.f. || Etimologia nesigură, mult discutată. Probabil e un cuv. autohton ;] Cîntec specific liricii populare şi folclorului muzical românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de dragoste etc. Noi toţi sîntem aşa de tineri, Că am putea să-ţi fim nepoţi... Bar cînd ne zici bătrîna doină, Eşti cel mai tînăir din« ire toţC (losif).
doini, doinesc, vb. IV. Intranz. şi tranz.
|| Din doină || A cînta doine (din'gură. din fluier, din caval etc.).
doinitdr, -oâre, doinitori, -oare, adj. || Dui doini || (Adesea substantivat) Care doine şie. O (Adverbial; fig.) Vîntul, gata să se culce, M,. armura o rugă doinitor de dulce (Coşbuc).
doisprezece, douăsprezece num. card» j| Doi -f spre fr zece || Număr natural situat între unsprezece şi treisprezece; se indică prin cifrele.
12.	• (Cu valoare de num. ord.) Etajul doi-
sprezece.
doisprezecelea, douăsprezecea num. ord.
|| Din doisprezece || (Precedat de art. „al", „a";* uneori cu valoare adjectivală) Care se afla între; al unsprezecelea şi al treisprezecelea. Q Expr. în ceasul al doisprezecelea = în ultimul moment.
dojână, dojeni, s.f. || Din dojeni || Observaţie făcută cuiva care a comis o greşeală (uşoară); mustrare.
dojeni, dojenesc, vb. IV. Tranz. || Din si, dognati, dozenon || A mustra pe cineva pen tru o greşeală făcută.
305
DOMINO
dojenitor^ -oâré, dojenitori,	-oare, adj.
[[Din dojeni || Care dojeneşte; care are un caracter de dojana.
doi, deluri, s.n. |] Din fr. doi, lat. dolus U (Jur.) Acţiuni făcută cu viclenie pentru a determina. pe cineva să încheie un contract la care altfel acesta n-ar fi consimţit sau ar fi consimţit în alte condiţii.
dolar, dolari, s.m. H Din engl., fr. dollar J| Principala unitate bănească în S.U.A., Canada, Australia şi în alte ţări.
doldora adj. invar. |j Din tc. doldur [| Plin peşte măsură, ticsit. Purta subsuoară un ghiozdan doldora (Cezar Petrescu). O (Urmat de determinări) Zornàia chimirul doldora de galbeni (Stancu).
doleanţă, doleanţe, s.f. || Din fr. doléance |] Dorinţă; plîngere, jalbă.
dolie, dolii, s.f. II Din si. dolé || 1. Linie de intersecţie a două. versante de acoperiş, care formează un unghi intrînd. 2. (Reg.) Loc în care o apă curgătoare curge încet, lin.
dolihoceMl, -ă, dolihocefali, -e, adj. || Din fr. dolichocéphale; gr. dolichos „aiungit“ -j- hephale „cap” || (Despre oameni, adesea substantivat) Cu craniul alungit din faţă către spate.
dolină, doline, s.f. || Din ser. dolina. Cf. fr. doline |! Formă de relief adîncită, cu aspect de pi Inie, rezultată din dizolvarea rocilor la .suprafaţa.
doliu, doliuri, s.n. II Din lat. dolium. Cf. fr. deuil II1. Durere adîncă pricinuită de moartea cuiva sau de o mare nenorocire obştească. O Zi de doliu = zi care aminteşte de un eveniment dureros. 2. Semn exterior (îmbrăcăminte sau bantă neagră) prin care cineva îsi exprimă doliul (!)• O De doliu — (despre haine, culori) care se foloseşte pentru a exprima doliul.
dolmăn, dolmane, s.n. || Din fr. dolman, germ. Dolman |j Haină ofiţerească scurtă, îmblănită şi împodobită cu brandenburguri. ® Haină bărbătească groasă, căptuşită cu blană.
dolmén, doime ne, s.n. || Din fr. dolmen; breton, ta,ol, toi „masă” -f men „piatră” || Monument megalitic din epoca preistorică, format dintr-o lespede mare de piatră, aşezată orizontal* pe două blocuri de piatră verticale.
dolofan, -ă, dolofani, -e, adj. Gras, durduliu. Născu un dolofan de copil (Ispirescu). dolomit s.n v. dolomită. dolomită s.f. j] Din fr. dolomite, de ia n. pr-Dolomien, mineralog francez || Mineral constituit din	carbonat de	calciu şi	de	magneziu;
rocă grăunţoasă alcătuită din acest mineral, utilizată	ca material	refractar,	ca	piatră de
construcţie etc. ||’Şi: dolomit s.n.
dom,	domuri, s.n.	|| Din fr. dôme, germ.
Dom || 1. Catedrală impunătoare; cupolă deasupra unei clădiri monumentale.	2.	Calotă de
oţel aşezată la partea superioară a cazanelor dé aburi, pentru colectarea aburilor şi protejarea cazanului. 8. Structură geologică în formă de boltă, în care se formează adesea zăcăminte de gaze şi de petrol.
domeniâl, -ă. domeniali, -e, adj, || Din fr, domanial (după domeniu) j| Privitor la un domeniu, care aparţine unui domeniu.
domeniu, domenii, s.n. || Din fr. domaine. lat. dominium || 1. (în evul mediu, în Europa .apuseană) Proprietate funciară feudală care a constituit celula economică de bază a orînduirii feudale; moşie mare. 2. Sector al unei ştiinţe, al unei arte efc.: sferă de activitate. 8. (Fiz.) Intervalul de valori pentru care poate fi folosit un instrument de măsură.
domestic, -ă, domestici, -ce', adj. || Din fr. âomestique, lat. domesticus (< domus „casă”) ||
1. (Despre animale) Care trăieşte pe lîngă casa omului, fiind folosit în anumite scopuri, 2. Care ţine de casă, de gospodărie; p< exi. intim, privat,
domestici, domesticesc, vb. IV. Tranz, f| Din domestic !| A îmblînzi un animal sălbatic, obiş-nuindu-1 să trăiască pe lîngă casa omului.
domicilia, domiciliez, vb. I. Intranz. || Din fr. âomicilier /|A-şi avea domiciliul undeva; a locui.
domiciliar, -ă, domiciliari, -e, adj. || Din fr. domiciliaire || Privitor la domiciliu, făcut la domiciliu.
domiciliu, domicilii, s.n. j| Din lat. domici-lium (<( domus „casă”), fr. domicile || Locul, casa în care locuieşte cineva în mod statornic; locuinţă.
domină, domin, vb. I. || Din fr. dominer, lat. dominare (<( dominus „stăpîn”) f| Iv Tran?. A ţine pe cineva, sub influenţa sa, a-1 stăpîni.
2. Refl. A-şi reţine sentimentele, a se stăpîni.
3. Tranz. şi intranz. A întrece prin înălţime lucrurile sau fiinţele din jur; a se înălţa deasupra tuturor. 4. Tranz. şi intranz. A se impune prin număr, valoare, intensitate; a predomina. ® Tranz. A se dovedi net superior adversarului {într-o întrecere sportivă, într-un concurs); a-şi depăşi adversarul.
dominant, -ă, dominanţi, -te, adj., s.f. j| Din fr. dominant || 1, Adj. Care domină; p. ext, predominant, caracteristic, specific. • S.f. Trăsătură specifică a unui proces, a unei activităţi.
2.	S.f. (Muz.) Treapta a oincea a modurilor major şi minor; acordul major al acestei trepte, dominaţie,' dominaţii, s.f. jj Din fr. domina-îion, lat. dominatio || Faptul de a domina; stăpînire, autoritate, putere, influenţă exercitată asupra cuiva sau a ceva.
dominican, -ă, dominicani, -e, s.m. şi f., adj. I! Din fr. dominicain, de la n. pr. Dominique, fondatorul ordinului || 1. S.m. şi f. Călugăr (sau călugăriţă) dintr-un ordin catolic, întemeiat la începutul secolului al XII 1-lea. 2. Adj. Care se referă Ia dominicani (1).
dominion, dominioane, s.n. || Din fr. dominion, engl. dominion „putere, dominaţie” || Denumire a unor posesiuni engleze care se bucurau de o anumită independenţă (şi care au fost apoi declarate suverane şi egale în drepturi cu Marea Britanie).
domino, (1) dominouri, s.n. f| Din fV. domino fj 1. îmbrăcăminte de bal costumat, în formă:
DOMN
306
d« mantie lungă, cu glugă; persoană îmbrăcată intr-o astfel de mantie. 2. Numele unui joc de societate la care se folosesc 28 de piese plate, însemnate cu un număr de puncte şi pe care jucătorii le combină între ele după anumite reguli. || Ace. şi: (2) domino.
domn* domni; la voc. sg. (1, 2) domnule şi domnu* (3) doamne, s.m. || Lat. dom(i)nus j| 1. Termen de politeţe pentru un bărbat, întrebuinţat izolat ori înaintea numelui sau titlului acestuia. • (Fam; la voc., în forma domnule) Termen impersonal de adresare. • (Pop.) Orăşean.
• (Fam.) Stăpîn. 2. Titlu purtat de suveranii Ţării Româneşti şi ai Moldovei. 3. Dumnezeu; Iisus Hristos. O Expr. A da (sau a lăsa) pe cineva in plata (sau la mila) domnului — a lăsa pe cineva în pace, a:l ignora. • (La voc. în forma doamne) Exclamaţie de surpriză, mirare, amărăciune.
domnesc, -căscă, domneşti,, adj. || Din domn |] i. Privitor la domni (2) ; care emană de la un domn (2): boieresc. • Bogat, îmbelşugat; elegant. 2. Măr ,d. = soi românesc de măr, cu fructul mare, sferic-turtit, de culoare gălbuie-portocalie, cu dungi roşii.
domni, domnesc, vb. IV. Intranz. || Din domn || A guverna în calitate de domn (2). • (Fig.) A stăpîni, a domina: domneşte liniştea.
domnie, domnii, s.f. || Din domn || 1. Demnitatea de domn (2); autoritatea politică şi juridică a domnului (2). • Timpul cît un domn stă 3a conducerea ţării. 2. Dominaţie, putere, stăpî-irire. 3. în locuţiuni, cu valoare de pronume de reverenţă: Domnia voastră.
domnişoară, domnişoare, s.f. || Din doamnă [j Termen de politeţe pentru o fată; duduie. O Domnişoară de onoare — a) fată care însoţeşte pe mireasă la cununie; b) fată (din rin dările aristocraţiei) aflată în serviciul unei prinţese, al unei regine eţc.
domnişor, domnişorif s.m. || Din domn |j .(Fon.) Termen de politeţe pentru un tînâr (de la oraş) necăsătorit,
domnitor, -oare, domnitori y -oare, s.m., adj, * j! Din domni || 1. a D n ' u : / .v C‘! 1 r-mat de suveranii Rom : .o Lr 1 d. o v; isv \. $ .Vdj. Casă (sau familie) domnitoare -- dinastie.
domniţă,, domniţe> s.f. || Din doamnă || 1. Fiică de domn (2); prinţul. 2. (Fam.) Termen de adresare pentru o fdr^jţe imară,
demol, -oâlă, domolii -oale, adj. |[ Din domcli ||
, 1, (Adesea adverbial) F^cut fără grabă, încet.’ lenea zîmbind cu pas do/hol-{Coşbuc). # (Fig.; de2;}re senzaţii, sentimente) Cu intensitate scăzută; moderat. Avea o durere de cap.... tind mai rea. cînd mai domoală (Gaiaction). 2* (Despre •sunete, glas, vorbire) Liniştit,, lin, încet/ •
(Dosare oameni) Blînd, blajin. 3. (Despre atmosferă, climă, vînt) Temperai, dulce, potolit.
4.	(Despre pante, dealuri) Puţin înclinat.
domoli, domolesc, vb. IV. || Cf^ sl. domoliţi ..sen „a obţine prin rugăciuni" || 1. Tranz. şi refl. A (se) calma, a (se) tempera; a face să se mişte sau a se mişca mai încet’. Făt-Frumos domoli pasul calului (Eminescu). 2. Refl. (Despre
fenomene ale naturii) A se potoli, a scădea în intensitate. • (Despre suferinţe fizice) A se atenua, a slăbi. 3. Refl. (Despre dealuri, pante) A deveni mai puţin înclinat, mai lin. Pieptul dealului se domolise... văile erau mai potrivite (Gaiaction).
ddmră, domre, s.f. || Din rus. domra || Instrument muzical popular rusesc cu coarde, cutie de rezonanţă rotundă şi gît foarte lung; produce sunete prin ciupire.
dona, donez, vb. I. Tranz. || Din fr. donner, lat. donare || A face © donaţie; a dărui ceva.
donatar, -ă, donatari, -e, s.m. şi f. || Din fr. donataire, lat. donatarius [] Persoană căreia i se face o donaţie.
donatdr, -oare, donatori, -oare, s.m. şi f. || Din fr, donateur, lat. donator, -oris |j Persoană care face o donaţie. O D. de singe — persoană care oferă o cantitate din sîngele său pentru transfuzii.
donaţie, donaţii, s.f. || Din fr. donation, lat. donatio, -onis || Act prin care o persoană transmite cu titlu gratuit un bun al său altei persoane.
• (Concm) Bun transmis printr-un astfel de act; danie.
donchişotism s.n. || Din fr. don-quichottisme. de la Don Quijote, eroul principal al romanului cu acelaşi nume || Atitudine caracteristică persoanelor nerealiste, care bravează pericole imaginare, urmărind scopuri fantastice irealizabile.
dondăni, dondănesc, vb. IV. Intranz. || Onomatopeicii A spune vorbe fără înţeles; a bombăni,^ a bodogăni (manifestînd nemulţumire).
doniţă, doniţe, s.f. || Din ser. dojnica || Vas făcut din doage de lemn cu care se cară şi în care se .ţine apa; cofă. • Găleată In care se mulg vacile sau oile; şiştar. .
donjon, donjoane, s.n. |! Din fr. donjon fj Turnul principal al unui cas lei medieval, întării pentru a putea rezista unui asediu.
donjuan, donjuani, s.m. |j Din fr. don Juan. personaj dintr-o comedie a lui Molière |j (Fam.) Bărbat care umblă după aventuri amoroase dop, dopuri, s.n. ii Cf. sas dop || 1. Bucală de plută, de cauciuc, de sticlă, de lemn etc- cu care se astupă o sticlă, un flacon ele. O Expr (Mare) cit un dop (de saca) — (glumeţ, despre oameni) mic şi îndesat, bondoc! "2. Bucată lemn care astupă deschizătura de sus a fluierului, a cavalului etc., lusînd numai'o gaură, mică* prin care se suflă. 8, Piesă de metaf cu care su închide o conductă.
doiuL dopez, vb. Ï. Tranz. şi refl. J| Dm fr. doper || (in sport) A (-şi) administra o substanţă excitantă spre a obţine, îempomr, mărirea randamentului fizic peste cel normal.
dopaj, dopaje, s.n. || Din fr- dopage J| Făptui de a (se) dopa.
doping s.n. |! pin engb„ fr. doping J| Substanţă chimică folosită pentru .do pare. ©Dopaj.
dor, doruri, s.n. II Lat- do lus (< dolere „a durea") ||(I). este o stare sufletească afectivă complexă, în care sînt prezente o tristeţe şi o durere discretă, deseori fără obiect precis, aspiraţii nedefinite, dorinţe însoţite de aşteptări, nostalgii etc.) 1. Dorinţă de a revedea pe cineva sau ceva
307
i
DOTA
drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată etc. Suspina de dorul cerului lăsat departe (G.M. Zamfirescu). Vei pierde dorul de părinţi Şi visul de luceferi (Eminescu). O Dor de ducă = nostalgia depărtărilor. Mă Incindea dorul de ducă, mă înfrigura ispita plecărilor spre necunoscut, farmecul îndepărtatelor pribegiri (M.I. Ca-ragiale). 2. Iubire, suferinţă din dragoste. Măre-i apa Bistriţii, Mai mare-i dorul mîndrii (Pop.).
3.	Dorinţă, aspiraţie. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit, s-a.stins din voi? (Alecsandri). 4. Poftă, gust. De dorul fragilor mănînci şi frunzele. 5. In dorul lelii = la întîm-plare, fără o ţintă hotărîtă.
dori, doresc, vb. IV. Tranz. || Din dor |[ 1. A rîvni, a năzui la ceva; a fi stăpînit de dorinţa de a avea sau de a obţine ceva. O Expr. A lăsa de dorit == a nu fi aşa cum trebuie, a nu satisface. ®A avea intenţia; a vrea. O Expr. Cum doreşti = cum vrei, cum îţi place. 2. A ţine mult’să vadă sau să revadă'pe cineva sau ceva drag; a aştepta cu. nerăbdare ceva sau pe cineva. 3. A pofti (o mîncare, o băutură). 4. A ura cuiva (bine,' sănătate, fericire).
doric, -ă, dorici, -ce, adj. f| Din fr. dorique, lat. doricus !! Ordin doric ±= ordin de arhitectură greacă’ caracterizat prin coloane robuste fără nază şi cu capitel lipsit de ornamente.
dorinţă, ^ dorinţe, s.f. || Din dori || 1. Stare sufletească a celui care doreşte ceva, care rîv-neşte, aspiră Ia ceva. 2. Poftă, gust. 3. Imbold erotic, iubire.
doritor, -oare, doritori, -oare, adj. || Din dor |] Care doreşte, care este dornic de ceva.
dormeză,, dormeze, s.f. || Din fr. ăormeuse (< dormir „a dormi”) jj Canapea fără spătar, de obicei cu căpătîi, pe care se poate dormi.
dormi, dorm, vb. IV. Intranz. [|‘Lat. dormire || 1. A se găsi în stare de somn. O Expr. A dormi de-a-n picioarele (sau pe picioare) = a) a-i fi foarte somn; b) a se mişca cu greutate, a fi încet Ia lucru, o (Fig.) A fi mort. 2. A rămîne peste noapte undeva, a mînea. 8. (Fig.) A sta nemişcat, în amorţire. Cîmpiile dorm, fericite şi neştiutoare (Bogza). m A zăcea ascuns, a mocni.
dormita, dormitez, vb. I. Intranz. [| Lat. dormitare || A dormi uşor şi întrerupt, a aţipi din cînd în cînd; a picoti, a moţăi. La munte suia, Pe cal dormita (Pop.).
dormitor, dormitoare, s.n. . || Din lat. dormita-rium || 1. Cameră de dormit. 2. Mobilă specială pentru camera de dormit.
dorn, domuri, s.n. |! Din germ. Dom || 1. Unealtă de forma unei tije cilindrice, avînd multiple utilizări în tehnică (de’ prindere, de degajare, de deplasare etc. a unei piese). 2. Priboi.
dornă, dome, s.f. (Reg.) Vîrtej, viitoare, bulboană.
dornic, -ă, dornici, -ce, adj., s.m. [| Din dor ||
1.	Adj. Care doreşte, doritor, nerăbdător să facă sau să obţină ceva. 2. S.m. Plantă erbacee din familia unîbeliferelor, înaltă pînă la 90 cm, cu flori mici, albe, răspîndită în toată ţara.
dorobanţ, dorobanţi, s.m. || Din germ. Dra* bant, prin magh. durabant || (La pl.) Corp de ostaşi pedeştri, cu leafă, din Ţara Românească şf din Moldova; (şi la sg.) soldat care făcea parte dintr-un astfel de corp.
dorsal, -ă, dorsali, -e, adj. || Din fr. dorsal, lat. dorsalis || Care se află în regiunea posterioară a unei fiinţe, a unui organ; din regiunea spatelui, dos, dosuri, s.n. || Lat. ciossum (— dorsum) ||
1. Partea de dindărăt, din spate, a unui lucru, a unei fiinţe, a unei construcţii etc. O Dosul mîinii (sau' al palmei) = partea din afară a mîinii. De-a-ndoaselea — altfel decîţ trebuie, anapoda. O Expr. A intra pe uşa din dos = a obţine o favoare, un avantaj (prin protecţie). A da dos la faţă '= a se retrage, a o şterge. A întoarce cuiva dosul = a sb întoarce cu spatele la cineva, în semn de supărare. Cu dosul în sus =t= invers de cum e normal, m Şezut. O Expr. A se scula cu dosul în sus — a se trezi indispus.
2. Partea mai puţin arătoasă a unei ţesături; partea din interior a unei haine. Q Pe dos = a) (despre haine) cu partea de dinăuntru în afară;
b)	altfel de cum trebuie, de cum e firesc. 8. Loc ferit, adăpostit, unde nu bate soarele.
dosar, dosare, s.n. || După fr. dossier || Totalitatea actelor referitoare la o problemă sau la o persoană; învelitoare de carton în care se păstrează astfel de acte. O Expr. A închide dosarul ' ~ a pune capăt unui litigiu, a clasa. A pune la dosar = a nu da curs unei cereri; a nu-i păsa de ceva, a nu se sinchisi.
dosi, dosesc, vb. IV. || Din dos || 1. Tranz, şi refl. A (se) ascunde, a (se) sustrage vederii. 2. Tranz. A fura ceva (âscunzînd). ^
dosnic, -ă, dosnici, -ce, adj. || Din dos || Despre stărzi, clădiri etc.) Retras, izolat; lăturalnic.
dospeâlă, dospeli, s.f. || Din dospi || Faptul tle a dospi; substanţă fermentată care serveşte pentru a face să dospească un aluat.
dospi, pers. 3 dospeşte, vb. IV, Intranz. II Din ser. dospeti || 1. (Despre aluat) A-şi mari volumul şi a deveni afinat sub influenţa unui ferment specific. 2. (Despre alimente) Â suferi un proces de fermentaţie, care îi schimbă gustul, culoarea. 3. (Despre unele materii organice) A fermenta în anumite condiţii de căldură, de umiditate etc.
dota, dotez, vb. I. Tranz. || Din fr. doter, lat. dotare || 1. A înzestra, a utila o instituţie, întreprindere etc. cu cele necesare desfăşurării activităţii. 2. A da dotă unei fete. 8. (Fig.) A înzestra cu calităţi intelectuale, sufleteşti.
dotai, -ă, dotalil -e, adj. || Din fr. dotai || Care ţine de dotă, privitor la dotă. O Regim d. == totalitatea regulilor privitoare la raporturile patrimoniale dintre soţi, în timpul căsătoriei, în cazurile constituirii de dotă.
dotat, -ă, dotaţi, -te, adj. înzestrat cu calităţi (intelectuale, artistice etc.) deosebite.
dotâţie, dotaţii, s.f. || Din fr. dolation, lat. dotatio, ’ -onis || Acţiunea de a dota; mijloace materiale puse la' dispoziţia unei întreprinderi sau instituţii.
dotă, dote, s.f. || Din fr. doi, lat. dos, dotis || « Zestre care se dă unei fete cînd se mărită.
DOUĂZECI
308
douăzeci num. card. || Două 4- zeci || Număr natural situat între nouăsprezece şi douăzeci şi unu. • (Cu valoare de num. ord.) Rîndul douăzeci.
douăzecilea, douăzăcea num. ord. || Din douăzeci || (Precedat de art. „al44, „a44; de obicei cu valoare adjectivală) Care se află între al nouăsprezecelea şi al douăzeci şi unulea.
dovadă, dovezi, s.f. || Din dovedi || 1. Fapt sau lucru care demonstrează ceva; probă, mărturie. O Ca (sau drept) dovadă = ca semn că... A da dovadă de... =* a dovedi, a manifesta. 2. Adeverinţă.
dovedi, dovedesc, vb- IV. || Din sl. dovesti (dovedon) || 1. Tranz. A arăta cu argumente, cu probe sau cu mărturii existenţa ori inexistenţa unui fapt, unei situaţii etc.; a demonstra, a proba. 2. Tranz. şi refl. A (se) manifesta, a (se) vădi, 3. Tranz. (Pop.) A învinge, a birui. • Tranz. şi in tranz. (Pop.) A răzbi, a prididi, a isprăvi.
doveditor, -oare, doveditori,' -oare, adj. || Din dovedi || Care dovedeşte, care atestă: prin care se dovedeşte,
dovleac, dovleci, s.m. || Din tc. devlek, (dial.) dovlek || 1. Denumire dată mai multor specii de plante din familia cucurbitaceelor, cu fructe mari sferice ori alungite, folosite în alimentaţia omului sau a animalelor; fructul acestor plante; bostan- 2. (Fig.) Cap de om (prost).
dovlecel, dovlecei, s.m, || Din dovleac || Varietate de dovleac cu fructe alungite, comestibile înainte de a ajunge la maturitate.
ddxă s.f, sg. || Din ngr. doxa [| (Fam.) Minte, pricepere, deşteptăciune.
doză, dozez, vb. I. Trapz, [| Din fr. doser [] 1. A determina proporţia elementelor, materialelor etc. care intră în componenţa unui amestec; a combina, în proporţiile stabilite, aceste elemente. o A fracţiona după o anumită normă o cantitate dată dintr-o substanţă sau dintr-un material, 2. A folosi ceva în proporţii judicioase, echilibrate.
dozaj, dozaje, s.n. || Din fr. dosage || Acţiunea de a doza; proporţia dintre diferitele substanţe sau materiale care intră într-un amestec, doză1, doze, s.g. || Din fr. dose, lat. dosis |j Cantitate determinată dintr-o anumită substanţă.
ddză2, doze, s.fJp^Din germ. Dose [j 1. Cutie Izolată în interior care serveşte la protecţia unor legături din instalaţiifevelectrice. 2. D. de înregistrare = dispozitiv al instalaţiilor de înregistrare a sunetelor, servind la tăierea rilei (şanţului) în discul pe care se face înregistrarea. D.’de redare — traductor care serveşte la redarea sunetelor înregistrate pe un disc, prin intermediul unui ac ce parcurge rilele discului.
drac, Araci, s.m. || Lat. draco „şarge fabulos, balaur44 |j lm (în diverse religii) Fiinţă imaginară, considerată, drept spirit al răului; demon, diavol, satana, necuratiil. O Expr. A fi dracul gol~ a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteţ, poznaş. Omul (sau poama) dracului = a) om rău, ticălos; b) om isteţ, descurcăreţ. A se teme de ceva ca dracul^
de tâmîie — a se teme foarte tare de ceva. E tot un drac — e totuna, e acelaşi lucru- A băga pe cineva în draci (sau în toţi dracii) = a intimida, a înfricoşa pe cineva Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune cînd nu se poate găsi o explicaţie logică a unei siţuaţii încurcate. Şi-a băgat dracul coada, se ' spune cînd se complică o situaţie. A da de dracul a o păţi. A face pe dracu-n patru = a face tot posibilul. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios. Iarba dracului — (glumeţ) tutun. La dracu-n praznic — într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. 2. (Fig.) Om plin de păcate, rău, crud. • Om isteţ, vioi. 3. Drac-de-mare = peşte teleostean, lung de 18 — 30 cm, cenuşiu-roşiatic, cu corpul şi capul comprimat lateral, cu ochii bulbucaţi şi cu prima înotătoare dorsală formată din ţepi veninoşi; dragon2 (3)* Trăieşte în Oc. Atlantic, Marea Mediterană, Marea de Azov şi îri' Marea Neagră.
drâcilă, dracile, s.f. || Din sl. draci, draeije „mărăcine44 [| Arbust spinos cu flori galbene şi fructe roşii, cultivat uneori ca gard viu.
draconic, -ă, draconici, -ce, adj. || Din germ. drakonisch || (Despre legi, dispoziţii etc.) Foarte aspru, foarte sever.
drag, -a, dragi, adj., s.m. şi f., s.n. || Din si. dragă || 1. Adj. Iubit, scump; (substantivat; fam.) termen cu care ne adresăm unei persoane apropiate. O Expr. A prinde drag de cineva = a se îndrăgosti de cineva. Cînd ţi-e lumea mai dragă, se spune cînd se iveşte ceva neplăcut cînd totul mergea foarte bine. 2. Adj. Care exprimă iubire; plin de afecţiune: vorbe dragi. O Expr. Cu dragă inimă — cu multă plăcere, foarte bucuros. 3. S.m. şi f. Persoană care iubeşte pe alta de ^sex opus; iubit(ă). 4. S.n. Iubire, dragoste: de dragul... = din dragoste sau din prietenie pentru... Ţi-e mai mare dragul s= e o mare plăcere.
draga, draghez, vb. I. Tranz. || Din fr. draguer [| 1. A săpa cu draga sub apă scoţînd materialul săpat. 2. A curăţa de mine o cale navigabilă.
dragâj, dragaje, s.n. || Din fr. dragage || 1. Acţiunea de a draga (1). 2. Operaţie de căutare sub apă a unor epave mici, a unor ancore, obiecte pierdute etc. 3. Operaţie de pescuire sau de distrugere- a minelor marine dintr-o anumită zonă de navigaţie.
dragă, drage, s.f. || Din fr. drague ]| Instalaţie plutitoare cu care se draghează; navă înzestrată cu instalaţii pentru operaţiile de dragaj.
draglină, dragline, s.f. || Din fr. dragline || Echipament de lucru montat pe un excavator, compus dintr-© cupă ataşată la un braţ lung, care serveşte la săpat şi la încărcat pămîntul în lucrările de construcţie, la amenajări terasiere etc.
dragoman, dragomani, s.m. f] Din ngr. dra-gomanos, dragumanos || (înv.) Interpret, tălmaci oficial în ţările din Orient. O Mare d. ~ înalt dregător al Porţii Otomane, care se ocupa de relaţiile diplomatice cu statele europene.
309
DRĂGA1CA
dragon1. dragoane, s.n. |j Din fr. dragonne [| Şnur din fir metalic, terminat cu un ciucure, e&re se atlrnă la minerul săbiei.
' dragon2, dragorii, s.m. || Din fr. dragon || 1. Monstru fabulos reprezentat cu aripi de vultur, gheare de leu şi coadă de şarpe. 2. (înv.) Soldat din cavalerie echipat în aşa fel ca să poată lupta şi pedestru. 3. (Zool.) Drac-de-mare.
dragor, dragoare, s.n. |[ Din fr. dragueur || Navă de luptă amenajată pentru culegerea minelor depuse într-o anumită regiune a mării sau a unui fluviu.	^	*
dragoste s.f. || Din sl. dragosti || Sentiment de afecţiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de iubire faţa de o persoană de sex opus. O Cu multă dragoste sau cu toată dragostea = eu multă plăcere, foarte bucuros. O Expr. A prinde dragoste faţă de cineva — a se îndrăgosti* A se topi (sau a se sfirşi) de dragoste pentru cineva — a iubi pe cineva cu patimă. © Concr. Fiinţă iubită; p. gener. ceea ce constituie obiectul iubirii cuiva.
drahmă, drahme, s.f. ]| Din ngr. drahMH^ fr. drachme || 1. Monedă de argint în Grecia antică; unitate monetară din Grecia contemporană. 2. Veche unitate de măsură pentru greutăţi.
irajeu, drajeuri, s.n. || Din fr. dragee || 1. Bomboană făcută din cristale de zahăr, sîmburi de fructe, creme etc. şi acoperită cu o glazură de ciocolată sau de zahăr. 2. Medicament în formă de pilulă, învelit în zahăr sau în ciocolată.
dram, dramuri, s.n. || Din ngr. drami || 1. Veche unitate de măsură pentru greutate şi pentru capacitate, folosită în Ţara Românească şi în Moldova. 2. Bucăţică, fărîmă.
dramatic, -ă, dramatici, -ce, adj. |] Din fr, dramatique, lat. dramaticus || 1. Care ţine de dramă, privitor la dramă sau la teatru. O Artă dramatică = ansamblul principiilor şi regulilor privitoare la interpretarea şi punerea în scenă a unei piese de teatru. Genul d. — gen literar cuprinzînd opere scrise pentru a^fi reprezentate pe" scenă. 2. (Despre întîmplărî, situaţii etc.) Zguduitor, impresionant.
dramatism s.n. || Cf. dram,atic, dramă || 1* încordarea acţiunii într-o operă dramatică. 2. Tensiune, încordare; luptă ascuţită între interese şi sentimente. • Situaţie, împrejurare care creează tensiune.
dramatiza, dramatizez, vb. I. Tranz. || Din fr. dramatiser |j 1. A prelucra o operă literară (epică) pentru a putea fi reprezentată pe scenă. 2- (Fig.) A face ca ceva să devină impresionant..
• (Ir.) A exagera gravitatea unei situaţii, a unui fapt.
dramatizâre, dramatizări, s.f Acţiunea de a dramatiza; piesă literară (epică) adaptată pentru prezentarea pe scenă, transmisă la radio sau la televiziune.
dramaturg, dramaturgi, s m. [J După fr dramaturge || Autor de piese de teatru.
dramaturgie s.f. || Din fr. dramaturgie j| 1. Totalitatea operelor dramatice care aparţin unui popor, unei epoci, unui autor etc. 2. Artă dramatică.
dramă, drame, s.f. || Din fr. drame, lat. drama || 1. Piesă de teatru, specie a genului dramatic, caracterizată prin oglindirea vieţii reale, într-un conflict complex şi puternic. O
D.	lirică (sau muzicală) = operă muzicală cu un puternic caracter dramatic. 2. Artă dramatică. 3. Întîmplare tragică, nenorocire. O Expr. A .face dramă din ceva = a exagera gravitatea unei situaţii. © Conflict sufletesc puternic.
' drâniţă, draniţe, s.f. || Din rus. dranica || (Reg.) Scîndurică de lemn de brad, mai mare decît şindrila, folosită la acoperitul caselor ţărăneşti.
drapa, drapez, vb. I. Tranz. || Din fr. draper « drap „postav44) Jj 1. A împodobi sau a acoperi cu o draperie. 2. A aranja în mod artistic faldurile unei draperii, cutele unui obiect de îmbrăcăminte etc. 8. Tranz. şi refl. (Mai ales despre actori) A (se) îmbrăca într-un veşmînt larg, care cade în falduri.
drapel, drapele, s.n. j| Din it. drapello. Cf. fr. drapeau (< drap „stofă, postav44) || Fîşie de pînză -sau de mătase (într-una sau mai multe culori, adesea cu o stemă sau cu o emblemă), prinsă de o lance lungă de lemn şi reprezentînd semnul distinctiv al unui stat, al unei unităţi militare sau al unei organizaţii. O Expr. A fi sub drapel= a servi în armată. A lupta sub drapelul cuiva = a lupta sau a milita pentru cineva sau pentru o cauză, pentru un ideal..
draperie, draperii, s.f. j| Din fr. draperie |( Perdea grea de stofă sau de catifea, cu falduri, aşezată la o fereastră, la o uşă, la o nişă etc.
drastic, -a, drastici, -ce, adj. || Din fr. drasti-que; gr. drastikos „care face, care produce, care operează44 || Foarte aspru, brutal, violent ; (despre medicamente sau tratamente) cu efect rapid şi puternic.
dravidiân, -ă, dravidieni, ~e, s.m. şi f. || Din fr. dravidien, din sanscr. Dravida, numele unei provincii din sudul Indiei || Persoană făcînd parte din grupul de populaţii de rasă intermediară între cea albă şi cea neagră, care trăiesc în unele regiuni din India, Sri Lanka şi Pakistan.
drăcesc, -cască, drăceşti, adj. || Din drac |[ Privitor la draci; diabolic, diavolesc. • (Fig.) Cumplit, infernal.
drăcie, drăcii, s.f. }] Din drac |] 1. Faptă rea; ştrengărie, poznă 2. Minunăţie, ciudăţenie. O Expr. Ei, drăcie I sau Ei, drăcia dracului! exclamaţie de surpriză şi de nemulţumire.
drăcoâică, drâcoaice, s.f. || Din drac || 1. Fiinţă imaginară de sex feminin, considerată ca spirit al răului. 2. (Fig.) Femeie rea, afurisită; (fam.) fată sau femeie vioaie, isteaţă, care <se ţine de pozne.
drăcds, -oâsă, drăcoşi, -oase, adj. [) Din drac $ Care se ţine de drăcii,’ poznaş, ştrengar.
drăcovenie, drăcovenii, s.f. || Din drac |j Drăcie, blestemăţie. • Minunăţie, ciudăţenie.
drăcuî, drăcuiesc, vb. IV. Tranz. |j Din drac |] A înjura, a blestema (pomenind pe dracul). ||Prez. ind. şi s drăcui.
drăgâică, drâgaice, s.g. (| Din bg. dragaika 1) Sărbătoare populară (la 24 iunie) în care se
dragAlaş
310
celebrează coacerea holdelor; sînziene. Ş. Dans popular care se joacă, de obicei, la drăgaică (1); fiecare dintre fetele care joacă acest dans.
Bîlci ţinut la 24 iunie. 4. (La pl.; în superstiţii) Zîne rele despre care se crede că ar poci "pe oameni; iele. 5. Plantă erbacee, cu tulpina în patru muchii, înaltă pînă la 1 m, cu flori galbene-aurii, cu miros specific; sînziană.
drăgălâş, -ă, drăgălaşii -e, adj. |] Din drag || Drăguţ, graţios.
drăgălăşenie, drăgălăşeniii s.f. || Din drăgălaş\\ Gingăşie, graţie; (la pl.) atitudine plină de tandreţe faţă de cineva; gesturi făcute cu graţie.;
drăgălăşie, drăgălăşiii s.f. Din drăgălaş [| Drăgălăşenie. Era bunătatea şi drăgălăşia sub chip de om (Hogaş).
drăgăneîe s.f. pl. || Din ser. draganela, dra-ganlija || 1. (Pop.) Farmec, graţii, nuri. 2. Varietate de cireşe pietroase, cu gust dulce, plăcut.
drăgăstos, -oâsă, drâgăstoşi, -oase, adj. || Din dragoste || Iubitor, afectuos, plin de dragoste.
drăgosti, drâgostesc, vb. IV. || Din dragoste [| (Pop.) 1. Tranz. şi refl. recipr. A(-şi) spune cuvinte de dragoste, a (se) dezmierda. 2. Refl. recipr. A avea relaţii de dragoste cu cineva.
drăguţ, -ă, drăguţii -e, adj., s.m. şi f. || Din drag || 1. Adj. Frumuşel, drăgălaş. O Expr. A fi (sau a se arăta, a se purta) drăguţ cu cineva — a fi amabil, binevoitor cu cineva. 2. S.m. şi f. (Pop.) Iubit(ă), amant(ă).
• drămăluî, drâmâluiesc, vb. IV. Tranz. || Din dram || A drămui. Trebuia să drămăluiască în cămară cele de cuviinţă pentru ospăţul curţii (Sadoveanu).
drămui, drămuiesc, vb. IV. Tranz. [J Din dram || A măsura, a cîntări, a împărţi cu minuţiozitate; a drămălui • (Fig) A chibzui, a socoti, a plănui.
dreâvă, drevei s.f. fj Din sl. drevo |[ 1. (Pop.) Vşrgea; gratie, zăbrea, 2. Fiecare dintre vergelele care trec prin mosoarele alergătoarei de urzit. 3. Instrument cu care plăpumarul afînează îîna. 4. Chingă formată din şîpci care întăreşte aripa unei mori de vînt.
dregătdr, dregătorii s.m. || Din drege || (în trecut, în Ţara Românească şi în Moldova) Demnitar la curtea ^ftomească cu atribuţii administrative, militarerfşi judecătoreşti (ex. vornicul, vistierul, logofătu|).
dregătorîe, dregătorii, s.f. || Din dregător |] Demnitatea, funcţia de dregător.
drege, dreg, vb. III. Tranz. || Lat. dirigere |] 1. A repara un obiect, un mecanism stricat. O A-şi drege glasul = a tuşi uşor înainte de a vorbi sau a cînta pentru a-şi limpezi vocea. A-şi drege gustul — a mînca sau a bea ceva pentru a îndepărta un gust neplăcut. • (Fig.) A îndrepta o greşeală, o nedreptate. 2. A potrivi gustul unei mîncări. 3. A pune la cale, a aranja. || Part. dres 'II Şi: direge vb. III.
dren, drenurii s.n. |] Din fr. drain || 1. Lucrare subterană pentru colectarea şi evacuarea apei de infiltraţie în spatele unui zid de sprijin,
deasupra unei bolţi de pod sau de tunel etc. 2»
. Tub sau meşă de tifon care se aplica la o plagă pentru a înlesni scurgerea secreţiei.
drena, drenez, vb. I. Tranz. || Din fr. draincr |j
1.	A colecta şi a evacua apa dintr-un teren, cu ajutorul unui dren (1). 2. A face să se scurgă secreţia dintr-o plagă, cu ajutorul drenului (2).
, drenaj, drenajei s.n. || Din fr. drainage || Lucrare hidrotehnică constînd dintr-o reţea de drenuri /1), destinată desecării şi consolidării unui teren.
drept, dreaptă, (1—4) drepţi, -te, adj., (5) adv., (6—8) drepturi, s.n., (9) prep. || Lai. direetus III. Adj. Care merge de la un punct Li altul fără abatere; care nu este strîmb sau oblic. O Linie dreaptă (şi substantivat, f.) = linie care uneşte două puncte pe drumul cel mai scui l. Unghi drept — unghi format de două drepte perpendiculare una pe alta. • (Despre privire) Direct, fără ascunzişuri, deschis. • (Despre lucruri, fiinţe, despre corpul sau părţi ale corpului lor) Caifle are o poziţie verticală. O (Cu valoare de interjecţie) Drepţi 1 = formulă de comandă militară sau de gimnastică. • (Despre terenuri, forme de relief) Aproape vertical, abrupt. « Care are o poziţie orizontală: cîmpie dreaptă. 2. Adj. Potrivit "dreptăţii şi adevărului; just; (despre oameni) cinstit, integru. O Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme. Pe (sau cu) drept cuvînt = în mod just, întemeiat. O (Adverbial) A spune drept = a vorbi sincer, deschis. Ce-i drept = într-adevăr,. cu adevărat. La drept vorbind = în realitate, de fapt. • (în limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. O Drept-credincios = bun creştin. 3. Adj. (Despre părţi şi- orgc.no ale corpului) Aflat în partea opusă inimii; (substantivat, f.) mîna dreaptă. O Expr. A fi mîna dreaptă a cuiva = a fi colaboratorul cel mai apropiat al cuiva. 4. Adj. (Fig.; substantivat, f. art.; în viaţa politică) Grupare conservatoare, reacţionară. 5. Adv. în linie dreaptă, fără ocol: merge drept la ţintă. Q De-a dreptul = fără a se abate din drum; în mod nemijlocit pe fâţă, fără înconjur. în dreptul... — în faţa... Prin dreptul... = prin faţa..., pe dinaintea... 6. S.n. Totalitatea regulilor şi normelor care reglementează relaţiile sociale într-o societate dată 7. S.n. Ştiinţă care studiază regulile şi normele de drept. O Drept constituţional v. constituţional. 8. S.n. Prerogativă sau putere recunoscută unei persoane de a pretinde altei persoane o anumită comportare. • Răsplată care i se cuvine cuiva în urma unei munci. 9. Prep. (Introduce complemente) în loc de...; în calitate de..., ca. O Drept cine mă iei? — cine crezi că sînt? Drept care — prin urmare, în concluzie, aşadar.
dreptar, dreptare, s.n. || Din drept || Scîndura cu muchiile perfect drepte, folosită în construcţii pentru trasare' sau pentru verificarea suprafeţelor plane.
dreptate s.f. [] Din drept || Principiu moral şi juridic care cere să ser" respecte drepturile fiecăruia, să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine; faptul de a recunoaşte drepturile fiecăruia. O
311
DR0FGOL
Cu (sau după) dreptate = cum se cuvine, în mod just, pe drept. Pe bună dreptate — în mod întemeiat, pe drept cuvînt. O Expr. A da cuiva dreptate = a recunoaşte că ceea ce spune sau face cineva este corect, întemeiat.
dreptunghi, dreptunghiuri, s.n. [] Drept ■$> unghi (după fr. rectangle) || Patrulater cu toate unghiurile drepte.
dreptiinghic, -ă, dreptunghici, -ce, adj. f] Din. dreptunghi || (Despre figuri geometrice) Care are unul sau mai multe unghiuri drepte (ex. triunghi d.).	■ .
dreptunghiular, -ă, dreptunghiulari, -e, adj. |! Din dreptunghi (după fr. rectangulaire) || De forma unui dreptunghi.
dres1, dresuri, s.n. || Din drege || (Pop.) 1. Acţiunea de a drege. 2. Fard, cosmetic.
dres2, dreăsă, dreşi, -se, adj. || Din drege || (Pop.) 1. Reparat. 2. Fardat. 8. (Despre mîncă-ruri) Căruia i s-au adăugat condimente. || Şi: dires, direasă, âdj.
dresa1, dresez, vb. I. Tranz. |] Din fr. dresser, lat. directiare (< directus) |] A deprinde un animal să îndeplinească, la poruncă, anumite acţiuni, să facă anumite mişcări. • (Fig. ;peior.) A deprinde pe cineva să se comporte într-un anumit fel.
dresa2, dresez, vb. I. Tranz. [| Din fr. dresser [| A redacta (un proces verbal).
dresaj, dresaje, s.n. |[ Din fr. dressage || Faptul de a dresa; procesul de obişnuire a unui animai .să execute, la comandă, anumite mişcări, să mdepiineasca anumite munci.
m'esdr, -oare, dresori, -oare, s.m. şi f. !| Din fr. fresseur || Specialist în dresarea animalelor.
haşură, dresuri, s.f. || Din germ. Dressur |j î. ■ ■■]:>tul de a dresa; dresaj. 2. Număr al unui sp 5;..coI de circ alcătuit din figuri executate de r.imale dresate.
măţe, dretc, s.f. Plantă acvatică subtropicală, cu ' r.nzQ mari, violacee pe partea inferioară, şi cu vmari, de c. 10 cm diametru-* îniîkută. la no	pî: iul şi' lacul Peţea de lingă. Oradea.
Er. . im relict terţiar, ocrotit prin lege.
drezine, s.f. j] Din îr. âraisine |; Ve~ hi.. .• de cale ferată, acţionat mânu o;, cu poştale sa- :n motor, servind la transporturi uşoare.
d N01, driade, s.f. jj Din îr. dryc.de, lat. dr •. -adis || (în mitologia greaca) Nimfă a pă:	dor. '
•. d.dâ, driblez, vb. î. întranz. || Din fr. drib--bic • / (Sşort) A conduce mingea {la fotbal, hamd.-ul, boschet, hochei) cu multă abilitate, per a evita adversarii care stau în cais.
.1 dding, driblinguri, s.n. || Din engl. ărib-bur : jj (Sport) Procedeu - tehnic de înaintare cu mi-	dribiînd adversarul.
' rlc, dricuri, s.n. I! Din magh.' ăcrek jj 1. Scd- 'etuî unui car, fără roţi şi loitre. 2. Car med'.’ar. O Expr. A fi pe dric — a fi pe sfir-şite: a fi gata să'eşueze. 8. (Fig.) Punct culminam al unui anotimp, ai unei acţiuni; miez, toi.
dricar, dricari, s.m. || Din dric || 1- Fabricant sau negustor de dricuri (2). • Antreprenor de pompe funebre. 2. Cioclu. .
dril, driluri, sm. |] Din germ. Drill f| Ţesătură deasă din fire de bumbac sau de cînepă, din care se confecţionează îmbrăcăminte de vară, pînze de corturi etc.
driopitec, driopiteci, s.mv fl Din numele ştiinţific lat. Dryopitkecus ; cf. gr. drys „stejar“ -j-pithekos „maimuţă44 j| Gen fosil de maimuţe antropomorfe arboricole, considerat strămoşul maimuţelor antropoide şi al omului.
drtşcă, driste, s.f. || Din bg. drăzka [[ Unealtă cu care se netezeşte tencuiala, betonul sau asfaltul; făţuitoare (2).
drîmbă, drîmbe, s.f. || Din ucr. drymba [| Mic instrument muzical care se ţine proptit de dinţi, sunetele fiind produse prin vibrarea unei lame elastice de oţel.
droaie s.f. || Cuv. autohton J| Ceată mare (de oameni sau de animale). O Cu droaia = în număr mare, cu grămada.
drob1, (1) drobi, s.m., (2) droburi, s.n. [| Din bg., ser. drob || 1. S.m. Bulgăre de sare. 2. S.n. Măruntaie de miel; fel de mîncare preparată din aceste măruntaie.
drob2, drobi, s.m. |] Din rus., ucr. drok (confundat cu drob1) || 1. Arbust din familia leguminoaselor, înalt de c. 2 m, cu flori galbene şi păstăi lungi, cultivat în scopuri decorative. 2. Nume dat mai multor arbuşti din familia leguminoaselor, cu fiori albe, galbene sau roşiatice şi fructele păstăi.
drog, droguri, s.n. || Din fr. drogue || Substanţă care serveşte la prepararea unor medicamente sau ca stupefiant.
droga, droghez, vb. I. Tranz. şi refl. ]| Din fr. dfoguer || A(-şi) administra stupefiante sau cantităţi exagerate de medicamente.
drogherie, drogherii, s.f. || Din fr. droguerie || Magazin în care se vînd articole de parfumerie, de toaletă şi unele preparate farmaceutice.
drogMst -ă, droghisti, -sie, s.m-. şi f. || Din fr. ■drogniste || Proprietar al unei drogherii; persoană calificată care serveşte într-o drogherie.
drojdie, drojdii, s.f. |j Din si. drozdijen |j 1. Nume dat unor ciuperci microscopice unicelu-lare dintre care majoritatea produc fermentaţii alcoolice. • Preparat industrial făcut din una dintre aceste ciuperci, servind ca ferment pentru dc spire a aluatului. 2. Substanţă care se depune dinfr-un lichid pe fundul, vasului; reziduu. Q Rachiu de drojdie = rachiu făcut din reziduul de vin. 8. (Fig.) Elemente corupte, declasate. ale unei societăţi; pleava.
dr;;diuţă, s.t. || Din drojdie |j Drojdie pentru dospirea aluatului. .
cirdmader, dromaderi, s.m. |j Din fr. droma-daire, lat. dremedarius; cf. gr. oho/nas ,,aIergător“ (J Cămilă cu o singură cocoaşă, care trăieşte în nordul Africii şi în sud-vestul Asiei. Este folosită la călărie şi la transport.
drdpgoî, dropgoluri, s.n. || Din engl., fr. drop-goal |î (La rugbi) Lovitură de picior efectuată imediat după ce mingea a atins pămîntul (şi în urma căreia, mingea trecînd printre barale porţii adverse, se consemnează înscrierea a trei puncte).
\
DROPIE
312
drdpie, dropii, s.f. [| Din bg. droplja |] Pasăre de stepă, bună alergătoare, de talie mare (lungă de 85—115 cm) ocrotită prin lege; are penajul spatelui galben-ruginiu, pîntecele şi pieptul albe, capul şi gîtul sur-deschis.
drosofilă, drosofile, s.f. || Din fr. drosophile [| Gen de musculiţe ale <j£ror larve trăiesc în materii aflate în* stare de fermentaţie sau de putrefacţie.
drdşcă, droşte, s.f. |] Din ucr. drozka |] (înv.) Trăsură mică, descoperită; birjă.
drot, droturi, s.n. || Din magh. drot || (Reg.) Sîrmă.
drug, drugi, s.m. || Din ser. drug ]] 1. Bară de fier sau de lemn, cu diverse întrebuinţări (mai ales în construcţii). 2. Jbiecare dintre cele două tălpi ale războiului de ţesut.
drilgă, drugi, s.f. |! Din ser. druga |] FuS mare cu care se torc fire groase pentru anumite ţesături (lăicere, saci etc.).
druid, druizi, s.m, || Din fr. druide || Preot îa vechii cel ţi.
drum, drumuri, s.n. [| Din sl. drumu. Gf. bg., ser. drum || 1. Gale de comunicaţie terestră pentru circulaţia vehiculelor, a oamenilor şi a animalelor, • Drum-de-fier = cale ferată. Drumul mare = şosea de mare circulaţie. O Peste drum = în faţă, vizavi. Pe toate drumurile — pretutindeni, "peste tot. O Expr. A pune pe cineva pe drumuri = a face pe cineva să umble mult, prin multe părţi, pentru a-şi rezolva o problemă, A bate drumurile ~ a umbla fără rost, a vagabonda. A ramine (sau a ajunge) pe drumuri = a sărăci, a scăpăta, A aduna pe cineva de pe drumuri = a ajuta pe cineva dîn-du-i un adăpost, o slujbă sau alt mijloc de trai. A-şi face (sau a-şi croi) drum — a răzbi (în viaţă, într-o acţiune importantă, grea). A da drumul cuiva sau la ceva = a lăsa din mînă; a-i reda libertatea, A-şi vedea de drum — a-şi continua drumul; a-şi vedea de treburi. 2. Călătorie. 8. Parcurs, rută, itinerar; traseu; traiectorie. O Drum navigabil = traseu pe apă pe care îl pot urma navele. Drum maritim = traseu parcurs de nave pe mări şi pe oceane. Drum aerian = traseu de navigaţie aeriană. 0 drumeag, drumeaguri,	s.n. ]| Din drum ||
Drum îngust. Carul intră în cîmpie pe un drumeag (Camilar).
drumeţ,	-e,	s.m. şi f. |] Din
drum || Călător (pe jdf).
drumeţie, drumeţii, $.f. || Din drumeţ || Călătorie (făcută pe jos); turism.
drupă, drupe, s.f. || Din fr. drupe, lat. drupa |] Tip de fruct cărnos, cu un singur sîmbure tare (ex. caisa, măslina),
druşcă, druşte, s.f. |[ Din ucr. druzka || (Reg.) Fată care însoţeşte mireasa la cununie şi are anumite atribuţii la nuntă*
driiză, druze, s.f. || Din fr. druse || Agregat mineral sub formă de grupă de cristale concrescute pe pereţii cavităţilor din roci şi din filoanele hidrotermale.
dual s.n. || Din fr. duel, lat. dualis ((duo ,,doi“) || (Gram.) Număr (deosebit de singu.ar
şi de plural) folosit în unele limbi pentru a indica două exemplare care alcătuiesc de obicei o pereche.
dualism s.n. [] Din fr. dualisme || 1. Concepţie potrivit căreia la .baza existenţei ar sta două principii opuse şi ireductibile, cel material şi cel spiritual. 2. Dualitate.
dualitate s.f. || Din fr. dualité [| însuşire a unui lucru de a avea o natură dublă ca urinare a coexistenţei a două principii sau elemente diferite ori opuse, e Ansamblu format din două elemente diferite sau opuse. duMlă s.f. v. dubeală.
dubâs, dubasuri, s.n. || Din rûs% ăubas !| Luntre mare care serveşte la pescuit şl la trecerea de pe un ţărm ai unei ape pe celălalt.
dubă, dube* s.f. || Cf. ser. dubak || 1. Camionetă închisă, folosită pentru transporturi. 2. Vehicul închis, cu ferestruici prevăzute cu gratii, eu care se transportă deţinuţii. • (Fig.) Puşcărie.
dubălăr, dubâlari, s.m. |j Din duheală || (Reg. ) Tăbăcar. Pieile... le dădea la dubit lui lonitâ Cârlig, cel mai vestit dubălar de pe vremea aceea (Hogaş).
dubeâlă, dubeli, s.f. || Din dubi || (Reg.) Ac-
ţiunqa de a (se) dubi. e Amestec de substanţe cu care se argăsesc pieile. La cada cu duh ai a, cumătre lup; că nu-i de chip ! (Creangă), [j Şj : duMlă.
dubi, dubesc,	vb. IV.	|| Din	ucr.	dubyty jj
(Reg.) 1. Tranz.	A tăbăci, a argăsi. 2. Refl.
(Despre in, cînepă) A se	muia,	a se	topi (4).
dubios, -oâsă,	dubioşi,	-oase,	adj.	|| Din lai.
dubiosus || Nesigur, îndoielnic; suspect.
dubitativ, -ă, dubitativi, -e, adj. || Din fc. dubitatif, lat. dubitativus || (Despre propoziţii) Care exprimă o îndoială, o nehotărîre, o nesiguranţă, o posibilitate sau o bănuială.
dubiu, dubii, s.n. || Din lat. dubium || îndoială, nesiguranţă.
dublă, dublez, vb. I. || Din fr. doubler jj 1. Tranz. şi refl. A (se) face de două ori mai mare.
2.	Tranz. A reuni două materiale punîndu-Ie unul peste altul; a căptuşi. 8. Tranz. A face o lucrare la fel cu alta existentă (şi servind, aceluiaşi scop). 4. Tranz. A înlocui pe titularul urmi rol într-un spectacol; a interpreta un rol alternativ cü titularul lui. ® (Fig.) A secunda, a însoţi.
dublă, duble, s.f. H Refăcut din dublu[-decali-tru] || (Pop.) Măsură de capacitate pentru cereale, egală cu un dublu-decalitru; baniţă.
duble s.n. || Din fr. doublé || Metal placat cu un strat subţire de aur sau cu un aliaj cu un conţinut mare de aur, folosit la confecţionarea bijuteriilor.
dublet, dublete, s.n. || Din fr. doublet || 1. Al doilea exemplar al unui obiect, al unei cărţi etc. păstrat într-o colecţie. 2. Fiecare dintre cuvintele cu acelaşi etimon dar cu aspect, fonetic, uneori şi cu sens diferit, care au intrat într-o limbă dată în momente sau pe căi diferite. 8. (Fiz.) Pereche de linii spectrale cu lungimi de undă foarte apropiate.
313
PUEOP
dublu, -a, dubii, -<?, adj. |J Din fr. double j| 1. (Adesea substantivat) Care este de doua ori mai mare sau cuprinde de două ori mai mult decît o mărime sau o cantitate dată. O Dublu-decimetru = riglă cu lungimea de 20 de centimetri. Dublu-decalitru = unitate de măsură pentru cereale, egală cu 20 1. © Cuvînt cu dublu inisles — cuvînt care poate fi înţeles în două soluri, dînd naştere la echivoc. '2. Care este alcătuit din două elemente identice sau asemănătoare. O (Adverbial) A vedea dublu = a vedea două imagini ale aceluiaşi obiect. 3. (Substantivat, in.) Diiblu băieţi (fete sau mixt) — partidă de tenis (sau de tenis de masă) în care joacă cile dui jucători dc fiecare parte.
dublură, dubluri, s.f. |] Din fr. douhlure |j 1. Actor care înlocuieşte pe titularul rolului într-un scoctacol. © Persoană care înlocuieşte actorul principal într-un film în scenele periculoase, în cursul unor repetiţii etc. 2. Căptuşeală la o haină.
dueâl, -ă, ducali, -e, adj. J] Din fr. ducal [| Care se.referă la un duce, al ducelui.
ducat, (!) ducate, s.n. (2) ducali, s.m. [| Din it. ducato || 1. S.n. Teritoriu, stat guvernat de un duce sau de o ducesă. 2. S.m. Monedă de cur sau de argint care a circulat în trecut în mai multe ţări din apusul Europei (într-o perioadă şi în ţările româneşti).
ducă s.f. || Din duce1 || (Precedat de prep. vde“, *„&“» ,,pe“) Plecare; călătorie. O Expr. A fi -pe ducă = a fi pe moarte.
duce1, duc, vb. III. || Lat. ducere || 1. Tranz. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit a-1 lua dintr-un loc şi a-1 aşeza într-altul. O Expr. A duce pe cineva la groapă = a conduce un mort la locul de înmormîntare. © A lua pe cineva cu sine spre a-1 conduce,.a-1 îndruma, a-1 iAroduce undeva. O Expr. A duce pe cineva m vorba = a înşela pe cineva prin amînări la ::.osfîrşit a îndeplinirii unor promisiuni. A duce pe cineva cu zăhărelul (sau de nas, cu preşul etc.)
a înşela, a amăgi pe cineva cu promisiuni mincinoase. A-l duce pe cineva mintea (sau capul) la ceva = a-i veni cuiva ceva în minte. 2. Tranz. a transmite veşti, vorbe, răspunsuri, salutări.
3.	Refl. A se deplasa, a pleca undeva. O Expr. A se duce drept (glonţ, puşcă) = a merge undeva repede, fără ocol. A se duce după cineva = a se mărita. A se duce de rîpâ = a se prăpădi. • A ,colinda, a cutreiera fără ţintă. © A pluti pe apă; a zbura în aer. © A dispărea. © (Substan-uVai) Un du-te-vino = o mişcare continuă de colo pînă colo. 4. Intranz. (Despre drumuri) A onduce într-un anumit loc. 5. Intranz. A avea di opt rezultat. 6. Tranz. A-şi petrece viaţa, a v ui. O Expr. A o duce în... = a o ţine într-una 'in...; a nu mai înceta cu... A nu o mai duce fault — a nu mai avea mult de trăit. 7. Tranz. A îndeplini;* a purta (războaie, tratative etc.). 8. Tranz. A trage sau a desena (linii). 9. RefL ţDespre zvonuri, veşti) A se răspîndi.
duce2, duci, s.m. || Din fr. duc, lat. dux, ducis „conducător44 || 1. (în evul mediu) Mare slăpîn feudal; titlu nobiliar superior marchizului
şi inferior prinţului. 2. Titlu purtat de unii conducători de provincii, de ducate sau de state.
ducere, duceri, s.f. Faptul de a (se) duce; plecare; mers.
ducesă, ducese, s.f. || Din duce (după fr. duchesse) || 1. Femeie care stăpîneste un ducat O). 2. Soţie de duce.
dueipal, ducipali, s.m. || Din sL ducipalü [j Cal sprinten, frumos, voinic.
düco s.n. || Din engl. Dulpont] -f- co[lorl [[Denumire comercială pentru unele lacuri sau pentru solvenţi, coloranţi etc. folosiţi în industria lacurilor.
'ductil, -ă, ductili, -e, adj. |] Din fr. ductile, lat. âuctilus (< ducere „a duce, a conduce44) |j (Despre metale) Care prezintă ducliiiiale, care poate fi tras în fire subţiri.
ductilitate s.f: |] Din fr. ductilité || Proprietate a unor metale de a putea fi trase în fire subţiri.
dud, duzi, s.m. |J Din te. dut || Numele unor specii de arbori din familia moraceelor, înalte de 15 m, cu fructe mici, cărnoase; frunzele constituie hrana viermilor de mătase.
diidă, dude, s.f. || Din dud || Fructul dudului, cu gust dulce fad, de culoare albă sau neagră roşiatică.
dudâu, dudăi, s.m. (Bot.; pop.) Cucuta. • S.n. (pl. dudaie; cu sens colectiv) Buruieni, bălării. Oltule, Olieţule ! Seca-ţi-ar pîraiele, Să crească dudaiele (Pop.),,
duducă, duduci, s.f. || Cf. tc. dudu „doamnă (armeancă sau grecoaică)44 || Termen de politeţe care se dădea în trecut fetelor şi femeilor tinere de la oraş.
dudui, pers. 3 duduie, vb.. IV. Intranz.
H Onomatopeic || 1. (Despre foc) A arde cu zgomot. • (Despre clădiri, ferestre) A se zgudui, a se cutremura. 2. (Despre motoare, maşini) A produce un zgomot ritmic, sacadat.
duduie, dudui, s.f. |( CL tc. dudu || Domnişoară.
duduit s.n. Faptul de a dudui; zgomot sacadat.
duduiţă, duduite, s.f. [| Din duduie f| Diminutiv al’lui duduie; domnişoară.
duecénto subst. || Cuv. it. || Denumire generală pentru arta şi literatura italiană din sec. 13.
duel, dweluri, s.n. || Din fr. duel, lat. duellum |[
1.	Luptă care se desfăşoară, după anumite reguli (în prezenţa a doi martori), între două persoane înarmate pentru rezolvarea unui diferend personal. 2. Duel de artilerie = acţiune în care artileriile părţilor aflate în,luptă trag simultan una asupra celeilalte. 3. (Fig.) Polemică vie între două persoane, două publicaţii.
duela, duelez, vb, I. Intranz. şi refl. recipr. || Din duel. Cf. it- duellare || A se lupta în duel.
duelgîu, duelgii, s.m. || Din duel || (înv.) Persoană care are mania de a se duela.
duet, duete, s.n. II Din it. duetto || Ansamblu format din două voci care cîntă împreună o compoziţie muzicală, fiecare executînd o partidă separată. « Lucrare muzicală scrisă pentru un astfel de ansamblu.
DUGHEANA
314
dugheană, dughenî, s.f. || Din tc. dukkân [| Prăvălie mică, sărăcăcioasă.	'
dughîe, dughii, s.f. Plantă erbacee din familia gramineelor. înaltă pînă la 120 cm, cu frunze alungite, aspre, cultivată ca plantă de nutreţ.
duglas, duglaşi, s.m. || Din engl. douglas || Arbore răşinos din familia pinaceelor, înalt pînă la 100 m, cu coroana piramidală, cu lemn foarte rezistent, cu calităţi superioare. Este originar din America de Nord.
ddgliş, -ă, duglişi, -se, adj. || Gf. magh. dog „puturos44 || (Reg.) Leneş, trîndav: Tu, namilă dugiişâ, ai de toate, şi-ţi petreci zilele degeaba la gimnaziu (Sadoveanu).
duh, duhuri, s.n. || Din sl. duhu |J 1. (în superstiţii) Fiinţă supranaturală imaterială; arătare, stafie; spirit rău. • Sfintui d. = una dintre cele trei ipostaze sub care este prezentată divinitatea în creştinism. 2. Suflet, spirit. 3. Minte, inteligenţă. O Vorbă de duh = vorbă spirituală. O Expr. Sărac cu duhul = naiv^ prost; simplu.
4.	Răsuflare, respiraţie. O Expr. A-şi da duhul — a muri.
duhnf, duhnesc, vb. IY. Intranz. || Din sl. duhnonti || 1. A răspîndi un.miros greu; a mirosi urît, a puţi. 2. (Despre vînt) A sufla cu putere, a răbufni. Vîntul de-afară duhneşte pe uşă, aruncînd înăuntru o fetiţă foarte rebegită (Cara-giale).
duhoare, duhori, s.f. || Probabil cont animaţie între duh şi putoare || Miros greu, urît; putoare. m Atmosferă viciată, aer greu de respirat.
duhori, duhoresc, vb. IY. Intranz. || Din duhoare || A duhni. Avea o figură idioatâ şi duhorea a rachiu (Ylahuţă).
duhovnic, duhovnici, s.m. || Dinsl. duhovîniku\\ Preot care spovedeşte pe credincioşi.
duhovnicesc, -eâseă, duhovniceşti, adj. || Din duhovnic || Privitor la duhovnic, care aparţine duhovnicului; p. ext. preoţesc.
duids, -oâsă,1 duiosi, -oase, adj. [J Lat. *do-liosus || 1. Mişcător, emoţionant; sentimental. 2, Dulce, blînd, muigne-tor* 8. Jalnic, trist, îndurerat.
duioşie, duioşii, s.f. || Din duios || 1. Sentiment de gingăşie, simţire gingaşă, delicată. 2. Tristeţe, melancolie; &<&~JJn cîntec de-o duioşie adincă umplea odaia (Sapoveanu).
duidm -s.il. || Din tc. *doyum || Mulţime, grămadă; gloată, droaie (de'fiinţe, lucruri etc.),. O Cu duiumul = în număr mare, cu grămada.
dulâmă, dulame, s.f. || Din tc. dolama || 1. Haină de ceremonie purtată în trecut de domni şi de boieri, făcută din stofă scumpă, îmblănită şi decorată. 2; Haină ţărănească lungă, de obicei îmblănită.
dulâp, (1) dulapurii s.n. (2) dulapi, s.m,
[| Din tc. d&lap || 1. S.n. Mobilă cu unul sau cu mai multe compartimente (cu rafturi, cu cuiere) în care se păstrează haine, rufe, cărţi, vase etc.
2.	S.m. Scîndură lată şi groasă. 8/S.n. (Reg.). Construcţie de grinzi, de care sînt atîrnate mai multe leagăne, care se învîrtesc, înălţîndu-se şi
coborîndu-se într-o mişcare circulară. Sună toba; plin dulapul Se-nvirteşte (Iosif).
dulău, dulăi, s.m. |J Din pol. dolow || Cline mare; zăvod.
dulce, (1—5), dulci, adj., (6) s.n., (7) dulciuri, s.n. || Lat. dulcis || 1. Adj. Care are gustul caracteristic al mierii sau al zahărului; care a fost îndulcit. 2. Adj. Lapte dulce = lapte proaspăt, nefermentat. 3. Adj. (Despre apă) De izvor, de rîu. 4. Adj. (Fig.; despre sunete, glas) Melodios, plăcut la auz. • (Despre somn) Liniştit, calm; odihnitor. • (Despre climă) Moderat, temperat. 5. Adj. (Fig.; despre fiinţe şi manifestările lor) Simpatic, plăcut; gingaş, delicat; blînd. O Expr. A face cuiva ochi dulci = a privi pe cineva cu dragoste. e (Despre vorbe) Care place, cate produce mîngîiere. 6. S.n. Ceea ce e plăcuo, bun; ceea ce produce plăcere. O (în ritualei creştin) De dulce — (despre mîncări) care eMe, permis numai în perioadele dintre posturi 7*
S.n. (Mai ales la pl.) Preparat culinar dulce { ! ).
dulceag, -ă, dulcegi, -ge, adj. |f Din dulce ! (Despre mîncări şi băuturi) Cam dulce. • Pară gust, searbăd.
dulceaţă, (2) dulceţuri, s.f. I! Din .dulce SIL însuşirea ’de a fi dulce: gust dulce. 2. Prepar; din fructe sau din petale de flori fierte cu zahăr-.
3.	(Fig.) Calitatea de a fi plăcut, de a produ o plăcere, desfătare.
dulcegărie, dulcegării, s.f. || Din dulceag I (Depr.) Vorbă, atitudine care vrea să pară prietenoasă,
dulcîcol, -ă, dulcicoli, -e, adj. !| Din ho. dulcis'„dulce^ -f colere „a locui“ j|(Biol.) C e e trăieşte în apele dulci.
dulcinee s.f. || Din fr. dulcinee (după Dulcineea, iubita ideală a lui Don Quijote) |j (Faio. şi ir.) Femeie iubită.
duldşdr, -oară, dulcişori, -oare, adj., s.m. II Din dulce || 1. Diminutiv al lui dulce; destul de dulce. 2. Denumire dată speciilor de plante erbacee sau arbuşti mici din familia leguminoaselor, cu flori în raceme şi fructe păstăi.
dulgher, dulgheri, s.m. ||«Din tc. dillger j| Muncitor calificat care execută construcţii (sau clemente de construcţii) din lemn.
dulgherle, dulgherii, s.f. || Din dulgher || Me-serţa dulgherului ; lucrările executate de dulghm*.
dulie, dulii, s.f. || După fr. douille || PFsă în care se fixează becul electric şi care asigura racordarea acestuia la circuitul electric, dumhăţ s.m. v. dumbeţ. dumbeţ, dumbeţi, s.m/1| Din sl. doribla. J Plantă erbacee meliferă din familia labiate or,, cu frunze mici, dinţate, flori purpurii, rar aibn dispuse în formă de ciorchine în vîrful tulpinii. II Şi: dtknbăţ s.n.
dumbravă, dumbrăvi, s.f. |j Din sl. donbravc. jj
1.	Pădure tînără, nu prea deasă. Am pomii . la deal, pe lîngâ dumbrava de mesteceni (Sadoveanu). 2. Pădure de stejar.
dumbrâvuic, dumbravnici, s.m. || Din sl. don-bravlnu J| Plantă erbacee, medicinală şi meliferă, din familia labiatelor, înaltă de 20 — 60 cm, cu frunze late/ şi flori purpurii sau alba.
dumbrăveâncă, dumbrâvenci, s.f. || Din dumbravă || Pasăre migratoare din sudul şi sud-estul Europei, mai mică decît cioara, cu penajul alb astru-verzui.
dum-dum s.n. invar. || Din fr. dum-dum || Proiectil de infanterie, care explodează cînd atinge ţinta, datorită unei mici încărcături de exploziv aflată în interiorul său.
dumeri, dumeresc, vb. IV. Refl. şi tranz. II Din bg. domerja\\ A pricepe sau a face pe cineva să priceapă, â(-şi) explica, h (se) lămuri. || Şi: dumiri vb. IV.
dumica, dumic, vb. I. Tranz. |] Probabil lat. *demicare (( mica „bucăţică44) || (Pop.) 1. A iărîmiţa, a tăia sau a. rupe în bucăţele un aliment;^ mesteca. 2. A tăia pe cineva în bucăţi, a ciopîrţi; p. ext. a distruge, a nimici.
dumicat, dumicaţi, s.m. (Pop.) Bucată mică ruptă dintr-un aliment; îmbucătură, duminecă s.f. v. duminică, duminical, -ă, duminicali, -e, adj. || Din duminică II De duminică: repaus duminical.
duminică, duminici, s.f. || Lat. \dies~] domi-nîca || Ultima zi a săptămînii. O De duminică = care se poartă duminica; de sărbătoare. 0 (Adverbial, în forma duminica) în fiecare duminică. || Şi: duminecă s.f.
dumiri vb. IV. v. dumeri, dumitrlţă, dumitriţe, s.f. \\ De’ la n. pr. Du-v.airu (sf. ’Dumitru) î| (Bot.) Crizantemă.
dumnealui, dumneaei, dumnealor, pron. pers. \\ Domnia 4- lui (ei, lor) || Pronume de politeţe pentru persoana a 3-a. o {Fam.; înv. şi pop.) Soţ, soţie.
dumneasâ pron. pers. || Domnia + sa || (Pop). Pronume de politeţe pentru persoana a 3-a singular. |j Gen., dat.: dumisale.
dumneata pron. pers. J| Domnia 4- ta || Pronume de politeţe pentru persoana a 2-a singular II Gen., daţ. ’dumilale. |] Şi: dumneatâle pron. p ars.
dumneatâle pron. pers. v. dumneata.
dumneavoastră pron. pers. || Domnia 4- voastră. ;] Pronume de politeţe pentru persoana a 2-j. (singular şi plural).
dumnezeiesc, -iască, dumnezeieşti, adj. |] Din do mezeu || 1. Divin. 2. (Fig.) Minunat, splendid.
dumnezeieşte adv. || Din dumnezeu || Minu-n; t l . splendid, superb.
dumnezeire s.f. || Din dumnezeu || Divini-t;-î :e; dumnezeu.
dumnezeu, dumnezei, s.m. || Lat. dom(i)ne d'. c j| 1. Fiinţă imaginară supranaturală, con-siuzzată de credincioşi a fi creatoare a lumii, cm u za ei primordială, principiu ai existenţei şi al ordinii universale. O Expr. încotro (sau unde) te a îndrepta Dumnezeu — Ia voia întâmplării, ora. ude. Cum dă Dumnezeu — cum se întîmplă; p. ext. prost, rău. A nu avea (sau fără) nici un Dumnezeu = a nu avea nici un sens, nici o va;oare etc. Ce Dumnezeu ! exclamaţie de nemulţumire, de necaz. 2. Divinitate, zeu.
dumping, dumpinguri, s.n. || Din fr., engl. dumping || Export de mărfuri Ia preţuri mai scăzute decît cele de pe piaţa internă şi mondială,
cu scopul de a înlătura concurenţa, a acapara piaţa şi apoi a impune preţul de monopol în vederea obţinerii unui profit mai mare.
dună, dune, s.f. II Din fr. dune || Formă de relief cu aspectul unor coame paralele, apărută sub acţiunea vîntului în regiunile nisipoase, pe ţărmurile joase ale mărilor, în deşerturi etc., avînd înălţimi între 10 şi 100 m.
dunăre s.f. II Din n. pr. Dunăre || (Pop.) Apă mare. O Expr. Dunăre de mînios — foarte supărat. >
dunărean, -ă, dunăreni, -e, adj. || Din n. pr. Dunăre (I Privitor la Dunăre, din regiunea Dunării. • (Substantivat) Locuitor din părţile Dunării.
dunetă, dunele, s.f. II Din fr. dunette |j Construcţie situată la pupa unei nave, deasupra punţii superioare, unde se află cabinele echipajului.
dungât, -ă, dungaţi, -te, adj. || Din dungă || Cu dungi, vărgat.
dungă, dungi, s.f. II Din si. donga [| 1. Linie vizibilă, pe un fond de altă culoare ; dîră. 0 Cută.
2.	Marginea unui obiect; muchie; latură, coastă.
0 Dunga pantalonului = muchie făcută cu fierul de călcat în lungul pantalonului. O Expr. A fi lntr-o dungă — a fj ţicnit, nebun. A trage clopotul intr-o dungă — a trage clopotul lovind ' limba de o singură parte a lui în caz de incendiu, pentru a da alarma.
dungăţeâ, dungăţele, s.f. |] Din dungat j| Plantă erbacee din familia leguminoaselor,'înaltă de 10—30 cm, cu frunze avînd cinci foliole, flori purpurii şi fructe păstăi comestibile.
diio s.n. invar. || Din fr. duo || (Muz.) Ansamblu format din două instrumente care execută împreună o compoziţie muzicală, fiecare avînd o partidă separată. 0 Lucrare muzicală scrisă pentru un astfel de ansamblu.
duodecimal, -ă, duodecimali, -e, adj. [| Din fr. duodécimal || Care are Ia bază împărţirea în 12 unităţi.
duoden, duodenuri, s.m || Din fr. duodénum, lat- 'duodenum [digitorum] „de 12 degete44 || Porţiunea de la începutul intestinului subţire, a cărui mucoasă secretă fermenţi şi alte substanţe cu rol în digestie. în d. se varsă bila şi sucul pancreatic.
duodenal, -ă, duodenali, -e, adj. || Din fr. duodenal |] Privitor la duoden; care se formează în duoden.
duodenită, duodenite, s.f. || Din fr. duodénite || Inflamaţie a mucoasei duodenale.
după prep. II Lat. de post || 1, (Introduce un complement circumstanţial de loc) îndărătul, în dosul, în urma; dincolo de: stă după uşă. S-a oprit după colţ 0 în urma..., pe urma..: Unul după altul ~ în şir, pe rînd.'O Expr. (Pop.) A da o fală după cineva -= a mărita. A se lua (sau a se tine) după cineva = a) a urmări pe cineva; b) a nu lăsa în pace pe cineva. 2. (Introduce un complement circumstanţial de timp) Pe urmă, mai t.îrzin; în urma. O (Şi substantivat) După-masă sau după-prinz, după-amiază —
dupaolalta
316
după orele 12 din zi. După-masa sau după-amia-za — zilnic în cursul după-amiezii. După toate = pe lîngă toate (cîte s-au întâmplat). • Odată cu împlinirea, ca rezultat al...: după multe rugăminţi i-a împlinit dorinţa. 3. (Introduce un complement circumstanţial de mod) Potrivit cu, în conformitate sau în raport cu; la fel cu; avînd ca model sau ca exemplu. O După cum se întîmplă = ca de obicei. Dacă ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. 4. (Introduce un complement de scop) Pentru: se luptă după un rezultat bun. 5. (Introduce un atribut) Văr după mamă. 6. După ce (că)... — în afară de faptul că...: n-a fost destul că...
dupăolăită adv. H După + alaltă || Unul după altul, unul în urma altuia. Urlete de bătălie s-alungau dupăolăită ‘(Eminescu).
duplex; s.n. || Din lat. duplex „dublu44 || 1. Carton format din două straturi de pastă lipite prin presarea în stare umedă. 2. (Telec.) Sistem duplex — sistem care asigură comunicaţia simultană bilaterală între două posturi corespondente.
duplicat, duplicate, s.n. || Din germ. Duplikat\\ Al doilea', exemplar al unui act sau al unui ? document.
duplicitar, -ă, duplicitari, -e, adj. || Din duplicitate || Care are un caracter de duplicitate; făţarnic, ipocrit.
duplicitate s.f. || Din fr. duplicité, lat. dupli-ciţas, -atis ((duplex) || Făţărnicie, ipocrizie. dur1 interj, v. dura1.
dur2, -ă, duri, -e, adj. || Din fr, dur, lat. durus [|
1.	(Despre corpuri solide) Tare, ^greu de pătruns. 2. (Despre apă) Care conţine săruri de calciu şi de magneziu peste limita admisă pentru apa potabilă sau industrială. 3. Consoană dură — consoană a cărei articulaţie nu conţine nici un element palatal. 4. (big.; despre oameni) Aspru, sever; brutal.	.
dura1 interj. || Onomatopee || Cuvînt care imită zgomotul produs de un corp care se rostogoleşte. O De-a dura — de-a rostogolul. O Expr. Dur în sus şi dur în jos sau dur la deal, dur la vale, exprimă o mişcare continuă, un schimb de vorbe continuu, o ezitare îndelungată. în sfîrşit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă şi Prepeleac mărită capra l (Creangă) || Şi : dur interj.
dură2, durez, vb. ÆrUTranz. || Lat. dolare [|
A construi, a zidi. o A Jfece, a algătui, a confecţiona.	*
dură3, pers. 3 durează, Vb. I. Intranz. || Din fr< durer, lat. durare || A persista, a dăinui, a se menţine (în stare bună). ® A se desfăşura într-o anumită perioadă de *timp.
durabil, -ă, durabili, -e, adj. j| Dinfr. durable|] Care durează mult timp ; trainic, rezistent, durabilitate s.f. |) Din fr. durabilité, lat. dura-bilitas, -atis || Calitatea de a fi durabil.
duralummiu s.n. |] Din fr. duralumin J| Aliaj de aluminiu cu, cupru, magneziu etc., uşor şi rezistent, folosit în special în industria aeronautică şi la fabricarea unor piese cu greutate mică şi rezistenţă mare.
dura măter || loc. lat. [| Membrana externă, fibroasă a meningelor.
duramén, duramenuri, s.n. || Din fr. duram,en, lat. duramen „lemn solid44 || Partea centrală a tulpinilor şi ramurilor la arbori şi arbuşti, mai intens colorată.
durată, durate, s.f. || După fr. durée [| 1. Interval de timp în care se petrece ceva sau cît durează ceva. 2. (Muz.) Timpul cît ţine intonarea sau executarea unei note.
durativ, -ă, durativi, -e, adj. || Din fr. duratif H (Despre verbe) Care arată că o acţiune durea* a, este în desfăşurare.
durăî, pers. 3 durâie, vb. IV. Intranz. [| Din dura1 H (Pop.) A se rostogoli, a se da de-a dina, durbaca, auroace, s.i. || vm. tc. dibek. „piua ' i
1.	Cada teascului de struguri. 2. Vas cu apă în care se află serpentina alambicului de făcu, ţuică.
durdă, dur de, s.f. (înv. şi pop.) Puşcă, flint?. durduî, pers. 3 durduie,\b. IV. || Cf. dudui
1.	Intranz. A dudui, a hurui. Durduind sosea , călării ca un zid înalt de suliţi (Eminescu), £* Tranz. fact. A zgudui, a cutremura.
durduliu, -ie, durdulii, adj. || Din durd, rai, „grăsuliu44 || Dolofan, grăsuliu; bucălaf.
durcă, pers.- 3 doare, vb. II. Tranz. || Lai. dolere || A simţi o durere fizică sau (fig.) o suferinţă morală; a produce cuiva o durere, O Expr. A atinge pe cineva unde-l doare — a spo cuiva în mod intenţionat ceva neplăcut, supi: -rător. A-l durea pe cineva inima (sau sufletul) = a-i părea cuiva rău, a fi mîhnit. Nu-l doar-: nici capul — puţin îi pasă.
durere, dureri, s.f. Suferinţă fizică proch să de o boală, de o lovitură etc". ; (fig.) suferim a morală, mîhnire.
dureros, -oâsă, dureroşi, -oase, adj. |î Din durere || Care provoacă o durere (fizică sau m -raia); care exprimă o suferinţă. • (Adverbe? 1. Cu durere.
durificâ, durific, vb. I. Tranz. şi refl. || Din
dur2 H A (se) face mai dur, mai tare.
duritate, durităţi, s.f. || Din fr. dureté, Iii . duritas, -atis || 1. Calitatea de a fi dur. o Propri ■ tate a mineralelor, care exprimă gradul de rezistenţă la zgîriere. © Proprietate a materie i i lor prin care se exprimă rezistenţa lor la-deformare. 2. Proprietate transmisă apei de sărurile de calciu şi de magneziu dizolvate. 3. (Fig.) Asprime, severitate; brutalitate.
durui, durui, vb. IV. || Din dur1 || î. Intram. (Despre maşini, vehicule etc.) A face zgcrr c? mare în mers. 2. Intranz. şi tranz. (Fig.; deepro oameni) A vorbi repede, cu glas ridicat; a turm.
durait s.n. Faptul de a durui; zgomot făcui de roţile unei căruţe, de tunet, de un obk?? care se rostogoleşte etc. Foarte rar se auzea pj pod dăruitul unei căleşte (Negruzzi).
duruitoare, duruit ori, s.f. || Din durui || (Re? j Cascadă. Sub rîpa dreaptă a muntelui, scîntcui o pînză de apă în cădere; acolo era o duruitoare (Sadoveanu).
durut s.n. Faptul de a durea; durere; jale. în razele tale durului sînt eu, Şi-otrava - deodată
317
DUZINA
cu tine o beu (Coşbiic). Şi pui dorul căpâtîi Şi durutu aşternut (Pop.)*
dus1 s.n. || Din duce || Faptul, de a (se) duce. # Dorinţa de a pleca, dor de ducă. Nu te-o fi lovit şi pe mâtăluţâ dusul (Cezar Petrescu).
dus2, -ă, duşi, -se, adj. 1. Plecat. Q Dus pe ceea lume — mort. O Expr. A dormi dus a dormi foarte adînc. • (Despre ochi) Adîneiţi în orbite. 2. (Fig.) Desprins de realitate, absent. O Dus pe gînduri = absorbit de gînduri.
duş, duşuri, s.n. || Din fr. douche || Instalaţie sanitară constind dintr-un dispozitiv prin care apa ţîşneşte în jeturi subţiri; baie, spălare făcută prin acest mijloc. ® (Fig.) Vorbă sau veste neaşteptată şi neplăcută.
ddşcăs.f. || Din^cr. dusak (gen. duska) || Cantitate de băutură (alcoolică) care se bea dintr-o singură înghiţitură. O Expr. A da de duşcă a bea dintr-o singură înghiţitură.
duşcguMnă, duşegubine, s.f. || Din si; duse-gubina || (In trecut, in Ţara Românească şi in Moldova) Răscumpărare plătită domniei, percepută pentru omor, adulter sau răpire de fete. || Şi: şuguMnă, s.f.
duşman, -ă, duşmani, -e, s.m. şi î., adj. || Din tc. duşman |j (Persoană) care are o. atitudine ostilă faţă' de cineva, caro urăşte pe cineva sau ceva. m Inamic (în război).
duşmancă, duşmance,	jj Din duşman §
Duşmană.
duşmănâsc, «eâscă, duşmăneşti, adj. Jj Din duşman || (înv.) Privitor la duşmani, al duşmanilor. Urmele hoambelor duşmăneşti (Negruzzil. • Duşmănos.
duşmăneşte adv. [| Din duşman j| Cu duşmănie.
duşmăni, duşmănesc, vb. IV. Tranz. şi refl. recipr* i| Din duşman || A nutri sentimente ostile faţă de cineva; a (se) urî.
duşmănie, duşmănii, s.f. j| Din duşman || Sentiment de ură faţă de cineva; atitudine duşmănoasă, ostilă; vrăjmăşie.
duşmănos, -oâsă, duşmănoşi, -oase, adj. [] Din duşman J| Ostil; răuvoitor, plm de ură.
duşumea, duşumele, s.f. ij Din tc. doseme |j Pardoseală de scînduri.
duumvir, duumviri, s.m. |j Din lat. duumvir\ (în Roma antică) Magistrat care exercita o. funcţie împreună cu un alt magistrat, egal în drepturi.
duză, duze, s.f. I! Din germ. Duse || (Tehn.) î. Ajutaj. 2. Filieră (pentru mătase).
duzină, duzini, s.f. || Cf. fr. douzaine || Grup de douăsprezece obiecte de acelaşi fel, care formează un tot. O De duzină » de calitate inferioară, mediocru.
E
el s.m. invar. A şaptea literă a alfabetului limbii romane; sunet notat cu această literă; vocală prepalatală mijlocie nerotunjită.
e2 interj. || Onomatopee II Exclamaţie care exprimă a) enervare, indiferenţă; b) "(repetat sau prelungit) mirare, satisfacţie, admiraţie, surpriză.
eastmancolor [Pr. : istmăncâlă] subst. |] Cuv. engl. (după denumirea societăţii americane „Eastman Kodak Comp.44) || (Cinemat.) Procedeu de tratare a peliculei pentru filmul color, constlnd în suprapunerea a trei emulsii, sensibile la trei culori, pe suportul de celuloid. • Film realizat prin acest procedeu.
ebén s.n. || Din fr. ébène, lat. ebenus f| Varietate de lemn tare, greu, de culoare închisă, obţinută din arbori exotici, în special din abanos, şi folosită la confecţionarea mobilei de lux şî a unor obiecte decorative. .
ebenîst, -ă, ebenişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. ébéniste H Tîmplar specializat în placarea mobilei ; p, ext. tîmplar care execută lucrări de tîmplărie fină.
ebonită s.f. || Din fr. ébonite f| Material plastic, dur, electroizolant, obţinut prin vulcanizarea cauciucului natural cu cantităţi mari de sulf; utilizat în industrie.
eboşă, eboşez, vb. I. Tranz. [| Din fr. ébaucher || (Metal., tehn.) 1. A efectua operaţia de eboşare. 2. A da o primă formă unei opere de artă plastică.
eboşâre, eboşări, s.f. 1. (Metal.) Prelucrare preliminară prin laminare, prin care se obţin eboşe. 2. (Tehn.) Fg.şă preliminară a unei operaţii de prelucrare pii^işchiere, prin deformare plastică sau prin tăiere, premergătoare fazelor de finisare.
eboşă, eboşe, s.f. [| Din fr. ébauche [| 1. Semifabricat obţinut prin laminarea lingourilor. ,2-Primul stadiu în realizarea unei opere de artă plastică, reprezentînd forma generală; schiţă, crochiu.
eboşoâr, eboşoare, s.n. || Din fr. ébauckoir J] 1. Spatulă cu care sculptorii modelează argila, ceara etc. 2. Daltă folosită de olari, dulgheri etc.
ebraic, -ă, ebraici, -ce, adj. || Din fr. hébraïque, lat. hebraicus [| Privitor la vechii evrei, care aparţine vechilor evrei. • (Substantivat* f.J Limbă semitică vorbită de vechii evrei*
ebrietate s.f. j| Din fr. ébriété, lat. ebrielas, -atis || Stare de beţie provocată de consumul excesiv de băuturi alcoolice.
ebuliometru, ebuliometre, s.n. |] Din fr. ébul-liomètre; lat. ebullire „a fierbe, a clocoti44 -f- gr. metron „măsură44 || Aparat care serveşte la determinarea concentraţiei de alcool dintr-un lichid prin stabilirea punctului de fierbere al acestuia în comparaţie cu cel al apei.
ecarisâ, ecarisez, vb. I. Tranz. || Cf. fr. équar-rir H1, A tăia şi a fasona trunchiuri de copaci pentru a obţine diferite piese cu secţiunea dreptunghiulară (grinzi, traverse etc.). 2."A jupui pielea de pe animalele moarte.
ecarisaj s.n. || Din fr. équarrissage || 1. Operaţia de tratare şi de prelucrare a cadavrelor de animale şi a deşeurilor de ia abatoare în scopul transformării * lor în produse industriale sau furajere. 2. Acţiunea de stîrpire a cîinilor vagabonzi.
ecartamént, ecartamente, s.n. |] Din fr. écartement ( < écarter „a depărta44) || Distanţa dintre cele două şine ale unei căi ferate. • Distanţa dintre urmele roţilor de pe aceeaşi osie a unui vehicul.
ecelesia subst. [| Din gr. ekklesîa || (în Grecia antică) Adunarea poporului, organul suprem al democraţiei sclavagiste.
éche, eche, s.f. || Din germ. Ecke „colţ44 (1 Piesă fixată pe axul sau pe pana cîrmei unei ambar caţii sau a unei nave şi care serveşte la manevrarea acestora.
eehér, echere, s.n. [| Din Ir. équerre, lat. *exquadra (< exquadrare „a tăia în formă de pătrat44) || Instrument ' în formă de triunghi dreptunghie, folosit pentru trasarea dreptelor paralele cu o direcţie dată, pentru ducerea per pendicularelor etc.
echi- H Din laL aequus „egal* [] Element de compunere însemnînd „egal44, cu ajutorul căruia se formează substantive sau adjective.
echidistant, -ă, echidistanţi, «te> adj. (| Din Ir, équidistant, lat. aequidistans, *ntis f] (Despre puncte, drepte, planuri etc.) Care se află la distanţe egale faţă de un punct, de o dreaptă sau dé un plan, ori care sînt egal distanţat© Intre ele.
echidistanţă, echidistanţe, s.f. j] Din fr. équidistances echi lat. distantia „distanţă44)] (Top.)
319
ECHfV AtfARE
Diferenţa constantă dintre cotele a două puncte situate pe două curbe de nivel.
echidnă, echidne, s.f. |] Din fr. échidné, gr. echidna „viperă44 || Mamifer insectivor, lung de c. 25 cm, cu corpul acoperit cu ţepi şi ciocul cornos.
echilateral, -ă, echilaterali, -e, adj. || Din fr. équilatéral, lat. aequilateralis || (Despre figuri geometrice) Care are toate laturile egale.
echilibra, echilibrez, vb. I. || Din fr. équilibrer; cf. lat. libra „balanţă44 || 1. Tranz. şi refl. A aduce sau a ajunge în stare de echilibru. 2. Tranz. A face ca două valori să fie în proporţie justă una faţă de alta.
echilibrat, -ă, echilibraţi, -ie, auj. 1. Care se află în stare de echilibru ; proporţional. •
• (Despre un sistem electric) Care prezintă simetrie electrică în transmiterea energiei sau a semnalelor. 2. (Fig., despre oameni) Cumpănit, măsurat, ponderat.	'
echilibrist, -ă, echilibrişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. équilibriste || Persoană care se ocupă cu echilibristica.
echilibristică s.f. || Din echilibrist || Arta de a-şi păstra echilibrul în diferite poziţii sau mişcări1 dificile ale corpului. • Număr prezentat de echilibrist într-un spectacol de circ.
echilibru, echilibre, s.n. || Din fr. équilibre, lat. aequilibrium || 1. Stare a unui corp supus acţiunii unor forţe care se compensează; stare de"repaus a unui corp; stare staţionară a unui fenomen. O Expr. A-şi pierde echilibrul = a fi pe punctul de a cădea. 2. Echilibru bugetar = situaţia unui buget în care veniturile acoperă cheltuielile. 8. (Fig.) Stare de linişte, de calm, de armonie.
echimoză, echimoze, s.f. |J Din fr. ecchymose ; gr. egchymosis „răspîndire a unui lichid44 jj Pată de culoare roşie-vineţie, evoluînd pînă în galben, care apare pe piele în urma unei lovituri; vînă-taie.
echinid s.m. v. echînidă.	1
echimdă, echinide, s.f. || Din fr. échinide; gr. eckinos „arici44 || (Zooî.) Arici-de-mare. jj Şi : echinid s.m.
echinococ, echinococi, s.m. || Din fr. échino-coque; gr. eckinos „arici44 + kokkos „grăunte441| Vierme parazit din clasa eestodelor, care trăieşte ca adult în intestinul carnivorelor iar ca larvă în unele organe ale rumegătoarelor, porcilor sau omului.
echinococoză, echinococoze, s.f. j] Din fr. échinococcose |] Boală, comună omului şi animalelor, provocată jde echinococ şi manifesta prin apariţia de chisturi pline cu lichid în plă-mîni, ficat etc.
echinocţiâl, -ă, echinocţiali, -e, adj. || Din fr. équinoxial || Privitor la echinocţiu. O Punct e. = fiecare dintre cele două puncte de intersecţie ale eclipticii cu ecuatorul ceresc, în care se află Soarele la echinocţiu. || Şi : echinoxiâl, -ă adj.
echinocţiu, echinocţii, s.n. || Din lat. aequi-noctium, fr. équinoxe; echi—b lat. nox „noapte441] Fiecare dintre cele două momente ale anului (la 23 septembrie şi la 21 martie) cînd-ziua este egală cu noaptea.’ |[ Şi : echinox s.n.
cchinodérm, echinoderme, s.n. || Din fr. échi-noderme; gr. echinos „arici44 derrna „piele44 || <La pl.) încrengătură de animale marine nevertebrate, cu schelet ealcaros format din plăci; se mişcă cu ajutorul ambulacrelor; (şi la sg.) animai din această încrengătură (ex. ariciul-de-mare, steaua-de-mare).
echinox s.n. v. echinocţiu. echinoxiâl, «ă, adj. v. echinocţiâl. echipâ, echipez, vb. I. Tranz. || Din fr. équiper И 1. A înzestra (o armată, o navă, un soldat etc.) cu cele necesarp unei acţiuni, unei călătorii; (refl.) a-şi pune echipamentul, a se îmbrăca. 2. A dota cu echipamentul necesar o întreprindere, o instalaţie etc.
echipâj,"echipaje, s.n. || Din fr. équipage |j
1.	Personalul de conducere şi de deservire a linei nave, a unui avion, a unui tanc etc. 2. Totalitatea sportivilor care se găsesc pte o ambarca- i ţie, pe o motocicletă etc. şi care participă la conducerea acestora.
echipament, echipamente, s.n. [] Din fr. é-quipement || 1. Totalitatea obiectelor de îmbrăcăminte, încălţăminte şi accesorii cu care este dotat un militar sau un excursionist, un sportiv etc. 2. Ansamblul de aparate, de dispozitive şi mecanisme ale unei instalaţii, maşini etc., care îi asigură funcţionarea. 8. E. de bord = ansamblu de aparate, mecanisme etc. care servesc pentru controlul zborului şi funcţionării motorului u-nui avion.
echipă, echipe, s.f. || Din fr. équipe || Grup de oameni care îndeplinesc o muncă sau o acţi- ■ une comună, sub conducerea unui şef; grup de sportivi organizaţi într-o formaţie în cadrul că-*., reia se antrenează şi participă lâ. competiţii. O Spirit de echipă = legătură spirituală" între membrii unei echipe, care stă la baza conlucrării lor.
echipier, -ă, echipieri, e, s.m. şi f. || Din fr. équipier || Membru al unei echipe sportive.
echipotenţiâl, -ă, echipotenţiali,	-e, adj.
|| Din îr., échipotentiel; echi- -plat. potentialis „potenţial44 || (Despre o dinie sau o suprafaţă)
Pe care potenţialuL are aceeaşi valoare. ** echitabil, -ă, echitabili, -e, adj. || Din fr. équitable || Care se întemeiază pe dreptate; just, drept; nepărtinitor.
echitate s.f. || Din fr. équité lat. aequitas, -atis „egalitate44 || Principiu care exprimă conceperea şi aşezarea raporturilor economico-so-ciale dintre oameni şi dintre state pe temelia cerinţelor de dreptate şi de egalitate; cinste, o-menié.
ecbitâţie s.f. II Din fr. équitation, lat. equita*-tio, -onis ’(< equitare „a merge călare44) || (Sport) Călărie.
echivala, echivalez, vb. I. Intranz. şi tranz.
|| Din fr. équivaler, lat. aequivalere || A avea (sau a face să aibă) aceeaşi valoare cu altceva sau,cu altcineva; a fi sau a face să fie egal. m A face echivalarea unor studii, examene, diplome.
echivaîâre, echivalări, s.f. Acţiunea de a e-ckivala. 9 Recunoaştere a valabilităţii unor
ECHIVALENT
320
studii, examene sau diplome obţinute în cadrul unor şcoli de alt tip ori în străinătate.
echivalent, -ă, , echivalenţi,	-te, adj., s.n.
|| Din fr. équivalent || 1. Adj. Gare are aceeaşi valoare, aceeaşi semnificaţie, acelaşi sens cu altceva; (despre figuri geometrice) care' are aceeaşi suprafaţă cu altă figură, fără a fi identică cu aceasta. 2. S.n. Mărime, număr etc. care caracterizează egalitatea sau echivalenţa a două efecte sau a două acţiuni. 3. S.n. Marfă care, a-vînd înglobată în ea aceeaşi cantitate de muncă socială cu o altă marfă, serveşte la exprimarea valorii acesteia din urmă. O E. general = marfă care serveşte la exprimarea valorii tuturor celorlalte riiărfuri care se află în forma de valoare relativă.
echivalenţă, echivalenţe, s.f. || Din fr. équivalence j| însuşirea a ceea ce este echivalent; ! egalitate de valoare, de. semnificaţie etc.
echivoc, -ă, echivoci, -ce, adj. || Din fr. équivoque, lat. aequivocus (( aequus „egal44 + vox „voce44) || Care se poate înţelege în mai multe feluri, care dă loc la mai multe interpretări; îndoielnic, suspect. • (Substantivat, n.) Expresie, situaţie, atitudine neclară, ambiguă.
eclampsie, eclampsii, s.f. || Din fr. éclamp-sie; gr. eklampsis „apariţie subită44 || Sindrom întîlnit la unele femei către sfîrşitul sarcinii şi manifestat prin convulsii, prin pierderea cunoştinţei etc.
eclatant, -ă, eclatanţi, -te, adj. || Din fr. éclatant || (Livr.) Care impresionează puternic; care produce vîlvă; strălucitor, impresionant.
eelator, eclatoare, s.n. || Din fr. éclateur || Aparat electric folosit pentru măsurarea tensiunilor înalte sau pentru protecţia contra supratensiunilor.
eclectic, -ă, eclectici, -ce, adj. || Din fr. éclectique; gr. eklektikos « eklegein „a, alege44) || (Adesea substantivat) Care adoptă sau susţine eclectismul.
eclectism s.n. || Din fr. éclectisme || îmbinare mecanică, hibridă a mai multor puncte de vedere, idei, concepţii etc. eterogene sau opuse; ^ lipsă de consecvenţă fn convingeri, în teorii. • Sistem de gîndire neunitar care constă In îmbinarea necritică a unor elemente luate din diverse sisteme de gîndire, din stiluri artistice dife^ rite.
ecleziarh, ecleztéêfàL s.m. || Din fr. ecclêsiar* que || Cleric care arefm grija sa rînduiala serviciului religios într-o biserică sau într-o mănăs tire.	*	*
ecleziâstio, -ă, ecleziastici, -ce, adj. [| Din fr, ecclésiastique, lat. ecclesiasticus || Privitor la biserică sau la cler; bisericesc.
eclimétru, eclimetre, s.n. || Din fr. éclimètre/ gr. ekklines „înclinat44 + metron „măsură44 |j Instrument pentru măsurarea unghiurilor verticale (de pantă sau zenitale).
eclipsă, eclipsez, vb. I. Tranz. || Din fr éclipser || 1. (Despre corpuri cereşti) A întuneca, total sau parţial, un alt corp ceresc. 2. (Fig..) A lăsa în umbră, a depăşi, a întrece pe cineva (în merite), m Refl. (Fam ) A se face nevăzut» a dispărea.
eclipsă, eclipse, s.f. || Din fr. éclipse, lat. eclipsis IJ Dispariţie (totală sau parţială) a imaginii unui astru datorită interpunerii unui corp ceresc între el şi observator sau intrării lui în conul de umbră a altui corp ceresc (cînd ambele sînt lipsite de lumină proprie.) • (Fig.) întunecare temporară a cunoştinţei.	# Scădere &
forţei creatoare a unei persoane.
ecliptică, ecliptice, s.f. II Din fr. êcliptique [j Orbita aparentă pe care o descrie Soarele în mişcarea lui anuală.
eclisă, eclise, s.f. ' II Din fr. éclisse J) Piesă de lemn sau de metal cu care se acoperă rostul dintre două piese care se înnădesc în prelungire.
ecloziune, ecloziuni., ş.f, IJ Din fr. éclosion ((éclore, din lat. excludere) |] Ieşire a puiului din ou în urma incubaţiei.
ecluză, ecluze, s.f. || Din fr. écluse, lat. exclusa (( excludere „a face să iasă44) || Construcţie hidrotehnică executată pe traseul unei căi navigabile, care permite trecerea navelor între două porţiuni cu nivele de apă diferite. O E. de salvare — cameră metalică montată pe corpul unui submarin, care permite ieşirea echipajului, în caz de naufragiu, fără inundarea submari nului.
ecologic, -ă, ecologici, -ce, adj. || Din fr. écologique || Care aparţine ecologiei, privitor la ecologie.
ecologie s.f. IJ Din fr. écologie; gr. oikos „casă, gospodărie44 -p logos „studiu44 |f (Biol.) Ştiinţă care studiază interacţiunea dintre organisme şi mediul lor de viaţă. O E; socială = disciplină care studiază relaţiile dintre om şi mediul natural şi social, inclusiv relaţiile dintre fenomenele şi instituţiile sociale şi spaţiile în care ele se amplasează (întreprinderi locuinţe etc.), influenţele lor reciproce.
econom, -oâmă, economi, -oame, adj., s.m. şi f. || Din fr. économe, gr. oikonomos || 1. Adj. Care cheltuieşte cu cumpătare, care face economii. 2. S.m. şi f. (în trecut) Persoană însărcinată cu administrarea unei instituţii sau a averii cuiva.
econometrîe. s.f. || Din fr. économêtrie; gr. oikonomia „economie44 + metron „măsură44 || Disciplină care se ocupă cu aplicarea metodelor statistice şi matematice la analiza fenomenelor şi proceselor economice.
economic, -ă, economici, -ce, adj. || Din fr. économique || 1. Privitor la economie. 2. (Şi adverbial) Care cere cheltuieli puţine, care permite economii; ieftin, economicos.
economicds, -oâsă, economicoşi, -oase, adj.
J Din economic || Economic (2). *
economie, economii, s.f. J| Din fr. économie, îat. economia || 1. Ansamblul relaţiilor sociale de producţie existente într-o anumită orînduire socială, determinate de nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie. 2. Ştiinţă economică. O E. politică = ştiinţă care studiază dezvoltarea relaţiilor sociale de producţie, legile care guvernează producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor materiale şi serviciilor economice în societatea omenească ’pe diferitele ei trepte
321
ECVISETACEE
de dezvoltare. 3. Chibzuinţă, cumpătare în cheltuirea resurselor materiale sau băneşti; (la pl.) bani economisiţi. O Casă de economii = instituţie publică de credit care se ocupă cu atragerea disponibilităţilor băneşti temporare ale populaţiei, acordînd pentru acestea dobîndă.
economisi, economisesc, vb. IV. Tranz. H Din ngr. ekonomisa (aor. lui ikonomo )\\ A folosi eu chibzuială banii, mijloacele materiale; a a-gonisi.
economist, -ă, economişti, -ste, s.m. şi f. II Din fr. économiste || Specialist în domeniul ştiinţelor economice.
ecorşău, ecorsee, s.n. II Din fr. écorché; lat. excorticare „a jupui de coajă" || Reprezentare a corpului omenesc sau al unui animal jupuit de piele, pentru a servi sculptorilor şi pictorilor la studiul anatomic al musculaturii.
ecosez adj. invar. || Din fr. écossais „scoţian" || (Despre ţesături) Cu carouri în culori variate.
ecoseză, ecoseze, s.f. || Din fr. écossaise || Vechi dans popular scoţian cu mişcare vie; melodia corespunzătoare acestui dans.
ecosistem, ecosisteme, s.n. || Din fr. écosystème H Ansamblu format din biotop şi biocenoză, în cadrul căruia se stabilesc relaţii strînse atlt între organisme cit şi între acestea şi factorii abiotici.
ecosondă, ecosonde, s.f. || Din fr. écosonde || Aparat alcătuit dintr-un emiţător, un calculator de tiAip şi un receptor, folosit la măsurarea marilor adîncimi oceanice.
ecotip, ecotipuri, s.n. || Din fr. écotype; fr. écologie] + gr. typos „tip" II 1. Grup de plante din aceeaşi specie, cu anumite însuşiri ereditare proprii, formate în urma influenţei unor condiţii de mediu (ex. e. alpin, e. de stepă). 2. (Zool.) Rasă ecologică.
ecou, ecouri, s.n. H Din fr. écho, lat. echo || ■’1. Fenomenul de repetare , a unui sunet, datorită reflectării undelor sonore pe un obstacol.
2.	(Fig.) Răsunet, vîlvă produsă de o întîmplare, de un eveniment deosebit.
ecrân, ecrane, s.n. || Din fr. écran |j 1* Suprafaţă mată, de obicei albă, de pînză, de hîr-tie etc. pe care se proiectează imagini produse de aparate, folosită în cinematografie, în laboratoare etc. O E* cinematografic = ecran cu anumite dimensiuni şi cu anumite proprietăţi reflectante, folosit în cinematografie. E. panoramic = ecran de formă semicirculară, folosit în cinematograful panoramic. Micul e. = televizor; p. exi. televiziune.
ecraniza, ecranizez, vb. I. Trănz. || Din e-cran || A adapta o operă literară sau muzicală pentru a fi reprezentată pe ecran (1).
ecranizare, ecranizări, s.f. Acţiunea de a ecraniza; adaptare cinematografică a unei opere literare sau muzicale.
ecrazită s.f. || Din fr. écrasite || Exploziv brizant pe bază de acid picric.
ecrû [Pr. : ecrü] adj. invar. || Din fr. écru|| De culoarea mătăsii naturale nealbite.
ectazie, ectazii, s.f. || Din fr. ectasié; cf. gr. ektasis „lungire" |f (Med.) Dilatare temporară sau permanentă a unui organ tubular, a unui vas etc.	.
ecténie, ectenii, s.f. || Din ngr. ektenia (| (în rituălul ortodox) Şir de rugăciuni rostite de preot sau de diacon în cursul serviciului religios.
ectodérm, ectoderme, s.n. || Din fr. ectoder-me; gr. ektos „în afară" -f- derma „piele" || 1. Foiţa externă a embrionului, din care provin tegumentele şi sistemul nervos. 2. (Zool.) Strat unicelular extern al peretelui corpului la celen-terate.
eetoparazit, -ă, ectoparaziţi, -te, adj., s.f.
|| Din fr. ectoparasite; gr. ektos „in afară" -f para-sitos „parazit" || 1. Adj. (Şi substantivat) (Animal) care parazitează pe suprafaţa corpului omenesc şi al animalelor (ex. ţînţarii, puricii). 2. Ciupercă parazită al cărei miceliu se dezvoltă la suprafaţa organelor atacate.
ecuatăr s.n. || Din fr. équateur, lat. aecuator « aeqiéus „egal") |f Cerc imaginar pe suprafaţa Pămîntului, rezultat din intersecţia cu planul care trece prin centrul lui, perpendicular pe axa polilor; împarte globul terestru în două emisfere : nordică şi sudică. O E. ceresc =* cerc imaginar pe sfera cerească, obţinut pţrin intersecţia acestuia cu plănui ecuatorului terestru.
ecuatorial, -ă, ecuatoriali,	-e, adj., s.n.
H Din fr. équatorial || 1. Adj. Privitor la ecuator, specific sau caracteristic ecuatorului; de la ecuator. O Zonă ecuatorială = zonă care se întinde de o parte şi de alta a ecuatorului terestru, între 5° lat. N. şi 5° lat. S. 2. S.n. Lunetă astronomică cu care se poate urmări un astru a cărui imagine se deplasează datorită mişcării diurne de rotaţie a Pămîntului.
f ecuaţie, ecuaţii, s.f. || Din fr. équation, lat. aequatio, -onis „egalitate" || Relaţie matematică exprimată sub forma egalităţii a două expresii algebrice care conţin atît mărimi cunoscute cît şi necunoscute, egalitatea fiind valabilă numai pentru anumite valori ale necunoscutelor, numite soluţii sau rădăcini.
ecuménic, -ă> ecumenici, -ce, adj. || Din fr. oecuménique f| învestit cu autoritate care se extinde asupra întregii biserici creştine. „
ecuson, ecusoane, s.n. || Din fr. écusson (( ecu „scui") || 1. Ornament sculptat sau pictat în formă de scut, împodobit cu inscripţii, semne heraldice etc. 2. Mică bucată de stofă cusută pe anumite uniforme, indicînd apartenenţa la o organizaţie, la o unitate etc.
eevéstru, -ă, ecveştri, -sire, adj. || Din fr. équestre, lat. equestris « equus „cal") j| Călare; (despre opere plastice) care reprezintă o persoană călare.
ecvîde s.f. pl. || Din fr. equidés; cf. lat. equus „cal" || Grup de mamifere imparicopitate er-bivore, nerumegătoare şi fără veziculă biliară, din care fac parte calul, zebra etc.
ecvisetacée s.f. pl. || Gf. lat. equisetum „coa-da-calului“ || Familie de plante erbacee crip-
21 — Dicţionar general al limbii române
ECZEMA
322
togame vasculare cu na singur gen în flora actuală: coada-calului ; se înmulţesc prin spori formaţi în sporangi.
eczemă, eczeme, s.f. || Din fv. eczémay gr. ek-zema || Boală de? piele de natură alergică sau infecţioasă, caracterizată prin leziuni, umede sau uscate, însoţite de mîncărimi.
edéc, edecuri, s.n. || Din tc. yedek || 1. Pa-rîmă cu xare se remorca de pe mal o ambarca-ţie sau o navă împotriva curentului cursului de apă. O Expr. A fi la edecul cuiva = a depinde cu totul de cineva, a fi la cheremul cuiva. 2. Lucru care se găseşte de multă vreme într-o casă, într-o gospodărie.
edem, edeme, s.n. |j Din fr. œdème; gr. oi-dema „umflătură44 || (Med.) Acumulare de lichid seros în spaţiile intercelulare ale organelor şi ţesuturilor. O D. pulmonar — afecţiune cauzată de trecerea plasmei sanguine în alveolele pulmonare.
edén s.n. H Din fr. éâen (cuvînt ebraic în-semnînd „paradis terestru44) || (Livr.) Rai, paradis. • (Fig.) Loc frumos», încîntător.
edentat, -ă, edentaţi, -te, adj., s.n. || Din fr. édenté H (Mamifer) fără dinţi sau cu dinţii atrofiaţi (ex. furnicarul, leneşul).
edict, edicte, s.n. II Din lat. edictum, germ. Edikt II (în antichitate şi în evul mediu) Decret dat de un monarh, de o autoritate laică sau bisericească superioară.
edicul, edicule, s.n. || Din fr. édicüle |] 1. Mic edificiu (chioşc, pavilion) ridicat într-un loc public. 2. Construcţie uşoară care apără de intemperii o lucrare de "artă" alcătuind totodată un cadru pentru aceasta.
edifica, edific, vb. I. |) Din fr. édifier, lat. aedificare, \\ 1. Tranz. A construi, a clădi. 2. Tranz. şi refl. A (se) lămuri, a (se) clarifica.
edificator, -oare, edificatori,	-oare, adj.
|| Din fr. edificate ur, lat. aedificator, -oris || Care edifică (2), care lămureşte.
edificiu, edificii, s.n. || Din fr. édifice, lat. aedificium || Clădire de proporţii mari.
edil, edili, s.m. H Din fr. édile, lat. aedilisjj
1.	(în antichitatea romană) Magistrat însărcinat cu administraţia construcţiilor şi instalaţiilor publice. 2. Persoană din conducerea unei localităti, care se ocupă cu problemele edilitare.
edilifâr, -ă, edilitari, -e, adj. || Din fr. édili-taire || Privitor fa* administraţia sau la lucrările de folos obştesc^e unei localităţi.
edilitate s.f/ Il Din%fr. édilité,, lat. aedilitas, -atis || Ansamblul lucrărilor de interes public dintr-o localitate, destinate să asigure un mediu salubru şi un anumit grşd de confort.
editâ, editez, vb. I. Tranz. || Cf. editor, editura || 1. A efectua lucrările necesare pentru tipărirea şi răspîndirea unei cărţi sau a unei publicaţii. 2. A pregăti şi a publica un text însoţin-du-1 de comentarii şi de adnotări critice sau explicative.
editdr, -oâre, editori, -oare, s.m. şt f. || Din
fr. éditeur, lat. editor, -oris || Persoană care se ocupă cu editarea cărţilor, a revistelor etc.
editorial, -ă, editoriali, -e, adj., s.n. || Din fr. éditohul || 1. Adj. Privitor la edituri sau la
editare. 2. S.n. Adicol dintr-un ziar sau dintr-o revistă/ de obicei Resemnat, care exprimă punctul de vedere oficial al conducerii publicaţiei într-o problemă importantă la ordinea zilei.
editâră, edituri, s.f. |J Cf. edita, editor |j Instituţie specializată In editarea de cărţi, publicaţii" periodice etc.
ediţie, ediţii, s.f. II Din fr. édition, lat. edi-tio, -onis ||	1. Totalitatea exemplarelor unei
opere tipărite prin folosirea aceluiaşi zaţ tipografic. O E. critică = ediţie comentată. E. specială = ediţie suplimentară a unui ziar, a cărei apariţie a fost determinată de un eveniment însemnat. E. princeps v. princeps.*2. Fiecare din competiţiile sportive care fac parte dintr-o serie periodică, stabilă.
educa, educ, vb. I. Tranz. || Din fr. éduquer, lat. educare (< ducere „a conduce44) || A forma pe cineva prin educaţie; a da educaţie (unui copil).
educabil, -ă, educabili, -e, adj. (| Din fr. édu-cable || Care poate fi educat.
educativ, -ă, educativi, -e, adj. || Din fr. éducatif II Privitor la educaţie; care contribuie la educaţia cuiva.
educator, -oare, educatori, -oare, adj., subst. || Din fr. éducateur, lat. educator, -oris || 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care se ocupă de educaţia copiilor şi a tineretului (învăţător, profesor). 2. S.f. Persoană cu pregătire specială care se ocupă de educaţia copiilor preşcolari, în cămine şi în grădiniţele de copii.
educaţie, educaţii, s.f. || Din fr. éducation, lat. educatio, -onis || Ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării şi dezvoltării însuşirilor intelectuale, morale şi fizice ale oamenilor (în special ale copiilor şi tineretului); rezultatul acestei activităţi. E. este un fenomen social fundamental de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor adulte, a culturii, către generaţiile tinere, în vederea pregătirii lor pentru integrarea în viaţa socială. Există: e. intelectuală, e. morală, e. politică, e. estetică, e. profesională ş.a. O E. fizică = ansamblu de măsuri care au ca scop asigurarea dezvoltării fizice armonioase a oamenilor.
educaţional, -ă, educaţionali, -e, adj. fj Din educaţie || Care se referă la educaţie, care se face prin educaţie; privitor la învăţămînt.
eféb, efebi, s.m. H Diji fr. éphèbe, lat. ephe-bus, gr. ephebos || (în Grecia antică) Tînăr între 18 şi 20 de ani, care îşi făcea educaţia (militară şi cetăţenească) într-o şcoală specială; (astăzi) tînăr de o deosebită frumuseţe.
efect, efecte, s.n. || Din lat. effectus facere), fr. effet || 1. Fenomen care urmează unui alt fenomen (numit cauză) şi care este produs în mod necesar de acesta, ’o Expr. A-şi face efectul — a produce efectul scontat. 2. Impresie produsă asupra cuiva. Q De efect — care atrage atenţia, care impresionează. 3. (La pi.) Bunuri mobile; îmbrăcăminte militară; echipament. 4. (Fin.; la pl.) Hîrtii de valoare.
efectiv, -ă, efébtivi, -e, adj., s.n. |j Din fr. effectif, lat. effeciUms || 1. Adj. (Adesea adver-
323
EGALA
feiaJ) Beai, adevărat. 2. S.n. Numărul persoanelor care fac parte dintr-o colectivitate organizată (mai ales dintr-o unitate militară).
efectua, efectuez, vb. I. Tranz. || Din fr. e-ffectuer, lat. effectuare || A face, a înfăptui, a realiza; a executa.
efedrină s.f. II Din fr. éphédrine; cf. gr. e-phedra, numele unei specii de plante din care se extrage alcaloidul || Alcaloid folosit în tratamentul bolilor respiratorii.
efemér, -ă, efemeri, -e, adj., s.f. |] Din fr. éphémère; gr. ephemeros „care durează o zi“ ||
1.	Adj. Trecător, vremelnic. 2. S.f. (La pl.) Ordin de insecte cu corpul subţire şi moale, care trăiesc ca adulte numai cîteva ore sau cîleva zile, iar ca larvă 2 — 3 ani; (şi la sg.) insectă din acest ordin; efemeridă (1); rusalie.
efemeridă, efemeride, s.f. || Din fr. éphé-méride, lat. ephemeris, -idis || 1. (La pi.) Ordinul efemerelor; (şi la sg.) insectă din acest ordin. 2. (La pl.) Notiţe (de ziar sau de calendar) care arată evenimentele petrecute la aceeaşi dată în ani diferiţi. 8. (La pl.) Tabele alcătuite, cu anticipaţie, în care se indică, pentru o perioadă de un an, poziţia corpurilor cereşti.
efeminat, -ă, efeminaţi, -te, adj. || Din fr. efféminé, lat. effeminatus || (Livr.) Cu aspect sau caracter feminin; delicat; p. ext. molatic, moleşit; iubitor de plăceri.
efervescent, -ă, efervescenţi, -ie, adj. || Din fr. effervescent, lat. effervescens, -ntis (< effer-vescere „a clocoti44) || (Despre lichide) Care dezvoltă cu putere gaze, în cursul unei reacţii chimice. • (Fig.) Agitat, clocotitor.
efervescenţă, efervescenţe, s.f. H Din fr. effer-s vescence || Degajare activă şi zgomotoasă de gaze în masa unui lichid, în cursul unei reacţii chimice. • (Fig.) Agitaţie, fierbere, frămîn-tare.
eficace adj. invar. || Din fr. efficace, lat. efficax, -acis ]) Care produce efectul aşteptat, care are un rezultat pozitiv.
eficacitate s.f. || Din fr. efficacité |] Calitatea de a fi eficace; eficienţă.
eficiént, -ă, eficienţi, -te, adj. || Din fr. efficient, lat. efficiens, -ntis ((efficere „a produce44) || Eficace.
> eficienţă s.f. || Din fr. efficience || Eficacitate. O E. economică = raportul dintre rezultatele obţinute dintr-o activitate economică şi totalul cheltuielilor pe care le implică activitatea respectivă.
efigie, efigii, s.f. || Din fr. effigie, lat. effigies „chip, figură44 II Reprezentare în relief pe o monedă, pe o medalie etc.) a chipului unei persoane (de1 obicei al unui suveran).
eflorescent, -ă, eflorescenţi, -te, || Din fr. efflorescent || 1. Care înfloreşte, care se află în eflorescenţă; (fig.) înfloritor.’ 2. (Chim.; despre săruri) Care pierde o parte din apa de cristalizare şi capătă un aspect de pulbere.
eflorescenţă, eflorescente, s.f. || Din fr. efflorescence ||	1. începutul înfloririi unei plante;
(fig.) dezvoltare. 2. (Chim.) Transformare în pulbere a unor săruri cristalizate, prin pierderea
ZI*
apei de cristalizare. 3. Depunere de săruri care apare pe suprafaţa unor roci. 4. Pată de săruri alcaline care apare pe suprafaţa exterioară a construcţiilor de beton sau de zidărie.
eflüviu, efluvii, s.n. || Din fr. effluve, lat. effluvium « fluere „a curge44) || Emanaţie gazoasă produsă de un corp şi perceptibilă cu ajutorul mirosului. • (Fig.) Curent, flux. Efluvii calde mi se-nalţă-n vine (Camil Petrescu).
eîlûx, efluxuri, s.n. Il Cf. lat. effluere „a curge, a se scurge44 || Scurgere de fluid dintr-o masă de fluid care se găseşte în stare de repaus sau în mişcare.
efor, efori, s.m. II Din ngr. eforos || 1. Membru în consiliul de conducere al unei eforii. 2. Nume dat în Sparta antică fiecăruia dintre cej cinci magistraţi cu largi atribuţii în politica internă şi externă a statului.
eforie, eforii, s.f. || Din ngr. eforia || (în trecut) Instituţie administrativă de utilitate publică social-culturală (ex. eforia spitalelor).
• Consiliu de conducere al acestei instituţii, efort, eforturi, s.n. a || Din fr. effort « efforcer „a se forţa44) || 1. încordare a forţelor fizice sau intelectuale pentru realizarea unui randament mai mare decît cel obişnuit. 2. Forţă interioară ce ia naştere sub acţiunea unei solicitări la care e supus un corp şi care se opune acestei solicitări.	*
efracţie, efracţii, s.f. || Din fr. effraction || Spargere a zidurilor, forţare a încuietorilor sau a oricărui dispozitiv de închidere, ca mijloc pentru săvîrşirea unei infracţiuni (ex. furt, violare de domiciliu).
efuziométru, efuziometre, s.n. || Din fr. effu-siomètre; lat. effusio „revărsare44 + gr. metron „măsură44 II Dispozitiv pentru determinarea densităţii gazelor, bazat pe fenomenul efuziunii
efuziiine, efuziuni, s.f. || Din fr. effusion, lat. effusio, -onis || 1. Manifestare puternică a unor sentimente pozitive. 2. Trecere a unui gaz printr-un perete poros.
efuzor, efuzoare, s.n. || Din efuziune || Tub cu secţiunea crescătoare prin care sînt evacuate în atmosferă gazele de ardere la ieşirea lor din-tr-un reactor.
egâl, -ă, egali, -e, adj. || Din fr. égal, cf. lat. aequalis || 1. (Adesea adverbial şi substantivat) Care este la fel cu altul sau cu altceva într-o anumită privinţă; (despre oameni) care au aceleaşi drepturi şi aceleaşi îndatoriri. O Fără egal — excepţional, neîntrecut. O Expr. A trata pe cineva de la egal la egal = a trata pe partenerul său ca fiind pe aceeaşi treaptă, în aceeaşi situaţie, în condiţii de egalitate. 2. (Şi substantivat,’ n.) Semnul grafic (==) cu care se marchează o egalitate. 3. Neschimbat, statornic; (adverbial) mi-e egal — mi-e indiferent. 4. (Despre figuri geometrice) Care coincide; prin suprapunere, cu o altă figură.
egala, egalez, vb. I. Tranz şi intranz. || Din fr. égaler || A deveni sau a face să devină egal.
• Tranz. (Sport) A obţine un număr de puncte egal cu cel obţinut de adversar.
EGALAT
324
egalat, -ă, egalaţi, -te, adj. Făcut Sau devenit egal; nivelat, uniformizat.
egalitar, -ă, egalitari, -e, adj. || Din fr. éga-lit aire || Care are ca scop egalitatea (civilă, politică, socială).
egalitarism, s.n. || Din fr. égalitarisme	||
Concepţie utopică mic-burgheză care preconizează împărţirea egală a bunurilor, nivelarea retribuirii muncii, a trebuinţelor personale şi a consumului individual al membrilor societăţii, neţinînd seama că între indivizi există deosebiri în privinţa capacităţii de muncă, a contribuţiei fiecăruia la progresul general, a cerinţelor materiale şi spirituale.
egalitate, egalităţi, si, |j Din fr. égalité |J
1.	Stare a două sau a mai multor lucruri care sînt egaăle între ele. 2. Principiu care preconizează cerinţa realizării aceleiaşi situaţii sociale pentru toţi membrii societăţii şi a aceloraşi drepturi şi îndatoriri ; situaţie în care oamenii se bucură* de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi îndatoriri. 3. (Mat.) Relaţia dintre două mărimi egale.
3.	(Sport) Situaţie în care mai mulţi concurenţi realizează acelaşi număr de puncte. i egaliza, egalizez, vb. I. Tranz. || Din fr. égaliser || A realiza o egalitate, a face ca mai multe lucruri, situaţii, mărimi etc. să fie egale între ele în anumite privinţe.
egalizator, egalizatoare, adj., sm. |j Din fr. égalisateur || 1. Adj. Care egalizează, care produce sau determină egalizarea. 2. S.n. (Chim.) Substanţă cu proprietăţi de egalizare a coloranţilor în soluţie.
eghiiét, eghileţi, s.m. |] Din fr. aiguillette |] Şnur cu capetele îmbrăcate în metal, care împodobeşte uniforma unor militari.
egidă, egide, s.f. || Din fr. égide, lat. aegis, -idiş || Ocrotire, protecţie; îndrumare.
egipteân, -ă, egipteni, -e, s.m. ' şi f., adj. || De la n. pr. Egipt || 1. S.m. şi f. Persoană fă-cînd parte din populaţia care locuia, în antichitate, în valea şi în delta Nilului. • Persoană care face parte din poporul constituit ca naţiune pe teritoriul Republicii Arabe Egipt. 2. Adj. Referitor la Egipt, la Republica Arabă Egipt sau la egipteni; (substantivat, f.) limba vorbită de egipteni.
egiptolog, egiptologi, s.m. H Din fr, égyptologue || Specialist în egiptologie.
egiptologie s.f. * || Dm fr. égyptologie || Ramură a orientalisticii care se ocupă cu studiul istoriei şi culturii vechiului Egipt.
eglogă, egloge, s.f. .11 Din fr. églogue, lat» ecloga || Mic poem pastoral.
egocéntric, -ă, egocentrici, -ce, adj., s.m. şi f.
|| Din fr. égocentrique || (Persoană) care priveşte totul prin prisma intereselor şi sentimentelor personale.
egocentrism s.Uc f| Din fr. égocentrismeţ lat. ego „eu“ -f centrum „centru44 || (Livr.) Preocupare excesivă de propria persoană, tendinţă de a raporta totul la sine însuşi şi la interesele proprii; egoism. © Coneepţie etico-filo-zofică ce aşază individul, „euV\ în 'Central Universului.
egoism s.n. j| Din fr. égoïsme |j Trăsătură morală care constă în punerea intereselor personale mai presus de interesele obşteşti; preocupare, dragoste exagerată de sine.
egoist, -ă, egoişti, -ste, adj. || Din fr. égoïste [| (Adesea substantivat) Stăpînit de egoism; determinat de egoism, care denotă egoism.
egolatrie s.f. || Cf. lat. ego „eu“ + gr. la-treia „adorare44 || Adorare a propriei persoane; supraestimare a valorii personale.
egotism s.n. || Din fr. égotisme || Cult al eului propriu ; egolatrie, egocentrism.
egrena, egrenez, vb. I. Tranz. || Din fr. égrener (< grain „sîmbure44) || A separa firele de bumbac prin smulgerea lor de pe seminţe cu a-jutorul unor maşini speciale.
egréta, egrete, s.f. || Din fr. aigrette || 1. Gen de păsări migratoare de baltă din ordinul ciconiiformelor, de culoare albă, cu un smoc de pene lungi pe spate; stîrc alb. Este ocrotită prin lege. 2. Mănunchi de pene de egretă (1), folosite altădată ca podoabă la pălării, la chipie etc.
egümen, -ă, egumeni, -e, s.m. şi f. || Din ngr. îgumenos || Stareţ(ă).
egutâre s.f. || După fr. égouttage (< égoutter „a scurge, a stoarce44) || îndepărtare a apei din cărbuni şi din minereuri, în silozuri sau în grămezi expuse la aer.
z eh interj. i| Onomatopee || Exclamaţie caro exprimă dezamăgire, dispreţ, necaz etc.
ehei interj. || Onomatopeic || Exclamaţie care exprimă admiraţie, bucurie, regret sau care însoţeşte evocarea unor amintiri.
ei interj. || Onomatopeic || Exclamaţie care introduce sau exprimă o întrebare, întăreşte un îndemn, exprimă mirare etc.
eidetic, -ă, eidetici, ce, adj. || Din fr. eidéti-que; gr. eidos „imagine44 || 1. (Filoz.) Care ţine de esenţa lucrurilor. 2. (Psih.) Care se referă la capacitatea, îndeosebi a copiilor, de a avea reprezentări foarte vii.
einsteiniu [Pr.: âinştainiu] s.n. || Din fr. einsteinium (după n. pr. Einstein) |j Element chimic transuranic, obţinut pe cale artificială.
ejacula, ejaculez, vb. I. Tranz. |] Din fr. éjaculer I; A elimina sperma.
ejeetor, ejectoare, s.n. || Din fr. éjecteur; cf. lat. ejectare „a arunca44 || Aparat care serveşte la evacuarea unui fluid dintr-un rezervor.
ejecţie, ejecţii, s.f. || Din fr. éjection || Evacuarea cu mare viteză, printr-un ajutaj, a unui curent de fluid, folosit pentru propulsie.
el, ea, ei, ele, pron. pers. 3 |f Lat. iile, illa ||
1.	Ţine locul numelui persoanei despre care se vorbeşte. Mai bine Mă ştiu ei întregi pe mine / (Coşbuc). m (Fam,, la sg.) Soţ, bărbat, soţie, nevastă. 2. (La genitiv, în formele lui, ei, lor, adesea precedat de „ai, a, ai, ale44, cu valoare posesivă) Cărţile lui. O Ai lui sau ai ei = rude, prieteni sau persoane legate prin interese comune, Ale lui sau ale ei ~ lucrurile personale ale celui despre care se vorbeşte. 3. (La dativ, în formele lui, ei, îi, i, lor, le, li, cu funcţie de complement indirect sau de atribut) Căprarul
325
ELECTROCAUTER
çechi îi iese-n prag (Coşbuc). Barba-n pâmîni i-ajunge (Eminescu). O (Cu valoare neutră) Dări cu bere, dă-i cu cin. 4. (La acuzativ, în formele îl, l, o, îi, i, le, cu funcţie de complement direct: îl doare pieptul. O (Precedat de prepoziţii, in formele el, ea, ei, ele) Venea, cu ele şi o adiere primăvăratică (Slavici). O (în forma o, cu valoare neutră) Cînd era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe acasă (Creangă).
elabora, elaborez, vb. I. Tranz. || Din fr. élaborer, lat. elaborare (< labor „lucru44) || 1. A crea, a realiza, a formula, a redacta un text, o operă (literară, ştiinţifică etc.). 2. A, efectua o-: peraţiile necesare pentru obţinerea oţelului, pentru a extrage metale din minereuri.
elan3, elani, s.m. || Din fr. élan (împrumutat din vechea germ.) || Mamifer rumegător din ţinuturile nordice, cu coarne ramificate şi lăţite.
elan2, elanuri, s.n. || Din fr. élan. Cf. lancer „a (se) lansa44 || însufleţire, avînt, entuziasm. m (Sport) Complex de mişcări care ajută la e-fectuarea unei sărituri sau a unei aruncări.
elastic, -ă, elastici, -ce, adj., s.n. || Din fr. élastique ; gr. elaslos „ductil44 |] 1. Adj. (Despre corpuri) Care are proprietatea de a-şi modifica forma sub acţiunea unei forţe exterioare şi de a reveni la forma şi la dimensiunile iniţiale după încetarea acţiunii acelei forţe. 2. Adj. (Despre fiinţe) Mlădios, suplu; (fig.) care se adaptează uşor oricărei situaţii. 8. S.n. Ţesătură, şiret, panglică etc. din fire de cauciuc îmbrăcate în fire textile şi folosite la confecţii.
elasticitate s.f. || Din fr. élasticité, lat. elas-tidias, -atis || Proprietatea de a fi elastic. O Teoria elasticităţii = capitol al mecanicii care se ocupă cu determinarea stării de tensiune şi stării de deformaţie a unui corp elastic supus unor sarcini exterioare. .
elaterld, elateride, s.n. || Din fr. élatéride; cf. gr. elater „care împinge” || (La pl.) Familie de coleoptere cu corpul alungit şi scorţos, cu picioarele scurte; (şi la sg.) insectă din această familie.
eleat, .-ă, eleaţi, -te, adj. || Din fr. éléate, de la n. pr. Eleea, oraş din S. Italiei || Şcoala eleată = şcoală filozofică apărută în colonia grecească din Eleea (Italia) care susţinea unitatea, imobilitatea şi imuabilitatea existentului. Adepţii acestei şcoli consideră iluzorie multiplicitatea, mişcarea şi devenirea.
electiv, -ă, electivi, -e, adj. ]] Din fr. électif, lat. electwus || Care se referă la alegeri, bazat pe alegeri.
eîectdr, -oare, electori, -oare, subst. ]] Din fr. électeur, lat. elector jj 1. S.m. şi f. Persoana desemnată de un grup de persoane să aleagă pe cineva într-o adunare a unei colectivităţi mai mari. 2. S.m. (în Imperiul Romano-German) Principe sau prelat din colegiul care alegea pe Împărat.
electoral, -ă, electorali, -e, adj. |j Din fr. électoral || Privitor la alegeri; care ţine de alegeri.
electorat, electorate, s.n. || Din germ. Elek-torat || 1. Demnitatea de elector (2). 2. Teritoriu supus autorităţii unui elector (2).
eléetrie, -ă, electrici, -ce, adj. || Din fr. électrique; cf. gr. elektron „chihlimbar44 || Privitor la electricitate; care funcţionează pe bază de electricitate. O Sarcină electrică v. sarcină. Lumină electrică (şi substantivat, f.) — iluminare cu surse de lumină care consumă energie electrică.
electrician, -ă, electricieni,	-e, s.m. şi f.
|| Din fr. électricien || Persoană specializată în lucrări de construcţie, instalare şi reparare a maşinilor, aparatelor şi instalaţiilor electrice.
electricitate s.f. || Din fr. électricité || 1. Totalitatea fenomenelor produse de sarcinile electrice în mişcare sau în repaus. O E. atmosferică — totalitatea fenomenelor electrice din at-iposferă (electrizarea norilor, fulgerul, trăsnetul etc.). E. animală — energie electrică produsă de ţesuturile vii. 2. Lumină electrică. 8. Ramură a fizicii care se ocupă cu studiul fenomenelor electrice.	!
eieetriîieâ, electrific, vb. I. Tranz. || După fr. électrifier || A introduce şi a extinde utilizarea energiei electrice în economia naţională, în activitatea social-culturală şi în consumul casnic.
electrificat, -ă, electrificaţi, -te, adj. Dotat cu energie electrică.
electrizâ, electrizez, vb. I. Tranz. |j Din fr. électriser || 1. A dezvolta electricitate într-un corp. 2. (Fig.) A produce asupra cuiva o impresie puternică şi bruscă; a înflăcăra.
electro- || Din fr. électr(o)-, germ. elektr(o)-1| Element de compunere cu sensul „electric44, „bazat pe electricitate44, care serveşte la formarea unor substantive sau a unor adjective.
electro&căstfeă s.f. || Din fr. électro-acoustique, germ. Elektroakustik || Ramură a acusticii care studiază transformarea oscilaţiilor acustice în oscilaţii electromagnetice şi invers, precum şi cu aplicaţiile tehnice ale acestor transformări.
electrobtiz, electrobuze, s.n. || Din germ.
Elektrobus || Autovehicul de transport în comun acţionat de un motor electric alimentat de la un acumulator propriu de energie.
electrocar, electrocare, s.n. |j Electro-car. Cf. germ. Elektrocarren || Cărucior autopropulsat, acţionat de un motor electric, folosit pentru transportul de materiale pe distanţe scurte, în ateliere, depozite, gări etc.
electrocardiografie s.f. || Din fr. électrocardiographie || Metodă de investigaţie a funcţiunilor inimii prin înregistrarea grafică a activităţii eiectrice a muşchiului cardiac.
electrocardiogramă, electrocardiograme, s.f.
|| Din fr. électrocardiogramme || înregistrare grafică a curenţilor electrici care însoţesc activitatea musculară a inimii.
electrocautér, electrocautere, s.n. [| Din fr. électrocautère || Instrument care serveşte la eîectrocau teri zare, compus dintr-o tijă metalică avînd la un capăt un fir de platină adus la incandescenţă cu ajutorul curentului electric.
№ECTEOCAUTERÎZARB
326
electrocanterizâre s.f. j| Electro 4* cauterir zare |] Cauterizare efectuată cu ajutorul elec-trocauterului.
electrochimie s.f. |j Din fr. électrochimie j] Ramură a chimiei fizice care studiază procesele chimice produse sub acţiunea cîmpului electric şi fenomenele electrice produse de procesele chimice.
electrocuta, electrocutez, vb. I. Tranz. şi refl. - || Din fr. électrocuter || A omorî (sau a muri) prin acţiunea unui curent electric.
electrod, electrozi, s.m. || Din fr. électrode; electro- -H gr. hodos „drum44 || Conductor prin care intră sau iese curentul electric dintr-un mediu cu o conductibilitate electrică mai mică.
eleetrodinâmic, -ă, electrodinamici, -ce, adj.,
S.f. || Din fr. électrodynamique || 1. Adj. Referitor la stările şi la fenomenele legate de prezenţa cîmpului electromagnetic. 2. S.f. Ramură a fizicii care studiază proprietăţile electrice şi magnetice ale materiei.
electroencefalograme s.f. || Din fr. électroencéphalographie; electro-	-}-	gr.A	enkephalos
„creier44 graphe „descriere44 || înregistrare a activităţii bioelectrice a creierului prin interme^ diul unor electrozi aplicaţi pe tegumentele capului.
eicetroîiziologie s.f. || Din fr. electrophisio-logie ij Ramură a fiziologiei care studiază manifestările electrice (biocurenţi) ale activităţii organelor şi ţesuturilor (muşchi, inimă etc.).
electrogen, -ă, electrogeni, -e, adj. || Din fr. électrogène || Gare produce energie electrică prin transformarea altor forme de energie. Q Grup
e.	= ansamblu format dintr-un motor şi unul sau mai multe generatoare electrice acţionate de acesta.
electrolit, electroliţi, s.m. || Din fr. électro-lyte; electro- -f gr. lytos „solubil44 || Compus chimic care, dizolvat sau în stare topită, se disociază în ioni, devenind bun conducător de electricitate.
electroliză, electrolize, s.f. || Din fr. electrolyse || Descompunere a unui electrolit cu ajutorul curentului electric.
electromagnet, electroma,gneţi, s.m. || Din germ. Elektromagnet || 1. Corp feromagnetic magnetizat temporar cu ajutorul unei bobine străbătute de un curent electric. 2. Aparat electric care con+ine ca parte principală un electromagnet (1), folosit fa producerea unor cîmpuri magnetizate intense sau la exercitarea de forţe ori de cupluri asupra unor corpuri feromagne-tice, în diferite'aplicaţii tehnice.
electromagnetism s.n. || Din fr. èlectromag-, nétisme || Ramură a electricităţii care studiază ; cîmpurile magnetice produse de sarcinile electrice în mişcare, acţiunea cîmpului magnetic asupra curentului electric etc.
electromotor, electromotoare, s.n® [j Din fr* électromoteur || Motor electric.
electron, electroni, s.m. |J Din fr. électron; gr. elektron „chihlimbar44 (are proprietatea de a atrage corpurile uşoare cînd e frecat) |j Far-
ticuîă elementară, cu cea mai mică sarcină electrică negativă, care intră în compunerea atomilor tuturor substanţelor.
electronic, -ă, electronici, -ce, adj., s.f. RDin.fr. électronique jj Adj. Referitor la electroni, bazat pe electroni. 2. S. f. Ramură a ştiinţei care studiază fenomenele legate de mişcarea electronilor şi ionilor în corpuri sau în cîmpuri electrice şi magnetice. 3* S.f. Ramură a tehnicii care se ocupă cu aplicaţiile practice ale fenomenelor electronice.
electronist, -ă, electronişti, -ste, s.m. şi f. jj Gf. electronică || Specialist în electronică.
electronvolt, electronvolţi, s.m. || Din fr. électron-volt jj Unitate de măsură a energiei egală cu energia dobîndită de un electron care este accelerat la o diferenţă de potenţial de un volt.
electroscdp, electroscoape, s.n. || Din fr. é-lectroscope; electro- 4- gr. skopein „a examina441| Instrument cu ajutorul căruia se poate constata starea de electrizare a unui corp sau felul sarcinii electrice a corpului.
electrostatică s.f. || Din fr. électrostatique || Ramură a fizicii care studiază interacţiunile dintre sarcinile electrice aflate în repaus.
electrotehnică s.f. || Din fr. électrotechnique |] 1* Ramură a ştiinţei care studiază fenomenele electrice şi magnetice din punctul de vedere al aplicaţiilor lor în tehnică. 2. Ramură a tehnicii care studiază aplicaţiile tehnice ale fenomenelor electrice şi magnetice, precum şi construcţia şi exploatarea utilajului respectiv.
eleetroteraple s.f. || Din fr. électrothërapie || Tratament medical care foloseşte curenţii e-lectrici ca agenţi terapeutici ai’anumitor* boli.
elefant, elefanţi, s.m. || Din fr. éléphant, lat. elephantus || Mamifer din ordinul proboscidie-nilor, de talie mare cu trompă mobilă şi colţi lungi de fildeş. Există elefanţi africani, cu urechi mari şi cu colţi ia ambele sexe, şi elefanţi indieni cu urechi mici şi colţi numai’ la masculi.
elefantiazis s.n. || Din fr. éléphantiasis || Edem voluminos, cronic, al pielii şi al ţesuturilor subcutanate, datorit unor paraziţi; apare mai frecvent la extremităţi sau la organele genitale. Este endemic în ţările egide.
elegant, -ă, eleganţi, -te, adj. || Din fr. élégant, lat. elegans, -ntis ||	1. (Despre oameni)
Care se distinge prin armonia înfăţişării exterioare, care este îmbrăcat cu gust.’ ’ © (Despre îmbrăcăminte) Frumos, făcut cu gust. 2. Care se remarcă printr-un aspect plăcut, armonios, prin îmbinarea plăcută a elementelor din care e format. Dacă unele piese aveau oarecare expresii familiare, ...venea dialogul elegant, fără pretenţie şi natural (Nëgruzzi).
eleganţă s.f. |[ Din fr. élégance, lat. elegan-tia || Calitatea de a fi elegant; distincţie în atitudine, în maniere.
elegiac, -ă, elegiaci, -ce, adj. || Din fr. êlé-giaque, lat. elegiacus || Care are caracter de elegie; trist, jalnic. ©(Despre poeţi) Care scrie elegii sau lucrări cu caracter dé elegie.
elegie, elegii, s.f. || Din fr. élégie, lat. elegia; gr* elegeia „cîntec de doliu44 |] 1. Specie a poeziei
327
!
ELIMINA
' lirice în care se exprimă sentimente de melancolie, de jale, de tristeţe. 2. Compoziţie muzicală cu caracter melancolic, nostalgic.
element, elemente, s.n. |j Din fr. élément, lat. elementum |j 1. Partea cea mai simplă a unui întreg. • (Tehn.) Parte a unei instalaţii automate' care din punct de vedere funcţional constituie o unitate. ® Piesă simplă din ansamblul unei construcţii. • Parte a unui corp de radiator de calorifer, în interiorul căreia circulă un fluid cald. 2» (Chim.) Substanţă simplă formată dintr-o singură specie de atomi care au acelaşi număr de protoni în nucleu; corp simplu. O Elemente transuranice v. transuranic. 8. Persoană care face parte diiţJU'-o colecti vitatc. 4» Fenomen al naturii care se manifestă ca o forţă puternică. 5., Mediu în care trăieşte o fiinţă. O Expr. A fi în elementul său = a fi în mediul, în situaţia care îi convin, în care se potriveşte.
6.	E. galvanic — pilă electrică.^ 7. (Mai ales la pl.) Principiu de bază al unei discipline; noţiune fundamentală. ® Obiect matematic de o natură oarecare (număr, punct, figură geometrică etc.) care, împreună cu altele, formează o mulţime. 8. (în filozofia antică) Fiecare dintre constituentele primordiale ale tuturor corpurilor şi fenomenelor naturii (ex. focul, apa, aerul, pămîntul). || La unele sensuri, în special din tehnică, sa foloseşte pl. elementi s.m.
elementar, -ă? elementari, -e, adj. || Din fr. élémentaire, lat. element ar ius jj 1. De bază; esenţial, fundamental; (despre cărţi, manuale etc.) care cuprinde elementele de bază ale unei ştiinţe.
2.	Necomplicat, simplu, uşor de înţeles. 8. Care ţine de natură şi de elementele ei.
elén? ~ă? eleni, -e, s.m. şi f., adj. jj Din ngr. Ellin, lat. Hellenes || 1. S.m. şi f. Persoană car© făcea parte din populaţia Greciei antice. 2» Adj. Care se referă îa Grecia antică sau la populaţia ei. © (Substantivat, f., în forma elină) Limba greacă veche, j! Şi: elin, -ă? s.m. şi f., adj.
elenism s.n. |! Din fr. hellénisme, germ. Helle-nismus || Cultura epocii elenistice.
elenist, -ă? elenisti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. helléniste, germ. Hellenist jj Specialist în studiul / limbii şi culturii Greciei antice şi epocii elenistice.
elenistic? -ă, elenistici, -ce, adj. |] Din fr. hellénistique || Privitor la elenism, care aparţine elenismului. O Epoca elenistică — perioadă din istoria şi civilizaţia Grdciei şi a Orientului Apropiat şi Mijlociu, cuprinsă între anii 323 î.e.n. (moartea lui Alexandru Macedon) şi 30 î.e.n, (cucerirea Egiptului de către romani).
eleron? eleroane, s.n. || Din fr. aileron (( aile „aripă44) || Fiecare dintre aripioarele de comandă ale cîrmei transversale a unui avion.
eleşteu s.n. v. heleşten.
elev? -ă, elevi, -e, s.m. şi f. || Din fr. élève (( élever „a educa44) || 1. Persoană care urmează cursurile unei şcoli. 2. Persoană care urmează în concepţii sau în acţiuni p@ maestrul sào§ discipol.
elevat? -ă? elevaţi, -te, adj. || Din fr. élevé || (Despre stil, limbaj etc.; despre oameni şi manifestările lor) Rafinat, ales, superior, nobil.
elevator, elevatoare, s.n. || Din fr. élévateur || 5 Utilaj folosit pentru transportul materialelor pe direcţie verticală şi pe distanţe relativ mici.
eleveză? eleveze, s.f. || Din fr. éleveuse |j Aparat folosit pentru creşterea artificială, în condiţii optime, a puilor şi a bobocilor.
* elf? elfi, s.m. || Din fr. elfe, germ. 'Elf || (In mitologia popoarelor germanice) Fiinţă supranaturală, imaginată ca un pitic, spirit al vîntu-lui, apei sau focului.
eliberă? eliberez, vb. I. || Din lat. eliberare |j
1.	Tranz. A pune în libertate; a dezrobi. 2* Refl. (Ieşit din uz; despre militari) A ii lăsat la vatră.
3.	Refl. (Despre atomi) A se desprinde dintr-o moleculă, rămînînd în stare liberă. 4. Tranz.
A scoate pe cineva dintr-o funcţie. 5* Tranz.
A da cuiva (la cerere) un act sau un document.
6.	Tranz. A preda o marfă. 7. Tranz. A evacua o încăpere, un teren etc.
eliberator? -oâre? eliberatori, -oare, adj. |j Din elibera || (Adesea substantivat) Care eliberează, care dezrobeşte.
elice? elice, s.f. || Din fr. hélice, lat. helix, -icis „spirală44 || 1. Organ de maşină rotitor, format din două sau mai multe pale dispuse simetric pe un butuc, folosit pentru propulsia avioanelor şi a navelor, pentru antrenarea unui rotor etc. utilizînd energia cinetică a unui fluid, sau pentru deplasarea unui fluid (ex. elicea unui ventilator). 2. Curbă în spaţiu care taie, sub un unghi constant, generatoarele unui cilindru sau ale unui con.
elieofd? elicoide, s.n. || Din fr. hêlicoïde; ci. gr. helikoeideş „în spirală, sinuos44 || (Mat.) Suprafaţă generată de o curbă care efectuează o mişcare elicoidală.
elieoidăl? -ă? elicoidali, -e, adj. [) Din fr. hélicoïdal || în formă de elice.
elieoptér? elicoptere, s.n. || Din fr. hélicoptère; gr. helix „spirală44 -f- pteron „aripă44 || Vehicul aerian prevăzut cu una sau mai multe elice portante, care poate decola şi ateriza pe verticală, se poate deplasa în orice direcţie sau poate rămîne suspendat în aer. ]| Şi: helicopter s.n.
elidâ? elidez, vb. I. Tranz. || Din fr. élider, lat. elidere „a scoate44 || A înlătura vocala finală a unui cuvînt înaintea vocalei iniţiale a cuvîn-tului următor.
eligibil, -ă, eligibili, -<?, adj. j| Din fr. éligible? lat. eligibilis (( elire „a alege44) |j Care poate fi ales într-o funcţie sau într~un organ reprezentativ.	*
eligibilitate s.f. || Din fr. éligibilité |f Calitatea de a fi eligibil; dreptul de a fi ales în anumite funcţii sau într-un organ reprezentativ. Constituie un principiu de bază al centralismului democratic. al democraţiei socialiste.
elimina, elimin, vb. I. Tranz. || Din fr. éliminer, lat. eliminare „a face să iasă din prag44 (limen) || A înlătura, a exclude, a îndepărta (dintr-o colectivitate); spec. a da pe un elev sau student afară din şcoală sau facultate.
ELIMINASE
eliminare, eliminări, s.f. Acţiunea de a elimina. O Expr. A proceda prin eliminare — a căuta să descoperi ceva înlăturînd, unul cîte unul, elementele care nu corespund căutării.
eliminatoriu, -ie, eliminatorii, adj. (| Din fr. éliminatoire || Care atrage eliminarea (dintr-un examen, dintr-un concurs etc.), elin, -ă, s.m. şi f., adj. v. elen. elipsă, elipse, s.f. || Din fr. ellipse, lat. ellipsis, gr. elleipsis „insuficienţă” || 1. Curbă plană închisă pentru care suma distanţelor oricărui punct al său la două puncte fixe (numite focare) este totdeauna constantă. 2. Omiterea din vorbire, sau din scris a unor cuvinte care -ni sînt absolut necesare pentru înţelesul comunicării.
elipsoid, elipsoide, s.n. j| Din fr. ellipsoïde |j Suprafaţă închisă ale cărei secţiuni plane sînt elipse şi care posedă trei plane de simetrie, perpendiculare două cîte două.
elipsoidâl, -ă, elipsoidali, -e, adj. || Din fr. ellipsoïdal || Care are forma unui elipsoid, eliptic, -ă, eliptici, -ce, adj. || Din fr. elliptique||
1. In formă de elipsă (1). 2. Care conţine elipsă (2).
elită, elite, s.f. || Din fr. élite (( élire „a alege”) || Ceea ce este mai bun, mai demn de a fi ales. O De elită = ales, deosebit, distins.
® Parte restrînsă a unei societăţi, considerată ca cea mai distinsă şi identificată de obicei cu aristocraţia.
i elitră, elitre, s.f. || Din fr. élytre; gr. elytron „învelitoare, teacă” || Fiecare dintre cele două aripi externe (acoperitoare), tari, chitinoase, ale insectelor coJeoptere.
elixir, elixire, s.n. J| Din fr. élixir || 1. Băutură cu proprietăţi miraculoase, pe care încercau să o descopere alchimiştii evului mediu.
2. (Farm.) Extract de uleiuri volatile, utilizat în terapeutică.
eiizéu, elizee, s.n. || Din fr. Elysée, lat. Ely-sium || Loc unde credeau vechii greci că se duc după moarte sufletele oamenilor virtuoşi. O (Adjectival) Clmpiile elizee = elizeu, rai.
eliziüne, eliziuni, s.f. II Din fr. élision fX &li-der), lat. elisio, -onis || Suprimare a vocalei finale a unui cuvînt, cînd cuvîntul următor începe tot cu o vocală, elocinţă s.f. v. elocvenţă, elocuţiăne, elocuţiuni, s.f. || Din fr. élocution, lat. eloçutio, -om ({ loqui „a vorbi”) || Parte a retoricii care se ocupa de însuşirile generale ale stilului şi de arta alegerii şi aşezării cuvintelor într-un discurs
elocvent, -ă, elocvenţi, -te, adj || Din fr éloquent, lat. eloquens, -ntis || Care expune frumos şi convingător; care este plin de conţinut; expresiv.
elocvenţă s.n. || Din fr. éloquence, lat. eloquen-tia (X loqui „a vorbi”) || însuşirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos şi convingător || Şi: elocinţă s.f.
elogia, elogiez,, vb. I. Tranz. || Din elogiu. Cf. it. elogiare || A aduce elogii, laude în cuvinte entuziaste ; a preamări.
elogiăs, -oâsă, elogioşi, -oase, adj. || Din fr. élogieux || Gare elogiază', laudativ.
elogiu, elogii, s.n. f| Din it. elogîo, fr. éloge f| Laudă deosebită, apreciere foarte favorabilă adusă cuiva.
elongâţie, elongaţii, s.f. || Din fr. élongation, lat. elongatio ({ longus „lung”) || 1. (Med.) Extensiune accidentală sau terapeutică a unui ligament sau a unui nerv. 2, (Fiz.) Valoarea la un moment dat a unei mărimi oscilatorii. 3. (Astr.) Distanţa unghiulară dintre Soare şi o planetă sau dintre o planetă şi un satelit al ei, în raport cu Pâmîntul.
eloxâre, eloxări, s.f. [| Din fr. éloxer |J Realizare a unui strat de oxid pe suprafaţa pieselor de aluminiu în scopul protejării contra coroziunii.
elucida, elucidez, vb* L Tranz. || Din fr. élucider (X lucide), lat. elucidare j| A lămuri, a clarifica o problemă pînă atunci neclară.
elucubraţie, elucubraţii, s.f. |j Din fr. élucubration, lat. elucuhratio „lucru, muncă în timp de veghe” || Combinaţie greoaie, haotică de idei absurde; aberaţie.
eluda, eludez, vb. I. Tranz. || Din fr. éluder, lat. eludere (X luduş „joc”) || A evita, a ocoli intenţionat.
eluviâl, -ă, eluviali, -e, adj. || Din fr. éluvial [| (Despre soluri) Care s-a diferenţiat prin elu-vionare.
eluvionăre, eluvionâri, s.f. || După fr. éluvion-nement || 1. (Geol.) Acţiunea de formare a elu-viilor. 2. (Pedol.) Spălare spre adîncime a unor componente din straturile superioare ale soiului sub acţiunea apei de precipitaţii infiltrate în sol.
elăvin, eluvii, s.n. || Din fr. .éluvium; cf. lat. eluere „a spăla, a dizolva” j| Totalitatea produselor rămase pe loc în urma procesului de alterare şi dezagregare a rocilor.
eluvMiîe, eluviuni, s.f. || Din fr. éluvion || Proces de formare a eluviilor; produse ale acestui proces.
elveţiân, -ă, elveţieni, -e, s.m. şi f., adj. || De la n. p’r. Elveţia || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia Elveţiei. 2. Adj. Care se referă la Elveţia sau la populaţia ei, care aparţine Elveţieţ sau populaţiei ei.
emaciere, emacieri, s.f. || Din fr. émacier, lat. emacescere „a slăbi” || Slăbire pronunţată care apare în faza finală a bolilor cronice.
email, emailuri, s.n. || Din fr. émail || 1. Masă sticloasă constituită din oxizi, care se aplică pe suprafaţa unor obiecte metalice sau ceramice pentru a ie proteja (şi decora); smalţ, glazură.
2.	Obiect emailat.
emaila, emailez, vb. I. Tranz. [| Din émailler |j A acoperi cu email suprafaţa unui obiect; a smăJţui, a glazura.
emană, eman, vb. I. || Din fr. émaner, lat. emanare || 1. Tranz. A degaja, a răspîndi un gaz, un miros etc. 2. Intranz. A proveni, a-şi avea originea, a veni de la...
emanaţie, emanaţii, s.f. || Din fr. émanation, lat. emanatio, -onis J| 1. Emitere, degajare (de gaze, de vapori etc.). Q E. vulcanica= emitere de produse gazoase legate de activitatea vul-
'329
EMISAR
canică; produs al acestei activităţi: bioxid de carbon, hidrogen, amoniac, clor/ metan etc.
2.	Gaz radioactiv rezultat din dezintegrarea radiului, a loriului şi a actiniului.
emancipa* emancipez, vb. I. || Din fr. émanciper, lat. emancipare || 1. Refl. şi tranz. A-şi cîştiga sau a‘ face să-şi cîştige independenţa; a ieşi sau a scoate de sub o tutelă, de sub o dominaţie. 2. Refl. A se elibera de constrîngeri, de convenţii sociale etc.
emancipare* emancipări, s.f. Acţiunea de a (se) emancipa; (dr.; în unele state) scoaterea de sub tutelă sau- de sub ocrotirea părintească a unui minor.
embargo* embargo ar i, s.n. || Din fr. embargo |j Interzicerea de către un stat a exportului sau a importului unor mărfuri în sau din alt stat, ca sancţiune pentru încălcarea unor reguli sau principii de drept internaţional sau ca mijloc de presiune politică.
embatlc, embaticuri, s.n. || Din ngr. embati-, kion || (în trecut) Arendarea unui teren pe un termen foarte lung (pînă la 99 de ani), în intervalul căruia arendaşul se bucura de dreptul de posesiune deplină a terenului; emfiteoză.
emblemă* embleme, s.f. || Din fr. embleme, lat. emblema || Obiect sau imagine care simbolizează ceva, are un anumit înţeles. 9 Simbol, figură alegorică reprezentînd o colectivitate, un personaj, o corporaţie etc.
embolie, embolii, s.f. || Din fr. embolie; cf. gr. embole „înfigere" || Astuparea bruscă a unui vas sanguin cu un cheag de sînge.
embdlus* embolusuri, s.n. || Din fr. embolus; gr. embolos „obiect care se înfige" || Cheag de sînge, celulă grasă sau corp străin care astupă un vas sanguin, provocînd o embolie.
embriogeneză s.f. || Din fr. embryogenèse; gr. embryon „embrion" -f genesis „geneză" || Proces de transformare succesivă a oului şi a embrionului pînă la ecloziune sau naştere; dezvoltare embrionară.
embrioiogie s.f. || Din fr. embryologie ; gr. embryon „embrion" -f- logos „studiu" || Ştiinţă care studiază embrionul în toate fazele dezvoltării lui.
embrion* embrioni, s.m. || Din fr. embryon f|
1.	Stadiu din viaţa oricărui organism, începînd de la fecundarea oului pînă la realizarea unei forme capabile de viaţă independentă, 9 (Bot.) Germen al unei plante. 2. (Fig.) începutul unui lucru, al unei acţiuni; prima fază a dezvoltării unui proces.
embrionâr* -ă* embrionari, -e, adj. || Din fr. embryonnaire || Privitor la embrion. O Dezvoltare embrionară — embriogeneză. 9 (Fig.) Care se găseşte la începutul formării, al dezvoltării.
emergent, -ă* emergenţi, -te, adj. || Din fr. émergent, lai. emergens, -ntis (( emergere „a ieşi din apă") || (Despre radiaţii) Care iese dintr-un mediu, după ce l-a traversat.
emergenţă s.f. || Din fr. émergence || Ieşire a razelor ondulatorii sau corpusculare dintr-un mediu.
emerî s.n. || Din fr. émeri || Şmirghel.
emerit, -ă, emeriţi, -te, adj. || Din fr. êmérite, lat. emeritus || 1. Calificativ cuprins în titlul de onoare care se acordă unor personalităţi pentru merite deosebite în activitatea lor: profesor emerit, artist emerit. 2. Experimentat, versat, priceput.
emersiüne, emersiuni, s.f. || Din fr. émersion, lat. emersio, -onis |j 1. Stare a unui corp plutitor cufundat parţial într-un lichid. 2. Ieşire a unui corp ceresc din conul de umbră al altuia sau din spaţiul aflat în dreptul altui corp ceresc.
emétie, emetice, s.n. || Dm fr. émétique, lat. emeticus I! Substanţă care provoacă vărsături.
emfatic* -ă, emfatici, -ce, adj. |j Din fr. emphatique H (Adesea adverbial) Plin de emfază; pretenţios, bombastic.
emfază s.f. || Din fr. emphase, lat. emphasis |} Atitudine nenaturală, pretenţioasă în vorbire, în comportare; mgîmfare, preţiozitate, afectare.
emfiteoză* emfiteoze, s.f. || Din fr. emphy-tèose-1| Embatic.
emflzém* emfizeme, s.n. || Din fr. emphysème; gr. emphysema „umflare" || Sindrom care se da-toreşte infiltrării de aer în ţesuturi. Q E. pulmonar = afecţiune caracterizată prin dilatarea excesivă a plămînilor cauzată de scăderea elasticităţii pulmonare şi creşterea aerului rezidual.
emigra* emigrez, vb. I. Intranz. || Din fr. -émigrer, lat. emigrare (( migrare „a merge dintr-un loc în altul") || A-şi părăsi patria (vremelnic sau definitiv), stabilindu-se în altă ţară; a se expatria.
emigrant* -ă, emigranţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. émigrant || Persoană care emigrează.
emigraţie s.f. || Din fr. émigration, lat. emi-gratio, -onis || Emigrare; situaţia unei persoane emigrate. 9 Timpul cît cineva este emigrat.
9 Totalitatea persoanelor emigrate din aceeaşi ţară în acelaşi loc, într-o anumită epocă.
eminamente adv. j| Din fr. éminemment |[ în gradul cel mai înalt; prin excelenţă, cu deosebire, în special.
eminent* -ă* eminenţi, -te, adj. || Din fr. éminent, lat. eminens, -ntis (( eminere „a se ridica peste..., a se înălţa") || Care se distinge prin calităţi (intelectuale) deosebite; excepţional, excelent.
eminenţă* eminenţe, s.f. || Din fr. éminence, lat. eminentia || Titlu dat cardinalilor, iar în trecut şi episcopilor catolici.
eminescian, -ă, eminescieni, -e, adj. || De la n. pr. Eminescu || Privitor la Eminescu sau la opera lui; care aparţine lui Eminescu.
emir* emiri, s.m. || Din fr. émir; ar. amir „cel care porunceşte" || Titlu dat guvernatorilor sau principilor domnitori în unele ţări musulmane ; persoană care poartă acest titlu.
emirat, emirate, s.n. |] Din fr. émirat || Stat condus de un emir.
emisar* (1) emisari, s.m., (2) emisare, s.n.
||Din fr. émisaire ((émettre, lat. emittere) ]|1* S.m. Trimis însărcinat cu o misiune, (secretă); sol. 2. S.n. Bazin, lac sau apă curgătoare care colectează apele uzate provenite de la întreprinderi industriale, din centre populate etc.
EMISfEEA
330.
emisferă* emisfere, s.f. || Din fr. hémisphère, lat. hemisphaericum; gr. hemi- „jumătate44 -f-sphaira „sferă44 |] 1. (Mat.) Jumătate dintr-o sferă. O Emisferele de Magdeburg = glob alcătuit din două emisfere metalice, alăturate, în care s-a făcut vid. Pentru a putea fi desprinse a fost nevoie de patru perechi de cai, care au tras de ele în sensuri contrare. 2. Fiecare dintre cele două jumătăţi ale sferei cereşti sau ale globului pămîntesc, determinate de ecuatorul ceresc, respectiv de cei terestru şi de meridianul de referinţă. 8. Emisfera cerebrală = fiecare dintre cele două părţi simetrice ale creierului mare.
■ emisie s.î. v. emisiune.
emisiune* emisiuni, s.f. j| Din fr. émission, lat. emissio, -onis (( emettere) || 1. Faptul de a emite; punerea în circulaţie a banilor, a hîrtiilor de valoare, a unei serii de mărci poştale etc.
2.	(Fiz. ; şi în forma emisie) Producere a unei radiaţii. @ Fază din ciclul maşinilor cu abur, în care aburul, după ce a efectuat lucrul mecanic, este evacuat în atmosferă sau într-un condensator. X Program transmis prin radio sau prin televiziune. || Şi: emisie s.f.
emlsiv* -ă* emisivi, -e, adj. || Din fr. émissif [| Referitor la emisiune; epiiţător.
emistih* emistihuri, s.n. || Din fr. hémistiche, lat. hemistichium || Fiecare dintre cele două jumătăţi ale unui vers, despărţite de cezură.
emitântă s.f. || Din fr, émittance || (Fiz.) Radianţă.
emite* emit, vb. III. Tranz. || Din lat. emit-tere (după fr. émettre) || 1. A expune, a lansa, a enunţa o părere, o teorie; a scoate, a da, a publica o lege, un decret. 2. A pune în circulaţie o bancnotă, o hîrtie de valoare. 8. A produce radiaţii.
emitent, -ă* emitenţi, -te, adj. || Din it. emit-tenie, lat. emittens, -ntis || Care emite (bancnote, hîrtii de valoare etc.).
emiţător* -oare, emiţători, -oare, adj. || Din emite || Care emite. O Post e. = post de radio-emisiune. ® (Substantivat, n.) Aparat, dispozitiv sau instalaţie care emite unde electromagnetice sau sonore.
emoliént, -ă, emolienţi, -te, adj., s.n. || Din fr. émollibnt, lat. emolliens, -ntis ( < emollire „a muia44) |] (Substanţă', medicament) care are proprietatea de muia pielea.
emotiv* -ă* emotivi, -e, adj. || Din fr. émotif ||
1. Care se referă la^emoţie sau la afectivitate.
2. Care se emoţionează uşor; sensibil, impresionabil.
emotivitate s.f. f| Din fr. émotivité fj însuşirea de a fi emotiv, faptul de a se emoţiona uşor; stare emotivă.
emoţie* emoţii, s.f. || Din fr. émotion (< émouvoir „a (se) tulbura44) || Reacţie afectivă de durată relativ scurtă, provocată de o situaţie care impresionează puternic (ex. frica, bucuria); p. ext. orice fel de reacţie afectivă.
emoţiona, emoţionez, vb. I. Tranz. || Din fr. émotionner || A provoca o emoţie. ® (Refl.) A fi cuprins de o emoţie.
emoţional* -ă* emoţionali, ~e, adj. || Din emoţie. Cf. germ. emoţional || Care produce emoţie, propriu emoţiilor; provocat de o emoţie.
emoţionant, -ă* emoţionanţi, -te, adj. || Din emoţiona || Care emoţionează; mişcător, tulburător.
emoţionat,, -ă* emoţionaţi, -te, adj. Cuprins de emoţie.
empireu s.n. [| Din fr. empyrée; gr. empyrios „care este în flăcări44 || (în mitologia greco-roma-nă) Ultima sferă cerească, de foc; partea cea mai înaltă a cerului, unde se credea că se află lăcaşul zeilor.
empiric* -ă, empirici, -ce, adj. || Din fr. empirique, lat. empirions ; cf. gr. empeiros „experimentat44 || Bazat numai pe datele senzoriale ale experienţei, fără prelucrarea lor teoretică.
O Medicină empirică = tratament al bolilor bazat pe experienţa cîştigată în tratarea unor cazuri anterioare.
empiriocritieism* s.n. || Din rus. empiriokri-ticizm || Curent filozofic de la sfîrşitul secolului 19, bazat în special pe o interpretare idealist-subiectivă a noţiunii de experienţă; machism.
empirism s.n. |) Din fr. empirisme; cf. gr. empeiria „experienţă44 || Orientare în filozofie care accentuează (unilateral) rolul experienţei şi al observaţiei în procesul cunoaşterii, sub apreciind rolul cunoaşterii teoretice.
emplâstrn* emplastre, s.n. || Din lat. emplas-trum || Preparat farmaceutic plastic care se aplică pe piele pentru izolarea rănilor sau fixarea pansamentelor; plasture.
emu s.m. invar. || Din germ. Emu || Pasăre terestră acarinată, înaltă pînă la 2 m, originară din Australia şi asemănătoare cu struţul, dar lipsită de creasta cornoasă de pe cap. Este ocro- \ tită prin lege.
emul* emuli, s.m. [| Din fr. émule, lat. aemu-lus „rival44 || Persoană care caută să egaleze sau să întreacă pe cineva într-un anumit domeniu.
emulâţiă, emulaţii, s.f. || Din fr. émulation, lat. aemulaiio, -onis || Străduinţă de a egala sau de a întrece pe cineva; întrecere,competiţie.
emulgatdr, emulgatori, s.m. [| Din germyEmul-gator || Substanţă chimică folosită la obţinerea emulsiilor (ex. săpunul).
emulsie* emulsii, s.f. j| Din fr. émulsion; cf. lat. emulgere „a mulge44 || 1. (Chim.) Sistem dispers constituit din două lichide insolubile unul în celălalt. 2. Emulsie fotografică = emulsie (1) sensibilă la lumină, care se aşterne în strat subţire pe hîrtia sau pe filmele fotografice.
enaniém* enanteme, s.n. [j Din fr. énanthème; gr. en „în44 -j- anthein „a înflori64 || Erupţie apărută pe mucoase în unele boli contagioase (ex. în scarlatină, rujeolă).
©Harmonie* enarmoniif s.f. || Din fr, enharmonie; gr. enarmonios „în acord44 || (Muz.) Raportul dintre sunete care au aceeaşi înălţime, dar cu notaţie diferită.
encaüstic, -ă, encausîici, -ce, s.f., s.m. || Din fr. encaustique || 1. S.f. (In antichitate) Procedeu de pictură în care culorile se foloseau diluate
331
ENDGBEI6
/
cu ceară. "2. S.m. Preparat pe bază de ceara folosit îa impregnarea statuilor de marmură sau de ipsos pentru a le ua un ton catifelat sau pentru a le feri de umezeală.
encefâl, encefale, s.n. || Din fr, encéphale; gr. enkephalos „creier44 || Parte a sistemului nervos centra! care cuprinde creierul mare, pedunculii cerebrali şi bulbul rahidian.
encefalită, encefalite, s.f. |] Din fr., encéphalite; gr. enkephaliîe „al creierului*4 || Inflamaţie a ţesutului nervos cerebral.
encefalografie, encefalo grafii, s.f. || Din fr. encéphalographie ; gr. enkephalos „creier44 -f- gra~ phe „descriere44 i| Metodă de cercetare radio-grafică a encefalului, fololită în diagnosticul unor boli nervoase.
encefalopatie, encefalopatii, s.f. |) Din fr. en-céphalopathie; gr. enkephalos „creier44 + pathos „suferinţă44 I! Denumire generică pentru afecţiunile organice ale creierului.
enciclică, enciclice, s.f. |] Din fr. encyclique f| Circulară papală adresată tuturor catolicilor şi cuprinzînd directive în probleme religioase, sociale etc.
enciclopédic, -ă, enciclopedici, -ce, adj. [| Din fr. encyclopédique || Cu caracter de enciclopedie; vast, cuprinzător.
enciclopedie, enciclopedii, s.f. || Din fr. encyclopédie; gr. enkyklia „ansamblul ştiinţelor44 -p paideia „educaţie, învăţătură44 || Tip de dicţionar care tratează sistematic termeni (nume comune şi nume proprii), din toate domeniile de activitate sau numai dintr-un anumit domeniu, fie în ordine alfabetică, fie pe probleme sau pe domenii.
enciclopedism s.n. |i Din fr. encyclopédisme |j Sistemul şi principiile enciclopediştilor (mai ales ale celor francezi din sec. 18).
enciclopedist, enciclopedişti, s.m. || Din fr. encyclopédiste || 1. Nume dat gînditorilor şi savanţilor francezi progresişti din secolul 18 care s-au grupat în jurul „Enciclopediei ştiinţelor, artelor şi meşteşugurilor44. 2. Persoană care posedă multe cunoştinţe din diferite domenii.
enclavă, enclave, s.f. || Din fr. enclave || 1* Fragmente de roci de altă natură înglobate în masa rocilor eruptive. 2. Grup de populaţie străină izolat în mijlocul masei indigene.
enclitic, -ă, enclitici, -ce, adj. || Din fr. enclitique, lat. encliticus || (Despre cuvinte) Care se ataşează la un cuvînt precedent, formînd o unitate. • Articol e. = articol hotărît care se ataşează la sfîrşitul unui cuvînt.
encllză, enclize, s.f. II Din fr. enclise, germ. Enklise; gr. enklipsis „deplasare a accentului441| Ataşare a unui cuvînt, a unei silabe sau a altui element neaccentuat la cuvîntul precedent; postpunere.
encomiastic, -ă, encomiastici, -ce, adj. || Din encomion || Care are caracter laudativ; elogios.
# encomion, encomioane, s.n. || Din ngr. enko-mion || Cuvîntare elogioasă la adresa cuiva.
endecasilab, endecasilabi, s.m. || Din fr. (h)en-décasyllabe, lat. hendeçasillabus || Vers care are unsprezece silabe.
endémie, -ă, endemici, -ce, adj. \\ Din fr. endémique || (Despre plante sau animale) Care trăieşte numai pe un anumit teritoriu. © (Despre boli) Care are caracter permanent în anumite locuri.
endemle, endemii, s.f. || Din fr. endémie; gr. endemos [rcosos] „boală permanentă mir-o regiune44 || Prezenţă sporadică într-o regiune sau într-o colectivitate a unor boli infecţi oase sau de metabolism (pelagră, guşă), semnalate pe o perioadă mai îndelungată de timp.
endo- || Din gr. endos „înăuntru44 || Element de compunere eu sensul „intern44, cu care se formează substantive şi adjective.
endocârd, endocarduri, s.n. || Din fr. endocarde; endo- + gr. kardia „inimă44 j| Membrană subţire care căptuşeşte cavităţile şi val vu iele inimii.
endocardftă, endocardite, s.f. |ţDin fr. endocardite || Inflamaţie a endocardului, datorită unor agenţi virotici sau microbieni.
endocârp, endocarpuri, s.n. || Din fr. endocarpe; endo- gr. karpos „fruct44 || Ţesut tare care acoperă sămînţa unor fructe (ca primele, cireşele etc.).
endocrin, -ă, endocrini, -e, adj. || Din fr. endocrine ; endo- -j- gr. krinein „a secreta44 || 1* Glandă endocrină = glandă care îşi varsă secreţiile direct în sînge; glandă cu secreţie internă.
2.	Care se referă ia glandele endocrine.
endocrinologie s.f. || Din fr. endocrinologie; endo- 4- gr. krinein „a secreta44 -f logos „studiu44 || Ramură a medicinii şi biologiei care studiază hormonii, glandele endocrine şi funcţiile lor.
endodérm, endoderme, s.n. |] Din fr. endoderme; endo- -f- gr. derma „piele44 || 1. Foiţa interioară a embrionului la animalele superioare, din care provin tubul digestiv şi glandele anexe.
2.	Stratul interior al scoarţei tulpinii sau rădăcinii plantelor.
endogamie s.f. || Din fr. endogamie ; endo-gr. gamos „căsătorie44 || Contractarea obligatorie a căsătoriilor în sinul aceluiaşi trib la unele popoare primitive.
endogen, -ă, endogeni, -e, adj. (| Din fr. endogène; endo- -f gr. genos „origine44 || 1. (Geol.) Care se datorează energiei interne a Pămîntului şi conduce la apariţia denivelărilor scoarţei. 2. (Med.) Care se datoreşte unor cauze din’interiorul organismului.
endoparazit, -ă, endoparaziţi, -te, subst., adj. || Din fr. endoparasite || 1. Ciupercă parazită al cărei miceîiu se dezvoltă în interiorul ţesuturilor plantei-gazdă, provocînd boli grave (ex. rîia neagră a cartofului). 2. S.m. şi f., adj. (Animal) care trăieşte ca parazit în organele interne ale corpului omenesc şi al animalelor (ex. limbricii).
endoréic, -ă, endoreici, -ce, adj. || Din fr. endoréique ; endo- -f- gr- rhein „a curge44 || Lipsit de scurgere. O Regiune endoreică = regiune aridă, lipsită de legături prin ape curgătoare cu oceanul planetar; se caracterizează printr-o reţea hidrografică slab dezvoltată.
ENDOSMOZÂ
332
endosmdză s.f. [] Din fr. endosmose [| Pătrundere a unui fluid, prin osmoză, într-un spaţiu mărginit de o membrană semipermeabilă. Face parte din procesul de nutriţie al celulelor.
endosperm s.n. || Din fr. endosperme; endo- -p gr. sperma „sămînţă” || Ţesut vegetal aflat în seminţe, în care se înmagazinează substanţele de rezervă necesare creşterii embrionului.
endotéliu, endotelii, s.n. (| Din fr. endothélium || Epiteliu care căptuşeşte o cavitate închisă a corpului.
endoterinic, -ă, endotermici, -ce, adj. |] Din fr. endothermique; endo- + gr. thermos „cald” || (Fiz., chim.) Care se produce cu absorbţie de căldură din exterior.
energetic, -ă, energetici, -ce, adj., s.f. || Din fr. énergétique || 1, Adj. Care se referă la energie. O Sistem e. — ansamblu de instalaţii care produce, transmite şi distribuie energie electrică pe un anumit teritoriu. 2. S.f. Ştiinţa şi tehnica descoperirii şi exploatării surselor de energie, a distribuirii şi folosirii energiei, sub diferitele ei forme.
enérgie, -ă, energici, -ce, adj. || Din fr. énergique || (Adesea adverbial) Plin de energie, de vigoare; hotărît. ® (Despre medicamente) Care are acţiune puternică, imediată.
energie, energii, s.f. || Din fr. énergie; cf. gr. energeia „activitate” || 1. Forţă, vigoare, capacitate de a acţiona. 2. Mărime egală cu capacitatea unui sistem de a efectua un lucru mecanic trecînd dintr-o«stare în alta; ea se poate prezenta în diferite forme: mecanică, termică, electrică etc. O E. atomică (sau nucleară) v. nuclear. E. chimică = energie care se eliberează sau se absoarbe în reacţiile chimice.
enervă, enervez, vb. I. Tranz. şi refl. |j Din fr. énerver j| A face sa-şi piardă sau a-şi pierde calmul, a (se) înfuria.
enervant, «ă, enervanţi, -te, adj. || Din fr. énervant || Care enervează; iritant.
enervare, enervări, s.f. Faptul de a (se) enerva; tensiune nervoasă, manifestată prin nelinişte, agitaţie, nerăbdare.
englez, -ă, englezi, -e, s.m. şi f., adj. || Din ngr. englezos, it. inglese || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul anglo-saxon constituit ca naţiune pe teritoriul Angliei. 2, Adj. Care se referă la ^Inglia sau la Marea Britanie ori la populaţia eijp (substantivat, f.) limba vorbită de englezi. ' x
englezesc, -easeenglezeşti, adj. || Din englez || Englez (2).
englezéste adv. |] Din englez || Ca englezii; în limba engleză.
englezoaică, englezoaice, s.f. || Din englez |[ Femeie^ care face parte din poporul englez, engdbă s f. v. angobă.
engolpidn, engolpioane, s n. || Din ngr. enkol-pion || Iconiţă lucrata dintr-un metal preţios, pe care arhiereii o poartă la gît.
enigmatic, -ă, enigmatici, -ce, adj. || Din fr. énigmatique || Care ascunde o enigmă; greu de înţeles ; misterios.
enigmă, enigme, s.f. || Din fr. énigme, lat. aenigma || Lucru nelămurit, greu de înţeles; taină, mister.
enologîe s.f. || Din fr. oenologie; gr. oinos „vin” -f logos „studiu” || Ştiinţă care se ocupă cu vinificaţia || Şi : oenologie s.f.
enoriaş, -ă, enoriaşi, -e, s.m. şi f. || Din enorie || Credincios care aparţine unei anumite parohii.
enorfe, enorii, s.f. || Din ngr. enoria || Parohie, enorm, -ă, enormi, -e, adj. || Din fr. énorme, lat. enormis „care iese din normal” || Foarte mare, imens; uriaş, colosal; (adverbial) foarte mult; extrem de..., extraordinar de...
enormitate, enormităţi, s.f. II Din fr. énormité, lat. enormitas, -atis || Caracterul a ceea ce este enorm; lucru de necrezut, absurditate, prostie.
endt, enoţi, s.m. Animal cu blana preţioasă, asemănător unui cîine. în România a fost semnalat în Delta Dunării. Poate fi crescut ca animal de blană.
entalpie s.f. || Din fr. enthatpie; gr. en „în” -f-thalpos „căldură” || Mărime termodinamică egală cu suma dintre energia internă a unui corp şi lucrul mecanic de dezlocuire a volumului său la o presiune constantă.
euterită,' enterite, s.f. || Din fr. entérite; cf. gr. enteron „intestin” || Inflamaţie acută sau cronică a intestinului subţire, datorită infecţiilor, intoxicaţiilor etc.
enterobactérii s.f. || Din fr. entérobaciéries || Nume generic dat germenilor saprofiţi care constituie flora intestinală normală a organismului, precum şi germenilor patogeni pentru care intestinul constituie locul principal de înmulţire şi de manifestări patologice consecutive.
enterocolftă, enterocoliîe, s.f. || Din fr. entéro-colite; gr. enteron „intestin” -f kolon „colon” || Inflamaţia intestinului subţire şi a celui gros, provocată de germeni patogeni.
entitate, entităţi, s.f. || Din fr. entité, lat. entitas, -atis (< ens, entis, part. lui esse „a fi”) |j Aspect al existenţei, delimitat ca întindere, conţinut, sens etc.
entomofâg, -ă, entomofagi, -ge, adj., s.m. şi f. || Din fr. entomophage; gr. entomon „insectă” -f-phagein „a mînca” || (Animal) care se hrăneşte cu insecte.
entomolog, -ă, entomologi, -ge, s.m. şi f. || Din entomologie || Specialist în entomologie.
entomologie s.f. || Din fr. entomologie ; gr. entomon „insectă” -f- logos „studiu” [| Ramura a zoologiei, care se ocupă cu studiul insectelor.
entorsă, entorse, s.f. || Din fr. entorse || Leziune traumatică a unei articulaţii, care poate fi urmată uneori de-ruperea ligamentului.
entropie, entropii, s.f. || Din fr. entropie; cf. gr. entrope „întoarcere, schimbare” || 1. Mărime termodinamică de stare a unui sistem fizic, exprimată prin suma citurilor dintre cantităţile de căldură schimbate de el cu exteriorul şi temperaturile absolute la care se efectuează aceste schimburi. 2. Mărime fundamentală în teoria informaţiei, raportată ia un element ai mesajului transmis.
333
EPIDERMIC
entuziasm s.n. || Din fr. enthousiasme; gr. enthusiasmos „emoţie puternică" |] Stare de însufleţire puternică, dè> înflăcărare, de avînt; exaltare.
entuziasma, entuziasmez, vb. I. Refl. şi tranz. || Din fr. enthousiasmer || A (se) înflăcăra, a (se) însufleţi.
enfuziâst,* -ă, entuziaşti, -ste, adj. || Din fr. enthousiaste || (Adesea substantivat) Plin de entuziasm, gata să se devoteze unei idei, unei cauze ; care dovedeşte entuziasm.
enumera, enumăr, vb. I. Tranz. [| Din fr. énumérer, lat. enumerare (< numerus „număr") || A număra pe rînd, unul cîte unul.
enumeraţi©, enumeraţii, s.f. || Din fr. énumé-ration, lat. enumeratio j| 1. Acţiunea de a enumera, înşirare. 2. Figură de stil care constă în înşiruirea tuturor argumentelor, faptelor etc. privitoare la aceeaşi temă.
enânţ, enunţuri, s.n. || Din enunţa || 1» Exprimare a unei judecăţi, a unui înţeles complet.
2.	(Mat.) Formulare a datelor unei probleme.
enunţa, enunţ, vb. I. Tranz. || Din fr. énoncer |) A exprima ceva oral sau în scris, a formuţa, a emite un enunţ.
enunţiativ, -ă, enunţiativi, -e, adj. || Din fr. énonciatif, lat. enuntiativus || Care conţine^ o enunţare. • Propoziţie enunţiativă = propoziţie care exprimă o constatare, prezentînd o acţiune sau o stare ca reală.
enzimă, enzime, s.f. || Din fr. enzyme; gr. en „în" -f zyme „drojdie" || Compus organic de natură proteică, prezent în celulele vii, care dirijează procesele de sinteză şi de degradare din organism, producînd şi înmagazinînd energie; ferment.
eoeén s.n. || Din fr. éocène; gr. eos „auroră, zori" -f- kainos „nou" || Serie (epocă) a paleo-genului, caracterizată prin anumite specii de ntimuliţi, gasteropode, mamifere etc.
eoliân, -ă, eolieni, -e, adj. || Din fr. éolien; cf. gr. Aeolos „Eol, zeul vînturilor" || Prodiis sau acţionat de vînt. Q Formaţie eoliană = ansamblu de’ forme de relief care se datoresc acţiunii de eroziune şi de transport a vîntului.
eozină, eozine, s.f. || Din fr. éosine; cf. gr. eos „auroră, zori" || Colorant roşu strălucitor, folosit la fabricarea cernelii roşii, pentru a colora diferite preparate bacteriologice, la sensibilizarea plăcilor" fotografice, în cosmetică, în industria alimentară etc.
eparhie, eparhii, s.f. [| Din ngr. eparhia || Unitate administrativă, bisericească, condusă de un episcop; episcopie, dieceză.
epata, epatez, vb. I. Tranz. (| Din fr. épater || A impresiona, a uimi prin atitudine, prin comportare, prin ţinută neobişnuită etc.
epatant, -ă, epatanţi, -te, adj. || Din fr. épatant || Care epatează; uluitor.
epavă, epave, s.f. || Din fr. épave || Navă sau rămăşiţă a unei nave distruse sau naufragiate. ■ • (F'ig.) Persoană distrusă din punct de vedere fizic sau moral.
epentétic, -ă, epentetici, -ce, adj. || Din fr. épenthétique || (Lingv. ; despre sunete) Apărut prin epenteză.
epenïézâ, epenteze, s.f. || Din fr. epenthese% lat. epenthesis ({Apariţia unui sunet nou în interiorul unui cuvînt.
ері- II Din gr. epi „pe, peste“ Ц Element de compunere cu sensul „peste", „(pe) deasupra", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective.
épie, -ă, epici, -ce, adj., s.f. |] Din fr. épique, lat. epicus, gr. epikos (< epos „epopee") || 1. Adj. Care narează fapte, întîmplari reale sau imaginare. O Genul e. = gen literar care cuprinde diverse specii de naraţiuni în versuri şi în proză.
• (Fig.) De proporţii vaste, grandios, demn de o epopee. 2. S.f. Totalitatea operelor literare aparţinînd genului epic.
epicârd, epicarduri, s.n. || Din fr. épicarde; ері- -f gr. kardia „inimă" || Membrană care înveleşte inima.
epicârp s.n. [І Din fr. épicarpe; ері- + gr. karpos „fruct" |] (Bot.) Stratul extern al pericarp ului, J pieliţa care acoperă fructul unei plante.	^	.
epieén, epicene, adj. || Din fr. épicène, lat. epi-coenus; cf. gr. epikoinos „comun" || (Despre substantive nume de fiinţe) Care are aceeaşi formă pentru indicarea ambelor sexe,
epicéntru, epicentre, s.n. II Din fr. épicentre; ері- -f- gr. kentros „central" || Punct de pe suprafaţa Pămîntului, situat deasupra locului unde se produce zguduirea iniţială a unui cutremur şi în care intensitatea acestuia e maximă.
epieontinentâlă adj. f. || Din it. epicontinen-tale II Mare e. = mare situată la marginea sau în interiorul unui continent (ex. Marea Nordu-!ui).	^	^	...
epicureic, -ă, epicureici, -ce, adj. [| Din germ. epikureisch II Epicurian (1). O Şcoala epicureică* = şcoală filozofică materialistă fundată de Epicur în sec. 4 î.e.n. la Atena şi cunoscută sub numele de „grădină".
epicureism s.n. v. epicurism.
epicurian, -ă, epicurieni, -e, adj., s.m. şi f.
II Din fr. épicurien II1. Adj. Privitor la epicurism.
2.	S.m. şi f. Adept al epicurismului. • Persoană care caută plăcerile alese, rafinate; (depr.) persoană înclinată spre plăceri.
epicurism s.n. II Din fr. épicurisme || Concepţiile reprezentanţilor Şcolii epicureice. || Şi; epicureism s.n.
epidemic, -ă, epidemici, -ce, adj. || Din fr./ épidémique || (Despre boli) Cu caracter de epidemie.
epidemie, epidemii, s.f. || Din fr. épidémie, lat. epidemia; cf. gr. epidemos „care circulă în popor" II Boală infecţioasă care se extinde în-tr-un timp scurt la un mare număr de persoane dintr-o colectivitate.
epidermă, epiderme, s.f. || Din fr. épiderme, lat. epidermis; ері- -j- gr. derma „piele" || 1. Stratul exterior al pielii. 2. Ţesutul exterior, de protecţie, al organelor plantelor superioare.
epidérmic, -ă, epidermici, -ce, adj. || Din fr. épidermique || Privitor la epidermă; de natura epidermei.
EFIBIASCOP
334
epidiascop, epidiascoape, s.n. || Din fr. épi-ăiascope II Aparat care serveşte la proiectarea pe un ecran fie a unui diafilm, fie a unei figuri netransparente luminate.
epidot s.n. || Din fr. epidote || Sili cat natural de calciu, aluminiu şi fier, verde, sticlos; varietăţile limpezi sînt utilizate ca pietre semi-preţioase.
epifît, -â,*epifiţi, -te, adj. || Din fr. épiphyte || (Despre plante; şi substantivat) Care trăieşte pe altă plantă fără a fi parazit, aceasta servin-du-i numai ca sprijin (ex. muşchii, lichenii).
epîîiză, epifize, s.f. || Din fr. épiphyse; gr. epiphysis „excrescenţă54 || 1. Glandă endocrină situată în interiorul craniului, care influenţează dezvoltarea glandelor sexuale şi procesele metabolice; glandă pineală. 2. Extremitate a unui os lung.
epigâstru s.n. || Din fr. épigastre; ері- -f gr. gaster „stomac55 || Partea superioară a abdomenului, cuprinsă între coaste şi ombilic.
epigenézâ s.f. f| Din fr. épigénèse; ері- -f- gr. genesis „naştere55 || Concepţie în biologie după care ţesuturile şi organele apar treptat din ţesuturi şi structuri mai simple, formate anterior.
epiglotă, epiglote, s.f. || Din fr. épiglotte; ері-4- gr- glotta „limbă55 || Membrană aşezată în partea superioară a laringelui, pe care aceasta îl acoperă în momentul cînd se înghite mîncarea (separînd astfel calea alimentară de cea respiratorie).
epigon* epigoni, s.m. || Din fr. èpigone; gr. epigonos „descendent55 || Urmaş, succesor (scriitor sau artist) inferior ca valoare celor ce l-au precedat.
epigraf, epigrafe, s.n. || Din fr. épigraphe; ері- -f gr. graphein „a scrie55 || 1. Scurt fragment, în proză sau în versuri, pus la începutul unei cărţi sau al unui capitol. 2. Scurtă inscripţie pe faţada unui monument, a unui edificiu antic.
epigrafie s.f. || Din fr. ' épigraphie |) Disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul inscripţiilor vechi.
epigramă, epigrame, s.f. || Din fr. épigramme, lat. epigramma; epi- -f- gr. gramma „inscripţie55 || Specie a poeziei lirice, de proporţii reduse,’ care satirizează laturile negative ale caracterului omenesc, ale unei situaţii, şi care se termină de obicei printr-o poantă ironică.
epigramist, -hffepigramişti, -ste, s.m. şi f.
|| Din epigramă || Autor de epigrame.
epilâ, epilez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. épiler ; cf. lat. pil us „fir de păr55 || (Med.) A (se) depila (2),
epilepsie, epilepsii, s.f. || Din fr. épilepsie, lat. epilepsia |) Boală a sistemului nervos caracterizată prin crize repetate convulsive şi pierderea cunoştinţei, halucinaţii senzoriale şi alte tulburări psihice.
epiléptic, -k, epileptici, -ce, adj., s.m. şi f.
|| Din fr. épileptique, lat. epilepticus || 1. Adj’. Cu caracter de epilepsie. 2. S.m. şi f. Persoană bolnavă de epilepsie.
epildg, epiloguri, s.n. || Din fr. épilogue, lat. epilogus; gr. epilogos „după discurs55 |] Partea
finală a unei opere literare, constituind wi fel de concluzie sau de rezumat al operei, cu o expunere succintă a evoluţiei viitoare a personajelor. • (Fig.) Sfîrşit al unei acţiuni, al unei situaţii, al unei mtîmplări.
epirogenézà s.f. || Din fr. épirogenèse; cf. gr. epeiros „continent55 4 genesis „naştere55 !l Proces de ridicare a unor compartimente mais din scoarţa Pămîntului deasupra nivelului marilor, datorită mişcărilor tectonice oscilatorii; are drept rezultat formarea unor întinse arii continentale.
episcop1, episcopi, s.m. || Din ngr. episkopos, lat. episcopus I] Grad înalt in ierarhia bisericească, imediat inferior mitropolitului; persoană care are acest grad.
episcop2, episcoape, s.n. || Din germ. Episkop || Aparat care serveşte îa proiecţia figurilor de pe cărţi, de pe fotografii sau de pe alte obiecte netransparente.
episcopat, episcopate, s.n. || Din fr. épiscopai, lat. episcopatus || Rangul, demnitatea de episcop1; timpul cît este în funcţie un episcop1.
episcopie, episcopii, s.f. î| Din ngr. episkop ia ff Teritoriu asupra căruia se extinde autoritatea unui episcop1; reşedinţa episcopului; episcopat, episod, episoade, s.n. |] Din fr. épisode ||
1. Acţiune secundară în ansamblul unei opere literare; parte dintr-o lucrare circumscrisă la un singur moment, la o singură situaţie, 2. (în vechea dramă grecească) Parte a acţiunii dintre două intervenţii ale corului, corespunzînd actului din dramaturgia modernă. 8. în timp tare, incident din viaţa cuiva.
episodic, -ă, episodici, -ce, adj. || Din fr. èpiso-dique || Care ţine de un episod; secundar, întîm-plător, accidental.
epistât, epistaîi, s.m. || Din ngr. epistatis || (înv.) 1. Cel mai mic grad de ofiţer de poliţie.
2. Administrator, intendent, logofăt, vechil. || Şi; ipistât s.m.
epistemologie s.f. || Din fr. épistemologie ; gr. episteme „cunoaştere55 j- logos „studiu51 || Part© a gnoseologiei care studiază procesul cunoaşterii, aşa cum se desfăşoară în cadrul ştiinţelor; teoria cunoaşterii ştiinţifice.
epistolar, -ă, epistolari, -e, adj. || Din fr. epi-stolaire; lat. epistolaris || Privitor la stilul, la modul de a scrie scrisori.
epistolă, epistole, s.f. || Din lat. epistola ||
1.	(înv.) Scrisoare. 2. Specie literară în care se abordează, sub formă de scrisoare, un subiect filozofic, artistic, moral etc.
epitaf, epitafuri, s.n. || Din ngr. epitaphion, fr. épitaphe |j î. Inscripţie funerară cuprinzând elogiul defunctului sau o sentinţă morală. 2. Obiect de cult constînd dintr-o ţesătură brodală ou fir de aur ori de argint şi reprezentînd pe Hristos mort.
epitalâm, epitalamuri, s.n. || Din fr. épitha-lame, lat. epithalamium, gr. epithalamion „cîntee nupţial55 || (Livr.) Mic poem compus în cinstea mirilor cu prilejul oficierii căsătoriei.
epiteliâl, -ă, epiteliali, -e, adj. || Din fr. épithélial || Privitor la epiteliu, care aparţine epite-liului.
335
ERECTIL
epitéMe, epitelii, s.n. || Din fr. épithélium |j Ţesut vascular, format din unul sau din mai multe straturi, care acoperă suprafaţa corpului si suprafeţele libere din interiorul corpului; intră si în structura unor glande şi a unor organe.
* epitet, epitete, s.n. || Din fr. épithète, lat. epi-theion. împrumutat din gr. cu sensul de „ceea ce este de adăugat“ || 1. Cuvînt care determină în chip expresiv un substantiv sau un verb.
2.	Calificativ laudativ sau injurios dat cuiva.
epîtrop, epitropi, s.m. || Din ngr. epiîropos || Tutore. © Administrator al unui bun, în special al averii unei biserici.
epfti, epiuri, s.n. II Din fr. épi || Construcţie din piatră şi lemn, în formă de pinten, fixată în malul cursurilor de apă, fie pentru a le micşora lăţimea, fie pentru apărarea malurilor de eroziune.
epizootie, epizootii, s.f. || Din fr. epizootie; epi- if- gr. zootes „natură animală44 || Extindere a unei boli infecţioase la un mare număr de animale dintr-o regiune.
epocal, -ă, epocali, -e, adj. || Din epocă || Care marchează o epocă; care are un mare răsunet; memorabil.
epocă, epoci, ş.f. || Din fr. époque || 1* Interval de timp din istorie, care se deosebeşte de celelalte prin anumite caracteristici. O E. brortului v. bronz. E. fierului v. fier. E. pietrei v. piatră. 2. Subdiviziune a unei perioade geologice. 3. Timp în care se repetă periodic acelaşi lucru: epoca ploilor. [| Acc. şi: epocă.
epddă, epode, s.f. || Din fr. épode, lat. epodos |]
1. (în teatrul antic) Partea a treia şi ultima a cîn tecul ui unui cor, după strofă şi antistrofă.
2, Poezie lirică compusă din două versuri inegale.
epolét, epoleţi, s.m. || Din fr. épaulette (( e-paule „umăr44) |j Bandă de stofă prinsă pe umerii uniformelor şi pe care se aplică, de obicei, însemnele gradului (militar), ale specialităţii etc.
eponim, -ă, eponimi, -e, adj. || Din fr. épo-nyme; epi- -f gr. onoma „nume44 || Care dă numele său unui oraş, unei localităţi etc.
eponj s.n. || Din fr. éponge „burete44 (din lat. spongia) || Ţesătură moale, cu fire buclate, din care se fac prosoape, halate de baie etc.
epopée, epopei, s.f. ||. Din fr. épopée; cf. gr. epos II Poem epic de mari proporţii, în versuri, în care se povestesc fapte eroice (legendare sau istorico); epos. & Şir de fapte eroice, glorioase.
epos, eposuri, s.n. || Din germ. Epos, gr. epos [| (Livr.) Epopee; povestire.
eprubefă, eprubete, s.f. || După fr. éprouvette (( éprouver „a încerca, a proba44), după probă || Tub" mic de sticlă cu pereţii subţiri, închis la un capăt, întrebuinţat în laboratoare la analiza chimică, la luarea de diverse probe etc.
epnivétâ, epruvete, s.f. |] Din fr. éprouvette || Obiect destinat efectuării încercărilor de determinare a unor proprietăţi ale materialului din care este confecţionat.
epuîzâ, epuizez, vb. Ï. || Din fr. épuiser || 1* Tranz. şi refl. A (se) termina, a (se) isprăvi
(prin vînzare, consum etc.). 2. Tranz. A termina studierea, lămurirea unei probleme. 8. Tranz. şi refl. (se) istovi, a (se) extenua.
epuizant, -ă, epuizanţi, -te, adj. [| Din fr. épuisant || Care oboseşte, care epuizează .pe cineva, istovitor, extenuant.
epuizare, epuizări, s.f. 1» Acţiunea de a (se) epuiza; terminare, isprăvi re. 2. îndepărtare a apelor dintr-o săpătură, dintr-un batardou sau dintr-o mină, pentru a se putea executa anumite lucrări. 8» Pierderea capacităţii funcţionale a unui organ sau a întregului organism, în urma unei solicitări excesive; extenuare, oboseală, uzură.
epura, epurez, vb. I. Tranz. || Din fr. épurer ((pur „curat, purc) jj A îndepărta impurităţile dintr-un material (solid, lichid sau gazos) ; a curăţa.	|
epurare, epurări, s.f. Acţiunea de a epura; curăţire, purificare. O Epurarea apei == îndepărtarea din apa potabilă sau din apele industriale a substanţelor care le fac improprii întrebuinţării în scopul urmărit.
équus subst. || Cuv. lat. |.| Gen de mamifere imparicopitate, avînd ca reprezentanţi actuali calul, măgarul, zebra ş.a. Se caracterizează prin talia mare, dinţi lungi şi existenţa a cîte unui singur deget la picioare.
eradică, erădic, vb. I. Tranz. || Lat. eradicare || A smulge din rădăcini, a dezrădăcina; p. ext. a stîrpi, a extirpa.
erată, erate, s.f. || Din fr. errata, lat. errata (( errare „a greşi44) || Listă adăugată la sfîrşitul unei cărţi, eonţinînd îndreptarea unor greşeli (de tipar).
erâtic, -ă, eratici, -ce, adj. || Din fr. erratique, lat. erraticus || (Despre blocuri de piatră, stînci etc.) Dus, transportat (de gheţari) între alte formaţiuni geologice.
érâ, ere, s.f. || Din fr. ère, lat. aera „număr, cifră44; „eră, epocă44 || 1. Perioadă istorică pornind de la data unui anumit eveniment sau fapt şi de la care se începe numărătoarea anilor. © Epocă (1). 2, (Geol.) Cea mai mare diviziune a timpului din istoria Pămîntului.
erbacee, erbacee, adj. j| Din fr. herbacé, lat. kerbaceus ( < herb a „iarbă44) ]| (Despre plante) Care are tulpina subţire, neiignificată ; ierbos.
erbicid, erhicide, s.n. || Din fr. herbicide; lat. herba „iarbă44 -j- caedere „a ucide44 || Substanţă care distruge buruienile dăunătoare culturilor.
érbiu s.n. !| Din fr. erbium, germ. Erbium [| Element chimic din familia lantanidelor (pămîn-turilor rare).
erbivdr, -ă, erbivori, -e, adj., s.m. şi f. [[ Din fr. herbivore; lat. herba „iarbă44 -f- vorare „a devora44 || (Mamifer) care se hrăneşte cu vegetale (în special cu iarbă).
erect, -ă, erecţi, -te, adj. || Din lat. erectus [| (Despre tulpina unor plante) Ridicat în sus, vertical.
erectil, -ă, erectili, -e, adj. || Din fr. érectile ; cf. lat. erigere „a ridica44 |] Care se referă la erecţie ; capabil de erecţie.
ERECŢIE
m
eréctie, erecţii, s.f. |] Din fr. érection || Schimbare à consistenţei şi a volumului unor , organe (în special genitale) sub influenţa afluxului de sînge.
eréde* erezi, s.m. || Din lat. heres, -edis |] (Livr.) Moştenitor.
ereditar, -ă, ereditari, -e, adj. || Din fr. héréditaire, lat. hereditarhis |( 1. (Despre particularităţi fizice şi psihice) Care se transmite prin ereditate (1). 2. (Despre bunuri, privilegii etc.) Care se transmite prin moştenire. O Monarhie ereditară — monarhie în care tronul se iasă moştenire.
ereditate s.f., (2) eredităţi,^ s.f. J] Din fr. hérédité, lat. hereditas, -atis || 1. însuşire fundamentală a materiei vii, care constă în transmiterea caracteristicilor morfologice, fiziologice şi biochimice de la ascendenţi la descendenţi. 2. Moştenire, succesiune.
eremit, eremiţi, s.m. || Din fr. érémite || Pustnic, sihastru. || Şi: ermit s.m.
eres, eresuri, s.n. || Din si. eresi |I Credinţă în forţe supranaturale; erezie; prejudecată; rătăcire, eroare. Căci nu mă-ncîntă azi cum mă mişcară Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o-nseninarâ (Eminescu).
eréte, ereţi, s.m. Gen de păsări răpitoare de zi,- asemănătoare cu ulii, cu ciocul scurt şi foarte curbat şi cu cîte un «disc de pene pe părţile laterale ale capului.
eretic, -ă, eretici, -ce, s.m. şi f. |] Din sl. ere-tiku || (Adesea adjectival) Adept sau propovăduitor/al unei erezii.
eretîsm s.n. || Din fr. éréthisme, gr. erethismos „iritaţie" || E. cardiac = stare de hiperexcitabi-litate cardiacă, întîlnită mai ales la tineri, care se manifestă clinic prin puls rapid, uneori neregulat.
erezie, erezii, s.f. || Din fr. hérésie, lat. haere-sis, gr. hairesis „părere particulară" || 1. Concepţie religioasă în contradicţie cu dogmele bisericii în cadrul căreia ia naştere şi condamnată de aceasta. 2. (Fig.) Greşeală; abatere, rătăcire.
erg1, ergi, s.m. || Din fr. erg; cf. gr. ergon „muncă" || Unitate de măsură pentru energie, egală cu lucrul mecanic efectuat de o forţă de o dină cînd această forţă îşi deplasează punctul de aplicaţie cu un centimetru,
erg2, erguri, s.ri.dJDin fr. erg (cuv. arab, însemnînd „dună" || Deşert de nisip cu dune, caracteristic Saharei, foşrmat de obicei în porţiunile mai coborî te ale scoarţei.
ergonă, ergone, s.f. || Din fr. ergone || Nume generic dat unor substanţe organice (enzime, , vitamine, hormoni) a căror acţiune constă în stimularea funcţiunilor celulare.
ergonomie s.f. || Din fr. ergonomie; gr. ergon „lucru" -f nomos „normă" || Ştiinţă interdisci-plinară care studiază relaţiile dintre om, maşină şi mediul de muncă.
ergosterol s.n. |) Din fr. ergostérol || Substanţă care se găseşte în diverse ţesuturi animale şi vegetale, a cărei activare, prin iradiere cu raz© ultraviolete, produce vitamina D2.
ergoterapie s.f. || Din fr* ergothérapie; gr. ergon „muncă" -f therapeia „tratament" |J Metodă de tratament a unor boli psihice prin munca efectuată de bolnav.
erija, erijez, vb. I. Refl. || Din fr. ériger f (Urmat de determinări introduse prin prep. in) A-şi atribui fără drept un rol, o situatie ; a se da drept...^
erînii s.f. pl. || Din fr. érinnyes || Divinităţi ale infernului, la vechii greci, reprezentate sub înfăţişarea unor femei cu părul răvăşit, împletit cu şerpi; corespundeau la romani furiilor.
eritém, eriteme, s.n. [| Din fr. érythème, gr. erythema „roşeaţă" |J Pete de culoare roşie, care apar pe piele în diferite boli (contagioase, dermatologice, sanguine).
eritrocit, eritrocite, s.n. || Din fr. érythrocyte |J Hematie.
eritropoézâ s.f. || Din fr.- érythropoïèse; gr. erythros „roşu" +■ poiesis „creare" || Proces de formare a globulelor roşii (eritrocite).
erizipél, erizipele, s.n. || Din fr. érysipèle, lat. erysipelas || Boală infecţioasă manifestată prin-tr-o erupţie cutanată de culoare roşie, localizată de obicei la faţă sau la membre, ermeneutică s.f. v. hermeneutică. ermétic, -ă, ermetici, -ce, adj. || Din fr. hermétique || (Adesea adverbial) 1. (Despre sisteme de închidere) Care închide sau astupă perfect, etanş ; (despre recipiente) perfect închis. 2. (Fig.) Greu de înţeles.
ermetism s.n. || Din fr. hermétisme, cf. n. pr. ffermes, zeu grec || Tendinţă manifestată în literatură de a folosi un limbaj obscur, dificil, ermit s.m. v. eremit.
ermitâj, ermitaje, s.n. || Din fr. ermitage (< ermite „eremit") || 1. (Franţuzism) Locuinţa unui eremit; p. ext. loc retras. 2. Mic palat izolat sau casă singuratică la ţară.
eroâre, erori, s.f. || Din fr. erreur, lat. error,
-oris ( < errare „a rătăci, a greşi") di 1. Cunoştinţă greşită, falsă despre realitatea obiectivă; idee, părere greşită; greşeală. • E. judiciară = stabilire greşită a faptelor dintr-un proces penal şi care duce la pronunţarea unei condamnări nedrepte. O Expr. A induce pe cineva în eroare — a înşela, a amăgi. 2. Diferenţa dintre valoarea reală a unei mărimi şi valoarea ei calculată.
erodâ pers. 3. erodează, vb. I. Tranz. şi refl.
|| Din fr. éroder, lat. erodere || A produce sau a suferi o eroziune; a (se) roade.
eroic, -ă, eroici,' -ce, adj. || Din fr. héroïque, lat. heroicus (< heros „erou") |) 1. Caracteristic eroilor; cu calităţi de erou. 2. (Despre opere literare) Care cîntă faptele unui erou.
eroicomic, -ă, eroicomici, -ce, adj. |] Din fr. héroïcomique |] Care este în acelaşi timp eroic şi comic. O Poem e. ==■ gen de poem epic, care, utilizînd modalităţile epopeii, narează, cu intenţii satirice, întîmplări hazlii.
eroină, eroine, s.f. || Din fr. héroïne [| 1. Femeie care se distinge prin curaj, abnegaţie etc.
2.	Personajul feminin principal dintr-o operă literară. • Femeie care reprezintă personajul principal al unei întîmplări deosebite.
337
ESCORTA
eroism s.n. || Din fr. héroïsme |j Capacitatea de a săvîrşi fapte de vitejie; felul de a acţiona al unui erou; vitejie, curaj. ^
eronat, -ă, eronaţi, -te, adj. || Din fr. erroné |[ ' Greşit, inexact.
erotic, -ă, erotici, -ce, adj. [| Din fr. érotique, gr. erotikos ({eros „amor44) || Privitor la dra- p goste, de dragoste, e (Despre opere literare) Care exprimă sentimente de dragoste, care cîntă dragostea. • Predispus, înclinat spre senzualism.
erotism s.n. II Din fr. érotisme || Atitudine erotică; exagerare a sentimentului erotic; senzualitate.
erou, eroi, s.m. || Din fr. héros, lat. heros jj
1. (în mitologia greco-romană) Semizeu sau persoană legendară despre care sev credea că s-a născut dintr-o zeitate şi o fiinţă pămînteană.
2. Persoană care se distinge prin vitejie, curaj, abnegaţie; ostaş căzut pe cîmpul de luptă.
3. Personaj principal într-o operă literară. • Personaj principal al unei întîmplări deosebite.
eroziüne, eroziuni, s.f. || Din fr. érosion, lat. erosio, -onis || Proces de roadere a solului prin acţiunea apei, vîntului etc.
eroziv, -ă, erozivi, -e, adj. || pin fr. érosif || Care produce o eroziune.
erudit, -ă, erudiţi, -te, adj. || Din fr. érudit, lat. eruditus (part. lui erudire „a instrui44) || (Adesea substantivat) Care posedă cunoştinţe temeinice şi vaste ; savant, învăţat ; (despre opere ştiinţifice)5 care cuprinde cunoştinţe vaste şi aprofundate.
erudiţie, erudiţii, s.f. || Din fr. érudition, lat. eruditio, * -onis || Cunoaştere temeinică a uneia sau a mai multor ştiinţe; cultură vastă şi temeinică.
erûpe, pers. 3 erüpe, vb. III. Intranz. || Din lat. erumpere (după rupe) [| 1. (Despre vulcani)
A face erupţie (aruneînd lavă); (despre sonde) a azvîrli cu putere afară ţiţei, gaze. 2. (Despre pete, băşicuţe etc. caracteristice anumitor boli)
A apărea (în număr mare).
eruptiv, -ă, eruptivi, -e, adj. || Din fr. éruptif |j
1.	Care provine de la o erupţie (1), care are origine vulcanică. • (Fig. ; despre oameni şi manifestările lor) Impetuos, riestăpînit. 2. (Despre boli) Care este însoţit de erupţii pe piele.
eruptivism s.n. || Din fr. éruptivisme || Ansamblu de fenomene care conduc la producerea erupţiilor magmei în scoarţa Pămîntului.
erupţie, erupţii, s.f, || Din fr. éruption, lat. eruptio, -onis || 1. Ieşire bruscă şi violentă a lavei vulcanilor la suprafaţa Pămîntului. • Ridicare de la adîncime la suprafaţă a fluidelor din zăcămintele de hidrocarburi (ţiţei, gaze), datorită presiunii ridicate la care se găsesc. 2. E. solară = creştere bruscă a unei regiuni a cronosferei.
3.	Apariţia, pe corp, a unor pete roşii sau a unor băşicuţe, constituind simptomul unor boli contagioase (rujeoia, scarlatina) ; totalitatea acestor pete sau băşicuţe.
erzâţ, erzaţuri, s.n. [| Din germ. Ersatz || Surogat (de cafea).
esaverâj, esaveraje, s.n. || Din eseu (după golaveraj) || (La rugbi) Numărul de puncte înscrise de o echipă.
eseâdră, escadre, s.f. || Din fr. escadre || Mare unitate a forţelor maritime militare.
escadrilă, escadrile, s.f. || Din fr. escadrille || Subunitate a forţelor aeriene militare.
eseadrăn, escadroane, s.n. |] Din fr. escadron || Subunitate a unui regiment de cavalerie (cores-punzînd unei companii de infanterie).
escalada, escaladez, vb. I. Tranz. || Din fr. escalader || A se căţăra pe un zid sau pe un alt obstacol înalt, pentru a trece de partea cealaltă; p. ext. a sări peste un obstacol.
escaladare, escaladări, s.f. Acţiunea de a escalada ® (Fig.) Extindere treptată4 a unei acţiuni, a unui conflict.
escaladă, escalade, s.f. |[ Din fr. escalade, it. scalata „asalt cu ajutorul scărilor44 || Escaladare; ascensiune. • (Fig.) Extindere, intensificare.
escală, escale, s.f. |[ Din fr. escale || Oprire, prevăzută în itinerar iul unui vapor sau ai unui avion, pentru aprovizionare, debarcarea sau îmbarcarea pasagerilor etc.; p. ext. localitate unde se face o asemenea oprire.
esealdp, escalopuri, s.n. |J Din fr. escalope || Preparat culinar făcut din felii subţiri de muşchi de viţel sau din peşte.
escamota, escamotez, vb. I. Tranz. || Din fr. escamoter, sp. pop. escamotar „a face să dispară (în cochilie)44 || 1. A face ca ceva să dispară fără să se bage de seamă, a ascunde ceva în mod iscusit. e (Fig.) A denatura, a falsifica. 2. A retrage în fuzelaj, după decolare, roţile de aterizare ale unui avion, pentru a micşora rezistenţa la înaintare a avionului în timpul zborului.5
escapadă, escapade, s.f. || Din fr. escapade, sp. escapada „scăpată, evadată44 || Ieşire de scurtă durată (uneori pe ascuns) cu scopul de a petrece; petrecere organizată cu acest prilej.
escârpă, escarpe, s.f. || Din fr. escarpe |] Baraj antitanc realizat prin săparea de taluze cu versanţii spre inamic pentru a mări panta şi a împiedica trecerea tancurilor.
escatologle s.f, || Din fr. eschatologie; gr. eschatos „ultim44 -f logos „cuvînt44 || Totalitatea concepţiilor religioase privitoare la soarta finală a lumii şi a omului („sfîrşitul lumii44, judecata de apoi44 etc.).
eschimos, -ă, eschimoşi, -se, s.m. şi f. || Din fr. Esquimaux || Persoană care face parte din populaţia indigenă de tip mongoloid din ţinuturile arctice din Europa, Asia şi America.
eschivă, eschivez, vb. I. Refl., |[ Din fr. esqui-per i| A se sustrage de la o obligaţie, de la o îndatorire. • A se retrage pe furiş.
eschivă, eschive, s.f. || Din fr. esquive || Procedeu tehnic de apărare folosit în box, care constă în aplecarea capului lateral sau îndoirea picioarelor pentru a evita lovitura adversarului.
escortă, escortez, vb. I. Tranz. || Din fr. escorter || 1. A duce sub escortă (1) (un deţinut).
2.	A însoţi cu o escortă (2, 3).
esedrtă, escorte, s.f. || Din fr. escorte || 1. Pază alcătuită din persoane înarmate care însoţesc
ESCHOÜ
338
pe Reţinuţi ea să nu fugă; persoanele care alcătuiesc* această pază. 2. Grup de oameni care însoţesc pe înalţii demnitari. 8. Grup de nave sau de avioane militare care însoţesc (în timp de pace) o navă sau un avion în care călătoresc persoane oficiale importante sau (în timp de război) alte nave sau avioane, pentru a le asigura paza.
escroc, -oâeă, escroci, -oace, s.m. şi f. || Din fr, escroc JJ Persoană care înşală pe alţii şi îşi însuşeşte, prin manopere frauduloase, bunuri
străine.
escrocă, escrochez, vb. I. Tranz. || Din fr. escroquer, it. scroccare ( < crocco) „a desprinde (un obiect agăţat)44 [, A obţine, prin manevre frauduloase, bunuri străine.
escrocherie, escrocherii, s.f. || Din îr^escro* querie || Faptă de escroc; înşelarea unei persoane prin mijloace frauduloase, pentru a .obţine profituri nemeritate; înşelăciune, şarlatanie.
eseist, -ă, eseişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. essqyiste, engl. essayist (din fr. essai „eseu“) || Autor de eseuri.
eseniăni s.m. pl. || Din fr. esseniens |] Membri ai unei secte iudaice, apărute pe la mijlocul sec. 2 Le.o., caracterizată prin comunitatea bunurilor, ascetism şi pacifism. De la e., care au influenţat puternic creştinismul primitiv, au rămas „Manuscrisele de la Marea Moartă44.
esenţă, esenţe, s.f. || Din fr. essence, lat. essen-îia || 1. Totalitatea trăsăturilor fundamentale, necesare, generale şi relativ stabile ale obiectelor şi proceselor realităţii, constituind natura lor internă. O In esenţă = în ceea ce este fundamentai; în ultimă analiză. 2. Substanţă volatilă cu miros aromatic, extrasă din plante sau prepa^ rată sintetic, avînd diferite întrebuinţări în farmacie, parfumerie etc. © Soluţie concentrată care, prin diluare, dă tm produs alimentar.
3.	Varietate, speţă de arbori.
esenţial, -ă, esenţiali, -e, adj. II Din fr. essen-tiel, lat. essentialis || Care ţine de esenţă (î); fundamental, principal; de prim ordin.
esăn, eseuri, s.n. |I Din fr. essai || 1. Studiu de proporţii reduse, în care autorul tratează, în chip original, probleme literare, filozofice etc., fără intenţia de a le epuiza. 2. (Sport) încercare (2),
esoîâg, esofaguri#s.n. |] Din fr. oesophage; gr. oisein „a duce, a rmrta4 -p phagein „a mînca44 [J Parte a tubului digestiv cuprinsă între faringe şi stomac, avînd rolul de a transporta alimentele de la gură în stomac.
esopic, -ă, esopici, -ce, adj. || Din fr. esopique [[ Care aparţine lui Esop, referitor 1a Esop; p. ext. puţin clar, ambiguu, cu semnificaţii ascunse.
espadrflă, espadrile, s.f. || Din fr. espadrille (la originea căruia se găseşte lat. spartum, gr. sparton, numele unei plante din care se fac împletituri || încălţăminte uşoară, de obicei cu feţele de pînză şi cu talpa de sfoară sau dintr-nn material special, folosită mai ales de alpinişti.
©sperânto s.n. || Din fr. esperanto, cuv. format de creatorul acestei limbi şi care înseamnă „cel
care speră“'f| Limbă artificială, bazată pe o gramatică simplă şi pe un vocabular împrumutat din cele mai răspîndite limbi europene, creată la sfîrşitul secolului 19 cu scopul de a servi ea limbă internaţională.
esplanadă, esplanade, s.f. || Din fr. esplanade, it. spianata (< spianare „a nivela44) || Loc deschis (plantat cu arbori, iarbă şi flori), aflat de obicei în faţa unei clădiri monumentale sau a unui ansamblu arhitectural.
est s.n. || Din fr. Est, din v. engl. east || Unul dintre cele patru puncte cardinale, aflat în partea de unde răsare soarele; răsărit, orient.
estacadă, estacade, s.f. || Din fr. estacade || 1» Punte fixă la ţărmul unei ape, făcînd legătura cu nava acostată la chei. 2. Platformă pe picioare înalte, care realizează comunicaţia între două puncte situate deasupra solului. 3. Baraj făcut la intrarea într-un port sau la gura unui fluviu, pentru protejarea contra minelor său a obiectelor plutitoare lansate de inamic.
ester, esteri, s.m. || Din fr. ester; germ. Essig-âther „eter acetic44 || Compus chimic rezultat dintr-un alcool şi un acid organic sau anorganic oxigenat, prin eliminare de apă.
estét, -ă, esteţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. esthète; gr. aisthetes „cel care simte44 || Adept al estetismului.
estétic, -ă, estetici, -ce, adj., s.n., s.f. || Din fr. esthétique; gr. aisthetikos „sensibil44 || 1. Adj. Care aparţine esteticii, care corespunde cerinţelor esteticii; frumos. 2. S.n. Categorie desem-nînd ansamblul însuşirilor şi al fenomenelor studiate de estetică (8); domeniul esteticii. 8. S.f. Ştiinţă care studiază arta, considerată ca forma • cea mai înaltă de creare şi de receptare a frumosului, precum şi a unor variante ale acestuia: frumosul natural, al ambianţei cotidiene etc.
estetician, -ă, esteticieni, -e, s.m. şi f. j| Din fr. esthéticien || Specialist în estetică.
estetism s.n. || Din fr. esthétisme || Concepţie care absolutizează latura estetică, aspectul formal al artei, negînd sau minimalizînd rolul şi importanţa conţinutului artistic; e. consideră contemplaţia şi creaţia artistică drept scop suprem al vieţii omeneşti.
éstic, -ă, estici, -ce, adj. || Din est || Care este (de) la est; răsăritean.
estima, estimez, vb. I. Tranz. [| Din fr. estimer, lat. aestimare || A evalua, a aprecia (cu aproximaţie) mărimea, valoarea etc.
estimativ, -ă, estimativi, -e, adj. || Din fr. estimatif |J Care se referă la o evaluare, îa o estimare ; care este sau a fost determinat prin estimare.
esfimâţie, estimaţii, s.f. || Din fr. estimation, lat. aestimatio, -onis || Acţiunea de a estima; evaluare.
estimp adv. || Lat. istum tempus f| (Pop.) în acest an. Au fost consecvenţi, păstrînd în retipărirea de estimp lucrarea d-lor mai cu totul conformă cu cea de an (Odobescu). || Acc. şi: éstimp.
estival, -ă, estivali, -e, adj. |.| Din fr. estival, lat. aestivalis || De vară, din timpul verii; văratic.
estompă, estompez, vb. I. Tranz. || Din fr. estomper Ü A potrivi cu estompa intensitatea
339
ETAJL©NA-
timbrelor într-\in desen; a diminua intensitatea unei culori sau a unor contururi; (tranz. şi refl.; fig.) a (se) voala, a (se) atenua. ® Tranz. şi refl. (Fig.) A (se) diminua.
estompât, -ă, estompaţi, -ie, adj. Cu umbrele sau cu conturul pierdut, şters; (fig.) vag, imprecis.
estompă, estompe, s.f. || Din fr. estompe || Mic sul de hîrtie, de piele etc., cu care se estompează umbrele la un desen executat în creion, în cărbune sau în pastel.
eston, -ă, estoni, -e, s.m. şi f., adj. Ü De ia n. pr. Estonia || 1. S.m. şi f. Persoană făcînd parte din poporul care s-a constituit ca naţiune în
E.S.S. Estonă. 2. Adj. Care se referă îâ H.S.S. Estonă sau la populaţia ei. © (Substantivat, f.) Limba vorbită de estoni (o-	.
estoniân, »ă, estonieni, -e, adj., s.m. şi f. [j Din fr. estonien || Eston.
estorcâ, estorchez, vb. I. Tranz. || Din fr. extorquer, lat. extorquere ( < torquere „a răsuci, a întoarce4*) || A obţine ceva cu orice preţ, prin mijloace nepermise; a stoarce pe cineva de bani sau de un alt bun.
estradă, estrade, s.f. || Din fr. estrade |] 1. Scenă improvizată, într-o sală sau în aer liber, pe care se desfăşoară reprezentaţii artistice. O Concert (spectacol, muzică etc.) de e. = spectacol distractiv, variat. ® Gen muzical uşor, distractiv, cuprinzînd mici piese vocale şi instrumentale. 2. Platformă ridicată deasupra nivelului unei săli, pe care se află masa unui prezidiu, o catedră etc.
estrâl, -ă, estrali, -e, adj. || Din fr. oestral [j Privitor la estm, de estru. O Ciclu e. — ansamblul modificărilor periodice ale uterului şi ale organismului. .
estrogén, estrogene, s.n. || Din fr. oestrogène || Nume generic dat hormonilor feminizanţi de tipul foliculinei, care provoacă fenomene caracteristice estrului.	*
estropia, estropiez, vb. I. Tranz. || Din fr. estropier || (Livr.) A mutila, a schilodi.
éstru, estre, s.n. || Din fr. oestre, lat. oestrus; gr. oistros „dorinţă violentă44 |j (Fiziol.) Perioadă a ciclului sexual la mamifere, în care mucoasa Uterului permite fixarea oului fecundat.
estuar, estuare, s.n. || Din fr. estuaire, lat. aestuarium ( < aestus „mişcarea valurilor44) || Porţiune din zona de vărsare a unui fluviu, lărgită şi adîncită pe ţărmurile afectate de maree puternice.
eşafod, eşafoduri, s.n. || Din fr. échafaud || (In evul medio) Platformă în pieţele pubiiee, pe care erau executaţi condamnaţii la moarte.
eşafodaj, eşafodaje, s.n.|| Din fr. échafaudage ||
1.	Construcţie provizorie, făcută pentru a susţine materialele şi muncitorii în timpul cînd se lucrează la o clădire; schelă. 2. (Fig.) Ansamblu de fapte, de date, argumente etc. pe care se construieşte o ipoteză, o teorie etc.
eşalon, eşaloane, s.n. ]| Din fr. échelon || (Milit.) 1. Parte a dispozitivului de luptă sau operativ, ori a unei coloane de marş. 2. Unitate de transport (coloană de maşini, tron etc.).
eşalouâ, eşalonez, vb. î. Tranz. ([ Din fr. échelonner || 1. A repartiza, a dispune părţile unui întreg la intervale succesive. ® A repartiza o sumă de bani pentru a fi plătită la date succesive. 2. (Milit.) A dispune trupele pe eşaloane.
eşantion, eşantioane, s.n. || Din fr. échantillon || Probă, mostră dintr-un material sau dintr-un produs, pe baza căreia se pot stabili caracteristicile întregului.
eşapament, eşapamente, s.n. || Din fr. échappement (< échapper „a scăpa44) || Ansamblul organelor de evacuare a gazelor arse dintr-un motor cu ardere internă.
eşarfă, eşarfe, s.f. || Din fr. écharpe || 1. Fîşie de stofă, de mătase etc., care se poartă în diagonală pe piept, ca semn al unei funcţii, al unei demnităţi etc. 2. Fîşie de mătase, de stofă etc. purtată de femei (ca podoabă) înfăşurată în jurul gîtului sau pe umeri. 3. Bandăde pînză sau de stofă care se poartă pe după gît ca să susţină o mînă bandajată (fracturată).
eşec, eşecuri, s.n. || Din fr. échec, || Insucces, nereuşită într-o acţiune.
esfeMér, eşichiere, s.n. || Din fr. échiquier || Ic Aşezare a unor obiecte pe două sau mai multe rînduri, ca intervale egale între ele. 2* Dispozitiv în care trupele unei unităţi sînt masate în careuri la distanţe egale.
eşuâ, eşuez, vb. I. Intranz. || Din fr. échouer § „
1.	(Despre vapoare) A se aşeza, accidental sau voit, pe fundul unei ape puţin adînci. 2. A nu reuşi, a da greş.
etaj, etaje, s.n. || Din fr. étage || 1. Fiecare dintre părţile unei clădiri situate deasupra parterului şi cuprinzînd încăperile de pe aceiaşi plan orizon tel. 2. (Geoi.) Complex de strate bine individualizate, corespunzător vîrstei geologice.
8. Diviziune principală a zăcămîntului unei mine, stabilită în vederea exploatării. 4. (Bot.)
E.	de vegetaţie — zonă de vegetaţie cu anumite caracteristici determinate de modificarea pe verticală a regimului termic şi hi dric.
etaja, etajez, 'vb. I. Tranz. || Din fr. étager ||
A aşeza în etaje, în rînduri suprapuse.
etajéra, etajere, s.f. || Din fr. étagère j| Mobilă formată dintr-unul sau din mai multe rafturi suprapuse, pe care se aşază cărţi sau alte lucruri.
etala, etalez, vb. I. Tranz. || Din fr. étaler \j A expune ceva (cu ostentaţie) pentru a fi privit şi admirat.
etalon, etaloane, s.n. || Din fr. étalon || 1, Mărime, greutate etc. care serveşte ca unitate de bază în cadrul ijnui sistem de măsurare; model de mare precizie al unei astfel de unităţi, acceptat oficial ca bază de comparare (ex. metrul, kilogramul). 2. (Ec.) Cantitate determinată de metal preţios (aur, argint) pe care o conţine unitatea monetară a unei anumite ţări şi serveşte la măsurarea preţurilor tuturor mărfurilor.
etalonâ, etalonez, vb. î. Tranz. || Din fr. étalonner 1. A grada scara unui instrument de măsură. 2. A compara un instrument de măsură cu un etalon.
Z2*
ETAMBOU
340
etamfeou, etambouri, s.n. || Din fr. étambot\]
1.	Element de rezistenţă al scheletului unei nave, amplasat în planul longitudinal-vertical la pupa navei şi care susţine cîrma. 2. Element de rezistenţă aşezat la coada fuzelajului unui avion, care susţine ampenajul vertical al acestuia.
etamină, etamine, s.f. || Din fr. étamine || Ţesătură rară, de bumbac sau de in, pe care se brodează.
etân s.m. || Din fr. éthane || Gaz incolor şi fără miros care se găseşte în gazele de sondă, fiind întrebuinţat la prepararea etilenei, ca agent frigorigen etc.
etan dl s.m. || Din fr. éthanol || Alcool etilic* etanş, -ă, etanşi, -e, adj. || Din fr. étanche || (Despre aparate sau recipiente) Care nu permite să pătrundă sau să iasă din el, pe la încheieturi sau prin rosturi, un fluid (gaz sau lichid).
etanşă, etanşez, vb. I. Tranz. || Din fr. étancher^ A face ca un recipient, o cameră etc. să fie etanşe.
etanşeitâte s.f. || Din fr. étanchéitéJ| Proprietate a unui aparat sau a unui recipient de a fi etanş.
etapă, etape, s.f. || Din fr. étape |] 1. Stadiu, fază. interval de timp în desfăşurarea unei acţiuni. 2. Distanţă străbătută de o unitate în marş, intr-un timp anumit. 8. Distanţă determinată dintr-o cursă sportivă, care trebuie parcursă fără oprire. © Parte dintr-o competiţie eşalonată în timp.
etăte s.f.' || Lat. aetas, -atis || Vîrstă. etatizâ, etatizez, vb. I. Tranz. || Din fr. étatiser ( < état „stat") || A trece un bun, o întreprindere, o instituţie în administrarea statului.
eteétera adv. || Din lat. et caetera || (Arată că o enumerare ar putea fi continuată) Şi alţii, şi altele, şi aşa mai departe. || Prescurtat: etc. eténà s.f. || Din fr. éthène |j (Chim.) Etilenă. etér, (1) eteri, s.m., (2) s.n^ || Din fr. éther* lat. aether, gr. aither „cer, văzduh" || 1. S.m; Compus organic obţinut prin fierberea alcoolului etilic cu acid sulfuric; este un lichid, incolor, foarte volatil şi inflamabil, cu miros aromatic, avînd numeroase întrebuinţări in industrie, în medicină etc. 2. S.n. (Fig.) Aer, atmosferă, văzduh, cer. ' "•
etérîc, -ă, eterici, -ce, adj. || Cf. germ{ ăthe-risch || 1. Care are proprietăţi asemănătoare eterului a). O Ulei e. — substanţă uleioasă, volatilă, cu miros puternic, care se extrage din florile, fructele sau frunzele plantelor parfumate şi se. foloseşte în industria parfumurilor şi în cea alimentară. 2. (Fig.) Fin, diafan.
eterîe s f. || Din ii gr. eter ia „societate" || Nume dat unor societăţi patriotice greceşti înfiinţate, la începutul sec. 19, în vederea organizării luptei antiotomane.
eterist, eterişti, s.m. || Din eterie || Membru sau partizan al unei eterii.
etern, -ă, eterni, ~e, adj. || Din lat. aeternus || (Şi adverbial) Care există de totdeauna şi va exista întotdeauna.
eternitate s.f. || Din fr. éternité, lat. aeternitm, -atis i| Faptul de a fi etern; existenţă nelimitată în timp. © (Prin exagerare) Perioadă de timp foarte lungă.
eterniza, eternizez, vb. I. Tranz. |] Din fr. éterniser || A face să dureze veşnic, să rămînă în amintirea posterităţii.
etero- (hetero-)|| Din gr. heteros „altul" || Element de compunere cu sensul de „diferit", „contrar", cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective.
eterodină, eterodine, s.f. || Din fr. hétérodyne; hştero- + gr. dyn[amia] „forţă" || 1. Circuit electronic oscilator pentru producerea unei oscilaţii de frecvenţă constantă, care, suprapusă peste o oscilaţie de frecvenţă apropiată, să determine producerea unor bătăi ce pot fi recepţionate prin mijloace simple. 2. Generator de semnale de înaltă frecvenţă utilizat în operaţii de măsurare sau de control. || Şi: heterodină s.f.
etcrodox, =ă, eterodocşi, -xe, adj. || Din fr. hétérodoxe ; gr. heterodoxos „eretic" || Care se abate de la datoria oficială a bisericii ortodoxe.
eterogen, -ă, eterogeni, -e, adj. || Din fr. hétérogène; etero- -f gr. genos „fel" || Compus din elemente diferite ; de origine sau de provenienţă diferită.
eţiâj, etiaje, s.n. || Din fr. étiage || Nivel de referinţă al unui curs de apă, în raport cu care se măsoară cotele apelor.
étic, -ă, etici, -ce, adj., s.f. || Din fr. éthique, lat. ethicus; gr. ethikos „moral" jj 1. Adj. Privitor la morală, bazat pe morală. 2. S.f. Ştiinţă care se ocupă cu morala; teoria filosofică a moralei. 8» S.f. Totalitatea normelor de conduită morală.
etichetă, etichetez, vb. I. Tranz. |j Din fr. étiqueter || 1. A aplica o etichetă pe un obiect.
2.	(Fig.; depr.) A califica pe cţneva sau ceva într-un anumit fel (de obicei neplăcut).
etichetă, etichete, s.f. || Din fr. étiquette || 1» Bucată de hîrtie, de carton etc., care se fixează pe sticle, borcane, pachete, purtînd indicaţii de conţinut, destinaţie, preţ etc. 2. (Fig.; depr.) Titlu, calitate, nume sub care se prezintă (sau figurează) cineva. 8. Norme de comportare, riguros stabilite, la curţile monarhilor, în.relaţiile dintre diplomaţi etc.; reguli convenţionale de comportare politicoasă în viaţa de* toate zilele.
etfl s.m. || Din fr. éthyle || Radical organic derivat din etan prin îndepărtarea unui atom de hidrogen.
etilena s.f. || Din fr. éthyïène || Hidrocarbură gazoasă, incoloră, inflamabilă, folosită la fabricarea polietilenei, a cauciucului sintetic etc.
etilic, -ă, etilici, -ce, adj. || Din fr. éthylique |[ Care conţine etil; alcool etilic — alcool obţinut prin fermentarea fructelor, cerealelor etc. şi care intră în compoziţia băuturilor alcoolice.
etimologic, -ă, etimologici, -ce, adj. |J Din fr. étymologique, lat. etymologicus || Privitor la etimologie ; bazat pe etimologie. O Ortografie etimologică — ortografie în care scrierea cuvintelor se bazează pe forma originară a cuvintelor, pe etimologia lor.
341
BVFomm
etimologie, (2) etimologii, s.f. || Din fr. étymologie, la,t. etymologia; cf. gr. etymos „adevăr" 4- logos „studiu44 || 1. Stabilirea .originii unui cuvînt. @ E. populară — modificare a formei unui cuvînt (de obicei recent în limbă) sub influenţa unui cuvînt mai cunoscut, cu care prezintă asemănări (ex. râspunzabil e format prin e.p, din responsabil sub influenţa lui răspunde). 2. Etimon.
etimon, etimoane, s.n. || Din fr. étymon || Cuvînt (de obicei dintr-o limbă străină) din care provine un anumit cuvînt al unei limbi.
etiologic s.f. |] Din fr. étiologie, gr. aitiologia „cercetarea, căutarea cauzelor44 || 1. Ştiinţă a descifrării cauzelor. 2. Ramură a ştiinţelor medicale care studiază cauzele şi factorii ce dèterminâ apariţia diferitelor boţi.
etiopian^ -ă, etiopieni, -e, s.m. şi f., adj. || Din fr. éthiopien î| 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia Etiopiei. 2. Adj. Care se referă la Etiopia şi la populaţia ei, care aparţine Etiopiei sau populaţiei ei.
etirâre, etirări, s.f. |! Din fr. étirer {( tirer „a trage44) 1| 1. (Tehn.) Tragere. 2. Operaţia de tragere prin filieră, respectiv de întindere a fibrelor sintetice în scopul orientării macromo-leculelor şi a creşterii rezistenţei lor.
etmold, etmoide, s.n. || Din fr. ethmoîde; cf. gr. ethmoeides „ciuruit44 || Os mic, nepereche, străbătut de numeroase orificii, traversate de nervii olfactivi : formează o parte din scheletul nasului.
étnle, -ă, etnici, -ce, adj. || Din fr. ethnique, lat. ethnicus || Referitor la apartenenţa la un popor, la formele de cultură şi de civilizaţie specifice unui popor.
etnogenézâ s.f. || Din fr. ethnogenèse; gr. ethnos „popor44 -f genesis „naştere44 || Ramură a antropologiei care studiază originea şi filiaţia popoarelor.
etnograf, «ă, etnografi, -e, s.m. şi f. |j Din fr» ethnographe || Specialist în etnografie.
etnografic, -ă, etnografici, -ce, adj. || Din fr. ethnographique || Care se referă la etnografie, care aparţine etnografiei.
etnografie s.f. || Din fr. ethnographie ; gr. ethnos „popor44 + graphe „descriere44 || Ştiinţă care studiază originea şi răspîndirea teritorială a popoarelor, cultura şi moravurile lor, particularităţile de viaţă materială şi spirituală, legăturile cultural-istorice reciproce.
etnologie s.f. || Din fr. ethnologie; gr. ethnos „popor44 -4- logos „studiu44 || Ştiinţa care studiază liniile directoare ale structurii şi evoluţiei popoarelor.
etolă, etole, s.f. || Din fr. étole || 1. Fîşie de stofă sau de mătase, purtată de preoţii catolici în timpul serviciului religios. 2. Fîşie lată de blană purtată de femei în jurul gîtului sau al umerilor.
étos s.n, || Din gr. ethos || 1. Ansamblul trăsăturilor, normelor şi idealurilor morale specifice unui grup social sau unei epoci, 2. Specific cultural al unei colectivităţi.
etrâvă, etrave, s.f. |( Din fr. étrave f| Element de rezistenţă care închide corpul unei nave la extremitatea prorei şi cu care nava îşi deschide drumul prin apă.
etriér, etriere, s.n. || Din fr. étrier ,|| Piesă formată dintr-o vergea de oţel, care înconjură, la exterior, armătura longitudinală a unui element de beton armat.
etrusc, «ă, etrusci, -ce, s.m. şi f., adj. JJ Din fr. étrusque || 1. S.m. şi f. (La pl.) Populaţie care locuia în mileniul I î.e.n. în Italia şi care a exercitat o puternică influenţă asupra Romei (fiind mai tîrziu complet romanizată); (şi la sg.) persoană din această populaţie. 2. Adj. Care se referă la etrusci (1), care aparţine etruscilor.
etuvă, etuve, s.f. || Din fr. étuve || Recipient încălzit artificial, destinat fie uscării sau menţinerii la o temperatură ridicată a unor substanţe ori piese, fie sterilizării sau deparazitării.
eu, (1) pron. pers. 1 sg., (2) euri, s.n. || Lat. ego || 1. Pron. pers. 1 sg. (La nominativ, ca subiect, ţine locul numelui persoanei care vorbeşte) Eu citesc. o (La dativ, în formele mie, îmi, mi) Mi-a dat cartea; (cu valoare de dativ etic) ştiu eu cine-mi eşti ! ; (indică posesiunea) mi-am terminat lucrarea. • (La acuzativ, în formele mine, mă, m-) Mă priveşte. Q (Intră în compunerea verbelor reflexive) M-am plimbat prin parc. • (Urmat de unul, una, la diferite cazuri, întăreşte ideea exprimată) Eu unul nu plec. 2. S.n. (Filoz.) Ceea ce constituie individualitatea, personalitatea cuiva; reflectarea pro-, priei existenţe de către conştiinţa individuală a omului.
eucalipt, eucalipţi, s.m. || Din fr. eucalyptus ; gr. eu „bine44 4- kalyptos „acoperit44 || Gen de arbori ţropicali şi subtropicali, înalţi pînă la 150 m, bu frunze persistente care conţin un ulei folosit în medicină; lemnul, foarte dur, se foloseşte în construcţii.
eucaliptol s.n. || Din fr. eucalyptol || Substanţă uleioasă obţinută din frunzele de euca-lipt/utilizată ca antiseptic al căilor respiratorii.
euclidian, -ă, euclidieni, -e, adj. || Din fr. euclidien || Care se referă la geometria lui Euclid sau la principiile acesteia.
eudemonism s.n. |] Din fr. eudémonisme; cf* gr. eudaimonia „fericire44 || Concepţie care pune la baza moralei năzuinţa omului spre fericire, concepută nu doar ca o plăcere imediată ci prin dominarea pasiunilor şi realizarea libertăţii interioare. E. a ignorat însă condiţionarea soeial-istorică a conţinutului real al fericirii.
eufemism, eufemisme, s.n. || Din fr. euphémisme; gr. eu „bine44 4- pheme „vorbă44 |[ Cuvînt sau expresie care înlocuieşte un cuvînt sau o expresie jignitoare ori necuviincioasă, avînd însă acelaşi sens.
eufemistic, -ă, eufemistici, -ce, adj. || Din eufemism || Privitor la eufemism ; care constituie un eufemism.
eufonie, eufonii, s.f. || Din fr. euphonie; gr. eu „bine44 4- phone „sunet44 || Succesiune de vocale şi consoane care produce o impresie plăcută auzului.
EUFORBIACEE
342
enîorbfaeée s.f. pi. || Din fr. euphorbiacées; lat. euphorbia „laptele-cucuîui" || Familie de plante dieotiledonate, lemnoase şi erbacee, foarte răspîndite, cu seminţe bogate în uleiuri grase. Au importanţă în industria alimentară, textilă, ca producătoare de cauciuc etc.
euforic* -ă, euforici, -ce, adj. |] Din fr. euphorique || De euforie, care provoacă euforie.
euforie* euforii, s.f. || Din fr. euphorie, gr. euphoria „abundenţă" || Stare de bună dispoziţie exagerată care apare în unele boii nervoase sau este provocată de substanţe narcotice. • Stare de fericire, de beatitudine.
eugenie s.f. || Din lat. eugenia; gr. eugenia „origine nobilă" li Teorie ţfulosilă de rasişti şi fascişti în scopuri antiumane) care preconizează ameliorarea populaţiilor umape prin măsuri genetice (sterilizarea, interdicţia de a procrea etc.).
euharistie, euharistii, s.f. || Din fr. eucharistie, lat. eucharistia || Cuminecătură, împărtăşanie.
eunûc, eunuH, s.m. || Din fr eunuque, lat. eunuchus, it. eunuco || Bărbat castrat, folosit ca paznic al haremului la curtea sultanului.
eupatrld, eupatrizi, s.m. || Din fr. eupatride || Membru al aristocraţiei gentilice în Atica (Grecia antică).
euristic, -ă, euristiciJ, -ce, adj. || Din fr. euristique; cf. gr. heunskein „a descoperi" |j (Despre procedee metodologice) Care serveşte la descoperirea unor cunoştinţe noi.
eurltmic, -ă, euritmici, -ce, adj. |j Din fr. eurythmique || Care are un ritm armonios.
euritmle, euritmii, s.f. || Din fr. eurythmie, it. euritmia || Armonie de sunete, de mişcări (în muzică, dans etc.).
europeân, -&, europeni, -e, s.m. şi !., adj. || Din fr. européen || 1. S m. şi f. Persoană care face parte din populaţia Europei. 2. Adj. Care se referă la Europa sau la populaţia ei, care aparţine Europei sau populaţiei ei.
europenizâ, europenizez, vb. I. Refl. || După fr. européniser f| A adopta îmbrăcămintea, comportamentul, obiceiurile caracteristice europenilor.
eurdpiu s.n. || Din fr. europium || Element chimic din familia lăn|anidelor (pămînturi rare), eutauasle s.f. |] Dîh fr. euthanasie, gr. euthanasia „moarte uşoară" rjfl. Moarte fără dureri.
2.	Provocare (de către ipedic) a uhei morţi precoce, nedureroase, unui bolnav incurabil pentru a-i curma o suferinţă grea şi prelungită.
E.	este oprită de îege.
eutéctic* -ă, eutectici, -ce, adj., s.n. [| Din fr. eutectique; gr. eutektos „care se topeşte uşor" ||
1.	Adj. (Despre amestecuri chimice) Care se topeşte sau se solidifică la temperatură constantă, inferioară punctului de topire a fiecăruia dintre constituenţi. 2. S.n. Amestec mecanic de două sau mai multe faze solide care cristalizează simultan, la temperatură constantă.
ev, evuri, s.n. jj Din lat. aevum || Perioadă din istoria omenirii. O Evul mediu = denumire
convenţională a perioadei care ţine de la apariţia modului de producţie feudal pînă la începutul dezvoltării modului de producţie capitalist.
evacua, evacuez, vb. I. Tranz. || Din fr. évacuer, lat. evacuare ( < vacuus „gol") || 1» A goli, a lăsa liber, a părăsi (un imobil, o regiune etc.). • A îndepărta persoane sau lucruri din-tr-un anumit Ioc. 2. A elimina fluidele uzate şi nefolositoare dintr-o maşină; a elimina reziduurile rezultate dintr-un proces tehnologic.
evacuare, evacuări, s.f. Acţiunea de a evacua; eliminare, îndepărtare a unor lucruri sau a unor persoane dintr-un loc. • Eliminare a unor fluide uzate sau a unor reziduuri dintr-o maşină, dintr-un recipient etc.
evada, evadez, vb. I. în tranz. || Din fr. évader, lat. evadere ( ( vadere „a merge") || (Despre deţinuţi) A fugi din închisoare sau de sub pază; (fam.) a fugi, a o şterge.
evadat, -ă, evadaţi, -te, adj. (Adesea substantivat) Care a fugit din închisoare sau de sub pază.
evalua, evaluez, vb. I. Tranz. || Din fr. évaluer ( < valoir „a valora, a preţui") || A aprecia, a stabili în mod aproximativ preţul, valoarea, numărul unor lucruri. « (Cont.) A exprima în bani valoarea unor bunuri sau a unor operaţii, a unor lucrări.
evanescent, -ă, evanescenţi, -te, adj. || Din fr. évanescent; cf. lat. evanescere „a dispărea" || A dispărea treptat, a se estompa.
evangheliar, evangheliare, s.n. || Din fr. évan-géliaire, lat. evangeliarium || Carte care cuprinde cele patru evanghelii.
evanghelic, -ă, evanghelici, -ce, adj. || Din fr. évangélique, evangelicus || 1. Care se referă la evanghelie, care ţine de evaghelie. 2. (Şi substantivat) Care ţine de cultul luteran.
evanghélie, evanghelii, s.f. |] Din sl. evanghelice || Parte a Bibliei care cuprinde legende privitoare la viaţa şi la învăţătura lui Iisus Hristos. O Expr. Literă de evanghelie = lucru sigur, neîndoielnic. » Fiecare dintre capitolele din această parte a Bibliei care se citesc în timpul serviciului religios creştin.
evanghelist, evanghelişti, s.m. || Din sl. evan-gelistü || Fiecare dintre cei patru autori cărora biserica le atribuie paternitatea unei evanghelii.
evantai, evantaie, s.n. || Din fr. éventail ((vent „vînt") || Obiect pliabil de hîrfie, de mătase, de pene etc., folosit mai ales de femei pentru a-şi face vînt şi a se apăra de căldură. O In evantai = în formă de raze care pornesc dintr-un	punct şi	se	depărtează treptat	unele
de altele	formînd	un	semicerc.
evapora, evâpor, vb. I. Refl. || Din fr. évaporer (( vapeur „vapori, aburi"), lat. evaporare ||
1. (Despre lichide) A se transforma în vapori.
2. (Fig. ;	fam.) A	se	face nevăzut, a	dispărea,
evazâ,	evazez, vb.	1. Tranz. j| Din	fr.	évaser
(( vase „vas") || A lărgi progresiv, spre partea de ieşire a unei cavităţi.
evazât, -ă. evazaţi, -te, adj. || Din fr. évasé || (Mai ales despre fuste) Care are jumătatea inferioară mai largă decît cea superioară.
343
EXACT
evaziune, evaziuni, s.f. || Din fr. évasion, lat. evasio» -onis (<evadere „a ieşi din...“) || E. fiscală = sustragere de la obligaţiile fiscale.
evaziv, -ă, evazivi, -e, adj. [| Din fr. évasif § (Adesea adverbial) Care exprimă o atitudine vagă, neprecisă.
eveiiimént, evenimente, s.n. |] Din fr. événement (după lat. evenire „a sosi“, „a se întîmpla“) || 1» Întîmplare importantă. 2. (Fiz.) Orice fenomen local şi instantaneu. 3. (Mat.) Noţiune de bază din domeniul teoriei probabilităţilor, care exprimă producerea sau neproducerea unui fenomen în cadrul unui experiment.
eventiv, eventive, adj. || Gf. lat. eventus „efect, rezultat” jj (Gram.) Verb reflexiv e. — verb reflexiv care arată că în starea subiectului se produce o schimbare, că se transpune în altă stare decît aceea în care se găsea.
eventual, -ă, eventuali, -e, adj. || Din fr. éventuel; cf. lat. eventus „eveniment“ j| (Adesea adverbial) Care este posibil (sau probabil), care se poate întîmpla.
eventualitate, eventualităţi, s.f. |[ Din fr. éventualité || Situaţie care s-ar putea ivi; caz posibil, împrejurare viitoare posibilă.
evghenie, evghenii, s.f. || Din ngr. evghenia || (Grecism înv.) Boierie, nobleţe. ® (Urmat de un adjectiv posesiv) Formulă de adresare către un boier din ţările române în epoca fanariotă.
evi déni, -ă, evidenţi, -te, adj. || Din fr. évident, lat. evidens, -tis ( < videre „a vedea“) || (Adesea adverbial) A cărui existenţă este neîndoielnică; vădit, clar.
evidenţâ, (2) evidenţe, s.f. [| Din fr. évidence, lat. evidenţia || 1. Faptul de a fi evident; caracterul a ceea ce este evident. O Expr. A scoate (sau a pune) în evidenţă = a scoate la iveală, a sublinia. 2. Oglindirea într-un document a ceea ce ţine de un fenomen, de o activitate.
evidenţia, evidenţiez, vb. I. [| Din evidenţă || 1. Refl. şi tranz. A ieşi sau a scoate în evidenţă; a (se) remarca, a (se) distinge. 2. Tranz. A recunoaşte oficial succesele obţinute de cineva în muncă.
evidenţiat, -ă, evidenţiaţi, -te, adj. (Adesea substantivat) Care s-a remarcat în muncă; căruia i s-au recunoscut oficial meritele în muncă.
eviscerare, eviscerări, s.f. ]| Cf. fr. éviscérer || Operaţie prin care se scot din cavitatea abdominală şi toracică, la animalele tăiate pentru consum, organele gastrointestinale, vezica urinară şi uterul.
evita, evit, vb. î. Tranz. || Din fr. éviter, lat. evitase || 1. A se feri de cineva sau de ceva, a ocoli. 2. A înlătura, a împiedica să se producă.
evitare, evitări, s.f. 1. Acţiunea de a evita. ,2. Poziţie pe care o navă ancorată o ia sub acţiunea vîntului şi curentului.
evlavie s.f. || Din ngr. evlavia || Religiozitate manifestată printr-o scrupuloasă îndeplinire a practicilor rituale. © (Fig.) Comportare respectuoasă, admirativă faţă de cineva sau ceva.
evlavios, -oâsă, evlavioşi, -oase, adj. |j Din evlavie ]| (Adesea substantivat) Stăpînit de evlavie; cucernic.
evocă, evoc, vb. I. Tranz. || Din fr. évoquer, lat. evocare ( < vocare „a ehema“) || A readuce în conştiinţă fapte sau evenimente trecute; a zugrăvi prin cuvinte un lucru cunoscut dar petrecut demult.
evocare, evocări, s.f. Faptul de a evoca; amintire, adu cere-amin te. © Compoziţie literară în care se evocă ceva.
evocator, «oare, evocatori, -oare, adj. || Din fr. évocateur, lat. evocatorius || Care readuce în amintire, care evocă.
evolua, evoluez, vb. I. Intranz. [] Din fr. évoluer || 1. A trece, în cursul dezvoltării, dintr-o fază în alta, superioară; a se dezvolta; (despre boli) a-şi urma cursul, a se desfăşura. 2. A se deplasa cu mişcări largi (circulare). 3. (Sport) A susţine un meci, a juca.
evoluat, »ă, evoluaţi, -te, adj. Care a ajuns, prin faze succesive, la un stadiu superior de dezvoltare.
evolută, evolute, s.f. || Din germ. Evolute || (Mat.) Locul geometric al centrelor de curbură ale tinei curbe date.
evolutiv, -ă, evolutivi, -e, adj. || Din fr. évolutif || Care se dezvoltă treptat şi neîntrerupt. • Care se referă la evoluţie.
evoluţie, evoluţii, s.f. || Din fr. évolution, lat. evolutio |j 1. (Filoz.) Una dintre formele dezvoltării, şi anume cea care constă în ansamblul schimbărilor cantitative. 2. Dezvoltare; desfăşurare, curs. 3. Deplasare prin mişcări largi (circulare).
evoluţioufsm s.n. || Din fr. évolutionnisme ]| 1. Concepţie potrivit căreia universul, fiinţele vii, societatea etc. trec printr-o evoluţie istorică.
2.	(în sens restrîns) Teoria lui Lamarck, Darwin ş.a. despre evoluţia speciilor de plante şi animale.
evoluţionist, -ă, evoluţionişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din fr. évolutionniste || 1. Gare se referă la evoluţionism. 2. S.m. şi f. Adept al evolu-ţionismuîui.
evréicâ, evreice, s.f. || Din rus. evreika \ [Femeie care face parte dintr-o populaţie evreiască.
evreiesc, -âscă, evreieşti, adj. || Din evreu jj Privitor la evrei; care aparţine evreilor.
evreu, evrei, s.m. || Din si. evreinü || Persoană care face parte din populaţia de religie iudaică (mozaică), descendentă din vechii locuitori ai Palestinei şi din alte populaţii care au adoptat iudaismul.
évrica interj. J] Din ngr. evrika [| (Livr.) Exclamaţie de bucurie folosită îndeosebi la rezolvarea unei probleme dificile.
ex« || Din lat. ex || Element de compunere însemnînd „afară de“ sau„fost“, care serveşte la formarea unor substantive.
exacerba, exacerbez, vb. I. Tranz. |J Din fr. exacerber (< acerbe „sever, necruţător^) || (Livr.) A accentua, a exagera sentimente, senzaţii etc.
exact, -ă, exacţi, -te, adj., adv. || Din fr. exact, lat. exactus || 1. Adj. Conform cu realitatea, cu adevărul. O Ştiinţe exacte = ştiinţe în care formulările se pot prezenta în formă matematică. © Care reproduce întocmai modelul ori-
EXACTITATE
344
ginal. 2. Adj. Punctual. 3. Adv. în concordanţă cu adevărul, cu realitatea. • Tocmai, chiar: avem exact aceeaşi părere.
exactitâte s.f. || Din exact || Calitatea de a fi exact. O Cu exactitate — cu precizie, exact.
exactitudine, exactitudini, s.f. || După fr. exactitude || Exactitate.
exagera, exagerez, vb. I. Tranz. || Din fr. exagérer, lat. exagerare „a îngrămădi" || Â prezenta un fapt mărindu-i proporţiile sau importanţa, a amplifica peste măsură, a depăşi realitatea.
exagérât, -ă, exageraţi, -te, adj. Care depăşeşte proporţiile fireşti, reale. • (Despre oameni) Care exagerează importanţa reală a unor fapte. • (Adverbial) Prea mult; din cale-afară.
exaiâ, exal, vb. I. Tranz. || Din fr. exhaler, lat. exhalare ( < halare „a sufla", „a exala") || A degaja, a emana vapori, mirosuri etc.
exalaţie, exalaţii, s.f. || Din fr. exhalation, lat. exhalatio || Acţiunea de a exala, emanaţie.
exalta, exalt, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. exalter, lat. exaltare ( < altus „înalt") || A (se) înflăcăra, a (se) entuziasma peste măsură, a fi cuprins de însufleţire.
exaltare, exaltări, s.f. Entuziasm, înflăcărare exagerată.
exaltat, -ă, exaltaţi, -te, adj. 1. Entuziasmat, înflăcărat peste măsură; exagerat. 2. (Fam.) Surescitat; ieşit din minţi.
examen, examene, s.n. || Din fr., lat. examen ||
1. Mijloc de verificare şi de apreciere a cunoştinţelor dobîndite de elevi, studenţi, candidaţi la un post etc. ® încercare, probă prin care se verifică temeinicia unui lucru, a unei situaţii.
2. Cercetare amănunţită la care este supus un lucru sau o fiinţă. © E. medical = cercetare de către medic a unui bolnav, pentru a i se stabili diagnosticul şi tratamentul.
examina, examinez, vb. I. Tranz. || Din fr. examiner, lat. examinare || 1. A supune la un examen (1). 2. A studia amănunţit ceva sau pe cineva. 3. A cerceta un bolnav, pentru a-i pune diagnosticul şi a stabili tratamentul.
examinator, -oâre, examinatori, -oare, adj., s.m. şi f. II Din fr. examirţateur, lat. examinator \\ (Persoană) care examinează.
exantém, exanteşţe, s.n. || Din fr. exanthème, lat. exanthema „fm^ire", „erupţie" || Erupţie care apare pe piele"ln unele boli'contagioase.
^ exantemâtic, exanterkatice, adj. || Din fr. exan-thématique || Tifos e. = boală gravă, infecţioasă, eruptivă, transmisă prin păduchi de corp şi caracterizată prin febră, tulburări cardiace, nervoase etc.
exarh, exarhi, s.m. || Din ngr. ixarhos || (In biserica ortodoxă din trecut) Mitropolit delegat de patriarhul din Constantinopol cu conducerea treburilor bisericeşti dintr-o provincie sau dintr-o ţară.
exaspera, exasperez, vb. I. Tranz. || Din fr. exaspérer, lat. exasperare ( < asper „aspru") |] A enerva peste măsură; a scoate din sărite.
exasperant, -ă, exasperanţi, -te, adj. |J Din fr. exaspérant || Care exasperează.
exasperare,	exasperări, s.f.	Acţiunea	de a
exaspera. O Pînâ la exasperare = pînă la ultima limită.
exasperat, -ă, exasperaţi, -te, adj. Enervat, iritat peste măsură.
excava, excavaz, vb. I. Tranz. || Din fr. excaver, lat. excavare ( < cavus „scobit") *|j A săpa în	pămînt (cu	ajutorul unui	excavator), de
obicei în vederea unei exploatări deschise.
excavator, excavatoare, s.n.	|| Din fr.	exca-
vateur, rus. ekskavator || Maşină de lucru de mare capacitate, autopropulsată, cu care se sapă şi se încarcă materia]ul săpat, la lucrări de terasament, în exploatări miniere etc.
excavâţie, excavaţii, s.f. || Din fr. excavation || Cavitate în scoarţa pămîntului, creată de un fenomen natural sau făcută de om în scopul realizării unor	lucrări (canale,	tuneluri,	tera-
samente, fundaţii etc.).
excedent, excedente, s.n. || Din fr. excédent? lat. excedens, -ntis ( < excedere „a ieşi din...") j| Ceea ce rămîne după satisfacerea tuturor necesităţilor. © (Ec.) Cantitatea, valoarea cu care veniturile sau resursele depăşesc cheltuielile ori consumul.
excedentar, -ă, excedentari, -e, adj. || Din fr. excédentaire || Care depăşeşte necesarul; (ec.) care are un excedent.
excela, excelez, vb. î. Ihtranz. |j Din fr. exceller, lat. excellere || A se remarca,, a se distinge în *mod deosebit într-un anumit domeniu.
excelent, «ă, excelenţi, -te, adj. || Din fr. excellent, lat. excellens, -ntis || (Adesea adverbial) Care excelează; foarte bun, foarte frumos, minunat.
exeelânţă, excelenţe, s.f. [| Din fr. excellence, lat. excellent ia || 1. Titlu folosit în raporturile cu anumiţi dèmnitari. 2. Prin excelenţă = în cel mai înalt grad; cu deosebire, mai ales.
excentric, -ă, excentrici, -ce, adj., s.n. || Din fr. excentriques ; cf. lat. ex „afară de... (din...) -f centrum „centru" || 1. Adj. Care iese din comun, neobişnuit, ciudat, extravagant. 2. Adj. (Despre puncte) Care nu se află în centrul unei figuri. 3. S.n. Organ de maşină în formă de disc, montat pe un arbore rotitor, a cărui axă este deplasată paralel faţă de axa de rotaţie a arborelui.
excentricitate, excentricităţi, s.f. || Din fr. excentricité || 1. însuşirea de a fi excentric; extravaganţă. 2. (Tehn.) Defect de calare a două piese coaxiale sau concentrice.
excepta, exceptez, vb. I. Tranz. || Din fr. excepter, lat. exceptare || A lăsa deoparte, a exclude, a nu cuprinde.
excepţie, excepţii, s.f. || Din fr. exception, lat. exceptio ( < excipere „a scoate din...") || 1. Abatere de la o regulă; ceea ce nu se supune normei generale. O Cu excepţia... = afară de... Fără excepţie = fără deosebire. De excepţie — excepţional, deosebit de... 2. (Dr.) Abatere, îngăduită de lege, de la aplicarea unor norme juridice.
excepţional, -ă, excepţionali, -e, adj. || Din fr-exceptionnel || 1. Care constituie o excepţie. 2* (Şi adverbial) Foarte bun, minunat, excelent-
EXECUTIV
excerpta, excerptez, vb! I. Tranz. || Din excerpte |( A extrage anumite pasaje, date etc. dintr-un text în vederea studierii lor, a întocmirii unei lucrări ştiinţifice etc.
excérpte s.f. pi! || Din lat. excerpta |j Pasaje, termeni, date scoase dintr-o lucrare.
excès, excese, s.n. || Din fr. excès, lat. excessus (< excedere „a întrece“) || Abuz ; lipsă de măsură, de cumpătare. O Exces de zel = zel exagerat ; exagerare.
excesiv, -ă, excesivi, -e, adj. || Din fr. excessif || Exagerat ; peste măsură. O Climă excesivă == climă cu diferenţe mari de temperatură între iarnă şi vară. • (Adverbial) Foarte..., din cale-afară de... '
excită, excit, vb. I. Tranz. || Din fr. exciter, lat. excitare || 1. A produce, a provoca o excitaţie. 2. A aţîţa, a întărită; a stîrnh 8. A transmite un plus de energie unui sistem fizic (atom, moleculă, nucleu atomic etc.) peste energia sa normală.
excitabilitate s.f. |[ Din fr. excitabilité || Capacitate a substanţei vii de a reacţiona în mod specific la stimuli.
excitant, -ă, excitanţi, -te, adj., s.n. || Din fr. excitant || 1. Adj. Care excită, care provoacă excitaţie. 2. S.n. Substanţă care stimulează capacitatea funcţională a organismului ; ceea ce provoacă o excitaţie.
■excitaţie, excitaţii, s.f. [| Din fr. excitation, lat. excitatio || 1. Acţiunea de a excita. © (Fi-ziol.) Reacţie a unui organ, a unui ţesut, a unei celule sub influenţa unui excitant intern (influx nervos) sau extern (acţiune fizică, chimică etc.) ; se manifestă prin contracţie, secreţie sau generare de impulsuri; 2. (Electr.) Producere a cîmpului magnetic inductor util în maşinile, aparatele sau instrumentele electrice.
excizie, excizii, s.f. || Din fr. excision, lat. excisio ( < excidere „a tăia44) || Secţionare şi scoatere din organism a unei porţiuni de ţesut sau de organ.
exclamă, exclam, vb. I. Tranz. |[ Din fr. exclamer, lat. exclamare ( < clamare „a striga44) || A scoate o exclamaţie; a striga.
exclamare, exclamări, s.f. Acţiunea de a exclama; exclamaţie. O Semnul exclamării = semn de punctuaţie folosit după interjecţii, după vocativ, după propoziţii exclamative sau imperative.
exclamativ, -ă, exclamativi, -e, adj. || Din fr. exclamatif || Care exprimă o exclamaţie. O Propoziţie exclamativă = propoziţie care exprimă o stare afectivă.
exclamaţie, exclamaţii, s.f. || Din fr. exclamation, lat. exclamat io || Cuvînt, propoziţie sau frază caro exprimă o stare afectivă puternică; strigăt.
exclude, exclud, vb. III. Tranz. |[ Din lat. excludere ( < claudere „a închide44) || A elimina, a înlătura, a da afară.
excludere, excluderi, s.f. Acţiunea de a exclude; dare afară, înlăturare.
exclus, -ă, excluşi, -se, adj., adv. 1. Adj. înlăturat, eliminat (dintr-o organizaţie, dintr-un colectiv). 2» Adv. Imposibil, inadmisibil.
exclusiv, «ă, exclusivi, -e, adj., adv. || Din fr exclusif, lat. exclusivus || 1. Adj. (Despre noţiuni abstracte) Care se exclud. • Care se referă sau se limitează la un singur lucru. 2. Adv. Numai, în afară de, exceptînd.
exclusivism s.n. || Din fr. exclusivisme || Atitudine a celui care refuză să ia în consideraţie părerile sau ideile altora. © Caracterul a ceea ce este exclusiv.
exclusivitâte s.f. || Din fr. exclusivité || însuşirea a ceea ce este exclusiv. O în exclusivitate L= cu excluderea tuturor celorlalţi sau celorlalte.
excomunică, excomunic, vb. I. Tranz. || Din lat. excommunicare, fr. excommunier || A exclude pe cineva dintr-o comunitate religioasă.
excremént, excremente, s.n. || Din fr. excrément, lat. excrementum || Materie rezultată din digestie, care se elimină prin anus.
excrescănţă, excrescenţe, s.f. || Din lat. excres-centia || Ţesut cu aspect de tumoare crescut pe un organ sau pe corp.
exeretâ, excretez, vb. I. Tranz. || Din fr. excréter || A elimina din organism, în urma proceselor biochimice, substanţe devenite inutile sau vătămătoare.
excretor, -oare, excretori, -oare, adj. || Din fr. excréteur || Care se referă 1a excreţie: canal excretor.
excréüe, excreţii, s.f. || Din fr. excrétion, lat. excretio |j Faptul de a excreta ; proces de eliminare (pe cale urinară, digestivă, cutanată etc.) a substanţelor neutilizate de organism. © Substanţele eliminate.
excürs, excursuri, s.n. || Din lat. excursus || (Livr.) Digresiune, abatere de la subiect, pentru a lămuri o problemă secundară.
excürsie, excursii, s.f. || Din fr. excursion, lat. excursio ( < currere „a alerga44) || Plimbare sau călătorie (în grup) făcută, pe "jos sau cu un mijloc de transport, cu scop educativ, sportiv sau distractiv.
excursionist, -ă, excursionişti, -ste, s.m. şi f. |] Din fr. excursionniste || Persoană care face o excursie.
execrabil, -ă, execrabili, -e, adj. || Din fr.
exécrable, lat. execrabilis || Respingător, detestabil, oribil.
execută, exeéüt, vb. I. Tranz. || Din fr. exécuter || 1. A face, a confecţiona, a fabrica. 2. A îndeplini un ordin ; (refl.) a se supune, a da ascultare. 8. A face exerciţii de gimnastică, figuri de balet etc. 4. A cînta o bucată muzicală. 5. A aduce la îndeplinire un plan, o hotărîră judecătorească etc. 6. A aduce la îndeplinire o condamnare la moarte, a lua viaţa celui condamnat.
executant, -ă, executanţi, -te, adj. || Din fr. exécutant || (Adesea substantivat) Care execută, care îndeplineşte ceva; executor.
executare, executăxi, s.f. Acţiunea de a (se)s executa; îndeplinire.
executiv, -ă, executivi, -e, adj. || Din fr. exécutif || Care are sarcina de a executa dispoziţiile unui organ superior. Q Organ e. = organ de stat cu funcţii de organizare şi de asigurare a executării legilor. (în unele ’state) Putere
EXECUTOR
346
executivă, = sistem de organe compus din guvern şi întregul aparat administrativ, în frunte cu şeful statului.
executor, -oare, executori, -oare, adj. || Din fr. exécuteur, lat. executor, -oris || Executant. O (Substantivat) E. testamentar — persoană însărcinată printr-un testament cu aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor acestuia. E. judecătoresc = funcţionar care execută hotărîrile unor organe de jurisdicţie.
exeeutdriu, -ie, executorii, adj. |[ Din fr. exécutoire, lat. executorius || (Jur.) Care poate fi executat; care dă loc ia executare: hotărîre executorie.
execuţie, execuţii, sif. || Din fr. exécution || Faptul de a executa; (în special) aducerea la îndeplinire a unei hotărîri de condamnare la moarte.
exegét, exegeţi, s.m. || Din fr. exégète || Persoană care practică exegeza, specialist în exegeză.
exegétic, -ă, exegetici, -ce, adj. || Din fr. exégétique || 1. Care se bazează pe exegeză, care explică, interpretează. 2. (Dr.) Şcoala exegetică = curent în dreptul burghez care considera că textele de lege trebuie interpretate strict literal şi logic-formalist.
exegeză, exegeze, s.f. || Din fr. exégèse, gr. exegesis || Interpretare (din punct de vedere filologic, istoric etc.) a unui text literar, juridic, religios.
exemplar1, exemplare, s.n. || Din fr. exemplaire, lat. exemplarium || Obiect care face parte dintr-o serie de obiecte identice; reprezentant al unei categorii de fiinţe sau de lucruri asemănătoare.
exemplar2, -ă, exemplari, -e, adj. || Din fr. exemplaire, lat. exemplaris || Care poate servi de exemplu prin calităţile sale. O Pedeapsă exemplară = pedeapsă foarte aspră, servind ca avertisment.
exemplifică, exemplific, vb. I. Tranz.
!| Din it. exemplificare (după exemplu) |] A ilustra, a lămuri prin exemple.
exemplu, exemple, s.n. || Din fr. exemple, lat. exemplum || 1. Faptă, persoană care serveşte drept modebsErQ Expr. A da (sau a fi) e-xemplu = a fi, a seïvi drept model de urmat.
2.	Fapt tipic care demonstrează, sprijină, lămureşte ceva.
exercită, exêrcit, vb. I. Tranz. |j Din lat. exercitare |! 1. A practica o meserie, o profesie; a îndeplini o funcţie. 2, A face uz de un drept; a-şi face simţită autoritatea, influenţa etc.
cxerelflu, exerciţii, s.n. || Din fr. exercice, lat. exercitium (< exercere „a pune în mişcare44) || 1. Acţiune (fizică sau intelectuală) făcută sistematic pentru a dobîndi deprindere, înde-mînare. o Instruire a militarilor în vederea acţiunilor de luptă. 2. Temă dată şcolarilor pentru a pune în aplicare cele învăţate, 3. In exerciţiul funcţiunii = (despre funcţionari sau persoane oficiale) în timpul sau în cadrul ser-
viciului legal. 4. E. bugetar (sau financiar) = perioadă (de un an) pentru care se întocmeşte un buget.
exersa, exersez, vb. I. In tranz. şi tranz. || Din fr. exercer, lat. exercere „a pune în mişcare4' || A face exerciţii.
exîollere, exfolieri, s.f. || Cf. fr. exfolier, lat. exfoliare (< folium „foaie44) || Desprindere a unor straturi subţiri de la suprafaţa unui material.
exhaustiv, -ă, exhaustivi, -e, adj. || Din fr. exhaustif; cf. lat. exhaurire „a epuiza44 |j Care epuizează un subiect; în întregime, complet.
exhaustdr, exhaustoare, s.n. [| Din fr. ex-hausîcur |] Ventilator folosit pentru evacuarea aerului sau a altor gaze din încăperi închise.
exhibă, exhibez, vb. I. Tranz. || Din fr. exhi-ber, lat. ex libere „a arăta44 j| (Livr.) A etala, a arăta ceva (în mod ostentativ); a se afişa, a se făli cu ceva.
exhibiţie, exhibiţii, s.f. || Din fr. exhibilion, lat. exhibitio' || 1. Faptul de a arăta ceva în public, în mod ostentativ. 2. (La pl.) Jonglerii (de circ).
exhibiţionism s.n. || Din fr. exhibilion-nisme || înclinarea, mania de a face exhibiţii.
exhumă, exhumez, vb. I. Tranz. || Din fr. exhumer, lat. exhumare || A dezgropa osemintele (sau cadavrul) unui" mort.
exigent, -ă, exigenţi, -te, adj. || Din fr. exi-geant, lat. exigens-, -ntis || Care pretinde grijă, stricteţe, corectitudine în îndeplinirea sarcinilor, lucrărilor etc.
exigenţă, exigenţe, s.f. ]} Din fr. exigence, lat. exigentia || 1. Faptul de a fi exigent. 2. Cerinţă; nevoie, trebuinţă, necesitate.
exil, exiluri, s.n. || Din fr. exil, lat. exsi-lium || 1. (în unele state) Pedeapsă, îndeosebi cu caracter politic, constînd în obligarea unui cetăţean de a-şi părăsi ţara. 2. Plecare de bunăvoie a cuiva din propria ţară, de obicei din motive politice. 3. Situaţie în care se găseşte o persoană exilată.
exila, exilez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. exiler || A obliga sa plece sau a pleca de bunăvoie în exil.
exilat, -ă, exilaţi, -te, adj. (Adesea substantivat) Pedepsit cu exilul sau plecat de bunăvoie din ţara lui.
există, exist, vb. I. Intranz. || Din fr. exis-ter, lat. existere (<isistere „a fi aşezat44) !j A trăi; a se afla, a se găsi, a fi; a avea exrit» \ ' \ existent, -ă, existenţi, -te, adj. || 1 î existant (după existenţă) [| Care există; ce re se află.
existenţă, existenţe, s.f. || Din fr. existence, lat. existentia || 1» Faptul de a exista. 2, Tot ce există, independent de conştiinţă, realitatea exterioară, natura, materia. O 'Existenţă socială ' = categorie fundamentală a materialismului istoric, desemn în d condiţiile materiale, obiective ale vieţii sociale, procesul .rea! al vieţii oamenilor. 3. Mijloacele materiale necesare vieţii.
existenţialism s.n. || Din fr. existenţialis? me, germ. Existenţialismus || Curent filozofic
S4f
EXPECTATIVA
apărut îa începutul sec. 20, care propagă o concepţia pesimistă asupra existenţei, preeonizînd, utopie, dobîndirea fiinţării „autentice44 prin desprinderea individului din contextul relaţiilor social-istorice reale.
exfnserfs, -ă, exînscrise, adj. ]| După fr. exmscrit j| (Despre figuri sau cprpuri geometrice) Care este tangent la una dintre laturile, respectiv feţele, altei figuri sau altui corp şi la prelungirile celorlalte laturi, respectiv feţe, ale acelei figuri sau acelui corp.
exmatricula, exmatriculez, vb. I. Tranz. || Din germ. exmatrikulieren || A exclude un elev sau un student dintr-o şcoală sau dintr-o facultate.
exmatriculare, exmatriculări, s.î. Acţiunea de a exmatricula; eliminare definitivă din şcoală sau dintr-o facultate.
exo- || Din gr. exo „în afară44 || Element de compunere cu sensul „extern44, „exterior44, cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective.
exobiologle s.f. || Din fr. exobiologie; exo-4- biologie || Studiul condiţiilor şi posibilităţii vieţii pe alte corpuri astrale deeît Pămîntul; astrobiologie.
exocârp, exocarpuri, s.n. || Din fr. exocar-pe; exo-	-f- gr. karpos „fruct44 || (Bot.) Bpi-
carp.
exocrîn, -ă, exocrini, -e, adj. || Din fr. exocrine; exo- -f gr. krinein „a secreta44 || (Despre glande) Cu secreţie externă.
exod, exoduri, s.n. || Din fr. exode, lat. exo-dus, gr. exodos (<ex „afară de44 -f hodos „drum44) ||
1.	Emigrare în masă a unei populaţii. 2. Partea finală a unei tragedii greceşti, cuprinzînd deznodămîntul şi ieşirea din scenă în cortegiu a actorilor.
exoftalmfe, exoftalmii, s.f. || Din fr. exoph-talmie; exo- -f~ gr. ophtalmos „ochi44 || Proeminenţă a globilor oculari în afara orbitelor; se întâlneşte mai ales în boala lui Basedow.
exogamie s.f. |j Din fr. exogamie; exo- -f-gr. gamos „căsătorie44 || Lege fundamentală a ginţii matriarhale, conform căreia căsătoriile între membrii aceleiaşi ginţi erau interzise.
exogen, -ă, exogeni, -e, adj. || Din fr. exogène; exo- -f gr. genos „naştere44 || 1. (Despre procese geologice) Care se datoreşte unor cauze din afara Pămîntului. 2. (Med.) Care se datoreşte unor cauze din afara organismului (ex. infecţie exogenă).
exonera, exonerez, vb. I. Refl. || Din fr* exonérer, lat. exonerare (<Conus, oneris „sarcină44) || A se achita, a se elibera de o datorie, de o obligaţie, de o sarcină.
exonerare, exonerări, s.f. (Dr.) Eliberare de răspundere a unei persoane care nu-şi execută obligaţia din cauze străine de voinţa sa.
exorbitant, -ă, exorbitanţi, -te, adj. || Din fr. exorbitant, lat. exorbitans, -ntis (<Cexorbi-îare „a devia44) || Exagerat de mare; care depăşeşte cu mult iirpita normală (ex. ca preţ).
exorcism s.rî. || Din fr. exorcisme, lat. exor-cismus || Practică magică (rugăciuni, descîn-
tece) care are drept scop alungarea duhurilor rele, a diavolului etc.
exordiu, exordii, s.n. || Din lat. exordium |j Prima parte a unui discurs, care urmăreşte câştigarea atenţiei şi bunăvoinţei auditoriului.
exortâţie, exortaţii, s.f. |l Din lat. exhorta-tio, fr. exhortation || (Livr.) Cuvîntare, discurs prin care se urmăreşte stârnirea unor sentimente, înflăcărare, încurajare etc.
exosïérâ s.f. || Din fr. exosphère || Cea mai înaltă parte a atmosferei, care se întinde dincolo de 800 — 1 000 km.
exosmdză, exosmoze, s.f. || Din fr. exosmo-se; exo- -f gr. osmos „împingere44 || Ieşire a unui fluid, prin osmoză, dintr-un spaţiu mărginit de o membrană semipermeabilă. *
exotéric, -ă, exoterici, -ce, adj. || Din fr. exotérique, gr. exoterikos „exterioF44 || (Despre doctrine filozofice sau religioase) Public, -destinat publicului.
exotérmic, -ă, exotermici, -ce, adj. || Din fr. exothermique ; exo- -f- gr. thermos „căldură44 || (Despre procese fizice sau chimice) Care se produce cu dezvoltare de căldură.
exotic, -ă, exotici, -ce, adj. || Din fr. exotique, lat. exoticus, gr. exotikos „străin44 || Care se află într-o regiune foarte depărtată (sau provine dintr-o astfel de regiune), avînd caracteristici proprii, neobişnuite; care este caracteristic acestor regiuni.
exotism s.n. || Din fr. exotisme || însuşirea de a fi exotic. 9 Tendinţă în arta şi literatura europeană, mai ales romantică, manifestată prin tendinţa de a descrie privelişti şi obiceiuri exotice.
expansiMl, -ă, expansibili, -e, adj. |] Din fr. expansible || Care fttinde să ocupe un spaţiu sau o suprafaţă din ce în ce mai mare.
expansionism s.n. || Din fr. exp ans ionisme, germ. Expansionism || Politică de expansiune (2).
expansiune, expansiuni, s.f. || Din fr. expansion, lat. expansio, -onis || 1. Creşterea volumului unui fluid; destindere (2). 2. Extindere a influenţei şi dominaţiei economice, politice şi ideologice ale unui stat asupra altuia; acapararea (cu forţa) de teritorii străine. 3. (Fig.) Expansivitatè, comunicativitate.
expansiv, -ă, expansivi, -e, adj. || Din fr. expansif || Care are o fire deschisă, un temperament comunicativ.
expaesivltâte s.f. [| Din fr. expansivité ]| însuşirea de a fi expansiv; manifestare a acestei însuşiri.
expatria, expatriez, vb. I. Refl. || Din fr. expatrier || A emigra.
expatriere, expatrieri, s.f. Acţiunea de a se expatria; emigrare.
expectativă, expectative, s.f. || Din fr. expectative; cf. lat. exspectare „a aştepta44 || Aşteptare bazată pe anumite drepturi, promisiuni, calcule; neintervenţie în anumite chesfium sau situaţii şi aşteptarea unui moment potrivit pentru a interveni.
EXPECTORA
348
expectora, expectorez, vb. I. Tranz. || Din fr. expectorer, lat- expectorare (< pectus ,,piept“) J| A elimina prin tuse flegma.
expectorant, -ă, expectoranţi, -te, adj., s.n.
|| Din fr. expectorant || (Medicament) care favorizează expectoraţia.
expectorât!©, expectoraţii, s.f. || Din fr. expectoration || 1. Faptul de a expectora. ® Secreţie a căilor respiratorii; flegmă. 2. Eliminare prin tuse a produselor patologice din plă-mini sau din căile respiratorii superioare.
expedia, expediez, vb. I. Tranz. || Din fr. expédier,' lat. expedire „a degaja" || 1. A trimite (prin poştă) pachete, bani, scrisori etc., la o anumită adresă. 2. (Fam.) A îndepărta pe cineva, a-1 face să plece. 8. (Fam.) A executa o lucrare repede şi superficial.
expedient, expediente, s.n. || Din fr. expédient, lat. expediens, -tis || Mijloc (ingenios) de a face faţă7 unei' situaţii grele, de a ieşi din-tr-o încurcătură. ® Mijloc improvizat, adesea ilicit, de a procura bani.
expeditiv, -ă, expeditivi, -e, adj. || Din fr. expéditif || (Adesea adverbial) Care rezolvă lucrurile uşor şi repede; prompt.
expeditdr, -oare, expeditori, -oare, s.m. şi f., adj. || Din fr. expéditeur || (Persoană) care expediază scrisori, pachete sau bani.
expediţie, expediţii, s.f. || Din fr. expédition, lat. expeditio || 1. Faptul de a expedia .bani, pachete, scrisori. O Condică de e. — condică în care se înregistrează zilnic lista corespondenţei expediate de o instituţie sau de o întreprindere. 2. Gălătorie lungă făcută de un grup de persoane în regiuni depărtate, cu scopuri ştiinţifice sau comerciale. 8. Campanie militară făcută pentru a cuceri un teritoriu străin, depărtat.
expediţionâr, -ă, expediţionari, -e, adj. || Din fr. expéditionnaire || Corp expediţionâr (sau armată expediţionară) — forţe armate care participă la o expediţie (8).
experienţă, experienţe, s.f. || Din fr. expérience, lat. experientia (<experiri „a pune la încercare") || 1. Totalitatea deprinderilor şi cunoştinţelor despre realitatea înconjurătoare dobîndité în mod nemijlocit, în procesul practicii sociale. 2. Experiment.
experiment, expefimente, s.n. || Din lat. experimentam |[ Procedeu de cercetare în ştiinţă, care constă în provocarea intenţionată a una** fenomene în condiţiile cele mai propice pentru studierea lor; experienţă.
experimenta, experimentez, vb. I. Tranz. [j Din fr. expérimenter, lat. experimentare || A încerca sau a verifica prin experienţă.
experimentâl, -ă, experimentali,	-e, adj.
|| Din fr. expérimental, lat. experimentalis || (Adesea adverbial) Bazat pe experienţă; rezultat din experienţă.
. experimentat, -ă, experimentaţi, -te, adj. Care are multă experienţă într-un domeniu; care a trecut prin multe încercări.
expért, -ă, experţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. expert, lat. expertus ((jexperiri „a încerca") ||
Persoană care posedă cunoştinţe deosebite într-un anumit domeniu; specialist cu înaltă pregătire. • Persoană însărcinată să facă o expertiză.
expertiză, expertize, s.f. || Din fr. expertise |f
1.	Cercetare făcută de un expert la cererea unui organ de jurisdicţie sau de urmărire penală; raportul care cuprinde constatările expertului. 2. E. medicală = a) examinare a capacităţii de muncă a unei persoane; b) consultaţie sau autopsie făcută de medicul legist.
expiâ, expiez, vb. I. Tranz. || Din fr. expier, lat. expiare || (Livr.) A ispăşi o greşeală, o vină.
expiâţie, expiaţii, s.f. || Din fr. expiation, lat. expiatio || Faptul de a expia; ispăşire.
expiră, expir, vb. I. || Din fr. expirer, lat. expirare || 1. Tranz. A elimina din plămlni aerul (în procesul de respiraţie). 2. Intranz. (Despre convenţii, contracte) A înceta să mai fie valabil, prin împlinirea termenului pentru care a fost încheiat. © (Despre termene, perioade de timp) A ajunge la scadenţă, a se împlini.
expiratdr, -oare, expiratori, -oare, adj. || Din fr. expirateur || Care ajută sau care serveşte la expiraţie.
expiraţie, expiraţii, s.f. || Din fr. expir a-tion, lat. expiratio |] Act fiziologic prin care se elimină aerul din plămîni.
explică, explic, vb. I. || Din fr. expliquer, lat. explicare || 1. Tranz. A face să fie mai uşor de înţeles, a lămuri, a clarifica. #A preda o lecţie." 2. Intranz. şi tranz. (Despre principii, legi ştiinţifice) A servi drept explicaţie a unui fenomen/ a unui lucru. 8. Refl. A-şi motiva acţiunile; a se justifica. 4. Refl, (Cu pronumele în dativ) A înţelege, a pricepe. 5. Tranz. şi refl. recipr. (Despre două sau mai multe persoane) A (se) lămuri asupra unei chestiuni (în litigiu).
explicabil, -ă, explicabili, -e, adj. |] Din fr. explicable || Care poate fi explicat.
explicativ, -ă, explicativi, -e, adj. || Din fr. explicatif || Care explică. O Notă explicativă = explicaţie, de obicei în josul unei pagini, în legătură cu textul sau cu un cuvînt din textul de la care se trimite la o astfel de notă. Dicţionar e. •= dicţionar care explică sensul cuvintelor.
explicaţie, explicaţii, s.f. || Din fr. explica-tion, lat. explicatio || 1. Lămurire, clarificare; expunere făcută în vederea uşurării înţelegerii unui lucru. O Expr. A cere cuiva explicaţii = a cere cuiva socoteală. A avea o explicaţie cu cineva = a discuta cu cineva cu scopul de a se lămuri, pentru a evita un conflict. 2. Cauză a unei întîmplări, a unui fenomen.
explicit, -ă, expliciţi, -te, adj. || Din fr. explicite, lat. explicitus || (Adesea adverbial) Exprimat limpede, clar, desluşit.
exploata, exploatez, vb. I.. Tranz. || Din fr. exploiter, cf. lat. explic ilare „a pune în valoare" ||
1.	A folosi un bun, o resursă (ex. a cultiva un teren, a extrage un minereu) în vederea realizării unor scopuri economice. 2. A acapara o
349
EXPRE
parte din rezultatele muncii altuia pentru profitul propriu. 8. (Fig.) A trage folos (în mod abuziv) din ceva, a profita de ceva.
exploatare, exploatări, s.f. 1. Acţiunea de a exploata; totalitatea lucrărilor de punere în valoare a unui bun natural sau a unui sistem tehnic. ® Extragere a substanţelor minerale utile, a rocilor, a ţiţeiului, a gazelor. O E la zi = metodă de extragere a substanţelor minerale utile în care procesul tehnologic se efectuează sub cerul liber. 2. însuşirea fără echivalent a unei părţi din munca producătorilor nemijlociţi de către proprietarii particulari ai mijloacelor de producţie. 8. Exploataţie. 4. (Fig.) Faptul de a profita, de a trage folos în mod abuziv.
exploatat, -ă, exploataţi, -te, s.m. şi f. Cel care este supus exploatării (2), asupra căruia se exercită exploatarea.
exploatator, -oâre, exploatatori, -oare, adj., s.m. şi f. || Din exploata || 1. (Cel) care exploatează o mină, o pădure etc. 2. (Cel) care exploatează munca altuia.
* exploataţie, exploataţii, s.f. || Din fr. exploi-tation || 1.’ Unitate economică, întreprindere care exploatează terenuri, păduri etc. 2. Terenurile, pădurile etc. care se află în exploatare
a).
explodă, explodez, vb. I. 3ntranz. || Din lat. explodere. Cf. fr. exploser || 1. (Despre explozivi, proiectile etc.) A face explozie (1).	®	A
provoca o explozie. ® (Despre aparate care funcţionează cu gaze sub presiune) A ,se sfă-rîraa’ brusc datorită presiunii interioare. 2. (Fig.; despre oameni) A interveni brusc şi cu violenţă într-o discuţie; a izbucni.
explora, explorez, vb. I. Tranz. || Din fr. explorer, lat. explorare „a parcurge cercetînd, studiind44 j| A cerceta un ţinut necunoscut sau greu accesibil/ în scopuri ştiinţifice. ® A cerceta posibilităţile de exploatare a unui zăcă-mînt. ® (Fam.) A căuta, a cerceta.
explorare, explorări, s.f. 1. Acţiunea de a explora. 2. (Geol.) Complex de cercetări geologice, de lucrări miniere sau de foraj, pentru proiectarea exploatării unui zăcămînt de substanţe minerale utile. 8. (Med.) Examen clinic sau de laborator efectuat pentru stabilirea diagnosticului unei boli.
explorator, -oâre, exploratori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. explorateur, lat. explorator, -oris || Persoană care explorează.
explozibil, explozibile, adj., s.n. || Din fr. explosible || 1. Adj. Care poate exploda. 2. S.n. Exploziv (2),
explozie, explozii.; s.f. || Din fr. explosion, lat. explosio II1. Reacţie fizică sau chimică foarte rapidă, însoţită de degajarea unei cantităţi mari de energie. @ Distrugere a unui aparat, a unui recipient sub efectul presiunii fluidului din interiorul său. 2. (Fig.) Manifestare bruscă, de scurtă durată, a unui sentiment. 8.
E.	demografică V. demografic.
exploziv, -ă, explozivi, -e, adj., s.n. || Din fr. explosif || 1. Adj. Care poate exploda; care poate produce explozie; explozibil; detonant.
O Sunet (sau consoană) exploziv (â) —sunet (sau consoană) care se produce prin deschiderea bruscă a canalului fonator. 2. S.n. Substanţă care are proprietatea de a se descompune brusc şi violent sub acţiunea căldurii sau a unui factor mecanic, dezvoltînd căldură, lumină şi gaze, provocînd o creştere a presiunii la locul exploziei.
exponat, exponate, s.n. || Din rus. eksponat || Obiect expus în cadrul unei expoziţii, într-un muzeu etc.
exponent, -ă, exponenţi, -te, subst. || Din germ. Exponent, lat. exponens, -ntis || 1. S.m. şi
f.	Persoană (sau grup) care reprezintă şi apără o idee, un curent, un principiu. 2, S.m. (Mat.) Număr sau literă scrisă sus, la dreapta unei mărimi matematice, indicînd puterea la care trebuie ridicată acea mărime.
exponenţial, -ă, exponenţiali, -e, adj. || Din fr. exponentiel ; cf. lat. exponens, -ntis ( < expo-nere „a expune44) || (Mat.) Care conţine un exponent (2). • (Despre fundţii) A cărei variabilă independentă apare într-un exponent.
exponométm, exponometre, s.n. || Din rus. eksponometr || Instrument folosit pentru stabilirea duratei de expunere a materialelor fotografice.
export, exporturi, s.n. || Din germ. Export || Faptul de a exporta; vindere în străinătate, scoatere din ţară a unor mărfuri care au fost produse, completate sau reparate în ţară; totalitatea mărfurilor exportate. • Vinderea de servicii în (sau la) alte ţări. o (Ec. pol.) E. de capital — plasare de capital în alte ţări, în vederea obţinerii de profituri; constituie o trăsătură a imperialismului.
exporta, export, vb. I. Tranz. || Din fr. exporter, lat. exportare |[ A face export.
exportator, -oâre, exportatori, -oare, adj., s.m. şi f. II Din fr. exportateur || (Persoană, ţară etc.) care exportă.
expozant, -ă, expozanţi, -te, adj., s.m. şi f. || Din fr. exposant || (Persoană, ţară etc.) care expune ceva la o expoziţie.
expozéu, expozeuri, s.n. |] Din fr. exposé || Expunere amănunţită şi sistematică, oraîă^ sau scrisă, a unor fapte, idei etc.; dare de seamă.
expozitiv, -ă, expozitivi, -e, adj. |[ Din engl. expositive || Care explică; în care se expune; (despre lecţii) prezentat în forma unei expuneri. O Metodă expozitivă = metodă de predare în învăţămînt care constă în prezentarea conţinutului lecţiei în forma unei expuneri.
expoziţie, expoziţii, s.f. || Din fr. exposition, lat. expositio, -onis (<( exponere „a expune44) ||
1.	Prezentare publică a unor obiecte de artă, a unor produse etc. e Locul sau clădirea unde sînt expuse astfel de obiecte. 2. Parte a unei opere literare (dramatice), situată la începutul acesteia, în care se schiţează datele fundamentale ale acţiunii, personajele etc.
expoziţionâl, -ă, expoziţionali, -e, adj. || Din engl. exposilional || Care se referă la expoziţie, care ţine de o expoziţie: complex expoziţionâl, eipré adj. v. expres2.
EXPB.ES
350
expres,1 -ă, exprese, adj. || Din fr. express || Tren e. (şi substantivat, n.) = tren care merge cu viteză mare, oprindu-se numai în staţiile principale. Scrisoare expresă = scrisoare care, în schimbul unei suprataxe, ajunge mai repede la destinaţie. [J PI. şi: (substantivat, n.) expre-sari.
expres2, -ă, expreşi, -se, adj. jj Din fr. exprès, lat. expressus, part. lui exprimere „a exprima44 || Exprimat clar, limpede, lămurit. © (Adverbial; şi în forma expré) Special pentru...; anume. SI Şi: expré adj.
expresie, expresii, s.f. || Din fr. expression, lat. expressio, -onis (< exprimere „a exprima44) J|
1.	Exprimare. 2. îmbinare concisă (şi fixă) de cuvinte care exprimă, adesea figurat, o idee. §. Redare a gîndirii sau a sentimentelor prin cuvinte, prin mimică; înfăţişare exterioară a figurii, care reflectă starea sufletească a omului.
4.	Ansamblu de numere, litere etc. legate între ele prin simbolurile operaţiilor matematice.
expresionism s.n. || Din fr. expressionnisme || Curent literar şi artistic apărut în Germania la începutul sec. * 20, definit printr-o puternică tendinţă de exprimare spontană a trăirilor interioare/prin tensiune extatică, punînd un puternic accent pe subiectivitate, pe iraţional. Prin opoziţia faţă de civilizaţia capitalistă industrială dezumanizantă, e. aspiră spre o nouă umanitate.
expresionist, -ă, expresionişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din fr. expressionniste || 1. Adj. Care ţine de expresionism. 2. S.m. şi f. Adept al expresionismului.
expresiv, -ă, expresivi, -e, adj. || Din fr. expressif II (Despre verbe, gesturi etc.) Care exprimă ceva în mod viu, plastic, sugestiv, © (Despre ochi, faţă) Care reflectă în mod pregnant stări interioare. • (Despre opere de artă) Care evocă imagini vii.
expresivitate s.f. || Din fr. expressivité || Capacitatea de a fi expresiv.
exprimă, exprim, vb. î. Tranz. || Din fr. exprimer, lat. exprimere || A formula şi a expune (prin cuvinte sau prin gesturi) păreri, idei, principii etc. © (Refl.) A reda prin cuvinte; a vorbi.
exprimare, exprimări, s.f. Acţiunea de a (se) exprima; comunicare prin cuvinte a unor idei sau sentimente.
expropria, expropriez, vb. I. Tranz. || Din fr. exproprier; lat- e z „în afară44 -j- proprius „propriu44 || A de] o eda pe cineva de un bun care se află în proprietatea sa; a face act de expropriere.
expropriât, -ă, expropriaţi, -te, adj. (Despre bunuri) Luat prin expropriere; (despre persoane; şi substantivat) care a fost supus exproprierii.
expropriére, exproprieri, s.f. Acţiunea de a expropria; trecere în posesiunea statului, pentru lucrări de interes obştesc, a unui teren ori a unei • construcţii, proprietate a unei persoane fizice sau juridice.
expülsie, expulsii, s.f. || Din fr. expulsion, lat. expulsio || 1. împingere în afară a unui gaz, a unui lichid etc. 2. Eliminare din organism a
unui produs fiziologic, patologic sau a unui corp străin (ex. expulsia fătului la naştere).
expulza, expulzez, vb. I. Tranz. |) Din fr. expulser, lat. expulsare || 1. (Jur.) A obliga să părăsească ţara un străin care a executat o pedeapsă sau a cărui prezenţă pe teritoriul statului nu mai este dorită. 2. A împinge afară, a sili să iasă.
expune, expun, vb. III. II Din lat. exponere ||
1.	Tranz. A prezenta, a face cunoscut prin cuvinte, prin explicaţii. 2. Tranz. A aşeza la vedere, a arăta. S. Tranz. A aşeza un obiect în aşa fel, încît să se poată exercita asupra lui o acţiune, o influenţă: a expune corpul la soare. 4. Tranz. A supune un film, o placă fotografică acţiunii luminii, în vederea obţinerii unei fotografii.
5.	Tranz. şi refl. A pune (sau a se afla) într-o situaţie periculoasă.
expunere, expuneri, s.f. Acţiunea de a (se) expune; relatare; ceea ce se relatează. O E. de motive — prezentare, explicare a unui proiect de act normativ, împreună cu motivarea prevederilor mai importante pe care le conţine.
exsieatoF, exsicatoare, s.n. || Din fr. exsicctt-teur; cf. lat. exsiccare „a usca44 || Aparat de laborator folosit pentru uscarea sau păstrarea în stare uscată a substanţelor.
exsudât s.n. || Din fr. exsudât (< exsuder, lat. exsudare „a transpira44) || Lichid albuminos, ieşit din vasele sanguine, limfatice sau ţesuturi, ca urmare a unui factor patologic, microbian, chimic etc.
extatic, -ă, extatici, -ce, adj. || Din fr. extatique || (Livr.) Care se referă la extaz, care ţine de extaz, caracteristic extazului ; fermecat, încîntat.
extaz, extaze, s.n. || Din fr. extase; gr. extasis „încîntare44 || 1. Stare psihică de mare intensitate, care apare sub influenţa unor ritualuri sau în unele stări patologice, caracterizată prin slăbirea contactului cu lumea exterioară, euforie, halucinaţii etc. © (Med.) Afecţiune nervoasă, caracterizată prin lipsa senzaţiilor, incapacitatea mişcărilor voluntare, idei fixe şi exaltare mintală. 2. Sentiment de veneraţie, de adîn-că admiraţie pentru ceva.
extazia, extaziez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. (Y )extasier || A cuprinde sau a fi cuprins de extaz (2) ; a adora, a venera.
extaziat, -ă, extaziaţi, -te, adj. Cuprins de extaz, căzut în extaz; încîntat, fermecat.
extemporal, extemporale, s.n. || Din germ. Extemporale || Probă scrisă, din lecţia zi iei, dată elevilor pentru a le verifica cunoştinţele.
extensibil, -ă, extensibili, -e, adj. || Din fr. extensible || Care se poate extinde, care poate fi întins fără a se rupe.
extensibilitate s.f. || Din fr. extensibilité |j însuşirea de a fi extensibil; posibilitate de extindere.
extensiûne, extensiuni, s.f» || Din fr. extension, lat. extensio, -onis f| 1. Faptul de a se extinde; dezvoltare, amplificare. 2. Proces prin care un cu vînt îşi lărgeşte înţelesul. 8. (Med.)
asi
EXTRACŢIE
Alungire sau întindere a unui membru sau jet trunchiului, în caz de luxaţie sau de fractură.
extensiv* -ă, extensivi, -e, adj. fj Din fr. extensif || Care are proprietatea de a se extinde. O Agricultură extensivă = sistem de agricultură în care sporirea producţiei se bazează pe mărirea suprafeţei cultivate.
extensor, -oare* exlensori, -oare, adj., s.m ||Din fr. extenseur || 1. Adj. Care are rolul de a întinde. O Muşchi e. = muşchi care ajută la întinderea diverselor părţi ale corphlui (în special a membrelor). 2. S.n. Instrument de gimnastică pentru dezvoltarea muşchilor, format din benzi elastice sau din arcuri de oţel.
extenua* extenuez, vb. 1. Refl. şi tranz. ]| Din fr. exténuer, lat. extenuare ( < te nuis „slab44) || A (se) obosi peste măsură; a (se) istovi.
extenuant* -ă, extenuanţi, -te, adj. || Din fr. exténuant || Care extenuează ; istovitor, epuizant.
extenuât> -ă* extenuaţi, -te, adj. Obosit peste măsură, istovit.
exterior* -oară. exteriori, -oare, adj., s.n. II Din fr. extérieur, lat. exterior, comparativul lui exter „din afară44 || 1. Adj. Care este în afară, dincolo de o limită; extern. O Comerţ e. = comerţ făcut de o ţară cu ţările străine. 2. S.n. Partes din afară a unui lucru. 8. S.n. Aspectul unei persoane ca ţinută, îmbrăcăminte, fizionomie, comportare etc.
exterioriza* exteriorizez, vb. I. Tranz. şi refl. II Din fr. extérioriser || A-şi exprima gîndurile sau sentimentele prin cuvinte, gesturi, mimică.
exteritorialitâte s.f. || Din germ. Exterritoria-Utăt || Regim special de care se bucură anumite persoane (ex. agenţii diplomatici), precum şi sediile agenţiilor diplomatice, de a nu fi supuse jurisdicţiei statului străin pe teritoriul căruia se află.
extermină* extérmin, vb. I. Tranz, || Din fr. exterminer, lat. exterminare (<terminus „hotar44) || A nimici cu totul, a stîrpi definitiv; a ucide, a masacra.
extern* -ă, externi, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr. externe, lat. externus (< exter „exterior44) || 1. Adj. Aşezat în afară; exterior. O (Mat.) Unghi
e.	— fiecare dintre unghiurile formate de două drepte tăiate de o secantă, aflate în afara dreptelor. © (Despre medicamente) Care se aplică numai pe suprafaţa corpului. 2. S.m. şi f. Elev, ucenic care locuieşte şi ia masa în afara şcolii (sau a locului unde învaţă). 8. S.m. şi f. Student în medicină care face practică într-un spital.
externai* externate, s.n. || Din fr. externat |J Stagiu de practică într-un spital, pe care îî fac studenţii în medicină după trecerea unui examen; examen în urma căruia sînt admişi studenţii la acest stagiu.
esteroceptor* exteroceptori, s.m. || Cf. fr. extéro-ceptif j| Organ de simţ care recepţionează excitaţiile din mediul extern. Există e. tactili, olfactivi, gustativi etc.
extinctiv, -ă, extinctivi, -e, adj. || Din fr. extinctif || (Dr.) Care duce la stingerea efectelor unui act juridic.
extinctor, extinctoare, s.n. || Din fr. extincteur, lat. extinctor || Aparat care serveşte la stingerea incendiilor; stingător.
extincţie, extincţii, s.f. || Din fr. extinction, lat. exstinctio (< extingere „a stinge44) || Slăbire, încetare, stingere a unei funcţiuni, a unei acţiuni. © (Fîz.) Micşorare sau anulare a intensităţii unui fascicul de lumină.
extinde, extind, vb. III. Tranz. || Din lat. extendere (după întinde) |] A lărgi spaţiul ocupat de cineva sau de ceva; a lărgi o sferă de acţiune. © Refl. A se întinde ca suprafaţă; a-şi largi sfera de acţiune.
extindere, extinderi, s.f. Acţiunea de a (se) extinde; întindere, lărgire, mărire.
extirpă, extirp, vb. I. Tranz. || Din fr. extirper, lat. extirpare ( < stirps, -is „lăstar44, „rădăcină44) || 1. A înlătura pe cale chirurgicala un organ sau o porţiune dintr-un organ bolnav.
2.	(Fig.) A distruge complet, a stîrpi.
extirpator* -oare* extirpatori, -oare, adj., s.n, || Din fr. extirpateur, lat. extirpator, -oris |] 1. Adj. Care extirpă. 2. S.n. Maşină agricolă care taie buruienile şi afinează stratul superficial al solului.
extoreâ, extorchez, vb. I. Tranz. || Din fr. extorquer, lat. extorquere (< torquere „a întoarce, a suci44) || A obţine ceva prin forţă, prin ameninţări, prin şantaj, prin violenţă etc.
extra- || Din fr. extra-, lat. extra || Element de compunere însemnînd: a) „afară (de)44, „(în) afară44, „deosebit de44; b) „superior44, „deosebit44, „foarte44, şi care serveşte la formarea unor adjective.
extrabugetar, -ă, extrabugetari, -e, adj. J| Dm
fr. extra-budgétaire |] Care nu este prevăzut în buget, care se face în afara bugetului.
extract, extracte, s.n. || Din lat. extrades, germ. Extrakt || Substanţă sau amestec de substanţe extrase din diferite materii vegeiale sau animale.
extractiv, -ă, extractivi, -e, adj. || Din fr. extractif || Care serveşte la extragerea unor substanţe; care se referă la extracţie.
extractor, extractoare, s.n. j| Din fr. extracteur || Maşină sau aparat care serveşte la extragerea anumitor substanţe sau corpuri.
extracţie, extracţii, s.f. || Din fr. extraction ((extraire „a extrage44), lat, extract io || 1. Operaţia de aducere la suprafaţă a minereurilor prin puţurile unei mine, cu ajutorul unor instalaţii şi maşini speciale. © Scoatere la suprafaţă a ţiţeiului, a gazelor naturalş, care se găsesc în zăcăminte la adîncime. 2. (Chim.) Operaţia de separare a unui component dintr-un amestec. 8» (Med.) Extragere a unui dinte sau a unui corp străin introdus în organism.
EXTRADOS
extrados, extradosuri, s.n. U Din fr. extra*
dos |] (Constr.) Suprafaţa exterioară, convexă, a unui arc sau a unei bolţi.
extraîin, -ă, extrafini,	-e, adj. H Din fr.
eXtra-fin || Foarte fin, de calitate superioară.
extragalâctie, -ă, extragalactici, -ce, adj. || Extra- + galactic || Care se găseşte în afara galaxiei.
extrage, extrâg, vb. III. Tranz. || Din lat. extrahere (după trage) || 1. A separa o substanţă de alta. ® A scoate un corp din locul în care se află. 2. (Mat.) A extrage rădăcina pătrată (sau cubică) = a calcula rădăcina pătrată (sau cubică) a unui număr.
extragere, extrageri, s.f. Acţiunea de a extrage; scoatere.
extraneitate s.f. || Cf. lat. extraneus „străin44 |j Situaţia juridică a unei persoane care se află intr-o’ţară străină.
extraordinar, -ă, extraordinari, -e, adj. || Din fr. extraordinaire, lat. extraordinarius || 1. (Adesea adverbial) Care iese cu totul din comun; (despre oameni) înzestrat cu calităţi deosebite; (despre lucruri) foarte bun. 2. (Despre legi, măsuri) Care depăşeşte cadrul obişnuit, care se aplică în cazuri excepţionale.
extrapola, extrapolez, vb. I. Tranz. || Din fr. extrapoler || A face o extrapolare.
extrapolare, extrapolări, s.f. 1. (Mat.) Determinare a valorii unei funcţii pentru o valoare a variabilei aflată în afara intervalului de valori ale variabilei pentru care funcţia este cunoscută.
2.	(Filoz.) Extindere ipotetică a unei noţiuni de la un domeniu la altul; trecere de la o idee la alta, mai complexă, cu o sferă mai largă etc.
extras, extrase, s.n. || Din extrage || 1. Frag. . ment, pasaj scos dintr-o scriere. O în e. = re* produs parţial. E. de cont = document care conţine copia operaţiilor efectuate într-un cont, într-o anumită perioadă. 2. Articol dintr-o publicaţie colectivă prezentat separat (sub formă de broşură).
extrasistolă, extrasistole, s.f. || Extra- -f gr. systole „contracţie44 || Contracţie suplimentară a inimii înaintea ifetoîei, care alterează ritmul normal al bătăilor cardiace.
extraşcolâr, -ă, extrascolari, -e, adj. || Extra-4- şcolar || Care se face în afara programului sau activităţii şcolare.
extrateréstru, -ă, extraterestri, -stre, adj.
|| Din fr. extraterrestre || Care se află în afara globului terestru.
extraurbân, -ă, extraurbani, -e, adj. || Extra-4? urban || Care se află în afara oraşului.
extrauterin, -ă, extrauterini, -e, adj. || Din fr. extra-utérin || Sarcină extraulerină =• sarcină patologică, în care oul fecundat se dezvoltă în afara cavităţii uterine.
352
extravagant, -ă, extravaganţi, -te, adj. || Din fr. extravagant ; cf. lat. extra „în afară44 -f vagari „a rătăci44 || (x\desea substantivat) Care iese (sau caută să iasă) din comun; neobişnuit, ciudat, excentric.
extravaganţă, extravaganţe, s.f. || Din fr. extravagance || Purtare, atitudine, ţinută ieşită din comun; ciudăţenie, bizarerie, excentricitate.
extravertit, -ă, extravertiţi, -te, adj. || Din fr. extraverti; extra- -f- lat. vertere „a întoarce44 || Ţip e. = tip psihologic caracterizat prin proiectarea tendinţelor psihice interioare asupra lumii înconjurătoare, exteriorizarea sentimentelor, sociabilitate.
extravilan, -ă, extravilani, -e, adj. |] Din extrag -f fr. viile || Care se referă la teritoriul aflat în afara spaţiului construit al unei localităţi.
extrăda, extrădez, vb. I. Tranz. || Din fr. extrader (după lat. tradere „a transmite, a preda44) || A face o extrădare.
extrădare, extrădări, s.f. Act prin care un stat predă altui stat, ia cerere, un infractor aflat pe teritoriul său, pentru a fi judecat sau pentru a-şi ispăşi pedeapsa.
extrém, -ă, extremi, -e, adj., subst. || Din fr. extrême, lat. extremus, superlativul lui exter „exterior44 || 1. Adj. Foarte mare; foarte grav. O La extrem = pînă la ultima limită. ® (Despre mijloace terapeutice, soluţii remedii) Foarte energic. • (Adverbial; formează superlativul) Extrem de... — foarte, deosebit de... 2. Adj. Aflat la punctul cel mai depărtat, la capăt, la vîrf. 8. Adj. (Mat.) Care are cea mai mare sau cea mai mică valoare a unei funcţii. 4. S.f. Mar. gine, limită, capăt. O Expr. A cădea dintr-o extremă într-alta = a trece de pe o poziţie exagerată pe altă poziţie tot exagerată. • Extrema dreaptă (sau stingă) = partid sau fracţiune dintr-un partid politic, dintr-o adunare etc. care se situează pe poziţii extremiste de dreapta (sau de stînga). 5. S.f. Jucător care ocupă locul cel mai înaintat din stînga sau din dreapta într-o echipă de fotbal, de handbal sau de hochei. 6. S.m. (Mat.) Primul sau ultimul Jermen al unei proporţii. 7. S.n. (Mat.) Maximul sau minimul unei funcţii.
extremism s.n. || Din fr. extrémisme || Atitudine a unor curente politice, care, pe baza unor teorii sau idei extreme, caută, prin măsuri violente sau radicale, să impună programul lor» extremist, -ă, extremişti, -ste, adj., s.m. şi f.
(I Din fr. extrémiste || 1. Adj. Care depăşeşte limitele normale, moderate. 2. S.m. şi f. Adept al extremismului.
extremitate, extremităţi, s.f. || Din fr. extrémité || Limită sau parte extremă; punct final.
« Parte periferică a corpului, parte terminală a unui organ.
353
EZOTERIC
extrinsec, -ă, extrinseci, -ce, adj. j| Din fr. extrinsèque, lat. extrinsecus (< secws „departe, depărtat44) H Care vine din afară şi nu din esenţa unui lucru.
extrudare, extrudări, s.f. |j Cf. fr. extrusion |] Procedeu de prelucrare a materialelor (metale, mase plastice) prin deformare plastică, trecîn-du-le forţat printr-o matriţă de formă adecvată; extruziune.
extruziüne, extruziuni, s.f. || Din fr. extrusion H Extrudare.
exuberant, -ă, exuberanţi, -ie, adj. || Din fr. exubérant, lat. exubercns, -ntis exuberare „a se revărsa44) || Care are o vioiciune excesivă; foarte vioi, expansiv.
exuberanţă, exuberanţe, s.f. || Din fr. exubérance, lat. exuberantia |! însuşirea de a fi exuberant.
exultă, exult, vb< I. Tranz. || Din Sr.-exulter, lat. exsultare „a sări*4 ({ saltus „salt44) jj A simţi şi a manifesta o mare bucurie.
exultâfie, exultaţii, s.f. |j Din fr. exultation jj Acţiunea de a exulta.
ezermă, e zer ine, $X || Din fr. ésérihe j| Alea-loid extras din seminţele unei plante leguminoase, utilizat în medicină.
ezită, ezit, vb. £. Intranz. [1 Din fr. hésiter? lat. haesitare Ц A şovăi, a pregeta, a sta Ia îndoială.
ezitant, «ă, ezitanţi, -ie, adj. || Din fr. hésitant Ц Care ezită; şovăitor.
eZôtériC, -ă, ezotericv, -ce, adj. JJ Din fr. ésotérique, gr. esoterikos H (Despre doctrine, ritualuri) Destinat numai unui cerc restrîns de iniţiaţi; secret, ascuns,
23 — Dicţionar general al limbii române
E
f s.m. invar. A opta literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă: consoană fricativă labiodentală surdă.
fa1 s.m. invar. |] Din it. fa |] Una dintre cele şapte denumiri simbolice ale sunetelor muzicale, reprezentînd sunetul şi nota care formează a patra treaptă din gama majoră-tip. © Denumire a uneia dintre cheile muzicale. fa2 interj, v. fă.
fabrica, fabric, vb. I. Tranz. jţ Din fr. fabri-quer, lat. fabricare || 1. A produce bunuri în cantităţi mari, în serie sau în masă, cu mijloace mecanizate, transformînd materia prima în produse finite. © (Fam.) A face, a confecţiona. 2. (Fig.) A născoci, a plăsmui,
fabricant, fabricanţi, s.m. || Din fr. fabricant || Proprietar al unei fabrici; industriaş. © Gel care fabrică ceva.
fabricat, fabricate, s.n. || Din germ. Fabrikat |] Produs obţinut prin fabricaţie.
fabricaţie, fabricaţii, s.f. || Din fr. fabrication, lat. fabricatio || Proces tehnologic de producţie într-o fabrică. • Producţia unei fabrici.
fabrică, fabrici, s.f. || Dih fr. fabrique, rus. fabrika, germ. Fabrik |] Unitate industrială în care se transformă materia primă în produse finite, în cantităţi mari,'cu ajutorul unor maşini şi utilaje. O Expr. A intra în fabrica'cuiva = a fi luat la rost, certat, muştruluit,	•	'
fabula, fabulez, vb. I. Tranz. || Cf. fabulaţie |] A povesti întîmplări fantastice, imaginare, a construi fabulaţii.
fabulaţie, fabulaţii, s.f. || Din fr. fabulation, lat. fabulaţia „povestire" |j 1. Prezentare a unor fapte sau întîmplări imaginare drept reale sau posibile. 2. Afabulaţie.
îâbnlă, fabule, s.f. || Din lat. fabula || Scurtă povestire alegorică, în versuri sau în proză, în care se satirizează, prin procedeul personificării animalelor^ plantelor, lucrurilor, anumite moravuri, deprinderi sau mentalităţi.
fabulist, -ă, fabulişti, -sie, s.m. şi f. \] Din fr. fâbuliste ]| Autor de fabule.
fabulos, -©âsă, fabuloşi, -oase, adj. || Din fr. fabuleux, lat. fabulosus || 1. (Despre preţuri, sume de bani, averi) Foarte mare; extraordinar. 2. Care aparţine lumii fabulelor, poveştilor; fantastic.
fâce, fac, vb. III. 1| Lat. facere || 1. Tranz. A crea, a realiza; a executa, a confecţiona; a zidi,
a construi. 2. Tranz. A produce, a da naştere; a procrea; (despre plante) a da roade. © A cîştiga, a agonisi, a strînge bani: a făcut avere. 8. Tranz. A compune, a scrie: face poezii. 4. Tranz. A parcurge o distanţă: a făcut un drum lung. 5. Tranz. A determina, a convinge, a obliga pe cineva la ceva: nu l-am putut face să vină în excursie. 6* Tranz. A preface, a schimba, a transforma. O Expr. A face din ţînţar armăsar = a exagera. • A săvîrşi, a făptui, â comite: a făcut o greşeală. O Expr. Face ce face şi... = nm ştiu cian procedează, dar reuşeşte. A nu avea a face cu = a nu avea nevoie de..., a nu avea nimic comuti cu... Ce face? = cum? cum se poate aşa ceva? Ce-i de făcut? = cum e de procedat? N-am făcut nimic = n-am reuşit, n-am realizat nimic. © A duce la îndeplinire, a realiza: şi-a făcut datoria, © A se îmbolnăvi: a făcui pojar. 7. Tranz. A califica drept...: l-a făcut hoţ. 8. Tranz. A aranja, a pregăti pentru Un anumit scop: a face patul a aşterne patul. 9. In tranz. A merge, a .se îndrepta spre...; a o coti spre...: face la dreapta. 10. T^anz. A învăţa, a studia; a practica o profesiune: face medicina; face avocatură. 11. Tranz. A se preface, a simula: face pe nevinovatul; (refl.) se face că pleacă. 12. Refl. A se produce, a se în-tîmpla; a' deveni; s-a făcut! = s-a executat; ne-am înţeles!; (în vis, în basme) se făcea că... = se. părea că. © (Deâpre zi, întuneric etc.) A se ivi, a se lăsa, a se produce. 18. Tranz. şi in tranz. A valora, a preţui, a costa; a merita, a îi vrednic de...: scump, dar face. 14. Refl. A fi cuprins de...: i s-a făcut somn. 15. Refl. A ajunge, a deveni: copilul s-a făcut mare.
facere, faceri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) face. O Facere de bine = binefacere. © (în credinţele religioase) Facerea lumii — crearea lumii de către Dumnezeu. 2. Naştere.
fachie, fachii, s.f. || Lat. fa.c(u)la ;j Făclie făcută dintr-un mănunchi de aşchii lungi de brad, unse cu răşină sau cu alt material inflamabil şi folosită mai ales la pescuit noaptea.
fachir, fachiri, s.m. || Din fr. fakir, provenit din ar. fakir „sărac“ || 1. Ascet musulman sau hindus. 2. Prestidigitator, iluzionist.
facial, -ă, faciali, -e, adj. || Din fr. facial [j (Anat.) Care ţine de faţă, privitor la faţă.
facies, faciesuri, s.n. || Din lat. facies |j
1.	Aspect caracteristic al feţei în cursul unei boli; p. ext. fizionomie. 2. Totalitatea pariicularită-
355
FAGOT
iilor petrografice şi paleontologice ale unui depozit sedimentar, ’care caracterizează condiţiile lui de formare.
. facil, -ă, facili, -e, adj. ţi Din fr. facile, lat. facilis |l Gare se face fără greutate. ® Făcut cu uşurinţă, îară eforturi; p. ext, superficial.
facilita, facilitez, vb. I. Tranz. || Din fr. faciliter || A înlesni, a uşura îndeplinirea unei acţiuni, producerea unui fenomen etc.
facilitate, facilităţi, s.f. || Din fr. facilité, lat. facilitas, -aîis || însuşirea a ceea ce este facil; faptul de a realiza ceva fără mari eforturi ; (la pl.) înlesniri făcute cuiva. ^
faclă, facle, s.f. || Din bg. fakla ]| Băţ înfăşurat la un capăt cu cîîţi îmbibaţi cu o substanţa inflamabilă, care serveşte la luminat, mai^ ales la procesiuni, la cortegii; torţă. @ (Rar) Făclie.
facsimil, facsimile, s.n. |j Din fr, fac-similé, lat. fac simile || Reproducere exactă a unui text, a unui desen etc. prin fotografiere^ galvanoplastie sau* copiere manuală. || Acc. şi: facsimil, factâj s.n. || Din fr. factage Ü Distribuire a coletelor, a banilor etc. la domiciliul destinatarului; plata acestui serviciu.
factice adj. invar. || Din fr. factice, lat. facd-'dus (( facere „a face41) ü (Livr.) Artificial,-prefăcut.	.	*
factitiv, faditive, adj. jj Din fr. factitif \\ Verb f, — verb tranzitiv care arată că subiectul determin ï r me va să săvîrşească acţiunea.
>cie s.f. II Din rus. faktologija || Aglome- . rare d oaie şi fapte neesenţiale (şi neinterpretate) în ir-o operă ştiinţifică sau literară, fapt care reprezintă un defect al lucrării.
fâctor, factori, s.m. |j*Din îr. facteur, lat. factor || 1* împrejurare, condiţie etc. care determină apariţia unui. proces, a unei- acţiuni, a unui fenomen. ’o F. de producţie == componentă a ansamblului de elemente care iau parte la producerea bunurilor materiale. 2. (Mat.) Fiecare dintre termenii unui produs. O F. prim == fiecare dintre numerele prime prin care se împarte exact un număr dat. F. comun = număr sau polinom prin care se Împarte oricare dintre termenii unei sume . de numere sau de polinoame. 3. Mărime caracteristică pentru un sistem tehnic, pentru un material etc. definita prin raportul a două mărimi de natură diferită. 4. Factori fizico-chimici = ansamblul condiţiilor mediului extern eu care organismele se află în raporturi strînse şi care include temperatura, lumina, umiditatea, aerul, apa. Factori fizico-geografici = condiţiile de relief, climă, hidrografie, sol, vegetaţie, sub influenţa cărora rezultă specificul unei regiuni naturale.
5.	Funcţionar al poştei care duce corespondenţa la destinaţie; poştaş.
factoriâl, fqctoriali, s.m. || Din îr. factor iei, engl. fa ciori ai j) (Mat.) Produsul numerelor întregi şi pozitive consecutive încGpînd de la 1 şi piuă ia numărul respectiv.
factorie, factorii, s.f. |] Cf. fr. factorerie, germ. Faktorei || Punct de schimb (azi în ţinuturile nordice izolate) în care se cumpără produse locale în schimbul altor produse.
factotum s.m. || Din fr. factotum, lat. fac to-tum || (Fam., adesea ironic) Persoană care rezolvă probleme multiple şi variate.
factura, facturez, vb. I. Tranz. || Din fr. facturer || A întocmi factura pentru o marfă.
factură1, facturi, s.f. || Din fr. facture, lat, factura || 1. Structură, constituţie (psihică, morală etc.). 2. Aspectul exterior al unei opere de artă ; maniera în care se execută o astfel de operă. ® Ansamblul mijloacelor de expresie care constituie structura tehnică a unei compoziţii muzicale.
îacMră2, facturi, s.f. || Din fr. facture || Document justificativ cuprinzînd date amănunţite privitoare la o vîn zare-cum păr are de mărfuri,’ la
unul йСГУІиіі.
etc.
facturier, facturiers, s.n. |[ bin fr. facturier |f Carnet care cuprinde formulare pentru facturi2.
facţiune, facţiuni, s.f. || Din fr. faction, lat. factio, -onis || Grup politic care caută să acapareze puterea prin acţiuni sediţioase.
fâculă, facide, s.f. || Din fr. facule || Porţiune mai strălucitoare a fotosferei. în astfel de’porţiuni pot apărea petele solare.	f
facultate, facultăţi, s.f. || Din fr. faculté, lat. facilitas, -atis || î. Aptitudine (morală sau intelectuală), capacitate, posibilitate de a face ceva. @ (Agr.) F. germinativă = însuşire a seminţelor de a germina. 2. Unitate didactică şi administrativă în cadrul unei instituţii de învăţămînt superior, condusă de un decan şi cuprinzînd mai multe catedre subordonate unui anumit domeniu do specialitate.
facultativ, -ă, facultativi, -e, adj. [f Din fr. facultatif jj Care nu este obligatoriu, care este lăsat la alegerea cuiva; benevol.
fad, -ă, fazi, -de, adj. Ц Din fr. fade ||. (Despre mîncăruri) Fără fiist ; (fig.) searbăd, anost, lipsit de expresivitate, îâclmg s.n.' v. feâing.
faeton, faetoane, s.n. |j Din fr. phaéton, de la n. pr. Phaéton, fiul lui Helios (zeul Soarelui) |j Trăsură înaltă, uşoară, cu patru roţi şi cu capota pentru scaunul din faţă.
fag. fagi, s.m. || Lat. fagus || Arbore din familia fagaceelor, înalt de 15 — 30 m, cu scoarţa netedă şi cu fructe achene numite jir; lemnul este folosit în industria de mobile şi de celuloză,sau drept combustibil.
f agacée s.f. pl. || Din fr. f agacées j| Familie de plante lemnoase cu flori mici, dispuse în amenţi, şi cu fructele achene. Din î. fac parte fagul, stejarul etc. Au importanţă în industria lemnului, îagoeft, fagocite, s.n. || Din fr. phagocyte; cf. gr. phagein ,,'a mînca44 -f- kytos „celulă44 j| Celulă sanguină care apără organismul de infecţii, dige-rînd bacteriile sau alte particule străine pătrunse în organism.
fagocitdză, fagocitoze, s.f.* || Din fr. phagocytose H Proces de digerare a bacteriilor, a particulelor străine etc. de către fagocite.
fagot, fagoturi, s.n. |J Din it. fagotto, germ. Fagott || Instrument muzical de suflat, Min lemn
23*
FAGURE
356
cu registru grav, alcătuit dintr-un tub lung prevăzut cu un al doilea tub, îndoit la capăt şi terminat cu o ancie dublă.
fâgure, faguri, s.m. ]] Lat. *favulus || Strat de ceară constînd din celule hexagonale, făcut de albine, care depun în el mierea şi ouăle.
faianţa, faianţez, vb. I. Tranz. |j Din faianţa Jj A acoperi ceva cu plăci de faianţă.
faianţă, faiahţe, s.f. || Din fr. faience, de la n. pr. Faenza, oraş din Italia || Produs ceramic cu masa albă, poroasă, acoperit (pe una dintre feţe) cirsmalţ, din care se fac plăci pentru placaje, obiecte casnice, sanitare, de laborator etc.
faimă s.f. II Lat. fama |] Renume, reputaţie (bună sau rea) de care se bucură cineva.
faimds, -oâsă# faimoşi, -oase, adj. || După fr. fameux, lat. famosus (după faimă) || Care a devenit foarte cunoscut ; vestit, celebru.
fain, -ă, faini, -e, adj. || Din 'germ. fein |] (Fam.) Foarte frumos, foarte bun, foarte elegant.
fair play [Pr. : fer piei] s.n. || Cuv. engl. |] Acceptare şi respectare loială a regulilor (într-un joc, în sport, în afaceri).
falângă, falange, s.f. |J Din fr. phalange |] 1. Unitate militară din Grecia^ antică, formată din infanterişti înarmaţi cu lănci şi dispuşi în rînduri lungi, compacte, avînd centrul şi aripa dreaptă mai întărite, o (Astăzi, fig.) Grup. compact, omogen, de oameni care luptă pentru acelaşi scop.
2.	(în concepţia unor socialişti utopici) "Celulă social-economică de bază a viitoarei orînduiri sociale. 3. Fiecare dintre oasele care alcătuiesc scheletul degetelor.
falanster, falanstere, s.n. |] Din fr. phalanstère ((phalange) || (în concepţia lui Ch. Fourier) Mare edificiu în formă de palat, cu corpuri de . clădiri ce comunică între- ele, în care urma să trăiască o ^falangă (2).	*
fală s.f. y Din sl. Iwala |) 1. Trufie, îngîmfare; mîndrie. 2. Glorie, faimă, renume; strălucire* măreţie, pompă.
falcă, fălci, s.f. || Lat. faix, -cis [| 1. . Fiecare dintre cele două oase ale feţei în care sînt fixaţi dinţii; maxilar (la oameni), mandibulă (la animale). O Expr. Cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt = furios, gata să nimicească tqt ce-i iese în cale. 2. Element al unei maşini, care serveşte la prinderea untîflgbiect. ©/Organ de maşină care serveşte la sfărimarea unui material.
fâlce, fălci, s.f. Il liât, faix, -cis || Veche unitate de măsură agrară, egală cu circa un hectar şi jumătate, folosită în Moldova.
falconet, falconete, s.n. |) Din it. falconetto |] Tun de calibru mic.
îalebniform, falco nifor me, s.n. || Din fr. falco-niforme; cf. lat. falcon ,,şoimu + forma „formă“ || (La pl.) Ordin de păsări răpitoare de zi, cu ciocul gros şi încovoiat; (şi la sg.) pasăre din această familie.
fald, falduri, s.n. || Din ucr. fald || Cută adîncă la o haină largă sau la o stofă care atîrnă. La pieptu-i manta neagră in falduri ş-o adună (Emi-nescţj). #
falern s.n. У Din fr. falerne, lat. n. pr. Faler-num || Specie de vin de calitate superioară caro se recolta în antichitate din Campania.
faleză, faleze, s.f. || Din fr. falaise j| 1* Ţărm îna4t şi abrupt al unei mări. 2. Fîşie de teren amenajată pentru plimbare pe malul mării.
falie, falii, s.f. || Din fr. faille || Ruptură în scoarţa pămîntului în lungul căreia se constată denivelarea a două compartimente de straturi ca rezultat al mişcărilor tectonice verticale.
faliment, falimente, s.n. || Din germ. Falliment, it. fallimento || Fenomen economic, specific producţiei de mărfuri bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, care constă în lichidarea întreprinderilor industriale, comerciale, bancare etc. în procesul luptei de concurenţă. • Stare de insolvabilitate a unui comercialii, constatată de o instanţă judecătorească; (fig.) ruină; eşec. O A da faliment = a nu reuşi într-o acţiune.
falimentar, -ă, falimentari, -e, adj. || Din faliment у Care se află în stare de faliment. • Care a suferit un mare eşec.
falit, -ă, faliţi, -te, adj., s.m. şi f. || Din it. fallito( У (Persoană) care se află în stare de faliment. • (Fig.) (Persoană) care a suferit un eşec total; ruinat, distrus.
falnic, -ă, falnici, -ce, adj. || Din fală || Măreţ, grandios. • Care impune prin aspect, frumpseţe, ţinută; semeţ, mîndru. Se pornea călare pe 'falnica-і armăsar (Odobescu).
fals, -ă, (1—3) falşi, -se, adj., (4) falsuri, s.n.
|| Din lat. falsus, it. falso|| 1. Adj. Care nu corespunde adevărului; inexact, eronat, o Imitat, artificial, neautentic. Adj, (Despre oameni) Prefăcut, făţarnic. 3. j^dj. (Muz.) Care contravine legilor armoniei, incorect ca intonaţie. 4. S.n. Alterare a adevărului într-un act, prin adaosuri sau ştersături, prin imitarea semnăturii etc. O (Jur.) înscriere în fals = procedură prin care se urmăreşte stabilirea falsului de către instanţa penală."
falset, falsete, s.n. || Din it. falsetto |j Sunet din registrul cel mai acut al vocii unui cîntăreţ, avînd un timbru specific (cu o nuanţă de artificialitate).
falsifica, falsific, vb. I. Tranz. || Din fr. fals і -fier, lat. falsificare || A contraface un lucru, cu scopul de a înşela; a săvîrşi un fals (4). • A prezenta ceva altfel decît este de fapt, a denatura, a altera, a deforma. *
falsificat, -ă, falsificaţi, -te, adj. Contrafăcut, denaturat (ou scopul de a înşela).
falsificator, -oare, falsificatori, -oare, s.m. şi
f.	У Din fr. falsificateur || Persoană care corni le un fals (4).
falsitâte s.f. || Din it. falsita, lat. falsitas, -atis |!
1.	Faptul de a fi fals; caracterul a ceea ce este fals; lipsă de adevăr. 2. Atitudine'făţarnică, prefăcătorie, ipocrizie.
falţ, falţuri, s.n. || Din germ. Falz[eisen] ||!. Scobitură, şanţ mic pe marginea unei piese, făcut pentru a permite îmbinarea cu altă piesă c|re are o scobitură corespunzătoare. • îndoitură pe marginea unei foi de tabla, care permite îmbina-.
357
FANTASMAGORIE
rea cu altă foaie. • îndoi tură a unei coli de Wrtie împăturită. 2. Cleşte de formă specială, folosit pentru tragerea pe* calapod a feţelor de încălţăminte. 8. Fiecare dintre bucăţile mici de piele care cad de la maşina de fălţuit.
îalune s.n. pl. j| Din fr. falun || (Geol.) Depozite necimentate de fragmente de cochilii ale mo-luştelor.
famat, -ă, famaţi, -te, adj. H Din fr. famé, lat. famatus || Rău famat == care are o reputaţie •proastă.
fâmen, fameni, s.m. |] Lat. *feminus (< fe-mina) 11 (înv.) Bărbat castrat. • Bărbat decă-' zut din punct de vedere moral. Nişte răi şi nişte fameni ! I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni ! (Eminescu).
familial, -ă, familiali, -e, adj. || Din fr. familial ({ familie „familie44) || Privitor la familie; care aparţine familiei; destinat familiei. Eram foarte turburat de neplăcute afaceri familiale (Caragiale).	_	-
familiar, -ă, familiari, -e, adj. || Din fr. familier, lat. familiaris H1. (Despre stil, exprimare etc.)' Simplu, fără pretenţii; (despre atitudini, comportări, p. ext. despre oameni) simplu, prietenos. Am luat cuvintele ei ca o expresie familiară de politeţe (Ibrăileanu). 2. Bine cunoscut, obişnuit. Cercam să recunosc sub nămeţi locurile familiare altădată (Cezar Petrescu).
familiarism s.n. || Din familiar |] Atitudine de intimitate, de prietenie neprincipială între membrii unui colectiv.
familiaritate, familiarităţi, s.f. |j Din fr. familiarité, lat. familiaritas, -atis [] 1. Atitudine prietenoasă, intimă. 2. Familiarism; (la pl.) gesturi, cuvinte obişnuite între prieteni.
familiariza, familiarizez, vb. I. Refl. şi tranz. || Din fr. familiariser [| A (se) obişnui, a ^5e) deprinde cu ceva sau cu cineva.
familie, familii, s.f. || Din fr. familie, lat. familia II1. Formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie, care uneşte pe soţi şi pe copiii acestora pnn relaţii strînse de natură biologică, economică şi spirituală; grup mai larg,, cuprinzînd pe toti cei’ce se trag dintr-un strămoş comun. O Nume de f. v. nume. 2. (Fig.) Grup de persoane, de popoare etc. legate prin comunitate de interese. 8. Categorie sistematică în biologie, subordonată ordinului, care cuprinde mai multe genuri de organisme. 4. Grup de cuvinte derivate din acelaşi cuvînt. • Grup de limbi care provin dintr-o limbă comună mai veche.
familist, -ă, familişti, -ste, s.m. şi f. || Din familie II Persoană căsătorită, care şi-a întemeiat o familie.
fana, fanez, vb. T. Refl. [| Din fr. faner || A şe ofili, a se veşteji; a se trece.
fanar, fanare, s.n. tj Din ngr. fanari || (înv.) Felinar.
îanaragiu, fanaragîî, s.m. |] Din tc. înv. fe-narci II Persoană care aprindea şi stingea felinarele de pe străzi ; lampagiu.
fanaridt, -ă, fanarioţi, -te, s.m., adj. ||Din. ngr. fanariotis Ü 1. S.m. Grec din păturile înstă-
rite care locuia în cartierul Fanar din Constan-tinopol; dregător al Porţii otomane ori doma în Ţara Românească sau în Moldova, care provenea din rîndurile acestor^reci.*2. Adj. Privitor la fanarioţi; caracteristic fanarioţilor.
fanatic, -ă, fanatici, -ce, adj., s.m. şi f. [| Din. fr. fanatique, lat. fanaticus || 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) stăpînită de fanatism. 2. Adj. Care exprimă sau trădează fanatism; excesiv, exagerat, pătimaş.
fanatism s.n. || Din fr. fanatisme || Ataşament pătimaş faţă de o convingere, unit cu o totală intoleranţă faţă de convingerile altora.
fanda, fandez, vb. I. Intranz. || Din fr. fendre\\ (Sport) A face un pas mare înainte, lateral, oblic sau înapoi, în aşa fel încît piciorul din faţă să fie îndoit de la genunchi, iâr celălalt întins şi sprijinit cu talpa pe pămînt.
fandoseală, fandoseli, s.f. || Din fandosi |] (Fam.) Atitudine afectată, mofturi, fasoane.
fandosi, fandosesc, vb. IV. Refl. || Din ngr. fandazomui (aor. fandasu) || (Fam.) A avea o purtare afectată, a face mofturi; a-şi da aere.
fandosit,-ă, fandosiţi, -te, adj., s.m. şi f. (Fam.) (Persoană) care are o purtare afectată, plină de mofturi, de pretenţii.
fanerofite s.f. pl. || Cf. gr. phaneros „vizibil44 4-phyton „plantă44 || Nume dat plantelor le'mnoaşe (arbori şi arbuşti).
fanerogâmă, faner o game, s.f. || Din fr. phanérogame; cf. gr. phaneros „vizibil44 A-gamos „iinire44j| Nume dat plantelor cu flori care se înmulţesc prin seminţe.
fanfară, fanfare, s.f. ]| Din fr. fanfare || Ansamblu muzical (militar) format din. instrumente de suflat şi de percuţie.
fanfaron, -oână, fanfaroni, -oane, s.m. şi f. IjDin fr. fanfaron || Persoană plină de sine, care se laudă cu calităţi închipuite.
fanfaronadă, fanfaronade, s.f. || Din fr. fanfa-ronnăde || Laudă de sine zgomotoasă şi exagerată, pentru calităţi imaginare; lăudăroşenie.
fanion, fanioane, s.n. || Din fr. fanion || Ste-guleţ folosit pentru semnalizări (în sport, la căile ferate etc.).	*
fanon, fanoane, s.n. || Din fr. fanon || 1. Fiecare dintre lamele cornoase, lungi de c. 2 m, fixate de maxilarul superior al balenelor. 2. Cută a pielii de pe marginea inferioara a gîtului la bovine şi la unele rase de ovine.
fanotron, fanotroane, s.n. || Din fr. phanotron ; cf. gr. phanos „luminos44 -f fr. [elec]tron „electron44 II Diodă cu gaz cu catod rece, ai cărei balon conţine gaz la presiune joasă şi funcţionează cu descărcare în arc; gazotron.
fantâso, -ă, fantasii, -ste, adj. |] Din fr. fantasque H (Livr.) Ciudat, bizar.
fantasmagoric, -ă, fantasmagorici, -ce, adj. || Din fr. fantasmagorique \\ Care are aspectul unei fantasmagorii, care ţine de fantasmagorie; fantastic, ireal.
fantasmagorie, fantasmagorii, s.f. j| Din fr. fantasmagorie ; gr. phantasma „fantomă44 + ago-reuein „a vorbi în public441| Idee, afirmaţie,
fantasma
358
manifestare bizară, făra temei real. ® Imagine fantastică ireală; vedenie.
fantasmă, fantasme, s.f. || Din ngr. fantasina || Stafie, nălucă, fantomă* @ Imagine neclară, ireală; iluzie, himeră. Fantasmele de neguri se risipiră şi soarele ieşise pe deasupra munţilor de nouri (Sadoveanu).
fantast, «ă, fantasii, -ste, s.m. şi f. || Din germ. Phantast jj (Livr.) Persoană - cu idei fantastice, ireale, nerealizabile.
fantastic, -ă, fantastici, -ce, adj. || Din fr. fantastique, lat. phantasticus, gr. phantastikos (< phqntasia „imaginaţie44) || 1. Care nu există în reali tale. cere este plăsmuit de imaginaţie
2.	Grozav, extraordinar; (adverbial) fantastic de frumos. 8» (Despre oameni) Ale cărui fapte sau* idei au un caracter fantezist, fantasie s.f. v. fantezie»
fantă, fante, s.f. || Din fr. fente |j Deschidere îngustă într-un perete, într-o placă, la un aparat optic etc.
faute, fanţi, s.m. |j Din it. fante |j 1» (Fam. şi peior.) Bărbat uşuratic, afemeiat. 2» Vaiet la cărţile de joc.
fantezie, fantezii, s.f. || Din fr. fantaisie, lat., gr. phantasia „imaginaţie44 |j 1. Imaginaţie (specifică unui creator în artă, în ştiinţă) ; produs al imaginaţiei, plăsmuire. 2. (Fam.) Capriciu. 8. Compoziţie muzicală de formă liberă, avînd un caracter de improvizaţie, jj Şi: îantâzie s.f.
fantezist, -ă, fantezişti, -ste, adj. |j Din fr. fantaisiste j| 1» Care ţine de fantezie (1), care este un produs ai fanteziei, al imaginaţiei. 2. (Despre-oameni) Care se lasă dominat de imaginaţie, de idei fantastice, irealizabile.
fantom&tie, -ă, fantomatici, -ce, adj. |] Din fr. fantomatique ij Cu aspect de fantomă, ca o fantomă; care nu există în reali tatei
fantomă, fantome, s.f. j| Din fr. fantôme jj Fiinţa ireală, creata de fantezie; nălucă, stafie © Ceea ce are o existenţă incertă sau care nici nu există în realitate.
fapt, fapte, s.n. || Lat. factum || 1» Întîmplare Feală, eveniment, lucru petrecut în realitate; acţiune săvîrşită de cineva; faptă. O De fapt = în realitate, într-adevăr. O Expr. Fapt este că... = în realitatş... A prinde pe cineva asupra faptului = a surprinde *p4e cineva în momentul cînd comite ceva (râuţ. 2. .Fenomen: fapte de limbă. 8. început. O (Di) faptul t zilei = (in) zori. 4» (Pop.; în superstiţii; la sg.)* Farmec, vrajă.
fâptă, fapte, s.f. || Lat. facta (pl. Iul factum, devenit sg. f.) || Acţiune săvîrşită de cineva; fapt. O Fapte de arme = acte de eroism militar.
faptic, -ă, faptice, adj. |] Din fapt. Cf. germ. faktisch || Care se referă la f^pte; care înregistrează exclusiv faptele.
far, faruri, s.n. || Din fr. phare, lat. pharus, de la n. pr. Pharos, insulă lîngă Alexandria, celebră prin farul său, ridicat în sec. 3 î.e.n. ||
1.	Instalaţie pe mâlul mării, pe o insulă etc, prevăzută cu o sursă de lumină, care serveşte la orientarea navelor în timpul nopţii. 2. Corp de
iluminat (la automobile, la locomotive) care proiectează lumina într-o anumită direcţie, sub forma unui fascicul.
farâd, far azi,, s.m. || Din fr. farad, după numele fizicianului Faraday |] Unitate de măsură pentru capacitatea electrică, egală cu capacitatea unui condensator, care acumulează o sarcină electrică de un coulomb sub o tensiune de un volt,
faradm'etra, faradmetre, ’s.n. j] Din fr. farad-mètre Il Instrument gradat în far azi, -care serveşte ia măsurarea capacităţii condensatoarelor electrice..
farafastâc, farafastîcuri, s.n. |J Gf. ngr. farafas „fanfaron44 jj (Fam.; de obicei .la pi.) 1. Podoabă sau ornament fără valoare, inutil. 2. Moft, capriciu.
farandolă, farandole, s.f. || Din fr. farandole jj Numele unui vechi dans popular francez; melodie după care se execută acest dans.
faraon, faraoni, s.m. || Din fr. pharaon (cuv. de origine egipteană) || Titlu purtat. de regii Egiptului antic.
fard, ' fard,uri, s.n. || Din fr. fard j| Produs cosmetic pentru colorat faţa şi buzele; dres, suliman.
farda, fardez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. farder Jj A (-şi) da cu fard; a se sulemeni.
farfarâ, far far ale, s.f. || Din ic. far far a jj (Fam. şi peior.) Flecar, palavragiu; persoană care umbla cu vorba, cu minciuni.
farfurie, farfurii, ' s.f.' IJ Din ngr. far furi jj Vas de faianţă, de porţelan etc., de obicei rotund , cu fundul plat sau adîncit şi cu marginile puţin ridicate, în care se serveşte mîncarea.
farfurioară, farfurioare, s.f. Diminutiv al lui farfurie ; farfurie mică pe care se pun ceşti le de cafea, în care se serveşte dulceaţă etc.
farm adj. invar, jl Din fr. farine „făină44 [j (Lb ave unele produse alimentare, în special d*v.pre zahăr) Care are aspect de pudră fină.
faringâl, -ă, faringali, -e, adj. |j Din fr. pha-ryngal || Care aparţine faringelui, care se refera la faringo. © (Despre sunete) Care se formează în faringo.
faringe, faringe, s.n. jj Din it. faringe. Cf. fr.
pharynx jl Organ musculos şi membranos, situat între cavitatea bucală şi esofag, reprezentând locul de încrucişare a caii respiratorii cu cea digestivă.
faringiân, -ă, faringieni, -e, adj. |j Din fr. pharyngien j| Care aparţine faringelui, care se referă la faringe, localizat în faringe.
faringită, faringite, s.f. || Din fr. pharyngite jl Infiamaţie a mucoasei faringelui; poate apărea si la animalele domestice.
fariseic, -ă, fariseici, -ce, adj. || Din fr. phary-s aï que (după fariseu) || De fariseu, ipocrit, făţarnic.	.
fariseism s.n. |] Din fr. pharisaîsme (după fariseu) s| ipocrizie, făţărnicie, duplicitate.
fariseu, farisei, s.m. || Din si. farisei, gr. phari-saios || Membra al unei grupări politico-reli-gioase la vechii evrei, care exprima intersole
359
FASUNG
populaţiei orăşeneşti înstărite şi punea un accent exagerat pe formele exterioare aîe cultului; (fig.) om făţarnic, ipocrit.
farmaceutic, -ă, farmaceutici, ~e, adj. Jj Din. fr. pharmaceutique, lat. pharmaceuticus || Privitor la farmacie; produs în farmacie.
farmacie, farmacii, s.f. |j Din fr. pharmacie, lat. pharmacia, gr. pharmakeia (< pharmakon „remediu") ]| 1. Ştiinţă care se ocupă cu prepararea, controlul şi distribuirea medicamentelor.
2.	Local în câre se prepară şi se vînd medicamente.
farmacist, -ă, farmacişti, -ste, s.m. şi f. || Din farmacie 1] Persoană specializată în prepararea şi vinderea medicamentelor.
farmacologie s.f. |] Din fr. pharmacologie |] Ştiinţă care studiază, compoziţia şi proprietăţile medicamentelor, acţiunea pe care o au asupra organismului etc.
îarmacopée, farmaeopei, s.f. || Din fr. pharmacopée; gr. pharmakon „leac" -f- poieni „a face“ |j Manual oficial care conţine descrierea şi* formulele de preparare a medicamentelor, precum şi modul de conservare şi de utilizare a acestora.
farmacoteraple s.f. || Din fr. pharmacothèra-pie jj Tratamentul bolilor cu ajutorul medicamentelor.
farmazon, -oână, farmazoni, -oane, s.m. şi f.
|| Din rus. - farmazon „francmason'' jj Vrăjitor. © (Fig.) Om şiret, viclean.
farmec, farmece, s.n. || Lat. pharmacum ||
1.	(în basme şi superstiţii) Acţiunea de a fermeca; transformare miraculoasă, prin vrăji, a lucrurilor. O Expr. Câ prin farmec — în mod miraculos, pe neaşteptate. 2. Ansamblu de calităţi care produc admiraţie, plăcere, îneîntare. ® Plăcere, desfătare, îneîntare simţită în faţa unui lucru fermecător.
farniente subst. || Cuv. it. || Inactivitate, lenevie, trîndăvie.
farsă, farse, s.f. || Din fr. farce || 1. Comedie în care comicul rezultă din vorbe de spirit, replica spirituală şi din situaţii amuzante, uneori burleşti, fără aprofundarea psihologiei personajelor. 2. Păcăleală, festă.
farsor, -oare, farsori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. farceur || 1. Persoană care face farse (2), care se ţine de păcăleli. 2. Impostor, fascicol s.n. v. fascicul, fascicul, fascicule, s.n. || Din fr. fascicule, lat. fasciculus (< fascis „mănunchi, legătură'') || Mănunchi de fire, linii etc. venind sau plecind dintr-un punct. © (Fiz.) Mănunchi de raze luminoase cu secţiune bine delimitată; ansamblu, flux de particule care se propagă în acelaşi sens.
• (Anat.) Grup de fibre musculare, nervoase sau conjunctive care au acelaşi traiect. ®. (Bot.) Ţesut vegetal conducător format din fibre lemnoase şi liberienc, care străbat tulpinile, ramurile şi frunzele. || Şi: fascicol s‘.n. .
fasciculă, fascicule, s.f. || Din fr. fascicule jj Fiecare dintre părţile unei scrieri care se publică fn etape succesive.
fascie, fascii, s.f. || Din lat. fascis || Mănunchi* de nuiele legate cu o curea în* jurul unei securi, purtat de lietorii care însoţeau pe unii magistraţi romani.
fascina, fascinez, vb. I. Tranz. || Din fr. fasciner, lat. fascinare (< fascinum „fahnee, vrajă“) || 1. A atrage pe cineva cu privirea, a îneînta. 2. A captiva, a cuceri pe cineva prin însuşiri deosebite.
fascinant, «ă, fascinanţi, -te, adj. j| Din fr.* fascinant |] Care fascinează, captivant, fermecător.
fascinaţie, fascinaţii, s.f. || Din ir. fascination, lat. fascinat io || Atracţie irezistibilă, captivare.
fascină, fascine, s.f. jj Din it. fascina, fr. fascine || Legătura de nuiele, uneori umplută cu piatră sau cu pămînt, folosită la executarea de lucrări sub apă sau în terenuri slabe (consolidări de maluri, diguri etc.) || Şi: faşinăs.f.
fascism s.n. || Din it. fascismo’ fr. fascisme || Ideologie ultra reacţionară şi mişcare politică totalitara de extremă dreaptă, care exprimă interesele celor mai reacţionare, mai şovine şi mai agresive cercuri ale marii burghezii monopoliste, şi al cărei scop este instaurarea dictaturii fasciste. V. şi neofascism.
fascist, -ă, fascişti, -ste, adj., s.m. si f. jj Din it. fascista, fr. fasciste |j 1. Adj. Care aparţine fascismului, privitor la fascism. 2. S.m. şi f. Adept al fascismului sau membru al unui partid fascist.
fascizâ, fascizez, vb. I. Tranz. || Din fascism, || A introduce, a propaga fascismul, a educa în spirit fascist.
fasole, s.f. |[ Din ngr. fasoli || 1. Planta din familia leguminoaselor, ale cărei seminţe şi păstăi sînt folosite în alimentaţie. 2. Păstaia şi boabele fasolei (1). 8. Mineure preparată din păstăile sau din boabele de fasole (1).
fasoleâlă, fasbleli, s.f. || Din fasoli || (Fam.) Fandosire, comportare .afectată, plină de pretenţii.	*
fasoli, fasolesc, vb. IV. Refl. (Fam.) A se fandosi.
fason, fasoane, s.n. || Din fr. façon, din lat. factio, -onis „acţiunea de a face“ || 1. Fel, mod în care este făcut un lucru ; croială, model (ai unei haine). %, Modul cum arată o persoană din punctul de vedere al îmbrăcămintei. 2. (Fam.; la pl.) Mofturi, nazuri.
fasona, fasonez, vb. I. Tranz. || Din fr. façonner II A da unui lucru o anumită formă.
fast1 s.n. |] Din fr. faste, lat. fastus |j Strălucire, măreţie, splendoare; lux, pompă.
fast2, -ă, faşti, -ste, adj; H Pin fr. faste, lat. fastus || (Livr. ; ’ despre zile, - împrejurări etc.) Favorabil, fericit (pentru cineva).
fastidios, -oâsă, fastidioşi, -oase, adj. || Din fr. fastidieux, lat. fastidiosus (Livr.) Plicticos, anost, searbăd.
fastuos, -oâsă, fastuoşi, -oase, adj. j| Din fr. fastueux, lat. fastuosus jj Cu mult fast, măreţ; splendid.
fasung, fasunguri!] Din germ. Fassung fl (Tehn.) Dulie»
FAŞA
360
faşă, fesi, s.f. || Lat. fascia |J 1, Fîşie de pînză, lungă şi îngustă, cu care se leagă*copiii mici peste scutece. O Expr. Din faşă = de pe vremea cînd era copil mic; p. ext. de la început. 2. Fîşie de tifon cu care se bandajează o rană. faşină s.f. v. fascină,
fatal, -ă, fatali, -e, adj. || Din fr. fatal, lat. faiabis ( < fatum ,,destin“) || 1. Care are urmări nenorocite, care pricinuieşte moartea: lovitură fatală. 2» Care este de neînlăturat, care nu poate ‘îi evitat.
fatalism s.n. || Din fr. fatalisme || Concepţie filozofică sau religioasă după care tot ce se întîmplă este dinainte determinat de -forţe supranaturale,' de soartă, omul neputînd interveni în desfăşurarea evenimentelor. .
fatalist, -ă^ fatalişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din fr. fataliste || 1. Âdj. Care se referă la fatalism, care se bazează pe fatalism. 2. S.m. şi f., adj. (Persoană) care crede în fatalitate, în puterea destinului.
fatalitate, fatalităţi, л s.f. || Din fr. fatalité, lat. fatahtas, -atis || 1. (în concepţiile religioase) Forţă supranaturală, soartă, destin care determină dinainte viaţa oamenilor. 2. Concurs nefericit de împrejurări care nu pot fi evitate.
fatalmente adv. || Din fr. fatalement || in mod fatal; inevitabil.
• fata morgana s.f. || Cuv. it. || Tip de miraj, frecvent în ţinuturile calde, datorită căruia imaginile obiectelor aflate la orizont (sau dincolo de orizont) apar răsturnate, ca şi cum s-ar reflecta în apă..
fată, fete, s.f. I! Lat. fetq || 1. Persoană de sex feminin, necăsătorită. Q F. în casă = femeie de serviciu într-o gospodărie. F. bătrînă = fată trecută de vîrsta de măritat şi rămasă necăsătorită. © Fecioară, virgină. 2. (în raport cu părinţii) Fiică.	*
fatidic, »ă, fatidici, -ce, adj. || Din fr. fatidique, lat. faîidicus ( ( fatum „destin1,4 -f- dicere „a zice, a spune44) 1| (Livr.) Aducător de nenorociri, fatal.
fatuitate s.f. |j Din fr. fatuité, lat. fatuitas, -atis ||'(Livr.) Îngîmfare, înfumurare (care ascunde prostie).
fatum s.n. |j Cuv. lat. || (Livr.) Destin, soartă; fatalitate.
faţadă, faţade-, i-aşÂ. || Din fr. façade (după faţă) H Fiecare dinirè feţele exterioare ale unei clădiri sau ale unui " monument ; partea dinspre stradă (sau partea unde,se găseşte intrarea principală) a unei clădiri.
faţă, feţe, s.f. || Lat. pop. facia (< facies) || 1. Partea anterioară a capului omului; figură, chip, obraz. O In faţă = înainte ; în mod direct, deschis, fără înconjur. Din faţă = de dinainte. De faţă = prezent; actual. Faţă de... = în raport cu...; în ceea ce priveşte... Pe faţă = deschis, fără înconjur. Faţă în faţă =’ unul spre celălalt, unul împotriva celuilalt. De faţă cu... — în prezenţa... O Expr. A fi de faţă — a fi prezent, a asculta. A face faţă = a rezista la...; a corespunde. A scăpa cu faţa curată — a ieşi cu bine dintr-o încurcătură. A da pe faţă = a descoperi, a demasca. Om cu două feţe =. om făţarnic.
2.	Expresie a figurii, mină. O Expr. A face feţe-fete = a-şi schimba brusc culoarea feţei (de jenă, de ruşine). © Obraz. © Partea anterioară a corpului. • Persoană, personaj: fală bisericească. 3. Suprafaţă a unui obiect, a apei, a pămîntului; partea lustruită a unui obiect, m Partea exterioară a unei ţesături; prima pagină a unei foi de 'hîrtie. Q F. de masă = ţesătură, special confecţionată, cu care se acoperă masa.
F.	de pernă = înveîitoare de pînză pentru perne. 4* Faţa dealului (sau a muntelui ptc.) = partea dealului (sau a muntelui) orientată spre miazăzi.
faţetă, faţete, s.f. [| Din fr. facette (refăcut după faţă) H Fiecare dintre feţele şlefuite ale imei pietre preţioase, ale unui obiect de sticlă, de metal etc.
fault, faulturi, s.n. || Din engl. fault |] Abatere în unele jocuri sportive, care constă în împiedicarea unui adversar de a acţiona în teren, în timpul jopului.	*	•
faulta, faultez, vb. Ï. Tranz. şi in tranz. || Din fault !| A comite fault.
faun, fauni, s.m. || Din lat. faunus || Zeu a! cîmpiilor, pădurilor şi turmelor la romani, înfăţişat în chip de om, cu coarne şi cu picioare de ţap%	*
faună, faune, s.f. |[ Din fr. faune, din lat. faunus || Totalitatea speciilor de animale dintr-o regiune, dintr-o anumită epocă geologică etc.
faimfstlc, -ă, faunistici, -ce, adj. || Din faună || Caro se referă la faună, care ţine de faună.
îâiir1 s.m. !| Din făurar || Nume popular dat lunii februarie.
îâur2, fauri, s.m. |] Lat. faber |j 1. Fierar.
2. Gîndăeei lunguieţ şi subţire, de culoare castanie.
favoare, favoruri, s.f. || Din fr. faveur [[ Avantaj acordat cu preferinţă cuiva. O Bilet de f, = bilet pe baza căruia se poate intra, gratuit sau cu reducere, la un spectacol. O Expr. în favoarea cuiva — în avantajul, în folosul cuiva* favorabil, -ă, favorabili, -e, adj. || Din fr. favorable, lat. favorabilis || 1. (Despre fenomene, împrejurări etc.) Avantajos, prielnic pentru cineva. 2» (Despre oameni) Binevoitor.
favorit, -ă, favoriţi, -te, adj., subst. || Din ţr. favori, -ite, it. favorito, rus. favorit || 1. Adj. Care este preferat de cineva, care este mai plăcut cuiva. 2. S.m. şi f. Persoană care se bucură do o protecţie deosebită (şi care trage foloase de pe urma acestei situaţii). ® Persoană iubită sau preţuită în mod deosebit de cineva. ® Persoană care se bucură de protecţia unui suveran.
3. S.m. şi f. (Sport) Concurent considerat ca avînd cele mai mari şanse de reuşită la o competiţie. 4. S.m. (Mai ales la pl.) Barbă care încadrează faţa de cele două părţi, lâsînd bărbia liberă.
favoritism, favoritisme, s.n. || Din fr. favoritisme || Acordare nemeritată, abuzivă, de favoruri; (la pl.) favoruri acordate cuiva în mod nemeritat.
favoriza, favorizez, vb. I. Tranz. || Din fr. favoriser || 1. A face posibilă, a înlesni desfăşurarea
361
FALŢUFEGR
tinei acţiuni, a unui eveniment etc. 2. A acorda cuiva (în mod abuziv) o favoare, un avantaj.
fazan, fazani, s.m. || Din rus. fazan. Cf. fr. faisan [[Pasăre sedentară, de mărimea unei găinii? cu coada îungă şi ascuţită, al cărei bărbă-tuş se distinge printr-un penaj viu colorat. Este vînata pentru carnea ei apreciată.
fază, faze, s.f. || Din fr. phase, gr. phasis (< phainein „a apărea44) || 1. Fiecare' dintre etapele succesive din evoluţia unui fenomen, din dezvoltarea unui proces; fiecare dintre stările succesive ale unei transformări. 2. Fiecare dintre 'aspectele succesive ale Lunii şi ale unor planete, determinate de orientarea în raport cu Pămîntul a părţii suprafeţei lor iluminate de Soare. 8. Fiecare dintre circuitele componente ale unui sistem polifazat de circuite electrice. 4, (Geol.) F* orogenică (sau de cutare) etapă de intensitate maximă a mişcărilor tectonice.
îazitrăn, fazitroane, s.n. [j Din fr. pkasitron; fr. phase 4- [elec]tron [] Tub electronic folosit pentru modulaţia de faza a unor oscilaţii de înaltă frecvenţa.
fazmătru, fazmetre, s.n, [| Din fr. phasametre; fr. phase „fază14 -f gr. metrou „măsură44 |] Instrument pentru măsurarea diferenţei de. fază dintre două mărimi electrice de aceeaşi frecvenţă.
îazoirdii, fazotroane, s.n. || Din fr. phasotron |] Accelerator de particule de tipul ciclotronului, folosit pentru energii mai mari, în care particulele sînt accelerate într-un cîmp electric alternativ cu frecvenţă variabilă.
fă interj. II Prescurtare din [fa]tâ j] (Pop.) Termen cu care cineva se adresează la ţară unei femei. || Şi: îa interj.
fâcăleţ, fâcăleie, s.n: Băţ rotund, neted, folosit la m este catul mămăligii.
făcălul, făcăluiesc, vb. IV. Tranz. || Cf. fâcăleţ || A amesteca zdrobind şi frecînd cu o lingură de lemn unele legume fierte, îndeosebi fasolea (făcîndu-le pireu).
făcător, -oare, făcători, -oare, adj., s.m. şi f. || Din face || Făcător-de-bine — binefăcător. Făcă-ior-de-rele = răufăcător.
făcătură, făcături, s.f. || Din face |] (Pop.) Farmec, vrajă; mijloc întrebuinţat de vrăjitoare pentru a vrăji pe cineva.
îăeău, fâcaie, s.n. Fusul unei pietre de moară; fusul împreună cu roa^a morii. • Moară mică de apă. O Expr. A dejuga de la moară la făcău = a ajunge dintr-o situaţie bună în una mai rea.
făclie, făclii, s.f. || Din ser. fahlja, bg. faklija |) ♦Luminare mare; torţă. © (Eig.) Flacără; lumină.
îăciit1 s.n. 1. Acţiunea de a face; săvîrşire, îndeplinire; preparare, confecţionare. 2. ’ (în superstiţii) Farmec, vrajă (făcută cuiva).
făcut2, -ă, făcuţi, -te, adj. 1. (Despre băuturi) Falsificat. 2. (Şi substantivat) Parcă-i un (lucru) făcut, se spune cînd ceva se întîmplă contrar aşteptărilor, în mod surprinzător.
făgaş, făgaşe, s.n. || Din magh. văgâs || Urmă adîncă săpată în pămînt de ploaie sau de roţile unui vehicul. © (Fig.) Direcţie, drum; orien-
tare. Întîmplarea care-l scosese din făgaşul obişnuit îl zdruncinase tare (Sadoveanu). || Şi: ogâş* s.n.
făgădău, făgăda ie, s.n. || Din magh.. fogado (Reg.) Han, circiumă. Care-şi mînă plugu rău Trage către făgădău (Pop.).
făgădui, făgăduiesc, vb. IV. Tranz. || Din ' ■magh. fogad || A promite cuiva că va face un anumit lucru.
făgăduinţă, făgăduieli, s.f. [[ Din făgădui jj Faptul de a făgădui; promisiune. După multe rugăciuni şi făgăduieli se înduplecă latâ-său (Ispirescu).
făgăduinţă, făgăduinţe, s.f. || Din . făgădui |j Făgăduială. O Pămîntul (sau tara) făgăduinţei = numele biblic al Palestinei; p. ext. ţinut bogat, roditor, fericit.
făget, făgete, s.n. ]] Din fag || Pădure de fag. La fîntina din făget Şezui jos să mi te-aştept (Pop.).
îăinâre s.f. I! Din făină ]| Boală a plantelor provocată de anumite ciuperci parazite şi caracterizată prin apariţia pe organele atacate a unui puf alb-cenuşiu.
făină, făinuri, s.f. |! Lat. fa,rina || 1, Produs sub formă de pulbere fină, obţinut prin măcinarea boabelor de cereale. O Expr. Altă făină se macină acum la moară = s-a schimbat situaţia, nu mai e cum a fost. 2. Pulbere obţinută prin măcinarea anumitor materiale, utilizată în hrana animalelor, ca îngrăşămînt agricol etc. O
F.	animală = produs obţinut din cadavre de animale, resturi de la fabricile de conserve etc. folosită în alimentaţia porcilor şi păsărilor. F. de oase == pulbere obţinută din măcinarea oaselor, folosita în hrana animalelor, ca îngrăşămînt agricol etc.
îăinos, -oâsă, fâinoşi; -oase, adj. || Lat. fain-nosus || Care are aspectul sau consistenţa făinii.
© Paste făinoase (şi substantivat, f. pi) = produse alimentare preparate din făină, apă, uneori şi ouă.
fălceâ, fălcele, s.f. || Din falcă || 1. Fiecare dintre cele două braţe ale piscului carului.
2.	Fiecare dintre cele două braţe ale afetului de tun.
făli, fălesc, vb. IV. Refl. |] Din si.* hvaliti j| A se mîndri, a se lăuda (cu ceva sau cu cineva).
© A se arăta plin de sine, a se îngîmfa.
fălos, -oâsă, făloşi, -oase, adj. || Din fala || (Pop.) 1. Mmdru, fudul; trufaş, semeţ. Nu fi tu, fată făloasă, Că ţi-i cînepa de coasă (Pop.).
2.	Lăudăros.
* fălţni, făliuiesc, vb. IV. Tranz. î| Din germ. falzen || 1. A*îndepărta un strat subţire de pe partea cărnoasă a pieilor tăbăcite. 2, A face faltui1 i pe marginea unor obiecte pentru a le putea îmbina. 8. A împături coli le de hîrtie tipărite, in vederea broşării sau a legării. 4. A executa prin rindeluire un falţ ia o piesă de lemn, pentru a se putea îmbina cu alta.	•
fălţuitdr, fălţuitoare, s.n. || Din făinii || 1. Rindea pentru executarea faîţurilor la piesele de lemn. 2, Unealtă în formă de cuţit, cu car-e se fălţuiesc colile unei tipărituri.
FAPT AŞ
362
făptaş, -ă, făptaşi, -e, s.m. şi f. || Din faptă |[ Persoană care săvîrşeşte o faptă (condamnabilă, un delict, o infracţiune).
făptui, fâptuiesc, vb. IV. Tranz. ]j Din fapt ]| A face, a săvîrşi ceva; a comite o faptă rea, condamnabilă.
făptuitor, -oare, făptuitori, -oare, s.m. şi f. |! Din făptui |! Persoană care făptuieşte, care realizează ceva; făptaş.
făptură, făpturi, s.f. |! Lat. factura [| 1. Fiinţă, vietate. 2. înfăţişare fizică exterioară a trupului, statură. 8. Natură, fire; lume, univers. înveselea întreaga făptură cu viersul său (Creangă).
făraş, făraşe, s.n. |j Din tc. farcuş || Obiect casnic în formă de lopată cu coada scurtă, în care se adună, cu matura, gunoiul.
fără conj., prep. || Lat. foras „afară“ || 1. Conj. Cu valoare de negaţie: citeşte fără să înţeleagă. 2, Conj. Deşi nu..., cu toate că nu...: fără să ne grăbim prea tare, am ajuns la timp. 8» Prep. (Introduce complemente circumstanţiale şi atribute) Lipsit de...; în lipsa a...; excluzînd; nu mai puţin, minus. Fără de voia mea ăm călcat pe coprinsul tău (Ispirescu).
fărădelege, fărădelegi, s.f. || Fără -j- de Ţ- lege |j Faptă rea, nelegiuire; ticăloşie, mişelie.
fărîmâ, fărîm, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fărîmă || A (se) sfărîma, a (se) sparge; a (se) zdrobi. ® AŞse) distruge, a se nimici.
fărîmă, fărîme, s.f. || Guv. autohton || Bucăţică mică rămasă dintr-un lucru spart, rupt, zdrobit. O Expr. A , (se) face (mici sau mii) fărîme ----- a (se) sfărîma complet.
fărîmătără, fărîmături, s.f. || Din fărîmă [] Sfărîmâtură; fărîmă (de pline). |j Şi: fădmi-tiîră s.f.
fărîmicids, -oâsă, fârîmicioşi, -oase, adj. ]] Din fârîma || Care se sfărîma uşor; sfărîmicios. fărîmitură s.f. v. fărîmătură. fărâmiţa, fărimiţez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fărîmiîă || A (se) preface în mici fărîme, a se sfărîma.
fărâmiţă, fărîmiţe, s.f. Diminutiv al lui fărîmă; sfărîmătură mică.
îărşerot, fărşeroţi, s m. || De la n. pr. Frăsări |j Nume 'dat aromânilor din Albania, din regiunea localităţii Frăşari. fărtât s.m. v. firfet*
■făt, feţi, s.m. || Lalî fetus || Produsul de concepţie din uterul mârpiîerelor, dintre faza de embrion şi momentul îtaşterii. @ (Pop.) Băiat, copil; fiu. Gheorgke, Gheorghies, Făt de bun plăieş (Pop.). O (Pop.) Fătul meu, formulă ci# care se adresează cineva mai bătrîn unui tînăr. ® Făt-frumos — erou din basme, care reprezintă vitejia şi frumuseţea bărbătească; p. ext. tînăr deosebit de frumos şi curajos.
făta, pers. 3 fată, vb. I. Tranz. || Lat. fetare jj (Despre femelele animalelor mamifere) A naşte puf.
fătălău, fătălăi, s.m. || Din fată |] (Pop.) Hermafrodit. ® (Peior. şi glumeţ) Băiat timid sau cu apucături de fată; băiat căruia îi place mai mult compania fetelor.
fătătoâre, fătătoare, adj. || Din făta jj (Despre femelele animalelor mamifere) Care este aptă să fete. @ (Pop.; substantivat, f.) Organul genital al unor animale-femele.
făţarnic, -ă, făţarnici, -ce, adj. |j Din fêta re, înv. „făţărnicie44 j[ (Despre oameni şi manifestările lor; adeseori substantivat) Lipsit, de sinceritate,’ prefăcut, ipocrit, fals.
făţărnicie, făţărnicii, s.f. || Din făţarnic |] Lipsă de sinceritate, prefăcătorie, ipocrizie.
făţiş, -ă, făţişi, -e, adj. || Din faţă |j (Adesea' adverbial) Care se face sau se spune pe faţă, deschis, sincer.
îăţui, făţuiesc, vb. IY. Tranz. |j Din faţă [j 1. A netezi, a lustrui un obiect prin frecare, cioplire etc. 2, A netezi tencuiala pe un zid. '8. (în industria tăbăcăriei) A curăţa pielea de impurităţile rămase după cemi-şărit.
făţuitoăre, făţuitoare, s.f. |j Din fâtui jj 1. Unealtă de forma unei rindele, cu care se făţuiesc scîndurile sau piesele de lemn.' 2, Drişcă.* făurar1 s.m. j] Lat. febr(u)arius ||. Nume popular dat lunii februarie.
făurar2, făurari, s.m. || Din faur2 |j 1. (Reg.) Fierar. 2. (Fig.) Făuritor, creator.
făurărie, făurarii, s.f. [| Din făurar2 |j (înv. şi reg.) Atelierul faurului; fierărie,
făuri, făuresc, vb: IY. Tranz. |j Din faur2 |j A face, a crea, a înfăptui.
făuritor, “Oare, făuritori, -oare, s.m. şi L |j Din făuri ji Persoană, colectiv, organizaţie care înfăptuieşte, creează ceva.
febră s.f. jj Din lat. febris || 1. Temperatură ridicată a corpului peste 37°C, reprezentând o reacţie a organismului la un agent infecţi os, toxic etc. O F. aftoasă v. aftoasâ. F. recurentă v. ?.P. 'F. musculară = stare de oboseală ala care ap are în urma unor eforturi fizice
2.	(Fig.) Emoţie, nelinişte (înaintea unui cv lent).
îeariMg, febrifuge, adj., s.n. |j Din fr. fébrifuge., lat. febrifugia „plantă care face să scadă fehrac; jj (Substanţă) care face să scadă febra; antipiretic.
febril, -ă, febrili, -e, adj. || Din fr. fébrile, lat. fehrilis jj 1. (Med.) Care se^ manifestă prin febră (1) : stare febrilă. 2. (Fig.) încordat, agitat; intens: activitate febrilă. '
febrilitate s.f. || Din fr. fébrilité |j încordare, agitaţie; activitate intensă.
februar s.m. invar. v. februarie» februarie s.m. invar. || Din lat. februarius jj A doua lună a anului; are 28 de zile în anii comuni şi 29 de zile în anii bisecţi; (pop.) faur1, făurar1. |I Şi: (înv.) februar s.m* invar.
focal, -ă, fecali, -e, adj. ||T)in fr. fécal || Care se referă la materiile fecale. O Materii fecale (şi substantivat, *f. pi.) = excremente.
fecioară, fecioare, s.f. || Lat. *feliola (< feta „fată44) sau din fată jj Fată mare, virgină. Mi-e dragă o fecioară Frumoasă ca lumina acestei d i mi ne ţi ( B oii n tineanu ).
fecior, feciori, s.m. |j Lat. *fetiolus sau din făt || 1» Fiu, băiat. 2. Flăcău. Frunză verde-a
363
FELIBJaU
mărului, Nu crede feciorului (Pop.). 3. Servitor la casele boiereşti; valet, lacheu. O Fecior boieresc = vătaf pe moşia unui boier.
feciorelnic, -ă, feciorelnici, -ce, adj. |] Din fecioară || Ca de fecioară (1), curat, cast; (fîg.) neprihănit, nevinovat.
fecioresc1, -eâscă, fecioreşti, adj.*]) Din fecioară S| De fecioară (1), care se referă la fecioare. Nu lua acest aer deblîndetă feciorească (Negruzzi).
fecioresc2, -eâsoă, fecioreşti, adj. || Din fecior || Care aparţine feciorilor (2), specific feciorilor; (substantivat, f.) numele unor dansuri populare cu figuri de virtuozitate, executate de flăcăi.
feciorie1 s.f. || Din fecioară [| Calitatea de a fi fecioară (1)? castitate, virginitate.
feciorie2 s.f. || Din fecior || Timpul cit cineva . este fecior, vîrsta petrecută ca fecior. Vei găsi acolo nişte-zdrenţe din hainele tătîne-iău din feciorie şi puşca lui (Reteganul).
feculă s.f. || Din fr. fécule, lat. faecula !| Amidon extras din cartofi, din rădăcinile de manioc etc., folosit în alimentaţie. || Acc. şi: féculâ.
fecund, -ă, fecunzi, -de, adj. || Din fr. fécond, lat. faecundus || î. Care este capabil de reproducere; care se înmulţeşte uşor şi repede; care dă multe roade. 2. (Fig.;’despre oameni) Care scrie, compune mult, care realizează multe opere artistice sau ştiinţifice; (despre imaginaţie) bogat.
fecunda, fecundez, vb. I. Tranz. || Din fr. féconder, lat. fecundare || A provoca procesul fccundaţiei, a face să procreeze.
Îeeuiîdâţie, fecundaţii, s.î^ ij Din f-r. 'fécondation (după fecunda) |j (Biol.) Proces de unire a .gârneţului mascul cu gârneţul femei, prin care se asigură formarea unui nou reprezentant al speciei.
fecunditate s.f. || Din fr. fécondité, lat. fecun-ditas, -atis || 1. Capacitate a organismelor de a se reproduce, de a se înmulţi. 2. Fertilitate (a solului), rodnicie. 3. Capacitate mare de creaţie artistică, de activare într-un anumit domeniu.
fedeleş, fedeleşuri, s.n. || Din rnagh. fedeleş „cu capac44 f| Butoiaş mic, în care se transportă sau se păstrează apă ori vin. Le dete... două a zi me şi un fedeleş cu apă (Ispirescu). O Expr. A lega fedeleş pe cineva = a lega strîns, să nu se poată mişca. H PI. şi: fedeleşe.
teder, federe, s.n. j| Din germ. Feder || Proeminenţă în lungul unei piese de lemn, care mira în nu tul (canalul) corespunzător al altei piese, cu care se îmbină ; lambă.
federâl, »ă, federali, -e, adj. |] Din fr. fédéral; cf. lat. foeâus, -cris „alianţă44 || Privitor la o federaţie (de state); care se%prezintă sub formă de federaţie, care aparţine unei ied oraţii: guvern ;federal.
federalism s.n. || Din fr. fédéralisme \\ Concepţie şi acţiune politică în vederea organizării statale "sub’formă de federaţie.
fédérât, federali, s.m. || Din lat. foederatus, fr. fédéré || (Mai ales la pl.) 1. Persoană care făcea parte din populaţiile aşezate la graniţele Impe-
riului Roman, pentru a apăra aceste graniţe în schimbul unor avantaje. 2. (în timpul Comunei din Paris, 1871) Membru al gărzii naţionale. ' federaţie, federaţii, s.f. jj Din fr. fédération [| 1. Formă de organizare statală constind din unirea mai multor state, care îşi păstrează organizarea proprie, avînd însă anumite organe politico-administrative şi legi comune. 2. Asociaţie formată din mai midie organizaţii (din acelaşi stat sau din state diferite).
féderyais s.n. |) Din germ. Federweiss |] Pulbere de steatit care se pyne în mănuşi şi în pantofi sau ghete pentru a putea fi îmbrăcate mai uşor.
fédlîîg‘, fedinguri, s.n. II Din engl., fr. fading || Scădere temporară a intensităţii undelor electromagnetice recepţionate în radiocomunicaţii, din cauza variaţiei condiţiilor de propagare ’ (stării atmosferice), j] Şi: 'fâding s.n.
lee, fee, s.f. || Din îr. fée || Zînă. feeric, «ă, feerici, -ce, adj. j| Din fr. féerique [| Cu caracter de feerie, plin de farmec, de poezie; minunat, îneîntător.
feerie, feerii, s.f. || Din fr. féerie |] 1. Privelişte minunată, îneîntătoare. 2. Reprezentaţie teatrală, de circ etc. care îmbină textul poetic cu muzica şi dansul, într-un decor fantastic cu efecte de lumină, costumaţie plină de fantezie şi culoare, cu personaje supranaturale.
fel, feluri, s.n. li Din magh. féle || 1. Mod de a fi, de a acţiona; p. ext, soi, varietate, gen. O Fel de fd = diferit, variat, felurit. Un fel de = ceva asemănător cu... Nici un fel de... = deloc. O Expr. De felul meu = după firea mea; după locul meu de baştină. De fel din... = originar din... A face felul cuiva — a omorî pe cineva sau a-i cauza un rău foarte mare. 2. Soi de inîncare, de bucate.
felâh, felahi, s.m. || Din fr. fellah; ar. fallâh „cultivator de pămînt44 |j Ţăran stabil, agricultor, din ţările arabe.
felcer, -ă, felceri, -e, s.m. şi f. || Din germ. Folds cher, magh. feleser. || Persoană cu o pregătire medicală medie, care ajută pe medici; agent sanitar.
îelceriţă, felcerite, s.f. || Din felcer |j Felceră, îeldmareşal, feldmaresali, s.m. || Din germ. Feldniarschall, f-r. feld-maréchal || Cel mai înalt grad în armatele de uscat ale unor state (Germania, Anglia etc.).
îéMspat, feldspaţi, s.m. Jj Din germ. Feldspat, fr. feldspath || Grupă de minerale foarte răsoîn-dite în scoarţa terestră, care alcătuiesc în special rocile eruptive şi care sînt utilizate în industria sticlei, a ceramicii etc., unele varietăţi fiind pietre semipreţioase sau de ornament.
tVIegeân, fele gene, s.n. || Din tc. filcan |} (înv.) Ceaşca (turcească) de cafea neagră, fără toartă (fix< <ă intr-un suport). || Şi: filigeân s.n.
s.n. |} Ci/poL felendysh, germ. flan-drisa n i ; tiv.) Un fel de postav fin (de F tandra).
ieieştioe, ţeleştiveuri, s.n. (Reg.) Pămătuf cu care se mage osia carului, bocancii etc.
fetibro, felibri, s.m,. || Din fr. félibre || Membru al unei grupări literare din sudul Franţei, înte-
FELICITA
364
meiată în 4854 cu scopul dezvoltării limbii şi literaiprii provensale.
f&IMtâ, felicit, vb. I. Tranz. || Din fr. féliciter. Cf. kÿ. félicitas, -atis (< felix, -icis „fericit44) || A adresa cuiva cuvinte de laudă pentru un succes obţinut; a exprima cuiva urări de fericire cu prilejui unei aniversări, al unui eveniment important éin viaţă etc. 0 Refl. (Fam.) A se socoti mulţumit pentru obţinerea unui rezultat.
îclteitâre, felicitări, s.î. Acţiunea de a felicita; bilet, scrisoare etc. prin care cineva este felicitat.
felide s.f. pl. || Din fr. félidés, lat. felis, -idis „pisică44 || Familie de mamifere carnivore * cu corpul mlădios, cu coadă lungă şi gheare de obicei retractile (ex. pisica, leul). •
felie, felii, s.f. || Din ngr. feli || Bucată (subţire) tăiată dintr-un întreg (de obicei dintr-un aliment).
félon, fe\oane, s.n. H Din si. felonü |] Yeşmînt preoţesc de forma unei pelerine scurte pe care preotul o îmbracă peste celelalte veşminte cînd oficiază slujba.	'	...
felonie s.f. || Din fr. félonie || Act de trădare, lipsă de loialitate de care se face vinovat vasalul faţă de seniorul său. 0 P. gener. Trădare, infidelitate.
felin, -ă, felini, -c, adj., s.f. || Din fr. félin, lat. felinus || 1. Adj. Care aparţine familiei fetidelor. 2. S.f. (La -pl.) Felide. 8. Adj. Suplu, graţios.
felinar, felinare, s.n. || Gf. tc. fener || Dispozitiv pentru iluminat, portativ sau fix, alimentat cu petrol; flacăra este produsă de un fitil aprins.
îelinitâte s.f. || Din fr. félinité || Supleţe, graţie (în mişcări).
îelucă, feluci, s.f. || Din fr. felouque, sp. faluca, it. feluca jj Navă mica şi îngustă, cu vele şi cu rame, folosită în Marea 'Mediterană.
felurime, felurimi, s.f || Din fel |j Diversitate, varietate. Cheiurile lucii de lumină se colorau de felurimea cotoarelor cu ţesături bogate (Anghel-losif).
felurit, -ă, feluriţi, -te, adj. || Din feluri, înv., „a se diferenţia44 || Divers, variat; diferit, deosebit (de altceva).
femeie, femei, s.f. || Lat. familia „familie44, sens păstrat în 1. rom. pînă prin sec. 17 şi care mai există şi azi îiî ălţalectul aromân || 1. Persoană adultă de sex feminin. 2. Persoană de sex feminin căsătorită. 8. ţPop.) Soţie, nevastă. Nu se împlineşte bine ariul şi femeia lui Ipate face un băiet (Creangă).
femeiesc, -iască, femeieşti, adj. || Din femeie || Feminin. O Parte femeiascâ v. parte.
femeieşte adv. j| Din femeie || Ga femeile, în felul femeilor, îmbracă-te femeieşte şi tină (Alecşandri).
femeiuşcă, femeiuşti, s.f. || Din femeie || 1. Diminutiv al lui femeie; femeie' drăguţă, vioaie; peior. femeie neserioasă, uşuratică. 2. Femelă!
femelă, femele, s.f. || Din fr. femeile, lat. fe~ mella „femeie tînără44 || Denumire generică pentru animalele de sex feminin.
feminin, -a, feminini, -e, adj. || Din fr. féminin, lat. femininus (<( femina „femeie44) |j De sex femeiesc; care este propriu indivizilor de sex femeiesc. O Gen f. (şi substantivat, n.) = gen gramatical care cuprinde numele de fiinţe de sex femeiesc, precum şi unele nume de lucruri.
feminism s.n. || Din fr. féminisme, rus. femi-nizm || Mişcare socială care susţine egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul în toate sferele de activitate.	•
feminist, -ă, feminişti, -ste, adj., s.m. şi î. II Din IV. féministe || (Persoană) care susţine şi apără drepturile femeii; adept al feminismului.
feminitate s.f. || Din fr. féminité j( Ansamblu de trăsături care constituie specificul caracterului feminin. Părul se retarsă în şutite domoale S'i moi ca tot alîtea taluri de suată feminitate (Bogza).
femur, femure, s.n. || Din fr. fépiur, lat. femur || Osul coapsei, de la genunchi în sus.
fenantrén s.n. || Din fr. phéncmthrène || Substanţă chimica din clasa hidrocarburilor aromatice, care se găseşte în gudroanele cărbunilor de pămînt, fiind utilizată în industria coloranţilor.
îenee, feneci, s.m. (| Din fr. fennec || Animal carnivor din Sahara, asemănător cu vulpea.
fenic adj. j| Din fr. phénique || Acid fenic = fenol.
fenician, -ă, fenicieni, -e, s.m. şi £., adj. || Din fr. phénicien || 1. S.m. şi f. Persoană care aparţinea populaţiei Feniciei, de origine semitică^ 2. Adj. Care se referă la Fenicia sau la fenicieni (1), care aparţine Feniciei sau fenicienilor.
fenicul, feniculi, s.m. || Din lat. foeniculum |j Plantă erbacee din familia umbeliferelor, înaltă pînă la 2 m, cu mici, galbene; se cultivă pentru seminţele sale care conţin ulei eteric, folosit în medicină şi în industria alimentară.
fenil s.n. H Din fr. phényle ]| (Chim.) Radical organic derivat din benzen prin eliminarea din moleculă a unui atom de hidrogen.
fenilen s.n. || Din fr. pkénylène || (Chim.) Radical organic provenit din benzen prin îndepărtarea din moleculă a doi atomi de hidrogen.
fenix s.m. [j Din fr. phénix, lat. phoenix || Pasărea fenix = pasăre fabuloasă care, după o legendă antică, atunci cînd îşi simţea sfîrşitul (o dată la 500 de ani) se arunca în foc şi renăştea din propria ei cenuşă; simbol al reînnoirii veşnice.
fenol, fenoli, s.m. H Din fr. phénol || Substanţă derivată din benzen, incoloră, toxică, cu miros specific, folosită ca dezinfectant şi în industria chimică; acid fenic.
fonologie s.f. |J Din fr. phénologie [| Ramură a biologiei care studiază influenta factorilor meteorologici asupra înfloririi şi fructificării plantelor, a migraţiunii păsărilor etc.
fenomen, fenomene, s.n. |j Din fr. phénomène; gr. phainomenon (fphainein „a apărea4*) || 1. Proces din natură şi societate; manifestare exterioară a esenţei unui lucru. 2. Obiect, întîmplare etc. care surprinde prin noutate, prin însuşiri etc.
fenomenal, -ă, fenomenali, -e, adj. || Din fr. phénoménal || 1. Care aparţine fenomenelor, pri-
365
FEKICI
vit or la fenomene. 2. Care iese din comun, uimind prin însuşirile sale; extraordinar.
îenomenaîism s.n. || Din fr. phénoménalisme, rus. fenomenalizm || Concepţie filozofică după care nu există sau nu pot fi cunoscute decîţ fenomenele, nu şi esenţa lucrurilor.
fenomenologic, -ă, fenomenologici, -ce, adj.
|| Din fr. phénoménologique || 1. Care aparţine fenomenologiei, privitor la fenomenologie. 2. Care se limitează la descrierea fenomenelor.
fenomenologie s.f. || Din fr. phénoménologie || Curent idealist care işi propune să interpreteze fenomenele conştiinţei’prin prisma orientării lor spre ceva şi a conţinutului lor, făcînd abstracţie de omul real şi de activitatea lui psihica concretă.
îenoplâste s.f. pl. || Din fr. phénoplastes || Mase plastice obţinute prin' condensarea dintre fenoli şi aldehidă; au o largă întrebuinţare în industria lacurilor, a obiectelor de uz industrial şi casnic.
ienotip s.n. || Din fr. pkénotype ;.cf. gr. phai-ncin „a apărea44 -f îypos „caracter44 |j (Biol.) Manifestare vizibilă a caracterelor şi a însuşirilor ereditare precum şi a modificărilor produse de «mediu în condiţii concrete de viaţă.
. fentă, fentez, Vb. I. Tranz. || Din fr. feinter || (Sport) A face o fentă.
fentă, fente, s.f. || Din fr. feinte || (Sport) Mişcare a corpului executată rapid, prin care un jucător încearcă să-şi inducă adversarul în eroare.
îer s.n. v. fier.
ferată, ferate, adj. || Din fr. {voie] ferrée || Cale (sau linie) ferată = drum prevăzut cu şine, pe care circulă trenurile.
îerăstrâş, ferăstrasi, s.m. || Din ferăstrău || Pasăre cu corpul lung şi zvelt, cu ciocul prevăzut « cu dinţi cornoşi şi terminat cu un cîrlig. în ţara noastră poposeşte iarna.
ferăstrău, ferăstraie, s.n. \\ Cf. magii, fürész ||
1.	Unealtă avînd formă de lamă sau bandă (de obicei dinţate), pusă în funcţiune mecanic sau manual, folosită ia. tăiatul lemnelor, al metalelor sau al altor materiale tari. Q F. circular v. circular. 2. Instrument muzical alcătuit dintr-o lamă de metal care, priri frecare cu un arcuş, produce sunete. || Şi: fierăstrău, ferestrău s.n.
fercheş, -ă, fercheşi, -e, adj. (Fam.) Cu o înfăţişare’plăcută; îmbrăcat cu grijă, dichisit. Fercheş, amabil, tncepji să ceară scuze c-a îndrăznit să mă deranjeze (Vlahuţă).
ferchczui, ferchezuiesc, vb. IY. Tranz. şi refl.
Il Cf. fercheş || (Fam.) A (se) îmbrăca cu grijă, elegant, a (se) dichisi.
îerdeîă, ferdele, s.f. || Din sas. fyrdel || Măsură de capacitate pentru cereale, egală cu c. 20 de ■litri.
fereală s.f. || Din feri || 1. Băgare de seamă; precauţie. Uşa se deschise încet şi cu fereală (Sadoveanu). 2» Adăpost.
fereastră, ferestre, s.f. || Lat. fenestra ]| 1. Deschizătură în peretele unei clădiri, al unui vehicul etc., pentru a permite să intre aerul şi lumina; ansamblu format din cadrul acestei deschizături, cercevelele şi sticla fixată în cer ce vele. O
F.	oarbă v. orb. O Expr. A arunca banii pe fereastră — a fi risipitor. 2, (Fam.) Oră neocupată, intercalată între două ore de curs în programul zilnic al unui profesor âau al unui student. 8. (Fiz.) Fantă. .
ferecă, ferec, vb. I. Tranz. || Lat. fabricare (prin apropiere de fier) || 1. A acoperi un obiect de lemn (total sau parţial) cu metal, pentru a-i da rezistenţă; a întări un obiect prin legături metalice. 2. A îmbrăca un obiect cu plăci din metal preţios; a împodobi ceva cu aur, argint sau pietre scumpe. 8. A^ega pe cineva în lanţuri sau în obezi. 4, A zăvori o uşă. 5. A bate cu ciocanul o piatră de moară, pentru a-i face crestături, şanţuri: ® (înv.) A face zimţi pe muchia unei monede.
ferecat, -ă, ferecaţi, -te, adj. 1. (Despre obiecte) Acoperit (total sau parţial) cu metal; întărit-prin legături metalice; îmbrăcat sau împodobit cu un metal preţios sau cu pietre scumpe. 2. (Despre oameni) Pus în lanţuri. Legat strins şi ferecat, Ca un mare vinovat (Pop.). 3. (Despre uşi' sau încăperi) Zăvorit, încuiat. 4. (Despre pietre de moară) Cu şanţuri, crestături; (despre monede) cu zimţi.
fereefeu, feredeie, s.n. |! Din magh. dial. feredo (lit. furda) || (Reg.) Baie; cadă pentru îmbăiat; baie publică, a Localitate balneară.
feregea, feregele, s.f. || Din tc. înv. fereci (| 1. Manta din stofă fină sau din mătase purtată odinioară de boieri. 2. Văl cu care femeile musulmane îşi acoperă faţa.
ferentar, ferentari, s.m. |j Din lat. ferentarius || Soldat <Jirx vechea pedestrime uşoară, ferestrău s.n. .V. ferăstrău» ferestruică, ferestruici, s.f. |! Din fereastră [j Fereastră mică. • Gaură mică, spărtură, deschizătură.
ferfeniţă s.f. || Gf, ucr. ferfelica || Zdreanţă. O Expr. A face ferfeniţă = a rupe în bucăţi, a ferfeniţi.
ferfeniţi, ferfeniţesc, vb. IV. Refl. şi tranz. || Din ferfeniţă j| A (se) zdrenţui, a (se)’sfîşia în bucăţi.
îerîeniţos, -oâsă, ferfeniţoşi, -oase, adj.*|| Din ferfeniţă || Cu haine ferfeniţite; zdrenţăros.
feri, feresc, vb. IV. || Din lat. Oferire [[ 1. Tranz. şi refl. Â (se) păzi de o primejdie, a (se) apăra; a (se) pune la adăpost. O Intranz. (în invocaţii, .cu valoare negativă) Ferească Dumnezeu! 2. Refl. şi tranz. A (se) trage înapoi, a (se) da la o parte (pentru a evita ceva); a (se) ascunde.
feribot, feriboturi, s.n. || Din engl. ferry-boat|| Navă . sau pod plutitor .special amenajate pentru a transporta vehicule, vagoane şi locomotive de la un mal la altul al unei ape.
feric, -ă, ferici, -ce, adj. || Din fr. ferţique \\ Care are în componenţa sa fier trivalent.
ferice adj. invar, [j Lat. felix, -icis j| (Poetic) Fericit. O Expr. Ferice de mine (de tine qtc.) = sînt (eşti etc.) fericit.
ferici, fericesc, vb. ÎV. Tranz. || Din ferice|j A face sau a considera pe cineva fericit.
FERICIRE
368
fericire, fericiri, s.f. || Din ferici || Stare de mulţumire sufletească deplină. O Din fericire — datorită unei împrejurări favorabile.
fericit, -ă, fericiţi, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care se află într-o stare de deplină mulţumire sufletească. 2. Care aduce fericire, care provoacă mulţumire; bun, favorabil.
ferigă, ferigi, s.f. || Lat. filix, -icis || Nume dat unor specii de plante erbacee, rar lemnoase, cu frunze mari, dinţate, pe spatele cărora se găsesc sporangi cu spori. || Acc. şi: ferigă.
ferimagnetism s.n. %Feri\ta\ 4- magnetism || Ansamblul proprietăţilor magnetice ale feritelor.
ferit, -ă, feriţi, -te, adj. Pus sau aflat la adapost; (dcsp re locuri) tăinuit, ascuns; izolat, puţin cunoscut.
ferită s.f. || Din fr. ferrite || Compus al unor metale bivalente cu oxid de fier, utilizat în construcţia unor piese din dispozitivele electronice.
ferm, -ă, fermi, -e, adj. || Din fr. ferme || 1. Hotărît, neclintit, neşovăitor. 2. (Despre tranzacţii comerciale, contracte etc.) Stabilit în mod hotărît, în condiţii asupra cărora nu se mai poate reveni. *	*
fermă1, ferme, s.f. || Din fr. ferme |[ 1. Subunitate productivă de bază a. unei întreprinderi agricole de stat sau a unei cooperative agricole de producţie, organizată şi condusă de un specialist agronom. 2. (în condiţiile capitalismului) Gospodărie agricolă proprietate particulară.
fermă2, ferme, s.f. j| Din fr. ferme j| Construcţie de lemn, de metal sau de beton armat, destinată să susţină învelitoarea unui acoperiş, precum şi încărcăturile întîmplătoare (zăpadă, vînt etc.).*
fermeca, farmec, vb. I. Tranz. |) Din farmec ||
1. A incinta, a desfăta; a ademeni, a atrage.
2. (în basme şi superstiţii) A face vrăji, a lega pe cineva prin vrăji.
5 fermecat, -ă, fermecaţi, -te, adj.Al. Plin de încîntare, cuprins de admiraţie. 2« (în basme şi superstiţii) Aflat sub puterea unei vrăji.
fermecător, -oare, fermecători, -oare, adj. || Din fermeca || Care farmecă, încîntător, desfătător. *
fermeneâ, fermenele, s.f. ]] Din te. fermene || Haină scurtă făcutfMin stofă brodată cu fir sau cu mătase, uneori ejtţ)tuşită cu blană, care se purta în trecut de către boieri. © Scurteică îmblănită cu blană de" oaie, purtată de ţărani.
ferment, fermenţi, s.m. U Din fr. ferment, lat. fermentam (< fervere „a fierbe“) || Substanţă sau microorganism care provoacă fermentaţie; en-zimă.
fermentă, pers. 3 fermentează, vb. I. In tranz. || Din fr. fermenter, lat. fermentare || A se adia în stare fermentaţie (transformîndu-se în altă substanţă sau alternîndu-se).
fermentare, fermentări, s.f. Acţiunea de a fermenta; fermentaţie.
fermentătp “ă, fermentaţi, -te, adj. Care a suferit un proces de fermentare. '• Descompus, alterat.	♦
fermentâfie, fermentaţii, s.f. || Din fr. fermentation, lat. fermentatio |j Proces de descompunere a unor substanţe organice (îndeosebi a zaharurilor) sub acţiunea fermenţilor şi transformarea lor în alte substanţe. Procesele de f. sînt folosite în industria alimentară şi în industria chimică, fermiér, -ă, fermieri, -e, s.m. şi f. ]| Din fr. fermier || Proprietar sau arendaş al unei ferme** (2).
fermitate s.f. || Din ferm |) Tărie morală, ho* tărîre neclintită in păreri, în atitudini; statornicie, stabilitate.
îérmiu s.n. || Din fr. fermium, după numele fizicianului italian Fermi j[ Element chimic transuranic. A fost descoperit pe cale artificială, fermoar, fermoare, s.n.A || Din fr. fermoir (< fermer „a închide44) || 1. încheietoare pentru obiecte de îmbrăcăminte, genţi, serviete etc.; formată din două benzi paralele prevăzute cu un fel de copci care se îmbucă şi se /lesfac cu .ajutorul unor mici piese de metaî..2. închizător de os sau de metal la un colier, la un album etc, fero- Element de compunere care indică prezenţa fierului în aliaje; formează substantive , şi adjective.
feroaliaj, feroaliaje, s.n. || Din fr. ferro-alliage jj . Aliaj de fier cu unul sau cu mai multe elemente, folosit ca adaos la producerea oţelurilor aliate, a fontelor aliate etc.
feroce, feroci, -ce, adj. || Din fr. féroce, lat, ferox, -cis || Crud, nemilos, sălbatic.
ferocitate s.î. || Din fr. férocité, lat. ferociias -atis || Cruzime, sălbăticie.
ferodo S.n. (Tehn.) Nume comercial pentru me tal azbest.
feromaguâtie, -ă, feromagnetici, -ce, adj, || Din fr. ferromagnétique || (Despre metale) Caro -posedă feromagnelism. .
feromaguetism s.n. |j Din fr. ferromagnétisme \] Proprietate a ünor metale (fier, nichel, cobalt, unele aliaje) de a fi puternic atrase de cîmpul magnetic, dobîndind astfel o magneţi zare permanentă (chiar şi în absenţa cîmpulhi magnetic exterior).
feronerie, feronerii, s.f. || Din fr. ferronnerie j| Lucrare artistică (grilaje ornamentale, balustrade etc.) executată din fier prin ciocanire sau prin deformare la cald.
îerés, -oâsă, feroşi, -oase, adj. ]| Din fr, ferreux || (Despre combinaţii ale fierului) Gare conţine fier cu valenţa 2.	%
feroviar, -ă, feroviari, -e, adj., s.m. şi £, || Din fr. ferroviaire, ii. ferroviario |] 1. Adj. Caro se referă la calea ferată, de cale ferată; (des a transporturi) care se face pe calea ferată. 2, S au şi f. Lucrător, funcţionar etc. la căile mi aha îerp&r, ferpare, s.n. || Din fr. fau m rt |i Scrisoare de tip special prin care ’su a rm -a naşterea, căsătoria sau (mai ales) decese! < im a, fertil, -ă, fertili, -e, adj. |] Din fr. ferul a lat, fertilis || (Despre terenuri)' Care poate migara plantelor agricole condiţii- pentru producţii mari; roditor, productiv.
fertilitate, s.f. || Din fr. fertilité, laţ. fertilităs, -atis || Calitatea unui teren de a asigura condiţii favorabile dezvoltării plantelor.
fertiliza, fertilizez, vb. I. Tranz. |[ Din fr. fertiliser || À mări fertilitatea unui terren (prin îngrăşăminte, irigaţii etc.).
feragiiios, -oâsă, feruginoşi, -oase, adj. || Din .fr. ferrugineux H Care conţine oxizi de fier.
fervent, -ă, fervenţi, -te, adj. || Din fr. fervent, lat. fervens, -wtis || Care lucrează cu pasiune, cu ardoare; înflăcărat, pasionat. ® Care exprimă înfocare, pasiune.
fervoare s.f. || Din fr. ferveur, lat. fervor, -0/us || Ardoare, zel, pasiune.
îes, fesuri, s.n. || Din tc. fes || Acoperămînt pentru cap, de forma unui trunchi de con, făcut din postav (roşu) şi purtat mai ales de îiiu^ulinani. O Expr. Interesul poartă fesul, se spune despre cel care. face anumite lucruri numai pentru a dobîndi anumite . avantaje.
lesă, fese, s.î. || Din fr. fesse || Fiecare dintre cele doua părţi posterioare, cărnoase, ale corpului omenesc şi al unor animale; bucă (2).
fesier, -ă, fesieri, -e, adj. ]| Din fr. fessier || Care aparţine feselor, din regiunea feselor: muşchi fesieri.
festă, feste, s.f. [| Din it. festa || A-i face (s,au a-i juca) cuiva o festă = a păcăli pe cineva.
festin, festinuri, s.n. || Din fr. festin || (Livr.) Banchet bogat, somptuos.
festiv, -ă, festivi, ~e, adj.'|| Din lat. festivus, it. festiva || De sărbătoare; măreţ, maiestuos : evenimentul a fost sărbătorit într-un cadru festiv.
festival, festivaluri, s.n. || Din fr. festival. Cf. lat. festiv us ((festa „sărbătoare44) || Manifestaţie artistică (muzicală, teatrală etc.) cu caracter festiv, organizată ocazional sau periodic.
festivitate, festivităţi, s.f. || Din fr. festivité, lat. festivitas, -atis || Serbare cu caracter solemn, de obicei pentru celebrarea unui eveniment important.
- feston, festoane, s.n. || Din fr. feston, it. festa ne „ornament de sărbătoare44 (festa) || Broderie în formă de mici semicercuri, care mărgineşte un obiect de pînză; ornament arhitectonic care imită o astfel de broderie.
festonâ, fesîonez, vb. I. Tranz. || Din fr. festonner || A tivi cu feston, fésnic s.n. v. sfeşnic, feştfmie s.f. v. sfeştanie, îeşteli, feşîelesc, vb. IV. Tranz. şi refl. ]| Cf. feşteală, reg/,‘ „vopsea44 || (Pop.) A (se) murdări, a’(se) minji. O Expr. A o feşteli = a o păţi, a intra în ir-o încurcătură; a se face de rîs.
îesfPă, feştile, s.f. || Din si. svèstilo || Fitil (de la epa o de hi minare) ; p. ext. luminare.
k Lg -ă, fetali, -e, adj. || Din fr. foetal || n o îferă la făt, care aparţine fătului.
« , -eâscă, feteşti, adj., s.f. || De la fată|| 1	\< Care se referă la fete, caracteristic
felelor. 2. S.f. Soi românesc de viţă de vie, cu ciorchini mici, cilindrici; vin de calitate superioară obţinui din strugurii acestui soi de viţă.
feih fetesc, vb. IV. In tranz. || Din fată || (Pop.) A petrece ca fată timpul de cînd iese la hora pmă cînd se mărită.
fetică s.f. I! Din fată || A. Fetiţă. 2. Plantă erbacee cu fiori mici, albe-albăstrui, ale cărei frunze sini consumate ca salată.
fetid, -ă, fetizi, -de, adj. || Din fr. fétide, lat. foetidus || Care exală un miros urît, greu, respingător.
îetîe s.f. 1] Din fată || (Pop.) 1. Timpul petrecut ca fată. 2. Virginitate.
fetiş, fetişuri, s.n. || Din fr. fétiche, port. feitiço, lat. facticius „artificial44 || Obiect căruia în religiile primitive îi erau atribuite însuşiri magice, fiind adorat ca divinitate; (fig.) idee, principiu care constituie obiectul unei adoraţii oarbe, nemotivate.
fetişcană, fetişcane, s.f. || Din fată || Fată între vîrsta copilăriei şi a adolescenţei; fată tînără.
fetişism s.n. |J Din fr. fétichisme jj 1. Cult pentru fetişuri; (fig.) veneraţie exagerată pentru ceva. 2. Transformare inconştientă în mintea oamenilor a unor raporturi sociale în raporturi între lucruri, în condiţiile producţiei de mărfuri bazate pe proprietatea privată (ex. credinţa că mărfurile au însuşiri supranaturale, soarta producătorilor fiind legată de soarta mărfurilor).
fetişiza, fetişizez, vb. I. Tranz-: || Din fetiş. Cf. germ. fetischisieren || A venera ceva ca pe un fetiş.
fetiţă, fetiţe, s.f. Diminutiv al lui fată; fiică tînără (în raport cu părinţii ei).
fetru s.n. || Din fr. feutre || Pîslă din fire de lînă sau din păr de animale, încleiate şi presate, întrebuinţată în special pentru confecţionarea pălăriilor.
fétus, fetuşi, s.m. || Din lat., fr. foetus ]| Făt. feţişoară, feţişoare, s.f. 1. Diminutiv al M faţă. Feţişoara lui, Spuma laptelui (Pop.). 2. Faţă mică de masa.. Pe măsuţa din cerdac aşterne o feţişoară de masă curată (Hogaş).
feudal, -ă, feudali, -e, s.m., adj. || Din it. feudale, fr. féodal || 1. S.m. Membru al clasei siăpînitoare în feudalism, mare proprietar de pamînt. 2. Adj. Privitor la feudali sau la feudalism; din epoca feudalismului. O Orînâuire feudală — feudalism.
feudalism s.n. || Din it. feudalismè, fr. féodalisme || Orînduire sociăl-economică succedînd sclavagismului şi în care baza relaţiilor de producţie o constituie proprietatea privată feudală asupra pămîntului şi dependenţa personală a ţăranilor faţă de stăpînii feudali.
feudalitate s.f. || Din it. feudalità, fr. féodalité || (Rar) Feudalism.
feudă, feude, s.f. || Din it. feudo || Domeniu sau moşie în evul mediu, pe care vasalul o primea de la seniorul său, în schimbul anumitor obligaţii.
fezanda, fezandez, vb. I. Tranz. || Din fr. faisander || A supune carnea de vînat procesului de fezandare.	*
fezandâre, fezandări, s.f. Acţiunea de a fezanda; proces de frăgezire a cărnii de vînat prin menţinerea la o temperatură scăzută sau prin expunerea la vînt timp de cîteva ziie.
fi, idnt, vb. IV. Intranz. || Lat. fieri || 1* (Ca verb predicativ) A exista, a avea fiinţă; a se afla, a se găsi. O Expr. De cînd sînt (sau
FIABILITATE
36g
eşti etc.) = {în legătură cu o negaţie) de cînd mă aflu (sau te aîli) pe lume; dintotdeauna; niciodată. E cum e sau a fost cum a fost, dar... — fie! să zicem! treacă-meargă! • A trăi, a vieţui, a o duce; (despre lucruri) a dura, a dăinui, a ţine. O Expr. Cit e lumea şi pămîntul = totdeauna; (în construcţii negative) niciodată. © A-şi avea obîrşia, a se trage* a proveni: de unde sînteţi? 9 A avea componenţa, alcătuirea: tava este de argint. ® A se întîmpia/a se îndeplini. O Expr. Ce-o fi, o fi ! exprimă indiferenţa sau resemnarea în faţa unei situaţii. 2. (Ga verb copulativ, formează, împreună cu numele predicativ, predicatul) Ionel este elev. O Expr. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva. Ce mi-e (sau n-e etc.)... = ce importanţă are. A-i fi cuiva drag de cineva = a-i plăcea, a îndrăgi, a iubi pe cineva. ® (Impers.) Era cit pe ce să.,. = n-a lipsit mult să... 8. (Ca verb auxiliar, serveşte la formarea unor timpuri compuse şi a conjugării pasive) Trebuia să fi plecat; apartamentul a fost vîndut. H Forme gramaticale: prez. ind. sînt (fam. şi pop. îs, prescurtat -s), eşti, este (prescurtat e, îi, -i) sîntem; perf. s. fui (reg. fusei) ; imperf. eram; part. fost.
fi&MIitâte s.f. |] Din fr. fiabilité || Grad de siguranţă în funcţionare a unui sistem (dispozitiv, mecanism) în"conformitate cu scopul pentru care a fost conceput şi realizat; capacitatea unui sistem tehnic de a putea fi utilizat un timp cît mai îndelungat.
fiară, fiare, s.f. |J Lat. fera ]] Animal sălbatic mare, crud. © (Fig.) Om rău, crud.
fiasco s.n. || Diîi it. [far] fiasco || (Livr.) Nereuşită totală, insucces, eşec.
fiâstră, fiastre, s.f. || Lat. filiasira || (înv. şi arh.) Fiică vitregă.
fiâsfxu, fiaştri, s.m. || Lat. filiasîer [| (înv. şi arh.) Fiu vitreg. Atuncea... a cunoscut în vad pe fiastrul său (Sadoveanu).
fibră, fibre, s.f. || Din fr.' fibre, lat. fibra || 1, Material în formă de fir subţire, de provenienţă animală, vegetală sau minerală, ori produs pe cale sintetică, folosit ca materie primă în industria textilă. 2. Nume dat formaţiilor anatomice alungite care alcătuiesc unele ţesuturi. 8. Celulă vegetală alungită din ţesutul lemnos al plantelor.
îibrilă, fihrile, s.f. || Din fr. fibrille || (Anat.) Element constitutiv, al unei fibre.
fibrină s.f. || Dih^fr. fibrine j] Proteină din sînge, de culoare alfcă,
fibroclt, fibrocite, s.n. H Din fr. fibrocyte; lat. fibra „fibră44 -p cito- || Celulă fundamentală a ţesutului conjunctiv.
fibrom, fibroame, s.n. || Din fr. fibrome || Tumoare benignă (localizată îndeosebi la uter sau la mamelă).
fibros, -oâsă, fibrosi, -oase, adj. || Din fr. fibreux || Alcătuit mai ales din fibre; cu aspect de fibre. O Ţesut f. = ţesut conjunctiv elastic care are rolul de a susţine elementele mobile ale organelor.
fibuiă, fibule, s.f. || Din lat. fibula || Agrafă de metal cu care se încheiau în antichitate veşmintele.
îi cât, ficaţi, s.m. || Lat. ficatum || Glandă anexă a tubului digestiv, de culoare roşie-brunâ, situată în partea dreaptă a abdomenului, formată din patru lobi şi din vezicula biliară şi care îndeplineşte funcţii importante în organ ison ficomieéte s.f. pi. || Din fr. phycomycèles. gr. phykos „algă44 -f mykos „ciupercă44 || Clasă de ciuperci saprofite sau parazite (care provoacă mana cartofului şi a tomatelor), avînd mice-liul format din filamente continue.
fictiv, -ă, fictivi, -e, adj. || Din fr. fictif; cf. lat. f ictus, part., lui fingere „a-şi imagina44 |[ Care nu există în realitate; imaginar.
ficţiune, ficţiuni, s.f. || Din fr. fiction, lat* fictio. -ortîs ii Reprezentare care nu are corespondent în realitate; plăsmuire a imaginaţiei, născocire.
ficus, ficuşi, s.m. || Din lat. ficus || Plantă exotică cu frunze mari, strălucitoare, totdeauna verzi, cultivată şi la noi ca plantă decorativa de interior.
fideâ s.f. || Din ngr. fides [| Pastă făinoasă în formă de fire lungi şi subţiri.
fldelsm s.n. || Din fr. fidéisme; cf. lat. fides „credinţă44 || Concepţie filozofică idealistă care dă prioritate credinţei faţă de ştiinţă sau pune credinţa pe acelaşi plan cu ştiinţa.
îidéiusiüne s.f. || Din lat. fideiussio, -onisl] Contract prin care o persoană se angajează în faţa creditorului să execute obligaţia debitorului în cazul cînd acesta nu ar executa-o el însuşi în termen.
fïdél, -ă, fideli, -e, adj. || Din fr. fidèle, lat. fidelis (< fides „credinţă44) || 1. Statornic în sentimente, în convingeri, devota’t, credincios.
2.	Care reproduce sau urmează cu exactitate uri model, o normă, un obicei.
fidelitate s.f. || Din fr. fidélité, lat. fidelitas -atis || 1. Statornicie în convingeri, în sentimente; devotament, credinţă. 2. Exactitate în reproducerea unui text, a unui model etc.
fider, fidere, s.n. || Din engl., fr. feeder |[ Conductă electrică pentru alimentarea unui consumator sau a unui grup de consumatori de energie electrică racordaţi la extremitatea ei*. || Seriş şi: feeder.
fiduciâr, -à, fiduciari, -e, adj. [| Din fr, fiduciaire; cf. lat. fiducia „încredere44, din fides* „credinţă44 || Care are o valoare fictivă, convenţională, care se bazează pe încredere. O Mone~-dă fiduciară = hîrtie monedă cu valoare convenţională, folosită numai în interiorul unei ţări.
fie1 conj. || Lat. fiat || 1. (De obicei în corelaţie cu sine însuşi) Ori..., ori... 2. Chiar (şi), măcar.
fie2 s.f. || Lat. filia || (Pop. ; urmat de un adj. pos. sg.) Fiică: am înlilnit-o pe fie-sa.
fiecare pron. nçhot. || Fie1 -f- care || (Indică lucruri sau fiinţe luate individual) Şi unul şi altul. O (Adjectival) L-am întrebat pe fiecare-elev. || Şi: (înv. şi pop.) îieştecâre pron. nehoL fieeé adj. nehot. || Fie1 -f ce || Fiecare; orice* fiecine pron. nehot. || Fie1 -f- cine || Fiecare, fieeum adv. || Fie1 4- cum || (înv. şi pop.) Intr-un fel sau altul, în oricare fel; oricum
369
FUGA
tm, fiefuri, s.n. li Din fr. fief li 1. (In orîn-duirea feudală) Feudă. 2. (Fig.) Posesiune sau zonă de influenţă exclusivă: fief electoral.
fier, (2, 3) fiare, s.n. |[ Lat. ferrum 1)1. Metal greu, de culoare cenuşie, maleabil, ductil, bun conducător de căldură-şi de electricitate şi care, aliat cu carbonul sau cu alte elemente, se foloseşte pe scară largă în industrie. Q Epoca fierului = epocă preistorică în care omul a început să folosească fierul şi care a marcat un r*ol deosebit în dezvoltarea materială şi culturală a societăţii omeneşti. Drum-de-fier — cale ferată. O De fier = tare, puternic. 2. Obţect făcut din fier ,(i). O F. de călcat — unealtă întrebuinţată ia călcatul rufelor sau hainelor.
F.	lat (de plug) = brăzdar. F. lung = cuţitul care taie brazda. F. vechi = obiect de fier scos din uz (bare poate fi topit şi revalorificat). 8» (La pl.) Lanţuri, cătuşe cu care se leagă deţinu-fii. |( Şk îer's.n.
fierar, fierari, s.m. || Lat. ferrarius || Muncitor sati meşteşugar care prelucrează fierul.
fierărie, fierării, s.f. || Din fier || 1. Atelier în care lucrează fierarul. 2. Magazin unde se vînd obiecte sau piese de fier ori din alt metal.
■ fierăstrău s.n. v. ferăstrău.
fierbe, fierb, vb. III. || Lat. fervere [| 1. Intrau z. (Despre lichide) A începe să se transforme în vapori, sub acţiunea căldurii; a clocoti; (tranz.) am fiert laptele; (subiectul este. vasul care conţine lichidul) fierbe oala O Expr. A-şi băga nasul unde nu-i fierbe oala = a se amesteca în probleme care nu-1 privesc. 2. în tranz. (J3e-spre alimente) A se afla introdus într-un lichid care fierbe (1). 3. In tranz. (Despre unele lichide) A fi în stare de efervescenţă; a fermenta. 4. Tranz. A supune un corp acţiunii apei clocotite: fierbe rufele. 5. In tranz. (Fig.; despre oameni) A fi cuprins de o mare frămîntare, a fi foarte agitat. 6. Intranz. (Fig.; despre spaţii din natură) A vui, a răsuna de zgomot. || Perf. s. fiersei; part. fiert.
fMrbere, fierberi, s.f. Acţiunea de a fierbe. © (Fig.) Stare de mare nelinişte, de mare agitaţie.
fierbincior, -oară, fierbinciori,	-oare, adj.
|| Din fierbinte || Cald, aproape fierbinte.
fierbinte, fierbinţi, adj. |j Lat. fervens, -nhs|| Care are o temperatură ridicată, care răspîn-deşte o căldură puternică. © (Fig., despre sentimente şi manifestări ale oamenilor) Foarte puternic, aprins, înfocat. Te-am iubit cu dor fierbinte (Alecsandri).
fierbinţeală, fierbinţeli, s.f. || Din fierbinte || 1. Temperatură ridicată (a aerului), căldură dogoritoare. © (Fig.) Căldură sufletească, înflăcărare, însufleţire. 2. (Mai ales la pl.) Stare de febră a unui bolnav.
fiere s.f. || Lat. fel, feliis || 1. Lichid de culoare galbenă-verzuie, cu gust amar, secretat de ficat; are rol în digestia grăsimilor; bilă2. 2» Băşica fierii = vezicula biliară. O Expr. A-î crăpa (sau a-i plesni) cuiva fierea, (de necaz) = a fi plin de ciudă, de mînie, de invidie. 3. Fierea-pămîntului = plantă erbacee medicinală din
familia genţianaceelor, cu gust amar, cu flori roşii, rar albe şi fructe capsulă; ţintaură.
fiert, fiartă, fierţi, -te, adj / |j Din fierbe || 1. (Despre lichide) Care a fost supus fierberii; (despre alimente) preparat prin fierbere. Q Expr. (Fam.) A o face fiartă = a da greş, a nu reuşi; a se face de ruşine, a face o gafă. 2. (Fig.)' Necăjit, supărat.
fiertură, fierturi, s.f. || Din fiert |! M în ca re preparată prin fierbere. Pregăti repede o fiertura de pasăre (Vlahuţa).
fiese, flască, fieşti, adj. || Din fiu [| Filial. Un mănunchi de flori bine mirositoare, ... semn de iubire fiască (Ispirescu).
fieştecăre pron. nehot. v. fiecare, fieunde adv. j| Fie1 -f- unde || (Rar) Oriunde* pretutindeni. .
figura, figurez, vb. I. Intranz. || Din fr. figurer |j A fi prezent undeva; a se afla pe o listă, pe un tabel etc.
figurant, -ă, figuranţi, -te, s.m. şi f. J| Din fr. figurant || Persoană care participă Ia desfăşurarea acţiunii unei piese de teatru, a unui film etc. numai prin prezenţa pe scenă, prin gesturi, atitudini, fără să rostească vreo replică. • Persoană care este prezentă la desfăşurarea unui eveniment, la o întîmplare etc., fără a participa efectiv la ea.
figurat, -ă, figuraţi, -te, adj. j| Din fr. figuré, lat. fig urai us || (Despre cuvinte sau expresii) întrebuinţat în alt înţeles decît cel obişnuit, cu scopul de a obţine un efect stilistic. O (Substantivat* n.) La figurat = într-un alt sens decît cel propriu. @ (Despre limbă, stil) Care conţine multe figuri poetice.
figurativ, -ă, figurativi, -e, adj. || Din fr. figuratif || 1. Care conţine multe figuri de stil; figurat. 2. (Despre unele arte) Care se bazează pe reprezentarea plastică a lucrurilor, putînd fi uşor recunoscute în realitate.
figuraţie, figuraţii, s.f. || Din fr. figuration* lat. figurat io || Ansamblul figuranţilor (într-o piesă de teatru, într-un film etc.). O Expr. A face figuraţie = a avea rol de figurant.
figură, figuri, s.f. I! Din fr. figure, lat. figura |j 1. înfăţ işare a feţei; chip, faţă, obraz. O Expr. (Fam.) A face cuiva figura = a face cuiva,o farsă. A face figură de... = a avea aerul de...; a se tino drept... 2* Imagine plastică a unei fiinţe sau a unui obiect, redată prin desen, pictură etc. 0 F. geometrică = ansamblu de puncte, linii şi suprafeţe, aranjate într-un chip determinat. 3. Fiecare dintre piesele folosite 1a jocul de şah. @ Fiecare dintre cărţile de joc reprezentînd un personaj. 4* Persoană, personalitate. 5. F. de stil = procedeu stilistic prin care şe modifică înţelesul propriu al unei cuvînt, pentru a-i da mai multă expresivitate. 0. Poziţie sau ansamblu de poziţii şi de mişcări la dans, balet, patinaj ele.
figurină, figurine, s.f. || Din fr. figurine, ii. figurina (( figura) j] Statuetă de porţelan, de marmură, de bronz etc., servind ca ornament.
fiică, fiice, s.f. H Din fie2 || Persoaiupjie sex feminin, considerată în raport cu părinţii săi; fată.	•'	*'	'
FIINDCĂ
370
fiindcă conj. || Fiind -f că H Pentru că, deoarece; de vreme ce. (
fiinţa, fiinţez, vb. I. Intranz. |] Din fiinţă || A exista, a fi în fiinţă; a-şi desfăşura activitatea.
fiinţă, fiinţe, s.f. || Din fi || i. Tot ce are viaţă; vieţuitoare. • Om, persoană. 2. Existenţă; viaţă. O E*Kpr. A da fiinţă — a da viaţă, a naşte; a făuri, a realiza.
’ filă, filez, vb. I. || Din fr. filer, lat. filare (< filam ,,fir“) || 1, Tranz. A transforma fibrele textile în fire textile prin răsucire; a toarce. 2. Tranz. A urmări pe cineva (fără ca acela să observe). 8. Intranz. (Despre 'lămpi cu petrol) A scoate fum. 4, Tranz. A răsfira în mînă încet, una cîte una, cărţile de jou, astfel încit să apară treptat, în colţul de sus din stînga, valoarea cărţii.
filament, filamente, s.n. || Din fr. filament, lat. filamenturn (< filam „fir") || 1* Fir metalic subţire din interiorul becurilor electrice sau al tuburilor electronice, care devine incandescent cînd este străbătut de un curent electric. 2» Formaţie filiformă a unor celule din ţesuturile animale sau vegetale. 8. Produs al orificiilor din filiera de filat fibre textild pe cale chimică.
filantrop, -oâpă, filantropi, -oape, s.m. şi f. j| Din fr. philanthrope ; gr. philos „iubitor" -}-anihropos „om“ || Persoană care face acte de filantropie, om darnic, mărinimos.
filantropic, -ă, filantropici, -ce, adj. || Din fr. philanthropique || Privitor la filantropie sau la filantrop; caracteristic filantropului.
filantropie s.f. || Din fr. philanthropie || Faptă de caritate, binefacere în folosul celor săraci.
îilâre, filări, s.f. 1. Acţiunea de a fila. 2. Fază "a manevrei Me aterizare a unui avion, consiînd în zborul aproape orizontal, la înălţime mică, în scopul reducerii vitezei.
filarmonic, -ă, filarmonici, -ce, adj., s.f. || Din fr. philharmonique; gr. philos „iubitor" -f- harmo-nia „armonie" j| 1. Adj. Car$ se referă la activitatea de răspîndire a culturii muzicale: societate filarmonică. 2» S.f. Instituţie care are ca scop cultivarea şi răspîndirea artei muzicale. @ Orchestră aparţinînd unei astfel de instituţii.
filat s.f. Acţiunea de a fila. Q Maşină de f. — maşină cu care din fibre textile se obţin fire răsucite, înfăşurate pe ţevi.
filatelic, -a, fila hei, -ce, adj. || Din fr. philatélique || Privitoi la*filatelie, care ţine de filatelie.
. filatelie s.f. |i Dm fr. philatélie; cf. gr. philein „a iubi" -f atJe.a „scutire" (de taxe poştale); ^,francare" || Colecţionare şi studiere a mărcilor poştale.
filatelist, -ă, filatelişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. philatéliste || Colecţionar de mărci poştale; persoană care se ocupă cu filatelia.
îil&tuxsi, filaturi, s.f. || Din fr. filature ( < filer „a fila") || întreprindere sau unitate industrială care se ocupă cu transformarea fibrelor textile în fire.
filă, file, s.f. || Din ngr. •filon || Fiecare dintre foile unei cărţi sau ale unui caiet. O Expr. (A cerceta o lucrare) filă cu filă = (a cerceta o lucrare) cu deosebită atenţie, în amănunţime şi în întregime.
fildeş, (1) fildeşi\ s.m., (2) fUde şuri, s.n. jj Din tc. fildişi (< fii „elefant" -f- dişt „dinte") jj 1. Fiecare dintre cei doi colţi ah elefantului, cîntărind între 40 şi 70 kg. 2. Substanţă din care sînt formaţi colţii de elefant şi din care se fac diferite obiecte de ornament si de toaletă.
filé s.n. H Din fr. filet ({ fii „fir") 1! Carn’e de calitate superioară din lungul şirei spinării unei vite, unui porc sau unui peştA © Produs alimentar preparat din această specialitate.
filét, fileturi, s.n. || Din fr. filet |j Şanţ elicoidal săpat pe suprafaţa interioară sau exterioară a unei piese cilindrice ori conice, în vederea asamblării, prin înşurubare,, cu altă piesă similară, care are un şanţ corespunzător; ghivent.
filetă, filetez, vb. I. Tranz. || Din fr. fileter || A executa un filet pe suprafaţa unei piese.
fileu, fileuris s.n. || Din fr. filet || 1» Reţea de aţă, cu o cinuri în formă de romb sau de pătrat, din care se confecţionează perdele, plase etc. ® Reţea specială, din aţă subţire, folosită pentru menţfnerea pieptănăturii. 2. (Sport) Plasă la volei, |a -tenis etc.
îlifîsou, filfizoni, s.m. (Fam. şi peior.) Tînăr cu pretenţii de* eleganţă şi cu preocupări neserioase.
filial, -ă, filiali, -e, adj. || Din fr. filial, lat. 'filialis || (Despre sentimente) De fiu, specific unui fiu, fiesc.
filială, filiale, s.f. || Din fr., it. filiale || Unitate în subordine a unei instituţii, întreprinderi, asociaţii etc., ale căror funcţii Ie îndeplineşte într-un sector sau într-o regiune limitată.
- fiiiâţie, filiaţii, s.f. || Din fr. filiation, lat. fi-liaiio j| Legătură de înrudire * în linie descendentă directă, de la părinte la copil; descendenţă. © (Fig.) Legătură între lucruri care derivă unele din altele.
filieră, filiere, s.f. H Dupăfr. filière |j 1» Unealtă prevăzută cu un orificiu prin care se trage în fire sau în bare’un metal ductil. 2. Unealtă folosită la executarea fileturilor exterioare. 8. Piesă a maşinii de filat fibre sintetice. 4* (Fig.) Mijloc sau succesiune de mijloace, de etape etc. prin care se poate ajunge la un rezultat.
fiiiform, »ă, filiformi, -e, adj. || Din fr. filiforme; lat. filam „fir" -f forma „formă" jj Care are forma unui fir.
flligeân s.n. v. Megean.
filigran, filigrane, s.n. || Din fr. filigrane, it. filigranâ || 1. Lucrătură artistică asemănătoare cu o dantelă, executată din fire subţiri de aur, argint etc. sudate între ele. 2. Desen de fond executat ca marcă pe hîrtiile de valoare, pe hlrtia din care se fac timbre etc.
filigrana, filigranez, vb. L Tranz. || Din fr. filigraner H 1» A prelucra metale preţioase sub formă de filigran (1). 2. A executa un filigran (2) pe o hîrtie specială.
Mimică, fiîimiei, s.f. Plantă erbacee decorativă şi medicinală, din familia compozitelor, înaltă’de 30 — 50 cm, cu flori .portocalii, plăcut mirositoare.
filloque subst. || Guv. lat. „şi din fiul" || Dogmă creştină catolică potrivit căreia „sfintul duh"
371
FILTRAT
-purcede nu numai de la Dumnezeu ci şi de la iistis Hristos.
filipică, filipice, s.f. [| Din fr. philippique, gr. philippikai || Discurs violent, acuzator, împotriva cuiva. Denumirea provine de la discursurile oratorului atenian Demostene îndreptate împotriva regelui Filip al Il-lea al Macedoniei.
.Îilisloân, filisteni, s.m. [| Din fr. Philistin, lat. Philistinus || Persoană care făcea parte dintr-o populaţie antică stabilită în sec. 13—12 î.e.n. în sudul Palestinei.
' filistin, filistini, s.m. || Din fr. philistin, provenit din argoul studenţilor germani de pe la 1700 || (Livr.) Om mulţumit de sine, mărginit, meschin, făţarnic, laş.
film, filme, s.n. |] Din fr. film, cuv. de origine engleză, însemnînd „peliculă44 în fotografie, apoi în cinematografie || 1* Bandă flexibilă de celuloid, acoperită cu un strat de material sensibil la acţiunea luminii, folosită în fotografie, radiografie etc.; peliculă pe care sînt înregistrate, în cinematografie, imaginile ce urmează să fie proiectate pe ecran. 2» Creaţie cinematografică şi proiectarea ei pe un ecran; (fam.) cinematograf. 8. (Fiz.) Strat subţire dintr-un material solid, lichid sau gazos care se întinde pe suprafaţa unui corp solid sau lichid; peliculă.
filma, filmez, vb. I. Tranz. |] Dm fr. filmer j| *A înregistra imagini succesive, momente, scene pe o peliculă cinematografică.
filmare, filmări, s.f. Acţiunea de a filma. Q F. cu încetinitorul = filmare avînd ca efect la proiecţie o redare lentă a mişcărilor, practicată pentru studierea unor detalii sau pentru realizarea unor efecte artistice.'
filmologie s.î. || Din fr. filmologie |] Disciplină - care studiază arta cinematografică şi raporturile ei cu societatea (influenţa filmului’asupra individului şi societăţii).
filmotecă, filmoteci, s.f. || Din fr. filmotheque; film + gr. îheke „ladă, casetă44 || 1. Colecţie de filme cinematografice. 2. Loc special amenajat pentru păstrarea filmelor.
filo- || Din fr. philo-; gr. philos „iubitor44 |] Element de compunere însemnînd „iubitor44, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
•filodendron, filodendroni, s.m. |] Din fr. philo-dendron î| Plantă decorativă, originară din regiunile ecuatoriale, cu frunze mari, late, adine crestate.
$
îliociărmă, filodorme, S.f. || Din ngr. filodorima jj Sumă de bani pretinsă în mod ilegal de cineva, în schimbul unui beneficiu, al unui privilegiu.
fiiogeneilc, -ă, filogeneiici, -ce, adj. || Din fr. phylogcnetique j| Privitor la îilogenie, care aparţine fiiogeniei.	*
fiîogenăză s.f. || Din fr. phylogenese; gr. phyle „trib*4 -f genesis „naştere44 || (Biol.) Fiiogenie.
îilogenie s.f. || Din fr. phylogenie; gr. phyle „trib44 -f- genea „neam44 || Procesul de diferenţiere a unui grup de organisme in cadrul evoluţiei lumii vii; filogeneză.
filolog, -dgă, filologi, -e, s.m. şi f. || Din fr. philologue || Specialist în filologie.
filologic, «ă, filologici, -ce, adj. || Din fr. philologique || Privitor la filologie.
filologie s.f. H Din fr. philologie; gr. philos „prieten44 + logos „vorbire44 |J Ştiinţă care se ocupă eu studiul textelor vechi şi al operelor literare, din punctul de vedere al limbii în care au fost scrise, al autenticităţii lor, al felului în care ni s-au transmis, precum şi cu editarea lor.
filoméla, filo mele, s.f. || Din fr. philomèle (după mitologia greacă, Philo mele, fiica regelui atenian Pandion, metamorfozată în privighetoare) \l (înv., poetic) Privighetoare.
filon, filoane, s.n. H Din fr. filon |] Zăcămînl cu aspect tubular sau de plăci, rezultat din consolidarea magmei în crăpăturile scoarţei pământului sau din depuneri de materii minerale din soluţii hidro termale.
filosof, -Qâfă, .s.m. şi f. v. filozof, filotim, -ă, filoîimi, -e, adj., s.n. |j Din ngr. filotimos || (înv.) 1. Adj. Generos, darnic. 2. S.n. Filodormă.
filoxeră, filoxere, s.f. || Din fr. phylloxéra; cf. gr. phyllon „frunză44 + xeros „uscat44 || Insectă dăunătoare din ordinul homopterelor, care distruge viţa de vie. ® Boală cauzată de această insectă.
filozof, -oâfă, filozofi, -oafe, s.m. şi f. || Din gr. philosophes, fr. philosophe || Persoană care-studiază problemele fundamentale ale filozofiei; gînditor. care are o concepţie filozofică proprie. ® (Fig.) Persoană care are o atitudine înţeleaptă faţă de viaţă. ]] Şi: filosof, -oâfă s.m. şi f.
filozofa, filozofez, vb, L Intranz. || Din fr. philosopher, lat. philosophari || (Fam.) A face reflecţii asupra problemelor vieţii.
filozofală, filozofale, adj. |I Din fr. philosophais || Piatră f. = a) substanţă imaginară despre care alchimiştii credeau că are puterea miraculoasă de a transforma metalele în aur; t>) (fig.) descoperire de o importanţă extraordinară.
filozofie, -ă, filozofici, ~ce, adj. || Din fr. philosophique || Privitor la filozofie; caracteristic filozofului sau filozofiei.
filozofie, filozofii, s.f. || Din fr. philosophie ; filo- + gr. sophia „înţelepciune44 |j 1. Concepţie generală despre lume şi viaţă, formă a conştiinţei sociale; teoria asupra celor mai generale legi ale dezvoltării naturii, societăţii şi gîndirii. o Sistem filozofic aparţinmd unei persoane, unei şcoli, unei epoci. 2. Totalitatea principiilor metodologice care stau la bază unui anumit domeniu ştiinţific.
3.	Comportare, atitudine faţă de problemele vieţii. 4. (Fam.) Lucru greu de făcut, problemă greu de rezolvat.
filtra, filtrez, vb. I. ]] Din fr. filtrer || t. Tranz. A trece un fluid priatr-un fiHru sau printr-un alt mediu permeabil, pentru a-1 curăţa de impurităţi. 2. Tranz. (Fiz.) A selecta o parte din componentele unei radiaţii electromagnetice; a opri cu ajutorul unui filtru o parte dintre componentele mooocromaliee ale Ipminii incidente. 8. Refl. (Despre lumină) A se strecura printr-o crăpăt ură prin fereastră etc.
filtrât, -ă, filtraţi, -te, adj. (Despre lichide;, şi substantivat, n.) Care a fost trecut prin filtru*.
FILTRU
372
filtru, filtre, s.n. || Din fr. filtre, lat. filtrum [j 1. Dispozitiv sau aparat folosit pentru separarea unui fluid de substanţele solide aflate în suspensie. 2. Vas prevăzut eu un dispozitiv special, prin eare se trece cafeaua fiartă pentru a o separa de drojdie; p. ext. cafea obţinută în acest fel. 8. Ecran folosit pentru a izola anumite radiaţii dintr-un fascicul. 4. Sistem de transmisiune sau aparat care, dintr-un amestec de oscilaţii sau de unde de frecvenţe diferite, transmite oscilaţiile sau undele cuprinse în anumite benzi de frecvenţe.
filf, filţuri, s.n. || Din germ. Filz || Ţesătură elastică şi rezistentă confecţionată din lînă îm-pîsiitâ, folosită la fabricarea filtrelor, ca izolator fonic etc.
fin1, -ă, fini, -e, adj. || Din fr. fin )| 1. Plăcut la aspect, delicat ; (despre materii pulverulente, făină etc.) mărunt ; (despre ţesături) foarte subţire. 2. (Despre produse) De foarte bună calitate ; (despre metale) curat, pur, neamestecat: aur fin. 8. (Fig. ; despre gînduri, idei) Subtil, ingenios ; (despre simţuri) ascuţit; (despre zîmbet) abia perceptibil. 4.’ (Despre oameni) Cu purtări alese.
fin2, -ă, fini, -e, s.m. şi f. || Lat, *filianus || Persoană considerată în raport cu naşii săi (de botez sau de cununie). Ciobanul dărui finului său ' o oaie fătătoare (Ispirescu).
final, -ă, finali, -e, adj., subst. || Din fr. final, lat. finalis || 1. Adj. Care marchează sau reprezintă încheierea, sfîrşitul unei lucrări, al unui eveniment etc.; care se află la sfîrşit. 2. Adj. (Despre propoziţii, conjuncţii etc.) Care indică scopul, finalitatea. 8. S.n. încheiere, sfîrşit al s unei acţiuni, al unei lucrări etc. 4. S.f. Ultima fază a unei competiţii sportive, în care se desemnează cîştigă torul.
finalism s.n. || Din fr. finalisme || Concepţie filozofică idealistă potrivit căreia orice fenomen sau proces reprezintă realizarea unui scop dinainte stabilit, în afara activităţii omeneşti conştiente.
finalist, -ă, finalisti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. finaliste || Sportiv care participă la o finală (4).
finalitate s.f. || Din fr. finalité || Scopul în vederea căruia se desfăşoară o activitate; orientare, tendinţă spre un scop.
finaliza, finalizéky vb. I. Tranz. ||T)in final || A încheia o acţiune prin atingerea scopului urmărit; a duce la* îndeplinire, a realiza.
financiar, -ă, financiari, -e, adj., s.m. şi f.
II Din fr. financier |j 1. Adj, Care se referă la finanţe, p. ext. la bani, la credite etc. 2. S.m. şi f. Persoană care se ocupă cu finanţele, specialist în finanţe. ©Deţinător de capital ; capitalist, bancher.
finanţa, finanţez, vb. I. Tranz. || Din fr. financer || A susţine cu bani o instituţie, o întreprindere, o Iftcrare.
finanţe s.f. pl. || Din fr. finance, it. finanza |[
1.	Formă bănească a relaţiilor economice în procesul repartiţiei produsului social şi a venitului naţional, în legătură cu îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor statului. 2. Totalitatea mijloacelor
băneşti de care dispune statul, o întreprindere etc. • (Fam.) Averea în bani a unei persoane.
^ fine s.n. || Din it. fine, fr. fin || (Livr.) Sfîrşit. O în fine = în sfîrşit; aşadar; în concluzie.
finet, fineturi, s.n. |[ Din fr. finette (< fin) || Ţesătură pufoasă de bumbac, din care se fac obiecte de lenjerie.
fineţe, (4) fineţuri, s.f. || Din fr. finesse, it. finezza || 1. însuşirea a ceea ce este fin, delicat, plăcut la aspect. 2. (Ind. text.) Raportul dintre greutatea în grame şi lungimea în metri a unui fir textil. 8. (Fig.) Subtilitate, ingeniozitate.
4.	(La pl.) Rafinament. Deprinsese... fineţurile curteanului şi abilităţile camarilei (Cărnii Petrescu).
finisa, finisez, vb. I. Tranz. |] Din finisaj || A executa ultimele operaţii din procesul de fabricaţie sau de confecţionare a unui obiect, prin care i se dau acestuia forma şi dimensiunile definitive.
finisă j, finisaje, s.n. |] Din fr. finissage |[ Acţiunea de a finisa.
finisât, -ă, finisaţi, -te, adj. Care a căpătat formă definitivă prin finisare.
finîsdr, finisoare, s.n. || Din fr. finisseur || Maşină folosită la construcţia de druţnuri pentru executarea îmbracăminţilor rutiere de asfalt sau de beton.
finiş, finişuri, s.n. |] Din engl., fr. finish |] Partea finală a unei curse sau probe sportive, în care concurenţii depun efortul maxim pentru a obţine un rezultat cît mai bun.
finit,-ă, finiţi, -te, adj. || Cf. fr. fini, it. finito ||
1. Care a trecut prin toate fazele de prelucrare; terminat. 2. Mărginit, limitat. • (Substantivat, n.) Categorie filozofică referitoare la stările relative ale materiei, transformabile unele în altele, limitate în timp şi spaţiu.
0 finlandez, -ă, finlandezi, -e, s.m. şi f., adj. |J Din Finlanda \\ 1. S.m. şi f. Persoană care aparţine poporului constituit ca naţiune în Finlanda.
2. Adj. Care se referă la Finlanda sau la populaţia ei; (substantivat, f.) limbă fino-ugrică vorbită de finlandezi.
îino-ugric, -ă, fino-ugrici, -ce, adj. || După fr. finno-ougrien, germ. finnisch-ugrisch jj 1. Limbi fino-ugrice = familie de limbi vorbite în unele regiuni din nordul şi centrul Europei şi din nordul Asiei, din care fac parte- finlandeza, maghiara etc. 2* Care se referă la limbile fino-ugrice.
fiolă, fiole, s.f. || Din fr. fiole || Flacon mic de sticlă, închi%*ermetie, îi^ care se păstrează medicamente sterile lichide sau pulverulente, injectabile.
fidng, fionguri, s.n. || Din ngr. fiongos || (înv. şi reg.) Fundă făcută din panglici (cu ciucuri) purtată de femei ca podoabă (pe cap).
fior, fiori, s.m. II Lat. febris || Senzaţie de frig, însoţită de un tremur uşor. • (Fig.) Emoţie vie pricinuită de un sentiment puternic, manifestată de obicei şi printr-o zguduire nervoasă. Ochii tăi cei negrişori Umplu-mi trupv? de fiori (p°p-)-
fiord, fiorduri, s.n. J| Din fr. fiord, fjord, norv. fjord I] Golf maritim strimt şi sinuos, cu maluri înalte şi abrupte, intrat adînc în uscat.
FISURA
; IIŞ: ■' fiorin, fiorini, s.m. || Din it. fiorino |J Nume ţ/dat mai multor monede de aur sau de argint — care au circulat în diverse ţări,, precum şi la noi :.'~ţ)înâ în sec. 19; florin.
fioritură, fiorituri, s.f. !| Din it. fioritura || Ornament muzical care se adaugă la fraza muzi-i cală principală pentru a o înfrumuseţa.
|	‘	. fioros, -oâsă, fiorosi, -oase, adj. || Din fior ||
Care inspiră groază, care înspăimîntă.
fir, fire, s.n. || Lat. filum |] 1. Produsul obţi-nut prin filarea mecanică sau prin torsul manual al fibrelor textile şi din care se fac ţesături. O Fir cu plumb = dispozitiv format dintr-o sfoară ) .subţire cu o greutate metalică la capăt, servind Ll-Tâ verificarea verticalităţii unor elemente de f	construcţie, a unor maşini,	aparate, etc. Firul
:	apei = fîşia din cursul unui	rîu, unde apa are
I	cea mai mare viteză. (Fig.)	Firul gîndurilor =
şir neîntrerupt de gînduri.	Fir conducător =
(firecţie de urmat; linie de conduită. O Expr. A se ţine (sau a sta, a atîrna) numai intr-un fir de aţă {sau de păr) = a fi în mare primejdie sau -aproape de moarte. 2. Corp solid cu lungimea foarte mare în raport cu dimensiunile secţiunii transversale; sîrmă de telefon, de telegraf etc. & Şuviţă de aur sau de argint, folosită ca podoabă 1a veşminte. 4. Fiecare dintre elementele care alcătuiesc iarba, părul etc. O Fir cu fir = bucată cu bucată. De-a fir a pâr = cu de-amănuntul.
- firav, -ă, firavi, -e, adj. || Din sl. *chyravu „bolnăvicios44 (< chyra „boală44), apropiat de fir |J Care are o constituţie delicată; slâb, plă-pînd.
^ fire, firi, s.f. || Din fi || 1. Natura înconju-.. rătoare, lumea. O Peste fire = extraordinar; în cel mai înalt grad. 2. Factură psihică şi morală a fiinţelor; caracter, temperament. 3. Minte, cuget. O In toată firea = în deplinătatea facultăţilor, matur. O Expr. A-şi veni în fire = a-şi reveni după un şoc, după o emoţie puternică. A scoate pe cineva din fire = a enerva, a scoate din sărite, din răbdări. A-şi pierde firea = a-şi pierde cumpătul. A se prăpădi cu firea = a se f	strădui din răsputeri.
| firesc, -eâscă, fireşti, adj. || Din fire || 1. Din |	natură; conform legilor naturii. 2. Natural,
:	normal, de la sine înţeles. • (Substantivat, n.)
f	Naturaleţe.
fireşte adv. || Din fire j| Bineînţeles; desigur, firet, fireturi, s.n. || Din fir || Fir de aur sau . de argint folosit la broderii, e Broderie cusută I	cu acest fir; găitan de fir. în chipiul cu fireturi,
1	capul nu-i mai părea cu muchii (Sahia).
firfiric, firfirici, s.m. Monedă mică de argint, nare a circulat în trecut; băncuţă.
îiricică, firicele, s.f. || Din fir || Plantă erbacee din familia compozitelor, înaltă de 5 — 30 cm, nu peri lînoşi şi flori dispuse în capitule.
firidă, firide, s.f.'|| Din bg. firida || Adînci-^ură într-un perete, într-un zid etc., făcută în scop decorativ sau pentru a aşeza acolo diferite obiecte; nişă.
, w firimitură, firimituri, s.f. f| Din fărîmă || Bu-naţieă foarte mică de pîine (sau din alţ aliment)* firitiseâla s.f. v. hiritiseală.
firitisi vb. IV. v. MritisL firmament s.n. || Din fr. firmament, lat. fir-mamentum ( < firmare „a întări44, sens metaforic) || (Livr.) Bolta cerească.
firman, firma ne, s.n. || Din tc. ferman 11 (înv.) Ordin, decret emis de sultan (prin care erau numiţi ori maziliţi domnitorii sau guvernatorii din ţările supuse Imperiului Otoman).
firmă, firme, s.f. |] Din germ. Firma || 1. Inscripţie pusă la intrarea unei întreprinderi, a unui magazin'etc. şi pe care sînt indicate denumirea, caracterul, destinaţia acestora; placă pe care este scrisă această inscripţie. 2. Denumire convenţională sub care funcţionează o întreprindere din ţările capitaliste.
f irais s.n. 1| Din v germ. Firnis || Soluţie din ulei vegetal şi oxizi metalici, folosită ca liant la prepararea vopselelor, ca grund pentru lemnărie etc.
firoscos, -oâsă, firoscoşi, -oase, adj., s.m. şi f.
|| Din [diri\ fire scos, imitaţie glumeaţă a’ lui filozof || (Fam., şi pop.; mal ales ironic) (Om) priceput la toate, deştept; învăţat. Unii, cei firoscoşi şi proştii.., rîd ori strîmbă nasul cînd vorbesc de Domnica şi Sultana (G.M. Zamfirescu).
fisă, fise, s.f. || Din ngr. fisa, fr. fiche |] Mină placă de os, de metal sau de material plastic care înlocuieşte, în mod convenţional, monedele la o plată (ex. la jocurile de cărţi), care poate declanşa mecanismul unui automat etc.
fisc s.n. || Din fr. fisc, it. fisco, lat. fiscus [| 1. Denumire a sistemului organelor de stat care au sarcina stabilirii, încasării şi administrării impozitelor şi taxelok 2. Trezorerie, tezaur public, vistierie.
fiscal, -ă, fiscali, -e, adj. H Din fr. fiscal |j Privitor la fisc, care aparţine fiscului.
« fiscalisai s.n. || Din fiscal J| Politică financiară constînd în perceperea de la populaţie a unor impozite şi taxe mari şi numeroase.
fiscalitate s.f. || Din fr. fiscalité || Sistem de norme privitoare la stabilirea şi perceperea impozitelor şi taxelor.
fisionâ, fisionez, vb. I. Tranz. || Din fisiune || A scinda, a diviza. ® A provoca o fisiune.
fisionabil, -ă, fisionabili, -e, adj. || Din fr. fissionnable || Care poate fi fisionat.
fisiune, fisiuni, s.f. H Din fr. fission, germ. Fission |i Scindare, divizare, desfacere. • Reac- • ţie nucleară de scindare a unui nucleu atomic greu în două sau mai multe fragmente (cu degajarea unei mari cantităţi de energie).
fistic, fistici, s.m. [| Din ngr. fistiki [| Arbore -din ţările calde din seminţele căruia se extrage un ulei folosit în alimentaţie. ® Fructul acestui arbore, cu sîmburele uleios, plăcut la gust, care se foloseşte la diferite produse de cofetărie.
fistichiu, -ie, fistichii, adj. || Din fistic [|
1.	(înv.) De culoarea verde-gălbuie a seminţei de fistic. 2. (Fig.) Ciudat, extravagant.
fistulă, fistule, s.f. || Din fr. fistule, lat. fistula f| Canal format accidental sau pe cale chirurgicală, prin care se scurge o secreţie sau puroiul dintr-o glandă sau dintr-o rană.
fisura, fisurez, vb. I. Tranz. şi refl. || Diu fr* fissurer || A produce (sau a căpăta) fisuri.
FISUKA
m
fistiră, fisuri, s;f. || Din fr. fissure fl Crăpătură îngustă ivita într-un corp solid (de metal, porţelan, beton etc.). • (Med.) Şanţ sau crăpătură normală sau patologică pe suprafaţa unui organ.
fişa, fişez, vt>. I. Tranz. J| Din fişa |)A extrage -pe fişe însemnări dintr-o lucrare scrisă; a nota pe fişe.
fişă, fişe, s.f. |ţ Din fr. fiche || 1. Foaie mică de hîrtie sau .de carton, pe care se fac însemnări în cursul unei documentări, în vederea elab6rării unei lucrări. • (în ţnblioteci) Foaie de carton pe care sînt notate datele bibliografice privitoare la o carte sau la o publicaţie periodică. O F. de evident® — foaie volantă folosită pentru urmărirea sistematică a unui mijloc sau proces economic. F. tehnologică ■= dnsamblul indicaţiilor privitoare la tehnologia unui proces de lucru; formularul pe care se înscriu aceste indicaţii.
2.	(Eît.) Piesă la capătul unui cordon, care se introduce într-o priză, pentru a stabili contactul unui receptor mobil cu o instalaţie electrică.
flşic, fişicuri, s.n. II Din tc. fişek || 1. *Sul făcut din monede de metal, aşezate una peste alta şi înfăşurate în hîrtie. 2. Cornet pentru bomboane; alune etc.
fişier, fişiere, s.n. || Din fr. fichier. ||1. Colecţie sau catalog de fişe. 2. Dulap §cu sertare ori cutie în care se păstrează fişele.
îişiu, fişiuri, s.n. || Din fr. fichu || Batic 9 subţire de mătase.
fit s.n. [| Cf. rus. kvit, germ. quitt || (Fam.) A trage la fit — a lipsi de la datorie; (despre elevi) a lipsi de la şcoală; a chiuli.
fitece adj. nehot. \\Pie1 + te -f ce || Fiecare, fiece;
fitecine pron. nehot. II Fie1 -f- te + cine || Fiecine.
fitil, fitiluri, s.n. || Din tc. fitil || 1. Şiret, panglică său tub din fibre textile care absoarbe cu' uşurinţă lichidele şi care se introduce în felinare,’ lămpi etc., pentru a fi aprins; partea textilă centrală a unei luminări. 2. Şnur care, muiat înţr-o substanţă inflamabilă, servea altădată pentru aprinderea încărcăturii la o armă de foc; tub cu încărcătură de pulbere, folosit pentru aprinderea explozivilor în mine. O Expr. (Fam.) A băga (sau a vîri) un fitil = a provoca intrigi, discordip^
flting, fitinguriMM. || Din engl. fitting, germ. Fitting || Piesă de uegătură cu ajutorul căreia se face îmbinarea ţepilor, a tuburilor etc.; are formă tubulară şi este de obicei filetată.
îito- || Din gr. phyton „plantă** [j Element de compunere cu sensul „(care se referă 1a) plantă**, cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective.
îitocendză) fitocenoze, s.f. || Din fr. phyto-cenose; fito- -j- gr. koinos „comun** || Asociaţie de plante care trăiesc într-un anumit mediu, fiind condiţionate de anumiţi factori fizico-geo-grafici şi biologici.
fit-ofâg, -ă, fito fagi, -ge, s.m., adj. || Din fr. phytophage; fito- -f gr. phagein „a mînca“ || (Animal) care se hrăneşte cu plante, provocînd pagube în agricultură şi în silvicultură.
fitopatologie s.f. H Din fr. phytopathologie; fito- + gr. . pathos „boală** + logos „studiu** || Ramură a biologiei care studiază bolile plan-* telor.
fitoplaneton s.n. || Din germ. Phytoplankton || Totalitatea organismelor vegetale din plancton.
fitotehme s.f. || Din fr. phytotechnie || Ştiinţă care se ocupă cu metodele de cultivare a’ plantelor agricole.
fitoterapie s.f. || Din germ. Phytothérapie; fr. phytothérapie; gr. phyton „plantă** ~f thera-peia „tratament4* || Ramură a fitopatoîogiei care se ocupă cu metodele de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor plantelor cultivate.
fiţe s.f. pl. (Fam.) A face fiţe — a face mofturi, a se sclifosi.
fiţuică, fiţuici, s.f. H După germ. Fitzel, Fitz-chen „petec** || Bucată mică de hîrtie pe care se fac diferite însemnări, o Nume dispreţuitor dat unei gazete lipsite de însemnătate.
fiu, fii, s.m. II Lat. filius || 1. Persoană,de sex bărbătesc, considerată în raport cu părinţii săi; copil, băiat, fecior. • (La voc.) Termen afectuos de adresare a unei persoane mai în vîrstă alteia mai tinere de sex bărbătesc. 2. (Fig.) Cetăţean; membru al unei colectivităţi (de care se simte ataşat).
îive o’eioek [Pr. : faiv o cioc] s.n. || Expr. engl. II Ceai (însoţit de o gustare) servit la ora cinci după-amiază. • Petrecere făcută după-amiaza, în jurul orei cinci.
fix, -ă, ficşi, -xe, adj. || Din fr. fixe, lat-fixus (part. lui figere „a înfige; a ataşa, a lipi*4) |] 1. (Adesea adverbial) Nen^işcat, neclintit; solidar cu un element la care se’află ataşat. 2. Care nu se schimbă, stabil. O Idee fixă — idee care preocupă permanent pe cineva; (med.) idee obsesivă, delirantă. 3. (Despre ore) Precis, exact.
! fixa, fixez, vb. I. Tranz. || Din fr. fixer || 1. A aşeza, a prinde un lucru, astfel încît să nu mai poată fi clintit din loc. 2. A se uita ţintă la cineva sau la ceva; a pironi cu privirea. 3. A stabili un termen, un preţ; (refl.) a se decide, a* lua o hotărîre definitivă. ® Refl. A se stabili definitiv într-un loc. 4. A trata cu o soluţie chimică un material fotografic developat, pentru a-1 face insensibil la acţiunea luminii. 5. A trata o ţesătură sau o fibră textilă cu o substanţă care împiedică decolorarea. 0. A acoperi, prin pulverizare cu un-fixativ, un pastel sau un desen făcut în cărbune. 7. (Chim.) A aduce un corp într-o stare stabilă; a împiedica să se volatilizeze.
fixât, -ă, fixaţi, -te, adj. Imobil, nemişcat, e Hotărît, decis.
fixativ, fixative, s.n. || Din fr. fixatif |j 1. Soluţie cu care se stropesc pastelurile sau desenele în’.cărbune ca să nu se şteargă. ® Produs Cosmetic care ajută la menţinerea coafurii. 2. Fixator.
îixator, fixatori, s.m. || Din fr. fixateur |] Soluţie care se foloseşte pentru fixarea materialelor fotografice developate; fixativ (2). ® Substanţă folosită pentru a împiedica decolorarea materialelor textile.
fixism s.n. || Din fr. fixisme || Concepţie care neagă evoluţia lumii vii, considerînd că speciile
375
FlŞU
de plante şi de animale au fost create de divinitate şi sînt invariabile.
fixitate s.f. || Din fr. fixité || Starea a ceea ce este fix; imobilitate.
fizic, -ă, fizici, -ce, aclj., < subst. || Din fr. physique; gr. physikos ({physis „natură44) ţ| 1. Adj. Care se referă la corpul unei fiinţe vii; spec. care priveşte activitatea musculară. 2. S.n. Aspectul exterior al unei persoane. 3. Adj. Gare se referă la materie; material, concret. 4. S.f. Ştiinţă care are drept obiect studiul structurii şi proprietăţilor generale ale materiei, formele mişcării ei şi transformările acestor forme.
fizicéste adv. || Din fizic || Din punct de vedere fizic (1); în ce priveşte fizicul (2).
fizician, -ă, fizicieni, -e, s.m. şi f. || Din fr. physicien !| Specialist în fizică; persoană care lucrează în domeniul fizicii.	#
fiziocrât, fiziocraţi, s.m. || Din fr. physio-erate; cf. gr. physis „natură44 + kratos „putere44 || Adept al fiziocratismului.
flziocratism s.n. || Din fr. physiocratisme [| Doctrină economică burgheză clasică, apărută în sec. 18, care critică mercantilismul şi pune bazele analizei ştiinţifice a economiei capitaliste.
îiziognomonie s.f. || Din fr. physiognomonie; cf. gr. physis „natură44 + gnomon „ştiutor44 || Disciplină (din sec. 18) care căuta să determine caracterul şi tipul oamenilor, după înfăţişarea lor fizică, în special după trăsăturile feţei.
fiziolog, -ă, fiziologi, -ge, s.m. şi f. || Din fr. physiologue || Persoană care se ocupă cu fiziologia, specialist în fiziologie.
fiziologic, -ă, fiziologici, -ce, adj. || Din fr. physiologique || Care se referă la fiziologie, care aparţine fiziologiei. O Ser f. = soluţie - salină diluată, apropiată de compoziţia serului. sanguin, carë se injectează în organism sub formă de perfuzii.	«
fiziologie s.f. II Din fr. physiologie; gr. physis „natură” + logos „studiu44 || Ştiinţă care studiază funcţiile organismelor vii, animale sau vegetale.	i
fizionomie, fizionomii, s.f. || Din fr. physionomie; gr. physis „natură44 -f nomos „lege44 || Ansamblul trăsăturilor feţei cuiva şi expresia ei particulară, e (Fig.) Caracter distinctiv (al unei epoci, ai unei colectivităţi umane etc.).
fizionomist, -ă, fizionomişti, -ste, s.m. şi f. II Din fr. physionomiste || Persoană care caută să descifreze caracterul oamenilor din trăsăturile figurii lor.
fiziopatologfe s.f. || Din fr. physiopathologie || Iţa mură a medicinii care studiază modul de producere a bolilor.
fizioterapie s.f.» || Din frx. physiothérapie; gr. physis „natură44 -f therapeia „tratament44 || Metodă de tratament medical cu ajutorul luminii, apei, temperaturii (căldură, frig), aerului, mişcării etc.
fîl interj. || Onomatopee || (Adesea repetat) Zgomot produs de fîlfîitul aripilor unei păsări în zbor.
fîlfîi, pers. 3 filfîie, vb. IV. Intranz. || Bin fît ||
- (Despre păsări) A da din aripi, producînd zgomotul caracteristic zborului. • Tranz. şi intrăriz.
A (se) legăna (un steag, o pînză, o batistă) în bătaia vîntului sau prin mişcarea cu mîna. • (Despre o flacără) A pîlpîi.
îîlîîit s.n. Faptul de a filfii; zgomot caracteristic produs de mişcarea aripilor în timpul zborului păsărilor.
fin s.n. || Lat. fenum || Iarbă cosită şi uscată, ' servind ca nutreţ pentru vite.
• fînâţ, fînaţuri, s.n. || Lat. *fenacium || Fînea-ţă. Ce ne calci poienile Şi ne paşti finaţele? \ Pop.).. ||.P1. şi: ftnate.
îmărie,. fînării, s.f. j| Din fin |j (Pop.) 1. Loc unde se fac clăile şi căpiţele de fin. 2. Şură unde se păstrează fînul. *	»
fîneâţă, fineţe, s.f. || Din fin || Teren pe care creşte iarba pentru fin. In fîneţele cosite... trebuia să odihnim in amiaz (Cezar Petrescu).
'îîntmâr, fîntinări) s.m. || Din fintînâ || Muncitor care se ocupă cu săparea şi cu întreţinerea fîntînilor.
fîntînă, fintîni) s.f. II Lat. fontana || Groapă (de obicei cilindrică şi cu pereţii pietruiţi) săpată în pămînt pînă la nivelul stratului de apă, şi care serveşte la alimentarea curentă cu apă mai ales în mediul rural. Poposesc la umbra unei răchiţipletoase lingă o fintînâ cu, ciutură (Creangă).
• Construcţie (de zid) cu apă (ţîşnitoare) servind ca element decorativ intr-un parc.
fîntînel, fîntînei, s.m. || Din fintînâ [| Specie de păstrăv, originar din America de Nord, lung de c. 20 cm, frumos colorat, care trăieşte în apele limpezi şi reci de munte.
fîrnîi, firnii, vb. ,IV. Intranz. || Onomatopeic ||
A vorbi pe nas; a fonfăi. • A produce un zgomot caracteristic cînd respiră cu nasul înfundat.
fîrtăt, fîrtaţi) s.m. II Din *frătat ((frate) || (Pop.) Prieten nedespărţit, frate de cruce. || Şi: fărtât s.m.
fîsă, fise, s.f. Nume dat unor specii de păsări migratoare mici, asemănătoare cu ciocîrlia, de culoare cafenie-cenuşie, care aleargă mişeîndu-şi în permanenţă coada.
îîsîî, fîsîi, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic ||
A scoate un sunet şuierător, surd.
fîstîeeălă s.f. I] Din fistici || (Fam.) Faptul de a se fîstîci; stare de zăpăceală.
fistici, fistîcesC) vb. IV. RefJ^A se zăpăci, a se intimida, a-şi' pierde cumpătul în faţa unei situaţii neaşteptate.
fîş1 interj. i| Onomatopee || (De obicei repetat) Cuvînt care imita zgomotul produs de miş- ‘ carea hîrtiei, a frunzelor etufiş2, fisuri, s.n. || Din fiş1 |[.l. Material impermeabil, subţire, din care se confecţionează haine de ploaie. 2. Haină (de ploaie) confecţionată din fîş2 (1).
îîşie, fîşii) s.f. |] Din faşă || 1. Bucată lungă şi îngustă de piază, de piele etc., tăiată/sau ruptă dintr-o bucată mai mare. 2. Suprafaţă lungă şi îngustă de teren.
■ fîşii vb. IV. v. fîşii.
FÎŞIIT
376
ftşift S.n. Y. îîşîit.
flşîî, pers. 3 fîşîie, vb. IV. Intranz. || Dmfîş1 || (Despre frunze, hirtie etc.) A produce zgomotul caracteristic al frunzelor mişcate de vînt, a hîrtiei răsfoite. Doar în răstimpuri fîşie alene frunzele adormite (Rebreanu).. || Şi: fîşii vb. IV.
îîşîit s.n. Faptul de a fîşîi; zgomotul produs de frunzele mişcate de vînt, de coasă cînd taie iarba etc. Abia■ auzeau fîşîitul coaselor, trăgeau brazdă după brazâă (Camilar). [j Şi: fîşiît s.n.
fjşneâţă% fîsneţe, adj. || Din fîş1 || (Fam.; despre fete, femei; şi substantivat) Sprintenă, vioaie, neastîmpărată.
îîţă, fîţe, s.f. j! Din fîtîi f| 1, (Reg.) Nume dat speciilor de peşte mic. 2. (Fam.) Nume dat unei femei neastîmpărate.
fîtîi, fiţîi, vb. IV. Refl. || On?otnatope|c || A se mişca de colo pînă colo, fără astîmpăr.
fîiîiâlă, fîţîieli, s.f. || Din fîtîi || Umblet fără rost dintr-un loc în altul.	_	*
flacără, flăcări, s.f. || Din lat. *flaccula [| Masă de gaze care iese dintr-un corp aprins şi care arde dezvoltînd lumină şi căldură; limbă de foc, pară, văpaie. O Expr. A fi în flăcări = a arde cu putere. • (Fig.) Pasiune, căldură, înflăcărare.
flacon, flacoane, s.n. |j Din fr. flacon || Sticluţă (închisă ermetic) în care se ţin parfumuri, medicamente etc.
flagel, (1) flageluri, s.n., (2) flageli, s.m. || Din lat. flagellum „bici" || 1. S.n. Calamitate, dezastru; boală, epidemie, molimă. 2. S.m. Formaţie alungită şi-subţire la unele protozoare şi la spermatozoizi, servind ca organ de locomoţie.
flagelă, flagelez, vb. 1. Tranz. |j Din fr. flagel* Ier, lat. flagellare |] A biciui. • (Fig.) A satiriza cu asprime, cu vorba sau în scris.
flagelare, flagelări, s.f. Acţiunea de a flagela; biciuire (aplicată ca pedeapsă în antichitate "şi în evul mediu, în diverse religii, constituind o practică rituală ascetică).
flagelat, flagelate, s.n. (La pl.) Clasă de protozoare caracterizate prin prezenţa unuia sau mai multor flageli; (şi la sg.) animal din aceaâtă clasă.
flagrant, -ă, flagranţi, -le, adj. \\ Din fr. flagrant, lat. flagropş^' -ntis „arzător" j| Evident, izbitor. O Flagrant^âelict — infracţiune flagrantă (v. irvfracţiuÂehs
flâier, flaiere, s.n. fpDin engl. flyer [| Maşină pentru tors fire groase, cu care se transformă benzile de fibre textile în semitorturi înfăşurate pe mosoare. || Scris şi: flyer.
' flajeolet, flajeolete, s.n. || Din fr. flageolet || Mic instrument muzical de suflat, asemănător cu flautul, folosit în orchestre şi fanfare. j| Şi: fla-johit s.n.
flajolet s.n. v. flajeolet.
flămând, -ă, flamanzi, -de, s.m. şi f., adj.
II Din fr. flamand || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia ce locuieşte în Flandra (partea nordică a Belgiei). 2. Adj. Care se referă la Flandra sau la populaţia ei; (substantivat, f.) limbă germanică vorbită’de flamanzi (1).
flamă, flame, s.f. || Din fr. flamme, lat. flam-ma || (Rar) .Flacără. • Căldură mare, arşiţă.
flamba, flambez, vb. I. || Din fr. flamber „a ard^ a pîrli“ || 1. Tranz. A trece un obiect prin-tr-o flacără pentru a-1 steriliza. 2. Intranz. (Despre corpuri în,formă de bară) A suferi fenomenul de flambaj1.
flambaj s.n. || Din fr. flambage || încovoiere a unei bare, a unui tub sau a unei plăci sppuse acţiunii unor sarcini exterioare, cînd efortul atinge o anumită valoare critică.
flamingo, flamingi, s.m. || Din germ. Flamingo || Pasăre migratoare din ordinul ciconii-formelor, de mărimea unei berze, cu gîtul şi picioarele foarte lungi şi cu pene albe cu nuanţe roz. Exemplare rare se întilnesc uneori şi Ia noi în Dobrogea.	>
flâtnură, flamuri, s.f. || Din ngr. flamburon !| 1. Steag, drapel; pavilion triunghiular purtmd culorile naţionale sau emblema marinei unei ţări, folosit pe navele de război. 2. Pavilion triunghiular folosit în codul internaţional pentru semnalizarea cifrelor.
flanc, flancuri, s.n. || Din fr. flanc || 1. Extremitate (din stînga sau din dreapta) a unei formaţii de luptă, de sport etc. 2. Parte laterală a unui obiect, e Fiecare dintre cele două porţiuni laterale ale peretelui abdominal, cuprinse între ultima coastă şi şold. 3. (Poligr.) Carton special servind Ia confecţionarea, prin presare, a matriţelor de stereotipie/
flanca, flanchez, vb. I. Tranz. || Din fr. fjan-quer || 1. A apăra, a sprijini flancul unei uniJaţi militare. 2. A mărgini ceva de o parte şi de alta. flanca s.f. v. flanelă, flanel s.n. v. flanelă.
flanelă, flanele, s.f. || Din fr. flanelle || 1. Ţesătură uşoară, moale şi pufoasă, de lină sau 'de bumbac. 2. îmbrăcăminte de lînă tricotată, în formă de pieptar dau de cămaşă sourtă. || Şi: iflaneâ s.f., flanel s.n.
flânşă, flanşe, s.f. || Din germ. Flanscke j| Piesă de legătură în formă de coroană folosită de obicei pentru legarea de conducte a anumitor armături sau a două conducte între ele.
flasc, -ă, flasci, -ce, adj. |j Din fr. flasque || Fără rezistenţă, moale, fleşcăit. • (Fig.) Lipsit de vlagă.
flash [Pr.: flaş şi fleş] s.n. || Cuv. engl. || Lumină puternică de scurtă durată, produsă de un tub de descărcare electrică şi‘folosită la fotografiere.
flaşnetar, flaşnetari, s.m. || Din flaşnetă || Muzicant ambulant, care cîntă din flaşnetă.
flaşnetă, flaşnete, s.f. || Din germ. Flaschnett |j Mică orgă portativă pusă în mişcare prin învîr-tirea unei manivele;” caterincă.
flata, flatez, vb. I. TranZ. || Din fr. flatter || A măguli.	^
flaut, flaute, s.n. || Din it. flauto || Instrument muzical de suflat, alcătuit dintr-un cilindru de lemn sau de metal, cu găuri şi cu clape. O F. piccolo — piculină.
flautist, <-ă, flautişti, -ste, s.m. şi f. |j Din flaut || Persoană care cîntă din flaut.
377
FLIŞ
flavonă s.f. || Din fr. flavone;- cf. lat. flavus „galben44 || Substanţă cristalină extrasă din florile unor plante, folosită la prepararea de coloranţi şi în industria medicamentelor.
flax s.n. || Din germ. Flechse || Ţesut conjunctiv elastic format din tendoane, cartilaje, cardoane neurovasculare etc., care se elimină dia carnea pentru conserve şi mezeluri.
Măcăiândru, flăcăiandri, s.m. || fein flăcău^ || Flăcău mai tînăr; adolescent. *
flăcăiâş, flăcăiaşi, s.m. Diminutival lui flăcău. Frunză verde arţăraş, Eu iubesc un flăcăiaş (pop.). r.
flăcărâie, flăcăruie, s.f. || Din flacără || Flacără marc, vîlvătaic. Des calc că la flăcăruia iros-nitoare a brazilor (Odobescu).
flăcău, flăcăi, s.m.'Il Cf. si. chlakă „holtei44 || Tinăr neînsurat; fecior, june. Flăcăii vin pe luncă hăulind (Coşbuc).
flămînd, -ă, flâmînzi, -de, adj. (Şi substantivat) Căruia îi este foame; înfometat.
flămînzi, flămînzesc, vb. IV. Intranz. || Din flămînd || A suferi de foame, a nu avea ce mînca; (tranz.) a ţine pe cineva nemîncat.
flămînzică, flămînzele, s.f. || Din flămînd || Plantă erbacee din familia cruciferelor, înaltă de 3 — 20 cm, cu tulpina şi frunzele păroase şi flori galbene.
flămmziiâ s.m. || Din flămînd || (întrebuinţat mai ales în poveşti ca nume propriu) Om veşnic flămînd..
flămînzît, -ă, flămînziţi, -te, adj/înfometat, fleac, fleacuri, s.n. Obiect de mică valoare; lucru lipsit de importanţă. • (La ,pl.) Palavre, vorbe de clacă, nimicuri.
fleanca s.f. (Fam.; depr.) Gură. O Expr. Tacâ-ţi fleanca ! = taci! nu mai vorbi fără rost.
fleândură, flenduri, s.f. || Cf. săs. flander || Zdreanţă, haină ruptă.
fleaşc 'interj. || Onomatopee || Cuvînt care redă sunetul produs la lovirea unui corp moale.
|| Şi: fleoşc interj.
îleâşcă s.f. || Cf. fleaşc || Materie moale, spătoasă, • (Fig.) Om lipsit de energie, de vlagă.
flebîtă, flebite, s.f. !| Din fr. phlébite; cf. gr* phleps, phlebos „venă44 ]j Inflama ţie a pereţilor venoşi (în special de la picioare), urmată de obicei de astuparea venelor respective.
îlebotomie, flebotomii, s.f. j| Din fr. phlébotomie І] Secţionare a unei vene pentru a extrage siage, a introduce o sondă etc.
flec, flecuri, s.n. || Din germ. FieЖ || Bucată de piele groasă, care se aplică pe ternul încălţă- . mintei.
flecar, -ă, flecari, -e, s.m. şi f. || Din fleac [| Persoană căreia îi place să flecărească; limbut, palavragiu.
fleeări, flecâresc, vb. IV. Intranz. şi tranz.
II Din flecar fi A spune fleacuri, a trăncăni.
flecuşteţ, flecuşteţe, s.n. Diminutiv al lui fleac. Ştiam... că nu eşti un flecuşteţ de plod nesimţitor (G.M. Zamfir eseu).
flegmatic, -ă, flegmatici, -ce, adj. || Din^ fr. flegmatique, lat. phlegmaticus || Cu fire nepăsă-toare; calm, liniştit, imperturbabil.
flegmă, flegme, s.f. || Din fr. flegme, lat. phlegma || Mucozitate eliminată din căile respiratorii prin tuse.
flegmoii, flegmoane, s.n. JJ Din fr. phlegmon; cf. gr. phlegmone „căldură arzătoare44 || Infia-maţie purulentă cauzată de o infecţie şi localizată în ţesutul conjunctiv subcutanat.
fleică, fleici, s.f. H Din germ. Flechen* || Bucată de carne de pe pîntecele bovinelor (care se consumă de obicei friptă pe grătar).
fienduros, -oăiă, flenduroşi, -oase, adj. || Din fleandura [| îmbrăcat în haine rupte; zdrenţăros, fleoşc interj, v. fleaşc.
fler, fleruri, s.n. || Din fr. flair (( flairer „a mirosi44) || Simţ de orientare rapidă într-o anu- . mită situaţie; perspicacitate.
fleşă, fiese, s.f. II Din fr. flèche „săgeată44 || Acoperiş foarte înalt (şi ascuţit), în formă de piramidă sau de con, folosit mai ales în evul mediu la turnurile bisericilor.
fleşcăî, fleşcăiesc, vb. IV. f| Din fleaşc [| 1. Intranz. A produce un zgomot caracteristic umblînd prin noroi sau prin apă. 2. Refl. A se muia, a-şi pierde consistenţa; (fig.; despre oameni) A se moleşi.
fleşcăit, -ă, fleşcăiţi,	-te,	adj.	Moale, fără	consistenţă; (fig.; despre oameni)	moleşit.
flexibil, -ă, flexibili,	-e,	adj.	|| Din fr.	flexible,
lat. flexibilis (( flexus, part. lui flectere „a se încovoia44) II1. Care poate fi încovoiat fără a căpăta o de formaţie permanentă; elastic, mlădios. 2. (Gram.) Care are flexiune (2).
flexibilitate s.f. || Din fr. flexibilité ]\ însuşirea de a fi flexibil.
flexionar, -ă, flexionari, -e, adj. || După fr. flexionnel || (Gram.) Care are flexiune (2).
flexiune, flexiuni, s.f. || Din fr. flexion, lat-flexio, -onis || 1. încovoiere, mlădiere. 2. Totalitatea schimbărilor pe care Ie suferă forma unui cuvînt pentru a exprima diferite raporturi gramaticale.
flexor, flexori, adj. || Cf. it. flessore (după flexiune) \\ Muşchi f. = muşchi care determină îndoirea unor'* membre.
îlicténà, flictene, s.f. II Din fr. phlyctène; gr. phlyktaina „băşică44 j| Băşicuţă plină cu serozi-tate, care se formează la suprafaţa pielii în arsurile uşoare.
îligorn, fii go mur i, s.n. |f Din germ. FliigeL horn || Instrument muzical de suflat, cu clape, făcut din alamă şi folosit mai ales în fanfare.
flintă, flinte, s.f. II Din germ. Flinte, pol. flinta II Puşcă cu cremene şi fitil, folosită în trecut.
flirt, flirturi, s.n. || Din fr., engl. flirt || Conversaţie uşoară, curtenitoare între un bărbat şi o femeie; cochetărie* ©Legătură de dragoste lipsită de profunzime şi de statornicie.
flirta, flirtez, vb. I. Intranz. || Din fr. flirter || A fi în flirt cu cineva.
fliş, flişuri, s.n. II Din fr. flysch || Formaţie geologică alcătuită din depozite detritice marine de mare grosime; conţine uneori bogate zăcăminte de petrol şi gaze;
FLOARE
378
floare, flori, s.f. || Lat. flos, -ris || 1. Parte a unei plante care cuprinde organele de reproducere sexuată, înconjurate de cele mai multe ori de caliciu şi corolă. O (La sg. cu sens colectiv) Pomii sînt în floare. O în floarea vîrstei — tînăr. O Expr. Floare la ureche — lucru de mică importanţă, uşor de rezolvat. De florile mărului — în zadar, degeaba. 2. Orice .plantă erbacee care face flori a) colorate. OF. de colţ,— mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase, care creşte pe crestele stîncoase ale munţilor; albu-meală. Fio ar ea-soarelui = plantă oleaginoasă' cu tulpina înaltă, cu flori mari, galbene, cultivată pentru seminţele ei din care ^e extrage ulei comestibil. O Copil din flori — copil din afara casă toriei. 8. (Fig;) Partea cea mai aleasă din ceva, fruntea, elita. 4. Strat de mucegai care se formează la suprafaţa vinului, a dulce ţii etc. 5. F. de pucioasă pulbere de sulf. 6. Capul cuiului. % Floarea cheii — parte a cheii care intră în broască sau în lacăt. Floarea literei — extremitatea literei tipografice care poartă semnul grafic de imprimat.
floc, floci, s.m. j| Lat. flocus ]| Smoc mic de păr, de lînă sau de mătase.
flocăl, flocăiesc, vb. IV. Tranz. || Din floc || A smulge părul, penele; a jumuli; (fig.)ta bate zdravăn..
îloeds, -oăsă, flocoşi, -oase, adj. {[ Din floc || Cu păr des şi «moale; miţos.
floeoşel, flocoşei, s.m. || Din flocos || Ciupercă comestibilă, cu pălăria cărnoasă, ruginie, gălbuie sau alburie, prevăzută cu numeroşi ghimpi pe partea inferioară. Creşte prin păduri.
flocpşîcă, flocoşele, s.f, || Din flocoasâ || Plantă erbacee/tuf o as ă, din familia gramineelor, înaltă de 40—90 cm, cu flori alburii sau roşietice, dispuse în panicule.	f
flocdl, floculi, s.m. II Din engl. flocule, lat-flocculus vsmoc mic“ || Formaţiune strălucitoare în formă de nor, alcătuită din vapori de calciu sau de hidrogen, care apare în cromosferă.
flogistic, -ă, flogistici, -ce, adj., s.n. || Din fr. phlogistique; gr. phlogistos „inflamabil^ || 1. Adj. Care provine din ardere. 2. S.n. Substanţă inexistentă, imaginată de alchimişti pentru a explica arderea.	*
floral, -ă, floraU^cf, adj. || Din fr. floral || Privitor la flori; în djj&nă de floare; care înfăţişează o floare. *	-
florar, (1) florari, s.rh., (2) s.m., (8) fior are, s.n. || Din floare |l 1. S.m. Persoană care cultivă sau vinde flori. 2, S.m. Numele popular al lunii mai. 8. S.n. Instrument de desen folosit pentru trasarea liniilor curbe.
floră s.f. || Din-fr. flore, lat. Flora, zeiţa florilor || 1. Totalitatea plantelor dintr-o ţară, dintr-o regiune, dintr-un anumit mediu, dintr-o perioadă geologică etc. 2. F. .microbiană — totalitatea microorganismelor vegetale (bacterii etc.) dintr-un mediu (apă, sol, aer), din cavitatea bucală, din intestin etc.
florăreâsă, florărese, s.f. j| Din florar ]] Cultivatoare sau vînzătoare de flori.
florărie, florării, s.f. || Din floare || 1. Grădină sau seră unde se cultivă flori. 2. Magazin unde se vind flori.
florean, flore ni, s.m. Jj Din floare || (Ornifc.) Florin te.
floretă, florete, s.f. Jj Din fr. fleuret, germ. Florett || Armă albă folosită la scrimă, formată dintr-o lam^ lungă/ flexibilă, în patru muchii, cu gardă şi fnîner. • Sport practicat cu această armă.
floretist, -ă, floretişli, -ste, s.m. şi f. || Din floretă II Persoană care practică sportul cu floreta.
floricea, -ică, floricele, s.f. 1. Diminutiv al Iui floare (1). 2. (La pl.) Boabe de porumb prăjite şi desfăcute, asemănătoare unor flori mici, albe.
fioriculturăs.f. jj Dinfr. floriculture || Ramură a horticulturii care se ocupă de cultura plantelor ornamentale, folosite pentru grădini/parcuri sau apartamente.
florii s.f. pl. jj Lat. *florilia || Sărbătoare creştină/care cade în duminica dinaintea Paşie-lui; duminica floriilor.
florilegiu, florilegii, s.n. II Din ii. florilegio, fr. florilège II Culegere antologică de fragmente literare; antologie. >
florin, florini, s.m. H Din germ Florin, fr. florin || 1. Fiorin. 2. Unitate bănească în Olanda; gulden.
îlonnfc, florinii, s.m. Pasăre mică din familia fringilideior, de culoare verde-măslinie, cu cioctd gros, roşiatic; florean.
flotâbil, -ă, flotabili, -e, adj. !| Din fr. flottable\\ 1.‘ Care are flotabilitate (i), 2. (Despre ape curgătoare) Pe care se pot deplasa plute.
flotabilitate s.f. || Din fr. flottabilité || 1. Capacitate a unui corp de a pluti pe suprafaţa apei sau la o anumită adîneirne. 2. Proprietate a minereurilor de a putea fi separate prin flotaţie.
flotant, -ă, flotanţi, -te, adj. || Din fr. flottant )| 1. Care pluteşte, plutitor. • (Substantivat, m. pl.) Corpuri plutitoare transportate de apele rîurilor sau ale canalelor. 2. (Despre persoane; şi substantivat) Care se află pentru scurt timp întc-o localitate în care nu-si are locuinţa stabilă.
flotaţie, flotaţii, s.f. || Din fr. flottation || Procedeu de separarera mineralelor din minereuri şi a cărbunilor de steril, prin măcinarea şi amestecarea lor cu apă şi anumite substanţe (uleiuri, spumanţi), după care se culege spuma, în care sînt concentrate mineralele utile, ori granulele de roci sterile şi impurităţile. F. este utilizată şi în induşma alimentară, în cea chimică etc ‘flotă, flote, s.f. || Din fr. flotte* || 1, Totalitatea navelor fluviale, maritime sau aeriene ale unui stat; totalitatea navelor aflate într-o regiune sau afectate unui anumit scop şi avînd o conducere unică. 2. Soluţie care conţine colorantul şi substanţele chimice întrebuinţate la tratarea sau la vopsirea produselor textile sau a pieilor.
flotilă, flotile, s.f. Jj Din fr. flottille j) Mare unitate a forţelor maritime militare, constituită din unităţi ele nave de luptă. Q F. de aviaţie — denumire veche a unei unităţi de aviaţie, echivalentă regimentului.
flotor, flotoarefs.n. || Din fr. flotteur (< flotte) [|
1.	Corp care poate pluti. 2. Fiecare dintre cele două dispozitive umplute cu aer, care asigură plutirea unui hidroavion. *
fluctua, pers. 3 fluctuează, vb. I. Intranz. || Din fr. fluctuer, lat. fluctuare || A fi schimbător, a varia.
fluctuant, -ă, fluctuanţi, -te, adj. || Din fr. fkictuant, lat. fluctuans, -ntis |j Care fluctuează, schimbător; neh^tarît, ezitant.
fluctuaţie, fluctuaţii, s.f. || Din fr. fluctuation, lat. fluciuaţio (( fluctus „val") |f Abatere mică, temporară, faţă de o anumită stare sau faţă de o anumită valoare ; schimbare necontenită, oscilaţie.
fluent, -ă, fluenţi, -te, adj. |[ Din fr. fluent, lat. fluens,-nîis „curgător14 || (Despre vorbire) Curgător, limpede.
fluenţă, fluenţe, s.f. |j Din fr. fluence |ţînsuşirea de a fi fluent.
- fluid, -a, fluizi, -de, adj., s.n. |j Din fr. fluide, lat. fluidus || 1. Adj. Care poate curge. 2, S.n. Corp lichid sau gazos care nu are formă proprie, care poate curge. © (Fig.) Suflu, emanaţie.
fluiditate s.f. || Din fr. fluidite |j 1. însuşirea de a» fi fluid. 2. Cursivitate; (fig.) flexibilitate, mlădiere.
fluier, fluiere, s.n. || Cuv. autohton || 1. Instrument muzical popular de suflat, alcătuit dmtr-un tub subţire de lemn, prevăzut cu găuri. Şi vin păstori cu gluga albă, Din fluier povestin-âu-şi dorul (Goga). 2. Mic instrument, de obicei de metal, cu care se dau anumite semnale. 8. (Pop.) Fluierul piciorului = tibia.
fluieră, fluier, vb. I. Intranz. || Din fluier ||
1.	A produce sunete asemănătoare cu cele ale fluierului (1), suflînd printre buze sau printre degetele băgate în gură. O Fluierâ-vînt = om care îşi pierde vremea, haimana. • (Despre unele pasări) A produce sunete asemănătoare cu ale fluierului. 9 Tranz. A-şi manifesta dezaprobarea prin fluierături. 2. Â cînta din fluier (I). 8. A semnaliza cu ajutorul fluierului ^ (2). 4. (Despre vînt) A sufla cu zgomot, a şuiera.
fluierâr, fluierari, s.in. J| Din fluier j| Nume dat unor specii de păsări din regiunile mlăştinoase, cu ciocul lung şi subţire, cu picioarele înalte, care scot sunete puternice asemănătoare cu ale fluierului. •
fluicrâş, (1) fluierase, s.n., (2) fluieraşi,• s.m.
1.	S.n. Diminutiv al lui fluier. 2, S.m. Persoană care cînfcă din fluier (1). Un fluieraş şi un lăutar cîntau ardeleana (Slavici).
.Şuierătură, fluierături,, s.f. |! Din fluiera (|
1.	Sunet pe care îl scoate cineva lTuierînd din gură sau din fluier. 2. Şuierătură.
fluierîce, fluierici, s.f. || Din fluier || Chemătoare (v. chemător).
fluor s.n. || Din fr. fluor, lat. fluor „scurgere" ]| Gaz de culoare galbenă-verzuie, cu miros înăbuşitor, foarte activ ^ din punct de‘vedere chimic.»
fluorescent, -ă, fluorescenţi, -te, adj. |] Din fr. fluorescent li Care prezintă fluorescentă. O Tub f. = tub pentru iluminat, în interiorul căruia se
produce o descărcare electrică, intr-uri amestec de gaze şi vapori de mercur.
fluorescentă, fluorescente, s.f. H Din fr. fluorescence || Proprietate a unor substanţe de a emite lumină cît timp sînt iradiate eu radiaţii ultraviolete sau cu raze X.
fluorhîdrie adj. p Din fr. fluorhydrique || Acid f. = gaz toxic, rezultat din combinarea fluorului cu hidrogenul, folosit la gravarea pe sticlă.
fluorizâre s.f. |] De la fluor || Tratare cu fluor a apei potabile în scopul prevenirii cariilor dentare. #
fluoniră, fluoruri, s.f. || Din fr. fluorure f] Compus al fluorului cu un métal sau cu un radical organic; sare a acidului fîuorhidric.
fluşturâiic,-ă, fluşturalici, -ce, adj., s.m. şi f. •
|i Din fluşîura (rar) „a.flutura" || (Om) nestatornic, uşuratic, zvăpăiat.
flutură, flutur, vb. I. O Din fluture || 1. In-tranz. (Despre păsări, insecte) A bate din aripi; a zbura. • (Despre steaguri, haine etc.) A se legăna în vînt, a fîlfîi. 2. Tranz. A mişca un obiect încoace şi'încolo, a face să fîlfîie/® A învîrti în aer (ameninţîrid) o sabie, un băţ étc.
fluturâş, fluturaşi, s.m. 1. Diminutiv 'a1 lui fluture. 2. Mic'afiş care se lipeşte în tramvaie, în autobuze sau anunţ care se distribuie.
fluture, fluturi, s.m. |j Probabil cuv. autohton || li Nume generic dat insectelor din. ordinul lepidopterelor, cu patru aripi adesea viu colorate, cu aparatul bucal conformat pentru supt, şi a căror larvă este o omidă. 2. (La pi.) Paiete.
3.	Procedeu tehnic de înot în care braţote executa mişcări simetrice dinainte înapoi* iar picioarele o împingere înapoi, în plan orizontal.
fluvial, -ă, fluviali, -e, adj. !| Din fr. fluvial, lat. fluvialis (( fluvius) |j Privitor la fluvii; în legătură cu un fluviu.
fluviu, fluvii, s.n. || Din lat. fluvius || Apă curgătoare cu lungime mare şi’ debit bogat, care se varsă într-un ocean sau într-o mare. e (Fig.) Cantitate mare dintr-un lichid care curge; şuvoi.
fl»x, fluxuri, s.n. || Din fr. flux, lat. fluxus (< fluere „a curge") || 1. Fază de ridicare periodică a nivelului apei unui ocean sau a unei mări, în cadrul fenomenului de maree. 2. Curgere continuă şi uniformă de lichide, gaze, particule etc.; (fig.) şuvoi, val, revărsare. Q Flux luminos = energia luminoasă pe care o emite un izvor de lumină într-o unitate de timp.’ Flux magnetic = mărime egală cu produsul’ dintre inducţia magnetică perpendiculară pe o suprafaţă (ţaţă şi aria acestei suprafeţe. 3. Flux tehnologic — fazele succesive ale proceselor tehnologice. 4. Flux de informaţie = raportul dintre cantitatea de informaţie şi timpul în care ea este transmisă. 5» (Bioi.) Circulaţie continuă de lichid (sînge, sevă) sau de informaţie (f. nervos) care trece ordonat într-o unitate de timp.
fluxmétru, fluxmetre, s.n. || Din fr. fluxmètre; lat. fluxus „fîux" -f gr. metro n „măsură" |j Instrument pentru măsurarea fluxului magnetic.
ftoâie, foi, s.f. || Lat. folia jpl. devenit sg. al lui folium); (2) după fr. feuille || 1. Frunză; • petală sau sepală. 2. Bucată dreptunghiulară de
FOAIER
380
hîrtie (de scris); filă dintr-un caiet, dintr-o carte, dintr-un registru. O F. de drum — document special care dă dreptul cuiva de a călători cu trenul (sau cu alt mijloc de transport în comun) fără a plăti costul călătoriei. F. de titlu — pagină de la începutul unei publicaţii pe care sînt imprimate titlul cărţii, autorul, data şi locul apariţiei etc. O Expr. A întoarce foaia — a-şi schimba atitudinea faţă de4 cineva, devenind mai aspru. 3. Bucată dintr-un material, cu o grosime foarte mică: foaie de tablă. 4. Bucată de pînză întrebuinţată în toată lăţimea, ei la confecţionarea unui obiect de îmbrăcăminte: fustă din trei foi. 5. (Pop., la pl.) Fustă. 0. F. de « cort = pînză impermeabilă din care se fac corturi. • F. de aluat = aluat întins cu vergeaua, din care se fac plăcinte, tăiţei etc.
foaier, foaiere, s.n. || Din fr. foyer (din lat. focarium (foeus „foc“) || Sală într-un teatru, unde spectatorii îşi pot petrece timpul în pauze, unde pot fuma etc.
foaie, foaie, s.n. || Lat. follis || 1. Apărat format dintr-un burduf de piele cu pereţii încreţiţi, cu care se pompează aer într-o forjă. • Burduf plisat al unor instrumente muzicale.
2.	(Pop.) Pîntece, abdomen. J| Şi: (1) foi s.m.
foame s.f. || Lat. fames || 1. Senzaţie provocată de nevoia de a mînca. 2. (Fig.) Dorinţa nestăvilită, lăcomie.
foamete s.f. || Cf. foame || Lipsă mare, generală şi prelungită, de hrană, foarfecă s.f. v. foarfece, foarfece, foarfece, s.n. || Lat. forfex, -icis || Unealtă sau maşină-unealtă pentru tăiat diverse materiale (textile, table metalice, părul etc.), compusă din două lame tăioase suprapuse, unite între ele la mijloc. || Şi: foarfecă s.f.
foarte adv. || Lat. forte || 1. Ajută la formarea superlativului absolut: foarte mic; foarte departe. 2. (Pop.; ca, determinativ pe .lingă un verb) Mult, tare: îţi foarte mulţumesc. O (Aşezat după verb) Se întristQ, foarte.
fobie, fobii, s.f. || Din fr. phohie, gr. phobos „spaimă, groază“ || Stare bolnăvicioasă de frică, fără un motiv precis.
foburg, foburguri, s.n. f| Din fr. faubourg || (Franţuzism) Suburbie.
foc1, focuri, stfîŞd). Lat. focus || 1. Ardere cu flacără şi cu dezolare de căldură a unor corpuri ca lemnul, cărbunele etc.; concr. materie în curs de ardere. O Pbb de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. • (în exclamaţii, adesea glumeţ, fam.) Arză-l focul. O Expr. A lua foc — a se aprinde. A pune pe cineva pe foc = a-i cere cuiva cu mări insistenţe, în mod categoric să facă un lucru. A se arunca în foc pentru cineva sau ceva — a-şi expune viaţa pentru cineva sau ceva. A băga mina în foc pentru cineva = a garanta pentru cineva. A scoate castanele din foc cu mina altuia = a «pune pe altcineva să întreprindă o acţiune primejdioasă în locul său. A se face (şau a se supăra, a se minia) foc ■= a se înfuria.
O (Ajută la formarea superlativului, ţ/inînd locul lui ,',foarte“) Frumoasă foc. Scump foc. O
Expr. De mama focului = straşnic, grozav. • (Fig.) Strălucire a unei pietre scumpe, a unui metal preţios. 2. Incendiu. 3. Luptă, război. O Expr. A intra in foc>= a intra în luptă. 4. împuşcătură; foc! = comandă militară pentru a începe tragerea. 5. Entuziasm, avînt. O Plin de foc = înflăcărat, entuziast. In focul... = în toiul, în faza culminantă. 6. Durere, chin; nenorocire. O Expr. A-şi vărsa focul — a spune ce are pe inimă.
foc2, focuri, s.n. || Din fr. foc || Pînză triuo-. ghiulară de manevră* la prora unei nave.
focal, -ă, focali, -e, adj. || Din fr. focal || Cu privire la focarul lentilelor sau al oglinzilor. O Distanţă focală — distanţa dintre centrul unei lentile şi focarul ei. %
focar, focare, s.n. || Din foc1 (după fr. foyer) ;|
1. Punct de convergenţă a razelor unui fascicul.
2. Parte a unui cuptor sau a unei, instalaţii de încălzire, în care arde combustibilul. 6 (Geol
F.	vulcanic = hipocentru. 3. (Fig.) Punctele concentrare şi de răspîndire a unor acţiuni, 4. unor idei etc. 4. F. de infecţie = centru al unui proces inflamator; loc de unde se pot răspîndi microbi; p. ext. loc murdar, neîngrijit.
focă, foci, s.f. || Din fr. phoque, lat. pkoca, gr. phohe H Nume dat unor mamifere acvatic!* cu corpul fusiform şi cu membrele transformate în lopeţi înotătoare.
fochist, fochi şti. s.m. |j Din it. f(u )ochisia H Muncitor calificatoare dirijează arderea combustibilului într-un focar (2).
focoinetru, focometre, s.n. || Din fr. focometre || Dispozitiv pentru măsurarea distanţelor focale ale sistemelor optice.
focos, -oâsă, focoşi, -oase, adj., s.n. jj Din foc li
1. Adj. Plin de foc1 (5), înfocat, înflăcăra!.
2. S.n. Dispozitiv de aprindere a încărcăturii explozive la proiectilele de artilerie, la bombe, mine etc.
fodră, fodre, s.f. || Din it. fodra || Căptuşeală de scînduri aplicată pe pereţii care separă încăperile unei nave.
îoehn [Pr.:	fon],	s.n. || Din germ.
Fdhn II1. Vînt cald şi uscat (caracteristic regiunilor alpine din Elveţia şi Austria), care bate primăvara dinspre crestele munţilor spre văi, grăbind topirea zăpezilor. 2. (Cu pl. foenunj Uscător electric pentru,păr. |j Şi: foen s.n. foen s.n. v. foehn.
fofeăză, fofeze, s.f. || De origine onomatopeică || Nume dat unor obiecte sau părţi de obiecte în formă de aripă ori de 'braţ; a) aripa unei ferestre sau a unei uşi; b) fiecare dintre penele fixate la capătul stinghiilor virtelfiiţei; c) fiecare dintre aripile unei mori de vînt; d) braţ de vatală la războinl de ţesut. O Expr. A umbla ca o fofează = a umbla repede,
fofelniţă, fofelniţe, s.f. || înrudit cu fofează jj
1. Fiecare dintre cele două stinghii încrucişate ale vîrtelniţei, pe care sînt aşezate fofeze le.
2. Liriiba meliţei.
fofila, fofilez, vb. I. Refl. || Din fr. faiifiler jj
1.	A,se strecura cu dibăcie, neobservat; a se introduce undeva pe furiş., 2. (Fig.) A se sustrage de la o obligaţie.
FOND
foîîrllca s.f. art. A umbla cu fofirlica = a umbla cu şmecherii, cu înşelăciuni; a, căuta să înşele pe cineva.
* foîlencht interj. |] Onomatopee || Cuvînt care imită zgomotul produs de căderea unui corp. Şi-odată încep iepele a fugi.-. , şi, foflenchi! iar sare roata ! (Creangă). foi1 ş m. v. foaie.
fol2, foiesc, vb. IV. || Lat. *follire || 1. Intranz. (Despre o mulţime). A umbla încoace şi încolo, a se mişca întruna; a mişuna, a fojgăi. • fDespre spaţii) A îi plin de lume care mişună. 2. Refl. A se mişca de colo pînă colo, a nu sta locului; a se răsuci de pe o parte pe alta.
îoile&kyfoiletez, vb. 1. Tranz. || Din fr. feuiîle-ter (după foaie) || (Franţuzism) A răsfoi, a frunzări (foile unei cărţi, ale unui dosar etc.).
. foieîeă, foicele, s.f. Diminutiv al lui foaie. (Adesea ca element de introducere în poezia populară) Foicica de mohor, Bate murgul din picior (Pop.).
foileton, foiletoane, s.n. || Din fr. feuilleton (după foaie) || Articol de literatură, de ştiinţă, de artă sau fragment de roman care se publică în partea de jos a paginilor unui ziar sau ale unei reviste.
foids, -oâsă, foioşi, -oase, adj., s.n. || Din foaie (2), după fr. feuillet II1. Adj. (Despre arbori) Cu frunze căzătoare; (substantivat, f. pi.)•denumire dată speciilor de arbori şi arbuşti din încrengătura angiospermelor (ex. stejarul, fagul, plopul). 2. S.n. Unul din cele patru compartimente* ale stomacului rumegătoarelor, în care are loc o fază a digestiei.
foişdr, foişoare, s.n. ||Din magh. folyoso „galerie, corid’or“ || Terasă deschisă şi ieşită din linia faţadei, cu acoperiş susţinut de stîlpi; cerdac. • Pavilion sau chioşc într-o grădină sau într-o curte. • (înv.) F. de foc = turn de observaţie pentru descoperirea incendiilor.
îoitâj, foitaje, s.n. || Din fr. feuilletage (după foaie) || Aluat de prăjitură format din foi foarte subţiri; aluat franţuzesc.
foiţă, foiţe, s.f. 1. Diminutiv al lui foaie; foaie subţire de hîrtie, de metal etc. O F. de ţigară — foaie subţire dreptunghiulară de hîrtie In care se înveleşte tutunul pentru a face o ţigară. 2. Frunzuliţă. & Foiţe embrionare = straturile de celule ale embrionului, din care se formează toate organele adultului.
fojgăi, fojgăiesc, vb. IV. Intranz. |j Onomatopeic || (Despre vietăţi care se mişcă neîncetat în număr mare pe un’ spaţiu mic) A mişuna, a foi, producînd un fel de foşnet.
folcldr s.n. || Din fr., engl. folklore || Totalitatea producţiilor artistice (literare, muzicale, plastice etc.) create şi răspîndite de j> op or. • Ştiinţă care .studiază’aceste creaţii.
folcldric, -ă, folclorici, -ce, adj. || Din fr. fol-klorique || Privitor la folclor, care aparţine folclorului; folcloristic.	•
folclorist, -ă, folclorişti, -ste, s.m. şi f. |f Din fr. folkloriste II Persoană care se ocupă cu cule^ gerea şi studierea folclorului; specialist în folcloristică.
folcloristic, -ă, folcloristici, -ce, adj., s.f. || Din folclor. Cf. germ. folkloristisch || 1. Adj. Folcloric.
2.	S.f! Ştiinţă care se ©cupă cu studiul folclorului.
folia s.f. || Cuv. port. || Vechi danş de carnaval, de origine portugheză, cu mişcare rapidă şi caracter capricios, acompaniat de castaniete; melodia după care se execută acest dans.
foliacéu, -de,foliacei, -ee, adj. || Din fr. foliacé, lat. foliaceus || Care seamănă cu o frunză.
folicul, foliculi, s.m. II Din fr. follicule, lat. folliculus „săculeţe || Formaţie anatomică de dimensiuni mici, 'în formă de săculeţ (ex;. f. sebaçeu).
foţţcuiă, folicule, s.f. j’i Din fr. follicule [j Tip de 'fruct uscat dehiscent, în fprmă de cornet, provenit dintr-o singură carpelă.
folieullnă s.f. II Din fr.' folliculine jf Hormon secretat de glandele sexuale feminine; preparat medical care conţine acest hormon.
Mlie1, folii, s.f.’ || Din germ. Folie, it. foglia || subţire de aur, aluminiu, material plastic etc., avînd diverse întrebuinţări (ex. în poligrafie pentru imprimarea titlurilor pe anumite coperte).
folie2, folii, s.f. || Din fr. folie H (Fam.) Veselie zgomotoasă; nebunii (pline de satisfacţii). » Lucru grozav, foarte plăcut.
folio s,n. || Din lat. [iri\ folio, fr. folio || Format de hîrtie sau de carte obţinut prin îndoirea colii de hîrtie o singură dată.
foliolă, foliole, s.f. || Din fr. foliole, lat. folio-lum || Fiecafe dintre frunzuliţele care intră în alcătuirea unei frunze compuse.
folk s.n. || Din engl. folk [music\ |] Muzică de factură simplă, cu subiecte cotidiene, bazată adesea pe melodii populare sau în spiritul acestora. Este cîntată mai ales de amatori, care se acompaniază singuri la chitară.
folds, foloase, s.n. || Din ngr. ofelos || Cîştig moral sau material; avantaj, profit, beneficiu. O în (sau spre) folosul cuiva = în avantajul, spre binele cuiva. O Expr. Ce folos? la ce bun? degeaba.
folosi, folosesc, vb. IV. || Din folos |] 1. Tranz. A utiliza, a întrebuinţa. 2. Intranz. A fi de folos, a servi la ceva. B. Refl. A trage folos din ceva; a profita de ceva.
folosinţă, folosinţe, s.f. |j Din folosi || Drept de a folosi un bun. • Folos.
folositor, -oare, folositori, -oare, adj. || Din folosi II Care aduce folos, care este de folos.
fon, foni, s.m. || Din fr. phone, gr. phone „sunet“ II Unitate de măsură pentru nivelul de tărie al unui sunet, apreciat după senzaţia auditivă pe care acesta o produce.
fonator, fonatoare, adj. || Din fr. phonateur || Organ (sau aparat, canal) fonator = organ (sau aparat, canal) care produce sunete.
fond, fonduri, s.n. || Din fr. fond || 1. (în corelaţie cu formă) Conţinut. O în fond — în realitate, de fapt. 2. Totalitatea trăsăturilor esenţiale ale caracterului unei persoane. 3. Culoare de bază, cîmp (al unui tablou, al unei ţesături etc.) pe care apar desenele sau figurile;
FONDA
382
strat de culoare sau ornament care acoperă suprafaţa unei coli de hîrtie pe care urinează a se executa unele lucrări (ex. diplome, hîrtii de valoare etc.). 4. Nume dat unor probe sportive care se desfăşoară pe distanţe mari şi la care se cere un volum sporit de energie. 5. Totalitatea mijloacelor materiale şi băneşti de care dispune o întreprindere, o organizaţie economică etc. O Expr. (fam.)* A fi în fonduri = a avea bani. fonda vb. I. v. funda.
fondant, -ă, fondanţi, -te, adj., subst. || Din fr. fondant H1. Adj. Care se moaie, care se topeşte uşor. 2. S.n. Substanţă care se adaugă la topirea unor amestecuri (aliaje metalice, mase ceramice etc.) pentru a coborî temperatura acestora sau pentru a separa impurităţile. &. S.f. Bomboană preparată dintr-o umplutură moale acoperită cu un strat asemănător cu şerbetul.
fondator, -oare, fondatori, -oare, s.m. şi f. (I Din fr. fondateur || întemeietor.
fondist, -ă, fondişli, -ste, s.m. şi f. || Din fond || Sportiv care practică probe de fond (la alergări, înot etc.).
fonem,, foneme, s.n. || Din^fr. phonème, gr. phonema „sunet" || Cea mai mîcă unitate sonoră a limbii, care are funcţiunea de a diferenţia cuvintele între ele, precum şi formele graitiaticale ale aceluiaşi cuvînt.
fonetic* -ă, fonetici, -ca, adj., s.f. |] Din fr. phonétique, gr. phonetikos „de sunet" || 1. Adj. Privitor la sunetele unei limbi. O Ortografie fonetică = ortografie bazată pe principiul scrierii cuvintelor după cum se pronunţă. 2^ S.f. Ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiţia şi evoluţia sunetelor limbajului articulat.
foneticiân, -a, foneticieni, -e, s.m. şi f. |j Din fr. phonéticien i| Specialist în fonetică.
fonetism, fonetisme, s.n. |j Din fr. phonétisme ||
1.	Totalitatea sunetelor unei Jimbi, unui dialect etc. 2. Mod specific de a pronunţa un anumit sunet sau cuvint.
fonf, foâniă, fonfi, foanfe, adj. || Onomatopeic H Care vorbeşte pe nas.
îonfăi, fonf ăi, vb. IV. Intranz. |! Din fonf || A pronunţa cuvintele nazal, ca un fonf.
fonic, -ă, fonici, -ce, adj. || Din fr. phonique ]] Care se referă la sunete, format din sunete; sonor.,	^	^
fonograf, fon°gédfifc s.n. || Din fr. pjiono-graphe; gr. phone „vbW‘:-j- graphein „a scrie" || Vechi aparat pentru înregistrarea şi reproducerea sunetelor, inventat de Edison (1878).
fonog'râmă, fonograme, s.f. || Din fr. phono-gramme; gr. phone „voce" -j- gramma „inscripţie" ||
1.	înregistrare a sunetelor pe un disc," pe o bandă de magnetofon, pe o peliculă cinematografică etc. 2. Mesaj transmis prin telefon şi înregistrat automat pe un formular special.
fonologie, -ă, fonologiei, -ce, adj. || Din fr. phonologique || Privitor la foneme sau la fonologie, care ţine de foneme sau de fonologie.
fonologie s.f. || Din fr. phonologie; gr. phone „sunet" + logos „studiu" || Ramură a foneticii care se ocupă cu studiul sunetelor ţimbii din punctul de vedere al valorii lor funcţionale.
fonon,' fononi, s.m. || Cf. fr.. phone || (Fiz.) Cvasiparticulă asociată vibraţiilor care se propagă prin masa unui .corp cristalin, avînd viteza comparabilă cu cea a sunetului.
fonotecă, fonoteci, s.f. || Din fr. phonoteque; gr. phone „sunet" -f theke „ladă, casetă"* j| Colecţie de înregistrări sonore pe discuri, pe benzi de magnetofon etc. # Mobilă sau încăpere special amenajată pentru depozitarea unei astfel de colecţii.
îontanelă, fontanele, s.f. || Din fr. fontaneUe, lat. fontanella (< fontana) || Spaţiu neosificat dintre oasele craniului la noul-născut; moalele capului. F. scade treptat, închizîndu-se complet către vîrsta de 15 luni.
fontă, fonte, s.f. (I Din fr. fonte || Aliaj de fier şi carbon, casant, produs în furnale şi folosit la elaborarea oţelului»sau la turnarea directă a unor piese; tuci.
for, foruri, s.n. || Din fr. for, lat. forum |j
1. Piaţă în Romţa an tică, unde era •concentrată viaţa politică, economică şi religioasă a oraşului*.
2. Autoritate, organ de stat; p. ext. organ politic, ştiinţific etc: care se bucură de o mare autoritate. 9 For interior ~ conştiinţă.
fprâ, forez, vb. I. Intranz. |j Din fr. forer, lat. forare „a străpunge, a găuri" || A săpa găuri într-лп teren pentru a ajunge la un zăeămmt de substanţe minerale utile care urmează să fie exploatate, pentru a explora structura geologică, etc.	"	•
forăibăr, foraibăre, s.n. J Din germ. Vorrei-her || Piesă de metal în formă de şurub în unghi drept, cu care se poate bloca o uşă sau o fereastră.
foraj, foraje, s.n* || Din fr. forage j| Acţiunea de a fora; ansamblul operaţiilor executate pentru realizarea unei sonde.
foramînifer, foraminifere, s.n. [| Din fr. foraminifere; lat. foramin „orificiu" -f- ferre „a purta" j| (La pi.) Ordin #de proto-zoare marine, avînd corpul acoperit cu o cochilie calcaroasă alcătuită din cămăruţe care comunică între ele prin orificiu mici; (şi la sg.) animal din acest ordin.
forăî, pers. 3 forâie, vb. IV. Intranz. |j Onomatopeic || (Mai ales despre cai) A sufla cu forţă aer pe nări, producînd un zgomot; a fornăi. Caii au forăit pe oglinda apelor, bînd prelung din izvoare (Sadoveanu). ...
forceps, forcepsuri, s.n. || Din fr., lat. forceps || Instrument folosit pentru extragerea fătului, în căzu? unei naşteri grele*
fordism s.n. |J De la n*pr. Ford )] (Ec. pol.) Sistem de organizare a muncii şi de salarizare în întreprinderile capitaliste care constă în divizarea extremă a muncii pe operaţiuni organizate în flux continuu şi în folosirea benzilor rulante.
forestier, -ă, forestieri, -e, adj.|| Din fr. forestier |! Privitor la păduri, de pădure; care se referă Ia exploatările silvice. O Perdea forestieră v. perdea (2).
îorîâit [Pr. şi: fqffe, după fr.] forfaite, s.n.
|| Din engl., fr. forfait || Neprezentare a unui concurent sau a unei echipe la o probă, fază sau , etapă a unei competiţii sportive, fapt care atrage după sine penalizarea.
383
FORMA
îorfeeâ, foarfec, vb. L Tranz. || Lat. forfi-‘ care || 1. A tăia în bucăţi cu foarfecele sau cu alt obiect tăios. 2. (Fig.) Â cerceta (o lucrare literară, ştiinţifică etc.) cu o minuţiozitate exagerată; a critica aspru.
forfecâr, forfecări, s.m. || Din foarfecă || Gîn-dac negru, lipsit de aripi posterioare, dăunător pentru viţa de vie fiindcă taie lăstarii acesteia ca un foarfece.
forîecdţă, forfecuţe, s.f. 1. Diminutiv al lui. foarfece; foarfece mic pentru tăiat unghiile.
2.	Nume dat unor specii de păsări din familia fringilideior, cu ciocul pnternic avînd vîrfurile încrucişate ca nişte foarfece.
forfetar, -ă, forfetari, -e, adj. || Din fr. forfaitaire |j (Despre tarife, taxe, impozite etc.) Stabilit dinainte la o sumă globală, invariabilă.
forfotă s.f. || Din forfoti H Mişcare grăbită şi zgomotoasă de colo pînă colo; forfoteală. Ô Expr. (&diverbial) A umbla forfota = a umbla grăbit (şi fără rost); a forfoti.
forfoteală, forfoteli, s.f. || Din forfoti ]j For-,'fotă.
forfoti, forfotesc, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic || 1. (Despre mulţimi) A umbla grăbit încoace şi încolo, a foi, a mişuna. 2. A fierbe cu ’ zgomot înăbuşit, a clocoti încet.
f6rint> forinii, s.^i. II Din magh. forint ]\ Unitate bănească în Ungaria.
forjă, forjez, vb. I. Tranz. || Din fr. forger || A prelucra un metal prin presare la cald sau la rece, cu ajutorul ciocanului ori al presei.
forjat, -ă, forjaţi, -te, adj. (Despre metale sau aliaje) Lucrat prin forjare, O Fier f. = oţel prelucrat artistic prin forjare.
fdrjă, forje, s.f. [I Din fr. forge || Instalaţie simplă, fixă sau mobilă, pentru încălzirea metalelor în vederea forjării.
forjdr, forjori, s.m. || Din fr. forgeur |] Muncitor care lucrează la forjă.
formă, formez, vb. I. Tranz. ]] Din fr. former, lat ..formare || 1. A da fiinţă şi formă unui lucru; a face; (refl.) a căpăta fiinţă, a lua o formă; a se dezvolta. 2. (Despre elemente multiple) A alcătui, a constitui; a reprezenta. 3. A instrui pe cineva într-o profesie; a educa.
formal, -ă. formali, -e, adj. || Din fr. formei, lat. formalis || 1. Privitor la formă, care ţine de formă. • (Adverbial) în aparenţă. 2. Formulat precis, categoric. 3. Făcut de formă, caracterizat prin formalism. 4. (Dr.; despre unele acte) Care necesită anumite forme pentru a fi considerat valabil.
formaldebidă s.f. || Din fr. formaldéhyde j) Gaz cu miros înţepător, derivat de la metan, întrebuinţat la fabricarea răşinilor sintetice, a lacurilor, coloranţilor, explozivilor, medicamentelor, ca dezinfectant etc.; aldehidă formică.
formalmă s.f. || Din fr. formaline |] (Farm.) Formol.
formalism s.n. || Din fr. formalisme || 1. Tendinţa de a da importanţă exagerată formelor şi formalităţilor într-o activitate, în dauna conţinutului. 2. Orientare care acordă întîietate for-
mei operei de artă, care consideră forma ca scop în sine şi riu ca expresie a conţinutului. 3. Atitudine conformistă, protocolară.
formalist, -ă, formalişti, ~ste, s.m. şi *f., adj.'
|| Din fr. formalistej| 1. (Persoană) care dă dovadă de formalism. 2, (Persoană) care adoptă o atitudine de politeţe exagerată. %
formalitate, formalităţi, s.f. || Din fr. forma-lite || 1. Condiţie de formă cerută pentru valabilitatea unui act. 2. Cerinţă impusă de regulile de politeţe.
formaliza, formalizez, vb. I. Refl || Din fr. formdliser II A se simţi jignit pentru că cineva n-a respectat o regulă neînsemnată de politeţe.
formalizare, formalizări, s.f. 1. Acţiunea de a se formaliza. 2. (Log.) Procedeu prin care se dau regulile de formare a enunţurilor şi de derivare a lor unele din altele.
formare, formări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) formal creare. • Pregătire, instruire, educare.
2.	(Tehn.) Operaţie de confecţionare şi de asamblare a părţilor constitutive şi a miezurilor care alcătuiesc o formă de turnare.
format1, formate, s.n. Ansamblul dimensiunilor care caracterizează forma şi mărimea unui corp plat. • Ansamblul dimensiunilor unui produs de hîrtie finisat sau al unui text tipărit, de formă dreptunghiulară.
format2, -â, formaţi, -te, adj. Instruit; maturizat, matur.
formativ, -ă, formativi, -e, adj. |j Din fr. for-matif II Care serveşte sau contribuie la formarea cuiva sau a ceva. •
formaţie, formaţii, s.f. || Din fr. formationy lat. formatio, -onis || 1. întocmire, constituire, organizare. 2* Complex de roci care se disting prin anumite particularităţi ale compoziţiei lor şi care s-au format într-o anumită perioadă geologică. 3. Formaţiune social-economicâ — treaptă de dezvoltare istoriceşte determinată a societăţii, caracterizată \printr-un anumit nivel al forţelor de producţie, prm relaţii de producţie corespunzătoare acestora, printr-o structură socială specifică şi o suprastructură adecvată bazei economice existente. 4. (Milit.) Felul în care este dispusă o unitafte militară în funcţie de un anumit scop: f. de marş; f. de luptă. 5. Ansamblu artistic.
6. (Sport) Componenţa unei echipe. 7. Combinaţie de cifre sau de figuri la unele jocuri. || Şi: formaţiune s.f.	4	.
formaţiune s.f. v. formaţie, fărmă, forme, s.f. || Din fr. forme, lat. forma |f
1.	Modul de existenţă, de organizare şi structurare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces; structura internă şi externă a unui CQnţinut dat. 2. înfăţişare, aspect exterior; proprietate a unei, figuri determinată de raporturile dintre diferitele ei dimensiuni. 3. Formă de relief = aspect exterior al suprafeţei terestre. .
4.	Tipar care serveşte pentru a fabrica anumite obiecte sau pentru a le da o anumită înfăţişare.
• (Geoml) Proprietate a unei figuri care depinde numai de raporturile dintre diferitele ei dimen-siuni. 5. (Lingv.) învelişul sonor al unui cuvint.
• Organizarea elementelor constitutive ale ope-
FORMIC
rei de artă realizată prin intermediul mijloacelor şi modalităţilor de expresie specifice ei. 6. Fel, chip, mod. O Expr. A fi în formă — a fi în cele. ' mai bune condiţii fizice sau intelectuale. 7. Forma de guvernămînt = mod de organizare şi de conducere politică şi socială a unei ţări. 8*. Dispoziţie legală de procedură. De formă — de ochii lumii, pentru a salva aparenţele.
formic, -ă, formici, -ce, adj. || Din fr. formique; lat, formica „furnică44 |] Acid f. = acid incolor, volatil, corosiv care se găseşte în corpul furnicilor roşii şi în urzici, fiind întrebuinţat în industria textilă, ca antiseptic etc. Aldehidâ formică = formaldehidă.
formidabil, -ă, formidabili, -e, adj. jl Din fr.
*formidable, lat. formidabilis (< formidare „a se teme“) II Care produce uimire prin însuşiri sau dimensiuni neobişnuite; nemaipomenit, extraordinar, colosal.
formol s.n. || Din fr. formol || Soluţie apoasă de formaldehidă, folosită ca dezinfectant sau ca antiseptic; formalină.
formula, formulez, vb. I. Tranz. || Din fr. for-muler fi A exprima, prin cuvinte, a da o formă precisă unui gînd, unei idei.
formular, formulare, s.n.||Din fr. formulaire|| Imprimat cu mai multe spaţii albe (şi cu anumite indicaţii tipărite), care se completează pentru întocmirea unui act, a unui tabel etc.
formulă, formule, s.f. || Din fr. formule, lat. formula || 1. Expresie concisă a unei idei; enunţ al regulii de urmat pentru efectuarea unei anumite operaţii. • Frază-tip folosită la redactarea unui act, a unei sentinţe etc. O F. de politeţe — formă convenţională de exprimare cu care se adresează cineva unei autorităţi sau unei persoane. 2. Expresie matematică reprezentînd o relaţie generală între mai multe mărimi şi care serveşte la rezolvarea problemelor de acelaşi gen. 3. Expresie cu simboluri chimice care indică compoziţia şi structura moleculară a unei substanţe.
fornăî, pers. 3 fornăie, vb. IV. Intranz.
|| Onomatopeic || (Despre cai) A forai.
fort, forturi, s.n. |! Din fr. fort || Lucrare de fortificaţie construită din zidărie, care face parte dintr-un sistem de întărituri.
fortăreaţă, fortăreţe, s.f. || După fr. forteresse || Loc (sau cetate) dffertificaţii permanente, pregătită pentru apăr&fg^ circulară îndelungată în caz de asediu şi dotat^cp o garnizoană permanentă.	■	''.
forte adj. invar., adv. |j Din it. forte, lat. fortis || 1. Adj. invar. (Livr.) Tare, puternic. O Expr. A se face forte = a depune mari stăruinţe pentru a reuşi într-o acţiune. 2. Adv. (Muz.) Cu sonoritate puternică. O Forte-fortissimo == extrem de tare.
îortifiânt, -ă, fortifianţi, -te, adj. [| Pin fr. fortifiant || (Despre medicamente) întăritor, tonic.
fortifică, fortific, vb. I. Tranz. [| Diii lat. fortificare, fr. fortifier || 1. A întări un organism, a-1 face mai rezistent. 2. A întări un loc prin lucrări de fortificaţii.
384
fortificat, -ă, fortificaţi, -te, adj. 1. (Despre oameni) Cu organismul întărit. 2, (Despre locuri, localităţi) întărit printr-un sistem de fortificaţii.
fortificaţie, fortificaţii, s.f. || Din fr. fortification, lat. fortificatio, -onis || (Milit.) Lucrare permanentă de apărare, construită din piatră, pămînt etc., făcută cu scopul întăririi unei poziţii, a unei localităţi etc.
fortissimo adv. II Cuv. it. !| (Muz.) Cu cea mai mare intensitate, foarte ţâre.
fortrăn s.n. fi Din engl. for[mula] tran[slation] || (Inform.) Limbaj de programare conceput pentru calculele tehnico-ştiinţifice, utilizabil însă şi în alte domenii.
fortuit, -ă, fortuiţi, -te, adj. || Din fr. fortuit, lat. fortuitus (< fors „hazard44) || (Livr.) Neprevă-. zut, inopinat. O Caz f. = împrejurare sau eveniment care împiedică executarea de către cineva a^ unei obligaţii, apărîndu-1, în conseginţă, de răspundere.
fortuna s.f. II Cuv. lat. || Soartă, destin; şansă, forţă, forţez, vb. I. Tranz. II Din fr. forcer, it. forzare || i. A sili, a constrînge, a determina cu forţa pe cineva la ceva. • (Refl.) A-şi da osteneala, a se strădui. 2. A supune o maşină la un efort prea mare. • A mînui cu violenţă un mecanism, o închizătoare etc., deteriorîndu-le. O Expr. A forţa uşa cuiva = a intra cu sila în' casa cuiva. A forţa cuiva mina = a constrînge pe cineva să facă ceva. A forţa nota = a întrece măsura, a exagera în comportare într-o anumită situaţie.
fortaménte adv. || Cf. it. forzamente, fr. forcément || în chip necesar, obligatoriu; forţat.
forţat, -ă, forţaţi,,-te* & dj. 1. Făcut sau impus cu forţa; realizat prin efort, cu învingerea unor dificultăţi. O Aterizare forţată = aterizare impusă -de împrejurări nefavorabile. 2. (Despre uşi, lacăte) Deschis cu forţa. 8. (Despre rîsa gesturi- etc.) Silit, nenatural.
forţă, forţe, s.f'. || Din fr. force, it. forza ||
1.	Putere fizică, vigoare; capacitatea pe care o au fiinţele vii de a depune un efort, de a realiza ceva. O Tur de f.^ acţiune care cere muită putere fizică şi îndemînare. • Tărie morală; energie, capacitate creatoare. • (Ec. pol.) F. de muncă = totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale omului, pô care el le pune în funcţiune atunci cînd creează valori de întrebuinţare ; totalitatea persoanelor care dispun de capacitate de muncă. Forţe de producţie = totalitatea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă, atrase în procesul de producţie. 2. Persoană înzestrată cu multă putere şi energie ;ygrup politic sau social care se manifestă activ în viaţa socială; putere. 8. Forţe armate — arfnată.
4.	Putere de constrîngere, violenţă. O Caz de forţă majoră = situaţie în care cineva este nevoit să acţioneze altfel de cum ar vrea. Prin forţa împrejurărilor — constrîns de împrejurări. 5. (Fiz.) Mărime care caracterizează acţiunea mecanică exercitată de un sistem fizic asupra unui corp, putînd duce la modificarea stării de repaus sau de mişcare a acestuia ori la deformarea lui
5
FOTOELECTRIC
5ţex. forţă gravitaţională, electromagnetică, nucleară etc.). F. de tracţiune — forţă exercitată ’ un vehicul motor asupra unei maşini sau a inui vehicul pe care îl remorchează.
forum, forumuri, s.n. |[ Din lat. forum |] For
Ï2).
; forzaţ, forzaţe, s.n. || Din germ. Vorsatz |[ Foaie liberă de hîrtie, albă sau colorată, cu ajutorul căreia se face legătura dintre blocul de carte şi scoarţe
fosă/ fose, s.f. H Din fr. fosse, lat. fossa |]
1.	Cavitate situată la suprafaţa unei structuri anatomice. O F. nazală — fiecare dintre cele două cavităţi ale nasului. 2. Spaţiu aflat sub avanscena unui teatru, destinat orchestrei.
fosfat, fosfaţi, s.m. || Din fr. phosphate || Sare a acidului fosforic. Q F. de calciu — sare de calciu a acidului fosforic, folosită ca îngrâşă-*mînt agricol.
fosfata, fosfatez, vb. I. Tranz. |) Din fr. phos-phater || 1. A îngrăşa cu fosfaţi un teren de cultură. 2. A trata un obiect de oţel sau de fontă cu acid fosforic sau cu fosfaţi, pentru a-1 proteja contra acţiunii agenţilor corosivi.
îosfatâze s.f. pl. || Din fr. phosphatase || (Biol.) Enzime care participă la toate procesele organice fundamentale.
îosfatide s.f. pl. I) Din fr. phosphatide || (Biol.) Substanţe din clasa lipidelor, în a căror moleculă intră fosforul, prezente mai ales în ţesutul nervos. (
fosfor s.n. || Din fr. phosphore; cf. gr. phosphor os „purtător de lumină44 || Element chimic otrăvitor, inflamabil, care se găseşte în natură mai ales sub formă de fosfaţi, în organismul animal (oase, nervi), în solurile fertile etc.
fosforescént, -ă, fosforescenţi, -te, adj. || Din fr. phosphorescent || Care poate produce fosforescenţă.
fosforescenţă, fosforescenţe, s.f. II Din fr. phosphorescence |j Proprietate a unor substanţe de a urnite lumină după ce au absorbit radiaţii (în special ultraviolete), putîndu-se prelungi timp de mai multe ore sau zile după încetarea iradierii.
fosforic, -ă, fosforici, -ce, adj. || Din fr. phos-phorique II Acid f. = acid al fosforului întrebuinţat la fabricarea unor îngrăşăminte.
fosîorit, fosforite, s.n. || Din fr. phosphorite || Rocă sedimentară formată din fosfaţi de calciu, folosită la prepararea îngrăşămintelor pentru soluri.
fosgén s.n. || Din fr. phosgene; cf. gr. phos „lumină44 + gennan „a produce44 || Compus chimic gazos, foarte toxic şi iritant al ochilor, folosit ca intermediar în sinteze de medicamente, de coloranţi etc.
fosil, -ă, fosili, -e, s.f., adj. || Din fr. fossile, lat. fossilis (cf. lat. fossa) |] 1. S.f. Rest, urmă a unui organism animal sau vegetal dintr-o epocă geologică anterioară, conservată în roci. 2. Adj. (Despre organisme) Care a rămas conservat în roci, dintr-o epocă geologică anterioară.
fosiliza, pers. 3 fosilizează, vb. I. Refl. || Din ir. fossiliser 1| A se transforma în fosilă.
fost, -ă, foşti, -ste, adj. || Din fi || (Precedat de substantivul care denumeşte funcţia, calitatea) Care a avut o calitate, o funcţie etc. pe care nu o mai are; (despre lucruri/ care şi-ă pierdut vechea destinaţie; care a aparţinut cuiva în trecut.
foşăi, pers. 3 fosăie, vb. IV. Intranz. \\{Onomatopeic || A foşni.
foşnet, foşnete, s.n. || Din foşni І] Sunet uşor, produs de mişcarea frunzelor, a hîrtiei, a mătăsii etc. S-a răsucit ascultînd... foşnetul mătăsos al frunzelor din fereastră (Cezar Petrescu).
foşni, foşnesc, vb. IV. Intranz. şi tranz. || Onomatopeic || (Despre hîrtie, frunze’ etc.) A produce un sunet uşor, prin mişcare sau prin frecare.
foşnitdr, -oare, foşnitori, -oare, adj. || Din foşni ]| Care foşneşte.
fot, foţi, s.m. II Din fr. phot; gr. phot „lumină441| Unitate de măsură a iluminării.
fotă, fote, s.f. || Din tc. fota || Obiect de îmbrăcăminte din costumul popular românesc, purtat de femei, format dintr-o piesă dreptunghiulară din stofă de lînă (ornamentală), care se înfăşoară în jurul corpului de la talie în jos, sau din ’două bucăţi, una acoperind partea din faţă a corpului (ca un şorţ), cealaltă pe cea din spate.
fotbal s!n. || Din engl., fr. football || Joc sportiv între două echipe de cîte 11 jucători care lovesc o minge eu piciorul sau cu altă parte a corpului în afară de mîini, căutînd să o introducă în poarta adversarului.
fotbalist, -ă, fotbalişti, -ste, s.m. şi f. || Din fotbal II Persoană care practică fotbalul.
fotbalistic,-ă, fotbalistici, -ce, adj. [| Din fotbal(| Care se referă la fotbal, fotél s.n. v. fotoliu.
foto-1 II Din fr. photo- || Element de compunere cu sensul „al luminii44, „produs de lumină44 sau „fotografic44, servind la formarea unor substantive.
foto2 adj. invar. || Din foto[grafic] || Fotografic: atelier foto.
fotochimic, -a, fotochimici, -ce, adj. || Din fr. photochimique |] Care se referă la transformările chimice provocate sau accelerate de lumină.
fotocopie, fotocopii, s.f. || Din fr. photocopie || Copie fotografică a unui document, a unui text . etc.
fotocromie, foţocromii, s.f. || Din fr. photochromie; foto-1 + gr. chroma „culoare44 || (Impropriu) Fotografie în culori.
fotocromograîie, fotocr ото grafii, s.f. || Din fr. photochromo graphie |j Procedeu de fotografiere în culori sau de reproducere fotografică a tablourilor în culori. • Fotografie obţinută prin acest procedeu.
fotoculégere s.f. II Foto-1 -f culegere H Procedeu fotomecanic de culegere a unui text în vederea tipăririi. Se execută cu o maşină specială, echipată cu un aparat fotografic.
foto electric, -ă, fotoelectrici, -ce, adj. || Din fr. photoélectrique || Efect f. = emisie de electroni de pe suprafaţa metalelor sub acţiunea luminii. Celulă fotoelectrică = element de circuit electric,
25 — Dicţionar general al limbii române
FOTOELţMENT
380
bazat pe efectul fotoelectric, care lasă să treacă prin pl un curent de intensitate mai mare sau mai mică, după cum iluminarea sa este mai intensă sau mai slabă, fiind întrebuinţat în cinematografie şi televiziune.
f otoelemént, fotoelemente, s.n. || Foto-1 4- element II Dispozitiv semiconductor care transformă energia luminii incidente în energie electrică.
foţofobie, fotofobii, s.f. || Din fr. photophobie; foto-1 4- gr. phobos „frică44 || Aversiune pentru lumină, datorată unei sensibilităţi exagerate a ochiului.
fotoforézâ, fot o foreze, s.f. || Din fr. photo-phorèse; foto-1 4- gr. phoresis „deplasare44 || (Fiz.) Mişcare a particulelor microscopice sub acţiunea unei iluminări puternice.
f otogénic, -ă, fotogenici, -ce, adj. || Din fr. photogénique; foto-1 4^ gr. gennan „a produce44 || (Despre oameni) Care are calităţile cerute pentru a putea fi reprodus în mod avantajos în fotografie sau în film.
foţogrâf, fotografi, s.m. || Din fr. photographe |j Specialist în tehnica fotografică.
fotografia, fotografiez, vb. I. Tranz. || Din fr. photographier || A fixa imaginea unui obiect, a unei persoane etc. pe un film sau pe o placă, cu ajutorul unui aparat fotografic.
fotografic, -ă, fotografici, -ce, adj. |1 Din fr. photographique || Privitor la fotografie; care serveşte la fotografiere; care este obţinut prin fotografiere.
fotografie, fotografii, s.f. || Din fr. photographie; foto-1 -f- gr. graphe „scriere44 || Imagine pozitivă, transpusă pe hîrtie fotografică, obţinută prin fotografiere. • Tehnica fotografierii.
fotogramă, fotograme, s.f. || Din fr. photo-gramme; foto-1 -f gr. gramma „desen44 || Fotografie luată din avion sau dintr-un punct înalt de pe Pămînt, folosită în cartografie şi în topografie.
fotogrammetrie s.f. || Din fr. photogrammetrie |] Ramură a topografiei care se ' ocupă cu determinarea formei şi dimensiunilor obiectelor pe baza fotogramelor.
fotogravdră s.f. || Din fr. photogravure || Procedeu fotografic folosit la confecţionarea clişeelor, cu ajutorul căruia se obţin planşe care permit tirajul tipografic al imaginilor. • Gravură obţinută prin acest procedeu.
îotolitografie, (^ÈfotolUografii, s.f. || Din fr. photolithographie || l.’TrOcedeu de preparare a formelor de tipar prin fotografiere pe o placă litografică. 2. Hartă, figură etc. obţinută prin acest procedeu.
fotdliu, fotolii, s.n. || Din fr. fauteuil, pol. fotei || Scaun mare (capitonat), cu spătar şi cu rezemători pentru braţe. O Fotoliu-pat == fotoliu extensibil care şe poate folosi şi ca pat. • F. de orchestră = loc în primele rînduri într-o sală de spectacol. || Şi: (rar) fotél s.n.
fotoliză, fotolize, s.f. H Din fr. photolyse; foto-1' 4- gr. lysis „desfacere44 || Descompunere chimică a unei substanţe sub acţiunea luminii fotoluminescéntâ s.f. || Din fr. photoluminescence || (Fiz.) Luminescenţă 'a unor substanţe
provocată prin iluminarea sau iradierea lor cu radiaţii ultraviolete ori cu raze X.
fotometrie s.f. II Din fr. photométrie || Parte a opticii care se ocupă cu măsurarea radiaţiilor luminoase.
fotometru, fotometre, s.n. |] Din fr. photomètre; foto-1 + gr. metron „măsură44 || Ins f roment pentru măsurarea intensităţii surselor de lumină.
fotomontaj, fotomontaje, s.n. || Din fr. photomontage II Ansamblu de fotografii ori fragmente de fotografii dispuse astfel ca să ilustreze un subiect,. o problemă, servind ca mijloc de agitaţie vizuală.
fotdn, fotoni, s.m. H Din fr. photon; cf. gr. phos, photos „lumină44 || Particulă (corpuscul, cuantă) a radiaţiei electromagnetice.
îotonastie s.f. II Din fr. photonastie || Mişcare, a petalelor sau a frunzelor provocată de variaţia intensităţii luminii.
fotoreportaj, fotoreportaje, s.n. |1 Foto-1 4- reportaj II Reportaj care prezintă evenimente, fapte diverse etc., în fotografii însoţite de un scurt text explicativ.
fotoreporter, -ă, fotoreporteri, -e, s.m. şi f. \\Foto-1 4- reporter II Fotograf specializat în instantanee pentru fotoreportaje.
fotosensibil, -ă, foto sensibili, -e, adj. || Din photosensible H (Despre substanţe) Care este sensibil la lumină.
fotosîeră s.f: II Din fr. photosph ère; foto-1 4-gr. sphaira „sferă44 || Stratul exterior al Soarelui, gros de circa 500 km, care emite radiaţia luminoasă.
fotosinteză, fotosinteze, s.f. H Din fr. photosynthèse II Aşimilaţie clorofiliană.
fototecă, fototeci, s.f. H Din fr. photothèque: foto-1 4- gr. tkeke „ladă44 || Colecţie de fotografii organizată pentru diverse studii. • Spaţiu în care se păstrează o astfel de colecţie.
fototelegrafie s.f. H Din fr. phototélégraphie ;! Transmiterea pe cale electrică a unor imagini statice; telefotografie.
fototerapîe s.f. II Din fr. photothérapie; foto-1 4- gr. therapeia „tratament44 || Tratament medical care foloseşte radiaţiile luminoase (naturale sau artificiale), indicat în rahitism, tuberculoză osoasă etc.
fototipie, fototipii, s.f. II Din fr. phototypie; foto-1 -f grf typos „urmă44 || Procedeu prin care se execută reproduceri cu ajutorul unui clişeu format dintr-un strat subţire de gelatină, aplicat pe o placă de cupru. • Reproducere obţinute prin acest procedeu.
fototropism s.n. y Din fr. phototropisme; foto-1 4t gr. trope „întoarcere44 || Mişcare automată a organelor vegetale către sursa de lumină; helio-tropism.
fotozincografie s.f. || Din fr. photozincographie H Procedeu de reproducere a unei fotografii prin copierea pe p placă de zinc.
fourierism [Pr.4 furierism] || Din fr. fouriérisme H Doctrină socialistă utopică franceză, creată de Ch. Fourier şi de discipolii lui în prima jumătate a sec. 19.
FRANCMASONERIE
lovism s.n. || Din fr. fauvisme |j Curent în pictura franceză, apărut la începutul sec. 20, care exaltă culoarea pură, distribuită în pete mari, adeseori violente,
fox, focsi, s.m. || Din fr., engl. fox |] Foxterier. îoxterier, foxterieri, s.m. || Din fr. foxterrier (< engl. fox + fr. terrier „vizuină4*) || Rasă de <$ini mici, cu urechile scurte şi picioarele drepte, folosiţi pentru vînarea animalelor din vizuini.
îdxtrot, foxtroturi, s.n. || Din engl. foxtrot fl -Dans modern de origine americană, cu ritm sincopat şi mişcare vioaie; melodia după care se dansează.
frac, fracuri, s.n. || Din fr. frac || Costum bărbătesc de ceremonie, din stofă de culoare neagră, cu sacoul scurt în faţă pină în talie, iar în spate terminat cu două cozi lungi.
fractura, fracturez, vb. I. Tranz. şi refl. |.| Din fr, fracturer || A produce (sau a suferi) o fractură, fractură, fracturi, s.f. || Din fr. fracture, lat.
gaetura (< frângere „a frînge, a rupe“) || 1. (Med.) upere, completă sau incompletă, a unui os.
2.	(Tehn.) Suprafaţă neregulată produsă prin ruperea unui obiect.
fracţie, fracţii, s.f. || Din fr. fraction, lat. fractio '(< frângere) || Simbol sau număr reprezentând raportul a două numere întregi (fracţie ordinară). O F. zecimală = fracţie ordinară al cărei numitor este o putere a lui 10.
îracţionâ, fracţionez, vb. 1. Tranz. || Din fr. fractio nner || A împărţi un întreg în mai multe părţi; a divide.
îracţionâr, -ă, fracţionări, -e, adj. || Din fr. fractionnaire || Care conţine o fracţie, care are forma unei fracţii. O Număr f. = număr raţional.
fraeţionât, -ă, fracţionaţi, -te, adj. Divizat în fracţiuni. O (Chim.) Distilare fr acţionată v. distilare.
fracţiomsm s.n. f| Din fracţiune. Cf. (pentru sens) şi rus. frakcionnost’ [1 Acţiune dusă de o fracţiune (2).
fracţiune, fracţiuni, s.f. |] Din fr. fraction, lat. fractio, -onis || 1. Parte sau fragment dim tr~un întreg. 2, Grupare de membri ai unui partid care îşi stabilesc o plătformă politică proprie, împotriva liniei politice a majorităţii membrilor acelui partid. O F. parlamentară — grupare într-un parlament formată din reprezentanţii unui anumit partid politic.
frag, fragi, s.m. || Din fragă || Plantă perenă din familia rozaceelor, cu tulpina scurtă, cu flori albe şi fructe comestibile.
fragă, fragi, s.f. |[ Lat. fraga || Fructul fragului, de culoare roşie sau albicioasă, comestibil [de fapt, receptacolul cărnos al fragului, pe suprafaţa căruia se găsesc presărate fructele).
fraged, -ă, fragezi, -de, adj. |] Lat. *fragidus []
1.	(Despre plante) Care se găseşte la începutul creşterii; tînăr, crud. • (Despre carne) Care provine de la animale tinere şi fierbe repede; (despre‘unele alimente) care se sfărîmă uşor cu dinţii. 2. (Despre copii) Mic, gingaş. Q Vîrstă fragedă — vîrsta copilăriei. • (Despre obraji, mîini). Cu pielea fină, delicată.
fragil, -ă, fragili, -e, adj. || Din fr. fragile, lat. fragilis H1. (Despre materiale) Care se sparge, se sfărîmă, se frînge uşor. 2. Gingaş, delicat.
fragilitate s.f. || Din fr. fragilité || însuşirea de a fi fragil.	'
fragment, fragmente, s.n. f| Din fr. fragment, lat. fragmentam || Parte sau frîntură dintr-un tot. • Parte izolată dintr-o scriere.
fragmenta, fragmentez, vb. 1. Tranz. || Din fr. fragmenter ||A împărţi, a tăia în fragmente; a îmbucăţăţi.
fragmentar, -ă, fragmentari, -e, adj. U Din fr. fragmentaire || Care se prezintă în fragmente, fărîmiţat.
fragmentaro, fragmentări, s.f. Acţiunea de a fragmenta; împărţire în bucăţi.
fraht, frahturi, s.n. || Din germ. Fracht || Document care însoţeşte o marfă transportată pe calea ferată, în care se menţionează marfa transportată, expeditorul şi destinatarul, staţia de destinaţie etc.; scrisoare de trăsură. • Taxă plătită pentru transportul de mărfuri (pe calea ferată).
frai adj. invar. || Din germ. frei [| (Fam.; despre oameni) Liber.
fraier, -ă, fraieri, -e, s.m. şi f., adj. || Din germ. Freier „pretendent (la niîna cuiva“) || (Om) prost, care nu ştie să profite într-o anumită împrejurare.
franc1, franci, s.m. || Din fr. franc || Denumire a unităţii băneşti principale din Franţa, Belgia, Elveţia şi numeroase alte ţări. • (înv.) Unitate monetară în România. • (Azi, la pl. ; fam.) Bani, sumă de bani (nedeterminată).
franc2, -ă, franci, -ce, adj. || Din fr. franc || Care spune pe faţă, fără înconjur ce gîndeşte. • Loial, cinstit.
francâ, franchez, vb. I. Tranz. || Din it. francate || 1. A timbra o scrisoare. 2. A plăti anticipat taxa de transport pentru un colet.
francez, -ă, francezi, -e, s.m., adj. HDin it. francese, fr. français || 1. S.m. Persoană făcînd parte din poporul care s-a constituit ca naţiune pe teritoriul Franţei. 2. Adj. Care se referă la Franţa sau la populaţia ei; (substantivat, f.) limbă romanică vorbită de francezi, francheţă s.f. v. francheţe, francheţe s.f. II Din it. franchezza || Calitatea de a fi sincer, de a-şi spune deschis gîndurile; sinceritate. ||Şi: francheţă s.f.
franci s.m. pl. || Din fr. franc || Uniune de triburi din grupul germanilor apuseni, care trăiau în sec. B e.n. pe cursul inferior şi mijlociu al Rinului. în sec. 5—6 au cucerit aproape întreaga Galie şi au creat statul franc.
franciscan, -^ franciscani, -e, s.m. şi f., adj. || Din fr. franciscain || 1, S.m. şi f. Călugăr (sau călugăriţă) din ordinele înfiinţate în sec. 13 de Francise din Assisi. 2. Adj. Care ţine de ordinul franciscanilor (1).
francmason, francmasoni, s.m. H Din fr. franc-maçon || Membru al unei organizaţii (loji) francmasonice; adept al francmasoneriei.
francmasonerie s.f. || Din fr. franc-maçonnerie H Asociaţie secretă, cu scopuri etico-rreligioase,
FRANCO
388
politice şi filantropice, înfiinţată la începutul sec. 18 în Anglia. La origine, f. a îmbinat tradiţiile de solidaritate ale corporaţiilor medievale" de zidari (maçon „zidar44) cu diverse tradiţii oculte.
franco adv. || Din fr., it. franco || Termen comercial indicînd-faptul că marfa se pune liberă la dispoziţia cumpărătorului, toate cheltuielile (inclusiv cele de transport) fiind suportate de furnizor.
franctiror, franctirori, s.m. || Din fr. franc--tireur |[ Denumire dată partizanilor din Franţa caré participau la lupta împotriva invadatorilor. Au acţionat în războiul franco-prusian (1870— 1871) şi în timpul ocupaţiei Franţei de către Germania hitleristă (1940—1944). " ,7
franj, franjuri, s,n, |) Din fr. frange || 1. Ornament la marginea unui obiect de stofă, de pînză etc., făcut din fire care atîrnă unele lingă altele.
2.	Fiecare dintre dungile alternativ luminoase şi întunecate obţinute pe un ecran, ca urmare a unui fenomen de interferenţă sau de difracţie. || Şi: (2) frânjă s.f. frânjă s.f. v. franj.
franklin, franklini, s.m. || Din fr. franklin || Unitate de măsură a sarcinii electrice.
franţuz, franţuji, s.m. || Din rus. francuz || (Pop.) Francez.
franţuzesc, -eâscă, franţuzeşti, adj. || Din franţuz || Francez. Ô Aluat f. = foitaj. o (Substantivat, f.) Limba franceză.
franţuzeşte adv. |i Din franţuz H în felul francezilor; în limba franceză.
franţuzism, franţuzisme, s.n. |j Din franţuz |j Cuvînt sau expresie împrumutată din limba franceză de o altă limbă şi neadaptată la sistemul acesteia.
_ franţuzit, -ă, franţuziţi, -te, adj. || Din franţuz\\ (Şi substantivat) Care imită obiceiurile franceze şi foloseşte, fără a fi necesar, cuvinte şi expresii franceze.
franţuzoaică, franţuzoaice, s.f. [| Din franţuz || Femeie care face parte din poporul francez.
franzelâr, franzelari, s.m. || Din franzelă |] Persoană care face sau vinde franzele.
franzelă, franzele, s.f. || Din ngr. frantzela „pîine franţuzească44 || Pîine albă, de formă lunguiaţă.
franzelărie, franzelării, s.f. || Din franzela [| Prăvălie unde se vînd franzele.
franzeluţă, fratâtiuţe, s.f. Diminutiv al lui franzelă. • Chiflă.
frapa, frapez, vb. I.^ranz. |] Din fr. frapper ||
1.	A face impresie, a,se' impune atenţiei altora prin caracteristici izbitoare; a bate la ochi. 2. A răci şampania sau alte băuturi alcoolice cu ajutorul gheţii.
frapant, -ă, frapanţi, -te, adj. || Din fr. frappant || Care frapează, care bate la ochi.
frapieră, frapiere, s.f. || Din frapa (2) (după fructieră, supieră) || Vas, de obicei din aluminiu, folosit pentru răcirea cu gheaţă a băuturilor.
frasin, frasini, s.m. H Lat. fraxinus |] Arbore din familia oleaceelor, cu coroana rară, cu frunze compuse, flori unisexuate lipsite de corolă, cu fructe (samare) alungite, al cărui lemn, rezistent
şi flexibil, se foloseşte în industria mobilelor, a articolelor de sport etc.
—frate, fraţi, s.m. || Lat. f rater || 1.-Persoană de sex masculin considerată în raport cu alto persoană născută din aceeaşi părinţi (frate bun/ sau numai din acelaşi tată ori din aceeaşi mamă (frate vitreg); (la pi.) nume dat copiilor (băieţi şi fete) născuţi din aceiaşi părinţi. O Fraţi de lapte = copii care • au supt la aceeaşi doica.
2.	Termen familiar, prietenesc cu care se auto-sează cineva unei persoane (indiferent de sex). • Prieten, tovarăş. Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate, In noi doi un suflet bate (Alecsandri). 3, Călugăr care nu este cleric şi care ajută la treburile gospodăreşti. 4. Lăstar care creşte din nodurile de la baza tulpinii cerealelor, păioase.
fratérn, -ă, fraterni, -e, adj. || Din lat. fr citer nus || Frăţesc.
fraternitate, fraternităţi, s.f. [J Din fr. fraternité, lat. fraternitas, -atis || Legătură strînsă. prietenească, între persoane,' colectivităţi sau popoare; frăţie (2).
fraterniza, fraternizez, vb. I. Intranz. |j Din fr. fraterniser y A manifesta sentimente frăţeşti faţă de cineva; a face cauza comună cu cineva.
fratricid, -ă, fratricizi, -de, subst., adj. || Din fr. fratricide, lat. fratricida (din f rater „frate44 şs caedere „a ucide44) || 1. S.m. şi f., adj. (Persoană) care şi-a ucis fratele sau sora. 2. S.n. Omor de frate sau de soră. Si Adj. Care constituie o crimă faţă de un frate, o soră sau faţă de semenii săi.
fratrie, fratrii, s.f. || Din fr. phratrie, gr. phra-tria || (în Grecia antică) Uniune gentilică mai mică decît tribul.
frauda, fraudez, vb. I. Tranz. || Din fr. fraiul r. lat. fraudare || A săvîrşi o fraudă.
fraudă, fraude, s.f. || Din fr. fraude, lat. fraus, -dis „înşelătorie44; „greşeala44; „pagubă44 || Savieşirea cu rea-credinţă, pentru a obţine un profil, a unor fapte păgubitoare pentru altă persoane.
fraudulos, -oâsă, fraudulosi, -oase, adj. |] Din fr. frauduleux, lat. fraudulosus j| (Despre acţiuni) Care se bazează pe fraudă, pe înşelătorie.
frazare, frazări, s.f. || Cf. frază || (Muz.) Acţiunea de a delimita frazele muzicale.
frază, fraze, s.f. || Din fr. phrase, lat. phrasis; cf. gr. phrazein „a explica44 || îmbinare a două sau. mai multe propoziţii .legate între ele printr-un raport de coordonare sau de subordonare, expn-mînd una sau mai multe judecăţi. • F. muzical/ = succesiune de sunete care formează o uni laic cu sens expresiv propriu.
frazeologic, -ă, frazeologici, -ce, adj. || Din fr. phraséologique || Care ţine de frazeologie, pri vi lor la frazeologie.
frazeologie, frazeologii, s.f. || Din fr. phraséologie || 1. Fel propriu unei limbi sau unui scmtor de a construi frazele. 2. Vorbărie fără conţinui, vorbe goale; pălăvrăgeală.
frăgâr, frăgari, s.m. || Din fragă|| (Reg.) Dud. frăgezi, frăgezesc, vb. IV. Refl. şi tranz. |j Din fraged || (Despre unele alimente) A deveni (sau a face să devină) fraged.
frăgezime s.f. II Din fraged || însuşirea de a fi fraged. • Prospeţime, fineţe, delicateţe.
389
FRENIC '
frăgulîţă, frăguliţe, s.f. || Din fragă || 1. (Pop.) Frăguţă. 2. Plantă erbacee perenă cu miros slab de mosc, înaltă pînă la 12 cm, cu flori galbene* verzui dispuse în capitule.
frăguţă, frăguţe, s.f. (Pop.) Diminutiv al Iui fragă, frăguliţă.
frămînt s.n. || Din frămînta || (Rar) Frămîn-tare. Femei ieşite la garduri ascultau în puterea nopţii frămîntul atîtor omeniri în mers (Camilar).
frămînta frâmfnt, vb. 1.1| Lat. *fragmentare ||
1.	Tranz. A amesteca (cu mîinile) un aluat pentru a-1 preface într-o masă uniformă. • A călca cu picioarele pămîntul amestecat cu apă, pentru a-1 transforma într-o pastă bună de lipit. 2. Tranz. (Fig.) A examina o idee, un plan, o problemă întorcînd-o pe toate feţele. 8. Tranz. şi refl. A (se) mişca puternic; a (se) agita. • (Refl.; despre fiinţe) A utobla încoace şi .încolo, a nu avea astîmpăr, a forfoti. • Tranz. A învîrti, a răsuci în mînă (un obiect moale, o batistă etc.). 4. Refl. A (se) nelinişti, a (se) îngrijora. 1
îrămîzitâre, frămîntâri, s.f. Acţiunea de a (se) frămînta; agitaţie, neastîmpăr; tulburare, zbu* cium.	^
îrămîntât, -ă, frămîntaţi, -ie, adj. 1. (Despre aluat) Preparat prin frămîntare. 2. (Fig.) Cuprins de nelinişte, zbuciumat, agitat.
îrăsinei, frâsinei, s.m. !| Din frasin [j Plantă erbacee perenă, medicinală şi ornamentală, înaltă de 50 — 120 cm, cu flori mari, albe sau roz, plăcut mirositoare. O Expr. A umbla de frunza frăsinelului — a umbla fără nici un rost, a umbla haimana, a hoinări.
îrăsinet, frăsineturi, s.n. || Lat. fraxinetum\] Pădure de frasini.
frăţesc, -eâscă, frăţeşti, adj. || Din frate |j Ca de frate, afectuos, devotat.
frăţeşte adv. || Din frate || în mod frăţesc, ca fraţii/cu dragoste de frate. O Expr. A împărţi frăţeşte = a împărţi în părţi egale, în mod cinstit.
• frăţie, frăţii, s.f. !| Din frate i| 1. Legătură de rudenie între fraţi; iubire frăţească. 2. Prietenie strînsă, caldă; fraternitate.
frăţior, frăţiori, s.m. Diminutiv al lui frate. • (La vocativ) Termen familiar, prietenesc, cu care ter adresezi unui bărbat.	*
frăţîne, frâţîni, s.m. || Din frate ]| (Pop..; urmat de un adjectiv posesiv) Frate. Ia acum carul cu boii frăiîne-său şi porneşte (Creangă).
freamăt, freamăte, s.n. i| Lat. fremitus |j 1, Zgomot surd, produs de frunzele mişcate de vînt, de valurile mării etc.; murmur de voci nedesluşite. Mi-e dor de freamăt lin de brazi, De murmur tainic de izvor (Iosif). 2. (Fig.) Fior, înfiorare.
freatic, -ă, freatici, -ce, adj. [| Din fr. phreati-que, gr. phreas, -atos || (Despre ape sau pînze de ape subterane) Care se află pe primul strat impermeabil din scoarţa terestră şi dîn care sh alimentează izvoarele şi fîntînile.
freca, frec, vb. I. Tranz. || Lat. fricare || 1. A mişca forţat un corp pe suprafaţa altui corp; a lustrui, a curăţa un obiect, ştergîndu-1. 2. A fricţiona o parte a corpului. 8. A amesteca (cu lingura) un aliment, pentru a obţine o masă omo*
genă. 4. (Fam.) A examina riguros pe cineva; a mustra cu asprime. O Expr. A freca cuiva ridichea = a mustra aspru pe cineva.
frecare, frecări, s.f. 1. Acţiunea de a freca. '
2.	(Fiz.) Interacţiune a două corpuri aflate în contact, concretizată prin forţe şi momente care se opun deplasării sau tendinţei* de deplasare a corpurilor unul faţă de celălalt.
frecătură, frecături, s.f. jj Lat. fricatura ||
1. Loc care poartă urma unei frecări. 2. (Fig.) Mustrare aspră. 8. (Fig.; la pl.) Divergenţe, neînţelegeri; frecuşuri.
frecăţei s.m/ pl. !| Cf. frecat || Aluat ras pe râzătoare sau frecat în palme, care se fierbe în supă.	'
frecţionâ vu. I. v. fricţiona. frecdş, frecuşuri, s.n. || Din freca |f 1. A-î trage cuiva un frecuş = a mustra cu asprime.
2. (Fig.; la pl.) Divergenţe, neînţelegeri, frecvent, -ă, frecvenţi, -te, adj. (I Din lat.
frequens, -tis !| Care se întîmplă des, Ia intervale de timp scurte; obişnuit.
frecventă, frecventez, vb. I. Tranz. || Din lat. frequentare, fr. frequenter || A merge des, regulat sau obişnuit într-un anumit loc (ex. la şcoală, la spectacole). • (Livr.) A vizita deseori pe cineva.
frecvănţă, frecvenţe, s.f., || Din lat. frequentia, fr. fréquence ;[ 1. Repgtare (regulată) a unei acţiuni, a unui fenomen etc. 2. Participare a elevilor sau a studenţilor la cursuri. 8. (Fiz.) Numărul de repetări ale unui fenomen periodic într-o unitate de timp.
frecvenţmetru, frecvenţmetre, s.n. || Din fr. fréquencemètre || Instrument pentru măsurarea frecvenţei unei mărimi care variază periodic.
fredona, fredonez, yb. I. Tranz. || Din fr. fredonner || A cînta încet, fără cuvinte, a îngîna o melodie.
fregată, fregate, s.f. j| Din fr. frégate, it. fregata || 1. Navă militară cu pînze, echipata cu tunuri, folosită în trecut în special pentru recunoaşteri. • (Azi) Navă rapidă de escortă. 2. Gen de păsări palmipede, cu coada şi aripile lungi, care trăiesc în apropierea mărilor tropicale şi se hrănesc cu peşti. .
fremăta, freamăt, vb. I. Intranz. || Din freamăt || 1. (Despre frunze, p. ext. despre copaci, păduri) A produce freamăt. Un tei fremăta lin la o boare de vînt (Sadoveanu). 2. (Despre colectivităţi) A se mişca, a se agita.
french-canean [Pr. : frenci-cancan] s.n. || Cuv. fr. || Cancan2.
frenetic, -ă frenetici, -ce, adj. || Din fr. frénétique |! Cuprins de frenezie; (adverbial) violent ; pasionat.
frenezie, frenezii, s.f. || Din fr. frénésie, lat. phrenesia, (< phrenesis), gr. phrenitis (< phren „inteligenţă, inimă, suflet") || Stare de excitare puternică,* de pasiune violentă. O Cu frenezie — frenetic, pasionat.
frénic, -ă, frenici, -ce, adj. || Din fr. phrénique; gr. phren „diafragmă" II Care este în legătură cu diafragma. O Nerv f. = nervul motoi* principal al diafragmei.	v
FRENOLOGIE
frenologie s.f. || Din fr. phrénologie ||: Teorie neştiinţifică potrivit căreia ar exista anumite relaţii între forma craniului şi funcţiile intelectuale ale individului.
frescă, fresce, s.f. II Din fr. fresque |[ 1. Pictură monumental-decorativă, făcută pe un zid cu tencuiala încă udă. 2* (Fig.) Compoziţie literară de proporţii mari, care înfăţişează tabloul unei societăţi, al unei epoci.
fresce subst. || Dm it.. fresco || Ţesătură din fire subţiri de lînă, uni sau cu efecte de culori, întrebuinţată în special pentru confecţionarea îmbrăcămintei de vară.
fretâ, fretez, vb. I. Tranz || Din fr. frelter |j A asambla prin strîngere două piese, două tuburi metalice etc., fie prin încălzirea înainte de asamblare a piesei cuprinzătoare, fie prin dilatarea piesei cuprinse, care a fost răcită în prealabil.
fretă, frete, s.f. || Din fr. frette || Tub sau inel ‘metalic montat forţat la exteriorul unei. piese tubulare pentru a o consolida; fir metalic înfăşurat forţat pe o piesă tubulară pentru a-i mări rezistenţa.
freudism [Pr. : froidism] s.n. || Din fr. freudisme || Concepţie psihologică a lui Sigismund Freud şi a adepţilor săi, cunoscută şi sub denumirea de psihanaliză.
frez adj. invar. || Din fr. fraise || De culoarea fragilor.
freza, frezez, vb. I. Tranz. || Din fr. fraiser || A prelucra un material prin aşchiere cu freza1.
freză1, freze, s.f. || Din fr. fraise || Unealtă cu unul sau mai multe tăişuri dispuse simetric în jurul unui ax, folosită la* prelucrarea prin aşchiere.
freză2, freze, s.f . H Din freza (var. a lui friza) || Pieptănătură bărbătească.	'
frezdr, frezori, s.m. || Din fr. fraiseur || Muncitor care lucrează la o maşină de frezat.
friabil, -ă, friabili, -e, adj. || Din fr. friable, lat. friabilis (< friare „a măcina“) |) (Despre materiale) Care se fărîmiţează uşor.
friabilitâfe s.f. II Din fr. friabilité || însuşirea de a fi friabil.
fricativ, -ă, fricativi, -e, adj. || Din fr. fricatif; cf. lat. fricare „a freca66 || Consoană fricativă (şi substantivat, f.) sau sunet f. = consoană (sau sunet) la a cărei pronunţare canalul fon a tor se strîmtează, astfel	aerul	se	scurge	în	tot
timpul emisiunii sunetpni; consoană constrictivă (său sunet constrictiv). tv,"'
ÎTică s.f. || Cf. gr. frike || Stare de mare nelinişte, provocată de un pericol, real sau imaginar; lipsa de curaj, teamă. O Fără frică = neînfricat, curajos. Nici de frică — nicidecum,/ deloc. O Expr. A fi cu frica în spate (sau in sin) = a fi într-o permanentă stare de teamă. A şti de frica cuiva = a asculta de cineva, fiindu-i frică de el.
fricos, -oâsă, fricoşi, -oase, adj.-II Din frică || (Adesea substantivat) Care se lasă uşor cuprins < de frică.
fricţionâ, fricţionez, vb. I. Tranz. || Din fr. frictionner || A façe cuiva o fricţiune (2) ; a masa.
II Şi: frecţionâ, vb. I*
fricţiune, fricţiuni, s.f. || Din fr. friction, lat. frictio, -onis (< fricare „a freca66) || 1. (Fiz.) Frecare (2). 2. Frecare a unei părţi a corpului cu un lichid revulsiv. 8. (Fig.; de obicei la pl.) Neînţelegere, divergenţă, ceartă între două persoane sau grupuri de persoane.
frideric, friderici, s.m. || Din germ. Friedrichs-[dor] || Monedă de aur prusiana, care a circulat şi la noi în prima jumătate a sec. 19.
frig, (2) friguri, s.n. || Lat. frigus || 1. Temperatură scăzută a atmosferei, care dă senzaţia de rece. 2. (La pl.) Tremur provocat de senzaţia de rece, care precedă uneéri o stare febrilă/* (Med.) Malarie. 8. (Fig.) Stare de nelinişte, de agitaţie puternică.
frigăneâ, friganele, s.f. || Din ngr. frigahia |j Felie de pîine albă, muiată în lapte şi ouă şi prăjită în grăsime. H Şi: frigăneâ s.f.
frigare, frigări, s.f. || Din frige || Vergea de fier sau de lemn, în care se înfige carnea pentru a o frige deasupra jeraticului. O La frigare = fript în frigare, deasupra jeraticului.
frigăneâ s.f. v. friganea.
^ frîgăruie, frigărui, s.f. || Din frigare [| Carne tăiată în bucăţi mici şi friptă la frigare.
frige, frig, Vb. III. || Lat. frigere f| 1. Tranz. A prepara un aliment expunîndu-1 direct acţiunii focului (în frigare, pe grătar etc.); p. ext. a prăji în tigaie. O Frige-linte = om zgîrcit, avar. O Expr. A frige pe cineva la inimă — a provoca cuiva o durere vie. 2. Tranz. (Despre surse ^de băldură sau despre corpuri fierbinţi) A dogori, a arde. • Intr.anz. A provoca arsuri. 8. Refl. (Fig.; fam.) A se păcăli. || Perf. s. fripsei, part. fript.
frigiân, -ă, frigieni, -e, s.m. şi f., adj. || Din fr. phrygien || 1. S.m. şi f. Locuitor al Frigiei.
2.	Adj. Care se referă la Frigia sau la populaţia ei. O Bonetă frigiană = bonetă purtată în antichitate de sclavii eliberaţi (şi adoptată în timpul revoluţiei franceze din 1789, ca simbol al libertăţii).
frigid, -ă, frigizi, -de, adj. || Din fr. frigide, lat. frigidus || Care suferă de frigiditate.
frigider, frigidere, s.n. |j Din fr. frigidaire; cf. lat. frigidarium „gheţărie64 || Dulap de construcţie specială echipat cu un agregat frigori-gen, în care se păstrează, la temperaturi scăzute, alimente şi alte produse uşor alterabile.
frigiditate s.f. || Din fr. frigidité, lat. frigiditas,
-atis || Aversiune sau indiferenţă faţă de actul sexual.
frigorie, frigorii, s.f. II Din fr- frigorie; cf. lat. frigor „frig66 II Unitate de măsură a frigului, egală cu o calorie.
frigorifér, -ă, frigoriferi, -e, adj., s.n. || Din fr. frigorifère; lat. frigor „frig66 -f- ferre „a purtau j|
1.	Adj. (Despre sisteme fizico-chimice sau despre agenţi fizici) Care transferă frigul (la un mediu ce trebuie răcit de la un mediu care se află la o temperatură mai joasă). 2. S.n. Ansamblu alcătuit dintr-o instalaţie pentru producerea frigului artificial şi încăperea în care trebuie realizat şi menţinut * frigul.
frigorific, -ă, frigorifici, -ce, adj. || Din fr. frigorifique; lat. frigorificus || Privitor la frig,
'391
care ţine de frig. O Agent f. = substanţă sau amestec de substanţe care produce sau transferă frig. Instalaţie frigorifică — frigorifer (2). Capacitate frigorifică = căldura preluată de un agent frigorific în timp de o oră.
frigorigén, -ă> frigorigeni, -e, adj. |] Din fr. frigorigène; lat. frigor „frig44 + gr. gennan „a produce44 || Care poate produce frig. • Agent f. = substanţă (amoniac, bioxid de sulf) cu căldură de vaporizâre mare, care vaporizîndu-se la temperatură joasă, absoarbe căldura. Agregat f. = parte componentă a unei instalaţii frigorifice în care, prin consum de energie, agentul frigorigen îşi modifică continuu starea de agregare, produ-cînd frig.	*
Mgotéhnica s.f. || Frig 4- tehnică || Ramura a tehnicii care studiază mijloacele şi instalaţiile de producere a frigului artificial.
frigoterapie s.f. || Din fr. frigothérapie || Folosire a temperaturilor joase în tratarea unor boli.
- irigurică, frigurele, s.f. || Din frig || Mică plantă erbacee din familia genţianaceelor, cu tulpina ramificată, cu flori roşii sau albe.
frigurds,-oâsă, friguroşi, -oase, adj. || Lat. frigo-rosus || 1. Care are o temperatură scăzută; (despre locuinţe) care se încălzeşte greu; care nu păstrează căldura multă vreme*. 2. (Despre fiinţe) Care suportă greu frigul.
fringilide s.f. pl. H Din fr. fringilide's || Familie de păsări cîntătoare, cu ciocul conic şi scurt (ex. cinteza, canarul, sticletele).
fript,-ă, fripţi, -te, adj. || Din frige || 1. (Despre alimente) Gătit prin expunere directă la foc, p. ext. prăjit. O Expr. A mînca pe cineva fript == a distruge, a da gata pe cineva. A face cuiva zile fripte = a necăji mereu pe cineva, ari şicana, a hărţui. 2. Rănit prin acţiunea focului sau a unui obiect fierbinte; (fig.) chinuit. 3. S.f. art. Numele unui joc de copii în care unul dintre jucători încearcă să lovească peste palme pe celălalt, acesta ferindu-le în momentul încercării.
friptdră, fripturi, s.f. || Laţ. *frictura || Fel de rom care eonstînd din carne friptă pe grătar, în frigare sau în cratiţă.
frison, frisoane, s.n. || Din fr. frisson || Succesiune de tremurături convulsive, asociată cu senzaţia de frig, care indică de obicei începutul unei boli febrile (ex. malarie).
frişca s.f. Smîntîna proaspătă care se ridică la suprafaţa laptelui nefiert şi care, bătută cu telul, devine spumoasă.
frivdl, -ă, frivoli, -e, adj. || Din fr. frivole, lat. frivolus || (Despre oaiheni) Lipsit de seriozitate, uşuratic; neserios; (despre lucruri, fapte etc.) lipsit de importanţă, neserios.
Mvolitâte, (2) frivolităţi, s.f. || Din fr. frivolité || 1. însuşire a ceea ce este frivol. 2. (La pi.) Lucruri, fapte, purtări uşuratice, neserioase.
friz, frize, s.n. || Din fr. frise || 1. Piesă de lemn de esenţă tare, folosită la fabricarea parchetului şi în tîmplărie. 2. Chenar care încadrează a pardoseală de parchet în lungul pereţilor nnei încăperi.
friza, frizez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. friser || (Rar) A (-şi) ondula părul; a (se) coafa.
friză, frize, s.f. || Din fr. frise || 1. Parte a antablamentului, cuprinsă între arhitrava şi cornişa unei coloane antice. 2. Ornament în jurul*unui vas, unei încăperi, unei mobile etc., în formă de bandă cu picturi sau reliefuri.
frizer, frizeri, s.m. Ц Din germ. Friseur || Lucrător care se ocupă cu bărbieritul şi cu tunsul părului.
frizerie, frizerii, s.f. || Din frizer || Atelier pentru tuns, pentru ras şi pentru frizat.
frizeriţă, frizeriţe, s.f. || Din frizer || Lucrătoare care se ocupă cu bărbieritul şi cu tunsul părului.
frizon, frizoane, s.n. || Din fr. frison || Fibră textilă provenită din straturile exterioare ale gogoşilor de mătase şi care nu poate fi trasă în fire normale, din care cauză ea constituie un deşeu.
frizură, frizuri, s.f. || Din fr. frisure || Freză'4, frînâ, frînez, vb. 1.1| Din înfrîna (după frînâ) \\ A opri sau a încetini mersul unui vehicul, mersul unei maşini, cu ajutorul frînei. • (Fig.) A împiedica dezvoltarea sau manifestarea unei acţiuni, a unei activităţi; a înăbuşi un sentiment puternic, 6 pornire, o patimă.,
îrmâr, frinari, s.m. || Din frînă || Muncitor însărcinat cu manevrarea frînei de mînă a vagoanelor de cale ferată.
frînă, frîne, s.f. II Din fr. frein (după frîne, pl. lui frîu) || 1. Dispozitiv pentru oprirea sau pentru încetinirea vitezei unui corp ori a unui vehicul în mişcare. 2. (Fig.) Piedică, obstacol în calea unei ’acţiuni, a unei activităţi; ceea ce opreşte desfăşurarea unui proces psihic. !
frîne, -ă, frînei, -ce, s.m. şi f. || Din lat. Fran-cus || Nume generic dat la noi în trecut occidentalilor de origine latină.
Mneuşă s.f. || Din frîne (| Soi românesc de viţă de vie, care face struguri cu boabe mici şi rare folosiţi pentru vinuri de masă.
frînge, frîng, vb. III. || Lat. frângere || 1. Tranz. A rupe un obiect prin lovire, apăsare sau îndoire; a fractura un os, un membru al corpului. O Expr. A-şi frînge gîtul = a) a muri într-un accident; b) a-şi distruge situaţia (materială, socială) printr-o faptă nesocotită. A-şi frînge mîinile == a-şi împreuna mîinile şi a-şi îndoi cu putere degetele, din cauza durerii, a deznădejdii. А i se frînge inima — a se mîhni peste măsură.
2. Refl. A se apleca, se îndoi de mijloc. • (Despre linii) A-şi întrerupe brusc sensul, direcţia.
3. Tranz.*(Fig.). A învinge, a birui (în luptă). ||Perf. s. frînsei, part. frînt.
frînghîe, frînghii, s.f. || Lat. fimbria\\ Cablu, sfoară lungă şi groasă, confecţionată din mai multe şuviţe de fibre, împletite sau răsucite. jjAcc. şi (reg.): frînghîe.
frînghier, frînghieri, s.m. || Din frînghîe [| Persoană care face (şi vinde) frînghii şi obiecte din frînghie.
frînt,-ă, frînţi, -te, adj. || Din frînge Jl.Rupt; (despre oase sau membre) fracturat. • Spart, zdrobit, stricat. O Expr. Na-ţi-o frîntâ că ţi-am dres-o, se spune despre cel ce încercînd să-şi
FR1NTURA
repare o greşeală face una şi mai mare. • (Despre linii) Pare şi-a întrerupt brusc sensul. 2. (Fig.) Foarte obosit, extenuat. O Beat frînt = foarte beat.
Matură, frînturi, s.f. || Din frînt || 1. Bucată ruptă, desprinsă de la locul ei; parte dintr-un întreg. O F. de limbă = vorbire neclară; frază formată din cuvinte greu de rostit. 2. (Pop.) Fractură.
Mu, (1) frîie, (2) frîne, s.n. || Lat. frenum |]
1.	Ansamblul curelelor, împreună cu zăbala, care se pun pe capul unui cal pentru a-1 putea mîna şi conduce. O Fără frîu = lăsat prea liber, dezmăţat. O Expr. A-şi pune frîu limbii (sau gurii) = a se reţine de la vorbă. A ţine pe cineva în frîu = a-1 stăpîni, a-î domoli pornirile. A da cuiva frîu liber — a lăsa pe cineva în voie. 2. (Fig., la pi.) Conducere.
! frondă, fronde, s.f. || Din fr. fronde || Atitudine potrivnică, sfidătoare, faţă de cineva sau de ceva; opoziţie pornită din motive personale.
front, fronturi, s.n. || Din fr. front; lat. frons, -tis „frunte44 || 1. Locul unde se desfăşoară acţiunile de luptă în timp de război; partea dinspre inamic a unui dispozitiv de luptă. O Expr. A rupe (sau a sparge) frontul — a rupe linia de apărare a inamicului. • Partea spre care este orientată o formaţie militară, sportivă etc. 2. Mare unitate operativă compusă din mai multe armate. • (Fig.) Grup organizat în vederea unei lupte comune. 3. Por^ ţiune dintr-un zăcămînt unde se face tăierea rocilor, în exploatările miniere. 4. Planul vefti-cal în care este situată faţada unei clădiri. 5. (Fiz.) Front de undă = suprafaţa de undă cea mai depărtată de sursă în cursul propagării unei unde. 6. Strat (suprafaţă) de discontinuitate între două mase de aer adiacente, deosebite ca proprietăţi fizice (f. cald, f. rece).
frontal-, ă, frontali, -e, adj. || Din fr. frontal || 1. Care ţine de regiunea frunţii. 2. Care se află în faţă; din faţă.
frontieră, frontiere, s.f. || Din fr. frontiere || Linie care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state sau de o întindere de apă care nu face parte din teritoriul său; graniţă, hotar.
frontispiciu, frontispicii, s.n. || Din fr. fron-tispice, lat. frontispicium ((frons -f- spicere „a privi44) || 1. Pa^G&superioară a faţadei unui edificiu sau a unui.monument; p. ext. faţada principală a unui eaffiâu. 2. Prima pagină a unei cărţi, care cuprind titlul, numele autorului etc. Partea de sus de pe prima pagină a unui ziar, cuprinzînd numele ziarului şi alte indicaţii.
fronton, frontoane, s.n. 1] Din fr. fronton, it. frontone (augmentativul lui fronte „frunte44) || Element arhitectural decorativ (în arhitectura clasică), de obicei de formă curbă sau triunghiulară, plasat deasupra intrării unui edificiu, deasupra uşilor; a ferestrelor etc.
frotra, frotiuri, s.n. || Din fr. frottis || Picătură de sînge sau suspensie microbiană care se întinde pe o lamă în vederea unui examen microscopic.
fruct, fructe, s.n. || Din lat. fructus || 1. Formăţiune caracteristică plantelor angiosperme, care se dezvoltă din pistil (după fecundare) şi care conţine seminţele. Unele fructe constituie un aliment preţios. 2. (Fig.) Rezultat material sau moral al unei acţiuni, al unei activităţi.
fructieră, fructiere, s.f. || Din fruct (după fr. fruitière) || Vas în care se pun fructele pe masă.	'
fructifer, -ă, fructiferi, -e, adj. || Din fir. fructifère || (Despre pomi) Care produce fructe comestibile.
fructifica, fructific, vb. I. || Din fr. fructifier, lat. fructificare I! I. Intranz. (Despre bani, capitaluri) A aduce venita a spori prin dobîn-zile care se adaugă. 2. Tranz. (Fig.) A folosi cu profit o valoare, o situaţie, o ocazie.
fruetoză, s.f. || Din fr. fructose; lat. fructus „fruct44 || Monozaharid prezent în fructele dulci, în miere, în flori etc., care, împreună cu glucoza, formează zaharoza.
fructuos, -oâsă, fructuoşi, -oase, adj. || Din - fr. fructueux, lat. fructuosus || Care dă rezultate bune, avantajos.
frugal, -ă, frugali, -e, adj. || Din fr. frugal, lat. frugalis .|| (Despre mese) Alcătuit din mîn-care puţină şi simplă.
frugalitâte s.f. || Din fr. frugalité, lat. fru-galitas, -atis || Caracterul a ceea ce este frugal.
frugivpr, -ă, frugivori, -e, adj., s.m. şi f.
|| Din fr. frugivore; lat. frux, f rugis „fruct44 + vorure „a devora44 || Animal care se hrăneşte mai ales cu fructe (ex. veveriţa, papagalul)/ frumos, -oâsă, frumoşi, -oase, adj., adv., s.n. || Lat. formosus || 1. Adj. (Adesea substantivat) Care place pentru armonia liniilor, mişcărilor, sunetelor, culorilor; care are însuşiri estetice. Ca un leu să fii de. tare Şi frumos ca primăvara (Eminescu). O (Substantivat, f. pl.* art.) Ielele. 2. Adj. Care place din punct de vedere moral. O Expr. (Substantivat) A lua pe cineva cu frumosul = a trata pe cineva cu bunăvoinţă. 3. Adj. (Despre timp) Senin, calm, liniştit." 4. Adj. (Despre fapte, acţiuni ale oamenilor) Remarcabil, bun, de valoare. 5. Adv. în mod plăcut, armonios, estetic. 6. Adv. Bine, potrivit, aşa cum se cuvine. O Expr. A fi frumos din partea cuiva — a fi lăudabil, aşa cum se cuvine. 7. S.n. însuşire a obiectelor naturii şi a creaţiilor omeneşti care provoacă satisfacţie estetică.
frumseţe s.f. v. frumuseţe.
frumuseţe, frumuseţi, s.f. || Din frumos ||
1.	însuşirea* a ceea ce este.frumos. O Expr. De toată frumuseţea = foarte frumos. 2. Lucru frumos sau persoană frumoasă. O (Gii valoare de superlativ) O frumusew de fată. || Şi: îrum-seţe s.f.
frumusél, -îcă, frumuşei, -ele, adj. Diminutiv al lui frumos. Un tînăr nalt, alb la faţă şi frumuşel (Vlahuţă). Q (Adverbial) Eu stau pe po- ' tecă frumuşel şi-aţin Cărarea la fete-n cîmpie (Coşbuc).
.393	'	'
/
îruntâr, frunlare, s.n. || Din frunte || 1. Cureaua caî*e trece peste fruntea calului, legînd . .părţile laterale ale căpeţelei frîului. 2. Grinda r principală care mărgineşte prispa în partea de vi sus şi pe care se sprijină grinzile secundare ale casei.
fruntaş, -ă, fruntaşi, -e, adj., s.m. H Din frunte || 1. Adj. (Şi substantivat) (Persoană) care este în frunte într-o activitate. 2* S.m: t Grad militar între ostaş şi caporal.
frunte, frunţi, s.f-,	||	Lat. frons, -ntis	|| 1,
(La oameni) Partea de sus a fetei,.cuprinsă în-; tre sprîncene şi păr şi mărginită lateral de tîm-ple; (la animale) partea dinainte a capului, dea-supra ochilor. 2. (Fig.; adesea articulat) Ceea ce este mai bun, mai de seamă, mai ales; persoană care se distinge dintre altele., O In frunte = înainte, pe primul loc; în locul cel mai de cinste. 3. Lichid obţinut la începutul unei distilări fracţionate.	;
frunzar, frunzare, s.n. || Din frunza || 1. Desiş format din crengile pline de frunze ale unui copac sau ale, unor tufe. 2• Umbrar făcut din crengi. Tot pe mal şedea Şi minca şi bea, Sub verde frunzar De crengi de stejar (Pop.) 3. Frunze uscate, servind ca aşternut sau ca nutreţ pentru vite.
frunză, frunze, s.f. || Lat. frondia «frons,
-ndis) || Or^an principal al plantelor, format * dintr-un limb şi o codiţă; serveşte la respiraţie, transpiraţie şi’ asimilaţie clorofiliană. ^ O Ca frunza si ca iarba — numeros. Şi porni tătări-mea Ca frunza şi ca iarba (Pop.) O Expr. A tăia frunză la dini — a pierde vremea, a lenevi, a trîndăvi. • Frunză-de-potcâ — plantă erbacee anuală, înaltă de *20 — 80 cm, cu frunze verzi lucioase şi cu flori verzi dispuse în racem terminal.
frunzareâlă, frunzăreli, s.f. || Din frunzări|| Faptul de a frunzări.
frunzări, frunzăresc, vb. IV. Tranz. || Din frunză |1 A răsfoi repede foile unei cărţi, ale unui dosar etc., cercetînd conţinutul în mod superficial; a foileta.
frunziş, frunzişuri, s.n. || Din frunză || Frunzele unuia sau ale mai multor arbori; mulţime de frunze. Frunzişul lor puternic... se clătina domol în aerul limpede (Hogaş).
frun^ds, -oâsă, frunzoşi, -oase, adj. || Din frunză || Cu frunze multe şi dese.
frunzuliţă, frunzuliţe, s.f. Diminutiv al lui frunză. Frunză verde, frunzuliţă, Am avut o mîndruliţă (Pop.).
frupt s.n. || Lat. fructus || Produsul în lapte al animalelor mulgătoare; derivate ale laptelui. o Mîncare de lapte, ouă, carne şi peşte (sau derivate ale lor) de la care creştinii ortodocşi sînt opriţi în zilele de post.
frust, -ă, fruşti, -ste, adj. || Din fr. fruste, it. frusto „uzat44’ || (Livr.) 1. (Despre monede, medalii) Tocit, şters de vreme. *2. (Fig.) Natural, simplu; rudimentar.
frustra, frustrez, vb. I. Tranz. || Din fr. frustrer, lat. frustrări „a fura44 || A lipsi pe cineva (în special statul) de un drept, de un bun; a păgubi, a înşela.
FUGA
italic adj. || Din fr. pktalique || Acid ftalie = acid organic în formă de cristale. albe, folosit în industria maselor plastice. -ftizie, -ă, ftiziei, -ce/adj., s.m. şi f. U Din fr. phtisique || Tuberculos.
ftizie, ftizii, s.f. || Din fr. phtisie; gr. phthi-sis „distrugere44 || Tuberculoză pulmonară.
ftiziologie s.f. || Din fr. phtisiologie || Ramură a medicinii care studiază tuberculoza pulmonară.
fucoide s.f. pl. || Din fr. fucoides; lat. fucus „algă44 -f gr. eidos „aspect44 || (Geol.) Urme ale algelor sau ale deplasării viermilor, vizibile pe suprafeţele stratelor sau în interiorul lor.
făeşie s.f. II Din fr. fuchsia, de la n. pr. Fuchs || (Bot.) Cerceluş. || Acc. şi: fuesie.
fucsină s.f. || Din fr. fuchsine || Colorant roşu folosit la vopsitul pieilor, al ţesăturilor, la colorarea preparatelor microscopice ele.
|| Scris şi: fuxină.
făcus s.m. || Cuv. lat. || Denumire dată algelor brune, al căror tal este fixat de stîncile din apa mărilor ^printr-un fel de crampoane.
fudul, -ă, fuduli, -e, adj. || Din tc. fudul || Îngîmfat, încrezut, mîndru; arogant. O Expr. (Glumeţ) Fudul de-o ureche = surd. Moşneagul era cam fudul de-o ureche, dar nici baba nu stătea mai bine (Dunăreanu).
fuduli, fudulesc, vb. IV, Refl. || Din fudul|| A se făli; a deveni îngîmfat.
fudulie, (2) fudulii, s.f. || Din fudul |] 1. Faptul de a fi fudul. 2. (Pop.) Testicul al unor animale.
fufă, fufe, s.f. (Iht.) Plevuşcă, fugaci, -ce, fugaci, -ce, adj., s.m. || Lat: fugax, -acis. Cf. fr. fugace \\ 1. Adj. (Despre cai) Care aîeărgă bine, iute la fugă. 2. S.m. Nume. dat la mai multe specii de păsări migratoare, din ordinul caradriiformelor, de mărimea unui porumbel; au picioare lungi şi fug repede pe pămînt.
fugar, -ă, fugari, -e, adj., s.m. şi f. || Din fugă || 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care a fugit de undeva pentru a scăpa de o primejdie sau de o urmărire. 2. Adj. Care trece repede; fugitiv. 3. Adj. (Despre cai) Fugaci; (p. ext.; substantivat, m.) cal.
fugâsă, fugase, s.f. || Din fr. foumsse || 1. încărcătură mare de exploziv îngropa^. în pămînt sau instalată sub apă, în scopul niniicirii forţei vii şi a tehnicii de luptă a inamicului. 2. Recipient ’încărcat cu substanţe toxice de luptă, amestec incendiar etc. folosit la baraje sau pentru incendierea m§or obiective.
Mgă1 s.f. || Lat. fuga || 1. Faptul de a fugi; deplasare rapidă, goană, alergare. O in (sau din) fugă — fugind; p. ext. în grabă, în treacăt. în fuga mare = foarte repede. O Expr. A pune pe cineva pe fugă == a alunga, a fugări. A o lua (sau a o rupe) la fugă = a porni în goană. O fugă de cal = f> distanţă pe care o poate parcurge un cal fugind fără cprire. O (Adverbial, în forma fuga) Repede. 2. Părăsire grabnică (şi pe ascuns) a unui loc, pentru a scăpa de o urmărire, de o constrîngere sau de o primejdie.
FUGA
fugă2, fugi, s.f. II Din it. fuga || Compoziţie muzicală pe două sau mai multe voci, melodia pe o voce fiind reluată pe rînd de celelalte voci.
fugări, fugăresc, vb. IV. Tranz. || Din fu-gâ1 || A goni pe cineva sau a-1 urmări, fugind în urma lui.
fugi, fugy vb. IV. Intranz. || Lat. pop. fu-gire || 1. A se mişca într-o direcţie cu paşi repezi, a merge în fugă; a alerga după cineva (pentru a-1 ajunge sau ad prinde).' Q Expr. A-i fugi cuiva pâmîntul de sub picioare = a-şi pierde echilibrul, fiind gata să cadă; (fig.) a se simţi pierdut, neputînd să evite o mare primejdie, A-i fugi cuiva ockii după cineva = a-i plăcea mult cineva, a nu-şi putea lua ochii de la el. A-i fu<gi cuiva ochii pe ceva = a nu-şi putea fixa privirea pe ceva ce străluceşte. • (Despre lapte sau alte lichide) A da în foc cînd fierbe.
2.	A părăsi în grabă un loc pentru a scăpa de o urmărire, de a primejdie; (despre deţinuţi) a evada. 8* (Fig., despre vreme, ani, luni) A trece repede. 4. A se sustrage, a se eschiva (de la o muncă, de la o răspundere). 5. (Despre peisaje din natură) A se perinda cu repeziciune prin faţa cuiva cînd călătoreşte într-un vehicul. 6. A* se retrage, a se depărta cu repeziciune de undeva; a se strecura pe nesimţite, cu dibăcie. O Expr. A fugi printre degete = a-i aluneca ceva din mînă; (despre o persoană) a scăpa, a nu se lăsa prins.
fugit, fugiţi, s.m. Fugar, evadat, dezertor, fugitiv, -ă, fugitivi, -er adj. || Din fr. fugi-tif, lat. fugitivus 1| De scurtă durată, trecător; care se face repede, superficial, sumar.
Mgpapier s.n. O Guv. germ. || Hîrtie gumată folosită pentru înnădirea furnirelor.
fuguţă, fuguţe, s.f, Diminutiv al lui fugă1, m (Adverbial, în forma fuguţa) Repede, fuga! O Expr. A da fuguţa = a se duce repede, a da o fugă pînă undeva.
fuior, fuioare, s.n. |] Lat. *folliolus || Mănunchi de fibre de in, de cînepă rezultat după periat. Doi saci plini, unul cu fuioare de cînepă şi altul cu fuioare de in (Reteganul). *
fuituiâlă, fuituieli, s.f. || Din fuit ui, rar, „a îndesa44 |J Material folosit în exploatările miniere la #tuparea glugilor de mină.
fulâ, pers. 3 fulea&ft, vb. I. Intranz. || Din fr. fouler || (Despre rbţiL A se roti neregulat, avînd, pe lingă o mişcare de rotaţie, şi o mişcare pendulară.
fular, fulare, s.n. || Din fr. foulard || 1. Fî-şie dintr-o ţesătură sau împletitură de lînă, de mătase etc., care se poartă iarnă în jurul gîtu-lui. 2. Ţesătură uşoară de mătase pentru rochii.
fulardâ, fulardez, vb. I. Tranz. || Din fr. foularder || (Ind. text.) A îmbiba ţesăturile cu soluţii sau dispersii de colorant şi mase de apret.
îuleu, fulee, s.n. || Din fr, foulee || 1. Alergare în pas mare. 2. Distanţă parcursă de un cal în timpul unui pas; este marcată prin două urme succesive ale aceluiaşi picior.
394
fulg, fulgi, s.m. 1. Pană subţire, moale şi mătăsoasă,, care creşte p# burta păsărilor şi printre penele mari. Q Ca un fulg = foarte uşor. O Expr. A bate pe cineva (de) sâ-i meargă fulgii =5 a bate tare pe cineva, 2. Cristale de apă care se formează iarna în atmosferă şi care, căzînd pe pămînt, formează zăpada. 3. (La pi.) Produs alimentar, sub formă de foiţe subţiri, obţinut din boabe de ovăz alimentar, din porumb, cartofi etc.
fulgarin, fulgarine, s.n. || Denumire comercială H Manta de ploaie confecţionată dintr-un material impermeabil.
fulger, fulgere, s.n. || Lat. fulger (=fulgur)\\ Descărcare electrică luminoasă pare. se produce între doi nori sau în interiorul unui singur nor. O F. globular = fulger cu aspectul unei sfere care se deplasează sub influenţa curenţilor de aer; dispare brusc cu sau fără explozie. O Ca fulgerul — foarte repede, cu iuţeala fulgerului. • Telegramă-fulger telegramă care se transmite (în schimbul unei suprataxe) mai repede decît telegramele obişnuite.
fulgera, f Alger, vb. I. || Lat. fulgerare [=-. fulgurare) H 1. Intranz. (La pers. 3) A se produce fulgere; (fig.) a scînteia, a luci, a sclipi. O Expr. A tuna şi a fulgera = a face scandal, trîntirid lucrurile, ţipînd. 2. Intranz. (Fig.) A se ivi sau a trece repede ca fulgefril. 3. Tranz. (Fig.) A izbi puternic pe cineva. • A străpunge, a străfulgera pe cineva cu privirea^
fulgerător, -oare, fulgerători, -oare, adj. || Din fulgera || 1. Iute, rapid. 2, (Fig., despre privire) Pătrunzător.
fulgerătură, fulgerături, s.f. jl Din fulgera |] Faptul de a fulgera; fulger.
fulgul, pers. 3 fulguieşte, vb. IV. Intranz. II Din fulg || A ninge cu fulgi rari. Vîntul duduie în horn. Afară fulguieşte mereu (Vlahuţă).
fulguiâlă, fulguiek, s.f. 11 Din fulgul * ]| Ninsoare uşoară cu fulgi rari.
fulgurant, -ă, fulguranţi, -te, adj. j| Din fr. fulgurant, lat. fulgurans, -ntis ((fulgurare „a fulgera44) || Care împrăştie o lumină vie şi de scurtă durată.
fulguraţie, fulguraţii, să. || Din fr. fulguration, lat. fulguratio, -onis || Fulgerare fără tunet în regiunile înalte ale atmosferei.
fulmicoton s.n. || Din fr. fulmicoton; lat. fulmen „fulger44 -f- fr. coton „bumbac44 || Exploziv puternic, obţinut prin acţiunea acidului azotic asupra celulozei.
fulminant, -ă, fulminanţi, -te, adj. || Din fr. fulminant || Care produce explozie. • (Fig.. Violent; aţîţător, provocator.
fulminât, fulminaţi, s.m. || Din fr. fulminate || F. de mercur = exploziv détonant folosit în capse şi amorse.
fulminaţie, fulminaţii, s.f. || Din fr. fulmination || Descompunere cu detonaţie a unei substanţe explozive.
fultuitor, fultuitoare, s.n. || Din fultui, rar, „a astupa, a se înfunda44 || Baston de lemn cu care se împing cartuşele de exploziv şi fuitu-iala în găurile de mină.
395
FUND
fam, fumuri, s.n. || Lat. fumus || 1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos, produsă, de obicei, dintr-o ardere incompletă.
• (Fig.) îiiceţoşare, tulburare, ameţeală (provocată de alcool). 2. (Fig., la pl.) Îngîmfare, pretenţii nejustificate. 8. Cantitate de fum (1) pe care fumătorul o trage dintr-odată din ţigară sau din pipă. 4. Canal cotit în interiorul unei so-. be, prin care circulă gazele arse spre coş.
fuma, fumez, vb. I. Intranz. |j Lat. fumare, cu înţelesul după fr. fumer) || A trage fum de tutun din ţigară sau din pipă.
fumâr, fumare, s.n. || Din fum. Cf. şi lat. fumarium || Deschizătură lăsată în acoperişul caselor vechi de ia ţară, pentru a permite evacuarea fumujtoi din pod.
fumarole s.f. pl. || Din fr. fumer oile, it. fu-marota || Produse gazoase (hidrogen, clor, azot, oxigen, vapori de sulf etc.) emanate de vulcani.
fumat, s.n. Faptul de a fuma; deprinderea, obiceiul de a fuma.
fumărie s.f. || Din fum H Cantitate mare de fum.
fumărlt s.n. || Din fum J| (în sec. 17) Dare percepută în Moldova pe fiebare coş de fum al caselor ţărăneşti iar în Ţara Românească pe prăvălii şi pe aşezările pescarilor.
fumăriţă, fumăr iţe, s.f. || Din fum || Mică plantă erbacee din "familia papaveraceelor, cu flori purpurii sau albe şi cu fructe globuloase.
fumătdr, -oare, fumători, -oare, s.m. şi f.
|| Din fuma || Persoană care are deprinderea de a fuma.
fumegă, pers. 3 fămegă, vb. I. Intranz. f| Lat. fumigare || A scoate fum; (despre lămpi, luminări etc.) a arde defectuos, producînd fum.
fumegds, -oâsă, fumegaşi, -oase, adj. J| Din fumega || Care scoate fum sau aburi, ceaţă etc. îl găsi amurgirea la fereastră, privind... depărtările fumegoase (Cezar Petrescu).
fumigâţie, fumigaţii, s.f. || Din fr. fumiga-tion, lat. fumigatio || Afumare în scop terapeutic sau pentru defcinfecţie, pentru deparazitare-etc.
fumigen, -ă, fumigeni, -e, adj. U Din fr. fumigene, lat. fumus „fum“ -j- gr. gennan „a produce" || (Despre unele substanţe) Care produce fum. O Luminare fumigenă = tub care conţine o substanţă fumigenă, folosită mai ales pentru camuflarea unui obiectiv militar.
furniza, furnizez, vb. I. Tranz. || Din fum || A executa operaţia de furnizare.
furnizare, furnizări, s.f. Acţiunea de a furniza; producere a fumului artificial, cu ajutorul substanţelor chimice. • (Milit.) Camuflare a unui obiectiv cu fum sau cu ceaţă artificială.
fumoâr, fumoare, s.n. || Din fr. fumoir^ || încăpere, amenajată de obicei pe lîngă sălile de spectacol, în care se poate fuma. ‘
fumurlu, -ie, fumurii, ,adj. || Din fum || De culoarea fumului, cenuşiu. Mama lui Zaharia n-a mai putut răbda ochelarii fumurii (Cezar Petrescu).
funambulesc, -&scă, funambuleşti, adj. || Din fr. funambulesque || (Rar) Echilibristic, acrobatic. • Bizar, excentric, extravagant.
funciar, -ă, funciari, -e, adj. || După fr. foncier || Care se referă la terenuri sau la alte averi imobiliare. O Fond f. ~ totalitatea suprafeţelor de teren (inclusiv terenurile acoperite de apă) aflate în limitele unei ţări, unei unităţi administrativ-teritoriale etc.
funcţie,funcţii, s.f. || Din fr. fonction, lat. functio, -onis H 1. Activitate (administrativă) pe care o prestează cineva în mod regulat într-o instituţie sau întreprindere. • Grad deţinut de cineva într-o ierarhie. • Rolul îndeplinit de o anumită instituţie socială în cadrul întregii societăţi. 2. (Fiziol.) Activitate a unui organ, a unui ţesut, a unui aparat, specifică organismelor vii, animale sau vegetale. 3. Sarcină, rol; destinaţie. «(Gram.) Rolul sintactic al unui cuvînt "în propoziţie. 4. (Mat.) Corespondenţă între elementele a două mulţimi prin care fiecărui element al unei mulţimi i se asociază un element determinant al "celeilalte. 5. A fi în funcţie de... = a depinde de... || Şi: funeţidne s.f.
funcţionâ, funcţionez, vb. I. Intranz. || Din fr. fonctionner (după funcţie) || 1. A-şi exercita funcţia. 2. A fi în stare de activitate, de producţie.
funcţional, -&, funcţionali, -e, adj. || Din fr. fonctionnel (după funcţie) || Care se referă la o funcţie, care ţine de o funcţie, de îndeplinirea unei funcţii; care corespunde, în bune condiţii, unor anumite cerinţe, care este potrivit pentru anumite funcţii. Ô (Mat.) Analiză funcţionala = ramură a matematicii care se ocupă cu studiul funcţiilor (4) şi al relaţiilor dintre ele.
funcţîonallsm s.n. || Din fr. fonctionnalisme || Direcţia în arhitectura sec. 20, în baza căreia forma este considerată ca fiind determinată de funcţia elementelor constructive.
funcţîonalitâte s.f. || Gf. funcţie || Capacitate a unor construcţii, sisteme fizice, tehnice etc. de a îndeplini un rol, o funcţie, de a corespunde unor cerinţe.
» funcţionar, -4, funcţionari, -e, s.m. şi f.
|| Din fonctionnaire (după funcţie) || Persoană care prestează o muncă cu caracter administrativ într-o instituţie sau într-o întreprindere, în schimbul unei retribuţii.
funcţionare, funcţionări, s.f. Acţiunea de a funcţiona.
funcţionarlsm s.n. || Din fr. fonctionnarisme (după funcţionar) || Birocratism.
funcţionăresc, -eâscă, funcţionăreşti, adj.
|| Din funcţionar \\ Care se referă la funcţionari, specific funcţionarilor.
funcţionărime s.f. || Din funcţionar || Număr mare de funcţionari, totalitatea funcţionarilor, funcţiune s.f. v. funcţie.
fund, funduri, s.n. || Lat. fundus J| 1. Partea de jos a unui vas, formînd baza lui. • Fie^ care dintre cele două feţe plane, opuse, ale unui butoi sau ale unui recipient. • Partea opusă deschizăturii la unele obiecte. O Sac fără fund = a) om lacom, nesăţios; b) loc de unde nu se epuizează ceea ce se" găseşte acolo. 2. (Fam.)
FUNDĂ
396
Şezut,^ dos. 3, Placă de lemn pe care se răstoarnă mămăligă, se toacă zarzavatul etc. 4. Partea de jos, închisă, a unei cavităti naturale, a unei gropi, a unei văi etc. O A seda la fund =
+ a SlvCv	aPa)’ **) a ^ispârea din via-
ţa publica, o, Partea cea mai îndepărtată a u-nui loc. 6. Partea dinapoi a unui vehicul.
funda, fundez, vb. "I. Tranz. || Din fr. fon-der || A pune bazele la ceva, a întemeia, a înfiinţa, a institui, a crea. || Şi: fonda vb. I.
fundal, fundale, s.n. || Din it. fondale (după fund) || 1. Fond al unui tablou sau al unui panou sculptat, din care se detaşează elementele principale ale compoziţiei. 2. Pînză, decor care închide în partea dinapoi scena unui teatru. || PI. şi: fundaturi.
fundament, fundamente, s.n. || Din fr. fon-dement, lat. fundamentum || 1. Fundaţie, bază, temelie a unei construcţii. 2. (Fig.) Element pe care se întemeiază ceva; bază, temei.
fundamenta, fundamentez, vb. I. Tranz.
|| Din fundament || A pune baze temeinice unei concepţii, unei teorii; a demonstra, a argumenta în mod ştiinţific.
fundamental, -a, fundamentali,	-e, adj.
II Din fr. fondamental, lat. fundamentalis || De bază, esenţial; (despre cercetările ştiinţifice) care se efectuează asupra unor fenomene sau procese nou descoperite, căutînd să stabilească legile acestora.
fundarisi, fundarisesc, vb. I. Intranz.
|J Din fund II A lăsa ancora unei nave să cadă în vederea ancorării.
fundaş, fundaşi, s.m. || Din fund |l Jucător din apărarea unei echipe de fotbal, de rugbi etc., plasat în imediata apropiere a porţii proprii; apărător.
fundaţie, fundaţii, s.f. || Din fr. fondation, lat. fondcuio, -onis || 1. Ansamblul elementelor de construcţie care serveşte ca suport unui sistem tehnic (construcţie, utilaj etc.). 2. Strat de teren natural pe care se reazemă ,o construcţie cu dimensiunile bazei foarte mari. • Materia peste care se aplică îmbrăcămintea unui drum.
3.	Fond constituit pentru o activitate de interes obştesc; instituţie creată din astfel de fonduri.
fundă, funde, s.f. |J Din ngr. funda || Nod în forma aripilor	fluture, făcut dintr-o
fîşie de mătase sau djfeînză şi servind ca podoabă.	*
fundătură, fundături," s.f. || Din [în]funda \\ Stradă, uliţă închisă la un capăt prin construcţii.
funduâră, funduare, adj. || Cf. lat. fundus, germ. Fundus „proprietate (de teren)44 || Carte f. = registru, în unele judeţe ale ţării, în care se înscriu drepturile şi actele privitoare la bunurile nemişcătoare aflate pe teritoriul lor.
fundâc, funduci, s.m. || Din tc. înv, funduk f| Veche monedă turcească de aur care a circulat şi în ţările române în sec. 18.
funebru, -ă, funebri, -e, adj. || Din fr. funebre, lat. funebris (<(funus, funeris „înmormântare44) || De înmormîntare. O Marş fune-
bru — melodie solemnă care se cîntă de obicei la înmormîntări. • Trist, jalnic.
funeralii s.f. pl. || Din fr. funérailles, lat. funeralia || Ceremonie de înmormîntare sau de incinerare a unei personalităţi.
funerar, -ă, funerari, -e, adj. || Din fr. funéraire, lat. funerarius || Care se referă la funeralii, la înmormîntare. O Urna funerară — vas în care se păstrează cenuşa unui mort incinerat. Piatră funerară (sau monument funerar) = lespede de piatră (sau monument) care se aşază pe un mormînt.
funest, -ă, funeşti, -ste, adj. || Din fr. funeste, lat. funestus || Care aduce nenorocire sau moarte. ® Trist; întristător.
Mngă, fungi, s.f. || Cf. it. fionco || Parîmă a unei nave cu pînze, care serveşte la ridicarea şi la coborîrea unei vele.
fungi s.m. pl. || Din lat. fungi „ciuperci441| Denumire generală pentru ciuperci.
fungibil, -ă, fungibili, -e, adj. || Din fr. fongible, lat. fungibilis || (Dr. ; despre un lucru) Care poate fi înlocuit, în executarea unei obligaţii, cu altul de acelaşi fel.
fungicid, -ă, fuiigicizi, -de, adj., s.n.
II După fr. fongicide, lat. fungus „ciupercă44 -f-caedere „a ucide44 || (Substanţă) care distruge ciupercile dăunătoare plantelor.
funicul, funiculi, s.m. || Din fr. funicule, lat. funiculus ((funis „frînghie, funie44) || (Biol.) Fir care fixează ovulul de placentă.
îunieulâr, funiculare, s.n. || Din fr. funiculaire; cf. lat. funiculus „sforicică44 || Mijloc de transport aerian pentru materiale sau pentru persoane, constînd din unul sau din mai multe cabluri purtătoare ori de rulare, de care sînt suspendate cabine, vagonete ori cărucioare.
funie, funii, s.f. II Lat. funis || 1. Sfoară răsucită din fibre vegetale; frînghie. O F- de ceapă (sau de usturoi) = împletitură, cunună de ceapă sau de usturoi. O Expr. Drept ca funia în traistă (sau în sac) = strîmb; (fig.) nedrept, necinstit. A corbi de funie în casa spînzu-râtului = a spune un lucru care poate constitui o aluzie neplăcuta pentru cineva care este de faţă. A se apropia (sau a se strîhge) funia de par *= se spune cînd se ajunge la o situaţie foarte dificilă, foarte critică. A juca pe funie = a merge pe funie făcînd diferite figuri; (fig.) a fi abil, dibaci. 2. (înv.) Numele unei unităţi de măsură cu care se măsura pămîntul. O F. fde moşie = fîşie îngustă de moşie.
funigel, funigei, s.m. (De obicei la pl.) Fire ale unor păianjeni mici care se văd plutind în aer toamna (mai ales în zilele senine). Funigei treceau prin lumina asfinţitului zilei (Sadoveanu).
funingine, funingini, s.f. || Lat. fuligo, -inis || Produs negru rezultat din arderea incompletă a materiilor organice, care se depune mai ales pe partea interioară a coşurilor.
funinginos, -oâsă, funinginoşi, -oase, adj.
\] Din funingine !| Cu funingine, plin de funingine.
funt s.m. v. pfund.
,‘397
^URNICAB
fur, furi, s.m. || Lat. fur, furiş || (înv.) Hoţ, tîlhar.
fura, fur, vb. I. Tranz. || Lat. furare || 1.
; A-şLînsuşi pe nedrept, pe ascuns sau cu forţa, un* lucru care aparţine altcuiva; a lua ceva pe r	nedrept de la altul, păgubindu-1. O (Lucru)
ţi	de furat = (lucru) luat prin furt. O Expr. Pe
I	furate (le) = prin furt, prin răpire. A fura pe
cineva cu ochiul = a privi pe cineva pe furiş f	(cu dragoste). A fura cuiva o sărutare = a să-
i}	ruta pe cineva prin surprindere, pe furiş. A
1	fura meseria cuiva '= a-şi însuşi pe apucate o
^	meserie de la cineva. A-l fura pe cineva som-
f	nul = a adormi pe neaşteptate. A~l fura pe
'li-	cineva gîndurile = a cădea pradă gîndurilor.
2.	A răpi pe cineva.
furaj, furaje, s.n. || Din fr. fourrage «v. fr. feurre „pai, paie“) || Produs de origine ve-^	getală, animală sau minerală, folosit pentru
hrana animalelor; nutreţ.
furajă, furajez, vb. I. Tranz. || Din fr. four-rager || 1. A face, a pregăti furaje pentru hră-nirea animalelor. 2. A hrăni animalele cu furaje.
furajer, -ă, furajeri, -e, adj. || Din fr. four-rager || Care se întrebuinţează ca furaj. O Plante furajere — plante cu valoare nutritivă ridicată, folosite pentru hrănirea animalelor.
furân s.m. || Din fr. furanne; || Combinaţie chimică organică, lichidă, obţinută din răşini de conifere şi folosită ca intermediar în sintezele de mase plastice şi medicamente.
îuratără, furături, s.f. || Din fura || Furt, hoţie.
"furcă, furci, s.f. H Lat. furca || 1. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn, avînd la un capăt doi sau trei dinţi încovoiaţi, cu care ^ se strîng paiele, fînul etc.; cantitate de fîn, de paie etc. cît se poate lua o dată cu această u-nealtă. O Expr. Parc-ar fi pus cu furca, se zice despre lucruri aflate în dezordine. A se certa furcă — a se certa rău. A avea de furcă cu cineva = a avea dificultăţi, conflicte cu cineva.
2.	Furca telefonului = "partea telefonului pe care stă receptorul. Furca pieptului = extremitatea inferioară a sternului. Furca fintînii = stîlpul pe care se sprijină cumpăna fîntînii. Furca (sau furcile) drumului = răspîntie. 3. Unealtă pentru torsul manual, formată dintr-o vergea de lemn, adesea ornamentată, pe care se prinde caierul. O Expr. Vorbe de furcă = vorbe de clacă. A nu avea de furcă — a fi foarte sărac.
furchet, furcheti, s.m. || Din it. forchetta (după furcă) || Dispozitiv fixat la marginea unei bărci, pe care se sprijină vîsla în timpul vîsli tului.
furcoi, furcoaie, s.n. |] Din furcă || Furcă (1) mare, întrebuinţată mai ales la încărcatul finului şi al snopilor. Azvîrli furcoiul cu care aruncase fînul pe stog (Marian).
furculiţă, furculiţe, s.f. || Din furcă || 0^\ecî de metal alcătuit dintr-un mîner şi doi pînă la patru dinţi, care serveşte pentru a duce mîn-carea la gură. • în furculiţă = (despre barbă) cu părţile laterale mai lungi decît mijlocul; (despre mustăţi) cu capetele răsucite în sus.
furda, furdale, s.f. || Din tc. diaî. furda || (La sg. cu sens colectiv) Deşeuri de piele de calitate inferioară, rezultate la tăierea marginilor pieii şi a părţilor cu defecte.
fur fur ol S.m.. 11 Din fr. furfurol || Aldehidă provenită din furan, lichid uleios folosit ca solvent la rafinarea uleiurilor şi ca insecticid, fungicid etc.
furgon, furgoane, s.n. || Din fr. fourgon || Căruţă de mare capacitate, folosită de unităţile militare pentru transportul alimentelor, bagajelor etc.
furibund, -ă, furibunzi, -de, adj. || Din fr. furibond, lat. furibundus (<( furere „a se înfu-ria“) || Plin de mînie, furios.
Mrie, furii, s.f. || Din fr. furie, lat. furia [J Mînie nestăpînită, violentă. • Cu furie ~ furios; cu forţă mare, nestăvilită. Vintui începu să sufle cu furie şi să ridice chiar valuri pe Dunăre (Bolintineanu).
furier, furieri, s.m. || Din fr. fourier || Ostaş însărcinat cu lucrările de birou ale unei unităţi militare.
furids, -oâsă, furioşi, -oase, adj. || Din fr. furieux, lat. furiosus || Cuprins de furie, mî-nios. • (Despre elemente ale naturii) Violent, puternic, năprasnic.
furioso adv. || Cuv. it. || 1. (Muz.) Cu pasiune, vijelios. 2. Varietate de cai rezultată din încrucişarea rasei de galop engleză cu rase locale.
furiş, -ă, furişi, -e, adj. || Din fur || Care se face în ascuns, pe neobservate. • Pe furiş = în ascuns; tiptil.
furişa, furişez, vb. I. Refl. || Din furiş || A se strecura pe neobservate, pe nesimţite, a se introduce undeva pe furiş. • A se ascunde, a se feri de cineva.
furlandisi, furlandisesc, vb. IV. Refl. II Cf. tc. firlandi „a se ridica brusca || (Fam.) A se făli, a se fuduli. Pan, codîrlaşul zeilor se fur-landisea şi se lăuda în toate părţile (Ispirescu).
furmint s.m. || Din fr. furmint || Soi de viţă de vie cu ciorchini cilindrici, cu boabe dese, verzi-gălbui; vin de calitate superioară obţinut din strugurii acestui soi de viţă.
furnâl, furnale, s.n. || După fr. fo urneau «four). Cf. lat. furnus „cuptor“ || Cuptor înalt în formă de turn, construit din cărămizi refractare, folosit la elaborarea fontei din minereuri de fier.
furnalist, furnalişti, s.m. || Din furnal || Muncitor care lucrează la un furnal.
furnică, pers. 3 furnică, vb. I. || Lat. for-micare || 1. Intranz. (Despre fiinţe) A umbla de	colo pînă	colo în număr mare,	a forfoti,	a
mişuna. 2. Tranz. impers. A avea	senzaţia	de
mincărime sau de înţepături pe piele.
furnicâr1,	furnicare, s.n.	|| Din	furnică	||
1.	Ridicătură mică de pămînt făcută de o colonie de furnici, muşuroi. • Totalitatea furnicilor dintr-un muşuroi. 2. (Fig.) Mulţime de oameni care mişună.
furnicar2,	furnicari, s.m.	|| Din furnică	||
Mamifer din America de Sud, cu botul alungit
FURNICA
ca o trompă, cu limba lunga şi cleioasă, care se hrăneşte cu furnici.
furnică, furnici, s.f. || Lat. for mica || Nume dat unor insecte mici din ordinul himenoptere-lor, de culoare neagră sau roşie, care trăiesc în colonii (furnicare). • Harnic ca o furnică, se spune despre o persoană harnică, iute la treabă.
furnicătura, furnicături, s.f. |J Din furnica || Senzaţie de înţepături	şi	de mîncărime pe
piele.
furnir, furnire,	s.n.	||	Din germ.	Furnier ||
Foaie subţire de	lemn	de	calitate	superioa-
ră, care serveşte la fabricarea placajelor, a panelelor sau se* aplică pe lemnul de calitate mai slabă din care se fac mobile.
furnirul, furniruiesc, vb. IV. Tranz. || Din furnir. Cf. .şi germ. furnieren || A aplica foi de furnir pe lemnul din care se fac mobile, pentru a-i da un aspect mai frumos, pentru a acoperi unele defecte eto.
furnitură, furnituri, s.f. || Din fr. fourni-ture || 1. Material accesoriu folosit în croitorie.
2.	Furnizare; marfă furnizată.
furniza, furnizez, vb. I. Tranz. || După fr. fournir II 1. A pune la dispoziţia cuiva mărfuri, materialei etc., contra plată, în baza unei înţelegeri prealabile. 2. A procura, a da o informaţie, o ştire, datele unei probleme etc.
furnizare, furnizări, s.f. Acţiunea de a furniza; furnitură (2).
furnizor, -oare, furnizori, -oare, s.m. şi f.
■ |J Din fr. fournisseur || Persoană, întreprindere etc! care furnizează mărfuri, materiale etc.
furoâre, furori, s.f. || Din fr. fureur, lat. fu-ror, -oris || 1. (Rar) Mînie, furie. 2. A face furori = a stîrni admiraţie, a face senzaţie.
furdu, furouri, s.n. H Din fr. fourreau |] Cămaşă de zi femeiască, combinezon.
fursec, fursecuri, s.n. || Din fr. foursec || Nume dat unor prăjituri mici, uscate, de forme variate, cu sau fără umplutură.
furt, furturi, s.n. || Lat. furtum || Faptul de a fura; însuşirea pe nedrept a unui lucru mobil al altuia; hoţie.
furtişâg, furtişaguri, s.n. || Din furt || Furt, mai ales de lucruri mărunte.
furtiv, -ă, furtivi, -o, adj. || Din fr. furtif, lat. furtivus «furtum)	||	(Livr.)	Care	se	face
în ascuns, pe furiş*t#^,.
furtun, furtunuri,^.xl.	|| Din tc. hortum
(după furtună) || Tub* flexibil de cauciuc, din material textil etc., foh&it la conducerea, pe distanţă mică, a gazelor sau a lichidelor.
furtunâr, furtunari, s.m. || Din furtună || Pasăre marină de mărimea unui porumbel, cu nările la capătul unor tuburi cornoase aşezate pe cioc. Trăieşte pe lîngă Marea Mediterană.
furtunâtic, -ă, furtunatici, -ce, adj. || Din furtună || Năvalnic, impetuos. Alexandru îşi purta calul furtunâtic (Sadoveanu).
furtună, furtuni, s.f. || Din ngr. furtuna ||
1.	Vînt puternic însoţit de averse şi descărcări electrice; vijelie. 2. (Fig.) Zbucium, tulburare sufletească. 3. (Fig.) Răscoală, revoltă. 4. F. solară *= accentuare bruscă a activităţii so-
lare, însoţită de intensificarea emisiei corpus-culare şi a celei electromagnetice.
furtunos, -oâsă, furtunoşi, -oase, adj. || Din furtună || 1. Bîntuit de furtună; mare furtunoasă. 2. (Fig.) Agitat, zbuciumat. 3. (Fig.) Năvalnic, impetuos, violent.
furuncul, furuncule, s.n. || Din lat. furune i-lus || Inflamaţie a foliculilor firelor de păr, ca urmare a unei infecţii, care poate cuprinde ţesuturile învecinate, provocînd leziuni întinse ale pielii; (pop.) buboi.
furunculoză, furunculoze, s.f. || Din fr. fu-runculose || Boală manifestată prin apariţia repetată de furuncule. .
fus1, (1), fuse, (2 —4) fusuri, s.n. j| LaD fusus (cu unele sensuri după fr. fuseau) |j 1* Unealtă alcătuită dintr-un beţişor îngroşat la mijloc, pe care se înfăşoară firuî pe măsură ce este tors; piesă la maşinile de tors, care serveşte la răsucirea şi înfăşurarea firelor. Inul curea din caier pe fus ca un fir de păr (Delavranceuj.
2.	(Tehn.) Porţiune cilindrică, conică sau sferică a unui arbore sau a unui ax, care se sprijină şi se roteşte într-un lagăr. 3. (Arhit.) Partea principală a unei coloane, cuprinsă între bază şi capitel. 4. Fus orar = fiecare dintre cele 24 de porţiuni în care este împărţită suprafaţa Pă-mîntului, prin meridiane distanţate la 15* grade unul de altul
fus2, fusuri, s.n. II Din germ. Fuss || Unitate de măsură a suprafeţei pieilor, egală cu 929 cm2; bucată de piele âvînd această suprafaţă. || PI. şi fuse.	/
fusâr, fusari, s.m. || Din fus1 || Peşte tele-oştean de apă dulce cu corpul fusiform* de culoare galbenă-castanie, lung de circa 15 cm, cm 4 —5 dungi transversale.
fuse61, fuscei, s.m. || Lat. *fusticellus |j 1< Fiecare dintre vergelele care separă firele de urzeală la războiul de ţesut. 2. Fiecare dintre vergelele orizontale care formează treptele unei scări simple de lemn. || Şi: fustei s.m.
fusifdrm, -ă, fusiformi, -e, adj. || Din fr, fusiforme || Care are formă de fus1.
fustanelă, fustanele, s.f. || Din ngr. fustancl la || Fustă scurtă, largă şi creaţă, de culoare albă, care face parte din costumul naţional ai grecilor şi al albanezilor.
Mstă, fuste, s.f. || Din ngr. fusta || Obiect de îmbrăcăminte femeiască, care acoperă corpul de la talie în jos.
fustiţă, fustiţe, s.f. Diminutiv al lui fustă; fustă mică.
fuştâş, fuştaşi, s.m, || Din fuşte || (în evul mediu în Ţara Românească şi în Moldova) Sol dat pedestraş înarmat cu o fuşte. Fuştaşii constituiau un corp domnesc de ceremonial; lan-cier.
fuşte, fuşti, s.f. II LaL fustis || (înv.) Suliţă de lemn cu vîrful de fier; lance, fuştâl s.m. v. fuscei.
futil, -ă, futili, -e, adj. || Din fr. futile, lat. futilis || (Livr.) Lipsit de valoare, de impor* tanţă; inutil; neserios, frivol.
399
FUZIUNE
futilitate, futilităţi,s s.f. || Din fr. futilité, lat. futilitas, -QLtis j| (Livr.) Inutilitate; lipsă de seriozitate, frivolitate.
futurism s.n. || Din fr. futurisme, it. futu~ m/no II Curent literar-artistic apărut în Italia la începutul sec. 20, caracterizat prin negarea tradiţiilor clasice ale artei, pe care încerca să le înlocuiască prin cultul vitezei, al maşinii, suge-rînd ritmul trepidant al vieţii moderne.
futurist, -ă, futurişti, -sfe, adj., s.m. şi f. || Din fr. futuriste, it. futurista || 1. Adj. Care se referă la futurism, care aparţine futurismului.
2.	S.m. şi f. Adept al futurismului.
futurologie, s.f. || Din fr. futurologie; lat. futurum „viitor"* . -f- gr. logos „studiu44 \\ Ştiinţa despre viitor; viitorologie.
fuzânt, -ă, fuzanţi, -te, adj. || Din fr. fusant|| (Despre proiectile) * Care explodează în aer, într-un anumit punct al traiectoriei; (despre focoase) carq, provoacă explozia în aer a unui proiectil.
- fiizaridză s.f. || Din fr. fusariose |, Boală a plantelor provocată de ciuperci, manifestată prin apariţia unei pîsle dese de culoare albă-roz pe organele atacate, care putrezesc.
luzee, fuzee, s.f. II Din fr. fusée || Cprp de formă aerodinamică, capabil să înainteze în atmosferă datorită forţei de reacţie a gazelor arse care ies printr-un efuzor,
^ îuzel s.m. || Din fr. fosei || Amestec de alcooli superiori, întrebuinţat ca dizolvant şi la fabricarea substanţelor aromatizante şi a par-fumurilor.
fuzelâj, fuzelaje, s.n. || Din fr. fuselage || Partea de formă aerodinamică ce constituie corpul avionului sau al planorului şi care adăposteşte încărcătura, postul de pilotaj şi comenzile.
fuzetă, fuzete, s.f.- || Din fr. fusette || Fiecare dintre cele două dispozitive care fac legătura dintre roţile directoare şi osia din faţă ale unui autovehicul şi care permit orientarea roţilor în direcţia dorită.
fuzibil, -ă, fuzibili, -e, adj., s.m. || Din fr. fus iile li 1. Adj. (Despre metale) Care poate fi topit uşor. 2. S.m. Element al unei siguranţe1 electrice format dintr-un fir subţire care se topeşte atunci cînd este parcurs de un curent mai intens decîDcel prescris pentru reţeaua respectivă.
fuziona, fuzionez, vb. I. Intranz. || Din fr. fusionner || A realiza o fuziune, a se contopi, a se uni.
fuziune, fuziuni, s.f. || Din fr. fusion, lat. fusio, -onis „topire44 || 1. Unificare a două sau mai multe grupări, partide politice, state etc.
2.	(Fiz.) Topire. 3. Contopirea a două sau mai multe nuclee atomice uşoare într-unul singur, mai greu, cu degajarea unei mari cantităţi de energie.
g s.m. invar. A noua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă: consoană semioelusivă prepalatală sonoră în grupurile ge, gi, oclusivă palatală sonoră în grupurile ghe, ghi şi oclusivă velară sonoră în celelalte poziţii.
ga interj. || Onomatopee || (De obicei repetat) Guvînt care imita strigătul gîştelor.
gabâră, gabare, s.f. || Din fr. gabare, gr. ka-rabos „rac de mare44, apoi „barcă44 || Navă cu care se transportă piatra pentru lucrările hidrotehnice. • Ambarcaţie mare, folosită în trecut pentru transportul mărfurilor.
gabardlna s.f. || Din fr. gabardine, sp. gabar-dina j| Stofă fină de lînă cu dungi oblice pe ambele feţe.
gabarit, gabarite, s.n. || Din fr. gabarit || Contur format din liniile drepte sau curbe care delimitează dimensiunile maxime admisibile ale unei maşini, ale unei clădiri, ale unei instalaţii etc. O G. de cale ferată = contur care marchează limitele transversale admise pentru construcţia locomotivelor şi a vagoanelor. • Şablon, dimensiune.
gabie, gabii, s.f. |] Din fr. gabie || Platformă orizontală la partea de sus a unui catarg, servind ca post de observaţie sau ca loc de unde se manevrează parîmele.
gabidn, gabioane, s.n. || Din fr. gabion, it. gabbione || Coş de nuiele sau de sîrmă, umplut cu pietriş ori cu pămînt, cu care se consolidează malurile ’apelor, bazele digurilor etc.
gabrd s.n. || fr., it. gabbro, germ. Gabbro || Rocă eruptivă grăunţoasă, neagră-verzuie, utilizată ca piatră de coaştrucţie şi de ornament. || Şi: gabrou s.n.	.Jjfc
gabrou s.n. v. gabro* ^ gabroveaa, gabroveni, sîm. || De la n. pr. bg. Gabrovo || (înv.) Meşter şi negustor de cuţite.
gâdină, gadine, s.f. || Din bg. gadină || (Pop.) Animal sălbatic, jivină. Ştiu şi limba păsărească şi a tuturor dobitoacelor şi a gadinelor din pădure (Reteganul).
gadoliniu s.n. || Din fr. gadolinium ||>Hfte-ment chimic din familia lantanidelor.
gadli s.m. pl. || Din fr. Gaels || Denumirea vechilor locuitori de origine celtică din Irlanda şi din nord-vestul Marii Britanii.
gafă, gafe, s.f. U Din fr. gaffe || 1. Prăjină prevăzută cu un cîrlig la unul dintre capete,
oare serveşte la prins obiectele de la distanţă. * Cîrlig de metal fixat pe o prăjină, destinat să ajute la acostarea ori la depărtarea de mai a unui mijloc de navigaţie mic. 2. Vorbă, gest, atitudine care poate constitui o indelicateţe sau. o jignire neintenţionată adusă cuiva.
gag, gaguri, s.n. II Din fr., engl. gag j| Efect comic într-o piesă de teatru sau într-un film, rezultat din situaţii contrastante, surprinzătoare.
gagic, gagici, s.m. || Din gagică || (Arg.) A-mant, iubit.
gagică, gagice, s.f. || Din ţig. gagi „femeie" i! (Arg.) Amantă, iubită.
gagiu, gagii, s.m. || Din gagic |] (Arg.) Om, individ, tip.
gagliărdă [Pr: galiardă], galiarde, s.f. |] Din iţ. gagliarda || Numele unui vechi dans italian şi francez; melodia corespunzătoare acestui dans.
gaiacol s.n. || Din fr. gaiacol || Substanţă extrasă din răşina unui' arbore exotic (gaiac, gayac), folosită în ţrecut în tratamentul tuberculozei.
gâică, găici, s.f. || Cf. rus. gajka „placă de metal cu găuri, pentru a lega două obiecte44 jj Bandă de stofă cusută în talie la partea din spa te a unei haine, pentru a-i micşora lărgimea sau în scop decorativ. • Bentiţă prin care se trece cordonul sau cingătoarea. • Cheotoare la o haină, făcută din şnur sau din găitan, o Agăţătoare la o haină pentru atîrnat în cui.
gâie, găi, s.f. Pasăre răpitoare de zi, migratoare, asemănătoare cu uliul, dar cu coada bifurcată. Atacă puii de iepuri şi păsările. O De-a puia-gaia v. puia-gaia.
gaiţă, gaiţe, s.f. || Cf. bg., ser. galica || 1, Pasăre’ sedentară din familia corvidelor, de mărimea unei ciori, cu penajul frumos colorat, care poate imita glasul altor animale. O G. de munte = alunar. 2. Epitet dat unei persoane care vorbeşte mult şi fără rost.
gaj, gajuri, s rr. !| Din fr. gage || Garanţie depusă în contul unei datorii sau pentru executarea unei lucrări; amanet, zălog.
gal1, gali, s.m. || Din lat. Gallus || Persoană care făcea parte din populaţia de bază a vechii Galii: celt.
401 ,
GALIŢLJ
gal2, gall, s.m. II Din fi*, gal (de là n. pr. Gali-lei) I] (Fiz.) Unitate de măsură a acceleraţiei, egală cu 1 cm pe secundă la pătrat.
galactic, -ă, galactici, -ce, adj. || Din fr. galactique || (Astr.) Care se referă la galaxie.
galactoză s.f. |] Din fr. galactose; cf. gr. gala, galaktos „lapte44 || Substanţă cu proprietăţi asemănătoare cu ale glucozei, prezentă în vegetale şi în organismul animal, sub forma de derivaţi.
galalit s.n. II Din fr. galalithe; gr. gala „lapte44 -f- lithos „piatră44 || Masă plastică dură, obţinută din cazeină, fiind întrebuinţată la fabricarea nasturilor, a pieptenilor, ca material electro-izolant etc.
galant, -ă, galanţi, -te, adj. || Din fr. galant, it. galante || (Despre bărbaţi) Manierat, atent, curtenitor faţă de femei. ® (Despre atitudini, gesturi etc.) Politicos, amabil. O Aventură galantă — aventură de dragoste.
galantar, galantare, s.n. || Din galanterie || Vitrină a unui magazin, în care sînt expuse mostre din mărfurile acestuia.
galanterie, galanterii, s.f. || Din fr. galante» rie (< galant) || 1. Politeţe, amabilitate faţă de femei; cuvinte curtenitoare adresate unei femei.
2.	Obiecte mărunte de îmbrăcăminte (mănuşi, cravate etc.); p. ext. magazin în care se vînd astfel de obiecte,
galantoni, -bâm& adj. v. galanton, galanton, -oână, galantoni, -oane, adj. || Din fr. galant-homme\\ (Fam.) Darnic, generos. ||Şi: galantom, -oâmă adj.
galadnu! s.m. art. Dans popular cu mişcare rapidă, jucat numai de bărbaţi; este răspîndit în Cîmpia Olteniei. • Melodia după care se execută acest dans.
galaxie, galaxii, s.f. || Din fr. galaxie; cf. gr. galaxias ({gala „lapte44) || Sistem stelar cuprinzînd un număr uriaş de stele de mărime şi strălucire foarte variate. Se obişnuieşte ca sub acest termen să fie denumită numai’Calea Lactee, din care face parte şi sistemul nostru solar.
gală, gale, s.f. || Din fr., it. gala || 1. Spectacol (sau şir de spectacole) cu caracter solemn. O De gală = de sărbătoare, de ceremonie, solemn. 2. Gală de box = competiţie sportivă alcătuită din mai multe meciuri de box.
galben, -ă, galbeni, -e, adj., subst. || Lat. galbinus || 1. Adj. De culoarea aurului, a lămîii etc. O Expr. A se face galben ca ceara = a deveni foarte palid (din cauza unei emoţii, a unei boli). 2. Adj. (Despre faţa omului) Palid; (despre părul oamenilor) blond; (despre parul cailor) şarg. B. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, între portocaliu şi verde. 4. S.m. Denumire a unor monede de aur străine, care au circulat şi la noi în evul mediu. II Şi : gâlbin, -ă adj.
gâlbin, -ă adj. v. galben, galena s.f. || Din fr. galène, lat. galena, gr. galene „plumb44 || Sulfură naturală de plumb (principalul minereu de plumb) utilizată la prepararea vopselelor, în radiotehnică etc.
26
galenţi s.m. pl. || Din ngr. galentsa j| Papuci cu talpă de lemn.
galeră, galere, s.f. || Din fr. galere || Navă comercială sau militară cu rame şi cu vele, folosită în antichitate şi în evul mediu. Era mî-nuită de sclavi sau de condamnaţi la muncă silnică.
galerie, galerii, s.f. || Cf. it. galleria, germ. Galerie || 1. Lucrare minieră în formă de tunel, prin care se pătrunde la locurile de lucru din mină. 2. Coridor lung în interiorul sau în afara unei clădiri, servind ca loc de trecere. 8. Muzeu sau secţie a unui muzeu de artă, în care sînt expuse lucrări de pictură, de sculptură etc. 4. Balcon situat la cel mai înalt nivel într-o sală de spectacol; spectatorii de la acest balcon; p. ext. publicul care se manifestă zgomotos la un spectacol, la o întrunire etc. O Expr. A face galerie — a se manifesta zgomotos, în semn de aprobare, de încurajare, în cursul unui spectacol, al unei întreceri sportive etc. 5. Conductă de legătură într-o lucrare hidrotehnică. 6. Canal subteran săpat de unele animale. 7. Bară* de lemn sau de metal de care se atîrnă perdelele.
galeş, -ă, galeşi, -e, adj. || Din bg. kales || (Despre ochi, privire; rar despre glas; p. ext. despre oameni) Drăgăstos, cald; duios. Veni zîmbitoare spre Radu, sorbindu-l cu ochii ei mari, înduioşaţi şi galeşi (Vlahuţă). 9 Melancolic, trist. De la o vreme... era tot galeşă, visătoare (Giaîaction), .....
galet, galeţi, ~i>m. II Din fr. galet || Fragment de mineral sau de rocă, şlefuit şi rotunjit prin rostogolire în apa rîurilor’ şi care intră în alea* tuirea pietrişurilor şi conglomeratelor.
galic1 adj’. m.J| Din fr. gallique |] Acid g. = acid organic, aromatic, astringent, care se . găseşte în gogoşile de ristic, folosit la fabricarea cernelurilor, a unor coloranţi, a unor medicamente etc.
galic2, -â, galici, -ce, adj. || Din lat. gallicus || Care aparţine ^ galilor, privitor la gali. O Cocoşul g. = una dintre emblemele naţiunii franceze.
galicîsm, galicisme, s.n. H Din fr. gallicisme || Expresie sau construcţie proprie limbii franceze.	*	*	•
galiîdrme s f. pl. || Cf" lat. gallus „cocoş44 + forma „formă44 || Ordin de păsări cu zbor greoi, cu gheare la picioare (pentru scormonit), cu ciocul puternic. Unele specii sînt domesticite (ex. găina, bibilica), altele vînate (ex. prepeliţa).
galimatias s.n. || Din fr. galimatias || Vorbire sau scriere confuză.
galinacee, galinacee, s.f. |j Din fr. gallinace, lat. gallinaceus „de găină44 || (La pl.) Subordin de păsări galiforme, omnivore, al cărui tip este găina domestică; (şi la sg.) pasăre care face parte din acest subordin.
gaiion, galioane, s n. || Din fr. gal ion || Cora^ bie mare cu pînze, folosită în trecut de spanioli pentru transportul de mărfuri din colonii.
găliu s.n. II Din fr. gallium || Metal moale, cenuşiu, folosit la umplerea termometrelor pentru temperaturi înalte, la confecţionarea plombelor dentare etc.
GALON
402
galon1, galoane, s.n || Din fr. galon || Panglică, şiret sau bandă de metal care se prinde pe epoleţi sau pe mînecile unei uniforme pentru a indica gradul. • Şiret de mătase sau de fir cusut ca podoabă pe unele haine, pălării etc. galon2, galoane, s.n. || Din engl., fr. gallon (|
' Unitate de măsură pentru volum folosită în ţările de limbă engleză şi egală cu c. 4 litri.
galonat, -ă, galonaţi, -te, adj. || Din galon1 |] împodobit cu galoane1.
galop, galopuri, s.n. || Din fr. galop, it. galoppo || 1. Mersul cel mai rapid al calului, constituit dintr-o succesiune de salturi, cu momente de suspensie totală (plutire). 2. Dans de societate, de origine franceză, foarte rapid, cu ritm sacadat; melodia corespunzătoare acestui dans.
galopa, galopez, vb. I. Intranz. || Din fr. galoper || (Despre cai) A alerga în galop; (despre oameni) a fi purtat în galopul calului.
galopanta, galopante, adj. || Din fr. [phtisie] galopante || Tuberculoză g. — tuberculoză cu evoluţie rapidă.	/	■
galo-român, -ă, galo-romani, -e, s.m. şi f., adj. || Din fr. gallo-romain || 1. S.m. şi f. Persoană făcînd parte dintr-o populaţie rezultată din amestecul galilor cu romanii după cuceri-rşa Galiei de către romani. 2. Adj. Care se referă li galo-romani, care aparţine galo-romanilor.
’ galoş, galoşi, s.m. || Din fr. galoche || încălţăminte de cauciuc care se poartă peste pantofi, pentru a-i feri de umezeală, de noroi;
galvanic, -ă, galvanici, -ce, adj. || Din fr. galvanique, de la n. pr. Galvani, fizician italian || Referitor la curentul electric produs de pile electr ochi mice.
galvanizâ, galvanizez, vb. I. Tranz. || Din fr. galvaniser || A efectua operaţia de galvanizare.
galvanizare, galvanizări, s.î. Acţiunea de a galvaniza; acoperire, prin depunere electrolitică, a unei piese metalice cu un strat subţire de zinc, pentru a o face mai rezistentă la coroziune.
galvano- || De la n. pr. Galvani || Element de compunere care indică referiri la curentul electric de conducţie sau la procese de depunere electrolitică.
galvano cautér, 0$mnocautere, s.n. || Din fr. galvanocautère || Gauteijpeare foloseşte ca sursă de căldură curentul electric; este format din-tr-un suport izolant şi un fir metalic, care adus la incandescenţă, arde ţesuturile patologice.
galvanométru, galvanomètre, s.n. || Din fr. galvanomètre; galvano- -f- gr. metron „măsură441| Instrument folosit pentru măsurarea intensităţii unui curent electric continuu, slab, sau numai pentru punerea în evidenţă a unui astfel de curent.
galvanoplastie s.f. || Din fr. galvanoplastie || Reproducere a unui obiect prin depunere electrolitică de cupru, aur, nichel etc. pe o formă executată după obiectul respectiv dintr-un material plastic adecvat.
galvanoscăp, galvanoscoape, s.n. || Din fr. galvanoscope; galvano- -{-gr. skopein „a exami-
na“ || Instrument care indică prezenţa unui curent electric continuu într-un circuit fără a-1 măsura.
gaivanostegie s.f. || Din fr. gaivanostegie || Acoperire, prin depunere electrolitică, a, unei piese conducătoare de electricitate cu un strat Subţire dintr-un material oarecare.
galvanotéhnicâ s.f. || Din fr. galvanotechni-que || Ramură a electrometalurgiei care se ocupă cu procedeele folosite în galvanoplastie şi gaivanostegie.
galvanoterapie s.f. || ţ)in fr. galvanothérapie; galvano- gr. therapeia „tratament44 || Metodă de tratament a unor boli cu ajutorul curentului electric continuu.
galvanotipie s.f. || Din fr. galvanotypie; galvano- gr. typos „amprentă44 || Procedeu gal-\ vanoplastic de reproducere a planşelor tipografice şi a gravurilor.
gâma s.m. invar. 1. A treia literă a alfabetului grecesc (y).	2.	Radiaţie g. = radiaţie
electromagnetică cu lungimea de undă foarte mică, avînd o măreţ putere de pătrundere.
gamaglobulină s.f. || Din fr. gammaglobuline II Substanţă proteică, cu acţiune antimi-crobiană, prezentă în sîngele persoanelor imune. I) Scris şi: gammaglobulinâ.
gamă, game, s.f. || Din fr. gamme j| 1. Succesiune melodică cuprinzînd toate sunetele unei scări muzicale, în ordine, ascendentă sau descendentă, şi luînd numele de la nota cu care începe. O (*• cromatică v. cromatic. 2* Succesiune de culori într-o gradaţie armonioasă. B. (Fig.) Serie, succesiune de obiecte, fenomene, situaţii etc. alcătuind un tot.
gâmţ>ă, gambe, s.f. || Din lat. gamba f{ (La oameni) Partea piciorului de la genunchi pînă la gleznă; (la animale) porţiune a meipbrelor posterioare cuprinsă între încheietura genûn-chiului şi copită.
gambetă, gambete, s.f.|| De la n. pr. Gambetta0 Pălărie bărbătească din fetru tare, cu calota ovală şi borurile răsfrînte.
gambit, gambituri, s.n. || Din fr. gambit |j Mod de deschidere la jocul de şah, prin care jucătorul cu piesele albe sacrifică un pion sau altă piesă de mică valoare pentru a obţine o poziţie favorabilă de atac.
gamMzie, gambuzii, s.f. U Din fr. gambusie j| Peşte teleostean de apă dulce, lung de 5 cm, vivipar, originar din America de Nord. Consumă larve de ţînţar.
gamelă, gamele, s.f. || Din fr. gamelle, it. gamella, lat. camelia „cupă44 ||Vas de metal în care ostaşii îşi primesc, în timpul aplicaţiilor şi campaniilor, porţia de mîncare gătită.
garnet, gârneţi, s.m. || Din fr. gamète; ct. gr. gametes „soţ44 || Celulă sexuală a plantelor şi animalelor.
gamopetâl, -ă, gamopétale, adj. |{ Din fr.
gamopétale; gr. gamos „împreunare44 -V petalon „petală44 || (Despre flori) Cu petalele unite; (despre plante; şi substantivat, f.) a cărei floare are petalele'unite.
403
GABD1NA
gamosepâl, -ă, gamosépale, adj. || Din fr. gamosépale ; g r. gamos „împreunare44 -f- fr. sépale „sepală44 || (Despre flori) Cu sepalele unite; (despre plante; şi substantivat, f.) a cărei floare are sepalele unite.
gang, ganguri, s.n. (| Din germ. Gang || Loc de trecere, la nivelul terenului, pe sub o construcţie. • Coridor, culoar.
gangă, gange, s.f. || Din fr .gangue || Totalitatea mineralelor sterile, Jn general inutilizabile, care însoţesc mineralele utile dintr-un zăcămint.
ganglion, ganglioni, s.m. || Din fr. ganglion, gr. ganglion „glandă44 || Formaţie anatomică, rotundă sau alungită, alcătuită dintr-o masă de celule nervoase sau dintr-un grup de celule limfo-ide, situată pe traiectul unui vas limfatic sau al unui nerv.
gangrenă s.f. v. cangrenă, gangster, gangsteri, s.m. || Din fr., engl. gangster (< gang „bandă44) || Nume dat în S.U.A. escrocilor organizaţi în bande.
ganoide s.f. pl. || Din fr. ganolde; gr. ganos „strălucire44 -|- eidos „aspect44 || Ordin de peşti (ex. morunul, nisetrul, cega), cu scheletul în parte cartilaginos, cu pielea fără solzi sau cu discuri osoase şi cu înotătoarea codală asimetrică.
gaoleân, gaoleni, s.m. || Din rus. gaoljan, fr. gaolian II Plantă furajeră din familia grami-neelor, cu seminţe mici, bogate în proteine şi grăsimi.
gară, garez, vb. I. Tranz. j| Din fr. garer ||
1.	A adăposti un autovehicul într-un garaj. 2. A trece un tren sau o locomotivă pe o linie de garaj.
garafă s.f. v. carafă.
garaj, garaje, s.n. || Din fr. garage (< garer „a pune la adăpost, a gara44) || 1. încăpere sau clădire specială destinată adăpostirii (şi întreţinerii) autovehiculelor. 2. Linie de g. = linie de cale ferată pe care sînt dirijate vagoanele cînd trebuie să staţioneze mai mult timp într-o gară.
garant, -ă, garanţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. garant || Persoană saù instituţie care dă o garanţie.
garantă, garantez, vb. I. Tranz. (| Din fr. garantir II1. A da cuiva asigurare pentru executarea unei obligaţii; a asigura respectarea unui principiu, a unui drept. 2. A răspunde de valoarea sau de calitatea unui lucru, a unei mărfi, de autenticitatea unei afirmaţii etc.
garantat, -ă, garantaţi, -te, adj. 1. (Despre mărfuri, obiecte etc.) Pentru a cărui valoare sau calitate s-au dat garanţii. 2. (Adverbial, fam.) Sigur, neîndoielnic.
garanţie, garanţii, s.f. || Din fr. garantie, it. garanzia || 1. Mijloc prin care se asigură executarea unei obligaţii; (concr.) ceea ce serveşte drept asigurare. 2. Obligaţie în virtutea căreia o persoană răspunde de ceva. O Expr. A lua pe cineva pe garanţie == a garanta pentru cineva. A prezenta garanţie — a oferi încredere, certitudine, siguranţă.
garâre, garări, s.f. Acţiunea de a gara.
gară, gări, s.f. || Din fr. gare ({garer „а pune la adăpost44) || Ansamblu de clădiri şi de instalaţii situate pe o linie de cale ferată, unde opresc trenurile pentru urcarea şi coborîrea călătorilor şi pentru încărcarea şi descărcarea mărfurilor. O O. maritimă (sau fluvială) = ansamblul clădirilor şi instalaţiilor portuare amenajate pentru îmbarcarea şi debarcarea .călătorilor şi a bagajelor.
gard, garduri, s.n. || Guv. autohton || 1. Construcţie de lemn, de zidărie, de metal etc. care împrejmuieşte o curte, o grădină, un teren. O G, viu = împrejmuire în grădini şi parcuri formată din plantaţii dese de arbuşti. O Expr. A nimeri ca Ieremia cu oiştea-п gard = a da greş, a face o prostie, o gafă. A lega pê cineva la gard = a prosti, a păcăli pe cineva. A sări peste gard = ă depăşi limita admisă. À lega ceva,la gard = a abandona, a renunţa la ceva. 2. (Sport) Obstacol în formă de gard* (1) amplasat pe o pistă de alergări. 3., împletitură de nuiele sau de trestie cu care se face un baraj de-a curmezişul unei ape curgătoare pentru prinderea peştelui.	^	*	■	'
gardă, gărzi, s.f. || Din fr. garde || 1. Subuni -tate militară avînd misiunea de a păzi un obiectiv sau persoane aflate în stare de arest. O G. de onoare — subunitate militară care dă onorurile cu ocazia vizitei unei persoane oficiale; pază simbolică, instituită în semn de respect, Işl anumite solemnităţi. Gărzi patriotice = detaşamente înarmate, voluntare, ale oamenilor muncii de la oraşe şi sate, care, împreună cu forţele armate, participă la apărarea, cuceririlor revoluţionare ale poporului, la asigurarea independenţei şi securităţii patriei. 2. Pază, supraveghere. Q Medic de g. = medie de serviciu într-un spital, în afara orelor obişnuite de lucru. 3. Apărătoare de metal la mînerul săbiilor şi al spadelor. • Poziţie iniţială din care sportivul poate începe lupta (la scrimă, box, lupte etc.). O Expr. A (se) pune In gardă = a lua toate măsurile (sau a preveni, pe cineva) pentru a nu fi surprins de ceva neplăcut sau primejdios.
gardénie, gardenii, s.f. || Din fr. gardénia, de la numele botanistului Garden |) Denumire dată unor plante lemnoase tropicale din familia ru-biaceelor, cu flori mari, albe, cu miros plăcut, cultivate la noi ca plante decorative.
garderdb, -ă, (1) garderoburi, s.n., (2, 3, 4) garderobe, s.f. || Din fr. garde-robe || 1. S.n. Dulap în care se păstrează obiecte de îmbrăcăminte. 2. S.f. Loc special amenajat la intrarea într-o sală de spectacole, într-un local public, unde se pot lăsa paltoanele, pălăriile etc. 3. S.f. Totalitatea costumelor din depozitul unui teatru. 4. S.f. Totalitatea obiectelor de îmbrăcăminte ale unei persoane.
garderobier, -ă, garderobieri, -e, s.m. şi f. Ц Din garderob(ă) [(Persoană care are în grijă o garderobă (2).
gardiân, gardieni, s.m. || Din fr. gardien « garder) H Persoană însărcinată cu paza unei instituţii, a unei închisori etc.	\
gârdină, gardini, s.f. || Probabil cuv. autohton || Şănţuleţ transversal la capetele doagelor*
26*
GARF
404
de butoi, în care se fixează fundul (şi capacul). • Porţiunea de doagă dintre capătul ei şi şănţuleţul transversal.
garf) garfuri, s.n. Bucată tde carne de porc din regiunea primelor vertebre.
gargară, gargare, s.f. || Din ngr. gargara || Clătirea gurii şi a gîtului cu un lichid dezinfectant; lichid folosit în acest scop.
gargarisî, gargarisesc, vb. IV. Refl. şi in-tranz. || Din ngr. gargarizo || A face gargară. • (Fig.) A vorbi nedesluşit, a bolborosi.
gargui, garguie, s.n. || Din fr. gargouille |J Jgheab sau burlan scurt pentru scurgerea apei de ploaie, de obicei ornamentat.
garlm s.n. || Din it. gherlina || Parîmă groasă cu care se leagă nava acostată într-un loc cu vînturi puternice^
garmond s.n. || Din germ. Garmond || Literă de tipar avînd corpul de 10 puncte tipografice.
garnetă, gamete, s.f. |j Din engl., it. garnett, de la n. pr. Garnett, inventatorul maşinii || Maşină de destrămat deşeurile de fire de lină cardată şi de lînă pieptănată, în scopul recuperării lor.
garnisi, garnisesc, vb. IV. Tranz. || După fr. garnir || A completa un lucru cu accesorii sau podoabe; a împodobi, a orna (cu o garnitură), garnitură, garnituri, s.f. || Din fr. garnilure ||
1. Accesoriu folosit pentru completarea sau împodobirea unui lucru. • Adaos de legume, salată etc. care se serveşte la friptură. 2. Piesă demontabilă care protejează sau întăreşte altă piesă. • Placă elastică (de cauciuc, de piele etc.) cu care se etanşează asamblarea a două organe ale unei maşini, a două conducte etc.
3.	Grup de mai multe lucruri care formează un sortiment; ansamblu de unelte, scule, piese etc. de acelaşi gen: garnitură de chei. OG. de tren = totalitatea vagoanelor care formează un tren. 4. G. de literă == totalitatea semnelor de tipâr care aparţin aceluiaşi caracter de literă, cuprinzînd toată gama de corpuri de la cel mai mic pînă la cel mai mare.
gârniţă, garniţe, s.f. || Din pol. garniec, rus. garnec || Vas de metal pentru transportul laptelui sau al altor lichide.
garnizoană, garnizoane, s.f. || Din fr. garni-son |J 1* Totalitate^ unităţilor şi instituţiilor militare stabilite înfl^p localitate sau (în timp de război) într-un loe întărit, pentru a-1 apăra; localitatea în care sînt%instalate aceste unităţi.
2. Organ de conducere al garnizoanei (1). garoafă, garoafe, s.f. || Din ngr. garofalon ||
Plantă erbacee decorativă din familia cariofi-laceelor, cu flori diferit colorate şi cu miros specific, plăcut. OG. de cîmp (sau sălbatică) = garofiţă. • G. de munte — plantă din familia cariofilaceelor, înaltă de 25 — 60 cm, cu flori plăcut mirositoare, albe sau roz, cu peri purpurii.
garofiţă, garofiţe, s.f. 1. Diminutiv al lui garoafă. 2. Plantă erbacee cu frunze lanceolate şi flori purpurii; garoafă de cîmp. 3. Garofiţa Pietrei Craiului — mică plantă cu flori roz-violacee cu dungi mai închise. Este declarată # monument al naturii.
garou, garouri, s.n. || Din fr. garrot || Bandă sau tub de cauciuc çare serveşte de întrerupere temporară a circulaţiei sanguine într-o regiune a corpului (mai ales'la braţ) prin compresiunea circulară a regiunii respective.
garsonieră, garsoniere, s.f. j| Din fr. garçonnière II Locuinţă (într-o clădire mai mare), compusă de obicei dintr-o cameră şi baie (uneori şi bucătărie).
gasteropod, gasteropode, s.n. || Din fr. gas-téropode || (La pl.) Clasă de moluşte (melci) cu trupul adăpostit într-o cochilie şi caresse mişcă cu ajutorul unui picior în formă de talpă; (şi la sg.) animal care face parte din această clasă. || Şi: gastropod s.n.
gâstric, -ă, gastrici, -ce, adj. || Din fr. gastrique; cf. gr. gaster „stomac44 || Care se referă la stomac. O Suc g. — suc secretat de stomac, care conţine pepsină şi acid clorhidric, necesare digestiei.
gastrltă, gastrite, s.f. || Din fr._ gastrite || Inflamaţie a mucoasei stomacului, datorită unei infecţii, intoxicaţii, stări alergice etc.
gastroenterită, gastroenterite, s.f. || Din fr. gastro-entérite || Inflamaţie concomitentă a mucoasei stomacului şi a intestinului subţire. Poate fi acută sau cronică.
gastrointestinâl, -ă, gastrointestinali, -e, adj. || Din fr. gastro-intestinal |j Care se referă la stomac şi la intestinul subţire.
gastronom, -oâmă, gastronomi, -oame> s.m. şi f. || Din fr. gastronome || Persoană căreia îi plac mîncărurile alese şi care ştie să le aprecieze.
gastronomie, s.f. || Din fr. gastronomie || Arta de a prepara inîncăruri alese sau priceperea de a le aprecia calitatea.	s
gastropod s.n. v. gasteropod, gastroscopîe s.f. || Din fr. gastros copie ; gr. gaster „stomac44 -}- skopein „a examina44 |) Examinare a interiorului stomacului, cu ajutorul unui aparat (gastroscop).
gastrotomie, gastrotomii, s.f. || Din fr. gastrotomie; gr. gaster „stomac44 + tome „tăiere44 || Operaţie chirurgicală care constă în deschiderea stomacului.
gastrulă s.f. || Din fr. gastrula; gr. gaster „stomac44 || Stadiu în dezvoltarea embrionului la metazoare, în formă de sac, cu o davitate interioară care comunică cu exteriorul pr intr-un orificiu (blastopor), avînd două foiţe embrionare: ectoderm şi endoderm.
gâscă, găsti, s.f. (Peior.) Grup restrîns de oameni, uniţi’ în scopul de a-şi satisface interese personale, recurgînd la acţiuni reprobabile.
gat, gaturi, s.n. || Din magh. gât || (Reg.) Zăgaz ridicat de-a curmezişul unei ape curgătoare.
gâta adj. invar. || Guv. autohton || (Adesea adverbial) 1. Isprăvit, terminat; făcut, aranjat. O Haine de gata = haine confecţionate, care se vînd în magazine. O Expr. A da gata— a) a isprăvi, a lichida ceva; h) a chinui, a distruge pe cineva; c) a ului, a zăpăci. 2. (Cu valoare de interjecţie) Ajunge! destul! 3. Pregătit, dispus pentru un lucru. O Gata să... — pe punctul de a...
405
GAINAŢ
gater, gatere, s.n. || Din germ. Gatter [| Ferăstrău mecanic.
gaură, găuri, s.f. || Lat. *cavula (<( cavus ..scobit, gol“) || 1. Scobitură sau spărtură ivită de 3a sine sau anume făcută într-un material, în pămînt, într-un corp; bortă. O Gaura cheii = orificiul prin care se introduce cheia în broască. O Expr. Doar nu s-o face gaură-n cernu va fi o pagubă mare. 2. G. neagră — obiect ceresc spre care este atrasă puternic materia din spaţiul înconjurător, datorită cîmpului său gravitaţional foarte intens.
gauss s.m. || Din fr. gauss, de la numele fizicianului Gauss jj Unitate de măsură a. inducţiei magnetice.
gavanos, gavanoase, s.n. || Din tc. kavanoz || (Reg.) Borcan (pentru dulceaţă).
gavotă, gavote, s.f. || Din fr. gavotte (dans al unor locuitori din regiunea Alpilor, porecliţi gavoţi) II Numele unui vechi dans francez, devenit dans de curte; melodia corespunzătoare acestui dans.
gaz, gaze, s.n. || Din fr. gaz || 1. Corp fluid, cu densitate mică, expansibil, care ia volumul şi forma recipientului în care este închis. O Gaz perfect (sau ideal) = gaz foarte rarefiat pentru care produsul dintre presiune şi volum este acelaşi la orice temperatură. Gaz inert — gaz care nu reacţionează chimic şi care se foloseşte în becurile cu incandescenţă şi în tuburile cu descărcări electrice luminoase. Gaz de iluminat (sau aerian) = gaz obţinut prin distilarea huilei, folosit la iluminat. Gaze naturale = gaze formate în natură, fără intervenţia omului şi care constituie aerul atmosferic. 2. Petrol lampant. O Expr. A arde gazul degeaba = a nu face nimic, a pierde vremea. (Pop.) Doar n-am băut gaz = nici nu mă gîndesc, doar n-am înnebunit.
gaza, gazez, vb. I. Tranz. |] Din fr. gazer || 1. A răspîndi substanţe toxice de luptă într-o anumită zonă. 2. A distruge dăunătorii animali sau paraziţii cu ajutorul gazelor toxice.
gazdă, gazde, s.f. || Din magh. gazda || 1. Stăpînul, proprietarul casei, în raport cu oaspeţii săi sau cu persoane cărora le oferă, temporar, adăpost. « Persoană care ţine pe cineva hu chirie (şi cu întreţinerea plătită). 2. Organism pe (sau în) care trăieşte un parazit, gazelîieâ vb. I. v. gazifica. gazel, gazeluri, s.n. || Din fr. ghazel, ar. ghazâl || Poezie lirică cu formă fixă (de origine orientală), alcătuită din distihuri, cu conţinut erotic sau filozofic; g. cintă de obicei plăcerile vieţii, iubirea şi vinul.
gazelă, gazele, s.f. ]| Din fr. gazelle, ar. gazâl || Nume generic dat unor mamifere rumegătoare din familia antilopei, cu corpul zvelt, cu picioare lungi şi sprintene, cu coarne în formă de liră; care trăiesc în Asia şi Africa.
gazetar, gazetari, s.m. || Din gazetă || Ziarist, jurnalist.
gazetă, gazete, s.f. || Din fr. gazette, it. gazettajj Ziar. O G. de perete — panou plasat în cadrul unei întreprinderi sau instituţii, pe care se afi-
şează articole referitoare Ia activitatea din unitatea respectivă sau la probleme de interes general.
gazetăresc, -eăscă, gazetăreşti, adj. || Din gazetar II Care se referă la gazetărie sau la gazetari, care aparţine gazetăriei sau gazetarului; jurnalistic, ziaristic.
gazetărie s.f. II Din gazetar || Profesiunea de gazetar, ziaristică; jurnalistică.
gazéu s.n. || Din fr. gazé, specie de fluture || Ţesătură transparentă cu rărituri rezultate dintr-o combinaţie de ţesut şi împletit, folosită ca material pentru bluze, rochii etc.
gaziïér,-ă, gaziferi, -e, adj.
'azifère ,’î
(Despre zăcăminte) Care conţine gaze.
gazificâ, gazific, vb. I. Tranz. || Din gaz, după fr. gazéifier || A transforma, printr-o reacţie chimică, un corp solid sau lichid în gaz cu o compoziţie chimică diferită de aceea a corpului din care provine. j| Şi : gazeifică vb. I.
gazogén, gazogene, s.n. || Din fr. gazogène; fr. gaz -f gr. gennan „a produce“ || Aparat sau instalaţie destinată transformării unui combustibil solid (lemne, cărbuni etc.) în gaze combustibile, necesare arderii în unele motoare, instalaţii industriale etc.
gazolină s.f. || Din fr. gazoline (< gaz) || Produs lichid combustibil, amestec de hidrocarburi, obţinut din gazele de sondă.
gazomotru, gazometre, s.n. || Din fr. gazomètre II Aparat pentru măsurarea cantităţii de gaz care trece printr-o conductă.
gazon s.n. || Din fr. gazon || Iarbă cultivată în parcuri, pe unele terenuri sportive etc., stropită şi cosită des; teren cu astfel de iarbă (destinat mai ales unor competiţii sportive).
gazonâ, gazonez, vb. l! Tranz. || Din fr. gazonner II A acoperi un teren cu gazon.
gazornifă, gazomiţe, s.f. ||l)in gaz || 1. Lampă simplă de petrol. 2. Bidon în care se păstrează petrolul.
s gazos, -oâsă, gazoşi, -oase, adj. || Din fr. gazeux || Care se află în stare de gaz; care conţine gaze sub presiune: ape gazoase.
gazotron s.n. || Din fr. gazotron || (Telec.) Fanotron.
găfojî, găbjesc, vb. IV. Tranz. || Cf. găbui || (Pop.) A prinde pe cineva fără veste, a înhăţa, a pune mîna pe cineva; a găbui.
găbui, găbuiesc, vb. IV. Tranz. || Cf. ucr. habaty || (Pop.) A găbji. Bag mîna în scorbură, unde ştiam, şi norocul meu!... găbuiesc pupăza pe ouă (Creangă).
găgăuţă, găgăuţi, s.m. Bărbat prost, tont. O fată aşa de vioaie şi de gingaşă să iubească pe un găgăuţă (Caragiale).
găgăliz, -ă, găgăuzi, -e, s.m. şi f. || Din tc. Gagauz || Persoană care face parte’dintr-o populaţie din Dobrogea,, de origine turcă, dar de religie creştină.
găinar, găinari, s.m. || Din găină || 1. Vîn-zător de găini. 2. Iioţ de găini; p. ext. hoţ de lucruri mărunte, borfaş; persoană care se ocupă de afaceri ilicite mărunte.
găinaţ, găinaţuri, s.n. || Din lat. gallinaceum [| Excremente de pasăre. r
GAINA
găină, găini, s.f. || Lat. gallina || Specie de pasăre domestică, crescută pentru came şi ouă; femela cocoşului. O Expr. A se culca o dată cu găinile = a se culca foarte devreme. Cîntâ găina în casă, se zice cînd într-o căsnicie cuvîntul hotărîtor îl are femeia.
găinărie, găinării, s.f. || Din găinar || (Fam.) Furt de găini; p. ext. furt de lucruri mărunte; afacere necinstită; potlogărie.
găintişă, găinuşe, s.f. || Din găină [| 1. Diminutiv al lui găină. 2. Găinuşă de baltă = pasăre migratoare mai mică decît o cioară, cu penaj negru şi cu o pată roşie de piele golaşă în frunte, frecventă în bălţile Dunării. 3. (Astr.) Cloşca--cu-Pui.
găitan, găitane, s.n. || Din tc. gaytan || Şiret din fire de lînă, de bumbac, de mătase ori din fire metalice,'cusut ca ornament pe unele obiecte de îmbrăcăminte. O Expr. A merge găitan = a merge bine.
gălăgie s.f. Zgomot mare (de glasuri), larmă, tărăboi, hărmălaie- Aud gălăgia mulţimii de şcolari la ceasul ieşirii (Vlahuţă).
gălăgids, -oâsă, gălăgioşi, -oase, adj. || Din gălăgie II Care face gălăgie; zgomotos.
gălămdz, gălâmoaze, s.n. (Reg.)Boţ, coco-loş. I] Şi: golomoz s.n.
gălbeâză, gâlbeze, s.f. || Cuv. autohton |j Boală la oi şi la bovine provocată de un vierme parazit care trăieşte în căile biliare ale acestor animale. J| Şi: călbeâză s.f.
gălbeji, gălbejesc, vb. IV. Refl. || Cf. galben || (Pop.) A deveni palid, tras la faţă (în urma unei boli).
gălbeneâ, gălbenele, s.f. || Din galben || 1.. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina groasă, înaltă pînă la un metru, cu frunze dinţate şi flori galbene. Creşte prin locuri mlăştinoase. 2, (La pl.) Plantă erbacee din familia ranunculaceelor cu frunze palmate şi flori gal-bene-aurii.
gălbeneâlă, (2) gălbenele, s.f. || Din gălbeni [| (Pop.) 1. Paliditate. 2. Vopsea galbenă (extrasă din plante).
gălbenlu, -ie, gălbenii, adj. \\ Din galben J| Gălbui. Cărbunii se închid şi se deschid, ca nişte ochi de aur, sub cămaşa lor de scrum gălbiniu (Delavrancea). ||*Şî^ăibihiu, -ie, adj.
gălbenuş, gălbenuşuri, s.n. || Din galben || Partea din mijloc, de-^uţoare galbenă, bogată în substanţe nutritive, â oului de păsări, reptile, batracieni.
gălbinâre, gălbinări, s.f. || Din galbin || 1. (Pop.) Icter. 2. Plantă erbacee din familia compozitelor, înaltă pînă la un metru, cu frunze dinţate şi flori roşii-purpurii. Creşte în regiunile deluroase.
gălbiniu, -ie adj. v. gălbeniu. gălbidr, -oară, gâlbiori, -oare, adj. || Din galben || 1. Diminutiv al lui galben. Să fac o vînă-toare De păsări gălbioare (Pop.). 2. Blond, bălai. Ea, cu părul gâlbior, Naltă, zugrâvită-ntreagă (Coşbuc).
gălbiu, -ie, gălbii, adj. || Din galben || 1. Gălbui. [Trandafirul] cu foile răsfirate albe, roşii
ori gălbii (Gherea). 2. Blond, bălai. Părul despletit pe spate ca aurul de gălbiu (Conachi).
gălbui, -uie, gălbui, adj. || Din galben || Gal-ben-deschis, gălbiu. Prin geamurile mici venea o lumină gălbuie şi săracă (Dunăreanu).
găleată, găleţi, s.f. || Lat. galleta || 1. Vas de lemn, de tablă sau de material plastic, de formă tronconică, mai larg la partea superioară, cu toartă mobilă, folosit pentru muls laptele sau pentru ţinut şi transportat apă şi alte lichide ori diverse materiale granulare. O A ploua (sau a turna) cu găleata = a ploua torenţial. 2. (în evul mediu în Ţara Românească) Veche măsură de capacitate pentru lapte, cereale etc. 3. Dijmă în grîne care se percepea în trecut.
găligan, găligani, s.m. || Cf. gligan ]| (Pop, şi fam.) Om foarte înalt; lungan.
găluşcă, găluşte, s.f. II Din rus. galuska || Preparat culinar în formă de cocoloş, făcut din aluat, din gris, din brînză, din carne’ tocată etc.
gămân, gămani, s.m. (Peior. şi fam.) Om foarte lacom, mîncăcios.
gămălie, gămălii, s.f. || Din magh. gomoly |f Capăt îngroşat, de formă sferică, al unor ace (ace cu gămălie), al chibriturilor etc.; măciulie..
găoace, gâoci, s.f. 1. Coaja tare a oului. 2» Fiecare dintre jumătăţile unei coji de nucă, de alună etc.
gărdinâr, gârdinare, s.n. || Din gardină || line altă cu care se fac şanţurile transversale interioare la capetele doagelor de butoi.
gărdurâriţă, gărdurariţe, s.f. || Din garduri (pl. lui gard) || Arbust spinos, otrăvitor, din familia solanaceelor, cu flori roşii-violete, cultivat pentru a forma garduri vii.
gărgăriţă, gărgăriţe, s.f. || Cf, ser. grgarica\\ Nume dat mai multor insecte coleoptere mici, cu capul alungit cu un rostru, dăunătoare unor plante.
gărgădn, gărgăuni, s.m. Viespe mare de pădure, cu un ac veninos, care produce un zgomot puternic în timpul zborului. O Expr. A avea gărgăuni în cap = a avea idei ciudate, extravagante. A scoate cuiva gărgăunii din cap — a face pe cineva să renunţe la ideile sale ciudate, extravagante.
găselniţă1, găselniţe, s. f. || Din bg. găsenica „omidă44 |fFluture cenuşiu-roşiatic cu cercuri albe, ale cărui larve rod fagurii de miere; molia stupilor.
găselniţă2, găselniţe, s.f. || Din găsi || (Fam.) Soluţie, rezolvare ingenioasă, de efect, găsită de cineva.
găsi, găsesc, vb. IV. || Cf. sl. gasiti „a stinge441[:
1.	Tranz. A da de ceva sau de cineva, a descoperi (în urma unor cercetări); (tranz. şi refl.) a întîlni pe cineva (sau a se întîlni cu cineva). O Expr. Ţi-ai găsit !=slş\ de unde! nici gînd! (Fam.) A-şi găsi beleaua = a da peste încurcături, a avea necazuri, probleme. A-şi găsi să..„ = a-i veni (în mod neaşteptat să...). A-şi găsi naşul (sau popa) = a da peste cineva care să-i pună la punct. • (Despre suferinţe fizice sau moarte) A surprinde, a lovi pe neaşteptate pe cineva. 2. Refl. A se afla, a fi. 3. Tranz. A fi da părere, a crede că..., a socoti.
407
GELXFÏCA
găteală, găteli, s.f. || Din găti || Faptul de a (se) găti ; îmbrăcăminte, podoabe cu care se .găteşte cineva.	*'
gâté}, gate je, s.n. Ramură, creangă, subţire şi uscată, vreasc. In vatră ardeau gătejele şi se râspindeau în jăratic (Sadoveanu).
găti, gătesc, vb. IV. || Din gata ]| 1. Refl. şi tranz. A (se) îmbrăca (frumos). 2. Refl. şi tranz. A (se) pregăti (de drum, de plecare). 3. Tranz. A face de mîncare. 4. Tranz. şi in tranz. (Reg.) A sfirşi, a termina, a isprăvi. gătit1 s.n. Prepararea mîncării. gătit2, -ă, gătiţi, -te, adj. 1. îmbrăcat îngrijit, frumos, împodobit. 2. (Despre mîncăruri) Preparat, pregătit.
găunos, «oâsă, găunoşi, -oase, adj. || Din găună, înv., „gaură mică" || (Despre copaci) Cu găuri pe dinăuntru, scorburos. * (Despre nuci) Fără miez sau cu miezul nedezvoltat. • (Despre măsele) Cariat. • (Fig.; despre manifestări ale oamenilor) Lipsit de conţinut, de temei; (despre oameni) care are astfel de manifestări.
găurea, -ică, găurele, s.f. Diminutiv al lui gaură; găurice. • (La pl.) Fel de broderie pe o pînsă din care se scot cîteva fire.
găuri, găuresc, vb. IV. Tranz. || Din gaură\\ A face o gaură (într-un material sau obiect) a perfora. • Refl. A se strica, a se deteriora, în urma găuririi.
găvan, găvane, s.n. || Cf. bg., ser. vagan || 1. Scobitură, adîncitură a unui obiect; partea unui obiect care prezintă o scobitură. 2. Orbita ochiului. 3. Strachină sau blid de lemn. Pisăm în găvan... trei câpăţîni de usturoi (Stancu).
găvozdî, gâvozdesc, vb. IV. Tranz. || Din si. gvozditi „a bate în cuieu || Tranz. şi refl. (Reg.) A (se) înghesui, a se îngrămădi. Le-ascund, le gâvozdesc Prin scorburi, prin canale (Anghel-Iosif ).
găzar, găzari, s.m. || Din gaz || Vînzător (ambulant) de petrol lampant.
găzdui, găzduiesc, vb. IV. Tranz. || Din gazdă || A primi pe cineva în casă, dmdu-i adăpost; a oferi cuiva ospitalitate.
geaba adv. || Din tc. caba || (Pop.) Degeaba, gealât, gealaţi, s.m. || Din tc. cellât || (înv.) Călău, gîde. • (Azi, fam., de obicei peior.) Om voinic, zdravăn (şi violent).
gealău, gealâie, s.n. |j Din magh. gyalo (gya-lu) || Rindea (lungă).
geam, geamuri, s.n. || Din te. cam || 1. Placă de sticlă care se fixează în cercevelele ferestrelor sau ale uşilor, pentru a lăsa să pătrundă lumina în încăperi. • Bucată de sticlă care se fixează în rama ochelarilor, ceasornicelor etc. 2. P. ext. Fereastră.
geamandftră, geamanduri, s.f. Corp plutitor făcut din tablă, din lemn etc., ancorat de fundul unei ape, care serveşte ca indicator pentru navigaţie sau pentru înot, indicînd restricţii, obstacole etc.
geamantan, geamantane, s.n. || Din ngr. tza-mandani || Cufăr portabil (din piele, carton, material plastic), în care se pun lucrurile necesare pentru călătorie; valiză.
geamăn, -ă, gemeni, -e, adj. || Lat. geminus\\
1. (Despre fiinţe; adesea substantivat) Caro a fost născut în acelaşi timp cu altă fiinţă de către aceeaşi mamă. 2. (Despre tulpinile unor plante) Care au crescut din aceeaşi rădăcină; (despre fructe) care au crescut lipite, cîte două.
3.	(Anat.) Muşchi gemeni = muşchi ai gambei dispuşi pereche. ||Şi: gémen, -ă, adj.
geamăt, gemete, s.n. || Lat. gemitus || Sunet nearticulat, emis de cel care geme. Un geamăt de durere în vale îl opreşte (Bolintineanu). e (Fig.) Freamăt (de vînt, de valuri) Ascult la... geamătul dulce din vînt (Eminescu). || Şi: gemăt s.n.
geambâş, geambaşi, s.m. |) Din tc. eambaz |] Negustor sau samsar de cai.
geamblâc, geamblacuri, s.n. || Probabil de la n. pr. James Blake, numele unei firme englezeşti care figura pe turla sondelor || Ansamblu de scripeţi montat la capătul de sus al turlei unei sonde, peste care se înfăşoară cablul de foraj.
geamgiu, geamgii, s.m. || Din tc. camei || Persoană care vinde sau pune geamuri.
geamie, geamii, s.f. || Din tc. cami || Locaş, de cult la musulmani.
geamiîc, geamlîcuri, s.n. || Din tc. camhk || Perete , format din geamuri. • Coridor sau verandă cu pereţii făcuţi din geamuri.
geamparâle s.f. pl. || Din tc. çalpara |) 1. Numele unui dans popular românesc răspîndit în Cîmpia Dunării; melodia după care se execută.
2. Castaniete.
geană, gene, s.f. || Lat. *genna (= gena „obraz,.pleoapă"). H 1. Fir de par de pe marginea pleoapelor. O Expr. A-i da cuiva ochii în gene = a fi gata să aţipească, să adoarmă. A privi printre gene ==■ a privi cu ochii întredeschişi. 2. (Fig.) Dungă luminoasă; muchie, fîşie luminată a unui deal, a unui nor etc.
geantă, genţi, s.f. II Din tc. dial, çanta || 1. Obiect de piele, de material plastic etc. (cu despărţituri în interior), folosit pentru a purta acte, cărţi. 2. Poşetă.
gel s.n. IbDin fr. gel || Stare a unei substanţe care prezintă simultan proprietăţi ale lichidelor şi solidelor, păstrîndu-şi forma şi fiind de obicei elastică.
gelatină, gelatine, s.f. || Din fr. gélatine; cf. lat.^ gelatus „îngheţat" || Substanţă coloidală obţinută din oase, cartilaje etc., avînd diverse întrebuinţări: în industria alimentară ca gelifi-cator, în industria textilă, a hîrtiei, în tehnică etc.
gelatinizâ, gelatinizez, vb. I. Tranz. şi refl.
|[ Din gelatină H A (se) transforma în gelatină.
gelatinos, -oâsă, gelatinoşl\ -oase, adj. || Din fr; gélatineux || Care conţine gelatină; care are consistenţa gelatinei.
gelép, gelepi, s.m. II Din tc. celep [[ Negustor oriental din evul mediu care cumpăra vite din ţările române spre a le vinde la Gonstantinopol.
geliîicâ, gélifie, vb. I. Tranz. [J Din fr. gélifier || A transforma o soluţie coloidală într-un
G EL IV
408
gel sub acţiunea electroliţilor, a variaţiei de temperatură sau a altor factori.
gcliv, -ă, gelivi, -e, adj. || Din fr. gélif |] (Despre roci, materiale) Care se dezagregă uşor sub acţiunea îngheţului şi a dezgheţului repetat.
gelăs, -casă, geloşi, -oase, adj. || Din it. gelo'so || 1. Care suferă de gelozie. • Care ţine mult la ceva şi se teme să nu-1 piardă. 2. Invidios.
gelozie, gelozii, s.f. || Din it. gelosia || 1. Sentiment chiiiuitor şi obsedant provocat cuiva de faptul (sau de bănuiala) că fiinţa iubită îi este necredincioasă. 2. Invidie, pizmă.
gelui, geluiesc, vb. IV. Tranz. || Din gealâu |j A netezi cu gealăul suprafaţa unei piese de lemn; p. exl. a rindelui.
gem, gemuri, s.n. || Din engl. jarn || Produs alimehtar asemănător cu marmelada, în care fructele sînt aproape întregi, iar siropul este gelatinos.
gémâ, geme, s.f. || Din fr. gemme, lat.- gemma ||
1.	Denumire dată pietrelor preţioase translucide; bijuterie avînd o piatră preţioasă pe care sînt gravate figuri sau motive decorative. 2. (Adjectival) Sare gemă == clorură naturală de sodiu cristalizată-
gemăt s.n. v. geamăt.
géme, gem, vb. III. Intranz. || Dîn lat. gemere II1. (Despre fiinţe) A scoate sunete nearticulate, provocate de o durere. * (Fig.) (Despre elemente ale naturii) A fremăta, a murmura, a vui. 2. (Fig.) A fi plin, încărcat peste măsură.
gemen, -ă adj. v. geamăn, geminat, -ă, geminaţi, -te, adj . || Din fr. géminé, lat. geminatus „dublat44 || îngemănat, împerecheat. • (Lingv.) Consoană geminată = consoană lungă, pronunţată cu o durată mai mare decît cea obişnuită.
gen, genuri, s.n. || Eat. genus || 1. Fel, soi, tip; fel de a fi ai cuiva. 2. Diviziune care cuprinde creaţii artistice asemănătoare ca formă, temă, stil. O Pictură de gen = pictură care înfăţişează aspecte ale vieţii cotidiene. • Fiecare dintre diviziunile fundamentale în care se împart operele litere şi care cuprind creaţiile asemănătoare prin J||odalitatea specifică de a înfăţişa omul, acţuMue^şi stările lui sufleteşti (ex/g. liric, g. epic, dramatic). 3. Categorie gramaticală exprimată prin forma pe care o iau substantivele pentru a indica sexul fiinţelor pe care le denumesc (şi care s-a extins şi la substantivele nume de lucruri). 4. (Biol.) Categorie sistematică inferioară familiei, care cuprinde una sau mai multe specii. 5. (Log.) Clasă de obiecte avînd aceleaşi nota esenţiale şi cuprin-zînd cel puţin două specii.
genă, gene, s.f. || Din fr. gène; gr. genos „naştere, origine44 || (Biol.) Unitate indivizibilă a materialului genetic localizată în cromozomi, cu efect specific asupra caracterelor organismului.
genealogic, -ă, genealogici, -ce, adj. || Din fr.
généalogique || Care se referă la genealogie. O
Arbore g. = reprezentare grafică prin care se indică filiaţia membrilor unei familii, gradele lor de înrudire.
genealogie, genealogii, s.f. || Din fr. généalogie, lat. genealogia ; gr. genea „generaţie44 -f logos „socoteală44 || Filiaţia membrilor unei familii cu gradul lor de înrudire. • Disciplină auxiliară a istoriei care are ca obiect istoria diferitelor dinastii sau familii şi a legăturilor dintre ele.
genera, pers. 3 generează, vb. I. Tranz. || Din it., lat. generare || A da naştere la ceva, a produce; a determina.
generâl1, generali, s.m. || Din fr. général, cf. rus. general || Denumire generică pentru gradele militare superioare gradului de colonel: general-maior, general-îocotenent, general-colonel, general de armată. || Şi: gheneral s.m.
general2, -ă, generali, -e, adj. || Din fr. général, lat. generalis || 1. Care este comun tuturor fiinţelor sau obiectelor dintr-o anumită categorie; care priveşte pe toţi; la care participă toţi.
• (Substantivat, n.) Ceea ce este comun tuturor obiectelor unei clase. 2. Care priveşte ceva în ansamblu. O In general = în linii mari. 3. Care se întîmplă sau care există pe o întindere mare, care cuprinde tot 4. Care are întreaga răspundere în conducerea unei instituţii, întreprinderi etc. sau a unei diviziuni dintr-o mare instituţie : director general. O Adunare generală V. adunare.
generalisim, generalisimi, s.m. || Din it. gene-ralissimo, fr. généralissime || Denumire dată în unele ţări comandantului suprem al armatei.
generalitate, generalităţi, s.f. || Din fr. généralité, lat. generalilas, -atis || Caracterul a ceea ce este general2; (la pl.) idei generale în legătură, cu un subiect, cu o problemă.
generaliza, generalizez, vb. I. || Din fr. généraliser || 1. Tranz. A desprinde şi reţine mintal însuşirile fundamentale comune ale unei clase de obiecte; a da o formulare sintetică. 2. Tranz. A face să fie general, a extinde sfera de desfăşurare a unor procese; a considera o situaţie ca generală. 3. Refl. (Despre boli) A se extinde în întregul organism.
generalizare, generalizări, s.f. Acţiunea de a (se) generaliza; operaţie mintală prin care se grupează în acelaşi gen obiecte cu note esenţiale comune, o (Log.) Trecerea de la noţiuni cu sferă mai restrînsă şi un conţinut mai bogat la noţiuni cu sferă mai largă şi un conţinut mai restrîns.
generator, -oare, generatori, -oare, adj., s.n. || Din fr. générateur || 1. Adj. Care generează ceva. • S.f. Linie dreaptă care, prin deplasarea sa în spaţiu, dă naştere unei suprafeţe. 2. S.n. Aparat, maşină sau instalaţie care produce energie de o anumită formă folosind energie do altă formă. O O. electric = maşină care transformă energia mecanică în energie electrică. G. electronic = generator electric ale cărui părţi principale sînt tuburi electronice sau elemente semiconductoare (diode, tranzistoare). 3. S.n. Aparat sau instalaţie care serveşte la producerea unui fluid sau a unei suspensii fluide. 4.
409
GENUNCHI
S.n. G. cuantic = denumire generică dată laserului, maserului sau altor dispozitive de acest tip.
generaţie, generaţii, s.f. || Din fr. génération, lat. generaţia || 1. Totalitatea oamenilor (dintr-o comunitate) care au aproximativ aceeaşi vîrstă.
2.	Totalitatea animalelor dintr-o anumită specie sau rasă născute în acelaşi an. 3. Generaţie spontanee (sau spontană) = teorie naivă care susţinea că unele organisme vii pot lua naştere în mod spontan din substanţă nevie. 4. (Inform.) 'G. de calculatoare = denumire generică utilizată In clasificarea calculatoarelor după tipul elementelor electronice cu care sînt echipate, corespunzătoare şi ordinii cronologice în care at-oştea au fost fabricate (cu tuburi electronice, cu tranzistoare, cu circuite integrate).
genere s.n. |1 Din it. [in] genere || în genere = în general; în mod obişnuit, de obicei.
generic, -ă, generici, -ce, adj., s.n. || Din fr. générique; cf. lat. genus, +eris „gen, origine44 ||
1.	Adj. Care ţine de o categorie, de un gen; care cuprinde toate cazurile asemănătoare. 2.
S.n. Partea de la începutul, mai rar de la sfîrşitul unui film, în care sînt menţionate titlul filmului, numele producătorului, regizorului, colaboratorilor, actorilor etc.
generos, -oâsă, generoşi, -oase, adj. || Din fr. généreux, lat. gencrosus || Care este gata să dea ajutor, sprijin altora, mărinimos, darnic, o însufleţit de idei sau de sentimente alese.
generozitate s.f. || Din fr. générosité || însuşirea de a fi generos, mărinimie, dărnicie.^ genetic, -ă, genetici, -ce, s.f., adj. || Din fr. génétique; gr. gennetikos „care naşte£t || 1. S.f. Ramură a biologiei care studiază legile eredităţii şi ale variabilităţii organismelor. 2. Adj. Care aparţine geneticii (1) sau genezei, care se .referă la mecanismele de transmitere ereditară a caracterelor.
genetician, -ă, geneticieni, -e, s.m. şj f. || Din fr. généticien || Specialist în genetică.
geneză, geneze, s.f. j| Din fr. genèse; gr. genesis II Procesul naşterii şi al formării unei fiinţe sau unui lucru. • (Fig.) Creaţie, apariţie.
genial, -ă, geniali, -c, adj. || Din fr. génial, it. geniale i! De geniu, înzestrat cu geniu.
genialitate s.f. || Din genial. Cf. şi fr. génia-litê II însuşirea de a fi genial.
gen ist, genişti, s.m. || Din geniu (2) || Militar aparţinînd trupelor de geniu (2).
genital, -ă, genitali, -e, adj. || Din fr. génital, Int. genitalis || Care se referă la procreare şi la glandele de reproducere. O Aparat g-= ansamblu de organe care îndeplinesc funcţia de reproducere la animal şi la om.. Glande genitale — ansamblul glandelor (ovar, testicul) care asigură rep reducerea ; gonade.
genitiv, s.n. || Din lat. genitivus, fr. génitif [|. (Gram.) Caz al declinării, cu funcţie de atribut, care indică dependenţa, posesiunea, apartenenţa.
genitival, -ă, genitivali, -e, adj. || Din genitiv \\ Care se află în cazul genitiv sau are valoare de genitiv; care se referă la cazul genitiv.
genitor, genitori, s.m. || Din fr. géniteur [j Fiecare dintre organismele deosebite din punctul de vedere al constituţiei ereditare, care, prin încrucişare, dau naştere unui nou individ (unui hibrid).
geniu, genii, s.n. U Din lat. genius „divinitate tutelară“, fr. génie || 1. Cea mai înaltă treaptă de dezvoltare a aptitudinilor spirituale ale omului, întruchipată în creaţii de o excepţională originalitate şi valoare; persoană care are o astfel de înzestrare. 2. (Milit.)' Trupe de g. = trupe specializate în executarea unor lucrări cu caracter tehnic: poduri, drumuri, fortificaţii.
genocid, genociduri, s.n. II Din fr. génocide; gr. genos „neam44 -f- lat. caedere „a ucide44 [| Crimă săvîrşită în scopul de a distruge, în întregime sau în parte, o colectivitate ori un grup naţional, etnic, rasial sau religios.
genotip, genotipuri, s.n. || Din fr. génotype; gr. genos „neam44 + typos „caracter44 || Constituţia ereditară a unui organism, reprezentată de totalitatea genelor caracteristice speciei.
gentil, -ă, gentili, -<?, adj. || Din fr. gentil, it. gentile || Amabil, politicos, curtenitor.
gentileţe s.f. II Din it. gentilezza || Atitudine de om gentil; vorbe pline de curtenie.
gentilic, -ă, gentilici, -ce, adj. |[ Din lat. gentilicius II Care aparţine gintei, privitor la gintă.
gentilăm, gentilomi, s.m. || Din fr. gentilhomme || (în evul mediu) Denumire dată membrilor aristocraţiei din apusul Europei. 9 (Fig.) Om cu comportare aleasă, amabil, politicos.
gentleman [Pr. : géntlmen], gentlemeni, s.m. || Cuv. engl. H Bărbat cu maniere alese, amabil, politicos.
genţianacee s.f. pl. || Din fr. gentianacées || Familie de plante dicotiledonate, în general erbacee, cu flori solitare grupate în raceme, cu corola gamopetală şi cu fructe capsule.
gentiână, gentiane, s.f. || Din fr. gentiane, lat. gentiano || Nume dat unor specii de plante erbacee din familia genţianaceelor, cu flori mari, albastre sau galbene, care cresc în regiunile de munte.
genuflexiune, genuflexiuni, s.f. II Din fr. génuflexion; cf. lat. genuflectere „a îndoi genunchii441| îndoire a genunchilor (în exerciţiile de gimnastică).
genuin, -ă, genuini, -e, adj. || Din lat. genui-nus II (Livr.) Natural, pur. genunche s.m. v. genunchi, genûnchi, genunchi, s.m. || Lat. genuc(u)lum\\
1.	Parte a piciorului (la oameni şi la unele animale) cuprinzînd regiunea articulaţiei femurului cu tibia. O în genunchi — cu genunchiul (sau eu genunchii) pe pămînt. Pe genunchi — pe partea anterioară a picioarelor, imediat mai sus de genunchi (1), cînd cineva sade. O Expr. Cu genunchii la gură = ghemuit, strîns. A cădea 'în genunchi înaintea cuiva — a ruga pe cineva stăruitor, îngenunchind în faţa lui. A i se tăia cuiva genunchii — a avea senzaţia că nu se mai poate ţine pe picioare. 2. Deformare a pantalonilor în dreptul genunchilor. |j Şi: genunche s.m.
GENUNCHIERÀ
gemiBchiéra, genunchiere, s.f. |] Din genunchi || Bucată de pînză, de piele etc. cu care se îmbracă genunchiul, în unele munci sau sporturi, pentru a-1 proteja.
geBtme, genuni, s.f. (Livr.) Prăpastie, abis. Stincile, zguduite din înălţime, ... se rostogoleau prăpăstios în genunile adinei ale Răilor (Hogaş).
geo- |j ©in fr. géo-, gr. ge „pămînt44 || Element de compunere cu semnificaţia „(referitor la) Pămint44, cu ajutorul Garnia* se formează substantive şi adjective.
geobotânică s.f. H Bin ir. géobotanique || Disciplină care se ©cupă cu studiul plantelor în legătură cu factorii de mediu.	_
geocentric, -ă, geocentrici, -ce, adj. || Din fr. géocentrique; gr. ge „pămînt44 -f- lat. centrum „centru44 || Care are Pămîntul drept centru. O Sistemul g. = sistem conceput de Ptolemeu în sec. 2, potrivit căruia Pămîntul s-ar afla în centrul universului. *
geocentrism s.n. || Din fr. géocentrisme |] Concepţie care admite sistemul geboentric.
geochimie s f. || Din fr. geochimie || Disciplină care studiază distribuţia elementelor chimice care intră în componenţa scoarţei Pămîntului.
geodă, geode, s.f. U Din fr. géode; gr. geodes „ca pănâintul44 || Agregat de minerale depuse în cavităţile rocilor, începînd de la pereţii cavităţii spre centru.	'
geodezic, -ă, \geodezici, -ce, adj. || Din fr. gêodésique || Care aparţine geodeziei, privitor la geodezie. O Punct g. = punct de pe suprafaţa Pămîntului, stabilit prin coordonate geografice şi care constituie baza pentru noi măsurători.^ Triunghi g. == triunghi ale cărui vîrfuri sînt puncte geodezice.
geodezie s.f. II Din fr. géodésie; gr. ge „pă-mlnt44 -f daiein „a împărţi44 || Ştiinţă care studiază forma şi dimensiunile Pămîntului, tehnica măsurării şi a reprezentării cartografice sau numerice a acestora.
geoîîtă, geofite, s.f. || Din fr. géophyte; gr. ge „pămînt44 + phyton „plantă44 || Plantă care în timpiil iernii îşi continuă viaţa numai prin organe subpămîntene, ca rizomi, bulbi, tuberculi, din care se dezvoltă anual părţile aeriene.
geofizică s.f. II Din fr. géophysique ([ Ştiinţă care studiază proprietăţile şi fenomenele fizice ale Pămîntului ^^şgătura lor cu structura acestuia.
geogenie s.f. || Dinvfr- gèogénie; gr. ge „pămînt44 + genos „naştere44 U Parte a cosmogoniei şi geologiei care se ocupă cu studiul originii Pămîntului.
geograf, -ă, geografi, -e, s.m. şi f. [| Din fr. géographe, lat. geographus || Specialist în geografie.
geogrăîic, -â, geografici, -ce, adj. || Din fr. géographique || Care se referă la geografie.
geografie s.f. || Din fr. géographie; gr. ge „pămînt44 4- graphein „a scrie44 || Ştiinţă care se ocupă cu studiul Pămîntului sub aspectul fenomenelor care se desfăşoară în interiorul învelişului geografic (atmosferă, hidrosferă, litosferă, biosferă), al activităţii omeneşti şi al interacţiunii dintre factorii fizico-geografici şi cei social-
economiei. O G- fizică === ştiinţa care studiază elementele naturale ale învelişului geografic. G. economică — ştiinţă care studiază interacţiunea dintre factorii geografici şi cei social-economici. • G. lingvistică = metodă de cercetare a fenomenelor de limbă prin stabilirea pe bază de hărţi lingvistice a ariilor lor de răspîn-dire.
geoîd s.n. || Din fr. géoîde; gr. geoeides „ca pămîntul44 || Corp geometric care reprezintă forma convenţională, teoretică a Pămîntului; serveşte drept suprafaţă de referinţă pentru lucrările de nivel ment.
gedlog, -ă, geologi, -ge, s.m. şi f. || Din fr. géologue y Specialist în geologie.
geologic, -ă, geologici, -ce, adj. || Din fr. géologique || Care se referă la geologie.
geologie sd. || Din fr. géologie; gr. ge „pămînt44 -f logos „studiu44 || Ştiinţă care studiază istoria şi modul de formare a Pămîntului, compoziţia şi structura lui.
geomagnetism s.n. || Din fr. géomagnétismefj Studiul magnetismului terestru.
geometrie, «ă, geometrici, -ce, adj. || Din fr. géométrique, lat. geometricus || !• Referitor la geometrie. O Lëc g. = totalitatea punctelor care au © proprietate comună. 2. Care are forma figurilor din geometrie; regulat.
geometrie s.f. || Din fr. géométrie; gr. ge „pămînt44 + metrou „măsură44 || 1. Ramură a matematici^ care studiază proprietăţile punctelor şi figurilor din spaţiu, precum şi relaţiile dintre ele. 2. Structură regulată a unui corp, a unui sistem tehnic.
geomorîologîe s.f. [| Din fr. géomorphologie ; gr. ge „pămînt44 -f- morphe „forma^ -f logos „stu diu44 || Ramură a geografiei care studiază relieful scoarţei terestre şi evoluţia lui.
geopolitică s.Î. II Din germ. Geopolitik || Teorie neştiinţifică, apărută la sfîrşitul sec. 19, care susţine că politica unui stat ar fi determinată de situaţia sa geografică.
geosinclinâl, geosinclinale, s.n. || Din fr. géosynclinal; gr. ge „pămînt44 -ţ- syn „împreună44 -}-klinein „a se înclina44 || Regiune mobilă a scoarţei terestre care, în decursul timpului geologic, suferă o scufundare foarte intensă, însoţită de acumularea unor depozite sedimentare dé mare grosime, şi caré, datorită mişcărilor tectonice y se transformă ulterior într-un lanţ muntos.
geostaţionăr, -ă, geostaţionari, -e, adj. \\Geo~ 4- staţionar || (Despre sateliţi artificiali) Care se roteşte o dată cu Pămîntul, îneît pare că staţionează asupra aceluiaşi punct de pe glob.
geotectdnieă £.f. || Din germ. Geotektonik || (Geol.) Disciplină care studiază structura scoarţei terestre şi cauzele mişcărilor şi deformărilor acesteia.
geotermâl, -ă, geotermali, -e, adj. || Din fr. géothermal || (Despre izvoare) Cu apă caldă.
geotérmic, -ă, geotermici, -ce, adj. || Din fr. géothermique || Care se referă la- căldura din interiorul. scoarţei terestre ; care conţine astfel de căldură.
geotermfe s.f. H Din fr. géothermie || Căldura internă a Pămîntului.
GESTIONAU
geotroplsm s.n. || Din fr. géotropisme; gr. ge „pămînt44 -j- tropein „a se îndrepta44 |j Creştere orientată a plantelor sau a părţilor unor plante, sub influenţa forţei gravitaţionale.
gepizi s.m. pl. || Din fr. Gèpides, lat. Gepidae || Populaţie de neam germanic, care, migrînd dinspre NE Europei, s-au aşezat în sec. 3 în Dacia şi în Panonia.
ger, geruri, s.n. || Lat. gelu || Frig mare (în timpul iernii). Iarna, de gerul cel amarnic, trăsnea grinda în odaie (Eminescu).
geraniacce s.f. pl. || Din fr. gêraniacêes [| Familie de plante erbacee dicotiledonate, cu flori viu colorate dispuse în inflorescenţe, cu frunze păroase şi fructe capsule de obicei cu rostru lung (ex. muşcata).
gerăr s.m. || Din ger || Numele popular al lunii ianuarie.
geriatrie s.f. || Din fr. gériatrie ; gr. geras „bătrîneţe44 -f- iatreia „tratament44 || Ramură a medicinii care studiază bolile bătrîneţii, tratamentul şi prevenirea lor.
german, -ă, germani, -e, s.m. şi f., adj. || Din lat. Germanus f| 1. S.m. şi f. Persoană făcînd parte din unul dintre popoarele indo-europene (goţi, vandali, franci, angli, saxoni etc.) care au locuit în antichitate în centrul, es\ul şi vestul Europei. 2. S.m. şi f. Persoană făcînd parte din poporul care s-a constituit ca naţiune pe teritoriul Germaniei. 3. Adj. Care aparţine Germaniei sau populaţiei ei, privitor la Germania sau la populaţia ei, • (Substantivat, f.) Limba germană.
germanic, -ă, germanici, -ce, adj. || Din fr. germanique, lat. germanicus || Care se referă la ■ germani, care aparţine germanilor. O Limbi germanice = grup de limbi indo-europene vorbite în centrul şi în nordul Europei (germana, olandeza, engleza, suedeza, norvegiana, daneza etc.).
^ germanistică s.f. || Din germ. Germanistik |J Disciplină care se ocupă cu studiul limbilor şi literaturilor germanicè.
germâniu s.n. || Din fr. germanium, germ. Germanium || Element chimic, semimetal, folosit la fabricarea de redresoare, semiconductoare etc.
germen, germeni, s.m. || Din lat. germen || 1. (Biol.) Formaţie care constituie punctul de plecare în dezvoltarea fiinţelor vii; ou fecundat; embrionul plantelor. O în germene ±= într-un stadiu iniţial. 2. (Fig.) Cauză, element din care se dezvoltă ceva. || Şi: germene s.m. germene s.m. v. germen, germicld, germicide, s.n. || Din fr. germ,icide; lat. germen „germen44 -j- caedere „a omorî44 || Substanţă c^re distruge germenii dăunători plantelor, animalelor şi omului.
germina, pers. 3 germinează, vb. I. Intranz. || Din lat. germinare || A începe un nou ciclu de vegetaţie; a încolţi.
germinativ, -ă, germinativi, -<?, adj. || Din fr. germinatif || Care se referă la germinaţie, care poate să germineze sau să producă germinarea.
germinator, -oare, germinatori, -oare, adj., s.n. || Din germina || 1, Adj. Care poate germina sau care^ poate determina germinarea. 2i S.n. Aparat sau instalaţie care se foloseşte în procesul artificial de încolţire.
germinaţie, germinaţii, s.f. || Din fr. germir riation, lat. germinatio || Proces prin care un germen porneşte un nou ciclu vital.
gerontologie s.f. || Din fr. gérontologie; gr. geron „bătrki44 logos „studiu44 || Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul bătrîneţii sub aspect biologic şi social.
gerds, -oâsă, geroşi, -oase, adj. || Din ger \[ (Despre timp) Foarte friguros, foarte rece (în timpul iernii).
gerul, pers. 3 geruieşte, vb. IV. Intranz, || Din ger || A se lăsa ger, a fi ger.
geruîâlă, geruieli, s.f. || Din ger'ui || Vreme dé iarnă cu ger; frig mare. A stat ninsoarea şi s-a pus pe geruială de crăpoju pietrele (Delavran-cea). « Firicele de gheaţă care se formează iarna cînd e frig mare; promoroacă, chiciură.
gerundiv, gerundive, s.n. || Din fr. gérondif, lat. gerundivum (< gerere „a face; a conduqe, a dirija44) || (în limba latină) Adjectiv verbal cu sens pasiv, derivat de la tema gerunziului; (în limba franceză) una dintre formele participiului prezent.
gerunziu,, gerunzii, s.n. || Din lat. gerundium \\ Mod verbal nepersonal care exprimă o acţiune în (lesfăşurare, fără referire- la autorul ei sau la momentul desfăşurării.
gerüsia s.f. || Cuv. gr. || Sfatul bătrînihSr din Sparta antică, format din cei doi regi şi din 28 de membri peste 6§ de ani.
gest, gesturi, s.n. IJ Din fr. gesie, lat. gestus (< gevere „a face44) || Mişcare a mîinilor, a capului etc. care exprimă un sentiment, o intenţie sau dă mai multă expresivitate vorbirii. Gesturile deveneau mai iuţi, mai expresive (Vlahuţă). • (Fig.) Purtare, faptă cu o anumită semnificaţie.
gestântă, gestante, adj. || Gf. lat. gestare „a purta44 || (Despre femele vivipare) Care poartă în uter, de la concepţie pînă la naştere, embrionul.
gestapo s.n. || Din germ. Gestapo fj Secţie a poliţiei secrete din Germania hitleristă. ’|| Şi: gestapdu s.n.
gestapou s.n. v. gestapo, gestaţie: s.f. || Din fr. gestation, lat. gestatio || Stare a. organismului femelei de la fecundarea ovulului pînă la naşterea fătului.
gestică s.f. || Din gest. Cf. germ< Gestik [f Ansamblul gesturilor folosite de un actor în interpretarea unui rol, în recitarea unei poezii etc.
gestièulâ, gesticulez, vb. I. Intranz. || Din fr, gesticuler, lat. gesticulări || A face gesturi (cu mîinile) în timpul vorbirii sau pentru a exprima, a comunica ceva.
gestionar, -ă, gestionari, -<?, adj., s.m. şi f. îl Din fr. gestionnaire || 1. Adj. Care se referă la o gestiune. 2. S.m. şi f. Persoană care răspunde de o gestiune.
GESTIUNE
V
412
gestiune, gestiuni, s.f. j| Din fr. gestion, lat. gestio, -onis || 1. Administrare a patrimoniului x sau a unor bunuri ale unei persoane »de către reprezentantul ei. 2. Totalitatea operaţiilor efectuate de un gestionar privind primirea, păstrarea şi eliberarea bunurilor materiale sau a valorilor băneşti dintr-o întreprindere sau dintr-o instituţie; totalitatea bunurilor încredinţate unei persoane, în vederea păstrării şi mînuirii lor. 3. Gestiune economică socialistă = principiu de organizare şi de conducere a unităţilor economice socialiste, determinat de necesitatea folosirii cu maximă eficienţă a resurselor acestora, a economisirii muncii sociale.
gestuâi, -ă, ges'tuali, -e, adj. jj Din fr. gestuel\\ Care se referă la gesturi, care se exprimă prin gesturi.
get-beget adj. invar. || Din tc. cet-hecel || (Despre persoane) Care se află din moşi-strămoşi într-un anumit loc; neaoş.
getic, -ă, getici, -ce, adj. || Din fr. getique, lat. geticus || Care se referă la geţi, care aparţine geţilor.
geţi s.m. pl. || Din fr. Getes, lat. Getae || Nume dalrde greci dacilor.
gheară, gheare, s.f. 1. Formaţie cornoasă, ascuţită şi încovoiată, la vîrful degetelor unor păsări, mamifere şi reptile. O Expr. (Fam.) A fi lung la gheare — a avea obiceiul să fure. A-şi scoate (sau a-şi arăta) ghearele — a-şi ■ dezvălui caracterul rău, ascuns. A cădea (sau a încăpea) în ghearele cuiva = a ajunge în puterea sau sub autoritatea cuiva. A pune gheara pe cineva — a prinde pe cineva, a pune stăpînire pe cineva. A fi (sau a se zbate) în ghearele morţii — a fi în mare pericol, a fi aproape de moarte. 2. Piesă din anumite dispozitive de apucat, asemănătoare cu o gheară (1).
gheată, ghete, s.f. || Din it. ghetta „ghetră“ || încălţăminte de piele sau din material plastic, care acoperă piciorul pînă deasupra gleznei.
gheaţă, (2) gheţuri, s.f. || Lat. glacia || 1. Apă în -stare solidă (apă îngheţată). O Expr. A se sparge gheaţa — a dispărea jena, constrîngerea, rezerva de îa începutul unei întîlniri dintre mai multe persoane. • (Reg.) Grindină. 2. (La pl.) întinderi mari de gheaţă (1). 3. (Fig.) Răceală, indiferenţă (faţă de alţii). O De gheaţă = indiferent, nepăsă’to^f^esimţitor. 4. (Adjectival) Bani gheaţă = banîfln numerar, plătiţi pe loc.
5.	-Numele unor plaţjte cu frunze cărnoase, acoperite cu papile allje' (care seamănă cu cristalele de gheaţă), cu flori roz, roşii sau albe. Originare din Africa.
gheb, (1, 2) gheburi, (3) ghebe, s.n. || Probabil lat. *glibbus || 1. Cocoaşă (la om). 2. înălţime, ridicătură de teren. 3. (La pl.) Ciupercă comestibilă de culoare galbenă-brună, avînd la jumătatea piciorului un inel alb. Trăieşte pe arborii de pădure şi pe pomii fructiferi, provocînd putrezirea lemnului. O G. de brad = ciupercă comestibilă cu pălărie albă cărnoasă. G. de pădure ciupercă comestibilă cu pălăria cărnoasă, roşie sau brună.
ghebă, ghebe, s.f. || Din tc. kebe || Manta ţărănească lungă, împodobită cu găitane.
ghebos, -oâsă, gheboşi, -oase, adj. || Din gheb\| Cu gheb în spate, cocoşat; gîrbovit.
gheboşâ, gheboşez, vb. I. 'Refl. || Din ghebos [f A se încovoia, a se apleca din spate (din cauza greutăţii, a unei dureri etc.); a se gîrbovi, a deveni ghebos (din cauza bătrîneţii).
^ gheboşât, -ă, gheboşaţi, -te, adj. Care are spinarea încovoiată, gîrbovită.
gheenă s.f. II Din sl. geena, provenit din ebraicul ge-Hinnom „valea lui Hinnom“ (loc rău, blestemat), apoi „infern“ || (Livr.) Iad, infern.
gheişă, gheişe, s.f. || Din fr. geisha, cuv. japonez II Dansatoare şi cîntăreaţă japoneză || Acc. şi: gheişă. ,
gheizer, gheizere, S.n. Il Dm fr., engl. geyser I; Izvor intermitent din regiunile vulcanice, caro aruncă la intervale egale apă fierbinte şi vapori.
ghem, gheme, s.n. || Lat. *glemus || înfăşurare de fire, de forma unei ^mirigi. Cînd stăplna casei făcea la ciorap, pisoiul se juca cu ghemui (Ispirescu). O Expr. A se face ghem = a se strînge, a se ghemui.
gliemotoc, ghemotoace, s.n. || Din ghem f| Obiect mototolit în formă de ghem; cocoloş.
ghemul, ghemuiesc, vb. IV. Refl. || Din ghem || A se strînge, a se aduna (ca un ghem). «A se înghesui într-un spaţiu foarte mic.
ghemuit, -ă, ghemuiţi, -te, adj. Strîns ca un ghem. S-a făcut de două ori mai mică, ghemuită acolo, pe pervazul ferestrei (V.I. Popa), gheneral s.m. v. general, gheonoâie s.f. v. ghionoaie. ghepard, gheparzi, s.m. || Din fr. guépard W Mamifer sălbatic carnivor, din familia felideL , cu capul mic, picioare lungi, blana cu pete d • culoare galbenă-închisă, care trăieşte în stepele din Asia şi Africa. ^
gherdân, gherdane, s.n. || Din tc. gerdan[hk] j (înv.) Şirag de mărgele, de mărgăritare, do pietre scumpe sau de galbeni. Se vedeau sipeturi de sidef pline de ghiordane cu cercei (Odobesca).
|| Şi: ghiordân s.n.
gherdâp, gherdapuri, s.n. || Din tc. girdap |j Loc îngust şi stîncos de pe cursul unei ape, cu căderi de apă periculoase pentru navigaţie. Intrăm în strîmtoarea fioroasă de la chei — gher-dapurile Bistriţei (Viahuţă).
gheretă, gherete, s.f. || Din fr. guérite |! 1. Construcţie mică în care se adăposteşte o santinelă, un paznic etc. 2. Construcţie mică, chioşc în care se vînd alimente, ziare etc.
gherghef, gherghefuri, s.n. || Din tc. gergef \\ Cadru de lemn sau de metal pe care se întinde o ţesătură pentru a fi brodată sau firele de ur zeală pentru covoare; p. ext. ţesătura întinsa pe acest cadru.
gherghină, gherghine, s.f. || Din germ. Geor-gine || (Bot.) Dalie.
gheridon, gheridoane, s.n. || Din fr. guéridon ij Măsuţă rotundă cu unul sau cu trei picioare.
gherilă s.f. || Din fr. guérilla, sp. guerrilla |j Denumire dată războiului de partizani, în Spania şi în ţările Americii Latine. j| Şi: guerilă s.f.
/
413
GH1MB1R
ghermeâ, ghermeie, s.f. Piesă de lemn fixată în zid la marginea spaţiului destinat unei uşi sau unei ferestre, de care se prinde tocul acestora.
ghes s.n. A da cuiva ghes = a îndemna, a zori, a îmboldi pe cineva.
gheşeît, gheşefturi, s.n. ||\Din germ. Geschăft\\ (Fam.) Afacere măruntă şi de obicei necinstită.
gheşeftar, gheşeftari, s.m. || Din gheşeft || (Fam.) Persoană care face gheşefturi,’ care umblă după gheşefturi.
ghetou, ghetouri, s.n. || Din it., fr. ghetto, germ. Getto II Cartier al unui oraş în care erau construise să trăiască în evul mediu anumite grupuri rasiale sau religioase, iar mai tîrziu, în ţările ocupate de fasciştii germani, populaţiile evreieşti.
ghetră, ghetre, s.f. || Din fr. guêtre || înveli-toare de postav sau de fetru, purtată uneori de bărbaţi, acoperind glezna şi partea de deasupra a încălţămintei.
gheţar, gheţari, s.m. || Din gheaţă (după fr. glacière) || Masă de^ gheaţă formată în munţii înalţi şi în regiunile polare, care se deplasează lent,’ sub influenţa gravităţii în lungul văilor sau pe pante..
gheţărie, gheţării, s.f. || Din gheaţă || Loc în care se depozitează iarna blocuri de gheaţă, pentru a fi folosite vara.
gheţuş, gheţuşuri, s.n. || Din gheaţă || Polei. • Lunecuş pe care se daix copiii iarna.
ghiaür, ghiauri, s.m. || Din tc. gâvur || Denumire batjocoritoare dată de turci în trecut 'celor de altă religie decît cea mahomedană.
ghiborţ, ghiborţi,' s.m. Peşte teleostean de apă dulce, lung de 10 — 15 cm, de culoare verde-măslinie, cu aripioara dorsală ţepoasă.
ghici, ghicesc, vb. IY. Tranz. 1. A afla ceva prin deducţie, a intui; a dezlega o ghicitoare. îl măsor şi eu, încercînd să< ghicesc ce gînduri are (Camil Petrescu). O Pe ghicite = la întîmplare.
2.	(în superstiţii) A prezice viitorul.
ghicitor, -oare, ghicitori, -oare, subst. || Din ghici || 1. S.m. şi f. Persoană care se ocupă cu prezicerea viitorului. 2. S.f. Specie a literaturii populare, cu caracter alegoric şi metaforic, prin care se cere identificarea unui obiect sau a unei fiinţe pe baza unor asociaţii logice.
ghid, (1) ghizi, s.m., (2, 3) ghiduri, s.n. || Din fr. guide || 1. S.m. Persoană care conduce un grup de turişti, de vizitatori aimnui muzeu etc., dîndu-le explicaţiile necesare. 2. S.n. Broşură sau carte care cuprinde informaţii pentru orientarea într-o regiune, într-un oraş, într-un muzeu, într-un domeniu de cunoştinţe etc. 3. S.n. Ghid de unde = sistem de corpuri conductoare care determină propagarea ghidată a undelor electromagnetice.
. ghida, ghidez, vb. I. || Din fr. guider || 1. Tranz. şi refl. A (se) călăuzi, a (se) conduce, a (se) orienta (pe un anumit teren, în drum etc.).
2.	Tranz. A imprima unui organ de mecanism, unei piese o mişcare după o anumită direcţie şi între anumite limite.	J
ghidaj, ghidaje, s.n. || Din fr. guidage || Dispozitiv al unui mecanism care obligă o piesă mobilă să se deplaseze între anumite limite şi după o anumită direcţie.
ghidi interj. (Fam.; de obicei repetat, expri-mînd o mustrare) Ia te uită. începu a-i face cu degetul şi-i zise: Ghidi ghidi tîlharule ce esti! (Ispirescu).
ghidon, ghidoane, s.n. || Din fr. guidon, it. guidone || Bară cu minere care serveşte la dirijarea mersului unei biciclete, unei motociclete etc.
ghidrân, ghidrani, s.m. Varietate anglo-arabă de cai, cu fruntea concavă, de culoare roibă, cu aptitudini pentru tracţiune şi călărie.
ghidiiş, -ă, ghiduşi, -e, adj., s.m. şi f. j| Din ghidi |j (Fam.) (Persoană ) care face ghiduşii; mucalit, poznaş.
ghiduşfe, ghiduşii, s.f. || Din ghiduş |j (Fam.) Poznă, glumă.
ghiftui, ghiftuiesc, vb. IV. Tranz. şi refl. (Fam. şi peior.) A mînca (sau a hrăni pe cineva) în mod excesiv; a (se) îndopa.
ghildă, ghilde, s.f. || Din fr. ghilde (guilde) || 1. (în evul mediu) Asociaţie economică, politică şi religioasă. 2. Asociaţie de negustori.
ghili, ghilesc, vb. IV. Tranz. || Din ucr. biliti || (Reg.) A albi o pînză prin muiere în apă şi întinderea repetată Ia soare. îşi luă un val de pînză şi coborî să-l ghileascâ (Anghel — Iosif).
ghilimele s.f. pl. || Din fr. guillemets, de la numele tipografului Guillaume, care a inventat aceste semne || Semne de punctuaţie în formă de două virgule sau două unghiuri dispuse paralel, între care se închid citate sau titluri, un text în vorbirea directă ori cuvinte cărora li se dă un anumit sens; semnele citării. '
ghilit, -ă, ghiliţi, -te, adj. (Reg.; despre pînză) Care a fost albit prin muierea în apă şi întinderea la soare. Purtînd pe căpşun val de pînză ghilită (Alecsandri).
ghilosi, ghilosesc, vb. IV. Refl. || Cf. ghili j| (Reg.) A se spăla mult, pe faţă şi pe corp. S-a ghilosit, s-a gătit, s-a pieptănat (Sadoveanu).
ghiloş, ghiloşuri, s.n. || Din fr. guillochis, de Ia n. pr. Guilloche, dim. lui Guillaume || Ornament gravat, format din întretăieri de linii fine, folosit la decorarea unor obiecte de sticlă sau de metal. • Desen complex folosit la obţinerea fondului de siguranţă al imprimatelor cu valoare nominală (bancnote, cecuri etc.). || Şi: ghidş s.n.
ghilotina, ghilotinez, vb. I. Tranz. || Din fr. guillotiner, de la n. pr. Guillotin, medic care a preconizat acest mod de execuţie || A executa cu ghilotina un condamnat la moarte.
ghilotină, ghilotine, s.f. || Din fr. guillotine || Instrument de execuţie a condamnaţilor la moarte prin decapitare, cunoscut din evul mediu.
ghimber s.m. || Din magh. gyombâr || Plantă erbacee din regiunile tropicale, din al cărei rizom, bogat în uleiuri eterice, se extrage un drog aromatic. || Şi: gh Im bir s.m. ghimbir s.m. v. ghimber.
GHIMERLIE
ghimerlîe s.f. v. ghimirlie, ghimirlie, ghimirlii, s.f. Ferăstrău cu pînza foarte îngustă, felosit de dogari şi de dulgheri. || Şi: ghimerlîe &.f.
ghimpâriţă, ghimpariţe, s.f. || Din ghimpe j| Mică plantă erbacee din familia gramineelor, cu tulpina ramificată, cu frunze ascuţit© şi flori verzui.
ghimpât, -ă, ghimpaţi, -te, adj. || Din ghimpe\| Cu ghimpi. O Sirmâ ghimpată = sîrmă pe care sînt fixate alte bucăţi de sîrmă, scurte şi ascuţite.
ghimpe, ghimpi, s.m. || Cuv. autohton || 1. (Bot.) Spin. 0^4 avea un ghimpe la inimă = a avea un necaz sau o nemulţumire. A sta (sau a şedea) ca pe ghimpi = a nu mai avea răbdare (să aştepte). 2. Fiecare dintre ţepii care acoperă corpul unor animale (ex. ariciul). 3. (Bot.) Scaiete. 4. Ghimpe-pădureţ = arbust totdeauna verde, din familia liliaceelor, înalt de 20—5© cm, cu ramurile lăţite în formă de frunză şi terminate cu un spin, cu frunze în formă de solzi, flori mici verzui şi bace roşii persistente. Este ocrotit prin lege.
ghimpds, -oâsă, ghimpoşi, -oase, adj. || Din ghimpe || Cu ghimpi, ţepos,’ spinos.
ghin, ghinuri, s.n. 1. Cuţit cu lama curbată, cu care se fac săpături în lemn. 2. Cazma îndoită pe ambele laturi. 3. Daltă cu tăişul semicircular, folosită în rotărie.
ghindă, ghinde, s.f. |j Lat. glans, glandis |] 1. Fructul stejarului, achenă cilindrică sau elipsoidală; conţine o singură sămînţă, bogată în grăsimi, amidon etc. 2. Una dintre culorile cărţilor de joc.
ghmdură, ghinduri, s.f. .U Lat. glandula [j (Pop.) Ganglion; umflătură mică.
ghinion, ghinioane, s.n. || Din fr. guignon (< guigner „a privi pe furiş“) |) Întîmplare sau conjunctură nefavorabilă; neşansă.
ghinionist, -ă, ghinionişti, -ste, s.m. şi f., adj. || Din ghinion || (Persoană) car© are ghinionf care este urmărită de ghinion.
. ghint, ghinturi, s.n. || Din ucr. gvint || 1, Şanţ elicoidal săpat pe suprafaţa interioară a ţevii unei arme de foc, pentru a imprima proiectilului o mişcare de rotaţie. 2. Cui de fier cu capul bombat (folosit la buzdugane, la ghioage etc.).
ghisitui, ghint uiesc, vb. IV. Tranz. || Din ghint || 1. A executa ghinturi pe suprafaţa interioară a ţevii unei arme de foc. 2. A fereca cu ghinturi (2) un buzdugan, o ghioagă etc.
ghintuit, -ă, ghintuiţi, -te, adj. Care are ghinturi, care este prevăzut cu ghinturi. Moartea de ştire sâ-i ştie, Că mi-e flinta ghintuită Şi-mi e mina oţelitâ (Pop,).
ghioagă, ghioage, s.f. || Probabil lat. clavk „măciucă4* || 1. Bîtă cu ihăciulie la un capăt, folosită în trecut şi ca armă de luptă. 2. Capătul bombat şi ghintuit al unei ghioage (1).
ghide, ghiocuri, s.n. || Lat. *cloca (=cochlea) || Cochilie ovală, albă şi lucioasă a unei specii de melci de mare, folosită ca podoabă sau în practica ghicitului. Frunză verde busuioc, Mi-a cătat maica-n ghioc Şi mi-a spus că mă mărit (Pop.)*
414
ghiocel, ghiocei s.m. ]| Din ghioc, reg. „vineţea** || Plantă erbacee din familia amarilidacee-îor care înfloreşte îndată după topirea zăpezii, avînd o singură floare, de culoare albă în formă de clopoţel. Creşte de la cîmpie pînă la munte.
ghiol, ghioluri s.n. || Din tc. gol || Denumire dată lacurilor cu fundul mîlos din Dobrogea (ex. în n. pr. Techirghiol, Siutghiol).
ghionder, ghiondere s.n. || Din tc. gonder j| Prăjină folosită pentru împingerea bărcilor sau în diferite construcţii pescăreşti.
ghionoâie, ghionoi s.f. || Cuv. autohton [[ (Pop.)# Ciocănitoare. || Şi: gheonoâie s.f.
ghiontii, ghionoâie, s.n. Tîrnăcop cu un braţ lung ascuţit la vîrf, iar .cu celălalt în formă de ciocan, folosit în lucrările miniere.
ghiont, ghionţi s.m. Lovitură dată cuiva cu pumnul sau cu cotul (pentru ,a-i atrage atenţia). II PI. şi: (n.) ghionturi.
ghionti, ghiontesc vb. IV. Tranz. şi refl. recipr. || Din ghiont 11A (se) îmbrînci; a(-şi) da ghionţi,
ghiorăî vb. IV. v. chiorăi. ghiordăn s.n. v. gherdan, ghiorlân, ghiorlani s.m. || Probabil de la ghiorăi || (Reg. şi fam.) Ţopîrlan, bădăran.
ghiorţ interj. || Onomatopee || Cuvînt care imită zgomotul produs de cel care bea un lichid cu înghiţituri mari sau de intestinele goale.
ghiorţăi, pers. 3 ghiorţâie, vb. IV. Intranz. || Din ghiorţ || A chiorăi. (Fig.) Ghioriâie pe matca văii Gîrla sughiţind a foame (Beniuc). ghidş s.n. v. ghiloş.
ghidşă, ghioşe s.f. || Din fr. guilloche, de Ia n. pr. Guilloche || Daltă subţire, folosită la gravarea pe pietre litografice şi pe plăci metalice.
ghiotura s.f. art. || Din tc. goturii |j (Pop. şi fam.) Cu ghiotura = în cantitate mare, cu grămada.
ghiozdân, ghiozdane, s.n. [j Din tc. cuzdan || Geantă de piele de carton etc., purtată de obicei în spate, folosită de şcolarii mai mici pentru a-şi duce curţile şi caietele.
ghips, (2) ghipsuri, s.n. || Din germ. Gips, fr. gypse, lat. gypsum || 1. Sulfat de calciu hidra-tat, transparent, incolor sau divers colorat, sticlos sau mătăsos, cu duritate mică, utilizat în industria cimentului, la fabricarea ipsosului, ca piatră de ornament etc. 2. Sculptură turnată în ghips. II Şi: gips s.n.
ghîrcă s.f. || Din ucr. hyrka || Veche denumire a unei specii de grîu bogat în gluten, cu spice mici, cu ţepi lungi şi rigizi.
ghirlandă, ghirlande, s.f. || Din fr. guirlande, it. ghirlanda || împletitură de frunze sau de flori, în formă de lanţ. • Ornament avînd această formă, folosit în arhitectură şi în artele decorative.
ghişeu, ghişee, s.n. H Din fr. guichet j| Ferestruică* sau deschizătură făcută în uşa sau în peretele unui birou, prin care publicul poate lua contact direct cu funcţionarii*, ghitară s.f. v. chitară, ghitarist, -ă, s.m. şi f. v. chitarist, -ă.
415
GINGFVITA
ghiudén, ghiudenuri, s.n. || Din tc. dial, gii-den |] Cirnat uscat şi presat, foarte condimentat, făcut din carne de oaie, de capră sau de vacă.
ghiuj, gkiuji, s.m.' |f Cuv. autohton || (Peior.) Om bătrîn, neputincios.
ghiulea, ghiulele, s.f. || Din tc. gülle || Proiectil sferic, folosit la tunurile vechi, neghintuite.
ghiurghiuliu, -ie, ghiurghiulii, adj. || Din tc.
gülgülü [I (Beg.) Roşu-deschis, trandafiriu.
ghiveci, (1) ghivece, (2) ghiveciuri, s.n. || Din tc. güvec [11. Vas de pămînt ars, în care se plantează flori. 2. Mîncare preparată din mai multe feluri de zarzavat, cû sau fără carne. • (Fig.; peior.) Lucrare literară, muzicală etc. eterogenă, lipsită de valoare.
ghivent, ghiventuri, s.n.|] Din germ. Gewinde |] Filet.
ghizd, ghizduri, s.n. Căptuşeala de Apiatră, din bîrne de lemn etc. a unei fîntîni. © împrejmuire de piatră, de,bîrne etc. a unei fîntîni, de la pămînt în sus.
gliizdav, -ă, gkizdavi, -e, adj. || Din sl. gyzda-vu || (înv.) Frumos, graţios. S-a jucat, comedia lui Vodevil, care e foarte ghizdavâ şi nostimă (Negruzzi).
ghizdéi, ghizdei, s.m. Plantă furajeră din familia leguminoaselor, asemănătoare cu trifoiul, bogată în substanţe hrănitoare.
gibdn, giboni, s.m. || Din fr. gibbon (cuv. de origine indiană) || Maimuţă antropoidă fără coadă, cu membrele anterioare foarte lungi, care trăieşte în sud-estul Asiei.
gîbozitâte s.f. || Din fr. gibbosité; cf. lat. gibbosus „cocoşat44 || Deformare a coloanei vertebrale, care se manifestă printr-o curbură cu proeminenţa dorsală; cifoză, cocoaşă.
gig, giguri, s.n. || Din engl. gig fl Ambarcaţie de sport, care serveşte pentru iniţierea în cano-taj.
gigant, giganţi, s.m. || Din it. gigante, lat. gigas, -ntis || 1. Ürias; (fig.) lucrare (construcţie) de mari proporţii. (Fig.) Persoană care* se remarcă prin calităţi excepţionale.
gigantésc, -ă, giganteşti, adj. |] Din fr. gigantesque H (Livr.) Gigantic.
gigantic, -ă, gigantici, -ce, adj. || Din gigant|| De proporţii uriaşe, enorm, coiosal, gigantesc.
gigantism s.n. || Din fr. gigantisme || 1. însuşirea de a fi gigantic. 2. Boală endocrină care constă în creşterea exagerată a corpului sau a unor părţi ale lui.
gigă s.f. H Din fr. gigue, it. giga || Vechi dans popular, originar din Scoţia şi din Irlanda, cu mişcare vioaie şi săltăreaţă, devenit în sec. 17 — 18 dans de salon; melodia după care se execută acest dans. • Ultima parte a vechilor spite instrumentale.
gigea adj. invar. || Din tc. cici || (Fam.; în limbajul copiilor) Frumos, drăguţ.
gimnâst, -ă, gimnaşti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. gymnaste, lat. gymnasticus || Sportiv care practică gimnastica.
gimnastic, -ă, gimnastici, -ce, s.f.,, adj. || Din fr. gymnastique || 1. S.f. Ansamblu de exerciţii
fizice prin care se urmăreşte dezvoltarea armonioasă a corpului. O G. sportivă ~ ramură sportivă care cuprinde exerciţii la aparate. G. artistică == ramură sportivă care cuprinde exerciţii cu diferite obiecte (cercuri, eşarfe, mingi etc;). G. medicală = complex de exerciţii pentru corectarea unor deficienţe fizice. 2. Adj. Privitor la gimnastică^ (1).
gimnazial, -ă, gimnaziali,	-e,	adj.	|| Din
gimnaziu H Privitor a gimnaziu. O Ciclu g. = clasele V—VIII ale şcolii generale.
gimnéziu, gimnazii, A s.n. || Din lat. gymna-sium, fr. gymnase ||. 1. (în Grecia antică) Scoală în care tinerii între 16 şi 18 ani îşi desăvîrşean educaţia fizică şi intelectuală după absolvirea palestrei. 2. (La noi în trecut) Şcoală cu patru clase, corespunzătoare claselor V—VIII ale şcolii generale.
gimnosperme s.f. pl. || Din fr. gymnospermes; gr. gymnos „go 44 + sperma „sămînţă44 || încrengătură de plante ale căror seminţe se dezvoltă pe o carpelă deschisă (ex. bradul, molidul).
gin, ginuri, s.n. || Din engl., fr. gin || Băutură alcoolică obţinută prin distilarea repetată a plămezii de cereale, în care se adaugă boabe de ienupăr.
ginecen, ginecee, s.n. || Din fr. gynécée, lat. gynaeceum || 1. - Apartament rezervat femeilor în casele antice greceşti. 2. Loc rezervat femeilor în vechile biserici creştine. 3. (Bot.) Pistil.
ginecolog, -ă, ginecologi. -ge, s.m. şi f. || Din fr. gynécologue || Medic specialist în ginecologie.
ginecologie s.f. || Din fr. gynécologie; gr. gyne, gynaikos „femeie44 -f- logos „studiu44 || Ramură a medicinii care se ocupă eu studiul fiziologiei şi patologiei aparatului genital feminin.
ginere, gineri, s.m. || Lat. gener, -eri || 1. Soţul considerat în raport cu părinţii soţiei. 2* (Pop.) Mire. Care este mirele, Mirele, ginerele
(Pop;).
ginerică s.m. (Fam.) Diminutiv al lui ginere. gingaş, -ă, gingaşi, -e, adj. || Gf. magh. gyenge |[ 1. Plăpînd, firav; delicat, fin. (Adverbial) Fala zimbi vicleană şi clătină gingaş din cap (Sadoveanu). © Plin de delicateţe, de sensibilitate. 2. (Despre lucruri) Dificil, greu de realizat.
gingăşie, gingăşii, s.f. || Din gingaş || însuşirea a ceea ce este gingaş; graţie, delicateţe; sensibilitate.
gingie, gingii, s.f. || Lat. gingiva || Ţesut care înveleşte pereţii exteriori ai alveolelor dentare şi o parte din corpul dinţilor şi al măselelor. ||Şi: gingină s.f.
gingină s.f. v. gingie.
gingirică, gingirici, s.f. Mic peşte teleostean asemănător cu scrumbia de Dunăre. Trăieşte în Marea Neagră şi în Marea Gaspică de unde migrează în fluvii.
gingival, -ă, gingivali, -e, adj. || Din fr. gingival || Care se referă la gingii, care ţine de gingii.
gingiviţă,, gingivite, s.f. || Din fr. gingivite; cf. lat. gingiva „gingie44 || Inflamaţie a gingiilor.
GINI
416
gini, ginesc, vb. IV. Tranz. (Arg.) A observa, a zări, a vedea.
gintă, ginţi, s.f. || Din lat. gens, -tis |j Grup de oameni alcătuit din urmaşii aceluiaşi strămoş, constituind forma fundamentală de organizare socială în comuna primitivă. • (Livr.) Neam, origine.
gioarsă, gioarse, s.f. || Cf. cioarsă || (Fam.) Haină veche uzată.
giol, gioale, s.n. || Din tc. cilii „totalitate441| (La jocul de arşice) Cantitatea de arşice pe care trebuie să o pună la un joc fiecare jucător, gips s.n. v. ghips.
gir, giruri, s.n. II Din it. giro, germ. Giro ||
1.	Semnătură pusă pe dosul unei cambii, prin care semnatarul garantează achitarea ei. 2. Mijloc prin care cineva . garantează pentru acţiunile, angajamentele cuiva.
’ gira, girez, vb. I. Tranz. || Din it. girare || A garanta, printr-un gir, o cambie; a-şi da girul.
giiâfă, girafe, s.f. || Din fr. girafe, it. giraffa (împrumutat din arabă) || 1. Gen de mamifer rumegător din Africa, de talie mare, cu gîtul foarte lung şi cu blană alburie cu pete brune.
. 2. Suport cu braţ de suspensie lung, care permite diferite orientări şi deplasări ale unui microfon.
girant, giranţi, s.m. |] Din it. girante, germ. Girant || Persoană care girează.
giratoriu, -ie, giratorii, adj. H Din fr. gira-toire; cf. lat. gyrare „a se întoarce, a se învîrti44|] (Despre mişcări) Circular. O Sens g. = sens de circulaţie într-o piaţă, la o intersecţie etc., în care vehiculele sînt obligate să facă o rotaţie de la stingă la dreapta.
girâţie, giraţii, s.f. j| Din fr.- giration || (Tehn.) Mişcare de rotaţie.
’gireâdă, girezi, s.f. (Reg.) Şiră de paie, de fin, de grîu etc. în locul griului de pe cîmp vede acum o gireadâ mărişi doua mai mici (Creangă), girometru, girometre, s.n. || Din fr. gyrometre || / Instrument de bord care înregistrează grafic viteza unghiulară a unui avion.
girondini s.m. pl. || Din fr. Girondin || (în timpul revoluţiei burgheze din Franţa, 1789 — 1794).Nume dat membrilor unei grupări politice, reprezentînd interesele marii burghezii.
giroscop, giroscoape, s.n. || Din fr. gyro-scope; gr. gyros „cerc44 -f- skopein „a privi44 |j Disc rotitor 'greu, cu axul susţinut de cîteva cadre cardanice succesive, care îi permit să ia orice orientare în spaţiu, fiind folosit la aparatele care dau indicaţii* în legătură cu direcţia de zbor a avioanelor.
giroscopic, -ă, giroscopici, -ce, adj. || Din fr. gyroscopişue || Bazat pe principiile giroscopu-lui. O Compas g. = aparat instalat pe bordul navelor, care indică direcţia nordului geografic.
giruetă, giruete, s.f. || Din fr. girouette || Instrument meteorologic cu ajutorul căruia se determină direcţia şi intensitatea vîntului.
gitân, -ă, gitani, -e, s.m. şi f. || Din fr. gitan, sp. gitano || Ţigan(că) (din Spania).
g iubea, giubele, s.f. || Din tc. ciibbe || Haină de postav, largă şi lungă, purtată în trecut de boieri.
giugiuli, .giugiulesc, vb. IV. Tranz. şi refl. recipr. (Fam.) Â (se) dezmierda, a (se) mîngîia.
giulgiu, giulgiuri, s.n. || Din magh. gyolcs\\ Pînză subţire, foarte fină. • Bucată de pînză cu care este acoperit mortul; linţoliu.
giumbuşluc, giumbuşlucuri, s.n. || Din tc. ciXmbusluk J| Faptă, gest, vorbă care stîrneşte rîsul; ghiduşie, caraghioslîc. giurgiuveâ s.f. v. eercevea. giuvaer, giuvaere, s.n. || Din tc. cevahir |j Bijuterie. • (Fig.) Lucru de mare preţ, obiect de mare valoare artistică.
giuvaergerie, (2) giuvaergerii, s.f. || Din giuvaergiu !| 1. Arta giuvaergiului. 2. Atelierul sau prăvălia giuvaergiului.
giuvaergiu, giuvaergii, s.m. || Din tc. ceva-hirci II Bijutier.	1
givrăj g.n. || Din fr. givrage || Depunere de gheaţă pe aripile unui avion, pe con duc te ie electrice aeriene etc. || Şi: jivrâj s.n. gîde, glzi, s.m. (Pop.) Călău, gîdilă, gidil, vb. I. Tranz. || Din bg. gădel mi je „mă gîdilă44 || A atinge uşor, cu vîrful degetelor, anumite părţi ale corpului cuiva, provo-cîndu-i o senzaţie specifică, de, obicei însoţită de rîs; (refl.) a fi sensibil la astfel de atingeri. © (Fig.) A produce cuiva plăcere;' a măguli. || Şi: gîdiiî vb. IV.
gîdili vb. IV. v. gîdila.
gidiilci s.n. || Din gîdila j| (Fam.) A avea gîdilici la limbă — a spune prea multe (şi ce nu trebuie); a avea mîncărime de limbă.
gîdilicios, -oăsă, gldilicioşi, -oase, adj. || Din gtdili || Care se gîdilă uşor. *
gîîîi,< gifii, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic |! A respira des şi greu (din cauza oboselii). • (Fig., despre locomotive cu aburi) A pufăi.
gîfîiâlă, glfîieli, s.f. |! Din gîfîi || Faptul de a gîfîi; respiraţie deasă şi grea.
gîgîi, pers. 3 gigîie, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic || (Despre gîşte) A scoate sunete caracteristice speciei.
gîgîit s.n. Faptul de a gigîi; strigătul caracteristic scos de gîşte.
gîgîllce, gîgîlici, s.f. (Fam.) Fiinţă mică şi gingaşă.
gîl interj. || Onomatopee || (De obicei repetat) Cuvînt care imită zgomotul produs de un lichid cînd este golit dintr-un vas cu gîtul strîmt sau cînd este înghiţit.
gîlcă, gilci, s.f. II Din bg. glăki || (Pop.) In-flamaţie a ganglionilor gîtului.
gîleeâvă, gîlcevi, s.f. II Din bg. gălcava jj Ceartă, ciorovăială.
gîlcevi, gîlcevesc, vb. IV. Refl. recipr. || Din gîlceavă || (Pop.) A se certa, a se ciorovăi. (Fig.) Gură fac ca roata morii; Cum prin gard se gîlce-veş&'~~ Vrăbii gureşe, cînd norii Ploi vestesc (Coşbuc).
gîlcevitdr, -oare, gîlc'evitori, -oare, adj., s.m. şi f. || Din gîlcevi j| (Om) pornit pe gîlceavă, certăreţ.
gîlgîî, pers. 3 gilgîie, vb. IV. Intranz. j| Din gîl || (Despre lichide) A curge cu zgomot (prin-
417
GlSCA
tr-o deschizătură). Apele gilgîiau în linişte (Camilar).
gîlgîit s.n. Faptul de a gîlgîi; zgomot caracteristic produs de un lichid cînd curge printr-o deschizătură sau cînd se bea cu înghiţituri mari.
gîlmă, gîlme, s.f. || Din sl. chVumu || (Pop.)
1. Movilă. 2. Umflătură, gîlcă pe corpul unui om sau al unui animal.
gînd, ginduri, s.n. || Din magh. gond || 1. Rezultatul procesului de gîndire; idee, cuget. O Expr. A-l frămînta (sau a-l apăsa) pe cineva gîndut = a fi preocupat de ceva. A-şi lua (sau a-şi muta) glndul = a nu mai spera, a renunţa la ceva. Repede (sau iute) ca gîndut == foarte repede. 2. Reflecţie, meditare. O Expr. Nici cu gîndut n-am gîndit = nici n-am bănuit aşa ceva. Cînd cu gîndut n-ai gîndit — cînd nu te aştepţi. A-i trece cuiva ceva prin gînd = a-i. veni cuiva brusc o idee. A cădea pe gînduri = a medita la ceva. 8. Intenţie, plan. O Expr. A-i pune cuiva gînd rău = a avea intenţii rele faţă de cineva.
4.	Grijă, îngrijorare. Q Expr. A pune pe cineva *pe gînduri = a-i pricinui cuiva îngrijorare. 5. Voie, dorinţă, plac.
gîxidâc, gîndaci, s.m. Denumire dată unor insecte, în special coleopterelor. O G. de casă (sau de bucătărie) = şvab1. G. de frasin = can-taridă. G. de mai = cărăbuş. G. de colorado = insectă dăunătoare cartofilor, de culoare gal-benă-portocalie, cu dungi negre, longitudinale pe aripi.
gîndi, gîndesc, vb. IV. || Din gînd (| 1. In-tranz. şi refl. A pătrunde cu mintea pentru a-şi forma o idee despre ceva, a cugeta, a reflecta, a medita, a chibzui, a judeca. O Expr. A da cuiva de gîndit = a-l face pe cineva să mediteze, să se preocupe de ceva. m Intranz. şi tranz. A concepe ceva. Discursurile lor parcă, sînt gîndite... de un singur om (Delavrancea). ® Refl. şi intranz. A se îngriji, a-i păsa de cineva sau de ceva. Mîncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului-Roş nici nu gîndiţi (Creangă).
2. Tranz. A-i trece cuiva prin minte, a socoti că.... 8. Refl. A-şi da seama că... 4. Intranz. A intenţiona, a plănui să... El se gîndeşte să-i pedepsească cu mult mai aspru (Caragiale).
gîndire. gîndiri, s.f. 1. Acţiunea de a gîndi; reflectare abstractă şi generalizată a realităţii (sub forma noţiunilor, judecăţilor etc.), produs al activităţii creierului uman în procesul istoric al muncii şi în condiţiile existenţei sociale a omului, în strînsă legătură cu dezvoltarea limbajului. 2. Meditare, reflecţie. 8. Idee, gînd.
gîîidinsm s.n. || De la n. pr. Gîndirea || Curent ideologic şi politic din România, din deceniul al patrulea al sec. 20. Rupînd cu idealurile progresiste ale revistei „Gîndirea'4, g. a propagat iraţionalismul mistic, naţionalismul rasist şi tradiţionalismul retrograd. în domeniul politicii a propagat ideea unităţii naţionale „deasupra claselor44, sub egida bisericii ortodoxe.
gînditor, -oare, gînditori, -oare, adj., s.m. şi
f.	|| Din gîndi || 1. Adj. Preocupat de ceva, în-gîndurat. El vine trist şi gînditor Şi palid e la
faţă (Eminescu). 2. S.m. şi f. Persoană care reflectează asupra problemelor vieţii; filozof.
gîngânie, gîngâniiŞ s.f. || Din sl/gongnanije „murmur44 (termenul fiind la origine onomatopeic J| Vietate mică (în special insectă).
gîngav, -ă, gîngavi, -e, adj., s.m. şi f. || Din sl. gongnavu II (Persoană) care vorbeşte greu, împiedicat, repetînd silabele. O (Despre vorbă, glas) O legăna c-un glas gîngav de tulburare (Sa-doveanu).
gîngăvi, gîngâvesc, vb. IV. Intranz. şi refl. || Din gîngav || A vorbi nedesluşit, a se exprima cu, greutate, repetînd silabele.
ginguii, gînguresc. vb. IV. Intranz. || Onomatopeic II1. (Despre copiii mici) A scoate sunete puţin articulate (încercînd să vorbească). Un băieţel de doi ani se juca gîngurind vesel cu un pisoi bălţat (Rebreanu). 2. (Despre porumbei, turturele) A scoate sunetele caracteristice speciei.
gungurit s.n. Faptul de a gînguri; sunete caracteristice scoase de copiii mici; sunete specifice scoase de porumbei, de turturele etc.
gînj, gînjuri, s.n. (Pop.) Nuia flexibilă, pîr-îită Ia foc şi răsucită, folosită la ţară pentru legat, în loc de frînghie.
gînsâe, gînsaci, s.m. || Din bg. găsac || (Pop.) Gîscan.
gîrbâci, gîrbace, s.n. |! Din tc. k' rbac, bg. gâr-bac || Bici din curele împletite (uneori cu vîr-furile plumbuite) sau din vînă de bou.
gîrbov, -ă, gîrhovi, -e, adj. j| Din bg. gârbav || Adus de spate, încovoiat (mai ales de bătrî-neţe).
gîrbovî, gîrbovesc, vb. IV. Refl. || Din gîrbov |j A deveni gîrbov, a se îndoi de spate.
gîrlă, gîrle, s.f. || Din bg. gărlo || Mică apă curgătoare; ramificaţie, braţ al unui rîu. O Expr. (Fam.) A se duce pe gîrlă = a se pierde, a se risipi. A da pe gîrlă = a arunca, a risipi. ® (Adverbial) în cantitate mare, din belşug.
gîrlîci, gîrliciuri, s.n. || Din ser. grlic „gît de sticla44 |! Intrare strimtă într-o pivniţă.
gîrliţăj gîrliţe, s.f. Specie de gîscă sălbatică de culoare cenuşie, cu o pată albă în frunte. La noi vine toamna şi rămîne şi peste iarnă cînd aceasta este biîndă.
gîrneaţă, s.f.v. gîrniţă.
gîrneţ, gîrneţi, s.m. || Din gîrniţă || (Reg.) Bucată de lemn, par gros. începe a ciocîrti un gîrneţ de stejar din anul trecut (Creangă).
gîrniţă, gîrniţe, s.f. || Din bg., ser. granica || Arbore din familia fagaceelor, înrudit cu stejarul, cu fructul ghindă mică, cu lemnul rezistent, folosit în construcţii. !| Şi: gîrneaţă s.f.
gîscân, gîscani, s.m. || Din gîscă || Bărbătu-şul gîştei; gînsac.
gîscâriţă, gîscariţe, s.f. |j Din gîscă |[ Planta erbacee din familia cruciferelor, cu frunze păroase şi flori albe. Creşte în regiunea de munte.
gîscă, gîşte, s.f. || Din bg. găska || Gen .de păsări din ordinul anzeriformelor, cu penajul cenuşiu, alburiu pe spate şi pe pîntece. OG. domestică = pasăre de talie mare, crescută pentru carne, grăsime şi fulgi. Prezintă o mare varietate de rase, cu greutate între 5 şi 8 kg.
27 — Dicţionar general al limbii române
GÎT
418 .
G. sălbatică = specie de gîscă, mai mica decît cea domestică, şi care vine la noi vara, fiind vînată pentru carnea ei.
gît, gîturi, s.n. || Din si. glutu „înghiţitură'41|
1. Partea corpului care uneşte capul cu trunchiul la om şi la animale; p. ext. gîtlej. O Expr. A se arunca de gitul cuiva = a) a îmbrăţişa cu căldură pe cineva; b) a copleşi, a obosi pe cineva cu manifestările de dragoste. A-şi rupe (sau a-si frînge) gitul — a) a se accidenta grav sau a muri în urma unui accident; b) a-şi pierde situaţia, a o păţi (în urma unei greşeli). (Fam.) A face gît = a avea pretenţii. 2. Interiorul gîtu-lui (1). O Expr. A-i sta în gît = a) a nu putea înghiţi; b) a nu putea suferi pe cineva. A fi sătul pînă în gît — a fi dezgustat; a nu mai putea suporta. 9 Cantitate de băutură care se poate înghiţi dintr-0 dată. 8. Parte a unor obiecte care se aseamănă cu gitul (1); parte a unei piese, mai subţire decît celelalte părţi.
gîtăr, gîtare, s.n. || Din gît || Curea lată de la ham, care trece peste gîtul calului. • Partea superioară a jugului pentru boi.
gîtiţă, gîtiţe, s.f. [| Din gît || (Reg.) Gîtlej. gîtlân, -ă, gîtlane, s.n., adj. j| Din gîlt, înv., „gît" || 1. S.n.. (înv. şi reg.) Gît. 2. Adj. Prună gîtlană (şi substantivat, f.) = varietate de prune alungite la unul dintre capete.
gîtlej, gîtlejuri, s.n. || Din gîlt, înv., „gît" || Partea interioară a gîtului (1), cuprinzînd farin-gele, esofagul, laringele* şi traheea; beregată, gîtiţă.
gîtuî, gîtui, vb. IV. || Din gît || 1. Tranz. A strînge de gît; a sugruma. 2. Refl. A se îngusta pe o anumită porţiune, a se strîmta.
gîtuitură, gîtuituri, s.f. || Din gîtui || Porţiune îngustată a unui lucru.	'	•
. gîză, gîze, s.f. || Probabil onomatopeic || Nume generic dat insectelor mici, zburătoare.
glabelă, glabele, s.f. || Din fr. glabelle; lat. glabellus „fără păr" || Regiunea de la rădăcina nasului, cuprinsă între arcadele sprîncenelor.
glăbru, -ă, glabri, -e, adj. || Din fr. glabre; lat, glaber, -ra, -rum || (Bot., despre organele plantelor) Care este lipsit de perişori pe supra* faţă.
glacial, -ă, glăţ^kH* -e, adj. || Din fr. glacial, lat. glacialis || (Li^r.|\ 1. Rece ca gheaţa, de gheaţă. 2. (Fig.) Lipim de căldură, de prietenie; distant, rece.
glaciâr, -ă, glaciari, -e, adj., s.n. || Din fr. glaciaire || 1. Adj. Care se referă la procesul glaciaţiei. O Lac g. = lac provenit din gheţari.
2. S.n. (Geol.) Pleistocen.
glaciâţie s.f. || Din fr. glaciation; cf. lat. glaciatus „îngheţat" || Proces de dezvoltare intensă a gheţarilor pe suprafeţe întinse ale Pă-mîntului, care a avut loc în cuaternar şi în alte perioade mai vechi.
glaciologîe s.f. || Din fr. glaciologie || Disciplină care se ocupă cu studiul gheţarilor, cu repartiţia lor pe Pămînt şi cu acţiunea ce o exercită asupra reliefului.
gladiator, gladiatori, s.m. || Din fr. gladia-teur, lat. gladiator, -oris || Luptător (de obicei sclav) din Roma antică, care se lupta în arenă cu un alt luptător sau cu fiare sălbatice.
gladidlă, gladiole, s.f. || Din germ. Gladiole; cf. lat. gladiolus || Plantă ornamentală din familia iridaceelor, înaltă pînă la 150 cm, cu frunze în formă de sabie şi cu flori mari, de diferite culori.
gladium subst. || Cuv. lat. || Sabie romană dreaptă, cu două tăişuri.
glaf, glafuri, s.n. || Din bg. glah || (Arjiit.)
1.	Săpătură făcută cu dalta în lungul sau împrejurul unei coloane. [Tavanul] se sprijinea pe două şiruri de stîlpi scobiţi cu glafuri şi cu flori (Odobescu). 2. Element de construcţie din lemn, marmură sau beton mozaicat care căptuşeşte partea inferioară a golului unei ferestre.
glagolitie, -ă, glagolitici, -ce, adj. || Din fr. glagolitique || Alfabet g. (sau scriere glagoliticâ) = alfabet întocmit după modelul literelor mici greceşti şi folosit în unele scrieri slave bisericeşti.’
glagdre subst. || Din sl. glagolu, numele literei chirilice g || (Pop.) Minte, pricepere.
glandă, glande, s.f. || Din fr. glande || (Anat.) Organ secretor, de diferite forme: glandă salivară; glande mamare. Secreţiile glandelor intervin în toate funcţiunile organismului.
glandular, -ă, glandulari, -e, adj. || Din fr. glandulaire || Care se referă la glande, care aparţine glandelor, care are aspectul unei glande.
glanţ s.n. || Din germ. Glanz || Lustrul pieilor tăbăcite şi finisate,. uneori acoperite cu un strat de lac.
glas, glasuri, s.n. || Din sl. glasu || 1. Facultatea omului de a emite sunete; voce. O Intr-un glas = toţi deodată, în unanimitate. O Expr. A da glas — a) a striga; b) a exprima (verbal sau în scris). A căpăta (sau a prinde) glas = a căpăta curaj (şi a începe să vorbească). A-i pieri (sau a i se stinge) glasul = a nu mai putea să vorbească, să răspundă, e (La pl.) Murmur, vuiet produs de mai multe persoane care vorbesc deodată. • Ciripit, cîntec al păsărilor; strigăt produs de unele animale. 2. (Fig.) Zgomot produs de vînt, de ape, de un instrument muzical. Glasul depărtat al şuvoaielor tăcea din vreme în vreme (Russo).
glasâ, glasez, vb. I. Tranz. || Din fr. glacer |j
1. A acoperi cu glazură prăjituri, fructe etc.
2. A da lustru sau apret unui obiect.
glasîu s.n. || Din fr. glacîs || Substanţă transparentă obţinută dintr-un pigment (2) fin, folosită în pictură pentru legarea tonurilor, redarea umbrelor în tehnica clarobscurului.
glâspapir s.n. || Din germ. Glaspapier || Hîr-tie pe care s-a aplicat un strat de sticlă pisată, fiind folosită Ia şlefuitul lemnului, metalelor etc.
glastră, glastre, s.f. || Din ngr. glastra (| Ghiveci de flori; vază.
glâsvand, glasvanduri, s.n. || Din germ. Glass-wand |j 1. Perete interior din panouri de sticlă
■5
GLOBULINÀ
llîixate într-un cadru de lemri sau de métal. 2« m Uşă pliantă, cu geamuri, care separă două încăperi.
Sii	glaucom, glaucomuri,	s.n. || Din fr. glaucome,
( lat. glaucoma, gr. glaukoma || Boală de ochi caracterizată prin creşterea tensiunii intraocu-, lare, însoţită de tulburări grave ale vederii.
glazură, glazuri, s.f. || Din germ. Glasur || 1.
> Strat subţire de zahăr ars, de ciocolată, de şerbet etc./cu care se acoperă unele prăjituri,
- bomboane sau fructe. 2. Email pentru faianţă. ! glădiţă, glădiţe, s.f. Arbore asemănător cu salcîmul’ înalt pînă la 30 m, cu ramurile pre-* văzute cu spini mari, cu flori mici, verzui şi cu fructul o păstaie mare, turtită, brun-roşcată; plătică2. Lemnul, rezistent este utilizat în tîmplă-rie. Originar din America de Nord, este cultivat In plantaţii forestiere.
/... glăscior, glăscioare, s.f. Diminutiv al lui glas; glas de copil.
glăsui, glăsuiesc, vb. IV. Intranz şi tranz. || Din glas || (Poetic) A vorbi, a spune. Glăsu-iau... puţin şi domol (Rebreanu).
glăsuire, glăsuiri, s.f. Acţiunea de a glăsui-/ O într-o glăsuire = cu toţii, într-un singur glas; de comun acord.
glet, gleturi, s.n. || Din germ. Glătt [putz] || Strat subţire de var amestecat cu ipsos, care se întinde peste tencuială pentru a obţine o suprafaţă netedă.
gleznă, glezne, s.f. || Din si. glezînu, glezna\\
1.	(La om) Partea piciorului care cuprinde porţiunea articulaţiei tibiei cu tarsul; proeminenta osoasă formată în această regiune. • Partea mai subţire a piciorului care se află . deasupra articulaţiei. 2. (La animale) Porţiune a membrelor, între fluier şi chişiţă.
gleznieră, glezniere, s.f. || Din gleznă || Fîşie (elastică) de bumbac, de lînă sau din fibre sintetice, folosită de către balerini şi sportivi pentru protecţia gleznelor.
glieemîe s.f. || Din fr. glycémie; cf. gr. glykys „dulce" -f- haima „sînge" || Cantitatea de gluco-ză din sînge.
glicerină s.f. || Din fr. glycérine; cf. gr. gly-keros „dulce" || Lichid uleios, incolor, care se extrage din grăsimi, avînd întrebuinţări în industrie (textile, pielărie), în cosmetică, la obţinerea de lichide anticongelante etc.
glicină, glicine, s.f. || Din fr. glycine || Arbust decorativ din familia leguminoaselor, cu flori aîbastre-liliachii, asemănătoare cu ale salcîmu-lui.
glicogén s.n. || Din fr. glycogène; gr. glykys „dulce" + gennan „a produce" || Polizaharid prezent în muşchi şi ficat, constituind o rezervă de glticoză a organismului.
glicdî, glicoli, s.m. || Din fr. glycol || Alcool sub formă de lichid siropos, dulce, folosit ca dizolvant, ca amestec antigel şi în industria 1 de sinteză organică.
glicozurie s.f. II Din fr. glycosurie; gr. glykys „dulce" + ouron „urină" || Prezenţa glucozei în urină, întîlnită în cursul sarcinii şi al alăptării,
ca fenomen fiziologic, şi în diabetul zaharat, ca fenomen patologic.
glie, glii, s.f. 1. Brazdă de pămînt (cîtă se poate desprinde o dată cu cazmaua). 2. P. ext. ogor; pămînt; (poetic) pămînt strămoşesc, patrie. O Expr. Sub glie sau sub glii = în mormînt, mort. Străinul se odihnea sub glii (Sadoveanu).
. gligan, gligani, s.m. || Din bg. gligan || 1. (înv. şi reg.) Porc mistreţ. 2. (Pop. şi fam.) Găligan.
glîptică s.f. || Din fr. glyptique; gr. glyptikos „de gravat" || Arta de a grava figuri sau motive decorative pe o piatră preţioasă.
gliptotéca, gliptoteci, s.f. || Din fr. glypto-theque; gr. glyptos „gravat" -f theke „cutie, casetă" |j Colecţie de pietre preţioase (sau semne preţioase) gravate; p. ext. muzeu în care se păstrează astfel de colecţii.
glisa, glisez, vb. I. Intranz. II Din fr. glisser || (Despre piese tehnice) A aluneca de-a lungul altei piese. • (Despre hidroavioane) A se deplasa pe suprafaţa apei.
glisant, -ă, glisanţi, -te, adj. || Din fr. glissant || (Tehn.) Care glisează, care alunecă pe un corp, de obicei cu ajutorul unui dispozitiv.
giisiéra, glisiere, s.f. || Din fr. glissière || Element în formă de bară (la unele maşini, la ascensoare), care ghidează, prin alunecare, alt element mobil.
gloabă, gloabe, s.f. || Din si. globa || 1. Cal slab (şi bătrîn), mîrţoagă. 2. (înv.) Despăgubire în bani; amendă.
gloată, gloate, s.f. || Din si. glota || 1. Mulţime de oameni strînşi într-un loc; (depr.) adunătură.
2.	(în evul mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Termen militar care denumea pedestri-mea formată din ţărani.
glob, (1) globuri, s.n., (2) globi, s.m. || Din fr. globe, lat. globus || 1. S.n. Corp sferic; înveliş de formă sferică, de sticlă, porţelan etc., care protejează un bec sau o lampă. 2, S.m. Glob ocular = partea de formă sferică a ochiului, care se găseşte în orbită. 8. S.n. Pămîntul. O Globul pămîntesc (sau terestru) == sferoid pe care este desenată harta Pămîntului. • Planeta locuită de oameni, Pămîntul.
global, -ă, globali, -e, adj. || Din îr. global\\ în întregime, total. O Acord g. — formă de organizare şi de retribuire a muncii unui grup de lucrători în raport cu îndeplinirea cantitativă şi calitativă a muncii stabilite pentru întregul grup.
globe-trotter [Pr. : globtrotăr] subst. || Cuv. engl. || Persoană care face înconjurul lumii pe jos.
globular, -ă, globulari, -e, adj. || Din fr. globulaire II1. în formă de glob, sferic. 2. Care se referă la globulele sîngelui.
globulă, globule, s.f. || Din fr. globule, lat. globulus (< globus) || Element de formă sferică ’ sau ovală care se găseşte în diferite lichide organice (sînge, limfă, lapte). O Globule roşii = hematii; globule albe = leucocite.
giobulină, globul ine, s.f. || Din fr. globuline\\ Proteină aflată în plasma sanguină.
27*
glod, gloduri, s.n. (Pop.) 1. Noroi. Luară Şi cal şi teleguţă... ăe-l scoaseră din glodul unde se nornolise (Ispirescu). 2. Bulgăre de pămînt uscat sau îngheţat, © Boţ, cocoloş. A înghiţit vreo cîteva gloduri de mămăligă cu hrinzâ (Preda).
gîodi, pers. 3 glodeşte, vb. IV. Tranz. || Din ser., rus. glodati || (Pop.) A freca, a roade (o parte a corpului).
gloduros, -oâsă, gloduroşi, -oase, adj. || Din glod || 1. Plin de glod, noroios. 2. Cu gloduri №•
gîomerul s.n. v. glomerulă. giomerulâr, -ă, glomerulari, -e, adj. j| Din glomerulă || Care se referă la glomerule; format din glomerule.
glomerulă, glomerule, s.f. || Din fr. glomerule; cf. lat. glomus, -eris „ghem" [| 1. Formaţie anatomică cu aspect de ghem, constituită din vase sanguine sau din tuburi glandulare. 2. Agregat format prin alipirea unor particule elementare de sol. || Şi: glomeriîl s.n. glonte’ s.n. v. glonţ.
glonţ, gloanţe, s.n. Proiectil mic pentru armamentul de infanterie. O G. exploziv = glonţ care conţine un exploziv şi care explodează cînd loveşte ţinta. G. trasor v. trasor (2). || Şi: glonte s.n.
glorie, glorii, s.f. || Din lat., it. gloria || Onoare, mărire, slavă, cinstire deosebită adusă unei persoane sau unui eveniment; faimă, renume de care se bucură cineva, o Persoană de o valoare deosebită.
glorifica, glorific, vb. I. Tranz. || Din fr. giorifier, lat. glorificare II A preamări, a slăvi.
glorios, -oâsă, glorioşi, -oase, adj. || Din fr. glorieux, lat. gloriosus || încărcat de glorie, de mărire; care a săvîrşit mari fapte de arme, care a obţinut realizări măreţe.
glosa, glosez, vb. I. Tranz. II Din fr. gloser j| A explica un cuvînt sau un pasaj dintr-un text; a adnota un text.
giosâr, glosare, s.n. || Din lat. glossarium., fr. gîossaire II Listă de cuvinte (regionale, învechite etc.) însoţite de explicaţia lor.
glosă, glose, s.f. || Din fr. glose, lat. glossa, gr. glossa „limba", p. ext. „idiotism" || 1. Explicaţie a unui cuvînt sau a unui pasaj dintr-un text; notă explicativă făcută de im copist pe marginea unui#manuscris. 2. Poezie cu formă fixă, în care fie^re vers din prima strofă este comentat succesiv in cîte o strofă următoare, ultima strofă repăoducînd în ordine inversă versurile primei strofe.
glosemâtică s.f. || Din fr. glossematique, engl. glossematica; cf. gr. glossa „limbă" |j Variantă a lingvisticii structuraliste care consideră limba ca obiect în sine, ca un sistem de relaţii interne.
glotâş, glotaşi, s.m. || Din gloată || (înv.) Soldat pedestraş care făcea parte dintr-o gloată (2).
glotă, glote, s;f. II Din fr. glotte; cf. gr. glotta „limbă" || Porţiunea cea mai strimtă a laringe-lui, cuprinsă între coardele vocale.
glucide s.n. pl. || Din fr. glucides; cf. gr. glykys „dulce“ || Clasă de substanţe organice
naturale, formate din carbon, hidrogen şi oxigen, reprezentînd constituenţi fundamentali ai materiei vii, cu rol important în metabolism.
gluconic adj. |J Din fr. gluconique \\ Acid gluconic = acid obţinut prin oxidarea glucozei, întrebuinţat in ’medicină.
giueoză s.f. || Din fr. glucose; cf. gr. glykys „dulce" || Substanţă de culoare albă, cristalizată, cu gust dulce, care se găseşte în miere şi în fructe. Este sintetizată de plantele verzi în cursul asimilaţiei clorofiliene, avînd rol important în metabolismul fiinţelor vii. Se utilizează în industria alimentară, în medicină etc.
glugă, glugi, s.f. || Cf. bg. gugla || 1. Obiect (de stofă, de material impermeabil etc.) de formă conică, cu care se acoperă capul pentru a-1 feri de frig, de ploaie etc. 2. Grămadă de coceni (tulpini) de porumb, mănunchiuri de cînepă etc. aşezate în picioare, de forma unei stive conice.
glumă1, glume, s.f. || Din sl. glumu, bg. gluma H Vorbă de haz care stîrneşte rîsuî. O în glumă == fără intenţie, fără răutate. Fără glumă = în mod serios. O Expr. A se întrece cu gluma = a-şi permite prea mult, a depăşi limita admisă. A lăsa gluma la o parte = a lua lucrurile în serios. A nu şti (sau a nu înţelege) de glumă, se spune despre cel care se supără cînd glumeşti cu el. A nu-i arde cuiva de glumă = a fi supărat, indispus. Nu-i (de) glumă = e lucru serios. © Faptă hazlie, păcăleală.
glumă2, glume, s.f. j| Din fr. glume, lat. gluma || Frunzuliţă (bractee) aşezată la baza fiecărei flori dintr-un spic sau la baza fiecărui spicuieţ (la graminee).
glumeţ, -eâţă, glumeţi, -e, adj. || Din bg. glumec || Care face glume, căruia îi place să glumească.
glumi, glumesc, vb. IV. Intranz. H Din glumă. Cf. sl. glumiţi sen II A spune glume, a vorbi în glumă. O Expr. A nu glumi cu... = a) a lua în consideraţie cu toată seriozitatea; b) a nu arăta nici un fel de îngăduinţă. Nu-i de glumit cu... = trebuie privit cu toată seriozitatea.
gluten s.n. || Din fr. gluten, lat. gluten „clei; substanţă vîscoasă" || Substanţă proteică vîs-coasă, de culoare cenuşie, care se găseşte în boabele de cereale, mai ales de grîu.
gnais, gnaisuri, s.n. || Din germ. Gneiss, fr. gneiss II Rocă alcătuită din cuarţ, feldspat şi mică.
gnom, gnomi, s.m. || Din fr. gnome; cf. gr. gnome „inteligenţă" || Nume . dat de alchimiştii din evul mediu spiritelor care ar locui în interiorul pămîntului, păzind bogăţiile lui ascunse (aur, pietre preţioase, comori).
gnomic, ră, gnomici, -ce, adj. || Din fr. gno-mique, gr. gnomikos „sentenţios" || (Despre scrieri) Care conţine maxime, sentinţe, sfaturi morale.
gnomon s.n. || Din fr., gr. gnomon || Cel mai simplu cadran solar, cunoscut încă din antichitate, care indica ora solară locală cu ajutorul umbrei unei tije verticale pe un plan orizontal.
gnoseologic, -ă, gnoseologici, -ce, adj. ly^in gnoseologie II Care se referă la cunoaştere sau la teoria cunoaşterii.
421
g o Jj Anime
l gnoseologie s. t. || Din germ. Gnoseologie ; gr. gnosis „cunoaştere44 -j- logos „studiu44 j| (Filoz.) Teoria cunoaşterii.
gnosticism s.n. H Din fr. gnosticisme |j Curent filozofic religios cu trăsături mistice, apărut în sec. 2, care a căutat să îmbine doctrina creşti-\ nă cu filozofia elenistică tîrzie şi cu religiile orientale.
gnu s.m. |! Din fr. gnou (cuv. de origine ho-tentotă) || Specie cio antilopă de talie mare şi cu coarne curbate înapoi, care trăieşte în sudul Africii.
goană, goane, s.f. || Din goni || 1. Deplasare cu paşi mari şi repezi; urmărire, fugărire. Q Expr. A pune pe cineva pe goana — a goni, a alunga, a fugări. ©Fugă, alergare (a cailor).
2.	Yînătoare cu gonaci. 8. (Pop.) împreunarea vacii cu taurul.
goangă, goange, s.f. || Probabil onomatopeic || (Pop.) Nume dat insectelor. O Expr. (Fam.) A se ţine de goange — a fi neserios, a face farse.
goarnă, goarne, s.f. || Din rus. gorn || Instrument muzical de suflat, făcut din alamă şi folosit mai ales în armată pentru semnalizări; trompetă, trîmbiţă.
goblen, goblenuri, s.n. H După n. pr. Gobe-lins (Franţa) unde se executau tapiserii |! Broderie, cusătură artistică făcută cu fire colorate şi reprezentînd o imagine plastică.
godâe, godaci, s.m. [j Cf. si. godü „an44 || (Pop.) Purcel pîna la un an. godén s.n. v. godin2.
godetă, godete, s.f. || Din fr. godet |j Vas mic în care se amestecă culorile pentru pictură.
godeu, godeuri, s.n. || Din fr. godet || 1. Cupă de elevator. 2. Fald la o draperie, Ia o rochie etc.
godin1, godini, s.m. || Cf. godac || (Reg.) Godac.
godin2, godinuri, s.n. I! De la n. pr. Godin || Sobă de fier, de obicei cilindrică. j| Şi: godén s.n.
goeletă, goelete, s.f. II Din fr. goélette |j Navă cu pînze, de mărime mijlocie, cu două pînă Ia şase catarge.
gofrâ, gofrez, vfo. I. Tranz.||Din fr. gaufrer || A executa un gofraj.
gofraj, gofraje, s.n. I! Din fr. gaufrage || Serie de cute paralele sau ele desene în relief, imprimate pe o ţesătură.
gogi, gogesc/yb. IV. Intranz. (Pop.) A fi bolnav timp mai îndelungat, fără a zăcea la pat, a purta o boală pe picioare. Gogea singură prin colţuri, rîn odăiţa-i săracă şi curată (Sadoveanu).
gogîlţ interj. |j Onomatopee |j Cuvînt care imită zgomotul făcut de cel ce înghite repede băutura sau mîncarea.
gogoaşă, gogoşi, s.f. |j Cf. cocoaşă || 1. Produs de patiserie, de formă rotundă, făcut din aluat dospit şi prăjit în grăsime. 2. (Fig. ; la pl.) Minciuni. 3.* înveliş protector din fire mătăsoase, în interiorul căruia se petrece transformarea larvelor unor insecte în nimfe. O G. de mătase = învelişul format din firul produs de viermele-de-mătase. 4. G. de ristic — excrescenţă bogată în tanin, provocată de unele insecte pe frunzele de stejar.
gogoman, gogomani, s.m. || Din gog, reg., „prostănac44 || (Fam. şi depr.) Om prost, nătăfleţ, nătărău.
gogomănie, gogomănii, s.f. || Din gogoman|| (Fam. şi depr.) Faptă sau vorbă de gogoman, prostie, neghiobie.
gogonat, -ă, gogonaţi, -te, adj. 1. De formă sferică; umflat. 2, (Fig.; despre minciuni) Mare, exagerat.
gogonea, gogonele, s.f. || Din gogon, reg.,. „mic obiect sferic44 || (Mai ales la pl.) Tomate de culoare verde, neajunse la maturitate, din care se fac murături.
gogoriţă, gogoriţe, s.f. Fiinţă imaginară cu care sînt speriaţi copiii; (fig.) ameninţare neîntemeiată, care încearcă să intimideze pe cineva.
gogoşâr, gogoşari, s.m. || Din gogoaşă j| Varietate de ardei gras, de formă sferică, de culoare roşie sau verde.
* gol1, goluri, s.n. || Din engl. goal || (în unele jocuri sportive) Punct marcat prin introducerea mingii în poarta adversă.
. gol2, goală, (1—I) goi, goale, adj., (5)goluri, s.n. || Din si. golu || 1. Adj. Fără îmbrăcăminte, despuiat. O Expr. Adevărul gol (-goluţ) = adevăr evident, de necontestat. Minciună goală — minciună evidentă. © Care are haine puţine, sărăcăcios îmbrăcat; sărac. 0^xPr* №sa pe cineva goi = a jefui pe cineva de tot ce are.
2.	Adj. (Despre copaci) Fără frunze. ® (Despre pereţi) Care nu are nimic agăţat sau lipit pe el. © (Dospre terenuri, suprafeţe etc.) Care nu este acoperit cu vegetaţie, cu case etc. @ Care nu are acoperiş, care nu este acoperit. O Expr. Sub cerul gol = iară adăpost; afară, in. aer liber. Pe pămîntul gol — direct pe pămînt, fără aşternut. 8. Adj. (Despre alimente) Simplu, neînsoţit de alt aliment: mănincâ pline goală. 8. Adj. Care nu conţine nimic înăuntru, deşert. O Expr. Cu mina goală = a) fără nici un dar; b) fără nici o armă asupra sa. © (Fig.) Fără temei, fără fond. 5. S.n. Spaţiu liber, vid într-un corp. O Gol de aer = zonă din atmosferă unde avionul întîlneşte un curent de aer descendent. în gol = în aer, nesusţinut, nesprijinit. O Expr. A umple un gol — a completa o lipsă, o nevoie. A simţi un gol la stomac = a avea senzaţia de foame. A (se) da de gol = a (se) trăda, a (se) demasca. ©Loc lipsit de vegetaţie, de aşezări.
golan, -ă, golani, -e, s.m. şi f. |' Din gol1 jj Om fără ocupaţie, vagabond. © Om sărac, zdrenţăros.
golaş, -ă, golaşi, -e, adj. j| Din gol2 || (Despre păsări) Fără pene (pe întreg corpul sau numai pe o parte a lui). © (Despre copaci) Fără frunze. © (Despre terenuri, regiuni) Lipsit de vegetaţie; goi.
golaveraj, golaveraje, s.n. |j Din fr. goal-ave-rage || (La unele jocuri sportive) Raportul dintre golurile marcate şi cele primite de către o echipă în cursul unei competiţii.
golănie, golănii, s.f. || Din golan || Faptă, vorbă, atitudine de golan; obrăznicie.
golănime s.f. || Din golan |] Mulţime de golani.
GOLDAN
422
goldan, goldani, s.m. I| Din goldana || Soi de prun, cultivat pentru fructele sale. Lemnul, rezistent, este folosit în tîmplărie.
goldană, goldane, s.f. || Probabil din germ. golden „de aur** || Fructul goldanului, sferic, cu miezul galben, zemos şi dulce.
golf1 s.n. || Din engl., fr. golf || Joc sportiv care constă din introducerea unei mingi în mai multe gropiţe succesive, prin lovirea ei cu un baston special, o Pantaloni-golf =■ pantaloni mai largi decît cei obişnuiţi, legaţi strîns dedesubtul genunchiului, cu faldurile căzînd peste legătură, spre glezne.
golî2, golfuri, s.n. || Din fr. golfe, it. golfo || Parte a unui ocean, a unui lac sau a unei mări, care pătrunde în uscat printr-o deschizătură largă.
goigeter s.m. v. golgheter, golgheter, golgheteri, s.m. || Din engl. goal-getter || Sportiv care marchează, pe durata unei competiţii, cele mai multe goluri. || Şi: gol-geter s.m.
goli, .golesc, vb. IV. Tranz. [| Din gol2 || A scoate sau a consuma tot conţinutul dintr-un recipient, dintr-un spaţiu etc.; a deşerta, m Refl. (Despre recipiente, spaţii etc.) A deveni gol2, a deveni pustiu.
goliciune, goliciuni, s.f. II Din goli || 1. Starea omului .goi2 (1); părţile goale, dezbrăcate ale trupului. 2. Starea omului sărac. 3. Starea unui loc gol2, lipsit de fiinţe, de vegetaţie.
gologan, gologani, s.m. (în trecut) Monedă de aramă; spec. piesă de zece bani. • (Azi) Monedă cu valoare mică; (la pl.) bani.
goiomăţ s.m. v. golomoz1. golomoz1 s.m. Plantă erbacee din familia gramineelor, înaltă pînă la 120 cm, cu flori roşie-tice sau violete, cultivată ca plantă furajeră.
|| Şi: goiomăţ s.m.
golomoz2 s.n. v. gălămoz. gomă1, gome, s.f. || Din fr. gomme || Tumoare cu aspect de nodul, infecţioasă (în tuberculoză, sifilis) sau parazitară, care apare pe piele, în ficat etc.
gomă2 s.f. || Din fr. gomme „înfumurare** || (Fam.) Eleganţă exagerată, pretenţioasă (în vestimentaţie).
gomenol s.irrfpD.in fr. go?nenol; cf. Gomen district în CaledoHtfh ■...(Scoţia) || Lichid incolor, uleios, întrebuinţât-jCa antiseptic.
gonaci, gonaci, s.rhV '|| Din goni. Cf. bg. gonac ||
1.	Persoană care stîrneşte vin a tul şi îl goneşte spre vînători. 2- Călăreţ uşor înarmat în vechea armată, care îndeplinea de obicei misiuni de cercetare.
gonâdă, gonade, s.f. || Din fr. gonade; cf: gr. gone „sămînţă** |j Glandă sexuală embrionară.
gondolă, gondole, s.f. || Din it. gondola, fr. gondole I! Barcă lungă, puţin adîncă, cu prora şi pupa ridicate, care se conduce cu o singură vîslă, fiind folosită în special pe canalele Veneţiei pentru transportul de persoane, m G. de dirijabil — nacela motorului unui dirijabil.
gondolier, gondolieri, s.m. || Din it. gondoliere || Bărbat care conduce o gondolă.
gondolieră, gondoliere, s.f. || Din gondolier \\ Cîntec al gondolierilor veneţieni.
gonïaloniér, gonfalonieri, s.m. || Din it..gonfa-loniere II Purtătorul steagului (gonfalon) sau al insignelor unui stat, unui oraş, unei instituţii în vechile republici italiene.
gong, gonguri, s.n. II Din fr., engl. gong II Disc de metal care, lovit cu un ciocănel, produce un sunet caracteristic, fiind folosit ca instrument desemnalizare; sunet emis (ca semnal) de acest disc. Originar din China.
gongorism s.n. || Din fr. gongorisme, de la n. pr. Luis de Gongora, poet spaniol || Stil afectat, preţios, plin de metafore, uneori ermetic.
goni, gonesc, vb. IV. |j Din si. goniţi JJ1» Tranz. A fugi după cineva; spec. a alunga vînatul spre locul de pîndă al vînătorilor. © A alunga, a izgoni. 2. In tranz. A alerga, a fugi. 3. Refl, şi intranz. (Despre vitele cornute) A se împreuna spre a se reproduce.
gonîdii s.f. pl. II Din fr. gonidies; gr. gonos „sămînţă** II Celulele verzi ale algelor, care trăiesc în simbioză cu ciupercile, formînd licheni.
goniometrfe s.f. || Din fr. goniométrie; gr. gonia „unghi*4 + metrou „măsură** || 1. Ramură a geometriei aplicate care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre unghiuri şi cu determinarea valorii lor. 2. Tehnica măsurării unghiurilor cu ajutorul goniometrului.
goniometru, goniomètre, s.n. || Diri fr. goniomètre II Instrument pentru măsurarea unghiurilor, folosit în geodezie, topografie etc.
gonitdr, gonitori, s.m. || Din goni |j Taur tînăr (reproducător).
gonită, gonite, s.f. || Din goni || Insectă din ordinul coleopterelor, cu aripile negre şi abdomenul galben, care înoată repede la suprafaţa apei.
gonococ, gonococi, s.m. || Din fr. gonocoque ; gr. gonos „sămînţă** -|- kokkos „grăunte; corp mic** || Microb care provoacă blenoragia.
gonorée s.f. II Din fr. gonorrhée; gr. gonos „sămînţă“ + rhein „a curge** || (Med.) Blenoragie.
gdpac s.n. H Din ucr. hopak || Numele unui dans popular ucrainean, jucat mai ales de bărbaţi, cu mişcări energice, vioaie şi sărituri mari ; melodia corespunzătoare acestui dans.
gordian adj. || Din fr. [noeud] gordien || Nod g. = problemă grea, complicată, de nerezoivat. O Expr. A tăia nodul gordian = a găsi soluţia unei probleme complicate, care pare de nerezolvat.
gordin s.m.. Soi românesc de viţă de vie, cu boabele strugurilor ovoide, verzi-gălbui, folosit pentru producerea vinurilor curente de masă.
gorgan, gorgane, s.n. j| Cf. rus. kurgan || Mo- » vilă (ridicată deasupra unui mormînt străvechi).
gorgonă, gorgone, s.f. || Din lat. Gorgona, fr. Gorgone || Monstru din mitologia greacă, închipuit ca o femeie cu şerpi în loc de păr.
gorilă, gorile, s.f. || Din it. gorilla; gr. gorillai „oameni păroşi** || Maimuţă antropoidă de talie mare (c. 2 m înălţime), cu poziţie bipedă, care trăieşte în Africa ecuatorială.
423
GBÀFEM
i/ gornie, gornici, s.m. || Probabil din si. *gor-/ niku/< gom „munte, pădure") || (Reg.) Pădurar; 'paznic.
p- gornist, gornişti, s.m. || Din goarnă || Ostaş ,eare dă semnale cu goarna; cîntăreţ din goarnă; ; trompetist.
^ gordn, goruni, s.m. || Din bg., ser. gorun || '! Arbore din familia fagaceelor, înalt pînă la 40 m,
 cu fructul ghindă, al cărui lemn este folosit în
1 construcţii, în tîmplărie, în industria mobilei, pentru parchete etc.
goruniş,goru7U£uri‘,s.n. || Din gorun || Pădure ’ de goruni.
gospodar, gospodari, s.m., adj. || Din bg., ser. ” gospodar || 1. S.m. Om care posedă o gospodărie.
2.	S.m., adj. (Om) care dovedeşte pricepere şi chibzuială în conducerea gospodăriei personale sau în administrarea unor bunuri publice, gospodăresc, -gâscă, gospodăreşti, adj. || Din \ gospodar || Care este specific unui gospodar, care se referă la un gospodar; chibzuit.
gospodări, gospodăresc, vb. IY. || Din gospodar || 1. Tranz* A conduce treburile unei gospodării, ale unei instituţii etc. 2. Refl. A-şi întemeia o gospodărie.
gospodărie, gospodării, s.f. [| Din gospodar ||
1.	Totalitatea bunurilor, în special casa cu dependinţele, care formează averea unui locuitor (de la ţară). 9 Unitate formată dintr-o locuinţă şi din familia care o locuieşte. 2, Activitatea casnică a gospodinei, 3. Unitate de producţie (îndeosebi agricolă) sau de prestări de servicii. 9 G. comunală = ansamblu de activităţi şi de mijloace tehnice, sanitare, energetice, de transport etc., menite -să satisfacă necesităţile populaţiei dintr-o localitate.
gospodărit, -ă, gospodăriţi, -te, adj. Care şi-a întemeiat o gospodărie; chivernisit, înstărit. S-a aşezat cu femeia şi cu doi feciori însuraţi, gospodăriţi (Vlahuţă).
gospodină, gospodine, s.f. || Din sl. gospodynja || Femeie a cărei ocupaţie principală este gospodăria (2); femeie pricepută ia treburile gospodăriei. • Stăpîna unei case, a unei gospodării.
gostat, gostaiuri, s.n. j| Go[spodărie agricolă de] stat || Gospodărie agricolă de stat.
gdştină, goştini, s.f. (în evul mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Dijmă constînd din porci şi din oi.
gotcă, gotce, s.f. || Din ucr. gotka || Femeiuşcă cocoşului-de-munte; găină sălbatică. Roşu ca gotca sau roşu-gotcă = foarte roşu. Ajungeam sus... roşii ca gotca (Sadoveanu).
gotic, -ă, gotici, -ce, adj. || Din fr. gotliique, lat. gothicus || Care se referă la goţi. O Stil g-= stil arhitectural caracterizat prin monumente zvelte, cu arcuri şi bolţi ogivale. Scriere gotică (sau litere gotice) == scriere cu caractere colţuroase, întrebuinţată în evul mediu în apusul Europei.
goţi s.m. pi.1| Din fr. Gots || Popor migrator, ramură a vechilor germani, care s-a aşezat în sec. 3 e.n. pe teritoriul dintre Carpaţi şi Don. In sec. 4 s-au divizat în ostrogoţi şi vizigoţi.
goz, gozuri, s.n. || Din magh. gaz || (Reg.) Resturi nefolosite de materii vegetale; p. gener. murdărie (care se înlătură cu mătura), gunoi.
grâbă s.f. || Din grăbi || Silinţă de a face ceva sau de a ajunge undeva cît mai repede; iuţeală; zor. O în grabă sau în graba mare = foarte repede; grabnic.
grăbea, grabene, s.n. || Din germ. Grahen || Porţiune scobită a scoarţei Pămlntului, de formă alungită, mărginită de*falii. s
grabnic, -ă, grabnici, -ce, adj. || Din grabă |j (Şi adverbial) Care se grăbeşte, grăbit. Caii fugeau în trap grabnic (Sadoveanu). • Urgent. îi ceru să intervie pentru eliberarea grabnică, a învăţătorului (Rebreanu).
grad, grade, s.n. || Din fr. grade, lat. gradiis, germ. Grad || 1. Unitate de măsură a unor mărimi fizice (temperatură, densitate etc.). O G. termometrie — unitate de măsură a temperaturii.
2. Unitate de măsură a unghiurilor, a latitudinii şi longitudinii. 3. Valoare relativă a unei mărimi în raport cu o valoare de referinţă. O G. alcoolic = proporţia de alcool exprimată în procente dintr-o băutură alcoolică. 4. Diviziune pe scara unui instrument de măsură. 5. Treaptă, nivel, stadiu. O G. de rudenie ~ raportul de apropiere între rude. 6. Treaptă în ierarhia administrativă, în cadrul unei anumite funcţii. 9 Treaptă în ierarhia militară. 7. (Lingv.) G. de comparaţie v. comparaţie.
grada, gradez, vb. I. Tranz. || Din grad || 1. A marea diviziunile pe scara unui instrument de măsură. 2. A repartiza în raport cu o scară de valori; a nuanţa.
gradat1, gradaţi, s.m. || Din fr. gradé || Persoană avînd unul dintre gradele militare de fruntaş, caporal sau sergent.
* gradat2, -ă, gradaţi, -te, adj. 1. (Despre unele instrumente de măsură, scări etc.) împărţit în grade. 2. (Şi adverbial) Care creşte sau descreşte treptat.
gradaţie, gradaţii, s.f. || Din fr. gradation, lat. gradatio || 1. Creştere sau descreştere treptată, succesivă. 2. Fiecare dintre semnele de pe scara gradată a unui instrument de măsură; diviziune.
3. Treaptă de încadrare; grad (de vechime) intr-o funcţie. 4. Figură de stil care constă în trecerea treptată, ascendentă sau descendentă, de la o idee la alta, de la o situaţie la alta etc. • Trecere treptată de la o nuanţă la alta în pictură.
grâdel s.n. || Din * germ. Gradel || Ţesătură albă de bumbac cu dungi longitudinale* folosită pentru lenjeria de corp.
gradén, gradenuri, s.n. || Din fr. gradin, it. gradino (dim. lui grado „treaptă!4) || Fiecare dintre treptele (cu scaune sau bănci) dintr-un amfiteatru, stadion etc.
gradient, gradiente, s.n. || Din fr. gradient || G. baric = mărime variabilă a presiunii barome-trice care se stabileşte intre centrul şi zona periferică a unui ciclon.
gradină, gradine, s.f. |j Din it. gradina || Dalta folosită în sculptură pentru prelucrarea elementelor decorative.
grafém, grafeme, _ s.n. || Din fr. graphème || Semn vizual al unui sunet.
GRAFIC
424
grafic, -ă, grafici, -ce, adj., s.n., s.f. || Din fr.
graphique || 1. Adj. Care se referă la reprezentarea prin desen (sub formă de puncte, linii, figuri etCv). 2. S.n. Desen sub formă de linii, puncte, figuri geometrice, hărţi etc., executat la o anumită scară, prin care se reprezintă variaţia unor mărimi, legătura dintre două sau mai multe mărimi etc. 3. S.f. Domeniu al artei plastice, la baza căruia stă desenul (făcut cu cărbune, creion, peniţă etc.).
grafician, -ă, graficieni, -e, s.m. şi f. || Din graf ic II Persoană care se ocupă cu grafica (3).
grafie, grafii, s.f. || Din fr. graphie; gr. gra-phein ..a scrie44 |! Scriere; felul în care este scris un cuvint, un text.
grafit s.n. || Din fr. graphite; cf. gr. graphein „a scrie44 || Formă a carbonului natural, de culoare cenuşie, cu luciu metalic, folosit la fabricarea creuzetelor şi a cărămizilor refractare, a creioanelor, a vopselelor, a electrozilor etc.
grafolog, -ă, grafologi, -ge, s.m. şi f. || Din fr. graphologue |] Persoană care se ocupă cu grafologia.
grafologie s.f. [| Din fr. graphologie; gr. graphein „a scrie44 + logos „studiu44 || Disciplină care studiază particularităţile individuale ale scris'ului, în vederea stabilirii autenticităţii unor acte, a trăsăturilor de caracter etc.
graham s.n. || Din germ. Graham[brot] || Pline
g.	= pîine dietetică, fără sare, preparată din făină integrală.
grai, graiuri, s.n. (| Din grăi || 1. Voce, glas-O într-un grai = toţi deodată, într-un glas. A-i pieri cuiva graiul = a nu mai putea să vorbească; a nu mai avea ce să spună. 2. Facultatea de a vorbi; limbaj. O Prin viu grai = pe cale orală. • Limbă; fel de a vorbi. 3. Unitate lingvistică subordonată dialectului, caracteristică pentru o regiune mai puţin întinsă.
grâifer, gr ai fere, s.n. || Din germ. Gr ei fer [| 1. Organ al maşinii de cusut care are rolul de a prinde aţa şi a o trece prin suveică. 2. Cadru de care sînt prinse prin cabluri mai multe gheare, folosit la maşinile de ridicat pentru apucarea unor materiale în bucăţi mari.
grajd, grajduri, s.n. || Din si. grazdî || Clădire în care sînt adăpostite animalele domestice mari.
gram, grame,n. || Din fr. gramme; lat. gramma „greutate nijbă.44 || Unitate de măsură a masei, egală cu a miă 'parte dintr-un kilogram.
gramaj s.n. |j Din gram || (Fiz.) Masă (greutate) exprimată în grame, « (T.ehn.) Greutatea în grame pe metru pătrat a hîrtiei de papetărie.
gramatic, -ă, gramatici, -ce, s.m. şi f. || Din lat. grammaticus || (înv.) Specialist 111 probleme de gramatică; autor de gramatici.
gramatical, -ă, gramaticali, -e, adj. || Din fr. grammatical, lat. grammaticalis || Care ţine de gramatică, referitor la gramatică.
gramatică, gramatici, s.f. II Din lat. gramma-tica II1. Ansamblu de reguli privitoare la modificarea formei cuvintelor şi la îmbinarea lor în propoziţii. 2. Studiul sistematic al elementelor constitutive ale unei limbi.
graminée s.f. pl. || Din fr. graminées; cf. lat. gramineus „iarbă, pajişte44 jj Familie de plante monocotiiedonate, cu tulpina împărţită în noduri şi internoduri, cu frunze înguste, "liniare şi cu inflorescenţă în formă de spic. Cuprinde plante cultivate care au o mare importanţă economică (ex. grîul, porumbul, secara, orzul, trestia de zahăr).
gramofon, gramofoane, s.n. || Din fr. gramo-phone; gr. gramma „scriere44 4- phone „sunet44 jj Aparat cu ajutorul căruia se reproduc sunete înregistrate pe discuri.
granât1, granate, s.n. || Din germ. Granat || Silicat natural, cristalizat, de calciu, aluminiu, fier, magneziu, mangan etc. întrebuinţat ca abraziv sau ca piatră semipreţioasă.
granât2, granaţi, s.m. |j Din lat. granatus |j Plantă erbacee aromatică, din familia compozitelor, înaltă de 40—70 cm, cu flori albe sau galbene, dispuse în capitule.
grandilocvent, -ă, grandilocvenţi, -te, adj. || Din fr. grandiloquent; lat. grandis „mare44 -J- lo-quens „vorbitor44 || (Livr.) (Despre stil, expresii) Pompos, bombastic, umflat, plin de emfază.
grandilocvenţă s.f. || Din fr. grandiloquence H (Livr.) întrebuinţare afectată a unor expresii şi fraze bombastice.
grandios, -oâsă, grandioşi, -oase, adj. || Din fr. grandiose, it. grandioso || Măreţ, impunător.
grandoare, grandori, s.f. jj Din fr. grandeur |! însuşirea de a fi grandios: măreţie.
grandoman, -ă, grandomani, -e, s.m. şi f. || Din grandomanie || Persoană care suferă de grandomanie.
grandomanie, grandomanii, s.f. || Guv. creat în româneşte. Cf. grandoare, manie || Mania de a se crede om mare, important, valoros.
grangur, granguri, s.m. || Lat. galgulus ||
1.	Pasăre cîntătoare migratoare, cu penele galbene şi negre la mascul, verzi şi albe la femelă, care trăieşte prin livezi şi prin păduri. 2. (Peior.) Persoană care ocupă o |poziţie socială înaltă II Şi: grangure s.m.
grangure s.m. v. grangur, grânic, granice, s.n. || Din germ. Kranich [j Troliu folosit în operaţiile de foraj.
granit, granituri, s.n. || Din fr. graniţe, it. granito || Rocă granuloasă, foarte dură, întrebuinţată la construcţii.
granitic, -ă, granitici, -ce, adj. || Din fr. granitique || De granit, care are compoziţia sau proprietăţile granitului.
graniţă, graniţe, s.f. || Din bg., ser. granica |j Frontieră. O Peste (sau dincolo de) graniţă — în străinătate. © (Fig.) Limită, margine.
granuiâr, -ă, granulari, -e, adj. || Din fr. granulaire || Format din granule; cu aspect de granule.
granulâţie, granulaţii, s.f. || Din fr. granulation || Caracteristică a materialelor granulare, determinată de mărimea granulelor componente.
granulă, granule, s.f. || Din fr. granule; cf. lat. gr an uium ({granum „grăunte, bob44) || Particulă solidă, mică, dintr-un corp eterogen, a unui agregat natural sau rezultată în urma sfărî-mării unui corp solid.
II.	granulom, granuloame, s.n. |.[ Din fr. granu-|l Lome; cf. la t. granulam „grăuncior“ || Mică tii-
- % moare într-un ţesut organic, apărută in urma
unui proces inflamator. • Ţesut inflamat la rădăcina unui dinte, i jgranulometrie . s.f. || Din fr. granulométrie; rU cf. fr. granulosité -p gr. metron „măsură44 Dis-I ‘ ciplina care se ocupă cu cercetarea şi determi-f. narea granulozităţii unui material, ăi. granulos, -oâsă, granuloşi, -oase, adj. || Din R'fr. - granuleux II Granular.
granulozitâte, granulozităţi s.f. || Din fr. gra-h nulosité || Modul de alcătuire a unui material ! granular, din punctul de vedere al mărimii şi al
- -repartiţiei procentuale a granulelor care îl compun.
grapă, grape s.f. |j Cuv. autohtonii Unealtă ; agricolă în formă de grătar cu dinţi, cu discuri cu roţi stelate, folosită pentru mărunţirea, afînarea şi nivelarea arăturii. O Expr. A se ţine grapă de cineva = a însoţi pretutindeni pe cineva, a se ţine scai de cineva. Apucasem... vitejia de .coadă şi mă ţineam grapă de ea (Hogaş).
gras, -ă, graşi, -se adj., s.f. H Lat. grassus ||
; ' 1. Adj. Care are sub piele un strat gros de grăsime ; cu forme pline, rotunde. O Litere grase = litere tipografice aldine. @ (Fig.; fam.; despre cîştiguri, sume de bani) Mare, însemnat. 2, Adj. Care conţine multă grăsime, gătit cu multă grăsime. 8. Adj. (Despre pămînt) Fertil, roditor.
4.	Adj. Acid gras = acid care în combinaţie cu glicerina formează grăsimi. 5. S.f. Grasă de Cotnari =» soi de viţă de vie cu ciorchini mijlocii,
:	cu boabe dese, neomogene, galbene-verzui, cu
pete ruginii. Produce vinuri albe superioare, graseia, graseiez, vb. I. Intranz. || Din fr.
-	grasseyer || A pronunţa sunetul „r“ în partea p os teri oară a cavităţii bucale (ca francezii).
grasei, grasele, s.n. |j Din fr. grasset || Regiune a picioarelor la animalele mari, avînd ca bază rotuîa şi ţesuturile moi din jur. ^
grăim/gratii, s.f. li Lat. * gratis || Fiecare dintre vergelele care se fixează în tocul uşilor sau al ferestrelor, alcătuind împreună un ansamblu; fiecare dintre barele unei grile; zăbrea.
gratifica, gratific, vb. I. Tranz. || Din fr. gratifier, lat. gratificaşi ]] A acorda cuiva o gratifi-câţie, o favoare, o răsplată.
gratiîicâţie, gratificaţii, s.f. || Din fr. gratification, lat. gratificat io ||’Retribuţie suplimentară sau recompensă acordată (de obicei la sfîrşitul
-	anului) de către unele unităţi economice celor care s-au distins în muncă.
gratina, gratinez, vb. I. Tranz. || Din fr. gratiner || A acoperi unele mîncăruri cu pesmet şi a le coace în cuptor.
gratis adv. || Din fr., lat. gratis || Fără plată, în mod gratuit.
'gratitudine, gratitudini, s.f. || Din fr. gratitude, lat. gratiludo, -inis j| (Livr.) Recunoştinţa.
gratuit, -ă, gratuiţi, -te, adj. || Din ir .^gratuit, lat. gratuiius ({gratis) || Care nu costa nimic, fără plată. • (Fig.) Fără temei, inutil.
gratuitate, gratuităţi, s.f. || Din fr._ gratuité, lat. gratuitaSy -atis j| însuşirea de a fi gratuit,
GRAVITA
de a nu costa nimic; concr. ceea ce se oferă în mod gratuit, d (Fig.) Inutilitate sau netemei-nicie a unei acţiuni, a unei afirmaţii etc.
gratula, gratulez, vb. I. Tranz. şi refl. recipr.
|| Din lat. gratulări, it. gratulare || (Azi de obicei glumeţ sau ir.) A (se) felicita.
gratulâţie, gratulaţii, s.f. || Din lat. gratulatio |L (Azi de obicei glumeţ sau ir.) Felicitare.
graţia, graţiez, vb. I. Tranz. (I Din fr. gracier (( grâce „graţie, favoare44) || A acorda cuiva o graţiere.
graţie, graţii, s.f. j| Din lat. gratia || 1. Drăgălăşenie, fineţe, gingăşie (în atitudine, în mişcări). O Expr. A face graţii = a căuta să pară plăcut, atrăgător; (depr.) a se strîmba, a face mofturi). • (în mitologia romană) Cele trei gratii = cele trei zeiţe considerate ca personificări ale frumuseţii şi gingăşiei feminine. “2. Bunăvoinţă, favoare de care se bucură cineva. O Expr. A intra in graţiile cuiva = a cîştiga bunăvoinţa cuiva. 3. (Cu valoare de prepoziţie) Datorită, mulţumită cuiva (sau a ceva).
graţiere, graţieri, s.f. Acţiunea de à graţia; act al şefului unui stat, prin care se acordă unui condamnat iertarea, totală sau parţială, de executare a pedepsei ori comutarea acesteia.
graţios, -oâsă, graţioşi, -oase, adj. i| Din lat. gratiosus || Plin de graţie, de gingăşie.
graţiozitâte, graţiozitări, s.f. |j Din lat. gra-tiositas, -atis, it. graziosilà I) (La sg. adesea ir.) Politeţe, amabilitate, atitudine curtenitoare; (la pi.) atitudine, vorbe pline de afectare; mofturi, nazuri.
graur, grauri, s.m. || Lat. graulus || Pasăre migratoare mai mare decît vrabia, cu ciocul ascuţit, cu pene negre-verzui, stropite cu alb. Distruge insectele dăunătoare.
grav, -ă, gravi, -e, adj. || Din fr. grave, lat. gravis || 1. Care poate avea urmări grele; (despre boli, răni) periculos. 2. (Despre oameni şi manifestările lor) Foarte serios, sever; solemn. 8. (Lingv.) Accent grav = accent care se pune, în unele limbi, pe vocale deschise (orientat oblic de la stînga la dreapta). 4. (Despre sunete, note) Profund, adînc.
grava, gravez, vb. I. Tranz. || Din fr. graver || A executa un desen, în relief sau în adîneime, pe metal, lemn sau piatră, cu ajutorul unor instrumente sau prin mijloace chimice speciale.
gravidă, gravide, adj., s.f. || Din fr. gravide, lat. gravida || (Femeie) însărcinată.
graviditate s.f. j| Din lat. graviditas, -atis || Starea femeii gravide; sarcină.
gravimetrie s.f. || Din fr. gravimétrie ; lat. gravis „greu44 -f- gr. metron „măsură44 || Metodă de analiză chimică pentru determinarea cantităţii unui element dintr-un amestec, bazată pe transformarea elementului de analizat într-un alt element cu compoziţie chimică cunoscută; care poate fi izolat şi cintărit.
gravita, gravitez, vb. I. Intranz. || Din fr. graviter; cf. lat. gravitas „greutate44 || A se afla sau a se mişca în cîmpul do gravitaţie al unui corp. • (Fig.) A evolua, a tinde spre un centru
GRAVITATE
426
sau în jurul unui centru ; a trăi, a se afla mereu în vecinătatea (şi sub influenţa) cuiva.
gravitate s.f. || Din fr. gravité, lat. gravitasy -atis || 1. însuşirea de a fi grav (1); stare gravă, primejdioasă. 2. Severitate, seriozitate, demnitate.
gravitaţie s.f. || Din fr. gravitation, lat. gravitas „greutate44 || Atracţie reciprocă a corpurilor dependentă de masa lor şi de poziţia lor relativă; ea constituie cauza greutăţii corpurilor; atracţie universală. O Cîmp de g. = spaţiul din jurul unui corp, în care el îşi exercită atracţia asupra altor corpuri.
gravitaţional, -ă, gravitaţionali, -e, adj. |j Din gravitaţie || Care se referă la gravitaţie.
gravor, gravori, s.m. || Din fr. graveur || Specialist în arta gravării.
gravură, (2) gravuri, s.f. || Din fr. gravure ||
1.	Gravare (v. grava). 2. Gen al graficii în care imaginea artistică este obţinută prin reproducerea după o placă pe a cărei suprafaţă a fost trasat sau gravat desenul, în adîncime sau în relief. 8. Placă de cupru, de piatră etc. pe care s-a gravat o imagine spre a fi reprodusă; p. ext. imagine reprodusă după o astfel de placă.
grazioso [Pr. : graţiozo] adv. || Guv. it. || Termen care indică interpretarea lejeră sau graţioasă a unui text muzical.
grăbi, grăbesc, vb. IV. || Din bg. grahja (se) ||
1.	Refl., intranz. şi tranz. A acţiona sau a stimula pe cineva să acţioneze mâi repede; a-şi iuţi sau a face pe cineva să-şi iuţească mersul ; (tranz.) a face ca o acţiune să se petreacă mai repede. 2. Refl. A face ceva în prea mare grabă, a se pripi.
grăbire s.f. Acţiunea de a (se) grăbi; grabă. Trase pe drumeţ cu mare grăbire după sine (Sadoveanu).
grăbit, -ă, grăbiţi, -te, adj. Care se grăbeşte, care merge foarte repede.
grădinar, grădinari, s.m. || Din grădină || Persoană care se ocupă cu grădinăritul.
grădină, grădini, s.f. || Din bg., ser. gradina ||
1. Teren îngrădit pe care se cultivă flori, legume sau pomi. fructiferi. O Expr. O grădină de om = om plăcut, simpatic. 2. Suprafaţă de teren, cu pomi, alei şi bănci, care serveşte ca loc de agrement. o G. de vară == restaurant amenajat în timpul verii în fiber. 8. G. botanică v. botanic.
G.	zoologică v. Z0$ogic.
grădinărle s.f*lUpin grădinar || Grădinărit, grădinărit s.n. || Din grădinari, rar, „a cultiva o grădină44 || Ocupaţia sau profesiunea grădinarului.
grădiniţă, grădiniţe, s.f. 1. Diminutiv al lui grădină. 2. Grădiniţă de copii = instituţie pentru educarea şi instruirea copiilor preşcolari.
grădişte, grădişti, s.f. || Din sl. grădişte „castra44 || 1. Ridicătură de pămînt izolată, rămasă în lunca unui rîu în urma deplasării meandre!or.
2. Locul unei aşezări vechi.
grăi, grăiesc, vb. IV. Tranz. |] Din bg. graja, ser. grajati || (Pop.) A zice, a spune; (intranz.) a vorbi. Cîntăreşte-le pe toate în minte şi grăieşte după conştiinţa ta (Demetrius).
grăitor, -oare, grăitori, -oare, adj. || Din grăi || (Despre dovezi, exemple) Convingător, conclu; dent.
grăjdâr, grâjdari, s.m. || Din grajd || Persoană care se ocupă cu întreţinerea unui grajd şi a animalelor adăpostite acolo.	’	%
grămadă, grămezi, s.f. || Din sl. gramada ||
1.	Cantitate mafe de lucruri sau de materiale aşezate Ia un loc (unele peste altele). O (Adverbial) Expr. A cădea grămadă = a cădea jos (ca o masă inertă). Claie peste grămadă v. claie. 2. Număr mare de fiinţe aflate la un loc. Cei mai mici, de foame-aduşi, Se scîncesc şi plîng grămadă Pe la uşi (Coşbuc).
grămăjoară, grămăjoare, s.f. Diminutiv al lui grămadă.
grămătic, grămătici, s.m. || Din ngr. ghram-malikos || (în evul mediu) Scriitor sau secretar la cancelaria domnească sau la o curte boierească.
grănicer, grăniceri, s.m. |l Din graniţă |] Militar din trapele de pază de la graniţa unei ţări.
grăniceresc, -eâscă, grănicereşti, adj. || Din grănicer II Care se referă la grăniceri, care aparţine grănicerilor.
grapă, grăpez, vb. I. Tranz. || Din grapă || A mărunţi şi a netezi pămîntul cu grapa.
grăpiş adv. || Din grapa j| Cu greu, dificil, anevoios. O Expr. Tîrîş-grăpiş v. tîrîş.
grăsime, grăsimi, s.f. || Din gras ([ Substanţă unsuroasă răspîndită în ţesuturile animale, constituind un aliment de bază pentru organisme şi avînd largi întrebuinţări în industria săpunului, a plastifianţilor, a materialelor plastice etc.
grăsullu, -Ie, grăsulii, adj. || Din gras || Cam gras, dolofan.
grăsun, grăsuni, s.m. |j Probabil din lat. pop. *grasso, -onis || Porc tînăr, pînă la un an. Porcari, oameni care s-au trezit în pădure, la turma de grăsuni (Slavici).
grătar, grătare, s.n. || Lat. *gratarium || 1. Dispozitiv format din tablă găurită, din vergele paralele sau încrucişate etc., folosit în instalaţiile de ardere pentru înlesnirea pătrunderii aerului şi eliminarea cenuşii sau, în instalaţiile hidrotehnice pentru împiedicarea pătrunderii corpurilor străine. 2. Obiect alcătuit din vergele de fier, pe care se frige came, peşte etc.; friptură preparată pe acest obiect.
grăunte, grăunţi, s.m. || Lat. *granuceum j|
1. Sâmînţa unor plante, mai ales a cerealelor. O Expr. Cît un grăunte de muştar = foarte mic.
2. Părticică din ceva; bob, fir:' grăunte de nisip. || Şi: grăunţ s.n., grăunţă s.f.
grăunţ s.n. v. grăunte, grăunţă s.f. v. grăunte.
grăunţos, -oâsă, grăunţoşi, -oase, adj. |[ Din grăunţe |1 Cu grăunţe; granulos.
greâbăn, grebene, s.n. || Din sl. grebeni „pieptene44 || Partea corpului situată între gît şi spinare la cabaline şi la bovine. * P. anal. Coarnă a unui munte. De aici încep să se ridice grebenii munţilor (Vlahuţă). || PI. şi: grebeni s.m.
greaţă, greţuri, s.f. || Lat. *grevitia || 1. Senzaţie neplăcută, urmată adesea de vărsături,
GRESIE
provocată în special de tulburări digestive. 2. (Fig.) Scîrbă, dezgust.
grebla, greblez, vb. I. Tranz. || Din greblă || A aduna, a strînge (fîn, paie etc.) cu grebla; a nivela cu grebla pămîntul arat sau săpat. • (Peior.) A-şi trece degetele prin părul de pe cap, pentru a-1 aranja.
greblă, greble, s.f. || Din bg. grebla || 1. Unealtă agricolă manuală, formată dintr-o lamă cu dinţi, de lemn sau de oţel, fixată într-o coadă de lemn, cu care se strîng paiele, finul, se nivelează pămîntul etc. 2. Maşină de recoltat cu care se strînge iarba, griul etc. după cosit.
grec, greacă, greci, grece, s.m. şi f., adj. || Din lat. Graecus || 1. S.m. (La pl.) Denumire a unor triburi indo-europene care s-au stabilit în mileniul 2 î.e.n. în S. Pen. Balcanice, în insulele din Marea Egee şi pe coasta apuseană a Asiei Mici, creînd o strălucită civilizaţie a antichităţii.
2.	S.m. şi f. Persoană făcînd parte din poporal care s-a constituit ca naţiune pe teritoriul Greciei. 8. Adj. Care se referă la Grecia sau la populaţia ei; (substantivat, f.) limba vorbită în Grecia.
grecesc, -eâscă, greceşti, adj. || Din grec || Grec (8). 9 Scris, exprimat în limba greacă.
greceşte adv. || Din grec || Ca grecii; în limba greacă.
grecism, grecisme, s.n. || Din grec || Cuvînt sau expresie împrumutată din limba greacă de o altă limbă şi neadaptată la sistemul acesteia.
grecoaică, grecoaice, s.f. |j Din grec ([Femeie care face parte din poporul grec.
greco-éatolie, -ă, greco-catolici, -ce, adj., s.m. şi f. || Din grec -f- catolic [j 1. Adj. Care ţine de biserica unită, privitor ia biserica unită. 2. S.m. şi f. Adept al bisericii unite.
greeo-orientâl, -ă, greco-orientali, -e, adj., s.m. şi f. II Din grec 4- oriental || 1. Adj. Care ţine de religia ortodoxă, referitor la religia ortodoxă.
2.	S.m. şi f. Adept al religiei ortodoxe.
gréder, gredere, s.n. [1 Din engî. grader || Maşină rutieră de tipul excavatorului, folosită la săpare, nivelare, înlăturare a pămîntului excavat, precum şi la unele operaţii de finisare.
grcemént, greemente, s.n. || Din fr. gréement (< gréer „a echipa o nava44) || Totalitatea catargelor, velelor şi parîmelor unei nave cu pînze.
grefa, grefez, vb. I. Tranz. || Din fr. greffer || (Med.) A transplanta o grefă2.
gréîa1, grefe, s.f. || Din fr. greffe || Serviciu în cadrai instanţelor judecătoreşti, care efectuează lucrările de procedură şi unde pot fi consultate dosarele litigiilor care urmează a fi rezolvate în ziua respectivă.
grefă2, grefe, s.f. || Din fr. greffe ]] (Med.) Fragment de ţesut sau organ transplantat dintr-o regiune în alta a corpului aceluiaşi individ sau de la un individ la altul, pentru a înlocui un ţesut sau un organ bolnav.
grefier, grefieri, s.m. || Din fr. greffier || Funcţionar judecătoresc care consemnează dezbaterile din instanţă; redactează încheierile, întocmeşte, comunică şi păstrează actele de procedură. *
gref on, grefoane, s.n. || Din fr. greffon || (Med.) Grefă2.
gregar, -ă, gregari, -e, adj. || Din fr. grégaire, lat. gregarius || (Despre animale) Care trăieşte în grupuri compacte, în turme, cete, cîrduri/p' Instinct g. = instinct care determină unele animale să se reunească în turme, cîrduri. • (Fig.) Spirit g. = atitudine de supunere oarbă, spirit de turmă.
gregorian adj. || Din fr. grégorien || Calendar gregorian = calendarul actual, instituit din îndemnul papei Grigore aî XlII-lea în 1582 (adoptat de ţara noastră în 1919).
greier, greieri, s.m. || Lat. *grylliolus (<( gryl-lus) II Gen ue insecte cu corpul scurt şi gros, cu antene lungi şi subţiri, care produc * un ţîrîit pătrunzător, prin frecarea picioarelor posterioare de elitre. || Şi: greiere s.m. greiere s.m. v. greier.
greierüs, greieruşi, s.m. Diminutiv al lui greier. în încăpere cînta molcom un greieruş (Camilar).
grej adj. invar., s.n. || Din fr. grège, it. greggio „natural44 [11. Adj. (Despre mătase sau despre firele de mătase) Care are culoarea naturală! 9 (Despre alte materiale) Care are culoarea firului de mătase naturală. 2. S.n. Fir de mătase naturală neprelucrată.
grena adj. invar. || Din fr. grenat; cf. lat. granatum „rodie44 || Roşu-închis.
grenadă, grenade, s.f. || Din fr. grenade. Cf. it. granata, germ. Granate || Proiectil format din-tr-un corp cu încărcătură explozivă, care se aruncă cu mîna sau cu un dispozitiv special. Poate fi: ofensivă, defensivă, antitang, fumigenă etc.
grenadier, grenadier(, s.m. || Din fr. grenadier. Cf. germ. Grenadier || (înv.) Soldat care acţiona în luptă cu grenada. || Şi: grenadîr s.m.
grenadină, grenadine, s.f. || Din fr. grenadine [[ Fir rezistent de mătase naturală, din care se fac dantele, franjuri etc. 9 Ţesătură transparentă din bumbac sau din mătase, din care se confecţionează rochii, căptuşeli de haine, perdele etc.
grenadîr s.m. v. grenadier.
greoi, -oaie, greoi, -oaie, adj. || Din greu [|
1. Care se mişcă sau se desfăşoară încet şi greu. « Lipsit de vioiciune, Ade agerime, de supleţe.
2. (Fig.; despre stil) încărcat şi confuz.
grep, grepuri, s.n. || Prescurtare din grepfrut (| Grepfrut.
grépfrut, grepfruturi, s.n. II Din engl., fr. grape-fruit || Fruct citric asemănător cu portocala, dar mai mare decît aceasta, cu gust acri-şor-amărui, produs de un arbore subtropical.
gresâ, gresez, vb. I. Tranz. || Din fr. graisser || A unge piesele (în contact şi în mişcare relativă) ale unui mecanism sau ale unei maşini, în vederea reducerii uzurii, a protejării contra coroziunii etc.
gresâj, gresaje, s.n. || Din fr. graissage || Acţiunea de a gresa; ungere.
gresie, gresii, s.f. || Cuv. autohton || 1. Rocă sedimentară dură folosită ca material de con-
GRESOR
structie, ca abraziv etc. 2. Cute făcute din gresie cu, folosită la ascuţitul unor obiecte tăioase, în special a coasei.
gresor, gresoare, s.n. || Din fr. grciisseur || Dispozitiv folosit pentru gresaj, montat de obicei la locul de uns.
greş. greşuri, s.n. || Din greşi || (înv. şi pop.) Greşeală, eroare. Q Fără greş — fără greşeală; perfect. O Expr. A da greş = a greşi ţinta, a nu nimeri; a nu izbuti într-o acţiune. A cercat şi el să vadă de-a p utea trece podul cu ochii închişi, şi n-a dat greş (Pop.).
greşeală, greşeli, s.f. || Din greşi || Abatere de la adevăr, de la un principiu, de la o normă; eroare; faptă greşită, lucru rău făcut. O Fără greşeală = corect, bine, perfect. Din greşeală = din nebăgare de seamă, fără intenţie, involuntar.
greşi, greşesc, vb. IV. II Din sl. greşiţi || 1. Intrau z. Â comite o greşeală, a se înşela; (intranz, şi tranz.) a nu nimeri ţinta, a da greş. # Tranz. A face ceva greşit; a lua un lucru drept altul, a .încurca. O Expr. A greşi drumul — a rătăci.
2.	Tranz. şi intranz. A se face vinovat faţă de cineva, a face cuiva un rău; a păcătui.
greţos, -oâsă, greţosi, -oa.se, adj. || Din greaţă||
1. Care provoacă greaţă, dezgustător. 2. (Rar) Căruia і se face uşor greaţă. Era foarte greţos; te miri din ce і se apleca (Caragiale).
greu, grea, grei, grele, adj., adv., s.n. || Lat. grevis ( = gravis) II 1. Adj. Care apasă cu greutate ; care cîntăreşte mult. O Artilerie grea = artilerie dotată cu tunuri de mare calibru. Categorie grea = categorie în care intră boxerii, luptătorii, halterofilii с-u cea mai mare greutate. Apă grea - - combinaţie a oxigenului cu deu.teri ul, folosită în unele reactoare nucleare. Industrie grea v. industrie. O Expr. Pas greu = moment dificil; pas hotărîtor. Bani grei — sumă mare de bani. Cuvînt greu — cuvînt decisiv.
2. Adj. (Despre părţi ale corpului) Care pare că apasă (din can2a bolii, oboselii etc.). O Expr. A avea mină grea = a lovi tare cu palma sau eu pumnul. A avea inima grea ~ a îi îndurerat; a avea presimţiri rele. 8. Adj. împovărat, încărcat; (despre nori) aducător de ploaie, de furtună.
e (Pop.; la f.) Gravidă. 4. Adj. (Despre alimente) Care se asimilează anevoie; (despre mirosuri) neplăcut; (desţgţrg aer) viciat. O Atmosferă grea = atmosferă aleatoare care prevesteşte furtună sau (fig.) griji, certuri. • (Despre somn) Adînc. 5. Adj. Care seîăce cu greutate, cu eforturi mari: muncă grea. O Casă grea — familie numeroasă. • (Despre drumuri) Dificil, anevoios; (despre lecţii, probleme) care se reţine, se rezolvă, se învaţă cu efort, cu greutate, e (Despre suferinţe, necazuri) Apăsător, dificil de suportat. 6. Adj. Dificil, critic. O Iarnă grea = iarnă lungă şi geroasă. • (Despre insulte, pedepse) Sever, grav. 7. Adv. Cu greutate, cu toată greutatea: s-a lăsat greu. Cîntăreşte greu. 8. Adv. Anevoie; încet, lent: timpul se scurge greu. ь Dificil; neplăcut. O Expr. A-i fi greu să... = a-i fi neplăcut să..., a se jena să... « Cu efort mare, cu trudă: munceşte greu. O Expr. A o duce greu — a trăi în lipsuri materiale. 9. Adv. Grav:
greu bolnav. 10. S.n. Greutate; împrejurare dificilă, impas. O Din greu = a) cu mare efort; b) adînc, profund. La greu ----- cînd este vorba despre un lucru care cere efort. O Expr. A da de greu = a întîmpina dificultăţi. 11. S.n. Povară, sarcină. A duce greul — a avea partea cea mai dificilă dintr-o acţiune.
greutate, greutăţi, s.f. |j Din greu || 1. Forţă cu care corpurile sînt atrase de Pămînt, spre centrul acestuia; însuşirea unui corp de n fi greu. O C. specifică = greutatea unităţii de volum ^dintr-im material. 2. Sarcină, povară, încărcătură. 8. Bucată de metal etalonată, care serveşte la stabilirea, prin cîntărire, a masei altor corpuri. 4. (Sport) Obiect de metal de formă sferică, folosit în probele atletice de aruncări; halteră. 5. Lucru greu de făcut; dificultate, piedică. QCu mare greutate ~ foarte greu. 0. (Fam.) Influenţă, trecere. 7. Putere de convingere. 8. Gravitate, asprime: greutatea unei pedepse.
grevă, grevez, vb. I. Tranz. || Din fr. grever, lat. gravare „a încărca, a îngreuia“ || A împovăra (o proprietate, un imobil) cu o ipotecă, (un buget) cu cheltuieli.
grevă, greve, s.f. II Din fr. grève |] Formă organizată a luptei de clasă a oamenilor muncii în condiţiile capitalismului, care constă în încetarea, parţială sau totală, a lucrului, cu scopul de a determina satisfacerea unor revendicări (economice, sociale, politice). Q G. generală = grevă care cuprinde toate unităţile dintr-o ramură industrială, dintr-un oraş, dintr-o ţară etc.
G.	foamei — refuzarea hranei de către un deţinut, în semn de protest (împotriva deţinerii abuzive, a tratamentului inuman etc.).
grevist, -ă, grevişti, -ste, s.m. şi f., adj. || Din fr. gréviste |j 1. S.m. şi f. Persoană care participă la o grevă. 2. Adj. Privitor la grevă; care face grevă.
gri adj. invar. || Din fr. gris || Cenuşiu, 9 (Substantivat, n.) Culoare cenuşie.
grifă, grife, s.f. H Din fr. griffe || Instrument prevăzut cu o lamă tăioasă folosit pentru marcarea arborilor în vederea diferitelor lucrări silvice.
grifon, grifoni, s.m. || Din fr. griffon; cf. lat. gryphus II Monstru mitologic cu trup de leu, cu eap^, aripi şi gheare de vultur şi cu urechi de cal. e Motiv decorativ reprezentînd acest monstru.
grijanie, grijanii, s.f. || Din griji || (Bis. ; pop.) împărtăşanie, cuminecătură.
grijă, griji, s.f. || Din bg. gri za || 1. Nelinişte, teamă, îngrijorare pricinuită de o eventuală primejdie. O Expr. A intra la griji = a începe să fie îngrijorat. • Cauza îngrijorării cuiva. Iaca şi codrul Grumăzeştilor, grija negustorilor şi spaima ciocoilor (Creangă). 2. Interes, atenţie, preocupare pentru cineva.sau ceva. O Expr." A avea grijă să... = a băga de seamă, a fi atent (să...). A da (sau a lăsa) în grija cuiva = a da (sau a lăsa) în supravegherea cuiva.
griji, grijesc, vb. IV. Tranz. şi refl. |j Din bg. griză se || 1. A (se) îngriji de cineva sau de ceva.
2.	A (se) împărtăşi, a (se) cumineca.
GROAPA
grijuliu, -îe, grijulii, adj. || Din bg. grizliv || Plin grijă, de atenţie faţă de cineva sau ceva; prudeiţt, prevăzător.
grilaj, grilaje, s.n. |] Din fr. grillage |] împrejmuire, gard din zăbrele de fier sau de lemn, din plasă de sîrmă etc.
grilă; grile, s.f. || Din fr. grille || 1. Panou alcătuit din vergele de metal sau de lemn, plasat în faţa sau în golul unei deschideri (uşă, fereastră). 2. Electrod al unui tub electronic, în formă de sită sau de spirală prin ale cărei deschideri trece fluxul de electroni sau de ioni emis de catod.
grimâ, grimez, vb ! Refl. şi t.ranz. jl Din fr. grimer jl A (se) machia pentru scenă sau pentru film, în conformitate cu rolul interpretat.
grimasă, grimase, s.f. || Din fr. grimace || ■JBtrîmbătură, schimonosire, voită sau spontană, a feţei.
griină, grime, s.f. || Din grima || Totalitatea mijloacelor cosmetice (farduri, plastilina etc.) folosite de actori pentru a-şi modifica trăsăturile feţei potrivit rolului interpretat.
' grimeâ, grirnele, s.f. || Variantă a lui dirmea «tc. derme), ieşită din uz || (Reg.) Basma cu care femeile (de* la ţară) îşi acoperă capul. în poiană intră o femeie... legală la cap cu grimea albă (Sadoveanu).	%	#
grimer, -ă, grimeri, -e, s.m. şi f. || Din grima || Specialist care se ocupă cu grimarea actorilor.
grind, grinduri, s.n. || Din sl. grendu „strat, treaptă; banc de nisip“ || Fîşie de teren mai ridicată de-a lungul malurilor unui rîu, al ţărmurilor marine sau la vărsarea marilor fluvii în mări, rezultată din depuneri aluvionare.
7 grindă, grinzi, s.f. || Din sl. grenda || Element de construcţie din lemn, metal sau beton armat, cu lungimea mare în raport cu celelalte dimensiuni, folosită ca piesă de rezistenţă a unei construcţii. O Expr. A însemna (sau a încresta) în grindă = a nota, a însemna un lucru important, pentru a nu fi uitat.
grindei, grindeie, s.n. || Din grindă. Cf. bg.. gredel, ser. gredelj || 1. Parte a plugului cu tracţiune animală, pe care se montează trupiţa, cuţitul lung şi coarnele. 2. Grindă mică în cadrul unei construcţii. 3. Axul (fusul) roţii unei mori de apă.
grindei, grindei, s.m. || Din săs. grendel (= germ. Grundel) || Peşte mic teleostean din apele de munte şi de deal, de culoare verde-găl-buie, cu pete mari, negre, şi cu trei perechi de mustăţi.
grindină, grindini, s.f. [| Lat. grando, -inern j| Precipitaţie atmosferică alcătuită din boabe de gheaţă. Alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru si abătea grindina în alte părţi (Creangă).
grindiş, grindişuri, s.n. || Din grindă || Totalitatea grinzilor unei construcţii, unui acoperiş. Pe ei că-i găsea Sus pe cel grindis, Pe cel acoperiş (Pop.).
gripă1, pers. 3 gripează, vb. I. Refl. [| Din fr. gripper || (Despre maşini sau organe de maşini) A se bloca în cursul funcţionării, din cauza creşterii excesive a frecării pieselor.
gripă2, gripez, vb. I. Refl. || Din gripă || A se îmbolnăvi de gripă.
gripai, -ă, gripali, -e, adj. || Din fr. grippal\\ Care se referă la gripă; cauzat de gripă.
gripă, gripe, s.f. || Din fr. grippe || Boală infecţioasă şi contagioasă provocată de virusuri care afectează căile	respiratorii.
gripcă, gripei, s.f.	|| Din bg. ogribka	||
Unealtă care serveşte la curăţirea doagelor vechi pe partea interioară a butoaielor, gris s.n. v. griş.
grisâi, grisaiuri, s.n.	|| Din fr. grisaille	«
gris) |i Pictură monocromă (de obicei în tonuri de gri) care dă impresia reliefului şi a sculpturii.	.	“
grisînă, grisine, s.f. Produs alimentar de forma unui bastonaş, făcut din făină de grîu cu diverse adaosuri.
griş s.n. || Din germ. Griess || Produs alimentar granular obţinut din boabe de grîu sau de alte cereale, măcinate mai mare decît pentru făină. || Şi: gris s.n.
griv, -ă, grivi, -e, adj. || Din bg. griv	||
(Pop.; despre cîini, păsări) Pătat cu alb şi negru; pestriţ. e (Substantivat) Cîine sau căţea de această culoare. O Expr. E departe gri-va de iepure, se spune despre cel care este departe de a obţine ceea ce doreşte.
grivân, grivani, s.m. || Din griv [| (Zool.) Iiîrciog.
grivei, grivei, adj. || Din griv || Griv. De unde vii, Cella?... — De unde vin toţi..., îmi răspunse ea mîngîindu-şi iedul grivei (Dela-vrancea). • (Substantivat) Nume dat clinilor (de culoare gri vă).
grizâ, grizez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. griser || (Livr. şi fam.) A (se) îmbăta uşor.
grizonânt, -ă, grizonanţi, -te, adj. || Din fr-grisonnant || (Franţuzism; despre păr) Care începe să încărunţească; sur, cărunt, gri.
grizu s.n. ^ || Din fr. grisou || Amestec natural de gaze inflamabile şi explozibile, care se degajă din fisurile rocilor unor zăcăminte (mai ales de cărbuni), în cursul lucrărilor miniere.
grizumetru, grizumetre, s.n. || Din fr. gri-soumetre |J Aparat cu ajutorul căruia se determină conţinutul de metan din gazul existent în atmosfera dintr-o mină.
grizzli s.m. || Din fr. grizzly || Rasă de urs brun din America de Nord, de talie mare.
grînâr, grînare, s.n. || Din grîne (pl. lui grîu) ||
1.	Magazie de cereale. 2. (Fig.) Regiune sau ţară care produce multe grîne.
grîu, (1) s.m., (2) grîie şi grîne, (8) grîne, s.n.
II Lat. granum || 1. Plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze liniare, cu spicul lung, din ale cărei boabe se face făină; boabele acestei plante. 2. Semănătură, lan de grîu (1).
3.	(La pl.) Cereale sub formă de boabe.
grîuşdr s.m. 1. Diminutiv al lui grîu. 2.
„(Bot.) Untişor.
groâpă, gropi, s.f. || Cuv. autohton || 1. Gaură (mare) în pămînt. O Expr. Dă în gropi (de prost ce e), se spune despre un om foarte prost. 2. Mormînt. Q Expr. A săpa cuiva groa-
GROAZA
430
pa, = a unelti împotriva cuiva. A fi cu un picior în groapă — a fi aproape de moarte.
groază s.f. || Din sl. groza || 1. Sentiment de frică puternică, provocat de un pericol, de o nenorocire. 2. (Fig.) O groază de... = o cantitate mare de...
groaznic, -ă, groaznici, -ce, adj. || Din bg. grozen || 1. Care inspiră groază, înfricoşător, înspăimîntător. 2. Extrem de puternic, de violent; (adverbial) tare, mult, foarte, extrem de... Găsiră îti depărtare un lup groaznic de mare (Ispirescu). ... w IrdMâil, «ă, grobieni, -e, adj., s.m. şi. f ]| Din germ., pol. grobian || Prost crescut, necioplit, bădăran, mitocan.
grof, grofi, s.m. II Din magh. grof || Titlu purtat în trecut de marii latifundiari din Ungaria.' ...	\
grog, groguri, s.n. II Din fr., engl. gpâgm || Băutură alcoolică preparată din rom, coniac sau rachiu amestecat cu apă fierbinte îndulcită.
groggy adj. invar. || Guv. engl. || (Despre boxeri) Ameţit în urma loviturilor primite; p. gener. (despre sportivi său echipe sportive) do-, minat categoric de adversar; derutat, dezorientat.
groh interj. || Onomatopee || (De obicei repetat) Cuvînt care imită sunetele caracteristice scoase de porc.
grohăi, pers. 3 grohăie, vb. IV. Intranz. || Din groh || (Despre porci) A scoate sunete groase, sacadate, caracteristice speciei.
grohăit, grohăituri, s.n. Faptul de a grohăi; strigăt caracteristic pe care îl scot porcii.
grohotiş, grohotişuri s.n. || Din grohot, reg., „grohotiş44 * || îngrămădire de bucăţi de rocă pe versanţiî munţilor şi la poalele pantelor, rezultate1 din sfărîmarea stîncilor.
gromdvnie, gromovnice, s.n. || Din sl. gro-movînu || Carte populară cuprinzînd preziceri făcute pe baza interpretării tunetelor şi a fulgerelor, în funcţie de zodia în care se produc.
gropan, gropane, s.n. (Pop.) Augmentativ al lui groapă. începu să caute un loc prin grădină, să sape un gropan (Preda). || Şi: gropâ-ttă s.f.
gropână s.f. v. gropan.
gropar, gropari, s.m. j| Din groapă |! 1. Persoană care sapă gropi pentru morminte. 2. (Entom.) Necrofor.
gropiţă, gropiw, s.f. 1. Diminutiv al lui groapă. 2. Mică adîncitură care se formează în obrajii unor oameni cînd rid sau pe care o au unii oameni în bărbie. Cînd zîmbea, ... făcea gropiţe drăgălaşe în obraz, în bărbie (Vlahuţă).
gropnită, gropnilc, s.f. |J Din bg. grobnica (influenţat de groapă) || 1. încăpere între pronaosul şi naosul unei biserici, în care se găsesc, de obicei, mormintele ctitorilor. 2. Cavou, criptă, mormînt sau cimitir situate lîngă o biserică.
gros, groasă, groşi, groase, adj., adv., s.n.
|| Lat. grossus || 1. Adj. (Despre corpuri cilindrice) Cu circumferinţă şi diametru mari; (despre fiinţe sau părţi ale corpului lor) foarte dez-
voltat, gras; (despre obiecte) care are un volum mare; voluminos. O Expr. Gros la pungă = bogat. • Cu dimensiune mare între suprafaţă şi bază sau între cele două feţe paralele. Q Expr. (A fi) gros la (sau de) obraz — a fi nesimţit, obraznic. Gros la piele sau cu pielea groasă = nesimţit. 2. Adj. Ţesut din fire groase (1): stofă groasă. 3. Adj. (Despre lichide) Care curge greu, dens. 4. Adj. (Despre voce, glas) Adînc, profund. 5. Adv. (Pop. şi fam.) Mult, din belşug. 6. S.n. Partea cea mai numeroasa a unei colectivităţi, a unui ansamblu de obiecte, etc. Pe cărarea sură, ... grosul convoiului 8& legăna încet (Rebreanuh
groscidr, -gară, grosciori, -oare, adj., s.ri. |Uln fi 1. Adj. Cam gros, destul de gros.
S.n. (Reg.) Smîntîna care se formează deasupra laptelui de vacă nefiert. || Şi: groşcidr adj., s.n.
grosier, -ă, grosieri, -e, adj., s.n. pl. || Din fr. grossier [I 1. Adj. Care este făcut fără fineţe; grosolan. 2. S.n. pl. Nutreţuri fibroase (paie, coceni de porumb, pleavă de cereale etc.), cu conţinut mare de celuloză.
grosime, grosimi, s.f. || Din gros || Diametrul secţiunii transversale a unui corp cilindric. • Dimensiunea secţiunii transversale vîn sens orizontal a unui corp (ex. g. unui perete). • Distanţa dintre feţele unui strat.
grosisment, grosismente, s.n. || Din fr. gros-sissement II Raportul dintre unghiul sub care se vede un obiect cu ajutorul unui instrument optic şi unghiul sub care se vede acelaşi obiect cu ochiul liber; putere măritoare unghiulară.
grosolan, -ă, grosolani, -e, adj. || Din it. grossolano ||	1. Insuficient prelucrat, nefini-
sat. 2. (Despre oameni) Lipsit de delicateţe, nepoliticos, necioplit.
grosolănie, grosolănii, s.f. || Din grosolan || Faptă sau vorbă de om grosolan, bădărănie^ mojicie; fire de om grosolan.
grosso modo adv. || Loc. lat. || în linii generale, fără a intra în amănunte, judecind în ansamblu.
grosuţ, -ă, grosuţi, -ţe) adj. Diminutiv al Iui gros; groscior.
groş, groşi, s.m. || Din germ. Groschen, pol. grosz II Monedă de argint care a circulat în evul mediu în mai multe state europene. • Monedă de argint bătută de Petru I Muşat. groscidr adj., s.n. v. groscior. groşită, groşiţe, s.f, II Din groş || Monedă austriacă de argint care a circulat şi la noi în sec. 18.	• Monedă de aramă poloneză care a
circulat şi la noi în sec. 17.
grotă, grote, s.f. || Din fr. grotte, it. gro«a||' (Livr.) Peşteră.
grotesc1 s.n. || Din germ. Grotesk || Corp de literă de tipar, avînd liniile de egală grosime şi fără talpă (picioruşe).
grotesc2, -&, groteşti, adj., s.n. || Din fr. grotesque, it. grottesco (<grotla „peşteră44) „cu desene capricioase4* || 1. Adj. De un comic exa: gerat; ridicol, caraghios; bizar. 2. Ş.n. Categorie a esteticii care reflectă realitatea în forme
431
GUBERNIE
ntastice, bizare, caricaturale, uneori monstruoase, voit disproporţionate.
\ grozâmă, grozame, s. L Arbust din familia leguminoaselor, cu flori galbene dispuse în ra-cern, din ramurile căruia se fac mături.
, grozav, -ă, grozavi, -et adj. || Din bg. gro-■ zav W| 1. Care umple de groază; îngrozitor, groaznic. (2. Foarte mare, foarte tare; puternic, violent :\ o furtună grozavă. • (Adverbial) Extrem de..., foarte, extraordinar. 8. (Fig.) Care iese din comun prin calităţile sale, remarcabil, excepţional. O Expr. A se crede grozav = a avea p părere exagerat de bună despre sine, (Substantivat). A face pe grozavul = a se mîndri (fără temei) cu calităţile sale, cu curajul său; a se grozăvi.
grozăvenie, grozăvenii, s.f. jj Din grozav \\ (Pop. şi fam.) 1. Faptul de a fi groaznic; situaţie, împrejurare groaznică. • Lucru sau fiinţă groaznică, înfricoşătoare. 2. Ceea ce iese din* comun prin calităţile sale deosebite; grozăvie. 8. Număr sau cantitate mare; sumedenie. Erau şoareci şi cloîani... grozăvenie I (Rete-ganul).
grozăvi, grozăvesc, vb. IV. Refl. || Din grozav || (Fam. şi depr.) A-şi da importanţă, a se arăta mai curajos decît este; a se lăuda, a se fuduli.
grozăvie, grozăvii, s.f. || Din grozav || 1. Faptul de a inspira groază; faptă sau întîmpla-re îngrozitoare. « Fiinţă sau arătare groaznică; monstru. 2. Lucru sau fiinţă grozavă, extraordinară.
grui, gruie, s.n. Ridicătură de teren pe loc şes, colină, movilă. Pâsăruică de pe grui, Om străin ca mine nu-i (Pop.).	• Coastă de deal.
gruie, gruie, s.f. || După fr. grue || Dispozitiv la bordul unei nave pentru ridicat greutăţi pînă la cîteva tone.
grumaz, grumaji, s.m. || Cuv. autohton i] (Pop.) Gît; p. restr. cerbice, ceafă (la om şi Ia animale). Grumazul lui Duman prinde să lucească de sudoare, jugul îl frige (Gîrleanu). O Expr. A-şi pleca grumazul în faţa cuiva = a se lăsa umilit, a se lăsa robit de cineva.
grund, grunduri, s.n. || Din germ. Grund ||
1.	Primul strat de material special aplicat pe suprafaţa unei piese sau a unui element de construcţie care urmează să fie finisat prin vopsire sau prin tencuire. 2. Strat de vopsea albă care se aplică pe pînza, cartonul sau panoul pe care se pictează.
grundul, grunduiesc, vb. IV. Tranz. || Din grund\\ A aplica un strat de grund pe suprafaţa unui obiect.
grunjds, -oâsă, grunjoşi, -oase, adj. || Din grunz || Cu grunji, cu asperităţi, grunzuros. grunţuros, -oâsă adj. v. grunzuros. grunz, grunji, s.m. şi grunzuri, s.n. || Cuv. autohton || Bucată, bulgăre dintr-un material sfârîmicios. Mama v-aduce... Grunji de sare Pe spinare (Pop.).
grunzuros, -oâsă, grunzuroşi, -oase, adj.
Jl Din grunzuri (pl. lui grunz) || Grunjos. Peretele
grunzuros din faţă nu lăsa liber decît o fişie de cer (Cezar Petrescu). || Şi: grunţurds, -oâsă, adj.
grup, grupuri, s.n. || Din fr. groupe II 1* Ansamblu de fiinţe sau de lucruri asemănătoare aflate laolaltă. • Ansamblu de persoane reunite (temporar) prin comunitate de interese, de concepţii etc. O Grup social = ansamblu de indivizi constituit pe baza uneia sau mai multor note esenţiale (demografice, economice, naţionale, profesionale etc.) sau în funcţie de anumite scopuri (de producţie, de consum, so-cial-politice etc.). Grup parlamentar — grupare în parlamentul unei ţări, formată din reprezentanţii unui partid (sau ai mai multor partide), care adoptă o anumită poziţie. Q în grup = mai mulţi laolaltă, in colectiv. O Expr. Grupuri-grupuri = (în) mai multe cete.
2.	Ansamblu de piese, mecanisme, maşini etc. reunite pe baza caracteristicilor lor funcţionale. O Grup electrogen v. electrogen.
grupâ, grupez, vb. I. || Din fr. grouper ||
1.	Tranz. şi refl. A (se) aduna, a (se) reuni în-tr-un grup. • Tranz. A comasa. 2. Refl. A se alătura unei mişcări, unui curent, a se strînge în jurul unui conducător. 8. Tranz. A repartiza în grupuri.
grupâj, grupaje, s.n. |[ Din fr. groupage || Faptul de a grupa; aşezare sistematică pe categorii; grup de informaţii într-o publicaţie periodică.
grupare, grupări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) grupa. 2. Grup de persoane ’reunite printr-o comunitate de interese, de idei. 3. (Chim.) Grupare funcţională = ansamblu de atomi a cărui prezenţă în molecula unei substanţe conferă acelei substanţe o funcţie chimică.
grupă, grupe s.f. || Din fr. groupe || 1. Colectiv restrîns de oameni, făcînd parte dintr-o organizaţie mai mare. • Cea mai mică subunitate militară. 2. Subdiviziune, mai ales în ştiinţe, constînd din elemente care prezintă trăsături comune. O O. sanguină = clasificare a sîngelui pe baza caracteristicilor globulelor roşii şi ale plasmei (avînd importanţă în transfuzia de sînge, în medicina legală etc.).
guâno s.m. || Din sp., fr. guano, provenit din amerind. huanu „gunoi“ || Îngrăşămînt organic provenit din transformarea, în condiţiile unui climat arid sau de peşteră, a unor resturi de organisme, ouă, cadavre, excremente de păsări, lilieci, peşti etc. a guard, guarzi, s.m. || Din it. guardia || (înv.) Soldat sau ofiţer, agent însărcinat cu paza.
guâşă, guaşe, s.f. || Din fr. gouache; cf. it. guazzo || Culoare preparată din gumă arabică, pigmenţi minerali şi apă, folosită în pictură.
• Tablou executat cu o astfel de culoare, giibav, -ă, gubavit -e, adj. || Din ser. gubav „lepros“ || Bolnăvicios; lipsit de putere, slăbănog. Bărbatul ei s-a întîmplat să fie un om gubav care tot tînjea primăvara (Sadoveanu).* gubernie, gubernii, s.f. || Din rus. guber-nija || Unitate teritorial administrativă îa vechea Rusie.
gudron;
4^2
gudron, gudroane, s.n. || Din fr. goudron, provenit din ar. qatrăn || Lichid vîscos de culoare închisă, care se obţine prin distilarea uscată a lemnului, a cărbunilor etc., avînd largi întrebuinţări în industria chimică.
gudrona, gudronez, vb. I. Tranz. || Din fr. goudronner |] A trata cu gudron un material, un element de construcţie, o îmbrăcăminte rutieră etc., pentru a le proteja.
gudura, gudur, vb. I. Refl. (Despre cîini) A-şi manifesta ataşamentul faţă de om, tîrîn-du-se înaintea lui şi mişcînd din coadă. m (Fig.; despre oameni) A linguşi pe cineva, înjo-sinclu-se.
guerilă s.f. v. gherilă,
gugiumân, gugiumane, s.n. || Din tc. înv. giicemin |j Căciulă de samur purtată în trecut de domnitori si de boieri, ca semn al demnităţii lor.	5	*
guguştiuc, guguştiuci, s.m. || Din bg. gu-
gnstuk || Specie de turturea, de. culoare cenuşie, cu o dungă neagră la gît.
guiţă, pers. 3 guiţă, vb. I. Intranz. || Onomatopeic || (Despre porci) A scoate strigăte subţiri, ascuţite, caracteristice speciei.
gulaş, gulaşuri, s.n. || Din magh. gulyâs || Un fel de tocană din carne şi cartofi sau găluşte.
gulden* guldeni, s.m, |] Din fr. gulden || Monedă de aur şi, mai tîrziu de argint, care a circulat în sec. 15 — 19 în ţările din centrul Europei. © (în prezent) Denumirea principalei unităţi monetare din Olanda.
guler, gulere, s.n. || Din magh. galler (care îşi are originea în lat. collarium «collum) „guler4, fr. collier, germ. medieval goller, din care vine magh. galler) || 1. Parte a unor obiecte de îmbrăcăminte care înconjură şi acoperă, parţial sau integrai, gîtul. O Expr.’ A lua pe cineva de guler = a) a prinde şi a duce pe cineva cu forţa; !>) a cere cuiva să dea seamă de ceea ce a făcut. 2. Spumă care se formează la gura paharului cu bere. 8. Proeminenţă inelară la suprafaţa unui obiect cilindric, servind, de obicei, la etanşare.
gulorâş, guler ase, s.n. Diminutiv al lui guler (1); (în special) guler mic, detaşabil, care se pune la o rochie, la o uniformă etc.
gulerât, -ă. gTjtţerati, -te, adj., s.m. şi f,
|] Din guler |i 1. Ao] , s.m. şi f. (Persoană) care poartă guler (înalt şi scrobit). • (Peior.) (Persoană) care făcea parte, de obicei, din aristocraţie, manifestînd o atitudine arogantă, sfidătoare. 2, Adj. (Despre animale, în special despre păsări) Care are o dungă de culoare deschisă în jurul gîtului.
gulie, gulii, s.f. || Din bg. gulija |] Plantă legumicolă din familia crucifereior, cu tulpina rotundă şi îngroşată, comestibilă.
guma, gumez, vb. L Tranz. || Din gumă|| A aplica un strat de gumă (1) sau de cauciuc pe suprafaţa unui obiect. © A aplica un strat subţire de clei, de lipici pe dosul unei etichete, al unei mărci poştale etc.
gumâj, gumaje, s.n. || Din guma || Faptul de a guma; stratul de gumă sau de cauciuc hpli-. cat pe un obiect.
gumă, gume, s.f. || Cf. germ. Gumrrii, fr. gomme || 1. Materie vîscoasă secretată de/ unele plante sau obţinută pe cale sintetică, ; avînd proprietatea de a se întări în contact cu aerul şi avînd diverse întrebuinţări. O G. arabică = substanţă vîscoasă şi lipicioasă, secretată de unele specii de plante sau preparată sintetic şi utilizată pentru lipit hîrtia. 2. Mic obiect ele cauciuc, folosit la ştergerea urinelor de creion sau de cerneală de pe hîrtie; radieră.
gumilastic, gumilastice, s.n. || După fr. gomme élastique || (Pop.) Elastic.
gunoi1, gunoaie, s.n.	j| Din si. gnoî || L
Resturi murdare sau netrefouincioase care se aruncă. 2. Băligar amestecat cu paie din aşternutul vitelor, care, după un proces de fermentare, este întrebuinţat ca îngrăşămînt agricol.
3.	Epitet dat unui om de nimic, lepădătură.
gunoi2, gunoiesc, vb. IV. Tranz. |j Din gunoi1 II A îngraş a pămîntul cu gunoi de grajd.
gunoier, -ă, gunoieri, -e, s.m. şi f. || Din gunoi1 _ || Persoană din serviciul salubrităţii care ridică gunoiul (1) depozitat în curţi şi pe străzi.
gupă, gupe, s.f. Peşte teleoştean marin de circa 15 — 20 cm, albastru-argintiu cu dungi aurii pe flancuri; trăieşte în Marea Neagră.
guraliv, -ă, guralivi, -e, adj., s.m. şi f. || Din bg. govorliv (după gură) |] (Om) care vorbeşte mult, vorbăreţ, limbut.
gura, guri, s.f. || Lat. gula „gîtlej, gît“ |[
1.	Cavitate din partea anterioară-inferioară a capului oamenilor, delimitată de buze, în care se găsesc limba şi dinţii şi care serveşte ca organ al alimentării, al vorbirii etc.; cavitate din. partea anterioară (şi inferioară) a capului animalelor, servind ca organ al alimentării; p. restr. buzele şi deschizătura dintre ele. O Gu-ră-de-hip = defect congenital al feţei omului, constînd dintr-o fisură prin care cavitatea bucală comunică cu fosele nazale. O Expr. Gură-n gură — foarte aproape imul de altul, fa-ţă-n faţă. Parcă se boA lupii la gura lui, se spune despre cel care mănîncă cu lăcomie sau care vorbeşte foarte repede. A se zvîrcoli ca în gură de şarpe = a se zbate cu disperare. O Gură-cască = a) persoană care stă nedumerită, care nu înţelege ce i se spune; b) persoană care pierde vremea, care nu se interesează de nimic. (Bot.) Gura-leului — plantă decorativă înaltă pînă la 80 cm, cu flori bilabiate de diferite culori. Gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, înaltă pînă la 100 cm, cu flori violacee cu buza inferioară albă sau gălbuie. © Sărutare, sărut. O Expr. A-i da cuiva o gură = a săruta pe cineva. 2. Gura (1) considerată ca organ al hrănirii. O Expr. A pune (sau a lua) ceva în gură — a mine a puţin. Ideale gurii = mîncare hrană; alimente. ® îmbucătură, înghiţitură, sorbitură. ® Persoană
433
GUTURAI»
(membru de familie) care trebuie hrănită, 8. Gura (a considerată ca organ al vorbirii. O Expr. A închide (sau a astupa) cuiva gura — a pune pe cineva în situaţia de a nu mai putea vorbi sau riposta. A lua cuiva vorba din gură = \a spune tocmai ceea ce voia să spună altul în momentul respectiv. A fi gură spartă = a nu putfea ţine un secret. A avea o gură cît o şură — k vorbi mult şi tare. A-i umbla (sau a-i toca) gura ca o meliţă — a vorbi repede şi fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult, cu uşurinţă (şi convingător). E numai gura de el = a) promite, dar nu se ţine de cuvînt; b) se laudă cu multe, dar nu face nimic. A fi purtat din gură-n gură = a se transmite de la om la om, din generaţie in generaţie. A se lua după gura cuiva = a acţiona (nepotrivit) după sfatul altuia. ® Glas, grai. O Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniştit. A da gură la dini — a striga la cîini să nu mai latre. Gurile rele = bîrfitorii. 4. Deschizătură a unui obiect, a unei instalaţii etc., prin care se introduce sau se evacuează ceva, se stabileşte o legătură între două încăperi sau recipiente: gură de canalp gura cămăşii. 5. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva: gura fluviului; gura craterului. G. de foc — armă de foc (în special tun). O Expr. A lega gura pînzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe ţesutul; b) a se înstări.
glireş, »ă, gureşi, -e, adj. || Din gură |j Care vorbeşte mult, guraliv, limbut; (despre păsări) care ciripeşte mult.
gurgui, gurguie, s.n. |] Ci. lat. gurgulio „beregată44 || 1, Yîrful opincii, strîns cu o cureluşă.
2.	Partea în formă de cioc de la gura urciorului. 8, Vîrful sinului; sfîrc, mamelon. 4, Yîrf de deal sau de munte.
guriţă, guriţe, s.f. Diminutiv al lui gură. • Sărut, sărutare.
gurmand, -ă, gurmanzi, -de, adj-, s.m. şi f. || Din fr. gourmand |] (Persoană) căreia îi plac (şi care ştie să aprecieze) mîncărurile bune.
gârmă, gurme, s.f. j! Din fr. gourme _ || Boală infecţioasă a mînjilor şi a cailor tineri; buba mînzului.
gust, gusturi, s.n. || Lat. gusius ]| l.^Simţ prin care organismul primeşte informaţii (cu ajutorul limbii şi mucoasei bucale) despre proprietăţile chimice ale unor substanţe cu care vine în contact; senzaţie produsă, mai ales de alimente, asupra mucoasei bucale şi a limbii. O Expr. A da de (sau a afla) gustul unui lucru = a începe să-ţi placă un lucru. Să (Fig.) Capacitatea de a înţelege şi de a aprecia frumosul. O De gust = (despre oameni) cu simţ estetic sau artistic dezvoltat; (despre manifestări, realizări ale oamenilor) care exprimă, care denotă un asemenea gust. De prost gust = a) care arată lipsa simţului estetic; b) care produce o impresie neplăcută, nepotrivit, jenant. Cu gust = cu pricepere, cu simţ estetic. 3, Preferinţă; dorinţă, plăcere, poftă.
gusta, gust, vb. I. Tranz şi intranz. j| Lat. gustare || 1. A lua cite puţin dintr-o mincare sau dintr-o băutură, pentru a-i cunoaşte gustul. 2. A mînca sau a bea puţin, pentru a-şi potoli foamea, setea sau pofta. 8. A preţui, a-i plăcea cuiva ceva. Scriitorul însă pe care îl gustă mai mult este institutorul Creangă, (Ibră-ileanu).
gustare, gustări, s.f. 1. Faptul de a gusta.
2.	Mîncare (rece) care se ia (în grabă), în cantitate mică, între mesele obişnuite.
gustativ, -ă, gustativi, -o, adj. || Din fr. gus-tatif j| Privitor la gust, care aparţine gustului.
gustă,rică s.f. (Fam.) Diminutiv al lui gustare (2). Se aşezară pe iarbă şi făcură o gustă-rică din merindele ce mai aveau (Ispirescu).
gustos, -oâsă, gustoşi, -oase, adj. !| Din gust || (Despre mmeăruri şi băuturi) Cu gust bun, plăcut.
guşat, -ă, guşaţi, -te, adj., s.m. şi f. j| Din guşă || (Persoană) cu guşă (8).
guşă, guşi, s.f. || Cuv. autohton || 1. Porţiunea dilatată a esofagului la păsări, în care stau cît va timp alimentele înainte de a trece în stomac. Q Gusa-po? rmbelului (sau -porumbului) = a) plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu flori albe-verzui şi cu fructe bace negre, strălucitoare; b) plantă erbacee înaltă pînă la 60 cm, cu flori aîii** dispuse în panicul şi cu fructe capsule. 2. PLIca de pe maxilarul inferior la animalele amdbu. care ajută la respiraţie. © (La re pi/lei PALA, de obicei de altă culoare decît restul op o lui. 3» Umflătură patologică în partea de c: înainte a gîtului ia oameni, produsă de mă'imn volumului glandei tiroide. 4. Cută de grăsime sub bărbie la unele persoane. 5. (Fam.) Uit. © Gîtlej.
guşter, guşteri, s.m. || Din bg., ser. guşter ;j Specie de şopirlă do culoare verde, de c. 30. cm, cu coada lungă, crăneşte cu insecte.
gntapercă, s.f. ;j Lin ir., engl. gulia-percha, de origine malale za ;j Substanţă plastică, izo-lantă, care se extrage dintr-un arbore tropical, avînd diverse utilizări în medicină şi în tehnică.
gută1 s.f. |j Din fr. goutîe, lat. guiţa j). 1. Boală de nutriţie caracterizată prin crize de artrită, datorată excesului de acid uric în sînge. şi depunerii uraţilor in dreptul articulaţiilor.
2.	(Reg.) Apoplexie.
gută2, gute, s.f. || Din engl. gui || Fir confecţionat din fibre sintetice, de care se leagă cirligul undiţei.
gutui, gutui, s.m. || Din gutuie || Pom fructifer din familia roxaceelor, cu frunze groase, fiori roz sau albe şi fructe mari, galbene, acoperite cu perişori.
gutuie, gutui, s.f. Fructul gutuiului, guturai, guturaiuri. s.n.	|| Lat. *guHura-
lium (<ţguttur „gît, gîtlej**) || Inflamaţie acută a mucoasei nazale, provocată de virusuri şi manifestată prin strănuturi şi printr-o secreţie nazală apoasă.
gutiintl, »ă, guturali, -e, adj. || Din fr. guiţ ural ||	1. (Despre sunete sau voce) Care se
produce în fundul gîtului. 2. (Despre consoane) Yelar.
'GUVERN
434
guvern, guverne, s.n. || Din guverna || Organul central al administraţiei de stat; (în statele socialiste) organul suprem ai administraţiei de stat, avînd putere executivă şi de dispoziţie; consiliu de miniştri; (în statele capitaliste) organul de stat care exercită puterea executivă.
guvernă., guvernez, vb. I. Tranz. || Din fr. gouverner || A conduce, a administra un stat. guvernamental, -ă, guvernamentali, -e, adj.
|| Din fr. gouvernemental || Care aparţine guvernului, care se referă la guvern; care emană de la guvern.
guvernant, -ă, guvernanţi, -te, adj. || Din fr. gouvernant || (Şi substantivat, m. pi.) Care guvernează.
guvernantă, guvernante, s.f. || Din fr. gouvernante |j Persoană angajată într-o familie pentru îngrijirea şi educarea copiilor (în special pentru a-i învăţa o limbă străină).
. guvernare, guvernări, s.f. Acţiunea de a guverna. m Perioadă în care un guvern îşi exercită atribuţiile.
guvernator, guvernatori, s.m. || Din guverna || 1. (în unele state) Conducător al unei mari unităţi administrativ-teritoriale sau al unei colonii. 2. Conducător desemnat de guvern al unor instituţii de credit.
guvernămînt, (2) guvernâminte, s.n. || Din fr. gouvernement || L Formă de g. = formă de conducere politică a unui stat. 2. (în unele state) Unitate adniinistrativ-teritorială condusă de un împuternicit al şefului statului.
guverndr, guvemori, s.m. || Din fr. gouver-neur || (înv.) Persoană însărcinată cu educaţia unui tînăr nobil sau a unui fiu de suveran, guvid, guvizi, s.m. || Din ngr. gouvidi ||
O,, IX	,!,>	4	î
i/umiuinu uuta uiiui f5jjvA.11 u.o pv-^i loivuo
de 15 — 30 cm lungime, cu capul mare, lăţit, şi corpul subţiat spre coadă.
guzgan, guzgani, s.m. (Zool.) Şobolan, gmlă, guzle, s.f. || Din ser. gusle || Instrument muzical popular, specific popoarelor slave, făcut dintr-o cutie de lemn plată, goală, cu una sau mai multe coarde.
H
ti s.m. invar. A zecea literă a alfabetu ui limbii române; sunet notat cu această Iitetră: consoană fricativă laringală, velară sau pAa“ tală.
ha interj. [| Onomatopee || 1. Exclamaţie care exprimă surprindere, mulţumire, satisfacţie. 2. (Fam.) Poftim? ce? II. (Repetat) Cuvin t care imită rîsul în hohote.
habaneră, habanere, s.f. || Din fr., sp. ha-hanera, de la n. pr. [La] Habana (Havana), capitala Cubei || Dans popular de origine cubaneză, cu mişcare moderată şi figuri ritmice; melodie după care se execută acest dans.
habar s.n. || Din te. înv. habar „veste** || A nu avea habar de (sau despre) ceva = a) a nu şti nimic despre ceva; h) a nu-i păsa, a nu-şi face griji de ceva.
habitaclu, hahilacle, s.n. || Din fr. _ habita-ele, lat. habitaculum „locuinţă4* |j Spaţiu a mm najat intr-o aeronavă pentru echipaj, călători, poştă etc.
* habitat, habitate, s.n. || Din fr. habitat (< habiier „a locui** ji Teritoriu locuit (de oameni, de animale, de plante), împreună cu mediul de viaţă înconjurător; biotop. ® Ansamblul condiţiilor de trai, de locuit (pentru oameni).
habitudine, habitudini, s.f. |j Din lat._ ha-bitudo, -inis, fr. habitude || (Livr.) Obişnuinţă, obicei, deprindere. ® (Sociol.) Mod de comportament, istoriceşte constituit, al indivizilor ce aparţin aceluiaşi grup.
MIjiius, subst. || Guv. lat. || Aspect ^ fizic exterior al unui individ, puţind da indicaţii asupra stării sale (de sănătate).
habotnic, -ă, habotnici, -ce, adj., s.m. şi f-|| Din rus. hahadnik, „membru al unei secte rel-gioase evreieşti denumite «Habod»'6 j! (Persoană) care respectă cu stricteţe prescripţii.e religiei ; bigot, fanatic.
hac s.n. || Din tc. hah „răsplată** || A-i veni cuiva de hac — a pune pe cineva la punct, a face inofensiv.
hachiţe s.f. ph A avea hachiţe sau a l apuca, pe cineva hachiţele — a avea toane, capricii hades s.n. |j Din fr. hades || (Livr.) Infern, hadîmh, hadtmbi, s.m. || Din tc. ha dini || Eunuc.
hâîniu s.n. || Din fr. hafnium, germ. Haf-niwn, de la Hafnia nu mele latin al oraşului Copenhaga || Metal rar, asemănător cu-oţelul,
care sc găseşte în minereurile de zirconiu; se. întrebuinţează în electronică.
hagealîc, hagealîcuri, s.n. j| Din tc. hacihk |ji Pelerinaj făcut de un creştin sau de un musulman la locurile considerate sfinte.
hagiograf, hagiografi, s.m. || Din fr. hagio-graphe; gr. hagios „sfînt** -f graphein„ a scrie** |f Autor care scrie despre vieţile sfinţilor.
hagiografie s.f. || Din fr. hagiographie || Ramură a teologiei care se ocupă cu vieţile sfin ţilor.
hagiu, hagii, s.m. || Din tc. haci || Creştin sau musulman care a fost în hagealîc.
hahaleră, hahalere, s.f. (Fam.) Om neserios,, uşuratic; flecar.
haham, hahami, s.m. || Din tc. haham || Persoană care taie vile şi păsări conform prescripţiilor religiei mozaice.
hal interj, jj Onomatopee || 1. Cuvînt care exprimă un îndemn la o acţiune 2. (Cu funcţie de imperativ) Vino! veniţi! să mergem! 3, (Repetat) Exprimă ideea unei înaintări încete, anevoioase.
MM a interj, v. haide.
haidamac, haidamaci, s.m. || Din tc. hay-damak || (Fam.) Om, zdravăn dar leneş. * Haimana, derbedeu; bătăuş.
haidău, haidâii, s.m. || Din magh. hajtd „hăitaş, gonaci** |j (Ajutor de) păzitor de vite. Pasc numai cirezi de vite, prin singurătăţi, cu cîni şi haidăi (Sadoveanu).
haide interj. jj Din tc. hay di, bg. haide,_ ngr. aide || 1. Cuvînt care exprimă un îndemn. © (Cu funcţie de imperativ, adesea cu desinenţe verbale) Vino! veniţi! să mergem! 2. (Adverbial, în compuse) Tîaide-hai sau haida-hai = încet, încetişor. S. (Fam.) Haida-de!	=
aş! nici pomenea!ă. Haide-haide, se spune cînd încercăm să îmbunăm pe cineva. || Şi: halda interj.
haiduc, haiduci, s.m. Jj Din bg., ser. hajduh j| Om răzvrătit împotriva asupritorilor, care trăia în păduri, singur sau în cete, jefuind pe bogaţi şi ajutînd pe săraci.
Iiaidueeşte adv. || Din haiduc || Ca haiducii,, în felul haiducilor.
haiduc!, haiducesc, vb. IV. Intranz. || Din haiduc || A duce viaţă do haiduc; (refl.) a se face haiduc. Şapte ani am haiducii, Pe ciocoi am îngrozit (Pop.).
HAIDUC ÏE
436
haiducie s.f. || Din haiduc jj Viaţă de haiduc; lupta haiducilor împotriva asupritorilor.
haliisii? -ie, haihui adj. jj Din tc. hayhuy (| Zăpăcit, zănatic. O (Adverbial) A umbla haihui — a umbla hoinar, fără ţintă.
hailaif s.n. || Din engl. high-life || Denumire dată în trecut virt'uriior societăţii din orînduirea burgheză. jj Scris şi: highlife.
haimana? haimanale, s.f. j| Din tc. haymana „sălbatic, needucat; sperios“ || Om de nimic, derbedeu, vagabond. O (Adverbial) A umbla haimana — a vagabonda. Te trăgea de urechi cînd umhlai haimana, vara, pe la scăldat şi nu veneai la şcoală (Sandu Aldea).
h&imanalîc? haimanalicuri, s.n. i| Din haimana !! Faptul do a umbla ca o haimana, de a vagabonda; hoinăreală, vagabondaj.
hain. -ă, haini, -e, adj. j! Dm tc. hain „trădător44 i| 1. Rău la inimă, crud, cîinos. 2» (înv.) Trădător, necredincios.
Mină, haine, s.f, jj Din bg. ha,lina, ser. hal-jina |! 1. (La pî.) Denumire dată obiectelor de îmbrăcăminte, în special bărbăteşti. O Un rînd de haine = un costum bărbătesc. 2. (Şi 3a sg.) îmbrăcăminte ăclădească pentru partea de sus a corpulr m. Q Expr. A-şi da şi haina: de pe el = .i ~ o s să facă orice jertfă pentru a-şi atir g ' - S'nL O Veşmînt lung şi larg care acoperă tot corpul. 8, H. de nuntă = înfăţişare deosebită pe care o capătă masculii unor peşti, batracieni, păsări în perioada împerecherii.
haini? hainesc vb. IV. Refl. \\ Din hain || 1. (înv.) A deveni necredincios faţă de cineva; (tranz.) a trăda. 2. A deveni rău, hain.
hainle? hainii, s.î. jj Din hain || 1. (înv.) Trădare; răzvrătire. 2, Răutate, cruzime.
hait1 interi. || Onomatopee || Cuvint care exprima o surpriză neplăcută sau care sugerează o mişcare repede şi neaşteptată, ji Şi: haiti interj/
hait2, haituri, s.n. jj Din ucr. ha? |] Iaz artificial format prin colectarea, cu ajutorul unui baraj, a apelor pîraielor, ceea ce duce la ridicarea nivelului apelor riiiliii colector, permiţînd înaintarea plutelor pe acest rîu. © Baraj care închide sau deschide acest iaz, reglementînd trecerea plutelor. . #
haită? haite, s f. Din magh. hajta „hăituiala (a vînatului)'1 1. (trup de dini sau de lupi care umblă r numiră (după pradă). ® (Fig.) Bandă de răuiăcâxori. 2, (înv.) Ceată de vînători, de gonaci şi de ciini pornită la vinat; p. exî. goană, hăituiala, haiti interj, v. hait1.
hai s.n. || Din tc. hal !j Stare rea, nenorocită. Şi cînd m-a văzui bunica în ce hal mă aflam ..., cit pe ce să se prăpădească plingînd (Creangă). O înlr-un hal fără (de) hal = într-o stare foarte proastă.
halâj s.n. ^ !| Din îr. halage |] Operaţie de tragere, mecanică, cu oameni sau cu animale a navelor, şlepurilor etc. la mal (tragere la edec) sau în lungul unei căd navigabile.
hală! interj. || Din tc. pop. halal |] Bravo! O (Fam.; adesea ir.) Halal să-mi (să-ţi etc.) fie !	= bravo ! ; să-mi (să-ţi) fie de bine ! De
i-ar împinge păcatul să-mi deschidă uşa, halal să-mi fie! (Creangă).
halat? halate, s.n. || Din tc., bg., rus. halat\|| 1. Haină (lungă) şi largă care se poartă in casă. O H. de baie = veşmînt lung şi larg’ care se îmbracă la ieşirea din baie. 2. Haină de protecţie care se poartă în timpul lucrului. 8. Haină lungă şi largă purtată de orientali.
hală, hale, s.f. lj Din fr. halle, germ. Halle || 1. Clădire amenajată cu instalaţiile necesare, în care se vînd alimente (îndeosebi carne). 2» Sală de dimensiuni foarte mari, amenajată ca atelier, într-o fabrică, ca sală pentru manifestaţii sportive, culturale etc.
hâlM? halbe, s.f. || Din germ. Halbe || Pahar special de o jumătate de litru, în care se serveşte berea; p. exî. cantitatea de bere din-tr-im astfel de pahar.
Mică? halci, s.î. || Din magh. halk „aşchie groasă44 |! Bucată mare de carne sau (mai rar) din alt aliment. © Bucată de pămînt. I-ar prinde şi lui bine o halcă de pămînt (Rebreanu). © (înv.) Despicătură, aşchie groasă de Iernii, haldân s.m. v. hăldan. haldă? halde, s.f. || Din germ. Halde || Loc unde se depozitează sterilul şi deşeuriie (respectiv, depozit de steril sau de deşeuri) provenite din lucrările miniere sau din uzinele metalurgice.
haleală s.f. jj Din hali jj (Fam.) Faptul de a mînca (cu lăcomie); (concr.) mineure.
halebardă? halebarde, s.f. jj Din fr. hallebarde, it. alabarda (provenit din germ.) |j Armă din evul mediu, în formă de lance terminată cu un vîrf de fier prevăzut pe o parte cu o secure, iar pe partea opusă cu un cîrlig.
halebardier? halebardieri, s.m. || Din fr» hallebardier |j Soldat înarmat cu halebardă half? halfi, s.m. || Din engl. half || (Azi rar) Mijlocaş la fotbal.
hali? halesc, vb. IV. Tranz. || Din ţig. halo || (Fam.) A muica cu lăcomie (şi repede).
halfinâ? halimale, s.f. jj Din tc. halima „opera scriitorului Halim44, de origine arabă jj în-tîmplare sau situaţie complicată cu multe peripeţii.
halo? halouri, s.n. j| Din fr. halo; gr. halos „disc44 jj Zone luminoase circulare care apar uneori în jurul Soarelui sau al Lunii şi care se datoresc refracţiei şi reflexiei luminii în cristalele de gheaţă aflate în atmosferă la înălţimi mari.
halogexi? halogeni, s.m. |! Din fr. halogène; gr. hais, halos „sare44 -f- german „a produce44 || Denumire data unor elemente (îluor, clor, brom, iod) care au proprietatea de a forma săruri prin combinare directă cu metalele.
Mită? halte, s.f. || Din fr. halte, germ. Halt || 1. Staţie mica de cale ferată. 2. Popas. © (Milit.f Scurtă oprire a trupelor în marş pentru odihnă şi pentru ajustarea echipamentului.
kl
\
KANTÂ
Vhalteră, haltere, s.f. H Din fr. haltère [J 1. Apurât de atletică «rea format dintr-o bară la capetele căreia se fixează discuri metalice de diferite greutăţi. 2. (La pl.) Sport care constă în ridicarea halterelor ai.
■ halterofil, halterofili, s.m. || Dm fr. haltérophile; fr. haltère -f- gr. philos „iubitor" j| Persoană care practică sportul cu haltere.
halucinânf, -a, halucinanţi, -te, adj. !| Din fr. hallucinant || Care provoacă halucinaţii, care te face să ai vedenii; (fig.) impresionant, uluitor.
halucinaţie, halucinaţii, s.f. !j Din fr. hallucination, lat. hallucinatio || Tulburare psihică constînd în impresia de a percepe lucruri sau fenomene fără ca acestea să fie prezente in realitate; nălucire, vedenie.
halva s.f. jj Din te. halva |] Produs alimentar făcut din tahîn sau din seminţe de floarea-soa-relui şi zahăr.
haivfţă s.f. v. alviţă.
ham1 interj, i] Onomatopee || (De obicei repetat) Cuvînt care imită lătratul cîinelui.
ham2, hamuri, s.n. || Din magii, ham |! Ansamblu de curele sau de frînghii cu care se înhamă calul la un vehicul. O Expr. A trage în . (sau la) ham = a munci din greu.
hamac, hamacuri, s.n. || Din fr. hamac, sp< ham,acu (cuv. caraib) || Pat suspendat confecţionat dintr-o bucată de pînză sau dintr-o plasă de sfoară şi folosit în aer liber sau în încăperi mici.
hamal, hamali, s.m. || Din fc. hamal \\ Muncitor care transportă poveri în porturi şi în gări. O Expr. A munci ca un hamal = a munci din greu.
hamalîc s.n. ]j Din tc. hamalhk || Muncă de hamal; (fig.) muncă grea, istovitoare.
hambar, hambare, s.n. || Din bg. hambar, tc. amhar || 1. Magazie în care se păstrează diferite produse agricole, în special cereale. 2. ^(Reg.) Ladă mare de lemn în care se păstrează făină sau cereale.
hamei s.m,. || Din si. chümell || Plantă căţărătoare din familia moraceelor, cu flori galbene-verzui, ale cărei inflorescenţe femele conţin o substanţă aromatică şi sînt folosite la fabricarea berii.
hamitîc, -ă, hamitici, -ce, adj. j| Din fr. hamitique |j Care aparţine vechilor hamiţi. O Limbi hamitice = limbi vorbite în nordul şi estul Africii.
hamiţi s.m. pl. I! Din fr. Chamites || Grup de popoare din nordul şi estul Africii, înrudite prin limbă.
hamsie, hamsii, s.f. || Din ngr. ha(m)psi || Peşte teleostean marin, de 10 — 15 cm lungime, de ’culoare argintie. Trăieşte în Marea Neagră, Marea Mediterană şi Oc. Atlantic.
hau1, hani, s.m. || Din tc. han || Titlu purtat în trecut de conducătorii mongoli şi preluat de suveranii mai multor ţări din Orient.
han2, hanuri, s.n. Ü Din tc. han || Local cu ospătărie, în oraşe sau ia marginea drumurilor de ţara, unde se adăposteau în trecut, peste
noapte, drumeţii cu caii şi căruţele lor. Intr-o toamnă aurie am auzit midie povesti la Hanul Ancuţei (Sadoveanu).
hanât, hanate, s.n. [| Din han1 ji Stat, teri- 1 toriu condus de un han1.	>
hânâhai s.n. || Din germ. Handball, fr., engl. hand-ball jj Joc sportiv de echipă în care jucă- ' torii încearcă să introducă mingea, jucată numai cu mîînile, în poarta adversă.
handbalist, -ă, handbalişti, -sie, s.m. şi f.
11 Din h'ui *‘jal\j Persoană care practică handbalul.
IiauThAp, handicapuri, s.n. || Din engl., fr. handicap j, i. (Sport) Avantaj acordat unui concurent mai slab. ® Diferenţă (mare) de puncte dintre o echipă învinsă şi cea învingătoare. ?. ‘Fig.) Dezavantaj, greutate, piedică interveudă în activitatea cuiva.
IiiiidTapâ, handicapez, vb. î. Tranz. || Din fr. narai .cr per |! 1, A dezavantaja un concurent într-o întrecere sportivă (prin acordarea unui handicap (1) adversarului). 2. (Fig.) A pune pe cineva in -Tare de inferioritate.
liaiidmiâîi, handralăi, s.m. || Cf. magh. vân-dorlo „nribeag, vagabond" || Flăcău care umblă după fete. O Expr. (Adverbial) A umbla han-dralău = a umbla fără rost, a hoinări. |] Şi: hăndrălău s.m.
hang s.n. || Din magh. hang „glas, sunet, fon" || A ţme hangul = a) a acompania o melodie; b) a ţine partea cuiva, a-i face pe plac.
hangar, hangare, s.n. || Din fr. hangar |[ Construcţie mare în apropierea unui aeroport, destinată adăpostirii avioanelor.
hanger, hangere, s.n. || Din tc. hancer |j Pumnal mare, încovoiat. Cincizeci de ieniceri... Cu hangere Ascuţite, Cu pistoale Ruginite (Pop.).
hangiţă, hangiţe, s.f. || Din hangiu jj Soţie de hangiu; femeie care ţine un han2.
hangiu, hangii, s.m. jj Din tc. hanci jj Persoană câre ţine un han2.
hanimă, hanîme, s.f. || Din tc. hanem |j (înv.) Femeie din aristocraţia turcă. Cîntâ din gură şi din tambură, întocmai ca o hanimă de sarai (Filimonj.
hanorac, hanorace, s.n. || Din fr. anorak; în eschimosă ano rac „haină care apără de vînt“ (anore „vini") jj Haină scurtă impermeabilă, cu glugă, folosită mai ales în sporturile de iarnă şi în excursii.
hânsă, hanse, s.f. |; Din germ. Hansa (Hanse), îr. hanse |1 Asociaţie, corporaţie occidentală în evul mediu.
hanseatic, -ă, hanseatici, -ce, adj. !J Din fr. hanseaiiqus jj Privitor la hansă, care aparţine unei hanse.
hău-fătar, han-tătari, s.m. j! Han1 -f tătar |[ Han1 (al tătarilor). O Expr. Din vremea lui han-iăiar = de demult, străvechi.
hâufru* hantri, s.m. j| H[ectar] Jr a[răturâ] -f-n[ormală] p- tifactor] || Unitate convenţională de măsură care reprezintă necesarul energetic pentru executarea cu tractorul a unui hectar de arătură.
hâîif.u, hanţe, s.f. || Gf. ucr. hanca „mîrţoagă" || Obiect de îmbrăcăminte uzat, zdrenţuit.
ÏÎAOS
438
Vite cum umblu, de n-am si eu o hanţa pe mine (Camil Petrescu).
haos? haosuri, s.n. H Din fr., lat. chaos || 1. (în mitologia greacă) Spaţiul nemărginit, cufundat în beznă şi umplut de „negură44, ^ care ar fi existat înainte de apariţia universului cunoscut de om; personificare a acestui spaţiu sub forma unei divinităţi. ® Stare de dezorganizare a materiei. 2. (Fig.) Confuzie, dezordine, neorîn-duială.
haotic? -ă? haotici, -ce, adj. jj Din fr. chaotique]]
1.	De haos, asemănător cu haosul. Goluri cumplite între munţi, adinei, spâimîntătoare, haotice funduri de lume (Bogza). 2. (Fig.) Confuz.	.	.
hap1 interj. |i Onomatopee || Cuvînt care imită zgomotul produs de apucarea sau înghiţirea rapidă a ceva.	#
hap2? hapuri, s.n. jj Din tc. hap jjJPop. şi fam.) Medicament în formă de pastilă sau de casetă. O Expr. A înghiţi (sau a face pe cineva să' înghită) hapul = a suporta (sau a face pe cineva să suporte) ceva neplăcut.
hâpcă? hapci, s.f. || Din bg. hapha || Cirlig mare de undiţă, pentru pescuitul somnului. O Expr. A lua cu hapca = a lua în mod abuziv, cu forţa.
hapcîu interj. || Onomatopee j| Cuvînt care imită zgomotul produs de strănut, hâple s.m. v. haplea.
haplea s.m. || Din bg. kapljo || 1. Epitet dat unui prostănac. 2. Om lacom la mîncare. || Şi: hâple s.m.
haploidă? haploide, adj. jj Din fr. haploide; gr. haplos „simplu44 + eidos „aspect44 jj (Biol.) Fază h. = stare în care se află ^celulele sexuale în nucleele în care există o jumătate din numărul de cromozomi caracteristic celulelor somatice.
haplologie? haplologii, s.f. || Din fr. haplologie;
gr. haplos „simplu44 -f logos „vorbire44 jj (Lingv.) Suprimare a unei silabe dintr-un cuvînt, identică sau asemănătoare cu o silabă vecină din acelaşi cuvînt sau din cuvinte învecinate (ex. jumate în loc de jumătate).
happy-end fff .: hepi-end] s.n. |j Cuv. engl. |j Deznodămînt for^it al unei întimplări, al unei situaţii. V
hapsîn? -ă? hapsîhi, -e, adj. (Adesea substantivat) 1. Răn ia inimă, hain. 2. Lacom (de avere, 3a mîncare etc.). Cei tineri se grăbeau să absoarbă, foarte hap sini, borşul cam rece (Sadoveanu).
har? haruri, s.n. || Din sl. charî || 1. Dar, ajutor spiritual pe care, după religia creştină,
l-ar acorda Dumnezeu omului. ® Putere acordată preoţilor de a oficia actele de cult. 2. Talent, vocaţie.
Ii arabă? harabale, s.f. || Din tc. araba || Car mare pentru transportul poverilor. © Cantitatea care intră într-un astfel de car.
harababură? harababuri, s.f. Dezordine, învălmăşeală (însoţită de zgomot); scandal.
harabagm? har abagii, s.m. ]) Din tc. arabaci || Căruţaş care transportă poveri sau persoane
cu harabaua. Deşi.., har abaua era una din cele mari, a rămasfjyorba ca har abagiul să meargă pe jos (Slavici).
harachiri s.n. || Din fr. hara-kiri (cuv. de origine japoneză) || Sinucidere prin spintecarea pîntecelui, practicată în trecut în Japonia de către samurai, în caz de înfrîngere sau dezonoare. || Scris şi: harakiri.
harâci? haraciuri, s.n. j| Din tc. har ac || Tribut anual plătit sultanului de către ţările vasale. Făgăduinţa de a mări pînă la patruzeci de mii galbini haraciul ţării (Odobescu).
haram? (1) haramuri, s.n. || Din tc. haram „ilicit, prohibit44 || 1. Vită slabă, mîrţoagă, gloabă. 2. De haram = lăsat îa voia întimplării; de pomană, pe degeaba. Haram de... — vai de... Haram de capul vostru; de n-aş fi eu aici aţi păţi voi şi mai rău dccît aşa (Creanga), 8. Pradă, jaf'.
haramm? haranum, s.m. || Din tc. harami ;| (înv. şi reg.) 1. Haiduc. 2. Om rău, fără inimă, harap s.m. v. arap.
harapnic? harapnice, s.n. || Din pol. harapnik l| Bici mare, împletit din cînepă sau din curele, cu sfielii la vîrf şi cu codirişte scurtă.
harbuz? harbuji, s.m. i| Din ucr. harbuz j| (Reg.) Pepene verde.
hârcea-parcea adv. ]] Din tc. harca par ça „bucată cu bucată44 || (Fam.) A face pe cineva (sau ceva) harcea-parcea = a tăia în bucăţi, a face fârîme ; a nimici, a distruge.
hârchină? har chine, s.f. (Reg.) Bucată mare de slănină, de mămăligă. Se si întoarce cu o har chină de costiţă afumată (Vlahuţă).
hardughie? hardughii, s.f. |] Din ngr. harlo-piia || Clădire mare, veche, dărăpănată; şandrama.
harem? haremuri, s.n. || Din tc. harem [| (La musulmani) 1. Partea dintr-o casă rezervată femeilor. 2. Totalitatea soţiilor unui mahomedan poligam.
harfă s.f. v. harpa.
harnaşamănt? harnaşamente, s.n. |] Din fr.
harnachement || Totalitatea obiectelor necesare pentru înhămarea şi înşăuarea calului.
harnic? -ă? harnici, -ce, adj. || Din si. harïnü\\ Care munceşte mult, cu rîvnă şi cu spor.
harpagon? harpagoni, s.m. || Din fr. harpagon, de la n. pr. Harpagon, personaj din piesa „Avarul44 de Molière || Om zgîrcit, avar.
hârpă? harpe, s.f. || Din fr. harpe, germ. Harfe jj Vechi instrument muzical cu coarde {de lungimi diferite) fixate într-o ramă triunghiulară; sunetele se obţin prin ciupire, || Şi: harfă s.f.
harpie? harpii, s.f. ]| Din îr. harpie, lat. harpya || 1. Monstru fabulos din mitologia greacă, închipuit cu cap de femeie, cu trup şi gheare de vultur, care personifica furtunile şi moartea. 2. Femeie rea, hrăpăreaţă. || Acc. şi: harpie.
harpfst? -ă? harpişti, -ste, s.m. şi f. ]| Din fr. harpiste || Persoană care cîntă la harpă.
harpon? harpoane, s.n. |j Din fr. harpon |] Unealtă în formă de lance, prevăzută cu o pîrghie lungă şi folosită la vînatul balenelor.
439
HAZARD
harşâ, harşale, s.f. || Din tc. haşa |) (înv.) Pătura* fină de lînă sau bucată de stofă ori de .ait material, împodobită cu cusături şi ornamente, care se punea pe cal sub şa. Încăleca pe un armăsar cu har şa de fir şi cu zăbale suflate cu <iur (Odobescu).
hartan, hartane, s.n. Bucată mare de carne; halcă. Umple un ulcior cu mied, adaugă ş-un hartan de friptură (Sadoveanu).
hartă, hărţi, s.f. || Din ngr. hartis || Reprezentare cartografică, în plan orizontal, a suprafeţei terestre, micşorată la o anumită scară. O
II.	geologică = hartă pe care este reprezentată răspîndirea diferitelor formaţii geologice.
fiarfoL hartoiese. vb. IV. Tranz. (Reg.) A da la o parte din drum (carul, sania). Harîoieste carul intr-o parte, îl opreşte în loc (Creangă).
harţă s.f. || Din magii, harc || încăierare; ceartă.’ © (înv.) Ciocnire armată uşoară între detaşamente potrivnice.
harţi s.m. pl. || Din ngr. Artzi[vurtzi], provenit din armeană || (în religia ortodoxă) Zile în perioadă de post, în care se permite credincioşilor să înănînce carne.
liaruspiciu, haruspicii, s.m. || Din lat. harus-pe;r, -ieis || (în Roma antică) Preot despre care se credea că poate prezice viitorul prin examinarea măruntaielor animalelor sacrificate.
hasmaţiichi s.m. Plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe, cultivată uneori pentru frunzele sale aromatice, întrebuinţate drept condiment. || Şi: asmătui s.m.
hâspei, haspeluri’ s.n. || Din germ. Haspel || Aparat folosit fie la finisarea şi^ la vopsirea unor ţesături de lînă sau de mătase, fie în industria pielăriei la tratarea pieilor.
basé, haşeuri, s.n. || Din fr. haché || Conservă preparată sub formă de pastă din ficat, carne de porc şi slănină.
haşiş s.n. |l Din fr. kachich, de origine araba, însemmnd „iarbă, cînepă44 || Alcaloid extras din virfurile înflorite ale unei specii de cînepă exotică, întrebuinţat pentru efectele sale euforice, şi care, consumat sistematic, duce la toxicomanii grave.
Mşiiiăş haşme, s.f. || Din magh. ^ hagyma „ceapă44 || Plantă legumicolă din familia lilia-ceolor, cu bulb, frunze cilindrice şi flori albe, roz scai albăstrui.
haşură, haşurez, vb. I. Tranz. || Din fr. hachurer j| A acoperi cu basuri o porţiune din-tr-un desen, ■ din ir-o hartă etc.
lia şură, haşuri, s.f. || Din fr. hachure || (Mai ales la pl.) Sistem de linii paralele sau întretăiate cu care se obţin umbrele într-un desen, se no loază anumite indicaţii pe o hartă etc.
hat, haturi, s.n. || Cf. ucr. hat „zăgaz44 || Fişie îngusta de pămînt necultivat care serveşte drept hotar între două terenuri agricole. O Expr. A fi într-un hat cu cineva = a fi vecin cu cineva.
Iiaterla s.f. ]| Din fr. hatteria || Şopîrlă de c. 50 cm lungime, de culoare măslinie, reprezentant unic al unui grup de reptile din permian. Trăieşte în Noua Zeelandă.
hatişerif, hatişerifuri, s.n. || Din tc. haiti şerif \\ Decret sau ordin emis în trecut de cancelaria Porţii Otomane către marii demnitari ai imperiului şi către domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei.
haiîr, hatîruri, s.n. || Din tc. hatir || (Pop. şi fam.) 1. Plăcere, poftă, plac. O Expr. Pentru (sau de) hatirul cuiva = de dragul cuiva, pentru plăcerea cuiva. 2. Favoare, concesie.
hatman? hatmani, s.m. || Din pol, hetman (<germ. Hauptmann) || 1. Titlu dat în evul mediu, în Moldova, boierului însărcinat de domn cu comanda întregii oştiri, avînd în acelaşi timp şi funcţia de pîrcălab şi portar al Sucevei. 2. Titlu purtat de marii comandanţi ai oştilor polone şi ai celor căzăceşti. || Acc. şi: hat mân.
haţ interj. || Onomatopee || Cuvînt care indică o mişcare bruscă, făcută pentru a apuca pe cineva sau ceva,
haţegâna s.f. art. || De la n. pr. Haţeg || Numele unui dans popular românesc din sudul Transilvaniei, eu mişcare vioaie, care se joacă în perechi; melodia după care se execută acest dans.
haustdr, haustori, s.m. îl Gf. germ. Hausto-rium, fr. haustorie; lat. haustor „cel care soarbe441| Organ vegetal asemănător cu o ventuză, cu ajutorul căruia unele plante parazite absorb hrana din plantele parazitate.
havâ, havez, vb. I. Tranz. |j Din fr. haver (f A tăia cu haveza făgaşe în frontul unei lucrări miniere, pentru a uşura desprinderea materialului.
havafână, havaiene, s.f. || Din fr. [guitare] havaienne || Instrument muzical asemănător cu chitara, cu sunetul melodios, tărăgănat,
havaleâ, havalele, s.f. || Din tc. havăle |] (în evul mediu, în ţările române) Muncă pe care ţăranii erau obligaţi să o presteze Ia curţile boiereşti sau pentru domn.
havan? -ă, havani, -e, adj.,_ s.f. || Din fr. havane, de la n. pr. Havana, capitala Cubei || 1. Adj. De culoare maro deschis (ca aceea a tutunului). 2, S.f. Ţigară de foi, de calitate superioară, din tutun provenit din Cuba.
haveză, haveze, s.f. j| Din fr. haveuse || Maşină de havai.
havră, havre, s.f. || Din tc. havra || Sinagogă, havuz, havuzuri, s.n. || Din tc. havuz || Bazin de apă în parcuri, do obicei cu fintînă arteziană în interior.
haz s.n. |! Din tc. haz ]j 1. Veselie. O Vorbe de haz = vorbe spirituale, glume. O Expr. A face haz = a petrece glumind, a se veseli, a se amuza. A face haz de necaz = a-şi ascunde necazul făcînd glume, simulînd voia bună. 2» însuşirea de a înveseli pe cei din jur. 8® însuşirea de a’plăcea, de a avea farmec. O Expr. Ştii că ai haz? = ştii că-mi placi?, ştii că eşti interesant?
hazard? hazarduri, s.n. || Din fr. hasard || Concurs do împrejurări neprevăzute; întîmpJare neaşteptată. © Soartă, destin. O Joc de hazard = joc de noroc.
ilAZAEDA
440
hazarda, hazardez, vb. I. Refl. I! Din fr. nasarder |l A întreprinde ceva, bazîndu-se pe înlîmplare, pe noroc; a se aventura.
hazardat, -ă, hazardaţi, -te, adj. Cu rezultate nesigure, riscant.
hazliu, -le, hazlii, adj. |] Din haz ;! Plin de haz, de umor; spiritual, vesel. # Atrăgător, plăcut, simpatic, nostim.
haznă, haznale, s.f. || Din tc. hazne |j 1- (în evul mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Clădire sau încăpere în care se păstra un tezaur, o sumă mare de bani etc.; vistierie. 2. Bazin subteran de dimensiuni reduse, folosit pentru colectarea şi decantarea apelor menajere.
hă interj, li Onomatopee II1. (Repetat) Cu-vînt care imită rîsul sau piînsul. 2. (Pop.) Exclamaţie care exprimă mirare, neîncredere.
hăbăuc, -ă, hăbăuci, -ce, adj. |j Din magh. haboka |j (Rog.; adesea substantivat) Zăpăcit, buimac; p. ext. prost, nebun. IU finea era foarte isteaţă,... iar bărbatul era un hăb'ju<* ca vai de el (Reteganul).
hăcuf, hăcuiesc, vb. IV. Tranz. |]Din germ. hachen || (Reg.) A tăia în bucăţi, a ciopîrti.
hădărâg, hădăragi, s.m. || Din magh. hadaro ||
1.	Băţul scurt al îmblăciului, cu care se bat cerealele. 2, Băţul de sub coşul morii care loveşte teica, făcînd să cadă grăunţele din ea între pietrele morii.
hăis interj. || Cf. ser. ais |! Strigăt cu care se mină spre stînga boii înjugaţi. O Expr. A trage unul (la) hăis si celălalt (la) cea, se zice despre doi oameni care nu se înţelege
hăitâş, hăiîaşi s.m. || Din haita i| Gonaci. Glasul de corn tăcu, hâilaşii trebuiau să pornească (Sadoveanu).
hăitui, hăituiesc, vb. IV. Tranz. ]j Din magh. hajt || 1. A stîrni vînatul. 2. (Fig.) A fugări, a urmări pe cineva (pentru a-1 prind* n
hălăctiigă, hălăciugi, s.f. (Reg.) TeP *. desiş, hălădui, h&dăduiesc, vb. IV. Intri:»/. || Din magh. halad „a înainta, a avansa" |j L (Pcp.) A trăi undeva în voie, în libertate. 2. (mv.) A scăpa dintr-o situaţie primejdioasă.
haldă», hăldani, s.m. Cînepă de toamnă, care produce sămînţă. ||Şi: aldân, 1 mlădii s.m.
Iiămăh pers. 3 hâmăie, vb. IV. Intranz. || Din ham1 jj (Despre clini) A lătra. Dulăul... mai hămăia din cină în'şînd, neîncrezător şi răguşit
(Rebreanu).	*
hămăit, hămăituri, s.n. Lătrat, hămeseală s.f. || Din hămesi || (Fam.) Foame mare; slăbiciune din cauza foamei.
hămesi, hămesesc, vb. IV. Intranz. || Din hames „(om) lacom", cuv. autohton jj (Fam.) A flămînzi foarte tare, a fi lihnit de foame.
hămesit, -ă, hămesiţi, -te adj. (Fam.) Lihnit de foame. © Lacom.
Iiănclrălău s.m. v. handralău. hăpăi, hăipăicsc, vb. IV. Tranz. || Din hap1 <] A mînca înghiţind repede şi cu zgomot.
hărăţf, hărăţesc, vb. IV. 1. Tranz. A aţîţa, a întărită. 2. Refl. recipr. (înv.) A se lua. la harţă, a se încăiera..
hărăzi, hărăzesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. harizati || 1. A destina; a închina, a dedica. 2. (înv.) A face cuiva un dar; a acorda un drept, un privilegiu.
hărmălaie s.f. || Onomatopeic || Zgomot mare, gălăgie, tărăboi.
hărnici, hărnicesc, vb. IV. Refl. || Din harnic || A se arăta harnic, a deveni harnic, sir-guincios.
hărnicie s.f. || Din harnic || Sîrguinţă, zel în muncă. ©Vrednicie, destoinicie.
hărtănf, hărtănesc, vb. IV. Tranz. || Din hartan || A rupe în bucăţi, a sfişia. Nu rupea pantofii. Nu-şi hărtănea rochiţa (Delavrancea).
îiărtănit, -ă, hărtâniţi, -te adj. Ferfeniţit, sfîşiat.
hărţuf, hărţuiesc, vb. IV. || Din harfă || I,. Tranz. A necăji pe cineva, a nu-i da pace; a cicăli, a sicii. 2. Refl. recipr. A se lua la cearta sau la bătaie. 8. Tranz. A da atacuri repetate, de mică amploare, asupra inamicului.
hărţuiâlă, hărţuieli, s.f. |j Din har tui || Harţă, încăierare.
hărţuit, -ă, hărţuiţi, -te, adj. Care nu este-lăsat în pace, care este tras în toate părţile; frămîntat, neliniştit.
hăt adv. || Din ucr. heP ]| (Reg.; pe lingă adjective sau adverbe cu sens local, cărora le dă valoare de superlativ) Mult, tare, foarte: pină hăt departe.
hătmănîe, hâtmănii, s.f. || Din. hatman j| Demnitatea sau rangul de hatman; conducerea, puterea hatmanului.
hăţ, hâţuri, s.n. || Cf. hat |j Parte a hamului, alcătuită din curele cu ajutorul cărora se conduc caii înhămaţi. O Jiixpr. A ţine pe cineva ui hăţuri = a ţine din scurt pe cineva; a struni. A lua hăţurile în mină = a prelua în mod autoritar conducerea. A scăpa hăţurile din mină--a pierde conducerea, iniţiativa.
hăţâş, hătaşuri, s.n. Cărare făcută de animalele sălbatice prin pădure. Numai o sălbătăciune ar fi putut avea pe acolo hălaş cotit de intrare (Sadoveanu).
hăţiş, hăţişuri, s.n. Tufiş, mărăciniş; desiş, mare într-o pădure. Speriat, dintr-un hăţiş, Pui sfios de căprioară A ieşit la luminiş (Topirceanu).
hău, hăuri, s.n. Prăpastie adincă, ^ genune, abis. O Expr. (Pop.) CU (e) hăul = niciodată; în nici un caz, cu nici un preţ. Să nu-i mai dea nimeni de ccipătii, cit hău! (Ispirescu).
hăul, pers. 3 hăiuie, vb. IV. In tranz. jj Onomatopeic || A răsuna prelung, a hui. Brazii, câzînâ, fac aiita zgomot, incit hăuie toată pădurea. (Bogza).
hăuli, hăulesc, vb. IV. Intranz. j| Onomatopeic || A chiui. Pocnind din bice, hăulesc flăcăii (losix). ® (Despre voce, urlete) A răsuna prelung.
liebdomad&r, -ă, hebdomadari, -e, adj., s.n. || Din fr. hebdomadaire; cf. gr. hebdomas „săpt-â-mînă" II (Publicaţie) care apare, o dată pe; săptamînă.
he interj, v. hei1»
441
HELIU
hecatombă, hecatombe, s.f. ii Din fr. hécatombe; gr. hekaton „o sută" bous „bou" Ü (în antichitate) Jertfă religioasă de o sută de animale. m (Fig.) Masacru, măcel; grămadă de cadavre.
hectar, hectare, s.n. jj F)in fr. hectare; gr. hekaton „sută" 4 fr. are „ar" jj Unitate de măsură pentru suprafeţe de teren, egală cu zece mii de metri pătraţi.
iiect(o)- jj Din gr. hekaton „sută" |! Element de compunere cu sensul „o sută de", folosit pentru formarea denumirii multiplilor unităţilor de măsură.
hectolitru, hectolitri, s.rn. H Din fr. hectolitre, germ. Hektoliter jj Unitate de măsură pentru capacităţi, egală cu 100 de litri.
hectometru, hectometri, s.m. jj Din fr. hectomètre, germ. Hektometer ’! Unitate de măsură pentru distanţe, egală cu . 00 de metri.
héder, hedere, s.n. jjLIn rus. heder, engl. header || Parte componentă a combinelor de cereale, constituită dintr-o platformă care are în faţă aparatul de tăiere, despărţitoarele de lan, un transportor, rabatorul şi mecanismele de acţionare ale acestora.
hedonism s.n. jj Din fr. hédonisme ; gr. he-do ne „plăcere" jj Concepţie care proclamă plăcerea, desfătarea drept binele suprem; cult al plăcerii. A fost întemeiat de cirenaici, dezvoltat pe baze raţionale de Epicur, apoi de umaniştii Renaşterii, degenerînd mai tîrziu pînă la amoralism.
hegelianism s.n. jj Din fr. hégélianisme jj Doctrina lui Hegel şi a adepţilor săi; şcoala lui Hegel.
hegemon, hegemoni, s.m., adj. U Din lat., gr. hegemon jj Conducător; (cel) care reprezintă forţa conducătoare.
hegemonie s.f. jj Din fr. hégémonie jj Supremaţie, dominaţie, rol de conducere, de obicei a unei clase faţă de alta sau a unui stat faţă de altul.
hegfra s.f. jj Din fr. hégire, cuv. de origine arabă, însemnînd „fugă" jj Data eînd a fost strămutat Mahomed de la Mecca la Medina (16 iulie 622), considerată ca începutul erei musulmane.
liehe interj, v. hei1.
hei1 interj, jj Onomatopee jj 1. Exclamaţie prin care se atrage atenţia cuiva. 2. Exclamaţie care exprimă voie bună, plăcere, admiraţie sau regret, rezervă, contranetate. • Exclamaţie care lasă să se înţeleagă că lucrurile sînt mult mai complicate decît par. j| Şi: he, helié interj.
hei2, heiuri, s.n. jj Din magh. hely „loc" jj (Reg) Dependinţe, acareturi. Intră in umbra care împresura casa, sub streşinile teilor şi-ntre heiurile gospodăriei (Sadoveanu).
h elbet interj. j| Din tc. elbet jj (înv. şi rog.) Se'înţelege! fii fără grijă! Helbet ! corn putea veni de hac şi Spinului celuia! (Creangă).
hcleşteu, heleşteie, s.n. || Din magh. halastô jj Lac mic sau iaz amenajat pentru creşterea şi reproducerea peştilor. || Şi: eleşteu s.n.
heîb un hdicoane, s.n. jj Din fr. hélieon; gr. helix - i ala" jj Instrument muzical de suflat, făcut i . x-un tub de alamă încovoiat în formă de sp »' r\vQ emite tonuri grave, hem mtér s.n. v. elicopter. he*‘ >- Din fr. helio-; gr. helios „soare" j| Elemi '	* i ompunere cu sensul „al Soarelui,
privit* i ho are", servind la formarea unor substr u a unor adjective.
he’»* V lie, -ă, heliocentrici, -ce, adj. || Din fr. héltt* ăcjiie; helio- -'r lat. cenlrum „centru" || Sistem n morie, fundamentată de Copernic, conform căreia Soarele se află în centrul sistemului cosim planetar, iar Pămmlul şi celelalte planei o :-o roiesc în jurul său.
helhuhh’ s.n. jj Din fr. héliodore jj Varietate galbe o" 'Trmsparentă, de berii, care conţine puţin uvd de fier; este o piatră preţioasă.
heliografe, s.n. |) Din fr. héliographe ||
1.	Ap u d utilizat pentru reproducerea, pe o hîrtie v» < rdă sensibilă la lumină, a desenelor execuv • »e hîrtie de calc. 2. Aparat meteorologic ! 4 d pentru înregistrarea perioadelor din zi m Ump însorit.
liclbuuîlo s.f. || Din fr. héliographie; helio-4 gr.	*,/	he „descriere" jj Procedeu tipografic
de rep mk c<ire şi multiplicare a desenelor, în care s" mi ousc clişee pe plăci de cupru, obţinute pe cal * limică.
hei? «gi«*>ură, helio gr o,v uri, s.f. j; Din fr. helio grav a	(	1.	Procedeu utilizat la executarea
clişeeloi	cupru pentru imprimarea	hei io gra-
fică; gvmmă obţinută printr-un astfel de procedeul 2. Procedeu fotomecanic de gravare a formelor ae tipar adine.
keiioteapie s.f. || Din fr. héliothérapie ; helio-4- gr. therapeia „tratament" jj Tratament al unei boli prin expunere progresivă la razele solare fraze ultraviolete).
helDUrmie s.f. jj Din helio- 4 gr. thermos „cal d" U noraen fizic care constă în păstrarea de că‘î ~ sărată a unor lacuri a căldurii în-magaî	mai mult decît în regiunile învecinate,	I prezenţei, ia suprafaţa lor, a
unui ;	zo mior de apă dulce care împiedică
iradie	arii	în atmosferă.
lie u xL) heliotropi, s.m., (2) s.n. |j Din fr. hé,. e '1. S.m. Plantă ornamentală din famili î maceelor, cu flori albe sau albastre, întreb i U în industria parfumului. 2» S.n. PiatîT	p	'eţioasă, de culoare verde sau
roşie i t galbene ; este o varietate de ealce-donie.
IiehUropmă s.f. j| Din fr. heliotrop ine, germ. Heliotmr l ' !,i Substanţă chimică cristalină extrasă din heliotrop (1), cu miros de violete, utilizau m industria parfumunlor şi în cosmetică.
heliotronism s.n. !j Din fr. héliotropisme; helio- 4 gr. ir o pe „întoarcere" || (Bot.) îototro-pism.
héliu s.ri. |l Din fr. hélium; gr. helios „soare"!! Element chimic, cu densitate mică, din familia gazelor nobile, întrebuinţat la umplerea baloanele»**. Se găseşte în atmosferă în cantitate foarte mică, precum şi în mineralele radioactive.
HELMINTIAZA
442
helmiiîtiâză, helmintiaze, s.f. || Din fr. helminthiase; gr. helmins, -minthos „vierme” || Infestare cu viermi paraziţi intestinali, întîlnită mai ales la copii.
helmintosporioză, helmintosporiose, s.f. ]| Din fr. helminthosporiose || Boală a plantelor provocată de un soi de ciuperci parazite, manifestată prin apariţia pe frunze a unor pete brune, în dreptul cărora ţesuturile se rup.
helveţi s.m. pl. I! Din lat. Helveţii || Trib celtic care trăia în antichitate în partea de nord-vest a Elveţiei de azi.
liem s.n. i| Din fr. heme; gr. haima „sînge” j| Fracţiune a hemoglobinei, un complex de fier-poriirină care conferă globulelor roşii culoarea caracteristică.
hematie, hematii, s.f. || Din fr. hématie; gr. haima, kaimatos „sînge” || Celulă sanguină de culoare roşie, datorită hemoglobinei pe care o conţine; globulă roşie.
homatit s.m. || Din fr. hématite || Oxid natural de fier, de culoare roşie-neagră, important minereu de fier.
hematologie s.f. || Din fr. hématologie; gr. haima, kaimatos „sînge” A logos „studiu” IJ Ramură a biologiei si medicinii care se ocupă cu studiul morfologiei, fiziologiei şi patologiei sin gel ui.
hematdm, kematoame, s.n. || Din fr. hématome || Acumulare de singe într-un ţesut, cauzată de ruperea unor vase sanguinei
hematopoézâ s.f. || Din fr. hématopoïèse; gr. haima, kaimatos „singe” A poiesis „facere” || Proces de formare şi de maturaţie a celulelor . sanguine.
hemahkă s.f. || Din fr. hématose j] Transformare a sîngelui venos în sînge arterial, prin eliminarea bioxidului de carbon şi fixarea oxigenului din aerul inspirat pe hemoglobina sîn-gelui venos din plămîni.
hematozoâr, hematozoare, s.n. || Din fr. hématozoaire; gr. haima „sînge” A zoon „animal” || Parazit care trăieşte în sîngele omului şi în tubul digestiv ai ţînţarului anofel, fiind agentul patogen ai malariei.
hemeralopfe, hemeralopii, s.f. j] Din fr. kémé-r alo pie; gr. hemera „zi” A ops „vedere” || Diminuare sau pierdere a vederii în condiţii de iluminare redusă, provocată de lipsa vitaminei A.
hemi- l| Din gr. jiemi „pe jumătate” || Element de compunere cp sensul „jumătate”, cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective.
hemianestezie, kemianestezii, s.f. || Din fr. hémianesthésie; hemi- A gr. anaistkesia „insensibilitate” || Pierdere a sensibilităţii înir-una dintre jumătăţile corpului.
hemiciclu, hemicicluri, s.n. || Din fr. hémicycle; hemi- -f gr. kyklos „cerc” || Construcţie sau amenajare în formă de semicerc (ex. sală de cursuri).
hemiparézâ, hemipareze, s.f. '! Din fr. hé mi-parésie (după pareză) || (Med.) Reducere a forţei şi a amplitudinii mişcărilor voluntare într-una din jumătăţile corpului. Este de natură organică sau funcţională.
hemiplegie, hemiplegii, s.f. || Din fr. hémiplégie; hemi- A gr. plege „lovitură” || Paralizie a unei jumătăţi a corpului, din cauza lezării unilaterale a căii nervoase motorii.
hemiptér, hemiptere, s.n. j| Din fr. hémiptère; hemi- -f gr. pţeron „aripă” || (La pl.) Ordin de insecte parazite cu prima pereche de aripi pe jumătate chitinizată, în rest membranoasă, iar cu a doua pereche în întregime membranoasă, cu aparatul bucal adaptat pentru înţepat şi supt; (şi ia sg.) insectă care face parte din acest ordin (ex. ploşniţa); heteropter.
hemocultură, hemoculturi, s.f. || Din fr. hémoculture; gr. haima „sînge” -j- lat. cultura „cultivare” || Cultivare şi identificare a unor germeni patogeni din sînge prin însămînţarea pe un mediu de cultură.
hemoîilie, hemofilii, s.f. || Din fr. hémophilie; gr. haima „sînge” A philos „prieten” jj Boală ereditară transmisă de mamă la copiii de sex masculin, caracterizată printr-o predispoziţie spre hemoragii, cauzată de prelungirea timpului de coagulare a sîngelui.
hemoglobina s.f. || Din fr. hémoglobine ; gr. haima „sînge” A lat. globus „sferă” || Pigment al globulelor roşii din sînge, care transportă în celulele organismului oxigenul inspirat.
hemollză, hemolize, s.f. |j Din fr. hémolyse; gr. haima „sînge” A lysis „dizolvare” || Distrugere patologică a globulelor roşii din sînge.
hemopatie, kcmopatii, s.f. j| Din fr. hé mo-pa.thie; gr. haima „sînge” A pathos „suferinţă” jj Denumire generică dată bolilor de sînge (ex. leucemie, anemie).
hemoptizie, hemoptizii, s.f.' jj Din fr. hémoptysie; gr. haima „sînge” A ptysis „scuipat” || Eliminarea prin tuse a unei cantităţi de sînge din plămîni sau din căile respiratorii, în special în cazurile de tuberculoză pulmonară.
hemoragie, hemoragii, s.f. || Din fr. hémorragie; gr. haima „sînge” A rkage „ruptură” jj Scurgere de sînge (internă sau externă) în urma ruperii peretelui unui vas sanguin.
hemoroizi s.m. pl. !J Din fr. hémorroïdes ; gr. haima ,.sînge” A rhein „a curge” j| Dilataţii ale venelor din regiunea rectului, însoţite de dureri şi hemoragii. H. pot fi interni sau externi.
hemostatic, -ă, hemostatici, -ce, adj., s.n. li Din fr. hémostatique |l (Substanţă) care are proprietatea de a opri hemoragia.
heniosfâză, hem-o staze, s.f. IJ Din fr. hémostase ; gr. haima „sînge” A stasis „oprire” jj Oprire a unei hemoragii (prin mijloacele proprii ale organismului sau prin procedee medicale).
henţ s.n. || Din engl. hands jj (La fotbal) Atingere nereglementară a mingii cu mîna de către un jucător (exceptînd portarii în careul de 16 m), fapt care atrage după sine o penalizare.
heparină s.f. || Din fr. héparine |j Substanţă medicamentoasă cu acţiune anticoagulantă, utilizată în tratamentul infarctului miocardic, tromboflebitelor, Debitelor etc.
hepatic, -ă, hepatici, -ce, adj. || Din fr. hépatique || Care aparţine ficatului, referitor la ficat; care este localizat în ficat.
443
HETEROGAMIE
hepatită* hepatite, s.f. || Din fr. hépatite; gr. ihepar, -atos „ficat44 |1 Denumire dată afecţiunilor inflamatorii, de origine virotică, microbi ană sau toxică, ale ficatului. O H. epidemică = hepatită datorată unui virus, care se transmite prin contact direct pe cale digestivă sau naso-farin-giană.
heptaédru, heptaedre, s.n. |i Din fr. heptaèdre; gr. hepta „şapte44 + hedra „faţă44 H Corp geometric cu şapte feţe.
hept&gdn* heptagoane, s.n. || Din fr. heptagone; gr. hepta „şapte44 -f gonia „unghi441| Poligon cu şapte laturi şi şapte unghiuri.
heptamétrn, heptametre, s.n. || Din fr. heptamètre II Vers alcătuit din şapte picioare,
heptân* heplani, s.m. || Din fr. heptane; gr. hepta „şapte44 || Hidrocarbură din clasa parafinelor, lichid inflamabil folosit drept carburant de referinţă în determinarea cifrei octanice.
heptddă, heptode, s.f. || Din fr. heptode, germ. Heptode |! Tub electronic cu vid, care are şapte electrozi: catodul emiţător, cinci grile şi anodul.
herald* heralzi, s.m. || Din lat. heraldus || (în evul mediu) Dregător care avea sarcina de a purta insignele suveranilor, de a organiza turnirele, de a transmite declaraţiile de război etc.
heraldic* -ă* heraldici, -ce, adj., s.f. || Dm fr. héraldique, lat. heraldicus j| 1. Adj. Care se referă la steme sau la blazoane; care aparţine heraldicii (2). 2. S.f. Disciplină auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul stemelor şi al blazoanelor caselor domnitoare, familiilor nobiliare, oraşelor etc.
herb* herburi, s.n. || Din pol. herb jj (înv.) Stemă, blazon, m (Fig.) Origine, neam nobil. Lună, soare şi luceferi El le poarlă-n a lui herb (Eminescu).
hcrcmic, »ă* kercinici, -ce, adj. || Cf. fr. hercynien; lat. Hercynia silea (Pădurea Neagră) || Oro geneza her cinică = totalitatea mişcărilor oro-genice (de cutare) în urma cărora s-a format o serie de munţi: Ar de ni, Harz, Sudeţi, Măcin, Masivul Central Francez etc. @ Care s-a format în timpul orogenezei hercinice.
hereuleau, -ă. herculeeni, -e, adj. ü Din fr. herculéen. Cf. n. pr. Hercule j| Caracteristic lui Hercule; foarte puternic.
herghelegiu, herghelegii, s.m. || Din tc. her-gcleci |i Păzitor al unei herghelii.
herghelie* herghelii, s.f. jj Din tc. hergele || 1. Grup mare de cai crescuţi împreună. 2. Crescătorie de cai.
hermg. heringi, s.m. jj Din germ. Hering || Peşte teleoştean marin, lung de c. 20 cm, de culoare aîbastră-arginiie, care se pescuieşte în cantităţi foarte mari.
hermafrodit, -ă. hermafrodiţi, -te, adj. |j Din fr. hermaphrodite; gr. Hermes -f Aphrodite || (Despre plante sau animale) Care are organe de reproducere atit masculine cit şi feminine pe acelaşi individ (ex. melcul, rîma,' majoritatea plantelor cu flori); bisexual.. ©(Substantivat) Om anormal, posedînd caractere specifice ambelor sexe.
hermafroditîsm* s.n. || Din fr. hermaphrodi-tisme !| Prezenţa organelor sexuale de ambele sexe la acelaşi individ (la om şi la animalele superioare fiind un caz patologic).
hermelină s.f. || Din magh. hermelin || (Zool.) Hermină.
hermeneutică s.f. || Din fr. herméneutique, germ. Hermeneutik !| Arta sau ştiinţa de a interpreta textele vechi, în special textele biblice; ştiinţa exegezei. |j Şi: ermeneutică s.f.
hermină* hermine, s.f. || Din fr. hermine || Animal carnivor asemănător cu ne vas ţuica, cu blana fină, cafenie vara şi albă iarna; hermelină. ® Blana prelucrată sau haină din blana acestui animal.
hernie* hernii, s.f. || Din fr. hernie, lat. hernia || Umflătură cauzată de ieşirea, totală sau parţială, a unui organ (mai ales a intestinului subţire)5 din cavitatea sa naturală; vătămătură. O H. de disc v. disc.
heroidă* heroide, s.f. U Din fr. heroide; lat. hero is, -idis „eroină44 || Epistolă în versuri, în care se celebrează un erou sau un personaj renumit (ex. „Heroidele44 lui Ovidiu).
heroină s.f. || Din fr. heroine, lat. heroine || Alcaloid toxic derivat din morfină, cu acţiune analgezică şi stupefiantă.
herpes, her pe suri, s.n. || Din fr. herpes, lat. herpes || Boală de piele virotică, manifestată prin grupuri de băşicuţe localizate de obicei în jurul gurii, al nasului, al organelor genitale.
hertz* hertzi, s.m. || Din germ. Hertz, fr. hertz, de la numele fizicianului german Hertz H (Fiz.) Unitate de măsură pentru frecvenţă, egală cu frecvenţa unui fenomen periodic care se repetă o dată la fiecare secundă.
hertzîân [Pr. : herţian], -ă* hertzieni, -e, adj. II Din fr. hertzien il Care se referă la undele electromagnetice radio. O Undă hertziană = undă electromagnetică prin care se fac transmisiunile radiofonice.
heruli s.m. pl. li Din fr. Hérules |j Neam germanic din uniunea de triburi a goţilor. Au fost supuşi de Attila, iar după destrămarea statului acestuia au pătruns în Peninsula Italică, ca mercenari ai Romei. Au fost înfrînţi de ostrogoţi (493).
heru vim* heruvimi, s.m. jj Din si. cliermnmü j| (Bis.) înger care urmează ierarhic după arhangheli.
hetairă, hetaire, s.f. ji Din fr. hétaïre, gr. hetaira jj Nume dat curtezanelor^ din Grecia antică.
hetero- v. ctero-
heterociclu, hetero cicluri, s.n. || Din fr. hete-rocycle; gr. heleros „diferit4' -f- kyklos „cerc44 j| Compus organic ciclic care conţine, pe lingă atomi de carbon, şi atomi ai altor elemente.
heteroclit* -ă, heterocliţi, -te, adj. |j Din fr. hétéroclite, lat. heteroclitus (| 1. Alcătuit din elemente eterogene. 2. Neobişnuit, ciudat, bizar, heferodina s.f. v. eterodmă. hétérogamie, heterogamii, s.f. ]! Din fr. hétérogamie; gr. heleros „diferit44 A gamos „unire44 || Unire a doi game ţi diferiţi; gainetul masculin, mic şi mobil, iar cel feminin, mare şi imobil.
HETEROPTER
444
heteroptér, heter opter e, s.n. || Din ^ fr. hétéro-ptère; gr. heteros „diferit“ + pteron „aripă“ || (Biol.) Hemipter.
heterotrof, -ă, heterotrofi, -e, adj., s.m. şi f. II Din fr. héiérolrophe; gr. heteros „diferit“ 4-trophe ,,hrană“ || (Organism) care utilizează în nutriţie substanţe organice, neputînd efectua sinteza lor din substanţe anorganice. Sînt lie te-rotrofe animalele şi plantele parazite, saprofite şi majoritatea microorganismelor.
hex (a)- I! Din gr. hex „şase“ i| Element de compunere cu sensul „şase“/ cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective.
hexaédru, hexaedre, s.n. || Din fr. hexaèdre [| Corp geometric cu sase feţe.
hexagon, hexagoane, s.n. j] Din fr. hexagone !] Poligon cu şase laturi şi şase unghiuri.
hexagonal, -ă, hexagonali, -e, adj. jî Din fr. hexagonal |j în formă de hexagon.
hexamétrn, hexametri, s.m. !| Din fr. hexamètre■, lat. hexameter j| Vers antic alcătuit din şase picioare, în care predomină dactilul. Folosit uneori şi în versificaţia modernă.
hexan, hexani, s.m. || Din fr. hexane ji Hidrocarbură saturată, lichid inflamabil folosit ca dizolvant.
hexapode s.î. pl. || Din fr. hexapode; hexa-. -f- gr. pous, podos „piciori4 II Denumire mai veche dată insectelor.
hi interj. || Onomatopee j] Strigăt cu care se îndeamnă caii la mers.
hiacint, hiacinturi, s.n. || Din fr. hyacinthe, lat. hyacinthus, de la n. pr. gr. Hyakinthos, personaj mitologic transformat de A polo în floare. || Piatră semipreţioasă de culoare galbe-nă-roşiatică.
hiât, hiaturi, s.n. || Din fr., lat. hiatus || 1. Întîlnire a două vocale pronunţate succesiv în silabe diferite (fie din acelaşi cuvînt, fie din^ două cuvinte alăturate). 2. (Fig.) Discontinui-" tate, întrerupere.
hiberna, pers. 3 hibernează, vb. I. Intranz. II Din fr. hiberner, lat. hibernare || (Despre unele animale) A petrece iarna în stare de viaţă latentă.
hibernal, -ă, hibernali,	-e, adj. H Din fr.
hibernal, lat. hibernalis || De iarnă, caracteristic iernii.	^'■^
hibernare, hibernânds.f. Faptul de a hiberna; stare de viaţă latentă^ a unor animale (ex. ariciul, liliacul) în timpul iernii.
hibrid, -ă, hibrizi, -de, s.m., adj. 1; Din fr. hybride, lat. hybrida || 1. S.m., adj. (Organism) provenit din încrucişarea a doi indivizi de soiuri, rase, specii sau genuri diferite. 2. Adj. (Fig.) Alcătuit din elemente disparate.
hibridare, hibridări, s.f. || După fr. hybridation || Proces de obţinere a unui hibrid prin încrucişare sexuală între organisme deosebite diil soiuri, rase, specii sau genuri diferite.
hicleme, hiclenii, s.f. || Din (înv.) hiclean „viclean44 H Denumire dată în vechiul drept românesc trădării.
hîeori, hicori, s.m. ]| Din fr. hichory || Arbore subtropical cu lemnul tare, dens şi foarte elastic, folosit la fabricarea schiurilor şi a a?ltor materiale sportive.
hidalgo s.m. || Cuv. sp. || (în evul mediu în Spania) Titlu dat cavalerilor mici şi mijlocii; persoană care purta acest titlu.
hidâtic, hidatice, adj. || Din fr. hydatique |j Chist h. = tumoare benignă provocată de dezvoltarea ia unele organe (ficat, plămîni etc.) a larvelor de tenie.
hidos, -oâsă, hidoşi, -oase, adj. !j Din fr. hideux Ij Foarte urît; dezgustător, scîrbos.
hidoşenie, hidoşenii, s.f. IJ Din hidos [| Urîţenie, sluţenîe.
hidrant, hidrante, s.n. || Din fr. hydrante, germ. Hydrant; cf. gr. hydor „apă“ || Dispozitiv de închidere şi deschidere a apei, care permite montarea furtunurilor la o conductă sub presiune.
hidrargir s.n. Ij Din fr. hydrargyre || (Chim.) Mercur.
hidrât, hidraţi, s.m. || Din fr. hydrate; cf. gr. hydor „apă“ || 1. Substanţă solidă cristalizată, cu una sau mai multe molecule de apă de cristalizare. 2. Hidraţi de carbon = glucide, zaha-ruri.
hidratâ, pers. 3 hidratează, vb. I. Refl. || Din fr. hydrater || 1. (Despre substanţe chimice) A se combina cu apa. 2. (Despre corpuri solide) A absorbi, a reţine apă prin adeziune.
hidraulic, -ă, hidraulici, -ce, adj., s.f. || Din fr. hydraulique, lat. hydraulicus || 1. Adj. Care funcţionează prin presiunea apei sau a altor lichide: frînă hidraulică; presă hidraulică. 2. S.f. Disciplină care studiază mecanica fluidelor şi aplicarea ei în practică. 8. Adj. Var h. = var cu o compoziţie specială, care poate fi folosit în locul cimentului.
hidră, hidre, s.f. || Din fr. hyd^re, lat. hydra ii
1.	Mic animal care trăieşte fixat în apele dulci, avînd corpul de forma unui sac, cu gura înconjurată de 6 —8 tentacule. 2, Monstru fabulos închipuit ca un şarpe uriaş cu mai multe capete.
Mdremie, hidremii, s.f. || Din fr. hydrémie; gr. hydor „apă44 -j- haima „sînge44 || Creştere compensatorie a plasmei sanguine, întîlnită în hemoragii mari, în anemii grave etc.
hidro- !| Din fr. hydro- || Element de compunere cu sensul „(care se referă la) apă44, servind la formarea unor substantive şi a unor adjective.
hidroamelioraţii s.f. pl. !| Hidro- -f ameliora-ţie !| Lucrări hidrotehnice executate pentru îmbunătăţirea regimului apei în sol şi la suprafaţa solului.
hidroavidn, hidroavioane, s.n. || După fr. hydravion || Avion echipat cu dispozitive care îi permit folosirea suprafeţei apei pentru decolare şi amerizare.
hidrobicicletă, hidrobiciclete, s.f. || Hidro -f bicicletă II Ambarcaţie sportivă de agrement echipată cu un mecanism propulser acţionat prin. pedale.
445
HIDROMEL
hidrobiologie s.f. || Din fr. hydrobiologie, germ. Hidrobiologie || Ştiinţă care studiază mediul acvatic biotic şi abiotic, precum şi procesele biologice care se desfăşoară în apă.
hîdroMz, hidrobuze, s.n. \\ Hidro 4- [auto]buz || Navă de mic tonaj, destinată în special transportului pasagerilor de-a lungul coastei mării.
hidrocarbură, hidrocarburi, s.f. || Din fr. hydrocarbure II Combinaţie organică constituită din carbon şi hidrogen. Se găseşte în petrol şi în gudroanele de la distilarea cărbunilor; se obţine şi pe cale sintetică.
hidrocefalie s.f. |) Din fr. hydrocéphalie ; hidro- + gr. kephale „cap44 || Acumulare excesivă de lichid cefalorahidian în cutia craniană, însoţită de atrofia creierului iar, la copii şi de creşterea progresivă a volumului cutiei craniene incomplet osificate.
hidrocentrală, hidrocentrale, s.f. |] Hidro- -f cenlralâ || Centrală hidroelectrică (v. hidroelectric ).
hidrocdră, hidrocore, adj., s.f. || Din fr. hydro-chore; hidro- + gr. chorein „a se deplasa44 |) (Plantă) ale cărei fructe sau seminţe sînt adaptate la răspîndirea prin intermediul apei (ex. costreiul, cocotierul).
hidrodinâmic, -ă, hidro dinamici, -ce, adj., s.f. H Din fr. hydrodynamique || 1» Adj. Care se referă la legile mişcării lichidelor. 2. S.f. Ramură a hidromecanicii care studiază legile mişcării lichidelor.
hidroelectric, -ă, hidroelectrici, -ce, adj. || Din fr. hydro-électrique || Care transformă energia hidraulică în energie electrică. O Centrală hidroelectrică = centrală electrică în care generatoarele de curent sînt antrenate de turbine hidraulice.
hidroenergetic, -ă, hidroenergetici, -ce, adj. || Hidro- 4- energetic i| Care se referă Ia energia produsă cu ajutorul apei.
hidrofil, -ă, hidrofili, -e, adj., s.f. j| Din fr. hydrophile ; hidro- 4- gr- philos „iubitor44 j| 1. Adj. Care are afinitate pentru apă, care are proprietatea de a absorbi apa. 2. Adj., s.f. (Plantă) la care florile se polenizează în apă sau la suprafaţa apei.
hidrofite s.f. pî. !| Din fr. hydrophiles ; hidro-4- gr. phyton „plantă44 || Plante adaptate la viaţa acvatică (ex. nufărul).
hidroîob, -ă, hidrofobi, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr. hydrophobe; hidro 4- gf- phobos „teamă44 || 1. Adj. Care nu are afinitate pentru apă, care nu absoarbe apa; hidrofug. 2. S.m. şi f. (Persoană) care suferă de hidrofobie (2).
hidrofoMe s.f. II Din fr. hydro phobie || 1. Proprietate a unei substanţe de a fi hidroîobă (1).
2.	(Med.) Teamă patologică de contactul corporal cu apa. • Aversiune pentru ingerarea apei şi a lichidelor în general, întîlnită în unele boli.
hidroîor, hidrofoare, s.n. || Din germ. Hyaro-phor; gr. hydrophoros „purtător de apă44 || Instalaţie cu ajutorul căreia apa poate fi ridicată, prin conducte, la o înălţime oarecare (asigurînd presiunea necesară în reţeaua de distribuţie).
hidrofug, -ă, hidrofugi, -ge, adj. || Din fr. hydrofuge; hidro- 4- lat. fugire „a fugi44 || Hidro-fob (1).
hidrogen s.n. || Din fr. hydrogène ; hidro- 4-gr. gennan „a produce44 j| Element chimic gazos, foarte uşor, inflamabil, incolor şi inodor, care, combinat în anumite proporţii cu oxigenul, formează apă. O IÏ- sulfurat v. sulfurat.
hidrogenerator, hidrogeneratoare, s.n. || Hidro- 4- generator || Generator electric, în general de curent alternativ, acţionat de un motor hb draulic (turbină hidraulică).
hidrogeologie s.f. || Din fr. hydrogéologie || Ştiinţă care studiază geneza, regimul şi dinamica apelor subterane; cuprinde şi prospecţiunea, captarea şi exploatarea acestora, pregătirea lucrărilor de desecare etc.
hidrogiisôr, hidroglisoare, s.n. || Din fr. hydroglisseur II Ambareaţie cu fundul plat, pusă în mişcare cu ajutorul unei elice aeriene.
hidro graf, hidrografe, s.n. [1 Din fr. hydrographe || Grafic care indică variaţia nivelului sau debitului unui curs de apă pe un timp dat.
hidrografic, -ă, hidrografici, -ce, adj. H Din fr. hydrographique |j Care se referă la hidrogra-fie, care aparţine hidrografiei.
hidrografic s.f. || Din fr. hydrographie; hidro-+ gr. graphe „descriere44 II Ramură a hidrologiei care se ocupă cu descrierea şi caracterizarea apelor de suprafaţă de pe un anumit teritoriu.
hidrolitîe, -ă, hidroliiici, -ce, adj. || Din fr. hydrolytique || Care se obţine prin hidroliză.
hidroliză, hidrolize, s.f. || Din fr. hydrolyse; hidro- 4- gr." lysis „descompunere44 || 1. Reacţie chimică între ionii unei sări şi ionii apei, eu formarea unui acid slab sau a unei baze slabe. 2. Reacţie chimică între un compus organic şi apă, în prezenţa unui catalizator.
hidrologic, -ă, hidrologici, -ce, adj. || Din fr. hydrologique || Care se referă la hidrologie. © Regim h. — variaţie în timp (o lună, un sezon, un an etc.) a cantităţii de apă care trece printr-o secţiune a unui rin.
hidrologie s.f. j| Din fr. hydrologie; hidro- -\-gr. logos „studiu44 jl Ramură a geografiei fizice care se ocupă cu studiul apelor de suprafaţă, al proprietăţilor şi al dinamicii lor, în vederea folosirii lor raţionale in economie.
hidro manie s.f. | \ Hidro- manie j| Tendinţă impulsivă de a se arunca în apă, de a se sinucide prin înec.
hidromecanic, -ă, hidromecanici, -ce, adj., s.f. || Din fr. hydromecanique |] 1. Adj. Care se referă la echilibrul şi la mişcarea fluidelor. 2. S.f. Parte a mecanicii care studiază legile echilibrului şi ale mişcării fluidelor, precum şi acţiunea lor asupra corpurilor cu care vin în contact.
hidromecanizăre s.f. \\ Hidro- 4- mecanizare || Ansamblul procedeelor de mecanizare, cu ajutorul curenţilor de apă, a lucrărilor de excavare şi de transport a pămnitului, a nisipului sau a altor materiale, pe cale hidraulică.
Mdromel, hidromeluri, s.n. |j Din fr. hydromel; hidro- 4- gr. meii „miere44 || Băutură alcoolică
HîSmOMETALURGIE
446
obţinută prin fermentarea mierii de albine eu apă. Călăuzise... şase căruţe cu şase huli de hidro-nel şi aştepta să se descarce băutura (Sadoveami).
hidrometalurgie s.f. || Din fr. hydrométalurgie |( Ramură a metalurgiei care se ocupă cu extragerea metalelor din minereuri cu ajutorul soluţiilor apoase, prin solubilizare, filtrare etc.
hidrometrîc s.f. }| Din îr. hydrométrie || Ramură a hidrotehnicii care se ocupă cu determinarea debitului, vitezei şi adîncimii unui curs de apă, în vederea realizării unor proiecte de construcţii hidrotehnice, a planurilor de gospodărire a apelor etc.
hidrométru, hidrometre, s.n. || Din fr. hydro-mètre; hidro- -j- gr. metr o n „măsură44 |] Manometru cu scara gradată in unităţi de coloană de apă, cu care se măsoară nivelul unui curs de apă.
Mdronefrdză, hidro ne froze, s.f. || Din fr. hy-dronéphrose; hidro—j- gr- nephros „rinichi44 || Re-tenţie de urină în bazinet, produsă de un obstacol al ureterului (calcul, compresiune tumorală).
hidronim^ hidronime, s.n. || Din fr. hydronyme; hidro- -p gr. o noma „nume44 || (Lingv.) Cuvînt care denumeşte o apă.
hidronimîcs.f. || Dinfr. hydronymie || (Lingv.) Totalitatea numirilor de apă (dintr-o regiune, dintr-o ţară).
hidropfc, -ă? hidro pici, -ce, adj., s.m. şi f. || Din fr. hydropique || (Persoană) care suferă de hidropizie.
hîdropizie s.f. || Din fr. hydropisie || Acumulare patologică de apă într-un ţesut sau într-o cavitate naturală a organismului.
Mdrosferă s.f. H Din fr. hydrosphère ; hidro- -j-gr. sphaira „sferă44 || învelişul de apă al globului terestru, cuprins între atmosferă şi litosferă, incluzînd oceanele, mările, lacurile, apele curgătoare, zăpezile, gheţarii, apele subterane etc.
hidrosol, hidrosoluri, s.n. || Din fr. hydrosol; hidro- -f- lat. solubil is „solubil44 || (Chim.) Sistem coloidal solubil, în care mediul de dispersie este apa.
hidrostatic, -ă, hidrostatici, -ce, adj., s.f. j'l Din fr. hydrostatique |ţ 1. Adj. Care se referă la echilibrul lichidelor. 2» S.f. Ramură a hidromecanicii care studiază echilibrul lichidelor şi al corpurilor cufundate în lichide. O Balanţă hidrostatică = balanţă care serveşte la determinarea densităţii* corpurilor prin cîntărirea lor mai întîi în aer, iar’apoi cufundate într-un lichid.
hidrotehnic,, -ă, hidrotehnici, -ce, adj., s.f. || Din ir. hydrotechnique, germ. Hidrotechnik j| 1. Adj. Care se refera la folosirea apei şi a energiei hidraulice. ® Sistem h. = ansamblu de construcţii şi instalaţii destinate valorificării potenţialelor cursurilor de apă pentru producerea energiei electrice sau pentru navigaţie, irigaţii etc. 2. S.f. Ramură a tehnicii care se ocupă cu folosirea energiei apei şi cu proiectarea şi executarea lucrărilor bazate pe energia hidraulică.
hidroterapîe s.f. || Din fr. hydrothérapie ; hidro- -j- gr. therapeia „tratament44 || Folosire terapeutică a apei, sub formă de duşuri, băi, aburi
etc.
hidrotermâl, -ă, hidr^termali, -e, adj. || Din
fr. hydrothermal ; hidro- -p gr. thermos „cald44 || Care se referă la ape fierbinţi provenite prin răcirea topiturilor magmatice.
hidrotipie s.f. || Din fr. hydrotypie || Procedeu de realizare a fotografiilor în culori, folosit mai ales la copierea filmelor cinematografice în culori cu matriţe în relief care se colorează cu coloranţi solubili în apă.
hidroiropism s.n. || Din fr. hydrotropisme; hidro- -j- gr. trope „întoarcere44 || (Bot.) Mişcare de întoarcere către apă a rădăcinilor plantelor superioare şi a micei iilor de ciuperci.
hidroxîd, hidroxizi, s.m. || Din fr. hydroxyde || Compus chimic anorganic care conţine în molecula sa una sau mai multe grupe hidroxii. O H. de calciu = compus obţinut prin combinarea oxidului de calciu cu apa (stingerea varului). Suspensia de h. de c. în apă (laptele de varl este folosită la văruit. II. de sodiu = compus solid, alb, bază puternică folosită la fabricarea săpunului, în industriile petroliere şi textile; sodă caustică.
hidroxii, hidroxili, s.m. || Din fr. hydroxile || Radical monovalent format dintr-un atom de hidrogen şi unul de oxigen.
hidrozoâr, hidrozoare, s.n. || Din fr. hydro-zoaire; hidro- -f gr. zoon „animal44 || (La pl.) Clasă de ccienterate care cuprinde hidrele şi meduzele cu văl; (şi la sg.) animal care face parte din această clasă.
hienă, hiene, s.f. || Din fr. hyène, lat. hyaena || Mamifer carnivor din Africa şi Asia, asemănător cu cîinele, cu blană cenuşie tărcată, cu picioarele anterioare mai lungi decît cele posterioare. Se hrăneşte mai ales cu cadavre.
hieratic, -ă, hieratici, -ce, adj. || Din fr. hiératique, lat. hieraticus ; gr. hier os „sfînt'41| 1. Care se referă la lucruri considerate sfinte. 2. Scriere hieratică = scriere simplificată a hieroglifelor. t>. (în artă; despre orientări, concepţii, opere) Care reprezintă sau susţine reprezentarea personajelor în atitudini convenţionale, solemne, rigide, conform regulilor fixate de canoanele religioase.
hieroglifă, hieroglife, s.f. [| Din fr. hiéroglyphe; gr. hier os „sfînt44 -p glyphein „a grava441| Semn din scrierea vechilor egipteni, care consta dintr-un desen simplificat reprezentînd fiinţa sau obiectul respectiv ori simboîizînd noţiuni legate de acestea. Primele h. au fost descifrate în 1821 de egiptologul francez J. Fr. Champollion.
Mîă? hife, s.f. j| Din fr., gr. hyphe || Filament compus din celule, care formează miceliul unei ciuperci.
higrofită, higrofite, s.f. II Din îr. hygrophyte; gr. h y gros „umed44 -p phyion „plantă44 |] Plantă care se dezvoltă normal în cazul cînd substratul pe care vegetează are o umiditate ridicată.
Mgrogrâî, hi.grografe, s.n. || Din fr. hygro-graphe; gr. hygros „umed44 + graphe in „a înregistra44 || Instrument pentru înregistrarea gradului de umiditate a aerului din atmosferă.
liigrometiie s.f. I! Din fr. hygrométrie || Ramură a meteorologiei care studiază metodele
447
H1PEBGL1CEMIE'
utilizate in determinarea umidităţii aerului atmosferic.
higrométru, higrometre, s.n. ]| Din fr. hygromètre; gr. kygros „umed“ -f- metrou „măsură*4 || Aparat cu care se măsoară umiditatea din atmosferă sau din alte medii gazoase.
hlgroscdp, higroscoape, s.n. |J Din fr. hygro-scope; gr. hygros „iimed44-f skopcin „a examina441| Aparat pentru observarea cu aproximaţie a variaţiilor umidităţii aerului.
hlgroseopic, -ă, higroscopici, -ce, adj. j| Din fr. hygroscopique || (Despre substanţe sau materiale) Care absoarbe cu uşurinţă apă din atmosferă.
bigrostât, higrostate, s.n. |] Din fr. hygrostat; gr. kygros „umed44 -f staios „care stă44 || Aparat folosit pentru menţinerea constantă a umidităţii aerului d intr-o încăpere sau din incinta unei instalaţii.
Ml, hiluri, s.n. || Din fr. hile, lat. hilum || Porţiune pe suprafaţa unui organ, pe unde pătrund vasele sanguine şi nervii, hilar, -ă, adj. v. ilar. hilot s.m. v. ilot.
hilozoism s.n. || Din fr. hylozoîsme; gr. Mie „materie44 -f zoe „viaţă44 || Concepţie potrivit căreia întreaga materie ar fi vie, însufleţită, înzestrată cu capacitatea de a simţi şi a gîndi (ex. la filozofii din Milet şi la unii gînditori de mai tîrziu).
himén, himene, s.n. || Din fr., lat. hymen; gr. hymen „membrană44 |[ Membrană care închide parţial vaginul la virgine. |] Acc. şi : himen.
himenoptér, himenoptere, s.n. || Din fr. hymé-noptère; gr. hymen „membrană44 4- pteron „aripă44 j| (La pî.)"Ordin de insecte care au două perechi de aripi membranoase, transparente, şi ovipozitor sau ac (la femele) ; adesea sînt organizate în colonii; (şi la sg.) insectă din acest ordin (ex. albina, viespea, furnica).
himeră, himere, s.f. || De la n. pr. Himera ||
1.	Monstru în mitologia greacă, închipuit cu cap de leu, cu corp de capră şi coadă de şarpe; motiv decorativ reprezcntînd un astfel de monstru. 2. închipuire fără temei, irealizabilă; iluzie.
himeric, -ă, himerici, -ce, adj. || Din himera !| Lipsit de temei real; iluzoriu, irealizabil. (Adverbial) Dar ochii mari şi minunaţi Lucesc adine, himeric (Eminescu).
hindi subst. !| Cuv. indian || Unul dintre aspectele literare ale limbii hinduşi ane; limbă oficială în India.
hinduism s.n. || Din fr. hindouisme || Religia cea mai răspîndită în India, reprezentînd o îmbinare a brahmanismului cu budismul.
hindus, -ă, hinduşi, -se, s.m. şi f., adj. |] După fr. hindou II1. S.m. şi f. Indian1 (1). ® Persoană care aparţine religiei brahmaniee sau celei hinduiste. 2. Adj. Indian1 (2).
hindustână adj., s.f. || Din fr. hindoustani || (Limbă) indo-iraniană, vorbită în India şi in Pakistan.
hînghér, hingheri, s.m. || Din săs. hcenger ( = îlenker) || Persoană în slujba serviciului de
ecarisaj, care se ocupă cu prinderea cîinilor vagabonzi.
hinterland, hinterlanduri, s.n. || Din germ. Hinterland || 1. Regiune învecinată cu o posesiune colonială şi asupra căreia un stat colonialist pretinde să-şi exercite suveranitatea. © Termen folosit pentru a desemna starea de aservire a unei ţări slab dezvoltate economic faţă de ţările mai dezvoltate. 2. Teritoriu care-gravitează spre un centru economic.
hloid adj. || Din fr. hyoïde; gr. hyoeidcs ]\ Os h,. (şi substantivat) = os mic în formă de potcoavă,, situat deasupra laringelui.
hidlă s.f. (Reg.) în h. = tîrînd după sine sau împingînd. Se repezea să ia în hiolă cinc£ gardul, cînd fanarul din ogradă (Hogaş).
hipârion, hiparioni, s.m. |] Din fr. hipparion; gr. hipparion „căluţ44 || Gen fosil de ecvid, care avea la membre cite un deget funcţional.
hiper- || Din fr. hyper; gr. hiper „peste, deasupra44 || Element de compunere cu sensul „peste, exagerat44, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
hiperaciditâte s.f. || Hiper- -f aciditate || FL gastrică = creştere excesivă a acidului clorhîdric-din secreţia gastrică, întîlnita în gastrite, boală, ulceroasă etc.; hiperclorhidrie.
hiperbolă, hiperbole, s.f. jj Din fr. hyperbole; hiper- + gr. hallein „a arunca44 || 1* (Mat.) Curba reprezentînd locul geometric al punctelor din-tr-un plan pentru care diferenţa distanţelor faţă de două puncte fixe (numite focare) este constantă.
2.	Figură de stil care constă în exagerarea dimensiunilor, importanţei etc. a lucrurilor, a personajelor etc.
hiperbolic, -ă, hiperbolici, -ce, adj. Ij Din fr. hyperbolique, lat. hiperbolicus Ij 1. (Mat.) Deforma hiperbolei (1); care ţine de hiperbolă.
2.	Care are caracterul hiperbolei (2), foarte exagerat.
hiperboloid, hiperboloizi, s.m. || Din îv.'hyper-boloïde; gr. hyperbole „hiperbolă44 4- eidos _„a.s-peet44 || (Mat.) "Suprafaţă cu un centru de simetrie şi cu un con asimptotic al cărui vîrf coincide cu centrul de simetrie.
hiperchinczie s.f. || Din fr. hyperkincsie; hiper* -f gr. kinesis „mişcare44 !j Activitate exagerată a muşchilor scheletici (tremurătun) sau a muşchilor netezi dintr-un organ cavi tar (ex. stomac).
hiperclorhidrie s.f. || Din fr. hyperclorhydrie ; hiper- -j- gr. chlore „clor" -f hydor „apă44 |j (Med.) IIiperaei ditate gastrică.
hipercorcctitiidlne s.f. S! Hiper -j- corectitudine Ij (Lingv.) Schimbare a formei corecte a unui cuvînt cu altă formă, greşită, pe care vorbitorul o consideră insă literară; hipemrhanism.
hiperemie, hiperemii, s.f. j! Dm fr. hyperémie ; hiper- m gr. haiina „sînge'4 |j Acumulare de sînge într-un organ sau intr-o anumită regiune a corpului; este caracteristică în inflamaţiile localizate.
hipcrgliccmie, hiperglicemii, s.f. || Din fr. hyperglycémie; hiper- -f- gr. glykys „dulce4" -{- hai-ma „sînge44 || (Med.) Creşterea concentraţiei glucozei sanguine peste valorile normale, întîlnita în diabetul zaharat.
HIPERMETROPIE
448
hipermetropie, ^ hipermetropii, s.f. |j Din fr. hypermétropie ; hiper- 4- gr. meţron „măsură44 A ops „vedere44 || Anomalie a vederii, care constă in formarea imaginii în spatele retinei.
hipersecreţie,, hipersecreţii, s.f. || Din fr. hypersécrétion || (Med.) Secreţie excesivă a unei glande.
hipersensibil, -ă, hipersensibili, -e, adj. j| Din fr. hypersensible || Excesiv de sensibil.
hipertensiune s.f. i| Din fr. hypertension IJ Creştere trecătoare sau constantă a tensiunii arteriale peste valorile normale. Frecventă după vîrsta de 40 de ani.
hipertensiv, -ă, hipertensivi, -a, adj., s.m. şi î. Din fr. hypertensif || (Persoană) care suferă de hipertensiune.
hipertiroidie s.f. 'I Din fr. hyperthyroidie !| Secreţie excesivă a hormonilor tiroidieni.
hipertrofia, pers. 3 hipertrofiază, vb. I. Refl. |! Din fr. hyperirophier l| (Despre organe sau ţesuturi) A-şi mări volumul în mod anormal.
hipertrofie s.f. || Din fr. hypertrophie ; hiper--f- gr. trophe „hrană44 j| Dezvoltare exagerată a unui organ sau a unui ţesut, fără înmulţirea celulelor acestuia.
hiperarh&msm, hiperurbanisme, s.n. || Din fr. hyper urbanisme ; hiper- 4- lat. urbanus „ales, elegant44 || (Lingv.) Hipercorectitudine.
hipic, -ă, hipici, -ce, adj. (j Din fr. hippique; gr. hippikos || Referitor la caii de curse; Ia care participă caii de curse.
hipism s.n. || Din fr. hippisme; cf.gr. hippos „cal44 || Sport constând din călărie şi curse de cai.
hipnotic, -ă, hipnotici, -ce, adj., s.n. || Din fr.
hypnotique ; gr. hypnotikos „soporific44 || 1. Adj. Provocat de hipnoză. 2. Adj., s.n. (Substanţă) care provoacă un somn artificial (ex. barbituri-cele) ; somnifer, soporific.
hipnotism s.n. j| Din fr. hypnotisme ; gr. hyp-nos „somn44 !j Ansamblul fenomenelor legate de hipnoză, în special ansamblul procedeelor folosite pentru provocarea hipnozei.
hipnotiza, hipnotizez, vb. I. Tranz. ji Din fr. hypnotiser || A provoca cuiva starea de hipnoză; (fig.) a fascina, a captiva.
hipnoză, hipnoze, s.f. j| Din fr. hypnose; cf. gr. hypnos „somn44 ii Stare asemănătoare cu somnul, provocat ă ari if I- igi prin sugestie, şi în timpul căreia acţiunii * mluî^hipnotizat sînt supuse voinţei persoanei cahipnotizează.
hipo1- || Din gr. hypo „sub, dedesubt44 j! Element de compunere cu sensul „sub, mai puţin**, care serveşte ia formarea unor substantive şi a unor adjective.
hipo-- H Din gr. hippos „cal44 || Element de compunere cu sensul „[care se referă Ia) cal44, servind la formarea unor substantive şi a unor adjective.
hipoaciditâte s.f. II Din fr. hipo acidité ]| Scădere sub valorile normale a acidului clorhidric din secreţia gastrică.
hipocâmp, hipocampi, s.m. || Din fr. hippocampe II Animal fabulos clin mitologie, cu cap de cal, cu două picioare şi cu coadă de peşte, care trăgea carul lui Neptun.
hipocéntru, hipocentre, s.n. |] Din f.r. hypo-
centre; hipo1- -j- lat. centrum „centru44 |j Loc în scoarţa Pămîntului în care se produc zguduirile iniţiale ale unui cutremur.
hipocicloidă, hipocicliode, s.f. || Din fr. hypo-cyclotde; hipo1- A gr. kyklos „cerc44 A eidos „înfăţişare44 |! Curbă descrisă de un punctate pe circumferinţa unui cerc care se rostogoleşte, fără alunecare, pe un cerc fix din planul lui, în interiorul acestuia.
hipOcénâru, hipocondre, s.n. || Din fr. hypo-condre; hipo1- -j- gr. chondros „cartilaj44 || Partea superioară a abdomenului, situată de o parte şi de alta a epigastrului.
hipocoristic, -ă, hipocoristici, -ce, adj. || Din fr. hypocoristique, gr. hypokoristikos „dezmierdă-tor44 || (Despre cuvinte sau despre sufixe) Care exprimă sentimente de afecţiune; dezmierdător, alintător.
hipodrom, hipodromuri, s.n. |] Dm fr. hippodrome; hipo-- -f gr. dromos „cursă44 || Teren amenajat pentru cursele de cai, prevăzut cu tribune pentru spectatori.
hipofiză, hipofize, s.f. |l Din fr. hypophyse ; gr. hypophysis „creştere dedesubt44 || Glandă endocrină situată la baza creierului, ayînd rol important în reglarea hormonală.
hipogâstric, -ă, hipo gastrici, -ce, adj. || Din fr. hypogastrique || Care se referă la hipogastru, care aparţine liipogastrului.
hipogâstru, hipogastre, s.n. j| Din fr. hypo-gastre; hipo1- -4 gr. gaster „stomac441| Partea inferioară a abdomenului, de sub regiunea ombilicală.
hipogiicemie, hipoglicemii, s.f. |! Din fr. hypoglycémie |] Scădere a glucozei din sînge sub valorile normale.
hipologie s.f. I! Din fr. hippologie ; hipo2- A gr. logos „studiu44 !| Ramură a zootehniei care se ocupă cu anatomia şi fiziologia calului şi cu metodele de ameliorare şi de dresare a cailor.
hipopotam, hipopotami, s.m. j| Din fr. hippopotame; hipo1- g- gr. potamos „î1u“ |j Mamifer erbivor ne rumegător cu corpul masiv, de c. 4 — 5 m lungime, cu pielea groasă, fără păr. Trăieşte în fluviile şi în lacurile din Africa ecuatorială.
hiposeerdţio, hip o secreţii, s.f. || Din fr. hypo-sécréiion || Scădere a secreţiei unei glande sub valorile normale.
hipotalâmus subst. || Din fr. hypothalamus ; hipo1- A gr. thalamos „camera dinăuntru44 || Formaţie cenuşie a creierului, care corespunde părţii inferioare a diencefaiului, avînd rol important în reglarea superioară a funcţiunilor vegetative ale organismului (ex. foamea, setea, somnul).
hipotensiüne s.f. !| Din fr. hypotension || Scădere a tensiunii arteriale sub valorile normale. Poate să fie trecătoare (în hemoragii mari, în stări de şoc etc.) sau poate să fie scăzută în mod constant; hipotonie (2).
hipotensiv, -ă, hipoicnsivi, -e, adj., s.m. şi f.
|| Din fr. hypoiensif || (Persoană) care suferă de hipo tensiune.
hipotermie s.f. || Din hipo1- Agr. therme „căldură44 I! Scădere a temperaturii corpului sub
449
HÏRÎI
limita normală. Se foloseşte ea metodă adju-vantă a narcozei chirurgicale, mai ales pentru intervenţii pe inimă.
hipotiroidie s.f. || Din fr. kypotyroîdie || Sindrom datorit insuficienţei de hormoni tiroidieni şi manifestat clinic prin scăderea funcţiilor organismului la adulţi şi prin cretinism la copii; hipo-tiroidism.
MpotiroMigm s.n. || Din fr. hypothyroïdisme || (Med.) Hipotiroidie.
Mpotonie, hipotonii, s.f. \\ Din fr. hypotonie; hip®1- -f gr. tonos „încordare44 || 1, Scădere a tonusului muşchilor scheletici sau al muşchilor metezi ai organelor interne. 2. Hipotensiime.
hipOtracţîiinft? kipotranţîuni, s.f, II Hipo2—u tracţiune || Tracţiune care se face prin cai.
Mpotrofie s.f. || Din fr. hypotrophie; hipo1- -f gr. trophe „hrană44 || Dezvoltare subnormală a unui organ sau a unui ţesut faţă de vîrsta acestuia.
Mritiseâlă, hiritiseli, s.f. || Din hiritisi [| (înv.) Felicitare adresată cuiva; p. ext. sărbătorire (în care i se aduc cuiva felicitări). || Şi: îiritiseâlă s.f.
Mritisî^ hiritisesc, vb. IY. Tranz. || Din ngr. hiritizo || (înv.) A felicita. || Şi: fMtisi vb. IV.
hirotonie, hirotonii, s.f. jj Din si. hirotoni]a j| (în ritualul creştin) Hirotonisire.
hirotonisi, hirotonisesc, vb. IV. Tranz. |] Din sl. hirotoniseai jj (în ritualul creştin) A ridica un diacon la rangul de preot; p. ext. a consacra pe cineva diacon, preot sau arhiereu.
hirotonisire, hirotonisiri, s.f. Acţiunea de a hirotonisi; hirotonie.
‘hirsut, -ă, hirsuţi, -te, adj. |j Din fr. hirsute, lat. hirsutus |j 1. Cu părul şi cu barba neîngrijite, zbîrlite. 2. Aspru, grosolan. ® Morocănos, posac, ursuz.
Mrndinée s.n. pl. || Din fr. hirudinées; lat.
hirudo „lipitoare44 || Clasă de viermi din încrengătura anelidelor, cu corpul segmentat, cu cîte o ventuză la extremităţi. Sînt animale acvatice, sugătoare de singe (ex. lipitoarea).
Mstamină, histamine, s.f. [J Din fr. histamine [| Amină prezentă în ţesuturile vegetale şi animale, cu acţiune puternic dilatatoare asupra vaselor sanguine.
histerezis s.n. || Din fr. hystérésis; gr. hysteresis „lipsă44 I! (Fiz.) Fenomen de rămînere în urmă a variaţiei unui parametru intern al unei ■substanţe (ex/inducţie electrică) faţa de variaţia corespunzătoare a parametrului extern determinant (ex. cîmp electric), astfel încit aceşti parametri nu se anulează simultan.
histologie s.f. || Din fr. histologie; gr. histos „ţesut44 -f logos „studiu44 || Ramură a biologiei care se ocupă cu studiul structurii microscopice a ţesuturilor celulelor şi formaţiilor necelulare.
histrion» histrioni, s.m. || Din fr. histrion, lat. his trio, -onis || (în antichitatea greco-romană) Actor de comedie, m Măscărici, comediant lipsit de talent.
hitlt, -ă, hitiţi, -te, s.m. şi f., adj. || Din fr. hittite || 1. S.m. şi f. Persoană făcînd parte dintr-o populaţie indo-e’uropeană stabilită în mileniul al
2-lea î.e.n. în Asia Mică. 2. Adj. Care se referă la hitiţi (1); (substantivat, f.) limba vorbită de hitiţi.
Mc interj. || Onomatopee || Sunet pe care îl scoate cineva cînd sughiţe sau cînd i se opreşte brusc respiraţia.
Md, -ă, hîzi, -de, adj. || Cf. ucr. hyd || Foarte urît, slut. Era o hidâ făptură, cu picioarele scurte şi cu braţele lungi (Cezar Petreşcu).
hidoşenie, hidoşenii, s'.î. || Contaminare între hîd şi hidoşenie || Urîţenie, sluţenie. ® Persoană foarte urîtă.
Mi, hîiesc, vb. IV. Refl. || Cf. magh. ha joi [j (Pop.) A se apleca într-o parte, a se înclina; (rcli. şi tranz.) a (se) nărui, a (se) dărîma.
Mnsâr, hînsari, s.m. (în evul mediu, în Moldova) Ostaş călare fără leafă, care era răsplătit din prada luată de îa duşmani.
л hîr interj. || Onomatopee || Cuvînt care imită mirîitul cîinilor. O Expr. Că-i hîr., că-i mir sau hîr încoace, hîr încolo, se spune cînd cineva încearcă tot felul de explicaţii neconvingătoare.
Mrh, hîrburi, s.n. || Cf. bg. kărbel || (Pop.) Bucată spartă dintr-un vas, dintr-un geam etc.; vas spart sau de proastă calitate; p. ext. lucru lipsit de valoare. O casă numai hîrb: prin pereţi se furişa neaua (Slavici).
hîrbâreţ, -ă, hîrbareţi, -e, adj. || Din hîrb ||
1. Pofticios, care gustă din toate mîneărurile.
2. Fără căpătîi, hoinar, haimana.
Mrbui, hîrbuiesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din hîrb || A (se) preface în hîrburi; a (se) uza, a (se) strica. De ce nu-ţi închipuieşti şi-un car? Al щей l-ai hîrb uit de tot (Creangă).
Mrbeft, -ă, hîrbuiţi, -te, adj. Prefăcut în hîrburi ;^uzat, stricat, hodorogit.
Mrcă, hîr ci, s.f. || Din ucr. hyrka || 1» Craniu, tigvă. 2. Epitet dat unei femei bătrîne, urîte şi rele. Ajungînd într-un sat, se-nlîlni cu o hîr că de bătrînă (Reteganui).
hlrciog, hîr dogi, s.m. ]| Din magh. horcsdg || Mamifer rozător de c. 30 cm lungime, cu blana pufoasă, roşcată, cu două pungi în obraji, care se hrăneşte cu cereale pe care le transportă în galerii subterane.
hîrcîi, hireîi, vb. IV. Intranz. IJ Onomatopeici] A respira greu, scoţînd sunete răguşite, hîrîi-toare.
hîrcîft s.n. Faptul de a hîrcîi; zgomotul produs de cel care hîrcîi e.
hîrdău, hîrdaie s.n. || Din magh. hordo „butoi44 || Vas din doage de lemn, cu două toarte, folosit la păstrarea şi la transportul lichidelor sau al altor materiale; ciubăr. O Expr. A turna pe cineva la hîrdâu — a băga pe cineva îa închisoare. e (Reg.) Butoi.
hîrîî, hirîi, vb. IV. || Din hîr || 1. Intranz. (Despre oameni) A respira greu şi cu zgomot; a hîrcîi. îsi auzea răsuflarea cum îi hîrîie regulat si prelung ca o rişniţâ (Vlahuţă). ® (Despre dini) A mîrîi. 2. Tranz. A întărită, a irita pe cineva; (refl.) a se certa, fh Intranz. (Despre mecanisme stricate) A produc© un zgomot specific, dogit.
29 — Dicţionar general al limbii române
ніШїт
450
Mrtft, hîrîiiuri, s.n. Faptul de a ZzZrh*; zgomot produs de un mecanism stricat, de o respiraţie grea etc.
Mrjoână, hfrjoane, s.f. || Din hîrjoni || încăierare în glumă, la joacă. După ce ne culcam cu toţii, noi băieţii, ca băieţii, ne luam la hîrjoană (Creangă).
hîrjonî, hîrjonesc, vb. IV. Refl. recipr. |f Onomatopeic. Cf. Ur, hîrîi (2) || A pe încăiera cu cineva în glumă, în joacă.
hîrldţ, hîrleţe, s.n. || Din sl. rylîci || Cazma, Mrsî, Ursesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A se deprinde, a se deda cu ceva. Trebuie... a-i da mereu de lucru, ca să se Ursească cu munca (IspiresCti). Mrş interj, v. Mrşii. hîrşiî vb. IV. v. Mrşîî.
Mrşîi, hîrşîi, vb. IV. Intranz. || Din Urs f[ A se freca de ceva producînd zgomot. Unghiile ei hîrsUră c-un zgomot fioros pe chembrica roşie (Vlahuţă) || Şi: Mrşiî vb. IV.
Mrşîit s.n. Faptul de a hîrşîi; zgomot produs prin frecarea unui obiect de altul.
Mrşti interj. || Onomatopee |[ Cuvînt care imită zgomotul produs de frecarea a două obiecte cu suprafaţă aspră, de o mişcare făcută cu putere etc. |! Şi: Mrş interj.
hîrtie, hîrtii, s.f. || Din sî. chartija || 1. Produs industrial în formă de foi subţiri, fabricat din celuloză, folosit pentru szris, desenat, împachetat etc. O Expr. A pune (sau a aşterne) ceva pe hîrtie = a scrie, a compune, a redacta ceva, 2» Scrisoare oficială, act, document, legitimaţie,
3.	Bancnotă. O H. de valoare = titlu de credit, Hîrtie-monedâ = bani de hîrtie.
MrtMţă, Urtiuţe, s.f. Diminutiv al lui hîrtie, Mrtop, hîrtoapei s.n. || Din sl. vruţii pu jl Adinei tură formată pe un drum. m Rîpă săpată de ape,
Mrţi interj. || Onomatopee || Expr. Hîrţi încoace (sau încolo), scîrţi încolo, exprimă o încercare neizbutită de a urni din loc un lucru greu. Cînd să-l suie la deal, suie-l dacă poţi!... Hîrţi! încolo; scîrţi! încolo..., carul se da înapoi (Creangă).
Mrţoâgă, hîrţoage, s.f. || Din hîrtie || (Depr.) Hîrtie scrisă; act sau document fără valoare, Mrzdb, huzoabe s.n. || Din bg. vărzop „legătură44 |i 1. î urne groasă întrebuinţată la coborî-rea sau la iidic^rea de greutăţi. Q Expr. (A se crede) cobor it cu hirzobul din cer = (a se crede) superior celorlalţi, (a Ii) mîndru, îngîmfat. Â cădea cu hîrzobul din cer = a veni pe neaşteptate; a se realiza de la sine. 2. Coşuleţ din cetină de brad, în care se păstrează păstrăvi afumaţi. îmi scrie că trimite cîîeva Urzoabe de păstrăvi (Alee-sandri).
Mş interj. || Onomatopee || Cuvînt cu care se alungă găinile (sau alte păsări).
Mşîi, hîşîiesc, vb. IV. Tranz. || Din hîş i] A alunga păsările.
hîfcru, -ă, Utri, -e, adj., s.m. şi f. || Din ucr. chyiryj || (Pop.) Glumeţ, hazliu, mucalit, poznaş; şiret, viclean. (Substantivat) Ne dase nume de curcani Un hîtru bun de glume (Alecsandri),
Mţ interj. || Onomatopee || Cuvînt care imită zgomotul produs de o mişcare bruscă, de o zmu-citură. O Expr. Hîţ în sus, hîţ în jos, arată încercările, sforţările de a duce la îndeplinire ceva, de a scăpa (prin smucituri) dintr-o situaţie neplăcută v
hîţa interj. î| Onomatopeic || Cuvînt prin care se sugerează o mişcare ritmică, legănată.
Mţîf, hîţîi, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din hîţ || A se hîţîna. Hîţîi copaciul pînâ ce-l scoase din rădăcină (Ispirescu).
Mţfiiâ, hîţîn, vb. î. Tranz. || Din hîţ || A zgudui puternic, a zgîlţîi; (tranz, şi refl.) a’ (se) legăna, a (se) balansa, a (se) hîţîi.
Mzenie, hîzenii, s.f. (I Din Ud || (Pop.) Urî-ciune, sluţenie.
hlamidă, hlamide, s.f. Ц Din fr. chkimyde9 lat. chlamys, -ydis, sl. hlamida j| 1* Mantie îa vechii greci şi Ia romani, făcută dintr-o bucolă dreptunghiulară de stofă, care se purta prinsă cu o agrafă pe umăr. 2. Mantie împărătească sau arhierească la bizantini.
Mei,, hleiuri, s.n. || Din ucr. hlej [| (Reg.) Pămîîit argilos. Se plecă asupra Meiului jilav (Sadoveanu).
hlizi, hlizesc, vb. IV. Refl, || Cf. bg. hlezjase || (Pop.) 1. A rîde propteşte, fără rost, 2. A se zgîi, a se holba.
hlujân, hlujeni, s.m. || Din hluj, reg. „tulpină44 |j (Reg.) Tulpina porumbului (după ce s-au cules ştiuleţii) sau a altor plante.
ho interj. || Onomatopee || 1. Strigăt cu care se opresc vitele; (fam., la adresa unui vorbitor) destul! opreşte-te: 2. (Repetat) Exclamaţie prin care se întăresc spusele cuiva, '
hoardă, hoarde, s.f. || Din pol. korda j| U C * n-pare în care erau organizate vechile p рейс mongole. 2* Ceată care pradă şi jefuieşte;, oăi cotropitoare,
hoâspă, hoaspe, s.f. (Reg.) învelişul boabelor de cereale. ® Păstaie uscată de fasole sau de mazăre, din care s-au scos boabele.
iioâşcă, hoaşie, s.f. j| Din ucr, haska „viperă44 jj Epitet dat unei femei bătrîne şi rele.
hdbby s.n. |i Cuv. engl. || Pasiune, îndeletnicire plăcută în afara preocupărilor profesionale.
hdboi, hohote, s.n. || Din sl. ІшЬоій jj (Reg.) Basma; văi de mireasă.
hochei s.n. У Din fr., engl, hockey || Joc sportiv de echipă, practicat pe gheaţă sau pe iarbă, jucătorii (pe patine la jocul pe gheaţă) căutînd să introducă în poarta echipei adverse pucul sau (ia jocul pe iarbă) o mică minge, lovite cu crosa.
hocheist, hocheişti, s.m. || Din hochei jj j ucător de hochei.
hocus-pdcus s.n. Formulă întrebuinţată de scamatori; scamatorie, hodină s.f. v. odihnă, hodini vb. IV. v. odihni. hodorog1 interj. || Onomatopee || Cuvînt care imită zgomotul produs de ciocnirea unor obiecte tari, de mersul zdruncinat al unui vehicul etc, || Şi: hodoronc interj»
451
HOMAR
hodorog3, «oâgă,	hodorogi,	-oage, subst
|| Din hodorogi fj 1. S.f. şin. Lucru (mai ales vehicul) vechi, stricat, hodorogit. 2. S.m. şi î. Epitet injurios dat bătrînilor.
hedorogeâlă, hodorogeli, s.f. |S Din hodorogi || Făptui de a (se) hodorogi; zgomot produs de obiecte care se lovesc intre ele ori de mersul zdruncinat al unui vehicul.
hodorogi, hodorogesc, vb. IV. || Din hodorog1 ||
1.	Intranz. (Despre vehicule) A face zgomot mare în timpul mersului. 2. Intranz. (Despre oameni) A face zgomot lovind obiecte unul de altul. 8. Intranz. (Fig.) A flecari, a trăncăni. 4. Refl. (Despre obiecte) A se uza, a se strica. ® (Fig., despre oameni) Â slăbi, a se ramoli.
'hodorogit, «ă, hodorogiţi, -te, adj. 1» (Despre obiecte, mecanisme etc.) Care funcţionează prost; uzat, stricat. 2. (Fig.; despre oameni) Şubrezit de boală sau de bătrîneţe; ramolit, • (Despre voce) Răguşit.
hodordnc interj, v. hodorog1, hodoronc-trăne interj. || Hodoronc -f tronc |] (Ir.) Exclamaţie folosită cînd cineva face un lucru nepotrivit sau spune o vorbă nelalocul ei. 'V Mg©, hogi, s.m. || Din tc. hoca „învăţat, pro-fesor“ jl Preot sau învăţător, dascăl musulman. ||Şi: M§m s.m.
hogea, s.m. v. hoge.
hogeâg, hogeaguri, s.n. || Din tc. ocak || (Reg.) Coş, horn. Un fum tot se mai vedea ieşind pe ho-geaguî aplecat (Dunăreană). || Şi: ogeac s.n.
hohot, hohote, s.n. || Din hohoti || Izbucnire zgomotoasă de rîs (sau de plîns). O Expr. A plînge (sau a ride) cu hohote = a plînge (sau a rîde) foarte tare, zgomotos.
hohoti, hohotesc, vb. IV. Intranz. || Din sl. hohotati || A izbucni în hohote de rîs (sau de plins), a rîde (sau a plînge) tare, zgomotos, m (Fig.; 'despre im spaţiu) A răsuna (în ecou). Haiducii mei Doinesc toţi trei; Şi ciocoiesc Şi hohotesc Păduri adinei (losif).
.	^ hoinar, -ă, homari, -e, adj., s.m. şi f. || Din
hoină (~oină) (Persoană) care umblă fără ţintă, fără rost; vagabond.	/
hoinăreală, hoinăreli, s.f. }| Din hoinări || Faptul de a hoinari; plimbare fără ţintă.
hoinări, hoinăresc, vb. IV. Intranz. j| Din hoinar || A umbla fără ţintă, a bate drumurile; & vagabonda. Să-ţi faci şi tu rost aici, ca toţi megieşii, nu mai hoinări prin a lame (Ispirescu).
hoit, hoituri, s.n. Cadavru (mai ales al unui animal) intrat in descompunere; stîrv, Ies, mortăciune.	.	,
. ^ hoitâr, ho ilari, s.m. ]| Din hoit lj Specie de vultur mic, de culoare aibă-gălbuie, cu vîrfurile aripilor aegre cu fata golaşă; se hrăneşte cu hoituri.
^hojma adv. || Din ucr. hozma |] (Reg.) Mereu, neîncetat. Ochii lui hojma clipeau (Negruzzi).
hojm&lău, hojmalăi, s.m. Om mare, înalt (şi prostănac), i. ier că moşneagul să se împotrivească^ dar hojmalăul se răsti la el, gata să-l lovească (Dunăreanu).
hol, holuri, s.n. || Din îi\, engî. hali || încăpere dintr-o locuinţă sau dintr-un edificiu public, care face legătura cu intrarea şi în jurul căreia sînt grupate celelalte încăperi.
holbă, holbez, vb. I. Refl. şi tranz. |j Lat. volvere || A deschide ochii tare (de curiozitate, de spaimă, de mirare etc.). Morarul s-a holbai cu pleoapele-i singerate (Sadoveanu). (Cu complementul ,,ochii“) Abia din cînd in cînd îşi mai holbă ochii rătăciţi (Vlahuţă).
holdă, holde, s.f/1| Din magh. hold „iugăr“ || Semănătură de cereale (mai ales de grîu). Holda crescuse puternică, spicele se îndoiserâ de greutate (Camilar).
holendru, ho lendre, s.n. || Din germ. Hollander ||
1. Element de legătură între două ţevi, două conducte. 2. Maşină folosită pentru decorticarea cerealelor. 8. Maşină folosită pentru diferite operaţii din procesul de fabricare a hîmei.
holeră, holere, s.f. || Din lat., ngr. cholera, ucr. holera || 1. Boală infecţîoasă acută, foarte contagioasă, epidemică, deseori mortală, caracterizată prin crarppe stomacale, vărsături şi diaree.
2. Boală infecţîoasă gravă a păsărilor, provocată de un microb.
holercă, holerci, s.f. || Din ucr. horilka || (Reg.) Rachiu (slab sau de proastă calitate). Şi: horllcă, horlncă s.f.
holeric, -ă, holer ici, -ce, adjs.m. şi f. || Din îr. choleriqus || 1. Adj. Care se referă la holeră.
2.	S.m. şi f. Persoană bolnavă de holeră.
holm, holmuri, s.n. || Din rus. holm || (Reg.) Ridicătură mică de pămînt; movilă. Drumul începea să suie un holm înalt, cătră valea largă a Şiretului (Sadoveanu).
holmiu s.n. || Din fr. holmium, germ. Hol-mium, format prin latinizarea lui -holm, partea a doua a n. pr. Stockholm || Element chimic, metal din familia lantanidelor.
hol©- || Din gr. holos „întreg“ || Element de compunere cu sensul „întreg, tot“, cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective.
holocaust, holocausturi, s.n. || Din fr. holo~ muşte; holo- -j- gr. kaustos „ars“ || Jertfă adusă zeilor în antichitate, eonstînd din arderea integrală a animalului sacrificat.
holoeen s.n. || Din fr. holochne; holo- 4- gr. k a in os „nou“ || Ultima perioadă a erei cuaternare (care continuă şi astăzi). Se caracterizează prin desătîrşirea treptată a tipurilor umane şi prin apariţia culturii umane; aluviu.
holografie s.f. || Din fr. holographic; holo- -b gr. graphein „a scrie“ || Procedeu de obţinere a imaginilor în relief cu ajutorul laserului.
hologramă, holograme, s.f. || Din fr. holo-gramme H Placă fotografică pe care sînt înregistrate imagini , obţinute prin procedeul holografici.
hoioturie, holo tur ii, s.f. [| Din fr. holothurie, lat. holothuria || Nume dat echinodermelor cu corpul moale şi alungit; castravete-de-mare.
holtei, holtei, s.m. || Din ucr. holtjaj || Bărbat necăsătorit; burlac. Sînt holtei şi n-am gînd să mă insor (Negruzzi). o Tînăr de însurat, flăcău.
homar, homari, s.m. || Din fr. homar d\ cf. danez, hummer, germ. Hummer |j Grustaceu decapod marin, comestibil, de c. 80—50 cm lungime, asemănător cu racul.
HOMEOPATIE
482
homeopatic, -ă, homeopatici, -ce; adj. H Din fr. homéopathique |] Privitor ia homeopatie, de homeopatie.
homeopatie s.f. || Din fr. homéopathie; gr. hpmoios „asemănător41 -f- pathos „boală44 || Sistem terapeutic care constă în administrarea în doze foarte mici a substanţelor care, în cantităţi mari, toxice, ar putea provoca la omul sănătos simptorn ele bolii respective.
homeosfâză s.f. |j Din fr. hùméostaze; gr. ho-moios „asemănător44 -f stasis „stare44 || Proprietate a organismului de a menţine în limite foarte apropiate constantele mediului intern.
homeotermfe s.f. )] Din fr. homéothermie; gr. ho mo io s „asemănător44 -f- thermos „caîd44 |j Proprietate a unor organisme de a-şi păstra temperatura internă constantă (păsările şi mamiferele) indiferent de variaţiile temperaturii externe.
homéric, -ă, homerici, -ce, adj. |j Din fr. homérique, lat. homericus || 1. Care aparţine lui Homer, privitor ia Homer sau ia epopeile lui. 2. De proporţii grandioase. O -K& h. = rîs puternic, zgomotos, cu hohote.
hominîd, hominizi, s.m. || Din fr. kominide; lat. homo, -inis „om44 -f- gr. eidos „aspect44 || (La pl.) Familie de primate, cuprinzînd omul şi precursorii săi din perioada cuaternară; (şi la sg.) reprezentant al acestei familii.
homoptér, homoptere, s.n. || Din fr. homoptère; gr. homos „asemănător44 + pteron „aripă44 || (La pl.) Ordin de insecte cu două perechi de aripi asemănătoare, membranoase; (şi la sg.) insectă din acest ordin (ex. filoxera).
homosexual, -ă, homosexuali, -e, s.m. şi f. || Din fr. homosexuel || Persoană care practică homosexualitatea.
homosexualitâte s.f. || Din fr. homosexualité ; gr. homos „asemănător44 -f- lat. sexus „sex44 || Perversiune constînd in şiracţia sexuală pentru indivizi de acelaşi sex.
homozigot, homozigoţi, s.m. || Din fr. homozygote; gr. homos „asemănător44 -f- fr. zygote „zigot44 \\ Organism care formează un singur tip de gârneţi datorită faptului că pe cromozomii omologi se află aceleaşi alele.
hon, honuri, s.n || Din engl. ho ne || Unealtă aşchietoare alcătuită din mai multe bare abrazive dispuse în jurul unui ax central; este folosită în operaţia de honuire.
honui, honuiesê, vb. IV. Tranz. || Din hon || A netezi suprafaţa interioară cilindrică a unei piese cu ajutorul maşinii de honuit.
honuît s.n. Acţiunea de a honui. O Maşină de h. = maşină-unealtă avînd un corp cu mai multe bare abrazive, folosită la operaţia de supra-finisare a suprafeţelor cilindrice interioare ale pieselor metalice.
honvéd, honvezi, s.m. |] Din magh.' honvéd || (în trecut în Austro-Ungaria şi în Ungaria) Soldat în armata pedestră.
hop (î, 2) interj., (8) hopuri, s.n. || Onomatopee || 1. Interj. Exclamaţia scoasă de ce] care face o săritură peste un obstacol, care ridică o greutate, care scapă din mînă un obiect etc. O Expr. Nu zice hop pînă n-ai sărit şanţul = nu te
bucura înainte de a reuşi ceea ce ai întreprins..
2.	Interj. Exclamaţie care exprimă o surpriză care sugerează sosirea neaşteptată a cuiva, interveni rea neaşteptată a unui fapt etc. 3. S.n. Ridicătură sau adîneitură în drum; (fig., fam.) piedică, obstacol. || Şi: hdpa interj, hdpa interj, v. hop.
hoplit, hopliţi, s.m. || Din fr. ho plite, gr. hop-lites |! (La vechii greci) Soldat pedestru echipat cu armament greu.
hor interj. || Onomatopee || (Adesea repetat) Cuvînt care imită sforăitul. || Şi: hore interj.
horă, hore, s.f. || Din bg. horo |j 1. Dans popular românesc, cu ritm domol, în care jucătorii se prind de mînă, formînd un cerc închis; e răspîndit în întreaga ţară, în numeroase variante; melodia după care se dansează. @ (Prin N.V. ţării; în forma hore, pl. hori) Doină. 2. Petrecere ţărănească la care se execută dansuri populare. O Expr. A ieşi la horă = (despre tineri)^ a intra în rîndul fetelor şi flăcăilor care joacă la horă. Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci = dacă te-ai apucat de un lucru, trebuie să perseverezi, să-l duci pînă la capăt.
horăi, horăiesc, vb. IV. In tranz. || Din hor || (Reg.) A sforăi; p. ext. a dormi. Bătrînul dormea horăind Ungă sobă (Sadoveanu).
horbotă, horbote, s.f. || Din pol. forbot\\ (Reg.) Dantelă. Avea şi el horbote împletite, dantele şi monograme cusute pe batiste (Vlahuţă). . hore interj, v. hor.
horeăf, hor căi, vb. IV. Intranz. || Din hore ||
1.	A hîrîi în timpul respiraţiei; a respira greu, răguşit (în clipele care precedă moartea). 2. (Reg.) A sforăi.
horcăiâlă, horcăieli, s.f. || Din horeai || Faptul de a horcăi; zgomotul produs de cel care horcăie.
horhăi, horhăiesc şi horhăi, vb. IV. Intranz. (Reg.) A umbla fără ţintă, a cutreiera, a rătăci, a colinda. (Tranz.) Nu cumva credeţi c-am să mă întorc înapoi la stînă..., şi să horhăiesc coclaurile? (Hogaş).
hori, horesc, vb. IV. Intranz. || Din horă ||
1.	A cînta (din gură sau din fluier) o horă sau o doină; a doini. 2. A juca hora. horfleă s.f. v. holercă, horîncâ s.f. v. holercă.
hornidn, hormoni, s.m. || Din fr. hor mo ne; cf. gr. horman „a excita44 |1 Produs secretat de glandele endocrine sau de unele ţesuturi, care contribuie la dezvoltarea şi funcţionarea normală a organismului.
hormonal, -â, hormonali, -e, adj. || Din fr. hormonal || Care se referă la hormoni.
hormonoterapie, hormonoterapii, s.f. || Din fr. hor mo notherap ie || Tratament cu hormoni aplicat în diferite boli (ex. tratament cu cortizon, insu-lină etc.).
horn, hornuri, s.n. || Din ucr. horn || Parte a coşului de fum al unei sobe, constituită din canalul îngropat în zidărie; p. ext. întregul coş de fum al unei sobe. ® (La vechile case ţărăneşti) Partea de zidărie de deasupra vetrei în care se captează şi pe unde se evacuează fumul.
homar, homari, s.m. || Din horn || Coşar1.
liornblendă, hornblende, s.f. || Din germ. Horn-blende (] Mineral de culoare verde, brună sau negricioasă, cu luciu sticlos.
* horoscop, horoscoape, s.n. || Din fr. horoscope\\ Tablou cu poziţia aştrilor pe care îl întocmeau astrologii în momentul naşterii unui copil şi pe baza căruia ei pretindeau că pot prezice viitorul acestuia.
hortativ, -ă, hortativi, -e, adj. || Din lat. horta-tivus || (Despre propoziţii sau forme verbale) * Care exprimă un îndemn.
hortensie, hortensii, s.f. || Din fr. hortensia (după n. pr. Hortehse) || Plantă ornamentală cu flori mari, fără miros, cultivată prin parcuri şi grădini.
horticol, -ă, horticoli, -e, adj. || Din fr. horti-coîe; lat. hortus „grădină44 + colere „a cultiva44 || Care se referă la horti cui tură.
horticultor, -oare, horticultori, -oare, s.m. şi f. j! Din fr. horticulteur || Persoană care se ocupă cu horticultura.
horticultura s.f. II Din fr. horticulture; lat. hortus „grădină44 -f cultura „cultivare44 || Ştiinţă care se ocupă de cultivarea pomilor, a legumelor, a viţei de vie şi a florilor.
hotar, hotare, s.n. || Din magb. hatâr || 1. Frontieră, graniţă; linie despărţitoare între două proprietăţi. 2. (Fig.) Limită, margine. 8. Teritoriul care formează proprietatea unei comune.
iotarnic, -ă, hotărnici, -ce, adj. || Din hotar || (înv.) Care se referă la hotarele unei moşii. O Inginer h. = agronom care se ocupa cu măsurătoarea şi cu delimitarea moşiilor.
h<5tă’, hote, s.f. || Din fr. hotte j| Construcţie aşezată deasupra unei surse de gaze vătămătoare, pentru arle colecta şi a le evacua.
hotărî, hotărăsc, vb. IV. || Din hotar || 1. Tranz. şi refl. A lua (sau a face pe cineva să ia) o hotă-rîre, a (se) decide. 2. Tranz. A dispune, a decreta. 8. Tranz. Ajăxa, a stabili (o dală, un termen etc.).
4.	Tranz. (înv.) A stabili limitele unui teritoriu; ă pune hotar.
hotărîre, hotărîri, s.f. 1. Faptul de a (se) hotărî; decizie, fermitate în conduita sau activitatea cuiva. 2, Denumire dată actelor unor hrgane de stat sau de partid, adoptate în urma unor dezbateri, • Act al unei instanţe judecătoreşti, dat în soluţionarea unui litigiu.
hotărît, -ă, hotărîţi, -te, adj. 1. Care a luat o hotărîre; ferm, neşovăitor. 2. Stabilit, fixat. 8. (Şi adverbial) Precis, categoric, indiscutabil. O Hotărît lucru = sigur, în mod categoric. 4* Articol h. = articol care arată că obiectul denumit de substantivul pe lingă care stă este cunoscut de vorbitor sau este individualizat.
hotărîtdr, -oare, hotărîtori, -oare, adj. || Din hotărî || Care hotărăşte sau care poate deter-ttdna luarea unei hotărîri; decisiv, determinant. _ hotărnici, hotărnicesc, vb. IV. Tranz. || Din hotarnic || A fixa hotarele unui teritoriu; a delimita o proprietate de alta.
hotărnicie, hotărnicii, s.f. |j Din hotarnic |j Fixare, stabilire, prin măsurători, a hotarelor Unei regiuni, ale unei proprietăţi.
. hotel, hoteluri, s.n. || Din fr. hotel (< lat. hos-Jpitale (cubiculum) „cameră pentru oaspeţi44 ||
Clădire cu multe camere sau apartamente mobilate, care se închiriază, de obicei cu ziua, călătorilor.
hoteliér, -ă, hotelieri, -e, s.m. şi f., adj. ((Din fr. hôtelier (11. S.m. şi f. Persoană care administrează un hotel; proprietar al unui hotel. 2. Adj. Care se referă la hoteluri.
hotentot, hoîentoţi, s.m. j| Din fr. Hottentot || "(La pl.) Popor din familia de limbi hotentotă-boşimană, răspîndit in vechime în Africa de- est şi de sud. Azi, triburi de h. trăiesc în rezervaţii în Republica Africa de Sud.
hotnog, hotnogi, s.m. || Din magh. hadnagy || Vechi grad militar în Moldove, comandant peste o sută de ostaşi.
hoţ, hoaţă, hoţi, hoaţe, s.m". şi f. Persoană care fură. m (Fam.) Viclean, şiret, şmecher.
hoţeşte adv. || Din hoţ || Ca hoţii; p. ext. pe ascuns, pe furiş.
hoţie, hoţii, s.f. || Din hoţ |j Faptul de a fura, de a trăi din furturi. ® Fraudă.
hoţoâlcă, hotoaice, s.f. || Din hoţ || Femeie care fură; hoaţă. @ (Fam.) Ştrengărită, hoţomană.
hoţoman, -ă, hoţomani, -e, s.m. şi f. || Din hoţ || Hoţ; om rău, ticălos. • (Fam.) Ştrengar, şmecher, poznaş.
hoţomănle, hoţomănii, s.f. || Din hoţoman |j Hoţie, tîlhărie. ® înşelătorie, şarlatanie.
hram, hramuri, s.n. || Din sî. hramă || 1, Patronul unei biserici creştine; p. ext. serbarea pentru comemorarea patronului unei biserici.
2.	(Pop.) Expr. Ce hram porţi? = cine eşti, ce ocupaţie ai?
hrană s.f. || Din sl. hrana || Tot ceea ce serveşte la nutriţia omului, animalelor sau plantelor.
hrăni, hrănesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din
sl. hrăniţi || A mînca (sau a da cuiva să mănînce).
• Tranz. (Fig.) A întreţine un sentiment, o stare sufletească.
hrănitor, -oare, hrănitori, -oare, adj. || Din hrăni || Care hrăneşte; nutritiv.
hrăpăreţ, -eâţă, hrăpăreţi, -e, adj. || Din hrăpi, reg. „răpi44’|| Lacom de avere, de cîştig.
hrean s.m. |] Din sl. hrenu || Plantă legumicolă din familia cruciferelor, a cărei tulpină, subterană, este folosită drept condiment. O Expr. A trăi (sau a se deprinde) ca viermele în hrean = a trăi (sau a se deprinde) cu o viaţă grea.
lireâpcă, hrepci, s.f. || Din ucr. hrabky || Un fel de greblă mică ce se aplică la coasă, ca să aşeze în brazdă grînele pe care le taie coasa.
hreniţă, hreniţe, s.f. || Din hrean || Numele a două plante erbacee din familia cmcifereior, una cu flori galbene, care creşte prin locuri necultivate, alta cu flori mici albe, ale cărei frunze se întrebuinţează ca salată. || Accentuat şi : hrănită.
hrentuî, hrentuiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A se strica, a se hodorogi. «A se împrăştia, a se risipi. Descinge brîul de pe lîngă sine şi... împrejură lemnele, legîndu-le frumuşel ca să nu se hren-tuiască (Creangă).
hrib, hribi, s.m. || Din ucr. hryb || Ciupercă comestibilă cu pălăria brună-gălbuie, cu carnea grasă, care creşte prin păduri ; mînătarcă.
HBISOV
454
hrisov, hrisoave, s.n. || Din ngr. hrisovoilon || Act emis, în evul mediu,' de cancelaria domnească, prin care se acordau cuiva anumite privilegii, un titlu de proprietate etc.
hrişcă s.f. || Din ucr. hrecka || Plantă erbacee meiiferă, cu fiori mici, roz sau albe, cultivată pentru fructele sale, folosite în alimentaţie.
hronic, hronice, s.n. || Din ngr. hronikon || (înv.) Cronică.
hrubă, hrube, s.f. || Din ucr. ^ hruba || Încăpere sau galerie subterană (folosită pentru depozitarea unor produse); p. ext. cavitate subterană.
tablou, hublouri, s.n. || Din fr. hublot || Fereastră mică, circulară, care se poate închide ermetic, prevăzută în peretele unei nave sau al unui avion.
hueeâg, huceqguri, s.n. || Din ucr. huscak || Pădure mică, tînără şi deasă; tufiş, crîng. Bucea--gurile îşi ţineau nemişcate în lumină verdeaţa lor bogată (Sadoveanu).
tact, huciuri, s.n. II Din ucr. husca „desiş“ || (Reg.) Huceag. O Expr. A umbla huci-marginea = sT umbla fără rost, fără ţintă; a hoinări. Şi aşa, de unde pînâ atunci mă duceam cu drag la şcoală, am început a umbla huci-marginea (Creangă).
hudiţă, hudiţe, s.f. || Din hudâ, reg. „gaură, spărtură; ulicioară44 || (Reg.) Ulicioară. Prin hudi.ţi, cărări şi grădini, ajung îndată acasă (Sadoveanu). || PI. şi: huditi.
hududdi, hududoaie, s.n. || Din ser. hudoudolje|| (Reg.) Vale strîmtă şi adîncă; rîpă. Ne trage după el prin hududoaiele şi prin sălbăticiile astea (Galaction).
hîighendt, -ă, hughenoţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. huguenot || Nume dat adepţilor din Franţa ai curentului protestant calvin din sec. 16 — 18.
huhurez, huhurezi, s.m. || Onomatopeic || Gen de păsări răpitoare de noapte, asemănătoare cu bufniţa, dar fără smocuri de pene pe cap, care îşi fac cuibul în scorburi de copaci. O Expr. A sta ca. un huhurez — a sta singur, părăsit.
tuf, pers. 3 huieşte, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic || A vui, a răsuna. Cînd şi cînd huia stejarul (Iosif).
huideo interj. || Cf. bg., ser. ujdo || Strigăt cu care se alungă porcii; p. ext. expresie de ocară la adresa cuiva.
huidui, huiduiesc, vb. IV. Tranz. || Din huideo || A alunga; a-şi exprima dezaprobarea faţă de afirmaţiile sau faptele cuiva prin strigăte şi fluierături. Fetele la horă îl huiduiau şi fugeau de dînsul (îspirescu).
huiduiâlă, huiduieli, s.f. J| Din huidui || Faptul de a huidui; strigăte puternice de dezaprobare.
Iiuldîîmă, huidume, s.f. (Fam.) Epitet depreciativ dat unei persoane corpolente.
liiilet, huiete, s.n. || Din hui || Vuiet. Strigătele luptătorilor| şi clâncăirea paloşelor încruci-şîndu-se răsună cu huiet (Russo).
hoilă, huile, s.f. || Din fr. houille || Cărbune natural compact, negru-strălucitor, cu mare
putere calorică, utilizat la fabricarea cocsului, a gazului de iluminat etc.
hulă1, hule, s.f. || Din si. hula || (Pop.) Ocară, injurie; calomnie.
hulă2, hule, s.f. || Din fr. houle || Mişcare on-dulatorie a suprafeţei mării, după încetarea furtunii.
huli, hulesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. huliţi || (Pop.) A spune vorbe de ocară la adresa cuiva; a vorbi de rău, a calomnia.
huligan, huligani, s.m. || Din rus. huligan || Persoană care comite acte de huliganism.
huliganism s.n. || Din huligan |J Ultraj 'contra bunelor moravuri şi tulburare a liniştii publice.
htilpav,-ă, hulpavi, -e, adj. |j Gf. bg. hlaparn, ser. hlapiti || (Pop.) Lacom, nesăţios la mîncare.
■ Mlpe s.f. v. vulpe, hultân s.n. v. vultan.
tatei), hulubi, s.m., adj. || Din ucr. holub ||
1.	S.m. (Reg.) Porumbel. 2. Adj (Despre animale) Cu părul sau cu penele cenuşii asemănătoare cu culoarea porumbelului sălbatic.
hulubă, hulube, s.f. || Din ucr. holoblja || Fiecare dintre cele două piese lungi de lemn prinse de crucea căruţei, între care se înhamă calul.
ilulubărie, hulubării, s.f. || Din hulub |) (Reg.) Coteţ pentru porumbei; porumbar1 (1).
hulubîţă, hulubiţe, s.f. || Din hulub ||
1.	Diminutiv al lui hulub; porumbiţă. 2. Denumire populară dată mai multor specii de ciuperci comestibile, cu pălăria divers colorată, carnea albă, cu gust dulce-acrişor şi cu miros plăcut.
humă, hume, s.f. || Din bg. huma || Numele popular al argilei întrebuinţate la spoitul caselor.
humărie, humării, s.f. || Din humă || Loc de unde se scoate humă.
humerâl, -ă, humer aii, -e, adj. || Din fr. humerai || (Anat.) Care se referă la humérus, care aparţine humerusului.
Mmeras s.n. |j Cuv lat. || Osul braţului, de la umăr pînă la cot. humor s.n. v. umor.
humorescă, humoreşti, s.f. || Din germ. Humo-reske, fr. humoresque |j Mică compoziţie muzicală pentru instrumente, cu caracter umoristic.
humul, humuiesc, vb. IV. Tranz. || Din humă || A da cu humă. Lipi cuptiorul, îl humui şi-l griji (Creangă).
humus, humusuri, s.n. || Din fr., lat. humus, germ. Humus || Component principal al materiei organice din soi, rezultat din descompunerea materialului vegetal, care determină fertilitatea solului.
huni s.m. pl. || Din fr. Huns, lat. Hunni || Triburi asiatice nomade de neam turanic, care, în sec. 4, s-au aşezat în Panonia, de unde au întreprins dese incursiuni în Imperiul Roman. Înfrînţi de o coaliţie condusă de gepizi (453), au dispărut din istorie.
Mo interj. || Onomatopee || Strigăt care exprimă dezaprobarea, indignarea, revolta faţă de cineva sau de ceva.
hurâl, hurale, s.n. || Cuv. mongol || Organ local al puterii do stat în R.P. Mongolă, format din deputaţi ai oamenilor muncii.
455
HUZURI
hurduca, hurduc, vb. I. || Onomatopeic (| 1* Tranz. şi refl. (Despre vehicule) A (se) scutura, a (se) zdruncina. 2. Intranz. A face zgomot mare, a hurui.
hurducătură, hurducături, s.f. |] Din hurduca || Zdruncinătură. Hurducătura pămintului nu oprea chesoanele din mers (Camilar).
' hurie, hurii, s.f. || Din tc. huri || (în religia musulmană) Fecioară deosebit de frumoasă pTomisă de Mahomed credincioşilor în rai. ® P. ext. Fecioară sau femeie foarte frumoasă.
hurmuz, (1) hurmuzuri, s.n., (2) hurmuzi, S.m. II Din tc. Hormuz || 1. S.n. Mărgea de sticlă, imitînd mărgăritarul; (ia pi.) şirag din astfel de mărgele. 2, S.m. Arbust decorativ cu flori roz-trandafirii, cu fructe albe de mărimea cireşelor, cultivat ca plantă ornamentală.
Mrtă, hurte, s.f. || Din ucr. hurt || (Reg.) Cu hurta = cu grămada, cu toptanul.
hurui, pers. 3 huruie, vb. IY. || Onomatopeic ||
1. Intranz. (Despre vehicule, roţi etc.) A produce un zgomot caracteristic în timpul mersului.
2. Refl. (Reg.) A se dărîma, a se nărui, a se surpa.
huruit s.n. Faptul de a hurui; zgomot produs de ceva care huruie.
husar, husari, s.m. || Din magh. huszăr || (învi) Ostaş din cavaleria maghiară şi din cea poloneză.
husă, huse, s.f. || Din fr. housse |j învelitoare de pînză, de material plastic etc. cu care se protejează unele piese, aparate sau maşini; învelitoare de stofă sau de pînză pentru mobile.
Jmsît, -ă, husiţi, -te, adj., s.m. şi f. || Din fr. hussite jj 1. Adj. Care aparţine huşi tis mului, re-
feritor la husitism. 2. S.m. şi f. Adept al husi-tismului.	3	-
husitism s.n. || Din fr. hussitisme !| Mişcare religioasă şi social-politică iniţiată la începutul sec. 15 de Jan Hus şi îndreptată împotriva papalităţii şi a feudalilor germani.
huşti interj. || Onomatopee || 1. Cuvînt care sugerează mişcarea făcută de cineva care iese, pleacă repede undeva. 2. Strigăt cu care se alungă păsările de curte.
huţa interj. || Onomatopeic || Cuvînt cu care se însoţeşte o mişcare de legănare, de balansare. O Expr/A (se) da huţa = a (se) legăna, a (se) balansa,
huţâu, -ă, huţani, -e, adj., s.m. şi f. || Cf. huţul |j (Reg.) 1. Adj. Cal huţan = cal de munte, din nordul Moldovei. 2. S.m. şi f. Huţul (1).
huţul, -ă, huţuli, -e, s.m. şi f., adj. || Din ucr. hucul || 1. S.m. şi f. Persoană făcînd parte dinir-o populaţie slavă care trăieşte în regiunea Carpa-ţilor nordici. 2* Adj. Care se referă la huţuli (1), care aparţine huţuliîor. 3. S.m. Rasă de cai mici, de munte, ageri'şi rezistenţi.
huţulca s.f. art. || Din -huţul || Numele unui dans popular românesc; melodia după care se execută acest dans.
hiizmet, huzmeturi, s.n. || Din tc. hizmet || (în evul mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) 1. Dar omagial; dare în general. 2, Venitul realizat din unele dări sau din ocne şi din vămi. 8. Slujbă, funcţie.
huzur s.n. || Din tc. huzur || Trai comod, îmbelşugat, liniştit; p. ext. îmbuibare, trîndăvie.
huzuri, huzuresc, vb. IV. Intranz. jj Din huzur || A trăi în huzur; a fi lipsit de griji.
I
\
11 s.m. invar. A unsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă; vocala cea mai închisă, nerotunjită, din seria anterioară. O Expr. A pune punctul pe i = a sublinia elementul esenţial într-o discuţie (care serveşte drept concluzie).
12 interj. || Onomatopee || (Adesea prelungit şi repetat) Exclamaţie care exprimă surprindere, mulţumire, admiraţie sau nemulţumire, dezaprobare etc. Ii, tată,... cum de mă osîndeşti astfel ca pe un vinovat de codru (Ispirescu).
ia interj. || Cf. bg. ja || 1. Guvînt care precedă un îndemn, atrăgînd atenţia celui căruia i se adresează: ia mai tăceţi din gură / 2. Exprimă indiferenţă: ia, mai nimica! 8. Introduce un răspuns: Codrule, codruţule, Ce mai faci drăguţule... — Ia, eu fac ee fac de mult, Iarna viscolul l-ascult (Eminescu).
iac. iaci, s.m. || Din fr., engl. yak, împrumutat de engl. din tibetanul gyak || Mamifer rumegător din Tibet, cu corpul masiv, acoperit de păr lung de culoare brună, şi cu o cocoaşă pe ceafă. Domesticit, serveşte ca’anim al de cărat poveri.
iaca1 s.f. Soi de tutun oriental de calitate superioară.
iacă2, iacale, s.f. || Din tc. yaka || (înv.) Guler de haină femeiască. O Expr. (Fam.) A feşieli iacaua = a (se)^ face de ruşine.
iâca3 interj, v. iacă.
• iâcă interj. || Ia + că || 1. Iată, uite. 2. Deodată, pe neaşteptate. Cînd, iacă, se întîlneşte cu un corb (Ispirescu). 8. Exprimă mirare. Iaca mă /... Nu cumva s-a boierit topirea? (Alecsandri). || Şi: iâca, i&cătă mterj;
'iăcătă intorj;*v. facă.
iacobin, iacobini, s.m. (| Din fr. jacobin, de la n. pr. lat. Jaco bus || Membru al aripii democrat-revoîuţionare din timpul Revoluţiei burgheze (1789 — 1794) din Franţa; p. ext. democrat cu idei avansate.
iad, (rar) iaduri, s.n. || Din sl. jadu || Loc în care, potrivit credinţei creştine, sufletele păcătoşilor sînt supuse, după moarte, la chinuri veşnice; infern. © (Fig.) Situaţie chinuitoare, greu de suportat.
iadă, iede, s.f. || Din ied^ || Puiul de sex feminin al caprei sau al căprioarei.
iâdeş, iadeşuri, s.n. || Din tc. yâdes || Os în formă de furcă, de la pieptul păsărilor.
i&fcnie, iahnii, s.f. || Din tc. yahni, bg. iah-nija || Fel de mîncare scăzută, preparată din
legume (mai ales din boabe de fasole), din peşte sau din came.
iaht, iahturi, s.n. || Din fr., engl. yacht ||
1. Navă mică, elegantă cu pînze sau cu propulsie mecanică, folosită pentru călătorii de agrement.
2, A'mbarcaţie sportivă cu vele, folosită pentru regate. || Scris şi yaht.
îâhting s.n. || Din fr., engl. yachting || Sport practicat cu ambarcaţiunile cu vGe. ©Concurs de iahturi. || Scris şi: yachting.
iâlovifă, ialoviţe, s.f. || Din bg. jalovica „vacă stearpă4' || Vacă mare şi grasă (de obicei stearpă).
iama s.f. art. || Din tc. yagma || A da iama — a da năvală, ă se repezi; a distruge. A da iama prin... = a risipi, a consuma fără socoteală (alimente, bani etc.).
iamb, iambi, s.m. || Din fr. iamhe, lat. iambus || Picior de vers format din două silabe, prima scurtă şi a doua lungă (în metrica antică) sau prima ne accentuată şi a doua accentuată (în metrica modernă).
iambic, -ă, iambici, -ce, adj. || Din fr. iambi-que, lat. iamb ic us || Privitor la iambi, scris în iambi.
ian interj. (Pop.) Ia! (1, 2). Ian vezi, soro% ce minune! (Alecsandri).
ianuarie s.m. invar. || Dinsl. januarij || Prima lună a anului; are 31 de zile; (pop.) gerar.
iapă, iepe, s.f. || Lat. equa || 1. Femela calului. O Expr. A bate şaua (ca) să priceapă (sau să înţeleagă) iapa = a face aluzie la ceva.
2.	Tălpig la războiul. de ţesut.
iar adv., conj. 1. Adv. încă o dată, din nou.
2.	Conj. Dar, însă. La, soare ie puteai uita, iar la dînsa ba! (Creangă). 8. Conj. Şi. |j Şi: iară adv., conj.
Iară adv., conj. Iar.
iarăşi adv. || Iară -f şi || Iar (1). Şi cînd iarăşi se trezea, Chiar la Dunăre era (Pop.).
iarbă, ierburi, s.f. || Lat. herba || 1. Nume dat plantelor erbacee, mai ales gramineeîor de pe pajişti, utilizate ca hrană pentru animale. O Expr. Paşte, murgule, iarbă verde = poţi aştepta mult şi bine. Din pămînt, din iarbă verde = neapărat, cu orice preţ. @ Buruiană. O Iarbă-re a — a) buruiană otrăvitoare; b) (fig.) om rău, primejdios. 2. Pajişte. 8. Intră în denumirea a numeroase plante (erbacee):	iarbă-de-mare =
plantă care creşte pe fundul mării şi ale cărei frunze uscate servesc Ia umplerea pernelor, salte-
457
ICOANA
lelor etc.; iarbă-de-Sudan = plantă din familia gramineelor, cu tulpina înaltă pînă la 2 m, cultivată pentru furaj; iarba-broaştei = mică plantă acvatică, cu frunze circulare, lucitoare, care plutesc ia suprafaţa apei, cu flori albe şi fructe bace; iarba-ciutei = plantă din familia compozitelor, cu flori galbene dispuse în capitule; creşte în regiunea montană; iarba-fiarelor =
, a) plantă veninoasă, cu frunze fin-păroase şi cu flori albe-gălbui; b) (în basme) iarbă cu putere miraculoasă cu ajutorul căreia se poate descuia orice încuietoare; iarhâ-grasă = mică plantă cu tulpina întinsă pe pămînt, cu frunze cărnoase, lucioase şi flori galbene; tulpinile tinere se consumă ca salată; iarbă-mare — plantă medicinală din familia compozitelor, cu tulpina înaltă pînă la 150 cm şi cu flori galbene.
lard, iar zi, s.m. || Din engl. yard |] Unitate de măsură engleză pentru lungime, egală cu c. 0,91 m. || Scris şi: yard.
■> iarmardc, iarmaroace, s.n. î* Din ucr. jarma-rok. Cf. germ. Yahrmarkt || Tîrg (anual), bîlci.
iarnă, ierni, s.f. || Lat hiberna |] Anotimp cuprinzînd intervalul dintre 22 decembrie (sol-s ti ţiul de iarnă) şi 21 martie (echmocţiul de primăvară). O De iarnă = necesar în timpul iernii (haine de iarnă); care se practică iarna (spor-- turi de iarnă). De cu iarnă = fiind încă iarnă. ® {Adverbial; în forma iarna) în cursul iernii.
iască s.f. U Lat. esca „hrană44 || Nume dat unor ciuperci lemnoase în formă de copită, care "trăiesc ca parazite pe diferiţi arbori, producînd putregaiul alb al lemnului. Erau folosite în trecut pentru aprins focul (cu ajutorul cremenei şi amnarului).
iasomie, iasomii, s.f. || Din ngr. iasumi || Arbust ornamental din familia eleaceelor, înalt de 2 — 3 m, cu flori albe parfumate, cultivat prin parcuri şi grădini. Conţine uleiuri eterice folosite în parfumerie.
iatac, iatacuri, s.n. || Din tc. yatak || (înv.) Cameră (mică) de culcare; dormitor. Şi-n iatac că mi-şi găsea Leagănul copilului (Pop.).
iatagan, iatagane, s.n. || Din tc. yatagan || Sabie turcească, curbă şi lată, cu două tăişuri. Şi-i fulgerâ-n cap ochii şi-n mină iataganul (Coşbuc).
iată interj. || Din bg. eto || 1. Uite! vezi! iacă! 2. Deodată, pe neaşteptate. Iată vine nun-ta-ntreagă (Eminescu).
iaurgiu, iaurgii, s.m. j| Din tc. yogurtgu || Persoană care prepară sau vinde iaurt.
iaărt, iaurturi, s.n. || Din tc. yogurt || Produs lactat cu gust acrişor, obţinut prin fermentarea laptelui provocată de bacteriile iactice specifice (din adaosul de maia).
iavâş adv. || Din tc. yavas || (Fam.; de obicei repetat)’ încet, domol, fără grabă.
iavaşâ, iavaşale, s.f. || Din tc. pop. yavas || Instrument în formă de cleşte sau de laţ cu care se stăpînesc animalele prin strîngerea buzei superioare sau a urechii, cînd sînt supuse la anumite tratamente dureroase.
iaz, iazuri, s.n. || Din si. jazü j| 1. Canal descoperit (abătut dintr-o apă curgătoare) prin care se aduce apa ia o moară, la un joagăr etc. 2. Lac mic natural, format în albia unui rîu. i. Bazin format prin stăvilirea unui curs de apă. 4. Zăgaz făcut spre a abate sau a opri o apă din cursul ei.
îazigi s.m. pl || Din fr. lazyges jj Neam sar-matic, aşezat la începutul sec. 1 e.n. între Dunăre şi Tisa. Începînd din sec. 4 nu mai sînt menţionaţi în izvoare.
iâzmă, iezme, s.f. (Pop.; în superstiţii) Arătare, urîtă şi rea, nălucă, vedenie. Călări prin beznă, ea prin basme, Zăresc un şir grozav de iazme (Macedonski).
Ibéric, -à, iberici, -ce, adj. || Din fr. ibérique„ it. iberico 1 Care aparţine. Peninsulei Iberice,, care se referă la Peninsula Iberică.
ibidem adv. ||Cuv.lat. j| în acelaşi loc sau în acelaşi pasaj al unei cărţi. || Prescurtat: ihid* sau ib.
, ibis, ibisi, s.m. || Din fr., lat. ibis, provenit din egipteană j| Pasăre din ţările calde, asemănătoare cu barza, cu pene alte sau roşii cu ciocul lung, curbat în jos. In religia vechilor egipteni» L alb era considerat pasăre sfîntă.
ibînc-ă, ibînci, s.f. (Reg.) Pătură (care se aşterne pe spinarea cailor).
ibovnic, ibovnici, -ce, s.m. şi f. || Din sL Ijubovnikü f| (Pop.) Iubit(ă), amant(ă).
ibric, ibrice, s.n. || Din tc. ibrik || 1. Vas de metal, cu cioc si coadă lungă, servind pentru fiert cafea sau ceai. 2. Vas de metal sau de lut, cu toartă, de forma unui urcior, în care se ţine apa. Un lighean de lut cu ibric, pentru spălat9 în mijlocul odăii (Creangă), ibrişim s.n. v. ibrişin.
ibrişin, ibrişine, s.n. || Din tc. ibrişim f| Fir de aţă răsucită, din bumbac sau din mătase, alb sau colorat, folosit la cusut, la brodat etc. O Expr. A-i trage cuiva un ibrişin pe la nas = a ironiza, a batjocori. ® Papiotă. || Şi: ibrisim s.n.
ic, icuri, s.n. || Din magh. ik (ék) Ü (Reg.) Pană întrebuinţată la despicat lemne, la fixarea unor piese într-o anumită poziţie, icea adv. v. ici.
iehi, ichiuri, s.n. || Din tc. yek || (La jocul de arşice) Arşic mai mare cu care se lovesc celelalte arşice în timpul jocului.
ici adv. || Lat. hic-ce || (Pop.) Aici. O (Pe) ici, (pe) colo sau ba ici, ba colo = din loc în loc. [| Şi : icea adv.
icneală, icneli, s.f. || Din icni || Geamăt scurt şi adine; icnet.
icnet, icnete, s.n. || Din icni || Geamăt scurt şi adine; icneală.
icni, icnesc, vb. IV. Intranz. |i Din bg. iknah |f A geme scurt şi adine (din cauza unui efort). Ia sacul... şi-l duce la spinare fără să icnească (Stanca). ® A produce sunete caracteristice sughiţului.
icoană, icoane, s.f. || Din si. ikona || t. Tablou care reprezintă chipuri de sfinţi sau scene religioase şi care serveşte ca obiect de cult. 9 P. ext. (Înv.) ilustraţie, tablou, desen. 2. (Fig.) Imagine,
ICONAR
458
chip. în minte îmi răsăreau icoane din petrecerile satului (Sadoveami).
iconar, iconari, s.m. || Din icoană ]| 1. Persoană care se ocupa cu pictarea icoanelor.
2.	Persoană care vinde icoane.
iconoclasm s.n. || Din fr. iconoclasme |! Mişcare socială şi religioasă populară din Imperiul Bizantin, sec! 8—9, îndreptată împotriva aristocraţiei laice şi ecleziastice, îmbrăcînd forma luptei împotriva icoanelor.
iconoclast,, -ă, iconoclaşti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. iconoclaste; gr. eikon „imagine, tablou44 4-klaein „a sparge44 J| Partizan al iconoclasmului, care urmărea desfiinţarea cultului icoanelor.
ieonogrâf, -ă, ico no grafi, -e, s.m. şi f. || Din fr. iconographe || Persoană care se ocupă cu iconografia.	/
Iconografie, iconografii, s.f. || Din fr. iconographie H1. Disciplină care studiază operele realizate în artele plastice. 2. Ansamblu de imagini legate de o anumită temă, de o anumită epocă etc.
iconolatrie s.f. || Din fr. iconolâtrie; gr. eikon „imagine, tablou44 -f lalreia „adoraţie44 || Adoraţie a icoanelor.
iconométru, iconometre, s.n. || Din fr. icono-mètre || Vizor utilizat pentru a observa corectitudinea încadrării imaginii unui obiect care urmează să fie fotografiat.
ieonoseop, iconoscoape, s.n. || Din fr. icono-, scope; gr. eikon „imagine44 -f skopein „a examina44 || Tub electronic folosit în televiziune pentru transformarea semnalelor luminoase în impulsuri de tensiune.
iconostas, iconostase, s.n. || Din si. ikonostasu || Catapeteasmă.
ieosaédru; icosaedre, s.n. || Din fr. icosaèdre || Poliedru cu douăzeci de feţe.
ieesâr, icosari, s.m. || Din ngr. ikosari || (înv.) Monedă turcească de argint (mai rar de aur) care a circulat în trecut şi în ţările româneşti. • Cercei ori salbă din astfel de monede.
icră, icre, s.f. I| Din sl. ikra j| (Mai ales la pl.) Denumire generică pentru ouăle peştilor. O Icre negre = icre de culoare cenuşie închis sau neagră, produse de nisetru, morun sau păstrugă; caviar. Icre de Manciuria = icre de culoare roşie-porto-calie produse de unii peşti din mările Extremului Orient.
Icter, ictere, s.n. || Din ngr. ikteros |] Boală a ficatului şi a veziculei biliare, caracterizată prin coloraţia galbenă a pielii, din cauza impregnării acesteia cu pigmenţi biliari; (pop.) gălbioare.
Ictus, ictusuri, s.n. || Din lat., fr. ictus || Stare patologică manifestată brusc şi intens (însoţită de căderea corpului) ; şoc. Q I. epileptic = criză epileptică.
Sie s.f. pl. || Din fr. ides, lat. idus || (La romani) Nume dat zilei a cincisprezecea din lunile martie, mai, iulie şi octombrie, precum şi zilei a treisprezecea din celelalte luni.
Meâl, «ă (1, 2), ideali, -e, adj., (8) idealuri s.n. || Din ir. idéal, lat. idealis || 1. Adj. Perfect, desăvîrşit. 2. Adj. Care ţine de domeniul ideilor,
al gîndirii, al reflectării realităţii exterioare în copştiinţă; care există numai în închipuirea omului. 8* S.n. Scopul suprem al activităţii creatoare şi al năzuinţelor omului; gradul cel mai înalt al perfecţiunii într-o anumită direcţie. *
idealism s.n. || Din fr. idéalisme || 1. Orientare filozofică opusă materialismului, care consideră spiritul, conştiinţa, gîndirea ca factor primordial, iar existenţa, materia, natura ca factor secund, derivat. 2. (Rar) Atitudine determinată de urmărirea dezinteresată a unui ideal moral, social, estetic etc.
idealist, -ă, idealişti, -ste, adj., s.m. şi f. |j Din fr. idéaliste || 1. Adj. Care aparţine idealismului, care se referă 1a idealism. 2. S.m. şi f. Adept ai idealismului. 8. S.m. şi f. Persoană însufleţită de un ideal, care se preocupă exclusiv de aspectul ideal aî lucrurilor; p. ext. persoană lipsită de spirit practic, de simţul realităţii.
idealiza, idealizez, vb. I. Tranz. || Din fr. idéaliser || A atribui, în mod exagerat, unei fiinţe sau unui lucru calităţi excepţionale.
idealizare s.f. Faptul de a idealiza; (în artă) transfigurare a realităţii în vederea realizării unui ideal estetic.
ideatic, -ă, ideatici, -ce, adj. jf Din ideaţie || Care se referă la idei.
ideaţie s.f. |j Din fr. ideation j| Proces de formare a ideilor şi de înlănţuire a lor într-o concepţie despre lume şi cunoaştere.
idée, idei, s.f. II Din fr. idée, lat. idea || 1. Produs al activităţii de gîndire; noţiune, concept; părere, gînd, judecată. Q Expr. A avea idee = a avea cunoştinţe (sumare), a fi informat despre ceva. Ce idee /, exclamaţie de dezaprobare.
2.	Concepţie de bază, principiu. 8. Intenţie, plan, proiect. 4» Idee fixă v. fiş. 5. Teamă, grijă. O Expr. A intra la idei = a fi preocupat, a-şi face griji. 6. O idee (de...) = o cantitate mică; puţin.
Idem adv. || Cuv. lat. jj (Folosit în lucrări administrative sau ştiinţifice pentru a evita repetarea unor date sau pentru a indica acelaşi autor) Tot aşa, la fel; acelaşi.
idéntie, -ă, identici, -ce, adj. || Din fr. identique, lat. identicus || Exact la fel cu cineva sau ceva, întocmai, aidoma.
identifică, identific, vb. I. |[ Din fr. identifier, lat. identificare j| 1. Tranz. A constata identitatea unei persoane sau a unui lucru; a recunoaşte. ® A considera două sau mai multe obiecte, fiinţe ca identice. ©(Mat.) A stabili identitatea dintre două sau mai multe mărimi, a le considera identice. 2. Refl. A se transpune în situaţia cuiva, a acţiona la fel cu cineva, a se simţi acelaşi cu...
identificâhil, -ă, identificabili, -e, adj. || Din identifica || Care poate fi identificat, recunoscut.
identitate, identităţi, s.f. || Din fr. identité, lat. identitas, -atis || 1. Proprietate a unui obiect de a fi şi a rămîne, cel puţin un anumit timp, ceea ce este; calitatea de a-şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale. 2. Datele prin care se poate identifica o persoană. O Act de i. = act în care se înscriu datele personale ale
459
IELE
cuiva. S. însuşirea a ceea ce este identic; asemănare perfectă, similitudine. ® (Mat.) Egalitate între două expresii algebrice care au aceeaşi valoare numerică pentru orice sistefn de valori ale literelor.
iâeografîe s.f || Din fr. idéographie ; gr. idea „idee” -f graphe „scriere” || Sistem de scriere cu ajutorul ideogramelor.
ideogramă, ideograme, s.f. || Din fr. idéogramme; gr. idea „idee” -j- gramma „literă, semn” II Semn grafic folosit în loc de litere în scrierea unor limbi (ex. egipteană, chineză) şi care reprezintă un cuvînt întreg.
ideolog, -ă, ideologi, -ge, s.m. şi f. |j Din fr. idéologue i| Persoană care formulează, apără şi reprezintă ideologia unei clase, a unui grup social, a unei orînduiri sociale, a unui curent; creator, teoretician al unei ideologii.
ideologic, -ă, ideologici, -ce, adj. || Din fr. idéologique || Care aparţine ideologiei, privitor la ideologie.	8
ideologie, ideologii, s.f. || Din fr. idéologie; gr. idea „idee” + logos „studiu” || Ansamblul ideilor şi concepţiilor care exprimi, într-o formă teoretică, interesele şi aspiraţiile unei clase sau pături sociale, determinate de condiţiile obiective ale existenţei acestora. Ideologia este parte componentă a suprastructurii societăţii, precum şi una dintre cele mai importante manifestări ale conştiinţei sociale.
idilă, idile, s.f. || Din fr. idylle, lat. idyllium, gr. eidyllion „mic poem liric” || 1. Specie de poezie lirică pastorală în care se zugrăveşte, în formă idealizată, viaţa de la ţară, pe motivé de obicei erotice. 2. Dragoste curată, naivă, între persoane tinere de sex opus.
idilic, -ă, idilici, -ce, adj. || Din fr. idyllique || De idilă, ca în idile. ® (Despre natură) Cîmpe-nesc, rustic.- $ (Despre sentimente) Simplu, naiv.
idilism s.n. || Din idilă || 1. Caracterul a ceea ce este idilic, sentimental, romanţios; caracter rustic-idealizat al unei opere literare sau al unei literaturi. 2. Preferinţă pentru elemente idilice.
idiliza, idilizez, vb.I. Tranz. || Din idilă || A prezenta ceva în mod idilic; a reda un fapt de viaţă mai frumos sau mai bun decît este în realitate.
idio- || Din fr. idio-; cf. gr. idios „propriu, particular” || Element de compunere cu sensul «propriu, specific, particular”, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
idiom, idiomuri, s.n. || Din fr. idiome, lat. idioma, împrumutat din 1. greacă, cu sensul îjparticularitate proprie unei limbi” || Termen generic pentru noţiunile de limbă, dialect sau grai.
idiomatic, -ă, idiomatici, -ce, adj. || Din fr. idiomatique || Care se referă la un idiom, care aparţine unui idiom: expresii idiomatice.
idiopatle, idiopatii, s.f. || Din fr. idiopathie; idio- -f- gr. pathos „suferinţă” || Boală independentă de alte boli pe care le mai are organismul Şi care îşi are propriile cauze.
idio^incrazle, idiosincrazii, s.f. || Din fr. idiosincrasie; idio- -f- gr. synkrasis „constituţie” |j
Sensibilitate sau intoleranţă faţă de unele medicamente, alimente, mirosuri etc.
idiot, -oâtă, idioţi, -oate, adj., s.m. şi f. || Din fr. idiot || (Persoană) care suferă de idioţie; tîmpit.
idiotism, idiotisme, s.n. || Din fr. idiolîsme [| Expresie sau construcţie specifică unei limbi şi al cărei sens nu poate fi redat, prin traducere cuvînt cu cuvînt, în altă limbă.
idioţenie, idioţenii, s.f.-1| Din idiot || Atitudine, faptă sau vorbă prostească; tîmpenie, neghiobie. ® Idioţie.
idioţie, idioţii, s.f. || Din fr. idioţie |] 1. Deficienţă maximă a dezvoltării mintale, caracteristică indivizilor care nu-şi pot însuşi vorbirea şi deprinderile elementare. 2. Idioţenie.
^ idiş s.n. || Din germ. judisch, fr. yiddish || Idiom german (cuprinzînd şi elemente ebraice, slave şi romanicei vorbit de unele populaţii evreieşti.
ido s.n. || Din fr. ido || Limbă internaţională, formată prin simplificarea limbii esperanto.
Mol, idoli, s.m. || Din sl. idolii || Reprezentare (în formă de chip, figură, statuie) a zeilor în religiile poli teiste, constituind obiect de adoraţie.
• (Fig.) Fiinţă sau lucru iubit, adorat.
Idolatrie s.f. || Din fr. idolatrie; gr. eidolon
„chip” -f- latreia „adorare” || Adorare a idolilor.
• (Fig.) Iubire exagerată, adoraţie, idolatriza, idolatrizez, vb. I. Trans. || Din
idolatru || A adora pe cineva sau ceva ca pe un idol, a venera, a diviniza.
idolatru, -ă, idolatri, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr. idolatre || (Persoană) care se închină la idoli.
• (Fig.) (Persoană) care iubeşte pe cineva sau ceva cu pasiune, în mod exagerat.
Ie, ii, s.f. || Lat. Unea || 1. Cămaşă femeiască din portul popular românesc, confecţionată din pînză albă de bumbac, de in sau de borangic, ornamentată cu broderii sau cusături pe mîneci, pe piept şi la guler. O văzu pe Stanca..., purtînd la sin pe ie un bujor (Sadoveanu), 2. Pielea care atîrnă sub gîtul vitelor.
ied, iezi, s.m. || Lat. haedus |j Puiul, în special de sex bărbătesc, al caprei sau al căprioarei.
iederă, iederi, s.f. |! Lat. hedera || Arbust agăţător, cu frunze persistente, verzi, cu flori mici galbene-verzui, strălucitoare, cultivat adesea ca plantă decorativă.
ieftin, -ă, ieftini, -e, adj. || Din ngr. efthinos |j
1.	(Adesea adverbial) Care are un preţ mic, care nu costă mult. O Expr. A scăpa ieftin = a scăpa uşor dintr-o situaţie dificilă. 2. (Fig.) Fără valoare, fără însemnătate. @ Comun, banal.
ieftini, ieftinesc, vb. IV. Tranz. || Din ieftin || A vinde cu preţ mai mic; a reduce preţul mărfurilor sau costul lucrărilor, al serviciilor.
iâle s.f. pl. II Ele (pl. f. al lui el) || Fiinţe imaginare din mitologia populară românească, înfăţişate ca nişte fete foarte frumoase, îmbrăcate în’alb, care apar numai noaptea, făcînd rău celor pe care îi întîlnesc, în special bărbaţilor. Se mai numesc: frumoasele, mîndrele, dînsele, şoimanele., vintoasele.
ÏENIBAHAK
460
îenibahâr s.n. j| Din te. yenibahar || Fructele-mici, rotunde, de culoare neagră, ale unei plante exotice, folosite drept condiment; planta care produce aceste fructe.
ienicér, ieniceri, s.m. [| Din tc. yeniceri || Soldat din corpul de elită al vechii infanterii turceşti.
ienupăr, ienuperi, s.m. |j Lat. iuniperus || Arbust foarte ramificat, cu frunze persistente şi conuri sferice, negre-albăstrui ale cărui fructe sînt folosite în industria farmaceutică; creşte spontan în regiunile de deal şi de munte.
ientiperă, ienupere, s.f. || Din ienupăr || Fructul (conul) ienupărului.
iepuraş, iepuraşi, s.m. 1. Diminutiv al lui iepure: puiul iepurelui. 2. (Zoot.) Tumoare osoasă a calului, situata pe faţa internă a jaretului.
Iepure, iepuri, s.m. !| Lat. lepus, -oris || Mamifer rozător cu blană cenuşie-brună, cu urechi lungi, cu picioarele dinapoi mai lungi decît cele dinainte cu coada scurtă; este vînat pentru carne şi blană. O Expr. A nu şti de unde sare iepurele = a nu şti de unde poate să apară ceva fex. rezolvarea unei probleme, a unei situaţii) pe neaşteptate. Cin iepuri la biserica = nimeni. O lepure-de-casă = iepure domestic, crescut pentru carne, blană sau păr. Prezintă rase variate şi se caracterizează prin prolificitate mare (10—15 pui la o făt are),
Iepureştc adv. || Din iepure || Ca iepurii. O Expr. A dormi iepureşte = a dormi foarte uşor.
«Repede.
iepuroâică, iepuroaice, s.f. || Din iepure |j Femela iepurelui.
fepnrei» ie pur oi, s.m. Augmentativ al lui iepure. Sări dinlr-un luminiş, de subt lăstari, un iepuroi bătrin (Sadoveanu).
îepuşoâră, iepuşoare, s.f. Diminutiv al lui iapă. Gata!... Numai is-adăp iepuşoarele ieslea (Creangă).
ierarh, ierarhi, s.m. || Din bg. ierarh || (Bis.) Arhiereu.
ierarhie, «ă, ierarhici, -ce, adj. || Din fr. hiérarchique |i Conform ierarhiei, după ierarhie. O Pe cale ierarhică — în ordinea indicată de ierarhie: am înaintat memoriul pe cale ierarhică.
ierarhie, ierarhii, s.f. || Din fr. hiérarchie, lat. hierarc.hia; u gr * hieros „sfînt“ 4- archia „po-runcă“ S| SisVn de subordonare a gradelor, a funcţiilor etc. cele inferioare faţă de cele superioare.
ierarhiza, ierarhizez, vb. I. Tranz. |] Din fr. hiérarchiser || À arania în ordine ierarhică, a stabili o ierarhie.
ierbar1,, ierbare, s.n. || Din iarbă j! Colecţie de plante, presate între foi de hîrtie şi păstrate în cutii sau în mape (într-o anumită ordine).
ierbar2, ierbare, s.n. || Din iarbă (după fr. herbier) || Rumen1.
ierbăhiţă, ierbăluie, s.f. jj Din iarbă || Plantă erbacee din familia gramineelor, înaltă pînă îa 1,5 m, cu frunze ascuţite şi aspre pe margine şi cu flori dispuse în spiculeţe.
ierbărle, ierbârii, s.f. || Din iarbă || 1. (Cu sensA colectiv) Plante ierboase; ierburi, bălării.
2.	(înv.) Depozit, magazie în care se păstrează praful de puşcă.
ierbos, -oâsă, ierbosi, -oase, adj. || Din iarbă || 1. Acoperit cu iarbă (bogată). 2. (Despre plante) Erbacee.
ieremiadă, ieremiade, s.f. || Din fr. jérémiade, de là n. pr. lat. Jeremias || (Livr.) Plîngere, tîn-guire jcare nu se mai isprăveşte).
Ieri adv. |! Lat. heri || 1. în ziua precedentă celei ^ în curs. O Ieri-noapte (sau -dimineaţă, -seară) = în noaptea (sau în dimineaţa, în seara)^ premergătoare celei de astăzi.. De ieri, de alaltăieri = de curînd, de puţină vrdme. (Mai) ieri-alaltăieri = zilele trecute, de curînd. O Expr. A căuta ziua de ieri = a căuta ceva ce nu poate fi găsit,, ce nu există. 2. în trecut, în trecutul apropiat.
ierna, iernez, vb. I. || Lat. hibernare || 1. In-tranz. A petrece iarna undeva. 2. Tranz. A adăposti şi a hrăni vitele pe timpul iernii.
iernât s.n. Faptul de a ierna; adăpostire pe timpul iernii. Ninge sus la munte — Trec pe vale, la iernai, turmele mărunte (losif).
iernatic, -ă, iernatici, -ce, adj., s.n. || Din iarnă || 1. Adj. De iarnă, caracteristic iernii. 2, S.n. Şedere pe timpul iernii, petrecere într-un anumit loc a iernii. 3, S.n. Hrană, nutreţ pentru vite pe timpul iernii. Oamenii erau bucuroşi în sat, că ma^ cruţă iernaticul vitelor (Sadoveanu).
ieraător, iernătoare, s.n. || Din ierna || Bazin cu primenire permanentă a apei în care se pun toamna peştii scoşi din hei eş te ie.
ieromonah, ieromonahi, s.m. |] Din sh ijero-mona.hu [| Călugăr cu funcţie de preot.
ierta, ^ iert, vb. I. Tranz. j| Lat. libertare || 1. A scuti de pedeapsă; a trece cu vederea vina sau greşeala cuiva. ® A scuza. O De neierat = inadmisibil; condamnabil; care nu poate fi iertat. O Expr. Ba să mă ierţi!, formulă cu care contrazici pe cineva. 2. A scuti pe cineva de o obligaţie. 8a A îngădui, a permite.
iertare, iertări, • s.f. Acţiunea de a ierta. ® Scuză. O Expr. Să avem iertare ! — a) să ne scuzaţi ! ; b) cred că nu ai dreptate !
iertăciune, iertăciuni, s.f. || Din ierta || (înv. şi pop.) Iertare. O Expr. Să fie cu iertăciune, formulă prin care se cer cuiva scuze.
Iertător, -oâre, iertători, -oare, adj. || Din ierta || Care iartă uşor.
lenigă, ie rugi, s.f. j| Din ucr., rus. jaruga „canaL |) (Reg.) Iaz; canal prin care se abate apa la moară. ® Locul unde se strînge apa care cade de pe roata morii. S-a oprit trudită; moară, Doarme apa la irugă (Goga). |! Şi: irug’ă s.f.
ieruncă, ierunei, s.f. Pasăre puţin mai mare decît o cioară, cu pene ruginii pătate cu alb şi negru şi cu un moţ pe cap. Se vînează pentru carne.
iésle, iesle, s.f. || Din sl. jasli || Construcţie în grajd, în formă de jgheab, în care li se dă de m în care vitelor.
iest, tastă, ieşti, ieste, adj. dom. || Lat. *istus, ista |! (Reg.) Acest.
461
IHTIOFAG
Ieşi, ies, vb. IV. Intranz. || Lat. exire j| 1. A trece din interior în exterior, a părăsi o încăpere, nii spaţiu închis sau limitat. O Expr. A-i ieşi cuiva înainte sau a ieşi în calea cuiva = a întîmpina pe cineva, m A pleca de acasă (la plimbare). 2. A se ivi, a apărea, a se face văzut sau auzit. O Expr. A ieşi în relief — a fi proeminent; a se remarca. A-i ieşi cuiva ochii din cap (sau sufletul), se zice despre cel care depune un efort foarte mare. ® A se naşte, a proveni din... 8. A părăsi o poziţie, o situaţie, o stare. O Expr. A-şi ieşi din sărite (sau din fire, din răbdări, din pepeni) = a se enerva foarte tare.
4.	A se abate de la o decizie, de la o normă. 5® A ajunge, a reuşi, a izbuti. (L A rezulte de pe urma unui efort, a unei activităţi; a da rezultatul cerut. O Expr. A-i ieşi cuiva „ceva dupk plac = a-i reuşi cuiva ceva. Cum o ieşi, exprimă indiferenţă sau resemnare faţă de un rezultat aşteptat. © (Despre calcule, socoteli) A da rezultatul scontat. 7. A se decolora (la spălat sau la soare).
Ieşind, ieşinduri, s.n. Ieşitură, ieşire, ieşiri, s.f. 1. Acţiunea de, a ieşi. Q Registru de intrare şi ieşire = registru în care se înscriu hîrtiile oficiale sosite sau expediate într-o instituţie sau întreprindere. O Expr. Ieşire la lumină — apariţie de sub tipar a unei scrieri, m (Fig.) Soluţie pentru a scăpa dintr-o încurcătură. 2» (Fig.) Manifestare violentă, prin vorbe, a unei atitudini ostile faţă de cineva. 8. Locul prin care se iese dintr-o încăpere, din-tr-un spaţiu închis. 4. Bornă terminală a unei reţele electrice sau a unui sistem de transmisiune.
Ieşit, -ă, ieşiţi, -te, adj. 1. Scos în rehef; proeminent. 2, Ieşit la spălat (sau de soare) = decolorat. 8® Ieşit din mind = nebun.
ieşitură, ieşituri, s.f. |! Din ieşi || Parte ieşită mai în afară (la un zid, la un obiect ect.) ; proeminenţă.
iezătură, ie zaţuri, s.f. || Din iezi [| Stăvilar sau dig la un iaz. împrejurul meu e numai... murmurul rîului care pe deasupra iezăiurii cade într-o mică cascadă (Bolintineanu).
, Iezer, iezere, s.n. || Din si. jezerü || Lac adînc (de munte).
iezi, iezesc, vb. IV. Tranz. ||, Din scr# jaz iii || A opri apa printr-un stăvilar. ® Refl. (Despre ape) A se aduna formînd un iaz.
Iezuit, iezuiţi, s.m. || Din germ. Iezuit, fr. jésuite |! Membru al unui ordin călugăresc catolic întemeiat în 1534, avînd ca scop combaterea Reformei şi întărirea puterii papale. © Epitet dat unui om ipocrit, viclean, perfid.
lezultfâm s.n. || Din fr. jésuitisme || Concepţia pi orală şi politică a iezuiţilor. © (Fig.) Lipsă de scrupule în alegerea mijloacelor pentru atingerea scopurilor; ipocrizie, perfidie.
Ifos. ifose, s.n. || Din ngr. ifos || (Fam.) înfumurare, înglmfare. O Expr. A-şi da ifose = a se crede om important, valoros (fără a fi în realitate).
igienă s.f. || Din fr. hygiène; gr. hygieinon 9isănătate“ || 1* Ramură a medicinii umane care
studiază normele şi mijloacele de păstrare a sănătăţii. Are mai multe domenii: i. şcolară, i. alimentară, i. muncii etc. 2. Ansamblul normelor de păstrare a sănătăţii.
igienic, -ă, igienici, -ce, adj. |] Din fr. hygiénique || Care este conform cu regulile de igienă; care se referă la igienă.
igienist, -ă, igienişti, -sie, s.m. şi f. |j Din fr. hygiéniste || Medic specialist în igienă.
igiiţă, igliie, s.f. 11 Din bg. iglica || 1. Croşetă. 2. Ustensilă de metal sau de lemn, de formă alungită, cu vîrful ascuţit şi scobită ia ambele capete, pe care se deapănă aţa şi care serveşte la împletirea plaselor, la înnodarea ochiurilor etc.
ignar, -ă, ignari, -e, adj. || Din fr. ignare, lat. ignarus || (Livr.) Incult, ignorant.
ignat s.m. Jj Din si. Ignatije || (Pop.) Nume dat zilei de 20 decembrie, în cam se obişnuieşte la ţară să se taie porcii îngrăşaţi pentru iarnă. O Expr. Nu se îngraşă porcul la ignat = nu se poate realiza ceva important în ultimul moment.
Ignifug, «ă, ignifugi, -e, adj. || După fr. ignifuge; lat. ignis „foc“ fugare „a alunga“ || (Despre materiale) Care se aprinde foarte greu sau nu se aprinde deloc, fiind folosit pentru a împiedica propagarea focului şi a proteja materialele combustibile.
ignifuga, ignifughez, vb. I. Tranz. || Din fr. ignifuger || A trata un material combustibil, prin acoperire sau impregnare, cu substanţe ignifuge.
ignitrdn, ignitroane, s.n. || Din fr. ignitron \\
Tub electronic cu catod de mercur, folosit pentru redresarea curenţilor electrici alternativi de mare intensitate.
ignobil, -ă, ignobili, -e, adj.Ji Din fr. ignoble, lat. ignobilis || Abject, josnic, infam.
ignoră, ignorez, vb. I. Tranz. || Din fr. ignorer, lat. ignorare || 1. A nu şti ceva, a nu cunoaşte. 2'. A nu ţine seamă de cineva sau de ceva, a neglija, a nesocoti.
Ignorant, -ă, ignoranţi, -te, adj., s.mu şi^ f. || Din fr. ignorant || (Om) fără învăţătură, fără cunoştinţe, neştiutor.
ignoranţă s.f. || Din fr. ignorance |] Lipsă de cunoştinţe, de învăţătură; incultură.
igrasie s.f. |1 Din ngr. igrasia || Umezeală persistentă a pereţilor unei clădiri din zidărie, datorată apei reţinute în porii materialelor din care sînt construiţi.
igrasios, -oâsă, igrasiosi, -oase, adj. [| Din igrasie || Care are igrasie.
iguână, iguane, s.f. || Din fr. iguane, sp. iguano (cuv. caraib) j| Gen de şopîrlă mare, via colorată, din America de Sud, cu carnea şi ouăle comestibile.,
ilmeumonfd, ihneumonide, s.n. || Din fr. ich-neumonidé; gr. ichneumon „viespe“ -j- eidos „as-pect“ || (La pl.) Familie de insecte himenoptere cu abdomenul lung şi pedunculat, ale căror larve parazitează alte insecte; (şi la sg.) insecta care face parte din această familie.
ihtiofag, -ă, iktiofagi, -e, adj. || Din fr. ich-tyophage; gr. ichthys „peşte“ À- phagein „a
E0TIOL0GÎE
462
mînca“ |] (Despre animale şi păsări) Gare se hrăneşte cu peşte.
fMIologie s.f. || Din fr. ichtyologie ; gr. ichthys „peşteu -j- logos „studiu“ || Ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul peştilor.
ihtiozaur, ihtiozauri, s.m. || Din fr. ichtyosaure; gr. ichthys „peşte“ -f- sauros „şopîr]ă“ |j Gen de reptile vivipare marine uriaşe, din era mezozoică, cu corpul asemănător cu al peştilor.
ihtioză, ihtioze, s.f. || Din fr. ichtyose || Boală de piele caracterizată prin uscarea şi descuama-rea, în formă de lamele sau de solzi, a tegumentelor.
ikebana s.f. |] Cuv. japonez !| Cea mai veche formă a artei japoneze de a aranja florile.
ilar, -ă, ilari, -e, adj. || Din fr. hilare, lat. hilaris || (Rar) Ilariant. || Şi: hilar, -ă adj.
ilariant, -ă, ilarianţi, -te, adj. || Din fr. hilarant (influenţat de ilaritate), lat. hîlarans, -ritis |j Care stîrneşte rîsul.
ilaritate s.f. || Din fr. hilarité, lat. hilaritas, -atis 11 Explozie generală de rîs, provocată de ceva caraghios.
Hău, ilaie, s.n. |] Din magh. iiiô || (Reg.) Nicovală. Poveştea-i a ciocannlui ce cade pe Hău (Eminescu).
ileână, ilene, s.f. |] De la n. pr. Ileana |î Insectă coleopteră de mărimea unui cărăbuş, de culoare verde şi arămie, cu cîteva pete albe pe elitre, care se hrăneşte cu sucul florilor. Se mai numeşte gîndacul de trandafiri.
ilegal, -ă, ilegali, -e, adj. || Din fr. illégal |j
1.	Care nu este în conformitate cu legea. 2. (Despre guverne sau partide) Care nu este recunoscut sau aprobat de către autorităţile de stat.
ilegalist, -ă, ilegalişti, -ste, s.m. şi f. [| Din ilegal || Persoană care activează în ilegalitate.
ilegalitate, ilegalităţi, s.f. || Din fr. illégalité\\
1.	Caracterul a ceea ce este ilegal. 2. Situaţia ilegală a unei organizaţii sau a unui membru'al ei.
ilegitim, -ă, ilegitini, -e adj. || Din fr. illégitime || (Livr.) Care nu este legitim; care nu este îndreptăţit.
iléon, ileonuri, s.n. || Din fr. iléon || Porţiunea terminală a intestinului subţire.
iliâc, -ă, iliacè* adj. || Din fr. iliaque, lat. iliacus || Care este aşezat în partea de mijloc a corpului. O Os i. = fiecare dintre cele două oase care formează partea laterală a bazinului.
iile, ilice, s.n. || Din te. yelek |J Pieptar ţărănesc fără mîneci, confecţionat din catifea sau din postav negru ori roşu, împodobit cu găitane şi cu mărgele.
ilicit, -ă, iliciţi, -te, adj. || Din fr. illicite, lat. illieitus || Contrar legii, interzis de lege; p. ext. necinstit.
illr, -ă, iliri, -e, s.m. şi f., adj. || Cf. n. pr. Iliria || 1. S.m. şi f. Persoană făcînd parte din-tr-o populaţie indo-europeană răspîndită, în antichitate, pe ţărmul de nord-est al Mării Adriatice. 2. Adj. Care se referă la vechea Ilirie
sau la populaţia ei; (substantivat, f.) Mmbă indo-europeană vorbită în Iliria.
ilizibil, -ă, ilizibili, -e, adj. || Din fr. illisible || (Livr.; despre un text scris) Necitet, indescifrabil.
ilmenft s.n. || Din fr. ihnéniie; cf. n. pr. Ilmen, lac în U.R.S.S. || Titanat natural de fier, romboedric, cenuşiu-negricios cu luciu semn metalic.
ilogic, -ă, ilogici, -ce, adj. || Dm fr. iUogiqm || Lipsit de logică.
iloi, Hoţi, s.m. |! Din fr. Hote, lat. Hota jj (In Sparta antică) Sclav care aparţinea statului şi care era împrumutat proprietarilor funciari
mnnfmi r> 1,,	4	v.
jpoiiniA «. luwci p cum ii tui. KSiLt uvvpiu awu,
sit de drepturi. || Şi: hilot s.m.
ilumina, iluminez, vb. I. || Din fr. illuminer, lat. illuminare || 1» Tranz. A răspîndi lumină pe suprafaţa unui corp, în încăperi, pe străzi etc.
2.	Refl. (Fig., despre faţă, ochi etc.) A străluci de bucurie, de mulţumire.
iluminare, iluminări, s.f. Acţiunea de a (se) ilumina, m (Fiz.) Mărime fotometrică egală cu densitatea fluxului luminos care cade p© suprafaţa unui corp.
iluminat1 s.n. Faptul de a (se) ilumina; producerea şi răspîndirea luminii, în vederea asigurării condiţiilor favorabile pentru desfăşurarea normală a activităţii omeneşti.
iluminat2, -ă, iluminaţi, -te, adj. 1. Luminat cu lumină artificială. 2. (Fig.) Care iradiază fericire, mulţumire.
iluminaţie, iluminaţii, s.f. |j Din fr. illumination, lat. illuminatio || Iluminare puternică a unor străzi, a unui oraş etc., cu ocazia unei festivităţi.
Iluminism s.n. || Din fr. illuminisme || Mişcare ideologică şi culturală antifeudală a burgheziei în ascensiune, desfăşurată în secolele 18 — 19, care urrrfărea crearea unei societăţi raţionale prin răspîndirea culturii în mase.
iluminist, -ă, iluminişti, -ste, adj., s.m. şi f.
|| Din fr. illuministe || 1. Adj. Care aparţine iluminismului, privitor la iluminism. 2. S.m, şi f. Adept al iluminismului.
ilustra, ilustrez, vb. I. || Din fr. illustrer, lat, {Ilustrare || 1. Tranz. A lămuri un lucru prin exemple, prin fapte. • A reprezenta (printr-un desen, printr-o imagine). 2. Tranz. A împodobi un text, o carte cu ilustraţii. S. Tranz. şi refl. A (se) remarca, a (se) distinge. Unii... s-au ilustrat ca profesori (Ghica).
ilustrat, -ă, ilustraţi, -te, adj., s.f. 1. Adj. Cu ilustraţii. 2. S.f. Carte poştală care ara pe una dintre feţer© imagine; vedere.
ilustrativ, -ă, ilustrativi, -e, adj. || Din ilustrat || Care ilustrează, care exemplifică.
ilustraţie, ilustraţii, s.f. || Din fr. illustration, lat. illustratio || Desen, imagine care împodobeşte, explică sau completează un text. Q
I.	muzicală = fond muzical sau efect sonor care însoţeşte o reprezentaţie teatrală, o evocare literară, o emisiune de radio sau de televiziune, iluştrisim, -ă, ilustrisimi, -e, adj. || Din fr. illustrissime, it. illustrissimo H (Ca termen de
463
ÏMEDÎAT
onoare sau termen de adresare pentru unii prelaţi catolici) Mărit, slăvit.
* flâstni, -ă, iluştri, -sire, adj. J| Din fr. illustre, lat. illustris || Celebru, vestit, strălucit, renumit prin calităţile sau prin realizările sale.
IMzie? iluzii, s.f. || Din fr. illusion, lat. illu-siOţ -onis || 1. Percepere falsă, denaturată a unui -■obiect. O I* optică = percepere denaturată a unor figuri sau a unor obiecte, datorată particularităţilor de formare a imaginilor pe retină. 2. (Fig.) Amăgire, înşelare; speranţă neîntemeiată. O Expr. A-şi face iluzii = a spera lucruri irealizabile. A-şi pierde iluziile = a rămîne decepţionat din cauza neîndeplinirii, nerealizării unor speranţe (iluzorii).
* Iluzionăm iluzionez, vb. L Refl. || Din fr. illusionner || Â-şi face iluzii, a se amăgi.
iîuziosifsin s.n. || Din fr. illusionnisme j| 1, Scamatorie; spectacol sau număr dintr-un pro-/(gram prezentat de iluzionist. 2. Ansamblul procedeelor tehnice folosite în artele plastice, menite să creeze spectatorului iluzia realităţii.
iluzionist, -ă, iluzionişti, -sie, s.m. şi f. II Din fr. illusionniste || Scamator.
ünsériii? -ie, iluzorii, adj. || Din fr. illusoire, lat., iîlmorius j| Care 'nu poate fi realizat, ireal; Înşelător, amăgitor.
im, imuri, s.n. || Lat. limus |j (Reg.) Noroi, murdărie.
' imaeulât,' -â, imaculaţi, -le, adj. (j Din fr. immaculé, lat. imrnaculatus jj Curat, fără pete; (fig.) neprihănit.
imagină, imaginez, vb. 1. Refl. jj Din fr. imaginer, lat. imaginari || A-şi închipui ceva; (tranz.) a concepe, a crea, a născoci.
imaginai)!], ~ă, imaginabili, -e, adj. || Din fr. imaginable, lat. imaginabîlis |j Care poate fi imaginat (cu. uşurinţă).
imaginâr, -ă,’ imaginari, -e, adj. || Din fr. imaginaire, lat. imaginarius jj Care există numai în imaginaţie; fictiv, închipuit. O (Mat.) Număr i. = număr al cărui pătrat are valoare negativă.
imaginât, -ă, imaginaţi, -te, adj. închipuit. • Născocit, inventat.
imaginativ, -ă, imaginativi, -e, adj. |j Din fr. imaginatif || Care are putere de imaginaţie, înzestrat cu imaginaţie vie.
imaginaţie, imaginaţii, s.f. \\ Din fr. imagination, lat. imaginaţia, -onis \\ Capacitatea de a crea reprezentări sau idei noi, pe baza reprezentărilor sau ideilor cîştigate anterior. O I-creatoare = imaginaţie care creează imaginea unor lucruri noi, inexistente, ca atare, în realitate.
imagine? imagini, s.f. || Dir lat. imago,-inis ||
1.	Reflectare a unui obiect în conştiinţă sub forma unei senzaţii, percepţii sau reprezentări. 2« Reproducere a unui obiect cu ajutorul unui sistem optic; reprezentare plastică obţinută prin desen, pictură, sculptură etc. ; reflectare artişti-că7a realităţii cu ajutorul cuvintelor. 8. (Fiz.) Docul în care se întîlnesc razele de lumină izvodite dintr-un punct sau prelungirile ^ acestor raze după ce au fost reflectate pe oglinzi sau
refractate în lentile, prisme etc. O /• de televiziune = imagine optică a scenei transmisă prin televiziune, aşa cum apare ea pe ecranul televizorului.
imagistic? -ă, imagistici, -ce, adj. j] Din imagine || Care se referă la imagini, care ţine de imagini.
imam? imami, s.m. || Din tc. imam || 1. Şef suprem religios, politic şi militar al unui stat feudal arab 2» Conducătorul rugăciunii colective într-o moschee.
ixnamâf? imamate, s.n. || Din fr. imamat || Stat musulman condus de un imam (1).
imambaialdf s.n. || Din tc. imambayildi |j Mîncare rece pregătită din pătlăgele vinete împănate.
imanent? -ă, imanenţi, -te, adj. || Din fr. immanent, lat. immanens, -ntis || Care rezidă în însăşi natura sau esenţa unui obiect; carp acţionează din interiorul obiectului; lăuntric,
intrinsec.
imanânţă, imanenţe, s.f. || Din fr. immanence, lat. immanentia || însuşirea sau starea de a fi imanent.
imâş? imaşuri, s.n. || Din magh. nyomăs || Porţiune de teren necultivată, folosită ca păşune; islaz, păşune.
imaterial? -ă, imateriali, -e, adj. || Din fr.
immatériel || Care există numai în conştiinţă;
spiritual.
imbatabil? -ă? imbatabili, -e, adj. || Din fr. imbattable || Care nu poate fi învins sau întrecut; invincibil.
imbecil? -ă, imbecili, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr. imbécile, lat. imbecillus || (Persoană) care are capacitate mintală redusă; neghiob, tîmpit.
imbecilitate, (2) imbecilităţi, s.f. || Din fr. imbécillité, lat. imbecillitas, -atis || 1. Deficienţă gravă a dezvoltării mintale, în care individul mu-şi poate însuşi limbajul scris şi nu poate dë-păşi nivelul intelectual al vîrstei preşcolare; tîmpenie. 2. Comportare, faptă, vorbă de imbecil; prostie.
imbecilizâ? imbecilizez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din imbecil || A aduce pe cineva sau a ajunge în stare de imbecilitate; a se tîrmpi.
Imberb? imberbi, adj. ]| Din fr. imberbe, lat. imberb is ((in -f- barba) || (Livr. ) Căruia mu i-a crescut încă barba; p. ext.; (depr.) tînăr.
Imbibfţie s.f. H Din fr. imbibition; lat. inbi-bere „a se îmbiba44 || (Bot.) Pătrundere a lichidelor în celulele vegetale; are rol important în germinaţia seminţelor.
ImboM? imbolduri, s.n. || Din îmboldi || îndemn, impuls, stimulent.
imbrohor? imbrohori, s.m. || Din tc. înv. şi pop. imbrohor || (înv.) Trimis al sultanului în ţările române cu înalte misiuni diplomatice.
imediat? -ă? imediaţi, -te, adv., adj. |] Din fr. immédiat, lat. immediatus || 1. Adv. Fără întîr-ziere, numaidecît. 2. Adj. Care se produce fără întîrziere; care ocupă primul loc lingă (sau după) ceva: şcoala se găseşte în imediata apropiere a parcului.
IMEMORABIL
484
imemorabil, -&, imemorabili, -e, adj. || Din îr. immémorable, lat. immemorabilis~ || Care este foarte îndepărtat în timp, care s-a petrecut de foarte multă vreme.
Imemorial, -ă, imemoriali, -e, adj. || Din fr. immémorial || Care datează dintr-o epocă foarte îndepărtată; din timpuri străvechi.
imens, -ă, imenşi, -se, adj. || Din fr. immense, lat. immensus || Foarte mare, foarte numeros; foarte intens. ® Foarte important. © (Adverbial; cu determinări introduse prin prep. „de“, exprimă ideea de superlativ). Foarte, extraordinar.
imensitate, imensităţi, s.f. || Din fr. immensité, lat. immensitas, -atis jj însuşirea a ceea ce este imens; vastitate a proporţiilor, mărime extraordinară. ® Spaţiu nesîîrşit.
Imersie s.f. v. Imersinne.
Imersitine s.f. || Din fr. immersion, lat. immersion -onis || î. Afundare parţială sau totală a unui corp într-un lichid. ' 2. Intrarea unui corp ceresc în conul de umbră al altui corp ceresc. II Şi: imersie s.f.
imigrâ, imigrez, vb. I. Intranz. jj Din îr. immigrer, lat. immigrare j| A intra într-o ţară pentru a se stabili acolo, venind dintr-o altă ţară.
imigrant, -ă, imigranţi, -te, s.rrn şi f. || Din fr. immigrant, lat. immigrans, -niis || Persoană care imigrează.
imigraţie s.f. || Din fr. immigration [1 Faptul de a imigra; p. ext. situaţia celui imigrat. ® Totalitatea imigrărilor (dintr-o perioadă dată, dintr-un anumit loc etc.).
iminéi s.m. pl. || Din tc. yemeni || 1. Pantofi fini de marochin, purtaţi în trecut de boieri. 2. Un fel de pantofi din piele de bovine, purtaţi la ţară.
iminént, -ă, iminenţi, -te, adj. |] Din fr. imminent, lat. imminens, -ntis jj Care este pe punctul de a se produce (şi nu mai poate fi evitat).
iminenţă, iminenţe, s.f. || Dm fr. imminence, lat. imminentia || Faptul de a fi iminent; caracterul a ceea ce este iminent.
imita, imit, vb. I. Tranz. || Din fr. imiter, lat. imitări || 1. A adopta felul de comportare al cuiva; a reproduce felul de a vorbi sau gesturile caracteristice ?cuiva; a lua pe cineva ca exemplu. 2. A lua ea model un scriitor, un artist, o operă literară, arţ'stică etc. ® A reproduce servil; a copia.
imitativ, -ă, imitativi,	-e, adj. || Din fr.
imitatif, lat. imitations y Care imită (în special sunete).
imitatér, -oare, imitatori, -oare, s.m. şi f.
|| Din fr. imitateur || Persoană care imită pe cineva sau ceva.
Imitaţie, imitaţii, s.f. ||Din fr. imitation, lat. imitaiio, -onis || Acţiunea de a imita; obiect făcut prin imitare. ® (Muz.) Procedeu ai stilului polifonic care constă în repetarea unui motiv muzical la diferite intervale.
imixtiune, imixtiuni, s.f. || Din. fr. immixtion, lat. immixtio, -onis |j Amestec nejustificat şi nedorit în treburile altuia; ingerinţă.
imn, imnuri, s.n. || Din fr. hymne, lat. hym-nus; gr. hymnos |l 1. Poezie lirică cu caracter solemn, în care se preamăreşte o idee, un eveniment etc. ® Cîntec solemn adoptat ca simbol al unităţii naţionale, de stat sau de clasă. 2. Cîntec religios de preamărire a divinităţii.
Imobil1, imobile, s.n. || Din îr. immeuble (modificat după lat. immobilis) || Lucru nemişcător (clădire, casă etc.).
imobil2, -ă, imobili, -e, adj. || Din fr. immobile, lat. immobilis || Care sta nemişcat, fix, neclintit.
imobiliar, -ă, imobiliari, -<?, adj. || Din fr. immobilier || Privitor la un imobil.
imobilism s.n. jj Din fr. immobilisme || Atitudine de opoziţie sistematică faţă de orice inovaţie, faţă de progres.
imobilitate s.f. || Dm fr. immobilité || Stare de nemişcaref de fixitate, de neclintire totală.
imobiliza, imobilizez, vb. I. Tranz. || Din fr. immobiliser || A ţine pe cineva sau ceva în stare de imobilitate, a nu permite să se mişte, să acţioneze.
imobilizat, -ă, imobilizaţi, -te, adj. (Despre fiinţe sau părţi ale corpului) Care nu se poate mişca. ® (Despre bunuri, materiale) Care este scos din circuitul economic, ca urmare a unei gospodăriri defectuoase (stocuri supranormative, livrări neîncasate la termen etc.).
imoral, -ă, imorali, -e, adj. j| Din fr. immoral|| Care éste contrar moralei; care încalcă principiile morale; care nu are nici un principiu moral.
imoralism s.n. || Din fr. immoralisme |J Doctrină care preconizează încălcarea principiilor şi normelor morale; atitudine de opoziţie faţă de tot ceea ce este considerat moral într-o epocă şi într-un anumit loc de o clasă sau de un grup social.
imoralitate, (2) imoralităţi, s.f. || Din fr. immoralité || 1. Caracterul a ceea ce este imoral.
2.	Faptă, comportare imorală.
imortaliza, imortalizez, vb. I. Tranz. || Din fr. immortaliser || A face ca ceva sau cineva să rămînă veşnic în memoria oamenilor.
imos, -oâsă, imosi, -oase, adj. || Lat. limosus|| (Reg.) Plin de noroi; murdar. Hainele de pe dînsul erau imoase (Ispirescu).
impacient, -ă, impacienţi, -te, adj. || Din fr. impatient, it. impaziente, lat. impatiens, -ntis || (Livr.) Nerăbdător; neliniştit, îngrijorat.
impacienta, impacientez, vb. I. Refl. [| Din fr. impatienter || (Livr.) A-şi pierde răbdarea, a deveni nerăbdător; a se nelinişti.
impact, impacturi, s.n. || Din fr. impact, lat. impactus, part. lui împingere „a ciocni, a izbi“ || Ciocnire; incidenţă.
impalpabil, -ă, impalpabili, -e, adj. || Din fr. impalpable || Care nu poate fi pipăit; de .dimensiuni minuscule, imperceptibil.
impar, -ă, impari, -e, adj. || Din. lat. impar; cf. fr. impair || (Despre numere întregi) Care nu este divizibil cu 2; fără soţ.
imparâbil, -ă, imparabili, -e, adj. || Din fr. imparable || (Mai ales în sport) Care nu poate fi apărat sau evitat.
465
IMPE&MEABIÏ»
* imparieopitât, imparieopitate, s.n. || Din impar + copită || (La pl.) Ordin de mamifere erbi-vore nerumegătoare, cu degetele neperechi, cel mijlociu fiind mai dezvoltat; (şi la sg.) animal din acest ordin (ex. calul, zebra).
imparipenât, «ă, imparipenaţi, -te, adj. || Impar 4- lat. pennatus „eu pene“ |j (Despre frunzele compuse) Care are un număr variabil de perechi de foliole, înşirate de-a lungul unui ax comun în vîrful căruia se găseşte o singură foliolă, astfel că folioîele sînt în număr impar.
imp&risilâbie, -ă, imparisilabici, -ce, adj. |] Din fr. imparisyllabique || (Despre substantive şi adjective) Care nu păstrează acelaşi număr de silabe în cursul declinării.
imparitâte s.f. || Din fr. imparité || Lipsă de paritate; inegalitate.
imparţial? -ă, imparţiali, -e, adj.!] Din fr. impartial |j Care face aprecieri juste; nepărtinitor, obiectiv, drept.
imparţialitate s.f. || Din îr. impartialité \\ Calitatea de a fi imparţial; nepărtinire, obiectivitate.
impas? impasuri, s.n. || Din fr. impasse || Situaţie dificilă, încurcată în care se găseşte cineva şi din care nu ştie cum să iasă.
impasibil, -ă, impasibili, -e, adj. || Din fr. impassible, lat. impassibilis || (Livr.) Indiferent, nepăsător.
impecabil, -ă, impecabili, -e, adj. || Din fr. impeccable,' lût. impeccabilis || Fără cusur, ireproşabil, desăvîrşit.
impedânţă s.f. || Din fr. impédance, germ. Impedanz; cf. lat. impedire „a împiedicau || (Fiz.) I. electrică = mărime caracteristică unui circuit electric de curent alternativ egală cu raportul dintre valorile efective ale tensiunii aplicate la borne şi ale curentului care trece prin circuit. O /• acustică — mărime caracteristică unui sistem acustic, egală cu raportul dintre presiunea sonoră şi fluxul acustic corespunzător.
impediment, impedimente, s.n. || Din lat. im~ pedimentum, it. impedimento jj Piedică, obstacol în calea săvîrşirii unei acţiuni, a îndeplinirii unui plan etc.	y
impenetrabil, -ă, impenetrabili, -e, adj. || Din fr. impénétrable, lat. impenetrabilis || Prin care nu poate străbate nimic; (fiz.) care prezintă starea de impenetrabilitate, e Prin care nu se poate pătrunde cu privirea; de nepătruns. @ (Fig.) De neînţeles, tainic; (despre oamenij p. ext., despre figura lor) care nu lasă să se vadă ce simte sau ce gîndeşte.
impenetrabilitate s.f. |j Diii fr. impénétrabilité || însuşirea sau starea a ceea ce este impenetrabil. ® (Fiz.) Proprietate a corpurilor de a-şi ocupa fiecare propriul -volum, neputîndu-se întrepătrunde.
imperativ, -ă, imperativi, -e, adj., s.n. || Din fr. impératif, lat imperativus ( < imperare „a porunci") || 1. Adj. Care ordonă; poruncitor. O Modul i. (şi substantivat, n.) = mod verbal personal prin care se exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte. Propoziţie imperativă =
propoziţie care exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte. 2. S.n. Necesitate categorică şi necondiţionată; obligaţie stringentă. O I-goric (la Kant) = imperativ etic care exprimă obligaţia morală, avînd un caracter absolut, necondiţionat (ex. fă-ţi datoria este un i.c.).
împerâtor, imperatori, s.m. jj Din lat. impe-rator || Titlu onorific conferit în Roma republicană generalilor, de către soldaţii săi sau de către senat, după repurtarea unei victorii. în timpul imperiului a devenit parte integrantă a titulaturii imperiale.
imperceptibil, “ă, imperceptibili,	-e, adj.
|| In -}- perceptibil || Care nu poate fi perceput cu ajutorul simţurilor; oare este abia perceptibil, aproape neobservat.
imperfect, -ă, imperfecţi, -te, adj. || Din lat. imperfectus || Cu defecte, nedesăvîrşit ; lipsit de perfecţiune. O Timpul i. (şi substantivat, n.) = timpul verbal care exprimă o acţiune din trecut, neterminată în momentul la care se referă vorbirea; aparţine modului indicativ.'
imperfectiv, imperfective, adj. || Din fr. imperfecţi f || (Despre aspectul verbelor) Care arată că acţiunea verbului este în desfăşurare sau se repetă.
imperfecţiune, imperfecţiuni, s.f. || Din fr. imperfection, lat. imperfectio, -onis |j Stare a ceea ce este imperfect; defect, cusur.
imperial, -ă, imperiali, -e, adj., s.f. Ü Din fr. impérial, lat. imperialis jj 1. Adj. Care se referă la imperiu sau la împărat, care aparţine imperiului sau împăratului, împărătesc. 2. Etaj al unor vehicule de transport în comun.
imperialism s.n. || Din fr. impérialisme || Politică de dominaţie şi asuprire a unor ţări şi popoare mai sfab dezvoltate de către ţări puternice, prin folosirea politicii de dictat şi de forţă, de amestec brutal în treburile altor state, prin încălcarea dreptului lor la libertate, independenţă şi suveranitate naţională, prin promovarea colonialismului şi neoeolonialismului.
imperialist? -ă, imperialişti, -ste, adj., s.m. || Din fr. impérialiste \\ 1. Adj. Care aparţine imperialismului, care se referă la imperialism. 2. S.isu Adept aî imperialismului.
imperios, -oâsă, imperioşi, -oase, adj. || Din fr. impérieux, lat. impeHosus (< imperium „im-periu“) || (Adesea adverbial) Care este absolut necesar; care cere o rezolvare imediată; obligatoriu, stringent.
impériu, imperii, s.n. || Din lat. imperium jj
1.	Stat monarhic condus de un împărat; împărăţie. 2. Teritoriu cuprinzînd un stat dominant împreună cu posesiunile lui coloniale. 8. Sub imperiul... ~ sub stăpînirea..., sub influenţa...; determinat de... Se întristează ori se înveselesc ca şi o faţă de om sub imperiul ascuns al gîndului care îl cercetează (Anghel).
impermeabil, -ă, impermeabili, -e, adj., s.n. || Din fr. imperméable, lat. impermeabilis || !• Adj. (Despre materiale, ţesături) Care nu lasă să treacă prin el un fluid. 2. S.n. Manta sau pardesiu de ploaie, confecţionat dmtr-un material impermeabil (1), fulgarin.
30
IMPERMEABILITATE
466
Impermeabilitate s.f. || Din fr. imperméabilité [| însuşirea de a fi impermeabil.
impermeabilizâ, impermeabilizez, vb. I. Tranz.
|] Din fr. imperméabiliser || À face ca un material să devină impermeabil.
impersonal, -ă, impersonali, -e, adj. || Din fr. impersonnel, lat. impersonalis |j 1. Care nu se referă la o persoană anume. @ (Fig.) Care este lipsit de personalitate, de originalitate. ^4r fi août poate o figură impersonală... dacă n-ar fi fost lamina bună şi albastră a ochilor (Cezar Petrescu). 2. (Despre verbe) Care exprimă o acţiune neatribuită unei persoane (din care cauză se întrebuinţează numai la persoana a treia singular), care nu are subiect propriu-zis.
impertinent, “ă, impertinenţi, -le, adj. \\ Din fr. impertinent, lat. impertinens, -ntis || (Adesea substantivat) Obraznic, necuviincios.
impOTtin&nţă, impertinenţe, s.f. || Din fr. impertinence ||Atitudine, 'comportare sau vorbă impertinentă.	/
imperturbabil, -&, imperturbabili, -e, adj. 11 Din fr. imperturbable, lat. imperiurbabilis || Care îşi păstrează calmul, care denotă stăpînire de sine.
impétigo s.n. || Din fr. impétigo, lat. impétigo „pecingine44 |S Boală de piele contagioasă manifestată prin apariţia unor băşicuţe seroase şi purulente care se sparg, formînd cruste gălbui care nu lasă urme.
impetuos, -oâsă, impetuoşi, »oase, adj. [| Din fr. impétueux, lat. impetuosus || Care se manifestă cu o forţă de nestăpînit ; năvalnic, tumultuos.
impetfiozltâte, s.f. II Din fr. impétuosité || însuşirea de a fi impetuos.
impiegat, -ă, impiegaţi, -te, s.m. şi f. [| Din
it. impiegata || 1. Funcţionar la căile ferate, cu pregătire specială, însărcinat cu primirea, expedierea şl manevra trenurilor într-o staţie. 2. (Ieşit din uz) Funcţionar de stat de grad inferior.
Impieta, impietez, vb. Ï. Intranz. || Din impietate |i A se amesteca în treburile altuia, ne-socotindu-i, încălcîndu-i drepturile; a leza.
impietate s.f. || Din fr. impiété, lat. impietas,
-atis || Lipsă de respect faţă de ceea ce este considerat sfînt sau faţă de cineva ori ceva care merită consideraţie.
implacabil, -ăî;'yimplacabili, -e, adj. j| Din fr* implacable, lat. impWcabilis {(placare „a linişti, a potoli44} || Care nu poate fi înduplecat, îmblîn-zit; neîndurător. Rea, crudă şi implacabilă, ea în cîteva cuvinte îi arată cit de absurd e planul lui (Gherea).
Împlânt, implanturi, s.n. || Din fr. implant || Fragment de ţesut implantat.
implantâ, implantez, vb. I. Tranz. || Din fr. implanter || A executa o implantare. © A stabili, a fixa, a aşeza.
implantare, implantări, s.f. Acţiunea de a implanta; metodă terapeutică constînd în introducerea pe cale chirurgicală sub piele sau în muşchi, a unui medicament ori a unui fragment de ţesut.
Implică, implic, vb. I. Tranz. || Din fr. impliquer, lat. implicare |j 1. (La pers. 3) A atrage după sine, a avea drept consecinţe. Talentul implică o teribilă răspundere (Cezar Petrescn). 2» A amesteca pe cineva într-o afacere (necinstită sau neplăcută), într-un proces etc.
implicaţie, implicaţii, s.f. || Din fr. implication, lat. implicaţia j| 1. Idee, fapt care decurge în mod implicit din altul, care apare ca o consecinţă imediată a acestuia. 2. (Log.) Enunţ în care adevărul antecedentului atrage ' după sine adevărul consecventului, iar falsitatea consecventului atrage falsitatea antecedentului.
implicit, -ă, impliciţi, -te, adj. || Din fr. implicite, lat. implicitus || (Adesea adverbial) Care e cuprins în ceva (fără a fi exprimat); care se înţelege de la sine.
imploră, implor, vb. Ï. Tranz. || Din fr. implorer, lat. implorare (< plorare „a plînge44) || A ruga pe cineva în mod stăruitor şi cu umilinţă. Te rog şi' te implor ia seama să nu se nenorocească din ' pricina matale biata fată (Rebreanu).
implorare, implorări, s.f. Acţiunea de a implora; rugăminte, cerere stăruitoare, fierbinte.
implozie, implozii, s.f. || Din fr. implosion j| Fenomen (opus exploziei) constînd în pătrunderea rapidă a aerului într-o incintă cu vid ai cărei pereţi s-au deteriorat (şi care poate provoca accidente).
impluviu, impluvii, s.n. |] Din lat. impluvim jj Bazin construit în atriumul locuinţelor romane, în care era colectată apa de ploaie, impoliteţi s.f. v. impoliteţe, impoliteţe, impoliteţi, s.f. || Din fr. impolitesse || Lipsă de politeţe, faptă, atitudine, gest, comportare nepoliticoasă; necuviinţă. || Şi: int-poiiteţă s.f.
imponderabil, -ă, imponderabili,	-e, adj.
II Din fr. impondérable || Aflat în stare de imponderabilitate; fără greutate. © (Fig.) Insesizabil, imperceptibil; subtil. A năvălit uşoară, imponderabilă, Bucuria luminoasă de afară (Camil Petrescu).
imponderabilitate s.f. || Din fr. impondera-bilité || Stare a unui corp asupra căruia nu acţionează forţe gravitaţionale; stare a unui corp a cărui greutate a fost anihilată de alte forţe.
impopular, -ă, impopulari, -e, adj. |] Din fr. impopulaire || Care nu se bucură de popularitate, de simpatie.
import, importuri, s.n. || Din importa. Cf. germ. Import || Faptul de a importa1; totalitatea operaţiilor privind cumpărarea şi aducerea în ţară a unor mărfuri produse în alte ţări; (concr.) mărfuri importate. In sens mai larg,
i.	cuprinde şi aşa-numitul i. invizibil, care constă în cumpărare de servicii din (sau de la) alte ţări (transporturi, turism, operaţii de asigurare etc.). O De import — a) importat; b) străin de realităţile locale.
importa1, import, vb. I. Tranz. || Din fr. importer || A cumpăra şi a aduce în ţară mărfuri din alte ţări; p. ext, a cumpăra servicii din alte ţări. © (Fig.) A împrumuta, a aduce din alte ţări obiceiuri, mode etc.
467
IMPRESfSNţSM
Importa2, pers. B importă, vb. I. Tranz. şi
întranz. || Din fr. importer || A prezenta importanţa sau interes pentru cineva.
importâbil, -ă, importabili, -e, adj. || Din fr. importable || Care poate fi importat, care este admis să fie importat.
important, -ă, importanţi, -te. adj. || Din fr. important || Care prezintă însemnătate, valoare, interes: a publicat o lucrare importantă. © (Despre persoane) însemnat, marcant.
importanţă s.f. || Din fr. importance || Faptul de a fi important; însemnătate, valoare. O Expr. A-şi da importanţă = a-şi da aere de superioritate, a se îngîmfa; a se crede om superior. O Dlin de importanţă — încrezut, îngîmfat, înfumurat.
importator, -oare, importatori, -oare, adj. s.m. şi f. || Din fr. importateur || (Cel) care importă mărfuri din altă ţară.
tmportunà, importunez, vb. I. Tranz. || Din fr. importuner || (Livr.) A plictisi sau a stingheri pe cineva cu stăruinţele sau cu prezenţa sa. Vă rog, să binevoiţi a scuza dacă vă importunez cu aceste rînduri (Caragiale).
Imposibil, -ă, imposibili, -e, adj., s.n. || Din fr. impossible, lat. impossibilis |] 1. Adj. Care nu este posibil; care nu este realizabil. 2. S.n. Ceea ce este cu neputinţă de realizat. Deci visul se împlinise! Imposibilul se făcuse posibil ( Gal action). O Expr. A face imposibilul = a face tot ceea ce este cu putinţă pentru a realiza ceva. @ (Adverbial) Cu neputinţă, cu nici un preţ.
imposibilitate s.f. || Din fr. impossibilité, lat. impossibilitas, -atis || Caracterul a ceea ce este imposibil; faptul de a nu putea face ceva.
■ impostdr, -oare, impostori, -oare, s.m. şi f.
II Din fr. imposteur, lat. impostor (< imponere „a (se) impune (cu si!a)“ |) Persoană care caută, prin înşelăciune şi prin prefăcătorie, să treacă drept altcineva; şarlatan; , mincinos.
impostură, imposturi, s.f. )| Din fr. imposture, lat.^ impostura || Acţiune, faptă de impostor.
impotent, -ă, impotenţi, -te, adj. |] Din fr. impotent, lat. impotens, -ntis ( < posse „a putea") || Lipsit de vigoare, neputincios. • (Spec.; despre bărbaţi) Inapt pentru săvîrşirea actului sexual.
impotenţă s.f. || Din fr. impotence, lat. impo-tentia |; Lipsă de vigoare, neputinţă. ® (Spec.) Stare a unui bărbat inapt pentru săvîrşirea actului sexual.
impozabil, -ă, impozabili, -e, adj. || Din fr. imposable || Care poate fi supus la plata unui impozit; (despre bunuri, venituri) asupra căruia se percepe un impozit.
impozant, -ă, impozanţi, -te, adj. |j Din fr. imposant ( < imposer „a (se) impune") |] Care impresionează, care impune respect sau admiraţie (prin înfăţişare, aspect, ţinută).
impozit, impozite, s.n. |] Din lat. impositum\\ Plată obligatorie, stabilită prin lege, pe care cetăţenii, instituţiile etc. o varsă din venitul lor în bugetul statului. O I- direct v. direct. I. indirect v. indirect.
impracticabil, -ă, impracticabili, , -e, adj.
II Din fr. impraticable (dupăpractică) || 1. (Despre
drumuri, terenuri) Pe care nu se poate circula (fiind stricat, desfundat). 2* Care nu poate fi pus în practică, nu se poate aplica.
Imprecaţie, imprecaţii, s.f. || Din fr. imprécation, lat. imprecaţia ( < imprecari „a dori cuiva rău") !| (Livr.) Blestem, ocară, m (Lit.) Figură de stil care conţine un blestem.
imprecis, -ă, imprecişi, -se, adj. |j Din fr. imprécis || Care este lipsit de precizie; nesigur.
imprecizie, imprecizii, s.f. |j Din fr. imprécision || Lipsă de precizie.
impregna, impregnez, vb. I. Tranz. j| Din fr. imprégner, lat. impraegnari |j A îmbiba un mate* rial poros cu o substanţă lichidă, pentru a căpăta impermeabilitate, rezistenţă etc.
impregnat, -ă, impregnaţi, -te, adj. îmbibat cu o substanţă (lichidă) pentru a căpăta impermeabilitate, rezistenţă etc.
impresar, impresari, s.m. || Din fr. imprésario, it. impressario ( ( impresa „întreprindere4') || Persoană care mijloceşte sau organizează spectacole, turnee artistice etc.
impresariat, impresariate, s.n. |j Din impresar || Instituţie care mijloceşte sau organizează reprezentaţii teatrale, concerte etc.
Imprescriptibil, -ă, imprescriptibili, -e, adj.
|| Din fr. imprescriptible || Care nu poate fi prescris, care rămîne valabil totdeauna.
impresie, impresii, s.f. ]] Din fr impression, lat. impressio, -onis ( ( impressus, part. lui imprimare „a întipări") || Efect lăsat în conştiinţa de un factor din afară; (lapl.) gînduri, î «marini întipărite în memorie. O Expr. À da (sau a lăsa, a face) impresia că..r, = a părea că... A face (sau a produce) impresie = a atrage attnţia asupra sa, a impresiona, a face efect. A avea impresia că... = a bănui, a crede, a presupune că...
impresiona, impresionez, vb. I. ţranz. }| Din fr. impressionner || 1, A produce o impresie puternică asupra cuiva; a mişca, a emoţiona.
2.	(Despre lumină) A acţiona asupra substanţei fotos.ensib.ile de pe un film sau de pe o hîrtie fotografică, producînd o reacţie chimică datorită căreia se poate înregistra o imagine.
impresionabil, -ă, impresionabili, -e, adj,
|| Din fr. impressionnable |l Care poate fi uşor impresionat; sensibil, emotiv. A fost... un om impresionabil la culme, care simţea, ghicea şi suferea de toate cele ce se petreceau în jurul său (Ghei’ea).
impresionabilitâte s.f. || Din fr. impresmon-
nabilité || însuşirea de a fi impresionabil; «moţi vit ate.
impresionant, -ă, impresionanţi, -te, adj.
|| Din fr. impressionant || 1. Care produce o impresie puternică; emoţionant. 2. Impunător, impozant.
Impresionism s.n. || Din fr. impressionnisme]f Mişcare artistică apărută la sfîrşitul sec. 19 în Franţa, care a cultivat un sistem estetic bâzat pe impresie; în artele plastice suprinde aspectele fugitive ale realităţii prin redarea nuanţată a vibraţiei luminii şi a jocului ei pe suprafaţa volu* melor; în muzică îmbogăţeşte mijloacele de -
IMPRESIONIST
468
expresie prin jocul combinaţiilor sonore, libertatea formelor, armonie rafinată.
Impresionist, -ă, impresionisti, -sie, adj., s.m.
şi î. || Din fr. impressionniste || 1. Adj. Care se referă la impresionism. 2. S.m. şi f. Adept al . impresionismului.
imprevizibil, -ă, imprevizibili, -e, adj. || Din fr. imprévisible !| Care nu poate fi prevăzut.
imprima, imprim, vb. I. Tranz. |} Din fr. imprimer, lat. imprimere „a apăsa pe... (sau în...), a întipări44 || 1. A lăsa urme prin apăsare. 2» A întipări pe o ţesătură desene colorate. 3. A înregistra sunete pe benzi sau pe plăci. 4. A tipări. 5. (Fig.) A determina, a impune (un anumit ritm în muncă, viteză unui corp etc.).
imprimat, -a, impritnuii, -le, uolj•, s. ii. jl» Adj. Tipărit. 2. Adj. (Despre ţesături) Pe care sînt întipărite desene, figuri. 8. S.n. Formular pentru întocmirea unor acte oficiale. 4» S.n. (La pl.) Tipărituri.
imprimerie, imprimerii, s.f. || Din fr. imprimerie || 1. Tipografie. 2. Atelier unde se execută imprimarea ţesăturilor.
x imprimeu, imprimeuri, s.n. || Din fr. imprimé || Ţesătură imprimată cu figuri sau cu desene colorate. ® Desen imprimat pe o ţesătură.
improbabil, -ă, improbabili, -e, adj. || Din fr. improbable || 1. Care nu poate fi probat, dovedit.
2.	Puţin probabil, nesigur, incert.
impromptu [Pr. : empromptü], impromptuuri, s.n. || Din fr. impromptu || Compoziţie muzicală instrumentală cu caracter de improvizaţie, de obicei lirică.
impropriu, -ie, improprii, adj. || Din îr. impropre, lat. improprius || 1. (Despre cuvinte, expresii) Care nu redă exact ideea ce trebuie exprimată. 2. Necorespunzător, neindicat pentru ceva.
improviza, improvizez, vb. I. Tranz. || Din fr.
improviser ||. L A compune în grabă, pe nepregătite, un discurs, o poezie, o melodie etc. 2. A face, a construi ceva la repezeală (şi provizoriu).
improvizat, -ă, improvizaţi, -te, adj. 1. Alcătuit repede şi fără o pregătire prea^bilă. 2. Care îndeplineşte q funcţie fără a avea pregătirea necesară; care face un lucru la repezeală,
.peni.ru nevoile momentului. Făcu pre improvizaţii impresari a se apuca... de lucru (Negruzzi).
improvizaţie, improvizaţii, s.f. SI Din îr. improvisation || Faptùb|ie a improviza; lucru făcut la repezeală.	?
imprudent, -ă, imprudenţi, -te, adj. |j Din fr. imprudent, lat. imprudens, -ntis' j| Lipsit de prudenţă; care acţionează nesocotit. O (Adverbial) Femeia.... contase imprudent pe farmecele ei tomnatice (Camil Petrescu).
imprudenţă, imprudenţe, s.f. || Din fr. imprudence, lat. imprudentia i! 1. Lipsă de prudenţă, nesocotinţă. 2. Faptă sau vorbă nesocotită.
fmpüber, -ă, imp oberi, -e, adj. || Din fr. impubère, lat. impube.s, -eris || (Livr.) Care nu a atins vîrsta pubertăţii.
impudic, impudici, -ce, adj. |j Din fr. impudique, lat. impudicus ([ Lipsit de pudoare ; indecent, necuviincios.
impudoare s.f. j| Din fr. impudeur || Lipsă de pudoare, de ruşine; atitudine, gest, vorbă, faptă lipsită de pudoare; neruşinare.
impuls, impulsuri, s.n. || Din lat. impulsus j|
1.	Imbold, îndemn către o acţiune. [A luat hotărîrea] sub impulsul crescînd a două simţăminte (Gherea). 2. (Fiz.) Mărime egală cu produsul dintre masa unui corp şi viteza lui. 8. (Tehn., fiz.) Variaţie bruscă, intensă, de scurtă durată şi cu revenire la valoarea iniţială a unei mărimi fizico; emisiune de scurtă durată a unui curent _ electric. 4. (Med.) I. nervos = impuls transmisv prin intermediul căilor nervoase.
impûlsle, impulsii, s.f. || Din fr. impulsion, lat. impulsia, -onis jj 1. Tendinţă, pornire spontană, involuntară, cu caracter imperios, spre &ăvîrşirea unei acţiuni. 2. Impuls (8). || Si: im-puMiîne s.f.	'
impulsitine s.f.v. impulsie, impulsionâ, impulsionez, vb. I. Tranz. || Din impuls || A stimula, a îndemna, a îmboldi; a imprima o mişcare.
Impulsiv, -ă, impulsivi, -e, adj. || Din fr. impulsif || Care acţionează sub impresia primului impuls; care acţionează fără control; violent4 nestăpînit.
impulsivitate s.f. || Din fr. impulsivité || însuşirea de a fi impulsiv; lipsă de stăpînire, violenţă.
impulser, impulsoare, s.n. || Din impuls || Rotor de pompă centrifugă.
impunător, -oare, impunători, -oare, adj. || Din impune || Care impresionează prin dimensiuni, calităţi etc.; impozant, măreţ.
impune, impun, vb. III. || Din lat. imponere || î. Tranz. A face ca ceva să fie acceptat; a obliga, a constrînge pe cineva la ceva. 2. In-tranz. A insufla cuiva respect, stimă, teamă. (Fig.) Pacea, resignarea, calmul serii... îmi impuneau si mă biruiau (Galaction). 8. Refl. A căpăta prestigiu, a se afirma. 4. Tranz. A supune la un impozit.
impunitate s.f. j| Din fr. impunité, lat. im-punitas, -atis j| Nepedepsire a unui infractor, determinată de anumite împrejurări prevăzute de lege.
impur, -ă, impuri. -e, adj. || Din fr. impur, |at. impunis Care conţine impurităţi; murdar.
Impuritate, impurităţi, s.f. || Din fr. impureté, lat. impuri tas, -atis || Lipsă de puritate; corp sau 'substanţă străină care se găseşte în masa altui corp, modificmdu-i proprietăţile. o Prezenţa în mediul înconjurător a unor substanţe toxice sau infecţioase care determină condiţii neprielnice pentru existenţa şi dezvoltarea organismelor.
impută, impüt, vb. L Tranz. || Din fr. imputer, lat. imputare || 1. A atribui sau a reproşa cuiva iapte, atitudini nepotrivite, reprobabile.
2.	A face pe cineva răspunzător pentru o pagubă adusă instituţiei, întreprinderii etc. unde lucrează.. obligîndu-l la despăgubiri. || Şi: (înv. şi pop.) Imputa vb. IV.
Imputabil, -ă, imputabili, -e, adj. || Din fr. imputable |] Care poate fi imputat cuiva.
469
INAPT
imputâţie, imputaţii, s.f. || Din fr. imputation, lat. imputaXio || 1. Faptul de a imputa, de a atribui-Cjiiiva o vină. 2. Măsură prin care se dispune ca cineva să plătească o anumită sumă pentru paguba pe care a cauzat-o.
imuabil? "ă? imuabili, -e, adj. || Din fr. immuable « muer „a schimba, a transforma4') || Care nu se schimbă niciodată; permanent, constant.
imuabilitate s.f. || Din fr. immuabilité || însuşirea a ceea ce este imuabil; permanenţă.
imun, -ă, imuni, -e, adj. || Din fr. imnmn, lat. immunis || Care prezintă imunitate (1), care nu poate contracta o anumită boală infecţioasă.
îmûnd; -ă9 imunzi, -de, adj. [| Din fr. immonde, lat. immundus [| Murdar, dezgustător la înfăţişare.
imunitate s.f. |[ Din fr. immunité, lat. immu-nitas, -atis |[ 1. Capacitate, înnăscută sau obţinută, a unui organism de a rezista la un agent infecţi os sau la un produs nociv. 2. Ansamblul drepturilor de care se bucură în ţara în care au fost acreditaţi membrii unei misiuni diplomatice, personalul administrativ şi tehnic precum şi familiile acestora,
imuniza? imunizez, vb. I. Tranz. J| Din fr. immuniser || A face să devină imun. _
imunologie s.f. |1 Din fr. immunologie || Ştiinţă care se ocupă cu studiul reacţiilor organismului faţa de agenţii infecţioşi.
imuno terapie s.f. || Diri fr. immunothérapie || Metodă de tratament care constă în folosirea de preparate specifice, seruri şi vaccinuri, in tratamentul bolilor infecţioase.
in1- II Din fr., lat. in- J| Element de compunere cu sens negativ şi privativ, servind la formarea unor substantive, adjective sau verbe.
in2 s.m., s.n. || Lat. linum || 1. S.m. Plantă erbacee textilă şi oleaginoasă din familia lirta-ceelor, cu tulpina subţire, fibroasă, cu flori albastre sau albe. Din tulpini se extrag fibre textile iar din seminţe ulei folosit în industria lacurilor etc. 2. S.n.’ Fir obţinut prin prelucrarea fibrelor acestei plantă. ® Pînză făcută din aceste fire.
Inabordabil? -ă? inabordabili, -e, adj. || Din fr. inabordable || (Livr.) Care nu poate fi abordat; inaccesibil. Deasupra, la vreo zece metri, într-unul din pereţi e o gaură. O altă galerie, inabordabilă acum (Bogza). ® (Fig.; despre oameni) De care nu te poţi apropia, la care nu poţi ajunge, cu care nu poţi sta de vorbă (fiind îngimîat, mîn-dru, distant).
inacceptabil, -ă? inacceptabili, -e, adj. || Din fr. inacceptable || Care nu poate fi sau care nu trebuie să fie acceptat, admis.
I inaccesibil? -ă, inaccesibili, -e, adj. j! Din fr. inaecesible, lat. inaccessibilis ]| Care nu este accesibil, ia care nu se poate ajunge: virf de munte inaccesibil. (Fig.) Mă sfiam... de profesorii pontifi inaccesibili (Galaciion).
inactiv? -ă, inactivi, -e, adj. || Din fr. inactif\\
1.	Care nu activează, lipsit de activitate, care este pasiv. 2. (Despre elemente sau substanţe chimice) Care nu reacţionează.
inactivitate s.f. || Din fr. inactivité || Lipsă de activitate, pasivitate.
Inactual, -ă?	inactuali,	-e,	adj.	!| Din	fr.
inaduel || Care nu este actual, nu este de actualitate.
inadaptâbM, -ă? inadaptabili, -e, adj. |j In1- -}-adaptabil || (Şi substantivat) Care nu se poate adapta, acomoda la o situaţie nouă.
inadaptabilitâte s.f. |j Din inadaptabil || Fapr tul de a fi inadaptabil, neputinţa de a se adapta sau de a fi adaptat.
inadecvat, -ă,	inadecvati,	-te,	adj.	|| Din	fr.
inadéquat || Care nu corespunde,	care	nu este
potrivit pentru ceva; necorespunzător.
Inaderent, -ă,	inaderenţi,	-te,	adj.	|| Din	fr.
inadhérent || Care nu aderă la ceva; care nu se poate lipi de ceva.
inadmisibil, -ă? inadmisibili. -e, adj.lj Din fr. inadmisible [] Care nu poate fi admis, acceptat; cu care nu poţi fi de acord.
inadvertenţă, inadvertenţe, s.f. || Din fr. inadvertance, lat. inadvertentia (<( advertere „a se întoarce spre44) fi 1» Lipsă de atenţie; greşeală comisă din neatenţie. 2. Nepotrivire, neeoncor-danţă.
inalienabil? «ă? inalienabili, -e, adj. || Din fr. inaliénable (Despre drepturi, bunuri) Care nu poate fi înstrăinat, .care nu poate face obiectul unui act de înstrăinare.
inalterabil? -ă, inalterabili, -e, adj. || Din fr. inaltérable j| Care nu se alterează, care nu se strică sau nu poate fi stricat. © (Fig.; despre sentimente, însuşiri morale) De nezdruncinat. Cu prietenia: lor inalterabilă au făcut... mîngîierea vieţii mele• de scriitor (Galaction).
Inamic? -ă, inamici, -ce, adj., s.m. şi f. || Din lat. inimicus (după amic) || 1. Adj. Duşmănos, ostil. 2. S.m. şi f. Duşman. Şi cred că vom fi prieteni.— De altfef nici n-am fost inamici (Sadoveanu). || Şi: (înv.) inimic, -ă? adj., s.m. şi f.
Inamovibil? -ă. inamovibili, -e, adj. || Din fr. inamovible || (Despre funcţionari de stat) Care nu poate fi mutat sau destituit. ® (Despre piese, organe de maşini) Care nu poate fi deplasat din locul în care este montat.
inamovibilitate s.f. || Din lfr. inamovibilité \\ Faptul, calitatea sau dreptul de a fi inamovibil.
Inanimat? -ă? inanimaţi, -te, adj. || Din fr. inanimé jj (Adesea substantivat) Care este fără viaţă, neînsufleţit.
inaniţie s.f. Ij Din fr. inanition, lat. inanitio || Stare de de nutri ţie extremă ^ provocată de lipsa cronică de hrană sau din cauza unor defecte mari în asiniilaţie.
m&petenţă s.f. || Î3in fr. inappétence || Lipsă de poftă de miri care.
inaplicabil? -ă, inaplicabili, -e, adj. || Din fr. innaphcable ij Care nu poate fi pus în practică; care nu poate fi folosit.
inapreciabil? -a, inapreciabili, -e, adj. IJ Din fr. inappréciable ij Care nu poate fi apreciat, evaluat (din cauza caii taţi loi* sale deosebite).
inapt? -ă, inapţi, -te, adj. || Din fr. inapte || Lipsit de capacitatea de a face un lucru; nepo-
INARIŢA
470
tri vit, necorespunzător pentru o activitate,’ pentru o sarcină.
inâriţă, inariţe, s.f. || Din in2 || Numele a două plante erbacee acvatice, cu frunze liniare dinţate şi cu flori verzui (I. mare şi i. mică).
inatacabil, -ă, inatacabili, -e, adj. || Din fr. inattaquable || Care nu poate fi atacat sau contestat.
inaugura, inaugurez, vb. I. Tranz. || Din fr. inaugurer, lat. inaugurare „a consacra14 || A deschide, în mod solemn şi oficial, activitatea sau darea în folosinţă a unui aşezămînt, a unei instituţii etc.; a deschide o expoziţie; a dezveli un monument. • (Fig.) A marca începutul într-o activitate, într-un domeniu.
Inaugural, inaugurali, -e, adj. || Din fr. inaugural || Care se referă la o inaugurare, care se face cu ocazia unei inaugurări.
inaugurare, inaugurări, s.f. Acţiunea de a inaugura; solemnitatea care are loe cil ocazia unei astfel de acţiuni.
Inavuabil, -ă, inavuabili, -e, adj. || Din fr. inavouable ( < avouer „a mărturisi, a recunoaşte44) || (Livr.) Care nu poate fi mărturisit, declarat; ruşinos, nedemn.
mărită, inărife, s.f. || Din in% || Pasăre mică, migratoare, din familia fringilidelor, cu penele de culoare castanie, cu fruntea roşie şi pieptul roz.
inc, incuri, s.n. (Reg.) Poftă de rîs, de joc, de zburdălnicii. Copila părintelui, cum era sprinţară si plină de incuri, a bufnit de rîs (Creangă),
Inca adj. v. incaş.
inealcuîâbil, -&, incalculabili, -e, adj. f| Din fr. incalculable || Care nu poate fi calculat, apreciat; imens, enorm, foarte important.
incalificabil, -ă, incalificabili, -e, adj. || In1--f calificabil. Cf. fr. inqualifiable || Care nu poate fi calificat, care este sub orice critică; care întrece orice măsură.
incandescent, -ă, incandescenţi, -te, adj. || Din fr. incandescent, lat. incandescens, -ntis {< incan-descere = a arde || Care se află în stare de incandescenţă.
incàndescénfâ s.f. |] Din fr. incandescence || Stare a unui corp care emite lumină şi radiaţii infraroşii datorită temperaturii lui înalte. O Lampă cu i. = lâ8î||ă a cărei sursă de lumina este un bec electric
incantaţie, incantaţii, s.f. || Din fr. incantation || (Livr.) Stare de încîntare.
incapabil, -ă, incapabili, -e, adj. || Din fr. incapable || (Adesea substantivat) Care nu este în stare să facă un lucru; nepriceput; lipsit de capacitate.
incapacitate s.f. || Din fr. incapacité || Lipsă de capacitate, neputinţă de a face ceva; lipsă de pricepere, de aptitudini, de pregătire.
incarbonizâre s.f. || In1- 4- carbonizare |] Proces de transformare în cărbuni a resturilor vegetale depuse pe fundul unui bazin de sedimentare, sub influenţa temperaturii, presiunii şi bacteriilor.
Incarna, incarnez, vb. I. Tranz. şi refl. |j Din fr. incarner, lat. incarnare (< caro, carnis„carne44) |j A (se) întrupa; a (se) prezenta sub o formă concretă, materială, precisă.
Incarnat, -ă, incarnaţi, -te, adj. 1. Care a luat formă materială; întrupat. 2. (Fig.) înverşunat, pasionat. Luăm... asupră-ne a convinge pe cel mai incarnat logician (Macedonski).
incaş, -ă, mcaşi, -se, s.m. şi f., adj. )! Din fr. incaş, mea || 1. S.m. şi f. Persoană fâoînd parte dintr-o populaţie băştinaşă din America de Sud (amerindieni), care a creat o originală cultură materială şi spirituală şi un puternic stat (sec. 15 — 16). 2. Adj. Care aparţine incaşilor, privitor la incaşi. |j Şi: mea adj., Incaş, -ă s.m. şi f., adj.
measâbii, -ă, incasabiii, -e, adj. |i Din fr. incassable (< casser „a sparge44) || Care nu se sparge (uşor).
incâso s.n. || Cuv. it. || (Fin.) Sistem de decontare prin care, pe baza unui document din care rezultă obligaţia de plată a unui debitor, banca Încasează de la acel debitor contravaloarea documentului.
incaş, -ă s.m. şi f., adj. v. Incaş, incendia, incendiez, vb. I. Tranz. \\ Din fr. incendier j| A da foc la ceva, a provoca un incendiu. © (Fig.) A aţîţa spiritele, a incita, a îndemna la acţiuni violente.
Incendiar, «ă, incendiari, -e, adj. j| Din fr, incendiaire,' lat. incendiarius |l 1. Care provoacă (sau poate provoca) un incendiu. 2. (Fig.) Care aţîţă spiritele, care îndeamnă la acţiuni violente.
incendiator, -oare, incendiatori, -oare, s.m. şi f. |! Din incendia || Persoană care provoacă un incendiu. © (Fig.) Aţîţător, provocator.
Incendiu, incendii, s.n. || Din lat. incendium; cf. fr. incendie || Foc mare, care cuprinde şi distruge clădiri, păduri etc.; (pop.) pîrjol.
incert, -ă, incerţi, -te, adj. (f Din lat. incertus |] Nesigur, îndoielnic.
incertitudine, incertitudini, s.f. || Din fr. in-certitude, lat. incertitudo, -inis jj Lipsă de certitudine; nesiguranţă, îndoială; ezitare.
incest, incesturi, s.n. || Din fr. inceste, lat» incestus || Legătură sexuală (constituind o in-" fracţiune) între părinţi şi copii ori între fraţi şi surori.
incestuos, -oâsă, incestuoşi, -oase, adj. y Din fr. incestueux, lat. incestuosul || Care are caracter de incest; vinovat de incest.
inchizitor, inchizitori, s.m. || Din fr. inquisi-teur, lat. inquisitor || Judecător din tribunalul ecleziastic al ^Inchiziţiei (instituţie a bisericii catolice, creată în sec. 13, care judeca pe cel acuzaţi de erezie sau de nesupunere faţă de biserica catolică). ® (Fig.) Anchetator aspru, necruţător.
inchizitorial, -ă, inchizitoriali, -e, adj. || Din fr. inquisitorial || Privitor la Inchiziţie sau la inchizitor. @ Foarte crud, nemilos.
incident, -ă, incidenţă, incidente, s.n., adj. || Din fr. incident; cf. lat. incidens, -ntis ( < iucidere „a surveni44) || 1. S.n. Îetîmpîare neaşteptată (şi neplăcută) care intervine în desfăşurarea unei acţiuni. 2. S.n. Obiecţie ridicată în cursul unui
471
INCOMPETENT
proces de către una dintre părţi. 8. Adj. (Despre cuvinte, propoziţii) Intercalat între părţile unei propoziţii sau ale unei fraze. 4. Adj. (Despre raze, fascicule de lumină etc.) Caro cade asupra unui corp.
incidental* -ă, incidentali. -e, adj. jl Din fr. incidenţei [( (Adesea adverbial) Care se prodnce sau intervine întîmplător; accidental.
incidenţă, incidenţe, s.f. ii Din fr. incidente || întîlnire a’unei raze sau a unui fascicul de raze de lumină sau de alte radiaţii cu o suprafaţă. O Punct de i. = punctul în care o rază întîlneşto suprafaţa unui corp sau suprafaţa de separare a două medii. Unghi de i. = unghiul format de o rază incidenţă cu normala la suprafaţa corpului.
* * incinera, incinerez, vb. I. Tranz. i| Din fr. incinerer, lat. incinerare {( cinis, cineris „cerui-şă“) || A arde un corp organic, un cadavru etc., prefăeîndu-1 în cenuşă.
incintă, incinte, s.f. i| Din fr. enecinte jl 1, Spaţiu închis în interiorul unei construcţii. 2. Suprafaţă de teren înconjurata de construcţii.
incipient, -ă, incipienţi, -te, adj.. || Din lat. incîpiens, -ntis |! Care se află ia început, care abia începe; începător.
incisiv1, incisivi, s.m. |l Din fr. incisive jl Dinii incisivi = fiecare dintre dinţii laţi din faţă (la om în număr de opt), care servesc îa sfărîm.area alimentelor.
Incisiv2, -ă, incisivi, -e, adj. || Din fr. incisifll (Despre vorbe, stil) Pătrunzător, muşcător, tăios.
Incită, incit, vb. I. Tranz. j-| Din fr. inciter, lat. incitare H (Livr.) A aţîţa, a instiga.
Incitare, incitări, s.f. (Livr.) Acţiunea de a incita; instigare, aţîţare, întărîtare.
incitator, -oare, incitatori. -oare, adj., s.m. şi f. || Din fr. incitateur j| (Livr.) (Persoană) care incită, instigator.
Ineim, incizez, vb. I. Tranz. || Din fr. inciser (< lat. *incisare — incidere „a tăia'4) |{ A face o incizie; a tăia.
incizie, incizii, s.f. ji Din fr. ' incision, lat. ineisio || 1» Tăietură în ţesuturile organice, făcută cu un instrument chirurgical. 2. Ornamentare a unui obiect de lut, de piatră etc. prin zgîFierea la suprafaţa lui cu ajutorul unui instrument.
inc!includ, vb. III. Tranz. jj Din lat. indudme || A cuprinde, a conţine, a îngloba.
Iru’hmv adv. || Din îr. inclusif jj Guprinzînd şi..., împreună cu...
IscliizMne, incluziuni, s.f. || Din fr. inchision, lat. inclusio, -onis || lo Particulă de material străin (impuritate) în masa unui corp solid. 2. (Mai.) Reîaţie între două mulţimi prin care se exprimă faptul că orice element al primei mulţimi aparţine şi celeilalte. 3. (Log.) Cuprinderea noţiunilor cu sferă mica dar cu conţinut bogat, în noţiuni cu sferă mare şi conţinut sărac mcoatfy, -ă» incoativi,	-e, adj. || Din ir.
inckoatif, lat. inchoativus ( ( închoare „a îucepe“) j| (Despre verbe) Care exprimă începutul unei acţiuni.
incoerclbil, -ă, incoercihili, -e, adj. || Din fr. incoercible jj (Livr.) Care nu poate fi constrîns. ^ © Care nu poate fi comprimat sau reţinut într-un recipient.
incoerent, -ă, incoerenţi, -te, adj. || Din fr. incohérent || Lipsit de legătură logică în gîndire sau în manifestări; fără şir.
incoerentă, incoerenţe, s.f. || Din fr. incohérence || Lipsă de coerenţă, de legătură logică în gîndire, în exprimare, în manifestări, în acţiuni.
incognito adv. || Din fr .^incognito; cf. lat. incogmtus „necunoscut441| (în legătură cu o personalitate aflată în călătorie) Fără să fie cunoscut; sub nume fals.
incognoscibil, -ă, incognoscibili, -e, adj. || Din fr. incognoscible || Care nu poate fi cunoscut.
incolor, -ă, incolori, -e, adj. || Din fr. incolore, lat. incolor îl Care nu este colorat, care nu are culoare; şters, spălăcit. © (Fig.) Fără personalitate, fără strălucire.
iBCombustibiL -ă, incombustihili, -e, adj. II Din fr. incombustible || Care nu poate arde; ne combustibil.
incomensurabil, -ă, incomensurabili, -e, adj. || Din fr. incommensurable j| Care nu poate fi măsurat; foarte mare, nemăsurat. © (Mat.; despre mărimi) A căror măsură nu poate fi exprimată de un număr raţional.
incomeslîbil, -ă, incomestibili, -e, adj. |[ Din fr. incomestible \\ Care nu este bun de mîncat ; otrăvitor, toxic.
incomod, -ă, incomozi, -de, adj. || Din fr. incommode, lat. incommodus || 1. Care nu este comod, care nu oferă comoditate. 2. (Despre fiinţe) Care deranjează, stinghereşte.
incomodă, incomodez vb. I. Tranz. || Din fr. incomoder lat. incommodare || A tulbura liniştea cuiva, a deranja, a stingheri pe cineva.
incomoditate s.f. || Din fr. incommodité ]] Lipsă de comoditate. ® Jenă, deranj.
racomparâbil, -ă, incomparabili, -e adj. || Din fr. incomparable, lat. incomparabilis|i (Adesea adverbial) Care nu se poate compara cu nimic; fără pereche, neasemănat, extraordinar.
incompatibil, -ă, incompatibili, -e adj. || Din fr. incompatible || 1. Care nu este compatibil cu altceva, care nu poate exista, nu se poate exercita în acelaşi timp cu altceva. 2. (Despre un sistem de ecuaţii sau inecuaţii) Care nu are soluţii.
incompatibilitâte s.f. || Din fr. incompatibilité li 1. Faptul de a fi incompatibil; situaţia a două funcţii, profesiuni etc. care nu pot fi ocupate sau exercitate de cineva în acelaşi timp. 2. (Med.) Nepotrivire de grup sanguin. 8» (Mat.) Caracteristică a unui sistem de ecuaţii sau inecuaţii de a fi incompatibil. ® Proprietate a unui sistem de axiome care exprimă faptul că există în el afirmaţii care nu concordă cu celelalte.
incompetent, -ă, incompetenţi, -te, adj. || Din fr. incompétent || Care nu este competent; care nu are calitatea sau căderea de a face ceva. ©
ÎNCOMPENTENŢA
472
(Despre un organ de stat) Care nu are competenţa pentru rezolvarea anumitor probleme sau pricini.
incompetânţă s.f. |] Din fr. incompétence || Lipsă de competenţă.
incomplét, -ă, incompleţi, -te, adj. || Din fr. incomplet || Care nu este complet, din care lipseşte ceva.
incomprehensibil* -ă, incomprehensibili, -e, adj. || Din fr. incompréhensible || Care nu poate fi înţeles, cuprins cu mintea; de neînţeles.
i incomprcsibil. -ă, incompresibili,	-e, adj.
li Din fr. incompressible |] Care nu poate fi comprimat sub acţiunea unei presiuni exterioare, care nu îşi poate micşora volumul.
incompreslbilitâte s.f. |] Din Ir. incompressibilité [| (F<z.) însuşirea unui corp de a fi incom-presibil.
inconciliable -ă, inconciliabili, -e, adj. J| Din fr. inconciliable j] Care nu poate fi conciliat, de neîmpăcat.	1
incongelâbil, -ă, incongelabili, -e, adj. || Din fr. incongelable i! Care nu poate îi congelat, care nu îngheaţă.
• incongruent, -ă, incongruenţi, -te, adj. || Din it. incongruente, lat. incongruens, -ntis !j (Livr.) Care nu se potriveşte, care nu este în concordanţă cu ceva.
incongruenţă s.f. || Din it. incongruenza, lat. incongruentia || (Livr.) Faptul de a fi incongruent; nepotrivire, neconcordanţă.
inconsecvent, -ă, inconsecvenţi, -te, adj. || Din fr. inconséquent, lat. inconsequens, -ntis || Lipsit de consecvenţă în idei, în acţiuni; nestatornic, schimbător, instabil, neconsecvent.
inconsccvănţă, inconsecvenţe, s.f. || Din fr. inconséquence, lat. inconsequentia II Lipsă de consecvenţă în idei sau în acţiuni; instabilitate, inconstanţă.
* Inconsistent, -ă, inconsistenţi, -te, adj. |j Din fr. inconsistant || Lipsit de consistenţă; neconsistent, slab, moale.
inconsistenţă, s.f. || Din fr. inconsistance j| Lipsă de consistenţă, de soliditate.
inconsolabil, -ă, inconsolabili, -e, adj. || Din fr. inconsolable, lat. inconsolabilis || Care nu se poate consola; nemîngîiat.
inconstant, -ă, inconstanţi, -te, adj. || Din fr. inconstant || Lipsit* €e constanţă, de statornicie; uşuratic, schimbătorf inconsecvent.
inconstanţă s.f. || Din fr. inconstance || Lipsă de constanţă, nestatornicie.
inconştient, -ă, inconştienţi, -te, adj., s.n. [l’Din fr. inconscient (după conştient) || 1. Adj. Care nu este conştient, care şi-a pierdut cunoştinţa. • (Despre o fapta, un act) Făcut fără să-şi dea seama; involuntar. (Adverbial) Buzele i se mişcau încet, inconştient (Ylahuţă). 2. Adj. Care nu are o atitudine conştientă faţă de realitatea înconjurătoare; fără minte, fără judecată.
8® S.n. Totalitatea fenomenelor psihice care scapă conştiinţei.
inconştienţă s.f. j| Din fr. inconscience (după inconştient) || 1. Lipsă sau pierdere a cunoştinţei, care apare în diferite boli neuropsihice. 2»
Lipsa unei atitudini conştiente, raţionale, fată
de realitatea înconjurătoare.
incontestabil, -ă, incontestabili, -e, adj. |j Din fr. incontestable !j Care nu poate fi contestat care este de netăgăduit; (adverbial) fără îndoială, indiscutabil. Această obştească recunoaştere incontestabil bine meritată (Gherea).
incontlnănţă s.f. || Din fr. incontinence, lat. incontinentia ( < incontinens, din continere „a staplpj, a ţine în Mu“) || (Med.) Eliminare involuntară a urinei sau a materialelor fecale. © P. ext. Neputinţă de a-şi înfrîna unele dorinţe, unele pasiuni etc.
f inconvenabil, -ă, inconvenabili, -e, adj. || Din •ii . inconvenable || Care nu convine, care nu este convenabil.
inconvenient, inconveniente, s.n. j! Din fr. inconvénient, lat. inconveniens, -ntis || Neajuns, dezavantaj, impediment, obstacol, dificultate’ piedică.
inconvertîbil, »ă, inconvertihili, -e, adj. || Din fr. inconvertible ( (convertir „ase întoarce spre...44) || Care nu este convertibil; neconvertibli.
incorect, -ă, incorecţi, -te, adj. |j Din fr. incorrect || 1. Greşit, eronat, inexact: exprimare incorectă. 2. Necinstit, neonest.
incorectitudine, incorectitudini, s.f. || In1- -p corectitudine \\ ' Lipsă de corectitudine; faptă incorectă; necinste, şarlatanie.
incorigibil, -ă, incorigibili, -e, adj. || Din fr-incorrigible || Care nu poate fi îndreptat, corijat, care persistă în greşeli.
incorpora vb. Ï. v. încorpora, incoruptibil, -â, incoruptibili, -e, adj. || Din fr. incorruptible, lat. incorruplibilis || Care nu poate fi corupt; cinstit, onest.
incredibil, -ă, incredibili, -e, adj. || Din it. incredible. lat. incredibilis |] Cai*e este de necrezut.
incremént, incrementuri, s.n. [j Din lat. incrementam || Creştere, spor, adaos.
meriminâ, incriminez, vb. I. Tranz. ||Din fr. incriminer, lat. incriminare {< crimen, -inis „acuzaţie44) || A învinui pe cineva de săvîrşirea unei crime; p. ext. a acuza, a învinovăţi.
ineriminâre, incriminări, s.f. Acţiunea de a incrimina; învinuire, învinovăţire, acuzaţie.
incriminât, -ă, incriminaţi, -te, adj. Care este acuzat de crimă; p. gener. învinuit, învinovăţit.
© (Substantivat) Persoană învinuită de o crimă, incrusta, incrustez, vb. I. || Din fr. incruster, lat. incrustare ( < crusta „crustă44) || 1. Tranz. A împodobi un obiect cu incrustaţii (1). 2. Refl. (Despre sărurile din apă) A se depune sub formă de crustă pe pereţii conductelor, ai rezervoarelor etc.
incrustât, -ă, incrustaţi, -te, adj. (Despre obiecte) împodobit cu incrustaţii a).
incrustaţi©, incrustaţii, s.f. |j Din fr. incrustation |j 1. Ornament, tăiat dintr-un material, de obicei mai preţios, şi înfipt în masa unui obiect.
2.	Crustă de săruri depusă dintr-o soluţie pe pereţii unui rezervor ai unei conducte etc.
473
INDEX
incubator, incubatoares.n. || Din fr. incubateur I) Instalaţie pentru clocirea artificială a ouălor.
incubaţie, incubaţii, s.f. || Din lat. incubaţia, fr. incubation || 1. Proces de dezvoltare a embrionului din ou şi de transformare a lui în pui. 2. (Med.) Perioada de i. — timpul( dintre primul contact al organismului cu un agent patogen şi apariţia primelor semne ale bolii.
inculca, inculc, vb. I. Tranz. || Din fr. incul-quer, lat. inculcare || (Livr. ; cu privire Ia o idee, la un principiu, la o regulă de conduită) A întipări în mintea cuiva prin repetare.
inculpa, inculp, vb. I. Tranz. |j Din fr. inculper, lai. inculpare ( \ culpa „vina, greşeala44} j| A acuza, a învinui pe cineva.
inculpat, -ă, inculpaţi, -te, s.m. şi f. Persoană acuzată de o culpă şi care este parte intr-un proces penal; acuzat, pîrît, învinuit.
incult, «ă, inculţi, -te, adj., s.m. şi f. || Din fr. inculte, lat. incullus || (Persoană) lipsită de cultură elementară.
incultură s.f. || Din fr. inculture j] Lipsă de cultură; ignoranţă, neştiinţă.
'incumbă, pers. 3 incumbă, vb. I. In tranz. || Din lat. incumbere, fr. incomber |j (Despre sarcini, obligaţii) A se impune, a intra în obligaţiile cuiva.
incunabul, incunabule, s.n. || Din fr. incunable, lat. incunabuia, neutru pi. „leagăn44^ (fig.) „început44 || Exemplar dintr-o carte tipărită în primii ani ai introducerii tiparului (înainte de anul 1500); p. ext. carte foarte veche (şi preţioasă).
incurabil, -ă, incurabili, -e, adj. [| Din fr. incurable || (Despre boli sau despre bolnavi) Gare nu mai poate fi vindecat; p. ext. (despre persoane) caro suferă de un defect moral nevindecabil.
ineărie, incurii, s.f. || Din fr. incurie, lat. incuria |l (Livr.) Lipsă de grijă, neglijenţă.
incursiune, incursiuni, s.f. |j Din ir. incursion, lat. incursio, -onis (< currere „a alerga4*) ||
1.	(Milit.) Acţiune de cercetare, de mică amploare, executată prin surprindere în dispozitivul inamic. 2. Cercetare, studiu făcut de cineva înir-un domeniu străin de tema tratată (ca obiect principal al cercetării).
in-cvârto adj. invar. || Din irv lat. in-quarto || (Despre formatul unei cărţi) în care coala de hîrtie este îndoită în patru, formînd opt pagini.
indantrén s.n. (Chim.) Nume dat unor coloranţi sintetici, rezistenţi la lumină, apă şi acizi, folosiţi în imprimeria textilă.
indecent, -ă, indecenţi,	-te, adj. || Din fr.
indécent, lat. indecens, -ntis || Care calcă regulile decenţei; necuviincios, lipsit de pudoare, impudic.
Indecenţă, indecenţe, s.f. || Din fr. indécence, lat. indecentia || Lipsă de decenţă, de bună-cuviinţă, vorbă, faptă, atitudine necuviincioasă; neruşinare, necuviinţă
indecis, -ă, indecişi, -se, adj. || Din fr. indécis || Care nu este decis; nehotărît, şovăielnic.
indeclinâbil, -ă, indeclinabili, -e, adj. |j Din fr. indéclinable, lat. indeclinabilis || (Gram.) Care nu se declină, nedeclmabiL
indefinit, -ă, indefiniţi, -te, adj. || Din fr. indéfini, lat. indefinitus || Care nu este definit, care nu are limite determinate; nedefinit, nelămurit. ©(Gram.) Nehotărît.
indéhiscent, -ă, indehiscenţi, -te, adj. || Din fr. indéhiscent || (Despre fructe) Care nu se deschide spontan la maturitate, spre a pune în libertate seminţele.
indelébil, -ă, indelebili,	-e, adj. (Livr.)
|| Din fr. indélébile, lat. indelebilis ( < delere „a şterge, a distruge44) [| Care nu poate fi şters din amintire, care nu se poate uita; de neşters.
indeîicatéte, indelicateli, s.f. || Din fr. indélicatesse || Lipsă de delicateţe; vorbă, 'faptă, purtare jignitoare, grosolană.
indemnizaţie, indemnizaţii, s.f. || Din fr. indemnisation U1. Sumă de bani care se acordă cuiva în afara retribuţiei, pentru acoperirea unor cheltuieli speciale (deplasări, transfer etc.). sau pentru munca prestată în afara sarcinilor ce decurg din funcţia sa de bază. 2. Sumă plătită oamenilor muncii pe timpul concediului.
|| Şi: indemnizaţie s.f.
■ independent, -ă, independenţi, -te, adj. || Din fr. indépendant ;j 1. Care nu depinde de nimeni; care se bucură de independenţă, liber, autonom. O Independent de...— fără a ţine seamă de..., indiferent de... 2, Care are iniţiativă personală, care nu se orientează după altcineva. 3. (Despre mărimi) A cărei valoare nu depinde de nici o altă valoare sau mărime.
independentă s.f. || Din fr. indépendance' ]| 1. Dreptul unui ’stat de a-şi rezolva liber toate problemele interne şi externe, făra amestec din afară; situaţia de fapt a statului conformă cu acest drept. 2. Starea celui care judecă şi acţionează în mod independent, neinfluenţaţ de alţii. 3. (Despre mărimi) Faptul de a fi independent (3).
indescifrabil, -ă, indescifrabili, -e, adj. || Din fr. indéchiffrable || (Despre texte scrise) Care nu poate fi descifrat, neciteţ.
Indescriptibil, -ă, indescriptibili, -e, adj.
|| Din fr. indescriptible || Care nu poate fi descris sau exprimat prin cuvinte; de ne descris.
indestructibil, -ă, indestructibilii -e, ^ adj.
|| Din fr. indestructible || Care nu poate fi distrus, nimicit; trainic, rezistent.
indeterminâbil, -ă, indeterminabili, -e, adj. || Din fr. indéterminable, lat. indeterminabilis || Care nu poate fi determinat.
mdeterminism s.n. || Din fr. indéterminisme || Concepţie în filozofia burgheză ^ modernă şi contemporană care respinge determinismul, neagă cauzalitatea şi legitatea obiectivă a fenomenelor naturale şi sociale, . susţinînd existenţa libertăţii absolute a voinţei.
index, (1) indexuri, s.n., .(2) indecşi, s.m. || Din lat., fr. index|| 1. S.n. Listă alfabetică sau sistematică, la sfîrşitul sau _ la începutul unei cărţi, cuprinzînd autorii, cuvintele sau materiile
INDEXA
474
tratate, cu indicarea paginilor la care se află. O Expr. A pune la index — a trece, a socoti pe cineva în rîndul celor nevrednici sau periculoşi. 2* S.m. Degetul arătător.
indexă, indexez, vb. I. Tranz. || Din fr. indexer || 1. A întocmi un index. 2. A atribui un indice de clasificare unui document.
indezirâMl, -ă, indezirabili, -e, adj. || Din îr. indésirable || Nedorit, ne agreat.
indian1 s.n. || Din fr. indienne J| Ţesătură subţire de bumbac, vopsită sau imprimată, din care se confecţionează articole de lenjerie.
indian2, -ă,* indieni, -e, s.m. şi f., adj. || Din fr. indien || 1. S.m. şi f. Locuitor al Indiei. © (Impropriu) Amerindian. 2. Adj. Care se referă la India sau la populaţia ei; (impropriu) care se referă la amerindieni;' (substantivat, f.) limba vorbită de indieni.
indiană, indiene, s.f. Prăjitură umplută cu frişcă şi acoperită cu glazură de ciocolată.
Indic, -ă, indici, -ce, adj. || Din lat. indicus \\ (Rar) Indian2. Kamadeva, zeul indic (Emili eseu).
indică, indic, vb. I. Tranz. || Din fr. indiquer, lat. indicare || 1. A arăta, a semnala; a face cunoscut. Să le indice drumul cel adevărat ce trebuie să-l urmeze (Ghiea). 2» A recomanda un tratament.
indicativ adj., s.n. || Din fr. indicatif, lat. indicatiçus || 1. Adj. (Gram.) Modul indicativ (şi substantivat, n.) == mod personal care exprimă o acţiune prezentată de vorbitor ca reală. 2. S.n. Tot ceea ce serveşte pentru a indica ceva. © (Milit.) Denumire convenţională care se atribuie unităţilor militare, comandamentelor ele. pentru păstrarea secretului şi pentru a nu fi recunoscute de inamic. 8. 1. de apel = semnal emis la începutul şi la sfîrşitul fiecărei emisiuni de către o staţie de radiocomunicaţii, pentru a putea fi identificată.
indie&tdr, -oare, indicatori, -oare, adj., s.n., s.m. || Din fr. indicateur ([ 1. Adj. Care indică.
2.	S.n. Instrument sau dispozitiv al unui sistem tehnic care indică valoarea unei mărimi. 3. S. n. Semn care dă anumite indicaţii (de direcţie, distanţă, circulaţie etc.). 4* S.n. Text tipărit care cuprinde informaţii într-un anumit domeniu. ^ 5e S.m. Expjesie numerică cu ajutorul căreia se caracteri^feză un fenomen social-eco-nomic (ca structură, creştere etc.). 6. S.m. (Chim.) Substanţă cu^ajutorul căreia se determină sfîrşitul unei reacţii chimice.
indicaţie, indicaţii, s.f. || Din fr. indication, lat. indicatio, -onis || îndrumare, lămurire ; indiciu, informaţie, recomandare: şi-a refăcut lucrarea după indicaţiile profesorului.
Indice, indici, s.m. |j Din it., fr. indice, lat. index,' -icis || 1. Semn (număr sau literă) scris alături de o literă (de obicei la dreapta ei şi mai jos), pentru a-i preciza valoarea sau înţelesul, pentru a deosebi elementele desemnate de litera respectivă. 2. (Statist., ec.) Expresie numerică a laturii cantitative a fenomenelor economice; indicaţie (număr, formulă) care înfăţişează dinamica sau aspectul unui fenomen,
al unei acţiuni etc. O I. valoric — mărime relativă ce caracterizează dinamica valorică a unui fenomen (ex. a producţiei ori a desfacerii de mărfuri) sub aspectul schimbării cantităţilor şi a preţurilor. 8. Mărime care caracterizează o proprietate a unei substanţe, a unui sistem tehnic eţc. 4. (Fiz } I, de refracţie — raportul dintre viteza luminii în vid şi viteza într-un anumit mediu. 5. Ac sau piesă mobilă a unui instrument de măsură, care arată, pe © scară gradată, valoarea mărimii măsurate. 8. Index (1)..
indiciu, indicii, s.n. || Din lat. indicium, fr. indice || 1. Particularitate, semnalment după care poate fi recunoscut un obiect, un fenomen etc.^ ® Semn după care se deduce existenţa unui lucru, a unui fenomen. 2. (Dr.) Faptă, situaţie, împrejurare, care poate servi ca probă într-un proces.
indiîerént, -ă, indiferenţi, -te, adj. || Din fr. indifférent, lat. indiiferens, -nlis (< di ffer re „a se deosebi“) || 1. Care nu manifestă nici un fel de interes (pentru cineva sau ceva). 2. Care mi interesează, nu prezintă nici o însemnătate. O Indiferent dacă... = fără a acorda importanţă faptului că...; fie că... Indiferent de... = fără a ţine seamă de...
indiferenţă s.f. !| Din fr. indifférence, lat. indiffereniia || Starea, atitudinea celui indiferent; lipsă de interes faţă de cineva sau ceva; nepăsare.
Indigen, -ă, indigeni, -e, adj., s.m. si f. |j Dni fr. indigène, lat. indigena || 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) născută în ţara despre care este vorba, originară din acea' ţară; băştinaş, autohton. 2* Adj. (Despre animale, plante, mărfuri) Din propria ţară.
Ucrn, -ă, indigeşti, -ste, adj. || Din fr. c. c (, i U. indigest us (< diger ere „a digera"j jl ne Cimente) Greu de digerat. ® (Fig.; despre scrieri) Greu de Înţeles, confuz.
Indigestie, indigestii, s.f. || Din fr. indigestion, lat. indigestia || Tulburare a digestiei, manifestată prin greţuri, vărsături, diaree.
Indignă, indignez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. indigner, lat. indignări |j A produce, a stîrrii (sau a fi cuprins de) indignare; a se supăra, a se necăji.
indignare, indignări, s.f. Faptul de a (se) indigna; sentiment de mînie, de revoltă, provocat de o faptă nedemnă sau nedreaptă.
indignat, -ă, indignaţi, -te, adj. Cuprins de indignare, revoltat sufleteşte.
indigo, indigouri, s.n., adj. || Din fr. indigo \\
1.	S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată între albastru şi violet. 2. Adj. Care are culoarea descrisă mai sus. 8. S.n. Colorant albastru-închis, extras încă din antichitate din diferite plante originare din India (de unde îi vine şi numele); azi se prepară sintetic, fiind folosit’în special la vopsirea linii. 4. S.n. II îrtie-carbon.
indirect, -ă, indirecţi, -te, adj. |j Din fr. indirect, lat. indirectus |] 1. (Adesea adverbial) Care se produce sau se obţine prin intermediul
475
INDOLENT
cuiva sau a ceva. 2. (Lingv.) Complement i. = parte de propoziţie asupra căreia se răsfrînge în mod indirect (1) acţiunea verbului. Propoziţie completivă indirectă = propoziţie care îndeplineşte în frază funcţia de complement indirect: Stil i. sau vorbire indirectă = procedeu sintactic de redare a comunicării cuiva subordonînd-o unui verb de declaraţie (v. verb). B. (Fin.) Impozit i. = impozit care nu se stabileşte direct asupra contribuabililor, ci este inclus în preţul anumitor obiecte de consum sau asupra unor servicii.
indisciplină s.f. || Din fr. indiscipline || Lipsă de disciplină; nesupunere ; p. ext. dezordine.
indiscret, -ă, indiscreţi, -te, adj. jj Din fr. indiscret, lat. indiscretus || Care se amestecă în treburile altuia pentru a-i afla secretele (pe care h împărtăşeşte şi altora), m Care este .lipsit de rezervă, de reţinere, de discreţie în relaţiile cu oamenii.
indiscreţie, indiscreţii, s.f. || Din fr. indiscrétion, lat. indiscretio || Faptul de a destăinui secrete încredinţate de cineva; lipsă de disofeţie, de măsură în vorbă, de rezervă în relaţiile cu oamenii ; faptă nedelicată.
indiscutabil, -ă, indiscutabili, -e, adj. ]| Din fr. indiscutable [| (Adesea adverbial) Care nu poate stîrni obiecţii, care esteèneîndoielnic; evident, incontestabil.
indisolubil, -a, indisolubili, -e, adj. || Din fr. indissoluble, lat- indissoluhilis || Care nu poate fi desfăcut, rupt, destrămat; de nezdruncinat: sini uniţi prin relaţii indisolubile de prietenie.
indispensabil, -ă, indispensabili, -e, adj., s.m. pl. j| Din fr. indispensable || 1. Adj. Absolut necesar, de care nu te poţi lipsi. 2. S.m. pi. Izmene.
indisponibil, -ă, indisponibili, -e, adj. || Din fr. indisponible || Care nu poate fi folosit după voie; de care nu se poate dispune, care nu este liber, nu este disponibil.
indisponibilitate s.f. (| Din fr. indisponibilité || Faptul de a nu fi disponibil; situaţia unui lucru sau a unei fiinţe de care nu se poate dispune.
indispoziţie, indispoziţii, s.f. || Din fr. indisposition H1. Lipsă de voie bună, de dispoziţie; supărare. 2. Starea celui uşor bolnav; boală uşoară.
indispune, indispun, vb. III. Tranz. şi refl. || Inx- -f dispune (după fr. indisposer) || A(-şi) strica buna dispoziţie, a (se) supăra, a (se) mîhrîi. || Perf. s. indispusei, part. indispus.
indispiîs, -ă, indispusi, -se, adj. || Din indispune || Supărat, mîhnit, prost dispus. © Care este uşor bolnav. Era indispus, mai tras la faţă şi mai palid ca altă dată (Vlahuţâ). e indiii s.n. || Din fr. indium |j Metal alb-cenuşiu, moale, cu diverse utilizări în industrie.
individ, -ă, indivizi, -de, s.m. şi f. || Din fr. individu, lat. individuum „indivizibil" || 1. Fiinţă considerată ca unitate distinctă a speţei din care face parte ; exemplar dintr-o categorie de fiinţe. 2. Persoană considerată izolat în raport cu o colectivitate ; ins; (peior.) om necunoscut, suspect»
individual, -ă, individuali, -e, adj. || Din fr.
individuel || 1. Care este propriu sau specific unui individ ; care aparţine unei singure persoane. 2. Care este executat de o singură persoană.
• (Adverbial) în mod izolat, fiecare în parte.
individualism s.n. || Din fr. individualisme ||
1.	Concepţie care ia ca punct de plecare individul izolat, independent de societate. 2. Atitudinea celui care este preocupat în mod exagerat de propria sa persoană, de problemele sale personale.
individualist, -ă, individualişti, -ste, adj., s.m.
şi f. (I Din fr. individualiste || 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care se izolează de preocupările colective, care dă dovadă de individualism. # S.m. şi f. Adept al individualismului ; p. ext. om egoist. 2. Adj. Care se referă la individualism, care aparţine individualismului.
individualitate, individualităţi, s.f. || Din fr. individualité (| Ansamblul particularităţilor proprii unui individ, care îl deosebesc de ceilalţi indivizi, conferindu-i astfel unicitate ; p. ext. ansamblul particularităţilor unui obiect, unui fenomen etc.
individualiza, individualizez, vb. I. Tranz. || Din fr. individualiser || 1. A determina un lucru prin caracterele sale individuale. 2. A scoate în evidenţă . individualitatea unei persoane, specificul unui fapt etc. ® A considera pe cineva sau ceva în mod individual.
individualizare, individualizări, s.f. Acţiunea de a individualiza. © Adaptarea şi aplicarea unei concepţii, a unei legi etc. la cazuri particulare. © întruchiparea unei idei artistice în imagini concrete, individuale.
indivizibil, -ă, indivizibili, -e, adj. || Din fr. indivisible, lat. indivisibilis || Care nu poate fi divizat, împărţit.
indivizibilitate s.f. || Din fr. indivisibilité || Faptul de a fi indivizibil; caracterul unui lucru indivizibil.
Indivizlâne s.f. || Din fr. indivision j| Stare a unui lucru asupra căruia au drept de proprietate mai multe persoane, fără a se fi determinat cota-parte a fiecăreia dintre ele.
in do-european, -ă, indo-europe ni, -e, adj., s.m. pl || Din fr. indo-européen || 1. Adj. Limbi indo-europene = familie de limbi reprezentînd continuarea unei limbi neatestate in texte, dar reconstituită în esenţă. 2. S.m. pl. Denumire dată unui grup de populaţii care trăiau prin mileniul 3 î.e.n. în regiunile Asiei Centrale, de unde au emigrat mai tîrziu spre vest şi sud-vest.
3.	Adj. Privitor la limbile indo-europene sau la populaţiile care vorbeau aceste limbi.
indo-franiân, -ă, indo-iranieni, -e, adj. || Din fr. indo-iranien || Limbi indo-iraniene = grup de limbi din familia indo-europeană, din care fac parte sanscrita, limba literară clasică a Indiei, precum şi grupul iranian.
indolent, -ă, indolenţi, -te, adj. || Din fr. indolent, lat. indolens, -ntis || Lipsit de energie, nepăsător, apatic; leneş, trîndav.
IHDOLEŢA
476
indolénfâ, indolenţe, s.f. || Din fr. indolence, lat. indolentia || Lipsă de energie, nepăsare, apatie; lene.
indruşâim, indruşaimi, s.m. j! Din tc. itirşahi J) (Bot.) Sîngele-voinicului.
indubitabil, -ă, indubitabili, -e, adj. || Din fr. indubitable, lat. indubitabilis || (Şi adverbial) Sigur, cert, neîndoielnic.
indüce, induc, vb. III. Tranz. || Din lat. inducere (după fr. induire ) || 1* A induce în eroare — a face pe cineva să creadă sau sâ i se pară că ceva este altfel decit e în realitate; a amăgi, a înşăla. 2. (Fiz.) A produce un fenomen de inducţie (2).
inductânţă s.f. i| Dm fr. inductance (< induire „a induce“) 1| Mărime caracteristică unui circuit electric, egală cu raportul dintre fluxul magnetic care străbate suprafaţa mărginită de circuitul respectiv şi intensitatea curentului electric care produce acel flux.
Inductiv, -ă, inductivi,	-<?, adj. || Din fr.
inductif |j Care procedează prin inducţie (1), care se bazează pe inducţie. O Metode inductive = metode care procedează de la particular la general, de la efect la cauză.
fnductivitate s.f. || Din fr. inductivité |j (Fiz.) Inductânţă.
Inductor, -oare, inductori, -oare, adj., s.n. )i Din fr. inducteur || 1. Adj. (Despre procese fizice) Care produce sau influenţează un alt proces cu care evoluează concomitent. ® (Despre cîmpuri sau fluxuri magnetice) Care induce tensiuni electromotoare prin fenomenul inducţiei electromagnetice. 2. S.n. Parte componentă a unei maşini electrice, a unui aparat electric etc. care produce fluxuri magnetice inductoare (1).
Inducţie, inducţii, s.f. || Din fr. induction, lat, inductio [| 1. Formă fundamentală de raţionament, care trece de la particular la general, de la fapte la concepte. 2. I. electro-magnetică = producere a unei tensiuni electromotoare într-un circuit electric al cărui contur este străbătut de un flux magnetic variabil fn timp. I. electrică = mărime vectorială care, împreună cu intensitatea, caracterizează local componenta electrică a cîmpului electromagnetic. I. magnetică — mărime vectorială care, împreună cu intensitatea, caracterizează local componenta magnetică a cîmpului Jfectromagnetic. 8. (Fiziol.) Mecanism nervos prin care starea de excitaţie sau de inhibiţie dezvditată într-un centru nervos favorizează sau determină apariţia stării opuse într-un alt centru nervos.
mdulgént, -ă, indulgenţi y -te, adj. || Din fr. indulgent, lat. indulgens, -ntis |j Care dă dovadă de indulgenţă (i); iertător, îngăduitor.
indulgentă, (2) indulgenţe, s.f. || Din fr. indulgence, lat. indulgentia || 1. Atitudine îngăduitoare faţă de greşelile cuiva; îngăduinţă. 2. (în biserica catolică) Iertare de păcate, acordată credincioşilor în schimbul unei sume de bani.
indurâţle, induraţii, s.f. || Din fr. induration9 lat. indurat io || Proces patologic caracterizat prin creşterea consistenţei unui ţesut sau a unui organ, <§> (Pop.) Bătătură.
Indiîs, -ă, induşi, -se, adj., s.n. M Din indtwe\\
1.	Adj. (Despre fenomene fizice) Care este produs sau influenţat de un alt fenomen fizic cu care evoluează concomitent. ' • (Despre curenţi electrici) Care se produce prin inducţie electromagnetică. 2, S.n. Parte componentă a unei maşini electrice în care se produce, prin inducţie, un curent electric.
industrial, -ă, industriali, -e, adj. j| Din fr. industriei i| Care se referă la industrie, care este produs ^ de industrie sau care se bazează pe industrie. O Chimie industrială — ramură a chimiei care se ocupă cu aplicarea proceselor chimice în tehnica fabrica ţi ei. Plante industriale = grup de plante agricole (oleaginoase, textile etc.) cultivate pentru a servi ca materie prima în industrie.
industrial design [Pr. :	indâstriăl dizâin]
I! Loc. engl. II Activitate de proiectare a produselor şi obiectelor ce urmează a fi fabricate la scară industrială, încadrîndu-se în fazele necesare procesului industrial prin crearea unor modele de consum şi modele culturale, în acord cu nevoile societăţii; design.
industrialism s.n. |i Din fr. industrialisme j\ Tendinţă de dezvoltare a industriei şi ridicarea ei Ia nivelul de ramură principală a’economiei.
Industrializa, îndustrializezy vb. 1. Tranz. II Din fr. industrialiser || 1. A crea, a dezvolta industria unei ţări. m A introduce tehnica maşinistă în locul tehnicii manuale. 2. A prelucra o materie primă pentru a obţine produse industriale.	^	'
industrializare, industrializări, s.f. 1. Acţiunea de a industrializa (1) ; procesul de apariţie şi dezvoltare a marii producţii industriale, pe baza căruia industria devine ramura principală şi conducătoare a economiei naţionale. 2. Prelucrarea industrială a unor materii prime.
Industriaş, industriaşi, s.m. || Din industrie || Proprietar (capitalist) de întreprinderi industriale ; fabricant.
Industrie, industrii9 s.f. || Din fr. industrie, lat. industria .,activitate“ || Ramură a producţiei materiale care realizează fie extragerea materiilor prime minerale şi a combustibililor, fie prelucrarea acestora şi a altor materii prime, transformi n du-le în mijloace de producţie sau în bunuri <ie consum. O L grea — totalitatea ramurilor industriale care produc, cu precădere, mijloace de producţie. L uşoară — grup de ramuri industriale care au ea obiect îndeosebi producţia de bunuri de consum (textile, confecţii, încălţăminte, sticlărie, produse alimentare etc.). L extractivă ramură industrială care cuprinde activităţile de desprindere din natură a unor materii utile (cărbune, ţiţei, minereuri etc.). /. casnică — activitatea de prelucrare, cu mijloace simple, a materiilor prime în cadrul gospodăriei producătorului.
, Inechitabil, -ă, inechitabili, -e, adj. || Din fr. inéquitable || Nedrept, injust,
inechitate, inechităţi, s-f. || In1- -f- echitate (după ir. iniquité) || Nedreptate, in justeţe.
,f 477
ÏNEXPLORABIL
ineenâţie» inecuaţii, s.f. || Din fr. inéquation |j Inegalitate între două funcţii, avînd aceleaşi / variabile, care poate fi satisfăcută sau nu pentru ( anumite valori date variabilelor.
inedit, -ă, inediţi, -te, adj || Din fr. inédit, lat. ineditus || 1. (Despre documente, lucrări) Care nu a mai fost publicat, care se publică pentru prima oară. 2. (Fig.) Necunoscut, nou, neobişnuit.
inefabil, -ă» inefabili, -e, adj. || Din fr. ineffable, lat. ineffabilis j| (Livr.) Gare nu poate fi exprimat prin cuvinte; inexprimabil.
* ineîieâce adj. invar. || Din fr. inefficace, lat. inefficax, -acis || Care nu este eficace, care nu ; produce efectul dorit; Iară efect.
ineficacitate, ineficacităţi, s.f. || Din fr. ineffi-' cacité || Lipsă de eficacitate.
inegal, -ă, inegali, -e, adj. || Din fr. inégal ||
1.	Care nu este egal (cu altceva); care denotă o lipsă de echilibru între forţe, valori etc. 2. Schim-. bător, nestabil.
î inegalabil, -ă, inegalabili, -e, adj. || Din fr. inégalable || Care nu poate fi egalat cu nimeni sau cu nimic, care nu poate fi comparat cu altcineva sau cu altceva.
inegalitâte, inegalităţi, s.f. |j Din fr. inégalité || Faptul de a fi inegal; lipsă de egalitate; disproporţie. © (Mat.) Relaţie între două mărimi care nu sînt egale.
inel, inele, s.n. || Lat. anellus ]| 1. Cerc mic de metal (preţios) care se poartă ca podoabă pe deget. O I- de logodnă = verighetă. O Expr. Tras ca prin inel = cu talia subţire ; zvelt. © (Fig.) Buclă de păr. Părul, în inele, căztndu-i pe grumaz (Macedonski). 2. Obiect în formă de cerc, avînd diverse întrebuinţări, m (La pl.) Aparat de gimnastică masculină, format din două cercuri de metal, atîrnate de cîte o frînghie la care se execută anumite exerciţii. 3, Fiecare dintre zonele inelare din tulpina sau rădăcina plantelor lemnoase, care permit evaluarea vîrstei acestora. 4» Fiecare dintre segmentele din care este alcătuit corpul unor viermi.
- inelar, -ă, inelari, -e, adj., s.n., s.m. || Din inel || 1. Adj. Care are aspectul unui inel (1), de forma unui inel. 2. S.n. Degetul aflat între cel mijlociu şi cel mic, pe care se poartă, de obicei, inelul. 8. S.m. Fluture dăunător de culoare gal-benă-cafenie, care depune ouăle sub formă de inel (1) pe ramurile pomilor fructiferi şi ale stejarilor.
inelat, -ă, inelaţi, -te, adj. |j Din inel || în formă de inel; (despre păr) buclat, cîrlionţat.
ineluctabil» -ă, ineluctabili, -e, adj. || Din fr. inéluctable, lat. ineluctabilis (( luctari „a se lupta") || (Livr.) Cu care nu se poate lupta, care nu poate fi evitat, îniăturat sau împiedicat.
ineluş, ineluşe, s.n. || Din inel || Diminutiv al lui inel. O /neluş-învîrtecuş v. învlrtecuş.
înemă *s.f. v. inimă.
; ;inepţie, inepţii, s.f. || Din fr. ineptie, lat. inepţia ineptus < in + aptus) || Faptă sau vorbă prostească, lipsită de logică; stupiditate, absurditate.
inepuizabil» -ă, inepuizabili, e, adj. || Din fr< inépuisable i| Care nu se epuizează, care nu se termină niciodată; extrem de abundent, de bogat.
inerent, -ă, inerenţi, -te, adj. || Din fr. inhérent, lat, inhaerens, -ntis „ataşat la" |j Care face parte integrantă din ceva, care aparţine în mod necesar la ceva. (Adverbial) Diferitele slăbiciuni care sini inerent legate de firea omului (Anghel).
inért, -ă, inerţi, -te, adj. |] Din fr. inerte, lat. mers, -tis || 1. Fără viaţă, neînsufleţit; lipsit de vigoare; moale, molîu. 2. (Fiz.) Care posedă inerţie. 8. (Despre elemente sau substanţe chi-< mice) Lipsit de reactivitate faţă de alt element, sau altă substanţă.
inerţial, -ă, inerţiali, e, adj. || Din inerţie. Cf. germ. Inerţial [bezugsystem] j| (Fiz.; despre un sistem de referinţă) Aflat în mişcare rectilinie şi uniformă (în raport cu care se verifică principiul inerţiei).
inerţie, inerţii, s.f. || Din fr. inertie, lat. inerţia || 1.’ (Fiz.) Proprietate a corpurilor de a-şi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie" şi uniformă, atît timp cît nu se exercită asupra lor acţiuni exterioare. 2. Proprietate a unor substanţe de a nu reacţiona cu alte substanţe. 8. (Fig.) Tendinţa de a rămîne în inactivitate; indolenţă, apatie. Tinerii... aveau să biruiască inerţia lumii vechi (Sadoveanu).
inerva, pers. 3 inervează, vb. I. Tranz. |] Din fr. innerver || A produce unui organ sau unui ţesut o stare de inervaţie.
inervâţie, inervaţii, s.f. j| Din fr. innervation || Ansamblul formaţiilor periferice care constitui© aparatul, nervos al unui ţesut sau organ. Cuprinde receptori şi fibre aferente, iar uneori şi ganglioni nervoşi. ® Activitatea acestui aparat.
inestetic, -ă, inestetici, -ce, adj. || Din fr. inesthétique || Care nu este estetic; urît.
inestimabil, -ă, inestimabili, -e, adj. || Din fr. inestimable, lat. inaestimabilis ]| De nepreţuit, foarte valoros.
inevitabil» -ă, inevitabili,	-e,	adj.	|| Din	ftx
inévitable, lat. inevitabilis || Care	nu	poate	fi
evitat, care este de neînlăturat.
inexact, -ă» inexacţi, -te, adj. j| Din fr. inexact|| (Adesea adverbial) Lipsit de	exactitate; fals,
eronat.
inexaetităte» inexactităţi, s.f. |] In1- -p exactitate |! Lipsă de exactitate; neadevăr.
fnexigibil, -ă, inexigibili,	-e,	adj.	|| Din	f&
inexigible || (Livr.) Care nu poate fi pretins.
inexistent» -ă, inexistenţi, -te, adj. || Din fr. inexistant || Care nu există. ® (Fig.; despre oameni) Lipsit de importanţă, de valoare.
inexistenţă s.f. || Din fr. inexistence |] Lipsă de existenţă; faptul de a nu exista.
Inexorabil» -ă» inexorabili, -e, adj. || Din fr. inexorable, lat. inexorabilis || Care nu poate fi înduplecat, neînduplecat, implacabil.
inexplicabil» -ă» inexplicabili, -e, adj. || Din fr. inexplicable, lat. inexplicabilis || Care nu poate fi explicat; de neînţeles; p. ext. ciudat, curios.
inexpiorâbil, -ă» inexplorabili, -e, adj. || Din fr. inexplorable || Care nu poate fi explorat, cercetat.
INEXPRESIV
478
inexpresiv, a-ă, inexpresivi, -e, adj. || Din fr.
inexpressif || Lipsit de expresivitate; şters: figură inexpresivă.
inexprimâhil, -ă, inexprimabili, -e, adj. || Din fr. inexprimable |j Care nu poate fi redat prin cuvinte; de nespus, inefabil.
inexpugnâbil, -ă, inexpugnabili, -e, adj. || Din fr. inexpugnable, lat. inexpugnabilis (< expug-nare „a lua cu asalt44) || Care nu poate fi cucerit.
inexiensiMl, -ă, inexlensibili, -e, adj. || Din fr. inextensible il Care nu se poate extinde.
In extenso adv. || Loc. lat. || Pe larg, in detaliu, In întregime.
in> extremis adv. || Loc. lat. |j Neavlnd ‘altă posibilitate în ultima ^notantă
iitextrteăMl, ~ă, inextricabili, -e, adj. |J Din fr. inextricable, lat. inextricabilis (< extricare „a descurca44) || Foarte încurcat, foarte complicat; de neînţeles.
infailibil, -ă, infailibili, -e, adj. || Din fr. infaillible || Care nu poate greşi, care nu se poate înşela.
Isf&fMMIitâte s.f. || Din fr. infaillibilité |) Faptul de a fi infailibil, caracterul sau starea a ceea ce este infailibil.
infim, -ă, infami, -e, adj. || Din fr. infâme, lat. mf&mis ({ in -j- fama) || (Adesea substantivat) Josnic, nedemn. Taci... cu prostiile tale infame (Camil Petrescu).
infamant, -ă, infamanţi, -te, adj. || Din fr. infamant || Care dezonorează, care atrage înfierarea, dezonorarea publică; degradant.
infamie, infamii, s.f. || Din fr infamie, lat. infamia || Caracterul a ceea ce este infam; faptă sau vorbă josnică; ticăloşie. O Expr. A ţintui {sau a pune) pe cineva la stilpul infamiei — a supun ~	cineva oprobriului public, a condamna,
a în fi pe cineva.
*n	-ă,	infanti, -te, s.m. şi f. || Din sp.
in) a || itlu dat copiilor regilor Spaniei şi ai Portugaliei (în afară de primul născut).
Infanterie, infanterii, s.f. || Din rus. infanterii a, fr infanterie, it. infanteria (din lat. mfans „copil, valet44) || Parte a forţelor armate care duce lupta pe jos; (înv.) pedeslrime. O I- moto = infanterie dotată cu autovehicule pentru transport în timpul deplasărilor. /. marină — infanterie care luptă pe uioat în sprijinul imediat al unităţilor de marin#"
infanterist, infanterişti, s.m. || Din rus. infanterist I) Militar din infanterie; (înv.) pedestraş.
infanticfd, infanticide,x s.n. || Din fr. infanticide. lat. infanticidum || Pruncucidere, ucidere a propriului copil.
infantil, -a, infantili, -e, adj. || Din fr. infantile, lat infantilis || Referitor la copii, caracteristic copiilor. O Paralizie infantilă = poliomielită. © (Fig.) Copilăresc, pueril, neserios. Aceasta e o... născocire infantilă (Anghel-losif).
infantilism s.n. || Din fr. infantilisme || Anomalie în dezvoltarea corporală şi psihică, caracterizată prin persistenţa la vîrsta adultă a unor trăsături morfologice şi funcţionale specifice copilăriei.
Infarct, infarcte, s.n. |] Din fr. infarctus, germ. Infarkt || Mortificare a unui organ sau alunei părţi diiitr-un organ ca urmare a astupării unei artere sau a unei vene. O /• miocardic ~ infarct produs în miocard, în urma obstruării unei ramuri a arterei coronare.
inîafisrâbll, -ă, infatigabili, -e, adj. || Din fr. infatigable (< fatiguer „a obosi44) || (Livr.) Neobosit, foarte zelos.
infatua, infatuez, vb. I. Refl. || Din fr. infa-luer (< fat „prost, înfumurat44) || (Livr.) A se înfumura, a se îngîmfa.	ţ
infatuat, -ă, infatuaţi, -te, adj. fPlin de sine* îngîmfat, înfumurat.
infect, -ă, infecţi, -te, adj. |{ Din fr. infect, lat. infectus (< inficere „a mînji, a păta44) [| 1. (Despre mirosuri) Greu, urît; ^despre aer) stricat, viciat.
2.	(Despre obiecte) Respingător, murdar. 8. (Despre oameni şi manifestările lor) Josnic, mîrşav. Să nu-i cruţaţi, ...sînt nişte canalii infecte (Vlahuţă).
infectă, infectez, vb. I. Refl. [| Din fr. infecter \[ A contracta o infecţie (1); (tranz.) a contamina. © (Fig.) A corupe, a strica din punct de vedere moral.
infectant, -ă, infectanţi, -te, adj. || Din fr. infectant || Care provoacă infecţii, infecţios.
infecţie, infecţii, s.f. || Din fr. infection ||
1.	Proces patologic al organismului, cauzat de pătrunderea în el a unui agent patogen. 2. Miros urît, duhoare.
infecţios, -oâsă, infecţioşi, -oase, adj. |! Din fr. infectieux || (Despre boli) Provocat ele o infecţie. ©Care produce infecţie; molipsitor, contagios.
infeefiozttăte s.f. Il Dm fr. infectiosité || Capacitate a unui germen de a pătrunde într-un organism şi a se înmulţi astfel îneît să se poală transmite şi la un alt organism.
inferior, -oară, inferiori, -oare, adj. || Din fr. inférieur, lat. inferior (comparativul iui inferus „aşezat mai jos44) || 1. Care este aşezat mai jos sau dedesubt. © (Despre porţiuni ale apelor curgătoare) Situat mai aproape de vărsare decît de izvor. 2. Mai mic din punct de vedere numeric. 8. De calitate mai proastă; de importanţă mai mică. 4. Care are un rang sau un grad mai mic decît altul © (Substantivat, m.) Subaltern, subordonat
inferioritate s.f. i| Din fr. infériorité || Faptul № a fi inferior ; starea a ceea ce este inferior.
infern s.n. Ij Din lat. infernus || Iad. @ (Fig.) Loc de dezordine şi de confuzie: situaţie chinuitoare, greu de suportat.
infernal, -ă, infernali, -e, adj. ;j Din fr. infernal, lat. infern alis jj De infern; groaznic, înspăimântător; (despre zgomote) asurzitor. Corpul şlepului se zguduia vibrînd de larma infernală (Bart),
infesta, pers. 3 infestează, vb. I. Tranz. fi Din fr. infester, lat. infestare infestus „inamic44) jj A contamina. ® A bîntui, a pustii, a nimici.
inîestâţie, infestaţii, s.f. j| Din fr. infestation |j (Med., med. vet.) Contaminare a unui orga-
479
INFLUENŢAŞI!»
xiism cu paraziţi vegetali sau animali, ducînd de obicei la apariţia unei stări patologice specifice.
infidel, -ă, infideli-e, adj. || Din fr. infidèle, lat, infidelis il 1. Necredincios, nestatornic în sentimente; (despre soţii care încalcă credinţa 7 conjugală. 2. Care nu exprimă sau nu respectă adevărul, realitatea; inexact.
mfidelităte, (2) infidelităţi, s.f. JJ Din fr. infidélité^ lat. infidelitas, -atis || 1. Lipsă de fidelitate, de credinţă; încălcare a credinţei conjugale. 2* Faptă care dovedeşte nestatornicie în dragoste. 8# Inexactitate, neadevăr.
infiltré* infiltrez, vb. I. Refl. |[ Din fr. infil-" trer li (Despre lichide) A pătrunde într-un mediu poros. • Tranz. şi refl. (Fig.) A pătrunde undeva, a (se) strecura pe nesimţite.
infiltrat, -ă, infiltraţi, -te, adj., s.n. 1. Adj. Ţesut i. = ţesut în care s-au acumulat elemente celulare, pentru a combate un agent microbian.
2.	S.n. Acumulare într-un organ sau într-un ţesut a leueocitelor sau a altor celule, ca reacţie ia pătrunderea unor agenţi vătămători.
infiltraţie, infiltraţii, s.f. || Din fr. infiltration |i I. Pătrundere a apei în sol sau în alt mediu poros. 2. Pătrundere a unor lichide (sînge, puroi etc.) într-un organ sau într-un ţesut.
infim, -ă, infimi, -a, adj. || Din fr. infime, lat. infimus, superlativul lui inferus || Extrem de mic, minuscul. Nisipurile strălucesc din miliardele lor de infime cristaluri (Bogza). || Acc. si: infim.
infinit, -ă, (1) infiniţi, -te, adj., (2) infmituri, s.n. || Din lat. infinitus, fr. infini || 1. Adj. Care nu are margini, nesfîrşit, nelimitat; foarte mare, considerabil. © (Substantivat, m.; mat.) Mărime variabilă care poate lua valori absolute mai mari decît orice mărime dată. 2. S.n. însuşirea fundamentală a materiei în mişcare de a fi nelimitată în spaţiu şi timp. O La infinit = în chip nelimitat, fără încetare.
infinitate, infinităţi, s.f. |j Din fr. infinité,
, lat. infinitas, -atis || Număr sau cantitate foarte mare. în afara afluenţilor secreţi, o infinitate de stropi izolaţi vin să se adauge Oltului (Bogza).
infinitezimal, -ă, infinitezimali, -e, adj. || Din fr. infinitésimal j] (Mat., despre mărimi variabile) Care tinde către zero. O Calcul i. — calcul care operează cu mărimi infinitezimale.
infinitiv, infinitive, s.n. || Din fr. infinitif, lat. infinilivus || (Gram.) Mod nepersonal care denumeşte acţiunea exprimată de verb, fiind considerat drept forma tip a verbului, fără referire la nuanţele ei de mod, timp sau persoană.
infirm, -ă, infirmi, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr. infirme, lat. infirmas || (Persoană) care suferă de o infirmitate; invalid.
infirma, infirm, vb. L Tranz. j! Din fr. infirmer, lat. infirmare || A declara sau a dovedi ceva ca nevaîafoiî, ca neadevărat. © (Jur.) A anula un act sau o măsură procesuală ca fiind ilegală.
infirmerie, infirmerii, s.f. || Din fr. infirmerie |] Local amenajat pe lîngă cazărmi, internate etc., pentru îngrijirea bolnavilor.
infirmier, -ă, infirmieri, -e, s.m. şi f. j| Din fr. infirmier || Persoană din cadrul personalului sanitar auxiliar, care îngrijeşte bolnavii într-un spital sau într-o infirmerie.
infirmitate, infirmităţi, s.f. || Din fr. infirmité, lat. infirmitas, -atis || Defect fizic, congenital sau dobîndit (ex. orbirea, surditatea); invaliditate.
infix, infixe, s.n. || Din fr. infixe J{ Element fonetic (de obicei o consoană) care se introduce în rădăcina unui cuvlnt, avînd o valoare morfologică.
inflamâ, pers. 3 inflamează, vb. L Refl. îl Din lat. inflarpmare, fr. enflammer || (Despre organe sau părţi ale corpului) A se umfla, a suferi o/inflamaţie.
inf lamă Ml, -ă, inflamabili, -e, adj. fj Din fr. inflammable || Care se aprinde uşor, care ia loc şi arde repede.
inflamat, «ă, inflamaţi, -te, adj. (Despre o parte a corpului, despre un organ) Care a suferit un proces de inflamaţie ; umflat.
Inflamator, -oare, inflamatori, -oare, adj. |J Din fr. inflammatoire |] Care se manifestă printr-o inflamaţie; care provoacă o inflamaţie.
inflamăţle, inflamaţii, s.f. || Din fr. inflammation, lat. inflammatio ]] Proces patologic manifestat prin înroşirea şi umflarea părţii corpului sau a organului bolnav. Este cauzată de acţiunea unui agent fizic, chimic sau, mai ales, micro -bian.
inflaţie, inflaţii, s.i. || Din fr. inflation jî Existenţa în circulaţie a unei cantităţi excedentare de bani de hîrtie, ceea ce duce la devalorizarea banilor şi la scăderea puterii lor de cumpărare. Este un fenomen caracteristic economiei capitaliste.
inflaţionist, -ă, înflaîionişti, -ste, adj. jj Din fr. inflationniste || Care are caracter de inflaţie.
inflexibil, -ă, inflexibili, -e, adj. || Din fr. inflexible, lat. inflexibilis || Care nu este flexibil; nemlădios. © (Fig.) Ferm, intransigent, neînduplecat..
inflexibilitate s.f. || Din fr. inflexibilité |j însuşirea a ceea ce este inflexibil. © (Fig.) Fermitate, tărie, intransigenţă.
inflexiune, inflexiuni, s.f. || Din fr. inflexion, lat. inflexio, -onis || 1» Schimbare a înălţimii unui sunet; schimbare sau modulare a tonului în cursul vorbirii sau în cînt; uşurinţa de a-şi mlădia vocea. 2. (Mat.) Punct de i. = punct în care o curbă îşi schimbă sensul concavitâţii.
Inflorescenţă, inflorescenţe, s.f. || Din fr, inflorescence ; lat. inflorescere „a înflori44 jj Ansamblul florilor dispuse într-un anumit mod pe un ax sau pe un sistem de axe (ex. spicul, umbela).
influent, -a, influenţi, -te, adj. || Din fr. influent || Gare are trecere, influenţă (2). A trebuit... să intervie direct şi prin anume prieteni influenţi (Rebreanu).
influenţă, influenţez, vb. I. Tranz. jj Din fr. influencer ’|| A exercita o influenţă asupra cuiva sau a ceva; a înrluri.	.	•	.	.
influenţat)!!, -ă, influenţabili, -e, adj. || Din fr. influençable || Care poate fi influenţat cu uşurin fă.	I
INFLUENŢA
480
influenţă, influenţe, s.f. || Din fr. influence II
1.	Acţiune pe care o exercită o persoană asupra alteia şi care poate duce la schimbarea caracterului, a concepţiilor acesteia. ® Acţiune pe care o exercită un fenomen asupra altuia sau asupra unei persoane. 2. Putere de a înrîuri pe alţii; autoritate.
influx, influxuri, s.n. || Din fr. influx |] 1. /. nervos = propagarea undei unei excitaţii într-o fibră nervoasă. 2, (Fiz.) Numărul de particule (produse de acceleratori) care trec prin unitatea de arie a unei suprafeţe perpendiculare pe direcţia de mişcare a particulelor.
in-folio adj. invar. || Loc. lat. || (Despre formatul cărţilor) în care coala de hfrtie este îndoită în două, formînd patru pagini; (despre cărţi; adesea substantivat) care are acest format.
mftfrm, -ă, informi, -e, adj. || Din fr. informe, lat. informis || Care nu are o formă determinată sau un contur precis; urît, inestetic. ® (Fig.) Imperfect, nedesăvîrşit.
informă, informez, vb. I. Tranz. || Din fr.
1 informer, lat. informare || A da cuiva informaţii despre cineva sau despre ceva. § Refl. A căuta să se pună la curent cu ceva, a se documenta, a strînge informaţii.
informat, -ă/informaţi, -te, adj. Care a primit sau şi-a procurat informaţii; care s-a documentat în legătură cu ceva sau cu cineva.
informatică s.f. j| Din fr. informatigue (| Disciplină care se ocupă cu proiectarea şi exploatarea sistemelor de prelucrare a informaţiilor, în scopul creşterii eficienţei activităţilor umane.
Informativ, -ă, informativi, -e, adj. || Din fr. informatif || Care are rolul de a informa; de informaţie.
informator, -oare, informatori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. informateur || Persoană care dă informaţii.
Informaţie, informaţii, s.f. || Din fr. Information || 1. Comunicare, veste, ştire. © Lămurire, indicaţie asupra unei persoane sau asupra unui lucru; totalitatea materialului de informare şi de documentare asupra ui^ei probleme. 2, Fiecare dintre elementele noi, în raport cu cunoştinţele prealabile, cuprinse în semnificaţia unui simbol sau a unui grup de simboluri. • Teoria informaţiei — teorie matematică asupra proprietăţilor generale ale surselor de informaţie şi ale canalelor de transmisie a informaţiilor.
informaţional, informaţionali, -e, adj. || Din engl.rinformaţional \\ Care conţine sau care dă informaţii. O Sistem i. v. sistem (4).
infra- !| Din lat. infra, fr. infra- || Element de compunere cu sensul „dedesubt, sub“ şi care serveşte la formarea, unor substantive şi a unor adjective.
infractor, -oâre, infractori, -oare, s.m. şi f. || Din fv. infracteur, lat. infractor |j Persoană care a săvîrşit o infracţiune.
infracţional, -ă, infracţionali, -e, adj. [| Din infracţiune || Care se referă la o infracţiune, care are caracter de infracţiune.
infracţiune, infracţiuni, s.f. || Din fr. infraction, lat. in frac tio, -onis ({ frângere „a frînge, a spar-
ge“) || Faptă care prezintă pericol social, săvîr-şită cu vinovăţie şi sancţionată de legea penală. O Infracţiune flagrantă — infracţiune descoperită în momentul săvîrşirii sau imediat după să-vîrşire; flagrant delict.
inframicrob, inframicrobi, s.m. || Infra- -{- microb || Microorganism de dimensiuni foarte reduse care se găseşte ca parazit în celula vie (ex. virusurile, bacterofagii).
inframicrobiologie s.f. || Infra- + microbiologie || Ramură a biologiei care se ocupă cu studiul inframicrobilor.
inîrardşu, -ie, infraroşii, adj. || Infra- + roşu\\ Radiaţii infraroşii = radiaţii electromagnetice invizibile, penetrante, cu efect termic pronunţat, situate în spectru dincolo de limita roşie a domeniului luminii vizibile.
inîrasondr, -ă, infrasonori, -e, adj. || Din fr. infra-sonore || Gare se referă la infrasunete, care aparţine infrasunetelor.
infrastructură, infrastructuri, s.f. || Din fr. infrastructure || 1. Totalitatea elementelor unei construcţii care susţin partea utilă a acesteia şi o leagă cu terenul, căruia îi transmit forţele ce încarcă construcţia (ex. fundaţia unei clădiri, patul pe care se aşază liniile de cale ferată sînt infrastructuri). 2. Totalitatea instalaţiilor de la sol (hangare, piste, faruri, balize) necesare pentru decolarea, aterizarea, întreţinerea şi adăpostirea aeronavelor. 8. Elemente ale bazei tehnico-mate-riale (şosele, căi ferate, sistemul de comunicaţii şi telecomunicaţii).
infrasunet, infrasunete, s.n. || Infra- -f- sunet ]| Vibraţie a unui mediu cu o frecvenţa mai mică decît frecvenţa cea mai joasă care poate fi percepută de urechea omului; poate fi percepută însă cu ajutorul simţului tactil.
infructuds, -oâsă, infnictuoşi, -oase, adj. j| Din fr. infructueux, lat. infractuosus || Care nu dă rezultatele aşteptate, care nu dă roade; zadârnic, inutil.
infuza, infuzez, vb. I. Tranz. || Din fr. infuser \\ A turna apă fierbinte peste o planta medicinală pentru a obţine o infuzie.
infuzii)!!, -ă, infuzibili, -e, adj. || Din fr. inflisible II 1 Despre unele materiale) Care nu se poate topi sau care se topeşte foarte greu (avînd temperatura de topire foarte înaltă).
infuzie, infuzii, s.f. || Din fr. infusion, lat. in fus io, -onis „răspîndire în“ || Soluţie apoasă obţinută dintr-o plantă, prin opărirea ei cu apă clocotită, pentru extragerea principiilor active din aceasta; se foloseşte ca medicament.
infuzor, infuzori, s.m. || Din fr. infusoire, lat. infusprius || (La pl.) Clasă de protozoare cu corpul acoperit de cili, cu ajutorul cărora se deplasează; (şi la sg), animal care face parte din această clasă.
ingenios, -oâsă, ingenioşi, -oase, adj. || Din fr. ingénieux, lat. ingeniosus „potrivit pentru, iscusit, talentat44 || 1. Care dovedeşte agerime de minte şi spirit inventiv. 2. Făcut cu isteţime, cu măiestrie.
ingeniozitate s.f. f| Din fr. ingéniosité || însuşirea de a fi ingenios; iscusinţă, inventivitate,
481
ÏNÏMA
măiestrie, dibăcie. Au lăsat... dovezi pipăite de ingeniozitatea lor şi de dibăcia lor manuală (Odobescu).
ingenuitate s.f. || Din fr. ingénuité, lat. ingenuitas, -atis || Naturaleţe, candoare, inocenţă; naturaleţe împletită' cu naivitate.
ingénuu, -uă, ingenui, -ue, adj., s.f. || Din lat. ingenuus „născut liber; natural, firesc44, fr. ingénu || 1. Adj. Care vădeşte ingenuitate, naturaleţe, simplitate, puritate, candoare. 2. S.f. (în teatru şi cinema) Personaj, eroină care repre zintă o fată inocentă, pură; p. ext. persoană ingenuă.
ingéra, ingerez, vb. I. Tranz. || Din fr. ingérer, !at. ingerare „a duce în44 jj A înghiţi alimente.
ingerinţă, ingerinţe, s.f. || Din fr. ingérence || Amestec iiegal, forţat, în viaţa unei persoane, a unui sfat etc. ; intervenţie, imixtiune.
ingestle, ingestii, s.f. || Din fr. ingestion (< ingérer ,,a ingéra44) || Introducere pe cale bucală a alimentelor sau a altor substanţe în stomac.
inghinal, -ă, inghinali, -c, adj. || Din fr. inguinal; lat. inguen, -mis „stinghie44 || (Anat.) Care se găseşte în regiunea abdomenului, a stinghiei (2). ’
inginér, -ă, ingineri, -e, s.m. şi f. || Din it* ingegnere ; cf. fr. ingénieur || Specialist cu calificare superioară în lucrări tehnice de concepţie, de proiectare şi de conducere.
ingineresc, -eăseă, inginereşti, adj. || Din inginer || Care se referă la ingineri sau la inginerie, care aparţine inginerilor sau ingineriei.
inginerie s.f. || Din inginer || Profesiunea inginerului. învăţase cu un succes rar ingineria (Galaction).
ingrat, -ă, ingraţi, -te, adj. || Din fr. ingrat, lat. ingrat-us || 1. (Adesea substantivat) Care nu manifestă recunoştinţă pentru serviciile sau avantajele primite. Mi-a spus că atitudinea noastră... e ingrată (Cezar Petrescu). 2. (Fig.) Care nu corespunde eforturilor făcute; dezavantajos; p. ext. anevoios, greu.
ingratitudine s.f. || Din lat. ingratitude, -inis jj Atitudinea celui ingrat; nerecunoştinţa.
ingredient, ingrediente^ s.n. || Din fr. ingrédient, lat. ingrediens, -ntis (participiul lui ingredi «a intra în44) || Substanţă care intră ca accesoriu în compoziţia unui medicament, a unui aliment, pentru a-i conferi anumite calităţi, ca material de umplutură într-un produs etc. v ingurgita, ingurgitez, vb. 1. Tranz. || Din fr. ingurgiter, lat. ingurgitare (< gurges, -itis „prăpastie, abis, vîrtej de apă44) || A înghiţi (un aliment).
f inhala, inhalez, vb. I. Tranz. || Din fr. inhaler; lat. inhalare „a sufla în (sau peste)44 || A trage în piept vapori, gaze etc.; a inspira.
inhalator, inhalatoare, s.n. || Din fr. inhala-*eur li Aparat cu ajutorul căruia se fac inhalaţii.
inhaiâţie, inhalaţii, s.f. || Din fr. inhalation, lat. inhalatio || Acţiunea de a inhala; absorbţie pe căile respiratorii a unor vapori, gaze, aerosoli (mai ales în scop terapeutic).
inhiba, inhibez, vb. I. || Din fr. inhiber, lat. inhibere „a reţine; a stăpîni44 |j 1. Refl. A se abţine, a se stăpîni. 2. Tranz. A încetini sau a împiedica un proces fiziologic. || Pers. 3 şi:
inhibă.
inhibitor, -oare, inhibitori, -oare, adj., s.m. || Din fr. inhibiteur |! 1. Adj. Care inhibează.
2.	S.m. Substanţă care, adăugată (chiar în cantităţi mici) într-un mediu de reacţie, opreşte sau încetineşte reacţia.
inhibiţie, inhibiţii, s.f. || Din fr. inhibilion, lat. inhibitio !| 1. Proces al activităţii nervoase care se manifestă prin diminuarea, frînarea sau suprimarea unei anumite activităţi fiziologice.
2.	Oprire, întîrziere sau micşorare a vitezei de desfăşurare a unei reacţii chimice, cu ajutorul inhibitorilor (2).
inimaginabil, -ă, inimaginabili, -c, adj. [| Din fr. inimaginable || Care întrece orice închipuire, care nu se poate imagina, extraordinar.
mimă, inimi, s.f. || Lat. anima li 1. Organ central al aparatului circulator, situat în partea stingă a pieptului, avînd rolul de a asigura circulaţia sîngelui in organism; cord. O Expr. A-i trece (sau a-i da) cuiva un cuţit prin inimă — a simţi o mare durere. 2. (Fig.) Inima (1) considerată ca centru şi simbol al vieţii sufleteşti şi drept lăcaş al sentimentelor umane. O Expr. Din inimă sau din toată inima sau din adîncul inimii = cu toată puterea sufletească, din tot sufletul. A fi cu inima împăcată == a fi liniştit sufleteşte, a avea conştiinţa curată. După (sau pe) voia (sau pofta) inimii= după plac, după dorinţă. Cu dragă inimă = cu mare plăcere. A rîde inima în cineva sau a-i rîde cuiva inima = a se bucura. A-i merge cuiva ceva la inimă = a-i plăcea mult ceva, a fi satisfăcut de ceva. A-şi călca- pe inimă = a fi de acord cu ceva (sau a acţiona) împotriva propriei voinţe sau dorinţe. A fi cu inima uşoară = a fi mulţumit, împăcat sufleteşte; a fi fără nici o grijă. A avea ceva pe inimă = a se frămînta în sine, a avea o grijă sau o taină care îl frămîntă. A seca (sau a frige) pe cineva la inimă — a avea o suferinţă morală foarte mare. A i se rupe cuiva inima = a-i fi milă de cineva. A pune la inimă = a se necăji pentru ceva. Inimă albastră = mîhnire, îndurerare, deprimare. Inimă rea = amărăciune, necaz. A-i rămîne cuiva inima la... = a se gîndi mereu, cu plăcere, cu drag la cineva sau la ceva. A avea inimă bună sau a fi bun la inimă = a fi înţelegător, milos, uman. A avea inima deschisă = a fi sincer. A avea inima largă — a fi darnic, milos. A nu-l lăsa pe cineva inima să... — a nu putea rămîne nepăsător faţă de necazul sau greutăţile altuia, a fi generos, uman. A avea inimă de piatră — a fi rău, nemilos. 3. (Fig.) Inima (1) considerată drept izvor al îndrăznelii, al curajului, al energiei. Cu inimă — cu energie, cu curaj. O Expr. A-şi lua inima-n dinţi = a-şl face curaj să întreprindă ceva (greu, riscantj. A prinde (la) inimă = a căpăta curaj. 4. Fire, caracter, structură sufletească. 5. Stomac, pîn-tece. O Expr. Pe inima goală = pe nemîncate. 8. (La cărţile de joc) Cupă. 7. Mijloc, centru;
31 — Dicţionar general al limbii române
INIMIC
482
interior. 8. Piesă care ocupă un loc central într-un sistem tehnic. 9. Partea din interior a unor plante; partea esenţială a unui lucru. || Şi: inemă s.f.
inimic, -ă, adj., s.m. şi f. v. inamic, -ă. inimioară, inimioare, s.f. || Din inimă || 1. Diminutiv al lui inimă. Ce dor greu supune Inimioara ta? (Alecsandri). 2. Mistrie mică, ascuţită, folosită la netezirea formelor de turnătorie.
inimitabil, -ă, inimitabili, -e, adj. || Din fr. inimitable || Care nu poate fi (uşor) imitat, inimds, -oâsă, inimoşi, -oase, adj. |] Din inimă |]
1. Curajos, viteaz. 2/Bun, mărinimos. 8. înflăcărat, pasionat.
ininteligibil, -ă, ininteligibili, -<?, adj.) || Din fr. inintelligjble || Care nu se poate înţelege, neclar, confifz.
inion, inioni, s.m. || Din fr. inione || Protube-ranţă externă a osului occipital, considerată ca reper în măsurătorile antropometrice.
inişte, # inişti, s.f. || Din in || Cultură de in; teren cultivat cu in. Vedeam valuri verzi de grine, undoiarea unei. inişti (Eminescu).
iniţia, iniţiez, vf). I. || Din fr. initier, lat. ini-tiare (( initium „început") || 1. Tranz. şi refl. A da cuiva sau a-şi însuşi primele cunoştinţe, a (se) introduce într-un domeniu de activitate.
2. Tranz. A pune bazele unei acţiuni, unei activităţi.
iniţiâl, -ă, iniţiali, -e, adj., s.f. || Din fr. iniţial || 1. Adj. (Adesea adverbial) Care este la început, de la început. 2. S.f. Litera cu care începe un cuvînt. • Abreviere a prenumelui (şi a numelui) unei persoane, formată din litera (literele) cu care începe numele.
iniţiat, -ă, iniţiaţi, -te, adj., s.m. şi f. (Persoană) care posedă primele cunoştinţe într-un domeniu.
iniţiativă, iniţiative, s.f. || Din fr. iniţiative || Faptul de a iniţia, de a organiza sau de a începe ceva; însuşirea’de a întreprinde cel dintîi ceva. O Din proprie iniţiativă = fără a fi îndemnat sau silit de altul.
iniţiator, -oare, iniţiatori, -oare, s.m. şi f. II Din fr. initiateur || Persoană care ia o iniţiativă, care iniţiază ceva.
iniţiere, iniţieri, s.f. Acţiunea de a (se) iniţia, introducerea cuiva, prin însuşirea primelor cunoştinţe, într-p$,. domeniu de activitate.
injecta, injectezjjj^yb. I. || Din fr. injecter, lat. injectare || 1. Tranz- A efectua o injecţie.
2.	Refl. (Despre ochi| A se congestiona, a se înroşi.
injectat, -ă, injectaţi, -te, adj. (Despre ochi) Congestionat, înroşit.
injectdr, injectoare, s.n. || Din fr. injecteur ||
1. Dispozitiv care serveşte la injectarea combustibilului în camera de ardere a unui motor.
2. Aparat folosit la alimentarea cu abur a caza-nelor cu apă.
injecţie, injecţii, s.f. || Din fr. injection, lat. injectio (i jacere „a arunca") || 1. Introducerea unui medicament lichid într-un organism cu ajutorul seringii; medicamentul astfel introdus.
2.	Introducere, sub presiune, a unui fluid într-un spaţiu închis, într-un material etc.
injürie, injurii, s.f. || Din lat. injuria „nedreptate" И Atingere a onoarei sau a reputaţiei cuiva; insultă, jignire gravă.
injuriés, -oâsă, injurioşi, -oase, adj. || Din injurie || Care conţine o injurie, jignitor, insultător.
injiist, -ă, injuşti, -ste, adj. || Din fr. injuste || Care nu este just, nedrept.
inobservabil, -ă, inobservabili, -e, adj. || Din fr. inobservable, lat. inobservabilis || Care au poate fi observat (decît cu greu).
inocént, -ă, inocenţi, -te, adj. || Din fr. innocent, lat. innocens, -ntis nocere „a vătăma, a face rău") II Care este curat la suflet, nevinovat; care exprimă nevinovăţie*; candid. Fata dormea liniştită, cu surîsul ei inocent pe buze (Bart).
inocenţă s.f. II Din fr. innocence, lat. innocen-tia II Curăţenie sufletească, nevinovăţie, candoare. • (Ir.) Naivitate, simplitate; ignoranţă.
in octavo adj. invar. || Loc. lat. || (Despre formatul unei cărţi) în care coala de hîrtie este îndoită în opt, formînd 16 pagim.
inocula, inoculez, vb. I. Tranz. || Din fr. inoculer || A introduce în organism o substanţă, un ser, un vaccin.
inodor, -ă, inodori, -e, adj. || Din fr. inodore, lat. inodorus II Fără miros, care nu emană miros.
inofensiv, -ă, inofensivi, -e, adj. || Din fr. inoffensif И Care nu face rău, nevătămător.
inopinat, -ă, inopinaţi, adj. || Din fr. inopiné, lat. inopinatus || La care nu te aştepţi, neprevăzut: vizită inopinată.
inoportùn, -a, inoportuni, -e, adj. || Din fr. inopportun, lat. inopportunus || Care nu este sau nu se întîmplă Ia locul sau în timpul potrivit; nepotrivit. • Care stinghereşte, care supără; plictisitor: prezenţă inoportună.
inorog, inorogi, s.m. || Din -si. inorogii |j Animai fabulos imaginar cu corp de cal şi cu un corn în frunte. Reprezentat mai ales în literatura şi arta medievală.
inospitalier, -&, inospitalieri, -e, adj. Ü Din fr-inhospitalier || Care nu este ospitalier, neprimitor. ,
inovâ, inovez, vb. I. Intranz. || Din fr. innover, lat. innovare || A face o inovaţie. • A introduce modificări, a face înnoiri în ceva.
inovator, -oare, inovatori, -oare, s.m. şi f-, adj. || Din fr. innovateur || (Persoană) care realizează o inovaţie.
inovaţie, inovaţii, s.f. || Din fr. innovation, lat. innovatio, -onis || 1. Perfecţionare tehnică sau organizatorică adusă în procesul muncii şi care reprezintă o noutate şi un progres pentru întreprinderea respectivă. 2. Noutate, schimbare.
inoxidabil, -ă, inoxidabili, -e, adj. || Din fr. inoxydable || (Despre metale şi aliaje) Care nu reacţionează uşor cu substanţele cu care vine în contact, în special cu oxigenul şi cu apa; care nu se oxidează, care nu rugineşte.
insr inşi, S.m. j| Lat. ipsus (== ipse) || Individ, persoană, om. Veneau doi inşi; îngîrbovit
483
INSOLENT
Un moş cu umblet lin Şi-o copilită (Coşbuc). O Ţot insul = fiecare ; toţi oamenii.
insalubritate s.f. || Din fr. insalubrité || Caracterul sau starea a ceea ce este insalubru, insalubru, -ă, insalubri, -e, , adj. [| Din fr. y insalubre, lat. insalubris }| Care yatămă sănăta-tea, nesănătos.
insatisfacţie, insatisfacţii, s.f. || Din fr. insatisfaction II Nemulţumire, neplăcere, r insaţiabil, -ă, insaţiabili, -e, adj. || Din lat.
insaţiabili s, fr. insatiable || Care nu se poate ; sătura (cu nimic); nesăţios, lacom.
; inscriptibil, -ă, inscriptibili, -e, adj. || Din fr.
■ insariptible l| Care poate fi înscris într-o suprafaţă, într-un cerc sau într-o sferă dată.
inscripţie, inscripţii, s.f. II Din fr. inscription, lat. inscripţio, -onis || Text scurt gravat pe pia-tră, pe metal sau pe lemn, în amintirea unei persoane, a unui eveniment etc.
insectar, insectare, ş.n. || Din fr. insectarium || Colecţie de insecte, conservate şi clasate după ; anumite criterii; cutie specială în care se păstrează o astfel de colecţie.
insectă, insecte, s.f. H Din fr. insecte; lat. insectus „tăiat" || (La pl.) Clasă de artropode cu corpul diferenţiat în cap, torace şi abdomen şi cu trei perechile picioare, (şi la sg.) animal care face parte din această clasă.
insecticid, -ă, insecticide, adj., s.n. || Din fr.
. insecticide ; fr. insecte -f- lat. caedere „a ucide“ || (Substanţă) care ucide insectele parazite şi dăunătoare.
insectiîug, -ă, insectifuge, adj., s.n. || Din fr. insectifuge || (Substanţă) cu care se îndepărtează insectele dăunătoare.
inseetivor, -ă, insectwori, -e, adj., s.n. || Din fr. insectivore ; fr. insecte -f- lat. vorare „a de-v@ra“ H 1. Adj. Care se hrăneşte cu insecte.
2.	S.n. (Lă pl.) Ordin de mamifere inferioare, cu dinţi ascuţiţi, care se hrănesc în special cu in-' secte; (şi la sg.) animal din acest ordin (ex. ariciul, cîrtiţa).
insGctofimgieid, -ă, insectofungicizi, -de, adj., s.n. !| Insectă -f fungicid || 1. Adj. Care combate insectele dăunătoare şi ciupercile parazite. 2.
S.n. Produs chimic folosit pentru combaterea insectelor dăunătoare şi a ciupercilor parazite.
insecuritate s.f. || Din fr. insécurité || Stare de nesiguranţă, lipsă de securitate.
insensibil, -ă, insensibili, -e, adj. || Din fr. ^ insensible, lat. insensibilis || 1, Lipsit de sensibilitate, nesimţitor; (fig.) care nu se impresionează, nepăsător, rece. 2. Care nu se poate percepe cu simţurile, imperceptibil.
insensibilitate, insensibilităţi, s.f. || Din fr. insensibilité, lat^f insensibilitas, -atis || (Med.) Lipşa sensibilităţii generale sau parţiale întîl-nift în unele boli nervoase sau psihice. • Lipsă de sensibilitate, p. ext. de emotivitate, de impre-sionabilitate; (fig.) nepăsare, indiferenţă.
insensibiliza, insensibilizez, vb. I. Tranz.
II Din fr. insensibiliser || A face să devină insensibil, să nu simtă nici o durere, a amorţi.
Inseparabil, -ă, inseparabili, -e, adj. || Din fr. inséparable, lat. inseparabilis || Care nu se poate
separa de ceva sau de cineva; strîns unit; de nedespărţit.
insera, inserez, vb. I. Tranz. || Din fr. insérer, lat. inserere „a introduce^ || 1, A introduce o informaţie într-un text, într-un ziar; a include un adaos într-un şir de numere. 2. (Tehn.) A introduce un material în masa altui material.
• A introduce o piesă într-un locaş din interiorul altei piese sau între alte două piese.
inserţie, inserţii, s.f. II Din fr. insertion, lat. insertio j| 1. Faptul de a insera; strat de material inclus în interiorul altui material sau între feţele de contact a două materiale. 2. (Anat.) Fixarea pe os a capătului unui muşchi.
insesizabil, -ă, insesizabili, -e, adj. || Din fr. insaisissable || 1. Care nu poate fi sesizat; imperceptibil. 2. (Dr.; despre lucruri sau drepturi) Care nu poate fi urmărit de către creditorii titularului lucrului sau dreptului.
insidios, -oâsă, insidioşi, -oase, adj. || Din fr. insidieux, lat. insidiosus (( insidiae „cursă") || .Perfid, viclean. • (Despre boli) Care apare pe nesimţite, fără manifestări vizibile.
insignă, insigne, s.f. || Din fr. insigne, lat. insignis „remarcabil" (< sighum „semn") || Mic obiect cu imagini simbolice sau cu indicaţii grafice, purtat ca semn distinctiv de către membrii unei grupări, ai unei organizaţii etc.
insignifiant, -ă, insignifianţi, -te, adj.
II Din fr. insignifiant || (Livr.) Lipsit de însemnătate, neînsemnat.
insinua, insinuez, vb. I. || Din fr. insinuer, lat. insinuare „a face să pătrundă" || 1. Tranz. A strecura o aluzie răutăcioasă. 2. Refl. A se strecura undeva pe nesimţite, a se infiltra.
insinuant, -ă, insinuanţi, -te, adj. || Din fr. insinuant || Care (se) insinuează.
insinuare, insinuări, s.f. Acţiunea de a (se) insinua; aluzie calomnioasă, răutăcioasă. • Strecurare, pătrundere,	infiltrare.
insipid, -ă, insipizi,	-de, adj. ||	Din fr.	insipide, lat. insipidus (<	in „ne“	sapidus „cu
gust") || Fără gust; fad,	searbăd.	•*(Fig.)	Fără
spirit, fără haz, anost.
insistă, insist, vb. I. Intranz. || Din fr. insister, lat. insistere „a se sprijini pe“ || 1. A acţiona cu stăruinţă, cu tenacitate, a persevera într-o acţiune. 2. A se ruga stăruitor pentru ceva. 3. A sublinia, a reliefa, a pune decentul pe...
insistént, -ă, insistenţi, -te, adj. || Din fr. insistant || (Adesea adverbial) Stăruitor, perseverent.
insistenţă, insistenţe, s.f. || Din fr. insistance, it. insistenza || Faptul de a insista, stăruinţă, perseverenţă. • Rugăminte, cerere insistentă, ll rugă cu atita insistenţă, că-l înduplecă (Re-breanu).
insolâţie, insolaţii, s.f. (| Din fr. insolation ; lat. insolare (< sol „soare") „a expune la soare" || Stare patologică provocată de expunerea îndelungată a corpului la soare şi manifestată prin dureri de cap, febră, greaţă, vărsături etc.
insolent, -ă, insolenţi, -te, adj. || Din fr. insolent, lat. insolenş „care nu are obiceiul de a...“, din solere „a avea obiceiul..."|| Obraznic, impertinent, necuviincios.
31*
INSOLIT
484
insolit, -ă, insolfţi, -te, adj. || Din fr. insolite, lat. insolitus (( so/ere ^ „a avea obiceiul“) || (Livr.) Contrar obiceiului, neobişnuit; neuzitat.
insolubil, -ă, insolubili, -e, adj. || Din fr. insoluble, lat. insolubilis || 1. Care nu se dizolvă jîntr-un anumit lichid). 2. (Fig.) Care nu poate fi soluţionat, de nerezolvat.
insolvabil, -ă, insolvabili, -e, adj. || Din fr. insolvable ]| Care nu-şi poate plăti datorijle, care nu este solvabil.
insolvabilitate s.f. || Din fr. insolvabilité || . Situaţia unui debitor ale cărui bunuri sînt de o valoare mai mică decît totalitatea obligaţiilor care ar urma să fie plătite cu valoarea acelor bunuri.
insomnie, insomnii, s.f. || Din fr. insomnie, lat. insomnia (< somnus ,,somn“) || Stare bolnăvicioasă caracterizată prin reducerea importantă a duratei şi a profunzimii somnului ; este întîlnită în astenii, nevroze, boli psihice etc.
insondabil, -ă, insondabili, -<?, adj. || Din fr. insondable || Care nu poate fi sondat (fiind foarte adînc). • (Fig.) Care nu poate fi cercetat sau lămurit; de nepătruns.
insonorizâre, insonorizări, s.f. || După fr. insonorisation || Totalitatea operaţiilor care au drept scop reducerea intensităţii zgomotelor dintr-un spaţiu închis.
inspecta, inspectez, vb. I. Tranz. || Din fr. inspecter, lat. inspectare inspectare „a privi“) || A controla activitatea unei persoane, a unei instituţii etc., pe baza unei însărcinări speciale; p. ext.’ a examina, a cerceta cu atenţie.
inspéetor, -oare, inspectori, -oare, s.m. şi f. II Din fr. inspecteur, lat- inspector || Persoană împuternicită cu efectuarea de inspecţii.
inspectorat, inspectorate, s.n. || Din fr. inspectorat || Serviciu care are sarcina de a inspecta activitatea unor unităţi subordonate. © Funcţia de inspector; perioadă de timp în care cineva exercită această funcţie.
inspăcţie, * inspecţii, s.f. || Din fr- inspection, lat. inspectio || Control, verificare autorizată a unei activităţi, a executării unor dispoziţii etc.
inspiră, inspir, vb. I. || Din fr. inspirer, lat. inspirare H1. Tranz. A inhala aer în plămîni.
2.	Tranz. (Fig.) A insufla cuiva un gînd, un sentiment, o hotar re, a sugera. 3. Refl. (Fig.) A lua idei, suge~tn de undeva sau de la cineva, a-şi găsi un izvor de inspiraţie.
inspirat, -ă, inspiraţi, -te, adj. Cuprins de inspiraţie (2). O Expr. A fi bine (sau rău) inspirat = a avea o idee, o iniţiativă bună (sau rea).
inspirator, -oâre, inspiratori, -oare, adj. || Din fr. inspirateur || 1. Care se referă la inspiraţia aerului în plămîni. 2. Care inspiră pe cineva; p. ext. îndrumător, sfătuitor.
inspiraţie, inspiraţii, s.f. || Din fr. inspiration, lat. inspiratio || 1. Fază a respiraţiei care constă în introducerea aerului în plămîni. 2. (Fig.) Avînt, entuziasm creator. 3. (Fig.) Gînd, idee, soluţie apărută pe neaşteptate în conştiinţă.
instabil, -ă, instabili, -e, adj. || Din fr. instable, lat. instabilis || 1. (Despre sisteme fizico-chimice
sau tehnice, despre obiecte) Care nu prezintă stabilitate. 2. (Fig.) Variabil, schimbător; nestatornic.
instabilitate s.f. || Din fr. instabilité, lat. instabilitas, -atis |j Caracterul a ceea ce este instabil, nestatornicie, nestabilitate.
instala, instalez, vb. I. || Din fr. installer\\ 1. Tranz. A monta, a aşeza o instalaţie, o maşină, un aparat etc. 2. Tranz. şi refl. Â (se) stabili, a se aşeza într-un loc. 3. Tranz. A pune pe cineva, în mod solemn, într-un post de răspundere.
instalare, instalări, s.f. Acţiunea de a (se) instala; montarea unor aparate, instrumente, maşini, utilaje, mecanisme, echipamente industriale, tehnice, sanitare etc. ©.Stabilirea unei persoane într-o localitate, într-o locuinţă etc.
• Stabilirea unei persoane, în cadrul unei solemnităţi, într-un post de răspundere.
instalator, -oâre, instalatori, -oare, s.m. şi f. j| Din fr. installateur || Persoană specializată în montarea şi în repararea unor instalaţii, conducte, aparate etc.
instalaţie, instalaţii, s.f. || Din fr. installation || Ansamblu’ de construcţii,^ aparate, maşini etc. cpre servesc ia îndeplinirea unei anumite funcţiuni sau operaţii în procesul de producţie, în transporturi, în telecomunicaţii. O I• industrială — instalaţie care produce, pe cale industrială, bunuri materiale. /. electrică — instalaţie constituită din conducte, aparate etc. care serveşte în scopuri energetice sau pentru telecomunicaţii. I. pilot = instalaţie în care se fabrică un anumit produs nou, pentru a-i determina calităţile şi a definitiva nn proces de producţie.
instantanéu, -ée, instantanei, -ee, adj., s.n. || Din fr. instantané ((instant — moment, clipă) |j 1. Adj. (Şi adverbial) Care se produce brusc şi se desfăşoară foarte repede. 2. S.n. Fotografie ohţinută printr-o expunere de foarte scurtă durată. 3. Adj. (Despre mărimi) Care se referă sau se defineşte pentru un anumit moment ai timpului. O Valoare instantanee — valoarea la un moment dat a unei mărimi variabile.
instanţă, instanţe, s.f. || Din fr. instance, lat. instantia ((in „în“ + stare „a ,staî4) || /. judecătorească = organ de stat însărcinat cu soluţionarea litigiilor. O Expr. In ultimă instanţă == în cele din urmă, nemaiavînd altă cale.
instaura, instaurez, vb. I. Tranz. || Din fr. instaurer, lat. instaurare || A stabili, a aşeza, a întrona; a introduce.
instaurare, instaurări, s.f. Acţiunea de a instaura; întronare, stabilire, statornicire.
instigă, instig, vb. I. Tranz. || Din fr. insti-guer, lat. instigare || A îndemna la acţiuni duşmănoase; ,.a incita, a aţîţa.
instigare, instigări, s.f. Acţiunea de a instiga; îndemn la violenţă, întărit are, aţîţare.
instigator, -oâre, instigatori, -oare, adj., s.m. şi f. || Din fr. instigateur, lat. instigator || (Persoană) care instigă; aţîţător, provocator.
instigâţie, instigaţii, s.f. || Din fr. instigation9 lat. instigatio || Instigare.
485
I .
INSUFICIENT '
instilâ, instilez, vb. I. Tranz. || Din fr. instil-Ier, lat. instillare « stilla „picătură") || A face o instilaţie.
instilator, instilatoare, s.n. || Din fr. instilla-teur || Instrument cu care se fac instilaţii.
instilaţie, instilaţii, s.f. ]| Din fr. instillation, lat. instillatio || Administrarea, sub formă de picături, a unui medicament lichid, într-o cavitate a unui organ (ex. în nas, în ureche).
instinct, instincte, s.n. |i Din fr. instinct, lat. instinctus (< instinguere „a împinge“) || Complex de reflexe înnăscute, necondiţionate, care asigură necesităţile vitale ale organismului (de alimentare, reproducere, apărare etc.). La animalele superioare, în cursul dezvoltării individuale, i. se completează cu reflexe condiţionate.
instinctiv, -ă, instinctivi, -e, adj. || Din fr. instinctif || 1. Care se referă la instincte. 2. (Adesea adverbial) Care este făcut din instinct, inconştient.
instinctual, -ă, instinctuali, -e, adj. || Din fr. instinctuel || Instinctiv (1).
institui, institui, vb. IV. Tranz. || Din fr. instituer, lat. instiluere (<( statuere „a stabili, a decide") || A înfiinţa, a întemeia (prin lege).
institut, institute, s.n. || Din fr. institut, lat. institutum || 1. Instituţie de învăţămînt superior. © Instituţie în care se fac cercetări ştiinţifice. 2. (în trecut) Şcoală particulară de grad secundar.
institutor, -oare, institutori, -oare, s.m. şi f. II Din fr. instituteur, lat. institutor || (în trecut) învăţător la oraş.
instituţie, instituţii, s.f. || Din fr. institution, lat. institutio, -onis || 1. Organism care îndeplineşte în special activităţi cu caracter social (economic, cultural, administrativ etc.). 2. Ansamblul normelor juridice care reglementează o anumită categorie de relaţii sociale. © Ansamblu de relaţii (interindividuale sau între grupuri) care îndeplinesc funcţia de promovare, de conservare, de apărare a unor interese sociale (generale, de clasă sau de grup). 8. Organizaţie care desfăşoară o activitate de interes internaţional (ex. Organizaţia Naţiunilor Unite).
instituţional, -ă, instituţionali, -e, adj. || Din fr. institutionnel || Care se referă la instituţii; care are caracter de instituţie.
instituţionalizât, -ă, institut ionalizaţi, -te, adj. II Din instituţional || Căruia i s-a atribuit caracter de instituţie.
instructaj, instructaje, s.n. || Din rus. instruk-taz || Instruire în vederea bunei desfăşurări a unei activităţi.
instructiv, -ă, instructivi, -e, adj. || Din fr. instructif || Care instruieşte; din care se pot trage învăţăminte.
instructor, -oâre, instructori, -oare, s.m. si f. II Din fr. instructeur, rus. instruktor || Persoană care face muncă de instruire, care instruieşte pe alţii.
instrăcţie s.f. || Din fr. instruction || 1. Procesul de predare a cunoştinţelor şi deprinderilor care se desfăşoară în instituţiile de învăţămînt. Activitatea de pregătire teoretică şi practică
a militarilor. Batalionul său avea... să facă instrucţia de campanie (Camil Petrescu). 8. (Jur.) Activitatea de urmărire penală desfăşurată de judecătorul de instrucţie. O Judecător de i. = (în unele ţări) magistrat însărcinat cu cercetarea cauzelor penale.
instrucţiiine, instrucţiuni, s.f. || Din fr. in- ; struction, lat. instructio, -onis || (Mai ales la pl.) Indicaţii cu privire la modul de îndeplinire a unor acţiuni, a unor sarcini etc.; norme emise de conducătorii organelor centrale ale administraţiei de stat în vederea aplicării legilor, decretelor, a hotărîrilor Consiliului de Miniştri etc.
instrui, instruiesc, vb. IV. || Din fr. instruire, lat. instruere j| 1. Tranz. şi refl. A (se) pregăti într-un anumit domeniu, a transmite sau a-şi însuşi cunoştinţe, a învăţa. 2. Tranz. A pregăti ostaşii în teoria şi practica militară.
instruit, -ă, instruiţi, -te, adj. 1. învăţat, cultivat. Instruitul şi activul nostru coleg (Odo-bescu). 2. (Despre ostaşi) Care şi-a însuşit cu- . noştinţele de teorie şi practică militară.
instrument, instrumente, s.n. || Din fr. instrument, lat. instrumentum (< instruere „a pregăti, a echipa") || 1. Sistem de piese care constituie un tot unitar folosit pentru observarea, măsurarea sau controlul unei mărimi. O A etalon — instrument de măsurat de mare precizie, < folosit pentru etalonarea, prin comparaţie, a altor instrumente. 2. Aparat cu ajutorul căruia se produc sunete muzicale. Există i. muzicale cu coarde (vioara, violoncelul etc.), i. de suflat (flautul, trompeta etc.) şi de percuţie (toba, xilofonul etc.). La i. muzicale electronice (orga electronică, vibrafonul), instrumentistul comandă oscilaţiile electronice, care, după amplificare, sînt transformate în sunete. 8. I. gramatical = cuvînt cu funcţie exclusiv gramaticală (ex. prepoziţiile, conjuncţiile etc.) care nu se poate întrebuinţa singur în vorbire, ci numai împreună cu cuvintele pe care le leagă, exprimînd raporturi. 4. I. de ratificare v. ratificase. 5. (Fig.) Mijloc sau persoană folosită pentru atingerea unui scop.
Instrumental, -ă, instrumentali, -e, adj. || Din fr; instrumental || 1. (Muz.) Care se execută cu ajutorul instrumentelor. 2. (Gram.) Complement circumstanţial i. — complement circumstanţial care arată mijlocul prin care se realizează o acţiune,
instrumentar, instrumentare, s.n. || Din instrument || Totalitatea instrumentelor (o necesare într-o anumită activitate.
instrumentaţie, instrumentalii, s.f. j| Din fr. instrumentation || Repartizare a părţilor unei compoziţii muzicale pe grupuri de instrumente.
instrumentist, -ă, instrumentişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. instrumentiste || Persoană care cînta (într-un ansamblu) dintr-un instrument muzical.
insucces, insuccese, s.n. || Din fr. insucces II Nereuşită, eşec.
insuficient, -ă, insuficienţi, -te, adj. j| Din suficient. Cf. lat. insufficiens, -ntis |j Care nu este de ajuns,, care nu satisface (cantitativ sau
INSUFICIENŢA
488
calitativ). • (Substantivat, m. ) Calificativ sub limita de trecere (la un examen).
insuficienţă, insuficiente, s.f. || In1- -f* suficienţă. Cf. lat. insufficientia, it. insufficienza\\ 1. Caracterul a ceea ce este insuficient. 2. (Med.) Incapacitate a, unui organ de a-şi îndeplini integral funcţiile. O /• cardiacă = stare patologică manifestată prin imposibilitatea miocardului de a expulza o cantitate de sînge egală cu aceea pe care o primeşte.
insuflă, insûfiu, vb. I. Tranz. || Din fr. insuffler || 1. A introduce sub presiune gaze sau vapori intr-un motor, într-un cuptor metalurgic etc., pentru a îmbunătăţi desfăşurarea proceselor care se produc acolo. 2.*(Fig.) A-i provoca cuiva un anumit sentiment, o anumită stare sufletească; a inspira. Faţa lui tlnără şi bărbătească insufla încredere (Negruzzi).
insuîlâţie, insuflaţii, s.f. || Din fr. insufflation, lat. insufflatio || Introducerea sub presiune a unei substanţe sub formă de vapori sau a unui gaz într-o cavitate a organismului, în scop terapeutic sau diagnostic.
insular, ”ă, insulari, -e, adj. || Din fr. insulaire, lat. insularis || Caracteristic unei insule; care se află pe o insulă. ® (Substantivat) Locuitor al unei insule.
insulă, insule, s.f. || Din lat. insula || Porţiune de uscat înconjurată din toate părţile de apă, situată într-un bazin oceanic, marin, lacustru, ori în albia unui curs de apă. O I- plutitoare = îngrămădire compactă de rădăcini şi ramuri rupte care plutesc pe o apă.
insulmă s.f. || Din fr. insuline; lat., insula „insulă44 || Hormon secretat de celulele endocrine ale pancreasului (insulele Langerhans), care intervine în reglarea metabolismului zahărului. Se foloseşte în tratamentul diabetului zaharat.
insulta, insult, vb. I. Tranz. || Din fr. insulter, lat. insultare „a sări asupra cuiva44 (< saltare „a sări44) !| A aduce cuiva o insultă, a jigni, a ofensa.
insultă, insulte, s.f. || Din fr. insulte |j Cuvînt sau faptă injurioasă la adresa cuiva; jignire.
insultător, -oare, insultători,	-oare, adj.
I! Din insulta || Care insultă; jignitor, ofensator. Camarazii lui de odinioară îl priveau de sus... afectînd o milă ,%nsultătoare, cate pe dînsul îl rănea amarnic (Viah b i).
insuportabil, -i, msi portabili, -e, adj. || Din fr. insupportable | C re nu poate fi suportat sau care este g_<_u ue suportat. (Adverbial) Soarele arde viu, aproape insuportabil (Bogza). © (Despre oameni) Cu caracter nesuferit, urî-cios, supărător.
insurecţie, insurecţii, s.f. I! Din fr. insurrection, lat. insurrectio (< insurger e „a se ridica asupra cuiva44) || Formă de luptă armată, organizată, a forţelor sociale progresiste, revoluţionare, cu sprijinul maselor populare, în scopul răsturnării unui regim politic reacţionar sau al izgonirii unei armate ocupante.
insurecţional, -ă, insurecţionali,	-e, adj.
II Din fr. insurrectionnel || De insurecţie, caracteristic insurecţiei.
Insurgent, -ă, insurgenţi, -te, s.m. şi f. j| Din lat. insurgeas, -ntis, germ. Insurgent || Persoană care participă la o insurecţie.
insurmontabil, -ă, insurmontabili, -e, adj. || Din fr. insurmontable || (Livr. ; despre obstacole, dificultăţi) Care nu poate fi trecut, depăşit; de neînvins.
intabula, intabulez, vb. I. Tranz. || Din germ. intabulieren H A înscrie în cartea funciară un drept imobiliar.
intact, -ă, intacţi, -te, adj. || Din fr. intact, lat. intactus (< iangere „a atinge44) |( Neatins, neştirbit, întreg; (despre fiinţe) teafăr, nevătămat.
intâlie s.f. || Din fr. intaiîle. Cf. it. intagliare
„a grava44 IJ Piatră dură, gravată în adîncime, folosită mai ales ca sigiliu (inele sigilare).
Intangibil, -ă, intangibili, -e, adj; || Din fr. intangible H'Qare trebuie să rămînă intact, de care nu te poţi atinge.
intarsie, intarsii, s.f. || Din it. intarsio || Tehnică folosită la. ornamentarea mobilierului, constînd din înerustarea în lemn a unor plăcuţe de os, fildeş, sidef sau de lemn de altă culoare.
integră, * integrez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. intégrer, lat. integrare || 1. A (se) include, a (se) îngloba, a (se) armoniza într-un ansamblu. 2• (Mat.) A integra o funcţie = a calcula integrala.
integral, -a, integrali, -e, adj., s.f. || Din fr. intégral || 1. Adj. (Adesea adverbial) întreg, complet. O Făină integrală — făină brută, neselecţionată. 2. Adj. (Mat.) Calcul i. = ramură a matematicii, care se ocupă cu studiul integralelor. 3. S.f. Integrală a unei funcţii = funcţie a cărei derivată este chiar funcţia dată. Integrală a unei ecuaţii diferenţiale = soluţia ecuaţiei respective.
integralitate s.f. || Din fr. intégralité || Sjmre, însuşire a. ceea ce este întreg, complet. © însuşire a unui sistem care îi conferă caracter de întreg, datorită căreia el există ca atare.
integrantă, integrante, adj. || Din fr. [partie] intégrante || Parte i. = parte care se include în mod necesar în componenţa unui tot.
integrare,, integrări, s.f. Acţiunea de a (se) 'integra. O I• economică = proces complex de dezvoltare a economiei mondiale în condiţiile contemporane, constînd în intensificarea, adîn-cirea interdependenţelor dintre economiile diferitelor state.
integrator, integratoare, s.n. Aparat pentru calculul numeric al integralelor (3).
integritate s.f. || Din fr. intégrité, lat. integri-tas || 1. însuşirea de a fi integru; cinste, probitate. 2. însuşirea de a fi (sau de a se menţine) întreg, intact.
integru, »â, integri, -e, adj. || Din fr. intègre || Cinstit, onest, incoruptibil. El lovea abuzurile: era nepărtinitor, integru (Bolintineanu).
intelect, intelecte, s.n. !! Din fr. intellect, lat. inlellectus (participiul lui in tel Ugere „a înţelege44)] Capacitatea omului de a gîndi, de a cunoaşte, de a opera cu noţiuni; minte, gîndire.
intelectual, -ă, intelectuali, -e, adj., s.m. şi f. [I Din fr. intellectuel, 'lat. intellectUalis || 1. Adj.
487
INTERCALA
Çare se referă la intelect, care aparţine intelectului. 2. S.m. şi f. Persoană care posedă pregătire de specialitate şi lucrează în domeniul ştiinţei, artei etc.; persoană care aparţine intelectualităţii, a cărui principală ocupaţie este munca intelectuală.
intelectualism s.n. |] Din fr. intellectualisme || 1. (Filoz.) Concepţie care afirmă că lumea este inteligibilă, dar că" ea poate fi cunoscută numai cu ajutorul intelectului, al raţiunii. 2. (Psih.) Doctrină conform căreia procesele afective şi voliţionale sînt reductibile la cele intelectuale.
intelectualitate, intelectualităţi, s.f. |] Din fr. intellectualité, germ. Intellektualităt || 1. Categorie sociălă care lucrează în domeniul ^muncii intelectuale, aceasta fiind principala ^ ei sursă de existenţă. 2. Totalitatea intelectualilor, mulţime de intelectuali.
inteligent, -ă, inteligenţi, -te, adj. || Din fr. intelligent, lat. intelligens, -ntis || înzestrat cu inteligenţă; ager la minte. ® Care denotă inteligenţă. Avea o figură inteligentă şi simpatică (Vlahuţă).
inţeligenţă, inteligenţe, s.f. || Din fr. intelligence, lat. intelligentia || 1. Facultatea de a înţelege uşor, de a sesiza esenţialul, de a rezolva situaţii sau probleme noi; deşteptăciune. @ Persoană inteligentă. 2. (înv.; art.) Totalitatea intelectualilor ; intelectualitate.
inteligibil, -ă, inteligibili, -e, adj. j[ Din fr. intelligible || Care poate fi înţeles; clar, limpede.
inteligiMlitâte s.f. || Din fr, intelligibilité i| însuşirea de a fi inteligibil.
intemperânţa, intemperante, s.f. || Din fr. intempérance, lat. intemperantia ij Necu mp atare, netemperanţă.
intemperie, intemperii, s.f. || Din fr- intempérie, lat. intemperies (< tempus ,,timp“) || Stare atmosferică nefavorabilă; vreme rea. în faţa noului conac, ...rondul în formă\ de inimă, răvăşit de intemperiile iernii (Rebreanu).
intempestiv, -ă, intempestivi, -e, adj. || Din fr. intempestif, lat. intempestivus {( tempus ,,timp“) || (Livr.) Care se produce pe neaşteptate şi la timp nepotrivit; inoportun.
intendent, -ă, intendenţi, -te, s.m. şi f. || Din fr* intendant, lat. intendens, -ntis |j Persoană însărcinată cu administrarea unei instituţii.
intens, -ă intenşi, -se, adj. || Din fr. intense, lat. intensus „întins, încordat“ (participiul lui intendere) || Care acţionează cu forţă; tare, viu, puternic. (Adverbial) Trebuie să fi trăit intens, — ca să presimtă lucruri atît de ascunse din sufletul omenesc. (Cezar Petrescu).
. intensifica, intensific, vb. I. Tranz. şi refl.
Dm fr. intensifier || A (se) face mai intens; a se întări, a (se) înteţi; a (se) mări: vintul s-a inten-sificat.
t intensitate, intensităţi, s.f. [| Din fr. intensité\\ Starea a ceea ce este intens; grad de tărie, de forţă. Stîncile albe de calcar lucesc atunci cu o mare intensitate (Bogza). 2. (Fiz.) Mărime scalară sau vectorială utilizată pentru a carac-teriza cantitativ un fenomen (ex. intensitatea
unui curent electric), starea unui cîmp ori a unui corp într-un anumit punct (ex. intensitatea gravitaţiei).
intensiv, -ă, intensivi, -e, adj. || Din fr. intensif || Care are intensitate. O Agricultura intensivă = sistem de agricultură care asigură producţii mari pe unitatea de suprafaţă, datorită investiţiilor suplimentare în mijloace de producţie. • (Despre mărimi caracteristice unui sistem fizic) Care, prin compunerea mai multor sisteme identice, îşi păstrează valoarea neschimbată (ex. densitatea, temperatura).
intenta, intentez, vb. I. Tranz. || Din fr. intenter, lat. intentare || (Jur.) A intenta un proces = a introduce, a porni o acţiune, un proces; a da pe cineva în judecată.
intenţie, intenţii, s.f. || Din fr. intention, lat. intentio, -onis (X intendere „a dirija“) || Voinţă, gînd de a întreprinde ceva; proiect, plan. O Fără intenţie = fără să vrea, involuntar. O Expr. A face cuiva proces de intenţie — a învinui pe cineva de gînduri (rele, ascunse) pe care nu le-a avut. A avea intenţii serioase (cu)... a) a fi decis să realizeze ceea ce şi-a propus; b) a fi decis să încheie o căsătorie. ® (Jur.) Atitudine psihică a unei persoane care îşi dă seama de caracterul ilicit al faptei sale, prevăzîndu-i şi dorindu-i sau acceptîndu-i efectele. |j Şi: intenţMne s.f.
intenţiona, intenţionez, vb. I. Tranz. || Din fr. inteniionner || A avea intenţia să..., a plănui, a proiecta, a avea de gînd.
intenţionat, -ă, intenţionaţi, -te, adj. Cu intenţie, cu un anumit scop, voit. O Expr. Bine (sau rău) intenţionat = cu intenţii bune (sau rele), cu gînduri bune (sau rele).
' intenţiiine s.f. v. intenţie. inter1- || Din fr. inter-; lat. inter „între“ || Element de compunere cu sensul „între“, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
inter2, interi, s.m. || Din fr. inter (abreviere din intérieur) || Jucător, dintr-o echipă de handbal, fotbal, care ocupă locul din .dreapta sau din stînga jucătorului din centru, interâeţie s f. v. interacţiune.
' interacţiune, interacţiuni, s.f. || Din fr. interaction || 1.’ Acţiune între două sau mai multe corpuri, sisteme fizice, fenomene etc., manifestată printr-o influenţare, condiţionare sau acţiune cauzală reciprocă şi care stă la baza mişcării în genere. 2. (Fiz.; şi în forma interacţie) Influenţă reciprocă produsă în momentul ciocnirii a două particule elementare sau a două sisteme de astfel de particule. Un exemplu de i. este reacţia nucleară. || Şi: interâeţie s.f.
interastrâl, -ă, interastrali, -e, adj. || Din fr. interastral || Care se află sau care r j petrece între aştri: spaţiul interastral.
interbelic, -ă, interbelici, -ce, ad j. (| Inter1- 4-belic (< lat. bellicus „de război“) || Dintre două războaie (în special dintre cele două războaie mondiale).
intercala, intercalez, vb. I. Tranz. şi refl.
|| Din fr. fVJ intercaler, lat. intercalare || A (se)
INTERCALAT
488
introduce intr-un şir de lucruri sau de fiinţe, a (se) pune printre... Rămase înadins în urmă şi se intercală între dînşii (Cezar Petrescu).
intercalat, -ă, intercalaţi, -te, adj. Care este pus, adăugat, introdus printre altele.
intercepta, interceptez, vb. 1. Tranz. || Din fr. intercepter || A prinde, a reţine un obiect în timpul mişcării lui. • A surprinde (şi a controla) o convorbire telefonică, o corespondenţă etc.
intercepţie, intercepţii, s.f. || Din fr. interception || Interceptare; (sport) interceptarea, de către jucătorii unei echipe, a mingii pe oare jucătorii echipei adverse şi-o pasează între ei.
interconecta, interconectez, vb. I. Tranz. II Din fr. interconnecter || A realiza o interconexiune.
interconexiûne, interconexiuni, s.f. || Din fr.
interconnexion || Legătură între mai multe reţele electrice cu ajutorul unor linii de transport al energiei electrice.
intercontinental, -ă, intercontinentali, -e, adj.
II Din fr. intercontinental || Care este situat sau care are loc între două sau mai multe continente.
intercostal, -ă, intercostali, -e, adj. || Din fr. intercostal || Care se referă la spaţiul dintre coaste; care este aşezat între coaste (ex. nerv intercostal); (despre dureri, nevralgii) care s-a localizat între coaste.
interdependent, -ă, interdependenţi, -te, adj.
II Din fr. interdépendant || Care este strîns legat sau condiţionat de un alt obiect sau proces cu care se află în dependenţă reciprocă.
interdependenţă s.f. || Din fr. interdépendance || Totalitatea legăturilor şi raporturilor dintre obiectele, sistemele şi procesele din domeniul naturii, societăţii şi gîndirii. I. este o expresie şi în acelaşi timp o condiţie a unităţii materiale a lumii, a imitaţii ei în diversitate.
interdicţie, interdicţii, s.f. || Din fr. interdiction, lat. interdiclio (< interdicere „a interzice, a opri“) || 1. Prevedere legală prin care se interzice săvîrşirea anumitor fapte sau acte. 2. Măsură legală de înlăturare a unei persoane de ia săvîrşirea anumitor acte juridice fie în vederea ocrotirii ei (ex. a unui alienat mintal), fie ca o sancţiune complimentară unei pedepse penale.
inierdiscipliilâf, -ă, interdisciplinari, -e, adj.
|j Din fr. interdisciplinaire || Care se referă la mai multe discipline ştiinţifice, care aparţine mai multor ramuri ale ştiinţei.
interes, interese, s.n. I! Din it. intéresse, germ-Intéressé, rus. interes II 1. Categorie a psihologiei sociale, desemnînd trebuinţele materiale şi nevoile spirituale ale unor indivizi sau ale unor grupuri sociale, care devin conştiente sub forma aşteptărilor, aspiraţiilor, idealurilor etc. ® Preocuparea de a obţine ceea ce este avantajos, necesar, folositor. O Expr. A-şi face interesele = a fi preocupat de satisfacerea treburilor personale. In interesul cuiva = spre folosul, spre
binele cuiva. 2. Orientare activă spre anumite lucruri, dorinţă de a cunoaşte şi de a înţelege. 8. Simpatie faţă de cineva.
interesa, interesez, vb. I. || Din fr. (s'Jintéresser || 1. Tranz. A stîrni interesul cuiva; a reţine atenţia cuiva. O Expr. Ce te interesează? = ce te priveşte? ce-ţi pasă? ce importanţă are? ©A face pe cineva părtaş la o acţiune, la un cîştig. 2. Refl. A manifesta grijă, interes faţă de cineva sau ceva. 8» Refl. A căuta să afle, a se informa.
interesant, -ă, interesanţi, -te, adj. [| Din fr. intéressant || Care interesează, care prezintă interes; care atrage atenţia, puţin obişnuit, aparte, ciudat.
interesat, -ă, interesaţi, -te, adj. 1. Care are un anumit interes (într-o afacere). 2. Care urmăreşte numai avantaje personale. 8. Plin de interes, de curiozitate.
interfaţă, interfeţe, s.f. || Inter1- -f- faţă || (Chim.) Suprafaţă de separare a componenţilor dintr-un amestec, existenţi ca faze distincte.
interfera, pers. 3 interferează, vb. I. Intranz. || Din fr. interférer; inter- -f- lat. ferre „a purta44 jj (Despre unde) A produce fenomenul interferenţei; p. ext. a se suprapune, a se încrucişa, a se combina.
interferenţă, interferenţe, s.f. |] Din fr. interférence || 1. Întîlnire, încrucişare a două sau a mai multor fenomene, întîm’plări, fapte etc. 2» (Fiz.) Suprapunerea unor mişcări vibratorii (unde luminoase, acustice, electrice etc.) cu aceeaşi frecvenţă, avînd drept rezultat întărirea sau slăbirea lor, uneori pînă la anularea reciprocă.
mterîeronaétru, interfevomelre, s.n. || Din fr. interféromètre jj Instrument optic bazat pe fenomenul interferenţei, care serveşte la determinarea lungimilor de undă, a indicilor de refracţie etc. O 1‘ acustic = instrument folosit pentru determinarea vitezei de propagare a sunetelor în medii fluide, formînd un sistem de unde staţionare.
mterfiuviu, inter fluvii, s.n. j| Din fr. inter -fluve j| Porţiune de teren cuprinsă între două vai vecine.
intergiaciar, -ă, inter glaciari, -e, s.n., adj.
|| Din fr. inter glaciaire || 1. S.n. Interglaciaţie; depozit glaciar apărut în timpul unei intergla-ciaţii. 2. Adj. Care se referă la interglaciaţie.
interglaciaţie, interglaciaţii, s.f. || Din intergiaciar || Interval de timp cu climă caldă cuprins între două glaciaţii cuaternare.
interimar, ~ă, interimari, -e, s.m., adj. || Din fr. intérimaire || (Persoană) care exercită în mod provizoriu o funcţie în locul titularului.
interimat, interimate, s.n. || Din fr. intérimat II Situaţia celui care exercită în mod provizoriu o funcţie în locul titularului; perioadă de timp în care cineva exercită această funcţie.
interior, «oâră, interiori, -oare, adj., s.n.
|| Din fr. intérieur, lat. interior, -oris || 1. Adj. Gare este situat înăuntrul unui lucru, al unui
48&
INTERNIST
spaţiu limitat etc.; intern. • (FIg.) Care se referă la natura morală, la partea sufletească a omului. Eminescu a realizat în versurile lui o melodie interioară pentru care textul apare ca un libret (Sadoveanu). 2. S.n. Partea dinăuntru a unui obiect, a unei camere, a unei locuinţe etc. O Curte interioară — curte cuprinsă între corpurile unei construcţii. 8. S.n. (Fig.) Latura lăuntrică, natura morală a omului. 4. S.n. Post telefonic instalat într-o cameră, într-un birou etc. şi care este legat de liniile exterioare prin-tr-o centrală.
interioriza, interiorizez, vb. I. || Din fr. intérieur iser !! 1, Refl. (Despre fenomene exterioare) A se reflecta în conştiinţă. 2. Tranz. şi refl. A-şi înăbuşi manifestările exterioare; a se refugia în trăiri interioare.
interjecţie, interjecţii, s.f. || Din fr. interjection, lat. interj ectio, -onis || (Gram.) Parte de vorbire neflexibilă care exprimă sentimente şi manifestări de voinţă sau care imită sunete şi zgomote din natura înconjurătoare.
interj udeţeăn, -ă, inter judeţeni,	-e, adj.
|| Inter1- -f- judeţean || Care are loc între judeţe, care priveşte mai multe judeţe.
interlocutor, -oare, interlocutori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. interlocuteur; cf. lat. interloqui „a vorbi între“ || Persoană care vorbeşte cu alta, care participă la o discuţie, la o conversaţie.
interlop, -ă, interlopi, -e, adj. || Din fr. interlope || Care are o reputaţie proastă; dubios, suspect, deocheat.
- interludiu, interludii, s.n. || Din it. interludio, fr. interlude; inter1- -j- lat. luduş „spectacol44 || 1. Episod muzical care face legătura între două secţiuni mai importante ale unei compoziţii muzicale. 2. (Teatru) Episod muzical care face legătura între două momente ale unei lucrări dramatice.
intermedia, intermediez, vb. I. Tranz. || Din intermediu || A servi ca intermediar; a mijloci, a înlesni.
intermediar, -ă, intermediari, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr. intermédiaire || 1. Adj. Care se află la mijloc. 2. S.m. şi f. Persoană care mijloceşte tîrgul între un vînzălor şi un cumpărător sau încheie o tranzacţie între două părţi, cu împuternicirea acestora.
intermediu, inter medii, s.n. || Din fr. intermède, it. intermedio || 1. Prin intermediul cuiva =f prin mijlocirea cuiva. 2. Mică lucrare dramatică, muzicală ori coregrafică executată ca moment de divertisment în pauza dintre două acte ale unei reprezentaţii.
intermezzo s.n. || Cuv. it. || 1. Divertisment . muzical între actele unui spectacol. 2. Mică piesă instrumentală, de formă liberă.
interminabil, -ă, interminabili, -e, adj. || Din fr. interminable, lat. interminabilis || Care nu se mai termină; foarte lung; foarte mare.
interministerial, -ă, interministeriali, -e, adj. II Din fr. interministériel || Care are loc între mai multe ministere, care priveşte mai multe ministere.
intermitent, -ă, intermitenţi, -te, adj. || Din fr. intermittent, lat. intermittens, -ntis (< inter-mittere „a pune între44) || Care acţionează sau se produce cu intermitenţă. @ (Adverbial) Cu întreruperi, din cînd în cînd. Pe undeva, pe'aproape, Pe unde noaptea se aud intermitent Loviri de sape (Camil Petrescu).
intermitenţă, intermitenţe, s.f. |] Din fr. inter-mittence || întrerupere temporară în desfăşurarea unei acţiuni, a unei activităţi. O Cu intermitenţă = în mod intermitent.
intermolecnlâr, -ă, inter moleculari, -e, adj.
|| Din fr. interm oleculaire || Care se află sau se petrece între două sau mai multe molecule: proces intermolecular.
intern, -ă, interni, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr. interne, lat. internus „interior44 || 1. Adj. Care se află în interiorul unui lucru, al unei fiinţe, al unui fenomen. O Boli interne = boli ale organelor din interiorul corpului. Unghiuri interne = unghiuri formate de două paralele tăiate de o secantă şi situate între cele două paralele. O De (sau pentru) uz intern — (despre medicamente) care se ia pe cale bucală. 2. S.m. şi f. Elev sau ucenic care locuieşte într-un internat. 8. S.m. şi f. Student în medicină sau medic angajat (prin concurs) la un spital.
Internă, internez, vb. I. || Din fr. interner |j
1.	Tranz. şi refl. A (se) instala într-un spital, pentru tratament sau pentru operaţie. 2. Tranz.
A obliga pe cineva să stea într-un ospiciu, intr-un institut de reeducare; a închide într-un lagăr, pentru a fi ţinut sub supraveghere.
internat, internate, s.n. || Din fr. internat |j 1» Aşezămînt şcolar în care locuiesc şi iau masa * elevii. Rămasă orfană de mamă, a crescut în internatul de fete (Rebreanu). 2. Stagiu de practică medicală efectuat î / spitale şi în clinici de către studenţii din ultimii ani de facultate.
intern aţionâl,' -ă, internaţionali, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr. internaţional || 1. Adj. Privitor la relaţiile dintre state; care interesează mai multe state; la care participă reprezentanţi din mai multe state. 2. Adj. Limbă internaţională — limbă de largă circulaţie, folosită în relaţiile internaţionale. Drept internaţional = totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile dintre state. 8. S.m. Sportiv care participa la întîlniri sportive internaţionale (1). 4. S.f. Echipă reprezentativă a unei ţări.
internaţionalism s.n. || Din fr. internat iona-lisme || Solidaritate, colaborare liber-consimţită între naţiuni, popoare, ţări, partide independente, egale în drepturi, In scopul sprijinului reciproc şi al progresului fiecărei naţiuni. O Internaţionalism proletar = unitate, solidaritate a clasei muncitoare din toate ţările în lupta împotriva capitalismului, pentru construirea socialismului şi comunismului.
internaţionalist, »ă, internaţionalişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din fr. internaţionaliste || 1. Adj. Care aplică principiile internaţionalismului. 2.
S.m. şi f. Partizan al internaţionalismului.
internist, -ă, internişti, -ste, adj. |j Din germ. Internist || Medic internist (şi substantivat, m.) = medic specialist în boli interne.
tNTmNOD
490
internod, înternoduri, s.n. || Din germ. Inter-nodium, lat. internodium || Porţiune din tulpina un©r plante cuprinsă între două noduri.
Interoeeptdr, inter ocep tor i, s.m. || Din fr. zra-téreeepteur [| (Fiziol.) Terminaţie nervoasă senzitivă localizată în organele interne (ex. în artere, intestine etc.).
interoga, interoghez, vb. I. Tranz. || Din fr. interroger, lat. inîerrogare (( rogare „a cere“) ||
1. A supune pe cineva la un interogatoriu, a pune întrebări unui martor, unui inculpat etc.
2. A examina un elev, un student etc. interogativ, -ă, interogativi, -e, adj. || Din fr.
interrogatif |i Care exprimă o întrebare; întrebător. Dădeam vorbelor mele o intonaţie interogativă (Ibrăileanu).
interogatoriu, interogatorii, s.n. || Din fp. interrogatoire || Totalitatea întrebărilor puse învinuitului, inculpatului etc. în cursul procesului pena}, în legătură cu fapta săvîrşită. ® înscrisul care consemnează aceste însemnări şi răspunsurile la ele.
interpela, interpelez, vb. I. Tranz. [j Din fr. interpeller, lat. interpellare „a întrerupe“ || A face o interpelare.
Interpelare, interpelări, s.f. Faptul de a interpela; întrebare pusă de către un deputat în parlament unui membru al guvernului în legătură cu modul de rezolvare a unor probleme (de ordin politic, diplomatic, economic etc.). O interpelare prilej uise o dezbatere furtunoasă (Rebreanu).
interpelatdr, «-oare, interpelatori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. interpellateur || Persoană care face o interpelare.
Interpenetraţie, interpenetraţii, s.f. || Din fr. interpénétration || Pătrundere reciprocă, întrepătrundere a două sau a mai multor elemente» substanţe, fenomene etc.
interplanetar, -ă, interplanetari,	-e, adj.
|| Din fr. interplanétaire || Care este situat între planete; privitor la legătura dintre planete.
interpola, interpolez, vb. I. Tranz. || Din fr. interpoler,'lat. interpolare „a repara; a falsifica“||
1.	A introdueê într-un text (manuscris) cuvinte sau fraze care nu fac parte din acel text, dar care îl explica sau îl completează. 2. (Mat.) A intercala, mtiMin şir de valori cunoscute, unul sau mai mul Li termeni determinaţi prin calcul.
interpolat, -ă, interpolaţi, -te, adj. (Despre pasaje, capitole, cuvinte) Intercalat, inserat (într-un text). © (Despre^ un text) în care au fost introduse interpolări.
interpolatdr, -oare, interpolatori, *-oare, s.m. şi f. || Din fr. interpolateur, lat. interpolator || Persoană care interpelează (1) un text.
Interpret, -ă, interpreţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. interprète, lat. interpres, -etis „cel care explică“ ||
1.	Persoană care traduce oral cele spuse de cineva în altă limbă, mijlocind astfel înţelegerea între două sau mai multe persoane; translator, tălmaci. 2. (Fig.) Persoană care face cunoscute altuia voinţa, dorinţa, sentimentele cuiva. Nu încetează o clipă de a comunica sufleteşte cu noro-
dul, al cărui interpret se simte (Sadoveanu). 2. Persoană care interpretează un rol, o compoziţie muzicală, o poezie etc.
interpretă, interpretez, vb. I. Tranz. || Din fr. interpréter, lat. interpretări || 1. A explica, a da un anumit înţeles unui lucru; a comenta un text (vechi). 2. A juca un rol într-o piesă, într-un film etc.; a executa o bucată muzicală.
interpretare, interpretări, s.f. Acţiunea de a interpreta; comentare, explicare, m Modul particular sau personal în care o operă de artă este redată de către artistul interpret.
interpretativ, -ă, interpretativi, -e, adj. || Din fr. interprétatif || Care servèste la interpretare, care explică; care poate fi interpretat.
interpune, interpun, vb. III. || Din lat. inter-ponere (după pune) || 1. Refl. A interveni ca mijlocitor între două persoane (pentru a stabili o înţelegere); a se amesteca în relaţiile dintre două persoane. 2. Tranz. A pune ceva între...
interregn, interregnuri, s.n. || Din fr. interrègne, lat. interregnum || Interval în care un stat monarhic este lipsit de suverani
interschimbabil, -ă, interschimbabili, -e, adj. || Din inter1- -f~ schimba || (Despre elemente ale unui sistem tehnic) Care se poate înlocui cu altul (în caz de uzură, de defectare).
intersecta, intersectez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. intersecter || A (se) întretăia, a (se) ’încrucişa.
Intersecţie, intersecţii[, s.f. || Din fr. intersection, lat. intersectio || încrucişare de drumuri; locul sau punctul unde se întretaie două linii, două drumuri etc.; întretăiere.
( intersexuaiitâte s.f. || Din fr. inter sexualité || (Biol.) Schimbarea sexului la^organisme adulte sau pe cale de maturizare. în ciclul de viaţă al caracudei argintii este o stare fiziologică normală.
interstelar, -ă, interstelari, -e, adj. || Din fr. interstellaire || Referitor la spaţiul dintre stele.
interstatal, -ă, interstatali-e, adj. || Inter1-4- statal || Care priveşte mai multe state, care are loc între mai multe state.
interstiţiu!, -ă, interstiţiali, -e, adj» || Din fr. interstitiel || Care se află într-un interstiţiu; care provine dintr-un interstiţiu. O Ţesut i. = ţesut ale cărui celule se află între ’ celulele proprii ale unui organ sau între ale altor ţesuturi.
interstiţiu, interstiţii, s.n. || Din fr. interstice, lat. interstitium interstare „a sta, a se afla întrea) || Mic spaţiu între granulele unui material, între părţile unui corp etc.
interşcolăr, -ă, inter şcolari, -e, adj. || Din fr. interscolaire (după şcoală) || Care are loc între două sau mai multe şcoli: concurs inter şcolar.
intertip, intertipuri, s.n. || Din fr. intertypeII Maşină tipografică de cules şi de turnat litere în rîndurî, la care se poate culege de la distanţă, prin transmitere tipografică.
interurban, -ă, interurbani, -e, adj. || Din fr-interurbain || Care are loc între doua sau mai multe oraşe; care leagă două oraşe. © (Substantivat, ii.) Telefon care stabileşte legătura între două localităţi.
491
ÎNTBA
intervâl? intervale, s.n. || Din ir. intervalle, lat. intervallum || 1» Distanţă în timp între două fenomene sau evenimente consecutive; răstimp.
2.	Spaţiu care separă două lucruri. Păşea uşor, prin intervalele de lumină şi umbră (Cezar Pe-trescu). @ (Mat.) Mulţimea punctelor cuprinse între două puncte date. 8. Diferenţa dintre înălţimile a două sunete muzicale.
interveni, intervin, vb. IV. Intranz. || Din fr. intervenir, lat. intervenire || 1. A intra intr-o acţiune; a se amesteca în vorbă, într-o dispută; a lua cuvîntul. © A se amesteca spre a mijloci o împăcare. 2. A face un demers pentru a obţine ceva (mai ales o favoare). 8. A se ivi, a surveni, Intervenţie, intervenţii, s.f. |] Din fr. intervention, lat. interventio || 1. Faptul de a interveni, de a intra într-o acţiune, într-o discuţie.
2.	Amestec al unui stat în treburile altui stat, folosind forţa armată, presiuni politice etc. 8. Demers făcut pentru a obţine ceva (mai ales o favoare). 4. (Med.) Operaţie.
interverti, intervertesc, vb. IV. Tranz. || Din fr. intervertir, lat. interveriere (( vertere „a în-toarce“) || A schimba ordinea sau locul elementelor dintr-o serie.
intervieva, intervievez, vb. I. Tranz. H Din fr, interviewer || A lua cuiva un interviu.
interviu, interviuri, s.n. || Din engî., fr. interview || Convorbire între o personalitate politică, culturală etc. şi un ziarist, un reporter, în cursul căreia acesta îi pune întrebări personalităţii spre a-i afla părerile în diverse probleme de’ actualitate, în vederea publicării lor în presă sau difuzării la radio şi televiziune; p. ext. textul unei astfel de convorbiri.
interzice, interzic, vb. UI. Tranz. || Inter1--j- zice (după fr. interdire) || A nu permite să se facă un anumit lucru.
intestin1, intestine, s.n. || Din fr. intestin, lat. intestinum || Parte a tubului digestiv, la oameni şi la mamifere, cuprinsă între stomac şi anus; (pop.) maţ. O Intestinul subţire = primă parte a intestinului, în care se termină digestia alimentelor şi se efectuează absorbţia lor în sînge. Intestinul gros — ultima parte a intestinului, în care se absoarbe apa şi se formează materiile fecale.
intestin2, -à, intestini, -e, adj. || Din fr. intestin, lat- inlestinus || (Livr.) Care se petrece în interiorul unui organism social; intern.
intestinal, -ă, intestinali, -e, adj. || Din fr. intestinal || Care aparţine intestinului1, care se referă la intestine, care se produce în intestin. O Ocluzie intestinală v. ocluzie.
intim, -ă, intimi, -e, adj. || Din fr. intime, lat. intimus || 1. Care constituie esenţa unui lucru. © (Fig.) Strîns, apropiat. 2. (Despre persoane; Legat de cineva printr-o afecţiune puternică; familiar, prietenos, afectuos. 8. Care se referă la viaţa particulară sau familiala a cuiva. Să mă pună la curent cu chestiunile intime (Cezar Petrescu). 4. Care are loc într-uu cadru restrîns : masă intimă.
intimat, -ă, intimaţi, -te, s.m. şi f. || Cf. fr. intimé j| (Dr.) Parte împotriva căreia se introduce recurs sau o altă cale de atac.
intimida, intimidez, vb. I. Tranz. şi refl. II Din fr. intimider || A simţi (sau a insufla cuiva) teamă, a (se) speria. © Â (se) încurca, a ţse) zăpăci. Frumuseţea eimă intimida {(SaJac-tion).
intimism s.n. || Din fr. intimisme || Tendinţă a unor artişti de a exprima în operele lor sentimente cu caracter strict personal.
intimitate, intimităţi, s.f. || Din fr. intimité|| 1. Calitatea a ceea ce este intim; prietenie strînsă. O Expr. A trăi (sau a fi) în intimitatea cuiva = a avea legături strînse (de prietenie) cu cineva. @ Profunzime a unui sentiment, a unui gînd, 2. Cadru, cerc restrîns, familial. 8. (La pl.) Chestiuni personale.
întitula, intitulez, vb. I. Tranz. |j Din fr. intituler, lat. intitulare || A da un titlu (unei scrieri, unei persoane etc.); (refl.) a purta un titlu; a se numi.
intitulare, intitulări, s.f. Am ţi une a de a (se) intitula; titlu, nume.
intolerabil, -ă, intolerabili, -e, adj. || Din fr. intolérable, lat. intolerabilis |( Care nu poale fi tolerat sau suportat; de neîngăduit, de nesuferit.
intolerant, -ă, intoleranţi, -te, adj. |] Din fr. intolérant || Care nu e tolerant, neîngăduitor.
intoleranţa, intoleranţe, s.f. |j Din fr. intolérance || 1. Lipsă de toleranţă, de îngăduinţă. 2. Incapacitate organică de a suporta unele medicamente.
intonă, intonez, vb. I. Tranz. || Din it. intonare. Cf. fr. entonner || 1. A începe un cîntec; p. ext. a executa, a cînta un imn, o melodie solemnă. 2. A rosti cu un anumit ton un cuvîat, o frază.
intonaţie, intonaţii, s.f. || Din fr. intonation || 1. Acţiunea de a emite vocal un suneL; modul în care sînt emise sunetele. 2. Modulaţii, inflexiuni ale vocii în timpul vorbirii sau căutatului.
intoxică, intoxic, vb. I. Tranz. şi refl. jj Din fr. intoxiquer, lat. intoxicare || A(-şi) introduce în organism substanţe toxice; a (se) otrăvi. © Refl. (Fig.) A se plictisi peste măsură cu (sau de) ceva.
Intoxicat, -ă, intoxicaţi, -te, adj. (Despre fiinţe) Care s-a otrăv't în urma introducerii în organism a unor substanţe toxice.
intoxicaţie, intoxicaţii, s.f. || Din fr. intoxication || Stare patologică datorită introducerii sau acumulării în organism a unor substanţe toxice.
Intra1» || Din fr. intra-', lat. intra „în interiorul |! Element de compunere însemnîiid „în“, „înt,re“, care serveşte la formarea unor adjective şi a unor substantive.
intră2, intru, vb. I. Intranz. || Lat. intrare^
i.	A trece din afară înăuntru, dintr-un loc deschis în Ir-unul închis ; a se introduce, a se băga ; a pătrunde. O Expr. A i intra cuiva în voie — a-i face cuiva pe plac. N-au intrai zilele în sa,c =* mai este timp. A intra frica în cineva (sau în oasele cuiva) = a se înfricoşa. 2. (Fig.) A se amesteca, a lua parte ia...; a ajunge într-o anumită situaţie. O Expr. A intra într-o belea (sau în încurcătură, în impas) = a avea de îndurat
INTRACELULAR
492
un necaz. A intra în horă — a lua parte ia o acţiune, îa o afacere. A intra în vorbă cu cineva = a stabili relaţii de prietenie sau de dragoste cu o persoană de sex opus. 3. A începe un serviciu, a se angaja într-o slujbă; a se înscrie într-o organizaţie, într-o asociaţie etc. 4. A încăpea; (inat., despre numere) a se cuprinde de un număr de ori în alt număr. 5. A fi necesar, a trebui (în anumită cantitate): la un costum intră trei metri de stofă. 0. A intra la spălat = (despre ţesături) a-şi mişcora dimensiunile prin spălare.
7.	(Despre o lege, un pact etc.) A intra în vigoare — a deveni aplicabil. 8. A începe executarea unei părţi din ir-o bucată muzicală.
iu tracei ulâr, -ă, intracelulari, -e, adj. îl Din fr. intracellulaire || Care se află sau se petrece în interiorul celulelor.
intrados, intradosuri, s.n. || Din fr. intrados [| Faţa interioară, concavă, a unei bolţi, a unui arc etc. ; faţa inferioară a unui planşeu.
intraductibil, -ă, intraductibili,	-e, adj.
II In1- -f- traductibil. Cf. it. intraductibile H Care nu poate fi tradus dintr-o limbă într-alta.
intramontân, -ă, intramontani,	-e, adj.
|| DÎU/ intra1- -j- lat. monîanus || Care se află sau ^are se desfăşoară între culmile munţilor; care este înconjurat de munţi.
intram uscuiâr, -ă, intramusculari,	-e,	adj.
|| Din fr. intramusculaire || Care se află sau se petrece, se face în interiorul muşchilor (ex. injecţie* intramusculară).
intransigent, -ă, intransigenţi, -te, adj. || Din fr. intransigeant, sp. intransigente jj Care nu se abate de la un anumit principiu, care nu acceptă compromisuri; incoruptibil.
Intransigenţă s.f. || D.in fr. intransigence, it. intransigenza || însuşirea de a fi intransigent; atitudine, comportare intransigentă.
intranzitiv, intranzitive, adj. || Din fr. m-transitif, lat. intransitivus || (Despre verbe) A cărui acţiune nu se exercită în mod nemijlocit asupra unui obiect şi ca urmare nu poate fi construit cu un complement direct.
intrâre, intrări, s.f.- 1. Acţiunea de a intra; locul special amenjat prin care se intră; locul de acces într-o clădire, într-un spaţiu închis. ® Locul de pe o cale de acces unde se intră într-un oraş, într o localitate. 2. Stradă mică, fundătură. 3. \alo&ie care se înregistrează în patrimoniul unei întreprinderi sau instituţii.
4.	(Cib.) Bornă de acces a unui element sau sistem. 5. (Muz.) Momentul în care se face auzit un instrument sau un grup de instrumente ori intervenţia unei voci în executarea unei bucăţi muzicale.
intra urban, -a, intraurbani, -e, adj. || Intra1--F urban || Care se află sau are loc în interiorul unui oraş.
intrauterin, -ă, intrauterini, -e, adj. || Din fr. intra-utérin || Care se află în cavitatea uterină.
intravenos, -oâsăy intravenoşi,	-oase, adj.
|| Din fr. intraveineux\\ Care se face sau se produce în interiorul venelor (ex. injecţie intra-venoasă).
intravilan, intravilane, s.n. || Intra1- -f- vilan (< lat. villanus „de la ţară44) || Zonă care cuprinde suprafaţa unui oraş sau a unui sat.
intrătără, intraturi, s.f. || Din intra || Adînci-tură făcută sau existentă într-un zid, într-o stîncă etc.
intrepfd, -ă, intrepizi, -de, adj. || Din fr. intrépide, lat. intrepidus (< trepidus „agitat44) || (Livr.) Cutezător, curajos, îndrăzneţ. Inteligentă, intrepidă, înfrunlînd primejdia... ea îşi croise un drum în viaţă (G.M. Zamfirescu).
intrigă, intrig, vb. I. Tranz. || Din fr. intriguer || A stîrni surprinderea sau curiozitatea cuiva; a provoca suspiciune; a contraria.
intrigant, -ă, intriganţi, -le, s.m. şi f., adj. II Din fr. intrigant || (Persoană) care face intrigi
(1)\
Intrigă, intrigi, s.f. || Din fr. intrigue, it. intriga, din lat. intricare „a încurca44 || 1. Acţiune, de obicei ascunsă, care foloseşte mijloace neper-mise pentru realizarea sau zădărnicirea urmi lucru; uneltire. 2. Totalitatea întîmplărilor care determină acţiunea unei opere literare epice sau dramatice. Aceste două opere ale lui F Ui mon nu sint nişte romanţuri în cari să se desfăşoare peripeţiile unei intrigi (Ghiea).
intrinsec, «ă, intrinseci, -ce, adj. || Din fr. intrinsèque, lat. intrinsecus || Care constituie partea lăuntrică, esenţială, a unui lucru; care există prin sine însuşi, independent de relaţiile sale cu r alt lucru.
intrînd, intrînduri, s.n. || Din intra || Parte adineită in zidul unei construcţii, la o parcelă de teren etc-
introduce, introduc, vb. III. Tranz. || Din lat. introducere. Cf. fr. introduire || 1. A face să intre, să pătrundă; a băga, a vîrî; (refl.) a intra undeva (cu forţa sau pe furiş). 2. A face ca o persoană să fie primită de cineva sau să fie admisă într-o organizaţie. 3» A ajuta pe cineva să se iniţieze într-o activitate, într-o problemă. 4. A pune în practică, în uz, a institui. Ei introduseră între dînşii cele dinţii cunoştinţe de agricultură (Bâl-cescu).
introducere, introduceri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) introduce; includere, adăugare; punere în practică. 2o Lucrare, studiu care cuprinde noţiunile elementare şi pregătitoare ale unei discipline ştiinţifice. 3. Capitol la începutul unei lucrări, cuprinzînd elementele necesare înţelegerii ei; partea de la început a unei compoziţii muzicale.
introductiv, -ă, introductivi, -e, adj. jj Din fr. introductif || Care serveşte ca introducere; de la început: studiu introductiv.
introspectiv, -à, introspectivi, -e, adj. [j Din fr. introspectif li Care 'se referă la introspecţie; bazat pe introspecţie.
introâpccţie, introspecţii, s.f. j| Din fr. introspection || Observare a fenomenelor propriei conştiinţe.
introvertit, -ă, introvertiţi, -te, adj. Care este preocupat sau obsedat de viaţa sa interioară, dezinteresîndu-se de lumea exterioară.
493
INVENTA
f	intrus* -ă, intruşi,	-se, s.m. şi f. || Din	fr.
intrus, lat. intrusus „împins cu putere“, participiul lui intrudere || Persoană care se introduce undeva, sau la cineva, fără ca prezenţa să-i fie necesară sau solicitată; nepoftit, inoportun, jV-a avut curajul să spuie nimic intrusului (Gamil Petrescu).
intruzidne, intruziuni, s.f. || Din fr. iniru-sion II 1. Pătrundere a magmei între alte formaţii geologice ale scoarţei Pămîntului; corp care ia naştere prin acest proces. 2. Faptul de a se introduce fără drept într-o societate, într-o funcţie etc.
intruziv, -ă, intruzivi,	-5, adj. || Din	fr.
intrusif II (Despre corpuri şi roci magmatice) Care străpunge, localizîndu-se şi consolidîndu-se în alte. roci din interiorul scoarţei Pămîntului.
intui, intuiesc, vb.	IV. Tranz. || Din intuiţie ||
A	avea o intuiţie; a	înţelege ceva în mod	ne-
mijlocit; a pătrunde în esenţa problemelor, a fenomenelor pe baza cunoştinţelor şi a experienţei anterioare.
intuire, intuiri, s.f. Faptul de a intui. Parte din intuirea acestui secret... vine legătura biologică a oamenilor din aceste locuri cu spaţiul lor de piatră (Bogza).
intuitiv, -ă, intuitivi, -5, adj. || Din fr. intui-Uf || Bazat pe intuiţie, pe cunoaşterea nemijlocită a realităţii, pe observarea directă a obiectelor sau a fenomenelor.
intuiţie, intuiţii, s.f. || Din fr. intuition, lat-intuitio (< intueri „a privi în“) || 1. Capacitatea de a pătrunde dintr-o dată, în mod direct, nemijlocit, în esenţa lucrurilor, fie prin simţuri, fie cu ajutorul intelectului. O Principiul intuiţiei = principiu didactic conform căruia în procesul de învăţămînt trebuie să se pornească de la obiectul concret spre a se ajunge la surprinderea abstracţiilor. 2. Descoperire bruscă a unui adevăr, a unei soluţii. • Inspiraţie, presentiment.
intuiţionism s.n. || Din fr. intuitionnisme || Curent ’ idealist-sdbiectiv de esenţă iraţionalistă, care opune raţiunii intuiţia, concepută analogă cu instinctul, cu simţul artistic sau cu revelaţia religioasă. © (Mat., log.) Orientare metodologică după care scopul ultim^ al matematicii şi logicii se reduce la construirea şi intuirea formaţiilor matematice şi logice.
inuman, -ă, inumani, -5, adj. || Din fr. in-humain, lat. inhumanus || Neomenos, crud, feroce. © Care nu este caracteristic sau propriu oamenilor.
inundă, pers. 3 inundă, vb. I. Tranz. || Din lat. inundare K unda „undă”). Cf. fr. inonder||
1.	(Despre apă) A acoperi, prin revărsare, un teren; a pătrunde în cantitate mare într-o mină, într-o sondă etc. 2. (Fig.; despre sudoare, lacrimi etc.) A umple, a acoperi; a năpădi, a copleşi. O sudoare rece îmi inundă fruntea (Negruzzi).
inundabil, -ă, inundabili, -5, adj. || Din fr. înondable || (Despre terenuri) Care poate fi inundat, care este expus inundaţiilor.
inundat, -ă, inundaţi, -te, adj. Acoperit cu apă, sub apă (în urma inundaţiei).
inundaţie, inundaţii, s.f. || Din fr. inondation, lat. inundaţia [| Acoperire a unei porţiuni de uscat cu o mare cantitate de apă (provenită din revărsarea rîurilor sau din ploi). • Cantitate de apă care inundă un teren.
i&Utfl, -ă, inutili, -e, adj. j] Din fr. inutile, lat. inutilis || Nefolositor, care nu serveşte la nimic; de prisos. Se pare... a fi o lucrare inutilă, care nu poate da nici un rezultat practic (Odo-beseu). © (Adverbial) Zadarnic, degeaba.
inutilitate s.f. || Din fr. inutilité, lat. inutilités, -atis || Faptul de a fi inutil. Scrlsnea de inutilitatea deşertei lui revolte (Vlahuţă)/
inutilizabil, -ă, inutilizabili, -e, adj. || Din fr. inutilisable || Care nu poate fi utilizat.
inuzitât, -ă, inuzitaţi, -te, adj. || Din fr. inusité, lat. inusitatus || (Livr.) Care nu se foloseşte, care nu este întrebuinţat, neuzitat.
invada, invadez, vb. I. Tranz. || Din it., lat. invadere || 1. (Mai ales despre armate) A ocupa prin violenţă un teritoriu străin, provocînd pa-’gube; a cotropi. 2. (Fig.) A cuprinde, a copleşi, a pune stăpînire pe... 3. (Despre plante şi animale dăunătoare sau parazite) A apărea în număr mare, producînd pagube.
invadator, -oare, invadatori, -oare, adj., s.m. şi f. || Din invada || (Persoană, armată, stat) care invadează; năvălitor, cotropitor.
invalid, -ă, invalizi, -de, adj., s.m. şi f. || Din fr. invalide, lat. invalidas || (Persoană) care are o infirmitate, care nu este valid. 1
invalida, invalidez, vb. I. Tranz. || Din fr. invalider || A declara ca nevalabil (un act de procedură, o alegere), a infirma.
invalidare, invalidări, s.f. Acţiunea de a invalida; declarare ca nevalabile * a anumitor acte, a unor alegeri de membri în organele reprezentative ale statului etc.; infirmare.
invaliditate, invalidităţi, s.f. || Din fr. invalidité || Starea celui invalid; infirmitate.
invar s.n. || Dinfr. invar [ iable] „invariabil” |j Oţel aliat, cu un conţinut mare de nichel, cu coeficient de dilatare foarte mic, folosit în construcţia aparatelor şi instrumentelor de precizie.
invariabil, -ă, invariabili, -e, adj. || Din fr. invariable || Care nu variază, nu se schimbă; neschimbător, constant. O (Adverbial) Invocă invariabil aceleaşi argumente. 9 (Gram.; despre cuvinte) Care nu-şi schimbă forma; lipsit de flexiune.
invariant, invarianţi, s.m. || Din fr. invariant |] (Mat.) Număr, grup etc. care nu se schimbă faţă de un grup de transformări.
invazie, invazii, s.f. || Din fr. invasion, lat. invasio (< invadere „a invada”) || 1. Năvălire neaşteptată a unei armate inamice într-o ţară.
2.	(Biol.) Apariţie rapidă şi masivă a unor paraziţi sau dăunători într-o regiune (ex. lăcuste).
invectivă, invective, s.f. || Din fr. invective, lat. invectivae || Expresie violenţă, jignitoare la adresa cuiva. © Procedeu stilistic care constă în folosirea unor expresii violente, jignitoare.
inventa, inventez, vb. I. Tranz. || Din fr. inventer |j 1. A crea, a realiza ceva care nu exista
INVENTAR
I
494
ptnă atunci. Fiecare inventă o etimologie şi o lecnologie proprie a sa (Negruzzi). 2. (Fig.) A scorni lucruri neadevărate; a născoci.
inventar, inventare, s.n. || Din fr. inventaire, lat. inventarium (< invenire „a găsi”) || Document (listă, registru) în care sînt consemnate, sub aspect cantitativ şi valoric, mijloacele pe care le posedă la un moment dat o persoană fizică sau juridică. O L gospodăresc — totalitatea mijloacelor inventariate pe care o întreprindere, o organizaţie sau o instituţie le are spre a servi administraţiei sale. © (Fig.) înşirare, enumerare a unor lucruri, a unor fapte etc.
inventaria, inventariez, vb. I. Tranz. || Din fr. inventorier (după inventar) || A înregistra în inventar obiecte, bunuri etc.
inventariere, inventarieri, s.f. Acţiunea de a inventaria; înscrierea în inventar a unor bunuri, a unor obiecte etc.
Inventator, -oare, inventatori, -oare, s.m. şi f. || Din inventa || Persoană care a realizat o invenţie m-	'	..	......
inventiv, -a, inventivi,	-e, adj. || Dm fr.
inventif || Care are talentul, capacitatea de a inventa: spirit inventiv.
inventivitate s.f. || Din inventiv || însuşirea de a fi inventiv; imaginaţie creatoare.
invenţie, invenţii, s.f. || Din fr. invention, lat. inventio, -onis || 1. Realizare tehnică nouă, din orice ramură a economiei, ştiinţei, culturii etc., care reprezintă un progres faţă de realizările anterioare ale tehnicii mondiale. 2. (Fig.) Născocire de lucruri inexistente, neadevărate.
3.	Găsirea temelor şi formelor expresive celor mai potrivite într-o creaţie artistică. Victor Hugo e îmbelşugat ca nimeni altul în invenţia verbală (Sadoveanu).
invers, -ă, inverşi, -se, adj. || Dirv fr. inverse, lat- inversus (< invertere „a întoarce”) |j (Adesea adverbial) Care este contrar direcţiei iniţiale sau fireşti. O (Mat.) Mărimi invers proporţionale — mărimi care depind în aşa fel una de alta, încît dacă una se măreşte de un număr de ori, cealaltă se micşorează de acelaşi număr de ori.
inversă, inversez, vb. I. Tranz. || Din fr. inverser || A schimba, a răsturna ordinea iniţială sau firească. © (Fiz.) A schimba sensul, pe aceeaşi direcţie, al unei mărimi vectoriale (ex. a vitezei).
inversie s.R ^ inversiune, inversiune, imşrsiuni, s.f. || Din fr. invers ion, lat. invers io, -onis |ţl. Schimbare, răsturnare a sensului sau a ordinii obişnuite. 2. Procedeu stilistic care constă în schimbarea topicii normale a cuvintelor în frază. Versul mai trebuie să procedeze şi prin inversiunea frazei, care contri-buieşte a-l distinge de proză (Macedonski). 3, Transformare directă a unui negativ fotografic în pozitiv. || Şi: inversie s.f.
inversăr, inversoare, s.n. || Din fr. inverseur || Dispozitiv care serveşte la schimbarea sensului mişcării unei maşini, unui vehicul, unui curent electric, unui curent de fluid etc.
invertâză, invertaze, s.f. || Din fr. invertase, germ. Invertase || Enzimă produsă de drojdia
de bere, răspîndită la plante, microorganisme şi în mucoasa intestinală, care transformă zahărul în glucoză şi în fructoză.
inverti, invertesc, vb. IV. Tranz. jj Din fr. invertir; lat. invertere „a interverti”, din vertere „a întoarce, a învîrti” || A face o inversiune, a schimba, a transforma.
invertire, invertiri, s.f. Acţiunea de a inverti; schimbare, transformare. O (Chim.) Invertirea zahărului = transformarea zaharozei în glucoză şi în fructoză.
invertor, invertoare, s.n. || Din engl. inverter jj Mutator care transformă curentul electric continuu în curent electric alternativ; ondulor.
investi, investesc, vb. IV. Tranz. || Din fr. investir, lat. investire J| A fare o investiţie; a plasa un fond, un capital într-o întreprindere.
investiga, investighez, vb. I. Tranz. || Din if., lat. investigare || A face investigaţii.
investigaţie, investigaţii, s.f. || Din fr. investigation, lat. investigatio (<j vestigium „urmă, vestigiu”) || Cercetare sistematică şi amănunţită pentru a afla ceva.
investiţie, investiţii, s.f. || Din germ. Invcsii-tion || Totalitatea cheltuielilor efectuate pentru crearea de noi fonduri fixe, precum şi pentru reconstruirea, lărgirea şi modernizarea celor existente.
inveterât, -ă, inveteraţi, -te, adj. || Din fr. invétéré, lat. inveteratus (< vetus, -eris „vechi”) jj învechit în rele, în vicii; (despre defecte, vicii) înrădăcinat, învechit. Sălciile bătrîne care se află în locurile acestea, par vrăjitoare inveterate9 lipsite de orice scrupul (Rogzaj.
invidia, invidiez, vb. 1. Tranz. || Din invidie. Cf. it. invidiare || 1. A fi stăpînit de invidie, a pizmui. 2. A rîvni la ceva ce aparţine altuia. Ceea ce invidiez eu la tine... este modestia (Cara-giale).
invidie, invidii, s.f. || Din it., lat. invidia fj Sentiment egoist de părere de rău, de necaz] provocat de^ succesele, de calităţile, de situaţia bună a altuia; pizmă.
invidios, -oâsă, invidioşi, -oase, adj., s.m, şi f. || Din it. invidioso, lat. invidiosus |j 1. Adj. Plin de invidie; care denotă invidie. 2. S.m. şi f. Om stăpînit de invidie.
invincibil, -ă, invincibili, -e, adj. || Din fr. invincible, lat. invincibilis || Care nu poate fi învins, de nebiruit.
inviolabil, -ă, inviolabili, -e, adj. || Din fr. inviolable, lat. inviolabilis || Care nu poate fi violat, încălcat. • (Despre un domiciliu) Care nu poate fi percheziţionat decît în cazurile prevăzute de lege sau cu autorizaţia procurorului.
inviolabilitate s.f. || Din fr. inviolabilité jj Faptul de a fi inviolabil.
invită, invit, vb. I. Tranz. |] Din fr. inviter, lat. invitare || A ruga pe cineva să vină undeva sau să participe la ceva.
invitat, -ă, invitaţi, -te, s.m. şi f. Persoană solicitată, chemată să vină undeva, să participe la ceva.
invitaţie, invitaţii, s.f. || Din fr. invitation, lat. invitatio || Faptul de a invita sau de a fi
495
IOTĂ
invitat; chemare; convocare; mlet sau scrisoare prin care cineva este invitat undeva.
invizibil, -ă, invizibili, -e, adj. || Din fr. invisible, lat. invisibilis || Care nu se vede sau nu poate fi văzut.
invoca, invôc, vb. I. Tranz. || Din fr. invoquer, lat. invocare i) 1. A chema în ajutor (o divinitate). 2. A cita, a se referi la ceva în favoarea sa, pentru a-i servi ca argument în susţinerea unei afirmaţii.
invocare, invocări, s.f. Acţiunea de a invoca; chemare în ajutor. ^ © Citare în sprijinul unei afirmaţii, unei păreri. Invocarea sincerităţii e de prisos... Oamenii sînt sinceri şi cind iubesc şi cînd urăsc (Camil Peţrescu).
invocaţie, invocaţii, s.f. || Din fr. invocation, lat. invocatio || Chemare în ajutor; spec. chemare adresată de poet muzei, pentru a-1 inspira.
involücru, involucre, s.n. || Din fr. involucre, lat. involucrum || 1. Totalitatea bracteelor grupate la baza unei flori sau a unei inflorescenţe.
2.	Lamă care înveleşte pălăria tînără a unor ciuperci, înainte ca aceasta să iasă din pămînt. in voluntar, -ă, involuntari, -e, adj. || Din fr.
• involontaire, lat. involuntarius || (Adesea adverbial) Făcut fără voie; neintenţionat.
involuţie, involuţii, s.f. || Din fr. involution, lat. involikio (< involvere „a învălui, a î.nfăşura“) ||
1.	Transformare regresivă de la superior ia inferior; regresiunea unui organ sau a organismului. 2. Revenirea la normal a unui organ mărit anterior.
invulnerabil, -ă, invulnerabili, -e, adj. || Din fr. invulnérable, lat. invulnerabilis |j Care nu poate fi rănit; p. ext. care nu poate fi atacat sau învinuit. Purta pretutindeni acelaşi aer triumfător al parvenitului fericit, bogat şi invulnerabil (Ylahuţă).	, 1 . . ,
invulnerabilitate s-f. || Din fr. invulnérabilité\\ însuşirea de a fi invulnerabil.
iobag, iobagi, s.m. || Din magh. jobbăgy || Ţăran dependent de stăpînul feudal căruia era obligat să-i facă prestaţii în muncă şi în natură sau în bani; şerb.
iobăgie s.f. || Din iobag || Sistem de relaţii de producţie feudale, bazat pe proprietatea privată a feudalului asupra pămîntului şi a celorlalte mijloace de producţie, pe dependenţa iobagului faţă de stăpînul feudal, căruia trebuie să-i facă prestaţii în muncă, în natură sau în bani.
iobăgiine s.f. !| Din iobag || Totalitatea iobagilor, mulţime de iobagi.
loc adv.^ |j Din tc. yok || (Pop. şi fam.) Nimic, deloc, ci tuşi de puţin. Da, ne-am dus ca la nuntă. Armament ioc; intendenţă, ioc (Pas).
iod1 s.n. || Din fr. iode; gr. iodes „violet" || Element chimic în stare solidă, formînd cristale negre lameiare, întrebuinţat în medicină ca dezinfectant sub formă de soluţie (tinctură de iod).
iod2, ioduri, s.n. !| Din fr. yod (| (Lingv.) Numele lui „i“ consonantic (ex. în cuvîntul „ierta") || Şi: iot s.n.
iodism s.n. || Din fr. iodisme || (Med.) Intoxicaţie cu iod sau cu compuşi ai iodului.
iodoîorm s.n. [[ Din fr. iodoforme, germ. lodo-form || Pulbere cristalină galbenă, cu miros puternic, întrebuinţată ca antiseptic.
iodüra, ioduri, s.f. || Din fr. iodure || Compus al iodului cu un alt element sau cu un radical organic. O J. de potasiu — sare de potasiu a acidului iodhidric, întrebuinţată în medicină, în farmacie etc.
iofeâ, iofcale, s.f. || Din tc. yufka || Pastă făinoasă în formă de pătrăţele.
iolă, iole, s.f. || Din fr. yole || Mică ambarca-ţie sportivă, cu o velă, condusă de o singură persoană.
i<5n [ Pr. : i-on], ioni, s.m. || Din fr. ion || Particulă încărcată electric pozitiv (cation) sau negativ (anion), provenind dintr-un atom (ori dintr-un grup de atomi) care a pierdut sau a captat unul sau mai mulţi electroni.
ionatan, (1) ionatani, s.m., (2) ionatane, s.n. || Din engl. jonathan || 1. S.m. Soi de măr originar din America de Nord. 2. S.n. Fructul ionatanului (1), de culoare roşie, cu gust dulce-acri-şor şi aromă plăcută.
ionic1, -ă, ionici, -ce, adj., s.n. || Din fr. ionique || 1. Adj. Ordin ionic = ordin arhitectonic (apărut în coloniile greceşti din Asia Mică), caracterizat prin coloane zvelte, al căror capitel este decorat cu volute. 2. S.n. Picior de vers antic, format din patru silabe: două lungi şi două scurte.
ionic2, -ă, ionici, -ce, adj. || Din fr. ionique |j Care se referă la ioni, care aparţine ionilor.
ioniza, ionizez, vb. I. Tranz. || Din fr. ioniser || (Fiz.) A produce ioni liberi în masa unui gaz sau a unor lichide.
ionizant, -ă, ionizanţi, -te, adj. (| Din ioniza (| (Fiz.; despre agenţi sau factori fizici) Care poate ioniza.
ionizâre, ionizări, s.f. 1. Acţiunea de a ioniza. 2, (Med.) Tratament care constă în introducerea de ioni în organism, aplicat în reumatism, poliomielită etc.
ionoîon, ionofoane, s.n. || Din fr. ionophone || Difuzor care transformă direct energia electromagnetică în energie acustică, utilizat pentru reproducerea fidelă a sunetelor în săli de spectacole.
iordan, iordane, s.n. || Din sh Jordanie || Bobotează. O Expr. A umbla cu iordane =? a spune vorbe goale; a se ţine de lucruri neserioase.
ionosîeră s.f. || Din fr. ionosphère || Regiune superioară a atmosferei, cuprinsă aproximativ între 100 şi 1 000 km, alcătuită din gaze rarefiate şi puternic ionizate.
iortomân, -ă adj. v. ortoman. iortomănesc, -eâscă, iortomăneşti, adj. J| Din iortaman || (Mai ales în baladele populare) Caracteristic voinicilor, haiducilor; haiducesc. Bărbieri că aducea, Frumuşel că mi-l rădea, Lăsa chică voinicească Şi timplă iortomăneascâ (Pop.), iot s.n. v. iod2»
Iotă s.f. || Din ^ ngr. iota || (Pop. şî fam.) (Nici) o iolă =-■■■ nimic, deloc, cîtuşi de puţin-
IPECA
496
ipéca s.f. Il Din fr. ipéca || Pulbere obţinută din rădăcina unei plante din Brazilia, utilizată în doze mici ca expectorant şi în doze mari ca vomitiv.
iperită s.f. || Din fr. ypérité, de 3a n. pr. Ypres || Substanţă toxică cu aspect de lichid uleios (folosită ea armă chimică în primul război mondial, în oraşul belgian Ypres).
ipiegeâ, ipingele, s.f. H Din tc. yapmcak || Manta cu glugă împodobită cu găitane, purtată în trecut de bărbaţi. N-avem decit o ipingea Şi TiÙ'nçipem ţoti sub ea (Pop.), ipistât s.m. v. epistaţ
ipochimen, ipochimeni, s.m. || Din ngr. ipoki-menon I! (înv.; azi ir.) Persoană, individ, ins. Crede-mă că de cînd sînt în lume n-am întîlnit un ipochimen atît de nostim ca mata (Alecsandri). ipocondrle s.f. v. ipohondrie, ipocondru, -ă, adj. v. ipohondru, ipocrit, -ă, ipocriţi, -te, adj., s.m. şi f. || Din fr. hypocrite; gr., hypokrites „actor441| 1. (Persoană) prefăeută, făţarnică. 2. (Despre fizionomie, manifestări ale oamenilor) Care denotă prefăcătorie. Se răsuci pe scaun cu indignare ipocrită (Cezar Petrescu).
ipocrizie si. H Din fr. hypocrisie || Atitudine ele ipocrit; prefăcătorie, făţărnicie.
ipohondrie, ipohondrii, s.f. || Din ^ fr. hypocondrie; gr. hypochondrion || Stare psihică morbidă caracterizată prin teamă exagerată şi obsesivă de boli; idee fixă a cuiva care crede că suferă de o boală pe care în realitate nu o are. Am nişte nevralgii intercostale, care mă bagă in fel de fel de ipohondrii (Caragiale). || Şi: ipocondrle s.f.
Ipohéndru, -ă, ipohondri, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr. hypocondre || (Persoană) care suferă de ipohondrie || Şi: ipocondru, -ă adj.
ipostază, ipostaze, s.f. || Din fr. hypostase; gr. hypostasis „suport, sprijin44 || Stare, situaţie în care se găseşte cineva; aspect, înfăţişare. Eu trec din traiul monoton In altă ipostază (Anghel-losif).
ipotecă, ipotechez, vb. I. Tranz. || Din fr. hypothéquer || A greva un imobil cu o ipotecă.
ipotecă, ipoteci, s.f. || Din fr. hypothèque ; gr. hypothèke „gaj, zălog44 || Drept al creditorului asupra bunurilor imobile aparţinînd debitorului, ca garanţie pentrneplata unei obligaţii la scadenţă. în caz de neachitare la scadenţă, creditorul poate obţine satisfacerea creanţei sale din preţul obţinut prin vînzarea silită a bunului.
ipotenuză, ipotenuze, s.f. || Din fr. hypothé-nuse; gr. hypo „dedesubt44 -f- teinein „a întinde441] Latura care se opune unghiului drept într-un triunghi dreptunghic.
ipotetic, -ă, ipotetici, -ce, adj. || Din fr. hypothétique, lat. hypotheticus || întemeiat pe o ipoteză; presupus, nesigur.
ipoteză, ipoteze, s.f. || Din fr. hypothèse; gr. hypothesis (< hypo „sub44 -f thesis „poziţie44 ||
1.	Presupunere, făcută pe baza unor fapte cunoscute, cu privire îa esenţa, cauza, mecanismul in tern al unui fenomen ; supoziţie bazată
pe probabilităţi. 2. (Mat.) Ansamblul elementelor date pe baza cărora se obţine o concluzie.
, ipsoîon, ipsofoane, s.n. || Din germ. Ipsophon; lat. ipse „însuşi44 -f gr. phone „sunet44 || Instalaţie ataşată unui aparat telefonic, în vederea înregistrării şi redării mesajelor primite îa absenţa abonatului.
Ipsos s.n. || Din ngr. gypsos || Material obţh nut prin deshidratarea ghipsului, folosit în arhitectură, în sculptură etc.; amestecat cu apă formează o pasta care face priză şi se întăreşte repede.
ir, iruri, s.n. || Din magh. ir || (Pop.) Alifie preparată la ţară din plante, materii grase, ceară, miere etc.
iradia, iradiez, vb. I. || Din fr. irradier, lat. irradiare (< radius „rază44) || 1. Tranz. A expun© un corp acţiunii unei radiaţii. • (Despre radiaţii) A cădea pe suprafaţa unui corp. 2. In tranz/ A se răspîndi în toate părţile.
iradiâţie, iradiaţii, s.f. || Din fr. irradiation, lat. irradiatio || Emisiune de radiaţii luminoase sau corpusculare către un corp.
iradiere, iradieri, s.f. Acţiunea de a iradia. © (Med.) Expunerea organismului (în scop terapeutic) la acţiunea unor radiaţii.
irascibil, -ă, irascibili,	-e, adj. || Din fr.
irascible, lat. irascibilis (< ira „mînie44) |] Care s© enervează uşor, iute îa mînie; iritabil.
iras ei bill tâte s.f. || Din fr. irascibilité || Caracterul celui irascibil; stare psihică particulară caracterizată prin reacţii intense, violente, agresive, ca răspuns la încordări psihice minime.
iraţional, -ă, iraţionali, -e, adj. || Din fr. irrationnel, lat. irrationalis |] 1. Care nu este conform cu raţiunea, care nu poate fi înţeles cu ajutorul raţiunii. © Contrar raţiunii, ilogic. 2* (Mat.) Număr iraţional v. număr.
iraţionalism s.n. || Din fr. irrationalisme [j Orientare în filozofie care neagă posibilitatea de a cunoaşte realitatea pe cale raţională, punînd pe primul plan intuiţia, instinctul, inconştientul, credinţa ca formă neraţională de cunoaştere, Irbls, irbisi, s.m. || Din germ. Irbis || Mamifer carnivor din familia fel idelor, asemănător cu pantera. Trăieşte în munţii înalţi din Asia Centrală; leopardul zăpezilor.
ireal, -ă, ireali, -e, adj. || Din fr. irréel || Car© nu există în realitate; imaginar. © Care pare neverosimil, neadevărat. Deasupra piscurilor se iveşte o lumină alburie, ciudată şi ireală (Bogza), Irealizabil, -ă, irealizabili, -e, adj. || Din fr. irréalisable || Care nu poate fi realizat, înfăptuit; care nu poate fi dus la îndeplinire; nerealizabil.
ireconciliabil, -ă, ireconciliabili, -e, adj. || Din fr. irréconciliable, lat. irreconciliabilis || (Livr.) Care nu se poate pune de acord, care este de neîmpăcat.
irecuzabil, -ă, irecuzabili, -e, adj. || Din fr, irrécusable, lat. irrecusabilis || Care trebuie ad^ mis, care nu poate fi respins.
iredentism s.n. || Din fr. irrédentisme, it. irredentismo (< irredento „neeliberat44) || Mişcare politică de eliberare a unor teritorii aflate sub stăpînire străină (apărută în sec. 19 în Italia)s
497
IRIZAŢIE
devenită, după primul război mondial, mişcare naţionalist-şovină, anexionistă.
iredentist, -ă, iredentişti, -ste, s.m. şi f., adj. y Din fr. irrédentiste, it. irredentista || 1. S.m. şi f, Partizan al iredentismului. 2. Adj. Care se refèrà la' iredentism, care aparţine iredentismului.
ireductibil, -ă, ireductibili, -e, adj. || Din fr. irréductible || 1. Care nu poate fi redus la o formă mai simplă. 2. (Mat.) Fracţie ireductibilă = fracţie care nu mai poate fi simplificată.
'irefutabil,	-ă, irefutabili,	-e,	adj. || Din	fr.
irréfutable, lat. irrefutabilis || (Livr.) Care nu poate fi combătut sau respins, de necombătut; convingător. Aduce, convinsă, un. argument care і se pare ei irefutabil (Camil Petrescu).
iregularitate, iregularităţi,	s.f.	|| Din fr. irrégularité, lat.	irregularitas, -atis	|| 1» Lipsă	de
regularitate, neregularitate. 2. Faptă, atitudine care constituie o abatere de la regulă.
iremediabil, -ă, iremediabili, -e, adj. || Din fr. irrémédiable, lat. irrernediabilis || Care nu poate fi remediat sau îndreptat. ® (Adverbial) în mod definitiv, cu desăvîrşire, categoric. Сопи Leonida e atît de lipsit... de realism, fiindcă e rupt total şi iremediabil de realitate (Ibrăileaâu).
ireparabil,	-ă, ireparabili,	-e,	adj. |] Din	fr.
irréparable, lat. irreparabilis || Care nu poate fi reparat, corectat sau îndreptat.
ireproşabil, -ă, ireproşabili,--e, adj. || Din fr. irréprochable || Căruia nu і se poate reproşa nimic; fără cusur, fără greşeli; impecabil, perfect. • (Adverbial) în mod desăvîrşit, iară cusur.	1
irespirabil, -ă, irespirabili, -e, adj. || Din fr. irrespirable, lat. irrespirabilis j| (Despre aer) în care nu se poate respira; sufocant.
iresponsabil, -ă, iresponsabili, -e, adj. || Din fr. irresponsable || Care este în situaţia de a nu pmtea răspunde pentru faptele sale; p. ext. care este lipsit de simţul răspunderii.
iresponsabilitate s.f. || Din fr. irresponsabilité j| însuşirea de a fi iresponsabil; situaţia celui 4 iresponsabil.
ireverenţă, ireverenţe, s.f. || Din fr. irrévérence j] Lipsă de respect; necuviinţă.
ireverenţios, -oâsă, ireverenţioşi, -oase, adj. il Din fr. irrévérencieux \\ Care dovedeşte lipsă de respect; necuviincios, nerespectuos. Nici unul... nu şi-ar fi îngăduit o glumă ireverenţioasă (Cezar Petrescu).
ireversibil, -ă,	ireversibili,	-e,	adj.	]|	Din	fr.
irréversible i| (Despre fenomene, transformări) Care nu se poate produce şi în sens invers.
ireversibilitate s.f. || Din fr. irréversibilité || Proprietate a unei transformări de a fi ireversibilă, de a nu se putea produce decît mtr-un singur sens.
irevocabil, -à,	irevocabili,	-e,	adj.	jj	Din	fr.
, irrévocable, lat. irrevocabUis jj (Adesea aaverbiai) Care nu poate fi revocat, asupra căruia nu se poate reveni.
iiézistioil, -ă,	irezistibili,	-e,	adj.	||	Dm	fr.
irrésistible i| Căruia іш і se poate	rezista, căruia
ţiu і tu poţi împotrivi. Ceea ce e Intr-adevăr irezistibil la el e privirea ( Vlahuţâ).
iridaeee s.f. pi. || Din fr. iridacées; lat. iris, iridis „stîn jenei44 || Familie de plante erbacee monocotiledonate, răspîndite mai ales în regiunile temperate şi subtropicale (ex. stînjenelul, brînduşa).
iridiu s.n. II Din fr. iridium || Metal din familia platinei, foarte dur, întrebuinţat la confecţionarea vîrfurilor de peniţă pentru stilouri sau, sub formă de aliaje/la fabricarea creuzetelor de . laborator, a unor etaloane de măsură etc.
irigă, irighez, vb. I. Tranz. || Din fr. irriguer, lat. irrigare || A efectua lucrări de irigaţie.
irigăbil, -ă, irigabili, -e. adj. |! Din fr. irrigable || (Despre terenuri agricole) Care poate fi irigat.
irigator, irigatoare, s.n. || Din fr. irrigateur || (Med.) Aparat cu ajutorul căruia se fac clisme sau spălaturi interne.
irigaţie, irigaţii, s.f. || Din fr. irrigation, lat» irrigatio || Ansamblul lucrărilor pentru alimentare cu apă a culturilor agricole, printr-un sistem de canale, prin aspersiune etc., în vederea măririi producţiei agricole şi a asigurării independenţei acesteia de condiţiile meteorologice.
irimic s.n. || Din tc. irmik || Produs intermediar (tărîţe fine) obţinut la măcinarea griului şi folosit ca făină furajeră.
iris1, irisuri, s.n. || Din fr. iris, lat. iris „curcubeu44 || Membrană colorată a ochiului, situată între cornee şi cristalin, în mijlocul căreia se găseşte pupila.
iris2, irişi, s.m. || Din fr., lat. iris || (Bot.) Stîn jenei.
irită, irit, vb. I. jj Din fr. irriter, lat. irrilare ||
1.	Tranz. (Med.) A produce o iritaţie. 2. Tranz. şi refl. A (se) supăra, a (se) enerva. S-a iritat aşa de grozav din ceartă, incit i-a venii un fel de-necăciune (Caragiale).
iritabil, -ă, iritabili, -e, adj. || Din fr. irritable, lat. irritabilis j| Care se irită, care se enervează uşor; irascibil, supărăcios.
iritabilitâte s.f.JI Din fr. irritabilité, lat. irritabilitas, -atis [| înclinaţia de a se irita uşor; starea celui iritabil; irascibili Late. @ (Biol.) Proprietate generală a materiei vii de a răspunde prin diferite reacţii la acţiunea unor factori de mediu.
iritant, -ă, iritanţi, -te, adj. |[ Din fr- irritant [|
1.	Care produce iritaţii. 2. Care supără, enervează.
iritat, -ă, iritaţi, -te, adj. 1. (Med.) Care este uşor inflamat sau congestionat. 2. Care se află în stare de enervare trecătoare ; surescitat, mînios.
iritaţie, iritaţii, s.f. || Din fr. irritation, lat. irritatio |i Făptui de a (se) irita. ® (Med.) Congestie uşoară a pielii ori a unui organ.
iriză, irizez, vb. I. In tranz. || Din fr. iriser\\ A luci	reflecţii!d lumină multicoloră, asemă-
nătoare cu lumina curcubeului.
Irizaţie, irizaţii, s.f. || Din fr. irisation || Ansamblu de culori asemănătoare curcubeului, care apare la suprafaţa unor cristale, scoici etc., datorită interferenţei luminii.
IRLANDEZ
498
irlandez, -ă, irlandezi, -e, s.m. şi f., adj.,
II Din fr. irlandais || 1. S.m. şi f. Persoană qare face parte din poporul constituit ca naţiune pe teritoriul Irlandei. 2. Adj. Care se referă la Irlanda sau la populaţia ei. o (Substantivat, f.) Limba vorbită în Irlanda.
irmilîe, irmilici, s.m. jj Din te. yirmilik j| Monedă turcească de aur şi de argint, care a circulat şi la noi în sec. 19- Scoase doua sferturi de irmilic şi le dădu lui Girneaţâ (Hogaş).
irmos, irmoase, s.n. || Din sl. irmosu || Primul vers sau prima strofă dintr-o cîntare bisericească. începea a-i cînta irmosul următor (Creangă).
irochezi s.m. pl. || Din fr. Iroquois || Amerindieni care trăiesc în nordul S.U.A. şi în Canada, în regiunea lacurilor Erie şi ©ntario.
irod, irozi, s.m. || Din sl. irodu || 1. (La pl. art.) Veche dramă populară, care se joacă la v ţară de către tineri costumaţi, cu prilejul sărbătorilor de iarnă; vicleim. 2, Fiecare dintre colindătorii care umblă cu vicleimul.
ironic, -ă, ironici, -ce, adj. || Din fr. ironique, lat. ironicus [| Care conţine sau exprimă o ironie. ® Căruia îl place să facă ironii; înţepător, sarcastic.
ironie, ironii, s.f. || Din fr. ironie, lat. ironia; gr. eironeia „întrebare44 || Vorbă sau expresie care conţine o uşoară batjocură la adresa cuiva sau a ceva. O Expr. Ironia soartei — joc al întîmplării, care pare dictat de o intenţie răutăcioasă.
ironiza, ironizez, vb. I.. Tranz. || Din fr. ironissr ij A spune ironii la adresa cuiva; a avea o atitudine ironică, batjocoritoare faţă de cineva; a zeflemisi.
iroseâlă, iroseli, s.f. || Din irosi || Faptul de a (se) irosi; risipă.
irosi, irosesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Cf. afier o si || A (se) risipi, a (se) pierde; a (se) cheltui în mod uşuratic; (refl.) a se împrăştia în toate părţile. Gindurile pline de cruzime s-au irosit, iar durerea din trecui a rămas surdă în el (V.î. Popa).
irdgă s.f. v. ierugă.
irupe, irup, vb. III. In tranz. j| Din lat. irrumpere (după rupeJ || A se manifesta brusc şi cu putere, a izbucni; a ţîşni. @A năvăli, a intra cu vioMtţi.
irupţie, irupfS, s.f. || Din fr. irruption, lat. irruptio !| Izbucnire^ violentă, ţîşnire; revărsare. Toţi, plini de furie, fac irupţie pe scările palatului (Bolintineanu).
iscă, isc, vb. I. Refl. || Din bg. iskam || A se produce pe neaşteptate, a se naşte, a se ivi; (tranz.) a face să se nască, a provoca.
iscăli, iscălesc, vb. IV. Refl. || Cf. sl. iskal-jati, iskalu j| A-şi scrie numele pe o scrisoare, pe o cerere pentru a întări, a autentifica ceva; a semna.
iscălit, -ă, iscăliţi, -te, adj. (Despre scrisori, acte, documente) Care poartă iscălitura autorului sau emitentului.
iscălitură, iscălituri, s.L || ©in iscăli || Numele unei persoane scris de ea însăşi pe un act, pe © scrisoare etc.; p. ext. felul cum iscăleşte cineva.
ischemie, ischemii, s.f. j| Din fr. ischémie; gr. ischein „a opri44 -f- haima „sînge44 || Diminuare a circulaţiei sanguine într-un organ datorită unui spasm arterial sau astupării unui vas.
iscoadă, iscoade, s.f. || Din iscodi ]] Persoană care iscodeşte, care culege pe ascuns informaţii în interesul cuiva; spion.
iscodeâlă, iscodeli, s.f. || Din iscodi || 1. Acţiunea de a iscodi. 2. Născocire, invenţie. Acu, altă iscodeâlă!... Să se îmbrace ţărăneşte (Alec-sandri).
iscodi, iscodesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. iskoditi || 1. A cerceta ceva sau pe cineva cu atenţie (şi în ascuns) pentru a afla o taină; a spiona. 2. A pune cuiva întrebări insistente pentru a afla ceva secret. 3. A născoci un lucru,, a scorni, a plăsmui.
iscoditor, -oare, iscoditori, -oare, adj. || Din iscodi || 1. Care iscodeşte, care caută să afle o taină; care pune cuiva întrebări insistente pentru a se informa. 2. Care caută să pătrundă cu mintea, să afle, să cunoască.
iscusinţă, iscusinţe, s.f. || ©in reg. iscusi || înde-mînare, dibăcie, pricepere; p. ext. talent.
iscusit, -ă, iscusiţi, -te, adj. 1. Priceput, dibaci, îndemînatic. (Fig.) Mult iscusita vremii slovă Nu spune clipa milostivă Ce ne-a-nfrâţit pe veci necazul Şi veselia deopotrivă (Goga). 2« Făcut cu iscusinţă, cu măiestrie.
islam s.n. || Din fr. islam, cuv. de origine arabă || Islamism.
islamism s.n. || Din fr. islamisme || Religie monoteistă întemeiată de profetul M ah o med (622 e.n.) şi bazată pe preceptele Coranului; larg răspîndită în Asia şt Africa; mahomedanism.
islandéz, -ă, islandezi, -e, s.m. şi f., adj. || Din fr. islandais ЦІ. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit ca naţiune pe teritoriul Islande!. 2. Adj. Care se referă Ia Islanda sau la populaţia ei. 9 (Substantivat, f.) Limbă germanică vorbita de islandezi, islaz s.n. v. izlaz.
isnâî, (1) Jsnaf uri, s.n., (2) isnafi, s.m. || Din tc. esnah || (înv.) 1. S.n. Breaslă, corporaţie. 2. S.m. Breslaş, meseriaş, isoglosă s.f. v. izoglosă.
ison s.n. || Din ngr. ison || Acompaniament muzical format din sunete prelungite. O Expr. A-і ţine cuiva isonul = a) a acompania o melodie; h) a aproba şi a susţine vorbele sau faptele cuiva.
isop s.n. || Din si. isopü || Ulei parfumat sau parfum extras din frunzele unui arbust exotic.
isoscel, isoscele, adj. || Din fr. isoscèle, lat-isosceles |j (Despre triunghiuri) Care are două laturi egale; (despre trapeze) care are laturile neparalele egale.
îspâşă s.f. || Din ispăşi || (înv.) Amendă plătită pentru stricăciunile făcute de vitele intrate pe un teren străin. După ce-a venit el ruşinat de la ispasă, mi-a tras o chelfănealâ (Creangă).
ispăşi, ispăşesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. săpa-siti „a mint ui44 || A răscumpăra prin suferinţă o greşeala sau o vină; a-şi lua pedeapsa.
499
ISTORIOGRAFIE
ispăşitor, -oare, ispăşitori, -oare, adj. ]| Din ispăşi i| Care ispăşeşte o vină sau o greşeală. O Expr. (Fam.) Ţap ispăşitor = persoană asupra căreia se aruncă vina pentru o greşeală a altuia.
isplsoe, ispisoace, s.n. || Din rus: spisok || (înv.) Hrisov, document. Să-ţi arăt ispisoacele din pod... Am, ian aşa, un teanc de hîrţoage afumate (Alecsandri).
. ispită, ispite, s.f. |] Din ispiti ]] Ceea ce atrage, ademeneşte; tentaţie; îndemn (la rău). De ce pana mea râmîne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? (Emi-nescu). ® (înv.) încercare la care era supus cineva pentru a i se constata iubirea, credinţa etc.
ispiti, ispitesc, vb. IV. Tranz. i| Din sî. ispy-îati || 1. A atrage, a ademeni (spre rău), a tenta, a seduce. 2. A căuta să afli ceva, a cerceta, a descoase. 3® (înv.) A pune la încercare pe cineva sau sentimentele cuiva.
ispititor, -oare, ispititori, -oare, adj. || Din ispiti || Care ispiteşte, ademenitor. Din adîncime Ielele-ţi cîntară Chemări ispititoare, Ca-n poceşti (Cerna).
ispol, ispoale, s.n. || Din bg. ispol || Vas de lemn în formă de căuş sau de lingură mare, cu care se scoate apa pătrunsă în barcă. Rănitul gemea... Ahile îi răcorea fruntea înfierbîntată, îi dădu să bea din ispolul cu care scotea apa din barcă (Bart).
ispravă, isprăvi, s.f. || Din si. isprava, bg. izprava || 1. Faptă sau acţiune dusă (cu succes) pînă la capăt. © De ispravă = cumsecade, vrednic. 2. Succes, reuşită. 3. Faptă ieşită din comun; (fam.) poznă, năzdrăvănie.
. ispravnic, ispravnici, s.m. || Din bg. izprav-nik, rus. ispravnik || 1. (în sec. 15 — 18) Dregător care aducea la îndeplinire o poruncă domnească.
2.	Dregător însărcinat cu conducerea unui judeţ sau a unui ţinut. Şi se plimbă prin osireţe Ca ispravnicii-n judeţe (Pop.).
isprăvi, isprăvesc, vb. IV. Tranz. şi refl. II Din sl. isprăviţi || A (se) termina, a (se) sfîrşi; a (se) înfăptui, a (se) realiza. O Expr. Am isprăvit! = gata! nu mai stau de vorbă. Isprăveşte odată! — termină! taci!. S-a isprăvit — nu mai e nimic de făcut.
ispravnicul, isprâvnicei, s.m. |] lUn ispravnic]] (în trecut) Supraveghetor al argaţilor la o moşie, subaltern al vătafului de curte. Aflarăm de la un isprăvnicel... că despre ziuă stătuse să fie foc mare la Hăculeşti (Caragiale).
isprăvnicle, isprăvnicii, s.f. || Din ispravnic || Instituţia condusă de un ispravnic; funcţia de ispravnic.
ist, tastă, işti, ieste, adj. dem. || Lat. *istus, -a, -um || (Reg.; după substantiv are forma ista, iasta) Acest; (despre unităţi de timp) ^prezent, de acum sau dintr-un viitor apropiat. Prietene, zise Dânilă, nu mi-i da capra ceea să-ţi dau carul ista? (Creangă). Cerbii au boncă-luit mai devreme în ist-an (Sadoveanu).
istalaJt, iâstalaltâ, iştialalţi, iestelalte, pron. dem. jj Ist (a) -f- alalt jj (Reg.) Cestălalt, ăstă-
lalt. Era... la o margine a pămîntului şi crăiia istuilalt la altă margine (Creangă).
isteciiine, isteciuni, s.f. j| Din isteţ || (înv.) Isteţime.
isterie, -ă, isterici, -ce, adj., s.m. şi f. j| Din fr. hystérique, it. isterico || (Persoană) caro suferă de isterie; care prezintă manifestările isteriei.
istericale s.f. pi. (Fam.) Acces de isterie, criză de” nervi.
isterie, isterii, s.f. II Din fr. hystérie, it. isteria/ gr. hystera „uter" || Boală nervoasă, caracterizată prin convulsii şi prin accese de rîs sau de plîns. Apare, de obicei, sub influenţa şocurilor emotive şi a unor Variate si mp tome neurologice.
isteţ, -câţă> 'isteţi, -te, adj. jj Din si. isiîcî jj Ager la minte, deştept, priceput.
isteţ ie, isteţii, s.f. II Din isteţ || Isteţime. Se vede că isteţia scriitoraşului ajunsese la cunoştinţa boierului Balş (Călinescu).
isteţime, isteţimi, s.f. || Din isteţ || Agerime de minte, inteligenţă, iscus'nţă, pricepere"
istm, istmuri, s.n. || Din fr. isthme, lat. isthmus, gr. isthmos |j Fîşie îngustă de pa mint care leagă două continente sau o peninsulă de un continent, separînd două mări sau două golfuri.
istoric, -ă, istorici, -ce, adj., s.n., s.m. || Din fr. historique, lat. historicus || 1. Adj. Care aparţine istoriei, referitor li istorie; care are o mare importanţă în dezvoltarea societăţii. O Monument i. = construcţie care pentru vechimea şi valoarea ei artistică este ocrotită de lege. 2, Adj. Care relatează fapte din istorie; care prezintă faptele în ordine cronologică. ® Care se schimbă în cursul timpului; diacronic: proces istoric. 8, S.n. Expunere amplă a unei întîmplări, a unui eveniment. 4o S.m. Specialist în istorie.
Istoriceşte adv. || Din istoric J| Din punct de vedere istoric; în mod cronologic.
istorie, istorii, s.f. || Din lat. historia, it. istoria. Cf. fr. histoire || 1. Proces obiectiv al dezvoltării fenomenelor în natură şi în societate.
2.	Ştiinţă care studiază dezvoltarea societăţii, precum şi legile care guvernează această dezvoltare; scriere care relatează fapte legale de această ştiinţă. Dtoria trebuie să fie, şi a fost totdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor (Ko-gălniceanu). 3. Ştiinţă care studiază dezvoltarea şi schimbările succesive într-un anumit domeniu: istoria, artelor. 4. Povestire,• naraţiune. 5. (Fam.) Întîmplare, păţanie; poznă. îşi spuse istoria şi ce păţi (Ispirescu).
istorioară, istorioare, s.f. || Dup istorie || Scurtă povestire distractivă, de obicei pentru copii. Creangă a scris aceste istorioare nu ca poet ci ca pedagog, cu un scop pur didactic (Ibrăileanu).
istoriograf, istoriografi, s.m. J| Din fr. historiographe, lat. historiographus \\ (în trecut) Persoană însărcinată în mod oficial să scrie istoria unei epoci, a unei domnii.
Istoriografie, istoriografii, s.f. || Din fr. historiographie, gr. historia „istorie" -j- graphe „descriere'4 jj JL Ştiinţă auxiliară ^ a istoriei, care se ocupă cu studiul operelor şi ai concepţiilor istorice. 2® Totalitatea scrierilor istorice diutr-o ţară
ÏSTORISI
sau dintr-fr anumită perioadă; totalitatea lucrărilor istorice privitoare la o problemă.
istorisi, istorisesc, vb. IY. Tranz. || Din ngr. istorisa (aoristul lui istoro) || A relata o întîm-plare, a expune, a povesti.
istorisire, istorisiri, s.f. Acţiunea de a istorisi; povestire
istorism s.n. || Din fr. historisme, rus istorizm || Principiu metodologic potrivit căruia fenomenele realităţii trebuie privite în evoluţia lor istorică, în legătură cu condiţiile concrete care le-au generat, şi totodată raportate la celelalte fenomene existente în momentul istoric dat.
istov s.n. || Din sl. istovu „adevărat44 || 1. (înv., rar) Adevărat, exact, curat. 2. (înv.) Sfîrşit, capăt. O (Pop.) De istov ~ complet, în întregime. Dac-o mai purtăm aşa cum este, se hirbuieşte de istov (Sadoveanu). Fără istov = fără încetare.
istovi, istovesc, vb. IV. || Din istov [j 1* Tranz. şi refl. A (se) obosi peste măsură, a (se) extenua.
2.	Tranz. (Pop.) A sfîrşi, a termina, a epuiza.
istovit, -ă, istoviţi, -te, adj. Obosit peste măsură, sleit de puteri, extenuat. Ajunse acasă istovită, tremurînd, cu trupul ud pînă la piele (Bart).
istovitor, -oare, istovitori, -oare, adj. || Din istovi || Care istoveşte; extenuantă
^istroromân, -ă, istroromâni, -e, s.m. şi f., adj. || Din n. pr. Istria 4- român || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte dintr-o populaţie românească ce trăieşte în peninsula Istria. 2. Adj. Care se referă la istroromâni (1); (substantivat, f.) dialect al liipbii române vorbit de istroromâni.
işîie, islice, s.n. || Gf. tc. bashk || (înv.) Căciulă mare de blană sau de postav, rotundă sau cu fundul pătrat, purtată odinioară de domni şi de boieri, iar mai tîrziu şi de negustori şi de lăutari. Postelnicul apăru în scară îmbrăcat cu antiriu... cu işlicul pe cap (Filimon).
işlicâr, işlicari, sun. || Din işhc || (înv.) 1® Persoană care purta işlic; p. exi. boier conservator, retrograd. 2. Fabricant sau vînzător de işlice. Croitori, cavafi, işlicari... fiecare corporaţie cu starostele său (Ghica).
italian, -ă, italieni, -e, s.m. şi f., adj. || Din it. italiano || 1, S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit ca naţiune pe teritoriul Itaiiei. 2. Adj. C|fe se referă la Italia sau la populaţia ei. • (Substantivat, f.) Limba vorbită în' Italia.	>
italiancă, italience, s.f. || Din italian || Femeie care face parte din poporul italian.
italic, -ă, italici, -ce, adj. j| Din fr. italique, lat. italicus |j Care ţine de Italia antică, privitor la Italia antică.
italienesc, -eâscă, italieneşti, adj. || Din italian || Italian (2).
italieneşte adv. || Din italian || în felul italienilor; în limba italiană.
italienism s.n. || Din italian || 1. Curent lingvistic iniţiat de I. Heliade-Rădulescu, care căuta să apropie, prin mijloace artificiale, limba română de cea italiană. 2. Cuvint sau expresie
împrumutată din limba italiană de o altă limbă şi neadaptată la sistemul acesteia.
italioţi s.m. pl. || Din fr. Italiotes || Nume dat populaţiilor de limbă indo-europeană (latini, samniţi etc.) care au locuit în antichitate în Italia centrală.
iterativ, -a, iterativi, -e, adj. || Din fr. itératif, lat. iterativus (< iterare „a reîncepe, a relua44) |j (Despre forme verbale sau despre propoziţii temporale) Care exprimă o acţiune repetată.'
itinerant, -ă, itineranţi, -te, adj. || Din fr. itinérant || Care se deplasează din loc în loc pentru a desfăşura o anumită activitate, pentru à exercita o anumită profesiune.
itinerar, itinerare, s.n. ]| Din fr. itinéraire, lat. itinerarius (<( iter, itineris „drum, cale44) || Drumul pe care circulă un vehicul sau pe care se desfăşoară o călătorie. & Indicator cuprin-zînd orele de trecere prin anumite puncte a vehiculelor de transport în comun.
iţâri s.m. pl. || Din iţe || Pantaloni ţărăneşti, -lungi şi strimţi, confecţionaţi dintr-o ţesătură de bumbac sau de lînă, specifici portului popular românesc. Toţi dorobanţi, toţi câciulari, Români de viţă veche, Pur tind opinci, suman, iţari Şi cuşma pe-o ureche (Alecsandri).
iţă, iţe, s.f. || Lat. licia (pl. lui licium) || Dispozitiv al războiului de ţesut, constînd dintr-o serie de cocleţe aşezate vertical între două vergele, prin care se trec firele de urzeală pentru formarea rostului. O Expr. A i se încurca cuiva iţele = a i se strica cuiva planul, a se complica lucrurile. A se descurca iţele — a se lămuri o situaţie neclară, încurcată.
iţesc, vb. IV. Refl. || Onomatopeic || A se ivi, *a se arăta puţin, pentru un moment. în lungul drumului, departe, se mai iţeau luminile unui sat (Sadoveanu).
iu interj. || Onomatopee || (Repetat) Strigăt pe ( care îl scot flăcăii la horă şi carp însoţeşte strigăturile.	\
iubeţ, -eâţă, iubeţi, -e, adj. || Din iubi || Care iubeşte mult, care este pătimaş în dragoste.
iubi, iubesc, vb. IY. || Din si. Ijubiti || 1. Tranz. A nutri o mare afecţiune pentru o #per-soană de sex opus, a fi îndrăgostit de cineva; (refl. recipr.) a avea relaţii de dragoste cu cineva. (Intranz.) Pîn-eram de nù iubeam, Unde mă culcam, dormeam (Pop.). 2. A ţine foarte mult la cineva sau la ceva.
iubire, iubiri, s.f. Faptul de a (se) iubi/ sentiment de dragoste pentru o persoană de sex opus; relaţii de dragoste, m Sentiment de afecţiune, de preţuire pentru cineva sau ceva.
iubit, -ă, iubiţi, -te, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Pe care cineva îl iubeşte, care este 'drag cuiva. 2* S.m. şi f. Persoană care este în relaţii de dragoste cu o persoană de sex opus.
iubitor, -oare, iubitori, -oare, adj. || Din iubi|| Care iubeşte, care este plin de dragoste, de afecţiune.
iudaic, -ă, iudaici, -ce, adj. || Din fr. judaïque, lat. iudaicus || Care se referă la ludeea (stat sclavagist antic) sau la populaţia ei, care aparţine Iudeii sau populaţiei ei.
№
IZBUTI
Mda, iude, s.f. || Din n. pr. Inia || Om făţarnic, ipocrit; trădător.
iudeu, iudei, s.m. || Din sl. Ijudeî J| Persoană care făcea parte din populaţia statului sclavagist antic ludeea.
iuft s.n. (I Din rus. juft’ || Piele groasă de bovine din care se lac feţe de încălţăminte.
Mgăr, iugâre, s.n. || Din lat. iugerum || Veche unitate de măsură pentru suprafeţe agrare (egală cu 0,5775 ha), folosită în Transilvania.
iugoslav, -ă, iugoslavi, -e, s.m. şi f., adj. || După fr. yougoslave || 1. Sun. şi f. Persoană care face parte din populaţia Iugoslaviei. 2, Adj. 'Care se referă la Iugoslavia sau la populaţia ei, care aparţine Iugoslaviei sau populaţiei ci.
iulian adj. || Din lat. iuhanus, fr. jalien || Calendar iulian = calendar instituit din ordinul lui Iuliu Cezar în anul 48 î.e.n.
Mlie s.m. invar. |j Din sl. Ijull j| A şaptea ' lună a anului; are 31 zile; (pop.) luna lui cuptor.
Mnclier, iuncheri, s.m. |j Dm rus. -junker, germ. Junker Ij 1. (în Rusia şi Germania) Elev al unei şcoli militare; cadet- 2» Mrembru ai clasei moşierilor germani.
iiinfe* s.m. invar- || Din sl. Ijuni || A şasea lună a anului; are 30 zile; (pop.) cireşar.
iureş, iureşuri, s.n. || Din v. to. juris I! Asalt, năvală,’ atac; mers impetuos; fugă, goană. Se ferea numaidecît în lături, căci altminteri, în iureşul vostru l-aţi fi strivit (Pas).
iurtă, iurte, s.f. || Din rus. jurta || Locuinţă de formă conică sau de cupolă, acoperită cu pîslă, obişnuită la populaţiile nomade din Asia Centrală.
iuşcă, iuşti, s.f. (Reg.) Bici, biciuşca, iută s.f. || Din germ. Yule, it. iuta j| 1. Plantă anuală din familia liliaceelor, cu tulpina înaltă piuă la 3 cm, cultivată în zona tropicală pentru fibrele textile care se extrag din tulpină.
2.	Fibră textilă obţinută din tulpina iutei (1) şi folosită la fabricarea de frînghii, a ţesăturilor pentru saci, covoare etc.
iute, iuţi, adj. || Din sl. ljutu || 1. Care acţionează repede; care se produce repede, fără întîrziere. *2» Care aleargă cu repeziciune. ® (Adverbial) în grabă. Şi ieşind pe uşă iute, Ei s-au prins de subsuoară (Eminescu). 8. Care se supără uşor; violent. 4. (Despre alimente) Cu gust înţepător, pişcător.
iuţeala, iuţeli, s.f. || Din iuţi || Viteză mare, repeziciune; grabă cu care se mişcă cineva. O Cu iuţeala fulgerului = foarte repede.
iuţi, iuţesc, vb. IV. II Din iute || 1. Tranz. si refl. A face să fie, să devină sau a deveni iute în mişcări; 'a (se) grăbi. O babă uscată se iuţea sâ închidă poarta (Rebreanu). 2. Refl. (Despre alimente) A căpăta un gust înţepător, pişcător. 8. Refl. A se aprinde de mlnie, a nu se mai putea stăpîni. Afară! Pin nu mă iuţesc (Alecsandri).
ivăr, ivăre, s.n. || Din germ. Wirbel „şurub" j| Clanţă (la uşă). ©Zăvor, încuietoare. Poarta înaltă e de fier, încuiată cu ivăre groase pe dinăuntru (Stancu).
iveală s.f. || Din ivi || A ieşi la iveală = a apărea, a se manifesta. A scoate (sau a da) la iveală == a da pe faţă, a face cunoscut; a publica, a tipări.
ivi, ivesc, vb. IV. Refl. || Din sl. javiti || A se arăta (pe neaşteptate), a apărea dintr-o dată, a ieşi la iveală. Stoluri de raţe se iveau în văzduh (Arghezi).
ivoriu s.n. || Din fr. ivoirin [| Fildeş fabricat pe cale sintetică.
ivdriu s.n. || Din ^ fr. ivoire || Fildeş, iz, izuri, s.n. || Din magh. iz || Miros deosebit, specific; miros (şi gust) neplăcut.
izba vă s.f. || Din izbăvi || (înv.) Scăpare, salvare. Nu l-am fost rugat Să ne capete — de pildă — de la craiul său izbava Celor zălogiţi? (Davila).
izbă, izbe, s.f. || Din rus. izba f| Casă ţărănească (de lemn) specifică unor sate ruseşti.
izbăvi, izbăvesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din sl. izbăviţi || (înv.) A scăpa (pe cineva) dintr-o primejdie, dintr-o boală etc-, a (se) salva, a (se) mîntui. Vor râmînea faptele, să mărturisească pentru mine. Ele au să mă cufunde, ori au să mă izbăvească (Sadoveanu).
izbăvitor, -oare, izbăvitori, -oare, adj. || Din izbăvi || (Adesea substantivat) Care izbăveşte; salvator.
izbelişte s.f. || Din izbi || (Pop.) De izbelişte = (lăsat) la voia întîmplării, părăsit de toţi. în izbeliştea vîntului = într-un loc bîntuit de intemperii şi expus primejdiilor. Casa... era în izbe-liştea vîntului, la o coadă de iaz îngheţat (Sadoveanu).
izbi, izbesc, vb. IV. || Din sl. izbiţi || 1. Tranz. şi refl. A (se) lovi cu putere; a (se) trînti; a (se) arunca cu violenţă, a (se) năpusti. 2. Tranz. (Fig.) A impresiona puternic, a bate la ochi, a surprinde pe cineva. Acest neaşteptat răspuns îl izbi pe Radu (Vlahuţă).
izbire, izbiri, s.f. Acţiunea de a (se) izbi; lovitură, izbitură.
izbitor, -oâre, izbitori, -oare, adj. || Din izbi|| Care bate la ochi, care impresionează puternic.
izbitură, izbituri, s.f. || Din izbi || Lovitură puternică.
fzbîndă, izbînzi, s.f. || Din izbîndi || Victorie, biruinţă, m Reuşită, succes.
izbind!, izbîndesc, vb. IV. Intranz.JI Din sl. izbondon || 1. A învinge (în luptă), a birui. 2. A reuşi într-o acţiune. Cerca unul, cerca doi, Cerca o sută şi doi, Dar nimeni nu izbîndea Pe roşul a-ncălica (Pop.).
iz buc, izbucuri, s.n. Izvor de apă intermitent.
izbucni, izbucnesc, vb. IV. In tranz. || Din bg. izbukna || 1. A se produce brusc şi cu putere; a se ivi deodată, pe neaşteptate. 2* (Despre sunete, vorbe) A răsuna deodată, cu putere. Izbucni bătaie de aripi şi cîntec de cucoş (Sadoveanu).
izbucnire, izbucniri, s.f. Acţiunea de a izbucni. Gestul acesta fu ca izbucnirea unei mine (Negruzzi).
izbuti, izbutesc, vb. IV. Tranz. şi in tranz. A ajunge la rezultatul dorit, a reuşi; a duce ceva la bun sfîrşit.
IZBUTIT
502
izbutit, -ă, izbutiţi, -te, adj. Reuşit, bine realizat.
izgoni, izgonesc, vb. IV. Tranz. || Din s 1. izgoniţi || A sili pe cineva să plece, să părăsească locul, a alunga, a goni. Se înturna acum să izgonească pe răpitorul Tomşa (Negruzzi).
izlaz, izlazuri, s.n. || Din bg. izlaz || Imaş, păşune. Pe izlaz nu-i multă hrana, Dar vezi, albă ce-i Joiana (Coşbue). |j Şi: islaz s.n.
izmană, izmene, s.f. || Din bg. izmeni || (Mai ales la pl.) Obiect de lenjerie bărbătească, în formă de pantaloni, care acoperă corpul de la talie în jos; indispensabili.
Izmă s.f. Plantă erbacee din familia labia-telor, cu flori mici, roşii-vioiete, folosită în industria farmaceutică. Foaie verde izmă deasă I-am trimis dorul acasă (Pop.)«O I zmă-creaţă specie de izmă cultivată, cu frunze creţe, folosită la prepararea unor medicamente.
izmeneală, izmeneli, s.f. || Din izmeni |] (Fam.) Faptul de a se izmeni; afectare, fandoseală.
izmeni, izmenesc, vb. IV. Refl. || Din sl. izmeniţi „a schimba“ || (Fam.) A se purta afectat, a se fandosi.
iznoâyă, iznoave, s.f. [| Din sl. izu nova |] (înv.) De iznoavă = din nou, încă o dată, de la început. Rîsetele şi glumele încetară şi toţi se puseră de iznoavă pe lucru (Macedonski).
izo- || Din gr. isos „egal, la fel44 [| Element de compunere cu sensul „egal44, cu ajutorul căruia se formează substantive sau adjective.
izobar, -ă, izobari, -e, adj., s.f. || Din fr. isobare; gr. isobares „de aceeaşi greutate44 || 1. Adj. (Fiz. ; despre transformările de stare) Care se face la o presiune constantă. 2. Adj. Linie (sau curbă) izobară (şi substantivat, f.) = linie care uneşte, pe o hartă climatologică, punctele cu aceeaşi presiune atmosferică. 8. S.f. (Fiz.) Curbă care reprezintă pe o diagramă de stare o transformare izobară (1).
izohâtă, izobate, s.f. || Din fr. isobathe; gr. isobathes „de aceeaşi adîncime44 || Linie care uneşte, pe o hartă, punctele de pe suprafaţa Pămîntului cu aceeaşi adîncime în raport cu o suprafaţă reper.
izocor, ~ă, izocori, -e, adj., s.f. || Din fr. iso-chore; izo--L %r. choros „loc44 || 1. Adj. (Despre transformările de stare) Care are loc la un volum constant. 2„ S.f. Curbă care reprezintă pe o diagramă de sfàçe o transformare izocorâ (1).
izocrone adj. î. pl. || Din fr. isochrone; gr. isochronos „de durată egală44 || (Despre,două sau mai multe,fenomene) Care se repetă în mod identic după o perioadă de timp, avînd aceeaşi durată.
izoédric, -ă, izoedrici, -ce, adj. j| Din fr. isoédrique; izo- -p gr. hedra „bază44 || (Despre corpuri geometrice) Care are toate feţele egale.
izogamie s.f. || Din fr. isogamie; izo- -f gr. gamos „unire44 ||'Unire a doi gârneţi asemănători din punct de vedere morfologic; este o formă primitivă de înmulţire sexuală.
îzoglosă, izo glose, s.f. !| Din fr. isoglosse; izo- -f- gr. glossa „limbă44 |j Linie care marchează pe o hartă lingvistică limitele răspindiril unui
fenomen fonetic, lexical sau morfologic. || Şi» isoglosă s.f.
izogdn, -ă, izogoni, -e, adj. J| Din fr. isogone; gr. isogonios „cu unghiuri egale44 || (Despre %ari şi corpuri geometrice) Care are unghiurie egale.
izola, izolez, vb. I. || Din fr. isoler || 1. Tranz. A despărţi, a separa. 2» Tranz. A împiedica trecerea dintr-un mediu sau dintr-un sistem fizic în altul a unor forme de energie sau a unor substanţe pentru a împiedica interacţiunea acestor sisteme. 8. Refl. (Despre oameni) Â se îndepărta de societate; a trăi retras.
izolânt, -ă, izolanţi, -te, adj. || Din fr. isolanţ\\ 1. (Şi substantivat, m. ; despre materiale) Care are proprietatea de a izola (2), de a împiedica transmiterea căldurii (i. termic), a zgomotului (i. fonic), a curentului electric (io electric) etc. 2. Limbă izolantă = limbă care nu axe afixe, raportul dintre .cuvinte fiind determinat de ordinea acestora, de accent etc.
izolare, izolări, s.f. Acţiunea de a (se) izola; separare, despărţire. • (Med.) Măsură profilactică prin care se interzice contactul unui bolnav contagios cu alte persoane.
izolat, izolaţi, -te, adj. (Adesea adverbial) Separat; retras, m Situat la distantă unul de altul, m Care constituie o excepţie:	un caz
izolat.
izolator, -oare, izolatori, -oare, adj., s.n. II Din fr. isolateur || 1, Adj. Care izolează. 2. S.n. (Electr.) Piesă care serveşte la izolarea unui conductor electric faţa de alt conductor sau faţă de pămînt.
izolaţie, izolaţii, s.f. || Din fr. isolation || Strat de material izolant sau mediu cu proprietăţi izolante (din punct de vedere termic, electric, fonic etc.).
izolaţionism s.n. || Din fr. isolationnisme || Doctrină de politică externă care preconizează neparticiparea unei ţări la soluţionarea problemelor internaţionale."
izomér, -ă, izomeri, -e, adj., s.m. || Din fr. isomère; izo- -f gr. meros „parte44 || 1. Adj., s.m. (Substanţă) care prezintă izomerie. 2„ S.m. (L-a pl.) Substanţe care au aceeaşi compoziţie chimică, dar care diferă prin structura şi proprietăţile lor.
izomerie s.f. || Din fr. isomérie || Proprietate a unor substanţe, ale căror molecule suit alcătuite din acelaşi număr şi fel de atomi, de a avea proprietăţi fizice şi chimice diferite, din cauza modului diferit de legare a atomilor în moleculă.
izomorî, -ă, izomorfi, -e, adj. || Din fr. isomorphe; izo- -f- gr. morphe „formă44 || Care prezintă izomorfism.
izomorfism s.n. || Din fr. isomorphisme ?! Relaţie între două obiecte care au aceeaşi structură; identitate de structură. ® (Fiz.) Proprietate a unor substanţe cu compoziţie chimică diferită de a prezenta aceleaşi forme cris Litografice.
izopod, izopode, s.n. |j Din fr. isopode; izo--j- gr. poas, podos „picior44 || (La pl.) Ordin de crustacee cu şapte segmente toracice, fiecare ca
503
IZVOEI
eîte o- pereche de picioare, toate avîncl aceeaşi conformaţie; (şi la sg.) crustaceu din acest ordin. '
izopren s.m. |[ Din fr. isoprene || Hidrocar-. bură nesaturată, prin a cărei polimerizare se obţine cauciuc.
izoterm, -ă, izotermi, -e, adj., s.f. || Din fr. is&iherme; izo -f- thermos „cald44 || 1. Adj. (Fiz.; despre transformările de stare) în decursul căreia temperatura rămîne constantă- 2. S.f. (Fiz.) Curbă care reprezintă într-o diagramă de stare punctele cu aceeaşi temperatură; linie care uneşte pe hărţile climatologice punctele cu aceeaşi temperatură a aerului, a apei sau a solului.
izotop, izotopi, s.m. || Din fr. isotope; izo- + gr. top os „loc44 || Atom avînd acelaşi număr atomic cu un alt atom, dar care diferă de acesta prin numărul de masă, adică prin numărul de neutroni, precum şi prin alte însuşiri fizice.
izotrop, -ă, izotropi, -e, adj. || Din fr- isotrope; izo- + gr. tropos „direcţie44 || (Despre corpuri) Care prezintă aceleaşi proprietăţi fizice în orice direcţie.
izraelit, -ă, izraeliţi, -te, s.m. şi f., adj. || Din fr. israelite || 1. S.m. şi f. Persoană de religie mozaică. 2. Adj. Evreiesc.
izvod, izvoade, s.n. || Din sl. izvodii ]| (înv.)
1.	însemnare; listă, tabel, condică, registru.
Aprodul de la uşă porni atunci să răcnească, după izvodul pe care-l ţinea în mînă, nişte nume de răzeşi si de mazili (Sadoveanu). 2. Manuscris, text; document. 8. Concept, schiţă, model.
izvodi, izvodesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. izvodiţi „a extrage; a traduce44 || (înv.) 1. A crea, a inventa, a născoci, a plăsmui. Fata cosea la gherghef şi Iordăcheoaia se apropie de ea: ...Cum izvodeşti matale singurică frumuseţea asta ? (Sandu-Aldea). 2. A alcătui; a compune, a redacta.
izvor, izvoare, s.n. || Din sl. izvoră || 1. Apă subterană care iese la suprafaţă, constituind de multe ori obîrşia unui curs de apă; locul de unde izvorăşte o apă. 2. Sursă de lumină sau de căldură. 3. (Fig.) Lucru din care provine ceva; obîrşie, origine. Doina şi cîntecul bătrînesc au fost izvoare de viaţă şi energie (Sadoveanu),
4.	Document (ştiinţific, istoric etc.).
izvorâs, izvorase, s.n. Diminutiv al lui izvor (1). I zv or asul curge-n vale (Alecsandri).
izvorî, pers. 3 izvorăşte, vb. IV. Intranz. || Din izvor || 1. (Despre apă) A ieşi din pămînt; (despre ape curgătoare) a-şi avea obîrşia. ® (Fig.; despre lacrimi, sînge etc.) A începe să curgă. 2. (Fig.) A ieşi la iveală; a lua naştere; a rezulta. Drepturile... izvorăsc din datoriile omului (Bălcescu).
A
I
î s.m. invar. A douăsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă: vocală închisă nerotunjită, din seria medială.
îîiî interj. || Onomatopee || (Pop. şi fam.) Guvînt care exprimă o aprobare, un eonsimţă-mînt; da.
îmbarcă, îmbarc, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. embarquer (( barque ,,barcă“) || A (se) urca pe o navă sau, p. ext., într-un vehicul terestru ori aerian, pentru a face o călătorie.
îmbarcare, îmbarcări, s.f. Acţiunea de a (se) îmbarca.
îmbăia, îmbăiez, vb. I. Refl. || Din în -f- baie11| A se scălda în baie1, a face baie.
îmbăierâ, îmbâier, vb. I. Tranz. || Din în -f baieră || A prinde în băieri, a lega cu băieri. Geanta îmbăierată de gîtu-i (Odobescu).
îmbăia, îmbăiez, vb. I. Tranz. || Din în -f~ hale || 1» A umple de bale. © A uda, a muia cu salivă. 2. Refl. (Fig.) A folosi cuvinte triviale, a înjura.
îmbălsămâ, îmbălsămez, vb. I. Tranz. || Din în -f- balsam. Gf. it. imbalsamare || 1» (Despre flori, parfumuri) A parfuma, a înmiresma (aerul).
2.	A efectua operaţia de îmbălsămare (2).
• îmbălsămare, îmbălsămări, s.f. 1» Acţiunea de a îmbălsăma; înmiresmare. 2» (Med.) Conservarea unui cadavru prin introducerea intra-arterială a unor substanţe (ex. formol) în scopul împiedicării putrefacţiei.
îmbălsămat, -ă, îmbălsămaţi, -te, adj. 1. Care răspîndeşte un miros plăcut; în care s-a răspîndit un miros plăcut; parfumat, înmiresmat. 2. (Despre cadavre) impregnat cu substanţe care împiedică sau întîrzie putrefacţia.
îmbărbăta, îmbărbătez, vb. I. .Tranz. şi refl. II Din în -f- bărbat || A (se) încuraja, a(-şi) face curaj.
îmbărbătare, îmbărbătări, s.f. Acţiunea de a (se) îmbărbăta; încurajare. încep sâ-i spun cuvinte de îmbărbătare (Sahia).
îmbăta, îmbât, vb. I. j| Lat. *imbib ilare ({ bibitus ,,beat“) || 1. Refl. A se ameţi de băutură, a ajunge în stare de beţie. O Expr. A se îmbăta lulea (sau tun, turtă, criţă) = a se îmbăta foarte tare. A se îmbăta cu apă rece — a se amăgi, a se înşela. © Tranz. (Despre miresme) A ameţi. 2» Tranz.^ (Fig.) A incinta, a fermeca.
îmbătător, -oare, îmbătători,	-oare, adj.
li Din îmbăta || (Despre miresme, arome) Care
ameţeşte, care tulbură. Copacii înfloresc — în aer Plutesc miresme-mbâtătoare (Vlahuţă).
îmbătrînî, îmbătrînesc, vb. IV/|| Din în -f bâtrîn || 1. Intranz. A deveni bătrîn. 2. Tranz. fact. A face pe cineva să devină (sau să pară) bătrîn. 8. Intranz. (Despre materiale) A-şi schimba în mod lent structura şi proprietăţile caracteristice.
îmbătrînîre s.f. Faptul de a îmbătrîni; trecere treptată în stare de bătrîneţe. © (Tehn.) Proces de modificare în timp (pe cale naturală sau artificială) a structurii şi a unora dintre proprietăţile unui material (ex. îmbâtrînirea metalelor, a hîrtiei etc.).
îmbătrmit, -ă, îmbătrîniţi, -te, adj. Care a devenit bătrîn, care a primit înfăţişare de bătrîn.
îinbelşugâ, îmbelşughez, vb. I. Tranz. || Din
în -j- belşug || (Rar) A face să rodească, să fie îmbelşugat. Sunind grăunţele, pe bulgări plouă; Speranţa... De-a-mbelşuga cu munca lui ogorul, Le seamănă cu miinile-amîndouă (Vlahuţă).
îmbelşugâre s.f. Acţiunea de a îmbelşuga; belşug; abundenţă, îndestulare.
îmbelşugat, -ă, îmbelşugaţi, -te, adj. Care are din abundenţă cele necesare; care există din belşug.
îmbiâ, îmbîi, vb. I. Tranz. A invita, a pofti, a îndemna pe cineva cu stăruinţă, cu rugăminţi să facă^ sau să primească ceva. • A atrage, a ispiti. îl îmbiau, ca pe fete, culorile şi lucrurile gingaşe (Gaiaction).
îmbiba, îmbib, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. imhiber, lat. imbibere || A (se) pătrunde, a (se) umple (de un lichid, de un miros etc.)-
îmbibât, -ă, îmbibaţi, -te, adj. (Despre un corp) Care e pătruns de un lichid, care a absorbit o cantitate mare de lichid.
îmbiere, îmbieri, s.f. Acţiunea de a îmbia; p of lire, invitaţie.
îmbietor, -oare, îmbietori, -oare, adj. || Din îmbia || Care îmbie; care ademeneşte, ispititor.
îmbina, îmbin, vb. I. Tranz. şi refl. |i Lat. *imbinare || A (se) asambla, a (se) uni, a (se) lega strîns pentru a forma un tot O Refl. Fruntea i se încreţi, incit sprincenele aproape i se îmbinară (Cainilarj.
îmbinare, îmbinări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) îmbina; asamblare rigidă a elementelor componente ale unui sistem tehnic. 2, Locul unde sa realizează o îmbinare (i).
505
Îmbufnat
îmbinat, -ă, îmbinaţi^ -te, adj. Unit, împreunat; asamblat.
îmbîcseâlă, îmbîcseli, s.f. || Din îmbîcsi || Faptul de a fi îmbîcsit; starea a ceea ce este îmbîcsit.
îmbîcsi, îmbîcsesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || în -f- bicsi, (reg.) „a umple, a ticsi44 || A (se) umple (de murdărie, de praf, de miros etc.).
îmbîcsit, -ă, îmbîcsiţi, -tei adj. Plin, înţesat, ticsit (de praf, de murdărie, de mirosuri neplăcute etc.).
îmbîrligâ, pers. 3 îmbirligă, vb. I. Tranz. II în + birliga || (Despre unele animale) A-şi îndoi coada şi a şi-o îndrepta în sus.
îmbîrligât, -ă, îmbîrligaţii -te, adj.^ (Despre coada sau coarnele unor animale) îndoit în formă de arc şi îndreptat în sus.
îmblăciu^ îmblăciei s.n. || Gf. îmbiaţi || Unealtă agricolă rudimentară, formată dintr-un băţ de lemn legat prin curele de o coadă lungă, cu care se îmblătesc grînele.
îmblăni, îmblănesc, vb. IV. Tranz. ^|| Din în -f-blană || A căptuşi cu blană un obiect de îmbrăcăminte.
îmblănit, -&, îmblăniţi, -te, adj. (Despre îm-« brăcăminte) Căptuşit cu blană.
îmbiaţi, îmblătesc, vb. IV. Tranz. || Cf. sl. mlatiti || A bate cerealele cu îmblăciui pentru a ' scoate boabele din spic. • (Fig.) A bate rău pe cineva, a ciomăgi.
îmblînzi, îmblînzesCi vb. IV. || Din în blînd |j
1.	Tranz. A deprinde un animal sălbatic să se supună omului, să trăiască în apropierea şi în folosul lui. 2. Tranz. şi refl. (Despre oameni) A face să devină (sau a deveni) (mai) blînd. Adu-cînd pitacişi colaci... a împărţit la fiecare, de ne-a îmblînzit (Creangă).
îmblînzi tor, -oare, îmblinzitori, -oare, s.m. şi f. || Din îmblînzi || Persoană care se ocupă cu îmblînzirea animalelor sălbatice (dînd uneori reprezentaţii publice, mai ales în circuri).
îmboboci, pers. 3 îmboboceşte, vb. IV. Intranz. II Din în -f- boboc || (Despre plante) A face boboci; (despre muguri) a începe să se desfacă.
îmbobocit, -ă, îmbobociţi, -te, adj. (Despre plante) Care are boboci; (despre flori) care este în stadiul de boboc. Trandafirii îmbobociţi se deschid (Russo).
îmbodoli, îmbodolesc, vb. IV. Tranz. şi refl. (Reg.) A (se) înfofoli. Apucă de pe-un scaun salul, îmbodolindu-se cu el (Sadoveanu).
îmbogăţi, îmbogăţesc, vb. IV. || Din în -f- bogat || 1» Refl. A strînge bogăţii; a deveni bogat, â. Tranz. A dezvolta, a mări; a adăuga elemente noi unui bun material sau spiritual, a-1 face mai complet, mai cuprinzător. A îmbogăţit literatura română cu două scrieri de un adevărat merit: Slujnicarii şi Ciocoii (Ghica).
îmbogăţit, -ă, îmbogăţiţi, -te, adj. Care a acumulat bogăţii, care a devenit bogat.
îmboldi, tmboldesci vb. IV. Tranz. || Din în + bold || A îndemna un animal la mers (lovindu-1), (%•) a stimula, a îndemna la o acţiune.
îmboldke, îmboldiri, s.f. Acţiunea de a îmboldi; (fig.) îndemn, imbold.
îmbolnăvi, îmbolnăvesc, vb. ÎV. Refl. şi tranz. || în -H (reg.) bolnăvi \\ A deveni sau a face să devină bolnav.
îmbrăcă, îmbrac, vb. I. || Lat. *imhracare ({ braca „pantaloni, iţari44) || 1. Refl. şi tranz. A-şi pune (sau a-i pune cuiva) hainele pe corp. 2, Refl. şi tranz. A-şi procura (sau a-i procura cuiva) îmbrăcămintea necesară. 8. Tranz. A acoperi cu hîrtie copertele unei cărţi, ale unui caiet etc. e A acoperi un obiect cu um strat subţire de metal preţios. Paloş ferecat, Numa-n aur îmbrăcat (Pop.).
îmbrăcat, -ă, îmbrăcaţi, -te, adj. Cu trupul acoperit de haine. S-a tologit aşa îmbrăcat cum era, pe un divan (Creangă).
îmbrăcăminte, (2) îmbrâcăminţi, s.f. |) Din îmbrăca || 1. Obiect confecţionat din ţesături, blană, piele etc. cu care se îmbracă corpul omenesc; totalitatea obiectelor folosite la îmbrăcat.
2.	Strat de material aplicat pe suprafaţa unei construcţii pentru a o proteja; strat de material aşezat pe fundaţia unui drum. © Hîrtie, material plastic etc. cu care sînt învelite copertele unei cărţi, ale unui caiet.
îmbrăţişa, îmbrăţişez, vb. I. || Din în + brăţiş (rar) „corp* la corp44 || 1. Tranz. şi refl. recipr. A (se) cuprinde cu braţele, a (se) strînge în braţe. 2. Tranz. (Fig.) A învălui, a cuprinde dintr-o privire; a include în sfera preocupărilor. 8, Tranz. (Fig.) A-şi însuşi o idee, o doctrină; a se consacra unei profesiuni.
îmbrăţişare, îmbrăţişări, s.f. Acţiunea de a (se) îmbrăţişa* întinse braţele în lături, ca şi cind ar fi aşteptat o îmbrăţişare (Rebreanu).
îmbrînci, îmbrîncesc, vb. IV. Tranz. şi refl. recipr. || Din în + brîncă || ^(-ŞÎ) da brînci, a (se) împinge cu violenţă.
îmbrobodi, îmbrobodesc, vb. IV. || Din în 4* broboadâ || î. Refl. A-şi acoperi capul cu o broboadă, cu un văl etc. 2. Tranz. (Fig.) A înşela pe cineva, a-1 face să nu vadă adevărul. Vă pot... spune în faţă curat cine sînt şi cum v-am înbrobodit şi v-am jucat (Ghica).
îmbucă, îmbuc, vb. I. |j Lat. *imbuccare (( bucea „gură44) || 1. Tranz. A apuca cu gura; a înghiţi; a mînca puţin (şi în grabă). 2. Refl. (Despre* piese) A se împreuna, a se îmbina, a se asambla.
îmbwcătăţi, îmbunătăţesc, vb. IV. Tranz. || Din îmbucăţi, rar, ,,a face bucăţi44 -J- înjumătăţij| A tăia în bucăţi.
îmbucătură, îmbucături, s.f. || Din îmbuca |j 1. Cantitate dintr-un aliment care se poate lua o dată în gură; p. ext. mîncare (puţină). 2. Locul unde se îmbucă două ţevi, două obiecte.
îmbucurător, -oare, îmbucurători, -oare, adj. || Din îmbucura rar, „a bucura44 || Care bucură, care produce bucurie: ştire îmbucurătoare.
îmbufna, îmbufnez, vb. I. Refl. || Din în -f-bufnă (rar) „bufniţă44 || (Fam.) A se supăra; a se bosumfla.
îmbufnat, -ă, îmbufnaţi, -te, adj. (Fam.) Supărat, bosumflat.
ÎMBUIBA
506
îmbuiba, îmbuib, vb. I. Refl. şi tranz. A (se) îndopa cu mîncare şi cu băutură; a trăi sau a face să trăiască în belşug; a (se) ghiftui, a (se) îndopa.
îmbuibat, -ă, îmbuibaţi, -te, adj. Sătul, ghiftuit de mîncare şi băutură; p. ext. ghiftuit de trai bun.
îmbujora, îmbujorez, vb. I. Refl. |J Bin în -jr bujor [] (Despre ebraji) A se înroşi; (despre oameni) a se aprinde la faţă. Obrajii fetei se îmbujorară (Sandu-Aldea).
îmbulzeală, îmbulzeli, s.f. || Bin îmbulzi || îngrămădire mare de oameni, înghesuială; aglomeraţie.
îmbulzi, îmbulzesc, vb. IV. || Din în + bulz || 1. Refl. A se îngrămădi, a se înghesui în număr mare şi în dezordine. 2. Tranz. (Despre un număr mare de persoane) A se îngrămădi în jurul cuiva; a înghesui, a îmbrînci pe cineva din toate păr-ţile.
îmbumba, îmbumb, vb. I. Tranz. || Din în + bumb II (Reg.) A încheia un nasture; a încheia în nasturi un obiect de îmbrăcăminte.
îmbuna, îmbunez, vb. I. || Din în -j- bun || 1. Tranz. A face pe cineva să devină mai bun; a îmblînzi. 2, Tranz. şi refl. A-şi uita (sau a face pe cineva să-şi uite) necazul, supărarea; a (se) împăca, a (se) calma. Se apropia de ea şi da s-o mîngiie ca s-o îmbuneze (Garagiale).
îmbunătăţi, îmbunătăţesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din în + bunătate || A aduce ceva în stare mai bună sau a deveni mai bun; a face să capete sau a căpăta o calitate superioară; a (se) ameliora, a se îndrepta.
îmbunătăţire, îmbunătăţiri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) îmbunătăţi. 2. (Tehn.) Tratament termic aplicat oţelurilor pentru a le mări rezistenţa şi a le oferi calităţi superioare. 3. Îmbunătăţiri funciare — totalitatea procedeelor folosite în agricultură pentru ameliorarea terenurilor improprii agriculturii sau slab productive (ex. irigări, desecări, îndiguiri etc.).
îmj>uteHâ, îmbuteliez, vb. I. Tranz. |) Din în + butelie (după fr. embouteiller) || A introduce un fluid în butelii.
împacheta, împachetez, vb. I. Tranz. || Din în -r pachet || 1. A înfăşură (în hîrtie, în pînză etc-) unul sau mai multe obiecte, iacînd un pachet; a ambala (mobile, lucruri etc.). 2. A înveli o parte bolnaf^/a corpului în comprese cu nămol.	,jfr
împăca, împac, vb. || Lat. *impacare ||
1.	Refl. recipr. A restabili înţelegerea, raporturile de prietenie cu cineva. De certuri Să ne-mpâ-căm, De greşeli Să ne iertăm (Pop.). A se înţelege cu cineva într-o chestiune (bănească)/ a cădea de acord. 2. Tranz. A linişti, a potoli pe cineva. 3. Refl. A se obişnui, a se deprinde cu ceva.
împăcare, împăcări, s.f. Acţiunea de a (se) împăca; înţelegere. • Acord, învoială.
împăcat, -a, împăcaţi, -te, adj. Liniştit, potolit; mulţumit.
împăciuî, împaciuiesc, vb. IV. Tranz. şi refl. recipr. || Din în -f- pace jj (Rar) A convinge să
se împace cu cineva. Hai! frate să ne cinstim Şi să ne împâciuim (Pop.).
împăciuitor, -oare, împăciuitori, -oare, adj. || Din împăciui || Care împăciuieşte; concilian t.
împăciuitorism s.n. || Din împăciuitor || Atitudine de îngăduinţă faţă de ^greşelile altora; tendinţă de împăcare a unor divergenţe; încercare de a aplana conflictele de clasă/conciliatorism.
împăduri, împăduresc, vb. IV. Tranz. f| Din în -j- pădure || A planta arbori pentru a da naştere unei păduri.
împădurit, -ă, împăduriţi, -te, adj. Acoperit cu păduri.
împăiâ, împăiez, vb. I. Tranz. || Din în -f paie (după fr. empailler) || A umple cu paie pielea jupuită de pe un animal, redînd forma corpului acestuia.
împăienjeni, pers. 3 împăienjeneşte, vb. IV. Refl. || Din în + păianjen || 1. A se acoperi cu pînză de păianjen. 2. (Despre ochi) A-şi pierde puterea de a distinge cu claritate; (despre privire) a se tulbura, a-şi pierde limpezimea.
împăienjenit, -ă, împăienjeniţi, -te, adj. 1. Acoperit cu pînză de păianjen. 2. (Despre ochi) Care nu mai vede bine, clar; (despre privire) lipsit de claritate, tulbure. '
împămmteni, împâmîntenesc, vb. IV. Refl. II Din în -f pămîntean || 1. A se stabili undeva, integrîndu-se în viaţa localnicilor. 2. (Despre idei, obiceiuri .etc.) A prinde rădăcini, a se generaliza.
împăna, împănez, vb. I. Tranz. || Din in -j-pană || 1. A înfige într-o bucată de carne sau într-o legumă bucăţele de slănină, de usturoi etc. • A înţesa, a împînzi. Pe urmă unde mai pui, ...ca ţara-i împănată cu oşteni de-ai noştri (Sadoveanu). 2. A asambla două sau mai multe obiecte cu ajutorul unei pene1 (4).
împănat, -ă, împănaţi, -te, adj. 1. (Despre carne sau legume) în care s-au înfipt bucăţi de slănină tfau de usturoi. • (Despre un loc) Plin, înţesat. 2. împodobit cu pene sau cu flori. Mindru-i codru şi-mpănat, Nu-i nădejde de-nlur-nat (Pop.).
împărat, împăraţi, s.m. || Lat. imperator |j Titlu purtat de suveranul unui imperiu; persoană avînd acest titlu. (Fig.) Stăpîn, conducător.
împărăteasă, împărătesc, s.f. || Din împărat || Soţia unui împărat sau femeie care conduce un imperiu,
împărătesc, -eâscă, împărăteşti, adj. || Din împărat || 1. De împărat; care aparţine urmi împărat sau unei împărâtese. 2. Măreţ, maiestuos.
împărăteşte adv. || Din împărat jj Ca împăraţii; foarte bine, excelent.
împărătiţă, împârâdţe, s.f. || Din împărat || (înv. şi pop.) împărăteasă; fată de împărat. Ştiu fetiţă-mpărătilă, dar nici frică n-am nici teamă (Eminescu).
împărăţî, împărătesc, vb. IV. In tranz. || Din împărat || (Pop.) A domni ca împărat.
împărăţie, împărăţii, s.f. || Din împărat || Ţară condusă de un împărat; imperiu. O (în concepţia creştină) împărăţia cerului — rai.
2.	Faptul de a împăraţi, stăpânire.
507
ÎMPLETI
împărtăşanie, împărtăşanii, s.f. [| Din împărtăşi || Ritual creştin care constă în gustarea de către credincioşi’a vinului şi a pîinii sfinţite de preot (simbolizînd singele şi trupul lui Hristos); cuminecătură, euharistie.
împărtăşi, împărtăşesc, vb. IV. || Din părtaş || 1. Tranz. A destăinui cuiva un gînd, o idee. % Tranz. A fi de acord cu părerile, cu sentimentele cuiva. 3. Refl. A se face părtaş la ceva. Vină să împărtăşeşti masa cu mine (Cezar Petrescu).
4.	Refl. şi tranz. A primi (sau a da) Împărtăşania.
împărţeală, împărţeli, s.f. || Din împărţi || Faptul de a împărţi ceva.
împărţi, împart, vb. IV. Tranz. şi refl. || Lat. împărţire \\ A (se) separa în părţi, â (se) diviza; a se despărţi în grupuri. © Tranz. A repartiza, a distribui. O Expr. A nu avea nimic de împărţit cu cineva = a nu avea nimic comun cu cineva. • Refl. A se răspîndi, a se împrăştia. © (Mat.) A efectua operaţia împărţirii.
împărţire, împărţiri, s.f. Acţiunea de a (se) împărţi. • (Mat.) Operaţie prin care se sta-bSbşte de cîte ori un număr se cuprinde în altul.
împărţit, -ă, împărţiţi, -te, adj. Divizat, separat în părţi. © Risipit, împrăştiat.
împărţîtor, împărţitori, s.m. || Din împărţi || Număr prin care se împarte alt număr; di vizor.
împătri, împătresc, vb. IV. Tranz. || Din în + patru || A mări de patru ori.
împătrit, -ă, împătriţi, -te, adj. De patru ori mai mare.
împăturâ vb. I, v. împături, împături, împăturesc, vb. IV. Tranz. || Din în + pătură || A strînge o pătură, o haină etc., îndoind-o de mai multe ori. || Şi: împăturâ, vb. I.
împăuna, împăunez, vb. I. Refl. || Din în -f-pâun II A se făli, a se fuduli. S-a împăunat cu un trofeu pe care nu l-a dobîndit el (Pas).
împeliţâ, împehţez, vb. I. Refl. |j Din în -f-ioeliţă || (în basme) A se întrupa, a se încarna. (L'să te-mpcliţezi din cap pînă-n călcîie în chip de om muritor şi să te duci pe pămînt (Caragiale).
împeliţât, -ă, împeliţaţi, -te, adj. Afurisit, blestemat, îndrăcit- O Drac împeliţât, se spune dlspre un copil neastîmpărat. • (Substantivat, m., art.) Dracul.
împerecheâ, împerechez, vb. I. || Din în -f pereche || 1. Tranz. A uni formînd o pereche; a asocia. 2. Refl. A se împreuna, a săvîrşi actul sexual.
împerechere, împerecheri, s.f. Acţiunea de a (se) împerecheâ; unire, asociere, combinare.
împestriţa, împestriţez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din în -f pestriţ || A (se) face pestriţ. Lungul şanţului se împestriţă de culorile năframelor (Că m ilar).
împestriţătură, împestriţâturi, s.f. || Din împestriţa || Amestecătură de culori sau de diferite elemente străine.
împiedeca vb. I. v. împiedica, împiedecat, -ă, adj. v. împiedicat, împiedică, împUdic, vb. 1.1| Lat. impedicare\\ 1. Refl. A şe lovi (în mers) de ceva; (fig.) a da
mereu peste cineva sau ceva care stinghereşte; a se poticni. O Expr. A i se împiedica cuiva limba = a nu putea rosti clar cuvintele. A se împiedica la vorbă == a vorbi neclar, a se bîlbîi, agîngăvi. 2. Tranz. A pune piedică la picioarele unui animal. ©A frîna roţile unui .vehicul ©A pune piedica la mecanismul unei arme de foc.
3.	Tranz. (Fig.) A nu lăsa pe cineva să facă ceva. || Şi: împiedeca vb. I.
împiedicat, -ă, împiedicaţi, -te, adj. (Despre animale) Care are picioarele legate, ca să nu poată fugi. © (Despre mecanisme, vehicule etc.) Cu piedica pusă, frînat. || Şi: împiedecat, -ă, adj.
împietri, împietresc, vb. IV. || Din în -f- piatră || 1. Refl. A deveni tare ca piatra. 2. Intranz. (Fig.) A rămîne nemişcat, a încremeni; a înlemni. 3. Refl. (Fig.) Â deveni insensibil.
' împietrit, -ă, împietriţi, -te, adj. 1. (în basme) Prefăcut în piatră, petrificat. Luară trupul cel împietrit al făcătorului lor de bine şi-l puseră în odaia lor (Ispirescu). 2. Nemişcat, încremenit, înmărmurit. 3. Nesimţitor, insensibil.
împietruire, împietruiri, s.f. || Din în -f- piatră || Aşternerea unui strat de pietriş pe o şosea.
’ împila, împilez, vb. I. Tranz. A asupri, a oprima. Vornicul Stroie Leurdeanu... urmă iarăşi a împila ţara (Qdobescu).
• împilare, împilări, s.f. Acţiunea de a împila; oprimare, asuprire.
împinge, împing, vb. III. || Lat. impingere || 1. Tranz. A mişca, a urni, a deplasa pe cineva ori ceva (sau a face să se deplaseze), a muta din loc cu forţa. 2. Tranz. (Fig.) A îndemna, a îmboldi Ia o acţiune. 3. Refl. A se înghesui pentru a putea merge înainte. • Tranz. A îmbrînci.
împingere s.f. Acţiunea de a împinge; forţa de apăsare exercitată de un corp asupra altuia.
împistrî, împistresc, vb. IV. Tranz. (Reg.$ A împestriţa, a împodobi cu desene, cusături etc. în culori diferite.> Unele ouă se... împistresc foarte frumos (Şez.)
împîclî, împîclesc, vb. IV. Refl. || Din în + pîclă || A se acoperi cu pîclă; a-şi pierde claritatea. (Fig.) Treptat, amintirile din satul de naştere şi de copilărie s-au împîclit (Cezar Petrescu). ’
împînzî, împînzesc, vb. IV. || Din în -f pînză || 1. Tranz. A acoperi (ca o pînză) o suprafaţă. Vîntul porneşte să scuture cu mînie copacih şi fulgii -mari de ninsoare împînzesc priveliştea (Anghel-Iosif). 2. Tranz. şi refl. (Fig.) A (se) întinde, a (se) răspîndi.
împînzît, -ă, împînziţi, -te, adj. (Despre ochi, privire) Care şi-a pierdut claritatea; tulbure, împăienjenit.
împîslî, împîslesc, vb. IV. || Din în 4- pîslă ||
1.	Refl. A se face des, îndesat (ca pîsla). 2. Tranz. (Despre barbă) A acoperi faţa ca o pîslă.
împleti, împletesc, vb. IV. || Din în + pleată (pl. plete) || 1. Tranz. A împreuna încrucişînd mai multe fire; a confecţiona un obiect din fire textile (un bici, o funie, un ştreang etc.), din nuiele (un coş, un scaun); a lucra diferite obiecte din fire răsucite ori toarse (o dantelă, o plasă,
ÎMPLETICI
508
ciorapi) etc. • A face colaci din fîşii de aluat răsucite. 2. Tranz. A strînge părul In cozi.
3.	Refl. (Fig.) A se încrucişa, a se întretăia. Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară (Coşbuc).
împletici, împleticesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre picioare) A se împiedica unul de altul în mers; (despre oameni) a umbla clătinîndu-se. Mergea împleticindu-se, cu capul înclinat sub povara unei nelinişti adinei (Barjt). • (Fig.; despre limbă) A se încurca la vorbă, a rosti cuvintele cu greutate. 2. A se încurca, a se încolăci, a se încîlci, a se amesteca.
împleticit, -ă, împleticiţi, -te, adj. 1. (Despre picioare sau despre mers) împiedicat, poticnit; încurcat, şovăielnic. Merse cu pas împleticit de om beat (Camilar). 2. Amestecat, încurcat, în-cîîcit. 3. (Despre vorbă) Greu de înţeles, confuz.
împletire, împletiri, s.f. Acţiunea de a (se) împleti.
împletit, -ă, împletiţi, -te, adj. 1. (Despre fire) îmbinat, încrucişat cu altele, prin împletire.
2. (Despre obiecte) Lucrat din fire de cînepă, de lînă, de bumbac sau din nuiele, papură etc., îmbinate sau încrucişate după un anumit sistem.
3. (Despre păr) Strîns în cozi, făcut cozi. împletitură, împletituri, s.f. || Din împleti ||
Obiect confecţionat prin împletire.
împlini, împlinesc, vb. IV. || Lat. Hmplenire sau din în 4- plin |] 1. Tranz. A completa, a întregi. 2. Refl. şi tranz. A (şe) îndeplini, a (se) realiza. 3. Refl. (Despre oameni) A se dezvolta, a se îngrăşa. 4. Tranz. A atinge vîrsta de... Copilul împlinea cincisprezece ani (Ispirescu).
5.	Refl. (Despre timp) A se scurge, a trece în întregime; a ajunge la termen, la soroc.
împlinit, -ă, împliniţi, -te, adj. 1. (Despre noţiuni de timp) întreg, complet: a trecut o sâptă-mină împlinită. 2, (Despre oameni) Grăsuţ, durduliu.
împlîntâ, împlini, vb. I. Tranz. şi refl. || Lat. implantare || A (se) înfige, a (se) vîrî. Cîrmaciul împlîntă adine lopata în valuri (Vlahuţă).
împodobi, împodobesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din în podoabă\\ A(-şi) pune podoabe, a (se) găti. Să ştiu, bade, că-i veni, Frumos m-aş împodobi (Pop.).	/	’
împodobit, -ă, împodobiţi, -te, adj. Gătit (cu podoabe); înfrumuseţat.
împoncişâ, împonej^ez, vb. I. || Din în + pon-ciş || (înv.) *1. Refl. recipr. A ajunge în conflict cu cineva, a fi în dezacord. 2. Tranz. A îndrepta o armă spre cineva sau ceva; a înfige.
împopoţonâ, împopoţonez, vb. I. Refl. şi tranz. A (se) găti fără gust, cu prea multe podoabe, a se înzorzona.
împotmoli, împotmolesc, vb. IV. Refl. || Din în -f podmol || 1. A rămîne înfundat în nămol, în nisip etc.; a se îngloda. • (Fig.) A nu găsi soluţia pentru a duce ceva pînă la capăt. 2. (Despre albia unei ape curgătoare) A-şi micşora secţiunea de scurgere, prin depunerea materialului transportat de ape.
împotriva prep. || Din împotrivă || în contra; în ciuda. Sosise... scrisori secrete ale lui Basta împotriva lui Mihai-Vodâ (Bălcescu).
împotrivă adv. || în 4- potrivă |[ în contra, contrar. O Rxpr. Л fi (sau a sta, a se pune etc.) împotrivă = a se împotrivi.
împotrivi, împotrivesc, vb. IV. Refl. || Din împotrivă || A se opune, a nu fi de acord.
împotrivire, împotriviri, s,f. Acţiunea de a se împotrivi; opoziţie.
împovăra, împovărez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din în 4- povară || A pune asupra cuiva sau a lua asupra sa, o povară; a şe încărca cuapoveri.
împovărat, -ă, împovăraţi, -te, adj. încărcat cu o povară, e (Fig.) Plin de tristeţe, de fră-mîntări sufleteşti. Sufletu-mi împovărat De-o iubire moartă Se ridică nempăcat Şi cu el o poartă (Topîrceanu).
împovărător, -oare, împovărători, -oare, adj. || Din împovâra\\ Care împovărează, care copleşeşte.
împrăştiâ, împraştii, vb. 1.1| Din în + praştie [|
1.	Refl. şi tranz. Â pleca (sau a face să pieee) în diferite părţi, a (se) risipi, a (se) răspîndi. o (Fig.) Glasul acesta aspru şi ciudat îi împrăştie deodată orice teamă (Rebreanu). 2. Tranz. A răspîndi, a difuza (un miros, un zvon etc.)
împrăştiat, -ă, împrăştiaţi, -te,-adj. 1. Răspîn-dit în toate părţile, risipit. 2. (Fig.) Distrat, zăpăcit; dezordonat.
împrăştiere s.f. 1. Acţiunea de a (se) împrăştia; (fiz.) răspîndire în toate părţile a unor radiaţii. 2. Dezorganizare, dezordine!
împrejmui, împrejmuiesc, vb. IV. Tranz. || Din în 4- preajmă|| A înconjura, a închide un loc cu o îngrăditură; a îngrădi. E împrejmuită cu ziduri înalte curtea (Stanca).
împrejmuire, împrejmuiri, s.f. jj Din imprej-mui II îngrăditură, gard.
împrejmuitor, -oare, împrejmuitori, -oare, adj. II Din împrejmui || Care împrejmuieşte, înconjurător.
împrejur adv. || In -r pre -f jur || în jur; în preajmă. O ("Dej jur-împrejur = din (sau în) toate părţile. La stînga-mprejur! comandă de întoarcere*spre îndărăt, prin învîrtire cu 180 de grade spre stînga.
împrejură, împrejur, vb. I. Tranz. j| Din împrejur || (Reg.) A ocoli de jur-împrejur, a înconjura.
împrejurare, împrejurări, s.f. || Din împrejura j] Situaţie în care se află cineva; circumstanţă. O După împrejurări = potrivit situaţiei; de la caz la caz.
împrejurime, împrejurimi, s.f. j| Din împrejur || Locul sau ţinutul dimprejur; vecinătate.
împrejurul prep. || Din împrejur || în jurul. Mii de globuri luminoase strălucesc împrejurul vaporului (Alecsandri). /
împresură, împresor, vb. I. Tranz. || Probabil din lat. *impressoriare (( pressorium) || 1. A înconjura din toate părţile; a cuprinde. • A cuprinde cu braţele, a îmbrăţişa. 2. A încercui, a asedia. Cînd o da soarele-n deseară, Mare oaste vă-mpresoarâ (Pop.).
împreună, împreunez, vb. I. || Din împreună ||
1.	Tranz. şi refl. A (sepstrînge laolaltă; a (se) uni. Cînd umbrele se-mpreunară in amurgul
509
ÎNAINTAT
serii, Ileana se ridică de pe piatră (Slavici).
2.	Refl. recipr. A săvîrşi actul sexual. || Prez. ind. şi: împreun.
împreunare, împreunări, s.f. Acţiunea de a (se) împreuna; unire. •împerechere a două fiinţe de sex opus.
împreună adv. || în -j- preună ({ pre + una) |j La un loc, laolaltă.
împricinat, -ă, împricinaţi, -te, adj., s.m. şi f. il Din în + pricină || (Persoană) implicată într-un proces, într-un conflict.
împrieteni, împrietenesc, vb. IV. Refl. || Din în -f prieten II A deveni prieten cu cineva.
imprimăvărâ, pers. 3 împrimăvărează, vb. I. Refl. impers. ii Din în -j- primăvară jj A se face primăvară; a se desprimăvăra.
împroprietări, împroprietăresc, vb. IV. Tranz. || Din proprietar || A face un act de împroprietă-rire-
împroprietărire, împroprietăriris.f. Acţiunea de a împroprietări. •Act pMn care statul atribuie cuiva dreptul de proprietate asupra unui teren sau asupra unei construcţii.
împrospăta, împrospătez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din în -f proaspăt || A (se) reînnoi; a (se) înviora. Badea Vasile şi caii îşi împrospătaseră forţele (Ibrăileanu).
împroşcâ, împroşc, vb. I. Tranz. || Cf. bg. prâskam, ser. prskati |J 1. A împrăştia apă sau noroi, stropind în toate părţile. (Tehn.) A arunca sub presiune un material lichid sau pulverulent asupra unui obiect, în vederea curăţirii sau acoperirii cu un strat protector. 2. A arunca întruna (în toate părţile) proiectile, pietre etc. 8. (Fig.) A arunca asupra cuiva cuvinte injurioase.
împrumut, împrumuturi, s.n. |j Lat. in pro-mutuum || 1. Faptul de a împrumuta; obiect sau sumă de bani împrumutată. O De împrumut = care este împrumutat; (ironic, despre o haină) care nu i se potriveşte cuiva. A da (sau a lua) cu împrumut = a împrumuta. 2. Cuvînt, construcţie lexicală luată din altă limbă.
împrumută, împrumut, vb. I. Tranz. J.| Din împrumut II1. A da cuiva sau a lua de la cineva un lucru sau o sumă de bani sub rezerva restituirii. 2. A lua de la altul un obicei, o idee; a lua, a introduce cuvinte din altă limbă.
împuiâ, împuiez, vb. I. Tranz. || Din în -f joui II A-i împuia cuiva capul (sau urechile) = a-i repeta cuiva ceva în mod insistent, a ameţi cu vorba.
împungătăr, -oare, împungători, -oare, adj. || Din împ ng (prez. ind. al lui împunge) ||1. (Despre vitele cornute) Care are năravul de a împunge, de a lovi cu coarnele. 2. (Fig.); (Despre ochi, privire) Pătrunzător, scrutător. • (Despre vorbe) înţepător, muşcător.
împunge, împung, vb. III. Tranz. || Lat. im-pungere II1. A vîrî, a înfige în ceva un obiect ascuţit; (tranz. şi refl.) a (se) înţepa. Tu vezi cum plouă, cu picurii mici în gîrlâ? Parcă ar împunge luciul apei cu ace puse unul lîngă altul (G.M. Zamfirescu). 2. (Despre animale) A lovi cu coarnele. 8. (Fig.) A ironiza.
împunsătură, împunsături, s.f. || Din împuns (part. lui împunge) || 1. Străpungere a unul ma-
terial cu acul; înţepătură, 2. (Fig.) Vorbă usturătoare ; înţepătură (2).
împurpura, împurpurez, vb. I. Refl. |J Din în + purpură || A se înroşi. Orizontul vopsit de flăcările 1 pămînteşti se împ urp ura (Rebreanu). împuşcă, împuşc, vb. I. || Din în -f puşcă ||
1. Intranz. A trage cu puşca. O împuşcă-n lună = om îndrăzneţ dar nesocotit. mA provoca © explozie în lucrările miniere pentru a rupe d rocă în bucăţi. 2. Tranz. şi refl. A (se) omorî sau a (se) răni cu o armă de foc.
împuşeăre, împuşcări, s.f. Acţiunea de a (se) împuşca. • Operaţia de rupere în bucăţi a unor roci prin exploziile efectuate în/lucrările miniere, în cariere etc.
împuşcătură, împuşcături, s.f. || Din împuşca || Explozia încărcăturii unei arme de foc. • Explozie produsă în lucrările miniere, impută vb. IV v. imputa, împuternici, împuternicesc, vb. IV. Tranz. II Din în -f- puternic || 1. A da cuiva puterea, autorizaţia de a face ceva; a autoriza, a delega.
2. (înv. şi pop.) A da cuiva puteri; a-i reface puterile, a întări. Trebuiră a mai şedea pe loc... spre a împuternici oastea muncită de drum (Bălcescu).
împuternicire, împuterniciri, s.f. Acţiunea de a împuternici; mandat,, procură, autorizaţie.
împuternicit, -ă, împuterniciţi, -te, s.m. şi L Persoană autorizată să acţioneze în numele altcuiva; delegat.
împuţi, imput, vb. IV. || în -{- puţi || 1. Refl. A se altera şi a căpăta un miros rău. 2. Tranz. A umple ceva (o încăpere) cu un miros greu.
împuţinâ, împuţinez, vb. I. Refl. || Din bî -f-puţin,\\A descreşte, a se micşora, a se reduce, ca număr sau ca mărime.	/
împuţit, -ă, împuţiţi, -te, adj. 1. Care miroase urît (fiind alterat). 2. (Fig-; adesea substantivat) Leneş, trîndav.
în prep. || Lat. in || 1. Indică locul unde se întîmplă sau unde se află ceva: stă în casă; merge în oraş. 2. Indică timpul cînd se petrece o acţiune: vine în fiecare zi. 8. Arată scopul unei acţiuni, unei atitudini: i-a sărit în ajutor. 4. Arată modul cum se desfăşoară o acţiune: vine în fugă. 5.-Introduce un complement indirect: stă cufundat în gînduri.
înadins adv. || în + adins, înv. „îosuşi“ || Anume, în mod intenţionat; dinadins.
înaintă, înaintez, vb. I. || Din înainte HI. Intranz. A merge înainte, a avansa. • (Fig.) A progresa; a evolua. 2, Tranz. şi intranz. A avansa în grad (pe cineva). 3. Tranz. A expedia, a trimite sau a depune (o cerere* un act etc.)] înaintare, înaintări, s.f. Acţiunea de a înainta; avansare. • (Sport) Totalitatea înaintaşilor unei echipe de fotbal, rugbi, hochei etc. • (înv.) Dezvoltare, progres.
înaintăş, înaintaşi, s.m. || Din înainte \\\ precursor. 2. (Sport) Jucător din linia de atac a unei echipe. 3. Gal înhămat în faţă, înaintea rotaşilor (sau a mijlocaşilor).
înaintăt, -ă, înaintaţi, -te, adj. 1. Care se situează înaintea ^altora (prin cunoştinţe), care
ÎNAINTE
510
se conduce după concepţii avansate. 2. Situat în fata altora. 3. Avansat în timp. Noaptea este înaintată şi... eu am găsit cu cale în mintea mea să mineţi aci (Ispirescu). O înaintat în vîrstă = vîrstnic, bătrîn.
înainte adv. || Lat. in ab ante || 1. (Local) Pe locul dintîi, în frunte; în faţă. 2. (Temporal) Mai degrabă, mai devreme. O Expr. înainte creme = odinioară. Mai înainte — mai demult. înainte-mergător = înaintaş, precursor. 8. Mai departe, în continuare. O Expr. De azi (sau de aci, de acum) înainte — de acum încolo.
înaintea prep. 1. în faţa, dinaintea cuiva sau a ceva. © De faţă cu... 2. Anterior, mai devreme decit...
înalt, -ă, înalţi, -te, adj. || Lat. in altum ||
1. Care se întinde mult în sus. • (Substantivat, n.) înălţime. O înaltul cerului = bolta cerească.
© (Despre fiinţe) De statură mare. 2. (Despre sunete) Ascuţit, subţire. • (Despre tensiuni electrice) De valoare foarte mare (în hertzi sau în volţi). 3. (Fig.) Situat pe o treaptă ridicată în ierarhia valorilor; superior.
înamora, înamorez, vb. I. Refl. || Din în -f amor (după fr. s'enamourer) || (Livr.) A se îndrăgosti, a se amoreza.
înamorat, -ă, înamoraţi, -te, adj. îndrăgostit. Te duci şi ani de suferinţă N-or să te cadă ochii-mi trişti, înamoraţi de-a ta fiinţă, De cum zîmbeşti, de cum te mişti (Eminescu).
înapoi adv. || în -f- apoi || 1. în direcţie contrară înaintării; îndărăt, în spate. O Expr. A da înapoi = a se retrage; (fig.) a ceda (într-o discuţie, într-o acţiune); a fi în declin, a regresa.
2. în’locul unde a fost mai înainte. O Expr. A da ceva înapoi = a restitui. A-şi lua vorba înapoi = a-şi retrage cuvîntul, 'promisiunea; a reveni asupra celor spuse. 3. într-un loc inferior altora, ca valoare. 4. Mai demult, cu mult în urmă: cu veacuri înapoi.
înapoia1 prep. || Din înapoi || în urma, îndărătul'cuiva sau a ceva, în spatele: înapoia casei.
înapoia2, înapoiez, vb, I. || Din înapoi ||
1.	Tranz. A restitui, a da înapoi. 2. Refl. A se întoarce la locul de unde a plecat.
înapoiat, -ă, înapoiaţi, -te, adj. 1. Întîrziat, nedezvoltat din punct de vedere mintal. 2. (Despre persoane, popoare, ţări etc.) Rămas în urmă din punct de vedere cultural, economic etc.
înapoiere, mapoieri, s.f. 1. Faptul de a (se) înapoia. 2. Starea celui înapoiat; rămînere în urmă din punct de vedere cultural, economic etc.
înaripa, înaripez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din în + aripă j| A da sau a-şi lua avînt, a (se) însufleţi. Este, în această poemă, enluzismul care înaripează inima poetului (Macedonski).
înaripat, -ă, înaripaţi, -le, adj. 1. Cu aripi, care are aripi. 2. (Fig.) Avîntat, însufleţit.
înarma, înarmez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din în + armă || A (se) înzestra cu arme, cu armament; a (se) pregăti de luptă. O Expr. (Refl.) A se înarma cu răbdare = a-şi impune răbdare, a aştepta cu răbdare desfăşurarea evenimentelor.
înarmare, înarmări, s.f. Acţiunea de a (se) înarma. O Cursa înarmărilor =■ sporirea în ritm intens a armamentului şi a forţelor militare.
înarmat, -ă, înarmaţi, -tş, adj. înzestrat cu armament, pregătit pentru luptă. O Expr. înarmat pînă-n dinţi (sau din cap pînă-n picioare) = înarmat complet, bine înarmat.
înavuţi, înavuţesc, vb. IV. Refl. şi tranz. II Din în -h avut\\ A (se) îmbogăţi, a-şi aduna avere, a deveni bogat. (Fig.) Versurile' şi... proza cu care a înavuţit tînăra noastră literatură (Cara-giale).
înăbuşeală, înăbuşeli, s.f. || Din înăbuşi || Zăpuşeală, 'zăduf aer'greu.
înăbuşi, înăbuş, vb. IV. || în- + năbuşi || 1. Refl. şi tranz. Â (se) sufoca, a se) asfixia, a nu mai putea sau a face pe cineva să nu mai poată respira. 2. Tranz. (Fig.) A reprima (manifestări, acţiuni, mişcări sociale etc.). 3. Tranz. A face ca ceva să nu se vadă, să nu se audă, să nu se simtă. 4. Tranz. A face ca focul să ardă mocnit.
înăbuşit, -ă, înăbuşiţi, -te, adj. 1. (Despre sunete, voce) Fără putere, stins. 2. (Despre alimente) Fiert în aburi.
înăbuşitor, -oare, înăbuşitori, -oare, adj. || Din înăbuşi || Care înăbuşă; sufocant: căldură înăbuşitoare.
înăcri, înăcresc, vb. IV. || Din în -f- acru ||
1. Refl. şi tranz. A (se) acri; p. ext. a (se) altera.
2. Refl. (Fig.; despre oameni) A deveni posac. O Expr. A i se înăcri cuiva sufletul de cineva sau de ceva = a se plictisi, a se sătura, a-i fi lehamite de cineva sau de ceva.
înălbăstri, înâlbâstresc, vb. IV. Intranz. şi refl. || în -f- albâstri || A deveni albastru; (despre oameni) a se învineţi (de mînie). © Tranz. A colora un obiect în albastru.
înălbî, înălbesc, vb. IV. Tranz. |J în -f- albi || A face să devină (mai) alb. [Fulgii] au înălbit pîfiâ în zare faţa pămîntului (Sadoveanu). • (Fig.) A încărunţi, a îmbătrîni.
înălbit, -ă, înâlbiţi, -te, adj. Devenit alb, albit, înălţă, înalţ, vb. I. || Din lat. *inaltiare ((altus „înalt44) || 1. Tranz. şi refl. A (se) îndrepta în sus, a (se) ridica. O Expr. A-şi înălţa ochii = a privi în sus. A înălţa din umeri — a ridica din umeri (în semn de neştiinţă, de nepăsare). 2. Tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni mai înalt (prin ridicare, aşezare pe un obiect situat mai sus etc-). 3. Tranz. A construi, a edifica. ©Refl. (Despre clădiri, monumente) A apărea, a se ivi (în toată înălţimea). 4. Refl. (Ddspre voce, glas) A se auzi (clar, puternic).
5.	Tranz. A ridica pe cineva în rang. • A'ridica din punct de vedere spiritual, a înnobila sufleteşte.
înălţare? înălţări, s.f. Acţiunea de a (se) înălţa.' • (înv.) Urcare a unui monarh pe tron. • (Fig.) Progres, dezvoltare. Viitor de aur ţara noastră are Şi prevăd prin secoli a ei înălţare (Bolintineanu).
înălţat, -ă, înălţaţi, -te, adj. (înv.; ca termen de adresare domnitorilor, prelaţilor etc). Mărit, slăvit.
511
ÎNCĂLŢAT
înălţător, -oare, înălţători, -oare, adj., s.n. || Din înălţaII1. Adj. Care înalţă, care ridică din punct de vedere spiritual. 2. S.n. Dispozitiv al armelor de foc, folosit la ochirea în înălţime.
înălţime, înălţimi, s .f. || Din înalt |j 1. Distanţă între două puncte pe aceeaşi verticală; dimensiunea verticală a unui lucru sau a unei fiinţe. • (Fiz.) /. coloană de mercur — mod de exprimare a presiunii unui fluid cu ajutorul înălţimii unei coloane de mercur, capabilă să echilibreze presiunea respectivă. 2. Segment de dreaptă dus perpendicular din vîrful unui poligon (sau poliedru) pe latura (sau faţa) opusă.
3. Altitudine; punct foarte ridicat deasupra nivelului mării; vîrf, culme. 4. însuşirea unui sunet de a fi mai ascuţit sau mai grav. 5. (Fig.) Stare de superioritate* intelectuală, morală etc. O Expr. A fi la înălţime sau a fi la înălţimea situaţiei = a se prezenta bine, corespunzător situaţiei. 0, Termen de reverenţa pentru o persoană cu rang înalt.
înăspri, înăspresc, vb. IV. || Din în -f aspru ||
1. Tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni aspru. • (Fig.) A (se) face mai sever, mai dur.
2. Refl. (Despre vreme) A se răci. 3. Refl. (Fig.) A deveni mai dificil, mai greu ; a se agrava, a se ascuţi.
înăsprit, -ă, înăspriţi, -ţe, adj. Care a devenit mai aspru./• (Fig.) Sever, dur, neprietenos.
înăuntru adv. || Probabil lat. in ad intra || în interior. Se înălţă în vîrful picioarelor să privească înăuntru (Cezar Petrescu). || Şi: înlăuntru adv.
înăuntrul prep. || Din înăuntru || în interiorul, în mijlocul... înlăuntrul acestei case... se află un capac ca de pivniţă (Bogza). || Şi: înlăuntrul prep.
încadra, încadrez, vb. I. || Din fr. encadrer || 1. Tranz. A înrăma. 2. Tranz. A înconjura, a împresura. 3. Refl. A se potrivi, a se armoniza.
4. Tranz. A numi într-un loc de muncă; (refl.) a se integra într-un colectiv, într-o acţiune etc. 5* Tranz. A aplica unei fapte (p. ext. unui delincvent) prevederile unui anumit text de lege.
6.	Refl. A respecta o limită de timp pentru săvîrşirea unei acţiuni.
îneadrâre, încadrări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) încadra. 2. (Telec.) Precizarea unor momente determinate în evoluţia unui fenomen periodic.
încâi adv. || Din în -f cai (pl. înv. al lui cale) || (Reg.) Cel puţin, măcar, barem, încalţe adv. v. încaltea, încaltea adv. || Din încă -f alte || (Reg.) Cel puţin, măcar. De nu m-ai uita încalţe, Sufletul vieţii mele (Eminescu). || Şi : încâlte adv.
încapsula, încapsulez, vb. I. Tranz. || Din în -F capsulă || A astupa o sticlă cu © capsulă.
încarcera, încarcerez, vb. I. Tranz. || Din fr. incarcérer, lat. încarcerare ( <( car cer, -ris „închi-soare“) H A băga pe cineva în carceră.
încarcerare, încarcerări, s.f. Acţiunea de a încarcera; întemniţare, detenţiune.
încartirul, încartiruiesc, vb. IV. Tranz. || Din în 4- (rar) cartirui |J A instala © trupă într-un cantonament.
încartiruire, încartiruiri, s.f. Acţiunea de a încartirui.
încasă, încasez, vb. I. Tranz. || Din it. incas-sare i| A primi o sumă de bani; a obţine valoarea în bani pentru un titlu de credit. • (Fam.) A primi lovituri, (în sport) goluri et<*.
încasare, încasări, s.f. Acţiunea de a incasa; (cont.; la pl.) sume de bani încasate.
încasatdr, -oare, încasatori, -oare, s.m. şi f. || Din încasa || Persoană care încasează banii datoraţi unei întreprinderi sau organizaţii, depla-sîndu-se la datornici.
încastra, încastrez, vb. I. Tranz. || Din fr. encasţrer || A realiza o legătură între două corpuri solide, în aşa fel încît să împiedice mişcarea lor relativă.
încazarmâ, încazarmez, vb. I. Tranz. || Din în -f cazarmă || A instala un ostaş (sau o trupă) în cazarmă.
încă adv. II Lat. unquam |[ 1. în plus, pe deasupra. Acolo găsi încă două femei (Ispireşcu). O Expr. Ba încă = chiar mai^ mult decît atît. (Şi) încă cum = foarte mult. Încă pe atît (a) = dublu. 2. Din nou, iarăşi. 3. Şi acum; în continuare: durează încă. 4- Chiar: încă din copilărie►
5.	Pînă acum: n-a sosit încă.
încăibărâ, încdibăr, vb. I. Refl. recipr. (Reg.) A se încăiera. Văzură pe Paşadia şi pe Pantazi încăibăraţi în chelfăneala cea mai deznădăjduită (M.I. Caragiale).
încăiera, încâier, vb. I. Refl. recipr. || Din în + caier (— păr) || A se lua la bătaie, a începe o luptă.
încăierare, încăierări, s.f. Acţiunea de a se încăiera; bătaie.
încălărâ, încălărez, vb. I. Refl. || Din în 4- călare || (înv. şi reg.) Ase urca pe cal, a încăleca. Uneheşul Haralambie s-a încalărat şi a ieşit (Sadoveanu).
încălca, încalc, vb. I. Tranz. || In 4- călca || 1. A cotropi un teritoriu străin. 2. (Fig.) A nu respecta o lege, un drept, o obligaţie.
încălcare, încălcări, s.f. 1. Acţiunea de a încălca; Intrare samavolnică pe un teritoriu străin; cotropire. 2. Nerespectare, nesocotire a drepturilor cuiva; abatere de la o lege, de la o dispoziţie legală.
încăleca, încalec, vb. I. || Lat. incaballicare |]
1.	Intranz. A se sui pe cal; (tranz.) a călări un cal. 2. Refl. A se suprapune. Norii, jos de tot, se mişcau în palii lungi, încălecîndu-se unii peste alţii (D. Zamfirescu).
încălecare, încălecări, s.f. Acţiunea de a (se) încăleca; urcare pe un animal de călărie. • Suprapunere.
încălecat, -ă, încălecaţi, -te, adj. Suprapus, încălţâ, încdlţ, vb. I. j| Lat. incalceare ||
1.	Refl. A-şi trage încălţămintea în picioare. G Tranz. (Complementul indică încălţămintea) Să-ncălţâm opinci (Alecsandri). O (Complementul indică piciorul) Mi-a cere piei de zmeu Sâ-ncalţe piciorul său (Pop.). 2. Tranz. (Fig.; fam.) Â păcăli, a înşela. 3. (Pop.) A trage şine de fier pe roţile carului, căruţei.	/
încălţat s.n. 1. Faptul de a (se) încălţa; punerea încălţămintei în picior. 2. îmbracare cu şină de fier a unei roţi.
ÎNCĂLŢĂMINTE
512
încălţăminte s.f. |[ Lat. calciamentum || 0-biect, făcut de obicei din piele (ghete, pantofi, cizme etc.), care serveşte ca să acopere şi să protejeze picioarele.
încălţări s.f. pl. || PI. lui încălţare || (înv. şi reg.) încălţăminte. Nicoară purta încălţări de marochin pînă la genunchi (Sadoveanu). încăîţătoâre s.f. v. încălţător. îneăîţătdr, încălţătoare, s.n. || Din încălţa || Unealtă de metal, de os, de material plastic, în formă de limbă, care serveşte la introducerea piciorului în pantofi, în ghete etc. || Şi: încălţâ-îoare, încălţători, s.f.
încălzi, încălzesc, vb. IV. || Din în -f cald ||
1. Tranz. A expune ceva la căldură; a ridica temperatura unui corp. • (Refl.) A i se face cuiva cald; (despre corpuri) a-şi ridica temperatura. • (Despre vreme) A deveni (mai) caldă.
2. Tranz. şi refl. (Fig.) A (se) înflăcăra, a (se) entuziasma.
încălzire, încălziri, s.f 1. Acţiunea de a (se) încălzi. O î- centrală ~ încălzirea încăperilor dintr-o clădire (sau din mai multe clădiri) prin conducte de la o singură sursă de căldură.
2.	Efectuarea de către sportivi a unor exerciţii fizice, înainte de începerea unui concurs sau a unui meci.
încălzit, -ă, încălziţi, -te, adj. 1. Care a devenit cald. 2. (Fig.) Înflăcărat, entuziasmat.
încălzitor, încălzitoare, s.n. || Din încălzi || Aparat sau instalaţie folosite pentru încălzire.
încămite adv. || încă -f- mi + te || (Rar) Cu atît mai mult; (după o propoziţie negativă) cu atît mai puţin. Cum ai ajuns p-aici, pe unde nu se vede pasăre... dar încămite om cu picioare? (îspirescu).
încăpăstrâ, încăpăstrez, vb. I. Tranz. || Din în -j- căpăstru || (Rar) A pune căpăstru unui cal.
încăpător, -oare, încăpători, -oare, adj. || Din încăpea || Care are o capacitate mare; larg, spaţios.
încăpăţînă, încăpăîînez, vb. I. Refl. |j Din în -j- căpaţină || A stărui, a persista într-o părere, într-o atitudine; a se îndărătnici.
încăpăţînat, -ă, încăpăţînaţi, -te, adj. Care persistă într-o idee, care se încăpăţînează; îndărătnic. ® Care stăruie cu îndîrjire într-o acţiune, în realizarea ceea ce şi-a propus.
încăpea, încap, vb. II. In tranz. || Lat. * încăpere || 1. A avea loc, ă putea intra într-un spaţiu închis. O Expr. A nu-şi mai încăpea în piele = a fi foarte mîndru sau a fi foarte fericit. Mai încape vorbă? = este sigur, neîndoielnic. (Tranz.) A nu-l mai încăpea pe cineva locul (de bucurie) = a fi foarte bucuros. 2. A putea trece, pătrunde, străbate pe undeva. 3. (în construcţii negative) A fi stingherit de prezenţa cuiva. 4. A încăpea pe mîna cuivk = a ajunge la discreţia cuiva, sub stăpînirea cuiva.
. încăpere, încăperi, s.f. Cameră, odaie. ® Spaţiu închis.
încărca^ încarc, vb. I. || Lat. *inearricare |]
1.	Iranz. A umple un recipient cu ceva. O Expr. A-şi incarca stomacul = a inînca prea mult. •
A pune o sarcină, o povară pe spinarea unui animal sau într-un vehicul pentru a fi transportată. O Expr. A fi încărcat de ani = a fi în vîrstă. 2. Tranz. A introduce un cartuş sau un proiectil în ţeava unei arme de foc. 3. Refl. A se acoperi de..., a se umple de... 4. Tranz. A acumula energie electrică într-un acumulator.
încărcat, -ă? încărcaţi, -te, adj. 1. Plin, umplut.
2.	(Despre arme) Cu cartuşul sau proiectilul introdus în ţeavă. 3* Aer î. = aer viciat, greu de respirat. Atmosferă încărcată — a) atmosfera premergătoare unei furtuni; î>) (fig.) stare de încordare, de tensiune.
încărcător, încărcătoare, s.n. || Din încărca. |j 1. Maşină sau aparat care serveşte la încărcarea unui vehicul, a unui furnal etc. 2. (Mii.) Dispozitiv care conţine cartuşele ce se introduc în ţeava unei arme automate.’
încărcătură, încărcături, s.f. || Din încărca |[ 1. Cantitatea de materiale cu care este încărcat un vehicul. ® Cantitatea de materii prime introduse într-un recipient sau într-un cuptor, în vederea unui proces de fabricaţie. 2. Exploziv care asigură azvîrlirea proiectilului din armele de foc. ® Cantitatea de explozibil care este introdus într-o gaură de mină. 3. Capacitate de încărcare, tonaj.
încărunţi, încărunţesc, vb. IV. Intranz. || Din în -{- cărunt || A deveni cărunt; p. ext. a îmbătrîni. Prinde a încărunţi părul, tremură o mînă (Sadoveanu).
încătărămâ, încâtărămez, vb. I. Tranz. [| Din în -f- cataramă || A încheia cu catarame un obiect de îmbrăcăminte sau de încălţăminte.
încătuşa, încătuşez, vb. I. Tranz. || Din în -f-cătuşă || A pune cuiva cătuşe; a lega în lanţuri.
® (Fig.; despre sentimente, pasiuni) A cuprinde, a pune stăpînire pe cineva.
încătuşat, -ă, încătuşaţi, -te, adj. Pus în cătuşe; legat în lanţuri. © (Fig.) Lipsit de libertate spirituală.
începător, -oare, începători, -oare, adj., s.inşi f. || Din începe || 1. Adj. Care începe; incipient, iniţial. 2. S.m. şi f. Persoană care a intrat de curînd într-un domeniu de activitate, care se iniţiază în ceva; debutant.
începătură, începături, s.f. |] Din începe || (înv.) început, origine. Se făcu numai o începătură de vrajbă (Bălcescu).
încăpe, încep, vb. III. || Lat incipere [| 1. Intrau z. A se manifesta, a se arăta, a se ivi. începu o ploaie... de părea că toarnă cu găleata (îspirescu).
@ (Despre lucrări, acţiuni) A porni. 2. Tranz. A realiza prima parte’ dintr-o lucrare,, dintr-o acţiune. Expr. A o începe bine = a avea succese de’ la început. 3. Tranz. A lua prima porţiune din ceva.
începere s.f. Acţiunea de a începe. O Cu începere de... (sau de la..., din...) = începînd (de) la... (sau din...): cu începere de la 28 aprilie se schimbă mersul trenurilor.
începiit, începuturi, s.n. 1. Faptul de a începe; începere. 2. Moment iniţial; parte cu care se începe ceva; punct de plecare. Fusese o zi caldă de început de aprilie (Sadoveanu). O De la
513
ÎNCHIDE
•
început — primul, cu care se începe ceva. Dintru începui = din momentul iniţial. De la bun început = din prima clipă, chiar din primul moment. 3. Lucrare neterminată (porţiunea iniţială). 4. Obîrşie, origine.
încercă, încerc, vb. I. Tranz. || Lat. in-circare |]
1.	A supune un lucru unei probe; a verifica, a proba; (tehn.) a determina proprietăţile unui material sau ale unui sistem tehnic prin exercitarea unor solicitări asupra acestora. 2. A-şi da silinţa, a căuta să facă, să realizeze ceva. 3. (Despre senzaţii, sentimente) A cuprinde pe cineva; (despre" oameni) a fi cuprins de... Am încercat un fel de simţimînt dureros (Odobescu).
mcereâre, / încercări, s.f. 1. Acţiunea de a încerca; probă, verificare, © Determinare experimentală a proprietăţilor unor materiale sau sisteme tehnice. 2. (Sport) Punere la pămînt a mingii la rugbi de către un jucător în terenul de ţintă al adversarului; eseu (2). 3. Tentativă; străduinţă, silinţă. 4. Necaz, suferinţă, experienţă prin cpre trece cineva.
• încercat1 s.n. Faptul de a încerca; încercare. O Pe încercate = prin verificare, prin probare: a cumpăra ceva pe încercate.
încercat2, -ă, încercaţi, -te, adj. Priceput, experimentat; trecut prin greutăţi, prin necazuri.
incercănât, -ă, încercănaţi, -te, adj. || Din cearcăn || (Despre ochi) înconjurat de cearcăne. O urma un fel de lingău... cu ochi încercănaţi şi sticloşi (M.L Caragiale).
încercui, încercuiesc, vb. IV. Tranz, || Din în -f cerc || A înconjura cu un cerc. ® A înconjura din toate părţile, a împresura.
încercuire, încercuiri, s.f. Acţiunea de a încercui. © (Milit.) înconjurare din toate părţile â unei grupări inamice, în scopul nimicirii sau capturării ei.
încăt, înceată, înceţi, -te, adj., adv. |j în -j-îat. quietus || 1. Adj. Care se mişcă, acţionează sau gîndeşte cu încetineală, cu greutate; liniştit, domol. 2.’ Adj. (Despre sunete, cîntece, vorbă) Cu sonoritate scăzută. 8. Adv. Fără grabă, domol; lin. O Expr. (Încetul) cu încetul sau încet-incet = treptat, puţin cîte puţin. 4. Adv. Cu glas coborît, potolit.
înceta, încetez, vb. I. In tranz. || Din încet || A nu mai continua, a se întrerupe. Manole-mi ofta, Din plîns înceta (Pop.). O Expr. A înceta din viaţă = a muri.
încetare s.f. Faptul de a înceta; întrerupere, oprire. O Fără (de) încetare = necontenit, neîncetat.
încetăţeni, încetăţenesc, vb. IV. || Din în -f-oetâţean || î. Tranz. Â acorda unei persoane cetăţenia. 2. Refl. (Fig.; despre un obicei, o credinţă etc.) A se statornici, a se înrădăcina.
încetineală, încetineli, s.f. || Din încetini || Lipsă de iuţeală, de vioiciune în mişcări, în gîndire.
îneetineî, adv. Diminutiv al lui încet; încetişor. Mergea încetinel pe şoseaua prăfuită a salului (Preda).
încetini, încetinesc, vb. IV. Tranz. [j Din încet |J A reduce, a face sa scadă viteza sau intensitatea unei mişcări, a unei acţiuni; p. ext. a întîrzia, a amina.
încetinitor, încetinitoare, s.n. || Din încetini || Dispozitiv cu ajutorul căruia poate fi micşorată viteza unui sistem tehnic. Q Expr. Cu încetini-torul — procedeu de încetinire a rulării filmului cinematografic.,
încetişor adv. Diminutiv al lui încet; înceti-
nel.
înceţoşa, pers. 3 înceţoşează, vb. I. Refl. II Din în -j- ceţos H A se lăsa ceaţă. © (Fig., despre ochi sau privire) A se împăienjeni.
■ înceţoşat, -a, înceţoşaţi, -te, adj. Acoperit cu ceaţă; învăluit în ceaţă. © (Fig.; despre ochi, privire) împăienjenit.
închega, încheg, vb. I. Refl. || Lat. incoagu-lare || 1. (Despre lichide) A se solidifica (cu ajutorul cheagului), a se coagula. O Expr. Minte de încheagă apele, se spune despre un mare mincinos. 2. (Fig.) A se forma; a lua fiinţă; a se înjgheba.
închegat, -ă, închegaţi, -le, adj. 1. Coagulat.
2.	(Fig.) Care a prins contur; care a luat fiinţă.
încheia, închâi, vb. I. Tranz. || Lat. incla-vare || 1. A îmbina, a uni părţile unui obiect. 2. A prinde în nasturi, în copci etc. marginile unui obiect de îmbrăcăminte sau de încălţăminte; (refl.) mă închei la hdină. 3. A isprăvi un lucru; (refl., despre acţiuni) a se termina. 4. A trage concluzii, a conchide. 5. A face, a întocmi, a redacta un pact, un tratat, un act oficial, un proces-verbal etc. Refl. Se încheie toată rînduiala după izvod şi după datină (Sadoveânu).
încheiat, -ă, încheiaţi, -te, adj. 1. (Despre îmbrăcăminte şi încălţăminte) Prins în nasturi, în copci, în şireturi etc. 2. Terminat, împlinit, isprăvit.
încheiere, încheieri, s.f. Acţiunea de a încheia; parte finală, sfirşit. ® Hotârîre judecătorească.
încheietură, încheieturi, s.f. || Din încheia || 1. Locul unde se îmbină două obiecte sau părţi ale unui obiect. Vintui începu... a scutura casa cea mică în toate încheieturile căpriorilor (Eminescu). 2. (Anat.) Articulaţie.
închide, închid, vb. III. || Lat. includere ||
1.	Tranz. A mişca (din balamale) o uşă, o fereastră, un capac etc., astfel îneît să se acopere deschizătura corespunzătoare; a încuia cu cheia, cu zăvorul; a astupa, a acoperi deschizătura unui spaţiu limitat. 2. Tranz. A strînge,. a apropia marginile unui obiect. O Expr. A-i închide cuiva gura = a face pe cineva să tacă, să nu mai protesteze. A închide mina == a strînge degetele, făcînd mîna pumn. A închide ochii = a) a coborî pleoapele (pentru a dormi, pentru a nu observa ceva etc.); a trece cu vederea; h) a muri. 3. Refl. (Despre răni) A se cicatriza. 4. Tranz. A întrerupe, potrivit unui orar, activitatea unei instituţii, a unei întreprinderi, a unui local etc. 5. Tranz. A întrerupe funcţionarea unui aparat, a unui mecanism etc. 6. Tranz. A izola pe cineva într-un spaţiu închis, îngrădit; a băga la închisoare. 7, Tranz. (Fig.) A conţine, a
33 — Dicţionar general al limbii române
ÎNCHINA
514
cuprinde ceva. 8. Tranz. A îngrădi, a împrejmui o curte, un teren; a bara o cale de comunicaţie. 9. Refl. (Despre cer sau despre vreme) A se întuneca, ase înnora; (despre obiecte colorate) a căpăta o nuanţă mai întunecată
închină, închin, vb. I. || Lat- înclinare || 1. Refl. A-şi manifesta evlavia faţă de divinitate prin rugi, prin semnul crucii sau prin alte practici specifice fiecărui cult. 2. Refl A se înclina înaintea cuiva în semn de devotament sau de salut. © A ridica paharul plin (ciocnindu-1 cu ceilalţi meseni), în semn de urare. 8, Tranz. A oferi ceva cuiva, în semn de recunoştinţa, de supunere; a face o ofrandă, a dedica- 4. Refl. (înv.) A recunoaşte suzeranitatea cuiva devenind u-i vasal. Am venii să mi le-nchini, Să nu schimb a ta coroană intr-o ramură de spini (Emi-nescu). O Expr. (Tranz.) A închina armele (sau steagul) — a capitula.
închinare, închinări, s.f. Acţiunea de a (se) închina. ® Semn de respect faţă de cineva, constînd adesea dintr-o plecăciune. © (înv.) Supunere, capitulare. Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi (Eminescu).
închinăciune, închinăciuni, s.f. || Lat. in-clinatio, -onis || (înv., pop). Faptul de a se închina (1), rugăciune. ® Plecăciune, salut.
închinător, -oare, închinători, -oare, s.m. şi f. || Din închina || Persoană care se roagă, care se închină; credincios. ® (inv.) Adorator, admirator.
închingâ, înching, vb. I. Tranz. || Din în -j-chingâ || A strînge chingile şeii pe cal; a pune şi a fixa şaua pe calul de călărie.
închipui, închipui, vb. IV. || Din în -j- chip |j
1. Tranz. şi refl. (Cu pronumele în dativ) A-şi face o imagine sau o părere despre cineva sau ceva. Inchipuieşte-ţi răniţii luptînd cu valurile toată noaptea (Camil Petrescu). ©Refl. A se imagina pe sine însuşi într-o situaţie oarecare.
2. Tranz. A plăsmui ceva cu mintea, cu închipuirea. 8. Tranz. A reprezenta, a simboliza. O masă, la un capăt al sălii ceva mai înălţat, închipuia tribuna (Călinescu).
închipuire, (2) închipuiri, s.f. 1. Faptul de a (-si) închipui; imaginaţie, fantezie. 2. Plăsmuire, ficţiune; halucinaţie. 8. Idee, gînd, presupunere (de obicei neîntemeiată).
închipuit, -ă, închipuiţi, -te, adj. 1. Imaginar, fictiv. 2. (Şi substantivat) înfumurat, îngîmfat, plin de sine.
închirci, închircesc, vb. IV. Refl. || în -fr chirci || 1. A se pipernici, a se chirci. 2. A se ghemui, a se face mic.
închircit, -ă, închirciţi, -le, adj. 1. Cu trupul strîns, ghemuit; chircit. 2. Pipernicit, slab dezvoltat. Pesemne că şi straiele acestea pocite fac să arăţi aşa de sfrijit şi închircit (Creangă).
închiria, închiriez, Vb. I. Tranz. || Din în -f-chirie || A da (sau a lua) în folosinţă un bun, în schimbul unei chirii, a încheia un contract de închiriere.
închiriere, închirieri, s.f. Acţiunea de a închiria. O Contract de î. = contract în baza căruia o persoană închiriază altei persoane un bun.
închis, -ă, închişi, -se, adj. || Din închide ||
I. (Despre uşi, ferestre etc.) Aşezat astfel incit să acopere deschizătura corespunzătoare; (despre încăperi, recipiente etc.) cu uşa sau cu capacul fixat ori încuiat. O Expr. Se joaeâ cu casa închisă, se spune despre un spectacol,pentru oare s au vtndut dinainte toate biletele. 2. (Despre obiecte care se pot desface) Cu marginile apropiate, împreunate. O Expr. Cu ochii închişi = a) fără o cercetare temeinică, superficial; b) foarte uşor, fără dificultate. 8» (Despre instituţii, întreprinderi, localuri) Ga re şi a Întrerupt activitatea. 4. îngrădit, împrejmuit. 5. (Fig.; despre şedinţe, adunări) Gare are loc numai cu membrii organizaţiei respective, fără persoane din afară. 0. Ţinut în închisoare. 7. (Fig.; despre oameni şi despre caracterul lor) Retras, izolat; ursuz. 8. (Despre aer) Stă lut, viciat. 9, (Despre cer, vreme) înnorat, în lunecat; (despre culori) întunecat, sumbru. 10. Circuit î, = circuit prin care circulă un curent electric.
II. (Despre sunete) Fără sonoritate. O Vocală închisă — vocală care se articulează cu maxilarele apropiate.
închisoare, închisori, s.f. fj Din închis |i 1. Faptul de a sta închis, detenţiune: condamnat la închisoare. 2, Loc în care se execută pedepsele privative de libertate.
închista, închistez, vb. I. Refl. || Din fr. enkyster || 1. (Despre unele organisme animale sau vegetale) A se închide într-un chist; a se acoperi cu o membrană. 2. (Fig.) A se izola.
închizător; -oâre, închizători, -oare, s.n., s.f. || Din închide || 1. S.n. Dispozitiv care închide partea dinapoi a ţevilor la armele de foc. 2.
S.f. Dispozitiv de închidere a unui obiee .
încincf, încincesc, vb. IV. Tranz. || Din în + cinci || A face de cinci ori mai mare; a -înmulţi cu cinci.
încinge1, încing, vb.	III. ||	Lat.	incendere	||
1. Refl. (Despre foc) A se aprinde bine, a arde cu putere. 2. Refl. şi tranz. A (se) înfierbînta, a (se) încălzi tare; (refl., despre iupte, discuţii) a se înteţi. © Tranz. (Fig.; despre un sentiment, o pasiune) A cuprinde, a mistui. 8. Refl. (Despre făină, cereale) A începe să fermenteze.
încinge2, încing, vb.	III. ||	Lat.	incingere	H
1. Tranz. şi refl. A (se) înfăşură peste mijloc cu © cingătoare, cu un brîu. 2. Refl. A-şi prinde o armă la brîu (cu o curea). încinse sabia... la brîu (Reteganul). 8. Tranz. A înconjura (din toate părţile), a împresura.
încins1, -ă, încinşi, -se, adj.	(| Din încinge1	II
1. (Despre foc) Gare s-a	aprins	bine	şi arde cu
putere. 2. Înfierbîntat, încălzit (la foc, la soare). 8. (Despre făină, cereale) Alterat
încins2, -ă, încinşi, -se, adj,'|i Gin încinge2, II 1. Cu mijlocul legat, cuprins, înfăşurat cu o cingătoare. 2* (Despre arme) Legat, prins la cingătoare.
înciuda, înciudez, vb. I. Refl. [] Din în -$? ciudă || A fi cuprins de ciudă, a se înf ufFÎa. înciudat, -ă, înciudaţi, -te, adj. Plin de ciudă,
51§
Încondeia
supărat, necăjit. Măi, anapoda lucru ş'aista ! zic eu înciudat ! (Creangă).
tneîîceâlă, incilceli, s.f. || Din incîlci || Faptul de a (se| indici; încurcătură.
fucîLi. incîlcesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din cîlţi 11 A (se) încurca, a (se) amesteca (fire, pâr etc-)- •	(FigC	despre	gînduri, acţiuni)
A deveni eonfuz, neclar.
încîleit, -ă, încilciţi, -te. adj. 1. (Despre fire sau despre păr) încurcat. 2, (Fig. ; despre vorbe, gînduri) Confuz, neclar.
îaeîicitürâ, incilcituri, s.f. (| Din indici || în-cîlceală.
feicmiâ, îndnt, vb. I. Tranz. || Lat. incan-- taré. Cf şi fr enchanter і] A produce o stare de satisfacţie, de plăcere; a fermeca. ® A amăgi, a înşela.
Ine і îi ţâre* (2) înaintări, s.f. 1. Sentiment de bucurie, de mulţumire, de entuziasm; farmec, vrajă. 2. Lucru, fapt, aspect care mcmtă.
fncîntât, -ă, încîntaţi, -te, adj. Plin de bucurie, de mulţumire; fermecat, vrăjit.
taeîntàtér, -oare, încintători,	-oare, adj.
II Din incinta || Care încîntă; fermecător. Încîntă-toare erau priveliştile, oriunde mă uitam (Vlahuţă).
fôolnfot, încirduiesc, vb. IV. Refl. || Din in 4- cîrd || A se asocia, a se întovărăşi cu cineva.
Ittcîri igă, încîrlig, vb. I. Tranz. şi refl. || Din în -f drlig i| A (se) îndoi, a (se) încovoia, a (se) strlmba.
iîieirtigât, »ă, îndrligaţi, -te, adj. încovoiat, îndoit (în formă de cîriig).
f&cîrlionţâ, încîrdionţez, vb. I. Tranz. şi refl. || în -f cirlionţa У A (se) cîrlionţa, a (se) bucla, îuefi conj. || în -p cit || Atît de mult, că..., aşa măsură, că... Soarele... stătu pe loc, înctt trei zile n-a fost noapte (Èminescu).
îndeia, încleiez, vb. 1. || Din in + clei || !• Tranz. A unge cu clei (pentru a lipi); a îmbina cu clei (piese de lemn, hîrtie etc.). 2. Refl. A se lipi.
încleiat, -ă, încleiaţi, -te, adj. 1. Lipit, fixat cu clei. 2. (Despre hîrtie) Tratat cu o soluţie specială pentru a deveni impermeabil.
îüeieiére, încleieri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) încleia; îmbinare cu clei a unor piese. 2. Tratare a. firelor de urzeală cu o pastă cleioasă, pentru a le mări netezimea şi rezistenţa. 8. îmbibarea hîrtie і cu o soluţie specială pentru a-і conferi impermeabilitate şi rezistenţă.
î&eieştâ, încleştez, vb. I. || Din în -f- cleşte JJ 1. Ţranz. A strînge puternic (mîiniie, pumnii, falcÉe). O Expr. (Refl.) A і se încleşta cuiva fălcile (sau gura) «= а і se înţepeni fălcile; p. ext. a nu mai putea vorbi. ©Refl. A se agăţa cu desperare de ceva, a se ţine strîns. 2. Refl. A se lupta cu îndîrjire, corp la corp.
îneteştâre, încleştări, s.f. 1. Acţiunea de a se încleşta; strîngere puternică; prindere, agăţare de cëva. 2. încăierare, luptă corp la corp.
înclină, înclin, vb. 1. || Din fr. incliner, lat. inclinare || 1. Tranz. şi refl. A (se) apleca în jos Şau într-o parte. © Refl. A se pleca în faţa cuiva în semn de salut sau de respect, a face o plecăciune'. © Refl. (Fig.; despre soare) A coborî că-
tre asfinţit. 2. In tranz. A fi dispus să... © A se simţi atras de ceva.
înclinare* înclinări, s.f. Acţiunea de a (se) înclina. ® (Mat.) înclinaţie. © (Fig.) Vocaţie pentru ceva.
înclinat* -ă, înclinaţi, -te, adj. 1. Aplecat, încovoiat. 2. Oblic. • Plan î. = platformă oblică, servind la ridicarea şi la coborîrea, prin împingere sau rostogolire, a unor greutăţi.
înclinaţie, înclinaţii, s.f. J| Din fr. inclina-tion, lat. inclinatio || 1. Unghiul pe care îl face o dreaptă sau un plan cu un pian de referinţă. O (Fiz.) /. magnetică = unghiul format de direcţia cîmpului magnetic terestru cu planul orizontal. 2. (Fig.) Vocaţie, dispoziţie spre ceva.
încoace adv. || Lat. in eccum hocce || 1. înspre mine, în partea aceasta. O Expr. Ce mai încoace şi încolo? = la ce atîta vorbă? încoace şi încolo — într-o parte şi în alta. 2. înspre timpul acesta, mai aproape Ide prezent. O Expr. De (la).... încoace — începînd cu... Mai încoace de... — mai recent decît... Mult mai încoace de timpii fabuloşi... muzica a fost preţuită (Odobes-cu).
încolăci, încolăcesc, vb. IV. Refl. şi tranz. || Din în -f- colac || 1. A (se) înfăşură în formă de colac, a (se) aşeza în formă de cerc (împrejurul a ceva). O (Complementul indică obiectul încercuit) Braţul lung al lui Petre ii aţinu calea şi-i încolăci mijlocul (Rebreanu). 2. (Despre făuri, drumuri) A face cotituri, a şerpui.
încolăcit, -ă, încolăciţi,	-te,	adj.	înfăşurat,
învîrtit (în formă de colac); încovrigat.
încolătăci, încolâtâcesc,	vb.	IV.	Refl.	|| Cf.
încolăci || (înv. şi reg.) A se încovriga, a se încolăci.
încolo adv. || în -f- colo	|| 1.	în partea	sau
în direcţia aceea, într-acolo. O	Expr.	Pînâ	mai
încolo == pînă nu departe. (Fam.) Lasă-l (sau dă-l) încolo = nu-i da atenţie, nu te mai ocupa de el. 2. De aici încolo = de acum înainte. 8. în afară de asta: încolo, n-a mai zis nimic..
încolona, încolonez, vb. I. Refl. || Din în 4-coloană || A forma o coloană (de marş), a se aşeza în coloană; (despre persoane izolate) a se încadra într-o coloană.
încolţi, încolţesc, vb. IV. |j Din în 4- colţ || 1. Intranz. A da colţ, a germina; a răsări. © (Fig.; despre idei, sentimente) A prinde viaţă, a se naşte. Un grăunte de speranţă începu să încolţească în mintea ei (Bart). 2. Tranz. (Despre lupi, cîini) A-şi înfige colţii, a muşca. 3. Tranz. A înconjura din toate părţile fără a da posibilitate de retragere. © (Fig.) A prinde pe cineva la strîmtoare; (despre sentimente, dureri etc.) a cuprinde.
îneoiţire s.f. Acţiunea de a încolţi; germinare.
încolţit, -ă, încolţiţi, -te, adj. 1. Care a dat colţ; care a răsărit. 2. (Fig.) Prins la strîmtoare, înghesuit.
încondeia, încondeiez, vb. 1. Tranz. || Din în 4- condei f| 1. A decora ouăle de Paşti, obiecte de ceramică etc. 2. (Fig.) A vorbi pe cineva de
ÎNCONDEIAT
516
rău, a ponegri. La-mpăratul se ducea, pe Deliu... încondeia (Pop.).
îneondeiât, -ă, încondeiaţi, -ie, adj. (Despre ouăle de Paşti, obiecte de ceramică etc.) împodobit eu desene (făcute cu condeiul). © (Pop.; despre sprîncene sau gene) înnegrit (cu condeiul).
înconjur, (rar) înconjururi, s.n. || Din înconjura || Ocol, ocolire. O Fără înconjur — de-a dreptul; .(fig-) direct, pe faţă, Cu înconjur (sau cu înconjururi) = indirect, pe ocolite.
înconjura, înconjur, vb. I. |J în + (înv.) conjura „a înconjura" || 1. Tranz. A face ocolul unui lucru sau al unui ioc; a se afla, a fi aşezat în jurul cuiva sau a ceva. 2. Tranz. A încercui, a împresura; a asedia. 8. Refl. A aduna în jurul său (prieteni), a trăi în anturajul cuiva. 4. Tranz. A împrejmui cu îngrăditură; a închide într-un cerc, a trasa o linie împrejur, a încercui. 5. Intranz. A merge pe căi ocolite. || Prez. ind. şi: înconjor.
înconjnrătdr, -oare, înconjurători, -oare, adj. j| Din înconjura || Care se află de jur împrejur, care înconjură ceva: mediul înconjurător.
încontinuu adv. || în -j- continuu | Mereu, în-truna, fără încetare.
încontrâ, încontrez, vb. I. Refl. f| în -f- contra || (Pop.) A se împotrivi, a se opune;1 a se ciocni în păreri cu cineva.
încontrâre, încontrări, s.f. (Pop.) Acţiunea de a se încontra; neînţelegere, ceartă.
îneopciâ, încopciez, vb. I. Tranz. || Din în -f copcă || 1. A încheia o haină în copci. 2. A îmbina două piese (de tablă) apropiind şi în-doind marginile; a îmbina două obiecte prin introducerea unor limbi ale unui obiect în golurile corespunzătoare ale celuilalt obiect.
încorda, încordez, vb. I. || Din în -f coardă ||
1.	Tranz. A întinde un arc, o coardă. • A acorda un instrument muzical. (Fig.) încorda-voi a mea liră să cînt dragostea? (Eminescu). 2. Tranz. şi refl. A aduce muşchii corpului într-o stare de tensiune. • Refl. (Fig.) A face un efort (pentru a-şi aduce aminte, pentru a înţelege). 8. Refl. (Fig.; despre relaţiile dintre oameni) A se înăspri, a se agrava.
încordare, încordări, s-f. Acţiunea de a (se) încorda; efort de concentrare a forţelor fizice sau intelectuale. ® Stare de tensiune, de înăsprire a relaţiilor dmtre două persoane, două grupări (politice), state etc.
încordat, -ă, încordaţi, -te, adj. 1. întins; (despre arc) cu coarda întinsă. 2. (Fig.) Concentrat, atent. © (Despre relaţiile între oameni) înăsprit, în stare de tensiune.
încornorâ, încornorez, vb. I. Tranz. || Din încornorat || 1. A exagera faptele, a deforma adevărul. 2. (Fam.) A-şi înşela soţul sau, respectiv, soţia.
încornorat, -ă, încornoraţi, -te, adj. f| Din în -f corn || 1. (Despre vorbe, relatări) Exagerat, înflorit. 2. (Fam.; despre soţi) înşelat. 3. (Substantivat, m., art.) Dracul.
în coronă, încoroniz, vb. I. [| Din lat. încoronare || 1. Refl. şi tranz. A(-şi) pune coroană
(de împărat, de rege);: a deveni (sau a face pe cineva să devină) monarh. 2. Tranz. A împodobi cu ceva în chip de coroană; a Încununa. 3. Tranz. (Fig.; despre o operă; o realizare^ A încheia, a împlini, a încununa activitatea cuiva.
încoronare, încoronări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) încorona; ceremonia urcării pe tron a unui suveran. 2. (Fig.) încheiere, desăvîrşire a unei opere, a unei activităţi.
încoronat, -ă, încoronaţi, -te, adj. învestit ca monarh. O Cap î. — monarh, suveran.
încorpora, încorporez, vb. I. Tranz. || Din fr. incorporer, lat. incorporare || 1. A cuprinde, a îngloba. © A anexa un ţinut, o ţară. 2* A încadra recruţii într-o unitate militară. || Şi: incorpora vb. I.
încorporare, încorporări, s.f. Acţiunea de a încorpora; intrare în cadrele armatei pentru satisfacerea serviciului militar.
încorseta, încorsetez, vb. I. Tranz. || Din în + corset || A strînge în corset. © (Fig.) A îngrădi, a împiedica ge cineva în acţiunile sale.
încorsetat, -a, încorsetaţi, -te, adj. Strîns în corset. © (Fig.) împiedicat în acţiunile sate, îngrădit, încătuşat.
încot, încote, s.n. (Reg.) Chicot. Nici noaptea să nu mă pot odihni de incotele voastre? (Crean-
încotoşm&nâ, încotoşmânez, vb. I. Refl. şi tranz. A (se) îmbrăca prea gros; a (se) înfofoli.
încotoşmănât, -ă, încotoşmănaţi, -te, adj. îmbrăcat gros, înfofolit.
încotră adv. || Lat. in contra ubi\\ (Adesea interogativ) în ce direcţie, unde; oriunde. O Expr. Ori încotro = indiferent în ce direcţie, oriunde. Care încotro (poate) — care pe unde poate, în orice direcţie. A nu (mai) avea încotro = a nu mai avea nici o altă posibilitate.
încotrovâ adv. [| încotro -f- va || într-o direcţie oarecare, undeva. Cînd porneşti încotrovâ, să nu te întorci (Pop.). || Accentuat şi: încotrovâ.
încovoia, încovoi, vb. I. Refl. şa tranz. || Cf. sl. kovati „a făuri" || A (se) apleca, a (se) îndoi, a (se) arcui, a (se) curba în urma unor apăsări exterioare. (Fig.) Treceai prin văile afunde, îneovoindu-ţi îndărătnic, Măreţul tău grumaz de unde (Goga). © (Fig.; despre persoane) A se umili.
încovoiat, -ă, încovoiaţi, -te, adj. 1. Curbat, arcuit. 2. (Despre oameni) Adus de spate, aplecat.
încovoiere, încovoieri, s.f. Faptul de a (se) încovoia; curbare, arcuire.
încovrigă, încovrig, vb. I. Refl. şi tranz.
|| Din în + covrig || A (se) îndoi ca un covrig, a (se) încolăci.
încrăde, încred, vb. III. Refl. f| în -f crede [| A avea încredere în cineva sau în ceva, a se bizui, a conta pe cineva sau pe ceva. © A da crezare spuselor cuiva.
încrădere s.f. Acţiunea de a se încrede; sentiment de siguranţă în capacitatea, în cinstea, în sinceritatea cuiva. O Expr. Om de încredere -■»= persoană pe care te poţi bizui, căreia îi poţi încredinţa orice secret sau misiune. A pune chestiunea de încredere = a supune votului
517
ÎNCURCA
deputaţilor dintr-un parlament politica guvernului. A da vot de încredere = a aproba tn parlament activitatea sau programul guvernului.
încredinţa? încredinţez, vb. I. Tranz. || Din în -f credinţă || 1. A da pe cineva sau ceva în păstrarea saO în grija cuiva. 2. A împărtăşi cuiva o taină. 8. A garanta cuiva ceva. ® Refl. A se convinge de ceva.
încredinţare? încredinţări, s.f. Acţiunea de a încredinţa. @ Convingere. El rostea acestea cu cea mai deplină încredinţare (Odobescu).
încremeni? încremenesc, vb. IV. In tranz. || Din în -f- cremene || 1. A rămîne nemişcat (de mirare, de groază etc.). 2. (Despre lucruri în mişcare) A se opri, a sta.
încremenire s.f. !• Acţiunea de a încremeni; nemişcare, neclintire. 2. I-tămînere în nemişcare, înlemnire; consternare.
încremenit? -ă? încremeniţi, -te, adj. Nemişcat, neclintit; consternat.
încrengătură? încrengături, s.f. || Din în -f creangă || Diviziune a regnului animal sau a celui vegetal, care cuprinde mai multe clase.
încreţi? încreţesc, vb. IV. || Din în -f creţ ||
1. Tranz. şi refl. A face să capete sau a căpăta creţuri, cute, riduri; a (se) zbîrci. 2. Refl. (Despre pielea, carnea cuiva) A se încrîncena, a se înfiora (de spaimă, de groază etc.). 3. Tranz. A face părul creţ, a ondula.
încreţit, -ă? încreţiţi, -te, adj. Care are sau care face creţuri; (despre ţesături) cusut cu cute sau cu încreţituri. • (Despre piele, frunte, faţă) Zbîrcit, ridat.
încreţitură? încreţituri, s.f. j| Din încreţi || Cută, creţ. @ Rid, zbîrci tură. Pe larga-i frunte încep să se arate încreţituri mărunte (Macedonski).
încrezător? -oare? încrezători,	-oare, adj.
||Din încrede || Care se încrede (uşor); credul.
încrezut? -ă? încrezuţi, -te, adj. j| Din încrede \\ Plin de sine, îngîmfat, înfumurat.
încrîncena? încrîncen, vb. 1. Refl. || Din în ~f crîncen H A se înfiora, a se îngrozi, ase cutremura (de scîrbă, de spaimă etc.).
hicrîncenât, -ă? încrîncenaţi, -te, adj. înfiorat de spaimă, de scîrbă, de mînie. ® (Fig.) Crîncen, neîndurător.
încropi? încropesc, vb. IV. Tranz. || Din încrop (= uncrop) || 1. A încălzi puţin un lichid.
2. (Fig.) A înjgheba, a înfiripa.
încropit? -ă? încropiţi, -te, adj. Călduţ. Adierea încropită a zefirului primăvăraUc (Odobescu).
încrucişa, încrucişez, vb. I. || Din în 4- cruciş || 1. Tranz. A pune, a aşeza crucişr ® Expr. A încrucişa săbiile = a se încăiera, a începe să se lupte. 2. Refl. recipr. (Despre fiinţe sau obiecte în mişcare) A trece unul pe lîngâ altul, venind din direcţii diferite; (despre drumuri) a se între-' tăia. 3. Tranz. A împerechea animale sau plante din rase ori specii diferite, în vederea obţinerii de hibrizi.
încrucişât? -ă? încrucişaţi, -te, adj. 1. Care este aşezat cruciş, care se încrucişează. O Expr. A sta cu mîinile (sau cu braţele) încrucişate = a fi pasiv, inactiv, a nu face nimic. 2, (Despre
drumuri) Care se întretaie. 3. (Despre ochi; p. ext. despre oameni) Saşiu.
încrunta, încrXint, vb. I. Refl. || în -f (tuv.) crunta „a încrunta“ || 1. A apropia sprînceneie făcînd o cută între ele (în semn de nemulţumire, de mînie etc.). 2. (înv.) A se umple de sînge.
îneruntât, -ă? încruntaţi, -te, adj-. 1. Care are o înfăţişare aspră, posomorită; care exprimă supărare, mînie. 2. (înv.) Plin de sînge, însînge-rat. Toţi la luptă-s încleştaţi, Toţi în sînge încruntaţi (Alecsandri).
încuia? inc ui, vb. I. Tranz. |] Lat. incuneare |f î. A închide o uşă cu lacătul, cu cheia sau cu altfel de încuietoare. 2. A reţine pe cineva închis într-o încăpere. © (Fam.) A aduce pe cineva în situaţia de a nu mai şti ce să răspundă. 3* Refl. (Pop.) A se eonstipa.
încuiat? -ă? încuiaţi, -te, adj. 1* închis cu cheia. 2. (Fig.; despre oameni) Necomunicativ, nesociabil; cu vederi înguste,. 3. (Pop.) Constipat.
încuiba? încuibez, vb. I. Refl. j| Din în -j- cuib § A pătrunde adînc, a se înrădăcina, a se statornici. * A se vîrî unde nu-i este locul; a se oploşi.
încuietoare? încuietori, s.f. || Din încuia | Dispozitiv cu care se încuie o uşă.
încujbă? încujbez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din în -f- cujbâ || (înv. şi reg.) A (se) încovoia, a (se) îndoi.
încumetă? încămet, vb. I. Refl. (] în -f lat. eommittere |] A avea curajul de a întreprinde ceva; a cuteza.
îneunoştinţâ? încunoştinţez, vb. I. Tranz. || Din în -f- cunoştinţă || A aduce la cunoştinţă, a înştiinţa, a comunica ceva.
încunoştinţâre? încunoştinţâri, si. Acţiunea de a îneunoştinţâ, înştiinţare; scrisoare care conţine o înştiinţare; aviz.
încunună? încununez, vb. I. Tranz. |j Din încunună || 1. A pune o cunună pe capul cuiva în semn de distincţie. 2. (Despre o operă, o realizare valoroasă) A ’încorona (3)? a încheia cu succes o acţiune, o activitate. |] Prez. ind. şi încunun.
încununare? încununări, s.f. ^ Acţiunea de a încununa; ducere la bun sfîrşit, desăvîrşire.
încurâ? înciîr, vb. I. Tranz. || Lat. *incurrdre (— currere) || (înv. şi reg.) A mm a caii repede, a gopi. Voinicul încura armăsarul înaintea bătăliei (Russo).
încuraja? încurajez, vb. I. Tranz. [j Din în -P curaj (după fr. encourager) |] 1. A insufla curaj, a îmbărbăta. 2. A stimula, a sprijini.
încurajare, încurajări, s.f. Acţiunea de a încuraja, îmbărbătare; stimulare. Dezvoltarea şi încurajarea literaturii naţionale (Ghica).
încurajator? -oare? încurajatori, -oare, adj. || Din încuraja |j Care dă curaj, care stimulează.
încurcă? încurc, vb. I. || Probabil din lat. *incolicare (< coliis „caier, fir“) || 1. Tranz. A amesteca, a încîlci fire, aţă etc. • Refl. (Despre drumuri, cărări, urme) A se amesteca, a se împleti, a se întortochea. 2. Tranz. A stingheri. O încurcă-lume = persoană care face încurcături, stingherind pe alţii. 3* Refl. A se rătăci; a
ÎNCURCAT
518
se împiedica într-o acţiune. O Expr. A l se încurca limba = a i se împletici limba, a vorbi greu, neclar (din cauza băuturii, a unei emoţii etc.). 4. Refl. şi tranz. A pierde (sau a face pe cineva să piardă) firul ideilor. .5. Refl. A se angaja într-o afacere din care nu se mai poate descurca. 6. Refl. (Fig.) A pierde, vremea la petreceri, la jocuri de noroc etc.
încurcat, -ă, încurcaţi, -te, adj.A 1. Încîlcit, amestecat. 2. (Despre drumuri) întortocheat, greu de găsit. Drumurile... erau puţin cunoscute şi foarte încurcate (Creangă). 8. Neclar, confuz. O poveste lungă şi-ncurcată (Eminescu). O Expr. (Fam.) A o lăsa încurcată — a renunţa să lămurească o problemă. 4. Stingherit, jenat (într-o anumită situaţie).
încurcătură, încurcături, s.f. j| Din încurca || 1* închei re de fire, de aţă. O (Pop.) încurcătură de maţe = ocluzie intestinală. 2. Situaţie complicată, confuză. ©Complicaţie, neplăcere. O Expr. A pune pe cineva în încurcătură — a pune pe cineva într-o situaţie dificilă.
încuscri, încuscresc, vb. IV. Refl. recipr. |[ Din in 4 cuscru || A deveni cuscru cu cineva. Se făcu unealta (străinilor cu care se încuscrea (Negruzzi).
încuviinţa, încuviinţez, vb. I. Intranz. || Din în -f cuviinţă || A-şi da consimţămîntul, a fi de acord.
încuviinţare, încuviinţări, s.f. Acţiunea de a încuviinţa; aprobare, consimţămînt.
îndată adv. || în 4- dată || Imediat, nu mai-decît. (De) îndată ce — imediat ce, după ce. (Reg.) Indata-mare = în cea mai mare grabă. Cîteva femei alergară îndata-mare şi pregătiră un divan (Sadoveanu).
îndatina vb. I. v. îndătina, îndatinat, -ă adj. v. îndătinat, îndatora, îndatorez, vb. I. || Din în 4- dator || 1. Tranz. A obliga pş cineva să fie recunoscător (în schimbul unui ajutor dat la nevoie). © A impune cuiva ceva ca o datorie, a constrîn-ge, a obliga. 2. Refl. A se împrumuta, a face datorii.
îndatorat, -ă, îndatoraţi, -te, adj. 1. Dator (cu bani). 2. Obligat la recunoştinţă pentru ceva.
îndatorire, îndatoriri, s.f. Obligaţie (morală), sarcină. • (Rar) Faptă sau gest cu care îndatorăm pe cineva.
îndatoritor, -oare, îndatoritori, -oare, adj.
|| Din îndatori || Serviabil, binevoitor.
îndărăt adv || Lat. in-de-retro || 1. în spate, înapoi. O De-a-ndărătelea = cu spatele înainte; pe dos, invers. 2. La locul de unde provine. O Expr. A da îndărăt = a) a restitui; b) a regresa.
3.	(Cu sens temporal) Mai demult, (mai) înainte de timpul actual. într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de veacuri (Eminescu).
îndărătnic, -ă, îndărătnici, -ce, adj. || Din îndărăt || (Adesea substantivat) 1. Încăpăţînat; recalcitrant. 2. Stăruitor, perseverent.
îndărătnici, îndărătnicesc, vb. IV. Refl.
|j Din îndărătnic || A stărui cu încăpăţînare într-o atitudine, într-o părere; a persevera.
îndărătnicie, îndărătnicii, s.f. || Din îndărătnic || Stăruinţă, perseverenţă; încăpăţînare.
îndărătul prep. || Din îndărăt |] în spatele, în urma cuiva sau a ceva. Iar mireasa viorică i-aştepta-ndărătul uşii (Eminescu).
îndătina, îndătinez, vb. I. Refl. || Din în 4 datină I! A se obişnui cu ceva. m Tranz. A avea obiceiul să..., a obişnui. ||Şi: îndatina vb. I.
îndătfnât,-ă, îndătinaţi, -te,* adj. Care s-a înrădăcinat, care a devenit datină |j Şi: îndatinat. -ă adj.
înde prep. || în 4- de3 || (înv. şi reg.) între, laolaltă, unul cu altul: vorbesc înde ei.
îndeajuns adv. || în 4- de3 4- ajuns |] Destul, suficient.
îndeaproape, adv. || în 4 de3 4 aproape || în mod amănunţit, cu mare atenţie.
îndelete adv. || în 4 de 4 (reg.) lete „timp liber44 || (Mai ales în forma pe îndelete) încet, fără grabă. Se opri deodată înlemnit* luă pe îndelete puşca din spate şi ochi (Agîrbiceanu).
îndeletnici, îndeletnicesc, vb. IV. Refl. A se ocupa cu ceva, a-şi petrece -vremea cu ceva.
îndeletnicire, îndeletniciri, s.f. Ocupaţie; meserie, profesiune.
îndelung, -ă, îndelungi, adj. || în 4 de3 4 lung || Care durează mult timp, îndelungat. (Adverbial) M-am oprit îndelung în faţa ramelor aurite (Anghel).
îndelungat, -ă, îndelungaţi, -te, adj. || Din îndelunga (rar) „a se prelungi44 || Care durează mult timp. îndelungatele lui vise (Eminescu).
îndemînâre s.f. || Din îndemîna (rar) „a-i fi Ia îndemînă să facă ceva44 || Uşurinţa de a face un lucru; abilitate, dibăcie.
îndemînâtec, -ă, adj. v. îndemmatic. îndemînâtic, -ă, îndemînatici, -ce, adj. || Din îndemînă || Care are îndemînâre, dibaci, iscusit.
II Şi: îndejmînâtec, -ă adj.
îndemînă adv. || în 4 de3 4 mînă || Uşor, comod, lesnicios. O La îndemînă = la dispoziţie; uşor de obţinut, accesibil.
îndemn, îndemnuri, s.n. || Din îndemna || Faptul de a îndemna; imbod, impuls, stimulent.
îndemnă, îndemn, vb. I. Tranz, || Lat. *inde-minare || A stimula, a încerca să determini pe cineva la o acţune. ® Refl. A set hotărî să facă ceva, să pornească o acţiune.
Indemnizaţie, s.f. v. indemnizaţie, îndeobşte adv. || în 4 de3 4 obşte || în mod obişnuit, de obicei, în general.	*
îndeosebi, adv. || în 4 deosebi (adv., înv.) || Mai cu seamă.
îndepărtă, îndepărtez, vb. I. || în 4 depărta ||
1.	Tranz. A trimite departe; a înlătura. @ A scoate pe cineva din funcţie, a concedia. 2. Refl. A pleca de lingă cineva sau ceva; a se depărta. © A se abate, a devia: s-a îndepărtat de la subiect.
îndepărtare, îndepărtări, s.f. Acţiunea de a (se) îndepărta; înlăturare, destituire. © Abatere, deviere.
îndepărtat, -ă, îndepărtaţi, -te, adj. 1. Car-este situat la mare distanţă; depărtat. 2. Care s-a petrecut altădată, demult. Întîmplările luminoase ale copilăriei aşa de îndepărtate (Sadoe vean-u).
519
> îndrepta
îndeplini, îndeplinesc, vb. IV. Tranz. || Din* în + deplin || A săvîrşi, a face, a realiza ceva; a duce la bun sfîrşit.
îndeplinire, îndepliniri, s.f. Acţiunea de a îndeplini; înfăptuire, realizare.
îndesă, îndes, vb. I. || Lat. in-de(n)sare ||
1. Tranz. A apăsa, a înghesui (ca să încapă), a vîrî cu forţa (într-un spaţiu restrîns). © A-şi aşeza pălăria, căciula, şapca, trăgînd-o cît mai mult pe cap. 2. Refl. (Despre fiinţe) A se îngrămădi, a se înghesui. 8. Refl. A deveni mai dens, mai .compact.
îndesât, -ă, îndesaţi, -te, adj. 1. Presat, apăsat; îngrămădit; umplut pînă la refuz. O Cu oîrf şi îndesai = din belşug, eu prisosinţă. 2» Compact, dens. 8. (Despre paşi, mers) Apăsat.
4.	(Despre oameni) Mic şi gros.
îndesi, îndesesc, vb. IV. Refl. şi tranz.
|| Din în + des || A deveni sau a face să devină mai des, mai compact; a spori, a se înmulţi.
îndestul, -ă, indestui, -le, adj. || In -f destul [| (înv.) Destul. ® (Adverbial) Cît trebuie; de ajuns.
îndestulă, îndestulez, vb. I. Tranz. || Din îndestul || A satisface, a sătura. ® Refl. A avea în cantitate suficientă toate cele necesare traiului. c
îndestulat, -ă, îndestulaţi, -te, adj. Care are de ajuns, din belşug toate cele necesare; satisfăcut. Toamna cea bogată De toate îndestulată
.(Pop.).
îndestulător, -oăre, îndestulători, -oare, adj.
|| Din îndestula || Care îndestulează, care satisface. Păşunea era mai cu gust şi mai îndestulătoare (Işpirescu).
îndlguî, îndiguiesc, vb. IV. Tranz. || Din în 4- dig || A mărgini cursurile de apă cu diguri, pentru a proteja contra inundaţiilor aşezările omeneşti şi terenurile agricole.
îndlgtifre, îndiguiri, s.f. Acţiunea de a îndi-gui. ® Sistem de diguri şi "de lucrări anexe ale unui teren.
îndîrjî, îndîrjesc, vb. IV. Refl. || Din în -f dîrz || 1. A deveni dîrz; a acţiona cu dîrzenie.
2. A se înverşuna. In ce te bizui de te îndîrjeşti aşa, nepoate? (Creangă).
îndîrjit, -ă, îndîrjiţi, -te, adj. 1. Dîrz, înverşunat. 2. Stăruitor, perseverent.
îndobitoci, îndobitocesc, vb. IV. Refl. şi tranz. || Din în 4- dobitoc || A-şi pierde sau a face pe cineva să-şi piardă facultăţile intelectuale fi morale, a (se) tîmpi, a (se) prosti.
îndocâre s.f. || Din în 4- doc || Introducerea unei nave într-un doc, în vederea unor reparaţii.
îndoctrina, îndoctrinez, vb. I. Tranz. şi refl. II Din în -f- doctrină (după fr. endoctriner) ]| A (se) iniţia într-o doctrină; a (se) înarma cu o doctrină. ’
îndoi, (1, 2) îndoi, (8, 4) îndoiesc, vb. IV.
II Din în 4- doi !! 1» Tranz. A împături sau a strînge ceva în două; a dubla. 2. Tranz. A încovoia, a curba. Teiul vechi un ram întins-a Ea să poată să-l îndoaie (Eminescu). 8. Tranz. A amesteca un lichid cu altul (în proporţii egale). 4. Refl. A fi nesigur în părerea sa, a'stâ la îndoială; a nu avea încredere în cineva sau ceva.
îndoiala, îndoieli, s.f. || Din îndoi || Ezitare, şovăială; neîncredere. O Fără îndoială — desigur, neapărat. O Expr. A pune ceva la înda• ială — a se îndoi, a fi nesigur de ceva.
îndoielnic, -ă, îndoielnici, -ce,. adj. || Din îndoială || Nesigur, incert; care pare puţin probabil. © Care nu inspiră încredere, suspect, dubios.
îndoit, -ă, îndoiţi, -te, adj. 1. împăturit (în două). 2® încovoiat, curbat. 8. Dublat. 4* Care este nesigur în părerea sa, care stă la îndoiala. Mergeam încet— cu inima îndoită (Sadoveami).
fndoitâră, îndoituri, s.f. || Din îndoi || Partea, locul unde este (sau a fost) îndoit un obiect.
MidoIiĂ, îndoliez, vb. I. Tranz. || Din în 4-doliu |! A produce doliu, a pricinui întristare, durere adîncă.
îndopâ, îndop, vb. I. || Din în 4- dop || 1. Tranz. şi refl. (Fam.) A (se) hrăni mai muE decît este necesar, a (se) ghiftui. 2. Tranz. A hrăni forţat (o gîscă, un curcan) pentru a îngră-şa. 8. Tranz. (Reg.) A îndesa. Scoate luleaua, o îndoapă cu tutun (Dunăreanu).
îndrăci, îndrăcesc, vb. IV. Refl. şi tranz. || Din în 4- drac || A se înfuria. ©A se Inrăi.
îndrăcit, -ă, îndrăciţi, -te, adj. Io Afurisit, rău; furios. Abia scăpai de un nebun şi-mi vine altul mai îndrăcii (Rebreanu). 2* Teribil, grozav.
îndrăgi, îndrăgesc, vb. IV. Tranz. || Din in 4* drag || A simţi dragoste, afecţiune pentru cineva sau ceva; (tranz. şi refl.; pop.) a (se) iubi.
îndrăgit, -ă, îndrăgiţi, -te, adj. 1. Care este iubit de cineva. 2. (Rar) Care iubeşte pe cineva; îndrăgostit. Surîzi, cum rîde visul într-o inimă-ndrăgitâ (Eminescu).	\
îndrăgosti, îndrăgostesc, vb. IV. Refl. Ij Din în 4- dragoste || A începe să iubească, a prinde dragoste de cineva. ©Refl. recipr. (Pop.) A se iubi.
îndrăgostit, -ă, îndrăgostiţi, -te, adj. (Adesea substantivat) Care iubeşte; amorezat, înamorat.
îndrăzneală, îndrăzneli, s.f. || Din îndrăzni |j Atitudine, faptă, purtare plină de curaj; cutezanţă.
îndrăzneţ, -eâţă, îndrăzneţi, -e, adj. |[ Din îndrăzni || Care nu se teme de pericole, de greutăţi; cutezător, curajos. De ce creştea... d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ (Ispirescu).
© Care îşi permite prea multe, obraznic.
îndrăzni, îndrăznesc, vb. IV. întraz. ||In 4 drăzni (înv.) „a îndrăzni441| A nu se ieme, a avea curaj, a cuteza.
îndrepta, îndrept, vb. I. || Din în 4- drept || 1. Tranz. Â aduce în poziţie dreaptă ceea ce era strîmb sau îndoit. 2. Refl. (Despre oameni) A lua o ţinută dreaptă. 8. Refl. A se întrema, a-şi reveni după o boală; (despre vreme) a se schimba în bine. 4. Tranz. şi refl. A (-şi) corecta purtările*
5.	Refl. A porni în’tr-o anumită direcţie. C Expr. A-şi îndrepta paşii spre... — a merge spre... © Tranz. A arăta cuiva drumul; a-J îndruma în direcţia potrivită, pe calea cea bună. O Expr. A-şi îndrepta ochii (sau privirile) spre cineva sau spre ceva = a se uita la cineva sau la ceva.
tNBREPTAB
520
Miroptâr, îndreptare, s.n. (j In -f dreptar (înv. ) „normă6* |i Lucrare în care se dau îndrumări într-un anumit domeniu; călăuză.
îndreptare, îndreptări, s.f. Acţiunea de a (se) îndrepta; corectare. • (înv. şi pop.) Dreptate, egkitate, îndreptăţire. Să facă alegere şi îndreptare jeluitorilor (Goîescu). ©Act justificativ, document oficial. Să-ţi arăţi îndreptările, Ce ai a mă întreba? (Sadoveanu).
îndreptât, -ă, îndreptaţi, -te, adj. î. (Despre obiecte strîmbe, deformate) Readus la forma sau îa starea normală, dreaptă. 2. Corectat, rectificat.
îndreptăţi, îndreptăţesc, vb. IV. Tranz.
|| Din în -f dreptate || A da (sau a recunoaşte cuiva) dreptul la ceva; a autoriza, a indritui.
îndreptăţit, -ă, îndreptăţiţi, -te, adj. Care are dreptul la ceva, autorizat să... Au găsit dorinţa lor îndreptăţită (Sbiera).
Indritui, îndritui şi îndrituiesc, vb. IV. Tranz. }) Din în -f- drit (înv.) „drept66 || (Rar) A îndreptăţi.
"îndrugă, îndrug, vb. I. Tranz. || Din în -f drugă || 1. A toarce cu druga fire groase, puţin răsucite, pentru anumite ţesături. 2. (Fam.) A vorbi nedesluşit; a vorbi' mult şi fără rost. O Expr. A îndruga verzi şi uscate = a spune fleacuri, minciuni, vrute şi nevrute.
îndrumă, îndrumez, vb. I. Tranz. || Din în + drum || 1. A arăta cuiva drumul. 2. A călăuzi pe cineva în viaţă, în activitatea sa. || Prez. ind. şi: îndrum.
îndrumare, îndrumări, s.f. Acţiunea de a îndruma, îndreptare, dirijare; sfat.
îndrumător,	-oare,	îndrumători,	-oare,	ad>j.
|| Din îndruma || (Adesea substantivat) Care îndrumează; călăuzitor, m (Substantivat) Lucrare care îndrumează într-un domeniu.
înduioşa înduioşez, vb. I. Refl. şi tranz. f| Din în 4- duios || Â fi cuprins sau a’ face pe cineva să fie cuprins de duioşie, de milă.
înduioşare s.f. Faptul de a (se) înduioşa. înduioşat, -ă, înduioşaţi, -te, adj. Cuprins de înduioşare; mişcat, emoţionat.
înduioşător,	-oare,	înduioşători,	-oare,	adj.
|| Din înduioşa || Care provoacă înduioşare; mişcător.
îndulci, îndulcesc, vb. IV. || Din în -f- dulce ||
1.	Tranz. A face ca o mîncare sau o băutură să fie (mai) dulce (prin adăugare de zahăr, miere etc.). © Refl A mînca din mîncări gustoase; a se înfrupta. O Expr. A se îndulci la ceva — a se deda la... 2. Tranz., A umple de mulţumire, a desfăta. 8. Tranz. şi refl. A (se) îmbuna, a (se) îmblînzi.
îndulcit, -ă,	îndulciţi, -te, adj.	1. (Despre
mîncăruri şi băuturi)	Care a fost	făcut	(mai)
dulce, prin adăugare de zahăr, miere etc. 2. Fig.) Blînd, domol. Suflarea îndulcită a nopţii Eminescu).
înduplecă, îndăplec, vb. I. Tranz. || In -j-dupleca, (înv.) „a îndupleca66 || A determina pe cineva să consimtă la ceva, să cedeze; a-1 determina să facă ceva. ©Refl. A ceda, a se lăsa convins. Şi se-nduplecâ omul nostru de mila copiilor (Reteganul).
îndură, îndur, vb. I. || Lat indurare. Cf. şi fr. endurer |! 1. Tranz. A suporta (cu răbdare) un necaz, o boală etc. 2. Refl. A-i fi cuiva milă de cineva. Tu, Mioara mea, Să te-nduri de ea Şi-i spune curat Că m-am însurat (Pop.). 8. Refl. A consimţi să..., a se hotărî să....
îndurare, îndurări, s.f. Acţiunea de a (se) îndura; puterea de a răbda. "® Milă, compătimire, bunătate. N
îndurător, -oâre, îndurători, -oare, adj. || Din îndura || 1. Milos, milostiv. 2. Care suportă suferinţele, răbdător.
îndurera, îndurerez, vb. I. Tranz. || Din în-\-durere || A pricinui cuiva o durere sufletească, a întrista, a mîhni.
îndurerat, -ă, îndureraţi, -te, adj. Care suportă o mare durere sufletească; trist.
înec, înecuri, s.n. || Din îneca || 1. Moarte prin asfixiere în apă. 2. Revărsare mare de ape; inundaţie.
îneca, înic, vb. I. || Din în -f- lat. neeare ||
1. Refl. A muri prin înec (1). O Expr. A se îneca (ca ţiganul) la mal — a suferi un eşec în ultimul moment. 2® Refl. (Despre nave) A se scufunda. O Expr. Parcă i s-au înecat corăbiile, se spune cuiva cînd e trist, indispus. 8. Tranz. (Despre ape) A inunda. 4. Refl. A se sufoc$u © Tranz. (Despre plîns, lacrimi) A podidi.
înecat, -ă, înecaţi, -te, adj. 1. Mort prin înec.
2, Inundat, acoperit de apă.
Inecăcids, -oâsă, înecăcioşi, -oase, adj. |[ Din îneca || Care îneacă (4), sufocant; (despre alimente) care se înghite greu.
înfăptui, înfăptuiesc, vb. IV. Tranz. || In -f făptui || A realiza, a îndeplini, a transpune în viaţă, în fapt.
înfăptuire, înfăptuiri, s.f. îndeplinire, realizare. o Lucru, lucrare, operă realizată, efectuată.
înfăptuIMir, -oâre, înfăptuitori, -oare, s,m. şi f. || Din înfăptui || Cel care înfăptuieşte ceva; realizator.
înîăşâţ, înfâş, vb. I. Tranz. || Lat. infosci are || A înveli' un copil în scutece. ©A înfăşură corpul sau o parte a corpului cu un bandaj’, cu o faşă.
înfăşat, -ă, înfăşaţi, -te, adj. înfăşurat în scutece, m Bandajat.
înfăşură, înfăşor, vb. I. || Lat. in-fasciolare (< fascia „faşă, bandaj66) || 1. Tranz. şi refl. A (se) acoperi de jur împrejur cu o învelitoare, cu o legătură, cu o faşă etc. 2. Tranz. A încolăci un lucru în jurul cuiva sau a ceva. 8. Tranz. (Fig.) A cuprinde, a învălui.
înfăşurare, înfăşurări, s.f. Acţiunea de a (se) înfăşură. O f- electrică — ansamblu de spire sau uneori de bare conductoare, care înconjură un circuit electromagnetic dintr-o maşină electrică, transformator sau aparat electric.
înfăţâ, înfâţ, vb. I. Tranz. || Din în faţă || A îmbrăca cu feţe curate pernele sau plăpu-mile.
înfăţişă, înfăţişez, vb. I. || Din în -f- făţiş II
1.	Refl. A se prezenta undeva sau în faţa cuiva (de obicei a unui superior sau a unei autorităţi).
521
/
ÎNFLORITOR
2.	Tranz. A descrie, a zugrăvi, cu ajutorul cuvintelor, al culorilor etc., a reprezenta. || Şi: (reg.) înfăţoşa vb. I.
înfăţişare, înfăţişări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) % înfăţişa. ’• Prezentare a unei persoane în faţa unui organ de judecată. 2. Aspect sub care se prezintă o fiinţă sau un lucru; aparenţă, ipostază. || Şi: (reg.) înîăţoşâre s.f. înfăţoşa vb. I. v. înfăţişa, înîăţoşâre s.f. v. înfăţişare, înfeuda, înfeudez, vb. I. || Din fr. inféoder, lat', infeodare || 1. Tranz. A supune, a ocupa, a înrobi. 2. Refl. A se supune, a se subordona întru totul la ceva, pierzîndu-şi libertatea de acţiune.
înîiâ, înfiez, vb. I. Tranz. || Din în -f fiu jj (Despre o persoană) A crea unei alte persoane, de obicei minoră, situaţia juridică de copil al său; a adopta.
înîlât, -ă, înfiaţi, -te, adj. Care a dobîndit, prin efectul înfierii, situaţia juridică de copil al unei alte persoane decît părinţii săi fireşti; adoptat.
înfieră1, înfierez, vb. I. Tranz. jj Din în -f~ fier II1. A face (cu un fier înroşit în foc) un semn distinctiv pe corpul unui animal (în trecut si pe corpul unui om, în special al sclavilor). 2. (Fig.) A condamna cu severitate, a atrage asupra cuiva dispreţul public, a stigmatiza.
înfieră2, p.ers. 3 înfierează, vb. I. Intranz. II Lat. *in-f ilare || (Reg.; despre barbă şi mustăţi) A începe să crească, a se ivi, a miji. Era un fecior cu mustaţa abia înfierîndu-i (Sadoveanu).
înfierat, -ă, înfieraţi, -te, adj. 1. (Despre animale sau despre oameni) însemnat cu fierul roşu. 2. (Fig.) Stigmatizat, dispreţuit.
înfierMniâ, înfierbim, vb. I. Tranz. şi refl. || Din în -f- fierbinte H 1. A face să^ devină sau a deveni fierbinte (prin acţiunea focului, a soarelui etc.). 2, (Fig.) A (se) însufleţi, a (se) înflăcăra. # Tranz. (Fig.) A insufla avînt, pasiune. ® Refl. A se irita, a se agita.
înîierMntât, -ă, înfierbîntaţi, -te, adj. Care • s-a încălzit foarte tare; încins. © (Fig.) înflăcărat, aprins.
înfiere, înfieri, s.f. Acţiunea de a înf ia; adopţie.
înlietor, -oâre, înfietori, -oare, s.m. şi f. || Din înfia || Persoană care înfiază.
înfigăreţ, -eâţă, înfigăreţi, -e, adj. |] Din înfige |fCare se vîră, se amestecă în toate; lipsit de bun-simţ.
înfige, înfig, vb. III. || Lat.^ infigere |j 1. Tranz. A vîrî, a împlînta un obiect, ascuţit în ceva. O Expr. A înfige mina (sau mîinile) în ceva = a apuca ceva cu putere, © A împlînta ceva într-un obiect ascuţit. Unii ziceau... să-l înfigă-n ţeapă (Pop.). 2. Refl. (Fig.) A se amesteca undeva* în mod obraznic, fără dreptul sau priceperea necesară. || Perf. s. înfipsei, part. înfipt.
înîiinţâ, înfiinţez, vb. I. || Din în -f fiinţă ||
1* Tranz. A face să ia fiinţă, a crea, a întemeia. .2* Refl. (Fig.) A apărea, a se înfăţişa undeva.
Mă arătai mirat că se înfiinţaseră cu toţii aşa devreme (Car agi ale).
înfiora, înfior, vb. I. || Din în -f fior 11. Refl. şi tranz. A fi (sau a face ca cineva să fie) cuprins de fiori; a (se) înspăimînta, a (se) înfricoşa. m (Fig.) A suferi sau a face ca cineva să sufere o impresie puternică, a (se) pătrunde de un sentiment adînc, a (se) emoţiona. O şoaptă prinde să-nfioare Umila ta singurătate (Topîr-ceanu). 2. Refl. (Fig.) (Despre frunze, suprafaţa unei ape etc.) A se mişca uşor.
înfiorare, înfiorări, s.f. Faptul de a (se) înfiora; frică, spaimă. Atunci o înfiorare cuprinde pe fiul craiului (Creangă). ©Nelinişte, tulburare mnotie.
înfiorat, -ă, înfioraţi, -te, 'adj. Cuprins de înfiorare.
înfiorător, -oare, înfiorători -oare, adj. |) Din înfiora || Care înfioară, înspăimântător, fioros.
înfipt,' -ă, înfipţi, -te, adj. || Din înfige |j 1. Nemişcat, neclintit, ţeapăn. 2. (Fam.) îndrăzneţ; p. ext. obraznic.
înfiripă, înfiripez, vb. I. 1. Tranz. A alcătui ceva (cu mijloace puţine), • a înjgheba; (refl.; fig.) a prinde consistenţă, a lua fiinţă. 2. RefL (Fig.) A se reface după o boală, a se întrema.
fiiffrlpât, -ă, înfiripaţi, -le, adj. 1. Care a luat fiinţă; înjghebat; alcătuit. 2» Refăcut după o boală, întremat.
înflăcăra, înflăcărez, vb. I. Tranz. || Din în 4* flacără || 1. A insufla avînt, a stîrni entuziasm, a pasiona, a entuziasma. © Refl. A se însufleţi, a se entuziasma, a se aprinde. 2, A face să capete culoarea flăcării, a înroşi, a împurpura.
înflăcărare s.f. Acţiunea de a (se) înflăcăra; entuziasm, ardoare, avînt, pasiune.
înîlăcărât, -ă, înflăcăraţi, -te, adj. 1. Care aruncă văpăi, aprins; p. ext. de culoarea roşie a focului. în părul ei de aur rubine-nflâcârate (Eminescu).
înflora, înflorez, vb. I. Tranz. || Din în -f-floare || A împodobi, a decora cu flori brodate, ţesute, pictate etc.; a ornamenta.
înflorat, -ă, înfloraţi, -te, adj. Ornamentat cu flori (în culori vii) ţesute, brodate, săpate In lemn etc.
înflori, înfloresc, vb. IV. || Lat. in-florire^ 1* Intranz. A face flori; a se acoperi cu flori. 1 Intranz. (Fig.) A-şi face apariţia şi a se dezvolta frumos (ca o floare); a prospera. 3. Tranz. A ornamenta ceva prin desene, cusături etc. cu flori; a împodobi. Şi fete vin să le-nfloreşti altiţa, La pragul tău e plină ulicioara (Goga). © (Fig.) A exagera.
înflorire, înfloriri, s.f. Acţiunea de a înflori; deschidere a bobocilor. © (Fig.) Dezvoltare, creştere, prosperare.
înflorit, -ă, înfloriţi, -te* adj. 1. Care a făcut flori; acoperit de flori, plin de flori. 2. (Fig.) împodobit cu desene, cu ornamente, brodat. © (Despre limbă, stil) Bogat în imagini; care caută să impresioneze prin bogăţia imaginilor.
înfloritor, -oâre, înfloritori„ -oare, adj. | Din înflori |] Care este în plină dezvoltare, car© prosperă.
I
ÎNFLORITURA
înfloritură, înflorituri, s.f. j] Din înflori || Podoabă, ornament; broderie. ® (Fig.) Exagerare într-o expunere, într-o povestire.
îiifoeâ, în foc, vb. I. Tranz. || Din în 4-foc || (Rar) A încălzi tare (în special un obiect de fier, pînă devine incandescent); a' înfierbînta ceva Ia foc. ® Refl. (Fig.) A se aprinde, a se înflăcăra.
înfocare s.f. Acţiunea de a (se) înfoca; înflăcărare, entuziasm; pasiune, ardoare.
fnîoeât, -ă, înfocaţi, -te, adj. 1. Înfierbîntat, aprins, incandescent; dogoritor. Soarele răsări într-o dimineaţă înfocat, vărsînd parcă flăcări (Gîrleanu). ® (Fig.; despre ochi) Focoşi, scîn-teietori, vii. 2. (Fig.) însufleţit, înflăcărat, pasionat.
înfofoli, înfofolesc, vb. IV. Tranz. şi refl. II Onomatopeic || A (se) îmbrăca cu prea multe haine călduroase.
înfofolit, -ă, înfofoliţi, -te, adj. îmbrăcat cu haine prea multe.
înfoiâ, înfoiez, vb.. I. Refl. |j Lat. *infolliare (< m -j- follis „foaie, burduf4) II 1* A se umfla (mărindu-şi volumul), a se desface; (despre păsări) a-şi umfla, a-şi răsfira penele.
2.	(Despre pămînt sau diverse materiale) A-şi mări volumul (prin afînare, absorbţie de apă etc.). ® Refl. (Fig.; despre oameni) A-şi da importanţă, a-şi da aere.
înîoiăt, -ă, înfoiaţi, -te, adj. Umflat, desfăcut; răsfirat; (despre pămînt) afinat; (despre materiale) cu volumul mărit prin îmbibare cu apă.
înfometa, înfometez, vb. I. Tranz. || Din în -j-foameie |i A face pe cineva să sufere de foame; a constrînge prin foame; a lipsi pe cineva de hrană.
înfometare, s.f. Acţiunea de a^infometa; lipsire a cuiva de hrană (suficientă).
înfrăţi, înfrăţesc, vb. ÎY. Refl. recipr. |j Din în -f frate || A se uni printr-o prietenie strmsă, printr-o dragoste frăţească. (Tranz.) Un cuget, o gîndire Pe toţi să ne-nfrâţeascâ (Alexandrescu).
înfrăţire s-f. Acţiunea de a (se) înfrăţi, m Formare a lăstarilor laterali la baza tulpinii principale a cerealelor păioase sau a gramineelor din pajişti.
îniricâ vb. I. Refl. || Din în -f frică |J (Folosit la timpurile trecute) A se înfricoşa.
înîricoşă, înfricoşez^ vb. I. Refl. şi tranz.
|| Din in 4- fricos,fişau a face pe cineva să fie cuprins de frică; a (se) speria, a (se) înspăi-mînta.	^
înfricoşare s.f. Acţiunea de a (se) înfricoşa; intimidare a cuiva; sentiment de frică pe care îl încearcă cineva.
* înfricoşat, -ă, înfricoşaţi, -te, adj. Cuprins de frică, înspăimîntat, înfricat. © Care inspiră frică, înspăimîntător.
înfricoşător, -oâre, înfricoşători, -oare, adj. [j Din înfricoşa || Care provoacă frică; înspăimântător, înfiorător.
înfrigurare, înfrigurări, s.f. f| Din în 4- friguri U Stare de încordare nervoasă, de nerăbdare. O Cu înfrigurare = cu nelinişte, cu emoţie, cu nerăbdare.
522
înfrigurat, -ă, înfriguraţi, -te, adj. Care este pătruns de frig. © (Fig.) Cuprins de nerăbdare, de nelinişte, de emoţie.
înfrînâ, infrînez, vb. I. || Lat. infrenare || 1. Tranz. A punef rîu (unui cal).. 2. Tranz. (Fig.) A stăvili, a domoli; a face inofensiv. 3. Refl. (Fig.) A-şi stăpîni patimile, dorinţele etc.
înfrinâre, înfrînări, s.f. Acţiunea de a (se înfrîna; (fig.) abţinere, reţinere, cumpătare.
'înîrlnât, -ă, înfrînaţi, -te, adj. (Despre un animal de ham) Căruia i s-a-pus Mu. Mai şezi, murgulee, legat, Înfrînat şi nemîncat (Pop.).
înfrînge, înfrîng, vb. III. Tranz. || Lat. înfrângere H A învinge, a birui, a bate (în lupte). © (Fig.) A-şi stăpîni o stare sufletească, a înăbuşi. Mai avea remuşcări, însă reuşea să şi le înfrîngă (Sahia). || Perf. s. înfrînsei, part. înfrînt.
mîrîîigere, înfrîngeri, s.f. Acţiunea de a înfrînge,; învingere.
înfrînt, -ă, înfrînţi, -te, adj. Biruit, învins (în luptă). îşi văzu oastea înfrîntâ (Ispirescu).
înfrumuseţa, înfrumuseţez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din în 4~ frumuseţe || A (se) face (mai) frumos; a (se) împodobi.
înfrumuseţare, înfrumuseţări, s.f. Acţiunea de a (se) înfrumuseţa; împodobire.
înfrumuseţat, -ă, înfrumuseţaţi, -te% adj. Care a devenit mai frumos; împodobit.
înfruntă, înfrunt, vb. I. Tranz. || Lat. *m-frontare (< frons „frunte44) || 1. A ţine piept unei primejdii, a se împotrivi unei forţe; (refl. recipr.) a se lupta, a se bate, a se încăiera. © Refl. recipr. (Fig.). A avea un schimb aprins de cuvinte. 2c (Pop.) A mustra, a dojeni, a certa, a ocări. Te-ai îmbătat, ticălosule ! îl înfruntă ea cu asprime (Slavici).
înfruntare, înfruntări, s.f. Acţiunea de a înfrunta; rezistenţă, opunere hotărîtă, îndrăzneaţă; conflict, ciocnire, luptă. © (Pop.) Mustrare, dojană.
înfrunzi, pers. 3 înfrunzeşte, vb. IV. în tranz. || Din în -f- frunză || A face frunze, a se acoperi cu frunze. Să vie primăvara, Sâ-nfrunzească pădurea (Pop.).
înfrunzit, -ă, înfrunziţi, -te, adj. Care a dat frunze, acoperit cu frunze.
înfrupta, înfrupt, vb, I. Refl. || Din în -f-frupt || 1. A mînca din ceva bun, gustos; (în ritualul creştin) a mînca de dulce în zi de post.
2.	(Fig.) A trage profituri necinstite din ceva.
înfuleca, înfulec, vb. I. Tranz. || Lat. in-folli-care || (Fam.) A mînca cu lăcomie, a înghiţi pe nerăsuflate. || Şi: înlulicâ vb. I. înfuiicâ vb- I. v. înfuleca, înfumură, înfumurez, vb. 1. Refl. || Din în 4-fumuri || A-şi da o importanţă exagerată, a se îngîmfa, a-şi da aere.
înfumurare, înfumurări, s.f. Faptul de a se înfumura; îngâmfare, mîndrie nejusiificată; aroganţă, orgoliu.
înfumurat, A-ă, înfumuraţi, -te, adj. (Adesea substantivat) ingîmfat, încrezut.
înfundă, înfund, vb. I. || Din în 4- fund |j 1. Tranz. A pune fund Ia un butoi, a închide pria_-tr-un capac; a astupa complet un orificiu, o
523
INGHIOBTO
deschizătură. O Expr. A-i înfunda cuiva şura ;s= a obliga pe cineva să tacă. ©A înăbuşi un sunet, un zgomot. O Pe înfundate = înăbuşit, fără zgomot. 2. Refl. (Despre drumuri) A se închide într-un anumit punct, a nu mai continua.
0 Expr. A i se înfunda cuiva — a nu-i mai xnerge, a o păţi. 8. Refl. (Despre conducte, şanţuri) A se astupa. 4. Tranz. A umple bine, a îndesa. O Expr. A înfunda ocna (sau puşcăria, temniţa) = a fi condamnat la închisoare. 5. Tranz. (Fig.) A aduce pe cineva într-o situaţie dificilă. 6. Tranz. şi refl. A (se) cufunda, a (se) adînci; (refl.) a intra într-un loc care este (sau pare) fără ieşire.
îiiîimdât, -ă, înfundaţi, -te, adj. 1. închis, astupat. O Vin înfundat = vin păstrat în sticle astupate. 2. (Despre sunete) înăbuşit-
înfundătură, înfundături, s.f. || Din înfunda || Depresiune de teren, loc adîncit (care pare închis din toate părţile).
înfuria,' înfurii, vb. 1. Refl. şi tranz. )| Din în 4- furie II A fi cuprins sau a face pe cineva să fie cuprins de furie; a (se) mînia, a (se) enerva.
înfuriat, -ă, înfuriaţi, -te, adj. Cuprins de furie, mîniat, furios.
îngădui, îngădui, vb. IV. ]] Din magh. enged ||
1.	Tranz. A da voie, a permite, a admite; a tolera. © Refl. recipr. (Pop.) A se învoi unul cu altul, a se înţelege. Sîntem intre ai noştri şi ne îngăduim (Pas). 2. In tranz. (Pop.) A avea răbdare, a aştepta; (tranz.) a amina, a păsui.
sngădiiiâlă, ingăduieli, s.f. |! Din îngădui || îngăduinţă.
îngăduinţă s.f. || Din îngădui || încuviinţare, permisiune -/indulgenţă, toleranţă. ©înţelegere, armonie, bunăvoinţă reciprocă.
îngăduitor, -oare, îngăduitori,	-oare, adj.
|| Din îngădui || Care îngăduie; jd. ext. care iartă uşor, indulgent, tolerant.
îngâlmâ, ingăim, vb. I. Tranz. 1. Â vorbi cu greutate, a rosti cuvintele nedesluşit. 2. Refl, (Reg.) A sta la îndoială, -a ezita, a se codi îngăimârc, ingăimări, s.f. Faptul de a (se) tngăima; vorbire nedesluşită, confuză. ® (Reg.) Ezitare, nehotărîre. Se vor mira de prudenta tioastrâ ingâirnare (Odobescu),
îngâimât, -ă, ingăimaţt,	adj*. (Despre
Vorbe, frazeJ Nedesluşit, neclar, ‘confuz.
, ^ Ingâl^ni, îngălbenesc, vb. IV. lntranz., refl. si tranz. jj Din in -f galben || A uevem sau a face să devină galben, palid; a (se) ofili, a (se) veşteji.
Sfcgăibenire, îngălbenişi, s.f. Faptul de a (se) Ingăibeni; vestejire, ofilire.
îngălbenit, îngălbeniţi, -te, adj. Devenit -galben, palid; ofilit, veştejit. Era toamnă şi
1 frUnzele îngălbenite-.■ se scuturau (viahuţa).
îngemăna, ingemăn, vij. 1. Tranz. şi retl. li Lat. mgenunare || A (se) uni strins, a (se) îmbina, a (se) împreuna.
'îngemănare s.f. Acţiunea de a (se) îngemăna; îmbinare, unire.	v
îngemănat, -ă, îngemănaţi, -te, adj. Unit, îmbinat, împreunat.
îngenunchea, îngenunchez, vb. I. |f Lat. in-
genuculare || 1. lntranz. A se aşeza în genunefit
2.	Tranz. (Fig.) A supune, a aservi. (Refl. pas.) îl ruga pe frate-sâu cu lacrimi să-i spună el cum s-ar putea îngenunchea acel neînduplecat (Cara-giale).
îngenuneheât, -ă, îngenuncheaţi, -te, adj. 1.
Care stă în genunchi. 2. (Fig.) Supus, aservit.
îngenunchere, îngenuncheri, s.f. Acţiunea de a îngenunchea; aşezare în genunchi. © (Fig.) Aservire, supunere; umilire, înjosire.
înger, îngeri, s;m. || Lat. angelus || (în creştinism) Fiinţă spirituală supranaturală, considerată ca slujitor şi vestitor al lui Dumnezeu. O Expr. Slab de înger = care cedează, care se descurajează uşor; timid, fricos.
îngeresc, -eâscă, îngereşti, adj. || Din înger f| Care se referă la îngeri; (ea) de înger, angelic; (fig.) pur, neprihănit.
înghesui, înghesui, vb. IV. || Din în -f- ghes || 1. Refl. A se strînge, a se îngrămădi (într-un spaţiu restrîns), a se aglomera. 2. Tranz. A vîrî pe cineva sau ceva într-un loc strimt, neîncăpător, a-1 înconjura din toate părţile, silindu-1 să se restrîngă într-un spaţiu mic.’
înghesuială, înghesuieli, s.f. || Din înghesui |j îngrămădire de fiinţe sau de lucruri într-un loc, îmbulzeală, aglomeraţie.
înghesuit, -ă, înghesuiţi, -te, adj. 1. Strîns, îngrămădit (într-un loc strimt). 2. în ca pe e mare înghesuială, aglomerat.
îngheţ,_ îngheţuri, s.n.'|| Din îngheţa || 1. Trecere a apei în stare de gheaţă (cînd temperatura coboară sub zero grade). 2. (Fig.) Fior de frig. Cînd a bănuit că se apropie de ziuă, l-a trecut îngheţul prin vine (V.I. Popa).
îngheţa, îngheţ, vb. I. lntranz. || Lat. *ingla-ciare || 1. (Despre lichide sau despre corpuri care conţin lichide) A se transforma în gheaţă, a se întări prin îngheţ. 2. (Despre fiinţe sau părţi ale corpului lor) A amorţi de frig, a degera, 8, (Fig.) A rămjng jocului, încremenit (de emoţie, de spaimă etc.).
îngheţâre s.f. Faptul de a îngheţa. O îngheţarea salariilor = măsură economică practicată în capitalism, prin care salariile se menţin neschimbate într-o perioadă cînd costul vieţii se urcă.
îngheţat, -â, îngheţaţi, -te, adj., s.f. 1. Adj. (Despre lichide) Transformat în gheaţă; (despre anumite corpuri şi substanţe solide) întărit prin îngheţarea apei pe care o conţine. 2. Adj. Amorţit de frig, degerat. 8. S.f. Preparat alimentar răcoritor obţinut prin îngheţarea unor creme de lapte, fructe, ouă etc. 4. Adj. (Fig.) înmărmurit, înlemnit de emoţie. 5. Adj. (Fig. ; despre odăi) Cu privirea fixă, lipsită de expresie.
înghimpâ, inghunp, vb. I. Refl. !| Din in -p ghimpe || A se înţepa, a se împunge (cu un gnimpe). ® Tranz.' A înţepa, a împunge; a îmboldi.
înghiahli vb. IV. v. înghionti, înghionti, Înghiontesc, vb. IV. Tranz. şi refl. recipr. j| In -P ghionti II A (se) lovi cu cotul sau cu pumnul, a(-şi) da ghionţi, a (se) ghionti. || Şi: îngMoMI vb. IV.
ÎNGHIŢI
524
înghiţi, înghit, vb. IV. Tranz. f] Lat. ingluttire]| 1. A face sâ pătrundă mîncarea, băutura etc. <tin gură în stomac, p. ext. a mînca. O Expr. A înghiţi hapul (sau găluşca) == a fi nevoit să suporte o neplăcere fără a protesta. A înghiţi strîmb — a se îneca (prin pătrunderea alimentelor în faringe). A-şi înghiţi lacrimile —"a-şi stăpîni plînsul. A nu înghiţi pe cineva = a nu putea suporta pe cineva, m P. anal. A trage în plămîni, a inhala aer, fum etc. 2. (Fig.) A suporta, fără a protesta, o insultă, o necuviinţă. B* (Fig.) Â omite cuvinte sau silabe în cursul vorbirii. 4. (Fig., despre pămînt, apă etc.) A cuprinde în sine, a absorbi, a face să dispară. O Expr. Parcă l-a înghiţit pămintul = se spune despre cineva sau ceva carc a dispărut şi nu mai poate fi găsit.
înghiţire, înghiţiri, s.f. Acţiunea de a înghiţi; degluliţie.
înghiţito&re, înghiţitari, s.f. |j Din înghiţi [j (Reg.) Gîtlej. ,
înghiţitură, înghiţituri, s.f. || Din înghiţi |j Acţiunea de a înghiţi. O Expr. (A bea) dintr-o înghiţitură — (a bea) înghiţind toată băutura o dată. m Cantitatea de mîncare sau de băutura care se poate înghiţi dintr-o dată.
îngîmîâ, îngîmf, vb. I. Refl. |[ In -j- gîmfa (înv. şi reg.) „a se umfla" || A fi plin de sine, a se înfumura, a se mîndri, a se fuduli.
îngîmfâre, îngîmfări, s.f. Atitudine de încredere exagerată în propriile însuşiri; vanitate, orgoliu, trufie.
mgîmîât, -ă, îngîmf aţi, -te, adj. (Adesea substantivat) încrezut, plin de sine, vanitos, orgolios.
îngînâ, îngin, vb. I. || Lat. *ingannare ||
1. Tranz. A imita (în bătaie de joc) glasul sau vorbele cuiva. 2, Tranz. A rosti sau a cînta ceva încet (şi neclar). 8. Refl. A se amesteca, a se îmbina. O Expr. Se îngînâ ziua cu noaptea = începe să se lumineze, să se facă ziuă. 4. Tranz. şi refl. (Mai ales poetic) A (se) acompania, a (se) însoţi. Vom visa un vis ferice, îngina-ne--vor c-un cînt Singuratice izvoare, Blinda batere de vînt (Eminescu). .
îngînâre, îngînări, s.f. Acţiunea de a (se) îngîna; rostire înceată, murmurare, cîntec nedesluşit.
îngîndură, îngîndurez, vb. I. Refl. şi tranz. || Din in -f- gindu.rf '%k cădea sau a pune pe gînduri; a (se) îngrifora.
îngîndurâre. s.f. Faptul de a fi îngindurat; cufundare în gloduri; îngrijorare.
îngindurat, -ă, îngind uraţi, -te, adj. Cufundat în gînduri, preocupat.
îngloba, înglobez, vb. I. Tranz. || Din fr. englober (< globe „glob, sferă“) || A introduce într-un tot, ca parte integrantă, a include, a cuprinde.
îngloda, înglodez, vb. 1. Refl. (| Din în -f- glod || A se înfunda iii noroi, a se împotmoli, m (Fig.) A face multe datorii, a se baga in datorii care nu mai pot fi plătite.
îngiodâre, înglodări, s.f. Acţiunea de a (se) îngloda.
înglodat, -ă, înglodaţi, -te, adj. Cufundat în noroi, înnămolit.
înglotL mglotesc, vb. IV. Tranz. || Din în -f gloatâ |1 (înv.) A strînge gloatele, a concentra oastea în vederea unei acţiuTîi militare. Sinan... îşi îngloti ostile pe lîngâ sine (Bălcescu).
înglotîre, înglotiri, s.f. (înv.) Acţiunea de a îngloti; concentrare de oşti.
îngrădi, îngrădesc, vb. IV. Tranz. Cf. sî. graditi || lo A tmprejmui cu gard. ® Refl. (Fig.) A se apăra, a se păzi, a se pune la adăpost cu ajutorul cuiva sau a ceva. 2. (Fig.) A stăvili, a limita.
îngrădire, îngrădiri, s.f. Acţiunea de a (se) îngrădi; împrejmuire (cu gard, cu zid etc.). ® (r ig.) limitare, restrîngere, stăvilire.
îngrăditură, îngrădituri, s.f. || Din îngrădi || Gard de nuiele, de seînduri etc., cu care se împrejmuieşte ceva.
îngrămădi, îngrămădesc, vb. „IV. Tranz. şi refl. \\ Din în -{- grămadă || A (se) aduna undeva în număr mare, a (se) strînge grămadă. * Refl. A se înghesui, a se îmbulzi.
îngrămădire, îngrămădiri, s.f. Acţiunea de a se îngrămădi; grămadă, morman.
îngrăşâ, îngraş, vb. I. || Lat. in -f grassiare (< grassus == crassus „gros, gras“) |j 1. Refl. A deveni (mai) gras; (tranz.) a hrăni bine un animal ca să devină gras. O Expr. Nu se îngraşă porcul în ajun = nu se poate realiza ceva important în ultimul moment. 2. Tranz. A mări fertilitatea unui teren agricol cu ajutorul îngrăşămintelor.
îngrăşâre s.f. Acţiunea de a (se) ingrăşa; nutrire a unui animal ca să devină mai gras.* ® Fertilizare cu îngrăşăminte a solului.
îngrăşămînt, îngrăşăminte, s.n. || Din îngrâşa. Cf. fr. engraissement (| Produs organic sau mineral, folosit pentru a mări fertilitatea solului.
mgrăşătorie, îngrăşâtorii, s.f. || Din îngrăsa\\ Unitate agricolă specializată în îngrăşarea* de animale. © Adăpost, construcţie pentru animale supuse îngrăşării.
îngreţoşâ, îngreţoşez, vb. I. Refl. || Din în -f-greţos II A fi cuprins de greaţă, de scîrbă; a se dezgusta.
îngreţoşâre s.f. Faptul de a se îngreţoşâ; senzaţie de greaţă, scîrbă.
îngreuna, îngreuiez, vb. I. || Din în -f greoi || 1. Tranz. şi refl. A se face (mai) greu, (mai) greoi; (tranz.) a produce cuiva o senzaţie de greu ta Le, ^ de apăsare. 2. Tranz. A face ca ceva sa devină mai anevoios; a îngreuna.
îngreuna, îngreunez, vb. 1° Tranz. şi refl. || Ci. greu || 1. A (se) ingreuia. 2* A (se) încărca cu o greutate, a (se) împovăra. © Tranz. (Fig.) A face ca ceva să fie greu de realizat.
îngreunară sd. Acţiunea de a (se) îngreunat î m p o v a r a re, ap ăsare.
îngreunat, -ă, îngreunaţi, -te, adj. 1. Care a devenit mai greu, mai anevoios; îngreuiat. 2. (Rar; ia L, despre femei) însărcinată, gravidă. Din momentul acela ea purcese îngreunată ($8mi-nescu).
îngrijâ, îngrijez, vb. I. Refl. || Din liţ grijă|| (Rar) A se îngrijora, a se nelinişti.
525
ÎNJGHEBA
îngrijât, -ă, îngrijaţi, -te, adj. îngrijorat, neliniştit. Am intrat în sat pe la aprinsul luminărilor. Toţi acasă erau. îngrijaţi (Vlahuţă). îngriji, îngrijesc, vb. IV. || Din în + grijă |j
1, Tranz., intranz. şi refl. A avea grijă de cineva sau de ceva, a purta de grijă cuiva. 2. Tranz. A păstra un lucru în bună stare. 8. Refl. A(-şi) vedea de sănătate, a urma un tratament medical. 4. Refl. A lua din timp măsuri în vederea..., a se pregăti. 5* A se preocupa, a căuta, a vedea de ceva. 0. Refl. (înv.) A se îngrijora.
îngrijire, îngrijiri, si. Acţiunea de a (se) îngriji; purtare de grijă. O Expr. A da primele îngrijiri = a da primul ajutor unui accidentat, unui bolnav. © Băgare de seamă, atenţie.
îngrijit, -ă, îngrijiţi, -te, adj. 1. Căruia i se poartă de grijă, m Care este păstrat cu grijă.
2, Curat, dichisit. 8» Făcut cu grijă, cu atenţie. 4, (Rar; înv.) îngrijorat.
îngrijitor, -oâre, îngrijitori, -oare, s.m. şi f. || Din îngriji || Persoană însărcinată cu întreţinerea unei clădiri, a unui imobil ete. m (Rar) Persoană care îngrijeşte pe cineva.
îngrijoră, îngrijorez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din în 4- grijă || A produce cuiva sau^ a simţi . nelinişte, grijă, tqamă; a (se) nelinişti, a (se) alarma.
îngrijorare, îngrijorări, s.f. Faptul de a (se) îngrijora; nelinişte,. temere.
îngrijorat, «a, îngrijoraţi, -te adj. Cuprins de griji, neliniştit, alarmat.
îngrijorător, -oare, îngrijorători, -oare, adj. II Din îngrijora || Care îngrijorează, care produce nelinişte, alarmant.
fngropă, îngrop, vb. I. || Din în -f- groapă ||
1.	Tranz. A înmormînta. 2. Tranz/ A băga ceva în pămînt, a acoperi cu pămînt. © A muşuroi o plantă. 8. Tranz. şi refl. (Fig.) AJse) înfunda în ceva, a (se) ascunde astfel îneît să fie acoperit din toate părţile. îngrop în palme capul (Coşbue). © Refl. A se izola undeva, într-un loc retras, fără legături cu alţi oameni. Vidra nu vrea să se îngroape la ţară (Hasdeu).
îngropare, îngropări, s.f. Acţiunea de a (se) îngropa; înmormîntare, îngropăciune, m Acoperire cu pămînt.
îngropat s.n. Prăşitul al doilea al porumbului, al cartofilor etc. © Acoperirea cu pămînt a viţei de vie, toamna.
îngropăciune, îngropăciuni, s.f. || Din îngropa [| (Pop.) Înmormîntare. O De îngropăciune = trist; funebru.
îngroşâ, îngroş, vb. I. || Din în -f gros || 1. Tranz. şi refl. A deveni sau â face să devină mal gros, mai voluminos, a-şi mări sau a face să-şi mărească volumul în grosime. O Expr. Se îngroaşă gluma = situaţia devine neplăcută sau îngrijorătoare. 2. Tranz. şi refl. (Despre lichide, vapori etc.) A deveni sau a face să devină mai dens, mai concentrat. ©(Despre grupuri sau rînduri de persoane) A(-şi) spori numărul, a se îndesi. 8. Refl. (Despre voce) A căpăta un timbru mai coborît, mai grav.
îngroşat, «a, îngroşaţi, -te, adj. Care a devenit mai gros, mai voluminos sau mai dens.
îngrozi, îngrozesc, vb. IV. Tranz. jj Din în -f groazâ || A produce, a provoca groază; (refl.) a fi cuprins de teamă, de groază.
îngrozire si. Faptul de a (se) îngrozi; groază, spaimă.
îngrozit, -ă, îngroziţi, -te, adj. Cuprins de groază, înspăimîntat, înfricoşat.
îngrozitor, «oare, îngrozitori, -oare, adj. (| Din îngrozi || Care îngrozeşte; înspăimântător; (adverbial) grozav, extrem de... Mircea însuşi mînâ-n luptă vijelia-ngrozitoare (Eminescu).
îngurzi, ingurzesc, vb, IV. (Pop.) 1. Tranz. A confecţiona opinci din piele prin încreţirea cm © cureluşă a marginilor şi prip formarea gurguiului. 2. Tranz. A increţi, a sirînge pe margini pînza, pănura etc. eînd se confecţionează articole de îmbrăcăminte.
îngust, -ă, înguşti, -ste, adj. || Lat. angustus j| 1. Care are lăţime' mică. 2. Subţire. © Strimt, neîncăpător; (fig.) mic, limitat. Pe cînd era el tînăr, lumea-i părea îngustă (Alecsandri). 8. (Fig.; despre oameni şi manifestările lor) Lipsit de orizont, mărginit.
îngustă, îngustez, vb. I. Ţranz. şi refl. |j Lat. angustare || A (se) face (mai) îngust.
îngustat, -ă, îngustaţi, -te, adj. Care a devenit îngust, căruia i s-a redus lăţimea.
îngustime,.îngustimi, s.f. || Din îngust || 1. însuşirea de a fi îngust. 2, (Fig.) Lipsă de orizont, mărginire (în gîndire, în concepţii), mediocritate.
înhăita, înhăitez, vb. I. Refl. reeipr. || Din în -j- haită || (Depr.) A se asocia cu alţii în vederea săvîrşirii în comun a unor acte reprobabile; a intra în cîrdăşie cu derbedei.
înhăma, înham, vb. I. || Din în -f ham ||
1. Tranz. A pune hamurile pe cai sau pe alte animale de tracţiune; a pune caii la căruţă.
2. Refl. (Fig.) Â se angaja la un lucru greu, care cere mari eforturi.
înhămat1 s.n. Acţiunea de a (se) înhăma; punerea hamurilor pe cai (sau pe alte animale de tracţiune) şi prinderea lor la un vehicul (căruţă, sanie etc.).
înhămat2, -ă, înhămaţi, -te, adj. (Despre animale de tracţiune, în special despre cai) Cu hamurile puse; prins la căruţă sau la trăsură, la sanie etc.
înhâţâ, înhdţ, vb- I. Tranz. || Din în -f haţ [j
A apuca pe cineva sau ceva repede, cu violenţă şi pe neaşteptate, a înşfăca.
înhuma, înhumez, vb. I. Tranz. || Din fr. inhumer, lat. înhumare K humus „pămînt, ţărînă“) || (Livr.) A înmormînta, a îngropa.
înhumare, înhumări, s.f. (Livr.) Acţiunea de a înhuma; înmormîntare.
inierbă, înierhez, vb. I. Tranz. || Din în 4 iarbă i| A însămi îi ţa cu iarbă un teren.
înjghebă, înjghebez, vb. I. Tranz. || Din în 4. jgheab || A face, a alcătui ceva din lucruri aflate la în de mm ă; a improviza, a încropi. Aduse cile va seînduri şi înjgheba un pat (Dună-reanu). ® A construi, a forma, a întemeia.
ÎNJGHEBARE
526
înjghebă*©, înjghebări, s.f, Acţiunea de a înjgheba; alcătuire (improvizată). @ întemeiere.
înjosi, înjosesc, vb. IV. Tranz. şi refl. y Din în 4- jos || A (se) umili, a (se) dezonora, a (se) degrada. Să mă înjosesc la bâtrîneţe (Rebreanu).
înjosire, înjosiri, s.f. Acţiunea de a (se) înjosi; umilire, dezonorare.
înjositor, -oare, înjositori, -oare, adj. || Din înjosi || Care înjoseşte, umilitor, degradant.
înjuga, înjug, vb. I. Tranz. || Din în -f jug\\ A pune vitele (mai ales boii) la jug, ca să tragă carul, plugul etc.
înjugat, -ă, înjugaţi, -te,, adj. fDespre vite) Pus la jug.
înjumătăţi, înjumătăţesc, vb. IV. Tranz. || Din în -j- jumătate || A împărţi în două părţi egale; p. ext. a reduce la jumătate.
înjumătăţit, -ă, înjumătăţiţi, -te, adj. împărţit în două; redus la jumătate.
înjunghia, înjtinghii, vb. I. Tranz. || Din în -j-junghi || 1. A înfige în cineva un cuţit, un pumnal etc.; spec. a tăia un animal (pentru consum).
2.	(La pers. 3) A simţi sau a provoca o durere vie.
înjunghiere, înjunghieri, s.f. Acţiunea de a înjunghia; tăiere (pentru consum) a unui animal, Negoiţă venea cu un viţel la înjunghiere (Galac-tion).
înjunghietiiră, înjunghieturi, s.f. || Din înjunghia || 1. Durere vie, ascuţită; junghi. 2. Rană; produsă prin înjunghiere; locul unde a pătruns cuţitul (pumnalul etc.) cu care s-a înjunghiat.
înjura, înjur, vb. I. Tranz, intranz. şi refl. recipr. || Lat. injuriare || A spune cuvinte insultătoare, injurioase (la adresa cuiva); a (se) sudui.
înjurătură, înjurături, s.f. || Din înjura || Cu-vînt sau expresie cu care se înjură; sudalmă.
înlăcrima, înlăcrimez, vb. 1. || în -f- lăcrima || 1. Intranz. (Despre oameni) A lăcrima, a plînge. 20 Intranz. şi refl. (Despre ochi) A se umple de lacrimi.
'înlăcrimat, -ă, înlăcrimaţi, -te, adj. (Despre ochi) Plini de lacrimi; (despre oameni) plîns; supărat, trist.
înlănţuî, înlânţui, vb. IV. Tranz. || Din în -f-lanţ || 1. (înv.) A pune în lanţuri, a încătuşa. 2. A îmbrăţişa. 8. (Fig.) A încînta, a captiva, a subjuga. 4. A aşeza în rînd, în ordine; (refl.) a urma într-o succesiune neîntreruptă.
înlănţuire, înlănţuiri, s.f. ^ Acţiunea de a (se) înlănţui; înşiruire, succesiune neîntreruptă de lucruri.
înlănţuit, -ă, înlănţuiţi, -te, adj. 1. Legat în lanţuri, încătuşat. ® îmbrăţişat. 2. Legat unul de altul într-o succesiune continuă.	.
înlătură, înlătur, vb. I. Tranz. || Din în -f-laiuri || A da la o parte, a îndepărta; a face să dispară.
înlăturare s.f. Acţiunea de a înlătura; îndepărtare.
înlăântru adv. v. înăuntru, înlăântrul prep. v. înăuntrul, înlemni, înlemnesc, vb. IV. Intranz. [| Din în -f- lemn || A rămîne nemişcat (de spaimă, de uimire ete.), a încremeni, a înmărmuri.
tnlemnîre s.f. Acţiunea de a irdemnl; încremenire; p. ext. uimire; spaimă.
înlemnit, -ă, înlemniţi, -te, adj. Ţintuit lotului, încremenit, înmărmurit.
înlesni, înlesnesc, vb. IV. Tranz. || Din în -f lesne II1. A face ca ceva să fie mai uşor de înfăptuit, de obţinut etc.; a uşura. 2. A ajuta pe cineva (într-o muncă, la o acţiune sau băneşte). Te rog... să-l înlesneşti cu cepm bani (Kogălniceanu).
înlesnire, înlesniri, s.f. Acţiunea de a tnksni; uşurare ; p. ext. uşurinţa de a face un lucru. O Cu înlesnire = cu uşurinţă, lein®* uşor. © Ajutorare, ajutor.
înlocui. înlocuiesc. vb. IV. Tranz. jj Din în j loc || 1. A pune ceva sau pe cineva în locul altuia. 2. A îndepărta pe cineva dintr-un post, numind pe altcineva în loc. 8. A ţine temporar locul cuiva într-o funcţie, într-o muncă.; a suplini.
înlocuire s.f. Acţiunea de a bnlocui; schimbare a unei persoane sau a unui lucru cu altă persoană sau alt lucru.
înlocuitor, -oare, înlocuitori, -oare, adj., g.ms || Din înlocui || 1. Adj. Care înlocuieşte sau cu care poate fi înlocuit cineva sau ceva. 2, S.m. Produs sau material avînd proprietăţi asemănătoare cu ale altui produs, pe care îl poate înlocui.
înmagazina, înmagazinez, vb. I. Tranz. |j Din fr. emmagasiner || 1. A pune, a depozita (mărfuri, produse etc.) într-o magazie. © A acumula (căldură, energie, substanţe de rezervă). 2, (Fig.) A aduna, a acumula’ (cunoştinţe).
înmagazinâre s.f. Acţiunea de a înmagazina, depozitare în magazie.
înmatricula, înmatriculez, vb. I. Tranz. ]) Din fr. immatriculer, lat. immatriculare [| A înscrie într-o matricolă.
înmatriculare, înmatriculări, s.f. Acţiunea de a înmatricula; înscriere într-o matricolă.
Îiîiiiănunclîeâ, înmănunchez, vb. I. Tranz.
|| Din în -f mănunchi || A aduna, a strînge, a lega în mănunchi. ©Refl. (Fig.) A se aduna la un loc, a se strînge, a se reuni.
înmănuşât, -ă, înmânuşaţi, -te, adj. || Din în -j- mănuşă || Caj*e poartă mănuşi, cu mănuşi.
înmărmuri, înmărmuresc, vb. IV. Intranz.
II Din în -f- marmură || A rămîne nemişcat (de frică, de uimire), a înlemni, a încremeni.
înmărmurit, -ă, înmărmuriţi, -te, adj. Ţintuit locului (din cauza unei emoţii puternice) ; înlem-nit, încremenit.
înmii, înmiesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din în -f- mie || A (se) mări de o mie de ori; p. ext. a (se) înmulţi, a spori foarte mult.
înmiit, -ă, înmiiţi, -te, adj. (Adesea adverbial) De o mie de ori mai mare sau mai mult; p. ext. foarte mare, foarte numeros.
înmiresma, înmiresmez, vb. I. Tranz. || Din în -f mireasmă || A răspîndi o mireasmă; a parfuma, a îmbălsăma.
înmiresmat, -ă, înmiresmaţi, -te, adj. Care produce sau conţine o mireasmă, parfumat.
înniînâ, înmînez, vb. 1. Tranz. || Din %n ~h mînă || A preda un obiect, un act etc. !n mînn cuiva; a remite.
ÎNNOBILA
luminare s.f. Acţiunea de a înmtna; remitere, predare.
fîimlidiâ* tnmlâdiez, vb. I. Refl. şi tranz. \\în 4- mlădia j) A (se) mlădia, a (se) înclina, a (se) îndoi uşor.
înmiădiere* înmlâdieri, s.f. Acţiunea de a (se) înmlădia; mlădiere.
înmoina* pers. 3 înmoinează, vb. I. Refl. impers. || Din în -j- moină [| A se mai încălzi vremea, a deveni mai puţin aspră; a se face moina. Se-nmoinase... streşinile picurau (Sandu-Aldea).
mmormfntâ, înmormîntez, vb. I. Tranz.
|| Din în -f mormînt || 1. A aşeza un mort în mormînt, a îngropa (1), a înhuma. ® (Fig.) A acoperi bine din toate părţile ascunzînd vederii. (Refl.) Cu capul pe desagi, mă înmormintai în căpiţa de fin (Hogaş). 2. (Fig.) A da uitării; a > trece sub tăcere.
hunormîntâre9 înmormtntări, s.f. Acţiunea de a înmormintă; ceremonia funebră, ritualul care însoţeşte această acţiune.
înmuguri* înmuguresc, vb. IV. In tranz. || Din în 4- mugur || A da muguri. ® (Fig.^ despre idei, proiecte) A se ivi, a apărea în minte.
înmugurire* înmuguriri, si. Faptul de a înmuguri.
înmugurit* -ă, înmuguriţi, -te, adj. (Despre plante) Care a dat muguri.
mumia* înmoi, vb. I. || în 4- muia |] 1, Tranz. A băga în apă (sau în alt lichid); a umezi. 9 Tranz. şi refl. A (se) îmbiba cu un lichid. 2. Refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină mai moale prin mărirea temperaturii sau a umidităţii. 8. Refl. (Despre ger, vreme) A deveni mai nu ţin aspru. 4. Refl. şi tranz. (Fig., despre oameni) A (se) potoli, a (se) calma, a (se) linişti; a deveni mai îngăduitor, mai bun.
înmuiat*	-ă* înmuiaţi,	-te,	adj.	1» Umezit,
f îmbibat cu	un lichid. 2.	Devenit	moale prin
încălz ire sau prin adaos de lichid. © (Fig*) Lipsit de vlagă, de putere. 8, (Fig.) Potolit, s calmat, liniştit; p. ext. îmblînzit.
înmuiere, înmuieri, s.f. Acţiunea de a (se) înmii ia.
tnmidrl*	înmulţesc, vb.	IV.	Refl.	|] Dm in 4-
rnult || R A	spori," a se mări;	(tranz.; mat.) a
efectua operaţia înmulţirii; a multiplica. 2. A produce indivizi noi din aceeaşi specie, a se' reproduce.
înmulţire, înmulţiri, s.f. Acţiunea de a (se) tnmutţf; '(mat.) operaţie prin care un număr este m Vit de un anumit număr de ori. O Tabla înmulţi*ii = tablou care conţine rezultatele acestei oper 41, efectuată între primele zece numere.
mmuiţît, -ă, înmulţiţi, -te, adj. Sporit, mărit (numeric/sau cantitativ).
înn?u<‘itor* înmultitori, s.m. || Din înmulţi || Num Ir cu care se înmulţeşte alt număr.
în murgi* pers. 3 înmurgeşte, vb. IV. In tranz. şi refl. impers. || Din în amurg || (Pop.) A (se) însera.
înnădi* înnădesc, vb. IV. || Din în 4- nadă || L Tranz.' A adăuga unui obiect (cosind, lipind Ptc.) o bucată, de obicei din acelaşi material,
pentru a-1 mări, a-1 lungi, a-1 lărgi. 2. Refl. A prinde poftă de ceva, a se obişnui la ceva. ® (Despre peşti) A se obişnui să vină îa mîncarea ce li s-a dat ca nadă. -9 (Despre oameni) A se obişnui să meargă prea des undeva sau să facă ceva (nepermis).
înnădit* -ă* înnădiţi, -te, adj. Cusut, înnodat» sudat etc. cu o bucată din acelaşi fel de material, pentru a deveni mai mare, mai lung.
înnăditără, înnădituri, s.f. || Din înnădi || Bucată înnădită; nadă. © Locul unde s-a înnădit ceva.
înnămoli* înnămolesc, vb. IV. Refl. || Din în 4- nămol || 1. A se înfunda în nămol, a se îngloda, a se împotmoli. 2. (Despre albia unei ape curgătoare) A se micşora prin depunerea mîlului adus de apă.
înnămolire* înnâmoliri, s.f. Acţiunea de a se înnămoli; împotmolire. ® Depunere de nămol în albia unei ape curgătoare.
înnămolit, -ă, înnămoliţi, -te, adj. înfundat în nămol, împotmolit. @ Acoperit de nămol.
înnăscut* -ă, înnăscuţi, -te, adj. || în 4- născut\\ (Despre însuşiri fizice sau psihice) Cu care se naşte cineva, congenital.
înnebuni* înnebunesc, vb. IV. || Din în 4-nebun || 1. Intranz. A-şi pierde facultăţile mintale, a deveni nebun; a-şi ieşi din minţi; (cu sens atenuat) a-şi pierde calmul, stăpînirea de sine. 2. Tranz. A face pe cineva să-şi piardă stăpînirea de sine, a agasa. $
înnebunit* -ă, înnebuniţi, -te, adj. Care este atins de nebunie, de demenţă; nebun. © Scos din minţi, zăpăcit, uluit.
înnegri* înnegresc, vb. IV. || Din în -f negru || 1. Tranz. A vopsi în negru; a face să devină de culoare închisă. O Expr. (Fam.) A înnegri hîrtia = a scrie. ® Intranz. şi refl. A deveni negru; a căpăta o culoare închisă. 2* Refl. A se bronza. 8» Intranz. A apărea, a se detaşa ca o pată întunecată pe un fond de culoare deschisă.
4.	Tranz. (Fig.) A descrie pe cineva în culori negre, a vorbi de rău, a ponegri.
înnegrit* =ă* înnegriţi, -te, adj. Vopsit cu negru, devenit negru.
înnegura* înnegurez, vb. I. || Din în 4- negură || 1» Tranz. şi refl. A (se) acoperi cu negură; a se întuneca. 2. Refl. (Fig.; despre oameni sau despre chipul lor) A se posomori, a căpăta o expresie tristă. (Despre ochi, privire) A se tulbura, a se împăienjeni. Ochii căprui ai lui Tudor se înnegurară (Sadoveanu).
înnegurat* «ă* înneguraţi, -te, adj. 1. Acoperit de negură sau de ceaţă. 2* (Fig., despre oameni) Posomorit.
înnisipâ* pers. 3 înnisipează, vb. I. Refl.
|| Din în 4- nisip || (Despre conducte, canale) A se astupa cu nisip; (tranz.) a aşterne un strat de nisip pe suprafaţa unei împietruiri.
înnobila* înnobilez, vb. I. Tranz. || Din în 4-nobil (după fr. emioblir) || 1. A acorda cuiva un titlu de nobleţe. © Refl. A deveni mai distins, mai rafinat. "2. A îmbunătăţi proprietăţii0 unor materiale (minereuri, cărbuni, oţeluri etc.).
ÎNNOBILAT
528
înnobilat, -ă, înnobilaţi, -te, adj. 1. Care a primit im titlu de nobleţe. 2. (Despre materiale) Căruia i s-au îmbunătăţit proprietăţile.
înnodă, înnod, vb. I. Tranz. || Din în -f nod\\ 1. A face un nod (la o sfoară); a lega printr-un nod. 2, (Fig.) A agonisi, a încropi. © A înjgheba, a alcătui. Prietenii îl găsiră pe cînd înnoda altă carte în bojdeucă (Călinescu).
înnoi, înnoiesc, vb. IV. || Din în + nou || 1. Tranz. A reface un obiect (înlocuind ce era uzat); a pune un lucru nou în locul altuia vechi.
© Refl. A se îmbrăca cu haine noi. 2. Refl. (Fig.) A se împrospăta, a se regenera. 8. Tranz. A relua, a repeta. 4. Tranz. A prelungi valabilitatea unui act, a unui document.
înnoire, înnoiri, s.f. Acţiunea de a (se) înnoi; reparare, refacere. © (Fig.) Transformare, prefacere, regenerare.
înnoit, -ă, înnoiţi, -te, adj. 1. Făcut din nou; reparat. @ îmbrăcat cu ceva nou. 2. Schimbat, reîmprospătat.
innoitdr, «oare, înnoitori, -oare, adj. |j Din înnoi || Care înnoieşte, care regenerează.
înnopta, înnoptez, vb. I. || Din în 4- noapte || 1. In tranz. şi refl. impers. A se face noapte; a se întuneca. O Pe înnoptat (sau pe înnoptate) — la căderea nopţii. 2. Intranz. A-l apuca pe cineva noaptea (într-un loc străin); a petrece noaptea undeva.
înnoptare s.f. Faptul de a se înnopta; căderea nopţii.
înnora, pers. 3 înnorează, vb. î. Refl. impers.
|| Din în 4- nor || A se ivi nori pe cer. © Refl. (Fig.) A se întrista, a se posomorî. || Şi: înnoura vb. I.
îimorăre, înnorări, s.f. Faptul de a se înnora; acoperire a cerului cu nori. © (Fig.) Tristeţe, mîhnire. I-a văzut cuta dintre ochi şi înnourarea dintre gene (V.I. Popa). || Şi: înnourăre s.f.
înnorat, -ă, înnoraţi, -te, adj. (Despre cer) Acoperit cu nori. || Şi: înnourat, -ă, adj. înnoura vb. I v. înnora, înnourăre s.f. v. înnorare, înnourat, -ă adj. v. înnorat, îndt s.n. || Din înota || 1. Plutire şi înaintare în apă (sau la suprafaţa apei) prin mişcări făcute cu mîinile şi cu picioarele; sportul practicat în acest fel. © (Adverbial) Înotînd. Se aruncă cu calul în apă, o trece înot dincolo de cela mal (Creangă). 2. Deplasarea în apă a vieţuitoarelor acvatice şi a unor jfeamifere terestrei
înotă, înot, vb. I. In tranz. || Lat. innotare || 1. A pluti şi a înainta la suprafaţa apei (sau în apă) prin mişcări ritmice făcute cu braţele şi cu picioarele; (despre animale acvatice) a se deplasa în apă. 2. (Despre corpuri) A pluti într-un mediu lichid. 8. A merge cu greu prin noroi, prin zăpadă etc. 4. (Fig.) A fi cufundat in ceva, năpădit de ceva. Sufletu-i acum înoată în bucurie (Odobescu). 5. (Fig.) A avea ceva din belşug: înoată în aur.
înotător, -oâre, înotători, -oare, adj., subst.
|J Din înota || 1, Adj., subst. (Persoană) care ştie să înoate, (sportiv) care practică înotul. 2, Si. Organ exterior al peştilor,, balenelor, delfinilor etc-, care le serveşte la înot; aripioară.
înrădăcina, înrădăcinez, vb. I. Refl. jj Din în -f- rădăcină j| 1, (Despre plante) A prinde rădăcini, a se fixa în pămînt prin rădăcini. 2, (Fig.; despre idei, deprinderi, metode) A pătrunde^ adînc (în conştiinţă, în obişnuinţă).
înrădăcinat, -ă, înrădăcinaţi, -te, adj. 1. (Despre plante) Fixat în pămînt prin rădăcini. 2e (Fig.) Pătruns adînc în conştiinţă, în obişnuinţă.
înrăî, înrăiesc, vb. IV. Tranz. şi refl. fj Din în + rău || A face să devină sau a deveni mai rău, mai răutăcios. © A se înrăutăţi, a se agrava. A cincea zi[ rana] a început să se înrăiască (Camil Petrescu).
înrăit, -ă, înrăiţi, -te, adj. Care a devenit rău, care e plin de răutate; înverşunat, îndîrjit, înrăma, înrămez, vb. î. Tranz. || Din în -j~ ramă || A pune în ramă, a încadra.
înrăutăţi, înrăutăţesc, vb. IV. Refl. şi tranz. II Din în 4- răutate || A deveni sau a face să devină mai rău, a (se) agrava.
înrăutăţire, înrăutăţiri, s.f. Faptul de a (se) înrăutăţi; agravare.
înrăutăţit, -ă, înrăutăţiţi, -te, adj. Care a devenit (mai) rău; înrăit. © Care s-a agravat.
înregimenta, înregimentez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. enrégimenter || A (se) încadra într-o grupare, într-un partid etc.
înregistrâ, înregistrez, vb. I. Tranz. || Din fr, enregistrer || 1. A înscrie un act sau a efectua o operaţie într-un registru; a consemna, a nota un fapt, un eveniment. 2. (Despre aparate) A marca variaţia unei mărimi. 8, A fixa semnale acustice pe o bandă de magnetofon, pe un disc etc. 4» (Fig.) A întipări 111 memorie, a nota. 5® (Fig.) À obţine şi a înscrie la activul său un rezultat, o realizare.
înregistrare, înregistrări, s.f. Acţiunea de a înregistra; înscriere într-un registru. © Ceea ce a fost înregistrat cu ajutorul unui aparat. © Însemnare, notare a unui fapt, a unui eveniment.
înregistrator, -oâre, înregistratori, -oare, adj., s.n. H Din înregistra || (Aparat sau instrument) care înregistrează.
înrîurî, inrîuresc,,Yb* IV. Tranz. || Din în -f rîu. Cf. fr. influer, influence II A exercita o influenţă asupra cuiva. Eram şi eu înrîurit de sfiala îngrijorată a celorlalţi (Camil Petrescu).
înrîurire, înrîuriri, s.f. Acţiunea de a înrîuri; influenţare, influenţă.
înrobi, înrobesc, vb. IV. Tranz. || Din în 4-rob || A subjuga, a robi; a aservi.
înrobire, înrobiri, s.f. Acţiunea de a înrobi; subjugare; aservire.
înrobit, -ă, înrobiţi, -te, adj. Subjugat; aservit.
înrobitor, -oâre, înrobitori, -oare, adj., s.m. şi f. || Din înrobi i| (Persoană) care înrobeşte pe cineva.
înrola, înrolez, vb. I. Tranz. şi refl. || După fr. enrôler || A (se) încadra în rînd urile armatei; p. ext. a (se) înscrie într-un partid, într-o organizaţie etc., a (se) înregimenta.
529
ÎNSENINAT
înrolare, înrolări, s.f. Acţiunea de a (se) înrola; înscriere în rîndurile armatei, p. ext. ale nnei organizaţii, ale unui partid etc.
înroşi, înroşesc, vb. IV. Tranz. şi refl. |] Din în -j- roşu || 1. Tranz. şi refl. A (se) colora în roşu. 2. Refl. (Despre oameni) A deveni roşu (la faţă), a se îmbujora. 8. Tranz. şi refl. (Despre metale) A deveni (sau a face să devină) incandescent; a se încinge. 4. Refl. (Despre unele fructe sau legume) A deveni roşu prin coacere.
înroşire s.f. Faptul de a (se) înroşi; colorare în roşu.
< înroşit, -ă, înroşiţi, -te, adj. Devenit roşu; colorat în roşu.
înroura, pers. 3 înrourează, vb. I. Refl. \\ Din în 4- roura || A se acoperi cu rouă.
înrourat, -ă, înrouraţi, -te, adj. Acoperit cu rouă, umezit de rouă. Iubirea lui e ca o floare cu petalele înrourate (Camil Petrescu).
înrudi, înrudesc, vb. IV. Refl. [j Din în -p rudâ || A fi (sau a deveni) rudă cu cineva. ® (Fig.) A avea trăsături comune cu cineva sau cu ceva.
înrudire, înrudiri, s.f. Faptul de a se înrudi; legătură de rudenie. © Asemănare, afinitate.
înrudit, -ă, înrudiţi, -te, adj. Care este rudă sau a devenit rudă cu cineva. @ (Fig.) Care prezintă caractere comune cu cineva sau cu ceva, care are afinitate cu cineva sau ceva.
însă conj. fi Lat. ipsa || 1. Cu toate acestea, totuşi. 2. Dar, pe de altă parte.
însăila, însăilez, vb. I. Tranz. Â coase ceva în mod provizoriu, eu împunsături rare. $ (Fig.) A imagina, a improviza.
însăilat, -ă, însăilaţi, -te, adj. Cusut în mod provizoriu, cu împunsături rare, înainte de cusătura definitivă. ® (Fig.) înjghebat, improvizat.
însămînţâ, însâmînţez, vb. I. Tranz. J| Din în -f sâmînţă || 1. A încorpora în sol seminţele unei plante (agricole); a semăna. 2. A introduce gârneţi masculi în organele genitale femele cu ajutorul unor instrumente, în vederea reproducţiei. 8. A pune germenii unor microorganisme pe medii nutritive, pentru a obţine o cultură.
însămînţâre, însămînţări, s.f. Acţiunea de a însămînţâ; semănat. • (Zoot.) Introducere de gameţi masculi în organele genitale femele, re aii-zînd astfel o fecundare artificială.
îasămînţât, -ă, însămînlaţi, -te, adj. (Despre terenuri) Care a fost semănat, în care s-au făcut însămînţări.
însănătoşâ vb. I. v. însănătoşi, însăoătoşâre s.f. v. însănătoşire, însănătoşât, -ă, adj. v. însănătoşit, însănătoşi, însănătoşesc, vb. IV. Refl. şi tranz. || Din în + sănătos jj A (se) face sănătos, a (se) vindeca, jj Şi: însănătoşâ vb. 1.
însănătoşire, însănătoşiri, s.f. Faptul de a (se) însănătoşi; vindecare. |] Şi: însănătoşâre s.f.
însănătoşit, -ă, însănătoşiţi, -te, adj. Care s-a vindecat de o boală, care s-a făcut sănătos. || Şi: însănătoşât, -ă adj.
însăremâ, însărcinez, vb. I. || Din în ■+• sarcină || 1. Tranz. şi refl. A încredinţa cuiva sau
a-şi asuma îndeplinirea unei sarcini. 2. Tranz. A face ca o femeie să devină gravidă.
însărcinare, însărcinări, s.f. Acţiunea de a (se) însărcina; sarcină, misiune.
însăreinât, însărcinaţi, s.m. /. cu afaceri — diplomat care conduce misiunea diplomatică în lipsa şefului permanent.
însăreinâtă, însărcinate, adj. (Despre femei) Care poartă un făt în pîntece; gravidă.
înscăuna, înscăunez, vb. 1. Refl. || Din în-f scaun || (înv.; despre Împăraţi, regi, domni sau arhierei) A prelua puterea, a se instala la conducere.
înscenâ, înscenez, vb. I. Tranz. || Din it
înscenare J! 1. A pune în scenă un spectacol, o reprezentaţie teatrală. 2. (Fig.) A pune la cale acţiuni rău intenţionate, cu scopul de a aduce prejudicii unei persoane nevinovate.
înscenare, înscenări, s.f. Acţiunea de a înscena.
înscrie, înscriu, vb. III. || în -f- scrie (după fr. inscrire) || 1. Tranz. şi refl. A trece sau a fi trecut într-un registru, într-un catalog etc., a (se) înregistra. 2» Tranz. A consemna oeva în scris. 8. Tranz. (Mat.) A construi o figură geometrică înscrisa. 4. Refl. A se înscrie în curbă = (despre vehicule) a intra în curba unui drum în aşa fel ca să nu derapeze sau să nu deraieze.
5.	Tranz. (Sport) A marca unul sau mai multe goluri. || Perf. s. înscrisei, part. înscris.
înscriere, înscrieri, s.f. Acţiunea de a (se) înscrie. O (Dr.) /. în fals v. fals.
înscris1, înscrisuri, s.n. Act, document. Am înscrisul lui care dă pe faţă că moşia... este a mea (Filimon).
înscris2, -ă, înscrişi, -se, adj. (Despre poligoane) Care are vîrfurile situate pe circumferinţa unui cerc; (despre poliedre) care are vîrfurile situate pe suprafaţa unei sfere sau a unui corp de revoluţie.
însemn, însemne, s.n. [j în semn (după fr. insigne) || (înv.) Semn distinctiv al unei demnităţi, al unui rang, al unui ordin.
însemnă, însemn şi însemnez, vb. I. |f Din în -f semn sau lat. in-signare |j 1. Tranz. şi in tranz. unipers. A avea un anumit înţeles; a arăta, a indica. 2. Tranz. A avea o anumită valoare. 8. Tranz. A nota, a consemna în scris. 4* Tranz. A marca, a delimita; a pune un semn distinctiv po ceva.
însemnare, însemnări, s.f. Acţiunea de a însemna; menţiune scrisă, notă.
însemnat, -ă, însemnaţi, -te, adj. 1. Oare poartă un semn distinctiv. 2. (Fig.) De vază, important.
însemnătate s.f. || Din însemnat || 1. Importanţă, valoare. 2. Semnificaţie, înţeles.
însenina, înseninez, vb. I. Refl. || Lat. inse-renare || 1. (La pers. 3) A se face senin. 2. (Fig.; despre oameni) A deveni calm, liniştit, bine dispus.
înseninare s.f. Faptul de a se însenina. © (Fig.) Bună dispoziţie, veselie.
înseninat, -ă, înseninaţi, -te, adj. Fără nori* senin, © (Fig.) Liniştit, vesel.
ÎNSERA
530
însevă, înserez, vb. I. || Din în -p seară || 1. Intranz. şi refl. uni pers. (La pers. 3) A se faee seară. 2. Intram. A-l apuca pe cineva seara undeva, a sta undeva pînă seara.
Inserare, înserări, si. Faptul de a se însera amurg.
inserat s.n. înserare, amurg. Q Pe înserat (sau pe înserate) — la căderea serii, în amurg.
îâsetâ» însetez, vb. I. Intranz. || Din în -j- sete || 1. A-i fi sau a i se face cuiva sete, a suferi de sete. 2» (Fig.) -A fi stăpînit de o dorinţă puternică, a fi avid de...
însetat, -ă, însetaţi, -te, adj. 1. Care suferă de sete, căruia îi este sete. 2. (Fig.) Care e stăpînit de o dorinţă puternică, dornic de..., avid de...
fnsetoşâ, însetoşez, vb. I. Intranz. || Din în -p setos i) (înv. şi reg.) A înseta.
însliosă, însilozez, vb. I. Tranz. || Din în -p siloz li A depozita (furaje, cereale etc.) într-um siloz.
însilozârc, însilozări, s.f. Acţiunea de a însi-loza; conservare a furajelor verzi şi suculente în gropi sau în construcţii speciale.
însingura, însingurez, vb. I. Refl. || Din în -p singur || A se' izola de mediul social, a căuta singurătatea.
însingurat, -ă, însinguraţi, -te, adj. Singur,' izolat de lume, de oameni, retras din viaţa socială.
însfngerâ, însîngerez, vb. I. || în + sîngera || A face să sîngereze, să piardă sînge. © Â păta cu sînge. © (Fig.) A înroşi, a colora în roşu.
însângerat, -ă, insîngeraii, -te, adj. 1* Care sîngerefmă, plin de sînge. © (Despre ochi) injectat. 2» (Fig.) De culoarea sîngelui, roşu.
însori, însoresc, vb. IV. Refl. || Din în -p soare || 1. A se încălzi la soare, a se expune la razele soarelui.
însorit, -ă, însoriţi, -te, adj. 1, (Despre locuri, clădiri) Luminat de soare; situat în bătaia soarelui. 2. (Despre timp) Cu soare, senin.
însoţi, însoţesc, vb. IV. || Din în -p soţ j| 1. Tranz. A merge împreună cu cineva; a-i fi cuiva tovarăş de drum; a acompania. 2. Refl. recipr. (Pop.) A se asocia, a se întovărăşi cu cineva. 8. Tranz. A adăuga, a alătura ceva pentru completare, pentru lămurire. 4, Refl. recipr. (Pop.) A se căsători.
însoţire, însoţiri, s.f. Acţiunea de a (se) însoţi; întovărăşire/ © (Pop.) Căsătorie, cununie.
însoţitor, -căre, însoţitori, -oare, adj., s.m. şi f. || Din* însoţi || (Persoană) care însoţeşte pe cineva sau ceva.
înspăimânta, înspăimi nt, vb.fl.^ Refl. || în -p spăiminta j| A fi cuprins de spaimă, m Tranz. A provoca spaimă, a băga spaima în cineva, a înfricoşa. Şi nu coi ca să mă laud, nici că voi să ie - ns h ă im înt (Ern i neseu).
îesmdmîniât, -ă, înspăimântaţi, -te, adj. Cuprins spaimă; înfricoşat, îngrozit.
însp ăinrîntăfor, -oare, înspăimântători, -oare, adj. |! Din înspăimînia ]| Care provoacă spaimă; înfricoşător. © (Adverbial) Foarte, extrem de...
înspică, pers. 3 înspică, vb. I. Intranz. || Din în d- spic || A face spic, a da în spic.
înspicâre, inspicări, s.f. Acţiunea de a înspica; apariţia spicului la cerealele păioase.
_ înspicat, -ă, înspicaţi, -te, adj. 1. Care are spice, care a dat în spic. 2. (Despre păr) Amestecat cu fire albe; cărunt; p. ext. (despre părul sau blana unor animale) cu vîrful de culoare mai deschisă. © (Despre ţesături) Cu fire de altă culoare, mai ales albe, pe un fond mai închis.
'înspinâ, înspinez, vb. I. Refl. || Din in -p spin || (Reg.) Â se împunge cu un spin, a se înţepa, a se înghimpa.
înspre prep. II în -P spre ij 1. (Local) Spre, către. 2, (Temporal) ^ Pe îa, spre. 8. (Modal) Spre: merge înspre vindecare.
înspiima, înspumez, vb. 1. || Din in -f spumă |j 1® Tranz. şi refl. A (se) umple de spumă, a (se) înspumega. 2„ Tranz. A transforma un material în spumă. ® A introduce spumă în masa unui material.
înspumât, »ă, înspumaţi, -te, adj. Cu spumă, plin de spumă. Caii lor aleargă alăturea-nspumaţi (Eminescu).
înspuinegâ, înspumeg, vb. I. Tranz. şi refl |\ în^ spumega || A (se) înspuma.
înspumegât, *ă, înspumegaţi, -te, adj. înspumat.
înstări, înstăresc, vb. IV. Refl. şi tranz. l\ Din în + stare || Â (se) îmbogăţi.
înstărit, -ă, înstăriţi, -te, adj. Bogat, avut. înstela, pers. 3 înstelează, vb. I. Refl. || Din în -f stele || (Despre cer, p. ext. despre noapte) A se acoperi de stele, a se împodobi cu stele.
înstelat, -ă, înstelaţi, -te, adj. (Despre cer, p. ext. despre nopţi) Cu stele, plin de stele.
înstrăinâ, înstrăinez, vb. 1. || Din în -p străin || 1. Refl. A-şi părăsi familia, locul de naştere, ţara, stabilindu-se în altă parte, m (Fig.) A se îndepărta sufleteşte de cineva. 2. Tranz..A transmite un drept de proprietate, a aliena. 8. Tranz. A sustrage, a fura.
înstrăinare s.f. 1. Acţiunea de a (se) înstrăina; transmitere a dreptului de proprietate sau a altor drepturi. 2. (Filoz.) Noţiune care înglobează diferite fenomene de dezumanizare, caracteristice societăţii bazate pe proprietatea privată şi îndeosebi societăţii capitaliste; transformarea produselor activităţii omeneşti, inclusiv a relaţiilor şi instituţiilor sociale în forţe străine şi ostile omului; izolarea indivizilor unii de alţii şi a individului de societate.
înstrăinat, -ă, înstrăinaţi, -te, adj. 1. Care a ajuns în stăpînirea altuia decît a posesorului iniţial. 2. îndepărtat sau plecat definitiv de acasă în altă localitate sau în altă ţară. © îndepărtat sufleteşte de cineva.
însfrună, înstrun, vb. I. Tranz. || Din in -p strună || 1, A acorda un instrument muzical. 2® A strînge un cal cu chingile, a-l stăpîni, a-l ţine în friu. Puse şaua pe Murga..., o înşir una bine (Deiavrancea).
înstrunat, -ă, înstrunaţi, -te, adj. 1. Acordat. 2® Strîns în chingi, ţinut în Mu, strunit, înfrînat.
® (Fig.) Potolit, domolit.
531
tNT&mmm
în&iiîleţL însufleţesc, vb. IV. (| Din în -Ş suflet || 1. Refl. şi tranz. A prinde sau a da viaţă; a (se) înviora; a (se) anima; ‘(tranz.) a stimula. ŞL (Fig.) A preface ceva inert în ceva viu, dinamic.
însufleţire, însufleţiri, s.f. Acţiunea de a (se) însufleţi; avînt, elan, entuziasm; animaţie.
tuşul, însă, însii, însele, pron. I| Lat. ipsum ||
1.	(Pronume personal precedat de prep. „întru44, „printru44, „dintru44) El (ea), dînsul, (dînsa); am încredere într-insul. 2. (Pronume de întărire; la f. pl.) însuşi: ele însele.
însuma, însumez, vb. I. Tranz. || Din în -f-^jur&â || A aduna laolaltă; a cuprinde, a tota-
* însumi, însămi, înşine, însene, pron. de întărire || Din îns(ul) -j- -mi, -ţi, -şi || Chiar, tocmai: am căzut eu însumi. || Forme gramaticale: pers. 2 sg. însuţi, însăţi, (pl. înşivă, însevă) ; pers. 3 sg. însuşi, însăşi (pl. înşişi, înseşi)-
însura, însor, vb. 1. Refl. || Lat- *inuxorare ({ uxor „soţie44) || (Despre bărbaţi) Ase căsători. (Tranz.) îl făcu postelnic mare şi îl ins ură cu Ilinca (Bălcescu).
însurat, însuraţi, adj. (Despre bărbaţi) Căsătorit; unii prin căsătorie.
însurătoare, însurători, si. || Din însura || Căsătorie a unui bărbat.
însurăţel, însurăţei, s.m. || Din însurat || Tînăr însurat de curînd; (la pl.) soţi (tineri) căsătoriţi, de curînd.
însuşi, însuşesc, vb. IV. Tranz. || De la pron. însuşi ||L A lua ceva în stăpînire; a-şi aroga un drept. 2. A asimila cunoştinţe, idei etc. 3. A fi de acord cu opinia cuiva, a adopta un punct de vedere.
însuşire, însuşiri, s.f. 1. Acţiunea ele a-şi însuşi ceva. 2. Trăsătură caracteristică, distinctivă a unui lucru. © Talent, înclinaţie.
însuti, însutesc, vb. IV. Tranz. || Din în 4-sută || A mări, a spori de o sută de ori; p- ext. a face mult mai mare, mult mai numeros.
însutit, -ă, însutiţi, -te, adj. De o sută de ori mai mare; p. ext. mult mai mare, mpit mai numeros.
înşelă, înşel, vb. 1. || Lat. in-sellare (( sella „şa44) ’|| Io (înv.) A pune şaua pe cal, a înşeua. & Tranz. A induce în eroare, a amăgi. O Expr. A înşela aşteptările = a dezamăgi. 3. Tranz. A face să creadă altceva decit e în realitate.
4.	Refl. A cădea în eroare, a greşi. 5. Tranz. A încălca fidelitatea conjugală; a fi necredincios în dragoste. ©A ademeni, a seduce (o fată, o femeie).
înşelare s.f. Acţiunea de a (se) înşela; înşelăciune. © Iluzie.
înşelat, -â, înşelaţi, -te, adj. 1. (înv.) Cu şaua pusă, 'înşeuat. 2. Indus în eroare, păcălit. 3. Trădat în fidelitatea conjugală; trădat în dragoste.
4.	(Despre fete, temei) Ademenită, sedusă.
înşelăciune, înşelăciuni, s.f. || Dm înşela || Inducere în eroare; escrocherie, fraudă.
înşelător, -oare, înşelători, -oare, adj. || Din înşela || Care înşală; care amăgeşte.
înşelătorie, înşelătorii, s.f. || Din înşelător J] Fapta celui care înşală; înşelăciune.
înşeua, înşeuez, vb. I. Tranz. Jj Din în -f şa ||
A pune şaua pe cal. Şi-n grajd de piatra că intra... Pe murgul câ-nşeua (Pop.).
înşeuât, -ă, înşeuaţi, -te, adj. (Despre animale de călărie) Căruia i s-a pus şaua.
înşfăca, înşfăc, vb. I. Tranz. ||Cf. bg. kvastamW A prinde, a apuca brusc şi cu violenţă; a înhăţa.
înşiră, înşir, vb. I. || Din în -f- şir || 1. Tranz. şi refl. A (se) aşeza în şir, unul după altui, a (se) alinia. 2. Tranz. A petrece pe un fir mărgele, pentru a face un şirag. O Expr. (Refl.) înşiră-te mărgărite, formulă prin care povestitorul unui basm anunţă că acesta continuă. 3. Refl. A urmai unul dună altul, a se succeda. 4. Tranz. (Fig.)1 A expune, a povesti un şir de fapte, de idei etc.' O Expr. A înşira moşi pe groşi (sau verzi şi. uscate) = a spune tot felul de lucruri fără importanţă; a fîecări.
înşîrâre? înşirări, s.f. Acţiunea de a (se) înşira; succedare, perindare. ©Expunere (a unui şir de idei, de fapte, de întîmplări).
înşirui, înşirui, vb. ÎV. Tranz. şi refl. j| Din în -f şir !| A (se) aşeza la rînd, în şir. © Tranz.’ (Fig.) A expune pe rînd, a enumera.
înşiruire, înşiruiri, s,.f. Acţiunea de a (se) înşiruij mşirare, şir.
înştiinţa, înştiinţez, vb. I. Tranz. || Din în -f? ştiinţă |j  aduce Ia cunoştinţă; a informa.
înştiinţare, înştiinţări, s’.î. Acţiunea de a înştiinţa; informaţie, anunţ.
înşuruba, înşurubez, vb. I. Tranz. || Din în -f şurub || A roti, a strînge un şurub pentru a fixa ceva; a asambla două piese prevăzute una cu filet exterior şi cealaltă cu filet interior.
întări, întăresc, vb. IV. || Din în -f tare ||
1. Tranz. şi refl. A deveni sau a face să devină (mai) dur, (mai) tare, (mai) rigid, (mai) rezistent.
2. Tranz. A mări rezistenţa unei piese, a unul sistem tehnic. © A fortifica un loc, o poziţie.
3. Tranz. şi refl. A(-şi) spori puterile, forţa (fizica sau morală). 4* Tranz. A consolida, a tace mai puternic. ©A accentua o linie, un contur etc.
5.	Tranz. A confirma, a adeveri o afirmaţie a cuiva, o ipoteză etc. 0. Refl. (Despre fenomene ale naturii) A se intensifica.
întărire? întăriri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) întări. ©Creştere a tăriei, a forţei, a puterii cuiva; (la pl.) unităţi militare aduse intr-un sector al frontului pentru mărirea puterii de luptă. 2. Pronume de î. = pronume care însoţeşte un substantiv sau un pronume cu scopul de, a preciza obiectul determinat.
întărit, -ă, întări ti, -te, adj. 1® Făcut mai rezistent, mai tare, mai rigid. © (Despre o cetate, o poziţie strategică etc.) Fortificat. 2. (Fig.) Care a prins puteri, reconfortat. 3» Care a devenit puternic; consolidat.
întăritor, -oare, întăritori, -oare, adj. || Din întări 11 (Despre medicamente; şi substantivat, n.) Care fortifică organismul; tonic, fortifiant.
Întăritără. întărit/uri, s.i. || Din întări H 1. Element. folosii pentru întărirea unei piese, a unui sistem tehai<* etc. 2. Loc întărit, fortificaţie.
3.	(înv.) iscălitură, pecete care confirmă autenticitatea unui act.
INTAKITA
532
întărită, întărit, vb. I. || Lat. *interritare || 1. Tranz. A enerva; a mînia, a irita. © A instiga (nn grup de oameni); a aţîţa. 2. Tranz. A îndemna, a îmboldi, a incita. © Refl. A se antrena la ceva, a se aprinde. 3. Refl. A se întări, a se înteţi.
întărltâre s.f. Acţiunea de a (se) întărită; enervare, iritare; înverşunare, aţîţare.
întărîtăt, -ă, întârîtaţi, -te, adj. Adus în stare de mînie, de surescitare; furios.
întărniţâ, întămiţez, vb. I. Tranz. |j Din în + tamitâ || A pune tarniţa' pe cal, pe măgar sau pe catîr.
interneiâ, întemeiez, vb. I. || Din în -f temei || 1, Tranz. A pune bazele ia ceva, a înfiinţa, a funda. 2. Refl. (Fig.) A avea ea temei, a se sprijini pe ceva.
întemeiat, -ă, întemeiaţi, -te, adj. (Despre abstracte) Sprijinit pe argumente solide.
întemeiere s.f. Acţiunea de a (se) întemeia; înfiinţare, fundare.
întemeietor, -oare, întemeietori, -oare, s.m. şi f. || Din întemeia || Persoană care întemeiază ceva; fondator, ctitor.
fntemniţă, întemniţez, vb. I. Tranz. || Din, în temniţă || A băga pe cineva la închisoare.
întemniţat,A-ă, întemniţaţi, -te, adj. (Adesea substantivat) închis în temniţă.
înteţi, înteţesc, vb. IV. Refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină mai intens, mai puternic; a (se) intensifica, a (se) încinge. © Tranz. (Despre un sentiment, d senzaţie) A cuprinde cu violenţă, cu putere; a stăpîni.
înteţire s.f. Acţiunea de a (se) înteţi; creştere, sporire; intensificare, accentuare.
înteţit, «ă, înteţiţi, -te, adj. (Despre fenomene, acţiuni, pasiuni) Devenit mai puternic, mai intens; sporit.
întina, întinez, vb. I. Refl. şi tranz. || Din în -j- tină || (Reg.) A (se) murdări de noroi, m (Fig.) A (se) pîngări, a'(se) păta. Oamenii n-au să se întineze în sînge nevinovat (Camiîar).
întinat, -ă, întinaţi, -te, adj. (Reg.) Murdărit cu noroi, ci| tină. © (Fig.) Pîngărit, pătat.
întinde, întind, vb. III. || Lat. iniendere || 1. Tranz. şi intranz. A trage de capetele sau de marginile unui corp (elastic) pentru a-1 mări, a-1 lungi, a-1 încordai O Expr. (Tranz.) A întinde o cursă (sau un laţ) = a pregăti o cursă (sau un laţ) pentru a prinde uti animal; (fig.) a pregăti cuiva o capcană. 2. Refl. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A se lărgi sau a se lungi, defor-mîndu-se; (despre lichide) a curge gros, vîseos.
3.	Tranz. şi refl. A (se) desfăşura în, lungime. O Expr. A întinde cuiva mîna (sau mîinile) — a îndrepta braţul către cineva pentru a-i strînge mîna în semn de salut; (fig.) a veni în ajutorul cuiva. A o întinde (la drum) = a pleca repede, a o şterge. 4. Refl. A-şi destinde corpul; a se culca, a se lungi; a se înălţa în vîrful picioarelor. ■5. Tranz. A înrnîna, a da. (>. Tranz. A desfăşura, a desface un obiect îndoit sau împăturit. O A întinde masa — a aşterne masa pentru mîncare.
7.	Tranz. A trage în toate părţile de cineva, a
hărţui. 8, Tranz. A da unui material moale forma de strat subţire. Refl. (Fig.) A se răspindi, a se extinde, a se propaga; a se prelungi în timp, a dura. 10. Tranz. (Fig.) A mări, a extinde (o stăpînire, o putere). © Refl. A ajunge pînă ia... n\ A se dezvolta, a lua proporţii. || Perf. s. întinseipart. întins.
întindere, (2) întinderi, s.f. 1. Faptul de a (se) întinde; extensiune, alungi re a unui corp. © Dezvoltare, creştere; răspîndire. 2. Suprafaţă spaţiu întins.
întineri, întineresc, vb. IV. ||J)in în -f- tînăr |j 1. Intranz. A căpăta o înfăţişare tinerească, a părea (din nou) tînăr. 2, Tranz. A-i da cuiva o înfăţişare (mai) lînără; a da vitalitate, strălucire.
întinerire, întineriri, s.f. Acţiunea de a întineri; stare a ceea ce este sau pare întinerit. © Re vitali zare a organismului.
întinerit, »ă, întineriţi, -te, adj. Care pare că a devenit mai tînăr; revitalizat.
întinge, înting, vb. III. Tranz. || Lat. intin-gere || (Pop.) A muia bucăţi de pîine, de mămăligă etc. într-o mîncare, într-un sos, pentru a mînca. II Perf. s. întinsei, part. întins.
întins1, întinsuri, s.n. || Din întinde || Spaţiu larg; suprafaţă, întindere. S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării (Alecsandri).
întins2, -ă, întinşi, -se, adj. || Din întinde||
1.	Lungit (prin tragere de unul sau de ambele capete). © Desfăşurat în toată lungimea sau în toată întinderea. O Expr. Cu pînzele întinse — (despre ambarcaţii) cu pînzele desfăcute, gata de plecare. 2. Care ocupă o suprafaţă mare, vast. O Expr. Pe scară întinsă = de mari proporţii; în stil mare. 3» (Despre corturi, tabere) Aşezat, instalat. 4. Fără creţuri, neted. 5. (Despre mers, zbor; şi adverbial) Direct; p. ext. grăbit, zorit.
întinsoâre, întins ori, s.f. || Din întins2 || 1. Loc întins, spaţiu larg, vast. 2. Mers zorit, fără oprire. O lntr-o întinsoâre = a) într-una, fără oprire; b) repede, în goană. Să vă împrăştiaţi şi, într-o întinsoâre, să vă abateţi în toate părţile (Sadoveanu).
întlnzătdr, întinzâtoare, s.n. || Din întinde j| Dispozitiv care serveşte la exercitarea unei forţe de întindere asupra unui organ flexibil de transmisiune^ de legătură, de susţinere (curele de transmisiune, cabluri etc.).
întipări, întipăresc, vb. IV. Tranz. şi refl* II în -O tipări || A (se) imprima, a lăsa urmă pe ceva; (fig.) a se fixa în minte, în conştiinţa cuiva.
întfpărîre, întipăriri, s.f. Acţiunea de a (se), întipări; imprimare. © Urmă lăsată în mintea, în memoria^ în conştiinţa cuiva; impresie.
întîi, Mila adv., num. ord. || Lat. *antaneus ||
1.	Adv. La început. 2. Adv. în primul rînd, înainte de toate. © Pentru întîia dată. 3. Num. ord. (Cînd precedă substantivul, în forma articulată întîiul, întîia) Care se află în fruntea unei serii; prim: e în clasa intîi. Este întîiul dintre toţi. O Expr. (Fam.) Clasa întîi — de cea mai bună calitate. Mai intîi şi-ntîi — în primul rînd.
îiîtîlaşl num. ord. f. [| Întîia şi || întiiaşi dată ~ prima dată.
533
ÎNT0RSÂTUBĂ
întîîeiâte s.f. || Din întîi || Faptul de a fi primul. O Expr. A avea (sau a da) întâietate = a ăvea (sau a da) prioritate, a i se acorda primul loc.	'
futilul, întîlnesc, Yb. ÎY. || In + tîlni (înv.) „a întîlni“ || 1. Tranz. şi refl. recipr. A se încrucişa în drum cu cineva sau cu ceva; a da peste cineva (din întîmplare). @ A se găsi, a se vedea cu cineva. 2. Refl. (Despre linii) A se uni într-un punct. 8. Refl. A lua contact cu adversarul (într-o competiţie sportivă, într-o luptă). 4. Tranz. A găsi, a descoperi. © Refl. A se afla, a se găsi.
, Vfntîlnîre, întâlniri, s.f. Acţiunea de a (se) întâlni; întrevedere. © (Sport) Competiţie, meci.
întîlnfş s.n. || Din întâlni || (Pop.) Bun întîl-nişul! formulă de salut folosită de cel care întîl-neşte pe cineva pe drum.
îîitîmpinâ, întimpin, vb. I. Tranz. || Din în +
■ tîmpină || 1. A ieşi înaintea cuiva (pentru a-1 primi). 2. (Fig.) Â da peste un necaz, peste o greutate. 8, Tranz. (înv. şi reg.) A da în cale peste cineva sau ceva; a în tîlni. A trecut şi munţi şi ape Dărîmînd ce-a-ntîmpinal (Coşbuc). 4. Tranz. (înv.) A ieşi cu oaste în calea duşmanului.
întîmpinâre, întâmpinări, s.f. 1. Acţiunea de a întâmpina. O A ieşi (sau a veni) în întâmpinarea cuiva — a ieşi în calea cuiva pentru a-1 primi.
2.	(Jur.) Act’prin care pîrîtul răspunde la acţiunea reclamantului.
Intîmpîâ, pers. 3 întimplâ, vb. I. Refl. uni-pers. II Lat. *intemplare || 1. A se petrece, a se produce, a avea loc. 2. A i se ivi cuiva ocazia, prilejul să... 8. A se nimeri să fie într-un anumit fel. O Cum s-ar întâmpla = la voia întîmpîării, la nimereală. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luaţi numai aşa, cum s-ar întâmpla (Creangă).
întîmplare, întâmplări, s.f. 1. Faptul de a se întâmpla; lucru petrecut, fapt, eveniment. ® Peripeţie; aventură neplăcută. 2. (Filoz.) Categorie corelată cu necesitatea, care desemnează însuşiri şi legături neesenţiale, singulare şi vremelnice ale obiectelor şi proceselor; mod de manifestare şi de completare a necesităţii, avînd un caracter obiectiv şi o deteripinare cauzală; CGntingenţă, hazard. O Din întâmplare = incidental. La întîmplare sau la voia întâmplării — la nimereală, în voia soartei. (Pop.) La toată întâmplarea — în orice caz.
întfmplătdr, -oare, întâmplători, -oare, adj. IIDin întîmpla\\ (Adesea adverbial) Care se produce din întîmplare, în mod neprevăzut.
întîrzia, îndrzii, vb. I. || Din în -f târziu |J 1* Li tranz. A ajunge undeva (sau a îndeplini ceva) mai tîrziu decît trebuia, decît era stabilit.
2.	Tranz. A împiedica pe cineva să săvîrşească In timp o acţiune. 8. Intranz. (Despre acţiuni, fenomene) A se produce cu întîrziere. 4. Intranz. A rămîne undeva mai mult decît trebuie, a zăbovi.
întârziat, -ă, întârziaţi, -te, adj. Care se află m întîrziere; care vine sau se manifestă mai tîrziu decît timpul fixat. Numai cîte un cocoş întârziat jtftai vestea ici-colo zorile (Rebreanu).
1
întîrziere, întârzieri, S.f. Faptul de a întârzia; timpul, durata cît cineva sau ceva întîrzie. O Fără întîrziere = numaideeît, fără zăbavă; la timp. O Cu întârziere = mai tîrziu decît trebuia, decît era prevăzut.
întoarce, întorc, vb. III. || Lat. intorquere || 1. Refl. şi tranz. A veni sau a aduce pe cineva înapoi, a (se) înapoia. 2. Tranz. A da îndărăt, a restitui. 8. Tranz. (Despre boli) A cuprinde din nou pe cineva. 4. Refl. A se îndrepta spre un punct, schimbînd direcţia iniţială. 5. Tranz. şi refl. A-şi modifica sau a face pe cineva să-şi modifice părerea; (tranz.) a reveni asupra unei afirmaţii, promisiuni etc. 6. Tranz. şi refl. A (se) învirti, a (se) răsuci. 7. Tranz. A încorda resortul unui mecanism. 8. Tranz. şi refl. A(-şi) îndrepta corpul sau o parte a corpului, privirea etc. în altă direcţie, în altă parte. O Expr. A întoarce cuiva spatele (sau ceafa) — a pleca în mod ostentativ de lîngă cineva. 9. Tranz. A schimba poziţia unui obiect, aşGzîndu-1 invers faţă de poziţia anterioară sau normală. O Expr. * A întoarce, casa pe dos = a face mare dezordine în casă. A o întoarce şi pe o parte şi pe alta = at examina ceva amănunţit; a discuta în detaliu. ® (Fig ) A răsplăti pe cineva pentru o faptă bună sau rea; © (Determinat prin „cuvînt“ sau ,,vorbă“) A răspunde, a replica (cu ostentaţie). 10. Tranz. A da înainte sau înapoi filele unei cărţi, ale unui caiet. 11. Tranz. A transforma o haină punînd ca faţă partea care a fost dosul. 12. Tranz. A răsuci paiele, finul etc., aducînd deasupra partea umedă de la pămînt. || Perf. s. întorsei, part. întors.
întoarcere, întoarceri, s.f. Acţiunea de a (se) întoarce; înapoiere, revenire. ® învirti re, răsucire. © Schimbare a poziţiei printr-o mişcare de răsucire. © Răsturnare.
întocmai adv. || în + tocmai || 1. Exact, la fel, chiar. Soarele... Mare cît roata de car şi-ntocmai ca stogul cînd arde (Coşbuc). 2. Da, desigur, fireşte.
întocmi, întocmesc, vb. IV. Tranz. || în -f tocmi || 1. A face, a elabora, a alcătui. © A înjgheba. Din acestea cată vînătorii să-şi întocmească culcuş şi cină (Odobescu). 2. A pune la cale; a organiza, a aranja.
întocmire, întocmiri, s.f. Acţiunea de a întocmi; elaborare, alcătuire. ©Organizare, orîn-duire (socială, politică etc.).
întomna, pers. 3 întomnează, vb. I. Intranz. şi refl. || Din în + toamnă || (Poetic) A se face toamnă.
tntărs1 s.n. || Din întoarce || 1. înapoiere, revenire (la punctul de plecare); întoarcere: bilet de dus-întors. 2. Răsturnare. Arătură de toamnă.
întors2, A-oârsă, întorşi, -oarse, adj. || Din întoarce || 1. înapoiat îa locul de plecare. O A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. 2. Răsucit, încovoiat.
întorsătură, întorsături, s.f. || Din întors2 ||
1.	Cotitură (a unui drum, a unei ape). 2. (Fig.) Schimbare în desfăşurarea unei acţiuni sau a unei întâmplări; curs nou.
ÎNTORSIIBA,
534
falorsură, întorsuri, s.f. i| Din întors2 [J1. în-t®psătură (1). Pe potmolul Dunării, La-ntorsurile gîrlei (Pop.)- 2* Mlădiere, modulaţie; întorsătură
m.
întortochea, întortochez, vb. I. || Lat. *intorti-culare || 1. Refl. (Despre drumuri, ape) A avea o linie sinuoasă, cotită. 2. Tranz. A suci, a îîivîrti în. toate felurile, încurcînd lucrurile.
întortocheat, -â, întortocheaţi, -te, adj. 1. Cu multe cotituri, şerpuit. 2. Învîrtit, răsucit în toate sensurile; încîlcit; (fig.; despre modul de a vorbi) încurcat, confuz.
întortochere, întortocheri, s.f. Acţiunea de a întortochea, cotitură; (fig.) complicaţie. A
întotdeauna adv. || în -j- totdeauna || 1» In tot timpul, mereu. 2. De fiecare dată, în orice ocazie.
întovărăşi, întovărăşesc, vb. IV. || Din în -f îovarâş || 1. Tranz. A însoţi, a acompania pe cineva (pe un drum, într-o călătorie). 2. Refl. A se asocia cu. cineva, a se alia.
întovărăşire, întovărăşiri, s.f. Acţiunea de a (se) întovărăşi; însoţire, tovărăşie. .
întrajutoră, întrajutorez, vb. I. Refl. recipr. || Din întrajutorare || A se ajuta unul pe altul.
întrajutorare s.f. || întru -j- ajutorare || Ajutorare reciprocă; ajutor fhutual.
,întraripat, -ă, întraripaţi, -te, adj. || întru-\-aripat || 1. Cu aripi, înaripat. S-a strîns din zare-naltă Neamu-ntraripat (Coşbuc). 2. (Fig.) Plin de avînt, însufleţit, entuziast.
întrauri, întrauresc, vb. IV. Tranz. || întru -f-auri || (înv. Şi pop.) A acoperi cu un strai subţire de aur; a auri. (Fig.) Căpşorul blond întraurit de soare Se razemă pe mîna dalbă (Iosif).
Intre1- || Lat. inter || Element de compunere care arată reciprocitate, amestec, îmbinare, servind la formarea unor substantive, adjective şi verbe.
între2 prep. || Lat. inter |J 1. în locul dintre...; printre. 2. în intervalul dintre... © între timp = în acest timp, în răstimp. 8. Dintre: a fost cel mai bun între toţi. 4. Unul cu altul: se ajută între ei. 5. (în legătură cu o împărţire) La: premiile s-au împărţit între cîştigători.
întrebă, întreb, vb. I. || Lat. interrogare ||
1.	Tranz. A cere cuiva un răspuns. O Expr. întreabă-mă să te întreb, se spune celui care cere o informaţie despie un lucru asupra căruia nici cel întrebat nu stf© nimic. 2. Refl. A căuta răspuns la o nedumerire. 8. Tranz. şi in tranz. A cere cuiva lămuri] î informaţii în legătură cu cineva sau ceva. O Expr. Â întreba pe cineva de sănătate — a se interesa de sănătatea cuiva (constituind, de obicei, începutul unei discuţii la întîl-nirea cu cineva). 4. Tranz. A examina un elev, un candidat.
întrebare? întrebări, s.f. Acţiunea de a (se) întreba; problemă, chestiune. O Semnul întrebării == semnul care se pune la sfîrşitul propoziţiilor interogative directe. ® Problemă, chestiune. îndată mi. s-a deşteptat o mie de întrebări în suflet (Sadoveanu). ® îndoială, incertitudine.
întrebător, -oare, întrebători, -oare, adj. || Din întreba || (Şi adverbial) Care întreabă; care exprimă o întrebare; interogativ.
întrebuinţa, întrebuinţez, vb. I. Tranz. [J ©ip in -b trebuinţă || A se servi de cineva sm ceva, a face uz, a folosi, a utiliza.
întrebuinţare, întrebuinţări, s.f. Acţiunea de a întrebi/inţa; folosinţă, utilizare.
întrebuiiiţăt? -ă, întrebuinţaţi, -te, adj. Care a fost folosit (mult), de care s-a făcut uz; uzat.
întrece, întrec, vb. 111. || în 4- trece || 1. Tranz. A depăşi pe cineva în mers. 2. Tranz. A-i fi cuiva superior într-o anumită privinţă; a depăşi. 8. Refl. recipr. A se lua la întrecere. 4. Tranz. 4 trece peste o anumită limită sau măsură; (im tranz.) a fi în plus, a prisosi.
întrecere, întreceri, s.f. Acţiunea de a (se)( întrece; concurs, competiţie O întrecere socialistă = mişcare de masă, specifică socialismului, a lucrătorilor din ramurile productive şi din sfera serviciilor, care stimulează iniţiativa creatoare în vederea progresului general al societăţii. Q Expr. A se lua la întrecere = a se întrece, a-şi măsura forţele cu cineva.
întrecut s.n. Faptul de a întrece; întrecere. Q Pe îptrecute = încercînd să se depăşească unul pe altul.
într ©deschide, întredeschid, vb. IU. Tranz.
|| între 4- deschide || A deschide puţin,. în parte, o uşă, o fereastră, ochii, gura etc.
întredeschidere, întredeschideri, s.f. Acţiunea de a întredeschide. • Spaţiu îngust între două elemente care nu se închid sau nu se îmbină perfect.
întrefiăr s.n. || între2 + fier (după fr. entre-fer) || Porţiune neferomagnetică a unei laturi a circuitului magnetic al unei maşini sau ai unui aparat electric, mărginită de feţe ale porţiunilor, feromagnetice ale laturii.
întreg, -eâgă, întregi, adj. || Lat. imeger |[-
1.	Din care nu lipseşte nimic; complet; neştirbit, intact. O Pe de-a-ntregul = în întregime, peste tot. 2. (Despre fiinţe) Teafăr, nevătămat; (fig.) integru. 8. (Despre unităţi de timp) Deplin, complet. 4. (Despre numere) Care se poate obţine prin adunarea repetată a numărului, „unii“ cu el însuşi.
întregi, întregesc, vb. IV. Tranz. || Din întreg |j A face să fie întreg; a completa.
întregime s.f. || Din întreg || Calitatea de a fi întreg. O în întregime = cu totul, complet. © Ansamblul elementelor care constituie un tot întregire, întregiri, s.f. Acţiunea de a întregi;’ completare.
întregit, -ă, întregiţi, -te, adj. Făcut sau devenit întreg; completat.
între!, între iese, vb. IV. Tranz. || Din în 4 trei || A face de trei ori mai mare, mai numeros s a tripla.
întreit, -ă, întreiţi, -te, adj. De trei ori mai mare; înmulţit, mărit, sporit de trei ori; p. exL mai mare, mai puternic, mai numeros.
întrema, întremez, vb. I. Refl. A-şi reface puterile, sănătatea (după o boală); a se, înzdră-veni. ©(Fig.) A se întări, a se consolida; a deveni mai tare, mai puternic.
întremare s.f. Acţiunea de a se întrema; restabilire, refacere a sănătăţii, a puterii, a, vigorii.
535
ÎNTRUNI
întremat, «ă, întremaţi, -te, adj. Restabilit, refăcut (după o boală, după oboseală); înzdră-venit.
tntrepütründe, întrepătrănd, vb. III. Refl.
, recipr. i| între1- 4- pătrunde || A se pătrunde unui pe altul, a străbate unul prin altul.
întrepătrundere, întrepătrunderi, s.f. Acţiunea de a se întrepătrunde.
întreprinde, întreprind, vb. III. Tranz. ||După fr. entreprendre || A porni la o acţiune; a face, a efectua ceva. || Perf. s. întreprinsei, part. întreprins.
întreprindere, întreprinderi, s.f. 1, Acţiune pornită din iniţiativă personală. întreprinderea-ţi fù dreaptă, a fost nobilă şi mor# ( A1 ex a nd rescii ).
2. Unitate economică de producţie, de comerţ sau de prestări de servicii.
întreprinzător, -oare, întreprinzători,	-oare,
adj. || Din întreprinde || Care porneşte uşor la o acţiune; care are iniţiativă: spirit întreprinzător.
"întrerupător, întrerupătoare, s.n. || Din întrerupe (după fr. interrupteur || Aparat care poate întrerupe sau restabili transmiterea energiei într-un sistem tehnic. O !• electric = aparat care serveşte pentru întreruperea sau restabilirea curentului într-un circuit electric. || Şi: între-ruptdr s.n.
întrerupe, întrerûp, vb. III. || între1- 4- rupe
(după fr. interrompre) || 1. Tranz. A opri temporar desfăşurarea unei acţiuni. 2. Tranz. şi ■refl. A (se) opri din acţiune, din activitate.
3. Tranz. A opri pe cineva în timp ce vorbeşte, întrerupere, întreruperi, s.f. 1. Acţiunea de a
(se) întrerupe. O Fără întrerupere = necontenit, continuu. 2. Intervenţie care împiedică pe cineva să-si urmeze cursul vorbirii.
întrerupt, -ă, întrerupţi, -te, adj. (Despre acţiuni în desfăşurare) Care este oprit temporar; suspendat. © (Adverbial) Cu întreruperi, fără continui l ate.
• întreruptdr s.n. v. întrerupător.
Intretăiâ, întretâi, vb. I. Refl. recipr. || întreă-4-tăia (după fr. entrecouper) || (Despre linii, drumuri etc.) A se încrucişa, a se intersecta. (Fig.) Zboară veşti contradictorii, Se-ntretaie ştirile (Topîrceanu).
întretăiat, -ă, întretăiaţi, -te, adj. 1. încrucişat, intersectat (cu altceva). 2. (Despre vorbire, respiraţie) Cu întreruperi, cu intermitenţe.
întretăiere, întretăieri, s.f. Faptul de a se întretăia;' punct de intersecţie.
întreţăse,4ntretés, vb. III. Tranz. || între1- 4-ţese |j A introduce într-o ţesătură fire de altă culoare sau din alt fel de material. © Refl. recipr, A se încrucişa, a se amesteca.
mirer rut, -ă, întreţesuţi, -te, adj. Ţesut unul într -ah ui, ţesut amestecat.
întreţine, întreţin, vb. III. || între1- 4- ţine (după fr. entretenir) || 1. Tranz. A îngriji un lucru, a-1 păstra în stare bună. 2. Tranz. şi refl. A(-şi) procura, a (-şi) asigura mijloacele necesare traiului. 8. Refl. recipr. A sta de vorbă cu cineva, a discuta. 4. Tranz. A face să dureze, a alimenta: oxigenul întreţine arderea.
întreţin ere, întreţineri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) întreţine. © Ţinere în bună stare; îngrijire,
păstrare. 2. Asigurare a mijloacelor de trai; concr. mijloacele materiale necesare traiului.
întreţinut, -ă, întreţinuţi, -te, s.m. şi f. Persoană căreia o altă persoană îi asigură mijloacele de existenţă.
întrevăzut, -ă, întrevăzuţi, -te, adj. Care de-abia se vede, abia desluşit, întrezărit.
întrevedea, întrevăd, vb. II. Tranz, || între1- 4* vedea (după fr. entrevoir) |j A vedea vag, a distinge nedesluşit, a întrezări, ® (Fig.) A prevedea, a bănui.
întrevedere, întrevederi, s.f. Întîlnire intre două sau mai multe persoane (oficiale) în vederea discutării unor chestiuni de interes comun.
întrezări, întrezăresc vb IV Tranz p în^c1 -4- zări (după fr. entrevoir) j| A vedea în chip vag, nedesluşit (printre alte lucruri), a întrevedea.
întrezărit, -ă, întrezăriţi, -te, adj. Abia zărit, abia desluşit; întrevăzut.
întrista, întristez, vb. I. Refl. şi tranz. fj Din în + trist || A. deveni sau a face pe cineva să devină trist, a (se) mîîini,
'întristare, întristări, s.f. Faptul de a (se) întrista; tristeţe, mîhnire, amărăciune.
^ întristat, -ă, întristaţi, -te, adj. Cuprins de tristeţe. ©Care exprimă tristeţe. Privi iar pe rînd la obrazurile întristate ale celor doi bărbaţi (Sadoveanu).
întristător, «oare, întristători, -oare, adj. || Din întrista || Care întristează, care produce tristeţe.
îniroieni, întroienesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din in 4- troian || A (se) acoperi cu troiene, a (se) înzăpezi.
întroienît, -ă, întroieniţi, -ie, adj. Cufundat, imobilizat în zăpadă; înzăpezit.
întronă, întronez, vb. L || Din în 4- tron j| lo Refl. A se urca pe tron, a se înscăuna; a se încorona. 2. Tranz*- şi refl. (Fig.) A (se) statornici, a (se) instaura."
întru prep. || Lat intro || (Cu elidarea vocalei finale, cînd este urmat de „un“, ,,o“) 1. Introduce un complement circumstanţial de loc. Erau odată într-un sat doi fraţi (Creangă). © Introduce un complement circumstanţial de timp: s-a întîmplat într-o vară. © Introduce un complement circumstanţial de mod. Omenirea merge într-un progres continuu (Bălcescu). 2, Introduce un complement indirect. Bordeiul moşneagului se prefăcuse într-un palat (Creangă).
întruchipa, întruchipez, vb. I. Tranz. ]] Din întru -f chip II lo A reprezenta ceva în forme concrete; (refl.) a lua forme concrete, a se concretiza, a se realiza. 2* A întocmi, a alcătui.
îninicîi conj. || întru 4- Eu || Deoarece; fiindcă. © (Adverbial) De vreme ce.
întrucîtvâ adv. || întru 4- oliva || într-o măsură oarecare: starea bolnavului s-a îmbunătăţit întrucîtva.
întruna adv. || întru 4- una || Neîntrerupt, continuu, mereu: de două zile plouă întruna.
întruni, întrunesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din întruna |! A (se) slrînge laolaltă, a (se) aduna, a (se) reuni, 2, A îndeplini: lucrarea întru-
ÎNTRUNIRE
536
neşte condiţiile cerute, deci poate fi acceptată. 8. A ©bţine: întrucit a întrunit majoritatea voturilor, se declară ales.
întrunire, întruniri, s.f. Acţiunea de a (se) întruni; reuniune, adunare.
întrupâ, întrupez, vb. I. Refl. şi tranz. || Din în -f- trup II A lua sau a da o formă concretă, a (se) concretiza; a (se) încarna. r(Fig.) E o fâptu-ră-aievea, cu gînd din gîndul meu, Dintr-un noian de raze am întrupai-o eu (Eminescu).
întrupare, întrupări, s.f. Acţiunea de a (se) întrupa; concretizare, personificare.
întunecă, întunec, vb. I. || Lat. in -j- tuni-care î| 1. Refl. (Despre corpuri cereşti) A-şi pierde strălucirea; a nu mai răspîndi lumină.
2.	Refl. A se înnopta. © (Despre văzduh, cer) A se umbri, a deveni întunecos. 8, Tranz. A face să fie sau să devină întunecos; (fig.) a lăsa în umbră, a eclipsa. 4. Refl. A slăbi, a păli, a (se) estompa; (fig.; despre chipul oamenilor) a se posomorî; (despre minte) a-şi pierde claritatea.
5.	Reîl. A se face mai închis la culoare.
întunecare, întunecări, s.f. Acţiunea de a (se) întuneca. • întuneric, întunecime.
întunecât^-ă, întunecaţi, -te, adj. 1. Lipsit de lumină, întunecos. 2. (Fig.; despre oameni) închis în sine, posomorit, posac. 8. (Fig.) Confuz, greu de înţeles. Deschise cartea cea veche cu buchile neclare şi cu înţăles întunecat (Eminescu).
4.	(Despre culori) închis.
întunecime, întunecimi, s.f. || Din întuneca [| întuneric, beznă. O (Pop.) 1. de soare = eclipsă de soare.
înfuneeds, -oâsă, întunecoşi, -oase, adj. || Din întuneca H1. Lipsit de lumină; cufundat _ în întuneric. 2o De culoare închisă. 8. (Fig.) Trist, posomorit.
întunăree s.n. v. întuneric, întuneric s.n. || Lat. tenebricv^s [| 1. Lipsă de lumină, întunecime. 2. (Fig.) Ignoranţă, incultură. H Şi: întunerec s.n.
înturnâ, întorn, vb. I. Refl. şi tranz. || In -P turna || 1. A veni sau a face pe cineva să vină înapoi; a (se) înapoia (din drum), a (se) întoarce.
© A (se) îndrepta în altă direcţie. © Tranz. (Pop.; despre stări fizice sau psihice) A cuprinde pe cineva din nou. Dragostea mâ-ntoarnă iară (Pop.). 2. A (se) întoarce de pe o parte pe alta, a (se) învîrti, p (sa) suci.
înţărca, în tare vb. I. || Din în -f- ţarc ||
1. Tranz. A înceta alăptarea copiilor sau puilor de mamifere, a dezvăţa de supt. © (Fig.; fam.) A dezobişnui, a dezvăţa pe cineva de ceva.
2. Intranz. (Despre mamifere) A nu mai avea lapde. O Expr. A înţărcat bălaia v. bălai.
înţărcat, -ă, înţărcaţi, -te, adj. (Despre copii sau puii /de mamifere) Care nu mai suge; care nu mai' e alăptat.
înţelegător, -oare, înţelegători, -oare, adj. || Din înţelege || Care dovedeşte înţelegere pentru ceva sau pentru cineva; bun, mărinimos, cumsecade. ©Ascultător, docil, cuminte.
Înţelege, înţeleg, vb. III. || Lat. intelligere || 1. Tranz. A pătrunde cu mintea, a pricepe sensul lucrurilor. O Expr. Aşa (mai) înţeleg şi eu =
aşa da, aşa îmi convine, sînt de acord. (Refl.) Se înţelege de la sine = este evident. 2. Tranz. si intranz. A pricepe o limbă străină. 8. Tranz. Â-şi face o idee justă despre cineva, despre comportarea cuiva. Te-nţeleg, te simt aproape... Cu ochii gînditori şi galeşi (Vlahuţă). 4. Refl. recipr. A trăi în bună înţelegere cu altul; a ajunge la învoială, a cădea de acord. 5. Tranz. şi intranz. A constata, a observa. || Perf. s. înţelesei; part. înţeles.
înţelegere, înţelegeri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) înţelege; facultatea de a pricepe. 2. Bunăvoinţă faţa de situaţia grea a cuiva; compasiune. 8. Acord, învoială, comuniune de idei, de senti-' mente. 4, Relaţii paşnice; pace.
înţelenî, întelenesc, vb. IV. Intranz. |j Din In -f ţelină || (Despre pămînt) 'A se întări (ne-fiind cultivat), a se preface în ţelină. © Refl. A se înţepeni. S-ar întelenit plugul în o rădăcină de lăptucă Şi nu poate sâ-l mai ducă (Pop.). © (Fig.) A rămîne nemişcat, a înlemni, a încremeni.
întelenit, -ă, înţeleniţi, -te, adj. 1. (Despre pămînt) întărit,a bătătorit (din cauza neculti-vării). >2. (Fig.) înlemnit, încremenit.
înţelepciune s.f. || Lat. intellectio, -onis [[ Capacitatea superioară de a înţelege, de a judeca lucrurile, bazată pe o cunoaştere adîncă a realităţii şi pe experienţă. ©Prudenţă, chibzuinţă.
înţelept, -eâptă, înţelepţi, -te, adj. || Lat. intel-lectus || 1. (Adesea substantivat) înzestrat cu înţelepciune; prevăzător, chibzuit. ©(Substantivat) Nume dat gînditorilor antici. 2. Care exprimă înţelepciune; izvorît din înţelepciune; plin de înţelepciune.
Snţelepţeşte adv. || Din înţelept || în mod înţelept, cu judecată, cu chibzuială. înţelep ţeste* ai grăit... răspunseră cea mai mare parte din sfetnici (Ispirescu).
înţeles1 adj. || Din înţelege || De la sine înţeles — fără îndoială, sigur.
înţeles2, înţelesuri, s.n. || Din î nţelege || Conţinut logic; sens, semnificaţie (a unui lucru, a unei vorbe etc.). O Cu înţeles — cu anumită semnificaţie, cu tîlc.
înţepă, înţep, vb. I. || Dm în + ţeapă ||
1.	Tranz. şi refl. A (se) împunge uşor cu un ghimpe, cu o ţeapă, cu un obiect ascuţit. ® A produce o senzaţie dureroasă, a pişcă. 2. Tranz. (Fig.) A adresa cuiva cuvinte ironice, răutăcioase. 8. Tranz. (înv.) A trăge în ţeapă.
înţepat, -ă, înţepaţi, -te, adj. 1. Cu înţepături (1). 2. (Fig.) Îngîmfat, înfumurat; îmbufnat, ţîfnos.
înţepător, -eâre, înţepători, -oare, adj. || Din înţepa || 1. Care înţeapă; (despre băuturi, mirosuri etc.) care provoacă o senzaţie ca de arsură; pişcător. 2. (Fig.) Ironic, sarcastic.
înţepătură, înţepături, s.f. || Din înţepa || 1. Faptul de a înţepa; împunsătură; locul unde s-a produs o înţepare. 2. Vorbă ironică, aluzie răutăcioasă.
înţepeni, înţepenesc, vb. IV. || Din în -f ţeapân H 1. Intranz. A nu se mai putea mişca; a rămîne ţeapăn, a încremeni, a înlemni. © A
537
ÎNVECHIT
lua o poziţie rigidă, dîrză. 2. Tranz. A prinde bine în ceva, a fixa, a face ca o piesă să nu mai aibă joc.
înţepenit, -ă, înţepeniţi, -te, adj. 1. Ţeapăn; rigid/2. Fixat (într-un locaş), astfel încît să nu se mişte; întărit.
înţesă, înţes, vb. I. Tranz. A umple, a tixi. înţesat, -ă, înţesaţi, -te, adj. Plin, tixit. înţinâ, întinez, vb. I. Tranz. || Lat. *in-tenu-are || (Reg.) Â sprijini slab (gata să cadă), a rezema uşor; a întări puţin. (Refl. pas.) Gardurile prindeau a se întina, cîrpite cu nuiele (Camiiar).
întinat, «ă, întinaţi, -te, adj. (Reg.) Gare abia se ţine (gata să cadă), sprijinit uşor.
^ înţoli, înţolesc, vb. IV. Tranz. şi refl. |j Din în -f ţol || (Fam.) A (se) îmbrăca în haine noi; a(-şi) procura îmbrăcămintea necesară, • A (se) îmbrăca bine, elegant; (fig.) a parveni.
înţolit, »ă, înţoliţi, -te, adj. (Fam») îmbrăcat în haine noi; îmbrăcat bine; (fig.) parvenit, învălătuci, învălătucesc, vb. IV. Refl. şi • tranz. |i Din în + vălătuc || A (se) înfăşură, a (se) face ghem, vălătuc. Apucă pe păunaş adormit, ii învălătuci în scutece şi în şorţ (Galacticii).
învălmăşâg, învâlmâşaguri, s.n. || In vălmăşag || învălmăşeală.
învălmăşeală, învălmăşeli, s.f. || Din învălmăşi || 1. Amestecătură de lucruri sau de fiinţe în dezordine; neorînduială; zgomot mare, zarvă; (fig.) confuzie, zăpăceală. 2. încăierare, luptă.
învălmăşi, învălmăşesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Cf. [de-a] valma şi vălmăşag || A (se) amesteca, a (se) îngrămădi în dezordine.
învălmăşit, -ă, învălmăşiţi, -te, adj. 1. Aruncat de-a valma, amestecat în neorînduială, îngrămădit. 2. (Fig.) Zăpăcit, tulburat; dezorientat, confuz.
învălui, învălui, vb. IV. || Din în val \\
1. Tranz. şi refl. A (se) acoperi cu un văl, cu o învelitoare, a (se) înfăşură în ceva. @ Tranz. (Despre foc) A înveli, a acoperi. 2. Tranz. (Fig.) A cuprinde din toate părţile, a împresura.
• A cuprinde cu privirea. 3. Refl. A se învolbura.
4.	Tranz. (Milit.) A efectua o învăluire. 5. Refl. A se amesteca.
învăluire, învăluiri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) învălui. 2. (Milit.) Operaţie ofensivă executată în scopul lovirii inamicului în flanc şi în spate; încercuire de mică amploare. 3. Vîrtej, învolburare. Batea un vînt încet şi aducea învăluiri de stropi (Sadoveanu).
învăluit, -ă, învăluiţi, -te, adj. 1. înfăşurat, învelit; (fig.; despre voce, sunete) voalat.
2. înconjurat, împresurat, încercuit, învălurâ, înv aiurez, vb. I. Tranz. şi refl.
|| Din' in 4- valuri || A (se) mişca în valuri, a (se) ondula.
învălurât, -ă, învăluraţi, -te, adj. 1. Care face valuri, undui'os. 2. (Despre un teren) Cu multe ridicături asemănătoare valurilor.
învăpăiâ, învăpâiez, vb. I. Refl. || Din în -f văpaie || 1. A se aprinde, a se înroşi. 2. A se însufleţi, a se entuziasma, a se înflăcăra.
învăpăiat, -ă, învăpăiaţi, -te, adj. 1. Gare arde cu văpăi; (despre faţa omului) înroşit, îmbujorat; (despre ochi, privire) scmteietor, arzător. 2. (Fig4 înflăcărat, entuziasmat.
învăpăiere, învăpăieri, s.f. Acţiunea de a se învâpâia; aprindere; (fig.) însufleţire, înflăcărare; entuziasm, pasiune.
învăscut, «ă, învăscuţi, -te, adj. || Din inveşte, (înv. şi reg.) „a se îmbrăca44 || (înv.) îmbrăcat, acoperit, înfăşurat. Veneau toţi copiii din casă învăscuţi leşeşte (Bălcescu).
învăţ s.n. || Din învăţa || 1. Deprindere, obişnuinţă. învăţul are şi dezvăţ, nu ştii dumneata? (Garâgiale). 2. Povaţă, sfat.
învăţă, invaţ, vb. I. jj Lat. Hnviiiare f] 1. Tranz. A asimila cunoştinţe, a studia. 2. Tranz. A transmite cuiva cunoştinţe dintr-un domeniu oarecare; a iniţia pe cineva într-o meserie, într-o ştiinţă, în artă; a sfătui pe cineva. 3» Tranz. şi refl. *A (se) deprinde, a (se) obişnui cu ceva.
4.	Tranz. A trage învăţăminte, a căpăta experienţă. O Expr. (Refl.) A se învăţa minte = a cîşti’ga experienţă, a trage învăţăminte dintr-o întîmplare (neplăcută). A învăţa pe cineva minte = a pedepsi pe cineva, a-i da o lecţie.
învăţare s.f. Acţiunea de a (se) învăţa; instruire, studiu. O Expr. învăţare de minte — dobîndire de experienţă; p. ext. cuminţire.
învăţat, -ă, învăţaţi, -te, adj. 1. Gare are multă ştiinţă de carte; instruit, erudit; (substantivat) savant. 2. (Despre cunoştinţe, deprinderi) însuşit şi reţinut în memorie. 3. Deprins, obişnuit cu ceva; (despre animale) îmblinzit, dresat.’
învăţăcei, învăţăcei, s.m. || Din învăţat || (înv.; azi fam.) Elev, discipol; ucenic.
învăţămînt, (2) învăţăminte, s.n. || Din învăţa || 1. Proces organizat de instruire şi de educare în şcoală; sistemul instituţiilor şcolare dintr-o ţară. 2. Precept din care se deduce un mod de a acţiona, de a gîndi; învăţătură.
învăţător, -oare, învăţători, -oare, s.m. şi L || Din învăţa || 1. Persoană care predă cunoştinţe şi face educaţie copiilor în primele clase de şcoală. 2. Persoană care învaţă, instruieşte pe cineva; dascăl, maestru. 3. iniţiator sau propagator al unei doctrine. © Povăţuitor, sfătuitor.
Invăţătorime s.f. || Din învăţător |j Corpul învăţătorilor; mulţime de învăţători.
învăţătură, (1, 4) învăţături, s.f. || Din învăţa ||
1.	Totaiitatea îndrumărilor teoretice şi practice într-un anumit domeniu. ® Doctrină, principiu teoretic sau practic. 2. Cultură, erudiţie. 3» Studiu, şcoală; ucenicie. 4. Povaţă, sfat.
învechi, învechesc, vb. IV. Refl. || Din în -f vechi || A deveni vechi; a se uza. © A nu se mai folosi, a nu mai fi actual; a ieşi din uz.
învechire s.f. Faptul de a se învechi. O învechirea vinului — proces de maturizare a vinului în cursul primilor 2 — 3 ani de la încheierea vini-ficaţiei.
învechit, -ă, învechiţi, -te, adj. Care a devenit vechi; uzat. © Gare nu mai este actual; perimat, ieşit din uz. • (Despre oameni) Gare are concepţii vechi, depăşite.
ÎNVECINA
538
învecină, învecinez, vb. I. Refl. recipr. || Din în -f vecin [I A fi vecin cu cineva sau cu ceva; a avea hotar comun.
învecinat, -ă, învecinaţi, -te, adj. Care se învecinează cu cineva sau cu ceva; vecin.
învederâ, învederez, vb. I. Tranz. || Din în -f vedere || (Livr.) A arăta, a dovedi în mod clar, evident.
învederat, -ă, învederaţi, -te, adj. (Şi adverbial) Care se poate înţelege bine, evident, clar. Acolo... sînt ruinele încă învederate ale anticei cetăţi (Odobescu).
înveli, învelesc, vb. IV. || Cf. si. păliţi || 1. Tranz. şi refl A (se) acoperi, a (se) înfăşură cu ceva; (tranz.) a îmbrăca scoarţele unei cărţi, unui caiet. 2. Tranz. A acoperi o clădire cu ţigle, cu tablă etc. 3. Tranz. A acoperi focul cu cenuşă sau cu păinînt, pentru a-1 face să ardă mocnit.
4.	Tranz. A înfăşură urzeala pe sulul dinapoi al războiului, în vederea începerii ţesutului.
înveliş, învelişuri, s.n. j| Din înveli || 1. Obiect care serveşte la învelit; stratul exterior al unui obiect. • în velit oare (de tablă, de ţiglă etc.) d@ pe acoperişul unei case. 2» î. geografic = zona de întrepătrundere şi de interacţiune a litosferei, atmosferei, hidrosferei şi biosferei. ^
învelitoâre, învelitori, s.f. || Din înveli || 1. Ceea ce serveşte la învelit. © Plapumă, cuvertură. © Hîrtia cu care sînt îmbrăcate cărţile, caietele.
2.	Stratul de ţiglă, de tablă etc. de pe acoperişul unei case. 8. (Pop.) Faţă de masă. ^
învenina, înveninez, vb. I. || Lat. in-venenare || 1. Tranz. A otrăvi; a face să devină otrăvitor. % Tranz. (Fig.) A face să devină neplăcut, greu de suportat. 8. Tranz. şi refl. (Fig.) A (se) supăra, a (se) amărî. ® A (se) umple de răutate.
înveninat, -ă, înveninaţi, -te, adj. DL Care conţine venim; otrăvit. 2. (Fig.) Plin de ură, înrăit.
înverşuna, înverşunez, vb. I. Refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină neînduplecat, necruţător; a (se) îndîrji. © Refl. A se intensifica, a porni cu furie, cu putere sporită.
înverşunat, -ă, înverşunaţi, -te, adj. Care atacă cu dîrzenie; neînduplecat.
înverzi, înverzesc, vb. IV. || Din în -f- verde || 1. Intranz. A înfrunzi; (despre locuri, eîmpuri) a se acoperi cu verdeaţă. 2. Refl. şi tranz. A căpăta sau a fac#i%papete culoarea verde; a (se) păta cu verde. 8» Refl. şi intranz. (Fig.) A deveni palid (de mînie, de fi^că etc.).
înverzit, -ă, înverziţi, -te, adj. înfrunzit. ® (Despre locuri, eîmpuri) Acoperit cu verdeaţă, cu iarbă.
înveseli, înveselesc, vb. IV. Refl. şi tranz. || Din în -f- vesel || A deveni sau a face să devină vesel, bine dispus. ® Tranz. (Fig.) A face să fie mai puţin mohorît, mai puţin întunecat.
înveselitor, -oare, înveselitori, -oare, adj. || Din înveseli || Care înveseleşte, care produce bună dispoziţie.
învesti, învestesc, vb. IV. Tranz. || Din fr. investir, it. investire || A aborda unei persoane, în mod oficial, un drept, o demnitate; (în evul mediu) a da cuiva învestitura.
învestire, învestiri, s.f. Acţiunea de a învesti: împuternicire.
învestitură, învestituri, s.f. |! Din învesti || (în evul mediu) Act solemn prin care o persoană era învestită cu o demnitate, cu un drept.
înveşmînta, înveşmint, vb. L Tranz. şi refl. || Din in + vesmînt |j A (se) îmbrăca în veşmite (în vederea unei solemnităţi, a unui ritual etc.).
înveşmîntâre, înveşmîntări, s.f. Acţiunea de a (se) înveşmînta; îmbrăcare.
învia, înviez, vb. I. Intranz. şi tranz. |j Din în -f viu || (în credinţele religioase şi în basme) A reveni sau a readuce pe cineva la viaţă; (fig.) a prinde sau a da putere, a (se) înviora. @ In-tranz. (Despre vegetaţie) A începe să sc dezvolte, să înverzească; a renaşte.
înviere s.f. Faptul de a învia. ® Sărbătoarea creştină a Paştilor.
înviîorâ, pers. 3 înviforează, vb. I. j| Din în 4-vifor || 1. Intranz. (Despre vifor) A bate cu putere, a viforî. 2. Tranz. A-1 bate pe cineva viforul.
învlforât, -ă, înviforaţi, -te, adj. Bătut de vifor. ® Furtunos,' năvalnic, vijelios; (fig.) tulburat, ^buciumat. Se lupta împotriva înviforate-lor ape (Negruzzi).
învineţi, învineţesc, vb. IV. || Din în 4- vînăt j| 1. Intranz. şi refl. A căpăta culoare vînălă: (despre oameni) a deveni vînăt la faţă sau pe corp (de mînie, de frig etc.). 2. Tranz. A-î provoca cuiva vînătăi.
învineţire, învineţiri, s.f. Acţiunea de a (se) învineţi(Poetic) Al ei chip... cu ochiu-l măsuri Prin uşoara-nvineţire a subţirilor mătăsuri (llmi-nescu).
învineţit, -ă, învineţiţi, -te, adj. Care a devenit vînăt; p. ext. care şi-a pierdut strălucirea, care. a pălit, care s-a ofilit.
învingător, -oărc, învingători, -oare, adj., s.m. şi f. || Din învinge || (Persoană) care a învins, care a obţinut o victorie; biruitor.
învinge, înving, vb. III. || în 4- lat. vincere |!
1.	Tranz. A bate, a birui un inamic în luptă, în război; a izbîndi, a triumfa; a cîştiga într-o întrecere (sportivă), a doborî un adversar. © (Fig.) A înfrîna, a sta pini (un sentiment, o dorinţă, o pasiune). 2. Intranz. A răzbi, a duce o acţiune pînă la capăt; a obţine victoria.
învinovăţi, învinovăţesc, vb. IV Tranz. || Din în -f vinovat || A considera sau a declara pe cineva vinovat. • Refl. A-şi asuma o vină, a se declara vinovat.
învinovăţire, învinovăţiri, s.f. Acţiunea de a învinovăţi; învinuire, acuzare.
învins, -ă, învinşi, -se, adj. || Din învinge [| (Adesea substantivat) Biruit, înfrînt.
învinui, învinuiesc, vb. IV. Tranz. |) Din în 4- vină || A învinovăţi, a acuza.
învinuire, învinuiri, s.f. Acţiunea de a învinui; învinovăţire, acuzare.
învinuit, -ă, învinuiţi, -te, adj. Care este sau a fost învinuit. @ (Substantivat) Persoană aflată sub urmărire penală; acuzat.
539
ÎNZD®A¥E-Ne?
£avi§râ, înviorez* vb. I. Tranz. şl refl. A (se) face (mai) vioi; a se trezi din amorţeală; (fig.) a (se) însufleţi, a (se) înveseli.
înviorare, înviorări* s.f. Acţiunea de a (se) înviora; <iezmorţire, însufleţire. Pe faţa femeii tremi o aridă de înviorare (Re bre a nu).
înviorat, -a, învioraţi* -te* adj. Devenit vioi, însnlle ţii. in veseli t.
Silvio:atdr, -oare, înviorători*	-oare* -adj.
11 Din înviora |J Care înviorează, care însufleţeşte.
Invilvorâ, pers. 3 învîlvorează, vb- 1. Refl. H Din în 4- vîlvoare || A se aprinde, a arde cu flăcări mari, agitate. Creştea focul în limbi uriaşe, învîlvorînd pădurea (Lungeanu).
MI virată, Învîrstez, vb. I. Tranz. II Din în -f vîrstă || A ţese vîrste, dungi diferit colorate într-o pînză; a îmbina între ele lucruri de culori diferite, ij Şi: învrîstâ vb- I.
tnvîrstât, -ă, invîrstaţi* -te* adj. Cu dungi, cu vîrste, vărgat. || Şi: învrîstat, -ă adj.
m^rteâîă, invîrteli, s.f. || Din învîrti. || Faptul de a se învîrti: învîrtire, răsucire; (fam.) manevră (necinstită) prin care cineva caută să obţină avantaje personale.
’mvlrteciiş s.n. || Din învîrteci* (reg.) „a în-vîrM“ || Îneluş-învîrtecuş = numele unui joc de copii în care unul dintre jucători trebuie să ghicească la cine se găseşte un inel care trece din mînă în mînă.
mvfrtejf, învîrlejesc* vb. IV. Refl. || Din în 4- vlHej j! (Despre apă, vînt etc.) Aa se învîrti cu repeziciune, a se învolbura. © (înv.) A se întoarce în grabă (din drum).
itovîrtejire, învîrtejiri, s.f. Acţiunea de a se invîrteji; învîrtire; mişcare în vîrtej. © (înv.) întoarcere din drum.
învîrti, învirtesc* vb. IV. || Cf. sl. vruteti J|
1.	Tranz şi refl. A (se) mişca în cerc, a (se) roti, a se întoarce de jur-împrejur. O Expr. (Refl.) A se invirti pămîntul (sau locul) cu cineva* se spune cînd cineva are ameţeli. (Tranz.) A învîrti hora = a juca, a dansa. 2. Intranz A amesteca.
3.	Refl. A umbla de colo pînâ colo fără rost. 4. Tranz. şi refl. (Fig.; fam.) A se îndeletnici cu o treabă neprecisă, dubioasă; a-şi aranja (pe căi lăturalnice) o situaţie favorabilă.
feivîrtire, învîrtiri, s.f. Acţiunea de a (se) învîrti; mişcare în cerc, rotire, răsucire, învîrti-tură.
iavîrtit, -ă, învîrtiţi* -te* adj., subst. 1. Adj. înfăşurat, răsucit. 2. S.m. Persoană care s-a eschivat de la anumite obligaţii sau care şi-a creat o situaţie bună prin mijloace necinstite. 3c S.f. Numele unui dana popular cu învîrtituri; melodia după care se execută acest dans.
i&vîrtitârâ, învîrtituri* s.f. 1. Faptul de a (se) învîrti. întorsătură, cotitură. 2. (Fig.) Manevră, şiretlic.
învîrtoşâ, dnvîrtoşez* vb. I. Refl. şi tranz. || Din $n -f-’ vîrtos || A deveni sau a face să devină vîrtos; a (se) întări. ® (Pop.) A (se) face puternic, rezistent; a (se) fortifica. ® Refl. (Fig.) A deveni neîndurător, a se împietri.
învîrtoşâre, învîrtoşâri, s.f. Acţiunea de a (se) Invirtoşa; întărire.
fftvîrtoşăt, -ă, ^ invîrtoşaii* -te^ adj. 1, Care este sau a devenit vîrtos, întărit, îngroşat. 2. Tare, rezistent.
învoi, învoiesc* vb- IV. || Din în 4- voie §
1.	Refl. recipr. A cădea de acord cu cineva, a ajunge la o înţelegere, (refl.) a accepta, a consimţi la ceva. ® (Pop.) A trăi în bună înţelegere cu cineva, a se înţelege, a se împăca 2. Tranz. A îngădui cuiva să lipsească pentru scurt timp de la locul de muncă, e A acorda cuiva ceea ce cere, a permite, a îngădui.
învoială, învoieli* s.f. || Din învoi || 1. înţele* gere, acord; aranjament. 2. Tocmeală, tîrg/ învoire, învoiri* s.f. 1. Faptul de a (se) învoi.
® Permisie acordaţă cuiva. 2» înţelegere, armonie.
învolbura, pers. 3 învolbură* vb. I. RefL || Din în 4- volbură || (Despre ape) A se mişca în vîrtej uri, a se invîrteji.
învolburare, învolburări* s.f. Acţiunea de a se învolbura; rotire, mişcare în vîrtej.
învolburat, -ă, învolburaţi* -te* adj. Care se mişcă in vîrtej; p. ext. agitat, tulburat.
învoit, învoâltă, învoiţi* învoalte* adj. || Lai. involutus || 1. (Despre flori) Gu petalele bogate; (despre petale) numeros, bogat. ©(Despre păr, pene, coamă) Des, îmbelşugat. 2. Umflat, în-foiat.	'
învoita, pers. 3 învolteazâ* vb. I. Intranz. şi refl. || Din învoit || (Despre flori) A se deschide învoit, a înflori bogat. Adormise apele* învoltase florile (Delavrancea).
învrăjbi, învrăjbesc* vb. IV. || Din în 4- vrajbă||_
1.	Refl. recipr. A intra în vrajbă cu cineva;” a se duşmăni. 2. Tranz. A semăna vrajbă, a face să se duşmănească. 3. Tranz. A înfuria, a mînia, a întărită.
învrăjbire, învrăjbiri* s.f. Acţiunea de a se învrăjbi; vrajbă, duşmănie.
învrednici, învrednicesc* vb. IV. Refl. || Din în 4- vrednic || 1. A se dovedi vrednic, capabil să înfăptuiască ceva. 2. A avea cinstea, norocul să...; a avea parte de... De-aşa vremi se-nvredni-cirâ cronicarii şi rapsozii (Eminescu). 3» A găsi de cuviinţă să...; a binevoi, învrîstâ vb. I. v. învîrsta. învrîstât, -ă adj. v. învîrstat. înzăpezi, înzăpezesc* vb. IV. Refl. || Din în 4- zăpadă || (Despre drumuri, terenuri) A se acoperi cu zăpadă (devenind impracticabil).
• (Despre vehicule) A rămîne imobilizat în zăpadă, a se înfunda în zăpadă.
înzăpezire, înzăpeziri, s.f. Acţiunea de a se înzăpeÂ.
înzăpezit, -ă, înzăpeziţi* -te* adj. (Despre drumuri sau locuri) Care este acoperit cu zăpadă; devenit impracticabil din cauza zăpezii. 2. (Despre vehicule; p. ext. despre călători) Blocat ki zăpadă; întroienit.
înzăuât, -ă, înzăuaţi* -te* adj. || Din în 4- za|| (înv.) îmbrăcat în zale, cu zale, cu platoşă.
înzdrăvenf, înzdrăvenesc* vb. IV. RefL || Din în -f- zdravăn || A se însănătoşi, a se întrema, a se întări, a prinde puteri,
înzdrăvenit, -ă, înzdrâveniţi» -te* adj. însănătoşit, întremat,
ÎNZECI
540
înzecî, înzecesc, vb. IV. Tranz. şi refl. J| Din în -p zme f| A face sau â deveni de zece ori mai шаге, mai mult; p. ext. a (se) mări mult.
înzecit, -ă, înzeciţi, -te, adj. De zece ori mai mm; mult mai mare, mai numeros.
înzestra, înzestrez, vb. I. Tranz. || In -p zm$re || 1. A da zestre unei fete. 2. A dota o întreprindere, o instituţie ete. cu cele necesare.
8.	(Fig.) A dota pe cineva cu calităţi morale său fizice.
înzestrare, înzestrări, s.f. Acţiunea de a înzestra; dotare. ® (Fig.) Sumă de calităţi deosebite, talent.
înzestrat, -â, înzestraţi, -te, adj. 1. Prevăzut eu cele necesare. 2» (Fig.) Dotat cu calităţi deosebite; talentat.
înzidî, înzidesc, vb. IV. Tranz. || Din în -p zid t| A executa o înzidire.
înzidire, înzidiri, s.f. Acţiunea de a înzidi; fixare a unei piese sau a unui element de construcţie într-un masiv de zidărie.
înzili, înziiesc, vb. IV. || Din în + zile (pi. lui zi) || (Pop.) 1. Tranz. A face să trăiască mult. 2. Refl. A o duce greu de azi pe mline.
înzorzonâ, înzorzonez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din în + zorzoane || A (se) împodobi în mod exagerat şi fără gust; a (se) împopoţona.
înzorzonat, -ă, înzorzonaţi, -te, adj. împodobit fără gust, cu multe zorzoane, cu ornamente inutile; împopoţonat.
îra interj. || Onomatopeic || (Pop.; rostit cu î prelungit) Exclamaţie care ăxprimă mirare, uimire, ciudă etc. /... ra ! moş Nichifor, nu mai spune de lup (Creangă).
J
j s.m. invar. A treisprezecea literă a alfabetului Mmbii române; sunet notat cu această literă: consoană fricativă prepalatală sonoră.
jabdu, jabouri, s.n. || Din fr. jabot || Accesoriu de îmbrăcăminte (astăzi femeiască), con-stînd dintr-un volan de dantelă care se fixează la o bluză sau ia o rochie, atîrnînd pe piept ca o cravată.
jac1, jacuri, s.n. i| Din fr., engl. jack || Dispozitiv folosit în telefonia manuală, care, prin introducerea unei fişe (2), stabileşte legătura între două linii.
jacârd s.n. v. jacquard.
jachéta* jachete, s.f. || Din fr. jaquette || Haină (tricotată), încheiată în faţă, care acoperă partea superioară a corpului, fiind purtată peste bluză, peste rochie ori peste cămaşă.
jaeheţică, jachetele, s.f. Diminutiv al iui jachetă; jachetă mică.
jacquard [Pr. : jacâr], jacquarde, s.n. [| Din fr. jacquard; de la n. pr. Jacquard, inventatorul războiului mecanic de ţesut || Mecanism montat la războaiele de ţesut, care serveşte la for-marep rostului cînd se lucrează ţesături cu desene complicate. || Şi: jacârd s.n.
jad, jaduri, s.n.’|| Din fr. jade || Piatră semi-preţioasă, foarte dură, de culoare '"albă-verzuie pînă la verde închis, cu luciu sticlos. în timpurile preistorice era folosit la confecţionarea uneltelor şi a armelor.
jadeit, jadeite, s.n. || Din fr. jadéite || Jad. • jaf, jafuri, s.n. || Din pol. zak ; germ. Sack || Furt săvîrşit prin mijloace violente; jefuire. O Concr. Obiect jefuit. 2. (Fam.) Cheltuială fără măsură, risipă. [\ Şi: (înv.) jac s.n.
jaguar, jaguari, s.m. \\ Din fr. jaguar, port. jaguarete, de orig. amerind. || Mamifer carnivor din familia felidelor, cu blana galben-roşcată şi eu pete negre, care trăieşte în America de Sud.
jainîsm s.n. || Din fr. jaïnisme || Religie şi Şcoală filozofică indiană, opusă brahmanismu- . ;îui, întemeiată în sec. 6 î.e.n. de ascetul legendar dlinna.
jais [Pr. : je] s.n. || Cuv. fr. |] Varietate de antracit, foarte dură, sticloasă, de culoare neagră, folosită la confecţionarea de coliere.
jalăpă s.f. || Din fr. jalap, sp. jalapa, după numele unui oraş din Mexic || Răşină extrasă din rădăcinile unei plante exotice, utilizată ca purgativ, sub formă de pulbere.
jalbă, jalbe, s.f. || Din si. zaliba, bg. zalba |] (Pop.) Plingere, reclamaţie (făcută în scris). O Expr. (fam.) A umbla (sau a merge) cu jalba în proţap — a cere, a reclama cu insistentă un drept. || Şi: jaMbă s.f.	\ '
jale s.f. || Din si. zall || Tristeţe, mîhnire, durere adîncă. O De jale — jalnic, trist.
jaleş, jaleşi, s.m. |] Cf. magh. zsâlya (< lat. Salcia) H 1. Denumire dată unor specii de plante, erbacee din familia labiatelor, cu flori viu colorate, albe, galbene sau albastre. 2. Plantă erbacee meliferă; alb-lînoasă, cu frunze ovale, cu flori purpurii dispuse în spice, întrebuinţată în medicină.
jalnic, «ă, jalnici, -ce, adj. || Din jale || (Adesea adverbial) De jale, trist. In înălţimea văzduhului, a trecut un stol de coc o are, cu chemări jalnice (Sadoveanu). • Vrednic de compătimire, nenorocit.
jaldbă s.f. v. jalbă.
jalon, jaloane, s.n. |j Din fr. jalon „prăjină44 (< jaillir „a ţîşni44) || 1. Tijă de lemn servind în lucrările topografice la marcarea şi semnalizarea punctelor de pe teren. 2. (Fig.) Element care marchează un moment semnificativ în desfăşurarea unei activităţi.
jalona, jalonez, vb. I. Tranz. || Din fr. jalonner || 1. A marca pe teren, prin jaloane (1), punctele unui traseu, ale unei alinieri etc. 2. (Fig.) A stabili punctele principale ale desfăşurării unei acţiuni, a trasa direcţia, orientarea în linii mari, a unui plan.
jaluzea, jaluzele, s.f. [| După fr. jalousie || Stor confecţionat din lame subţiri de lemn, de aluminiu sau de material plastic, servind pentru a împiedica pătrunderea luminii în încăpere.
jambieră, jambiere, s.f. || Din fr. jambière K jambe „gambă44) || învelitoare de piele, de lînă sau de postav, care acoperă piciorul de la gleznă pînă sub genunchi.
jambon, jamboane, s.n. || Din fr. jambon || Produs alimentar obţinut din pulpă de porc, sărată şi afumată; şuncă.
jandarm, jandarmi, s.m. || Din fr. gendarme || Militar din cadrul jandarmeriei.
jandarmerie, jandarmerii, s;f. || Din fr. gendarmerie [j (în unele ţări) Poliţie militară însărcinată cu paza şi cu menţinerea ordinii la sate.* jansenism s.n. j| Din fr. jansénisme || Curent social-religios catolic, apărut în sec. 17 în Olanda
âANTA
542
şi fa Franţa, pe baza doctrinei teologului Jan-senius, care susţinea predestinarea şi propovăduia o morală austeră.
jantă, jante, s.f. || Din fr. jante || Partea periferică a unei roti de autovehicul, de bicicletă etc., pe care se montează pneul. O Expr. A rămîne pe jantă = a avea cauciucul dezumflat; (%•; fam.) a rămîne fără bani, a fi lefter.
janţ s.n. 1. Zer gras care se scurge din caş. 2, Zara din care s-a scos urda.
jap interj. || Onomatopee || Cuvînt care imită zgomotul produs de o lovitură dată cu putere şi cu repeziciune.
japca s.f. || Din bg. zabka „laţ, cursă“ || A lua cu japca — a lua cu forţa, pe nedrept.
jâpiţă, jap iţe, s.f. || Din bgv zabica j| Piesa de lemn sau de fier, montată deasupra părţii din fată a proţapului, în care se prinde jugul; cătuşă
(âj.
japonez, -ă, japonezi, -e, s.m. şi f., adj. 1.
S.m. şi f. || Din fr. japonnais || Persoană care face parte din poporul constituit ca naţiune pe teritoriul Japoniei. 2. Adj. Care se referă la Japonia sau la populaţia ei. m (Substantivat, f.) Li in ba care se vorbeşte în Japcgiia.
j&pşă, japşe, s.f. Depresiune de mică adîncime din Delta Dunării, acoperită de apă în timpul revărsărilor, în care se dezvoltă o vegetaţie boga lă.
jar s.n. |j Din si. zarü || Grămadă de cărbuni în stare de incandescenţă, care ard fără flacără. m P. ext. Arşiţă, dogoare. Şi moăre emirul sub jarul pustiei (Macedonski).
jareaîéte, jarcaleţi s.m. (Reg.) Vlăjgan; haimana.
jardinieră, jardiniere, s.f. j| Din fr. jardinière « jardin „grădină44) || 1. Etajeră sau suport pe care se ţin ghivece cu flori. 2. Cutie cu pămînt, aşezată sub ferestre sau pe balcoane şi în care se cultivă flori.
jarét, jarete, s.n. || Din fr. jarret || Articulaţia picioarelor dinapoi la animalele patrupede, situată între gambă şi fluier.
jargon, jargoane, s.n. || Din fr. jargon || Limbaj caracterizat prin cuvinte pretenţioase, de obicei împrumutate din limbi străine, folosit de anumite categorii sociale, profesionale etc. cu scopul de a se distinge de masa vorbitorilor.
jârişte s.f. || D%, jar || 1. (înv.) Jar; foc; jeratic; p. ext. vatra. 2. Loc pustiit de foc.
Jart- interj. || Onomatopee || Cuvînt care imită zgomotul produs de o palmă dată cuiva. S-auzea cîte un jart, trosc, plosc, aoleo ! (Delavrancea).
jartieră, jartiere, s.f. || Din fr. jarretière (< jarret) j| Accesoriu de îmbrăcăminte, confecţionat dîntr-o lîşie de elastic, cu care se menţine ciorapul întins pe picior.
jasp s.n. || Din fr. jaspe || Rocă silicioasă compactă, variat colorată, alcătuită în general din calcedonie şi folosită ca piatră semipreţioasa.
javél s.n. || Din fr. [eau de] Javel, numele unei localităţi, azi cartier al Parisului, unde se fabrică această soluţie |j Apă de javel = soluţie apoasă de hipoclorit de sodiu, utilizată ca dezinfectant.
javelîzâre s.f. || După fr. javellisation I| Procedeu de sterilizare a apei prin tratare cu apă de Javel, pentru a o face potabilă.
javră, javre, s.f. 1. Cîine slab, prăpădit; jigodie, cotârlă, potaie. 2. (Fig.) Epitet pentru un om lipsit de caracter.
jaz, (2) jazuri, s.n. || Din fr., engl. jazz || 1. Muzică uşoară (de dans), cu ritm viu, sincopat, adesea cu caracter de improvizaţie. 2. Orchestră care execută o astfel de muzică, formată de obicei din instrumente de suflat şi de percuţie; jazband.
jâzband, jazbanduri, s.n. || Dîn engl. jazz-band || Jaz (2).
jăcMlă s.f. H Din germ. Săckel „traistă44 || (Pop.) Totalitatea uneltelor de care este nevoie la stînă; bagajul ciobanului (purtat de măgar), al drumeţului (purtat în spate), bagajul cu care pleacă plutaşul etc.
jălbar, jălbari, s.m. || Din jalbă || (înv.) Persoană care se ocupa cu scrisul jalbelor. || Şi: jelbâr s.m.
jăratic s.n. || Din sl. zaratăkă || Jar. O Expr. A sta (sau a şedea) ca pe jăratic = a fi nerăbdător sau foarte grăbit. || Şi: jeratic s.n.
jărăgâi s.n. (Pop.) 1. Jar. 2. Senzaţie de arsură pe gît.
jărui, jăruiesc, vb. IV. Tranz. || Din jar || (Reg.) A răscoli jarul pentru a aprinde mai bine cărbunii. || Şi: jeruî vb. IV.
jder, jderi, s.m. || Cf. ser. zdero „mare mîn-căcios44 || Mic animal carnivor din familia muste-lidelor, cu blană preţioasă de culoare brună-închis. ® Blana acestui animal.
jecmăneală, jecmăneli, s.f. |j Din jecmăni || Jefuire; jaf. N-au venit la jăluială Şi-au venit la jecmăneală (Pop.).
jecmăni, jecmănesc, vb- IV. Tranz. || Din jăcman, (înv.) „jaf mare44 (< magh. zsâkmâny „jaf44, din germ. Sackmann „jefuitor44, propriu: „om cu sac44) j| A stoarce de la cineva bani sau alte bunuri materiale (cu forţa sau prin exploatare).
jeep, jeepuri, s.n. H Din fr. jeep, de origine anglo-americ., rezultat din iniţialele G.P. (=■ general pur pose „de uz general44) || Maşină mică (de campanie).
jefui, jefuiesc, vb. IV. Tranz. || Din jaf || A fura bunuri în cantitate mare (şi făcînd uz de violenţă); a sâvîrşi un jaf. ® A exploata, a jec-măni.
jefuire, jefuiri, s.f. Acţiunea de a jefui; prădare, jaf.
jefuitor, -oare, jefuitori, -oare, adj., s.m. şi f. || Din jefui || (Persoană) care jefuieşte, care săvîrşeşte un jaf.
jeg, jeguri, s.n. || Din bg. zeg jţStrat de/murdărie pe piele.
jegos, -oâsă, jegosi, -oase, adj. || Din jeg || Plin de jeg; murdar.
jejiin, jejimuri, s.n. || Din fr. jéjunum, lat. jéjunum || Parte a intestinului subţire, cuprinsă între duoden şi ileon.
Jej mută s.f. || Din jejun || Inflamaţie a je-junului, manifestată prin dureri intestinale prin tulburări digestive etc.
543
JIGĂBiT
jelanie, jelanii, s.f. |] Din sl. zelanije || Tînguire, plîngere. Deveni grav şi mohorît auzind jelania arendaşului (Rebreanu). Jale, durere adîneă.
. jelbâr s.m. y. jălbar.
jelér, jeîeri, s.m. || Din magh. zsellér || Denumire dată în evul mediu în Transilvania ţăranilor fără pămînt sau cu pămînt puţin, care munceau pe pămînturile nobililor, dar care aveau alt regim juridic decît iobagii.
jeleu, jeleuri, s.n. || Din fr. gelée {(geler „a îngheţa44) !| Produs zaharos sub formă de gel, obţinut dintr-un amestec de sucuri de fructe cu zab ăr
jeli, jelesc, vb. IV.	|! Din sl. zaliti	|] 1* Refl.
A	se. plînge, a se văi ta, a se jelui	(1).	2. Tranz.
şi intranz. A boci un mort. Bietele nurori jeleau pe soacră-sa (Creangă). 8. Tranz. Â-i părea rău după cineva sau după ceva, a regreta, a deplînge, a jelui.
jellre s.f. Acţiunea de a (se) jeli; plîngere, tînguire. Femeia l-a plins, dar n-a avut vreme de jelire (Agîrbiceanu).
jelit, -ă, jeliţi, -te, adj. (Pop.) Deplîns; compătimit. Rămase casa jelită (Pop.).
jelui, jeluiesc, vb.	IV. || Din	sl.	zalovati ||
1.	Refl. A se văita, a	se tîngui,	a se	căina. 2.
Refl. şi intranz. A se plînge împotriva unei nedreptăţi, a reclama. 8. Tranz. A deplînge, a compătimi,' a jeli (8).
jeluire, jeluiri, s.f. Acţiunea de a (se) jelui; plîngere, tînguire. @ Reclamaţie, jalbă.
jeluitor, -oâre, jeluitori, -oare, adj. || Din jelui || Care se jeluieşte (1), tînguitor. (Adverbial) Ea se uita oarecum jeluitor în ochii lui (Slavici).
jena, jenez, vb. I. || Din fr. gêner || 1. Tranz, (Despre obiecte de îmbrăcăminte sau de încălţăminte) A apăsa, a strînge, a roade, a supăra.
2. Tranz. (Fig.) A stînjeni, a incomoda, a deranja. 8. Refl. A se sfii, a simţi jenă.
jenant, -ă, jenanţi, -te, adj. || Din fr. gênant || Care jenează (2), supărător.
jenât, -ă, jenaţi, -te, adj. Care încearcă un sentiment de jenă, care nu se simte la largul lui; stînjenit, ruşinat. Tăcea jenat de pîcla aceea de neînţelegere (D. Zamfirescu).
jenă s.f. || Din fr. gêne || 1. Sentiment de sfială produs de o situaţie neplăcută, penibilă.
© Situaţie grea, strimt oare. 2. Senzaţie supărătoare, durere uşoară.
jep, jepi, s.m. (Bot.) Jneapăn. jeratic s.n. v. jăratic.
jérhâ, jerbe, s.f. || Din fr. gerbe || Buchet mare de flori. (Fig.) Distribui la cîteva mese o jerbă de surîsuri (Cezar Pe 1res cu).
jerpeli, jerpelesc, vb. IV. Refl. (Despre îmbrăcăminte, obiecte de piele, cărţi etc.) A se învechi, a. se uza; a se zdrenţui.
jerpelit, -ă, jerpeliţi, -te, adj. Învechit, uzat; zdrenţuit; (despre oameni) îmbrăcat cu haine uzate, rupte.
jerséu, jerseuri, s.n. || Din fr. jersey, de la numele insulei Jersey || 1. Obiect de îmbrăcăminte tricotat sau împletit, din lină, bumbac
etc., de obicei cu mîneci lungi şi deschis în faţă, care acoperă partea de sus a corpului. 2. Ţăsă-tură elastică, tricotată din lînă, bumbac, mătase etc., din care se fac obiecte de îmbrăcăminte; tricot.
jertfă, jertfe, s.f. || Din si. zrütva || 1. (In unele ritualuri religioase) Ceea ce se aduce ca dar divinităţii (mai ales vietăţi sacrificate pe altar). 2. (Fig.) Sacrificiu, jertfire; victimă. Q Expr. A cădea jertfă = a fi sacrificat, ' a muri.
jertfélme, jertfelnice, s.n. || Din si. zrütvïnikü || (în trecut) Loc în care se aduceau jertfele; (în biserica creştină) masa din altar.
jertfi, jertfesc, vb. IV. || Din jertfă || 1» Tranz. A arini'*o n ior*tfă Trany «i r<of! /"RioU A tem) sacrifica.
jertfire s.f. Acţiunea de a (se) jertfi; jertfă, sacrificiu.
jerui vb. IV. v. jărui.
Jet, jeturi, s.n. || Din fr., engl. jet || Vină de fluid care ţîşneşte sub presiune dintr-un orificiu.
jetelă, jetele, s.f. || Cf. fr. jetée || Dig construit îa intrarea într-un port maritim sau la gura unui fluviu care se varsă într-o mare fără maree, pentru a evita înnisiparea sau pentru a uşura transportul aluviunilor.
jeton, jetoane, s.n. || Din fr. jeton || 1. Fisă.
2.	Sumă plătită membrilor consiliului de administraţie al unei societăţi capitaliste pentru participarea la şedinţe.
jeţ, jeţuri, s.n. Scaun cu spătar înalt şi cu braţe, li Şi: jilţ s.n.
jgheab, jgheaburi, s.n. || Din si. zlébü |! 1« Conductă deschisă la partea superioară, care serveşte pentru scurgerea unui lichid sau a unui material pulverulent. ® Scocul morii. © Cana! mic pentru irigaţie. 2. Scoc, uluc la streaşină.
8.	Adăpătoare pentru vite, făcută de obicei dintr-un trunchi de dop ac scobit. 4. Scobitură, crestătură, adîncitură. © Făgaş săpat de scurgerea apei.
jîcldr, j ido are, s.n. || Din fr. gicleur || Element al carburatorului la motoarele cu ardere internă, care dozează debitul de combustibil necesar formării amestecului carburant.
jigâuie, jigănii, s.f. Animal sălbatic, jivină; dihanie, lighioană. Avea nouă limbi acea jiganie (Ispirescu).
jigărâie, jigărăi, s.f. || Cf. magh. zsigom „boală de cîini44 şi bg. zegarï |j 1» Boală a animalelor care coristă în inflamarea faringelui. 2® Cîine slab, prăpădit; jigodie.
jigăre-âlă, jigăreli, s.f. || Din jigări || Slăbiciunea fizică; lipsă de vlagă.
jigări, jigăresc, vb. IV. Refl. || Din jigărit|| (Fam.) A slăbi, a se sfriji (din cauza unei’boli).
jigărit, -ă, jigăriţi, -ie, adj. || Cf. magh. szigâr (szikâr) „uscăţiv, deşirat44 |j 1. Lipsit de vlagă, slab, sfrijit. 2. Urît, învechit; murdar Jigni, jignesc, vb. IV. Tranz. || Din ser. zignuti II A atinge pe cineva in onoarea sau în demnitatea sa, a ofensa, a insulta.
jignire, jigniri, s.f._ Acţiunea de a jigni; vorbă sau faptă care jigneşte; ofensă, insultă.
JIGNITOR
544
JigRitâr, -oare, jignitori, -oare, adj. || Din jigni j| Care jigneşte, ofensator.
jigătiie, jigodii, s.f. 1. Boala infecţioasă a clinilor tineri, care se manifestă prin tulburări generale, atrofia muşchilor etc. 2. Cîine jigărit; javră.
jigdu, jigouri, s.n. || Din fr. gigot || 1. Denumire dată regiunilor coapsei, gambei şi fesei unor animale, împreună cu muşchii din aceste regiuni. 2. Friptură preparată din pulpă de berbec.
jilav, «ă, jilavi, -e, adj. |] Din bg. zilav || Umed, pătruns de umezeală. Pămîntul e jilav de rouă (Gîrîeanu).
jilăveâlă, jilăveli, s.f. |] Din jilavi || Umezeală, reveneală.
jilăvî, jilâvesc, vb. îY. Refl. || Din jilav ||
- A se umezi, a deveni jilav.
jilăteă, jiletci, s.f. || Din rus. ziletka [| Vestă. încins cu sabia... peste jiletcă (Caragiale).
jilîp, jilipuri, s.n. || Din magh. zsilip || Construcţie în formă de jgheab, făcută din pămînt, din scînduri etc. pe versantele munţilor şi dealurilor, care serveşte la scoaterea, prin alunecare, a buştenilor tăiaţi în pădure.
■ jilţ s.n* V. jeţ.
jimbâ, jimhez, vb. î. Refl. şi tranz. || Din jimb, (înv.) „strîmb44 || A-şi strîmba gura, a (se) schimonosi. îl priveau jimbîndu-şi gurile printre degete (Camilar).
jimblă, jimble, s.f. || Din magh. zsemlje || (înv.) Franzelă.
jind s.n. || Din jindui || Dorinţă puternică, poftă de ceva (greu de obţinut).’ O Expr. A privi (sau a se uita) cu jind la ceva = a se uita la ceva plin de dorinţă (şi cu regret).
jindul, jinduiesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. zendati || A dori ceva în mod intens; a pofti, a rîvni. Bâtrînelul jinduise toată viaţa după un fecior (V.I. Popa).
Jintiţă s.f. Produs obţinut prin încălzirea lentă a zerului scurs din caş; urdă nestrecurată, amestecată cu zer.
jintui, jintuiesc, vb. IV. Tranz. || Cf. jintiţă\\ A frămînta caşul pentru a-1 stoarce de zerul rămas după strecurat.
jintuiâlă, jintuieli, s.f. || Din jintui || Zer gras stors din cas si lăsat să se acrească; cu el se pregătesc anumite mincăruri.
jintuit s.n Zeriil gras care iese din a doua frămîntare şi stoarcere a caşului. Din j. se poate face urdă şi unt.
jir s.n. || Din bg., ser. zir || Fructul fagului, format dintr-o cupă ruginie ghimpoasă care conţine 2 — 3 seminţe; serveşte ca hrană pentru porci.
jirebie, jirebii, s.f. Legătură formată din treizeci de fire de tort (constituind o unitate de măsură pentru urzit, la depănat etc).
jitâr, jitari, s.m. || Din bg., ser. zitar || (Reg.) Persoană angajată să păzească semănăturile; paznic de cîmp.
jitie, jitii, s.f. H Din sî. zitije || (Reg.) 1. Poveste, anecdotă, snoavă. 2. Boală cronică; defect, cusur. %
jituicer, jitniceri, s.m. || Din jitniţâ || (înv.) Dregător care avea în grijă magaziile cu grîne ale curţii domneşti.
jitii iţă, jitniţe, s.f. |j Din sî. zitinica |J (înv.) Magazie de grîne; grînar, hambar.
jiu-jîtsu Pr.: [jiu-jiţu] s.n. || Cuv. japonez însemnînd „arta supleţei441| Gen de lupte? în stil liber (de origine japoneză) în care se folosesc metode brutale de atac şi apărare. Este cunoscut în Japonia de c. 2 000 de ani.
jivină, jivine, s.f. || Din bg. zivina || Animal sălbatic; dihanie, lighioană. Vînâtorii [pîndeau] mişcările jivinei (Alecsandri). jivrâj s.n. v. givraj.
jiieâpăn, jnepeni, s.m. || Lat. iuniperus || Arbust din familia pinului, cu tulpini ramificate şi cu frunze aciculare, răspîndit în zona alpină şi subalpină; jep.
joacă s.f. || Din juca || Joc (1), distracţie a copiilor. Se opri să privească joaca zgomotoasă a copiilor (Cezar Petrescu).
joâgăr, joagăre, s.n. || Cf. germ. Săger || 1. Ferăstrău cu pînze verticale pentru tăiatul buştenilor, acţionat de forţa unei ape curgătoare, în cădere, prin intermediul unei roţi de apă. 2. Beşchie.
joântă, joante, s.f. || Din fr. joint || Legătură făcută la capetele şinelor de cale ferată, pentru a asigura continuitatea căii. @ Legătură între două bare de oţel dintr-o armătură a unui element din beton armat.
joardă, joarde, s.f. || Din sl. zrudî „prăjină441| Nuia lungă şi flexibilă; vargă.
joben, jobenuri, s.n. || De la n. pr. Jobin, pălărier francez din Bucureşti |] Pălărie bărbătească înaltă, de formă cilindrică (purtată astăzi numai la ceremonii)'.
joc, jocuri, s.n. || Din lat. iocus || 1. Acţiunea de a (se) juca (1), activitate distractivă (mai ales a copiilor). O Joc de societate = distracţie la care participă un grup de persoane şi care constă din dezlegarea unor probleme’amuzante. Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea de sunete dintre două cuvinte cu înţeles diferit. O Expr. A-şi bate joc de cineva — a lua în rîs, în bătaie de joc pe cineva. 2. Distracţie cu cărţi de joc, cu zaruri etc. (care angajează uneori sume de bani); totalitatea obiectelor care servesc la jucat. O Expr. A-şi pune capul (sau viaţa, situaţia etc.) in joc = a întreprinde o acţiune riscantă. A face jocul cuiva = a servi intereselor cuiva. A fi în joc — a se fafla într-o situaţie critică, a fi în primejdie. 3. Dans popular; petrecere populară la care se dansează. 4. (Fig.) Mişcare repede (şi variată) a valurilor, a unor imagini etc.; tremur, vibraţie. 5. Denumire dată unor manifestări sportive (fotbal, baschet, volei etc.); mod specific de a se comporta într-o întrecere sportivă. 6. Interpretare a unui rol dintr-o piesă de teatru. Q Joc de scenă = ansamblul mişcărilor şi al atitudinilor unui actor în timpul interpretării unui rol. 7. Deplasare relativă, pe o direcţie dată, a două piese asamblate; dimensiunile maxime ale acestei deplasări. 8*
Ho
JUCA
Model simplificat şi formal al unei situaţii, construit pentru a face posibilă analiza pe cale matematică a acestei situaţii. O Teoria jocurilor = teorie matematică a situaţiilor conflictua-le, în care două sau mai multe părţi au scopuri sau tendinţe contrare.
jocheu, jochei, s.m. || Din fr., engl. jockey\\ Călăreţ specializat în conducerea cailor ia alergările de galop şi de obstacole de pe hipodrom, joeot, jocote, s.n. || Din joc || (Reg.) Săritură;
Joc-
jodier [Pr.: iodler] s.n. || Cuv. germ. || Fel de a cînla specific muntenilor din Tirol, B avaria şi Elveţia, constînd într-o vocalizare fără cuvinte mrp trece de la registru] normal al vocii la cel de falset.
Joi s.f. || Lat. [dies] lovis || A patra zi a săp-tămînii, care urmează după miercuri. O (Pop.) Joia mare = ultima joi din postul Paştilor. Q Expr. De joi pînă mai apoi — mereu, ia nesfîrşit; niciodată/ © (Adverbial, în forma joia) în cursul zilei de joi; în fiecare joi.
jofmăriţă, joimâriţe, s.f. || Din joi + mare || (Mitoi.) Fiinţă imaginară închipuită ca o femeie urîtă care ar pedepsi, în noaptea ce precedă joia mare, pe fetele şi femeile tinere leneşe 1a. tors sau la dărăcit.
joimir, joimiri, s.m. || Din pol. zolnierz [| (înv.) 1. Mercenar de origine polonă în Moldova. ' © Călăreţ moldovean care slujea în armata polonă. 2. (La pî.) Corp de oaste înfiinţat în sec. 18 în Moldova.
jojă, joje, s.f. || Din fr. jauge || 1. Indicator al conţinutului de ulei dintr-un recipient (ex. din carterul unui motor). 2. Scară gradată pentru măsurarea capacităţii unui rezervor.
jdker, jokeri, s.m. || Din fr., engl. joker || Cartea de joc cu cea mai mare valoare în unele jocuri de noroc, care poate înlocui orice carte din jocul respectiv.
plică, jonci, s.f. || Din fr. jonque, cuv. de origine malaieză || Navă mică de lemn, cu mai multe catarge, ale căror pînze au îniărituri orizontale; este folosită pe coastele Japoniei, Coreii şi Chinei, pentru transport şi pescuit.
Joncţiune, joncţiuni, s.f. || Din fr. jonciion || Legătură, unire, asamblare a unor părţi, a unor elemente; locul unde se realizează o legătură. ® (Lingv.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele unor propoziţii sau fraze, care constă în legarea lor prin cuvinte ajutătoare.
jongla, jonglez, vb. I. Intranz. !| Din fr. jongler II1. A arunca în aer şi a prinde apoi cu repeziciune şi abilitate mai multe obiecte, unul după altul. 2. (Fig.) A mînui cu abilitate şi cu promptitudine cuvinte, expresii etc.
Jongler, jongleri, s.m. || Din fr. jongleur || Artist de circ specializat în arta de a jongla (1).
Jonglerie, jonglerii, s.f. || Din fr. jonglerie ||
I.	Arta de a jongla; figură executată de un jongler. 2, (Fig.) Abilitate în folosirea cuvintelor, a expresiilor etc. ® Maşinaţie, uneltire.
jordie, jordii, s.f. || Din joardă |j Nuia, joardă. li croi cu o jordie peste mîini (Galaetion).
jos, joâsă, joşi, joase, adv., adj. || Lat. deo-(r)sum || 1. Adv. Aproape de pămînt, într-un loc mai puţin ridicat (decît altul). O De sus pînă jos = în întregime. Cu capul în jos = a) cu capul plecat; b) atîrnat, spînzurat de picioare; (fig.) pe dos, anapoda, alandala. Cu nasul în jos =p supărat; umilit, ruşinat. De jos = a) care se află într-o regiune aşezată mai la vale sau mai la sud: Ţările de Jos; b) care vine din mase, din popor." (Substantivat) în (sau din) josul = în (sau din) partea inferioară a unui obiect. în josul apei = în direcţia scurgerii apei; la vale; în aval. O Expr. A (se) da jos = a coborî. A lăsa jos — a lăsa din mînă, punînd pe pămînt. A lăsa ochii în jos — a privi spre pămînt, ruşinat sau timid. A nu fi (sau a nu rămîne, a nu se lăsa) тол pe (sau pre) jos = a nu rămîne în urmă, a nu se lăsa întrecut. A ''măsura pe cineva de sus în jos = a privi pe cineva cu dispreţ.
© (Cu valoare de interjecţie) Exprimă comanda adresată cuiva de a se aşeza, de a nu mai sta în picioare, sau dezaprobarea faţă de cineva sau ceva. 2, Adv. La nivelul locului pe care umblă cineva; la picioarele cuiva. O Pe jos = a) pe pămînt; b) cu piciorul, fără un mijloc de locomoţie. 3. Adj. Puţin ridicat, scund; cu altitudine mică. 4. Adj. (Despre glas, sunete muzicale) Profund, grav. S» Adj. (Despre temperatură) Coborît.
josnic, -ă, josnici, -ce, adj. v\ Din jos || Lipsit de demnitate, ticălos, mîrşav.
josnicie, josnicii, s.f.H Din josnic || Faptul de a fi josnic; decădere morală; faptă, atitudine josnică.
joule [Pr.) jul], jouli, s.m. || Din fr., engl. joule, de la numele fizicianului englez Joule || Unitate de măsură a energiei, egală cu lucrul mecanic efectuat de o forţă de un newton cînd îşi deplasează punctul de aplicaţie în direcţia sa cu 1 m.
jovial, »ă, joviali, -e, dj. |[ Din fr. jovial; lat iovialis „născut sub influenţa lui Iupiter“ || Vesel, voios, bine dispus, comunicativ.
jovialitate s.f. |j Din fr. jovialité || însuşirea de a fi jovial, bună dispoziţie.
jubila, jubilez, vb. I. Intranz. || Din fr. jubi-. 1er, lat. iubilare || A simţi şi a manifesta o mare satisfacţie; a se bucura din plin de ceva.
jubileu, jubilee, s.n. || Din fr. jubilé, lat. iubi-laeus || Sărbătorirea împlinirii unui anumit număr de ani (de obicei cincizeci) de la producerea unui eveniment important.
jubiliar, »ă, jubiliari, -e, adj. Ц Din jubileu (după fr. jubilaire) || Care se face cu ocazia unui jubileu. O An j. = an în care are loc un jubileu.
jucâ, joc, vb. I. || Lat. pop. iocare || 1. Refl. A-şi petrece timpul cu anumite jocuri sau jucării; a se distra. O Expr. A se juca cu focul — a se expune în mod imprudent unei primejdii.
2.	Refl. (Fig.) A nu lua în serios pe cineva sau. ceva, a nu-i da importanţă, a-şi bate joc. O Expr. A se juca cu sănătatea (sau cu viaţa) = a-şi neglija sănătatea, a se expune unei primejdii.
35 — Dicţionar general al limbii române
/
JUCĂRIE
3.	Intranz. şi tranz. A participa la un joc de noroc sau la un joc de societate. •Tranz. A pune în joc sau a miza pe o carte, pe un număr etc. 4. Intranz. A participa ca jucător la o competiţie sportivă; (tranz.) a practica un joc sportiv.
5.	Intranz. şi tranz. (Pop.) A dansa (dansuri populare) 6. Intranz. (Fig., desprej lucruri, imagini) A se mişca (sau a da impresia că se mişcă); a tremura, a vibra. O Expr. A-i juca cuiva ochii (în cap), se spune despre un om cu privirea ageră sau despre un om şiret. 7. Intranz.
A interpreta un rol într-o piesă*sau într-un film.
• Tranz. A reprezenta o piesă, a da un spectacol. 8. Intranz. A nu sta bine fixat, a se mişca.
jucărie, jucării, s.f, || Din juca || 1. Obiect cu caro se joacă copiii. • (Fig.) Persoană sau lucru ajuns la discreţia cuiva, de care cipeva îşi bate joc; marionetă. 2. (Fig.) Lucru de nimic, fleac, bagatelă.
jucător, -oare, jucători, -oare, s.m. şi f.
|| Din juca || 1. Persoană care practică un joc sportiv, de noroc, de societate etc. 2. (Pop.) Dansator.
jucăăş, -ă, jucăuşi, -e, adj. || Din juca }| 1. Căruia îi place să danseze. • (Despre copii) Căruia îi place să se joace. 2. Care se mişcă repede; vioi, zglobiu,
j&de, juzi, s.m. || Lat. iudex || (înv.) 1. Judecător. 2. Reprezentant al obştii săteşti, învestit cu atribuţii administrative/economice, judecătoreşti, militare etc. 3. Primar.
judeca, judec, vb. I. || Lat. indicare || 1. Tranz. A-şi formula o părere despre cineva sau ceva (în urma analizei faptelor, a argumentelor, a împrejurărilor etc.). 2. Intranz. A considera, a fi de părere; a aprecia, a califica. 3. Tranz. A critica, a trage la răspundere; (refl. recipr.) a se critica, a se acuza, a se condamna. 4. Tranz. A soluţiona un litigiu (în calitate de judecător, de arbitru etc.); (refl.) a fi în proces cu cineva.
judecare, judecări, s.f. Acţiunea de a judeca; părere, judecată formată asupra cuiva sau a ceva.
judecată, judecăţi, s.f. || Din lat. iudicata * (pi. lui iudicatum) || 1. Facultatea de a gîndi logic; formă logică fundamentală, exprimată printr-o propoziţie în care se afirmă sau se neagă ceva. O Cu judecată = cu chibzuială, cu tact; temeinic. 2. FăPşţre, idee. 3. (Jur.) Acţiunea de a judeca, dezbaiggh^ proces. O Expr. A da (sau a chema, a trimite)^pe cineva în judecată = a intenta cuiva un profesa
judecător, judecători, s.m. || Din judeca || 1. Funcţionar care are atribuţia de a soluţiona procesele în cadrul unei instanţe judecătoreşti.
2.	Persoană solicitată să-şi dea părerea într-o problemă, în vederea stabilirii adevărului; arbitru.
judecătoresc, -eâscă, judecătoreşti, adj. || Din judecător || Judiciar.
judecătorie, judecătorii, s.f. |] Din judecător || Organ de jurisdicţie avînd competenţa de a soluţiona în prima instanţă toate pricinile, în afară de cele date prin lege în competenţa tribunalului.
546
judeţ, judeţe, s.TL || Lat. iudicium |j 1. Unitate administrativ-teritorială în componenţa căreia intră mai multe comune şi oraşe. 2. (înv.) Judecată. 3. (în Ţara Românească, pînă în sec. 18) ^ Denumire dată cîrmuitorului unui oraş.
judeţeân, -ă, judeţeni, -e, adj. || Din judeţ |f Care aparţine unui judeţ (1); referitor la un judeţ.
judiciar, -ă, judiciari, -e, adj. || Din fr. judi-ciaire || Care ţine de activitatea de judecat ă (3). O Medicină judiciară = ramură a medicinii care se ocupă cu efectuarea expertizelor medicale cerute de justiţie.
judicios, -oâsă, judicioşi, -oase, adj. || Din fr. judicieux !! Care judecă cu pătrundere şi cu discernămînt. • Bine gîndit, chibzuit.
# judo [Pr.: giudo] s.n. || Din fr. judo {cuv. de origine japoneză) || Sport originar din Japonia, cuprinzînd diverse procedee de trîntire şi de torsionare a unor părţi ale corpului.
jug, juguri, s.n. || Lat. jugum || 1. 'Dispozitiv de lemn în care se introduce g*îtul vitelor care trag carul, plugul etc • (Fig.) Muncă grea; robie. 2. Jujeu. 8. Dispozitiv în formă de colac de lemn îmbrăcat în piele în care se introduce gîtul cailor folosiţi la transporturi grele şi de •care se prind hamurile. 4* Grindă folosită la construcţia planşeelor de lemn.
jugân, jugani, s.m. ||Din jug (j (Reg.) Cal castrat.
jugaştrii, jugaştri, s.m. || Lat. *iugasfer ;j Arbore din familia aceraceelor, înalt pin a la 15 m, cu frunze lobate şi flori verzui, cu lemnul alb, tare, utilizat în tîmplărie sau pentru foc.
jugani, jugănesc, vb. IV. Tranz. l[Din ja-gan || (Pop.) A castra (un animal).
jugldndacee s.f. pi. || Din fr. juglandacccs; lat. iuglans, -dis „nuc“ || Familie de plante lemnoase, dicotiledonate, cu frunze căzătoare, flori unisexuate şi fruct drupă dehiscentă sau nuculă aripată (ex/nucul). Cotiledoanele sînt bogate in ulei comestibil, iar lemnul este preţios.
jugular, -ă, jugulari, -e, adj. || Din fr. jugu-laire; lat. iugulum „gît“ || Care se referă la git. O Venă jugulară = venă a gîtului care c el cotează sîngele din regiunea capului şi a gîtului.
juisa, juisez, vb. I. Intranz. |] După ir-jouir || A se bucura de plăcerile vieţii, ale secaturilor.
jujeu, jujeie, s.n. |1 Din ser. zezej || Jug mic, triunghiular, care se pune la gîtul porcilor, eticilor etc., pentru a-i împiediea să treacă prin îngrădituri; jug. (2).
jiilfă, julfe, s.f. || Probabil din magh. zsufa |J (Reg.) Sămînţă^ de cînepă. • Mîncare de post făcută din sămînţă de cînepă pisată cu apă şi amestecată cu miere.
juli, julesc, vb. IV. Refl. II Din bg. zulja || A se răni uşor, zdrelindu-şi pielea.
julitură, julituri, s.f, || Din juli || Rană uşoară provocată prin julirea pielii; zdrelitură. juma s.f. v. jumătate.
jumâră, jum&ri, s.f. || Cf. bg. zumerki, germ. Schmarren || 1. (Mai ales la pl.) Resturile rozul-
547
tate din topirea slăninii şi stoarcerea unturii.
2.	(La pl.) Mîncare făcută din ouă bătute şi prăjite în grăsime; papară, scrob. jumate s.f. v. jumătate, jumătate, jumătăţi, s.f. || Cuv. autohton || 1. Fiecare dintre cele două părţi egale în care a fost împărţit un întreg. O Jumătate de măsură = măsură incompletă, numai pe jumătate. Pe (sau în) jumătate = în două părţi egale, pe din două; parţial, incomplet. O Expr. A face ceva pe jumătate = a nu duce ceva pînă laoapăt. Cu jumătate (de) gură = cu glas scăzut, fără convingere, fără entuziasm. 2. Punct care marchează mijlocul unei distanţe sau al unui interval de timp. 8. Măsură de capacitate sau de greutate reprezentînd 1/2 dintr-un litru (sau dintr-un kilogram). || Şi: (Fam. şi pop.) juma, Jumate s.f.
jiimuleâlă s.f. Faptul de a jumuli. • (Eig.; fam.) Ceartă; bătaie.
jumuli? jumulesc, vb. IV. Tranz. || Cf. bg. zmulja ii 1. A curăţa de pene şi de fulgi o pasăre (tăiată). 2. (Fig.) A stoarce pe cineva de bani.
jumulit, -ă, jumuliţi, -te, adj. (Despre păsări) Curăţat de pene, de fulgi; cu penele smulse sau căzute. Ademenea zburătoarele — şi jumulite, nejumulite, ţi le pâpa (Creangă).
june, junei, s.m. li Lat. iuvencus || Bou tînăr (între doi şi trei ani).
juncan, juncani, s.m. |] Din june || Bou tînăr (între trei şi patru ani); june mai mare. Pune plugul la perete, Juncanii la iarbă verde Pop.).
juncană s.f. 11 Din juncan jjVacă tinără (între trei şi patru ani).
juncă, junei, s.f. H Lat. iuvenca || Vacă tînără (între doi şi trei ani), care nu a avut încă viţel.
june, -ă, juni, -e, adj., subst. || Lat. iuvenis || (Astăzi rar) 1. Adj., s.m. şi f. Tînăr. O[J- prim ~ actor care interpretează roluri de tînăr îndrăgostit. 2. S.m. (Reg.) Holtei, burlac.
juneţe, juneţi, s.f. || Din june (după fr. jeunesse) || Tinereţe. Sublimul entuziasm al june-tei (Odobescu).-	^
jungher, junghere, s.n. || Din junghia || (înv.) Pumnal, stilet.
junghi, junghiuri, s.n. |j Din junghia. || 1« Durere ascuţită, pătrunzătoare, de scurtă durată, mai ales între coaste, la piept sau la încheieturi.
2.	(înv.) Jungher. Nici o armă nu avea alta decît un mic junghi cu plăselele de aur (Negruzzi).
junghia, junghii, vb. I. Tranz. || Lat. iugu-lare || (Pop.) A înjunghia. ^	.
junghietură, junghieturi, s.f. |] Dm junghia U
1.	Junghi (1). 2. Articulaţia coloanei vertebrale cu baza craniului. Dacă m-ar vedea că răsfoiesc o carte, ... mi-ar frînge junghietură gilului (Stancu).
junglă, jungle, s.f. || Din fr., engl. jungle (împrumutat din hindi) || Pădure deasă, greu de străbătut şi de obicei mlăştinoasă, din ţinuturile tropicale şi subtropicale.
junîe s.f. || Din june || (înv.) Tinereţe. Toate amintirile juniei se grămădeau în închipuirea mea (Negruzzi).	...
junime, junimi, s.f. || Din june■ jl^Tmerime, tineret. Este o junime unită şi bravă (Bolintinea* nu).
junimism s.n. || De la n. pr. „Junimea" || Mişcare literar-culturală şi politică din a doua jumătate a sec. 19, formată în jurul societăţii „Junimea".
junimist, -S, junimişti, -ste, adj., s.m. şi f.
|| De la n. pr. „Junimea" 1| 1. Adj. Referitor la junimism. 2. S.m. şi f. Adept al junimismului.
junincă, juninci, s.f. II Lat. iunix, -icis 0 Vacă tînără, juncă.
junidr, -oară, juniori, -oare, subst. [| Din fr. junior, lat. iunior, comparativul lui iuvenis „tînăr" || 1. S.m. (Pe lîngă un nume propriu de persoană) Fiul, considerat în raport^cu tatăl său.
2.	S.m. şi f. Tînăr sportiv între 13 şi 19 ani, limitele de vîrstă variind de la o specialitate sportivă Ia alta.
1 jdntă [Pr.: hiintă], junte, s.f. || Din sp. junta, fr. junte || Denumire dată unor organe de stat sau unor organisme de stat7 politice sau militare în Spania şi în unele ţări latino-americane.
jupân, jupani, s.m. || Din sl. zupanu || Titlu dat în evul mediu, în Ţara Românească şi în Moldova, celor mai de seamă boieri şi dregători; persoană care avea acest titlu.
jupă, jupe, s.f. || Din fr. jupe (cuv. de origine arabă) || Fustă.
jupi, jupesc, vb. IV. Tranz. || Din jupui || (Reg.) A jupui.
jupîn, jupîni, s.m. (Înv.) 1. Titlu de politeţe dat .persoanelor care ocupau o anumită demnitate sau funcţie. 2. Patron.
jupmeasă, jupînese, s.f. [| Din jupîn || (înv.) 1. Soţie de boier; soţie de negustor. • Orăşancă, tîrgoveaţă; precupeaţă. 2. Femeie de serviciu într-o casă particulară.
jupîniţă, jupîniţe, s.f. H Din jupîn |[ (înv.) Boieroaică tînără; fiică sau soţie (tînără) a unui boier.
jupdn, jupoane, s.n. || Din fr. jupon || Fustă care se poartă pe dedesubtul rochiei.
jupui, jupoi, vb. IV. Tranz. || Din bg. zupia || 1. A îndepărta pielea de pe corpul animalelor (în special al celor tăiate pentru hrană). • Refl. A se descuama. • Tranz. şi refl. A (se) juli. • A curăţa un arbore de coajă. 2. (Fig.) A lua cuiva tot ce are, a jefui.
jupulâlă, jupuieli, s.f. || Din jupui || Jupui-tură. Tot trupul i-era numa jupuieli (Garagiale). jupuire, jupuiri, s.f. Acţiunea de a jupui. jupuit, -ă, jupuiţi, -te, adj. (Despre piele) Luat, tras de pe corp; (despre fiinţa sau despre părţi ale corpului lor) Cu pielea luată. • Descu-amat. • Julit. • (Despre arbori) Cojit. • Ros, uzat. încins c-un tesae, cu teaca jupuită, aştepta liniştit la o parte (Sadoveanu).
jupui tură, jupuituri, s.f. || Din jupui |] Rană produsă prin jupuirea pielii; jupuială.
jur1, juri, s.m. || După fr. jury || (Astăzi rar) Jurat. O (în vechea organizare judecătorească) Curte cu juri = organ de jurisdicţie -în componenţa căruia intrau juraţi.
jur2, jururi, s.n. || Lat. gyrus || Spaţiul care înconjură pe cineva sau ceva; împrejurime. O în (sau prin) jur = în (sau prin) preajmă, prin apropiere. (De) jur împrejur = din (sau în)
35*
JUR
548
toate părţile. în jurul... = a) în preajma...; b) relativ la...:vs-a discutat în jurul unor probleme importante; c) aproxima tiv #în..., cam pe la...
jura, jur, vb. I. Tranz. || Lat. iurare || A depune un jurămînt; a întări prin jurămînt cele declarate la un proces. • Refl. A promite, a afirma prin jurămînt. • Refl. (Pop.) A se blestema, a se aiurişi, pentru a întări cele afirmate.
jurasic s.n. || Din fr. jurassique || A doua perioadă a erei mezozoice, reprezentată prin toate grupele de vieţuitoare.
. jurât, juraţi, s.m. || Din fr. juré, lat. iuratUs || un vechea organizare judecătorească) Cetăţean ales pentru a participa la soluţionarea unor procese penale. O Curte cu juraţi = curte cu juri. /
jurămînt, jurăminte, ş.n. || Lat. iuramentum [| 1* Promisiune solemnă făcută de o persoană (adesea cu invocarea divinităţii) că va spune adevărul în legătură cu anumite fapte pe care le cunoaşte. 2. Angajament solemn (exprimat de obicei printr-o formulă) prin care cineva se obligă să-şi facă datoria faţă de stat, faţă de popor. 3. Promisiune, făgăduială fermă; legă-mînt.
juridic, -ă, juridici, -ce, adj. || Din fr. juridique, lat. iuridicus (( ius, iuris ,,drept“) |] Care ţine de drept, privitor la drept. O Persoană juridică = organizaţie cu patrimoniu propriu şi cu organizare de sine stătătoare, avînd anumite drepturi şi obligaţii prevăzute de lege.
jurisconsûlt, jurisconsulţi, s.m. || Din fr. jurisconsulte, lat. iurisconsultus || Specialist în drept care rezolvă problemele juridice ale unéi instituţii sau întreprinderi şi reprezintă unitatea în faţa organelor de jurisdicţie.
jurisdicţie, jurisdicţii, s.f. || Din fr. jurisdic-tion, lat. iurisdictio || (Jur.) 1. Competenţa de a judeca. 2. Totalitatea organelor judecătoreşti de acelaşi grad sau competente a soluţiona o anumită categorie de litigii. O Organ de j. = organ de stat care îndeplineşte funcţii de judecată.
jurisdicţionâl, -ă, jurisdicţionali,	-e, adj.
|| Din fr. jurisdictionnel || Care ţine de jurisdicţie, privitor la jurisdicţie.
jurisprudânţă, j^isprudenţe, s.f. || Din fr. jurisprudence, lat. ijjjjpişprudentia || Totalitatea soluţiilor "date de instanţele, judecătoreşti cu privire la problemele de drept.
jurist, -à, jurişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. juriste, lat. iurista || Specialist în domeniul dreptului şi care desfăşoară o activitate în acest domeniu.
jûriu, jurii, s.n. || Din fr. jury || 1. Comisie de specialişti însărcinată cu clasificarea unor candidaţi sau a uilor concurenţi. 2. (în unele state) Grup de juraţi care iau parte la constituirea curţilor cu juri.
jurnâl, jurnale, s.n. || Din fr. journal || 1. Pur blicaţie periodică cu apariţie zilnică; ziar. 2. în-
semnări despre faptele şi întîmplările din fiecare zi. O */• de călătorie = însemnări făcute zi'de zi în legătură cu » cele văzute sau petrecute în timpul unei călătorii; J. de bord = caiet în care sînt consemnate faptele intervenite în timpul călătoriei unei nave. • Scriere memorialistică în care un autor notează, sub formă de impresii zilnice, evenimente semnificative din viaţa sa.
3, Emisiune de radio sau de televiziune* care prezintă ştiri, informaţii de imediată actualitate.
4, Registru în care se înscriu în ordine cronologică operaţiile de contabilitate.
jurnalist, -ă, jurnalişti, -ste, s.m. şi f. || Bia fr. journaliste II (Rar) Ziarist, gazetar.
jurnalistic, -ă, jurnalistici, -ce, adj. || Din fr. journalistique || Gare ţine de presă, privitor la presă; ziaristic.
jurnalistică s.f. || Din germ. Joumalistik -|| Ziaristică, gazetărie.
jurul)iţă, jurubiţe, s.f. || Din jirebie || Scul mic de fire textile înfăşurate în spire de o anumită lungime, formînd o unitate de măsură în filatură.
jurui, juruiesc, vb. IV. Tranz. || Din magh. gyüriiz „a logodi“ || (înv. şi reg.) A promite în mod solemn; (refl.) a se lega prin jurămînt. • A făgădui (o fată) de soţie.
juruinţă, juruinţe, s.f. H Din jurui || (înv. şi reg.) Făgăduială solemnă; jurămînt.
juruit, -ă, juruiţi, -te, adj. (înv. şi reg.) Promis, făgăduit (ca soţ sau ca soţie).
just, -ă, juşti, -ste, adj. || Din fr. juste || (Adesea adverbial) 1. Drept, adevărat; echitabil. e întemeiat, legal, legitim. 2. Potrivit, corespunzător.
justeţe s.f. || Din fr. justesse || însuşirea de a fi just; adevăr, dreptate. • Corectitudine, precizie, exactitate.
justifica, justific, vb. I. || Din lat. iustificare, fr. justifier || 1. Tranz. A dovedi, a arăta că ceva este just, legal. 2. Refl. A da explicaţii în legătură cu o atitudine, cu o faptă; a se dezvinovăţi.
3.	Tranz. A dovedi folosirea legală a unor sume de bani, a unor materiale etc.
justificabil, -ă, justificabili, -e, adj. || Din justifica || Care poate fi justificat, motivat.
justificâre, justificări, s.f. Acţiunea de a (se) justifica; dovedirea justeţei unui lucru, a unei fapte.
justificativ, -ă, justificativi, -e, adj. || Din fr. justificatif || Care serveşte pentru a justifica ceva.
justiţiâbil, -ă, justiţiabili, -e, s.m. şi f. || Din fr. justiciable || Persoană care 1 apare ca parte într-un proces.
justiţie s.f. || Din lat. iustitia, fr. justice ||
1.	Dreptate, echitate. 2. Activitate a statulu constînd în judecarea cauzelor penale şi civilei
3.	Totalitatea instanţelor judecătoreşti. O Expr.. A chema (sau a se prezenta) în faţa justiţiei = a cita (sau a se prezenta) la judecată.
549
JUXTA
juvăţ, juveţe, s.n. || Din ucr. zyvec || Laţ la capătul unei funii (pentru a prinde un animal). Amîndoi fraţii zvirliră juvăţurile. Calul... fu smucit îndărăt şi căzu (Sadoveânu). || PI. şi: juvăţuri.
juvélnic, juvelnice, s.n. || Din bg. zivelnik || Unealtă pescărească făcută din plasă, nuiele, şipci etc. în care se poate păstra viu, în apă, peştele prins.
juvenil,-a, juvenili,-e, adj. || Din ît. juvenile, lat. iuvenilis || 1. Care aparţine tinereţii, care se referă la tinereţe; tineresc. 2. (Geogr.) Ape juvenile = ape care provin din condensarea subterană a vaporilor rezultaţi prin degazificarea magmei.
juvéte, juveţi, s.m. (Reg.) Nume generic dat peştilor mărunţi.
juxtalineâră, juxtalineare, adj*. || Din fr. juxtalinéaire II Traducere j. — traducere literală a unui text, cu reproducerea paralelă a textului original.
juxtaptine, juxtapun, vb. III. Tranz. f) Din fr. juxtaposer (după pune) || A pune unul lingă altul, a alătura. • Refl. şi tranz. (Gram.).A*(se) îmbina prin juxtapunere.
juxtapünere, juxtapuneri, s.f. Acţiunea de a juxtapune. «(Gram.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau subordonare, constînd din alăturarea, fără ajutorul unui euvînt de legătură, a elementelor alcătuitoare ale unei propoziţii sau fraze; parataxă.
juxtă, juxte, s.f. || Din juxta[lineară] || Traducere juxtalinearâ a textelor greceşti şi latineşti.
V
K
k s.m. invar. A paisprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă: a) consoană oclusivă palatală surdă, cu valoarea grupului de litere ch înainte de e şi f?' b) consoană oclusivă velară surdă, cu valoarea literei c, în alte poziţii. '
kaimt s.n. || Din fr. hainite; gr. kainos„nou“ || Sare naturală constituită din sulfat de magneziu şi clorură hidratată de potasiu, utilizată la fabricarea îngrăşămintelor artificiale pentru soluri şi a sărurilor de potasiu.
kâizer, kaizeri, s.m. || Din germ. Kaiser || Denumire dată împăraţilor Sfîntului Imperiu Roman de Naţiune Germană şi apoi împăraţilor Germaniei*
kakemono s.n. || Cuv. japonez || Pictură japoneză executată în tuş sau în culori de apă, pe rulouri de mătase sau de hîrtie, care se atîrnă în lung pe pereţi.
kaki adj. invar. || Din fr. kaki, engl. khakee (cuv. de origine indiană) || De culoare cafenie cu nuanţă galben-verzuie.
kala-azâr subst. || Din fr. kala-azar (cuv. din hindustană) || Boală parazitară gravă, endemică în regiunile tropicale, provocată de un protozoar care se localizează şi se multiplică în splină şi în ficat.
kâliu s.n. II Din germ. Kalium || (Chim.) Potasiu.
kantian, -ă, kantieni, -e, adj. || Din fr. kan-tien |] Care se referă la doctrina lui Kant.
kantianism s.n. |] Din kantian || Doctrina filozofului Kant.
kar&tâ s.n. || Din fr. karate || Metodă de luptă de origine japoneză, care face uz, atît în' atac cît şi în apărare, doar de mijloace naturale.
katharsis subst. || Cuv. gr. || Noţiune a esteticii lui Aristotel referitoare la acţiunea „purifi-catoare“ a artei, în special a tragediei, asupra pasiunilor omeneşti.
z kenotron, kenotroane, s.n. || Din fr. kenotron || Tub electronic cu doi electrozi folosit pentru redresarea curentului alternativ de înaltă tensiune.
keta subst. || Din rus. keta || Peşte teleosţean | înrudit cu păstrăvul, de 50 — 75 cm lungime, care trăieşte în* mările din Extremul Orient. De la k. se obţin icrele de Manciuria.
kieselgătr [Pr.: kizelgur] s.n. || Cuv. germ. || (Geol.) Diatomit.
kilo- || Din fr. kilo; gr. kilioi „mie“ || Element de compunere care intră în denumirea uhităţilor de măsură pentru a exprima multiplicarea de o mie de ori.
MLoealorie, kilocalorii,s.î. ||Din fr. kilocalorie \\ Unitate de măsură pentru energia termică, egală cu o mie de calorii.
kilogram, kilograme, s.n. || Din fr. kilogramme\\ Unitate de măsură pentru mase, egală cu masa unui litru de apă distilată la temperatura de 4 grade Celsius. O Kilo gr am-forţă = unitate de măsură a forţei, egală cu greutatea unui corp cu masa de un kilogram. Kilogram-forţâ-metru (sau kilogrammetru) — unitate de măsură a energiei, egală cu 9,81 jouli.
kilohértz [Pr. : kiloherţ], kilohertzi, s.m. || Din fr. kilohertz || Unitate de măsură pentru frecvenţă, egală cu o mie de hertzi.
kilometraj,- kilometraje, s.n. || Din fr. kilométrage || Distanţa în kilometri parcursă de un vehicul într-un anumit timp. • Măsurarea în kilometri a unei distanţe parcurse. • Instrument montat la unele vehicule, care înregistrează distanţa parcursă.
kilometric, -ă, kilometrici, -ce, adj. || Din fr. kilométrique || Privitor la kilometru, care indică kilometri. • (Fig.) Foarte lung.
kilometru, kilometri, s.m. || Din fr. kilomètre |j Unitate de măsură pentru distanţe, egalş. cu o mie de metri.
kilo volt, kilo volţi, s.m. || Din fr. kilo volt || Unitate de măsură pentru tensiunea electrică, egală cu o mie de volţi.
kilowatt, kilowaţi, s.m. || Din fr. kilowatt || Unitate de măsură pentru putere, egală cu o mie de waţi. O Kilowatt-oră = unitate de măsură pentru energie, egală cu energia produsă într-o oră d9 un generator cu puterea de un kilowatt.
kimberlit s.n. || Din fr. kimberlite || Rocă eruptivă din coşurile vulcanice, în masa căreia se găsesc uneori cristale de diamant.
kitsch [Pr.: kici] s.n. || Cuv. germ. || Termen desemnînd produsele cu caracter de pseudoartă, caracterizate prin platitudine, imitaţie superficială a operelor de artă, lipsă de originalitate pervertirea cerinţelor estetice.
kiwi s.f. || Din fr. kiwi || Pasăre acarinată din Noua Zeelandă, pe cale de dispariţie, lipsită de claviculă şi cu aripile atrofiate.
kovar s.n. Aliaj de fier, nichel şi cobalt, folosit la fabricarea becurilor electrice, a tuburilor electronice etc.
kripton s.n. || Din fr. krypton || Element chimic din familia gazelor nobile, întrebuinţat la fabricarea becurilor electrice, a tuburilor electronice etc.
L
/
1 s.m. invar. A cincisprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literai consoana sonora, laterala, dcntala.
la1 prep. || Lat. illac || 1. Introduce un complement circumstanţial de loc: s-a dus la şcoală. ф Introduce un atribut care indică locuï: flori la ferestre. 2. Introduce un complement circumstanţial de timp: soseşte la noapte. 8. Introduce un complement circumstanţial de mod: caii merg la pas. 4. Introduce un complement circumstanţial instrumental: cîntă la vioară. 5. Introduce un complement indirect: le-am comunicat la ai mei. 6. (Adverbial) Cam, aproape. Erau la opt mii de voinici (Ispirescu). 7. Cu valoare de numeral nehotărît, exprimă o cantitate mare. Croieşte la minciuni (Negruzzi). 8. (în prepoziţii compuse) De la: vine de la mare. ® Pe la: a trecut pe la noi. • Pînă la: au venit toţi pînă la unul.
la2 s.m. invar. || Din it. la || Treapta a şasea din gama majoră-tip; sunetul şi nota corespunzătoare.
la3, Iau, vb. I. Tranz. şi refl. || Lat. lavare || (Pop.) A (se) spăla (pe cap); a (se) îmbăia. Pregăteşte ide scăldătoare... lă purcelul, îl scaldă (Creangă). O Lâ-mă-mamâ — om prost, nătîng. II Prez. ind.: Iau, lai, lâ, lăm, laţi, Iau; part. I ăut.
labân, labani, s.m. || Din rus. loban || Peşte teleostean marin, de 25 — 50 cm lungime, de culoare cenuşie-albăstruie.
labă, labe, s.f. || Din magh. Idb || 1. Partea piciorului de la gleznă în jos, la om şi la unele animale patrupede; partea piciorului pe care calcă păsările; p. gener. picior (la cîine, urs, lup, pisică etc.). O Expr. Laba gîştei — a) ridurile formate în jurul ochilor; b) scris neîngrijit. • (Fam. şi depr.) Mînă. O Expr. A pune laba pe cineva sau pe ceva — a apuca, a înhăţa pe cineva.
2.	Laba-ursului = numele mai multor specii de ciuperci comestibile, cu corpul cărnos, ramificat. Laba-gîştei = mică plantă erbacee cu flori roşii-pur purii.
labîerment, labfermenţi, s.m. Cheag (1). labial, -ă, labiali, -e, adj. || Din fr. labial; lat. labium „buză44 || Care aparţine buzelor, care se referă, la buze. • (Despre sunete; şi substantivat) Care se articulează cu participarea buzelor (ex. b este o consoană labială).
labiât, -ă, labiaţi, -te, adj. || Din fr. labié || (Despre corole şi calicii) Care are o prelungire de forma unei pîlnii, cu marginea tăiată în doi lobi. • (Substantivat, f. pl.) Familie de plante dico-
tiledonate, bogate în uleiuri eterice, cu tulpina în patru muchii, cu frunze opuse şi flori cu două labii; (si Ia sg.) plantă din această famili° ^°x. levănţica, izma, urzica-moartă).
lâbie, labii, s.f. || Din germ. Labia; lat. la-bium „buză“ || Formaţie caracteristică florii unor plante superioare, alcătuită din petale dispus© sub forma unor buze.
labil, -ă, labili, -e, adj. ||[Din fr. labile, lat. Iabilis (< labi „a cădea“) || (Livr.) 1. Schimbător, nestatornic. 2. (Despre un sistem fizic) Care se află în stare de echilibru instabil.
labilitate s.f. || Din fr. labilite || 1. însuşirea de a fi labil, atitudine schimbătoare, nestatornică. 2, (Fiz.) Instabilitate. 8. (Biol.) însuşire a materiei vii de a-şi modifica starea în funcţie de anumiţi factori.
labiodentâî, -ă, labiodentali, -e, adj. || Din fr. labiodentale || (Despre sunete) Care se articulează prin atingerea buzei inferioare de dinţii superiori (ex. f este o consoană labiodentală).
labirint, labirinturi, s.n. || Din fr. labyrinthe, lat. labyrinthus; gr. labyrinthos || 1. Edificiu cu multe încăperi şi galerii, în care orientarea este foarte dificilă. • Alei în parcuri, drumuri etc. * întortocheate. 2. (Fig.) Problemă, situaţie în-<g* curcată. 3. (Tehn.) Dispozitiv cu camere foarte înguste care obligă un fluid să parcurgă un drum foarte lung, micşorîndu-i astfel viteza.
4* Totalitatea cavităţilor care alcătuiesc urechea internă.
lâbium s.n. || Din fr. labium, lat. labium „buză44 || Buza inferioară a insectelor şi a unor miriapode.
laborant, -ă, laboranţi, -te, s.m. şi f. || Din germ. Laborant || Persoană care se ocupă cu întreţinerea aparatelor dintr-un laborator şi cu efectuarea unor lucrări şi operaţii mai simple.
laborator, laboratoare, s.n. || Din germ. Labo-ratorium, fr. laboratoire; cf. lat. laborare „a lucra4' || încăpere prevăzută cu instalaţii, aparate şi instrumente, folosită pentru cercetări \ ştiinţifice, verificarea unor procese tehnologice, prepararea unor substanţe speciale etc.
laborios, -oâsă, laborioşi, -oase, adj. || Din fr. laborieux, lat. laboriosus || 1. Care necesită efort, ostenealăf muncă multă. 2. Muncitor, sîrguincios.
labradorit s.n. || Din fr. labradorite, de Ia numele regiunii Labrador || Rocă eruptivă bazică, de culoare cenuşie-neagră cu reflexe sidefii-albăs-trui, utilizată ca piatră de construcţie şi ca ornament, la clădiri, monumente etc.
LABRUM
552
lâbrum s.n. || Din lat. labrum „buză44 || Buza superioară a insectelor.
laburist, -ă, laburişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Cf. it. laburista, engl. labourist, fr. labouriste || 1. Adj. Partid 1. = denumire a unor partide politice de orientare social-democrată din unele ţări (Marea Britanie, Australia). 2. S.m. şi f. Membru al unui partid laburist.
lac1, lacuri, s.n. |] Lat. lacus || întindere de apă . stătătoare, situată într-o depresiune. O Lac de acumulare = lac artificial realizat pe albia unui rîu în scopul formării unei rezerve de apă (mai ales pentru hidrocentrale). O Expr. Â cădea din lac în puţ =* a da de un rău mai mare încercînd să scapi de unul mai mic.
lac2, lacuri, s.n. || Din germ. Lack || 1. Soluţie a unor răşini, uleiuri etc., care, aplicată pe suprafaţa unui obiect, formează o peliculă ce protejează obiectul şi totodată îi dă un aspect plăcut. 2. Piele (sau imitaţie de piele), cu faţa netedă şi lucioasă, acoperită cu un strat de lac2 (1).
lâeăt, lacăte, s.n. || Din magh. lakat || Dispozitiv pentru încuierea unei uşi, prevăzut cu o toartă care se trece prin două inele fixate la uşă. Avea o ladă mare de Braşov, închisă cu trei lacăte (Bassarabescu). O Expr. A avea (sau a-şi pune) lacăt la gură — â-şi impune tăcere.
’ laeherdă, lacherde, s.f. || Din ngr. lakerda || Produs alimentar obţinut din pălămida proaspătă, prin sărare şi afumare.
lacheu, lachei, s.m. (| Din fr. laquais || 1. Servitor în casele aristocratice, îmbrăcat în livrea; fecior, valet. 2. (Fig.) Persoană slugarnică, servilă.
lâcom, -ă, lacomi, -e, adj. || Din sl. lakomă ||
I.	Care mănîncă şi bea cu mare poftă. Bacii lacomi nu o dată Mi-l lipseau de prînz ori cină г (1 osif). 2. (Fig.) Avid, nesăţios, dornic ele a obţine ceva. Fiind mai lacom, luă cili galbeni putu el duee (Ispirescu)."
laconic, -ă, laconici, -ce, adj. |j Din fr. laco-nique, gr. lakonikos „în maniera lacedemonie-nilor44 (locuitorii Laconiei), adică „scurt, concis44 || (Despre vorbire, stil) Concis, lapidar, în cuvinte puţine; (despre oameni) care se exprimă scurt şi concis. Am primit... laconica ta scrisoare (Caragiale).
laconism s.n. ^Din fr. laconisme || însuşirea de a fi laconic; exgNţnare laconică, lâeovişte s.f. v. lă|Ovişte. lacră s.f. v. raclă.
lăcrima-christi s.n. || Guv. lat. || Denumire a vinurilor italiene, aromate, seci, cu tăria alcoolică de 10,5 — 12 grade, produse în podgoriile de la poalele Vezuviului.	'
lacrimal, -ă, lacrimali, -e, adj. || Din fr. lacrymal || Care se referă la lacrimi. O Glandă lacrimală = glandă a cărei secreţie umezeşte ochiul. Canal l. == canal prin _ care se scurge secreţia produsă de glanda lacrimală.
, iacrimăr s.n. v. lăcrimar.
lacrimatdriu, lacrimatorii, s.n. || Gf. fr. lacry-matoire H (La romani) Vas mic, de formă alungită, care se punea în mormînt, fiind destinat,
simbolic, să primească lacrimile celor ce-1 plîn-* geau pe dispărut. f
lacrimă, lacrimi, s.f. || Lat. lacrima || 1. Lichid secretat de glandele lacrimale, care umezeşte ochii: picătură din acest lichid. O Expr Cu lacrimi de singe = cu mare durere. • (Fig.) Strop, picătură. 2. (La pl.) Plîns. • Expr. Pînă la lacrimi = pînă la cel mai înalt grad de înduioşare.
lacrimogen, -ă, lacrimogeni, -e, adj. || Din fr. lacrymogene || (Despre substanţe) Cara prici-nuieşte apariţia lacrimilor. • (Ir. şi depr.) Care emoţionează (cu mijloace facile); care provoacă emoţii uşoare.
lactâmă s.f. Jj Din fr. lactame, germ. La.kta.m-; lat. lac, lactis „lapte441| „Compus organic obţinut din aminoacizi şi folosit ca materie primă pentru fabricarea unor fibre sintetice.
lactat1, lactaţi, s.m. || Din fr. lactate |j Sare a acidului lactic.
lactat2, -ă, lactaţi, -te, adj. || Din fr. lacte; cf. lat. lacteus „de lapte44 || Preparat din lapte; care conţine lapte.
lactaţi© s.f. || Din fr. lactation || Proces de formare şi de secreţie a laptelui în glandele mamare.
lactee adj. || Din fr. [voie] lactee || Calea l. = fîşie luminoasă difuză care se vede noaptea pe bolta cerească, alcătuită dintr-un număr enorm de stele ale galaxiei noastre.
lăctic, lactici, adj. || Din fr. lactique || Acid l. = acid organic care se găseşte mai ales în laptele acru. fiind folosit în industria alimentară, în medicină etc.
Iac to- Element de compunere însemnînd „cu lapte44, „referitor la lapte44, care serveşte la formarea unor adjective şi a unor substantive.
lactoferment, lac to fermenţi, s.m. [| Din fr/ lactoferment || Cheag (1).
lactoflavină s.f. j| Din fr. lactoflavine; lat lacto- + flavus „galben44 || Factor al complexului vitaminic B, care se găseşte în lapte avînd acţiune importantă în cursul sarcinii şi al lacta-ţiei.
lactometru, lactometre, s.n. || Din fr. lacto-metre jj instrument pentru determinarea densităţii laptelui, respectiv a purităţii acestuia.
lacto vegetarian, -ă, lactovegetarieni, -e, adj.
|| Lacto- -f- vegetarian || (Despre regimuri alimentare) Care se compune mai ales din produse lactate, legume şi fructe.
îactdză s.f. [I Din fr. lactose || Substanţă organică incoloră cu gust dulce, extrasă din lapte, folosită în industria farmaceutică.
lacunar, -ă, lacunari, -e, adj. || Din fr. lacu-naire || Cu lacune; cu întreruperi.
lacună, lacune, s.f. j| Din fr. lacune, lat. lacuna || Lipsă, gol în continuitatea, în integritatea unui lucru. • întrerupere în continuitatea unui text, în înlănţuirea unor idei etc. • (Fig.) Ceea ce lipseşte pentru ca un lucru să fie considerat complet, perfect.
laeăstru, -ă, lacustri, -stre, adj. || Din fr. lacustre, lat. lacustris (<( lacus „lac44) || Care trăieşte sau care creşte în lacuri; caracteristic lacului. © Locuinţă lacustră — locuinţă clădită
553
LAMELIBRANHIAT
pe stîlpi la suprafaţa unui lac, caracteristică epocilor preistorice; locuinţă palustră.
ladă, lăzi, s.f. || Din germ. Lade || Cutie mare de lemn sau de tablă, uneori cu capac, în care se păstrează sau se transportă diferite obiecte. O L. de zestre — piesă din mobilierul rustic românesc, lucrată din lemn şi împodobită cu crestături sau cu picturi.	'	;
lady [Pr.:leidi] s.f. || Cuv. engl. || Doamnă nobilă din Anglia; soţie de lord.
laf, laţuri, s.n. || Din tc. lâf || (Mai ales la pl.) Palavre. O Expr. A şedea cu cineva la lafuri = a sta cu cineva la taifas, a pălăvrăgi cu cineva.
lagăr, lagăre, s.n. || Din germ. Lager || 1. Loc unde sînt închişi prizonierii de război. O L. de concentrare = loc izolât în care sînt închise persoanele suspectate pentru activitate politică socotită indezirabilă sau din considerente rasiale etc. Au cunoscut o largă răspîndire îndeosebi în Germania fascistă în timpul celui de-al doilea război mondial. 2. Organ de maşină care sprijină şi ghidează un ax sau un arbore şi permite mişcarea de rotaţie sau de oscilaţie a acestora.
lagunar, -ă, lagunari,\-e, adj. || Din fr. lagu-naire |! Care aparţine lagunelor, format din lagune.
lagună, lagune, s.f. f| Din it. laguna, fr. lagune || Porţiune din bazinul unei mări sau al unui ocean, separată aproape complet de acesta printr-o fîşie de uscat.
lai, laie, lăii, adj. || Probabil cuv. autohton |] (Pop.; mai ales despre lîna oilor) Negru sau negru amestecat cu alb. O Expr. Că e laie, că-i bălaie sau ba e laie, ba-i bălaie — ba e una, ba e alta. Ori laie, ori bălaie — ori una, ori alta.
lâibăr, laibăre, s.n. || Din săs. leibel || Haină ţărănească de postav, scurtă pînă în talie, de obicei fără mîneci.
laie, -ă, laici, -ce, adj. || Din fr. laîque, lat. laicus |j Care nu ţine de biserică; mirean, lumesc; (substantivat) persoană care nu face parte din cler.
laiciza, laicizez, vb. I. Tranz. || Din fr. laîciser || A scoate (o instituţie) de sub autoritatea bisericii, a-i da caracter laic.
laie s.f. 1. Ceată de ţigani (nomazi). 2, Ceată zgomotoasă (de copii, de oameni) Biata bab-a--ntrat în laie (Coşbuc).
lainic, ~ă, lainici^ -cei s.m. şi f. || Din laie || (Reg.) Om care umblă fără nici un rost; pierde-vară, haimana. Un lainic şi un pierde-vară ca şi mine (Creangă).
laitmotiv, laitmotive, s.n. || Din germ. Leit-motiv || Motiv melodic, ritmic sau armonic care revine adesea în cursul unei compoziţii muzicale; (fig.) idee călăuzitoare repetată în mai multe rînduri într-o lucrare ştiinţifică sau literară. II Scris şi: leit-motiv. laiţă s.f. v. laviţă.
lalea, lalele, s.f. || Din tc. lâle || Plantă decorativă din familia liliaceelor, cu tulpina înaltă de 30—40 cm, care face o singură floare, de culoare albă, galbenă, roşie etc. Laleaua..* astă floare ce a avut şi ea timpul măririi sale (Negruzzi),
lama s.m. invar. |j Din îr.lama (cuv. tibetan) || Preot-călugăr budist de rit tibetan.
lamaism s.n. || Din fr. lamaïsme || Variantă a budismului nordic, răspîndită printre tibetani, mongoli etc.
lamantin, lamantini, s.m. || Din fr. lamantin || Gen de mamifere erbivore, asemănătoare cu foca, de 3—5 m lungime, care trăiesc în fluviile tropicale din America şi Sin Africa.
lamarckîsm s.n. || Din fr. lamarckisme || (Biol.) Teorie formulată de J.-B. Lamarck în 1809, după care evoluţia vieţuitoarelor s-ar datora unei tendinţe lăuntrice deviată de influenţa mediului, ca urmare a acţiunii legilor/potrivit cărora nevoia creează organul, iar însuşirile dobîndite sub influenţa mediului se transmit ereditar.
lâmă1, lame, s.f. || Din fr. lame || 1. Placă subţire de metal, de lemn etc., avînd diverse întrebuinţări; partea metalică şi tăioasă a unui instrument. O L. de ras = mică placă metalică,, subţire, dreptunghiulară, cu tăişul de obicei pe ambele laturi, care se adaptează la un aparat de ras. 2. Placă mică şi subţire de sticlă, pe care se aşază substanţele ce urmează a fi examinate la microscop.
lamă2, lame, s.f. || Din fr. lamă, sp. llamai (împrumutat dintr-o limbă indigenă din Peni, j în care toate animalele cu lînă poartă acest j nume) || Mamifer rumegător înrudit cu cămila,! de cca 120 cm înălţime, care trăieşte în zonele s muntoase din America de Sud, fiind folosit la; transport de poveri.	j
lămbă, lamhe, s.f. || Din tc. lâmba || 1. Feder. j 2. Lanţ sau bară de fier care leagă crucea căruţei cu capetele osiei.
lambliâză s.f. || Din fr." lambliase || Boală parazitară cauzată de prezenţa în intestin a, lambliei. Se manifestă prin tulburări digestive.
lâmblie, lamblii, s.f. || Din fr. lamblia, de la n. pr. W. Larnbl || Protozoar flagelat care trăieşte în intestinul subţire şi în căile biliare la ©m şi la unele animale; provoacă lambliaza.
lambrechin, lambrechine, s.n. || Din fr. lambrequin H Draperie scurtă, decorativă, aşezată în partea de sus a unei ferestre, a unei uşi etc.
lambrîu, lambriuri, s.n. || Din fr. lambris ]| îmbrăcăminte de lemn, de marmură etc. care căptuşeşte (pînă la o anumită înălţime) pereţii interiori ai unei încăperi.
. lamé s.n. || Din fr. lamé || Material textil din ^mătase naturală sau din fibre sintetice, mai rar din bumbac sau din lînă, ţesut cu fire metalice fine.
lamelâr, -ă, lamelari, -e, adj. || Din fr. lamellaire || Care are formă de lamelă; care se desface în lamele. ,
lamelă, lamele, s.f. f| Din fr. lamelle || 1. Mică placă subţire de sticlă, de metal sau de lemn, avînd diverse întrebuinţări. 2. Foiţă subţire care separă unele structuri ale ţesuturilor vegetale şi animale.
lamelibranhiât, -ă, lamelibranhiaţi, -te, adj., s.f. || Din lat. lamellibranchiata || 1. Adj- (Despre moluşte) Cu branhiile în formă de lamele. 2.-SJ
LAMEIUFORM
554
(La pl.) Clasă de moluşte cu branhii lamelare, cu corpul cuprins într-o cochilie cu două valve (ex. scoica de riu, stridia).
IameliMrm, -ă, lameliformi, -e, adj. || Din fr. lameUiforme || în formă de lamelă.
lamenta, lamentez, vb. î. Refl. || Din fr. lamenter, lat. lamentări || A se tîngui, a se văicări. A se lamenta cineva de cele trecute este o pierdere de timp (Ghica).
lamentabil, -ă, lamentabili, -e, adj. |j Din fr. lamentable, lat. lamentabilis |] 1. Care inspiră milă, vrednic de plîns. 2. Prost, mizerabil, deplorabil.
lamentare, lamentări, s.f. Acţiunea de a se lamenta; tînguire, văicăreală.
lamina, laminez, vb. I. Tranz. || Din fr. laminer || 1. A prelucra un material, prin deformare plastică, la cald sau la rece, cu ajutorul laminorului. 2. A întinde şi a omogeniza cu laminorul (2) fibrele textile în filatură.
laminar, -ă, laminari,	-e, adj. || Din fr.
laminair || Care este alcătuit din lamele sau straturi paralele.
laminâria s.f. || Cuv. lat. || Gen de alge brune din mările reci, cu talul lung în formă de panglică. Unele specii sînt comestibile iar altele se folosesc ca îngrăşămînt organic.
laminat, laminate, s.n. Produs metalic obţinut prin laminare (table, benzi, sîrmă etc.).
lamindr, laminoare, s.n. || Din fr. laminoir ||
1.	Maşină pentru laminarea metalelor, formată din doi sau mai mulţi cilindri metalici care se rotesc şi printre care trece materialul ce urmează a fi transformat în lame, în fire etc. 2. Maşină cu care se subţiază, se paralelizează şi se omogenizează fibrele textile.
laminorist, -ă, laminor işti, -ste, s.m. şi f. || Din laminor \\ Muncitor care lucrează la lamiiîor.
lampadar, lampadare, s.n. || Din fr. lampa-daire, lat. lampadarium || Suport vertical care susţine una sau mai multe lămpi.
lampagiu, lampagii, s.m. || Din lampă j| (înv.) Persoană însărcinată cu aprinderea şi stingerea felinarelor de pe străzi.
lampânt adj. [] Din fr. lampant |j Petrol l. — produs lichid obţinut prin distilarea ţiţeiului şi întrebuinţat drept combustibil, în special în lămpi; gaz (2).
lampas, lampa&im, s.n. [| Din rus. lampas || Fîşie lată de posta^ cusută la unele uniforme în lungul pan talon ilor^pe latura lor exterioară; vipuşcă.
lampă, lămpi, s.f. || Din germ. Lampe, fr. lampe || Aparat care produce lumina, prin arderea unui combustibil sau cu ajutorul curentului electric; este destinat iluminării artificiale, semnalizării etc. Ies acum din clădirea minei toţi deodată, cu lămpile in mîini (Bogza). O L. de radio ~ tub electronic. L. de lipit — lampă cu benzină, folosită în operaţia de lipire a metalelor.
lampfon, lampioane, s.n. || Din fr. lampion\\. Felinar cu pereţii din material translucid colorat, din pergament', din hîrtie cerată etc., întrebuinţat la iluminatul festiv al sălilor, al parcurilor etc.; lanternă veneţiană. în grădiniţa din
faţă străluceau pomii, subit înfloriţi de mulţimea lamp ioanelor multicolore (Bart).
lamură s.f. Partea cea mai bună, mai fină, mai aleasă dintr-un lucru; floarea, fruntea, crema unui lucru. Umblau albinele la cules şi strîngeau la şţiubeie lamura florilor (Sadoveanu).
lan, lanuri, s.n. || Din ucr. lan |] Cîmp semă“ nat, de obicei cu cereale; p. ext. plantele cultivate pe acest cîmp. Avea Ileana ochi din Soare Şi galben pâr, un lan de grîu (Coşbuc).
lanamétru, lanamctre, s.n. || Din fr. lanamè-tre; lat. lana „lînă“ -j- gr. metron „măsură44 || Aparat pentru determinarea fineţii fibrelor textile.
lance, lănci, s.f. ii Din it. "lancia |j Veche armă de atac, formată dintr-un vîrf ascuţit de fier montat la capătul unei vergi lungi de lemn. Lănci scînteie lungi în soare, arcuri se întind în vînt (Eminescu).
lanceolât, -ă, lanceolaţi, -te, adj. || Din fr. lancéolé, lat. lanceolatus || (Despre frunze) Care are forma unui vîrf de lance.
land, landuri, s.n. || Din germ. Land \\ (In Austria şi în Republica Federală Germania) Provincie autonomă, avînd organ legislativ şi. guvern propriu.
lândler, landlere, s.n. || Din germ. Lăndler [| Dans popular austriac şi bavarez, asemănător valsului, cu tempo moderat; melodia după care se dansează.
landou, landouri, s.n. || Din fr. landau, de la n. pr. Landau, oraşul în care s-au fabricat întîi astfel de trăsuri || 1. Trăsură luxoasă, cu patru locuri aşezate faţă în faţă. 2. Cărucior mare, acoperit, pentru copii.
lândşaft, landsafturi, s*n. || Din germ. Land-schaft || Porţiune ’ din mediul ^ geografic care posedă trăsături proprii, diferite de cele ale porţiunilor învecinate.
languros, -oâsă, languroşi, -oase, adj. || Din fr. langoureux || (Adesea ir.) Plin de sentimentalism; galeş. Privea făţiş cu ochii albaştri, languroşi (Bart).
langustă, languste, s.f. || Din fr. langouste || Crustacee marin, de 30—50 cm lungime, lipsit de cleşti, cu carnea foarte gustoasă. Trăieşte în Oc. Atlantic şi în Marea Mediterână.
lanitâl s.n. |f Din fr. lanital; it. lan[a]ital[iana] „lînă italiană44 || Fibră textilă fabricată din cazeină, care se aseamănă cu lîna şi, în amestec cu aceasta, se întrebuinţează la fabricarea unor ţesături şi tricotaje.
lanolină, s.f. II Din fr. lanoline; lat. lana „lînă44 + oleum „ulei44 || Substanţă grasă, păstoasă, secretată de pielea oilor şi extrasă prin prelucrarea lînii acestora, folosită în industrie, în medicină şi în cosmetică.
lansa lansez, vb. I. Tranz. || Din fr. lancer (< lance „lance44) || 1. A da drumul pe apă unei nave, a o trece în stare de plutire; a face să se desprindă de pe rampa de lansare (o rachetă). 2. A arunca cu putere ceva, spre un obiectiv; (refl.) a se arunca, a se avîrita. ©Tranz. şi
555
LARGHETTO
refl. (Fig.) A se face cunoscut, a se afirma. 8, A pune în circulaţie; a emite, a difuza, a răs-pîndi.
lansare, lansări, s.f. Acţiunea de a (se) lansa; punerea în stare de plutire a unei nave. • Aruncare, azvîrlire. • Difuzare, răspîndire.
lansetă, lansete, s.f. || Din fr.lancette || Vargă de pescuit cu care se poate arunca (năluca) la distanţă mare.
lantân s.n. || Din fr. lanthane; gr. lantha-nein „a fi ascuns“ || Element chimic din grupa pămînturilor rare, care se găseşte în natură combinat în unele minerale.
lantanide s.f. pl. || Din fr. lanthanide || Nume dat elementelor chimice din grupa pămînturilor rare. Se caracterizează printr-o foarte mare asemănare a comportării lor chimice.
lanternă, lanterne, s.f. || Din fr. lanterne ||1. Aparat de iluminat constituit dintr-o sursă de lumină închisă într-o' carcasă (de metal) cu geamuri; lampă mică, portativă, care funcţionează cu baterie electrică. O L. veneţiană — lampion. 2. L. magică = aparat simplu cu care se proiectează figuri desenate sau fotografiate pe plăci de sticlă. 8. Turn cu deschideri laterale ridicat deasupra unei turle, unei cupole etc. pentru luminare şi ventilaţie. 4. (Zool.) Lanterna lui Aristotel = aparatul masticator al ariciului , de mare.
lanţ, lanţuri, s.n. || Din bg. lanec || 1. Organ [flexibil format dintr-un şir de verigi, zale sau plăci metalice, unite între ele, servind pentru a lega ceva, pentru tracţiune, pentru a transmite o mişcare etc. O Expr. A se ţine lanţ = a se succede în număr mare. • Instrument format dintr-un şir de vergele groase cu care se măsoară lungimile pe teren. • (Fig.) Legătură puternică.
O Captivitate, robie. 2. Lanţ (1) mic, subţire, de obicei din metal preţios, servind ca podoabă.
• Lucrătură simplă, făcută cu croşeta, sub forma unui şir de ochiuri înlănţuite. 3. Şir continuu de elemente de acelaşi fel; lanţ de munţi — sistem muntos. • (Fiz., chim.) Reacţie în lanţ — succesiune de reacţii elementare, care continuă de la sine, una din alta.
lanţetă, lanţete, s.f. || Din germ. Lanzette, fr. lancette || Instrument chirurgical consiînd dintr-o lamă cu două tăişuri, folosit la vaccinări, incizii etc.
lanţug, lanţuguri, s.n. || Din ucr. lancuh || (Pop.) 1. Lanţ (1). Un urs legat cu lanţug de-un stîlp (Alecsandri). 2. Lănţişor. Infâşurîndu-şi în pripă pe după gît lanţugul de aur (Sadoveanu).
laolaltă adv. J| Din la -f- o + alta || împreună, Ia un loc. Perii, piepteni, ace de cap, cutiuţe, aşezate laolaltă pe măsuţa de noapte (Stancu).
lapalisâdă, lapalisade, s.f. || Din fr. lapalis-sade, de la n. pr. La Palice, autor al unor astfel de truisme || Afirmaţie a cărei evidenţă naivă provoacă rîsul; adevăr evident, naiv; truism.
laparoscopîe, laparoscopii, s.f. || Din fr. Iapa-r&scopicj gr. lapara „abdomen" + skopein „a examina** [[Explorare a cavităţii abdomenului [şi a organelor abdominale cu ajutorul unui aparat -aumit laparoscop,
laparotomie, laparotomii, s.f. || Din fr. laparo-tomie; gr. lapara „abdomen" -f- *ome.,,tăietuit" |j Operaţie chirurgicală care constă în deseiide-rea peretelui abdominal.
lapidar, -ă, lapidari, -e, adj. || Din fr. lapi-daire, lat. lapidarius „care are stilul inscripţiilor de pe pietre" || 1. (Despre inscripţii, ornamente) Săpat în piatră. 2. (Fig.) (Despre stil, vorbire) Scurt, concis.
lapidâriu, lapidarii, s.n. || Cf. lat. lapidarius „de piatră" || Colecţie de pietre mari, sculptate sau gravate (pietre de mormînt, basoreliefuri etc.). || Şi: lapidarium s.n. lapidârium s.n. v. lapidariu. lapislazăli s.n. || Din fr. lapis-lazuli || (Miner.) Lazurit.
lapdn, -ă, laponi, -e, s.m. şi f., adj. || Din fr-lapon || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte dintr-o populaţie băştinaşă din nordul Peninsulei Scandinave şi din vestul peninsulei Kqla.
2.	Adj. Care se referă la laponi (1),, care aparţine laponilor.
lâpoviţă s.f. || Din bg. lapovica || Ploaie amestecată cu ninsoare. Veneau vînturile grele şi lapoviţele (Sadoveanu).
lapsus, lapsusuri, s.n. ]| Din fr., lat. lapsus || Incapacitate momentană de a-şi aminti de un lucru ştiut.
lâpte s.n. || Lat. lac, lactis || 1. Lichid secretat de glandele mamare ale femeii şi ale femelelor mamifere (constituind hrana exclusivă a sugarului şi a puiului de animal). Este un aliment complet cu mare valoare nutritivă. O L. praf v. praf. L. acru = lapte fermentat. L. bătut v. bătut. Purcel (sau viţel) de l. — purcel (sau viţel) care nu a fost încă înţărcat. L. de pasăre = desert preparat din lapte, ouă şi zahăr.
2.	(Bot.) Laptele-cîinelui = alior. 3. Suc care se găseşte în unele plante sau fructe. O M:®pr. A fi în lapte = (despre cereale) a fi crud, necopt. 4. L. de var — suspensie de var stins cu apă, folosit la văruit.
lapţi s.m. pl. || Lat. lactes || Produsele sexuale mascule la peşti.
lard s.n. || Lat. lardum || (Reg.) Slănină grasă, larg, ~ă, (1—3) largi, adj., (4, 5) Iar guri, s.n. || Lat. largus || 1. Adj. Extins în toate direcţiile. O Expr. în lumea largă = a) în locuri depărtate; b) pretutindeni. 2. Adj. De dimensiuni mari, lat; (fig.) amplu. O Pe larg = amănunţit. O Expr. Mînă largă = om darnic, generos. Vederi largi = receptivitate faţă de nou» faţă de progres. 3. Adj. încăpător, spaţios» cuprinzător; (fig., despre gesturi, mişcări) desfăşurat în toată amploarea. 4. S.n. Lărgime; întreaga suprafaţă (a unui loc). O în, larg = pe apă, departe de ţărm. 5. S.n. Loc deschis care se întinde departe'; spaţiu vast. O Expr. A fi (sau a se simţi) în largul său = a fi (sau a se simţi) liber, nestingherit.
larghetto adv. || Guv. it. || (Muz.) într-un tempo intermediar între largo şi andante. • (Substantivat, n.) Compoziţie sau parte dintr-o compoziţie muzicală concepută în această mişcare.
LARGHEŢE
556
largheţe s.f. || Din it. larghezza || Dărnicie, generozitate.
lârgo adv. || Cuv. it. |] (Muz.) într-un tempo amplu şi lent. • (Substantivat, n.) Compoziţie sau parte dintr-o compoziţie muzicală concepută în această mişcare.
lari s.m. pl. (I Din lat. Iar |j Nume dat în mitologia romană unor divinităţi considerate a M protectoare ale casei şi familiei.
lirice s.f. || Din it. larice, lat, larix, -icis || (Bot.)^ Zadă.
laringâl, -ă, laringali, -<?. adj. |] Din fr. laryn-gal || (Dşspre sunete) Care se articulează în regiunea laringelui.
laringe, laringe, s.n. || Din it. laringe j] Organ tubular format din cartilaje, situat la partea superioară a traheii, în care se găsesc coardele voeale; beregată.
laringită, laringite, s.f. j| Din fr. laryngite [| (Med.) Inflamaţie acută sau cronică a mucoasei laringelui.
laringofon, laringofoane, ş.n. || Din fr. laryn-
fephone; gr. laryngs „laringe44 + phone „sunet44 || )ispozitiv care, aplicat pe gîtul vorbitorului în dreptul laringelui, transmite direct vibraţiile coardelor vocale corespunzătoare vorbirii, evi-tînd astfel captarea zgomotelor.
laringologie s.f. II Din fr. laryngologie j| Ramură a medicinii care studiază anatomia, fiziologia şi patologia laringelui.
laringoscop, laringoscoape, s.n. || Din fr. laryn-g®sc&pe || Instrumenţ format dintr-o oglindă specială cu coadă lungă, folosit la examinarea laringelui.
laringoscop ie, laringoscop ii, s.f. J| Din fr. laryngoscopie || Examinarea laringehd cu ajutorul laringoscopului.
larmă s.f. || Din magh. larma, ser. larma. Gf.
,it alVarma „la arme44 || 1. (înv.) Alarmă. 2. Zgomot mare, gălăgie.
larvar, -ă, larvari, -<?, adj. |j Din fr. larvaire || Care este în stare de larvă.
larvă, larve, s.f. II Din fr. larve; lat. larva „muscă44 H Stadiu de dezvoltare a unor peşti, amfibiem şi nevertebrate după ieşirea din ou.
larvieid, larvicide, s.n. || Din fr. larvicide || Siţbstanţă care distruge larvele unor insecte.
lasciv, -ă, lascivi^ -e, adj. || Din fr. lascif, lat. lăscivus j| Care aţîţă la plăceri sexuale; senzual, voluptuos; $fe&cen, lubric.
lâser, lasere, sm^Din fr. laser; engl. Z[ ight] almplification by] s{tmiulated\ eţmission of] r[adia-*i<m] „amplificarea luminii prifi emisia stimulată a radiaţiei44 || Instalaţie pentru generarea şi amplificarea radiaţiilor electromagnetice din domeniul vizibil, bazată pe emisia stimulată a radiaţiei, producînd fascicule monocromatice paralele foarte intense care concentrează energie corespunzătoare unor temperaturi de zeci de mii de grade, cu utilizări în iizica nucleară, în chirm^e, în telecomunicaţii, în metalurgie. || FI. şi .* laseri.
lasetă, lasete, s.f. || Din fr. lacet || Şnur îngust utilizat la confecţionarea unor dantele. • Obiect de decoraţie interioară lucrat din acest şnur.
lasou, la souri, s.n. || Din fr. lasso; sp. american lazo II Curea sau frînghie lungă, terminată la un capăt cu un laţ, folosită în America de Sud pentru prinderea animalelor sălbatice.
lăstex, lastexuri, s.n. || Din fr., it. lastex || Fir de cauciuc, îmbrăcat de obicei în fire textile şi utilizat în industria confecţiilor. • Portjar-tier elastic.
laş, -ă, -laşi, -e, adj. || Din fr. lâche Ü (Despre oameni; şi subst.) Lipsit de curaj şi de sentimentul onoarei; fricos; (despre atitudini) care denotă lipsă de curaj. Cei rai sînt totdeauna laşi (Bălcescu).
laşităte s.f. II Din laş (după fr. lâcheté) || Faptul de a fi laş, starea celui laş. • Faptă, atitudine de om laş.	*
lat, -ă, (1) laţi, -te, adj., (2) laturi, s.n* || Lat. latus jj 1. Adj. Care are o lăţime (mare)-O Lat în spate = bine făcut, robust. O Expr. (Fam.) E lata (rău) = e grav, e îngrijorător. A o face lată = a) a face un chef straşnic; l)) a face (fără voie) o gafă, o prostie. A lăsa pe cineva lat = a-1 bate foarte tare. 2. S.n. Partea lată a unui obiect; lăţime. O De-a latul = în curmeziş. Un lat de palma — măsură populară egală cu lăţimea unei palme, cu degetele lipite.
latént, -ă, latenţi, -te, adj. || Din fr. latent, latj latens, -ntis (< latere „a fi ascuns44) || Care nu se manifestă, dar se poate manifesta oricînd.
lateral, -ă, laterali, -e, adj. || Din fr. latéral, lat. lateralis |j 1. Situat pe o latură, pe o parte sau pe marginea unui lucru; (fig.) secundar, marginal. O (Lingv.) Arie laterală = zonă situată la periferia teritoriului unde se vorbeşte o limbă sau un grai. 2. (Mat.) Arie (sau suprafaţă) laterală = suprafaţa unui corp geometric fără suprafeţele bazelor. • (Lingv.) Consoană laterală — consoană articulată prin atingerea vîr-fului limbii de palat sau de alveolele incisivilor superiori, aerul scurgîndu-se de o parte şi de alta a limbii (ex. I este o consoană laterală).
latex, latexuri, s.n. || Din fr., lat. latex || Suc lăptos secretat de unele plante, care, în prezenţa aerului, se coagulează.
laticifér, laticifere,	s.n.	|| Din	fr.	laticifère;
lat. latex, -icis „lichid44 + ferre „a purta44 || jBot.) Vas tubular ramificat care secretă latex.
laticiavă, laticlave,	s.f. || Din	fr.	laticlave ||
Fîşie lată de purpură carè împodobea tunica purtată de senatorii romani.	«
latifundiar, -ă, latifundiari, -e, s.m. şi f. || Din latifundiu || Proprietar de întinse domenii agricole; mare moşier.
latiMndiu, latifundii, s.n. || Din lat. latifundium || Mare proprietate funciară privată; moşie foarte întinsă; domeniu.
latin, -ă, latini, -e,	s.m.	şi f.,	adj.	|| Din lat.
latinius, fr. latin || 1.	S.m.	şi f.	Persoană care
făcea parte din populaţia indo-europeană stabilită la sfîrşituî mileniului II î.e.n. în provincia Latium din Italia centrală. 2. Adj. Care se referă la vechiul ţinut Latium din Italia; care se referă la limba şi literatura romanilor. Q Limba latină (Şi substantivat, f) = limba vorbită de romani.
557
LAWRENCIU
latinesc, -eâseă, latineşti, adj. || Din latin || Latin (2).
latineşte adv. || Din latin [| în limba latină, latinism, (1) latinisme, s.n. || Din fr. latinisme. Gf. latin || 1. Cuvînt sau expresie împrumutată din limba latină de o altă limbă şi neadaptată la sistemul acesteia. 2. Curent în lingvistica şi filologia românească din secolul 19, care a militat pentru demonstrarea caracterului latin al limbii române, căzînd însă în unele exagerări, ca: înlocuirea cuvintelor nelatine, introducerea unei ortografii latinizante.
latinist, -ă, latinişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. latiniste H 1. Specialist în filologia latină şi în antichitatea romană. 2. Adept al latinismului
O*)-
latinitate s.f. || Din fr. latinité, lat. latinitas, -atis II Origine latină, caracter latin; cultura şi civilizaţia latină.
latiniza, latinizez, vb. I. Tranz. || Dm fr. latiniser IIA introduce într-o limbă, pe^ cale savantă, cuvinte latine; a da unui cuvînt o formă apropiată de originalul latin.
latinizant, -ă, latinizanţi, -te, adj. || Din fr. latinisant || Care urmăreşte latinizarea limbii; (despre cuvinte, texte) care a fost latinizat.
latino-amerieân, -ă, latino-americaniy -e, adj. || Din fr. latino-américain || Care se referă la America Latină, care aparţine Americii Latine.
latir s.m. II Din gr. lathyros „măzăriche“ || Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori violete, roz, albe sau galbene. Poate fi furajeră sau ornamentală.
latitudine, latitudini, s.f. || Din fr. latitude, lat. latitudo, -inis || 1. Distanţa în grade a unui punct de pe glob faţă de ecuator, măsurată pe meridianul locului. Constituie una dintre cele două coordonate geografice. 2. (Fig.) Libertate de acţiune.
latrină, latrine, s.f. || Din lat. latrina, fr. latrines H Closet (rudimentar).
latură, laturi, s.f. || Lat. latora {= lateray pl. lui latus, -eris) || 1. Parte laterală a unui obiect; margine. • Parte, zonă de la marginea unei întinderi de pămînt. O Expr. A bate laturile = a umbla fugar. • Fiecare dintre cele două părţi laterale ale corpului omenesc. • Parte, direcţie. O Pe lături = într-o parte şi în alta. în lături — la o parte. Pe de lături — alături, pe lîngă. O Expr. A (nu) se da in lături = a nu ezita să facă ceva. 2. (Fig.) Aspect sub care poate fi privit un lucru. 3. (Mat.) Fiecare dintre segmentele de dreaptă care alcătuiesc un poligon; fiecare dintre semidreptele care formează un unghi. II Pl. şi laturi.
laţ, laţuri, s.n. || Lat. Haceus (— laqueus) || 1. Nod larg la o sfoară, care se poate strînge în jurul unui punct fix. 2. Instrument pentru prins păsări sau animale, format dintr-un ochi de sfoară sau de sîrmă.
lâţe s.f. pl. Şuviţele de lînă sau de păr care atîrnă în mod dezordonat.
laudativ, -ă, laudativii -e, adj. || Din fr. Iau-datif || Care laudă; elogios.
laudă, laude, s.f. || Din lăuda || Apreciere elogioasă la adresa cuiva sau a ceva; elogiu; cuvinte prin care se exprimă această apreciere. Un glas unanim de laudă umplu toată sala (Alec-sandri).
laur, lauri, s.m. || Lat. laurus || 1. Dafin; (la pl.) frunze de dafin cu care se încununau în antichitate poeţii şi eroii; (fig.jf glorie. O Expr. A culege lauri = a avea succese mari; a deveni celebru. A se culca pe lauri — a se mulţumi cu succesele obţinute şi a nu realiza altele în continuare. 2. Arbust înalt de peste 2 m, cu frunze persistente lucioase, dinţate, cu flori mici meli-fere şi cu fructe roşii. 3. Ciumăfaie.
,< laureat, -ă, laureaţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. lauréat, lat. laureatus „încoronat cu laurr5 || Persoană sau colectiv care a fost premiat pentru reuşita la un concurs sau pentru merite deosebite într-un anumit domeniu: laureat al Premiului Nobel.
lavâbil, -ă, lavabili, -e, adj. || Din fr. lavable || (Despre ţesături) Care poate fi spălat fără a-şi pierde calităţile.
lavabou, lavabouri, s.n. |[ Din fr. lavabo |j încăpere utilată cu chiuvete şi cu alte instalaţii Sanitare, servind ca spălător comun.
lavalieră, lavaliere, s.f. || Din fr. lavallière, de la n.'pr. La Vallière || Cravată care se înnoadă în formă de fundă, capetele atîrnînd în jos.
lavandă, lavande, s.f. || Din fr. lavande, it. lavanda „care serveşte la spălat" || (Bot.) Levăn-ţică. • Parfum sau apă de colonie extrasă din levănţică.
lavă, lave, s.f. || Din fr. lave, it. lava || Masă minerală topită, aruncată la suprafaţa Pămîntu-lui de uri vulcan în erupţie, şi din care, prin consolidare, iau naştere rocile vulcanice.
lavlnă, lavine, s.f. |] Din it. lavina, germ. Lawine || Avalanşă de zăpadă.
laviţă, laviţe, s.f. || Din bg. lavica || 1. Scîn-dură lată fixată pe ţăruşi de-a lungul unui perete în casele vechi ţărăneşti, folosită ca bancă sau pentru, dormit* Toată lungimea păretelui din fund... era prinsă de o laviţă îngustă (Hogaş). 2. Bancă fixată afară la poarta caselor ţărăneşti. II Şi: laiţă s.f*
laviu, laviuriy s.n. || Din fr. lavis || 1. Procedeu de a colora monocrom un desen, cu tuş diluat sau cu o culoare de apă. 2. Desen executat prin acest procedeu.
lavoâr, lavoare, s.n. || Din fr. lavoir |[ 1. Mobilă de toaletă, pe care se ţin ligheanul şi celelalte obiecte necesare pentru spălat. 2. Recipient avînd scurgerea racordată la canalul de evacuare şi servind la spălat; lavabou.
lavrăc, lavraciy s.m. || Din ngr. lavrax, -akos || Peşte teleostean marin, lung de cca 12—15 cm, de culoare ceriuşie-argintie cu mici pete negre la indivizii tineri; lup de mare.
lâvră, lavre, s.f. || Din sl. lavră || Mănăstire ortodoxă din unele ţări, ale cărei chilii formează o aşezare de tip rural.
lawrénciu s.n. || Din fr. lawrencium, de la n. pr. Lawrencey inventatorul ciclotronului || Element chimic transuranic, obţinut pe cale artificială.
LAX
f
558
lax, -ă, lacşi, -xe, adj. || Din lat. laxus [| (Livr.) Care nu este strîns, întins sau încordat; destins, lejer, comod.
laxatîv, -ă, laxativi, -e, adj., s.n. || Din fr. laxatif, lat. laxativus « laxare „a desface, a da drumul") || (Substanţă medicamentoasă) care are proprietăţi purgative.
laz, lazuri, s.n. || Din ser., ucr. laz || (Reg.) Teren de curînd despădurit, transformat în loc arabil sau în păşune.
lazaret9 lazarete, s.n. || Din fr. lazaret || (Rar) Spital izolat unde sînt ţinute în carantină persoanele presupuse a fi bolnave de boli contagioase;
lazulit s.n. || Din fr. lazulite [| Fosfat natural hidratat de aluminiu, magneziu, fier şi calciu, de culoare albastră; se întrebuinţează ca abraziv la fabricarea lentilelor.
lazurit s.n. || Din fr. lazurite || Aluminosilicat şi sulfat natural de sodiu şi de calciu, de culoare albastră-intens; este utilizat ca piatră de ornament şi în vopselărie; lapislazuli.
lăbărţâ, lăbărţez, vb. I. RefL A se lărgi, defor-mîndu-se; a se întinde în lături.
lăbărţât, -ă, lăbărţaţi, -te, adj. 1. Care s-a lărgit, deformîndu-se. • (Despre scris) Cu litere prea mari şi prea distanţate. 2. (Fig., despre stil) Lipsit de concizie; prolix, deslînat. • (I)es-pre felul de a vorbi) Rar şi tărăgănat.. • (Despre gesturi) Lipsit de vioiciune, moale; larg.
lăcâr, lâcari, s.m. || Din lac || Pasăre călătoare, insectivoră, de mărimea unei vrăbii, de culoare brună, care trăieşte în stufărişul din jurul lacurilor şi al mlaştinilor, lăcâş s.n. v. locaş, lăcărâie	s.f. || Din lac1 || Lăcărie.
*	lăcărie,	lâcârii, s.f. || Din lac1 || Cantitate
mare de apă rămasă pe un teren după ploi sau după inundaţii; apă vărsată pe jos; apăraie, lăcăraie.
.	lăcătâş,	lăcătuşi, s.m. || Din magh. lahatos |]
Lucrător calificat care efectuează operaţii de ajustare şi de asamblare a pieselor metalice, folosind unelte, maşini-unelte portative etc. Pune p-un lăcătuş singur intr-o pivniţă şi zi-i işâ-ţi facă o încuietoare (Negruzzi).
lăcătuşărie, lâcătusârii, s.f. || Din lăcătuş [| 1. Meseria lăcătuşului. 2. Atelierul în care lucrează lăcătuşul.
lăcomf, lăcomesc, vb. IV. Intranz. şi refl. ]| Din lacom || A dori ceva cu lăcomie, a jindui la ceea ce aparţine altuia; (refl.) a se lăsa stăpînit de lăcomie. Lâcomiţi la averea altuia (Rebreanu).
lăcomie, lăcomii, s.f. || Din lacom || Poftă excesivă de a mînca sau de a bea; (fig.) dorinţă nestăpînită de cîştig, de avere. Eu şi carsicanul am îmbucat cu lăcomie de lup (Bart).
lăeovfşte, lâcovişti, s.f. Loc mlăştinos, mocirlos. Clnd ajunse la o lâcovişte, el înnămoli calul (Ispirescu). (I Şi: lăcovişte s.f. lăcrămâ s.f. v. lăcrima, lăcrămioâră s.f. v. lăcrimioară, lăcrămds, -oăsăf lăcrămaşi, -oase, adj. || Lat. lacrimosus |) Plin de lacrimi, înlăcrimat. întoarse nişte ochi lăcrămaşi (Ispirescu). || Şi: lăcri-m<5s, «oâsă adj.
lăcrima, lăcrimez, vb. I. Intranz. || Lat. lacrimare || (Despre oameni) A-i curge lacrimile; a plînge uşor; (despre ochi) a se umple de lacrimi. A plecat ochii in jos şi a început a lăcrima (Creangă), fi Şi: lăcrăma vb. I.
lăcrimâr, lâcrimare, s.n. || Din lăcrima || Mu-lură făcută la cornişa unui acoperiş, pentru a împiedica prelingerea apei de ploaie’pe perete. • Piesă de lemn sau de metal fixată la partea exterioară a tocului unei ferestre, pentru a împiedica pătrunderea apei de ploaie în interior. || Şi: lăcrimâr s.n.
lăcrimioară, lăcrimioare, s.f. || Din lacrimă [j 1. Diminutiv al lui lacrimă. 2. Plantă erbacee perenă din familia liliaceelor. cu frunze mari lucioase şi cu flori mici, albe, plăcut mirositoare: mărgăritar. || Şi: lăcrămioâră s.f. lăcrimos, -oâsă, adj. v. lăcrămos. lăcui, lâcuiesc, vb. IV. Tranz. || Din lac2 |j A aplica un strat de lac pe suprafaţa unui obiect, pentru a-i modifica aspectul, conductibilitatea electrică etc.
lăcuit, -ă, lăcuiţi, -te, adj. Acoperit cu un strat de lac2.
lăeustâr, lâcustari, s.m. || Din lăcustă || Pasăre călătoare înrudită cu sturzul, lungă de 20—23 cm, cu pene trandafirii pe corp şi negre strălucitoare pe cap, gît,^ aripi şi coadă, şi cu un moţ de pene pe cap; trăieşte prin găurile stînci-lor şi se hrăneşte în special cu lăcuste.
lăcâstă, lăcuste, s.f. || Lat. lăcustă (— locus-ta) || Insectă din ordinul ortopterelor,, dăunătoare agriculturii, avînd picioarele posterioare lungi, adaptate pentru sărit.
lădîţă, lâdiţe, s.f. Diminutiv al lui ladă, ladă mică. Fura tingirile cu bucate... şi le ascundea în lâdiţa trăsurii (Ghica).
lăfăi, lăfăiesc, vb. IV. Refl. 1. A sta comod, întins în voie. 2. A trăi în belşug, a huzuri.
lăîcâr, lâicere, s.n. || Din la(v)iţâ || (Reg.) Covor ţărănesc (lung şi îngust) de lină, cu care se împodobesc, la ţară, laviţele sau pereţii.
> || Şi: lăvicâr s.n.
lăiâţ, -iâţă, lăieţi, -e, s.m. şi f. |j Din laie || Ţigan nomad care face parte dintr-o laie; p. ext. om cu înfăţişare neîngrijită.
lălăi, lâlâiisc, vb. IV. Tranz. || Onomatopeic f| (Fam.) Acînta îndelung şi monoton o melodie, înlocuind de obicei cuvintele cu „Ia“ repetat. A lălăit felurite cîntece (Rebreanu).
lălîu, -fie, lălîi, -e, adj. || Probabil onomato peic || Cu mişcări greoaie; bleg; prostănac, nătă-fleţ; p. ext. neglijent, neîngrijit. Deşi era e matahală de om, mare şi lălîie, se făcuse, totuşi, mic, numai cîl un purece (Hogaş).
lămîi, lâmîi, s.m. || Din lâmîie || Arbust din ţările calde, înalt de 2 — 4 m, cu frunze lucioase şi flori albe, cultivat pentru fructele lui comestibile.
lămîie, lămîi, s.f. || Din ngr. lemoni || Fructul lămîiului, sferic-alungit, cu coaja galbenă, aromată, bogat în vitamina C şi în acid citric.
lămîlţă, lămîiţe, s.f. || Din lâmîie [11. Arbust ornamental, înalt de 1 — 2 m, cu flori mici, de culoare albă, plăcut mirositoare. 2. Floare artifi-
559
lastar
ciaîă de ceară albă? din care se fac coroniţe şi buchete pentru mirese şi cocarde pentru nuntaşi.
lămuri, lămuresc, vb. IV. || Din lamură || 1. *Franz. A explica cuiva un lucru, a face să înţeleagă; (refl.) a-şi explica. 2. Refl. recipr. A ajunge cu cineva la înţelegere (în urma unei discuţii). Trebuie să se lămurească mai bine cu Roşu în chestia asta (Rebreanu). 3. Tranz. A explica, a clarifica (o problemă); (refl.) a deveni clar, înţeles. Nu ştiu eu bine să lămuresc aceste idei (Qdo-bescu). 4. Refl. (Despre obiecte) A apărea vederii în mod distinct.
lămurire, lămuriri, s.f. Acţiunea de a (se) lămuri; clarificare, desluşire. • Informaţie lămuritoare, explicaţie. Un funcţionar... ne conduce şi ne dă lămuriri (Stancu)^
lămurit, -ă, lămuriţi, -te, adj. 1. Care a înţeles clar ceva. 2. (Despre idei, probleme) Explicit, clar, limpede, uşor de înţeles. 3. (Despre obiecte) Care apare vederii cu claritate; distinct. ^
lămuritor, -oare, lămuritori, -oare, adj. [[ Din lămuri II Care lămureşte, care clarifică^
îănciăr, lăncieri, s.m. || Din fr. lancier (după lance) j| (în trecut) Soldat din cavalerie înarmat cu lance.
lănţişor, lănţifşoare, s.n. Diminutiv al lui lanţ; lanţ mic de metal preţios, servind ca podoabă,
lăpăi vb. IV v. lipăi.
lăptar, lăptari, s.m. || Din lapte |j Bărbat care vinde lapte.
lăptăreâsă, lăptărese, s.f. [| Din lăptar \\ Femeie care vinde lapte.
lăptărie, lâptării, s.f. || Din lapte || 1. Prăvălie unde se vinde lapte (şi produse lactate). 2. (La pi.) Produse lactate. Femeile din VUşoara umblau la tîrg des... cu lăptarii, cu ouă (Sadoveanu).
lăptic s.m. (Fam.) Lapte. Să-i dea mămiţica lăptic băiatului? (Caragiale).
lăptişor, (3) lăptişori s.m. 1. (Rar) Diminutiv al lui lapte. 2. L. de matcă = produs secretat de glandele faringiene ale albinelor-doici, utilizat în medicină şi în cosmetică. 3. Mică plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu flori albe în umbele, răspîndită în regiunea alpină.
lăptde, lăptoace, s.n. || Din ucr. lotok || Jgheab prin care se duce apa la moară; scoc. Apele umflate forfoteau şi veneau spumegî nd pe lăptoc (Angriel-Iosif).
lăptos, -oâsă, lăptosi, -oase, adj. || Din lapte |[
1.	(Despre animale’ femele) Care are mult lapte. 2. De culoarea laptelui, cu aspect de lapte.
lăptucă, lăptuci, s.f. || Lat. lactuca || Plantă legumicolă din familia compozitelor, ale cărei frunze, dispuse în formă de rozetă, sînt comestibile.
lărgi, lărgesc, vb. TV. Tranz. şi refl. || Din larg || A (se) face (mai) larg. Să lărgiţi casa, să întindeţi masa (Pop.) • (Fig.) A da (sau a lua.) amploare; (refl.) a se extinde.
• lărgime, lărgimi, s.f. || Din larg || 1. însuşirea de a fi larg; întindere în toate direcţiile. 2. Loc larg, deschis.
lărgit, -ă, lărgiţi, -te, adj. Care a devenit mai larg, mai cuprinzător, mai amplu.
lărmui, lărmuiesc, vb. IV. Intranz. [| Din larmă || A face larmă, zgomot mare. în mârăci-nişuri lărmuiau păsărele de diferite neamuri (Sadoveanu).
lăsă, las, vb. I. || Lat. laxare J| 1. Tranz. A elibera un* lucru sau o fiinţă ţinute strîns; a da drumul. O Expr. Lasă-mă să te las, se spune despre un om lipsit de energie, apatic, nepăsător, neglijent. • A da drumul să cadă; a depune ceva undeva, a lepăda. 2. Tranz. A permite, a îngădui; a accepta sau a face ca ceva sau cineva să rămînă în starea în care se află. O Expr. A lăsa pe cineva cu zile sau a-i lăsa cuiva zilele — a cruţa viaţa cuiva. A lăsa pe cineva în pace (sau încolo) = a nu deranja pe cineva, a-1 lăsa să facă ce vrea; a se dezinteresa de cineva. A lăsa pe cineva în boii (sau în banii) lui = a nu se amesteca în treburile cuiva, a-1 lăsa în pace. (Refl.) A nu se lăsa mai pe (sau pre) jos = a se strădui să nu fie întrecut de cineva. A nu se lăsa cu una, cu două= a nu ceda, a se împotrivi cu îndîrjire.
3.	Refl. A nu se opune, a suporta să... 4. Tranz. A amîna, a nu face ceva imediat; a aştepta; a păsui. 5. Tranz. A se îndepărta de cineva sau de ceva; a părăsi. O Expr. A lăsa pe cineva în seama (sau în grija) cuiva = a încredinţa pe cineva cuiva (pentru îngrijire, pentru educare) • (Despre obiecte de folosinţă sau despre facultăţi fizice ori intelectuale) a nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva; (despre dureri) a nu mai supăra; (refl.) a se dezbăra de un obicei, de un nărav: * Refl. A renunţa la o întreprindere proiectată. 6, Tranz. A depăşi, a întrece. 7. Tranz. A ceda cuiva ceva, a transmite prin moştenire; a face să rămînă, să persiste în urma sa. 8. Tranz. A nesocoti, a trece cu vederea. 9. Refl. A merge la vale, a coborî; a se aşeza pe ceva venind din zbor; (fig.; despre întuneric, ger etc.) a începe, a veni. 10. Tranz. A da jos, a coborî, a apleca; (intranz.) a reduce din preţ.
11.	Refl. (Despre lucruri) A se îndoi sub o povară. O Expr. A se lăsa greu — a) a apăsa cu toată greutatea corpului; fi) a consimţi cu mare greutate să facă ceva.
lăsat s.n. Faptul de a lăsa. O Lăsatul (sau lăsata) secului = (în practica religioasă creştină) ultima zi înainte de începerea unui post, îndeosebi a postului Paştelui; petrecerea care are loc cu acest prilej. |fŞi: lăsata s.f. art. lăsata s.f. art. v. lăsat.
lăsătdr, -oare, lâsători, -oare,"adj. || Din lăsa || Care amînă treburile de pe o zi pe alta; care îşi neglijează îndatoririle; delăsător.
lăscâie, lăscăi, s.f. || Din , ucr. Ijackyj || Monedă de aramă de mică valoare, care a circulat şi la noi în trecut (sec. 18); p. ext. orice monedă de valoare mică. O Expr. A nu avea (nici o) lăscaie (frîntă sau chioară) = a nu avea nici un ban. || Şi: leţcâie s.f.
lăsnicior, lăsniciori, s.m. || Cf. ser. lasina || 1. Plantă agăţătoare din familia solanaceeldr, cu flori violete*şi fructe bace, otrăvitoare, din a cărei tulpină se fac ceaiuri medicinale. 2. Zîrnsb lăstar, lăstari, s.m. || Din bg. lastar || Ramură tînără care creşte din rădăcina sau din tul-
LASTARI
560
pina unei plante. • (La pi.) Copăcei tineri, crescuţi după tăierea unei păduri.
lăstări, lâstâresc, vb. IV. || Din lăstar || 1. Intranz. (Despre plante) A da lăstari. 2. Tranz.
A îndepărta lăstarii de prisos.
lăstăriş, lăstărişuri, s.n. || Din lăstar || Mulţime de lăstari; pădurice tînără, măruntă şi deasă. Oamenii s-au risipit în cîmp şi-n nişte lăstărişuri (Şadoveanu).
lăstăn, lăstuni, s.m. || Din sl. lastunu || Pasăre călătoare din ordinul paseriformelor, asemănătoare cu rîndunica, dar cu coada mai puţin despicată. îşi clădeşte cuibul sub streşini şi cornişe, migrează şi are o mare viteză de zbor (300 km pe oră). O Expr. A sta lăstun pe capul cuiva =/a plictisi, a se ţine scai de cineva. [| Şi: lostân s.m.
lătăreţ, -eâţă, lâtăreţi, -e, adj. || Din lat || Care are formă lată, turtită.
lătra, pers. 3 latră, vb. I. Intranz. || Lat. latrare [| 1. (Despre dini) A scoate sunete sacadate, caracteristice speciei. • Tranz. A se repezi asupra cuiva, lătrînd. 2. (Depr.; despre oameni)
A vorbi întruna (pe un ton de ceartă), a sări cu gura la cineva.
lătrăt, lătraturi, s.n. Faptul de a lătra; sunete caracteristice scoase de cîini; lătrătură.
lătrător, -oare, lătrători, -oare, adj. || Din lătra || (Rar; despre clini) Care latră. ®(Fig.; despre felul de a vorbi al oamenilor) Asemănător cu un lătrat. •(Substantivat, m.; rar) Cîine.
. lătrăttiră, lătrături, s.f. || Din lătra || Lătrat. Cum ne simţeau [clinii] se sculau cu toţii într-o lătrătură şi săreau la noi (Ghica).
lătunoâie, lătunoi, s.f. || Din latură || 1. Defect care se produce în pînză, la ţesut, prin ruperea unor fire de urzeală. 2. Scîndură cu o faţă plană şi cu cealaltă convexă, tăiată de la margi- \ nea unui buştean. || Şi: (2) lătunoi s.n. lătunoi s.n. v. lătunoâie. lăturalnic, -ă, lăturalnici, -ce, adj. [[Din latură || Care este aşezat lateral, la o margine; (despre drumuri, străzi) izolat, dosnic; (fig.) ascuns, ocolit; necinstit, nepermis.
lăturaş, -ă, lăturaşi, -e, adj. || Din latură [| 1. (Despre' cai; adesea’substantivat) înhămat la dreapta (sau la stingă) cailor de lingă oişte (sau a calului dintre hulube). 2. Lăturalnic, dosnic. Dintr-o potecă lăturaşă, ascunsă în pădure, izbucni în drumul mare o brişculiţă (Odobescu).
lături s.f. pl. || Probabil din lat. Havaturae (< lavare „a spălau) || Apă murdară, rămasă după spălat. • Apa rămasă după spălatul vaselor, amestecată cu resturi de mîncare, folosită ca hrană pentru porci. •(Fig.; depr.) Mîncare de proastă calitate.
lăturiş adv. || Din latură || (Reg.) Dintr-o (sau într-o) parte, lateral, pieziş.
lăţi, lăţesc, vb. IV. Refl. şi tranz. || Din lat ||
1. A (se) face mai lat, mai turtit. 2. A (se) face mai întins, a (se) mări, a se întinde în toate direcţiile. • (Fig.) A (se) răspîndi.
lăţime, lăţimi, s.f. || Din lat || însuşirea unui lucru de a fi laţ; cea mai mică dintre cele două dimensiuni liniare ale unei suprafeţe plane.
lăţîş s.n. || Din lat || (Pop.) In lăţiş şi în curmeziş = în toate direcţiile, în lung şi’ în lat. Vestea... s-a dus în lăţiş şi-n curmeziş (Pop.).
lăţit, -ă, lăţiţi, -te, adj. Devenit mai lat sau mai plat. • întins.
lăţds, -oăsă, lăţoşi, -oase, adj. || Din laţe !| (Despre animale sau despre blana lor; p. ext. despre lucruri confecţionate din blană sau din lină) Cu laţe, cu părul lung şi miţos. (Despre barba şi părul oamenilor) Nepieptănat, netngrL» jit. Barba-i deveni lâţoasă (Eminescu).
lăuda, laud, vb. I. Tranz. || Lat. laudare || A-şi exprima prin cuvinte preţuirea faţă de cineva sau ceva, a elogia. • Refl. A spune despre sine însuşi cuvinte de laudă; ă se făli, a se mîndri;^ a face pe grozavul, a se grozăvi.
lăudabil, -ă, lăudabili, -e, adj. || Din lăuda || Vrednic de laudă.
lăudăros, -oăsă, lăudăroşi, -oase, adj. |j Din lăuda || Care are obiceiul să se laude, căruia îi place să se ‘laude.
lăudăroşenie s.f. || Din lăudăros || Obişnuinţa de a se lăuda; exagerare a meritelor proprii; laudă de sine.
lăudător, -oare, lăudători, -oare, adj. [| Din lăuda || Persoană care laudă. O Expr. A-i fi murit cuiva lăudâtorii = se spune despre ceţ care se laudă singur.
lăăntric, -ă, lăuntrici, -ce, adj. || Din [în] lâuntru || Care se află în interior; intern. Num,ai ochii ardeau, mistuindu-se într-un foc lăuntric (Rebreanu).
lăurtiscă, lăuruşte, s.f. || Lat. labrusca || (Reg.) Viţă sălbatică al cărei fruct este un ciorchine eu boabe mici, negre.
lăăt s.n. (Pop.) Acţiunea de a (se) la9. Ştia şi de necazurile lui cu lăutul în fiece sîmbătm (Camil Petrescu^.
lăutar, lăutari, s.m. || Din lăută || Muzicant popular care cîntă la un instrument (mai ales la vioară) şi care face parte, de obicei, dintr-u» taraf; scnpcar.
lăută, ^ lăute, s.f. || Din tc. lauta || Vioară; p. gener. instrument muzical cu coarde, cu gltul încovoiat şi cu cutia de rezonanţă foarte bombată. II Şi: alăătă s.f.
lăutăresc, -eâscă, lăutăreşti, adj. || Din lăutar jf Caracteristic lăutarilor, de lăutar: cîntec* lăutăresc.
lăutoâre, lăutori, s.f. |) Din lăut |j (Reg.) Apă (cu leşie) pentru spălat pe cap.
lăuză, lăuze, s.f. || Din ngr. lehusa || Femeie in primele săptămîni după ce a născut. || Şi: lehiiză s.f.
lăuzie, s.f. II Din lăuză || Starea lăuzei; timpul în care o femeie este lăuză. || Şi: lehuzie s.f. lăvicăr s.n. v. lăicer.
lă vi cioară, lăvicioare, s.f. Diminutiv al lui laviţă; laviţă mică.
leac, leacuri , s.n. || Din sl. leku || (Pop.) 1, Medicament, doctorie; remediu, mijloc car® poate vindeca o boală. O Iarbă (sau buruiană) de leac — plantă medicinală. O Expr. A căMa pe cineva (sau ceva) ca iarba de leac = a căuta cu insistenţă, pretutindeni. A găsi leacul = ţ
f
1561
LEFTERIE
rgăsi mijlocul de a rezolva ceva. 2. Fără leac de... = fără nici un pic de... (Nici) de lea# »= deloc, cîtuşi de puţin.
:i leafă1, lefuri, s.f. [| Din tc. (înv.) olefe \\1. Retribuţie bănească lunară; salariu. 2. (înv ) Soldă pe care o primeau lefegiii.
leafă2, lefi, s.f. II Din săs. le(i)fel || (Pop.)
1. Partea scobită a unei linguri; găvaj. 2. Tăişul, lama sapei, a toporului, a teslei etc-
leagăn, leagăne, s.n. || Din legăna || 1. Pătuţ pentru copiii mici, construit în aşa fel ca să poată fi balansat. O Cintec de leagăn — cîntec cu care se adorm copiii. O Expr. Din leagăn — din fragedă copilărie. 2. (Fig.) Loc de origine, obîrşie. 8. Scaun sau scîndură suspendată cu frînghii pe care se leagănă copiii; p. ext. scrîn-ciob. O A se da în leagăn = a se balansa.
leah, -ă, Ieşi, -e, s.m. şi f. || Din ucr. Ijach ||
i (înv.) Polonez. || Şi: leş s.m.
leal, -ă, leali, -e, adj. |] Din it. leale || Care îşi respectă cuvîntuî; cinstit, drept, corect; sincer, fidel.
lealitate s.f. II Din leal (după it. lealtă) |j însuşirea de a fi leal; atitudine corectă, cinstită faţă de cineva sau ceva.
• leandru, leandri, s.m. || Din it. leandro || Arbust ornamental mediteranean, înalt pînă la 5 m, cu flori mari, albe, roşii sau gălbui, plăcut mirositoare. || Şi: oleandru s.m.
leâpşă, lepşe s.f. || Onomatopeic || (Pop. şi fam.) Lovitură dată cu palma. O De-a leapşa = numele unui joc de copii.
leasă1, lese,	s.f. || Din	bg. lesa, ser.	Ijesa ||
1.	împletitură	de nuiele,	în formă de	grătar,
folosită pentru uscat fructe, legume etc.-2. Instalaţie fixă a gardurilor folosite la pescuit în gîrle.
* • Coş de trestie sau de nuiele împletite, folosit la pescuit în pîraie sau rîuri.
leasă2, lese,	s.f. II Din	sl. lesu || Desiş mare
într-o pădure.	Şuieră mierliţa, strigă	cucu-n
leasă (Iosif). • Desiş format din ramurile unui eopac. Un dafin o umbreşte Sub leasa-i înflorită (Macedonski).
leat, (1, 2) leaturi, s.n. (3) s.m. || Din sl. leato || 1. S.n. (înv.) An. 2. S.n. (Pop.) Contingent. O Expr. A fi leat cu cineva — a fi de aceeaşi vîrstă cu cineva. 3. S.m. Denumire familiară, de obicei de adresare, dată unui soldat.
leaţ, leaturi, s.n. || Din magh. Ide || Şipcă groasă folosită la construcţii şrîn tîmplărie.
lebădă, lebede, s.f. || Din sl. lebedî || Pasăre acvatică din ordinul anzeriformelor, mai mare decît gîsca, cu pene albe, cu gîtul lung şi arcuit. O Cîntecul lebedei — ultima realizare, înainte de moarte, a unui mare creator sau interpret.
lebădoi, lebădoi, s.m. || Din lebădă |J (Rar)' Masculul lebedei.
lebaryurşt, lebărvurşli, s.m. || Din germ. Le-berwurst || Preparat alimentar, în formă de salam, din pateu de ficat de porc. iecit s.n. v. lecită.
leeltă, lecite, s.f. || Din fr. lecythe, gr. lekythos || Vas grecesc din ceramică, de formă alungită, cu gîtul înalt, cu gura în formă de pîlnie şi cu o singură toartă, folosit pentru păstrarea par-fumurilor şi a uleiurilor. ||Şi lecit s.n.
36
lecitină s.f. || Din fr. lecithine || Substanţă din grupa fosfatidelor, componentă principală a men\branei celulare, prezentă în cantităţi mai mari în sistemul nervos şi în gălbenuşul de ou.
lectică, lectici, s.f. II Din lat. lectica || Un fel de pat sau de scaun, purtat de oameni ori de cai, întrebuinţat (în special în antichitatea romană) ca mijloc de locomoţie; litieră.
lector1, -ă, lectori, -e, s.m. şi f. |] Din germ. Lektor,	rus. lektor || 1. Grad universitar,
între asistent şi conferenţiar. 2. Membru al unui lectorat (2). 3. Persoană care elaborează şi ţine lecţii la universităţi populare, în învăţămîntul de partid etc.
lector2, -ă, lectori, -e, s.m. şi f. îl Din fr. lecteur, lat. lector, -oris || (Livr.) Cititor.
lectorat, lectorate, s.n. || Din germ. Lektora,t\\
1.	Funcţia de lector1 (1). 2. Catedră universitară pentru o limbă străină.
lectără, lecturi, s.f. || Din fr. lecture, lat. lectura || Citire, citit, O Lectură particulara = ceea ce citeşte un elev în afara manualelor şcolare.
lecţie, lecţii, s.f. || Din germ. Lektion, lat. lectio, -onis || 1. Formă de bază a activităţii instructiv-educative din şcoală, desfăşurată cu o clasă de elevi într-un timp determinat; constă din verificarea cunoştinţelor şi predarea materiei noi. O Expr. A da ’lecţii == a medita elevi în particular. A lua lecţii = a studia o disciplină sau a pregăti lecţiile cu ajutorul unui profesor, în afara şcolii. A ieşi (sau a scoate) la lecţie — a ieşi (sau a fi chemat) în faţa profesorului pentru a fi ascultat. 2. Materia şi temele indicate elevilor de către profesor, pentru a fi pregătite • acasă. 3. (în forma lecţiune) Citire comparativă a unui text în scopul de a-i stabili versiunea autentică. 4. Mustrare, dojana; p. ext. bătaie. 5. învăţătură trasă de cineva dintr-o întîmplare.
|| Şi: lecţiune s.f.
lecţiune s.f. v. lecţie.
lecui, lecuiesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din leac II A (se) trata cu medicamente; a (se) vindeca, a (se) însănătoşi. • Refl. (Fig.) A-i pieri cuiva cheful sau pofta de ceva, A nu mai dori să facă ceva.
lecuire, lecuiri, s f. Acţiunea de a (se) lecui; vindecare, tămăduire, însănătoşire.
lecuitor, -oare, lecuitori, -oare, adj. || Din lecui || Care vindecă; tămăduitor.
lefegiu, lefegii, s.m. || Din tc. (înv.) ulufeci\\
1.	(în trecut) Mercenar. 2. (înv:) Slujbaş, funcţionar.
lefşoâră s f. v. lefuşoară.
' lefter, -ă? lefteri, -e, adj. || Din ngr. (e)lefte-ros „lrber“ || (Fam.) Care nu are nici un ban-lefteri, lefteresc, vb. IV. Tranz. Şi refl. || Din lefter || A face pe cineva să-şi piardă sau a-şi pierde toţi banii, a lăsa pe cineva sau a rămîne fără nici. un ban.
leîterie, lefterii, s.f. II Din ngr. (e)lefteria „libertate4* || (Fam.) Credit; încredere, cinste. O Expr. A-şi mînca (sau a-şi pierde) lefteria = a-şi pierde reputaţia de om cinstit faţă de cineva.
UEFUŞOARA
•S62
Musoâră, l&f’uşoare, s.f. Diminutiv al lui leafăL 11 Şi : lefşoâră s.f. ■ J
lega1, leg, vb. Ï. || Lat. ligore || 1. Tranz. A Împreuna strîns, a înnoda capetele unor bucăţi de sfoară, de sîrmă etc. O Expr. A lega (sau a strînge) băierile de la pungă = a face economii.
2. Tranz. A închide la gură un sac, o pungă etc., adunînd şi strîngînd marginile (cu ajutorul unei sfori) ; a uni mai multe lucruri şi a le strînge cu sfoară, cu sîrmă etc. O Expr. A lega paraua eu zece noduri = a fi zgîrcit. • A uni diferite lucruri într-un mănunchi. • A strînge ceva cu o funie, eu o sfoară ca să nu se desfacă. • A strînge, a împreuna strîns piesele care alcătuiesc un tot.
3. (Poligr.) Tranz. A reuni coli, foi (tipărite) sub formă de carte, de revistă etc. 4. Tranz. A prinde sau a atîrna un obiect de altul, cu ajutorul unei frînghii, al unui laţ etc. • A stabili o legătură între două puncte depărtate. 5. Tranz. A stabili o legătură, un contact între două elemente ale unei instalaţii electrice. 6. Tranz. A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frînghii, al unui lanţ. O Expr. Nebun de legat = a) nebun furios; b) om care se poartă ca un nebun. 7. Tranz. A priponi un animal. 8. Tranz. A' înfăşură o parte a corpului cu o legă t o are ; (tranz. şi rêfl.) a (se) pansa, a (se) bandaja. O Expr. Fiecare se leagă unde îl doare = fiecare îşi cunoaşte propriile greutăţi. A se lega la cap (cînd nu-î doare) = a-şi crea complicaţii inutile. 9. Tranz. şi refl. (Fig.) A înfiripa 'sau a stabili relaţii de prietenie, de dragoste, matrimoniale; a (se) apropia, a (se) uni. • Refl. A se agăţa de cineva (căutînd ceartă). 10. Refl. A se ataşa de un lucru început; a^se angaja să facă ceva; a se obliga, a făgădui. 11. Intranz. (Despre plante) A începe să formeze rodul. 12. Refl. (Despre dulceţuri) A se îngroşa, a se închega.
lega2, leg, vb. I. Tranz. || Din fr. léguer, lat. legare II A lăsa ceva prin legat2, prin testament; a testa.
legal, -ă, legali, -e, adj. || Din fr.,légal, lat. legalis || Care se face în baza unei legi, care este conform cu legea.
legalitate, legalităţi, s.f. || Din fr. légalité || Faptul de a fi legal; principiu potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică este obligată să respecte legile. O Expr. A fi (sau a intra) în legalitate ~ a se conforma legilor în vigoare. • Situaţia unui stat de a fi organizat pe bază de legi; ansamblul legilor unei ţări.
legaliza, legalizez, vb. I. Tranz. || Din fr. légaliser II1. A atesta autenticitatea semnăturilor de pe un act, conformitatea unor copii cu originalul etc. 2. A da caracter legal unui fapt, unei situaţii.
legalizare, legalizări, s.f. Acţiunea de a legaliza.
legé^s.n. 1. Faptul de a (se) lega1; strîngerè cu ajutorul unei-legături a unor lucruri pentru a le împiedica să se desfacă. 2. Broşare, cartonare a unei cărţi. 3. Rodire (a unei plante).
legat2, legate ş.n. || Din lat. legalum || Dispoziţie cuprinsă, Într-un testament, prin care se lasă cuiva o moştenire. • Bun transmis prin-Itr-o dispoziţie testamentară.
legat3, legaţi, s.m. || Din fr. légat, lat. legatus || 1. (în Roma antică) Trimis al împăratului, al senatului etc- într-o provincie a Imperiului Roman. 2. Reprezentant diplomatic al papii.
legat4, -ă, legaţi, -te, adj., adv. 1. Adj. Strîns, imobilizat printr-o legătură. 2. Adj. Voinic, vin jos. 3. Adj. (Despre sosuri, dulceţuri) Îngroşat, devenit consistent. 4. Adv. în mod coerent, logic, ci* înţeles.
legatar, -ă, legatari, -e, s.m. şi f. || Din fr. légataire., lat. legatarius || Persoană în favoarea căreia se face un legat2.
legato adv. || Cuv. it. || (Muz.) Fără întrerupere, în mod continuu.
legaţie, legaţii, s.f. || Din fr. légation, lat. legatio || Misiune diplomatică condusă de un diplomat rcu rang inferior celui de ambasador, legăm-înt, legăm in te, s.n. |j Lat. ligamentum ||
1. Promisiune solemnă, angajament. 2. învoială, înţelegere, convenţie.
legăna, leagăn, vb. I. || Probabil din lat. Higinare || 1. Tranz. A mişca lin, baîansînd, un copil (cu leagănul sau 'pe braţe). • Refl. (Fig.) A se lăsa amăgit de speranţe deşarte, a-şi face iluzii. 2. Tranz. şi refl. A (se) pleca într-o parte şi alta, a (se) balansa. •Refl. A sesda în leagăn. 3. Refl. A se mişca ritmic, într-o parte şi într-alta (în timpul mersului).
legănare, legănări, s.f. Acţiunea de a (se) legăna; balansare, clătinare.
legănat1 s.n. Faptul de a (se) legăna. legănat2, -ă, legănaţi, -te, adj. 1. (Despre felul de a umbla) Cu mişcări ritmice într-o parte şi în alta. 2. (Despre voce) Tărăgănat.
legător, -oare, legălori, -oare, subst. (| Din lega || 1. S.m. şi f. Specialist în legatul cărţilor.
2. S.m. şi f. Persoană care leagă snopii. 3. S.f. Obiect (sfoară, fîşie de pînză etç.) cu care se leagă ceva.
legător le, legălorii, s.f. II Din legător |! Atelier sau întreprindere unde se execută legatul cărţilor.
legătură, legături, s.f. II Lat. ligatura |j l. Reunire, asamblare a unor corpuri, prLi care se limitează mobilitatea lor relativă şi care permite transmiterea de forţe sau mişcări de la un corp la altul. 2. Obiecte legate împreună; balot, boccea. 3. Sfoară, sîrmă, lanţ etc. cu care se leagă ceva; faşă, bandaj. • Scoarţele şi cotorul între care se leagă o carte. • (La pl.) Dispozitiv cu care se ataşează schiurile la picioare.
4.	Mod de conectare a mai multor elemente de circuit electric. 5. Mod de încrucişare a firelor de urzeală cu firele de bătătură la războiul de ţesut, la împletit sau la tricotat. 6. Ansamblu de mijloace care asigură realizarea unei comunicaţii rutiere, aeriene, telefonice etc. 7. Relaţie între fenomene, persoane, comunităţi; (la pl.) relaţii cu persoane dintr-un anumit mediu. 8. Contact stabilit între persoane, grupări, unităţi, ţări etc. 9. Concordanţă, continuitate între părţile unei expuneri. 10. (Chim.) Forţă care leagă între ei atomii unei molecule.
legăturică, legăturici, s.f. Diminutiv al lui legătură; bocceluţă. Zicînd astea, scoate din sin o legăturică (Caragiale).
563
\
LEGUMINOS
lége, legi, s.f. |i Lat. lex, legis || 1. Categorie filozofică exprimînd raporturi esenţiale, necesare, generale, relativ stabile şi repetabile, între lăturile interne ale aceluiaşi obiect sau fenomen, între obiecte ori fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 2. Act normativ care emană de la organul legislativ al statului. 3. Legalitate. 4. Religie, credinţă.
5.	Datină, obicei.
legendar, -ă, legendari, -e, adj. || Din fr. légendaire || Care are caracter de legendă, de domeniul legendei. • Faimos, fantastic, extraordinar. Gîndu-mi îşi întoarce zborul Spre vremi de bărbăţie legendară (Iosif).
legendă, legende, s.f. || Din fr. légende, lat. legenda Ü I. Specie a genului epic, în versuri sau în proză, -în care se povestesc, apelîndu-se de obicei la fantastic, isprăvi neobişnuite ale unor eroi sau se explică geneza unui lucru, a unui fenomen etc. 2. Text prin care se explică imaginea dintr-o ilustraţie, semnele convenţionale de pe o hartă, de pe un plan etc. 3. Completare, sub formă de memoriu, anexată la o hartă, la o schemă etc., care conţine unele date ce nu se pot prezenta grafic.
léghe, leghe, s.f. II Din it. lega [| Unitate de măsură pentru distanţe, folosită în unele ţări:
1. kilometrică modernă (4 km) şi /. maritimă (5,555 km).
légkorn subst. II Cuv. engl. || Rasă de găini bune producătoare de ouă; are mai multe varietăţi de culoare, mai răspîndită fiind cea albă.
legic, -ă, legici, -ce, adj. || Din lege || Care este în conformitate cu legile obiective. « Care are caracter de lege.
legifera, legiferez, vb. I. Tranz. || Din fr. légiférer || A elabora şi a adopta o lege.
legiferare, legiferări, s.f. Acţiunea de a legifera; activitate de adoptare a legilor de către organul suprem al puterii de stat.
legionar, legionari, s.m. || Din fr. légionnaire, lat. legionarius || 1. Ostaş care făcea parte dintr-o legiune romană. 2. (în România, între cele două războaie mondiale) Membru al organizaţiei fasciste „Garda de fier44.
legislativ, -ă, legislativi, -e, adj. || Din fr. législatif || Care se referă la elaborarea şi la adoptarea legilor; care legiferează (ex. organ 1.).
legislator, legislatori, s.m. || Din fr. législateur, lat. legislator |] Persoană care legiferează; legiuitor.
legislatură, legislaturi, s.f. || Din fr. législature || Perioadă de timp pentru care este ales sau în care funcţionează organul legislativ sau organul suprem al puterii de stat.
legislaţie, legislaţii, s.f. || Din fr. législation, lat. legislatio || 1. Totalitatea legilor unei ţări.
2. Ansamblul actelor normative dintr-o anumită ramură a dreptului (ex. 1. civilă, 1. penală).
legist, -ă, legişti, -ste, adj. || Din fr. legiste || Medic l. = medic însărcinat să facă anumite constatări de specialitate care interesează justiţia (ex. constatarea cauzelor unui deces).
legitate, legităţi, s.f. || Din lege j| însuşire a fenomenelor de a se desfăşura în conformitate
cu anumite legi; ansamblul legilor din natură, ; societate şf gîndire.
legitim, -ă, legitimi, -e, adj. || Din fr. légitime, : lat. legitimus || Care se întemeiază pe lege sau este recunoscut în conformitate cu un drept; legal; justificat, îndreptăţit. O Legitimă apărare = situaţie în care un act de violenţă este justificat din punct de vedere legal ca fiind un act de apărare împotriva unei agresiuni injuste, imediate şi directe.
legitimă, legitimez, vb. I. || Din fr. légitimer || 1* Tranz. şi refl. A stabili sau a-şi dovedi identitatea pe baza unui document legal. 2. Tranz. A face un act de legitimare. 3. Tranz. A justifica, a îndreptăţi.
legitimare s.f. Acţiunea de a (se) legitima; (în trecut) act juridic prin care un copil din afara căsătoriei dobîndea situaţia juridică a unui copil născut din căsătorie.
legitimaţie, legitimaţii, s.f. || Din fr. légitima-tion H Document care atestă oficial identitatea unei persoane.
legitimitate s.f. |] Din fr. légitimité || Calitatea a ceea ce este legitim.
legiui, legiuiesc, vb. IV. Tranz. [| Din lege jj (înv. şi pop.) A hotărî prin lege; a legifera.
legiuire, legiuiri, s.f. (înv. şi pop.) 1. Acţiunea de a legifera. 2. Lege; legislaţie.
legiuit, -ă, legiuiţi, -te, adj. (înv. şi pop.) Care este în conformitate cu legea; legal, legitim.
legiuitor, -oare, legiuitori, -oare, adj., s.m. şi f. IJ Din legiui || (Persoană) care face legi, care legiferează.
legiûne, legiuni, s.f. j| Din fr. légion, lat. legio, -onis || 1. TJnitate de bază a armatei romane, avînd un efectiv între 4 200 şi 6 000 de oameni. 2. Mulţime, ceată, gloată.
legûmà, legume, s.f. || Din lat. legumen || Nume generic dat unor specii de plante cultivate pentru a servi ca hrană omului şi care se consumă fie crude (ex. ridichi, ceapă), fie fierte (fasole, cartofi); zarzavat.
legumi, legumesc, vb. IV. Tranz. || Din legumă || (Rar) A mînca său a bea cîte puţin, cu măsură; a ciuguli. Se tolănesc pe canapele... legumind ceaiul linguriţă cu linguriţă (Delavrancea).
legumicol, -ă, legumicoli, -e, adj. || Din legumă |j Care se referă la cultura legumelor, care aparţine culturii legumelor.
legumicultor, -oare, legumicultori,	-oare,
s.m. şi f. || Din legumicultura || Cultivator de legume.
legumicultdră s.f. || Din legumă -f- cultură ||
1.	Ramură a agriculturii care studiază metodele de cultivare a legumelor. 2. Cultura legumelor.
legumină slf. || Din fr. légumine, lat. legumen, -inis „legumă44 || Globulină care se găseşte în seminţele leguminoaselor, mai ales în seminţele de soia.
leguminds, -oâsă, leguminoşi, -oase, adj. || Din fr. légumineux || (Despre plante) Al cărui fruct este o păstaie. • (Substantivat, f. pl.) Familie de- plante dieotiledonate, erbacee, arbuşti şi arbori, cu fructele păstăi, cultivate ca plante
36*
LEHÂMETE
564
alimentare, furajere, medicinale sau industriale; (şi la sg.) plantă din această familie (ex. fasolea, mazărea, soia etc.).
lehâmete s.f. v. lehamite, lehâthite s.f. || Din bg. liha mi ti „mi-e silă, m-am săturat44 || (Pop.) Plictiseală, dezgust, silă faţă de cineva sau ceva. || Şi: lehâmete s.f.
lehăf, lehăiesc, .vb. IV. (Reg.) Intranz. A vorbi mult şi fără rost, a spune verzi şi uscate; a trăncăni. Las\ nu mai lehăi după cum ţi-i obiceiu (Alecsandri).	,	'
lehămeţi, lekămetesc, vb. IV. Refl. || Din lehâmete || (Reg.) A se sătura de ceva, a se scîrbi, a se dezgusta. || Şi : lehămeţi vb. IV. lehămeţi vb. IV. v lehămeţi. lehuză s.f. v. lăuză, lehuzie s.f. v. lăuzie.
leieă1, leici, s.f. || Cf. bg. lëika „cumnată44 || (Pop. ; adesea însoţit de numele persoanei la care se referă) Lele (1). Mamele, privind-o-n Дога, Se cotesc: Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră! (Coşbuc).
leieă2, leici. s.f. II Din rus. leika. Cf. ucr. lijka || (Reg.) Pîlnie.
leit, -ă, leiţi, -te, adj. || Din sl. lejon, lejati || (Adesea adverbial) 1. A fi leit cineva = a fi întocmai, la fel cu cineva. 2. (înv.; despre îmbrăcăminte) Care cade perfect, ca turnat (pe corp). • (Despre oameni) îmbrăcat într-o haină care se potriveşte frumos pe corp.
lejer, -ă, lejeri, -e, adj. || Din fr. léger || (Livr.; mai ales despre îmbrăcăminte) Uşor, comod.
lela adv. || Cf. lele || (Pop.) A umbla lela = a hoinări, a bate drumurile. Bine-ţi şede, ...să umbli lela pe drumuri (Creangă).
lele s.f. || Ціп bg. lelja H 1. Termen de respect cu care se adresează, la ţară, unei femei mai în vîrstă. • (în poezia populară) Femeie iubită, mîndră, 2. Femeie cu purtări rele. O Fecior (sau pui) de lele — copil din flori; şmecher, şiret; ticălos. O Expr. A umbla in dorul lelii — a umbla fără rost, a hoinări.
leliţă, leliţe, s.f. (Pop.) Diminutiv al lui lele. Leliţă, Să-mj, mai fii un an drăguţă! (Pop.).
lémâ, leme, s.f. || Din fr. lemme || 1. (Mat.) Propoziţie preliminară a cărei concluzie uşurează demonstraţia unei teoreme. 2. (Log.) Raţionament ipotetic disjunctiv.
lémîng, lemingi, s.m. || Din fr. lemming (cuv. de origine norvegiană) || Mamifer rozător asemănător cu hîrciogul, cu blană deasă, brună-roşcată. Trăieşte în regiunile nordice.
lemn, (2) lemne, s.n. || Lat. lignum [| X. Ţesut compact, de consistenţă tare, care alcătuieşte tulpina, ramurile şi rădăcina plantelor superioare şi prin care circulă seva brută. O Expr. A fi de lemn = a fi nepăsător, insensibil. A rămîne ca de lemn — a înlemni, a încremeni (din çauza unei surprize, a unei emoţii). A îngheţa lemn — a înţepeni de frig. 2. Material provenit din tulpina şi din ramurile unui arbore* tăiat, folosit în construcţii, ca combustibil etc., bucată tăiată din trunchiul sau din ramurile unui arbore.
O Expr. Doarme de poţi să tai lemne pe el adoarme greu, adînc. 3. Lemh-cîinesc = arbust cu frunze mici, cu flori albe şi fructe negre, cultivat în parcuri pentru a forma garduri vii. Lemnul-dom-nului — arbust din familia compozitelor, cu flori galbene şi cu miros de lămîie. Lemn-dulce = denumire dată unor arbuşti sau plante erbacee perene din familia leguminoaselor, cu flori mici liliachii şi fructe spinos-păroşLse.
lemnâr, lemnari, s.m. || Din'lemn |] 1. Lucrător specializat în prelucrarea lemnului; dulgher, tîmplar. 2. Daltă cu care se scobeşte în lemn.
lemnărie1, lemnării, s.f. || Din lemn || 1. Material lemnos folosit la construcţii. • Cantitate mare, grămadă de lemne. 2. Magazie de lemne.
lemnărie2, lemnării, s.f. || Din lemnar || 1. Atelierul lemnarului; tîmplărie. 2. Meseria lemnarului.
lemn (îs, -oâsă, lemnoşi, -oase, adj. || Din lemn || (Despre ţesuturile vegetale) De natura lemnului ; care aparţine lemnului, privitor la lemn.
lemûris.m. pl. || Din lat. lemures, fr. lémures || Spirite ale morţilor în credinţele vechilor romani.
lemuriân, lemurieni, s.m. || Din fr. lémuriens || (La pl.) Subordin de mamifere asemănătoare cu maimuţele, dar mai mici decît acestea; sînt animale arboricole, din regiunile tropicale ale Asiei şi Africii; (şi la sg.) animal din acest subordin.
lenâj, lenajuri, s.n. || Din fr. lainage || Ţesătură subţire de lînă.
lenchi subst. II Din tc. lenk (leng) || Situaţie favorabilă la jocul cu arşice. || Şi: lenghi subst.
lene s.f. || Din si. Uni II Lipsă a dorinţei (şi a voinţei) de a munci; faptul de a se complace în inactivitate; trîndăvie, lenevie. De lene el nu-şi mai scotea pălăria, dar răspundea prin vorbe, glumind şi spunînd fiecăruia pe nume (Bart).
lénes, -ă, leneşi, -e, adj., subst. || Din lene; (3) după fr. paresseux, germ. Faultier || 1, Adj., s.m. şi f. (Om) căruia nu-i place să muncească, să fie activ; trîndav. 2. Adj. Care trădează, care exprimă lene. • Care este încet, domol. (Adverbial) Braţul ei atîrnă leneş peste marginea de pat (Eminescu). 3. S.m. Mamifer din America de Sud, caracterizat prin mişcările lui foarte lente şi prin faptul că stă, de obicei, agăţat de crengile copacilor.
lenevi, lenevesc, vb. IV. Intranz. || Din, înv., leniv „leneş46 || A fi inactiv, a pierde vremea; (refl.) a deveni leneş, a fi cuprins de lene. Cine a lenevit şi a fost beţiv, n-are (Rebreanu).
lenevie s.f. H Din lenevi y Starea omului leneş; p. ext. lene.
lenevlre s.f. Acţiunea de a (se) lenevi; lene. Starea lenevirii este mormîntul disciplinei (Băl-cescu).
lenevds, -oâsă, lenevosi, -oase, adj. || Din Ze-nevi || (Pop.) Leneş. Vrea să afle în ce chip este omul cel mai lenevos (Pann). lenghi subst. v. lenchi. lenitlv, -ă, lenitivi, -e, adj., s.n. J| Din fr. lénitif, lat. lenitivus || (Substanţă) care calmează durerile.
565
LESBIAN
lenjereâsă, lenjerese, s.f. || Din lenjerie || Me-seriaşă care confecţionează articole de lenjerie.
lenjerie, lenjerii, s.f. || Din fr. lingerie || Ru-fărie de corp sau de pat.
lénjuri s.n. pl. II Din fr. linge || Rufărie de corp; lenjerie.
lent, -ă, lenţi, -te, adj. || Din fr. lent, lat. lentus || încet, domol; lin.
lenticelă, lenticele, s.f. II Din fr. lenticelle || Por din scoarţa arborilor prin care se face schimbul de gaze între părţile interne ale tulpinii şi atmosferă.
lenticular, -ă, lenticulari, -e, adj. || Din fr.
, lenticulaire, lat. lenticularis J| Care are forma unei lentile.
lentilă, lentile, s.f. || Din fr. lentille II1. Piesă transparentă de sticlă, cu una sau cu ambele feţe sferice, care produce convergenţa sau divergenţa razelor de lumină, fiind utilizată în construcţia unor aparate optice. O L. electronică — dispozitiv format din sisteme de electrozi sau din combinaţii de magneţi şi electromagneţi, care serveşte la focalizarea fasciculelor de electroni.
2.	Inel metalic care etanşează, prin strîngere, legătura dintre o ţeava şi altă ţeavă sau un perete al unui recipient.
lénto adv. || Guv. it. [| (Muz.î 'Domol, lin, lent. • (Substantivat) Compoziţie sau parte d intr-o compoziţie muzicală executată în acest ri tra.
leoaică, leoaice, s.f. || Din leu1 || Femela leului1.
leoârbă, leoarbe, s.f. || Onomatopeic j|(Reg.; depr.) Gură (ca organ al vorbirii).
leoarcă adj. invar., adv. || Din liur || Foarte ud, plin de apă. (Adverbial) îşi scoase hainele... cămaşa i se făcuse leoarcă (Vlahuţă).
leonîn1, -ă, leonini, -e, adj. || Din lat. leoninus, fr. léonin I) (Livr.) Privitor la leu1; ca de leu, ca al leului.
léonin2, -ă, leonini, -e, adj. Versuri leonine — versuri ale căror emistihuri rimează. Rimă leo-nină — rimă în care două sau trei silabe sînt asemănătoare.
leop interj. H Onomatopee || Cuvînt care imită sunetul produs de un corp moale cînd cade pe* o suprafaţă netedă.
leopard, leoparzi, s.m. || Din fr. leopard, lat. leopardus || Mamifer carnivor din familia feli-delor, de 2—2,5 m lungime, agil şi feroce, cu blana galbenă roşcată qu pete negre, care trăieşte în Asia şi Africa; panteră.
le or hă f, leorbăiesc, vb. IV. Intranz. || Din leoarbă || (Reg.) A vorbi fără rost, a flecări, a trăncăni.
ledrdă s.f. v leurdă.
leorpăi, leorpăiesc, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic H (Reg.) A mînca sau a bea ceva sorbind cu zgomot.
lepădă, Upăd, vb. I. || Probabil lat. lapidare „a arunca cu pietre44 || (Pop.) 1. Tranz. A lăsa ceva din mînă; a arunca (un obiect nefolositor). O Expr. A nu fi de lepădat = a fi vrednic de luat în seamă, a nu trebui renunţat Ia el. • A-şi dezbrăca un veşmînt, a-şi scoate haina, încălţă-
mintea. O Expr. A-şi lepăda masca — a se arăta sub adevărata înfăţişare. A-şi lepăda potcoavele = a muri. • (Despre animale) A-şi schimba părul, penele, pielea; a năpîrli. 2. Intranz. /(Despre femei şi despre femelele animalelor) A naşte înainte de vreme, a avorta. 3. Tranz. A părăsi ceva sau pe cineva, a îndepărta; a renunţa la ceva. • Refl. A se lăsa de... Pentru dragostea ta mă lepăd de puterea mea (Ispirescu). • Refl. A nu recunoaşte ceva, a tăgădui.
lepădare, lepădări, s.f. Acţiunea de a (se) lepăda; părăsire; renegare. O Lepădare de sine = renunţare Ia interesele sau ideile personale (în folosul obştesc).
lepădât1 s.n. (Pop.) Faptul de a lepăda; spec. avort.
Iepădât% -ă, lepădaţi, -te, adj. (Despre copii nou-născuţi) Părăsit de mamă, abandonat.
lepădă ttiră, lepădături, s.f. || Din lepăda ||
1.	Copil născut înainte de termen (şi adesea cu mari deficienţe fizice sau psihice). 2. (Fig.) Om netrebnic, decăzut.
lepăi vb. IV. y. lipăi.
lepidodéndron, lepidodendroni, s.m. || Din fr.’’ Upidodendron, gr. lepis, -idos „solz, placă44 -f- den-dron „arbore44 || Arbore fosil din grupul eripto-gamelor vasculare, cu trunchiul cilindric şi coroana în formă de umbrelă.
lepidopter, lepidoptere, s.n. II Din fr. lépidoptère; gr. lepis, -idos „solz44 -f pteron „aripă441| (La pl.) Ordin de insecte care cuprinde fluturii; (şi* la sg.) fluture.
lepră, (2) lepre, s.f. II Din ngr. lepra || 1. Boală infecţioasă cronică, răspîndită în regiunile calde, caracterizată prin apariţia, mai ales pe piele şi pe viscere, a unor plăgi. 2. (Fig.) Om fără caracter, lipsit de scrupule.
leprds, -oâsă, leproşi, -oase, adj., s.m. şi f.
|| Din fr. lépreux II (Om) bolnav de lepră.
leprozerie, leprozerii, s.f. H Din fr. léproserie || Loc în care sînt izolaţi şi trataţi bolnavii de lepră.
leptospiră, leptospire, s.f. fi Din fr. leptospire; gr. lepios „subţire44 + speira „buclă441| Bacterie în forma de filament spiralat, terminat la ambele capete cu cîte un cîrlig. Este patogenă pentru om şi animale, producînd unele boli.
lepui, lepuiesc, vb. IV. Tranz. A executa, operaţia de lepuire.
lepuire, lepuiri, s.f. Operaţie de netezire fină a suprafeţelor pieselor metalice cu ajutorul unor maşini speciale, în care sînt introduse granule abrazive foarte fine într-o suspensie sau într-o pastă.
1er interj. Cuvînt care serveşte ca refren în colinde, fi Şi: lérui, léroi interj, léroi interj, v. 1er. lérui interj, v. 1er.
lesă lese, s.f. [I Din fr. laisse || Curea cu care sînt, purtaţi cîinii.
lesbian, -ă, lesbieni, -<?, adj., s.f. || Din fr. lesbien, de la n. pr. Lesbos, insulă din Marea Egee ||
1.	Adj. Referitor la lesbianism. 2. S.f. Femeie care practică lesbianismul.
LESBIANISM
566
lesbianism s.n. || Din lesbian || Perversiune care constă în relaţii sexuale între persoane de sex feminin; sai'ism.
lesne adv. || Din bg. lesno || Cu uşurinţă, fără osteneală, uşor; comod. Fata împăratului-Roş nu se capătă aşa de lesne, cum crezi tu (Creangă).
lesnicios, -oâsă, lesnicioşi, -oase, adj. || Din lesne || 1. Care este uşor de făcut sau de urmat.
2.	Care înlesneşte efectuarea unei acţiuni.
lespede, lespezi, s.f. Placă de piatră cu care se pavează aleile, interioarele palatelor, bisericilor etc.; piatră cu care se acoperă mormintele.
Iest, lesturi, s.n. II Din fr. lest II Greutate suplimentară (nisip, pietriş) cu care se încarcă o navă sau un aerostat pentru a-i mări stabilitatea; balast.
leş1, leşuri, s.n. H Din Uf. leş || Cadavru. leş2 s.m. v. leah.
leşesc, -căscă, leşeşti, adj. || Din leş2 || 1. (înv.) Polonez. 2. Raţă lesească%== rasă de raţe domestice, de culoare albă sau neagră, crescută pentru producţia de carne.
leşie s.f. || Lat. lixiva || Soluţie alcalină obţinută prin dizolvarea în apă a sodei caustice sau prin fierberea cu apă a cenuşii de lemn şi folosită la spălatul rufelor, al duşumelelor, în diverse procese industriale etc.
lesiétic, -ă, lesietici, -ce, adj. || Din leş;e ||
1. Cu gust sau cu miros de leşie; sălciu. 2. Cenuşiu, mohorît. Asfinţitul cădea grăbit dintr-un cer fără soare, leşietic şi îngheţat (Cezar Petrescu).
leşin, leşinuri, s.n. || Din leşina || 1. Pierdere subită, de scurtă durată, a cunoştinţei, cauzată de o stare maladivă sau de o emoţie puternică.
2. Senzaţie de slăbiciune mare provocată de foame, de sete etc.
leşina, leşin, vb. I. Intranz. || Probabil din lat. Haesionare || A cădea în leşin. O Expr. A leşina de rîs — a rîde foarte tare.
leşui, leşuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A provoca o .stare de slăbiciune, de sfîrşeală. Calea nu se mai sfîrşea, şi foamea îl leşuia şi setea îl ardea (Delavrancea).
leşuiâlă, leşuieli, s.f. || Din leşui |] (Reg.) Sfîrşeală, slăbiciune, leşin (2).Gura-i era uscată... în stomah avea o leşuială (Vlahuţă).
letal, -ă, letali, -e, adj. || Din fr. létal, lat. letalis || (Med.) Care provoacă moartea; mortal.
letargie, -ă, letargici, -ce, adj. || Din fr. léthargique || Care ţine de letargie, privitor la letargie.
letargie s.f. II Din fr. léthargie, lat. lethargia || Stare patologică caracterizată printr-un somn adînc, prelungit. • (Fig.) Apatie, amorţeală.
létcâ, letci, s.f. || Din bg. letka || (Reg.) Unealtă manuală care serveşte la depănatul firelor pe mosoare.
tétcon, letcoane, s.n. || Din germ. Lôtkolben |] Unealtă care serveşte la încălzirea pieselor metalice în vederea lipirii cu cositor, cu plumb etc.; ciocan de, lipit.
letdn, -ă, letoni, -e, s.m. şi f., adj. || Din fr. letton II 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit ca naţiune pe teritoriul R.S.S. Letone. 2. Adj. Care se referă la R.S.S. Letonă sau la letoni (1). • (Substantivat, f.) Limba vorbită în R.S.S. Letonă.
letopisét, letopiseţe, s.n. II Din si. lëtopiswï H Scriere cu caracter istoric, din evul mediu, în care înregistrarea evenimentelor se făcea pe ani, în ordine cronologică; cronică.
letrîsm s:n. || Din fr. lettrisme (( lettre „literă") || Teorie literară şi artistică, apărută în Franţa, potrivit căreia poezia ar fi expresivitatea sonoră a literelor (sunetelor) îmbinate eufonic sau arbitrar.
leţcâie s.f. v. îăscaie.
leu1, lei, s.m. Il Cf. lat. leo, -onis |] 1. Mamifer carnivor din familia felidelor, de talie mare (c. 2 —3 m lungime), cu blană de culoare gălbuie şi cu coama bogată, care trăieşte în Africa. O (în basme) Leu-paraleu — leu cu putere extraordinară; (fig.) om curajos, viteaz. O Expr. Partea leului = partea cea mai mare, mai valoroasă pe care şi-o însuşeşte cel mai puternic dintre părtaşi. 2. Leul-furnicilor = insectă răpitoare, cu corpul lung şi subţire. Leu de mare = mamifer carnivor acvatic, lung de c. 3 — 5 m, avînd o coamă asemănătoare cu cea a leului. Trăieşte pe coastele Americii de Sud.
leu2, lei, s.m. Unitate bănească oficială a României, egală cu 100 de bani.
leucă, leuci, s.f. H Din bg. levka || Parte a carului, constînd dintr-un lemn încovoiat, cu un capăt prins la osie iar cu celălalt la carîmbul de sus al loitrei, pe care o sprijină. O Expr. A fi lovit (sau pălit, trăsnit) cu leuca = a) a fi zăpăcit sau prostănac, tîmpit; b) a fi beat.
leucemie s.f. || Din fr. leucémie; leuco- 4- gr. haima „sînge“ || Boală de sînge caracterizată printr-o înmulţire anormală a leucocitelor şi manifestată prin anemie, febră, hemoragii etc.
leuco- II Gr. leukos „alb" || Element de compunere cu sensul „a!b“, cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective, leucocît s.n. v. leueocită. leucoeîtă, leucocite, s.f. || Din fr. leucocyte || Celulă din sînge (globulă albă) cu rol important în apărarea organismului împotriva microbilor. || Şi: leucocît s.n.
îeucocitoză s.f. || Din fr. leucocytose || Creştere patologică, peste valorile normale, a numărului globulelor albe din sînge.
leucodermie s.f. || Din fr. leucodermie; leuco-4- gr. derma „piele“ || Afecţiune, congenitală sau dobîndită, care constă în decolorarea pielii, cauzată de absenţa totală sau parţială a pigmentului melanic.
leucdm, leucoame, s.n. || Din fr. leucome || Boală de ochi manifestată prin formarea unei pete albe pe cornee, care duce la orbire parţială sau totală; (pop.) albeaţă.
leucopenîe s.f. || Din fr. leucopénie; leuco- 4-gr. penia „sărăcie" || Boală caracterizată prin scăderea sub valorile normale a numărului globulelor albe din sînge.
leucoplast, leucoplaste, s.n. || Din germ. Leuko-plast, fr. leucoplaste || Fîşie de pînză impregnată pe o parte cu o substanţă adezivă, care serveşte la fixarea pansamentelor.
leucorée s.f. || Din fr. leucorrhée; leuco- -f gr. rhein „a curge" II Scurgere vaginală de lichid albicios, uneori purulent.
&67
LIBERAL
leueoză, leucoze, s.f. Il Din fr. leucose || (Med.) Leucemie.
le urdă, leur de, s.f. H Cuv. autohton || Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori albe şi cu miros de usturoi. || Şi : leordă s.f.
îeuşteân s.m. Plantă legumicolă cu miros pătrunzător, din familia umbelifereior, înaltă de c. 1 m, cu frunze mari, alungite. Frunzele şi seminţele au un conţinut bogat în uleiuri eterice. Se foloseşte în alimentaţie.
leva, ïeve, s.f. H Din bg. leva || Unitate bănească în Bulgaria.
levantin, -ă, levantini, -e, adj., s.m. şi f. II Din fr. levantin || 1. Adj. Originar din Levant, specific Levantului. 2. S.m, şi f. Locuitor din Levant; negustor originar din această regiune.
levănţică s.f. II Din levantă, înv. „levănţică44 || Plantă erbacee din familia labiatelor, înaltă de 30 — 70 cm, cu frunze mici, înguste şi flori albastre, plăcut mirositoare, întrebuinţată în medicină şi în industria parfumurilor. || Şi : levenţică s.f,
levent, -ă, levenţi, -te, s.m., adj. || Din te. levent II1. S.m. (în Ţara Românească) Mercenar moldovean. 2. {în Imperiul Otoman) Marinar turc din flota de război, originar din Levant. 8. Adj. (înv.) Voinic, viteaz. 4. (înv.) Darnic, generos.
levenţică s.f. v. levănţică.
* levier, leviere, s.n. II Din fr. levier IJ Pîrghie de manevră (la o maşină, la un mecanism).
levigâ, levighez, vb. I. Tranz. || Din fr. léviger, lat. Ievigare (< levis ,,uşor“) || A transforma Un material în pulbere fină, prin fărîmiţare în apă sau în alt lichid, urmată de o sedimentare fractions, ia.
levogir, -ă, levogiri, -e, adj. || Din fr. lévogyre; lat. laevus „sting44 + gyrare „a învîrti44 || (Fiz. ; despre o substanţă) Care roteşte planul de polarizare a luminii spre stînga (pentru observatorul către care se propagă lumina).
levuloză, levuloze, s.f. || Din fr. lévulose |] (Biol.) Fructoză.
lexém, lexeme, s.n. || Din fr. lexème || Cu vînt sau parte de cuvînt care serveşte ca suport minimal al semnificaţiei; p. ext. cuvînt, unitate lexicală.
iéxic s.n. II Din fr. lexique || Totalitatea cuvintelor unei limbi; vocabular. • P. restr. Totalitatea cuvintelor caracteristice unui scriitor, unei regiuni, unei epoci.
lexical, -ă, lexicali, -e} adj. || Din fr. lexical || Care aparţine lexicului, privitor la lexic.
lexicograf, -ă, lexicografi, -e, s.m. şi f. || Din fr. lexicographe || Specialist în lexicografie.
lexicograf ie s.f. || Din fr. lexicographie II Disciplină a lingvisticii care stabileşte principiile şi metodele de întocmire a dicţionarelor. •Totalitatea dicţionarelor dintr-o ţară, dintr-un domeniu etc.
lexicologie s.f. II Din fr. lexicologie || Disciplină a lingvisticii care se ocupă cu studiul legicului .
lexicon, lexicoane, s.n. j] Din lat., fr. lexicon jj
1.	Dicţionar (tehnic sau enciclopedic). 2. Enciclopedie.
leza, lezez, vb. I. Tranz. |{ Din fr. User || 1. A vătăma, a răni. • (Fig.) A ofensa, a jigni.
2.	A aduce cuiva un prejudiciu.
« leziune, leziuni, s.f. II Din fr. lésion, lat. laesio, -onis || !• Rană. 2. Prejudiciu material suferit de cineva.
lezmajestate s.f. || Din fr. lèse-majesté [| (în ţările monarhice) Ofensă adusă de cineva unui suveran şi care este considerată de lege drept crimă.
liană, liane, s.f. || Din fr. liane ({lier „a lega44) II Nume dat plantelor lemnoase agăţătoare, cu tulpina foarte lungă şi flexibilă, răspîn-dite mai ales în pădurile tropicale^ La noi cresc spontan (ex. iedera, curpemil) sau se cultivă ca plante ornamentale (ex. caprifoiui) ori tehnice (ex. hameiul).
liant, lianţi, s.m. || Din fr. liant || Material fluid care are proprietatea de a lega, prin întărire, particulele unui aglomerat aflat sub formă de granule, fîşii etc.
Libaţie, libaţii, s.f. j| Din fr. libation, lat. liba-tio, -onis II (în antichitate) Act ritual constînd din gustarea şi apoi vărsarea unei cupe de vin, lapte etc., ca omagiu adus divinităţii. • P. ext. închinare a paharului cu băutură în cinstea cuiva la o petrecere.
libelulă, libelule, s.f. II Din fr. libellule || Insectă cu corpul lung şi subţire, cu capul mare şi cu două perechi de aripi străvezii; calul-dracului, calul-popii.
liber1, libere, s.n. II Din lat., fr. liber || Ţesut fibros al plantelor superioare, format din vase prin care circulă seva.
liber2, -ă, liberi, -e, adj. || Din lat. liber, fr. libre || 1. Care se bucură de libertate; independent, neatîrnat, autonom. 2. Care are posibilitatea de a acţiona după voia sa; care nu este supus nici unei restricţii. • Traducere liberă = traducere în forme proprii limbii în care se traduce, fără a respecta riguros originalul. Versuri libere = versuri care nu sînt supuse unei reguli fixe de măsură. Liber-profesionist = persoană care exercită o muncă, o activitate în afara unui contract de muncă. 8. (Despre părţi ale corpului) Neîmpiedîcat în mişcări. 4. (Despre scaune, locuinţe etc.) Neocupat, gol. 5. Degajat, natural. O Expr. (Adverbial) A vorbi liber = a ţine un discurs, o prelegere etc. fără a citi, fără a avea textul în faţă. 0. (Despre timp) De care se poate dispune, care este în afara obligaţiilor profesionale. O Expr. (Substantivat) A avea liber = a fi scutit pentru un timp oarec&re-de obligaţiile profesionale. 7. Desen 1. = desen (artistic) executat fără ajutorul unui instrument.
libera, liberez, vb. I. || Din fr. libérer, lat. liberare || 1. Tranz. şi refl. (Pop.) A lăsa ori a pleca la vatră (după efectuarea stagiului militar). 2^ Tranz. (înv.) A elibera o ţară, un popor etc.
liberal, -ă, liberali, -e, adj., s.m. || Din fr. libéral, lat. liberalis || 1. Adj. Care se referă la liberalism, care aparţine liberalismului. O Partid l. = partid burghez de orientare liberalistă.
2.	Adj. Cu vederi largi» generos. 8. S.m. Membru al unui partid liberal.
LIBERALISM
568
liberalism s.n. || Din fr. libéralisme || 1. Doctrină politică şl economică apărută în perioada ascensiunii burgheziei, care viza înlocuirea modului de producţie feudal cu cel capitalist, trecerea puterii politice în mîinile burgheziei, acordarea unor libertăţi democratice. 2. Atitudine tolerantă, împăciuitoristă.
liberalist, -ă, liberalişti, -ste, adj. || Din liberalism || Care aderă la liberalism.
liberalitâte s.f. || Din fr. libéralité, lat. libera-litas, -atis || (Livr.) Mărinimie, generozitate.
liber-arbitru s.m. || Liber2 + arbitru (după fr. libre arbitre) || (în concepţiile idealiste) Presupusă libertate absolută a voinţei omului, în opoziţie cu determinismul.
liberare, liberări, s.f. (Pop.) Acţiunea de a (se) libera; lăsare la vatră; eliberare.
liber-cugetătdr, liber-cugetători, s.m. || Liber2 4- cugetător (după fr. libre penseur) || Nume dat adepţilor unor curente ideologice progresiste care promovează o atitudine critică faţă de religie şi faţă d'e biserică.
liberian, liberienei adj. || Din fr. libérien || Vas liberian — tub format din celule suprapuse prin care circulă seva în plante.
liber-schimbism s.n. || Din liber2H- schimb (după fr. libre échange) || Politică economică opusă protecţionismului, caracterizată prin neamestecul statului în viaţa economică în ce priveşte schimbul de mărfuri.
libért, liberii, s.m. |] Din lat. libertus || Sclav roman eliberat.
libertate, (8) libertăţi, s.f. |] Din fr. liberté, lat. libertasy -atis |J 1. Posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor, în condiţiile cunoaşterii legiîor obiective ale realităţii; posibilitatea de a acţiona în anumite împrejurări după propria sa voinţă sau dorinţă. O Expr. A-şi lua libertatea să../= a-şi îngădui, a-şi permite să... 2. Starea unei persoane care se' bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile în stat; stare a unei persoane nesupuse unui stăpîn; situaţia unei persoane care nu se află întemniţată. O Expr. A pune în libertate = a elibera din închisoare, din arest etc. 3. (La pl.) Drepturi cetăţeneşti.
libertin, -ă, libertini, -e, adj. || Din fr. libertin, lat. libertinus || (Şi substantivat) Care nesocoteşte regulile decenţei şi ale moralităţii; uşuratic; indecent, desfrînat.
libertinaj s.n. || Din fr. libertinage || Comportare de libertin; destrăbălare, desfrîu.
libidinos, -oâsă, libidinoşit -oase, adj. || Din fr. libidineux, lat. libidinosus || Stăpînit de pofta plăcerilor senzuale; înclinat spre desfrîu; lasciv.
libido s.n. J| Cuv. lat. || (Fiziol.) Dorinţa de satisfacere a instinctului sexual.
librâr, librari, s.m. || Din fr. libraire, lat. libra-rius || Yînzător într-o librărie; proprietar al unei librării.
librărie, librării, s. . || Din librar (după fr. librairie) || Magazin în care se vînd cărţi.
librét, librete, s.n. II Din it. libretto || 1. (Muz.) Textul unei opere, operete, oratoriu etc. 2. L. de economii == carnet în care se consemnează depunerile, restituirile, dobînzile la casele de economii.
libretist, libretistiy s.m. || Din it. librettista || Autor de librete (1).
licăr, licăre, s.n. |] Din licări || Licărire, scîn-teiere.
licări, pers. 3 licăreşte y vb. IV. Intranz. 1, A răspîndi o lumină slabă intermitentă. Stele rari licăreau departe (Sadoveanu). 2. A/sclipi, a luci. II Prez^ ind. pers. 3 sg. şi : licăre.
licărire, licăriri, s.f. Faptul de a licări; lumină slabă cu sclipiri uşoare. • Sclipire, lucire.
licăritdr, -oare, licăritori, -oare, adj. || Din licări || Care licăreşte. Văd cum se sting licăritoare astre (Macedonski).
liceal, -ă, liceali, -e, adj. || Din it. liceale || Care se referă la liceu, care ţine de liceu.
licean, -ă, liceeni, -e, s.m. şi f. || Din fr. lycéen || Elev de liceu.
licânţă, licenţe, s.f. || Din fr. licence, lat. licenţia fi 1. Titlu obţinut la trecerea examenului de absolvire a învăţămîntului superior; examenul dat pentru obţinerea acestui titlu;p. ext. diplomă care^onferă acest titlu. 2. Contract prin care posesorul unui brevet de invenţie acordă altei persoane sau statului dreptul de a folosi sau de a valorifica invenţia sa. 3. Autorizaţie dată de către organele de stat unei persoane sau unei întreprinderi pentru exportul sau importul unor mărfuri. 4. Purtare care întrece limitele bunei cuviinţe. 5. Licenţă poetică — abatere conştientă de la regulile gramaticale, îngăduită'în poezie din necesităţi stilistice sau de versificaţie.
licenţiat, -ă, licenţiaţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. licencié II Persoană care a trecut un examen de licenţă.
lieenţids, -oâsă, licenţioşi, -oase, adj. || Din fr. licencieux, lat. licentiosus || Care calcă legile moralei şi ale bunei-cuviinţe.
licéu, licee, s.n. || Din fr. lycée^ lat. lyceum |[ Ciclu de învăţămînt, superior ciclului gimnazial, în care se predau cunoştinţe necesare pentru pregătirea de cadre medii în diferite specialităţi sau pentru continuarea studiilor în învăţămîntul superior.
lichea, lichele, s.f. || Din te. leke „pată“ [j Om de nimic, secătură, netrebnic.
lichefiâ, UchefieZi vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. liquéfier |J A (se) transforma din stare gazoasă în stare lichidă.
lichefiére, lichefieri, s.f. Acţiunea de a (se) lichefia; trecerea unui corp gazos în stare lichidă.
lichelism s.n. || Din lichea || Atitudine, comportare de lichea; lipsă de demnitate şi de corectitudine.
lichen, licheni, s.m. || Din fr. lichen || (La pi.) Grup de plante inferioare cu talul format dintr-o ciupercă şi o algă, trăind în simbioză, care cresc pe stînci, pe scoarţa copacilor bătrîni etc.; (şi la sg.) plantă care face parte din acest grup.
lichid, -ă, lichizi y -dey s.n., adj. || Din fr. liquide y lat. liquidus |) 1. S.n. Corp aflat într-o stare de agregare care se aseamănă cu cea gazoasă în privinţa fluidităţii şi cu cea solidă în privinţa densităţii, a incompresibilităţii etc.; este uşor deformabil, luînd forma vasului în cam sé află. 2. Adj. Care are structura şi proprietăţii©
560
LILIPUT
unui lichid (1). 3. Adj. (Despre bani) Care sînt la îndemînă, de care se poate dispune imediat.
4.	Adj. Consoană lichidă (şi substantivat, f.) == nume dat consoanelor laterale şi celor vibrante.
lichida, lichidez, vb. I. Tranz. || Din fr. liqui-der U1. A pune capăt unei acţiuni, unui fapt, unei activităţi etc. 2. A îndeplini formele pentru încetarea unei situaţii, juridice sau financiare. • A plăti o datorie. 3. (Arg.) A omorî, a asasina.
lichidare, lichidări, s.î. Acţiunea de a lichida. O în lichidare — (care este) în curs de desfiin-ţare.
iiehidr, lichioruri, s.n. |] Din fr. liqueur; lat. liquor „lichid“ || Băutură alcoolică preparată din spirt, cu adaos de sirop, esenţe aromatice şi substanţe colorante.
licit, -ă, liciţi, -te, adj. |] Din fr. licite, lat. licitus II Care este îngăduit, încuviinţat de lege.
licita, licitez, vb. I. Tranz. |] Din fr. liciter, lat. licitări || A vinde la licitaţie; (intranz.) a face oferte în cadrul unei licitaţii.
licitare, licitări, s.f. Acţiunea de a licita; licitaţie.
licitaţie, licitaţii, s.f. ]| Din fr. licitation, lat. licitaiio, ’ -onis || Yînzare publică a unui bun, care se atribuie aceluia' dintre participanţi care oferă preţul cel mai ridicat.
licoare, licori, s.f. II Din fr. liqueur, lat. liquor, -oris II 1. Băutură fină, de calitate. 2. Lichid medicamentos. 3. Lichid folosit ca reactiv în anumite reacţii chimice.
Hctor, lictori, s.m. || Din lat. lictor || Slujbaş care însoţea pe înalţii demnitari romani, mergînd înaintea lor şi purtînd fasciile.
licurici,, licurici, s.m. || Din licuri (var. lui licări) || Nume dat unor insecte coleoptere, nocturne, care au pe abdomen organe ce emit lumină ^fosforescentă.
lider, lideri, s.m. || Din engl., fr. leader || 1. Conducător al unui partid politic sau al unei organizaţii obşteşti. 2. Echipă sau sportiv care se găseşte în fruntea unei competiţii.
' ildită, lidite, s.f. I) Din fr. lyddite, de la n. pr. Lydd, oraş în Anglia || 1, Rocă sedimentară, neagră-cenuşie sau brună-verzuie, alcătuită mai ales din cuarţ, calcedonie sau opal. Se utilizează uneori ca material abraziv fin. 2. Melinită.
Med [Pr.: lid], lieduri, s.n. || Din germ. Lied || Compoziţie muzicală vocală cu acompaniament instrumental, cu caracter liric, compusă pe textul unei poezii scurte.
lift, lifturi, s.n. || Din engl., fr. lift II Ascensor, liftă, lifte, s.f. II De la Litrn, numele slav al Lituaniei || 1. Nume de ocară dat în trecut cotropitorilor. 2. Nume dat unui om rău, cîinos, sau unui animal rău.
liftier, -ă, liftieri, -e, s.m. şi f. || Din fr. liftier || Persoană care manevrează un ascensor, conducător de ascensor.
ligament, ligamente, s.n. |j Din fr. ligament, lat. ligamentum || (Anat.) Fascicul de fribre care leagă între ele oasele la articulaţii sau fixează anumite organe.
ligattirâ, ligaturi, s.f. || Din fr. ligature, lat. ligatura II1. Legare chirurgicală, cu un fir spe-
cial, a unui vas de sînge, a intestinului etc., pentru a le închide orificiul. 2, Reunire a două sau a mai multor litere într-un singur semn grafic (ex. oe).
ligav, -ă, adj. v. lingav.
ligă, ligi, s.f. || Din fr. ligue, it. liga (< legare „a lega“) || Uniune sau asociaţie de state, de oraşe, societăţi sau persoane, constituită în vederea unui ţel comun.
ligheân, lighene, s.n. || Din tc. li gen, legen || Vas larg şi puţin adînc,,de metal, de porţelan etc., întrebuinţat la spălatul corpului, al rufelor, al veselei etc. • Conţinutul unui asemenea vas.
lighioâie s.f. v. lighioană, lighioană, lighioane, s.f. || Din sl. legeonu ||
1.	Animal sălbatic. 2.. Pasăre de curte; orătanie.
3.	(Fig.) Epitet dat unui om de nimic; mişel. || Şi: lighioâie, lighioi s.f.
lignificâ, pers. 3 lignifică, vb. I. Refl. |] Din fr. lignifier || A se transforma în lemn; a se impregna cu lignină.
lignificâre, lignificări, s.f. Acţiunea de a se lignificâ; proces prin care membranele celulare se impregnează cu lignină.
lignină s.f. || Din fr. lignine || Substanţă organică cu structură complexă care se găseşte în ţesuturile plantelor lemnoase.
lignit s.n. || Din fr. lignite; lat. lignum „lemri“ || Cărbune natural de calitate inferioară, care păstrează parţial structura lemnoasă iniţială. Este larg întrebuinţat drept combustibil energetic în termocentrale, în transporturi etc.
liguri s.m. pl. || Din fr. Ligures || Populaţie străveche preindo-europeană din NV Peninsulei Italice şi SE Franţei, asimilată de celţi şi de romani.
lihneâlă, lihneli, s.f. || Din lihni |] Slăbiciune, sfîrşeală (din cauza foamei).
lihni, lihnesc, vb. IV. Intranz. (Mai ales la participiu) A simţi slăbiciune, sfîrşeală (din cauza foamei).
lihnit, -ă, lihniţi, -te, adj. Foarte flămînd, chinuit de foame.
lila adj. invar. j| Din fr. lilas (împrumutat din arabă) || (Livr.) Violet, liliachiu.
liliac1, lilieci, s.m. || Din tc. leylâk || Arbust decorativ din familia oleaceelor, înalt pînă la 1 m, cu flori violete sau albe plăcut mirositoare, crescute în formă de buchete.
liliac2, lilieci, s.m. || Din bg. liljak || Mamifer insectivor nocturn, cu aripi formate dintr-o membrană ce leagă degetele membrelor anterioare cu cele posterioare şi cu coada.
liliacee, liliacee, s.f. || Din fr. liliacees; lat. liliaceus „de crin“ || (La pl.) Familie de plante monocotiledonate, erbacee sau lemnoase, cu bulbi sau cu rizomi şi cu flori variat colorate; (şi la sg.) plantă din această familie (ex. usturoiul, laleaua, ceapa).
liliachiu, -ie, liliachii, adj. || Din liliac1 |[ Violet-deschis, de culoarea florii de liliac.
liliput adj. invar. || De la n. pr. Lilliput, ţară imaginară din romanul lui Swift || Liliputan, pitic. Bărci liliput,... zăceau dedesubtul falezei de nisipuri (Arghezi).
LILIPUTAN
570
liliputan, -ă, liliputani, -e, adj. || Gf. fr. lili-putien II (Şi substantivat) Mic, pitic. Lotcile liliputane şi negre ale lipovenilor nu mai spintecau valurile tulburi (G.M. Zamfirescu).
limâci s.m. pl. || Din fr. limace, lat. Umax, -acis || Nume dat gasteropodelor terestre lipsite de cochilie, dăunătoare, cu corpul alungit şi cu două perechi de tentacule pe cap. Se mai numesc melci fără casă.
limân, limanuri, s.n. || Din (1) tc. liman, (2) rus. liman, ucr. lyman ]| 1. Ţărm, mal (al unei ape mari). O Expr. A ieşi la liman — a) a scăpa dintr-o situaţie grea; b) a ajunge la o situaţie mai bună. A duce (sau a scoate) la (un) liman — a scăpa pe cineva dintr-o situaţie critică. Â ajunge la un liman — a atinge ţelul urmărit. 2. Lac format prin depunere de aluviuni la gura unui rîu.
limb, limburi, s.n. || Din fr. limbe, germ. Limbus || Partea lată a frunzei, legată de ramură sau de tulpină prin peţiol.
limbaj, limbaje, s.n. || Din limbă (după fr. langage) || 1. Sistem de semne alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceştia îşi exprimă gîndurile, sentimentele şi dorinţele. • Mod specific de exprimare a sentimentelor şi a gîndurilor în cadrul limbii naţionale; p. ext. orice mijloc de exprimare a ideilor sau a sentimentelor. Q L. comun = a) fel de a se exprima simplu, nepretenţios; b) mijloc, bază de înţelegere. 2. Limba unei comunităţi umane; limbă naţională. 8. L. artificial = orice sistem de semne nelingvistice care pot fi înţelese pe baza unor convenţii.
limbă, limbi, s.f. || Lat. lingua || 1. Organ musculos mobil situat în cavitatea bucală, avînd :un rol important în mestecarea şi înghiţirea alimentelor şi fiind, la om, organul gustului şi organul principal al vorbirii. O Expr. A-si înghiţi limba — a) a mînca cu mare poftă; b) a se abţine de a spune ceva nepotrivit. A-şi muşca limba = a se căi pentru cerle spuse. Muşcâ-ţi limba, se spune celui care prezice ceva nedorit. A alerga după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preţ să obţină ceva sau să găsească pe cineva. A scoate (sau a-i ieşi) limba de-un cot = a gîfîi; a munci din greu, a fi foarte obosit. A avea limbă lungă sau a fi lung ; de limbă =* a fi flecar, a vorbi prea mult. A avea limbă ascuţită (sau rea, de şarpe) = a fi răutăcios. A înţepa cu limba = a fi ironic. A trage pe cineva de limbă = a încerca să afle secretele cuiva, a descoase pe cineva. A-i sta (sau a-i umbla) pe limbă = a nu-şi putea aminti imediat de ceva cunoscut. 2. Sistem de comunicare alcătuit difc sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceştia îşi exprimă gîndurile, sentimentele, dorinţele; limbaj. « Limbajul (1) unei comunităţi jimane istoriceşte constituit; fel de exprimare propriu unui scriitor. 8. Totalitatea altor mijloace şi procedee (decît sunetele articulate} folosite ca mijloc de comunicare între oameni (exj, limba surdomuţilor). 4. (înv. şi reg.) Vorbă, cuvînt; grai, glas. O Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorinţă, exprimată
pe patul morţii. 6. (înv.) Prizonier folosit ca informator asupra forţelor inamice. 6* (înv.) Popor, neam, naţiune. 7. Nume dat unor obiecte sau unor instrumente care se aseamănă ca forma sau funcţional cu limba (1): a) bară mobilă de metal atîrnată în interiorul clopotului, care, fiind mişcată, îl face să sune; b) fiecare dintre arătătoarele ceasornicului; e) pendulul unui orologiu; d) obiect de metal, de os etc. care ajută la încălţatul pantofilor; e) bucată de piele care acoperă deschizătura încălţămintei în locul unde se petrec şireturile; f) lama de metal a unui cuţit, a unui briceag etc.; g) flacără de formă alungită; h) porţiune lungă şi îngustă de pămînt. 8. (Bot.) Limba-boului — plantă erbacee melifera. cu fmri albastre, acoperită cu peri aspri. Limba-ciicufid — plantă erbacee din regiunea de munte, cu rizom scurt, tîrîtor. Limba-cîinelui — arări -1. Limba-apei — broscariţă. Limba-oii = plantă erbacee din familia compozitelor, cu fiori rodi dispuse în capitule; creşte prin locuri umede.
limbric, limbrici, s.m. || Lat. lumbrici;1 IJ Nume dat unor viermi paraziţi, lungi de 15 — 30 cm, care trăiesc în intestinul subţire al omului şi al unor animale.
limbut, -ă, limbuţi, -te, adj., s.m. şi f. |j Din limbă || (Om) care vorbeşte mult (şi fără rost); guraliv, flecar.
limbuţie, limbuţii, s.f. |] Din limbut |l înclinare spre vorbă multă, spre flecăreală; vorbăr.e.
limes subst. || Guv. lat. |] Lanţ de fortificaţii (ziduri, valuri de pămînt, castre) construite ia graniţele Imperiului Roman, ca sistem de apărare împotriva atacurilor popoarelor năvălitoare.
limfangită, limfanglie, s.f. || Din fr. lymphan-gite || Infiamaţie a vaselor limfatice.
limfatic, -ă, limfatici, -ce, adj. Ц Din fr. lym phatique || Care se referă la limfă, care conţine îimfă (ex. ganglion 1.. vas 1.).
limfatism s.n. |j Din fr. lymphatisme || Stare patologică, întîlnită în special la copii, caracîe-rizată prin mărirea volumului organelor limfatice (amigdale, ganglioni limfatici etc.).
limfă, limfe, s.f. || Din fr. lymphe, lat. lympha „apă limpede“ || Lichid incolor aflat în vasele; limfatice, care are rolul de transport de substanţe între sînge şi ţesuturi.
limfoclt, limf осі te, s.n. || Din fr. lymphccyie [f Varietate de leucoeită care se-găseşte în limfă şi în sînge, avînd un rol important în procesul de imunitate, il Şi: limf o cită s.f. lîmfoeîtă s.f. V. limfocit. limfocitoză s.f. || Din fr. lymphocytose || Creştere a numărului limf осі telor din sînge peste valorile normale.
limîopeme, limfopenii, s.f. || Din germ. Lym-phopenie || Scădere anormală a numărului lim-focitelor din sînge.
lîmîcol, -ă, limicoli, -e, adj. || Din fr. limicole; lat. limus „тїГ‘ + colere „a locui“ || (Zool.) Car e trăieşte în mîiul (sau pe mîlul) de pe fundul apelor.
limită, limitez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. limiter, lat. limitare || A (se) fixa între anumite limite sau graniţe, a (se) mărgini, a (se) restrînge
571
LINGĂU
Hrmta.ro, ^ limitări, s.f. Acţiunea de a (se) limita; restrmgere, îngrădire.
limitat, -ă, limitaţi^ -te, adj. 1. Restrîns între anumite limite. 2. (Fig.) Cu posibilităţi intelectuale reduse; mărginit. ^	.
limitativ, -ă, limitativi, -e, adj. || Din fr. limi-tatif || Care limitează, care restrînge între anumite limite.
r\ limită, limite,^,s.f. [| Din fr. limite, lat. limes, || 1. Punct extrem, margine, hotar. 2. (Mat.) Valoare fixă către care tind valorile unei mărimi variabile. 8. L. teritorială = graniţă, hotar.
4.	(Fig.) Punct pînă 1$ care pot ajunge posibilităţile, facultăţile sau mijloacele cuiva; punct pînă la care cineva îşi poate permite ceva. O L. de vîrstă = vîrstă pînă la care cineva poate ocupa în mod legato funcţie publică.
limitrof, -ă, limitrofi, -e, adj. || Din fr. lirm-tr&phe || Care se află la marginea, la hotarul unei ţări, unui ţinut etc.; care se învecinează cu. . .; mărginaş.
Mmnlmetru, limnimetre, s.n. |j Din fr. limni-meire; gr. limne „lac44 + metron măsură441| Instrument cu care se măsoară nivelul unui curs de apă, al unui lac sau al unui rezervor.
llmnologie s.f. || Din fr. limnologiek; gr. limne „lac44 + logos „studiu44 || Ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul regimului lacurilor şi al iazurilor, precum şi cu geneza acestora. • Ştiinţă care se ocupă cu studiul apelor continentale.
limonâdăs.f. || Din fr. limonade, germ. Limo-nade || Băutură răcoritoare preparată din zeamă de îămîie, apă şi zahăr. || Şi: limonâtă (< tc., it. limonata) s.f.
'limonâtă sS- v. limonadă. limonli s.n. || Din fr. limonite || Minereu de fier de culoare galbenă-brună sau roşcată, compus din oxid de fier hidratat.
limpede, limpezi, adj. H Lat. limpidus j| 1. (Despre lichide) Clar, transparent, curat. © (Despre cer, atmosferă) Senin. Era o vreme limpede si dulce de toamnă (Sadoveanu). © (Despre ochi) Curat, luminos. 2. (Despre sunete) Desluşit, dar. Havuzele cîntă... voci limpezi şoptesc (Mace-donski). 8. (Despre minte) Care. înţelege bine lucrurile; lucid; (despre idei, gînduri) uşor de înţeles, desluşit; (despre afirmaţii, argumente) sigur, neîndoios.
limpezoâlă, limpezeli, s.f. || Din limpede j| Calitatea a ceea ce este limpede; limpezime, limpezi, limpezesc, vb. IV. |j Din limpede ||
1. Tranz. şi refl. A (se) curăţa de impurităţi, a (se) face limpede. • Refl. (Despr cer, atmosferă) A se însenina. Deasupra s-a limpezit cerul (Stanc-u).
• (Despre ochi) A deveni limpede, curat.
2. Refl. (Despre glas)' A deveni clar, desluşit. 8. Tranz. A clăti cu apă curată ceea ce a fost spălat cu săpun, cu detergenţi etc. 4. Tranz. şi refl. (Fig.) A (se) clarifica, a (se) lămuri. Simţea că i se limpezesc şi mai bine [gîndurile] spunîn-du-le (Vlahuţă).
limpezime, limpezimi, s.f. || Din limbezi ||
1.	Calitatea de a fi limpede; claritate. 2. întindere senină a văzduhului. 8. (Fig.) Claritate, precizie (în vorbire sau în scris). Versul erta corect... de o limpezime de cristal (Vlahuţă).
limpezire, limpeziris.f. Acţiunea de a (se) limpezi; curăţire (a unui lichid). © Glătire cu ■' apă limpede: limpezirea rufelor. • (Fig.) Clarificare, desluşire, lămurire.
limpezsş, limpezişuri, s.n. || Din limpezi ||
1. Limpezime, claritate (a atmosferei). 2. Suprafaţă de teren netedă, fără vegetaţie; loc deschis, larg. Nu înnoptase încă de tot, cînd întîmplarea mă scoase mai la limpeziş (Hogaş).
limuzină, limuzine, s.f. (| Din fr. limousine (| Automobil de lux, nedecapotabil.
lin1, lini, s.m. j| Din bg. lin || Peşte teleo-stean de apă dulce stătătoare, din familia cipri-nidelor, lung de 20 — 30 cm, cu corpul gros şi cu solzi mici. Linii îi prinzi, unul după altul (Sadoveanu).
lin2, linuri, s.n. || Din ngr. linos || 1. Vas în formă de jgheab în care se storc strugurii.
2. Vas de doage în care se pun la fermentat prunele pentru ţuică. © Vas în care se fermentează materia primă la fabricarea berii.
lin3, -ă, lini, -e, adj. || Lat. lenus (== lenis)\[ 1. Care se mişcă sau se desfăşoară în mod egal, continuu, fără salturi; domol. 2. (Despre ape) Liniştit, fără valuri mari. 8. (Despre zbor) Fără scuturături, fără zdruncinături; liniştit. 4. (Despre pante, drumuri) Cu înclinaţie mică, uşor de urcat. 5. (Despre sunete) Lipsit de asprime, blînd, potolit. Mi-e dor de freamăt lin de brazi (Iosif). © (Despre lumină) Cu strălucire uşoară, domoală, blîndă. Soarele nu ardea, avea o lumină lină de aur (Sadoveanu).
linacee s.f. pl. II Din fr. linacees || Familie de plante erbacee, dicotiledonate, cu flori hermafrodite şi fructe capsule. Unele sînt importante plante textile şi oleaginoase (ex. inul).
linâriţă, linarife, s.f. i| Cf. Linaria, numele ştiinţific al plantei || Denumire dată plantelor erbacee cu frunze înguste, asemănătoare cu ale inului, cu flori galbene, grupate în ciorchini, şi cu fructe în formă de capsule.
linciuri, linciuresc, vj3. IV. Refl. |] (Pop.) Onomatopeic || A se bălăci în apă, stropind, jucîndu-se cu apa.
Imdină, lindini, s.f. |] Lat. lens, lendinem (— lendem) H Ou de păduche.
lineal, lineale, s.n. || Din germ. Ia ne al || 1. Instrument în formă de bară, cu muchii drepte şi cu o suprafaţă plană, folosit pentru trasarea liniilor, pentru măsurarea sau verificarea dimensiunilor. 2. Dispozitiv care serveşte la realizarea cusăturilor paralele cu marginea materialului, la maşina de cusut.
linear, -ă, adj. v. liniar.
lingav, -ă, lingavi, -e, adj. ţ) Cf. ’bg. -ligav, ser. Ijigav || Mofturos la mîncare. © Plăpînd, bolnăvicios. Le-a rămas un copil, lancu, uscat, slăbănog... şi lingav (Stâncii). || Şi: ligav, -ă, adj.
lingău, lingăi, s.m. ]| Din linge || 1. Om căruia îi place să mănînce mult (mai ales de la alţii). 2. (Adesea adjectival) Om linguşitor. Urit mi-a fost în viaţa mea omul viclean şi lingău (Creangă).
LINGE
572
Hnge, jling, vb. Дії. Tranz. || Lat. Ungere || 1. A trece cu limba peste ceva de mîncare, a lua cu limba resturi de mîncare. O Expr. A-şi linge degetele (ori buzele) — a trece cu limba peste degete sau peste buze (ca să ia ultimele resturi după ce a mîncat ceva bun sau ca semn al unei senzaţii de plăcere). • Linge-blide (sau talgere) = om care trăieşte pe socoteala altuia; parazit, om de nimic. 2. (Despre animale) A trece cu limba peste ceva; a-şi netezi cu limba părul. II Perf. s. linsei, part. lins.
lingoâre, lingori, s.f. || Lat. languor, -oris [| (Pcp.) Febră tifoidă. || Şi.: lingoare, s.f.
lingotieră, lingotiere, s.f. II Din fr. lingotiere || Formă metalică in care se toarnă metalul sau aliajul topit pentru a obţine lingouri.
lingou, lingouri, s.n. || Din fr. lingot || Bloc obţinut prin turnarea unui metal sau a unui aliaj într-o lingotieră.
linguâl, -ă, linguali, -e, adj. || Din fr. lingual\\
1.	(Anat.) Care se referă la limbă, care aparţine limbii. 2. (Lingv.; despre sunete) La articularea căruia limba (1) are rolul principal.
lingurâr, (1) lingurari, s.m. (2) Ungur are, s.n. II Din lingură || 1. Ş.m. Persoană care lucrează şi vinde linguri de lemn. 2. S.n. Poliţă pe care se ţin (la ţară) lingurile şi alte lucruri necesare la masă sau Ia bucătărie.
lingură, Unguri, s.f. II Lat. lingula |j 1. Obiect de metal sau de lemn, alcătuit dintr-o parte ovală scobită (găvan) şi dintr-o coadă, fiind folosit pentru a duce la gură mîncările lichide. O Expr. A-i atîrna (sau a-i lega) cuiva lingura de gît (sau de brlu) = a ameninţa pe cineva că îl lasă nemîncat, fiindcă a venit tîrziu la masă. A (-şi) mînca banii cu lingura, se spune despre un om (bogat) care cheltuieşte mult. 2. Nume dat unor unelte sau piese care au o formă asemănătoare cu o lingură (1): a) nălucă (2) de metal folosit în pescuitul sportiv; h) unealtă (în formă de tub prevăzut cu o supapă) folosită la sonde pentru extragerea unor cantităţi mici de ţiţei; c) recipient deschis, cu coadă, folosit în turnătorie pentru turnarea metalului topit în forme. 3. Lingura pieptului = extremitatea inferioară a sternului; furca pieptului.
lingureâ, -îcă, lingurele, s.f. Diminutiv al lui lingură. • Mică plantă din familia cruciferelor, cu flori albe şi frunze crestate, cultivată ca plantă medicinală. 2. (Pop.) Lingura pieptului (v. lingură 3).
linguriţă, linguriţe, s.f. Diminutiv al lui lingură; lingură mică folosită pentru a bea ceai, lapte, pentru a mînca dulceaţă ete. • Linguriţa-zinei =* ciupercă brună-roşiatică, lucioasă, în formă de evantai, care creşte vara pe trunchiurile şi pe rădăcinile arborilor bătrîni.
lingurdi, linguroaie, s.n. Augmentativ al lui lingură; lingură mare, polonic. O Expr. A mînca banii (sau averea, paralele) cu linguroiul = a cheltui fără măsură.
linguşeâlă, linguşeli, s.f. || Din linguşi || Faptul de a (se) linguşi; linguşire.
linguşi, linguşesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Cf. linge I] A căuta să cîştigi bunăvoinţa cuiva
prin laude exagerate, prin atitudine şi vorbe măgulitoare; a flata, a măguli.
linguşire, linguşiri, s.f. Acţiunea de a (se ) linguşi; vorbă, atitudine linguşitoare; linguşeală. Ura şi dispreţuia lipsa dé demnitate şi linguşirea (Ghica).
linguşifdr, -oâre, linguşitori, -oare, adj. |j Din linguşi II (Adesea substantivat) Care (se) linguşeşte.
lingvist, -ă, lingvişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. linguiste II Specialist în lingvistică.
lingvistic, -ă, lingvistici, -ce, s.f., adj. || Din fr. linguistique || 1. S.f. Ştiinţă care studiază limba (2) şi legile ei de dezvoltare. O L. generală = studiul faptelor de limbă privite din punctul de vedere al trăsăturilor comune mai multor limbi. 2. Adj. Care aparţine lingvisticii (1), privitor ia lingvistică.
liniă, liniez, vb. I. Tranz. || Din linie j| A trage, a trasa linii.
liniamént, liniamente, s.n. || Din fr. linéament (după linie) II Linii, trăsături prin care se schiţează ceva.
liniar, -ă, liniari, -e, adj. || Din fr. linéaire, lat. linearis || 1. De forma unei linii drepte; alcătuit din linii geometrice: desen liniar. O Mişcare liniară = mişcare rectilinie. • (Fig.) Simplu, uniform. 2* (Despre ecuaţii) De gradul întîi. fi Şi: linear, -ă adj.
liniat, -ă, liniaţi, -te, adj. Cu linii drepte şi regulate.
lini atu ră, liniaturi, s.f. || Din germ. Lineatur j| Totalitatea liniilor imprimate pe colile de hîrtie din care se fac caiete, registre etc.
linie, linii, s.f. H Din lat. Unea, germ. Linie, fr. ligne || 1. Trăsătură continuă (făcută cu creionul, cu peniţa etc. pa o suprafaţa plană). O în linie = în şir drept. • (Mat.) Figură geometricii reprezentată de un punct aflat într o mişcare continuă sau de intersecţia a două suprafeţe. 2. Trăsătură (reală sau imaginară) care marchează o limită, o direcţie etc. OL. de plutire = linie obţinută prin intersecţia suprafeţei apei cu corpul unei nave. • Fiecare dintre subdiviziunile gradelor marcate pe termometru. 3, Riglă. • (Poligr.) Lamă de metal folosită la tipărirea liniilor (1). 4. (Milit.) L. de apărare = dispozitiv de apărare alcătuit din fortificaţii şi trupe. 5. Traseu al unei căi de comunicaţie: linie 'de cale ferată.' 6. Ansamblul conductelor care asigură transmiterea la distanţă a energiei electrice. 7. (La pi.) Trăsăturile care dau forma sau conturul unui obiect; (fig.) laturile principale ale unei probleme. O Expr. în linii generale (sau mari) = în general. 8. (Iht.) L. laterală — linie vizibilă pe laturile corpului la peşti, servind ca organ de simţ. 9. Şir al strămoşilor sau al descendenţilor. 10. Grup de animale din cadrul unei rasă sau al unei varietăţi descenden t dintr-un strămoş comun; creat prin intervenţia directă a omului. 11. Unitate de măsură folosită în trecut, egală cu a zecea parte dintr-un deget.
12.	L. tehnologică = organizarea procesului tehnologic în' aşa fel ca operaţiile să fie efectuate succesiv, la locul de muncă; ansamblu de maşini
573
LIPI
şi instalaţii dintr-o fabrică sau uzină în care are ioc un proces continuu de fabricaţie. 18. (Fig.) Orientare, direcţie (de acţiune).
liniere, linieri, s.f. Acţiunea de a linia; trasare de linii.
linimént, linimente, s.n. || Din fr. Uniment || Preparat farmaceutic folosit pentru fricţiuni sau aplicaţii locale.
linioâră, linioare, s.f. 1. Diminutiv al lui linie. 2. Liniuţă de unire; cratimă.
linişor, -oară, lini sori, -oare, adj. Diminutiv al lui lin3; domol, liniştit- Sâbărelu-i linişor, Duce cu el numai dor (Pop.). (Adverbial) Trei paşi la stingă linişor Şi alţi trei paşi la dreapta lor (Goşbuc).
linişte s.f. II Din lin3 II1. Lipsă de zgomot.
2. Calm, acalmie (în natură). O linişte de vis mă împresoară, nu zăresc o pasăre zburînd (Ylahuţă).
3. Stare sufletească lipsită de agitaţie, de zbucium; tihnă, pace.
linişti, liniştesc, vb. IV. II Din linişte || 1. Refl. şi tranz. A înceta sau a face să înceteze zgomotele; a (se) astîmpăra, a (se) potoli. • Refl. (Despre vînt, furtună) A se domoli, a înceta. Se potoleşte Şi se linişteşte Vîntul pe pămînt (Pop.). 2. Refl. şi tranz/A deveni sau a face să devină lipsit de griji, de frămîntări.
liniştire s.f. Acţiunea de a (se) linişti; linişte. Frumoasă e cîmpia cu dulcea-i liniştire (Alecsandri).
liniştit, -ă, liniştiţi, -ie, adj. 1. Lipsit de zgo-•mot, de mişcare, de agitaţie. 2. Potolit* domol.
3.	(Despre oameni) Calm, netulburat.
liniştitor, -oare, liniştitori, -oare, adj. || Din linişti H Care linişteşte, care calmează. Cu cuvinte liniştitoare alină frica surorilor (Ispirescu).
liniuţă, liniuţe, s.f. || Din linie || Linioâră. Q L. de unire = semn folosit pentru a marca rostirea împreună a două sau a mai multor cuvinte ori pentru a despărţi cuvintele în silabe; semn folosit pentru a uni două sau mai multe cuvinte între care există un strîns raport lexical; cratimă.
linogravură, linogravuri, s.f. || Din fr. lino-gravure II Procedeu de reproducere şi multiplicare pe hîrtie sau pe material textil a unui desen săpat într-o placă de linoleum. • Imagine obţinută prin acest procedeu.
linoléum s.n. || Din fr. linoléum; lat. linum „in44 + oleum „ulei“ II Produs obţinut prin aplicarea pe un suport textil a unui amestec de * linoxină, plastifianţi, pigmenţi, şi câre se foloseşte pentru a acoperi pardoselile, mesele etc.
linotip, linotipuri, s.n. || Din fr. linotype; engl. line of types „linie de caractere tipografice44 || Maşină tipografică cu care se culeg şi se toarnă literele în rînduri întregi.
linotipie, linotipii, s.f. II Din fr. linotypie || Secţie într-o tipografie, unde se lucrează cu linotipul.
linoxină s.f. Material obţinut dintr-un amestec de ulei de in fiert cu substanţe sicative, întrebuinţat la fabricarea linoleumului.
lins, -ă, linşi, -se, adj. || Din linge || (Despre păr) Cu firele întinse, fără bucle.
linşa, linşez, vb. I. Tranz. || Din fr. lyncher, de la n. pr. Lynch || A ucide pe cineva prin linşaj.
linşaj, linşaje, s.n. || Din fr. lynchage || Uciderea fără judecată a unui om de către o mulţime agitată.
linşare, linşări, s.f. Acţiunea de a linsa; linşaj.
linte s.f. || Lat. lens, lentis || Plantă alimentară şi furajeră din familia leguminoaselor, cu frunze compuse, flori albe-albăstrui şi fructul o păstaie; fructul şi sămînţa acestei plante. O Expr. Pentru un blid de linte, se spune despre cel care a comis un act de trădare din interes material.
linters s.n. || Din germ. Linters || Fibrele scurte care rămîn ca un puf dens pe seminţele de bumbac după egrenare şi care sînt folosite pentru fabricarea vatei, a mătăsii artificiale etc.
lintiţă, lintiţe, s.f. || Din linte || Nume dat mai multor specii de1 plante acvatice, lipsite de frunze, care formează colonii întinse pe suprafaţa apelor stătătoare.
linţoliu, linţolii, s.n. || Din fr. linceul, lat. linteolum || (Livr.) Giulgiu. (Fig.) Linţoliul rece de zăpadă întărită (Cărnii Petrescu).
linx, lincsi, s.m. II Din fr., lat. lynx || (Zool.) Rîs2.
liotă, liote, s.f. || Din bg., ser. lihota || (Pop. şi fam.) Grămadă, adunătură, gloată, droaie, lip interj, v. lipa.
lipa interj. II Onomatopee || (Adesea repetat) Cuvînt care imită zgomotul produs de o lovitură cu palma sau de mersul cu picioarele goale ori în papuci. || Şi: lip interj.
lipân1, lipani, s.m. || Din ser. lipan, lipen |j Peşte teleostean din apele de munte, asemănător cu păstrăvul, de 30—35 cm lungime, cu capul mic şi corpul alungit, de culoare argintie.
lipan2, lipani, s.m. || Din bg. lepjan || (Bot.) Brusture.
lipâze s.f. pl. || Cf. gr. lipos „grăsime44 || En-zime din sucurile digestive care hidratează grăsimile. Au rol în descompunerea şi în meta-bolizarea lipidelor.
lipăi, lipăi, vb. IV. Intranz. || Din lipa ||
1.	A produce un zgomot caracteristic, umblînd desculţ sau în papuci. 2. (Despre animale) A bea sau a mînca ceva făcînd un zgomot caracteristic cu limba. || Şi: lăpăi, lepăi vb. IV.
lipăit s.n. Faptul de a lipăi. • Zgomot produs de mersul în papuci sau desculţ ori de o lovitură dată cu palma, e Zgomot pe care îl fac cu limba unele animale cînd beau sau măriîn-că.
lipcan, lipcani, s.m. Curier oficial (turc sau tătar) în slujba domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei; p. ext. ştafetă de război (călare).
lipcă adv. || Din ucr. lypkyj „lipicios44 |j (Reg.) A sta (sau a şedea) lipcă (undeva) •= a sta prea mult timp într-un loc (stingherind pe cei din jur). A se ţine lipcă de cineva — a se ţine mereu după cineva (incomodîndu-1).
lipi, lipesc, vb. IV. || Din sl. lepiti || 1. Tranz. A uni, a împreuna, a îmbina două piese cu ajutorul unei materii cleioase sau printr-un proce-
iUFîCI
574
deu tehnic. © A închide un plic, umezindu-i marginea cleioasă şi suprapunînd-o peste cealaltă margine. 2. Refl. (Despre pleoape) A nu se putea deschide, din cauza unei secreţii vîscoase; (fig.) a şe închide de somn. 8. Tranz. şi refl. A (se) prinde de...; a (se) fixa, a (se) aplica pe... O Expr. A nu se lipi învăţătura de cineva — a nu avea înclinaţie spre învăţătură. A lipi cuiva o palmă = a da cuiva o palmă. 4. Refl. (Fig.) A se ataşa de'cineva. 5. Tranz. A întinde pe pereţii caselor, pe jos, pe cuptorul de pîine un strat de lut frămîntat cu apă. 6. Refl. (Despre alimente) A prii cuiva.
Mpici, lipiciuri, s.n. || Din lipi || 1. Substanţă vîscoasă care serveşte pentru lipit (hîrtia); clei. '2. (Fig.) Putere d6 atracţie, farmec personal. O Gu lipici — atrăgător, seducător; captivant.
lipicios, -oâsă, lipicioşi, -oase, adj. || Din lipici || E Care se lipeşte; cleios, vîscos. 2. (Pop., despre boii) Molipsitor. 8. (Despre persoane sau despre chipul, înfăţişarea lor) Atrăgător, seducător.
lipide s,f, pl. II Din fr. lipide; gr. dipos „grăsime" 4- eidos „aspect44 || Substanţe organice constituente principale ale organismelor vii (grăsimi, fosfatide etc.).
lipie, lipii, s.f. II Cf. ser. lepinja || Un fel de pîine rotundă şi plată, puţin crescută, cu miez puţin.
lipire, lipiri, s.f. Faptul de a (se) lipi; unire, îmbinare, aplicare.
lipit, -ă, lipiţi, -te, adj. 1. Prins, îmbinat, împreunat (cu ajutorul unei materii cleioase sau printr-un procedeu tehnic). • (Despre pleoape) Care se deschide cu greu. 2. Apropiat, alăturat, strins de cineva sau ceva. O Expr. A fi lipit de foame = a fi foarte flămînd.
lipitoare, lipitori, s.f. || Din lipi || 1. Vierme anelid din apele dulci, avînd corpul lung de 6 — 15 cm, prevăzut la capete cu cîte o ventuză cu ajutorul căreia suge sîngele animalelor de al căror corp se lipeşte. • (Fig.) Exploatator; parazit. 2. Pasăre călătoare, nocturnă, insecti-voră, cu penajul brun-cenuşiu, cu pete*roşiatice; muîge-capre.
lipitură, lipituri, s.f. || Din lipi || 1. Lipire. © Locul unde s-au lipit două lucruri. 2. Stratul de lut lipit pe pereţi, pe jos etc.
lipităiî, lipiţani, s.m. || Din germ. Lipitzaner j| Rasă de cai de talie înaltă, folosită la tracţiune uşoară şi la călărie.
lipoide s.f. pl. || Din fr. lipoîde; gr. lipos „grăsime44 4- eidos „aspect" || Lipide complexe, cărora substanţele organice din constituţia lor le conferă proprietăţi diferite de ale lipidelor simple.
îipdm, lipomuri, s.n. || Din fr. lipome; gr. lipos „grăsime41 || Tumoare benignă formată din ţesut adipos.
lîposarcdm, lipos ar comuri, s.n. || Din fr. lipo-sarcome || Tumoare malignă formată în ţesuturile grase.
lîpotimîe, lipoîimii, s.f. || Din fr. lipothymie; gr. leipein „a lăsa44 4- thymos „spirit44 H (Med.) Leşin.
lipovean, -ă, lipoveni, -e, s.m. şi f. J| Din rus. Upovanin (dial. lipovan) || Persoană care face parte dintr-o populaţie de origine rusă stabilită în regiunea Deltei Dunării şi care se ocupă mai ales cu pescuitul.
lipoveâncă, lipovence, s.f. II Din lipovean || Lipoveană.
lipovenesc, -eâscă, lipoveneşti, adj. jţ Din lipovean || Care aparţine lipovenilor, privitor la lipoveni.
lipsă, lipsuri, s.f. ||' Din lipsi || 1. Faptul că cineva sau ceva absentează dintr-un anumit loc (unde, în mod obişnuit, ar fi trebuit să fie). O în (sau din) lipsă de — din cauză că lipseşte ceva. în lipsa cuiva = în timp ce lipseşte cineva. (Jur.) (Judecat) în lipsă = în contumacie. O Expr. Mai bine lipsă = mai bine deloc, mai bine renunţ, e (Adjectival) Care, lipseşte, absent: lipsă la apel. 2. Ceea ce lipseşte din ceva. 8. Deficienţă, scădere. 4. (înv. şi reg.) Necesitate, trebuinţă. O De lipsă — necesar, trebuincios.
lipscan, lipscani, s.m. || De la n. pr. Lipsea ■(= Leipzig) |j Nume dat negustorilor care vindeau pe pieţele româneşti mărfuri aduse de Ia Lipsea.
lîpscănie, lipscanii, s.f. |j Din lipscan |j
1. Prăvălie de lipscan. 2» Marfă vîndută de lipscani.
lipsi, lipsesc, vb. IV. || Din ngr. lipso (viitorul lui lipo) II I. Intranz. A nu fi, a nu se găsi (la îndemîna sau la dispoziţia cuiva); a nu fi de faţă, a absenta. 2. Intranz. A nu ajunge, a mai trebui ceva. O Expr. Puţin a lipsii să... = aproape să... Asta (sau atîla) mai lipseşte, se spune în faţa unei viitoare neplăceri, care se adaugă la alta existentă. 8. Refl. A se dispensa de ceva. 4. Tranz. A lua cuiva un lucru, a-1 face să ducă lipsă de ceva.
lipsit, -ă, lipsiţi, -te, adj. 1. Care nu (mai) dispune de o6va. 2. Sărac.
liră1, lire, s.f. || Din lat. lyra, fr. lyre |! Vechi instrument muzical format dintr-o cutie de rezonanţă, şi o ramă curbată în interioriii căreia erau întinse coarde acordate în diferite feluri. Sunetele se obţineau prin ciupire. c* (Fig.) Simbol al inspiraţiei poetice, al poeziei.
liră2, lire, s.f. || Din it. lira j| Denumirea unităţii băneşti principale din diferite ţări. Q Liră, sterlină v. sterlină.
liric, -ă, lirici, -ce, adj., s.f. |] Din fr. lyri-que || 1. Adj. (Mai ales despre poezii) Care exprimă stări afective personale; sentimental; afectiv. O Genul l. = gen literar cuprinzînd creaţiile în care accentul cade pe exprimarea directă de către autor a sentimentelor proprii.
2. S.f. Poezia lirică (1); totalitatea operelcr lirice ale unui poet, ale unui popor, ale unei epoci. 8. Adj. Care aparţine poeziei lirice, care se referă la poezia lirică; (adesea substantivat) care scrie poezii lirice. • Sentimental, sensibil.
4.	Adj. Care se referă la muzica de operă. ©(Despre voce) Care se caracterizează printr-o sonoritate dulce.
575
LITOTA
lirism s.n. || Din fr. lyrisme || Conţinut ' sau caracter liric; inspiraţie lirică.
:	lisa, lisez, vb. I. Trânz, || Din fr. lisser ||
(Ind. téxt.) A efectua operaţia de lisare.
lisăre s.f. Operaţie de spălare şi netezire a benzilor de lînă pieptănată.
lisă, tise, s.f. || Din fr. lisse || Bară de metal sau de beton aşezată orizontal între stîlpii unei balustrade.
listă, liste, s.f. II Din fr. liste || Foaie care cuprinde un şir de nume, de date etc.; şir de nume notate într-im anumit scop. O L. de bucate = foaie pe care sînt înscrise felurile de mîncare ce se servesc într-un restaurant. Liste electorale —liste în care sînl trecuţi cetăţenii cu drept de vot. L. civilă =ţ= totalul'sumelor de bani pe care? în ţările monarhice, le poate cheltui monarhul şi familia sa din fondurile statului pentru nevoile personale.
lişlţă, lişiţe, s.f. || Cf. bg. lisha, ucr. lysu-cha || Pasăre călătoare de baltă, cu pene negre şi cu o pată albă între ochi. Se vînează.
litanie, litanii, s.f. || Din sl. litanija [| 1. Rugăciune lungă (rostită alternativ de preot şi de credincioşi). 2. (Fig.) Expunere, înşirare lungă, monotonă şi plictisitoare.
îitârgă s.f. II Din fr. lit har ge || Oxid de plumb cristalizat, de culoare galbenă-roşia-tică, folosit în ceramică' pentru smălţuit,* în vopsitorie etc.
literal, -ă, literali, -e, adj. || Din fr. littéral, lat. liueralis || Care se face sau se reproduce cuvînt cu cuvînt, literă cu literă; textual.
' literalmente adv. || Din fr. littéralement [| în adevăratul înţeles au cuvin tul ui, în sens Strict, întocmai.
literar, -ă, literari, -e, adj. || Din fr. littéraire, lat. litterarius || Care se referă la literatură; care este în conformitate cu normele operelor literare. O Limba literară — aspectul cel mai corect al limbii naţionale, produs al unei perfecţionări continue din partea scriitorilor şi oamenilor de ştiinţă şi constituind o sinteză a posibilităţilor de exprimare ale limbii întregului popor.
literarizât, -ă, literarizati, -te, adj. || Din literar || (Despre cuvinte, construcţii, texte) Căruia i s-a dat o formă literară.
literat, -ă, literaţi, -te, s.m. şi f. || Din lat. litteratus || Om de litere; scriitor.
literatură, literaturi, s.f. f| Din fr. littérature, lat. litteratura || 1. Creaţie artistică al cărei mijloc de exprimare este "limba; beletristică. 2. Totalitatea operelor literare ale unei e-poci, ale unei ţări etc. OL. populară = creaţie literară apărută în popor, avînd un caracter oral, anonim, colectiv. L. cultă = creaţie literară a unor autori cunoscuţi, transmisă prin scris. 8. Totalitatea operelor scrise care se referă la un anumit domeniu; totalitatea lucrărilor privitoare la o anumită problemă, la un anumit subiect; bibliografie.’
literă, litere, s.f. || Din lat. litiera || 1. Fiecare dintre semnele ce alcătuiesc alfabetul unei l-imbi şi care corespund, în general, cîte unui
fonem. O L. mare — majusculă. L. mică = literă folosită în mod obişnuit în interiorul cuvintelor; minusculă. O Expr. Literă cu literă — pînă în cele mai mici amănunte; întocmai, exact. Litera legii = exact aşa cum prevede legea. A rămîne literă moartă = a rămîne fără nici o urmare, a nu mai fi luat în seamă. 2. (La pi.) Studiul literaturii; literatură. © Om de litere = scriitor.
litiază, litiaze, s.f. || Din fr. lithiase; gr. litkos „piatră44 || Formarea de calculi într-un organ sau într-un canal excretor; calculoză.
litie, litii, s.f. II Din sl. litija || Slujbă religioasă la ortodocşi, constînd din rugăciuni pentru obţinerea unor recolte bogate şi pentru binecuvîntarea celor aduse de credincioşi ca jertfă.
litieră, litiere, s.f. || Din fr. litière |( Lectică, litigânt, -ă, litiganţi, -te, adj. || Din fr. liti-gant II (Jur.) Care se află într-un litigiu: parte litigantâ.
litigidg, -oâsă, litigioşi, -oase, adj. || Din fr. litigieux, lat. litigiosus || Care constituie (sau care poate constitui) obiectul unui litigiu.
litigiu, litigii, s.n. H Din fr. litige, lat. liti-gium ((lis, litis „dezbatere, proces44) || Conflict supus sau care poate fi supus spre rezolvare unui organ de jurisdicţie; diferend, neînţelegere.
litiu s.n. II Din fr. lithium; gr. lithos „piatră44!] Element din familia metalelor alcaline, de culoare albă-argintie, care se întrebuinţează în unele aliaje sau, sub formă de săruri, în medicină.
lito- || Din gr. lithos „piatră44 || Element de compunere cu sensul „piatră44, „de piatră44, cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective.
litogeneză s.f. || Din fr. lithogenèse ; lito- -p gr. genesis „naştere44 || Totalitatea proceselor de formare a sedimentelor şi a rocilor sedimentare.
litografia, litografiez, vb. I. Tranz. || Din fr. lithographier || A multiplica prin tehnica litografiei.
litografie, litografii, s.f. || Din fr. lithographie; lito- 4- gr. graphein „a scrie44 || Procedeu de reproducere şi multiplicare pe hîrtie, de pe o placă calcaroasă, a unor texte, desene etc.; lucrare realizată prin acest procedeu. • Întreprindere sau secţie a unei întreprinderi în care se execută astfel de lucrări.
litorâl, -ă, (1) litoraluri, s.n., (2) litorali, -e, adj. || Din fr. littoral, lat. littoralis || 1. S.n. Fîşie de teren situată de-a lungul ţărmului unei mări sau unui ocean. 2. Adj. Privitor la litoral (1), care se află pe litoral.
litosférâ s.f. || Din fr. lithosphère; lito- -f- gr. sphaira „sferă44 || învelişul extern solid al globului terestru; scoarţă terestră.
litdtă, litote, s.f. II Din fr. litote; gr. litotes „simplitate44 || Procedeu stilistic care constă în atenuarea şi comprimarea expresiei cu scopul de a spune cît mai puţin şi a face să se înţeleagă cît mai mult.
LITRA
576
/ litră, litre, s.f. || Din ngr. litra || (Pop.) Măsură de capacitate de un sfert de litru; măsură de greutate de un sfert de kilogram. • Unitate de măsură pentru capacitate sau pentru greutate folosită în trecut, egală cu aproximativ o treime de litru sau de kilogram.
litru, litri, s.m. || Din fr. litre j| Unitate de măsură pentru capacitate, egală* cu volumul unui kilogram de apă la temperatura de 4 grade Celsius. • Vas care are acest ^ volum.
lituanian, -ă, lituanieni, -e, s.m. şi f., adj. || Din fr. lituanien || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit ca naţiune pe teritoriul R.S.S. Lituaniene. 2. Adj. Care se referă la R.S.S. Lituaniană sau la populaţia ei. « (Substantivat, f.) Limbă baltică vorbită de lituanieni.	_ ■
liturghie, liturghii, s.f. || Din sl. liturgija || Principala slujbă religioasă la creştini, oficiată în zilele de sărbătoare.
liturgkiér, liturghiere, s.n. || Din liturghie \\ Carte care cuprinde rînduiala liturghiei.
liturgic, -ă, liturgici, -ce, adj. || Din fr. litur-gi que II Care ţine de liturghie, privitor la liturghie.	'	.
liţă, liţe, s.f. II Din germ. Litze || Conductor electric constituit din fire metalice subţiri.
liur s.m. || Din ucr. ljura || (Reg.) Vin slab (amestecat cu apă); poşircă.
livadă, livezi, s.f. || Din bg. livada, ucr. Icvada || 1. Suprafaţă de teren plantată cu pomi fructiferi. 2. Teren pe care se lasă să crească iarbă pentru cosit sau pentru păşunat. Cu brîne de aur e bolta încinsă Şi iarba livezilor cîntă (Goga).
livân, livani, s.m. || Din sl. livan || Denumire dată unor arbuşti exotici din a căror scoarţă se extrage tămîia.
livid, -ă, livizi, -de, adj. || Din fr. livide, lat. lividus || învineţit la faţă (de frig, de mînie, de oboseală).
lividitâte s.f. || Din fr. lividité || Culoare vînă-tă a feţei; paloare accentuată.
livră, livrez, vb. I. Tranz. || Din fr. livrer ||A furniza, a preda mărfuri sau servicii.
livrabil, ră, livrabili, -e, adj. || Din fr. livrable|| Care se poate livra.
' livrare, livrări, s.f. Acţiunea de a livra; furnizare, predare.
livră, livre, s.f. |] Din fr. livre || Unitate de măsură1 pentru masă, egală cu aproximativ 1/2 kg, folosită în unele ţări.
livrea, livrele, s.f. || Din fr. livrée || Uniformă (împodobită cu galoane şi cu fireturi) purtată de personalul de serviciu din marile hoteluri, din restaurante sau din unele case particulare.
livresc, -ă, livreşti, adj. || Din fr. livresque || întemeiat exclusiv pe informaţii din cărţi; (despre cuvinte, expresii) folosit numai în cărţi, în literatură.
livret, livrete, s.n. || Din fr. livret || L. militar = document eliberat celor care au satisfăcut serviciul militar.
liză1, lize, s.f. II Din fr. lyse; gr. lysis „desfa-cere“ II Dezintegrare şi dizolvare a diferitelor
tipuri de celule (bacterii, hematii etc.) sub acţiunea factorilor fizici, chimici sau biologici.
liză2, lize, s.f. Cărucior cu două roţi folosit în fabricile de hîrtie şi în întreprinderile poligrafice pentru transportul topurilor şi baloturilor de hîrtie.
lizibil, -ă, lizibili, -e, adj. || Din fr. lisible |[ Care poate fi citit (cu uşurinţă); citeţ.
lizieră, liziere, s.f. || Din fr. lisière j| 1. Margine a unei păduri. 2. Bandă îngustă de stofă, de mătase etc., aplicată ca garnitură la marginile ;unor obiecte de îmbrăcăminte.
ţ lînă, (2) Uni, (3) linuri, s.f. || Lat. lana |! 1. Părul care acoperă corpul unor animale, mai ales al oilor, din care se obţin fire textile, e Cantitatea de lînă (1) tunsă o dată de pe o oaie. 2. (în sens larg) Orice fibră naturală de origine animală, cu proprietăţi textile (părul de cămilă, de lamă, de iepure angora), folosită la fabricarea şi la confecţionarea ţesăturilor, a tricotajelor şi a pîslelor. O Lînă în lînă = (despre ţesături) care are atît urzeala cît şi bătătura din lînă.
• L. artificială = lanital. L. regenerată — fibră provenită din rebuturi şi deşeuri de fabricaţie, din care, prin amestec cu lîna obişnuită, * se obţin ţesături şi pîsle. 3. Varietăţi de lînă (2) ; obiecte de lînă. 4. L. de lemn = produs constituit din fîşii de lemn uscat, folosit la ambalaje, în tapiţerie, ca material termoizolant etc.
lînced, -ă, lîncezi, -de, adj. || Lat. languidus |] Lipsit de vlagă, sleit de puteri; slăbit de boală.
lîncezeâlă s.f. || Din lîncezi || Stare de mole-şeală; toropeală; (fig.) lipsă de activitate; stagnare.
lîncezi, lîncezesc, vb. IV. Intranz. || Din lînced || (Despre oameni) A se afla în stare de slăbiciune, de moleşeală; a sta inactiv, a nu avea poftă de nimic. • (Despre acţiuni, activităţi) A încetini; a stagna.
* lîncezire s.f. Acţiunea de a lîncezi; lîncezeâlă, inactivitate. • (Fig.) Stagnare.
lîngă prep. || Cf. lat. longum || 1. (Introduce un complement circumstanţial de loc) în preajma..., în apropiere de...: s-a oprit lîngă el. ® (în compunere cu alte prep.) De lîngă — din preajma..., din apropierea... Pe lîngă — prin apropierea..., prin preajma... 2. (în compunere cu prep. „pe“, introduce un complement circumstanţial de mod) Faţă de..., în comparaţie cu... Elefantul ţi se părea purice pe lîngă acest cucoş (Creangă). «Deosebit de..., în afară de...: pe lîngă lecţii, mai trebuie să fac şi sport. lingoare s.f. v. lingoare, lînică s.f. 1, Diminutiv al lui lînă. 2, Fire subţiri de lînă care servesc la brodat.
lînos, -oâsă, lînoşi, -oase, adj. || Din lînă || Cu lînă multă, bogat în lînă. • Asemănător cu lîna.
llânos subst. || Cuv. sp. || Denumire dată savanelor din America de Sud. loaial, -ă, adj. v. loial, loaialitâte s.f. v. loialitate, loâză, loaze, s.f. || Din sl. loza || (Reg.) 1. Viţă de vie; vlăstar. 2. Specie de salcie din ale cărei ramuri se împleteşc diferite obiecte. 3. (Fig.) Om
577
LOCK-OUT
şmecher, ştrengar; om de nimic, secătură. O 'loază ca tine nu mă opreşte pe mine în cale (Via-huţa). || Şi: (2) lôzie s.f.
lob, lobi, s.m. || Din fr. lobe || 1. Porţiune anatomică şi funcţională a unui organ, delimitată prin fisuri sau cute adînci (ex. la creier, la plămîn). 2. Partea inferioară a urechii externe.
3.	Fiecare dintre părţile în care este împărţită, prin crestături adînci, o frunză, o petală, o sepală etc.
lobat, -ă, lobaţi, -te, adj. ]| Din fr. lobe ||Care are lobi, alcătuit din lobi.
lobelină s.f. II Din fr. lobéline || Alcaloid extras dintr-o plantă, cu acţiune excitantă asupra centrului respirator, utilizat în tratamentul astmei, dispneei etc.
lobodă, lobode, s.f. || Din sl. loboda || Nume dat mai multor specii de plante erbacee, dintre care una, cu frunzele comestibile, este cultivată. O Expr. A umbla (sau a se plimba) ca vodă prin lobodă = a umbla fără grija (şi plin de importanţă).
ldbonţ, lobonţi, s.m. || Din magh. labanc || Nume dat ostaşilor care luptau pentru cauza Imperiului Habsburgic în timpul mişcărilor antihabsburgice din Ungaria şi din Transilvania.
lobûl, lobuli, s.m. H Din fr. lobule U Diviziune anatomică şi funcţională a unui lob; lob mic.
loc, locuri, s.n. H Lat. locus || 1. Punct sau porţiune determinată în spaţiu. O Din (sau de pe)’loc = de acolo de unde se află cineva, stînd aemişcat. Pe loc = a) pe aceeaşi bucată de pămînt unde se află cineva sau ceva; b) imediat, într-o clipă. La loc = acolo unde era, unde stătea de obicei. La un loc = împreună, laolaltă. In (sau peste) tot locul = pretutindeni. Din loc în loc = de colo pînă colo, ici şi colo. O P* loc repaus = comandă militară indicînd ieşirea din poziţia de „drepţi44 şi adoptarea unei poziţii mai libere. A-i sta cuiva mintea în loc = a se pomeni în faţa unui lucru de neînţeles, a rămîne uluit. A-i veni cuiva inima la loc = a se linişti. A pune pe cineva la locul lui = a-i arăta cuiva ce se cuvine şi ce nu. A o lua din loc = a pleca. A nu-şi mai afla locul sau a nu-l mai ţine locul = a nu mai avea astîmpăr sau odihnă; a fi plin de nerăbdare. A sta pe loc = ase opri din mers. (Fam.) La loc comanda, se spune pentru a reveni asupra unei dispoziţii. • Bucată, porţiune (delimitată) de teren. O Loc de casă = teren destinat pentru construire de locuinţă. Loc de veci = teren destinat pentru mormînt; cimitir. 2. Regiune, ţinut, ţară; localitate; ţara, localitatea în care s-a născut cineva. O Expr. A fi de loc éin...= a fi născut în.., a fi originar din...3. Spaţiu ocupat de cineva sau de ceva. O Loc de muncă = întreprindere, instituţie etc. în care o persoană îşi desfăşoară activitatea. O Expr. A lua loc = ase aşeza, a şedea. A-şi face loc = a-şi croi drum. A fi la locul lui = a fi aşa Cum se cuvine. 4. Scriere sau pasaj într-o scriere unde a apărut o anumită informaţie sau relatare. 5. Situaţie ocupată de cineva* în viaţa socială.
6.	Moment potrivit; prilej, ocazie. Ô Expr. A avea loc *= a se întîmpla, a se produce. Din
capul locului = dè la început. A da loc la... — a avea drept urmare, a determina. A* fi docul — a fi cazul. 7. In loc de... (sau în locul...), arată o înlocuire, o substituire, tn loc să... (sau în loc de a...), se spune pentru a marca opoziţia între doua idei.
locâl, -ă, (1) localuri, s.n., (2) locali, -e, adj.
|| Din fr. local || 1. S.n. Clădire sau grup de încăperi ocupate de o instituţie, de o întreprindere etc.; spec. restaurant, bodegă. 2. Adj." Specific unui anumit loc; dintr-un anumit loc: autorităţi locale; resurse locale. O Tratament l. = tratament care se aplică direct pe locul bolnav. Anestezie locală — anestezie a părţii corpului care trebuie supusă unei intervenţii chirurgicale.
localitate, localităţi, s.f. || Din fr. localité [| Aşezare omenească, oraş, comună, sat. O Din localitate = din oraşul (comuna etc.) despre care este vorba.
localiza, localizez, vb. I. || Din fr. localiser || 1. Tranz. şi refl. A (se) stabili, a (se) limita la un spaţiu determinat. 2. Tranz. A détermina (în spaţiu sau în timp) un fapt, o acţiune etc. 8. Tranz. A da (unei opere literare) un caracter local, a adapta la condiţiile specifice unei regiuni, unei epoci etc.
localizare, localizări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) localiza. 2. (Tehn.) Detectare şi precizare a poziţiei unui obiect, a locului unui defect dintr-o piesă, a unui zăcămînt din scoarţa terestră etc.
localizat, -ă, localizaţi, -te, adj. Limitat, fixat pe un anumit spaţiu. • Determinat, plasat în spaţiu sau în timp. «(Despre opere literare) Adaptat la specificul local.
loeâlnic, -ă, localnici, -ce, s.m. şi f. || Din rus. lokaVnyj || Persoană din localitatea despre care este vorba, om din partea locului.
locăntă locante, s.f. || Din ngr. lokanta || (înv.) Local în care se servesc băuturi; birt, han.
locaş, locaşuri, s.n. J| Din magh. lakâs (după loc) H l’. (Astăzi rar) încăpere, casă, locuinţă. O L. sfînt (sau dumnezeiesc) = biserică, mănăstire. 2. Cavitate într-o piesă, într-un obiect etc. în care urmează să intre un element al altei piese (cele două piese fiind asociate în funcţionare).II Şi: lăcâş s.n.
loeatâr, -ă, locatari, -e, s.m. şi f. || Din fr. locataire || Persoană care locuieşte într-o casă (ca chiriaş).
locativ, -ă, locativi, -e, s.n., adj. || Din fr. locatif || 1. S.n. Caz al declinării în unele limbi, care arată locul unde se săvîrşeşte acţiuifea verbului. 2. Adj. Referitor la spaţiul de locuit, la casele care se închiriază. O Spaţiu l. = încăperi locuite sau destinate a fi locuite de cineva.
locaţie, locaţii, s.f. || Din fr. location, lat. locatio, -onis II1. închiriere; chirie. 2. Taxă del. = sumă pe care o plăteşte, ca sancţiune, cel ce a depăşit termenul de încărcare sau de descărcare a vagoanelor de cale ferată. '
lock-out [Pr. : lôc-aut] subst. || Cuv. ëngl. || închidere a unei întreprinderi capitaliste pe un anumit termen şi concedierea în masă a muncitorilor, pentru a-i forţa sa accepte anumite
37 — Dicţionar general al limbii române
LOCO.
/'
condiţii (ex. renunţarea la grevă, la cererea de mărire a salariilor*etc.).
loco*1 Element de compunere cu sensul „loc“, care serveşte la formarea unor substantive.
ldco2 adv. || Cuv. lat. || (în adrese) în aceeaşi localitate unde se află şi expeditorul. • (în legătură cu achiziţia unor*mărfuri; urmat de o determinare) în, la: loco producător.
locomobil, -ă, locomobili, -e, adj., s.f. || Din fr. locomobile; lat. locus „loc“ 4^ mobilis „mobil44!!
1.	Adj. (Despre maşini) Care poate fi deplasat la locul de utilizare. 2. S.f. Agregat, prevăzut cu un.motor cu abur, care serveşte la acţionarea unor maşini de lucru (agricole, forestiere etc.).
Îocomotivă, locomotive, s.f. || Din fr. locomotive; lat. locus „loc“motivus „mobil44 [| Vehicul motor de cale ferată folosit pentru a remorca vagoanele.
locomotdr, -oare, locomotori, -oare, adj. || Din fr. locomoteur || Care se referă la locomoţie.
locomoţie s.f. II Din fr. locomotion; lat. locus „loc44 + motio „mişcare44 || Deplasare, mişcare dintr-un loc în altul. • Funcţie a organismelor vii, datorită căreia acestea se pot deplasa.
locotenent, locotenenţi, s.m. || Din it. locotenente || Grad de ofiţer imediat superior sublocotenentului; persoană care are acest grad. O Locotenent-major = grad de ofiţer între locotenent şi căpitan. Locotenent-colonel — grad de ofiţer între maior şi colonel.
locotenentă, locotenente, s.f. I) Din it. locote-nenza [I (înv.) Funcţia de locţiitor. O L. domnească = organ administrativ-politic în Ţara Românească şi în Moldova, care ţinea locul domnului, exercitînd atribuţiile acestuia; căimă-cămie.
locţiitdr, -oâre, locţiitori, -oare, s.m. şi f.
|| Loc + ţiitor (după fr. lieutenant) || Persoană care ţine locul alteia într-o funcţie.
locui, locuiesc, vb. IV. Intranz. || Gf. loc || A-şi avea domiciliul undeva; a sta, a şedea undeva.
locuibil, -ă, locuibili, -e, adj. || Din locui || Care poate fi locuit, în care se poate locui.
locuinţă, locuinţe, s.f. II Din locui || Casă, încăpere în care se locuieşte; domiciliu.
locuit, -ă, locuiţi, -te, adj. (Despre case, ţinuturi etc.) în care locuieşte cineva, unde există oameni.
locuitor, -oâre, locuitori, -oare, s.m. şi f II Din locui || Persoană care îşi are domiciliu obişnuit într-un loc determinat (într-un oraş, într-o regiune, într-o ţară etc.), considerat în raport cu acestea.
locuţiune, locuţiuni, s.f. || Din fr. locution, lat. locutio, -onis II Grup de cuvinte care au un înţeles unitar şi se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire.
locvâce adj. invar. || Din fr. loquace, lat. loquax, -aeis || (Livr.) Care vorbeşte mult; vorbăreţ, limbut.
locvacitâte s.f. [| Din fr. loquacité, lat. loqua-citas, -atis || (Livr.) Obişnuinţa de a fi locvace; limbuţi e.
578
lddbă, todbe, s.f. || Din ucr. lodva || (Reg.) Scîndură groasă făcută din despicătura unui trunchi de copac şi cioplită numai cu securea; p. gener. bucată lungă de lemn despicată dintr-un trunchi de copaci
loden, lodene,\ s.n. || Din germ. Loden, fr. loden II Ştofă groasă şi păroasă, de obicei impermeabilă. • Pardesiu * confecţionat dintr-o astfel de stofă.
loess [Pr.: los], loessuri, s.n. || Din fr. loess, germ. Loss || Rocă sedimentară detritică, alcătuită din acumularea particulelor fine, de culoare gălbuie, transportate de vînt.
logaâdic, -ă, logaedici, -ce, adj. || Din fr. logaedique; gr. logos „vorbire44 aoide „cînt" jj (în versificaţia antică) Vers L = vers alcătuit dintr-o combinaţie de dactili şi trohei.
logaritm, logaritmi, s.m. || Din fr. logaritkme; gr. logos „raport44 + arithmos „număr44 ||, Putere la care trebuie ridicat un anumit număr pozitiv (numit bază) pentru a obţine numărul dat.
logaritmic, -ă, logaritmici, -ce, adj. || Din fr. logaritkmique || Care se referă la logaritmi. O Ecuaţie logaritmică = ecuaţie în care intră logaritmul necunoscutei.
logatdm, logatomi, s.m. || Din fr. logatome; cf. gr. logos „cuvînt44 || Cuvînt artificiala fără semnificaţie, format din trei sunete (consoană — vocală — consoană), folosit pentru aprecierea calităţii unei transmisiuni telefonice sau a audiţiei într-b sală.
loggia s.f. || Cuv. it. H Galerie încorporată unei clădiri, acoperită şi deschisă spre exterior printr-un şir de arcade sprijinite pe coloane. • Balcon mărginit pe panouri care împiedică, pătrunderea directă a soarelui în încăperi.
16gic, -ă, logici, -ce, s.f., adj.II Din fr. logi-que II1. S.f. Ştiinţă a demonstraţiei, al cărei obiect îl constituie stabilirea condiţiilor gîndirii corecte, a tipurilor şi a legilor raţionării veridice, în dezvoltarea sa, li s-a constituit în două discipline fundamentale: a) 1. formală clasică (1. generală), care studiază formele logice fundamentale (noţiunea, judecata, raţionamentul) şi principiile gîndirii; b) 1. formală modernă (1, simbolică sau 1. matematică), apărută în sec. 19, care» cercetează operatorii logici şi elaborează calcule logice, găsindu-şi importante aplicaţii în electronică, automatică, cibernetică ş.a.); logistică. 2. S.f. Mod de a gîndi al cuiva; gîndire justă, raţionament corect. 3. S.f. Cerinţă firească, temei, raţiune. 4. Adj. Conform cu regulile logicii; raţional, corect, just. 5. Adj. (Telec.) Circuit l. = circuit electronic sau electromecanic, folosit în tehnica calculatoarelor electronice, cu ajutorul căruia se pot efectua operaţii logice elementare, tipul operaţiei depinzînd de schema circuitului.
logician, -ă, logicieni, -e, s.m. şi f. || Din fiv. logicien II Specialist în logică (1)/
logicism s.n. || Din fr. logicisme || Concepţie potrivit căreia matematica poate fi dedusă din logică.
logistică s.f. И Din fr. logistique; gr. logistike „arta calculului44 || Logică simbolică (sau matematică).
570
LÔPA’TAK
logé- || Din fr. logo-; gr. logoş „vorbire, euvînt44 || Element de compunere eu sensul de „vorbire, cuvînt, vorbă44, care serveşte la formarea unor substantive.
logodi, logodesc, vb. IY. Refl. recipr. |] Din si. lagoditi || A se angaja, prin logodnă, să se căsătorească.
logodit, -ă, logodiţi, -te, adj. Care s-a angajat prin logodnă să se căsătorească cu cineva. O Expr. (Fam.) (Ca un) ţap logodit — mîndru, fudul, îngîmfat.
logodnă, logodne, s.f. || Din sl. logodînu || Ceremonie prin care un bărbat şi o femei^ se angajează să se căsătorească. • Petrecere organizată cu prilejul acestei ceremonii.
logodnic, -ă, logodnici, -ce, s.m. şi f. || Din logodnă y Persoană care s-a logodit cu cineva, considerată în raport cu acela.
logofăt, logofeţi, s.m. || Din ngr. logoîhetis ||
1.	(în evul mediu în Ţara Românescă şi în Moldova) Mare dregător, membru în sfatul domnesc. 2. (înv.) Scriitor, secretar într-o cancelarie; grămătic, diac. 3. Yătaf, supraveghetor (la © moşie).
logogrâf, lo go grafi, s.m. || Din fr. Io go graphe, gr. hgographos || (în Grecia antică) 1. Scriitor de proză, mai ales istorie. 2. Autor de discursuri, de pledoarii (comandate şi ţinute de alţii în faţa judecătorilor).
logogrif, logogrifuri, s.n. II Din fr. logogriphe; logo- -f- gr. gryphos „enigmă44 |] Joc distractiv care constă în deducerea unui cuvînt din altul prin adăugarea, eliminarea ori inversarea unor sunete sau silabe. • P. exU Limbaj obscur, ininteligibil.
logoped, -ă, logopezi, -de, s.m. şi f. || Din logopedie H Specialist în logopedie.
logopedie s.f. H Din fr. logopédie; logo- + gr. paideia „educaţie44 || Ramură a pedagogiei şi a medicinii, care se ocupă cu studierea, tratarea şi corectarea deficienţelor de vorbire ale copiilor.
logoree s.f. || Din fr. logorrhée; logo- + gp. rhein „a curge44 || (Med.) Creştere patologică a ritmului şi debitului vorbirii; vorbire excesivă şi nestăpînită. • (Fam.) Faptul de a vorbi mult şi inutil; limbuţie.
logos logosuri, s.n. || Din gr. logos, fr. logos ||
1.	Termen folosit în filozofia antică pentru a denumi ordinea cosmică, raţiunea cosmică şi a gîndirii omeneşti, ulterior atribuindu-i-se sensul mistic de raţiune divină. 2. (Ir. şi fam.) Cuvîntare, discurs.
loial, -ă, loiali, -e, adj. || Din fr. loyal || Care are o atitudine corectă; cinstit, sincer. || Şi: loaiâl, -ă adj.
loialitate s.f. || Din loial || însuşirea de ,a fi l#ial; sinceritate, corectitudine. || Şi: loaialitate
s-f-
léitrâ, loitre, s.f. II Din ser. lo (i)tra || Fiecare dintre cele două părţi laterale, în formă de scară, ale coşului carului.
lojă, loji, s.f. II Din fr. loge || 1. Fiecare dintre compartimentele pentru spectatori, aşe-
zate în jurul incintei unei săli de spectacole, cu deschidere spre scenă. O Loja orchestrei v. fosă (2). 2. Mic compartiment la intrarea unei clădiri, în care stă portarul în timpul serviciului. 3. Organizaţie francmasonică. 4. Cavitate în interiorul unei flori, în care se găsesc ovulele sau polenul. 5. Loc ocupat de un organ sau de o altă formaţie anatomică.
lojniţă, lojniţe, s.f. H Cf. ucr. loznyca || (Reg.) Leasă de nuiele pe care se usucă sau se afumă fructe, caş etc. • Cuptor sau groapă peste care se pune această leasă.
lom, lomuri, s.n. || Din rus. lom || Rangă def fier folosită la operaţiile do aşezare pe traverse a şinelor de cale ferată.
lombar, -ă, lombari, -e, adj. || Din fr. lombaire (< lombes „şale44) || Care se referă la regiunea şalelor; care ţine de şale.
lombard, lombarduri, s.n. || Din germ. Lom-btard, fr. lombard || împrumut bancar cu garanţie constituită din hîrtii de valoare, îndeosebi rente de stat. • Instituţie de credit care acordă astfel de împrumuturi.
longeron, longeroane, s.n. || Din fr. longeron « long „lung44) II Grindă montată în lungul unui pod, al unei maşini, al unei instalaţii etc., cu scopul de a le mări rigiditatea. || Şi: lonjeron s.n.
longevitate s.f. I! Din fr. longévité, lat. lon-gaevitas, -atis || Durată lungă a vieţii unui om, unui animal, unei plante; faptul de a trăi mult.
longeviv, -ă, longevivi, -e, s.m. şi f. [| Cf. longevitate || Persoană care trăieşte mult.
longitudinâl, -ă, longitudinali, -e, adj., s.f. II Din fr. longitudinal || 1. Adj. Care se referă la lungime; care este aşezat în direcţia lungimii.
2.	S.f. Nervură metalică aplicată în sens longitudinal (1), pe fundul unei nave, pe bordaje sau sub punte, pentru a întări tablele învelişului.
longitudine, longitudini, s.f. || Din fr. longitude, lat. longitudo, -inis || Distanţa în grade, măsurată pe ecuator, dintre primul meridian (care trece prin Greenwich) şi cel care trece prin punctul dat. împreună cu latitudinea constituie cele două coordonate geografice.
lonjă, lonje, s.f. || Din fr. longe || Piesă mobilă ajutătoare folosită în procesul de învăţare sau de perfecţionare a unor mişcări acrobatice în gimnastică," sărituri în apă etc. lonjeron s.n. v. longeron, lopâtă, lopeţi, s.f. || Din sl. lopata || 1. Unealtă formată dintr-o placă de fier, uşor curbată sau plată, montată pe o coadă lungă de lemn, servind pentru a ridica pămînt, pietriş, nisip etc. O Cu lopata == în cantitate mare; din belşug. O Expr. (Fam.) Sapa şi lopata = moartea. • Cantitatea de material’ care se poate lua o dată cu această unealtă. • Unealtă de lemn, de forma celei de fier, folosită^ mai ales pentru a băga pîinea în cuptor. 2. Yîslă.
lopăta, lopătez, vb. I. Intranz. || Din lopată\\ A vîsli.
lopătăr, lopătari, s.m. Ц Din lopată || 1. Vîs-laş, barcagiu. 2. Pasăre călătoare de mărimea unei berze, de culoare albă, cu ciocul lăţit spre
37*
jLORD
580
vîrf şi cu un moţ de pene pe cap. îşi face cuibul în Delta Dunării şi este ocrotit prin lege.
lord, lorzi, s.m. || Din engl,, fr. lord [) 1. Titlu nobiliar, ereditar sau conferit de mnaasrh, în Anglia; persoană care poartă acest titlu. 2. Membru al camerei superioare a parlamentului englez (Camera Lorzilor).
lorddză, lordoze, s.f. || Din fr. lordose; gr. lordosis „gîrbovire44 || Curbură cu convexitatea anterioară a coloanei vertebrale în regiunea lombară, care apare în rahitism, paralizii etc.
Idri s.m. || Din fr. loris || Mamifer lemurian nocturn din India şi Ceylon, lung de c. 25 cm; se hrăneşte mai ales cu fructe şi seminţe, lornetă s.f. v. lomietă.
lomiâtă, lorniete, s.f. || Din fr. lorgnetle ||
1.	Ochelari plianţi, cu mîner. 2. Binoclu mic, folosit la spectacole || Şi: (înv.) loradtă s.f.
lornidn, lornioane, s.n. || Din fr. lorgnon ||
I.	Lornietă (1). 2. Ochelari Susţinuţi pe nas de un resort; pince-nez.
lostopân, lostopane, s.n. (Reg.) Bucată mare de piatră, de gheaţă etc.
lostriţă, lostriţe, s.f. || Cf. rus. losos' „somon44 || Peşte teleostean răpitor din apele de munte, asemănător cu păstrăvul, dar mult mai mare decît acesta (60 — 80 cm lungime). Este ©crotit prin. lege.
losttin s.m. v. lăstun.
lot, loturi, s.n. || Din fr. lot |11. Fiecare dintre porţiunile în care a fost împărţit un teren sau o pădure; parcelă. 2. Grup de persoane care acţionează în comun sau care aparţin aceleiaşi Unităţi: un lot de sportivi. 3. Grup de obiecte de acelaşi fel. • Grup de produse pregătite în acelaşi timp sau expediate în comun.
Idtcă, lotci, s.f. II Din rus lodka || Barcă pescărească îngustă, cu prora şi pupa ascuţite şi ridicate. Un lanţ de lotci... se legănau priponite la mal (Bart).
loterie, loterii, s.f. || Din fr. loterie || Joc de noroc cu bilete conţinînd numere sau combinaţii de numere, dintre care, prin tragere la sorţi, unele sînt declarate cîştigătoare, dînd dreptul la premii. • (Fig.) Hazard, moroc.
loto, lotouri, s.n. || Din fr. loto, it. loto „lot44 ||
1.	Joc de societate cu fise numerotate, scoase la întîmplare dintr-un săculeţ şi cu care trebuie să se completeze nişte cartoane numerotate corespunzător. 2. Loterie.
lotru, lotri, s.m. || Gf. ser. lotar, lotra || (înv. şi pop.) Hoţ, tîlhar. • Ştrengar, şmecher; isteţ.
lotus, lotuşi, s.m. || Din fr., lat. lotus || Nume dat mai multor plante acvatice din ţările calde, cu flori albastre, trandafirii sau albe, plăcut mirositoare.
loţiune, loţiuni, s.f. || Din fr. lotion, lat. lolio „spălare4* || Preparat cosmetic lichid, folosit pentru îngrijirea pielii sau a părului.
lovi, lovesc, vb. IV. || Din sl. loviţi „a vîna; a pescui46 || 1. Tranz., intranz. şi refl. A (se) atinge cu putere, a (se) izbi; (tranz.) a aplica o lovitură, a bate. • Tranz. (Fig.) A aduce pagube sau prejudicii. 2. Refl. A da peste o piedică, a Se împiedica, a se izbi de ceva. • (Fig.) A întîm-pina dificultăţi. 3. Tranz. A izbi într-o ţintă cu
un proiectil. 4. Tranz. (Despre stări fiziologice, boli etc.) A cuprinde, a ataca pe cineva dfimtr-e dată. 5. Refl. recipr. (înv.) A se asemăna, a se potrivi. O Expr. A se lovi ca nuca-n perete = a nu se potrivi deloc. 6. Refl. recipr. (înv.) A se lupta.
lovire, loviri- s.f. Acţiunea de a (se) lovi; lovitură, izbitură. Vorbele lui erau loviri de cuţit pentru Zoe (Negruzzi).
lovitdră, lovituri, s.f. || Din lovi || 1. Atingere bruscă şi puternică, izbitură; zgomot cauzat de o izbitură. O L. de graţie. = lovitură care răpişi® definitiv. • (Fig.) Durere sufletească, supărare, necaz. 2. Atac puternic executat asupra inamicului. • Atac îndrăzneţ venit prin surprindere. O Expr. A da lovitura = a obţine un succes important (şi neaşteptat). 3. Descărcare a unei arme de foc. 4. L. de stat = acţiune rapidă car® vizează răsturnarea regimului* politic existent şi preluarea prin forţă a puterii. L. de teatru = acţiune bruscă, efectuată cu scopul de a impresiona puternic. 5. (Sport) L. de pedeapsă■ = sancţiune dată de arbitru pentru o incorectitudine gravă de joc, consţînd dintr-o lovitură executată de echipa contra căreia s-a produs incorectitudinea. L. de colţ = corner.
loxodrdma, loxodrome, s.f. || Gf. fr. loxodr•-mie; gr. loocos „oblic44 -jr dromos „drum44 || Curbă trasată pe o hartă (reprezentând globul terestru) care taie toate meridianele sub acelaşi ungki.
loz, lozuri, S.n. || Din germ. Los ţfBilet de loterie.
ldzie s.f. v. loază.
lozincă, lozinci, s.f. || Din germ. Losung f| Formulare concisă care exprimă o idee călăuzitoare, un îndemn, o chemare etc. • Placardă, afiş etc. pe care se află o inscripţie cu un astfel de conţinut.
luă, iau, vb. I. Tranz. || Lat. levăre |] 1. A prinde un obiect în mînă pentru a-1 ţine (şi a se servi de el) sau a-1 duce în alt loc. O Expr. A lua pasărea din zbor = se spune despre un vînător foarte bun ochitor. A-şi lua nădejdea de la cineva sau de la ceva = a renunţa, a nu mai spera la ceva. A-şi lua o grijă de pe cap — a scăpa de o grijă. 2 A apuca pe cineva (sau ceva) cu mina; a înhăţa, a înşfăca. O Expr. (Reiî. recipr.) Poţi să te iei de mînă cu el = ai aceleaşi apucături ca el. A se lua de cap (sau de piept) cu! cineva — a se încăiera, a se bate sau a ge certa în mod violent* cu cineva. 3. A mînca (puţin, pe apucate), a bea, a înghiţi o doctorie.
4.	Â-şi pune pe sine o haină. 5. A scoate o porţiune, o cantitate din ceva. O Expr. A lua cuiva sînge = a face să curgă, printr-o incizie, o cantitate de sînge pentru a descongestiona, pentru analiză etc. 6. A da la o parte, a îndepărta; a scoate ceva din locul în care ş© ală. • Refl. (Despre vopsele) A se desprinde de pe obiectul vopsit, a se şterge. 7. A deposeda pe cineva de un lucru; a retrage cuiva un drept, o favoare. O Expr. A-i lua cuiva comanda — a înlătura pe cineva dintr-un post de răspundere (în special de la comanda unei unităţi militare). A-i lua cuiva viaţa (sau zilele) = a omorî pe cineva. 8. A-şi însuşi un lucru (care i se cuvine).
581
LUCRATIV
a pune stăpînire pe ceva;' p. ext. a primi, a căpăta. • A încasa o sumă de bani. 9. A găsi . pe cineva sau ceva (şi a-] duee cu, sine). Q Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se spune despre cinăva sau ceva care nu se mai găseşte acojo unde era mai înainte. A nu şti de unde să iei pe cineva — a nu-ţi aminti în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva; 10. A contracta*o boală molipsitoare. 11. A dobîndi, a obţine; a cumpăra. O Expr. A lua pildă = a imita exemplul altuia. 12. A cuceri, a ocupa; a-şi însuşi un lucru străin. «A confisca, 18. A angaja pe cineva; a primi pe cineva la sine. # Refl. recipr. A se căsători. 11. A se angaja, a-şi asuma sarcina să... O Expr. A-şi lua răspunderea = a se considera răspunzător de ceva. 15. (în expresii şi locuţiuni verbale) A lua cu chirie = a închiria. A lua în arendă — a arenda. A lua obiceiul (sau năravul) — a se obişnui să... A lua înfăţişarea (sau aspectul) — a părea..., a da impresia de... A lua fiinţă — a se înfiinţa. (Despre ambarcaţii) A lua apă = a avea o spărtură prin care pătrunde apa. A lua foc = a se aprinde. 16. A duce cu sine una sau mai multe persoane. O Expr. A lua pe cineva la (sau în) armată — a înrola un recrut. A-l lua pe cineva moartea — a muri. 17. A avea o anumită atitudine faţă de cineva, a se comporta în anumit fel. Q Expr. A lua pe cineva cu binele (sau cu binişorul) = a proceda cu menajamente, cu tact-faţă de cineva. A lua pe cineva pe departe = a începe cu cineva o discuţie pe ocolite. Nu mă lua aşa! = n:u-mi vorbi’ în felul acesta. 18. (Despre’ manifestări psihice sau fizice) A cuprinde pe cineva. O Expr. A lua frica cuiva = a se teme de cineva. (Refl.) A se lua de gînduri — a începe să fie îngîndurat. 19. .(Despre vehicule) A transporta pe cineva. • (Despre oameni) A merge, a călători cu un mijloc de transport. 20. A pleca, a porni, a se îndrepta într-o direcţie oarecare. O Expr. A o lua din loc = a pleca’ repede. A o lua la fugă = a porni în fugă. A-şi lua zborul — a porni în zbor. (Refl.) A se lua după cineva ~ a) a porni în urma cuiva; b) a alunga, a goni pe cineva; c) (fi£.) a urma sfaftul cuiva; a imita pe cineva. • (Despre căi de comunicaţie şi ape curgătoare) A-şi schimba direcţia, a se orienta spre... |[ Prez. ind. iau, iei, ia, luăm, luaţi, iau; part. luat.
luâre s.f. Acţiunea de a lua. O Luare-aminte ~ atenţie, grijă.
lâbeniţă, lubeniţe, s.f. || Din bg., ser. lubenica || (Reg.) Pepene verde.
ldbric, -ă, lubrici, -ce, adj. || Din fr. lubrique, lat. lubricus || (Livr.) Excesiv de senzual, libidinos. • Care aţîţă senzualitatea; excitant, lasciv ^
lubricăre s.f. || Din lat. lubricare || Operaţie de introducere a unui lichid într-un sistem tehnic (sondă, conductă etc.) sub presiune.
lubrifrâ, lubrifiez, vb. I. Tranz. || Din fr. lubrifier || A introduce un lubrifiant între suprafeţele de contact a două corpuri aflate în mişcare relativă.
lubrîîiânt, lubrifianţi, s.m. || Din fr. lubrifiant H Material fluid sau vîscos care se întinde
între suprafeţele de contact a două corpuri solide în mişcare relativă şi care formează kitre acestea © peliculă subţire, servind pentru a reduce încălzirea şi uzura lor.
lubrffîére, lubrifier і, s.f. Acţiunea de a lubrifia; ungere.
lucârnă, lucarne, s.f. || Din fr. lucarne (j Fereastră mică în acoperişul unei case.
luceafăr, luceferi, s.m. || Lat. Lucifer || 1. Numele popular al planetei Venus şi al altor stele strălucitoare. 2. (Fig.) Om cu calităţi strălucite.
lucerna s.f. I) Din germ. Luzerne || Planta furajeră din familia leguminoaselor, cu frunze compuse din cîte trei foliole şi cu flori violete.
luci, pers. 3 luceşte, vb. IV. Intranz. |Lat. Чисіге (=lucere) j| 1. A răspîndi lumină, a, străluci. 2. A sclipi, a seînteia. • (Despre ochi)
A fi expresivi, luminoşi. 3. (Despre idei, sentimente) A apărea brusc, pentru scurt timp. în ochii lui Zaharia Buhu nu luci însă ascuţimea nici unei ironii (Cezar Petrescu).
lucid, -ă, lucizi, -de, adj. || Din fr. lucide, lat. lucidus {(lux, lucis ,,lumină“) || Care are mintea clară; care înţelege clar lucrurile.
• (Adverbial) în mod ’ conştient; treaz, luciditate s.f. II Din fr. lucidité || Calitatea
de a fi lucid; claritate în gîndire. • Deplinătate a funcţiunilor intelectuale; stare de con-ştienţă.
luciîermă s.f. H Cf. lat. lux, lucis „lumină“ d- ferre „a purta“ || Substanţă proteică, cu proprietăţi luminescente, secretată de unele animale [licurici, peşti abisali etc.).
lucids, -oâsă, lucioşi, -oase, adj. || Din luciu H Care are luciu, care sclipeşte.
lucire, luciri, s.f. Faptul de a luci; răspîn-dire de luţnină. în poiana tăinuită unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeţilor luncii cu grăbire se adună (Alecsandri).
lucitor, -oare, lucitori, -oare, adj. Ц Din luci |] Care împrăştie lumină, care luceşte.
• Sclipitor, seînteietor.
luciu, -ie, (1, 2) lucii, adj., (8) luciuri,, s.n. || Din luci |11. Adj. Care luceşte,, lucios.
2.	Adj. Cu lustru, lustruit. O Expr. (Fam.) ' Sărăcie lucie = sărăcie mare, mizerie. 8* S.n. Aspectul unui corp lucios; suprafaţa strălucitoare a unor obiecte care răsfrîng razele de lumină. • Lustru.
lucră, lucrez, vb. I. |J Lat. lucubrare f|l. Intranz. şi tranz. A munci, a presta o munca.
2.	Intranz. A fi în mişcare, în acţiune; a funcţiona. • A acţiona în chip eficace, a avea efectul dorit. 3. Tranz. A prelucra un material.
4.	Tranz. (Fig.) A unelti împotriva cuiva.
lucrăre, lucrări, s.f. 1. Acţiunea de^a lucra; muncă, activitate. • Lucru realizat prin muncă fizică sau intelectuală. • Scriere, studiu scris asupra unui anumit subiect; operă artis- * tică sau ştiinţifică. 2* Operaţie sau ansamblu de operaţii efectuate cu ajutorul maşinilor, utilajelor etc. • Lucrarea pămîntului = agricultură. 3. Faptă, înfăptuire, realizare.
lucrativ, -ă, lucrativi, -e, adj. || Din fr. lucratif, lat. lucrativus || Care .aduce cîştig; rentabil.
LUCRATOR
582
lucrător, -oare, lucrători, -oare, adj., s.m. şi f. U Din lucra\\	1.	Adj. Care munceşte; har-
nic. • (Despre zile) în care se lucrează. 2.
S.m. şi f. Persoană care munceşte; muncitor.
lucrătură, lucrături, s.f. || Din lucra || 1. Med de execuţie a unei lucrări manuale. 2. (Fig.) Uneltire, intrigă.
Meru, lucruri, s.n. || Din lucra || 1. Tot ceea ce există (în afară de fiinţe) şi care este conceput ca un obiect unic. O L. în sine = termen filozofic care desemnează lucrurile aşa cum există ele, în sinea lor, spre deosebire de ceea ce sînt ele în cunoaşterea noastră. • Obiect care aparţine unei persoane sap. unei colectivităţi. O L. mobil (sau mişcător) = lucru car© poate fi mutat dintr-un loc într-altul. L. nemişcător — lucru care, prin natura sa ori prim voinţa părţilor, nu poate fi strămutat dintr-un loc într-altul. 2. Activitate, muncă pentru' a realiza ceva. O Zf de lucru — zi în cam se lucrează. (Fiz.) L. mecanic = energie dezvoltată de o forţă Care acţionează asupra unui corp. O Expr. A avea de lucru = a fi ocupat- N-ai avut de lucru, se spune celui care face un lucru nepotrivit. A-şi face de lucru = a-şi erea singur încurcături. 3. Rezultatul muncii. 4. Chestiune, problemă. 5. Fapt, fenomen, eveniment. O Lucru de nimic — fapt lipsit de importanţă.
Ifies s.n. II Din germ. Lues ,J| (Med.) Sifilis, îuetă, luete, s.f. II Din fr. luette || (Anat.) Omuşor (2), uvulă.
luetic, -ă, luetici, -ce, adj., s.m. şi f. || Din germ. luetisch || (Livr.) Sifilitic.
lufâr, lufari, s.m. Poşte teleostean marin* răpitor, cu corpul turtit lateral, de c. 30	—
40 om lungime.
Ша, lufe, s.f. || Din fr. luffa || Plantă legumicolă anuală din familia cucurbitaceelor, cu tulpina lungă de 3—5 m, cu numeroase flori galbene şi fructul în formă alungită care, după uscare, este folosit ca burete de baie şi în industria celulozei.
lugăbru, -ă, lugubri, -e, adj. j| Din fr. lugubre, lat. lugubris ((lugere „a fi în doliu“) || Care exprimă sau produce tristeţe, groază; înfiorător, sinistru; jalnic, sumbru.
Idjer, lujeri, s.m. Tulpină sau porţiune de tulpină subţire; ramură tînără la plantele lemnoase.
lulea, lulele, s.f. II Din tc. liile || Obiect folosit la fumat, alcătuit dintr-o parte mai groasă, scobită, în care se pune tutunul şi o ţeava prin care trece fumul. O Expr. (Adverbial) îndrăgostit (sau amorezat) lulea = foarte îndrăgostit .	• Cantitate de tutun cîtă încape
în găvanul unei pipe.
lnmMgo s.n. j| Din fr. lumbago, lat." lum-bago (<lumbus ,,şale“) || Afecţiune care se manifestă prin dureri în regiunea şalelor, fiind * cauzată de un efort fizic, de frig sau de unele stări patologice ale coloanei vertebrale lombare; p. ext. orice ţlurere (de ©bicei reumatică) resimţită în regiunea şalelor.
Mme, lumi, s.f. || Lat. lumen „lumină" || % Totalitatea celor ce există ca realitate obi-
ectivă (lumea materială, lumea lucrurilor) şi ca reflectare ideală a ei (lumea spirituală, lumea ideilor); univers, cosmos. O Expr. Lumea de pe lume = totul. De cînd e lumea (şi pâmîntul) == de (sau din)totdeauna (în construcţii negative) niciodată. Cît e lumea (şi pâmîntul) == veşnic; (în construcţii negative) niciodată, nicăieri. Nici pentru toată lumea sau pentru nimic în lume = cu nici un preţ. Că doar nu p iere lumea = doar nu e ceva * extraordinar, nu se întîmplă cine ştie ce. Larcă toată lumea e a lui, se zice despre cel ce se simte foarte fericit. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui (Creangă). 2. Ansamblu format din Pămînt şi aştrii vizibili; sistem planetar, sistem solar. 3. Domeniu al realităţii, care sc distinge de altele prin anumite însuşiri fundamentale (ex. lumea organică, lumea anorganică).
4.	Pămîntul, cu întreaga lui viaţă animală şi vegetală, globul terestru locuit de om. O Lumea veche — Asia, Europa şi Africa. Lumea nouă = America şi Oceania. O Expr. în toată lumea sau în lumea toată = pretutindeni, peste tot. A se duce (sau a pleca, a fugi) în lume (sau in lumea largă) == a pleca departe, fără să se ştie unde. A-şi lua lumea în cap = a pleca undeva (departe) părăsind totul (mai ales din cauza unor supărări mari, a unor necazuri). A jcuţreiera lumea = a călători mult şi în locuri diferite. 5. Omenirea, comunitatea oamenilor care trăiesc pe Pămînt, populaţia globului pămîntesc. • Grpp social avînd anumite trăsături comune (fel de viaţă, cultură etc.). 6. Mulţime, public; societate, mediu social. O Om de lume = a) persoană care are experienţa vieţii; b) persoană veselă, dornică de petreceri. Ca lumea = cum trebuie, cum se cuvine. O Expr. A fi în rînd cu lumea =. a fi la fel ca ceilalţi, a fi om chibzuit, care şi-a făcut un rost în viaţă. Lumea toată sau o lume întreagă = mulţime de oameni. A ieşi (sau a scoale capul) în lume = a apărea în societate, a începe să frecventeze societatea. 7. Mediu în care se desfăşoară existenţa umană. O Expr. A veni pe lume = a se naşte. Nu ştie pe ce lume se află = nu-şi dă seama de ce se întîmplă în jurul său. A se duce în lumea lui = a-şi vedea de treburi, a se retrage în ale sale. A-i fi cuiva lumea dragă = a-i plăcea să trăiască. Cînd li-e lumea mai dragă =*= cînd te simţi mai bine, cînd nici nu te gîndeşti, nici nu te aştepţi la ceva (neplăcut). 8. (în basme) Lumea albă = lumea pămîntească. Lumea neagră = viaţa subpâ-mînteană, în care ar trăi duhurile rele. Lumea de apoi (sau cealaltă)x = (în concepţiile religioase) presupusa viaţă de după moarte; (în basme) celălalt tărîm. 9. (înv. şi reg-) Lumină-O Lumea ochiului = pupilă.
lumen, (1) lumeni, s.m., (2) lumene, s.m || Din lat. lumen „lumină" || 1. S.m. Unitate de măsură a fluxului luminos. 2« S.n. Canal al unui organ cavitar (vas sangvin, intestin).
lumesc, -eâscă, lumeşti, adj. || Din lume |[
1.	Priviter la lume^ d© lume (4). 2* Vesel,, glumeţ.
583
LUNA
lumină, luminez, vb. I. || Din lumina || 1. Intranz. A emite, a răspîndi lumină; a fi luminos. 2. Tranz. A proiecta lumină asupra unui lucru (pentru a fi văzut mai bine). O Expr. A lumina cuiva calea (sau drumul) — a călăuzi, a conduce pe cineva spre ţintă. 8. Refl. A deveni luminos, a se umple de lumină. O Expr. A se lumina de ziuă = a se face ziuă.
• A se însenina. 4. Tranz. (Fig.) A răspîndi ştiinţa şi cultura-în mase; a instruita învăţa’pe cineva. • (Tranz. şi refl.) A se lămuri, a (se) clarifica. 5. Refl. (Despre faţă, ochi) A căpăta / o expresie de mulţumire, de bucurie. • Tranz. A înveseli, a bucura, a însenina, a răspîndi mulţumire. 6. Intranz. (Despre un gînd, o idee) A se ivi, a apărea în minte.
' luminare, luminări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) lumina. 2. Instruire, educare.
luminat1 s-.n. Faptul de a lumina; luminare. luminat2, -ă, luminaţi, -te, adj. 1. Care primeşte lumină, asupra căruia se revarsă lumină, plin de lumină; luminos. 2. (Despre oameni) Cu multă ştiinţă de carte, înţelept, învăţat. 8. (Despre ochi, faţă) Care exprimă mulţumire, plăcere, bucurie.
luminator s.n. v. luminător, lumină, lumini, s.f. || Probabil din lume, înv., „lumină44 || 1. Radiaţie electromagnetică (emisă de un corp incandescent sau lumines-cent) care impresionează ochiul; efectul acestei radiaţii. O L. albă — lumina mijlocie a zilei cu un spectru alcătuit din culorile roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. L. rece — lumină neînsoţită de radiaţii infra-roşii, cu un efect termic redus. L. naturală — lumină complet nepolarizată (v. polarizat). O Pe lumină — în timpul zilei, de la răsăritul pînă Ia apusul soarelui. In lumina... = prin prisma..., din punctul’de vedere al... O Expr. A vedea lumina zilei — a se naşte. A ieşi la lumină — a) a ieşi dintr-o situaţie grea; fo) a ieşi la iveală, a deveni evident. A pune ceva in lumină — a scoate ceva în evidenţă, a sublinia. A pune intr-o lumină bună (sau rea) = a scoate în evidenţă aspectele pozitive (sau negative) din activitatea cuiva. A vedea lumina tiparului ■ = a fi publicat, tipărit. Limpede (sau clar) ca lumina zilei — evident. 2. Izvor, sursă de lumină. O L. electrică v. electric, m (Pop.) Luminare. Lumina ochiului — pupilă. O Expr. A-i fi cuiva drag ca lumina ochilor = a-i fi cuiva foarte drag. 4. (Fig.) Ceea ce luminează mintea; cultură, învăţătură. O Expr. A arunca lumină (asupra unei probleme) = a clarifica. A se face lumină în capul cuiva — a pricepe, a înţelege.
5.	Distanţa liberă dintre feţele interioare a două piese vecine ale unui sistem tehnic. • Deschidere liberă într-o construcţie.
luminătăr, luminătoare, s.n. ||Din lumina || Geam sau panou transparent în acoperişul sau în plafonul unei clădiri, făput în vederea luminării naturale a unei încăperi. || Şi: luminator s.n.
luminăţie, luminăţii, s.f. || Din luminat || (înv.; urmat de un adj. pos.) Termen de reve-
renţă pentru o persoană de rang înalt, mai ales pentru un domnitor; maiestate, excelenţă.
luminescent, -ă, luminescenţi, -te, adj! g Din fr. luminescent || Care prezintă luminesconţă.
luminescéntâ, luminescente, s.f. || Din fr. luminescence || Emisie de lumină a unor substanţe, datorită unor procese în care încălzirea nu intervine sau nu joacă un rol esenţial (ex. fluorescenta, fosforescenţa).
luminism s.n. || Din lumină (după iluminism) ||
1. (Arte plast.) Varietate de clar-obscur. 2. Iluminism.
luminiş, luminişuri, s.n. || Din lumină g 1. Loc deschis, fără arbori, în interiorul unei păduri ; poiană. Urcăm un tăpşan întunecat de brazi şi ieşim în luminiş (Vlahuţă). 2, Porţiune de cer senin.
luminiţă, luminiţe, s.f. 1. Diminutiv al lui lumină. 2. Plantă erbacee, spontană sau cultivată, înaltă de c. Im, cu flori mari galbene.
luminOs, -oâsă, luminoşi, -oase, adj. || Din lat. luminosus || 1. Care răspîndeşte lumină. 2. Luminat ; plin de lumină. 8. (Fig.) Care călăuzeşte, care este demn de urmat: exemplu luminos.’ 4. (Fig.) Clar, limpede.
luminozitâte, luminozităţi, ş-.f. || Din fr. luminosité H 1. însuşirea unui corp de a fi luminos.
2. Strălucire a stelelor, exprimată fie prin emisia totală de energie luminoasă pe secundă, fie în raport cu luminozitatea Soarelui.
luminare, luminări,, s.f. || Lat. luminaria ||
1.	Obiect de formă cilindrică, făcut din cpară, din stearină etc., prevăzut cu un fitil în interior, şi care, aprins, produce lumină. O (Drept) ca luminarea == foarte drept. O Expr. A căuta pe cineva cu luminarea = a căuta pe cineva cu multă insistenţă. 2. (înv.) Unitate de măsură pentru intensitatea luminoasă.
lumînărică, luminărele, s.f. 1. Diminutiv al lui luminare (1). 2. Nume dat unor plante erbacee medicinale cu frunze mari şi cu flori galbene, dispuse în spic.
lumpenproletariât s.n. || Din germ. Lumpen-proletariat || Pătură socială alcătuită din elemente declasate, fără ocupaţie precisă, produs al şomajului şi al pauperizării maselor din ţările capitaliste.
lunar, -ă, lunari, -e, adj. || Din fr. lunaire, lat. lunaris || 1. Care se referă la Lună (1). 2. Care se produce sau apare o dată pe lună (8), care se referă la intervalul de timp de o lună. lunâtec, -ă, adj. v. lunatic, lunâtlc, -ă, lunatici, -ce, adj. || Din fr. lunatique, lat. funaticus || (Adesea substantivat) Somnambul. || Şi: lunâtec, -ă, adj.
lână, (3) luni, s.f. II Lat. luna || 1. (Cu regim de nume propriu) Astru, satelitul natural al Pămîntului, pe care îl luminează în timpul nopţii, difuzînd lumina primită de la Soare. O L. nouă = momentul cînd Luna este în conjuncţie cu Soarele şi se vede numai o mică porţiune din suprafaţa sa. L. plină — momentul cînd se vede întregul’ disc al Lunii, aceasta fiind în opoziţie cu Soarele. O Expr. A fi căzut din lună == a nu şti ce se petrece în jurul lui. A promite (şi) luna de pe cer = a face promisiuni pe care nu le poate
lunca
584
îndeplini. Cîte-n lună şi-n stele — de toate. A da cu bkrda-n lună = a fi nesocotit, ţicnit. 2. Lumina pe care o răspîndeşte Luna (1); timpul cît Luna se vede pe cer. O Pe lunâ — \a lumina Lunii. &. Interval de timp egal cu a douăsprezecea parte dintr-un an (corespunzînd aproximativ unei revoluţii a Lunii (1) în jurul Pămîntu-ui). O Pe lună — lunar. Cu luna = cu plata lunară. Cu lunile sau luni de-a rîndul == perioada de timp de mai multe luni.
luncă, lunci, s.f. II Din sî. lonka |J 1. Şes de-a lungul unei ape curgătoare, în care se acumulează aluviunile; regiune inundabilă a unei ape.
2.	Pădure de sălcii, arini, plopi etc., pe malurile unei ape curgătoare. Coborîi în umbra adîncâ a unei tinere lunci de arini (Hogaş).
lunecă, lunec, vb. I. In tranz. || Lat. lubri-care (i 1. A aluneca. 2. A se mişca, a se deplasa lin, fără zgomot. • (Despre mîncări sau băuturi) A merge uşor pe gît, a se înghiţi uşor, lunecos, -oâsă, lunecoşi, -oase, adj. || Din luneca |j Pe care se lunecă uşor. • Care lunecă uşor.
limecuş, lunecuşuri, s.n. || Din luneca || Loc umed sau îngheţat pe care se lunecă. • Gheţuş.
lunetă, lunete, s.f. II Din fr. lunette (< lune „lună“) II Instrument optic format dintr-un tub cu mai multe lentile, cu ajutorul căruia pot fi observate obiecte îndepărtate. Este folosit în astronomie, în topografie, în tehnica militară etc.
lung, ~ă, lungi, adj., adv., s.n.|| Lat. longus\\
1.	Adj. Care are o lungime mare, ale cărui capete suit depărtate unul de altul. O Expr. A avea mîna lungă (sau degete lungi) ori a fi lung de mină — a avea obiceiul să fure. A avea limbă lungă — a vorbi prea mult şi, mai ales, ce nu trebuie. 2. Adj. înalt de statură. 8. ^dj. Care se întinde pe o distanţă mare. 4. Adj. Care durează mult timp. O Vocală lungă = vocală a cărei pronunţare durează mai mult decîi obişnuit. 5. (Despre mîncăruri) Apos, diluat. O Expr. Zeamă lungă = a) mîncare slabă, fără gust; b) vorbire anostă, fără conţinut. 6. Adv. Mult, îndelungat. O Expr. A se uita lung la cineva (sau la ceva) — a se uita cu insistenţă sau cu nedumerire. 7. S.n. Lungime. O De-a lungul = în direcţia lungimii; de la un capăt la altul. O Expr. în lung şi în lat — în toate direcţiile, peste tot.
lungan, -ă, lungani, -e, s.m. şi f.|| Din lung\| Persoană foarte înaltă (şi slabă).
luugărgţ, -eâţă, lungăreţi,	-e, adj. || Din
lung || Alungit, cam lung. A fost mic de stat, ... cu fâia mare şi lungăreaţă (Emineseu).
lungi, lungesc, vb. IV. || Din lung || 1. Tranz. şi refl. A (se) face mai lung, a (se) întinde în lungime. O Expr. A i se lungi cuiva urechile (de foame) — a răbda multă vreme de foame. (Tranz.) A lungi pasul = a merge mâi repede, a se grăbi. 2. Refl. A se întinde pe ceva, ase culca. 8. Tranz. A spori o mîncare sau o băutură, adău* gîndu-i apă. 4. Tranz. A face să dureze,' a prelungi. O Expr. A (nu) lungi vorba = a (nu) vorbi mai mult decîi trebuie, a (nu) lungi discuţia,
lungime, lungimi, s.f. |j Din lung |] 1. Dimensiunea cea mai mare a unui corp sau a unei suprafeţe plane dreptunghiulare. O L. de undă — distanţa dintre două puncte succesive ale unei unde aflate în aceeaşi fază de oscilaţie.
2.	Durată (mare) în timp.
lungire, lungiri, s.f. Acţiunea de a (se) lungi. • Operaţie efectuată pentru a mări lungimea unei piese, micşorînd dimensiunile transversale.
lungiş s.n. II Din lung [] în lungiş şi în curmeziş =■ în toate direcţiile, peste tot.
lungit, -ă, lungiţi, -te, adj. (Despre fiinţe) Culcat, întins. • (Despre obiecte) Alungit, prelung.
lunguieţ, -eâţă, lunguieţi, -e, adj. || Din lung\\ Uşor alungit, lungăreţ.l • luni s.f. || Lat *lunis (—lunae dies „ziua Lunii“) || Prima zi a săptămînii. • (Adverbial, în forma lunea) în fiecare luni.
luntraş, luntraşi, s.m. || Din luntre [| Persoană care conduce o luntre; vîslaş.
luntre, luntre, s.f. || Lat. *luntert -tris (— lin-ter) II Ambarcaţie cu fundul plat, cu pupa şi prora puţin înclinate, folosită pe ape liniştite; barcă (cu vîsle). O Expr. A se face (sau’a se pune) luntre şi punte =з a încerca prin toate mijloacele să realizeze ceva sau să împiedice realizarea a ceva.
Iun trie ică, luntricele, s.f. 1. Diminutiv al lui luntre. 2. Nume dat unor plante erbacee din familia leguminoaselor, cu frunze acoperite cu peri, cu tulpina întinsă pe pămînt şi cu flori galbene-purpurii, violacee sau alburii, dispuse în spice sau capitule.
lnntilă, lunule, s.f. II Din fr. lunule, lat. lunula „lună mică“ || 1. Figură formată din două arce de cerc avînd aceleaşi extremităţi şi a căror convexitate e- situată de aceeaşi parte. 2. Zonă în formă de semilună,i de culoare albă, care se află la baza unghiei (la oameni).
lup, lupi, s.m. || Lat. lupus || 1. Mamifer carnivor canid, cu corpul de c. 150 cm lungime, acoperit cu blană sură, cu capul mare, gîtul gros şi coada stufoasă. O Expr. Lup îmbrăcat în piele de oaie, se spune despre un om rău care vrea să pară bun; şiret, prefăcut. Vorbeşti de lup şi lupul la uşă, se spune despre cineva care, soseşte tocmai cînd vorbeai despre el. A da oile în paza lupului = a lăsa pe cineva la discreţia duşmanului. A închide lupul în stînâ = a-şi aduce singur duşmanul în casă. A se duce (ca) pe gura lupului — a dispărea repede. A se arunca în gura lupului = a se expune primejdiilor. A scăpa (ca) din gura lupului == a scăpa dintr-o situaţie foarte grea. Foame de lup = foame mare. • Fig. Om râu, crud şi hrăpăreţ, 2. Lupul-bălţii = ştiucă. Lup-de-mare == a) peşte marin de c. 1 m lungime, cu dinţi puternici; b) (fig.) marinar experimentat. Lupul-vrăbiilor = pasăre răpitoare cu spinarea cenuşie, cu aripile şi coada negre. Lupul-albinelor — insectă coleopteră, lungă de 10 — 16 mm, colorată cu negru, negru-al-băstrui şi roşu, care trăieşte pe flori iar ca larvă în stup. 8. Maşină folosită în filaturi, servind la
585
LUTBA
destrămarea sau Ia afînarea materialului, în vederea uşurării operaţiilor ulterioare.
lupanar, lupanare, s.n. H Din fr. lupanar || Bordel,
lupă, lupe, s.L II Din fr, loupe ]| Lentilă convergentă care dă o imagine mărită obiectelor. Se foloseşte Ia examinarea obiectelor foarte mici.
lupercâlii s.f. H Din lat. Lupercalia || Serbări anuale la romani, care se celebrau la Roma, la 15 februarie, în cinstea zeului Faunus Lupercus.
lupesc, -eâscă, lupeşti, adj. || Din lup || Care se referă la lup; ca al lupului, ca, de lup.
lup&şte ădv. || Din lup || Ga lupul, în felul lupului/ Calcă, murgule lupeşte (AJecsandri). • (Fig.) Cu lăcomie. Băiatul îmubca lupeşte (Ispi-rescu).
lup in s.m. || Din fr. lup in, lat. lupinus |) Nume dat unor specii de plante din familia leguminoaselor, cu frunze compuse, foliole înguste alungite şi flori albastre, galbene sau albe. Sînt folosite ca furaj sau ca îngrăşămînt verde.
ldping, lupinşuri, s.n. || Din engl. looping || Evoluţie acrobatică a unui avion, constînd într-o rotire pe o curbă, în plan vertical.
lupoâică, lupoaice, s.f. II Din lup |] Femela lupului,
lupoâie, lupoaie, s.f. || Din lup [| 1. (înv. şi reg.) Lupoaică. 2. Plantă erbacee parazită pe rădăcinile de floarea-soarelui, de cînepă, tutun etc., din care îşi extrage hrana.
luptâ, lupt, vb. I. || Lat. luctare || 1. Refl. recipr. A se bate corp la corp cu cineva. 2. Refl. refcipr. şi întranz. A purta război, a se război. O Expr. (Refl. recipr.) Se luptă ziua cu noaptea — se face ziuă. 3. Refl. şi intranz. (Fig.) A se strădui să învingă o greutate sau să atingă un rezultat.
hiptă, lupte, s.f. || Lat. lucta || 1. încăierare, bătaie între două sau mai multe persoane (de obicei fără folosirea armelor). O L.. dreaptă v. drept (2). • (La pl.) întrecere sportivă, după anumite reguli, între doi luptători. O Lupte grece-romane = formă de lupte în care procedeele tehnice se aplică numai de la linia de centură în sus. Lupte libere = formă de lupte în care procedeele tehnice se aplică Ia oricare dintre părţile corpului, putînd fi executate^ şi cu ajutorul picioarelor. 2. Ciocnire între două forţe armate; bătălie. • (Fig.) Ciocnire între forţe, tendinţe etc. contrare. O L. de clasă == luptă desfăşurată (pe plan economic, politic şi ideologic) între clase sociale cu interese fundamental opuse, determinată în mod obiectiv de contradicţiile proprii fiecărei orînduiri bazate pe clase antagoniste. 3. Străduinţă pentru a învinge o greutate, pentru a se apăra, (fig.) pentru a combate o idee, o concepţie. 4. (Biol.) Lupta pentru existenţă = denumire dată de Darwin corelaţiilor dintre organisme şi mediu („lupta4* organismelor cu mediul abiotic, „lupta44 dintre organismele aceleiaşi specii cu ale unor specii diferite), prin care supravieţuiesc indivizii cu caracterele adaptative cele mai avantajoase.
luptător, -oâre, luptători, -oare, s.m. şi f. II Din lupta || 1. Persoană care (se) luptă. 2. Atlet care practică sportul luptelor.
lupus s.n. || Din fr. lupus H Nume dat mai multor boli caracterizate prin leziuni ale pielii şi ale mucoaselor.
iustragerie, lustragerii, s.f. || Din lustragiu\\ Atelier unde se lustruieşte încălţămintea.
lustragiu, lustragii, s.m. || Din lustru | Persoană care se ocupă cu lustruitul încălţămintei.
liistră, lustre, s.f. || Din fr. lustre H Lampă ornamentală cu mai multe braţe, suspendată de plafonul unei încăperi.
Îustrîn s.n. || Din fr. lustrine II Ţesătură subţire de mătase sau de bumbac, cu un luciu specL fie.
lüstru s.n. II Din fr. lustre, it. lustro || Luciu, strălucire a suprafeţei unui obiect, o Luciu pe care îl capătă unele obiecte de îmbrăcăminte din cauza uzării. • Luciu imprimat feţelor obiectelor de încălţăminte, printr-o prelucrare corespunzătoare. * (Fig.) Strălucire aparentă, spoială; superficialitate.
lustrui, lustruiesc, vb. IV. Tranz. || Din lustru\\ A da lustru unui obiect (prin frecare) ; a-1 face să lucească. • Refl. A se pune într-o lumină favorabilă, a se făli, a se lăuda. Iar deasupra tuturora ça corbi orun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lusiruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră (Eminescu).
lustruire, lustruiri, g.f. Acţiunea de a (se) lustrui, o Operaţie de prelucrare fină a pieselor cu ajutorul unor abrazivi fini, pentru a le da un aspect lucios şi o mai mare rezistentă la coroziune.
lustruit, -ă, lustruiţi, -te, adj. Cu lustru, lucios. • (Fig.; peior.) Cu o strălucire aparentă, falsă.
lut, (rar) luturi, s.n. ]] Lat. lutum ]| 1. Material sedimentar format dintr-un amestec de. argilă şi nisip fin, folosit în construcţii, la fabricarea oalelor etc. Fata  îşi suflecă mînieile,
câlcă lut şi lipi cuptioriul (Creangă). 2. Pămînt.
lutărie, lutării, s.f. II Din lut || Loc de unde se scoate lut.
luteran, -ă, luterani, -e, adj., s.m. şi f. 0 Din lat. lutheranus, germ. Lutheraner || 1. Adj. Care ţine de luteranism, privitor la luteranism. 2.
S.m. şi f. Adept al luteranismului.
luteranism s.n. |] Din fr. luthéranisme || Doctrina protestantismului german, întemeiată în sec. 14 de Martin Luther. Consideră esenţială pentru „mîntuire44 credinţa şi nu cultul religios, pe care l-a simplificat.
lutéliu s.n. || Din fr. lutécium, germ. Lutetium |] Element chimic din familia lantanidelor, lutiér, lutieri, s.m. || Din fr. luthier || Meşteşugar specialist în construirea şi repararea instrumentelor muzicale cu coarde.
lutişdr s.n. I. Diminutiv al lui lut. 2. Argilă colorata în galben, roşu sau brun, folosită în pictură; pămînt el (2).
lutds, -oâsă, lutoşi, -oase, adj. /|| Din lut |) Care conţine lut; care are culoarea şi consistenţa lutului.
lutră, lutre, s.f. II Din fr. loutre, lat. lutra \\ ţZool.) Vid-5.
LUTB0
588
Mira s.a. I] Din fr. loutre |] Blana de vidră. lux1, lueşi, s.m. Il Din fr. lux, lat. lux „lumină" p Unitate de măsură a iluminării, egală cu iluminarea unei suprafeţe care primeşte un flux luminos de un lumen uniform repartizat pe o arie de un metru pătrat.
lux3, (rar) luxuri, s.n. || Din fr. luxe || 1. Fel de viaţă foarte costisitor; eleganţă, fast. • De lux — care nu reprezintă un lucru de primă necesitate; excesiv de elegant, somptuos. e De calitate superioară. 2. (Fig.) Risipă, excesi lux de amănunte.
luxă, luxez, vb. I. Tranz. [| Din fr. luxer, lat. luxare || A-şi deplasa un os din articulaţie, a-şi scrînti piciorul, mina.
luxâţie, luxaţii, s.f. || Din fr. luxation, lat. luxatio || Deplasare a extremităţii mobile a unui segment osos din poziţia normală faţă de articulaţia din care face parte.
luxmetru, luxmetre, s.n. || Din fr. luxmetre|j Instrument fotometric pentru măsurarea iluminării.
luxos, -oâsă. luxos i, -oase, adj. |[ Din lux21| Fastuos, somptuos, bogat; (despre persoane) care se îmbracă cu o eleganţă costisitoare, cu lucruri scumpe.
luxuriant, «ă, luxurianţi, -te, adj. || Din fr. luxuriant, lat. luxurians, -ntis || (Despre vegetaţie) Extrem de bogat, de abundent.
luxuries, -oâsă, luxurioşi, -oase, adj. |J Din fr. luxurieux |j (Livr.) Desfrînat, lasciv.
M
m s.m. invar. A şaisprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă: consoană nazală bilabială.
mac1 interj. |j Onomatopee || Guvînt care imită strigătul caracteristic al raţelor.
mac2, maci, s.m. || Din bg. mak || Nume dat mai multor plante cu tulpina înaltă pînă la 1,5 m, cu flori de obicei roşii şi cu seminţe uleioase. Din capsulele unei specii ale acestei plante se extrage opiu, iar seminţele sînt folosite în alimentaţie. O Mcfc-cornut — plantă erbacee cu flori roşii, avînd la baza petalelor o pată neagră, şi cu fruct cilindric. Macul-ciorii = zămoşiţă.
macabra, -ă, macabri, -e, adj. j| Din fr. ma-'cahre 1 Care se referă la moarte sau la morţii ext. lugubru, sinistru, înfiorător, macâc, macaci, s.m. fj Din fr. macaque, port. macaco (cuv. adus din Brazilia) || Specie de maimuţă mică, în general fără coadă, care trăieşte în Asia.
macadam, macadamuri, s.p. || Din fr. macadam, germ. Makadam, de la n. pr. Mac Adam, inventatorul acestui fel de pavaj || Pavaj rutier alcătuit din mai multe straturi de piatră spartă îndesată cu compresorul.
macagîu, macagii, s.m. |] Din macaz |] Muncitor (de la căile ferate) care manevrează rnaca-. zurile; acar.
macara, macarale, s.f. |! Din tc. ^ makara \\ Sistem tehnic care cuprinde scripeţi şi trolii, folosit la ridicarea şi deplasarea pe distanţe scurte a obiectelor grele.
macaragiu, macaragii, s.m. || Din macara |j Muncitor care manipulează o macara.
macaroană, macaroane, s.f. || Din ngr. maka-ronia. Cf. it. maccherone || (Mai ales la pl.) Produs alimentar industrial în formă de tuburi lungi şi subţiri, fabricat din făină albă de grîu.
macardnic, -ă, macaronici, -ce, adj. !| Din fr. macaronique, it. macaronico || (Despre stil, exprimare) împestriţat cu cuvinte străine.
macat, macaturi, s.n. j! Din tc. makat || Cuvertură subţire de lînâ, de bumbac etc., care se aşterne pe pat sau pe masă; scoarţă sau covor care se pune pe pereţi.
macaz, macazuri, s.n. |J Din tc. mak as || Dispozitiv folosit pentru dirijarea de pe o linie pe alta a vehiculelor de cale ferată; constă dintr-o porţiune mobilă şi reglabilă a şinelor. O M. aerian = dispozitiv folosit la troleibuze pentru trecerea acestora de pe o cale pe alta. O Expr.
A schimba macazul = a) a-şi schimba altitudinea, comportamentul faţă de cineva; b) a îndrepta In altă direcţie cursul unor evenimente.
macedonean, »ă, macedoneni, -e, subst., adj. De la n. pr. Macedonia |] 1. S.m. (La pl.) P®per indo-european, înrudit cu grecii, care locuia în Macedonia antică. 2. S.m. şi f. Locuitor al R.S. Macedonia (Iugoslavia). 8. Adj. Gare se referă la Macedonia sau la populaţia ei. O Limba macedoneană = a) limbă indo-europeană, vorbită de vechii macedoneni; b) limbă slavă, vorbit! în R.S. Macedonia.
macedoromân,»!, macedoromâni, -e, adj., s.m. şl f. |) Macedo[neari\ # român || Aromân.
macedoromâncă, macedoromânce, s.f. j] Din macedoromân j| Aromâncă.
macera, macerez, vb. I. Tranz. |J Din fr. macérer, lat. macerare || A ţine plante, fructe, flori etc. vreme îndelungată într-un solvent pentru a-i dizolva părţile solubile.
macerare, macerări, s.f. Acţiunea de a macera; maceraţie.
maeerâţie, maceraţii, s.f. || Din fr. macération || Proces suferit de un corp solid, (plante, flori) ţinut timp îndelungat într-un solvent.
macîerlân, macferlane, s.n. || Din fr. macfar-lane, de la n. pr. Mac Farlane, presupusul inventator al acestui fel de pardesiu || Pardesiu bărbătesc fără mîneci, cu două deschizături laterale pentru braţe şi cu o pelerină scurtă pe umeri.
machétâ, machete, s.f. || Din fr. maquette, it. machietta || 1. Reproducere (la scară redusă) a unei clădiri, a unei sculpturi etc. 2» Text, integral sau fragmentar, al unei lucrări ştiinţifice ori Ster are, destinat discuţiei înainte de a fi publicat.
maciiiâ, mâchiez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. maquiller || (Mai, ales despre actori) A(-şi) aranja, a(-şi) potrivi înfăţişarea cu ajutorul fardului, pentru a reproduce sau a imita fizionomia personajului interpretat.
machiaj, machiaje, s.n. || Din fr. maquillage J| [Faptul de a (se) machia; maehiere.
machiavelic, »ă, machiavelici, -ce, adj. || Din fr. machiavélique, it. machiavellico || Abil şi fără scrupule, viclean, perfid. ^
machiavelism s.n. || Din fr, machiavélisme, it. machiavelli smo, de la n. pr. Machiavelli, om politic şi scriitor italian || 1. Sistemul politic al lui Machiavelli. 2* (Fig.) Comportare vicleană, perfidă, lipsită de scrupule şi de onoare.
MACHIERE
588
machiére, màchieri, s.f. Acţiunea de a (se) machia; machiaj.
machior* -ă, machiori, -e, s.m. şi f. || Din fr. maquilleur || Persoană care machiază, specialist în arta machiajului; grimer.
machism s.n. || Din rus. mahizm || (Filoz.) Empiriocriticism.
mâclă, macle, s.f. || Din fr. macle || Concreştere regulată şi simetrică a două sau a mai multor cristale de acelaşi fel.
macrame s.n. v. macrameu. macrameu, macrameuri, s.n. || Din fr. macramé II Un fel de dantelă făcută prin împletirea şi înnodarea unor fire groase de bumbac merce-rizat. || Şi: macramé s.n.
macro- II Din fr. mqcro-1| Element de compunere însemnînd „mare44,, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
macroccîâl, -ă, macrocefali, -e, adj., s.m. şi f. II Din fr. macrocéphale || (Persoană) care are capul mare, care prezintă macrocefalie.
macroceîalie, macrocefalii, s.f. || Din fr. ma-crocéphalie [| Anomalie congenitală care constă în dezvoltarea exagerată a capului în raport cu corpul.
macrocosm s.n. || Din fr. macrocosme; macro-<]- gr. kosmos „lume44 || Univers, cosmos.
maeromicete s.f. pl. || Din fr. macromycètes; macro- + gr. mykes „ciupercă44 || Grup de ciuperci mari, de diferite culori, care cresc prin pajişti şi prin păduri.
macromoleculâr,-ă, macromoleculari, -e, adj. II Din fr. macromoléculaire || Care este alcătuit din macromolecule.
macromolecülâ, macromolecule, s.f. || Din fr. macromolecule || Moleculă formată dintr-un număr foarte mare de atomi.
macroscopic, -ă, macros copiei, -ce, adj. || Din fr. macroscopique || Care se poate vedea cu ochiul liber, care poate fi examinat fără ajutorul micro-scopulüi.
macrospér, macrospori, s.m. || Din fr. macro-spore || (Bot.) Spor mare care dă naştere unui protal femei.
macrostructură, macrostructuri, s.f. || Din fr. macrostructure || Structura unui corp (metal, aliaj etc.) aşa cumvapare la examinarea cu ochiul liber sau cu o lupa.
macrou, macrouri, s.n. || Din fr. maquereau || Conservă din carnea unui peşte marin.
mâcru, -ă, macri, -e, adj. || Lat. macer, -era, -um II1. Carne macră — carne slabă, fără grăsime şi fără oase. 2. (Despre vite sau despre oameni şi părţi ale corpului lor) Fără carne, slab, uscăţiv.
macula, maculez, vb. I. Tranz. |j Din lat. maculare, fr. maculer || (Rar; livr.) A păta, a murdări, a mînji.
maculator, maculatoare, s.n. || Cf. maculatură || Caiet (neliniat) folosit în special pentru a lua note la lecţii, la cursuri.
maculatură s.f. || Din germ. Makulatur, fr. maculature || Hîrtie de calitate inferioară, folosită pentru ambalaj sau ca materie primă pentru
fabricile de hîrtie. • Deşeuri de hîrtie. • (Fig.) Scriere fără valoare.
madâm s.f. v. madamă.
madamă, madame, s.f. || Din fr. madame ||
1. (Astăzi în forma madam) Termen de politeţe pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie măritată; doamnă. 2. Femeie din personalul casnic al unei familii burgheze. || Şi: madâm s.f.
madea, madele, s.f. || Din te. madde || 1. (înv.) Chestiune, afacere, pricină. Trebuie să cercetăm cu băgare de seamă această madea (Filimon).
2. (Reg.) Cusur, meteahnă; nărav. 3. (Reg.) Fel, categorie.
madipolon s.n. |j Din rus. madepolan; cf. fr. madapolam, de la numele unui oraş din India || Fînză deasă şi fină de bumbac din care se confecţionează rufărie de pat şi de corp.
madmpazelă, madmoazele, s.f. || Din fr. mademoiselle (( demoiselle, din lat. pop. dominicella, diminutivul lui domina) || (Franţuzism înv.) Titlu de politeţe folosit pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie necăsătorită din mediul orăşenesc; domnişoară.
maddnă, madone, s.f. || Din it. madonna, fr. madone || Pictură sau sculptură#reprezentînd pe Fecioara Maria; p. ext. Fecioara Maria. 2. (Fig.) Personificare a perfecţiunii feminine.
madreporâr, madreporari, s.m. || Din fr. madrépore, it. madrepora || (La pl.) Ordin de corali cu schelet calcar os, care formează recife în mările tropicale; (şi la sg.) coral care aparţine acestui or dm.
Éiadrigâl, madrigale, s.n. || Din fr. madrigal, it. madrigale || 1. Specie a poeziei lirice, de proporţii reduse, cu conţinut idilic sau galant, cultivată încă din sec. 14 în Italia, â. Scurtă compoziţie muzicală cu caracter liric, caracteristică pentru sec. 16.
maestru, -ă, maeştri, :stre, s.m. şi f. || Din it. maestro || 1. Persoaiîă care a adus contribuţii valoroase într-un domeniu, fiind de obicei creator al uniii curent, şef al unei şcoli. • (Fam. sau ir.) Termen folosit pentru a vorbi cu (sau despre) o persoană care activează în domeniul artelor, literelor sau ştiinţei. 2. Persoană calificată într-un anumit domeniu (dans, muzică, sport), care adesea instruieşte pe alţii în acest domeniu. 3. (Ieşit din uz) Titlu dat profesorilor care predau discipline ca muzica, desenul etc.
mâîie s.f. || Din it. mafia || Nuîne dat unor asociaţii teroriste secrete (din Sicilia) care practică şantajul şi asasinatul; p. ext. grup de indivizi cu preocupări dubioase.
maüét, mafioţi, s.m. || Din mafie || Membru al unei mafii.
mag, magi, s.m. || Din sl. magu || 1. Nume dat preoţilor unor popoare din antichitate; p. ext. învăţat, filozof, astrolog. 2. (La pl.) Cei trei regi mitici care ar fi venit să se închine lui Hristos la naşterea sa.
magaoâie s.f. v. măgăoaie.
. magazie, magazii, s.f. J| Din ngr. magazi |J
1. încăpere sau clădire specială în care se păstrează materiale, mărfuri etc. în cantitate mare.
2. Locaş la armele de foc cu repetiţie, în care stau
589
MAGNETOFON
cartuşele ce urmează să fie introduse în ţeavă unul cîte unul.
magazin, magazine, s.n. || Din fr. magasin ||
1. Local (mare) în care se expun spre vînzare cu amănuntul diferite mărfuri; prăvălie mare.
2. Publicaţie periodică (ilustrată) conţinînd materiale din*domenii variate sau (cu specificări) dintr-un anumit domeniu.
magazinâj, magazinaje, s.n. || Din fr. magasi'-nage fj 1. Depozitare a unei mărfi într-o magazie.
2.	Timpul cît rămîne o marfă depozitată într-o magazie; p. ext. taxă care se plătaşte pentru păstrarea mărfii.
magaziner, -ă, magazineri, -e, s.m. şi f. || Din fr. magasinier || Persoană care răspunde de bunurile dintr-o magazie, care este însărcinată cu administrarea şi cu gestiunea unei magazii, || Şi: magazioner, -ă, s.m. şi f.
magazioner, -ă, s.m. şi î. v. magaziner, magherniţă, măgherniţe, s.f. || Din bg. mager-nica II1. Casă mică, sărăcăcioasă. Magherniţa ei era o locuinţa foarte primitivă (Călinescu).
2.	Construcţie rudimentară de seînduri. • Prăvălie mică.
'maghiar, -ă, maghiari, -e, s.m. şi f., adj. || Din magh. magyar || 1. S.m. şi f.. Persoană care fa^e parte din poporul constituit ca naţiune pe teritoriul Ungariei. 2. Adj. Care se referă ia Ungaria sau la populaţia ei, care aparţine Ungariei'sau populaţiei ei. • (Substantivat, f.) Limbă fino-ugrică vorbită în Ungaria.
maghiarism, maghiarisme, s.n. || Din maghiar || Cuvînt sau expresie împrumutată din limba maghiară de o altă limbă şi neadaptată la sistemul acesteia.
maghiariza, maghiarizez, vb. 1.1| Din maghiar || 1. Refl. şi tranz. A (se) asimila cu populaţia de limbă’ maghiară. 2. Tranz. A modifica un cuvînt, o expresie etc. după structura limbii maghiare.
maghiran, maghirani, s.m. || Din germ. Mage-ran II Plantă erbacee. din familia labiatelor, înaltă de 20—30 cm, cu flori albe sau roşiatice, utilizată în farmacie şi în parfumerie. || Şi: mă-ghcrait s.m.
magie, -ă, magici, -ce, adj. || Din fr. magique ||
1. Care se referă la * magie; misterios, ocult..2. (Fig.) Care apare ca o realizare minunată, ca un efect de magie, care farmecă; feeric.
magician, magicieni, s.m. || Din fr. magicien || Persoană care practică magia; vrăjitor. • Artist care obţine efecte deosebite prin arta sa. Pre-ţuiam în el... pe magicianul ciudatelor împreunări de cuvinte (Stancu).
magie, magii, s.f. || Din fr- magie^ || 1. Totalitatea practicilor superstiţioase prin care se crede că se pot provoca fenomene miraculoase; vrăjitorie. 2. (Fig.) Putere irezistibilă de atracţie, de fascinaţie; farmec, îneîntare.
magistral, -ă, magistrali, -e, adj. || Din (1) fr. magistral, (2) după rus. magistral || 1. De maestru; (şi adverbial) perfect,^ desăvîrşit.
2. (Despre conducte, căi de comunipaţie) Principal. @ (Substantivat, f.) Arteră principală de comunicaţie rutieră, feroviară etc.
magistrât, magistraţi, s.m. || Din fr. magistrat, lat. magistratus || 1* Membru al corpului judiciar (judecător, procuror). 2. Funcţionar superior sau înalt demnitar.
magistratură, magistraturi, s.f. |J Din germ. Magistratur, fr. magistrature || Corpul magistraţilor, funcţia de magistrat.
magistru, magistri, s.m. || Din lat. magister, germ. Magister || (Livr.) Profesor, dascăl (în raport cu elevii săi).
magiun s.n. || Din tc. macun || Produs alimentar sub formă de pastă, făcut din fructe, în special'din prune fierte fără zahăr.
magmâtic, -ă, magmatici, -ce, adj. || Din fr. magmatique || Care se referă la magmă; care este alcătuit din magmă: rocă magmatică.
magmă, magme, s.f. || Din fr. fnagma, gr. magma „pastă44 || Masă fluidă incandescentă din interiorul Pămîntului, prin consolidarea căreia iau naştere rocile ' şi minereurile magmatice (eruptive).
magnât, magnaţi, s.m. || Din lat. magnatus, germ .Magnat, fr. magnat || 1. Titlu dat în evul mediu marilor proprietari de pămînt din Ungaria şi din Polonia. 2. Mare proprietar al capitalului industrial şi financiar.
magnét, magneţi, s.m. |f\Din germ. Magnet || Bucată de oţel, de ferită etc. care ar© proprietatea de a atrage fierul şi de a acţiona asupra altor corpuri eu proprietăţi magnetice, precum şi asupra conductoarelor străbătute de curent electric.
magnetic, -ă, magnetici, -ce, adj. || Din fr. magnétique || Care se referă la magnet sau la magnetism; (despre corpuri) care poate fi magne tizat.
magnetism s.n. || Din fr. magnétisme, germ. Magneiîsmus || Proprietate a corpurilor de a interaeţiona prin intermediul cîmpului magnetic creat de magnet sau de curenţi electrici. O M. terestru = cîmpul magnetic permanent al Pămîntului, de mică intensitate şi dirijat către cei doi poli; are importanţă pentru orientarea cu ajutorul busolei, pentru prospecţiunile geologice etc.
magnetlt s.n. |) Din fr. magnétite || Minereu de fier, de culoare neagră sau cenuşie, care se găseşte în roci eruptive; are proprietatea de a atrage fierul.
magnetizâ, magnetizez, vb. I. Tranz. || Din fr. magnétiser || 1. A face ca un corp să dobîndească proprietăţi magnetice (permanente său temporare). 2. (Fig.) A exercita o atracţie puternică asupra cuiva.
magnetizâre, magnetizări, s.f. Acţiunea de a magnetiza; polarizare magnetică. • Stare a unui corp care posedă însuşiri magnetice.
magnetizâţie s.f. || Din fr^ magnétisation «|| Mărime prin care se caracterizează starea de magnetizare a unui corp; intensitate de magneţi zare.
magneto- II Din fr. magnéto- || Element de compunere cu semnificaţia „referitor la magnet4-sau „la magnetism44, cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective.
magnetofon, magnetofoane, s.n. || Din fr. magnétophone; magneto- & gr. phone „voce44 || Apa-
MAGNETOGRAF
590
rat de înregistrare şi de reproducere a sunetelor cu ajutorul unei benzi acoperite cu un strat fin de substanţă feromagnetică.
magnetogrâf, ' magneto gr afe, s.n. || Din fr. magnétographe ; magneto- -f gr. graphein „a scrie44 || Magnetometru înregistrator folosit pentru studierea variaţiei în timp a intensităţii cîmpului magnetic terestru.
magnetometru, măgnetometre, s.n. || Din fr. magnêtomètre; magneto- + gr. metron „măsură44 || Instrument pentru măsurarea intensităţii cîmpului magnetic. .	,
magnetdn, magnetoni, s.m. || Din fr. maf*né-ton || Unitate de măsură pentru magnetismul electronului sau al nucleelor atomice.
magnetoscdp, magnetoscoape, s.n. || Din fr. magnétoscope ; magneto- -j- gr. skopein „a privi44 || Aparat de înregistrare şi de redare a imaginilor pe o bandă magnetică.
magnetou, magnetouri, s.n. || Din fr. magnéto || Generator electric care serveşte la producerea scînteilor necesare aprinderii carburantului la motoarele cu aprindere electrică.
magnetrdn, magnetroane, s.n. || Din fr. magné-tron || Tub electronic generator de oscilaţii de foarte înaltă frecvenţă.
magnézie s.f. || Din fr. magnésie, lat. magnesia,de la n. pr. Magnesia, regiune în Asia Mică || Oxid de magneziu, utilizat în medicină ca purgativ.
magnezit s.n. || Din fr. magné site || Carbonat natural de magneziu, mineral refractar întrebuinţat în metalurgie, în industria cimentului, în electrotehnică. |j Şi: magnezită s.f. magnezită s.f. v. magnezit. magnéziu s.n. || Din fr. magnésium || Metal alb-argintiu, maleabil şi ductil, care arde în aer producînd o lumină puternică. Se găseşte în natură sub formă de săruri. Este întrebuinţat la fabricarea aliajelor uşoare, în fotografie etc.
magnifie, -ă, magnifici, -ce, adj. || Din fr, magnifique, lat. magnificus || (Livr.) Măreţ, grandios. • (Cu valoare de superlativ) Foarte frumos, excepţional, extraordinar.
magnificdnţă, magnificenţe, s.f. || Din fr. magnificence, it. magnificenza || (Livr.) Grandoare, măreţie; fast, lux.
magnitûdine, magnitudini, s.f. || Din fr. magnitude, lat. magnitudo, -inis || (Astr.) Mărime stelară.
magnolie, magnolii, s.f. || Din germ. Magnolie, fr. it. magnolia, de la numele botanistului Magnol I) Nume dat unor specii de arbori exotici, originari din Extremul Orient, cu flori mari, frumos colorate, cultivaţi ca plante decorative.
magot, magoţi, s.m. || Din fr. magot J| Maimuţă mare, de c. 75 cm lungime, fără coadă, cu faţa roşie. Trăieşte în N. Africii şi în Gibraltar. • mahala, mahalale, s.f. || Din tc. mahalle || Cartier mărginaş al unui oraş. O De mahala = de rînd, grosolan. • P. ext. Populaţia unui astfel de cartier.
mahalagioâică, mahalagioaice, s.f. || Din mahalagiu H Femeie care trăieşte într-o mahala; p. ext. femeie cu apucături vulgare, grosolane.
mahalagism, mahalagisme, s.n. || Din mahalagiu II Vorbă sau expresie vulgară; p. exL bîr-feală, clevetire.
mahalagiu, mahalagii, s.m. || Din mahala || Bărbat care locuieşte într-o mahala; p. ext. persoană cu apucături grosolane.
maharadjâh, maharadjahi, s.m. || Din fr. ma-haradjah || Titlu purtat în trecut de prinţii suverani indieni; persoană care deţinea acest titlu.
mahăr, mahări, s.m. || Din germ. Щаскег || (Fam.) Personaj important, puternic, influent (în domeniul afacerilor, relaţiilor etc.).
mahmudeă, mahmudele, s.f. || Din tc. mah-mudiye || Monedă turcească de aur care a circulat în trecut şi în ţările româneşti.
mahmhr, -ă, mahmuri, -e, adj. || Din tc. mahmur || (Adesea substantivat) Indispus, fără chef; buimac (din cauza băuturii sau a unui somn neîmplinit). • Prost dispus, supărat, posomorit.
mahmureală, mahmureli, s.f. || Din mahmur || Starea celui, mahmur; indispoziţie. îi pierise mahmureala nesomnului (Stancu).’
mahomedan, -ă, mahomedani, -e, adj., s.m. şi f. И De 1a. n. pr. Mahomed [| 1. Adj. Care aparţine mahomedanismului, referitor la mahomedanism.
2. S.m. şi f. Adept al mahomedanismului; p* restr. turc.
mahomedanism s.n. || Din fr. mahomitanisme (după mahomedan) || Islamism.
mahon s.m. || Din tc. mahun, mahon || Nume dat mai multor specii de* arbori tropicali, cu lemnul de culoare brună-roşiatică, foarte rezistent, din cai:e se fac mobile fine, ambarcţii, elice de avioane etc.; p. restr. lemnul acestor arbori; acaju.
mahorcă s.f. || Din ucr., rus. mahorka || 1. Plantă anuală din familia solanaceelor, cu frunze mari, bogate în nicotină, dar lipsite de aroma frunzelor de tutun. 2. Tutun de calitate inferioară.
mai1 adv. || Lat. magis || 1. Serveşte la formarea gradului comparativ: mai înalt. O (întărind sensul unor cuvinte) Mai înainte. Mai întîi. • (Precedat de „cel44, „cea*4) Serveşte la formarea gradului superlativ relativ: cel mai bun. 2. Atenuează, ideea exprimată de cuvîntu! determinat: şi mai buni şi mai răi. 3. (înaintea unui verb) în oarecare măsură; puţin: ploaia a mai încetat. 4. Arată că o acţiune durează încă* O Expr. Mai e vorbă! = desigur, neapărat.
6.	(Arată repetarea unei acţiuni) Din.nou, iar: l-ai mai văzut pe prietenul nostru? 6. Cu sens intensiv: ce mai plouă! 7. (Exprimă ideea de aproximaţie) Aproape, cam; aproximativ: mai să pic de oboseală. O Mai-mai = gata-gata, cît pe-aci. 8. în afară de aceasta, în plus. O Expr. Ce mai atita vorbă = la ce să mai continuăm discuţia.
mai2 s.m. invar. || Lat. maius, sl. mat || A cincea lună a anului; are 31 de zile; (pop.) florar.
mai3, maiuri, s.n. || Lat. malleus || 1. (Reg.} Ciocan de lemn. 2. Unealtă de lemn folosită îp diverse lucrări pentru îndesarea pămîntului.
3. (Reg.) Lopăţică de lemn cu care se bat rufele cînd se spală (la rîu sau la fîntînă).
591
MAJORITATE
mai4, maiuri, s.n. || Din magh. mdj || (Reg.) Ficat.
maia s.f. || Din te. maya || Bucată de aluat dospit, folosit la fabricarea pîinii pentru a face să dospească un nou aluat; plămădeală. • Ferment, drojdie,
maică, maici, s.f. || Din bg., ser. majka || 1. (Pop.) Mamă. 2. Termen de politeţe cu care se adresează cineva unei femèi mai în vîrstă. • Termen familiar cu care o femeie se adresează unei persoane mai tinere. 8. Călugăriţă; termen cu care cineva se adresează unei călugăriţe.
4.	(Fig.) Izvor, cauză, origine.
maidan, maidane, s.n. || Din tc. meydan, maydan || Teren viran în interiorul sau la marginea unei localităţi, servind ca loc de adunare, loc de joacă pentru copii etc. Q Expr. A bate maidanul (sau maidanele) — a-şi pierde vremea hoinărind sau jucîndu-se.
maiestate, (2) maiestăţi, s.f. || Din lat. maies-tas, -atis, fr. majesté || 1. Aspect măreţ care trezeşte admiraţie; grandoare, măreţie. 2. Suveran, monarh ; titlu care se dă monarhilor, maiestos, -oâsă adj. v. maiestuos, maiestuos, -oâsă, maiestuoşi, -oase, adj. || Din it. maestoso, fr. majestueux || 1. Care impune prin prestanţă, prin demnitate sau prin caracterul solemn. 2. Care impune prin grandoarea proporţiilor, prin măreţie. |] Şi: maiestds, -oâsă adj'
maieu s.n. v. maiou.
maieutică s.f. || Din fr. maîeutique || Metodă (folosită de Socrate) prin care se urmăreşte ajungerea la adevăr pe calea discuţiilor, a dialogului.
maimuţă, maimuţe, s.f. || Din tc. maymun ||
1.	Nume dat mamiferelor tropicale cu conformaţia corpului asemănătoare cu cea a omului, inteligente, sociabile şi cu un spirit de imitaţie foarte dezvoltat. Trăiesc în Asia, Africa şi America de Sud. 2. Epitet depreciativ pentru o persoană care obişnuieşte să imite pe altul.
maimuţăreală, maimuţăreli, s.f. || Din maimuţări || Imitaţie caraghioasă; strîmbătură, schimonoseală.
maimuţări, maimuţăresc, vb. IV. || Din maimuţă|| 1. Tranz. A imita pe cineva (pentru a-şi bate joc de el). 2. Refl. A se strîmba, a se schimonosi, a face gesturi caraghioase.
maimuţi, maimuţesc, vb. IV. Tranz. || Din maimuţă || (Rar) A maimuţări (1).
maimuţoi, maimuţoi, s.m. 1. Augmentativ al lui maimuţă; maimuţă mascul. 2. (Fam.) Epitet depreciativ dat unui bărbat urît sau care obişnuieşte să imite pe alţii.
maionézâ, maioneze, s.f. || Din fr. mayonnaise || Sos rece preparat din gălbenuşuri de ou frecate cu untdelemn şi cu zeamă de lămîie.
maior, maiori, s.m. || Din rus. major, germ. Major || Grad de ofiţer între căpitan şi locote-nent-colonel; ofiţer care aţe acest grad.
maioreâsă, maiorese, s.f. || Din maior || (Fam. şi pop.) Soţie de maior.
maiou, maiouri, s.n. || Din fr, maillot || Tricou (cu sau fără mîneci) care se poartă direct pe piele. II Şi: maiéu s.n.
mâistru, maiştri, s.m. || Din germ. Meister |J
1.	Persoană care are (şi practică) o meserie, meşter, meseriaş; *(în special) meseriaş cu calificare tehnică superioară, caţe conduce, de obicei, un anumit sector al unei întreprinderi. • Persoană iscusită, pricepută, îndemîn^tică.
maizéna s.f. || Din germ. Maizena [| Amidon de porumb întrebuinţat mai ales în alimentaţia sugarilor, a copiilor şi a celor cu afecţiuni gastro-intestinale.
majarcă s.f. Soi românesc de viţă de vie„ cu ciorchini cilindrici şi boabe mari verzui, cu pete ruginii; produce vinuri de masă de calitate superioară.
mâjă, măji, s.f. || Din magh. mâzsa [| (Reg.) Veche unitate de măsură, variind, în timp şi .după regiuni, între 50 şi 100 kg.
majolică s.f. || Din fr. ma joli que, maiolique || Faianţă italiană din timpul Renaşterii, caracterizată prin smalţul metalic; p. gener. faianţă. • Obiect fabricat din astfel de faianţă.
major, -ă, majori, -e, adj. || Din fr. majeur, major, lat. maior (comparativul lui magnus) ||
1. Care a împlinit vîrsta cerută de lege pentru dobîndirea deplinei capacităţi de exerciţiu; ajuns la majoritate civilă. 2. Foarte important, foarte însemnat. • (Log.) Termen m. — predicatul concluziei unui silogism. Premisă majoră =s premisă care conţine termenul major al silogismului. 8. (Muz.) Gamă majoră — gamă care cuprinde cinci tonuri şi două semitonuri. 4. (Milit.) Sergent-major v. sergent. Plutonier-major (şi subst. m.) v. plutonier. Locotenent-major v. locotenent.
majorâ, majorez, vb. I. Tranz. || Din fr. majorer || A mări, a spori, a urca (preţurile, impozitele etc.).
majorâre, majorări, s.f. Acţiunea de a majora; creştere, mărire. • Sumă care se adaugă la o taxă, la o retribuţie etc. în caz de întîrziere a plăţii acestora.
majorât1 s.n. Vîrsta la care o persoană devine majoră; (dr.) majoritate civilă.
majorât2, -ă, majoraţi, -te, adj. (Despre preţuri, impozite, retribuţii etc.) Mărit, sporit.
majordâm, majordomi, s.m. ]| Din fr. majordome, it. maggiordomo ; lat. maior domus „şeful casei“ H Intendentul unui palat regal sau princiar; p. ext. şeful personalului de serviciu din casele nobililor sau ale marilor bogătaşi.
, majoritâr, -ă, majoritari, -e, adj. || Din fr. majoritaire || Care face parte din majoritate; care reprezintă cel mai mare număr dintr o colectivitate; care are majoritatea.
majoritâte, majorităţi, s.f. || Din fr. majorité, lat. maioritas, -atis || 1. Partea sau numărul cel mai friare dintr-o colectivitate.- • Superioritate numerică de voturi cerută sau obţinută în alegeri. O M. absolută = număr de voturi repre-zentînd cel puţin jumătate plus unu din total. M. relativă = număr de voturi mai mare decît cel obţinut de oricare dintre ceilalţi candidaţi.
2. (Dr>) M. civilă = situaţia juridică a unei persoane care a împlinit vîrsta cerută de lege pentru dobîndirea deplinei capacităţi de exerciţiu ; majorat.
MAJUSCUL
592
majâscul, -ă, majusculi, -e, s.l., adj. || Din fr. majuscule |] (Literă sau caracter de literă) care se foloseşte pentru a scrie iniţiala numelor proprii şi a cuvintelor cu care începe o frază, pentru a individualiza un cuvînt într-un text etc. şi care diferă de celelalte prin formă şi mărime; literă mare, literă capitală.
makemond s.n. [| Cuv. japonez || Pictură japoneză executată pe sul de mătase sau pe hîrtie de orez. Se expune orizontal pe perete.
K mal, maluri, s.n. ||Cuv. autohton || 1- Margine de pămînt (în pantă) de-a lungul unei ape; p. ext. regiune de lingă o apa, ţărm. OExpr. A se îneca (ca ţiganul) la mal — a da greş într-o acţiune tocmai cînd ţelul era aproape atins. 2. Peretele unui şanţ sau al unei gropi; rîpă.
mala, malale, s.f. || Din tc. mala |] Unealtă a zidarului, cu care se întinde şi se nivelează stratul de tencuială.
malac, malaci, s.m. || Din bg. malak || Pui al bivoliţei. • Epitet depreciativ pentru un om gras şî greoi.
malacMt s.n. v. malahit. malaeof, malacofuri, s.n. || De la n. pr. rus. Malakov || Crinolină. ||Şi: malacdv s.n.
malacologîe s.f. ]| Din fr. malacologie; gr. malakos „moale44 4- logos „studiu44 || Ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul moluştelor. malacdv s.n. v. malaeof. maladie, maladii, s.f. [] Din fr. maladie || (Livr.) Boală.	i
maladiv, -ă, maladivi, -e, adj. || Din fr. mala-dif || Care are aspect bolnăvicios. • (Despre stări psihice) Care trădează o boală.
malâga s.f. [| Din fr. malaga, de la n. pr. Malaga || Vin de calitate superioară, produs în podgoriile din împrejurimile oraşului spaniol Malaga.
malahit s.n. || Din fr. ■ malachite || Carbonat bazic de cupru, de culoare verde, utilizat ca piatră de ornament şi la prepararea sulfatului de Cupru. || Şi: malachit s.m.
malâr, malare, s.n. |] Din fr. malaire; lat. mala „obraz44 || Fiecare dintre cele două oase ale craniului, situate sub orbite.
malâric, -ă, malariei, -ce, adj., s.m. şi f. || Din malarie || 1. (Persoană) care suferă de malarie.
2.	Adj. Care se referă la malarie.
malarie, malarii, s.f. || Din it. malaria, fr. malaria || Boală infecţioasă provocată de hema-tozoarul palustra (transmis de femela ţînţarului anofel) şi caracterizată prin puternice accese de friguri; paludism.	'
malaxa, malaxez, vb. I. Tranz. || Din fr. malaxer} lat. malaxare || A amesteca (şi a mărunţi) unul sau mai multe materiale (granulare, pulverulente sau păstoase),, pentru a obţine un produs omogen.
malaxdr, malaxoare, s.n. || Din fr. malaxeur || Maşină cu care se execută operaţiile de malaxare.
mâldăr, maldăre, s.n. 1. Grămadă de tulpini de plante, de nuiele, de crengi etc. (alcătuind un mănunchi sau un snop). 2. Cantitate mare de lucruri (în dezordine). 3. Grămadă de fîn, de
paie, de iarbă cosită etc. Se aşezaseră pe maldărul de fîn proaspăt (Camil Petrescu).
maleabil, -ă, maleabili, -e, adj. || Din fr. mcâ-léable || 1. (Despre metale) Care poate fi preluoimt în foi subţiri; (despre alte materiale) care poate fi uşor modelat, fără a se fisura. 2. (Fig. ; despre oameni şi despre firea lor) Care se adaptează cu uşurinţă la împrejurări; docil.
maleabilitate s.f. || Din fr. malléabilité || însuşirea de a fi maleabil. • (Fig.) Uşurinţă de adaptare; docilitate.
maleabilizâ, maleabilizez, vb. I. Tranz.. j}. Din maleabil || A face un material maleabil.
maleabilizâre, maleabilizări, s.f. Acţiunea de a maleabiliza. • Tratament termic aplicat fontei albe pentru transformarea ei în fontă maleabilă.
maledicţie, maledicţii, s.f: || Din fr. malédiction II (Livr.) Blestem; nenorocire, fatalitate.
malefic, -ă, malefici, -ce, adj. || Din fr. maléfique II (Livr.) Care are o influenţă nefastă, fatală.
malformaţie, malformaţii, s.f. || Din fr. malformation \\ (Med.) Anomalie morfologică congenitală (ex. buză de iepure).
malign, -ă, maligni, -e, adj. || Din lat. maligmis || (Despre o boală sau o tumoare) De natură gravă sau care evoluează spre agravare. • (Rar) Care face rău, înclinat spre rău.
malignitate s.f. || Din lat. malignitas, -atis || (Astăzi rar) Caracterul a ceea ce este malign; agravare a unei boli.
maliţie, maliţii, s.f. || Din fr. maliee, lat. maliţia || (Livr.) Maliţiozitate, răutate. # Vorbă sau atitudine răutăcioasă.
maliţids, -oâsă, maliţioşi, -oase, adj. \\ Din fr. malicieux, lat. malitiosus || (Livr.) Răutăcios, caustic.
maliţiozitate, maliţiozităţi, s.f. || Din maliţios || (Livr.) Atitudine răutăcioasă; răutate, maliţie.
malonést, -ă, mâhneşti, -ste, adj. |J Din it. rrialonesto || (Livr.) Necinstit, incorect.
maloteâ, malotele, s.f. || Din tc. mallota f| Haină (lungă pînă la pămînt) căptuşită cu blană,, purtată în trecut de femei. • Un fel de scurteiM purtată de ţărănci în zilele de sărbătoare.
maltâzăs.f. || Din ir. maltose, germ. Maltase || Enzimă care are proprietatea de a transforma maltoza în glucoză.
malthusianism s.n. || Din fr. malthusianisme, de la numele economistului englez Malthus || Teorie social-politică potrivit căreia populaţia globului ar creşte în progresie geometrică în timp ce mijloacele de existenţă cresc în progresie aritmetică. Prin aeeasta, m. încearcă să demonstreze că sărăcia nu s-ar datora exploatării, ci acţiunii unor legi „naturale44.
* maltdză s.f. || Din fr. mcdtose || Substanţă zaharoasă prezentă într-un mare număr de alimente de origine vegetală, ca produs de descompunere a amidonului.
maltrata, maltratez, vb. I. Tranz. |J Din fr. maltraiter, it. maltrattare || A trata pe cineva cu asprime, a-i provoca dureri fizice sau morale; a brutaliza, a chinui.
maltratâre, maltratăria s.f. Acţiune^ de a maltrata; brutalizare.
MANDIBULA
malţ s.n. || Din germ. Malz || Produs obţinut din boabe de orz (sau de alte cereale), încolţite, uscate şi măcinate, folosit la fabricarea bërii şi a şpirtulubsau, prăjit, la prepararea unui surogat de cafea.
malţiticâ, malţific, vb, I. Tranz. || Din malţ || A transforma orzul sau alte cereale în malţ.
malvacée s.f. pl. || Din fr. malvacées; lat. malva „nalbă" [| Familie de plante dicotiledo-nate, erbacee sau lemnoase, cu flori hermafrodite, solitare sau grupate în inflorescenţe şi cu fructul o capsulă (ex. nalba, bumbacul).
mamăie s.f. || Din mamă || (Pop. şi fam.)
1. Mamă. 2. Bunică.
mamâr, -ă, mamari, -e, adj. || Din fr. mammaire; lat. mamma „mamelă" || Referitor la mamele. O Glandă mamară = organul secreţiei lactate la mamifere.
mamă, mame, s.f. || Lat. mamma || 1. Femeie considerată în raport cu copiii săi; nume pe care i-1 dau copiii acestei femei cînd i se adresează sau cînd vorbesc despre ea. O Mamă-jpare
— bunică. Mamâ-soacră = soacră. Mama-pădurii
— personaj din basme, imaginat sub chipul unei femei bătrîne şi rele. De (sau despre) mamă — (despre relaţii de rudenie) în linie maternă. O Expr. De mama focului—grozav, straşnic. O mamă de bătaie—o bătaie straşnică. La mama dracului— foarte departe. Vai de mama mea (sau a ta, ,a lui etc.) = vai de mine ţsau de tine, de el ete.‘).
2. Termen de politeţe folosit, mai ales la ţară, pentru o femeie mai în vîrstă. 8. Termen familiar cu care o femeie se adresează copiilor ei sau unei persoane mai tinere. • P. gener. Femela unui animal în raport cu puii ei. 4. (Bot.) Mama-pădurii — plantă parazită pe rădăcinile arborilor de pădure, lipsită de frunze, cu tulpina solzoasă şi cu flori purpurii. H Şi: (reg.) mumă s.f.
mamelâr, -ă, mamelari, -e, adj. || Din mamelă|| (Rar) Mamar.
mamelă, mamele, s.f. || Din fr. mamelle || Organ care secretă lapte la mamiferele femele; glandă mamară; piept, sin, ţîţă.
mameldn, mameloane, s.n. || Din fr. mamelçn || 1, Vîrful proeminent al mamelei; sfîrc. 2. Ridică tură de teren izolată, cu vîrful rotunjit.
mameluc, mameluci, s.m. || Din fr. mamelouk (cuv. de origine arabă) || 1. Soldat din garda personală a sultanilor din Egipt, desfiinţată la începutul sec. 19. 2. (Fig.) Om fără personalitate, fără păreri proprii..
mamifer, mamifere, s.n. || Din fr. mammifère; lat. mamma „mamelă" -|- ferre „a purta" |j (La pl.) Clasă de vertebrate superioare care îşi hrănesc puii cu laptele secretat de glandele mamare; au corpul acoperit cu păr şi majoritatea nasc pui vii; (şi la sg.) animal din această clasă.
mamită, mamite, s.f. || Din fr. mamrnite || (Med. vet.) Inflamaţie a ugerului la mamiferele care alăptează; de obicei este de natură infecţi-oasă.
mâmoş, mamoşi, s.m. || Din ngr. mammos |) Medic specializat în obstetrică şi ginecologie.
mamût, mamuţi, s.m. || Din -fr. mammouth || Specie de elefant care a trăit în epoca glaciară, cu corpul de c. 5 m lungime, acoperit cu păr lung
şi cu fildeşii foarte dezvoltaţi. A fost găsit sub formă de cadavre congelate în gheţurile dtbe-riene.
management [Pr.: mă-nigi-ment] s.n. R€uv. engl. || Ansamblul activităţilor de organizare, conducere şi gestiune a întreprinderilor. • Ştiinţa organizării şi conducerii întreprinderilor!
manager, manageri, s.m. || Din engl. manager |j Persoană care însoţeşte în turneu un sportiv sau o echipă sportivă, ocupîndu-se de problemele administrative şi financiare.
mână s.f. || Din sl. mana, ngr. manna ||
1.	Lichen comestibil, bogat în amidon, oare creşte în Asia şi în nordul Africii. Pe vreme secetoasă talul se rupe în bucăţi care sînt purtate de vînt, constituind „ploaia de mană" 2. (Fig.) Rad; abundenţă, belşug. 3. Boală infecţioasă a plantelor, provocată de unele ciuperci parazite. 4. (Bot.) Mană-de-ape — plantă erbacee din familia mineelor, toxică, înaltă de 1—2 m, eu fîaaâe dispuse în spiculeţe. Creşte în preajma apelor.
mâneo s.n. II Din it, manco || (Fin.) Lipşă de bani constatată la încheierea unei socoti®; pierdere la o marfă cu prilejul transportului, al desfacerii etc.
mandânt, mandanţi, s.m. || Din fr. mandsmt || Persoană care dă cuiva împuternicirea să în^Seie . acte juridice în numele său.
mandarin1, mandarini, s.m || Din fr. mandarin || Nume dat demnitarilor indigeni din Indoehina, extins apoi la funcţionarii publici din China feudală.
mandarin2, mandarini, s.m. || Din mandarină || Arbust fructifer din regiunile tropicale şi subtropicale, cu fructe sferice, comestibile.
mandarină, mandarine, s.f. || Din fr. mandarine, sp. mandarina || Fructul mandarinului, asemănător cu portocala, dar ipai mic decît aceasta.
mandât, mandate, s.n. || Din fr. mandat. €f. germ. Mandat || 1. Ordin, dispoziţie. OM. de aducere — ordin dat de un organ de j urisdieţie sau de urmărire penală de a se aduce în faţa sa o persoană a cărei ascultare sau prezenţă* este necesară. M. de arestare — ordin scris, emis de un organ judiciar, prin care se dispune arestarea unei persoane. 2. împuternicire dată cuiva de o persoană sau de o colectivitate pentru a o reprezenta, a-i apăra interesele, a efectua un act juridic, politic etc. în numele ei. 3. M. poştal = for-mular-tip eu care se expediază, prin poştă, bani sau colete. 4. Teritoriu sub m. — formă de administrare aplicată de puterile învingătoare în primul război mondial coloniilor şi teritoriilor care au aparţinut ţărilor învinse.
mandatar, -ă, mandatari, -e, s.m. şi f. |J Din fr mandataire || Persoană care încheie acte juridice pentru altă persoană, în temeiul unui contract.
mandibula, mandibule, s.f. || Din fr. mandibule9 lat. mandibula jj 1. Maxilarul inferior la om şi la animale. 2. Fiecare dintre cele două părţi ale ciocului păsărilor. 3. Fiecare dintre cele două piese bucale la insecte, servind 1$ supt» mestecat sau înţepat'
MANDOLA
594
mandola, mandoîe, s.f. || Din it. mandola || Vechi instrument muzical cu coarde, asemănător cu mandolina. || Şi: mandoră s.f.
mandolină, mandoline, s.f. || Din fr. mandoline, it. mandolina || Instrument muzical cu cutie de rezonanţă foarte boltită, cu coarde metalice duble, care produc sunete prin atingere cu o pană.
mandoră s.f. v. mandola. mandragoră, mandragore, s.f. || Din sl. mânu-dragor a || Plantă erbacee cu rădăcina ramificată, cărnoasă, şi cu flori de culoare violetă, folosită în medicină.
mândră, mandre, s.f. || Din gr. mandra. Cf. bg., ser. mandra || îngrăditură de stuf sau de nuiele aşezată în bălţi pentru prinderea şi păstrarea peştelui viu.
mândrii, mandrili, s.m. || Din fr. mandrill (cuv. dintr-o limbă din Guineea) || Specie de, maimuţă din Africa ecuatorială, cu cbada scurtă cu, faţa dungată cu roşu şi albastru şi cu blana brună-măslinie.
mandrinâ, mandrinez, vb. I. Tranz. || Din fr. mandriner || A efectua operaţia de mandrinare.
mandrinâre, mandrinări, s.f. Acţiunea de a mandrina; operaţia de îmbinare etanşă a unor ţevi cu o placă (ex. la un cazan), efectuată cu ajutorul mandrinei.
mandrină, mandrine, s.f. || Din fr. mandrin || Dispozitiv cu care se fixează o piesă de prelycrat la strung, la maşina de găurit etc.
manea, manele, s.f. || Din tc. mani || Cîntec de dragoste, de origine orientală, cu melodie duioasă, tărăgănată.
manechin, manechine, s.n. || Din fr. manne-quin || 1. Figură de lemn, de ceară, de carton presat etc. care înfăţişează corpul omenesc sau o parte a lui şi care serveşte ca model în sculptură şi pictură ori ca suport pentru a expune un obiect de îmbrăcăminte. 2. Persoană angajată de o casă de mode pentru a prezenta modele noi de îmbrăcăminte. 3. (Fig.) Om lipsit de personalitate, uşor de condus, influenţabil.
manej, manejuri, s.n. || Din fr. manege || Teren amenajat pe care se dresează caii, se învaţă călăria etc. • Arenă la circ pe care evoluează animalele dresate.
manetă, manete, s.f. |j Din fr. manette || Pîr-ghie de mînă avînd o mişcare limitată în jurul axei de articulaţie, cu ajutorul căreia se declanşează sau se opreşte un mecanism ori un aparat manevra, manevrez, vb. I. || Din fr. manoeuv-rer || 1. Intranz. (Despre trenuri) A executa o manevră (1). 2. Intranz. (Despre unităţi militare) A executa o manevră (2). 3. Tranz/A manipula un aparat, un dispozitiv etc. 4. (Fig.) A folosi diverse mijloace (incorecte) pentru a reuşi într-o acţiune.
manevră, manevre, s.f. || Din fr. manoeuvre ||
1.	Ansamblu de operaţii destinate compunerii şi descompunerii trenurilor, ataşării şi detaşării vagoanelor etc. • Ansamblu de operaţii pentru acostarea, ancorarea, plecarea de la chei etc. a unei nave. 2. Deplasare rapidă a unor trupe
pentru a lovi prin surprindere adversarul; (mai ales la j>l.) aplicaţii de mare amploare ale unei mari unităţi militare, în condiţii asemănătoare cu cele de luptă. 3. Parîmă folosită la legarea catargelor, la mînuirea pînzelor etc. 4. (Fig.) Uneltire întreprinsă de cineva pentru a reuşi Într-o acţiune.
mangafa, mangafale, s.f. || Din tc. mankafa || (Fam.) Om mărginit, prost, nătîng.
mangal s.n. || Din tc. mangal „un fel de sobă“ |j Cărbune obţinut prin arderea mocnită şi incompletă a lemnului, folosit la fabricarea cărbunelui activ. • Vatră În mijlocul unor case ţărăneşti, pe care se face focul pentru a încălzi încăperea. O Expr. (Fam.) A tîrnosi mangalul = a pierde vremea.
mangâliţă s.f. || Din magh. mangalica || Rasă de porci de mărime mijlocie, cu părul des şi creţ, crescută pentru producţia de grăsime.
mangân s.n. || Din germ. Mangan || Metal alb-cenuşiu, foarte dur şi sfărîmicios, folosit la fabricarea unor oţeluri speciale.
manganm s.n. || Din fr. manganine || Aliaj de cupru, mangan şi nichel, folosit la fabricarea rezistenţelor electrice şi a reostatelor.
mangamt s.n. || Din fr. manganite [] Oxid natural hidratat de mangan.
mangosit, -ă, mangosiţi, -te, adj. (Reg.; adesea substantivat) (OmJ care nu este bun de nimic ; neîndemînsftic; nătărău, tont.
mangrove subst. || Din fr., engl. mangrove |J Tip de vegetaţie tropicală formată din arbori şi arbuşti cu rădăcini adventive, caracteristic ţărmurilor marine mlăştinoase, inundate în timpul fluxului.
mangûstâ, manguste, s.f. || Din fr. mangouste, sp. mangosta || Mamifer carnivor, de 60—70 cm lungime, cu corpul suplu, alungit şi cu labe scurte, care se hrăneşte cu şoareci şi cu şerpi veninoşi. Trăieşte în sudul Asiei.
mâni s.m. pl. || Din lat. manes || (La romani) Sufletele celor morţi, considerate divinităţi ocrotitoare ale căminului.
mania, maniez, vb. I. Tranz. || Din fr. manier [] (înv.) A mînui, a manipula.
maniabil, -ă, maniabili, -e, adj. || Din fr. maniable || (Livr.) Care este uşor de mînuit.
maniabilitâte s.f. || Din fr. maniabilité || (Livr.) Calitatea de a putea fi uşor de mînuit.
maniac, -ă, maniaci, -ce, adj., s.m. şi f. || Din fr. maniaque || (Persoană) care suferă de o manie (i) ; p• ext. (persoană) care se preocupă în mod exagerat de ceva.
manichiură, manichiuri, s.f. || Din fr. cure, manicure „manichiuristă“ || îngrijirea unghiilor de la mîini prin curăţare (şi lăcuire).
manichiuristă, manichiuriste, s.f. || Din manichiură || Lucrătoare specializată în executarea manichiurei.
manie, manii, s.f. || Din ngr. mania „nebunie, furie“, fr. manie || 1. Stare psihică caracterizată printr-o dispoziţie euforică, prin trecerea de ia o idee la alta, prin vorbire excesivă şi fără înlănţuire logică etc.; p. ext. idee fixă care preocupă pe cineva. 2. (Sens curent) Preocupare
595
MANŞETA
exagerată şi obsedantă pentru ceva; ciudăţenie, toană.	#	\
manierât, -ă, manieraţi, -te, adj. I) Din manieră || Care are o purtare aleasă şi cuviincioasă; politicos, binecrescut.
* manieră, maniere, s.f. || Din fr. manière || X, Fel, chip; procedeu, modalitate. O De aşa manieră = în aşa fel, în aşa mod. 2. Mod de a se purta în societate ; comportare corectă şi cuviincioasă, politeţe. 8. Ansamblul mijloacelor şi al procedeelor caracteristice unui artist, unui scriitor etc.
manierism s.n. || Din fr. maniérisme || 1. Lipsă de naturaleţe în comportare; afectare, artificialitate. 2. Formalism în realizarea unei lucrări artistice sau literare, caracterizat prin reluarea insistentă a aceloraşi mijloace de expresie.
8.	Curent artistic apărut în Italia, în sec. 16, caracterizat prin prelucrarea unor forme şi procedee din arta marilor maeştri ai Renaşterii, în cultivarea unei arte rafinate şi preţioase.
manifest, -ă, manifeşti, -ste, s.n., adj. || Din lat. manifestam, fr. manifeste || 1. S.n. Document prin care conducerea unui stat, a unui partid, o organizaţie politică sau obştească îşi expun concepţiile, programul, hotărîrile etc.; apel, chemare (de obicei cu conţinut politic) în scopul! unei acţiuni imediate. 2. Adj. (Adesea adverbial) Vădit, evident.
manifesta, (1) manifest, (2) manifestez, vb.^ I. Il Dinfr. manifester || 1. Tranz. A exprima, a arăta (prin comportare, prin atitudine) un sentiment, o intenţie etc • Tranz. şi refl. A (se) face cunoscut, a ( se) vădi, a (se) exterioriza. 2. Intranz. A face (sau a participa la) o manifestaţie, a demonstra.
manifestant, -ă, manifestanţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. manifestant || Persoană care participă la o manifestaţie,
manifestare, manifestări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) manifesta; exteriorizare (prin vorbe, fapte, acţiuni) a gîndurilor, a sentimentelor etc. • Acţiune, fapt prin care cineva îşi exteriorizează personalitatea sau prin care îşi dovedeşte existenţa.
2.	Semn revelator, indiciu.
manifestaţie, manifestaţii, s.f. || Din fr. manifestation H Demonstraţie de masă în semn de ataşament (sau de protest) faţă de o persoană ori faţă de o acţiune de interes general.
maniheism s.n. || Din fr. manichéisme || Religie întemeiată de Mani (Maniheu) în sec. 3, care consideră că lumea e guvernată de două principii: al binelui şi al răului. S-a răspîndit în Persia, Asia Centrală, Egipt, China etc.
manila s.f. || De la n. pr. Manila J| Fibră textilă extrasă din frunzele tinere ale unei plante exotice din Filipine, întrebuinţată la fabricarea frînghiilor şi a unor pînzeturi rezistente.
manioc s.m. || Din fr. manioc; amerind. manioc h || Plantă tropicală din ai cărei tuberculi se extrage tapioca, o făină bogată în amidon.
manipula, manipulez, vb. I- Tranz. || Din fr. manipuler |.| A mînui, a manevra.
manipulant, -ă, manipulanţi, -te, s.m. şi f. II Din germ. Manipulant|j Persoană care mînuieşte
aparate, mecanisme, sisteme tehnice etc.; spec. conducător de tramvai, vatman.	(
manipulare, manipulări, s.f. Acţiunea de a manipula; mînuire.
manipulatăr, -oare, manipulatori, -oare, subst. || Din’ fr. manipulateur || 1. S.n. Aparat cu care se manevrează piesele calde într-o uzină. 2. S.n. Dispozitiv cu care se stabileşte sau se întrerupe circuitul la transmiterea semnalelor telegrafice. 8.
S.m. şi f. Manipulant. • (Ieşit din uz) Persoană care mînuieşte bani, fonduri, bunuri.
manivéla, manivele, s.f. || Din ţr. manivelle |f 1. Pîrghie acţionată manual care serveşte pentru a porni un motor, a acţiona un mecanism, un vinci etc.; este alcătuită dintr-un braţ şi dintr-un mîner, avînd o mişcare de rotaţie completă în jurul axei de rotaţie. 2. Pîrghie care face parte dintr-un mecanism de transformare a unei mişcări rectilinii alternative într-o mişcare de rotaţie (şi invers).
manometrîe, manometrii, s.f. || Din fr. mano-métrie II Domeniu al metrologiei care se ocupă cu tehnica măsurării presiunii fluidelor.
manométru, manomètre, s.n. || Din fr. manomètre; gr. mănos „rarefiat" -j- metron „măsură" || Instrument cu care se măsoară presiunea fluidelor.
manăperă, manopere, s.f. [| După fr. manoeuvre; lat. manus „mînă" -f- opera „muncă" ||
1. Muncă manuală depusă pentru efectuarea unei lucrări, pentru producerea unui obiect etc. remuneraţie plătită pentru această muncă.
2. (Fig.) Manevră (4), uneltire, intrigă, mansardă, mansarde, s.f. || Din fr. mansarde,
de la n. pr. Mansard, arhitect francez || încăpere sau ansamblu de încăperi de locuit aşezate imediat sub acoperişul unei clădiri (şi avînd tavanul şi pereţii înclinaţi).
mansueiudine s.f. || Din fr. mansuétude, lat. mansuetudo, -inis (( mansuetus „blînd") || (Livr.) Blîndeţe, bunătate; îngăduinţă, omenie, milă.
rnânşă1, manşe, s.f. || Din fr. manche „pîrghie" (f Pîrghie pentru comanda aripioarelor şi a pro-fundorului unui avion.
manşă2, manşe, s.f. || Din fr. manche „mînecă" |f
1. M. (sau mînecă) devint = dispozitiv pentru indicarea direcţiei vîntului, care se instalează pe aerodromuri într-un loc vizibil. 2. Fiecare dintre etapele în care se împart unele probe sportive (ex. tirul, motociclismul).
manşătă, manşete, s.f. || Din fr., manchette* germ. Manschette || 1. Partea de jos (mai strimtă, uneori răsfrîntă) a mînecii la cămăşi, la bluze etc.; marginea de jos, răsfrîntă, a pantalonilor.
2. Garnitură de etanşare, în formă de inel sau de cilindru, confecţionată din piele sau din cauciuc. 8. Text tipărit cu litere mari pe prima pagină a unui ziar, conţinînd, de obicei, o indicaţie asupra cuprinsului. • Text scurt folosit ca titlu general pentru mai multe articole referitoare la aceeaşi temă.
38*
MANŞON
596
manşon, manşoane, s.n. || Din fr. manchon || 1. Accesoriu de îmbrăcăminte femeiască, confecţionat din blană sau din stofă, în care se ţin mîinile pentru a le apăra de frig. 2. Tub scurt folosit la îmbinarea sau la ramificarea ţevilor, a cablurilor etc.; partea lărgită de la capătul unui tub, care serveşte la îmbinarea acestuia cu alt tub; mufă. 8. înveliş al minerului unor obiecte, servind pentru protecţie, pentru a evita alunecarea acestora din mînă etc.
mantă, mantale, s.f. || Cf. pol., ucr. manta ||
1. Haină lungă şi largă, purtată peste îmbrăcămintea obişnuită pentru a apăra de frig, de ploaie etc.; spec. palton de uniformă militară. O Expr. Manta de vreme rea = persoană pe care nu o iei în seamă decît cînd âi nevoie de ea.
2. înveliş de tablă, de material plastic etc., care serveşte pentru protecţia unui sistem tehnic (aparat, maşină, cazan etc.).
mantelă,	mantele,	s.f.	|| Din	it.	mantello	||
(înv.) Haină largă, mai scurtă decît mantaua, purtată de femei peste rochie; mantilă. 2. Mantie.
mantie,'mantii, s.f. j| Din si. mantija* || 1. Veş-mînt (de ceremonie), de forma unei pelerine, care se purta în trecut peste îmbrăcămintea obişnuită. 2. Haină de postav, lungă şi largă purtată de călugări.
mantilă,	mantile,	s.f.	|| Din	fr.	mantiile	||
1. (înv.) Mantelă. 2.	Un	fel de	şal de dantelă,
purtat mai ales de femeile spaniole.
mantinelă, mantinele, s.f. || Din it. mantinella |[ 1. Bordură (gard, zid) care înconjură un patinoar sau care delimitează cîmpul de joc la hochei pe gheaţă. 2. Marginea internă a unei mese de biliard.	’
mantisă,	mantise,	s.f.	|| Din* fr.	mantisse	||
Partea zecimală a unui logaritm.
mantou, mantouri, s.n. || Din fr. manteau || Palton sau pardesiu femeiesc.
manual, -ă, (1, 2) manuali, -e, adj., (3) manuale, s.n. |[ Din fr. manuel, lat. manualis Y< mar nus ,,mînă“) H1. Adj. Care se execută cu mîna, de mînă; care se efectuează prin muncă fizică, cu unelte manipulate cu mîna. 2. Adj. (Despre oameni) Care execută lucrări de mînă, care lucrează cu mîinile. 3. S.n. Carte care cuprinde elementele fundamentale ale unei discipline, ale unei arte sau ale unei îndeletniciri practice, fiind folosită mai ales în şcoli.
manufactură, manufacturez, vb. I. Tranz.
Din fr. manufacturer || (Rar) A produce obiecte, bunuri de manufactură. ^	^	i
manufactără, manufacturi, s.f. || Din fr. manufacturez Cf. germ. Manufaktur || 1. Formă de producţie industrială bazată pe munca manuală a lucrătorilor reuniţi în ateliere, în cadrul diviziunii interne a muncii. Manufactura a pregătit condiţiile pentru trecerea la maşinism. 2. Produs obţinut prin prelucrarea (manuală) a unor materii prime.
manufacturier, -ă, manufacturieri, -e, adj. II Din fr. manufacturierii Care ţine de manufactură, privitor la manufactură.
manuscript, -ă, (1) manuscripte, s.n., (2)
manuscripţi, -te, adj. || Din lat. manuscriptus || (Astăzi rar) 1, Manuscris (1). 2. Manuscris (2).
manuscris, tă, (1) manuscrise, s.n., (2) mânu-scrişi, -se, adj. || Din manuscript, prin înlocuirea lui script cu scris || 1. S.n. Text scris de mînă (sau dactilografiat). 2. Adj. (Despre texte, lucrări) Şcris^ cu mîna (sau dactilografiat).
manutanţă, manutanţe, s.f. || Din fr. mânu-tention || Serviciu din cadrul armatei care se ocupă cu fabricarea pîinii pentru trupă.
mapamond, mapamonduri, s.n. || Din ngr., it. mappamondo || (Astăzi rar) Planisferă, planiglob.
mapă1, mape, s.f. || Din germ. Mappe \\
1.	Obiect de birou făcut din carton, din piele, din material plastic, în care-se ţin hîrtii, foi volante, acte etc. 2. Servietă plată.
mapă2, mape, s=f. || Din lat., it. mappa, fr. mappe II (Astăzi rar) Hartă geografică.
inaquis [Pr.: machl] s.n; || Cuv. fr. || 1. Formaţie vegetală compusă din tufişuri dese de arbuşti adaptaţi la clima uscată, caracteristică regiunilor mediteraneene. 2. P. ext. Denumire a mişcării partizanilor francezi care au luat parte la Rezistenţa antihitleristă (1941 — 1944). || Scris şi: machi.
marabu s.m, || Din fr. marabout, port. mara-buto (din arabă) || Pasăre din regiunile ecuatoriale, asemănătoare cu barza, cu capul şi cu gîtul golaşe.
marafet, marafeturi, s.n. || Din ngr. marafeti\\ (Pop. şi fam.; mai ales la pl.) 1. Lucruri mărunte, lipsite de importanţă. 2. Mofturi, nazuri, fasoane. 3. (înv.) Iscusinţă, abilitate; (la pL) acţiuni, manevre, care dovedesc abilitate.
maramă, marame, s.f. || Din tc. dial. *mărama || Fîşie de ţesătură fină (de borangic), cu franjuri la capete, cu care femeile de la ţară îşi acoperă capul, lăsînd capetele să atîrne. V. şi năframă.
maramureşean, -ă, maramureşeni, -e, s.m. şi f., adj. II De la n. pr. Maramureş || 1. S.m. şi f. Persoană (originară) din Maramureş. 2. Adj. Care se referă la Maramureş sau la populaţia iui, care aparţine Maramureşului sau populaţiei lui.
maramureşeăneă, mar amur eşence, s.f. || Din maramureşean || Femeie (originară) din Maramureş.
marangoz, marangozi, s.m. || Din tc. măr an-goz II Dulgher specializat în prelucrarea lemnăriei pentru nave.
marasm s.n. || Din ngr. marasmos, fr. mara,sme, germ. Marasmus || (Livr.) Stare de epuizare morală; apatie, descurajare. • (înv.) Slăbiciune extremă a organismului, extenuare, epuizare fizică, sfîrşeală.
maraton, maratonuri, s.n. || Din fr. marathon, de la numele localităţii- Maraton || Probă atletica care constă în alergarea pe o distantă de 42,195 km.
maratonfst, maratonişti, s.m. || Din maraton || Sportiv specializat 5a probele de maraton.
inare, marcuri, s.n. || Din fr. marc || Produs semifabricat, în formă de pastă, obţinut din fructe proaspete şi folosit ca materie primă în industria alimentară.
marcă, marchez, vb. I. Tranz. || Din germ. markieren, fr. marquer || 1. A imprima pe un
597
MARE
obiect sau pe un animal un semn distinctiv pen-tm a-I deosebi de altele; a imprima pe un obiect de metal preţios semnul oficial care îi garan-"* teasă calitatea şi autenticitatea. 2. (Fig.) A constitui o notă; specifică; a reprezenta, a indica, a arăta. 3. A delimita (prin linii, prin semne) o suprafaţă, un teren. 4. A înscrie un‘punct (gol, coş) în jocurile sportive. 5. (Sport) A se ţine mereu în apropierea unui jucător advers, împie-dieîndu-l să acţioneze în voie, să întreprindă acţiuni ofensive.
"marcaj, marcaje, s.n. || Din fr. marquage ||
1. Semn distinctiv aplicat pe ceva; semne convenţionale făcute pe copaci, pe stînci sau pe ‘tăbliţe speciale, pentru a indica turiştilor un anumit drum. • Liniile care delimitează spaţiile sau care indică traseele în unele jocuri sportive. 2. (Sport) Faptul de a marca (5). 3. Tabelă ck m. = tabelă pe care se înregistrează punctele înscrise într-o competiţie sportivă.
marcant, -ă, marcanţi, -te, adj. || Din fr. marquant, germ. markant || Care se distinge prin valoare, prin importanţă, care iese în evidenţă; important, remarcabil.
marcare, marcări, s.f. Acţiunea de a marca; marcaj.
mareasit, s.n. || Din fr. marcassite, germ. Markasit || Sulfură naturală de fier, asemănătoare cu pirita, utilizată la fabricarea acidului sulfuric.
marcat, -ă, marcaţi, -te, adj. 1. Căruia i s-a aplicat un semn distinctiv, ori un semn prin care i se garantează calitatea şi autenticitatea. ' • (Despre drumuri) Prevăzut cu marcaj. 2. (Fig.) Pronunţat, accentuat, reliefat. 3. Atom m. — trasor (3).
marcă1, mărci, s.f. || Din germ. Marke || Timbru emis de stat, care se aplică pe corespon- ' den fă, servind drept plată a transportului poştal. M. poate fi şi tipărită pe plicuri sau pe cărţi poştale.
marcă2, mărci, s.f. || Din ngr. marka, fr. marque || 1. Semn distfnctiv aplicat pe un obiect sau pe un animal pentru a-1 deosebi de altele, pentru a-1 recunoaşte; semn distinctiv pus de întreprinderi pe produsele lor. O De marcă = de calitate superioară. • (înv.) Stemă, blazon.
2. Fisă (numerotată) cu care lucrătorii îşi dovedesc prezenţa la lucru. 3. (Fig.) Trăsătură specifică.
marcă3, mărci, s.f. || Din germ. Mark || Denumire dată unităţii băneşti principale din unele
ţari.
mârcă4, mărci, s.f. || Din germ. Mark || (în statul franc şi în Germania medievală) Denumire dată comitatelor de frontieră.
marc graf s.m. v. margraf.
marchetărîe, marchetârii, s.f. || Din fr. mar-queterie || Procedeu de decorare a unui obiect de lemn (mai ales a mobilierului) prin aplicarea pe suprafaţa lui a unor bucăţi mici de fildeş, de metal sau de lemn preţios; obiecte decorative lucrate prin acest procedeu.
marcMfân, marchitani, s.m. ]| Din pol. markie-tan || (înv.) Negustor (ambulant) de mărunţişuri.	*
marchitănie, marchitanii, s.f. || Din marchitan ]j (înv.) 1. Prăvălia marchitanului; prăvălie de mărunţişuri. 2. Ocupaţia marchitanului. 3. Mărfuri (mărunte) pe care le vindea marchitanul.
marchiz, marchizi, s.m. || Din fr. marquis || Titlu nobiliar în unele ţări din Europa apuseană, superior celui de conte şi inferior celui de duce.
• Persoană care poartă un astfel de titlu.
marchiză, marchize, s.f. || Din fr. marquise[J
1. Soţie de marchiz. 2. Mic acoperiş de sticlă fixat. deasupra intrării principale a unei clădiri.
3.	Mică încăpere cu pereţi de sticlă, făcînd corp comun cu intrarea într-o clădire, servind la protejarea intrării contra intemperiilor.
marchizet s.n. || Din germ. Markisette || Ţesătură de bumbac, subţire şi uşoară, din care se fac rochii, perdele etc.
marcotâj, marcotaje, s.n. || Din fr. marcot-tage || Procedeu de înmulţire vegetativă a unor plante prin marcote.
marcotă, rharcote, s.f. |] Din fr. marcotte || Ramură, lăstar al unei plante care se îngroapă în pămînt, cu» vîrfui afară, şi care, după’ce a prins rădăcini, se separă de pîanta-mamă, for-mînd o nouă plantă.
mardeâlă, mardeli, s.f. || Din mardi || (Arg.) Bătaie zdravănă.
mardi, mardesc, vb. IV. Tranz. || Din ţig. mardo || (Arg.) A bate zdravăn pe cineva.
mare1, mari, adj. j| Cuv. autohton || 1. Care depăşeşte dimensiunile obişnuite; care are dimensiuni apreciabile, considerabile. O Degetul (cel) mare = degetul cel gros (care, la mină, se opune celorlalte). Literă mare — majusculă. O (Adverbial) Făină măcinată mare. • întins, vast. p (Substantivat) în mure ±= a) pe scară întinsă; după un plan vast; b) în linii generale.
• înalt: munţi mari. «Lung: purta părul mare. • (Despre încăperi, vase, recipiente) încăpător, spaţios. * (Despre ape, gropi) Adine.
2. Care este în cantitate însemnată; abundent, numeros, mult. • (Despre preţuri) Ridicat. QDe mare pre*=foarte valoros. 8. Care a depăşit copilăria; care a* devenit adolescent. O Fată mare — fată la vîrsta măritişului; virgină, fecioară. O Expr, Cu mic cu mare — toţi, toată lumea. 4. (Despre unităţi de timp) De lungă durată, îndelung. O Cit e ziua de mare — toată ziua, de dimineaţă pînă seara. 5. (Despre căldură, lumină) Puternic, intens. 6. (Despre zgomote, sunete, voce) Puternic, răsunător. O Expr. A striga în gura mare—& vorbi cu glas tare, pe un ton ridicat. 7. (Despre' fenomene atmosferice) Intens, violent, năprasnic: furtună mare. 8. (Despre stări sufleteşti sentimente, senzaţii) Intens, profund. O Expr. A-i fi cuiva mai mare dragul (sau mila, ruşinea etc.) = a-i fi cuiva foarte drag (sau a-i fi milă, ruşine etc.).
9.	De valoare, însemnat, important. O Zi mare = zi însemnată, zi de sărbătoare. Vorbe mari = cuvinte bombastice; vorbe goale. • Uimitor, extraordinar. Q Expr. Mare minune sau minune mare, exprimă uimire, mirare. 10. Care posedă calităţi excepţionale; ilustru, celebru. 11*
*
MARE
598
Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie. O Socri mari = tatăl şi mama mirelui. O Expr. (Substantivat) La mai mare, urare adresată cuiva cu ocazia unei numiri sau unei avansări. • Deosebit, ales, distins: cinste mare.
mare2, mări, s.f. |] Lat. mare || 1. Vastă întindere de apă stătătoare, sărată, situată în vecinătatea unui continent, între continente sau în interiorul lor, care comunică, de obicei, cu oceanul prin strîmteri sau peste praguri submarine. O M. internă = mare înconjurată de ţărmurile unuia sau ale mai multor state şi care se află în folosinţa exclusivă a statului sau a statelor riverane cînd nu are comunicare cu alte mări. O Expr. Marea cu sarea = foarte mult; imposibilul. A vîntura mările şi ţările = a călători foarte mult. Peste (nouă) mări şi (nouă) ţări = foarte departe. A încerca marea cu degetul = a face o încercare chiar dacă şansele de reuşită sînt minime. 2. (Fig.) întindere mare, vastitate. * Mulţime sau cantitate foarte mare.
marée, maree, s.f. || Din fr. marée || Oscilaţie ritmică de înaintare spre ţărm (flux) şi de retragere (reflux) a apelor mărilor şi oceanelor, datorită atracţiei exercitate de Lună şi de Soare.
maregrâf, maregrafe, s.n. || Din fr. maré-graphe; fr. marée „maree44 + gr. graphein „a scrie“ || Aparat cu ajutorul căruia se determină şi se înregistrează variaţia nivelului apelor mării.
mareşal, mareşali, s.m. || Din fr. maréchal, rus. marsal || Cel mai înalt grad militar din unele ţări; ofiţer care are acest grad. O M. al palatului = şeful administraţiei unei case regale sau imperiale.
marfâr s.n. v. mărfar.
marfa, mărfuri, s.f. || Din magh. marha „vită44 II Produs al muncii omeneşti care satisface o necesitate socială şi este destinat'schimbului prin intermediul vînzării-cumpărării.
; margarétâ, margarete, s.f. || Din fr. marguerite, germ. Margarete || Plantă erbacee decora^ tivă din familia compozitelor, cu capitule compuse din flori centrale galbene şi flori marginale albe.
margarină s.f. || Din fr. margarine || Produs alimentar asemănător cu untul, obţinut dintr-un amestec de grăsimi vegetale ori animale cu zer sau cu lapte smîntînit.
marghilomân, marghilomane, s.n. || De la n. pr. Marghiloman ]| Cafeâ turcească fiartă cu rom sau cu coniac.
marghidl, -oală, marghioli, -oale, adj. || Din ngr. margiolos || [Reg.) Deştept, isteţ. • Şmecher, şiret, viclean; intrigant.
marghioli, marghiolesc, vb. IV. Refl. || Din marghiol || (Reg. şi fam.) A se mîndri, a se fuduli, a se fandosi. «A se ţine de glume, de farse.
marginal, -ă, marginali, -e, adj. || Din fr. marginal || Care se află la margine; (despre note, comentarii) care este scris pe marginea unui manuscris sau a unui text tipărit. e (Fig.; despre probleme, chestiuni, situaţii) Secundar, fără importanţă.
marginalia s.f. 0 Lat., it. marginalia J| Comentarii, note, însemnări (apărute intr-o publicaţie periodica) privitoare la o operă.
mârgine, margini, s.f. || Lat. margo, -inis J|
1.	Partea extremă a unei suprafeţe; capăt, extremitatp. O Fără (de) margini = foarte mare, imens, nesfîrşit. O Expr. (De) la marginea lumii == (de) foarte departe. 2. Hotar, frontieră; periferie. 8. Mal, ţărm. 4. Porţiune laterală, lăsată nescrisă, dintr-o foaie de hîrtie sau dmfcrro pagină a unei cărţi. 5. Limita superioară a pereţi- , lor unei gropi sau ai unui recipient. 6. (Fig.) Limită pînă la care se poate admite sau concepe ceva.
margrâf, margrafi, s.rrf. || Din germ. Mark-graf || (în orînduirea fbudală) Titlu purtat de unii principi germani, ale căror principate erau (sau fuseseră în trecut) mărci4; persoană care avea acest titlu. [| Şi: maregrâf s.m.
mariaj, mariaje, s.n. || Din fr. mariage || (Livr.) Căsătorie; căsnicie.
marijuana ,[Pr.: marihuâna] s.f. |] Din sp. marijuana || Stupefiant, asemănător cu haşişul prin efectele pe care le produce, extras din frunzele unei specii de cînepă (cînepă indiană).
marin, -ă, marini, -e, adj || Din fr. marin || De mare2, privitor la mare; care este produs de acţiunea unei mări; (despre plante şi animale) care creşte sau trăieşte în mare. * (Şi substantivat, f.) (Pictură) care înfăţişează un peisaj de (la) mare2. • Maritim.
marina, marinez, vb. I. Tranz. || Din fr. mariner, germ. marinieren || A prepara peşte, carne etc. cu sos făcut din untdelemn, bulion, lămîie şi diverse condimente.
marinâr, marinari, s.m. U Din marină (după fr. marinier) || Persoană care se îndeletniceşte cu navigaţia, navigator, corăbier; membru’al echipajului unei nave; spec. ostaş care îşi fac© serviciul militar la marină.
marinâre, marinări, s.f. Faptul de a marina. marinat, -ă, marinaţi, -te, adj. (Despre peşte, carne) Pregătit cu sos de bulion, untdelemn, lămîie şi diverse condimente.
marinâtă, marinate, s.f. || Din ngr. marina-tos, it. marinato || Mîncare de peşte, de carne etc. preparată prin marinare.
marină s.f. || Din fr. marine, it. marina || Totalitatea navelor şi a unităţilor aferente ale unei ţări, împreună cu personalul care le deserveşte. • Ştiinţa şi tehnica navigaţiei.
marinăresc, -eâscă, marinăreşti, adj. || Din marinar || De marinar, caracteristic marinarilor.
marinărâşte adv. || Din marinar || Ga marinarii, în felul marinarilor.
marionetă, marionete, s.f. || Din fr. marion-nette i| 1. Păpuşă care, manevrată de o persoană (cu mina sau cu ajutorul unor sfori), interpretează diferite roluri în teatrul de păpuşi. 2. (Fig.) Om fără personalitate, care execută servil ceea ce i se cere.
maritim, -ă, maritimi, -e, adj. || Din fr. maritime || 1. Care se află pe ţărmul mării sau aproape de mare; marin. 2. Care se referă la navigaţia pe mare.
A v
599
MARTIRAJ
marketing s.n. ]| Din engl. marketing || Ansamblul activităţilor, metodelor şi tehnicilor care au ca obiect studiul cererii consumatorilor şi satisfacerii acestei cereri cu produse şi servicii.
marmanziu, -ie, marmanziU adj. (înv. şi reg.; despre vin) De culoare purpurie; p. ext. (despre băuturi) de calitate superioară. • P. gener. Roşu-deschis, roşu-purpuriu. Mîndră buze mar-manzii, Dar pe-a cui seamă le ţii? (Pop.).
marmeladă, s.f. || Din fr. marmelade, germ. Marmelade || Produs alimentar în formă de pastă, preparat din fructe terciuite sau trecute prin sită şi fierte cu zahăr.
marmită, marmite, s.f. || Din fr. marmite || Vas mare de metal cu două toarte şi cu capac, în care se transportă mmcare caldă. • Cazan pentru fiert alimente, funcţionînd cu ajutorul aburului introdus între pereţii dubli ai cazanului.
marmora, marmorez, * vb. I. Tranz. || Din marmoră || A da aspect de marmură (hîrtiei, lemnului etc.).
marmoră s.f. v. marmură, marmoreân, -ă, marmoreeni, -<?, adj. || Din fr. marmoréen || Ca de marmură, asemănător cu marmura.
marmotă, marmote, s.f. || Din fr. marmotte|| Mamifer rozător cu corpul greoi, de c. 50 cm lungime, cu blană cenuşie. Trăieşte în Europa, Asia şi America de ' Nord. Hibernează.
marmură s.f. || Lat. marmor, -oris || Rocă mebamorfică cristalizată, alcătuită din calcit ori dolomit, albă sau colorată de impurităţi în roz, cenuşiu, negru etc. întrebuinţată în sculptură şi ca material de construcţie. O Expr. A fi de marmură sau a fi rece ca marmura = a fi insensibil, a rămîne indiferent faţă de orice, H Şi: marmoră s.f.
marnă, marne, s.f. |] Dinfr. marne, it. marna|| Rocă sedimentară constituită din particule fine de argilă şi calcar, de culoare cenuşie, verzuie etc. Se întrebuinţează la fabricarea cimentului.
mar<5 adj. invar. H Din fr. marron || De culoarea castanei coapte; cafeniu, castaniu. • (Substantivat) Culoare castanie.
marocan, -ă, marocani, -e, s.m. şi f., adj. || De la n. pr. Maroc || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit ca naţiune în Maroc.
2.	Adj. Care aparţine Marocului" sau marocanilor (1), privitor la Maroc sau lâ marocani.
marochin s.n. || Din fr. maroquin || Piele fină de capră, tăbăcită cu extracte vegetale, folosită la confecţionarea poşetelor, mănuşilor, la legatul cărţilor etc.; imitaţie obţinută din piele de oaie sau de viţel.
marochinărie, marochinării, s.f. |] Din fr, maroquinerie || Atelier sau magazin unde se lucrează ori se vînd articole din marochin (ori din alt fel de piele). • Obiecte făcute din astfel de materiale. || Şi: marochinerîe s.f. marochinerie s.f. v. marochinărie. marochinier, marochinieri, s.m, || Din fr. marochinier || Lucrător specializat în confecţionarea obiectelor din marochin.
marotă, marote, s.f. || Din fr. marotte ]| Preocupare excesivă pentru un anumit lucru; idee fixă, manie; p. ext. obiect al unei astfel de preocupări.
marsuin, marsuini, s.m. || Din fr. marsouin || Mamifer marin asemănător cu delfinul, lung de c. 2 m. Trăieşte în Oceanul Atlantic, Marea Mediterană şi Marea Neagră.
marsupiâl, marsupiale, s.n. || Din fr. marsu-pial || (La pl.) Ordin de mamifere caracterizate prin prezenţa marsupiului; trăiesc în Australia şi, cîteva specii, în America; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin (ex. cangurul).
inarsupiu, marsupii, s.n. ||Din lat., fr. mar-supium, gr. marsipion || Pungă abdominală la femelele din ordinul marsupialelor, în care acestea îşi ţin puii după naştere.
marş, (1," 2, 8) marşuri, s.n., (4, 5) interj. || Din fr. marche, germ. Marsch || 1. S.n. Deplasare a unei unităţi militare sau a unui grup (într-o anumită formaţie). O M. forţat = marş executat cu o viteză mărită faţă de cea normală.
2.	S.n. Probă atletică desfăşurată pe diverse distanţe, constînd în deplasarea pas cu pas a sportivului, menţinînd un contact permanent cu solul. 8. S.n. Compoziţie muzicală cu ritm vioi, cadenţat (care însoţea, iniţial, o deplasare în. grup); compoziţie literară în versuri, destinată a fi cîntată pe © astfel de arie. 4. Interj. Cuvînt cu care se ordonă pornirea unei unităţi militare.
5.	Interj. Cuvînt cu care se’ alungă un cîine; termen peiorativ cu care se alungă în mod brutal un om.
marşândă, marşande, s.f. || Din fr. marchan-de || (înv.) Patroană a unui magazin de mode. Aducea... de la marşanda de mod,e o rochie galbenă (Camil Petrescu).
mârşă, marşe, s.f. || Din germ. Marsch |] Porţiune de cîmpie joasă (în Olanda, Danemarca) supusă inundaţiilor şi înmlăştinită (ulterior de-secată şi îndiguită).
marşrut, marşrute, s.n. || Din fr. marcheroute, germ. Marschrut || Mers al unui tren de marfă pe distanţă lungă, fără a lăsa sau a lua vagoane pe parcurs.
mart s.m. invar. v. martie* martac, mar taci, s.m. || Din te. mertek || (Reg.) Stîlp de lemn sau bîrnă, par, prăjină, seîndură folosite în .lucrări de construcţie, în special la casele şi dependinţele ţărăneşti, mârte s.m. invar. v. martie, mârtie s.m. invar. || Din sl. marţii, martu \\ A treia lună a anului; are 31 zile; (pop.) mărţişor. || Şi: (înv. şi pop.) mart, mârte s.m. invar.
martingâlă, martingale, s.f. || Din fr. martin-gale || Curea în formă de furcă la hamuri care nu permite calului să se ridice pe picioarele de dinapoi.
martir, «ă, martiri, -<?, s.m. şi f. || Din fr. martyr || Persoană care îndură chinuri sau suferă moartea pentru ideile sau convingerile sale, pentru apărarea unei credinţe religioase etc.; mucenic (al bisericii).
martiraj, martiraje s.n. || Din martir |] Martiriu.
MARTIRIU
600
martiriu, martirii s.n. J] Din lat. martynum, it. martirio |J Suferinţă, tortură, moarte de martir. •Suferinţă morală, calvar.
martiriza, martirizez, vb. I. Tranz. || Din fr. martyriser || A supune pe cineva la un martiriu; p. gener. a chinui, a tortura, a maltrata.
martor, -ă, martori, -e, s.m. şi f. || Lat. martyr [| 1. Persoană care asistă sau a asistat la o întim-plare, la o discuţie etc. şi care poate da informaţii cu privire la acestea. 2. Persoană chemată in faţa unui organ judiciar sau de urmărire penală pentru a da lămuriri în legătură cu fapte pe care ea le cunoaşte şi care pot ajuta la soluţionarea unui proces. 3, Persoană chemată să asiste la încheierea unui act, a unei învoieli. ,• Fiecare dintre reprezentanţii celor ce urmează să se bată în duel. 4. Bandă sau fir lipit pe un element de construcţie pentru observarea evoluţiei fisurilor acestuia," prin întinderea ori ruperea benzii (a firului).
marţ s.m. invar. || Din tc. mars \\A face pe cineva marţ = a eîştiga la jocul de table în condiţii în care se punctează dublu; (fig.) a învinge în" mod categoric într-o discuţie; a pune pe cineva în situaţia să nu mai poată riposta, să nu mai poată obiecta.
marţafdi, marţafoi, s.m. Om de nimic, vagabond; golan, secătură.
marţi s.f. || Lat. martis [dies] || A doua zi a săptămînii. • (Adverbial, în forma marţea) în fiecare marţi.
marţiăl, -ă, marţiali, -c, adj. || Din fr. marţial, it. marziale, de la n. pr. Mars, Martis, zeul războiului la romani || i. Milităreso, războinic. O Curte marţială — denumire sub care funcţionează, în unele state, tribunalul militar în timp de război sau în caz de stare excepţională. 2. (Livm) Solemn, grav, impunător.
marţian, -ă, marţieni, -e, adj., s.m. şi f.
|| Din fr. martien || 1. Adj. Referitor la planeta Marte. 2. S.m. Locuitor imaginar al planetei Marte.
marţipân, marţipane, s.n. || Din germ. Marzi-pan |! Produs zaharos obţinut dintr-un amestec de zahăr şi miez de migdale.
maruîlâre, s.f. || Din maruflu [] Tehnică de fixare a unei pînze pictate pe un perete, pe un panou de lemn etc.
marâflu s.n. || Din fr. maroufle |],CIei special, deosebit de adeziv, folosit pentru lipirea pe un suport a pînzelor pictate.
marulă, marule, s.f. || Din bg. mărul]a, ngr. maruli || (Bot.) Lăptucă.
marxism-Ieninism s.n. || Din rus. marksizm-leninizm || Concepţia despre lume şi viaţă, ideologia revoluţionară a clasei muncitoare şi a partidului său comunist, elaborată de către K. Marx, Fr. Engels şi V.I. Lenin, şi a cărei bază^ filozofică este materialismul dialectic şi istoric.
mas, masuri, s.n. || Lat. mansum (part. lui mânere „a rămîne“) || (Reg.) Faptul de a mînea; popas (peste noapte); p. ext. loc de popas (peste noapte).
masă1, masez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. masser || A (se) aduna în număr mare, în grup compact; a (se) îngrămădi, a (se) concentra.
masa2, masez, vb. I. Tranz. || Din fr. masser || A face un masaj.
masacrâ, masacrez, vb. I. Tranz. || DM fr. massacrer || A ucide cu sălbăticie, în masă (oameni care nu se pot apăra) ; a măcelări, a extermina.
îţmsacrât, -ă, masacraţi, -te, adj. Măeelarit, exterminat. • (Fig.; despre un text, o lucrare) Modificat, schimbat total sau în cea mai mare parte; stricat, denaturat.
masacru, masacre, s.n. || Din fr. massacre; ar. maslakh „abator“ || Măcel, omor în masă (a unor' oameni lipsiţi de apărare).
masâj, masaje, s.n. || Din fr. massage || Acţiunea de a masa2; procedeu terapeutic care constă în fricţionarea sau lovirea uşoară (manuală sau mecanică) a diferitelor părţi’ ale corpului, în scopul activării circulaţiei sîngelui, a înviorării organismului etc.
maşala, masalale, s.f. || Din ngr. masalas || (înv.) Torţă, faclă. Se-ntoarseră pe la casele lor cu făclii şi cu masalale (Odobescu).
masă1, mase, s.f. || Din fr. masse, germ. Mas se II1. Mulţime compactă de oameni (cu anumite caractere comune). O He masă = care cuprinde sau care antrenează o colectivitate umană. Mase populare = totalitatea claselor şi categoriilor sociale dintr-o etapă istorică determinată; cercurile largi ale populaţiei. 2* îngrămădire de elemente, alcătuind un singur corp. QMasă verde—nutreţ pentru vite constituit din iarbă sau din alte plante; furaj. Masă de aer = mare porţiune din troposferă, relativ omogenă şi distinctă faţă de porţiunile înconjurătoare. în masă = în cantitate mare, în număr mare.
3.	Mărime fizică ce caracterizează cantitatea de materie din care este alcătuit un corp; materia din care este format un corp. O Masă (sau greutate) atomică = raportul dintre masa atomului unui element şi a 12-a parte din masa atomului de carbon. Masă moleculară v. molecular. 4. Masă plastică = material plastic, 5. (Lingv.) Masa vocabularului = partea cea mai mare şi mai schimbătoare a vocabularului.
mâsă2, mese, s.f. || Lat. mensa || 1. Mobilă formată dintr-o placă dreptunghiulară, pătrată, rotundă etc., sprijinită pe unul sau pe mai multe picioare şi avînd diverse întrebuinţări; (în special) mobila pe care se serveşte mîncarea. OM. verde = a) masă pe care se joacă jocuri de noroc; b) masă în jurul căreia se duc tratative diplomatice. M. rotundă «= dezbatere liberă între specialişti, pe o temă dată. La conferinţele internaţionale, pentru respectarea egalităţii în drepturi, postul de preşedinte este ocupat pe nnd de fiecare dintre părţile participante, aşezate în jurul unei mese. Sală de mese — încăpere în care se serveşte masa într-un internat, la o cantină etc. O Expr. Cu (sau pe) nepusă masă = pe neaşteptate, pe nepregătite. Capul (sau fruntea) mesei = locul de cinste ocupat de unul dintre comeseni. A pune (a întinde sau a aşterne) masa = a pregăti şi a pune pe masă toate cele necesare pentru a servi mîncarea. A strînge masa = a aduna de pe masă farfuriile, tacîmurile etc. după ce s-a mîncat. A întinde masă mare = a
601
MASTIC
oferi * ospeţe, banchete. • (Çu sens colectiv) Persoanele care mănîncă la aceeaşi masă; mesenii. 2. Ceea ce se mănîncă; mîncare, bucate; p. ext. prînz, cină. O înainte de masă = în' partea zilei care precedă prînzul. După masă = hi partea zilei care urmează după prînz. O Expr. A lua masa = a mînca de prînz sau de cină. A avea casă şi masă — a avea toate cele necesare traiului. 3. Nume dat unor obiecte sau părţi de obiecte care seamănă cu o masă2 (1), avînd diverse utilizări.
masca, maschez, vb. I. || Din fr. masquer |] 1. Refl. A-şi acoperi faţa sau o parte a ei cu o mască. 2. Tranz. A ascunde privirilor, acoperind ceva,, a sustrage vederii. 3. Tranz. (Fig.) A ascunde ceva sub aparenţe înşelătoare, pentru a induce în eroare; a disimula.
mascara, mascarale, s.f. || Din tc. maskara |ţ
1.	(înv.) Paiaţă, măscărici, bufon. 2. (Pop.) Batjocură, ocară.
tnascarâdă, mascarade, s.f. |) Din fr. masca-rade II1. Acţiune sau atitudine falsă, ipocrită,; farsă, prefăcătorie, înscenare. 2. (înv.) Bal mascat.
mascare, mascări, s.f. Acţiunea de a (se) masca.
»mascaron, mascaroane, s.n. |J Din fr. masca-ron H Figură sau mască fantastică ori grotescă folosită ca element decorativ în arhitectură, la mobilier, în ceramica ornamentală etc.
mascat, -ă, mascaţi, -te, adj. Care poartă mască, acoperit cu o mască. O Bal m. = bal la care participanţii poarta măşti.
mâscă, măşti, s.f. || Din fr. masque || 1. Bucată de carton (înfăţişînd o figură de om sau de animal) ori de stofă, de mătase etc'., cu care o persoană îşi acoperă faţa pentru a nu fi recunoscută, lăsînd pumai^ ochii descoperiţi. Q Expr. A-şi scoate (sau a-şi lepăda) masca = a se demasca, a apărea în adevărata lumină, ă-şi da pe faţă adevărata fire. • Machiaj ; fizionomia unui actor machiat. 2. Persoană mascată. 3. Chip prefăcut, atitudine simulată. 4. Mască mortuară — mulaj în ghips al feţei unei persoane decedate. 5. Dispozitiv de protecţie care acoperă, parţial sau total, corpul unei persoane; dispozitiv care se aşază etanş pe cap şi pe faţă pentru a evita contactul direct' cu un mediu contaminat. 6. Lucrare menită să sustragă vederii inamicului un obiectiv militar.
mascotă, mascote, s.f. || Din fr. mascotte [| Filată sau lucru considerat câ purtător de noroc; amuletă, talisman.
mascul, masculi, s.m., adj. || Din lat. niascu-lus, it. masculo || (Individ) de sex bărbătesc.
masculin, -ă, masculini, -e, adj. || Din fr. masculin, lat. masculinus || 1. De sex bărbătesc; care este propriu indivizilor de sex bărbătesc. O Gen m. (şi substantivat, n.) = gen gramatical care cuprinde numele de fiinţe de sex bărbătesc, precum şi unele nume de lucruri. 2. (Despre rime) în care se potrivesc ultimele silabe, accentuate, ale cuvintelor.
masculinitate s.f. || Din fr. masculinité || Ansamblul trăsăturilor care formează specificul unui bărbat; vigoare bărbătească, virilitate.
masculiniza, masculinizez, vb. I. Tranz. fact. şi refl. || Din fr. masculiniser || A face să capete sau a căpăta trăsături masculine.
masculinizare, masculinizări, s.f. Faptul do a (se) masculiniza; apariţia şi dezvoltarea caracterelor sexuale secundare* masculine la o persoană de sex feminin, ca urmare a unor tulburări endocrine.
mascur, mascuri, s.m. j| Lat. masculus || (înv. şi reg.) Porc mascul castrat.
mâser, masere, s.n. || Din engl. m[ierowave] (Amplification hy] s\timulated] e[mision of] Radiation] „amplificare a microundelor prin stimularea emisiunii radiaţiilor44 || Dispozitiv pentip generarea şi amplificarea radiaţiilor electromagnetice cu lungimea de undă de ordinul milimetrilor şi centimetrilor, bazat pe acelaşi principiu de funcţionare ca şi laserul. Se utilizează în radiolocaţie^ în radioastronomie etc.
masetér, maseteri, s.m. |] Din fr. masséter || Muşchi ai feţei care serveşte la ridicarea mandibulei,- avînd* rol important în maşiicaţie.
maseză, maseze, s.f. || Din fr. masseuse (j Femeio specializată în practicarea masajului. II Scris şi : maseuză.
masiv, -ă, (1—3) masivi, -e, adj., (4, 5) masive, s.n. |! Din fr. massif, germ. Massiv || 1. Adj. Care se prezintă ca o masă unitară şi compactă. • Care este format dintr-un material compact, fără goluri. 2, Adj. Mare, impunător; solid. 3. Adj. Care este (sau se produce) în cantităţi mari, pe scară întinsă. 4. S.n. M. muntos = înălţime muntoasă cu caractere morfologice proprii, alcătuind o unitate distinctă faţă de formele de relief înconjurătoare. 5. S.n. Masă compactă de material solid.
masivitâţe s.f. || Din fr. massivité || însuşirea de a fi masiv.
mâslu, masluri, s.n. (1 Din sl. maslo „ulei44 || Slujbă religioasă care se oficiază pentru muribunzi şi cărora li se face şi ungerea cu mir.
masochism s.n. || Din fr. masochisme, de la n. pr. Masoch II Perversiune sexuală caracterizată prin faptul că plăcerea sexuală apare numai în urma producerii unei dureri fizice. A fost descris în romanele sale de scriitorul austriac Sacher Masoch.
mason, masoni, s.m. || Din fr. maçon |i Francmason.
masonerie s.f. || Din fr. maçonnerie || Francmasonerie.
masdr, masori, s.m, |j Din fr. masseur J| Specialist în practicarea masajului. || Scris şi: ma-seur.
mass média subst. || Guv. engl. IJ Nume dat mijloacelor tehnice (radioul, televiziunea,^ cinematograful etc.) cacre servesc la comunicarea în masă a informaţiilor.
mastic, masticuri, s.n. || Din fr. mastic || 1. Amestec de substanţe minerale şi vegetale care se foloseşte la lipit, la chftuit etc. 2. Suc răşinos cu miros aromatic, servind la fabricarea masticii, a unor lacuri etc. 3. Pastă de colofoniu, ceară, seu ori alte substanţe cu care se ung locurile de altoire sau rănile pomilor fructiferi.
MASTICATOR
masticatdr, masiicatori, adj. |] Din fr. masticateur |j Care se referă la masticaţie, care serveşte la masticaţie. O Muşchi m. = muşchi care intervine în procesul de masticaţie, punînd în mişcare falca inferioară (ex. maseterul).
masticaţie, masticaţii, s.f. ||Din fr. mastication H Mestecarea alimentelor în gură.
mastică, mastici, s.f. || Din tc. mastika 1| Băutură alcoolică aromată cu mastic (2).
mastoddnt, mastodonţi^s.m. || Din fr. mastodonte || Mamifer fosil uriaş din ordinul probosci-dienilor, asemănător cu elefantul, care a trăit în erele terţiară şi cuaternară. Avea pe fiecare maxilar cîte o pereche de fildeşi inegal dezvoltaţi.	'	(
mastoidă, mastoide, s.f. || Din fr. mastoide; gr. mastos „mamelă“ + eidos „aspect** || Fiecare dintre cele două proeminenţe ale osului temporal, situat dinapoia urechii.
. mastoidltă, mastoidite, s.f. || Din fr. mastoïdite || Inflamaţie a mastoidei, frecventă în otita acută.
masturbâţie, masturbaţii, s.f. || Din fr. masturbation II Onanie.
maşala interj. || Din tc. maşallah || (Turcism învechit) Bravo! bine! minunat! maşcât, -ă, adj. v. măşcat. maşinal, -ă, maşinali, -e, adj. || Din fr. machinal || (Adesea adverbial) Care se face sau care acţionează mecanic, autpmat, inconştient.
maşinaţie, maşinaţii, s.f. [| Din fr. machination H Intrigă, uneltire.
maşină, maşini, s.f. |] Din fr. machine, germ. Maschine || 1. Sistem tehnic format din organe solide cu mişcări determinate, care serveşte la transformarea unei forme de energie în altă formă de energie sau într-un lucru mecanic. O Masinâ-unecdtă = maşină echipată cu scule pentru aşchiere, pentru tăiere sau pentru deformare plastică. • Sistem de mecanisme destinat determinării unor mărimi fizice sau a corelaţiilor dintre ele. O M. de calcul — calculator." • P. restr. Dispozitiv, instrument, aparat. 2.* Automobil. • Locomotivă. 3. Sobă de bucătărie.
maşinărie, maşinării, s.f. || Din maşină. Cf. fr. machinerie || Totalitatea pieselor care alcătuiesc mecanismul unei maşini; p. ext. maşină.
maşinism s.n. || Din fr. machinisme ||jUtilizare pe scară largă a maşinilor în procesele de producţie.
maşinist, -ă, maşinişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. machiniste, germ. Maschinist || 1. Lucrător care conduce o maşină sa\i supraveghează funcţionarea unei maşini. 2. Persoană care aşază decorurile pe scenă, mînuieşte aparatele* de iluminat sau pentru efecte sonore.
mâştehă, maştehe, s.f. || Din sl. masteha [| (înv. şi reg.) Mamă vitregă. Toate le-a pus la cale maştiha mea pentru coconul ei (Sadoveanu). || Şi: mâştihă s.f.
maşter, -ă, maşteri, -e, s.f., adj. 1. S.f. (înv. şi reg.) Mamă vitregă; maştehă. 2. Adj. (Reg.; despre fraţi şi surori) Vitreg. • (Fig.) Aspru, crud, nemilos. Şi-ntr-o noapte-un vifor maşter ţi-a smuls cumpăna fîntînii (Goga). mâştihă s.f. v. maştehă.
602
mat1 s.n. || Din fr. mat, germ. Matt || Situaţie în cadrul unei partide de şah, în care regele unuia dintre jucători nu mai poate fi apărat, determinînd astfel sfîrşitul partidei. O Expr. A face pe cineva mat — a învinge în mod^categoric pe cineva într-o luptă, într-o dispută.*
mat2, -ă, maţi, -te, adj. || Din fr. mat, germ. matt|| 1. Fără luciu, fără strălucire; (despre sticlă) care nu este transparentă. • (Despre suprafeţe) Care împrăştie lumina, incidenţă în toate direcţiile. 2. (Despre' sunete) Lipsit de rezonanţă; surd.
mata pron. pers. || Din dumneata || (Fam.) Dumneata. || Şi : matale pron. pers.
matador, matadori, s.m. || Din fr. matador, germ. Matador, sp. matador matar „a ucide“) j| Nume dat toreadorului|xăruia îi revine sarcina să dea taurului lovitura mortală, după executarea mai multor figuri.
matahală, matahale, s.f. 1. Fiinţă sau lucru de proporţii foarte mari; namilă, colos. 2. FMnţă fantastică, enormă, cu înfăţişare îngrozitoare; p. ext. arătare, nălucă. 3. Sperietoare, momiie. matale pron. pers. v. mata. matcă, maici, s.f. || Din bg., ser. matka l| I. Albia minoră a unei ape curgătoare; p. ext. apa rîului. O Expr. A reveni la matcă = a reveni la starea obişnuită, la normal. 2. (Fig.) Origine, început, izvor. • Spec. Loc de naştere ; familie, neam din care se trage cineva. 3. Albină femelă care depune ouă; regină. • Stup de cel puţin un an, care a roit o dată sau de mai multe ori.
matelot, mateloţi, s.m. || Din fr. matelot || Marinar, matroz. Bătrînii mateloţi Privesc tăcuţi la noii debarcaţi (Minulescu).
matematic1, matematici, s.m. [j Din ngr. mathe-matikos, lat. mathematicus, germ. Mathematikus || (înv.) Matematician.
matematic2, -ă, matematici, -ce, adj. || Din fr. * mathématique, it. matematico || Care se referă la matematică; bazat pe principiile matematicii; (adverbial) precis, exact.
matematică, matematici, s.f. || Din lat. mathe-matica, fr. mathématique l| Ştiinţă care studiază, cu ajutorul raţionamentului deductiv, proprietăţile entităţilor de natură abstractă (ex. numere, puncte, mulţimi) precum şi relaţiile dintre acestea.
matematician, -ă, matematicieni, -e, s.m. şi f. II Din fr. mathématicien || Specialist în matematică.
material, -ă, (1—2) materiali, -e, adj., (3 — 7) materiale, s.n. || Din lat. materialis, fr. matériel, germ. materiell || 1. Adj. Care aparţine materiei, realităţii obiective, existînd independent de conştiinţă şi în afara ei. 2. Adj. Care constă în bunuri ce pot servi la desfăşurarea unei activităţi, la asigurarea traiului etc. O Cultură materială — tehnica, experienţa de producţie, construcţiile, mijloacele de comunicaţie, în" general toate bunurile materiale şi mijloacele necesare producerii lor. Bază materială = totalitatea mijloacelor, bunurilor etc. care servesc la desfăşurarea unei activităţi. Bază tehnico-materială
603
MATRICOL
y. baza (3). 3. S.n. Materie primă sau semifabricat din care (său cu ajutorul căruia) se obţin dilerite produse. 4. S.n. Materiale plastice = materiale (1) de sinteză, alcătuite dintr-un produs macromolecular la care se adaugă plasti-fianţi, coloranţi etc., avînd multiple întrebuinţări,* ca înlocuitori ai metalelor, lemnului, pielii etc. 5. S.n. Produs textil: ţesătură, stofă. 6.
S.n. Totalitatea obiectelor specifice unui domeniu de activitate. 7. S.n. Informaţii şi date folosite pentru elaborarea unei lucrări literare, ştiinţifice etc.
materialiceşte adv. || Din material || Din punct de vedere material (2) ; privitor la starea materială; băneşte.
materialism s.n. || Din fr. matérialisme, germ. Materialismus || Orientare fundamentală în filozofie, care, în opoziţie cu idealismul, consideră materia, natura, existenţa ca factor primordial, determinant, iar conştiinţa, spiritul, gîmdirea ca factor secund, derivat. O M. dialectic = concepţie filozofică de ansamblu asupra lumii, care îmbină organic rezolvarea consecvent materialistă a problemei fundamentale a filozofiei cu interpretarea consecventă a dialecticii. M. istoric = concepţie filozofică materia-list-dialectică despre societate, despre legile generale şi forţele motrice ale dezvoltării sociale.
materialist, «ă, materialişti, -ste, s.m. şi f., adj. || Din fr. matérialiste, germ. Materialist J|
1.	S.m. şi f. Adept al materialismului. 2. Adj. CasPe aparţine materialismului, care se referă la materialism. 3. Adj., s.m. şi f. (Persoană) preocupată în mod exagerat de cîştig, de foloase materiale.
materialitate s.f. |] Din fr. matérialité, germ. Materialităt jj Caracterul a ceea ce este material, de natură materială.
materializa, materializez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. matérialiser || A face să devină sau a deveni material; a (se) concretiza, a (se) transpune în viaţă.
materie, materii, s.f. || Din lat. materia, germ. Materie II1. Realitatea obiectivă, existentă independent de conştiinţă şi reflectată de aceasta; substanţa unică şi universală a lumii. 2. Substanţă din care sînt făcute obiectele; element, c@rp privit din punctul de vedere al compoziţiei sale. O M. cenuşie = parte a sistemului nervos central situată la suprafaţa creierului şi în interiorul măduvei; p. ext. minte, inteligenţă. M. prima = produs natural sau material semifabricat, destinat prelucrării sau transformării în alte produse. 3. Problemă, chestiune; domeniu de cercetare. O în materie de... == în ceea ce priveşte, privitor la— O Expr. A intra în materie = a începe tratarea subiectului pro-prki-zis. 4. Conţinut, cuprins; fond, esenţă. O Tabla de materii = listă la începutul sau la sfîrşi-tul unei lucrări în care sînt înşirate capitolele lucrării, cu indicarea paginilor la care acestea se află. 6. Obiect de studiu (în învăţămînt).
matern, -ă, materni, -e, adj. ||?Din lat. maternas || Care se referă la mamă, propriu mamei; care provine de la marfiă. O Limbă maternă =
limba pe care o învaţă cineva din prima copilărie, de la părinţi. • (Adverbial) Cu sentimente , de mamă; ca o mamă.
maternitate, (2) maternităţi, s.f. ||Din fr. maternité || 1. Calitatea de mamă; instinct matern. 2. Spital în care sînt îngrijite femeile în timpul naşterii.
matinal, -ă, matinali, -e, adj. || Din fr. matinal j| Care se referă la dimineaţă, care se petrece dimineaţa. • (Despre oameni) Care se scoală, de dimineaţă.
matineu, mătinee, s.n. ||f)in fr. matinée || Spectacol care are loc dimineaţa sau în primele ore ale după-amiezii.
matisâ, matisez, vb. I. Tranz. || Cf. fr. matir |j A executa operaţia de matisare.
matisâre, matisări, s.f. || Din matisa || Operaţia de finisare a ţesăturilor de mătase artificială prin care li se micşorează luciul.
matisire, matisiri, s.f. jj Cf. fr. matir || împreunare, fără nod, a capetelor a două frînghii sau a două cabluri, împletind şuviţele care le compun.
matlasâ, matlasez, vb. I. Tranz. || Din fr. matelasser || A căptuşi un material textil sau un articol de îmbrăcăminte cu un material secundar, cu ajutorul unor cusături care scot în relief un model.
matlasâre, matlasâri, s.f. Acţiunea de a matlasa.
matostât, matostate, s.n. || Din ngr. matosta-tis || Varietate de calcedonie de culoare verde, utilizată ca piatră semipreţioasă.
matracucă, matracuci, s.f. || Cf. ngr. matraku-ka „mandragoră" || (Pop. şi fam.) Femeie urîtă şi prost îmbrăcată; femeie proastă, rea şi vulgară; femeie stricată.
matrapazlîc, matrapazlîcuri, s.n. || Din tc. matrabazhk || (Fam.) Şarlatanie, escrocherie.
, matriarhal, -ă, matriarhali, -e, adj. || Din fr. matriarcal || Care se rşferă la matriarhat, care aparţine matriarhatului.'
matriarhat s.n. || Din fr. matriarcat, germ. Matriarchat |] Denumire a perioadei din comuna primitivă în care apartenenţa la gintă se stabilea pe linia descendenţei materne.
matrice, matrice, s.f. || Din lat. matrix, -icis, fr. matrice || 1. (Log.) Tabel reprezentînd valoarea de adevăr a unui enunţ pe baza valorii de adevăr a elementelor sale componente. 2. (Anat.) Uter. • (Fig.) Origine, obîrşie.
matriciil, -ă,matricizi, -de, adj., subst. ||Din fr. matricide || 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care îşi ucide mama. 2. S.n. Crima celui care îşi ucide mama.
matricol, -ă, matricoli, -e, s.f., adj. || Din lat. matricula, fr. matricule, it. matricola || 1.
S.f. Registru în care se înscriu numele persoanelor a căror evidenţă este necesară într-o instituţie; (în special) registru folosit în şcoli, în care se înscriu numele, datele personale şi situaţia şcolară a elevilor. • Număr de ordine purtat de elevi pe mîneca uniformei. • Număr de ordine sub care sînt înscrişi soldaţii în registrul unităţii din care fac parte. *2. Adj. De matricolă: număr matricol. || Şi: matrîcul, -ă, s.f., adj.
MATRICUI*
604
malricuL -ă, s.f., adj. v. matricol, matrimonial, -ă, matrimoniali,	-e, adj.
I! Din fr. matrimonial |1 De căsătorie, privitor la
căsătorie.
matrimoniu, matrimoniî, s.n. |] Din lat. matri-monium ( i maier Mmamă“) || Căsătorie.
matriţa, matriţez, vb. I. Tranz. || Din matriţă || A prelucra un material prin deformare plastică cu ajutorul unei matriţe.
matriţâre, matriţări, s.f. Acţiunea de a matriţa; prelucrare * unui material cu ajutorul matriţei.
matriţă, matriţe, s.f. [1 Din germ. Matrize ||
1.	Unealtă folosită la fasonarea unui material prin deformare plastică vsub presiune. 2. Formă in care se toarnă literele folosite la tipărit.
matriţer, matriteri, s.m. || Din matriţă || Muncitor specializat în lucrările de matriţare.
matroană, matroanei s.f. ||'Din lat. mairona ij Soţie a unui cetăţean roman; (astăzi, mai ales ironic) nume dat unei femei căsătorite, în vîrstă.
matrdz, matrozii s.m. |] Din germ . Matrose, rus. matros || (Ieşit din uz) Soldat din marina militară; marinar, matelot.
matuf, matufii s.m. || Din tc. matuh ]| (înv. şi fam.) Om bătrîn şi ramolit. • Om ursuz, posac, morocănos.
matur, -ă, maturii -e, adj. || Din lat. maturus, it. maturo [,| Care a ajuns Ia deplina dezvoltare (fizică şi intelectuală); care dovedeşte maturi-, tate de gîndire, judecată profundă, seriozitate.
• CaT*e este făcut cu multă chibzuinţă, cu judecată.
maturâţie s.f. || Din fr. maturation j| 1. (Biol.) Proces prin care un produs al unui organism viu ajunge la maturitate. 2. Totalitatea transformărilor chimice, fizice sau de altă natură pe care le suferă unele substanţe pînă ajung la proprietăţile optime.
maturitâte s.f. ]| Din fr. maturité, lat. maturi-tas, -atis |] 1. însuşirea de a fi matur; stare de deplină dezvoltare (fizică şi intelectuală) ; perioadă din viaţă omului înţre tinereţe şi bătrîneţe.
• Stare de dezvoltare deplină a * unui organ sau a unui organism. • Stare de deplină dezvoltare a plantelor; coacere. 2. (Fig.) Seriozitate, profunzime (pe care o dau vîrsta, experien-ţa).
maturîzâ, maturizez, vb. I. Refl. |] Din matur || A deveni matur; a căpăta seriozitatea şi profunzimea omului matur. • A-şi însuşi o bogată experienţă, multe cunoştinţe şi un mod ’ chibzuit de a judeca.
maturizare s.f. Faptul de a se maturiza, de a deveni matur.
matusalemică, matusalemice, adj. ||De la n. pr. Matusalem, personaj biblic care ar li trăit 969 de ani || (Livr. ; despre vîrstă) Foarte înaintată.
maţ, maţe, s.n. || Lat. matia || 1. (Pop.) Intestin. O Expr. A-i chiorăi cuiva maţele , = a-i fi cuiva foarte foame. 2, (Pop.) Tub flexibil (de cauciuc); furtun. 8. (1 ht.) Maţe-negre = scobar.
mau subst. || Din ser. mah || (Pop. şi fam.) Avînt, elan, energie, vlagă. O Expr. A-i lua cuiva maul ■== a) a face pe cineva să-şi piardă cunoştinţa (în urma unei lovituri); b) â pune pe cineva în situaţia de a nu mai putea riposta, de a nu mai putea spune nimic.
maur, -ă, mauri, -e, s.m., adj. || Din germ., fr. Maure || 1. S.m. (La pl.) ţiume dat în antichitate populaţiei băştinaşe din nord-vestul AMc« ; nume dat în evul mediu cuceritorilor arabi din nord-vestul Africii şi din Spania. 2. Adj. Care aparţine maurilor, privitor la mauri.
mausoleu, mausolee, s.n. || Din lat. mauso-leum, germ. Mausoleum, fr. mausolee, de la n. pr. Mausol, rege din antichitate, căruia i s-a ridicat un astfel de monument la Halieamas ij Monument funerar de proporţii mari, ridioat în memoria unor eroi, a unor personalităţi etc.
mavrofor, mavrofori, s.m. || Din ngr. mavro-foros „îmbrăcat în negru“ || Luptător grec dm-tr-o unitate de elită a eteriei.
maxilar, maxilare, s.n. || Din fr. maxillaire\\ Fiecare dintre cele două oase ale feţei, în care sînt înfipţi dinţii; falcă,
maxilă, maxile, s.f. || Din lat. maxilla „falcă" || Fiecare dintre apendicele cliitinoase de la gura artropodelor, a unor viermi şi a unor moluşte.
maxim1 s.n. || De la maximum (prin-apropiere de maxim2) || Maximum. • (Mat.) Valoare a unei funcţii într-un punct, mai mare decît valoarea funcţiei în punctele vecine, aflate într-un domeniu în care funcţia e mărginită.
maxim2, -ă, maximi, -e, adj., s.f. || Din lat. maximus, fr. maxime || 1. Adj. Care are cea mai mare dimensiune; durată, intensitate etc. 2.
S.f. Cea mai mare valoare pe care o poate avea într-un anumit interval o funcţie sau o cantitate variabilă.
maximal, -ă, maximali, ~e, adj., s.n. $ Din fr. maximal |] 1. Adj. Maxim2 (1). O Preţ m. ■= preţul cel mai ridicat la care este admisă vînzarea unei mărfi, la un moment dat. 2a S.n. Tabel care cuprinde preţurile curente fixate de stat pentru mărfurile micilor producători.
maximă, maxime, s.f. || Din lat. maxima, fr. maxime || Enunţ concis, exprimînd un principiu etic, o normă de conduită etc.; aforism, sentinţă, adagiu.
maximum s.n. || Din lat. maximum, fr. maximum || Punct, limită sau fază superioară, peste care nu se poate trece; cea* mai mare cantitate, valoare, intensitate. O La maximum =3 în cel mai înalt grad. • (Adverbial) Cel mult.
maxwell [Pr.: mâxuel], maxwelli, s.m. (Din fr. maxwell, germ. Maxwell || (Fiz.) Unitate de măsură a fluxului magnetic.
mazagrân, mazagranuri şi mazagrane, s.n. || Din fr. mazagran, de la numele localităţii Maza-gran || Băutură răcoritoare preparată din cafea neagră, foarte concentrată, în care se introduc bucăţele de gheaţă.
mâzăre s.f. |j Cuv. autohton || Plantă alimentară şi furajeră din familia leguminoaselor, cu flori albe sau trandafirii şi cu seminţe sferi-
605
MÀGÀREATA
ce închise în păstăi. • Păstăiîe sau seminţele acestei plante; mîncare preparată din aceste seminţe.
mazdeîsm s.n. || Din fr. mazdéisme || Religie a vechilor persani, bazată pe dualismul binelui şi răului.
maz drac, mazdrace, s.n. || Din bg.mazdrak || (înv.) Un fel de lance sau suliţă lungă. «Măciucă ghintuită.
mazfl, mazili, s.m. || Din tc. mazul || (în trecut) 1. Domn sau înalt demnitar scos din funcţie. 2. Descendent al unei familii boiereşti de rangul al doilea. 8. Răzeş însărcinat cu strîn-gerea birurilor.
mazili, mazilesc, vb. IV. Tranz. || Din mazil || (înv.) A scoate din domnie, a detrona; a îndepărta (un boier) din slujbă; (astăzi fam.) a destitui pe cineva dintr-o funcţie.
mazilire, maziliri, s.f. Acţiunea de a mazili; detronare; destituire dintr-o funcţie.
mazdrcă, mazurci, s.f. || Din rus., pol. mazurka II Vechi dans polonez, devenit dans de salon; melodia după care se execută acest dans. mă interj. v. măi.
măcâr adv. || Din ngr. makari || 1. Cel puţin, barem. 2. Chiar dacă, fie şi să... O Măcar că... = cu toate că..., deşi. M-ai salvat atunci, măcar câ nu-mi erai cine ştie ce prietin (Cezar Pe-trescu).
măcăi, pers. 3 măcâie, vb. IV. Intranz. || Din mac1 || (Despre raţe) A scoate strigătul caracteristic speciei; a măcăni.
măeăit, măcăituri, s.n. Faptul de a măcăi; strigătul specific al raţei.
măcăleândru, măcălendri, s.m. || Din ucr. makoleandra || Mică pasăre migratoare, cîntă-toare, cu pene cenuşii pe spate, roşii-galbene pe gît şi pe piept.
măcăni, pers. 3 mâcăne, vb. IV. Intranz. ||Din mac1 |] (Despre raţe) A măcăi.
măceâşă, măceşe, s.f. || Din măceş |) Fructul, de cul®are roşie, cu vgust acrişor, al măceşului, bogat în vitamina C.'
măcăi, măceluri, s.n. || Din măcelări {] Omor în masă, masacru al unei mulţimi fără apărare*.
• (Fig.) Război.
măcelar, măcelari, s.m. || Lat. macellarius || Persoană care se ocupă cm tăierea vitelor pentru consum sau cu vînzarea cărnii.
măcelări, măcelăresc, vb. IV. Tranz. || Din măcelar || A ucide cu sălbăticie în masă, a masacra, à extermina.
măcelărie, măcelării, s.f. || Din măcelar || Prăvălie în care se vinde carne.
măcelărit, -ă, măcelăriţi, -te, adj. Tăiat, ciopîrţit, sfîrtecat.
măc6ş, măceşi, s.m. Nume dat unor specii de arbuşti spinoşi din familia rozaceelor, cu flori roşii, roz sau*albe şi cu fructe mici, roşii. || Şi: măciăş s.m.
măciăş s.m. v. măceş.
măcinâ, macin, vb. I. || Lat. machinari || 1. Tranz. A preface boabele de cereale în făină, cu ajutorul pietrelorsau valţurilor morii. • A preface diverse boabe sau materiale în pulbere cu aju-
torul rîşniţei, piuliţei ele. 2. Tranz. şi refi. A (se) fărîmiţa, a (se) zdrobi; a (se) distruge cu încetul. 8. Tranz. (Fig.) A nelinişti, a chinui, a consuma. 4. Tranz. (Fig.) A medita îndelung, a chibzui.
măcinare, măcinări, s.f. Acţiunea de a (se) măcina; transformare în făină a boabelor de cereale. • (Fig.) Frămîntare, zbucium.
măcinat1 s.n. Măcinare. Oamenii, pîn’să le vină rîndul măcinatului, zăboveau cu drag la ^ moara fermecată (Anghel — Iosif).
măcinat2, -ă, măcinaţi, -tc, adj. (Despre boabe de cereale) Prefăcut în făină; (despre diverse materiale) prefăcut în pulbere. • Ros, mîacat, distrus (de agenţi fizici).
măciniş, măcinişuri, s.n. || Din măcina ||
1.	Acţiunea de a măcina. 2. Cereale duse la moară pentru a fi măcinate; produsul obţinut prin măcinarea cerealelor.
măciucă, măciuci, s.f. || Lat. *matteuca ||
1.	Capătul îngroşat şi rotunjit al unui ciomag sau al altor obiecte. O Expr. A i se face cuiva părul măciucă — a se. îngrozi. 2. Bîtă mare, îngroşată (şi ferecată) la unul dintre capete (folosită în trecut ca armă de luptă).
măciulie, măciulii, s.f. || Probabil din mă-ciu[câ] + [gămă]lie || 1. Capătul îngroşat şi rotunjit al unui baston, al unui băţ de chibrit etc.; gămălie. 2. (Bot.; pop.) Capsulă (mai ales la mac).
măcriş s.m. Plantă legumicolă înaltă de c. 1 m, ale cărei frunze, cu gust acrişor, sînt folosite în alimentaţie. O Măcrişul-iepurelui = mică plantă erbacee din regiunile de munte, cu frunze acrişoare, asemănătoare cu ale trifoiului şi cu flori albe, roşietice sau albăstrui.
mădular, mădulare, s.n. || Lat., medullaris |j
1. (Pop.) Fiecare dintre membrele unei fiinţe; p. ext. parte a corpului sau orgem al unei fiinţe.
2. (înv.) Membru al unei societăţi, al unei organizaţii etc. || PI. şi: (2) mădulari s.m.,
măduvă s.f. || Lat. medulla || 1. Substanţă moale, de culoare gălbuie sau roşie, situată în cavităţile oaselor. O Măduva »spinării ~ parte a sistemului nervos central aflată în interiorul coloanei vertebrale. O Expr. Pinâ în măduva oaselor — pînă în adîncul fiinţei, al sufletului; profund, adînc. 2. Ţesutul vegetal (moale) din centrul tulpinilor şi rădăcinilor unor plante.
măgar, măgari, s.m. |] Cuv. autohton || 1. Animal domestic din familia calului, mai mic decît acesta, cu urechi mari, cu coamă bogată, folosit ca animal de povară şi de tracţiune; asin. O Expr. Â nu fi nici caly nici măgar = a nu avea o situaţie precisă, clară, a nu se putea preciza dacă aparţine unei categorii său alteia. 2, Epitet dat unui om prost sau obraznic.
măgădau, măgâdâi, s.m. Om voinic dar prostănac. Odată mă pomenesc cu o matahală lîngâ mine. Al cui eşti, mă, a vorbit măgădăul (Preda).
măgaoâie, mâgăoi, s.f. (Pop.) 1. Sperietoare de păsări care se pune în semănături; momîie.
2.	Matahală, namilă. ||Şi: magaoâie s.f.
măgăreâţă, măgâreţe, s.f. || Din măgar. Cf. bg. magarec || (înv. şi reg.) Măgăriţă. Q Expr*
MAGARESC
606
(Fam.) A cădea măgăreaţa pe cineva = a cădea o pacoste, o belea, o acuzaţie nedreaptă asupra cuiva..
inăgăresc, -eâscă, mâgâreşti, adj. j] Din măgar || 1. De măgar, privitor la măgar. • (Despre vorbe, fapte, comportare) Grosolan, obraznic; ingrat. 2. Tuse măgărească = tuse convulsivă.
măgărie, măgării, s.f. || Din măgar || Faptă sau vorbă prostească, impertinentă.,
măgăriţă, măgăriţe, s.f. || Din măgar || 1. Femela măgarului. 2. Epitet dat unei femei proaste sau obraznice.
măgherân s.m. v. maghiran, măgăruş, măgăruşi, s.m. Diminutiv al lui, măgar; pui de măgar.
măguleâlă, măguleli, s.f. |] Din măguli || Vorbă, gest de măgulire; linguşeală.
măguli, măgulesc, vb. IV. || Din sl. măguliţi sen !| 1. Prânz. A satisface mîndria, vanitatea, orgoliul cuiva prin vorbe de laudă, a flata; a linguşi. 2. Refl. (înv.) A se amăgi cu..., a se încînta.
măgulire, măguliri, s.f. Acţiunea de a (se) măguli; cuvînt sau faptă măgulitoare. • Amăgire, ademenire, linguşire.
măgulit, -ă, măguliţi, -te, adj. Satisfăcut, încîntat, flatat. Măgulit e fiecare că n-ai fost mai mult ca dînsul (Eminescu).
măgulitor, -oare, măgulitori, -oa.re, adj. || Din măguli i| Care măguleşte, care flatează; linguşitor.
măgură, măguri, s.f. || Cuv. autohton || Deal mare, izolat, de obicei împădurit. Pale de umbră se lăţesc pe măguri (Vlahuţă). ® Movila.
măi interj. (Pop. şi fam.) 1. Cuvînt de adresare către una sau mai multe persoane de sex masculin. Măi, măi, măi! că multe-ţi mai văd ochii (Creangă). 2. Exclamaţie care exprimă admiraţie, mirare, nedumerire etc. || Şi: mă interj.
măicuiiţă, măiculiţe, s.f. || Din maică || Măicuţă' (1) ; maică. Lacrimi de-a voinicilor De dorul mîndruţelor si de-al mâiculiţelor (Pop.).
măicuţă, măicuţe s.f. 1. Diminutiv al lui maică; mamă. 2. Termen de adresare către o femeie mai în vîrstă. 3. Călugăriţă.
măiestri, măiestresc, vb. IV. Tranz. || Din măiestru || A lucra sau a executa ceva cu artă, cu îndemînare. Lăutarii măiestriră hore nalte şi urări adinei (Eminescu).
măiestrie s.f. (I Din măiestru || 1. Pricepere deosebită, iscusinţă, talent, artă; dibăcie; p. ext. îndeletnicire, profesiune care cere o astfel de pricepere: 2. (înv.) Lucrare, lucru care cere iscusinţă în execuţie. B. (înv.) Meserie, meşteşug care cere îndemînare, pricepere.
măiestrit, -ă, măiestriţi, -te, adj. Lucrat sau executat cu măiestrie, cu pricepere, cu artă.
măiestru, -lastră, măieştri, -stre, adj. || Lat. magister || 1. Iscusit, priceput, abil. 2. Lucrat sau executat cu măiestrie. Tot mai citesc măiastră-ţi carte, Deşi ţi-o ştiu pe dinafară (Vlahuţă).. B. (în basme) înzestrat cu însuşiri supranaturale; năzdrăvan.
măjărit s,n. || Din măjar, a (înv.) „persoană care făcea negoţ cu peşte“ )| (înv.) 1. Negoţ cu peşte. 2. Taxă percepută pe negoţul cu peşte.
mălai, (2) mălaie, s.n. 1. Făină de porumb.
2.	Turtă făcută din făină de porumb, dospită şi coaptă în cuptor. O Expr. Şi-a trăit traiul, şi-a mîncat mălaiul = a) a îmbătrînit; b) s-a învechit, s-a uzat. 3. (Reg.) Porumb; boabe de porumb. 4. Mălaiul-cucului = plantă erbacee, înaltă de 10 — 30 cm, cu frunze lunguieţe şi flori brune sau gălbui, dispuse în spice.
mălăieţ, -iâţă, mălăieţi, -e, adj. || Din mălai|f 1* (Despre fructe) Moale, făinos, prea copt.
2.	(Fig.; despre oameni şi manifestările lor) Lipsit de vlagă, de energie; moale.
mălălşte, mălăişti, s.f. |] Din mălai j] (Reg.) Loc pe care a fost cultivat porumb sau (în trecut) mei.
mălin, mălini, s.m. || Dm mălină j| Arbore din familia rozaceelor, înalt pînă la 15 m, cu flori mici, albe, puternic mirositoare şi fructe drupe negre. Creşte spontan în regiunea de dealuri şi, uneori , cultivat în scopuri decorative.
mălină, măline, s.f. || Din bg. malina, ucr. malina „zmeură44 || Fructul mălinului, de mărimea unui bob de mazăre, de culoare neagră şi cu gust amar.
* mălurâ, pers. 3 mălurează, vb. 1. Refl. || Din mălură || (Despre cereale) A se îmbolnăvi de mălură o), a se umple de mălură.
mălurât, -ă, măluraţi, -te, adj. (Despre cereale) Atacat de mălură*
mălură, mâluri, s.f. || Cf. gr. meleri || 1. Boală a grîului, a orzului, a secarei şi a unor graminee furajere, cauzată de o ciupercă parazită care produce în boabe o pulbere de culoare brună.
2.	(Pop.) Neghină.
mămăligâr, mămăligari, s.m. || Din mămăligă |i Epitet depreciativ pentru un om lipsit de energie, de voinţă, de personalitate.
mămăligă, mămăligi, s.f. 1. Aliment preparat din făină de porumb (mai rar de mei sau de hrişcă), fiartă în apă. O Expr. (Fam.) A o pune de mămăligă — a ajunge într-o situaţie dificilă; a o păţi. 2. (Fig.) Epitet depreciativ dat unui oro lipsit de energie, de voinţă, de iniţiativă.
mămăliguţă, mămăliguţe, s.f. Diminutiv al lui mămăligă. O străchinoaie cu brînză cu smîn-tînâ şi mămăliguţă erau gata (Creangă).
mămăruţă, mâmăruţe, s.f. (Entom.; reg.) Buburuza.
mămică, mămici, s.f. Diminutiv al lui mamă. Nu mai aşteptă glasul mămicâi şi se retrase grabnic după portiţă (Rebreanu).
mana, pers. 3 mănează, vb. I. Refl. [| Din mană |] A căpăta mană (3), a se strica din cauza manei.
mănăstire, mănăstiri, s.f.||Dinsl. monastyri |[ Aşezămînt religios în care trăiesc, după anumite reguli ascetice, călugări sau călugăriţe; ansamblu de clădiri care alcătuiesc un astfel de aşe-zămînt (biserică, chilii, anexe gospodăreşti etc.), mănăstiresc, -eâscmănăstireşti, adj. || Din mănăstire || Care aparţine mănăstirii, privitor la mănăstire, de la mănăstire.
.607
MARI
mănos, -oâsă, mânoşî, -oase, adj. || Din mană || 1. Roditor, fertil/ 2. (Fig.) Care aduce venituri mari; rentabil.
măntinchi, mănunchiuri, s.n. || Lat. mânu-cîus || 1. Cantitate de fire de grîu, de iarbă etc. care poate fi cuprinsă cu mîna. • Buchet (de flori). 2. Legătură de mai multe obiecte de acelaşi fel. 8. (înv. şi reg.) Miner al unei unelte.
măntişă, mănuşi, s.f. || Din mînă || 1. Obiect confecţionat din lînă, piele, cauciuc etc., carie acoperă mina, ferind-o de frig, de murdărie etc. sau de acţiunea unor agenţi specifici unor profesiuni cu muncă manuală directă. O Expr. A umbla (sau a se purta) cu mănuşi cu cineva = a se purta cu menajamente, îngăduitor cu cineva. A arunca cuiva mănuşa = a provoca pe cineva la duel sau, p. ext., la o dispută. 2. Parte a unei unelte care se ţine în mînă în timpul lucrului; parte a unui obiect care serveşte pentru a prinde, a strînge ceva. 8. (Pop.) Mănunchi. 4. Toartă.
măr1, meri, s.m. || Lat. malus || 1. Arbore fructifer din familia rozaceelor, înalt pînă la 40 m, cu flori albe-trandafirii şi fructe comestibile. O Măr pădureţ.= arbore din familia rozaceelor, cu ramuri spinoase şi fructe mici, astrin-gente. O Expr. De florile mărului = fără nici un rost; degeaba. 2. Mărul-lupului — plantă erbacee, de 30 — 70 cm, cu flori galbene şi fructe în formă de pară.
măr2, mere, s.n. |] Lat. malum || 1. Fructul comestibil al mărului1, de formă în general rotundă şi de culori diferite, bogat în vitamine. O Expr. A bate pe cineva măr == a bate pe cineva foarte tare. e Mărul discordiei = motiv de neînţelegere, de duşmănie. 2. Mărul-lui-Adam = proeminenţă în partea anterioară a gitului, la bărbaţi; nodul gîtului.
mărar s.m. || Cuv. autohton || Plantă legumicolă aromatică din familia umbeliferelor, cu tulpina înaită pînă la 1 m, cu flori galbene, întrebuinţată drept condiment.
mărăeinâr, mărăcinari, s.m. \\Dm mărăcine\\ Nume dat mai multor specii de păsări călătoare mici, cu penajul castaniu-închis şi gîtul negru sau roşu. Se hrănesc cu insecte şi se ascund prin mărăcini, de unde îşi pîndesc prada.
mărăcine, mărăcini, s.m. |) Din lat. marru-cina || Nume generic dat speciilor de plante a căror tulpină.este acoperită cu spini; fructul ţepos al unor astfel de plante; p. restr. ghimpe, spin (al acestor plante). O Expr. A sta ca pe mărăcini — a fi nerăbdător, a nu-şi găsi locul.
mărăemiş, mărăcinişuri, s.n. IJ Din mărăcine || Loc acoperit cu mărăcini, desiş de mărăcini.
mărăcinos, -oâsă, mârâcinoşi,	-oase, adj.
|| Din mărăcine || Plin de mărăcini.
mărărâş s.m. || Din mărar || Plarîtă erbacee acvatică din familia umbeliferelor, cu flori albe, asemănătoare cu mărarul.
mare interj. || Cf. ngr. more „prost, nebuni more || 1. (Pop.) Cuvînt care exprimă mirare, surprindere, uimire, admiraţie etc. 2. Termen de adresare; măi, bre. 3. Cuvînt prin care se subliniază o afirmaţie, o relatare.
măreţ, -eâţă, măreţi, -e, adj. || Din mări |f Care trezeşte admiraţie prin calităţile sale excepţionale; grandios, falnic, impunător.
măreţie s.f. || Din măreţ || 1. Faptul de a fi măreţ; ansamblu de calităţi care trezesc admiraţie; grandoare. 2. (înv. şi reg.) Mîndrie, seme-ţie, trufie.
mărfar, mărfare., s.n. |J Din marfă || Tren de marfă. || Şi: marfâr s.n.
mărgări, mărgăresc, vb. IV. Intranz. |] Din mărgărit || (Pop.; în urări) A prospera, a înflori, mărgărint s.m. v. mărgărit, mărgărit, (1) mărgărite || Din ngr. mărgări-tis II1* JS.n. (Pop.) Mărgăritar. 2. S.m. (Bot.) Lăcrămioară. || Şi: (2) mărgărint s.m.
mărgăritar, mărgăritare, s.n. || Din ngr. mar-garitari || 1. Perlă. O De mărgăritar = încrustat, împodobit cu mărgăritar, e (Fig.) Lucru de mare valoare. 2. Pietriş mărunt folosit la mozaicuri, la beton pentru faţade etc.
mărgărită, mărgărite, s.f. || Din ngr. mărgărită || (Pop.; bot.) Margaretă.
mărgea, mărgele, s.f. || Din lat. margella [[ 1. Boabă mică de piatră, de sticlă etc., de culori diferite, folosită ca podoabă (în şiraguri, cusută pe îmbrăcăminte etc.). 2. (La pi.) Proeminenţe ale pielii pe capul şi pe gîtul curcanului. 3. (în forma mărgică) Nume dat mai multor specii de plante erbacee din familia gramineelor, cu flori mici dispuse în vîrful unor spiculeţe. || Şi t mărgică s.f.
mărgean s.n. || Din tc. mercan |J 1. (Zool.) Coral1. 2. Şirag de mărgele făcut din mărgean
mărgelăşă, mărgeluşe, s.f. 1. Diminutiv al Iui mărgea. 2. Mică plantă erbacee, cu flori albe, albastre sau trandafirii, mărgică s.f. v. mărgea,
mărginaş, -ă, mărginaşi, -e, adj., s.m. şi f. || Din margine || 1. Adj. Care se află la margine, la periferie, la hotar; periferic, lăturalnic; limitrof. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care locuieşte la marginea unei aşezări omeneşti, a unui ţinut etc.; mărginean.
mărginean, -ă, mărgineni, -e, adj. || Din margine || (înv. şi reg.; adesea substantivat) Mărginaş (2).
mărgini, mărginesc, vb. IV. || Din margine |j
1. Refl. A se învecina cu..., a avea hotar cu...
2. Tranz. A forma marginile, limitele (unei suprafeţe, unui lucru), a încadra. • A stabili anumite limite, a restrînge, a limita. 3. Refl. (Fig.) A se limita, a se rezuma.
mărginire, mărginiri, s.f. 1* Acţiunea de a (se) mărgini. 2. (Fig.) Limitare a puterii de înţelegere; îngustime a minţii, prostie.
mărginit, -ă, mărginiţi, -te, adj. 1. Care are anumite limite; restrînş, limitat. 2. (Fig.) Lipsit de inteligenţă, redus, prost.
mări, măresc, vb. IV. || Din mare1 j] 1. Refl. şi tranz. A deveni (sau a face să devină) mai mare (în număr, în cantitate, în dimensiuni); a spori (sau a face să sporească). 2. Refl. şi tranz. A (se) intensifica, a (se) dezvolta. 3. Refl. A creşt© în vîrstă. 4. Tranz. (în optică, în fotograf
MĂRICEI.
698
fie) A reproduce la o scară mai mare. 5. Tranz. şi refl. A (se) prelungi în timp.
măricăl, -cea, -ică, măricei, -ele, adj. Diminutiv al Iui mare1; mărişor. Luceau stele mărunţele... Mai in jos mai măricele (Pop.).
mărie, mării, s.f. || Din mări (| (înv.; urmat de un adj. pos. sau de un pron. pers.) Termen de reverenţă la adresa unui monarh, a unui boier mare etc.
mărime, mărimi, s.f. |] Din mare1 || 1. (Fiz.) Proprietate a corpurilor sau a fenomenelor în baza căreia acestea pot fi comparate, se poate stabili un procedeu de măsurare şi o unitate de măsură. • Dimensiune; întindere, volum; cantitate ; proporţie, valoare. • Talie, statură.
2.	Durată. 8. Importanţă; gravitate. 4. Strălucire, grandoare, glorie. • Loc de frunte într-o anumită ierarhie; funcţie sau situaţie înaltă; (concr.; adesea ironic) persoană care ocupă o funcţie înaltă. 5. (Astr.) M- stelară = măsură a strălucirii unui astru, exprimată printr-un număr (de obicei zecimal) a cărui valoare depinde logaritmic de /iluminarea produsă de astrul respectiv.
mărinimie s.f. H P*n mare1 + inimă. Gf. lat. magn&nimitas |) Bunăvoinţă; bunătate, generozitate; dărnicie.
mărinimăs, -oâsă, mărinimoşi, -oase, adj. || Din mare1 -f inimos || Care este plin de mărinimie, de bunăvoinţă, de bunătate; generos.
mărire, măriri, s.f, 1. Acţiunea de a (se) mări; creştere, sporire, dezvoltare. 2. Loc de frupte într-o ierarhie socială; rang înalt, demnitate; (concr.) persoană care ocupă o funcţie înaltă. • Glorie, strălucire.
mărit, -ă, măriţi, -te, adj. 1. Devenit mai mare; crescut. 2. Slăvit, preamărit. •Vestit, celebru, ilustru.
mărită, mărit, vb. I. ]| Lat. maritare |] 1. Refl. (Despre femei) A se căsători; (tranz.) a da © fată în căsătorie. 2. Tranz. (Fam.) A se descotorosi de ceva.
măritat s.n. Faptul de a (se) mărita; măritiş. O De măritat = (despre fete) de vîrsta potrivită pentru căsătorie.
măritată, măritate, adj. (Despre femei) Căsătorită; unită prin căsătorie.
măritiş, măritişuri, s.n. || Din mărita |] Căsătorie a unei persoane de sex feminin; măritat.
măritor, -oare, măritori, -oare, adj. || Din mări || Care măreşte.
mărşălui, mărşăluiesc, vb. IV. Intranz. || Di® marş || (Mai ales despre militari) A face un marş (1).* • (Fam.) A face un drum lung, obositor.
mărturie, mărturii, s.f. || Din martur (var. pqp. a lui martor) || 1. Declaraţie făcută de o perşoaaă pentru a adeveri un lucru sau pentru a-şi susţine părerile; (jur.) depoziţie a unui, martor. 2. Dovadă, probă, atestare.
mărturisi, mărturisesc, vb. IV. || Din sl. marturisati || 1. Tranz. A face o mărturisire (1), a declara, a face cunoscut ceea ce ştie sau gîn-'ăşşte. 2, Tranz. A dovedi, a proba. 8. Tranz. Amarata, a da pe faţă; a spune deschis; a recu-
noaşte ceva ca adevărat; (tranz. şi refl.) a (se) destăinui. 4. Tranz. şi refl, (Bis.) A fse) spovedi.
mărturisire, mărturisiri, s.f. 1% Faptul de a (se) mărturisi; depoziţie; declaraţie/ făcută de
0 persoană în faţa unui organ de jurisdicţie sau de urmărire penală despre faptele pe care le-a săvîrşit. • Destăinuire, confidenţă. 2. (Bis.) Spovedanie.
mărţişor, (2) marţi sori, s.m., (8) mărţişoare s.n. || Din marţ, înv. „martie44 || 1. S.m. Numele popular al lunii martie. 2. S.m. Mică plantă erbacee din familia rozaceelor, cu o singură floare, rareori cu două flori, de culoare galbenă şi frunze adine crestate. Creşte în zona alpină.
3.	S.n. Mic obiect de podoabă, simbol al sosirii primăverii, care se oferă femeilor şi fetelor, la
1 martie.
mărimt, -ă, mărunţi, -te, adj. || Lat. minutus\\ 1* De proporţii reduse. • Cu elementele componente foarte mici; (desprea scris) cu litere foarte mici. 2* (Despre bani) în monede divizionare de valoare mică. 8. De statură mică, scund; scurt. 4. (Despre mers) în paşi mici. 5. (Fig.) De mică importanţă; neînsemnat. O Multe şi mărunte = lucruri de tot felul, lipsite de importanţă. 6. (Fig.; despre oameni) Care dovedeşte lipsă de înţelegere, de orizont, meschin.
măruntaie s.f. pl. || Lat. minutalia (| 1. Organele interne la om şi la animale, aflate în cavitatea abdominală. • Spec. Totalitatea organelor interne comestibile ale animalelor. 2. (Fig.) Partea din interior, din adînc a unui lucru.
mărunţel, -eâ, -ică, mărunţei, -ele, adj. Diminutiv al iui mărunt. • (Substantivat, m. art.) Numele unui dans popular românesc cu mişcare rapidă, executat în perechi; melodia după care se execută acest dâns.
mărunţi, mârunţesc, vb. IV. Tranz. || Din mărunt |] A tăia, a rupe, a sfărîma în bucăţi mici; a pisa.
mărunţire, mărunţiri, s.f. Acţiunea de a mărunţi; fărîmiţare, rupere în bucăţi.
mărunţiş, mărunţişuri, s.n. || Din mărunt || 1. (La pl.) Lucruri fără valoare sau de mică importanţă; (fig.) fapte lipsite de importanţă, nimicuri, fleacuri. 2. (La pl.) Obiecte de mercerie. 3. (La sg.) Bani mărunţi.
măsălâr s.m. Numele popular al lunii august, măscâră, măscări, s.f. || Din măscări ||(Pop.; mai ales la pl.) Faptă sau vorbă necuviincioasă; obscenitate, pornografie.
măscări, măscăresc, vb. IV. Tranz. || Din mascara || (Reg.) A certa, a ocărî cu vorbe urîte. • A înjosi, a pîngări.
■ măscărici, măscărici, s.m. || Din măscări || Actor de comedie în teatrul popular. • Bufon; paiaţă, clovn. • Epitet pentru un om neserios, ridicol.
măseâ, măsele, s.f. ]) Lat. maxilla „maxilar441| 1. Fiecare dintre dinţii mari, cu suprafaţa plată, situaţi în părţile laterale ale maxilarelor; molar. O M. de minte — fiecare dintre ultimele patru măsele, care apar la sfîrşitul adolescenţei. O Expr. A-i crăpa cuiva măseaua = a) a avea mare nevoie de ceva; b) a fi nerăbdător. A
609
MĂTĂHĂLOS
trage la măsea= a bea mult, a fi beţiv. Nici cit pui pe o măsea = foarte puţin. A lepăda pe cineva sau ceva ca pe o măsea stricată = a se debarasa de cineva sau de ceva fără părere de râu. 2. Nume dat părţilor unor obiecte sau unelte, asemănătoare cu măseaua: a) colţul de sus al leucei, de care se prinde loitra; b) cui cu floarea colţuroasă, care se fixează pe marginea tălpilor la bocanci. 8. (Bot.) Măseaua-ciutei = mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori divers colorate şi frunze cu pete roşii-brune.
măselâriţă, mas el ar iţe, s.f. || Din măsele (pl. lui măsea) || Plantă erbacee otrăvitoare,, din familia solanaceelor, cu flori galbene, cu nervuri violete, din care se extrage atropina; nebunariţă. măsiâd s.n. v. măslag. măslâg s.n. |] Din magh. maszlag |] Fructul, toxic, al unei plante orientale, o drupă roşie de mărimea unei alune. || Şi: măsiâd s.n.
măslin, măslini, s.m. || Din măslină || Arbore fructifer mediteranean, înalt de 10—20 m, cu frunze lucioase, persistente, cultivat pentru lşmnul şi fructele sale.
măslină, măsline, s.f. ]] Din sl. măslină || Fructul măslinului, mic, de formă ovoidă, brun-verzui, bogat în ulei comestibil.
măsliniu, -ie, măslinii, adj. || Din măslină [| (Mai ales despre faţa şi pielea oamenilor) De culoarea măslinei; galben-verzui bătind în negru.
măslui, măsluiesc, vb. IV. Tranz. || Probabil din maslâ „culoare la cărţile de joc“ || A aranja într-un anumit fel cărţile de joc sau a le însemna pe dos în scopul de a cîştiga. • P. ext. A falsifica; a trişa.
măsluit, -ă, măsluiţi, -te, adj. (Despre cărţile de joc) însemnat sau aranjat în aşa fel ca*să dea posibilitate măsluitorului să cîştige.
măsluitor, -oare, măsluitori, -oare, s.m. şi f. (I Din măslui || Persoană care măsluieşte cărţile de joc. • P. ext. Falsificator.
măsura, măsor, vb. I. || Lat. mensurare [j 1. Tranz. A determina valoarea unei mărimi (lungime, greutate, tensiune electrică etc.) prin comparare cu o mărime de acelaşi fel luată drept unitate şi folosind în acest scop instrumente speciale,^etaloane etc. 2. Tranz. A cerceta cu privirea; a examina, a scruta; a privi pe cineva cu atenţie. 3. Refl. A se compara cu cineva; a se înfrunta. O Expr. (Tranz.) A-şi măsura puterile = a se lua la întrecere (în luptă) cu cineva. 4. Tranz. A cumpăni, a chibzui (cuvintele, faptele). f>. Tranz. A parcurge, a străbate o distanţă, un loc.
măsurabil, -ă, măsurabili,	-e, adj. || Din
măsura (după fr. mesurable) || Care poate fi măsurat.
măsurat, -ă, măsuraţi, -te, adj. 1. Determinat; evaluat. 2. (Despre timpul de care dispune cineva) Limitat. 3. Moderat, cumpătat, echilibrat, chibzuit. 4. (Despre paşi, mers) Domol, tacticos.
măstiră, măsuri, s.f. || Lat. mensura || 1. Faptul de a măsura; determinare, evaluare. 2. Valoarea unei mărimi, în raport cu o unitate dată.
O în mare măsură = îî/ mare parte, mult. După (sau pe) măsură — (despre îmbrăcăminte) potrivit cu dimensiunile corpului. Pe măsura... = în raport cu..., potrivit cu... Pe măsură ce ==* cu cît. 3. Unitate convenţională folosită pentru măsurare; instrument, obiect etc. cu care se măsoară. O Expr. Cu aceeaşi măsură w=-3a fel, în acelaşi mod. 4. (Muz.) Cea mai mică diviziune care stă la baza organizării şi grupării duratei sunetelor. 5. Unitate metrică compusă dintr-un anumit număr de silabe accentuate şi neaccentuate (sau, în metrica antică, dintr-un anumit număr de silabe lungi şi scurte), care determină ritmul unui vers. 6. (Fig.) Limită, proporţie firească a lucrurilor; punct pînă la care se poate concepe sau admite ceva; p. ext. moderaţie, cumpătare. O Cu măsură = atît cît trebuie; cumpătat. 7. (Fig.) Putere, valoare, grad. O Expr. A fi în măsură = a fi în stare, a avea posibilitatea. 8. Hotărîre, prevedere; mijloc, procedeu pentru realizarea unui scop. O Expr. A lua măsuri — a dispune, a hotărî cele' necesare pentru atingerea unui scop, pentru realizarea unui plan etc.
măsurătoare, măsurători, s.f. || De la măsura |j Acţiunea de a măsura. Veniră mai mulţi oameni şi făcură nişte măsurători (Pas).
măsurătdr, -oare, măsurători, -oare, adj., subst. || Din măsura || 1. Adj. (Rar) Care măsoară, care serveşte la măsurat. 2. S.m. şi f, Persoană care efectuează operaţii de măsurare.
3.	S.f. Nume dat unor obiecte care servesc la măsurat.
măsâţă, măsuţe, s.f. Diminutiv al lui masă; masă mică.
măşcât, -ă, măşcaţi, -te, adj. || Din măciucă [| (Despre cereale) Cu bobul mare. plin.. || Şi: maşcât, -ă, adj.
mătanie, mătănii, s.f. || Din sl. metanija || (în unele practici religioase) 1. (Mai ales la pl.) îngenunchere şi înclinare a corpului, în semn de veneraţie sau de pocăinţă. 2. (La pl.) Şirag de mărgele de os, de lemn etc., pe care credincioşii (în special călugări) numără rugăciunile ce le rostesc.
* mătase, (2) mătăsuri, s.f. || Lat. metaxa ||
1.	Fibră textilă de borangic, produsă de larva unui fluture. O M. artificială = fibră textilă obţinută pe cale chimică (din celuloză, viscoză etc.). 2. Ţesătură fină executată din fibre de mătase (1); (la pl.) varietăţi de ţesături de acest fel. 3. Mătasea porumbului = fire mătăsoase, galbene-cafenii, care ies din pânuşi la vîrful ştiuletelui de porumb. 4. (Bot.) Mâtasea-broaştei = nume dat unor specii de alge verzi filamentoase, care formează mase plutitoare la suprafaţa apelor stătătoare; mătreaţă (2).
mătăcină, mătăcine, s.f. || Din bg. maticina \\ Plantă erbacee meliferă din familia labiatelor, cu flori albe sau albastre, din frunzele căreia se prepară apa de melisă. || Şi: mătăciâne s.L mătăcidne s.f. v. mătăcină, mătăhălos, -oâsă, mâtâhâloşi, -oase, adj. || Din matahală || Mare şi greoi; diform.
$9 — Dicţionar general al limbii române
MATAS AR
f
mătăsâr, mătăsari, s.m. ||.Din mătase j| Pasăre migratoare (care petrece uneori iarna la noi), de culoare brună-cenuşie, cu aripile şi gîtul negre, cu un moţ de pene pe creştet.
mătăslcă s.f. 1. Diminutiv al lui mătase. 2• Ţesătură subţire de mătase vegetală, amestecată cu bumbac.
mătăsăs, -oâsă, mătăsoşi, -oase, adj. |] Din mătase || Moale şi lucios (ca mătasea). Avusese în tinereţe părul negru ca pana corbului, mătăsos, mţre şi des (Camil Petrescu).
mătăuz, mâtăuze, s.n. Mănunchi de busuioc cu care preotul stropeşte cu agheasmă; pămătuf.
mătrăgună s.f. jf Gf. 'alb. matergone || Plantă erbacee otrăvitoare din familia solanaceelor, cu flori brune-violete şi cu fructe negre-lucioase, întrebuinţată în medicină pentru aicaloizii pe care îi conţine; beladonă.
mătrăşi, mătrăşesc, vb. IV. Tranz. || Gf. ser. potrositi „a cheltui, a consuma44 || (Fam.) 1. A alunga, a îndepărta pe cineva. 2. A cheltui, a risipi, a prăpădi, a irosi (avere, bani etc.).
mătreâţă s.f. 1. Părticele de epidermă care se desprind de pe pielea capului; pitiriazis. 2. (Bot.) Mătasea-broaştei. O Mătreaţa-bradului = gen de licheţni care cresc pe ramurile uscate ale brazilor.
mălulre? mătuiri, s.f. || Din matz j| Operaţie de prelucrare a suprafeţei unui obiect, prin care aceasta devine mată.
mătură? matur, vb. I. Tranz. || Din mătură ||
1. A îndepărta praful sau gunoiul cu mătura.
2. (Despre vînt, ape) A lua şi a duce cu sine tot ce întâlneşte în cale. Ş. (Fig.) A alunga, a izgoni pe cineva.
măturat s.n. Acţiunea de a mătura. Pe ţăran el l-a găsit, Ocupat cu măturatul Curţii (Coşbuc).
mătură? mături, s.f. || Probabil cuv. autohton |! 1. Obiect de uz casnic, făcut din tulpinile plantei cu acelaşi nume, din nuiele etc., cu care se mătură. 2. Plantă erbacee cu tulpina foarte ramificată, stufoasă, din care se fac mături (1).
măturătăr, -oare? măturători, -oare, s.m. şi f. || Din mătura || Persoană care se ocupă cu măturatul străzilor.
măturătâră, mâturâturi, s.f. || Din mătura || 1. Măturat. 2. Gunoi adunat cu mătura.
^ măturea? -ică? mătur ele, s.f. 1. Diminutiv al lui mătură. • Mătură mică pentru periat hainele. 2. (La pi.; în forma măturele) Plantă erbacee alb-păroasă din familia compozitelor, cu tulpina ramificată şi cu flori roz, disp use în capitule.
măturăi, măturoaie, s.n. || Din mătură || Augmentativ al lui mătură (1); mătură mare de nuiele cu care se curăţă curţile şi străzile; tîrn.
mătuşă, mâtuşi, s.f. || Lat. amita || 1. Sora tatălui sau a mamei unei persoane; verişoara unuia dintre părinţi sau soţia unchiului. 2. (Pop.) Termen de respect cu care se adresează cineva unei femei în vîrstă.
măzăriche s.f. |j De la mazăre || 1, Denumire dată mai multor specii de plante furajere, anuale, din familia leguminoaselor. 2. Preeipi-
taţie atmosferică sub formă de bobite de gheaţă, care cade în timpul iernii, în special spre primăvară.
meandru? meandre, s.n. || Din fr. méandre, de la n. pr. lat. Maeander, gr. Maiandros, fluviu sinuos în Asia Mică || 1. Buclă, sinuozitate a cursului unei ape, a unui drum etc. 2. Motiv ornamental format din linii ondulate.
meat, meaturi, s.n. || Din fr» méat, lat. mea -tus (<[meare „a trece“) 11 (Anat.) Canal, orifi-ciu între diferite organe. • Spaţiu între celulele unui ţesut vegetal.
mecanic, -ă, mecanici, -ce, subst., 'adj. II Din (1? 2) lat. mechanica, fr. mécanique; (8—t>) lat. meckanicus, germ. Mechaniker, fr. mécanique j| 1* S.f. Ştiinţă care studiază legile mişcării şi ale echilibrului corpurilor sub acţiunea forţelor exercitate asupra lor» O Mecanică cuantică v. cuantic. Mecanică cerească --- ramură a astronomiei care studiază mişcarea corpurilor cereşti. 2» S.f. Ramură a tehnicii care are ca obiect prelucrarea materiilor prime pentru obţinerea de piese, asambîaz*ea acestor piese etc. 8. Adj. Care este acţionat de o maşină sau de un mecanism; care se face cu ajutorul maşinilor sau al mecanismelor; (adverbial) automat. 4. Adj. Care se referă la mecanică (1). 5. Adj. (Adesea adverbial) Care se face în mod automat, fără participarea conştiinţei şi a voinţei omului. 6, S.m. Lucrător care efectuează operaţii de întreţinere sau de reparare a maşinilor, motoarelor etc.; persoană care supraveghează sau conduce un vehicul sau uu motor.
mecanicism s.n. || Din mecanic j) Concepţie care caută să explice procesele şi fenomenele caracteristice formelor superioare de mişcare a materiei prin reducerea lor la principiile p legile mecanicii (1).
mecanicist? -ă, mecanicişti, -ste, adj., s.m. şi f. j| Din mecanic j| 1. Adj. Care se referă la mecanicism, care este în conformitate cu principiile mecanicismului. 2. S.m. şi f. Adept al mecanicismului.
mecanism, mecanisme, s.n. [j Din fr mecanisme, germ. Mechanismus || 1. Sistem tehnic alcătuit din mai multe corpuri, folosit (a transmiterea unei mişcări de la elementul conducător la elementul condus. •.Totalitatea pieselor şi angrenajelor care alcătuiesc un astfel de sistem. 2. Mod de organizare sau de funcţionare administrativă, socială, economică etc.
mecanizâ? mecanizez, vb. I. {f Din fr. mé+ caniser || A efectua mecanizarea proceselor de producţie, prin introducerea unor sisteme tehnice mecanizate în diverse ramuri de activitate (agricultură, transporturi etc.).
mecanizare, mecanizări, s.f. Acţiunea de a mecaniza; introducerea maşinilor, aparatelor etc. în procesele de producţie.
mecanizat? -ă, mecanizaţi, rte, adj. Care se face cu ajutorul unor maşini, unor mecanisme, dispozitive etc.; care este înzestrat cu maşini.
mecanizatăr, mecanizatori, s.m. || Din rus. mehanizator || Mecanic pentru maşini agricole.
\
№
MEDICO
mecano- || Din fr. mécano-, |f Element de compunere însemnînd „mecanic”, care serveşte Ia formarea unor substantive şi a unor adjective.
meeanoreceptor, mecanoreceptori, s.m. [j Mecano- 4- receptor || (Fiziol.) Organ de simţ care recepţionează acţiuni mecanice (atingere, presiune etc.). Mecanoreceptorii sînt situaţi în piele, în muşchi, în organe interne etc.
meeanoterapie s.f. |] Din fr. mécanothéra-pie; mecano- + gr* therapeia „tratament” || Procedeu terapeutic care foloseşte masajul, gimnastica medicală, aparate speciale etc.
mecéna s.m. invar. (Livr.) || De la n. pr* Mecena îî Mecenat.
mecenat, mecenat i, s.m. || Din it. mecenate |] Persoană care protejează artele şi literatura; mecena.
meci. meciuri, s.n. || Din engl., fr. match\\ întrecere sportivă disputată între două persoane sau între două echipe; partidă, joc, în-tîlnire.
mec 6 ni ii s.n. |] Din lat. méconium, fr. méconium || Primele materii fecale eliminate de noul-născut.
medalii, medaliez, vb. I. Tranz. || Din medaliat || A distinge pe cineva cu o medalie;, a decora.
medaliat, -ă, medaliaţi, -te, adj. J| Din medalie (după ir. médaillé) |j Care a fost distins cu o medalie.
medalie, medalii, s.f, || Din it. medaglia |J Mică piesă de metal în formă de monedă, gravată cu figuri şi inscripţii, emisă în amintirea unui eveniment, a unei acţiuni însemnate etc. O Expr. Reversul medaliei = alt aspect (de obicei neplăcut), adesea opus faţă de cel iniţial, al unui lucru, al unei situaţii, al unei probleme. - « Distincţie (conştînd dintr-o piesă de metal) dată ca premiu la diferite concursuri sau pentru merite deosebite într-un anumit domeniu de activitate.
medalion, medalioane, s.n. || Din fr. médaillon (după medalie) || î. Obiect de podoabă, de formă rotundă sau ovală, în care se păstrează de obicei un portret sau alt obiect şi care se poartă atîrnat la gît. 2. Element decorativ de formă rotundă sau ovală, folosit în arhitectură, in mobilier etc.", şi cuprinzînd de obicei un basorelief sau o inscripţie. 3. Scriere în proză, de mici dimensiuni," în care se schiţează portretul unei personalităţi.
medalistică s.f. || Din medalie || Ramură a numismaticii care se ocupă eu studiul medaliilor.
medelnieér, medelniceri, s.m. [| Din medel-nită, (înv.) „lighean” || Titlu dat în evul mediu, în Ţara Românească şi în Moldova, dregătorului care turna domnului apă ca să se spele pe mîini şi servea bucatele.
media, mediez, vb. I. Tranz. || Din lat. me-diare II A mijloci o înţelegere între părţi adverse; a face demersuri pentru a aplana un dite* rend sau un conflict între două sau mai multe state.
39*
medial, -ă, mediali, -e, adj. [J Dia fr, médial, lat. medialis || Median; aşezat la mijloc. O (Lingv.) Vocală medială = vocală care se articulează în partea de mijloc a cavităţii bucale.
median, -ă, mediani, -e, adj. || Din fr. médian, lat. medianus || Care este situat la mijloc. • (Substantivat, f.) Fiecare dintre dreptele care unesc vîrfurile unui triunghi cu mijlocul laturii opuse.
mediat, -ă, mediaţi, -te, adj. || Din fr. médiat || Care se află în legătură indirectă cu ceva; mijlocit, indirect.
mediator, -oare, mediatori, -oare, subst.
II Din lat. mediator|| 1. S.m. şi f. Persoană oficială, guvern etc. care ^mijloceşte o înţelegere1; între două părţi adverse, care face un act de mediaţie. 2. S.f. Perpendiculară ridicată pe mijlocul unui segment de dreaptă; locul geometric al punctelor egal depărtate de capetele segmentului.
mediaţie, mediaţii, s.f. || Din fr. médiation^ Acţiunea de a media; intervenţie a unei persoane oficiale, a unui guvern etc. pentru rezolvarea paşnică a unui diferend dintre două sau mai multe state.
medic, medici, s.m. j| Din lat. mediem (| Persoană care practică medicina; specialist în medicină; doctor.
# medical, -ă, medicali, -e, adj. || Din Ir. médical || Care se referă la medic sau la medicina, care aparţine medicului sau medicinii. O Gimnastică medicală = sistem de exerciţii menite să corecteze anumite deficienţe fizice sau funcţionale.
medicamént, medicamente, s.n. || Din fr. médicament, lat. medioamentum || Substanţă naturală sau de sinteză, utilizată în scopul vindecării, ameliorării sau prevenirii unor boli; doctorie; (pop.) leac.
medicamentos, -oâsă, medicamentoşi, -oase, adj. || Din fr. médicamenteux || Care serveşte ca medicament; (despre tratamente) care se face cu medicamente.
medicâţie, medicalii, s.f. H Din fr. médication II Tratament (cu ajutorul medicamentelor) aplicat unui bolnav.
medicinâl, «ă, medicinali, -e, adj. || Din fr. médicinal, lat. medicinalis || Care este folosit ca medicament, care are proprietăţi asemănătoare cu ale medicamentelor; din care se fabrică medicamente: plante medicinale.
medicină s.f. || Din lat. medicina || 1. Ştiinţă care se ocupă cu prevenirea şi vindecarea bolilor, cu restabilirea sănătăţii omului. Q M. judiciară = medicină care se ocupă cu efectuarea expertizelor şi examenelor medicale în scopul clarificării unor cazuri de omor, de loviri etc. 2. M. veterinară = ştiinţă care are ca! obiect apărarea sănătăţii animalelor.
medicinist, -ă, medicinişti, -ste, s.m. şi f. [| Din medicină || Student în medicină.
medico- |j Din fr. médico- || Element de compunere care însemnează „(cu caracter) medical” şi care serveşte la formarea unor adjective.
MEDICO-FARMACEUTIC
612
medico - farmaceutic,	-ă,	medico-farmaceu-
tici, -ce, adj. ]| Medico- -f- farmaceutic |] Care are un caracter medical şi farmaceutic, care sa referă la medicină şi farmacie.
medico-legâl, -ă, medico-legali, -e,	adj.
|| Din fr. médico-légal || Care se referă la medicina judiciară.
medico-sanitâr, -ă, medico-sanitari, -e, adj. || Mèdico- -f sanitar || Care are caracter medical şi sanitar; privitor la personalul medical şi sanitar.
mediére, medieri, s.f. [| Din media || Acţiunea de a media; mijlocire, mediaţie.
* medieval, -ă, medievali, -e, adj! || Din fr. médiéval, de la lat. medium aevum „evul mediu" || Care se referă ia evul mediu, din evul mediu.
medievist, medievişli, s.m. || Din fr. médiéviste II Specialist în istoria evului mediu.
mediocritate, mediocrităţi, s.f. r || Din fr. médiocrité, lai. mediocritas, -atis || Faptul de a fi mediocru; starea celui mediocru. • Persoană lipsită de calităţi (intelectuale) deosebite.
medidcru, -ă, mediocri, -e, adj. || Din fr. médiocre j| 1. Care nu iese din comun; mijlociu. 2. Lipsit de inteligenţă, de spirit, de cultură.
meditâ, meditez, vb. I. || Din fr. méditer, lat. meditari || 1. Intranz. A gîndi, a cugeta adînc asupra unui lucru. 2. Tranz. A da lecţii particulare unui elev.
meditativ, -ă, meditativi, -e, adj. || Din fr. méditatif || înclinat spre meditare; gîndi tor.
meditator, -oâre, meditatori, -oare, s.m. şi f. || Din medita || Persoană care meditează’ un elev.
meditâţie, meditaţii, s.f. || Din lat. medita-tio, -onis, fr. méditation || 1. Faptul de a medita; gîndire, cugetare. 2. Specie a genului liric, alcătuită pe o temă filozofică, cuprinzînd reflecţii asupra existenţei umane. 3. Lecţie particulară dată de un meditator.
mediteranéan, -ă, mediteraneeni, -e, adj. II Din fr. méditerranéen || Care se referă la Marea Mediterană sau la regiunile situate în vecinătatea ei, care aparţine Mării Mediterane ‘ sau regiunilor învecinate.
médiu1, medii, s.n. || Din lat. medium |J 1. Totalitatea factorilor şi condiţiilor (relief, climă etc.) în care trăiesc organismele; cadrul natural în care se desfăşoară viaţa «naterială a societăţii omeneşti. • Substanţă, *cîmp electromagnetic etc. în care se afiă corpurile sau în care se desfăşoară fenomenele fizice şi chimice. O M. de cultură = soluţie nutritivă utilizată pentru înmulţirea microbilor în laborator. 2. Societatea, lumea în care trăieşte cineva; ambianţă. O M. social = totalitatea elementelor şi structurilor economice, juridice, politice,^ culturale etc. care formează cadrul desfăşurării activităţii membrilor unei societăţi. 3. (în practicile oculte) Persoană despre care se crede că poate comunica cu spiritele, servind astfel ca intermediar intre ele şi oamenii vii.
mediu2, -ie, medii, adj., s.£.	||	Din	lat.	mé-
dius || 1. Adj. Care se găseşte la mijloc; de mijloc, mijlociu. O Termen m. = termen al unui silogism, care îi pune în relaţie pe ceilalţi doi termeni (major şi minor). 2. Âdj. Care reprezintă o medie. 3. S.f. Valoare mijlocie a mai multor mărimi. O Medie aritmetică = rezultatul obţinut din împărţirea sumei mai multor mărimi la numărul lor. în medie = ca măsură intermediară între diferitele cantităţi ale unor elemente; una peste alta. o S.f. Rezultat obţinut din adunarea notelor primite de un elev’ sau de un student şi împărţirea acestora la numărul lor total.
medular, -ă, medulari, -e, adj. |j Din fr. médullaire, lat.j medullaris ((medulla „măduvă”) || Care se referă la măduva spinării sau la măduva oaselor, care aparţine măduvei spinării sau măduvei osoase.
medulosuprarenâlă, medulosuprarenăle, adj. II După fr. médullo-surrénale || Glandă m. (şi substantivat) = glandă endocrină care formează porţiunea centrală a suprarenalelor.
meduză, meduze, s.f. || Din fr. méduse, de la n. pr. lat., gr. Medusa || Animal celenterat marin cu corpul gelatinos, transparent, în formă de ciupercă.
mefistofélic, -&, mefistofelici, -ce, adj. ||Din fr. méphistophélique, delà n. pr. Mefistofe-les, numele diavolului din legenda lui Faust || (Livr.) Diabolic, drăcesc; răutăcios, perfid.
mefitic, -ă, mefitici, -ce, adj. |j Din fr. méphitique, lat. mephiticus || (Livr.) Cu miros urît; infect, fetid, pestilenţial.
mega- II Din fr. méga-; gr. megas „mare” || Element de compunere cu sensul „un milion de”, folosit pentru .alcătuirea denumirii multiplilor unor unităţi de măsură. Serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
megafon, megafoane, s.n. HJDin fr. mégaphone; mega- + gr. phone „sunet” || Difuzor de mare putere (instalat în pieţe, pe stadioane etc.) pentru transmiterea programelor sonore.
• Ansamblu format dintr-un microfon, un amplificator şi un difuzor, folosit pe nave pentru a face auzite Ia distanţă comenzile.
megalit, megaliţi, s.m. |J Din fr. mégalithe; mega- 4- gr. lithos „piatră” || Nume dat unor monumente preistorice funerare sau religioase, alcătuite din blocûri mari de piatră.
megalitic, -ă, megalitici, -ce, adj. || Din fr. mégalithique || Referitor la megaliţi sau la epoca lor.
megaloman, -ă, megalomani, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr. mégalomane || 1. (Persoană) care are o părere exagerat de bună despre sine; grandoman. 2. Bolnav de megalomanie (2).
megalomanie, megalomanii, s.f. || Din fr. mégalomanie || 1. Faptul de a fi megaloman (1); grandomanie. 2. Stare patologică manifestată printr-un delir de grandoare, bolnavul ere-' zînd despre sine că este un personaj important. Adesea, megalomania este asociată cu delirul! de persecuţie.
•megatérîu, megaterii, s.m. II Din lat. mégathérium, fr. mégathérium; mega- -p gr. the-
I613
rion „fiară*6 II Mamifer erbivor de talie mare, care a trăit în era cuaternară.
megawâtt, 'megawaţi, s.m. || Din fr.. mégawatt || Unitate de măsură pentru putere, egală cu un milion de waţi.
megiéf, -ă, megieşi, -<?, s.m. şi f-, adj. || Din ser. medjas, magh. megyes || 1. (în evul mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Ţăran- liber, stăpîn de pămînt. 2. (înv. şi pop.) Vecin.
meglen it, -ă, megleniţi, -te, adj., s.m. şi f. ■|| De ia n. pr., Meglen j| Meglenoromân.
meglenoromân, -ă, meglenoromâni, -e, s.m. si f., adj. || De la n. pr. Meglen .4- român || 1. S.m. şi f. Persoană oare aparţine unei populaţii româneşti aflate în sudul Peninsulei Balcanice, în regiunea Meglen. 2. Adj. Care se referă la meglenoromâni (1).	©	(Substantivat,
f.) Dialect al limbii române vorbit de meglenoromâni.
mehenghi, -e, mehenghi, -e, adj. || D in ic. mehenk II (Şi substantivat) Isteţ, abil; şmecher, şiret; glumeţ, poznaş. Oricît aţi fi de câr-« tur ari’şi de mehenghi, n-aţi scăpa de ea cu una cu două (Macedonski).
mei s.m. II Lat. milium || Plantă furajeră .din familia gramineelor, înaltă de 50 — 150 cm, cu seminţe mici, ovale, cultivată în trecut şi ca plantă alimentară. • Seminţele acestei plante, folosite ca hrană pentru vite şi păsări.
meiăză s.f. II Din fr. méiose || (Biol.) Totalitatea fenomenelor complexe premergătoare t formării gârneţilor.
meişăr, meişori, s.m. || Din mei fl 1. Plantă erbacee din familia gramineelor, cu tulpina tîrîtoare, cu flori de culoare verde-deschis sau violetă. 2. Plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze păroase şi flori violacee, grupate în spice.
melamină s.f. || Din fr. mélamine || Substanţă chimică organică întrebuinţată la fabricarea unor mase plastice- rezistente.
melână s.f. II Din fr. mélaena || Fibră textilă sintetică cu proprietăţi asemănătoare cu ale lînii.
melancdlic, -ă, melancolici, -ce, adj. || Din fr. mélancolique || 1. înclinat spre melancolie; cuprins de melancolie. • Care exprimă melancolie. 2. Care predispune la melancolie, la tristeţe. O (Adverbial) Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună (Eminescu). 8. Care suferă de melancolie (2).
melancolie, melancolii, s.f. |j Din fr. mélancolie, lat. melancholia; gr. melos „negru66 -f-chole „fiere66 II 1. Stare de tristeţe uşoară, însoţită de predispoziţia spre visare şi dorinţa de singurătate. 2. Boală psihică manifestată prin-tr-o depresiune continuă, prin tristeţe adîncă, apatie, anxietate, indiferenţă faţă de societate etc.
melanină s.f. || Din fr. mélanine || Pigment organic de culoare brună-închis, care conţine sulf şi fier, prezent în piele, în păr, în coro-ida oculară etc.
melanj, melanjuri, s.n. || Din fr. mélange |] 1. Amestec. 2. Fir textil tors din două sau mai multe feluri de fibre de lînă de culori dife-
MELIŢA
rite sau din fibre de lînă amestecate cu fibr# sintetice. • P. ext. Ţesătură executată din astfel de fibre.
melandm, melanoame, s.n. || Din fr. mé-lanome || Tumoare malignă a pielii, de origine pigmentară.
melanterit s.n. || Din fr. mélantérite || Sulfat jiatural hidratat de fier, de obicei de culoare vejde-deschis, cu luciu sticlos, folosit la fabricarea unor vopsele.
melasă, s.f. || Din fr. mélasse, germ. Melasse\\ Lichid siropos de culoare brună-neagră, obţinut ca reziduu la fabricarea zahărului şi folosit la fabricarea spirtului, ca hrană pentru vite etc.
melc, melci, s.m. 1. (La pl.) Clasă de moluşte cu un picior în formă de talpă, cu corpul moale, vîscos, apărat de o cochilie în formă de spirală; gasteropode; (şi la sg.) animal din această clasă. O Ua melcul = a) răsucit în formă de spirală; b) foarte încet. 2. Partea anterioară, osoasă, a urechii interne, răsucită în formă de spirală. 8. (Tehn.) Angrenaj care serveşte la transmiterea mişcării de rotaţie între doi arbori care nu se găsesc în acelaşi plan. 4. Prăjitură făcută din aluat încolăcit, presărat cu nucă.
melcişdr, melcişori, s.m. 1. Diminutiv al lui melc. 2. (La pl.) Mici bucăţi de pastă făinoasă, în formă de spirală sau de ineluşe.
meleag, meleaguri, s.n. || Din magh. mellék || (De obicei la pl.) Loc, ţinut, regiune; împrejurime, vecinătate. • Cuprins al unei aşezări omênesti.
meleân, meleni, s.m., adj. (Reg.) 1. (Om) înalt şi voinic. Se scoală în picioare cit mi ţi-i rmleanul şi se roagă de iertare (Creangă). 2. Flăcău, fecior.
melestéu, melesteie, s.n. || Din melestui, (reg.) „a amesteca66 || (Reg.) Făcăleţ (pentru mestecat mămăliga).
meliîér, -ă, meliferi, -e, adj., s.f. || Din fr. mellifère; lat. mei „miere66 -j- ferre „a purta661| 1. Adj. (Despre^ plante) Ale cărei flori conţin nectar şi polen. 2. S.f. (La pl.) Grup de plante cu flori bogate în nectar şi în polen; (şi la sg.) plantă din acest grup.
melînită s.f. || Din fr. mélinite; lat. melinus „de culoarea gutuii66 || Exploziv puternic din acid picric, folosit la fabricarea fitilurilor détonante.
melisă, melise, s.f. || Din lat. melissa, fr. mélisse || Plantă meliferă cu flori albe, plăcut mirositoare. • Băutură alcoolică aromată obţinută prin fermentarea frunzelor acestei plante.
meliţa, mélil, vb. I. || Din meliţa j| 1. Tranz. A zdrobi cu meliţa partea lemnoasă a tulpinilor de in sau de cînepă, pentru a alege fuiorul.
• (Fig.) A bate straşnic pe cineva. 2, Intranz. (Fig.) A vorbi mult şi fără rost, a trăncăni.
meliţat, s.n. Acţiunea de a meliţa; zdrobire, cu ajutorul meliţeii a părţilor lemnoase din tulpinile de in şi de cînepă pentru a alege fuiorul.
mélifâ, meliţe, s.f. || Din bg.» melica || 1. Unealtă de lemn acţionată manual, folosită în gospodăriile ţărăneşti pentru a alege fuiorul dint
XELODIC
614
tulpinile de cînepă şi de in.. * (Ind. text.) Maşină de meliţat. 2. (Fapi.) Gură. O Expr. A da cu meii ta (sau din meliţâ) — a vorbi fără rost, a trăncăni, a flecări.
melodic, -ă, melodici, -ce, adj., s.f. Ц Din fr. mélodique || 1. Adj. Care se referă la melodie. 2. Adj. Melodios, armonios. 8. S.f. Ramură a teoriei. muzicale care se ocupă cu studiul melodiei.
melodie, melodii, s.f. jj Din ngr. melodia, it. melodia, fr. mélodie || 1. Succesiune organizată de sunete, cu înălţimi şi durate diferite, care alcătuiesc o unitate eu sens expresiv. Melodia este elementul principal al muzicii. 2. Compoziţie muzicală, cîntec. • (Fig.) Muzicalitate.
melodios, -oâsă, melodioşi, -oase, adj. || Din fr. mélodieux || Care conţine sau care emite 'sunete armonioase, plăcute auzului.
melodramatic, -à, melodramatici, -ce, adj. U Din fr. mélodramatique, it. melodrammatico || Care se referă la melodramă, cu caracter de melodramă. • (Depr.) Cu caracter patetic, exagerat, fals.
melodramă, melodrame, s.f. || Din fr. mélodrame II1. (înv.) Operă dramatică în care unele episoade erau însoţite ae muzică. 2. Operă dramatică scrisă într-un stil de un patetism violent, cu acţiune complicată, adesea neverosimilă, în care scene tragice alternează cu scene comice.
meloman, -ă, melomane -e, s.m. şi f. || Din ir. mélomane || Persoană care iubeşte muzica.
melon, meloane, s.n. j| Din fr. melon || Gambetă.
melopée, melopei, s.î. || Din fr. mélopée || Melodie monotonă, tărăgănată, care exprimă tristeţe, melancolie. în trecut acompania o declamaţie.
mélos s.n. || Din ngr. melos, fr. melos || 1. Aspectul melodic al muzicii. 2. Melodie, cintee; p. ext. muzică.
membrană, membrane, s.f. || Din lat., it. membrana, fr. membrane ||	1, Ţesut subţire,
animal sau vegetal, care delimitează, acoperă şi susţine anumite organe. 2. Placă subţire, foarte flexibilă, care, prin vibrare, produce sau transmite sunete. 8, Foiţă subţire care separă două medii (lichide, păstoase sau gazoase).
membrands, -oâsă, membranoşi, -oc^se, adj. || Din fr. membraneux || Cu aspect de membrană; format din una sau mai multe membrane.
membru, -ă, membri, -e, subst. |j Din lat. membrum, fr. membre || 1. S.n. Fiecare dintre prelungirile perechi, articulate, ale corpului omului sau al unor animale, care servesc la mers, la zbor, la apucat etc. O M. superior = mînă. M. inferior ■ — picior. 2. S.m. Fiecare dintre cele două părţi ale unei expresii matematice. 8. S.n. Fiecare dintre părţile unei propoziţii, unei fraze sau unei perioade. 4. S.m. şi f. Persoană (sau unitate) care face parte din-tr-o organizaţie (socială, politică, culturală) sau dintr-o asociaţie, dintr-o alianţă etc.
memento &.n. jj Din fr. mémento, lat. memento ,,ammieşte-ţi“ [j 1. însemnare, notă,
semn care reaminteşte ceva; p. ext. aducere aminte. 2. Carte care rezumă esenţialul (prin tabele, formule etc.) dintr-uiia sau din mai multe ştiinţe sau discipline; memorator.
memora, memorez, vb. I. Tranz. || Din lat. memorare, fr. mémorer |j A întipări şi a reţine în memorie; a memoriza. Mai erau şi alţii, ale căror nume nu le-am memorat (Sadoveanu).
memorabil, -ă, memorabili, -e. adj. || Din fr. mémorable, lat. memorabilis || Demn de ţinut minte; p. ext. important, însemnat.
mémorandum, memorandumuri, s.n. || Din lat. memorandum, germ. Memorandum, fr. mémorandum || Document cuprinzînd faptele sau argumentele juridică care privesc reiaţii'le dintre state şi care formează ori vor forma obiectul unor tratative.
memorator, memoratoare, s.n. || Din fr. mémorateur || Memento (2).
memoriâl, -ă, memoriali,	-e,	s.n., adj.
|| Din germ. Memorial, fr. mémorial, \at. memoria-lis || 1. S.n. Specie literară (asemănătoare cu. memoriile şi cu însemnările de călătorie) care cuprinde observaţii ori impresii personale în le-gătură cu anumite fapte sau evenimente vă-v zute ori trăite. 2. Adj. Care serveşte pentru a aminti ceva: casă memorialâ.
memorialist, -ă, memorialişti, -ste, s.m. şi f.
II Din fr. mémorialiste || Autor de memoriale sau de memorii (v. memoriu 2), persoană care publică însemnări asupra evenimentelor din timpul vieţii sale.	?
memorialistic, -ă, memorialistici, -ce, s.f., adj. II Din memorial || 1. S.f. Gen de scriere literară care conţine memorii (v. memoriu 2); totalitatea lucrărilor care conţin memorii. 2. Adj. Care aparţine memorialisticii (1), care se referă la memorialistică sau la memoriale (1).
memorie, memorii, s.f. j| Din lat., it memoria, fr. mémoire || 1. Proces psihic care constă în înt.ipărirea, păstrarea, recunoaşterea şi reproducerea experienţei din trecut (percepţiile, ideile, emoţiile etc.). • Minte (considerată ca centru al procesului de memorizare). O Din memorie = din aducere-aminte; pe de rost. 2. Aducere-aminte, amintire. 8, Amintire pe care o păstrează posteritatea despre oameni sau despre evenimente (de seamă) din trecut. O Expr. în memoria cuiva sau a ceva = în amintirea, spre aducerea-aminte a cuiva sau a ceva. 4. Parte componentă a calculatorului electronic în care se înmagazinează datei© ce au fost cp-'dificate.
memoriu, memorii, s.n. || Din lat. memo-rium, fr. mémoire j| 1. Expunere scrisă, amănunţită şi documentată, asupra unei probleme, a unui fapt etc. O M. de titluri şi lucrări = listă în care sînt înscrise tillurile şi lucrările de specialitate ale unei persoane. M. de activiţale '-=z expunere scrisă care cuprinde date asupra activităţii desfăşurate de cineva într-un anumit domeniu. 2. (La pl.) Scriere beletristică în care sînt notate evenimente din timpul vieţii autorului. 8. (La pl.) Colecţie de conferinţe, comunicări şi dezbateri ale unei societăţi şti in ţi-
615
mmm
fice. 4. Petiţia (a unui gnip de persoane) în care motivele şi documentaţia sînt expuse pe larg, memoriza, memorizez, vb. I. Tranz. |] Din ir. mémoriser || A învăţa pe de rost; a memora.
memorizare, memorizări, s.f. Acţiunea de a memoriza; proces de întipărire în minte a experienţei acumulate de om.
menadă, menade, s.f. || Din fr. menade, lat. menas, -adis [| (Mitol.) Bacantă; p. ext. femeie exaltată, furioasă, nestăpînită.
menaj, menajuri, s.n. j| JDin fr. ménage || 1. Treburile casnice; activitatea gospodinei; gospodărie. O Obiect de m. = obiect de uz casnic. 2. Căsnicie; viaţă conjugală.
menaja, menajez, vb. I. || Din fr.^ ménager]]
1.	Tranz. A trata pe cineva cu grijă, cu îngăduinţă; a proceda cu prudenţă şi cu tact; a cruţa. 2. Refl. A-şi cruţa forţele, sănătatea; a nu se osteni prea mult. 8. Tranz. (Rar) A folosi cu măsură, a economisi, a nu irosi in zadar.
menajament, menajamente, s.n. || Dm fr. ménagement || (Mai ales la pl.) Tact, grijă faţă de susceptibilitatea şi sensibilitatea unei persoane, pentru a o feri de neplăceri.
menajare, menajări, s f. Faptul de a (se) menaja; menajament.
menajer, -ă, menajeri, -e, s.f. adj. || Din fr. ménagère || 1. S.f. Femeie angajată să îngrijească de gospodăria cuiva. 2. Adj. Privitor la menaj, la gospodărie; de menaj, casnic.
menajerie, menajerii, s.f. || Din fr. ménagerie, germ. Menagerie || Loc special amenajat în care sînt ţinute şi expuse publicului animale vii, mai ales sălbatice; totalitatea animalelor expuse într-un asemenea loc.
mendeîism s.n. || Din fr. mendélisme, de la n. pr. Mendel || Concepţie referitoare ia transmiterea ereditară a caracterelor, care are la bază legile formulate de Mendel, în 1865: legea purităţii gârneţilor şi legea segregării independente- a perechilor de caractere. Mendelismul stă la baza teoriei cromozomale a eredităţii.
mémire s.f. pl. (Fam.) A-şi face mendrele cu cineva — a) a-şi satisface capriciile; a-şi face de cap; b) a-şi bate joc de cineva; a necinsti o femeie.
menestrel, menestreli, s.m. || Din fr. ménestrel II Poet-muzicant medieval care recita sau eînta versuri cu conţinut epic, acompani-iAdu-se cu un instrument muzical; trubadur; p. gener. cîntăreţ popular. Vestitul lăutar Dumi-trache..., acel menestrel al tuturor veseliilor şi întristărilor caselor boiereşti (Glii ca).
menghină, menghine, s.f. || Din tc. mengene |] Dispozitiv de prindere a unor piese care urmează a fi prelucrate (ia strung, la masa de lucru); este format din două fălci şi dintr-un şurub cu manivelă cu ajutorul căruia se apropie sau se depărtează fălcile care prind piesa.
menhir, menhire, s.n. || Din fr. menhir || Monument megalitic funerar sau de cult, de la sfîrşitul epocii neolitice, făcut din unul sau din maf multe blocuri înalte de piatră neprelucrată.
meni, menesc, vb. IV. Tranz. |] Din si. më-niti j| 1* A hotărî de mai înainte; a destina. •
Tranz. şi in tranz. A exprima o dorinţă (In teroarea cuiva; a face o urare. 2. (în superstiţii) Jt predestina, a ursi; a prezice.
meninge, meninge, s.n. || Din fr. meninge !|J Fiecare dintre cele trei membrane care învelesc creierul şi măduva spinării.
meningită, meningite, s.f. || Din fr. meningiteJ Inflamaţie a meningelor. Se manifestă prin dureri de cap, vărsături, înţepenirea cefei, febră. *
menire, meniri, s.f. 1. Acţiunea de a meni. • Misiune, sarcină, rost. A întrupa cît mai multă simţire... este de bună seamă o menire a poeziei (Gherea). 2. Soartă, destin.
menise, meniscuri, s.n. || Din fr. menisaue$ gr. meniskos „lună mică“ ]| 1. Lentilă cu o faţă concavă şi alta convexă. 2. (Fiz.) Curbură concavă sau convexă a suprafeţei unui lichid* care apare din cauza aderenţei sau lipsei de aderenţă în punctele de contact cu un corp solid. 3. Cartilaj în formă de disc, care se află între unele articulaţii ale corpului.
meniu, meniuri, s.n. || Din fr. menu |j 1. Totalitatea felurilor de mîncare ce se servesc la o masă. 2. Listă pe care sînt scrise felurile de mîncare ce se servesc într-o anumită zi la ua restaurant.
menopauză s.f. || Din fr. rhenopause; gr. meri „!ună“ -f pausis „înceiare“ || Fenomen fiziologia care constă în încetarea definitivă a me os Ir naţiei la femei, ca urmare a suprimării funcţiei ovariene.
menoragie, menoragii, s.f. |] Din fr. menorr* hagie; gr. men „lună44 -f- rhegnynai „a. ţîşni“ $ Menstruaţie prelungită sau foarte abundentă.
menstrual, -ă, menstruali, -e, adj. j| Din lat. menstrualis || Care se referă la menstruaţie, menstruaţie.
menstruaţie s.f. || Din fr. menstruation; cL lat. menstruus „lunar44 || Hemoragie fiziologică la femei, care apare periodic îneepind din epoca pubertăţii, se întrerupe temporar în cursul, perioadelor de sarcină şi de alăptare şi dispare definitiv la menopauză.
mensual, -ă, mensuali, b, adj. || Din fr. mensuel, lat. mensualis (< mensis „lună44) jj (Astăzi rar) Care apare sau are loc lunar.
menşevîc, -ă, menşevici, -ce, s.m. şi f., adj. || Din rus. mensevik || 1. S.m. şi f. Adept ai menşe-vismului. 2. Adj. Care se referă la menşevism* care ţine de .menşevism.
menşevism s.n. || Din rus. mensevizm jj Cu» rent oportunist apărut in cadrul mişcării munci» toieşti din Rusia, care se opunea prevederile? programatice ale socialismului şciiîiiiiic, princS* piilor partidului de tip nou. mental, -ă, adj. v. mintal* mentalitate, mentalităţi, s.f. || Din fr. menta* lite || Fel particular'de a gîndi şi de a reacţiona propriu unui individ sau unei colectivităţi.
mentă s.f. || Din sl. nunta, lat. mcntha || (Bot.) Izmă. O Mentâ-creaţâ =* izmă-creaţă. || Şi: mintă s.f<
MENTOL
mentăl s.n. || Din fr. menthol || Produs volatil, aromatic, obţinut din uleiul de mentă (sau preparat sintetic), folosit ca antiseptid şi calmant.
i mentolât, -ăr, mentolaţi, -te, adj. || După fr. ţnentholi || Care conţine mentol, cu mentol.
mentor, mentori, s.m. || Din fr. mentor, germ. Mentor, lat. mentor || Povăţuitor, îndrumător spiritual, educator.
menţine, menţin, vb. III. Tranz. || Din fr. maintenir (după ţine) || A păstra ceva în aceeaşi stare sau în aceeaşi formă în care se afla la un moment dat; a lăsa neschimbat. • Refl. A rămîne neschimbat, a dura, a dăinui.
menţinere s.f. Acţiunea de a (se) menţine; păstrare.
menţiona, menţionez, vb. I. Tranz. || Din fr. mentionner IIA semnala ceva (verbal sau în scris), a aminti, a pomeni. *A specifica, a consemna, a preciza.
menţionare, menţionări, s.f. Faptul de a menţiona; menţiune.
menţiune, menţiuni, s.f. || Din fr. mention, lat. mentioy -onis (< mens „minte, spirit") || 1. Semnalare, menţionare; scurtă notă în care se dau informaţii asupra unui fapt, a unei situaţii, a unei persoane etc. • Indicaţie; specificare. 2. Distincţie (mai mică decît premiul) care se acordă elevilor, concurenţilor la o competiţie etc.
menuet, menuete, s.n. fi Din fr. menuet [j
1. Numele unui vechi dans francez de origine populară, devenit cu timpul dans de salon; compoziţie muzicală după care se execută acest dans. 2. A treia parte a simfoniei clasice.
menzii, menziluri, s.n. || Din tc. menzil || (înv.) Nume dat în trecut, în Ţara R6mânească şi în Moldova, serviciului de poştă (pentru corespondenţă şi pentru călători). • Căruţă de poştă, diligentă.
mercantil, -ă, mercantili, -e, adj. || Din fr. mercantile || (Livr.) 1. Comercial, negustoresc.
2. (Peior.) Care se preocupă în mod exagerat de ciştigul material; care este orientat spre realizarea unui profit.
mercantilism s.n. || Din fr. mercantilisme || 1. Doctrină^ economică din sec. 15 — 18 care proclama banii ca principala formă a avuţiei, iar comerţul (îndeosebi cel exterior) era considerat drept sursă a îmbogăţirii. 2. Spirit negustoresc; preocupare de a cîştiga bani prin orice mijloace.
mercaptân, mercaptaniy s.m. (| Din.fr. mer-captan И Substanţă derivată din hidrogenul sulfurat, folosită la odorizarea gazelor combustibile, spre a semnala pierderile accidentale de
mercenâr, -ă, mercenari, -e, s.m., adj. Ц Din îr. merctnaire, lat. mercenarius (< merces „soldă, plată") |11. S.m. Ostaş angajat cu leafă Într-o armată străină; (fig., depr.) persoană care, pentru bani sau pentru alte avantaje materiale, se pune în slujba oricăror interese. 2. Adj. Care se referă la mercenari, alcătuit din mercenari.
jmerceoldg, -ă, merceologi, -ge, s.m. şi f. У Din merceologie || Specialist în merceologie.
616
merceologie s.f. || Din it. merceologia || Disciplină care studiază proprietăţile fizice şi chimice ale mărfurilor în vederea stabilirii calităţii lor şi a condiţiilor de păstrare; se ocupă de asemenea de problemele vînzării şi achiziţionării mărfurilor. ,
mercerie, mercerii, s.f. || Din fr. mercerie || 1. Articole mărunte (aţă, ace, agrafe, nasturi,
. panglici etc.) care servesc la cusut sau ca accesorii la îmbrăcăminte. 2, Magazin în care se vînd obiecte de mercerie (1).
mercerizâ, mercerizez, vb. I. Tranz. || Din fr. merceriser H A trata firele sau ţesăturile de bumbac cu o soluţie de sodă caustică pentru a le da un aspect mătăsos şi a le mări rezistenţa.
mereerizâre, mercerizări, s.f. Acţiunea de a mercerizâ.
mercerfzât, -ă, mercerizaţi, -te, adj. Care a fost supus procesului de mercerizare.
merchez, merchezuri, s.n. || Din tc. merkez (|
1.	(Astăzi rar) Tîlc (ascuns) al unui lucru; rost, semnificaţie; taină. 2. (Fam.) Şmecherie, şiretlic, tertip.
mercăr s.n. || Din fr. mercure, de la n. pr. lat. Mercuriusy zeul comerţului H Metal lichid cu luciu argintiu, foarte dens şi foarte mobil, care se găseşte în natură sub formă de sulfură, rar în stare nativă. Este întrebuinţat la umplerea termometrelor, la extragerea aurului şi argintului, în medicină etc.
mercurial1, mercuriale, s.n. || Din fr. mercuriale || Listă zilnică a preţurilor, care se afişează în pieţe şi în tîrguri.
mercurial2, -ă, mercuriali, -e, adj. || Din fr. mercuriely lat. mercurialis || Care conţine mercur; preparat pe bază de mercur.
meremet, meremeturi, s.n. || Din tc. meremet || (înv. şi reg.) Lucrare de reparaţie sau de întreţinere. Cum m-oi vedea la un fel cu mereme-tul caselor, îl fcbc tovarăş ia parte şi-l însor (Cara-giale). • (Fam.) Aranjare, dichisire.
meremetiseâlă, meremetiseli, s.f. || Din mere-metişi|| (înv. şi reg.) Reparaţie, refacere.
meremetisi, meremetisesc, vb. IV. Tranz.
|[ Din ngr. emerermtisa (aoristul lui meremetizo) || înv. şi reg.) A repara, a reface, a restaura. • Fam.) A pune în ordine, a aranja, a dichisi.
mereu, -eie, mereiy -eie, adv., adj. 1. Adv. Necontenit, fără încetare, fără întrerupere. • Din ce în ce mai mult. Mereu se depărta de sat Bătrînul (Coşbuc). 2. Adv. (Reg.) Fără grabă, încet, domol. 8. Adj. (înv. şi reg.) Care se întinde* unul după altul (formînd un tot); neîntrerupt; care se întinde pînă departe; întins, vast. Umblau... în poieni de codri merei (Sadoveanu).
mergător, -oare, mergători, -oare, adj. ||| Din merge || (înv. şi pop.) Care se, deplasează dintr-un loc într-altul; care umblă; (despre ape) care curge. Mureş, Mureş, apă lină. De mi-ai fi tu vorbitoare Precum eşti de mergătoare (Pop.).
merge, merg, vb. III. Intranz. || Lat. mergere „a se cufunda" || 1. A se mişca dintr-un loc în altul, a se deplasa, a umbla; (despre vehicule) a circula. • (Despre nave) A pluti‘.| • (Despre păsări, avioane) A zbura. • (Despre ape curgătoare) A curge. 2. A se duce într-un anumit] loc,
617
MESAGERIE
a se îndrepta spre...; a pleca, a porni. O Expr. A merge înaintea cuiva — a întîmpina. A merge în treaba lui = a-şi vedea de treburile, de interesele sale. A-i merge ceva drept la inimă (sau ~~în suflet) = a-i plăcea ceva foarte mult. (în v legătură cu verbul „a bate" sau cu echivalentele lui) De-i merge (sau sări meargă) colbul (sau fulgii, peticile etc.) = foarte tare, zdravăn. A merge pe...— (despre vîrstă) a împlini, a se apropia de... Pe zi ce merge — pe măsură ce trece timpul. A merge prea departe — a-şi peri mite prea multe, a depăşi limitele îngăduite. 8. A urma, a frecventa cursurile unei şcoli. 4. A însoţi, a întovărăşi, a acompania. O Expr. A merge mină în mînă cu,.. = a fi în strînsă legătură, a se desfăşura concomitent. A merge după cineva — (despre ..femei)* a se mărita. A merge pe urmele cuiva — a urmări pe cineva. 5. (Despre ■ drumuri) A duce pînă la... 6. (Despre ştiri, veşti) A se răspîndi. O Expr. li merge cuiva vestea (numele etc.) = se spune despre cineva că... 7. (Despre acţiuni, evenimente) A decurge; a se desfăşura, a evolua. 8. (Despre mecanisme) A funcţiona. 9. (Despre bani) A avea curs. • (Despre*retribuţii, venituri) A-i reveni cuiva în mod regulat. 10. A izbuti, a reuşi; a înainta, a progresa. 11. A se potrivi; a fi posibil. O Expr. Aşa mai merge — aşa se potriveşte, e bine. 12. (Mat. ; despre numere) A se cuprinde, a intra în alt număr. 18. (Despre arficole de îmbrăcăminte sau despre culorile acestora) A se potrivi, a se armoniza, a se asorta. 14. (Despre materiale, mai ales despre alimente) A fi necesar, a se întrebuinţa, a se consuma (într-o anumită cantitate).
I) Perf. s. mersei.
mérgere s.f. (Rar) Acţiunea de a merge; mişcare, deplasare; mers.
meridian, meridiane, s.n. || Din lat. meridi-anus, it. meridiano, fr. Aeridien || Fiecare dintre liniile imaginare care unesc polii globului pă-mîntesc, tăind ecuatorul sub un unghi drept, şi care servesc la stabilirea longitudinii punctelor de pe glob. O Primul m. (sau meridianul zero) — meridianul care trece prin oraşul Green-wich din Anglia, de la care se măsoară longitudinile geografice. M. ceresc — cerc imaginar care trece prin zenitul locului şi prin polii, cereşti. Meridianul locului = linia de intersecţie a planului meridianului ceresc al locului respectiv cu planul orizontal.
meridional, -ă, meridionali, -e, adj., s.im şi f.
|| Din lat. meridionalis (< meridies „miazăzi"), fr. méridional || 1. Adj. Care este (de) la sud; specific ţărilor sau popoarelor din sud. 2. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia regiunilor sudice.
merinde, merinde, s.f. || Lat. merenda || Hrană rece pe care o ia cu sine cel care pleacă la drum sau la lucru (pe cîmp). Porni..., ducîndu-şi in mînă legăturica cu merindea pentru amiază (Rebreanu).
merinds subst., adj. invar. || Din fr. mérinos \\
1.	Subst. Rasă de oi de talie mijlocie, cu lîna fină, de culoare albă. 2. Adj. (Despre lînă) Care este obţinut de la oile din rasa mérinos (1).
meristém, meristeme, s.n. || Din fr. méristème Qf (Bot.) Ţesut vegetal tînăr, format din celul$ ,în continuă diviziune, care asigură creştereă rădăcinii, tulpinii şi ramurilor.
merişdr1, meri sori, s.m. || Din mar1 || Mio arbust din regiunile de munte, cu flori albe sau roz şi cu fructe comestibile, în formă de boabe roşii’. Din frunze se prepară un ceai diuretic.
’ merişdr2, merişoare, s.n. || Din măr* || Fructul merişorului1, mic, de culoare roşie, întrebuinţat pentru compot şi dulceaţă.
merit, merite, s.n. || Din fr. mérite j| Calitate, însuşire remarcabilă, care face ca cineva sau ceva să fie vrednic de laudă, de răsplată.
merită, mérit, vb. I. Tranz. || Din fr. mériter \\ A fi vrednic de o răsplată, de o recompensă sau de o pedeapsă (potrivit cu faptele sale, bune sau rele). • A justifica preţuirea* interesul, grija care i se acordă. • Spec. (Despre mărfuri, obiecte de schimb) A justifica preţul cerut, a valoră.
méritât, -ă, meritaţi/ -te, adj. Care îi revine cuiva în mod justificat, care i se cuvine în urma faptelor sale. Te aşteptai să fii răsplătit... prin laude meritate (Odobescu),
meritdriu, -le, meritorii, adj. || Din lat. meri-torias, fr. méritoire |] Care are merite, care se bucura de apreciere; care este destul de bun, de valoros, merituos.
mérités, -oâsă, adj. v. merituos, merituds, -oâsă, merituoşi, -oase, adj. || Din merit || Meritoriu. Să se convingă... că are într-insul un colaborator meritos (Rebreanu). |j Şi* mérités, -oâsă adj.
mers s.n. II Din merge || 1. Faptul *de a merge; deplasare dintr-un loc în altul. O Mersul trenurilor — orar după care circulă trenurile; concr. broşură care cuprinde acest orar. Din mers = în timpul deplasării; fără a se opri. Mers înainte —■ progres. 2. Fel de a merge al cuiva, umblet. 8. Evoluţie, desfăşurare (a unui fenomen, a unui proces). 4. Funcţionare a unu» sistem tehnic.
mersi interj. || Din fr. merci || (Franţuzism) Mulţumesc.	\
mertic, mertice, s.n. || Din magh. mérték ||
1.	Vas (de lemn) pentru măsuratul cerealelor, a cărui capacitate a variat, în cursul timpului (pe reghini) între c. 1 şi 2 ocale, e Cantitate de cereale cuprinsă într-un astfel de vas. 2. Plată în natură sau, rar, în bani; p. restr. raţie de mîncare, porţie.
mésa adv. || Din ngr. mesa „înăuntru" || (Fam.) A cădea (sau a intra) mesa = a ajunge într-o situaţie neplăcută, a intra într-o încurcătură.
mesâdă s.f. v. misadă.
mesager, -ă, mesageri, -e, s.m. şi i || Din f& messager, it. messaggero || Persoană însărcinată să ducă un mesaj; trimis, sol.
mesagerie, mesagerii, s.f. || Din fr. messagerie, it messaggeria || Sistem de transport at mărfurilor (cu trenul, cu vaporul etc.). • Oficiu prin care se expediază/Şi se primesc mărfurile»
mesaj, mesaje, s.n. |] Din fr. message; lat. missus (part. lui mittere „a trimite44 || 1. Apel, oral sau scris, de obicei cu caracter oficial, adresai poporului, armatei etc. 2« însărcinarea de a comunica ceva; ceea ce se comunică, ştire, veste. îl» (Cib.) Grup de cuvinte transportate ça @ unitate de-a lungul unui sistem informaţional.
mesaiină, jnesaline, s.f. || Din fr. messaline, de la n. pr. Mets alina || Femeie desfrînată.
mesă, mese, s.f. || Din it. messa, fr. messe, germ, Messe || ( La catolici şi luterani) Liturghie.
meschin, -ă, meschini, -e, adj. || Din fr. mesquin, it. meschina || 1. Lipsit de generozitate, preocupat de interese mărunte; egoist, josnic.
2.	Lipsit de importantă, mărunt, neînsemnat meschinărie, meschinării, s.f. || Din fr. mesquinerie || 1. Atitudine, gest, faptă de om meschin ; lipsă de generozitate, de nobleţe sufletească. • Zgîrcenin, avariţie. 2. Întîrnplare, fapt lipsit de semnificaţie, de importanţă.
mescioâră, mescioare, s.f. Diminutiv al lui masă1; masă mică. Mescioare cu obiecte de toaletă (Galaetion). • Noptieră.
meseân, meseni, s.m. || Din masă1 || Gel care participă la o masă, la un banchet, la un ospăţ.
meseriaş, meseriaşi, s.m. || Din meserie || Persoană calificată pentru practicarea unei meserii; meşteşugar.
meserie, meserii* s,f. || Din mesereare, înv. „slujbă, funcţie44 || îndeletnicire bazată pe o muncă manuală calificată şi constînd în executarea anumitor operaţii de transformare şi de prelucrare a obiectelor muncii sau de prestare a unor servicii; profesiunea meseriaşului; meşteşug; p, gener. profesiune de orice fel. O De meserie =» calificat într-un anumit domeniu de activitate
mesia s.m. |j Din lat. messias || Personaj mitic căruia textele biblice îi atribuie rolul de mîntuilor al lumii; nume dat de creştini lui Iisus Hristos. •
mesianic, -ă, mesianici, -ce, adj. || Din fr. messianique || Referitor la mesia; de profet, profetic.
mesianism s.n. || Din fr. messianisme || Credinţă mozaică şi creştină într-un mîntuitor divin al lumii (mesia).
mesteacăn, mesteceni, s.m. || Lat mastichi-nus || Arbore din familia betulaceelor, răspîndit în regiunile deluroase, cu scoarţa albă, foarte bogată în tanin, eu frunze argintii, flori grupate în amenţi şi cu lemnul moale şi flexibil.
mesteca, mêstec, vb. I. Tranz. || Lat. masiv care |i A sfărîma un aliment cu dinţii şi a-1 amesteca în gură cu saliva, pentru a-1 înghiţi. • A învîrti ceva cu limba în gură. mestecat s.n. Faptul de a mesteca. mestecaniş, mestecânişuri, s.n. || Din mesteacăn j| Pădure sau grup de mesteceni. Lumina de toamnă umplea ca de un fum auriu mestecânişul (Sadoveanu).
rnăşă, meşe, s.f. || Din fr. mèche || 1. Şuviţă de pâr. de obicei de altă culoare sau nuanţă decît restul părului; şuviţă ataşată la părul
natural (pentru a-1 îmbogăţi sau a-1 înfrumuseţa).
2.	Bucată de tifon care se introduce într-o rana sau într-o plagă operatorie pentru a favoriza eliminarea puroiului.
meşi s.m. pi. || Din tc. mest || încălţăminte uşoară fără toc, confecţionată din piele subţire, purtată în trecut de bărbaţi,
meşiaă, meşine, s.f. || Din te. meşin || Piele de oaie sau de capră, folosită la căptuşirea încălţămintei, a articolelor de marochinărie, la legătoria de cărţi etc.
meşter, meşteri, s.m. || Din magh. meşter. Cf. germ. Meister, lat. magister || 1. Meseriaş calificat care îndrumează şi alţi muncitori; proprietar al unui atelier (în raport cu angajaţii săi).
2.	(Adesea adjectival) Persoană pricepută, înde-mînatică, iscusită.
meştergrmdă, meştergrinzi, s.f. || Din magh. mestergerenda (adaptat după grindă) || Grinda principală ia casele ţărăneşti, pe care se sprijină grinzile transversale. înfipt în meşter-grindă, iatâ-l Răvaşul turmelor de oi (Goga).
meşteri, meşteresc, vb. IV. Tranz. || Din meş-ter H 1. A face, a executa; a prelucra. 2. A pune la punct, a aranja, a potrivi.
meşterie, meşterii, s.f. || Din meşter || (înv. şi reg.) 1. Meserie, meşteşug; p. gener. profesiune, 2* Pricepere, îndemînare, iscusinţă, a meşteşiigâreţ, -ă, s.m., adj. ||Din meşteşug\\ (înv.) 1. S.m. Meşteşugar, meseriaş. 2. Adj. Talentat, priceput, dibaci. Ţăran... meşteşugareţ la vreme de nevoie (Odohescub
meşteşug, meşteşuguri, s.n. || Din magh. mes-terség || 1. Meserie. 2. Pricepere, îndemînare; artă.
meşteşugar, meşteşugari, s.m. || Din meşteşug || Persoană calificată într-un meşteşug; persoană care practică o meserie; meseriaş/
meşteşugăresc, -eâscă, meşteşugăreşti, adj. || Din meşteşugar || Care aparţfrîe meşteşugarului sau ocupaţiei lui^ de. meşteşugar.
meşteşugi, meşteşugesc, vb. IV. Tranz. || Din meşteşug || 1. A efectua un lucru cu pricepere, cu îndemînare. 2. Tranz. şi in tranz. (Fam.) A unelti (împotriva cuiva),
meşteşugit, -ă, meşteşugiţi, -te, adj. 1. (Fam.) Lucrat cu artă, cu iscusinţă, cu talent; (despre acţiunile şi manifestările oamenilor) care vădeşte talent, pricepere, abilitate.
meta- j| Din fr. mita-; gr. meta „după44 ||
1.	^Element de eomppnere folosit pentru formarea denumirilor unor substanţe chimice. 2.
, Element de compunere cu sensul „după44 sau exprimînd ideea de transformare, de schimbare, folosit la formarea unor substantive şi a unor adjective.
metabolic, -ă, metabolici, -ce, adj. || Din fi*. métabolique || Care se referă la metabolism, ,care aparţine metabolismului.
metabolism s.n. || Din fr. métabolisme ; gr. metabole „transformare44 || Totalitatea proceselor de asimilaţie-şi dezasimilaţie care se desfăşoară într-un organism viu şi* care au drept rezultat menţinerea vieţii.
H619
METAMORFOZA
metacărp, metacarpuri, s.n. || Din ïr. métacarpe || Parte a scheletului mîinii, cuprinsă între carp şi falange.	^	■
metafizic, -ă, metafizici, -ce, s.f., adj. || Din
fr. métaphysique, germ. Meiaphysik, metaphy-II 1. S.f. Metodă generala de cunoaştere, opusă dialecticii, care consideră obiectele şi procesele în mod izolat, concepe dezvoltarea ca un simplu proces de creştere, negînd automiş-carea, conexiunea şi contradicţiile interne ale lucrurilor. 2. Adj. Care aparţine metafizicii, privitor la metafizică
metaîbnîe, metafonii, s.f. || Dip fr. métapho-nie ; meta- + gr phone „sunet" l| (Lingv ) Modificare a timbrului unei vocale din tema unui cuvînt sub influenţa unui sunet din Ir-o silabă învecinată.
metaforă, metafore, s.f. || Din lat. metaphora, it. metafora, fr. métaphore || Figură de stil care constc| în a da unui cuvînt o semnificaţie nouă, printr-o comparaţie subînţeleasă. Metafora transferă sensul de la abstract la concret şi de la concret la abstract, constituind una dintre căile de formare agenturilor, de îmbogăţire a limbajului.
metaforic, *ă, metaforici, -ce, adj. || Din fr. métaphorique || Care ţine de metaforă; exprimat prin metafore; bogat în metafore; p. ext. figurat.
metagaiaxie, metagalaxii, s.f. || Din fr. méta-galaxie |j 1. Sistem ipotetic în care ar fi înglobate galaxiile, 2. Partea universului accesibilă observaţiei.
metageneză s.f. || Din fr. mélagénèse ; meta-4- gr. genesis „naştere44 || (Biol.)' înmulţire în care alternează o generaţie sexuală cu alta .asexuată.
metal, metale, s.n. || Din fr. métal, germ. Metall H Element chimic cu luciu caracteristic, bun conducător de căldură şi de electricitate, maleabil şi ductil, mult folosit în tehnică. O-M. preţios = nume dat aurului, platinei şi argintului. M. nobil = metal care se oxidează greu. M. rar = metal care se găseşte în cantităţi mici sau în stare dispersă în scoarţa Pămîntu-lui (ex. molibden, wolfram, berilin etc.).
metalazbést s.n. || Din germ. Metalasbesţ || Material constituit d intr-o ţesătură de fire metalice şi de azbest, folosit* ca garnitură la discuri de ambreiaj, la saboţi de frînă etc. Este cunoscut şi sub numele comercial de ferodo.
metalic, -ă, metalici, -ce, adj. || Din it. metal-lico, fr. métalique, lat. metallicus || 1. Care are însuşiri asemănătoare cu ale' metalului. • De metal, făcut din metal. 2. (Despre sunete) Cu rezonanţă de metal.
metalifer, -ă, metaliferi, -e, adj. || Din fr. métallifère ; gr. metallon „metal44 -f- lat. ferre „a purta44 i| (Despre minerale, minereuri etc.) Care conţine metale, bogat in metale.
metalimbă, metalimbi, s.f. j| Meta- -f- limbă (după fr. métalangue) || (Log.) Totalitatea enunţurilor despre o anumită limbă (naturală sau formalizată) care este supusă analizei. Se mai numeşte şi metalimbaj.
metaliza, metalizez, vb. I. Tranz. || Din fr. méUiUiser I) A acoperi un obiect cu un strat de
metal, în seopui protejării lui faţă de agenţii
externi sau pentru a-i da un aspect plăcut. * metaioeerâmică s.f. j| Din fr. métailocÂrami~ que || Ramură a metalurgiei care se ocupă cu fabricarea pulberilor metalice şi cu sinterizarea lor prin presiune şi căldură pentru a obţine diferite obiecte. Se mai numeşte şi metalurgia M pulberilor.
metalografie, -ă, met alo grafici, -ce, adj.
II Din fr. métallo graphique || Care aparţine meta-lografiei, privitor la metalografie.
metalografie s.f. || Din fr. métallographie, gr. metallon „metal44 -f graphein „a scrie44j| Ramură a metalurgiei care studiază structura metalelor şi a aliajelor.
metaiogravură, metalo gravuri, s.f. II Din fr. métaüogravure || 1. Procedeu (folosit în poligrafie) de gravare cu dalta a clişeelor metalice.
2.	Clişeu obţinut prin acest procedeu.
metaloid, metaloizi, s.m. || Din fr. métaloïde; gr. metallon „metal44 -f eidos „aspect44 Ü Element chimic ale cărui proprietăţi sînt diferite de cele ale metalelor şi ai căror oxizi cu apa dau acizi; nemetal.
metahirgic, -ă, metalurgici, -ce, adj. || Din fr*
métallurgique (| Care aparţine metalurgiei, privitor la metalurgie.
metalurgie s.f. |j Din fr. métallurgie ; gr. metallon „metal44 — èrgon „acţiune44 || 1. Tehnica extragerii metalelor, a elaborării aliajelor industriale precum şi a prelucrării lor în semifabricate. O Metalurgia pulberilor = metalocerami-că. 2. Ştiinţă care studiază proprietăţile fizice şl chimice ale metalelor şi ale aliajelor lor. precum şi procesele fizico-chimice care se produc în operaţiile de-extragere, preparare şi elaborare a lor.
metalurgist, -ă, metalurgişti, -ste, s.m. şi f.
J| Din fr. métallurgiste || Persoană calificată pentru prelucrarea industrială a metalelor; specialist în metalurgie.
metamatemâtică s.f. || Din fr. métamatkéma-tique || Ştiinţă care cercetează teoriile şi adevărurile matematice din punctul de vedere al logicii matematice.	%
metamér, metamere, s.n || Din fr. mètamèref meta- gr. meros „parte44 |j (Zool.) Fiecare dintre elementele constitutive ale corpului viermilor anelizi şi artropodelor ; segnăent.
metamorfic, -ă, meiarnorfici, -ce, adj.
|| Din fr. métamorphique l| Care se referă la meta-mbrfism, care provine din metamorfism.
metamorfism s.n. || Din fr. métamorphisme; meta- -f- gr. morphe „formă44 )| Totalitatea transformărilor structurale şi chimice suferite de roci sub influenţa căldurii Pămîntului, a presiunii exercitate asupra lor etc.
metamorfoza, metdmorfozez, vb. I. || Din » fr. métamorphoser ||	1. Refl. (Biol.) A se schim-
ba, a se transforma prin metamorfoză. 2. Refl. şi tranz. A căpăta sau a face să capete altă figură, altă înfăţişare; (fig.j a (-şi) schimba caracterul, comportarea. 3. Refl. şi tranz. (MitoL) A(se) preface în animal, în plantă, intr-un lucru neînsufleţit.
MBTAMORFOZA
620
metamorfoză, metamorfoze, s.f. || Din fr.	unei urme strălucitoare, lăsată de trecerea rapidă
métamorphose \\ 1. Totalitatea transformărilor	prin atmosferă a unei particule (devenită incan-
succesive pe care le suferă unele animale în	descentă datorită frecării cu aerul), provenind
dezvoltarea lor, de la ieşirea din ou şi pînă la	din spaţiul cosmic.
faza de adult. 2. (Mitol.) Transformare a unei	metedric, -ă, meteorici, -ce, adj. || Din fr.
fiinţe umane sau a unei zeităţi, prin mijloace	météorique || 1. Care se referă la fenomenele at-
supranafturale, în animal, în plantă sau într-un	mosferice. 2. Care aparţine meteorilor (2), care
lucru neînsufleţit. 8. (Fig.) Transformare, schim-	se referă la meteori. • (Fig.) Care se iveşte
bare a înfăţişării, a caracterului, a comportării	brusc şi trece repede, producînd o impresie
cuiva. ^	puternică; trecător, efemer.
metan s.n. || Din fr. méthane || Cea mai sim-	meteorlsm, s.n. || Din fr. météorisme; gr.
plă hidrocarbură, gaz incolor care se găseşte	meteorismos „umflare44 || (Med.) Mărirea abdo^-
în zăcăminte naturale, fiind folosit drept com-	menului provocată de acumularea de gaze în
bustibil şi ca materie primă în industrie. în	stomac sau în intestin.
minele de cărbuni apare din fisurile rocilor,	meteorit, meteoriţi, s.m. || Din fr. météorite ||
constituind grizu-ul.	Fragment de corp ceresc care cade pe	suprafaţa
metanol s.m. || Din fr. méthanol || Lichid	Pămîntului.
incolor, inflamabil, toxic, folosit ca dizolvant	meteorogrâf, meteorografe, s.n. ]| Din fr. météo-
în industria coloranţilor	etc.;	alcool	metilic.	rographe || Aparat care măsoară şi înregistreafză,
metaplâsmă, metaplasme, s.f. |] Din fr. méta-	simultan şi în mod continuu, presiunea atţnosfe-
plasme || (Lingv.) Schimbare survenită în forma	rică, temperatura şi umiditatea aerului,
unui cuvînt prin adăugarea sau prin înlăturarea	meteorolog, meteorologi, s.m. || Din fr. météo-
unui sunet.	rologue || Specialist în meteorologie.
metapsihologie s.f. Jj Din fr. métapsychologie jj	meteoroldgie, -ă, metebrologici, -ce, adj. || Din
Studiul fenomenelor psihice neobişnuite sau care fr. météorologique || Care se referă la meteorologie, nu şi-au găsit încă o explicaţie ştiinţifică.	care aparţine meteorologiei.
metastază, metastaze, s.f. || Din fr. métastase,	meteorologie s.f. || Din fr. météorologie || Ra-
gr. metastasis „schimbare44 || Apariţie în cursul	mură a ştiinţei care se ocupă cu studiul atmosfe-
unei boli a unui focar patologic secundar într-o	rei şi al fenomenelor atmosferice,
regiune a corpului situaţă la oarecare distanţă	meterez, metereze, s.n. || Din tc. meteris || 1.
de focarul primar.	(Milit.) Val de pămînt întărit cu nuiele sau	alt
metatârs,	metatarsuri, s.n. |j Din ît. méta-	material lemnos şi prevăzut cu mici deschizături
tarse || Parte	a sçheletului piciorului, situată	pentru tragere. 2. Partea superioară a	unui
între tars şi falange.	turn sau a unui zid de apărare, prevăzută	cu
metateorle s.f. || Din fr. métathèorie ||	(Log.)	creneluri.
Teorie care studiază structura, sistemul con-	meterhaneâ, meterhanale, s.f. || Din tc. meh-
ceptual şi metodele unei teorii date.	terhane || (înv.) Fanfară (turcească) în	care	pre-
metateză, metateze, s.f. || Din fr. métathèse \\	dominau tobele; p. restr. tobă.
(Lingv.) Modificare fonetică prodiJsă prin schim-	meticulos, -oâsă, meticuloşi, -oase, adj. || Din
barea locului sunetelor sau al silabelor dintr-un fr. méticuleux, lat. meticulosus „fricos44; „meticu-cuvînt.	Tos44	|| 1. Care lucrează cu multă atenţie, preocu-
metazoâr, metazoare, s.n. jj Din fr. méta-	pat de amănunte; scrupulos, pedant. 2. Făcut
zoaire; meta- -j- gr. zoon „animal44 || (La pl.)	cu multă atenţie şi cu migală.
Subregn de	animale care au corpul format meticulozitate s.f. || Din fr, méticulosité	|| în-
dintr-un număr mare de celule variate ca	struc-	suşirea de a fi meticulos; minuţiozitate,
tură şi specializate funcţional; (şi la sg.) animal	metil s.m.	|| Din fr. méthyle || (Chim.) Ra-
din acest subregn (ex. viermii, moluştele, echi- dical organic monovalent, derivat din metan nodermeîe, vertebratele).	*	.	prin îndepărtarea unui atom de hidrogen.
meteahnă, metehne, s.f. (Pop.) T. Defect,	metilén s.m. || Din fr. méthylène || (Chim.)
cusur, lipsă; (fig.) patimă, slăbiciune; viciu.	Radical organic bivalent, derivat din metan
ll chinuia meteahna tutunului (Rebreanu). 2.	prin îndepărtarea a doi atomi de hidrogen.
Boală; infirmitate.	O Albastru de m. v. albastru.
metéc, meteci, s.m. d Din fr. métèque || (î'n	metilic, -ă,	metilici, -ce, adj. Care deriva din
Grecia antică) Persoană care făcea parte dintr-o	metan. Alcool m. v. metanol.
categorie socială lipsită	de	drepturi	politice,	• metionlnă s.f. || Din fr. méthionine	|| Amino-
formată din străini stabiliţi într-o cetate.	acid esenţial pentru procesele vitale,	folosit	ca
metempsihdză s.f. || Din ngr; metempsihosis,	medicament în afecţiunile hepatice,
fr. métempsycose || Concepţie mistică potrivit	metis, -ă,	metişi, -se, s.m. şi f. || Din fr.
căreia sufletul omului ar străbate, după moarte,	métis || 1. Persoană provenita din căsătoria a
în vederea purificării, un lung ciclu de incarnări ^	doi indivizi de rase diferite. 2. Animal provenit
succesive în plante, animale şi oameni.	din	încrucişarea a doi indivizi de rase deosebite.
meteor, meteori, s.m. || Din fr. météore, germ.	metoc,	metocuri, s.n. || Din si. metohu || 1.
Meteor || 1. Fenomen atmosferic de natură ăpoa-	Mănăstire	mică, subordonată unei mănăstiri
să (ex. brumă, rouă, ceaţă), electrică (fulgere,	mai mari.	2. Clădire (sau ansamblu de clădiri)
trăsnete) sau optică (curcubeu, halou, miraj),	servind ca	loc de găzduire pe lîngă o -mănăstire.
2* Fenomen luminos care apare pe cer sub forma	||Şi: metoh, (reg.) mitoc s.n.
621
metddă, metode, s.f. |] Din fr. méthode || 1. Mod de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective; procedeu folosit în scopul cunoaşterii unui obiect sau al obţinerii unui rezultat. 2. Mod organizat, sistematic, de lucru sau de gîndire. • Manieră de a proceda. 8. Ansamblul procedeelor pentru predarea unei discipline; manual cuprinzînd regulile de învăţare a unei limbi, a unui instrument muzical etc.
metădic, -ă, metodici, -ce, adj. || Din fr. méthodique || (Adesea adverbial) Care se conformează unei metode; care se face după o metodă, după un plan organizat; sistematic.
metădică, metodici, s.f. |j Din germ. Methodik, rus. metodika || (Pedag.) Parte a didacticii generale care tratează despre principiile şi regulile de predare proprii fiecărui obiect de studiu.
metodfsm s.n. || Din fr. méthodisme || (Rel.) Confesiune protestantă care propovăduieşte practicarea „metodică" a pietăţii.
metodist1, -&, metod işti, -ste, s.m. şi f. |] Din metodă jll Specialist în metodică.
metodist2, -ă, metodişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. méthodiste || Adept al metodismului.
metodologic, -ă, metodologici, -ce, adj. || Din fr. méthodologique, germ. metodologisch || Care se referă la metodologie, care aparţine metodo -logiei.
metodologie s.f. || Din fr. méthodologie |j 1. Ansamblul metodelor folosite într-o ştiinţă, bazate pe legile şi principiile ştiinţei respective.
Parte a filozofiei care studiază metodele ştiinţei respective. 8. Metodă de cunoaştere cu maximum de generalitate, metdh s.n. v. metoc.
metonimie, metonimii, s.f . || Din fr. méthony-mie || Figură de stil care constă în înlocuirea unui termen prin altul, cu care se află într-o relaţie logică (înlocuirea întregului prin parte, a părţii prin întreg, a cauzei prin efect, a abstractului" prin concret etc.).
metopă, metope, s.f. || Din fr. métope, lat. metopa || Element decorativ al frizei la templele dorice, cuprins între triglife, constînd dintr-o. placă decorată de obicei cu basoreliefuri.
metrâj, metraje, s.n. || Din fr. métrage || Lungime a unui obiect, măsurată în metri; cantitate de material, în special de ţesături, care se măsoară cu metrul. O (Film de) scurt m. = film a cărui peliculă are o lungime de maximum 1 500 m. (Film de) lung. m = film a cărui peliculă are o lungime mai mare de 1 500 m.
metresă, metrese, s.f. || Din fr. maîtresse || (Livr.) Amantă, întreţinută.
metric, -ă, mettici, -ce, adj*, s.f. || Din fr. métrique, germ. Metrik || 1. Adj. (Despre sisteme de unităţi de măsură) Care are metrul drept unitate fundamentală pentru lungime. 2. S.f. Ramură a poeticii care studiază structura versurilor şi a unităţii prozodice. 3. Adj. Care se referă la metru (8), care este compus într-un anumit metru.
metrită, metrite, s.f. || Din fr. métrite |[ In-flamaţie acută sau cronică a uterului. *
MEZALIANŢA
metrolăgic, -ă, metrologici, -ce, adj. ((Din fr. m étrologique || Care se referă la metrologie, care aparţine metrologiei.
metrologie s.f. || Din fr. métrologie ([Disciplină care se ocupă cu măsurătorile fizice precise şi cu unităţile şi procedeele de măsură.
• Totalitatea activităţilor legate de mijloacele şi metodele de măsurare, de păstrarea şi reproducerea etaloanelor, verificarea instrumentelor de măsură etc.
metrondm, metronoame, s.n. || Din fr. métronome; gr. metron „măsură" 4- nomos „împărţire" || Instrument care marchează, prin bătăile regulate ale unui pendul, intervale de timp egale. Este folosit în muzică, în laboratoare etc.
mctrdpolă, metropolei s.f. |[ Din fr. métropole; gr. metropolis ( < meter „mamă" -f ptolis „oraş" ||
1.	Nume dat marilor oraşe (de obicei capitale de state). 2. Stat imperialist, considerat în raport cu coloniile sale.
metropolitan, -ă, metropolitani, -e, adj., s.n.
(| Din fr. métropolitain (| 1. Adj. Care se referă la o metropolă, care aparţine unei metropole; originar dintr-o metropolă. 2. S.n. (Rar) Metrou.
metrou, metrouri, s.n. || Din fr. métro || Gale ferată urbană subterană, cu trenuri rapide alcătuite din 3 — 8 vagoane, servind ca mijloc de transport în comun.
métru, metri, s.m. || Din fr. mètre, lat. me-trum H 1. Unitate fundamenţală de măsură pentru lungime în sistemul internaţional de unităţi de măsură; este egală cu 1 650 763, 73 lungimi de undă ale radiaţiei emise în vid de atomul de kripton-86, la tranziţia între două nivele liiperfine. (Această definiţie a fost adoptată în 1960. Prima definiţie: „a zecea milioana parte diri lungimea sfertului meridianului terestru" datează din 1791). 2. Riglă de lemn, de metal, de material plastic etc. (sau bandă de metal ori de material plastic), gradată în centimetri şi milimetri, care serveşte pentru măsurat.
3.	Grup de silabe constituind unitatea de măsură a unui vers.
meu, mea, mei, mele, pron. pos., adj. pos. ((Lat. meus, mea || 1. Pron. pos. (Precedat de „al", „a", „ai", „ale"; înlocuieşte numele obiectului posedat de vorbitor precum şi numele vorbitorului) Al meu este. 2. Adj. pos. Care aparţine vorbitorului: lucrurile mele ; (arată o dependenţă, o înrudire): părinţii mei. 3. Pron. pos. (Lam.pl.; înlocuieşte numele familiei sau rudelor vorbi? torului) Mă duc la ai mei. • (La f. pl.; înlocuieşte numele bunurilor, treburilor, preocupărilor vorbitorului) Să ne întoarcem la ale mele.
mexican, -ă, mexicani, -e, s.m. şi f., adj. II De la n. pr. Mexic|| 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit ca naţiune în Mexic. 2. Adj. Care se referă la Mexic sau la populaţia lui; care aparţine Mexicului sau populaţiei lui.
mezaliânţă, mezalianţe, s.f. |j Din fr. mésalliance II (în concepţia societăţii aristocrate) Căsătorie cu o persoană de condiţie socială considerată inferioară.
MEZANIN
622
mezanin, mezanine, s.n. || Din fr. mezzanine, it. mezzanino, germ. Mezzanin || Etaj mai scund, situat între parter şi primul etaj.
mezat s.n. || Din tc. mezat || Vînzare publică a bunurilor unui datornic; licitaţie.O Expr. A scoate la mezat = a pune la licitaţie.
mezdri, mezdresc, vb. IV. Tranz. |] Din ser. mezdriţi]| (Reg. ) A ciopli, a netezi cu euţitoaia.
mezel, mezeluri, s.n. || Din . tc. meze |j (Mai ales la pl.) Nume dat unor preparate alimentare din carne, de tipul salamului.
mezelărie, mezelarii, s.f. || De la mezel || Fabrică sau magazin de mezeluri.
mezelic, mezelicuri,* s.n. || Din tc. mezelik |J Gustare, aperitiv. • (Fig.) Lucru fără importanţă; fleac, bagatelă.
mezentér + mezentere, s.n. Ü Din lat. mesenthe-rium, fr. mésentère || Foiţă a peritoneului, care înveleşte intestinul subţire şi îl leagă de peretele posterior al abdomenului.
mezin, -ă, mezini, -e, adj., s.m. şi f. || Din si. mëzinü || (Fratele) cel mai tînăr dintre mai mulţi fraţi. • (Pop.) (Fratele) al doilea dintre mai mulţi fraţi.
mezoeârp, mezocarpuri, s.n. || Din fr. méso-earpe || Partea cărnoasă a unui fruct.
mezodérm, mezoderme, s.n. || Din fr. méso- ' derme; gr. *mesos „mijlociu44 -|- derma „piele44 jj Foiţă a embrionului ’ situată între ectoderm şi endoderm.
mezolitie s.n. || Din fr. mésolithique; giv, mesos „mijlociu44 -|- lithos „piatră44 || Epoca mijlocie a pietrei, situată între paleolitic şi neolitic.
mezon, mezoni, s.m. || Din fr. méson, germ. Meson II (Fiz.) Particulă elementară instabilă avînd masa cuprinsă între cea a electronului şi cea a protonului.
mezozoic s.n. || Din fr. mésozoîque; gr. mesos „mijlociu44 -j- !oikos „de animale44 || Eră geologică situată între paleozoic şi neozoic, caracterizată prin existenţa reptilelor uriaşe, priii apariţia mamiferelor*, a plantelor cu flori etc.; era âecundară.
. mezzo-forte adv. || Cuv. it. || (Muz.) Cu intensitate mijlocie (între piano şi forte).
mezzo-soprânâ, mezzo-soprane, s.f. || Din it. mezzo-soprano || Voce de femeie, situată ca registru între sopran şi contraalto; cîntăreaţă cu o astfel de voce.
mezzo-tinto [Pr. : meţo-tmto] subst. || Cuv. it. || Tehnică a gravurii pe metal, constînd în granularea plăcii cu un instrument special astfel îneît să se obţină gradaţii treptate între luminozitate şi nuanţe de negru intense şi catifelate.
ml s.m. invar. || Din it., fr. mi || Treapta a treia din gama majoră-tip; sunetul şi nota corespunzătoare.
mia, miele, s.f, || Lat. agnella || Puiul de sex feminin al oii. Mielele pasc pe costiţă, Lupu şede-n dîmboviţă (Pop.). || Şi : miâlă s.f. . miâlă s.f. v. mia.
mialgle, mialgii, s.f. || Din fr. myalgie; gr. mys „muşchi44 + algos „durere44 || Nume dat durerilor musculare care apar după eforturi fizice muri sau in diferite boli.
mfamhâl s.n. || Diri tc. meyan-bah || Suc din planta numită lemn-dulce, coagulat şi turnat în formă de bastonaşe, îatfebuinţat în trecut contra tusei.	î
miasmă, miasme, s.f. || Din fr. miasme !( Emanaţie rău mirositoare; duhoare, putoare.
miau interj. || Onomatopee || Cuvînt care imită strigătul pisicii. O Expr. (Substantivat; fam.) A-i lua cuiva miaul = a face pe cineva să taea ; a omorî pe cineva.
miază s.f. sg. || Lat. media |j (înv. şi pop.) Mijloc al zilei. O Expr. Ziua (la) miaza mare = la amiază, ziua în amiaza mare. Să fi căzut? Ziua la miaza mare? (Delavrancea).
miazănoapte s.f. || Lat. mediam noctem || Nord; p. ext. parte a Pămîntului. a unui continent, a unui oraş etc. situată spre acest punct cardinal.
miazăzi s.f. || Lat. mediam diem j| Sud, parte a Pămîntului, a unui continent, a unui oraş etc. situată spre acest punct cardinal.
mic, -ă, mici, adj. j) Probabil lat. *miccus ff 1, Care este de proporţii reduse, sub dimensiunile obişnuite; puţin încăpător, strîmt; scurt, scund. O Degetul (cel) mic = cel mai subţire dintre degete, aşezat lîngă inelar. Literă mică — minusculă. în mic = după un plan redus; fără amploare. • (Substantivat, m.) Mititel (2)* 2, (Despre ape) De adîncime (şi lăţime) redusă.
3.	Redus (ca număr), limitat, ă! (Despre zi, noapte etc.) Care durează puţin; scurt. 5. De vîrstă fragedă. O (Substantivat) Cei mici — copiii. O Expr. Cu mic, cu mare = toată lumea,. 6. Fără (prea mare) importanţă; neînsemnat;* (despre oameni) lipsit de nobleţe, de generozitate; meschin. 7. Care se află pe o treaptă inferioară într-o ierarhie.
micacéu, -ée, mic acei, -cee, adj. |j Din fr. micacé || (Despre roci, minerale) Care cbnţine mică2.
micaşlst, micaşisturi, s.n. || Din fr. micaschiste || Rocă metamorfică alcătuită în cea mai mare parte din mice şi cuarţ.
mică1 s.f || Probabil lat. mica „fărîmă*4 f| (Pop ) Pe mică pe ceas = foartè repede, îmtr-a clipă; foarte des, mereu.
mică2, mice, s.f. || Din fr. mica || Grupă de minerale cristalizate, cu luciu sticlos, care se desfac uşor în foiţe subţiri şi elastice, fiind întrebuinţate în special în industria electrotehnică, la fabricarea unor sorturi de hîrtie şi vopsele etc.
miceîiu, micelii, s.n. || Din fr mycélium, gr, mykes „ciupercă44 || Reţea de filamente care alcă« tuiesc aparatul vegetativ al ciupercilor.
michidiîţă s.m. (Fam. şi glumeţ) Drac; dră« cuşor.
mici, micesc, vb. IV. Refl. şi tranz. f| Din
mic || (Pop.) A (se) micşora.
micime, micimi, s.f. || Din mic || Faptul de a fi mic; (fig.) josnicie, meschinărie.
micologle, s.f. II Din fr. mycologie |f Ramură a botanicii care se ocupă cu studiul ciupercilor, rniedză, micoze, s.f. || Din fr. mycose, germ. Mi ko se y Nume dat bolilor provocate de ciuperci.
micro- || Din fr. micro-', gr. mikros „mic*4 ||
1.	Element de compunere însemnînd „mic44,
623
MICROSCOPIC
care serveşte la formarea unor substantive.
2.	Element’de compunere cu sensul de „o milionime44, folosit pentru alcătuirea submultiplilor unităţilor de măsură.
microamper, microamperi, s.m. || Din fr. microampère || Unitate de măsură pentru intensitatea curentului electric, egală cu o milionime de amper.
microanalîză, microanalize, s.f. || Din fr. mi*-croanalyse || Analiză chimică făcută asupra unor cantităţi foarte mici de substanţă (de ordinul unui miligram).
micrdb, microbi, s.m. || Din fr. microbe; micro- 4- gr. bios „viaţă44 || Nume dat unor fiinţe unicei ulare, microscopice, care trăiesc în soi, în apă, în aer, în corpul plantelor sau al animalelor, şi din care fac parte bacteriile, bacilii, virusurile, care pot fi saprofite sau patogene pentru organismul în care se dezvoltă.
microhiân, -ă, microbieni, -e, adj. || Din fr. microbien || Care se referă la microbi, cauzat de microbi.
microbiologie s.f. || Din fr. microbiologie || Ramură a biologiei care se ocupa cu studiul microorganismelor, precum şi cu metodele de combatere a microorganismelor patogene şi de folosire a celor utile.
microbuz, microbuze, s.n. || Din fr. micro-bm |J Autobuz pentru un număr mic de pasageri.
microcefâS, -â, microcefali, -e, adj., s.m. şi f. j| Din fr. microcéphale || (Persoană) care prezintă fenomenul de microcefalie.
mieroeeîalfe, s.f. || Din fr. microcéphalie; micro- -f gr. kephale „cap66 || Anomalie congenitală care constă în dezvoltarea insuficientă a craniului şi a creierului.
microcentrâlă, microcentrale, s.f. || Din fr. microcentrale || Centrală electrică sau de termo-ficare de putere mică.
microclimă s.f. || Din germ. Mikroklima \\ Climă locală, caracteristică unei anumite arii geografice, în spaţiul din imediata apropiere a solului.
micrococ, rr^crococi, Swm. [| Din fr. micro* coque; micro- 4- gr. kokkos „grăunte44 || (La pi.) Bacterii, izolate sau grupate, de formă sferică (ex. stafilococi, streptococi).
microcosm s.n. || Din fr. microcosme, lat. microcosmus || 1. Lumea obiectelor submicro-scopice (molecule, atomi, particule elemeirtare etc.). 2. (în filozofia medievală şi a Renaşterii) Termen folosit pentru a desemna omul sau organismul omenesc, considerat ca un „mic univers44, în raport cu macrocosmul (universul).
microfarad, microfarazi, s.m. || Din fr. microfarad (I Unitate de măsură pentru capacitatea electrică, egală cu o milionime de farad.
microfilm, microfilme, s.n. || Din fr. microfilm, germ. Mikrofilm || Film fotografic pe care sînt copiate, la scară foarte mică, documente sau cărţi.
microfon, microfoane, s.n. || Din fr. micro-phone, germ. Mikrophon || Dispozitiv care transformă vibraţiile sonore în oscilaţii electrice, folosit în radioteleviziune şi în telecomunicaţii.
mierolit, microlite, s.n. |f Din fr. microlite, germ. Mikrolith; micro- -f gr. lithos „piatră441| Cristal microscopic care se găseşte în compoziţia rocilor vulcanice.
micrométru, micromètre, s.n. || Din fr. micromètre; micro- + gr. metrou „măsură46 || Instrument care serveşte la măsurarea lungimilor, eu o precizie de ordinul sutimilor şi chiar al mi-imilor de milimetru.
micromicéte s.f. pl. || Din fr. micromycètes ; micro- -F gr. mykes „ciupercă66 || Ciuperci mici, parazite sau saprofite, care nu pot fi văzute decît cu ajutorul aparatelor de mărit.
micrdn, microni, s.m. || Din fr. micron, germ. Mikron |j Unitate de măsură pentru lungimi, egală cu a mia parte dintr-un milimetru. " microobiéct, microobiecte, s.n. || Micro -f o-biect II Obiect sau sistem fizic de dimensiuni foarte mici, a cărui comportare este descrisă de mecanica cuantică (ex. moleculele, atomii etc.).
microorganism, microorganisme, s.n. || Din fr. micro-organisme || Denumire generică pentru organismele animale sau vegetale de dimensiuni microscopice (bacterii, virusuri etc.).
microparticuiă, microparticule, s.f. |j Din fr. microparticule || Particulă materială foarte mică; particulă elementară.
micropiî, micropile, s.n. || Din fr. micropyle; micro- -f- gr. pyle „canal66 |f Canal microscopic la vîrful ovulului plantelor superioare, prin care tubul poîinic pătrunde la oosferă.
micropords s.n. || Micro- -f- poros || Material sintetic poros, din care se confecţionează talpa la unele obiecte de încălţăminte.
microprocesor, microprocesoare, s.n. ]| Micro-/ 4- procesor || Procesor realizat prin microminia-tumare pe plăcuţă de siliciu.
microradiografie, microradiografii, s.f. || Din fr. microradiographie |j Radiografie efectuată pe un film de dimensiuni reduse (putînd fi mărită ulterior pînă la dimensiunile necesare). Se utilizează în special pentru depistarea afecţiunilor pulmonare.
microraidn, microraioane, s.n. || Micro- -f* raion || Parte dintr-o zonă a unui oraş, avînd un caracter unitar şi cuprinzînd edificii cu dotare de primă necesitate.
microreceptor, microreceptoare, s.m || Micro-4- receptor || Ansamblu format din microfonul şi receptorul telefonic, cu conductoarele de legătură aferente, legat de aparatul telefonic prin-tr-un cordon.
microscop, microscoape, s.n. || Din fr. microscope, germ. Mikroskop ; micro- 4- gr. skopein „a examina46 || Instrument optic folosit pentru examinarea obiectelor foarte mici. Cu ajutorul lui se pot obţine imagini ale obiectelor mărite de c. 2 000 de ori şi se pot distinge detalii de ordinul miimilor de milimetru. O M. electronic = instrument asemănător celui descris mai sus, în care rolul razelor de lumină este îndeplinit de un fascicul de electroni. Poate mări imaginea obiectelor de zeci de mii de ori.
microscopic, -ă, microscopici, -ce, adj. || Din fr. microscopique || De dimensiuni foarte mici; care nu poate fi văzut decît la microscop.
MICROSCOPIE
624
microscopic, microscopii,- s.f. || Din fr. microscopie, germ. Mikroskopie || Tehnica observării şi examinării obiectelor cu ajutorul microscopu-lui.	/
microseism, mieros ei sme, s.n. || Din fr. microséisme; micro- + gr* seismos „cutremur46 || Cutremur dş pămînt de mică intensitate, înregistrat numai de aparate.
microsidn, microsioane, s.n. || Din fr. microsillon; micro- + fr. sillon „brazdă46 || Disc muzical de calitate superioară, avînd şanţul de înregistrare foarte îngust şi turaţia redusă.
microsociologie s.f. || Din fr. microsociologie || Curent în sociologie apărut în S.U.A., care a iniţiat studiul „grupurilor mici44 (muncitorii dintr-o echipă, elevii diptr-o clasă etc.), cerce-tînd relaţiile afective stabilite în interiorul acestora.	,
micro spăr, mieros pori, s.m. |] Din fr. micro-spore II (Bot.) Spor la unele criptogame, care dă naştere unui protal mascul.
microstructură, microstructuri, s.f. || Din fr. microstructure || Structură de amănunt a unui material, observată cu ajutorul microscopului.
microvoltmétru, microvoltmetre, s.n. || Din fr. microvoltmètre || (Fiz.) Instrument de măsură a tensiunilor joase, de ordinul milionimilor de volt.
miesândră, micsandre, s.f. Plantă decorativă din familia cruciferelor, înaltă pînă la 75 cm, cu flori albe, roşii sau violete, plăcut mirositoare.
micşoră, micşorez, vb. I. || Din micşor (diminutiv al lui mic) || 1. Tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni mai mic (ca dimensiune, volum, intensitate). • (Mat.) A da unei cantităţi o valoare mai mică decît o are. 2. Tranz. A reduce, a scădea (preţul, valoarea, numărul etc.).
mieşunea, micşunele, s.f. || Cf. tc. menekşe || Plantă erbacee din familia cruciferelor, înaltă de 40 — 80 cm, cu flori parfumate, galbene-aurii, cultivată ca plantă ornamentală.
micţidne, micţiuni, s.f. || Din fr. miction || Eliminare a urinii; urinare.
micüt, -ă, micuţi, -ţe, adj. Diminutiv al lui mic; mititel. Să-mi cuprindă iar grumazul cu micuţele lui braţe (Vlahuţă).
midie, midii, s.f< || Din ngr. midi || Animal marin, comestibil, din încrengătura moluştelor, cu cochilia aproape triunghiulară, de culoare brună-violacee. Trăieşte în Marea Neagră şi în alte mări.
mie, mii, num. card. || Lat. milia || Numărul care în numărătoare are locul între 999 şi 1 001 ; este egal cu zece sute. O (Adjectival) O mie de lei. (Substantivat, f.) Unde s-a dus mia, meargă şi suta. O Expr. Cu miile — în număr foarte mare. Mii şi sute = foarte mulţi.
mied s.n. || Din sl. medii || Hidromel. Ridică cupa lui cu mied (Eminescu).
miel, miei, s.m. || Lat. agnellus || Puiul, în special de sex masculin, al oii. O Zăpada (sau omătul) mieilor = zăpada care cade uneori primăvara tîrziu. • Blana prelucrată a puiului oii; carnea acestui animal
mielăreâ, mielărele, s.f. || Din miel || Arbust ornamental, înalt pînă la A m, cu flori mici, violete.
mielea, mia, num. ord. v. miilea, mielită, mielite, s.f. || Din fr. myélite; gr. myelos „măduvă44 || 1. Inflamaţie a măduvei osoase. 2. Inflamaţie a măduvei spinării.
mielom, mieloame, s.n. || Din fr. myélome || Boală malignă ăyîndu-şi originea în măduva osoasă, caracterizată prin apariţia unor tumori la oasele late (cutia craniană, coaste, bazin etc.).
mieluşel, -eâ, -ică, mieluşei, -ele, subst. 1. S.m. şi f. Diminutiv al lui miel. 2. S.m. pl. Ninsoare în formă de mici particule sferice ; ploaie cu gheaţă.
miercuri s.f. || Lat. mercuris [dies] |] A treia zi a săptămînii, care urmează după marţi. • (Adverbial, în forma miercurea) în cursul zilei de miercuri; în fiecare miercuri.
miere, s.f. II Lat. mei || 1. Substanţă semi-lichidă, Ai gust dulce, bogată în zaharuri, vitamine şi enzime, rezultată din nectarul cules şi prelucrat de albine. O Luna de miere = prima lună din viaţa conjugală. • Nectarul florilor.
2.	Mierea-ursului = nume dat unor specii de plante erbacee, cu frunze păroase şi flori roşii, violete sau albastre.
mieriu, -ie, mierii, adj. || Din mier, reg. „albastru44 |) (Reg.) De culoare albastră (între albastru deschis şi albastru închis).
mierlă, mierle, s.f. || Lat. merula || Pasăre cîntătoare sedentară, de pădure. Masculul este negru cu cioc galben, iar femela brună cu cioc brun.
mierloi, mierloi, s.m. || Din mierlă || Bărbă-tuşul mierlei.
mieriuţă, mierluţe, s.f. Denumire dată speciilor de plante erbacee cu flori albe în formă de steluţe şi cu tulpina ramificată formînd tufe dese.
mieros, -oâsă, mieroşi, -oase, adj. j| Din miereÜ Care arată o amabilitate exagerată, falsă, ipocrită. începu să-i vorbească cu nişte graiuri mieroase şi ademenitoare (Ispire|cu).
mierţă, mierţe, s.f. || Din magh. mérce || (Reg.) Unitate de măsură pentru cereale, folosită în trecut în Moldova şi în Transilvania, egală cu c. 215 1.
mieunâ, pers. 3 miaună, vb. I. Intranz. (I Din miau|| (Despre pisici) A scoate strigătul caracteristic speciei.
mieunat, mieunaturi, s.n. Faptul de a mie-una; strigătul scos de pisicL
miez, miezuri, s.n. || Lat. médius || 1. Partea interioară, de obicei mai moale, a unui fruct, a pîinii etc. ; spec. partea din interior, comestibilă, a unei nuci. • Parcea interioară, centrală a unui lucru. 2. Miezul nopţii (al verii etc.) = mijlocul, toiul nopţii (al verii etc.). 3. ,(Tehn.) Corp detaşabil din interiorul unëi forme de turnătorie, cu ajutorul căruia se obţin goluri în piesele turnate. 4. Miez magnetic — porţiune feromagnetică de circuit magnetic, înconjurată de o înfăşurare electrică, constituind un element important al maşinilor şi/ aparatelor electrice,
t
625
fthjLOCAŞ
5.	(Fig.) Partea esenţială a unei probleme. O Cu miez = cu conţinut, cu tîlc.
miezds, -oâsă, miezoşi, -oase, adj. || Din miez|| Cu mult miez; (fig.) plin de conţinut. Convorbirea oaspelui miezoasă şi cuprinzătoare (Gară' giale).
miezuină, miezuini, s.f. ]| Gf. miez || (Pop.; 1. Hat, răzor (între două ogoare). 2. Gard care desparte două proprietăţi.
migală s.f. || Din migăli || Minuţiozitate şi scrupulozitate în efectuarea unei munci; muncă făcută cu meticulozitate.
migăleâlă, migâleli, s.f. || Din migăli || Migală. La el versul se urzea încet, cu o migăleai(fe penibilă (Vlahuţăj.
migăli, migălesc, vb. IV. Tranz. şi intranz. A lucra cu multă răbdare, cu grijă şi minuţiozitate. • A lucra fără spor. migălos, -oâsă, migăloşi, -oase, adj. || Din migală || 1. Gare cere migală; care se face cu migală, cu meticulozitate. 2. (Despre *oameni) Gare lucrează cu migala, cu meticulozitate.
migdal, migdali, s.m. || Din sl. migdală |J Arbore mediteranean din familia' rozaceelor, că flori albe sau trandafirii şi fructe drupe.
migdalăt, -ă, migdalaţi, -te, adj. || Din mig-dală || (Despre ochi) De forma migdalei; alungit. Migdalaţi, puţin pieziş, arătau ochii bunicii (Stancu).
migdală, migdale, s.f. || Din migdal || Fructul migdalului, oval-alungit, cu sîmburele comestibil, bogat în ulei.
migmatit, migmatite, s.n. |] Din fr. migmatite || Rocă metamorfică formată prin pătrunderea magmei granitice între roci sedimentare.
migndn, -a [Pr.: mi-nion], mignoni, -e, adj. II Din fr. mignon || (Franţuzism; adesea substantivat) Mic şi delicat; drăguţ.
migrâ, migrez, vb. I. Intranz. || Din mi graţie || 1. (Despre triburi, popoare) A se deplasa în masă de pe un teritoriu pe altul, dintr-o ţară în alta. 2. (Despre unele animale, mai ales păsări) A se muta în masă dintr-o regiune în alta, în anumite epoci ale anului, datorită nevoilor de hrană sau de reproducere, factorilor climatici etc.
migrare, migrări, s.f Acţiunea de a migra. migrator, -oare, migratori, -oare, adj. || Din fr. migrateur || Gare migrează. Păsările migra-toare se reîntorc din tropice (Topîrceanu). migrâţie s.f. v. migraţiune. migraţitine, migraţiuni, s.f. || Din fr. migra-iion || 1. Deplasare în masă, de pe un teritoriu pe altul, a unor triburi sau a unor popoare, determinată de factori economici, sociali, politici etc.; frecventă în timpul comunei primitive, în antichitate şi în evul mediu. 2. Deplasare în masă a unor animale (lăcuste, păsări etc.) dintr-o regiune într-alta în anumite epoci ale anului, în vederea reproducerii, a căutării de hrană etc. || Şi: migrâţie s.f.
migrenă, migrene, s.f. || Din fr. migraine ]| Durere de cap intensă, de obicei într-o singură parte, însoţită de greaţă, de vărsături etc.
mihalţ, mihalţi, s.m. Peşte teleostean răpitor de apă dulce, de 30—40 cm lungime, cu solzi mărunţi de culoare brună-verzuie. Trăieşte mai ales în rîuri de munte.
miilea, mia, num. ord. || Din mie || (Cu vâ* loare adjectivală sau substantivală, precedat de art. „al“, ,,a“) Care se află între al nouă sute nouzeci şi nouălea şi al o mie unulea. || Şi: mielea, mia, num. ord.
miime, miimi, s.f. || Din mie || 1. Număr ’ egal cu a mia parte dintr-o unitate; a mia parte dintr-un întreg. 2. Unitate de măsură pentru unghiuri folosită în geometrie, în artilerie etc.
mija s.f. art. || Din miji || Numele unor jocuri de copii; mijoarca.
miji, mijesc, vb. IV. Intranz. j| Din bş. miza§ 1. A începe să se zărească, să devină vizibil; a apărea, a se ivi. O Expr. (Intranz. şi refl.) A (se) miji de ziuă = a se face ziuă. A-i miji cuiva mustaţa = a începe să-i crească unui tînăr mustaţa. 2/ (Despre iarbă) A încolţi, a răsări.
3. A închide pe jumătate ochii pentru a vedea mai bine sau pentru a se acomoda cu lumina ori cu întunericul.
mijire, mijiri, s.f. Acţiunea de a miji; apariţie, ivire.
mijloc, (1—3) mijlocuri, (4, 5) mijloace, s.n,
|| Lât. medius locus || 1. Punct, loc situat la egală distanţă de punctele periferice, de extremităţi ; loc situat în interior, la oarecare distanţă de margine; intervalul dintre două obiecte sau dintre două extremităţi. O De mijloc — mijlociu; situat între limita superioară şi cea infe* rioară. In mijlocul s= între. O Expr. A fi la mijloc = a fi în cauză, în joc. A fi ceva la mijloc = a fi ceva necunoscut (şi suspect) la baza unui lucru. A se pune la mijloc — a interveni într-o ceartă, într-o încăilrare. 2. Parte a corpului omenesc situată între torace şi şolduri; talie,! brîu. O Expr. A apuca (sau a prinde, a cuprinde) de mijloc — a petrece braţul în jurul taliei cuiva (în semn de afecţiune). 3. Moment situat (aproximativ) la aceeaşi depărtare de începutul şl sfîrşitul unui interval de timp, al unui proces în desfăşurare. O La mijlocul... = în cursul, îu toiul. Veacul (sau vîrsta) de mijloc = evul mediu,
4. Procedeu, metodă; chip, mod de a acţiona.
6.	Ceea ce serveşte pentru realizarea unui scop; (la pl.) posibilităţi materiale sau băneşti. O Mijloace de muncă = lucruri cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra obiectelor muncii pentru a le transforma potrivit nevoilor lor. Mijloace de producţie = totalitatea mijloacelor de muncă şi a obiectelor muncii, pe care oaine-nii le folosesc în procesul de producere a bunuri* lor materiale. Mijloace de circulaţie (sau de loco* moţie) = vehicule care servesc pentru depla* sarea oamenilor sau a materialelor, a obiectelor,
mijlocaş, -ă, mijlocaşi, -e, adj. s.m. || Din mijloc || 1. Adj. (Despre ţărani sau ţărănime;, şi substantivat, m.) Care are în proprietate pămînt şi alte mijloace de producţie cu ajutorul cărora îşi cîştigă existenţa, fără a exploata munca altora. 2. S.m. Sportiv care acţionează între linia de apărare şi cea de atac a unei echipe* 3, S.m. (La pl.) Perechea de cai înhămaţi 1$
ÜULOCE&
mijloc, între înaintaşi şi rotaşi; (la sg.) fiecare dintre caii care formează această pereche.
mijloc él, mijlocele, s.n. Diminutiv al lui mijloc; talie (subţire). Cu brîu lat se încingea, Mijlocelul că-şi frîngea (Pop.).
mijloci, mijlocesc, vb. IV. || Din mijloc ({1. Intranz. A interveni pe lingă cineva în favoarea cuiva; æ intermedia. 2, Tranz. A înlesni* a ajuta. 3. (Filoz.; despre termeni) A realiza felaţia dintre alţi doi termeni; a media.
mijlocire, mijlociri, s.f. Acţiunea de amijloci; mediere. O Prin mijlocirea... = prin intermediul...., cu ajutorul....
ibijlocitdr, -oare, mijlocitori, -oare, s.m. şi L ||Din mijloci || Persoană care mijloceşte; intermediar.
mijlociu, -îe, mijlocii, adj. || Din mijloc || 1* De mijloc ; care se găseşte la mijloc (în spaţiu). O Deget m. (şi substantivat, m.) == deget care se află între arătător şi inelar. 2. Care se situează între extrema superioară şi cea inferioară (în ce priveşte dimensiunea, calitatea, valoarea). 3. (Şi substantivat) Al doilea născut dintre trei fraţi. 4. (Sport) Categorie mijlocie — categorie de greutate la box, lupte şi haltere, situată între semimijlocie şi semigrea (greutatea sportivilor din această categorie diferind de la un sport la altul).
mikado s.m. invar. [| Din fr. mikado || Nume dat de europeni împăratului Japoniei.
milaneză, milaneze s.f. || De la n. pr. Milano || Tricot de mătase folosit pentru confecţionarea unor obiecte de lenjerie.
milă1, mile, s.f. j| Din si. milă || 1. Sentiment de înţelegere şi de părere de rău faţă de suferinţa sau nenorocirea fdtuia. O Fără (de) milă ='nemilos, neîndurător, crud. O Expr. De silă, de milă sau de milă, de silă = de voie, de nevoie, vrînd-nevrînd. A-i pUnge cuiva de milă = a fi cuprins de părere de rău pentru suferinţele cuiva. (Ţi-e) mai mare mila, se zice despre cineva sau ceva care se află într-o situaţie demnă de compătimit. 2. Ajutor, binefacere, pomană. 3. Bunăvoinţă, bunătate, înţelegere, îngăduinţă, cruţare. 4. Graţie, îndurare divină.
0 Expr. (Fam.) Dumnezeu cu mila ! ~ fie ce-o fi, cum © da Dumnezeu! A lăsa pe cineva în mila Domnului = a lăsa pe cineva în voia soartei.
milă2, mile, s.f. || Din pol. mila, avînd Ia origine lat. milia, pl. lui miile „o mie“ (de paşi) || Unitate de măsură pentru lungimi egală cu 4 609,3 m (folosită în unele ţări); milă marină — unitate de măsură pentru lungimi egală cu
1 852 m, folosită în navigaţia maritimă.
milenar, -ă, milenari, -e, adj. f] Din fr. millénaire, lat. millenarius || Care există de o mie de ani, care durează de un mileniu; p. ext. care există de mii de ani.
milenarism s.n. |] Din fr. millénarisme; lat. millenarius „de o mïe“ H (Rel.) Chilîasm.
miléniii, milenii, s.n. || Din lat. millenium Perioadă de timp de o mie de ani; p. ext. (la pJ.) perioadă foarte lungă, de inii de ani.
milî- || Din lat. miile „o mie“ || Element de compunere cu sensul „o mie de“, folosit pentru alcătuirea denumirii submultiplilor unităţilor de măsură.
miliamper, miliamperi, s.m. || Din fr. mil-
liampère j| Unitate de măsură pentru intensitatea curentului electric, egală cu o miime dintr-un amper.
miliar, -ă, miliari, -e, adj., s.n. |j Din lat. milliarius, fr. milliaire || (Stâlp sau piatră) aşezate la marginea drumurilor principale, din milă1 în milă1 sau din kilometru în kilometru, pentru a indica distanţele.
miliard, miliarde, num. cârd. || Din fr. milliard II Număr egal cu o mie de milioane.
miliardar, -ă, miliardari, -e, s.m. şi f. |1 Din fr. milliardaire |) Cel care posedă o avere evaluată în miliarde (de lei, de dolari etc.).
milieu, milieuri, s.n. || Din fr. milieu jî Obiect din pînză (brodată) sau de dantelă, care se aşază, ca ornament pe o mobilă.
miligrâm, miligrame, s.n. || Din fr. milligramme !| Unitate de măsură pentru greutăţi egală cu a mia parte dintr-un gram.
mililitru, mililitri, s.m. || Din fr. millilitre ţj Unitate de măsură pentru volum, egală cu a mia parte dintr-un litru, adică un cm3.
milimetric, -ă, milimetrici, -ce, adj. || Din fr. millimétrique || 1, De mărimea unui milimetru; p. ext. foarte mic. o (Adverbial) Cu mare exactitate. 2. Gradat în milimetri. O Hirtie milimetrică — hîrtie liniată orizontal şi vertical din milimetru în milimetru, utilizată în desenul tehnic sau pentru trasarea graficelor sau a diagramelor.
milimetru, milimetri, s.m. [] Din fr. millimètre || Unitate de măsură pentru lungime egală cu a mia parte dintr-un metru.
milion, milioane, num. card. || Din fr. lion || Număr egal cu o mie de mii.
milionar, -ă, milionari, -e, s.m. şi f, g Din fr. millionaire, germ. Millionăr || Gel care-posedă o avere evaluată în milioane (de lei, de dolari etc.).
milionime, milionimi, s.f. || Din milion [| Număr egal cu a milioana parte dintr-un întreg.
milita, militez, vb. I. Intranz. || Din fr. militer î| A desfăşura o activitate intensă într-un domeniu social, politic, cultural; a lupta pentru o cauză, pentru un principiu.
militant, -ă, militanţi, -te, adj., s.m. şi f. [| Din fr. militant |) (Persoană) care militează pentru un principiu, pentru o cauză, care desfăşoară o activitate intensă într-un domeniu social, politic, cultural.
militar, -ă, militari, -e, s.m., adj. || Din fr. militaire; lat. militaris (< miles, militis „soldat") || 1. S.m. Persoană care face parte din cadrele armatei sau care efectuează stagiul militar, ori care este chemată pentru concentrare sau mobilizare. 2, Adj. Care se referă la armată sau la militari, care aparţine armatei sau militarilor (ex. uniformă militară, formaţie militară). O Stagiu m. = stagiu pe care sînt obligaţi să-* presteze în cadrul armatei toţi bărbaţii valizi, • Care este efectuat de către armată.
m .
MINA
militarism s.n. || Din fr, militar isme, germ* Militarismus || Politică promovată de unele state capitaliste, care subordonează,activitatea de stat intereselor de mărire a potenţialului militar şi de pregătire pentru război.
militarist, -ă, militarişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din fr. militariste || 1. Adj. Propriu, caracteristic militarismului. 2. S.m. şi f. Persoană care sprijină militarismul, adept’ al militarismului.
militariza, militarizez, vb. I. Tranz. || Din fr. militariser, germ. militarisieren || A introduce un regim militar într-o tară, într-un teritoriu etc.
militărăse, -eâseă, milităreşti, adj. (] Din militar II Militar.
milităreşte adv. || Din militar jj Ga militarii, ostăşeşte. Un tînâr îmbrăcat milităreşte (Bart).
militar ie, s.f. || Din militar || Serviciu sau stagiu militar; viaţa„ profesiunea de militar; armată.	y
milităros, -oâsă, militâroşi, -oase, adj. || Din militar || Specific militarilor’ ca de militar; p. sxu aspru, rigid.
miliţiân, -ă, miliţieni, -e, s.m. şi f. f]Din miliţie || 1. Persoană care face parte din cadrele miliţiei (1). 2* Soldat din miliţie (2).
miliţie, miliţii, s.f. || Din lat. miliţia, rus. milicija ]| 1. Organ al administraţiei de stat avînd ca atribuţii principale menţinerea ordinii publice, apărarea proprietăţii socialiste şi a celei individuale, respectarea regulilor de convieţuire socială. 2. (în trecut) Armată nepermanentă sau de rezervă.
milivălt, milivolţi, s.m. j| Din fr. millivolt (j Unitate de măsură pentru tensiunea electrică, egală cu o miime de volt.
milog, -oâgă, milogi, -oage, s.m. şi f. j| De la milă1 !| Cerşetor (infirm). • Epitet depreciativ dat bnei persoane care cere ceva cu insistenţă, înjosi ndu-se.
milogeală, milogeli, s.f. || Din milogi || Faptul de a se milogi; cerşire.
milogi, milogesc, vb. IV. Refl. || Din milog \\ 1. A, cere de pomană, a cerşi. 2.. A cere cu stăruinţă, înjosindu-se, pentru’ a obţine ceva.
milos, -oâsă, miloşi, -oase, adj. || Din milă1 || Plin de milă faţă de necazurile sau de suferinţele altuia; înţelegător, îngăduitor, bun. * Binefăcător, darnic.
milostenie, milostenii, s.f. || Din sl. milostini-ja |! Binefacere, pomană; ceea ce se dă de pomană. 2. Danie, ofrandă făcută unef biserici sau unei mănăstiri.
milostiv, -â, milostivi, -e, adj. || Din sl. milos-tivu || Milos; îngăduitor, iertător; bun. •Darnic, generos.
milostivi, milcstivesc, vb. IV. Refl. || Din milostiv || A avea milă de cineva; a se arăta milostiv, bun, îngăduitor.
milostivire, milostiviri, s.f. Faptul de a se milostivi; milă, compătimire, îndurare. •Calitatea de a fi darnic, generos; binefacere, pomană.
milui, miluiesc, vb. IV.u Tranz. || Din sî. milovati IIA da cuiva de pomană. «A se arăţa milostiv faţă de cineva.
mim, (1) mimuri, s.n., (2) mimi, s.m. |ţî)ia fr. mime, lat. mimus, gr. mimos || 1. S.n. Scurtă comedie la greci şi la romani, alcătuită da scene simple. 2. S.m. Actor de pantomjpă.
mima, mimez, vb. I. Tranz. || Din fr. mimer % 1. A exprima idei sau sentimente fără cuvinte, numai prin gesturi şi mimică. 2. A imita (gesr-turi, atitudini etc.).
mimare, mimări, s.f. Acţiunea de « mima# exprimare a ideilor şi sentimentelor prin ges* turi. • Imitare; simulare.
mîmétic, -ă, mimetici, -ce, adj. || Din fr. mimétique || Care se referă la mimetism, care se caracterizează prin mimetism.	i
mimetism s.n. |J Din fr. mimétisme; gr. mi-metis „imitator44 || însuşire pe care o au unele animale de a lua culoarea sau forma altor animale, ori a unor obiecte din mediul înconjurător, pentru a nu fi recunoscute de duşmani* mimie, -ă, mimici, -ce, s.f., adj. || Din fi\ mimique || 1. S.f. Arta de a exprima pe scenă gînduri sau sentimente prin modificări ale fizionomiei (şi prin gesturi). • Ansamblu de modificări ale fizionomiei, prin care se exteriorizează anumite sentimente sau gînduri. 2. Adj. Care se referă la mim (2) sau la mimică; de mim (2)* mimodrâmă, mimodrame, s.f. || Din fr. mi* modrame || Operă dramatică în care actorii interpretează rolurile prin pantomimă.
mimoză, mimoze, s.f. || Din fr. mimosa. U Nume dat mai multor specii de plante erbacee sau lemnoase, din familia leguminoaselor, cu flori mici şi dese de culoare roz şi cu frunze compuse care se strîng la cea mai mică atingere. Creşte în America, Asia, Africa tropicală. La noi este cultivată în sere. • P. restr. Floarea acestor plante.
minâ, minez, vb. I. Tranz. || Din fr. miner11| 1. A aşeza mine1 (2) pe un teren sau într-o apă; a pune încărcătură de exploziv într-o clădire, la un pod etc. pentru a le arunca în aer. 2. (Fig.) Â distruge (cu încetul) o activitate, o acţiune etc.
minare, minări, s.f. Acţiunea de a mina; (fig.) distrugere (cu încetul), măcinare.
minarea, minarele, s.f. || Din tc. minare jj (înv.) Minaret.*
minaret, minarete, s.n. || Din fr. minaret, germ. Minarett || Turnul înalt al moscheilor, avînd în partea superioară un balcon; minarea..
minat, -ă, minaţi, -te, adj. 1. în care s-au pus mine1 (2) sau exploziv. 2. (Fig.) Ruinat, distrus, măcinat.
minavet, minavete, s.n. (înv.) Flaşnetă raicâ* mină1, mine, s.f. || Din fr. mine, germ. Mine |] 1. Ansamblu de lucrări, construcţii şi instalaţii subterane şi la suprafaţă, destinate exploatăm unui zăeămînt de substanţe minerale. • (Fig.) Izvor nesecat (de bogăţie). 2. Mijloc de luptă format dintr-un corp încărcat cu exploziv, folosit la distrugerea unor obiective. *1. Vergea sub** tire de grafit utilizată la fabricarea creioanelor, mină2, mine, s.'î. || Din fr. mine |j Expresie A feţei; fizionomie, chip, figură. O Expr. A avem
4<N
MINCINOS
628
o mină bună (sau rea) = a arăta bine (sau rău) din punctul de vedere al sănătăţii.
mincinos, -oăsă, mincinoşi,	-oase, adj.
|| Din minciună || 1. (Adesea substantivat) Care spune minciuni, care are obiceiul să mintă. 2. Fals, neadevărat, neîntemeiat. 3. (Fig.) Amăgitor, înşelător. Poate să arunce un văl de poezie asupra acelor plăceri mincinoase (Filimon).
minciog, mincioguri, s.n. || Cf. ucr. misok „săculeţ44 II Plasă mică în formă de coşuleţ, prinsă de un băţ şi folosită pentru a scoate din apă peştele prins în undiţă.
minciună, minciuni, s.f. || Lat. mentio, -onis ||
1.	Afirmaţie prin care se denaturează, îri mod intenţionat, adevărul; obiceiul, deprinderea de a miriţi. O EXpr. A da (sau a face) pe cineva de minciună = a dovedi că cineva minte. A purta (sau a duce) pe cineva cu minciuni — a purta pe cineva cu vorba. 2. Născocire, plăsmuire. • înşelăciune, vicleşug. 3. Minciunea.
minciunea, -ică, minciunele, s.f. (Mai ales la pl.) P/ăjituri făcute dintr-o foaie de aluat nedospită, prăjită în grăsime; minciună (3).
mindir, mindire, s.n. || Din tc. minder || (Reg.) 1. Saltea umplută cu paie. 2. Plapumă, cuvertură, cergă.
minéi, mineie, s.n. || Din sl. minei |J Carte bisericească în care sînt indicate, pe luni şi pe zile, slujbele religioase.
minér, mineri, s.m. || Din fr. mineur |j Muncitor calificat care lucrează într-o exploatare minieră.
minerâl, -ă, minerali, -e, s.n., adj. || Din fr, minéral, lat, mineralis || 1. S.n. Corp solid natural, cu o anumită compoziţie chimică, component al rocilor şi al minereurilor. 2. Adj. Care se referă la minerale (1), care conţine minerale. O _Regnul m. totalitatea mineralelor. Apă minerală v. apă."
mineralier, mineraliere, s.n. || Din fr. mineralier II Gargobot folosit la transportul minereuri-lor.
mineralizâ, mineralizeze, vb. I. Refl. si tranz. || Din fr. minêraliser |j A (se) transforma în. mineral.
mineralizatei, -oâre, mineralizatori,	-oare,
adj., s.n. || Din mineraliza || 1. Adj. Care determină sau favorizează apariţia şi cristalizarea unor minerale. 2. S.n. Substanţă volatilă aflată în magmă (ex. vapori de apă, dioxid de carbon etc.) care uşurează cristalizarea acesteia.
mineralizâţie, mineralizaţii, s.f. || Din fr. minéralisation II Proces de formare a unor minerale în crăpăturile scoarţei terestre.
mineralog, mineralogia s.m. || Din rus. mine• ralog, germ. Mineralog || Specialist în mineralogie.
mineralogie s.f. || Din germ. Mineralogie, fr. minéralogie || Ştiinţă care se ocupă cu studiul mineralelor, cu structura şi compoziţia acestora, cu posibilităţile de utilizare practică a lor
minereu, minereuri, s.n. || Din fr. minerai |4 Acumulare de unul sau mai multe minerale din care se pot extrage, la scară industrială, anumite componente utile (de obicei metale) sau combinaţii ale acestora.
minerit s.n. II Din mineri, rar, „a lucra în mină44 || 1. Ramură a industriei extractive care se ocupă cu exploatarea zăcămintelor de mine rale şi a masivelor de roci. 2. îndeletnicirea minerului.
minge, mingi, s.f. || Dintr-un cuvînt slav neatestat || Obiect sferic (sau la unele jocuri, ovoidal) de diverse dimensiuni, confecţionat din cauciuc, piele, material plastic etc., umplut cu aer, cu păr, cu cîlţi şi folosit în jocurile^sportive, distractive sau în gimnastica medicală. .
mini- y Din fr. mini- || Element de compunere însemnînd „mic44, care serveşte la formarea unor substantive.
miniatural, -ă, miniaturali, -e,. adj. (| Din miniatură j| Care se referă la miniaturi, de dimensiunile unei miniaturi; de proporţii foarte mici.
miniatûrâ miniaturi, s.f. j| Din fr. miniature, it. miniatura, germ. Miniatur || 1. Lucrare v de artă plastică (în special pictură) de dimensiuni reduse, executată cu multă fineţe. O O în miniatură = a) de proporţii reduse ; fo) pe plan restrîns, limitat; în mic. 2. Desen ornamental executat în culori pe vechile manuscrise şi tipărituri. 3. Obiect de dimensiuni mici, care reproduce, la o scară mult redusă, un alt obiect.
miniaturist, -ă, miniatur işti, -ste, s.m. şi f. II Din fr. miniaturiste || Artist care execută miniaturi.
miniaturIstîcă s.f. || Din miniatură || Arta de a executa miniaturi. • Studiul miniaturilor de pe vechile manuscrise.
miniaturiza, miniaturizez, vb. I. Tranz. || Din fr. miniaturiser \\ A executa ceva în dimensiunile unei miniaturi; p. ext. a executa ceva la scară redusă. • A reduce dimensiunile, consumul şi greutăţile specifice la fabricarea unor produse noi.
miniaturizâre, miniaturizări, s.f. Acţiunea de a miniaturiza; p. ext. redare la proporţii reduse.
minier, -ă, minieri, -e, adj. || Din fr. minier || Care ţine de mine1 (1), privitor la mine; (despre regiuni) în care se găsesc mine, în care se practică mineritul.
minim1, (rar) minimuri, s.n. || Din minimum || Minimum (2). O M. de trai = venitul necesar pentru satisfacerea nevoilor elementare de consum ale unei persoane sau ale unei familii, la un anumit grad de dezvoltare a societăţii.
minim2, -a, minimi, -e, adj., s.f. || Din lat. minimus, fr. minime || 1. Adj. Care are cea mai mică dimensiune, durată, intensitate, valoare etc.; foarte mic, neînsemnat, neglijabil. 2. S.f. (Mat.) Valoarea cea mai mică a unei variabile sau a unei funcţii.
minimal, -ă, minimali, -e, adj. || Din fr. minimal || Minim2 (1). O Preţ m. — preţul cel mai- mic cu care poate fi pusă în vînzare o marfă.
minimaliza, minimalizez, vb. I. Tranz. || Din minimal || A diminua, a reduce (la minimum) valoarea, importanţa cuiva sau a ceva; a subaprecia.
minimaiizdre, minimalizări, s.f. Acţiunea de a minimaliza; subapreciere, bagatelizare.
62Ü
MINUNAT
minimétru, minimetre, s.n. || Din fr. minimètre || Instrument de precizie pentru măsurarea lungimilor, indicînd abaterile lor faţă de un etalon de comparaţie.
minimum s.n., adv. || Din lat. minimum, fr. minimum || 1. S.n. Punct, limită inferioară. • Cea mai mică valoare, cantitate, intensitate. 2. Adv. Cel puţin..., măcar...	;
minister, ministere, s.n. (j Din fr. ministère || Organ central al administraţiei de stat care conduce o anumită ramură de activitate a statului; p. ext. sediul acestui organ.
ministerial, -ă, ministeriali, -ey adj. || Din fr. ministériel H Care se referă la un minister sau Ia un ministru; care este emis de minister sau de ministru. O Hîrtie (sau coală) ministerială === coală de hîrtie de format obişnuit pentru cereri.
ministru, miniştri, s.m. || Din fr. ministre |j Membru al guvernului, cu funcţii politice şi administrative, conducător al unui organ central al administraţiei de stat (iţinister). O M. fără portofoliu = persoană care are funcţia de ministru într-un guvern fără a fi însă titularul unui minister. M. plenipotenţiar = diplomat cu rang imediat inferior ambasadorului. M. secretar de stat = (în R.S. România) membru al guvernului cu rang de ministru, care nu este titularul unui minister şi îndeplineşte funcţii de conducere a unui departament sau a unui domeniu de activitate; este primul locţiitor al ministru-lui.
miniu s.n. II Din lat., fr. minium || Oxid de plumb de culoare roşie-portocalie insolubil în apă. Este folosit în vopselărie.
minnesang [Pr. : mlnezang] s.n. || Cuv. german || Poezie lirică de curte creată de cavalerii medievali (sec. 12 — 14) după modelul folcloric şi sub influenţa trubadurilor provensali.
minnesânger [Pr.: minezengher] s.m. [| Cuv. german || Cîntăreţ medieval german, autor, şi interpret de minnesang.
minor, -ă, minori, -<?, adj. |[‘Din fr. mineur, lat. minor || 1. (Adesea substantivat) Care nu a ajuns la vîrsta majoratului. 2. De mică importanţă, neînsemnat, secundar. 3. (Log.) Termen m. — subiectul concluziei unui silogism. 4. (Muz.) Gamă minoră = gamă formată din cinci tonuri şi două semitonuri, acestea din urmă fiind dispuse între treptele II —III şi V—VI.
minorat s.n. || Din minor |) Situaţia juridică â minorului; timpul cît cineva este minor; minoritate (2).
minorit, minoriţi, s.m. || Din germ. Minorit\\ Călugăr dintr-un ordin franciscan cu acelaşi nume.
minoritâr, -ă, minoritari, -e, adj. || Din fr. minoritaire || (Şi substantivat) Relativ la o minoritate cu. care aparţine unei minorităţi.
minoritate, minorităţi, s.f. || Din fr. minorité, germ Minorităt || 1. Numărul cel mai mic sau partea cea mai mică dintr-o colectivitate. O în minoritate = în inferioritate numerică. 2. (Jur.) Minorat.
minotaur, mtnoiauri, s.m. || Din fr. Mino-iaure, it. Minotauro, germ. Minotaurus || Mon-
stru mitologic, închipuit cu trup de om şi cap de taur. Acest crai avea o jiganie spurcată, ce se chema minotaur, adică jumătate taur, de la mijloc în sus, şi jumătate om, de la brîu în jos (Ispirescu).
mintal, -ă, mintali, -e, adj. || Din fr. mental (după minte) || Care se referă Ia minte, care aparţine minţii; care se petrece în minte. || Şi; mental, -ă, adj.
mintă s.f. v. mentă.
minte, minţi, s.f. || Lat. mensy -niis ||1. Facultatea de a gîndi, de a judeca, de a înţelege; raţiune. O Cu minte = cu judecată sănătoasă; p. ext. înţelept. Fără (de) minte — lipsit de raţiune* nesăbuit, nebun. O Expr. A-şi ieşi din minţi = a-şi pierde cumpătul, a înnebuni. întreg (sau zdravăn) la minte =* cu judecată normală, sănătoasă. A (ni{J fi în toate minţile = a (nu) fi în deplinătatea facultăţilor mintale. A-şi pierde minţile = a înnebuni. A învăţa pe cineva minte =s a pedepsi pe cineva pentru a se cuminţi, A-şi frămînta mintea (sau minţile) = a se gîndi mult la ceva, a-şi bate capul. A-şi aduna minţile = a se concentra, a nu mai fi distrat. A-i sta cuiva mintea în loc = a rămîne uimit, uluit. • (Fig.) Om, persoană (care judecă, raţionează)t
2.	Gîhd, cuget; imaginaţie; memorie/ Q Fxpr. A-i veni (sau a-i trece, a-i da, a-i trăsni) cuiva ceva prin minte = a-i veni ceva dintr-o dată în gînd. A avea pe cineva (sau ceva) în minte = a se gîndi la cineva sau la ceva (pentru o anumită chestiune). 3. Judecată sănătoasă, mod corect de a raţiona; înţelepciune, chibzuinţă. O Exprr A-i veni minţile acasă (sau la loc) sau a-şi băga minţile în cap — a deveni mai înţelept, a se cuminţi. A-şi pune mintea cu cineva = a lua în serios pe cineva (care nu merită). A-i fura (sau a-i luat a-i suci) cuiva mintea (sau minţile) = a face pş cineva să-şi piardă dreapta judecată; a amăgi. A scoate pe cineva din minţi = a) a enerva la culme pe cineva; a scoate din fire; b) a zăpăci. • Inteligenţă, isteţime. • Imaginaţie, fantezie.	i
minteân, mintene, s.n. [| Din tc. mintan, dial. minten || Haină ţărănească din dimie (de obicei scurtă şi împodobită cu găitane) purtată de bărbaţi. « Pieptar sau tunică de stofă colorată, purtată în trecut de arnăuţi.
mintos, -oâsă, mintoşi, -oase, adj. || Din minte || (Pop.) Deştept, inteligent; capabil, isteţ.
minţi, mint, vb. IV. || Lat. mentiri ||1# Intranz. A face afirmaţii care denaturează, în mod intenţionat, adevărul; a spune minciuni. O Expr. Minte de stinge (sau de îngheaţă) apele, se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz! A induce în eroare.; a înşela. • Spec. A înşela în dragoste pe cineva.
minuna, minunez, vb. I. Refl. || Din minuneJ A fi cuprins de mirare sau de admiraţie; a rămîne surprins, uimit. • A-şi manifesta mirarea, surpriza, admiraţia.
minunat, -â, minunaţi, -te, adj. (Adesea adverbial) Care iese din comun prin însuşiri, prin aspect etc., care trezeşte admiraţie; solendid• foarte bun, excepţional.	P	a’
MINUNĂŢIE
630
minunăţie, minunăţii, s.f. f| Din minunat f| Minune (2); lucru extraordinar. Eram feciorul mamei, care... ştia a face multe şi mari minunăţii (Creangă).
minune, minuni, s.f. || Lat. rnirio, -onis ||
1.	(în concepţiile religioase şi în superstiţii) Fenomen uimitor, ieşit din comun, care s-ar produce împotriva firii, de către forţe supranaturale. O Ca prin minune — dintr-o dată, pe neaşteptate, ca prin farmec. 2. Lucru, fapt extraordinar, care trezeşte admiraţie; lucru cu însuşiri deosebit de frumoase. Q Cele şapte minuni ale lumii — şapte opere ale antichităţii, considerate celebre; Piramida lui Kheops, Grădinile Suspendate ale Semiramidei, Colosul din Rodos, Farul din Alexandria, Mausoleul din lîalicar-nas, Statuia lui Zeus din Olimpia, Templul Artemisei din Efeş. O Expr. Minunea minunilor = apreciere superlativă a unui lucru extraordinar. Mare minune = exclamaţie care exprimă uimire, admiraţie sau neîncredere. A se face de minune = a se face de rîs.
minus, (1, 2) minusuri, s.n., (8) adv. Jj Din lat. minus II1. S.n. Semn de forma unei liniuţe orizontale cu care se notează operaţia de' scădere sau numerele şi mărimile negative. 2. S.n. Lipsă, deficit. 8. Adv. Mai puţin, iară.
minuscul, -ă, minusculi, -e, adj. || Din fr. minuscule || De dimensiuni foarte mici. • (Substantivat, f.) Literă mică, de rînd, folosită în mod obişnuit în interiorul cuvintelor.
mintit, -ă, minute, s.n., s.f. || Din lat. minu-tus, fr. minute, germ. Minute, rus. minuta || 1. S.n. Interval de timp egal cu a şaizecea parte dintr-o oră şi cuprinzînd şaizeci de secunde. • Răstimp foarte scurt; clipă, moment. O La minut = (care se execută) într-un timp foarte scurt; imediat. într-un minut = îndată, ime-' diat. Din minut în minut =■ dintr-un moment în altul. • (Cu pl. minuturi) Mîncare frugală, pregătită pe loc, la comandă. 2. S.n. (Mat.) Unitate de măsură pentru unghiuri, egală cu a şaizecea parte dintr-un grad. 8. S.f. Notă scrisă, în care sînt consemnate, pe scurt, problemele discutate într-o şedinţă. || Pl. şi: minuturi.
minutar, minutare, s.n. || Din minut || Ac al ceasornicului, care indică minutele. • P. gener. (La pl.) Cele două ace ale ceasornicului.
minăţie s.f. || Din fr. minuţie || (Livr.) Minuţiozitate. O Cu minuţie — amănunţit, minuţios.
minuţios, -oâsă, minuţioşi, -oase, adj. || Din fr. minutieux || (Adesea adverbial) Care cercetează lucrurile în amănunt şi cu multă atenţie; făcut cu atenţie, cu grijă, cu migală; meticulos.
minuţiozitate, minuţiozităţi, s.f. || Din minuţios || însuşirea de a fi minuţios; meticulozitate, minuţie.
mioară, mioare, s.f. || Din mia || Oaie tînără care încă nu a fătat. El are-n cîmp, la soare, Mii şi sute de mioare Ies la vară fătătoare .(Pop.).
miocârd s.n. jj Din fr. myocarde; gr. mys „muşchi” + kardia „inimă” || Muşchiul inimii.
miocarditâ, miocardite, s.f. || Din fr. myocar-dite jj lnflamaţie a miocardului, care apare în unele boli.
mioeén s.n. f| Din fr. miocène || Seria inferioară a neogenuîui, caracterizată printr-o faună şi o floră apropiate de cele actuale. Conţine uneori şi sare, petrol, cărbuni, gaze naturala miogén s.n. || Din fr. rnyogène || Proteină care se găseşte în ţesutul muscular. Este um compus albumines, solubil şi coagulabil spontan.
miogrâf, miografe, s.n. || Din fr. my o graphe;, gr. mys „muşchi“ 4 graphein „a scrie“ || Aparat cu care se înregistrează grafic contracţiile musculare.
miograîîe, miografii, s.f. || Din fr. myographief înregistrare grafică a contracţiilor musculare.
miologie s.f. || Din fr. myologie i! Ramură a anatomiei care se ocupă cu studiul muşchilor.
miop, mioapă, 'miopi, mioape, adj., s.rn. şi 4L || Din fr. myope || (Persoană) care suferă de miopie. • (Fig.) (Persoană) cu vederi înguste, lipsită de perspicacitate.	•	.
miopatîe, miopatii, s.f. || Din fr. myopathie; gr. mys „muşchi“ 4- pathos „suferinţă” jj Boală cronică progresivă a muşchilor (în special a celpr de la mîini şi de la picioare), care se manifestă prin atrofii musculare.
miopie, miopii, s.f. || Din fr, myopie || Defect al vederii caracterizat prin imposibilitatea de a distinge clar obiectele situate la distanţă. S# datorează unui viciu de refracţie sau unei alun-giri a globului ocular. • (Fig.) îngustime de vederi.
mîorc interj. || Onomatopee || 1. Cuvînt car# imită orăcăitul broaştelor. 2. Zgomot produs de cel care se sufocă. Pe boieri îi strîngea de gît... numai ce-i auzecCi: Miorc!... ş-atîta le era, mă ! (Ghica).
miorcăl, mior căiesc, vb. IV. || Din miorc fl
1.	Intranz. (Despre broaşte) A orăcăi. 2. In-tranz. şi refl. (Despre copii) A (se) smioreăi.
mioreâ, miorele, s.f. || Din mioară || Mioriţă. Iar o biată mior ea Tot în urmă r&mînea (Pop.).
mioriţă, mioriţe, s.f. Diminutiv al lui mioară; oaie tînără. Dar cea mioriţă Cu Una plăviţă De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace (Pop.).
miorlăl, miorlăi, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic H 1. (Despre pisici) A mieuna. 2, Intranz. şi refl. (Fig.) A vorbi/sau a plînge cu glas subţire, tânguitor; a (se) smioreăi.
miorlăit1, miorlăituri, s.n. Faptul de a (se) miorlăi; strigăt caracteristic scos de pisică; p. ext. strigăt asemănător scos de alte animală. • (Fig.) Plîns, vorbire afectată.
miorlăit2, -ă. miorlăiţi, -te, adj. (Despre oameni sau despre glasul lor) Plîngăreţ.
miotonie s.f. || Din fr. myotonie; gr. mys „muşchi” 4- tonos „încordare” || Boală caracterizată prin tulburări în contracţia muşchilor.
iniozmă, miozine, s.f. |! Din fr. myosine \] Proteină care se găseşte în ţesutul muscular, avînd rol important în contracţia muşchilor.
rniozită, miozite, s.f. |j Din fr. rnyosite || Infla-maţie a unuia sau a mai multor muşchi striaţi, miozotis s.m. || Din fr. myosotis || (Bot.) Nu* • -mâ-uita.
mir1 s.n. || Din sî. mirit „Iume“ || De mir = (despre clerici) care nu face parte din tagma călugărească.	«
mir2, miruri, s.n. || Din sl. miro || (Bis.) Untdelemn sfinţit cu care preotul îi unge pe credincioşi pe frunte, în cadrul unor ritualuri. 0 Expr. A lovi (sau a izbi) pe cineva la mir — a lovi pe cineva (mortal) în frunte.
mira,, mir, vb. I. Refl. || Lat. mirări |j 1. A fi nedumerit, surprins, uimit; a se minuna. O Expr. Te miri cine — un oarecare (neînsemnat, nechemat, incompetent). Te miri ce = un lucru mărunt, fără valoare, o nimica toată. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... 2. A manifesta uimire sau admiraţie. 8. (înv. şi pop.) A nu înţelege, a nu-şi da seama, a se întreba. Şi-o întreb şi nu-mi răspunde! Şi mâ mir ce i-am făcut! (Goşbuc).
miracol, miracole, s.n. j| Din lat. miraculum, ît. mir acolo, fr. miracle || Fenomen supranatural, minune; fapt sau fenomen extraordinar, uimi io r.
miraculos, -oâsă, miraculoşi, -oase, adj. || Din fr. miraculeux, lat. miraculosus f| 1. Care pare a fi produs printr-o minune; uimitor, extraordinar. ® (Substantivat, m. sg.) Elementul supranatural din basme şi legende. 2. Care produce efecte excepţionale: medicamentul a avut un efect miraculos.
miraj, miraje, s.n. || Din fr. mirage (< fr\ mircr; lat. mirări „a se minuna44) || 1. Fenomen optic datorit refracţiei treptate a razelor de lumină cînd străbat straturi de aer cu densităţi diferite, şi care constă în observarea unei imagini răsturnate a obiectelor depărtate, situate la orizont sau dincolo de acesta. 2. (Fig.) Plăsmuire, închipuire, iluzie deşartă. 3. (Fig.) Lucru atrăgător; farmec, atracţie.
mirare s.f. Faptul de a (se) mira; nedumerire, surprindere; uimire. O De mirare = surprinzător, uimitor. O Expr. N-ar fi de mirare să... = e posibil să....
mirat, -ă, miraţi, -te, adj. Nedumerit, surprins, uimit.	#
mirâz, mirazuri, s.n. || Din tc. miras || (înv.) Moştenire. Stavrache stăpîneşte mirazul rămas de la frate-său (Caragiale).
miră, mire, s.f. |j Din fr. mire || 1. Riglă gradată, cu lungimea de 2 — 4 m, utilizată în măsurătorile topografice. 2. Imagine standard transmisă pe ecranele televizoarelor pentru reglarea imaginii acestora.
mire, miri, s.m. || Guv. probabil autohton i) Nume purtat de bărbat în ziua (şi în preajma zilei) căsătoriei sale; (la pi.) nume dat celor două persoane care se căsătoresc. Acum iată că din codru şi Călin mirele iese, Care ţine-n a lui mină mina gingaşei mirese (Eminescu).
mirean, -ă, mireni, -e, s.m. şi f., adj. || Din sl. mireaninu || (Persoană) care nu aparţine clerului.
mireasă, mirese, s.f. || Din mire || 1. Nume purtat de femeie în ziua (şi în preajma, zilei) căsătoriei sale. O Expr. A plînge ca o mireasă £=* a plînge tare, cu foc. A minca ca o mireasă
— a mînca foarte puţin. 2. Plantă; erbacee ornamentală din familia labiatelor, înaltă de 50— 80 cm, cu frunzele avînd o parte centrală de un: roşu-închis, cu flori pestriţe alb cu albastru, mireasmă, miresme, s.f. || Din sl. mir izmă ||
1. Miros plăcut (răspîndit mai'ales de flori); aroma, parfum. 2. (Adesea la pi.) Ulei sau substanţă aromatică folosită pentru ungerea tru-
vpului, pentru parfumarea aerului etc.
miriadă, miriade, s.f. || Din fr. myriade || (Livr.) Număr, mulţime, cantitate foarte mare (nedeterminată).
miriapod, miriapode, s.n. || Din fr. myria* pode; gr. mirioi „foarte mulţi44 -f pous, podos „picior44 || (La pl.) Clasă de artropode cu numeroase perechi de picioare, corespunzătoare segmentelor corpului; (şi Ia sg.) animal din această clasă (ex. urechelniţa, scolopendra).
mirific, -ă, mirifici, -ce, adj. || Din fr. miri-fique || (Livr.) Măreţ, minunat. Oraşul... pare colosal, mirific (Călinescu).
mirişte, mirişti, s.f. || Din bg. meriste f| Cîmp de pe care s-au secerat cerealele şi pe care au rămas părţile inferioare ale tulpinilor; (cu sens colectiv) tulpinile retezate, rămase cu rădăcina în pămînt.
mirmidoni s.m. || Din fr. myrmidon || 1. (La pl.) Populaţie din antichitate care ar fi trăit în Tesalia şi al cărei rege ar fi fost Achile. 2. (Livr.) Pitic. • (Fig.) Om lipsit de valoare.
mirodenie, mirodenii, s.f. || Din mirodie, înv. „mirodenie44 || 1. Nume dat unor substanţe aromatice cu miros puternic, plăcut. • Mireasmă, aromă, parfum. 2. Nume dat părţilor unor plante (exotice) folosite drept condiment.
3.	Plantă erbacee din familia cruciferelor, avînd flori galbene cu nervuri violete. Se cultivă uneori ca plantă ornamentală.
mironosiţă, mironosiţe, s.f. || Din sl. mirono-sica || Femeie cucernică, smerită. O Expr. A face pe mironosiţa — a simula pietate şi modestie: • Epitet dat unei femei care simulează nevinovăţia, modestia.
miros, mirosuri, s.n.|| Din mirosi || 1. Simţ prin care organismul percepe proprietăţile unor substanţe cînd vine în contact cu vaporii acestora. © (Fig.) Perspicacitate, intuiţie. 2. Emanaţie pe care o exală unele corpuri; senzaţie ol-factivă pe care o produce această emanaţie.
mirosi, miros, (3) miroase, vb. IV. || Din sl. mirosati ]| 1. Tranz. A percepe, a simţi un miros.
2. Tranz. (Fig.) A presimţi, a bănui, a presupune. 3. Intranz. A avea (sau a răspindi) un miros. O Expr. Miroase a.-. — prevesteşte, anunţă ceva.	*
mirositor, -oare, mirositori, -oare, adj. || Din mirosi || Care are (şi răspîndeşte) un miros (plăcut).
miroznă, mirozne, s.f. (Reg.) Miros plăcut, mireasmă.
mirt, mirţi, s.m. || Din lat. myrtus, gr. myrtos, fr. myrte || Arbust ornamenta) mediteranean înalt de c. 5 m, cu frunze persistente şi cu flori mici, albe, parfumate.
M1RTACEE
632
mirtacăe, mirtacee, s.f. || Din fr. myrtac&es ; gr. myrtos „mirt“ j| (La pl.) Familie de arbori sau de arbuşti din regiunile calde, de obicei cu pungi secretoare de uleiuri eterice, aromate; (şi la sg.) plantă din această familie (ex. mirtul). ,
mirul1, miruiesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. mirovati || 1. A unge pe credincioşii creştini cu mir. 2. A consfinţi in funcţie un domn, un cleric ete., ungîndu-1 pe frunte cu mir. • P. gener. (Fam.) Â numi pe cineva într-o funcţie importantă. 8* (Fig.; fam.) A lovi pe cineva în cap; a omorî.
mirui2, miruiesc, vb. IV. Tranz. || Din magh. nyer || (înv. şi reg.) A ciştiga, a obţine; a strînge, a agonisi.
mirâţă, miruţe, s.f. I| Din mieriu || Denumire dată speciilor de plante erbacee, din familia boraginaceelor, cu frunze aspre, păroase şi cu flori violaeee-albastre.
misâdă, misode, s.f. || Din ngr. misadi „jumă-tate“ |) Blană confecţionată din mai multe piei, cu care se căptuşesc paltoanele. || Şi: mesâdă s.f.
misă, mise, s.f . |j Din lat. missa || Compoziţie muzicală pentru cor şi solişti, scrisă pe textul liturghiei catolice.
miscelaneu, -ee, miscelanee, adj., s.n. || Din lat. miscellanea, fr. miscellanees || (Rubrică într-o publicaţie ori volum) cu conţinut variat, aparţinind de obicei mai multor autori.
miscibil, -ă, miscibili, -e, adj. || Din fr. miscible; lat. miscere „a amesteca4* || Care prezintă miscibili tate.
miscibilitâte s.f. ţ Din fr miscibiliti || Proprietate a două sau a mai multor substanţe de a forma împreună un amestec omogen, misie s.f. v. misiune.
misionar, misionari* s.m. || Din it. missio-nario, fr. missionnaire || Persoană trimisă de biserică să răspîndească creştinismul (mai ales catolicismul) în ţări cu altă religie.
misit, misiţi, s.m. || Din ngr. mesitis || 1. . Persoană care mijloceşte afaceri comerciale; samsar. 2. (înv.) Emisar, sol.
misitie, misitii, s.f. || Din misit I] 1. Ocupaţia misitului. Cumpără, ori vinde, ori face misitie (Sadoveanu). 2. Plată pentru serviciile misitului.
misiune, misiuni, s.f. || Din fr. mission, lat. missio, -onis (< mittere „a trimite**) || 1. însărcinare dată cuiva; sarcină pe care o primeşte sau şi-o atribuie cineva de a face un anumit lucru.
• Delegaţie trimisă de un stat în străinătate cu un anumit scop (în special diplomatic). • Rost, menire. 2. M. diplomatică = organ de stat cu sediul pe teritoriul altui stat şi cu funcţia de reprezentare a statului acreditat şi de întreţinere a relaţiilor diplomatice oficiale cu statul de reşedinţă. Are grad de ambasadă sau de legaţie.
3.	Instituţie religioasă prin care se propagă creştinismul într-o ţară cu altă religie. || Şi: (1) misie s.f.
misivă, misive, s.f. 1( Din fr. missive || (Astăzi de obicei glumeţ) Scrisoare, bilet. misogMn, -ă, s.m., adj. v. misogin.
misogin, -ă, misogini, -e, s.m., adj. || Din fr.
misogyne; gr. misein „a urîl“ -f gyae „femeie** ||
1. S.m., adj. (Bărbat) care urăşte femeile. 2. Adj. Care manifestă, exprimă ură faţă de femei. II Şi: misoghin, -ă, s.m., adj.
mistelă s.f. || Din fr. mis te lie \\ Must de" struguri la care s-a adăugat alcool de vin, în scopul opririi fermentaţiei.
mister, mistere, s.n. || Din mystère, gr. mysterion (< mystes „iniţiat1*) || 1. Ceea ce este (încă) nedescoperit sau neînţeles; taină, enigmă.
2. Dogmă creştină pe care biserica o consideră inaccesibilă raţiunii omeneşti. 3. (La pl.) Ritualuri religioase secrete, în Grecia şi în Roma antică, le care luau parte numai cei iniţiaţi. 4. (Mai ales la pl.) Lucrare dramatică medievală (la început cu caracter religios).
misterios, -oâsă, misterioşi, -oase, adj. || Din fr. misterieux || 1. Care este necunoscut sau neînţeles; tainic. 2. Care ascunde ceva: care este înconjurat de mister.
mistic, -ă, mistici, -ce, adj., s.m. şi f. || Din fr. mystique; gr. mystikos „relativ la inistere“|| 1, Adj. Care aparţine misticismului; care vădeşte misticism. 2. S.m. şi f. Adept al misticismului. 8. Adj. Care are un înţeles ascuns, care rămîne neînţeles; secret, tainic.
misticism s.n. || Din fr. mysticisme || Credinţă eronată în existenţa unor forţe supranaturale şi în posibilitatea omului de a comunica cu ele pe căi tainice, nonraţionale; explicare a fenomenelor naturale şi sociale prin existenţa unui presupus principiu tainic, supranatural.
mistifică, mistific, vb. I. || Din fr. mystifier, it. mistificare || A induce în eroare, a înşela; (astăzi, în special) a denatura, a falsifica adevărul.
mistiîieărc, mistificări, s.f. Acţiunea de a mistifica; înşelătorie; p. ext. falsificare a adevărului.
mistificator, -oâre, mistificatori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. mystificateur || Persoană care mistifică.
mistral s.n. fi Din fr. mistral || Vînt puternic care bate iarna în Franţa, de-a lungul văii Eonului, spre Marea Mediterană.
mistrOţ, -eâţă, mistreţi, -e, adj. || Lat. mixti-dus II1. Porc m. (şi substantivat, m.) == animal sălbatic, cu corpul masiv (1,5 m lungime, 1 m înălţime), cu capul mare, caninii lungi şi tăioşi, strămoşul porcului domestic. Trăieşte în păduri.
2.	Care rezultă dintr-un amestec de rase, corcit; amestecat, pestriţ.
mistrie, mistrii, s.f. || Din ngr. mistri || Unealtă de zidărie în formă de lopăţicâ cu care se întinde mortarul pe zid.
mistui, mistui, vb. IV. || Din magh. emészt J|
1.	Tranz. A transforma alimentele introduse în organism în substanţe direct asimilabile; a digera. 2* Tranz. (Fig.) A distruge, a nimici. • Tranz. şi refl. A (se) distruge prin ardere. 8. Tranz. şi refl. (Fig.) A (se) chinui sufleteşte. 4* Refl. A se face nevăzut, aA dispărea.
mistuire, mistuiri, s.f. Acţiunea de a (se) mistui; digerară, digestie. • (Fig.) Distrugere, nimicire.
$33
MITOLOGIE
mistuitor, -oare, mistuitori,	-oare, adj.
||Din mistui || Caro mistuie; care nimiceşte. • (Fig.) Chinuitor.
mişcă, mişc, vb. 1. 1, Intranz., tranz. şi refl. A ieşi sau a’face să iasă din starea de repaus, de imobilitate; a nu sta fix, a se clătina. • (Refl. şi intranz.) A porni din loc, a se deplasa.
2.	Refl. şi intranz. A începe să lucreze, a ieşi din pasivitate; a dovedi oarecare pricepere într-o anumită muncă. 8. Intranz. şi refl. A fi viu, a da semne de viaţă. 4. Refl. (Despre colectivităţi) A se agita, a se răsoula. 5. Tranz. A impresiona, a emoţiona; a înduioşa.
mişcare, mişcări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) mişca. O Expr. A (se) pune în mişcare = a intra sau a face să intre în acţiune. • Exerciţiu (sau parte a unui exerciţiu) sportiv ori de gimnastică. e (Fiz.) Variaţie în timp a poziţiei unui corp în raport cu un sistem de referinţă. 2. (Fiîoz.) Categorie care cuprinde toate procesele şi schimbările ce au loc jn univers. 3. Fiecare mutare de piese la jocul de şah, de table etc.
4. Viteză cu care se execută o bucată muzicală.
5. Acţiune sau curent care antrenează un număr mare de oameni în sprijinul unei idei, al unui scop comun etc. O Mişcarea muncitorească internaţională = mişcare socială, politică şi ideologică a clasei muncitoare, apărută odată cu proletariatul modern, avînd drept scop lupta pentru condiţii mai bune de muncă şi de viaţă. M. de eliberare naţională — luptă a popoarelor din ţările coloniale şi dependente pentru eliberarea lor naţională. 6. Circulaţie; animaţie, forfoteală. O Birou de mişcare — birou de unde se dirijează şi se coordonează într-o gară circulaţia trenurilor. 7. (La pl.) Deplasare a unor unităţi- militare: mişcări de trupe. 8. Schimbare intervenită în organizarea personalului dintr-o unitate.
mişcat, -ă, mişcaţi, -te, adj. Emoţionat, impresionat; înduioşat.
mişcător, -oare, mişcători, -oare, adj. [| Din mişca II1. Care se mişcă; care poate fi mişcat, mutat; mobil. Ce avere ai, mişcătoare şi nemişcătoare? (Camil Petrescu). 2. (Fig.) Care impresionează, emoţionează.
mişel, -eâ, misei, -ele, adj., s.m. şi f. || Lat. misellus „nevoiaş, nenorocit“ || 1. (Om) ticălos, netrebnic; fricos, laş. 2. (înv. şi reg.) (Om) vrednic de milă, vrednic de plîns, nenorocit, sărman. • (înv.) (Om) de rînd, de condiţie modestă.
mişelesc, -eâscă, mişeleşti, adj. || £)in mişel || De mişel, ticălos, nemernic.
mişeleşte adv. || Din mişel || Ca mişeii, neT demn; ca un fricos, ca un laş. De m-ai junghiat hoţeşte, Mi-ai fugit şi mişeleşte (Pop.).
mişelie, mişelii, s.f. || Din mişel || Faptă de mişel; ticăloşie, ipîrşăvie; laşitate.
mişelnic, -ă, mişelnici, -ce, adj. || Din mişel ||
1.	De mişel; umilitor, degradant. 2. Care dovedeşte slăbiciune, laşitate; josnic,'mîrşav. O, dar e mişelnic lucru singur,zilele să-ţi curmi (Vlahuţă).
mişină, mişine, s.f. ||Cf. rus. mysina || 1. (Reg.) Gaură în pămînt sau muşuroi în care îşi depozitează unele animale (ex. şoarecii) hrana pentru iarnă. 2. Mică scobitură pe suprafaţa
dinţilor cailor şi ai altor animale erbivore. După gradul de tocire a acesteia, se poate cunoaşte vîrsta animalului; muscă (3).|| Şi: ntişână s.f.
mişmaş, mişmaşuri, s.n. || Din germ. Misch-masch || (Fam.) 1. Amestecătură, harababură.
2.	Afacere necinstită, bazată pe înşelătorie.
miştd adj. invar. || Din ţig. mişto J| (Argotic) (Foarte) bun, (foarte) frumos.
mişui, pers. 3	mişuie, vb. IV.	Intranz.
|| Cf. mişuna H (Rar) A mişuna. (Fig.) Sub aceste valuri de flori, mişuie... aceleaşi patime (Dela-vrancea).
mişună, pers.	3 mişună, vb. I.	Intranz.
||Cf. mişină|| (Desprefiinţe) Ase mişca în număr mare, de colo pîna colo; a forfoti, a se foi. mişână s.f. v. mişină.
mit, mituri, s.n. || Din ngr. mithos, fr. mythe || Povestire fabuloasă, fantastică, despre originea universului şi a fenomenelor naturii, despre zei şi	eroi legendari;	p. gener. poveste, legendă
basm; născocire. Pentru mine erai zeul unui mit, olimpian (Macedonski).
miţă, mite, s.f. |] Din sl. mito || Bani sau daruri în	obiecte date	sau promise unei	persoane
oficiale (unui funcţionar) pentru a îndeplini (ori a nu îndeplini) un act care intră în obligaţiile sale de serviciu sau spre a face un act contrar acestor obligaţii.
mitenă, mitene, s.f. || Din fr. mitaine || (Mai ales la pl.) Mănuşă care acoperă palma şi degetele pînă la jumătatea lor.
mitic, -ă, mitici, -ce, adj. || Din fr. mythique[| Care ţine de un mit, referitor la un mit; legendar, fabulos.
miting, mitinguri, s.n. || Din engl., fr. meet-ing || întrunire, manifestaţie publică prilejuită de un eveniment politic important, luîndu-se atitudine faţă de el.
mititel, -eâ, -ică, mititei, -ele, adj., s.m.
|| Din mic || 1. Adj. Diminutiv al lui mic. O Expr. De mititel = de mic copil; de tînăr. A se face mititel =s a lua o atitudine umilă faţă de cineva. • (Despre un copil sau despre o fiinţă tînără; de obicei articulat) Gingaş, drăguţ. 2. S.m. Gîrnă-cior făcut din carne tocată, condimentată, care se mănîncă fript la grătar; mic. mitoc s.n. v. metoc.
mitocan, mitocani, s.m. || Din mitoc || Om cu purtări grosolane; bădăran. • (înv.) Locuitor de la periferia unui oraş.	1
mitocâncă, mitocance, s.f. || Din mitocan || Femeie vulgară.
mitocănesc, -eâscă, mitocăneşti, adj. || Din mitocan || De mitocan; grosolan.
mitocănie, mitocănii, s.f. || Din mitocan || Atitudine, faptă, vorbă d^ mitocan; bădărănie, mojicie.
. mitocănime s.f. || Din mitocan || Mulţime de mitocani; lume de rînd.
mitologic, -ă," mitologici, -ce, adj. || Din fr. mythologique || Care aparţine mitologiei, care se referă Ia mitologie; care se inspiră din mitologie.
mitologie, mitologii, s.f. || Din fr. mythologie ||
1.	Totalitatea miturilor create de un popor
ftiJLTOMANIE
sau de un grup de popoare înrudite. 2. Disciplină care studiază geneza şi evoluţia miturilor, precum şi semnificaţia simbolurilor acestora.
mitomanie s.f. || Din fr. mytkomanie; gr. mythos „povestire44 -f mania „manie44 |] Boală psihică manifestată prin tendinţa de a denatura adevărul, de a inventa fapte care nu s-au petrecut în realitate; p. gener. mania de a minţi.
mitbză, mitoze, s.f. || Din fr. mitose [| Diviziune a celulei, în cursul căreia are loc apariţia cromozomilor; cariochineză.
mitral, -ă, mitrali, -e, adj. || Din fr. mitral || Care se referă la val vuia orificiului auriculo-ventrieular stîng al inimii; care afectează această valvulă. O Stenoză m. = boală care constă în îngustarea orificiului auriculo-ventricular din partea stîngă a inimii.
mitralia, mitraliez, vb. I. Tranz. [| Din fr. mitrailler, it. mitragliare || A trage cu mitraliera asupra unui obiectiv.
mitralie, mitralii, s.f. f| Din fr. mîtraille, it. mitraglia j| Fiecare dintre bucăţile mici de fier cu care se umpleau în trecut ghiulelele. • Proiectil de artilerie cu pereţii subţiri plin Cu gloanţe, care explodează la foarte scurt timp după ieşirea din ţeava tunului.
mitralieră, mitraliere, s.f. |] Din it. mitra-gliera || Armă automată de calibru mic, montată pe un suport, cu care se poate trage, într-un timp scurt, un număr mare de proiectile.
mitralidr, mitralieri, s.m. [| Din fr. mitrail-leur || Militar specializat în trageri cu mitraliera.
mitră1, mitre, s.f. || Din ngr. mitra || (Anat.) Uter.
mitră2, mitre, s.f. || Din sl., ngr. mitra H Aeoperămînt pentru cap, de formă sferică sau conică, uneori ornamentat, purtat mai ales de arhierei în timpul slujbelor religioase. # Un fel de coroană purtată de regi, de împăraţi etc.
mitropolie, mitropolii, s.f. || Din sl. mitro-polija || 1. Unitate administrativă a bisericii ortodoxe, superioară episcopiei şi inferioară patriarhiei. Este condusă de un mitropolit.
2.	Biserica şi ansamblul de clădiri anexe care constituie sediul unei mitropolii (1)*
mitropolit, mitropoliţi, s.m. || Din si. mitro-poliţă || înalt cleric ortodox, conducător al unei mitropolii; este inferior patriarhului şi superior episcopului.
mitropolitan, -ă, mitropolitani, -e, adj. || Din mitropolit !| Care se referă la mitropolie sau la mitropolit, care aparţine mitropoliei sau mitropolitului.
mitul, mituiesc, vb. IV. Tranz. || Din mită || A da cuiva mită.
mituire, mituiri, sţ. Acţiunea de a mitui; dare (sau luare) de mită.
mituitor, -oare, mituitori, -oare, s.m. şi f. || Din mitui j| Persoană care mituieşte.
miţă, mite, s.f. || Lat. *agnicius, -a „de miel44 || 1. Lină scurtă, tunsă pentru prima oară de pe miei; lînă tunsă de pe capul, coada şi picioarele oilor. 2. Fire lungi de lină care atîrnă în smocuri.
miţbs, -oâsă, miţoşi, -oase, adj. || Din miţă || (Despre blăni, păr, lînă sau obiecte confecţio-
nate din lînă) Cu fire lungi; cu miţe (2). Dormea dus, avînd drept câpătîi o căciulă miloasă (Bart).
mixâj, mixaje, s.n. || Din fr. mixage 1| (Cinema) Procedeu de suprapunere pe o singură pistă sonoră a sunetelor corespunzătoare imaginilor unui film (dialoguri, muzică, zgomote).
mixedém s.n. || Din fr. myxoedème || Boală endocrină datorită unei grave insuficienţe tirol-diene, care duce la scăderea funcţiilor organismului, la anemie etc.
mixer, mixere, s.n. || Din fr., engl. mixer [| Amestecător hidraulic folosit la prepararea laptelui de ciment pentru cimentarea sondelor. • Amestecător pentru diferite materiale.
mixomieéte s.f. pi. || Din fr. myxomycètes; gr. myxa „mueozitate44 -f mykes „ciupercă44 [[ încrengătură de plante inferioare saprofîte, lipsite de clorofilă. Se hrănesc cu substanţe vegetale în descompunere.
mixt, -ă, micsti, mixte, adj., s.f. pl. || Din fr. mixte, lat. mixtus, -a, -um || 1. Adj. Alcătuit din elemente eterogene; amestecat. O Cor mixt = cor compus din voci bărbăteşti şi voci femeieşti. Număr mixt = număr compus din numere întregi şi din fracţii ordinare. 2. S.f. pl. Produse intermediare care conţin atît materiale utile cît şi sterile.
mixtură, mixturi, s.f. |[ Din fr. mixture, lat. mixtura || 1. Amestecătură. 2. Amestec de materiale granulare, folosit la prepararea unor mortare, a unor îmbrăcăminţi rutiere etc:
miza, mizez, vb. I. Tranz. || Din fr. miser ]J A depune o sumă de bani ca miză; a juca pe..., a ponta. • (Fig.) A conta pe...
mizanscenă, mizanscene, s.f. || Din fr. mis en scène I) Montare a unui spectacol artistic; punere în scena.
mizantrop, -ă, mizantropi, -e, s.m. şi f. || Din fr. misanthrope ; gr. misein „a urî44-fan thro-pos „om44 j| Persoană stăpînită de mizantropie; p. ext. om neprietenos, necomunicativ.
mizantropie s.f. |j Din ngr. misdnthropia, fr. misanthropie || Lipsă de încredere, dispreţ, ură faţă de oameni; tendinţa de a se izola de lume.
miză, mize, s.f. j] Din fr. mise || Sumă de bani pe care o angajează la unele jocuri de noroc fiecare dintre participanţi. • (Fig.) Ceea ce constituie obiectul unei dispute.
mizer, -ă, mizeri, -e, adj., s.m. şi f. || Din lat. miser, it. misero j| (Livr.) 1. Adj., s.m. şi f. (Ora) sărman, nenorocit. 2. Adj. Care denotă o situaţie proastă ; # sărăcăcios.
mizerabil, -â, mizerabili, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr. misérable\\ 1. Adj., s.m. şi f. (Om) ticălos, nemernic. 2. Adj. Care se află într-o stare foarte proastă; sărac, sărăcăcios. 3, Adj. Lipsit de orice valoare, de însemnătate; de calitate foarte proastă.
mizericordie, mizericordii, s.f. || Din lat. mizericordia || (Livr.; rar) îndurare, milostivire, milă.
mizerie, (2) mizerii, s.f. || Din^lat. miser ia. fr. misère H 1. Stare de extremă sărăcie; situaţie jalnică, vrednică de plîns. 2. (Mai aies la pl.) Greutăţi, griji, necazuri; ceea ce provoacă greutăţi, necazuri, suferinţă.
*35
\
mîncare
imhni, mîhnese, vh. IV. 'Prânz, şi refl, A (se) supăra, a (se) întrista; a (se) necăji, a (sâ) indispune.
mîimire, mîhniri, s.f. Faptul de a (se) mîhni; supărare, întristare, amărăciune, îndurerare.
mîhiiit, -ă, mîhniţi, -te, adj. Supărat, amărît, întristat, îndurerat, deprimat.
mtine ady. || Lat. mane || în ziua care urmează după cea de azi; în viitor, cîndva. O Mxpr. Pe mtine, formulă de salut la despărţire (semnificînd reîntîlnire în ziua următoare)." • In viitor; într-un viitor apropiat. O Expr. (Ca) mîine-poimîine == (în) curînd.
Btîl, miluri, s.n. || Gf. ucr, mul (| Sediment alcătuit în general din particule argiloase foarte fine, depuse pe fundul apelor sau pe terenuri inundabile; pămînt noroios format sub acţiunea apei; nămol. || Şi: (reg.) mol s.n.
mîic adv. || Din milei || (Pop. şi fam.) A tăcea mile == a nu scoate o vorbă, a tăcea chitic. Numai Ana tăcea mile şi suspina (Rebreanu).
milei, mîlcesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. mltiâati || (Reg.) A o milei = a amuţi, a încremeni (din cauză unui sentiment ’ puternic).
mîtf» milesc, vb. IV. Tranz şi refl.|| Din mîl\\ A (se) umple de mîl, a (se) acoperi cu mîl.
mîlit, -ă, mîliţi, -te, adj. Acoperit cu mîl, plin. de mîl. Vede o fîntină milita şi părăsită (Creangă).
militară, milituri, s.f. || Din mîli || Depunere de mîl; loc acoperit cu mîl.
mil&s, -oâsă, miloşi, -oase, adj. |[ Din mit || Cu nrîl, plin de mîl; nămolos.
mînâ, mîn, vb. I. Tranz. || Lat. minări „a ameninţa44 || 1. A îndemna un animal la mers; a dirija mersul unui vehicul cu tracţiune animală. 2. (înv. şi pop.) A trimite pe cineva să se ducă undeva, să facă ceva. Părintele meu m-a minat la munte să cercetez turmele (Sadoveanu).
3.	A pune în mişcare; a acţiona; a mişca din Ioc; a deplasa, a duce. Văile care minau piuele încă nu îngheţaseră (Agîrbiceanu).
mhiă, miini, s.f. || Lat. manus || 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc; p. restr. extremitatea antebraţului, care se termină cu cele cinci degete. O De mină = (despre unelte,.instrumente) care este acţionat manual; (despre obiecte) făcut cu mîna, lucrat manual. De mina întti (sau a doua) = de calitatea (sau de rangul, de categoria) întîi (sau a doua). Pe sub mina = pe ascuns, clandestin. Mînă-n mină = în perfectă înţelegere, în colaborare. Peste mină = anevoios, incomod, greu de obţinut, de realizat etc. O Expr. A da mina cu cineva — a) a strînge cuiva mîna în semn de,salut; b) a se alia cu cineva. A se putea lua de mină cu cineva = a se asemăna, a se potrivi cu cineva (în fapte rele). A pune (sau a încrucişa) mîinile pe piept = a muri. A se spăla pe miini — a refuza să-şi ia răspunderea unei probleme dificile, cu riscuri sau a unei fapte reprobabile. O mină de ajutor = (în legătură cu verbele „a da44, „a cere44) sprijin, ajutor. A fi legat de miini şi de picioare = a fi pus în imposibilitate de a acţiona. A da (sau a lăsa) cuiva mînâ liberă = a da cuiva libertate de acţiune. A pune mina ?= a) a face
ceva, a acţiona; b) a fura. A pune mîna pe cineva — a) a prinde, a înhăţa pe cineva; b) a găsi pe cel de care ai nevoie, pe care ÎI cauţi. A-i pune cuiva mîna în gît = a prinde pe cineva, a*i e«fe socoteală; a trage la răspundere. A-i lua mmm boala (sau durerea) cu mîna = a face să treacă, să înceteze numaidecît boala sau durerea cuiva. A pune mină de la mină = a aduna (bani, obiecte) prin contribuţie benevolă. A avea mină bimâ sau a fi bun de mină =* a fi îndemînatic, priceput. A-i da cuiva mîna (să facă ceva) == a-şi putea permite (să facă ceva). Una la mină, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. A cere mîna cuiva — a cere în căsătorie. Cu amîndouâ mîinile == foarte bucuros, din toată inima. (Pop.) A da din miini (şi din picioare) = a se strădui să facă ceva. De la mînâ pînâ la gură = foarte repede, în foarte scurt timp. Cu mina pe inimă — cu conştiinţa curată. A-şi lua mîna de pe cineva — a înceta de a mal proteja pe cineva. A fi mină de fier (sau mînâ forţe) =* a fi energic, autoritar. • Persoană, individ (ca autor al unei acţiuni). O Mînâ de lucru *= forţă de muncă, muncitori. 2. Cantitate mică din ceva, atît cit încape în palmă. 3. Categorie, treaptă, rang, clasă. O (Pop.) De toată mMa = de toate felurile, de toate categoriile. 4. Numele unor obiecte sau unelte ori ale unor părţi ale lor, care se aseamănă ca formă sau ca întrebuinţare cu mîna 0).	,
mmatârca, mmatarcit sX fj Din bg. mana-tarka || Hrib.
mmeâ, m&ninc, vb. I. |) Lat. manducare jj
1.	Tranz. A ingera alimente, pentru satisfacerea necesităţilor nutritive ale organismului; a mesteca în gură alimentele şi a le înghiţi. Q Expr. A mînca plinea cuiva — a fi în slujba cuiva; a fi întreţinut de cineva. A-şi mînca de sub unghii = • a fi foarte zgîrcit. (Refl. pas.) A crede că tot ce zboară se mănîncă =■ a fi naiv, credul. A mima foc pentru cineva — a face orice pentru a ajuta, pentru a salva pe cineva. A-i mînca cuiva sufletul = a necăji, a chinui pe cineva. A-şi mînca omenia = a-şi pierde cinstea, prestigiul. A mînca pe cineva din ochi = a privi pe cineva cu mare plăcere sau cu mare dragoste. A mima bătaie = a) a fі bătut; b) a fi învins într-o luptă, îîitr-o întrecere. A fugi mîncînd pâmîntul =» a fugi în goana mare. 2. Tranz. (Despre animale sălbatice) A sfîşia (şi a devora). 3. Tranz. (Despre viermi, molii; p. ext., despre agenţi fizici, chimici etc.) A roade, a măcina, a distruge. 4, Tranz. A produce o senzaţie de mîncărime. O Expr. A-l mînca pe cineva spinarea (sau pielea) = a se comporta ca şi cum ar vrea să fie bătut. A-l mînca pe cineva palmele = a avea chef să bată pe cineva. 5. Tranz. A face să dispară; a nimici, a distruge, в. Refl. (Fig.; despre oameni) A se duşmăni; a-şi face rău unul altuia, a se săpa.
mîncâre, (2) mîncări şi mîncâruri, s.f. 1. Acţiunea de a mînca. O De-ale mîncării = hrană, alimente. • Prînz, cină, masă. 2. Ceea ce se mănîncă; hrană, alimente; fel de bucate. O Expr. Asta-i altă mimare de peşte == asta e cu totul altceva.
MÎNCAT
636
mîncât, -ă, mîncaţi, -te, adj. Ros, măcinat? distrus. ^	-
mîncăcids, -oâsă, mîncăcioşi, -oase, adj., s.m. şi f. || Din mînca || (Fiinţă) care mănîncă mult, lacom la mîncare.
mîncărime, mîncărimi, s.f. || Din mîncare || Senzaţie neplăcută provocată de anumite boli ale pielii, de înţepătura unor insecte etc. şi însoţită de nevoia de a se scărpina. O Expr. A avea mîncărime de (sau Icţ) limbă — a simţi nevoia de a vorbi; a fi vorbăreţ, limbut, palavragiu.
.mîncătdr, -oâre, mîncători, -oare, s.m. şi î., adj. || Din mînca || (Fiinţă) care mănîncă; consumator; (înv. şi reg,) mîncăcios. M-am hotârîi să rămîn mîncător de peşte (Sadoveanu).
mîncătorie, mîncâtorii,\S.î. || Din mîncător ||
1.	însuşire	necinstită a	unor	bunuri; hoţie,
fraudă. 2. (Fam.) Intrigă, bîrfeală.
mîncătură, mîncături, s.f. || Din mînca || Eroziune a, solului (produsă în special de ape).
mîncău,	mîncăi,	s.m.	|| Din	mînca || (Fam.)
Persoană care mănîncă mult; lacom la mîncare.
mîhdrâţe, mîndreţe, s.f. || Din mîndru || 1. Frumuseţe, splendoare. 2. Fiinţă sau lucru cu aspect foarte frumos.
mîndri, mîndresc, vb. IV. Refl. |] Din mîndru ||
1.	A fi mîndru (1); a se lăuda, a se făli. Fetele... se mîndreau cu vorbele dulci primite de la dînsul (Slavici). 2.	(înv. şi	pop.)	A se	îngîmfa.
mîndrie,	mîndrii,	s.f. ||	Din mîndru || 1. Fap-
tul de a fi mîndru (1); sentiment de demnitate şi dO încredere în calităţile proprii. 2. Trufie, îngîmfare.
mîndru, -ă, mîndri, -e, adj., s.m. şi f. || Din sl. mondru „înţelept" || 1. Adj. Plin de încredere în calităţile proprii; mulţumit, satisfăcut, în-cîntat. 2. Adj. Care are încredere exagerată în calităţile proprii; orgolios, îngîmfat. 8. Adj. Falnic, măreţ; (pop.) frumos. 4. S.m. şi f. (Pop.) Persoană pentru care o alta, de sex opus, simte dragoste, afecţiune deosebită; drag., iubit.
mîndruliţă, mîndruliţe, s.f. Diminutiv al lui mîndră, folosit adesea în poezia populară ca termen de adresare. Pentru tine, mîndruliţâ, Mă rup cîinii pe uliţă (Pop.).
mîndrtiţ, -ă, mindruţi, -ţe, adj., s.m. şi f. Diminutiv al lui mîndru, folosit, mai ales în poezia populară ca termen de adresare. Să-ţi spun, mîndruţ, ce-am visat (Pop.).
mîneâ, mîn, vb. II. Intranz. |j Lat. mânere „a rămîne" || (Pop.) A petrece noaptea undeva, a poposi peste noapte. Călătorii ajunseră în sat... şi maserâ peste noapte acolo (Macedonski). IIPrez. ind. şi: mîi; perf. s. măsei; part. mas.
mînecâ, mînec, vb. I. Intranz. || Lat. mani-care II (Pop.) A se scula de dimineaţă; a porni în zori; p. gener. a pleca, a se duce. Dimineaţă mînecai, Pe rouă nescuturată, Pe potecă necălcată (Pop.). O De (sau pe) mînecate= de dimineaţă, în zori.
mînecâr, mînecare, s.n. || Din mînecă || Haină ţărănească scurtă, cu sau fără mîneci; mintean.
mînecare, mînecări, s.f. Acţiunea de a mîne-ca; sculare de dimineaţă; pornire, plecare (în zorii zilei).
mînecât s.n. 1. Mînecare. 2. (înv. şi reg.) Zorii zilei. A doua zi, de mînecate, îşi chemă copiii, (Ispirescu).
mînecă, mîneci, s.f. || Lat. manica || Parte a îmbrăcămintei care acoperă braţul (în întregime sau de la umăr pînă deasupra cotului). O Expr. A trage pe cineva de mînecă = a) a atrage atenţia cuiva că minte sau exagerează; b) a stărui pe lîhgă cineva pentru a obţine ceva. A o băga pe mînecă i= a se speria de consecinţele unei fapte; a o sfecli. A scoate din mînecă = a inventa la repezeală o explicaţie! 2. (Tehn.) Nume dat unor dispozitive în formă de mînecă (1).
mîiiecuţă, mînecuţe, s.f. Diminutiv al lui mînecă. o (La pl.) Obiect de îmbrăcăminte de forma unor manşete lungi, care se poartă peste mîneci, pentru a le proteja.
mînăr, minere, ^ s.n. || Din mină || Parte a unei unelte, a unui instrument etc. de care se apucă cu mîna, pentru ca acestea să poată fi mînuite mai uşor.
mîngîiâ, mingii, vb. I. Tranfc. || Lat. *man-ganeare || 1. A atinge uşor cu palma, în semn de dragoste, de afecţiune; a dezmierda, a alinta. • (Ir.) A lovi, a bate. 2. A căuta să alini durerea, mîhnirea, suferinţa cuiva, prin vorbe de încurajare. 3. A bucura, a desfăta. Cu zîmbetul tău dulce tu mingii ochii mei (Eminescu).
mîngîiere, mîngîieri, s.f. Acţiunea de a min-glia; dezmierdare, alintare; gest prin care se mîngîie. 2. Liniştire, alinare, consolare; încurajare, îmbărbătare.
mîngîietor, -oâre, mîngiietori, -oare, adj. || Din mîngîia || Care mîngîie, consolează. • Care încurajează, care îmbărbătează. #'Care desfată, încîntă, produce plăcere.
mîngîîds, -oâsă, mîngîioşi, -oase, adj. || Din mîngîia || Mîngîietor; plăcut, desfătător, încîn-tător. O suvenire mîngîioasâ, dulce şi scumpă de la o sorioară depărtată (Negruzzi).
mîniâ, minii, vb. I. Refl. şi tranz. || Din mî-nie II A-şi ieşi sau a face pe cineva să-şi iasă din fire; a fi cuprins de mînie, a (se) supăra tare, a (se) înfuria.
mînie, minii, s.f. || Din ngr. mania || 1. Enervare (trecătoare); izbucnire de iritare violentă; necaz, ciudă. O Iute la mînie = care se înfurie uşor; irascibil. 2. Duşmănie, ură. 3. (Pop.) Mînia lui Dumnezeu = urgie, prăpăd, calamitate.
mînios, -oâsă, mînioşi, -oase, adj. || Din mînie II1. Cuprins de mînie; furios; care exprimă sau trădează mînie. 2. Supărat, necăjit.
mînjeâlă, mînjeli, s.f. || Din mînji [| Un fel de pastă subţire făcută din sămînţă de in, din făină de porumb etc., cu care se ung firele urzelii de cînepă ca să nu se scămoşeze în timpul ţesutului.
mînji, mînjesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din; sl. mazati || A (se) murdări, a (se) p^ta. • Tranz. A mîzgăli. • Refl. (Fig.) A-şi păta onoarea, cinstea.
mînjit, -ă, minjiţi, -te, adj. Murdar, pătat, mîntui, mintui, vb. IV. || Din magh. ment ||
1.	Tranz. (Pop.) A scăpa (pe cineva) dintr-o primejdie, de la moarte etc., a salva. 2. Tranz.
637
MLÂDIEEE
şi refl. (în limbajul bisericesc) A (se) curăţa de păcate, a (se) izbăvi. 3. Tranz. şi refl. (Pop.) A (se) termina, a (se) isprăvi.
mîntuiâlă s.f. || Din mîntui |j De mîntuială = superficial, grăbit. Moţăie din cap şi răspunde de mîntuială (Sandu-Aldea).
mîntuinţă, mîntuinţe, s.f. || Din mîntui I! (înv. ^ Mîntuire.
mîntuire, mîntuiri, s.f. Faptul de a (se) mîntui; salvare, scăpare. • (în limbajul bisericesc) Iertare de păcate.
mîntuitdr, -oâre, mîntuitori, -oare, adj. || Din mîntui 1| 1. (Adesea substantivat) Care mîntuie (1, 2), care salvează. 2. (în limbajul bisericesc) Care izbăveşte de păcate.
mumi9mînuiesc, vb. IV. Tranz. [[ Din mînărţ.
1.	A folosi o unealtă, un instrument, o armă etc/ cu ajutorul mîinilor. 2. A administra, a manipula (bani, fonduri).
mîniiire, mînuiri, s.f. Acţiunea de a mînui. mînuitdr, -oare, rkînuitori, -oare, s.m. şi f. [] Din mînui\\ Persoană care mînuieşteceva. OM. de bani (publici) = persoană care încasează şi eliberează bani în cadrul unei gestiuni pubîice.
mînuşiţă, mînuşife, s.f. Diminutiv al lui mină. Mînuşiţe, ce fâcurăţi De atîtea săptămîni? (Emi< jiescu).
mînz, mînji, s.m. j| Cuv. autohton || 1. Puiul iepei. O Expr. A umbla ca mînzul după iapă = a se ţine mereu după cineva, a nu se dezlipi de el. • (Reg.) Puiul măgăriţei. 2. (Fam.) Epitet dat unui copil (zburdalnic, neastîmpărat) sau unui bărbat tînăr.
mînzâre, mînzâri, s.f. Oaie care a fătat si are lapte.	'
mînzât, -ă, mînzaţi, -te, s.m. şi f. Viţel înţărcat, a cărui limită de vîrstă e considerată, după regiuni, între cîteva luni şi doi ani.
mînzărâr, mînzârari, s.m. || Din mînzare || Cioban care păzeşte mînzările.
mînzeşte adv. || Din mînz || A rîde mînzeşte = a rîde silit, nenatural.
mîr interj. || Onomatopee || Cuvînt care redă mîrîi tul cîinelui.
mîrc s.n. || Probabil contaminare între mire şi mîlc || (Pop.) A nu zice nici mîrc — a nu zice nimicea tăcea chitic,
mîrîi, mirii, vb. IV. Intranz. |]Din mîr ||
1. (Despre cîini) A scoate sunete guturale, hîrîite.
2. (Despre oameni) A vorbi neclar, manifestînd nemulţumire, a mormăi, a bombăni.
xnîrîit s.n. Faptul de a mîrîi; sunete specifice scoase de cîini.
mîrlân, mîrlani, s.m. (Depr.) Om prost crescut, bădăran, grosolan.
mîrli, pers. 3 mîrleşte, vb. IV. Refl. || Din ser. mîrljati ]| (Pop.; despre oi) A se împreuna, a se împerechea.
mîrlît, s.n. (Pop.) Faptul de a se mîrli; împerechere, împreunare (a oilor).
mîrşâv, -ă, mîrşavi, -e, adj. || Din sl. mrusavă |] Lipsit de scrupule, josnic, ticălos. • Scîrbos, dezgustător.
mîrşăvie, mîrşăvii, s.f. |j Din mîrşav || Atitudine sau faptă mîrşavă, josnică, ticăloşie, mîrtân, mîrtani, s.m. (Reg.) Motan, cotoi.
mîrţoâgă, mîrţoage, s.f. || Cf. mîrţînă, pop. „iapă slabă“ || Cal slab; gloabă. Şi-a legat caii de căruţă, mîrţoage bune de zvîrlit în rîpă (Stancu),.
mîr zac, mîrzaci, s.m. || Din tăt. mîrza II (în trecut) Nobil tatar (căpetenie de ceată ostăşească).
mîtcă, mitei, s.f. (Reg.) Băţ cu care se bate laptele pentru a alege untul.
mîţ, mîţi, s.m. || Din miţă || (Pop.) Masculul pisicii; pui de pisică; p. gener. pisică.
mîţă, miţe, s.f. || Probabil formaţie onomatopeică || 1. (Pop.) Pisică. O Expr. Â prinde pe cineva cu miţa în sac — a surprinde, a descoperi pe cineva care vrea să înşele sau să mintă. A umbla cu miţa in sac = a umbla cu înşelăciuni. A trage miţa de coadă = a fi sărac, nevoiaş;
2. Nume dat unor dispozitive în formă de gheară^ cu care se prinde, se apucă, se trage ceva. :i
mîfişdr, mîţişori, s.m. (Pop.) 1. Diminutiv al lui mîţ. 2. (Bot.) Ament.
mîzgă s.f. || Din sl. mâlga, bg. măzga || 1* (Pop.) Seva arborilor. 2. Noroi moale, alunecos.'
3. Pojghiţă moale, cleioasă care se formează pe suprafaţa unor alimente sau pe pereţii vaselor în care au stat mai mult timp anumite alimente.
mîzgăleâlă, mţzgâleli, s.f. || Din mîzgăli || Mîz-gălitură.
mîzgăli, mîzgălesc, vb. IV. Tranz. || Din mîzgă §
1. A mînji, a păta. 2. A scrie sau a desena urît, neglijent, murdar. • (De obicei glumeţ) A scrie, a compune sau a picta (fără pricepere, fără talent). || Şi: zmîngălî vb. IV.
mîzgăllt, -ă, mîzgăliţi, -te, adj. 1. Pe care s-a . scris ori s-a desenat urît, neglijent, murdar.
2. Mînjit, murdărit, pătat.
mîzgălitură, mîzgălituri, s.f. || Din mîzgăli |J Faptul de a mîzgăli; scriere, desen executate neîndemînatic, neîngrijit, murdar.
mîzgds, -oâsă, mîzgoşi, -oase, adj. || Din mîzgă ||
1. (Despre plante) Plin de sevă. 2. Noroios şi alunecos.
mlâcă, mlâcî, s.f. || Din bg., ser. mlaka || (Reg.) Mlaştină, smîre.
mladă, mlăzi şi mlade, s.f. || Din sl. mlada, bg. mlada || 1. Mlădiţă (1). 2. P ădure tînără şi deasă; lăstăriş.
mlâjă, mlâji, s.f. || Sg. refăcut din mlăzi (pl. lui mladă) || 1, Nume dat unor specii de răchită; (cu sens colectiv) tufiş sau pădurice de răchită.
2. Ramură tînără de răchită, de salcie, de teî, folosită la împletitul coşurilor, la legatul viţei--de-vie etc.	''
mlaştină, mlaştini, s.f. || Din sl. *mlastina |J Teren pe care se adună şi'stagnează apa provenită din precipitaţii, din inundaţii, din pînza freatică.
mlădia, mlădiez, vb. I. Refl. || Din mlădiu |j
1.	A se înclina, a se îndoi, a se legăna uşor, într-o £arte şi în alta. 2. (Fig.; despre oameni) A deveni conciliant, maleabil. 3. (Fig.; despre voce, glas) A se modula.
mlădiere, mlădieri, s.f. Acţiunea de a se mlădia; mişcare mlădioasă; inflexiune, modulaţie a vocii. •însuşirea de a fi mlădios, flexibil, elastic.
MLĂDIOS
638
mlădios, -oâsă, mladioşi, -oase, adj. j| Din
mlădia (1 1. Care se îndoaie cu uşurinţă (fără să se frîngă); flexibil, elastic. 2. (Despre fiinţe, despre corpul sau părţi ale corpului lor) Suplu, zvelt; cu mişcări graţioase. 3. (Fig.; despre oameni) Conciliant, maleabil. 4. (Fig.; despre sunete, voce) Melodios, armonios, cu inflexiuni plăcute.
mlădlţă, mlădiţe, s.f. |] Din bg. mladica || !.. Ramură tînără, subţire şi flexibilă; lăstar.
2.	(Fig.) Descendent, urmaş; odraslă. El se lăuda a fi mlădiţă de zeu (Ispirescu).
mlădiu, -ie, mlădii, adj. || Din mladă || Mlădios (2), Mama s-a ridicat în vîrful picioarelor, înalta şi mlădie (O.M. Zamfirescu).
mlăştiniţă, mlăştinite, s.f. || Din mlaştină |f Nume dat unor plante erbacee din familia orhideelor, cu flori albe, roz, verzui şi roşii, care cresc prin locuri umede, mlăştinoase.
mlăştinos, -oâsă, mlăştinoşi, -oase, adj. || Din mlaştină || (Despre terenuri) Cu mlaştini, acoperit de mlaştini.
mleci s.m. v. mleein.
miécin, mlecini, s.m. || Cf. si. mlècinü „cu lapte“ 11 Plantă erbacee perenă din familia compozitelor, cu flori numeroase albastre şi fructe achene. II Şi: mleci s.m.
mnemotehnic, -ă, mnemotehnici, -ce, s.f., adj. |ţ Din fr. mnémotechnique; gr. mneme „memorie44 'Vfr. technique „tehnic44 || 1. S.f. Ansamblu de procedee care .uşurează memorarea şi reproducerea unor cunoştinţe. 2. Adj. Care se referă la mnemotehnică; care ajută memorarea.
moâcă, moace, s.f. 1. Măciucă. • (Fam.) Cap.
2.	Epitet dat unei persoane încete, leneşe.
moale, moi, adj. || Lat. mollis, -e || 1. Care cedează uşor la apăsare (modificîndu-şi forma); p. ext. afinat, pufos. O Ouă moi = ouă fierte puţin, astfel ca să nu fie complet coagulate. (Substantivat, n. sg. art.) Moalele capului = fonta-nelâ, p. ext. creştetul capului. O Expr. A-i fi cuiva moale = a duce o viaţă liniştită, fără griji.
2.	Lipsit de duritate; puţin consistent; (despre terenuri) care conţine umezeală, umed, jilav; (desppe pîine) proaspătă; (despre fructe) zemos, mălăieţ. 3. Neted, mătăsos, catifelat; (despre sunete, voce; adesea adverbial) potolit, blînd. O G&nsoanâ moale = consoană palatalizată. • (Despre lumină, culori) Lipsit de intensitate; estompat. • (Despre vreme, anotimpuri) Călduţ (şi umed); blînd plăcut. 4. (Despre mişcări) Lipsit de vioiciune; uşor, lin. 5. (Despre fiinţe, despre corpul sau părţi ale corpului lor) Fără putere; debil, slab. 6. (Despre oameni) Lipsit de energie, de voinţă; apatic, indolent, bleg, leneş.
moar, moaruri, s.n. || Din fr. moire || Ţesătură groasă de mătase, cu reflexe lucioase, ondulate.
moară, mori, s.f. || Lat. mola |] 1. Maşină pentru măcinarea cerealelor; instalaţia care cuprinde asemenea maşini. O Expr. A-i merge gura ca o moară stricată (sau hodorogită) = a vorbi într-una (şi inutil), a nu-i tăcea gura. Ca la moară == pe rînd, în ordinea sosirii. A-i da cuiva apă la moară = a-i crea cuiva o situaţie favorabilă. A mina apa la moara sa = a căuta
să tragă singur toate"foloasele. A-i umbla cuiva moara = a-i merge bine. A ajunge de la moară la rîşniţâ — a decădea, a ajunge din rău în mai rău. A se bate cu morile de vlnt = a întreprinde acţiuni inutile, ridicole. 2. Maşină folosită pentru mărunţirea fină a unor materiale tari (minereuri, pietriş etc.). 3. Jocul de ţintar.
moare s.f. || Probabil din lat. moria |] (Reg.)
1. Apă cu sare (şi cu oţet), folosită la conservarea legumelor; lichid acru în care se ţin ori s-au ţinut murăturile; spec. zeaină de varză. O Expr. A şti (sau a cunoaşte) moarea cuiva = a cunoaşte firea, obiceiurile cuiva. 2. (Fig.) Fel de a fi* al cuiva; fire, temperament.
moarte, morţi, s.f. j| Lat. mors, -tis |'f 1. încetare definitivă a tuturor funcţiilor vitale; sfîr-şituî vieţii. O Fără (de) moarte = a) veşnic, nemuritor; b) (despre obiecte) foarte durabil. O Expr. Pe viaţă şi pe moarte = din toate puterile, punîndu-şi chiar.şi viaţa în joc. A fi (sau a se afla) pe patul morţii = a fi în agonie. Cu moartea îî} suflet = deznădăjduit. A fi uitat de moarte = a fi foarte bătrîn. • (Fig.) Dispariţie, pieire.
2. Omor, ucidere, asasinat; p. ext. măcel, masacru. 3. (Bot.) Moartea-puricelui = plantă erbacee meliferă din familia compozitelor, cu tulpina păroasă şi flori galbene, dispuse în capitule.
moaşă, moaşe, s.f. || Cf. moş || 1. (înv. şi : pop.) Bunică; p. ext. femeie bătrînă. 2. Femeie cu pregătire specială care asistă şi îngrijeşte femeile la naştere.
moaşte s.f. pl. |] Din sl. mosti |] 1.. (în religia creştină) Rămăşiţe din corpul unei persoane considerată sfîntă sau obiecte care au aparţinut unei astfel de persoane (şi cărora li se atribuie puteri supranaturale). • Relicvă, vestigiu. 2. P. gener. Corp mumificat; mumie.
mobil, -ă, mobili, -e, adj., s.n. || Din fr. mobile, lat. mobilis (< movere „axmişca“) j| 1. Adj. Care se mişcă (sau care poate fi mişcat). 6 Avere mobilă (sau bunuri mobile) = avere, bunuri care pot fi mutate dintr-un loc în altul. 2. Adj. Schimbător, variabil, nestabil; (despre ochi, privire, figură) care îşi schimbă mereu expresia; care este într-o continuă mişcare. Q Substantiv m. == substantiv care îşi poate crea formă de feminin de la cea de masculin sau formă de masculin de la cea de feminin, prin adăugarea unui sufix.
3. S.n. Corp în mişcare. 4. S.n. Impuls, imbold; scop, obiectiv. || Pl. şi: mobiluri.
mobilă, mobilez, vb. I. Tranz. || Din mobilă ^ A înzestra (o încăpere, o locuinţă) cu mobila necesară.
mobilat, -ă, mobilaţi, -te, adj. (Despre încăperi, locuinţe) Amenajat cu mobilă. • Care se închiriază cu mobilă.
mobilă, mobile, s.f. || Din fr. meuble, it. mo-bilia, germ. Mobel || Fiecare dintre obiectele, cu funcţie determinată, care* servesc la amenajarea interiorului încăperilor dintr-o locuinţă, dintr-o instituţie etc. • (Cu sens colectiv) Mobilier.
mobiliar, -ă, mobiliari, -e, adj. || Din fr. mobilier || Care este alcătuit din bunuri; mobile.
639
mobilier s.n. [| Din fr. mobilier || Totalitatea mobilelor dintr-o încăpere, dintr-o clădire.
mobiliţâte s.f. || Din fr. mobilité, lat. mobilitas, natis- || 1. însuşirea de a fi mobil (1), capacitatea de a se mişca, de a-şi schimba locul; proprietatea de a putea fi mişcat, deplasat. • Uşurinţă în mişcări, vioiciune. •Schimbare, transformare, variabilitate. 2. Capacitatea feţei omului de a-şi schimba expresia.
mobiliza, mobilizez, vb. 1. Tranz. j| Din fr. mobiliser \\ 1. A trece forţele armate de la starea de pace la starea de război, chemînd sub arme rezerviştii. • (Fam.) A chema Intr-un anumit Ioc, cu un anumit scop; a întruni, a aduna. 2. A antrena o colectivitate la o acţiune de interes general.
mobilizâre, mobilizări, s.f. Acţiunea de a mobiliza> trecerea forţelor armate de la staréa de pace la starea de război. • Antrenarea unei colectivităţi la o acţiune de interes general, f mobilizatdr, -oâre, mobilizatori, -oare, adj. JDin mobiliza || Care mobilizează (2), care antrenează; antrenant.
moca s.f. invar, fi Din fr. moka, germ. Mokka || Denumire dată cafelei provenite din oraşul arab Moka; cafea de calitate superioară; băutură preparată din astfel de cafea.
mocan, mocani, s.m. || Din moacă || Nume dat .locuitorilor români din regiunile muntoase (în special ale Transilvaniei); spec. cioban din aceste regiuni. Se auzi... strigătul mocanilor care coborau cu oile la iernat (Dunăreană).
mocâncă, mocance, s.f. |[ Din mocan || 1. Nume dat femeilor din regiunile muntoase (în special ale Transilvaniei); soţie sau fiică de mocan.
2.	Mocănească (1).
mocasin, mocasini, s.m. || Din fr., engl. mocas-sin, amerind. mockasin || (La pl.) încălţăminte din piele netăbăcită, purtată de indienii din America de Nord. • încălţăminte uşoară, comodă, ■fără şireturi, cu talpa plată.
! mocăi, mocâiesc, vb. IV. Intranz. şi refl. (Pop.) A lucra încet, fără spor, a mocoşi.
mocăit, -ă, mocăiţi, -te, adj., s.m. şi L (Persoană) care lucrează încet, fără spor’ ori care umblă încet. Nu fi mocăit, umblă repede, că sin-$em grăbiţi! (Brătescu-Voineşti).
mocănesc, -cască, mocăneşti, adj. || Din motan ]| 1. Care aparţine mocanilor, care se referă Ia mocani, de mocan. 2. S.f. Numele unui dans ^popular, asemănător cu hora; melodia după care Ae execută acest dans; mocancă.
mocăn^şte adv. || Din mocan || Ca mocanii, Jn felul mocanilor.
mocănime s.f. || Din mocan || Totalitatea mocanilor; mulţime de mocani.
mocăniţă, mocâniţe, s.f. || Din mocan || 1. Mo-cancă. 2. (Glumeţ) Nume dat, unor trenuri de linie îngustă care circulau în regiunile de munte.
mochétâ, mochete, s.f. || Din fr. moquette || Ţesătură pluşată făcută din fire de lînă şi de in sau de cînepă, folosită pentru covoare sau pentru acoperit întreaga suprafaţă a podelei.
mocirlă, mocirle, s.f. || Din bg. moëilo || 1. întindere (mică) de apă stătătoare, plină de noroi '
l£OB£&
şi mîl; Ioc mlăştinos, noroios. 2. (Fig.) Stareţei, decădere morală; mediu decăzut, viciat.
mocirlos, -oâsă, mocirloşi, -oase, adj. fj Dim mocirlă || Plin de mocirle(1), de noroi; mlăştinos* mocîrţân, mocîrţSii, s.m. || Cf. mocan \11* (Pop.) Mocan. 2. Epitet dat unui om neciopliţ^ cu apucături grosolane.
mocneâiă, mocneli, s.f. Faptul de a momij-indispoziţie, posomoreală.
mocni, mocnesc, vb. IV. Intranz. || Din sL moknonti „a uda, a muia“ || 1. (Despre foc) A arde înăbuşit, fără flacără; a fi pe punctul de a se stinge. • A-şi trece vremea fără folos, a lîn* cezi. 2. (Fig.) A nutri în ascuns sentimente de ură sau de revoltă, a fierbe, a fi gata să izbucnească.
mocnit, -ă, mocniţi, -te, adj. 1. (Despre foc) Care arde înăbuşit. 2. (Fig.; despre sentimente, stări sufleteşti etc.) Reţinut (dar gata să izbuo nească). 3. (Fig.) Apăsător, trist. 4. (Despre ploaie; şi adverbial) încet şi liniştit (dar de durată);
mocofân, mocofani, s.m. Om prost, bleg; oi® necioplit, bădăran.
mocoşi, mocoşesc, vb. IV. Intranz. şi refl* [|Cf. mocăi || (Pop. şi fam.) A lucra încet, cu prea multă migală; a se mocăi.
mod, moduri, s.n. || Din lat. modus, it. modo, fr. mode || 1. Fel, chip (de a fi, de a se manifesta, de a se desfăşura). O (Ec. pol.) Mod de producţie = mod istoriceşte determinat în care oamenii produc bunurile materiale necesare existenţei şi dezvoltării societăţii şi care reprezintă unitatea dialectică a forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie. • (Gram. ) Adverb de mod — adverb care arată felul cum apare acţiunea, starea sau însuşirea exprimată de verb. Complement circumstanţial de mod = complement care arată cum se desfăşoară sau apare o acţiune, o stare sau o însuşire. Propoziţie circumstanţială de mod = propoziţie care arată felul cum se desfă*’ şoară acţiunea din regentă sau cum se înfăţişează o calitate din regentă. • Procedeu, modalitate; sistem, metodă. 2. Categorie gramaticală prin care se arată felul cum consideră vorbitorul acţiunea exprimată de verb. 3. (Muz.) Caracterul succesiunii sunetelor care alcătuiesc o piesă muzicală.
modal, -ă, modali, -e, adj. || Din fr. modal g 2L (Gram.) Care se referă la modurile (2) verbale.
• (Gram.) Care se referă la mod (1), care indică modul. 2. (Muz.) Care se referă la mod (3).
modalitate, modalităţi, s.f. || Din fr. modalite [) Procedeu, metodă de a acţiona, de a realiza ceva.
mddă, mode, s.f. || Din it. moda, germ. Mode, ngr. moda, fr. mode || Ansamblu de gusturi, preferinţe sau deprinderi care predomină la un moment dat într-un mediu social cu privire la felul de a se îmbrăca, de a se comporta. O La modă = care corespunde gustului la un moment dat, care se foloseşte frecvent; modern, actual. De modă veche = demodat, desuet; (clespre oameni) cu concepţii vechi, depăşite.
mod&, modele, s.n. || Din fr. modele || 1. Ceea ce întruneşte însuşirile tipice ale unei categorii; tip reprezentaţi v;’tot ceea ce serveşte sau poate
MODELA
640
serŸi ca obiect de imitaţie. 2. (în ştiinţă şi tehnică) Sistem cu ajutorul căruia pot fi studiate proprietăţile şi transformările unui alt sistem, mai complex, cu care prezintă anumite analogii. 3. Tipul original al uniii obiect, după care sînt reproduse obiecte de acelaşi fel. 4. (Metal.) Tipar folosit la confecţionarea formelor pentru turnat obiecte care urmează să fie reproduse. 5. Persoană care pozează pentru un pictor sau sculptor.
modela, modelez, vb. I. Tranz. || Din îr. modeler II1. A executa dintr-un material plastic o formă oarecare după un anumit model (3). 2. A elabora modelul corespunzător unui anumit sistem.
modelai s.n. || Din fr. modelage || Modelare, modelare, modelări, si. Acţiunea de a modela. • Confecţionare de modele.
modelator, modelatoare, s.n. [| Din modela || Unealtă folosită de sculptori pentru modelare.
modera, moderez, vb. I. || Din fr. modérer ||
1.	Tranz. A micşora, a reduce, a face să devină mai puţin intens. 2. Tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni mai cumpătat, mai stăpînit, a (se) înfrîna, a (se) potoli.
moderare, moderării si. Acţiunea de a (se) modera.
modérât, -ă, moderaţi, -te, adj. 1. De mărime sau de intensitate mijlocie; redus. 2. (Despre oameni) Cumpătat, ponderat. 3. (Despre preţuri) Care nu este prea ridicat.
moderato adv. || Cuv. it. || (Muz.) în tempo moderat (între andante şi allegro).
moderator, moderatoare, s.n. || Din fr. modérateur || 1. Dispozitiv de siguranţă care reduce automat viteza unui mecanism. 2. Substanţă folosită pentru moderarea neutronilor.
moderaţie si. || Din lat. moderatiô, fr. modération || însuşirea de a fi moderat; cumpătare, măsură.
modern, -ă, modernii -e, adj. || Din fr. moderne ||
1.	Care aparţine epocii actuale sau trecutului apropiat;, care corespunde nivelului actual al progresului. O Limbă modernă = limbă vorbită în zilele noastre. 2. Care este la modă.
modernism s.n. || Din fr. modernisme |J 1. Preferinţă pentru ceea ce este nou, modern. 2. Nume dat curentelor şi tendinţelor apărute în arta şi literatura sec. 19, caracterizate prin negarea tradiţiei şi academismului şi prin adoptarea unor noi principii de creaţie.
modernist,-ă, modernişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din fr. moderniste || 1. Adj. Care ţine de modernism, privitor la modernism. 2. S.m. şi f. Adept al modernismului.
moderniza, modernizez, vb. I. Tranz. || Din fr. moderniser || A adapta la realităţile prezentului ; a face să corespundă progresului modern. • A înzestra o fabrică, o uzină etc. cu instalaţii şi utilaje irfoderne.
modernizare, modernizări, s.f. Acţiunea de a moderniza; înnoire.
modernizât, -ă, modernizaţi, -te, adj. Adaptat ia cerinţele actuale, la stadiul actual al progresului.
modési, -ă, modeşti, -ste, adj. || Lat. modestus, fr. modeste || 1. Lipsit de îngîmfare; cumpătat, moderat în*comportareJhi pretenţii. 2. De proporţii, valoare sau importanţă redusă; mediocru.
modestie* s.f. II Lat. modestia, it. modestia, fr. modestie || însuşirea de a fi modest, lipsă de vanitate, de îngîmfare. ^	*
modic, -ă, modici, -ce, adj. || Din lat. modicus, fr. modique || (Rar) De puţină valoare, neînsemnat; (despre preţuri) convenabil.
modifica, modific, vb. I. Tranz. şi refl. || Din lat. modificare || A(-şi) schimba aspectul, forma; a (se) preface, a (se) transforma. • Tranz. A corecta, a rectifica.
modificare, modificări, s.f. Acţiunea de a (se) modifica; schimbare, transformare.
modificat, -ă, modificaţi, -te, adj. Căruia i s-au adus modificări, căruia i s-a schimbat aspectul sau conţinutul.
modistă, modiste, s.f. ]| Din fr. modiste || Femeie care se ocupă cu confecţionarea pălăriilor de damă şi a unor accesorii de podoabă.
modîlcă, modîlci, s.f. (Pop.) Umflătură care se fondează sub piele sau pe diferite părţi ale corpului omenesc.
modoran, modorani, adj., s.m. (Reg.) (Om) grosolan, bădăran.
mddru s.n. (Reg.) Mod, chip; mijloc, posibilitate.
modûl, module, s.n. || Din fr. module || 1. Unitate de măsură convenţională folosită în arhitectura clasică pentru proporţionarea diferitelor părţi ale unei construcţii. 2. (Mat.) Valoarea absolută a unui număr real; rădăcina pătrată, luată cu semnul plus, din suma pătratelor componentelor unui număr complex. 3. Parte componentă a unui vehicul spaţial (m. de comandă, m, de reintrare). || PI. şi: moduli.
modula, modulez, vb. 1. || Din fr. moduler ||
1. Intranz. (Muz.) A trece de la o tonalitate la alta, a face modulaţii (1). 2. Tranz. A .articula cu inflexiuni ale vocii. 3. Tranz., A efectua o modulaţie (2).
modulare, modulări, s.f- Acţiunea de a modula; modulaţie.
modulator, modulatoare, s.n- || Din fr. modulateur II Dispozitiv cu ajutorul căruia se realizează o modulaţie (2).
modulaţie, modulaţii, s.f. || Din fr. modulation || 1. (Muz.) Trecere dintr-o tonalitate în alta; serie de inflexiuni ale vocii. 2. «(Telec.) Variaţie a amplitudinii sau a frecvenţei unui semnal purtător de informaţii.
mofétâ, mofete, s.f. || Din it- moffetta, fr. mofette || Emanaţie gazoasă, alcătuită în cea mai mare parte din bioxid de carbon, care se degajează în fazele finale ale activităţii vulcanice.
mofluz, -ă, mofluzi, -e, s.m. şi f. || Din tc. müflüs II b (înv ) Falit; p. ext. om sărac, ruinat, O Expr. A rămine mofluz = a da faliment.
2. Om nemulţumit, dezamăgit, blazat, mofluzi, mofluzesc, vb- IV. Intranz- || Din
mofluz II (înv.) A da faliment; p. ext. a se ruina; a sărăci.
fee41. .*
moît, mofturi, s.n. || Din-te. miift || (Fam.) i: 1. Lucru lipsit de însemnătate, de valoare; fleac.
2.	(La pl.) Capricii, nazuri, fasoane. Faceţi mofturi? Ştiţi voi ce e mirodenia? (Călinescu). ( meîtangioâică, moftangioaice, s.f. || Din mof-> tyngiu || (Fam.) Femeie neserioasă, flecară.
moftangiu, moftangii, s.m. || Din moft |] (Fam.) Om neserios, flecar, palavragiu. Să scăpăm odată de moftangii (G.M. Zamfirescu).
moîturds, -oâsă, mofturoşi, -oase, adj., s.m. şi f. || Din moft || (Persoană) care face mofturi l; (2); (om) capricios.
‘ mogîldeâţă, mogîldeţe, s.f. 1. Fiinţă sa*i lucru cu contururi vagi, greu de desluşit (din cauza întunericului, a depărtării etc.). • Om mic de statură. 2. Mică ridicătură de pămînt.
moglan, moglani, s.m. (Reg.) Om mare, voinic şi prostănac. • Om necioplit, bădăran.
mogorogî, mogorogesc, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic |j.(Reg.) A vorbi nedesluşit; a bombăni.
mohair, mohairuri, s.n. || Din fr., engl. molia ir || Păr de capră angora, folosit la fabricarea stofelor, a covoarelor etc.; p. ext. stofă ţesută din lînă amestecată cu păr de capră angora.
mohican, mohicani, s.m. || Din fr. Mohican || (La pl.) Indieni aşezaţi de-a lungul coastei Oceanului Atlantic în Canada şi în nord-estul S.U.A.; (şi ia sg.) persoană care face parte din acest trib, de indieni.
mohor s.m. Nume dat mai multor specii, de plante erbacee din familia gramineelor, cu frunze liniare şi flori stacojii, dintre care unele cresc ca < buruieni în culturi iar altele sînt cultivate ca plante furajere.
mohoreală, mohoreli, s.f. || Din mohorî || Starea celui mohorît; posomoreală, tristeţe.
. mohorî, mohorăsc, vb. IV. Refl. || Din mohor || .1. A căpăta o culoare închisă; p. ext. a se întuneca. 2. (Fig.) A se posomori, a se întrista.
naohorît, -ă, mohoriţi, -te, adj. 1. De culoare închisă; întunecat. 2. (Fig.) Posomorit, supărat, trist.
mdimă, moime, s.f. || Din magh. majom |J* r' (înv. şi reg.) Maimuţă.
moină, pers. 3 moinează. vb. I. Refl. |] Din moină || A se face moină (1).
măină, (2) moine, s.f. 1. Vreme umedă şi relativ călduroasă, în timpul iernii; vreme moale, timp umed, ceţos 2. Cîmp lăsat necultivat timp de unul sau mai mulţi ani. • Bucată de pămînt cultivată sau cultivabilă.
mojâr, mojare, s.n. || Din magh. mozsdr || Vas de porţelan, de sticlă etc., de formă semisferică, cu pereţii groşi, folosit în laboratoare şi în farmacii pentru mărunţirea fină a unor substanţe.
• (Reg.) Piuliţă (pentru pisat).
mojdreân, mojdreni, s.m. Arbore din regiunile sudice ale ţării, înalt pînă la 10 m, cu frunze compuse şi. flori albe, mirositoare.
mojic, -ă, mojici, -ce, s.m. şi f., adj. || Din rus muzik || (Persoană) lipsită 'de educaţie, de maniere, (om) prost crescut, bădăran. • (înv.) Om simplu, de rînd; ţăran. || Şi: mujic s.m.
MOLECULA
mojicie, mojicii, s.f. || Din mojic || Vorbă, faptă, atitudine de mojic; bădărănie, grosolănie.
mol1, moli, s.m. || Din fr. mole, germ. Mol II (Chim.; fiz.) Moleculă-gram.
moP, moluri, s.n. || Din it. molo, fr. môle j| Dig construit spre largul mării, la intrarea în-tr-un port, pentru a apăra portul de acţiunea va-, lurilor, de depunerea aluviunilor etc. mol3 s.n. v. mîl.
molan, molani, s.m. || Din moale || (Iht.) Grin-
del.
molar, molari, s.m. || Din fr. molaire || Măsea.
O (Adjectival) Dinte molar.
molâsă, molase, s.f. || Din fr. mollasse || Depozit de roci formate din gresii, argile şi conglomerate cu ciment caîcaros, slab consolidat, molatec, -ă, adj. v. molatic, molatic, -ă, molatici, -ce, adj. || Din moale ||
1.	Moale; potolit, blînd. 2. (Despre fiinţe şi despre mişcări ale lor) Lipsit de energie, încet, lin, domol. || Şi: molatec, -ă, adj.*
molcom, -ă, molcomi, -e, adj. || Din bg. mul-kom || Liniştit, domol, potolit. O Expr. (Adverbial) A tăcea molcom = a nu scoate o vorbă, a nu spune nimic. • Blînd, paşnic.
molcomi, molcomesc, vb. IV. Refl. || Din molcomi || (Pop.) A se linişti, a se potoli, a se calma. Furia incendiului se molcomise (Rebreanu). • Tranz. A mîngîia, a îmbuna, a împăca. |j Şi : mulcomî vb. IV.
molcomitdr, -oare, molcomitori, -oare, adj.
II Din molcomi || Care linişteşte, care calmează.
molcfiţ, -ă, molcuţi, -e, adj. (Pop.) Diminutiv al lui moale. • Blînd, blajin, bun. • (Despre lumină, culori, sunete) Cu intensitate scăzută, slab, domol.
moldav, -ă, moldavi, -e, s.m. şi f., adj. || Din fr. moldave || (înv.) Moldovean.
moldovean, -ă, moldoveni, -e, adj., s.m. şi f.
|| De la n. pr. Moldova || 1. S.m. şi f. Persoană (originară) din Moldova. 2. Adj. Moldovenesc.
moldoveancă, moldovence, s.f. || Din moldovean II Femeie (originară) din Moldova.
moldovenesc, -eâscă, moldoveneşti, adj., s.f.
[] Din moldovean || 1. Adj. Care se referă la moldo- ’ veni sau la Moldova, care aparţine moldovenilor, sau Moldovei; moldovean (2). • (Substantivat, f.) Grai românesc vorbit de moldoveni. 2. S.f. (Mai ales articulat) Dans popular românesc, cu ritm vioi, executat în cerc închis; melodia după care se execută acest dans.
moldovené§te adv. || Din moldovean || Ca moldovenii, în felul' moldovenilor.
moldovenism, moldovenisme, s.n. (| Din moldovean II Cuvînt, expresie etc. specifice vorbirii moldovenilor.
molecular, -ă, moleculari, -e, adj. || Din fr. moléculaire || Care aparţine moleculei, care se referă la molecule. O Masă (sau greutate) moleculară — mărime egală cu suma maselor atomice ale elementelor care compun o moleculă.
molecûlâ, molecule, s.f. || Din fr. molécule || Cea mai mică parte dintr-o substanţă, care păstrează proprietăţile chimice şi compoziţia substanţei respective. O Moleculă-gram = cuntita-
41 — Dicţionar general al limbii române
MOLESTA
642
tea în grame dintr-o substanţă, egală numeric cu masa ei moleculară; mol1.
molesté, molestez, vb. I. Tranz. |] Din lat molestare, fr. molester, germ. molesstieren || (Livr.) A brutaliza, a maltrata. • A provoca neplăceri, a şicana, a necăji.
molestare, molestări, s.f. Acţiunea de a molesta; brutalizare.-’ • Şicană.
moleşeâlă s.f. || Din moleşi || Senzaţie de slăbire a puterilor, a energiei; stare de toropeală însoţită de somnolenţă.
moleşi, moleşesc, vb. IV. Refl. || Cf. moale || A fi cuprins de moleşeâlă, de slăbiciune, de toropeală. (Tranz. fact.) Mulţumirea ei adîncă o slăbea, o moleşea (Delavrancea).
moleşire, moleşiri, s.f. Faptul de a se moleşi; moleşeâlă.
moleşit, -ă, moleşiţi, -te, adj. Cuprins de mole-şeală, de slăbiciune.
moleşitor, -oare, moleşitori, -oare, adj. || Din moleşi J| Care moleşeşte, ’ care provoacă mole-şeală.
^ moletare, moletări, s.f. || De la moletă || Imprimare de zimţi pe o piesă, cu ajutorul mole tei, în scop decorativ sau pentru a obţine o suprafaţă aspră.
moletă, molete, s.f. || Din fr. molette, germ. Molette || Rotiţă cu muchia zimţată, folosită pentru moletare; randalină.
moletieră, moletiere, s.f. || Din fr. molletière || Fîşie lungă de stofă cu care se înfăşoară pulpa piciorului, peste pantaloni (folosită mai ales în vechea uniformă militară).
molfăf, ^ molfăi, vb. IV. Tranz. || Formaţie onomatopeică || 1. A mesteca (un aliment) în gură numai cu gângiile şi cu limba (din cauza lipsei dinţilor). • A învîrti ceva prin gură, a mozoli, a morfoli. 2. (Fig.) A vorbi nedesluşit.
molfăit s.n. Faptul de a molfăi; zgomotul produs de mestecarea anevoioasă a alimentelor în gură.
molibden s.n. II Din fr. molybdène ; gr. molyb-daine „bucată de plumb“ || Metal alb-cenuşiu, lucios, asemănător cu fierul, întrebuinţat la fabricarea unor oţeluri speciale.
moliciune, moliciuni, s.f. || Din moale || 1. însuşirea de a fi moale; p. ext. obiect care are această însuşire. 2. Lipsă de energie, de vigoare; moleşeâlă; p. ext. viaţă trîndavă, uşuratică. 3. Stare de calm, destindere, relaxare.
molid, molizi, s.m. Arbore răşinos din familia pinaceelor, înalt pînă la 50 m, cu tulpina dreaptă, cu coroana piramidală şi cu frunzele în formă de ace. Lemnul este folosit în construcţii, la fabricarea celulozei şi a unor instrumente muzicale; din scoarţă se extrage tanin. || Şi: molift s.m.
molidiş, molidisuri, s.n. || Din molid || Pădure de molizi; loc unde cresc molizi.
mâlie, molii, s.f. || Din sl. moli || Nume dat mai multor specii de fluturi mici, ale căror larve atacă diferite produse animale sau vegetale (haine, blănuri, fructe, făină etc.). O Molia stupilor ==2 găselniţă, molift s.m. v. molid.
molimă, molime, s.f. || Din ngr. molemma || (Pop.) Nume dat bolilor cu caracter epidemic, la oameni şi la animale; epidemie.
molipsi, molipsesc, vb. IV. || Din ngr. molepsa (aoristul lui molevo) || 1. Refl. şi tranz. A (se) îmbolnăvi prin contaminare. 2. Tranz. şi refl. .(Fig.) A influenţa sau a fi influenţat în rău.
molipsire, molipsiri, s.f. Faptul de a (se) molipsi; contaminare.
molipsit, -ă, molipsiţi, -te, adj. Căruia i ş-a transmis o boală molipsitoare; contaminat, infectat.
molipsitor, -oare, molipsitori, -oare, adj. [| Din molipsi || Care molipseşte; contagios, molitîă s.f. v. molitvă, molitfelnic s.n. v. molitveînic. molitvă, molitve, s.f. || Din sl. molitva || Rugăciune citită de preot în anumite împrejurări (la bolnavi, la botezuri etc.). || Şi: molitfă s.f.
molitveînic, molitvelnice, s.n. || Din sl. molii-vîniku [| Carte ortodoxă de rugăciuni, cuprin-zînd rînduiala celor şapte taine şi molitve. |j Şi: molitfelnic s.n.
molîu, -îie, molii, adj. || Din moale || (Şi substantivat) Lipsit de energie, de forţă; încet, greoi, leneş. • Lipsit de voinţă, de hotărîre.
moloh s.m. sg. || De la n. pr. Moloh, zeu fenician || (Livr.) Simbol al cruzimii şi al lăcomiei; persoană sau colectivitate caracterizată prin astfel de însuşiri.
molon, moloane, s.n. || Din fr. mQellon || Bloc de piatră naturală, prelucrat pe faţa vizibilă, folosit în zidărie.
molos, molosi, s.m. || Din fr. molosse || Rasă de cîini de talie foarte mare, cu părul lung şi mătăsos.
moloşâg, moloşaguri, s.n. || Din moale [| (Rog.) Moină (1).
molotru, molotri, s.m. || Din sl. molGtri .\\ Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori albastre şi cu fructul păstaie.
moloz s.n. || Din tc. moloz || Material compus din sfărîmături de cărămidă şi din mortar, rezultate de la dărîmarea unei clădiri.
molton s.n. || Din fr. molleton || Ţesătură groasă şi uşoară^de bumbac, scămoşată pe una sau pe ambele feţe, din care se confecţionează halate de casă, îmbrăcăminte pentru copii ele.
molură, moluri, s.f. || Gf. mâlurâ || Plantă erbacee cu flori galbene dispuse în umbele, ale cărei fructe sînt 'întrebuinţate în medicină.
moluscă, moluşte, s.f. || Din fr. mollusoue j| (La pl.) încrengătură de animale nevertebrate, acvatice şi de uscat, cu corpul moale, protejat la unele de o cochilie calcâroasă; (şi la sg.) animal din această încrengătură (ex. melcul, scoica de rîu, sepia).
momeală, momeli, s.f. || Din momi |] 1. Mijloc folosit pentru a ademeni sau a înşela pe cineva; lucru care ademeneşte. O Expr. Cu şosele, cu momele = cu ^ înşelăciuni, cu făgăduieli mincinoase. 2. Mîncare care se pune în undiţă sau se aruncă în apă pentru a ademeni peştii; nadă; hrană care se pune într-un anumit loc pentru a atrage vînatul.
MONGOLIC
momént, momente, s.n. |[ Din lat. momentum, ît. moment o t germ. Moment, fr. moment || 1, Interval Scurt de timp; clipă, secundă. O De moment =î= de scurtă durată, vremelnic. Pentru moment == deocamdată, pentru scurt timp. La fnoment == imediat; pe loc. Din moment în moment sau dintr-un moment într-ăltul — imediat; curînd, îndată. Din moment ce = deoarece. 2. Etapă, fază în desfăşurarea unui proces. O La un moment dat — deodată. * Specie a genului epic, iniţiată în literatura română de I.L. Garagiale, care surprinde un instantaneu semnificativ din viaţa cotidiană. 3. Timpul de faţă (sau cel despre care este vorba) ; timpul indicat. 4. Ocazie favorabilă; prilej. 5. (Fiz.) Produsul dintre mărimea unei forţe şi distanţa de la direcţia ei de acţiune pînă la un punct fix.
momentân, -ă, momentani, -e, adj., adv. |j Din lat. momentaneus, fr. momentané, germ. momentan || 1. Adj. De scurtă durată, de moment.
• (Gram. despre verbe şi timpuri verbale) Care exprimă acţiuni de scurtă durată. • Care se referă la momentul de faţă, la prezent. 2. Adv. Pentru foarte scurt tirpp. • în prezent, în Clipa de faţă; numaidecît.
mbmi, momesc, vb. IV. Tranz. |[ Din bg. ma-mja, ser. mamiti || 1. A atrage, a amăgi cu vorbe; a ademeni. 2. A atrage cu momeală peşti sau vînat. 3. A linişti, a potpli, a atenua.
momită, momite, s.f. || Din bg. momica || (Pop. ; mai ales la pl.) Nume dat unor organe glandulare (ale mieilor, vieţeilor etc.), din care se prepară unele feluri de mîncare.
momîie, momii, s.f. 1. Schelet de lemn înfăşurat în paie şi acoperit cu zdrenţe, imitînd Un om, care se pune în semănături, pentru a speria păsările şi animalele dăunătoare. 2. Mogîldeaţă.
3.	Epitet dat unei fiinţe urîte.
monadă, monade, s.f. || Din fr. monade, germ. Monade; lat. monas, -adis „Unitate"; gr. monos „singur" || Denumire, la diverşi filozofi, a celei mai "simple unităţi din care ar fi alcătuită lumea.
monah, monahi, s.m. || Din sl. monahü, ngr. monahos || Călugăr.
monahal, -ă, monahali, -e, adj. || Din monah || Care se referă la monahi, specific monahilor sau vierii de monah; călugăresc.
monahicesc, -e&scă, monahiceşti, adj. || Din monah || Monahal.
monahism s.n. j] Din monah || 1. Situaţia, calitatea, viaţa de monah. 2. Instituţia călugăriei.
monarh, monarhi, s.m. || Din ngr. monarhis, germ. Monarch || Conducător (rege, împărat etc.) al unui stat monarhic; suveran.
monarhic, -ă, monarhici, -ce, adj. || Din fr. monarchique, germ. monarchisch || 1. Care se referă la monarh sau la monarhie, care aparţine monarhului sau monarhiei. 2. (Despre grupări, concepţii) Care acceptă şi susţine monarhia.
monarhie, monarhii, s.f. || Din fr. monarchie, lat. monarchia; gr. monos „singur" -f arche „conducere" || 1. Formă de guvernămînt în care conducerea revine, total sau parţial, unei singure persoane, monarhul, şi care se transmite
ereditar. O M. absolută — formă de conducere a statului în care monarhul dispune de puteri nelimitate. M. constituţională = formă de conducere a statului în care prerogativele monarhului sînt limitate prin constituţie. 2. Stat monarhic.
monarhist, -ă, monarhişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din fr. monarchiste || 1. Adj. Care aparţine monarhiei; care se referă la monarhie. 2. S.m. şi f. Adept al monarhiei.
monâstic, -ă, monastici, -ce, adj. || Din fr. monastique || Mănăstiresc. • Călugăresc.
mondén, -ă, mondeni, -e, adj. || Din fr. mondain || Care este specific cercurilor înalte ale societăţii burgheze; (adesea substantivat) căruia îi place viaţa de societate, care frecventează reuniunile înaltei societăţi.
mondenitate, mondenităţi, s.f. || Din monden ||
1.	Faptul de a fi monden; înclinare spre viaţa mondenă. 2. (La pl.) Fapte, întîmplări, evenimente ale vieţii mondene.
mondiâl, -ă, mondiali, -e, adj. || Din fr. mondial || Care se referă la întreaga lume, care interesează întreaga lume, care aparţine lumii întregi. • Care are un caracter internaţional sau universal; la care participă întreaga lume.
mondovizMiie s.f. ||Din fr. mondovision || Sistem de interconectare a centrelor de televiziune îndepărtate, cu ajutorul sateliţilor artificiali.
mondir s.n. v. mundir. monedă, monede, s.f. || Din ngr. moneda, lat., iţ. moneta || Piesă de metal, cu o greutate şi formă stabilite prin lege, care serveşte ca mijloc de circulaţie şi de plată în cadrul economiei unei ţări; p. gener. ban de metal (de valoare mică). O Hirtie-monedă = bani de hîrtie. O Expr. A bate monedă = a emite bani de hîrtie. O Expr. A plăti cu aceeaşi monedă = a răspunde cuiva cu o comportare similară. || Şi: monéta s.f.
monérâ, monere, s.f. || Din fr. monère, germ. Moner; gr. moneres „simplu" || (Biol.; lâ pl.) Protozoare ipotetice fără nucleu, pe care E. Haeckel Ie considera ca forme de trecere între materia vie şi cea nevie.
monetar, -ă, monetari, -e, adj., s.n. [| Din fr. monétaire || 1. Adj. Care aparţine monedei, privitor la monedă. O Sistem m. = ansamblul reglementărilor legale cu privire la moneda unui stat. 2, S.n. Tabel în care se specifică (după valori) numărul de monede care alcătuiesc o sumă de bani.
monetă s.f. v. monedă.
monetar ie, monetării, s.f. |j Din monetă || întreprindere de stat în care se fabrică monedele, e (Cu sens colectiv) Monede.
mongdl, -ă, mongoli, -e, s.m. şi f., adj. || Din fr. mongol |11. S.m. şi f. Persoană care aparţine populaţiei de bază a R.P. Mongole sau grupului de populaţii aparţinînd rasei mongolide, care locuiesc în Asia Centrală şi septentrională şi care vorbesc limbi mongolice sau turcice. 2. Adj. Care se referă la mongoli (1) sau la Mongolia, care aparţine Mongoliei sau mongolilor.
mongdlic, -ă, mongolici, -ce, adj. || Din fr. mongolique || Mongol (2).
MONGOLID
644
mongoîid, -ă, mongolizi, -de, adj. |] Cf. fr.
mongoloïde || Rasă mongolidă = denumirea uneia dintre cele trei rase omeneşti, răspîndită în Asia Centrală, Asia de est şi de sud-est. • (Substantivat, m.) Persoană care aparţine acestei rase.
mongoloid, -ă, mongoloizi, -de, adj. || Din fr. mongoloïde || Mongolid.
monilidză, monilioze, s.f. || Din fr. moniliose || Boală a pomilor fructiferi, care se manifestă prin apariţia unor cercuri concentrice de mucegai pe fructe," apdi prin mumifierea şi putrezirea acestora.
monism s.n. || Din fr. monisme; gr. monos „singur44 || Concepţie filozofică potrivit căreia la baza tuturor fenomenelor lumii se află un singur principiu, fie material (monism materialist), fie spiritual (monism idealist). • P. ext. Orice concepţie care explică printr-un singur principiu multiplicitatea fenomenelor dintr-un domeniu determinat.
monist, -ă, monişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din fr. moniste || 1. Adj. Care se referă la monism, care aparţine monismului. 2. S.m. şi f. Adept al monismului.
monitdr,1 monitoare, s.n. || Din fr. monitor || Navă fluvială de luptă, de tonaj mic, blindată şi înarmată cu tunuri.
monitdr2, monitoare, s.n. || Din fr. moniteur ||
1.	Aparat pentru controlul calităţii unei instalaţii de telecomunicaţii, folosit în exploatare. 2/(înv.) Elev care supraveghea pe colegii lui în lipsa profesorului.
mono- || Din fr. mono-; gr. monos „singur44 || Element de compunere însemnînd „unic44, „o dată44 care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
monobâzic, -ă, monobazici, -ce, adj. |] Din fr. monobasique || Acid m. = acid cu un singur atom de hidrogen în moleculă, care poate fi înlocuit cu un metal.
monobloc adj. invar. || Din fr. monobloc, germ. Monoblock || Care este alcătuit dintr-o singură bucată, dintr-un singur corp, dintr-un singur bloc.
monocelular, -ă, monocelulari, -e, adj.
[| Mono- -f- celular || (Biol.)JCare este constituit dintr-o singură celulă; unicelular.
monocît, monodie, s.n. || Din fr. monocyte || Globulă albă, monocelulară, de dimensiuni mari. || Şi: monocită s.f. monocîtă s.f. v. monocît. monoclinâl, --ă, monocli na li, -e, adj., s.n.
|| Din fr. monoclinâl || 1. Adj. (Despre straturi geologice cutate) Care aparţine unui singur flanc cutat. 2. S.n. Succesiune de strate care prezintă aceeaşi înclinare şi acelaşi sens.
monoclinicj -ă, monoclinici, -ce, adj. || Din'fr. monoclinique || (Despre cristale) De forma unei prisme oblice.
mondclu, monocluri, s.n. || Din fr. monocle; gr. monos „singur44 + lat. oculus „ochi44 || Lentilă care se aşazăîn orbita unui ochi, pentru a corecta un defect de vedere.
monocord, -ă, monocorzi, -de, adj. |] Din fr. monocorde, lat. monochordum || (Despre instrumente muzicale) Care are o singură coardă. •
(Fig.; despre opere literare sau artistice) Monoton, uniform, inexpresiv.
monocotlledonât,-ă, monocotiledonaţi, -te, adj., s.f. || Din fr. monocotylédoné || 1. Adj. (Despre plante) Al cărei embrion are un singur cotiîedon.
2.	S.f. (La pl.) Clasă de plante superioare erbacee, rar lemnoase, al căror embrion are un singer* cotiîedon (ex. gramineele, liliaceele); (şi la sg.) plantă care^ face parte din această clasă.
monocrom, -ă, monocromi, -e, adj. || Din fr. monochrome; mono- + gr. chroma „culoare jj
1. Care are o singură culoare, monocroma!ic'.
2. (Despre picturi) Executat în valorile apropiate ale aceluiaşi ton.
monocrom atic, -ă, monocromatici, -ce, adj. || Dm fr. monochromatique j] 1. îvlonocrom. o» (Despre fascicule de radiaţii) Alcătuit din radio-ţii de aceeaşi lungime de undă.
monocromie s.f. |J Din fr. monochromie Calitatea de a fi monocrom.
monocultură, monoculturi, s.f. || Din fr. monoculture \\1* Sistem de cultivare, timp de nv i mulţi ani consecutivi, a aceleiaşi plante pe acelaşi teren. 2. Predominare a plantaţiilor de im anumit fel (ex. arbori de cafea, de cacao, de cauciuc) în cadrul unei ţări, unei regiuni etc.
monodactîl, -ă, monodactili, -e, adj., s.n. || Din fr. monodactyle; mono- -f- gr. daktylos „de-get44 II (Zool.) (Picior) cu un singur deget.
monodie, monodii, s.f. |] Din fr. monodie n Melodie executată de o singură voce sau de un ansamblu la unison.
monofazat, -ă, monofazaţi, -te, adj. || Din f..\ monophasé || (Despre circuite electrice alterne-tive) Care are o singură fază (8).
monofâzic, -ă, monofazici, -ce, adj. || Dj o mono- -f- fază || (Despre sisteme fizico-chimir, Care cuprinde o singură fază (1).
monoftong, monoftongi, s.m. || Din fr. mo- -phtongue || Vocală provenită din reducerea unui diftong.
monogâm, -ă, monogami, -e, s.m. şi f., adj.
|| Din fr. monogame; mono-+ gr. gamos „c Actorie44 || (Bărbat) căsătorit cu o singură femei-; (femeie) căsătorită cu un singur bărbat. ® A i e (Desprexplante) Unisexuat.
monogamie, monogamii, s.f. || Din germ. Monogamie, fr. monogamie || Formă de căsătorie i i care un bărbat are o singură soţie, iar femeia im singur soţ.
monogeneză, monogeneze, s.f. || Din fr. mono-genèse; mono-gr. genesis „naştere44 || (Bioi.) înmulţire directă, fără alternare de generaţii sexuate şi asexuate.
monografic, -ă, monografici, -ce, adj. ||Di i fr. monographique || Care se referă la monografie, propriu monografiei.
monografie, monografii, s.f. || Din fr. monographie; mono- + gr- graphein „a descrie44 || Studiu ştiinţific, amplu şi aprofundat, cu privire ia un singur subiect.
monogramă, monograme, s.f. || Din fr. mono-gramme; mono- + gr. gramma „literă44 || Semn* (scris, gravat sau brodat) format prin alăturarea sau prin împletirea iniţialelor numelui şi prenumelui uneipersoane.
645
MONSTÈU
monoic, -ă, monoici, -ce, adj. || Din fr. monoïque; mono- -f gr. oikos „locuinţă44 || (Despre plante) Care are flori unisexuate, situate, atît cele mascule cît şi cele femele, pe acelaşi individ (ex. porumbul).
monolit, -ă, monoliţi, -te, adj., s.n. || Din fr. monolithe; mono- + gr. lithos „piatră44 || 1. Adj. Alcătuit sau executat dintr-un singur bloc (de piatră). ® (Fig.) Unitar, omogen; trainic, solid.
2.	S.n. Monument format dintr-un singur bloc de piatră.
monolog, monoloage, s.n. || Din fr. monologue; mono-gr. logos „vorbire44 || 1. Scenă dintr-o lucrare dramatică în care un personaj, fiind singur pe scena, îsi exprimă cu glas tare fondurile. O M. interior — procedeu literar de analiză psihologică prin care personajul supune analizei propriile sale stări sufleteşti. © Lucrare dramatică de proporţii reduse, destinată să fie interpretată de către un singur actor. 2. Vorbire continuă, prelungită, a cuiva fără a da putinţă de replică; vorbire cu sine însuşi.
monologa, monohghez, vb. I. Intranz. || Din fr. monologuer || A vorbi singur; a vorbi cu sine însuşi.
mondm, monoame, s.n. || Din fr. monôme; mono- + gr. nomos „împărţire44 || 1. Expresie algebrică alcătuită dintr-un singur termen.
2. (Fig.) Şir, succesiune neîntreruptă, monomame, monomanii, sd. || Din fr. mono-
rmanie; mono- 4- gr. mania „nebunie44 || Stare patologică manifestată prin obsesia unui singur gînd; idee fixă.
monomér, monomeri, s.m. || Din fr. monomère; mono- + gn meros „parte44 || Substanţă chimică cu masă moleculară mică şi cu compoziţie -simplă, capabilă să polimerizeze şi să dea naştere la macromolecule.
monometalîsm s.n. |] Din fr. monométallisme[[ Sistem bănesc bazat pe un singur etalon metalic (aur sau argint); teorie care preconizează acest sistem.
monoplan, monoplane, s.n. || Din fr. monoplan \\ Avion cu o singură aripă, dispusă transversal şi simetric faţă de axa lui longitudinală.
monoplegie, monoplegii, s.f. || Din fr. mono-plégie; mono -+ gr. plege „lovitură44 || Paralizie , a unui singur membru.
monopol, monopoluri, s.n. || Din germ. Monopol, fr. monopole; mono- + gr. polein „a vinde44 |[
1.	Drept exclusiv pe care îl are cineva (de obicei statui) de a dispune de ceva, de a efectua ceva (în special de a produce şi de a desface anumite mărfuri). 2. Mare întreprindere sau uniune de întreprinderi capitaliste care concentrează o însemnată parte a producţiei şi a desfacerii unei mărfi, ceea ce îi permite să îngrădească libera concurenţă, să domine piaţa şi să impună astfel de preţuri încît să obţină profituri ridicate.
3. (Fig.j Drept exclusiv pe care şi-l arogă cineva.
monopolist, “ă, monopolişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din fr. monopoliste || 1. Âdj. Care se referă îa monopol, care ţine de monopol. 2. S.m. şi f. Capitalist care participă la un monopol (2).
monopoliza, monopolizez, vb. I. Tranz. J| Din r. monopoliser II1. A exercita un monopol (1),
a supune unui monopol. 2. (Fig.) A-şi aroga drepturi exclusive asupra unor lucruri, privilegii etc.
monorâi, monoraiuri, s.n. || Din fr. monorail; mono- + fr. rail „şină44 || Monoşină.
monorimă, monorime, s.f. || Din fr. monorime |j Repetare a aceleiaşi rime într-o succesiţine de versuri.
monosilâb,.-ă, monosilabi, -e, adj. || Din fr» monosyllabe || (Despre cuvinte; şi substantivat) Care este format dintr-o singură’silabă.
monosilabic, -ă, monosilabici, -ce, adj^ |] Din fr. monosyllabique || (Despre cuvinte) Care are o singură silabă. © (Despre limbi) Format mai ales din cuvinte care au o singură silabă.
monoşină, monoşine, s.f. || Mono- -j- şină |j Cale de rulare terestră sau suspendată alcătuită dintr-o singură şină; monorai.
monoteism s.n. || Din fr. monothéisme; mono -4“ gr. theos „zeu44 || Sistem religios care recunoaşte o singură divinitate (ex. creştinismul, mozaismul).
monoteist, -ă, moiîoteişti, -ste, adj., s.m. şi f. II Din fr. monothéiste || 1. Adj. Care se refera la monoteism, care aparţine monoteismului. 2. S.m. şi f. Adept al monoteismului.
monotip, monotipuri, s.n. || Din fr. monotype; mono- + gr. typos „caracter44 || Maşină tipografică cu care se culege şi se toarnă fiecare literă în parte.
monoton, -ă, monotoni, -e, adj. |[ Din fr. monotone || 1. (Despre glas, melodii; adesea adverbial) Care păstrează mereu acelaşi ton. 2. (Fig.) Lipsit de variaţie; uniform; p. ext. plicticos. (Adverbial) Ploua monoton (Sadoveanu).
monotonie, monotonii, s.f. || Din fr. monotonie || însuşirea de a fi monoton ; lipsă de varietate sau de vadaţie; uniformitate plictisitoare.
monotrém, monotreme, s.n. || Din fr. tnono-trème; mono- + gr. trema „orificiu44 || (La pl.) Ordin de mamifere primitive care depun ouă; mameloanele lipsesc ; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin (ex. ornitorincul).
monovalent, -ă, mono v atenţi, -te, adj. || Din fr. monovalent || (Despre elemente chimice) Care are valenţa unu.
monovérb, monoverbe, s.n. |[!Din it. mono-verbe; mono- -f* lat. verbum „cuvînt44 || Joc distractiv care constă în' a reprezenta un cuvînt prin litere combinate între ele sau prin figuri, sensul cuvîntului reieşind din poziţia elementelor componente.
monoxilă, monoxile, s.f. I! Din fr. monoxyle; gr. monoxylos „făcut dintr-un singur lemn44 || Ambarcaţie făcută dintr-un trunchi de copac scobit.
monozaharidă, monozahariÿe, s.f. || Din fr. monosaccharide || Substanţă chimică organică din clasa glucidelor, care nu se poate desface în zaharide mai simple.
monsenior, monseniori, s.m. || Din fr. monseigneur || Titlu acordat în Occident principilor din familiile domnitoare, cardinalilor şi altor prelaţi.
monstru, monştri, s.m. || Lat. monstrum, fr. monstre || 1. Fiinţă mitologică cu corpul format
MONSTRUOS
646
diri părţi ale unor animale diferite sau din unele părţi de om şi altele de animal. 2. Fiinţă cu mari anomalii fizice. 8. (Fig.) Persoană cu mari defecte morale; om josnic, crud. 4. Namilă, matahală. • (Fig.; adjectival; adesea familiar) De proporţii mari, extraordinar.
monstruăs, -oâsă, monstruoşi,	-oase, adj.
|| Din fr. monstrueux || 1. Ca un monstru; urît, hidos, cu mari anomalii. 2. (Despre fapte, acţiuni) Oribil, groaznic. 3. Exagerat de mare, enorm, colosal.
monstruozitate, monstruozităţi, s.f. || Din fr, monstruosité || Faptul de a fi monstruos; ieşit din comun, anormal (ca aspect, ca proporţii etc.). • (Fig.) Ceea ce îngrozeşte, revoltă; grozăvie, cruzime.
mont, monturi, s.n. || Din bont || 1, Parte care rămîne dintr-un membru amputat. 2. Capăt al unui os sau articulaţie proeminentă (patologică).
montă, montez, vb. I. Tranz. || Din fr. monter \\
1.	A asambla şi a aşeza la locul lor diferitele piese ale unui sistem tehnic. • A amplasa un aparat la locul de funcţionare. • A fixa pietre preţioase într-o bijuterie. 2. A pregăti reprezentarea unui spectacol artistic ; a pune în scenă.
3.	A aţîţa, a întărită pe cineva împotriva cuiva.
montaj, montaje, s.n. || Din fr. montage || 1* Faptul de a monta (1); concr. ansamblu, sistem realizat prin montare. 2• Realizarea legăturilor electrice ale elementelor unei instalaţii sau ale unui circuit. 3. Operaţie de alegere a secvenţelor imaginii şi a sunetului şi de asamblare a lor în succesiunea scenariului unui film. OM. radiofonic = pregătirea unei opere literare sau muzicale în vederea reprezentării în cadrul unei emisiuni radiofonice. M. de televiziune = realizarea unei emisiuni finale după selectarea înregistrărilor.
montan, -ă, montani, -e, adj. || Din lat. mon-tanus II De munte, specific muntelui; de la munte.
montant, montanţi, s.m. || Din fr., montant || Bară care se aşază vertical într-o construcţie, pentru a servi ca piesă de susţinere.
montare, montări, s.f. Acţiunea de a monta; realizare a unui montaj.
montă, monte, s.f. || Din fr. monte |] împreunare a două animale de sex opus în vederea reproducţiei.
montor, montori, s.m. |j Din fr. monteur || Muncitor specializat care efectuează operaţii de montaj (2).
montură, monturi, s.f. || Din germ. Montur, fr. monture || 1. Parte a unui sistem tehnic (maşină, mecanism, aparat) în care se montează o piesă. 2* Garnitură de metal în care se fixează o piatră preţioasă.
monument, monumente, s.n. || Din fr. monument, lat. monumentum || 1. Operă de sculptură sau de arhitectură făcută în amintirea unei personalităţi sau a unui eveniment important; p. ext. construcţie de o deosebită valoare istorică sau arhitectonică. 2. M. al naturii = plantă, animal, formaţie naturală etc. de mare însem-
nătate ştiinţifică sau estetică, ocrotite prin lege.
3.	(Fig.) Document istoric, scriere, creaţie culturală de însemnătate naţională sau internaţională.
monumental, *ă, monumentali, -e, adj. || Lat. monumentalis, fr. monumental, it. monumentale || Care se referă la monumente. • Grandios, măreţ, impunător.
monumentalitate s.f. || Din fr. monumentalité || însuşirea a ceea ce este monumental ; grandoare, măreţie.
mops, (1) mopşi, s.m., (2) mopsuri, s.n. Iî Din germ. Mops || 1. S.m. (Zool.) Buldog.
2. S.n. Cleşte cu fălci curbate folosit la strîn-gerea ţevilor în cadrul operaţiilor de montare
mor interj. || Onomatopee || Cuvînt care redă mormăitul ursului.
moracée s.f. pl. || Din fr. moracées; lat. morus „dud“ II Familie de plante lemnoase, rareori erbacee, în general din regiunile tropicale şi subtropicale, cu flori unisexuate dispuse în inflorescenţe şi fructe nucule, achene sau drupe, reunite într-un fruct compus (ex. dudul, smo-, chinul).
moral, -ă, morali, -e, adj., s.n. || Din lat. moralis, fr. moral || 1. Adj. Care se referă la morală; etic; care este în conformitate cu normele moralei; cinstit, bun. 2. Adj. Care ţine de spirit sau de intelect. 3. S.n. Ansamblul facultăţilor sufleteşti; stare sufletească; tărie sufletească. O Expr. A ridica moralul cuiva = a îmbărbăta pe cineva.
morală, morale, s.f. || Din lat. moralis, fr. morale II1. Formă a conştiinţei sociale care reflectă şi- fixează, în principii, norme, reguli, cerinţele de comportare privind raporturile dintre indivizi şi dintre aceştia şi colectivitate (familie, societate, naţiune, popor). 2. Etică; doctrină morală, ş învăţătură care se desprinde dintr-o scriere (mai ales dintr-o fabulă.
3. (Fam.) Mustrare, dojană.
moralist, moralişti, s.m. |] Din fr. moraliste || Persoană (scriitor, pedagog) care se ocupă cu probleme de morală (1).
moralitate s.f. || Din lat. moralitas, -atis, fr. moralité || însuşirea a ceea ce este moral; comportare conformă cu principiile moralei.
moraliza, moralizez, vb. I. Tranz. || Din fr. moraliser || 1. A îndruma pe cineva spre o comportare conformă cu principiile moralei.
2.	(Fam.) A face cuiva’morală; a mustra, a dojeni, moralizator, -oare, moralizatori, -oare, adj.
II Din fr. moralisateur || Care contribuie la răspîn-direa şi la apărarea principiilor moralei; care dă învăţături morale ; educativ.
moralmente adv. |) Din fr. moralement, it. moralmente || Din punct' de vedere moral, sub raport moral.
morar, morari, s.m. || Din moară || 1. Proprietar sau administrator al unei mori; muncitor într-o întreprindere de morărit. 2. Gîndac cu aripile lucioase, brune sau negre, care trăieşte în făină, în lemn putred, în gunoaie etc.
moratoriu, -ie, moratorii, s.n., adj. || Din it. moratorio, lat. moratorium, germ. Moratorium ||
1.	S.n. Amînare a plăţii datoriilor publice sau
647
MORM1NT
particulare scadente, stabilită prin lege pentru un anumit timp sau pentru perioada existentei unor împrejurări speciale (război, calamităţi naturale etc.)*. 2. Adj. Care se referă la moratoriu (o. care ţine de moratoriu. O Dobtnzi moratorii = dobînzi asupra datoriilor socotite pentru perioada de la data acordării moratoriului şi pînă la data achitării lor.
moravuri s.n. pl. || Din năravuri (refăcut după lat. mos, moris) || Obiceiuri, deprinderi ale unei colectivităţi (popor, clasă socială etc.) sau ale unei persoane, în legătură cu conduita morală; • moralitate, conduită morală.
morărit s.n. || De la morar || 1. Operaţiile de măcinare a cerealelor. 2. Ocupaţia, meseria morarului.
morăriţă, morăriţe, s.f. || Din morar [| Soţie de morar;* proprietară a unei mori. Mergeam la iaz, unde întîlneam pe Ilinca, o fată de suflet a morăriţei /Gane).
mori), morburi, s.n. |j Din lat. morbus || (Livr.) Boală. O Morbul lui Pott — tuberculoză a coloanei vertebrale.
morbid, -ă, morbizi, -de, adj. || Din lat. mor-bidils, fr. morbide || Care denotă o stare bolnăvicioasă sau care rezultă dintr-o astfel de stare; nesănătos (din punct de vedere fizic sau moral).
morbideţe s.f. || Din fr. morbidesse, it. morbi-dezza || (Livr.) Rafinament bolnăvicios; sensibilitate excesivă; delicateţe, moliciune reflectate în creaţii artistice (îndeosebi în artele plastice).
morbiditate s.f. [| Din fr. morbidité || 1. Caracterul a ceea ce este morbid; faptul de a fi bolnav; predispoziţie la îmbolnăvire. 2. Frecvenţa cazurilor de îmbolnăvire în Gadru 1 unei populaţii într-o anumită perioadă de timp.
morbds, -oâsă, morboşi, -oase, adj. || Din lat. morbosus || (Astăzi rar) Bolnav.
mdrcov, morcovi, s.m. || Din bg. morkov [| Plantă legumicolă din familia umbeliferelor, cu rădăcina îngroşată, de culoare galbenă-roşiatică, folosită în alimentaţie.
morcoveâncă, morcovence, s.f. || Din morcov || Plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu frunze lucitoare, flori albe şi fructe ovale. Creşte în regiunile de munte.
mordant, mordanţi, s.m. || Din fr. mordant || Substanţă care fixează coloranţii pe fibrele textile. Are afinitate şi pentru un anumit colorant.	‘
morenă, morene, s.f. || Din fr. moraine || Acumulare de pietriş, nisip, sfărîmături de stînci etc. transportate de gheţari şi depuse în locul de topire a gheţii; depozitul format din acest material.
morfem, morfeme, s.n. || Din fr. morphème; gr. morphe „formă“ || (Lingv.) Cea mai mică unitate din structura morfologică a euvîntului (prefix, sufix, desinenţă etc.), avînd un sens determinat (lexical sau gramatical).
morfină s.f. II Din fr. morphine, de la n. pr. Morfeu, zeul somnului || Alcaloid extras din opiu, cu acţiune puternic analgezică, folosit în medicină, dar care, utilizat cronic, produce intoxicaţii grave.
morfinism s.n. || Din fr. morphinisme || Intoxicaţie cronică cu morfină.
morîinomăn, -ă, morfinomani, - e, s.m. şi L || Din fr. morphinomane || Persoană care suferă de morfinomanie, care foloseşte în mod curent morfină.
morfinomanie s.f. [| Din fr. morphinomanie |[ Toxicomanie care constă în introducerea repetată în organism a unor doze de morfină.
morfoli, morfolesc, vb. IV. Tranz. || Formaţie onomatopeică || A mesteça un aliment cu gingiile şi cu limba (în lipsa dinţilor) ; a molfăi.
• A învîrti în gură sau între dinţi un lucru necomestibil. '	.
morfologic, -ă, morfologici, -ce, adj. || Din fr. morphologique || 1. (Biol.) Care se referă Ia forma şi Ia structura organismelor. 2. (Gram.) Care aparţine morfologiei (2), care se referă la stu-> diul părţilor de vorbire şi la flexiunea lor.
morfologie s.f. || Din fr. morphologie; gr. morphe „formă“ + logos „studiu“ || 1. Disciplină a biologiei care studiază forma şi structura organismelor vii. 2. Parte a gramaticii care se ocupă cu studiul regulilor de modificare a formei cuvintelor.
morgana adj. v. fata morgana* morganatică, morganatice, adj. |f Din fr. morganatique II Căsătorie m. = căsătorie între un bărbat dintr-o familie domnitoare şi o .femeie de rang social inferior.
mdrgă1 s.f. || Din fr. morgue [| (Livr.) A li tu- • dine arogantă, trufie, orgoliu.
mdrgă2, morgi, s.f. || Din fr. morgue || Sală specială într-un spital în care se depun cadavrele pentru constatarea cauzei decesului.
morişcă, morişti, s.f. || Din moară |] 1. Moară mică (de vînt, de apă). 2. Obiect imitînd aripile unei mori de vînt, care se aşază (ca ornament) pe acoperişul caselor sau se pune ca sperietoare pentru păsările din semănături. 8. M. hidraulică — instrument care serveşte la paăsurarea vitezei unui curs de apă. 4. (Pop.) Rîşniţă pentru cafea, piper etc. 5. Jucărie care se învîrteşte cu nana, producînd un zgomot caracteristic.
mormân, mormane, s.n. Grămadă mare de obiecte, îngrămădite unele pestq altele, sau dintr-un material strîns la un loc.
mormăi, mormăi, vb. IV. Intranz. [j Din mor || 1. (Despre urşi) A scoate sunete caracteristice speciei. Se face ursoaica ghem... Mormăie (Stancu). 2. (Despre oameni) A vorbi nedesluşit pe un ton coborît (pentru a-şi manifesta nemulţumirea). Mormăie paznicul, Mişcîndu-şi băţul (Beniuc).
mormăit, mormăituri, s.n. Faptul de a mormăi. • Vorbire nedesluşită, pe un ton coborît. Omul... scoase un scurt mormăit (Călinescu).
mormînt, morminte, s.m || Lat. monumenţum || Groapă săpată în pămînt pentru înhumarea celor decedaţi; locul unde este înmormîntat cineva; monument funerar, cavou. O Expr. A băga pe cineva în mormînt = a pricinui moartea cuiva; p. ext. a necăji, a chinui pe cineva. A intra în mormînt = a muri.
MORMINTAL
€48
mormîntâl, -ă. mormîntali, -e, adj. || Din
mormint II (Livr.) Ete mormînt, funerar. O Tăcere mormîntalâ = tăcere deplina, linişte totală. ® De înmormîntare, funebru.
mormoldc, mormoloci, s.m. || Din ser. mormo-Ijac || 1. Larvă de batracieni. 2. Epitet glumeţ dat copiilor mici.
morocănos, -oâsă, morocănoşi, -oase, adj. II Din morocăni, rëg. „a mustra, a cicăli“ || Prost dispus, posac, ursuz, posomorit.
morôi, moroi, s.m. |] Cf. sl. mora || (în superstiţii) Strigoi.
mdrsă, morse, s.f. || Din fr. morse || Mamifer acvatic din regiunile polare, lung de 3—4 m, cu. membrele scurte, în formă de lopeţi, cu caninii superiori foarte dezvoltaţi.
morse subst. invar. || Din fr. morse, de la numele inventatorului Morse || Alfabet Morse = cod telegrafic, în care literele alfabetului sînt reprezentate prin puncte şi linii.
mort, moartă, morţiş moarte, adj*, s.m. şi f. fi Lat. mortuus || 1. Adj. Care nu mai trăieşte, care a murit. O Expr. (Substantivat) A face pe mortul în păpuşoi — a se face că nu ştie nimic, a face pe prostul. A fi% mort după ceva (sau după cineva) = a ţine mult la cineva sau la ceva. A fi mai mult mort decît viu = a fi istovit, epuizat (de boală, în urma unui efort sau a unei emoţii). Nici mort = (cu construcţii negative) cu nici un preţ, în nici un caz. Mort-copt = cu orice preţ, necondiţionat. A fi beat mort (sau mort de beat) == a fi foarte beat. 2. Adj. (Despre părţi ale corpului) Paralizat* inert. O Os mort = excrescenţă osoasă sau car-tilaginoasă pe corp. 3. Adj. (Despre obiecte) Fără viaţă; neînsufleţit; nemişcat; (despre oraşe, străzi) lipsit de viaţă, de mişcare, de zgomot, e (Despre culori) Fără strălucire; (despre frunze) uscat, veşted. O Natură moartă = pictură care înfăţişează obiecte (flori, fructe, cărţi etc.).
4.	Âdj. Limbă moartă — limbă care a încetat să mai fie vorbită ca limbă maternă. Unghi mort == loc care nu poate fi atins de un proiectil, "din cauza imposibilităţii de a realiza traiectoria corespunzătoare. Punct mort = poziţie a unui mecanism bielă-manivelă, în care axele se suprapun sau vin" în prelungire. Linie moartă — linie de cale ferată care serveşte numai pentru ga-rare. O Expr. A fi (sau a trece) pe linie moartă = a fi înlăturat dintr-un post însemnat. 5. S.m. şi î. Persoană care a murit, defunct. O Apa morţilor — fata morgana.
mortal, -ă, mortali, -e, adj. || Din lat. mor-talis II 1. Care provoacă moartea; ucigător. O Salt m. = figură acrobatică constînd în rotirea v liberă a corpului în aer. 2. Specific unui mort, ca de mort. .
mortalitate s.f. || Din fr. mortalité || Frecvenţa cazurilor de deces în cadrul unei populaţii într-o anumită perioadă de timp. O M. infantilă = frecvenţa deceselor în primul an de viaţă la o mie de născuţi vii.
mortar, mortare, s.n. |J Din lat. mortarium || Material de construcţie alcătuit din amestec de var, nisip, ciment şi apă, folosit ca element de legătură între cărămizi.
mortăciune, mortăciuni, s.f. || Lat. morticina \\ Cadavru de animal; stîrv, hoit. e (Fig.) Fiinţă foarte slabă, lipsită de energie, de vigoare.
mortezâ, mortezez, vb. I. Tranz. || Din fr. mortaiser^ || A prelucra cu ajutorul mortezei.
mor teză, morteze, s.f. || Din fr. mortaise [| Maşină-unealtă cu care se prelucrează, prin aşchiere,s suprafeţele metalice cu profil complex.
mortier, mortiere, s.n. || Din fr. mortier || Armă de foc cu ţeava scurtă şi cu traiectoria proiectilului de curbură mare.
mortifică, mortific, vb. I. Tranz. || După fr. mortifier || A supune pe cineva la chinuri fizice şi morale; a tortura.
x _____________________„j:	tj~\ ~
iiivj tnivui-, -*», mut LOf ivuţo,	ctuj.	e	.
ţesuturi organice) Mort, distrus; cangrenat.
mortuar, -ă, mortuari, -e, adj. j| Din fr. mortuaire H Care se referă la mort sau la înmormîntare ; funebru, funerar.
morţiş adv. || Din moarte || Cu orice preţ; cu încăpăţînare.
morţiu adv. || Din moarte || A urla (sau. rar, a fluiera) a morţiu = a urla (sau a fluiera) prelung şi trist (ca o prevestire de moarte). Şi latră-a pustiu şi urlă-a morţiu (Pop.).
mofulă, morule, s.f. || Din fr. morula || Primul stadiu de dezvoltare embrionară la animale.
morûn, moruni, s.m. || Din bg. moruna || Peşte de mare din familia acipenseridelor, cu corpul masiv, .lung de 2 — 4 m, fără solzi, apreciat pentru carnea şi icrele lui (negre). Trăieşte în Marea Neagră şi în Marea Caspică, de’unde migrează în fluvii pentru reproducere.
morvă, morve, s.f. || Din fr. morve || Boală contagioasă la cai şi Ia alte animale, manifestată prin ulceraţii ale foselor nazale; răpciugă. Se poate transmite şi la om, 'fiind, de obicei, mortală.
mo&afîr s.m. v. musafir, mosc, (1) moşti, s.m., (2) moscuri, s.n. || Din ngr. m,oshos || 1. S.m. Mamifer rumegător originar din Asia, de mărimea unei căprioare, fără coarne, cu caninii superiori foarte lungi. 2. S.n. Substanţă cu miros caracteristic, secretată de o glandă situată pe abdomenul masculului moscului (1), utilizată în industria parfumurilor.
moscat, -ă, moscaţi, -te, adj. || De Ia mosc || Cu miros de mosc. O Bou m. =* mamifer intermediar ca aspect între oi şi vitele cornute, cu corpul acoperit cu păr des şi lung, şi a cărui carne miroase a mosc (2). Trăieşte în regiunile arctice din America de Nord şi în Groenlanda.
moschee, moschei, s.f. [| Din fr. mosquée || Templu de cult mahomedan; geamie.
mosor, mosoare, s.n. || Din ser. mosur, bg. masur ]] Piesă cilindrică de lemn, de metal sau de material plastic, pe care se înfăşoară fire de aţă, de lînă, de sîrmă etc.; piesa împreună cu firele înfăşurate.
mdstră, mostre, s.f. || Din ngr. mostra, it. mostra || Exemplar dintr-o serie de obiecte identice sau parte dintr-o cantitate de material, dintr-o maria etc. folosite pentru a aprecia anumite caracteristici ale obiectelor sau ale
MOTIV
materialelor respective; eşantion. O Tîrg de mostre = tîrg in care se expun mostre pentru informarea cumpărătorilor.
moş, moşi, s.m. |) Guv. autohton || 1. Bărbat bâtrîn, moşneag; p. restr. termen cu care o persoană mai tînără se adresează unui bătrîn. O Moş Martin, denumire glumeaţă dată ursului. O Expr. A venit Moş Ene pe la gene, se spune clnd i se face cuiva somn, cînd începe să moţăie. 2. (înv. şi reg.) Bunic. • (Mai ales la pl.) Ascendent (îndepărtat), înaintaş, strămoş. O Expr. JWin (sau de la) moşi-strămoşi — moştenit de la strămoşi; de demult, din vremuri îndepărtate. A spune (sau a înşira, a îndruga) moşi pe groşi (sau moşi păroşi) = a spune, a îndruga nimicuri, verzi şi uscate. De eind eu moşii verzi = de foarte multă vreme. 3. (La pl.) Bîlci tradiţional la care sînt organizate distracţii publice. Să ne vedem sănătoşi în tîrg la moşi (Pop.). O Expr. S-a strîns lumea ea la moşi, se spune cînd se adună lume multă pentru’ a vedea ceva interesant.
moşi, moşesc, vb. IV. |] Din moaşă || 1. Tranz. A da unei femei ajutorul necesar cînd naşte; a da primele îngrijiri unui nou-născut. 2. Intrau z. şi refl. (Fam.) A se trudi mult la un lucru; a lucra încet, a (se) mocoşi, a (se) mocăi.
moşie, moşiei, s.m. (Fam.; folosit mai ales ca apeiaiîv) Diminutiv al lui moş. Moşiculel ştii prea bine că noi toate te iubim (Pann).
moşie, moşii, s.f. [| Din moş || 1. Mare proprietate funciară aparţinind unui moşier. 2. (înv. şi pop.) Pămînt strămoşesc, ţară natală, patrie.
moşier, moşieri, s.m. || Din moşie || Proprietar ai* unei moşii; latifundiar.
moşiere&să, moşieresc, s.f. |] Din moşier || Proprietară a unei moşii; soţie de moşier.
moşieresc, -eâscă, moşiereşti, ad*j. || Din moşier j] Care se referă la moşier sau la moşierime, care aparţine moşierului sau moşierimii.
moşierime s.f. |j Din moşier |] Clasă socială exploatatoare, formată din’ marii proprietari funciari, descendentă a clasei de stăpîni feudali. ® Mulţime de moşieri.
moşmoână, moşmoane, s.f. |j Din tc. muşmu-la !| Fructul comestibil al moşmonului, drupă falsă cu gust dulce-acrişor.
moşmdn, moşmoni, s.m. Jj 'Din moşmoanâ [| Pom fructifer din familia rozaceelor, înalt pînă la 5 m, cu frunze eliptice mari, flori albe şi fructe comestibile. Originar din sudul Europei şi din Persia; la noi creşte sălbatic sau se cultivă.
moşmondi, moşmondesc, vb. IV. Intranz. || Cf. moşmon || A lucra încet, neîndemînatic, a migăli.
moşmoni, moşmonesc, vb. IV. Intranz. şi refl. A se mişca încet şi greoi; a lucra încet şi fără spor; a se necăji să facă ceva, a (se) mocoşi.
moşneag, moşnegi, s.m. || Cf. moş || Om bâtrîn; moş. Cu mîna înţepenită pe cîrmă sta un moşneag gîrbovit (Bart).
moşncân, moşneni, s.m. || Cf. moş, moşie || (în orînduirea feudală, în Ţara Românească) Ţăran liber, proprietar în devălmăşie al unei
bucăţi de pămînt moştenite de la un străbun comun; moştean (2).
moşnegei, moşnegei, s.m. Diminutiv al lui moşneag; moşnegiiţ. Vitoria fugea cu ochii ei iuţi de la moşnegei... la nasul omului fudul (Sado veanu).
moşnegăţ, moşneguţi, s.m. Diminutiv al lui moşneag; moşnegei.
moşnenesc, -eâscă, moşneneşti, adj. Care se referă la moşneni, care aparţinea moşnenilor. Puica era, de asemeni, neam moşnenesc (Q.M, Zamfirescu).
moştean, moşteni, s.m. [| Cf. moşnean, moşteni II1. (înv. şi reg.) Moştenitor, li primi cu tot onorul cuvenit moşteanului împărăţiei Bizantine (Negruzzî). 2. Moşnean.
moşteni, moştenesc, vb. IV. Tranz. || Cf. moştean [| A dobîndi un bun, un patrimoniu prin moştenire. • A deveni moştenitorul, succesorul cuiva. • A deţine pe cale ereditară o însuşire, o caracteristică.
moştenire, moşteniri, s.f. 1. Faptul de a moşteni; transmitere a patrimoniului unei persoane decedate către una sau mai multe persoane în viaţă; concr. bun material moştenii. Mircea... reclamă de la turci această moştenire (Bălcescu). 2. (Fig.) Valori morale, culturale, artistice etc., care se transmit de la o generaţie la alta.
moştenit, -ă, moşteniţi, -te, adj. Dobîndit prin moştenire; rămas de la înaintaşi; ereditar.
moştenitor, -oare, moştenitori, -oare, s.m. şi f. || Din moşteni [(1. Persoană care moşteneşte bunuri materiale; persoană care urmează pe cineva într-un post, într-o demnitate; succesor. O (Adjectival) Prinţ m. = prinţ care urmează să se urce pe tron după moartea suveranului.
2.	Fiu, copil (în raport cu părinţii săi).
moşuiică, moşulici, s.m. (Fam.; folosit adesea ca* termen de adresare) Diminutiv al lvfi moş. Moşuiică s-a lăsat... de alte bazaconii (Pas), moşuroi s.n. v. muşuroi.	,
motân, motani, s.m. Masculul pisicii; cotoi, pisoi. Şi motanul toarce-n sobă (Eminescu).
• Epitet dat unei persoane tăcute, ascunse, ipocrite.
motănâş, motânaşi, s.m. Diminutiv al lui motan. Motănaşul ţupăi delicat pe horn (Sado-veanu).
motdl, moteluri, s.n. || Din fr. motel || Hotel construit pe un important traseu turistic, pentru cazarea călătorilor şi parcarea automobilelor.
motdt s.n. || Din fr. motet || Compoziţie muzicală polifonică în care fiecărei strofe sau verset din text îi corespunde o melodică şi o ritmică proprie.
motilitâte, motilităţi, s.f. || Din fr. moiilite; lat. motus, part. lui movere „a mişca“ || Proprietate a unor organe de a efectua mişcări de contracţie şi de relaxare; motricitate.
motiv, motive, s.n. || Din fr. motif, it. motiva, germ. Motiv || 1. Cauza, raţiunea unei acţiuni, a unui fapt; imbold care împinge la o acţiune. O Fără motiv = nejustificat. 2. Pretext. (3 Pe motiv că... = pretextînd că... 3, Cel mai mic element constitutiv al unei compoziţii muzicale.
MOTIVA
650
4.	Element pictural, sculptural etc. într-o compoziţie decorativă sau arhitectonică. 5. (Lat.) Temă.
motivă, motivez, vb. I. Tranz. || Din fr. motiver O 1. A expune motivele unei fapte, ale unei atitudini, ale unei acţiuni etc. • A constitui motivul, temeiul unei acţiuni, al unui act etc.
2.	Spec. .(Despre elevi, studenţi) A prezenta o motivare (scrisă) a absenţelor de la cursuri.
motivare, motivări, s.f. 1. Acţiunea de a motiva; expunere de motive. 2, Bilet prin care se justifică absenţele unui elev de la cursuri.
motivaţie, motivaţii, s.f. || Din fr. motivation || (Psih.) Totalitatea * motivelor sau mobilurilor car© determină o acţiune.
moto-1 |! Din fr. moto- (< moteur „motor44) ]j Element de compunere însemnînd „pus în mişcare ca ajutorul unui motor44, „echipat cu motor44, car© serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
indto2, moto uri, s.n. || Din it. mo tio, germ. Mom I) Citat luat de obicei din opera unui scriitor consacrat şi pus la începutul unei lucrări sau al unui capitol pentru a sugera ideea principală a lucrării.
motoăşcă, m&toaşte, s.f. || Din ucr. motoşka || (Reg.) Scul sau ghem (de fire textile). • Smoc (de ltaă, de păr); mănunchi (de flori); ciorchine.
• Cocoloş.
motocel, motocei, s.m. || Din motoc, rar, „ca-ier“ f (Reg.) Ghemuleţ; ciucure." Cmc? mă gîn-dese... la stîlpul hornului unde lega mama o sfoară? cu motocei la capăt (Creangă).
motocicletă, motociclete, s.f. |] Din fr. moto-cyclem |ţ Vehicul cu două roţi în linie sau cu trei roţi în triunghi, pus în mişcare de un motor cu ardere internă şi folosit pentru transportul a 1—3 persoane.
* motociclism s.n. || Din fr. motocyclisme || Ramură sportivă practicată cu motocicleta, con-stînd din curse de rezistenţă, de yiteză, de moto-cros etc.
motociclist, -ă, motociclişti, -ste, s.m. şi f., adj. || Din fr. motocycliste || 1. S.m. şi f. Persoană care conduce o motocicletă; sportiv care practică motociclismul. 2. Adj. Care se referă la motociclism sau la motociclişti (1).
motocompresor, motocompresoare, s.n. IfDin fr. motocompresseur, rus. motokompressor || Agregat format dintr-un motor şi un compresor, montate pe un şasiu comun, folosit pe şantiere pentru a produce aer comprimat.
motocros, motocrosuri, s.n. || Din fr. moto-eross || Cursă de motociclete,«care se desfăşoară pe un teren accidentat. O M. nautic = curse <îare se desfăşoară cu ambarcaţii speciale pe apă.
motoflete, moto fie ţi, s.m. || Gf. mototol, nătâ-fkte || (Reg.) Om neîndemînatic, prost, bleg.
motonavă, motonave, s.f. |j Moto-1 -p navă |[ Navă propulsată cu ajutorul unei elice, al unei roţi cu zbaturi etc., antrenate de unul sau de mai multe motoare cu ardere internă.
motopdmpă, motopompe, s.f. IfDin fr. motopompe, rus. motopompa || Agregat constituit
dintr-o pompă şi un motor, montate pe un şasiu comun.
motopropulsor, motopropulsoare, s.n. || Din fr. motopropulseur || Agregat format în general dintr-un motor cu ardere internă, cuplat cu o elice propulsoare sau portantă.
motdr, -oare, mo tor i, -oare, adj., s.n. || Din fr. moteur, germ. Motor || 1. S.n. Maşină de forţă care transformă o formă oarecare de energie în energie mecanică, convertibilă în lucru mecanic. O M. cu ardere internă = motor termic la care arderea combustibilului «are loc în interiorul motorului însuşi. M. electric — motor care transformă energia electrică în energie mecanică; electromotor. M. hidraulic — motor care transformă energia hidraulică a unei mase de apă în mişcare în energie mecanică. M. eo-Нал = motor constituit dintr-un rotor cu elice prin care energia vîntului se transformă în energie mecanică. M. termic = motor care transformă energia termică a unui fluid (aer cald, abur) în energie mecanică. 2. S.n. (Fig.) Impuls, stimulent. 3. Adj. Care produce o mişcare, care pune ceva în mişcare.
motoreaetor, motoreactoare, s.n. || Din fr. mo-toréacteur || Agregat format dintr-un motor cu ardere internă şi un compresor, folosit la propulsia avioanelor.
motorétâ, motorete, s.f. || Din fr. motorette || Motocicletă cu capacitate cilindrică mică (sub 100 cm3), prevăzută cu pedale pentru pornirea motorului.
motorină, motorine, s.f. || Din germ. Motoriu || Combustibil lichid, vîscos, obţinut prin distilarea ţiţeiului sau à unor produse sintetice, folosit la motoarele cu autoaprindere.
motoriza, motorizez, vb. I. Tranz. || Din fr. motoriser IIA înlocui tracţiunea animală prin tracţiune mecanică; a înzestra cu motor un vehicul.
motorizat, -ă, motorizaţi, -te, adj. Prevăzut cu tracţiune mecanică. • (Despre trupe, şi substantivat, n. pl.) Care se deplasează cu autovehicule.
mototdl, -oală, mototoli, -oale, s.n., adj. || Din mototoli II 1. S.n. Cocoloş, ghemotoc. O Expr. A face pe cineva mototol — a doborî pe cineva la pămînt, a-1 lăsa în nesimţire. A se face mototol = a se strînge, a se ghemui. 2. Adj. (Despre oameni) Moale; bleg, nătîng.
mototoli, mototolesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Probabil formaţie onomatopeică |] A (se) face mototol, a (se) strînge ghem. • A (se) şifona, a (se) boţi.
mototolit, -ă, mototoliţi, -te, adj. Făcut mototol, strîns, ghem. • Şifonat, boţit.
motrice adj. invar. || Din fr. motrice \\ Forţă m. == forţă care produce o mişcare.
motricitate s.f. [| Din fr. motricité [] Motili-tate.
moţ1, moţuri, s.n. 1. Şuviţă de păr din frunte sau din creştetul capului. O Expr. A fi cu moţ în frunte (sau mai cu moţ) = a fi mai deosebit, mai grozav decît alţii. A lua (sau a apuca) de moţ = a trage de păr, a bate pe cineva (trăgîn-du-1 de păr). • (Mai ales la pl., în forma moate)
'Şuviţă de păr răsucită pe o cîrpă; p. ext. eîrpă ;folosită în acest scop. 2. Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3. Ciucure. • Pielea roşie de pe capul curcanului, care atîrnă ca un ciucure.
4.	Partea cea mai înaltă, vîrful unui obiect; vîrful ascuţit al unei căciuli, al unei bonete. 5. Moţul-curcanului = plantă erbacee ornamentală, cu "flori purpurii grupate în spice lungi. || PI. şi: moale.
moţ2, moâţă, moţi, moaţe, s.m. şi f. |] Cf. moţ1 II Nume dat românilor din Munţii Apuseni. Vreau să te arăt copiilor mei. Să vadă fi ei un pui de moţ (Stancu).
moţâ, moţez, vb. I. Tranz. şi refl. |] Din moţ1 || A(-şi) aranja moţul1 (1); p. ext. a (se) găti, a (se) împodobi.
moţat, -ă, moţaţi, -te, adj. 1. (Despre oameni şi animale) Care are moţ1 (1), cu moţ. • (Fig.) Care caută să iasă în evidenţă, care se crede superior celorlalţi. 2. (Despre căciuli) Ţuguiat.
moţăi, moţăi3, vb. IV. Intranz. || Din moţ1 || 1. A aţipi (şezînd), a picoti. 2. A da uşor din cap (în"semn de aprobare sau de salut). || Prez. ind. şi: moţăiesc.
moţăiala, moţăieli, s.f. || Din moţăi || Faptul de a ' moţăi; piroteală. • Mişcare, aplecare uşoară a capului în semn de salut, de aprobare etc.
moţălt s.n. Faptul de a moţăi; moţăiaîă. Noaptea nu mai vezi salutările înţepate ale oamenilor mari, nici moţăitul prefăcut al cucoanelor (Delavrancea).	%
moţesc, -eâscă, moţeşti, adj. || Din mof || Care se referă la moţi sau la Ţara Moţilor, caracteristic moţilor.,
moţionâl, -ă, moţionali, -e, adj. || Din moţiune |[ (Gram.; despre sufixe) Care serveşte la moţiune (2); (despre cuvinte derivate) format cu un astfel de sufix.
moţitine, moţiuni, s.f. || Din fr. motion; lat. motio, -onis || 1. Hotărîre exprimată prin vot de către membrii unei adunări, prin care aceasta îşi exprimă atitudinea într-o problemă importantă (politică, economică, socială). 2. Procedeu de formare a substantivelor feminine de la cele masculine sau a celor masculine de la cele feminine, prin adăugarea unui sufix, pentru a marca deosebirea de sex la oameni şi la animale.
moţpân, moţpani, s.m. || Din pol. moscipan, mospan || (Reg.j 1. (Ir.) Domn, boier. 2. Bărbat uşuratic, neserios, afeipeiat. Încotro, moţpane... vrei să speli putina? (Alecsandri).
mov adj. invar., s.n. invar. || Din fr. mauve§
1. Adj. invar. Care are culoarea violet-deschisă. Potirele mov ale florilor glicinei (Macedonski).
2. S.n. invar. Culoarea mov (!)•
movilă, movile, s.f. || Din sl. mogyla, ucr. mogila || 1. Ridicătură de pămînt naturală, mai mică decît dealul, de formă conică, de obicei în regiunile de cîmpie sau de podişuri. 2. Mică ridicătură de pămînt făcută cu scopul de a servi ca semn de hotar. 3. Grămadă,'" vraf, maldăr.
movili, movilesc, vb. IV. Tranz. [| Din movilă || A aşeza grămadă, în formă de movilă.
KffUCAR
movilită, movilite, s.f. Diminutiv al lui movilă. In fundul grădinii era o moviliţâ cu flori pe de margini (Caragiale).
mozaic1, mozaicuri, s.n. || Din fr. mosaîqueT it. mosaico || 1. Lucrare constând din asamblarea unor cuburi mici, colorate, de marmură, sticlă, Ceramică etc. şi fixarea lor pe faţa unui element de construcţie (perete, pardoseală etc.).
• Strat ornamental sau de protecţie, cu suprafaţa lustruită, executat din mortar de ciment în care au fost înglobate granule de piatră con-casată. 2. (Fig.) Amestec de elemente eterogene.
mozaic2, -ă, mozaici, -ce, adj., s.m. şi f. [IDin fr. mosaique || 1. Adj. Care aparţine mozaismului, privitor la mozaism. 2. S.m. şi f. Adept al mozaismului.’
mozaicar, mozaicari, s.m. || Din mozaic1 || Lucrător specializat în lucrări de mozaic1 (1).
mozaism s.n. || Din fr. mosaîsme || Religie monoteistă răspîndită la evrei, ale cărei baze sînt cuprinse în Vechiul testament. M. a fost întemeiat, potrivit legendei, de Moise, la sfîrşi-tul sec. 13 î.e.n.
mozoli, mozolesc, vb. IV. Tranz. |:| Din magh. majszol sau formaţie onomatopeică, cf. molfăi, clefâi || A frămînta ceva în gură fără a sfărîma cu dinţii; a molfăi, a morfoli. I-a dat în mină frîntura de covrig s-o mozolească (Sandu-Aldea).
• Tranz. şi refl. A (se) murdări, a (se) mînji, a (se) mîzgăli.
mrâniţă s.f. || Din sl. *smradunica || îngră-şămînt agricol obţinut din gunoi de grajd fermentat sau din descompunerea altor materii organice.
mreajă, mreje, s.f. || Din sl. mreza || 1. Unealtă de pescuit în apele liniştite, formată dintr-o plasă uşoară. 2. (Fig., mai ales la pl.) Procedeu abil şi viclean de a ademeni sau de a prinde pe-cineva; situaţie în care se află o persoană ademenită printr-un astfel de procedeu. 3. P. anal. Pînză de păianjen.
mreână, mrene, s.f. || Din sl. mrena [| Peşte teleostean de apă dulce din familia ciprinidelor, lung de 25 — 50 cm, cu corpul acoperit cu solzi mărunţi şi cu două perechi de mustăţi în jurul gurii. Icrele sînt toxice.
muâbil, -ă, muabilif -e, adj. || Din fr. muable |j (Livr.) Schimbător, nestatornic.
muc, (1) muci, s.m., (2, 8) mucuri, s.n. || Din lat.’ muccus || 1. S.m. (Mai ales la pl.) Secreţie produsă de mucoasa nazală şi eliminată prin nări. O Expr. A-i pica cuiva mucul după cineva = a-i plăcea cuiva foarte mult cineva, a fi îndrăgostit de cineva. 2. S.n. (Vîrful ars) al unui fitil de luminare, de lampă etc. 3, S.n. Bucăţică rămasă dintr-o luminare aproape consumată sau dintr-o ţigară fumată.
mucalit, -ă, mucaliţi, -te, adj. || Din te. mukallit || (Şi substantivat) Care ştie şă stârnească rîsul, păstrînd un aer de seriozitate; poznaş.
mucâr, mucări, s.n. || Din muc || Unealtă în formă de foarfece cu care se taie capătul ars ai mucului luminărilor pentru a înviora flacăra. Intrau slujitori cu mucări lungi, ca să taie feştilele (Sadoveanu).
#
MUCARER
652
mucarer, mucareruri,~s.n. f[ Din tc. mukarrer „stabilit" || (în evul mediu) 1. Firman de confirmare a domnilor români de către Poarta Otomană. 2. Sumă de bani plătită Porţii Otomane de către domnii români, începînd din sec. 17, pentru a obţine reînnoirea domniei.
mucava, mucavale, s.f. || Din tc. mukawa || Carton gros folosit la legatul cărţilor, la confecţionarea cutiilor şi a ambalajelor etc.
mlicări, mucâresc, vb. IV. Tranz. |)'Din muc ||
1. (Reg.) A tăia mucul ars al unei luminări care fumegă. 2. A tăia virful unor tulpini sau al unor inflorescenţa (pentru a grăbi maturizarea părţilor purtătoare de rod).
mucea s.m. art. || Din muc || Copil căruia îi curg mucii; p. ext. copilandru; epitet dat unui tînăr care face pe grozavul, care-şi dă aere.
muced, -ă, mucezi, -de, adj. || Lat. mucidus || Care este acoperit sau pătruns de mucegai; mucegăit.
mucegai, mucegaiuri, s.n. || Din muced || Nume dat ciupercilor saprofite sau parazite care formează un strat cenuşiu sau verzui pe suprafaţa substanţelor organice, pe ziduri, pietre etc. Unele specii de m. provoacă boli la plante, din altele se extrag antibiotice.
mucegai, pers. 3 mucegâieşte, vb. IV. Refl, şi in tranz. || Din mucegai |j A se acoperi sau a fi pătruns de mucegai, a deveni muced.
mucegăit, -ă, mucegăiţi, -te, adj. Acoperit sau pătruns de mucegai; muced.
mucenic1, mucenici, s.m. || Din rus. mucnik „plăcintă de secară" |) (Pop,; de obicei la pl.) Un fel de covrigi preparaţi din aluat copt sau fiert, cu nuci şi cu zahăr sau miere, care se mănîncă ia sărbătoarea mucenicilor2.
mucenic2, -ă, mucenici, -ce, s.m. şi f. || Din sî. mueeniku || 1. Martir din primele timpuri ale creştinismului; p. ext. persoană care a- îndurat suferinţe pentru ideile, pentru convingerile sale:
2, (La *m. pl.) Sărbătoare creştină la 9 martie, în amintirea a patruzeci de mucenici (1).
mucenicie s.f. || Din mucenic || Viaţa de suferinţă, de chin a mucenicului2	gener.
suferinţă extremă, pătimire.
muceniţă, muceniţe, s.f. |] Din sl. mucenica || Mucenică2 a).
mucezeâlă, mucezeh, s.f. |] Din mucezi || Faptul de a mucezi; mucegai.
mucezi, mucezesc, vb. IV. Intranz. şi refl. || Din muced [| 1. A deveni muced, a (se) mucegăi.
2.	(Fig.; despre oameni) A sta multă vreme în acelaşi loc ducînd o viaţă lipsită de activitate. De cină am venit... n-am ieşit din halat. Am mucezii de tot (Caragiale).
mucezii, -ă, muceziţi, -te, adj. Mucegăit, muced. (Fig.) Felinarul... împrăştia o lumina galbenă, mucezitâ (Rebreanu). muche s.f. v. muchie.
muchie, muchii, s.f. 1. Linie după care se întretaie două feţe ale unui corp. O Pe muchie = la limită. Autorul ştie să meargă pe muche intre realitate şi basm (Ibrăileanu). 2. Margine, dungă a unui lucru. O Muchia palmei = marginea palmei dinspre degetul mic. O Expr. Bătuţi
pe muchie == (despre o sumă de bani) care e exactă, din care nu lipseşte nimic. 3. Partea unor unelte de tăiat, opiisă tăişului. O Expr. Pe muchie de cuţit == într-o situaţie critică, pripiejdioasă. 4. Creastă, coamă de deal sau de munte. II Şi: muche s.f.
mucilaginos, -oâsă, mucilaginoşi, -oase, adj. II Din fr. mucilagineux, lat. mucilaginosus || Asemănător mucilagiului.
mucilâgiu, mucilagii, s.n. || Din fr. mucilage, lat. mucilago « mucus „muc") || 1. Substanţă vîscoasă care se găseşte în seminţele de in, de cereale etc., folosită în medicină pentru proprietăţile ei emoliente. 2. Material cleios rezultat din măcinarea şi hidratarea pastelor celulozice în procesul de fabricare a hîrtiej.
mucoasă, mucoase, s.f. || Din fr. mucueux, -euse, lat. mucosus || (Anat.) Strat de ţesut caracteristic care căptuşeşte organele şi canalele ce se deschid Ia exterior sau într-o cavitate din interiorul organismului.
mucoracée s.f. pl. || Din fr. mucoracees || Familie de ciuperci saprofite care produc mucegaiuri. Unele m. produc micoze la om, altele produc fermentaţii alcoolice.
mucos,-oâsă, mucoşi, -oase, adj. || Din muc|| (Adesea substantivat) 1. Căruia îi curg mucii.
2.	Epitet dat unei persoane tinere impertinente. 8. (Despre membranele unor organe) Care produce mucus. 4. Care are aspect mucos, cleios.
mueozitâte, mucozităţi, s.f. j| Din fr. mucosité ||
1.	Produs de secreţie cu aspect mucilaginos, existent într-un organ cavi tar sau eliminat din acesta, format mai ales din mucus. 2. Cantitate mare de mucus.
mucus s.n. H Din lat. muccus || Secreţie vîscoasă produsă de glandele unor membrane.
muezin, muezini, s.m. |] Din’ tc. muezzin |] Preot musulman care cheamă din minaret credincioşii la rugăciune.
mufă, mufe, s.f. || Din germ. Muffe || (Tehn.) Manşon (2).
miiîlă, mufle, s.f. || Din fr. moufle || 1. încăpere a unui cuptor industrial sau de laborator, cu pereţii refractari, în care se introduce materialul de încălzit, fără ca acesta să vină în contact direct cu gazele de ardere. 2. Grup de mai mulţi scripeţi aşezaţi pe acelaşi ax sau pe axe în prelungire, folosit la ridicarea greutăţilor mari.
muflon, mufloni, s.m. |.| Din fr. mouflon || Denumire dată ovinelor sălbatice, de culoare brună-roşcată, cu coarne groase ,în spirală.
muftiu, muftii, s.m. || Din tc. milfti || Căpetenie religioasă a unei comunităţi musulmane. O Marele m. == conducătorul cultului islamic din-tr-o ţară.
muget, mugete, s.n. || Din mugi |j 1. Strigăt prelung scos de unele animale cornute; răget, o P. anal. Strigăt puternic, sfîşietor scos de om. 2, Zgomot puternic produs de ape, de furtună etc. In timpul acestor furtuni, apele scot un muget cumplit (Bogza). 3. Şuierat produs de sirene, de geamanduri etc.
mugi, pers. 3 mugeşte, vb. IV. Intranz. ||*Lat. mugir e II1. (Despre unele animale cornute) A
r. 653
m:y:
MULT
scoate strigăte prelungi caracteristice; a rage, }'	• Jr. anal. (Despre oameni) A striga puternic;
! a urla, a răcni. Mugi prin camere, ca o fiară rănită (Agîrbiceanuj. 2. (Despre vînt, furtună, t ape etc.) A produce zgomote puternice şi prelungi, a vui. 3. (Despre arme de foc, unele instrumente etc.) A produce sunete puternice, a bubui. Bateriile... au mugit fără încetare toată v ziua (Odobescu).
mugi li de s.n. pl. || Din fr. mugilides || Familie > de peşti teleosteeni marini (ex. chef aiul) care au solzi şi pe cap.
mugitor, -oare, mugitori, -oare, adj. || Din / mugi || 1. (Despre unele animale) Care mugeşte.
2. P. anal. (Despre ape, furtuni) Care vuieşte, mugur, muguri, s.m. || Cuv. autohton |j Organ al plantelor superioare, din care se ’dezvoltă frunze, ramuri sau flori. Este constituit din vîrful vegetativ şi din frunzele tinere acoperite de frunzuliţe solzoase.
mugurel, mugurei, s.m. 1. Diminutiv al lui mugur. 2. (Reg.) Motiv decorativ cu care se împodobesc pieptarele, cojoacele etc.
muguri, pers. 3 mugureşte, vb. IY. Intranz. |! Din mugur || (înv. şi reg.) A înmuguri. Primăvara mugureşte, Vara umbreşte (Pop.).
muia, moi, vb. I. || Din moale || 1. Tranz. A introduce un corp într-un lichid; a îmbiba cu lichid; a umezi, a uda. 9 A băga rufele în apă cu săpun sau detergenţi şi a le ţine cîtva timp înainte de a le spăla. 2. Refl. şi tranz. A deveni (sau a face să devină) mai moale. O Expr. A ■muia oasele sau ciolanele cuiva = a bate foarte tare pe cineva. 3. Refl. (Despre vreme, ger) A deveni mai puţin aspru, mai puţin rece. 4. Refl. (Despre fiinţe) A-şi pierde puterile; a se moleşi. ■&. Tranz. şi’refl. A (se) potoli, a (se) domoli; a (se) îndupleca, a (se) îmbuna.
inuiănt, muianţi, s.m. || Din muia || Substanţă folosită în industria textilă care face ca ; un lichid să se fixeze mai uşor pe suprafeţe pe care altfel nu le udă.
muiat, -4, mimaţi, -te, adj. 1. îmbibat cu lichid; udat, umezit. 2. (Fig.) Moleşit, vlăguit.
3, (Despre ţesături, haine) Muiat în aur (sau în fir) = întreţesut cu fire de aur; (despre oameni) îmbrăcat în astfel de haine. 4. (Lingv.; despre consoane) Palatalizat.
muieratic, muieratici, adj. || Din muiere1 || Afemeiat.	*	.
muiere1, muieri, s.f. || Lat. mulier, -eris || (Pop.) 1. Femeie. 2. Femeie căsătorită; soţie, nevastă. Pe muiere şi pe fată le trimise înainte acasă (Rebreanu).
muiere2, muieri, s.f. Acţiunea de a (se) muia; (tehn.) mărire a fluidităţii unui material (prin adăugare de apă sau de alt lichid).
muieresc, -eâscmuiereşti, adj. || Din muiere11| (Pop.) De muiere; femeiesc.
muieret, muiereturi, s.n. || Din muiere1 |) (înv. şi pop.) Grup, mulţime de femei.
moienişcă, muieruşti, s.f. 1. Diminutiv al lui muiere1. 2. Piesă la războiul de ţesut, în formă de lopăţică, cu ajutorul căreia se fixează sulul dinainte. 3. (înv. şi reg.) Femelă. t
mujdei s.n. |.| Must -j- de ai „usturoi" |] Usturoi pisat amestecat cu apă (sau cu oţet) şi sare, servind ca adaos la unele mîncăruri. începu să piseze nişte usturoi să facă mujdei , pentru friptură (Preda), mujic s.m. v. mojic.
mula, mulez, vb. I. || Din fr. mouler || 1. * Tranz. A scoate un tipar după un obiecty cu ajutorul unui material plastic. 2. Refl. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A se lipi de corp (conturîndu-i formele), a lua forma corpului.
' mulaj, mulaje, s.n. || Din fr. moulage [|
1.	Tîpar negativ scos după un obiect cu ajutorul unui material plastic. 2. Model sau tipar după care se croieşte un obiect de îmbrăcăminte.
muiâre, mulâri, s.f. 1. Acţiunea de“ a (se) mula; scoatere a unui tipar după un obiect, cu ajutorul unu! material plastic. 2. Fasonare prin presare, în forme sau în matriţe, a unor materiale plastice, urmată de întărirea acestora.
mulatru, -ă, mulatri, -e, s.m. şi f. || Din fr. mulâtre || Persoană născută dintr-un bărbat alb şi o negresă sau dintr-un negru şi o femeie albă. mulcomi vb; IV. v. molcomi, mulgător, -oare, mulgători, -oare, s.m. şi f., adj. II Din mulge || 1. S.m. şi f. Persoană care mulge vacile, oile. 2. Adj. (Despre vaci, oi) Care dă lapte, care se mulge.
mulge, mulg, vb. III. Tranz. || Lat. mulgere ||
1.	A extrage, manual sau mecanic, laptele din ugerul femelelor unor animale domestice (vaci, oi, capre). O Expr. Yacă bună de muls = persoană sau situaţie care poate fi exploatată, de pe urma căreia se poate profita (prin abuz). 2. (Zool.) Mulge-capre = lipitoare.
mulgere, mulgeri, s.f. Acţiunea de a mulge; muls, mulsoare.
mulinâre, mulinări, s.f. || Din mulina, rar, „a efectua o mulinare" || Răsucire a două sau a mai multor fire de mătase, unul în jurul altuia, pentru a obţine un fir mai gros.
midinetă, mulinete, s.f. || Din fr. moulinet || Dispozitiv folosit în pescuitul sportiv cu lanseta, fixat pe varga de pescuit, alcătuit dintr-un tambur pe care se înfăşoară şi de pe care se derulează firul undiţei.
mulméu, mulineuri, s.n. || Din fr. mouliné [| Fir de mătase, de bumbac sau de lină, obţinut prin mulinare şi folosit la cusături artistice, la broderii etc.
muls s.n. Acţiunea de a mulge: maşină de muls.
mulsoare, muls ori, s.f. || Din mulge |] Muls. Mugeau vitele la mulsoare (Sadoveanu).
mult, -ă, mulţi, multe, adj., adv. || Lat. mulius, -a, -um |] 1. Adj. Care se află în număr sau în cantitate mare; de proporţii mari, de durată lungă, de forţă sau de intensitate mare.
O Expr. A nu mai avea zile multe — a fi aproape de moarte. • (Substantivat, n. pl.) Lucruri* fapte, întîmplări numeroase şi variate. O Expr.
A nu şti multe = a fi hotărît, a lua măsuri energice. Multe şi de toate = lucruri, probleme variate. 2. Adv. în cantitate mare; cu intensitate mare ; în mare măsură. O Cel mult = maximum ; în cel mai bun caz. 3. Adv. într-un timp înde-
1ÏULTI
054
lungat; pe o distan ţă lungă; de repetate ori. O De mult = dintr-o vreme îndepărtată. O Expr. Mai mult sau mai puţin = oarecum, relativ. Asta e prea mult = asta întrece măsura, depăşeşte ceea ce se cuvine. Mult şi bine ~ vreme îndelungată.	•
mulţi- II Din fr. mulţi» |I Element de compunere care exprimă ideea de pluralitate şi care Serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
multieel, -ieă* multicei, -ele, adj. Diminutiv al lui mult. De multicei = cam de multă vreme. Doar ne cunoaştem de multicei şi ne credem unul altuia (Galaction).
multieoldr, -ă, multicolori, -e, adj. || Din fr. multicolorej lat. multicolor || Colorat în culori variate.
multifdrm, -ă, multiformi, -e, adj. || Din fr. multiforme || Care are sau poate căpăta mai multe forme.
multilateral, -ă, multilaterali, -e, adj. || Din fr. multilatéral || Care cuprinde mai multe aspecte; care se desfăşoară pe mai multe planuri sau este orientat în mai multe sensuri.
multimilenar, -ă, multimilenari,	-e, adj.
|| Mulţi- + milenar || Care datează de mai multe milenii, care a dăinuit timp de mai multe milenii.
multimilionâr, -ă, multimilionari, -e, s.m. şi f., adj. fi Mulţi- -b milionar || (Cel) care posedă o avere de mai multe milioane.
multmaţionâl, -ă, multinaţionali, -e, adj. || Mulţi- + naţional || (Despre state) în care trăiesc mai multe naţiuni.
multipâr, -ă, multipari, -e, adj. || Din fr. multipare; _ mulţi- -f lat. părere „a naşte“ || (Despre animale femele) Care naşte mai ’mulţi pui deodată. • (Despre femei; şi’ substantivat, f.) Care a avut mai mulţi copii, mai multe naşteri.
multiplex adj. || Din fr. multiplex || Procedeu (sau sistem) multiplex — procedeu folosit în telecomunicaţii pentru transmiterea simultană a mai multor mesaje pe acelaşi circuit.
multiplica, multiplic, vb. I. Tranz. || Din lat. multiplicare, fr. multiplier || 1. A înmulţi. 2. A reproduce în mai multe exemplare (o lucrare imprimată, un text dactilografiat etc.).
multiplicare, multiplicări, s.f. Acţiunea de a multiplica; înmulţire. • Reproducerea unui original în mai multe copii.
multiplicativ, -ă, multiplicativi, -e, adj. || Din fr. multiplicatif || Numeral m. == numeral care indică în ce proporţie creşte o cantitate sau sê desfăşoară o acţiune.
multiplicatăr, (1) multiplicatori,	s.m.,	(2)
multiplicatoare s.n. || Din lat. multiplicator, fr. multiplicateur || 1. S.m. (Mat.) Factor al unui produs ; număr sau expresie cu care se înmulţeşte o altă expresie. 2. S.n. Aparat sau maşină de multiplicat.
multiplicitate s.f. || Din fr. multiplicité^ Faptul de a fi în număr mare; mulţime, pluralitate. • (Mat.) Faptul că o soluţie a unei ecuaţii este multiplă.
multiplu, -ă, multipli, -e, s.m., adj. || Din fr. multiple || 1. S.m. Număr întreg divizibil prin-tr-un număr dat. 2. S.m. Fiecare dintre unităţile de măsură mai mari decît unitatea-tip, considerate în raport cu aceasta. 8. Adj. Care este compus din mai multe unităţi, care are o structură complexă.
multipolar, -ă, multipolari, -e, adj. || Din fr. multipolaire || (Despre maşini electrice) Care are mai multe perechi de poli magnetici sau mai multe borne electrice de acces.
multisecular, -ă, multiseculari,	-e, adj-
|| Mulţi- + secular || Care a dăinuit timp de mai multe secole sau durează de mai multe secole.
multişor, -oară, multişori, -oare, adj. Diminutiv al lui mult; cam mult, destul de mult. O De multişor — a) care datează de mult timp; vechi b) de o vreme destul de îndelungată.
multitudine, multitudini, s.f. || Din lat. mulţi-ludo, -inisK fr. multitude || Număr mare, mulţime (de oameni, de lucruri, de fapte etc.). • Aspect variat (sub care se prezintă o problemă).
mulţam interj. || Din multămi\ || (Pop.; adesea cu valoare verbală) Cuvînt cu care se răspunde la o urare, se exprimă recunoştinţa pentru un serviciu, pentru un dar etc. mulţămi vb. IV. v. mulţumi, mulţămire s.f. v. mulţumire, mulţămiţ, -ă, adj., s.f., prep. v. mulţumit mulţime, mulţimi, s.f. || Din mult || 1. Număr sau cantitate mare (de fiinţe, de lucruri etc.)
2.	Lume multă, strînsă laolaltă, grup mare de oameni; colectivitate. Soarta-mi cu a mulţimii aş vrea să o unesc (Alexandrescu). 8. (Âat.) Ansamblu de obiecte (numite elemente), identi ficate fie prin indicarea lor, fie prin enunţarea unei proprietăţi comune numai lor.
mulţumi, mulţumesc, vb. IV. || Din formula de urare (la) mulţi anii || 1. Intranz. (La prez. ind., pers. 1 sg. sau pl., folosit şi cu valoare d* interjecţie) A exprima recunoştinţa (pentru un ajutor, un dar, un sfat etc.);’a răspunde la o urare. Începu să mulţumească zînei pentru că l-a scăpat de primejdie (Ispirescu). 2. Tranz! A răsplăti, a recompensa; a satisface pe cineva; (refl.) a fi, a se considera, a se declara satisfăcut,
|| Şi: (înv. şi pop.) mulţămi vb. IV.
mulţumire, mulţumiri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) mulţumi; exprimare a recunoştinţei, a satisfacţiei. 2. Stare de satisfacţie; plăcere, bucurie. || Şi: (înv. şi pop.) mulţămire s.f.
mulţumit, -ă, mulţumiţi, -te, adj., s.f., prep
1.	Adj. Care se simte bine, căruia nu-i lipseşte nimic; satisfăcut, îndestulat. 2. S.f. (înv. şi pop.) Mulţumire, recunoştinţă, răsplată. 8. Prep. (în forma mulţumită) Cu ajutorul..., prin intermediul..., datorită (cuiva sau a ceva). || Şi: (înv. şi pop.) mulţămit, -ă, adj., s.f., prep.
mulţumitor, -oare, mulţumitori, -oare, adj.
|| Din mulţumi || Care corespunde cerinţelor, satisfăcător.
muliiră, muluri, s.f. || Din fr. moulure || Element arhitectural decorativ, cu profil pronunţat.
mumă s.f. v. mamă.
%
mumbaşir, mumbaşiri, s.m. |] Din te. müba-i şir |1 Slujbaş însărcinat eu încasări şi execuţii fiscale.
mumie, mumii, s.f. || Din ngr. mumia, it. mummia, germ. Mumie || Cadavru conservat prin îmbălsămare (mai ales la vechii egipteni).
• Om foarte slab, lipsit de vlagă.
mumifica, mumific, vb. I. Tranz. || Din fr. ţnumifier, it. mummificare |]A îmbălsăma; a transforma în mumie.
mumificare, mumificări, s.f. Acţiunea de a : mumifica; îmbălsămare.
:	muncă, muncii s.f. || Din si. monka |J 1.
Desfăşurare a unei activităţi fizice sau intelectuale îndreptată spre un anumit scop ; activitate în procesul căreia omul modifică şi adaptează lucrurile din natură, pentru satisfacerea trebuinţelor sale. O Oamenii muncii = totalitatea celor ce muncesc. 2. Efort, strădanie de a realiza ceva. 3. (La pl.) Lucrări agricole. 4. Lucru realizat ca rezultat al unei activităţi. 6* (înv., mai ales la pl.) Tortură, caznă (la care erau supuşi osîndiţii).
muncél, muncele, s.n. || Lat. monticellus [[ 'Munte puţin înalt, făcînd parte din treapta cea mai coborîtă a unui lanţ muntos.
munci, muncesc, vb. IV. || Din sl. momiţi ||
1.	Intranz. A desfăşura o activitate fizică sau intelectuală; a avea o ocupaţie, a lucra. 2. Refl. A se strădui, a se ostepi, a depune eforturi. 3. Tranz. (Despre senzaţii, sentimente) A provoca cuiva suferinţe (fizice sau morale) ; a chinui.
muncit, -ă, munciţi, -te, adj. 1. Dobîndit prin muncă, cîştigat, agonisit cu osteneală. • Făcut cu multă trudă, cu migală, cu atenţie. 2. Ostenit, Istovit (de muncă).
muncitor, -oare, muncitori, -oare, adj., s.m. şi f. II Din munci || 1. Adj. Care munceşte; activ, harnic, zelos. O Clasa muncitoare = una dintre clasele fundamentale ale epocii contemporane, care are rolul principal în dezvoltarea producţiei de bunuri materiale, singura interesată pînă la capăt în abolirea relaţiilor capitaliste şi în lichidarea exploatării omului de către om. 2. S.m. şi f. Persoană care participă în mod nemijlocit în procesul de producere a bunurilor materiale sau în activitatea d$ întreţinere, de reparare a acestor bunuri, ori în procese de munpă similare acestora.
muncitoresc, -eâscă, muncitoreşti, adj. || Din muncitor || Care aparţine muncitorilor, care se referă la muncitori, alcătuit din muncitori.
muncitorime s.f. || Din muncitor || Totalitatea muncitorilor; clasa muncitoare.
munculiţă s.f. (Fam.) Diminutiv al lui muncă. Nu-i păsa lui de nu ştiu cine ar fi fost. Vezi că-şi căta de munculiţă lui (Ispirescu).
mundir, mundire, s.n. || Din rus, mundir || (înv.)* Tunică sau uniformă (militară). || Şi : aiondsr s.n.
municipal, -ă, municipali, -e, adj. [| Din fr. municipal ||Care aparţine unui municipiu; privitor la un municipiu.
municipalitate, municipalităţi, s.f. || Din fr. municipalité || Administraţia unui oraş sau a
MURA
unui municipiu, împreună cu organele de conducere ale acestuia.
municipiu, municipii, s.n. || Din lat. munici-pium II1. Oraş cu un număr mare de locuitori şi cu o viaţă economică, politică şi social-culturală dezvoltată. 2. Oraş roman supus autorităţii centrale, dar avînd organizare administrativă autonomă.
muniţie, muniţii, s.f. |JDin germ. Munition, lat. muniţie, fr. munition || Denumire generică dată cartuşelor, proiectilelor, bombelor, grenadelor etc.
münte, munţi, s.m. || Lat. mons, -tem || 1. Formă complexă de relief, cu înălţimi care depăşesc, în general, 800 m. Q Expr. Prin munţi şi văi =* peste tot, pretutindeni. • (înv.) Munte de pietate (după fr. mont-de-piété) = întreprindere capitalistă specializată în acordarea de credite pe baza amanetării unor obiecte de uz personal.
2. (Fig. ) Cantitate mare de ceva, grămadă, munteân, -ă, munteni, -e, s.m., adj. || Din
munte II1. S.m. Locuitor de la munte. Eşti tu fată de muntean, Sau copilă de vălean? (Alecsan-dri). 2. S.m. Persoană (originară) din Muntenia.
3. Adj. Muntenesc.
munteâncă, muntence, s.f. || Din muntean [| 1, Femeie ’ care locuieşte la munte. 2. Femeie (originară) din Muntenia.
muntenése, -eâscă, munteneşti, adj. || Din muntean Jj 1. Care se referă la munteni (2) sau la Muntenia. 2. De la munte.
munteneşte ady. || Din muntean || 1. Ca muntenii (2), în graiul muntenilor. 2. Ca la munte, în felul oamenilor de la munte.
muntenism, muntenisme, s.n. || Din muntean \\ Cuvînt, expresie proprie graiului din Muntenia.
muntişăr, muntişori, s.m. Diminutiv al lui munte. (La pl., în forma munţişori) Dornele-s numai pîraie, numai munţişori cu brazi (Sado-veanu).
muntos, -oâsă, muntoşi, -oase, adj. || Din munte II Cu munţi, format din munţi; (despre regiuni) bogat în munţi.
mur1, muri, s.m. || Lat. morus || Nume dat unor specii de plante din familia rozaceelor, cu tulpini spinoase, flori albe sau roz {şi fructe comestibile.
mur2, muri, s.m. || Lat. murus || (Livr. ; azi înv.) Zid.
mura, murez, vb. I. Tranz. || Din moare ||
1.	A pune varză, castraveţi etc. la acrit, în saramură sau într-o soluţie de oţet. 2. (Despre ploaie) A uda pe cineva foarte tare.
mural, -ă, murali, -c, adj. || Din |fr. mural, lat. muralis || Aplicat sau fixat pe zid, pe perete. O Pictură murală = pictură făcută pe un zid.
murât, -ă, muraţi, -te, adj. 1. (Despre legume) Fermentat, acrit (în saramură sau într-o soluţie de oţet). • (Despre furaje)'Conservat printr-im proces de fermentare. 2. (Despre oameni sau despre îmbrăcămintea lor) Foarte ud, udat (de ploaie).
mâră1, mure, s.f. || Din lat. mora (pl. devenit sg. al lui morum) || Fructul comestibil, de culoa-
MURA
656
re neagră, al murului. O Expr. Murâ-n gură = lucru obţinut fără muncă, fără osteneală. * mără2, mure, s.f. j| Probabil cuv. autohton || (Reg.) Stomacul animalelor rumegătoare.
murătură, murături, s.f. || Din mura i| (Mai ales la pl.) Legumă conservată în oţet sau în saramură.
murdar, -ă, murdari, -e, adj. || Din tc. murdar || 1. Plin de murdărie; (despre fiinţe)care nu se spală, nu respectă curăţenia. • (Deşpre apă, lumină etc.)	de claritate, tulbure.
2.	(Fig.) Josnic, mîrşav; (despre vorbe, expresii) necuviincios, obscen.
murdări, murdăresc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din murdar || 1. A (se) umple de murdărie, a (se) mînji, a (se) păta. 2. (Fig.) A (se) compromite, a (se) înjosi, a (se) degrada.
murdărie, murdării, s.f. || Din murdar f|
1.	Stare a ceea ce este murdar; strat de necurăţenie (pete, noroi, praf etc.) care acoperă sau îmbîcseşte ceva. 2. Excremente; gunoi. 3. (Fig.) Comportare, atitudine, faptă, vorbă josnică, degradantă, obscenă.
murg1 s.n. (înv. şi pop.) Amurg. Murgul serii începe a se destinde treptat peste pustii (Odobescu).
murg2, -ă, murgi, adj., s.m. şi f. )] Cuv. autohton || 1. Adj. (Despre cai sau dfespre părul lor) Negru-roşcat, castaniu-închis. 2. S.pi. şi f. Cal de culoare murgă (1); p. gener. cal. O Expr. A intrat murga-n sat — s-a înserat.
murguldţ, murguleţi, s.m. Diminutiv al lui murg2 (2). Murguleţ cu părul creţ... Sâ zbori zborul gîndului (Alecsandri).
muri, mor, vb. IV. Intranz. || Lat. moriri ||
1. A înceta din viaţă, a deceda, a răposa. O Expr. A muri cu zile =* a deceda în urma unei boli neglijate sau în împrejurări neprevăzute.
2. (Poetic; despre plante) A se usca, a se veşteji. B. (Fig.) A înceta de a mai fi văzut sau auzit, a dispărea; a se termina, a se sfîrşi.
muriihmd, -ă, muribunzi, -de, adj., s.m. şi f. I] Din fr. moribond, lat, moribundus |J (Persoană) care se află pe moarte.
muride s.n. pl. || Din fr. muridâs J) Familie de rozătoare (ex. şoarecii, şobolanii) de talie mică, cu coadă lungă şi bot ascuţit.
murind, -â, murinzi, -de, adj., s. m. şi f. (înv.) (Persoană) care se află pe moarte. Voi să dea drumul murindului şi să se ridice în picioare (Caragiale).
muritor, -oâre, muritori, -oare, adj., s.m. şi
f. || Din muri || 1. Adj. Care îşi termină existenţa prin moarte* care este supus morţii. O Expr. Muritor de foame = om foarte sărac. 2. S.m. şi f. Om pămîntean.
murmur, murmure*, s.n. || Din lat. murmur, fr. murmure |) 1. Zgomot slab, monoton, prelung, produs de o apă curgătoare, de vînt etc.
2.	Zgomot surd şi confuz de glasuri (constituind uneori expresja unei nemulţumiri, a unei dezaprobări, a unui protest). • Succesiune de sunete sau de cuvinte încete şi nedesluşite, monotone.
murmură, mârmur, vb. I. || Din murmur ||
1.	Intranz. (Despre ape, vînt etc.) A produce un
zgomot slab, prelung şi monoton. 2. Tranz. (Despre oameni) A vorbi sau a cînta iacei, monoton (şi nedesluşit); (intranz.) a-si exprima nemulţumirea, vorbind încet; a bombăni.
mărsă, murse, s.f. || Din lat. [aqua] mulsă ||
1.	(Reg.) Băutură fermentată, preparată din miere amestecată cu apă; hidrome4]. 2. (înv.) Zeamă, suc de fructe, de flori etc.
mursecă, mursec, vb. I. Tranz. || Lat. marsi-care (І (Pop.; mai ales despre animale sălbatice şi despre cîini) A rupe, a sfîşia cu dinţii (o fiinţă vie). Ursul, întărîtat, te prinde în braţe, le mursecă (Stancu).
murul, muruiesc, vb. IV. Tranz. î] Cf. nor. murovati || 1. A întinde (oe pereţi sau r»e jos tp_ casele vechi ţărăneşti) im strat de murumîa, pentru a astupa crăpăturile; a netezi cu lut, я lipi. 2. A mînji, a murdări.
muruiălă, muruieli, s.f. |J Din murui [| Lut muiat cu apă şi frămîntat, cu care' se muruieşte.
musaca, musacale, s.f. || Din tc. musakka )| Mîncare preparată din carne tocată şi felii de cartofi, pătlăgele vinete sau dovlecei, aşezate în straturi şi coapte în cuptor.
musafir, -ă, musafiri, -e, s.m. şi f. j| Din te. musafir || Persoană care vizitează pe cineva sau căreia і se oferă ospitalitate; oaspete. || Şi: mosaflr s.m.
musai adv. II Din magh. muszâj || (Pop.)
1.	(Cu funcţie predicativă) E absolut necesar, trebuie: musai să vii. 2. Neapărat, numaideolt. Să-ţi aduci de la tîrg musai o ladă de fier (Cezar Petrescu).
muscal, muscali, s.m. |) Din pol., ucr., rus. moskal || (înv.) Birjar. A tras la scară trăsura muscalului (Teodoreanu).
muscâr, muscari, s.m. || Din muscă ]] Pasăre insectivoră migratoare, cu penele de culoare cenuşie, cu ciocul şi picioarele negre.
muscat s.n. || Din fr. muscat. Cf. pol. muszka f îj Denumire dată unor soiuri de viţă-de-vie, din care se obţin vinuri tămîioase.
nniseă, muşte, s.f. || Lat. musca Ц1. Nume, dat unor insecte din ordinal dipterelor, cu aparatul bucal adaptat pentru supt, dintre care. cea mai cunoscută trăieşte pe lîngă casa omului; (pop.) nume dat oricărei insecte mici zburătoare. OMusca-ţeţe = insectă din Africa Ecuatorială, care transmite boala somnului. Muscă columbacă, = insectă de c. 5 mm lungime, care] inoculează la vite şi la oameni o substanţă foarte toxică. Musca verde = insectă de c. 10 щт lungime, de culoare verde cu reflexe metalice; îşi depune ouăle pe cadavre, pe alimente etc. Musca albastră = insectă de c. 14 mm, de culoare albastră metalică. îşi depune ouăle pe alimente, pe cadavre etc. Muscă de cal = insectă de 7 — 9 mm, de culoare brună-roşcată, care trăieşte ca parazită pe corpul unor animale. Muscâ-beţivâ v. musculiţă de oţet. O Expr. A cădea (sau a se băga) ca musca-n lapte = a interveni, a se nimeri într-un loc, într-o discuţie în mod nepotrivit. A muri ca muştele = a muri în număr foarte mare. • M. artificială = imitaţie de insecte folosită de pescari ca momeală (pusă în cîrligul undiţei). 2. Smoc de păr lăsat să crească,
l-«57-
p?
|;f Sub buza inferioară. 3. Mişină (£). 4. Categorie P în care sînt încadraţi sportivii cu cea mai mică r* greutate, la box şi la lupte, f	muscăric, muscârii, s.f. |] Din muscă || Mul-
ţime, roi* de muşte.
\	muscel, muscele, s.n. Culme deluroasă, cu
altitudine apropiată de cea a munţilor, cu j£; povlrnişuri domoale, caracteristică zonelor subcarpatice.	.
muşchetar, muşchetari, s.m. || Din fr. mous-quetaire |] (în evul mediu) Soldat de infanterii înarmat cu muschetă. • Nobil Wre făcea parte v dintr-o unitate de călăreţi de la curtea regilor î Franţei. || Şi: muşchetar s.m.
muschetă, muschete, s.f. || Din fr. mous-qaet || Armă de foc portativă, cu fitil, folosită în trecut.
muscovît, muscovite, ş.n. || Din fr. muscovite, ^ rus. muskovit || Varietate de mică albă, utilizată ca izolant termic şi electric.
muscular, -ă, musculari, -e, adj. || Din fr. musculaire || Care aparţine muşchilor2 (1), care se referă la muşchi. O Sistem m. — totalitatea muşchilor din organism. U Şi: muşchiulâr, -ă, adj’.
musculatură, musculaturi, s.f. || Din fr. mus-culature || Totalitatea muşchilor din organism sistemul muscular al corpului.	'	•
musculiţă, musculiţe, s.f. Diminutiv al -lui muscă; insectă mică, gîză. O M. de oţet (sau beţieă) — insectă din ordinul dipterelor, ale cărei larve trăiesc în materii care fermentează sau care putrezesc. M. de brînză = musca mică, de culoare neagră lucioasa, ale cărei larve trăiesc pe alimente, alterîndu-le.
musculos, -oâsă, musculoşi, -oase, adj. || Din lat. musculosus, fr. musculeux || Care are muşchi puternici. || Şi: muşchiulos, -oâsă adj.
muselină s.f. || Din fr. mousseline, it. mus-solina (de la Moşul, oraş în Mesopotamia, unde se fabrica această ţesătură) || Ţesătură foarte fină şi subţire, de bumbac sau de mătase.
music-hall [Pr.: mihzic-hol] s.n. || Din fr. music-hall || Spectacol alcătuit din numere variate de muzică uşoară, dans, acrobaţii etc. şi prezentat pe scena unui teatru sau intr-un restaurant.
musiu s.m. || Din fr. monsieur || (Franţuzism înv.; azi ir.) Termen de adresare către un bărbat.
muson, musoni, s.m. || Din fr. mousson || Yînt periodic caracteristic regiunilor din sudul •Asiei, care bate iarna dinspre continent spre ocean, iar vara dinspre ocean spre continent.
must, musturi, s.n. || Lat. mustum || Suc dulce obţinut prin zdrobirea şi presarea boabelor de struguri sau p. ext. a altor fructe.
mustaţă, mustăţi, s.f. || Lat. *mustacea || 1, Părul care creşte deasupra buzei superioare la bărbaţi. O Expr. (Fam.) A-i ride (sau a-i zîmbi) cuiva mustaţa = a se bucura. A ride (sau a zîmbi) pe sub mustaţă = a rîde sau a zîmbi reţinut (şi ironic). 2. (Mai ales la pl.) Fire lungi de păr care cresc în jurul botului la unele animale. • Antenele insectelor. • Organe pen-. tru pipăit ale unor peşti, în formă de fire
AZ'
MUŞAMALIZA
subţiri situate în jurul gurii. 3. Fire lungi şi subţiri care cresc pe spicul unor cereale. || Şi: musteâţă s.f.
mustăcioară, mustăcioare, s.f. Diminutiv al lui mustatâ. Mustăcioara lui, Spicul griului (Pop.).
mustăcios, -oâsă, mustâcioşi, -oase, adj. || Din mustaţă || (Adesea substantivat) Care are mustăţi (mari).
mustăreâţă s.f. || Din must j] (Pop.) Sevă (în special seva arborilor).
mustărie, mustării, s.f. || Din must || Loc unde se face sau se vinde must. musteâţă s.f. v; mustaţă, mustelidă, mustelide, s.f. j| Din fr. mustâiidâs: lat. mustela „nevăstuică“ -\- gr. eidos „aspect“ || (La pl.) Familie de mamifere carnivore, nu corp suplu, cu picioare scurte şi cu coadă lungă; majoritatea au glande urît mirositoare; (şi la sg.) animal care face parte din această familie (ex. dihorul, vidra, jderul etc.). *
musti, pers. 3 musteşte, vb. IV. Intrauz. |J Din must|| 1. (Despre lichide) A ieşi la suprafaţă (dintr-un corp îmbibat). 2. (Despre materii şi corpuri) A fi îmbibat cu un lichid (care iese la apăsare).
mustds, -oâsă, mustoşi, -oase, adj. || Din must || (Despre fructe) Plin de must, zemos. •
mustră, mustru, vb. I. Tranz. || Lat. mon-strare fi A-i face cuiva observaţii aspre, a dojeni. O Expr. A-l mustra pe cineva cugetul (sau con-. ştiinţa) — a avea remuşcări, a se căi.
mustrare, mustrări, s.f. Acţiunea de a mustra; observaţie făcută cuiva. • Sancţiune disciplinară aplicată pe linie administrativă. • M. de cuget (sau de conştiinţă) = părere de rău, remuş-care.
mustră, mustre, s.f. || Din pol. musztra, magh. mustra, rus. mustra || (înv. şi pop.) Exerciţiu militar, instrucţie; p. ext. manevră. E... o cîmpie întinsă, potrivită pentru muşirul ostăşesc (Gamil Petrescu). || Şi: muştru s.n.
mustrător, -oare, mustrători, -oare, adj. || Din mustra || (Adesea adverbial) Care mustră, dojenitor.
mustuî, mustuiesc, vb. IV. Tranz. || Din must H A zdrobi strugurii pentru a stoarce mustul.
mustuitdr, mustuitoare, s.n. |[ Din mustui|f Unealtă' de lemn formată dintr-un băţ ramb ficat la un capăt, cu care se zdrobesc strugurii pentru a stoarce mustul.
musulmân, -ă, musulmani, -e, adj., s.m. şi f.
|| Din fr. musulman || Mahomedan; p. restr. turc.
muşama, muşamale, s.f. || Din tc, dial. muşama (Ut. muşamba) || 1. Ţesătură de pînză impreg-. nată cu substanţe impermeabile, lăcuite pe o faţă, utilizată pentru a proteja obiectele împotriva apei; obiect făcut din astfel de ţesătură.
2.	(Art.) Numele unui dans popular românesc, jucat de perechi în cerc; melodia după care se execută acest dans.
muşamalizâ, muşamalizez, vb. I. Tranz.;
UDin muşama|| (Fam.) A ascunde, a acoperi a greşeală, o faptă necinstită; a cocoloşi.
mxşcA
658
muşcă, muşc, vb. I. 1. Tranz. A apuca şi a stringe cu dinţii (provocînd dureri, rănind); (despre insecte) a înţepa, a pişcă. O Expr. A-şi muşca mîinile = a se căi amarnic. A-şi muşca limba (sau buzele) — a se stăpîni, a se reţine, a-şi ascunde un sentiment puternic. A muşca pămîntul = a cădea ia pămînt (rănit sau mort).
2.	Tranz. (Fig.; despre ger, vînt etc.) A produce o senzaţie de usturime, de durere. 8. Intranz. A apuca şi a rupe cu dinţii dintr-un aliment (pentru a mînca). 4. Tranz. (Fig.) A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înţepa.
muşcată, muşcate, s.f. || Din bg. muskato || Nume dat unor sp'ecii de plante decorative, cu frunze rotunde, păroase, şi eu flori roz, roşii sau albe, dispuse în umbele.
muşcător, -oare, muşcători, -oare, adj. || Din muşca t| 1, Care muşcă; care provoacă o senzaţie de usturime, de arsură. 2, (Fig.) Care critică cu vorbe răutăcioase; caustic.
muşcătură, muşcături, s.f. 11 Din muşca ||
1. Faptul de a muşca; senzaţie de durere, de usturime. • Rană provocată prin muşcare.
2. Bucată muşcată dintr-un aliment. 3. Felul în care cineva apropie dinţii pentru a muşca.
muşchi1, muşchi, s.m. || Lat. musculus ((mus-cus) [I (La pl.) i. Clasă de plante cu corpul vegetativ rudimentar (alcătuit din tulpini şi frunze simple, fără rădăcini), avînd ca organe de reproducere anteridii şi arhegoane; (şi la sg.) plantă din această clasă. 2. (Pop.) Numb dat unor licheni, asemănători cu muşchii1 (1).
muşchi2, muşchi, s.m. . J| Lat. musculus ((mus) || 1. Ţesut caracteristic contracţii (la om şi la majoritatea animalelor) care serveşte la mişcarea diverselor părţi şi organe ale corpului. 2. Bucată de carne de porc, de vacă etc., desprinsă din regiunea coloanei vertebrale şi folosită în alimentaţie.
muşchiulâr, -ă, adj. v. muscular.
^ muşchiuleţ, muşchiuleţi, s.m. Diminutiv al lui muşchi2 (2).
muşchiulos, -oâsă, adj. v. musculos, muşeţel s.m. |) Din muşat, rar, „frumos" || Plantă erbacee din familia compozitelor, înaltă pînă la 60 cm, cu frunze divizate şi flori aromate, folosite în farmacie pentru uleiul lor eteric care conţine principii cu acţiune antiinfecţioasă; romaniţă.
muşină, pers. 3 măşină, vb. I. Tranz. aşi intranz. (Reg.)-A căuta mirosind, a adulmeca.
miişiţă, muşiţe, s.f. || Din bg., ser. musica ||
1.	Nume dat musculiţelor care se adună în jurul butoaielor cu vin, al vaselor cu oţet sau al fructelor în fermentaţie. 2. Grămadă de larve care se dezvoltă din ouăle depuse de unele muşte pe carnea descoperită. 3. Nume dat unor insecte parazite care trăiesc pe frunzele pomilor sau ale altor plante.
muşini, pers. 3 muşluicşte, vb. IV. Intranz. || Gf. muşina || (Reg.; despre unele animale) A scotoci cu botul după mîncare; a adulmeca, a muşina. Lingă el, doi purceluşi grohăiau, muşlu-ind cu riturile (Dunăreanu).
muştâr s.m., s.n. || Din magh. muştar ||
1.	S.m. Numele unor specii de plante erbacee
anuale din familia cruciferelor, cu tulpini ramificate, flori galbene şi seminţe mici, rotunde.
2.	S.n. Seminţele muştarului (1), folosite la prepararea unui condiment sau la cataplasme; condimentul preparat, sub formă de pastă moale* de culoare galbenă-verzuie. O Expr. (Fam.) A-i sări cuiva muştarul — a se supăra, a se înfuria.
muşteriu, muşterii, s.m. || Din tc. miXşteri |j Client, cumpărător.
muştiuc, muştiucuri, s.n. || Din germ. Mund-stiickII1. Piesă (de os, de metal etc.) prin care se suflă la instrumentele muzicale de suflat. 2. Capăt metalic la un furtun, care serveşte la dirijarea jetului de lichid, inuştru s.n. v. mustră, muştrului, muştruluiesc, vb. IV. Tranz. || Din muştru H1. (înv.) A instrui militarii, a face instrucţie; p. ext. a învăţa, a instrui pe cineva.
2.	(Fam.) A certa, a dojeni cu asprime.
muştruluMiă, muştruluieli, s.f. || Din muştrului I) (Fam.) Mustrare, dojană. Găsi cu cale... să tragă o sfîntă de muştruluială călugărilor (Stă-noiu).
nmşwnSi s.n. v. muşuroi. muşuroi1, muşuroaiey s.n. || Lat. musaraneus ||
1.	Movilită [formată din ţărîna pe care o scot la suprafaţa solului cîrtiţele cînd îşi sapă galeriile subterane, furnicile etc. ; moviîiţa împreună cu grupul de furnici care vieţuiesc în ea. 2. Grămăjoară de pămînt, adunată la rădăcina unor plante de cultură pentru a le ocroti şi a le favoriza dezvoltarea. 3. (Reg.) Ridicătură mică de pămînt, movilită; grămadă mică dintr-un material, din obiecte mărunte etc. ||Şi: moşuroi, muşunoi s.n.
muşuroi2, muşuroiesc, vb. IV. Tranz. f| Din muşuroi1 IIA face muşuroaie (2) la rădăcina plantelor de cultură.
muşuroit s.n. Acţiunea de a muşuroi2; pra-şilă prin care se adună pămînt la rădăcina plantelor.
mut, -ă, muţi, -te, adj. || Lat. mutus, -a, -um ||
1.	(Despre oameni, adesea [substantivat)] Care este lipsit de facultatea de a vorbi. O Expr. (Fam.) Unde a dus (surdul roata şi) mutul iapa — foarte departe. 2. Care nu vrea sau nu poate să vorbească într-o anumită împrejurare; căruia nu-i place să vorbească (mult). 3. Care se petrece în tăcere; care nu se exprimă prin vorbe. O Scenă mută = scenă într-o piesă de teatru în care personajele nu vorbesc, ci îşi exprimă ideile şi sentimentele prin gesturi, atitudini etc. O Film mut = film cinematografic fără coloană sonoră. 4. (Pop.; substantivat) Prost, nătîng.
muta, mut, vb. I. || Lat. mutare || 1. Tranz. A mişca, a deplasa un lucru din locul în care se află şi a-1 aşeza în alt loc. O Expr. (Fam.) A-i muta cuiva fălcile = a lovi pe cineva cu putere peste obraz. 2. Tranz. şi refl. A trece dintr-un loc de muncă în altul. 3. Refl. A-şi schimba domiciliul, a se stabili în altă parte. ®A se deplasa dintr-un loc în altul.
mutabilitâte s.f.JI Din fr. mutabilité, lat» mutabilitas, -atis || însuşirea de a se putea schimba sau de a putea fi schimbat.
659
MUZICUŢA
mutare, mutări, s.f. Acţiunea de a (se) muta; deplasare, transferare; strămutare. • Schimbare de domiciliu.
mutât, mutaturi, s.n. Mutare, mutatdr, mutatoare, s.n. || Din fr. mutateur || Aparat care transformă curentul alternativ în curent continuu sau cel continuu în* alternativ, modifică frecvenţa sau faza unui curent alternativ, tensiunea unui curent continuu.
mutaţie, mutaţii, s.f. || Din fr. mutation, lat. mutatio || 1, Schimbare, modificare radicală.
2.	(Biol.) Apariţie bruscă într-un organism a unui caracter genetic nou. 8. Modificare fundamentală de structură în domeniul social, 'economic etc. 4, Schimbare de domiciliu a unei persoane. • Trecerea cuiva dintr-o organizaţie* în alta.
mutaţionism s.n. || Din fr. mutationnisme || (Biol.) Teorie după care speciile noi sînt produsul mutaţiilor, fără intervenţia selecţiei.
mutătoâre, mutatoare, s.f. || Din muta || Numele a două plante erbacee agăţătoare, veninoase, din familia cucurbitaceelor, cu flori albe-verzui sau albe-gălbui şi cu fructele în formă de boabe roşii sau negre.
mutelcă, mutelci, s.f. || Din pol.,ucr. muterka|| (Tehn.) Piuliţă.
muteşte adv. || Din mut |] Pe tăcute, fără vorbă.
mutila, mutilez, vb. I. Tranz. || Din fr. mutiler, lat. mutilare || A tăia, a reteza (cu o armă) o parte a corpului; a schilodi; p. ext. a desfigura, a sluţi.
mutilat, -ă, mutilaţi, -te, adj. Ciuntit, schilodit; p. ext. desfigurat.-
mutism s.n. 1| Din fr. mutisme || Muţenie; p. ext. faptul de a tăcea cu încăpăţînare.
mutră, mutre, s.f. || Din ngr. mutra (pl. lui mutron) || (Fam.) Faţă, obraz; figură; p. ext. înfăţişare, fizionomie. O Expr. A face mutre = a" face mofturi, nazuri. • P. ext. Persoană, individ.
mutual, -ă, mutuali, -e, adj. || Din fr. mutuel|| Care se face în mod reciproc şi simultan. ^ muţenie s.f. || Din mut || 1. Starea celui mut, incapacitatea de a vorbi. 2. Tăcere, linişte deplină. O muţenie nesfîrşitâ stăpînea zările (Angliei — Iosif).
muţi, muţesc, vb. IV. Intranz. || Din mut || (Pop.) 1. A pierde facultatea de a vorbi, a deveni mut. 2. (Despre sunete, glasuri) A se potoli, a amuţi. .
muţunâehe s.m. invar. || Din ngr. *mutsunqki || (în teatrul de marionete) Păpuşă care reprezintă un personaj amuzant, caraghios. • Epitet dat unui tînăr spilcuit, puţin ridicol. || Şi: muţimâehi s. m.
muţunâchi s.m. v. muţunache. muză, muze, s.f. || Din lat., it. musa || 1. (în mitologie) Fiecare dintre cele nouă zeiţe ocroti-
toare şi inspiratoare ale artelôr şi ale ştiinţelor; (în special) zeiţa poeziei, inspiratoare a poeţilor.
• P. ext. Izvorul inspiraţiei poetice; inspiraţie poetică. 2. (Livr.) Poezie ; literatură.
muzeal, -ă, muzeali, -e, adj. ff Din muzeu. Cf. germ. museal || Care se referă la un muzeu, care aparţine unui .muzeu.
muzeistic, -ă, muzeistici, -ce, adj. || Din muzeu || Care aparţine muzeologiei, care se referă la muzeologie.
muzeograf, -ă, muzeografi, -e, s.m. şi f. || Din fr. muséographe || Specialist în muzeografie.
muzeografie s.f. ||Din fr. muséographie || Disciplină care se ocupă cu descrierea, clasarea şi conservarea obiectelor dintr-un muzeu.
muzeoldg, muzeologia s.m. || Din muzeologie || Specialist în muzeologie.
muzeologie s.f. II Din fr. muséologie || Ştiinţă care se ocupă cu studiul organizării muzeelor, al organizării şi păstrării exponatelor dintr-un muzeu.
muzéu, muzee, s.n. || Din lat. muséum, germ. Muséum, fr. musée || Instituţie care se ocupă cu strîngerea, studierea, păstrarea şi expunerea unor obiecte de interes artistic, istoric, ştiinţific etc.; clădire în care sînt păstrate şi* expuse astfel de obiecte.
muzical, -ă, muzicalii -e, adj. || Din fr. musical II1. Care aparţine muzicii, care se referă la muzică. •Care are aptitudini pentru muzică. 2. (Despre sunete) Care este obţinut prin vibraţia regulată a unui corp sonor. • Armonios, melodios.
muzicalitate s.f. || Din muzical || însuşirea de a fi muzical, caracter muzical; sonoritate plăcuţă, armonie.
muzicant, muzieanţir s.m. || Din it. musicante, germ. Musikant || 1. Persoană care cîntă la un instrument muzical. 2. Persoană care se ocupă cu muzica.
mâzică, (4) muzici, s.f. || Din lat., it. musicaf fr. musique, germ. Musik || 1. Arta de a exprima sentimente, stări psihice, idei etc. în imagini artistice sonore. 2. Ştiinţa sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului şi armoniei. 8. Creaţie muzicală. 4. Orchestră, fanfară. O M. militară = fanfară.
muzician, -ă, muzicienii -e, s.m. şi f. || Din fr. musicien || Persoană care are pregătire şi cunoştinţe speciale în arta muzicii, care compune sau execută compoziţii muzicale.
muzicolog, muzicologii s.m. || Din îr.musicologue || Specialist în muzicologie.
muzicologie s.f. || Din fr. musicologie || Ştiinţă care studiază istoria şi teoria muzicii, cultura muzicală a popoarelor etc.
muzicuţă, muzicuţe, s.f. |j Din muzica |] Mic instrument muzical de suflat, format dintr-un şir de tuburi cu ancii de metal; armonică de gură.
n s.m. invar. A şaptesprezece a literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă; consoană nazală dentală.
na interj. || Cf. alb., bg., ngr. na || 1. (Fam.; cu valoare verbală) Poftim! ia! ţine! Na-ţi împrumutul înapoi (Creangă). O Expr, Na-ţi-o bună (sau frîntă) că ţi-am dres-o! se spune pentru a arăta surpriză, decepţie sau lipsa de acord cu cele spuse de cineva. 2. însoţeşte gestul unei lovituri. 8. Exprimă nemulţumire, nerăbdare, surprindere. 4. (De obicei repetat) Strigăt cu care se cheamă unele animale.
nabab, nababi, s.m. || Din fr. nabab (provenit din arabă) || 1. Titlu dat în trecut guvernatorilor unor provincii din India şi din alte ţări ale Orientului; persoană care avea acest titlu.
2.	Om foarte bogat, naeaîâ s.f. v. nafaca.
nacealnic, nacealnici, s.m. || Din rus. na-calnik\\ (înv.)) Şef al unui serviciu sau al unei instituţii; conducător; comandant.
nacelă, nacele, s.f. || Din fr. nacelle; lat. na-vicella || 1. Cabină deschisă atîrnată de un balon şi folosită pentru transportul persoanelor, al instrumentelor de bord şi al lestului. 2. încăpere închisă atîrnată de un dirijabil, în care se găsesc motoarele, personalul etc. 8. Mic vas de formă alungită, confecţionat din ceramică, cuarţ sau platină, folosit în unele operaţii de laborator.
naerit s.n. || Din fr. nacrite, germ. Nakrit\\ Silicat de aluminiu din grupul caolinului, utilizat în industria sticlei şi în ceramică pentru fabricarea unor materiale refractare şi de construcţie.
nâcrii s.n. || Din fr. nacre || (Livr.) Sidef. Pagoda cea de nacru cu roz acoperămînt (Ne-gruzzi).
nadă, nade, s.f. || Din bg. nada || 1. Hrană folosită pentru atragerea într-un anumit loc a peştelui sau a vînatului. • Rîme, insecte etc. care se pun în cîrligul undiţei; momeală. 2. (Fig.) Tentaţie, ispită. 8. Legătură a două piese în prelungire, făcută astfel încît să se poată transmite un efort de la una ia alta.
nadir s.n. || Din fr. nadir; ar. nadir „opus44 || Punct, pe sfera cerească, opus^ zenitului, situat ia intersecţia verticalei locului cu emisfera cerească opusă locului respectiv.
nafaca, nafacale, s.f. || Din tc. nafaka || (înv. şi reg.) 1. Obicei, deprindere, nărav; preocupare,
pasiune pentru ceva. 2. Pretenţie; capriciu, toană. 8. Necaz, pacoste, belea. || Şi: naeaîâ s.f.
naftalen s.n. v. naftalină, naftalină s.f. || Din fr. naphtaline lat. naphla „un fel de catran441] Hidrocarbură cristalină, de culoare albă, cu miros pătrunzător, folosită ca insectifug şi ca materie primă în industria coloranţilor. O Expr. (Parc-ar fi) scos de la naftalină = a) învechit, demodat; b) repus în circulaţie, readus în actualitate. || Şi: naftalen s.n.
naîtdl, naftoli, s.m. || Din fr. naphtol || Compus organic derivat din naftalină, întrebuinţat în industria coloranţilor, la prepararea unor medicamente etc.
nâîură s.f. v. anaîură. nagîţ, nagîţi, s.m. Pasăre migratoare de baltă, de mărimea unui porumbel, cu penaj negru-' verzui şi cu un moţ de pene negre pe cap. Trăieşte în regiuni cu bălţi şi pi*in fîneţe umede.
nagodă, nagode, s.f. || Din bg. nagoda „în-tîmplare44 || (Reg.f 1. Lucru sau fapt neobişnuit, bizar, care stîrneşte curiozitate; minunăţie. 2. (La pi.) Păreri, convingeri superstiţioase.
nahlâp, nahlapi, s.mr. (Reg.) Vîrtej mare într-o apă curgătoare; val, undă. Nu se auzea decît clipocitul nâhlapilor de lîngă mal (Y.I. Popa).
|| Şi: năhlâp s.m.
nai, naiuri, s.n. || Din tc. nay || 1. Vechi instrument muzical de suflat, alcătuit dintr-un sistem de fluiere de diferite dimensiuni. (Fig.) Furtuna pe naiuri Să cînte noi arii! (Beniuc).
2.	Fluier de trestie.
naiadă, naiade, s.f. || Din fr. naiade, lat. naias, naiadis || (Mitol.) Nimfă a izvoarelor, a fîntînilor şi a apelor curgătoare. O fîntînâ frumoasă, cu apă limpede... în care se giuca naiadele (Russo).
naiba s.f. art. (Fam.) Dracul, diavolul. O Expr. Al naibii (de...) = teribil, foarte, grozav (de...). A lăsa pe cineva (sau ceva) naibii (sau la naiba) = a- nu se mai interesa de cineva sau de ceva, a abandona, a renunţa la... A nu avea nici pe naiba = a nu avea nimic, a fi perfect sănătos.
nâie, năi, s.f. || Din lat. navis |] (înv.) Corabie.
nâilon s.n. II Din engl. nylon || Fibră textilă obţinută pe cale sintetică şi utilizată la fabri-
561
NARCIS
carea unor ţesături subţiri şi a altor produse industriale; p. ext. (sens curent) ţesătură, din astfel de fibre.
naist, naişti, s.m. || Din nai || Cîntăreţ din nai.
naiv, -ă, naivi, -e, adj. || Din fr. naif; lat. nativus „natural, înnăscut14 || 1. (Despre oameni; adesea substantivat) Neprefăcut, sincer, natu-Njp'al; credul; (despre însuşiri şi manifestări ale oamenilor) care exprimă, denotă naivitate, naturaleţe. 2. Fără experienţă, prostuţ. 3. Pictori naivi = pictori, mai ales amatori sau autodidacţi, de obicei din* mediul rural, care ignoră perspectiva, anatomia şi legile proporţiilor; se inspiră adesea din viziunea picturii populare.
naivitate, (2) naivităţi, s4‘. il Din naiv jj 1. însuşirea de a fi naiv (1), naturaleţe, simplitate; credulitate. 2. Lipsă de maturitate în judecată, în comportare; vorbă sau faptă specifică omului naiv (2).
nalbâr s.m. v. nălbar.
nălbă, nalbe, s.f. || Lat. malva |j Numele mai multor specii de plante erbacee, din familia rnalvaceeîor, unele fiind cultivate ca plante decorative sau medicinale.
• nam’iâză, nâmiezi, s.f. |] In 4- amiază J| 1. Mijlocul zilei, amiază. O Expr. Ziua namiaza mare = în plină zi. 2. Loc, punct unde ajunge soarele pe cer (aproximativ) la ^ ora 12 din zi. jj Şi: nămfâză ş.f., nămiez, namiez s.n. nainiez s.n. v. namiaza. namilă, namile, s.f. Fiinţă sap lucru de proporţii foarte mari, exagerate, e Fiinţă fantastică uriaşă, cu înfăţişare îngrozitoare, matahală . Se cutremurară cind văzură namila de lighioană (Ispirescu).
nană s.f. ,|| Cf. ser., bg. nana, alb. nane |j Termen de respect cu care se adresează la ţară unei femei mai în vîrstă sau unei surori mai mari.
nan chin s.n. jj Din fr. nankin, de la n. pr.
Nankin, oraş în China |] Ţesătură de bumbac deasă şi rezistentă, folosită în special pentru confecţionarea dosurilor de pernă, j] Şi: nangkin s.n.
nandralău, nandralăi, s.m. || Cf. handralâu || (Reg.) Vlăjgan; p. ext. derbedeu, haimana. Vrai să le buşească cei nandralăi prin omăt? (Creangă).
nându s.m. invar. || Din fr. nandou (de origine amerindiană) ij Nume dat unui gen de păsări alergătoare din America de Sud; înalte de c. 150 cm, asemănătoare cu struţul. Masculii clocesc ouăle şi îngrijesc pifii.
Bânghin s.n. v. nancliin. nani interj. |] Cf. ngr. nani nani, bg. nani || (Mai ales în cîntecele de leagăn; de obicei repetat) Cuvint de alintare, cu care se îndeamnă copiii la somn. O Expr. (Substantivat) A face nani = a se culca, a adormi; a dormi.
nanism s.n. || Din fr. nanisme |] Anomalie caracterizată prin creşterea insuficientă în înălţime, în raport cu vîrsta şi specia sau rasa respectivă.
naos, naosuri, s.n. |J Din ngr. naos [| Partea de mijloc a unei biserici, cuprinsă între altar
şi pronaos; navă (2)Ţ « încăpere centrală în-tr-un templu antic.
nap, napi, s.m. Jj Lat. napus |J 1. Plantă din familia cruciferelor, cu rădăcina cărnoasă şi cu frunze în rozetă, cultivată ca legumă, unele varietăţi fiind furajere. O Expr. Gol ca un nap (sau ca napul) — dezbrăcat complet, gol puşcă; p. ext. sărac. 2. Nap porcesc — plantă furajeră din familia compozitelor, cu tulpina înaltă şi cu flori galbene.
napâlm s.n. || Din fr. napalm (na\trium] -R palm[itate]) || Material gelatinos, folosit, în a-mestec cu benzina, în bombele incendiare.
napoîedn, napoleoni, s.m. J| Din fr. napoleon [j Veche monedă franceză de aur, care a circulat şi în ţara noastră.
napoleonian, -ă, napoleonieni, -e, adj. || Din fr. napoleonien |j Care aparţine lui Napoleon I sau epocii sale, privitor la Napoleon I sau la epoca sa.
napolitană, napolitane, s.f. |j Din fr. napoli-taine || Produs de cofetărie preparat din straturi de foi cu umplutură de cremă, napristân adv.'v. nepristan. nară, narez, vb. I. Tranz. |j Din fr. narrer, lat. narrare |] (Livr.) A povesti, a istorisi. Dela-vrancea se reprezintă pe sine, narează împrejurări de-ale sale (Vianu).
narâmz, naramzi, s.m. || Din naramză |] (înv. şi pop.) 1. Portocal. 2. Varietate de portocal ale cărui fructe au gust amar.
naramză, naramze, s.f. || Din bg. neranza || (înv. şi pop.) 1. Portocală. 2. Fructul naram-zului (2).
naramzîu, -îe adj. v. narangiu. narangiu, -ie, narangii, adv. |] Din te. na-renci. Naramziu, prin apropiere de naramză || (înv. şi reg.) "Portocaliu; roşu deschis. Şalul era naramziu (Sadoveanu). Floricică narangie La Gheorghiţâ-n pălărie (Pop.). |] Ş& naramziu, -ie, adj%
narativ, -ă, narativi, -e, adj. || Din fr. naratif\\ Care ţine de naraţiune; care se referă la naraţiune, specific naraţiunii.
narator, -oare, naratori,	-oare, s.m. şi f.
|| Din nara |j (Livr.) Povestitor.
naraţiune, naraţiuni, s.f. || Din fr. narration, lat. narratio, -onis |J Relatare în formă literară, specifică genului epic, a unei întîmplări, a unui eveniment etc.
nară, nări, s.f. || Lat. naris || 1. Fieeare dintre cele două orificii exterioare ale cavităţii nazale, la om şi la unele animale. O Expr. Cu nările-n vînt ~ (mai ales despre cai cînd aleargă în galop) cu capul ridicat, într-o poziţie avîn-tată; (despre oameni) ţanţoş, mîndru, plin de sine. Şi roibii cu nările-n vînt Vor trece-n sălbatec galop (Coşbuc). A-şi umfla nările — a-şi lua.un aer semeţ; p. ext’. & se îngîmfa. 2, Piesă de fontă sau de oţel fixată pe puntea sau pe bordajul unei nave," prin care trece lanţul ancorei de pe punte în afara bordului.
narcis1 s.m. sg. 41 Ee la n. pr. Narcis, personaj mitologic, care s-a-îndrăgostit de propria sa imagine,, oglindită în apă || Om îndrăgostit de propriul aspect fizic; tînăr foarte frumos.
NARCIS
1 662
narcis2 s.m. v. narcisă, narcisă, narcise, s.f. || Din fr. narcisse, lat. . narcissus || Numele mai multor specii de plante erbacee, spontane sau cultivate, cu frunze lungi şi cu flori solitare, albe sau galbene, plăcut mirositoare. || Şi: narcis s.m.
narcisism s.n. U Din fr. narcissisme |[ Dragoste exagerată, patologică, pentru propria persoană.
narcotic, -ă, narcotici, -ce, adj., s.n. || Din fr. narcotique || (Substanţă) care provoacă narcoză.
narcotină, narcotine, s.f. || Din fr. narco-tine || Substanţă extrasă din opiu, fără acţiune narcotică, întrebuinţată ca tonic şi calmant al tusei.
narcotiza, narcotizez, vb. I. Tranz. j] Din fr. narcotiser ]] A provoca cuiva starea de narcoză.
narcdză, narcoze, s.f. |] Din fr. narcose, germ. Narkose || Stare de insensibilitate, imobilitate şi inconştienţă temporară, provocată prin administrarea unei substanţe narcotice. N. se foloseşte mai ales ca metodă de anestezie generală în chirurgie.
nard s.m. || Din fr. nard, lat. nardus, ngr. nardos || 1. Nume dat unor specii de plante originare din regiunea munţilor Himalaia; spec. plantă cu rădăcina scurtă, groasă, fibroasă şi foarte aromată, cu flori roşii-purpurii. 2. Esenţă parfumată extrasă din rădăcina* de nard (1).	/
narghilea, narghilele, s.f. II Din tc. nargile || Lulea orientală, fixată cu partea de jos într-un vas cu apă parfumată şi prevăzută cu o ţeavă lungă flexibilă, prin care trece fumul înainte de a fi inspirat. Un turculşţ de-o şchioapă face meremetul narghilelei (Teodoreanu).
narodnic, -ă, narodnici, -ce, adj., s.m. şi f.< || Din rus. narodnik || 1. Adj, Care aparţine narodnicismului, care se referă la narodnicism.
2.	S.m. şi i. Adept al narodnicismului.
narodnicism s.n. || Din narodnic || Mişcare so-cial-politică apărută în Rusia, în a doua jumătate a sec. 19, care nega rolul conducător al clasei muncitoare în lupta revoluţionară, socotind ţărănimea şi intelectualitatea ca fiind forţa socială capabilă să răstoarne ţarismul şi să instaureze socialismul, pe calea dezvoltării obştilor ţărăneşti.
nart, narturi, s.n. || Din tc. nark || 1. Preţ maximal fixat în trecut do autorităţi pentru vînzarea anumitor mărfuri. 2. Normă zilnică de muncă pe care ţăranii clăcaşi erau obligaţi să o presteze pe moşia boierului. Le puneţi asemenea nart, de nu se mai pot descurca (Şado-veanu).
naryâl, narvali, s.m. || Din fr. narval |J Mamifer cetaceu marin, asemănător cu delfinul, lung de c. 2 m, avînd unul dintre canini în formă de lance.
nas, nasuri, s.n. |] Lat. nasus || 1. Parte proeminentă a feţei, situată între obraji, gură şi frunte, constituind începutul căii respiratorii, şi în care se găsesc receptorii olfactivi. O Sub nas sau sub nasul cuiva = în imediata apropiere, sub ochii cuiva. (în legătură eu felul de
a vorbi, de a eînta, de a pronunţa cuvintele) Pe nas = cu timbru nazal. O Expr. A (nu)-şi cunoaşte lungul nasului = a nu avea simţul măsurii; a (nu)-şi*da seama de cît îşi poate permite faţă de alţii; a (nu) se purta cuviincios. A umbla (sau a se ţine) *cu nasul pe sus = a fi încrezut, îngîmfat. A da nas cuiva = a permite prea multe cuiva. A-i scurta cuiva nasul sau a-i da cuiva peste nas = a pune pe cineva la locul lui, a-1 ruşina, a-1 umili. A-i scoate cuiva ceva pe nas — a-i reproşa cuiva ceva. A nu fi (sau a nu face) de nasul cuiva = a nu fi potrivit pentru cineva, a nu i se cuveni cuiva. A lăsa nasul în jos (sau în pămînt) =' a se ruşina, a se simţi vinoVat. A-şi băga (sau a-şi vîrî) nasul în toate = a se amesteca peste tot, în toate problemele (şi în care nu-1 privesc). A duce (sau a purta) de nas pe cineva = a) a stăpîni, a conduce pe cineva; b) a amăgi, a înşela pe cineva. A scoate panglici pe nas = a minţi; a exagera. A da cuiva cu ceva pe la nas — n căuta să atragi, să momeşti pe cineva. A-i rîde cuiva în nas = a-i rîde cuiva în faţă (în mod dispreţuitor). A trînti (sau a închide) cuiva uşa în nas = a refuza să primeşti pe cineva. A nu vedea .de lungul nasului = a fi mărginit, lipsit de orizont. A da cu nasul pe undeva = a trece pe undeva în grabă sau întîmplător. A se întîlni nas în nas cu cineva = a se întîlni faţă în faţă cu cineva. • (Fig.) Miros dezvoltat, fin; simţ de orientare şi de intuire a unei situaţii. 2. Proeminenţă pe un organ de maşină care serveşte la iniţierea sau la blocarea mişcării altui organ. 8, Partea anterioară a fuzelajului unui avion sau a corpului unei nave.
nasicorn, nasicorni, s.m. j| Din lat. nasicor-nis || Insectă coleopteră mare, de culoare castanie, al cărei mascul are pe cap un corn curbat spre spate.
nasol, -oală, nasoli, -oale, adj. |] Din ţig. nasvalo „bolnav44, nasul „rău, meschin44 |j (Arg.) Urît, caraghios; de proastă calitate.
nâstie, nastii, s.f. |] Din fr. nastie ]| Mişcare a organelor plantelor, naturală sau provocată de diferiţi factori (variaţiile de lumină, terdpe-jratură, alternanţa zilei cu noaptea etc.).
nâstnre, nasturi, s.m. Obiect de sidef, os, metal, lemn etc., folosit pentru a încheia două margini de îmbrăcăminte, feţe de pernă, de plapumă ori ca ornament la anumite tipuri de îmbrăcăminte.
naş, -ă, naşi, -e, s.m. şi f. || Din nun ( > nunas, nănaş > naş) || 1. Persoană care ţine în brare pruncul în timpul botezului. O Expr. A fi nasul cuiva — a învăţa pe cineva minte, a-i veni de hac. A-şi găsi naşul = a da de cineva care ştie să-l strunească, să-l pună la punct. 2. Nun.
[| Şi: (înv. şi pop.) nănâş s.m.
naşte, nasc, vb. III. || Lat. nascere |] 1. Tranz, A da viaţă, a aduce pe lumş un copil. • (Despre femelele animalelor) A făta. • Refl. A căpăta viaţă, a veni pe lume. O Intranz. Ce naşte din pisică şoareci mănîncâ. 2. Tranz. (Fig.) Â face, a crea; a produce, a provoca, a stîrni; (refl.) a se forma, a se ivi, a se isca.
#63
NAŢIONALIZARE
nâştere, naşteri, s.f. 1. Faptul de a (se) naşte; actul prin care fătul viabü este expulzat sau extras prin căile naturale din cavitatea uterină; parturiţie. O Din naştere = a) din momentul în care*s-a născut; b) potrivit unor predispoziţii naturale, congenital.4 2. (Fig.) Apariţie, ivire, creare. O A da naştere = a apărea, a se forma, a se înfiinţa. 3. Origine, obîrşie, provenienţă.
nat s.m. H Lat. natus || (Pop.) Om, ins, individ. O Tot natul = fiecare ; toată lumea.
natal, -ă, natali, -e, adj. || Din fr. natal || (Despre locuri, aşezări) în care s-a născut cineva ; de naştere, de baştină.
natalitate s.f. || Din fr. natalité |] Frecvenţa naşterilor de copii vii în cadrul unei populaţii, într-o anumită perioadă de timp.
natantél, -oală, natantoli, -oale, adj. (îteg.; şi substantivat) Neîndemînatic, prostănac, nă-tîng, neghiob. E bucuria maică-si... cu toate că e cam naXantol (Stancu).
natâţîe s.f. fi Din fr. natation || Grupă de sporturi care se practică în apă: înot, polo, sărituri, înot artistic.
nativ, -ă, nativi, -e, adj. J] Din lat. nativus, fr. natif || 1. (Despre însuşirile oamenilor) înnăscut, natural, firesc. 2. (Despre elemente chimice) Care se găseşte în natură necombinat (ex. aurul, cuprul, sulful).
nâtră, natre, s.f. || Din bg. natra f| (La* războiul de ţesut) Partea urzelii dintre iţe şi sulul de dinapoi sau (în unele regiuni) de dinainte; p. gener. toată urzeala de pe război.
nâtriu s.n. fi Din fr. natrium |] (Chim.) Sodiu, naturâl, -ă, naturali, -e, adj., adv. || Din lat. naiuralis, it. naturale, fr. naturel || 1. Adj. Generat, produs, creat de natură (1), fără intervenţia omului. • Care aparţine naturii (1), care se găseşte în natură; care se referă la natură. O Ştiinţe naturale = ansamblu de ştiinţe care studiază fenomenele lumii înconjurătoare, lumea organică şi anorganică. 2. Adj. Care se potriveşte cu faptele din realitatea obiectivă, cu ordinea firească a lucrurilor; normal, firesc. O Mărime naturală — (în artele plastice şi în fotografie) reproducere în mărime reală a modelului. 3. Adj. Lipsit de artificiu, de rafinament; simplu, nestudiat, spontan. • Primitiv, rudimentar; necultivat. 4. Adj. (Dr.) Copil n. — co-pil născut în afara căsătoriei. Număr n. v. număr. 5. Adv. Desigur, fireşte, bineînţeles.
naturaleţe s.f. || Din natural. Cf. it. natura-lezza || Comportare naturală, firească.
naturalism s.n. || Din fr. naturalisme || 1. Doctrină după care nu există nimic în afara naturii, nimic supranatural. 2. Curent în arta şi literatură, apărut în Franţa în a doua jumătate a sec. 19, care caută să reproducă în mod riguros realitatea, fără a ocoli aspectele urite sau vulgare ale naturii omeneşti. 3. Teorie etică după care viaţa morală este o prelungire a celei biologice.
naturalist, -ă, naturalişti, -ste, s.m. şi f., adj. II Din fr. naturaliste, germ. Naturalist || 1.
S.m. şi f. Persoană care se ocupă cu studiul ştiinţelor naturii. 2. Adj. Care aparţine naturalismului, care se referă la naturalism.
naturaliza, naturalizez, vb. I. || ©in fr. naturaliser || 1. Tranz. A acorda unm străin cetăţenia statului în care locuieşte. 2. Refl. (Despre specii de animale sau de plante) A se adapta la un nou mediu, fără intervenţia omului.
naiuraiizâre, naturalizări, s.f. Acţiunea de a (se) naturaliza.
naturalizat, -ă, naturalizaţi, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care a obţinut cetăţenia noului stat în care s-a stabilit. 2. (Despre plante şi animale) Care s-a adaptat la noi condiţii de viaţă, la o nouă arie de răspîndire.
natură, naturi, s.f. || Din lat. natura, fr. nature H 1. Realitatea materială, materia; universul; lumea fizică înconjurătoare, organică şi anorganică, infinită în timp şi spaţiu, în continuă mişcare şi devenire, guvernată de legi proprii, fără intervenţia vreunei forţe exterioare. O Ştiinţe ale naturii = ştiinţe naturale (v. natural). Natură moartă V. mort. După natură = avînd * ca model obiecte din realitate. în natură ~ (impozit, taxă, plată etc.) în obiecte sau în produse (nu în bani). 2* Caracter specific, însuşire caracteristică, fel ,de a fi; temperament, fire. O De natură să... ~ capabil să..., apt să... O Expr. Este In natura lucrurilor = este firesc, de la sine înţeles.
naturism s.n. || Din fr. naturisme || Tendinţă în literatură şi artă manifestată jprin cultul pentru natură, printr-o profundă comuniune cu natura.
naţie s.f. v. naţiune.
naţional, -ă, naţionali, -e, adj. || Din lat. nationalis, fr. national || Care aparţine unei naţiuni, unui stat; care se referă la o naţiune, la un stat.
naţionalism s.n. |f Din fr. nationalisme || Ideologie şi atitudine politică a burgheziei în problema naţională, folosită ca armă pentru a aţîţa ura de rasă şi naţională, pentru a justifica asuprirea naţională, tendinţele de expansiune şi politica sa agresivă.
naţionalist, -ă, naţionalişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din fr. nationaliste, germ. Naţionalist || 1. Care se referă la naţionalism, care susţine naţionalismul. 2. S.m. şi f. Adept al naţionalismului.
naţionalitate, naţionalităţir s.f. || Din fr. nationalité, germ. Nationalităt |] 1. Apartenenţa unëi persoane la o anumită naţiune. • Apartenenţa unei persoane juridice ori a unei nave sau aeronave la un anumit stat. 2. Naţionalitate conlocuitoare = comunitate de oameni cu limbă şi origine comună, care locuieşte, numericeşte în minoritate, pe teritoriul unui stat naţional, convieţuind cu populaţia naţională, numeric majoritară.
naţionalizâ, naţionalizez, vb. I. || Din fr. nationaliser || A trece, cil sau fără, plată» mijloace de producţie sau alte bunuri din proprietate privată sau străină în proprietatea statului.
naţionalizare, naţionalizări, s.f. Acţiunea de a naţionaliza; trecerea unor mijloace de produp-ţie sau a altor bunuri din proprietate particulară în proprietatea statului.
NAŢIONAL-SOCIALISM
664
naţionâl-gocialism s.n. |] Din germ. National-sozialismus || Qoncepţie ideologică şi politică fascistă, apărută în Germania după primul război mondial, promovată de partidul hitlerist, care a reprezentat interesele cercurilor celor friai reacţionare şi mai agresive ale burgheziei monopoliste germane; nazism.
naţiăne, naţiuni, s.f. || Din lat. naţio, -onis, fr. neaion, rus. naeija || Formă istorică de comunitate umană, apărută în perioada de trecere de la feudalism la capitalism şi caracterizată prin comunitate de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, manifestate, în esenţă, în comunitatea culturii naţionale şi în conştiinţa originii comune. || Şi: naţie s.f.
naufragia, naufragiez, vb. I. Intranz. || Din naufragiu || A suferi un naufragiu. • (Fig.) A suferi un eşec, a se ruina.
naufragiu, пай fragii, s.n. Ц Din lat. naufra-gium (1 Avariere (prin accident) a unei nave, care poate provoca scufundarea sau punerea ei fn imposibilitate de a-şi continua drumul.
nautic, -ă, nautici, -ce, adj., s.f. Ц Din fr. nautique |j 1. Adj. Care se referă la navigaţia pe apă. • (Despre sporturi) Care se practică pe apă. 2. S.f. Ştiinţa şi tehnica dirijării navelor; navigaţie (2).
nautîl, nautili, s.m. || Din lat. nautilus, fr. nautile H Gefalopod apărut în triasic, cu corpul închis într-o cochilie spiralată, împărţită în mai multe compartimente.
nautiloide s.n. pi. Ц Cf. laţ. nautilus „nautil44 gr. eidos „aspect44 || Ordin de cefalopode (ex. nautilul) fosile şi actuale.
naval, -a, navali, -e, adj. || Din fr. naval Ц Care se referă la nave sau la navigaţie, care ţine de navigaţie.
, navă, nave, s.f. || Din fr. nave, lat. navis, it. nave || 1. Vehicul construit şi echipat pentru transportul pe apă (sau sub apă), deplasarea făcîndu-se fie mecanizat, fie prin forţa vîntului, cu ajutorul pînzelor. © Navă cosmică *= vehicul destinat zborurilor extraterestre. 2. (Bis.) Naos.
navetă, navete, s.f. || Din fr. navette || 1. Suveică (la războaiele mecanice). 2. Instrument de lemn sau de oţel, cu care se lucrează fileuri.
0.	Parcurgerea de către o persoană a unui drum dus şi întors, cu regularitate* de obicei între două localităţi apropiate: a face naveta. • Vehicul de transport în comun care efectuează curse regulate între două puncte apropiate. 4. N. spaţială = vehicul spaţial cu echipaj, prevăzut cu motoare-rachetă şi conceput astfel ca să revină pe Pămmt prin aterizare, o. Lădiţă specială în care se transportă sticle, borcane, alimente etc.
navetist, -ă, navetişti, -ste, s.m. şi f. || Din navetă || Persoană care face naveta (8).
navîgâ, navighez, vb. I. Intranz. j| Din it. navigare, fr. naviguer || 1# A călători cu o navă sau cu o aeronavă; a conduce o navă sau o aeronavă. De două luni navigam tot prin aceleaşi locuri (Bart). 2. (Despre nave) A merge pe apă, a pluti; (despre aeronave) a se deplasa în aer, a zbura.	x
navigabil, -ă, navigabili, -e, adj. || Din fr. navigaţie II (Despre ape) Pe care se poate naviga, care poate fi folosit pentru navigaţie.
navigant, -ă, naviganţi, -te, adj. || Din Ir. navigant || Care . navighează. O Personal n. =* personal care face parte din echipajul unui avion sau al unei nave.
navigâre s.f. Acţiunea de a naviga; navigaţie, nayigaidr, -oare, navigatori, -oare, s.m. şi f. [| Din fr. navigaUur |j 1. Persoană care întreprinde călătorii lungi pe mare,. în scopuri ştiinţifice, comerciale etc. 2. Persoană care conduce o navă sau care face parte din perso-naiul unei nave; membru al echipajului unei aeronave^ (şi care conduce o aeronavă).
navigaţie, navigaţii, s.f. jj Din fr. navigaUon, lat. navigatio || 1. Faptul de a naviga; călătorie făcută cu o navă. • Transport de mărfuri sau de persoane făcut cu o navă. • Călătorie sau transport făcut cu o aeronavă. 2. Ştiinţa şi tehnica conducerii unei nave sau a unei aeronave; nautică.
navigrâf, navigrafe, s.n. || Din fr. navigraphe; lat. navis „navă44 -j- gr. graphein „a scrie44 fj Instrument de bord care, pe baza unor elemente determinate automat în timpul zborului, permite controlul şi corectarea derivei şi vitezei aeronavei.
naviosi, navlosesc, vb. IV. Tranz. j| Din ngr, nqvlosa (aor. lui navlono) || A închiria un van de transport (de la un proprietar particular).
^ nâvlu, navluri, s.ri. || Din ngr. navlon |) Taxă plătită pentru transportul mărfurilor cu vaporul; chirie plătită pentru folosirea unui vas do transport (proprietate particulară).
navomodel, navomodele, s.n. || Navă -f- model f| Construcţie reprezentînd o navă în miniatură,
,dotată cu sisteme de propulsie şi comandă.
navomodelîsm s.n’ |] Din navomodel || 1. Tehnica construirii navomoclelelor. 2. Ramură sportivă avînd ca obiect construirea de navomoMe şi organizarea de concursuri cu astfel de aparate.
nazâl, «ă, nazali, -e, adj. || Din fr. nasol || 1, Care se referă la nas, care aparţine nasului.
2.	(Despre voce, sunete) Care se pronunţă cu expirarea aerului pe nas. • (Substantivat, f.) Sunet nazal (2); spec. consoană nazală.
nazalitate s.f. H Din fr. nasalite || (Lingv.) Particularitate a unui sunet de a fi pronunţat cn timbru nazal.
nazaliza, nazalizez, vb. I. Tranz. || Din fr, nasaliser |j (Lingv.) A pronunţa nazal un sunet; a da unui sunet timbru nazal.
nazism s.n. || Din fr. nazisme, germ. Nazis-mus || Naţional-sociahsm.	\
nazist, -ă, nazişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din nazism || 1. Adj. Care aparţine nazismului, privitor la nazism. 2. S.m. şi f. Adept al nazismului, membru al Partidului Naţional-Socialist german, înfiinţat de Hitler.
nazuri s.n. pl. I) Din tc. naz f| (Fam.) Atitudine, gesturi, manifestări de om răsfăţat; gusturi schimbătoare; capricii, toane. QExpr, A face nazuri = a se comporta ca un om răsfăţat, capricios.
665
#
NĂMEŢIT
năbădăi s.f. pl. (Pop. şi fam.) Acces de furie, de mînie. O Cu năbădăi — năbădăios. O Expr. A băga pe cineva în năbădăi = a) a înspăimînta, a înfricoşa; h) a face să-şi piardă calmul, să-şi iasă din sărite.	.
năbădăios, -oâsă, năbădăioşi, -oase, adj. || Din năbădăi || (Pop. şi fam.; adesea substantivat) 1. Iute la mînie, supărăcios; capricios. 2. (Despre animale) Nărăvaş. Pe un cal năbădăios în spumă, trecu căpitanul (Brăescu).	*
îiăbdi1, năboiuri, s.n. || Cf. ser. naboj || (Reg. şi înv.) Puhoi, torent, format de o apă. (Adverbial) Apele veneau năboi, toi mai negre şi mai umflate (Voiculescu).
nălîoi2, năboiesc, vb. IV. || Din năboi1 || (Reg. 1. Intranz. şi refl. (Despre ape) A ieşi din matcă, a năvăli, a se revărsa. 2. (Despre fiinţe) A năvăli, a se năpusti. în acel ceas mistreţii... Năboiesc \..pe unde apucă (Sadoveanu).
ttăbtio s.n. || Din germ. Nubuk fj Piele de bovine catifelată, asemănătoare pielii de antilopă. || Şi; nubuc s.n.
năbuşeălă, năbuşeli, s.f. || I>in năbuşi || (Pop.) Căldură * mare, zăpuşeală, zăduf. Pe năbuşala asta te bolnăveşti chiar din senin (D. Zarîifi-♦ rescu).
năbuşi, năbuşesc şi năbuş, vb. IV. || Cf. ser. năbuşiţi 1| (Pop.)’ 1. Tranz. şi refl. A (se) înnă-buşi, a (se) sufoca, o Tranz. (Fig.) A frîna, a opri dezvoltarea sau manifestarea unei acţiuni, unui proces, unui sentiment; a face să nu apară, să nu se audă, să nu se simtă. 2. Tranz. A potoli, a stinge (focul). 3. Intranz. A ţîşni; a se revărsa.
9 (Despre sînge, lacrimi) A podidi.
năbuşitor, -oare, năbuşitori, -oare, adj. || Din năbuşi || (Pop.) înnăbuşiior, sufocant.
năelăi, năclăiesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din bg. nakleja || A (se) îmbiba sau a (se) acoperi cu substanţe cleioase, unsuroase, cu sînge etc.; a se murdări (cu astfel de substanţe).
năclăit, -ă, năclăiţi, -te, adj. îmbibat sau acoperit cu o materie cleioasă, murdară. Un bâtrin... cu nişte plete năclăite (Rebreanu).
nădăjdui, nădăjduiesc, vb. IV. Tranz. şi intranz. |j Din nădejde ||*A crede în îndeplinirea unei dorinţe, în rezultatul favorabil al unei acţiuni; a spera. Nădăjduiesc că ne vom înţelege amîndoi (Negruzzi).
nădejde, nădejdi, s.f. || Din si. nadezda || încredere în realizarea unei dorinţe, a unei acţiuni; speranţă; încredere în sprijinul cuiva sau a ce va. O De nădejde .= pe care te poţi bizui, în care poţi avea încredere. O Expr. A trage nădejde = a spera, a nădăjdui. în nădejdea.... = în speranţa..., bazîndu-se pe... A se lăsa în nădejdea cuiva sau a-şi pune nădejdea în... = a conta pe..., a se bizui pe... Slabă nădejde — puţin probabil.
nădrag, nădragi, s.m. || Din sl. nadragi, magh. nadrâg || (Pop.; de obicei la pl.) Pantaloni. Se căuta cu multă stăruinţă în fundul buzunarului de la nădragi (Caragiale).
îîădrăgăr, nădrăgari, s.m. || Din nădrag || Nume depreciativ dat de ţărani orăşenilor (care poartă pantaloni).
năduf, (3) nădufuri, s.n. || Din sl. naduch || 1. Senzaţie de greutate în respiraţie, sufocare; spec. astm. 2. Căldură înăbuşitoare, zăpuşeală.
3.	Supărare, necaz, -ciudă, mînie. || Şi: (reg.) năduh s.n.
„ năduh s.n. v. năduf.
nâduşeâlă, năduşeli, s.f. || Din năduşi || 1. Faptul de a (se) năduşi; transpiraţie, sudoare. O Expr. A-l trece pe cineva toate năduşelile —
a)	a munci din greu; b) a fi cuprins de emoţii puternice. 2. Căldură mare, zăpuşeală.
năduşi, năduşesc, vb. IV. -|j Din bg. nadusa ||
1.	Intranz. A transpira, a asuda. 2. Tranz. şi refl. (Pop.) A (se) sufoca, a (se) înnăbuşi.
năduşit, -ă, năduşiţi, -te, adj. 1. Transpirat, asudat. 2. Care este pe punctul de a se sufoca; (despre glas) sufocat.
năframă, năframe, s.f. || Din tc. mahrama || Bucată de ţesătură de in, de bumbac, de boran-gic etc., tivită pe margini, cu care femeile (mai ales la ţară) îşi acoperă capul; maramă.
năfurică, năfurici, s.f. || Din nafură )| Plantă erbacee din familia compozitelor, înaltă pînă la 150 cm, cu flori gălbui, cu miros puternic, folosită ca insectifug.
năgâră s.f. (Bot.) Colilie. Pe cel cîmp nemărginit, Cu negară-acoperit (Pop.).	|| Şi: negară
s.f.
năhlâp s.m. v. nahlap.
năier, năieri, s.m. || Din naie || (Rar) Lun* tras, corăbier.
năimi, năimesc, vb. IV, || Din năiem, înv., „chirie14 || (înv. şi pop.) 1. Tranz. A închiria; a arenda. 2, Tranz. şi refl. A (se) angaja cu plată (pentru o muncă).
năimit, -ă, năimiţi, -te, s.m. şi f., adj. (înv. şi pop.) 1. S.m. şi f. Persoană angajată cu plată pentru a efectua o muncă. 2. Adj. închiriat.
năjit, s.n || Din bg. nezit || (Pop.) Nume generic dat mai multor boli (neyralgii, dureri de dinţi etc.).
nălbâr, nălbari, s.m. |) Din alb || Fluture mare cu aripile albe cu nervuri negre, ale cărui omizi se hrănesc cu frunzele pomilor fructiferi. j| Şi: nalbâr s.m.
năltică, năluci, s.f. || Din năluci || 1. Fiinţă fantastică imaginară, fantomă, arătare, vedenie; p. ext. strigoi. • Iluzie, himeră; imagine fugară şi înşelătoare. 2. Obiect din metal (sclipitor), de obicei de forma unui peştişor, folosit ca momeală în pescuitul sportiv.
năluci, pers. 3 năluceşte, vb. IV. || Cf. luci ||
1.	Refl. A i se părea, a i se năzări, e A-şi închipui, a-şi imagina. 2. Intranz. A se arăta, a se ivi (neclar, în treacăt); a i se părea câ vede sau aude ceva. • A-i apărea în gînd, a-i trece prin minte*
nălucire, năluciri, s.f. Faptul de a (se) năluci; concr. nălucă.
nămete, nămeţi, s.m. || Din bg. namet || (Mai ales la pl.) Cantitate mare de zăpadă (adunată de viscol); troian. Viscolul care bîntuise... adu* nase nămeţi uriaşi (Stancu). o P. ext. Cantitate ' mare din ceva, grămadă, morman.
nămeţit, -ă, nămeţiţi, -te, adj. || Din nămeţi, rar, „a troieni44 || înzăpezit, troienit.
N AMIAZA
666
nămiâză s.f. v. namiază. nămiez s.n. v. namiază. nămol, nămoluri, s.n. || Din ucr. numii, -olu || Sediment care şe depune pe fundul apelor stătătoare, în general cu conţinut mare de substanţe organice şi avînd uneori proprietăţi terapeutice; mîl. Q Expr. A face (băi de) nămol — a-şi acoperi corpul cu un strat de nămol, în scopuri curative. • (Fig.) Cantitate mare din ceva. Boierii dau hani ca oboare pre domnii şi de unde se stoarce ăst nămol de aur? (Negruzzi).
nămol!, nâmolesc, vb. IV. Refl. şi tranz. || Din nămol || A se înnămoli.
nămolit, -ă, nămoliţi, -te, adj. Plin de nămol, cufundat în nămol.
nămolds, -oăsă, nămoloşi, -oase, adj. |j Din nămol || Plin de nămol; mîlos. nănâş s.m. v. naş.
năpâstă, năpaste, s.f. || Din sl. napastî || 1. Nenorocire, pacoste. 2. învinuire neîntemeiată, nedreaptă. • Nedreptate, prigoană, urgie. 3. (înv .) Bir pe care îl plăteau în trecut locuitorii unui sat, în locul celor fugiţi.
năpădi, năpădesc, vb. IV. Intranz. ]] Din sl. napasti, -padja ||1. A se năpusti, a năvăli; (tranz.) a învălui din toate părţile; a cotropi, a invada. • (Fig.) A copleşi, a birui, a doborî.
2.	(Despre sînge, lacrimi) A ţîşni (cu putere), a porni să curgă; (tranz.) a podidi. • (Despre rîs, plîns) A cuprinde pe cineva cu putere, fără a se putea stăpîni. 3. Intranz. A se repezi asupra cuiva; a tăbărî.
năpăstui, năpăstuiesc, vb. IV. Tranz. [] Din sî. napastovati |j A face cuiva o nedreptate; a persecuta, a asupri. • A învinui pe nedrept; a ponegri, a calomnia.
năpăstuit, -ă, năpăstuiţi, -te, adj. (Adesea substantivat) învinuit pe nedrept, nedreptăţit; ponegrit, defăimat. • Asuprit, împilat.
năpîrcă, năpîrci, s.f. || Cuv. autohton || 1. Şopîrlă fără membre, de c. 25 cm lungime, care trăieşte prin păduri. 2, Viperă. O Expr. Pui de năpîrcă = om perfid, primejdios.
năpîrli, năpîrlesc, vb. IV. Intranz. |] Din bg. napârlja || (Despre unele animale) A-şi schimba (la anumite epoci) pielea, părul sau penele; (despre piele, pene, pâr) a cădea periodic de pe corp.
năpîrlîre, năpîrliri, s.f. Faptul de a năpîrli; proces (periodic) de înnoire a învelişului corpului la unele animale.
năpîrstoc, -oâcă, năpîrstoci, -oa.ee, subst.
|| Din bg. naprăstok || 1. S.m. (Pop.) Degetar.
2.	S.m. şi f. (Fam.) Epitet dat unui copil sau, p. ext.., unui om mic de statură.
năprasnă, năprasne, s.f. f| Din sl. naprasîno || (înv. şi reg.) Întîmplare nefericită, nenorocire (venită pe neaşteptate). O Be	năprasnă	~
dintr-o dată, fără veste.
năprasnic, -ă, năprasnici, -ce, adj., s.f.
|| Din sl. naprasînu\\ 1. Adj. (Şi adverbial) Care vine pe neaşteptate şi se petrece fulgerător. • îngrozitor, înfricoşător, teribil,	cumplit.	2.
Âdj.# (Şi adverbialjj Nestăpînit, impetuos, năvalnic, furtunos; (despre oameni) impulsiv,
violent, aprig. * Care depăşeşte cu mult limitele obişnuite, care iese din comun (prin dimensiuni, forţă, intensitate). 3. S.f. Plătită erbacee înaltă de 25 — 40 cm, cu miros neplăcut, cu tulpina dreaptă, păroasă, şi cu flori roşii-roz. năpristân adv. v. nepristan. năpusti, năpustesc, vb. IV. || Din sl. năpustiţi || 1. Refl. A se repezi asupra cuiva sau a ceva (cu intenţii agresive), a tăbărî, a da bnz-, na. 2, Tranz. (înv. şi reg.) A lăsa în părăsire, 1 a neglija; a abandona.
năpustit, -ă, năpustiţi, -te, adj. (înv. şi reg.) Părăsit, abandonat.
nărav, năravuri, s.n. || Din sl. nruvu. Cf. bg. nărav II1. Obicei, deprindere; fel de a fi temperament, fire; 2. Deprindere rea, qhicei rău; viciu. B. (La cai) Obicei de a muşca, de a azvîrli din picioare, de a nu trage.
nărăvaş, -ă, nărăvaşi, -e, adj. |.| Din nărav jţ (Despre cai) Care muşcă sau azvîrle din picioare. • (Fig.; despre oameni) Cu nărav (2); cu deprinderi rele; îndărătnic.
^	nară vi, nârăvesc, vb.	IV.	|| Din nărav	l|
1.	Refl. A lua un obicei	rău,	a se deprinde	eu
un nărav. 2, Refl. şi tranz. (înv. şi pop.) A se deprinde, a se obişnui cu ceva.
nărăvit, -ă, nărăviţi, -te, adj. Cu deprinderi, cu	apucături rele. • (Despre	cai) Nărăvaş,
.	nărod, -oâdă, adj. v.	nerod.
nărui, nărui, vb. IV. Refl. şi tranz. A (se) prăbuşi, a (se) dărîma, a (se) surpa. • Refl. (Despre oameni) A se prăbuşi la pămînt, a cădea inert.
năruit, -ă, năruiţi, -te, adj. Dă rimat, surpat, prăbuşit.
năruitură, năruituri, s.f. [| Din nărui j| Surpătură, dărîmătură, ruină.
năsălie, nâsălii, s.f. || Din sl. nosilo |j Suport de lemn în formă de targă, pe care se aşa-ză coşciugul cu mortul pentru a fi transportat (la cimitir).
născare s.f. || Din nasc (de Ia naşte) || (Pop.) Naştere. O Bin născare = din naştere.
născătoare, născătoare, s.f. || Din naşte j] (înv. şi pop.) Femeie care naşte sau care a'născut. • (Bis.) Maica Domnului.
născînd,-ă, năseînzi, -de, adj. [| Din naşte |] Care este pe cale de a (se) naşte, de a (se) forma.
născoci,^născocesc, vb. IV. Tranz. 1. A inventa, a crea. 2. A plăsmui, a scorni (lucruri închipuite, inexistente, neadevărate).J
năsopcire, născociri, s.f. Acţiunea de a născoci; ceea ce născoceşte cineva.f
născocitor, -oare, născocitori, -oare, adj.
|| Din născoci || 1. Care născoceşte (1), care descoperă ceva nou. 2. Care scorneşte;J mincinos.
năsetit1 s.n. (înv. şi reg.) Faptul de-a (se) naşte.
năsedt2, -ă, născuţi, -te, s.m. şi f., adj. (Col) care a căpătat viaţă, care a venit pe lume. O Nou-nâscut — a) copil care abia s-a născut;,
b)	(fig.) renăscut, refăcut.
năsos, -oâsă, nâsoşi, -oase, adj. || Din /2as|| Cu nasul mare. • (Fig.) Impertinent, obraznic.
NAZDRAVAN
năstrâpă, năstrape, s.f. [| Din bg. năstrapa\\ {înv. şi pop.) Vas de băut, cană, cupă.
năstruşnic, -ă, năstruşnici, -ce, adj. |[ Gf. si. nestruzenâ || Ciudat, straniu, bizar. « Care depăşeşte cu mult (prin proporţii, forţă, intensitate, calitate) limitele obişnuite; straşnic, gro-zav.
năstruşnicie, năstruşnicii, s.f. |] Din năstruşnic || Faptă, comportare năstruşnică; ciudăţenie, bizarerie.
"năsturel, năsturei, s.m. 1. Diminutiv al lui nasture. 2. Plantă erbacee din familia crucifere-lor, cu tulpina tîrîtoare, cu flori mici, albe, întrebuinţată ca salată şi ca plantă medicinală.
năşi, năşesc, vb. IV. Intranz. şi tranz. || Din naş\\ Â(-i) fi (cuiva) naş la un botez sau la o cununie.
năşie s.f. || Din || Faptul de a fi naş; calitatea de naş.
nătăflete adj., s.m. v. nătăîleţ. nătăfleţ, -câţă, nătâfleţi, -e, adj., s.m. şi f. (Persoană) lipsită de isteţime, care nu ştie să se descurce; nătîng, bleg, tont. || Şi: nătăflete adj., s.m.
nătărău, nătărăi, adj., s.m. [| Din netare, înv., „(om) sîab“ || (Om) care pricepe greu, prost, neghiob, nătîng.
nătîng, -ă, nătângi, -ge, adj., s.m. şi f. || Din sl. netengu „leneş" || (Om) mărginit la minte, prost, neghiob, nătărău; nepriceput, neîndemînatic. • (Despre acţiuni, manifestări, sentimente) Lipsit de raţiune, fără sens; prostesc.
nătîngîe, nătîngii, s.f. || Din nătîng || (Rar)
1.	Lipsă de inteligenţă, de pricepere; faptă, vorbă, atitudine, de om nătîng. 2. Încăpăţî-n are,	îndărătnicie.
năuc, -ă, năuci, -ce, adj. [[Din sl. neuhu [| Buimăcit, dezorientat, zăpăcit, aiurit. @ Nătărău, nătîng, prost.
năuceală s.f. || Diri năuci || Starea omului năuc; buimăceală, dezorientare.
năuci, năucesc, vb. IV. Tranz. şi refl. f| Din năuc || A face să devină sau a deveni năuc; a (se) buimăci, a (se) zăpăci; a (se) prosti, a (se) tîmpi. Bădia s-a năucit..., dar s-a dezmeticit cînd mi-a auzit glasul (Brăescu).
năucit, -ă, năuciţi, -te, adj. Buimăcit, dezorientat, zăpăcit, uluit. Ieşi afară năucit... Nu înţelegea nimic (Preda).
năucitor, -oare, năucitori, -oare, adj. {j Din năuci || Care năuceşte sau poate năuci.
năut s.m. |j Din tc. nohut, bg. nahut || Plantă din familia leguminoaselor, cu tulpina înaltă, cu flori liliachii sau albe, ale cărei seminţe sînt folosite ca atare sau ca înlocuitor de cafea.
năutiu, -ie, năutii, adj. || Din năut || Care are culoarea seminţelor de năut.
năvală s.f. || Din năvăli || 1. Faptul de a năvăli, de a se repezi asupra cuiva sau undeva cu intenţii agresivA 2, înghesuială, îmbulzeală. # Mulţime de oameni sau de obiecte (în mişcare). O Expr. A da năvală — a năvăli. (Adverbial) Toţi din casă sar năvală la fereastră (Caragiale). 8. Grabă, iuţeală, zor.
năvalnic, -ă, năvalnici, -ce, adj., s.m. || Din
năvală [J 1. Adj. (Adesea adverbial) Care nu poate fi stăpînit, furtunos, impetuos, violent; straşnic, cumplit. • (Despre ape curgătoare) Care curge repede, învolburat. 2. S.m. Specie de ferigă cu frunze late, lucitoare, folosită în medicina populară.
năvădi, nâvâdesc, vb. IV. Tranz. |] Din sl. navoditi || A trece firele de urzeală prin iţe (stabilind astfel modelul ţesăturii înaintea începerii ţesutului. || Şi: nevedi vb. IV.
năvădire, năvădiri, s.f. Acţiunea de a năvădi/ năvădit.
năvădit s.n. Năvădire.
năvăli, năvălesc, vb. IV. Intranz. || Din sl. navaljati || 1. A se repezita tăbărî asupra cuiva sau undeva cu intenţii agresive; (milit.) a pătrunde pe un teritoriu străin, cu scopul de a-1 cotropi. 2. A se repezi într-o anumită direcţie, a fugi în grabă spre cineva, a da buzna; a pătrunde sau a ieşi de undeva brusc, cu putere, în număr ori în cantitate mare. 8. (Despre sîn-ge) A se strînge în cantitate mare într-o parte a corpului. • (Despre ape) A se revărsa în cantitate mare şi cu putere.
năvălire, năvăliri, s.f. Acţiunea de a năvăli; năpustire; invazie, cotropire.
năvălitor, -oare, năvălitori, -oare, adj., s.m. şi f. |! Din năvăli || (Persoană, armată etc.) care năvăleşte (1); invadator,''cotropitor, năvleg, -eâgă, năvlegi, -ge, adj. (Reg.) (Adesea substantivat) Nătîng; bădăran, necioplit. • Prost, nepriceput..
năvod, năvoade, s.n. |] Din sl. nevodu || Plasă de pescuit, de dimensiuni mari, manevrată manual sau mecanic, cu care se adună peştele de pe suprafeţe întinse.
năvodar, năvodari, s.m. || Din năvod ||	1.
Pescar care pescuieşte cu năvodul. 2. Meşter care face năvoade, sfori, fnnghii, plase folosite la pescuit.
năzăreală, năzăreli, s.f. || Din năzări || Faptul de a i se năzări; vedenie, halucinaţie; sperietură. Căutai să-mi tălmăcesc pricina a-cestor năzăreli... ale Pisicuţii (Hogaş).
năzări, pers. 3 năzăre, vb. IV. || Din si. nazirati || 1. Refl. şi intranz. A apărea, a se ivi de departe, nedesluşit. 2. Refl. impers. A i se părea cuiva că aude sau că vede ceva ce nu e-xistă; p. ext. a-şi închipui, a-şi imagina. Mereu i se năzărea că aude paşi prin grădină (Rebrea-nu). • A-i veni o idee ciudată, curioasă.
năzărire, năzăriri, s.f. Faptul de a i se năzări; ceea ce apare sau ise pare că apare cuiva. Astă slăbiciune nu era numai o năzărire a minţii lui (Brătescu-Voineşti).
năzbîtie, năzbîtii, s.f. || Cf. sl. subytije „în-tîmplare", ucr. nezbutnyî || Faptă, vorbă, idee lipsită de seriozitate; poznă, glumă.
năzdrăvan, -ă, năzdrăvani, -e, adj. || Ne--f zdravăn sau din ser. nezdravan || 1. (în basme; adesea substantivat) înzestrat cu puteri supranaturale, miraculoase; care are darul de a prevesti ce se va întîmpla. 2. Care iese din comun; grozav, extraordinar; foarte iscusit, foar-
NĂZDRĂVĂNIE
668
te dibaci. 8. Care şe ţine de pozne; hazliu, glumeţ.
năzdrăvănie, năzdrăvănii, s.f. || Din năzdrăvan || 1. (în basme) Faptă năzdrăvană, supranaturală; puterea, însuşirea unei fiinţe năzdrăvane. 2. Faptă sau vorbă glumeaţă; glumă, poznă, năzbîtie.
năzui, năzuiesc, vb. IV. Intranz. 1. A tinde (cu ardoare, cu stăruinţă) spre ceva, a aspira, a rîvni. 2. (Pop.) A se îndrepta spre..., a căuta sâ ajungă la... 8. (înv.) A apela, a recurge la ajutorul sau la bunăvoinţa cuiva; a căuta refugiu, adăpost, scăpare la cineva sau undeva. Unii se dau prinşi la duşman, la mila lui năzuiesc (Negruzzi).
năzuinţă, năzuinţe, s.f. || Din năzui || Aspiraţie, tendinţă (puternică) spre ceva.
năzuros, -oâsă, năzuroşi, -oase, adj. || Din nazuri || Care face nazuri, mofturi; capricios, cu toane. (Fig.) Se-ntoarse iarăşi nâzuroasa toamnă, Acuma-i soare şi acuma plouă (Anghel-Iosif).
ne- II Din sl. ne- || Element de compunere care exprimă o negaţie şi care serveşte la formarea unor substantive, adjective şi adverbe.
nea1 s.f. || Lat. nix, nivis H (Reg. şi, în limba literară actuală, poetic) Zăpadă. nea2 s.m. v. nene.
neabătut, neabătuţi, -te, adj. |] Ne- 4- abătut || 1. (înv.) Care nu se abate de la drumul pe care a pornit. 2. Care nu se abate de la'un principiu, de la o convingere.
neadevăr, neadevăruri, s.n. || Ne- 4- adevăr || Lipsă de conformitate cu realitatea; afirmaţie care denaturează adevărul; minciună.
neadormit, -ă, neadormiţi, -te, adj. || Ne-A- adormit' || Care veghează atent; care nu slăbeşte, activ, neobosit; (despre stări sufleteşti, manifestări, senzaţii etc.) care nu slăbeşte, nu încetează, nepotolit. Cercetă cu luare--aminte neadormită fiecare chip (Sadoveanu).
neagă si. sg. (Pop.) Persoană încăpăţînată, care face ' totul numai după capul ei. O Expr. A sta neagâ rea pe capul cuiva — a se ţine mereu după cineva, a nu-1 lăsa în pace, a nu-1 slăbi din ochi.
neagresiune s.f. || Ne- -f agresiune || Principiu fundamental al dreptului internaţional, care condamnă recurgerea la agresiune în relaţiile dintre state, respinge războiul ca mijloc de soluţionare a problemelor litigioase şi presupune respectarea) independenţei şi suveranităţii, naţionale, a integrităţii teritoriale.
neajuns, neajunsuri, s.n. \\Ne- ajuns \\
1.	Greutate, dificultate; neplăcere, necaz. 2. Lipsă, scădere, defect. Aceste neajunsuri se temea... sâ nu ni se înlîmple şi nouă (Hogaş).
neajutorat, -ă, neajutoraţi, -te, adj. || Ne-4- ajutorat ||	1. Lipsit de sprijin, de apărare,
e Care nu este în stare să se descurce singur, nepriceput, neîndemînatic. Eu vreau să-ţi fac un bine, căci te văd balrînă şi neajutorată (Sandu- Aldea). 2. Sărac, nevoiaş.
nealiniat, -ă, nealiniaţi, -te, adj. ]| Ne- 4~ aliniat j| (Despre state, blocuri politico-mih-tare) Care duce o politică de nealiniere.
nealiniere s.f. || Ne- 4~ aliniere || Concepţie de politică externă care tinde să evite parti ciparea obligatorie la înfruntările dintre diferite state mari sau dintre blocuri politico-mlt-tare^ şi să respingă menţinerea de către uneia mari puteri a zonelor de influenţă în lume,, a colonialismului şi neocolonialismului.
nealtădatâ adv. || Ne- 4- altădată R (Astăzi rar) Ca nealtădatâ ca niciodată, cum nu a mai fost. Am găsit... livada încărcată cu fructe ca nealtădatâ (Alecsandri).
nealtul, -ta, nealţii,	-tele, pron. net p
|| Ac- 4- altul || Ca nealtul sau (rar) ca nralpn = ca nimeni altul. învăţă ca nealţii pe Umm.a asta albă (Ispirescu).
neam, neamuri, s.n., adv. 1. S.n. Popor, noţiune. O E>e neam... = de origine, de naU;>£ -litate. De toate neamurile = de toate naţiune -lităţile; de toate felurile, de toate speciile # Neamul omenesc = speţa umană, omenire?;.
2.	S.n. (Ist.) Termen care denumeşte unimum de gin ţi şi de triburi din orînduirea comu mu primitive;’ p. ext. seminţie, trib. 8. S.n. Fami lie; rudă. O Expr. Neam de neamul meu (al tău etc.) = a) toţi ascendenţii (sau, rar, descendenţii) din familia mea (a ta etc.); b) rA i. unul din ascendenţii (sau, rar,) descendenţa din familia mea (a ta etc.). De neam (bun, nobil etc.) = dintr-o familie nobilă. 4. S.n. Specie, gen, fel, soi. 5. Adv. (Reg. şi fam.) Deloc, cîtuşi de puţin.
neamestec s.n. || Ne- 4- amestec || Faph J de a nu se amesteca (în treia urile altcuiva): n intervenţie.
neamţ, nemţi, s.m. || Din sl. nemăd H (Pop.) German.
neânt s.n. || Din fr. neant || Nefiinţă, înec istenţă. într-o. formă frumoasă poate să încapă neantul (Macedonski).
neaoş, -ă, neaoşi, -e, adj. || Cf. auş || 1. P'vc-tinaş, autohton, pămîntean. Vorbele-ţi sini bune Şi chipul de om neaoş (Alecsandri).
neaoşism, neaoşisme, s.n. || Din neaoş !'!
1. Cuvînt sau expresie cu un căutat (adesea forţat) aspect autohton, arhaic sau popular.
2. Tendinţă în literatură caracterizată prim abuzul de cuvinte arhaice şi populare* de obicei rare.
.neapărat, -ă, neapăraţi, -te, adj., adv.
||'Ne- 4-apărat || 1. Adj. Care este absolut im-cesar; indispensabil; de care nu te poţi lipsi. 2» Adv. Cu orice preţ, negreşit. ^
nearticulat, -ă, nearticulaţi, -te, adj. |! N ■ -4- articulat || 1. (Despre sunete) Emis făta. participarea organelor vorbirii; neclar, nedesluşit. 2. (Gram.) Care nu este însoţit de articol (hotărît).
neascultător, -oare, neascultători, -oare, adj.
|| Ne- 4- ascultător || (Şi substantivat) Caro nu ascultă de cineva sau de ceva; nedisctpb nat.
neasemănat, -ă, neasemănaţi, -te, adj. \\Ne-	4- asemănat || (Adesea adverbial) Caro
/nu poate fi asemănat cu nimic, care nu are sea-frjnăn; neasemuit, incomparabil, inegalabil.
! neasemuit, -ă, neasemuiţi, -te, adj. || Ne-■ asemuit H (Adesea adverbial) Neasemănat. :	neastâmpăr s.n. || “Ne- 4- astîmpăr || Fap-
tul de a fi neastîmpărat, lipsă de astîmpăr; nelinişte, impacienţă, agitaţie, v neastîmpărat, -ă, neastîmpar aţi, -te, adj. -U Ne- 4- astîr&părat || Care nu se astîmpără, care se agită continuu; (mai ales despre copii) zglobiu, zburdalnic; zvăpăiat, p. ext. rău, o-braznic.
neaşteptat^ s.n. || Ne- 4- aşteptat |] Pe neaşteptate = fără să te aştepţi, deodată.
neaşteptat2, -ă, neaşteptaţi, -te, adj. |! Ne-4- aşteptai || (Adesea adverbial) La care nu te aştepţi; neprevăzut. • Care este peste aşteptări (de bun, de frumos etc.).
„ neatent, -ă, neatenţi, -te, adj. || Ne-atent || Care nu este atent; absent, distrat.
neatenţie s.f. II Ne- atenţie || Lipsă de atenţie; atitudine, gest care vădeşte lipsă de atenţie, de consideraţie faţă de cineva.
neatins, -ă, neatinşi, -se, adj. |JiVc- + atins \\ Care nu este sau nu a fost atins; intact, întreg. • Pe care nu-1 poţi atinge, la care nu se -poate ajunge; inaccesibil.
' neatîrnâre s.f. || Ne- 4b atîrnare || Independenţă.
neatîrnât, -ă, neatîmciţi, -te, adj. |] Ne- -p atîrnat || Care nu depinde de nimeni; independent.
neavenit, -ă, neaveniţi, -te, adj., || Din fr. non avenu (prin apropiere de venit) j| Nul şi neavenit = (mai ales despre acte juridice) lipsit de valabilitate, considerat ca inexistent.
^ nebăgare s.f. \\Ne- + băgare || Nebăgare de seamă — lipsă de atenţie; neglijenţă. Nu-ţi poţi închipui ce rău poţi face din nebăgare de seamă (Caragiale).
nebăgat1 s.n. || Ne- 4- băgat || Pe nebăgate de (sau'în) seamă = pe neobservate, pe nesimţite.
nebăgat2, -ă, nebăgaţi, -te, adj. || Ne- + băgat II Nebăgat în seamă = care nu este luat în considerare, trecut cu vederea, negiijat.
nebănuit, -ă, nebănuiţi, -te, adj. || Ne- + bănuit || Care n-a putut fi bănuit; neaşteptat, neprevăzut.
nebiruit, -ă, nebiruiţi, -te, adj. || Ne- -f* biruit || Care nu este sau nu poate fi biruit; neînvins, neînfrînt; invincibil.
nebulâr, -ă, nebulari, -e, adj. || Din fr. nê-bulaire; lat. nebula „ceaţă, nor“ || Referitor la nebuloasă, care ţine de o nebuloasă.
nebulos, -oăsă, nebuloşi, -oase, adj., s.f.
IIDin fr. nébuleux || 1. Adj. Neclar, confuz; imprecis. 2. S.f. Corp ceresc difuz, de strălucire slabă, alcătuit din gaze sau din pulberi (nebuloasă galactică) ori din miliarde de stele (nebuloasă extragalactică).
nebulozitate, nebulozităţi, s.f. || Din fr. nébulosité || Stare a cerului acoperit de nori, întunecare uşoară; lumină difuză.
nebun, -ă, nebuni, -e, adj., subst. || Ne- 4* bun || X. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă
NECESAR
de o boală mintală; dement, alienat mintal. O Expr. A umbla nebun după cineva (sau după ceva) = a fi îndrăgostit de cineva; a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva. A face pe nebunul = a-şi acorda o importanţă exagerată, 2. Adj., s.m. şi f. (Om) nesocotit, nechibzuit. 3. Adj., s.m. şi f. (Fiinţă) neastîmpărată, zvăpăiată. 4l
S.m. Piesă la jocul de şah. *	.
nebimârită, nebunariţe, s.f. || Din nebun jb (Bot.) Măselariţă.
nebunatic, -ă, nebunatici, -ce, adj. [| Din nebun || Neastîmpărat, zglobiu, zburdalnic. • (Despre manifestări ale oamenilor) 'Care exprimă, trădează vioiciune, neastîmpăr.
nebunesc, -eăscă, nebuneşti, adj. |j Din nebun II Care denotă lipsă de raţiune, de judecată; necugetat, nechibzuit, nesocotit. • Excesiv, exagerat (de mare, de fnuît).
nebuneşie adv. || Din nebun || în mod necugetat, nesocotit; în mod excesiv, exagerat; foarte tare, foarte mult. Galopa nebuneşte pe drumul mare (Brăescu).
nebuni, nebunesc, vb. IV. Intranz. şi tranz.
II Din nebun || (Pop.) A înnebuni. Q Expr. (Fam.) Nu mă nebuni, exclamaţie care exprimă mirare, neîncredere faţă de cele auzite.
nebunie, nebunii, s.f. || Din nebun j] X... Boală mintală caracterizată' prin pierderea judecăţii; demenţă; p. ext. lipsă de judecată, de chibzuială; nesocotinţă. O La nebunie — peste măsură, foarte mult. 2. Faptă sau vorbă necugetată; nesocotinţă; prostie. 3. Faptă lipsită de seriozitate, năzbîtie, poznă. 4. NeasUm-păr, zburdălnicie; extravaganţă.
necaz, necazuri, s.n. || Cf. si. nakazü j; X. Suferinţă, supărare, amărăciune; neajuns, neplăcere/ • Ceea ce provoacă cuiva suferinţă, supărare, amărăciune;.(la pl.) încercări, greutăţi.
2.	Enervare; mînie, furie, ciudă (împotriva cuiva). O Expr. în necazul cuiva = spre a supăra pe cineva. A-i face cuiva în necaz — a supăra intenţionat pe cineva. De necaz = pentru a-şi exprima ciuda, mînia.
necăji, necăjesc vb. IV. ]| Din necaz |j 1. Tranz. A pricinui cuiva un necaz, o neplăcere, un neajuns; a supăra; a sîcîi, a deranja. • Refl. A se supăra, a se enerva. 2. Refl. A „se strădui, a se trudi, a depune eforturi mari spre a realiza ceva.
necăjit, -ă, necăjiţi, -te, adj. X. Care are un necaz, o supărare; trist, amărît. 2. Care diu-e o viaţă grea; sărac, nevoia!?. 3. Nemulţumit, e-nervat de cineva sau de ceva.
necălcăt, -ă, necălcaţi, -te, adj. || Ne- 4-călcat || X. (Despre rufe, haine) Care nu este călcat cu fierul; şifonat. 2. (Despre locuri, drumuri) Care nu a fost sau nu poate fi străbătut, pe unde n-a umblat încă nimeni.
necăsătorit, -ă, necăsătoriţi, rte, adj. |j 4- căsătorit || Care nu este căsătorit; celibatar.
necesar, -ă, necesari, -e, adj. |j Din fr. nécessaire, lat. necessarius J| X. Adj. De care este nevoie, care nu poate lipsi; trebuincios; (substantivat, n.) ceea ce e trebuincios la ceva, iară de care nu se poate realiza ceva. Q Strictul n.
NECESITA
678
= cantitate (mică) din ceva, indispensabilă pentru un anumit scop. 2. Adj. (Şi substantivat) Care nu poate să nu fie sau să nu se în-tîmple.
necesită, pers. 3 necesită, vb. I. Tranz. || Din fr. nécessiter \\ A cere, a pretinde ceva ca fiind necesar, a reclama, a impune.
necesitate, necesităţi, s.f. || Din lat. nécessitas, -atis, fr. nécessité |] 1* Ceea ce se cere, se impune, se reclamă; trebuinţă, nevoie. Q De primă necesitate = absolut trebuitor, indispensabil. • Stare de n. = situaţie în care un stat poate lua unele măsuri excepţionale (de apărare a ordinii publice, de securitate etc.). 2. Categorie filozofică desemnîhd însuşirile şi raporturile care au un temei intern, decurgînd inevitabil din esenţa lucrurilor, din legile lor de dezvoltare. O Cu necesitate = în mod necesar, imperios, obligatoriu. 3. Utilitate, oportunitate.
nechemat, -ă, nechemaţi, -te, adj., s.m. şi f.
II Ne- '+ chemat || 1, Care nu a fost invitat, poftit undeva, care nu este dorit undeva. 2. (Cel) care nu este indicat, competent, îndreptăţit (să facă ceva).
nechez, nechezuri, s.ri. || Din necheza [| Nechezat. Nechezuri... se întretăiau în lumina săracă a grajdului (Camilar).
necheză, nechez, vb. I. Intranz. || Cf. rîncheza || 1. (Despre cai) A scoate strigătul caracteristic speciei. 2. (Despre oameni; ir. sau depr.) A rîde într-un mod asemănător cu nechezatul.
nechezat, nechezaturi, s.n. Faptul de a necheza; strigătul caracteristic al calului; nechez.
nechihzuinţă, nechibzuinţe, s.f.	4
chibzuinţă || Lipsă de judecată, de chibzuială; p. ext. faptă nechibzuită; nesocotinţă.
nechibzuit, -ă, nechibzuiţi, -te, adj. || Ne-■ -fr chibzuit |j Lipsit de chibzuinţă, nesocotit, necugetat. • Care denotă nesocotinţă, care nu a fost bine chibzuit.
necinste s.f. H Ne- 4 cinste || Lipsă de cinste, de onestitate, de probitate; ruşine, dezonoare.
necinsti, necinstesc, vb. IV. Tranz. şi refh || Ne- -fr cinsti || A (se) dezonora, a (se) compromite. • Tranz. A profana. e Tranz. A pîngări; a viola o femeie.
necinstit, -ă, necinstiţi, -te, adj. \\Ne- 4 cinstit |J Lipsit de cinste, de probitate, de onestitate, incorect. • (Despre . acţiuni, manifestări ale oamenilor) Care vădeşte lipsă de cinste, de corectitudine.
necioplit, -ă, neciopliţi, -te, adj. f| Ne- 4 cioplit || Lipsit de educaţie, de maniere; bădăran/ mojic. • (Despre manifestări ale oamenilor) Care trădează lipsă de cultură, de civilizaţie; grosolan.
neciteţ, -eâţă, neciteţi, -e, adj. || Ne- 4 citeţ || Care nu se poate citi sau se citeşte cu greu; indescifrabil.
neclar, -ă, neclari, -e, adj. || Ne- 4 clar || Care nu se vede (bine), nu se distinge; care nu se înţelege bine; confuz.
neclaritate, neclarităţi, s.f. [| Ne- 4 claritate || Lipsă de claritate, o Idee, exprimare confuză, lipsită de claritate.
neclintire s.f. || Ne- 4 clintire || Stare de nemişcare, fixitate, imobilitate; (fig.) trăinicie, statornicie, fermitate.
neclintit, -ă, neclintiţi, -te, adj. || Ne- -fr clintit || Care nu se clinteşte (din loc), nemişcat, imobil; (fig.) neschimbător, statornic; ho-tărît, ferm.
necombatănt, -ă, necombatanţi, -te, adj., s.m. || Ne- 4 combatant || (Militar) care nu face parte din rîndul celor care participă direct la acţiunile de luptă.
necondiţionât, -ă, necondiţionaţi, -te, adj.
[[ Ne- -fr condiţionat || Care se face sau sc ac ceptă fără condiţii, fără rezerve.
neconîormlsm s.n. 11 Ne- -fr conformism |j Nonconformism.
neconsolat, -ă, neconsolaţi, -te, adj. || Ne-4- consolat [| Care nu găseşte consolare; ne-mîngîiat.
necontenit, -ă, neconteniţi, -te, adj. j| Ne-4- contenit || (Adesea adverbial) Care se desfăşoară^ fără întrerupere, neîncetat, continuu.
necopt, necoaptă, necopţi, necoapte, adj. ||iVe- -fr copt ||Care nu este (bine) copt; (despre fructe) care nu a ajuns încă la maturitate. • (Fig.) Nevîrstnic, fără experienţă.
necredincios, -oâsă, necredincioşi, -oase, adj., s.m. şi f. II Ne- + credincios || 1. (Om) care nu-şi ţine cuvîntul dat; infidel. 2. (Om) care nu are o credinţă religioasă sau care se abate de la dogmele religiei ; ateu.
necredinţă, necredinţe, s.f. || Ne- -fr credinţă || 1, ’Atitudine, comportare necinstită, lipsă de fidelitate; trădare. 2. Lipsă de credinţă religioasă; ateism; nerespectare a dogmelor bisericeşti.
necroîâg, -ă, necrofagi, -ge, adj. || Din fr. necrophage; gr. nekros „mort44 -fr phagein „a mînca44 || (Despre animale; şi substantivat) Care se hrăneşte cu cadavre.
necrofor, necrofori, s.m. || Din fr. nêcro-phore; gr. nekrophoros „care transportă cadavre44 || Gen de insecte coleoptere care îşi depun ouăle pe cadavre; gropar (2).
necroldg, necrologuri, s.n. || Din ngr. ne-krologion, fr. nécrologe || 1. Cuvîntare sau articol (de ziar, de revistă) care relevă meritele unei personalităţi de curînd decedate. 2. Anunţ mortuar.
necromanţîe s.f. || Din ît. necromanzia, fr. nécromancie || Practică obscurantistă con-stînd în invocarea spiritelor morţilor pentru aflarea viitorului.
necropolă, necropole, s.f. || Din fr. nécropole; gr. nekropolis „cetatea morţilor44 || Cimitir (de inhurnaţie sau de incineraţie) în co- ’ muna primitivă şi în sclavagism; p. gener. cimitir. • Criptă, cavou.
necroza, pers. 3 necrozează, vb. I. Refl. [[Din fr. nécroser|| (Despre ţesuturi) A fi atins de necroză.
necroză, necroze, s.f. [J Din fr. nécrose; gr. nekrosis „mortificare44 [| (Biol.) Mortificare,
671
NEDUMERIT
distrugere a unei porţiuni de ţesut sau de organ, datorită întreruperii circulaţiei sanguine, unei infecţii, arsuri etc.
? necruţătdr, -oare, necruţători, -oare, adj. \\Ne- Scrutător |j Care nu cruţă, nu are milă; crud, neîndurător. • (Fig.) Aspru, înverşunat, acerb: luptă necruţătoare.
nectar, nectare, s.n. || Din ngr. nektar, lat., fr. nectar || 1. Lichid secretat de flori, pe care albinele îl adună şi îl transformă în miere. 2. (In mitologia greacă) Băutură a zeilor, despre care se credea că dă nemurire celor care o beau; p. ext. băutură foarte gustoasă; vin foarte bun.
neetdn s.n. || Din fr. necton; gr. nektos „înotător" || (Cu sens colectiv) Biocenoza organismelor care înoată activ în apă prin mişcări proprii (ex. peştii, crustaceele).
necugetat, -ă, necugetaţi, -te, adj. [| Ne- 4> cugetat |J Care nu este chibzuit în acţiunile sale; nesocotit, nechibzuit. • (Adverbial) Fără a chibzui, fără a cugeta. De fapt nu plecase atît de necugetat în aventură (Cezar Petrescu).
necăm conj. || Ne- -f cum || (Şi) cu atît mai puţin. Fusese „indignat... nu mirat, necum întristat (Teodoreanu).
necumpătât, -ă, necumpătaţi, -te, adj. [|.Ne- + cumpătat || Lipsit de cumpătare, de chibzuinţă.
necunoscător, -oare, necunoscători, -oare, adj. [| Ne- + cunoscător ]j Care nu cunoaşte (anumite lucruri), neştiutor, nepregătit (într-un anumit domeniu).
necunoscut, -ă, necunoscuţi, -te, adj., subst. ||iVe- ^cunoscut || 1. Adj. Care nu este cunoscut; obscur, despre care nu se ştie nimic, ascuns. • (Despre persoane) Care nu face parte dintre cunoscuţii cuiva; străin. • (Şi substantivat) Fără renume, absent; anonim. 2.
S.n. Ceea ce nu este cunoscut (încă). 8. S.f. (Mat.) Mărime care apare într-o problemă sau într-o ecuaţie şi a cărei valoare trebuie aflată pe baza datelor problemei.
necuprins, -ă, necuprinşi, -se, adj., s.n. || Ne- 4- cuprins || 1. Adj. Imens, nemărginit.
2.	S.n. Spaţiu, întindere nelimitată; nemărginire, infinit./8. Adj. Care nu poate fi cuprins de mintea omenească; neînţeles, nepătruns.
necurat, -ă. necuraţi, -te, adj. \\Ne- -j- curat ||
1.	Murdar. • (Fig.) Necinstit, incorect. 2. Duh (sau spirit) necurat = spirit rău. • (Substantivat, m. art.) Dracul, diavolul.
necurmat, -ă, necurmaţi, -te, adj., adv. [| Ne- 4- curmat || 1. Adj. Care nu încetează, care durează mereu. 2. Adv. Necontenit, neîncetat, neîntrerupt.
necuviincios, -oâsă, necuviincioşi, -oase, adj. J! Ne- + cuviincios || Lipsit de bună-cuviinţă, de respect; obraznic.
necuviinţă, necuviinţe, s.f. || Ne- + cuviinţă || Vorbă, faptă, atitudine necuviincioasă; lipsă de respect; impoliteţe, obrăznicie, grosolănie.
necuvîntătdr, necuvîntătoare, s.n. \\ Ne- -p cu-vîntător II (Mai ales la pl.) Animal. îi mulţumiră din cap ca necuvîntătoarele şi se aşezară pe scaune (Stancu).
nedefinit, -ă, nedefiniţi, -te, adj. || Ne- 4- definiţii 1. Care nu este definit; lipsit de precizie; vag. 2. (Gram.; despre articole, adjective, pronume, numerale) Nehetărît.
neddie, nedei, s.f. ||Din sL nedelja „duminică461]
1.	Petrecere populară cîmpeneaseă, organizată de obicei cu prilejul unei sărbători sau al unui hram. 2. (Reg.) Loc (plan) pe vîrful unui munte.
nedelicateţe, nedelicateţi, s.f. || Ne- 4- delicateţe H Lipsă de delicateţe; gest sau vorbă lipsită de delicateţe; impoliteţe.
neddmn, -ă, nedemni, -e, adj. || Ne- 4- demn || Care nu este demn; care nu merită, nu este vrednic (să...).
ndder, nederi, s.m. (Reg.) ®m nătîng, zăpăcit, nebun. Tot aşa era cam neder, cam ne-ntr-o parte (Brătescu-Voineşti).
nedesluşit, -ă, nedesluşiţi, -te, adj. || Ne- 4» desluşit || Care nu poate fi distins (cu uşurinţă); neclar, confuz.
nedespărţit, -ă, nedespărţiţi, -te, adj. H Ne- 4-despărţit IJ Care nu se desparte de cineva; strîiis unit, inseparabil. • Care nu este sau nu poate fi despărţit, separat, fragmentat; indivizibil.
nedeterminare, nedeterminări, s.f. || Ne- 4- determinare || Situaţie incertă, neclară; imprecizie.
• (Mat.) Imposibilitate de a putea determina în mod univoc valorile necunoscutelor unei probleme.
nedezlipit, -ă, nedezlipiţi, -te, adj. || Ne- 4* dezlipit || Care nu este sau nu poate fi despărţit, nedespărţit de cineva.
nedezminţit, -ă, nedezminţiţi, -te, adj. || Ne-<4 dezminţit I) Care nu se dezminte; consecvent. îl privi înţelegător şi cu aceeaşi nedezminţită simpatie (Camil Petrescu).
nediseminâre, nediseminări, s.f. || Ne- 4- diseminare || Nerăspîndire, neîmprăştiere; nepro-pagare, neproliferare.
nedomolit, -ă, nedomoliţi, -te, adj. [J Ne- 4- domolit || Care nu poate fi domolit; neastîmpărat, neostoit; nestăpînit, aprig.
nedrept, nedreâptă, nedrepţi, -te, adj. i| Ne- 4-drept || 1. (Şi adverbial) Care nu este conform cu dreptatea; (despre oameni) care nedreptăţeşte pe cineva, care nu este obiectiv. O (Substantivat) Pe nedrept (ul) — în mod samavolnic, fără temei, neîntemeiat. 2. (Gram.; despre complemente sau propoziţii completive) Indirect.
nedreptate, nedreptăţi, s.f. |) Ne- 4- dreptate |] Lipsă de dreptate, injustiţie; faptă nedreaptă; samavolnicie.
nedreptăţi, nedreptăţesc, vb. IV. Tranz. [| Din nedreptate || A(-i) face (cuiva)^o nedreptate. I se părea lui că îl nedreptăţeşte profund (Camil Petrescu).
nedumeri, nedumeresc, vb. IV. Tranz. |f Din nedumerit || A face să fie nedumerit, să nu înţeleagă ceva; a pune în încurcătură.
nedumerire, nedumeriri, ^ s.f. || Ne- 4- dume-rire || Starea celui nedumerit; surprindere, uimire. Toată nedumerirea a încetat astăzi în urma cercetărilor (Maiorescu).
nedumerit, -ă, nedumeriţi, -te, adj. ]] Ne- 4> dumerit || Care nu este lămurit; care este sur-
NEEUCLIDIANÀ
672
prins, încurcat, uimit în faţa unui fapt, a unui lucru neaşteptat.
, neeuclidiână adj. |] Ne- *F euclidiană ^ Geometrie ri. = geometrie în care se infirmă postulatul lui Eueiid, potrivit căruia printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o singură paralelă la acea dreaptă.
nefast, -ă, nefaşti, -ste, adj. [| Din fr. néfaste|| Care aduce nenorocire, necaz; fatal.
nefavorabil, -ă, nefavorabili, -e, adj. J| Ne- -p favorabil || Care este în dezavantajul cuiva; neprielnic, potrivnic; (despre vreme) care se caracterizează prin condiţii neprielnice (dê temperatură, umiditate etc.).
nefacüt, -ă, nefăcuţi', -te, adj. || Ne-Ar făcut || Care nu a fost făcut, dreat, săvîrşit. O Expr. (Substantivat) A face o nefâcută = a comite o prostie, a face o boroboaţă.
neMr, neferi, s.m. || Din tc. nefer j| (înv.)
1. Soldat din vechea armată turcă. 2. Soldat din corpul arnăuţiior; poteraş.
neferici, nefericesc, vb. IV. Tranz. || Din nefericit || A aduce cuiva nefericire, a face să fie nefericit. Eu ţie rri-am încrezut, Tare m-am nefericit |Pop.).	'	_	...
nefericire, nefericiri, s.f. |1 Ne- 4* fericire || Starea celui nefericit; nenorocire; întîmplare, împrejurare care aduce cuiva necaz, nenorocire. O Din nefericire = din nenorocire, din păcate.
nefericit, -ă, nefericiţi, -te, adj. || Ne- -j- fericit II (Adesea substantivat) Lipsit de fericire, nenorocit. ® (Fam.; despre lucruri) Care se află într-o stare extrem de proastă.
nefer os, -oâsă, neferoşi, -oase, adj. |[ Ne- + feros || (Despre materiale metalice) Care nu conţine fier sau aliaje ale acestuia.
neîicrt, neîiârtă, nefierţi, nefierte, adj. || Ne-4- fiert || Care nu este (destul de) fiert; crud.
nefiinţă s.f. ||Ne- -f- fiinţă || 1. (Poetic) Faptul dea nu exista, de a nu fi; inexistenţă. La-nce-put, pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă (Eminescu).
2. (înv.) Absenţă, lipsă (dintr-un loc), nefiresc, -eâscă, nefireşti, adj. || Ne- + firesc ||
Care nu este în firea lucrurilor; nenatural, anormal.
neflexibil, -ă, neflexibil -e, adj. || Ne- -P
flexibil II Care nu este flexibil, o (Despre cuvinte sau forma lor) Care nu are flexiune.
nefolositor, -oare, nefolositori, -oare adj. II Ne- -f- folositor II Care nu este folositor, care nu serveşte la nimic; inutil.
nefript, -ă, nefripţi, -te, adj. || Ne- + fript |j Care nu este (destul de) fript; crud.
nefriţ s.n. II Din fr. néphrite, germ. Nephrit || Rocă metamorfică de culoare verzuie, folosită ca piatră semipreţioasă.
nefrită, nefrite, s.f. || Din ngr. nephritis, fr. néphrite [ţAfecţiune renală de natură inflamatori©.
nefritic, -ă, nefritici, -ce, adj., s.m. şi f. || Din ngr. nephrilikos, lat. nephriticus, fr. néphrétique ||
1.	Adj, Care se referă la rinichi; (despre boli) care este localizat la rinichi.^* (Despre medicamente) Care este folosit în tratamentul bolilor de rinichi. 2. S.m. si f. Persoană bolnavă de nefrită.
neg, negi, s.m. || Lat. naevus || Excrescenţă mică, rotundă, nedureroasă, care apare uneori pe piele.
negă, neg, vb. I. Tranz. || Din lat. negare|] A nu recunoaşte ceva; a tăgădui, a contesta, negară s.f. 'V. năgară.
negare, negări, s.f. Acţiunea de a nega; tăgăduire, contestaţie. ® (Fiioz.) Negaţie. O Negarea negaţiei v. negaţie.
negativ, -ă, negativi, -e, adj., s.n. |] Din lat. negativus, fr. négatif, germ. negativ || 1. Adj. Care neagă ceva, care exprimă o negaţie. 2. Adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Cu însuşiri rele, dăunătoare; rău, periculos. 8. Adj; (Mat.) A cărui valoare este mai mică decît zero. 4. Adj. (Despre sarcini electrice) De aceiaşi lei cu sarcina electronului sau cu cea a unui baston de ebonită electrizat prin frecare cu o bucată de postav.
5.	S.n. Imagine fotografică lat care distribuţia luminii şi. a umbrei este inversată faţă de cea reală; film sau hîrtie fotografica pe care s-a obţinut o astfel de imagine.
negativism s.n. || Din negativ || 1. Atitudine de ignorare intenţionată a elementelor pozitive pe care le prezintă cineva sau ceva, 2. Simptom care apare în unele boli mintale şi care se caracterizează prin tendinţa bolnavului de a se împotrivi oricăror solicitări din exterior.
negativist, -ă, negativişi, -ste, adj., s.m. şi f. || Din negativ |J 1. Adj. Care ţine de negativism sau este caracteristic negativismului. 2. S.m. şi f. Persoană care are o atitudine negativistăţl), care manifestă negativism.
negaţie, negaţii, s.f. || Din fr. négation || 1. Faptul de a nega; judecată prin'care se contestă valoarea de adevăr a unei afirmaţii. • Cuvîht care dă sens negativ unei propoziţii. 2. (Filoz.) Categorie a dialecticii care reflectă trecerea de la vechi la nou, unitatea dintre continuu şi discontinuu în procesul dezvoltării. O Negarea negaţiei == principiu fundamental al dialecticii materialiste, potrivit căruia dezvoltarea, înţeleasă ca proces continuu de înnoire, are caracterul unei mişcări progresive, ascendente, de la simplu la complex, de la inferior la superior, prin preluarea şi dezvoltarea elementelor pozitive din etapele anterioare ale dezvoltării şi înlăturarea celor negative.
negel, negei, s.m. Diminutiv al lui neg. Pe un braţ Simina are un negel (Coşbuc).
negelâriţă, negelariţe, s.f. || Din negel j| (Bot.) Rostopască.
neghină, neghine, s.f. Plantă erbacee (buruiană), înaltă de 40--70 cm, cu tulpina şi frunzele păroase, cu flori roşii-purpurii, răspîrîdită în culturile de cereale; p. restr. sămînţa acestei plante, care, măcinată împreună cu boabele de grîu, dă făinii un gust neplăcut şi proprietăţi toxice. O Expr. A alege neghina din grîu = a înlătura elementele dăunătoare din ceva.
noghiniţă, neghiniţe, s.f. Diminutiv al Iui neghină. (în comparaţii poetice cu dimensiunile sau culoarea bobului de neghină) De pe-o ramură luă un cărăbuş... cu ochişorii ca două neghiniţi (Gîrleanu), II PI. şi:, (rar) neghiniţi.
673
neghiob, -oâbă, neghiobi, -oabe, adj., s.m. şi f. |î(Om) cu mintea mărginită, prost, nătărău; nepriceput, neîndemînatie. • (Despre fapte, vorbe, manifestări) Care denotă nepriceperea, prostia / neghiobului.
neghiobie, neghiobii, s.f. || Din neghiob || Faptă sau vorbă de neghiob; prostie, nerozie.
negîndit1 s.n. II Ne- + gîndit || Pe negîndite = în mod neaşteptat, spontan, prin surprindere.
negîndit2, -ă, negîndiţi, -te, adj. || Ne- -f gîndit || Care nu este (sau nu a fost) gîndit suficient. • Care apare pe neaşteptate; neprevăzut. Lucru negîndit,... să aud aşa vorbe tocmai din gura ta (Creangă).
neglija, neglijez, vb. I. Tranz. || Din fr. négliger !! A nu avea grijă de cineva sau de ceva; a trece cu vederea, a lăsa la o parte, a omite. • Refl. A nu avea grijă de propria persoană.
neglijabil, -ă, neglijabili, -e, adj. j| Din fr. négligeable H Care poate fi neglijat, lăsat la o parte sau trecut cu vederea; p. ext. neînsemnat, fără importanţă.
neglijat, -ă, neglijaţi, -te, adj. Căruia nu i s-a dat atenţia cuvenită ; care denotă lipsă de îngrijire.
neglijent, -ă, neglijenţi, -te, adj. || Din fr. négligent H1. Care îşi neglijează îndatoririle, indolent, nepăsător. * Neîngrijit, dezordonat (în ţinută). (Adverbial) Umbla destul de neglijent îmbrăcat (Ralea). 2. Care denotă lipsă de atenţie, de grijă, de interes.
neglijenţă, neglijenţe, s.f. || Din fr. négligence || Faptul de a fi neglijent; atitudine sau faptă care denotă lipsă de interes, nepăsare, delăsare (în Îndeplinirea unei datorii); lipsă de atenţie, de grijă faţă de cineva sau ceva.
negocia, négociez, vb. I. Tranz. || Din fr. négocier || 1. A duce tratative pentru încheierea unei convenţii economice, politice, culturale etc.
2.	A mijloci (o afacere); a încheia tranzacţii comerciale. • A vinde şi a cumpăra efecte publice.
negociabil, -ă, negociabili, -è, adj. || Din fr. négociable || Care poate fi negociat.
negociator, -oare, negociatori, -oare, s.m. şi f.
|| Din fr. négociateur, lat. negotiator || Persoană care negociază (în numele său ori din încredinţarea altuia).
negociere, negocieri, s.f. Acţiunea de a negocia; (la pl.) tratative. O N. diplomatice = tratative duse în vederea încheierii unor convenţii internaţionale.
negdţ, negoţuri, s.n. || Lat. negotium |] Comerţ (particular), negustorie.
negrăit, -ă, negrăiţi, -te, adj. || Ne- -f- grăit || Care nu poate fi exprimat prin cuvinte; extraordinar, nespus, nemaipomenit. O frumuseţe albastră, negrăită, se lăsa din stele pe pămint (Galaction).
negreală, negreli, s.f. |( Din negru || Culoare neagră; materie colorantă de culoare neagră; vopşea neagră. • (Pop.) Cerneală.
negreaţă, negreţi, s.f. || Lat. nigrilia || însuşirea de a’fi negru: lucru (fiinţă, obiect) de culoare neagră; pată neagră.
negrésa, negrese, s.f. || Din fr. négresse || Femeie de rasă neagră.
43 — Dicţionar general al limbii române
NEÔUS *
negreşit adv. || Ne- -f greşit || Fără nici o îndoială; desigur, neapărat.
negricios, -oăsă, negricioşi, -oase, adj. || Din negru || De culoare închisă, care se apropie de negru. • (Despre oameni) Brunet, oacheş.
negrid, -ă, negrizi, -de, adj. || Cf. fr. négroïde [| Rasă negridă — una dintre cele trei mari rase omeneşti, răspîndită în Africa de sud, în Saharâ, Melanezia, Noua Guinee şi America. • (Şi subst.) (Persoană) care aparţine acestei rase.
|| Şi: negroid, -ă adj.
negrilică, negrilici, s.f. || De la negru || Plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu flori albe şi fructe capsule cu seminţe negre, aromatice, folosite drept condiment.
negroid, -ă, adj. v. negrid. negru, neagră, negri, -e, adj., s.n., s.m. J| Lat. niger, -gra, -grum || 1. Adj, Care nu reflectă lumina, avînd culoarea cea mai închisă, a funinginii, a cărbunilor, a penelor corbului; (despre culori) ca funinginea, ca penele corbului. O Pline * neagră = pîine făcută din făină integrală. Vin n. = vin de culoare roşie închisă. O Expr. Ba e albă, ba e neagră, se spune la adresa celui care se contrazice. • (Despre oameni) Care are pielea, părul, ochii de culoare închisă; brunet, oacheş.
2.	Adj. Lipsit de lumină, cufundat în întuneric; întunecat, obscur: noapte neagră. • (Fig.) Trist, mohorît. O Expr. A-i fi cuiva inima neagră = a fi foarte trist. A-i face cuiva zile negre = a chinui pe cineva, a-i amărî viaţa. 8. Adj. (Fig.) Rău, crud, hain. 4. Post n. = post foarte sever, fără nici o mîncare sau băutură, afară de apă. 5. S.n. Culoare a corpurilor care nu reflectă lumina, absorbind-o în întregime; culoare neagră; materie colorantă de culoare neagră. O N. de fum ' = cărbune fin obţinut prin arderea unor substanţe organice cu cantităţi insuficiente de aer. întrebuinţat în industria cauciucului, la prepararea unor vopsele etc. N. animal — cărbune obţinut prin calcinarea oaselor şi folosit ca absorbant. O Expr. (Ase îmbrăca) în negru — (a se îmbrăca) în haine de culoare neagră (în semn de doliu). Negru pe alb — a) în scris; b) în mod sigur. A i se face cuiva negru înaintea ochilor = a nu mai vedea bine (de supărare, de mînie). A fac'e albul negru = a denatura, a falsifica realitatea. A vedea totul în negru = a fi pesimist.
6. S.m. Bărbat care aparţine rasei negride.
7. S.m. Persoană folosită de cineva pentru a executa, anonim, anumite munci, în locul acestuia. 8. S.n. Murdărie, jeg. O Expr. Nici cit negru sub unghie — deloc.
negură, neguri, s.f. H Lat. nebula || Ceaţă deasă, care se ridică de obicei din ape sau, peste păduri, după ploi mari. Neguri albe se ridicau spre văzduhuri din văile depărtate şi adinei (Hogaş). • (Fig.) întunecime, beznă.
neguros, -oăsă, neguroşi, -oase, adj. || Din negură || 1. învăluit în negură; p. ext. întunecat, mohorît. • (Fig.; despre oameni) Posomorit, trist. 2. (Fig.) Neclar, imprecis, confuz.
negug, neguşi, s.m. || Din fr. négus || Titlu purtat în perioada monarhiei de suveranii Etiopiei; persoană care avea acest titlu.
NEGUSTOR
674
negustor, negustori, s.m. || Lat,, negotiatorius sau din neguţa !| Comerciant (particular). || Şi: (înv. şi pop.) neguţător s.m.
negustoreâsă, negustorese, s.f. || Din negustor || Femeie care se ocupă cu comerţul particular; soţie de negustor. || Şi: (înv.) neguţătoreâsă s.f.
negustoresc, -eâscă, negustoreşti, adj. |] Din negustor || 1. Care se referă la negustori; specific negustorilor, de negustor. 2. Care ţine de comerţ, privitor la comerţ-
negustori, negustoresc, vb. IV. Intranz. şi refl. || Din negustor || (înv. şi pop.) A practica meseria de negustor, a face negoţ. || Şi: (înv. şi pop.) neguţători vb. IV.
negustorie, negustorii, s.f. II Din negustor I)
1. Faptul de a se ocupa cu comerţul, ocupaţia de negustor. 2. Afacere comercială. || Şi: (înv. şi pop.) neguţătorie s.f.
negustorime s.f. || Din negustor || Tagma, breasla negustorilor; mulţime de negustori. * neguţa, neguţez, vb. I. Tranz. || Lat. negotiari sau din negoţ (| (înv. şi pop.) A fade negoţ. • Refl. recipr. A se tocmi, a se tîrgui. neguţător s.m. v. negustor, neguţătoreâsă s.f. v. negustoreâsă. neguţători vb. IV v. negustori, neguţătorie s.f. v. negustorie.
nehotărîre s.f. II Ne- + hotârîre || Lipsă de ho-tărîre, ezitare, şovăială.
nehotărît, -a, nekotârîţi, -te, adj.. || Ne- -f- hotărî t I) 1. Care nu este hotărît, care şovăie; nesigur, şovăitor; neclar,confuz. 2. (Gram.) Adjectiv n. = adjectiv care însoţeşte un substantiv fără să califice în mod precis obiectul denumit de acesta. Pronume n. = pronume care dă indicaţii imprecise asupra obiectului al cărui nume îl înlocuieşte. Articol n. = articol care indică obiectul denumit de substantiv drept reprezentant al speciei.
neică s.m. || Din nene || 1. Nene. 2. Jermen afectiv cu care o fată se adresează flăcăului iubit.
neiculiţă s.m. (Pop.) Diminutiv al lui neică; neicuşor.
neicuşdr s.m. (Pop. şi fam.) Diminutiv al lui neică; neiculiţă. Cine-mi dă, neicuşorilor, o ţigară — întrebă el (Pas).
neicdţă s.m. sg. 1. Diminutiv al lui neică.
2. Neică (2). S-a dus, neicuţa,s-a dus, N-a lăsat nici un răspuns, Nici guriţă de ajuns (Pop.).
neiertător, -oare,	neiertători,	-oare,	adj.
|| Ne- + iertător || Care	nu iartă, nu cruţă, aspru,
nemilos, neîndurător.
neimportant, -ă,	neimportanţi, -te,	adj.
|| Ne- -j- important || Lipsit de importantă, de valoare, de însemnătate.
neimpozabil, -ă, neimpozabili, -e, adj. || Ne-4- impozabil |) Care nu este supus unui impozit, scutit de impozit.
neintenţionat, -ă,	neintenţionaţi, -te,	adj.
II Ne- 4- intenţionat |] (Adesea adverbial) Făcut fără intenţie, fără să vrea.
neintervenţie s.f. || Ne- 4- intervenţie || Principiu fundamental al dreptului şi relaţiilor internaţionale contemporane potrivit căruia nici un
stat nu are dreptul de a se amesteca în treburile interne sau externe ale altui stat.
neisprăvit, -ă, neisprăviţi, -te, adj., s.m. şi f.
|| Ne- 4- isprăvit |J 1. Adj. Lăsat netermmat. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) incapabilă, care nu are
o.	situaţie, un rost.
neistovit, -ă, neistoviţi, -te, adj. || Ne- 4- ista- ^ vit || Neobosit; p. ext. inepuizabil, nesfîrşit. Tolstoi nu sare însă niciodată in afară de curentul neistovit al vieţii (Yianu).
neizbutit, -ă, neizbutiţi, -te, adj. || Ne- 4~ izbutit || Care nu este izbutit; nereuşit.
neîmblînzit, -ă, neîmblînziţi, -te, adj. |;| Ne- -f îmblînzit у (Despre animale) Sălbatic. • (Despre oameni şi manifestările lor) Care nu este sau nu poate fi înduplecat, îmbunat.
neîmpăcat, -ă, neîmpăcaţi, -te, adj. f| Ne- 4-împăcat у 1. Care nu poate fi împăcat. 2. Neînduplecat, aprig, înverşunat.
neîmplinit, -ă, neîmpliniţi, -te, adj. )J Ne- -f-împlinit f| Care nu a ajuns încă la deplina dezvoltare.
neînceptit, -ă, neîncepuţi, -te, adj. $ Ne- 4-început || Care nu este început, din care nu s-a luat încă nimic.
neîncetat, -ă, neîncetaţi, -te, adj. || Ne- 4- încetat || Care nu încetează, nu se opreşte; continuu. • (Adverbial) fără întrerupere, fără încetare.
neînchipuit, -ă, neînchipuiţi, -te, adj. || Ne-4- închipuit || Care nu se poate imagina, care depăşeşte puterea de închipuire. O De neînchipuit = care nu poate fi imaginat; extrem de..., grozav, extraordinar.
neîncredere s.f. || Ne- ф încredere || Lipsă de încredere, îndoială.
neîncrezătdr, -oâre, neîncrezători, -oare, adj.
II Ne- 4- încrezător У Care nu se încrede uşor; bănuitor.
neîndemînâre s.f. || Ne- 4- îndemînare || Lipsă de îndemînare; stîngăcie.
neîndemînâtic, -ă, neîndemînatici, -ce, adj.
II Ne- 4- îndemînatic || Care nu are îndemînare, abilitate, iscusinţă; stîngaci; care denotă lipsă de îndemînare, de pricepere.
neîndoielnic, -ă, neîndoielnici, -ce, adj. |] Ne-fr îndoielnic || Care nu poate fi pus la îndoială; indiscutabil, incontestabil.
neînduplecat, -ă, neînduplecaţi, -te, adj. ||iVe- 4~ înduplecat || Care nu poate fi înduplecat; hotărît, ferm; p. ext. necruţător, crud.
neîndurătdr, -oare, neîndurători, -oare, adj.
II Ne- 4- îndurător || Care nu iartă, nemilos, necruţător.
neînfrfcât, -ă, neînfricaţi -te adj. || Ne- 4" înfricat || Care nu se înfricoşează, curajos, viteaz.
neînfrînt, -ă, neînfrînţi, -te, adj. || Ne- 4- în-frint || Care nu este sau nu poate fi înfrînt; nebiruit, invincibil.
neîngrijit, -ă, neîngrijiţi, -te, adj. || Ne- 4- îngrijit У 1. Care nu-şi îngrijeşte ţinuta, dezordonat. • Care nu este făcut cu grijă; neglijent.
2.	Care nu este întreţinut cum trebuie; neglijat, lăsat în paragină.
\
I neînsemnat, -ă, neînsemnaţi, -te? adj. |}i¥e- 4 ţ însemnat || Lipsit de însemnătate, de importanţă; ^ mărunt.
neînsufleţit, -ă, neînsufleţiţi, -te, adj. || Ne- 4 însufleţit || Lipsit de viaţă; mort.
neîntemeiat, -ă, neîntemeiaţi -te adj. ||- Ne-4 întemeiat || Lipsit de temei; neargumentat, nejustificat (convingător).
neîntîrziât,	-ă,	neîntârziaţi,	-te,	adj.	\\ Ne- 4
întârziat || (Adesea	adverbial)	Care	are	loc fără
întârziere; care trebuie executat imediat, care nu suferă amînare.
neîntors, -oârsă, neîntorşi, -oarse, adj. f| Ne-4 întors ţi Care nu a fost întors: adormi neîntors* O Expr. A se	duce pe drum neîntors —	a muri.
neîntrecut,	-ă,	neîntrecuţi,	-te,	adj	|:f Ne- 4
întrecut fi Care nu este sau nu poate fi întrecut; extraordinal, excepţional.
neîntrerupt, -ă, neîntrerupţi, -te, adj., adv. И Ne- -f* întrerupt II (Care are loc) continuu, fără întrerupere, fără oprire; neîncetat.
neînţelegător, -oare, neînţelegători, -oare, adj. II Ne- 4* înţelegător || Care nu înţelege sau nu vrea să înţeleagă, care refuză să accepte ceva.
neînţelegere, neînţelegeri, s.f. || Ne- -j- înţelegere || Lipsă de înţelegere. • Dezacord; discordie, conflict, ceartă. • Confuzie creată de înţelegerea greşită a unei afirmaţii, a unei situaţii, a unei probleme.
neînţeles, -eâsă, neînţeleşi, -se, adj |) Ne 4 înţeles fj Care nu este sau nu poate fi înţeles, priceput; tainic, misterios. •Care nu poate fi. cuprins de mintea omenească; inexplicabil. (Adverbial) Cuvintele lui erau puţine şi bolborosite neînţeles (Cezar Petrescu). • (Substantivat, n.)
‘ Nelămurire, enigmă.
/ e neînvins, -ă, neînvinşi, -se, adj. [] Ne- 4 învins fi Care nu a fost sau un poate fi învins, nebiruit; invincibil.
nelalocul adj., adv. ||iVe- A- lă 4* loc || (Urmat de adj. pos. „lui“, „ei“, „său“ §tc.) (Care este) altfel de cum ar fi normal, de cum ar trebui să fie.
nelămurire, nelămuriri, s.f. || Ne- 4 lămurire II Lucru, fapt nelămurit; nedumerire.
nelămurit, -ă, nelămuriţi, -te, adj. || Ne- 4 lămurit 1| 1. Care nu se poate distinge clar; nedesluşit. 2. Neînţeles; confuz; neclarificat, ne-. explicat.
nelegitim, -ă, nelegitimi, -e, adj. || Ne- 4 legitim |! (Despre copii) Care s-a născut în afara căsătoriei.
nelegiuire, nelegiuiri, s.f. H Din nelegiuit И Faptă rea, fărădelege; infamie.
nelegiuit, -ă, nelegiuiţi, -te, adj. \\ Ne--{-legiuit ЦС&ге comite nelegiuiri; p. ext. ticălos, mîrşav, infam; (despre fapte sau atitudini) care constituie o nelegiuire.
neiimitât, -ă, nelimitaţi, -te, adj. |] Ne- 4 limitat II Care nu are limite, nemărginit, nemăsurat; imens.
nelinişte, nelinişti, s.f. II Ne- 4 linişte || Fră-mîniare, agitaţie, neastîmpăr; tulburare, îngrijorare. • Mişcare continuă, neastîmpăr.
nelinişti, neliniştesc, vb. IV. Refl. şi tranz.
|| Din neliniştit \\ A-şi pierde sau a face să-şi piardă
liniştea sufletească; a (se) frămlnta, a (se) tulbura, a (se) îngrijora.
neliniştit, -ă, neliniştiţi, -te, adj. li Ne- 4 liniştit y Care se mişcă, se agită contihuu; care nu stă locului. • Care este cuprins de frămîn-tare, de tulburare, de îngrijorare.
neliniştitor, -oare, neliniştitori, -oare, adj. [J Ne- 4 liniştitor |J Care nelinişteşte, care îngrijorează ; tulburător.
nelipsit, -ă, nelipsiţi, -te, adj. \\Ne- 4 lipsit. |f Care este totdeauna prezent, care nu lipseşte niciodată; care frecventează permanent un loc.
nelume s.f. || Ne- 4 lume |) Ca nelumea *=* eum nu e nimeni; cum nu trebuie, cum nu se cuvine.
nemaiauzit, -ă, nemaiauziţi, -te, adj. || Ne- 4 mai1 4 auzit |j Cum nu s-a mai auzit; extraordinar, nemaipomenit.
nemaiîntâlnit, -ă, nemaiîntâlniţi, -te, adj. (I Ne- 4 mai1 4 întâlnit || Care nu a mai fost întâlnit, care n-a existat pînă acum; extraordinar.
nemaipomenit, -ă, nemaipomeniţi, -te, adj. || Ne- 4 mai1 4 pomenit |J (Adesea adverbial) Cum nu s-a mai pomenit, extraordinar, formidabil; fără seamăn.
nemaivăzut, -ă, nemaivăzuţi, -te, adj. || Ne-4 mai1 4 văzut || Cum nu s-a mai văzut; extraordinar.
nematelmint, nematelminţi, s.m. || Din fr. ni-mathelminthes || (La pl.) încrengătură care cuprinde viermi cilindrici nesegmentaţi; trăiesc în apă, în pămînt sau ca paraziţi; (şi la sg.) vierme din această încrengătură.
nematdd, nematode, s n. |;| Din fr. ndmatodes; gr. nematodes „ca un fir“ || (La pl.) Clasă de viermi eu corpul subţire, cilindric; (şi la sg.) vierme din această clasă (ex. limbricul).
nemărginire, nemărginiri, s.f. || Ne- 4 mărginire || Caracterul a ceea ce este nemărginit; spaţiu, întindere fără margini.; infinit. Toată firea Iţi arăta deasupra şi-n jur nemărginirea (Arghezi).
nemărginit, -ă, nemărginiţi, -te, adj. || Ne- 4 mărginit || Care nu are margini, nelimitat, infinit; p. ext. foarte întins, foarte mare. • Care nu cunoaşte limite în intensitate; imens. Colonii de lumi pierdute... Sînt atrase în viaţa de un dor nemărginit (Eminescu).
nemăsurat, -ă, nemăsuraţi, -te, adj. || Ne- 4 măsurat || Care nu poate fi măsurat sau calculat; nelimitat, imens, enorm. • (Despre stări sufleteşti) Foarte intens, foarte puternic. Căldura unei fericiri nemăsurate (Brătescu-Voineşti).
nemernic, -ă, nemernici, -ce, adj., s.m. şi f.
|| Din sl. namerînu „care vine46 )| 1. (Om) ticălos mişel, mizerabil. 2. (Om) sărman, nefericit. 8. (înv.) (Om) care a venit din altă parte, străin de loc, venetic, pribeag.
nemernicie, (1) nemernicii, s.f. || Din nemernic|J Caracterul celui nemernic (1); faptă sau comportare nedemnă, mîrşavă; josnicie, ticăloşie, mîrşăvie.
nemeş, -ă, nemeşi, -e, s.m. şi f. |] Din magh. nemeş || Nobil (de rang mic sau mijlociu) din Transilvania medievală; p. ext. stăpîn de pămînt
NEMEŞIE
676
fără titluri nobiliare* provenit din rîndul vitejilor, în Moldova medievală.
nemeşîe s.f. |] Din nemeş || Stare, rang de nemeş.
nemetâl, nemetăle, s.n. || iVe- 4* metal || Element chimic fără luciu metalic, rău conducător de că dură şi electricitate.
nemijlocit; -ă, nemijlociţi, -te, adj., adv. ||iVe- + mijlocit || (Care) se face direct, Iară mijlocirea cuiva sau a ceva.
nemilos, -oâsă, nemiloşi, -oase, adj. || Ne- 4-milos || Fără milă, aspru, crud, neîndurător, necruţător. •(Fig.; despre boli) Incurabil.
nemiluita s.f. || Cf. milă1 j) Cu nemiluita — în cantitate sau în număr mare, din belşug.
nemişcare 15.f. j| Ne- -j- mişcare || Stare a ceea ce nu se mişcă; imobilitate. Brazii stau în nemişcare, Printre ramuri ploaia pică, Nici o creangă nu tresare (Topîrceanu).
nemişcat, -ă, nemişcaţi, -te, adj. |J Ne- 4-mişcat || Care nu se mişcă, neclintit; ţeapăn, rigid; p. ext. fără viaţă, inert.
nemişcător, -oare, nemişcători, -oare, adj. ||iVe- 4- mişcător U Care nu se mişcă; stabil, fix, imobil.
nemîncât s.n. || Ne- 4- mîncat || Pe nemîn-catti — înainte de a fi mîncat; pe stomacul gol.
nemîngîiât, -ă, nemîngîiaţi, -te, adj. || Ne- 4-mîngîiat || Care nu-şi poate găsi mîngîiere (în urma unei dureri sufleteşti); neconsolat.
nemţesc, -eâscă, nemţeşti, adj. || Din neamţ || Care aparţine nemţilor, privitor la nemţi; german.
nemţeşte adv. || Din neamţ || Ca nemţii, în felul nemţilor; în limba germană.
nemţişdr, nemţişori, s.m. || Din neamţ || Numele unor specii de plante din familia ranuiţcu-laceelor, cu flori albastre-mov, cu pinten.
nemţoaică, nemţoaice, s.f . )J Din neamţ || Germană.
nemulţumi, nemulţumesc, vb. IV. Tranz.
|] Din nemulţumit || A pricinui cuiva o nemulţumire; a supăra, a indispune.
nemulţumire, nemulţumiri, s.f. [| Ne- 4~ mulţumire || Faptul de a fi nemulţumit; stare a celui nemulţumit; insatisfacţie.
nemulţumit, -ă, nemulţumiţi, -te, adj. \\Ne-4- mulţumit |J Care nu este mulţumit; care are o nemulţumire; nesatisfăcut. • (Despre ochi, privire, înfăţişare) Care exprimă nemulţumire’ nemurire s.f. || De la nemuritor || 1. (în unele concepţii religioase şi în basme) Faptul de a fi nemuritor, de a trăi veşnic. O Expr. (Fam.) La nemurire = fără capăt, fără sfîrşit. 2. Glorie veşnică.
nemuritdr, -oare, nemuritori, -oare, adj-IINe- 4- muritor || 1. (în unele concepţii religioase şi în basme) Care nu moare niciodată. 2. Care este menit să reziste timpului. • Care trăieşte veşnic în amintirea • oamenilor.
nene s.m. II Cf. bg. nenja, ser. nena || 1. (Pop. şi fam.) Termen de respect cu care se adresează cineva unui bărbat mai în vîrstă sau unui frate mai mare. 2. (Fam.) Termen folosit în cursul unei povestiri şi care, fără a fi adresat unei persoane
anume, exprimă mirare, satisfacţie etc. || Şi: nea s.m.
nenişOr, nenişori, s.m. (Fam.) Diminutiv al lui nene. Mai avem treabă nenişorule (Negruzzi).
nenoroc s.n. || Ne- 4- noroc |j Lipsă de noroc; insucces, ghinion.
nenoroci, nenorocesc, vb. IV. Tranz. şi refl.
|| Din nenorocit || A fi sau a face pe cineva să fie nenorocit; a(-şi) pricinui un mare rău, un mare necaz.
nenorocire, nenorociri, s.f. II Ne- 4" norocire II
1. Starea celui nenorocit; nefericire. 2. Întîmplare cu urmări foarte grave; necaz mare. O Din nenorocire — a) datorită unor împrejurări nefavorabile; b) spre regretul..., din păcate.
nenorocit, -à, nenorociţi, -te, adj., s.m. şi f.
II Ne 4- norocit || 1. Adj., s.m. şif. (Persoană) care se găseşte într-o situaţie vrednică de plîns.
2. (Despre situaţii) Care inspiră milă, tristeţe. • g Care denotă o stare proastă, mizerabilă; sărac, sărăcăcios, 8. Adj., s.ni. şi f. (Om) de nimic, ticălos.
nenorocos, -oâsă, nenorocoşi, -oase, adj.
II Ne- 4- norocos || 1. Care nu are noroc, care nu are succes. 2. Care aduce nenorocire.
nenufar, nenufari, s.m. (Bot.; livr.) || Din fr. nénuphar (împrumutat din arabă, prin lat.) || Nufăr. Pe prefiratele lui ape pluteşte albul nenufar (Macedonski).
nenumărat, -ă, nenumăraţi, -te, adj. || Ne- -f numărat || Foarte numeros, fără număr, imens.
O De nenumărate ori — de foarte multe ori, foarte des.
neo- I) Din fr. néo-; gr. neos „nou“ || Element de compunere însemnînd „nou“, care serveşte Ia formarea unor substantive şi a unor adjective.
neobişnuit, -ă, neobişnuiţi, -te, adj. || Ne- -f obişnuit || Care iese din comun, care are un caracter deosebit, aparte; ciudat, bizar, straniu.
neobosit, -ă, neobosiţi, -te, adj. || Ne- -f obosit || Care nu oboseşte, care nu simte oboseală; p. ext. care este mereu activ; harnic. • (Despre activităţi) Care nu se întrerupe; continuu.
neobrăzare s.f. || Cf. neobrăzat )) Lipsă de bună-cuviinţă; atitudine, vorbă obraznică, neruşinare, obrăznicie.
neobrăzat, -ă, neobrăzaţi, -te, adj. || Ne- 4: obrăzat|| Lipsit de bună-cuviinţă; obraznic, neruşinat, impertinent.
neoclasic, -ă, neoclasici, -ce, adj. || Din fr. néo-classique || Care se referă la neoclasicism ; care aparţine neoclasicismului. • Care îşi ia ca model arta clasică.
neoclasicism s.n. || Din fr. néo-classicisme || Mişcare artistică şi literară apărută în a doua jumătate a sec. 18, caracterizată prin promovarea principiilor clasiciste în spiritul ideologiei iluminismului, reîntoarcerea la idealurile artei clasice.
neocolonialism s.n. || Din fr. néo-colonialisme || Politică promovată de marile puteri imperialiste pe tărîm economic, social, ideologic, militar cu scopul de a-şi menţine, în forme şi cu metode noi, influenţa şi dominaţia asupra fostelor ţări coloniale.
677 (
NEOPREN
neodarvinism s.n. || Din fr. néo-darwinisme jj Orientare în biologie care considera drept factori fundamentali ai evoluţiei mutaţiile, migraţiile de populaţii, procesele genetice întîmplătoare şi selecţia naturală. N. contesta ereditatea caracterelor dobîndite. »
neodim ş.n. II Din fr. nêodyme || Element chimic din grupa lantanidelor.
neoîalmă s.f. || Din fr. néophaline || Amestec de benzen şi benzină uşoară întrebuinţat la curăţirea, materialelor textile, a parchetelor etc.
neofascism s.n. || Din fr. néo-fascisme |j Mişcare politică reacţionară de extremă dreaptă, apărută în unele ţări capitaliste după cel de-al doilea război mondial, care continuă ideologia şi practicile politice ale fascismului.
neofascist, -ă, neofascişti, -ste, adj., s.m. şi f. I) Din fr. néo-fasciste |J 1. Adj. Care se referă la neofascism, care aparţine neofascismului. 2. S.m. şi f. Adept al neofascismului.
neoficial, -ă, neoficiali, -e, adj. || Din ne- + oficial || Care nu este oficial, nu emană de la o autoritate de stat, care are caracter particular.
neofit, -ă, neofiţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. néophyte, gr. neophytos II1. Persoană convertită de curînd la o religie (de obicei la creştinism).
- 2. Persoană care a aderat de curînd la o doctrină, la o cauză, la un program; începător (într-un domeniu).
neogén s.n. H Din fr. néogène; neo- -f- gr. gennan „a naşte" || A doua perioadă a neozoicu-lui, caracterizată prin faună şi floră asemănătoare atît cu cea din paleogen cît şi cu cea actuală.
neogramâtîc, -ă, neogramatici, -ce, adj., s.m. şi f. || Neo- 4- gramatic (după fr. néo-grammairien, it. neogrammatici) || Curent lingvistic apărut în a doua jumătate a sec. 19, care a susţinut principiul regularităţii schimbărilor fonetice şi analogia cu factori principali în crearea formelor noi. A promovat studiul limbilor moderne şi al dialectelor.
neogréc,* -eâcă, neogreci, -ce, adj. || Din fr. néo-grec || Care se referă la Grecia modernă sau la poporul grec modern. O Limba neogreacă (şi substantivat, f.) = limba greacă din perioada modernă, începînd din sec. 16 pînă în zilele noastre; greaca modernă.
neogrecesc, -eâscă, neogreceşti, adj. || Neo- -p grecesc jj Neogrec.
neohegcliamsm s.n. || Din fr. néo-hégélianisme\\ Curent filozofic contemporan care a stimulat studiul filozofiei lui Hegel, preluînd însă din aceasta mai ales elementele conservatoare şi interpretînd-o în spirit subiectivist şi uneori ira-ţionalist.
neoiobăgfe s.f. ||ATco- + iobăgie || Concepţie social-politică elaborată de C. Dobrogeanu-Gherea, în scopul definirii tipului de dezvoltare istorică a României în a doua jumătate a sec. 19 şi începutul sec. 20, consideririd caracteristic pentru aceasta prezenţa rămăşiţelor feudale.
neokantianism s.n. || Neo- -f- kantianism || Orientare din filozofia contemporană, de la sfîr-şitul sec. 19, care reluînd tezele kantiene, a căutat să asimileze noile rezultate ale ştiinţelor,
aducînd contribuţii mai ales în domeniul filozofiei culturii.
neolatin, -ă, neolatini, -e, adj. [| Din fr. néo-latin || (Despre limbi) Care are la bază limba latină, care continuă limba latină; (despre popoare) care descinde din romani.
neolitic, -ă, neolitici, -ce, s.n., adj. || Din fr. néolithique; neo--f-gr. lithikos „de pietre" f|
1.	S.n. Perioadă a istoriei comunei primitive, situată între mezolitie şi epoca metalelor. 2. Adj. Care se referă la neolitic (1), caracteristic acestei perioade.
neoldgic, -ă, neologici, -ce, adj.. || Din fr. néologique II Care se referă la neologisme, care reprezintă un neologism.
neologism, neologisme, s.n. || Din fr. néologisme; neo- -f gr. logos „cuvînt" || Cuvînt împrumutat de curînd din altă limbă sau format recent într-o limbă prin mijloace proprii.
neom, neoameni, s.m. || Ne- + om || Persoană lipsită de însuşirile omului normal. Vedea în el un fel de neom, un băieţandru cu mintea slabă (Stancu). O Ca neoamenii = altfel de cum trebuie să fie. O Expr. A face pe cineva (din om) neom = a nenoroci, a distruge pe cineva (din punct de vedere fizic isau moral).-
neomaltusianism s.n. || Din fr. néo-malthusianisme II Doctrină burgheză contemporană care reia tezele lui Malthus cu privire la pretinsa suprapopulare.
neomenesc, -eâscă, neomeneşti, adj. || Ne- -j-omenesc || Lipsit de însuşirile omeneşti, de omenie, inuman; sălbatic, crud.
neomenâşte adv. || Ne- -j- omeneşte ]) în chip neomenesc; cu sălbăticie, cu cruzime.
neomenie, neomenii, s.f. || Ne- -f omenie |] Lipsă de omenie; cruzime; faptă de om crud, sălbăticie. Ce au comun acele neomenii cu binele societăţii? (Heliade).
neon s.n. II Din fr. néon; gr. neos „nou" || Gaz nobil, fără culoare şi fără miros, cu ,care se umplu unele tuburi cu descărcare electrică (folosite mai ales pentru * reclame luminoase).
neonazism s.n. || Neo- + nazism |] Curent şo-vinist, de reînviere a nazismului.
neoplasm, neoplasme, s.n. j| Din fr. néoplasme; neo- + gr. plasma „formaţie" || (Med.) Cancer.
neoplatonism s.n. || Din fr. néo-platonisme || Doctrină filozofică din sec. 3 — 6 e.n., care reuneşte idealismul platonician cu idei pitagoreice, stoice, sceptice şi cu misticismul oriental.
neoplazfe, neoplazii, s.f. || Din fr. nêoplasie; neo- -}- gr. plasis formare" || Proces patologic de formare a unui ţesut nou, tumoral, care alterează structura obişnuită a ţesutului originar. Poate fi benignă sau malignă; în mod obişnuit se înţelege numai malignă (cancer).
neopozitivism s.n. || Din fr. néo-positivisme H Curent filozofic contemporan caracterizat prin preocuparea de a da filozofiei un caracter riguros, exact, înlocuind aşa-zisele speculaţii arbitrare cu logica ştiinţei, cu „analiza logică a limbajului ştiinţei".
neoprén s.n. || Din fr. néoprène )| Cauciuc sintetic obţinut prin poiimerizare.
NEOREALISM
678
neorealism s.n. || Din fr. néo-réalisme || 1. Termen care desertinează mai multe curente din filozofia contemporană, dintre care cel mai cunoscut este curentul anglo-american de tendinţă realistă. 2. (Cinemat.) Mişcare artistică apărută în cinematografia italiană după cel de-al doilea război mondial. N. aduce în prim plan viaţa cotidiană va oamenilor obişnuiţi.
neorînduiâlă, neorînduieli, s.f. || Ne- + orîn-duială || Lipsă de ordine sau de disciplină; dez-v ordine.
neostoit, -ă, neostoiţi, -te, adj. || Ne- + ostoit\\ (Pop.) Nedomolit, nepotolit. • Neîntrerupt, continuu.
neotectdnic, -ă, neotectonici, -ce, s.f., adj. II Neo- -f tectonic || 1. S.f. Disciplină care studiază mişcările tectonice ale structurilor geologice recente. 2. Adj. Care se referă la mişcările ^ tectonice recente.
neo tenie s.f. [| Din fr. néoténie || (Biol.) Apariţie a maturităţii sexuale în faza larvară şi reproducerea în această fază (ex. la unii batracieni).
neotomism s.n. || Din fr. néo-thomisme || Curent ideaîisţ-subieetiv care caută să reînvie doctrina filozofică a bisericii catolice, declarată ca oficială în 1879.
neozoic s.n. || Din fr. nêozoïque; neo- -f gr. zoikos „de animale" || Ultima eră geologică, care continuă şi astăzi.
nepămînteân, -ă, nepămînteni, -e, adj. || Ne- -f pămîntean || Care nu este de pe pămînt, care pare a fi venit din altă lume.
nepămîntesc, -eâscă, nepămînteşti, adj. || Ne-4* pămîntesc II Nepămînteân; imaterial, ireal. Ochii, de un albastru nepămîntesc, ...străluceau subt sprîncenele subţiri (Gamil Petrescu).
nepărtinire s.f. II Ne- -f părtinire || Imparţialitate.
nepărtinitor, -oare, nepărtinitori, -oare, adj. ||Ne- -f părtinitor || Imparţial, obiectiv; drept, echitabil.	»
nepăsare s.f. II Ne- -f păsare || Lipsă de interes; indiferenţă, indolenţă. • Lipsă de griji, de frămîntări; situaţie încare se află cel lipsit de griji. O viaţă întreagă de om, petrecută într-un cîntec şi o nepăsare (Gane).
nepăsătdr, -oare, nepăsători, -oare, adj. II Ne- 4- păsător, înv. „grijuliu" || Care nu manifestă interes pentru ceea ce se petrece în jur; indiferent. • Care nu-şi face griji, probleme; calm, senin.
nepătat, -ă, nepătaţi, -te, adj. || Ne- 4- pătat || Care nu are pete; (fig.) cinstit; curat, neprihănit.
nepătruns, -ă, nepătrunsi', -se, adj. || Ne- 4-pătruns || 1. Care nu a fost pătruns sau străbătut. 2« (Fig.) Care nu poate fi pătruns cu mintea; neînţeles, tainic, misterios. Acea putere nepătruns ă a spiritului pe care o numim imaginaţie ţCaragiale).
nepér, neperi, s.m. || Din fr. né per, de la n. pr. Neper, matematician scoţian || Unitate de măsură pentru nivelul de transmisie a semnalelor acustice sau electrice, egală cu 8,686 decibeli.
neperéehe adj. || Ne- 4- pereche |J (Despre numere întregi) Fără soţ; impar.
nepieritor, -oâre, nepieritori, -oare, adj. II Ne- 4-' pieritor || Care durează veşnic, nemuritor, etern; care este destinat să trăiască veşnic în amintirea oamenilor. • Care durează vreme îndelungată.
neplâtă s.f. || Ne- + plată || Faptul de a nu achita o obligaţie bănească.
neplăcere, neplăceri, s.f. || Ne- 4- plăcere ||
1. Sentiment sau senzaţie produsă de ceva neplăcut; dezgust. 2. Necaz, peajuns, nemulţumire.
neplâeût, -ă, neplăcuţi, -te, adj. || Ne- 4- plăcut II Care nu este pe plac, care nu corespunde gusturilor sau preferinţelor cuiva; care cauzează o neplăcere; supărător, jenant.
nepoftit, -ă, nepoftiţi, -te, adj. || Ne- 4- poftit || (Şi substantivat) Care nu a fost chemat sau invitat undeva; a cărui prezenţă nu este dorită undeva.
nepolâr, *ă, nepolari, -e, adj. || Ne- -f polar || (Despre molecule sau grupări de atomi) Care nu are moment electric permanent.
nepoliticos, -oăsă, nepoliticoşi, -oase, adj. II Ne- 4- politicos II Care nu este politicos, lipsit de politeţe.
nepot, -oâtă, nepoţi, -oate, s.m. şi f. || Lat. nepos, -tis || 1. Persoană considerată în raport cu bunicii săi ori cu unchii şi mătuşile sale.
2. (Fam.) Cuvînt cu care o persoană mai în vîrstă se adresează unui tînăr sau unui copil. 8. (De obicei la pl.) Descendent, urmaş.
nepotism s.n. || Din fr. népotisme || Faptul de a acorda favoruri rudelor sau prietenilor (în special prin numirea sau promovarea lor în funcţii).
nepotolit, -ă, nepotoliţi, -te, adj. || Ne- 4- potolit || Care nu este sau nu poate fi potolit, fără astîmpăr; aprig, vajnic.
nepotrivire, nepotriviri, s.f. || Ne- -f potrivire || Lipsă de potrivire, de concordanţă; discrepanţă, dezacord.
nepotrivit, -ă, nepotriviţi, -te, adj. || Ne- 4-potrivit || Care nu se potriveşte; care nu este indicat (într-o anumită situaţie).
nepoţel, -eâ, -Ică, nepoţei, -ele, s.m. şi f. Diminutiv al lui nepot:
neprecupeţit, -ă, neprecupeţiţi, -te, adj. || Ne- 4- precupeţit || (Despre sprijin, ajutor) Care se acordă fără rezerve, fără condiţii.
nepredicativ, -ă, nepredicativi, -e, adj. || Ne-4- predicativ II (Despre verbe) Care nu poate forma singur predicatul.
nepregătit, -ă, nepregătiţi, -te, adj. || NeJ 4-pregâtit || Căruia îi lipseşte pregătirea sau calificarea necesară (într-un domeniu).
nepregetât, -ă, nepregetaţi, -te, adj-. || Ne- 4-pregetat || (înv.) 1. (Despre oameni) Care nu pregetă să facă ceva; harnic, neobosit. 2. [Despre acţiuni) Necontenit, continuu, susţinut; perseverent.
nepretenţios, -oăsă, nepretenţioşi, -oase, adj. UNe- 4- pretenţios || Care este lipsit de pretenţii; modest.
nepreţuit, -ă, neprepdţi, -te, adj. || Ne- 4-preţuit H Foarte preţios, foarte valoros; inesti-
679
NERODITOB
mabil. • Faţă de care simţi o afecţiune deosebită; foarte drag.
neprevăzăt, -ă, neprevăzuţi, -te, adj. || Ne- ф prevăzut І) Care nu a fost sau nu poate fi prevăzut; care se iveşte sau se produce pe neaşteptate. • (Substantivat, n.) Fapt, eveniment care survine pe neaşteptate. Întîmplârile atît de încărcate ale acestei nopţi... prea pline de neprevăzut (Gamil Petrescu).
nepricepere s.f. || Це- ф pricepere || 1. Lipsă de iscusinţă, de îndemînare, de pricepere. 2. Faptul de a nu pricepe, de a nu înţelege un lucru; lipsă de pricepere.
nepriceput, -ă, nepricepuţi, -te, adj. j| Ne- ф priceput II (Adesea substantivat) 1. Lipsă de 'îndemînare, stîngaci. • Care trădează lipsă de îndemînare, de iscusinţă. 2. Care nu înţelege, nu pricepe (sau pricepe greu). 3. Care nu poate fi priceput, care este deasupra puterii noastre de pricepere. In inima lui zace un dor nepriceput (Alecsandri).
nepricopsit, -ă, nepricopsiţi -te, adj. || Ne-ф pricopsit II (Pop. şi fam.; adesea substantivat) Care nu şi-a făcut o situaţie; sărac, nevoiaş; p. ext. care nu este bun de nimic; neisprăvit. || Şi: neprocopsit, -ă adj.
neprielnic, -ă, neprielnici, -ce, adj. || Ne- ф prielnic fi Nepotrivit, nefavorabil pentru cineva sau pentru ceva.
neprieten, neprieteni, s.m. || Ne- ф prieten |] (înv.) Duşman, inamic.
neprietenăs, -oâsă, neprietenoşi, -oase, adj. II Ne- ф prietenos II Care nu dă dovadă de prietenie; ostil, duşmănos; nesociabil, necomunicativ. e Care trădează lipsă de prietenie; duşmănie, ostilitate. • (Despre locuinţe, încăperi) Lipsit de confort, de intimitate.
neprihănire s.f. || Ne- ф prihănire, înv. „păcat, vină“ || Calitatea a ceea ce este fără prihană; puritate, curăţenie; spec. castitate.
neprihănit, -ă, neprihăniţi, -te, adj. |] Ne- ф prihânit, înv. „păcătos, vinovat" || Fără prihană, nepătat; pur, curat, spec. cast.
neprimitor, -oare, neprimitori, -oare, adj. ||АФ ф primitor || Care nu este primitor; inospitalier.
neprincipial, -ă, neprincipiali,	-e, adj.
II Ne- ф principial || Care este lipsit de principialitate; p. ext. subiectiv.
nepristân adv. || Din sl. neprestarăno || (înv. şi reg.) 1. Necontenit, neîntrerupt; mereu. 2. îndată, numaidecît, fără întîrziere. || Şi: napristân, napristân adv.
neprocopsit, -ă, adj. v. nepricopsit, neproductiv, -ă, neproductivi, -e, adj. || Ne-Ф productiv || Care nu produce roade, neroditor; care nu dă rezultate.
neproliferâre s.f. || Ne- ф proliferare || Faptul de a nu mai crea şi a nu mai răspîndi ceva: neproliferarea armelor atomice.
nepttinic, -ă, neptunici, -ce, adj: || Din germ. neptunisch, de la n. pr. lat. Neptunus || (Despre formaţii geologice) Format prin sedimentare sub acţiunea apei.
neptûnin s.n. I) Din fr. neptunium, de la n. pr. lat. Neptunus || Element chimic radioactiv, obţinut pe cale artificială.
nepăsă adj. || Ne- -f- pus || (Pop. şi fam.) Pa nepusă masă — pe neaşteptate, prin surprindere.
neputincios, -oâsă, neputincioşi, -oase, adj. ||iVe- + putincios H 1. Care este lipsit de puterea, de forţa de a face ceva, de a acţiona; incapabil, neajutorat. • Care nu duce la nimic, steril. 2. Bolnav, infirm.
neputinţă, neputinţe, s.f. |j Ne- -f putinţă ||
1.	Lipsă de puterş,« de posibilitate, de capacitate, de energie; incapacitate. O Cu neputinţă = imposibil, în nici un caz. 2. Slăbiciune; boală, infirmitate. ÿ
nerăbdare s.f. || Ne- -f- răbdare jj Lipsă dc răbdare; dorinţă puternică, grabă mare de a face ceva. O Cu nerăbdare = în mod nerăbdător, cu impacienţă.
nerăbdător, -oâre, nerăbdători, -oare, adj. || Ne- -f răbdător || Care nu are răbdare; care doreşte sau aşteaptă ceva cu înfrigurare; impacient. • Care exprimă nerăbdare.
nerăsuflât s.n. II Ne- + răsuflat || Pe nerăsuflate =■ dintr-o dată; foarte repede.
nerecunoscător, -oâre, nerecunoscători, -oare, adj., s.m. şi f || Ne- -j- recunoscător || (Persoană] care nu arată recunoştinţă pentru binele ce i s-a făcut; (om) ingrat.
n ere cunoştinţă s.f. || Ne- -f- recunoştinţă || Lipsă de recunoştinţă, ingratitudine.
neregularitâte, neregularităţi, s.f. || Ne- -j- regularitate || 1. Lipsă de regularitate. 2. Abatere de la fôrma obişnuită, de la normă; concr. lucru neregulat sau parte neregulată a unui lucru.
neregulat, -ă, neregulaţi, -te, adj. [| Ne- 4? regulat || 1. Lipsit de regularitate. 2. Care constituie o abatere de la forma sau de la norma obişnuită. O (Gram.) Verb. n. — verb care s& abate <le ia forma de conjugare obişnuită. • (Despre terenuri, drumuri) Accidentat. 3. Care este lipsit de simetrie, de omogenitate.
neregulă, nereguli, s.f. II Ne- -f regulă || 1, Lipsă de regulă, de ordine. 2. Lipsă de conformitate cu o anumită regulă sau normă; abatere, incorectitudine (de ex. într-o gestiune).
nereidă, nereide, s.f. || Din fr. néréide || (în mitologia greacă) Fiecare dintre cele cincizeci de\ nimfe ale mării, despre care se credea că dădeau ajutor corăbierilor în primejdie.
nereuşit, -ă, nereuşiţi, -te, adj. || Ne- 4- reuşit II Care nu este reuşit; neizbutit. • (Substantivat, f.) Insucces, eşec.
neritic, -ă, neritici, -ce, adj. || Din fr. né-ritique; gr. nerites „scoici de mare" || 1. Regiune (sau zonă) neritică = zonă a fundului mării, situată în apropierea ţărmului, cu adîncimâ pînă la 200 m. 2. Care'se găseşte în regiunea neritică.
nerod, -oâdă, nerozi, -oade, adj. J| Din bg. neroda II (Adesea substantivat) Care pricepe greu un lucru, care acţionează fără judecată; prost, neghiob, nătărău. «Care denotă prostie; lipsit de raţiune, stupid. || Şi: nărâd, -oâdă adj.
nerod ităr, -oâre, neroditori, -oare,a dj. || Ne- 4* roditor H Care nu rodeşte, sterp.
NEBOTUNJIT
680
nerotunjit, -ă, nerotunjiţi, -te, adj. [| Ne- 4* rotunjit || 1.'Care nu este rotunjit. 2. (Lingv.; despre sunetele vorbirii) Care se proniAiţă fără participarea buzelor.
nerozie, nerozii, s.f. || Din nerod || Prostie, neghiobie. • Vorbă sau faptă prostească; aberaţie, absurditate.
neruşinare s.f. || Nè- -j- ruşinare || Lipsă de ruşine; comportare, faptă lipsită de bună-cuviinţă; impertinenţă, neobrăzare.
neruşinat, -ă, neruşinaţi, ' -te, adj. || Ne- + ruşinat || (Adesea substantivat) Care este lipsit de ruşine, de bună-cuviinţă; obraznic, impertinent,
nerv, nervi, s.m. Jj Din lat. nervus, fr. nerf N
1. Formaţie anatomică cu aspect fibros care se ramifică spre periferia şi spre interiorul diferitelor organe, realizînd legătura între sistemul nervos central şi restul organismului. După localizare şi după funcţia specifică, n. pot fi: faciali, olfactivi, optici, acustici etc. O Expr. A avea nervi = a fi irascibil; iritabil, nervos.
2. Energie, vigoare; vioiciune. 8. (La pl.) Enervare, surescitare.
nervâţie, nervaţii, s.f. || Din fr. nervation || Mod în care sînt dispuse nervurile pe o frunză sau pe aripile insectelor.
nervism s.n. || Din nerv || Orientare în fiziologie care atribuie ^creierului rolul de substrat material al activităţii psihice, de conducător în reglarea tuturor funcţiilor organismului.
nervos, -oâsă, nervoşi, -oase, adj. || Din lat. nervosus, fr. nerveux || 1. Care se referă la nervi, care aparţine nervilor. O Sistem n. = ansamblul organelor şi al elementelor ţesutului nervos care comandă, coordonează funcţiile de sensibilitate, mişcare, nutriţie ale organismului, iar la vertebratele superioare şi facultăţile intelectuale şi afective. 2. (Despre oameni) Care se enervează uşor; irascibil; (despre gesturi, manifestări) care trădează nervozitate, iritare. • (Adverbial) Cu nervozitate.
nervozitate s.f. || Din fr. nervosité || Stare de enervare, de încordare nervoasă,
nervură, nervuri, s.f. || Din fr. nervure ||
1.	Fiecare dintre fasciculele prin care circulă seva în frunze. 2. Fiecare dintre fibrele ramificate care străbat membrana aripilor unor insecte. 8. Proeminenţă în lungul sau în latul unei piese, care serveşte,la ghidare sau la mărirea rezistenţei piesei respective. 4. Element arhitectural reliefat, care formează osatura unei bolţi. 5. Element al scheletului unei aripi de avion, care asigură rigiditatea acesteia. 6. Grindă de beton armat, turnată odată cu planşeul, constituind un element de întărire a acestuia.
nes, nesuri, s.n. || Din nes[cafe] || Nescafe. nesaturât, -ă, nesaturaţi, -te, adj. |[ Ne- + saturat || (Despre sisteme fizico-chimice) Care conţine o cantitate mai mică dintr-un constituent decît cantitatea corespunzătoare stării de satu-raţiâ; (despre combinaţii chimice orgapice) la care, datorită prezenţei în moleculă a unor legături duble sau triple, se pot adăuga atomi sau molecule simple.
nesaţ s.n. || Ne- 4- saţ || Poftă exagerată şi nepotolită de mîneare sau de băutură. • Dorinţă nestăpînită de cîştig, de avere etc.; p. ext. dorinţă, rîvnă puternică şi continuă pentru ceva (şi care nu poate fi potolită).
nesăbuinţă, nesăbuinţe, s.f. || Din nesăbuit || Lipsă de chibzuinţă, de judecată; faptă, atitudine care trădează lipsa de judecată; nesocotinţă.
nesăbuire s.f. II Din nesăbuit || Nesăbuinţă, nesăbuit, -$, nesăbuiţi\ -te, adj. || Gf. magh. szabad || Lipsit de judecată, de chibzuinţă; necugetat, nechibzuit. • (Despre acţiunile oamenilor) Care dovedeşte nesăbuinţă; p. ext. lipsit de sens, de raţiune.
nesănătos, -oâsă, nesănătoşi,	-oase, adj.
|| Ne- 4- sănătos || Care dăunează sănătăţii, vătămător; (despre locuinţe, încăperi) insalubru. • (Fig.) Care trădează o judecată, o orientare greşită.
nesărât, -ă, nesăraţi, -te, adj. || Ne- 4- sărat ||
1.	Care nu conţine (destulă) sare, care nu e sărat (atît cît trebuie). 2. (Fig.) Lipsit de spirit, de haz, de farmec.
nesătfrl, -ă, nesătui, -le, adj. || Ne- 4- sătul f|
1. Care nu se satură niciodată; flămînd. 2. Care nu se mulţumeşte cu ce are, care caută să acapareze tot mai mult; lacom, avid.
nesăţios, -oâsă, nesăţioşi,\-oase, adj. || Ne- 4* sâţios || 1. Care nu se simte niciodată sătul. • (Fig.) Care nu se mulţumeşte cu ce are; lacom, avid. 2. (Despre mîncăruri) Care nu satură.
nescafe s.n. H Cuv. fr. || Praf de cafea solubil, care se prepară prin simpla dizolvare în apă (rece). • Băutură preparată din această cafea.
nescriptic, nescriptice, adj. || Ne- 4* scriptic || Fond n. — fond care serVeşte la remunerarea muncitorilor (utilizaţi temporar) necuprinşi în schema instituţiei sau întreprinderii respective.
neseeât,-ă, nesecaţi, -te, adj. || Ne- 4 secat || Care nu seacă; fără sfîrşit, inepuizabil; nesecătuit.
nesîîrşit1 s.n. || Ne- 4- sfîrşit || Ceea ce nu are sau pare să nu aibă limite; nemărginire, infinit. O La nesfîrşit = întruna, necontenit.
nesîîrşit2, -ă, nesfîrsiţi, -te, adj. 1. Care nu se sfîrşeşte, nu încetează; fără margini, infinit.
2. Foarte mare, foarte numeros, foarte întins. • (Adverbial) Extrem de..., foarte.
nesigur, -ă, nesiguri, -e, adj. || Ne- -f sigur ||
1. Care nu oferă siguranţă, pe care nu poţi conta. • Lipsit de stabilitate, de rezistenţă.
2. (Despre oameni şi acţiuni ale lor) Lipsit de convingere, de hotărîre, de fermitate; şovăielnic, nehotărît. 8. Care nu se distinge bine, neclar, confuz-
nesiguranţă s.f. || Ne- 4- siguranţă || 1. Lipsă de siguranţă; incertitudine; situaţie nesigură, îndoielnică. 2. Nehotărîre, şovăială, ezitare; p. ext. stare de nelinişte.
nesilit, -ă, nesiliţi, -te, adj. || Ne- 4- silit |] (DesprQ gesturi, mişcări; despre stil, exprimare) Natural, firesc, spontan, degajat.	'
nesimţire s.f. II Ne- 4- simţire || 1. Stare de inconştienţă, leşin. 2. Faptul de a fi nesimţitor, lipsit de bun-simţ. 8. Indiferenţă, nepăsare, lipsă de sensibilitate.
681
NETEZI
nesimţit1 s.n. || Ne- -f- simţit || Pe nesimţite = fără să se simtă, fără să se observe.
nesimţit2, -ă, nesimţiţi, -te, adj. || Ne- 4 simţit || 1. Lipsit de bun-simţ, de bună creştere. 2. Care scapă- simţurilor; insesizabil, imperceptibil.
nesimţitor, -oare, nesimţitori,	-oare, adj.
|! Ne-'+ simţitor || 1. Care nu are facultatea de a simţi. 2. Nesimţit2 (1), lipsit de bun-simţ, de bună creştere.
nesmintit, -ă, nesmintiţi, -te, adj. || Ne- -f smintit || (înv. şi reg.) Care nu este sau nu poate fi schimbat, abătut, mişcat; hotărît, ferm, neclintit. • (Adverbial) Neapărat, negreşit, desigur.
nesocoti, nesocotesc, vb. IV. Tranz. || Din nesocotit || A nu ţine seama de..., a ignora; a nu respecta (o lege, o dispoziţie); a desconsidera, a dispreţui.
nesocotinţă, (2) nesocotinţe, s.f. || Ne- -f- socotinţă || 1, Lipsă de chibzuinţă, de judecată. 2. Faptă sau vorbă de om nesocotit, nechibzuit.
nesocotit, -ă, nesocotiţi, -te, adj. || N*- -f- socotit || 1. Lipsit de chibzuinţă, de judecată în ‘acţiuni; imprudent; (despre manifestări, acţiuni) care dovedeşte lipsă de judecată, de chibzuinţă.
2.	Ignorat, desconsiderat.
nesomn s.n. || Ne- somn || 1. Lipsă de somn, stare de veghe. 2. Insomnie.
nespălat, -ă, nespălaţi, -te, adj. || Ne- + spălat || Care nu s-a spălat (sau nu a fost spălat); murdar. • (Substantivat) Om fără căpătîi, care nu e bun de nimic; neisprăvit.
nesperat, -ă, nesperaţi, -te, adj. || Ne- -j- sperat || (Despre un eveniment fericit) Care nu a fost sperat (dar s-a produs, s-a realizat); p. ext. care întrece aşteptările.
nesportiv, -ă, nesportivi, -e, adj. || Ne- 4* sportiv || Care nu corespunde normelor de comportare sportivă, care încalcă sportivitatea: gest nesportiv.
nespus, -ă, nespuşi, -se, adj. || Ne- 4 spus || Care nu poate fi exprimat prin cuvinte, care nu poate fi descris; peste măsură de..., extraordinar.
nestabll, -ă, nestabili, -e, adj. || Ne- 4 stabil || Care nu are stabilitate, instabil. • (Despre corpuri chimice) Care se descompune sau se transformă cu uşurinţă.
nestatdrnie, -ă, nestatornici, -ce, adj. || Ne- 4 statornic || Lipsit de fermitate, de hotărîre, schimbător.
nestăpînit, -ă, nestăpîniţi, -te, adj. || Ne- 4 stăpînit || Care nu poate fi stăpînit; care nu se poate înfrîna, reţine; nedomolit.
nestăvilit, -ă, nestăviliţi, -te, adj. || Ne- 4 stăvilit || Care nu poate fi'stăvilit, oprit, reţinut; impetuos, năvalnic.
nestemată, nestemate, adj. 11 Din lat. aesti-matus (după modelul cuvintelor formate cu prefixul ne-) ţ| Piatră nestemată (şi substantivat, f.) = piatră preţioasă; (fig.) lucru scump, preţios.
nestins, -ă, nestinşi, -se, adj. || Ne- 4 stins || Care nu se stinge niciodată; (fig.) care nu înce-
tează, nu se curmă. O Var nestins = var.
nestrămutat, -ă, nestrămutaţi, -te, adj. II Ne- 4 strămutat |j 1. Care nu se clinteşte (sau nu poate fi clintit) din loc. 2. (Fig.) Ferm, hotărît; statornic.
nesuferit, -ă, nesuferiţi, -te, adj. || Ne- 4 suferit II1. Care e greu de suportat, care nu poate fi suferit. 2. Care displace, repugnă; odios.
nesupunere s.f. II Ne-'+ supunere |} Faptul de a nu se supune unei legi, unei dispoziţii; împotrivire.
nesupiis, -ă, nesupuşi, -se, adj. |] Ne- -f- supus II Care nu se supune; care nu respectă o lege, o dispoziţie; răzvrătit.
neşansa, neşanse, s.f. j| J\'e- -j- şansă j| întim-plare nefavorabilă; ghinion.
neşifonâbil, -ă, neşifonabili, -e, adj. || Ne- 4 şifonabil II (Despre ţesături, stofe) Care nu se şifonează (uşor).
neşters, -eârsă, neşterşi, -se, adj. || Ne- 4 ştersII Care nu poate fi şters, înlăturat. • (Fig.) Care nu poate fi uitat, care nu se poate şterge din minte, din memorie.
neştiinţă s.f. || Ne- 4 ştiinţă || 1. Necunoaştere, necunoştinţă; situaţie în care se află cel ce nu ştie ceva, nu are ştiinţă de ceva. 2. Lipsă de cultură, de ştiinţă sau de învăţătură.
nestlne pron. nehot. || Lat. nescio 4 qui 4 ne || (înv. şi reg.) Cineva, careva; oricare. Luă şi dinsul nişte haine, numai să nu zică neştine că nu s-a gătit (Ispirescu).
neştirbit, -ă, neştirbiţi, -te, adj. || Ne- -f- ştirbit || Intact, întreg; (fig.) nepătat.
neştire s.f . II Ne- -j- ştire || în neştire = fără a-şi da seama; la întîmplare; fără măsură, fără socoteală; la nesfîrşit.
neştiăt, -ă, neştiuţi, -te, adj. || Ne- 4 ştiut j| Care nu este ştiut, necunoscut, nedescoperit; tainic, ascuns.
neştiutdr, -oare, neştiutori, -oare, adj. || JVe-4- ştiutor (I Care nu ştie, nu este informat; ignorant, nepriceput. O (Substantivat) Neştiutor de carte — analfabet.
net, -ă, neţi, nete, adj. || Din fr. net || 1. (Adesea adverbial) Clar, precis, categoric. 2. (Despre venituri) Din care s-au făcut scăzămintele aferente; (despre greutatea mărfurilor) din care s-a scăzut greutatea ambalajului.
netam-nesâm adv. v. nitam-nisam. netăgăduit, -ă, netăgăduiţi, -te, adj. || Ne- 4-tăgăduit II De netăgăduit = care nu poate fi pus Ia îndoială; indiscutabil, incontestabil, cert, categoric.
n£ted, -ă, netezi, -de, adj. || Lat. nitidus || Cu suprafaţa dreaptă, fără asperităţi sau neregu-larităţi; (despre locuri, terenuri) fără denivelări, întins’ plan. 4 ® (Fig.) Clar, precis, limpede, desluşit; fără încurcături.
netemeinicle s.f. || Ne- 4- temeinicie || Lipsă de temeinicie, de temei, de motivare.
netezi, netezesc, vb. IV. Tranz. || Din neted ||
1. A face să devină neted, a nivela. O Expr. A-i netezi cuiva calea = a-i înlesni cuiva ceva.
2. A aranja, a îndrepta (părul, penele).
NETEZIME
netezime s.f H Din neted || însuşirea de a li neted; concr. suprafaţă netedă, plană.
neteziş, nete zisuri, s.n. || Din neted || Suprafaţă netedă; netezime.
netezitor, netezitoare, s.n. || Din netezi || Unealtă folosită pentru îndreptarea şi-netezirea muchiilor formelor de turnătorie.
néto adv. || Din it., germ. netto || (Şi adjec-dtival) Fără reţineri, fără scăzăminte.
netdt, -oâtă, netoţi, -oate, adj., s.m. şi f. ||iVe- + tot II (Persoană) care pricepe greu; prost, nătărău.
netrebnic, -ă, netrebnici, -ce, adj. \\ Din si. netrëbïnü II1. Lipsit de valoare, de utilitate sau de însemnătate. 2. (Adesea substantivat) Ticălos, mizerabil.
netrebnicie, netrebnicii, s.f. И Din netrebnic || Faptă, atitudine, comportare de om netrebnic; ticăloşie.
neţărmurit, -ă, neţărmuriţi, -te, adj. || Ne- 4-ţărmurit || Care nu cunoaşte limite (în spaţiu sau în intensitate), nemărginit.
neţesălat', -ă, neţesălaţi, -te, adj. |J Ne- 4* ţes alai И (Despre vite) Gare nu a fost curăţat cu ţesala; p. anal. (depr.; despre oameni) cu părul încîlcit, zbîrlit, nepieptănat.
neuitat, -ă, neuitaţi, -te, adj. f| Ne- -f uitat || Care nu poate fi uitat, a cărui amintire a rămas neştearsă; p. ext. veşnic, etern.
neâmă, neume, s.f. || Din fr. neume |f Semn de notaţie muzicală fără portativ folosit în cînţarea liturgică medievală. • Parte dintr-o frază muzicală religioasă, care constă în prelungirea melodiei pe ultima silabă a unui cuvînt.
neumblat, -ă, neumblaţi, -te, adj. [| Ne- 4* umblat H (Despre drumuri, locuri etc.) Pe care se umblă foarte puţin; pe unde nu a umblat nimeni; p. ext. pustiu.
neural, -ă, neurali, -e, adj. || Din fr. neural || Care se referă la sistemul nervos, care aparţine sistemului nervos. O Canal n. =* canal embrionar din care ia naştere sistemul nervos.
neurastenie, -ă, neurastenici, -ce, s.m. şi f., adj. || Din fr. neurasthénique || 1. S.m. şi f., adj. (Persoană) bolnavă de neurastenie. 2. Adj. Privitor la neurastenie.
neurastenie, neurastenii, s.f. || Din fr. neurasthénie Nevroză caracterizată prin oboseală, dureri de cap, insomnie, uneori depresiune psihică etc.
neurastenizâ, neurastenizez, vb. I. Refl. şi tranz. || Din neurastenie || A (se) îmbolnăvi de neurastenie.
neurlnă s.f. || Din fr. neurine |] Substanţă organică toxică, existentă în materiile intrate în descompunere şi în unele ţesuturi normale (ex. în creier).
neurolăg, neurologi, s.m. || Din fr. neurologue || Medic specialist în bolile nervoase.
neurologie s.f. || Din fr. neurologie || Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul sistemului nervos. Cuprinde anatomia, fiziologia, chimia şi patologia sistemului nervos.
neurdn, neuroni, s.m. || Din fr. neurone', gr. щеигоп „nerv“ || Celulă nervoasă completă, specializată în conducerea impulsurilor nervoase.
neuropatologle s.f. || Din fr. neuropathologie || Ramură a neurologiei care se ocupă cu studiul bolilor sistemului nervos.
neutralitate s.f. || Din fr. neutralité || Faptul de a fi neutru. • Situaţia politică şi juridică a unui stat care nu se amestecă în conflictul dintre alte state, nu participă la pacte şi alianţe militare, la războaie între alte state şi întreţine relaţii normale cu toate statele chiar dacă acestea se află în stare de război unele cu altele.
neutraliza, neutralizez, vb. I. Tranz. || Din fr. neutraliser || 1. A face să devină neutru, inofensiv; a anihila, a zădărnici. 2. (Chim.) A face să devină neutru (4). 3. A înlătura sau a compensa sarcina electrică a unui corp încărcat.
neutralizare, neutralizări, s.f. Acţiunea de a neutraliza. 9 (Chim.) Reacţia dintre un acid şi o bază, în urma căreia soluţia rezultată nu mai prezintă nici proprietăţi de acid şi nici proprietăţi de bază.
neutralizat, -ă, neutralizaţi, -te, adj. Făcut sau devenit neutru.
neutrmo subst. fj Din fr., engl. neutrino, germ. Neutrino II (Fiz.) Particulă elementară neutră, stabilă, cu masa mult mai mică decît cea a electronului (probabil nulă) şi cu o mare putere de pătrundere.
neutron, neutroni, s.m. || Din fr. neutron; engl. neu[tral] -f [elec]tron (^Particulă elementară din nucleul atomului, cu masa aproape egală cu cea a protonului, fără sarcină electrică şi care, împreună cu protonul, constituie nucleele atomice.
neutru, -ă, neutri, -e, adj. || Din lat. neuter, -tra, fr. neutre, it. neutro || 1. Care se abţine de a lua partea cuiva, de a se pronunţa în favoarea unuia sau altuia. • Care nu poate fi calificat nici în sens pozitiv, nici în sens negativ; nesemnificativ, indiferent, • Care manifestă indiferenţă. 2. (Despre state) Care se află în stare de neutralitate. 3. Gen neutru (şi substantivat, n.) = gen gramatical caracteristic numelor de lucruri. 4. (Chim., despre soluţii) Care nu are nici caracter acid, nici caracter bazic; (fiz.) care nu are sarcină electrică.
nev, nevi, s.m. || Din lat. naevus || Tumoare benignă a pielii, colorată de obicei în brun, cenuşiu sau albastru.
nevastă, neveste, s.f. || Din sL nevësta „mireasă" || Femeie măritată; soţie.
nevăstuică, nevâstuici, s.f. || Din nevastă || Mamifer carnivor, mustelid, cu corpul suplu, lung dè c. 25 cm, cu blana brună vara şi alburie iarna.
nevătămat, -ă, nevătămaţi, -te, adj. || Ne- 4* vătămat || Care nu este rănit sau lovit; întreg, teafăr; (despre obiecte) fără nici o lovitură sau stricăciune.
nevazüt1 s.n. || Ne- 4- văzul || Pe nevăzute = fără a vedea, fără a verificai
nevăzut2, -ă, nevăzuţi, -te, adj. Care nu se vede sau nu se poate vedea; invizibil. O Expr. A se face nevăzut = a pleca brusc (şi pe furiş), a dispărea.
nevedî vb. IV v. năvădi.
683
NICICIND
neverosimil, -ă, neverosimili, -e, adj. || Ne- 4* verosimil || Care pare de necrezut, care nu pare adeVărat; incredibil.
nevertebrat, -ă, nevertebraţi, -te, adj., s.m. şi f. || Ne- + vertebrat || (Animal) lipsit de coloana vertebrală şi de schelet osos intern.
nevestică, nevestici, s.f. (Fam.) Diminutiv al lui nevastă. Îşi luă de nevestică p-о fată care-l voi (Pann).
nevindecâbil, -ă, nevindecabili, -e, adj. || Ne-+ vindecabil || Care nu poate fi vindecat; incurabil.
nevinovat, -ă, nevinovaţi, -te, adj. || Ne- -p vinovat || (Şi substantivat) 1. Care nu este vinovat. 2. Curat la suflet, inocent, candid. 8. Care nu ascunde nimic rău; inofensiv.
nevinovăţie, nevinovăţii, s.f. II Ne- + vinovăţie || 1. Faptul de a fi nevinovat; lipsă de vinovăţie. 2. Candoare, inocenţă; naivitate.
nevîrstnic, -ă, nevirstnici, -ce, adj. || Ne- -P vîrstnic || Care este încă de vîrsta copilăriei, care nu a ajuns la maturitate.
nevoi, nevoiesc, vb. IV. || Din nevoie || 1. Tranz. (Numai la pasiv) A fi silit, obligat, con-strîns să acţioneze într-un anumit fel. 2. Refl. (înv. şi pop.) A se sili, a se strădui.
nevoiaş, -ă, nevoiaşi, -e, adj. || Din nevoie ||
1. Sărac,’-lipsit de mijloace materiale, de cele necesare traiului; sărman. 2. (Pop.) Lipsit de vlagă, de putere, slab.
nevoie, nevoi, s.f. || Din sl. nevolja || 1. Ceea ce se cere, se impune să fie făcut; trebuinţă, necesitate. O La nevoie = în caz de trebuinţă. O Expr. De voie, de nevoie — vrînd-nevrînd. (Pop. şi fam.) Zor-nevoie = cu orice preţ, neapărat.
2. Stare de sărăcie, de mizerie; p. ext. grijă, necaz, chin. • Greutăti, încercări, vicisitudini pe care le are de suportat cineva. O Expr. A se ridica deasupra nevoii = a scăpa de griji, de greutăţi, de necazuri. 8. Situaţie grea; primejdie, pericol.
nevoinţă, nevoinţe, s.f. II Din nevoi || (înv.) Nevoie, trebuinţă, necesitate. 2. Greutate, dificultate.
nevdlnic, -ă, nevolnici, -ce, adj., s.m. şi f. (Pop.) (Om) lipsit de puteri; neajutorat.
nevolnicie s.f. || Din nevolnic И (Pop.) Starea celui nevolnic; slăbiciune, neputinţă.
nevralgic, -ă, nevralgici, -ce, adj. || Din ft*. névralgique || Privitor la nevralgie, provocat de nevralgie. O Expr. Punct nevralgic = partea spinoasă, dificilă a unei probleme.
nevralgie, nevralgii, s.f. || Din fr. névralgie || Durere localizată de-a lungul unui nerv. După nervul respectiv, n. poate fi sciatică, intercos-tală etc.
ncvrâx s.n. H’Din fr. nêvraxe || Ax nervos format din creier şi din măduva spinării; sistem nervos central.
nevrednic, -ă, nevrednici, -ce, adj. || Ne- -p vrednic || Care nu este capabil de ceva; care nu merită ceva.
nevricâ, ne vrie ale, s.f. || Din ngr. nevrika || (Fam.; mai ales la pl.) Criză de nervi; istericale.
nevrieds, -oâsă, nevricoşi, -oase, adj. f| Din ngr. nevrikos || (Fam. ; astăzi mai ales glumeţ) Care se enervează uşor, iritabil; isteric.
nevrită, nevrite, s.f. || Din fr. névrite || Infla-maţie a unui nerv.
nevrom, nevroame, s.n. || Din fr. névrome |J Tumoare benignă foarte dureroasă, care se formează în ţesutul unui nerv.
nevropat, -â, nevropaţi, -te, adj., s.m. şi f.
П Din fr. névropathe || (Persoană) care suferă de o boală de nervi.
nevropatie s.f. I! Din fr. névropathie || 1. Denumire generală pentru bolile sistemului nervos.
2.	Nevroză.
nevroză, nevroze, s.f. |] Din fr. névrose j| Boală manifestată prin diferite şi îndelungate tulburări nervoase, care apare în condiţii de suprasolicitare psihică.
newton [Pr.: niutn], newtoni, s.m. jj Din fr. newton, de la n. pr. Newton, fizician englez |] Unitate de măsură pentru forţă, egală cu forţa care imprimă o acceleraţie de 1 m pe secundă la pătrat unui corp cu greutatea de 1 kg.
nex, nexuri, s.n. || Din lat. nexus jj (Livr.) Legătură, înlănţuire; relaţie, raport.
nezdruncinat, -ă, nezdruncinaţi, -te, adj. IINe- -p zdruncinat^ Care nu poate fi zdruncinat; neclintit, statornic.
ni conj. || Din sl. ni |1 (înv. şi pop.; repetat sau aublat de nici) Nici..., nici. Ni aşa, ni aşa! Atunci ce vrei? (Preda).
nicăieri adv. || Lat. nec aliubi || în nici un loc, în nici o parte, niciunde, la nimeni. Jj Şii nicăiri adv.
nicăiri adv. v. nicăieri, nichel s.n. |J Din fr. nichel, germ. Nichel \] Metal alb-cenuşiu, maleabil şi ductil, rezistent la acţiunea agenţilor chimici, întrebuinţat la fabricarea unor oţeluri speciale, a unor aliaje şi la nichelare.
nichela, nichelez, vb. I. Tranz. || Din fr. nicheler || A acoperi suprafaţa unor obiecte de metal cu un strat subţire de nichel, pentru a le proteja contra coroziunii şi a le îmbunătăţi aspectul exterior.
nichelat, -ă, nichelaţi, -te, adj. Acoperit eu un strat de nichel
niehclmă s.f. || Din fr. nicheline jl Aliaj de nichel şi cupru, uneori şi cu zinc, folosit la fabricarea rezistenţelor electrice.
niehipércea s.m. art. (Pop.) Unul dintre numele date diavolului.
nici adv., conj. Ц Lat. neque || 1. Adv. în propoziţii negative, avînd valoare de negaţie sau întărind o negaţie: nici nu se putea mai bine decît aşa. 2. Adv împreună cu „unul", „una“, formează pronume negative: nici unul; (adjectival, urmat de art. nehot. „un“, ,,o“): nu se aude nici un zgomot. 3. Uonj. Leagă două propoziţii sau două ori mai multe părţi ale unei propoziţii negative: nu se mişcă nici încoace, nici încolo. O Expr. Nici una, nici două sau nici una, nici alta = îndată, imediat; dintr-odată* pe neaşteptate.
nicieînd adv. || Nici -P cînd || Niciodată.
NICICUM
684
nicictim adv. || Nici + cum H (Pop.) în nici un chip, nicidecum.
nicidecum ^ adv. || Nici -j- de -f cum || în nici un chip, în nici un caz, nicicum
niciodată adv. || Nici -f odată || în nici un moment, în nici o împrejurare. O Ca niciodată — cum nu s-a mai întîmpiat vreodată.
niciodinioâră adv. |] Nici -j- odinioară || (înv.) Niciodată.
nieor^te, nicqreţi, s.m. Nume dat mai multor specii de bureţi comestibili.
nicotină s.f. || Din fr. nicotine, germ. Niko-tin, de la n. pr. Nicot, diplomat francez din sec. 16, care a adus tutunul în Franţa || Alcaloid lichid, incolor, toxic, care se găseşte în tutun.
nicovală, nicovale, s.f. |! Din si. nakovalo ||
I.	Bloc de oţel pe care se sprijină piesele de metal pentru a fi prelucrate prin batere cu ciocanul. 2. Unul dintre oasele mici care formează urechea niedie.
nicrom s.n. || Din fr. nichrome; ni[ckel] -f-ehrome „crom44 || Aliaj de nichel şi crom, care se foloseşte la fabricarea rezistenţelor electrice.
nictal op ie s.f. j| Din fr. nyctalopie || Tulburare a vederii care se manifestă numai la lumina intensă a zileC vederea normală păstrîndu-se la lumina slabă sau de noapte.
niîe s.n. II Din fr. nife; m[c/ccZ]-f-lat. fer[rum] || (Geol ; înv.) Nucleul Pămîntului; centrosferă. nigrozină s.f. || Din fr. nigrosine || Colorant, * • negru care serveşte la fabricarea cremei de ghete, la îmbibarea panglicilor pentru maşinile de scris etc.
nihilism s.n. || Din fr. nihilisme; lat. nilul „nimic44 || Concepţie care neagă instituţiile, morala, tradiţiile existente într-o societate dată, fără să le opună în schimb altele; atitudine de negare absolută.
nihilist, -ă, nihilisti, -ste, adj , 's.m. şi f. || Din fr. nihiliste (11. Adj. Care se referă la nihilism, care aparţine nihilismului. 2. S.m. şi f. Adept al nihilismului.
nllgau s.m. II Din fr. nilgaut; hind, nîlgău || Antilopă de talie mare, cu coarne scurte, care trăieşte în sudul Asiei.
nimb, nimburi, s.n. || Din fr. nimbe || 1. Cerc luminos cu care sînt înconjurate, în pictura bisericească, capetele sfinţilor; aureolă. 2. (Fig.) Glorie; măreţie, splendoare.
nimbostrâtus s.n. || Din fr. nimbo-stratus; lat. nimbus „nor de ploaie44 || Formaţie de nori inferiori, de culoare cenuşie-închisă, care produc precipitaţii de lungă durată, nimenea pron. neg. v nimeni, nimeni pron. neg. || Lat. nemo, neminis || Nici un om, nici o fiinţă. |! Şi: nimenea pron. neg.
nimereala s.f. || Din nimeri || Faptul de a nimeri. O La nimereală = la întîmplare; fără alegere, după cum se va nimeri.
nimeri, nimeresc, vb. IV. || Din bg. nameria ||
1.	Tranz A atinge pe cineva sau ceva cu un obiect aruncat; a lovi într-o ţintă. 2. Tranz. A găsi, a afla pe cineva sau ceva (din întîmplare), a da peste... 3. Tranz. A găsi soluţia potrivită într-o anumită împrejurare; a o potrivi, a o brodi. 4. Intranz. A sosi (din întîm-
plare şi pe neaşteptate) într-un loc anumit; refl. a se afla undeva (în mod incidental). 5. Refl. A fi într-un anumit feJ, a’se potrivi. mA se întîmpla, a surveni incidental. O Pe nimerite = la întîmplare, la nimereală,
nimerit, -ă, nimeriţi, -te, adj. 1. Bine ales, potrivit, corespunzător. 2. Reuşit, izbutit.
nimfă, nimfe, s.f. || Din #lat. nympha, gr. nymphe, fr. nymphe || 1. (în mitologia greacă) Fiecare dintre zeităţile apelor, munţilor, pădurilor. • (Fig.) Fată tînără, frumoasă, graţioasă.
2.	Stadiu intermediar, între larvă şi adult, la unele insecte; pupă2.
nimic fl) pron. neg., (2) nimicuri, s.n. || Lat. ne mica || 1. Pron. neg. Nici un lucru, nici un fapt, nici o vorbă., O Pe nimic = Iară valoare, fără importanţă, neînsemnat; (despre oameni) lipsit de caracter, ticălos. \Pe nimic — pe degeaba (aproape gratuit). O (Adverbial) Expr. Nu are nimic a face cu... ^ nu are nici o legătură cu... 2. S.n* Lucru sau vorbă fără valoare, fără importanţă. O Expr. Nimica toată = ceva de foarte mică importanţă. IU (Fig.;. mai ales art.) Nefiinţă, neant. || Şi: nîikieă pron. neg., s.f. #	'
nimica pron. neg., s.f. v. nimic, nimici, nimicesc, vb. IV. Tranz. || Din nimic || A desfiinţa, a distruge, a prăpădi, a extermina, nimicire s.f. Acţiunea de a nimici; distrugere, nimicit, -ă, nimiciţi, -te, adj. Distrus, desfiinţat, redus la nimic.
nimicitdr, -oare, nimicitori,	-oare, adj.
|| Din nimici || Care nimiceşte; distrugător.
nimicnicie s.f. j| Dir! nimicnici, înv. „a nimici44 )| 1. Lipsă de valoare, de importanţă.
2.	Zădărnicie, deşertăciune. Drame fără caractere, ... imposibile prin nimicnicia lor (Emi-nescu).
ninge, pers. 3 ninge, vb. III. || Lat. ningere ||
1.	Intranz. impers. A cădea zăpadă. O Expr. Parcă îi tot ninge şi-i plouă = e mereu nemulţumit, posomorit. 2. Tranz. A acoperi cu ninsoare. Cit o ninge, cit o plouă, Ea e tot mîndrâ şi nouă (Pop.), jj Perf. s. pers. 3 ninse.
nins, -ă, ninşi, -se, adj. j| Din ninge || Pe care s-a depus zăpadă, acoperit de zăpadă. • (Fig.; despre păr) Cărunt.
ninsoare, ninsori, s.f. || Din nins jj 1. Faptul de a ninge. 2. Zăpadă.
nibbiu s.n. || Din fr. niobium, germ. Niobium (după numele mitologic gr. Niobe) || Metal rar, alb-cenuşiu, utilizat la fabricarea oţelurilor speciale inoxidabile şi anticorosive.
niplu, nipluri, s.n. j| Din engl. nipple || Piesă în formă de tub folosită pentru îmbinarea a două ţovi, a două conducte etc.
nipon, -ă, niponi, e, adj., s.m. şi f. || Din fr. nippon |j Japonez.
mprâlă, niprole, s.f. Plantă furajeră din famiiia leguminoaselor, cu tulpina înaltă, cu flori galbene şi cu fructele păstăi. Este folosită şi ca îngrăşâmînt verde.
nirvana s.f. || Din fr. nirvana, (cuv. sanscrit înseninînd „stingere44) ||(în budism, în filozofia indiană etc.) Noţiune care desemnează „repausul absolut44, eliberarea definitivă de suferinţe.
niscai âdj. nehot. invar. || Lat. nescio qualis || (Pop.) Oarecare; nişte. Să-i mai dăm niscai târlte (Stănoiu).
niscaiva, adj. nehot. invar. || Niscai -f va || (Pop.) Niscai.
nis^tru, nisetri, s.m. II Din bg. nesetăr || Peşte răpitor, din familia acipenseridelor, înrudit cu mârunul, lung de 1 — 2 m, cu plăci osoase pe spate şi pa laturi, apreciat pentru carnea şi icrele lui (negre). Trăieşte în Marea Neagră şi în Marea Caspică, de unde migrează în fluvii pentru reproducere.
nisip* nisipuri, s.n. || Din bg. nasip || 1. Bocă sedimentară neconsolidată, provenită din sfărî-marea, transportul şi acumularea unor minerale, roci, resturi organice etc. Este utilizat ca mate-riai de construcţie, în industria sticlei etc. O Expr. Ca (sau cit) nisipul mării = în număr foarte mare. A clădi pe nisip — a. întreprinde ? o acţiune sortită eşecului. 2. Granule, fine de oxalaţi, uraţi etc. formate în rinichi, în vezica urinară sau*în vezicula biliară.
nisipâraiţă, nisiparniţe, s.f. || Din nisip || (înv.) Vas mic umplut cu nisip fin, din care se presăra peste scrisul proaspăt, pentru a usca cerneala.
nisipîş, nisipişuri, s.n. II Din nisip fi Loc acoperit cu nisip; nisip mult îngrămădit într-un loc.
nisipăs, -oâsă, nisipoţi,	-oase, adj. || Din
nisip II Care conţine mult nisip ; plin de nisip sau acoperit cu nisip.
nişă, nişe, s.f. II Din fr. niche |! 1. Adînci-tură lăsată într-un perete, în care se aşază mai ales obiecte decorative sau de uz casnic; firidă.
2.	Adinei tură făcută în peretele unei galerii de mină sau al unui tunel, servind ca loc de adă-postire ^ pentru lucrători. 3. (Chim.) Instalaţie folosită*în laboratoare pentru evacuarea gazelor toxice cînd se lucrează cu substanţe care emană astfel de gaze. 4. Nişă de abraziune = adîneitură prelungită formată la baza unei faleze în urma acţiunii valurilor care se sparg la ţărm.
nişte art. nehot. |] Lat. nescio quid „nu ştiu ce“ || Precedă substantive la pi. (sau Ia sg. cu sens colectiv) ori nume de materie, pentru a arăta o cantitate oarecare: nişte mere; nişte carne.
nit, nituri, s.n. H Din germ. Niet || Piesă de meiai, în formă de tijă prevăzută cu un cap semisferic, folosită la îmbinarea pieselor plate de metal, prin răsfrîngerea capătului tijei şi formarea capului de închidere.
mtam-nisâm adv. || Din bg. ni tam ni sam „nici aici, nici acoio; nicăieri44 || (Pop. şi fam.) Deodata, pe neaşteptate (şi în. mod nepotrivit), pe nepusă masă. !j Şi: netam-nesâm adv.
nitragm s.n. || Din fr. nitragine !j Îngrăşămînt format d'n bacterii, folosit pentru culturile de leguminoase.
nitr&t, nitraţi, s.m. || Din fr. nitrate»J| Azotat. O N. de argint = azotat de argint.
nitile adj. jl Din fr. nitrique |j Acid nitric — acid azotic.
nitrificâ, pers. 3 nitrificâ, vb. I. Refl. II După fr. nitrifier || A se produce o nitrificare.
nitrificare s.f. Acţiunea de a se nitrificâ; proces chimic realizat în sol sub acţiunea unor bacterii, care asigură circuitul azotului în natură, prin încorporarea azotaţilor în plante.
nitril, nitrili, s.m. || Din fr. nitrile, germ. Nitril || Compus organic (ester al acidului cian-hidric) folosit la fabricarea cauciucului sintetic.
nitrobactcrii s.f. pl. || Din fr. nitrobactérie || Bacterii care oxidează acidul azotos format în sol, transformîndu-1 în acid azotic. Au mare importanţă pentru agricultură.
nitrobenzén s.m. |J Din fr. nitrobenzène ]| Lichid uleios, gălbui, cu miros de migdale amare,. obţinut din benzen şi acid azotic, folosit ca solvent şi intermediar în industrie.
nitroceluloză s.f. || Din fr. nitrocellulose |f Produs obţinut prin tratarea celulozei cu un amestec de* acid azotic şi acid sulfuric, întrebuinţat ca exploziv, la fabricarea unor lacuri etc.
nitrogen s.m. ]| Din fr. nitrogène || (Chim.) Azot.
nitroglicerină s.f. II Din fr. nitroglycérine || Lichid uleios, toxic, obţinut prin tratarea glice-rinei cu un amestec de acid azotic şi acid sulfuric, folosit la fabricarea dinamitei şi, în doze mici, ca medicament în unele boli de inimă.
nitrură, nitrurez, vb. I. Tranz. A efectua o nitrurare.
nitrurâre, nitrurări, s.f. Acţiunea de a nitru-ra; tratament aplicat unor oţeluri pentru a le mări duritatea, constînd în încălzirea lor în mediu de amoniac.
nitul, nituiesc, vb. IV. Tranz. || Din nit || A îmbina două sau mai multe piese cu ajutorul niturilor.
nituit s.n. Maşină de n. = maşină-unealtă cu care se nituieşte.
niţel, -Ică, niţei, -ele, adj. (Fam.) Puţin; o parte mică din ceva. O (Adverbial) într-o oarecare măsură, întrucîtva; numai puţin timp.
nivâţie, nivaţii, s.f. |j Din fr. nivation; lat. nix, nivis „zăpadă44 IJAcţiune de modelare a reliefului exercitată de masele de zăpadă acumulate în timpul iernii în zona înaltă a munţilor, unde se produc numeroase îngheţuri şi dezgheţuri succesive.
nivel, (1—3, 5) niveluri, (4) nivele, s.n. |j Din nivela j| 1. înălţimea unui punct faţă de un plan orizontal dat; cotă a suprafeţei libere unei ape, măsurată faţă de un plan orizontal convenţional sau faţă de nivelul mării. O Curbă de n. v. curbă. Pasaj de n. = locul unde se încrucişează, la aceeaşi altitudine, o cale ferată cu o şosea. O La nivelul = în regiunea..., în dreptul... * (Geogr.) N. de eroziune — forme de relicl' nivelate, cu aspect de platou în regiunile muntoase, rezultat sub acţiunea schimbărilor climatice. 2. Cat, etaj. 3. (Fig.) Stadiu, grad, treaptă (de dezvoltare, de evoluţie). O N. de trai = gradul de satisfacere a nevoilor materiale şi spirituale ale populaţiei. 4. Instrument topometrie cu ajutorul căruia se măsoară pe teren diferenţele de înălţime dintre două sau mai multe puncte. • (în forma nivelă) Instrument cu ajutorul căruia se verifică poziţia ori-
NIVELA
686
zontală a unui obiect, a unei construcţii etc. 5. Mărime fizică scalară a cărei valoare se stabileşte printr-o convenfie asupra originii sale (ex. nivel de intensitate sonoră). Se mai numeşte nivel de referinţă. || Şi: nivelă s.f.
nivela, nivelez, vb. 1. Tranz. || Din fr. niveler |j
1. A face să fie la acelaşi nivel; a netezi, a îndrepta. 2. (Fig.) A face să dispară diferenţele; a egaliza.
nivelă s.f. v. nivel.
niveimént, nivelmente, s.n. ]] Din fr." nivellement [j Ansamblul procedeelor şi operaţiilor care se folosesc pentru determinarea altitudinii unor puncte de pe o porţiune de teren, în scopul reprezentării reliefului regiunii respective pe o hartă sau pe un plan..
niveimétru, nivelmetre, s.n. Jj Nivel + metruf) (Topogr.) Nivel (4).
nizâm (1) nizamuri, s.n., (2) nizami, s.m. II Din tc. nizam || 1. S.n. Statut al unei bresle.
2. S.m. Soldat turc.
niznâi adv. |J Din rus. ne znaju „nu ştiu“ || (Pop. şi fam.) Simuiînd indiferenţă, nepăsare, dezinteres. O Expr. (Substantivat, m.) A face pe niznaiul = a se preface că nu ştie nimic.
noadă, noade, s.f. U Lat. *noda ||(Pop.) Coc-cis; p. ext. regiunea din jurul coccisului.
noăpte, nopţi, s.f. H Lat. nox, noctis jj 1. Interval de timp cuprins între apusul şi răsăritul soarelui, cînd este întuneric. O A. albă v. alb. N. polară v. polar. O De noapte = a) care e de serviciu, care lucrează în timpul nopţii; b) (despre păsări, unele animale) care umblă, care îşi desfăşoară activitatea în timpul nopţii. Azi- (sau astă-) noapte = noaptea trecută. La noapte = în timpul nopţii următoare. Noapte de noapte = în fiecare noapte; mereu. Zişi noapte = tot timpul, neîntrerupt. Cu noaptea-n cap — dis-de--dimineaţă. O Expr. Prost ca noaptea — foarte prost. 2. (Fig.) Lipsă de lumină, întuneric, întunecime. 3. (Adverbial, în forma noaptea) In timpul nopţii.
noâten, -ă, noaieni, -e, s.m. şi f. || Lat. anno-tinus „în vîrstă de pn an“ |) 1. Miel (mioară), yîrsta lor variind, după regiuni, între şase luni şi doi ani. 2. Mînz de la şase luni pînâ la 2 — 3 ani.
nobéliu s.n. || Din fr. nobélium, de la n. pr. Nobel, chimist suedez || Element chimic trans-uranic, obţinut pe cale artificială.
ndbil, -ă, nobili, -e, adj., s.m. şi f. |] Din lat. nobilis, germ. nobel, fr. noble |j I. Adj. Care dă dovadă de cinste, de generozitate. • Distins, elegant; graţios. 2. S.m. şi f. Persoană care face parte din nobilime.
nobiliar, -ă, nobiliari, -e, adj. || Din fr. nobiliaire y Care aparţine nobilimii, privitor Ia nobilime sau la nobili; de nobil.
nobilime s.f. II Din nobil jj Pătură socială privilegiată, formată (începînd din evul mediu) din elemente ale claselor exploatatoare, posesoare ale unor titluri de nobleţe (duce, marchiz, Baron, conte), care se mai menţin şi astăzi, onorific, în unele ţâri.
nobidţe s.f. jj Dm fr. noblesse U1. Calitatea sau rangul de nobil (2). 2. Caracter nobil (1); distincţie.
nociv, -ă, nocivi, -e, adj. || Din fr. nocif, lat. nocivus || Dăunător, vătămător (pentru sănătate).
nocivitate s.f, IJ Din fr. nocivité || Caracterul a ceea ce este nociv; faptul de a fi nociv.
noctambul, -a, noctambuli, -e, s.m. şi f. H Din fr. noctambule || (Med.) Somnambul. • (Fig.; fam.) Persoană care îşi pierde nopţile în petreceri.
noctürn, -ă, nocturni, -e, adj., s.f. \{ Din fr. nocturne, lat. nocturnus || 1. Adj. Care se petrece noaptea; de noapte. O (Substantivat, f.) în nocturnă = (despre competiţii sportive) (care are loc) în timpul nopţii, Ja lumina reflectoarelor.
2.	Adj. (Despre păsări, insecte etc.) De noapte. 3* S.f. Compoziţie muzicală cu caracter liric, melancolic.
nod, noduri, s.n. |j Lat. nodus || 1. Punct în care sînt legate capetele a două fire, a două sfori, a două fîşii de pînză etc., pentru a forma un singur fir, o singură fîşie; loc în lungul sau la capătul unui fir, al unei sfori etc., unde s-a făcut o legătură, petrecîndu-se unul dintre capete printr-un ochi; legătura astfel obţinută. O Expr. A lega paraua cu zece noduri — a fi foarte zgîrcit. 2. Proeminenţă pe tulpina unei plante de unde încep să crească crengile; porţiune mică, rotundă, dură şi, de obicei* mai închisă la culoare, într-o bucată de lemn sau într o scîndură, reprezentînd locul de ramificaţie a crengilor pe trunchi. O Expr. A căuta nod în papură = a căuta cu orice preţ greşeli, cusururi acolo unde nu sînt. 3. (Tehn.) Locul de îmbinare a două sau mai multe bare. 4. Nod de cale ferată = punct de intersecţie a mai multor linii de cale ferată. Nod rutier — loc de întîlnire a mai multor şosele importante. Nod hidrotehnic == ansamblu de construcţii în vederea folosirii unui curs de apă în mod multiplu (pentru irigaţie, pentru navigaţie etc.). 5. Nod vital — centrul mişcărilor respiratorii. 6. (Fig.) Senzaţie de sufocare pe care o are cineva cînd este cuprins de o emoţie sau de o enervare puternică. O Expr. A înghiţi cu noduri = a) a suporta * cu greu o amărăciune, o durere; b) a mînca, a înghiţi în silă ceva. 7. Unitate de măsură pentru viteza navelor, egală cu viteza unui vas care parcurge o milă marină într-o oră. 8. Articulaţie a degetelor. 9- (Fig.) Punct de importanţă capitală de care depinde rezolvarea unor probleme.
nodâl, -ă, nodali, -e, adj. J| Din fr. nodal |]
1.	Care se referă la locul de intersecţie a mai multor căi de comunicaţie. 2. Care constituie punctul esenţial, fundamental, crucial al unei probleme.
nodds, -oâsă, nodosi, -oase, adj. || Din nod\\ Eritem n. erupţie pe pielea corpului a unor băşicuţe seroase sau a unor noduli. Apare în unele boli contagioase.
nodozitâte, nodozităţi, s.f. || Din fr. nodosité\\
1.	Formaţie secundară pe rădăcinile unor
$87
NONCONFORMISM
plante leguminoase, rezultată în urma infectării cu anumite bacterii. 2. Proeminenţă noduroasă la articulaţiile corpului. 8. Mică ridicătură pe suprafaţa unor obiecte.
nodul, noduli, s.m. |) Din fr. nodule, dat. nodulus U Mică umflătură (la oameni sau la animale) care apare în unele boli cronice (ex. în tuberculoză).
nodurds, -oâsă, noduroşi, -oase, adj. f] Din noduri (pl. lui nod) |) 1. (Despre sfori, funii etc.) Cu noduri, plin de noduri. 2. (Despre fiinţe sau ’’•> despre părţi ale corpului lor) Cu articulaţii proeminente, ciolănos. 3. (Despre plante) Cu noduri (2).
nogâl, -âie, nogai, -aie, s.m., adj. || De la n. pr. Nogai || 1. S.m. Persoană care face parte din populaţia mongolă turcizată, răspîndită în diverse regiuni dintre Marea Caspică şi Marea ^ Neagră (în trecut şi în Crimeea şi Bugeac).
2. Adj. Care se referă la nogai (1), care aparţine nogailor.
noi pron. pers. || Lat. nos || 1, (La nominativ, pl., ţine locul numelui celui care vorbeşte şi al persoanei sau persoanelor pe care acesta şi le asociază în vorbire) Noisîntem învăţaţi sâ trăim la umbra brazilor (Bogza). 2. (La dativ, * în formele nouă, ne, ni) Explicaţi-ne şi nouă. • {Indicînd posesiunea) Ne-a lăudat lucrarea.
3. (La dativ sau acuzativ, în forma ne, cu valoare de pronume reflexiv) Ne sfătuim adesea. 4. (La acuzativ) Pe noi nu ne-a aşteptat nimeni. 5. (Ca plural al modestiei sau al autorităţii, cu valoare de singular) Eu. Las* că ştim noi! (Ca^ ragiale.) |j Dativ: nouă, ne, ni; acuzativ: (pe) noi, ne.
noian, noiane, s.n. || Cuv. autohton || 1. Cantitate mare*; număr mare (de fiinţe, de lucruri, de fenomene); mulţime. 2. întindere mare, imensitate, nemărginire de apă. Fu noian întins de apă? N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă (Eminescu). 3. Genune, abis.
noiembrie s.m. invar. || Din Sl. nojemvri |J A unsprezecea lună a anului; are treizeci de zile; (pop.) brumar. || Şi: noiemvrie s.m. invar, noiemvrie s.m. invar. v. noiembrie, noimă s.f. jj Din ngr. noima jj înţeles, sens, tîle. O Cu noimâ = logic, cu judecată. Fără (nici o) noimă = fără sens, absurd. • (Pop.) Menire, ţel, scop.
noime, noimi, s.f. || Din nouă || A noua parte dintr-un întreg împărţit în părţi egale.
noîţă, noiţe, s.f. II Din nou || Pată mică albă, lunguiaţă, care apare uneori pe unghiile degetelor de la mînă.
nojiţă, nojiţe, s.f. || Din bg. nozica 1. Cureluşă cu care se leagă opincile. 2. Fiecare dintre găurile de pe marginea opincii, prin care se trece nojiţa (1).
nomad, -ă, nomazi, -de, adj., s.m. şi f. || Din fr. nomade || (Persoană, colectivitate) care nu are aşezare statornică undeva, care se mută dintr-un. loc într-altul.
nomadism s.n. || Din fr. nomadisme |] Mod de viaţă al unui trib, al unui popor, caracterizat prin lipsa unor aşezări statornice.
n<5mă; nome, s.f. || Din fr. noma; gr. nome „devorare" II Stomatită cangrenoasă care apare de obicei la copiii subalimentaţi.
nomenclator, nomenclatoare, s.n. || Din lat. nomenclator, fr. ^ nomenclaîeur ]| Listă, broşură sau carte cuprinzînd nomenclatura dintr-un anumit domeniu (ştiinţific, téhnic etc.) sau enumerarea unor sortimente de produse.
nomenclatûrâ, nomenclaturi, s.f. || Din fr. nomenclature, lat. nomenclatura || 1. Totalitatea termenilor specifici unui domeniu ştiinţific, tehnic, artistic etc. 2. Listă, catalog cuprinzînd nume proprii, titluri de lucrări, nume de obiecte etc. dintr-un anumit domeniu.
nominal, -ă, nominali, -e, adj. jj Din fr. nominal, lat. nominalis || 1. Care se referă la nume, care conţine nume ; după nume, pe nume.
2.	Valoare nominală = valoare scrisă pe un bilet de bancă, pe o monedă etc. 3. (Despre acte de valoare, librete de economii etc.) Pe care este indicat numele titularului. 4. (Gram.) Care face parte din categoria numelui (4). O Flexiune nominală = declinare. Predicat nominal = predicat format dintr-un nume predicativ şi un verb copulativ la mod personal.
nominalism s.n. jj Din fr. nominalisme || Curent în filozofia medievală care susţinea că numai lucrurile individuale există cu adevărat, noţiunile generale nêfiind decît simple cuvinte’ nume ale lucrurilor.
nominalizăm nominalizez, vb. I. Tranz. |J Din nominal jj A specifica, a indica, a denumi ceva pe nume.
nominativ s.n. [| Din lat. nominativus, fr. nominatif {) Caz al declinării, a cărui funcţie specifică este aceea de subiect, şi care este considerat forma de bază a substantivului.
nomocanon, nomocanoane, s.n. || Din ngr. nomokanon jj Colecţie de legi imperiale bizantine şi de canoane ale sinoadelor bisericeşti.
nomografle s.f. || Din fr. nomographie jj Capitol al matematicii care se ocupă cu modul de întocmire şi de folosire practică a nomogramelor.
nomogrămă, nomograme, s.f. j] Din fr. nomo-gramme; gr. nomos „lege“-j-gramma „însemnare" j| (Mat.) Reprezentare grafică în plan, cu ajutorul liniilor gradate, a relaţiei de dependenţă dintre două sau mai multe" mărimi variabile, servind la determinarea rapidă, fără calcule,a valorilor unor mărimi, funcţii de alte mărimi, cînd sînt date valorile acestora din urmă.
non- || Din lat., fr. non || Element de compunere însemnînd „nu", care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
nonagenar, -ă, nonagenari, -e, s.m. şi f., adj. || Din fr. nonagénaire, lat. nonagenarius || (Persoană) care a atins vîrsta de nouăzeci de ani.
nănă1, none, s.f. |j Din it. nona, lat. nora „a noua" || (Muz.) Intervalul dintre două sunete ale gamei, aflate la distanţa de nouă trepte.
nona2, none, s.f. || Din lat. nona jj Prestaţie faţă de stăpînul feudal, care reprezenta a noua parte din produsele obţinute de ţăran.
nonconformism s.n. || Din fr. nonconformis-me jj Tendinţa de a nu accepta moravurile,
NON CONTRADICŢIE
688
mentalitatea, uzanţele unui anumit mediu; neconformism.
noncontradicţie, noncontradicţii, s.f. || Din fr. non-contradiction || Principiu fundamental al gîn-dirii, enunţat de Aristotel, potrivit căruia J despre un subiect este imposibil a afirma şi a nega acelaşi predicat, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.
nonet, nonete, s.n. || Din it. nonetto II (Muz.) Ansamblu format din nouă voci sau nouă instrumentişti, care execută împreună ' o compoziţie muzicală; lucrare muzicală scrisă pentru un astfel de ansamblu.
nonfigurativ/ -ă, nonfigurativi, -e, adj. I! Non- -j- figurativ II Artă nonfigurativă — artă abstractă (v. abstract).
nonius subst. || Din magh. nonius || Rasă de cai de talie mare (greutatea peste 600 kg) crescută )în ţara noastră, îndeosebi în Banat şi Transilvania.
nonpareil [Pr.: nonparei] subst. || Din fr. nonpareille !| Cel mai mic corp de literă tipografică, folosit pentru tipărit tabele, adnotaţii etc. II Şi: nonparei subst.
nonparei subst. v. nonpareil, nonsens, nonsensuri, s.n. || Din fr. non-sens || Ceea ce este lipsit de sens, de înţeles; absurditate.
nonşalant, -ă, nonşalanţi, -te, adj. H, Din fr. nonchalant || (Franţuzism) Indiferent, nepăsător; degajat (în comportare); care trădează nonşalanţă.
nonşalanţă s.f. || Din fr. nonchalance || (Franţuzism) Indiferenţă; degajare (ostentativă).
non troppo loc. adv. || Loc. it. |J (Muz.; în legătură cu modul de executare a unei compoziţii) Nu prea mult.
nonviolănţă s.f. || Non- + violenţă || Abţinerea de la orice act de violenţă. • Termen generic pentru doctrinele social-politice şi religioase (ex. budismul)* care interzic folosirea violenţei, preconizînd înfăptuirea revendicărilor lor pe cale paşnică (reprezentanţi: Lev Tolstoi, M.
§ Gandhi).
nopâl s.m. || Din fr., it. nopal Jj Plantă erbacee originară din America, cu frunze cărnoase şi flori roşii, cultivată şi la noi ca plantă ornamentalii.
noptatec, -ă, adj. y. noptatic, noptatic, -ă, noptatici, -ce, adj. || Din noapte\\ De noapte, nocturn. ||Şi: noptatec, -ă, adj.
nopticică s.f. Diminutiv al lui noapte. Toată nopticica nu închise ochii (Gîrleanu).	>
nopticoâsă, nopticoase, s.f. || Din noapte || Plantă meliferă din familia cruciferelor, cu frunze dinţate, oval-lanceolate, flori purpurii sau violete, rar albe, care răspîndesc seara un miros puternic.
noptieră, noptiere, s.f. || Din noapte || Dulă-pior sau măsuţă care se aşază lîngă pat, pentru a ţine la îndemînă diverse obiecte.
noptiţă, noptiţe, s.f. || Din noapte |J Plantă erbacee înaltă de 70—80 cm, cu flori roşii, galbene, albe sau pestriţe, cultivată ca plantă decorativă; norea.
nor, nori, s.m. || Lat. nubilum || 1. Masă de vapori, de picături de apă sau de cristale de gheaţă care se află în suspensie în atmosferă. O Expr. Parc-ar fi căzut din nori, se zice despre o persoană care nu-şi dă seama de cele ce se petrec în jurul ei. • Nor arzător■= masă de gaze şi de cenuşă vulcanică, cu temperatură foarte ridicată, care este expulzată în atmosferă de un vulcan în erupţie. (Astr.) Nor de stele = grupare de stele cu limite neregulate, mai mică decît o galaxie. 2. Masă densă (care pluteşte în atmosferă) de praf, de fum etc. • Mulţime compactă de păsări sau de insecte (în zbor). II Şi: nour s.m.
noră, nurori, s.f. || Lat. nurus || Soţie considerată în raport cu părinţii soţului ei. Moşneagul avea gineri şi nurori, care locuiau cu el (Sado-veanu).
nord s.n. sg. I) Din fr. nord, germ. Nord ||
1.	Punct cardinal situat în direcţia stelei polare; miazănoapte. O De nord — nordic. (Adjectival) Polul nord. 2. Nord magnetic — direcţia în care se îndreaptă întotdeauna vîrful unei ac magnetic. 3* Parte a globului pămîntesc, a unui continent, a unei ţări etc. aşezată spre nord (1); popoarele, lumea din aceste regiuni.
nord-dunărean, -ă, nord-dunăreni, -e% adj. Care aparţine teritoriilor situate în nordul Dunării sau popoarelor din aceste regiuni, care se referă la aceste teritorii sau la popoarele lor.
nord-est s.n. || Din fr. nord-est || Punct cardinal secundar situat între direcţiile nord şi est, nord-estic, -ă, nord-estici, -ce, adj. || Din nord-est || De la sau dinspre nord-est.
nordic, -a, nordici, -ce, adj. || Din fr. nordi-que, germ. nordisch || De la sau dinspre nord. • (Substantivat) Persoană făcînd parte dintr-o populaţie care trăieşte în regiunile de nord ale globului pămîntesc, ori care are înfăţişare sau însuşiri specifice omului de la nord.
nord-vest s.n. || Din germ. Nordwest || Punct cardinal secundar situat între direcţiile nord şi vest.
nord-vestic, -ă, nord-vestici, -ce, adj. g Din nord-vest || De la sau dinspre nord-vest. noreâ, norele, s.f. (Bot.) Noptiţă. noriţă, noriţe, s.f. || Din nor || (Zool.) Nurcă, normă, normez, vb. 1. Tranz. || Din normă |t A stabili o normă (pentru o lucrare, pentru un sector de activitate etc.). • A stabili cantitatea de materie primă, de combustibil etc. necesară pentru obţinerea unui produs.
normal, -ă, normali, -e, adj., s.f. g Lat. normaliv, fr. normal, germ. normal || X. Adj, (Adesea adverbial) Care este sau care se face, se întîmplă în mod obişnuit, potrivit cu natura lucrurilor; firesc, natural. • (Despre oameni) Sănătos (din punct de vedere fizic şi psihic). • Care este conform cu normele morale, cu legile şi dispoziţiile obligatorii. 2. S.f. Dreaptă perpendiculară pe tangenta ia o curbă, în punctul de contact; dreaptă perpendiculară pe planul tangent la o suprafaţă, în punctul de contact.
3.	Adj. Şcoală normală — (în treciiţ) şcoal^ pentru pregătirea învăţătorilor.
689
NOSTRU
normaliza, normalizez, vb. I. H Din îr.^nor-maliser || 1. Tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni normal, a readuce sau a reveni la starea normală. 2. Tranz. A face să se conformeze unei norme, a supune unei norme. 8. Tranz. (Ec.) A elabora norme interne. • A standardiza.
normând, -ă, normanzi, -de, s.m. şi f., adj.
|| Din fr. normand\\ 1. S.m. şi f. (La m. pi.) Neamuri germanice care locuiau în Peninsula Scandinavică şi în insulele vecine; se numeau şi vikingi; (şi la sg.) persoană aparţinînd acestor neamuri. 2. Adj. Care se referă la normanzi a). care aparţine normanzilor.
normare, normări, s.f. Acţiunea de a norma; stabilire a unei norme.
normat, -ă, normaţi, -te, adj. Care se efectuează după anumite norme, care corespunde unor norme.
normativ, -ă, normativi, -e, adj., s.n. || Din fr. normatif, rus. normativ || 1. Adj. Care stabileşte o normă, care serveşte ca normă. 2. S.n. Instrucţiuni, indicaţii, prescripţii cu caracter de normă.
normator, -oare, normatori, -oare, s.m. şi f.
II Din norma || Persoană calificată în stabilirea normelor (de muncă).
normă, norme, s.f. || Lat. norma, fr. norme, rus. norma || 1. Regulă (obligatorie) stabilită prin lege sau prin uz şi recunoscută ca principiu de conduită. O N. juridică — regulă de conduită stabilită de organele competente, prin intermediul căreia relaţiile sociale sînt convertite în raporturi juridice. 2. Tip sau formulă de realizare a valorilor (adevăr, bine, frumos etc.). 8. Criteriu de reglementare sau de apreciere; condiţii-limită adoptate într-un anumit domeniu pentru a servi la reglementare sau la . apreciere. • Volumuţ de muncă ce trebuie efectuată de cineva într-o unitate de timp.
noroc s.n. || Din sl. naroku || 1. Soartă, ursită, destin (favorabil). O La (sau într-un) noroc = la întîmplare. 2. împrejurare sau concurs de împrejurări favorabile care asigură reuşita unei acţiuni, împlinirea unei dorinţe etc. O Joc de noroc \.joc(2). O Expr. Noroc că... = bine că... A avea norocul să... = a se ivi ocazia favorabilă pentru... A da noroc = a închina, a ciocni un pahar de băutură. Noroc ! = formulă de salut sau de urare. 3. Stare sufletească în care omul se simte fericit. • Bunăstare.
noroci, norocesc, vb. IV. Tranz. || Din noroc\\ (Pop. şi fam.) A aduce cuiva noroc; a face pe cineva fericit. • Refl. A deveni fericit, norocos, a avea norocul să...
norocire, norociri, s.f. (Pop.) Faptul de a noroci; p. ext. noroc. începuse a se gîndi la norocirea bietei femei (Ispirfescu).
norocit, -ă, norociţi, -te, adj. (Înv. şi pop.) Norocos. Noi am făcut un norocit drum, în care noi am avut toate lucrurile trebuincioase (Kogăl-niceanu).
norocos, -oâsă, norocoşi, -oase, adj. || Din noroc || 1. Care are noroc, care izbuteşte în ceea ce întreprinde. 2. (Despre împrejurări, întîmplări) Care aduce noroc; favorabil; (despre acţiuni)
care se desfăşoară şi se încheie în mod favorabil, reuşit.
norod, noroadc, s.n. || Din si. narodü U (înv! şi pop.) 1. Popor. 2. Mulţime de oameni strînşi la un loc. 3. Grosul populaţiei. 4. Totalitatea credincioşilor care aparţin unui cult creştin sau, p. restr. unei parohii.
noroi1, noroaie, s.n. U Din bg. naroj || 1. Pă-mînt amestecat cu apă, muiat de apa ploilor, a zăpezilor topite, cu care formează o masă păstoasă; (reg.) tină, glod. O Expr. A împrosca pe cineva cu noroi sau a arunca cu noroi în cineva .== a calomnia, a defăima pe cineva. 2. N. de foraj = amestecT complex format pe bază de apă cu humă şi utilizat ca'fluid de circulaţie în procesul de forare a găurii de sondă. 3. Ceea ce murdăreşte (şi trebuie înlăturat); atitudine, fpptă josnică, nedemnă; mediu viciat, decăzut.
noroi2, noroiesc, vb. IV. Refl. şi tranz. || Din noroi1 |J A (se) afunda, a (se) împotmoli în noroi1; a (se) murdări cu noroi.
noroios, -oâsă, noroioşi, -oase, adj. || Din noroi1 y Cu noroi1, plin de noroi, murdar de noroi.
nords, -oâsă, noroşi, -oase, adj. ]} Din nor ||
1.	(Despre cer, p. ext. despre vreme) Cu nori, înnorat. 2. (Fig.; despre oameni) Posomorit, trist; (despre ochi, privire etc.) care exprimă tristeţe.
norvegiân, -ă, norvegieni, -e, s.m. şi f., adj. II Din fr. norvégien || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit ca naţiune în Norvegia. 2. Adj. Care se referă la Norvegia sau la populaţia ei. • (Substantivat, f.) Limba vorbită în Norvegia.
nost, noâstă, pron. pos., adj. pos. v. nostru, nostâlgic, -ă, nostalgici, -ce, adj. || Din fr. nostalgique|| Plin de nostalgie; care predispune la nostalgie.
nostalgie, nostalgii, s.f. || Din fr.> nostalgie; gr. nostos „întoarcere44 -f algos „durere44 |j Sentiment de melancolie provocat de dorinţa de a revedea persoane sau locuri dragi ori de a retrăi momente din trecut; dorinţă pentru ceva greu de atins, de obţinut; dor; (pop.) alean. Poetul suavelor idile şi al etericelor nostalgii (Cezar Petrescu).
nostim, -ă, nostimi, -e, adj. 1] Din ngr. nos ti-mos l| 1. Plin de haz, spiritual; original, interesant. • (Fam. şi ir.) Caraghios, ridicol. 2. Atrăgător, simpatic.
nostimâdă, nostimade, s.f. || Din ngr. nostima-,da || Întîmplare, faptă nostimă, amuzantă, plină de haz.
nostru, noâstră, noştri, noastre, pron. pos., adj. pos. || Lat. noster, nostra || 1. Pron. pos. (Precedat de art. al, a, ai, ale) înlocuieşte numele obiectului posedat de vorbitor şi de un grup din care vorbitorul face parte, precum şi numele, acestora. O viaţă interioară deopotrivă cu a noastră (Vianu). 2. Adj. pos. Care aparţin© vorbitorului şi grupului din care acesta face parte: casa noastră; (arată o dependenţă, o înrudire) fraţii noştri. 3. Pron. pos. (La m. pl.) Familia, rudele vorbitorului ori grupului din
NOTA
690
j
care face parte sau (la f. pl.) treburile, preocupările acestora: au invins ai noştri; să ne vedem de ale noastre. || Şi: (înv. şi pop.) nost, noastă, moşii, noaste, pron. pos., adj. pos.
* notă, notez, vb. I. Tranz. || Din fr. noter, lat. notare f| 1. A consemna, a însemna; a marca ceva prin semne, prin simboluri. 2. A semnala, a remarca, a observa. 3. A califica, cu ajutorul notelor, răspunsurile sau lucrările studenţilor, elevilor, ale unor concurenţi etc. 4. (Muz.) A transcrie un text muzical, cu ajutorul notelor (7).
notabil, -ă, notabili, -<?, adj. || Din fr. notable, lat. notabilis ({Vrednic de a fi luat în seamă; remarcabil, • (Substantivat, m. pi.) Notabilităţi.
notabilitate, notabilităţi, s.f. |f Din fr. notabilité (j (Mai ales la pl.) Persoană importantă {în special făcînd parte dintre conducătorii unui oraş); personaj cu situaţie socială importantă, cu prestigiu, cu vază.
notar, notari, s.m. ff Din lat. notarius, germ. Notar, fr. notaire || 1. Funcţionar care îndeplineşte atribuţiile ce intră în competenţa notariatului de stat, 2. (în vechea organizare administrativă} Funcţionar cu âtribuţii de secretar comunal.
notariat, notariate, s.n. {(Din fr. notariat, germ. Notariat j| Organ de stat avînd competenţa de a întocmi, autentifica şi legaliza anumite acte care să înlesnească cetăţenilor dovedirea şi valorificarea drepturilor lor civile fex. certificate de moştenitor, acte care cuprind anumite constatări etc.).
notaţie, notaţii, s.f. II Din fr. notation, lat. notatio, -onis H1. însemnare, consemnare, notă (l).f Marcare, reprezentare prin semne grafice.
• Sistem de reprezentare grafică a sunetelor muzicale şi a diferitelor raporturi dintre ele.
notă, note, s.f. |j Din lat. nota, fr. note, it. nota 11. însemnare, remarcă în scris referitoare la o anumită chestiune; text scris care conţine o astfel de însemnare, de remarcă. O Expr". A lua notă de eeva — a lua cunoştinţă. 2. (La pl.) Notiţe; însemnări rezumative" la un curs, la o şedinţă etc. ; însemnări asupra unui eveniment, asupra unei călătorii etc. 3. (La pl.) Adnotări u la un text literar sau ştiinţific, cuprinzînd ! informaţii suplimentare, referinţe bibliografice etc., trecute în josul paginii respective ori la sfîrşitul lucrării. 4. Notă diplomatică = comunicare oficială transmisă unui stat de către alt stat prin intermediul misiunii diplomatice, privind anumite probleme (în special de politică externă). 5. Socoteală scrisă cuprinzînd sumele care trebuie achitate pentru o cumpărătură, o consumaţie, un serviciu etc. (notă de plată); document prin care se cere livrarea unei mărfi, prestarea unui serviciu etc. (notă de comandă). 8. Calificativ prin care se apreciază cunoştinţele ; elevilor, studenţilor, candidaţilor la examene.
7.	Semn prin care se reprezintă grafic înălţimea , şi durata unui sunet muzical; (la pl.) foaie sau J caiet care cuprinde piese muzicale. O Expr. A l fi in notă — a fi în concordanţă cu situaţia. A \ forţa nota = a depăşi limitele obişnuite, a
întrece măsura. Ca pe note — perfect, aşa cum trebuie. 8. Trăsătură, aspect caracteristic; semn distinctiv, particularitate. /
notătoâre, notătoâre, s.f. D Din [î]nota [| (Bot.) Broseariţă.
ndtes, notesuri, s.n. || Din fr. [bloc\ notes |j Carnet pentru însemnări; blocnotes.
notifica, notific, vb. I. Tranz. || Din lat. notificare, fr. notifier U A înştiinţa (în scris), a anunţa (în mod oficial).
notificare, notificări, s.f. Acţiunea de a notifica; comunicare făcută unei persoane prin-tr-un agent judecătoresc că un anumit act juridic a fost îndeplinit sau urmează să fie îndeplinit, o (în dreptul internaţional) Comunicare făcută printr-o notă diplomatică de către un stat altui stat cu privire ia punctul de vedere adoptat într-o anumită problemă.
notiţă, notiţe, s.f H Din fr. notice || Scurtă însemnare, notă (2); (la pl.) însemnări rezumative făcute la un curs, la o lecţie etc.
notocdrd, notocorde, s.n. || Din fr. notochorde; gr. notos „spateu -f- chdrde „coardă44 jj Scheletul axial de susţinere la vertebratele inferioare. II Şi: notocdniă s.f.
notocordă s.f. v. notocord. notorietate s.f. H Din fr. notoriété |] Faptul de a fi notoriu, cunoscut de toată lumea; faimă, renume.
notdriu, -ie, notorii, adj. || Din fr. notoire, lat. notorius || Cunoscut de multă lume; renumit.
noţionăl, -ă, naţionali, -e, adj. ii Din fr. notionnel jj Care exprimă o noţiune (1), care se referă la o noţiune.
noţiune, noţiuni, s.f. II Din lat. notioy -onis> fr. notion (i 1. Formă logică fundamentală care reflectă însuşirile esenţiale, necesare şi generale ale unei clase de obiecte. 2. Cunoştinţă generală despre valoarea, sensul, însemnătatea unui lucru. 3. (La pl.) Cunoştinţe generale, de bază, într-un anumit domeniu.
nou, nouă, noi, adj || Lat. novus, -a |] 1. Care a fost făcut, creat, descoperit de curînd, care apare pentru prima dată. O Nou-născut v. născut. Lună nouă v. lună. Crai nou v. crai. 9 (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anului în curs. 2. Care apare în locul unui lucru mai vechi, e (Substantivat, n.) Element care apare la un moment dat în procesul dezvoltării unui fenomen. 3. Care a fost executat, cumpărat etc. de curînd; care a fost puţin (sau deloc) folosit. O Nou-nouţ = foarte nou. 4. Cu aspect şi conţinut schimbat. 5. Care se adaugă la ceva care exista de. mai înainte. O Din nou = încă o dată. 6. Neexperimentat.
nouă num. card. |j Lat. novem || Număr natural situat între opt şi zece; se indică prin cifra 9. O Expr. Peste nouă mări şi nouă ţări = foarte departe. O (Adjectival) E alcătuit din nouă părţi. 9 Intră în componenţa numeralului adverbial (de nouă ori) şi a celui distributiv (cîte nouă). • (Cu valoare de num. ord.: vagonul nouă).
691
NVOEâl,
năuălea, ndua num. ord. |j Din nouă ([(Precedat de art. „al“, ,,a“) Care se află între al optulea şi al zecelea.
nduâsprezece num. card. || Nouă -f spre 4* zece || Număr natural situat între optsprezece şi douăzeci; se indică prin cifrele 19. • (Cu valoare de num. ord.) Locul nouăsprezece.
nouăsprezecelea, nouăsprezecea, num. ord. |] Din nouăsprezece || (Precedat de art. „al“, „a44) Care se află între al optsprezecelea şi al douăzecilea.
nouăzeci num. card. || Nouă 4- zeci |] Număr natural situat între optzeci şi nouă şi nouăzeci şi unu.	,
nouăzecilea, nouăzecea, num. ord. \\ Din nouăzeci li (Precedat de art. „aîu, ,,a“) Care se află între al optzeci şi nouăleş. şi al nouăzeci şi unulea.
ndur s.m. v. nor.
noutate, noutăţi, s.f. (| Lat. novitas, -atis |) 1. însuşirea de a fi' nou. 2. Lucru nou. 8. Veste, ştire recentă.
noăţ, -ă, nouţi, -e, adj. Diminutiv al lui nou. O Nou-nouţ = foarte nou.
novă, novez, vb. I. Tranz. || Din fr. nover, lat. novare || (Dr.) A face o novaţie, a supune unei novaţii.
novac, novaci, s.m. || De la n. pr. Novac || Nume dat în mitologia populară unui om puternic, voinic. Novacul avea darul de a culca la pămint o oaste întreagă (Ispirescu).
novator, -oare, novatori, -oare, s.m. şi f., adj. H Din fr. novateur, lat. novator || (Livr.)
1.	S.m. şi f. Persoană cu idei şi concepţii noi, care aduce înnoiri. 2. Adj. Care aduce sau cuprinde idei noi; înnoitor.
novaţie, novaţii, s.f. || Din fr. novation, lat. novatio f| (Dr.) Stingere a unei obligaţii vechi şi înlocuirea ei cu alta nouă, care are alt obiect ori un alt debitor sau creditor.
novă, nove, s.f. || Din fr. nova; lat. nova [stella] „stea nouă“ || Stea variabilă a cărei strălucire creşte brusc (în cîteva ore sau în cîteva zile) câ urmare a unei explozii interne, revenind apoi treptat la strălucirea iniţială, novelă s.f. v. nuvelă.
novice, novici, -ce, s.m. şi f. || Din lat. novi-cius, fr. novice || 1. începător într-un anumit domeniu şi care nu are încă experienţă. 2.. Persoană intrată de curînd într-o mănăstire şi care îşi face stagiul în vederea călugăririi. '
noviciat s.n. ]| Din fr. noviciat || Situaţia, starea de novice (2); timpul cît durează această stare.
novocaină s.f. |] Din fr. novocaine; lat. novus „nou44 -f fr. [co]caine || Substanţă chimică sub formă de cristale incolore, solubile în apă, care se întrebuinţează ca anestezic local.
novolâe, novolacuri, s.n. |j Din fr. novolaque\\ Răşină sintetică întrebuinţată în industria lacurilor.
ndxă, noxe, s.f. ]| Din lat. noxa || Agent cu acţiune dăunătoare asupra organismului (ex. substanţele toxice).
nu adv. || Lat. non || 1. Dă valoare negativă unei propoziţii, unei părţi de propoziţie, unui
cu vînt pe care îl precedă. Nu ştiam de ce-i pltnsă mama (Labiş). O (Fără valoare de negaţie) Nu-ţi dau decît o parte din datorie. 2- Cu valoare de propoziţie: ai fost la teatru? — Nu. 8. (în expresii) Nu şi nu, exprimă un refuz categoric. De (sau dacă) nu... = în caz contrar..., altfel... Nu mai departe = chiar în cazul...
nuanţă, nuanţez, vb. I. Tranz. Ij Din fr, nuancer || 1. A reda ceva în diferite nuanţe; a marca nuanţele unei culori, ale unui ton" etc.
2. (Fig.) A reliefa ceva prin treceri gradate; a varia tonul, pentru a obţine un anumit efect.
nuanţare, nuanţări, s.f. Acţiunea de a nuanţa, variaţie, gradaţie de tonalitate, de expresie. * nuanţat, -ă, nuanţaţi, -te, adj. 1. Colorat în nuanţe diferite, cu varietăţi de culori, de tonuri. • (Despre stil, limbă) Expresiv, colorat. 2. Care prezintă variaţii marcate prin treceri subtile, gradate.
nuănţă, nuanţe, s.f. JJ Din fr. nuance jj 1. Varietate a unei culori; variaţie de intensitate a unui sunet. 2. Diferenţă foarte mică între lucruri de acelaşi fel. 3. "Aspect uşor diferit, puţin distinct al sensului de bază al unui cuvînt.
nubil, -ă, nubili, -e, adj. || Din fr. nubile, lat. nubilis ((nubere „a se mărita44) || (Livr.) Care este la vîrsta cînd se poate căsători, nubüc s.n. v. năbuc.
nuc, nuci, s.m. II Din nucă [j Arbore din familia juglandaceelor, înalt de 18 — 20 m, cu coroana bogată, cu fructul drupă şi seminţele comestibile. « Lemnul acestui arbore, folosit la fabricarea mobilelor.
nûca, nuci, s.f. || Lat. nux, -cis ({1. Fructul nucului, drupă cu seminţe bogate în grăsimi, proteine şi vitamine. O Expr. A se potrivi (sau a se nimeri) ca nuca-n perete = a nu se potrivi deloc. 2. Nucă de cocos — fructul comestibil ăl cocotierului ; nucă vomică = nume dat seminţelor unui arbust tropical, care conţin stricnină.
3. Capătul sferic al unei tije, care serveşte la realizarea unei legături articulate între două organe de maşină.
nucéla, nucele, s.f. |! Din. fr. nucelle,. lat. nucella „nucă mică441| Partea centrală din ovulul unei plante fanerogame, în care se găseşte sacul embrionar.
nucet, nuceturi, s.n. || Lat. nucetum || Loc cu mulţi nuci, livadă de nuci;
nuclear, -ă, nucleari, -e, adj. [| Din fr. nucléaire; lat. nucleus „sîmbure44 || Care se referă la nucleul atomic. O Reacţie nucleară == interacţiune a unui nucleu atomic cu o particulă incidenţă (de ex. neutron, proton) sau cu uni alt nucleu (de ex. de azot, de'carbon) în urma căreia se produce modificarea structurii interne a nucleului. Energie nucleară = energie obţinută printr-o reacţie nucleară. Combustibil nuclear = material fisionabil Întrebuinţat pentru a produce energie nucleară.
nucleic, nucleici, adj. || Din. fr. nucléique ||; Acid n. — acid organic complex, cu rol fundamental în sinteza proteinelor din organism şi în transmiterea caracterelor ereditare.
nucledl, nucleoli, s.m. (j Din fr. nucléole, lat. nucleolus „sîmbure mic44 ]| Corpuscul sferic dii\
44*
NUCLEON
692
interiorul nucleului celular, constituit din proteine, enzime şi acizi ribonucleici.
nucléon, nucleoni, s.m. j| Din fr. nucléon |] Denumire comună pentru proton şi neutron, particule constituente ale nucleului atomic.
nueleoprotefde s.f. pl. || Din fr nucléoprotéide |J Compuşi rezultaţi din unirea acizilor nucleici cu proteinele bazice, constituenţi fundamentali ai nucleului celular.
nucleu, nuclee, s.n. II Din fr. nucleus; lat. nucleus „sîmbure“ !| 1. (Biol.) Element constitutiv al celulei organice; ia parte la proceseiQ metabolice fundamentale şi deţine un rol esenţial în ereditate. 2. Nucleu atomic — partea centrală a atomului, compusă din protoni şi neutron* şi avînd sarcină electrică pozitivă. 3. (Fig.) Element esenţial al unuv lucru, al unei acţiuni etc.
nucşoâră, nucşoare, s.f. 1. Diminutiv al lui nucă. 2. Nume dat seminţelor unui arbore tropical, folosite drept condiment/
nuculă, nucule, s.f. || Din fr. nucule; lat. nucula „nucă mică“ || (Bot.) Achenă mică formată dintr-o singură carpelă sau provenită din desfacerea la maturitate a unui fruct alcătuit din mai multe cârpele.
nud, -ă, (1, 2) nuzi, -de, adj., (3) nuduri, s.n. II Din lat. nudus, it. nudo || 1. Adj. (Despre corpul omenesc) Dezbrăcat, gol. 2. Adj. (Fig.) Fără artificii, simplu; curat, pur. 3. S.n. Corp omenesc complet dezbrăcat; spec. statuie, pictură, desen etc. care reprezintă un corp omenesc gol.
nudism s.n. II Din fr. nudisme; lat. nudus „gol“ || Expunere la razele solare a corpului omenesc gol.
nuditate s.f. || Din fr. nudité || 1. Starea unei persoane nude; goliciune. 2. (Fig.) Simplitate, lipsă de podoabe. • Lipsă de artificii, de ascunzişuri.
nufăr, nuferi, s.m. || Din ngr. nufaro |) Numele a două specii de plante acvatice cu frunze mari, late, care plutesc la suprafaţa apei, una cu flori mari albe, răspîndită la noi în Delta Dunării (nufăr alb), cealaltă cu flori galbene (nufăr galben).
nugâ, nugale, s.f. || Din fr. nougat; lat *nu-catum (< nux, nucis ,,nucă“) || Preparat de cofetărie făcut din albuş de ou, zahăr (sau miere) şi nuci (sau alune), formînd o pastă foarte consistentă, pusă de obicei între două vafele.
nuia, nuiele, s.f. || Lat. novella || 1. Ramură tînără (de alun, de răchită etc.), subţire şi flexibilă. 2. Lovitura dată cu nuiaua (1). Li se trăgea cîteva nuiele la tălpi (Ghica).
nuieluşă, nuieluşe, s.f. || Din nuiele (pl. lui nuia ) || Diminutiv al lui nuia.
nul, -ă, nuli, -e, adj. j| Din fr. nul, germ. nuli || 1. Care se reduce la nimic; care nu se manifestă în nici un fel; inexistent. • (Mat.) De valoare egală cu zero . • (Sport) Meci nul = meci care se termină la egalitate de puncte.
2.	(Despre acte) Lipsit de valoare legală, considerat ca inexistent. 3. (Despre oameni şi despre acţiunile lor) Lipsite de orice valoare, fără de nici un merit.
nûlâ, nule, s.f. || Cf. ngr. nula, lat. nulla, germ. Nuli || Cifra zero; semn grafic prin care se notează această cifră.
nulitate, nulităţi, s.f. |) Din lat. nullitas, -atis, fr. nullité || 1. Caracterul a ceea ce este nul; persoană lipsită de orice merit, de orice valoare.
2.	Lipsă de valoare legală a unui act. 3. (Mat.) Care are valoare egală cu zero.
numai adv. || Lat. non magis || 1. (Cu sens restrictiv sau exclusiv) Nu mai mult de... (sau decît,..); nimeni altcineva (sau nimic altceva) decît...; nu altă dată sau în alt loc, alt scop decît...; doar, exclusiv. O Numai să... (sau de..., dacă...) = cu condiţia să.., doar dacă... Nu numai că... = în afară de faptul că... 2. Chiar, tocmai: e numai ce doream. 3. Dar, însă; totuşi.
4.	(Temporal) Deodată, pe neaşteptate. O Numai ce... = iată că, deodată.
numaidecît adv. || Numai -f de -f- cit || 1. îndată, imediat. 2. Neapărat, negreşit.
mimăr, numere, s.n. |] Lat. numerus || 1. Concept fundamental din matematică, entitate cu care se poate calcula, notată de obicei prin cifre; cifră. O N. natural == fiecare dintre numerele 1, 2, 3, ... N. întreg — fiecare dintre numerele... — 2, —1, 0, 1, 2... N. raţional = număr care poate fi pus sub forma citului a două numere
întregi ^ex. 4 = -% j . N. iraţional — număr real
care nu poate fi scris sub forma unei fracţii. N. real — număr care poate fi exprimat ca limită a unui şir convergent de numere raţionale. N. atomic = număr de protoni ai unui atom egal cu numărul de ordine, din sistemul periodic, al elementului, respectiv. O Fără de număr = nenumărat; p. ext. imens. In număr = complet, toţi (toate). în număr de... = în total. O Expr. A nu (mai) avea număr — a fi peste măsură de mulţi (multe). • Cantitate de..., mulţime. Se întrecuse cu numărul paharelor (Cezar Petrescu). • Ceată, grup. 2. Categorie gramaticală prin care se exprimă diferenţa dintre un singur exemplar şi două sau mai multe exemplare ale aceluiaşi obiect. 3. Cifră sau grup de cifre prin care se identifică un obiect dintr-o mulţime de obiecte clasificate după o anumită regulă; p. ext. obiect care poartă pe el astfel de cifră. • Cifră sau grup de cifre corespunzînd unui anumit post telefonic. 4. Cifră sau grup de cifre folosite ca indice de mărime (pentru obiecte de îmbrăcăminte, de încălţăminte) ; cifră matricolă; bucată de material pe care este însemnată această cifră. 5. Fiecare dintre exemplarele unui ziar, ale unei publicaţii periodice care poartă aceeaşi dată de apariţie. 6. Bucată (sau parte) din programul unui spectacol de varietăţi, al unui concert etc.
numără, număr, vb. I. || Lat. numerare |J 1. Tranz. A înşira numere, în ordine crescîndă sau descrescîndă. • A socoti cîte unităţi sau cîţi indivizi sînt într-un şir, într-o serie, într-un grup; a determina numărul elementelor dintr-o mulţime. O Expr. A (se) număra pe degete = a fi în număr foarte mic. 2. Tranz. A reuni, a îngloba un anumit număr de... 3. Tranz. şi refl. A (se)
NUN
socoti printre, a (se) considera ca făcînd parte din...
numărat1 s.n. Acţiunea de a număra; numărătoare.
nmnărât3, -ă, număraţi, -te, adj. Socotit, calculat, evaluat numeric. O Expr. Bob numărat exact, complet, totul. • Limitat ca număr, puţin.
numărătoare, numărători, s.f. || Din număra || Operaţia de a număra; socoteală; calcul; numărat1.
numărătdr, numărători, s.ra. || Din număra |] Număr al unei fracţii ordinare, scris deasupra liniei de fracţie şi reprezentind deîmpărţitul acestei fracţii.
nu-ină-uita s.f. || Nu 4- mă 4- uita (după germ. Vergissmeinnicht) |j Plantă erbacee din familia boraginaceelor, cu flori mici, albastre, roz sau albe, care creşte spontan, în regiunile temperate, sau cultivată ca plantă decorativă; miozotis.
nume, nume, s.n. || Lat. nomen || 1. Cuvînt sau grup de cuvinte prin care se arată cum se cheamă o fiinţă sau un lucru, o acţiune, o noţiune etc. şi care serveşte pentru a le individualiza. O N. de botez (sau mic) = prenume. N. de familie = nume pe care îl poartă toţi membrii familiei, transmiţîndu-se de la părinţi la copii. Ziua numelui = zi onomastică (v. onomastic. ) In numele cuiva (sau a ceva) = în locul cuiva sau a ceva; din partea, din însărcinarea cuiva. Fără (de) nume — a) care nu este cunoscut, neidentificat; anonim; p. ext. lipsit de importanţă, obscur; b) care impresionează puternic; intens, nemărginit, nespus. Cită... fără de nume fericire (Eminescu). O Expr. Să nu-mi mai zici pe nume, dacă..., se spune pentru a întări o afirmaţie, pentru a se face crezut. A nu-i mai şti cuiva de nume = a nu mai şti nimic despre cineva. A nu lua cuiva ceva în nume de râu = a nu interpreta în mod greşit cele spuse de cineva. Pentru numele lui Dumnezeu f, formulă exclamativă care însoţeşte o rugăminte sau care exprimă indignare, nedumerire etc. 2. Calificativ pe care îl are cineva; poreclă; p. ext. titlu, rang. O (Numai) cu numele = (numai) de formă, fără să corespundă realităţii. 8. Reputaţie, faimă. O Exp’r. A-i scoate (sau a-i ieşi) cuiva nume rău = a vorbi de rău pe cineva, a-i face reputaţie proastă. A-şi face un nume — a ajunge cunoscut, vestit. 4. (Gram.) Denumire comună pentru părţile de vorbire care se declină; spec. substantiv. O N. predicativ = cuvînt care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziţii.
nămen s.n. || Din fr. noumène, germ. Nou-menon || (în filozofia idealistă) Esenţă cognoscibilă numai prin raţiune, în opoziţie cu fenomenul, cunoscut senzorial.
numerâbil, -ă, numerabili, -e, adj. || Din lat. numerabilis [fCare poate fi numărat, calculat, socotit.
numeral, numerale, s.n. || Din fr. numéral, lat. numeralis || Parte de vorbire flexibilă care exprimă, sub diferite aspecte, un număr, o determinare numerică a unor obiecte sau ordinea lor prin numărare.
numerar s.n. || Din fr. numéraire || Bani în monédà sau în hîrtie-monedă, care pot servi direct pentru plată; bani gheaţă.
numerăţie s.f. || Din fr. numération, lat. nume ratio || Sistem de n. = ansamblu de reguli folosite pentru exprimarea numerelor (ex. s. de n. zecimal, binar etc.).
numéric,-â numerici, -ce, adj. || Din. fr. numé-rique|| Referitor la numere, exprimat cu ajutorul numerelor.
numericeşte adv. f| Din numeric J| în ce priveşte numărul, referitor la număr, din punctul de vedere al numărului pe care îl reprezintă.
numeros, -oâsă, numeroşi, -oase, adj. || Din lat. numerosus || Care se află în număr sau în cantitate mare; mult.
numerota, numerotez, vb. I. Tranz. || Din fr. numéroter || A însemna o serie de obiecte sau de fiinţe cu numere în ordine succesivă (pentru identificare, recunoaştere).
numerotare, numerotări, s.f. Acţiunea de a numerota/ numerotaţie.
numérotât, -ă, numerotaţi, -te, adj. Care poartă un număr de ordine. • înregistrat sub un anumit număr. • Paginat.
numerotaţie, numerotaţii, s.f. || Din fr. numérotation || Numerotare.
numi, numesc, vb. IV. || Din nume || 1. Tranz. A da cuiva un nume, o denumire, un calificativ, o poreclă; a denumi. 2. Refl. A purta numele de..., a se chema...; a se socoti drept..., a se considera ca fiind... 3. Tranz. A rosti, a menţiona numele cuiva; a pomeni de cineva sau , ceva, a aduce în discuţie. 4. Tranz. A pune pe cineva într-o funcţie; a da cuiva o însărcinare.
• A conferi cuiva un titlu.
numire, numiri, s.f. 1. Faptul de a numi sau de a fi numit; p. ext. nume. 2. Act prin care se comunică cuiva încadrarea într-o funcţie.
numismat, -ă, numismaţi, -te, s.m. şi f. J| Din fr. numismate || Specialist în numismatică; colecţionar de monede şi medalii.
numismatic, -ă, numismatici, -ce, s.f., adj.
|| Din fr. numismatique || 1* S.f. Disciplină auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul monedelor şi medaliilor vechi. 2. Adj. Care se referă la numismatică, aparţinător numismaticii.
numit, -ă, numiţi, -te, .adj. 1. Care poartă numele de... 2. Al cărui nume a fost pomenit, citat mai înainte.
numitor, numitori, s.m. || Din numi || Număr al unei fracţii ordinare, scris sub linia de fracţie şi reprezentînd împărţitorul acestei fracţii. O Expr. A aduce la acelaşi numitor = a) a face ca două sau mai multe fracţii ordinare să aibă’ acelaşi numitor; b) (fig.) a pune de acord puncte de. vedere, păreri deosebite.
numulit, numuliţi, s.m. [I Din. fr. nummulite/ lat. numulus „bănuţ44 || Gen fosil de foraminife-re, caracteristic primei jumătăţi a erei terţiare, cu ţestul calcaros, în formă de bănuţ.
nun, -ă, nuni, -e, s.m. şi f. || Lat. nonnus || Nume dat fiecăreia dintre cele două persoane (bărbat şi femeie) care asistă pe miri la căsătoria
NUN CI ATUR A
©94
religioasă, îndeplinind ritualul cerut de biserica creştină; naş (2).
nunciatură s.f. v. nunţiatură, mineiu s.m. v. nunţiu, nunească s.f. [| Din nun || (De obicei art.) Numele unei hore care se joacă la nuntă după cununie; melodia după care se execută această horă.
nuntaş, -ă, nuntaşi, -e, s.m. şi f. || Din.nzmtâU Persoană care participă la o nuntă, care face parte din alaiul unei nunţi. Mare nuntă se făcea, cu nuntaşi nenumăraţi (Alecsandri).
mintă, nunţi, s.f. || Din lat. nuptiae j| 1. Ceremonia şi petrecerea care au loc cu prilejul unei căsătorii (religioase). O N. de argint (sau de aur) = şărbâtorirea împlinirii a 25 (respectiv a 50) de ani de la căsătorie. 2. Persoanele care iau parte la o nuntă (1), formînd alaiul care însoţeşte pe miri.
nunti, nuntesc, vb. IV. Intranz. t| T)mnuntă\\ (Pop ) 1. A face nuntă, a se căsători. 2. A petrece la o nuntă.
nunţiatdră, nunţiaturi, s.f. || Din lat. nun-ciatura (nunţiatura), it. nunziatura || Reprezentanţă diplomatică a Vaticanului într-o ţară străină. || Şi: nunciatură s.f.
nunţiu, nunţii, s m. || Din lat. nuntius, it. nunzio II Reprezentant diplomatic al Vaticanului într-o ţară străină. || Şi: nunciu s.m.
nupţial, -ă, nupţiali, -e, adj. || Din fr. nupţial, lat. nuptialis |j Care se referă la nuntă, de nuntă.
nur, nuri, s.m. || Din tc. nur „strălucire, frumuseţe" || (Pop. şi fam.; mai ales la pl.) Aspect atrăgător, farmec, graţie a unei persoane (în special a unei femei), care fac ca ea să fie plăcută în mod ueosebit.
nurcă, nurci, s.f. || Din pol., ucr. nurka || 1. Mic mamifer carnivor mustelid, semiacvatic, asemănător cu dihorul, cu blană preţioasă, de culoare cafenie-roşcată; noriţă. 2. Blană de nurcă (1).
nurliu, -ie, nurlii, adj. || Din tc. hurlu „strălucitor" || (Pop. şi fam.) Cu nuri; atrăgător, graţios, fermecător.
nut, nuturi, s.n. IJ Din germ. Nut |J 1. Scobitură făcută de-a lungul unei piese de lemn, pentru a putea fi îmbinată cu altă piesă. 2. (Tehn.) Canei ură.
nutaţie, nutaţii, s.f. || Din fr. nulation, lat. niitatio „clătinare a capului" || 1. Mişcare late-
rală şi în spirală a vîrfului de creştere al unor organe ale plantelor. 2. Mişcare oscilatorie a axei de rotaţie a unui corp aflat în mişcare de precesie, constînd în apropierea şi îndepărtarea periodică a acestei axe de axa conului descris. B. Oscilaţie lentă a axei polilor Pămîniului în j urul poziţiei sale medii, cauzată de variaţia atracţiei exercitate de Lună şi de Soare asupra ecuatorului Pămîntului.
nutreţ, nutreţuri, s.n. |J Lat. nutricium j| Nume dat plantelor recoltate (fin, trifoi etc.) care servesc ca hrană animalelor domestice erbivore; furaj.
nutri, nutresc, vb. IV. || Lat. nutrire j| 1. Tranz. şi refl. A da de mîncare sau a mînca, a (se) hrăni, a (se) alimenta. • Tranz. A întreţine cu mîncare, a procura cuiva hrană 2. Tranz. (Fig.) A întreţine, a cultiva (idei, sentimente).
nâtria, nutrii, s.f. || Din fr. nutria || Mamifer rozător acvatic, de circa 60 cm lungime, asemănător castorului, cu blană preţioasă, brună-ce-nuşie. Originară din America de Sud, este crescută şi în Europa pentru blană.
nutriet s.n. || Din nutria ]| Denumire dată blăniţelor de miel prelucrate astfel încît imită blana de nutria.
nutritiv, -ă, nutritivi, -e, adj. || Din fr. nu-tritif IJ 1. Care nutreşte; bogat în substanţe nutritive, hrănitor,. 2. Care se referă la nutriţie.
nutriţie, nutriţii, s.f. || Din fr. nutrition, lat. nutritio || Totalitatea proceselor de ingerare şi asimilare a hranei, prin care un organism viu îşi asigură creşterea, dezvoltarea şi activitatea.
nutui, nutuîesc, vb. IV. Tranz. || Din nut |j A efectua operaţia de nutuire.
nutuire, nutuiri, s.f. (Tehn.) Operaţia de executare a canelurilor în piese metalice sau a ulucelor în piese de lemn, în vederea asamblărilor.
nuvelă, nuvele, s.f. || Din fr. nouvelle || Specie literară a genului epic, înfăţişînd, într-un cadru mai restrîns decît al romanului, un episod semnificativ din viaţa unuia sau a mai multor personaje. || Şi: (ieşit din ilz) novelă s.f.
nuvelist, -ă, nuvelişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. nouvelliste |J Autor de nuvele.
nuvelistic, -ă, nuvelistici, -ce, adj., s.f. || Din nuvelist || 1. Adj. Care aparţine nuvelei, privitor la nuvelă 2. S.f. Totalitatea nuvelelor aparţinînd unui scriitor, unei epoci sau unei literaturi.
o
o1 s.m. invar. A optsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă; vocală rotunjită mijlocie din seria posterioară.
oa interj. Exclamaţie care exprimă admiraţie, dorinţă, surprindere, regret etc. sau care se foloseşte în invocaţii şi în apostrofări, de obicei înaintea unui vocativ. O/... Ce scandal! (Negru z zi).
o3 art. nehot. v. un. * oac interj. j| Onomatopee [j (De obicei repetat) Cuvînt care redă strigătul broaştelor.
oacheş» -ă, oacheşi, -c, adj. |j Probabil din ochi f{ 1. (Despre oi) De culoare albă cu' pete negre în j urul ochilor. 2. (Despre oameni) Brunet. smead, negricios.
oaie, oi, s.f. |j Lat. ovis, -am [j Animal domestic rumegător, crescut pentru lina, laptele şi carnea lui; femela acestui animal. O Expr. Ca oile = cu grămada, în dezordine. A umbla să iei două piei de pe o oaie = a căuta să obţii un cîştig exagerat. A suge (de) la două oi = a trage foloase din două părţi în acelaşi timp. A o face de oaie = a face o prostie, o gafă. A fi deştept (sau şiret) ca oaia, se spune despre un om naiv, prost. Prea e de oaie, se spune despre vorbe sau fapte lipsite de tact. • Blană de oaie.
oală, oale, s.f. || Lat. olla jj 1. Vas de metal, de porţelan, de lut ars etc., nu gura largă şi cu înălţimea mai mare decît lărgimea, folosit pentru prepararea şi păstrarea bucatelor. O Expr. Cit o oală de praznic = foarte mare. A prinde (sau a lua, a ridica) pe cineva ca din oala = a prinde pe cineva uşor (pe neaşteptate). A se face (sau a fi) oale şi ulcele = a fi mort de mult. A pune toate in aceeaşi oală = a amesteca, în mod nepotrivit, lucruri diferite. A plăti oalele sparte — a suferi pentru faptele altuia, a plăti paguba făcută de altul. Mustăţi pe oală = mustăţi cu vîrfurile lăsate în jos. • Conţinutul unui astfel de vas. O Expr. A se băga unde nu-i fierbe oala — a se vîrî unde nu trebuie. 2. Vas de o construcţie specială, folosit în diverse operaţii tehnice, în industrie etc.: oală de turnare.
cară, ori, s.f. jl Lat. hora || 1. (La sg.) Timpul sau momentul în care are loc un fapt. 2. (La pl., folosit la formarea numeralului adverbial) De trei ori. O Ori de cîte ori = în toate cazurile, de fiecare dată.
oare adv. interog. || Lat. volet j| întăreşte "valoarea interogativă sau dubitativă a unei propoziţii: oare n-a sosit?
oarecare adj. nehot. jf Oare 4 care || Indiferent care, careva; neînsemnat, fără importanţă. Nu un ziar oarecare, ci unul de mare tiraj ? (Stan-cu). O (Substantivat) Nu e un oarecare.
oarece pron. nehot. || Oare 4- ce || (înv. şi reg.) Ceva. Are sâ-i spuie oarece, negreşit, are sâ-i dea o povaţă (Arghezi). '
oarecine pron. nehot. || Oare 4 cine |] (înv. şi reg.) Cineva. Frunzuliţa codrului, Bine-a zis ea oarecui (Pop.). || Gen.-dat. oarecui.
oarecînd adv. ]| Oare 4 ănd || (înv. şi reg.) Gîndva, vreodată. Un simigiu oarecînd, ...A umblat din sat in sat (Po p.).
oarecît adv. |j Oare 4 cit || (înv. şi reg.) Puţin, întrucîtva.
oarecum adv. [] Oare 4 cum || Întrucîtva, în-tr-o măsură oarecare; cumva. Copilul e mare şi cu viitorul oarecum asigurat (Călinescu). oâspe s.m. v. oaspete.
oaspete, oaspeţi, s.m. |f Lat. kospes, -itis || Persoană care vizitează pe cineva sau căreia i se oferă ospitalitate; musafir. • Persoană (oficială) care vizitează o ţară, o instituţie. O Expr. A fi bucuros de oaspeţi — a primi bucuros musafiri. |J Şi: oâspe s.m.
oaste, oşti, s.f; || Lat. kostis, -em „duşman441| (înv. şi pop.) Armată, oştire. întreaga oaste a lui Tudor trecuse de Craiova (Camil Petrescu).
• Oşteni, soldaţi. • (Fig.) Mulţime.
oază, oaze, s.f. || Din germ. Oase, lat. oasis (provenit din egipteană) || 1. Loc cu izvoare de apă şi cu vegetaţie în mijlocul unui pustiu nisipos. • (Fig.) Loc care oferă destindere, repaus.
2.	Loc neacoperit de gheaţă în zona interioară a Antarcticii.
obâdă, obezi, s.f. || Din sl. obedu || 1. Fiecare dintre bucăţile de lemn încovoiat, care, împreunate, alcătuiesc partea circulară a unei roţi de lemn; p. gener. partea periferică a unei roţi (peste care se montează şina sau, la autovehicule, cauciucul. 2. (La pl.) Instrument de tortură în evul mediu, alcătuit din bucăţi de lemn, cu scobituri, între care se introduceau şi se imobilizau picioarele sau mîinile osîndiţilor.
obcină, obcini, s.f. II Din sl. obcina J| Culme muntoasă (despărţită de văi largi), uneori cu aspect de podiş, pe care se ridică din loc în loc vîrfuri nn prea înalte. • (Reg.) Cumpăna apelor.
obedient, -ă, obedienţi, -te, adj. [| Din it. obbedienie, lat. obediens, -ntis j] (Livr.) Supus, ascultător.
OBEDIENŢA
obedienţa, obedienţe, s.f. || Din fr. obédience, lat. obedientia |j (Livr.) Supunere, ascultare.
obelisc, obeliscuri, s.n. || Din fr. obélisque || Monument comemorativ, de origine egipteană, de forma unui stîlp din piatră, înalt şi ascuţit la virf.
oberiiht, oberlihturi, s.n. || Din germ. Ober— licht || Porţiunea de sus, cu deschidere separată, a unei uşi sau ferestre, care serveşte la aerisirea sau la luminarea unei încăperi.
obéz, -ă, obezi, -e, adj. || Din fr. obèse, lat. obesus || Care suferă de obezitate; foarte gras.
obezitate s.f. || Din fr. obésité || Creştere exagerată a greutăţii corporale, datorită acumulării unei cantităţi mari de grăsime în diferite ţesuturi, în special în cel subcutanat.
obiâlă, obiele, s.f. II Din bg. obijalo |J Bucată de pînză sau de postav cu care se înveleşte piciorul în loc de ciorap (mai ales în opinci). O Expr. A-i curge cuiva obidele sau a curge obielele după cineva = a fi îmbrăcat sărăcăcios, în zdrenţe; p. ext. a fi sărac. • P. ext. Zdreanţă, cîrpă.
obîcéi, obiceiuri, s.n. || Din bg. obicaj ||1. Deprindere caracteristică unui individ, câştigată prin repetarea deasă şi îndelungată a aceleiaşi acţiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obişnuinţă. O De obicei — în mod obişnuit, de regulă. A avea obicei (sau obiceiul, de obicei) = a obişnui. 2. Deprindere, uz; mod de a se îmbrăca, de a se purta, caracteristic unui popor, unui grup social; datină, rinduială. 3. Obiceiul pămintului = lege nescrisă, stabilită prin practică îndelungată şi transmisă din generaţie în generaţie; (dr.) cutumă, obicinuî vb. IV v. obişnui, obicinuinţă s.f. v. obişnuinţă, obicinuit, -ă, adj. v. obişnuit, obidă, obide, s.f. |j Din si. obida || (Pop.) 1. Durere sufletească, amărăciune, mîhnire; ciudă, mînie. 2. (înv.) Nedreptate, asuprire; insultă, umilire.
obidi, obidesc, vb. IV. ]| Din obidă )j 1. Refl. (Înv. şi pop.) A se lăsa pradă deznădejdii, a se amărî, a se necăji. 2. Retl. (înv. şi reg.) A se văicări, a se tîngui. 3. Tranz. (înv.) A nedreptăţi, a asupri, a împila.
obidit, -ă, obidiţi, -te, adj. (înv. şi pop.) 1. Amărît, rnîfmit, necăjit 2. Asuprit, oprimat.
obiect, obiecte, s.n. || Din lat. obiectum, germ. Objekt || 1. Corp solid (de obicei prelucrat), avînd anumite întrebuinţări; lucru. O (Ec. pol.)
O.	al muncii = orice lucru asupra căruia omul intervine în procesul muncii pentru a-1 adapta nevoilor sale. O. de inventar = mijloc de muncă de uz curent, de mică valoare sau de durată scurtă (aparat, instrument etc.), care face parte din mijloacele circulante ale întreprinderii. 2. Ceea ce formează materia unei discipline: disciplină de învăţămînt. 3. (Filoz.) Ceea ce există în afara omului, independent de el, şi este modificat prin activitatea lui practică. • Spec. Conţinutul spre care se îndreaptă cunoaşterea. .4. Scop, ţintă, ţel. 5. (Gram.) Complement.
obiectă, obiectez, vb. I. Tranz. || Din obiecţie\\ A face o obiecţie, a contesta (aducînd argumente) ceea ce susţine altcineva.
obiectiv, -ă, obiectivi, -e, adj., s.n. I! Din fr. objectif, lat. obiectivus || 1.'Adj. Care există în afara conştiinţei şi independent de ea. 2. Adj. Nepărtinitor, imparţial. 3. S.n. Lentilă (sau sistem de lentile) care are rolul de a forma, în-tr-un aparat, Imaginea reală a unui obiect, 4. S.n Localitate, construcţie etc. care prezintă interes, din punct de vedere militar,. în timp de război; ţintă asupra căreia se execută o tragere sau se lansează bombe. 5. S.n. Scop, ţel, ţintă; concr. ceea ce urmează să fie realizat, construit (ex. o uzina, un spital, o fabrică).
obiectivă, obiectivez, vb. I. Tranz. || Din fr. objectiver i| A transforma ideile, gîndirea în produse cu existenţă obiectivă.
obiectivâre s.f. Acţiunea de a obiectiva; transformarea forţelor, aptitudinilor şi gîndirii omeneşti în produse cu existenţă obiectivă.
obiectivism , s.n. |J Gf. germ. Objektivismus, rus. obiektivizm || Atitudine de pretinsă nepărti-nire în domeniul ideologic, social-politic etc., de nesituare pe poziţii de clasă în aprecierea şi interpretarea fenomenelor social-politice.
obieetivist, -ă, obiectivişti, -ste, adj. II Din obiectiv. Gf. fr. objectiviste || Care se referă la obiectivism, care manifestă obiectivism.
obiectivitate s.f. || Din obiectiv (după fr. objectivité) II1. Caracterul a ceea ce este obiectiv (1). 2. Nepărtinire, imparţialitate.
obiectuâl, -ă, obiectuali, -c, adj. II Din obiect || (Filoz.) Care are natura unui obiect (existînd independent de subiect) ; material. • Care aparţine lucrurilor, obiectelor.
obiăeţie, obiecţii, s.f. || Din fr. objection || Argument pe care cineva îl opune unei propuneri, unei teze etc.; observaţie prin care cineva îşi manifestă dezacordul faţă de ceva.
obijdul, obijduiesc, vb. IV.* Tranz. || Din sl. obizdon (prez. ind. al lui obideti) || (înv.) A asupri, a împila. • A nedreptăţi, a jigni.
obijduit, -â, obijduiţi, -te, adj. (înv.) Asuprit, împilat; nedreptăţit, năpăstuit; exploatat.
obişnui, obişnuiesc, vb. IV. || De la obicină, înv., „obicei" |j 1. Refl. şi tranz. A (se) deprinde, a (se) învăţa cu... 2. Tranz. A avea un anumit obicei. 3. Tranz A folosi, a întrebuinţa. || Şi: (înv ) obicinuî vb. IV.
obişnuinţă, obişnuinţe, s.f. || Din obişnui || Faptul de a fi obişnuit cu ceva; deprindere, obicei. O Din obişnuinţă — în virtutea deprinderii, a obiceiului. • întrebuinţare, folosire. |j Şi: (înv ) obicinuinţă s.f.
obişnuit, -ă, obişnuiţi, -te, adj. 1. Care a intrat în obişnuinţa cuiva, care a devenit obicei.
2.	Care se face, se întîmplă sau se întîlneşte în mod regulat; care se foloseşte în mod curent. • (Substantivat) Persoană care frecventează cu regularitate un anumit loc, care e întâlnită în mod obişnuit undeva. 3. Care nu se distinge prin nimic; de rînd, comun. ||Şi: obicinuit, -ă,
adi- .
obîrşie, obtrşii, s.f. II Din sl. obrăsî || 1. început, origine; punct de plecare. 2. Locul unde s-a
697
i
OBOROC
născut cineva; familia, neamul din care se trage. 8. Loc de unde izvorăşte o apă curgătoare, de unde începe să i se formeze albia. 4. Culme, muchie, vîrf (de munte).
oblădui, oblăduiesc, vb. IY. Tranz. || Din sl. obladovati || (înv. şi pop.) 1. A conduce, a cîrmui. 2. A proteja, a ocroti, a apăra.
oblăduire, oblăduiri, s.f. (înv. şi pop.) Acţiunea de a oblădui; guvérnare, conducere, ocîrmu-ire. • Protecţie, ocrotire.
oblăduitor, -oare, oblăduitori, -oare, adj. || Din oblădui || (înv. şi pop.; adesea substantivat) Care oblăduieşte, care conduce, guvernează; protector.
obléte s.m. v. obleţ.
obîeţ, obleţi, s.m. ]| Din oblu |] Peşte mic, ci-prinid, ’de apă dulce, cu solzi argintii, gura oblică, fără mustăţi; sorean. |] Şi: obléte s.m.
6bUc, -ă, oblici, -ce, adj. (J Din lat. obliquus, fr. oblique II1. înclinat, pieziş. • (Despre ochi) Cu colţurile exterioare ridicate spre timple; codat. 2. (Mat.; despre prisme sau corpuri de revoluţie) Care are axa înclinată faţă de planul bazei. 8. (Lingv.) Caz o. = nume dat, uneori, în gramatica românească, cazurilor genitiv şi dativ, iar în gramatica altor limbi tuturor cazurilor, cu excepţia nominativului şi vocativului.
oblici, oblicesc, vb. IV. [| Din sl. obliciţi || (înv. şi pop.) 1. Tranz. A prinde de veste, a afla, a auzi. 2. Tranz. şi intranz. A dibui, a descoperi, a găsi.
oblieitate s.f. LI După fr. obliquité !| Înclinaţie a unei linii sau a unei suprafeţe faţă de o altă linie sau altă suprafaţă; poziţie oblică.
obliga, oblig, vb. I. I] Din lat. obligare, fr> obliger || 1. Tranz. A sili, a constrînge pe cineva. ~2. Refl. A-şi lua o sarcină, a răspundere, a se angaja.
obligat, -ă, obligaţi, -te, adj. 1. Care este constrîns, silit să facă un anumit lucru. 2. Care este îndatorat sau recunoscător cuiva pentru un serviciu făcut.
obligativitate s.f. || Din obliga |] Caracterul a ceea cé este obligatoriu.
obligator, -oare, adj. v. obligatoriu, obligatoriu, -ie, obligatorii, adj. || Dip lat. obligatorius, fr. obligatoire |J Care trebuie îndeplinit, care trebuie urmat întocmai. |j Şi: obligator, -oâre, adj.
obligaţie, obligaţii, s.f. || Din fr. obligation, lat. obligatio, -onis || 1. Ceea ce i se impune cuiva sau îşi impune singur cineva, să facă într-o anumită situaţie; datorie, sarcină, îndatorire.
2.	(Fin.) Hîrtie de valoare care conferă posesorului ei calitatea de creditor al statului, al unei instituţii etc. şi îi dă dreptul să primească, pentru suma împrumutată, o dobîndă. j| Şi: obli-gaţiiine s.f.
obligaţiune s.f. v. obligaţie, obligeână, obligene, s.f. Plantă erbacee originară din India, cu miros plăcut, cu flori gălbui, ai cărei rizomi sînt întrebuinţaţi în medicină şi în parfumerie.
obliterâ, obliterez, vb. I. j| Din fr. oblitérer, lat. obliterare || 1. Refl. şi tranz. (Livr. ; despre
inscripţii, manuscrise) A (se) şterge treptat, a deveni sau a face să devină neciteţ. 2. Tranz. A anula un timbru, o marcă poştală prin aplicarea unei ştampile. 3. Tranz. (Med.) A astupa, a închide.
obliterâţie, obliteraţii, s.f. || Din fr. oblitération, lat. obliteratio !| 1. Acţiunea de a oblitera (1, 2). 2. (Med.) Astuparea vaselor sanguine prin îngroşarea pereţilor sau prin formarea de cheaguri.
oblînc, oblincuri, s.n. 11 Din sl. oblonkă || Partea de dinainte a şeii, mai ridicată şi încovoiată. Se înarmau cu pistoale la oblînc (Gane).
oblojeâlă, oblojeli, s.f. || Din obloji j| (Pop.) Cataplasmă, compresă; pansament.
obloji, oblojesc, vb. IV. II Din sl. obloziti „a pune, a aplica“ || 1. Tranz. şi refl. (Pop.) À (se) lecui Aprin oblojeli; a (se) pansa. 2. Tranz. şi refl. (înv. şi pop.) A (se) înveli, a (se) înfofoli, a (se) încotoşmăna.
oblon, obloane, s.n. 1. Panou de metal, de lemn sau de material plastic, aşezat în faţa unei ferestre sau a unei uşi, servind pentru protecţie sau pentru reglarea luminii care intră în încăperea respectivă. 2. Deschizătură în formă de fereastră în podul sau în peretele grajdului (pe unde se dă de mîncare vitelor). 8. (înv.) Uşă la trăsură; portieră la un cupeu.
oblong, -ă, oblongi, -ge, adj. || Din fr. oblong, lat. oblongus || Care este mai mult lung decît lat; lunguieţ.
obloni, oblonesc, vb. IV. Tranz. |jDin oblon ||
A închide cu obloane. Ziua-ţi obloneşti odaia, Nici nu te-auzi, nici nu te vezi (Topîrceanu).
oblu, oâblă, obli, oable, adj., adv. || Din sl. oblă II (Pop.) 1. Adj. Drept, neted; plan. • (Despre urcuşuri) Aproape vertical. 2. Adv. Direct, fără înconjur, fără ocol.
obnuhîlâţie s.f. II Din fr. obnubilation l| (Med.) Stare de întunecare parţială a cunoştinţei, simptom al unei suferinţe cerebrale.
oboi, oboaie, s.n. |] Din it. oboe, germ. Oboe, fr. hautbois || Instrument muzical de suflat, în formă de tub, cu ancie dublă, cu găuri şi cu clape, folosit mai ales în orchestre.
obol, (1) oboluri, s.n., (2) oboli, s.m. || Din fr, obole, lat. obolus || 1. Contribuţie (modestă) la o acţiune; p. ext. contribuţie de orice natură. O Expr. A-şi da obolul — a contribui cu ceva la o acţiune de binefacere. 2. Monedă în Grecia antică, egală cu a şasea parte dintr-o drahmă. * obor, oboare, s.n. (J Din bg., ser. obor || (Pop.)
1.	Loc unde se ţine tîrg de vite, de fin etc. 2. Ocol (2), ţarc pentru vite, oi, porci etc., în apropierea casei sau la cîmp. • Loc împrejmuit în jurul casei sau parte a curţii unde se ţin uneltele agricole, nutreţul etc.
oborî, obôr, vb. IV. Tranz. |) Din sl. oboriti\\ (Reg.) A doborî.
oboroc, oboroace, s.n. || Din ucr. uboroh || Vas mare pentru transportul şi păstrarea cerealelor; servea şi ca unitate de măsură. O Expr.
A pune (sau a ascunde) ceva sub oboroc = a ţine ceva ascuns. || Şi: obroc s.n.
OBOSEALA
698
oboseală, oboseli, ş.f. || Din obosi || Stare de slăbiciune generală, provocată de un efort fizic sau intelectual • P. anal. (Tehn.) Scădere a rezistentei unui material, a unei piese, din cauza unor solicitări îndelungate sau a defectelor de elaborare.
obosi, obosesc, vb, IY. Inţranz. || Din bg. oboseja, ser. obosiţi || A-i slăbi cuiva puterile (fizice sau intelectuale), în tirma unui, efărt mare ori îndelungat; a osteni • Refl. A depune eforturi pentru a face ceva.
obosit, -ă, obosiţi, -te, adj. Care simte oboseală, căruia i-au slăbit puterile; ostenit.
obositor, -oare, obositori, -oare, adj. |] Din obosi |j Care oboseşte, care provoacă oboseală.
• P. ext. Plictisitor.
obrat, obraţe, s.n. ]] Din sl. obratu „hotar44 ]] Loc plantat cu pomi la poalele unui deal cu vii.
obrâz, (1) obraji, s.m., (2, 8, 4) obraze, s.n. II Din sl. obrazu || 1. S.m. Fiecare dintre cele două părţi laterale ale feţei; pielea care acoperă aceste părţi. O Expr. A-i plesni (sau a-i crăpa) cuiva obrazul de ruşine = a se ruşina foarte tare. A fi fără (de) obraz (sau gros de obraz) = a fi fără ruşine, necuviincios. A avea obraz subţire = a fi bine crescut, a avea purtări frumoase.
2.	Partea anterioară a capului omenesc; faţă, figură, chip. O Expr. A-i zice (sau a-i spune) cuiva de la obraz — a-i spune cuiva un lucru direct, în faţă. A-şi scoate obrazul în lume — a se arăta printre oameni, a apărea în societate. A-şi pune obrazul pentru cineva = a garanta pentru cineva cu propria reputaţie. • Valoare morală a cuiva; cinste, reputaţie; demnitate. 8. S.n. (înv.) Persoană, ins. O Obraz subţire — persoană pretenţioasă, care trăieşte în lux. 4. S.n. sg. (înv.) Stare socială, condiţie, rang.
obraznic, -ă, obraznici, -ce, adj. || Din obraz || (Adesea substantivat) Lipsit de respect, neruşinat, impertinent; (cu sens atenuat; despre copii) neascultător, neastimpărat.
obrăzâr, obrăzare, s.n. || Din obraz || 1. (Pop.) Mască. 2. Plasă deasă de sîrmă sau sac de pînză cu care stuparul îşi apără faţa de înţepăturile albinelor. 8. Mască metalică cu care se pro te j ează faţa în unele sporturi (ex. floretă).
obrăznicătură, obrăznicături, s.f. || Din obraznic || (Fam.) Persoană obraznică. O purtam cu mine..., diavol şi înger... obrăznicătură mică (G.M. Zamfirescu).
obrăznici, obrăznicesc, vb. IV. Refl. j| Din obraznic U A deveni necuviincios, obraznic, impertinent; a-şi lua nasul la purtare. • Tranz. (Fam.) A certa, a ocări.
obrăznicie, obrăznicii, s.f. |] Din obraznic |) Atitudine, purtare, vorbă obraznică, impertinenţă; (cu sens atenuat la copii) neascultare, neastîmpăr.
obrinteâlă, obrinteli, s.f. || Din obrinti [] (înv. şi pop.) Inflamaţie a unei răni sau a unui abces, care se agravează şi devine mai dureros.
obrinti, obrintesc, vb. IV. Refl. şi in tranz. || Din sl. obentriti || (înv, şi pop.; despre răni, bube etc.) A se inflama, ase irita (din cauza unei infecţii, a frigului etc.).
obrintit, -ă, obrintiţi, -te, adj. (Despre răni, bube, sau despre părţi ale corpului) Inflamat (din cauza frigului), obroc s.n. v. oboroc.
obscen, -ă, obsceni, -e, adj. |j Din fr. obscène, lat. obscenus II (Despre gesturi, cuvinte, atitudini) Indecent, trivial, neruşinat; pornografic.
obscenitate, obscenităţi, s.f. |j Din fr. obscénité, lat. obscenitas, -atis || Caracterul a ceea ce este obscen; indecenţă, trivialitate; concr. vorbă sau faptă obscenă.
obscur, -ă, obscuri, -e, adj. |] Din fr. obscur, lat. obscurus H1. Lipsit de lumină, întunecos.
2. (Fig.) Nedesluşit, nelămurit, greu de înţeles, neclar. 8. (Fig.) Necunoscut sau puţin cunoscut; fără merite sau calităţi deosebite.
obscurantism s.n. J) Din fr. obscurantisme |j Stare de înapoiere culturală. • Atitudine ostilă progresului.
obscurantist, -ă, obscurantişti, -ste, adj. II Din fr. obscurantiste || Care se referă la obscurantism; care susţine obscurantismul.
obscuritate, obscurităţi, s.f. |j Din fr. obscurité, lat. obscuritas, -atis |J 1, întuneric, întunecime. 2. (Fig.) Lipsă de claritate (în gîndire, în exprimare etc.). 3. (Fig.) Mediocritate.
obsecvios, -oâsă, obsecvioşi, -oase, adj. J| Din fr. obséquieux, lat. obsequiosus || (Livr.) Care manifestă exces de respect; servil, slugarnic. Un aer cinic şi maliţios, nu fără ceva excesiv obsecvios şi servil (Gălinescu).
obseda, obsedez, vb. I. Tranz. || Din fr. obséder ; lat. obsidere (< şedere „asta44 şio& „înainte44) || (Despre imagini, idei etc.) A preocupa neîncetat pe cineva, a stărui în mintea cuiva, a urmări.
obsedant, -ă, obsedanţi, -te, adj. jj Din fr. obsédant jj Care obsedează; chinuitor, apăsător.
obsedat, »ă, obsedaţi, -te, adj., s.m. şi f. (Persoană) preocupată, urmărită neîncetat de o idee, de un gînd, de un sentiment, de o manie.
observa, obsérv, vb. I. Tranz. |j Din fr. observer, lat. observare || 1. A băga de seamă, a remarca, a sesiza; a exprima o observaţie, o constatare. 2. A examina, a studia cu atenţie, a scruta.
3. A spiona, a iscodi, a pîndi. Se retrase după perdea, ca s-o observe. (Eminescu).
observabil, -ă, observabili, -e, adj. fj Din fr. observable, lat. observabilis || Care poate fi observat.
observare, observări, s.f. 1. Acţiunea de a observa; cercetare, examinare; remarcă. 2. (Mi-lit.) Cercetare (terestră, din avion, cu aparate etc.) în vederea obţinerii de date despre inamic, despre forţele lui etc.
observator1, observatoare, s.n. || Din lat. ob-servatorium, fr. observatoire || 1. Clădire special amenajată pentru efectuarea de observaţii astronomice, meteorologice etc. 2. (Milit.) Loc, amplasament de unde se pot face observări asupra inamicului.
observatdr2, -oare, observatori, -oare, adj. s.m. şi f. jj Din fr. observateur, lat. observator, -oris || 1. Adj. Care observă, care scrutează; pătrunzător, perspicace. 2. S.m. şi f. Persoană care observă, studiază sau cercetează ceva. • ( Jur)
699
OCA
Reprezentant al unui stat la lucrările unor organisme internationale, fără drept de vot şi de semnătură a documentelor întocmite de acestea.
observaţie, observaţii, s.f. || Din germ. Observation,. fr. observation, lat. ohservatio, -onis || . I. Constatare, observare, remarcă. 2. Cercetare, examinare metodică a unui obiect sau a unui proces, o Supraveghere medicală a unui bolnav. O Foaie de o. = formular pe care se notează zilnic evoluţia bolii şi fazele tratamentului aplicat unui bolnav. 3. Obiecţie critică; p. ext. mustrare, dojană.
obsesie, obsesii, s.f. || Din fr. obsession || Imagine, idee care revine neîncetat în oîmpul conştiinţei; preocupare chinuitoare, frămîntare neîncetată provocată de un gînd, de o idee, de o imagine.
obsesiv, -ă, obsesivi, -e, adj. |J De laoăsesw|| Care tine de obsesie, care obsedează. • (Adverbial) Obsedant.
obsidiăn, obsidiane, s.n. || Din fr. obsidienne || Rocă vulcanică sticloasă, de culoare închisă, formată prin răcirea rapidă a lavei.
obsigă s.f. j| Gf. ser. ovsika || Plantă furajeră din familia gramineelor, asemănătoare cu ovăzul.
obstacol, obstacole, s.n. || Din fr. obstacle, lat. obs tac uium (ţ'obslare „a sta înainte, a se opune“) || 1. Piedică, stavilă care stă în cale, închide drumul, opreşte vederea etc. • (Fig.) Ceea ce împiedică săvîrşirea unei acţiuni; greutate, dificultate. 2. Piedică naturală sau amenajată (gard, şant etc.) peste care trebuie să se treacă în unele întreceri sportive (de cros, de hipism).
obstetric, -ă, obstetrici, -ce, adj., s.f. || Din fr. obstétrique; lat obstetrix „moaşă44 || 1. Adj. Care tine de obstetrică (2), privitor la obstetrică. 2. S.f. Ramură a medicinii care se ocupă cu fiziologia şi patologia sarcinii şi a naşterii, precum şi cu asistenta în timpul naşterii şi lăuziei.
obstina, obstinez, vb. 1. Refl. || Din fr. obstiner H (Livr.) A se încăpăţâna, a se îndîrji.
obstinat, -ă, obstinaţi, -te, adj. (Livr.) Încăpăţînat, îndărătnic. Simion nu zise nimic, obstinat din fire, nici nu protestă (Călinescu).
obstrua, obstruez, vb. I. Tranz. || Din fr. obstruer || (Med.) A astupa (un vas sanguin, un intestin).
obstruetlv, -ă, obstructivi, -e, adj. || Din fr. obstructif || Care produce o obstrucţie, care opreşte circulaţia normală într-un organ tubu-lar (intestin, trahee etc.).
obstrucţie, obstrucţii, s.f. II Din fr. obstruction,, lat. obstrucţia, -onis }}; 1. (Med.) Astuparea lumenului unui organ tubular (trahee, bronhie, intestin etc.), datorită unui obstacol din interiorul organului sau unei compresiuni din afară; obliteraţie (2), ocluziune. 2. Tactică folosită în parlamentele burgheze care urmăreşte împiedicarea desfăşurării unei dezbateri sau luarea unei hotărîri, prin discuţii prelungite, interpelări etc.; opoziţie înverşunată.
obstrucţionism s.n. [| Din fr. obstructionnisme fj Atitudine a celor care folosesc obstrucţia (2).
obstrucţionist, -ă, obstrucţionişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din fr. obstructionniste || 1* Adj. Care se referă la obstrucţionism. 2. S.m. şi f. Persoană care practică obstrucţionismul.
obşte, obşti, s.f. || Din sl. obîstije || 1* (înv. şi pop.) Comunitate de oameni, colectivitate, populaţie, popor; pr- ext. mulţime, gloată. O De obşte = a) care priveşte pe toţi, care aparţine tuturor; comun; b) în mod obişnuit, de obicei.
2.	O. săteasca = formă de organizare socială apărută în perioada descompunerii comunei primitive (menţinută în parte şi în evul mediu),, caracterizată prin îmbinarea proprietăţii private cu cea colectivă. &• (înv.) Reprezentantă a poporului; adunare, sfat.
obştesc, -ească, obşteşti, adj. |] Din obşte |] Care aparţine întregului popor; comun, general, public. O Expr. A-şi da obştescul sfirşit — a muri.
obşteşte adv. || Din obşte |j (înv.) Din punct de vedere obştesc; în general, îndeobşte. El trebuie să fi trăit.... suferinţe de mii de ori mai crîncene decit obşteşte (Arghezi).
obşti, obştesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. obîstiti || (înv.) A aduce la cunoştinţa obştii, a vesti, a înştiinţa.
obtura, obturez, vb. I. Tranz. || Din fr. obtu-rer, lat. obturare JJ A astupa, a închide (temporar) un cana]* un tub, o conductă, un vas sanguin etc.
obturâre, obturări, s.f. Acţiunea de a obtura; astupare, închidere.
obturator, obturatoare, s.n. |] Din fr. obtura-teur || Element al unui dispozitiv folosit pentru reducerea sau închiderea secţiunii de trecere a unui fluid, a unui material pulverulent, a unui fascicul de lumină etc. printr-un orificiu.
obturâţie, obturaţii, s.f. j] Din fr. obturation || Închidere,* astupare a unei cavităţi, a unui orificiu.
obttiz, -ă, obtuzi, -e, adj. || Din fr. obtus ||
1. Unghi o. = unghi mai mare de 90 de grade.
2. (Fig.; despre minte, spirit; p. ext. despre oameni) Prost, redus, mărginit.
obtuzitâte s.f. || Din obtuz || Lipsă de înţelegere sau de pătrundere, îngustime de vederi.
obţine, obţin, vb. III. Tranz. || Din fr. ohte, nir, lat. obţinere || A dobîndi, a primi, a căpăta.
• A realiza ceva.
obţinere, obţineri, s.f. Acţiunea de a obţine; dobîndire, primire; realizare, repurtare.
obuz, obuze, s.n. II Din fr. obus j| Proiectil de artilerie.
obuzier, obuziere, s.n. 1) Din fr. obusier || Armă de artilerie asemănătoare cu tunul, care poate trage cu traiectorii foarte curbe.
obversiune, obversiuni, s.f. || Din fr. obversion ]| Operaţie logică prin care dinţr-o judecată, prin schimbarea calităţii şi înlocuirea predicatului cu contradictoriul său, obţinem o nouă judecată echivalentă cu prima (ex. „Unele mamifere nu sînt rumegătoare44 = „Unele mamifere sînt nerumegătoare44).
oca, ocale, s.f. || Din tc. okka li Veche unitate de măsură pentru capacităţi şi pentru greutăţi; p. ext. cantitate de marfă, de obiecte etc. egală cu această unitate de măsură; vasul cu care se
OCARA
700
măsoară. O Expr. A prinde pe cineva cu ocaua mică = a prinde pe cineva cu o minciună sau cu o faptă necinstită. |] Şi: (înv. şi reg.) ocă s.f.
ocară, ocări, s.f. || Din ocări || (Pop.) Vorbă sau faptă care dojeneşte, ruşinează sau supără pe cineva", mustrare, dojana; jignire, insultă; situaţie ruşinoasă, dezonorantă pentru cineva. O Expr. A se face (sau a fi, a ajunge, a rămîne) de rîs şi de ocară = a (se) compromite.
ocarmă, ocarine, s.f. ]] Din it. ocarina i] Mic instrument muzical de suflat, de formă ovală, cu găuri, făcut din lut ars sau din metal; emite sunete asemănătoare cu cele ale fluierului.
ocazie, ocazii, s.f. || Din fr. occasion,\ germ. Okasion, lat. occasio ({ cădere „a cădea44) j] 1. împrejurare, situaţie care provoacă sau uşurează săvîrşirea unei acţiuni ; prilej, moment favorabil. O De ocazie = a) potrivit pentru o anumită împrejurare; 0) ivit întîmplător; cumpărat sau vîndut ocazional, din întîmplare (şi, de obicei, în mod avantajos]. O Expr. A da ocazie la... = a ocaziona, a prilejui. Cu uită ocazie = altă dată, cu alt prilej. • Eveniment deosebit, important. 2. Mijloc de locomoţie găsit din întîmplare.
ocazionâ, ocazionez, vb. I. Tranz. || Din fr. occasionner || (Rar) A cauza, a pricinui, a prilejui ceva.
ocazional, -ă, ocazionali, -e, adj. || Din fr. occasionnel, it. occasionale |] Care are loc cu prilejul unui anumit eveniment. • Care se iveşte întîmplător. • (Adverbial) Din întîmplare, întîmplător. dcă s.f. v. ocâ.
ocărî, ocărăsc, vb. IV. Tranz. J| Din si. okar-jati J| (Pop.) 1. A mustra, a certa, a dojeni. 2. (înv. şi pop.) A defăima, a denigra, a vorbi de rău pe cineva.
occident s.n. II Din fr. occident, lat. occidens, -ntis (< occidere „a cădea, a apune44) ]| Vest, apus.
• Nume dat spaţiului geografic din Vestul Europei; nume generic pentru ţările şi popoarele din acest spaţiu.
occidental, -ă, occidentali, -e, adj. || Din fr. occidental, lat. occidentalis || Referitor la occident, caracteristic occidentului; apusean, vestic.
• Care ţine de apusul Europei; (substantivat) persoană din regiunea apuseană a Europèi.
occipitâl, -ă, occipitali, -e, s.n. adj. (1 Din fr. occipital i| 1. S.n. Os lat care constituie peretele posterior-inferior al craniului. 2. Adj. Care este situat în partea posterioară-inferioarâ a craniului, care aparţine occipitalului (1).
occipüt, occiputuri, s.n. || Din fr. occiput j| Proeminenţă osoasă în partea posterioară şi inferioară a craniului.
ocean, oceane, s.n. || Lat. oceanus, fr. océan, de la n. pr. gr. Okeanos, divinitate marină || Vastă întindere de apă, pe suprafaţa Pămîntulul, delimitată de mase continentale. O Oceanul planetar — totalitatea oceanelor şi mărilor, cu legătură între ele, formînd in felul acesta, o singură masă lichidă, care reprezintă 71% din suprafaţa globului pămîntesc. • (Fig.) întindere nemărginită, imensitate; noian.
oceanic, -ă, oceanici, -ce, adj. || Din fr. océanique, lat. oceanicus jj Care se referă la ocean ; care trăieşte în ocean; asemănător cu oceanul.
oceanogrâf, oceanografi, s.m. || Din fr. océanographe ji Specialist în oceanografie.
oceanografie, -ă,	oceanografiei, -ce, adj. IţDin
fr.	océanographique	|| Care	se referă	la oceano-
grafie, care aparţine oceanografiei.
oceanografie s.f. || Din f'r. océanographie ; gr. okeanos „qcean“ + graphein „a descrie44 || Ştiinţă care se ocupă cu studiul complex al oceanului planetar (configuraţia ţărmurilor, caracteristicile fizieo-chimice ale apei, organismele vii care trăiesc în mări şi oceane etc.).
océl, oceli, s.m.	|j Din	fr. ocelle,	lat. ocellus
„ochişor44 II (Zool.)	Ochi	elementar	constituit
dintr-o retină simplă, uneori şi cristalin, caracteristic viermilor şi artropodelor.
oceldt, oceloţi, s.m. || Din fr. ocelot (cuv. din aztecă) II Mamifer carnivor din familia fetidelor, răspîndit în America Centrală, Brazilia, Mexic, Texas. Are corpul puternic (lung de 1,4 m) şi capul masiv. Trăieşte în păduri neumblate şi prin locuri mlăştinoase.
ocheâdă, ocheade, s.f. |] Din ochi2 (după fr. oeillade) || Privire semnificativă aruncată cuiva pe furiş; semn făcut cu ochiul.
ochean, ocheane, s.n. || Cf. it. occhiale || Nume dat diferitelor instrumente optice portative care măresc unghiul sub care se văd obiectele depărtate, permiţînd o mai bună distingere a detaliilor.
ocheână, ockene, ş.f. || Din ochi1 |] (Iht.) Ba-buşcă.
ochelâri s.m. pl. || Din ochi1 (după lat. ocu-laris) H Dispozitiv optic format dintr-o* pereche de lentile fixate într-o ramă, care se pune la ochi cu scopul de a corecta un defect de vedere, de a apăra ochii de praf, de o lumină prea puternică etc. • O. de cai — dispozitiv format din două bucăţi de piele prinse de căpăstru în dreptul ochilor cailor pentru a-i împiedica să vadă lateral. O Expr. A avea ochelari de cai, se spune despre persoane mărginite, care văd lucrurile printr-o prismă prea îngustă.
ochelarist, -ă, ochelarişti, -ste, s.m. şi f. || Din ochelari || (Fam.) Persoană care poartă _ ochelari.
ochelâriţă, ochelariţe, s.f. [| Din ochelari || Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunzele dispuse în rozetă, cu flori galbene şi fructe în formă de ochelari. Creşte în regiunile muntoase.
oebi1, (1, 2, 3, 11, 12, 13, 15) ochi, s.m., (4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 14) ochiuri, s.n. || Lat. ocu-lus || 1. S.m. Organ al vederii, existent la toate vertebratele şi la unele nevertebrate. La om (in general la vertebrate) este constituit din cei doi globi sticloşi, aşezaţi în chip simetric în partea din faţă a capului; globul împreună cu orbita, pleoapele şi genele; irisul colorat al acestui organ. O Văzind cu ochii = repede. Cu ochii închişi = a) fără discernămînt; h) pe dinafară, pe de rost; foarte uşor, fără greutate. O Expr. A fi numai ochi (şi urechi) = a privi foarte atent la ceva. Cit vezi cu ochii = cît cuprinzi cu privirea, pînă foarte, departe. A vedea
701
OCNA
cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A iubi pe cineva ca lumina ochilor — a iubi foarte mult pe cineva. A i se scurge cuiva ochii după cineva = a se uita cu mult drag la cineva, a-i plăcea foarte tare cineva. A nu avea ochi să vezi pe cineva — a fi supărat pe cineva; a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor — a fi foarte supărat. A da ochi cu cineva sau a da cu ochii de cineva = a se întîlni cu cineva întîmplător sau pe‘neaşteptate. E cuc ochişi cu sprîncene = e evident, e clar (nu poţi fi înşelat). A-şi da ochii peste cap — a face fasoane, a cocheta. A lua pe cineva (sau ceva) la ochi == a) a ochi (cu o armă) pe cineva (sau ceva); b) a suspecta pe cineva. A pune ochii pe cineva (sau pe ceva) = a-i plăcea cineva (sau ceva) şi a-1 urmări ca să-l cîştige, să-l atragă. între patru ochi — fără martori, în intimitate. Plin ochi — foarte plin. Cu un ochi la făină şi cu altul la slănină, se spune: a) despre cel care se uită cruciş; b) despre cel care rîvneşte la două lucruri deodată. 2. S.m. Facultatea de a vedea, simţul văzului; vedere; privire, uitătură. O Cu ochii pierduţi — privind în gol; în extaz. Sub ochii noştri — a) sub privirea noastră; b)* acum, în prezent. în ochii cuiva = după părerea sau după aprecierea cuiva. De (sau pentru) ochii lumii — de formă, pentru a salva aparenţele. O Expr. A privi cu ochi de piatră — a privi nepăsător, rece. A sorbi pe cineva din ochi — a privi cu drag la cineva. • (Fig.) Putere de pătrundere, discern ămînt; judecată, raţiune. 8. S.m. (La pl.) Obraz, faţă. 4. S.n. Fiecare dintre spaţiile libere ale unei ferestre, în care se pune geamul; bucată de sticlă care închide un astfel de spaţiu. 5. S.n. Vîrtej de apă; porţiune circulară de loc acoperită cu apă, zăpadă etc. .6. S.n. Pată de lumină, punct strălucitor. • Pată rotundă de grăsime pe suprafaţa unui lichid. 7. S.n.. Gaură făcută în gheaţa unui rîu sau a unei bălţi; copcă. 8. S.n. Buclă formată prin îndoirea unei sfori; fiecare dintre golurile aflate între firele unei ) împletituri, ale unei ţesături, plase etc.; verigă de lanţ. 9. S.n. Orificiu în plita unei maşini de gătit, pe care se aşază vasele la foc. 10. S.n. (La pl.) Mîncare făcută din ouă prăjite sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenuşul să rămînă întreg. 11. S.m. Mugur. 12. S.m. Pata colorată de pe penele de la coada păunului. 13. S.m. Fiecare dintre punctele colorate de pe zaruri, cărţi de joc etc. 14. S.n. O. de pisică — disc de sticlă care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui, fiind folosit ca semnalizator. O. magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care arată, la aparatele de radio, în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită. 15. S.m. Ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor . specii de plante din familia compozitelor, cu inflorescenţe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pasăre insectivoră de culoare brun-ru-ginie cu corpul rotund şi coada îndreptată în sus; (Bot.) ochiul-lupului = a) plantă erbacee, înaltă pînă la 50 cm, cu flori albastre mici, dispuse în raceme; b) plantă erbacee, îpaltă pînă la
40 cm, cu frunze liniare şi cu fiori dispuse în spice; ochii-păsăruicii = plantă erbacee înaltă de 20—30 cm, cu frunze lanceolate şi flori albastre, rar albe sau roşii; ochiul-şarpelui = a) mică plantă erbacee alpină, cu frunze păroase dispuse în rozetă, cu flori albastre, rar albe, frumos mirositoare; b) mică plantă din regiunile de cîmpie şi de deal, cu frunze păroase şi flori mici albastre--închis; ochii-şoricelului = mică plantă erbacee din regiunile montane şi alpine, cu tulpini roşie-tiie, frunze dispuse în rozetă şi flori albe, rareori liliachii; (zool). ochiul-păunului = fluture nocturn cu anvergura aripilor de c. 14 cm, cu cîte o pată în formă de ochi pe fiecare aripă.
ochi3, ochesc, vb. IV. |i Din ochi1 || 1. In-tranz. A aduce ţeava unei arme în poziţia potrivită pentru trimiterea proiectilului la ţintă. • Tranz. A ţinti pe cineva sau ceva cu o armă; a nimeri, a lovi o ţintă. 2. Tranz. A distinge pe cineva sau ceva cu privirea; a fixa cu privirea pe cineva (dintr-un grup). • A remarca, a observa un obiect (dintre mai multe), pentru a şi-l însuşi. • A cerceta insistent cu privirea pe cineva sau ceva.
ochids, -oâsă, ochioşi, -oase, adj. Jj Din ochi1^] Cu ochi mari. Era frumoasă, voinică şi ochioasă (Garagiale).
ochire, ochiri, s.f. Acţiunea de a ochi2; cercetare rapidă, sumară. • (Milit.) Aducerea ţevii unei guri de foc în poziţia care să permită trimiterea proiectilului la ţintă.
ochişdr, ochişori, s.m. 1. Diminutiv al lui ochi1. 2. (Bot.) Scînteiuţă.
ochitdr, ochitori, s.m. U Din ochi2 || Militar care execută ochirea la armele de artilerie. • Persoană care ocheşte cu arma; ţin tas.
dcină, ocini, s.f. j] Din sl. otîcina \\ (înv.) Bucată de pămînt moştenită; moşie; moştenire.
ocîrmui, ocîrmuiesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. okrumiti |] (înv.) A cîrmui, a conduce; a guverna.
ocîrmuire, ocirmuiri, s.f. (înv.) Acţiunea de a ocîrmui; cîrmuire, guvernare. • Organ de conducere, de guvernare.
ocîrmiiitor, -oare, ocîrmuitori, -oare, adj., s.m. şi f. || Din ocîrmui || (Persoană) care conduce un stat, o instituţie; cîrmuitor.
oclusivă, oclusive, adj. [I Din fr. occlusive|| Consoană o. (şi substantivat, f.) = consoana care se articulează printr-o închidere a canalu-lui fonator, urmată de o explozie; consoană explozivă. || Şi: ocluzivă adj.
ocluzie, ocluzii, s.f. |j Din fr. occlusion || închidere, astupare a unui canal, a unui tub, a unei conducte etc. • (Med.) Obstrucţie (1). Q
0. intestinală — obstrucţie a intestinului subţire, manifestată prin colici, vărsături, stare gravă de şoc etc. • (Lingv.) închiderea canalului fonator (prin apropierea buzelor, a^ limbii de palat etc.). || Şi: ocluziune s.f.
ocluziune s.f. v. ocluzie, ocluzivă adj. v. oclusivă. ocnaş, ocnaşi, s.m. J| Din ocna |) (în trecut) Persoană condamnată la muncă silnică în ocnă. dcnă, ocne, s.f. || Din sl. okno „fereastră44 ||
1. Mină de sare. O Expr. (Adverbial) Sărat
OCN1RE
702
ocnă=> foarte sărat, prea sărat. 2. (înv.) Mină în care erau deţinuţi cei condamnaţi la muncă silnică; p. ext. închisoare, temniţă; pedeapsă executată într-o astfel de închisoare.
©enire, ocniri, s.f. |J De la ocnă f] Producere a unor cavităţi relativ mari, în j urul găurii de sondă, în timpul forajului, datorită dizolvării sau dărîmării rocilor din jurul sondei (ceea ce poate provoca turtirea sau spargerea coloanelor).
dcniţă, ocniţe, s.f. (Pop.) 1. Diminutiv aLlui ocnă. 2. Cotlon, firidă în perete sau sub cuptorul vetrei ţărăneşti, în care se păstrează diferite obiecte.
©col, (1) ocoluri, (2, 3, 4, 5) ocoale, s.n. || Din bg., rus. okol |] 1. Mişcare în jurul unui punct fix sau de jur împrejurul unui loc; deplasare care nu urmează calea dreaptă; înconjur. O Expr. A da cuiva (sau la ceva) ocol = a ocoli pe cineva sau ceva, a merge de jur-împrej ur. • (Fig.) Digresiune. O Fără ocol = direct, fără ezitări sau menajamente. 2. (înv.) Linie care delimitează un spaţiu; p. ext. spaţiul delimitat; cuprins. • Perimetru, circumferinţă. 3. Loc îngrădit lîngă casă sau în cîmp, unde.se ţin vitele, oile etc. 4. (în sec. 18, în Moldova) Sub-împărţire a ţinutului; plasă. 5. O. silvic = unitate administrativă silvică, organizată pe brigăzi şi cantoane.
ocoli, ocolesc, vb. IV. Tranz. ]| Din ocol |j 1. A face un ocol; a merge de jur-împrejur, a înconjura. • (Fig.) A spune ceva indirect; a lăsa ceva deoparte^în mod intenţionat. O Pe ocolite — indirect. 2. A evita să atingi, să loveşti pe cineva sau ceva, să treci pe undeva sau să întîl-neşti pe cineva. 3. (înv. şi pop.) A împrejmui un loc cu gard; a îngrădi.
ocolire, ocoliri, s.f. Acţiunea de a ocoli; mers cu înconjur.
ocoliş, ocolişuri, s.n. |] Din ocol II Ocol, înconjur. O Fără ocolişuri = direct, pe faţă.
ocolit, -ă, ocoliţi, -te, adj. Care face ocoluri, care înconjură. • (Fig.) Care este spus sau făcut cu ocoluri, indirect. O Expr. Pe căi ocolite = prin mijloace indirecte, ilegale; prin subterfugii.
ocroti, ocrotesc, vb. IV. Tranz. || Din si. okrotiti „a îmblînzi“ || A lua sub paza, sub protecţia sa; a apăra, a proteja; a ajuta, a sprijini.
ocrotire s.f. Acţiunea de a ocroti. O Ocrotirea naturii — acţiune organizată de stat în scopul utilizării raţionale, al conservării şi al reproducerii resurselor naturale.
ocrotitor, -oâre, ocrotitori, -oare, adj. || Din ocroti fi (Adesea substantivat) Care ocroteşte, care apără, protejează; protector.
deru s.n. || Din fr. ocre |j 1. Argilă de culoare galbenă, roşie sau brună, folosită ca pigment în pictură. • Vopsea preparată din această argilă.
2.	Culoare galbenă-brună.
octaédric, -ă, octaedrici, -ce, adj. || Din fr; octaédrique [| Care are formă de octaedru.
octaedru, octaedre, s.n. || Din fr. octaèdre; lat. octo „opt“ gr. hedra „bază“ || Poliedru cu opt feţe.
©ctăn, octani, s.m. JJ Din fr. octane, germ. Oktan |l Hidrocarbură din seria parafinelor, care se prezintă în mai multe forme izomere.
octânie, «ă, octanici, -ce, adj. || Din octan || Cifră octanică = parametru care caracterizează rezistenţa la detonaţie a benzinelor.
octant, octante, s.n. )| Din fr. octant U A opta parte dintr-un cerc, egală cu 45 de grade.
octavă, octave, s.f. || Din fr. octave, it. ottava; lat. octava „a opta“ || (Muz.) Interval dintre două sunete ale gamei ia distanţă de opt trepte.
• (Telec.) Interval dintre oscilaţia electromagnetică de o anumită frecvenţă şi oscilaţia de frecvenţă dublă.
octet, odele, s.n. li Din germ. Oktett, fr. octet 0 Ansamblu format din opt interpreţi care execută împreună o bucată muzicală; lucrare muzicală scrisă pentru acest ansamblu.
octo- Jj Din gr. okto, lat. octo „opt“ || Element de compunere cu sensul „opt“, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
octodă, octode, s.f. || Din fr. octode j| Tub electronic eu opt electrozi (un anod, un catod şi şase grile), folosit ca schimbător de frecvenţă în radioreceptoare.
octogenar, -ă, octogenari, -e, s.m. şi f. || Din fr. octogénaire || Persoană care a atins vîrsta de optzeci de ani.
octogon, octogoane, s.n. |) Din fr. octogone || Poligon cu opt laturi.
octogonal, -ă, octogonali, -e, adj. jj Din fr. octogonal || (Despre poligoane) Care are opt laturi.
octoih, oetoihuri, s.n. || Din sl. oktoihu || Carte de cult ortodox, în care sînt cuprinse cln-tările din fiecare zi a săptămînii.
octombrie s.m. invar. || Din sl. oktombru f| A zecea lună a anului; are treizeci ÿ una de zile; (pop.) brumărel. || Şi: octomvrie s.m. octomvrie s.m. v. octombrie, octopod, octopode, s.n. |J Din fr. octopode; octo- -j- gr. pous, podos „picior“ || (La pl.) Ordin de moluşte cefalopode cu opt tentacule cu ventuze; (şi la sg.) animal din acest ordin (ex. caracatiţa).
oculâr, -ă, oculari, -e, adj., s.n. || Din fr. oculaire || 1. Adj. Care se referă la ochi; al ochiu- ‘ lui. O Martor o. = persoană care a văzut cum s-a petrecut un fapt. 2. S.n. Lentilă sau grup de lentile dintr-un instrument optic, prin care se priveşte imaginea produsă de un obiectiv.
oculist, -ă, oculişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. oculiste || Oftalmolog.
ocult, -ă, oculţi, -te, adj. )| Din fr. occulte, lat. occultus || 1. Care .aparţine ocultismului, privitor la ocultism. • Ştiinţe oculte = pseudo-ştiinţe care au ca obiect pretinse fenomene tainice, supranaturale, inaccesibile cunoaşterii obişnuite (ex. magia, spiritismul). 2. Ascuns, tainic, misterios.
ocultism s.n. II Din fr. occultisme || Ansamblu de concepţii şi practici oculte; studiul şi practica ştiinţelor oculte.
ocupă, ocup, vb. I. || Din lat. occupare, fr. occuper'J| 1. Tranz. A lua în stăpînire cu forţa armată o ţară, un oraş etc. 2. Tranz. A lua (tem-
703
О DOS
porar) în stăpînire, în folosinţă un imobil, un spaţiu locativ. 8. Tranz. A lua în primire, a deţine un post. 4. Tranz. A se întinde pe o suprafaţă. • A reţine, a rezerva un loc în tren, lâ teatru etc. 5. Refl. A lucra sau a studia ceva; a se îndeletnici cu ceva. 6. Refl. A se interesa, a se îngriji de cineva sau de xeva.
ocupant, -ă, ocupanţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. occupant II1. Stat (armată) care ia în stăpînire un teritoriu, un oraş străin etc. 2. Persoană care ocupă ceva (un loc, un scaun).
‘ocupat, -ă, ocupaţi, -te, adj. 1. Cucerit, stă-pînit (de o armată străină). 2. Stăpînit, deţinut (temporar) de cineva. 3. (Despre persoane) Care are mult de lucru; preocupat, absorbit.
ocupaţie, ocupaţii, s.f. j] Din fr. occupalion, lat. occupatio, -onis || 1. Activitate desfăşurată de o persoană într-una dintre ramurile muncii sociale şi care îi asigură sursa principală de venit; post. • îndeletnicire, preocupare. 2. Luare vremelnică în stăpînire, de către forţele armate ale unui stat, a unei părţi sau a totalităţii teritoriului unui alt stat; cucerire.
ocurent, -ă, ocurenţi, -te, adj. || Din fr. occur-rent || 1. (înv.) Care se întîmplă, care survine la un moment dat. 2. (Despre unităţi lingvistice) Care se întîlneşte într-un text.
ocurenţă, ocurenţe, s.f. И Din fr. occurrence И
1.	(Rar) împrejurare, circumstanţă, conjunctură. 2. Prezenţă a unei unităţi lingvistice într-un text.
odagâci s.m. || Din tc. odagacx Ц1. Numele a doi arbuşti exotici a căror scoarţă răspîndeşte (prin ardere) un miros plăcut. • Substanţă aromatică, parfum extras din această scoarţă. 2. Plantă erbacee cu flori trandafirii ale cărei rădăcini se folosesc pentru scoaterea petelor de pe haine; săpunariţă. || Şi: odogâci s.m.
odaie, odăi, s.f. || Din tc. oda, bg. odaja f|
1.	(Pop.) Cameră, încăpere. 2. (înv. şi reg.) Aşezare gospodărească în afara satului. 3. Adăpost (provizoriu), colibă, la cîmp, la păşune, la pădure etc.
odaliscă, odalisce, s.f. || Din fr. odalisque || Sclavă în serviciul haremului unui sultan; cadînă.
odată adv., adj. invar. j| O3 + dată || 1. Adv. într-un timp nedeterminat, cîndva; odinioară, mai demult. O Odată şi odată = într-o bună zi, cîndva. 2. Adv. în sfîrşit, în cele din urmă. 3. Adv. (Pop.) îndată, imediat; deodată, brusc.
4.	Adv. O dată cu... = în acelaşi timp cu... O dată ce = deoarece, devreme ce... 5. Adj. invar, în toată puterea cuvîntului, întreg, integru. Noi sîntem odată băieţi şi се-am vorbit... vorbit r amine (Creangă).
6dă, ode, s.f. || Din fr. ode, lat. oda, gr. ode „cîntec44 |j 1. Specie a poeziei lirice, apărută în Grecia antică, în care se face elogiul unor persoane, unor fapte eroice etc. 2. Compoziţie muzicală cu caracter eroic, solemn.
odăiţă, odăiţe, s.f. Diminutiv al lui odaie; cămăruţă.
odăjdii s.f. pl. И Din sl. odezda |) Veşminte bisericeşti pe care le îmbracă preoţii la oficierea slujbei religioase sau în împrejurări solemne.
odgdn, odgoane, s.n. Funie groasă şi hingă, îmbibată de obicei cu gudron şi folosită In marină, în transporturi etc.; parîmă.
odicolon s.n. II Din fr. eau de Cologne || (Pop.) Apă de colonie.
odihnă, (4) odihne, s.f. || Din odihni || 1* în-trerupere temporară a activităţii, în scopul refacerii energiei, a forţelor; stare sau timp de repaus; pauză. O Fără odihnă — (care este) în continuă mişcare, neastîmpărat; mereu, neîncetat. 2. Somn2. 3. Calm desăvîrşit, pace, linişte sufletească. O Odihna de veci (sau veşnică) = moarte. 4. Palier (2). || Şi: (pop.) hodină s.f.
odihni, odihnesc, vb. IV. Refl. || Din bg. otdihna i] 1. A întrerupe temporar o activitate pentru a-şi recîştiga energia; a se afla în repaus.
2.	A se reface prin somn; a dormi. 3. A zăcea în mormînt, a fi mort. (Intranz.) Vesela artistă Odihneşte-acuma singură-n mormînt (Alecsandri). II Si : (pop.) hodini vb. IV.
odihnit, -ă, odihniţi, -te, adj. Care şi-a recîş-tigat energia, şi-a refăcut puterile (prin somn sau prin întreruperea temporară a activităţii).
odihnitdr* -oare, odihnitori, -oare, adj. U Din odihni H Care reface energia, puterile ; reconfortant; care linişteşte, calmează.
odinioară adv. || O3 + dinioară, înv., „eînd-va“ |J Pe vremuri, înainte vreme, cîndva, odată.
odids, -oâsă, odioşi, -oase, adj. || Din fr. odieux, lat. odiosus j| Care provoacă ură, indignare; detestabil, respingător.
odisée s.f. II Din fr. odyssée; gr. Odysseia || Călătorie lungă şi plină de aventuri; şir de întîmplări neprevăzute. Ne spune pe scurt odiseea lui şi a familiei lui (Galaction). odogâci s.m. v. odagaci. odoleân, odoleni, s.m. |1 Din ucr. odoljan || Nume dat mai multor specii de plante erbacee cu tulpina înaltă şi cu flori trandafirii sau albe. Rizomul şi rădăcinile uneia dintre ele (valeriana) servesc la prepararea unor produse farmaceutice.
odontologie s.f. || Din fr. odontologie ; gr. odous, odontos „dinte44 + logos „studiu44 |J Parte a stomatologiei care se ocupă cu studiul dinţilor.
od<5r,(l) odoare, s.n. |j Din ser. odor „pradă44 }|
1.	Obiect de mare preţ, giuvaer. • (La pl.) Veşminte scumpe şi alte obiecte preţioase folosite la serviciile religioase. 2. (Fig.) Nume dat fiinţei iubite, în special copiilor.
odorânt, -ă, odoranţi, -te, adj. || Din fr. odorant || Care răspîndeşte un miros plăcut; parfumat.
odorizâ, odorizez, vb. I. Tranz. || Din odorizant || A face ca un gaz combustibil să exale un miros (în scopul detectării scurgerilor accidentale de gaze din conducte).
odorizant, odorizanţi, s.m. ]| Din fr. odori-sant H Compus chimic cu miros puternic, folosit pentru a da miros gazelor combustibile (în scopul detectării scurgerilor accidentale de gaze <lin conducte).
odds s.m. H Din magh. vadôsz |] Plantă anuală din familia gramineelor, asemănătoare cu ovăzul. Creşte prin culturi ca buruiană.
ODRASLA
704
odrâslă, odrasle, s.f. |] Din^sl. otraslu || 1. Copil, descendent, urmaş, • (La animale) Pui, prăsilă. 2. (Pop.) Ramură tînără, mlădiţă.
odrăsli, odrâslesc, vb. IV. Intranz. |] Din odraslă |j 1. A da mlădiţe. 2. A se ivi; a se naşte, a creşte.
oenologie s.f. v. cnologie. oersted [Pr.: orşted], oerstezi, s.m. || Din fr. oersted, de la numele fizicianului danez Oersted || Unitate de măsură a intensităţii cîmpului magnetic.
of, (1) interj., (2) of uri, s.n. || Format pe baza unui sunet reflex || 1. Interj.. Exclamaţie care exprimă durere, mîhnire, regret, necaz, ciudă, dorinţă, rugăminte etc. 2. S.n. Tristeţe, mîhnire, amărăciune. || Si* oh interj.
ofensă, ofensez, vb. I. Tranz. || Din fr. offen-ser || A aduce cuiva o ofensă, a insulta, a jigni.
• Refl. (Fam.) A se supăra, a se simţi jignit. - ofensat, -ă, ofensaţi, .-te, adj. Care a suferit o ofensă; insultat, jignit; supărat.
ofensă, ofense, s.f. || Din fr. offense || Cuvînt sau faptă care jigneşte; insultă, jignire.
ofensiv, -ă, ofensivi, -e, adj. || Din fr. offensif, germ. offensiv II Care atacă sau cu care se atacă; care are caracter de ofensivă. • Agresiv.
ofensivă, ofensive, s.f. || Din fr. offensive, germ. Offensive |J 1. (Milit.) Formă principală de luptă constînd în declanşarea unor atacuri de mare amploare. • (Sport) Atac susţinut al unei echipe împotriva echipei adverse. 2. (Fig.) Acţiune susţinută pentru a înfrînge o dificultate, pentru a înfăptui un obiectiv important.
oferi, ofer, vb. IV. Tranz. |] Din lat. offerre, it. of ferire, fr. offrir II 1. A propune cuiva să primească un lucru (în dar); a pune la dispoziţie. • Refl. A se pune la dispoziţia cuiva (pentru a-i face un serviciu). 2. A propune (un lucru, o marfă) spre cumpărare; a propune un preţ pentru o marfă. 3. (Fig.) A înfăţişa, a arăta, a prezenta, a etala ceva.
ofertă, ofertez, vb. I. Intranz || Din ofertă || (Rar) A face o ofertă (1). Trebuie neapărat să ofertezi la licitaţie şi să intri în posesia averii (Călinescu).
oîertănt, -ă, ofertanţi, -te, s.m. şi f. || Din oferta || Persoană care face o ofertă (1).
ofertă, oferte, s.f. }| Din it. offerta, germ. Offerte |11. Propunere făcută pentru vînzarea-cumpărarea unor mărfuri, pentru prestarea unor servicii etc.; document prin care se face o astfel de propunere. 2. Categorie economică exprimînd relaţiile ce se formează pe piaţă prin prezenţa bunurilor materiale şi a serviciilor destinate schimbului prin vînzare-cumpărare.
3.	Totalitatea mărfurilor oferite la un moment dat pe piaţă.
oficia, oficiez, vb. I. Tranz. [] Din fr. officier ||
1.	A celebra o slujbă religioasă. 2• A săvîrşi cu solemnitate un act public sau privat (în special o căsătorie).
oficiâl, -ă, oficiali, -e, adj. J| Din lat. offi-cialis, fr. officiei li 1. Care emană de la o autoritate; care reprezintă o autoritate, un stat, un guvern, care este stabilit prin lege. O Buletin
o.	= periodic în care se publică acte normative.
• Care este propriu actelor guvernamentale, documentelor administraţiei de stat. 2. Care are caracter legal, care se conformează regulilor, legilor. 3. (Fig.) De o politeţe rece; formal, stereotip*; solemn.
oficialitate, oficialităţi, s.f. [J ‘Din fr. officia-lite || (Mai ales la pl.) Reprezentanţii oficiali ai autorităţii dintr-o ţară, dintr-un oraş; (la sg.) persoană oficială. • Caracter oficial, ţinută, atitudine oficială.
oficializa, oficializez, vb. I. Tranz. || Din fr. officialiser || A da sau a face să aibă, să dobîn-dească un caracter oficial.
oficiant, -ă, oficianţi, -te, adj., s.m. şi f. || Din fr. officiam || 1. Adj. Care oficiază (slujba religioasă). (Substantivat, m.) Oficianţii calcă rar, cu privirea stinsă (Ralea). 2« S.m. şi f. (înv.) (Grad de) funcţionar în unele instituţii de stat; spec. funcţionar la poştă.
oficină, oficine, s.f. || Din lat. officina, fr. offidne j] (Livr.) 1. Laborator farmaceutic. 2. (Fig.) Loc sau mediu social în care se urzesc intrigi.
oficids, -oâsă, oficioşi, -oase, adj., s.n. || Din lat. officiosus, fr. officieux || (Publicaţie) care reflectă, reprezintă, susţine punctul de vedere al unui guvern, al unui partid, al unei grupări, fără a avea un caracter oficial.
oficiu, oficii, s.n. II Din lat. officium, germ. Offizium, fr. office || 1. Denumire dată anumitor servicii ale unor întreprinderi sau instituţii (ex. oficiu juridic); local, birou unde se află un astfel de serviciu. 2. îndatorire, funcţie. O Din oficiu — în virtutea unei dispoziţii date de o autoritate. 3. (La pl.) Ajutor, serviciu. O Bune oficii — intervenţie a unui stat pentru determinarea altor state, aflate în litigiu, la rezolvarea pe cale paşnică, prin tratative, a diferendului dintre ele.
oîioleid, oficleide, s.n. || Din fr. ophicleide; gr. ophis „şarpe" + hleis, kleidos „cheie" |) Instrument muzical de suflat din alamă, care are în orchestră rolul de bas.
oîidiân, ofidieni, s.m. || Din fr. ophidien; gr. ophis „şarpe" || (La pl.) Ordin de reptile care cuprinde şerpii;' (şi la sg.) reptilă care face parte din acest ordin.
ofili, ofilesc, vb. IV. Refl. || Din rus. ohilef „a slăbi, a se pipernici" || 1. (Despre plante) A se veşteji, a se îngălbeni. 2. (Despre persoane) A-şi pierde frăgezimea feţei, vigoarea, puterea.
ofilire s.f. Faptul de a se ofili; îngălbenire, veştejire. • Slăbire a puterilor, vlăguire.
ofilit, -ă, ofiliţi, -te, adj. 1. Veştejit. Purta la pălărie o ramură ofilită de liliac (Caragiale).
2.	Palid, tras la faţă; lipsit de vigoare.
oîiolit, ofiolite, s.n. |J Din fr. ophiolite; gr. ophis „şarpe" + lithos „piatră" |J Grupă de roci eruptive formate în zonele mobile de geosinclinal şi de care sînt adesea legate zăcăminte de crom, platină, fier, nichel, cupru etc.
ofit s.n. || Din fr. ophite, germ. Ophit II Varietate de marmură de culoare verde cu vinişoare galbene.
ofiţer, ofiţeri, s.m. || Din pol., rus. oficer, fr. of fie ier, lat. officialis (< officium „funcţie") IJ 1
705
OGOï
Nume generic pentru gradele militare de la sublocotenent pînă la general; persoană care poartă unul dintre aceste grade. 2. O. al stării civile = persoană însărcinată cu efectuarea actelor de stare civilă (ex. a căsătoriilor). 8. (Ieşit din uz) Grad oferit purtătorilor anumitor decoraţii.
ofiţeresc, -eâscă, ofiţereşti, adj. f] Din ofiţer || Car© aparţine ofiţerilor, privitor la ofiţeri, de ofiţer.
©îifereşte adv. || Din ofiţer |] Ca ofiţerii, în felul ofiţerilor. Era. îmbrăcată ofiţeraş te (Gazimir).
oîiţerane s.f. [| Din ofiţer H Număr mare de ofiţeri, corpul ofiţerilor.
» ©fiund, ofiuride, s.n. || Din fr. ophiuride JJ (La pi.) Clasă de echinoderme cu corpul în formă de disc, cu cinci braţe subţiri; (şi la sg.) animal din această clasă, jj Şi: ofiuridă s.f. ofiuridă s.f. v. ofiurid*
ofrandă, ofrande, s.f. |] Din fr. offrande Ii 1* Jertfă adusă unei divinităţi; dar făcut bisericii-
2.	(Fig. ) Dar făcut unei*persoane în semn de devotament, de recunoştinţă; omagiu, o (Fig.) Contribuţie la o operă de binefacere.
dfeaid, ofsaiduri, s.n. ]j Din engl. off-side U în unele jocuri de echipă) Situaţie (penalizată de arbitru) în care un jucător căruia i se trimite mingea se găseşte între linia ultimului jucător advers şi poartă.
oîset s.n. jl Din fr., engl. offset II (Tipogr.) Procedeu de imprimare cu clişee metalice, Ia care reproducerea nu se face direct de5 pe aceste clişee, ci de pe un cilindru rotativ de cauciuc, pe care se imprimă imaginea çle pe clişeul metalic.
oft, ofturi, s.n. i| Onomatopeic || (înv. şi reg.) Oftat, suspin; p. ext. amărăciunp, regret, mâhnire, durere.
oftă, oftez, vb. I. Intranz. || Din oft || A scoate un oftat (în semn de dor, de supărare, de regret); a suspina.
©îtalmfe s.f. 11 Din fr. ophtalmie; gr. ophthal-mos „ochi“ jl Denumire generică pentru unele inflamaţii oculare grave (fie a unor membrane, fie a globului ocular în totalitate).
oftalmolog, oftalmologi, s.m. || Din fr. ophtalmologue ]! Medic specializat în oftalmologie; oculist.	,
oftalmologie, -ă, oftalmologiei, -ce, adj. \\ Din fr. ophtalmologique |J Care se referă la oftalmologie.
oftalmologie s.f. || Din fr. ophtalmologie ; gr. ophthalmos „ochi“ -f logos „studiu44 1] Ramură a medicinii care se ocupă cn fiziologia şi patologia ochiului.
oftaimomeiru, oftalmometre, s.n. II Din fr. ophtalmomètre || 1. Instrument utilizat pentru măsurarea razelor de curbură a corneli (în special pentru determinarea s&tigmatismului). 2. Instrument pentru determinarea distantei vederii distincte.
oftaîmoscop, oflalmoscoape, s.n. || Din fr. ophtalmoscope || Instrument cu ajutorul căruia se examinează interiorul globului ocular.
oftare, oftări, s.f. Faptul de a ofta; oftat, suspin. (Fig.) Toamna... îşi sună muzica ei de oftări, pe drumuri, prin grădini (Baco via).
oftat, oftaturi, s.n. Respiraţie profundă, pj*e- > lungă, însoţită în expiraţie de un zgomot caracteristic, şi care este pricinuită 'de o durere morală sau fizică. Vine oftatul lui greu din fundul inimii (Stancu).
oftică, oftic, vb. I. || Din oftică |j 1. Refl. (Pop.) A se îmbolnăvi de tuberculoză. 2. Tranz. (Fig.) A necăji pe cineva, a-i face cuiva zile amare. Ochii tăi m-au înşelat..., Buzele m-au ofticat (Pop.).
oftică s.f. ]| Din ngr. ohtikas Jj (Pop.) Tuberculoză pulmonară.
ofticos, -oâsă,,ofticoşi, -oase, adj.JJ Din oftică || (Pop., adesea substantivat) I. Tuberculos.* 2. (Fig.) Slab, prăpădit. 3. (Fam.) Supărăcios.
ofuscâ, ofuschez, vb. I. Refl. jj Din fr. offus-quer, it. offuscare || (Fam.) A se simţi jignit, a se supăra, a se ofensa.
ofuscat, -ă, ofuscaţi, -ie, adj. (Fam.) Jignit, ofensat, supărat.
ogar, ogari, s.m. || Din magh. agăr |j Cîine de vînătoare cu botul lung, cu corpul înalt şi zvelt, iute la fugă. O Expr. Nici cîine, nici ogar, se zice despre cel care nu aparţine în mod clar nici unei categorii, oare nu are o situaţie socială clară. Slab. ca un ogar = foarte slab.
' ojşâş s.n. v. făgaş, ogeac s.n. v. hogeag.
ogheâl, oghealuri, s.n. ]| Din sl. odejalo Jj (Reg.) Cuvertură, plapumă.
ogival, -ă, ogivali, -e, adj. [} Din fr. ogival || De forma unei ogive.
ogivă, ogive, s.f. || Din fr. ogive || 1. Element arhitectural şi de construcţie caracteristic stilului gotic, format din intersecţia a două arcuri dispuse diagbnal şi constituind osatîira unei bolţi. 2. Partea anterioară, în formă de trunchi de con, a proiectilelor de artilerie, a rachetelor, a bombelor.
ogţrji, ogîrjesc, vb. IV. Refl. I| Cf. bg. grca% (Reg.) A slăbi foarte tare.
ogîrjit, -ă, ogîrjiţi, -te, adj. (Reg.) Slab, pipernicit, sfrijit.
oglindă, oglinzi, s.f. I! Din oglindi || 1. Obiect de sticlă, de metal etc., cu una dintre feţe neteda şi lucioasă, avînd proprietatea de a reflecta razele de lumină şi de a forma prin reflexie imaginile obiectelor* din faţa sa. 2. (Fig.) Imagine.
3.	Suprafaţă netedă şi lucioasă (în special a unei ape). Apăruse lunecînd pe oglinda de gheaţă (Cezar Petrescu).
oglindi, oglindesc, vb. IV. Jj Din sl. oglendati||,
1.	Refl. A se reflecta pe o suprafaţă lucioasă sau într-o oglindă; a se privi în oglindă. 2. Refl. (Fig.; despre stări*, fenomene, acţiuni e|c.) A se răsfrînge în...ja-şi găsi ecoul în...; a se reflecta. 8. Tranz. (PTg.) A înfăţişa, a reprezenta.
oglindire, oglindiri, s.f. Faptul de a (se) oglindi; reflectare.	*
ogoi, ogoiesc, vb. IV. Tranz. şi refl, || Cf. sl. goi, „pace, înţelegere44 || (Pop.) A (se) potoli, a (se) domoli, a (se) calma.
45 — Dicţionar general al limbii române
GGOIRE
706
ogoirc, ogoiri, s.f. Faptul de a (se) ogoi; liniştire, potolire, -calmare.
og6r, ogoare,. s.n. || Din bg., ser. ugar Jj 1. Teren arat în vederea cultivării plantelor agricole. 2. Teren arabil lăsat nelucrat timp de un an, pentru a deveni mai fertil în anii următori. O O. negru — teren lucrat {arat, grăpatj dar nesemănat timp de un an, pentru a se reface. ©Prima arătură care se face toamna sau pri-, mavara, cu mult înainte de semănat. 8. Bucată de pămînt cultivată; cîmp semănat cu acelaşi fel de plante (de obicei cereale); lari,
ogorî, ogorâsc, vb. IV. Tranzr H Din ogor ]) A face prima (sau a doua) arătură, în* vederea cultivării terenului.
ogorit s.n. Acţiunea de ci ogun; arat, armură, ogradă., ogrăzi, s.f. || Din sl.* ograda || 1. Curte, bătătură. 2. iReg.) Grădină, livadă..
ogrăjoâră, ogrăjoare, s.f. Diminutiv al lui ogradă.
ogrmji s.m. pl. H Din ser. ogrizine „resturi de mîncare44 li Resturi de fin. cotoare (nemîncate de vite).
■ \ oh interj, v. of.
# oMMj ohabe, s.f. ]| Din . sl. ohaba || (înv.) Moşie (ereditară) inalienabilă, scutită de impozite şi prestaţii.
ohâhnic, -ă, ohabnici, -ce, adj. || Din sl. ohabinu || (înv.) 1. (Despre proprietăţi) Care este inalienabil şi scutit de dări si de prestaţii.
2.	(Despre proprietari) Care stăpîneşte o ohabă.
ohin [Pr.: om], ohmi* s.m, jj Din fr. ohm, de la numele fizicianului german Ohm jj Unitate de măsură a rezistenţei electrice, egală eu rezistenţa unui conductor străbătut de un curent de un amper, cînd la a: ape lei o sale se aplică, o tensiune de un volt.
ohmiUetru [Pr.: ommetru], chmmetre, s.n.
|| Din fr. ohmmetre || Instrument pentru măsurarea rezistenţelor electrice.
oho interj. Jj O2 Jr ho |! Exclamaţie care exprimă surprindere sau neîncredere faţă de cele. spuse de cineva.
oi interj. (Pop.) Ah, vai, of. (în cînteceîe populare, de obicei precedat de „d“) D-oi bădiţa, bădişor ! (Pop.).
oicumena s.f. J| Cuv. gr. }| Denumire generică a suprafeţelor populate de pe uscat, care reprezintă în prezent peste 90% din suprafaţa acestuia. ■
oier, oieri, s.m. || Din oaie |j Crescător sau proprietar de oi; păstor, cioban.
oierit s.n. j| Din oier || Creşterea oilor; păstorit.
oină s.f. Joc sportiv popular între două ‘echipe, una fiind „la bătaie44, iar cealaltă „la prindere44. După ce bate mingea, incerdnd să . o' tftmită cît mai departe,, jucătorul respectiv fuge printre adversari pentrif a ajunge în fundul terenului şi a reveni la punctul de plecare, fără a fi atins cu mingea de către adversari.
oişte, oişti, s.f. jj Din bg. oişte || Bară de lemn fixată-în crucea carului (căruţei, trăsurii ctc.), de-a dreapta şi de-a stingă căreia se înhamă caii (sau se înjugă boii). Q Expr. A % (o) nimeri
(sau a da) (ca Irimia) cu oiştea-n gard == ai spune sau a face o prostie mare. : •	-
, oiţă, oiţe, s.f. 1. Diminutiv al iui oaie. 2* Mică plantă erbacee, otrăvitoare, din familia ranunculaceelor, cu frunze şi cu tulpină păroase^ cu flori mari, albe sau roşcate, djă s.f. Lac de unghii.
ojog, ojoage, s.n. jj Din magh. azsag || (Rog.) Băţ lung, cu o cîrpă sau cu un mănunchi de zdrenţe ori cu pănuşi, udate la un capăt, cu care se curăţă cuptorul de spuză.
ol, oluri, s.n.' || Sg. refăcut din pL oale [) Vas de lut în care se pune de obicei laptele la prins, se păstrează sau se transportă apă etc.
olac, (1) olaci, s.m., (2) olace, s.n: j| Din ic, vhk jj (înv.) 1. S.m. Curier- (călare); sol, ştafetă. © S.n. Serviciu de curieri domneşti. 2»
S.n. Căruţă de poştă, poştalion. O Cal de olac ~ a) cal de poştalion; h) om pus să muncească peste măsură; om hărţuit, muncit.
olâltă adv. ||03 + alaltă || împreună, la un loc. O După olaltă — puiul după altui.
_ olan, olane, s.n. || Din ol |] 1. Ţiglă &e mic-i lin -drică cu care se învelesc acoperişurile caselor.
2.	Tub de argilă arsă din pare se fac canale o.e scurgere a apei, coşuri de fum etc.
olandă s.f*. || Din fr. hollande, it. olanda H Pînză de in, cu ţesătura deasă şi fină, folosită la confecţionarea lenjeriei de pat, de corp etc.
olandez, -ă, olandezi, -e, subst./adj. j| De la n. pr. Oloinda II1. S.m. şi f. Persoană care. face parte din poporul constituit ca naţiune pe teritoriul Olandei. 2. Adj. Care se referă îa Olan fia sau Ia populaţia ei. © (Substantivat, f.) Limba, vorbită de olandezi. 8. S.f. Rasă de vaci creată în Olanda şi crescu tcupentru producţia de lapte.
olandfnă s.f. || Din olandă |j Ţesătură de bumbac care imită olanda.
olar, olari, s.m. |] Din oală |] Meşter care face (şi vinde) oale sau alte obiecte de lut ars.
ol ât, ol aiuri şi olate, s.n. (înv.) X. Provincie, regiune, ţinut; da pl.) împrejurime, parte a locului. 2. Moşie; gospodărie (mare).
olăcâr, olăcari, s.m. || Din olac |J (înv.) Curier, olac (1). © îngrijitor al cailor de poştă. olărit1 s.n. || Din olar || Meşteşugul olarului. olărit2 s.n. |l Cf. oală |j (în exploatările forestiere) Teşirea capătului buştenilor pentru a se uşura scoate‘rea lor din pădure prin tîrlre. oleacă adv. || Din ngr. oligaki |] Puţin, niţel.. oleacée s.f. || Din fr. oléacée; lat. oleum „ulei44 j| (La pl.) Familie de plante lemnoase dicotiledonate, cu frunze opuse, simple sau compuse, cu ITUcte samare, capsule, bace sau drupe, răspîndite în regiunile cu climat căld si temperat; (şi la sg.) plantă din această familie (ex. frasinul, liliacul, măslinul).
oleaginos, -oâsă, oleaginoşi, -oase, adj. || Din fr. oléagineux || (Despre plante şi seminţele lor) Care conţine ulei, *din care se poate extrage ulei.
oleandru s.m. v. leandru, olecăi, olâcăi, vb. IV. Refl. || Din oleo ( = aoleu} Ü .(înv, şi reg.) A se văi ta, a se văicări, a se lin gui.
707
OMAGIU
oleic adj. || Din fr. olêique |\ Acid oleic — acid gras, lichid, care se găseşte în grăsimile naturale şi care se foloseşte ia fabricarea săpunurilor moi, a plastifianţilor etc.
doină, oleine, s.f. || Din fr. oléine H 1. Substanţa lichidă uleioasă, incoloră, răspîndită mai ales în grăsimile vegetale. 2. Denumire pentru acidul oleic tehnic.
oleografie, oleografii, s.f. || Din fr. oUogra-phie; înţoleam „uler4 -f gv. graphe in „a scrie44 j| Cromoii tografie care : reproduce o pictură în ui ei, făcută pe hîrtie imitînd pînza.
oleum s.n. |J Din fr. oleum, lat. oleum „ulei44 H Acid sulfuric concentrat care conţine în soluţie anhidridă sulfurică liberă.
olfactiv, -ă, olfactivi, -e, adj. )| Din fr. olfactif; lat. elfactus „miros44 jj Care se referă la simţul mirosului. O'Mucoasă olfactivă = mucoasă care căptuşeşte cavităţile nazale. Nervi olfactivi = prima pereche de nervi cranieni.
oii gurii, oligarhi, s.m. j| Din oligarhie || Membru al unei oligarhii; partizan al oligarhiei.
oligarhic, -ă, oligarhici, -ce, adj. j| Din fr. oligarchique || Care se referă la oligarhie, propriu oligarhiei.
oligarhie, oligarhii, s.f. ]] Din fr. oligarchie; gr. oligos „puţin44 -f arche „stăpîriire, conducere44 f| Dominaţie politică şi economică a unui grup restrîns de persoane, în societăţile bazate pe clase antagoniste. Q Oligarhie financiară grup restrîns de mari capitalişti care deţin sau controlează ramurile principale ale economiei.
oligoeen s.n. H Din fr. oligocène; gr. oligos, „puţin44 har nos „recent44. || Epoca superioară a ’ paleogenului,. caracterizată prin niimuliti, gasteropode, mamifere etc.
cligofrenîe s.f. Ij Din fr. oligophrénie ; gr. oligos „puţin44 + phren „minte44 ]j Stare patologică caracterizată prin rămînerea în urmă a dezvoltării facultăţilor psihice.
olimpiadă, olimpiade, s.f. || Din fr. olympiade, ngr. olimpiada, de la n. pr. Olympia-, t o naş în Grecia || 1. Intervalul de patru ani dintre două serbări succesive ale jocurilor olimpice clin Grecia antică. 2.” Denumire uzuală dată* jocurilor olimpice.
olimpian, -ă, olimpieni, -e, adj. || Din fr. olympien, de la n. pr. O limp || Care aparţine zeilor clin antichitatea greacă; ; din Oii mp.
© Maiestuos, impunător.
olimpie, -ă, olimpici, -ce, adj. || Din fr. 'olympique || X* Olimpian; (fig.) maiestuos, impunător. 2. Jocuri olimpice = întreceri sportive cu caracter periodic practicate în Grecia antică şi reluata în timpurile noastre sub formă de competiţii internaţionale complexe; olimpiadă.
3.	Care se referă la jocurile olimpice.
olivă, olive, s.f. || Din lat 'oliva, germ. Olive, fr. olive Ü (înv. şi reg.) Măslină.
olivină s.f. Ü Din fr. olivine || Silicat natural de magneziu şi .fier, de culoare verde-măsîinie, cu luciu sticlos gras, component al rocilor eruptive. Este folosit ca materie primă pentru produse refractare.
olmâzL, olmazuri, s.n. || ІЩ\ ucr., rus. almaz || (înv.) Denumire veche dată diamantului de culoare trandafirie.
olog, oloagă, ologi, oloage, adj. 1. (Adesea substantivat) Căruia îi lipseşte un picior sau amîndouă; cu picioarele paralizate. 2. (Despre plante) Care nu ar^cîrcei cu care să se poată agăţa de arac:, fasole oloagă.
ologeălă s.f. ii Din ologi || Faptul de -a deveni olog (1), paralizie a picioarelor.
ologi, ologesc, vb. IV. Tranz., in tranz. şi refl. IJ Din olog }j A face pe cineva să devină sau a deveni olog.
olograf, -ă, olografi, -e, adj. || Din fr. olo-* graphe; gr Jwlos „întreg44 -j- gr ap hem „a scrie44 j{ (Despre testamente) Hcris şi semnat personal de cel care lasă moştenirea; (despre acte, scri-•sori) scris de mina autorului.
oloi, oloinri, s.n. || Din magh. olaj ]| (în-v. şi pop.) Ulei.
oltean, -ă, olteni, -e, s.m., adj. Jj Din Olt || 1. S.m. Persoană (originară) din Oltenia. 2. Adj. Care aparţine Olteniei sau oltenilor, care se referă la Oltenia sau la olteni.
olteancă, oile ace, s.f. || Din oltean j| Femeie (originară) din- Oltenia.
oltenesc, -cască, olteneşti, a$j. j| Din oltean j| Oltean (-*}.
olteneşte adv. || Din oltean j] C# oltenii, în felul oltenilor.	,	І
om, oameni, s.m. || Lat. homo || 1. Fiinţă socială care se caracterizează- prin gîndire, limbaj articulat şi prin .capacitatea de a făuri unelte cu ajutorul cărora transformă realitatea înconjurătoare. O Expr. (A fi) la mintea omului = (a fi) evident, clar. Nu-і nici picior de om — nu-i nimeni. Ca de la om la om = în mod sincer, deschis. Ca oamenii = cum trebuie, cum se cuvine. 2. Persoană care întruneşte calităţi morale deosebite, care se remarcă prin cinste şi corectitudine. O Expr. A fi un om şi jumătate = a fi om cu însuşiri deosebite. A face pe cineva om — a) a asigur# pregătirea, calificarea, cuiva; b) a asigura cuiva o situaţie materială sau socială bună. 3. Persoană care se află în slujba cuiva; persoană de încredere. 4. Persoană de vază, do seamă. 5. O persoană oarecare, cineva. 6. (Determinat de „meu44, „tău44 ete.)
. Bărbat, soţ.
omag, omagi, s.m. jj Din sl. omegă || Numele mai multor specii de plante decorative şi medicinale toxice, din familia#raminculacbelor, cu flori albastre, violacee sau galbene, care cresc prin păduri, în regiunile de munte. Din rizomul acestor plante se extrage un alcaloid, aconitina.
omagia, omagiez, vb. I. Tranz. j| Din omagiu || A aduce cuiva un omagiu (2), a exprima stima, recunoştinţa, respectul faţă de cineva.
omagial, -ă, omagiali, -e, adj. j| Din fr. hommagial |j Care 'are caracter de omagiu; care se face în semn de omagiu.
' omagiu, omagii, s.n. jj Din Jat. homagium, it. omaggio. fr. hommage || 1. (în evul mediu î Jurăinînt de credinţă şi de supunere al unui v-asal către suzeranul său. 2. Manifestare (prin
OMAT
708
cuvinte) a credinţei, respectului, admiraţiei sau recunoştinţei faţă de cineva; prinos, ofrandă.
omăt, omături, s.n. ţj Din ucr. obmeţ „măturare; pospai“ || (Pop.) Zăpadă, nea. Amurgul punea o umbră albăstrie pe neclintitele întinderi de omăt (Sadoveanu). • (Reg.) Nămete, troian.
omătuţe s.f. pl. |J Din %nat [| Numele a două specii de ghiocei, cu flori albe mirositoare, care oresc în lunile februarie — mgi prin păduri, livezi şi fineţe.
ombilic, ombilicuri, s.n. || Din fr. ombilic |] Orificiu abdominal prin care trece cordonul ombilical la făt ; buric.
ombilicâl, -ă, ombilicali, -e, adj.'|| Din fr. ombilical Jj Care se refera ia ombilic. O Cordon o. = formaţie tubulară conţinînd vase sanguine care fac legătura între placenta fetală şi mamă. Prin c.o. are loc nutriţia fătului.
* oméga s.m. invar. Numele ultimei litere a alfabetului grecesc, corespunzînd sunetului „o44.
omenésc, -eâscă, omeneşti, adj. |j Din om |] 1. Care aparţine omului sau genului uman, privitor la om sau la genul uman. 2. (înv. şi pop.) Prietenos, binevoitor; uman: purtare omenească.
omeneşte adv. || Din om ||1. Din punct de vedere omenesc, în mod omenesc. 2. Ca oamenii ; p. ext. cumsecade, cum se cuvine. Să se adune om cu om şi să se înţeleagă omeneşte (Preda).
omeni, omenesc, vb. IV. Tranz. || Din om || (Pop.) A primi pe cineva în mod *ospitalier; a cinsti, a ospăta. M-aţi primit în casă şi m-aţi omenit (Galaction). «Refl. A mînca şi a bea, a se ospăta.
omenie s.f. || Din om || Complex de calităţi alese, izvorîte din înţelegerea condiţiei umane, din necesitatea unui comportament binevoitor, corespunzător acestei înţelegeri; purtare blîndă, înţelegătoare; atitudine cuviincioasă. O De omenie — cumsecade, cinstit; ospitalier.
omenire s.f. H Din oin || Totalitatea oamenilor de pe glob, neamul omenesc. • Mulţime de oameni, lume. Ieşi, drept şi semeţe pricind peste omenirea din jùru-i (Pas).
omenos, -oâsă, omenoşi, -oase, adj. || Din om H Plin de omenie, cumsecade, blind, bun, înţelegător.
ometiţă s.f. || Din ucr. obmetycja || (Reg.) 1. Zăpadă fină (spulberată de vint). 2, Partea cea mai fină a făinii, care se depune în formă de praf în timpul măcinatului.
. omidă, omizi, s.f. || Din ngr. o ijiidas || Larvă de fluture, cu corpul lunguieţ, păros. în formă de vierme, de obicei dăunătoare pomilor.
omileiică s.f. ii Din fr. homilétique || Disciplină teologică privitoare la principiile şi ia regulile oratoriei bisericeşti.
omilie, omilii, s.f. || Din ngr. omilia || Cu-vîntare bisericească, predică.
omis, -ă, omisi, -se, adj. ]] Din omite || Care a fost lăsat la o parte, trecut cu vederea.
omisiune, omisiuni, s.f. || Din fr. omission, lat. omissio, -onis || Faptul de a omite; trecere cu vederea, neglijare, o Lipsă, lacună.
omite, omit, vb. III. Tranz. |j Din lat. omittere |j A lăsa (intenţionat) la o parte, a ne-
glija; a trece cu vederea. || Perf. s. omisei, part. omis.
omitere, omiteri, s.f. Acţiunea de a omite; omisiune.
omletă, omlete, s.f. || Din fr. omelette || Mîn-care preparată din ouă bătute şi prăjite în grăsime, uneori cu adaos de şuncă, brînză etc.
omni- Jj Din fr. omnilat. omnis „tot44 j] Element de compunere însemnînd „(a) tot“, care. serveşte fa formarea unor adjectivq^şi a unor substantive.	'
omnibüz, omnibuze, s.n. j| Din fr., it. omnibus || Autobuz (eu etaj) pentru transportul în comun al călătorilor, cu itinerar şi staţii fixe, folosit în interiorul unei localităţi' sau între două localităţi apropiate.
omnipotent, -ă, omnipotenţi, -te, adj. || Din fr. omnipotent, lat. omnipolens, -ntis jj (Livr.) Cu putere, nelimitată, atotputernic.
omnipotenţă s.f. || Din fr. omnipotence |] (Livr.) Putere nelimitată, atotputernicie.
omniprezent, -ă, omniprezenţi, -te, adj. jj Din fr. omniprésent || Care este prezent pretutindeni.
omnivor, -ă, omnivori, -e, adj. ij Din fr. omnivore; lat. omnis „tot44 + vorare „a mînca; a devora44 || (Despre animale, adesea substantivat) Care se hrăneşte cu hrană vegetală, cîţ şi cu hrană animală (ex. ursul).
omofon, -ă, omofoni, -e, mdj. jj Din fr. homophone; gr. homos „la fel44 phone „sunet44 I! (Despre cuvinte, grupuri de cuvinte, silabe) Care sună la fel cu altul. .
omoîonie, omofonii, s.f. |j Din fr. homophonie \\
1.	însuşirea de a fi omofon. 2. (Muz.) Tehnică de compoziţie în care o voce deţine melodia iar celelalte o susţin, o acompaniază, întregind-o armonic.
omoîdr, omofoare, s.n. || Din si. omofoni || Veşmînt bisericesc.de forma unei eşarfe, pe care ari lier ul îl poartă pe. umeri în timpul slujbei religioase.
omogen, -ă, omogeni, -e, adj. || Din fr. homogène; gr. homos „asemănător4 -f genos „gen44 |j Care prezintă omogenitate.
omogenitate s.f. || Din fr. homogénéité |] L însuşire a unui obiect, a unui grup, a unui sistem fizic etc. de a avea aceleaşi proprietăţi în toate punctele sale. 2. Proprietate a unei formule din fizică de a avea aceleaşi dimensiuni în cei doi membri ai săi.
omogenizâ, omogenizez, vb. I. Tranz. || Din, omogen || A face să .fie omogen, a aduce în stare de omogenitate. • (Metal.) A efectua o omogenizare.
omogenizare, omogenizări, s.f. Acţiunea de a omogeniza. • (Metal.) Tratament termic aplicat unor aliaje în scopul realizării omogenităţii lor fizice, chimice şi structurale.
omogrâf, -ă, omografi, -e, adj., s.n. || Din Îr. horrîographe \\ (Cuvînt) care se scrie la fel eu pltul, dar diferă de acesta din punct de vedere fonetic (ex. al accentuării, ca în copii şi copii).
omolog, -oâgă, omologi,	-oage, adj., s.m.
|| Din fr< homologue ; gr. homos „asemănător44 + legein „a spune44 |] 1. Adj. (Mat., despre două
m
ONIRIC
elemente din două figuri) Care sin t asociate printr-o anumită corespondenţă. 2. Adj. (Despre doi sau mai mulţi compuşi organici) Care diferă între ei prin prezenţa unei grupe în care carbonul se află în combinaţie cu doi atomi, de hidrogen. « (Biol.; despre organe) Care au structură, asemănătoare şi origine comună, dar foripă externă şi funcţii diferite (ex. membrele anterioare la om, balenă, liliac, pasăre). 3. S.m. Persoană care deţine o funcţie oficiala într-un stat sau într-o organizaţie, privită în raport cu altă persoană care deţine aceeaşi funcţie oficială, în alt stat sau în altă organizaţie.
omologă, omologhez, vb I. Tranz. Jj Din fr. homologuer |> 1. A accepta oficial un ifip de produs, aprobînd fabricarea lui curentă. 2. A recunoaşte oficial o performanţă sportivă.' 3. (în trecut) A verifica şi*a întări un înscriş prin organele prevăzute de lege.
omologare, omologări, s.f. Acţiuhea de a omologa; recunoaştere, confirmare.
omonim, (1) omonime, s.n., (2) omonimi, -e, s.m. şi f. H Din fr. homonyme/ gr. homos „la fel“ + o noma „nume“ j| 1. Cuvînt care are aceeaşi formă cu alt cuvînt sau cu alte cuvinte, de care se deosebeşte însă ca sens. 2. S.m. şi f. Persoană care poartă acelaşi nume cu altcineva.
omonimie, omonimii, s.f. || Din fr. homony-mie |] Faptul de a fi omonim (1), situaţia in care se află două sau mai multe cuvinte omonime. ,
omoplat, omoplaţi, s.m. jj Din «fr. om,opiate; gr. omos „umăr“ -J- plate „suprafaţă pîată“ jj Os pereche de formă plată triunghiulară, care formează partea posterioară a articulaţiei urnă-* rului; spată, scapulă.
omor, omoruri, s.n. || Din omori ij Faptul de a omori, ucidere, asasinat.
omorî, omor, vb. 1Y.	|| Din si. umoriii ||
1.	Tranz. A pricinui moartea unei flinte, a lua viaţa cuiva, .a ucide. O Expr.’ A omori pe cineva cu mie = a pricinui moartea cuiva înainte de vreme; a produce fcuiva necazuri mari. A omori pe cineva în bătaie — a hale foarte tare pe cineva. 2. Refl. A se sinucide. -3. Tranz. (Fig.) A distruge, a nimici. O Eipr. A-şi .omori timpul = a pierde vremea cu ocupaţii fără importanţă. 4. Tranz. (Fig.) A pricinui cuiva suferinţe (fizice sau morale), a chinui. 5=1 Refl. A-şi cheltui toate puterile, a sa epuiza făcînd .ceva. O Expr. A se omori cu firea = a se strădui din răsputeri.	•
omoritor, «oare, omorîtori,	-oare, adj.
jj Din omori || (Şi substantivat) Care omoară, care ucide.
omucidere, omucideri, s.f. • \]Om + ucidere \\ Omor, asasinat.
omuleţ, omuleţi, s.m. 1. Diminutiv aJ lui om; om mic de statură. 2. (Fig.) Om neînsemnat, lipsit de merite.
oiiiuşdr, (î), omuşori, s.m., (2) omuşoare, s.n. 1. s.m. Diminutiv al lui om; om mic de statură. Văzu intrînd un fel de omuşor păros (D. Zamfireseu). 2. S.n. Apendice cărnos, mobil, situat în fundul cavităţii bucale; uvulă.
onânie1, onanii, s.f. (Reg.) Om urît, pocitanie; arătare.	'
onanie2 s.f. |1 Din lat. ' onania, germ. Onaniei] Producere a plăcerii, sexuale prin auto-excitaţie ; masturbaţie.
oncologie, -ă, oncologici, -ce, adj. JJ Din it. oncologico II Care se referă la oncologie, care aparţine oncologiei.
oncologie s.f. |j Din it. oncologia jj Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul şi tratamentul tumorilor canceroase.
onctuos, «oâsă, onctuoşi, -oase adj. |{ Din fr. onctueux [I 1. Unsuros, uleios. 2. (Fig.) Insb nuant, mieros.
onetuozitâie s.f. II Din fr. onctuosité jj i. Proprietate a unui lubrifiant de a adera la suprafeţele a două piese care alunecă una pe alta.
2.	Faptul de a fi onctuos (2) ; atitudine mieroasă, insinuantă.
ondină, ondine, s.f. || Din fr. ondine || Personaj din basmele şi legendele germanice şi scandinave, închipuit ca o fată frumoasă care trăieşte în apă. ;
endogrâî, ondografe, .s.n. jj Din fr. ondo-graphe; fr. onde „undă“ + gr. graphein „a scrie“ jj Aparat care înscrie pe o bandă curba de variaţie a tensiunii sau intensităţii unui curent electric la încărcarea sau descărcarea periodică a ftnui condensator.
ondulă,' ondulez, vb. I. j] Din- fr. onduler jj
1.	Ihtranz. A se mişca, a se legăna ca undele apei, ca valurile; a se undui. «A descrie o linie sinuoasă, a şerpui, a se arcui. 2. Tranz. A bucla, a încreţi părul. 3. Tranz. A deforma plastic o bandă sau <5 tablă de metăl astfel îneît să capete aspect de valuri.
ondulat, -ă, ondulaţi, -te, adj. I. Care are ondulaţii (2). 2. (Despre păr) Cu ondulaţii (3), buclat.
ondulatoriu, -ie, ondulatorii, adj; * li Dm it. ondulatorio Jj Referitor la unde; care se propagă în formă de unde.
ondulăţie, ondulaţii, s.f. || Din fr. ondulation, it. ondulazione || 1. Mişcarş unduioasă a apei. 2. Alternare de proeminenţe şi de adîn-citnri pe o suprafaţă. 3. Ondulare a părului; buclă.
ondulogrâî, ojidulografe, s.n. || Cin fr. on-dulographe jj Aparat de recepţie şi de înregistrare a semnalelor telegrafice după codul Morse, folosit în radiotelegrafie.
ondulor. onduloare, s.n. 1J Din fr. onduleur \\ (Electr.), Invertor.
oneros, -casă, o neroşi, -oase, adj. || Din fr. onereux, lat. onerosus H 1» împovărător, apăsător. 2. Cu titlu oneros — (despre contracte, convenţii, acte) care implică anumite obligaţii, anumite sarcini.
onést, -ă, oneşti, -ste, adj. II Din lat. hones-lus jj Cinstit, corect, incoruptibil.
'onestitate s-f. || Din onest || Atitudine conformă cu regulile etice; cinste, corectitudine.
oniric, -ă, onirici, -ce, adj. || Din fr. onirique ; gr. oneiros ,-,vis“ ||*1. Care se referă la vise, , care aparţine visului; care are caracterul unor
ONIRISM
710
stări psihice asemănătoare visului. 2. (Despre oameni) Care este străin de cele ce se petrec în jurul lui, căre trăieşte într-o lume de visuri.
onirism s.n. |] Din f-r. onirisme |j Halucinaţie vizuală asemănătoare visului, care se produce în un de stări psihopatologice (ex. în intoxicaţia alcoolică). :	\	«
onix s.n. H Din fr. onyx, gr. onyx !| Varietate de agat de culoare neagră, cu dungi de altă culoare,- folosită ca piatră semipreţioasă de ornament.
onoare s.f. H Din lat. honor, -oris, îr- honneur H 1. Integritate morală; corectitudine, probitate, cinste. O De onoare — a) cinstit, onest; foj care angajează, cinstea, demnitatea cuiva. 2. Reputaţie bună, prestigiu; demnitate. 8. Consideraţie, preţuire. O Gardă de o. — gardă simbolică instituită în semn de respect cu%cazia unei solemnităţi. In onoarea cuiva (sau a ceva) = spre lauda, spre cinstea cuiva sau a ceva. 4. Favoare, cinste.
onomasiologia s.f. ]) Din germ. Onomasio-logie || Ramură a lingvisticii care studiază mijloacele folosite de o.limbă pentru a exprima u anumită noţiune.
onomastic, -ă, onomastici, -ce, adj., s.f.
{[ Din fr. onpmaslique; gr. onomastikos „relativ la nume44 |l 1. Adj. Privitor la nume proprii (în special la nume de persoane). Q>%Zi onomastică (şi substantivat, f.)	= zi în care cineva
îşi serbează numele;, ziua numelui. 2. S.f. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul numelor proprii. 8. S.f. Totalitatea numelor proprii dintr-o limbă, dintr-o regiune, dintr-o epocă etc.
onomatopée, onomatopee, s.f. || Din fr. onomatopée; gr. onoma, -atos „cuvînt, nume44 -j-poiein „a face44 || Cuvînt creat prin imitarea unor sunete sau zgomote din natură.
onomatopeic, -ă, onomatopeici, -ce, adj.
|| Din fr. onomatopéique |f (Despre cuvinte, fraze, versuri) Cu caracter de onomatopee; imitativ.
onor, (1), onoruri, s.n. II Din fr. honneur \|
1.	Manifestare a stimei, a consideraţiei pentru cineva. © (La pi.) Ranguri, demnităţi. 2. (Mili-t.) Prezentarea armei în semn de salut la înfimpinarea unei personalităţi sau în anumite ocazii; semnalul din trompetă care însoţeşte,'.' uneori, această prezentare.
onoră, onorez, vb. 1. Tranz. . J| Lat. ho narare, fr. honorer [j 1. A manifesta respect, consideraţie, stimă faţă de cineva sau de ceva; a cinsti. 2. A face pe cineva demn de cinste, de laudă. 3. A achita o datorie bănească.
cnorăhfl,' -ă, onorabili, -e, adj-. |J Din fr. honorable, lat. honorabilis || Demn de cinste, de stimă, de respect. o (Adverbial) în mod demn, corect, cinstit. Şi-a plătit 'onorabil datoria, (Ghorea).
onorar s.n. v. onorariu, onorariu, onorarii, s.n. || Din fr. honoraire, lat. honorarium || Sumă de bani dată unui liber profesionist pentru un serviciu prestat în sfera ocupaţiei sale. jj Şi : onorar s.n.
onorat, -ă, onoraţi, -te, adj. Stimat, respectat.
onorific, -ă, onorifici, -ce,, adj. || Din fr. honorifique, lat. ho nori ficus |j 1. (Despre titluri, distincţii) Acordat în semn de cinste, de respect; (despre funcţii) care este îndeplinit în mod benevol, fără a fi retribuit. ©(Despre persoane) Căruia i s-a acordat un titlu în semn de cinste,
2.	Care îndeplineşte o funcţie fără a fi retribuit.
ontic, -ă, ontici, -ce, adj. H Din fr. ontique: gr. on, ontos „fiinţă; existenţă44 |j (Livr:) Care se referă la existenţă, care ţine de domeniul existenţei; ontologic.
ontogenetic, -ă, ontogenetici, -ce, adj, II Din fr. •ontogénétique J] Care se referă la on loge-neză, care aparţine ontogenezei.
ontogeneză S.f. || Din fr. ontogenèse ; gr. on, ontos „fiinţă, existenţă44 -f- genesis „naştere44jj Procesul de dezvoltare individuală a organismelor végétale, şi animale, de la începutul şi pînă la sfîrşitul existenţei lor; ciclul vital ai unui organism.
ontogenie s.f. |] Din fr. ontogénie || On to-geneză.
ontologic, -ă, ontologici, -ce, adj. J] Din fr. ontologique jj Care se refera la ontologie; ontic.
ontologie s.f. || Din fr. ontologie; gr. on, ontos „fiinţă,, existenţă44 + logos „studiu44 ii Ramură a filozofiei care studiază trăsăturile generale ale existenţei; teoria existenţei.
oogamie s.f. jj Din it. oogamia; gr. oon „ou44 _ + gamos „unire44 j| Proces sexual, caracteristic algelor şi ciupercilor, în care are loc unirea celulei sexuale femele, mari şi imobile, eu celula masculă, mică şi mobilă.
oogon, oogoane, s.n. || Din fr. oogone: gr. oon „ou44 -f gonos „procreare44 || Organ feînei de reproducere caracteristic plantelor la caro procesul sexual are loc prin oogamie; este ce-luia-mamă a oosferei.
oolit, oolite, s.n. ’ || Din fr. oolithe; ' gr. oon „ou44 + liihos „piatră44 || Formaţie sferică sau elipsoidală de carbonat sau de fosfat de calciu, rezultată în urma precipitării mineralelor, de regulă în jurul unui nucleu.
oolitic, -ă, oolitici, -ce, adj. î] Din fr. ooli-thique || Care conţine 'oolite, format din oolite.
oosferă, Gosfere, s.f. j| Din fr. oosphère; gr. oon „ou44	+ sphaira „sferă44 jj Celulă sexuală
reproducătoare femelă .a plantelor.
op, opuri, s.n. Ij Lat. opus || (Livr.) Operă literară sau ştiinţifică, lucrare, scriere, carie.
* opac, -ă, 6păci, -ce, adj. || Din fr. opaque, lat. op ac us j| 1. Lipsit de transparentă; prin care nu pot trece razele X, radiaţiile corpuseu-lare, lumina etc. © Lipsit de strălucire, întunecat. 2. (Fig.; despre persoane) Cu orizont mărginit, îngust la minte.
opacifia, pers, 3 opacifiază, vb. I. Refl. [j Din fr. opacifier || A deveni opac (1).
opacifiăre, opacifieri, s.f. Acţiunea de a se opacifia•	■
opaci nă, op acini, s.f. || Din ucr. op ac y na (Rog.) Yîslă scurtă, lopată.
opacitate s.f. || Din fr. opacité, lat. opaci-tas, -atis j| 1. însuşirea de a fi opac (1), lipsă
711
OPINCAR
de transparenţă. 2. (Fig.) Incapacitate de a înţelege ceva, îngustime de vederi, orizont mărginit.
opaciza, opacizez, vb. I. Tranz. ]| Din opac\\ A face ca xin corp să devină opac; a mări opacitatea unui corp.
opaiţ, opaiţe, s.n. || Cf. sl. opajecî ]| 1. Lampă simplă care luminează cu ajutorul unui fitil introdus într-un vas Umplut cu ulei sau cu seu.
2.	(Mai ales în forma opaiţ a) Denumire dată unor plante erbacee cu tulpina păroasă, dintre care una cu flori albe, rar 'trandafirii, care se deschid seara, răspîndind un miros plăcut, iar alta cu frunze .păroase şi cu flori albe. j| Şi: opâUà sa.
opâiţă si. v. opaiţ.
opal, opale, s.n. || Din germ. Opal, fr. opale, lat. opalus || Varietate de di oxid de. siliciu incolor sau variat colorat, cu luciu gras. Varietăţile limpezi sînt folosite ca pietre semipre-ţioase.
opalescent, -ă, opalescenţi, .-te, adj. || Din
fr. opalescent ]) Care prezintă opalescenţă; opalin.
opalescenţă s.f. || Din fr. opalescence || Aspect tulbure, lăptos, rezultat în urma împrăş-tierii luminii în medii care conţin particule fin dispersate sau bule de gaz microscopice.
opalin, -ă, opalini, -e, adj. || Din fr. opalin || Care prezintă culoarea şi reflexele caracteristice opalului; opalescent.	•
opăreâlă, opăreli, s.f. Jj Din opări jj 1. Faptul de a (se) opări. 2. (Pop.) Iritaţie a pielii, frecventă mai ales la copiii mici, apărută la îndoiturile griului şi între coapse.
opări, opăresc, vb. IV. jj Din bg. oparja jj
1.	Tranz. A t.ăna peste ceva apă, leşie sau alt lichid fierbinte, pentru a spăla, a curăţa de coajă, a găti'ceva. • Tranz. şi refl. A provoca sau a căpăta arsuri, turjiînd sau vărsînd apă ori alt lichid fierbinte. 2. Refl. (Mai ales despre copiii mici) A se irita pe piele, mai ales la încheieturi.
opărire, opăriri, s.f.. Acţiunea de a (se) opări: opăreală.
* opărit, -ă, opăriţi, -te, adj. 1. Peste care s-a turnat ori s-a vărsat apă fierbinte. 2. Care are ' iritaţii ale pielii (la încheieturi). 3. (Fig.) Fără chef, supărat.
opera, operez, vb. I. || Din fr. opérer, lat. operare || 1. Tranz. A lace, a realiza, a înfăptui. « (Mat.) A efectua un calcul, « Intranz. A lucra cu..., a se folosi de... 2. Tranz- A supune pe cineva unei intervenţii chirurgicale. 8. Tranz. A înregistra anumite date contabile, în registre sau în fişe de evidenţă. 4. Intranz. A întreprinde o acţiune militară, în vederea realizării unui plan strategic.
operabil, -ă, operabili, -e, adj. |] Din fr. opérable || Care poate fi operat.*
operant, -ă, operanţi, -te, adj. |j Din *fr. opérant |j Care îşi produce repede efectul; eficace.	■	■
operare, operări, s.f. Acţiunea de a opera.
operat, -ă, operaţi, -te, adj., s.m. şi f. (Persoană) care a suferit o intervenţie chirurgicală.
operativ, -ă, operativi, -e, adj. || Din fr. opératif jj Care lucrează repede, expeditiv; activ. ® Care are efect (rapid); eficace, eficient.
operativitate s#f. jj Din bp'eratw [| Calitatea de a fi operativ, de a acţiona rapid şi eficient. «Eficacitate.
operator, -oare, operatori, -oare, subst. [[ Din fr. opérateur, lat. operator || 1. S.m. şi f. Muncitor calificat care supraveghează funcţionarea unui aparat, a unei maşini sau care efectuează diverse operaţii eu acestea. « Persoană care mînuieşte aparatul de luat vederi în timpul unei filmări sau care proiectează filmul, pe ecran. 2. S. m. Chirurg. 3. S.m. (Mat.) Funcţie între două spaţii vectoriale, compatibilă cu structura vectorială a spaţiilor respective.
operstţie* operaţii, s.f. ]j Din lat. operai io, -onis, fr. opération Jj 1. Activitate desfăşurată de unul sau de mai mulţi oameni, în vederea atingerii unui * anumit scop ; acţiuiffc efectuată de un aparat sdu de o maşină, în cadrul unei anumite munci: p. gener. acţiune, lucrare. 2. Acţiune terapeutică executată de medic asupra unor organe sau. ţesuturi bolnave; intervenţie chirurgicala. 3. Tranzacţie financiară sau comercială; înscrierea ei într-un registru special. 4. (Mat.) Calcul special efectuat asupra unor valori, cantităţi etc. 5. (Milit.) Acţiune de luptă de mare* amploare, desfăşurată după un plan unic de către mari unităţi operative, jj Şi: operaţiune s.f.
operaţiune s.f. v. operaţie. operă1, opere. s.f. jj Din lat.', it. opera ji 1. Acţiune, lucrare; rezultat al unei activi lăţi orientate spre un anumit scop. 2. Lucrare în domeniul artei, al ştiinţei etc. « (La sg., cu sens colectiv) Totalitatea luerăMIor unui scriitor, ale unui pictor etc.
operă2, opere, s.f. || Din it .opera. fr. opéra IJ Compoziţie muzicală scrisă pentru solişti, cor şi orchestră, pe baza unui libret. « Clădire destinată reprezentării unor asemenea compoziţii.
. opere ui, opercule, s'.n. jj Din fr-. opercule, lat. o pere uium (< operire „a acoperi'4) jj 1. Fiecare dintre cele două'membrane osoase situate pe părţile laterale ale capului la peşti şi care acoperă cavitatea branhială. 2. Capac care acoperă gura cochiliei la unii melci.
operetă, operete, s.f. jj Din germ. Qperette, it. operaţia, fr. opérette jj Compoziţie muzieal-dramatică pentru solişti, cor şi orchestră, scrisă pe un libret cu conţinut agreabil, în care repli-' cile cîntate alternează eu cele vorbite.
opina, opinez, vb. I. Tranz. || Din fr. opiner, lat. opinari * || A-şi exprima părerea; a socoti, a crede, a conşidera. . « Intranz. A lua poziţie, a-şi manifesta o anumită atitudine.
opincâr, opincari, s.m. |j Din opincă [j 1. Meşter care face opinci. 2. Cel care poarta o-pinci; ţăran. Era un oarecare Dinu Păturică, un opincar dex la Săcuieni (Fiiimon).
OPINCA
712
opincă, opinci, s.f. || Din bg. opinăk, opinj ka f 1. înc ălţăminte ţărănească făcută dintr-o bucată de piele, cu marginile încreţite şi răs-frînte în sus. strînsă pe picior cu ajutorul noji-ţelor O Expr. A pune cuiva opinca (in obraz) = a trage pe sfoară, a păcăli, a face de ruşine. Pe unde şi-a spart dracul opincile = departe.
2.	(Fig.; la sg’, cu sens colectiv) .Ţărănime.
.©pîneuţă, opincuţe, s.f. Diminutiv al lui o-pincâ.	• încălţăminte uşoară, cu talpă subţire, purtată de femei.	'
opinie, opinii, s.f. || Din lat. opinio, -onis, fr. opinion II Părere, judecată; punct de vedere. O Opinia publică = părerile, aprecierile, opţiunile publicului, ale maselor. O Expr. A face opinie separată = a susţirfe un punct de vedere deosebit de cel al majorităţii.
opinteală, opinteli, s.f. || Din opinti |) (Pop.) Sforţare, efort.
opinti, opintesc, vb. IV. Refl. || Cf. sl. openti || (Pop.) A face un efort pentru a împinge, a urni, a ridica ceva; a-şi încorda puterile. • A ridica o greutate făcînd un efort.
opintic, mpintici, s.m. 1, Mică plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpina păroasă, cu frunze albăstrui-verzui, lucioase, şi cu flori galbene, dispuse în capitule. 2. (Reg.) Nume dat mai. multor specii de ciuperci comestibile, cu tulpina cărnoasă, uneori ramificată,
* care cresc prin păduri de fag şi de brad.
opintire, opintiri, s.f. Acţiunea de a se opinti; sforţare.* efort.
opis, opise, s.n. ]| Din rus. opis || (înv.) Listă de acte, registru, indice; inventar.
opiu s.n. II Din fr., lat. opium; gr. opos „suc44 || Produs obţinut din capsulele unor specii ele mac, folosit în industria farmaceutică pentru alcaloizii pe care îi conţine şi, în doze mici, ca somnifer, calmant, şi analgezic. Folosirea repetată, fără indicaţie medicală, duce la dezechilibru psihic şi intelectual. || Şi* opium s.n. opium s.n. v. opiu.
opleân, oplene, s.n. H Din bg. opljan ]| Fiecare dintre cele două bare de lemn transversale care leagă şi fixează tălpile săniei; slai (1).
oploşi, oploşesc, vb. IV. 1. Refl. A-şi găsi refugiu, a se adăposti undeva sau la cineva; a se pripăşi. 2. Tranz. A adăposti, a găzdui pe cineva* • A crea cuiva o situaţie,	a căpătui.	Cum? Oamenii mei de credinţă,	pe	care	i-am	oploşit în
slujbe... (Sadoveanu).
oploşit, -ă, oploşiţi,	-te,	adj.	Adăpostit,, găzduit; pripăşit; ascuns.	.
oponent, -ă, oponenţi, -te, s.m. şi f. || Din germ. Opponent |j Persoană care face opoziţie; opozant.
oportun, -ă, oportuni, -e, adj. || Din fr. oppor-tun, h)l. op por tunus || Care se înrîmpLi sau se face la momentul potrivit, adecvat situaţiei; indicat,
• nimerit, propice.
oportunism s.n. ]| Din fr. opportunisme, rus. ejfportunizm || 1. Atitudine lipsită de principialitate a unei persoane care adoptă, după împrejurări, poziţii şi pateri diferite, pentru a-şi satisface interesele. 2. (în mişcarea muncitorească) îndepărtare de la poziţia de clasă con:
secvent revoluţionară, ducînd la subordonarea intereselor dp clasă ale proletariatului faţă de interesele burgheziei.
oportunist, -ă, oportunişti, -ste, adj., s.m. şi f. H Din fr. opportuniste, rus. opportunist || 1. Adj. Care se referă la oportunism. 2. S.m. şi f. Persoană care se situează pe poziţiile oportunismului.
oportunitate s.f. || Din fr. opportunité, lat. opportunitas, -atis || Caracterul a ceea ce este oportun.
©pornim, oposumi, s.m. |J Din engl., fr. opossum; amerind. oposon || Mamifer marsupial ar-boricol, de mărimea unei pisici, care trăieşte în America de Nord şi a cărui blană, cenuşie, este foarte apreciată.
opoterapie s.f. || Din fr. opothérapie ; gr. opos „suc44 -f therapeia „tratament44 || (Med.) Tratament care constă în administrarea de extracte glandulare.
opozabil, -ă, opozabili, -e,.adj. || Din fr. opposable II1. Care poate fi opus; care se poate opune.
2.	JDespre acte juridice, drepturi etc.) Care.trebuie respectat şi de alte persoane, nu numai de titularul dreptului sau de părţile litigante.
opozant, -ă, opozanţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. opposant |j 1. Oponent. 2. Persoană care face parte dintr-un partid sau dintr-o grupare politică de opoziţie.
opoziţie, opoziţii, s.f. II Din lat. oppositio, -onis, fr. opposition, germ. Opposition j| 1. Raportul dintre două lucruri sau două situaţii (îjmse, contradictorii. • împotrivire, opunere, • (Log.) Raport de excludere între două noţiuni sau două judecăţi. 2. Situaţie momentană a doi aştri care se află pe aceeaşi direcţie cu Pămîntul, de o parte, şi de alta a acestuia. 3. (în ţările cu regim parlamentar) Partid politic sau grup de partide care acţionează împotriva, politicii partidului de guvernămînt. 4. (Jur.) Cale de atac împotriva unor acte de executare silită.
opreâlă, opreli, s.f. H Din opri || (înv. şi pop.)
1.	Piedică, obstacol în calea unei acţiuni. 2* Detenţiune, arest; închisoare.
op reg, op rege, s.n. ]j Din ser. opreg JJ Piesă din portul popular femeiesc, alcătuită dintr-o plateă de ţesătură de'care atîrnă fire de diferite culori şi care se poartă peste pjoale, în faţă şi în spaţe (sau numai în spate).
oprelişte, oprelişti, s.f. H Din opri jj Piedică, obstacol în calea unei acţiuni; p. ext. măsură prin ca^e se interzice ceva: interdicţie, prohibiţie.
» opresiune, opresiuni, s.f. |j Din fr.. oppression, lat. oppressio, -onis jj Asuprire, oprimare, împilare.
opresiv, -ă, opresivi, -e, adj. jj Din fr. oppressif \\' Care oprimă; asupritor.
opresor, -oare, opresori, -oare, adj., s.m. şi f.
|| Din fr. oppresseur j| (Persoană) care oprimă ; asupritor.
opri, opresc, vb. IV. || Din si. oprëti || 1. Tranz. A întrerupe (brusc) o mişcare, o acţiune, un pro-ceşţ a face să înceteze, să stea pe loc, a curma, a stăvili. • Refl. A se întrerupe din mers, a sta pe loc, a conteni, a înceta. 2. Tranz. A reţine pe cineva (prin stăruinţe), a-1 determina să rămînă,
713
OPULENŢA
• A reţine cu forţa, a sechestra. 3. Tranz. A împiedica de la o acţiune, a nu îngădui, a nu permite(refl.) a se stăpîni, a se abţine de la ceva. 4* Refl. A se aşeza undeva (temporar). • A-şi fixa atenţia asupra unei probleme; (despre ochi, privire) a se fixa asupra cuiva sau a ceva.
5.	Tranz. A reţine pentru sine; a-şi însuşi (un obiect). ® A rezerva, a1 reţine (pentru mai tîrziu) locuri (în tren, la un spectacol), bilete etc.
oprimă, oprim? vb. I. Tranz. |j Din fr. oppri-mer 11 A asupri, a împila, a supune unei autorităţi excesive şi abuzive.
oprimare, oprimări, s.f. Acţiunea de a oprima; asuprire, împilare.
oprimat, -ă, oprimaţi; -te, adj. Asuprit, îrnpi-
lat.
oprire, opriri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) opri; întrerupere, încetare a unei acţiuni, a unei mişcări. OtFărâ oprire — neîntrerupt,- necontenit.
• Ţinere pe loc, reţinere. 2. Staţie; popas.
' oprit, -ă, opriţi, -te, adj. 1. întrerupt, curmat.
2.	Interzis.
opritdr, -oare, opritori, -oare, subst. || Din opri (11. S.f. Lanţ sau curea de la bfam, care ajuta la înipingerea înapoi, de către cai, a căruţei sau la încetinirea vitezei. 2. S.f. Frină cu care : se împiedică una dintre roţile carului la coborîrea unei pante. 3. S.n. şi f. Dispozitiv al unei maşini, care limitează deplasarea ori cursa unei piese mobile.
oprobriu s.n. || Din lat. opprobrium, fr. op pro-. bre || (Livr.) Dezaprobare publică a unor fapte nedemne, necinstite.
opt num. card. |[ Lat. octo || Număr natural situat între şapţe şi nouă; se.indică prin cifra 8. (Adjectival) Costă opt lei. © Intră în componenţa . numeralului adverbial (de opt ori) şi a celui distributiv (cîte opt). ©Cu valoare de num. ord.: rindul opt.
opta, optez, vb. I. Intranz. j] Din fr. opler, lat. optare || A alege dintre mai multe lucruri, ''.soluţii, situaţii etc., pe cea mai convenabilă; a-şi manifesta preferinţa pentru ceva.
optativ, -ă", optativi, ~e, adj. jj Din fr. optatif, lat. oplativus |) Medul o. (şi substantivat, n.) = mod al verbului, care exprimă acţiunea ca dorită. Propoziţie optativă = propoziţie care exprimă o acţiune sau o stare a cărei realizare este dorită.
opţic, -â,’optici, -ce, adj., s.f. jj Din fr. optique; gr. optikos „relativ la vedere“ |] 1. Adj. Care se referă la fenomenele luminoase; care aparţine opticii. 2. Adj. Care se referă la vedere sau la organele vederii. O Nerv o. = nerv care transmite impresiile vizuale de la ochi la centrul respectiv din creier 3. S.f. Ramură a fizicii care se ocupă cu studiul luminii şi al fenomenelor luminoase precum şi cu construcţia iastrumen-telor legate de propagarea luminii. 4. 3.L (Fig.) Fel de a vedea şi de a interpreta lucrurile, fenomenele.
optîclăH, -ă, opticieni, -e, s.m. şi f. jj Din fr. opticien H Specialist în optică (3); persoană care * face sau repară instrumente optice.
optim, -ă, optimi, -e, adj. || Din lat. optimus]) Cel mai bun sau foarte bun (foarte potrivit, in-
dicat etc.). • (Ec.) Care asigură cea mai bună efidhnţă economică.
optime, optimi, s.f. j| Din opt j| A opta parte dintr-un întreg împărţit în părţi egale. © Notă muzicală egală cu *a opta parte dintr-o notă întreagă.
optimetru, optimetre, s.n. || Din fr. op timbre || Instrument de mare precizie folosit pentru măsurarea dimensiunilor unor piese.
optimism s.n. jj Din fr. optimisme; lat. 9pti-mus „cel mai bun“ jj Atitudine a omului car® priveşte cu încredere viaţa şi viitorul; tendinţa de a vedea latura bună, favorabilii a lucrurilor. © (Filoz.) Concepţie potrivit căreia în lume binele precumpăneşte asupra răului.
optimist. ~ă, optimişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din fr. optimiste || 1. Adj. Care manifestă optimism, care se bazează pe optimism. 2. S.m. şi f. Persoană care manifestă optimism, care propagă optimismul.
optimiza]) optimizez, vb. I. Tranz. jj Din fr. optimiser || A alege şi a aplica soluţia cea mai bună (dintre măi multe posibile).
optimizare s.f. Acţiunea de a optimiza; alegerea şi aplicarea celei mai bune soluţii; (ec.) calcularea programălui de dezvoltare economică în aşa fel îneît sa se obţină cea mai favorabilă situaţie între efectul economic şi efortul depus.
optometru, optometre, s.n. jj Din fr. optome-tre; gr. op tos „vedere4* -f- metrou „măsură*4 || Aparat pentru testarea vederii şi stabilirea ochelarilor potriviţi
optsprezece num. card. |] Opt + spre -f- zece || Număr natural situat între şaptesprezece şi nouăsprezece; se indică prin cifrele *18. .©(Cu valoare de num. ord.)* Volumul optsprezece.
optsprezecelea, optsprezecea num., ord. || Din optsprezece jl (Precedat de art „ai44, ,,a“) Care se află între pl şaptesprSzecelea şi al nouăsprezecelea.
optulea, opta. num. ord. j| Din opt || (Precedat de art. „ai44, „a44) Care se află între al şaptelea şi al nouălea.
optzeci num. card. || Opt -j- zeci jj Număr natural situat între şaptezeci şi nouă şi optzeci şi unu.
optzecilea, optzeeea num. card. jj Din optzeci jj (Precedat de art. „ai44, „a44) Care se află între al şaptezeci şi nouălea şi al optzeci şi unulea.
opţiimc, opţiuni, s.f. || Din fr. option, lat. optio, *-onis jj L Alegere, însuşire a pnei alternative'din mai multe posibile; dreptul de a putea aleg.e ceea ce îţi convine (dintre două sau mai multe lucruri, posibilităţi etc.). © (Jur.) Alegere, în temeiul unui drept, între doua sau mai multe situaţii juridice. 2. Condiţie, prevăzută uneori în tranzacţiile comerciale, potrivit căreia o parte contractantă acordă celeilalte părţi, pentru un anumit termen, dreptul de a alege între diferitele ('.undiţii alternative ale contractului sau chiar dreptul de a renunţa la tranzacţie, opulent, -ă, opulenţi, -te, adj. jj Din fr. opulent, lat. opulentiis || (Livr.) Bogat, îmbelşugat, abundent; voluminos.
opulenţă s.f || Din fr. opulence, lat. opulentia [j (Livr.) Bogăţie, belşug, abundenţă.
OPUNE
714
optmc, opun, vb. III. Tranz. || Din lat. oppo-nere, fr. opposer (după pune) \\1. A puţe în faţa,cuiva sau a ceva (ca împotrivire) un lucru, un argument etc. 9 Refl. A se împotrivi, a ţine piept.. 2. A pune faţă în faţă două ori mai multe fiinţe sau lucruri, pentru a scoate în evidenţă, -prin comparaţie, deosebirile dintre ele; (refl.) a fi aşezat în faţa cuiva sau a ceva. |j Perf. s. opusei; part. opus.
epunţia s.f. || Din lat., fr. opuntia; gr. Opuntios „din oraşul Opuni“ ]| Denumire dată unor specii de plante din familia cactaceelor, cu ramuri cilindrice sau turtite lateral, de formă ovală, cu spini aşezaţi în smocuri, cu flori mari, albe, roşii sau galbene; cultivate uneori ca plante decorative.
Opus1, opusuri, s.n, || Guv. lat, cu sensul „lucrare" || (Muz.) Termen care denumeşte, împreună cu uri număr de clasificare, o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii cronologice a lucrărilor sale. || Scris» şi, .prescurtat: op.
opus2, -ă, opuşi, -se, adj. 1. Care este aşezat în faţa, în partea dimpotrivă a cuiva sau a ceva; p. ext. contrar, potrivnic. 2. (Mat.; despre unghiuri) Care este aşezat, într-o figură geometrică, în faţefsdtui unghi sau în faţa uneia dintre laturi; (despre laturi) care este aşezată în faţa alteia sau în faţa unuia dintre unghiuri.
©puseul, opuscule, s.n. II Din fr. opuscule, lat. opusculum || Scriere ştiinţifică sau literară de proporţii reduse.
©r conj. U Din fr. or II Dar, însă. © Deci, . aşadar.
orăc interj. ]] Onomatopee |] (De obicei repetat) CuVint care redă strigătul broaştelor.
oracol, oracole, s.n. || Din lat. oraculum, it. oracolo || Răspuns profetic pe care, potrivit credinţei vechilor greci, zeii îl dădeau celor veniţi să-i consulte; prezicere,*profeţie; lăcaşul unde se făceau aceste profeţii. 9 Ilotărîre dată de o persoană cu autoritate; sentinţă cu caracter infailibil.
oral, -ă, orali, -e, adj. || Din fr. oral; lat. os, oris „gură" || Care se transmite prin viu grai. 9 (Despre examene; şi substantivat, n.) Care se desfăşoară prin întrebări şi răspunsuri verbale.
oralitate s.f. |] Din oral || Calitate a stilului unei scrieri literare de a părea vorbit, expunerea avînd un caracter spontan şi viu; ansamblul particularităţilor limbii vorbite, ale graiului viu.
orangutân s.m. v. urangutan, oranj adj. invar. || Din fr. orange || Portocaliu.
oranjadă, oranjade, s.f. || Din fr. orangeade || Băutură răcoritoare, preparată din suc de portocale, zahăr şi sifon sau apă.
orar1, orare, s.n. || Din sl. orari, lat. orarium || Yeşmînt bisericesc în formă de fîşie lungă şi îngustă, purtată pe umăr de diacon în timpul slujbei religioase.
orar2, -ă, orari, -e, adj., s.n. || Din fr. horaire, lat. horarius || 1. Adj. Privitor la ore; care arată orele; care se efectuează timp.de o oră. O Diferenţă orară — diferenţa dintre orele locale a
doua puncte de pe suprafaţa Pămîntuluî situate la longitudini diferite. 2. S.n. Program al unei activităţi, împărţit pe ore; orele de plecare şi de sosire ale unui tren, autobuz, vapor etc. • Program săptămînal pe baza căruia se desfăşoară activitatea didactică în şcoli şi în facultăţi. 8. Acul mic al ceasului, care arată orele.
oraş, oraşe, s.n. || Din magh. vdros ||1. Formă complexă de aşezare umană, constituind, de obicei, un centru industrial, conlercial, administrativ, politic şi cultural. O O. liber = oraş cu statut juridic propriu de independenţă şi cu un regim internaţional special de demilitarizare. O De oraş = care provine de la oraş, care are caracteristicile, aspectul etc. de la oraş. 2. P. restr. Partea centrală a unui oraş (1). 8. Populaţi:;?, locuitorii unui oraş (1).
orator, oratori, s.m. || Din lat orator, fr. ora-teur I) Persoană care rosteşte un discurs: persoană care are talentul de a vorbi frumos în faţa unui public.
oratorie, -ă, oratorici, -ce, adj. || Din orator II Care se referă la orator sau la oratorie, care aparţine oratorului sau oratoriei.	j
* oratorie, s.f. ]| Din lat. oratoria^] Arta de a compune şi de a rosti discursuri; arta de a vorbi frumos în faţa unui public.
oratoriu, oratorii, s.n. || Din lat. ora.torium. Cf. it. oratorio •îr. oratoire || Compoziţie muzicală de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică pentru orchestră, cor şi solişti vocali şi destinată a fi interpretată în concert.
oraţie, oraţii, s.f. || Din lat. oratio^ .-onis jj,
1.	(Pop.) Urare în versuri, pe care colăcarii o adresează mirilor la nuntă. 2. (înv.) Cuvin tare, discurs (la anumite ceremonii). || Şi; oraţMne s.f.
©raţiune s.f. v. oraţie.
oră, ore, s.f. |j Din lat. hora, it. ora j| 1. Unitate de măsură a timpului, egală cu a douăzeci şi patra parte dintr-o zi, cuprinzînd 60 de minute; ceas. O Pe oră = c|t durează un ceas. Cu ora — angajat şi plătit după un tarif orar: Oră de oră = mereu, întruna.- 2. Fiecare dintre cele 24 de părţi în care este împărţită o zi;' fiecare dintre cifrele înscrise pe cadranul unui ceasornic. O De ultimă oră = foarte nou, actual. 8. Interval de timp nedeterminat precis; moment, clipă.
4.	Timp fixat de mai înainte pentru realizarea unei acţiuni. 5. Lecţie, curs. O Expr. A lua (sau a da) ore = a lua (sau a da) meditaţii.
orăcăi, pers. 3 orâcăie, vb. IV. In tranz.
II Din orac |j (Despre broaşte) A scoate strigătul caracteristic speciei, o (Fam.; despre copiii mici) A plînge, a seinei.
orăcăit, orăcăituri s.n. Acţiunea de a orăcăi; strigăt caracteristic oro aş tei.
orăşcân, -ă, orăşeni, -e, s.m. şi f. jj Din oraş j| Locuitor al unui Oraş.
orăşcân că, orăşence, s.f. |j Din orăşean || Locuitoare a unui oraş.
orăşel, orăşele, s.n. Diminutiv al lui oraş; oraş. mic.
orăşenesc, -căsca, orăşeneşti, adj. |] Din oră-* şean || Care aparţine oraşului, privitor la oraş; urban, citadin.
;715
ORDIN
, orăşeneşte adv. j] Din orâşean j| Ca orăşenii, în fel ui orăşenilor.
orătanie, orătănii, s.f. || Din oară, reg. „pasăre de curte44 |] (Mai ales la pi.) Nume ^generic dat păsărilor de curte.
ori)1 s.n. II Din !orbi || Orbul găinilor = numele popular al unei" boli de ochi; miopie. Da ce te uiţi aşa la mine... parc-ai avea orbul găinilor? (Âlecsandri).
orb2, oarbă, orbi, oarbe, adj. [| Lat. orbus || 1, (Adesea substantivat) Care nu*vede, care este lipsit de vedere. O Expr. A nimerit orbul Brăila, se spune ca încurajare celui care şovăie să se ducă într-un loc necunoscut, de teamă că nu va nimeri. A se bate ca orbii = a se bate foarte tare. 2. (Fig.) Lipsit de spirit de observaţie, de perspicacitate. 8. (Fig.) Care se manifestă iraţional, la întîmplare; care acţionează fără stavilă, necontrolat; a cărui raţiune este întunecată de o pasiune. 4. Total, • complet, desăvîrşit: încredere oarbă. 5. Lipsit de lumină, întunecat, întunecos. O Fereastră oarbă = adîncitură în perete, de forma unei ferestre, făcută cu scop arhitectonic.. Puţ orb = put de mină, care nu are ieşire directă la suprafaţă, m Cartuş orb — cartuş fără proiectil, folosit la exerciţii, la demonstraţii etc.
orbecă, orbec, vb. I. Intrăriz. |j Din orb2 || (înv. şi reg.) A orbecăi.	t
orbecăi, orbecăiesc, vb.- IV. Intranz. || Din - orbeca I) A umbla încoace şi' încolo, pipăind prin întuneric, a bîjbîi, a dibui, a orbeca.
orbeşte adv. || Din orb2 || 1. Ca orbii, pe dibuite, (fig.) fără alegere. 2. (Fig.) Fără discernă-mînt, fără chibzuinţă, necontrolat; inconştient, nebuneşte.
orfeete s.m. v. orbeţ.
orbeţ, -căţă, orbeţi, -e, adj., subst. |I Din .orb2 || 1.' Adj.,’ s.m. şi f. (Persoană) care nu vede (bine); p. ext. cerşetor (orb). O Expr. A se bute ca orbeţii = a se bate rău, fără a se uita Unde lovesc. 2. S.m. Mamifer rozător subteran, cu ochii ascunşi sub'piele, cu incisivi şi gheare mari; căţelul pămîntului. || Şi: orbete ş.m.
orbi, orbesc, vb- IV. || Din orb2 || 1. Intranz. A deveni orb, a-şi pierde vederea. 2. Tranz, A face pe cineva să-şi piardă vederea; a scoate cuiva ochii. O Expr. Nici cit să orbeşti un oarece = absolut deloc. 3. Tranz. (Despre lumină, viscol, obiecte strălucitoare etc.) A tulbura vederea. 4. Tranz. (Fig.) A face pe cineva să-şi piardă raţiunea, dreapta judecată; a înşela, a amăgi.
orbiculâr, -ă, orbiculari, -e, adj. |J Din fr. orbie ulaire, lat. orbicularis \\ Globular, circular. O Muşchi o. (şi substantivat, m.) = muşchi pituat în jurul pleoapelor şi buzelor, pe care, prin. contracţie, ie pune în mişcare.
orbie s.f. || Din- orb2 || (Pop.) 1. Starea celui orb, lipsa vederii. -2. (Fig) Inconştienţă, lipsă de judecată, orbire!
orbire s.f. 1. Faptul de a orbi, pierderea vederii. 2. (Fig.) întunecare a minţii, rătăcire, lipsă de raţiune. Zădarnic te întrerupeam, mă indignam de orbirea ia (Cezar Petrescu).
orblş adv. i| Din orb2 || Orbeşte. O Expr. A da orbiş = a da fără cruţare, la nimereală. ’ orbit, -ă, orbiţi, ~te, adj. 1. Lipsit de vedere, cu vederea întunecată. 2. (Fig.) Cu mintea întunecată (de mînie, de durere etc.); scos.din minţi, înnebunit.
grbitâl, -ă, orbitali, -e adj. || Din fr. orbital||
1.	Care aparţine orbitei unui corp ceresc; care parcurge o orbită (1). 2. Care aparţing orbitei oculare, care se află îa regiunea acestei orbite.	^
orbită, orbite, s.f. || Din fr. orbite, lat. orbita (< orhis „figură rotundă44) || 1. Traiectorie în formă de curbă (închisă) parcursă de un corp ceresc sau de un vehicul spaţial. O O. aparentă = drumul aparent al unui corp ceresc (proiecţie a drumului său real).. 2. Fiecare dintre cele două cavităţi osoase în care se află ochii. 8. (Fig.) .Sferă de acţiune sau de influenţă; mediu.
orbitor, -oare, orbitori, -oare, adj. jj Din ©răf[| Care orbeşte; care tulbură vederea (din cauza strălucirii). $ (Fig.) Care întunecă mintea, care . tulbură dreapta judecată.
orcan, orcane, s.n. || Din germ. Orkan || (înv.) Uragan. Văzduhul se cutremură ca la suflarea orcanului (Sadoveanu).
orchestra, orchestrez, vb. I. Tranz. || Din fr. orchestrer || A repartiza elementele componente ale unei compoziţii muzicale diferitelor instrumente ale orchestrei.
orchestral, -ă, orchestrali, -e3 adj. || Din fr. orchestral lj Care se referă 1a orchestră, care aparţine orchestrei.
orchestraţie, orchestraţii, s.f! || Din fr. or~ chestration |j Arta de a orchestra, de a aranja pentru orchestră o bucată muzicală.
orchestră, orchestre, s.f. || Din fr. orchestre* germ. Orchester, it. orchestra lj Ansamblul instrumentelor la care se execută compoziţii muzicale; colectivul de instruirientişti care execută împreună compoziţii muzicale. O Fosa orchestrei v. fosă (2). Fotoliu de o, v. fotoliu. |j Şi: orhestră s.f.
orele, orcicuri, s.n. || Din ucr. orcik |) Fiecare dintre cele două bucăţi de lemn prinse de crucea căruţei, de capetele cărora se leagă şleaurile.
ordalie, ordalii, s.f./ !| Din fr. ordalielat. orăaliurn-1| Mod de stabilire, în evul mediu, a dreptăţii sau a vinovăţiei părţilor în litigiu, şi care ^consta în diverse probe ia focului, a apei clocotite, a fierului încins): Accentuat şi: ordalie.
drdie, ordfi, s.f. || Din b,g., ser. ordija |l (înv.) Oaste, hoardă. M-am streci^ac in ordia (lagărul) pandurilor cu meşteşug (Fiumon).	*
ordin, ordine, s.n. |j Din lat. ordo, -inis, it. ordine, fr. ordre |J 1. Dispoziţie obligatorie dată de o autoritate sau de vn reprezentant al ei; act, hîrtie care conţine o astfel de dispoziţie. , O Expr. La ordinele cuiva ='la dispoziţia cuiva.
@ (Fin.) O. de^ plată — dispoziţie scrisă, dată de un debitor către o bancă spre a vira din contul lui ,o sumă în contul unui creditor. 2. Decoraţie (superioară medaliei). 8. (Biol.) Categorie siste- . mutică subordonată clasei, care cuprinde una sau mai multe familii.* 4. Complex de caracteristici arhitectonice definind un tip de construcţie
ORDINAL
%
716
din antichitatea greacă şi romană. 5. Rang, categorie. O De prim ordin = de cea mai bună calitate; foarte bun (sau foarte important etc.).
6.	Comunitate de călugări catolici.
ordină), ordinale, adj. || Din fr. ordinal || Numeral o. = numeral care indică locul, ordinea numerică a unui obiect într-o serie.
ordinar, -ă, ordinari, -e, adj. || Din fr. ordinaire, lat. ordinarius || 1. Obişnuit, comun. O Fracţie . ordin ară = raportul a două numere întregi. 2. Dè calitate inferioară, fără valoare.
• Vulgar, grosolan, josnic.
ordinator, ordinatoare, s.n. || Din fr. ordinateur II Calculator electronic (v. calculator 2), ordine, ordini, s.f. H Din lat. ordo, -inis j] 1. Mod de succesiune în timp sau în spaţiu a unor lucruri, a unor fapte etc. O O. de zi = program după care se discută problemele într-o şedinţă, într-o adunare etc. La ordinea zilei = de actualitate. 2. Aşezare a unor obiecte potrivit unor cerinţe de ordin practic şi estetic; rînduială, regulă. O în ordine = în, regulă, aşa cum se cuvine. A chema pe cineva la ordine — a soma pe cineva să. respecte .anumite norme; a admonesta. 3. Orînduire (socială, politică, economică) ; regim. O Noua ordine economică şi politică internaţională = concept fundamental de politică internaţională avînd ca scop înlocuirea structurilor economice şi politice mondiale perimate, bazate pe exploatare şi asuprire, cu noi relaţii interstatale, juste, echitabile şi democratice. (Dr.) O. publică =±= ordinea politică, economică şi socială dintr-un stat, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi se tradftce în fapt prin funcţionarea normală a aparatului de stat, menţinerea liniştii cetăţenilor, respectarea drepturilor acestora, apărarea avutului obştesc.
ordonă, (1) ordon, (2) ordonez, vb. I. Tranz. [[ Din fr. ordoner IJ1. A da un ordin, a porunci, a dispune. 2. A pune în ordine, a orîndui, a aranja.
ordonanţă, ordonanţez, vb. I. Tranz. |) Din fr. ordonnancer |j A dispune plata unei sume printr-un ordin de plată.
ordonanţăre, ordonanţâri, s.f. Acţiunea de a ordonanţa.
ordonanţă, ordonanţe, s.f. || t)in fr. ordonnance II1. Dispoziţie scrisă, emanînd de la o autoritate; act care conţine o astfel de dispozi-. ţie. O O. de plată == ordin de plată a unei sume.
2.	Spec. Act cu caracter normativ emis.de comitetele executive ale consiliilor populare pentru reglementarea unor relaţii sociale privitoare la circulaţie, la salubritate etc. • Act emanat de la procuror sau de la organele de urmărire penală, prin care se iau anumite măsuri în exercitarea atribuţiilor lor. 3. (Milit. ; în trecut) Soldat în serviciul personal al .unui ofiţer.
ordonat, -ă, ordonaţi, -te, adj. 1. Căruia îi place ordinea, care păstrează ordinea. 2. (Despre obiecte) Pus în ordine, aranjat. O (Mat.) Mulţime ordonată — mulţime pentru elementele căreia este definită o relaţie de ordine.
ordonată, ordonate, s.f. j| Din fr. ordonnée || (Mat.) A doua coordonată a unui punct dintr-un
sistem rectangular de coordonate din pla n sau din spaţiu.
ordonator, -oare, ordonatori, -oare, s.m. şi f. I! Din fr. ordonateilr |j O. de credite — conducător al unei instituţii de stat, care are dreptul să dispună de creditele bugetare ale instituţiei.
ordoyîciăn s.n. |j Din fr. ordovicien || A doua perioadă a paleozoicului.
oreion s.n. II Din fr. oreillons || Boală contagioasă, frecventă la copii, care se manifestă prin inflamarea glandelor salivare.
oreşnifă, oresniţes.f. Plantă erbacee agăţătoare, meliferă, din familia leguminoaselor, înaltă pînă la 1 m, cu flori purpurii, plăcut mirositoare.	*	.
oréz s.m. H Din bg. oriz |J Plantă alimentară din familia gramineeîor, cu' tulpina înalta, cultivată pentru fructele ei cu seminţe bogate în amidon; seminţele acestei plante.*
orezărîe, orezarii, s.f. || Din orez [[Loc cultivat Cil orez.
orfan, -ă, orfani, -e, adj. || Din ngr. orfanos, lat. orphanus j| (Adesea substantivat) Care şi-a pierdut urmi dintre părinţi sau pe amîndoi.
orfelin, -ă, orfelini, -e, s.m. şi f., adj. jj"Din fr. orphelin II (Rar) (Copil) orfan.
orfelinat, orfelinate, s.n. jj Din fr. orphelinat |j (în trecut) Aşezămînt în care erau crescuţi copiii orfani.
orfevrărie, orfevrării, s.f. || Din fr. orfèvrerie [| Meşteşugul de a executa obiecte de artă din metale preţioase; obiecte executate prin acest meşteşug. • Comerţ cu obiecte fine de aur şi de argint.
orfic, -ă, orfici, -ce, adj. |J Din fr. orphique j| Care se referă la Orfeu sau la doctrine, concepţii filozofice, mistere etc. atribuite acestuia. O Poeme orfice = denumire dată textelor lirice şi filozofice greceşti atribuite poetului mitic . Orfeu.
organ1, organe, s.n. || Din ngr. organon, lat.-organum, fr. organe || 1. Unitate morfologică dintr-un organism animal sau vegetal, adaptată la îndeplinirea unei funcţii speciale. 2. ( Parte componentă a unei maşini,- alcătuită din una sau mai multe piese simple şi care îndeplineşte o anumită funcţie. 3. Mijloc de acţiune, de comunicare; ziar, revistă. 4. Formaţie, grup de persoane care îndeplinesc o funcţie politică, administrativă, ştiinţifică etc. O Ô. de stat = formă organizatorică creată prin lege şi învestită cu anumite competenţe în scopul exercitării funcţiilor statului. O reprezentativ = organ de stat în compunerea căruia intră cetăţeni aleşi prin vot şi care reprezintă interesele alegătorilor un organele de conducere ale statului.
organ2, organe, s.n. |] Din sl. oruganu, ngr. organon, lat. organum || (înv.) 1. Harfă, liră. 2. Orgă.
organdi s.n. II Din fr. organdi || Ţesătură de* bumbac sau de in, subţire şi transparentă, foarte apretată, din care se fac perdele, obiecte de îmbrăcăminte pentru femei şi copii etc.
organic, -ă, organici, -ce, adj. || Din lat. orga-nicus, fr. organique |j 1. Cstre ţine de structura,
4
717
ORIE
de esenţa, de funcţiile unui organ sau ale unui organism; care se referă la organe sau la organisme. 2. Care are structura unui organism, constituind un întreg diferenţiat şi în acelaşi timp unitar. 0 Care rezultă din organizarea, din structura unui lucru; intrinsec, lăuntric. 8. (Despre substanţe) Care este alcătuit din carbon şi hidrogen (uneori şi din alte elemente). O Chimie organică = ramură a chimiei care studiază hidrocarburile şi derivaţii acestora.
organicism s.n. |] Din fr, organicisme |) Concepţie potrivit căreia societatea ar fi un organism asemănător celor biologice, fiind supus aceloraşi legi ca şi acestea.
organigramă, organigrame, s.f. || Din fr. orga-nigramme ji 1. Reprezentare grafică a structurii organizatorice a unei instituţii sau întreprinderi.
2.	(Inform.) Reprezentare grafică a algoritmului unei probleme pe urmează a fi rezolvată cu ajutorul calculatoarelor electronice.
organism, organisme, s.n. || Din lat. organis-mus, ngr. organismos, fr. organisme !j 1. Totalitatea organelor sau a părţilor indisolubil legate între ele care constituie o fiinţă vie. 2. (Fig.) Ceea ce apare ca un tot închegat; ceea ce funcţionează în mod organizat. • Organizaţie.
organlst, -ă, organi.şti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. organisle, germ. Organist || Persoană care cîntă la orgă.
organiza, organizez, vb. I. Tranz. [| Din fr. organiser || 1. A face ca o întreprindere, o instituţie, un grup social constituit să funcţioneze sau să acţioneze în mod eficient, după un anumit plan. • Refl. A-şi coordona acţiunile, orientîn-du-le după un plan. 2. A pregăti o acţiune după un plan; a pune la cale, a aranja.
organizare s.f. Acţiunea de a (se) organiza. O Organizarea întreprinderii = ansamblul de metode şi tehnici privind conducerea în bune con-diţiuni a producţiei şi* a muncii, folosirea eficientă a l'orţei de muncă şi a timpului de muncă, asigurarea mijloacelor tehnice necesare procesului de producţie etc. • Ordine, rînduială, disciplină, e Orînduire, alcătuire.
organizat, -a, organizaţi, -te+ adj. Care are o organizare, care se desfăşoară după un plan.
organizator, -oare, organizatori, -oare, adj. || Din organiza || Care se referă la organizare; (şi substantivat) care organizează.
organizatoric, -ă, organizatorici, -ce, adj. ţi Din organizator |) Care ţine de organizare, care se referă la organizare.
organizaţie, organizaţii, s.f. || Din germ. Or-ganisation, din îv. organisation, rus. orgardzacija ||
1.	Mod de organizare; orînduire, aranjare, alcătuire. 2. Grup de persoane constituit după # criterii profesionale, de vîrstă, de sex, după obiectivul, urmărit etc.: .organizaţie obştească; organizaţie de masă.
«rganogeneza s.f. j| Din fr. organogenese; gr. organon „organ'4 -j- genesis „naştere14 !| Procesul de formare a organelor în cursul dezvoltării individuale a oi^anismelor.
organoleptic, -ă, organoleptici, -ce, adj. || Din fr. organoleptique |J Examen o. = apreciere
cu ajutorul văzului, mirosului, gustului şi uneori al pipăitului a calităţii produselor ahtfientare.
organoterapfe s.f. ][ Din fr. organothSrăpiell Metodă de tratament al unor boli prin. administrarea extractelor de organe sau a organelor ca atare.	*
orgasm s.n. || Din fr. orgasme |J Punctul culminant al excitaţiei sexuale.
orgă, orgi, s.f. |! Din fr. orgu,e; lat. organum, gr. organon „instrument44 || Instrument .muzical complex alcătuit dintr-un sistem de tuburi de diferite mărimi, acţionate? pneumatic cu ajutorul unor pedale şi al unei claviaturi.
orgiac, -ă, orgiaci, -ce, adj. || Din fr. orgiaque|| Care .are caracter de orgie.
, orgie, orgii, s.f. !! Din fr, orgie, lat,, orgia j) Petrecere desfrînată, cu exces • de mine are • şi băutură; p. ext. desfrîu, dezmăţ.
orgolios, -oâsă, orgolioşi3 -base, adj. || Din orgoliu |j Plin de orgoliu, mîndru, vanitos, în-gîinfat.
orgoliu, orgolii, s.n. I] Din it. orgoglio. Cf. fr. orgueil || Părere foarte bună, exagerată, despre sine, despre valoarea să ori despre situaţia sa socială; îngîmfare, trufie, orhestră s.f. v. orchestră, orhidee, orhidee, s.f. j| Din germ. Or chid,ee, frv orchidâe |1 (La pi.) Familie de plante erbacee monocotiledonate, cu tulpină simplă, cu flori mari, divers colorate, ras pin di te mai ales în zonele tropicale; unele varietăţi se cultivă ca plante ornamentale; (şi la sg.) plantă din această familie.
orhită, orhite, sd. || Din fr. orchite; gr. orchis „testicul44 || (Med.) Inflamaţie a testiculelor.
ori conj. 1. (Cu funcţie disjunctivă) Sau, fie: ori una, ori alta. 2. Leagă două propoziţii subordonate opuse. Nu mai simţea dacă este ori nu mai este (Ispirescu).
oribil.» -ă, oribili, -e, adj. ]| Din fr. horrible,' lat. horribilis (| Care inspiră oroare, dezgust ; hidos, groaznic.
oricare pron. nehot. |] Ori + care |j Indiferent care, fiecare. (Adjectival) Aş face. asta cu oricare om pe care nu l-aş cunoaşte (Preda).
oric«î pron. nehot. || Ori -j- ce || Indiferent ce, tot ce vrei.
oricine pron. nehot. ||Ori -f- cine || Indiferent care persoană; cineva. # (Depreciativ) Cineva neînsemnat, un oarecare.
orieînd adv. Jj Ori -f- cind || în orice timp, indiferent oînd. o (Precedat de prep. „ca44, „decît44) în orice alt moment. Acum era mai hotărît decît orieînd (Sadoveanu). 4
oricît, -ă, oricîţi, -te pron. nehot., adv. |{ Ori’-f-cit\\ 2» Pron. nehot. Indiferent cit, indiferent de număr sau de cantitate. 2. Adv. Indiferent c.ît; A“it de mult, cît de tare. Oricît îl durea de tare, el tot îşi ţinu inima cu dinţii (Creangă)» orictim adv. || Ori -f- cum || Indiferent cum, în orice fel.
orie, orii, s.f. Plasă de prins peşte, de forma uni sac, mînuită din luntre de către doi oameni. E folosită în apele curgătoare adinei.
ORIENT
7i a
orient s.n. ]| Din fr. orient, lat. oriens, -ntis [< owi .„a se ridica, a răsări") || Răsărit, est. • Nume dat spaţiului geografic situat la est faţă de un punct de referinţă; nume generic pentru ţările sau popoarele din acest spaţiu.
orienta, orientez, vb. I- II Rin fr. orienter Ij
1.	Refl ~A recunoaşte, a găsi sau a şti drumul de urmat pentru a ajunge la destinaţie; p. ext. a găsi soluţia potrivită într-o anumită împrejurare.
2..	Tranz*. A îndrepta pe cineva într-o anumită direcţie. • A aşeza ceva într-o anumită poziţie sau direcţie; (fig.) a îndruma. • (Mat.) A da unei drepte un sens.
oriental, -ă, orientali, -s, adj. |] Din fr. oriental, lat. orientalis || 1. Care aparţine Orientului, caracteristic Orientului; răsăritean, estic. ® ( 8 iţbstanti vatî Persoană care face parte din populaţia unei ţări din Orient.
orientalism s.n. |] Din fr. orientalisme |) Ceea ce este specific orientalilor, felul de a fi al orientalilor.
orientalist, orisntalişti, s.m. |] Din fr. orientaliste fi Specialist în orientalistică.
orientalistică s.f. |] Din germ. Orientalistik j| Grup; de discipline (asirioIogie,_ egiptologie) care se ocupă cu studiul istoriei, limbilor şi culturii popoarelor orientale.
orientat, -ă, orientaţi^ -te. adj. Care a recunoscut locul unde se află, care ştie în ce direcţie trebuie să se îndrepte; p. ext. informat* iăm urit.
orientativ, -ă, orientativi^ -ei adj. |J Din orienta |1 Care serveşte la orientare; informativ.
orificiu, orificii, s.n. || Din fr. orifice, lat. orificium (< os, oris „gurV4 -j- facere „a face") j| Deschidere prin care o cavitate comunică cu exteriorul sau cu altă cavitate.
original, -à, originalii ,-e, adj. ||*Din îat. originalisi fr. original |) 1. (Despre documente, texte, fotografii etc.; şi substantivat, n.) Care constituie primul exemplar, care a servit sau poale servi pentru copii sau reproduceri. O O în original — în forma primară, necopiat; netradus. 2. (Despre idei, teorii, opere) Caro este propriu unei persoane, unui autor; neimitat după altcineva; personal; (despre artişti, scriitori) care creează ceva nou. @ (Substantivat, ii.) * Fiinţă sau obiect care serveşte ca modei pentru o operă de artă. o. Care iese din comun, neobişnuit; ciudat, bizar.
originalitate^ (2) originalităţii s.f., |j Din fr. originalité || 1. însuşirea a ceea ce este original .(2) ; fel particular de a fi. 2, Faptă originală (3); ciudăţenie, excentricitate.
originar, -ă, originari,	-e, adj. jj Din fr.
originairei lat. originarius |j 1. Care este de loc din. .; care îşi are obirşia în... 2. în forma de la începui, de origine.
orighie, originii s.f. || Din lat. origo, -inis fr. origine || 1. Punct iniţial în formarea un ui lucru, a unui fenomen; început, provenienţa, izvor. 2. Apartenenţă prin naştere la o anumită fainii ie, la o anumită naţiune etc. 3. (Mala) Punct pe o. linie, pe o supratată sau. în spaţiu, în raport cu care se dcdormină poziţia celorlalte puncte. O Originea unui sistem de coordonate
= punctul în care se intersectează axele de coordonate. 4. (Lingv.) Etimologia unui cuvin t.
oriîncotro adv. J] Ori -f- încotro |J Indiferent în ce parte, în orice direcţie.	.
orişicare pron. nehot. |]Ori -f şi -f care |J <M-care.
orişice pron. nehot. |j Ori + şi + ce i|0rice. Eu vâ lucrez orişice (Sadoveanu).
orişicine pron. nehot. || Ori + şi + cine |j 0ri-cine. Orişicine poate să-l cunoască (Arghezi). orişicînd adv. ||Ori + şi -\-dnd [| Oricând, orişicît pron. nehot., adv. || Ori + şi cît |) Oricîb. Tot nenorocit ar fi fost, dispunînd de ori-sleite mijloace (Caragiale).
orişicum adv. || Ori -f- şi + cum [f Oricum, orişiunde adv. || Ori 4- şi -f unde jj Oriunde. Ţi-am umblat şi-n deal, şi-'n vale, Şi-orişiunde te-am ştiut (Coşbuc).	.	/
oriunde adv. || Ori + unde || în orice Ioc, indiferent unde; pretutindeni. Du-te,’ oriunde, frunză de lut.... (Bâcoxm).
orizont, orizonturi, s.n. II Lat. horizon, -ntis; gr. horizein „a mărgiiii, a limita44 || 1. Linie care reprezintă intersecţia aparentă a suprafeţei Pămîntului cu bolta cerească; limită pkă ’la care ajunge vederea noastră. O (Astr.) O. adevărat = cercul de intersecţie a sferei cereşti cil un plan perpendicular pe verticala locului (care trece prin centrul Pămîntului). 2. (Fig.) întindere, sferă a cunoştinţelor, a unei activităţi iute-, îectuale; capacitate de înţelegere. O Fără ori-, zont = fără perspectivă; cu vederi înguste, cu concepţii înapoiate. 3. Strat distinct din formaţia unui sol. 4. Totalitatea lucrărilor miniere situate la aceiaşi nivel.
orizontal, -ă. orizontali, -e, adj. |J Die fr., germ. horizontal || (Despre o dreaptă sau an plan) Care este paralel cu suprafaţa unui lichid în repaus; perpendicular pe verticala locului. © (Substantivat, L) Dreaptă perpendiculară pe verticala locului.
orizontalitate s.f. || Din fr. horizontahtâ || îînsuşire a de a fi orizontal.
orîxidă, orînâe, s.f. II Din orîndui jj 1. (PopD Soartă, ursită, destin. @ Persoană menită să devină soţul (sau soţia) cuiva. 2. (Reg.) Obicei,, datină; regulă.
omiduî, orînduiesci vb. IV. || Din. sk uren~. diti |i 1. Tranz. si refl. A (se) aşeza într-o c.numi-tă ordine. 2, Tranz. (înv. şi pop.) A hotărî* a dispune; a numi, a desemna. 3. Tranz. (înv. şi pop.) A decide, a stabili.
orînduidiâ, orînduieli, s.f. || Din orîndui j| 1* Ordine, regulă, .rînduială; întocmire, organizare. .2. (înv.) Hotărîre, dispoziţie.
onnduire* orînduiri, s.f. I. AîŢ.lunea de a: orîndui;. ar an j'are, aşezare într-o anumită ordine. 2. O. sociala. • (sau social-economică) = formaţiune soci ală. Qrinduire de sţcU orga ni--zarea politică şi teritorială-a statului.
orînduit, -ă, orînduiţi. -ie. adj. 1. Aranjat, aşezat într-o anumită ordine. 2. (înv.) I!olărit, destinat; stabilit, tixat.
o rida s.n. |î Din fr. orlon || Fibră texhlă sintetică, folosită,- în amestec cu lina, la obţinerea tricotajelor.
\
719
orna, ornez, vb. I. Tranz. |] Din fr. orner, lat. ’ ornare || A împodobi, a decora.
ornament, ornamente, s.n. || Din fr. orne-ment± it. ornarnenîo, lat. ornamentam || 1. Element decorativ executat în diferite tehnici (desen, pictură, sculptură, cusătură)^ independent sau integrat într-o compoziţie şi destinat ’• să împodobească un obiect,' o clădire etc. © Accesoriu tipografic (iniţială, chenar, violetă) folosit pentru înfrumuseţarea cărţilor, revistelor etc. 2. (Muz.) Notă sau grup de note destinate să'sublinieze conturul unei melodii.
ornamenta, ornamentez, vb. I. || Din ornament. Cf. fr. ornementer || A împodobi cu ornamente, a decora. *	-
ornamental, -ă, ornamentali, -e, adj. ]j Din fr. ornemental ]| Care serveşte ca ornament; decorativ. O Plante ornamentale — grup do plante cultivate în parcuri, grădini sau locuinţe, în scopuri decorative.
ornamentare, ornamentări, s.f. Acţiunea de a ornamenta: împodobire.
ornamentaţie, ornamentaţii, s.f. ]| Din fr. ornementation ’j[ împodobire cu ••ornamente; ansamblu -ornamental. ® Tehnica ornamentării.
ornament!că s.f. |j Din germ. Ornamentik j| ;1. Modul de concepere şi dispunere a motivelor ornamentale, în arhitectură şi în artele decorative, specific, unui popor sau unui stil. 2. Totalitatea sunetelor muzicale care împodobesc linia melodică iniţială.
ornant, -ă, ornanţi, -te, adj. || Din orna || Care împodobeşte.
ornat, -ă, ornaţi, -te, adj. împodobit, decorat, ornic, ornice, s.n. f] Prescurtat din ceasornic |j (înv.) Ceasornic (de perete), orologiu.
ornitolog, ornitologi, s.m. J| Din fr. ornitho-logue || Specialist în ornitologie.
- ornitologic, -ă, ornitologici,• -ce, adj. || Din fr. ornitholoşique ]] Care se referă la ornitologie.	'
ornitologie s.f. 1| Din fr. orndthologiegr. ornis, orniihos „pasăre44 -f logos „studiu44 || Ştiinţă care se ocupă cu studiul păsărilor.
. ornitorme, ornitorinci,- s.m. || Din. fr.' orar ifyoryrique; gr. omis, ornithos „pasăre44 -j- ryn-chos „cioc44) || Mamifer semiacvatic din Australia, de c. 50 cm lungime, cu cioc asemănător celui de raţă şi cu membrane înotătoare între degete. Se înmulţeşte prin ouă, dar îşi alăptează puii.
oroare, (2) orori, s.f. || Din fr. horreur, lat. horror, -oris !J 1. Dezgust, avefsftme, repulsie, •scîrbă. 2. Faptă sau vorbă care inspiră aversiune, dezgust, groază.
erogen, oro gene, s.n. |] De la orogeneză II Regiune a scoarţei terestre în care s-au produs mişcări tectonice, avînd ca urmare formarea unui lanţ miftitos.
orogeneză s.f. || Din fr. orogŞnese; gr. o ros munte44 -{-• genesis, „naştere44 Jj Ansamblul proceselor tectonice care.se produc în zonele mobile ale scoarţei terestre şi care au ca rezultat formarea lan furii or mim lo ase.
orogenic, -ă, orogenici, -ce, adj. || Din fr. iorogenique ii Care se referă la orogeneză.
ortodox:
orogrăîie, -ă, orografici, -ce, adj. || Din fr. ' orographique jj Care se referă la orografie, Q Nod. o. = ansamblu montan din care pornesc, radiar, culmi încadrate de o reţea hidrografică.
orografie s.f. II Din fr. orographie j| Ramură a geografiei fizice care se ocupă cu descrierea formelor de relief.
orologiu, orologii, s.n. (I Din lat. horologium\\ Ceas de dimensiuni mari, fixat pe faţada unei clădiri, pe un turn etc. şi prevăzut, de obicei, cu un mecanism care anunţă, prin sunete, orele (sau şi fracţiunile de oră).
oronimie, -ă, oronimici, -ce, s.n. || De la oronimie jj Denumire topica pentru formele de relief.
oronimie s'.f. || Din fr. oronymie || 1. Totalitatea numelor geografice (proprii şi apelative) care desemnează formele de relief. 2. Ramură a toponimiei care se ocupă cu studiul formării şi evoluţiei numirilor referitoare la formele de relief.
oropsi, oropsesc, vb. IV. Tramă 1. A asupri, a urgisi, a prigoni. 2. (înv. şi pop.) A izgoni, a alunga; a părăsi. 3. (înv. şi reg.) A certa,,a‘ocărî; a vorbi de râu.
oropsit, -ă, oropsiţi, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Asuprit, prigonit; persecutat, urgisit.
© Prăpădit, nenorocit, sărman. 2. (înv. şi pop.) Lăsat la voia întîmpîăru, părăsit.
orpiment s.m. |j Din fr. orpimenl |j Pigment natural de arsen, de culoare galbenă-străluci-toare, folosit în pictură.
ort, orţi, s.m. || Din pol. ort, germ. Ort j| (înv. şi pop.) Monedă reprezentînd a patra parte dint.r-un leu vechi (sau dintr-un taler). O Expr. (Fam.) Af-si) da ortul popii = a muri.
ortâ, ortale, s.f. || Din tc. orta Ц (înv.) 1. Unitate militară corespunzînd unui regiment; (în armata turcească) regiment de ieniceri. 2. Trupă, ceată, bandă.
ortac, ortaci, s.m. || Din ser., tc. ortak Ц (Reg.) Tovarăş (de drum, de muncă etc.); p- ext, prieten. ©Asociat, părtaş.
ortic, ortice, adj. j| Din fr. orthique (j Triunghi
o.	= triunghi ale cărui vîrfuri sînt punctele de 4 intersecţie ale înălţimilor cu laturile opuse vîrfuri]or triunghiului din care sînt coborîte.
orto- l| Din fr. orifio-; gr. orthos „drept, . corect4* ij Element de compunere cu sensul „drept44, „conform ciU, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
ortoconiric, -a, ortocerUrici, -ce, adj. |j Din ortocent.ru || Care. are un ortocentru.
ortocentrn, ortoeentre, s.n. || Din fr. ortho-centre; orto- -p gr. keniron „centru44 jj Pundt de intersecţie a înălţimilor unui triunghi.
ortoclâz, s.n. || Din fr. orthoclase; orto- ~p p. tyasis ^rupere, tăiere44 !| (Geoi.) Ortozâ.
ortodiagonâi, -ă, ortodiagonali,	-e, adj.
||Orto- 4- diagonală jj Patrulater o. = patrulater ale cărui diagonale se intersecteaza sub un unghi drept.
ortodox, -ă, ortodocşi, -xe, adj. Ц.Din lat.
orthodoxus, fr. orthodoxe; gr. orthos „drept44 -p doxa „gindire44 || 1. Care ţine de biserica creşti-
Ortodoxie
720
nă răsăriteană. • (Substantivat) Persoană de religie creştină răsăriteană. 2% Conform cu o doctrină, cu o concepţie; (despre persoane) care urmează riguros o doctrină, o dogmă
ortodoxie s.f. || Din lat. orthodoxia^it. ortko-dêxie |il. Religia ortodoxă; biserica ortodoxă.
2.	Conformitate cu principiile tradiţionale ale doctrinei bisericii creştine ortodoxe
ortodoxism s.n. |j Din ortodox || 1. Confesiunea creştină ortodoxă. 2. Calitatea de a fi ortodox.
ortodrămă, ortodrome, s.f. || Din germ. O-thedrome; gr orthos „drept44 4- dromos „drum44 || drumul cel mai scurt care leagă două puncte de pe suprafaţa Pămîntului.
orWédrio, -ă« ortoedrici, -ce,	adj.	||	Din	fr.
Qrthoédrique |] ( Despre poliedre) Care are feţele intersectate în unghi drept.
©rtoéfrie, -ă, ortoepici, -ce,	adj. H	Din	fr.
orthoé pique !| Care se referă la ortoepie;	care este
în conformitate cu regulile ortoepici.
ortoepie s.f. II Din fr. orthoêpie; orto -f- gr. epos „vorbire44 I) Ansamblu de reguli care stabilesc pronunţarea corectă a unei limbi; aplicarea practică a acestor reguli.
ortogonal, -ă, ortogonali, -e,	adj.	||	Dm	fr.
orthogonal; gr. orthogonia „unghi drept44 || Care formează unghiuri drepte. O Curbe ortogonale = curbe ale căror tangente în punctele lor de intersecţie sîrit perpendiculare.
©rtogrâîie, -ă, ortografici, -ce, adj. || Din fr. orthographique || Care se referă la ortografie; care este conform cu regulile ortografiei.
ortografie, ortografii, s.f. || Din gr., lat. orthographia ; orto -f gi*- graphein „a scrie44 || Ansamblu de reguli care stabilesc scrierea corectă a unei limbi; aplicarea practică a acestor reguli. O O. etimologică v. etimologic. O. fonetică v. fonetic.
ortolân, ortolani, s.m. || Dirr fr. ortolan, lat. horîulanus (< hortus „grădină44) || Pasăre migratoare cu .penele de culoare brună-roşcată, ou capul cenuşiu şi guşa galbenă; presură de grădină.	»
orfomân, -ă, ortomani, -e, adj. (Mai ales în poezia populară) 1. (Despre ciobani) Bogat în turme de oi. 2. (Despre haid.uci) Chipeş, mindru, viteaz. II Şi: iortomân, -ă, adj.
ortoped, ortopezi. s.m. |] Din ortopedie || 1. Medic specializat în ortopedie. 2. Meseriaş care face a parată ortopedice.
ortopedic, -ă, ortopedici, -ce, adj. |J Din fr. orthopédique i| Care se referă la ortopedie
ortopedie s.f., |! Din fr. orthopédie ; orto- -p gr 0 prudei a „educare44 || Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul şi tratamentul bolilor şi deformaţiilor- sistemului osos
ortoptér, orloptere, s.n. i| Din fr. orthoptères orto- -f gr. pteron „aripă44 || (La pl.) O ruin ' ie insecte cu aripile anterioare pergamentoase, cu cele posterioare late şi membranoase şi cu picioarele posterioare lungi, adaptate pentru sărit; (ş?» ia sg.) insectă din acest ordin (ex. lăcusta, greierul).
Oit.oză, ortoze, s.f. |! Din fr. orfhose || Feldspat .potasic de culoare roz, gălbuie sau albicioasă,
cu luciu sticlos, utilizat în industria cerâBticiî şi a sticlei; ortoclaz.
orz s.m. || Lat. hordeum || Plantă din familia gramineelor, cu tulpina înaltă şi spic lung, format din 4 — 6 rînduri de boabe; boabele acestei plante, folosite ca hrană pentru, animale, în industrie şi în alimentaţia omului.
orzoaica s.f. || Din orz || Specie de orz cu spicul format, dm două rînduri de boabe, bogate în amidon, folosite la fabricarea berii.
os, oase9 s.n. || Lat. ossum || 1. Or'gan de bază al scheletului vertebratelor > format dintr-o materie organică dură şi rezistentă, de culoare albicioasă. Oasele determină forma generală a corpului şi constituie un suport pentru părţile moi ale organismului. O Os mort = excrescenţă osoasă, traumatică sau inflamatorie care pţovoacâ şchiopătare şi anchilozarea articulaţiilor la om şi la cal. A-i intra cuiva frica în oase = ase speria, a se îngrozi. A fi numai piele şi oase — a fi foarte slab. Pînă la oase sau pinâ in măduva oaselor — în tot corpul, foarte adine (în corp). A-i muia cuiva oasele — a bate foarte iare. A căpăta un os de ros = a obţine (uraîlin-du-se) un avantaj, un profit. 2. Os (1) sau substanţă cornoasă din care se fabrică unele obiecte,
3.	(Fig.) Neam, familie, viţă. Q Expr. A fi din os domnesc (sau de domn) = a fi din familie domnitoare.
osana, (1) interj., (2) osanele, s.f. || Din si. osanna || 1. Interj. (în imnurile şi textele religioase) Exclamaţie de preamărire a lui Dumnezeu; mărire! slava! 2. S.f. (La pl.) Cuvinte de laudă (exagerată). || Accentuat şi: osana.
osatură, osaturi, s.f. || Din fr. ossature || 1* Totalitatea oaselor'unui vertebrat;' schelet. » (Fig.) Structură internă, alcătuire, constituţie,
2.	Structură de rezistenţă a unei construcţii* a unei maşini, a unei nave etc.	%
oscilă, oscilez, vb. I. intranz. || Din fr. osciU Ier || 1. A se mişca într-o parte şi în alta, a pendula, a se balansa. 2. (Fig.) A da dovadă de nehotărîre, a şovăi, a ezita; a fluctua. 3. (Despre mărimile unui sistem fizic) A lua succesiv valori pozitive şi valori negative simetric©,- în raport cu valoarea zero. s
oscilant, -ă, oscilanţi, -te, adj. || Din fr. oscillant || Care oscilează. • (Fig.) Şovăitor, ezL tant; fluctuant.
oscilator, oscilatoare, s.n. || Din oscila || 1, Aparat sau ‘dispozitiv care produce oscilaţii (unde) electromagnetice. 2, Sistem fizic care poate efectua oscilaţii libere (ex. pendule diapazon).
oscilatoriu, -ie, oscilatorii, adj. || Din fr. oscillatoire || (Despre fenomene) Care oscilează* care are un caracter oscilant.
oscilaţie, oscilaţii, s.f. || Din fr. oscillation ||
1.	Mişcarea periodică, alternai ti vă şi siun-lrică, a unui corp în raport cu o anumită poziţie a. sa; pendulare, vibraţie. 2. Variaţie periodică, în timp, a valorilor unei mărimi care caracterizează un sistem fizic, însoţită de o’transformare a energiei dintr-o formă în alta. 3. (Fig.) Fiuc^ tuaţie; şovăială, ezitare, nehotărîre., ■
721
OSTATEC
oscilograf, oscilografe, s.n. [| Din fr. oscillo-graphe y Aparat care indică vizual şi înregistrează variaţia rapidă a intensităţii sau a tensiunii unui curent electric ori a altor mărimi fizice ;care influenţează acest curent.
oscilogramă, oscilograme, s.f. || Din fr. oscil-lograrrune; lat. oscillari „a oscila*1 + gr* gramma „desen , II Diagramă obţinută cu ajutorul unui oscilograf.
osciloscop, osciloscoape, s.n. || Din fr. oscillo-scope; lat. oscillari „a oscila** -f- gr. skopein „a examina** || Aparat de măsură şi de observare vizuală a curbelor reprezentînd variaţia unor mărimi electrice, fără a le înregistra, oscior, oscioare, s.n. Diminutiv al lui os. osebi,	osebesc,	vb. IV. Tranz. şi refl. |)	Din
sl.	osebiţi	|| (înv.	şi pop.) A (se) despărţi, a	(se)
separa; a (se) diferenţia, a (se), deosebi.
osebire, osebiri, s.f. (înv. şi pop.) Acţiunea de a (se) osebi; deosebire, diferenţă. O Fără osebire = fără deosebire. Cu osebire = în special, mai ales.
osebit,	-ă, osebiţi, -te, adj. (înv. şi pop.) 1.
Deosebit,	diferit.	2. Ales, remarcabil, ieşit	din
comun. Să-l poală-nvâţa carte cu vrun metod osebit (Pann).. .
oseină s J. || Din fr. ossiine (f Substanţă organică din clasa proteinelor, care se găseşte în oase.
oseminte s.n. pl. || Din fr. ossements, lat. ossamenta || Oasele uscate şi descărnate care rămîn dintr-o fiinţă după moarte.
osie, osii, s.f. |J Din	sl. osî	|| Arbore	sau ax
Ia	capetele căruia se montează	roţile unui vehi-
cul.	*	.
osifică, pers. 3 osifică, vb. I. Refl. || După fr. ossifier || A se transforma în os, a căpăta consistenţa osului.
osificâre, osificări, s.f. Faptul de a se osifica; -proces de transformare. a ţesutului conj unctiv şi cartilaginos în ţesut osos.
osificat, -ă, osificaţi, -te, adj.. întărit ca un os, transformat în os.	.•
osîndă, osindi, s.f. ||	Dim osindi |j 1.	(înv. şi
pop ) Condamnare, pedeapsă. O Expr. A-şi face osînda — a executa pedeapsa la care a fost condamnat. 2. Blestem; nenorocire, năpastă, pacoste.
osindi, osîndesc, vb. IV - Tranz. || Din sl. osonditi || (Pop.) A pronunţa o sentinţă de condamnare, a condamna, a pedepsi pe cineva. • (Fig.) A dezaproba, a înfiera.
osîndit, -ă, osindiţi, -te, adj. (Pop.; adesea substantivat) Condamnat, pedepsit.
osînză, osînze, s.f. || Lat. absuncia || Grăsime crudă de porc, din regiunea abdominală, e Grăsime depusă pe diverse părţi ale corpului omenesc. • (Fig.) Bogăţie, avere.
osirdie s.f. |1 Din sl. usrudije || (înv.) Străduinţă, sîrguinţă; ardoare, zel, rivnă.
osmaniiu, -ie, osmanlii, s.m. şi f., adj. || Din tc. Osmanle (înv.J 1. S.m. şi f. Turc. 2. Adj. Turcesc. .
osmiridiu s.n. j] Din fr. osmiridium || Aliaj al osmiului cu iridiul, caracterizat prin duritate
'
mare şi întrebuinţat la fabricarea axelor pentru ceasornice, a vîrfurilor peniţelor de stilou etc.
osmiu s.n. || Din fr. osmium || Metal aîb--cenuşiu, din familia metalelor plptinice, luciosr dur şi : rezistent din punct de vedere chimic.
osmotic, -ă, osmotici, -ce, adj. || Din fr. osmo-tique || Care se referă la osmoză.
osmoză, osmoze, s.f. || Din fr. osmose; germ. Osmose; gr. osmos „împingere** || 1. Trecere a unui solvent printr-o membrană semipermeabilă care separă două soluţii de compoziţii sau concentraţii diferite. 2. (Fig.) întrepătrundere, influenţă reciprocă.
osos, -oâsă, osoşi, -oase, adj. |J Din os f| 1. Care se referă la oase. Q Sistem o. = totalitatea oaselor din organismul vertebratelor. 2* Cu oase mari, ieşite în relief.
ospăta, ospătez, vb. I.*||Lat. hospitare || 1. Tranz. A oferi unui oaspete mîncare şi băutură;, a cinsti. • Tranz., intranz. şi refl. (pop.) A mînca (împreună cu alţii) ; a petrece, a benchetui.
ospătar, ospătari, s.m. || Din ospăta || 1. Lucrător ^comercial care, seryeşte pe consumatori în-tr-un restaurant sau în alt local de.consumaţie; chelner. 2. (înv.) Patron al unui han, al unei ospătarii; hangiu, birtaş.’
ospatâre s.f. Acţiunea de a (se) ospăta; primire ospitalieră. 9 (înv. şi pop.) Ospăţ,'petrecere.
ospătat s.n. Ospătare. O Expr. A se pune (sau a se aşeza) pe ospătat = a se ospăta, a mînca şi a bea (cu lăcomie).
ospătărîe, ospătării, s.f.-|| Din ospătar || (înv. şi pop.) Birt, han. Grăbiră după aceea către a ospătărie, căci soarele li se pusese drept inimă (Sadoveanu).
ospătăriţă, ospătăriţe, s.f. || Din ospătar j!
1. Femeie care serveşte pe consumatori intr-un, restaurant ssfti în alt local de consumaţie; chel-neriţă 2. (înv.) Patroană a unui han sau a unei ospătării; hangiţă, birtăşiţă.
ospăţ, ospeţe, s.n. || Lat. hospitium || 1. (Pop.) Masă mare, îmbelşugată, organizată în împrejurări festive; petrecere cu mîncare şi băutură.
2. (Reg.) Nuntă.	'	/
ospeţie, ospeţii, s.f. II Din oaspete |) Ospitalitate.
ospiciu, ospicii, s.n. || Din lat. hospitium, fr.., hospice || Spital ori sanatoriu în care sint îngrijiţi alienaţii mintali.
ospitaliér, -ă, ospitalieri, -e, adj. || Din fr. hospitalier || Care primeşte bucuros oaspeţi; primitor. ® (Despre case, oraşe, ţări) Care oferă ospitalitate, în care eşti bine primit.
ospitalitate s.f. |j Din fr. hospitalité, lat. hos-pitalitas, -atis || însuşirea de a fi ospitalier; prb mire, găzduire bună oferită cuiva.
osram s.n. |] Din germ. Osram, din os[nnu] -f-[wolf]ram II Aliaj de osmiu cu wolfram intre--b imitat la fabricarea filamentelor de becuri electrice cu incandescenţă.
ostaş, ostaşi, s.m. || Din oaste || Persoană care-face serviciul militar, care serveşte în armată; oştean, soldat, militar. • (Fig.) Militant, luptător pentru o cauză.
ostâtec s.m. v. ostatic.
OSTATIC
722
ostatic, ostatici, s.m. |] Din it. ostatico || Persoană din rîndul populaţiei civile a unui teritoriu ocupat în timp de război şi pe care forţele ocupante' o reţin pentru a preveni acte ostile împotriva lor. • (în trecut) Persoană reţinută de către un stat drept garanţie pentru îndeplinirea faţă de el a obligaţiilor asumate de, către statul, organizaţia etc. căreia îi aparţine persoana respectivă. • Persoană reţinută de un terorist sau de un grup terorist şi pentru eliberarea căreia se cer bani, satisfacerea unor cerinţe personale etc. || Şi: ostâtec s.m.
ostăşesc, -eăscă, ostăşeşti, adj. || Din ostaşi |h De ostaş; militar, milităresc.
ostăşeşte adv. |f Din ostaş II Ga ostaşii, mili-tăreşte ; din punct de vedere militar. Ţear'a [era] organizată ostăşeşte (Bălcescu).
ostăşi, ostăşesc, IV. Intranz. || Din ostaş || (înv.) A se afla în serviciul militar, a face armata. • P. ext. A se război.
osteită, osteite, s.f. || Din fr. ostéite \ 4 gr. osleon „os*‘ II Inflamaţie acuta sau cronică a ţesutului osos.	* t
osteneală, osteneli, s.f. || Din osteni || 1* Starea celui ostenit, oboseală; istovire. 2. Muncă grea şi obositoare; trudă, efort, strădanie. O Expr. M-şt da (toată) osteneala — a depune toate eforturile, a se strădui.
osteni, ostenesc, vb. IV. || Din sl. usianon „,a înceta**, rus. ustat’■ „a obpsi“ || 1. Intranz. A-şi pierde puterile din cauza unui efort, a obosi. 2. Refl. A depune un efort, a se strădui. Te-ai ostenit de ne-ai făcut adăpost (Creangă).
3.	(înv. şi reg.) A se duce undeva sau la cineva, ostenit, -ă, osteniţi, -te, adj. Obosit, trudit.
• Care denotă oboseală. Cind cu gene ostenite
sara suflu-n luminaret Doar ceasornicul urmează
lung-a timpului cărare (Eminescu).
ostenitor, -oare, ostenitori, -oăre, adj. \\ Din osteni II Obositor, istovitor.
ostentativ, -ă, ostentativi, -e, adj. || Din germ. ostentativ, it. ostentativa |] Făcut cu intenţia de a impresiona; demonstrativ, provocator.
ostentaţie, ostentaţii, s.f. (| Din fr. ostentation || Prez Ai tare, etalare demonstrativă, afişare pretenţioasă a ceva. O Cu ostentaţie = în mod demonstrativ, ostentativ.
osteoartrită, osteoartrite, s.f. j| Din fr. ostéo-orthrite II Inflamaţie care cuprinde o articulaţie şi partea osoasă din jurul acesteia. ,
osteolit, osteoliţi, s.m. |j Din fr. ostéolithe || Os fosilizat.
. osteologie s.f. || Din fr. ostéologie || Ramură a anatomiei care se ocupă cu studiul oaselor.
osteomîelită s.f. |j Din fr. ostéomyélite; gr. oştean „os“ + myelos „măduvă** |j Formă de osteită de natură infecţioasă, care se localizează mai ales în măduva oaselor.
osteopatie s.f. II Din fr. ostéopathie ; gr. osteon „os“ -j- pathos „suferinţă4* j| Termen ,prin care se denumeşte orice maladie osoasă.
ostéoplastie, osteoplastii, s.f. || Din fr. ostéoplastie; gr. osteon „os“ + plastos „modelat4* || Operaţie de înlocuire a unui fragment de os sau a unui os întreg cu alt os sau cu o bucată «de material plastic ori metalic.
osteoporoză, s.f || Din fr. ostéoporose jj Stare, patologică caracterizată prin rarefierea oaselor, cu formarea unor cavităţi. Apare în diferite boli endocrine, Ia bătrîni, în urma unei imobilizări îndelungate etc.
osteoză s.f. || Din fr. ostéose |J Afecţiune caracterizată prin decalcifiere osoasă 'generalizată, fracturi multiple şi depuneri de săruri de calciu în piele şi în diverse organe.
ostie, ostii, s.f. || Din sl. osîî !| Unealtă de pescuit, de forma unei furci, cu unul sau mai mulţi dinţi care se înfig în corpul peştilor.
ostil, -ă, ostili, -e, adj. |j Din fr. hostile; lat. hostilis (( hostis „duşman**) || Care are o atitudine potrivnica, duşmănoasă, care manifestă ură, rea-voinţă. « Nefavorabil.
ostilitate, ostilităţi, s.f. || Din fr. hostilité ||
1.	Atitudine ostilă; duşmănie, vrăjmăşie. 2. (La pl.) Operaţii militare întreprinse de trupele unor state care se află în stare de război.
ostoi, ostoiesc, vb. IV. II Din sl. ustojati || Refl. si tranz. (înv. şi pop.) A (se) linişti, a (se) potoli, a (se) calma. • Intranz. A înceta, a se opri, a se termina.
ostoire s.f. Faptul de a (se) ostoi. Bătălia a începui, fără milă şi fără ostoire (V.l. Popa).
ostracismes, n. || Din fr. ostracisme ; gr. ostra-kismos j| 1. (în Grecia antică) Formă de judecată a poporului, prin care un cetăţean, considerat periculos pentru stabilitatea regimului, era exilat pe o perioadă de 10 ani. 2. Persecuţie, ostracizare.
ostraciza, ostracizez, vb. I. Tranz. || Din fr. ostraciser || A înlătura pe cineva din viaţa publică; a proscrie; p. ext. a persecuta.
ostracizare, ostracizări, s.f, Acţiunea de a ostraciza; persecuţie, ostracism (2).
ostracdde s.f. pl. || Din fr. ostracodes; gr. ostrakon „carapace** |J Ordin de crustacee inferioare, cu corpul cuprins într-o carapace bivalvă.
ostreicultură s.f. ü Din fr. ostréiculture; lat. ostrea „stridie** |j Cultura stridiilor.
ostreţ, ostreţe, s.n. jj Din bg. ostreţ „tăiş** ||
1.	Şipcă folosita, la facerea gardurilor; p. ext. îngrăditură de sipci, de zăbrele sap de pari; gard. 2. Leasă, gard de nuiele sau de trestie, aşezat în apă de-a curmezişul unui rîu spre a opri trecerea peştilor şi a uşura prinderea lor.
ostrogot, -ă, ostrogoţi, -te, s.m. şi f. }| Din fr. ostrogot, lat. Ostrogothus „got de est** H Persoană care făcea parte din triburile germanice aparţinând ramurii răsăritene a goţilor.
ostropel, ostropeluri, s.n. Fel de mîncare preparată din carne de miel, de paşăre sa.u de vinat, cu sos făcut din făină, usturoi şi oţet; p. reslr. • sosul acestei mîncări.
ostrov, ostroaye, s.n. || Din sl. ostrovu J| 1. (înv. şi pop.) Insulă (în mare). 2. Insulă mică, adesea plutitoare, formată, înţr-o apă curgătoare, prin acumulare de pămînt, nisip sau nămol, acoperită de obicei cu vegetaţie.
osuar, osuare, s.n. || Din fr. ossuaire, lat. ossuarium || 1. Loc sau construcţie unde se depun osemintele rezultate diîi deshumări. 2. Monument funerar comemorativ unde se depun osemintele ostaşilor căzuţi pe cîmpul de luptă.
723
OŢET
oştean, osteni, s.m. || Din oaste || (înv. şi pop.) Ostaş, militar. Paşnicul ţăran a devenit oştean voinic (Kogălniceanu).
oştî, oştesc, vb. IV. Refl şl intranz. || Din oaste || (înv. şi pop.) A se război, a duce război.
oştime s.f. || Din oaste || (înv.) Armată, oaste. Toată oşlimea înşirată flutura cuşmele cil pană (Sadoveanuh
oştire, oştiri, s.f. 1. (înv.) Acţiunea a a, (se) oşti, campanie militară, război. 2. (înv. şi pop.) Armată, oaste. • Serviciu militar.
otâc, otace, s.n. || Din tc. otak „cort“ || 1. (PopJ Colibă pentru ciobani, pescari sau mumei tor i agricoli la cîmp. 2, (Reg.) Loc împrejmuit!, pe cîmp sau la munte, unde stau la odihnă (noaptea) oile sau viteie. ,
otiJgîe, otalgii, s.f. (I Din 4?r. otalgie || Durere localizată la ureche, datorită inflamaţiei acesteia sau îmbolnăvirii unui organ vecin.
otavă s.f. || Din bg., ser. otava || Iarbă crescută în acelaşi an, după prima cosire. Otava din luncă i-a rămas cosită dar neadunată (Rebreanu).
otăvi, pers. 3 otăveşte, vb. IV. Intranz. |] Din otavă [| (Despre iarbă) A creşte din nou, în acelaşi an, după ce a fost cosit o dată; (despre cîmp uri) a se acoperi cu otavă, a înverzi din nou după prima cosire. N
otic, otice, s.n. || Din ser. .otik || Lopăţică cu care se curăţă de pămînt brăzdarul şi corman a plugului.
otită, otite, s.f. || Din fr. otite || Inflamaţie acută sau cronică a urechii.
otocist, oiociste, s.n. || Din fr. otocyste II (Anat.) Veziculă auditivă a nevertebratelor.
otoman, -ă, otomani, -e, s.m. şi f-, adj. || Din fr. ottoman || 1. S.np şi f. Turc. 2. Adj. Turcesc.
otoreo, otoree. s.f. || Din fr. otorrhee/ gr. ous. otos ureche*6 H- rhdn „a curge“ || Scurgere de puroi din ureche, care se produce de obieeţ în cursul otitei.	*
otorinoîaringolog, otorinolaringologi, • s.m. || Din otorinolaringologie || Medic Specialist în oto-rinolaringologie.
otorinolaringologie s.f. !| Din fr. oto-rhino--lari/ngologie ; gr. ous, otos „ureche44 -|- rhis, rhinos „nas“ -j- laryngs „faringe44 -f- logos „studiu46 || Ramură a medicinii care studiază anatomia, fiziologia şi patologia urechii, nasului şi laringelui.
otoscop, otoscoape. s.n. || Din fr. otoscope |j Instrument optic cu care se examinează conductul auditiv extern şi membrana timpanului.
otova adj. invar. (Adesea adverbial) Uniform; drept, neted, egal. Cam groscioară, cam otova, că nu ai şti unde i-ar fi mijlocul (Delavrancea).
otravă, otrăvuri, s.f. ||JDin si; otrava |j 1. Nume dat substanţelor toxice care, introduse în organism,	provoacă leziuni	grave, tulburări
sau moartea.	2. (Fig.)	Ceea ce	produce un	rău,
un necaz, o	mîhnire;	p. ext. amărăciune,	răutate ; venin.	’
otrăţel, otraiei, s.m. Plantă erbacee din familia boraginaoeelor, înaltă de 30 — 50 cm,.cu frunze păroase şi flori galbene, întrebuinţată în medicina populară. ® Otrâţel-de-apâ = plantă acvatică carnivoră, înaltă pînă la 60 cm, cu
46*
frunze prevăzute cu vezicule, în care se prind animale acvatice mici.	*
otrăvi, otrăvesc, vb. IV. Tranz. şi refl. R Din sl. otraviti || 1. A (se) intoxica cu otravă, a ucide sau a fi ucis cu otravă; (tranz.)’ a pune otravă în apă, în alimente etc. 2. (Fig.) A (se) supăra foarte tare, a (se) amărî, a (se) înveninai
8.	Tranz. A corupe, a perverti; a exercita o influenţă vătămătoare.
otrăvire, otrăviri, s.f. Acţiunea de a (se) otrăvi; intoxicaţie cu otravă. • (Fig.) Supărare mare, înveninare. .
otrăvit, -â, otrăviţi, -te, adj. 1. Intoxicat sau omorît cu otravă. 2. Care conţine sau în care s-a pus otravă. 8. (Fig.) Supărat,«amărît, mîhnit.
otrăvitor, -oare, otrăvitori, -oare, adj.. || Din otrăvi || Care otrăveşte, care conţine otravă;, veninos. • (Fig.) Dăunător, vătămător.
otreapă, otrepe, s.f . || Din sl. otrepî || 1. Gîrpă.
(de şters), zdreanţă. 2. (Fig.) Om de' nimic * fără caracter, secătură, lepădătură.
otuzpir s.n. I) Din tc. otuzbir „treizeci şi unu“ || (înv.) 1. Numele unui joc de cărţi în care cel ce totalizează treizeci şi unu de puncte cîştigă partida. 2. Cu otuzbirul = cu forţa.
Ho, că nu merge cu otuzbirul (Pas).
• oţărî, oţărăsc, vb. IV. Refl. || Din bg. ocerja ||
1. (Pop.) A se mînia, a se înfuria, a se răsii la cineva. • A se supăra, a se mîhni. 2. A se strîrnba, a face grimase, din cauza unei mîncări sau unei băuturi neplăcute la gusU
oţărît, -ă, oţărîţi, -te, adj. (Pop.) Supărat,, mînios, furios, o Posomorit, morocănos.
oţel, (2) oţeluri, (8) oţele, s.n. || Din sl. oceli ||,.
1. Aliaj de fier şi carbon, caracterizat prin rezistenţă, duritate şi elasticitate, şi avînd o largă întrebuinţare în tehnică. • O. aliat — oţel care pe lîngă carbon conţine şi alte elemente, care îi îmbunătăţesc calităţile. O. rapid = oţel cu adaos de wolfram, crom şi vanadiu, devenind foarte dur. Oţel-beton = bare de oţel care se întrebuinţează la armarea betonului. O De oţel = foarte tare, asemenea oţelului. 2. (La pl.) Diferite sorturi de oţel; obiecte fabricate din oţel (1).'
3.	(înv. şi pop , ia pl.) Mecanism de declanşare a focului la armele vechi; p. ext. armă de foc.
oţelâr, oţelari, s.m. || Din oţel || Lucrător calificatoare lucrează Intr-o oţelărie, efectuînd operaţiile necesare pentru elaborarea şaijei de oţel, oţelărie, oţelârii, s.f. || Din oţel || Secţie a unei uzine metalurgice în care se elaborează şarjele de otel.
oţeli, oţelesc, vb. IV. || Din oţel^ I! Trapz.
A mări duritatea unei piese prin ealire; a căli.
2. Tranz.’ şi refl. (Fig.) A (se) întări, a (se) fortifica.
oţellt -ă, oţetiţi, -te, adj. 1. (Tehn.) Călit..
2.	(Fig.) întărit, fortificat.
oţet s.n. || Din sl. oceiu || Lichid cu gust acru,* obţinut prin fermentarea acetică a vinului, a berii etc. sau prin diluarea cu apă a acidului acetic concentrat. Este folosit în alimentaţie drept condiment sau conservant. O Expr. A face pe cineva cu ou şi cu oţet = a dojeni cu asprime pe cineva, a ocărî.
■OŢETAR *
'724
oţetii*, oţetari, s.m. || Din oţet 1J Arbust sau Ş. arbore* originar din America de Nord, înalt pînă la 10 m, cu flori verzui şi fructe roşii, acrişoare, cultivat în scop decorativ prin parcuri.
4 oţet^ pers. 3 oţeteşte, vb. IV. Refl. || Din oţet |[ 1. (Despre vin) A se, înăcri, trănsformîn-. du-se în otet. 2. (Fig.) A se supăra, a-şi ieşi din sărite.
oţetit, -ă, oţetiţi, -te, adj. (Despre vin) Transformat în oţet; acrit.
oţios, -oâsă, oţioşi, -oase, adj. || Din lat. Miosus |] (Livr.) Inutil, zadarnic; dificil.
ou, ouă, s.n. || Lat. ovum jj 1. Celulă care rezultă în urma fecundării* ovulului de către un spermatozoi4 şi care conţine germenul unei noi fiinţe; cel de pasăre, alcătuit din albuş şi gălbenuş, închise într-o coajă calcaroasă, este folosit şi ca aliment. O Ca oul = fragil. O Expr. (Despre cloşcă) A sta pe ouă — a cloci. A umbla eu cineva ca cu un ou moa,le — a trata pe cineva cu prea multe menajamente. Oul lui Columh — problemă pe care cineva o rezolvă într-un mod foarte simplu, deşi părea foarte greu sau imposibil de rezolvat. 2. (Bot.) Celulă reproducătoare rezultată din fuziunea a doi gârneţi. 3. Obiect în formă de ou o).
oua, pers. 3 ouă, vb. I. Intranz.', refl. şi •tranz. I| Din ou II (Despre păsări) A face ouă.
ouat s.n. Faptul de a (se) oua. •Perioadă în care păsările depun ouă.
ouătoâre, ouătoare, adj. || Din oua || (Despre păsări) Care face ouă; care se află în perioada oua tul ui.
ouşor, ouşoare, s.n. 1. Diminutiv al lui ou.
2.	Plantă erbacee din familia liliaceelor, înaltă pînă la 1 m, cu flori albe-verzui şi fructe bace roşii. Creşte în regiunile montane.
outsider [ Pr.: âutsaidăr] subst. || Cuv. engl. |] 1. întreprindere capitalistă care nu face parte din monopolul sau monopolurile ce domină ramura respectivă. 2. (Sport) Concurent care, teoretic, nu are şanse de ă cîştiga.
oval, -ă, ovali, -e, s.n., adj. || Din fr. ovale || I. S.n. Curbă convexă închisă care are o axă de simetrie şi curbura maximă în punctul de pe axă. 2. Adj. Care are forma unui oval (1).
ovar, ovare, s.’n. || Din lat. ovarium, fr ovaire || 1. Fiecare dintre cele două glande de reproducere ale femelei, care conţin celulele germinative sau ovulele. 2. Oîgan al florii în care se formează ovulele şi care, după fecundaţie, se transformă în fruct, iar ovulele în seminţe.
ovariân, *ă, ovarieni, -e, adj. || Din fr. ova-rien || Care aparţine ovarelor (1), privitor la ovare.
ovarîtă, ovariie, s.f. || Din fr. ovarile || Boală care constă în inflamarea acută sau cronică a ovarelor. -
ovăt, -ă, ovaţi, -te, adj. || Din lat. ovatus || (Despre frunze, petale, sepale etc.) Care are lăţimea cea mai mare în partea inferioară, care are forma unui ou.
ovaţie, ovaţii, s.f. || Din fr. ovation, lat. -ovalio II Manifestare publică entuziastă de admiraţie sau aprobare, exprimată prin aclamaţii şi
aplauze, în cadrul unei adunări, unei serbări etc., faţă de o persoană, de o acţiune etc.
ovaţiona, ovaţionez,, vb. I. Tranz. |j Din fr. ovationner II A-şi manifesta, рґіп ovaţii, admiraţia sau aprobarea pentru, cineva sau ceva; a aclama.
ovă, ove, s.f. ff Din fr. ove || Ornament arhitectural de forma unui ou, folosit la decorarea în* relief a mulurilor cornişelor şi capitelurilor, în ornamentaţia mobilierului sculptat şi a giuvaerelor etc.
ovăscior s.m. || Din ovăz || Plantă erbacee din familia granlineelor, înaltă de e. 150‘cm, cu spiculeţe în panicule .lungi, cultivată* de obicei r ca plantă furajeră.
ovăz s.m., s.n. II Din sl. ovesu || 1. S.m. Plantă furajeră din familia gramineelor, înaltă de 80—170 cm, cu paiul drept şi cu inflorescenţa ramificată. 2, S.n. Seminţele acestei plante, folosite mai ales ca hrană pentru cai. 8* S.n. (cu pl. ovese) Lan, semănătură de ovăz (1).
ovidăct, oviducte, s.n. || Din fr. .. oviducte; lat. ovum „ou44 -f ductus „canal44 |] (Anat.) Conduct care transportă spre exterior ovulele ajunse la maturitate.
ovin, -ă, ovini, •-e, adj., s.f. || Din îr. ovin; lat. ovis „oaie44 |l 1. Adj. Din familia oii; de oaie sau de capră. 2. S.f. (La pl.) Denumire generică dată oilor.
ovipăr, -ă, ovipari, -e, adj. || Din fr. opipare; lat. ovum „ou** + părere „a naşte44 || (Despre animale) Care se înmulţeşte prin ouă. • (Substantivat, n. pl.) Animale care se înmulţesc prin ouă.
ovipozitor, ovipozitoare, s.n. || Din fr. ovipo-siteur; lat. ovum „ou44 -h positus „aşezat, pus44 || Organ al insectelor care serveşte la depunerea ouălor în cavitatea în care se vor dezvolta.
o void, -ă, ovoizi, -de, adj. || Din fr. ovoîde || Care are forma unui ou.
ovdidâî, -ă, ovoidali, -e, adj. || Din fr. ovoîdal\\ Ovoid, oval.
ovovivîpâr, -ă, ovovivipari, -e, adj. Ц Din fr. ovovivipare || (Despre animale) Care se înmulţeşte prin ouă pe care femela le cloceşte în oviduct (ex. vipera).
ovrei, ovrei, s.m. || Din gr. ovrios [] (înv. şi regd Evreu.
ovreică, ovreice, s.f. Ц Din ovrei Ц (înv. şi reg.) Evreică.
ovdl, ovule, s.n. І) Ціп fr. ovule; lat. ovum „ou44 || 1. Game tul femei ai animalelor. 2. Parte a carpelei plantelor cu flori care, după fecundare, se transformă în sămînţă.
ох&Ш, oxalaţi, s.m. || Din fr. oxalate; gr. oxalis - „măcriş44 || Sare sau ,ester al acidului oxalic, întrebuinţat în medicină, în vopsito-rie etc.
oxâlic adj. || Din fr. oxalique || Acid oxalic =» acid organic, toxic, sub formă de cristale albe, întrebuinţat în vopsitorie, în tăbăcărie etc.
oxid, oxizi, s.m. II Din fr. oxyde |J Compus al oxigenului cu alt element chimic. O O. de calciu = var nestins. O. de carbon == gaz otrăvitor/ incolor, fără miros, care se formează în
4
725
arderile incomplete. O. de zinc — pulbere albă, folosită în vopsitorie.
oxida* oxidez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. oxyder |] A (se) combina cu oxigenul; a (se), acoperi cu oxid, a rugini.
oxidabil* -ă, oxidabili, -e, adj.. ii Din fr. oxydable H Care se poate oxida, care poate rugini (uşor).
oxidant* -ă* oxidanţi, -te, adj. || Din fr. oxydant || Care are proprietatea de a produce oxidarea altor substanţe, <
oxidâre, oxidâri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) oxida; reacţie în care o substanţă se combină cu oxigenul. 2. Acoperire a materialelor metalice cu o peliculă de oxizi în scopul protejării lor.
oxid dl* oxidrili, s.m. || Din fr. oxhydrile j| (Chim.) Hidroxil.
oxigen s.n. H Din fr. oxygène; gr. oxys „acru, acid” -f gennan „a naşte” || Gaz incolor şi inodor care formează o cincime din aerul atmosferic şi carp este indispensabil în procesul respiraţiei şi al arderii.
oxigena, oxigenez, vb. I. [| Din fr. oxygéner j|
1.	Refl. A se combina cu oxigenul; a se încărca cu oxigen. 2. Tranz. şi refl. A (se) decolora prin tratare cu apă oxigenată.
oxigenare* oxigenări, s.f.T. Acţiunea de a (se) oxigena. 2. Combinare a oxigenului cu hemoglobina sau cu alt pigment respirator; hematoză.
OZONIZA
oxigenat, -ă, oxigenaţi, -te, adj. 1. Care conţine oxigen. O Apa oxigenată = lichid dens, incolor sau albăstrui, întrebuinţat ca dezinfectant şi decoîorant. 2. Care s-a decolorat prin' tratare cu apă oxigenată: pâr oxigenat.
oxiton, -ă, oxitone, adj., s.n. |j Din fr. oxyton; gr. oxys „ascuţit” -f- tonos „accent” || (Cuvînt) care are accentul pe ultima silabă.
oxiur, oxiuri, s.m. || Din fr. oxyure || Vierme parazit, care trăieşte în intestinele oamenilor ; (mai ales ale copiilor).
o zal ei s.n. ji Din germ. Ozalid[papier\ || Hîrtie fotosensibilă folosită pentru reproducerea desenelor executate pe hîrtie de calc*
ozoclţerftă s.f. li Din fr. ozokirite; gr. ozcin* „a mirosi” -t keros „ceară” |] Ceară minerală, alcătuită dintr-un amestec de parafine si răşini v de culoare galbenă-briiiiă, cu miros aromatic, utilizată la fabricarea diferitelor ceruri.
ozon s.n. || Din fr. ozone; gr. ozon Jmirosi-tor” |1 Gaz de culoare albăstruie (formă alotropică a oxigenului), avind trei atomi de oxigen în moleculă, oxidant puternic, care ia naştere din oxigen prin acţiunea descărcărilor electrice'. Se foloseşte ca antiseptic şi în sinteze organice.
ozonăt, -ă* ozonati, -te, adj. Care conţine ozon.
ozonizâ, ozonizez, vb. 1. Tranz. jj Din fr. ozoniser iS 1. A introduce ozon în aerul dintr-o încăpere. 2. A steriliza apa prin tratare cu ozon.
p s.m. invar. A nouăsprezecea literă* a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă: consoană oclusivă bilabială surdă.
pa interj. || Cf. germ. pa, magh. pd jj (Formulă fcyniliară de salut, folosită, la despărţire, mai ales în vorbirea cu copiii şi, familiar. între adulţi) - La revedere!
pac1 interj. )] Onomatopee |j Cuvin t care redă zgomotul produs de o lovitură, de declanşarea unei arme de foc etc. sau sugerează rapiditatea unei mişcări.
pac2,' pacuri, s.n. [| Din germ. Pack |] (Reg.) Pachet (de tutun).
pace s.f. || Lat. рал:, pmcis |} 1. Situaţie în care nu există conflicte armate sau războaie între state, ф Acord al părţilor beligerante asupra încetării războiului; tratat care consemnează acest acord. 2. Armonie, bună înţelegere; lipsă de conflicte, de vrajbă. O Expr. A face pace cu cineva =. a se împăca. 3. Linişte, tăcere, calm. 4- Seninătate sufletească, tihnă. O Expr. A da cuiva (bună) pace sau a lăsa pe cineva în pace = a nu deranja, a nu supăra, a nu tulbura pe cine va. Fii pe j)ace! = nu avea nici o grijă, fii liniştit. 5. (în concepţia religioasă) Liniştea veşnică de după moarte, e (Adverbial) Gata, s-a sfîrşit
pacea, pacele, s.f. || Din tc. paga || 1. (înv.) Blană de pe picioarele unor animale, folosită ca garnitură sau căptuşeală la o haină. 2. (Reg.) Mîncare, asemănătoare cu piftia, preparată din picioare de viţel sau de miel.
paeeaură, paceaure, s.f. || Din tc.’ pagavra |j
1. Cîrpă de şters praful, de spălat vasele etc.
2. Epitet depreciativ dat unei femei proaste, urîte, murdare, uşuratice sau destrăbălate.
pacfdng s.n. j| Din germ. Pakfong || Aliaj de cupru, nichel şi zinc, care imită argintul.
pachebot, pacheboturi, s.n. [| Din fr. paquebot, engl. packet-boat „navă care transportă coicte“ ■[ Navă cu motor pentru transportul călătorilor şi al coletelor poştale.
pachet, pachete, s.n. [| Din fr. paquet, gerrm Paket || Unul sau. mai multe obiecte înfăşurate într-o învelitoare (şi legate) pentru a putea fi păstrate sau transportate mai uşor. O Expr. A trimite pe cineva pacjiet — a .trimite, a expedia pe cineva fără voia lui.
pacheţel, pacheţele, s.n. Diminutiv al lui pachet.
pachiderm s.n. v. pahiderm.
pacient, -ă, pacienţi, -ie, s.m. şi f. jj Din lat. paciens, -tis „care îndură“, fr. patient || Bolnav care se găseşte în tratamentul unui medic.
^ pacienţă s.f. |J Din lat. patienlia, fr. patience jj (Livr.) Răbdare, îngăduinţă. |j Şi:	(înv.) păci In ţă s.f.	*
pacimţă s.f. v. pacienţă. pacific, -ă, pacifici, -ce, adj. || Din lat. p aci ficus,. fr. pacifique || '(înv.) • Iubitor de pace, de bună înţelegere, paşnic.
pacifică, pacific, vb. I. Trahfc. || După fr. pacifier |J A restabili pacea; a împaci ui. o A pune capăt unor certuri, unor neînţelegeri.
pacificare s.f. Acţiunea de a pacifica; restabilire a păcii.
pacificator, -oare,, pacificatori, -oare, adj., s.m. şi f. || Din fr. paeificateur || (Persoană) care pacifică; împăciuitor.
pacifism s.n. || Din fr. pacifisme l| Curent politic care condamnă orice fel de război, indiferent de caracterul lui.
pacifist, -ă, pacifişti, -ste, adj., s.m. şi f. [| Din fr. pacifiste || 1. Adj. Care se referă la pacifism. 2. S.m. şi f. Adept al pacifismului.
pacîşă, pacişi, s.f. || Din ucr. pacosy jj (Pop.; mai ales la pi.)’Fire de cînepă sau de in de calitate inferioară care rămîn în piepteni în timpul pieptănatului fuiorului ;_cîlţi.
paciiili s.f. invar. |] Din fr. patchouli jj Plantă tropicală din familia labiatelor, din ale cărei frunze se extrag esenţe folosite, la fabricarea parfumurilor. || Şi: paeîulie s.f. paciăiie s.f. v. paciuli.
pacoste, pacoste, s.f. |j Din sl. pakosti |}
1.	Ceea ce pricinuieşte cuiva necazuri mari, suferinţe; nenorocire, năpastă care s-a-» abătut asupra cuiva. 2. Fiinţă care pricinuieşte cuiva tot felul de neplăceri.
pact, pacte, s.n. || Din fr. pacte, lat*, pactum j| Tratat, acord*internaţional prin care se reglementează anumite relaţii'dintre state, încheiate în special în scopul menţinerii păcii sau al colaborării.	’ „
pactiza, pactizez, vb. I. Intranz. |: Din "fr. pactiser || A se înţelege, a cădea la învoială. & A face cauză comună cir un adversar.
pactizare s.f. Acţiunea de a pactiza; înţelegere, acord, învoială.
padelă, padele, s.f. || Din germ. Paddch\\ Vîslă ne fixată, cu care se poate vîsli alternativ în cele două laturi, folosită la caiac.
727
PAIETA
padină, padini, s.f. || Din bg. padina |] Loc (aproape) plan pe vîrful un ni deal sau al unui munte, pe o, coastă, ori chiar la poalele unui munte.	*	•
padişâh, padişahi, s.m. ]1 Din tc. padişah, fr. padishah || (în trecut, în unele ţări din Orientul Apropiat şi Mijlociu) Titlu dat monarhului; sultan; persoană care purta acest titlu.
padoc9 padocuri, s.n. || Din fr., engl. paddock |]
1.	Loc îngrădit în apropierea grajdului, unde se ţin, animalele domestice, în special vara, pentru mişcare în aer liber. 2. Loc îngrădit lîngă hipodrom, unde sînt plimbaţi caii înaintea alergărilor în curse.
paf interj, !] Onomatopee j! Cuvint care redă zgomotul produs de o lovitură. O Expr. A rămîne (sau ă face pe cineva să ramină) paf = a* rărnîne (sau a face pe cineva să rămînă) surprins, uimit.
paîtâ, paftale, s.f. || Din tc. pafta |j încheie-toare de metal la haine sau la cingători, uneori împodobită cu pietre preţioase; p. ext. cingătoare alcătuită din plăci de metal legate între ele cu îănţişoare sau prinse cu ţinte. pag1 s.m. v. paj.
pag2, -ă, pagi, -ge, adj. |] Din sl. pegu || (Despre cai) Negru sau roşcat cu pete albe. © (Substantivat) Cel care are culoarea descrisă mai sus.
pagâle, pagăi, s.f. || Din fr. pagaie || Vîsla scurtă cu o singură pală, care se manevrează cu ambele mîini, la canoe vîslindu-se pe o singură parte.
' pagina, paginez, vb. L Tranz. || Din pagină ||
1. A numerota paginile sau filele unei cărţi, ale unui manuscris etc. 2. (Tipogr.) A aranja în format de pagini un text cules, pentru a obţine forma definitivă a lucrării care se tipăreşte.
paginator, -oare, paginatori, -oare, s.m. şi L II Din pagina || (Tipogr.) Lucrător calificat care aşază în pagină rîndurile culese.	%
paginaţie s.f. || Din fr. pagination || Acţiunea de a pagina; (tipogr.) aranjare în pagini a materialului (textului) cules.
pagină, pagipi, s.f. |) Din lat. pagina |j 1. Fiecare dintre cele două feţe ale unei foi dintr-o carte, dinir-un caiet, dintr-un ziar etc. © Cuprinsul unei astfel de feţe. 2. (Fig.) Moment istoric, eveniment sau fapt important. Românii scriseră cu sabie şi cu sînge pagina cea mai strălucită din analele lor (Bălcescu).
pagodă, pagode, s.f. || Din fr. pagode (cuv. probabil de origine sanscrită) )) Templu brahman sau budist. Are formă de turn cu mai multe etaje suprapuse care se. retrag succesiv, dînd edificiului un aspect piramidal.
pagubă, pagube, s.f. |'| Din sl. paguba |) 1. Pierdere materială suferită de cineva sau adusă cuiva; stricăciune care provoacă o pierdere materială. O Expr. Alîta pagubă! sau pagubă-n ciuperci; arată resemnarea sau nepăsarea faţă de o pierdere suferită. A fluiera a pagubă — a-şi manifesta regrfttul pentru o pierdere suferită.
2. Ştirbire a valorii unui lucru; prejudiciu moral, pagur, paguri, s.m. || Din fr. pagure || (La pi.)
Grup de crustacee decapode marine al căror
abdomen moale este adăpostit într-o cochilie; (şi la*sg.) crustaceu din acest grup.
pahar, pahare, s.n. |j Din magh. pohăr, ser. pehar II1. Vas mic de sticlă, de metal, de material plastic etc., de diferite forme şi mărimi, din care se bea; p. ext. conţinutul unui asemenea vas. O Expr. La un pahar de vin — în timp ce se bea, împreună cu alţii; p. ext. la chef.
2.	(Fig.) Necaz, suferinţă, durere. Q Expr. A i se umple cuiva paharul = a fi suferit prea mult, a nu mai putea suporta.
paharnic, paharnici, s.m. || Din pahar || (în Ţara Românească şi în Moldova) Dregător de curte în evul medii/, care se îngrijea de băutura domnului.
pahidérm, pahiderme, s.n. || Din lat. pachy-derma, fr. pachyderme ; gr. pachidermos „cu pielea " groasă44 || Denumire dată mamiferelor erbivore cu pielea foarte groasă, cu corpul masiv, acoperit cu păr puţin (ex. elefantul).
|| Şi: pachiderm s.n.
pai, paie, s.n. |J Lat. palea || Tip de tulpină subţire fără ramificaţii, goală în interior, caracteristică unor cereale, în special gramineelor; (la pi.) grămadă de asemenea tulpini,, rămase după treierat. O Expr. Om de paie — om fără personalitate. Foc de paie entuziasm sau pasiune care trece foarte repede. A pune paie pe foc = a agrava o situaţie. ® Bucată dintr-o astfel de tulpină sau tub subţire din material plastic cu care se sorb unele băuturi.
pală, paiele, s.f. || Din tc. paye ||'Titlu onorific dat în ierarhia boierească din trecut boierilor care nu aveau slujbă de stat; persoană care avea acest titlu.
păianjen s.m. v. păianjen, paianjeniş s.n. v. păienjeniş, paiantă, paiante, s.f. j| Din tc,. paya.ida „proptea, suport44 II Schelet de lemn, avînd golurile umplute cu zidărie, cu chirpici etc. sau acoperite cu şipci, care alcătuieşte peretele unei clădiri; p. restr. material cu care se umple sau se acoperă ün astfel Ale schelet; p. ext, perete construit în acest fel. || PL şi: paiente.
paiaţă, paiaţe, s.f. J| Din rus. paj ac, fr. paillasse, germ. Paiazze \\ 1. Personaj comic în spectacolele de circ sau de bîlci; măscărici, clovn.
© Păpuşă îmbrăcată ca un astfel de personaj.
2.	Epitet depreciativ dat unui om neserios, ridicol.	•
paiafărie, paiaţării, s.f. |] Din paiaţă || Exhibiţie executată de o paiaţă; clovnerie, bufonerie.
© (Fig.) Purtare sau atitudine neserioasă, caraghioasă.
paie, paici, s.m. || Din tc. payh'W Soldat din garda personală a sultanului sau a domnitorilor din ţările române.
paierie, paierice, s.n. || Din si. pajerîcihu |] ' Semn grafic în scrierea chirilică, de obicei fără valoare fonică, pus după consoană pentru a, înlocui literele numite ierul mic sau ierul mare , paietă, paiete, s.f. || Din fr. paillette || Disc mic, sclipitor, din foaie subţire de metal, de sticlă etc., care.se coase pe unele haine ca podoa-, bă.	*
PAING
728	%
paîng, paingi, s.m. || Din sî. *pă(j)onM || Păianjen.	,
pair [Pr.: per], pairi, s.m. [J Din fr. pair |] Titlu purtat de marii vasali ai regelui în Franţa şi în Anglia în epoca feudală. în Anglia există şi azi, iar persoanele care îl deţin sînt membri ai Camerei Lorzilor.
paisprezece num. card. 1] Patru -p spre + zece || Număr natural situat intre treisprezece şi cincisprezece; se indică prin cifrele 14. • (Cu valoare de num. ord.) Locul paisprezece. || Şi: patrusprezece num. card.
pâisprezeeelea, paisprezecea mim. ord. || Din paisprezece | (Precedat de art. „al“, ,,a“) Care se află între al treisprezecelea şi ăi cincisprezece-3ea. || Şi: patrusprezecelea, patrusprezece^ num. ord.	.	•	,
paj, paji, s.m. || Din fr. page, germ. 'Page || 1. (în evul mediu) Tînăr nobil lilat în serviciul unui senior; p. ext. copil de casă. 2. Pieptănătură femeiască în care parul, lăsat lung pe umeri, este rulat la capete spre partea dinăuntru, Îmi tind pieptănătura pajilor (1). ||Şi: (înv.) pag s.m.
pajişte, pajişti, s.f. II Din sl. pas iste [j Teren acoperit .cu iarbă folosită pentru păşunat sau pentru nutreţ.
pajură, pajuri, s.f. f| Din ucr. pazera „fiinţă lacomă, nesăţioasă44 [| 1. Acvilă; jîn basme) pasăre uriaşă, năzdrăvană. 2. Figură simbolică, reprezent'ind o acvilă, de pe stemele, monedele, peceIile sau steagurile unor ţări,
pal, -ă, pali, -e, adj, [j Din fr. pale [J Palid; (despre lumină sau despre corpuri- luminoase) lipsit de intensitate; fără strălucire, stins; (despre culori) şters, spălăcit.
paladm, paladini, s.m. )| Din fr. paladin, iţ* paladino f| (în evul mediu) Nobil slujitor la palatul regilor din apusul Europei; p. ext. cavaler rătăcitor. o (Fig.) Bărbat îndrăzneţ, însufleţit de sentimente cavalereşti.
palâdiu1 s.n. j| Din fr. paliadium (j Metal' alb-cenuşiu din familia «platinei, maleabil şi ductil, întrebuinţat la prepararea unor catalizatori şi ca înlocuitor al platinei în executarea unor instrumente de precizie..
palâdiu2 s.n. || Din lat., fr. paliadium [J Statuie a zeiţei Paiias Atena, aflată la Troia, şi socotită ca ocrotitoare a cetăţilor.
pulafită, palafite, s.f. |) Din fr. palafitte y Locuinţă iacuslră preistorică, făcută pe un podium susţinui de pari.
palan, palane, s.n. || Din fr. palan 1| Macara formată din mai mulţi ‘scripeţi aşezaţi pe două sau pe mai multe axe, dintre care una este fixa.
palanca,x palânci, s.f. j| Din ta. palanha, pol. palanha || (înv.) întării ură pentru apărare, făcută din pari groşi, înfipţi în păniînt; paiisadă. e (Reg.).Gard de scîruiuri sau de nuiele.
palanchui, palanchine, s.n. |j Din fr. palan-, quin |j Lectică.
palat1 s.n. II Din lat. palaturp (J Cerul gurii (v. rcr2). O Palatul moale sau vidul palatului = 'porţiunea musculară care conltnuă palatul1 în
partea posterioară a cavităţii bucale; bidtă palatină.	■	.
palat2, palate, s.n. || Din ngr. palati, fat. pal'atium || Clădire monumentală care adăpes-teşte o instituţie importantă sau care servtşte ca reşedinţă unui suveran, ca locuinţă unei personalităţi etc.; p. ext. clădire mare, luxoasă.
palatâl, -ă, palatali, -e, .adj. || Din fr. pal&tvl\\
1.	(Anat.) Care se referă la palat1, care aparţine palatului. 2. (Lingv.; despre sunete) Care se articulează prin atingerea sau apropierea limbii de cerul-gurii. • (Substantivat, f.) Sunet articulat prin atingerea sau apropierea limbii «le cerul-gurii.
palataliza, palatalizez, vb. I. Tranz. şi refl. f| Din fr. palataliser |[ (Lingv.) A (se) transforma într-o consoană palatală.
palatalizâre, palatalizări, s.f. (Lingv.) Faptul de a (se) palataliza; modificare fonetică prin care o consoană oarecare devine palatală
palatin1, palatini, s.m. || Din lat. palatinus, fr. palatin || 1. (în evul mediu) Mare demnitar la curtea regilor din apusul'Europei. 2. Guvernator al unei provincii din Polonia medievală..
8.	Vicerege al .Ungariei medievale.
palatin2, -ă, palatini, -e, adj-. || Din Ir. palatin |J Cp re aparţine palatului1. O Boltă palatină =î cerul gurii. Văl p. v. palat1 (vălul palatului).
palâtinât, palatinaturi, s.n. || Din fr. palatinat || Teritoriu sau provincie guvernată de un palatin1. • Demnitatea de palatin.
palavragioaică, palavragioaice, s.f. ||Din'j6>a-lavragiu II Femeie care spune palavre, care flecă-reşte.
palavragiu, palavragii, s.m. ]| Din tc. pala-vraci || Om care spune palavre; flecar.
palavră, palavre, s.f. || Din tc., ngr. palavra jj (Mai ales la pl.) Vorbă goală, balivernă; trăncăneală.
pală1, pale, s.f. 1. Cantitate de fîn, de paie etc. care se poate lua o dată cu furca; cantitate de iarbă sau de păioase care se taie dintr.-o singură tragere cu coasa; p. ext. .strat, pătură (de nor, de fum etc.). 2. (Fig.), Unda, val de vin t.
pală2, pale, s.f. II Din fr. pale || Organ al unei elice, al unui rotor de turbină etc., de forma unei aripi.
pâiă3, pale, s.f. || Din tc. pala |j (înv.) Paloş. Pala ta cea lungă... Făcea cărări prin duşmani (Alexandrescu).
palee1, palee, s.f. || Din fr. palee || Picior intermediar de susţinere a unui pod de lemn.
palee2, palee, s.f. Fiecare dintre cele două frunzişoare ce formează învelişul floral al gra-mineelor.
paleo-'II Din fr. paleo-; gr. palaios „vechi4* || Element- de compunere însemnînd „vechi44, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
paleocen s.n. || Din fr. paleocene; paleo- -p gr. hairios „recent44 j| Prima epocă a paleogenului, caracterizată prin faună de numuliţi, lameiibran-liiate, gasteropode, mamifere etc.
729
PALMĂ
paleogén s.n. II Din fr. paléogène •paleo- -f gr. genes „neam44 || Prima perioadă a erei neozoice, caracterizată prinir-o floră de fanerogame şi famă variată: foraminifere, gasteropode, peşti, mamifere plaeentare etc.
paleograf, paleografi, s.m. JJ Din fr. paléographe I! Specialist în paleografie.
paleografie s.f. || Din fr. paléographie; paleo-■+ gr. graphe „scriere44- II Ştiinţă care se ocupă cu Stadiul textelor vechi, cu datarea şi stabilirea autenticităţii lor.
paleolitic Ль li Din fr. paléolithique; paleo-+ S?r- Utfios „piatră44 И Cea mai veche epocă din isUria Omenirii, caracterizată prin folosirea •uneltelor de piatră cioplită.
paleontolog, paleontologi, s.m. || Din fr. paléontologue || Specialist în paleontologie.
paleontologie s.f. || Din fr. paléontologie; paleo- -f gr. on, onihos „fiinţă44 -|- logos „studiu44 |j Ştimţă care se ocupă cu studiul organismelor fosil^ animale şi vegetale.
pàleosîàv, -ă, paleoslavi, -e, adj. Ц Paleo- -j-sla* II Care se referă la limba veche slavă, care aparţine acestei limbi sau este scris în această limbă, ф (Substantivat, f.) Limba veche slavă.
paleotériu, paleoterii, s.n. || Din fr. paléothérium; paleo- + gr. therion „fiară44 || (La pl.) Familie de mamifere fosile din paleogen, cu picioare groase cu trei degete, asemănătoare cu tapirul; (şi la sg.) animal din această familie, г
paieozoic s.n. |] Din fr. palêozoïquej paleo- -f-gr. zoikos „de animal44 || A doua eră geologică, în вате an apărut mamiferele, A durat 300—350 mii de ani.
palestră, palestre, s.f. |] Din lat. palaestra j]
1. (în Uree ia şi în Roma antică) Construcţie destinata exerciţiilor de gimnastică, luptelor, aruncării discului ele. 2. Şcoală ateniană de educaţie fizică, urmată de băieţi între 13 si £5 ani, după absolvirea ^şcolii de gramatică şi a celei*de chitară.
paletă, palete, s.f. || Din fr. palette î| 1. Placă de lemn, de faianţă, de metal ele., pe care pictorii mtmd-%şi amestecă culorile cînd pictează. • Gamă cromatică specifică unui pictor sau unei pietrari ; p. ext. pricepere, talent în arta picturii.
2. Placă de lemn, de formă ovală, acoperijă cu cauciuc sau cu plută, cu care este lovită mingea la tenisul de masă. 8. Pală2; element al rotorului unei maşini, de lorma unei aripi cu feţe curbe.
paliativ, -a, paliativi, -e, adj., s.n. || Din fr. palliatif, lat. palliativus (< pallium „învelitoare44] j| 1. (Medicament sau tratament) care ameliorează o boală, iară a o vindeca. 2. (Fig.) (Soluţie) care rezolvă in mod aparent sau provizoriu o situaţie dificilă.
pâlid, «ă, palizi, -de, adj. || Din lat. pallidus || 1. Galben la faţă (din cauza unei boli*, a unei emoţii). 2. (Fig.*; despre lumină, corpuri luminoase et.c.) Fără strălucire, şters, spălăcit; lipsit de intensitate, estompat. ® Lipsit de vigoare.
paliditate s.f. j| Din palid || Faptul de a .fi palid; paloare.
.palie, pălii, s.f. II Din ngr. palea || Carte care conţine Vechiul Testament.
palier, paliere, s.n. j] Din fr. palier J] 1. (Tehn.) Lagăr (orizontali al unei maşini. 2. Platformă orizontală la o scară, de obicei la nivelul etajeţ lor; odihnă (4). 3. Ansamblul planşeelor unei construcţii, care se găsesc la acelaşi nivel.
4.	Porţiune orizontală din traseul unei căi ferate sau al unui traseu rutier.
palimpsest, palimpseste, s.n. || Din fr. palimpseste |J Pergament de pe care s-a şters <?ri s-a ras scrierea iniţială pentru a se putea utiliza din nou şi pe care se mai văd încă urmele vechii scrieri.
palindrdm s.n. j| Din fr. palindrome ; gr. palm „din nou44 -j- dromos „alergare44 || Cuvînt sau grup de cuvinte care poate fi citit de la stingă ia dreapta şi de ia dreapta ia sLîiiga, fără să-şi piardă séçsuï. ® Joc distractiv care constă în găsirea unui cuvînt care citit şi normal şi invers să aibă fie acelaşi înţeles, fie, în al doilea caz, să dea alt cuvînt. *
palingeneză s.f. II Din fr. palingénèse; gr. palin „din noiR -|- genesis „naştere44 || 1. (Geol.) Procesul ^ de formare a magmei, prin topirea unor roci preexistente. 2. (Paleont.) Apariţia, în procesul dezvoltării unor indivizi, a unor caractere învechite, dispărute pentru grupa din care aceştia fac parte.
palinodie, palinodii, s.f. || Din fr. palinodie; gr. palin „din nou; invers'4 -f- ode „cîntare44 '|| Operă literară în care autorul retractează idei sau sentimente exprimate anterior.
palisâdă, palisade, s.f. || Din fr. palissade |] Lucrare de fortificaţie, folosită în trecut, con-s tind din pari groşi vşi lungi, bătuţi în pămînt şi legaţi între ei cu scmduri, frînghii etc.; palanca.
palisandru, palisandri, s.m. [| Din fr. palissandre (din'amerind.) |) Arbore exotic cu lemnul tare şi cu miros plăcut, din care se fac mobile L fine.	'	/
palmâe, palma ce, s.n. || Din tc. parmak (influenţat de palmă) jj Veche unitate de măsură 5 pentru lungime, egală cu 3,484 cm (aproximativ a opta parte dintr-o palmă), folosită în trecut în Moldova.
palmarès, palmaresuri, s.n. || Din fr. palmarès ; lat. palmari-s „vrednic de palma44 (palma= ramură de palmţerj H Listă în care se înscriu succesele sau victoriile sportive, literare etc. obţinute de cineva; totalitatea unor astfel de succese sau de victorii.
palm&t, -ă, palmaţi, -te, adj. || Din lat. palma-tus, fr. palme j| 1. (Despre frunze) Cu marginile crestate adine, în forma unei palme cu degetele depărtate. 2. (Despre picioarele unor animale)
Cu degetele unite prmlr-o membrană.
palmă1, palme, s.f. |.| Lat. palma || 1. Partea dinăuntru a mi inii, cuprinsă între articulaţia cu antebraţul şi vîrfui degeţel ou. O Cm in palmă — a) cu suprafaţa netedă, plană; b) foarte bine, (dar. Cunosc [ara ca-n palmă (Delavrancea). Q Expr. CU ai bate din palme — foarte repede, într-o clipă. A4 mine a pe cineva palma — a avea chef să bată pe cineva. A lua pe cineva la palme = a palm ui. A lucra cu palmele = a munci cu braţele, manual. A purta pe cineva pe palme = a îpgriji foarte bine pe cineva. 2. Veche unitate
PALMA
730
de măsură pentru lungimi, egală cu distanţa dintre extremitatea degetului mare şi a celui mic, bine întinse în lături. O Expr. De-o palmă — foarte mic. O palmă de loc = a) o distapţă foarte mică; b) o suprafaţă mică de teren. 3. Bătător1 pentru covoare.
palmă2, palme, s.f. |] Din fr. palme jj 1. (înv.) Ramură de palmier (semn al biruinţei). 2. Element ornamental de forma unei frunze de palmier.
palmer, palmere, s.n. ]] Din fr. palmer, de la n. pr. ~Palmer, inventatorul micrometrului || Micrometru pentru măsurarea grosimii unor piese, cu care se poate aprecia pînă la o sutime de milimetru.
palméta, palmele,* s.f. |] Din fr. p&lmetie || Motiv ornamental stilizat, de forma unei frunze de palmier.
palmier, palmieri, s.m. |J Din fr. palmier )) {La pl.) Denumire dată mai multor specii de plante lemnoase exotice, cu trunchiul drept, neramificat, cu o coroană bogată de frunze la vîrf; (şi la sg.) arbore din aceste specii (ex. coco tier ul, curmalul etc.) Din palmieri se scot uleiuri, fibre textile, substanţe cu valoare alimentară etc.
palmiped, palmipede, s.n. |j Din fr. palmipède || (La pl.) Grup de păsări înotătoare, cu picioarele scurte şi cu degetele unite printr-o membrană; (şi îa sg.) pasăre care face parte din acest grup (ex. raţa, pelicanul, pescăruşul).
palmitic adj. || Din fr. palmitique jj Acidp. = acid gras care se găseşte în uleiurile şi grăsimile naturale. Se întrebuinţează în industrie sub formă de săpunuri.
paloare, palori, s.f. j! Din fr. pâleur !j Aspectul unei persoane care are faţa palidă; paliditate.
palogrăî, palografe, s.n. |j Din fr. palographe jj Instrument pentru înregistrarea oscilaţiilor verticale şi orizonfale ale unei nave.
paioniér, p alo n ier e, s.n. fî Din fr. palonnier jj Pîrghie cu pedale la extremităţi, folosită pentru dirijarea unui avion sau a unei -ambarcaţii de sport.
păios, paloşe, s.rr. jj Din magb. polios jj (’înv.) Sabie lată cu două tăişuri, uneori încovoiată la vîrf. *	»
palpă, palpez, vb. I. .Tranz.* |j Din fr. palper, lat. palparc || A examina un bolnav prin apăsarea uşoară cu mîria a regiunilor dureroase, pentru a le stabili limitele, consistenţa etc.
palpabil, -ă, palpabili,	-e, adj. Jj Din fr.
palpable jj Care poate fi pipăit; de care* se poate lua cunoştinţă la pipăit.
palpatdr, palp alo are, s.n. |j Din palpa, |j Organ sensibil ai unui aparat de măsurat şi de control care sesizează neregulari labile de pe suprafeţele corpurilor, după prelucrarea acestora.
palpită, palpit, vb. I. Intranz. I! Din fr. palpiter l| 1. (Despre inimă) A bate, a zvîcni, a* avea palpitaţii. ® (Despre oameni) A fi stăpinit de o emoţie puternică. 2. (Fig.) Â se manifesta cu putere, a trăi intens, a fremăta, a vibra, a pulsa.
palpitant, -ă, palp itanţi, -te, adj. jj Din fr. palpitant H Care emoţionează; pasionant.
palpitaţie, palpitaţii, s.f. [j Din ir. palpitation |f (Mai ales la pl.) Contracţii neregulate sau puternice, rapide ale inimii, provocate de o boală, de o emoţie, de iin efort mare ete.
pâiplănşă, palplahse, s.f. || Din fr. palpi aricite If Element de construcţie de forma unei scmduri, făcut din lemn, oţel sau beton armat, care serveşte la executarea, împreună eu altele identice, a unui perele de susţinere, de etanşare etc.
paltin, paltini, s.m. jj Lat. platanus jj Arbore din familia aceraceelor, înalt pînă la 25 m, cu fructele prevăzute cu două aripi,#eu lemnul alb şi rezistent.
palton, paltoane, s.n. || După fr. % ale lot |j Наці à de iarnă confecţionată din stofa groasă,, căptuşită, care se poartă peste celelalte veşminte.
paludic, -ă, paludici, -ce, adj. )j De la palu-dism jj Care se referă la paludlsm, atins de palu-dism.
paludlsm s.n. |J Din fr. paludisme ; lat. palus f paludis „mlaştină46 jj (Meci.) Malarie.
paludrmă s.f. jj Din fr. paludrine jj мЛіcame n t împotriva paludismului.
pelustru, -a, paluştri, -stre, adj. jj Din fr. palustre, lat. palustris jj De baltă, din regiunea bălţilor. O Friguri palustre == malarie, paludlsm. Locuinţe palustre = locuinţe lacustre.
pamflet, pamflete, s.n. |j Din fr. pamphlet., de la ii. pr. Pamphilet, numele unei comedii din sec. 12 jj Specie literară (în versuri sau în proză) sau, p. gener. orice scriere cu caracter satiric, în care autorul înfierează tare morale, concepţii retrograde etc.
pamfletar, pamfletari. s.m. |j Din fr. pamphlétaire jj Autor de pamflete, pâmpa s.n. v. pampas.
pampas, pampas uri, s.n. |J Din fr. pampa (din amerind.jjl Cîmpie întinsă acoperită eu ieri)uri şi tufişuri, caracteristică regiunilor cu climă subtropicală şi temperată din America de Sud. jj Şi: pâmpa s.n.	.	*
pan-1 jj Din fr. pan-/ gr. pan, pantos „toi.66 jj Element cin compunere însemrimd „tol“s „întreg66, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
pan2, pani, s.m. jj Din pol. pan j; Denumire dată în evul. mediu nobililor polonezi. Titlul a fost folosit şi în Moldova, avind sensul de „boier".
panaceu, panacee, s.n. jj Din lat. panacea, fr. panacée |J Medicament despre care se credeai odinioară că vindecă orice boală; p. ext. leac, remediu universal.
panaghie, panaghii, s.f. jj Din sl. panagija, ngr, panagia jj 1. Iconiţă cu chipul Fecioarei Maria.- 2. Bucată de prescură care se mănîneâ în mănăstiri, în prima săptămînă după Paşti.
panahidă, panahide, s.f. jl Din sl. pdnahida jj (înv. şi pop.) Parastas (la 40 de zile de la moartea cuiva).
panama, panamale, s.f. |j Din fr. panama jj
1.	împletitură fină făcută din frunzele unei specii de palmier din America tropicală; p. ext. pălărie dintr-o astfel de împletitură. 2» Ţesătură de bumbac sau. de in, care imită panamaua (1).
panariţiu, panariţii, s.n. jj Din lat. panari-сішії II Infecţie localizată la vMul degetelor.
731
PANOPLIE
panaş, panaşuri, s.n. |j Din fr. panache |] Ma-niînehi de pene (colorate) cu care se împodobea în trecut.coiful sau chipiul militarilor; surguci, penaj (2). .
până1, pene, s.f. || Lat. pinna |] 1* Formaţie epidermică la păsări, servind la protecţia corpului şi la zbor, alcătuită4* dintr-un cotor pe care sînt fixate simetric, lateral, fire (pufoase); (la pl.) lirele desprinse de pe cotohre, care servesc la umplerea pernelor. 2. Podoabă făcută din una sau mai multe pene (1), care se poartă la pălării. © Aripă sau smoc de pene (1), avînd diverse întrebuinţări în gospodărie. 3. Pană (1) de gîscă, ascuţită şi despicată la vîrf, întrebuinţată altădată pentru scris cu cerneală; p. exî. toc do scris,, condei; (fig.) stilul unui autor; talentul, arta de a scrie. 4. Bucată de lemn sau de metal care ajută la despicarea lemnelor, la înţepenirea undi piese etc. â. Partea ciocanului opusă capului, prelungită şi subţiată spre vîrf. © Partea plată a unor obiecte, a unor instrumente ; lamă. © Beţişor cu care se strînge frînghia ferăstrăului pentru a întinde pînza. 6. Placă mică de os, de celuloid etc. cu care, se ating coardele unor instrumente muzicale'. 7. Felioară de slănină cu care se împănează carnea. 8. Categoria pană — categorie de greutate în care intră boxerii între 54 şi 57 kg, luptătorii între 57 şi 63 kg etc. 9. P. de somn = carnea de la pîntecele sau de la coada somnului. || Şi: (înv. şi reg.) peână s.f.
până2, pene, s.f. H Din fr. panne |j Oprire accidentală a funcţionării unei maşini sau a unui. autovehicul. O Expr. A fi (sau a rămîne) în pană = a se lovi de o piedică în activitatea sa; a rămîne fără bani.
pancartă, pancarte, s.f. || Din fr. pancarte |j Bucată de carton, de lemn, de pînză etc. pe care este scrisă o lozincă, o înştiinţare; placarda.
pancreas, pancreasuri, s.n. ]| Din lat. pan-erras, fr. pancréas; pan1- + gr. kreas „carne" || Glandă situată 111 partea superioară a abdomenului, avînd o secreţie externă, cu rol în digestie, şi una internă, cu rol în sinteza glucidelor din organism. _	«
panercâtic-, -ă, pancreatici, -ce, adj. ]] Din lat. panere al icus, fr. pancréatique || Care se referă la pancreas.
pancromâtic, -ă, pancromatici, -ce, adj. jj Din fr. panchromatique ; pan1- +gr. chroma „culoare4' |j (Despre -plăcile şi filngele fotografice) Care este sensibil la toate radiaţiile vizibile, însă în mod inegal.
• pandalie, pandalii, s.f. (Pop. şi fam.; mai ales'la pi.) Criză de nervi; toană, capriciu ; furie.
pandantiv, pandantive, s.n. [[ Din fr. pendentifs Bijuterie care se poartă la gît, atîrnată de un lănţişor sau de o panglică.
' pandemoniu s.n. j] Din fr. pandémonium ; pan1- -f gr. daimon „demon" || (Livr.) Loc de reuniune a demonilor, o (Fig.) Loc unde domnesc viciile, corupţia, dezordinea. © Adunare de oameni răi, de. sceleraţi.
■ pandişp&n, pandişpanuri, s.n. J| Din ngr. pânde spâni jj Prăjitură pufoasă, de culoare galbenă, preparată din făină, ouă şi zahăr.
pan(Mr, panduri, s.m. |] Din ser. pandur, magh. pandur || (în sec. 19 în Ţara Românească)
1. Ostaş dintr-un corp de oaste neregulată; luptător din oastea lui Tudor Vîadimirescti.
2. Ostaş în serviciul poliţiei, după desfiinţarea vechii miliţii naţionale. 3. (în sec. 18) Corp de oaste în ţările stăpînite de habsburgi.
pane adj. invar, jj Din fr. pani [((Despre carne, peşte, caşcaval etc.) Prăjit în grăsime după ce a fost dat prin făină, ou şi pesmet.
panegiric, panegirice, s.n. || Din fr. panegyri-que [11. Discurs public la vechii greci şi la. romani, în care se elogia o personalitate contemporană autorului ori se preamăreau fapte eroice ale predecesorilor. 2, Laudă (exagerată), elogiu, ; apologie.
panegirist, panegirişti, s.m. || Din fr. pane-gyriste H Persoană care face un panegiric; persoană care aduce laude (exagerate) la adresa cuiva sau a ceva.
panel, panele, s.n. J| Din germ. Pannel || Placă alcătuită dintr-un miez de şipci sau de seînduri înguste, acoperit pe ambele feţe cu un strat de furnir, aşezat cu fibrele transversal faţă de fibrele miezului. Se foloseşte la fabricarea mobilei, a tîmpiăriei de interior etc. 1 x paner, panere, s.n. || Din ngr. paneri || Obiect făcut dinir-o împletitură de nuiele, de papură, de rafie etc., asemănător cu coşul dar mai mic decît acesta, în care se transportă sau se păstrează diferite obiecte, în special alimente.
panglicar, panglicari, s.m. |j Din panglică |j Artist (de circ) care face"scamatorii (cu panglici). © (Fig.) Şarlatan, escroc.
panglică, panglici, s.f. || Din magh. pântlika j| 1. Fir ie îngustă de ţesătură, folosită ca podoabă, în confecţii, în pasmanterie etc. • Fîşie îngustă de bumbac sau de mătase, îmbibată cu tuş, folosită la maşina de scris. 2. Bandă îngustă de oţel, gradată, folosită la măsurarea distanţelor. 0 Bandă îngustă (si flexibilă) de metal, avînd diverse întrebuinţări. 3. (Pop.) Tenie.
panglicărîe, panglieării, s.f. || Din panglicar |j Scamatorie; (fig.) şarlatanie, escrocherie.
pangolin, pangolini, s.m. |J Din fr. pangolin (cuv. de origine malaieză) || Mamifer din ţările tropicale, cu corpul lung de c. 1 m, acoperit de solzi cornoşi, care se hrăneşte cu insecte.
panică s.f. II Din ngr. pănikos, fr. panique || Spaimă mare, violentă de care este cuprinsă subit o persoană sau o colectivitate. O Expr. A intra în panică = a se alarma, a se speria foarte tare.
pan icul, paniade s.n. jj Din fr. panicule, lat. pani cula i| Inflorescenţă i'11 formă de ciorchine, cu axul principal, precum şi cu ramurile secundare, ramificate.
. panifieâ, panific, vb. I. Tranz. || Din fr. pani-fier || A efectua prccesul de panificaţie.
panificare s.f. Acţiunea de a panifica; panificaţie,
panificaţie s.f. H Din fr. panification || Procesul de transfofmare a făinurilor în pîine.
panoplie, panoplii, s.f. |) Din fr. panoplie; pan1- A- gr. ho pion „armă" [| Colecţie de arme aranjate pe un panou»
PANOPTIC
panoptic, panoptice, s.n. || Din fr. panoptique; pan1- + fr. optique || 1. Clădire al cărei interior poate fi cuprins dintr-o singură privire. 2. Expoziţie, colecţie, muzeu de figiiri de ceara; pano-_ ramă (4)..
panoramă, panorame, s.f.* || Din fc. panorama, germ. Panorama; gr. pan1- 4- horama „vedere44 ||
І.	Vastă privelişte din natură văzută din depărtare (şi de la înălţime). De pe înălţimi, se vedea întreaga panoramă a malului sting (D. Zamfi-rescu). 2. Tablou de proporţii mari, zugrăvit pe peretele unei camere rotunde, şi care, primind lumina de sus, creează iluzia unei imagini reale.
3. Spectacol de bîlci cu* scamatorii; acrobaţii etc.
4. Panoptic (2),	• panoramic, -ă, panoramici, -ce, adj. || Din fr^
panoramique |j De panoramă, care se referă la panoramă. O Ecran p. = ecran cinematografic, de formă semicirculară, cu lăţimea mult mai mare decît înălţimea.
panou, panouri, s.ţi. Ц Din fr. panneau |J
1.	Planşă de lemn, de material plastic sau de carton pe care se lipesc afişe, fotografii etc.
2..	Porţiune plană a unei construcţii, limitată лргіп elemente de altă culoare ori diin alt material.
3.	Planşă pe care este fixat coşul la jocul de baschet. 4. P. de tragere = pînză întinsă pe un cadru de lemn, pe care sînt trasate cercuri concentrice, fiind folosit ca ţintă la exerciţiile de tragere cu arma. 5. Element de construcţie cate se asamblează cu elemente similare pentru a formă o parte a unui sistem tehnic, a unei construcţii etc. 6. P. de comandă = element de instalaţie pe care sînt concentrate aparatele de comandă şi de măsurat ale unui proces tehnologic.
panrOmânic,-ă,panromanici, -ce, adj. IjJFVm1--}-romanic || Care este comun tuturor, popoarelor romanice sau neolatine,, privitor la popoarele romanice sau neolatine.
pansâ, pansez, vb. 1. Tranz. jj Din fr. panser j| A aplica un pansament; a bandaja.
pansamént, pansamente, s.n. || Din fr. pansement !| Protejarea unei plăgi prin aplicarea unor medicamente şi acoperire cu vată şi tifon; material folosit la pansare.
pansâre, pansâri, s.f. Acţiunea de a pansa; bandaj ace.
pansea, pansele, s.f. || Din fr. pensée jj Plantă decorativă din familia violaceelor, înaltă de 15 — 25 cm, cu flori catifelate, cu petale mari, variat colorate.
panselută, pans el aţe, s.f. Diminutiv al lui pansea.
panseu, panseuri, s.n. j) Din fr. pensée j| (De' obicei ironic) Gin di re, cugetare; maximă.
pantagruelic, -ă, pantagruelici, -ce, adj.
|| Din fr. pantagruélique, de la n. pr. Pantagruel, personaj din opera lui Rabelais |j (Livr. ; despre poftă, foame) Extraordinar, colosal; (despre ospeţe) foarte îmbelşugat.
pantahăza, pantahuze, s.f. || Din ngr. pania-husa |j (Astăzi fam. şi depr.) Lisfri de subscripţie cu care se strîng bani pentru construirea sau pentru repararea unei biserici, pentru o operă de binefacere etc.
pantalon, pantaloni, s.m. || Din ngr. pantaloni, fr. pantalon || 1. (De obicei la pl.) Obiect de îmbrăcăminte care acoperă corpul de la brîu în jos, învelind fiecare picior în parte.
2.	Piesă de tablă, în formă de pantalon (o. lolosită la bifurcarea unei conducte.
pantalonâr, pantalonari, s.m. jj Din pantalon |]
1. Denumire depreciativă dată de ţărani celor îmbrăcaţi orăşeneşte. 2. Denumire depreciativă dată de către boierii conservatori în sec. 19 tinerilor progresişti care adoptaseră îmbrăcămintea occidentală.
pantalonaş., pantalonaşi, s.m. (Mai ales la pl.) Diminutiv al lui pantalon. • Spec. Pantaloni-* scurţi pentru copii.
pantă, pante, s.f. j| Din pente || 1. Porţiune de teren cu suprafaţa înclinată, constituind versantul unei forme de relief. O Expr. A cădea (sau a aluneca) pe panta... = a se lăsa antrenat de..., a se îndrepta spre... • Porţiune de cale al cărei plan face un unghi cu planul orizontal.
2. Unghi ascuţit format de o dreaptă cu o orizontală sau cu un pian orizontal.
panteism s.n. j| Din fr. panthéisme || Concepţie filozofică monistă care uneşte sau identifică pe Dumnezeu cu natura.
panteist,	}oanteişti, -sie, adj., s.m. şi f.
|| Din fr. panthéiste |j 1. Adj. Care se reieră la panteism. 2. S.m. şi f. Adept al panteismului.
panteon, panteoane, s.n. || Din fr. panthéon; gr. Pantheion, „templu al tuturor zeilor441| 1. Templu consacrat de* greci şi de romani cultului tuturor zeilor. 2. Monument naţional în care sînt depuse rămăşiţele pămînteşti ale oamenilor iluştri.
panteră, pantere, s.f. j| Din fr. panthère j| Leopard.
pantof, pantofi, s.m. Jj Din germ. Pantof fel |) încălţăminte de piele, de pînză etc., care acoperă laba piciorului pînă la gleznă.
pantofar, pantofari, s.m. || Din pantof }| Meseriaş care se ocupă cu confecţionarea şi cu repararea încălţămintei.
pantoîarîë, pantofarii, s.f. || Din pantof j} Atelierul pantofarului; p. exi. magazin unde se* vinde încălţăminte.
• pantogrâf, pantografe, s.n. || Din fr. panto-' graphe ; gr. pan, pantos „tot44 -f- graphein „a scrie14 )\ 1. Aparat, care serveşte la reproducerea unui desen, a unui plan etc. la aceeaşi scară sau. la o scară diferită de cea a modelului. 2. Priză de curent de la o linie aeriană, montată pe acoperişul unui vehicul cu tracţiune electrică.
paiitometru, pantometre, s.n. |J Din fr. panto-mètre || Instrument topografic cu care se măsoară ungh 1 urile orizontale.
pantomim, -ă, pantomimi, -e, s.f., s.m. H Din fr. pantomime, germ. Pantomime j; 1. S.f. Arta de a exprima idei şi sentimente prin mimică şi-prin gesturi. * Reprezentaţie teatrală în care acţiunea dramatică se exprimă prin inimică şi prin gesturi. 2. S.m. Actor de panlomimă.
pantomimic, -ă, pantomimici, -ce, adj* jj Din fr. pantomimique jj De pantomiină; exprimat prin gesturi.
733
/	,	PAPRICAŞ
' pantuin, pantumuriy s.n. |j Din fr. pantoum || Specie, cu formă fixă, a poeziei lirice, în care al doilea şi al patrulea vers dintr-un catren formează primul şi, respectiv, al treilea vers din catrenul următor. P. a fost adoptat din poezia malaieză de romantici.
panţartilă, panţarole, s.f. (| Din pol. pancerola ]) Numele unui joc de cărţi, care se joacă în'trei persoane.
panţîr, panţiri, s.m. || Bin pol. pancerz, ser. pancir || (înv.) Soldat dintr-un corp de oaste (sec. 18 —19) însărcinat cu paza graniţelor şi cu transmiterea ştirilor. Era alcătuit din lefegii.
[| Şi: panţîr s.m.
panţîr s.m. v. panţir.
panzootic, panzootii, s.f. || Din fr. panzootie || (Med.Vvet.) Extindere a unei boli contagioase a animalelor pe teritorii foarte întinse.
pâos s.n. t| Lat. *pausum [| (în ritualul creş- • tin) Pomană, la înmormîntări şi parastase, care constă de obicei din colaci şi vin.
pap s.n. II Din germ. Papp || Clei folosit în industria încălţămintei, preparat din gluten şi apă; material de lipit preparat în casă din făină şi apă.
papa s.m. sg. || Din fr. papa || (Franţuzism) Tată.
papagal, papagali, s.m. || Din ngf. papagalos j| 1. Denumire dată unor păsări tropicale, cu penele viu şi divers colorate, cu ciocul gros şi încovoiat şi care, dresate, pot imita cuvinte. O Expr. (Fam.) A avea papagal — a fi bun de gura. 2. (Fig.) Epitet dat unei persoane care repetă mecanic părerile sau cuvintele altora.
3.	Cleşte cu dinţi folosit la lucrările de montare sau de reparare a ţevilor.
papagalicesc, -cască, papagaliceşti^ adj. || Din papagal || De papagal, ca de papagal.
papagaliceşte adv. || Din papagal || în mod automat, mecanic; ca un papagal.
papainoâge s.f. pl. (Pop.) Picioroange, cata-lige.
papâl, -ă, papali, -c, adj. |j Din fr. papal J] Care aparţine papei, privitor la papă.
papalitate s.f. 1} Din lat. papalitas, -atis || 1. Instituţia centrală de conducere spirituală şi politică a bisericii catolice. 2, Puterea, autoritatea papilor: demnitatea de papă.
papanaş, papanaşi, s.m. 1. Preparat culinar , făcut din brînză de vacă, ouă, făină sau griş şi 1 prăjit în tigaie sau fiert. 2. Mică plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori mici, alburii sau roz, efepuse în capitule.
papară,	pâpări,	s.f. |j	Din bg. popara	||
1.	Mîncare	preparată	din felii de pline prăjitŞ,
presărate cu brînză şi opărite cu apă sau cu lapte. O Expr. (Fam.) A mînca papara = a) a fi certat aspru, a mînca bătaie,; b) a fi învins (în luptă, într-o întrecere). A şti papara cuiva =■ a cunoaşte felul (aspru) de a fi al cuiva, a fi avut de suferit dgi cauza firii (aspre) a cuiva.
2. (RegJ Omletă.
paparudă, paparude, s.f.	|! Din bg. peperuda	jj
1.	(La pl.)	Străvechi	dans	ritual de invocare	a
ploii, executat de femei sau de fete cu corpul înfăşurat în verdeaţă; (şi la sg.) femeie sau fată
care execută acest dans. • Personaj mitologic închipuit ca o femeie îmbrăcată în zdrenţe, care, cînd apare în lume, aduce ploaia. 2. (Fig.) Femeie îmbrăcată ridicol, persoană caraghioasă.
paparugă, paparuge, s.f. (Entom.; reg.) Buburuză.
papaveraeee, papaveraeee, s.f. |] Din fr. papa-' veracâes; lat. papaver „mac“ || (La pl.) Familie de plante erbacee, cu fructul o capsulă sau o ' nuculă, dintre care unele conţin un suc lăptos (cu proprietăţi narcotice); (şi la sg.) plantă din această familie (ex. macul).
papaverină s.f. || Din fr. papaverine || Alca-loid extras din opiu sau preparat sintetic, avînd acţiune narcotică, analgezica şi hipofensivă.
papă1 s.f. II Lat. pappa || (în graiul copiilor sau al maturilor cînd vorbesc cu copiii) Mîncare.
papă2, papi, s.m.' || Din lat., sl. papa |j Capul bisericii catolice şi al stptului Vatican.
papetar, -ă, papetari, -e, adj. || Din papetâ-rie II (Despre unele materiale) Care se foloseşte la fabricarea hîrtiei.5
papetărîe, papetarii, s.f. || Din fr. papelerie |1 Magazin sau secţie într-o librărie în care se vînd caiete, creioane, hîrtie etc. •Articolele-, care se vînd într-un astfel de magazin.
papilar, -ă, papilari, -<?, adj. || Din papil-laire || Care se referă la papile, cu papile.
papilă, papile, s.f. || Din lat. papilla, fr, papille || Mică proeminenţă a pielii, a unor mucoase, a feţei unor organe etc.
papilionaeec, papilionacee, s.f. !|*I)in fr. papi-lionace; lat. papilio „fluture“ || (La pi.) Subfami-lie.de plante leguminoase, ale căror flori, formate din cinci petale, seamănă cu aripile unui fluture; (şi la sg.) plantă din această subfamilie (ex. salcîmul galben).
papion, papioane, s.n. || Din fr. papillon |f ■Cravată bărbătească înnodată în forma unor aripi de fluture.
papiotă, papiote, s.f. || Din fr. papillote |f Mic tub de carton pe care este înfăşurată aţă de cusut.	•
papirologie s.f. II Din fr. papyrologie J| Disciplină a istoriei care se ocupă cu studiul papirusurilor (2), p. ext., al documentelor vechi scrise pe pergament, pe lemn etc.
papirus, (1) papiruşi, s.m., (2). papirusuri s.n. II Din lat., fr. papyrus || 1. S.m. Plantă erbacee din Africa tropicală şi mediteraneană, din tulpina căreia se prepara în antichitate (de către greci şi romani) un material pe care se putea scrie. 2. S.n. Material pentru scris preparat din papirus (1). • Manuscris pe astfel; de material.
papistaş, -ă/ papistnşi, -<?, s.m. - şi .f., adj.. || Din magh. păpista || ’(înv. si pop.) Catolic, papdrniţă, papornile, s.f. jl Din papură ||. (Reg.) 1. Coş împletit din papură; p. gener. coş.
2.	Sticlă îmbrăcată cu împletitură din papură.
papricaş, papricaşuri, s.n. || Din magh. paprikas || Un fel de tocană din bucăţi de. carne şi găluşte de făină, condimentată cu boia de-ardei.
PAPRICA
734
paprică s.f. || Dip magh. paprika || (Reg.) Roia Jiel ardei.
papiiăs, -ă, papuasi, -e, s.m. şi f. || Din fr. papouas || Persoană care face parte dintr-o populaţie răspîndita 111 Melanezia.
papuc, papuci, s.m. || Din tc. papuc, magh. papucs || 1. încălţăminte uşoară, de obicei fără călcîi, care se poartă în casă. O Expr. A fi (sau a ţine pe cineva) sub papuc = a fi (sau a ţine pe cineva) sub ascultarea cuiva, a fi (sau a face să fie) copdus de cineva. A da cuiva papucii — a expedia pe cineva, a-1 da afară.
2.	Piesă de . lemn care se aşază la baza unui stîlp pentru a-f mări suprafaţa de sprijin © Piesă de metal fixată la căpătui inferior ai unei •palplanşe, pentru uşurarea pătrunderii ei în-pămînt. © Piesă fixată la capătul unui conductor, care serveşte la realizarea* contactelor electrice demontabile. 3. Papucul-doamnei — plantă erbacee din familia orhideelor, cu flori, mari, în formă de papuc (1).
papiigiu, papugii, s.m. || Din tc. dial. pa-piiQQu II (Fam.) Om de nimic, care trăieşte din şiretlicuri; pişicher.
pâpulă, papule,. ş.f. f| Din lat. papitfa || Leziune a pielii sub forma unei proeminenţe, care apare în unele boli.
papură s.f. II Lat. * papura || Denumire dată unor plante erbacee acvatice, cu tulpina neramificată, cu frunze lungi, din care se fac rogojini, coşuri etc.	1
par1, pari, s.m. |] Lat. palus || 1. Lemn lung şi relativ subţire, ascuţit la lin capăt, care, înfipt în pămînt, serveşte pentru susţinere (de obicei la garduri). O Expr. A se apropia (sau a se Mrînge) funia; de (sau la) par = a se apropia un anumit termen (pentru a îndeplini ceva), a se apropia deznodămîntul. 2. Bîtă, ciomag.
par2, -ă, pari, -e, adj. || Din lat. par || (Despre numere) Care este divizibil cu 2.
para1- II Din ngr. para. || Element de compunere care înseamnă: a) „foarte'4, „tare44, „puternic44 şi serveşte la formarea unor adjective şi a unor substantive; b) (depr.) „mult44, „prea •numeros44 şi serveşte la formarea unor substantive folosite la plural.
para2- || Cf. fr. para- || Element de compunere însemnînd „apără44, „contra44, care serveşte la formarea unor substantive.	,
para3, parale, s.f. ||‘Din tc. para || 1. Veche monedă egală cu a suta parte dintr-un leu; (astăzi) ban de valoare mică. O Expr. A nu avea nici o para (chioară) = a nu avea nici un ban. Pînă intr-o para — pină la ultimul ban. Nu-face nici două parale = nu afe nici o valoare, nu e bun de nimic. A face pe cineva de două parale = a certa aspru pe cineva. A lua la trei parale = a cere cuiva socoteală. 2. (Fam., la pl.) Bani, avere în bani. O Expr. A face parale = a avea yaloare, a avea preţ. A şti cîte parale face cineva = a cunoaşte valoarea, caracterul, meritele cuiva.
pară4, parez, vb. I. Tranz. || Din fr. parer || A evita printr-o contralovitură o lovitură a adversarului (la duel, la scrimă etc.). © (Fig.) A face faţă la ceva.
parafrază, pârabaze, s.f. [| Din îr. t parabăse, germ. Parabase || Secvenţă a comediei antice greceşti, situată de obicei în prima parte a lucrării, în care autorii] îşi exprimă (prin intermediul corifeului) propriile păreri în lăgătură cu realităţile înfăţişate.
parâbii, -ă, parabili, -e, adj. |[ Din para4 || (Sport) Care poate fi evitat sau apărat.
pară.frolă1, parabole, s.f. || Din fr. parabole, lat. parabola || Curbă care reprezintă locul geometric al punctelor egal depărtate de o dreaptă fixă (numită directoare) şi de un punct fix (numit .focar).
parabolă2, parabole, s.f. || Din fr. parabole, lat. parabola; gr. parabole „comparaţie44 j| Istorioară alegorică cu conţinut religios sau moral; p. ext. alegorie, metaforă.
parabolic, -ă, parabolici, -ce, adj. || Din fr. parabolique j| De forma unei parabole1.
paraboloid, paraboloizi, s.m. || Din fr. para-boloide; parabole-f- gr. eidos „aspect44 || Suprafaţă generată de o parabolă care se deplasează astfel incit planul ei rămîne paralel eu el însuşi, iar vîrful descrie o altă parabolă, situata într-un plan perpendicular.
paracăzătdr, paracăzătoare, s.n || Para2- -f-căzător || Dispozitiv de siguranţă-pentru oprirea din căderecoliviei ascensorului, în cazul ruperii cablului de susţinere.
parac-enteză, paracenleze, s.f. || Din fr. para-centhese; para2 -f gr. kentesis „înţepătură44 (| Puncţie efectuată într-o cavitate naturală din organism, în vederea evacuării (în scop diagnostic sau terapeutic) a lichidului conţinut în aceasta.
paraeherniţă,/>aracferrczfte, s.f. Plantă erbacee medicinală din familia urticaceelor, înaltă de 30 — 100 cm, cu tulpina dreaptă, frunze alungite şi flori verzui.
paraclis, paraclise, s.n. || Din sl. paraklisu |j
1.	Capelă ridicată lingă o biserică, într-un cimitir sau în interiorul unei clădiri. 2. Slujbă religioasă de laudă şi de invocare a ajutorului Fecioarei ăl aria sau al unui sfînt.
paracliser, paracliseri, s.m. || Din paraclis || ^Persoană însărcinată cu îngrijirea unei biserici, îndeplinind şi unele servicii la oficierea cultului; ţîrcoVnic.
paradă, paradez, vb. I. Intranz. || Din fr.
parader |j (Livr. şi ir.) A şe arăta ca la paradă, a se pune (ostentativ) în evidenţă. Vrea să paradeze cu tot ce are (Agîrbiceanu).
paradă, parade, s.L || Din germ. *Parade, fr. parade || 1. Festivitate la care defilează trupe sau sportivi; p. ext. ceremonie. 2. (Fig.) Atitudine, comportare ostentativă pentru a face impresie. O De paradă = de formă, de ochii lumii. O Expr. A face paradă de ceva = a face ceva in mod ostentativ, pentru a produce efect.
3.	(Sport) ’Succesiune de procedee tehnice executate de un sportiv pentru.a par a o lovitură a adversarului şi a da* o ripostă (ex. la box, la scrimă).
paradentoză s.f. v. parodonioză. paradigmă, paradigme, s.f. || Din lat. paradigma, ngr. paradigma „exemplu, model44 ]|
735
PARALELISM
Totalitatea formelor flexionare ale unui cuvînt. 9 Tablou al formelor unui cuvînt dat ca model pentru flexiunea unei părţi de vorbire.
paradis s.n. || Din fr. paradis; gr. paradeisos „grădină44 || (în concepţiile religioase) Grădina raiului, în care ar ajunge după moarte sufletele oamenilor fără păcate; rai. • (Fig.) Loc plăcut, încîntător.
paradiziac, -ă, paradiziaci, -ce, adj. [| Din fr. par-adisiaque || (Livr.) De p'aradis, ca în paradis; minunat, încîntător. |
parados, paradosuri, s.n. |j Din fr. parados || Parapet de pămînt executat în partea din spate a unei tranşee, pentru a apăra de eventuale lovituri din spate.
paradosi, paradoscsc, vb. IV. Tranz. || Din ngr. paradido || (înv.) A preda o materie de învâţămînt; a învăţa pe cineva ceva.
paradox, paradoxuri, s.n. j| Din iv. paradoxe; gr. paradoxos (< para1- -f- doxa ,,părere“) || 1. Enunţ surprinzător dar demonstrabil care contrazice opinia îndeobşte acceptată; p. ext. ciudăţenie, absurditate. 2. Paradoxul hidrostatic = faptul (ciudat în aparenţă) că presiunea unui lichid pe fundul vasului în care se află nu dăpinde de forma şi de dimensiunile vasului, ci numai de înălţimea lichidului şi de densitatea lui.
paradoxal, -ă, paradoxali, -e, adj. || Din fr. paradoxal || Care ţine de paradox; de neînţeles, ciudat, bizar.
parafă, parafez, vb. I. Tranz. || Din fr. para-fer II A semna prin parafă, a întări un act prin semnătură cu parafa.
parafă, parafe, s.f. || Din fr. parafe || 1. Iscălitură prescurtată. • (Dr.) Semnătură prescurtată pusă pe un tratat internaţional de către împuterniciţii statelor care au luat parte la negocieri (guvernul statelor respective putînd semna sau nu ulterior tratatul). 2. Ştampilă cu numele (de obicei al unui medic) sau cu .anumite iniţiale..
paraîernă, paraferne, s.f. |j Din ngr. para-ferna || (în dreptul burghez) Avere care aparţine soţiei căsătorite în regim dotai şi asupra căreia aceasta îşi menţine drepturile de administrare şi de folosinţă.
parafină, parafinez, vb. I. Refl. || Din fr. paraffiner || (Despre pereţii-ţevilor de extracţie a petrolului) A se acoperi cu parafină.
paraîinâre s.f. Acţiunea de a se parafina; depunere a. unor hidrocarburi parafinice pe pereţii ţevilor de extracţie şi pe ai conductelor de transport a ţiţeiului, ceea (fe provoacă redu-. cerea secţiunii de curgere.
parafină, parafine, s.f. || Din fr. paraf fine || Produs solid, alb, translucid, obţinut din ţiţei şi întrebuinţat la fabricarea luminărilor, la impregnarea hîrtiei şi a ţesăturilor, ca materie primă în industria chimică etc. *
parafmic, -ă, paraf iniei, -ce, adj. || Din fr. paraffinique || Privitor la parafină; din parafină.
parafinos, -oâsă, parafinaşi, -oase, adj. || Din fr. paraffineux || Care conţine parafină.
parafoc, parafocuri s.n. || Para2- + foc || Zid din material refractar care apără de flăcări ^partea mai sensibilă a unui cazan de aburi.
parafrază, parafrazez, vb. I. Tranz. || Din? paraphraser || A exprima ceva prin parafrază.
parafraza, parafraze, s.f. || Din fr. paraphra- * se II 1. Expunere într-o formulare personală (mai amplă) a conţinutului unui t£xt. 2. Prelucrare cu caracter liber a unei teme muzicale cunoscute,, luată din alte opere.
paraîulger, parafulgere, s.n. || Para2-.+ fulger || Dispozitiv de protecţie a unei conducta electrice împotriva descărcărilor electrice din atmosferă. • Dispozitiv de protecţie a instalaţiilor de telecomunicaţii împotriva supratensiunilor, montat pe linii aeriene.
paragât, paragate, s.n. || Din tc, paragat |f Unealtă de pescuit marin, alcătuită dintr-un şir de cîrligc /m nadă şi folosită Ia pescuitul calcanului, nisetruiui etc.
parageneză s.f. || Din fr. paragénèse; para21-f-gr. genesis „naştere441] Formare, în aceeaşi epocă* a mai multor minerale care se găsesc asociate.
paragină, paragini, s.f. 1. Teren necultivat,, acoperit de buruieni ; teren neproductiv. 2. Stare t de neîngrijire, de părăsire a unui teren sau a unei clădiri; dărăpănătură, ruină.	*
paragraf, paragrafe, s.n. || Din ngr. paragraphes, lat. paragraphus, fr. paragraphe || Pasaj dintr-un text, despărţit de restul textului prin-tr-un alineat nou (şi printr-un semn grafic special); subdiviziune dintr-un capitol al unui text, de lege, al unui statut etc.
paraim uni tâte s.f || Para2- -f imunitate || Rezistenţă pe care un organism imun faţă de un germen o prezintă şi faţă de un nit germen.
paralăctie, -ă, paralactici, -ce, adj. || Din fr. parallactique || Care se referă la paralaxă.
paralâxă, paralaxe, s.f. || Din fr. parallaxe gr. parallaxi's „schimbare44 || Unghiul sub care se vede raza Pămîntului sau raza orbitei sale de pe alt corp ceresc. • Unghiul format de dreptele care unesc un punct depărtat cu extremităţile unei baze de observaţie, mică în raport cu depărtarea punctului.
paralel, -ă, paraleli, -e, adj., s.f.; s.n. || Din lat. parallelus, fr. parallèlej| 1. Adj., s.f. (Drepte, planuri) care nu se intersectează, oricît s-ar prelungi. 2. Adj. Care se produce şi^ evoluează concomitent cu altceva. 3. S.f. (Geogr.) Fiecare dintre cercurile imaginare determinate de intersecţia globului pămîntesc cu planuri perpendiculare pe axa poţilor. Aceste cercuri unesc, pe \ suprafaţa Pămîntului, punctele cu aceeaşi latitudine. 4. S.f. (La pi.) Aparat de gimnastică format din două bare paralele (1) aşezate pe stîlpi.
5. S.f. Comparaţie făcută, într-o scriere literară, între două personaje, două fenomene etc.
6. S.n. Instrument de atelier folosit la trasărea pe o piesă a unor. linii paralele cu un plan dat.
paralelipiped,’ paralelipipede, s.n. j| Din fr. parallélépipède ; gr. parallelos „paralel44 -f- epipe* don „suprafaţă44 || Prismă a cărei bază este un paralelogram.
paralelipipedic, -ă, paralelipipedici -ce, adj.
|| Din fr. parallélépipédique || Care are forma unui paralelipiped.
paralelism, paralelisme, s.n. || Din fr. parallélisme |] însuşirea de a fi paralel. % Stare a două
PARALELIZA'
lucruri, fenomene etc* care prezintă elemente comparabile.
paraleliza, paralelizez, vb. I. Tranz. || Din fr. paralléliser || A dispune, a aşeza paralel.
parale logrâm, * paralelograme, s.n || Din fr. parallélogramme, germ. Parallelogramm\\ Patrulater cu laturile opuse paralele.
paraléu, *p ar alei, s.m || Para+ leu || (Mai ales precedat de leu) Leu foarte mare şi puternic; p. ext. fiinţă puternică, vitează (înzestrată cu însuşiri . supranaturale). Feciori voinicei, Voinici paralei (Pop.).
paralitic, -ă, paralitici, -ce, adj., s.m. şl f.
Il *Din fr. paralytique, ngr. paraliiikos || (Persoană) care suferă de paralizie.
paraliza,paralizez, vb. I. || Din* fr. paratyser ||
1.	In tranz. şl refl. A se îmbolnăvi de paralizie, a deveni paralitic. 2. Tranz. (Fig.) A împiedica mişcare, o acţiune, a imobiliza. 3. Tranz. şi intranz. (Fig.) A încremeni, a rămîne imobilizat (de spaimă, de emoţie etc.).
paralizant, -ă, paralizanţi, -te, adj. || Din fr. paralysant || Care paralizează. • (Fig) Care împiedică o acţiune, o manifestare.
paralizat, -ă, paralizaţi, -te, adj. 1. Care suferă de paralizie. 2. (Fig.) împiedicat, oprit din acţiune. 8. (Fig.) înmărmurit, înţepenit (de spaimă, de uimire).
paralizie, paralizii, s.f. || Din fr. paralysie [| Pierdere totală sau parţială a posibilităţilor de mişcare. O P- infantilă == poliomielită.
paramagnetic, -ă, param,agnetici, -ce, adj.
|| Din fr. paramagnélique || (Despre corpuri) Care, la introducerea într-un cîmp magnetic, prezintă ' o magnetizare slabă, de acelaşi sens cu intensitatea cîmpului.
parameci, parameci, s.m. || Din fr .paramécie; * gr. paramekes „alungit44 || Infuzor microscopic, de formă oval-alungită, care trăieşte în ape stătute. Se dezvoltă în cantităţi mari în infuzii de fîn.
paramént, paramente, s.n. || Din germ. Pa,rament || Faţa*exterioară finisată, vizibilă a unei zidării de piatră.
parametric, -ă, parapietrici, -ce, adj. || Din fr. paramétrique || Care se referă la parametru, care ţine de parametru.
parametru, parametri, s.m. || Din fr. paramètre ; para2- + gr. metron „măsură44 || (Fiz., tehn.) Mărime proprie- unui obiect, care intervine în caracterizarea anumitor proprietăţi ale •acestuia.
paramilitar, -ă, paramilitari, -e, adj. )| Din fr. paramilitaire j| (Despre grupuri, formaţii) Care este organizat pe baze de tip militar şi de structură a armatej.
paramnczie, paramnezii, s.f. || Din fr. param-nés ie : para:2- -j- gr. mnesis „amintire44 || Iluzie a memoriei constînd în a trăi senzaţii percepute penfru prima oară ca pe nişte amintiri. .
paranimîă, paranimfc, s.f. || Din lat. para-nympha || (Astăzi rar) Fată care însoţeşte pe mireasă la cununie, şi care are anumite atribuţii la nuntă.
paranoia s.f. || Din fr. paranoïa, gr. paranoia nebunie44 || Denumire dată unor boli psihice
care se manifestă prin deliruri, idei fixe, mania persecuţiei, a grandorii, halucinaţii etc.
paranoic, -ă, paranoici, -ce, adj., s.m. şi f.
|| Din paranoia || (Persoană) care suferă de paranoia.
paranteză, paranteze, s.f. || Din fr. paranthèse; para2- -f- gr. en „în44 -f- thesis „punere44 j| 1. Semn de punctuaţie (în formă de arc de cerc sau de linie frîntă în unghi drept la capete) care se pune’ la începutul şi la sfîrşitul cuvintelor considerate a fi o explicafie, un adaos, o precizare; textul pus între aceste semne. 2. (Fig.) Digresiune: 3. (Mat.) Semne grafice care exprimă faptul că operaţia aflată în interiorul lor trebuie făcută înaintea celorlalte.
parapet, parapete, s.n. || Din fr. parapet, germ. Parapett || 1. Perete scund la marginea balcoanelor, a teraselor, a podurilor, a’şoselelor etc., servind ca element de protecţie. 2. întări-tură de pămînt amenajată în faţa (uneori în-spatele). unei tranşee, pentru protejarea luptătorilor. • (înv.) Perete de pămînt bătut sau de zidărie, în cadrul unei fortificaţii.
paraplégie, -ă, paraplegici, -ce, adj., s.m. şi f. H Din fr. paraplégique || (Persoană) care suferă. de paraplégie.	’	,
paraplégie s.f. || Din fr. paraplégie; gr. para-plegia „paralizie parţială44 |j Paralizie a ambelor picioare.
parapod, parapode, s.n. |j Din fr. parapode fl (Zool.) Apendice al unor viermi, care serveşte la deplasare.
parapon s.n. |] Din ngr. parapononjj (înv.; astăzi fam.) Supărare, necaz,., ciudă. Vecinele plecară, învineţite de parapon (Bart).
paraponisit, -ă, paraponisiţi, -te, adj. || Din paraponisi, înv., rar, „a se supăra44 j| (înv. şi fam.) Supărat, necăjit; nemulţumit.
parascintei, parascîntei, s.n. |] Para2- -j- scîn-teie || Dispozitiv montat la coşuri pentru oprirea scînteilor şi q/ altor particule antrenate de gazele de ardere.
parascovénie, parascovenii, s.f. (Fam.) Năz-bîtie, poznă.
parasimpâtic adj. || Din fr. parasympathique || 1 Sistem p. = parte a sistemului nervos care încetineşte ritmul cardiac şi accelerează •mişcările tubului digestiv!
parasîntetic, -ă parasintetici, -ce, adj., s.n.
[[ Din fr. parasynthétique || (Cuvînt) format atît cu prefix cît şi cu sufix.
parasol, parasoţuri, s.n. || Din germ. Parasol, fr. parasol || 1. (înv. şi reg.) Umbrelă (de soare).
2.	Tip de aripă de avion (monoplan), fixată deasupra fuzelajului.	*
parasolâr, parasolare, s.n. || Para2- + solar || Piesă, în formă de pîlnie, montată în faţa obiectivului la aparatele de fotografiat, la camerele de luat vederi etc., pentru a împiedica pătrunderea luminii puternice din exterior.
parastas, parastase, s.n. || Din si. parastasü || (în cultul creştin) Slujbă religioasă făcută pentru pomenirea morţilor.
paraşuta, paraşutez, vb. I. • Tranz. şi refl.
|| Din fr. parachuter || A (se) lansa din avion cu ajutorul paraşutei.
737
PARCA
paraşută, paraşute, s.f. J| Din fr. parachute; para2- + chute „cădere“ J] Dispozitiv (care în cădere ia forma unei umbrele) folosit pentru aterizarea lentă a persoanelor sau a materialelor lansate dintr-un avion.
paraşutism s.n. |j Din fr. parachutisme || Tehnica lansării din avion cu paraşuta. O Ramură sportivă care cuprinde lansări cu paraşuta.
paraşutîst, -&9 paraşutişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. parachutiste |J Persoană specializată în lansarea cu paraşuta.
paratâctic, -ă, paratactici, -ce, adj. || Din fr. paratactique ||. Care este exprimat prin para-taxă; care alcătuieşte o parataxă sau un element al ei; j uxtapus.
parataxă, parataxe, s.f. || Din fr. par.ataxe ,]j (Gram.) Juxtapunere.
paratiîic, -ă, paratifici, -ce, adj. ]| Din fr. paratyphique || Care se referă la paratifos; care provoacă paratifosui.
paratiîoidă, paratifoide, s.f., || Din fr. para-typhoide || Febră p. = paratifos.
paratifos s.n. || Para2- + tifos || Boală ; in-fecţioasă asemănătoare cu tifosul exantematic, dar mai puţin gravă decît acesta.
paratiroidă, paratiroide, adj. || Din fr. para-tyroide || Glandă p. (şi substantivat, f.) = fiecare dintre cele patru glande endocrine, situate înapoia glandei tiroide, cu rol în reglarea metabolismului fosforului şi calciului.
paratrăsnet, paratrăsnete, s.n. || Para2- -fc trăsnet || Dispozitiv de protecţie împotriva trăsnetelor, alcătuit dintr-o jtijă metalică, aeriană legată de un fir conductor introdus în pămînt. Este montat în punctul cel mai înalt al construcţiei pe care o protejează.
paravalânşă, par avalanşe, s.f. j| Para2- + [a]-valansă || Zid de piatră, de beton etc. destinat să apere o cale de circulaţie terestră de avalanşe.
paravan, paravane, s.n. || Din fr. paravent || Piesă de mobilier formată din unul sau mai multe panouri, acoperite cu placaj, pînză etc. folosită în încăperi pentru a izola anumite porţiuni ale acestora. • (Fig.) Ceea ce ascunde, maschează ceva sau care serveşte ca pretext pentru a^ ascunde ceva.
paravînt, paravinturi, s.n. |J Para2- + vînt || Sistem de protecţie împotriva curenţilor de aer într-o staţie de triaj, format, din mai multe rînduri de arbori sau din panouri aşezate după direcţii perpendiculare pe axa căilor.
parazăpâdă, parazăpezi, s.f. || Para2- + zăpadă || 1. Panouri de lemn servind ca mijloc de protecţie contra înzăpezirii unei căi de comunicaţie sau a unei porţiuni de teren. 2. Grilaj moniat la marginea streşinii unei clădiri pentru a împiedica căderea zăpezii de pe acoperiş.
parazit, -ă, paraziţi, -te, adj., subst. || Din fr. părăsite, lat. parasitus; para2- + gr. sitos „mîn-care“ || 1. Adj., s.m. şi f. (Plantă sau animal) care trăieşte pe sau în corpul altui organism, hrănindu-se cu materia organică a acestuia. 2. Adj., s.m. şi f. (Fig.) (PersoanŞ) care trăieşte din munca altuia. 3. S.m. (La pl.) Perturbaţii într-un sistem de telecomunicaţii, produse de
fenomene electromagnetice din atmosferă sau din unele instalaţii electrice.
parazită, parazitez, vb. I. Tranz. || Din fr. parasiter |j A trăi ca parazit pe un organism animal sau vegetal (infectîndu-1). • Intranz. (Fig.; despre oameni) A trăi din munca altuia.
parazitâr, -ă, parazitari, -e, adj. || Din fr. parasitaire || 1. Care trăieşte ca parazit (1); de parazit. 2. (Fig.; despre oameni) Care trăieşte din munca altora, din exploatare. * Care este de prisos, inutil.
parazitism s.n. || Din fr. parasitisme || 1. Forma de viaţă a organismelor parazite (1). 2. (Fig.) Faptul de a trăi din munca altuia; trîndăvie.
parazitolog, parazitologi, s.m. |j Din fr. pam-sitologue || Specialist în parazitologie.
parazitologie s.f. || Din fr. parasitologie; fr. părăsite + gr. logos „studiu“ |j Ştiinţă care se ocupă cu studiul animalelor şi plantelor parazite, precum şi cu metodele de combatere a paraziţilor.
parazitâză, parazitoze, s.f. j| Din îv. parasitose\\ Denumire dată bolilor de origine parazitară.
pâră1 s.f. || Din sl. para || Flacără, văpaie. O Expr. A a se face foc şi pară = a se înfuria. Auzind zmeul aceasta, se făcu foc şi pară de mînie (Ispirescu).
pâră2, pere, s.f. || Lat. pira || 1. Fructul părului, de forme şi dimensiuni variate. 2. Nume dat unor piese în formă de pară (1).
parbriz, parbrize, s.n. || Din fr. pare-brise || Paravan transparent montat în partea din faţă a unui vehicul, servind ca apărătoare pentru conducătorul acestuia.
pare, parcuri, s.n. || Din fr. parc |J 1. Grădină publică amenajată pentru odihnă şi agrement; grădină mare cu alei şi cu copaci, în jurul unei locuinţe. O Părc naţional = întindere de teren în care exploatarea silvică, vînătorească, minieră etc. este interzisă, pentru menţinerea neschimbată a mediului natural. Parc de vînătoa-re = teren împrejmuit unde este crescut şi îngrijit vînatul. Parc sportiv = complex alcătuit din mai multe terenuri sportive (şi săli de sport), în mijlocul unor spaţii verzi. 2. Loc de staţionare a vehiculelor sau de depozitare a utilajului unei instituţii ori întreprinderi. • Totalitaţea vehiculelor de acelaşi fel ale unei întreprinderi.
parca, parchez, vb. I. Tranz. ]| Din fr. par-quer || A aşeza un vehicul într-un parc (2) sau într-un loc rezervat în acest scop, pentru o staţionare mai îndelungată.
parcaj, parcaje, s.n. || Din fr. parcage || Parcare; concr. loc de parcare.
parcân, parcane, s.n. || Din pol., ucr. parkan, magh. pdrkăny || 1. (în trecut) Fortificaţie din bîrne, scî'nduri etc. 2. (Reg.) Gard de scînduri sau de nuiele. • Parapet. 3. (Reg.) Tocul uşii sau al ferestrei. 4. (Reg.) Nume dat unor elemente de construcţie (bîrnă, stîlp, şipcă etc.). || Şi: parcân s.n.
parcare, parcări, s.f. Acţiunea de a parca/ parca-j.
parcă1 adv. || Pare d? că || Se pare, s-ar crede, s-ar zice că...; poate. • (Cu valoare de con-
47 — Dicţionar general al limbii române
PARCA
738
juneţie) Ca şi cum, ca şi cînd. Nu-mi răspunde... Parcă n-ar avea gură (Stancu).
parcă2, parce, s.f. J| Din lat. Pţirca, fr. Parque |] Fiecare dintre cele trei divinităţi din mitologia romană, despre care se credea că una toarce, a doua deapănă şi a treia taie firul vieţii omului.
parcela, parcelez, vb. .1. Tranz. || Din fr. parceller ]] A împărţi un teren, o pădure in* parcele.	^	'
parcelat, -ă, parcelaţi, -te, adj. (Despre terenuri) împărţit în parcele.
parcelă, parcele, s.f. || Din fr. parcelle |] Porţiune de teren delimitată, în cadrul unei suprafeţe mai mari, pentru o anumită întrebuinţare.
parchet, parchete, s.n. jj Din fr.' parqueî (diminutivul lui parc, însemnînd şi „porţiune din sala de judecată46) || 1*. Piesă mică din lemn de esenţă tare, folosită la pardosirea încăperilor; pardoseală făcută din astfel de piese. 2. Porţiune dintr-o pădure în curs de exploatare. 3. Denumire dată în trecut organului de stat care punea în mişcare acţiunea penală şi o susţinea în faţa instanţei de judecată.
parchetă, parchetez, vb. I. Tranz. || Din fr. parqueter |] 1. A pardosi o încăpere cu parchet (1). 2. A împărţi o pădure în parchete (2).
parchetâr, parchetari, s.m. jj Din parchet |] Lucrător specializat în montarea pardoselilor de parchet.
parchetat, -ă, parchetaţi, -te, adj. 1. (Despre • încăperi) Pardosit cu parchet (1). 2. (Despre păduri) împărţit în parchete (2) .
pârehing, parchinguri, s.n. jj Din engl. parking || Loc unde se parchează vehiculele.
parcimonie, parcimonii, s.f. jj Din fr. parcimonie, lat._ parcimonia || (Livr.) Avariţie, zgîr-cenie. • (Fig.) Măsură, pondere (în manifestări), reţinere.
parcimonios, -oâsă, parcimonioşi, -oase, adj. . j] Din fr. parcimonieux || (Livr.) Care manifestă parcimonie; zgîrcit. © (Fig.) Măsurat, ponderat, reţinut (în manifestări).
parcurge, parcurg, vb. III. Tranz. }| Din fr. parcourir (influenţat de curge) || 1. A străbate un drum, o distanţă (pînă la capăt). 2. A trece cu privirea peste ceva; a citi în grabă şi superficial o carte, un ziar etc.
parcurs, parcursuri, s.n. jj Din fr. parcours jj
1.	Faptul de a parcurge o distanţă; concr. drum (de) străbătut. O Pe parcurs == în timpul unei călătorii, al unui drum, p. ext. al unei activităţi; între timp. Pe parcursul = în decursul. 2. Lungimea unui drum sau a unei traiectorii între două puncte.
pardesiu, pardesiuri, s.n. |) Din fr. pardessus ]] Haină lungă de. stofă, mai subţire decît paltonul, care se poartă primăvara şi toamna, peste îmbrăcămintea obişnuită. || PI. şi: pardesie.
parddn interj. j| Din fr. pardon, germ. Pardon || 1. Iertaţi-mă! scuzaţi!; (indicînd un protest) ba nu, sa avem iertare. 2. S.n. (înv.) Absolvire de o pedeapsă, iertare; scuză.
pârdos, pardosi, s.m. jj Din si. parudosu jj (înv.) Panteră. • (Fig.) Om viteaz, curajos.
pardoseală, pardoseli, s.f. || Din pardosi jj Strat de scînduri, cărămidă, asfalt etc., aşezat
pe planşeul unei încăperi, pe suprafaţa unei curţi, pentru protecţie sau în scop decorativ.
pardosi, pardosesc, vb. IV. Tranz. A acoperi cu pardoseală o încăpere, o curte etc.
pardosit, -ă, pardosiţi, -te, adj. (Despre încăperi, curţi) Acoperit cu pardoseală, paremie s.f. v. parimie.
paremiolog, paremiologi, s.m. || Din fr. pa-remiologue || Specialist în paremiologie.
paremiologie s.f. |] Din fr. paremiologie f) Disciplină care se ocupă cu studiul proverbelor. • Totalitatea proverbelor dintr-o limbă.
parenchim, parenchime, s.n. j| Din fr. pa-renchyme, it. parenchima jj 1. Ţesutul fundamental al unui organ [plămîni, rinichi, splină). 2. Ţesut vegetal fundamental care formează partea coa mai mare a organelor moi ale plantelor.
parenterâl, -ă, parenteraii, -e, adj. Jj Din fr. parenteral; para2- + gr. enteron „intestin44 j) (Despre modul de administrare a medicamentelor) Care se face pe altă cale decît cea digestivă.
parestezie, parestezii, s.f. || Din fr. paresthS-sie; parai2- -f- gr. aishesis „senzaţie44 j| Senzaţie falsă sau fărâ obiect (furnicătură, amorţeală, înţepătură etc.) resimţită în cursul unor afecţiuni ale sistemului nervos.
pareză, pareze, s.f. j| Din germ. Pare.se ]] Paralizie parţială, incompletă a unui organ, constînd în reducerea amplitudinii şi forţei mişcării.
parfe, parfeuri, s.n. jj Din fr. parfait || îngheţată (de ciocolată), preparată ciî frişca bătută-|| Şi: parfeu s.n.
parfeu s.n. v. parfe.
parfum, parfum uri, s.n. || Din ît. parfum |! 1. Miros plăcui, mireasmă; aromă. 2. Produs lichid cu miros plăcut, preparat din substanţe aromatice; (la pl.) feluri, sorturi din astfel de produse.
3.	(Fig.) Notă, atmosferă specifică. Parfumul poeziei lui Macedonski se va păstra inalterabil, multă vreme (Galacticii).
parfumă, parfumez, vb. I|1 Din fr. parfumer !|
1. Tranz. şi refl. A (se) stropi cu parfum. 2. Tranz. A îmbiba cu o mireasmă plăcută; a înmiresma.
parfumat, -ă, parfumaţi, -te, acTj. 1. Care miroase frumos. 2. Impregnat cu parfum (2). 8. (Despre unele fructe, alimente) Aromat.
parfumerie, parf umerii, s.f. jj Din fr. parfumer ie || Magazin în care se vînd parfum uri (2), articole de toaletă, cosmetice etc.
parhelie, parhelii, s.f. ]| Din fr. parhâlie jj Fenomen optic constînd în apariţia unor pete strălucitoare, rotunde, adeseori colorate, situate pe un cerc luminos, paralel cu orizontul, care trece prin Soare.
paria1 s.m. invar. || Din fr. paria [| 1. (în India, la brahmani) Persoană care se află în afara castelor şi care este lipsită de orice drepturi sociale sau religioase. 2. (Fig.) Persoană dispreţuită, repudiată.
paria2, pariez, vb. I. Intranz. şi tranz. jj Din fr. parier || 1. A face un pariu, a pune rămăşag.
2. A participa la anumite jocuri de noroc, în special la cursele de cai, angajînd sume de bani.
f 739
PAROHIE
paricid, -S, paricizi, -de, s.m. şi f., (2) parici-
- çluri, s.n. || Din fr. parricide || 1- S.m. şi f. Persoană care şi-a ucis tatăl sau mama. 2. S.n.
v Crimă care constă în uciderea părinţilor.
V	paricopitât, -ă, paricopitaţi, -te, adj., s.n.
> J| De la copitat || (Zool.) Artiodactil.
parietal, -ă, parietali, -e, adj. || Din fr. pariétal; lat. paries, -etis „perete44 || Care ţine de pere-tele unei cavităţi a organismului. Q Os p. =
* fiecare dintre cele două oase care formează r; partea de mijloc a cutiei craniene.
parigorie, parigorii, s.f. |] Din ngr. parigoria ]|
- (înv.) Mîngîiere, consolare.
parimie, parimii, s.f. || £)in ngr. parimia |] (înv.) Proverb, maximă, pildă. jj Şi: paremie S.f.	#	_
paripenat, -ă, paripenaţi, -te, adj. || Din fr. paripenné; lat. par „egaî“ + pennatus „cu pene44 || (Despre frunzele compuse) Care] are un număr ^•••pereche de foliole.
■- parisilâhic, -ă, parisilabici, -ce, adj. ]] Din fr.
parisyllabique; lat. par „egal46 -p syllabicus „si-e labic44 || (Despre substantive sau adjective) Care păstrează acelaşi, număr de silabe în cursul declinării (la formele cazuale fundamentale).
paritate, parităţi, s.f. || Din fr. parité, lat. paritas, -atis || 1. Egalitate numerică, număr egal. 2. Egalitate valorică. O P- valutară — raportul dintre diferitele valute pe baza conţinutului lor în aur, stabilit prin lege.
pariu, pariuri, s.n. || Din fr. pari [| înţelegere între persoane care susţin lucruri contrare, în baza căreia cel care va avea dreptate urmează să primească de la celălalt o răsplată în bani sau în obiecte; rămăşag, o Joc de noroc la . cursele de cai, constînd dintr-o miză care dă
 participantului cîştigător dreptul la o cota din
totalul sumelor mizate.
parizer s.n. || Din germ. Pariser |J Varietate de salam din carne de vită şi slănină, tocate mărunt şi fierte.
parîmă, parîme, s.f. || Din tc. parima || Frînghie, odgon, cablu folosit la bordul unei nave.
parlagîii, parlagii, s.m. || Din tc. parlayici j| Măcelar care taie vitele la abator.
parlament, parlamente, s.n. || Din fr. parlement || Denumire dată în unele ţări organului legislativ al statului.
parlamentă, parlamentez, vb. I. Intranz. [j Din fr. parlementer \\ A duce tratative cu partea adversă pentru a ajunge la o înţelegere; a trata, a negocia.
i parlamentâr,1 -ă, parlamentari, -e, adj., s.m.
I! Din fr. parlementaire |J 1. Adj. Care ţine de parlament, privitor la parlament. O Imunitate parlamentară = drept recunoscut parlamentarilor de a nu putea fi urmăriţi, arestaţi sau judecaţi decît cu aprobarea organului reprezentativ ai cărui membri sînt. 2. S.m. Membru al unui parlament.
parlamentar2, parlamentari, s.m. ]| Din fr. parlementaire || Persoană delegată să ducă tratative de pace*sau de armistiţiu cu comandanţii armatei inamice.	*	-	,
47*	t
parlamentarism s.n. || Din fr. parlementa-
risme || Sistem de guvernare specific statelor, cu regim parlamentar.
parloar, p ario are, s.n. Jj Din fr. parloir j] (Franţuzism) Sală de primire a vizitatorilor într-un cămin, într-un internat, într-o cazarmă etc.; vorbitor.
parmâc, parmaci, s.m. |j Din tc. parmak || Stîlp folosit la prispe, la pridvoare etc.
parmaolîc, parmaclîcuri, s.n. |j Din tc. par-makhk || Balustradă de lemn la un pridvor, la un balcon, la un pod; pălimar. jj Şi: parmalîo s.n.
parmalîe s.n v. parmaclîc. ' părmen, parmeni, -e, adi. ij Din germ. Parmâne |i Măr p. (auriu) (şi substantivat, m.) = varietate de măr cu fructele galbene-aurii, cu dungi roşii; (substantivat, n.J fructul acestei varietăţi de măr.
parmezan, parmezane, s.n. || Din fr. parmesan || Varietate de caşcaval uscat; p. ext. caşcaval ras.
parnasian, parnasieni, -e, adj., s.m. şi f.
[[ Din fr. parnassien |] 1. Adj. Care se referă la parnasianism. 2. S.m. şi f. Adept sau reprezentant, al parnasianismului.
parnasianism s.n. Ij Din parnasian (după numele muntelui Par nas, din Focida, considerat lăcaşul muzelor) || Curent literar apărut în Franţa, în sec. 19, care cultiva virtuozitatea formei, construcţia savantă, impersonală, evocarea naturii exotice, a civilizaţiilor trecute etc, parodia, parodiez, vb. I. Tranz. || Din fr. parodier || A imita o operă literară sau stilul unui scriitor, cu intenţii satirice ori pentru a obţine Afecte comice, e A reproduce, în mod» grotesc,'gesturile sau mişcările cuiva.
parodie, parodii, s.f. || Din fr. parodie; gr. para „alături44 -f- ode „cîntec44 U1. Scriere cu caracter umoristic sau satiric, constînd în imitarea unei opere literare ori a manierei unui scriitor. 2. Imitaţie neizbutită, inferioară unui prototip sau originalului.
parodiere, parodieri, s.f. Acţiunea de a parodia.
parodistic, -ă, parodislici, -ce, adj. J| Din parodie || Care se referă la parodie, care este specific parodiei.
parodontdză, parodontoze, s.f. [| Din fr. pa-rodoniose; gr. para „(pe) lingă44 -f- odous, odon-tos „dinte44 j| Boală a gingiilor caracterizată prin distrugerea ţesuturilor de susţinere a dinţilor, însoţită de focare de infecţie. J| Şi: paradea tai ză s.f.
paroh, parohi, s.m. ]| Din lat. parochus, germ. Parochus Jj Preot care conduce o parohie.
parohial, -ă, parohiali, -e, adjI || Din lat. parochialis, germ. parochial j) Care ţine de o parohie, privitor la o parohie.
parohie, parohii, s.f. || Din lat. parochia, germ. Parochie || Cea mai mică unitate administrativă bisericească; comunitate creştină condusă de un paroh. e Sediul, clădirea în care se află cancelaria şi locuinţa parohului.
PAROI
74a
pardi, paroiuri, s.n. || Din ucr. parij, rus. paroj IJ Roi de albine provenit din alt roi din aceeaşi vară.
pardl interj.' || Din fr. parole |] (Franţuzism; ca formulă de întărire a unei afirmaţii) Pe cuvin tul meu ! Zău !
pardlă, parole, s.f. || Din lat., it. parola, fr. parole, germ. Parole j| 1. (Milit.) Guvînt secret, convenţional, care serveşte ca mijloc de recunoaştere în serviciul de gardă sau yîn anumite misiuni. 2. Cuvînţ de recunoaştere între membrii unei organizaţii 'conspirative. 3. (Astăzi rar) Promisiune, angajament; cuvînt de onoare. 4. (înv.) Cuvînt, vorbă, afirmaţie; discuţie.
parolist, -ă, parolişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din parolă|| (Fam.) (Persoană) care se ţine de cuvînt, care îşi respectă angajamentul luat.
paronim, paronime, s.n. || Din fr. paronyme; para2- + gr- onoma „nume“ |j Cuvînt asemănător cu altul din punctul de vedere al formei, dar deosebit de acesta ca sens şi ca origine (ex. perceptor şi preceptor, releva şi revela).
paronimie, paronimii, s.f. || Din fr. paro-nymie || însuşire a două sau a mai multor cuvinte de a fi paronime.
paronomâză, paronomaze, s.f. || Din fr. paro-nomase |j Figură de stil constînd în asocierea de paronime, în scopul fixării prin sonoritate a unei expresii (ex. cine se scuză se acuză).
parotidă, parotide, s.f. || Din, fr. parotide; para2- + ous, otos „ureche" || Fiecare dintre cele două glande salivare situate dedesubtul urechilor.
paroxism, paroxisme, ş.n. || Din fr. paro-xysme; para2- + gr. oxynein „a ascuţi“ || Intensitate maximă a unei senzaţii, a unui sentiment.
paroxistic, «ă, paroxistici, -ce, adj. || Din fr. paroxystique || Care a ajuns la paroxism. • (Despre boli, simptome) Care atinge intensitatea maximă.
paroxiton, -ă, paroxitone, adj., s.n. || Din fr. paroxyton || (Cuvînt) care are accentul pe penultima silabă.
parpalec, parpaleci, s.m. (înv.) Yînzător ambulant de covrigi ori de plăcinte. • (Depr.) Om prost, care nu merită consideraţie.
parpiân, parpieni, s.m. Mică plantă erbacee din familia compozitelor, cu flori dispuse în capitule albe sau roz; creşte prin locuri uscate.
parsec, parseci, s.m. || Din fr. parsec; par[al-laxe] + sec[onde] || Unitate de măsură pentru distanţe folosită în astronomie, egală cu 3,26 ani-lumină.
parşiv, -ă, parşivi, -e, adj. || Din rus. parsivyj |] (Pop. şi fam.) Mîrşav, ordinar, ticălos.
partaj, partaje, s.n. )| Din fr. partage J| împărţire (a unei averi).
parte, părţi, s.f. || Lat. pars, partis || 1. Ceea ce se desprinde dintr-un întreg, dintr-un grup; porţiune, fragment. O în parte = a) în oarecare măsură; b) separat, unul cîte unul; c) aparte. în (cea mai) mare parte = în majoritate, în bună măsură. 2. Element constitutiv, delimitat, din alcătuirea unui organism, a unui mecanism etc. O (Gram.) P. de vorbire = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical funda-
mental şi după caracteristicile morfologice şi sintactice. O Expr. A face parte din... (său dintre...) = a fi unul dintre elementele componente ale..., a fi membru al... A lua parte la... = a participa la... 3. Diviziune a unei opere literare, muzicale etc. • Spec. Porţiune a corpului pnui om sau unui animal, care formează o unitate. 4. Ceea ce revine cuiya în urma unei împărţiri, a unei moşteniri etc. O Expr. Partea leului = partea cea mai mare dintr-un cîştig realizat în comun, pe care şi-o rezervă cineva pentru sine. A fi la parte cu cineva = a fi asociat cu cineva la o afacere, a beneficia, împreună cu altul Ia un cîştig. • (Pop.) Ceea ce îi este hărăzit cuiva (în bine sau în rău) ; soartă, destin. O Expr, A avea parte de ceva — a avea, a poseda, a se bucura de ceva. A avea parte de cineva .= a avea pe cineva alături, a-i fi în viaţă cineva drag. • Persoană în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. 5. Contribuţie în bani sau în muncă la o activitate comună care dă dreptul de participare la beneficii; cota care îi revine fiecărui participant. O în parte = (în legătură cu modul de arendare a unui pămînt) în dijmă. 6. Regiune, ţinut, loc. O Cele patru părţi ale lumii — cele patru puncte cardinale. Din (sau de prin) partea locului = din regiunea despre care este vorba. în toate părţile = pretutindeni. 7. Margine, latură. într-o parte = în-tr-o latură, pieziş, oblic. La o parte' = Ia margine, de-o parte; izolat. O Expr. A se da la o parte = a se feri în lături (spre a face Ioc) ; (fig.) a se retrage (dintr-o acţiune). A da ceva la o parte = a îndepărta. A lăsa la o parte = a omite, a ignora. A fi cam într-o parte = a fi ţicnit. • Aspect, latură, unghi. • Fiecare dintre cele două laturi (dreapta şi stînga) ale corpului omenesc sau, p. ext. ale unui obiect. 8» Direcţie, sens. O într-o parte şi în alta = în direcţii opuse. 9. Categorie socială sau profesională; tagmă. O P- femeiască = (fiinţă) de sex femeiesc. P. bărbătească = (fiinţă) de sex bărbătesc. Din partea mamei (a tatălui etc.) = din neamul, din spiţa mamei (a tatălui etc.). • Tabără, grup, colectivitate. O Expr. A fi de partea cuiva = ase ralia la punctul de vedere al cuiva.\ A lua (sau a ţine) partea cuiva = a susţine sau a apăra pe cineva. Din partea cuiva = ca reprezentant sau ca trimis al cuiva. 10. Fiecare dintre persoanele sau grupurile de persoane interesate într-o afacere sau într-un proces.
partenér, -ă, parteneri, -e, s.m. şi f. )J Din fr, partenaire || Fiecare dintre participanţii la o competiţie sportivă, la un joc etc., considerat în raport cu ceilalţi participanţi. • Fiecare dintre persoanele care alcătuiesc un grup, o societate, o asociaţie etc., considerată în raport cu celelalte persoane participante. • Cel care execută împreună cu altul o scenă dintr-o piesă, dintr-un film, care formează o pereche la dans etc.
partenogenctic, -ă, partenogenetici, -ce, adj. [|Din fr. parthénogénétique |J Care s-a dezvoltat prin partenogeneză.
partenogeneză s.f. || Din fr. parthénogénèse/ gr. parthenos „fecioară" -f- genesis „naştere" Jj
741
PARVENITISM
Dezvoltare a unui organism dintr-un ovul sau dintr-o oosferă nefecundate (ex. la albine).
parter, partere, s.n. || Din fr. parterre || 1. Parte a unei clădiri situată la nivelul solului; totalitatea încăperilor situate în această parte a clădirii. 2. Parte a unei săli de spectacol cuprinsă între scenă şi fundul sălii; totalitatea spectatorilor din această parte a sălii.
participa, particip, vb. I. Intranz. || Din fr. participer, lat. participare j| 1. A lua parte la o activitate, la o acţiune, la o întreprindere comună. 2. A împărtăşi starea de spirit sau sentimentele cuiva.
participânt, -ă, participanţi, -te, s.m. şi f. [!Din fr. participant^ Persoană care ia parte la o activitate, la o acţiune comună, la o dezbatere etc.
participare, participări, s.f. Faptul de a participa, de a lua parte sau de a contribui la ceva.	(
participâţie, participaiii, s.f. || Din fr. participation || Participare cu bani sau cu alte bunuri la o activitate economică (în scopul obţinerii unui cîştig); cotă cu care participă cineva la o astfel de activitate.
participial, -ă, participiali, -e, adj. |] Din fr. participial || Care se referă la un participiu, care provine dintr-un participiu sau este exprimat printr-un participiu.
participiu, participii, s.n. || Din lat. parti-cipium, fr. participe |) Mod verbal impersonal şi nepredicativ cu forme de adjectiv, care^denu-meşte acţiunea suferită de un obiect. O (în vechea terminologie a gramaticii limbii române). P. prezent = gerunziu.
particular, -ă, particulari, -e, adj., s.m. |J Din lat. particularis, germ. partikular |j 1. Adj. Care este propriu unei singure fiinţe, unui singur lucru sau unei singure categorii; specific, caracteristic.
2.	Adj. Care se referă la indivizi izolaţi, care priveşte fiecare caz în parte. • (Substantivat n.) Categorie filozofică desemnînd ceea ce este propriu unei părţi dintre indivizii unei clase. 8. Adj. Care are un caracter personal, neoficial, privat; care este proprietate individuală a cuiva. O In particular = într-un grup restrîns, separat; confidenţial. Lecţie (sau oră) particulară = lecţie pe caremn profesor o dă unui elev în afara şcolii. (în trecut) Elev particular = elev care se pregătea fără a urma cursurile, prezentîndu-se numai la examen. 4. S.m. Persoană care nu deţine o funcţie oficială, care nu face parte dintr-un grdp oficial constituit, considerată în raport cu acesta.
particularitate, particularităţi s.f. || Din Ht. particularité || Caracterul a ceea ce este particular; notă distinctivă a unei persoane, a unui lucru etc.
particulariza, particularizez, vb. I. Tranz. [[Din fr. particulariser || A reduce la un anumit caz, a individualiza; (tranz. fact.) a face să devină particular (1, 2).
particulă, particule, s.f. || Din lat. particula, fr. particule || 1. Părticică foarte mică de materie. O P* elementară = cea mai mică particulă
constitutivă a materiei, care se comportă ca o entitate cu însuşiri specifice (ex. electronul). 2. (Lingv.) Afix sau alt element invariabil ataşat la un cuvînt; denumire dată unor cuvinte cu corp fonetic redus (prepoziţii, conjuncţii etc.).
partid, partide s.n. |j Din ngr. partidon, fr. parti || Grupare de oameni uniţi prin comunitatea concepţiilor politice, ideologice, a intereselor sociale etc. Partidele politice reprezintă partea cea mai activă şi cea mai organizată a unor clase sau a unor pături sociale, pe care le conduc în lupta pentru putere.
partidă, partide, s.f. |] Din ngr. partida, it. partita || 1. Desfăşurarea completă a unui joc sportiv sau distractiv; întrecere sportivă. O Expr. A pierde partida = a nu reuşi într-o acţiune sau într-o întreprindere, a suferi un eşec. • Petrecere, distracţie în grup organizat. 2. Căsătorie sau proiect de căsătorie; p. ext. persoană vizată pentru un asemenea proiect. 8. (în contabilitate) Cont. 4. (Comerţ) Cantitate mare de mărfuri cumpărată sau vîndută o dată.
partinic, -ă, partinici, -ce, adj. || Din rus. partijnyj |] Care reprezintă interesele unui partid; care corespunde ideologiei şi programului unui partid.
partinitate s.f. |] Din partinic || însuşire caracteristică unei ideologii de a exprima apartenenţa ei de clasă, de partid.
partitiv, -ă, partitivi, -e, adj. || Din fr. parti-tif |] (Gram. despre părţi de propoziţie sau despre forme flexionare) Care exprimă ideea de parte luată dintr-un întreg.
partitură, partituri, s.f. [j Din it. partitura, germ. Partitur || Text muzical în care sînt cuprinse toate părţile vocale sau instrumentale, dispuse astfel încît să poată fi urmărite concomitent; p. ext. compoziţie muzicală.
partizan, -ă, partizani, -e, s.m. şi f. |] Din fr. partisan, rus. partizan || 1. Persoană care adoptă şi susţine o idee, o teorie etc.; persoană care luptă alături de cineva pentru o cauză. 2. Persoană care participă la lupta populară organizată împotriva inamicului în spatele frontului.
parturiţie, parturiţii, s.f. |] Din lat. parturitior fr. parturition |] (Med.) Naştere.	*
parţial, -ă, parţiali, -e, adj. j| Din lat. partia-lis, fr. pârtiei || Care reprezintă numai o parte dintr-un întreg; care se efectuează numai în parte; care nu cuprinde, nu acoperă întregul sau totalitatea.
parură, paruri, s.f. || Din fr. parure )] Podoabă (în formă de coroniţă) pe care o pun mireseie pe cap.
parveni, parvin, vb. IV. Intranz. || Din fr. parvenir || 1. A se ridica fără merite, prin mijloace neoneste, la o bună situaţie materială sau socială; a pătrunde într-o pătură socială înaltă. 2. (Despre ştiri, scrisori etc.) A ajunge la destinaţie.
parvenit, -ă, parveniţi, -te, adj., s.m. şi f. (Persoană) care a reuşit să parvină (1).
parvenitism s.n. |) Din parvenit || Tendinţa de a parveni (1). 9 Situaţie de parvenit; atitudine de parvenit.
PAS
742
pas1 interj. || Din fr. [je],passe || Cuvînt folosit de un jucător de cărţi pentru a arăta că nu vrea sau nu poate să deschidă jocul sau să participe la joc în turul respectiv.
pas2, pasun, s.n. || Din germ. Pass, fr. pas jj Loc mai coborît care permite trecerea peste o culme de munte sau de deal; trecătoare.
pas3, (1—5) paşi, s.m, (6) păsuri, s.n. || Lat. passus || 1. S.m. Fiecare dintre mişcările pe care îe fac picioarele în mers; p. ext. distanţă parcursă cu o asemenea mişcare. O Pus cu pas = treptat; încetul cu încetul, mereu. La tot pasul — peste tot; necontenit. O Expr. A face primul pas = a face începutul. A face un pas greşit = a săvîrşi o greşeală. A ceda pasul = a se lăsa depăşit. # Zgomot produs de mersul pe jos: se aud paşi. 2. S.m. (Fig.) Acţiune, act, întreprindere. 8. S.m. Mod de a umbla, mers, umblet. O Pus alergător — mers în fugă. La pas = în mersul liber (al calului). O Expr. A ţine pasul = a) a păstra cadenţa; b) a se menţine la aceiaşi nivel cu cineva. • Mişcare ritmică a picioarelor, caracteristică pentru fiecare dans. 8. S.m. Măsură de lungime egală cu distanţă dintre picioarele depărtate în mersul obişnuit. 5. S.m. Urmă lăsată de picior în mers. 0. S.n. Distanţa dintre doi dinţi consecutivi ai unei roţi dinţate. • Distanţa dintre două spire consecutive ale unui filet.
pasă, pasez, vb. I. Tranz. || Din fr. passer ||
1. A da, a transmite, a face să ajungă în mina altuia. 2. (Sport) A. trimite mingea unui coechipier. 8. A trece prin sită fructe sau legume;^ a zdrobi, a mărunţi.
pasabil, -ă, pasabili, -e, adj. || Din fr. pas-sabie |j (Fam.) Care este destul de bun, de. frumos, de reuşit pentru a fi acceptat; acceptabil, admisibil. '	(
pasager, -ă, pasageri, -e, s.m şi f. || Din fr. passager || 1. Persoană care călătoreşte folosind un mijioc de transport în comun. 2. Persoană care este în trecere printr-un loc, printr-o localitate. 8. (Rar) Vremelnic, trecător.
pasaj, pasaje, s.n. || Din fr. passage, it. pas-saggio || 1. Trecere pentru pietoni dintr-o stradă în alta, amenajată între două rînduri de clădiri.
© Porţiune de stradă, cu marcaje speciale, folosită ca doc de traversare pentru pietoni.
2. încrucişare, la acelaşi nivel sau la nivele diferite, între un drum şi o cale ferată. 8. Migraţiune periodică a păsărilor dintr-o regiune în alta.
4.	Fragment dintr-un text scris, dintr-o bucată muzicală etc.
pasarelă, pasarele, s.f. || Din fr. passerelle |( 1. Pod îngust pentru pietoni, peste o linie de cale ferată, peste un canal etc. 2. Punte îngustă sau galerie acoperită care permite trecerea, lă înălţime, între două construcţii. 8. Podeţ mobil care leagă de chei puntea unui vapor ancorat.
pâsă, pase, s.f. || Din fr. passe, engl. pass ||
1.	(Sport) Trimiterea mingii către un coechipier 2. Miză pe care trebuie să o (Jepună jucătorii de cărţi la fiecare nou tur. O Expr. A fi în pasă bună (sau proastă) — a avea noroc (sau ghinion) la jocul de cărţi; a-i reuşi (sau a nu-i reuşi) cuiva ceva.
pasămite a.dv. || Păsa « lat. pensare „a gîndi, a chibzui44) -f- mite (cf. 'darămite) || (Pop.)
, Pesemne, se pare. Pasămite i se făcu milă de el (Vlahuţă).
pasăre, păsări, s.f. || Lat. passer „vrabie44) ||
1.	Nume dat vertebratelor ovipare, avînd corpul acoperit cu pene şi membrele anterioare transformate în aripi pentru zbor. O P- domestică = pasăre crescută pentru producţia de carne, ouă, pui, fulgi etc. (ex. găina, gîsca, raţa). Pasărea paradisului — nume dat unor păsări viu colorate din Australia şi din Noua Guinee. Pasărea-liră ~ pasăre australiană al cărei mascul are coada în formă de liră. Pasărea-muscâ — colibri.
pascal1, pascali, s.m. || Din fr. pascal, de la n.^ pr. Pascal, fizician francez |j Unitate de măsură a presiunii, egală cu presiunea exercitată de un newton pe un metru pătrat.
pascal2, -ă, pascali, -e, adj. || Din fr. pascal || Privitor la sărbătoarea Paştilor, de Paşti.
pascal ie, pascalii, s.f. || Din ngr. pashalia ||
1.	Calendar după care se stabileşte data Paştilor şi a sărbătorilor religioase ’ a căror dată depinde de cea a Paştilor. 2. Carte astrologică populară pentru ghicirea viitorului. || Şi: păs-căiie s.f.
pască, paşti, s.f. || Lat. pascha || 1. Prăjitură preparată din aluat de cozonac cu brînză, smîn-tînă, stafide etc., care se mănîncă la Paşti de pătre creştinii ortodocşi. 2. Preparat alimentar tradiţional, pe care îl mănîncă evreii în timpul Paştilor în loc de pîine.
paseism s.n. || Din fr. passéisme || Cult exagerat al trecutului.
pasenţă s.f. v. pasienţă.
paseriîorme s.f. pi. || Din fr. passeriformes ; lat. passer „vrabie44 + forma „formă44 |j Ordin de păsări de talie mică, mijlocie sau mare, unele bune cîntătoare, răspîndite pe întreg globul, şi care se hrănesc cu insecte sau cu seminţe şi îşi construiesc cuibul.
pasibil, -ă, pasibili, -e, adj. || Din fr. passible || Care merită sau poate fi supus la..., susceptibil de...: pasibil de pedeapsă.
pasienţă, pasienţe, s.f. || Din ngr. pasientsa, fr. patience |J Combinare, bazată pe întîmplare, a cărţilor de joc, de reuşita căreia jucătorul leagă împlinirea unei dorinţe. || Şi: pasenţă s.f.
pasiona, pasionez, vb. I. Tranz. || Din fr. passionner || A-i trezi cuiva un interes deosebit, o pasiune; (refl.) a fi captivat, interesat în mod deosebit de ceva; a se preocupa cu pasiune de ceva.	,
pasional, -ă, pasionali, -e, adj. |] Din fr. passionnel, lat. passionalis || Care este produs sau determinat de o pasiune; care se referă la o pasiune.
pasionant, -ă, pasionanţi, -te, adj. || Din fr. passionnant || Care pasionează; captivant.
pasionat, -ă, pasionaţi, -te, adj. Izvorît dintr-o pasiune; stăpînit de o pasiune; înflăcărat, entuziasmat: cititor pasionat.
pasiune, pasiuni, s.f. || Din lat. passio, -onis, fr. passion |j 1. Stare afectivă intensă şi durabilă; afecţiune puternică pentru cineva sau
ceva; manifestare a unui astfel de sentiment.
2.	Ceea ce constituie obiectul, cauza unei pasiuni (1). 8. Tendinţă puternică şi nestăpînită pentru satisfacerea anumitor dorinţe; patimă. i t pasiv, -ă, pasivi, -e, adj., s.n. || Din lat. passivus, fr. passif |J 1. Adj. Care este lipsit de iniţiativă	şi de	interes	pentru ceea	ce face;
inactiv. 2.	Adj.	(Gram.)	Diateză pasivă — diateză care	arată	că subiectul suferă	acţiunea
săvîrşită de altcineva. 3. Adj. (Despre metale) Care prezintă fenomenul de pasivitate (2).
N 4. S.n. Totalitatea mijloacelor economice ale unei unităţi, privite sub aspectul sursei de constituire. • Parte distinctă a bilanţului contabil în care sînt specificate. în expresie valorică, mijloacele	unei	unităţi	economice,	ale unei
instituţii sau organizaţii.	f
pasivism s.n. || Din pasiv || Pasivitate, pasivitate s.f. || Din fr. passivité |] 1. Starea celui pasiv (1) ; lipsă de activitate şi de interes.
2.	Proprietate a unor metale de a rezista la acţiunea unor acizi concentraţi.
pasmanterie s.f. || Din fr. passementerie f| Ramură a industriei textile care produce panglici, fireturi, broderii etc. pentru garnisirea lenjeriei şi a îmbrăcămintei.
paspartti, paspartuuri, s.n. || Din fr. passe-partout || Cheie cu care se poate deschide orice broască obişnuită; şperaclu. c (Fig.)‘Mijloc de a pătrunde într-un anumit cerc sau într-o anumită problemă.	i
paspoâi, paspoaluri, s.n. || Din fr. passepoil || Panglică sau şiret care se aplică ca garnitură la rochii, de-a lungul unei cusături, la buzunare etc. • Bandă de piele sau din material plastic cu care se întăresc marginile unor obiecte de marochinărie, cusăturile unor pantofi etc. || PI. şi: paspoale.
passacaglia [Pr. : pasacâlia] s.f. || Cuv. it. |] Veche melodie de dans italiană şi spaniolă, cu mişcare lentă, constînd din variaţiuni/pe o temă.
pâssim adv. || Cuv. lat. |] (Folosit pentru trimiteri la lucrările unor autori) în diferite (sau în mai multe) locuri dintr-o sursă citată.
pastă, paste, s.f. j) Din ngr. pasta, germ. Pasta || Material omogen sau suspensie foarte concentrată avînd o viscozitate mare în raport cu lichidele. Există o mare diversitate de paste: alimentare (ex. de fructe), cosmetice (de dinţi, de ras), ceramice (de argilă) etc.
pastel, pasteluri, s.n. || Din fr. pastel, iţ. pastello || 1, Creion colorat, moale, pentru desen.
® Lucrare, desen executat cu astfel de creion.
2.	Specie a poeziei lirice, în care se descrie un. peisaj.
pasteurizâ [Pr. : pastôriza], pasteurizez, vb.
I.	Tranz. || Din fr. pasteuriser, de la n. pr. Pasteur H A supune operaţiei de pasteurizare.
pasteurizâre [Pr.: pastôrizare], pasteurizări, s.f. Procedeu de conservare a unor produse alimentare (în special a laptelui) prin încălzire la o temperatură care distruge bacteriile (75 — 85°), fără ca să fie alterate calităţile fizice, chimice şi gustative ale alimentelor.
pasteurizat [Pr.: pastorizat], -ă, pasteurizaţi, -te, adj. (Despre alimente) Care a fost supus pasteurizării.
pastilă, pastile, s.f. || Din fr. pastille, germ. Pastille II Preparat farmaceutic sau zaharoş de forma unui disc mic; tabl.etă.
pastişa, pastişez, vb. I. Tranz. || Din fr. pasticher || A realiza o pastişă; a imita, a copia.
pastişă, pastişe, s.f. || Dim fr. pastiche || Lucrare literară, muzicală sau plastică, fără valoare, în care se copiază genul, stilul, maniera unui scriitor sau a unui artist consacrat.
păstor, pastori, s.m. || Din lat. pastor, germ. Pastor || Preot protestant.
pastoral, -ă, pastorali, -e, adj., s.f. || Din lat. pastorahs, fr. pastoral |j î. Adj. De ia ţară,' cîmpenesc, rustic; bucolic. 2. Adj. (Despre creaţii poetice) în care se zugrăveşte în mod idilic viaţa păstorilor, viaţa de la ţară. 8. S.f. Operă literară sau muzicală cu subiect din viaţa de la ţară (în special din viaţa păstorilor).
pastrâmă, pâstrâmuri, s.f. || Din ngr. pastra-mas, tc. pastirma || Preparat din carne (mai ales de oaie sau de capră), condimentat, sărat şi uscat la fum; (la pi.) sortimente din astfel de preparate.
paşă s.f. v. paşă.
paşaiîc, paşalîcuri, s.n. || Din tc. pas ah# || Provincie sau regiune din Imperiul Otoman, condusă de un paşă.
paşaport, paşhpoarte, s.n. j[ Din it. passa-porto,, fr. passeport, rus. pasport .|| Document în temeiul căruia cetăţeanul unui stat poate circula în alt stat, servindu-i acolo drept, legitimaţie.
paşă, paşi, s.m. || Din tc. paşa || (în trecut, în Imperiul Otoman) Guvernator al unei provincii; titlu onorific acordat unor înalţi demnitari. J| Şi: paşă, paşale, s.f.
paşii, paşlesc, vb. IV. Tranz. H Din , rus. posli || (Reg.; fam.) 1. A o paşii — a fugi, a o lua la sănătoasa. 2. (Fig.) A fura, a şterpeli.
paşnic, -ă, paşnici, -ce, adj. |j Din pace ||
1.	Care nu tulbură şi nu supără pe nimeni; care evită orice conflict, iubitor de pace; (despre acţiuni, atitudini) care sprijină pacea. 2. (Despre locuri, peisaje) Liniştit, calm, tihnit.
paşoptism s.n. Jj bin paşopt (— patruzeci şi opt] |f Ideologia Revoluţiei de la 1848 din ţările române.
paşoptist, -ă, paşoptişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din paşopt (= patruzeci şi opt) || (Persoană) care a aparţinut generaţiei de luptători ai Revoluţiei de la 1848 din ţările române.
paşte1, pasc, vb. III. || Lat. pascere || 1. Intrau z. şi tranz. (Despre animalele ierbivore) A se hrăni rupînd cu gura iarbă. 2. Tranz. (Despre oameni) A duce animalele la păscut* şi a Ie păzi. O Expr. A-l paşte pe cineva gîndul — a fi preocupat de ceva. A paşte pe cineva — a urmări pe cineva pentru a-i face un rău. 3. Tranz. (Despre primejdii, nenorociri etc.) A ameninţa, a pîndi pe cineva.
paşte2 s.n. v. paşti.
paşti s.m. || Lat. pascha || Sărbătoare Ia creştini in amintirea învierii legendare a lui Hristos;
PAT
/
744
sărbătoare la evrei în amintirea ieşirii lor din Egipt. O Expr. Din an în Paşti = foarte rar. La Pastile cailor (sau calului) = niciodată. || Şi : paşte s.m.
pat1, paturi, s.n. || Din ngr. patos „drum bătut44 || 1. Piesă de mobilier, prevăzută de obicei cu somieră sau cu saltea, pe care se doarme; p. ext. mobila împreună cu aşternutul respectiv. O Expr. A face patul — a) a pune aşternutul pentru dormit; b) a aduna aşternutul în care s-a dormit. A părăsi patul — a se face sănătos după o boală grea. 2. (Pop.) Răsadniţă. 8. Parte a unei maşini sau a unui sistem tehnic pe care se sprijină sau pe care alunecă anumite părţi ale maşinii sau ale sistemului respectiv.
4.	Partea de lemn a puştii, pc care sînt fixate ţeava şi mecanismele. 5. Strat de material pe care se reazemă alte materiale.
pat3, paturi, s.n. |! Din fr. pat j| Situaţie la jocul de şah, în care un jucător, fără a fi în poziţie de şah, nu mai poate face nici o mutare, partida declarînda-se remiză.
patalama, patalamale, s.f. || Din tc. bata-lama |j (Fam., adesea depr.) Certificat de studii, diplomă.
pata,râmă, patarame, s.f. Întîmpiare neplăcută, păţanig.
pâtă, pete, s.f. 1. Urmă lăsată pe un obiect de un corp gras, de murdărie, de o materie colorată etc. • Porţiune diferit colorată pe un fond omogen. 2. Porţiune pe corpul animalelor sau- al păsărilor, unde părul sau penele sînt de. altă culoare decit restul; părticică pe pielea corpului, diferit colorată faţă de rest. 3. Porţiune mai întunecată pe discul solar. Q Expr. A căuta pete în soare = a căuta cu orice preţ defecte acolo unde nu sînt. 4. (Fig.) Faptă care ştirbeşte onoarea cuiva. O Fără pată = curat, neprihănit.	«
pate s.n. v. pateu.
patefon, patefoane, s.n. || De la n. pr. Pathe -p [gramofon || Aparat pentru reproducerea sunetelor înregistrate pe discuri. patent1 s.n. v. patentă.
patent2, -ă, patenţi, -te, adj. || Din germ. Patent || (Despre lacăte, încuietori etc.) Care prezintă garanţii de soliditate, de siguranţă, de buna funcţionare. O Cleşte p. (şi substantivat, n.) = cleşte special pentru apucat şi tăiat sîrmă, tablă etc.	ţ
patent3, «ă, patenţi, -te, adj. |j Din fr. patent || (Despre acţiuni sau manifestări ale omului) De netăgăduit, evident, autentic.
patenta, patentez, vb. I. Tranz. || Din fr. patenter || A acorda cuiva o patentă; a breveta o invenţie.
patentat, -ă, patentaţi, -le, adj. (Despre invenţii) Brevetat.
patentă, patente, s.f. || Din fr. paterne, germ. Patent || Drept exclusiv pe care îl are un inventator de a pune în fabricaţie şi de a vinde produsul invenţiei sale; document prin care i se acordă acest drept; brevet de invenţie. • Drept de .a profesa ori de a exercita pe cont propriu o activitate comercială. j| Şi: patent s.n.
pateră, patere, s.f. jj Din fr. patère, lat. patera „cupă“ || Vas asemănător cu o farfurioară puţin adîncită, folosit în antichitate pentru libaţii.
pateric, paterice, s.n. |] Din si. pateriku |] Colecţie care cuprinde povestiri privitoare la viaţa vechilor călugări creştini trecuţi de biserică în rîndul sfinţilor.
patern, -ă, paterni, -e, adj. || Din fr. paterne, lat. patemus II Privitor la tată, părintesc. • (Adverbial) Cu sentimente de tată.
paternitate s.f. || Din fr. paternité || 1. Starea, calitatea de tată. • (Dr.) Filiaţie pe linia tatălui. 2V Calitatea de autor al unei lucrări, al unei idei etc.
patetic, -ă, patetici, -ce, adj. jj Din ir. pathétique, germ. pathetisch || Care emoţionează, impresionează4; plin de patos. • Plin de emfază, de afectare.
patetism s.n; || Din fr. pathétisme || însuşirea de a emoţiona, de a impresiona; caracterul patetic al unei opere literare, muzicale etc.
pateu, pateuri, s.n. || Din fr. pâté || 1. Preparat culinar din aluat cu mult urtt, umplut cu carne tocată, cu brînză etc. 2. Pastă de ficat, de carne sau de peşte. |J Şi: pate s.n.
patimă, patimi, s.f. || Din ngr. pathima ||
1. Sentiment puternic, violent, care întunecă raţiunea: iubire excesivă pentru ceva, pornire nestăpînită pentru satisfacerea unei dorinţe.
2. Părtinire; duşmănie, ură. 8. (înv. şi pop.) Suferinţă fizică, chin, caznă.
patină1, patinez, vb. I. || Din fr. patiner ||
1. Refl. (Despre obiecte de metal oxidabil) A prinde patină1. 2.. Tranz. A face ca un obiect (de artă) să capete patină1, să pară vechi.
patină?, patinez, vb. 1. Intranz. || Din fr-patiner II1. A aluneca pe gheaţă cu patinele; a practica patinajul. 2. (Despre vehicule) A nu putea să înainteze, roţile învîrtindu-se pe loc, sau a se deplasa prin alunecare.
patinaj s.n. || Din fr .patinage || Faptul de a patina2; sport practicat cu patinele.
patinâre1, patinări, s.f. Acţiunea de q, (se) patina1. • Operaţie prin care se dă unui obiect patină1.
patinâre2, patinări, s.f. Acţiunea de a patina2. • (Tehn.) Alunecare a unei piese ghidate pe o altă piesă. • Alunecare a unei roţi 'de vehicul pe calea de rulare.
patinator, -oare, patinatori, -oare, s.m. şi f. || Din patina211| Persoană care practică patinaj ul.
patină1 s.f. H Din fr. patine |] 1. Oxidare a bronzului, prin care acesta se acoperă cu o pojghiţă de carbonat de cupru de culoare verde.
2. Aspect pe care îl capătă cu vremea, sub acţiunea agenţilor atmosferici, obiectele de metal, de piatră, clădirile etc.
patină2, patine, s.f. |] Din fr. patin |] 1. Obiect de metal prevăzut cu un sistem de fixare pe talpa ghetelor şi avînd la partea inferioară o lamă care permite alunecarea pe gheaţă. 2. (Tehn.) Piesă prin intermediul căreia un mecanism poate executa o mişcare de alunecare pe o piesa de ghidare. .
745
PATRU
patinoar, patinoare, s.n. || Din fr. patinoire [| Teren acoperit cu gheaţă (în mod natural sau artificial), pe care se patinează.
patiserie, (2) patiserii, s.f. || Din fr. pâtisserie [|
1. Aluat fin, preparat cu mult unt, din care se fac pateuri, plăcinte etc.; pateuri, plăcinte din acest aluat. 2. Local în care se vînd şi se consumă produse de patiserie (1).
patogen, -ă, patogeni, -e, adj. || Din fr. pathogène ; gr. pathos „boală" + gennan „a produce" J| Care cauzează boli; purtător de boli. O Germen p. = microorganism care produce infecţie la om, la animale sau la plante (ex. bacilul tific, microsporii).
patogenétie, -ă, patugerielici, -ce, adj. }j Din fr. pathogénétique || Care se referă la patogenie, care aparţine patogeniei.
patogenie s.f. || Din fr. pathogénie || Ramură a medicinii care studiază procesul producerii şi dezvoltării bolilor.
patologic, -ă, patologici, -ce, adj. || Din fr. pathologique || Care se referă la patologie; care este provocat de o boală • P. ext. Bolnăvicios.
patologie s.f. || Din fr. pathologie || Ramură a medicinii care studiază cauzele şi simptomele bolilor.
patos s.n. H Din fr. pathos, ngr. pathos „suferinţă, pasiune" || însufleţire, entuziasm, avînt. • Afectare, emfază (în vorbire şi în scris); fals entuziasm.
patrafir, patrafire, s.n. |.| Din si. petrahilü, ngr. patrahili || Fîşie lungă de stofă sau de mătase brodată, pe care o poartă preotul, peste stihar, în timpul oficierii slujbei religioase.
patriarh, patriarhi, s.m. || Din sl. patrijarhu, ngr. pair iar his || 1. Cel mai înalt rang în ierarhia unora dintre bisericile ortodoxe autocefale.
2. Şef de familie în patriarhat; (fig.) bătrîn venerabil, cu numeroşi descendenţi.
patriarhal, -ă, patriarhali, -e, adj. || Din fr. patriarcal (după patriarh) || 1. Care se referă la patriarh sau la patriarhie, care aparţine patriarhului sau patriarhiei. 2. Care aminteşte simplitatea obiceiurilor şi a traiului din vechime; tradiţional.
patriarhat s.n. [| Din pa,triarh [| 1. Denumire dată perioadei din comuna primitivă oare s-a caracterizat prin rolul preponderent al bărbatului în economie şi în care apartenenţa la gintă se stabilea pe linie paternă. 2. Demnitatea de patriarh (i). • Perioadă de păstorire a unui patriarh.
patriarhie, patriarhii, s.f. I) Din sl. patri-jarhija, ngr. patriarhia || 1. Organizaţie, bisericească ortodoxăcondusă de un patriarh. 2. Biserica centrală a unei patriarhii cu.
patrician, -â, patricieni, -<?, subst. ii Din fr. patricien j| L S.m. şi f. Nume dat reprezentanţilor aristocraţiei din Roma antică. • iAdjectival) Care aparţine patricienilor, privitor la patricieni; p. ext. aristocratic. 2. S.m Cîrnat preparat din carne de vită tocata, care se consumă fript pe grătar.
patrie, patrii s.f. || Din lat. patria, fr. patrie ||
1.	Mediul natural, social, politic, cultural în
care trăieşte un popor; teritoriul, ţara în care s-a născut cineva; ţară în care locuieşte, în care se stabileşte cineva. • Oraşul, satul, regiunea în care s-a născut cineva; pămînt natal, loc de baştină. 2. Loc, climat, mediu propice dezvoltării cuiva sau a ceva. e Loc de origine a uaiui curent, a unei teorii etc
patrimonial, -ă, patrimoniali, -e, adj. || Din fr. patrimonial|| Care face parte dintr-un patrimoniu, privitor la un patrimoniu.
patrimoniu, patrimonii, s.n. || Din lat. patri-monium, fr. patrimoine || 1. Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cuiva, câre pot fi evaluate în bani, şi a bunurilor la care acestea se referă.
2.	Bunuri moştenite de ia părinţi, • Bunuri materiale, spirituale care aparţin unui popor, transmise de la strămoşi; moştenire culturală.
patriot, -ă, patrioţi, -te, s.m. şi f. || Din ngr. patriotis, fr. patriote || Persoană care îşi iubeşte ţara şi poporul, care manifestă respect faţă de tradiţiile lui înaintate, faţă de limba şi cultura lui, care luptă pentru apărarea şi pentru prosperitatea patriei.
patriotard, -ă, patriotarzi, -de, adj. || Din fr. patriotard || (Şi substantivat) Care face paradă de patriotism, care demonstrează un fals patriotism.
patriotic, -ă, patriotici, -ce, adj. || Din fr. patriotique || Pătruns de patriotism, de dragoste şi devotament faţă de patrie şi de popor.
patriotism s.n. || Din fr. patriotisme |j Sentiment al dragostei şi devotamentului faţă de patrie şi popor, statornicit în decursu! istoriei.
patristică s.f. || Din fr. patristique || Doctrină teologioă-filozofică prin care s-au pus bazele dogmaticii şi culmului creştin.
patron1, patroane, s.n. || Din germ. Patrone || 1. Bucată de exploziv folosită în mine pentru dizlocarea straturilor. 2. Corp cilindric de porţelan, care conţine firul fuzibii al unei siguranţe electrice.
patron2, -oână, patroni, -oane, s.m. şi f. || Din lat. patronus, fr. patron, germ. PatronJ\ 1. Proprietar-al unei întreprinderi, fabrici sau ferme, care foloseşte muncă salariată. 2. Sfînt considerat ocrotitor al unei persoane sau al unei comunităţi care îi poartă numele.
patrona, patronez, vb. 1 Tranz. || Din patron2 || A ocroti, a sprijini pe cineva sau ceva; p. ext. a dirija, a conduce.
patronaj, patronaje, s.n. || Din fr. patronage || Ocrotire, sprijin, protecţie.
patronare, patronări, s.f. Acţiunea de a patrona ; Ocrotire, Sprijinire.
patronat s.n. || Din lat. patronatus^, fr. patronat, *germ. Patronat |j Calitatea de patron2; colectivitatea patronilor şi atributele acestora.
patronimic, patronimice, adj. || Din fr. patro-nyrnique j| Nume patronimic (şi substantivat, n.) — nume pe care îl poartă (după tată) toţi membrii unei familii; nume de familie.
patru num. eard. || Lat. quattuor |j Număr natural situat între trei şi cinci; se indică prin cifra 4 O (Adjectival) Roman In patru volume. O Expr. în cele patru zări (sau vlnturi) — în toate direcţiile, pretutindeni. O (Cu elipsa substan-
PATRULA
746
tivului determinat) Cit patru — peste limitele obişnuite; mult. în patru = în patru părţi egale. Eitpr. A fi cu ocfyii în patru — a fi eu mare băgare de seamă. A despica firul (de păr) în patru — a cerceta în mod minuţios. • Intră în componenţa numeralului adverbial (de patru ori) şi a celui distributiv (cite patru). • (Cu valoare de num. ord.) Rîndul patru.
patrula, patrulez, vb. I. Intranz. || Din patrulă || (Milit.) A parcurge un anumit traseu, în scop de pază, de control etc.
patrulare, patrulări, s.f. Acţiunea de a patrula; misiune de cercetare, de pază, de- control etc.
patrulater, patrulatere, s.n. || Din lat. quadri-la feras, fr. quadrilatère (după patru) || Poligon cu patru laturi.
patrulă, patrule, s.f. || Din germ. Patrulle || Subunitate militară care execută misiunea de patrulare.
, patrulea, patra numi ord. || Din patru || (Precedat de art. „al“, ,,a“) Care se află între al	treilea şi al cincilea.
patruped, patrupede, adj., s.n. || Din fr. quadrupède, lat. quadrupes, -edis (după patru) || (Animal) cu patru picioare. *
patrusprezece num. card. v. paisprezece, patrusprezecelea, patrusprezecea num. ord. v. paisprezecelea.
patruzeci num. card. || Patru + zeci ||	Nu-
măr natural situat între treizeci şi nouă şi patruzeci şi unu; se indică prin	cifrele	40. «	(Cu
valoarea de num. ord.) La kilometrul patruzeci.
pafruzéclîea, patruzécea	num.	ord.. ||	Din
patruzeci II (Precedat de art. „al“, ,,a“) Care se află între al treizeci şi nouălea şi al patruzeci şi unu le a.	^
pâtvagon, patvagoane, s.n. |] După. germ. Pachivagen ]| (Pop.) Vagon de bagaje.
paţaeMnă, paţachine, s.f. Femeie vulgară, îmbrăcată strident şi cu purtări necuviincioase.
pauper, -ă, pauperi, -e, || Din lat. pauper || (Livr.) Foarte sărac.
pauperism s.n. || Din fr. paupérisme || Stare de extremă sărăcie a unei părţi din populaţie, în orînduirile bazate pe exploatare.
pauperiza, pauperizez, vb. I. Tranz. || Din pauper || A aduce, prin exploatare, la o stare de sărăcie extremă.
pauperizare, pauperizări, s.f. Acţiunea de a pauperiza.
paupertate s.f. || Din lat. paupertas, -atis || (Livr.) Stare de sărăcie în care se,găseşte cineva; pauperism.
pauşâl, pauşale, s.n. || Din germ. Pauschale || Sistem de plată pentru o prestaţie de serviciu, pentru un consum de energie etc., prin stabilirea, pe baza unor evaluări, a unei sume globale.
pauză, pauze, s.f. || Din lat. pausa, fr. pause ||
1.	Suspendare, oprire temporară a unei acţiuni, a unei activităţi; interval de timp în care o acţiune sau o activitate este suspendată; repaus; (la şcoală) recreaţie; (la spectacole) antract.
2.	Semn muzical care indică întreruperea xeîn-tării pe o anumită durată. 3. Semn de punctuaţie reprezentat printr-o linioară orizontală, care indică cititorului o oprire în lectură de o durată mai lungă decît la virgulă, sau care separă două părţi deosebite ale unui text.
pava, pavez, vb. I. Tranz. ]| Din fr. paver |[ A acoperi cu pavaj o stradă, o curte etc. ‘ pavaj, pavaje, s.n. || Din fr. pavage || Acţiunea de a pava; strat cu care sé acoperă un drum, o curte, alcătuit din blocuri de piatră, de cărămidă etc., aşezate pe un pat de nisip sau de mortar.
pavât, -ă, pavaţi, -te, adj. (Despre străzi, curţi etc.) Acoperit cu pavaj.
pavăză, paveze, s.f. || Din pol. pawez || 1. Scut. O Expr. A sta pavăză — a apăra. A-şi pune mina drept pavăză = a-şi pune mîna în ’dreptul ochilor (pentru a-i feri de lumină). 2. (Fig.) Ocrotire, sprijin, protecţie.
pavea, pavele, s.f. |] Din fr. pavé || Bucată de piatră, de lemn, de cărămidă etc., de formă aproximativ cubică, folosită la executarea pavajelor.
paviăn, paviani, s.n., || Din germ. Pavian |[ Gen de maimuţe din Africa, cu botul alungit ça de cîine şi cu corpul acoperit cu păr lung.
pavilion, pavilioane, s.n. || Din fr. pavilion \\ 1. Clădire mică, pitorească, situată într-un parc, intr-o grădină, lîngă un edificiu. « Clădire de sine stătătoare ^ dintr-un ansamblu de construcţii, care alcătuiesc o unitate administrativă ori sînt destinate aceluiaşi scop. 2. Drapel arborat pe o navŞ, pentru a-i indica apartenenţa la un anumit stat. • Stindard al unor organizaţii, asociaţii etc., care se înalţă la anumite festivităţi. 3. Partea exterioară’ a urechii. 4. Partea largă ca o pîlnie a unor instrumente muzicale de suflat.
paviment, pavimente, s.n. || Din lat, ' pavi-mentum || Pardoseală a unei încăperi sau pavaj-al unei curţi interioare, realizate din piatră, mozaic etc., avînd şi o funcţie decorativă.
pavlovism s.n. || De la n. pr. Pavlov [| Teoria Iui I.P. Pavlov privind activitatea nervoasă superioară. a
pavoaz, pavoaze, s.n. || Din fr. pavois, it. pavese, de la numele oraşului Pa,via || Ansamblu de drapele sau de- lumini arborate pe o navă la solemnităţi.
pavoaza, pavoazez, vb. I. Tranz. || Din fr. pavoiser H A împodobi o sală, o clădire etc. cu steaguri, tablouri, flori, verdeaţă, în semn de sărbătoare; p. ext. a decora, a ornamenta.
pavoazare, pavoazări, s.f. Acţiunea de a pavoaza; împodobire, decorare, ornamentare.
pavoazât, -a, pavoazaţi, -te, adj. (Despre clădiri, nave etc.) împodobit cu tablouri, steaguri, flori etc., în semn de sărbătoare.
pază, paze, s.f. || Din păzi || Acţiunea de a păzi; supraveghere. O De pază = însărcinat cu paza. • Persoană sau grup de persoane însărcinate să păzească.
pâzie, păzii, s.f. Il Gf. păzi || Scîndură aşezată la streaşină unui acoperiş pentru a ascunde capetele căpriorilor.
747
PA1ANJEN
/
paznic, paznici, s.m. f[ Ufn paza || Persoană care are sarcina de a păzi pe cineva sau ceva.
păcală s.m. || Din păcăli || Om glumeţ, poznaş, care se ţine de farse.
păcat, păcate, s.n. ]| Lat. peccatum || 1. Abatere de la o norma religioasă; greşeală, vină. O Expr. A-şi face păcate cu cineva ~ a face o faptă rea în dauna cuiva. A intra în păcat = a comite o faptă rea, a greşi. A vorbi cu păcat = a aduce învinuiri nedrepte, a greşi, spunînd lucruri neadevărate. 2. Defect, cusur; patimă, viciu. B. Nenorocire, năpastă. O Expr. Din păcate — din nenorocire, spre regretul cuiva. Păcat că... = e regretabil că...	^
păcăleală, păcăleli, s.f. || Din păcăli jj Faptul de a păcăli; glumă, farsă.
păcăli, păcălesc, vb. I. IY. Tranz. A induce pe cineva în eroare (printr-o viclenie sau prin-tr-o minciună), pentru a trage un folos sau pentru a se amuza. • Refl. A se înşela.
păcălici s.m. || Din păcăli || Persoană care are obiceiul să păcălească, să facă farse.
păcălit, -ă, păcăliţi, -te, adj. înşelat, minţit, tras pe sfoară.
păcăneâlă, pâcăneli, s.f. || Din păcăni ||Zgo-mot scurt şi sacadat.
păcăni, păcănesc, vb. IV. Intranz. || Din pac1 || A produce un zgomot scurt, sacadat, păcănit, păcânituri, s.n. Păcăneâlă. păcătos, -oâsă, păcătoşi,	-oase, adj. || Din
păcat || (Adesea substantivat) 1. Care a comis multe păcate; ticălos, rău, afurisit. • Care are cusururi, defecte; care este de proastă calitate. 2. Vrednic de milă, nenorocit; nevoiaş.
păcătoşenie, păcătoşenii, s.f. || Din păcătos || Faptul de’ a fi păcătos (1); stare de decădere; ticăloşie.
păcătoşi, păcătoşesc, vb. I. Refl. || Din păcătos || (Fam.) A se ticăloşi, a se strica.
păcătui, păcătuiesc, vb. IV. Intranz. || Din păcat || A comite un păcat; a greşi.
păcorniţă, păcomiţe, s.f. || Din păcură || Vas în care se ţine păcura pentru uns osiile carului.
păcurar1, păcurari, s.m. || Lat. pecorarius || (Reg.) Cioban..
păcurar2, păcurări, s.m. || Din păcură || (Reg.) Negustor ambulant care vindea păcură prin sate.
păcură s.f. || Lat. picula || Reziduu vîscos rămas de la distilarea ţiţeiului, care se întrebuinţează drept combustibil şi ca materie primă din care se obţine motorină, uleiuri şi alte produse.
pădueel, pâducei, s.m. |].Lat. * peducellus || 1. Arbust din familia rozaceelor, înalt de circa 8 m, cu flori albe, cultivat uneori ca plantă ornamentală. 2. (Pop.) Boală de piele la tălpile picioarelor şi între degetele de la picioare, care se manifestă prin mincărimi.
păduche, păduchi, s.m. || Lat. peduculus ||
1.	Denumire dată mai multor specii de insecte parazite care trăiesc pe corpul oamenilor, al unor animale sau pe plante. • (Fig.) Persoană care trăieşte din munca altuia; parazit. 2. Păduche de lemn — ploşniţă.
păduchios, -oâsă, păduchioşi,	-oase, adj.
II Din păduche || Care are păduchi, plin de păduchi.
\
pădurar, pădurari, s.m. || Din pădure || Paznic de pădure.
păduratic, -ă, păduratici, -ce, adj. |{ ©in pădure || 1. De pădure; sălbatic. 2. (Despre terenuri) Acoperit cu păduri. Trecurăm Mestecând şui, un munte mare, păduratic (Gane).
pădurărît * s.n. || Din pădure || Ocupaţia pădurarului. ’
pădure, păduri, s.f. || Lat. padule (< palus -udis - „baltă, mlaştină”) || în tindere mare de teren acoperită de arbori, alături de care mai cresc arbuşti, plante erbacee etc. O De pădure = (despre plarite şi animale) care cresc şi trăiesc în pădure, sălbatice. Q Expr A câra lemne în pădure — a face un lucru inutil.
pădurea», -ă, pâdureni, -e, s.m. şi f. jj Din pădure || Persoană care trăieşte într-o regiune de pădure sau de munte, ori este originară de acolo.
pădureancă, pădurence, s.f. || Din pădurean || Femeie care trăieşte într-o regiune de pădure sau de munte. Dimpreună cu oamenii de la păduri, i se ivi şi chipul pădurencii (Slavici).
pădureţ, -eâţă, pădureţi, -e, adj.. || Din pădure II (Despre pomi) Nealtoit, sălbatic; care creşte în pădure sau într-un loc necultivat; (despre fructe) care este produs de un pom nealtoit.
păduros, -oâsă, păduroşi, -oase, adj. || Din pădure || (Despre terenuri, regiuni) Acoperit cu N păduri, împădurit.
păîugâ, păficg, vb. I. Tranz. || Din pe -f* fugă || (Reg.) A alunga, a goni, a fugări. Cînd ne-ngrămădeam prea mulţi în drum, Venea argatul Ionrsă ne pafuge (Beniuc).
păgîn, -ă, păgîni, -e, s.m. şi f., adj. || Lat. paganus || 1. S.m. şi f. Persoană care se închină zeilor sau idolilor; nume dat de creştini celor care sînt de altă religie, precum şi celor care nu au nici o religie. (Adjectival) Strofa din urmă îi rămase stăruitoare în amintire, ca o inscripţie păgînă (Galaction)./2. (Fig.) Om crud,vnemilos, rău la suflet.
păgîMtâte s.f. || Din păgîn || Păgînism. •
' Mulţime de păgîni; păgînime.
păgînesc, -eâscă, păgîneşti, adj. || Din păgîn || Care se referă la păgîni, care aparţine păgînilor sau păgînismului.
păgînime s.f. || Din păgîn || Mulţime de păgîni, păgînătate.
păgînism s.n. || Din păgîn || Faptul de a fi păgîn; religia, credinţa păgînilor.
păgubaş, -ă, păgubaşi, -e, s.m. şi f. |j Din pagubă || Persoană care a suferit o pagubă. O Expr. A se lăsa păgubaş = a renunţa la ceva.
păgubi, păgubesc, vb. IV. Intranz. (| Din pagubă t) A suferi o pagubă, a rămîne păgubaş; (tranz.) a pricinui cuiva o pagubă.
păgubitor, -oare, păgubitori,	-oare, adj.
|| Din păgubi || Care aduce sau provoacă pagubă.
păhărel, păhărele, s.n. Diminutiv al lui pahar. O Expr. (Fam.) A bea (cite) un păhărel — a obişnui să bea băuturi alcoolice, păi adv. v. apoi.
păianjen, păianjeni, s.m. mDin sl. *pajo zina\ | Cf. bg. pajazina 1. (La pl.) Denumire dată unor
PAIENJENI
748
specii de animale din clasa arahnidelor, cu patru perechi de picioare, cu abdomenul voluminos, şi care îşi fac o pînză subţire în care prind insecte ce le servesc ca hrană; (şi la sg.) animal din această clasă. 2. (La pl.) Pînză de păianjen (1). 8. (Tehn.) Unealtă cu care se extrag piesele mici, căzute într-o sondă petrolieră. 4. (Sport; fam.) Fiecare dintre colţurile de sus ale porţii la fotbal, handbal, polo sau hochei. || Şi:’ păianjen s.m.
pătenjenî, păienjenesc, vb. IV. Refl. şi in-tranz. II Din păianjen ||(Despre ochi, vedere) A se împăienjeni.
păienjeniş, păienjenişuri, s.n. || Din păianjen !| Pînză de păianjen! • (Fig.) Desiş,. reţea, împletitură (de linii/de fire etc.). || Şi: păianjen iş s.n.
păienjenft, -ă, păienjeniţi, -te, adj. împăienjenit.
păioâră, pâioare, s.f. || Lat. palliola || Ţesătură fină de in, de bumbac sau de mătase. • Văl subţire.	/
păios, -oâsă, păioşi, -oase, adj. || Din pai || (Despre plante) A cărui tulpină este un pai; (substantivat, f. pl.) ,cereale a căror tulpină este un pai.
păiş, păişuri, s.n. || Din pai || Nume dat mai multor specii de graminee care cresc spontan în vegetaţia pajiştilor naturale, păiuş, pâiuşe, s.n. || Din pai || Păiş. păiăiâie, pălălăi, s.f j| Din pălălăi || Flacără mare, vîlvătaie.
pălălăi, pălălăiesc, vb. IV. || Din pală1 ||
1. Intranz. (Despre foc) A arde cu flacără mare.
2. Intranz. şi tranz. A flutura, a filfîi.
, păiămâr, pălămare, s.n. [| Din tc. palamar, ngr. palamari || (Pop.) Odgon, parîmă.
pălămidă1, pălămizi, s.f. || Din bg. pala-mida || Nume dat unor specii de plante erbacee din familia compozitelor, care cresc ca burieni prin semănături.
pălămidă2, pălămide, s.f. || Din ngr. pala-mida || Peşte teleostean marin răpitor, lung de 50 — 60 cm, de culoare albăstruie-verzuie, cu solzi mici şi cu numeroşi dinţi pe fălci. Trăieşte în Marea Mediterană şi în Marea Neagră şi se pese a ieste în cantităţi importante.
pălărie, pălării, s.f. 1. Obiect folosit pentru acoperirea capului, format dintr-o calotă de fetru, de paie etc. (cu boruri). 2. Partea superioară, în formă de pălărie (1), a unor ciuperci.
pălărier, pălărieri, s.m || Din pălărie || Persoană care confecţionează sau vinde pălării.
pălărioară, pălărioare, s.f. Diminutiv al lui pălărie; pălăriuţă.
pălăriuţă, pălăriuţe, s.f Diminutiv al lui pălărie; pălărioară. Ţi-oi lua... o pălăriuţă cu tăsma (Creangă).
pălăvrăgeală, pălăvrăgeli, s.f. || Din pălăvrăgi || Faptul de a pălăvrăgi; discuţie lipsită de importanţă, flecăreală.
pălăvrăgi, pălăvrăgesc, vb IV. Intranz.
|| Din palavragiu || A vorbi mult şi fără rost, a spune palavre; a flecări, a trăncăni.
păli1,. pălesc, vb. IV. || Din şl. palid || 1. Tranz. şi intranz. (Despre soare sau alte surse de căldură) A încălzi (prea) tare, a arde, a dogori; a pîrli, a pîrjoli. 2. Intranz. şi refl. (Despre plante) A-şi pierde prospeţimea, a începe să se îngălbenească (din cauza căldurii soarelui, a secetei, a unei boli etc.); a se ofili. 8. Tranz. şi refl. A (se) lovi, a se izbi. 4. Tranz. (Fig.; despre sentimente, senzaţii) A cuprinde pe cineva, a copleşi.
păjî2, pălesc, vb. IV. Intranz. || Din fr. pâlir ||
1.	A deveni palid (din cauza unei emoţii sau a unei boli). 2. (Despre surse luminoase) A-şi pierde strălucirea; a se stinge. Sus pe bolta adîncă, stelele au pălit (Gîrleanu).
^ pălimâr, pălimare s.n. 1. împrejmuire de seînduri la prispa sau la cerdacul unei case ţărăneşti; cerdac, pridvor. 2. Stîlp de prispă sau de pridvor, care sprijină streaşină.
pălire s.f. Acţiunea de a (se) păli1. • Ofilire, vestejire (a plantelor).
pălit, -ă, păliţi, -te, adj. (Despre plante) Ofilit, veştejit.
pălitură, pâlituri, s.f. || Din păli1 || 1» Ofilire, vestejire (a plantelor). 2. Lovitură, izbitură.
păliur,; păliuri, s.m. || Din lat. Paliurus || Arbust spinos de origine mediteraneană, cu frunzele ovale, netede, prevăzute cu doi spini, cu flori' mici, galbene-verzui.
palmar, palmare, s.n. || Din palmă || Mănuşă specială de piele, de cauciuc, de material plastic etc., folosită pentru protecţia palmei în anumite activităţi.
^ pălmaş, pălmaşi, s.m. || Din palmă || (înv.) Ţăran sărac care îşi cîştiga existenţa muncind cu braţele la alţii.
pălmuî, pălmuiesc, vb. IV. Tranz. || Din palmă || A lovi pe cineva cu palma peste obraz, a da cuiva palme.
păltinâş, pâltinaşi, s.m. Diminutiv al lui paltin. Păldnaş cu frunza lată Şi cu umbriţa rotată (Pop.).
păltiniş, păltinişuri, s.n. || Din paltin || Pădure de paltini; grup de paltini (care alcătuiesc o pădurice).
pămătuf, pâmâtufuri, s.n. || Din sl. *pome-tuhu || Mănunchi făcut din pene, din fire de păr, din fîşii de pînză etc. prinse de un mîner şi avînd * diferite întrebuinţări (pentru înlăturat cenuşa şi spuza la cuptorul de pîine, pentru stropit cărbunii etc.). • Spec. Obiect format din fire de păr prinse într-un mîner cu care se săpuneşte faţa la bărbierit.
pămînt, (8—6) pâmînturi, s.n. || Lat. pavi-mentum || 1. Planetă a sistemului solar, locuită de oameni; p. ext. oamenii care locuiesc pe această planetă. O Expr. La capătul pămîn-tului = foarte departe. Cît e lumea şi pămîn-tul = a) totdeauna; t>) (în construcţii negative) niciodată. Ca de la cer la pămînt, exprimă deosebirea mare dintre două lucruri. 2. Scoarţa globului terestru, uscatul, suprafaţa lui, pe care trăiesc oamenii şi alte vietăţi; sol. O Expr.
749
PARAGINI
Ca pămîntul = a) (în legătură cu verbul „a uita ) cu desăvîrşire, de tot; b) (în construcţii negative) deloc, în nici un fel. Din pămînt din j iarbă verde sau din fundul pămîntului = (a procura ceva) cu orice preţ, neapărat. La pă-mint = învins; deznădăjduit, deprimat. A lăsa toate la pămînt = a lăsa baltă, la voia întîmplă-rii, a abandona. Parcă l-a înghiţit pămîntul sau parcă a intrat în pămînt = a dispărut fără urmă. A (nu) fi cu picioarele pe pămînt — a (nu) avea simţul realităţii. A nu-l mai încăpea pe cineva pămîntul = a fi mîndru, încrezut. A nu-l mai răbda pe cineva pămîntul.= se spune în imprecaţii despre un om rău. 8. Materia din care este alcătuită partea solidă a globului terestru. O Pâmînturi rare = grup de oxizi ai unor metale rare. 4. întindere de uscat; continent. 5. Suprafaţă de teren cultivabil. 6. Teritoriu, regiune, ţinut; ţară, patrie. O Obiceiul pămîntului v. obicei.
. pămînteân, -ă, * pămînteni, -e, adj. || Din pămint || 1. Specific Pămîntului, de pe Pămînt; (substantivat) locuitor al , Pămîntului. 2. (Şi substantivat) Băştinaş, autohton.
pămînteâncă, pâmîntence, s.f. || Din pămîn-tean || Femeie născută în ţara în care locuieşte; băştinaşă, autohtonă.
pămînţese, -eâscă, pămînteşti, adj. || Din pămint || De pe Pămînt, specific Pămîntului; terestru. • Propriu omului, omenesc.
pămîntiu, -ie, pâmîntii, adj. || Din pămînt |] (Despre faţa omului) De culoarea pămîntului (8); palid, livid.
pămîn ţel, pămînţele, s.n. || Din pămînt || 1. (Geol.) Pămînt de diatomee (provenit din depozit de diatomee). 2. Lutişor.
pănură, pănuri, s.f. || Lat. paenula || (Reg.)
1. Ţesătură groasă de casă, din lînă, din care se fac haine ţărăneşti; aba, dimie.
2. (Fig.) Fel, soi.
pănuşă, pănuşi, s.f. || Din pană1 || Fiecare dintre foile care înfăşoară ştiuletele de porumb.
păpâ, pap, vb. I. Tranz. || Lat. pappare ||
1.	(în graiul coţ)iilor) A mînca. O Papâ-lapte = persoană lipsită de energie, de iniţiativă; bleg, nătăfleţ. 2. (Fam.) A irosi, a risipi (bani, avere etc.).
păpădie, păpădii, s.f. || Din ngr. papadia „preoteasă^, bg. popadija || Plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunze lungi, crestate, dispuse la bază în rozetă, şi cu flori galbene, grupate în capitule. Frunzele şi rădăcinile au acţiune diuretică.
păpăiau, pâpâlăi, s.m. Plantă erbacee din familia solanaceelor, cu frunze ovale, flori albe-gălbui şi cu fructe roşii-portocalii, de mărimea unei cireşe. Cu excepţia fructelor, planta este otrăvitoare.
păpăludă, păpălude, s.f. Pasăre de culoare cenuşie, cu corpul lunguieţ, cu aripi lungi şi ascuţite, cu gîtul scurt şi cu ciocul mic, puţin încovoiat.
păpurîş, păpurişuri, s.n. || Din papură || Loc unde creşte papură; desiş de papură.
păpurişte, păpurişti, s.f. || Din papură || Desiş de papură, păpurîş.
păpuşar, păpuşari, s.m. || Din păpuşă || Persoană care manevrează păpuşile la spectacolele teatrelor de păpuşi.
păpiişă, păpuşi, s.f. || Cf. lat. pupa \\ 1, Jucărie înfăţişînd un copil (în special fetiţă), confecţionată" din carton, din celuloid etc. O Teatru de păpuşi — spectacol în care rolurile sînt jucate de păpuşi (înfăţişînd oameni sau animale) manevrate eu mîna de păpuşari. • (Fig.) Om lipsit de personalitate, de voinţă; marionetă. 2. Mănunchi de fire, de sfoară, de frunze de tutun etc. 8. Caş format în anumite tipare. 4. Fructul porumbului înainte de a se forma mătasea şi boabele. 5. Nimfa insectelor. 6. Dispozitiv al unor maşini-unelte, care serveşte la susţinerea pieselor de prelucrat.
păpuşăresc, -eâscă, păpuşăreşti, adj. || Din păpuşar \\ Care se referă la teatrul de păpuşi sau la păpuşari.
păpuşoi, (1) păpuşoi, s.m. (2) păpuşoaie, s.n. || Din pâpuşâW (Reg!) 1. S.m. Porumb. 2. S.n. Loc plan tat cu porumb; porumbişte.
păpuşoişte, pâpuşoişti, s.f. || Din păpuşoi || (Reg.) Porumbişte. ’
păr1, peri, s.m. || Lat. pirus || Pom din familia rozaceelor, cu frunze ovale, cu flori albe sau roz şi fructe comestibile.
păr2, peri, s.m. || Lat. pilus || 1. Totalitatea firelor subţiri, cornoase, care cresc pe pielea omului şi pe a multor animale; totalitatea firelor care acoperă capul omului; p. restr. fiecare dintre firele de pe corpul (sau de pe capul) omului, ori de pe corpul animalelor. O tn păr = cu toţii, toţi cei de faţă; prezenţi cu toţii. In doi peri = a) (despre animale), care are părul din fire amestecate de două culori; sur; (despre oameni) cărunt; p. ext. care este între două vîrste; b) care este între două stări, neprecizat, nedefinit: răspuns în doi peri. O Expr. Tras de păr = (despre concluzii, relatări) forţat, exagerat; fals. A seda după păr = a se acomoda împrejurărilor. Cit păr în palmă = nimic; deloc. A avea pâr pe limbă = a fi prost; a fi lipsit de educaţie. A i se ridica părul în vîrful capului — a se înspăimînta, a se îngrozi. A-i ieşi (sau a-i trece) cuiva părul prin căciulă = a face eforturi deosebite, pînă la limita răbdării.
• (Pop.) Peri răi = fire de gene, mai lungi, care irită globul ocular, provocînd dureri.
2.	Denumire dată fibrelor naturale de origine animală; ţesătură din aceste fibre. 8. Fire scurte care acoperă suprafaţa unei ţesături de lînă.
4.	(La pl.) Fire scurte care acoperă frunzele sau tulpinile unor plante.
părăduî, părăduiesc, vb. IV. Tranz. şi refl. (Reg.; despre averi, bunuri) A (se) irosi, a (se) risipi. • Refl. (Despre construcţii) A se degrada, a se dărăpăna, a se ruina.
părăduit, -ă,părăduiţi, -te, adj. (Reg.; despre construcţii, imobile) Stricat, dărăpănat.
părăgini, părâginesc, vb. IV. Refl. || Din paragină || A ajunge în stare de paragină; (despre clădiri, construcţii) a se degrada, a se dărăpăna, a se părădui.
PARĂGINIT
750
părăginît, -ă, pĂrăginiţi, -te, adj. Care a devenit paragină; ^neîngrijit; (despre clădiri, construcţii) ruinat, - dărăpănat.
părăluţă, părăluţe, s.f. 1. Diminutiv al lui para. 2. (Bot.) Bănuţ (3).
părăsi, părăsesc, vb. IV. Tranz. || Cf. sl. părăsiţi || 1. A lăsa pe cineva singur, a-1 abandona; a se despărţi de cineva; a lăsa ceva, plecînd în altă parte, a se depărta de ceva. 2. A înceta, a întrerupe o acţiune, o activitate etc.; a renunţa la un obicei. • A lăsa la o parte, a neglija.
părăsire s.f. 1. Acţiunea de a părăsi. 2. Starea celui părăsit. O tn părăsire = abandonat, părăsit; în ruină.	_	.
părăsit, -ă, părăsiţi, -te, adj. 1. (Despre oameni) Lăsat singur; abandonat. 2. (Despre localităţi, case etc.) Rămas nelocuit, nepopulat; neîngrijit, ajuns în stare de paragină, de ruină.
3.) (Despre obiecte, unelte etc.) Care nu mai este folosit
părcân s.n. v. parcau.
părea, par, vb. II. || Lat. părere || 1. In-tranz. şi refl. A lăsa'impresia de..., a avea aparenţa de... O A-i părea cuiva bine = a se bucura. A-i părea cuiva rău = a regreta. O (Impers.) Pe cit se pare ~ pe cît se înţelege, după cum se vede. 2. Refl. A-şi închipui, a a-vea impresia.
părelnic, -ă, părelnici, -ce, adj. || Din părea || (Rar) Aparent; imaginar, iluzoriu.
părere, păreri, s.f. 1. Opinie, punct de vedere; idee, concepţie. O P de bine = bucurie, mulţumire. P. de rău — mîhnire, regret. O Expr. A fi de părere sau a-şi da cu părerea = a crede, a considera. A fi de aceeaşi părere cu cineva = a fi de acord cu cineva. 2. Impresie neîntemeiată, iluzie, închipuire.
pâresimi s.f. pl. || Lat. quadragesima |] (înv şi pop.; în religia creştină) Postul Paştilor.
pâretâr, paretare, s.n. || Lat parietarium |] (Reg.) Covor mic, bucată de pînză brodată,
Iiîrtie cu desene colorate etc. care se pun pe perete în scop decorativ.
părinte, părinţi s.m. || Lat. parens-, ntis ||
1.	Tată; (Ia pi.) tata şi mama. • (La pl.) Strămoşi, străbuni. 2. (Fig.) Iniţiator, fondator al unei ştiinţe, al unei mişcări culturale etc. 3. (Fig.) Preot; călugăr.
părintesc, «eâscă, părinteşti, adj. || Din părinte ||	1. Care aparţine părintelui (1) sau
părinţilor, care se referă la părinţi; patern. 2. Care aparţine strămoşilor, primitor la strămoşi. .
părinteşte adv. || Din părinte || Ca un părinte; p. ext. cu dragoste, cu afecţiune părintească.
părîngă, părîngi, s.f. || Lat. phatangae || (înv. şi reg.) Prăjină cu care se transportă, de obicei, o greu tute de către două persoane (sprijinind capetele prăjinei pe umeri).
părds, -oâsă, păroşi, -oase, adj. |.| Din păr21|
1.	(Despre fiinţe sau părţi ale corpului lor) Acoperit cu mult păr2 (1). 2. (Despre ţesături, stofe) Acoperit cu un strat pufos format din capete de fire. ieşite în afară.
părtaş, -ă, părtaşi, -e, s.m. şi f. || Din joarfe|)
1.	Persoană care iâ parte la o acţiune, la o activitate comună; participant. 2. Persoană care primeşte (sau care stăpîneşte ori foloseşte) o parte din ceva. 3. Persoană care se bucură (împreună cu alta sau cu altele) de un bun spiritual ori care suportă (împreună cu alta) un necaz, o nenorocire.
părtini, părtinesc, vb. IV. Tranz. || Din parte || A avantaja pe cineva în dauna'altuia.
părtinire, părtiniri, s.f. Faptul de a părtini/ favorizare. Q Fără părtinire = în mod imparţial, obiectiv.
părtinitor, -oare, părtinitori, -oare, adj, || Din părtini ji Care părtineşte, protejează pe cineva în dauna altuia.
părui, păruiesc, vb. IV. || Din păr2	[|	1,
Tranz. şi refl. recipr. (Fam.) A (se) bate tră-gînd(u-se) de păr; p. gener. a (se) bate. 20 Tranz. (în tăbăcărie) A îndepărta părul de pe pieile crude; a depila.
păruială, păruieli, s.f. |] Din părui ]| (Fam.). Bătaie, încăierare.
păs, păsuri, s.n. || Lat. pensum || 1. (Reg.) Greutate (piatră) cu care se apasă brînza în putină, varza , pusă la murat etc. 2. Supărare, necaz; suferinţă, durere sufletească. 0 Fără păs = nepăsător, indiferent; fără grijă, fără teamă. Aşa sta,..., fără păs de primejdie, coliba, haiducului (Delavrancea).
păsa1, pers. 3 pasă, vb. I. || Lat. pensare || Intranz. 1. (înv. şi pop.) A cîntări sau a a-tîrna greu, a apăsa greu peste ceva. 2. Unipers. (Construit cu pronumele în dativ) A simţi a nelinişte, a se îngrijora, a avea teamă de...
păsa2, pers. 3 pasă, vb. I. Intranz. || La,t, passare || 1. (înv.; mai ales la imperativ) A merge, a se duce. 2. (Pop. şi fam.; eh valoare de interjecţie) încearcă, îndrăzneşte. Mai pasă atunci de dă ochi cu mătuşa Mărioara (Creangă).
păsare s.f. Faptul de a-i păsa1 (2) cuiva de ceva; grijă, preocupare; îngrijorare, teamă.
păsat s.n. || Lat. pinsatum || Seminţe de mei (decorticate şi, de obicei, pisate); p. ext. boabe de porumb măcinate mare; mîncare făcută din aceste boabe.
păsa rar, pâsărari, s.m || Din pasăre |j Vînzător sau crescător de păsări.
păsăresc, -eâscă, păsăreşti, adj. || Din pa-săre || (Rar) Care se referă ia păsări, care aparţine păsărilor. O Limbă păsărească = ■ fel de â vorbi greu de înţeles, artificial.
păsăreşte adv. || Din pasăre [| Ca păsările^ în felul păsărilor. O Expr. A vorbi păsăreşte = a vorbi (intenţionat) într-un fel greu de înţeles.
păsăret’ s.n. || Din pasăre || Mulţime de păsări; păsărime.
păsărică, .păsărele, s.f. Diminutiv al. lui pasăre. O Expr. (Fam.) A avea. o păsărică la cap — a fi ţicnit, a avea idei ciudate.
păsărmie s.f || Din pasăre || Mulţime de păsări; păsăret.
păsăroi, păsăroi, s.m. || Din pasăre || 1 Augmentativ al lui pasăre. 2. Bărbătuşul unei păsări. ‘
751
PATARE
păsărăică, păsâruici, s.f. Diminutiv al lui pasăre; păsărică.
păscăîle si. v. pascalie. păscătoâre, pâscâlori si. || Din paşte1 || (Pop.) Păşune.
păscut s.n. Acţiunea de a paşte; păşunat. O capră lasă păscutul şi se caţără pe răchită . (Sa-doveanu).
păstaie, păstăi, si. [| Probabil cuv. autohton || Fructul, format din doua valve, în care siiit închise seminţele leguminoaselor.
păstîrnâc, păstimaci, s.m. || Din magh. paszternâk, germ. Pastemak,. ser. pastrnak || Plantă leguminoasă din familia umbeliferelor, cultivată pentru rădăcina ei cărnoasă bogată în substanţe nutritive.
păstor, păstori, s.m. || Lat. pastor || 1. Persoană care păzeşte şi îngrijeşte oile (sau şi alte animale) la păscut. © P. electric — instalaţie compusă dintr-un gărduleţ de sîrmă străbătut de un curent electric slab. care împrej-rnuieşte un loc unde sînt ţinute animale la păscut. La atingerea sîrmei, animalele se îndepărtează. 2. (Fig.) Preot.
păstoresc, -căscă, păstoreşti, adj. || Din păstor || Care aparţine pastorilor, care se referă la păstori sau la viaţa de păstor; pastoral, păstori, păstoresc, vb. IV. || Din păstor ||
1. Tranz. A duce la păşune şi a păzi oile sau vitele; a se ocupa cu păstoritul. 2. Tranz. şi in-’ tranz. (Fig,, niai ales despre preoţi) A conduce, a îndruma (pe .credincioşi, pe adepţii unor concepţii religioase).
păstorie s.f. || Din păstor (| 1. Păstorit.
2. (Fig.) Conducere, îndrumare (religioasă), păstorit s.n Ocupaţia păstorului; creşterea
oilor sau a vitelor.
păstoriţă, păstoriţe, s.f. '[(Din păstor [[ Cîobăniţâ. A găsit-o pe păstoriţa in deal (Gara-giale).
păstos, -oăsă, păstoşi,	-oase, adj. || Din
pastă IJ Care are aspectul şi consistenţa unei paste.
păstră, păstrez, vb. I. Tranz. |j Din bg. pastrja || 1. A ţine ceva la loc sigur şi în stare bună, a îngriji, © A conserva alimente, ferin-du-le de alterare. 2. A respecta, a nu călca (un obicei, o tradiţie etc.). 3. A menţine, a face să dureze. O Expr. A păstra tăcere (a) — a tăcea. A-şi păstra calmul (sau sîngele rece) — a rămîne calm. A păstra amintirea cuiva sau a ceva = a nu uita niciodată pe cineva sau ceva (dispărut). 4. A nu divulga, a nu destăinui (secrete, taine încredinţate de cineva). 5. A pune ceva de o parte (pentru altă dată, pentru altă ocazie).
păstrare s.f. Acţiunea de a păstra. O La păstrare = a) la loc sigur; la adăpost; b) (fam., ir.) la închisoare.
păstrător, -oare, păstrători, -oare, adj |j Din păstra || Care păstrează (bine) ceva, care nu risipeşte, nu pierde. • (Substantivat) Persoană sau colectivitate care respectă ceva, care nu se abate de la legi, tradiţii etc.
păstrăv, păstrăvi, s.m. || Din bg. păstărva\\ X. Peşte din familia salmonidelor, care tră-
ieşte în apele de munte, de 20 — 40 cm lungime, cu solzii mici, cu pete negre şi roşii pe spate. O Păstrăv-curcubeu — peşte salmonid de 25 — 30 cm, cu spatele albăstrui violet şi cu o dungă lată, roz în lungul corpului. P. de lac = peşte salmonid de c. 60 cm lungime* cu pete circulare portocalii sau ruginii pe corp. Trăieşte în lacuri adinei de munte. 2. (Bot.) Ciupercă comestibilă, în formă de scoică, de culoare cenuşie-negricioasă, care creşte pe trunchiurile arborilor.
păstrăvâr, păstrăvari, s.m. [| Din păstrăv \\ Pescar specializat în prinderea păstrăvilor.
păstră văr ie, păstrăvâr ii, s.f. || Din păstrăv || Crescătorie de păstrăvi.
păstrugă, pă'strugi, s.f. || Din ser. pastruga || Peşte de mare, din familia acipenseridelor, de 120 —200 cm lungime, cu botul lung şi turtit. Are icrele negre şi iniei.
pa st ură s.f. || Lat. pastura || Polen prelucrat şi depozitat de albine în celulele fagurilor. Serveşte, alături de miere, ca hrană albinelor şi puietului,
păsul1, pâsuiesc, vb. IV. Tranz. || Din joas31| A da cuiva răgazul necesar să facă ceva; a permite să întîrzie cu achitarea unei obligaţii, păsul2, pâsuiesc, vb. IV. Tranz. || Din germ. passen || A ajusta o piesă, o parte a unui ansamblu în aşa fel încit să se poată îmbina cu altă piesă.
păsuiâlă, păsuieli, s.f. [J Din pâsui1- |j Păsuire, răgaz.
păsuire, păsuiri, s.f. Acţiunea, de a pâsui1; răgaz acordat cuiva pentru îndeplinirea unei obligaţii.
păşi, păşesc, vb. IV. Intranz. || Din pas* ||
1. A face unul sau mai mulţi paşi; a călca, a se deplasa mergînd pe jos. © (Fig.) A înainta, a progresa. 2. A intra undeva. 3. A trece (făcînd un pas) peste ceva; (tranz.) păşeşte pragul casei,
păşire, păşiri, s.f. Acţiunea de a păşi; înaintare pas cu pas.
păştiţă, pâştiţe, s.f. || Din Paşti || Mică plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu 1 — 2 flori galbene, acoperite pe partea din afară cu peri moi. Creşte prin păduri şi tufişuri umbroase.'
păşună, păşunez, vb. I. |[ Din .păşune || 1. Intranz. (Despre vite, oi etc.; la pers. 3) A paşte. 2, Tranz. (Despre oameni) A duce şi a păzi oile sau vitele la păscut.
păşunat s.n. Fapkil de a păşuna; ducerea şi îngrijirea vitelor, oilor etc. lâ păscut.
păşune, păşuni, s.f. || Lat. pastio, -onis [| Loc acoperit cu vegetaţie ierboasă unde pasc vitele, oile etc.; p. restr. iarba de pe acest loc. Turma sosise de la păşune (Hogaş).
păta, pătez, vb. I. || Din pată || X. Tranz. şi refl. A(-rşi) face o pată, a (se) murdari cu pete.
2. Tranz. (Fig.) A pîngări, a profana. N-am sâ pătez cu vorbe ce mi-i drag (Beniuc). *
pătâre s.f. Acţiunea dea (se) păta. ©Boală a plantelor manifestată prin apariţia unor pete pe organele atacate. Este provocată de bacterii, ciuperci şi virusuri.
PATAT
752
pătat, -ă, pătaţi, -te, adj. 1. Cu pete; murdar. • (Despre oameni) Cu pielea pigmentată diferit pe unele porţiuni; (despre plante şi animale) cu pete de altă culoare decît fondul; băl-ţat, pestriţ. 2. (Fig.) Pîngărit profanat; compromis.
pătărânie, pătăranii, s.f || Din păţi || (Pop. şi fam.) Păţanie; întîmplare neplăcută.
pătimaş, -ii, pătimaşi, -e, adj. [| Din patimă ||
1.	(Adesea substantivat) Stăpînit de o patimă, de o pasiune. • P. ext. Părtinitor. 2. Care exprimă sau trădează o patimă. 3. (înv şi reg.) Bolnav, suferind.
pătimi, pătimesc, vb. IV || Din patimă || (înv şi pop.) 1. Intranz. şi tranz. A suferi, a îndura*; a păţi. 2. Intranz. A fi bolnav.
pătimire, pătimiri, s.f. 1. Faptul de a pătimi; suferinţă fizică sau morală. 2. (înv.) Boală.
pătlagină, pătlagini, s.f |[ Lat. plantago, -ginis || Numele unor plante din familia plan-taginaceelor cu frunzele dispuse tn rozetă la baza tulpinii, cu inflorescenţe fn formă de spic (unele specii fiind întrebuinţate în medicină pentru calităţile lor expectorante).
pătlăgea, pătlăgele, s.f. || Din tc. pathcan ||
1.	P. roşie = plantă legumicolă din familia solanaceelor, originară din America de Sud, cu flori galbene şi fructe mari, sferice, de culoare roşie (rar -galbenă), bogate în vitamine; roşie, tomată. 2, P. vînălă — plantă legumicolă din familia solanaceelor, originară din India, cu fiori violacee şi cu fructe mari cilindrice sau ovale, de culoare violetă închisă; vînătă. || Şi: pătlăgică s.f.
pătlăgică s.f v. pătlăgea, pătrar, pătrare, s.n. || Din patru || 1. (înv. şi pop.) Pătrime, sfert. 2. Fiecare dintre cele două faze ale Lunii în care partea sa luminată se vede sub forma unui semicerc. în primul p. diametrul se află spre stingă şi suprafaţa luminată este în creştere, iar în al doilea p. aceasta descreşte şi diametrul se află spre dreapta.
pătrat, -ă, pătraţi, -te, s.n.. adj. || Din patru (după lat. quadratus, germ. Quadrat) l| 1. S.n. Paralelogram cu toate unghiurile drepte şi cu toate laturile egale 2. S.n. Produs obţinut prin înmulţirea unui număr cu el însuşi. 3. Adj. Care are forma unui pătrat (1). O Metru (sau centimetru, kilometru etc.) p = unitate de măsură a suprafeţei, egală cu aria unui pătrat cu latura de un metru (sau centimetru, kilometru etc.). O Expr. (Fam.) Cap pătrat = om mărginit.
4.	S.n. Grup de obiecte, de fiinţe etc. aşezate în formă de pătrat (1).
pătratic, -ă, pătratici, -ce, adj. || Din pătrat \| Care are formă de patrulater; care se referă la pătrat (1).
pătrăţel, pătrăţele, s.n. Diminutiv al lui pătrat (1). • Mic obiect în formă de cub sau de paralelipiped. |j Şi: pătrăţîcă s.f. pătrăţlcă,* s.f. v. pătrăţel, pătrime, pătrimi s.f. ,|| Din patru || Fracţiune obţinută prin împărţirea unui întreg în patru părţi egale. • Spec. (Muz.) Notă muzicală egală cu a patra parte dintr-o notă întreagă.
pătrişor, pătrişoare, s.n. || Din patru [] Piesă de metal cu secţiunea pătrată, de mărimea unei litere, folosită în tipografie la distanţarea cuvintelor şi la completarea rîndurilor* pătrunde, pâtrănd, vb. III. || Lat. pertun-dere || 1. Tranz. şi intranz. A trece prin..., a străbate; a răzbate, a străpunge; a intra undeva (în urma unui efort). • (Despre sunete zgomote, voci etc.) A ajunge pînă la..., a se propaga, a se face auzit. • 4 pătrunde cu privirea — a cerceta, a scruta. 2. Tranz. (Fig.) A înţelege, a pricepe. 3. Tranz. A cuprinde, a pune stăpînire pe cineva: m-a pătruns umezeala.
4.	Refl. (Fig.) A se lăsa cuprins, cucerit (de o idee, de un sentiment); (tranz.) a mişca adînc, a emoţiona.
pătrundere, pătrunderi, s.f. Acţiunea de a (se) pătrunde; străbatere, penetraţie. • (Fig.) Capacitatea de a pricepe ceva cu uşurinţă; agerime de minte.
pătrunjel, pătrunjei, s.m. || Din lat. petro-selinum || Plantă legumicolă din familia um-beli ferelor, cultivată pentru rădăcina ei îngroşată şi pentru frunzele ei aromate. O Pătrun-jelui-cîinelui — plantă erbacee toxică, din familia umbeliferelor, înaltă de 150 — 200 cm, cu frunze lucitoare şi flori albe.
pătruns, -ă, pătrunşi, -se, adj. ' || Din pătrunde || 1. Străpuns; răzbit. 2. (Fig.) Impresionat, emoţionat. 3. (Fig.) Convins, încredinţat, pătrunzător, -oare, pătrunzători, -oare, adj. II Din pătrunde || 1. Care pătrunde, care străbate. • (Despre sunete) Puternic, strident,
• (Despre ochi, privire) Scrutător, cercetător.
2.	(Fig.) Mişcător, emoţionant. 3. (Fig.) Ager la minte, -perspicace.
pătuc, pătucuri, s.n. Diminutiv al lui pat/ spec. pat pentru copii.
. pătuiâc, pâtuiece, s.n. || Din pătul1	|| Po-
dea de scînduri aşezată pe furci sau suport improvizat între ramurile copacilor, pe care sa păstrează nutreţul pentru vite.
patul, pătule, s.n. || Lat. patubulum ( —patibulara) || 1. Construcţie făcută din şipei sau din nuiele împletite, ridicată la oarecare înălţime deasupra solului, în care se păstrează ştiu-lefii de porumb. 2. Platformă construită pa stîipi sau amenajată între ramurile copacilor pentru observarea vmatului şi pentru pază.
• Platformă sau un fel de podeţ construit la suprafaţa apei, de pe care se pescuieşte. 3* Pătuiac. 4. Răsadniţă.
pătul2, pătuli, -e, adj. || Din germ. Batul-len\apfel] || Măr p. (şi substantivat, m.) = specie de măr cu fructe sferice turtite, de culoare galbenă-verzuie; (substantivat, n.) fructul acestei specii de mar.
pătuli, pătulesc, vb. IV. Tranz. || Din pătul1 II (Pop.) A călca în picioare (culcînd la pămînt); a presa, a strivi. •Refl. (Despre iarbă,.plante ierboase etc.) A se apleca, a se culca la pămînt (din cauza vîntului).
pătură, pături, s.f. || Lat. *pittula (diminutiv al lui pitta) || 1. învelitoare confecţionată dintr-o ţesătură deasă de lînă, de fibre sintetica sau de bumbac. 2. Strat (uniform) care acoperă
753
PECTORAL*
ceva; fiecare dintre foile sau straturile suprapuse care alcătuiesc un tot. # (Reg.) Foaie de aluat. 8. Pătură socială = grup social care se deosebeşte de principalele clase sociale prin structura profesională, prin activitatea pe care o desfăşoară, prin mediul divers de provenienţă şi care nu are un rol istoric de-sine-stătător.
’pături, păturesc, vb. IV. Tranz. || Din pă-tură || (Pop.) A împături.
pătuţ, pătuţuri, s.n. Diminutiv al lui pat; pătuc.
păţanie, păţanii, s.f. || Din păţi || Intîm-plare (neplăcută) neaşteptată sau neobişnuită pe care o trăieşte cineva; (la pl.) peripeţii.
păţi, păţesc, vb. IV. Tranz. \\ Lat. pati II
1.	Â i’ se întîmpla cuiva (pe neaşteptate) ceva neplăcut. O Din păţite = din experienţă.. O Expr. A o păţi = a intra într-un bucluc, în-tr-o încurcătură. A fi păţit multe = a fi trecut prin multe necazuri, greutăţi; a fi cîştigat multă experienţă. 2. A suferi, a pătimi, a îndura.
păţit, -ă, păţiţi, -te, adj. (Şi substantivat) Care a trecut prin multe încercări în viaţă; experimentat, priceput. O Expr. (A fi) Stan păţitul = (a fi) om cu experienţă.
păun, păuni, s.m. || Lat. payo, -onis [[ Pasăre domestică mare, originară din India, al cărei mascul are un penaj strălucitor şi o coadă cu pene frumos colorate, pe care o poate roti. O Expr. A fi mîndru ca un păun = a fi îngîmfat, înfumurat. • Pană din coada masculului păsării descrise mai sus.
păunâş, păunaşi, s.m. Diminutiv al lui păun. O Păunaşul-codrilor — nume dat, în literatura populară, haiducilor.
păunită* păunite, s.f. I! Din păun |j 1. Femela păunului. 2.’ Insectă înrudită cu libelula, cu corpul subţire şi cu aripi strălucitoare, albastre Ia mascul şi’verzi la femelă.
păzi, păzesc, vb. IV. || Din sl. paziti || 1. Tranz. A sta de pază; a supraveghea pe cineva ca să fie în siguranţă sau (în cazul unui arestat) să nu fugă; a veghea ca ceva sa nu fie luat, să nu dispară; a slrăjui. 2. Refl. A se feri de o primejdie; a evita să facă i^n lucru. O Păzea! = dă-te la o parte! fereşte! O Expr. A lua pe cineva la trei păzeşte — a mustra, a lua la zor pe cineva. A o lua la trei păzeşte = a fugi. A-şi păzi gicra = a tăcea sau a vorbi cu prudenţă.’3. Tranz. A respecta^ o normă, o regulă, un angajament. 4. Tranz. (înv. şi reg.) A pîndi, a urmări momentul potrivit (ex. trecerea cuiva).
5.	Tranz. (înv.) A păstra, a menţine ceva (în aceeaşi stare), a întreţine.
paz-ire, păziri, s.f. Acţiunea de a (se) păzi; supraveuheie, străjuire; pază. • (înv. şi pop.) Respectare a unei legi, a unei porunci.
păzit, «â, păziţi, -te, adj. 1. Străjuit, supravegheat. 2. Apărat, ocrotit.
păzitor, -oare, păzitori, -oare, s.m. şi f. || Din păzi I! Paznic.
pe prep. || Lat. super, per || 1., «Introduce un complement direct, care poate fi exprimat: a) printr-un substantiv (nume propriu sau comun) care indică o fiinţă: am chemat-o pe mama;
l-ai văzut pe Ion?; b) printr-un pronume: în* treabă-l pe el; c) printr-un numeral: l-am scăzut pe trei din opt; d) printr-un adjectiv: l-am ales pe cel mai bun. 2. Introduce un complement indirect: pe seama cuiva = în contul cuiva; eu privire la..., relativ la... 8. Introduce un com- . plement circumstanţial: a) de loc: mă plimb pe stradă; b) de timp: a sosit pe înserate; e) de mod: a plecat pe furiş. 4. în formule de jură-mînt: pe cinstea mea. 5. A fi pe... = a fi pe cale de a... 6. în prepoziţii compuse: de pe = din jur, de lîngă; pînă pe = pînă la || Şi: (înv. şi pop.) pre prep. peână s.f. v. pană.
pebrînă s.f. j| Din fr. p eh rine	J| Năumeîe
unei boli contagioase a viermilor de mătase.
peceneg, -eâgă, pecenegi, -ge, s.m. şi f.
|| Din germ. Petschenege, fr. Petchenegue, rus. peceneg || Persoană aparţinînd unei populaţii migratoare de neam turcie, care între sec. 9 şi 11, a trecut prin estul şi sud-estuî Europe’i> stabilindu-se temporar în Moldova, apoi în Ţara Românească, Dobrogea şi Transilvania.
pecete, peceţi, s.f. || Din sî. pecatî || 1. Placă de metal cu mîner, pe care este gravată o monogramă, o emblemă etc., şi care, aplicată, (cu tuş sau în ceară roşie) pe o scrisoare, pe un colet, dă acestora caracter de autenticitate şi de integritate; ştampilă; sigiliu. 2. Semnul imprimat prin aplicarea unei peceţi (1). O Expr. închis (sau ferecat) cu şapte peceţi = păzit cu străşnicie; cu neputinţă de aflat; oprit, interzis.
• (Fig.) Trăsătură specifică, urmă, amprentă, pecetlui, pecetluiesc, vb. IV. Tranz. || Din
sl. pecatileti || 1. A aplica o pecete (l);'a sigila.
• A întări un act prin aplicarea unei peceţi.
• (Fig.) A consfinţi; a confirma. 2. (Fig.) A determina, a hotărî (viitorul, soarta cuiva).
pecetluit, -ă, pecetluiţi, -te, adj. 1. Sigilat; ştampilat. 2. (Fig.) Hotărît, determinat, sta* bilit.
pechinez, pechinezi, s.m; || Din fr. pekinois |f Rasă de crini cu botul scurt şi turtit, cu picioarele scurte, cu părul lung şi mătăsos.
pecingine, pecingini, s.f. || Lat. petigo, -gi-nis |!	1. Boală de piele contagioasă, manifes-
tată prin erupţii de bâşicuţe care formează cruste şi provoacă mîncărime. O Expr. A se întinde (sau a se răspîndi) ca pecinginea = a se răspîndi, a se lăţi peste tot. 2. Porţiune diritr-o semănătură în cărei plantele cultivate au dispărut din cauza unor plante parazite. 8. (Fig.} Pată de igrasie sau de mucegai pe un zid.
pecinginds, -oâsă, pecinginoşi, -oase, adj.
|| Din pecingine || Cu pecingine, plin de pecingine.
pectine s.f. pl. || Din fr. pectine; gr. pekto& „întărit, coagulat44!! Polizaharide care se găsesc în ţesuturile vegetale şi care, prin amestecare cu apă şi fierbere, capătă forma unei gelatine, fiind întrebuinţate la fabricarea marine-ladei, a gemurilor etc.
pectoral, -ă, pectorali, -e, adj. || Din fr. pectoral.; lat. pecloralis (< pectus, pectoris „piept44) || Care se referă la piept. Muşchi pectorali =
PECUL.IU
754
muşchi pereche fixaţi pe primele cartilaje costale, pe claviculă şi pe humérus.
pecüliu s.n. || Din lat. peculium || 1. (în antichitate) Sumă de bani cîştigată de un sclav sau de un soldat roman pe care acesta o primea la eliberare. 2. Sumă de bani pe care un condamnat o primeşte după ispăşirea pedepsei pentru munca prestată în timpul detenţiunii.
pecuniar, -ă, pecuniari, -e, adj. || Din fr. pécuniaire, lat. pecuniarius (< pecunia „bani44) || (Livr.) Care se referă la bani, care constă în bani; bănesc. ,	\
pedagog, -ă, pedagogi, -ge, s.m. şi f. || Din fr. pédagogue, gr. paidagogos « pais, paidos „copil45 -f- agoge „conducere45 |j 1. Specialist în pedagogie ; persoană care se ocupă cu munca didactică şi educativă. 2. Persoană însărcinată cu îndrumarea şi supravegherea elevilor în şcoală sau în internate, în afara orelor de clasă. .
pedagogic, -ă, pedagogici, -ce, adj. (| Din fr. pédagogique || Privitor la pedagogie; care corespunde normelor pedagogiei; educativ.
ip&û&gQgm, pedagogii, s.f. || Din lât. paedagogia, fr. pédagogie || 1. Ştiinţă care se ocupă cu metodele de educaţie şi dé instruire, în special a tinerei generaţii. 2. Metodă pedagogică.
pedală, pedalez, vb. I. Intranz. || Din fr. pédaler || A acţiona pedalele unei biciclete, ale unei bărci, ale unui mecanism etc. pentru a pune în mişcare vehicolul sau mecanismul respectiv.
pedală, pedale, s.f. || Din fr. pédale || 1. Pîrghie de comandă sau de antrenare a unui mecanism (la bicicletă, la maşina de cusut etc,), acţionată cu piciorul. 2. (Muz.) Dispozitiv la unele instrumente (pian, clavecin, orgă) acţionat cu ajutorul picioarelor şi menit să aducă modificări timbrului, duratei şi înălţimii sunetului.
pedant, -ă, pedanţi, -te, adj. || Din fr. pédant || (Despre oameni şi manifestările lor; adesea substantivat) Cu pretenţii de erudiţie şi de superioritate; foarte meticulos, exagerat de minuţios.
pedanterie, pedanterii, s.f. || Din fr. pédanterie!| 1. Paradă de erudiţie şi de competenţă; meticulozitate exagerată şi formală. 2. GraVi-tate în chestiuni de mică importanţă.
pedantism s.n. || Din fr. pédantisme (| Pedanterie.
pedeapsă, pedepse,- s.f. ^ || Din pedepsi\\ 1. Măsură cu caracter disciplinar luată împotriva celui ce a săvîrşit o greşeală, e (Dr.) Măsură de constrîngere (ex. închisoare, plata unor sume de bani, confiscarea averii etc.) aplicată celui care a comis o infracţiune; sancţiune penală. 2* (Fig.) Suferinţă (fizică sau morală).
pedepsi, pedepsesc, vb. IV. Tranz. (| Din ngr. epaidepsa (aor. al lui paidevo) || 1. A aplica o pedeapsă (1) ; p. ext. a condamna. 2. Tranz. şi refl. (Fig.; înv. şi reg.) A face să sufere sau a suferi chinuri fizice ori morale; a (se) chinui.
pedepsie s.f || Contaminare între epilepsie şi pedeapsă || (Pop.) Epilepsie.
pedepsire, pedepsiri, s.f. Acţiunea d© a pe* depsi; condamnare, osîndire.
pedepsit, -ă, pedepsiţi, -te, adj. Căruia i s-a aplicat o pedeapsă.
pederast, pederaşti, s.m. |]Din fr. pédéraste || Homosexual.
pederastie s.f. || Din fr. pédérastie || Perversiune caracterizată prin atracţie homo&e-xuală pentru băieţi.
pedestraş, pedestraşi, s.m. || Din pedestru || (înv.) Ostaş din armata pedestră din trecut; infanterist.
pedestrime, pedestrimi, s.f. || Din pedestru || (înv.) Infanterie.
pedestru, -ă, pedeştri, -stre, adj. [| Lat. pedes ter, -ïris|| (Astăzi rar) Care umblă sau călătoreşte pe jos; (substantivat, m.) pieton. • (Despre soldaţi, trupe etc.) Care se deplasează sau care acţionează în luptă pe jos.
pediatrie s.f. II Din fr. pédiatrie || Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul şi tratamentul bolilor de copii.
pediatru, -ă, pediatri, -e, s.m. şi f. N[| Din fr. pédiatre || Medic specialist în pediatrie; medic de copii.
pedicel, pedicele, s.n. || Din fr. pédicelle\\ Mic peduncul care susţine frunza sau floarea.
pedichiură, pedichiuri, s.f. |j Din fr. pédicure; lat. pes, pedis „picior44 -f cura „îngrijire44 J| Operaţie de îngrijire a picioarelor, constînd în tăierea bătăturilor, 'curăţirea şi lăcuirea unghiilor etc.
pediciriurîst, -ă, pedichiurişti, -ste, s.m. şi f. [1 Din pedichiura IJ Specialist în pedichiură.
pedicul, pedicule, s.n. || Din fr. pédicule, lat. pediculus „picioruş44 || Formaţie anatomică prelungă, îngustă, care leagă un organ de restul organismului; conţine vase sanguine şi limfatice, nervi (ex. p. renal).
pcdiculăt, -ă, pediculaţi, -te, adj. || Din fr. pédiculé II Care are pedicul, cu pedicul, pedieuţă, pedicuţe, s.f. (Bot.) Brădişor. pedigreu s.n. v. pedigriu, pedigriu s.n.- II Din fr., engl. pedigree || înscris care cuprinde ascendenţii, din mai multe generaţii, ai unui animal domestic de rasă (mai ales ai unui cal). j| Şi: pedigréu s.n.
pedogeneză s.f. || Din fr. péd,o genèse f| (Biol.) înmulţire sexuală în stare larvară (ex. ia unele crustacee).
pedoiog1, pedologi, s.m. || Din fr; pédologue [I Geolog specialist în pedologie1.
pedoiog2, -ă, pedologi, -ge, s.m. şi f. (| Din fr. pédologue || Specialist în pedologie2,
pedologie1, -ă, pedologiei, -ce, adj. fi Din fr. pédologique || Care se referă la geneza, la caracteristicile şi la clasificarea solurilor.
pedologie2, -ă, pedologiei, -ce, adj. [| Din pedologie2 H Care aparţine pedologiei2, care se referă la pedologie2.
pedologie1 s.f. || Din fr. pédologie; gr. pedon „pămînt44 4- logos „studiu54 || Ştiinţă care se ocupă cu studiul formării, evoluţiei şi răspîndirii geografice a solurilor, precum şi cu al principiilor de folosire şi ameliorare a fertilităţii acestora; agrobiologie.
pedologie2 s.f. II Din fr< pédologie; gr. pais, paidos „copil44 -F logos „studiu44 |! Disciplină, apă-
755
PELim
rută în jurul anului 1900, care a folosit în educaţie, ca şi pedagogia experimentală (cu care adesea se confundă), exclusiv şi fără discernă-mlnt, metoda testelor.
pedométru, pedometre, s.n. || Gf. lat. pes, pcdis „picior” + gr. metrou „măsură” || Podome-tru.
pedüncul, pedunculi, s.m. |] Din lat. peduncu-lus „picioruş”, fr. pédoncule || 1. Codiţă a unui fruct, a unei flori, a unei inflorescenţe. 2. Denumire dată unor formaţii din creier, care au aspectul de cordon şi sînt constituite din substanţă nervoasă albă.
pegamoîd s.n. j| Din fr. pégamoïde || Imitaţie de piele din ţesătură de bumbac sau de in, pe care se aplică un strat de lac colorat.
pegas, pegaşi, s.m. |] Din fr. pégasse, n. pr. lat. Pegasus |) Cal năzdrăvan cu aripi, din mitologia greacă; (fig.) simÉol al inspiraţiei poetice. || Acc. şi: pégas.
pegmatît, pegmatite, s.n. |] Din fr. pegrnatite; gr. pegma „conglomerat” || Rocă endogenă cristalizată, alcătuită de obicei din cuart, feldspat şi mică, concrescute. || Şi: pegmatită s.f. pegmatită s.f. v. pcgmatit. peiibleiiiM s.f. jj Din fr. pechblende, germ. Pechblende II Oxid natural de uraniu, de culoare neagră eu‘ luciu gras, cristalizat în sistemul cubic.
pehlivan, pehlivani, s.m. |J Din tc. pehlivan ||
1. (înv.) Acrobat, jongler, scamator 2. Om glumeţ, mucalit, poznaş. 8. Şarlatan, escroc.
pehiîvăme, pehlivăriii, s.f. |] Din pehlivan |] (Fam.) 1. Poznă, ghiduşie. 2. Şarlatanie, escrocherie.
peiorativ, -ă, peiorativi, *e, adj. || Din fr.
péjoratif; lat. peior, peius „mai rău” |j (Despre cuvinte, expresii) Care are sens depreciativ, dispreţuitor.
.peisagist-, -â, peisagişti, -sie, s.m. şi h il Din fr. paysagiste || 1. Pictor specializat în peisaje.
2. Scriitor specializat în descrierea naturii, peisagistic, -ă, peisagistici) ce, adj. || Din
peisagiu || De peisaj (1), privitor la peisaj; care descrie sau evocă un peisaj. • (Substantivat^ f.) Ramură a picturii care cuprinde genul peisajului (2).
peisagiu s.n. v. peisaj.
peisaj, peisaje, s.n. || Din fr. paysage, it. paesaggiq II 1. Porţiune, colţ din natură care formează un ansamblu estetic; privelişte. O P geografic = aspect propriu unui teritoriu, rezultai din îmbinarea unor factori naturali cu elementele create de om. 2. Pictură sau fotografie care reprezintă un peisaj (1). 8. Compoziţie literară în care se descriu aspecte din natură. II Şi: peisagiu s.n
peîadă, pelade, s.f. || Din fr pelade j| Boala de piele care se manifestă prin căderea părului de pe cap, pe porţiuni rotunjite
peiâgi:,, -ă, pelagici, ce, adj. |J Din Ir pélagique, gr. pelagos „mare” jj De mare, marin. O Zonă pelagică == totalitatea apelor marilor, situate deasupra zonei de fund.
pelagră s.f. II Din fr. pellagre; lat. pellis „piele” + gr. agra „luare” || Boală cauzată de
lipsa din alimentaţie a anumitor vitamine şi proteine, care se manifestă prin plăgi pe corp urmate de descuamare, tulburări gastrice şi nervoase.
pelegrin s.m. v. peregrin, pelerin, pelerini, s.m. || Din fr. pèlerin |] PeiN soana care face un pelerinaj.
pelerinaj, pelerinaje, s-n-|| Din ît. pèlerinage \)
1.	Călătorie făcută de credincioşi într-un îoc considerat sfînt. 2. Vizitare a unui loc renumit.
pelerină, pelerine, s.f. || Din fr. pèlerine (jï* Haină lungă şi largă, fără mîneci, care se poartă peste altă îmbrăcăminte. 2. Cuier mare care acoperă umerii, peste palton sau peste rochie.
peietie, peletice, s.n. Pensulă folosită în olărie.
pelican, pelicani, s.m. || Din gr. pelekan, lat. pelecanus, fr. pélican || Pasăre acvatică migratoare, lungă de 1,60—1,80 m, cu penele albe şi-ciocul lung, cu un fel de pungă sub maxilarul* inferior, în care adună peştii ce-i servesc ca hrană. Trăieşte în colonii, în Delta Dunării şi este ocrotit prin lege.
peliculâr, -ă, peliculari, -e, adj. || Din fr. pelliculaire || Referitor la peliculă, în formă de peliculă.
peliculă, pelicule, s.f. || Din fr. pellicule, lat. pellicula (( pellis „piele”) || 1. Strat foarte subţire dintr-un material, depus pe un obiect. 2» Bandă subţire, flexibilă, folosită în cinematografie pentru înregistrarea	imaginii	şi	sunetului;
film (1).
pellcuîogén, -ă, peliculogeni, -e, adj. || De
la peliculă H (Despre materiale) Care are pro-, prietatea de a forma pelicule (1).
v pelin (1) s.m., (2) s.n. H Din bg. pelin || 1G
S.m. Plantă erbacee din familia compozitelor, înaltă de c. 1 m, cu flori galbene, aromate, utilizată în medicină şi în industria băuturilor alcoolice. 2. S.n. Vin cu gust amărui, obţinut prin tratarea lui cu pelin (1).
pelinâriţă, pelinariie, s.f. || Din pelin |l Plantă erbacee medicinală	din	familia	compozitelor,
înaltă pînă la 150 cm, cu frunze în două culori şi ou flori galbene.	Este	înrudită	cu	pelinul.
pelincă, pelinci,	s.f.	II Din ucr.	pelenka |ţ
(Reg.) Scutec. O Expr. Abia ieşit din pelinci> se zice (în mod depreciativ) despre un om foarte tînăr (şi lipsit de experienţă).
peiiniţă. peliniţe, s.f. || Din pelin || Nume dat unor plante erbacee mirositoare, din familia, compozitelor. înrudite cu pelinul.
■ pelotă; pelote, s.f. || Din fr. pelote ||_1. Perniţă pentru ace. 2. Joc cu mingea, originar dinr regiunea bascilor
peltea, peltele. s.f || Din tc. pelte || Un fel de jeleu' preparat din zeama fructelor fierte eu zahăr # (Fig ) Expunere scrisă sau orală, lungă şi prolixă; vorbărie goală.
peltic-, -a, peltici, -ce, adj._ II Din tc. peltek\) Care rosteşte defectuos anumite sunete; p ext. (despre vorbire) care prezintă o asemenea rostire defectuoasă
ptdiîr adj. invar. || Din fr. pelure (| Htrlie pelur — hîrtie subţire folosită pentru copii la maşina de scris.
48*
PELUZA
756
pelûzâ, peluze, s.f. II Din fr. pelouse || 1. Loc într-un parc sau într-un scuar, cu iarbă scurtă şi deasă; gazon. 2. Spaţiu rezervat spectatorilor la extremităţile tribunelor dintr-un stadion., pelviân, -ă, pelvieni, -e, adj. || Din fr. pelvien || €are se referă la pelvis, din regiunea pelvisului. O Centură pelviană = oasele care formează bazinul la om şi la vertebratele superioare.
pelvis, pelvisuri, s.n. || Din fr. pelvis ; lat. pelvis „bazin, căldare" || (Anat.) Bazin (5).
péinîigus subst. || Din fr. pemphigus; gr» pemphix „pustulă44 || (Med.) Dermatoză carac* terizată prin apariţia pe piele şi pe mucoase a unor băşici purulente care lasă cruste şi eroziuni.
penaj, penaje, s.n. || Din fr. pennage\\ 1. Totalitatea penelor unei păsări. 2. Panaş.
penal, -ă, penali, -e, adj. || Din lat. poenalis, fr. pénal II Care se referă la infracţiuni şi la urmărirea şi pedepsirea infractorilor: lege penală. O Antecedente penale v. antecedente.
penalist, -ă, penalişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. pénaliste || Specialist în probleme de drept penal.
penalitate s.f. || Din fr. pénalité || Faptul de a fi pasibil de o pedeapsă, de o sancţiune (în conformitate cu prevederile legii, ale unui contract, cu, regulamentul unui concurs sportiv etc.).
penaliza, penalizez, vb. I. Tranz. || Din fr. pénaliser || A aplica o sancţiune (penală) sau o amendă.
penălti, penaltiuri, s.n. |J Din engl., fr. penalty || (Sport) Lovitură liberă directă, dictată de arbitru împotriva unei echipe care s-a făcut vinovată de o greşeală gravă în zona de apărare a celeilalte echipe.
penar, penare, s.n. |j Din germ. Pennal || Cutie în formă dreptunghiulară în care elevii îşi ţin rechizitele pentru scris.
penat, -ă, penaţi, -te, adj. || din lat. pennalus, fr. penné || (Despre frunzele compuse) Care are foiiolele înşirate perechi, de o parte şi de alta a unui ax comun. © (Despre frunze)* Care are mai multe nervuri secundare paralele de o parte şi de alta a nervurii principale.
penaţi s.m. pl. || Din lat. penates || (în mitologia română) Zei consideraţi ocrotitori ai casei şi ai familiei; statuile acestor zei. • (Fig.) Cămin, casă părintească.
pendinte adj. invar. || Din lat. pendens, -ntis, fr. pendant || 1. Care depinde de cineva sau de ceva, care este subordonat cuiva sau la ceva%
2.	(Despre litigii) Care se află în curs de soluţionare în faţa unui organ de jurisdicţie.
pendul, pendule, s.n. || Din fr. pendule, lat. pendulus || 1. Corp solid care poate oscila în jurul unui punct fix sau al unei axe fixe. 2. Ceas de perete a cărui mişcare este reglată de un pendul. || Şi: pendulă s.f.
pendulă, pendulez, vb. I. Intranz. || Din pendul^ II1. (Despre pendule) A oscila de o parte şi de alta a poziţiei de echilibru. 2. A face mişcări alternative într-o parte şi în alta, a se balansa; a oscila. 3. (Despre mărimi fizice) A oscila relativ lent, în jurul unei valori de referinţă.
pendular, -a, pendulari, -e, adj. || Din pendul || Care se mişcă în felul pendulului; oscilant, oscilatoriu.
pendulă s.f. v. pendul.
penel, peneluri, s.n. II Din it. pennello || Pensulă mică, cu păr fin, cu coadă lungă şi subţire, folosită pentru pictură. • (Fig.) Manieră, stil de a picta.
peneplenă, peneplene, s.f. II Din fr. pénéplaine || Suprafaţă de teren plană sau uşor ondulată, rezultată în urma eroziunii şi îndepărtării materialului dintr-o regiune.
penetra, penetrez, vb. I. Intranz. || Din fr. pénétrer, lat. penetrare || (Livr.) A pătrunde.
penetrâbil, -ă, penetrabili, -e, adj. || Din fr, pénétrable || (Despre materiale, corpuri etc.) Care poate fi pătruns sau străbătut, care lasă să treacă ceva prin sine.
pcnetrabilităte s.f. || Din fr. pénétrabilité || însuşirea de a fi penetrâbil ! sau penetrant.
penetrant, -ă, penetranţi, -te, adj. || Din fr. pénétrant || Care poate pătrunde printr-un material. • (Despre mirosuri) Puternic, intens. • (Despre ochi, privire) Ager, pătrunzător.
penetraţie, penetraţii, s.f. || Din fr. pénétration WVdXvxmăQTQ (în adîncime sau pînă în partea opusă); întrepătrundere a două corpuri. O Arteră de p. = arteră de circulaţie care face legătura dintre o localitate şi zona înconjurătoare.
penibil, -ă, penibili, -e, adj. || Din fr. pénible || Care produce o impresie neplăcută, supărătoare; greu de suportat, jenant.
penicilic adj. H Din penicilină || Acid p. — substanţă toxică, produsă de o ciupercă, 'cu proprietăţi bacteriostatice faţă de unii microbi.
penicilină s.f. || Din fr. pénicilline || Antibiotic extras din culturile unor specii de mucegai, cu puternică acţiune bactericidă şi bacteriosta-tică asupra unor germeni ca stafilococul, streptococul, gonococul.
peninsular, -ă, peninsulari, -e, adj. || Din fr. péninsulaire ]j Care aparţine unei peninsule, care se află pe o peninsulă; caracteristic unei peninsule. 9 (Substantivat) Locuitor al unei peninsule.
peninsulă, peninsule s.f. || Din fr. péninsule, lat. paeninsula; lat. paene „aproape44 + insula „insulă44 ]j Porţiune de uscat care pătrunde adînc în mare, fiind înconjurată pe trei laturi de apă.
pénis, penisuri, s.n. H Din fr. pénis, lat. penis |] Organul genital masculin extern.
penitenciar, penitenciare, s.n. ]| Din fr. pénitencier || închisoare.
penitent, -ă, penitenţi -te, s.m. şi f. || Din fr. pénitent, lat. poenitens, -tis |] Persoană care se supune penitenţei (1).
penitenţă, penitenţe, s.f. || Din lat. poeniten-tia, fr. pénitence || (Bis.) 1. Pedeapsă pe care o dă duhovnicul, pentru ispăşirea păcatelor, celui care se spovedeşte sau pe care şi-o impune singur. 2. Pocăinţă.
peniţă, peniţe s.f. |[ Din pana1 || 1. Diminutiv al lui pană1; pană (1) mică. 2. Placă mică de metal, concavă, cu vîrf ascuţit şi despicat,
757
PENÜRIE
care, montată Ia un toc, serveşte pentru a scrie cu cerneală. 3. Numele a două specii de plante erbacee, cu flori alburii, care cresc în ape stă-iy tătoare sau lin curgătoare.
pensa, pensez, vb. I. Tranz. || Din fr. pincer || i A prinde şi a scoate, a smulge ceva cu pensa (1).
• A smulge (fire de păr cu penseta).
pensă, pense, s.f. || Din fr. pince || 1. Mică unealtă de metal, cu două braţe, folosită în :	medicină pentru a prinde obiecte mici. 2. Cută
scurtă, interioară, făcută la un obiect de îmbră-!căminte pentru a-1 mula pe corp.
?■	pensetă, pensete, s.f. || Din fr. pincette ]| Pensă
(1)	mică, întrebuinţată în laborator, în cosmetică ele.
pensie, pensii, s.f. II Din rus. pensija ||.Sumă de bani acordată lunar persoanelor care au ieşit din producţie pentru limită de vîrstă sau - pentru invaliditate, precum şi urmaşilor acestora, în cazurile prevăzute de lege. O P- alimentară — sumă de bani pe care cineva o plăteşte periodic unei persoane Ia întreţinerea căreia este obligat să contribuie. O Expr. A ieşi (sau a scoate pe cineva) la pensie — a (se) pensiona.
pension, pensioane, s.n. || Din fr. pension |] Instituţie şcolară particulară, în sistemul educativ burghez.
pensiona, pensionez, vb. I. Tranz. || Din fr. pensionner, germ. pensionieren || A scoate pe cineva din producţie, acordîndu-i pensie; (refl.) \ a ieşi la pensie, a deveni pensionar.
pensionar, -ă, pensionari, -e, s.m. şi f. )) Din * fr, pensionnaire || 1. Persoană care primeşte pensie. 2. Persoană internată într-un azil sau într-un ospiciu. 3. Persoană deţinută într-o ” închisoare. 4. Persoană care stă în pensiune la cineva.
pensionare* pensionări, s.f. Faptul de a (se) pensiona; scoatere sau ieşire la pensie.
pensionat- pensionate, s.n. |i Din fr. pensionnat, germ. Pensionat J] Pension. ® Timpul petrecut ca elev într-un pension; viaţă de pension.
pensiune, pensiuni, s.f. || Din fr. pension || întreţinere, constînd din locuinţă şi masă (sau numai masă), pe care cineva o primeşte cu regularitate (într-o casă particulară sau într-un restaurant), în schimbul unei sume de bani.
• Casă sau restaurant în care se dă o asemenea întreţinere. ® P. ext. Sumă de bani plătită în acest scop.
pensula, pensulez, vb. I. Tranz., || Din pensulă || 1. Tranz. A întinde cu pensula un strat de lac sau de vopsea pe o suprafaţă; a colora cu pensula. 2. A badijona cu un dezinfectant.
pensulă, pensule s.f. II Din germ. Pinsel |] Instrument cu care se vopseşte sau se lăcuieşte alcătuit dintr-un mănunchi de fire de păr sau sintetice, prins de un miner.
pentacord, pentacorduri s.n. |] Din fr. penta-corde; gr. pente „cinci44 + chorde „coardă44 ||
1. Liră cu cinci coarde folosită în antichitate.
2. Succesiune de cinci sunete ale unei scări muzicale.
pentadactil, -ă, pentadactili -e adj. s.m. şi f. || Din fr. pentadactyle; gr. pente „cinci44
daktylos „deget44 |f(Animal) care are cinci degete la membrele anterioare sau posterioare.
pentaédru, pentaedre, s.n. || Din fr. pentaèdre; gr. pente „cinci44 + hedra „bază44 (J Poliedru cu cinci feţe.
pentagon, pentagoane s.n. || Din fr. pentagone; gr. pente „cinci44 + gonia „unghi44 |] Poligon cu cinci laturi şi cinci unghiuri.
pentagonal, -ă, pentagonali, -e, adj. || Din pentagon || Care are formă de pentagon.
pentamétru,pentametri^s.m. || Din ngr. penta-metron, fr. pentamètre || (în versificaţia greacă şi latină) Vers alcătuit din cinci picioare care formează două emistihuri.
pentân s.m. j| Din fr. pont ane || Hidrocarbură obţinută din gazele de sondă şi folosită ca solvent, la fabricarea alcoolului amilic etc.
pentatlon, pentatloane, s.n. || Din fr. pentathlon; gr. pente „cinci44 + athlon „luptă44 || Probă combinată a atletismului, alcătuită din cinci subprobe sportive.
pentatdnic, -ă, pentatonice, adj. |[ Din germ. perUatonisch |] Gamă pentatonică = gamă alcătuită din cinci trepte, fără semitonuri, care stă la baza muzicii populare chineze, tătare, scoţiene etc.
penteléu, penteleie, s.n. || De la n. pr. Pen-teleu\\ 1. (Reg.) Coastă înclinată şi netedă.
2.	Varietate de caşcaval.
penticostal, -ă, penticostali, -e, s.m. şi f. IIDin engl. pentecostal|| Adept al unei secte creştine apărute la începutul sec. 20 în S.U.A., de unde s-a răspîndit şi în Europa.
penticostâr, penticostare, s.n. || Din ngr. pen-tikostarion || Carte bisericească în care este prevăzută rînduiala slujbelor pe cele 50 de zile dintre Paşti şi Rusalii.
pentodă, pentode, s.f. |) Din fr. pentode; gr. pente „cinci44 -f- hodos „drum44 || Tub electronic cu cinci electrozi (un catod, un anod şi trei grile).
pentru prep. || Din printru || 1. (Exprimă un raport cauzal) Din pricina..., datorită... O Nu pentru alta, ci... = nu dinA altă cauză, ci... 2. (Exprirhă un raport final) în scopul..., în vederea...: lucrează pçntru ctşlig. • (Introduce un atribut) Hîrtie pentru desen. 3. (Exprimă un raport de relaţie) Cu privire la...; în raport cu...: e ca un părinte pentru mine. 4. (Exprimă un raport temporal) A plecat la ţară pentru două zile. O Pentru moment = deocamdată. 5. în schimbul...: pentru inovaţia adusă a primit o recompensă. 6. (Cu valoare de conjuncţie) Timpui e prea scurt pentru a rezolva totul. • (Formează conjuncţii compuse) Pentru că — deoarece. Pentru aceea = de aceea, din care cauză.
penultim, -ă, penultimi, -e, adj. || Din lat. paenultimus |] Care este înaintea celui din urmă, care precedă pe ceh din urmă.
penumbră, penumbre, s.f. || Din fr. pénombre; lat. paene „aproape44 + umbra „umbră44 || Zonă incomplet luminată, cu o luminozitate intermediară între zona umbrită şi cea luminoasă.
penurie sf. II Din fr. pénurie || (Livr.) Lipsă a unor mijloace necesare, în special a celor necesare traiului; sărăcie, lipsă mare; mizerie.
PEON
758
peon, peoni s.m. [I Din fr. peon, sp. peon [] (In America Latină) Ţăran, muncitor agricol.
pepelea s.m. || De la n. pr. Pepelea, personaj din basme şi snoave || Om isteţ, glumeţ şi poznaş.
pepenărie* pepenării, s.f. H Din pepene || Loc cultivat cu pepeni. Frica păzeşte pepenăria (Pop.).
pepene, pepeni, s.m. H Lat. pepo, *pepinis (== peponis) II Numele a două plante din familia cueurbitaceelor, cu tulpina tîrîtoare, cu fructe comestibile, mari, sferice sau ovale: a) p. galben, cu coaja galbenă şi miezul galben sau verzui, şi h) p. verde, cu coaja verde şi miezul roşu. O Expr. A-şi ieşi (sau a scoate pe cineva) din pepeni = a-şi pierde sau a face pe cineva să-şi piardă calmul, răbdarea; a (se) enerva.
pepinieră, pepiniere, s.f. II Din fr. pépinière || Teren cu material sădi tor (viticol, forestier etc.), în care se execută lucrările de înmulţire, altoire, formare a unor plante, pînă la plantarea lor definitivă.
pepit adj. invar. || Din germ. Pepita [| (Despre ţesături) Cu pătrăţele sau cu romburi* de (două) culori diferite, alternînd între ele. ® (Substantivat, n.) Ţesătură cu asemenea desene. II Şi: pepita adj. invar.
pepita adj. invar. v. pepit, ţ pepită* pepite, s.f. H Din fr. pépite || Bucată de aur (sau de alt metal nobil) în stare nativă.
peplu* pepluri, s.n. II Din lat. peplum || (în antichitatea greco-romană) Mantie scurtă, fără mîneci, prinsă pe umeri cu o agrafă, purtată de femei peste tunică.
pepsfnă* pepsine, s.f. II Din fr. pepsine; gr. pepsis „digestie" || Enzimă secretată de mucoasa stomacului, cu rol important în digestie.
peptonă* peptone, s.f. II Din fr.-peptone || Substanţă organică rezultată din digestia parţială a proteinelor.
per prep. II Din it., germ. per || (Termen comercial) Pentru, pe, de fiecare: SO lei per kg.
percamă s.f. |] Din fr. percaîne\\ Pulbere albă cristalină, fără miros, solubilă în apă, folosită ca anestezic local.
percal* percale, s.n. || Din fr. percale, germ. Perkal || Pînză subţire, uşoară, de bumbac.
percepe* percép, vb. III. Tranz. || Din lat. percipere || 1. A sesiza cu ajutorul simţurilor sau al gîndirii; a înţelege, a pricepe. 2. A încasa un impozit sau o laxă.
percépere, perceperi, s.f. Acţiunea de a percepe.
perceptibil* -ă, perceptibili, -e, adj. |[ Din fr. perceptible|| Care poate ii perceput cu ajutorul simţurilor.
perceptiv* -ă, perceptivi, -e, adj. || Din fr. perceptif || Care se referă la facultatea de a percepe (i); care poate percepe.
perceptor, perceptoris.m. || Din lat. perceptor, fr. percepteur H (în trecut) Persoană însărcinată cu strîngerea impozitelor.
percepţie, percepţii, s.f. |j Din lat. perception fr. perception [11. Proces psihic de cunoaştere senzorială prin care obiectele şi fenomenele din realitate, acţionînd nemijlocit asupra organelor
de simţ, sînt reflectate în totalitatea însuşirilor lor ca un întreg unitar; imagine rezultată în urma acestei reflectări. 2. (în trecut) Ofi«iu al fiscului care încasa anumite impozite şi taxe; sediul jacestui oficiu.
percheziţie, percheziţii, s.f. || Din fr. perqui-sition, lat. perquisitio (< perquirere din quaerere „a căuta") || Cercetare asupra unei persoane (p. corporală) sau la domiciliul unei persoane, dispusă de brganul de urmărire penală sau de procuror pentru a aduna probe privitoare la o infracţiune sau la descoperirea infractorului.
percheziţiona* percheziţionez, vb. I. Tranz. II Din fr. perquisitionner j| A face o percheziţie, a supune unei percheziţii.	*
percică* percele, s.f. || Din tc. purgek || (Reg.) Cîriionţ, moţ pe frunte, lienuţo de la Piatră, cu percica retezată (Pop.).
perciune, perciuni, s.m. || Din tc. perşem |j Fiecare dintre cele două şuviţe de păr care se prelungesc pe obraz, de la tîmple în jos.
percuta* percutez, vb. I. Tranz. || Din fr. perculer\\ 1. A lovi cu percutorul capsa unui cartuş, pentru a provoca aprinderea încărcăturii de pulbere. 2. (Med.) A examina un bolnav cu ajutorul percuţiei.
percutant* -ă* percutanţi, -te; adj. || Din fr. percutant || (Despre proiectile) Care explodează în momentul cînd atinge un obstacol.
percutor* percutoare, s.n. || Din fr. percuteur |j Piesa la armele de foc, care loveşte capsa cartuşului .
percuţie* percuţii, s.f. || După fr. percussion |j
1. Lovire cu percutorul a capsei unui cartuş.
2. Metodă de examinare clinică constînd în lovirea uşoară şi repetată cu degetele a unei regiuni a corpului, pentru diagnosticarea unei afecţiuni, pe baza modificării sonorităţii zonei bolnave. 3. Instrument de percuţie — instrument muzical care produce sunete prin lovirea linei membrane, a unei lame, a unor corzi etc. cu nişte ciocănele speciale.
perdaf* perdafuri, s.n. || Din tc. perdah || Radere de jos în sus, contra direcţiei în care creşte barba. O Expr. A da (sau a trage) cuiva un perdaf = a mustra aspru pe cineva.
perdea* perdele, s.f. || Din tc. perde || 1. Obiect confecţionat dintr-un material textil, care se atîrnă la ferestre şi la uşi, în scop decorativ sau pentru a împiedica pătrunderea luminii, a opri vederea din afară etc. O Cu perdea ~ (spus, exprimat) în mod discret, indirect, pe ocolite; decent. Fără perdea = '(spus) pe faţă, fără înconjur; indecent. 2. Plantaţie de arbori (în formă de fîşie) destinată protejării culturilor sau căilor de comunicaţie împotriva înzăpezirii (p. forestieră). 3. Adăpost pentru oi făcut din stuf, nuiele, seînduri etc. 4. (Pop.) Cataractă (la ochi).
perdeluî, perdeluiesc, vb. IV. Tranz. || Din perdea || A acoperi, a învălui ca o-perdea (1). Negurile se lasă perdeluirld zările (Gîrleanu), perdeliiţă* perdeluţp, s.f. Diminutiv al lui perdea; perdea mică.
perdfţie* perdiţii, s.f. || Din fr. perdition || Stare de decădere morală în care se găseşte cineva.
.759
PERFORATOR
pereche, perechi, s.f. || Lat. peric(u)la || 1. Grup de două obiecte de acelaşi fel (care se folosesc numai împreună): o pereche de pantofi.
• (Adjectival) Cu soţ. • Două părţi identice şi simetrice ale corpului omenesc. 2. Obiect alcătuit din două părţi identice dispuse simetric: o pereche de ochelari. 3. Grup format din două persoane de sex opus (unite prin căsătorie); grup format din două animale de aceeaşi specie.
4.	Fiecare dintre cele două persoane (sau animale, obiecte) asociate statornic sau temporar (in vederea efectuării unei munci, a unei acţiuni etc.). Să-i plătească... preţul unei perechi de boi (Rebreanu). O Expr. Fără pereche = unic în felul său, A nu-şi avea pereche — a nu avea seamăn, a fi foarte’deosebit de ceilalţi.
peregrin, peregrini, s.rn. || Din lat. peregrinus, fr. peregrin || 1. Persoană care călătoreşte mult, din loc în loc. Pasionat peregrin prin bălţile Dunării şi ale cîmpiei (Ibrăileanu). 2. (înv.) Pelerin. |(Şi: pelegrin s.m.
peregrina, peregrinez, vb. I. In tranz. || Din fr. peregriner, lat. peregrinări || A cutreiera locuri îndepărtate, a călători prin lume; a colinda, a hoinări.
peregrinare, peregrinări, s.f. Acţiunea de a peregrina; călătorie lungă prin locuri îndepărtate .
peremptoriu, -ie, peremptorii, adj. || Din lat. peremptorius, fr. peremptoire || (Livr.) Care nu poate fi tăgăduit; neîndoielnic, evident.
peren, -ă, pereni, -e, adj. || Din lat. perennis, fr. *perenne H (Despre plante) Care trăieşte şi rodeşte mai mulţi ani de-a rîndul, avînd rădăcina (sau şi tulpina) persistentă. • (Fig.) Care are un caracter stabil; care este de lungă durată.
perenitate s.f. || Din lat. perennitas, fr. peren-nite || însuşirea de a fi peren; durabilitate, persistenţă.
perete, pereţi, s.m. || Lat. paries, -tis || 1- Element de construcţie, făcut din cărămidă, piatră, lemn etc., care, aşezat vertical, limitează, separă sau izolează de exterior ori între ele încăperile unei clădiri. O Perete în perete = avînd unul dintre pereţi comun sau lipit de cel al încăperii vecine. O Expr. A se da cu capul de pereţi (sau de toţi pereţii) =■ a fi deznădăjduit. A vorbi la pereţi = a vorbi zadarnic, fără a fi ascultat. 2, Element de grosime mică, prin care se separă sau se izolează spaţiile unui sistem tehnic. 3. Structură care înconjură o cavitate a corpului: perete abdominal. 4. Versant pietros, (aproape) vertical al unei stînci, al unui munte etc.
peren, peree, s.n. || Din fr. perre || Strat protector de piatră care acoperă un taluz, un perete de şanţ etc. pentru a le proteja împotriva eroziunilor şi a surpărilor de pămînt.
perfect, -ă, perfecţi, -te, adj., s.n. [I Din lat. perfectus „complet, împlinit", germ. perfekt || 1. Adj. Care întruneşte toate calităţile cerute; desă-vîrşit. 2. Adj. Deplin, complet; absolut.. • (Adverbial) Foarte bine, de acord. 3. Adj. Gaz p. = gaz ale cărui molecule nu exercită forţă de atracţie una asupra alteia. Număr p. = număr natural egal cu suma di vi zorilor săi. 4. S.n. Timp al
verbului care exprimă o acţiune petrecută şi încheiată în trecut. O Mai mult ca p. = timp trecut folosit pentru a exprima o acţiune înche-, iată înaintea alteia, petrecută tot în trecut. P. compus v. compus (1, timp compus,). P. simplu = timp trecut care exprimă acţiunea fără a o raporta la momentul vorbirii sau raportînd-o la un moment mai apropiat).
perfecta, perfectez, vb. I. Tranz. || Din perfect || A definitiva, a încheia (un acord, o tranzacţie etc.).
perfectare, perfectări, s.f. Acţiunea de a perfecta.
perfectibil, -ă, perfectibili, -e, adj. || Din fr. perfectible || Care poate ţi perfecţionat.
perfeetîv, -ă, perfectivi, -e, adj. jj Din fr. perfectif, germ. perfektiv || (Despre aspectul ori sensul verbelor) Care exprimă acţiunea verbului eliminînd noţiunea de durată şi de desfăşurare, insistînd asupra începutului şi sfîrşitului ei.
perfecţie s.f. v. perfecţiune, perfecţiona, perfecţionez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. perfectionner || A (se) îmbunătăţi calitativ, a (se) desăvîrşi. • Refl. A-şi completa, a-şi desăvîrşi pregătirea profesională.
perfecţionare, perfecţionări, s.f. Acţiunea de a (se) perfecţiona.
perfecţionat, -ă, perfecţionaţi, -te, adj. Care a devenit de o calitate sau de o eficienţă mai bună; îmbunătăţit; care reprezintă un progres.
.perfecţiune, perfecţiuni,	s.f. II Din	lat.	per-
fectio, -onis, fr. perfection	H însuşirea	de	a fi
perfect-^ desăvîrşire. O La	perfecţie =	în	mod
desăvîrşit, perfect. • Lucru sau fiinţă perfectă, desăvîrşită. |! Şi: perfecţie	s.f. ,
perfid, -ă, perfizi, -de, adj. || Din fr. perfide || Care sub o înfăţişare binevoitoare sau indiferentă ascunde răutate, viclenie, făţărnicie. © (Despre fenomene, acţiuni) Care este vătămător, periculos, fără să pară astfel. Intr-un chip perfid îşi otrăveşte floreta (Gherea).
perfidie, perfid ii, s.f. || Din fr. perfidie || Lipsă de loialitate, făţărnicie, ipocrizie; faptă rea şi vicleană.
perfora, perforez, vb. I. || Din fr. perforer [|
1.	Tranz. A găuri un material, străpungîndu-i. • A străpunge bilete, tichete, foi dintr-un registru etc., pentru a le marca sau a le detaşa. 2. Refl. (Despre organe sau ţesuturi) À se găuri (în urma unui proces inflamator, a unui traumatism etc.).
3.	A efectua o gaură de mină.
perforant, -à, perforanliy -te, adj. || Din fr. perforant |l Care perforează.
perforare, perforări, s.f. Acţiunea de a perfora; găurire, străpungere.
perforât, -à, perforaţi, -te, adj. Găurit, străpuns; (despre organe sau ţesuturi) Care prezintă un orificiu în urma unei infecţii, unui traumatism etc,
perforatér, perforatoare, s.n. || Din fr. perforateur || 1. Unealtă care serveşte la perforat ; sfre-deL mecanic cu care se fac găurile în mine. 2. Dispozitiv pentru perforarea, după un anumit cod, a benzilor în calculatoare, în comunicaţii telegrafice etc.
PERFORAŢIE
760
perforaţie, perforaţii, s.f. || Din fr. perforation \\ Faptul de a (se) perfora; gaură făcută prin perforare. • Găurire a unui organ ca urmare a unui .proces patologic.
performanţă, performanţe, s.f. |] Din fr. performance || Rezultat deosebit de bun, obţinut în sport, Intr-un domeniu de activitate practică etc. • Rezultatul cel mai bun, dat de o maşină, de un aparat etc.
performer, -ă, performeri, -e, s.m. şi f. j| Din engl. performer || Sportiv, echi pă etc. care a realizat o performanţă.
perfuzie, perfuzii, s.f. II Din fr. perfusion || Injectarea lentă, picătură cu picătură, de obicei intravenoasă, a ünei soluţii medicamentoase, a serului fiziologic etc.
pergamént, pergamente, s.n. || Din lat. perga-mentum || 1. Piele prelucrată special, folosită în trecut pentru manuscrise iar în prezent în legătorie. e Document scris pe o astfel de piele.
2.	Hîrtie specială, asemănătoare ca aspect pergamentului (1), prin care nu pătrund grăsimile, umezeala, folosită mai ales la ambalarea alimentelor.
pergamentos, -oâspergamentoşi, -oase, adj.
II Din pergament || Care are aspectul, consistenţa pergamentului, ca pergamentul, pergainută s.f. v. bergamotă. perghél, pergheluri, s.n. || Din tc. pergel || 1. (înv. şi reg.) Cerc, circumferinţă. O In perghel — circular. 2. Instrument în formă de compas folosit pentru măsurarea grosimilor.
pergolă, per gole, s.f. H Din fr., it. pergola || Construcţie Intr-un parc sau într-o grădină, formată dintr-o reţea de grinzi susţinute de şiruri de stîlpi, pe care se ridica plante agăţătoare decorative.
peri- || Din gr. peri „în jurui“ || Element de' compunere însemnînd „în jurul**, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
periâ, péril, vb. I. H Din perie || 1. Tranz/ şi refl. A (se) curăţa de praf, de noroi etc. cu ajutorul periei; a(-şi) netezi părul cu peria. ■2, Tranz. (Fig.) A flata, a linguşi pe cineva. 8. Tranz. A curăţa de cîlţi fuiorul de cînepă, de in etc., cu ajutorul unei perii speciale. 4. Tranz. (Fig.) A îmbunătăţi, a stiliza, a definitiva o lucrare literară, ştiinţifică etc.
periânt, periante, s.n. || Din fr. périanthe; peri- + gr.anthos „floare“ || învelişul floral al plantelor, format de obicei din caliciu şi corolă.
periarterîtă, periarterite, s.f. || Din fr. périar-térite; peri- -f- gr. arteria „arteră“ || Inflamaţie a tunicii externe a unei artere.
periat, periaturi, s.n. Acţiunea de a (se) peria; spec. curăţatul cu peria a fuioarelor de cînepă, de in etc.
pericârd, pericarde, s.n. || Din fr. péricarde; gr. perikardion „în jurul inimii“ || Membrană care înveleşte inima, formată dintr-o foiţă fibroasă şi una seroasă.
pericardîtă, pericardite, s.f. || Din fr. péri-cardite || Inflamaţie acută sau cronică a peri-cardului.
pericârp, pericarpe, s.n. || Din fr. péricarpe f[ Strat de ţesuturi care alcătuiesc pereţii unui fruct; provine din transformarea ovarului.
periciclu, pericicluri, s.n. || Din fr. péricycle If Stratul extern al părţii centrale a rădăcinii şi tulpinii plantelor.
perielâz s.n. II Din fr. périclase || Oxid natural de magneziu.
periclita, periclitez, vb. I. Tranz. || Djn fr. péricliter || A pune în pericol, a primejdui.
periclitare, periclitări, s.f. Acţiunea de a periclita; primejduire.
pericol, pericole, s.n. || Din lat. periculum (| Întîmplare sau situaţie care ameninţă existenţa ori integritatea cuiva sau a ceva; primejdie; ameninţare.
periculos, -oâsă, periculoşi, -oase, adj. || Lat. periculosus || Care prezintă sau poate prezenta un pericol pentru cineva sau ceva; primejdios.
periculozitate, periculozităţi, s.f. || Din periculos || Faptul de a fi periculos.
peridot s.n. || Din fr. péridot ||(înv.; miner.) Olivină.
perie, perii, s.f. || Gf. sl. perije „pene“ || 1. Obiect format dintr-un suport în care sînt fixate mănunchiuri de fire scurte din păr de animale, fire de sîrmă sau sintetice şi care se foloseşte la curăţat hainele, încălţămintea, diferite obiecte etc. • (Fig.) Om linguşitor. 2. Piesă componentă a maşinilor electrice, care realizează contactul cu colectorul.
periferic, -ă. periferici, -ce, adj. || Din fr périphérique || Care ţine de periferie, care este situşi la periferie; specific periferiei. ® (Fig.) Sec&ndar, neînsemnat.
periferie, periferii, s.f. || Din lat. peripheria, fr. périphérie; gr. peripheria „circumferinţă** || Cartier, zonă situată la marginea unui oraş. » Ţinut, regiune, zonă, punct situat la margine, în raport cu centrul.
perifrastic, -ă, perifrastici, -ce, adj. j| Din fr. périphrastique, germ. peri.phrastisch j| Exprimat prin perifrază. Q Formă verbală perifrastică =/formă verbală compusă cu un verb auxiliar.
perifrază, perifraze, s.f. || Din fr. périphrase, lat. periphrasis; gr. periphrazein „a vorbi in-direct** || Formă de exprimare prin mai multe cuvinte a ceea ce, în mod obişnuit, se exprimă printr-un singur cu vînt; grup de cuvinte care înlocuieşte un termen unic cu acelaşi sens.
perigéu. perigee, s.n. !| Din fr. périgée; peri-geios „care înconjură PămîntuT* || Punctul în care Soarele, Luna sau un satelit artificial se află, în mişcarea lor orbitală, cel mai aproape de Pămînt.
perigon, perigoane, s.n. ||Din fr. périgone; peri,- -f gr. gonos „sămînţă** [| înveliş floral simplu, format din frunze de aceeaşi culoare, fie verzi (sepale), fie colorate (petale).
perihéliu, perihelii, . s.n. ||Din fr. périhélie; peri- 4- gr. helios „Soare** || Punctul în care o planetă, o cometă etc., în mişcarea ei în jurul Soarelui , se *află cel mai aproape de Soare.
761
PERITONEU
perima, pers. 3 perimează, vb. I. Refl. || Din fr. périmer || (Despre idei, concepţii) A se învechi, a ieşi din uz, a înceta să mai fie actual.
perimat, -ă, perimaţi, -te, adj. învechit, ieşit din uz.
perimétric, -ă, perimetrici, -ce, adj. || Din fr. périmétrique || Care ţine de perimetru, care se referă la perimetru.
perimetru, perimetre, s.n. || Din fr. périmètre; peri- -f gr. metrou „măsură“ || 1. Suma lungimilor laturilor unui poligon. 2. Linie închisă care mărgineşte o suprafaţă; contur, linie marginală.
3.	Limită a teritoriului unei localităţi, a unei zone etc.
perină s.f. v. pernă.
perindă, perind, vb. I. Refl. |[ Din pe-f-rînd || A trece unul după altul, a se succeda (în timp, în spaţiu). • Trarifc. (Reg.) A trece de la unul la altul, a lua pe rînd.
perindâre, perindări, s.f. Acţiunea de a (se) perinda. Este.... o perindare captivantă de intim-plări din trecut (Topîrceanu).
perinéu, perinee, s.n. II Din fr. périnée || Porţiunea corpului care închide bazinul în partea inferioară.
periniţă s.f. v. perniţă.
perinde, perinoace, s.n. || Din rus. perenoga |[ Bucată de lemn aşezată deasupra osiei, pe care se sprijină dricul carului.
' perioadă, perioade, s.f. || Din fr. période; gr. periodos „circuit“, din peri- -f- hodos „drum“ ||
1. Interval de timp în cursul căruia se desfăşoară anumite fenomene sau evenimente; epocă, fază; răstimp. 2. (Fiz.) Interval de timp după care se repetă un fenomen variabil; durata fiecăreia dintre succesiunile de stări identice care alcătuiesc un fenomen periodic. 3. (Geol.) Subdiviziune a timpului geologic,\mai mică decît era. 4. (Bot.) P. de vegetaţie ~ interval de timp în care plantele îşi desăvîrşesc întregul ciclu biologic. 5. (Lingv.) Frază amplă cu caracter unitar. 6. Parte unitară dintr-o compoziţie muzicală, formată din mai multe fraze.
periodic, -ă, periodici, -ce, adj. || Din fr. périodique || 1. Care se repetă în mod identic, după intervale de timp (aproximativ) egale.
2. Publicaţie periodică (şi substantivat, n.) == publicaţie care apare la intervale regulate (săp-tămînal, lunar etc.). 3. Sistemul periodic al elementelor = mod de clasificare a elementelor chimice, după proprietăţile lor (masă atomică, număr atomic, valenţă etc.).
periodicitate s.f. I| Din fr. périodicité ^ [| 1. Proprietate a unui fenomen de a fi periodic; repetare periodică a unui fenomen, a. valorilor unei mărimi ptc. 2. Legea periodicităţii lege conform căreia proprietăţile fizice şi chimice ale elementelor chimice variază periodic în funcţie de numărul lor atomic, adică de poziţia pe care o ocupă elementele în sistemul periodic.
periodizâ, periodizez, yb. I. Tranz. || Din perioadă I! A împărţi pe ^perioade; a_ stabili perioade în cadrul istoriei sau al altor discipline cu caracter istoric.
periodizare, periodizări, s.f. Acţiunea de a periodiza; împărţire pe perioade.
peridst, periosturi, s.n. H Din fr. périoste j| Membrană fibroasă care acoperă oasele, cu excepţia părţilor acoperite de cartilaj. • P. alveolar = peri ost care fixează rădăcina dintelui în alveolă.
peripatétie, -ă, peripatetici, -ce, adj. || Din fr. péripatétique, gr. peripatetikos (< peripatein „a se plimba44) || Care se referă la doctrina lui Aristo-tel; .care aparţine peripatetismului. O Şcoală peripatetică =■ şcoală filozofică din Grecia antică întemeiată de Aristotel şi denumită astfel pentru-că acesta purta convorbiri cu discipolii plimbîn-du-se .
peripatetîsm s.n. || Din fr. péripatétisme \\ Doctrina filozofică a lui Aristotel şi a continuatorilor lui.
peripeţie, peripeţii, s.f. || Din fr. péripétie; gr. peripeteia „eveniment neprevăzut44 |l Întîm-plare sau serie de întîmplări neprevăzute, impresionante, care intervin în viaţa cuiva; spec. episod într-o operă literară care redă astfel de întîmplări.
periplu, periple, s.n. || Din fr. périple; peri--f gr* plein „ a naviga44 || (Livr.) Călătorie lungă (şi anevoioasă) pe mări şi oceane.
periptér, periptere, s.n. || Din fr. périptère; peri- -f- gr. pteron „aripă44 || Edificiu înconjurat de o galerie cu coloane.
perisabil, -ă, perisabili, -e, adj. |j Din fr. périssable I’ Care este supus stricăciunii, alterării, dispariţiei.
perisabilitate s.f. || Din perisabil || 1. însuşirea a ceea ce este perisabil. 2. Scădere cantitativă care se produce, în timp, la unele mărfuri.
perisedp, periscoape, s.n. || Din fr. périscope; peri- f gr. skopein „a privi44 || Instrument optic în care razele de lumină sînt deviate în Unghi drept, cu ajutorul unor oglinzi, permiţînd observatorului să urmărească ceea ce se întîmplă la suprafaţă, atunci cînd el se află într-o tranşee, într-un submarin etc.
perisip, perisipuri, s.n. Cordon (1) litoral, peristaltism s.n. || Din fr. péristaltisme || Ansamblul mişcărilor musculaturii .unor organe interne cavitare (stomac, intestin etc.), care au ca efect propulsarea conţinutului acestor organe.
peristil, peristiluri, s.n. || Din fr; péristyle; peri- -f- gr. stylos „coloană44 || Galerie formată dintr-un şir de coloane, care mărgineşte o' clădire, o sală etc. • Galerie interioară în clădirile din Grecia antică.
perişoâră, perisoare, s.f. || Din pară2 || (De obicei la pi.) Cocoloaşe de carne tocată amestecată cu orez, folosite la prepararea unor mîncări (mai ales la ciorbă).
perişor, perişori, s.m. 1. Diminutiv al lui păr2. 2. Denumire dată unor plante erbacee cu frunze verzi şi iarna, cu flori solitare sau în raceme terminale şi fructe capsule dehiscente.
peritonéu, peritonee, s.n. || Din lat. peritonae-um; peri- -f gr. ieinen „a înţinde“ || Membrană subţire care căptuşeşte pereţii cavităţii abdominale, acoperind organele cuprinse în această cavitate.
PERITONITA
762
peritonîtă, péritonite, s.f. [jDin fr. péritonite || Inflamaţie, acută sau cronică, a peritoneului, de natură infecţieasă.
periuţă, periuţe, s.f. Diminutiv al lui perie. • Epitet dat unui om linguşitor.
perj, perji, s.m. |J Din perjă [] Varietate de prun; p. ext. prun.
perjă, perje, s.f. Fructul perjului, o varietate de prună care se desface uşor de pe simbure; p. ext. prună.
perlât, -ă, perlaţi, -te, adj. |[După fr. perlé\\ Care are aspectui perlelor. © împodobit cu perle.
perlă, perle, s.f. i! Din fr. perle || 1. Piatră scmipreţioasă de formă sferică, de culoare argintie cu luciu sidefiu, care se formează în jurul corpurilor străine din interiorul! unor scoici; mărgăritar. 2. Element ^ornamental de formă sferică, folosit la decorarea unor muluri arhitecturale.
perlinguâl, -ă, perlinguali, -e, adj. [j Cf. lat.
per „prin44 -b lingua „limbă44 || (Despre medicamente) Care se pune sub limbă pentru a fi resorbit de mucoasa limbii.
perlou s.n. || Din germ. Perlon |j Fibră textilă sintetică, elastică şi rezistentă.
permaléi s.n. || Din engL permalloy |[ Aliaj, de fier şi nichel folosit la confecţionarea miezurilor magnetice pentru transformatoare electrice, relee etc.
permanéxit, -ă, permanenţi, -te, adj. |] Din fr. permanent || Care există, durează sau se petrece fără întrerupere; care funcţionează neîntrerupt o perioadă de timp determinată. • OnduîoJie permanentă (şi substantivat, n.) = ondulaţie a părului,făcută printr-un procedeu special, pentru a se menţine mai multă vreme. Păr p. — păr cu ondulaţie permanentă.
permanentiza, permanentizez, vb. I. Tranz.
|| Din permanent || A face să devină permanent; a statornici ; a face să fie durabil.
permanenţă, permanenţe, s.f. |] Din fr. permanence || 1. însuşire a ceea ce este permanent, a ceea ce durează fără întrerupere. O în permanenţă == larii întrerupere, în mod permanent.
2.	Serviciu care funcţionează permanent.
permanganât-, permarfganaţi, s.m. || Din fr. permanganate || P. de potasiu — sare cristalizată, de culoare violetă cu reflexe metalice, solubilă în apă, întrebuinţată ca oxidant şi dezinfectant.
permeabil, -ă, permeabili, -e, adj. || Din fr.
perméable || (Despre materiale poroase) Care poate fi pătruns de u/i lichid sau de un gaz.
permeabilitate s.f. || Din fr. perméabilité |] însuşire a unui material de a fi permeabil.
permeânţă s.f. |j Din fr. perméance |j (Fiz.) Raportul dintre fluxul magnetic ce străbate un circuit şi tensiunea magnetică de-a lungul acestui circuit.
perimau s.n. [| Din fr. permien, de la n. pr. Perm, oraş în U.R.S.S. || Ultima perioadă a paieozoicului, care a durat c. 25 de milioane de ani.
permis, permise, s.n. || Din fr. permis || Autorizaţie scrisă, eliberată de un organ competent,
în virtutea căreia cineva poate exercita o anumită activitate, poate beneficia de anumite drepturi etc. (ex. p. de vînătoare). permisie s.f. v. permisiune^ permisiune, permisiuni, s.f. || Din fr. permis-' sion, laţ. permissio, -onis ||a1. învoire de a face ceva; încuviinţare. 2. (în forma permisie) învoire acordată unui militar de a părăsi serviciul pentru o durată scurtă de timp. ||Şi: permisie s.f.
permite, permit, vb. III. Tranz. [[ Din lat. pevmittere, fr. permettre [| 1. A da voie, a lăsa, a accepta ca un lucru să se facă sau să se producă; a încuviinţa, a îngădui. 2. (Cu complementul persoanei în dativ) A-şi lua libertatea de a face ceva.
permuta, permut, vb. I. || Din fr. permuter, lat. permutare || 1. Tranz. şi refl. A (se) muta în altă parte (cu serviciul). 2. Tranz. (Mat.) A efectua o permutare.
permutare, permutări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) permuta; transfer. 2. (Mat.) Operaţie prin care se schimbă între ele locurile a două sau a mai multor elemente.
pernă, perne, s.f. || Din ser. perina || 1. Un fel de sac din pînză, umplut cu fulgi (mai rar cu lină, cîlţi etc.), pe care îşi pune cineva capul cînd se culcă. © P. electrică — obiect în formă de pernă (1) mică, plată, care se încălzeşte printr-un curent electric ce o străbate, folosit ca termofor. P. de călcat = obiect special făcut ca suport pentru călcatul obiectelor de îmbrăcăminte, în special al mînecilor. 2. Obiect de tapiţerie format dintr-un sac umplut cu iarbă de mare, cu păr etc., care se aşază pe scaune, pe băncile automobilelor etc. 8. Pernă de aer — stratul de aer cu rol de lubrifiant dintre două suprafeţe în mişcare relativă. || Şi: (pop.) perină.
pernicios, -oâsă, pernicioşi, -oase, adj. || Din lat. perniciosus, fr. pernicieux || Care produce un rău; dăunător, vătămător. O Anemie penii-i cioasă = formă gravă de anemie, cu evoluţie foarte rapidă, care poate cauza moartea. Febră pernicioasă = formă gravă a malariei.
perniţă, perniţe, s.f. 1. Diminutiv al lui pernă; pernă mică. © Săculeţ, de diferite forme, umplut cu cîlţi, cu vată etc., în care se înfig, pentru a fi păstrate la îndemînă, ace de cusut, ace de gămălie etc. © Piesă confecţionată din vată de croitorie, care se aplică la umerii unor obiecte de îmbrăcăminte. 2. (îri forma periniţă) Numele unui dans popular şi melodia după care se dansează. || Şi: periniţă s.f.
peron, peroane, s.n. || Din fr. perron j] 1. Platformă amenajată în gări, de-a lungul liniilor de cale ferată, pentru a uşura urcarea şi coborî-rea călătorilor din vagoane. 2. Platformă, de ofei-: cei acoperită, situată în faţa intrării principale a unei clădiri.
peronen, peronee, s.n. || Din fr. péroné || Os lung şi subţire care formează, împreună cu libia, scheletul gambei.
peronosporă, peronospore, s.f. || Din lat. pero-nospora H Nume dat unor ciuperci inferioare, parazite pe fanerdgame.
763
PERSOANA
perora, perorez, vb. I. Intranz. || Din fr. pérorer, lat. per or are „a pleda“|| A vorbi mult şi cu emfază.
peroraţie, peroraţii, s.f. ||Din lat. peroratio\\ Partea finală a unui discurs, rostită de vorbitor pe un ton însufleţit, retoric, menit să capteze adeziunea publicului.
peroxid 4s.m. II Din fr. peroxyde || Derivat al apei oxigenate, rezultat prin înlocuirea oxigenului acesteia cu metale, perpeli vb. IV v. pîrpăli.
perpendicular, -ă, perpendiculari, -c, adj.,
s.f. || Din lat. perpenddcularis, germ. perpendi-kiilar, fr. perpendiculaire || 1. Adj. (Despţe drepte) Care formează între ele unghiuri adiacente drepte; (despre planuri) care se intersectează, unghiul dintre ele fiind de nouăzeci de grade.
2.	S.f. Dreaptă perpendiculară (1) pe altă dreaptă sau pe un plan.
perpendicularitate s.f. |] Din fr. perpendicularité |[ Proprietate a unor drepte sau a unor planuri de a fi perpendiculare între ele.
pérper, perperi, s.m. || Din ngr. iperpiron || Monedă de aur bizantină care a circulat (bătută cu stemă proprie) şi în ţările române în sec. 14 şi 15.
perpetua, perpetuez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. perpétuer, lat. perpetuare || A dura ori a face să dureze mereu (sau un timp îndelungat); a (se) transmite (din generaţie în generaţie).
perpetuare, perpetuări, s.f. Faptul de a (se) 'perpetua, dăinuire de-a lungul vremii.*O Perpetuarea speciei — continuarea existenţei unei specii prin reproducere.	^	-
perpetuu, -ă, perpetui, -ue, adj. |j Din lat. perpetuus I! Care nu se sfîrşeşte niciodată, care durează veşnic; etern.
perpetuum mobile subst. || Lat. „neîncetat în mişcare44 || 1. Dispozitiv imaginar, în contradicţie cu legile fizicii, care ar fi capabil să funcţioneze .ciclic neîncetat şi să producă energie sau să efectueze lucru mecanic fără a primi energie din exterior. 2. Denumire dată unor piese muzicale instrumentale, alcătuite din sunete de valoare mică şi egală, a căror succesiune lasă impresia ujiei mişcări continue.
perplex, -ă, perplecşi, -xe, adj. || Din fr. perplexe, lat. per plexus „încurcat44 || Surprins, uluit (şi nedumerit); încurcat, năuc, dezorientat.
perplexitate, perplexităţi, s.f. || Din fr. perplexité, lat. perpiexitas, -atis j| Surprindere a-mestecată cu nedumerire; uluire; dezorientare a cuiva în faţa unei situaţii neaşteptate, confuze.
pers, perşi, s.m. || Din ngr. ’persis, fr. Perse|| Persan (2). ’
persan, -ă, persani, -e, s.m. şi f., adj. || Din fr. persan, de la n. pr. Persia || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit ca naţiune în Iran (Persia). 2. Adj. Care se referă la Iran (numit,în trecut Persia) sau la populaţia lui; care este originar din Iran (Persia). O Covor p. (şi substantivat, n.) — covor de calitate superioară (confecţionat Ia origine în Persia). • (Substantivat, f.) Limbă vorbită în Iran.
persecuta, persecut, vb. I. Tranz. || Din fr. persécuter || A urmări pe cineva cu insistenţă
pentru a-i pricinui un rău; a prigoni, a nedreptăţi. • A obseda, a urmări cu perseverenţă: îl persecută un gînd.
persecutare, persecutări, s.f. Acţiunea de a persecuta; prigonire, persecuţie.
persecutat, -ă, persecutaţi,.-te, adj. Urmărit cu perseverenţă de cineva care vrea să-i facă un rău; asuprit, prigonit.
persecutor, -oare, persecutori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. persécuteur || Persoană care persecută; prigonitor, asupritor.
persecuţie, persecuţii, s.f. || Din fr. persécution II Faptul de a persecuta pe cineva cu intenţia de a-i face un rău, de a-i provoca neajunsuri, a-1 prigoni. Ô Mania persecuţiei = idee fixă a cuiva de a se creue persecutat ue toată lumea.
perseide s.f. pl, || Din fr. perséides, de la n. pr. Perscu || Ploaie periodică de stele din direcţia constelaţiei Perseu, care se produce la mijlocul lunii august.
persevera, perseverez, vb. I. Intranz. || Din fr. persévérer, lat. perseverare || A stărui într-o acţiune, într-o convingere; a rămîne ferm şi constant ia o idee; a persista (2).
perseverent, -ă, perseverenţi, -te, adj. || Din fr. persévérant \\ Care perseverează; care dă dovadă de persistenţă, de stăruinţă.
perseverenţă, perseverenţe, s.f. || Din fr. persévérance, lat. perseveraniia || Faptul de a persevera; stăruinţă, statornicie în convingeri, în atitudine, în muncă.
persiană, persiene, s.f. j! Din fr. persieiyne || Oblon la ferestre format dintr-un cadru în'care sînt aşezate seîndureîc înguste ce se pot despărţi sau apropia unele de altele. Serveşte la prpteja-rea de lumina prea puternică a soarelui, de ploaie etc.; jaluzea.
persifla, persiflez, vb. I. Tranz,	[|	Din	fr-
persifler ]|| A-şi bate joc de cineva, a-1 lua în rîs» v.orbindu-i pe un ton ironic; a lua peste picior, a zeîiemisi.
persiflare, persiflări, s.f. Acţiunea de a persifla; zeflemisire.
persistă, persist, vb. I.	Intranz.	||	Din	fr.
persister H1. A se menţine, a dăinui, a continua să existe. 2. A rămîne neclintit într-o părere, într-o hotărîre; a stărui în continuare.
persistent, -ă, persistenţi,	-te, adj.	||	Din	fr.
persistanti| Care continuă să	existe, să	dureze;
durabil, trainic; stăruitor. O Frunze persistente — frunze care nu cad în timpul iernii, care ră-mîn vii mai mulţi ani (ex. la conifere).
persistentă, persistenţe, s.f. || Din ir. persistance || Faptul de a persista; caracterul, însuşirea a ceea ce este persistent. O Persistenţa imaginilor — menţinerea imaginii vizuale pe retină un anumit timp după dispariţia obiectului din cîmpul vţzual.
persoână, persoane, s.f. || Din lat. persona, fr. personne II1. Fiinţă omenească, individ considerat în totalitatea însuşirilor sale fizice şi psihice; ins. O în persoană = însuşi, personal.
2.	(Jur.) Omul (persoană fizică) sau o organizaţie (persoană juridică) privite ca subiecte de drepturi şi de obligaţii. 3. Categorie gramaticală
)
PERSONAGIU
764
specifică verbelor şi unor pronume, indicînd pe vorbitor, pe interlocutor sau pe cel despre care se vorbeşte; fiecare dintre formele flexionare ale verbului şi ale unor pronume prin care se indică raporturile de mai sus.
personagiu s.n.v. personaj.
personaj, personaje, s.n. || Din fr. personnage, it. personnaggio || 1. Persoană care îndeplineşte o acţiune într-o operă literară; erou într-o operă literară, muzicală, cinematografică. O P-alegoric — personificare, în literatură sau în artele plastice a unei idei, a unor sentimente etc. (ex. Pacea, Victoria, Patria). 2. Persoană marcantă, personalitate. || Şi : (astăzi rar) personagiu s.n.
personal, -ă, personali, -e, adj. s.n. || Din lat.
personalis, . germ. personal, fr. personnel || 1. Adj. Care aparţine sau care este specific unei anumite persoane; individual, propriu; (adverbial) în persoană, direct, nemijlocit. O Legături personale = legături de prietenie. Răspundere personală — răspundere individuală care îi revine cuiva sau pe care şi-o asumă cineva. • Original, propriu. 2. Adj. Tren p. (şi substantivat, n.) — tren de persoane. 3. Adj. (Gram.) Pronume p. = pronume care are forme deosebite pentru indicarea celor trei persoane (3). Mod. p. = mod ale [cărui forme se schimbă după cele trei persoane. 4. S.n. Totalitatea persoanelor care lucrează într-o întreprindere, într-o instituţie, pe un vehicul de transport în comun etc. • Categorie de angajaţi stabilită după anumite criterii: sectcr de activitate, specializare etc. (ex. p. administrativ, p. tehnic). • Serviciu dintr-o întreprindere sau instituţie care se ocupă cu angajarea personalului (4).
personalism s.n. || Din fr. personnalisme ||
1.	Atitudine a cuiva care ia în consideraţie în primul rînd interesele şi punctele de vedere personale; subiectivism. 2. Curent în filozofia contemporană care pune la temelia existenţei o pluralitate de entităţi spirituale înzestrate cu atributele personalităţii (ex. voinţa, conştiinţa de sine) şi subordonate lui Dumnezeu ca persoană supremă.
personalitate, personalităţi, s.f. |.| Din fr. personnalité, germ. Personalităt || 1. Ansamblul trăsăturilor psihice ale unui individ; ceea ce este>,propriu, caracteristic fiecărei persoane şi o distinge ca individualitate. 2o Persoană cu aptitudini şi realizări deosebite în domeniul social-poiitic, în ştiinţă, tehnică, artă etc. • Spec. Conducător al unui stat, al unui popor, al unei naţiuni sau al unei clase sociale, care prin activitatea sa exercită o influenţă puternică asupra destinelor acestora, asupra desfăşurării evenimentelor.
personifică, personific, vb. I. Tranz. || Din fr. personnifier II 1. A atribui lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natură însuşiri omeneşti şi a le reprezenta ca atare (în operele literare şi artistice). 2. A exemplifica printr-o persoană sau printr-un personaj un anumit caracter, o calitate, un defect; a întruchipa, a întrupa.
personificare, personificări, s.f. Faptul de a personifica; figură de stil prin care se atribuie lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natură însuşiri omeneşti.
personificat, -ă, personificaţi, -te, adj. (Despre animale, lucruri, fenomene din natură) Care este repezentat sub înfăţişarea sau cu însuşirile unei persoane.
perspectivă, perspective, s.f. || Din fr. perspective II 1. Reprezentare a imaginilor tridimensionale ale unui corp din spaţiu pe o suprafaţă plană, prin linii de proiecţie. 2. Aspect pe care îl are un peisaj, un obiect privit din depărtare'; p. ext. privelişte. 3. Posibilitatea realizării sau desfăşurării în viitor a unui plan, a unei acţiuni etc.; posibilitate de dezvoltare în viitor a cuiva. O în perspectivă = (care este) pe cale sau cu şanse de a se îndeplini în viitor.
perspicace adj. invar. j| Din fr. perspicace \\ înzestrat cu minte ageră, pătrunzătoare; care dovedeşte pătrundere, fineţe spirituală, agerime de minte.
.perspicacitate s.f. || Din fr. perspicacité || însuşirea de fi perspicace, putere de pătrundere, isteţime, agerime de minte.
persuada, persuadez, vb. I. Tranz. || Din fr. persuader || (Livr.) A convinge pe cineva să creadă ceva, să facă un anumit lucru.
persuasiune s.f. || Din ir. persuasion || (Livr.) Puterea de a convinge pe cineva să creadă sau să facă un anumit lucru.
persuasiv, -ă, persuasivi, -e, adj. || Din fr. persuasif || (Livr.) Care caută să convingă pe cineva să creadă, să gîndească (într-un anumit fel), să facă un anumit lucru; care are puterea sau talentul de a convinge.
pertimîx s.n. II Din lat. pertinax „durabil» solid, tenace44 j[ Material izolant electric, obţij nut din straturi suprapuse de hîrtie impregnată cu răşini sintetice. Are o largă întrebuinţare in industria electrotehnică.
pertinent, -ă, pertinenţi, -te, adj. |] Din fr. pertinent; lat. pertinens „care se raportează la...44 || 1. Care se raportează exact la fondul problemei, al chestiunii; care este adecvat la ceea ce vrea să argumenteze; potrivit; nimerit.
2.	(Despre elemente lingvistice) Dotat cu o anumită funcţiune într-un sistem determinat.
pertinenţă s.f. || Din fr. pertinence |] Caracterul a ceea ce este pertinent.
pertractâ, pertract€z,,vb. I. Tranz. || Din lat. pertractare || (Livr.) A dezbate o problemă, a discuta, a trata.
pertractare, pertrăctări, s.f. (Livr.) Faptul de a pertracta; discuţie, dezbatere a unui litigiu, a unei probleme.
pertiî adv. II După germ. per du || A fi pertu cu cineva — a spune cuiva „tu44 cînd i se adresează, a tutui; p. ext a fi prieten apropiat al cuiva.
perturba, perturbez, vb. I. Tranz. || Din fr. perturber, lat. perturbare || 1. A tulbura liniştea,
765
ordinea, mersul normal al lucrurilor, a provoca dezordine. 2. A deranja bunul*mers al unui sistem tehnic. || Prez. ind. şi: perturb.
perturbare, perturbări, s.f. Acţiunea de a perturba; tulburare, dezordine. • Deranjament în funcţionarea normală a unui sistem tehnic.
perturbâţie, perturbaţii, s.f. || Din fr. perturbation, lat. perturbaiio || Faptul de a perturba; modificare în starea sau evoluţia unui sistem fizic. O Perturbaţii atmosferice — ansamblu de fenomene electromagnetice din atmosferă care preced schimbarea vremii. Perturbaţii electromagnetice = paraziţi (8).
perucă, peruci, s.f. || Din fr. perruque, ii. perrucca || Păr fals, imitînd o coafură.
peruchier, peruchieri, s.m. || Din fr. perruquier || Persoană care confecţionează (şi vinde) peruci.
peruzea, peruzele, s.f. || Din tc. piruze || Piatră semipreţioasă opacă, de culoare albastră sau verzuie; turcoază.
pervaz, pervazuri, s.n. [| Din tc. pervaz || 1. Cadru din material lemnos, fixat pe tocul unei uşi sau unei ferestre, pentru a acoperi rostul dintre perete şi toc. 2. Deschizătură în care este fixată uşa sau fereastra. 8. Partea de jos a tocului unei ferestre.
pervers, -ă, perverşi, -se, adj. |] Din fr. pervers || (Adesea substantivat) 1. Care este înclinat spre fapte rele; corupt, depravat, imoral.
2.	Care prezintă perversitate sexuală.
perversitate, perversităţi, s.f. || Din fr. perversité !| Deviere de la normal a unei funcţiuni senzoriale, instinctuale sau intelectuale. «Corupţie, depravare, imoralitate. «Pornire spre rău," plăcere (patologică) de a face rău.
perversiune, perversiuni, s.f. || Din fr. perversion || Perversitate. • P. sexuală = săvîrşire de acte nefireşti în legătură cu viaţa sexuală.
perverti, pervertesc, vb. IV. || Din fr. pervertir; lat. pervertere „a schimba, a abate“ || 1. Trânz. A schimba în rău; (tranz. şi refl.) a (se) strica, a (se) deprava. 2. Tranz. şi refl. A (se) denatura funcţia normală a unui organ.
pervertire, pervertiri, s.f. Acţiunea de a (se) perverti; corupţie, depravare.
pervertit, -ă, pervertiţi, -te, adj. Care s-a schimbat în rău (din punct de vedere moral); corupt, depravat.
pescador, pescadoare, s.n. || Din sp. pescador || Navă folosită pentru pescuitul marin în larg.
pescaj s.n. Il Cf. it. pescaggio || Adîncimea de cufundare în apă a unei nave, măsurată, pînă la linia de plutire.
pescar, pescari, s.m. || Lat. piscarius || Persoană care se ocupă cu pescuitul; persoană care practică pescuitul sportiv.
pescărel, pescărei, s.m. |[ Din pescar || Pasăre de culoare brună-negiicioasă pe spate, cu coadă scurtă, ridicată în sus. Trăieşte pe lingă rîurile de munte. O P- albastru — pasăre de mărimea unei vrăbii, cu penaj strălucitor albastru-verzui, cu cioc lung, conic. Se hrăneşte cu peşti.
pescăresc, -eâscă, pescăreşti, adj. || Din pescar || Care ţine de ocupaţia pescarului; privitor
la pescari, specific pescarilor. O Aţă pescărească == aţă rezistentă de bumbac, alcătuită din mai multe fire răsucite.
pescărie, pescării, s.f. || Din pescar ||1. Piaţă sau magazin unde se vinde peşte. 2. Mulţime de peşti; cantitate mare de peşte. 8. Feluri de mîncare preparate din peşte.
pescăruş, pescăruşi, s.m. || Din pescar || Gen <Je pasăre acvatică, de 25 — 40 cm lungime, cu picioare palmate şi cioc încovoiat la vîrf. Sa hrăneşte de obicei cu peşti.
pescui, pescuiesc, vb. IV. || Din peşte || 1. Intranz. şi tranz. A prinde peşte (sau alte animale acvatice), a se îndeletnici cu prinderea peştelui. O Expr. A pescui în apă tulbure — a profita de o situaţie confuză pentru a trage foloase personale. 2. Tranz. A scoate pe cineva sau ceva din apă.
pescuit s.n. Acţiunea de a pescui (1), meseria pescarului.
pescuitor, pescuitori, s.m. || Din pescui || Persoană care pescuieşte de obicei altceva decît peşti (ex. p. de perle, p. de bureţi).
pesemne adv. || Pe -f semne || Se vede că...,, se pare că...; probabil.
pesimism s.n. ||Din fr. pessimisme; lat. pes-simus „cel mai rău“ || Tendinţă dea vedea mai ales latura nefavorabilă a lucrurilor; neîncredere în viitor, în viaţă, în oameni. « (Filoz.) .Concepţie potrivit căreia răul precumpăneşte în lume. • Sentiment de tristeţe şi de nelinişte; stare sufletească de deprimare.
pesimist, -ă, pesimişti, -ste, s.m. şi f., adj.
|| Din fr. pessimiste, germ. Pessimisl]| 1. S.m. şi f. Persoană predispusă la pesimism. 2. Adj. Care manifestă pesimism; privitor la pesimism.
pesmet, pesmeţi, s.m.|| Cf. tc. peksimet ||
1. Felie de pîine uscată sau prăjită. 2. Pilme uscată, pisată sau măcinată mărunt. 8. Preparat alimentar din aluat (cu unt, zahăr şi ouă) tăiat în diferite forme şi copt la cuptor.
pestă, peste, s.f. || Din fr. peste || 1. Ciumă.
2. Nume dat mai multor boli produse de virusuri la taurine, porcine, cabaline şi păsări. Se caracterizează printr-o evoluţie acută şi o răs-pîndire foarte rapidă. x
peste prep. || Pe 4- sprţ II1. Introduce complemente circumstanţiale: a) de loc: peste tot — pretutindeni; b) de timp: peste noapte a nins; c) de mod: peste puterile cuiva = depăşind puterL le cuiva. 2. Introduce complemente indirecte. Peste unde... întunerecul domneşte (Alexandrescu).
pestelcă, pestelci, s.f. || Din bg. prestikla |J (Pop.) Şorţ (purtat mai ales de femei).
pestilenţial, -ă, pestilenţiali, -e, adj. || Din fr. pestilentiel II 1. Care are caracteristicile pestei; contagios. 2. (Despre mirosuri) Urît, infect, dezgustător.
pestriţ, -ă, pestriţi, -ţe, adj. || Din sl. pîstrî ||
1.	Care are pete mici, de diferite culori. O Expr. A fi pestriţ la maţe (sau cu maţe pestriţe) = a fi rău la suflet; a fi foarte zgîrcit. 2. Amestecat; •felurit, variat.
peş s.n. || Din tc. peş || (Pop.) Intr-un peş = pe o coastă, într-o latură, într-o rînă. Pluta, iz-beşte-ntr-un peş dunga şuvoiului (Vlahuţă).
PEŞCHEŞ
766
peşcheş, peşcheşuri, s.n. || Din tc. peşkeş [[ 1. ^(înv.)’ Dar, în bani şi obiecte, trimis de către domnii români sultanului. 2. Dar, cadou.
peşclur, peşchire, s.n. || Din tc. peşkir || (înv. şi reg.) 1- Prosop, ştergar; şervet. 2. Faţă de masă.
peşin.adv. II Din tc. peşin || (PopA. şi fam.; în legătură cu verbe ca „a da, a plăti") în numerar; cu plata pe ioc. O (Adjectivai) Bani peşin.
peşte, peşti, s.m. H Lat. piscis || 1. (La pi.) €îasă de animale acvatice vertebrate ci/ corpul fusiform, acoperit de obicei cu solzi, prevăzut cu înotătoare, şi care respiră prin branhii; (şi la sg.) animal din această clasă. O Peşte-ciocan = rechin din mările calde, avînd două proeminenţe laterale la cap. Peşte-ferăstrău = numele
H 1 V\ 11 1 VN /snt-	rl	V»	r\	Al	1 L A 4- . i 1	A» Al /4 t A t
UUUJ JJOÙIU U.U JLAiouO OU butul iUtig Di UHiiţao.
Peşte-cii-spadâ = peşte de mare cu maxilarul superior ali*ngit, în formă de sp^tdă. Peşti zburători == familie de peşti care pot să zboare o distanţă oarecare cu ajutorul înotătoarelor pectorale, în formă de aripi. Q Expr. Cit ai zice peşte = foarte repede. A tăcea ca peştele — a nu zice nimic, a nu scoate nici o vorbă. A trăi ca, peştele în. apă = a trăi foarte bine. A o duce ca peştele pe uscat — a avea o viaţă foarte grea. • Carne de peşte. O Expr. Astd-i altă, mîncare de peşte asta e cu totul altceva. 2. (La pl., art.) Numele unei constelaţii din emisfera boreală.
peşteră, peşteri, s.f. || Din si. pestera || Cavitate subterană naturală, de dimensiuni mari, formată prin dizolvarea de către apă a unor roci. Comunică cu suprafaţa prin una sau mai multe deschideri şi este străbătută uneori de un curs de apă.
peştimân, peştimane, s.n. || Din tc. peştemal[| (înv. şi pop.) Obiect de îmbrăcăminte în formă de fustă, confecţionat din stambă sau din alt material uşor, pe care îl poartă femeile la ţară.
peşfîşoară, peştişoare, s.f. || Din ppşte || 1. Mică plantă erbacee acvatică, cu rizom şuţi re şi frunze verticale; pluteşte ia suprafaţa apelor stătătoare sau lin curgătoare. 2. Plantă erbacee acvatică cu frunze alcătuite din patru foliole şi rădăcini care se fixează pe fundul apei.
petală, petale, s.f. j| Din fr. pétale; gr. péta- ' Ion „frunză" li Fiecare dintre fruhzişoarele care alcătuiesc corola unei fiori; pot- fi’ libere sau unite,
petardă, petarde, s.f. || Din fr. pétard |[ Tub sau cutie de carton, umplută cu praf de puşcă, a cărei explozie produce zgomot şi fum; se întrebuinţează pentru focuri de artificii, pentru semnalizări etc.
pétec s.n. v. petic.
peteşîe, peteşii, s.f. II Din fr. pétéchie || Pată de culoare roşie-vişinie, de dimensiuni reduse, care apare pe piele în urma unei rupturi capilare, de obicei în unele boli infecţioase (ex. în tifosul exantematic).
pétic, petice, s.n. || Gf. lat. pittacium || Bucată tăiată sau ruptă dintr-o ţesătură, dintr-o piele etc. cu care se repară, prin coasere sau lipire, obiecte de îmbrăcăminte ori de încălţăminte; bucată ruptă sau rămasă dintr-o hîrtie, dintr-o stofă sau din alt material. O Un petic de loc
(său de pămînt etc.) = o bucată miăă de teren (cultivabil). O Expr. Şi-a găsit sacul peticul, se spune despre doi inşi asociaţi care au aceleaşi cusururi. A-şi da în petic = a-şi da pe faţă, fără voie,-anumite cusururi; a face o greşeală. || Şi: petec s.n.
petică, petice, s.f. [[Din petic\\ (Reg.) Cîrpă, zdreanţă.
peticărîe, peticârii, s.f. II Din petic || Mulţime de petice, de cîrpe, de zdrenţe; diverse feluri de petice.
petici, peticesc, vb. IV. Tranz. || Din petic\\ A pune petice; a cîrpi o haină, un obiect de încălţăminte etc. cu petice.
^ peticit,-ă, peticiţi, -te, adj. 1. Cîrpit cu petice; phn de petice. 2* (Rar) Rupt in. bucăţi, sfişiat, zdrenţuit.	*
petit s.n. II Din fr. petit, germ. Petit || Corp de literă cu mărimea de. opt puncte tipografice.
petiţie, petiţii, s.f. || Din fr. pétition || Expunere scrisă, adresată de o persoană sau de un grup de persoane unei instituţii, unei autorităţi, prin care se solicită ceva, se revendică un ’ drept etc.; cerere. || Şi: (înv.) petiţiune s.f.
petiţionar, -ă, petiţionari, -e, s.m. şi f. || Din fr. pétitionnaire || Persoană care face o petiţie, care solicită, care revendică ceva. petiţiune s.f. v. petiţie. petHţă, petliţe, s.f. II Din rus.'petlica || Bucată de stofă colorată, aplicată pe partea din faţă a unui guler de uniformă.
petrecanie, petrecanii s.f. || Din petrece |f (înv. şi pop.) Înmormîntare. • (înv.) Moarte. O Expr. (Fam.) A-i face cuiva, de petrecanie = a omorî, a ucide.
petrecăreţ, -eâţă, petrecăreţi, -eţe, adj., s.m. şi f I! Din petrece || (Persoană) căreia îi place să petreacă, să sè distreze; (persoană) care iubeşte petrecerile; chefliu.
petréce, petréc, vb. III. || Lat. *pertraicere ||
1. Tranz. şi intranz. A-şi duce viaţa; a trăi un anumit timp (undeva, într-un anumit fel). • Refl. (Pop.; despre viaţă, timp) A se scurge, a trece. 2. Intranz. A se veseli, a se distra. 3. Refl. (Despre fapte, evenimente) A se întîmpla, a se desfăşura. • (Pop.) A se duce, a se sfîrşi. Q Expr. A se petrece din această lume — a muri.
4. Tranz. A însoţi pe cineva o bucată de drum, a conduce. O Expr. A petrece pe cineva cu ochii (sau din ochi) sau cu privirea = a urmări cu privirea pe cineva care se depărtează. • Spec. (Pop.) A însoţi, a conduce la'groapă un mort.
5. tranz. (Pop.) A străbate, a cutreiera; a parcurge. 6. Tranz. A trece (sau a face să treacă) prin..., printre..., pe după...,pe sub— 7.Tranz. şi refl. A (se) suprapune marginile (laturile) unei îmbrăcăminţi pentru a (se) încheia.
petrecere, petreceri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) petrece •Vieţuire, ocupare a timpului într-un anumit loc, într-un anumit fel; trai, şedere.
2. Folosire plăcută a timpului; distracţie. 3. Reuniune (cu mîncare şi băutură), organizată, de obicei, cu ocazia unei sărbătoriri. :
petrei, petrei, s.m. H Din fr. pétrel |j Pasăre marină de culoare albă, cu aripile şi spatele cenuşii. Trăieşte în colonii şi se hrăneşte cu peşti.
767
PIATRA
petrificâ, pétrifie, vb. I.[[După fr. pétrifier [[ {Despre resturi de organisme vegetale sau animale) 1. Refl. A căpăta aspect de piatră; a se fosiliza. • (Fig.) A rămîne mereu neschimbat, a încremeni într-o anumită stare. 2. Tranz. şi refl. (în basme) A (se) preface în stană de piatră, a (se) împietri.
petrifieât, -ă, petrificaţi, -te, adj. Care a fost prefăcut în piatră; spec, fosilizat, e (Fig.) Care a rămas neschimbat, încremenit într-o anumită formă.;
petrochimic, -ă, petrochimici, -ce, adj. 11 Din
fr. pétrochimique || Care ţine de petrochimie, care se referă la petrochimie; (despre produse) care se fabrică din ţiţei.
petrochimie s.f. ]| Din fr. pétrochimie || Ra-
• mură a industriei chimice care se ocupă cu transformarea ţi teiului j a gazelor de sondă, a gazului
-metan etc. în pite produse chimice.
petrogîiîă, petroglife, s.f. || Din fr. pétro-glyphe; gr. petra „rocă44 -f* glyphein „a grava“ || 1. Rocă şlefuită grosolan, pe cale naturală sau sculptată rudimentar cu mina. 2. Desen gravat pe o rocă.
. petrogrâf, petro grafi, s.m. H'Din fr. peiro-
. graphe || Specialist în petrografie.
petrografie s.f. I) Din fr. pétrographie ; gr. petra „rocău -f- graphe „descriere44 || Ramură a geologiei -care se ocupă cu studiul complex al rocilor: descrierea, clasificarea, geneza, compoziţia, răspîhdirea regională şi importanţa practică a lor.
petrol s.n. H Din fr. pétrole, lat. petroleum (< petra „piatră44 + oleum „ulei44) || Amestec lichid de hidrocarburi şi de alţi compuşi organici, care se găseşte în zăcăminte, reprezentînd o materie primă de bază pentru industria chimică şi o importantă sursă de energie; ţiţei.
petrolier, -ă, petrolieri, -e, adj., s.n. || Din fr. pétrolier li 1. Adj. Care se referă la petrol, privitor la extragerea şi prelucrarea petrolului. 2.
S.n. Navă pentru, transportul petrolului şi al produselor petroliere; tanc petrolier.
'' petrolifer, -ă, petroliferi, -e, adj. || Din fr. pétrolifère || (Despre terenuri, zăcăminte) Care conţine petrol, bogat în petrol.
petrolist, -ă, petrolişti, -ste, subst. !| Din
* petrol i| 1. S.m. şi f. Persoană care lucrează în industria petrolieră. 2. S.m. Proprietar de terenuri petrolifere sau de întreprinderi pentru exploatarea petrolului.
petromâx, petromaxuri, s.n. |ţ Denumire comercială. Cf. petrol || Lampă de iluminat cu sită incandescentă, care funcţionează cu petrol.
petulănt, -ă, petulanti, -te, adj. || Din fr. pétulant || (Livr.) Care manifestă o ardoare exuberantă, bruscă (şi adesea dezordonată); p. ext. îndrăzneţ, temerar:
petunie, petunii, s.f. || Din fr. pétunia j| Plantă decorativă din familia soîanaceelor, originară din America de Sud, cu flori mari, plăcut mirositoare, şi cu corola în formă de pîlnie.
peţi, peiesc, vb. IV. Tranz. || Lat. petere || A cere o fată în căsătorie (pentru sine sau pentru altcineva).
peţiol, peţioluri, s.n. H Din fr. pétiole, lat. petiolus || Codiţa frunzei.
peţiolât, -ă, peţiolaţi, -te, adj. || Din fr. pétiole II (Despre frunze) Care are peţiol.
petit s.n. Faptul de a peţi. O (In legătură cu verbele „a merge44, „a se duce44, „a veni44) In petit — pentru a cere în căsătorie (o fată).
peţitor, -oare, peţitori, -oare, s.m. şi f. || Din peţi || Persoană care* în numele unui bărbat, cere în căsătorie o fată de la părinţii acesteia.
pezevenchi, pezevenchi, s.m. || Din tc. peze-venk „proxenet44 II Şarlatan, escroc, pungaş; şmecher. || Şi: pezevenghi s.m.
pezevenghi s.m. v. pezevenchi.
I! TMr*	4Il	V r,„TÎnfr'
F11*1 U“WJ‘ II	Il	UUV mu
care sugerează acţiunea de a scuipa şi care exprimă dispreţ, dezgust etc.
pilind, pfunzi.,, s.m. || Din germ. Pfund || Ie (înv. şi pop.) Unitate de măsură a greutăţii, egală cu 0,5 kg sau (în unele regiuni) cu 0,25 kg; livră. 2. Veche unitate monetară germană. || Şi: funt s.m.
plii interj. || Onomatopee ||(Fam.; de obicei cu „i44 prelungit) Exclamaţie care exprimă: a) bucurie, mulţumire; b) mirare, surpriză; c) repulsie, dezgust.
pi s.m. invar. || Din ngr., fr. pi |j (Mat.) Număr (egal cu aproximativ 3,14) reprezentînd raportul dintre lungimea circumferinţei unui cerc şi diametrul cercului respectiv (notat simbolic cu 7r).
pia mater subst. |] Termen lat. însemnînd „mamă pioasă44 || Membrană vasculară fină, aderentă la suprafaţa creierului şi a măduvei spinării.
plan, piane, s.n. || Din germ. Piano, fr. piano Instrument muzical format dintr-o cutie mare de rezonanţă, cu claviatură şi cu coarde metalice care vibrează cînd sînt lovite cu nişte ciocănele acţionate prin clapele situate în faţa cutiei.
pianină, pianine, s.f. || Din it. pianino, germ. Pianino II Pian mai mic, cu cutia de rezonanţă şi cu coardele dispuse vertical.
pianissimo adv. || Din it. pianissimo |! (Muz.} Cu cea mai slabă intensitate, foarfe încet.
pianist, -ă, pianişti, -ste, s.m. «şi f. || Din fr. pianiste H Persoană care cîntă la pian, care are ca profesiune cîntatul la pian.
pianistic, -ă, pianistici, -ce, adj. || Din fr. pianistique || Care se refera îa pian, caracteristic pianului sau artei interpretative la pian.
plano adv. || Din it. piano || (Muz.) Cu intensitate scăzută, încet.
piâstru, piaştri, s.m. [| Din germ. Piaster, fr. piastre II Monedă de argint care a circulat în sec. 17—18 în mai multe ţări, între care şi ţările române.
piatră, pietre, s.f. || Lat. petra [| !• (La sg.) Nume dat mineralelor şi rocilor dure, răspîndite la suprafaţa sau In interiorul pămîntului; (şi îa pl.) fragment dintr-o astfel de rocă. O Expr. Fuge de scapără pietrele — fuge foarte repede. A scoate (sau a aduce)'ceva (şi) din piatră seacă — a realiza, a obţine ceva cu orice preţ. Piatră în casă sau piatra din casă = faţă nemăritată
PIAŢA
768
{considerată ca o povară pentru familie). A i se lua o piatră de pe inimă — a se elibera de o mare grijă, de o mare teamă; a scăpa de o mare greutate, dintr-o situaţie dificilă. (A fi) de piatră = a) (a sta) neclintit^ încremenit; b) a fi nesimţitor,’ rău, nemilos. A-şi pune carul în pietre = a lua o hotărîre fermă; a fi încăpăţînat. (A fi) tare ca piatra — a fij sănătos şi puternic. A nu mai rămîne (sau a nu lăsa) piatră pe piatră = a (se) distruge totul, a nu mai rămîne (sau a nu mai lăsa) nimic. • Numele unor jocuri de copii care se joacă cu pietricele. 2. Epoca pietrei (sau de piatră) = prima perioadă din istoria omenirii, caracterizată prin utilizarea de către om a uneltelor de piatră. 8. (Urmat de determinări care arată felul, întrebuinţarea etc.) Bucată de piatră (1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Q P. litografică — placă de calcar, folosită în litografie la prepararea clişeelor. • P. de temelie = piatră care intră în construcţia fundamentului unei clădiri,; (fig.) principiu de bază. © P. preţioasă (sau scumpă) = mineral cu aspect frumos şi duritate mare, din care se fac podoabe şi bijuterii. P. semipreţioasă = mineral întrebuinţat la executarea bijuteriilor de mică valoare, o P. de moară = fiecare dintre cele două discuri mari şi grele de piatră (1), întrebuinţate la moară pentru măcinatul cerealelor. ® P. de încercare = a) rocă silicioasă foarte dură folosită în trecut la verificarea purităţii aurului şi a argintului; b) (fig.) mijloc de încercare a capacităţii, a sentimentelor, a valorii cuiva; dovadă, indiciu. P. unghiulară v. unghiular. 4. Piesă de piatră (1), de os sau de lemn, folosită la unele jocuri de societate. 5. (Pop.) Grindină. 6. Crustă de săruri minerale care se depun cu vremea pe pereţii vaselor în care se fierbe apă sau se păstrează vin. 7. Tartru (2). 8. Piatră acră = sulfat dublu de aluminiu şi potasiu; piatră vînătă = sulfat de cupru; piatră de var = calcar din care se fabrică varul; piatra iadului = azotat de argint; piatră pucioasă = sulf în formă de bucăţi. 9. (Med.) Calcul.
piaţa, pieţe, s.f. || Din it. piazza || 1. Loc (de obicei neacoperit) amenajat pentru comerţul de mărfuri cufamănuntul (în special zarzavaturi, fructe). O Expr. A face piaţa = a cumpăra alimentele necesare pentru hrana zilnică. 2. Spaţiu larg, descoperit, (amenajat în interiorul unei localităţi (în punctul de întîlnire a măi multor străzi), uneori decorat cu fîntîni, statui ,-etc. 8. (Ec.) Categorie economică a producţiei do mărfuri în care îşi găseşte expresie totalitatea actelor de vînzare-cumpărare, privită în unitate organică cu relaţiile pe care le generează şi în conexiune cu spaţiul în care se desfăşoară. O P. internă — totalitatea relaţiilor de vînzare-cumpărare care au loc în interiorul unei ţări. P. mondială = ansamblul relaţiilor care se stabilesc între ţările participante la circuitul economic mondial.
piaţetă, piaţete, s.f. || Din it. piazzetta || Piaţă
(2)	mică.
piază, pieze, s.f. 1. (în superstiţii; de obicei determinat prin „rău“, „bun“ etc.) Semn prevestitor, prevestire; întâmplare, eveniment sau
fiinţă despre care se crede că aduce cuiva nenorocire sau noroc. Pleacă, mă, de-aci; ce-mi stai ca, piaza rea? (Pas). 2. (înv. şi reg.) Pantă, povîr-niş. O în piez — oblic, pieziş. || Şi: (înv. şi reg.) piez1 s.m.
pic (1) interj., (2) picuri, s.n. || Onomatopee || 1. Interj. (Adesea repetat) Guvînt care imită sunetul produs de căderea picăturilor de lichid pe un obiect tare. 2. S.n. Picătură, strop; p. ext. cantitate, durată etc. mică din- ceva; fir, fărîmă.
pică, pic, vb. I. Intranz.il Din pic || 1. (înv. şi pop.; despre obiecte şi fiinţe) A cădea de la o oarecare înălţime. O Expr. (Fam.) A fi picat (ca) din cer (sau din lună, din nori) = a) a veni pe neaşteptate; b) a fi dezorientat, a nu şti ce să facă. 2. (Despre lichide, mai ales despre ploaie) A cădea în picături. O Expr. (Tranz.) Să-l pici cu ceară = nicidecum, cu nici un preţ. 8. A se desprinde din locul său şi a cădea. 4. A-şi pierde poziţia verticală; a se răsturna, a cădea la pămînt. O Expr. A pica de somn (sau de oboseală) = a-i fi somn (sau a fi foarte obosit). A pica în genunchi (înaintea cuiva) — a se ruga, a implora, a solicita ceva (căzînd în genunchi înaintea cuiva). Frumos (sau frumoasă) de pică — foarte frumos (sau frumoasă). • (Fig.; fam.) A nu reuşi la un examen. (Tranz.) M-a picat la examenul oral. • (Fig.) A muri (în luptă). © (Despre clădiri) A se dărîma, a se nărui, a se surpa. 5. (Fam.) A se ivi, a apărea undeva (pe neaşteptate). O Expr. A pica în mîinile cuiva = a ajunge în puterea, la discreţia cuiva.
6.	(Fam.) A intra în posesiunea unui"lucru; a cîştiga ceva .întâmplător.-7. (Pop.; despre zile, evenimente) A se nimeri la o anumită dată, a cădea.
pieadăr, picadori, s.m. ]| Din fr. picador, cuv. de origine spaniolă || Luptător într-o coridă, care intervine în ajutorul toreadorului sau al matadorului cînd viaţa acestora este în primejdie.
picaj, picaje, s.n. || Format în rom. după fr. pique. Cf. viraj, rulaj || Zbor de coborîre a unui avion în linie (aproape) verticală.
picant, -ă, picanţi, -te, adj. ||Din fr. piquant\\ 1. (Despre mîncăruri şi băuturi) Pişcător, înţepător, iute (prin adăugarea unor condimente). 2/(Fig.) Nostim, atrăgător, plăcut (din cauza ironiei fine, a spiritului satiric), seducător, e (Despre glume, anecdote) Uşor indecent, piperat.
picanterie, picanterii, s.f. || Din germ. Pikan-terie || însuşirea de a fi picant. • Glumă, anecdotă sau aluzie uşor indecentă.
picaresc, -a, picareşti, adj. || Din fr. picares-que, sp. picaresco, de la Picaro, numele unui tip de aventurier spaniol || (Despre opere literare, aparţinînd în special^ literaturii spaniole din sec. 16 —17) Care investighează moravuri, medii sociale diverse^ reliefînd, cu accente sarcastice, amănuntul pitoresc, ineditul aventurii, prin intermediul personajelor aparţinînd mediului interlop (cerşetori, aventurieri, vagabonzi).
picat, -ă, picaţi, -te, adj. Picat din soare, se spune despre o persoană foarte frumoasă.
Op jfîcă1 s.f. (| Din germ. Pike |] Ciudă, necaz, i^^rinelaună, duşmănie (ascunsă).
:è; . pfeă2, pici, s.f. || Din germ. Pik, fr. pique f| pţSm jocul de cărţi) Una dintre cele patru culori, 'ŞB? ‘'^Bp^entată printr-un yîrf de lance de culoare ®};ifeâgră.	.
4|Jt;	*	plcătdră, picături, .s.f. || Din pica	|| 1. Părti-
sferică	desprinsă dintr-un lichid; strop de
» } ploaie; p. ext. cantitate mică din ceva. O Prin-MiJ1' tee picături == din cînd în cînd r în momente libere,, pe apucate. Picătură cu picătură — puţin jfc cMe puţin, încetul cu încetul; pînă la epuizare.
^ O Hxp. A semăna cu cineva ca două picături"de apă —a semăna perfect cu cineva. Pînă la ultima picătură de singe = pînă ia moarte, pînă Ia llff ultima suflare. 2. (La pl.) Medicament care se |§i ; administrează sub formă de picături (1).
'sfţfO *	pieăţ«â,	-ieă, picăţele, s.f. j| Din	picat || 1.
pl.)’Puncte sau buline mici dispuse (simetric) pe o ţesătură de altă culoare; (şi la sg.) fiecare dintre aceste puncte sau buline. O Expr. (Fam.) |J|P No3tim şi cu picăţele = (despre oameni) atrăgă-||s : tor; plin de haz, picant. 2. (Pop.) Picătură mică Ro dintr-un lichid.	#
picher,	picheri, s.m. || Din fr.	piqueur ||
Tehnician care răspunde de întreţinerea unei f|r< porţiuni de şosea sau de cale ferată, precum şi de ŞO ’ lucrările de construcţii care se fac pe această pin- porţiune.
"If''o	pichere, picheri, s.f. || Onomatopeic || (Reg.)
ţţy Bibilică.
ÿ) ’	piehét1 s.n. || Din fr. piquet || Numele unui
joc de cărţi.
J|\;'	pichet2 s.n. || Din fr. piqué || Ţesătură deasă
||§t de bumbac, de mătase sau din fibre sintetice, avkid pe una din feţe un desen geometric în relief.
§fc	pichet3, (1—8) p ichete, s.n., (4) p icheţi, s.m.
Ç/ ' II Din fr. piquet, germ. Pikett, rus. piket || 1. p; S.n. Subunitate destinată să facă siguranţa jl trupelor în timpul marşului sau în staţionare. 2. gjf, S.n. Denumire dată în trecut unor subunităţi de grăniceri. 8. S.n. P. de incendiu — subunitate de pompieri organizată în cadrul unei instituţii ţi sau întreprinderi. P. de grevă = detaşament de Jg// muncitori grevişti care stau la poarta*întreprin-g! , dorii pentru a anunţa muncitorii dinafară' de-gfi spre declanşarea grevei şi pentru a împiedica fr pătrunderea spărgătorilor de grevă. 4. S.m. ţt Ţăruş care se înfige în pămînt pentru a marca 1; un traseu, locul de plantare a unui arbore etc. N jp,	picheta, pichetez, vb. I. Tranz. || Din fr.
||f piqueter || A marca punctele unui traseu, locu-& rile de plantare a unor arbori, limitele unei experienţe de cîmp etc. prin picheţi înfipţi în Ijl;,:. pămînt. #
■|r	pichetă], pichetaje, s.n. || Din fr. piquetage \\
jv Acţiunea de a picheta; ansamblul picheţildr care marchează un traseu, o aliniere etc.
piei, pici, s.m. || Din tc. pig „bastard” || (Fam.) Copil, puşti.
picioicâ, picioici, s.f. II Din magh. pityoka |j (Reg.) Cartof.
piciăr, picioare, s.n. || Lat. petiolus || 1. Fiecare dintre cele două membre inferioare ale
omului şi fiecare dintre membrele celorlalte vieţuitoare, care servesc la susţinerea corpului şi la deplasare; spec. organ musculos al melcilor şi al lamelibranhiatelor, care serveşte la deplasare. O P• plot = anomalie congenitală sau do-bîndită, caracterizată prin turtirea bolţii din talpa piciorului (1) la om. Bun (sau iute) de picior = iute, sprinten. în vîrful picioarelor — cu corpul sprijinit pe degetele de la picioare; p. ext. fără a face zgomot, tiptil. Cu piciorul =?= fără un mijloc de locomoţie, pe jos. Pe picior greşit = (în unele jocuri sportive) nepregătit pentru a para acţiunea adversarului sau a răspunde unei provocări. Expr. A se pune pe picioare — a se însănătoşi după o boală lungă; a se reface din punct de vedere material. A pune piciorul undeva = a intra* a pătrunde sau a se instala undeva. A pune ceva pe picioare s= a organiza ceva, a face să meargă, să funcţioneze. A se topi (sau a se usca) pe picioare = a slăbi, a se prăpădi cu încetul. A duce boala pe picioare = a fi bolnav, fără a zăcea la pat.
A sta (sau a râmine) în picioare = a continua să existe; (despre concepţii, teorii) a continua să fie valabil. E tatăl său (sau mamă-sa) în picioare = seamănă perfect cu tatăl său (sau cu mamă-sa). A sări înlr-un picior (de bucurie)
= a se bucura foarte mult. (Fam.) M o lua la picior sau a-şi lua picioarele la spinare — a o lua la fugă; a o şterge de undeva. A-şi bate (sau a-şi rupe) picioarele =>a umbla mult, a obosi de prea multă alergătură. A călca pe cineva pe picior = a) a preveni pe cineva (qălcîndu-1 pe picior) să nu facă sau să nu spună ceva; h) a supăra, a enerva pe cineva. Fără cap şi fără picioare — lipsit de sens, de logică. (Fam.)
A căpăta picioare = a dispărea. Cu coada între picioare = ruşinat, umilit. A lua pe cineva peste picior.= a ironiza, a-şi bate joc de cineva. A-i pune cuiva capul sub picior = a omorî pe cineva:
A bate din picior = a încerca să-şi impună voinţa; a porunci, a comanda. A pune piciorul în prag = a lua o atitudine hotărîtă. A fi (sau a se afla) pe picior de pace (sau de război) = a fi în stare de pace (sau de război). A fi pe picior de egalitate = a avea aceeaşi situaţie, a se bucura de aceleaşi drepturi cu'" altcineva. A trăi pe picior ryare = a duce o viaţă de belşug. A fi pe picior de ducă == a fi gata de plecare. A i se * tăia (sau a i se înmuia) cuiva picioarele — a avea o stare de slăbiciune fizică. Nici picior de... — nici urmă de... • Proteza unui picior
(1). 2. Parte a unor obiecte care serveşte ca suport, ca element de susţinere, de fixade eţc.; partea de jos, apropiată de pămînt, a tulpinii unei plante. 3. Element al unei construcţii, care. serveşte la susţinerea ei: picior de pod.
4. Partea de jos a unui deal sau a unui munte.
5. Veche unitate de măsură pentru lungimi, avînd aproximativ o treime dintr-un metru ;(păstrată şi în prezent în unele ţări). 6. Unitate ritmică a unui vers, compusă dintr-un număr fix de silabe lungi şi scurte (în versificaţia antică) sau accentuate şi neaccentuate (în versificaţia modernă). 7. Piciorul-cocoşului = nume dat unor plante erbacee cu rizom dezvoltat,
49 — Dicţionar general al limbii române
PICIORONG
770
cu flori în general galbene şi cu fructe în formă de nucuşoară.
pieiordng, picioroange> s.n. || Din picior || 1. Pasăre de вдДгітеа unui sitar» cu picioare roşii, foarte lungi. Trăieşte în Delta şi în bălţile Dunării, fiind ocrotit prin lege, 2v (La pl.) Nume generic dat păsărilor eu picioare lungi, cu cioc şi git lung (berze, cocori etc.). 3.. (La pЦ Catalige, papainoage.
.picioruş,, picioruşe, s.n. X. Diminutiv al lui picior. % Punct de lucrătură la o împletitură cu croşeta. 3. Organ al maşinii de cusut, care presează materialul pe placa transportoare în timpul coaserii.
piok-iip[pi\: pic-ap] s.n ]j Cuv, engl. ]] Aparat pentru redarea prin mijloace electroacustice a sunetelor înregistrate pe discuri. || Şi: picup s.n.
piclare, jvidări, si. || Cf. fr. picklage || Operaţia de tratare a pieilor cu o. soluţie acidă, în scopul adaptării acestora la condiţiile de tăbă-cire.
pic ni, p icnesc, vb. IY. Tranz. || Onomatopeicii (Pop. şi fam.) 1. A ochi, a ţinti. 2. A atinge, a nimeri, a lovi. 3. (Fig.; despre boli) A atinge, a doborî (pe neaşteptate).
picnic, picnicuri, s.n. (I Din fr. pique-nique, din piquer „a ciuguli44 -f- nique „lucru fără valoare46 |j (Livr.) Masă comună (în aer liber) cu contribuţia participanţilor. || Acc. şi picnic.
picnometrti,. picnometre, s.n. || Din fr. pycno-metre; gr. piknos „dens44 -f- meîron „măsură44 [| Instrument folosit pentru măsurarea densităţii lichidelor sau solidelor.
picoliţa pjicoliţe, s.f. || Din picolo || Fată care serveşte intr-un restaurant ca ajutoare a ospătarului.
picolo, picoli, s.m. || Din it. piccolo |] Nume dat băieţilor care servesc într-un restaurant ca ajutoare ale ospătarului.
picon, picoane, s.n. || Din iţ. piccone |j Parte a ciocanului de abataj formată dintr-o bară de oţel ascuţită la vîrf, care, acţionată de pistonul ciocanului, serveşte la dislocarea sau la siărîmarea rocilor.
picotă vb. I v. picoti.
> picoteală, picoteli, s.f. || Din picoti jj Faptul de a picoti; moţăială.
picoti, picotesc, vb. IY. Intranz. || Din pica || A aţipi şezînd, a moţăi, a dormita. || Şi: picotă vb. I.
picric adj. II Din fr. picriqne || Acid p. = substanţă galbenă cristalină, toxică, folosită ca exploziv şi la prepararea unor substanţe colorante.
picromigdălă, picromigdale, s.f. || Din gr. pi-kramigdalon || Prăjitură mică, rotundă sau ovală, preparată din albuş de ou, zahăr şi migdale sau nuci. H Şi: pricomigdală s.f.
_ picta, pictez, vb. I. Tranz. || De la pictor, 1 pictura. || A reprezenta, pe pînză, pe carton, pe sticlă etc. o imagine (un peisaj, o figură etc.) cu ajutorul culorilor şi al pensulei; a zugrăvi. • Intranz. A se ocupa cu pictura.
pictăt, -ă, pictaţi, -te, adj. Reprezentat în Ir-o pictură. • (Despre obiecte, materiale etc.)! Pe care s-a executat o pictură.
pictogrâfie, -ă, pwtografjim, -ce, adj). |j Din fr. pictographique || Care aparţine pictografiei, care se referă la pictografie; (despre scriere) care redă obiectele şi ideile prin desene simbolice.
pictografie s/f. || Din fr. photographie || Sistem primitiv de scriere care constă în redarea numelor de lucruri şi a ideilor prin desene sugestive, simbolice.
pictor, pictori, s.m. || Din lat. pictor j| Artist specializat în pictură. • P. anal. Scriitor cure redă sugestiv fizicul şi caracterul personajelor, scene din. viata socială şi din natură. £ o, do -veanu este un pictor şi un poet al naturii (ibrăi-leanu).
pictoriţă, pictoriţe, s.f. |! Din pictor |] Artist! specializată în pictură.
pictural, -â, picturali, -e, adj. || Din fr. pictural || Care se referă la pictură, care aparţine picturii.
pictură, (2)i picturi, s.f. || Din lat. pictura || 1. Arta al cărei principal mijloc de expresie este culoarea, prezentarea bidimensională, pe o suprafaţă (pînză, carton, lemn, perete etc.), a unor forme. 2. Lucrare artistică executată de un pictor. P. murala v. mural. 3. Totalitatea operelor unui pictor sau ale pictorilor dintr-o ţară ori dintr-o epocă.
piculeţ s.n. Diminutiv al lui pic; pDzd. O Nici un piculeţ de... = deloc.
piculină, piculine, s.f. || Cf. it. pice clin o j] Flaut mic, cu registru foarte înalt, picup s.n. v. pick-up.
picur, picuri, s.n. || Sg. refăcut din pl. picuri al lui pic || Picătură, strop.
picura, picur, vb. I. || Din picur [| 1. Intranz. şi tranz. A cădea sau a face să cadă picătură cu picătură. ® Intranz. impers. A ploua uşor (cu stropi rari). 2. Intranz. (Fig.) A răsuna, a vibra (uşor, încet). Peste farmecul naturii dides-i picură ghitara (Eminescu), 3. Intranz. (Inv. şi reg.) A picoti, a moţăi (de somn).
picurâre,. picurări, s.f. Acţiunea de a picura; cădere, scurgere în picături.
picuş, picuşuri, s.n. || Din pic || (Fam.)
1.	Picurare; picătură. • Băutură alcoolică în cantitate mică. 2. Cîştig . mic şi întîmplălor, de obicei ilicit.
pieuţ s.n. (Pop.) Piculeţ; puţin. Om six un picuţ în pridvor (Sadoveanu).
pidosnic, -ă, pidosnici, -ce, adj., s.m. |j Din pe dos || 1. Adj. (Pop.) Care se comportă ciudat, care face totul pe dos; (despre obiecte, fenomene) care este ieşit din comun. 2. S.m. Numele a două plante erbacee din familia boraginaceelor, una cu frunze alungit-o vale, cealaltă cu frunze lanceolate.
piedecă s.f. v. piedică.
piedestal9 piedestaluri şi piedestale, _ s.n. |j Din fr. piédestal, it. piedestallo (< piede „picioF44 -ţ? stallo „suport44) || Suport pe care se aşază o statuie, o coloană etc.
piedică,; piedici, s.f. || Lat. pedica || !.. Ceea ce stă în calea unei acţiuni, a realizării unui
F
U,'“
m
..ţel; obstacol. O Expr. A pune piedică (sau :pie&ici) — a crea dificultăţi, a se opune la realizarea unui lucru, a unei acţiuni. 2., Dispozitiv care serveşte la blocarea sau la încetinirea mişcării unui organ mobil, a unui mecanism etc. 3. Fringhie sau lanţ cu care se leagă picioarele de dinainte ale cailor, pentru a-i împiedica Să fugă cînd sînt lăsaţi să pască. || Şi: piedecă si.
pieiin, piedine, s.n. || Lat. *pedinus || Totalitatea firelor de urzeală de la capătul pînzei, eare rămîn neţesute şi care se taie cînd pînza este scoasă din războiul de ţesut; uruioc.
piei re si. 1. Faptul de a pieri; moarte; ucidere, omor. 2. Distrugere, nimicire; dispariţie.
pielâr, pielari, s.m. || Din piele || 1. Meseriaş • care prelucrează piei. 2. Negustor de piei.
pielărie, pielării, s.f. |j Din piele || Atelier urne se prelucrează pieile; prăvălie în care se vînd articole de piele.
Bielceâ si. v. pieicieă.
piele icâ, pielcele, s.f. Diminutiv al lui piele. • Blănită de miel sau de alt animal mic. )) Şi: pieleieă, pielceâ s.f.
ptfie, piei, s.f. || Lat. pellis || 1. Ţesut care învSteşte întreaga suprafaţă a corpului omului şi al animalelor. Are rolul de reglare a temperaturii corpului, de excreţie, de percepţie tactilă, Ieruncă etc. O în pielea goală ■== dezbrăcat complet, gol. O Expr. A şti cil îi (sau ce-i) poate pîuwu cuiva — a şti de ce e în stare sau cît valorează cineva. A nu-şi mai încăpea în piele = a) a ii foarte bucuros; b) a fi îngîmfat. A i se băga cuiva (pe) sub piele = a reuşi să cîştige -încrederea sau simpatia cuiva. A i se face cuiva ^pielea de găină (sau de gîscâ) = a i se încreţi cuiva pielea (de frig, de frică etc.). A lua şapte piei de pe cineva = a exploata, a jecmăni pe cineva. (Fam.) A-şi lăsa pielea pe undeva sau a da pielea popii = a muri (pe undeva, departe). A-şi pune pielea în saramură — a risca, a se expune unei primejdii pentru ceva. A-şi vinde scump pielea — a lupta cu înverşunare, cauzînd mari dificultăţi sau pierderi inamicului. A-i face cuiva pielea tobă = a bate foarte tare pe cineva 2. Pieile-rosii = amerindienii. 8. Pielea o jupuită de pe’un animal (şi prelucrată).
|j Gen.-dat.: (1) pielii, (8) pieii, raelieică s.f. v. piclcicâ. pi.T'jă, pieliţe, s.f. |J Din piele || 1. Piele sub ţa e şi fină (în special a obrazului). ® (Mai ales la pl.) Strat subţire şi cornos care mărgineşte unghia. 2. Nume dat membranelor care căptuşesc,. îmbracă sau separă anumite organe ale corpului. 8. Membrană subţire care acoperă fructele sau unele părţi ale plantelor. 4. Pojghiţă fină care se formează deasupra alimentelor licn-ide.
philm, pielmuri, s.n. || Probabil cuv. autohton || (Pop.) Făină de grîu sau de porumb de cea mai bună calitate.
pielonefrită, pielonefrite, s.n. || Din fr. pydlo-niphrite fi Boală inflamatorie, acută sau cronică, a bazinetufui şi a rinichilor, de natură infec-ţioasă.
PIEPTOS
piemont, piemonturi, s.n. || Din fr. piemont, de la n. pr. Piemont, regiune în nordul Italiei || Formă complexă de relief aflată la contactul dintre o regiune montană şi o cîmpie.
piept, (1, 4) piepturi, s.n., (3) piepţi, s.m. || Lat. pectus || 1. S.n. Partea superioară (din faţă) a trunchiului (de la abdomen pînă la gît) la om şi la animale; torace;/». restr. organ din interiorul cavităţii toracice (în special inimă sau plămîni). O Piept la piept = (despre lupte) care se desfăşoară direct, din apropiere; corp la corp. Cu pieptul deschis == direct, fără teamă. Cu capul în piept = cu capul plecat (de ruşine, de supărare). Cu mîinile încrucişate pe piept = mort. O Expr. A ţine cuiva piept — a înfrunta pe cineva; a rezista, a nu se da "bătut. A-şi sparge pieptul (vorbind, strigînd etc.) = a striga din răsputeri. © Carne de pe pieptul (1) unor animale, folosită ca aliment. © Boală de piept — tuberculoză.
2.	S.m. (La sg.) Sîn. 8. S;m. Parte a cămăşii sau a unei haine care acoperă pieptul (1). 4. S.n. Coastă de deal sau de munte.
pieptar, pieptare, s.n. || Din piept || 1. Gojocel scurt, fără mîneci, din blană de miel; un fel de vestă, de ’postav, de lînă etc. 2. Platoşă de metal, de zale sau de piele groasă, pe care o purtău oştenii medievali pentru a-şi apăra pieptul. 8. Curea lată la ham, care trece pe sub pieptul calului.
pieptănă, pieptăn, vb. I. || Lat. pectinare || 1. Tranz. şi refl. A(-şi) aranja cu pieptenele părul sau barba. • A se coafa. 2. Tranz. A curăţa de impurităţi fui oarele de cînepă, de in sau de lînă, cu ajutorul unor piepteni speciali. © (Fig.; fam.) A bate zdravăn pe cineva.
pieptănâre, pieptănari, s.f. Acţiunea de a (se) pieptăna; (ind. text.) operaţie prin care se elimină fibrele mai scurte şi impurităţile din fibrele textile obţinîndu-se totodată paralelizarea acestora.
pieptănat1 s.n. Pieptănâre. pieptănat2, -ă, pieptănaţi, -te, adj. 1. (Despre părul sau barba cuiva) Aranjat, netezit cu pieptenele. 2. (Despre fibre textile) Curăţat de impurităţi cu pieptenii.
pieptănâriţă, pieptânariţe, s.f. || Din pieptene |J Plantă graminee, spontană sau cultivată, cil tulpina lungă şi subţire terminată în spic.
pieptănătură, pieptănături, s.f. || Din pieptăna || 1. Mod de aranjare a părului; coafură, frizură. 2. Totalitatea deşeurilor rezultate prin pieptănâre.
pieptene, piepteni, s.m. || Lat. pecten || 1. O-biect de toaletă din os, din metal, din materiale plastice etc., cu dinţi mărunţi, care serveşte la pieptănat sau pe care îl poartă femeile în păr, ca podoabă. 2. (Mai ales la pl.) Unealtă cu dinţi de metal, folosită la pieptănatul fibrelor textile.
pieptiş adv. || Din piept || 1. De-a dreptul (în sus). • (Adjectival; despre drumuri, dealuri etc.) Cu pantă mare, abrupt. 2. (Despre lupte) Faţă în faţă; corp la corp. • (Fig.) Cu îndrăzneală; deschis, făţiş.
pieptos, -oâsă, pieptoşi, *oase, adj. || Din piept || Cu pieptul lat, bine dezvoltat; voinic.
49*
PIERDE
772
pierde, pierd, vb. III. || Lat. perdere || Tranz. A nu mai avea un lucru care îţi aparţinea, a nu şti unde se află. Q Expr. A-şi pierde firul = a nu mai avea continuitate în exprimare, în gîndire, în scris; a se zăpăci. 2. Tranz. A rămîne fără o parte a corpului, fără o facultate fizică sau intelectuală (în urma unui accident sau a unei boli.). O Expr. A pierde sînge = a avea hemoragie. A-şi pierde cunoştinţa — a leşina. A-şi pierde cumpătul — a nu se mai putea stă-pini, a se enerva. A-şi pierde viaţa = a muri. • (Pop.; despre femei) A avorta. 3. Tranz. A folosi timpul în mod neraţional. O Pierde-vară — om care îşi iroseşte timpul. 4. Tranz. A suferi o pagubă materială sau o înfrîngere morală; a fi învins într-o întrecere sportivă.
5. Tranz. A fi lipsit, prin moarte, de o rudă, de un prieten; a nu se mai bucura de iubirea cuiva.
6. Refl. A i se sfîrşi cuiva puterile; a muri.
7. Re*I. A ieşi din cîmpul vizual al cuiva, a dispărea; (despre sunete) a deveni din ce în ce mai slab. 8. Refl. A se rătăci; (tranz.) a pierde drumul. 9. Refl. A se orienta greşit, a se încurca; (fig.) a se zăpăci, a se emoţiona. 10. Tranz. A sosi prea tîrziu, a nu ajunge la timp (pentru a prinde un vehicul): a pierdut trenul.
pierdere, pierderi, s.f. 1. Faptul de a (se) pierde. 2. (Ec.) Pagubă (materială) cu care se soldează o activitate economică; diferenţa cu care cheltuielile depăşesc ciştigui. 3. (Tehn.) Diferenţa Intre valoarea unei mărimi fizice (presiune, energie etc.) la intrarea într-un sistem fizico-chimic sau' tehnic şi valoarea acestei mărimi restituită sub formă utilă, la ieşirea din sistem. 4. Înfrîngere (în luptă, în competiţii sportive etc.). • (La pl.) Pagubă de vieţi omeneşti (în războaie). 5. Distrugere, nimicire.
pierddt, -ă, pierduţi, -te, adj. 1. (Despre obiecte, bunuri) Care nu se mai află în posesia cuiva; care nu mai este la locul lui obişnuit; despre care nu se ştie unde se află. • Care nu mai există; dispărut. 2. (Despre timp) Risipit în zadar, irosit. 3. (Despre oameni) Căruia nu i se mai ştie de urmă; rătăcit; care se află în primejdie de moarte; dispărut, mort. 4. Care abia se vede (din cauza depărtării). • (Despre sunete) Cu intensitate scăzută; stins. • (Despre culori) Palid, şters. 5. Copleşit de gînduri, de stări sufleteşti etc. O Cu ochii pierduţi — privind în gol. 6. (Despre un interval de timp) Care a trecut pentru cineva în zadar, care a fost petrecut fără folos. 7. (Despre acţiuni) Ratat, neizbutit.
pieri, pier, vb. IV. Intranz. || Lat. perire || 1. A muri (de moarte violentă). 2, A se distruge; (despre vegetăţie) a se ofili, a se usca. 3. A dispărea pe neaşteptate, a se face nevăzut; (fig.) (despre senzaţii, stări fizice etc.) a slăbi, a se stinge. 4. A lua sfîrşit, a înceta să se (mai) manifeste, să se (mai) pro'ducă. O Expr. A-i pieri cuiva glasul = a nu mai putea scoate o vorbă.
pierit, -ă, pieriţi, -te, adj. 1. Dispărut, mort (de obicei de moarte nefirească). 2. (Despre oameni) Lipsit de vigoare, slab. 3. Care se află întrm mare primejdie, sau într-o situaţie extrem de grea.
pieritor, -oare, pieritori, -oare, adj. |j Di» pieri |l 1. Supus pieirii; muritor. 2. Care durează, care dispare; trecător, efemer.
piersic,, piersici, s.m. || Lat. persicus [j Pom fructifer din farniiia rozaceelor, originar dm China, înalt de 4—6 m, cu flori trandafirii sau albe.
piérsicâ, piersici, s.f. || Lat. persica || ^Fructul comestibil al piersicului, drupă cărnoasă, sferică, suculentă, de culoare gălbuie sau roşiatică, cu pieliţa catifelată.
pierzanie s.f. II Din pierde || 1. (Pop.) Pietre, moarte. 2. Decădere, degradare (fizică său morală).
pierzare s.f. || Din pierde || Pierderea vieţii : pierzanie.
piesă, piese, s.f. || Din fr. pièce (| 1. Organ de maşină monobloc sau element component ăi unui aparat, al unui instrument, al unei instalaţii etc. 2. Fiecare dintre unităţile unui ansamblu: piesă de şah. 3. Monedă metalică. 4. Fiaoare dintre actele, documentele cuprinse tesir-i m dosar sau într-o colecţie. 5. Obiect de valoare sau operă de artă expusă într-un muzeu sau făcînd parte dintr-o colecţie. 6. Operă literară destinată reprezentării pe scenă. 7. Compozine muzicală. 8. Fiecare dintre obiectele de îmhrk-cărninte ale unuî ansamblu vestimentar.
piesetă, piesete, s.f. || Din fr. piécette |j Piesă de teatru de proporţii reduse.f
pietate s.f. || Din fr. piété, lat. pietas, -atis j* 1. Evlavie, cucernicie. 2. Sentiment-de-respect profund faţă de cineva sau ceva.
pietm s.n. || Din fr. piétin « pied „picior") |j Boală a cerealelor datorată unor ciuperci, caracterizată prin înnegrirea părţii de la baza tulpini, care provoacă pâiirea şi căderea plantei.
\ pieton, pietoni, s.m. || Din fr. piéton (( pied „picior") || Persoană care umblă pe jos. (Denumirea se foloseşte în special pentru persoanele care circulă pe arterele cu trotuare, din oraşe).
pietrar, pietrari, s.m. || Din piatră || 1. Muncitor care prelucrează piatră pentru construcţii. © Lucrător care execută pavaje din blocuri de piatră. 2. Peşte teleostean, răpitor, de apă duke, de 30 — 40 cm lungime, cu corpul în formă de fus, care trăieşte în locurile pietroase din rîuri.
pietrărîe, pietrarii, s.f. 1J Din piatră i| 1. Gră madă, morman de pietre; ioc pietros. 2. (trieră de piatră.
pietricea s.f. v. pietricică, pietricică, pietricele, s.f. Diminutiv ai Ivij piatră; bucată mică de piatră. || Şi: pielrfceă. s.f.
pietriş, pietrişuri, s.n. II Din piatră || 1. Rocii sedimentară mobilă alcătuită din fragmente mici, rotunjite, de minerale şi roci. Se formează pe litoralul mărilor, în albiile apelor curgătoare etc. 2. Pămînţ p’ietros sau nisipos, neproductiv.
pietroi, pietroaie, s.n. Augmentativ ai lui piatră; bolovan.
pietros, -oâsă, pietroşi, -oase, adj. [j Din piatră || 1. (Despre locuri, drumuri etc.) Phn do pietre, cu multe pietre. • (Despre pămînt) Taae, dur. 2. Cireşe pietroase = varietate de cireşe, cu pulpa tare/3. (Despre oameni) Robust, voinic.
PILON
pietroşel, pieiroşei, s.m. || Din pietros ||
1.	(Iht.) Porcuşor. 2. Nume dat mai multor specii de păsări migratoare, care trăiesc printre stînci şi prin lociiri pietroase.
pietroi, pietruiesc, vb. IV. Tranz. [J Din piatră || A aşterne piatră pe un drum, pe o şosea. • A pava cu piatră cubică.
pietruit, -ă, pietruiţi, -te, adj. (Despre drumuri, şosele) Acoperit cu piatră, e Pavat cu piatră.
piez1 s.m. v. piază.
piez2, piezi, s.m. || Din fr. pièze; cf. gr. piezein ,,a presa4* || (Fiz.) Unitate de măsură a presiunii, egală cu presiunea exercitată de o forţă de un sten, repartizată uniform pe o arie de 1 nF.
pieziş, -ă, pieziş, -e, adj. |) Din piez1 || (Şi adverbial) 1. Oblic, înclinat întri-o parte. O Expr. A zîmbi pieziş = a zîmbi din colţul gurii, cu ironie, cu răutate sau cu amărăciune. 2. în pantă repede, abrupt. 3. Indirect, lăturalnic; pe ascuns, pe furiş. 4. (în legătură cu verbe ca „a privi44, „a se uita44) Lateral, într-o parte; (fig.) (în mod) bănuitor, iscoditor.
piez ©electric, -ă, piezoelectrici, -ce, adj. || Din fr. piézo-électrique || Care se referă la piezoelectrici late, propriu piezoelectricităţii. O Efect p. direct (sau invers) = polarizare (sau deformare) a unor corpuri cristaline sub acţiunea undr solicitări exterioare.
piezoclectricitâ-te s.f. ]| Din fr. piézo-electricitéW Proprietate a unor cristale de a prezenta efect piezoeîectric.
piezométru, piezometre, s.n. || Din fr. piêzo-mètre; gr. piezein „a presa44 metron „măsură44 || Instrument pentru măsurarea compresibilităţii fluidelor.
piftie, piftii, s.f. || Din bg. pihtija, ngr. pihti || Mîncare preparată din carne, oase şi cartilaje de porc, de pasăre etc., fierte timp îndelungat în zeamă, care, după răcire se încheagă, devenind gelatinoasă.
pigment, pigmenţi, s.m. |] Din fr. pigment, lat. pigmentum „culoare pentru pictură44 || 1. Substanţă organică colorată care se găseşte în unele celule şi ţesături din organism. O Pigmenţi biliari = substanţe colorate prezente în bilă. 2. Substanţă solidă, pulverizată, insolubilă în mediul în care este suspendată, folosită pentru colorare în industria lacurilor şi a vopselelor.
pigmentă, pigmentez, vb. I. Refl. || Din pigment || (Despre piele, ţesături) A se colora datorită pigmenţiior.
pigmentaţie, pigmentaţii, s.f. || Din fr. pigmentation || Coloraţie a pielii, cauzată de pigmenţi.
pigmeu, pigmei, s.m. || Din fr. pygmée, de la n. pr. gr. Pygmaios, numele unui popor legendar de pitici II1. Persoană făcînd parte din grupurile izolate, puţin numeroase, de populaţii din Africa centrală, caracterizate prin statura joasă, sub 1,5 m. 2. Fiinţă mitologică făcînd parte dintr-o populaţie de pitici. 3. (Fig.) Persoană lipsită de valoare, de merite, de putere.
piguli,pigulesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) 1. (Despre păsări) A ciuguli. 9 [Despre oameni) A lua
cîte puţin (dintr-un aliment). 2. A lucra cu migală ceva.
pihotă, pihote, s.f. || Din ucr. pihota, rus, pehota || (,înv.) Pedestrime, infanterie.
pijama, pijamale, s.f. || Din fr. pyjama, engl. pyjamas (cuv. originar din limba hindi) || îmbrăcăminte uşoară de casă, formată din pantaloni şi bluză (folosită mai ales pentru dormit).
pil interj. || Din fr. pille II Strigăt cu care vînătorul îndeamnă cîinele să se arunce asupra vînatului.
pilaf, pilafuri, s.n. HJDin. tc. pilâv, ngr. pilafi || Mîncare preparată din orez şi carne (de pasăre) sau legume, ciuperci etc. O Expr. (Fam.) A face pe cineva pilaf = a) a bate pe cineva foarte tare; b) a uimi, a ului.
pilaştrii, pilaştri, s.m. f[| Din fr. pilastre |f Stîlp dreptunghiular, prevăzut cu bază şi capitel, care serveşte ca element de ornamentaţie sau de consolidare.
pilă1, pile, s.f. |j Din si. pila |j 1. Unealtă de oţel, de forme variate, brăzdată de crestături şi folosită la ajustarea suprafeţelor unor piese dure.
2.	Ustensilă asemănătoare cu pila (1), folosită pentru netezirea unghiilor (după tăierea lor).
pilă2, pile, s.f. || Din fr. pile || 1. Generator de curent electric continuu, fără piese mobile, care transformă în energie electrică diverse forme de energie (chimică, termică, luminoasă). 2. Pilă atomică — reactor nuclear. 3. Picior dé pod. O Expr. A avea pile — a se bucura de protecţia cuiva i
pildă, pilde, s.f. || Din magh, példa [j 1. Ceea ce poate servi drept învăţătură; model de urmat. O De pildă = de exemplu, bunăoară. 2. Pedeapsă sau măsură care poate servi şi altora drept avertisment. 3. Povestire cu iile; proverb, maximă.
pildul, pilduiesc, vb. IV. || Din pildă |j (înv.) 1. Refl. A lua exemplu de la cineva, a trage o învăţătură. 2. Tranz. A aplica o pedeapsă, care să servească drept pildă. 3/Tranz. A exemplifica, a ilustra.
pilduitor, -oare, pilduitori, -oare, adj. || ©in pildui II1. Care serveşte sau poate servi drept pildă. 2- Grăitor, elocvent, ilustrativ.
pileâlă, pileli, s.f. || Din pili2, || (Fam.) 1. Faptul de a (se) pili2. 2. Băutură alcoolică.
pileât, pileaţi, s.m. [| Din lat. pileaţi (< pileus „un fel de căciulă44) || Nume dat de romani nobililor daci.
pili1, pilesc, vb. IV. Tranz. ['Din pila1 |j A netezi, a ajusta suprafaţa unui obiect cu ajutorul pilei1.
pili2, pilesc, vb. IV. || Din ţig. pilo || (Fam.) 1. Refl. A se ameţi de băutură, a se îmbăta (puţin). 2. A bea băuturi alcoolice.
pilit, -ă, piliţi, -te, adj. Ameţit de băutură; beat.
pilire, piliri, s.f. Acţiunea de a pili1; prelucrare cu pila1.
pilitură, pilituri, s.f. II Din pili1 H Aşchiile, fărîmiturile de metal ce se desprind dintr-o piesă cînd este fasonată cu pila.
pildu, piloni, s.m. |f Din fr. .pylône']] 1. (Constr.) Stîlp rezistent care susţine un arc de
PILOR
774
pod, o cupolă etc. 2. Suport de metal, de beton armat etc. care susţine o linie'electrică aeriană.
S.(Arhit.) Construcţie masivă în formă de poartă monumentală la templele antice. 4. Element decorativ în formă de stîlp prismatic aşezat la intrarea într-un parc, într-o expoziţie etc.
pilor, pilori, s.m. || Din fr. pylore || Orificiu prin care stomacul comunică cu duodenul.
pilos, -oâsă, piloşi, -oase, adj. |[ Din fr. pileux, lat. pilosus (<pilum ,*păr“) || (Anat.) Care aparţine părului, privitor la păr; care are păr.
pilot1,piloţi, s.m. И Din îv. pilote || 1. Persoană care conduce o aeronavă în zbor. O P* automat = instalaţie automată care serveşte pentru menţinerea unui regim de zbor al unei aeronave sau pentru executarea unor manevre. 2. Persoană specializată în conducerea navelor sau în dirijarea unui convoi de vehicule pe porţiuni dificile ale traseului.
pilot2, piloţi, s.m. || Din fr. pilot \\ Stîlp de oţel, de beton armat etc., care se înfige în pămînt pentru a susţine o construcţie sau pentru a fixa terenul.
pilotă, pilotez, vb. I. Tranz. || Din fr. piloter || 1. A conduce, în calitate de pilot, o aeronavă, o navă eţc. 2. A conduce un tren, o navă etc. în condiţii speciale (porţiuni periculoase ale traseului, prin cataractei pe canale, la intrări în porturi etc.
pilotaj, pilotaje, s.n. || Din fr. pilotage || Acţiunea de a pilota; tehnica conducerii unei aeronave în zbor.
pilotă, pilote, s.i. Un fel de plapumă umplută cu fulgi sau cu /pif.
pilotină, pilotme, s.f. || Din fr. pilotin Ц Am-barcaţie care serveşte pentru transportul pilotului pe bordul navei.
pilozitate, pilozităţi, s.n. || Din fr. pilosité• cf. lat. pilosus „păros“ |I Prezenţa părului pe faţa, pe corpul şi pe membrele unei persoane în funcţie de caracterele sexuale secundare.
plMg, piluge, s.n. (Reg.) Pisălog (1). O Expr. A tunde pe cineva pilug = a tunde pînă la piele. Profesorul a stat lîngă noi pînă ce ne-a tuns chilug (Creangă). || Şi: ehilùg s.n.
pilulă, pilule, s.f. || Din fr. pilule [| Preparat medicamentos de formă sferică sau circulară care se administrează pe cale bucală; tabletă; pastilă, pinmiţă s.f. v. pivniţă.
pin, pini, s.m. |[ Lat. pinus [[Arbore din familia pmaceelor, înalt pînă Ia 40 m, cu frunze în formă de ace lungi şi cu lemnul rezistent, folosit în construcţii.
pinacee s.f. pl. || Cf. lat. pinus „pin“ [| Familie de arbori răşinoşi, cu frunze aciculare, persistente la majoritatea speciilor, cu flori unisexuaté grupate în conuri (ex. bradul, molidul, pinul).
pinacotécâ, pinacoteci, s.f. || Din fr. pinacothèque; gr. pinax, pinahos „tablou“ -p theke „cutie44 |[ Colecţie mare de tablouri; muzeu în care se expune o astfel de colecţie.
pmeâlă, pineale, adj. [| Din fr. pinéàl; cf. lat. pinca „con de pin“ || Glandă pinealâ = epifiză.
pingea, pingele, ş.f. И Din te. pençe || Bucată de talpa cu care se înlocuieşte partea din faţă, uzată, a tălpii încălţămintei.
pingeli, pingelesc, vb. IV. Tranz. || Din pingea j[ A pune pingele la o încălţăminte.
_ pingelit, -ă, pingeliţi, -te, adj. (Despre încălţăminte) Pe care s-au aplicat pingele.
ping-pong s.n. || Din fr. ping-pong, formaţie onomatopeică || Tenis de masă.
pinguin, pinguini, s.m. || Din fr. pingouin || Denumire dată unor genuri de păsări marine palmipede, nezburătoare, cu pieptul alb şi spatele negru, care trăiesc în grupuri prin regiunile polare şi se hrănesc cu peşti.
pinion, pinioane, s.n. || Din fr. pignon || Roată dinţată cu număr mic de dinţi, care intră în componenţa unui angrenaj, fiind de obicei roata conducătoare a angrenajului.
pinipéd, pinipede, s.n. || Din fr. pinnipèdes ; lat. pinna ,;motătoare“ -f pes, -pedis „picior44 || (La pî.) Ordin de mamifere carnivore acvatice, cu membrele transformate în înotătoare; (şi la sg.) animal din acest ordin (ex. foca, morsa).
^ pintflă, pinole, s.f. || Din germ. Finale || Axul păpuşii mobile a unei maşini-unelte, în care se fixează fie un vîrf de susţinere a piesei de prelucrat, fie o scuTa de găurire sau de fiinţare.
^ jpmdt [Pr. : pino], pinoturi, s.n. || Din fr. pinot || P. gris — soi de viţa de vie originar din Franţa, cu ciorchinii mici, cilindrici, care produce vinuri albe superioare. Soiul p. noir produce vinuri negre superioare.
pinten, pinteni, s.m. |] Din si. pentînu ||
1.	Obiect de metal în formă de potcoavă, prevăzut cu o rotiţă, pe care călăreţii îl prind Ia căl-cîiul cizmelor pentru a îmboldi calul la mers; p. ext. lovitură dată calului cu acest obiect. O Expr. A da pinteni calului (sau cuiva) = a) a îndemna calul la mers; Tb) a zori, a grăbi pe cineva. Şi multe încă aş mai fi văzut, dacă foamea nu mi-ar rfi dat pinteni (Hogaş). A bate din pinteni = (despre militari) a lovi cu zgomot călcîiele încălţămintei (cu pinteni) unul de altul, luînd poziţia de drepţi. 2. Formaţie cornoasă în partea de dinapoi *a piciorului la cocoşi şi Ia alte specii de păsări. 8. Proeminenţă p@ o piesă care serveşte ca locaş de articulaţie sau pentru a limita cursa altei piese. 4. Element de construcţie executat din beton, care măreşte rezistenţa urmi baraj. 5. Culme care iese în afara unui ansamblu deluros.
pintenât, -ă, pintenaţi, -te, adj. || Din pinten || Cu pinteni (1) ; (despre păsări) care are pinteni
(2); (substantivat, m., glumeţ) cocoş.
plntenog, -oâgă, pintenogi, -oage,’ adj. Ц Din si. *pontonogü || (Despre cai) Cu pete albe de la genunchi în jos, în special în jurul gleznei (la unul sau la mai multe picioare), pintre prep. v. printre.
pinzgau [Pr. plnţgau] subst. || Din germ. Pinzgau || le Rasă de bovine de lapte şi carne, de culoare roşie-castanie, cu o dungă albă cle-a lungul spinării. 2. Rasă de cai grei, de tracţiune.
piolet, pioleţi, s.m. II Din fr. piolet || Instrument asemănător cu un mic tîrnăcop, folosit de alpinişti la escaladări.
pion, pioni, s.m. |j Din fr. pion ([Fiecare dintre cele şaisprezece piese de şah care se aşază, la începutul partidei, în faţa’celorlalte piese.
pioner, -ă, subst. v. pionier» pioneza s.f. v. piuneză. pionier, -ă, pionieri, -ey subst. |[ Din (1) rus. pioner, (2, 3) fr. pionnier, germ. Pionier || 1. Sim. şi f. Membru al organizaţiei tineretului şcolar, care înglobează elevi între 7 şi 14 ani. 2. S.m. şi f. Persoană făcînd parte dintr-un grup care pătrunde pentru prima oară într-un ţinut nelocuit (punînd bazele unei vieţi civilizate). • (Fig.): Deschizător de drumuri în ştiinţă, în teh- " nică etc..8*. S.m. (Milit.) Trupe de pionieri = trupe specializate în construcţii de drumuri, fortificaţii etc.; militar care face parte din aceste trupe.
|î Şi: (ieşit din uz) pioner subst.
piOMiei-ât s.n. |j Dm pionier |j Misiunea sau sarcina de pionier (2); activitate de pionier.
pionieresc, -eâscă, pioniereşti, adj. || Din pionier II Care aparţine pionierilor (1), privitor la pi onieri. *
pioree s.f. |] Din fr. pyorrhee || Scurgere de puroi dintr-un focar infecţios, frecventă mai ales la alveolele dinţilor.
pips, -oâsă, pioşi, -oase, adj. || Din fr. pieux |] Evlavios, cuvios, cucernic; p. ext. animat de o afecţiune respectuoasă.
pipa, pipez, vb. I. Intranz. şi tranz. || Din pipă || (Reg.) A fuma (cu pipa).
pipă, pipe, s.f. || Din magh. pipa || 1. Lulea. 2, Piesă da porţelan care serveşte pentru a proteja conductele electrice exterioare la intrarea lor în pereţii unei' clădiri. 3. Piesă care închide succesiv circuitele electrice ale bujiilor motoarelor cu aprindere electrică.
pipăi, pipăi, vb. IV. Tranz. || Din sl. pipaţi ||
1.	A atinge uşor ceva cu degetele (pentru a constata prezenţa, forma etc.); a căuta ceva dibuind (cu mîna). O Pf pipăite = atingînd cu ^ mina (obiectul respectiv). • P. anal. (Despre animale) A atinge cu botul, cu laba, cu tentaculele etc. pentru a percepe ceva. 2. (Med.) A palpa. 8. A merge, a păşi cu nesiguranţă, dibuind cu picio» rul, pentru a găsi drumul.
pipăit s.n. 1. Faptul de a pipăi. 2. Unul dintre simţuri, cu ajutorul căruia, atingînd corpurile (cu mina), ne dăm seama de existenţa, de forma sau de alte însuşiri ale lor.	1
pipăra vb. I. v. pipera, pipărat, -ă adj. v. piperat, pipăruş, pipăruşi, s.m. || Din piper || (Boţ.) Ardei; p.* restr. fructul acestei plante, în special ardeiul iute. De ger i se făcuse nasul pipăruş (Aîecsandri).
pipe-lin© [Pr.: pâip-Iain] subst. || Cuv. engl. [| Conductă pentru transportul la distanţă al fluidelor.
piper, piperi, s.m. || Din ngr. piperi, sl. piperu || 1. Plantă tropicală din familia pipera-ceeîor, originară din Orient, cu tulpina tîrîtoare sau agăţătoare, cu fructe mici, negre Ia maturitate, folosite drept condiment; p. restr. fructul acestei plante. O Cu piper = (despre glume) uşor indecent, picant. O Expr. A i se sui cuiva piperul la nas ~ a se supăra. 2. (Reg.) Ardei; p. restr. fructul acestei plante.
pipera* piperez, vb. I. Tranz. [| Din piper (j  pune piper în mîncare. || Şi p%âră vb. I.
piperacee, piperacee, s.f. |j Din fr. piperacee, lat. piperaceae || Familie de plante dicotiledo-nate, erbacee sau lemnoase, cu proprietăţi aromatice, cu fructul în formă de boabe; răspîndite mai ales în regiunile tropicale; (şi Ia sg.) plantă din această familie (ex. piperul).
piperat, -ă,piperaţi, -te, adj. 1. (Despre mâncăruri şi băuturi) In care s-a pus (prea mult);, piper. 2. (Fig.; despre preţuri, dobînzi etc.); Foarte ridicat. 3. (Despre glume,, anecdote) (Uşor) indecent. || Şi: pipărat, -ă adj.
piperment s.n. || Din engl. peppermint || Lichior de mentă.
pipernici, pipernicesc, vb. IV. Refl. (Despre plante şi animale ori despre părţi ale lor) A se opri din creştere sau din dezvoltare; a degenera din punct de vedere biologic, din cauza unor condiţii neprielnice.
pipernicire, piperniciri, s.f. Faptul de a se pipernici; închircire, sfrijire.
pipernicit, -ă, piperniciţi, -te, adj. (Despre plante, animale sau părţi ale lor) Care s-a oprit din creştere, din dezvoltare; care a degenerat din punct de vedere biologic, din cauza unor condiţii neprielnice.	x
pipetă, pipete, s.f. || Din fr. pipette || Tub mic de sticlă subţiat la un capăt şi prevăzut cu o pompă de cauciuc la celălalt, folosit pentru a lua şi a picura o cantitate mică de lichid. P. gradată este folosită şi pentru a măsura o cantitate (mică) de lichid.
pipkig s.m. Denumire dată mai multor plante erbacee, cu tupina cilindrică sau triunghiulară, care cresc prin locuri umede. O D. de munte — plantă erbacee din familia ecvisetace- : elor, înaltă de c. Im, cenuşiu-verzuie sau albăstrie şi cu un spic scurt.
pipotă, pipote, s.f. Nume dat stomacului unor păsări; rînză. ® (Fam. şi glumeţ) Stomac de om.
pir s.m. || Din bg. pir || Plantă erbacee din familia gramineelor, cu rizom tîrîtqr şi cu frunze liniare, care creşte ca buruiană printre plantele de cultură, împîedicmd dezvoltarea acestora.
pir&midâl, -ă, piramidali, -e, adj. |[ Din fr. pyramidal |] 1. Care are forma unei piramide.
2.	(Fig.) De proporţii foarte mari, uriaş, enorm. Dascălul acesta lua în ochii mei un chip măreţ... p iramidal (Negruzzi).
piramidă, piramide, s.f. |]Diix fr. pyramide, ngr. pyramis, -idos, lat. pyramis, -idiş || 1. Corp geometric cu bază poligonală şi cu feţe triunghiulare, care se unesc într-un vîrf comun. 2. Denu-, mire dată monumentelor funerare de pe valea Nilului, avînd forma unei piramide (1)^ regulate, ridicate pentru faraonii Egiptului antic. 3. Figură de gimnastică executată de mai mulţi sportivi, aşezaţi în rînduri suprapuse, în formă de piramidă (1).
piramidon, piramidoane, s.n. || Din fr. pyra-midon || (Farm.) Amidopirină.
pirandă, pirande, s.f. || t)in ţig. piranda || Pdp.) Ţigancă; soţie de ţigan.
pirât, piraţi, s.m. |] Din fr. pirate, lat. pirata, gr. peirates ({peiran „a încerca44, apoi „a-şi
PIRATERESC
776
încerca norocul pe mare“) || Persoană care săvîr-şeşte acte de piraterie; corsar.
pirateresc, -eâseă, piratereşti, adj. || Din pira-terie || Care se referă la piraţi, care aparţine piraţilor.
piraterie s.f. (I Din fr. piraterie ]] Jefuirea de către echipajul sau de către pasagerii unei nave a persoanelor ori a bunurilor de pe acea navă sau de pe altă navă. ® P. aeriană — act de ameninţare şi violenţă săvîrşit de o persoană sau de un grup înarmat asupra echipajului unui avion în scopul schimbării itinerarului acestuia, piré s.n. v. piure, pireu s.n. v. piure.
pin dină s.f. II Din fr. pyridine jj Substanţă organică lichidă cu caracter bazic, toxică, incoloră, cu miros caracteristic, întrebuinţată la fabricarea unor medicamente, a unor coloranţi etc.
pirită, pirite, s.f. II Din fr. pyrite || Sulfura naturală de fier, cristalizată, de culoare galbenă cu luciu metalic, utilizată la fabricarea acidului sulfuric. Uneori conţine şi aur, argint, cupru etc;
pl.ro- II Din gr. pyr, pyros „foc44 || Element de compunere cu sensul „de fo c“, „referitor la foc44 sau „referitor la temperaturi înalte44, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
piroclâstic, -&j piroclastici, -ce, adj. [| Din fr. pyroclastique || (Despre formaţii geologice) Care se referă la piroclastite, care este alcătuit din piroclastite.
piroelastit, piroclastite, s.n., || Din fr. pyro-clasţite; piro- + gr. klastos „sfărîmat“ || Rocă sedimentară formată prin acumularea materialului expulzat prin exploziile vulcanice.
pir of or, pir of ori) s.m. II Din fr. pyrophore; piro- -f gr. _ phoros „dispus la...“ || Substanţă care se aprinde în contact cu oxigenul sau cu aerul.
pirogâlic adj. m. || Din fr. • pyrogallique || Acid pirogalic — pirogalol.
pirogalol s.n. H Din fr. pyrogallol |j Compus organic cristalin, solubil în apă, obţinut din acid galic şi folosit ca revelator fotografic, în analiza gazelor etc.
pirdgă, pirogi, s.f. || Din fr. pirogue, sp. pir&gua, din amerind. piragwa || Ambarcaţie lungă şi îngustă, făcută dintr-un trunchi de copac scobit, folosită de amerindieni şi de locuitorii insulelor din Oceanul Pacific.
plrogenâre s.f. || Cf. fr. pyrogénation; piro- -f-gr. german „a produce44 || Procedeu pentru realizarea unor reacţii chimice accelerate prin temperaturi de peste 500° C; piroliză.
piregravor, pirogravori, s.m. J| Din fr. pyro-graveur || Specialist în tehnica pirogravurii.
pirogravură, (2) pirogravuri, s.f. || Din fr. pyrogravure jj 1. Tehnică de ornamentare a suprafeţei obiectelor de lemn, de os, de piele etc., cu ajutorul unui termocauter cu ac incandescent.
2.	Obiect gravat prin procedeul pirogravurii (1).
plrél, piroli, s.m. II Din fr. pyrrol || Compus organic lichid, izolat din gudroanele de cărbune
şi întrebuinţat ca „materie primă la fabricarea unor coloranţi.
piroliză s.f. || Din fr. pyrolyse || (Chim.) Piro-genare.	,
piro!uzit s.n. || Din fr. pyrolusite || Bioxid natural de mangan. Apare de obicei în mase compacte sau pămîntoase de culoare neagră, fiind^ un minereu de mangan.
piromanîe s.f. || Din fr. pyromanie; piro- 4-gr. mania „nebunie44 || Formă de tulburare psihică manifestată prin tendinţa de a provoca incendii, de a distruge prin foc.
pirometru, pirometre, sn. || Din fr. pyrometre; piro- -f gr. metron „măsură44 || Instrument pentru măsurarea temperaturilor înalte, bazat fie pe măsurarea tensiunii electrice, fie pe evaluarea energiei luminoase emise de corpul respectiv.
piron, piroane, s.n. || Din sl. pironu || Cui de oţel, lung şi gros, folosit mai ales la îmbinarea pieselor unei construcţii de lemn. O Expr. (Fam.) A face (la) piroane = a clănţăni din dinţi din cauza frigului. (Fam.) A tăia (la) piroane = a spune minciuni.
pironi, pironesc, vb. IV. Tranz. || Din piron || 1. A fixa cu piroane. 2. A împiedica pe cineva să se mişte, a-1 imobiliza. 8. A-şi fixa, a-şi- concentra privirea, atenţia, gîndul într-o anumită direcţie; a aţinti.
pironit, -ă, pironiţi, -te, adj. 1. Fixat în piroane. 2. Nemişcat, imobilizat; încremenit (de emoţie, de durere etc.). 3. (Despre privire) Fixat, aţintit.
pir op s.n. || Din germ. Pyr<>p; cf. gr. piropes „roşu ca focul44 || Varietate de granat, de culoare roşie, cu luciu sticlos. Este un mineral rar, utilizat ca piatră semipreţioasă.
piroscâf, piroscâfe, s.n. || Din fr. pyroscaphe; piro- + gr. skaphos „corabie44 || (Ieşit din uz) Navă acţionată de un motor cu aburi.
pirosferă s.f. || Din fr. pyrosphere; piro- + gr. sphaira „sferă44 || Denumire învechită pentru interiorul globului terestru, unde materia se află în stare topită şi care este sursa proceselor magmatice.
pirostât, pirostate, s.n. || Din fr. pyrostat; piro- + gr. statos „care stă“ || Aparat folosit pentru supravegherea şi menţinerea constantă a temperaturii în cuptoarele industriale, pirostie s.f. v. pirostrie, pirostrie, pirostrii, s.f. || Din ngr. pirostia, bg. pirostija|| 1. (Mai ales la pi.) Obiect de gospodărie făcu dintr-un cerc sau dintr-um triunghi de fier sprijinit pe trei picioare, pe care se aşază oala sau ceaunul la foc deschis. 2. (Pop.; la pl.) Cunună care se pune pe capul mirilor la căsătoria religioasă. O Expr. (Glumeţ) A (-şi) pune pirostriile pe cap = a (se) căsători. || Şi; (înv, şi reg.) pirostîe s.f
piroteâlă s.f. || Din piroti || Faptul de a piroti; somnolenţă, moţăială. Simţurile mi se topiră,... într-o piroteâlă aiurită (Delavraricea).
pirotehnic, -a, pirotehnici,'-ce, adj. |] Din fr. pyrotechnique || Care se referă la pirotehnie; produs prin pirotehnie.
pirotehnician, pirotehnicieni, s.m. || Din fr. pyrotechnicien II Specialist în pirotehnie.
PISTOL
pirotehnie s.f. || Din fr. pyrotechnie; piro*-\-gr. tekhne „meşteşug" || Tehnica fabricării materialelor şi dispozitivelor de iniţiere a exploziilor ^ în mine, la proiectile etc. • Tehnica producerii şi folosirii focului de artificii.
pirotermic, -ă, pirotermici, -ce, adj. |j Din fr. pyrothermique ; piro- + gr. thermos „cald" || (Despre procese, instalaţii	etc.)	Care	dezvoltă
căldură prin ardere.
piroti, pirotesc, vb. IV. Intranz. 1. A fi toropit de somn, a dormita, a moţăi. 2. A fi abătut şi fără vlagă; p. ext. a zăcea,	a boli.
piroxen, piroxeni, s.m.	|| Din	fr.	pyroxene;
piro- + gr. xeiios „străin4*	|| (La	pl.)	Grup de
minerale magmatice şi metamorfice alcătuite din silicaţi de magneziu, de fier, de caiciu etc.; (şi la sg.) mineral din acest grup.
pirpiriu, -ie, pirpirii, adj. || Din te. pirpiri ||
1.	Mic, pipernicit. Răcnea sacagiul pirpiriu şi desculţ (Cezar Petrescu). 2. (Despre îmbrâcămin-, te) Subţire, sărăcăcios.
piruetă, piruete, s.f. || Din fr. piroueîte || Rotire a corpului (în balet, în gimnastica artistică etc.), executată mai ales pe vîrful unui singur picior.
pirui, pers. 3 piruie, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic |] (Despre păsări) A scoate sunete caracteristice, melodioase; a ciripi. Undeva prinse să piruie o privighetoare (Gîfleanu).
pis interj. || Onomatopee |j (Repetat) Strigăt cu care se cheamă pisica. O Expr. A nu zice nici pis = a tăcea, a nu scoate nici o .vorbă. || Şi: pis interj.
pisă, pisez, vb. I. Tranz. |] Lat. pi(n)sare |]
1.	A zdrobi, a mărunţi o substanţă (cu pisălogul, cu ciocanul etc.); a preface în praf. o A bătători, a bătuci (cu picioarele), a îndesa (pămîntul, zăpada). 2. (Fig.) A snopi pe cineva în bătaie.
3.	(Fig.) A plictisi, a bate la cap.
pisanie, pi sa nii, s.f. || Din sl. pisanije ||'(lnv.) Inscripţie (în limba slavonă sau cu caractere chirilice) sculptată sau pictată la intrarea într-o biserica, pe lespedea unui mormînt etc.
pisar, pisari, s.m. || Din sl. pisari\ || (în evul mediu) Secretar domnesc în Ţara Românească şi în Moldova; grămătic, diac.
pisat, -ă, pisaţi, -te, adj. Mărunţit; prefăcut în pulbere.
pisăgeâlă s.f. || Din pisăgi || (Fam.)^ Faptul \ de a pisăgi. • (Fig.) Cicăleală, pisălogeală; p. ext. bătaie zdravănă.
pisăgi, pisăgesc, vb. IV. Tranz. || Din pisa |] (Fam.) A pisa.
pisălog, -oagă, pisălogi, -oage, s.n., adj. || Din pisă || 1. S.n. Unealtă casnică, de metal, de piatră sau de lemn, rotunjită la capăt ca o măciucă, cu care se pisează în piuliţă. 2. Adj. (Fam.; adesea substantivat) Care plictiseşte pe; cineva, insistînd mereu asupra aceluiaşi lucru.
pisălogeală, pisălogeli, s.f. ]| Din pisălogi || (Fam.) Faptul de a pisălogi; vorbărie care plictiseşte; cicăleală.
pisălogi, pisălogesc, vb. IV. Tranz. ]] Din pisălog H (Fam.) A plictisi, a pisa (3).
pisc, piscuri, s.n. 1. Vîrf ascuţit, stîncos al unui munte. 2. Capătul de dinainte, ascuţit şi
încovoiat în sus, al unei ambareaţii. 8. (Pop.) Partea de la car sau de la sanie în care se fixeaaă proţapul.
piscicol, -ă, piscicoli, -e, adj. |] Din fr. piscicole; lat. piscis „peşte44 -f colere „a culţiva<c || Care se referă la peşti, la piscicultură sau Ia pescuit.
piscieuîtor, piscicultori, s.m. || Din fr. pisei-
culteur || Specialist în piscicultură.
piscicultără s.f. || Din fr. pisciculture [| Ramură a economiei care se ocupă cu creşterea peştilor în apele naturale, în heleşteie şi iazuri (amenajate în acest scop).
piscină, piscine, s.f. || Din fr. piscine, lat. piscina |) 1. Bazin cu peşti, amenajat într-o grădină sau înlr-un parc. 2. Bazin de înot.
piscoi, piscoaie, s.n. (Reg.) Fluierul cimpoiului.
pfscui, pers. 3 piscuie, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic || (Despre păsări) A ciripi; (despre puii de pasăre) a piui.
piscuit s.n. Faptul de a piscui. pisic, pisici, s.m. || Din pisică |J Pisoi, pisică, pisici, s.f. || Din pis || 1. Mamifer carnivor domesticit din familia felidelor, cu b©t scurt, cu corp suplu, acoperit cu păr moale de diferite culori, şi cu gheare retractile; spec. femela acestui animal. O P- sălbatică — animal de pradă înrudit cu pisica (1), lung de circa 70 cm, eu blana cenuşie-gălbuie. Trăieşte prin păduri. O Expr. A trăi (sau a se înţelege) ca clinele eu pisica — a trăi rău, a nu se înţelege cu cineva. A avea ochi de pisică = a avea privirea foarte ageră, a vedea foarte bine. 2. Pisică-de-mare = peşte marin ovipar, de 60 — 100 cm lungime, eu un spin veninos în coadă. 3. (Tehn.) Căruciorul unei maşini de ridicat.
pisieuţă, pisicuţe, s.f. Diminutiv al lui pisică. pisoâr, pisoare, s.n. || Din fr. pissoir || Vas de faianţă, de metal etc., montat la peretele unui closet, sau construcţie independentă, special amenajată, care serveşte bărbaţilor pentru urinat.
pisoi, pisoi, s.m. || Din pis ]] Pui (mai ales mascul) de pisică.
pisolit, pisolite, s.n. || Din fr. pisolithe; gr. pisos „mazăre" -f- lithos „piatră" || Agregat de minerale, alcătuit din bucăţi sferice de mărimea unui bob de mazăre. • Rocă alcătuită din astfel de. minerale.
pistă, piste, s.f. || Din fr. piste || 1. Fîşie de teren special amenajată pentru decolarea şi aterizarea avioanelor, pentru curs® sportive etc. • (Fig.) Direcţie, curs; făgaş. 2. Pistă sonoră = fîşie îngustă la marginea^ unei pelicule cinematografice, pe care este făcută înregistrarea sonoră.
pistil, pistiluri, s.n. || Din fr. pistil, lat. pistillus „pilon" 1J1. Organul femei reproducător al florii, format din ovar, stil şi stigmat. 2. Obiect de sticlă, de porţelan etc., cu care se pulverizează ori se omogenizează în mojar substanţe chimie© sau farmaceutice.
pistdl1, pistoale, s.n. || Din ngr. pistoli, germ. Pistole II 1. Armă de foc de dimensiuni mici,
PISTOL
raimuită eu o singură mînă O Pistol-mitralierâ — armă automată cu ţeava scurtă şi cu bătaie mai mică decît a puştii-mitraliere. P. de rachete (sau de semnalizare) — pistol cu care se trag rachetele de semnalizare/ 2. Aparat portativ, avînd forma pistolului (1), folosit pentru diferite operaţii (vopsit, nituit etc.).
pistol2, pistoli, sjm. II Din fr. pistole j| Veche monedă de aur (franceză, italiană, engleză etc.).
pistolar, pistolari, s.m. || Din pistol1 || Specialist In tragerea cu pistolul1 (1).
pistolet, pistolete, s.n. || Din fr. pistolet J| Armă de foc semiautomată, de dimensiuni mici, avînd magazia de cartuşe montată în patul armei. Se mânuieşte cu o singură rnînă.
pieton, pistoane, s.n. jj Din fr. piston |] 1. Organ de maşină care efectuează o mişcare rectilinie alternativă într-un cilindru în care se găseşte un fluid sub presiune, contribuind la transformarea energiei fluidului în energie mecanică, la motoarele termice, sau a energiei mecanice în energia fluidului, la pompe compres®are. 2. Instrument muzical de suflat, din alamă, asemănător cu trompeta.
pistonâ, pistonez, vb. I. Tranz. || Din fr. pistanner || 1. A extrage un lichid cu ajutorul unui piston. 2. (Fig.; fam.) A stărui pe lingă cineva pentru a obţine ceva.
pistrtii, pistrui, s.m. || Din pistru (reg.) „pătat44 || Pată mică, brună-gălbuie, care se formează pe piele (mai ales la oamenii blonzi sau roşcaţi).
pistruiat, -ă, pistruiaţi, -te, adj. |] Din pistrui || Care are pistrui, cu pistrui.
piş ea, pisc, vb. I. 1. Tranz. A apuca pielea cu vîrful degetelor sau cu unghiile, strîngînd-o şi producînd o senzaţie dureroasă. 2. Tranz. A ridica cu vîrful degetelor coardele unor instrumente muzicale şi a le da drumul, pentru a le face să vibreze. 3. Tranz. (Despre infecte) A înţepa, a muşca. Q Expr. Ca şi cum (sau cil) le-ar pişcă un purice = foarte puţin. 4. Tranz. A rupe sau a tăia cîte puţin din ceva. 5. Tranz. şi in tranz. (Despre frig, vînt) A înţepa; (despre brumă, ger) a vătăma, a atinge frunzele sau fructele plantelor. 6. Tranz. şi in tranz. (Despre băuturi, condimente sau mîneăruri condimentate) A provoca o senzaţie de usturime.
pişcăeios, -oâsă, pişcăcioşi, -oase, adj. JJ Din pisca’W (Despre mîneăruri şi’băuturi) Care pişcă (6), care înţeapă la limbă; iute.
pîşc&td.r, -oare, pişcâtori, -oare, adj. || Din pişcă’\\ 1. Care înţeapă, care pişcă. • (Fig.) Care conţine o critică ascuţită, tăioasă. 2. (Despre alimente) Care ustură, pişcăcios, iute.
pişcătfira, pişcături, s.f. || Din pişcă || Faptul de a" pişcă pielea. •Ciupitură, înţepătură de insectă. • (Fig.) Vorbă usturătoare.
pişedt, pişcaturi, s.n. II Din magh. piskâta; * it. biscoUo « lat. bis coctus „de două ori copt44), germ. Biskotte |) Produs de patiserie (un fel de biscuit cu porozitate mare] obţinut dintr-un aluat moale făcut din făină, ouă şi zahăr.
pişicher, pişicheri, s.m. J| Din te. pişekâr || (Fam.; adesea" adjectival) Om şmecher* şiret.
778
pităc1, pitace, s.n. |] Din si. pitakü |] (înv.)
1.	Decret de ridicare la rang boieresc. 2. Dispoziţie scrisă, ordin, decret.
pitâc2, pitaci, s.m. |) Din ser., hg. petak, rus. pjatak || 1. Monedă austriacă de aramă care a circulat în trecut şi la noi; p. ext. ban, gologan, para. 2. Monedă rusească de argint sau de aramă.
pitagoreic, -ă, pitagoreici, -ce, adj., s.m. ||Din germ. pythagoreisch || 1. Adj. Care ţine de şcoala lui Pitagora. 2. S.m. Adept al lui Pita-gora.
pitagorism s.n. || Din fr. pythagorisme |] Nume dat şcolii filozofice întemeiate de Pitagora (вес. 6 î.e.n.), care considera că esenţa tuturor lucrurilor este numărul.	^
pitar, pitari, s.m. H Din pita |j (în evul mediu) Dregător în Ţara Românească şi în Moldova, însărcinat cu aprovizionarea curţii domneşti cu pîine.
pitârcă, pitărci, s.f. || Cf. pita, mînătarcă || (Reg.) Numele a două specii de ciuperci înrudite cu mînătarca.
pită, pite, s.f. H Din mgr., bg. pita || (Reg.)
1.	Pîine. 2. (Fig.) Hrană; p. ext. slujbă, funcţie.
pitărfe, pitarii, s.f. || Din pitar || 1. (înv/ şi reg.) Brutărie. 2. (înv.) Dregătoria pitarului; rangul, funcţia de pitar.
pitecantrop, pitecantropi, s.m. || Din fr. pithécanthrope; gr. pithekos „maimuţă44 -f- anthropos „om“ |] Nume dat unuia dintre strămoşii omului, datînd din paleoliticul inferior şi prezentând caractere intermediare între maimuţele antropoide şi omul primitiv.
рШ, pitesc, vb. IV. Refl. şi tranz. A (se) ascunde (ghemuindu-se), a (se) pitula. (Fig.) Toţi ciulinii de pe vale Se pitesc prin văgăuni (Topîrceanu).
pitic, -ă, 'pitici, -ce, adj., subst || Cf. sl. pitiku || 1. Adj. De statură foarte mică, scund; (despre plante) pipernicit, nedezvoltat • (Despre unele animale şi plante) Care face parte din specii mici. 2. S.m. şi f. Individ de statură mult inferioară celei mijlocii. • S.m. (Fig.) Persoana neînsemnată. 3. S.m. şi f. Pigmeu (1).4, S.m. (Mitoi.) Personaj de statură mică, isteţ şi vioi.
pitice adj. || Din fr. [jeux] pythiques\\\ Jocuri p. = jocuri organizate la Delfi, în Grecia antică, din patru în patru ani, în amintirea luptei legendare a zeului Apolo cu balaurul Piton.
pitiriăzis subst. || Din fr. pityriasis, gr. piti-riasis (< pitirion „pleavă44) || Denumire generică pentru o serie de dermatoze caracterizate în special prin descuamare; mătreaţă.
pitit, -ă, pitiţi, -te, adj. (Pop.) Ascuns (spre a nu fi văzut, găsit, prins). Stă pitit ca iepurele (Panii).
piton1, pitoane, s.n. И Din fr. piton [| Instrument metalic în formă de ţăruş, prevăzut cu un inel prin care se introduce coarda, şi care serveşte la asigurarea alpiniştilor în timpul escaladărilor.
piton2, pitoni, s.m. JJ Din fr. python || Şarpe mare, neveninos, lung de 4—10 m, care trăieşte în Africa şi în sudul Asiei.
pitorésc, -eâscă, pitoreşti, adj. || Din it. pitto-resco, fr. pittoresque |] Care impresionează plăcut,'
prin aşezare, aspect, colorit etc., care este potrivit pentru a deveni subiectul unei picturi. * (Despre limbă, stil) Bogat în imagini, colorat, viu.
pitpaîâe, pitpalaci, s.m., interj. |] Onoma? ţopee |j 1. S.m. Prepeliţă. 2. Interj. Cuvînt care imită strigătul prepeliţei.
pitpalacă, pitpalace, s.f. || Din pitpalac || Femela pitpalacului. O pitpalacă şi-a repezit glasul (Delavrancea).
pitula, pitulez, vb. I. Refl: şi tranz. |] Din piti II (Pop.) A (se) piti. I) Şi: tupilâ vb. I. pitulat, -ă; pitulaţi, -te, adj. (Pop.) Pitit, pitulice, pitulici, s.f. || Din pitula || Mică pasăre călătoare, insectivoră, cu penele brune-verzui pe spate şi cenuşii pe pîntece.
piţigăiâ, piţigâiez, vb. I. Tranz. |] Din piţigăiat 1| A-şi subţia vocea, m Refl. A vorbi cu glas subţire.
piţigăiat, -ă, piţigăiaţi,, -te, adj. (Despre voce sau despre sunete) Subţire, ascuţit^
piţigoî, piţigoi, s.m. Pasăre mică, insectivoră, cn ciocul conic, scurt, cu penele albastre-verzui pe spate şi galbene pe pîntece, iar pe piept şi pe cap negre.
^ piţiilă, piţule, s.f. || Din magh. picula || (Reg.) Monedă austro-ungară care a circulat şi în Transilvania şi Bucovina. « (Fam.) Monedă de valoare mică; para, gologan.
piu interj. || Onomatopee |] (De obicei repetat) Cuvînt care imită strigătul puilor de pasăre.
piua, piuez, vb. I. Tranz. jţDin piuă |] A da o ţesătură de lînă la piuă.
piuă, piue şi pive, s.f. I) Lat. *pilla || 1. Instalaţie pentru împîslirea ţesăturilor de lînă. 2. Vas cu fundul şi pereţii groşi; în care se pisează diferite substanţe solide. 8. Parte a şteampului în care se mărunţeşte minereul. 4. Tun primitiv care se încărca pe la gura ţevii, || Şi: pivă s.f.
piui, pers. 3 pîuie, vb. IV. Intranz. j| Din piu || (Despre puii de pasăre) A scoate piuituri;; a piscui. m (Despre un corp care străbate aerul cu viteză) A şuiera, a ţiui.
piuit s.n. Faptul de a piui; sunete specifice scoase de puii păsărilor. O Expr. A-i lua (sau a-i tăia) cuiva piuitul'= a) a reduce pe cineva la tăcere; b) a ucide pe cineva.
piuitură, piuituri, s.f. || Din piui ]| Strigat caracteristic scos de puii de pasăre. • Sunet subţire, ascuţit.
piuliţă, piuliţe, s.f. || Din piua (| 1. Vas de metal întrebuinţat în gospodărie, în laboratoare etc., în care se pisează diferite substanţe. 2. Piesă de metal avînd o gaură filetată, care se poate înşuruba pe o tijă cu filet corespunzător.
piuneză, piuneze, s.f. II Din fr. punaise || Cui mic cu capul mare, plat, folosit pentru fixat hîrtii, afişe etc. pe un perete sau pe o placă de lemn. IJ Şi: pioneză s.f.
piure, piureuri, s.n. || Din fr. purée || Preparat culinar cu aspect de pastă, obţinut din legume (în special din cartofi) sau din fructe fierte (ori crude) trecute prin sită sau zdrobite şi folosit de obicei ca garnitură. |] Şi: pireu, pire s.n.
pivă s.f. v. piuă.
pivnicer, pivniceri, s.m. || Din pivniţă^ [j-'la* (în evul mediu în Ţara Românească şi în MeM©^) Dregător care avea în grijă pivniţele domneşti.
2.	Persoană care supraveghează o pivniţă; eu vinuri.
pivniţă, pivniţe, s.f. || Din sl. pivîhica || încă.* pere sau grup de încăperi zidite de obicei dedesubtul unei clădiri, sub nivelul terenului; şi destinate păstrării unor materiale sau a unor produse alimentare. O Expr. A vorbi qa din pivniţă — a vorbi cu timbru profund, grav. [ţŞir pimuiţă s.f.
pivot, (1—3) pivoturi, s.n., (4) pivoţi, s.m. || Din fr. pivoţ i} 1. Smi (Tehn,) Fus care se reazemă cu capătul (cilindric, conic sau tronconic) pe un lagăr. 2. S-.n. (Fig-) Centru, punct esenţial de sprijin. 3. S.n. Rădăcina principală^îngroşată, a unor plante (ca morcovul, sfecla). 4.. S.m. (în unele1 jocuri1 sportive) Jucător atacant care pă*~ trunde în dispozitivul de apărare advers;
pivotă, pivotez, vb. I. Intranz. || Din fr. pivoter || A se roti (pe un pivot). 9 (Fig. ; despre; acţiuni, propese) A se desfăşura în jurul a ceva, a se sprijini, în desfăşurare, pe ceva.
pivotânt, -ă, pivotanţi, -le, adj, || Din fr. pivotant |j 1. Care poate pivota. 2. Rădăcină pivotantâ = rădăcină care pătrunde adînc, ver* tical în sol.
pivotare, pivoturi, s.f. Acţiunea de a pivota; rotire.
pix, pixuri, s.n. Ustensilă pentru scris avînd în interior un tub cu pastă, acţionat printr-un dispozitiv.
pixidă, pixide, s.f. || Din fr. pyxide [|1., Car setă care servea în trecut la păstrarea bijuteriilor. 2. Fruct în formă de capsulă care se deschide printr-un căpăeel sau prin; ruperea în două (ex, la, măselariţă, Ia pătlagină etc.).
pizmaş, -ă, pizmaşi, -e, s.m. şi f..,, adj. IJ Din pizmă \\ (Pop-) (Persoană) care poartă pizmă cuiva; (om) răutăcios, duşmănos,, potrivnic.
pizmă s.f. II Din sl. pizma || (Pop.) Ciudă, invidie; ură, duşmănie.
pizmătareţ, -ă, pizmătareji, -e, adj. [[ Din pizmâtar (înv.) „pizmaş" || (înv.) Pizmaş.
pizmui, pizmuiesc, vb. IV. Tranz. ||rDin pizmă || A avea pizmă pe cineva; a duşmăni, a urî pe cineva.
pizzicato [Pr. : piţicâto] s.n. || Din it. pizzicato || Mod de a cînta dintr-un instrument muzical cu coarde, prin ciupirea acestora, fără a folosi arcuşul. • Bucată muzicală executată în acest fel.
pîc interj. || Onomatopee [[ Cuvînt care redă sunetul produs de ruperea unui fir de aţă, de fumători cînd trag fumul din lulea etc.
pîcîi, pîcîi, vb. IV. Intranz. || Din pîc [| A trage din lulea; producînd un sunet scurt, car racteristic.
pîclă, piele, s.f. II Dinsl. pîklă „păcură, sumar lă“ || 1. Ceaţă sau negură uşoară. 2. Văl atmosferic albăstrui sau cenuşiu, alcătuit din particule solide fine, invizibile cu ochiul liber, care dau aerului un aspect tulbure, opalescent. 3» Strat de aer foarte cald, care produce zăpuşeală. 4. Vulcan noroios.
PICLOS
780
pîeldg, -oâsă, pîcloşi, -oase, adj. [| Din pîclă || Plmrde pîclă (1); neguros, ceţos.
pline, pîini, s.f. Л Lat. panis || 1. Aliment de bază al omului, preparat di ntr-un aluat de făină de grîu sau de secară, dospit şi copt în cuptor. O Expr. A ieşi înaintea cuiva (sau a întîmpina pe cineva) cu pîine şi sare = a primi pe ci пета cu mare cinste. Bun ca pîinea calda — (a fi) foarte bun. Se vinde (ori se caută) ca pîinea caldă, se spune despre o marfă foarte căutată oare se vinde uşor. 2. Hrană necesară pentru trai. O Expr. A lua cuiva plinea de la gură — a lăsa pe cineva fără mijloace de trai. 3. (Rdg.) Cereale, grîne, bucate; recoltă de cereale. 4. Slujbă, funcţie. Expr. A pune (sau a băgă) în pîine pe cineva = a face cuiva rost de o slujbă. !>• Arbore de pîine — plantă lemnoasă cu fructul mare* sferic, cu gust de pîine, care se consumă fiert sau copt. Creşte în zonele tropicale din Asia şi America.
pîinişoâră, pîinişoare, s.f. 1. Diminutiv al lui pîine (1); pîine mică; chiflă. 2. Ciupercă comestibilă, (de culoare roşie-violacee, care creşte prin pădurile de stejar şi de fag.
pile, pilcuri, s.n. || Din sl. рЫкй К 1. Grup neerganizat de oameni, de păsări, de animale, do plante. 2. Unitate militară, de la sfîrşitul evului mediu, din ţările române (corespunzătoare regimentului de mai tîrziu).
pîlnie, pîlnii, s.f. И Din sl. *plunije II1. Obiect de metal, de sticlă etc., de forma unui con gol şi prelungit printr-un tub îngust, servind la turnarea lichidelor în vase cu gura strimtă., O Expr. A-şi face palmele pîlnie (la gură) = a-şi aşeza palmele ca o pîlnie în dreptul gurii, pentru a fi auzit mai bine. 2. Nume dat unor obiecte sau părţi ale unor obiecte, asemănătoare ca formă sau ca funcţie cu pîlnia (1), • Locaş, mai larg în partea de sus, amenajat p® un sistem tehnic pentru a înlesni introducerea sau evacuarea unui material. • Groapă făcută în pămînt de explozia unu^proiectil de artilerie sau a unei bombe.
pîlpîi, pers. 3 pilpîie, vb. IV. Intranz. ||Ono-matopeic || (Despre flăcări) A tremura, a creşte şi a descreşte, producînd pocnete uşoare. • (Despre păsări) A fîlfîi.
pflpîiâlă, pîlpîieli, s.f. || Din pîlpîi\\ Pîîpîire. pîîpîire, pîlpîiri, s.f. Acţiunea de a pîlpîi. mişcarea tremurată a flăcărilor, a luminii etc. pîlpîit s.n. Pîîpîire.
p&pîitor, -oare, pîlpîitori, -oare, adj. j[ Din pîlpîi II Care pîlpîie; tremurător.
^pînă conj., prep. (1 Lat. paene-ad || 1. Conj. Introduce propoziţii circumstanţiale: a) de timp: aşteaptă pînâ se înserează. O (în locuţiuni) Ptna eînd, pînă ce; b) de loc:: s-a dus pînâ, la marginea oraşului. 2. Prep. (împreună cu adverbele şi cu alte prepoziţii formează adverbe sau prepoziţii compuse ori locuţiuni) Introduce un complement circiimstanţial: a) de timp: ptna mîine; b) de mod: m-a mişcat pînă la lacrimi; c) de loc: apa i-a ajuns pînâ la brîu.
pîndâr, pîndari, s.m. || Din si. pondarî || Paznic (la o vie, la o livadă etc.).
pînda, pînde, s.f. || Din pîndi ]] Faptul de a pîndi; loc (ascuns) de unde se poate pîndi.
pîndi, pîndesc, vb. IV. || Din sl. jponditi |j 1. Tranz. şi intranz. A observa cu atenţie (dintr-un loc ascuns), a urmări cu scopul de a prinde sau de a ataca. 2.‘Tranz. A aştepta un prilej, un moment favorabil (pentru a pune mîna pe ceva, pentru a acapara ceva). 3. Tranz. A urmări gesturile, manifestările cuiva, pentru a-i ghici gîndurile.
pînditor, -oare, pînditori, -oare, adj. || Din
pîndi || Care pîndeşte, care iscodeşte. Ochii i se furişau pînditori spre Dumitru (Slavici).
pîngări, pîngăresc, vb. IV. Tranz. || De Ia păgîn || A trata cu dispreţ sau cu violenţă ceva considerat sfint, a profana, a necinsti, a dezonora. • Spec. A viola.
pîngăritdr, -oare, pîngăritori, -oare, adj. || Din, pîngări || Care pîngăreşte, profanator, pîntec s.n. v. pîntecc.
pîntecărâie s.f. || Din pîntec || (Pop.) Diaree, pîntece, pîntece, s.n. || Lat, pantex, -icis || 1. Partea corpului dintre torace şi bazin, în care se află stomacul, intestinele etc.; abdomen.
2.	Stomac. O Expr. Cu pîntecele lipit de coaste, se spune despre un om foarte slab sau foarte flămînd. 3. (Pop.) Uter. O Expr. A lua (sau a avea, a purta) în pîntece = a fi însărcinată. 4* Partea bombată, proeminentă a unor obiecte. || Şi: pîntec s.n.
pîntecos, -oâsă, pîntecoşi, -oase, adj. (| Din pîntec || 1. (Despre persoane) Cu pîntecele mare; burtos. 2. (Despre obiecte) Bombat, umflat.
pînzât, -ă, pînzaţi, -te, adj. (| Din pînzâ || (Despre hîrtie) Fabricat cu un amestec de fibre textile (pentru a fi mai rezistent).
. pînză. pînze, s.f. 1. Ţesătură de bumbac, de in, de cînepă etc., din care se confecţionează albituri. O P. de casă ~ pînză ţărănească, ţesută în războiul manual. O Expr. Pînâ-n pînzele albe — pînă la capăt; necruţător. 2. (Mai ales la pl.) Bucată mare de ţesătură rezistentă, care se fixează de vergile catargelor unui vas pentru ca acesta să poată fi împins de vînt. 3. Bucată de ţesătură deasă pe care se pictează; p. ext. tablou pictat pe o astfel de ţesătură. 4. Ţesătură pe care o face păianjenul. 5. Lama sau tăişul unor instrumente: pînză de ferăstrău. 6. Strat de grosime foarte mică în raport cu celelalte dimensiuni. O P- de apă — strat subteran de apă.
7.	(Geol.) Suprafaţa pe care are loc deplasarea unor mase de roci în procesul de şariaj.
pînzătură, pînzâturi, s.f. || Din pînză || (înv. şi reg.) Bucată de pînză; obiect confecţionat din pînză. Mama-mi dă învăţătură, Cum se ţese-o pînzăturâ (Goşbuc).
pînzet, pînzeturi, s.n. || Din plnză || (Mai ales la pl.) Diferite feluri de pînză (1); obiecte confecţionate din pînză; albituri.
pîr interj. || Onomatopee || (Adesea pronunţat cu „r“ prelungit) Guvînt care imită zgomotul produs de un corp care se rupe, de arderea lemnelor etc.	;
pîră, pire, s.f. || Din pîrî || 1. Plîngere împotriva cuiva, reclamaţie; denunţ. 2. (înv. şi reg:) Judecată, proces.
Jf:	pîrăiâş	s.n.	v. pîrîiaş.	'
| pkiu s.n. v. pîrîu.
fplrcălâb, pîrcâlabi, s.m. || Din magh. por-fi (înv.) 1. Dregător în Ţara Românească şi în Moldova, însărcinat cu conducerea unei eet&p şi a regiunii din jur. Avea atribuţii administrative, militare şi judecătoreşti. 2. Denumire : dată administratorilor satelor boiereşti şi mă-fc năstireşti din Ţara Românească.
pircălabie, pîrcălâbii, s.f. || Din pîrcâlab || (înv.) 1. Demnitatea sau funcţia pîrcălabului -(1)* 2. Instituţia condusă de pîreălab (1). pirdâlmc, -ă, pîrdalnici, -ce, adj. (Pop. şi ; fam). Afurisit, blestemat* pirg s.n. v. pîrgă.
pîrgâr, pîrgari, s.m. jj Din magh. polgdr, germ. В (ir ger (I (în evul mediu) Membru al sfatului de conducere al unui oraş sau al unui tîrg ^din Ţara Românească şi din Moldova.
pfrgă s.f. || Din si. prnga || Faza de început а Г/©асегіі fructelor, cerealelor etc. O Expr. A da în pîrgă (sau in pîrg) = a începe să se coacă. II Şi:_ pîrg s.n.
I&ghie, pîrghii, s.f. 1. Bară de lemn sau de fier care, sprijinită pe un punct de reazem, serveşte la ridicarea sau ia deplasarea unei greutăţi. 2. (Fig.) Forţă care dă impuls unei acti-vifeti; punct de sprijin. 3. P. anal. Nume dat imor obiecte sau unor părţi de obiecte asemănătoare prin formă sau prin funcţie cu pîrghia (1) (ex. braţ de balanţă).
pîrgiii, pers. 3 pîrguieşte, vb. IV. Refl. || Din pîrgă fi (Despre fructe şi cereale) A începe să se coacă, a da în copt.
pirguiâlă, pîrguieli, s.f. || Din pîrgai Ц Prima fază de coacere a fructelor; pîrgă, pîrguit.
pSrguit1 s.n. Faptul de a se ptrgui; timpul cînd se pîrguiesc fructele sau cerealele.
pirguît2, -ă, pîrguiţi, -te, adj. (Despre fructe . şi cereale) Care începe să se coacă, care a dat ia copt.
pM, pirăsc, vb. IV. Tranz. [| Din sl. pîreti ||
1.	A da pe faţă faptele unei persoane; a acuza, a învinui (uneori cu răutate); a denunţa. 2. (Pop.) A da în judecată.
pîrîi, pers. 3 piriie, vb. IV. Intranz. Ц Din pîr j| 1* (Despre un material tare) A producă sunete-caracteristice prin rupere* zdrobire etc., (despre încheieturile mîinilor, picioarelor) a pocni, a trosni. 2. (Despre foc, despre arme de foc) A produce pocnituri repetate. 3. (Despre obiecte din lemn, scînduri, podele etc.) A produce un zgomot strident prin apăsare sau rupere. • (Despre pepeni) A trosni uşor prin strîngere în mîini.
ptrîiâş, ptrîiase, s.n. Diminutiv al Iui pîrîu. Se hotărî... să caute un pîrîiaş cu apă dulce (Bassarabescu). || Şi: pîrăiâş s.n. pirîlt s.n. Faptul de a pîrîi. pîrîitoâre, pîrîitori, s.f. || Din pîrîi Ц Jucărie oare produce pîrîituri. • Zbîrnîitoare la zmeul cu care se joacă copiii.
pîrîitiifă, pîrîituri, s.f. || Din pbrîi || Zgomot surd, caracteristic produs de un material tare prin rupere sau prin apăsare. • Pocnituri scurte, repetate,- produse de lemnele care ard etc.
pfrîş, pîrîşi, s.m. |f Din pîrî j| (Pop.) Cei care pîrăşte, (2); reclamant.
pîrît, -ă, pîrîţi, -te, s.m. şi f. Persoană dată în judecată; p. ext. învinuit, acuzat.
pîrîtor, -oare, pîrîtori, -oare, adj., s.m. şi f. || Din pîrî || (Persoană) care pîrăşte, care are obiceiul să pîrască; (persoană) care denunţă, delator.	*
pîrîu, pîraie, n.s. || Cuv. autohton || Apă curgătoare mică, permanentă sau temporară; rîu mic. || Şi: pîrău s.n.	1
pîrjoâlă, pirjoale, s.f. || Din pîrjoli || (Rfeg.)
1. Bucată de carne friptă pe grătar. 2. Chiftea, mare, dată prin pesmet şi prăjită în grăsime.
pîr joi, p irj oluri, s.n. ||'Din pir joii || 1. Fop mare, puternic; incendiu violent, misfuitoi.' O Expr. A da pîr joi = a da foc, a distruge prin foc. A se face foc şi pîrjol == a-şi ieşi din fire, a se înfuria. 2. Arşiţă, zăpuşeală, zăduf. 3. (Fig.) Nenorocire mare; calamitate, urgie, pustiire.
pîrjoli, pîrjolesc, vb. IV. Tranz. \\ Din magh. porzsol || 1. A incendia; a arde; a distruge, a nimici. 2. (Despre soare) A încălzi foarte tare; a dogori, a arde. • (Despre soare) A ofili, a veşteji, a usca (plantele), din cauza căldurii prea mari.
pîrjolit, -ă, pîrjoliţi, -te, adj. Ars de foc, de pîrjol (1). • Ars de soare, pîrlit.
pîrlea s.m. || Din pîrli || (în expr.) Să te ţii (sau ţine-te) ptrleo ! — pleacă! şterge-o! Iniinde-o (sau tunde-o) pîrleo / = pleacă imediat! ia-o din loc!
pîrleâlă, pîrleli, s.f. || Din pîrli || 1. Faptul de a (se) pîrîi; arsură uşoară, superficială. 2. (Fig.; fam.) Păcăleală, înşelătorie; pagubă, pierdere. O Expr. (Fam.) Arşi scoate pîrleala — a-şi găsi o compensaţie, a se despăgubi.
pîrleâz, pîrleazuri, s.n. || Dinbg. prelaz|| Trecătoare îngustă, pentru oameni, peste gardurile ţărăneşti. Creşteţi flori cit gardurile Şi-nfundaţi pîrleazurile (Pop.).
pîrli, pîrlesc, vb. IV. Tranz. şi refl. [| Din bg. părlja || 1. A (se) arde uşor, la suprafaţă. O Expr. Tranz. A o pîrli la (sau de) fugâ = a fugi repede. # Tranz. A arde părul de pe un porc tăiat, penele, fulgii de pe o pasăre tăiată.
2. A (se) bronza. 3. A (se) ofili, a (se) veştejij a (se) usca. 4. (Fig.) A (se) păcăli, a (se) înşela.
pîrlire, pîrliri, s.f. Faptul de a (se) pîrli. pîrlit, -ă, pîrliţi, -te, adj. 1. Ars uşor, la suprafaţă. • (Despre vegetaţie) Ofilit, veştejit, uscat. 2. (Despre oameni) Ars de soare, bronzat.
3. (Fam.; şi substantivat) Sărac, amărît, necăjit, prăpădit.
pîrloâgă, pîrloage, s.f. |] Din bg. prelog, ser. prelog, parloş || Loc lăsat nelucrat, necultivat unul sau mai mulţi ani, pentru refacerea fertilităţii Iui. • Buruienile crescute p© un astfel de loc.
pîrlogî, pers. 3 pirlogeşte, vb. IV. Refl. |J Din pîrloâgă || (Despre terenuri) A se preface în pîrloâgă.
pîrnâie, pîrnăi, s.f. 1. (Reg.) Oală mare de lut pentru gătit sau pentru păstrat alimente.
2.	(Arg.) închisoare, temniţă.
PÎRPĂLI
7,82
jfixpăMrptrpâlesc,.vb. IV. || Din bg. prepalja. Cf. ser. pripaliti || 1. Tranz, A frige puţin (un animal sau o bucată de carne) pe jeraţic, la frigare sau la para focului. • A frige puţin sau a încălzi ceva»sla repezeală*. 2*. RefRA se încălzi uşor (la foc sau la soare). 3. Refl. A se zbate, a se zvîreoli; a se frămînta. »A se răsuci (în aşternut), a se întoarce pe o parte şi alta (din cauza unei dureri fizice sau sufleteşti). ||Şi: perpeli vb. IV.
pîrpălft, -ă, pîrpâliţi, -te, adj, Fript în pripă, la suprafaţă (pe jeratiG, la frigare sau la para focului).
pîrpără, pîrpăre, s.f. || Cf. pîrpăli || (Reg.) Foc de paie; (fig.) stare de nelinişte; de neastîm-păr.r
pîrpăriţă* pîrpâriţe, s.f. || Din sli. pruprica || 1; Mică piesă metalică fixată în piatra alergătoare a morii, în care intră capătul fusului. 2. Gaură în mijlocul pietrei: alergătoare de la moară, în care cad grăunţele din teica pentru a fi măcinate.
pîrş* pi'rşi, s.m. || Din sl. pltihti || Mamifer rozător, lung de 20 — 25 cm,, cu părul sur-ruginiu şi coada lungă* şi stufoasă.. Trăieşte prin păduri.
pîrtie, pîrtii, s.f. || Din sl. *prutti H 1. Cărare făcută prin zăpadă, printr-un desiş ete. 2. Culoar amenajat prin zăpadă, pe care se practică unele sporturi de iarnă.
pîrfcâg s.n. II Onomatopeic || (Pop. şi, fam.) Capriciu, toană; pornire spre ceartă, pîs interj, vDpis.
pîsîâr, pîslari, s.m. [| Din pîslă || (Mai ales la pi.) Cizme sau papuci din pîslă.
. mm s.f. || Cf. sl. pltistl || Material textil obţinut din fire de Iînă sau din păr de animale, bătute la piua. E’ste întrebuinţat la confecţionarea pălăriilor, a încălţămintei călduroase, ca izolant etc.
pîsîes, -oâsă* pîsloşi, -oase, adj. || Din pîslă || Asemănător cu pîsla, des ca pîsla.
pîş interjî. || Onomatopee || (De obicei repetat) Ciivînt care imită zgomotul uşor produs de paşi, do mersul în vîrful picioarelor.
plac s.n. || Din plăcea || Pîăcere. O După bunul plac al cuiva = după voia sau după capriciul cuiva. Pe plac sau după placul cuiva =. după voia, după gustul cuiva.
placa* plăckez, vb. I. Tranz. || Din fr. pla-quer || 1*. A acoperi o piesă, un obiect cu un strat din alt material, pentru ari* da un aspect mai frumos sau pentru a-1 proteja. 2. (Sport) A executa un placaj (3).
placaj* placaje, s.n. || Din fr. placage || 1* Placă de lemn formată* prin încleierea unui număr de foi de furnir aşezate astfel, ca direcţia fibrelor lemnoase să alterneze. Este folosit ’în industria mobilei, a amharcaţiilor etc. 2#, Căptuşeală din plăci de piatră, faianţă, sticlă etc. cu care se acoperă un zid pentru protecţie sau pentru înfrumuseţare. 3. (La rugbi) împiedicarea pătrunderii adversarului cu mingea spre buturi prin imobilizarea lui cu mîinile.
placârdă* placarde, s.f. || Din fr. placard || Pancartă.
placat* -ă* placaţi, -te, adj. Care are suprafaţa acoperită cu placaj (2).
placă, plăci, s.f. (I Din fr. plaque \\ 1. Rksă solidă cu grosime mică în comparaţie cu dite-lalte două dimensiuni. O P- aglomerată^pî&A obţinută din aşchii de lemn presate cu diferiţi lianţi. P. fotografică^ = placă, de sticlă, acoperită pe una dintre feţe cu o substanţă fotosensibilă.
2. Disc de patefon, O Expr. (Fam.) A schimba (sau a întoarce) placa — a schimba subiectul unei discuţii sau comportarea faţă de cineva.
3. (în trecut) Tăbliţă de ardezie pe care învăţau să scrie şcolarii începători. 4. P. turnantă* = disc de oţel său de fontă, prevăzut cu segmente de şină, care serveşte la întoarcerea vehiculelor uşoare de cale ferată, Ia trecerea lor de pe o linie pe alta etc.
placentâr, -ă* placentari, -e, adj., s.n. || Din fr. placentaire || 1. Adj. Care se referă la placentă, care aparţine placentei. 2.: S.n. (La pi.) Subclasă de mamifere care cuprinde animale cu placentă; (şi la sg.) animal care face parte din această subclasă.
placénfa* placente, s.f. || Din lat;., fr. placenta H 1. Organ spongios, vascular, prezent la mamifere, care face legătura între marnă şi embrion, servind la nutriţia şi la respiraţia acestuia, şi care se elimină la naşterea fătului.
2.	(Bot.) Porţiune din pereţii ovarului, pe care se dezvoltă ovulele.
plachetă* plachete, s.f. || Din fr. plaquette 1]
1..	Volum mic, cuprinzînd în special versuri. 2. Medalie de forme diferite, avînd de obicei una dintre feţe modelată cu basoreliefuri sau cu inscripţii, bătută cu ocazia unor mari evenimente, în onoarea unor personalităţi sau care se- oferă ca premiu în competiţiile sportive, placheu s.n. v. hlacheu. pîaehie, plachii, s.f. || Din ngr. plahi || Mîn-care de peşte preparată la cuptor cu multă ceapă, roşii,- condimente şi untdelemn.
placid* -ă* placizi, -de, adj. || Din fr. placide jj Calm, liniştit, blajin. •Indiferent, nepăsător; apatic.
placiditate s.f. || Din fr. placidité || Faptul de a fi placid; indiferenţă, pasivitate.
plaMn* plafoane, s.n. || Din fr. plafond || 1, Suprafaţa inferioară a* planşeului de sus al unei încăperi. 2. Limită valorică în cadrul unor operaţii financiare. • Nivel maxim al unei mărimi (viteză,, turaţie etc.) pe care îl poate atinge un sistem tehnic. 3. înălţime la care se găseşte suprafaţa inferioară a stratului de nori,
plafona* plafonez, Yb. I. || Din fr. plafonner |!
1.	Tranz. A fixa limita maximă a unor sume, în cadrul unei operaţii financiare. 2. Refl. (FigD A se limita la un anumit nivel; (de cunoştinţe] ; a nu depăşi un anumit stadiu.
plafonat^ -ă, plafonaţi, -te, adj. Care poate merge numai pînă la o anumită limită (bănească). • Mărginit, limitat.
plafoniérâ, plhfoniere, s.f. || Din fr. plafonnier || Corp de iluminat care se fixează direct pe plafonul unei încăperi.
plâgă, plăgi, s.f. ||'Din lat. plaga || 1. Leii'ziu ne a ţesuturilor corpului; rana. 2. (Fig.) f Calamitate, nenorocire.
ţi plagia, plagiez, vb. I. Tranz. || Din Ir. pla-^";gier î| A-şi însuşi, a copia idei din scrierile lite-ţ rare, ştiinţifice etc. ale altora şi a le prezenta ?:’• drept' creaţii personale.
plagiât1, plagiate, s.n. Faptul de a plagia; însuşirea fără drept a calităţii de autor al unei opere (sau al unor părţi din opere) ştiinţifice, 1 literare, muzicale, de artă plastică sau a ori-K cărei opere de creaţie intelectuală.
plagiât8* -ă, plagiaţi, -te, adj. (Despre opere literare, artistice sau ştiinţifice) Care a fost ş însuşit, integral sau parţial, de la altcineva şi prezentat drept creaţie personala.
pS&giâtdr, -oâre, plagiatori-, --oare, s.m. şi f. || Din plagia || Persoană care plagiază.
T pîagioelâz, plagioclazi, s.m. || Din fr. plagio-clases ]f fMai ales la pl.) Mineral cristalizat^din grupa feMspaţilor, de culoare albă-cenuşie cu luciu sticlos, utilizat în industria ceramicii iar unele varietăţi limpezi, ca piatră semipreţioasă.
plai, plaiuri, s.n. (| Din sl. plani || 1. Regiune de munte sau de deal aproape plană, acoperită cu iarbă; versant al unui munte sau al unui deal; creastă, culme de deal sau de munte. 2. Drum peste un munte sau în lungul unei culmi.
3.	Regiune, ţinut; meleaguri. 4. (în trecut) Diviziune administrativă a unui judeţ (de munte).
plaivaz, plaiçaze, s.n. || Din ser. plajvaz, germ. Bleiweiss || (Pop.) Creion.
plajă, plaje, s.f. || Din fr. plage || Porţiune acoperită cu nisip la marginea mării, care poate fi udată de valuri şi pe care se fac băi de soare; p. ext. loc pe malul unei ape unde se fac băi de soare.
plan, -ă, (1) plani, -e, adj., (2*—11) planuri, s.n. || Din fr. plan, lat. planus || 1. Adj. Neted, făi’ă ridicături: suprafaţă plană. O Geometrie plană = ramură a matematicii care studiază proprietăţile figurilor geometrice cu două dimensiuni. 2. S.n. (Mat.) Suprafaţă conţinînd orice dreaptă care trece prin două puncte oarecare ale acestei suprafeţe. 3. S.n. Plan înclinat — dispozitiv simplu, de forma unei rampe înclinate, cu ajutorul căruia pot fi ridicate corpuri prin împingere sau prin rostogolire, folosindu-se forţe mai mici decît greutatea corpurilor res* pective. 4. S.n. Suprafaţă plană, netedă a unui corp (plat). «Ansamblu format din două aripi ale unui avion, considerate în prelungire. 5. S.n. Desen tehnic care reprezintă grafic, la o anumită scară, un teren, o construcţie etc. 6. S.n. Noţiune care desemnează situarea unor elemente diverse la distanţe diferite de ochiul privitorului în cadrul desenelor sau picturilor care folosesc sisteme de perspectivă. Ô Expr. A fi (sau a sta) pe primul plan = a avea importanţa primordială. A fi (sau a êta) pe planul al doilea = a fi de importanţă secundară. • Primul pian — partea cea inai apropiată de public a unei scene. 7. S.n. (Cinema) Element al montajului reprezentind porţiunea de peliculă imprimată
planimetric
în timpul unei singure funcţionări a aparatului de filmat (între o pornire şi o oprire). • Prim plan = reprezentarea pe peliculă a oap^lui şi a bustului unui personaj. 8. S.n. Proiect de acţiuni viitoare. 9. S.n. (Ec.) Instrument de conducere a producţiei sociale, constînd êintr-un sistem de indicatori prin care se fixea£ă priorităţile, direcţiile principale ale activităţii Unor structuri economice într-o perioadă dată- repartiţia resurselor şi corelaţiilor necesare între sectoarele interdependente, în vederea atingerii unor obiective determinate. 10. S.n. Organizare metodică a părţilor componente ale Unea lucrări ştiinţifice, literare etc. é Program de lucru. 11. S.n. Pe plan... = în domeniul.în ceea ce priveşte...; din punct de vedere...
plană, planez, vb. I. Intranz.. Ij Din fr. planer || 1. (Despre păsări) A pluti în aer, cu aripile întinse, aproape nemişcate. • P. mal. ; (Despre avioane) A pluti purtat de aer, cti motorul oprit. 2. (Eig.) A fi iminent, gata să sé întîmple.
planare, planari, s.f. Acţiunea de a plana. planât, -ă, planaţi, -te, adj. Zbor planat = zbor al unui avion cu motorul oprit sau în regim redus; zborul unui planor.
plancton, planctoane, s.n.J] Dn fr. plancton H Totalitatea organismelor vii (animale şi rege- I tale) care plutesc în apă (şi care constituie hrana j unor peşti şi animale acvatice).
planetar, -ă, planetari, -e, adj. || Din fr. planétaire |] 1. Referitor la planete. O Oceanul p. “j v. ocean. Sistemul solar (sau planetar) v. sistem.
2.	(Tehn.) Arbore p. = organ de maşină prin , intermediul căruia se transmite mişcarea Iad roata motoare a unui autovehicul.
planetâriu, planetarii, s.n. || Din fr. planeta- \ rium || Construcţie specială în formă de cupolă, j pe care se înfăţişează, cu ajutorul unui aparat f de proiecţie, aspectul bolţii cereşti, stelele, con- 1 stelaţiile şi deplasarea lor aparentă.
planetă, planete, s.f. || Din lat. planeta, fr. * planète || Corp ceresc fără lumină proprie, care gravitează în jurul Soarelui sau al unei alte stele.
planetoid, planetoizi, s.m. [| Din fr. planè-toïde; lat. planeta gr. eidos „aspect“ |j Aste-roid.
piânic, -ă, planici, -ce, adj. || Din plan [| Conform unui plan; privitor la un plan.
planifică, planific, vb. I. Tranz. || După fr. planifier || A întocmi un plan ; a programa, a organiza, a coordona şi a conduce pe baza de plan. • A prevedea, a include într-un plan.
planificare, planificări, s.f. Acţiunea de a planifica; programare, organizare, coordonare şi conducere a unei activităţi pe bază de plan.
planigldh, planigloburi, s.n. || Din germ. Planiglob |j Reprezentare în plan a suprafeţei întregului Pămînt ; planisferă.
planimctrâ, planimetrez, vb. 'I. Tranz. [| Din planimetru || A măsura o suprafaţă fie prin calcul, fie cu ajutorul unui planimetru.
planimétric, -ă, plânimetrici, -ce, adj. || Din fr. plahimetrique || Care ţine de planimetria, care se referă la planimetria.
, PLANIMETRIE
784
planimetrie s.f. |] Din fr. planimetrie J] Parte a topografiei, care se ocupă cu reprezentarea pe o hartă sau pe un plan a poziţiei unor elemente (ape, drumuri, aşezări omeneşti) de pe suprafaţa Pămîntului.
pîanimetru, planimetre, s.n. || Din fr. plani-metre; lat. planus „neted" + gr. metron „măsură" || Instrument care serveşte la , măsurarea suprafeţelor plane cuprinse în interiorul unui contur ’închis.
planlsîeră, planisfere, s.f. || Din fr. plani-sphere, germ. Planispăhre || Planiglob.
plânor, planoare, s.n. || Din fr„ planeur || Aeronavă fără motor, care se deplasează cu ajutorul curenţilor de aer.
planorism s.n. || Din planor |[ 1. Sport practicat cu planorul. 2. îndeletnicirea de a construi planoare.
planorist, -ă, planorişti, -ste, s.m. şi f. || Din planor || Persoană care practică planorismul.
plânsă, planşe, s.f. || Din fr. planche || 1. Foaie de hîrtie pe care sînt executate sau reproduse desene, picturi, fotografii (şi care este folosită ca ilustraţie într-o carte). • Carton eu desene sau cu fotografii care se foloseşte ca. material didactic. 2. Placă de lemn sau de metal folosită în gravură.
planşetă, planşete, s.f. [| Din fr. planchette ||
1.	Placă de lemn folosită ca suport pentru hîrtia pe care se desenează. 2. P. topografică — planşetă (1) montată pe un trepied, folosită pentru a întinde hîrtia pe care se face o schiţă a configuraţiei unei porţiuni de teren. 8. Scîndură Iată pe care se întind foile de aluat.
-■ planşeu, planşee, s.n. || Din fr. plancher || Element de construcţie făcut din lemn sau din beton, care separă două ^caturi succesive ale unei clădiri.
planta, plantez, vb. I. Tranz. [| Din fr. planter, lat. plantare [[ 1. A fixa în pămînt puieţi, răsaduri etc., pe locul definitiv de cultură; a sădi. 2. A fixa în pămînt un stîlp, un par etc. O Expr. (Refl.) A se planta în faţa cuiva — a se opri în mod ostentativ în faţa cuiva. 3. (Milit.) A pune mine în pămînt (pe o anumită suprafaţă) sau în apă; a mina.
plantaginacăe, plantaginacee, s.f. || Cf. lat. plantago, -ginis „pătlagină" || (La pl.) Familie de plante erbacee, cu frunze întregi, mai rar lobate, cu flori hermafrodite şi cu fructe capsule sau nucule; (şi la sg.) plantă din această familie (ex. pătlagina).
plantat s.n. Acţiunea de a planta. O Maşină de p. — plantatoare.
• plantator, -oare, plantatori,	-oare, subst.
II Din planta\\ 1. S.m. şi f. Persoană care se ocupă cu plantarea răsadurilor, a viţei de vie etc. 2.
S.n. Unealtă în formă de băţ scurt, folosită la plantarea legumelor, florilor etc: 3. S.f. Maşină cu care se plantează diverse materiale săditoare.
plantaţie, plantaţii, s.f. || Din fr. plantation ||
1.	Ţeren cultivat cu arbori, pomi fructiferi, viţă de vie, trestie de zahăr etc. 2. Mare gospodărie, caracterizată prin cultura unui singur fel de plante tehnice sax^ alimentare, în condiţii spe-
ciale de climă (tropicală şi subtropicală).
plantă1, plante, s.f. || Din lat. planta, îr. plante || Nume dat organismelor vegetale ou corpul format dintr-un tal (la plantele inferioare) sau din rădăcină, tulpină şi frunze (la plantele superioare), capabile să sintetizeze substanţe organice din substanţe anorganice. După ciclul de dezvoltare, plantele sînt anuale, bienale, şâ perene.	/
plantă2, plante, s.f. || Din lat. planta, fr. plante || (Anat.) Talpa piciorului.
plantigrâd, -ă, plantigrazi, l-de, adj. || Din fr. plantigrade; lat. planta „talpa piciorului" -f gradi „a păşi" || (Despre animale) Care calcă pe toată talpa piciorului (ex.'ursul). 1 planton, plantoane, s.n. || Din fr. planton jf Serviciu de pază în interiorul cazărmilor sau al altor clădiri militare, executat de ostaşi neînarmaţi. • Ostaş care execută acest serviciu.
plantată, plantule, s.f. || Din fr. plantule |j Plantă mică, abia ieşită din sămînţă.
planturos, -oâsă, planturoşi, -oase, adj. [| Din fr. plantureux || (Despre persoane) Cu forme pline, gras, voinic.
plâpomă s.f. *v. plapumă, plapumă, plâpumi, s.f. || Din ngr. paploma.\| Invelitoare pentru dormit, făcută din două îm de ţesătură între care se fixează, prin cusături, un strat de lînă, de puf sau de vată. • Expr. Intihde-te cit ţi-e plapuma = nu încerca sa făcu ori să realizezi decît în limitele posibili'Mţâlor tale. II Şi: plâpomă s.f.
plasă, plasez, vb. I. || Din fr. placer (< place „loc") || 1. Tranz. A aşeza ceva într-un anumit loc. «A instala pe cineva într-un post. O Refl. (Fig.) A se situa pe o anumită poziţie, a lua © anumită atitudine. ,2. Tranz. A investi o sumă de bani într-o acţiune. 3. Tranz. A vinde mărfuri. ®A distribui bilete pentru un spectacol,
4.	Refl. (Sport; despre sportivi) A se aşeza într-un anumit mod pe teren. 5. Tranz. A sparte ceva la timpul sau la locul potrivit.
plasament, plasamente, s.n. |] Din fr. place -meni || 1. Investire a unei sume de bam îatr o afacere, cu scopul de a obţine un eîştig. 2. Locul, postul în care este plasat cineva. 3. (Sport) Se~ tuarea unui jucător într-un anumit loc, pe terenul de joc, pentru a putea face faţă cu uşurinţă şi eficacitate la acţiunile adversarului.
plasator, -oâre, plasatori, -oare, s.m. şi f || Din plasa\\\. Persoană care conduce pe spectatori la locurile lor, în sălile de spectacol. 2. Persoană care plasează sau vinde anumit© mărfuri.
plasă, plase, s.f. |] Din sl. plasa || 1. împleti tură cu ochiuri mari, confecţionată di a sfoară, sîrmă, material plastic etc., din care se fac diferite obiecte; obiect făcut dintr-o astfel de împletitură. O P. pescărească === unealtă de pescuit formată din fibre textile sau din material plastic, în care se adună peştele. O Expr. A prinde pe cineva în plasă = a înşela, a seduce pe cineva. 2. împletitură de sfoară care se aşază în spatele porţilor la fotbal, handbal., polo, pentru a opri obiectul de joc şi a evidenţia marcarea punctului. 3. (In evul mediu) Parte
785
PLATELAJ
dintr-o moşie, care se cuvenea unui proprietar. ' 4L Subimpărţire a judeţului, în vechea organizare administrativă a ţării.
plasmâtie, -ă, plasmatici, -ce, adj. || Din fr. jolasmatique || Care se referă la plasmă, format din plasmă.
plasmă s.f. fJDin fr. plasma, gr. plasma ,jObiect modelat" || 1. Partea lichidă a sîngelui sau a limfei, formată din apă, săruri minerale, protide, lipide etc. 2. Substanţă aflată într-o stare de agregare asemănătoare stării gazoase, alcătuită din electroni, ioni, atomi neutri şi fotoni. Posedă o bună conductibilitate electrică, temperatură ridicată şi emite radiaţii electromagnetice, îndeosebi lumină (ex. flacăra, coloana luminoasă a descărcărilor electrice, substanţa Soarelui etc.).
plasmoliză, plasmolize, s.f. |] Din fr. plasmo-lyse; fr. plasma -f- gr. lysis „desfacere" || (Bot.) Fenomen de desfacere a citoplasmei de pe membrana celulară, cauzat de pierderea apei din ţesutul vegetal, din care cauză ţesuturile plasmei se veştejesc.
plastic, -ă, plastici, -ce, adj., s.f. || Din fr. plastique || 1'. Adj. (Despre materiale) Căruia i se poate da, prin modelare, forma dorită, putînd fi uşor deformat fără a crăpa sau a se fărîma. O Materiale plastice v. material. 2. Adj. Care reproduce anumite forme prin modelarea unor materiale, prin culori sau prin alte mijloace. « Care se referă la sculptură şi la pictură, o Arte plastice = denumire dată unor genuri de artă cărora le este specifică exprimarea prin imagini vizuale (pictură, sculptură, grafică etc.). 8. Adj. Chirurgie plastică ~ parte a chirurgiei care se ocupă cu corectarea unor defecte anatomice (mai ales ale feţei). 4. S.f. Tehniça executării unor obiecte de artă prin modelarea unor materiale plastice. 5. Adj. (Despre modul de exprimare, despre imagini etc.) Expresiv, sugestiv.
plasticitate s.f. || Din fr. plasticité || 1. însu-şurea unui material de a putea fi modelat uşor. 2* însuşirea unei opere literare, a stilului, a unui cuvînt etc. de a evoca ceva în mod sugestiv, expresiv.
plasticiza, plasticizez, vb. I. Tranz. || Din plastic || 1. A aduce un material în stare plastică. 2. A exprima ceva prin imagini plastice, expresive.
plasticizâre, plasticizâri, s.f. Acţiunea de a plasticiza.
plastie, plastii, s.f. |] Cf. gr. plastos „modelat" || Intervenţie chirurgicală prin care se înlocuieşte o porţiune dintr-un ţesut cu un alt ţesut, luat fie de la acelaşi individ, fie de la alt individ, în scopul corectării unui defect anatomic.
plastifia, plastifiez, vb. I. Tranz. || Din fr. plastifier || A efectua operaţia de plastifiere.
plastifiant, plastifianîi, s.m. |) Din fr. plastifiant || Substanţă care are proprietatea de a mări plasticitatea unui material cu care este amestecată. Se foloseşte la fabricarea materialelor plastice.
plastifiere s.f. Acţiunea de a plastifia; mărire a plasticităţii unui material prin adăugare de plastifianţi.
plastilină s.f. II Din germ. Plastilin |] Material plastic constituit dintr-un amestec de cao-lin, substanţe grase, ceară etc., colorat cu diferiţi pigmenţi şi folosit la lucrări mărunte de modelare.
plastograf, -ă, plastografi, -e, s.m. şi f. [[ Din ngr. plastograf os || Persoană care falsifică documente său semnături de pe documente.
plastografia, plastografiez, vb. I. Tranz. J Din plastografie |f A falsifica documente sau semnături de pe documente; a comite o plastografie.
plastografia!, -ă, plastograflaţi, -te, adj. (Despre documente, semnătun) Falsificat.
plastografie, plastografii, s.f. |j Din ngr. plastografia || Falsificare a unui document sau a semnăturii de pe un document;’document falsificat.
plastrdn, plastroane, s.n. || Din fr. plastron, it. piaslrone „cămaşă de zale" || 1. Partea.din faţă apretată (detaşabilă) a unei cămăşi bărbăteşti. «Partea din faţă (detaşabilă) a unei bluze sau a unei rochii. 2. Bucată de piele groasă, căptuşită, care protejează pieptul la scrimă.
plasture, plasturi, s.m. || Lat. plastrum, gorm.> Pflaster || (Farm.) Emplastru.
plat, -ă, plaţi, -te, adj. || Din fr. plat || 1. Lat, plan; (despre terenuri) neted, şes. O Picior plat = malformaţie caracterizată prin turtirea bolţii din talpa piciorului la om. 2. (Fig.) Lipsit de expresie sau de culoare, fad, şters, banal.
platan1, platani, s.m. jj Din lat. platanus, gr. platanos, fr. platane || Nume dat unor specii de arbori exotici cu frunzele palmate şi trunchiul verde, cultivate la noi ca plante ornamentale.
platan2, platane, s.n. || După fr. plateatt. || Fiecare dintre cele două talere ale unei balanţe pe care se aşază obiectul de cîntărit sau greutăţile.
plată, plăţi, s.f. || Din plăti f| 1. Faptul de a plăti o datorie prin achitarea în numerar sau prin virarea în cont a unei sume de bani. ori /'prin acordarea unei cantităţi de produse sau prin prestarea unor servicii. 2. Sumă de bani său produse date cuiva pentru \ munca depusă @ri drept contravaloare a unui lucru cumpărat etc.
3.	Răsplată, recompensă morală dată cuiva pentru faptele sale bune sau pedeapsă dată pentru faptele rele. O Expr. A-şi lua plata = a-şi primi pedeapsa cuvenită.
piathândă, platbande, s.f. || Din fr. plate-bande || 1. Traversă orizontală formată dintr-o bucată de piatră sau din mai multe bucăţi apropiate (şi acoperite). 2. (Tehn.) Semifabricat do oţel sub formă de fîşie.
plâteă, platei, s.f. || Din bg. platka [| Partea de sus a unor obiecte de îmbrăcăminte, croită separat (şi de care se prinde gulerul).
plateiâj, platelaje, s.n. || Din fr. platelage || Element de rezistenţă al unui pod, care transmite grinzilor şi arcelor greutatea şi încărcăturile căii pe care o susţine.
PliATELMINŢI
786
platelmiaţi s.m. pl. IJ Din fr. plathelminthes/ gr. platys „lat44 + kelminthes „vierme44 || încrengătură de viermi (gălbeaza, teniile), cu corpul lăţit, nesegmentat, lipsiţi de aparat respirator şi circulator.
platformă, platforme, s.f. ţ| Din fr. plate-forme || 1. Suprafaţa orizontală plană a unui vehicul, a unui aparat de ridicat, pe care se încarcă sau se aşază lucrurile de transportat; p. ext. vagon sau camion deschis* stilizat pentru transporturi. 2. Partea unui tramvai, a unui autobuz etc. din dreptul uşilor, pe unde intră şi ies pasagerii. 3. Element plan al unei construcţii. 4. Suprafaţă de teren plană, pe care se poate instala un utilaj, de pe câre se încarcă un material intr-un vehicul, pe care se aşază o cale de comunicaţie etc. • Porţiune de teren plană, situată la o anumită altitudine. 5. P. industrială = zonă în care sînt concentrate mai multe unităţi industriale. 6. Porţiune a scoarţei terestre cu fundul cutat, acoperit cu depozite sedimentare (aproape) orizontale. O P- continentală v. seif. 7. (Sport) Instalaţie orizontală, rigidă, de 2 — 6 m lungime, de pe care se execută sărituri în apă. 8. (Fig.) Program, expunere de principii a unei grupări, a unui partid politic'etc.
platina, platinez, vb. I. Tranz. || Din fr. platiner || 1. A acoperi un obiect de metal cu un strat subţire de platină. 2. A decolora părul, dîndu-i o nuanţă de blond argintiu.
platinat, -ă, platinaţi, -le, adj. 1. (Despre metale) Acoperit cu un strat subţire de platină.
2.	(Despre păr) Blond-deschis, cu luciu de platină.
platină s.f. || Din fr. platine || 1. Metal preţios alb-cenuşiu, lucios, foarte maleabil şi ductil, inoxidabil şi foarte rezistent la acţiunea acizilor, întrebuinţat în construcţia unor aparate, a unor instrumente de precizie etc. 2. Piesă de formă plană, care intră în construcţia unor aparate.
piaifnit || Din germ. Platinit || Aliaj de fier cu nichel, din care se fac legăturile la electrozii becurilor electrice.
platinold s.n. || Din fr. platinoide, germ. Platinoid || Aliaj de cupru, nichel şi zinc, de culoarea platinei, care se foloseşte în electrotehnică pentru ornamentaţii.
platitudine, platitudini, .f. || Din fr. plaţi-tuâe |j Faptul de a fi ^ plat (2); mediocritate, banalitate; vorbă sau idee banală.
platnic, -ă, platnici, -ce, adj., s.m. şi f. !| Din plată || (Persoană) care face o plată. O ‘Bun (sau rău) platnic = persoană care îşi îndeplineşte bine (sau rău) obligaţiile băneşti.
platonic, -ă, platonici, -ce, adj. || Din fr. platonique || 1. Care aparţine filozofiei lui Plafon, care se referă la platonism. 2. P. ext. Pur, ideal, spiritualizat. 3. Care nu se realizează, care nu poate fi pus în practică; formal.
platonician, -ă, plmtonicieni, -e, s.m. şi f., adj. II Dki fr. plat&nicien || 1. S.m. şi f. Adept .al platonismului. 2. Adj. Platonic (1).
platonism s.n. ţ] Din fr. platonisme |] Concepţia filosofică*idealist-ebiectivă a .-lui Platon
şi a adepţilor săi, după care adevărata realitate o constituie ideile.
platoşă, platoşe,*s.f. Armură de zale, de fier sau de piele, de forma unui pieptar, purtată de oşteni In antichitate şi în evul mediu.
platou, platouri, s.n. || Din fr. plateau ||
1. Podiş. 2. Cîmp amenajat pentru exerciţii militare. 3. Tavă mare pe care se aduc la masă mîncăruri sau prăjituri. 4. P. de filmare = încăpere în studiourile cinematografice $n care se execută filmările de interior său cele care folosesc decoruri ce pot fi montate în interior. <&• Dispozitiv de formă dreptunghiulară sau circulară, cu o faţă plană, pe care se fixează diferite piese în vederea prelucrăm.
plplauri, s.m. fj Gf. ucr. pdao jj Formaţie vegetală acvatică în care predomină momii de stuf, alcătuind un fel de insule plutitoare.
plauzibil, -ă, plauzibili, -e, adj* j| Din fr. plausible, lat. plausibilis (<[ plauâere „a aplauda44) || Care poate fi admis, crezut; care pare adevărat; admisibil, verosimil.
plâvie, plăvii, s.f. H Cf. ucr., rus. plavija „stufăriş44 || Mică insulă plutitoare formată din rizomi de stuf, din ierburi şi rădăcini, intrate în putrefacţie şi amestecate cu, nămol. O Expr. A se lăsa (sau a se lungi) plavie = a se întinde la pămînt.
plaz, plazuri, s.n. || Din bg., ser. plaz || Piesă de la partea inferioară a trupiţei, care asigură stabilitatea plugului în timpul "aratului.
plăcea, plac, Vb. II.. Intranz. şi tranz. || Lat. plăcere || 1. A se bucura de preţuire, de simpatie din partea cuiva sau a produce cuiva o impresie favorabilă, un sentiment de preţuire, de simpatie. O Expr. Ştii că-mi placi (sau că mi-ai plăcut)? exprimă mirarea sau dezaprobarea faţă de o afirmaţie ori de atitudinea cuiva. 2. A avea sau a simţi un sentiment de iubire faţă de o persoană de sex opus. 3. A-i fi pe plac, a-i conveni; a dori. O Expr. îmi place să cred că... = sper că...
plăeere, plăceri, s.f. 1. Sentiment sau senzaţie de mulţumire, de bucurie, de satisfacţie.
2. Distracţie, petrecere; desfătare. 3. Voie, dorinţă. M-aş tocmi la d-ta dacă ţi-o fi cu plăcere (Creangă).
plăcintâr, plăcinîari, s.m. ,|| Din plăcintă j] Persoană care face sau vinde plăcinte.
plăcintă, plăcinte, p.i. J| Lat. placenta || Preparat culinar făcut din foi’de aluat, între care se pune o umplutură de brînză, de carne, de, fructe etc. O Expr. A-i veni (sau a-i pregăti) cuiva o plăcintă — a-i veni (sau a-i pregăti) cuiva o surpriză neplăcută. Se vinde ca plăcinta caldă = se vinde repede, este foarte căutat. A aştepta pe cineva cu plăcinte calde = a aştepta pe cineva cu deosebită plăcere. A număra foile la plăcintă — a pierde vremea în mod inutil.
plăcintărie, plăcintării, s.f. || Din plăcintâr || Local în eare.se vînd şi se -consumă plăcinte.
plăctit, -ă, plăcuţi, -te, adj. Care place; simpatic, agreabil.
plăcuţă, plăcuţe, s.f. Diminutiv al lui placă; placă mică.
pîăîeş, plăieşi, s.m. |j Din plai [| !. (în evul mediu) Locuitor de la graniţă, însărcinat cu 'paza frontierelor în regiunile de munte. 2; Locuitor de Ja munte. Va dudui muntele de plăieşi şi se va clăti valea de joseni (Delavrancea).
plămadă s.f. || Din plămădi || 1. Plămădeală. 2i (Fig.) Sămînţăj germen. « Odraslă, progenitură.
plămădeală, plămădeli, s.f. || Din plămădi || 1. Amestec de făină,\pă şi drojdie, întrebuinţat pentru fermentarea aluatului de pîine. 2; Cantitate mică de aluat dospit, folosită ca plămădeală (1); plămadă.
plămădi^ plămădesc, vb; IV. || Cf. sl. *po-mladiti |] L In tranz. A pregăti o plămădeală; a îrămînta aluatul împreună cu plămădeala. • P. ext. A frămînta anumite materiale sau substanţe pentru a onţine un amestec omogen. 2; Tranz. (Fig.) A crea, a făuri, a zămisli.
plămădire, plămădiri,, s.f. Acţiunea de a plămădi,r facerea plămădelii.
plămîn, plămîni, s.m. || Lat. pultno, -onis |] Fiecare dintre cele două organe cu aspect spongios. aşezate în cavitatea toracică, Ia om şi la vertebratele" superioare, care servesc la respiraţie.
plănuiesc, vb. IV. Tranz. || Din plan || A face planuri; a proiecta acţiuni viitoare; p. ext. a pune ceva la cale, a unelti.
plâpînd, -ă, plăplnzi, -de, adj; 1. Lipsit de rezistenţă, de vitalitate; firav, slab. 2; (Despre plante) Slab dezvoltat; gingaş, delicat.
plăpumâr, plăpumari, s.m. || Din plapumă || Meseriaş care face plăpumi.
plăpumăreâsă, plăpumârese, s.f. || Din plâ-pumar || Femeie care face plăpumi.
plăpumărie, plăpumâriî, s.f. || Din plapumă || Atelierul plăpumarului.
plăpumioără, plâpumioare, s.f. Diminutiv al lui plaputnă.
piăseâ, plasele, s.f. || Din plasă, reg. „limbă de cuţit" || Fiecare dintre cele două părţi de metal, de os, de lemn etc. care acoperă minerul unui cuţit, al unui briceag etc. || Şi: prăsea s.f.
plăsmui, plăsmuiesc, vb. IV. Tranz. |l Din plasmă |j 1» A crea, a făuri, a produce. 2. A născoci, a scorni. 8. A falsifica, a contraface.
plăsmuire, plăsmuiri, s.f. Acţiunea de a plăsmui; născocire, falsificare.
plăsmuit, -ă, plăsmuiţi, -te, adj. 1. Creat, înfăptuit. « Inventat, născocit. 2. Falsificat.
plăsmuitdr, -oare, plâsmuitori, -oare, s.m. şi f. || Din plăsmuiW 1. Persoană care plăsmuieşte; creator. « Inventator, născocitor. 2. Falsificator.
plăti, plătesc, vb. IV. || Din sl. platiti |] 1. Tranz. A achita (în bani sau în natură) contravaloarea unui bun, a unei consumaţii etc. O Expr. A plăti cu capul (sau cu viaţa) — a-şi pierde viaţa din cauza unei greşeli, a unei fapte necugetate. 2, Tranz. A achita un impozit, o taxă, o datorie; (refl.) a se achita de o datorie morală. 8. Tranz. A răsplăti cu bani un serviciu prestat, o muncă efectuată, a remunera. 4. In-tranz. A valora, a preţui, a fi vrednic să...
plătihil, -ă, plâtibili, -e, adj. || Din plăti. \\ Care poate fi plătit; care urmează, să fie- plătit..
plătîcă1, plătici, s.f. || Din bg. plaiika Ij Peşte teleostean ciprinid de apă dulce, cm capul mic şi scurt, cu corpul turtit lateral, lung de . 30—40 cm:
plătîcă1, plătici, s.f. (Bot.) Glădiţă. plătitor, -oare,, plătitori, -oare, adj; || Din \ plăti II Care plăteşte, care efectuează o plată; platnic.
plăvâi, -âie, plăvâi, adj., s>f. |] Din plav, reg. (despre vite) „cu părul alb-gălbui" || (Pop.):
1. Adj. (Despre animale, mai ales despre oi) Care are părul de culoare albă-gălbuie sau albă-cenuşie. 2... S.f. Soi românesc de viţă de vie. cu ciorchini cilindrici, cu boabe albe-verzui, cultivat pentru vinuri de larg consum.
plăvan, -ă, plăvani, -e, adj. || Din plav, reg. (despre vite) „cu părul alb-gălbui" |] (Pbpuţ (Despre vite) Cu părul de culoare albă-gălbuie sau albă-cenuşie. « (Substantivat, m.) Bou (cu părul de această culoare). Bătrlnii au adunat, printre plăvani, Sudoarea muncii sutelor de ani (Arghezi).
plăvSţ,. -ă* plăviţi, -e, adj. ]] Din plav, reg. (despre vite) „cu părul alb-gălbui" || (Pop.)
1. (Despre părul sau lina animalelor) Alb-gâl-bui. 2. (Despre părul omului) Blond.
plean, pleanuri, s.n. || Din si. plënü |l (înv.)
1. Pradă de război. 2. Grup de prizonieri.
pleasc interj. || Onomatopee || Cuvînt care imită zgomotul produs de limbă cînd se desprinde brusc de cerul gurii.
pleasna, plesne, s.f. || Din plesni || Capătul subţire al biciului, terminat cu un smoc de fire neîmpletite ; şfichi.
pleâşcă s.f. || Din	bg.	pljacka	|j 1. Cîftig
neaşteptat, obţinut fără muncă; chilipir. 2; (înv.) Pradă (de război) ; captură.	#
pleâtă, plete, s.f. ||	Din	sl. p/e/t	]ţ(Mai ales
la	pl.) Părul capului	crescut lung	şi lăsat să
atîrne liber (pe spate)	sau	împletit	în cozi: Fe
umeri pletele-i curg riu (Coşbuc).
pleavă s.f. || Din si. plëva |] 1* Rămăşiţe ^ de spice rezultate din treieratul cerealelor. 2., (Fig:); Ceea ce este lipsit de valoare; oameni de nimic; drojdia societăţii.
plebe s.f. || Din fr. plèbe, late plebs, plebis [|
1. Categorie socială în Roma antică, formată din oameni liberi fără o activitate productivă permanentă, care trăiau din cîştiguri întîmplă-toare. 2. (Livr.) Populaţie săracă, asuprită, exploatată. 3. Pătură socială declasată, drojdia societăţii.
plebeu, -ée, plebei, -ee, s.m. şi f., adj. || Din lat. plebeius || 1. (La romani) (Persoană) care făcea parte din plebe. 2. (Persoană) asuprită, exploatată; p. ext. om de rînd.
plebiscit, plebiscite. s.n || Din fr. plébiscite |] Consultare directă a cetăţenilor, chemaţi să se pronunţe prin „dă" sau „nu" asupra unui act de stat de importanţă deosebită.
pieră, plec, vb. I. || Lat. plieare || 1. Refl şi tranz. A (se) înclina într-o parte, a (se) Îndoi, a (se) apleca. O Expr. A-şi pleca capul (sau
/
' PLECAEE
fruntea, grumazul) — a se supune, a. se umili. A nu avea unde să-şi plece capul — a nu avea i v uadjţ să se odihnească, unde să se adăpostească. A-şi pleca ui echea — a) a asculta, a lua în considerare; to) a da crezare bîrfelilor. 2. Refl. (Despre aştri) A coborî spre apus, a apune. 3. Refl. A se înclina în faţa cuiva în semn de respect sau de supunere. 4. Tranz. A supune, a subjuga; (refl.) a se supune, a ceda în faţa unei forţe.
In tranz. A părăsi locul unde se află, a se duce îa altă parte; a se deplasa. 6, Intranz. A avea începutul, punctul de pornire. #A porni; a lua startul.
plecare, plecări, s.f. Acţiunea de a (se) pleca. O Punct de p. — începutul unei acţiuni. • (Sport) Moment în care se dă pornirea într-o cursa; start.
plecat, -ă, plecaţi, -te, aaj. 1. îndreptat în , jos, aplecat; înclinat, încovoiat. 2. Supus, umil. plecăciune, plecăciuni, s.f. || Din pleca || înclinare a corpului în faţa cuiva, în semn de respect sau de salut.
plec op ter, plecoptere, s.n. |] Din fr. plêco-ptère; gr. plekein „a împleti4* -f pteron „aripă441) Ordin de insecte cu aripile membranoase cu nervuri dese, ca o reţea, cu corpul lăţit, terminat cu două filamente lungi ^
pléctru, plectre, s.n. [] Din fr. plectre, lat. plectrum |] Placă mică de metal, de os, de celuloid etc., cu care se ciupesc coardele unor instrumente muzicale,
pled, pleduri, s.n. H Din fr. plaid |j Pătură uşoară.
pleda, pledez, vb. I. Intranz. şi tranz. |] Din fr. plaider || A apăra o cauză în faţa unei instanţe judecătoreşti. • P. ext. A susţine cu căldură, a apăra o idee, un interes.
pledoarie, pledoarii, s.f. || Din fr. plaidoirie || Expunere orală făcută în faţa unei instanţe judecătoreşti pentru apărarea cauzei uneia dintre părţi. • P. ext. Susţinere, orală sau scrisă, a unei idei, a unei cauze, a unei teze.
pleiadă, pleiade, s.f. || Din fr. pléiade; gr. pleias, pleiados „constelaţie formată din şapte stele44 II Grup de oameni'care activează în acelaşi domeniu, fiind legaţi între ei prin concepţii, năzuinţe comune.
plein-air [Pr. : plen-ér] subst. || Guv. fr. || Pictură practicată în aer liber, în scopul sugerării atmosferei specifice peisajului natural.
pleistocén s.n. || Din fr. pléistocène; gr. pleis-tos „foarte numeros44 + kainos „nou44 |] Prima epocă a cuaternarului, în care a apărut omul.
plen s.n. || Din lat. plénum |J Totalitatea membrilor unei organizaţii sau ai unei adunări constituite; p. ext. adunare la care participă toţi membrii unei organizaţii.
plenâr, -ă, plenari, -e, adj. || Din lat. plena-rius 01. (Despre şedinţe, adunări) Care se ţine cu participarea tuturor membrilor; (substantivat, f.) şedinţă, adunare la care participă toţi membrii unei organizaţii, ai unui for de conducere. 2. (Livi*.; şi adverbial) Complet, deplin, desăvîrşit.
788
plenipotenţă, plenipotenţe, s.f. || Din it. pleni-potenza || Putere deplină dată-cuiva pentru a acţiona într-o anumită problemă de stat.
plenipotenţiar, plenipotenţiari, adj. || Din fr. plénipotentiaire; lat. plenipotens „cu putere deplină44 || Ministru p. v. ministru.
plenisdn, -ă, plenisoni, -e, adj. || Din lat. plenus -f- sonus || (Despre vocale) Care are caracter silabic.
plenitudine s.f. || Din fr. plénitude, lat. pleni-tudo, -inis y însuşirea de a fi deplin, dezvoltare completă, integrală; deplinătate.
pleoapă, pleoape, s.f. |j Cf. bg. pohlupka || 1. Fiecare dintre cele două cute mobile ale pielii, mărginite de gene, care acoperă şi protejează globul ocular în partea anterioară. 2. (înv. şi pop.) Capac de sicriu.
pleonasm, pleonasme, s.n. || Din fr- pléonasme II Greşeală de exprimare eonstînd în folosirea alăturată a unor cuvinte, a unor construcţii etc. cu acelaşi înţeles.
pleonastic, -ă, pleonastici, -ce, adj. |] Din fr. pléonastique || Care conţine un pleonasm; care se referă la pleonasme.
pleosc interj. || Onomatopee || Cuvînt care redă zgomotul produs de o lovitură dată cu un corp elastic sau de căderea unui corp în apă.
pleoscăi, pleoscăi, vb. IV. Intranz. || Din pleosc II A plescăi (2).
pleoscăit, pleoscăituri, s.n. Faptul de a pleoscăi; plescăit (2).
pleoşti, pleoştesc, vb. IV. || Din ser. pljostiti || 1. Tranz. şi refl. A (se) lăsa în jos sau într-o parte (sub o greutate), a (se) lăbărţa. 2. Tranz. A lăsa în jos, a apleca (urechile, capul). 3. Refl. (Fig., fam.; despre oameni) A deveni abătut, deprimat, a-şi pierde elanul.
pleoştit, -ă, pleoştiţi, -te, adj. 1. (Despre părţi ale corpului) Care' atîrnă fără vlagă; lăsat în jos sau într-o parte, aplecat. 2. (Despre pălării) Lăsat în jos, turtit. 3. (Fig., fam.; despre oameni) Deprimat, abătut, descurajat.
plescăi, pléscài vb. IV. || Din pleosc || 1. Intranz. şi tranz. A desprinde brusc limba de cerul gurii, producînd un sunet caracteristic; a mînca cu zgomot. 2. Intranz. A lovi într-un lichid cu un corp tare ; (despre lichide) a se lovi de un corp tare, producînd un zgomot caracteristic. • A lovi un corp elastic de alt corp elastic sau tare.
plescăit, plescăituri, s.n. 1. Faptul de a plescăi; sunet produs prin desprinderea bruscă a limbii de cerul gurii; zgomot făcut cu gura cînd se mănîncă repede. 2. Zgomot produs de apă cînd se loveşte de un corp tare sau cînd este lovită cu un obiect.
plesiozâur, plesiozauri, s.m. (| Din fr. plésiosaure; gr. plesios „apropiat44 + sauros „şopîrlă441| Reptilă acvatică din era mezozoică, de 3 — 5 m lungime, cu membrele transformate în palete înotătoare. II Şi: pieziozăur s.m.
plésnet, plesnete, s.n. || Din plesni || 1. Sunet scurt şi puternic produs de un obiect cînd loveşte violent aerul (sau alt corp). 2. Lovitură dată cu biciul sau cu palma. (Fig.) Merg încovoiaţi sub urgia şi plesnetele viscolului (Galaetion).
789
PLICTISI
plesni, plesnesc, vb. IV. || Din sl. plesnonti ,||
1.	întkaiiz'. A crăpa, a se despica brusc şi cu Gsgomot. O Expr. A plesni de... = a fi plin de..., a nu mai putea de... . • (Despre muguri, boboci) A se desface, a apărea. 2. Ip tranz. (Despre béhzi, fire etc.) A se rupe (prin întindere).
3.	Intranz. A crăpa. O Expr. A-i plesni cuiva cMrazul de ruşine — a se ruşina foarte tare. • Tranz. şi intranz. A izbi un obiect (sau aerul) eu Km corp elastic (în special cu un bici); (refl.) à se izbi cu zgomot de un obiect.
plesnit, -ă, plesniţi, -te, adj. Crăpat, spart, dcspifcat.
plesnitoâre, plesnitori, s.f. || Din plesni || 1. oficnial biciului; pleasna. 2. Străgalie (Ia osia capuiui). 3. Jucărie care, prin învîrtire, produce un zgomot puternic. 4. Planta erbacee din familia eucurbitaceelor, cu flori galbene, al cărei fruct plesneşte la maturitate, aruneînd în afară seminţele.
plesnitură, plesnituri, s.f. || Din plesni || Faptul de a plesnii plesnet; crăpătură, fisură. • Zgomot produs printr-o izbire, printr-o lovitură.
plefo pieaşă, plesi, -e, adj. |] Din sl. plesî j] (Itiv. şi reg.) 1. Chel, pleşuv. 2. (Despre dealuri, munţi) Lipsit de vegetaţie, golaş.
piaşcâr, pleşcari, s.m. j| Din pleaşcă |j (Fam.) CeL care umblă după pleaşcă, după chilipir.
flcşdv, -ă, pleşuvi, -e, adj. || Din bg. plesiv ||
1.	Chel. 2. (Despre munţi, stinci) Lipsit de vegetaţie, golaş; p. ext. (despre terenuri) sterp, arid.
pleşuvi, pleşuvesc, vb. IV. Intranz. |] Din pleşuv fi A deveni pleşuv, a cheli.
pleşuvie, pleşuvii, s.f. || Din pleşuv || 1. Lipşă a parului de pe cap; boală care provoacă căderea părului. 2. Porţiune a capului rămasă fără păr; chcăe. 3. Porţiune a unui munte lipsită de vegetaţie.
plëter, pletere, s.n. II Din ser. pleter || împletitură de nuiele (la garduri); gard de nuiele. • Gard din stuf sau din nuiele, construit în albia rtoilor sau (în formă de coteţe) în bălţi, pentru prins peşte.	-
pletină, pletine, s.f. || Cf. pilotmă || Navă fără propulsie proprie, folosită la transportul de măr toi (prin remorcare) pe căi de navigaţie cu adtncimi mici.
pletoră s.f. (I Din fr. pléthore || 1. Cantitate excesivă de sînge într-un organism, care duce la supraîncărcarea inimii, dînd bolnavului o culoare roşie-aprinsă. 2. Cantitate mare de ©bie/te sau mulţime de oameni (fără valoare).
pletoric, -ă, pletorici, -ce, adj. || Din fr. pléthorique || 1. (Despre oameni) Care are prea mult sînge. 2. Care este în cantitate prea mare, supraabundent, excesiv.
pletos, *oâspletoşi, -oase, adj. || Din pleată ||
1.	Cu păr lung şi bogat. 2. (Despre plante) Cu ramurile sau cu frunzele lungi şi dese, aplecate îa jos: salcie pletoasă.
plen, pleuri, s.n. II Din ser. pleh, magh. plih || (Reg.) Tinichea.
pleural* -ă,pleurali, -e, adj. |] Din fr. pleural |] Care ţine de pleură, privitor la pleură.
pleură* pleure, s.f. |! Din lat. pleura, ngr., it. pleuraIr. plèvre II Membrană seroasă care
înveleşte plămînii şi căptuşeşte cavitatea toracică.
pleurezfe, pleurezii, s.f. || Din fr . pleurésie Hi Inflamaţi© a pleurei, însoţită de apariţia unui lichid seros, purulent, în cavitatea pleuraîă.
pleurită, pleurite, s.f. || Din fr. pleurite \\ Inflamaţie a pleurei pulmonare, fără apariţie de lichid în cavitatea pleuraîă.
plcuroscop, pleuroscoape, s.n. || Din fr. pleuro-scope; gr. pleura „coastă“ -f skopein „a exa-mina“ H Aparat cu ajutorul căruia se examinează vizual cavitatea pleuraîă.
pleuroseopie, pleuroscopii, si. |J Din fr. pleu-roscopie || Metodă de examinare vizuală a cavităţii pleurale, cu ajutoruî pleiiroscopidui.
plevâiţă, plevaiţe, s.f. Denumire a dpuă plante erbacee din familia compozitelor, care cresc în regiunile de stepă.
pleviţă, pleviţe, s.f. H Din pleu || 1. Placă de fier care îmbracă partea de jos a leucii carului. 2. Bucată de tablă cu care se astupă o crăpătură la vase, la albii etc.
plevuşcă, plevuşti, s.f. II Din pleavă || 1. Peştişor de apă dulce din familia crapului, acoperit cu solzi mărunţi, cu o dungă albastră pe laturile corpului. 2. Nume dat peştilor mărunţi de orice specie.
plex, plexuri, s.n. || Din fr. plexus, lat. plexus (< plectere „a împieti“) || Ţesut format din fibre nervoase sau din vase sanguine împletite nesistematizat între ele.
plexiglas s.n. || Din germ. Plexiglas || Material plastic transparent, rezistent, folosit ca înlocuitor al sticlei, pentru proteze dentare etc.
plezanterie, plezanterii, s.f. || Din fr. plaisanterie I) (Livr.) Lucru amuzant, discuţie uşoară, amuzantă.	.	-
pleziozâur s.m. v. plesiozaur* piiâ* pliez, vb. I. Tranz. || Din fr. plier (] A îndoi o hîrtie, o ţesătură, supr ap unind părţile îndoite; a împături.
pliabil, -ă, pliabili, -e, adj. || Din fr. pliable |] Care poate fi pliat.
pliant, -a, plianţi, -te, adj., s.n. || Din fr. pliant || 1. Adj. Care poate fi împăturit. 2. S.n. Tipăritură (prospect, reclamă, catalog etc.) îndoită de mai multe ori, pentru a putea fi mai uşor utilizată.
plic, plicuri, s.n. II Din ngr. plïkos, it. plico || Obiect confecţionat din hîrtie, în care se închid scrisori, acte etc., de obicei în vederea expedierii lor prin serviciul poştal; obiectul împreună cu scrisoarea pe care o conţine.
plici interj. || Onomatopee || Cuvînt care imită sunetul produs cînd se loveşte apa de un obiect tare, cînd se aplică o lovitură pe piele etc.
plicticds, -oâsă, plicticoşi, -oase, adj. || Din ngr. pliktikos |j Plictisitor.
plictis .sf.ja. j| Din plictisi || (Fam.) Plictiseală, plictiscâlă, plictiseli, s.f. || Din plictisi || Stare de uşoară depresiune morală, provocată de singurătate, de lipsă de activitate sau de o activitate lipsită de interes, de monotonie etc.
plictisi, plictisesc, vb. IV II Din ngr. plikto J|
1.	Refl. A fi cuprins de plictiseală. • A fi sătul
PLICTISIT
79a
A de un lucru, de o situaţie. 2* Tranz. A supăra, a sîcîi, a bate la cap pe cineva.
plictisit, -ă, plictisiţi, -te, adj. 1. Care este cuprins de plictiseală; care exprimă plictiseală,
2.	Enervat, supărat.
plictisitor* -oare, plictisitori, -oare, adj. || Din plictisi |] 1. Care plictiseşte, anost, plicticos.
2.	Supărător, enervant.
pliere, plieri, s.L U Din plia 1) Acţiunea de a plia; îndoire, aşezare în pliuri a hîrtiei sau a materialelor textile.
piimM, plimb, vbi I. J] Lat. perambulare H
1. Refl. A umbla dintr-un loc în altul pentru a se recrea, pentru a face mişcare în aer liber. O Expr. A se plimba, cu vodă prin lobodă — a se plimba* peste tot fără nici o oprelişte, 2. Tranz. A scoate la plimbare, a însoţi pe cineva la plimbare. 3. Tranz. A mişca, (un obiect) încoace şi încolo, a deplasa dintr-o? parte în alta. O Expr. A-şi plimba ochii = a,-şi purta privirea peste tot, a se uita într-o parte şi în alta. H Şi: (reg.) preumbla, primbla vb., I.
plimbare, plimbări, s.f. Acţiunea de a (se) plimba; mers, mişcare (în scop recreativ). O Expr. (Fam*) A trimite pe cineva la plimbare—-a) a se descotorosi de cineva; b) a da afară, a expedia pe cineva; a concedia. |] Şi:	(reg,)
preumblare* primblare s.f.
plimbăreţ, -eâţă, plimbăreţi,. -eţe, adj. || Din plimba |1 Căruia îi’ place să se plimbe^ să hoinărească.
plin, -ă*(l—5)plini, -e, adj., (6) plinuri, s.n. !| Lat. plenus\\ 1* Adj. (Despre vase, recipiente, încăperi etc.); Care este umplut cu ceva pînă la limită; care conţine toată cantitatea pe care o poate cuprinde ffărâ goluri, întreg,, compact. O A fi plin de sine = a fi încrezut, îngîmfat.
2. Adj. Care cuprinde, conţine sau posedă ceva în cantitate sau în număr mare. 3. Adj. Care este acoperit sau încărcat cu ceva. 4. Adj. (Despre fiinţe) Cu forme rotunde; gras, durduliu. 5. Adj. Care este întreg, complet; care are amploare, intensitate. O Voce plină = voce sonoră. O in- plin(ă)...,— în, toiul, în miezul...: în plin semn. 6* S*n. Ceea ce umple un vas, un spaţiu,; cuprins. O Din plin = din abundenţă, din belşug. O Expr. A face plinul = a umple cu benzină rezervorul unei maşini. A-i merge cuiva In plin = ari merge, cuiva bine, a avea succes, a reuşi. A nimeri în plin = a nimeri ţinta, a-şi atinge scopul.
plinătate s.f. II Din plin || însuşirea de a fi deplin, întreg; plenitudine, integritate,
pliată, plinte, s.f. || Din fr. plinthe || 1. Fîşie de lemn, de piatră, de mozaic, de circa 10 cm lăţime, aplicată ia partea de jos a pereţilor unei încăperi,, pentru a-i apăra de lovituri sau pentru a acoperi rostul dintre pardoseală şi1 perete.
2.	Partea de jos a unei clădiri, a unui zid etc., ieşită \mai în afară. 3. Soclu de piatră* plasat sub baza unei coloane.
piioeen s.n. II Din fr. pliocene; gr., pleion „mai. mult“ + kainos „nou“ || Epoca superioară a neogenului, reprezentată în vestul Europei prin depozite marine iar în est prin depozite lacustre. Conţine zăcăminte de cărbuni şi petrol.
plisâ, plisez, vb. I. Tranz. || Din fr. plişser [| A îndoi o ţesătură, un obiect de îmbrăcăsainte etc. în cute dese şi regulate.
plisât, -ă, plis aţi, -te, adj. Care are pliseuri. plisc, pliscuri, s.n. 1. Cioc.v • (Fig.; pei«r.) Gmră. 2. P. anal. Capătul ascuţit sau lunguieţ, în formă de cioc, al unui obiect.
pîlséu, pliseuri, s.n. |J Din fr. plissé || Cută sau grup de cute dese şi regulate obţinute prin plisare.
plită, plite, s.f. || Din rus., ucr. plita || Placă de fontă, cu ochiuri acoperite cu rotiţe, caro constituie partea de deasupra a unei maşini de gătit.
pliu, pliuri, s.n. !| Din fir., pli H Cută adîncă făcută la un obiect de îmbrăcăminte.
plivii plivesc, vb. IV. Tranz. || Din bg, plevja |]
1. A curăţa de buruieni un teren cultivat. 2. A tăia sau a rupe lăstarii, frunzele, crengile 00 prisos de Ia viţa de vie sau de la pomi.
plivit s.n. Acţiunea de a plivi; curăţirea de buruieni a unui teren cultivat.
piiviidr, -oare, plivitori, -oare, ş.m. şi. f. II Din plivi || Persoană care pliveşte.
\ pîivitiîră, plivituri, s.f. || Din plivi || Buruieni plivite, adunate grămadă.
plîngăcios, -oâsă, plingăcioşi, -oase, adj. || Din plînge H Plîngăreţ.
plîngăreţ, -eâţă, plîngâreţi, -e, adj. || Din plînge |j Care plînge uşor; care se plînge mereu; pîîngăcios. • (Despre glas, voce) Tînguitor, trist, jalnic.
plîngător, -oare, plîngători,, -oare, adj. || Din plînge || 1. Plîngăreţ.. 2. (Despre sunete, voce] Trist,, tînguitor. 3. (Despre sălcii) Cu ramuri lungi^lăsate în jos.
pl îngerplihg, vb. III. || Lat -plângere || L. In-tranz. A vărsa lacrimi (de durere, de bucurie).
2, Tranz. A jeli o persoană moartă; (fig.) a ii îndurerat din cauza unui buh pierdut. O Expr. A şi plînge păcatele = a se căi, a regreta. ÎL Tranz. A conrnătimi, a deplînge pe cineva. O Expr. (Intranz.) A-i plînge cuiva de milă = a-i părea rău de suferinţa, de nenorocirea cuiva.
4.	Refl. A-şi arăta nemulţumirea; a reclama.
Il Perf. s. plinsei, part. plîns.
plîngere, plîngeri, s.f. 1. Faptul de a (se) plînge; plîns, tînguire. 2* Exprimare a unei nemulţumiri adresată unei autorităţi; reclamaţie; act prin care se face o reclamaţie; (pop.) cerere, jalbă;
plîns1 s.n. || Din plînge II Faptul de a (se) plînge ; tînguire, plînset. O De plîns = vrednic de milă. jalnic.
piîns2, -ă, plînşi.,. -se, adj. II Din plînge || Care a plîns; (despre ochi, faţă) pe care se văd urme de lacrimi.
plînset* plînsete, s.n* || Din plînge II Plîns1: văicăreală, bocire, jeluire, lamentare. (Fig.) La urechi îi sună plinsetele vîntului (Sadoveanu).
ploaie, ploi, s.f. || Lat. *plovia ( =pluvia) |j
1.	Precipitaţie atmosferică sub formă de picături, provenite dm condensarea vaporilor de apă din atmosferă. O Pe ploaie = în timp ce plouă. în ploaie = în bătaia ploii* (Fam.) Apă de ploaie, se zice despre o afirmaţie ori despre o acţiune
791
PLUGtTŞOR
lipsită de temei, de seriozitate. O Expr. A se lumina a ploaie = (despre cer, văzduh) a căpăta un aspect care anunţă venirea ploii. 2. (Fig.) Ceea ce cade, se revarsă în cantitate mare, din abundenţă. Ploaia de gloanţe ridică praful şoselei (Camil Petrescu). 3* P. de stele = abundenţă de stele căzătoare venind din aceeaşi parte a cerului. 4. Alice de dimensiuni mici pentru vînă-toarea de păsări.
plocon, plocoane, s.n. || Din si. poklonu ||
1.	Dar făcut în trecut Porţii Otomane, curţii domneşti sau stăpînului moşiei. 2. Dar, cadou făcut cuiva (pentru un serviciu, pentru a obţine o iâvoare). O Expr. A duce (sau a aduce, a tr:mite) pe cineva plocon cuiva = a prezenta pe cineva în faţa cuiva (în semn de omagiu sau pentru a-1 judeca, a-1 pedepsi).
ploconeală, ploconeli, s.f. [| Din ploconi || Acţiunea de a se ploconi; supunere, umilire; linguşire.
ploconi, ploconesc, vb. IV. Refl. || Din si. pohhMti (sen) li A se pleca cu umilinţă înaintea cuiva,; a se umili; a se linguşi. • A saluta cu politeţe exagerată.
ploconire, ploconiri, s.f: Acţiunea de a se ploconi; umilire, linguşire, servilism. • închinăciune, plecăciune,
plod, plozi, s.m. f] Din sl. plodii ]] (Pop., de obicei depr.) Copii (mic).
ploicică, ploicele, s.f. Diminutiv al lui ploaie (i); ploaie puţină şi de scurtă durată.
nlMer, pîoieri, s.m. || Din ploaie || Gen de păşiri de 15 — 30 cm lungime, cu picioare lungi, cu none variat colorate, care trăiesc pe lîngă bălţi.
ridds, -oâsă, ploioşi, -oase, adj. || Din ploaie ||
■ (Duurre vreme) în care plouă mult, favorabil
plofţă, ploile, s.f. 1. Diminutiv al lui ploaie; ploicică. 2. Model de lucrătură la dantele, făcută 1 cu croşeta.
plombă, plombez, vb. I. Tranz. || Din fr. plombcr || A astupa o carie dentară printr-o plombă.
plomhagînă s.f. [] Din fr. plombagine |] Hîrtie de copiat, hîrtie-carbon, folosită pentru multiplicarea textelor la maşina de scris.
pldinM, plombe, s.f. || Din germ. Plombe || Lucrare executată de dentist pentru a astupa o carie dentară. • Materialul folosit pentru această lucrare.
plonja, plonjez, vb. I. Intranz. || Din fr. plonger || (Sport) A executa un plonjon. • A sări în apă (de la trambulină), efeetuînd un
plonjon.
plonjon, plonjoane, s.n. || Din fr. plongeon || Formă specială de salt în unele ramuri sportive (fotbal, handbal etc.). * Salt în apă (de pe trambulină).
plonjor, plonjoarey s.n. || Din fr. plongeur || Aparat electric care serveşte la încălzirea, în timp foarte scurt, a unei cantităţi mici de lichid, prin scufundarea aparatului în lichidul respectiv.
plop,plopi, s.m. || Lat. *ploppus (=* pop(u)-lus) i| Nume dat mai multor specii de arbori
înalţi, cu ramuri subţiri, cu flori grupate în amenţi, al căror lemn se foloseşte în industria chibriturilor, a furnirelor, a celulozei etc.
• ploplş, plopi şuri, s.n. || Din plop || Pădure de plopi; loc cu plopi.	,
pldscă, ploşti, s.f. || Din bg. ploska || 1. Vas de lemn sau de metal, rotund şi turtit lateral, cu gîtul scurt şi strimt, în care se ţine băutură, purtîndu-se de obicei atîrnat de o curea. O Expr. A umbla cu plosca cu minciuni — a umbla cu minciuni, cu bîrfeli de la unul Ia altul. 2* Vas special în care urinează bolnavii ce ,nu pot coborî din pat.
ploşniţă* ploşniţe, s.f. |j Din sl. *plo$tay *рІоШЬпіса [] 1* Insectă parazită, cu corpul turtit,, urît mirositoare, care se hrăneşte cu stanele omului; păduche de lemn. 2. Nume dat unor insecte dăunătoare cerealelor şi legumelor (ex. ploşniţa cerealelor, ploşniţa verzoi).
plot, ploturi, s.n. fi Din fr. plot || Piesă de contact electric, formată dintr-un mic cilindru , sau dintr-o prismă metalică fixată pe © placă izolantă şi legată la un circuit electric.
ploua, pers. 3 plouă, vb. I. || Lat. plovere (— pluere) H 1. Intranz. impers. A cădea ploaie. O Expr. A ploua cu găleata (sau ca din cofă) — a ploua foarte tare. A ploua ca prin sită — a ploua mărunt şi des. Parcă tot îi ninge şi îi plouă, se spune despre o persoană posomorită, mereu nemulţumită. • Tranz. A fi udat de ploaie. 2. Intranz. A cădea, a curge în cantitate mare.
plouat, -ă, plouaţi, -te, adj.. 1. Udat de ploaie. O Expr. (Glumeţ) A sta ca o curcă plouată = a fi trist, abătut. 2. (Fig.) Indispus, descurajat, deprimat.
plug, pluguri, s.n. || Din sl. plugu || 1. Unealtă agricolă cu tracţiune animală sau mecanică, folosită pentru arat. O Expr. De la coarnele plugului — de la ţară. 2. Plug de zăpadă = vehicul echipaj Cu dispozitive pentru curăţirea zăpezii de pe caile de comunicaţie. Plug de cărbune — maşină folosită la dislocarea şi încărcarea cărbunilor în mină. 3. Procedeu de frînare la schi, constînd din apropierea vîrfurilor schiu-rilor.
plugar, plugari, s.m. Ц Din plug |j 1. Ţăran care se ocupă cu lucrarea pămîntului; agricultor. 2. Flăcău care umblă cu pluguşorul (2) în ajunul Anului Nou.
plugăresc, -eâscă, plugăreşti, adj. || Din plugar [І Care se referă la plugar sau la plugărie, specific plugarului sg.u plugăriei.
plugări, plugăresc, vb. IV. Intranz. |,j Din plugar || A lucra pămîntul cu plugul; a se îndeletnici cu munca cîmpului.
plugărie s.f. || Din plugar |[ Ocupaţia plugarului; plugărit. Se întorsese la plugăria părintească (Sadoveanu).
plugărîme s.f. || Din plugar [| Mulţime de plugari, totalitatea plugarilor; p. gener. ţără- , nime.
plugărit s.n. Acţiunea de a plugăH; plugărie. pluguşdr, pluguşoare, s.n. I. Diminutiv al lui plug. 2. Plug (1) (împodobit) cu care umblă flăcăii la urat în ajunul Anului Nou; p. ext.
PLUMB
792
datina uratului de Anul Nou, precum şi versurile care se rostesc cu această ocazie.
plumb ,(1) s.n., (2—i) plumbi, s.m. || Lat. plumbum II 1. S.n. Metal moale, alb-cenuşiu întrebuinţat la fabricarea ţevilor de canalizare, a literelor de tipar, a plăcilor de acumulator etc. O Apâfde p. = soluţie de acetat de plumb, întrebuinţată în farmacie. 2. S.m. (Mai ales la pl.) Glonţ. 8. S.m. Disc mic de plumb (1) cu care se sigilează saci, vagoane etc. 4. S.m. Greutate de plumb (1), care se pun© pe firul undiţei, pentru a scufunda cîrligul şi a-1 menţine. la fund sau la un anumit nivel.
plumbul, plumbuiesc, vb. IV. Tranz. || Din plumb || 1. A sigila cu plumb (8). 2. A acoperi o piesă de metal cu un strat subţire de plumb (o sau de aliaj de plumb pentru a o proteja împotriva coroziunii sau agenţilor exteriori.
plumbmre, plumbuiri, s.f. Âcţiunea de a plumbui.
plumbuit, -ă, plumbuiţi, -te, adj. 1. (Despre colete, saci, vagoane) Sigilat * cu plumb (3).
2.	(Despre piese metalice) Acoperit cu un strat de plumb sau de aliaj de plumb.
plumburiu, -ie* plumburii, adj. || Din plumb || De culoarea plumbului, cenuşiu; p. ext. (despre cer, văzduh) întunecat, înceţoşat. Cerul s-a schimbat în plumburiu (Labiş).
plural, plurale, s.n. || Din lat. pluralis, germ. Plural || Categorie gramaticală care arată că este vorba de mai multe fiinţe sau lucruri de acelaşi fel. Pluralul s© foloseşte în locul singularului în anumite cazuri: a) în vechile acte oficiale, cînd autorităţile vorbeau despre ele însele/ (pluralul autorităţii sau al maiestăţii); b) în operele ştiinţifice, publicistice etc. (pluralul autorului); c) în vorbirea cu cineva considerat superior (pluralul modestiei); în formule de adresare respectuoasă (pluralul politeţii sau al reverenţei). *
plurale tanturn adj. || Loc. lat. || (Despre un nume) Care are numai formă de plural.
pluralism s.n. || Din fr. pluralisme || 1. Principiu al democraţiei burgheze care preconizează menţinerea mai multor forţe social-poli-tice (partide, sindicate etc.) interpuse între indivizi şi stat pentru a limita puterea acestuia.
2.	Concepţie filozofică potrivit căreia există mai multe principii substanţiale, de esenţe ale lumii, ale realităţii, independente unele de altele.
pluralitate, pluralităţi, s.f. || Din lat. plura-litas, -atis, fr. pluralité j| Număr, cantitate mare (de fiinţe sau de lucruri), mulţime; diversitate.
pluri- || Din lat. tplures „mai mulţi“ || Element de compunere însemnînd „mai mulţi“, „mai multe“, care serveşte la formarea unor adjective şi a unor substantive.
plurieelulâr, -ă, pluricelulari, -e, adj. j] Din fr. pluricellulaire || (Despre organisme) Care este alcătuit din mai multe celule.
pliirivoc, -ă, plurivoci, -ce, adj. (Despre cuvinte sau fraze) Care are mai multe înţelesuri.
plus1- H Din plus2 || Element de compunere cu sensul „mai multu, „în plus“, care serveşte Ia formarea unor substantive.
plus2, plusuri, s.n. || Din lat. plus [j 1. Ceea ce depăşeşte o cantitate dată. O In plus — pe lîngă aceasta, pe deasupra. 2. Semn grafic (în formă de cruce) care indică operaţia de adunare, mărimile pozitive (temperatura1, sarcina electrică pozitivă etc.). O (Cu valoare de prepoziţie) Doi plus trei fac cinci.
plusprodâs s.n. || Plus1 -f- produs || (Ec. pol.) Produs creat de lucrătorii din sfera producţiei materiale peste produsul necesar, în timpul de muncă suplimentar; în socialism îmbracă forma produsului pentru societate.
plusvaloâre s.f. || Plus1 -f valoare || (Ec. pol.) Parte din valoarea nou creată de lucrătorii productivi din întreprinderile capitaliste în timpul de supramuncă şi care este însuşită gratuit de proprietarii capitalişti.
pluş, pluşuri, s.n. || Din germ. Plusoh, fr, p(e)luche || Ţesătură de bumbac, de lînă etc., asemănătoare«cu catifeaua dar cu părul mai lung decît al acesteia, întrebuinţată mai alhs în tapiţerie.
pluşa, pluşez, vb. I. Tranz. || Din pluş |] A executa operaţia de plusare.
plusare, plusări, s.f. * Operaţia de lustruire finală, prin frecare cu pluş, a pieilor de mănuşi şi de haine.
pluşat, -ă, pluşaţi> -te, adj. 1. Tapisat cu pluş. 2. (Despre ţesături) Care are un strat de fire pe una dintre feţe sau pe ambele feţe. ' plutaş, plutaşi, s.m. || Din plută1 |] Muncitor care face plute1 sau care le conduce pe apă. Un vechi loc de primejdie, pe care-l cunoşteau, bine plutaşii (Sadoveanu).
plută1/plute, s.f. || Din bg. dial. pluta |j Ansamblu format din trunchiuri de copaci prinsa împreună şi conduse pe' ape curgătoare spre fabricilede cherestea. Uneori, pluta serveşte şi ca ambarcaţie uşoară. O Expr. A face phtia = a înota plutind orizontal (pe spate).
plută2, plute, s.f. || Din bg. pljuto || 1. Specie de plop cu coroana înaltă, de formă piramidală. 2. Ţesut exterior, poros, format din celule moarte, al scoarţei unor specii de stejar, care serveşte la fabricarea dopurilor, a colacilor de salvare, ca material izolant etc. 3. Piesă mică, confecţionată dintr-un material uşor (pană, lemn etc.) care serveşte pentru a menţine efr-ligul undiţei în apă la. adîncimea dorită. ‘ plutărî, plutăresc, vb. IV. Intranz. fj Din plută1 || A conduce plutele pe apă, a se îndoielnici cu plutăritul.
plutărie s.f. || Din plută1 II îndeletnicirea plutaşului;. plutărit.
plutărit s.n. 1. Transportul pe apă al buştenilor, asamblaţi în plute. 2. îndeletnicirea piu-, taşului; plutărie.
pluti, plutesc, vb. IV. Intranz. [| Dm plută1 ||
1.	A se menţine la suprafaţa unui lichid, fiind cufundat parţial în masa acestuia. 2. A se menţine (mişeîndu-se uşor) în aer sau în alt fluid; (despfe păsări) a se deplasa lin în aerr • (Despre aştri) A se deplasa pe bolta cereaseă. 8. (Fig.) A se’menţine sau a se mişca într-un spaţiu ori într-un mediu (real sau imaginar). O Expr. Pluteşte ceva în aer, se spune cînd se simte că un
793
PO ANSÔN
fenomen sau un eveniment e gata să se dezlănţuie. 4, (Despre sunete, mirosuri) A străbate prin aer, a se răspîndi.
plutiră, plutici, s.f. || Din plută1 || Plantă erbacee acvatică din familia genţianaceelor, cu fiori galbene şi cu frunze lucitoare, care plutesc la suprafaţa apei.
plutire, plutiri, s.f. Faptul de a pluti; menţinere sau mişcare a unui corp pe suprafaţa unui lichid sau în’masa unui fluid.
plutit s.n. 1. Faptul de a pluti; plutire. 2. Transportare a buştenilor, asamblaţi în plute, pe cursul unei ape.
plutitor, -oare, plutitori,	-oare, adj., s.n.
ii Din pluti\\ 1. Adj. Gare pluteşte în aer sau ia suprafaţa unui lichid. 2. S.n. Dispozitiv care pluteşte ia suprafaţa unui lichid dintr-un recipient’şi care indică (şi uneori reglează) nivelul lichidului.
plutocrâţ, -ă, plutocratic -te, s.m. şi f. || Din
' fr. ploutocrate; gr. ploutos „aver + kratos „putere44 II Persoană care face parte din pluto-. eraţi e.
plutocratic, -ă, plutocratici, -ce, adj. J| Din fr. plouiocratiqiie || Referitor la plutocraţie, care aparţine plutocraţiei.
jdutoeraţie, plutocraţii, s.f. || Din fr. ploutocratie || Grup al celor mai bogaţi membri ai unei clase exploatatoare, care participă, direct sau indirect, la conducerea statului, exercitînd © influenţă politică hotărîtoare.
pluton, plutoane, s.n. || După fr. peloton, it. plotone || 1. Subunitate militară mai mică decît compania. 2. Grup compact de sportivi care se. află într-o anumită poziţie pe traseul unei curse (alergări, ciclism etc.).
plutonic, -ă, plutonici,	-ce, a,dj. || Din fr.
platonique || (Despre roci eruptive şi corpurile care le alcătuiesc) Care s-a fortnat în adîncurile scoarţei terestre.
plutonier,plutonieri, s.m. || Din pluton [| Grad de subofiţer imediat superior sergentului major. O Plutonier-major = grad de subofiţer imediat superior plutonierului. Plutonier-adjutant == = cel mai mare grad de subofiţer, imediat superior gradului de plutonier-major.
plutomsm s.n. II Din fr. plutonisme, de la n. pr. Pluton, zeul infernului II1. Totalitatea proceselor de mişcare a magmei la mari adîn-cimi în scoarţa terestră. 2. Curent în geologie care susţine că rocile s-au format numai pe cale magmatică.
plutoniu s.n. || Din fr. plutonium, de la n. pr. Pluton, zeul infernului || Element chimic transuranic radioactiv, unul dintre izotopii lui fiind folosit la obţinerea energiei nucleare.
plutuî9plutuiesc, vb. IV. Tranz. || Din plută2 || A supune pieile tăbăcite unei operaţii de finisare, pentru a le face mai mici şi a le imprima un desen caracteristic.
idutuire, plutuiri, s.f. Acţiunea de a plutui; operaţia de finisare a pieilor tăbăcite.
pluvial, -ă, pluviali, -e, adj. || Din îr. pluvial j| (Despre ape) Provenit din ploaie, produs de ploaie.
pluviogrăf, pluviografe, s.n. || Din fr. pluvio-graphe; lat. pluvia „ploaie44 -f gr. graphein „a sene44 J| Aparat care înregistrează cantitatea şi intensitatea precipitaţiilor atmosferice.
pluviomotru, pluviomètre, s.n. || Din fr. pluviomètre; lat. pluvia „ploaie44 + gr. metron „măsură44 || Aparat utilizat pentru determinarea cantităţii de precipitaţii atmosferice căzute într-un interval de timp pe o anumită suprafaţă.
pneu, pneuri, s.n. || Din fr. pneu (abreviere din pneumatique) || Ansamblu format din anvelopa şi camera de aer ale unei roţi de vehicul.
pneumatic, -ă, pneumatici, -ce, adj. || Din fr. pneumatique; cf. gr. pnsuma, -ales „suflu44 \\
1.	(Despre aparate, maşini, dispozitive etc:) Care funcţionează cu aer comprimat. 2. Care este folosit la comprimarea aerului.
pneumoede, pneumococi, s.m. || Din fr. pneumocoque; gr. pneumon „plămîn44 -f- kokkos „grăunte44 || Microb care provoacă pneumonia şi alte infecţii ale aparatului respirator.
pneumoconidză, pneumoconioze, s.f. || Din fr. pneumoconiose ; gr. pneumon „plămîn44 -f konis „praf“ || Boală pulmonară cronică, de obicei profesională, provocată de inhalarea masivă şi îndelungată a unor pulberi (de cărbune, de fier, de bioxid de siliciu etc.).
pneiimogrâî, pneumografe, s.n. || Din fr. pneu-mographe, germ. Pneumograph; gr. pneuma „respiraţie44 + graphein „a scrie44 || Aparat care înregistrează mişcările respiratorii ale toracelui.
pneumonie, pneumonii, s.f. || Din fr. pneumonie, gr. pneumonia || Inflamaţie a unui lob sau a unui segment pulmonar, provocată de pneumococ, de virusuri etc.
pneumotorâx s.n. || Din fr. pneumothorax; „ gr. pneuma „suflu44 + thoţax „piept44 || Pătrundere a aerului în cavitatea pleurală, datorită perforării plămînului sau unor traumatisme ale peretelui toracic. O P• artificial — metodă de tratare a tuberculozei prin introducerea artificială a aerului în cavitatea pleurală pentru a comprima şi imobiliza plămînul bolnav, în vederea vindecării leziunii.
poală, poale, s.f. || Din si. pola H1. Partea de la talie în jos (mai largă) sau marginea de jos a unor obiecte de îmbrăcăminte. O Expr. A se ţine de poala (sau poalele) mamei = a sta mereu în preajma sau sub ocrotirea mamei. A ţine pe cineva la poala (sau poalele) ei = a nu-i lăsa (de obicei unui copil) prea multji libertate. O P- ext. (Pop.; la pl.j Fustă. 2. Partea de jos şi din faţă a unei rochii, a unui şorţ etc. 9 Poale-n brtu = plăcintă din bucăţi’ de aluat, ale cărei colţuri se întorc peste umplutură. 3. Partea de jos a unui deal sau a unui munte; marginea unei păduri. 4. Partea de jos a coroanei unui copac.
poamă, poame, s.f. |j Lat. poma || 1. Rodul pomilor fructiferi. 2. (La pi.) Fructe (tăiate felii şi) uscate, la soare sau în cuptor, pentru a fi păstrate. 3. (Reg.; la sg.) Struguri. 4. (Fig.) Om de nimic; femeie stricată.
poanson, poansoane, s.n. || Din fr. poinçon; lat. punctio, -onis „înţepare44 || 1. Instrument
POANSONA
794
de oţel eu vîrful ascuţit, folosit în tehnica gravurii. 2. Unealtă de oţel cu vîrful gravat în relief, care serveşte la marcarea unor obiecte (ex. la marcarea obiectelor preţioase) . * Piesă a unei matriţe care serveşte la decupare, la imprimare prin deformare plastică etc. 3. Unealtă de os ascuţită* la vî-rf, cu care se perforează pînza şi se dă formă rotundă unor puncte de broderie.
poanson&,.poansonez, vb. I. Tranz. || Din fr. poingormer || A perfora sau a marca cu poan-sonui. •A grava cu poansonul.	^
poantă, poante, s.f. || Din fr. pointe Ц 1. Momentul de efect, punctul culminant al unei glume, al unei anecdote. 2* Poziţie din baletul clasic, executată de balerine, care constă în ridicarea şi deplasarea pe vîrful picioarelor.
poânter, poanteri, s.m. || Dinfr., engl. pointer || Rasă. de cîini de vînătoare cu talia înaltă, cu urechile plecate şi; cu părul scurt şi neted; pre-pelicar de rasă engleză.
poantiiism s.n. || Din fr. pointillisme || Procedeu folosit în pictură, care constă în descompunerea petei de culoare în puncte şi liniuţe, ca un mozaic.
poâră s.f. || Din sl. pora || (Reg.) Opoziţie, împotrivire. O Expr. A se pune în poară cu cineva = a se împotrivi cuiva; a se contrazice cu cineva; a se lua la ceartă.
poarcă, poarce, s.f. || Lat. por ca || 1. (Pop.) Scroafă. 2. Numele unui joc de copii.
poartă, porţi, s.f. || Lat. porta || 1. Deschidere amenajată într-un zid, într-un gard etc., care permite trecerea din interior în exterior şi invers, împreună cu panourile mobile care o închid; panourile mobile ale acestui ansamblu. O Expr. A sta (Sau a se uita) ca viţelul la poarta nouă = a sta nedumerit, dezorientat,, în faţa unei situaţii noi, neaşteptate. Poartâ-n poartă = peste drum, vizavi. 2. Uşă la intrarea principală a unui imobil. 3. Locul de acces într-o cetate, într-un oraş. 4. Cadru format din două bare verticale unite la capetele superioare prin-tr-o bară orizontală, în care trebuie introdusă mingea la unele jocuri sportive (fotbal, handbal etc.). 6, Vale îngustă printre două şiruri de munţi.
poc interj. || Onomatopee || Cuvînt prin care se redă un sunet înfundat, produs de o izbitură, de descărcarea unei arme de foc etc.
pocal, pocale, s.n. || Din germ. Pokal || Pahar mare, de metal, de sticlă etc.
pocăi, pocăiesc, vb. IV. Refl. || Din sî. ppka-jati sen || 1. (în practicile creştine) A-şi recunoaşte păcatele şi a căuta să obţină ’iertare prin post şi rugăciuni. 2. A avea remuşcări, a se căi pentru o faptă, pentru o greşeală etc.
3.	A deveni adept al anumitor secte religioase creştine.
pocăinţă s.f. || Din pocăi Ц (în concepţiile religioase) Faptul de a se pocăi; căinţă pentru păcatele săvîrşite. • P. gener. Regret pentru o faptă rea, pentru o greşeală.
pocăit, -ă, pocăiţi, -te, adj., s.m. şi f. 1. Adj, Care se căieşte. 2. S.m. şi f. Adept al unei secte
religioase care consideră pocăinţa ea fiind virtutea supremă,
poceâlă, poceli, s.#. i] Din poci |f Urîţenie fizică, sMţenie.	*	✓
pocher, pochere, s.n. j] Din ngr. poker, germ. Poker || Numele unui joc de cărţi. pocjhivnic s.m. v. popilnlc. pocly pocesc, vb. IV. Tranz. || Din pctcâ || A schimba în rău înfăţişarea sau forma cuiva sau a ceva, a sluţi, a urîţL
pocinog, pocinoage, s.n.. || Din sl. pocimidi || Fapt neplăcut, belea, bucluc. /
pocit, -ă, pociţi, -te, adj., 1. (Despre fiinţe; adesea substantivat) Diform, slut; urît. 2. (Despre- lucruri) Deformat; urît, bizar.
pocitanie* pocitanii, s.f. || Din pocit ||1, Fiinţă diformă, slută; monstru. 2. Urîţenie, ciudăţenie; lucru ciudat, bizar.
pocitură, pocituri, s.f. || Din poci l| Faptul de a poci, desfigurare. «Fiinţă pocită; pocitanie.
poclumb, pociumbi, s.m. li. (Pop.) Par scurt, ţăruş. 2. (Înv. şi reg.) Trunchi de copac, ciot, rămas în pămînt după tăiere, poclăd s.n. v. pocl&dă. poelMă, poclâzi,	s.f,.	|| Din sl. pokucdu-jj
(Reg.) Ţesătură de casă, miţoasă, făcută din lină, întrebuinţată ca pătură, li Şi: poclăd sui.
podit, poclituri, s.n. (Reg.) Coşul trăsurii, a Coviltir.
pocnet, pocnete, i S.n. || Din pocni	t
surd produs de o lovitură, de o, împuşcătură etc. «Zgomot caracteristic produs de spargere, de crăpa re.
pocni, pocnesc, vb. IV. î| Din poc [| 1. In-tranz. A produce un pocnet. « (Fig.) A izbucni pe neaşteptate, a se declanşa. « (Despre încheieturi, degete etc.) A trosni (prin întindere sau răsucire). 2. Tranz. A lovi, a izbi scurt, cu putere.
3.	Intranz. A se sparge, a plesni; a se rupe (prin întindere).
pocnit, pocnituri, s.n. Faptul de a pocni, pocnitoare, pocnitori, s.f. || Din pocni |j 1. Nume dat unor jucării de copii, care* produc pocnete. 2. Şfichi (la bici),
pocnitură, pocnituri, s.f. || Din pocni || Pocnet, trosnitură.
pod, poduri, s.n. || Din sl. podii || 1. Construcţie de lemn, de piatră, de beton sau de metal, care asigură continuitatea unei căi de comunicaţie peste un obstacol natural (vale, rîu) sau artificial (canal, cale ferată etc.). O Pod plutitor (sau umblător) = bac. Pod de vase (sau de pontoane) = pod improvizat, a cărui platformă este montată pe ambareaţii ancorate. 2. Platformă suspendată, de pe care se efectuează anumite lucrări. O Pod * rulant = macara mobilă în formă de pod, care se deplasează pe o cale de rulare situată la o oarecare înălţime deasupra solului. Pod basculant — pod metalic mobil destinat circulaţie^ vagoanelor între rampele apuţurilor de mină şi colivia de extracţie.
3. (înv.) Pavaj făcut din seînduri groase de stejar, cu care se acopereau în trecut străzile oraşelor (ex. Podul Mogoşoaiei din Bucureşti).
4. Spaţiul dintre acoperiş şi planşeul superior al unei clădiri. O Expr. A ţi căzut (ca) din
795
POEZIE
pod = a fi dezorientat, buimac, © Tavan, plafon. 5. Pod de gheaţă — strat continuu de gheaţă care acoperă suprafaţa unui rîu sau unui ;lac.
Podul palmei = partea interioară a mîinii, de la încheietura cu antebraţul pînă la degete.
jiodâgră ş.f. |î Din lat., ngr.' podagra |] (Med.) Gută localizată ia membrele inferioare.
p$ââr, podari, s.m. || Din pod || Persoană care conduce un pod plutitor. © Persoană care încasează taxa pentru transportul cu un pod pluti-'tfcor sau care încasa, în trecut, podărrtul.
podărit s.n. || Din podar || Taxă care se percepea în trecut pentru trecerea peste ipi pod ;(l) 'Sau care se percepe pentru transportul cu un , nod ni u ti tor.
;?•* poiMi s.m. v. podbeal.
podbeâl s.m. || Din bg. podbel || Plantă erbacee din familia compozitelor, cu rizom cărnos şi cu flori galbene, întrebuinţată în medicină, frunzele fiind folosite uneori şi în alimentaţie. || Şi: podbâl s.m.
podea, podele, s.f. || Gf. podi || 1. Pardoseală ; de scînduri, de parchet, de beton etc. a unei încăperi; fiecare dintre scîndurile folosite la , pardositul unei încăperi. 2. (înv. şi reg.) Tavan de stinduri; fiecare dintre scîndurile care alcătuiesc un tavan, i podeţ, podeţe, s.n. 1. Diminutiv al lui pod.
2.	Pod mic, simplu, peste un şanţ; podişcă (1). podghiâz s.n. v. poghiaz. r f>odgoreân, -ă, podgoreni, -e, s.m. şi f. . || Din podgorieW Persoană care se ocupă cu cultivarea viţei de vie; viticultor.
pnigdrie, podgorii, s.f. || Din sl. podugorije || Regiune întinsă de obicei deluroasă, cu plan-, taţii de viţă de vie; plantaţie dintr-o astfel de regiune (care asigură, de obicei, producerea unui anumit soi de vin). Povirnişurile erau o neîntreruptă centură de podgorii (Arghezi).
p#dl, podesc, vb. IV, Tranz. || Din pod || A pardosi (o încăpere) cu scînduri. © A acoperi (provizoriu) cu scînduri un şanţ, o săpătură (pentru a.Jniesni trecerea oamenilor şi a vehiculelor).
podidi, pers. 3 podideşte, vb. IV. ^ Tranz. (Despre plîns sau despre rîs) A cuprinde pe cineva, a copleşi, a răzbi. © (Despre sînge) A năvăli, a curge cu putere (pe nas sau pe gură). • (D:ra’i*3 griji, necazuri etc.) A copleşi, a răzbi, a birui.
ndăiiiă, podini, s.f. || Din sl. *podina || 1. Podea. 2. Suport făcut din lemne, crengi, paie etc. pe care se clădeşte claia sau stogul.
y '"llş, podişuri, s.n. || Din pod || Formă de relief de mare întindere, aproape plană, situată la o anumită altitudine.
podişcă, podişti, s.f. || Din pod |j 1. Podeţ.
2.	Platformă de’scînduri care serveşte ca loc de lucru, de observaţie etc.
podit, -ă, podiţi, -te, adj. Pardosit; (despre strâai) pavat cu scînduri.
podium, podiumuri, s.n. || Din lat., fr. podium, ' germ. Podium || Estradă demontabilă, amenajată pentru un spectacol, pentru o conferinţă etc. © Platformă ridicată faţă de terenul
din jur, servind ca postament pentru diverse obiecte. © Mică platformă cu trepte, pe care stau sportivii cînd li se luminează premiile.
podmdl, podmoluri, s.n. || Din bg. podmol fj (Pop.) 1. Aluviune, nămol adus de ape. 2. Mal înalt, abrupt. 8. Prispă. 4. Vatră pe care este clădit cuptorul la unele case ţărăneşti. || Şi: potinol s.n.
podnog, podnogi, s.m. || Din bg. podnoga || Iapă, tălpig la războiul de ţesut. || Şi: potnog s.n.
podoabă, podoabe, s.f. || Din sl. podoba || Obiect care înfrumuseţează; ornament; spec. lucru de preţ, bijuterie, juvaer.
podométru, podomètre, s.n. |j Din fr. podomètre; gr. pous, podos „picior“ -f metron „masuri || Instrument pentru determinarea distanţei parcurse de un pieton, prin înregistrarea numărului de paşi făcuţi de acesta; pedometru.
podvâdă, podvezi, s.f. |j Din sl. poduvoda || Obligaţie (transport, cărăuşie) la care erau supuşi în trecut ţăranii dependenţi în folosul domniei, mai ales în timp de război.
podzol, podzol uri, s.n. || Din rus. podzol !| Sol nisipos şi lutos, de culoare cenuşie, cu fertilitate slabă.
poem, poeme, s.n. |j Din fr. poème, germ. Poem || 1. Specie a poeziei epice, de proporţii mari, cu caracter eroic, istoric, legendar ele. O Poem în proză = specie a prozei literare apar-ţinînd genului liric. 2. Poem simfonic = compoziţie muzicală amplă pentru orchestră, de formă liberă, avînd de obicei un conţinut programatic. || Şi: poemă s.f. poéma s.f. v. poem.
poematic, -ă, poematici, -ce, adj. jj Din poem || Care ţine de poem, cu caracter de poem.
poet, -ă, poeţi, -ie,* s.m. şi f. || Din fr, poète, germ. Poet || Autor de poezii. Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere (Eminescu).
poetâstrn, poetaştri, s.m, || Din fr. poêtastre || ' (Depr.) Poet mediocru, lipsit de talent.
poetesă, poetese. s.f. I! Din fr. poétesse || (Rar) Poetă.
poetic, -ă, poetici, -ce, adj., s.f. || Din lat. poeticus, fr. poétique || 1. Adj. Care aparţine poeziei, privitor la poezie. 2. Adj. Care poate servi ca motiv de inspiraţie; frumos, îneîntător.
3.	S.f. Lucrare teoretică referitoare la principiile artei literare. 4, S.f. Ansamblul trăsăturilor definitorii pentru creaţia unui poet, a unei epoci eţp.
poetiza, poetizez, vb. 1. Tranz. || Din fr. poétiser || A prezenta (o idee, o persoană, un fapt etc.) într-o formă poetică, într-o lumină idealizată.
poezie, poezii, s.f. || Din fr. poésie, lat. poesis ||
1.	Modalitate a literaturii de a exprima sau a sugera o emoţie, un sentiment^ o idee, printr-un limbaj concentrat, metaforic, prin ritm, rimă, armonie etc. 2. Totalitatea compoziţiilor în versuri ale unui poet, ale unui popor "etc.
3.	Caracter, aspect poetic al unui peisaj, al unui colt din natură etc.
POFIDA
796
pofidă s.f. || Cf. pol. pochyba jj Ciudă, necaz. O in pofida cuiva (sau a ceva) — în ciuda, în necazul cuiva; sfidînd ceva.
poftă, pofte, s.f. |j Din pofti || 1, Dorinţa de a face sau de a obţine ceva. O Cu poftă = cu plăcere. O Expr. A-şi pune pofta in cui = a fi nevoit sa renunţe la un lucru mult dorit. Pe (sau după) pofta inimii — pe gustul, pe placul cuiva. 2. Senzaţie de foame sau de sete; dorinţa de a bea sau de a mînca ceva. • Dorinţă exagerată, impuls.
pofti, poftesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. poho-tetî || 1. A dori, a voi ceva. O Expr. CU pofteşti — oricît, cît de mult. o (Pop.) A-i face cuiva o urare, a-i dori ceva. 2. A invita, a chema pe cineva. 3, (înv.) A cere, a solicita, a pretinde.
4.	(înv.) A ruga pe cineva, a-i cere ceva.
pofticios, -oâsă, pofticioşi, -oase, adj. || Din pofti || Care doreşte mult ceva; lacom, dornic; -qdespre ochi sau despre privire) care exprimă o dorinţă, poftă, lăcomie.
poftim interj. || Din pofti || Formulă care se foloseşte: a) pentru a oferi cuiva ceva; b) pentru a invita pe cineva să intre, să se aşeze undeva; c) pentru a exprima indignare, ciudă, nemulţumire, reproş; d) pentru a întreba ce s-a spus; ce? cum?
poftire, poftiri, s.f. Acţiunea de a pofti, de a dori ceva. e Invitaţie, chemare, solicitare adresată cuiva.
poftitor, -oare, poftitori, -oare, adj. || Din pofti || Care doreşte ceva. e Care invită, care pofteşte pe cineva.
pog&ee, pogâci, s.f. || Din magh. pogdcsa, ser. pogaca || Turtă preparată din făină de grîu (de obicei cu jumâri de porc) sau din mălai.
pogan, -ă, pogani, -e, adj || Din sl pogană, magh. pogdny |j (Reg.) 1. Mare. puternic, voinic. 2. (Despre stări, acţiuni, evenimente etc.) Puternic, intens, straşnic, grozav.
pogliiâz, poghiazuri, s.n/ || Din pol podjazd |j (înv. şi reg.) Incursiune făcută într-un teritoriu străin, cu scopul de a jefui. • Unitate militară, ceată, grup care execută o astfei de incursiune. O Expr. A umbla în poghiazuri — a umbla în voie, hoinărino. !| Şi: podgliiâz s.n. *
poghîrcă, poghirdi, s.f. || Dm bg. pobiruk || Fire de cînepă răsărite mai tîrziu şi rămase nedezvoltate.
pogdn, pogoane, s.n. || Din bg. pogon || 1. Unitate de măsură pentru suprafeţe de teren agricol, folosită în trecut, echivaiînd cu aproximativ o jumătate de hectar. 2. Bucată de teren (agricol) de un pogon (1).
pogonsci, pogonici, s.m. [| Din bg. pogonic || (Pop.) Băiat care mină vitele la arat. pogorî vb. IV. v. coborî.
pogorîş s.n. v. eoborîş. pogorîtdr, -oare, adj. v. coborîtor. pogrebânie, pogrebanii, s.f. || Din sl. pogre-banije || (înv.) Slujba şi ceremonia înmormîn-tării.
pogrdm, pogromuri, s.n. || Din riis. pogrom || Masacrare a unui grup minoritar, naţional sau rasial organizată de elemente şovine, reacţionare.
poiană, poieni, s.f. jj Din sl. poljana || Loc cu iarbă, fără copaci, în interiorul unei păduri, Treclnd pnntr-un codru..., dă de o poiană foarte frumoasă (Creangă).
poiată, poieţi, s.f. || Din sl. pojata || (Reg.)
1,.	Grajd pentru vite; adăpost (de iarnă) pentru oi, capre etc. 2. Coteţ pentru păsările de ©urte.
3.	Colibă (care serveşte de adăpost la cîmş sau Ia stînă).
poieniţă, poieniţe, s.f. Diminutiv al lui poiană. Frunză verde aluniţă Cinlă cucu-n poieniţă (Pop.).
poimîine adv. || Lat. post-mane |] în ziua care urmează celei de mîinu. O Expr .Ca mtine-poimâine -- în curînd. • (în corelaţie cu mîînc) Curînd, în viitor.
pojar, (J) pojaruri, s.n. jj Din si. pozară fj J. (Pop.) Incendiu. 2. Căldură mare, arşiţă.
3. (Med.) Rujeolă.
pojâraiţă, pojarniţe, s.f. || Din pojar jj (Bot,) Sunătoare.
pojghiţă, pojghiţe, s.f. 1. Strat subţire mr® se formează pe suprafaţa unor lichide sau care se depune pe suprafaţa unui obiect; pieliţă, coajă. # Crustă care se formează pe suprafaţa unei răni. 2. Membrană subţire care înveleşte unele fructe sau legume.
pojijie, pojijii, s.f. || Cf. ucr. po.ziva „hrană, cîştig“ || (Reg.) 1. Totalitatea bunurilor dintr-o gospodărie. 2. Persoanele care aparţin aceleiaşi familii sau aceluiaşi neam.
pol1, poli, s.m. || Din fr. pole, lat. polm Ij
1. Fiecare dintre cele două puncte situate la capetele (de nord şi de sudl ale axei de rotaţie a Pâmîntului; p. ext. regiunea din jurul acestor puncte. • Pol ceresc = fiecare dintre cele două puncte de intersecţie ale axei PămîntiTui cu sfera cerească. 2. (Mat.) Fiecare dintre cele două puncte în care un diametru al sferei intersectează sfera. 3. (Fiz.) Fiecare dintre cele două puncte sau regiuni ale unui corp opuse mic?, alteia din punctul de vedere al unei proprietăţi fizice. O Pol electric = fiecare dintre cele două centre cu sarcină electrică, pozitivă şi negativă, ale unui corp electrizat. Pol magnetic (nord sau aud) = regiune a unui magnet, în care forţa de atracţie este mai puternică. • Parte componentă a unei maşini electrice purtătoare a unei înfăşurări electrice care contribuie la inagnetizarea circuitului magnetic al maşinii.
4. (Pi x.) Fiecare dintre punctele, situaţiile eU . aflate la extremităţi opuse; ceea ce este diametral opus la altceva.
pol2, poli, s.m. II Cf. rus. pol || 1. Denumire a unor monede străine care au circulat şi hi noi în trecut (ex. pol rusesc, pol franţuzesc).
2. (Fam.) Monedă sau bancnotă de douăzeci de Tei.
poîâr, -ă, polari, -e, adj,. || Din lat. polarist-fr. polaire || 1. Privitor la polii Pămîntuitu, caracteristic polilor; din regiunea polilor. Noapte polară = perioadă de întuneric, în timpul iernii, în regiunea polilor (care poate dura phiă la o jumătate de an). Steaua polară = steaua principală din constelaţia carului mic, situată în prelungirea nordică a axei Pămîntuîui. 2. Care
797
POLIARTICULAR
se referă la polii unui magnet, ai unei pile sau maşini electrice. 3. (Mat.) Coordonate polare — numere reale care determină poziţia unui punct In plan. 4. (Filo?.) Care se află într-un raport de polaritate (2), care prezintă o polaritate.
polarimetne s.f. || Din fr. polarimétrie || Metodă de dozare a substanţelor optic active, cu ajutorul polarimetrului.
polarimétru, polarimetre, s.n. || Din fr. pola-rimètre || Instrument pentru măsurarea unghiului cu care substanţele optic active rotesc p< anul de polarizare al luminii,
polaritate s.f. || Din fr. polarité j| 1. Proprietate a unui corp de a avea poli1 (3); însuşirea a ceea ce constituie un pol. 2. (Filoz.) Relaţia între contrarii care se exclud reciproc şi totodată se condiţionează reciproc.
polariza, polarizez, vb. I. || Din fr. polariser |]
1. Tranz. A produce fenomenul de polarizare.
2. Tranz. (Fig.) A aduna, a concentra în jurul sau. 3. Refl. (Filoz.) A da naştere unei polarităţi (2), a forma extreme opuse care se condiţionează reciproc.
polarizânt, -ă, polarizanţi, -te, adj. || Din fr. polarisant || Care poate produce fenomenul de polarizare.
polarizare, polarizări, s.f. Acţiunea de a polariza (1); (fiz.) proces prin care unele corpuri dobîndesc proprietatea de a avea polj electrici sau magnetici.
polarizat, -ă, polarizaţi, -te, adj. Care a fost supus acţiunii de polarizare. O Lumină polarizată = lumină caracterizată prin faptul că, în tot lungul unei raze, vibraţia are loc în aceeaşi direcţie.
polarizatdr, -oare, polarizatori, -oare, adj. II Din polariza Ц Care polarizează.
polarizâţie, polarizaţii, s.f. || Din fr. polarisation II Stare a unui corp care prezintă polaritate. O Polarizaţia luminii = totalitatea fenomenelor legate de producerea şi de efectele luminii polarizate. P. electrică = stare fizică în care se găseşte un corp ce a căpătat moment electric.
polarizor, polarizoare, s.n. || Din fr. polari-scur || Dispozitiv care serveşte la polarizarea luminii.
polarogrâf, polarografe, s.n. || Din fr. polaro-graphe, germ. Polarograph || Instrument pentru analiza calitativă şi cantitativă a unor substanţe într-o soluţie, prin înregistrarea grafică a cantităţii curentului ce străbate acea soluţie.
polarografîe s.f. || Din fr. polarographie || Metodă de analiză electrochimică a unor substanţe în soluţie, cu ajutorul polarografului.
polaroid, polaroizi, s.m. || Din fr. polaroid || Placă de celofan acoperită cu un strat de anumite substanţe, folosită ca polarizor.
poiată^ polate, s.f. || Din bg. poiata || (Reg.) încăpere mică pe lîngă o casă ţărănească, servind ca magazie pentru obiecte de gospodărie.
polc, polcuri, s.n. || Din ucr., rus^, polk || (înv.) Unitate militară din trecut, corespunzătoare regimentului.
pdlcă, polci, s.f. || Din fr., rus. polka || Dans popular originar din Boemia, devenit în sec. 19
unul dintre cele mai răspîndite dansuri de bal; melodia corespunzătoare acestui dans.
polcovnic, polcovnici, s.m. || Din rus. pol-kovnik || (înv.) Grad militar, corespunzător colonelului de mai tîrziu; comandant al unui polc.
polei1, poleiuri, s.n. || Din polei2 || Strat subţire de gheaţă, continuu şi neted, care acoperă uneori suprafaţa solului/, arborii etc. o (Fig.) Strălucire, lustru, poleială.
polei2, poleiesc, vb. IV. || Din sl. polijati |[ 1. Tranz. A acoperi un obiect cu o foiţă subţire de aun sau de argint. 2. Tranz. şi refl. (Fig.) A (se) învălui într-o lumină aurie sau argintie; a străluci sau a face să strălucească. 3. Tranz. A prezenta ceva într-o lumină favorabilă, înfrumuseţată.
poleială, poleieli, s.f. || Din polei2, || 1. Faptul de a polei; strat subţire de metal preţios cu care efcte poleit un obiect. (Fig.) Strălucire aparentă, lustru, spoială.
poleit, -ă, poleiţi, -te, adj. Acoperit cu un strat subţire de aur sau de argint. • (Fig.) învăluit într-o lumină strălucitoare.
polemic, -ă, polemici, -ce, s.f., adj. || Din fr. polémique; cf. gr. polemikos „relativ la război^ || 1. S.f. Discuţie în contradictoriu pe o temă ştiinţifică, literară etc. 2. Adj. Care are caracter de polemică (1), referitor Ia polemică.
polemist, -ă, polemişti, -sie, s.m. şi f. || Din fr. polémiste || Persoană’care susţiţie o polemică.
polemiza, polemizez, vb. I. Intranz. J| Din fr.
. polémiser II A susţine o polemică, a discuta în contradictoriu.
pbién, (rar) polenuri, s.n. || Din fr. pollen, germ. Pollen II Pulbere gălbuie, constituită din grăuncioare microscopice, produsă de anterele staminelor.
polenizh^polenizez, vb. I. Tranz. || Din polen ||. A face polenizarea unei flori.
polenizare, polenizări, s.f. Acţiunea de a pole-niza; transferul polenului de pe anterele stami- ' nelor pe stigipatul pistilului, fie pe aceeaşi plantă (p. directă), fie (cu ajutorul vuitului, insectelor etc.) pe alte plante.
polenizâţie, polenizaţii, s.f. || După fr. pollinisation || Polenizare.
poli- || Din fr. poly- || Element de compunere cu sensul „mai mulţi“, „multipu“, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
poliacetât s.m. || Poli- -f- acetaţ || P, de vinii = produs macromolecular obţinut prin poîi-merizarea acetatului de vinii, întrebuinţat la fabricarea lacurilor şi a vopselelor; acejtat de poli vi nil.
poliamidă, pol.ia.mide, s.f. || Poli- -f- amida fj Produs macromolecular întrebuinţat la fabricarea fibrelor sintetice (nailon, reion etc.).
poliandrie s.f. || Din fr; polyandrie || Formă de căsătorie (întîlnită, astăzi, rar, la unele triburi din Oc. Pacific) în care o femeie are, în acelaşi timp, mai mulţi soţi.
poliarticular, -ă, poliarticulari, -e, adj. || Din fr. poly articulaire || Reumatism p. — formă de reumatism care cuprinde în acelaşi timp mai multe articulaţii.
FOL1ARTRITA
798
ipoli&rtrită,' poliartrite, s.f. || Din fr. polyarthrite || Inflamaţi© simultană a mai multor articulaţii.
polhîMiiîic, -ă, poliatomici, -ce, adj. |] Din fr. polyutomique \\ (Despre radicali sau despre molecule) Care conţine mai mulţi atomi.
policândru,' policandre, s.n. || Din ngr. poli-kandelon || Gandelabru cu mai multe braţe.
poMcaprbl&ctâmă s.f. || Din fr. polycaprolac-îame || Produs macromolecular folosit ca materie primă pentru fabricarea fibrelor sintetice.
polcâr, policari, s.m. ]| Din lat. pollicaris |] Degetul gros de la mînă.
o f r>T II Flirt fr» rînT'tmhptfifi Il Pissa
*>.JL.	.	,,	.......... II
de anelide marine cu parapode bine dezvoltate şi cu numeroşi peri.
fMdicto&ră, policioare, s.f. 1. Diminutiv al lui poliţă. 2. Partea de jos a jugului.
policlinică, policlinici, s.f. (I Din fr. polyclinique || Instituţie medicală (cuprinzînd principalele specialităţi) pentru consultaţii şi tratament ambulatoriu.
policlortiră s.f. || Dmîr.polycJilorure || (Chim.) J*. de vinii = clorură de poli vi nil.
policondensâre s.f. || După fr. polycondensation II Reacţie de p. = reacţie chimică în, care are loc unirea mai multor molecule intr-o macro-moleculă.
pelicrdm, -ă, policromi, -e, adj. || Din fr. polychrome il Gare are mai multe culori; care este executat în mai multe culori.
policromie s.f. || Din fr. polychromie |[ 1. însuşirea de a fi policrom. 2. îmbinare a mai multor culori. 3. Tipăritură executată în mai multe culori.
polMactilie s.f. || Din fr. polydactylie; poli-gr. daMylos ,jdeget“ || Malformaţie congenitală consiînd în prezenţa (la mîini sau la picioare) a unui număr mai mare de degete decît cel normal.
poMipsfe s.f. H Din poli- + gr. dipsa „sete44 || Bete excesivă, patologică,- ce survine în diabet şi în unele boli psihice.
poliedric, -ă, poliedrici, -ce, adj. || Din fr. polyédrique || Care are formă de poliedru.
poliedru, poliedre, s.n. || Din fr. polyèdre; poli -f gr. hedra „bază“ || Corp geometric mărginit de mai multe feţe plane poligonale.
polietilenă s.f. || Din fr. polyéthylène || Produs macromolecular, solid, de culoare albă, electro-izoiant, cu bună rezistenţă mecanică şi chimică. Se întrebuinţează la confecţionarea filmelor, a conductelor, a recipientelor, în electrotehnică etc.
poliîagîe s.f. || Din poli- •$- gr. phagein „a mînca44 H Foame exagerată, care survine in diabetul zaharat.
polifazât, -ă, polifazaţi, -te, adj. |[ Din fr. polyphasé || (Despre sisteme de tensiuni sau de curenţi electrici alternativi) Care are fazele iniţiale diferite.
polifonic, -ă, polifonici, -ce, adj. |[ Din fr. polyphonique || Care ţine de polifonie, bazat pe polifonie.
polifonie, polifonii, s.f. || Din fr. polyphonie || Arta şi tehnica suprapunerii mai multor linii melodice care se află în relaţii armonice, fără ca în ansamblu ele să-şi piardă individualitatea.
poligâm, poligami, s.m. || Din fr. polygame; poli- -f- gr. gamos „căsătorie44 || Bărbat căsătorit în acelaşi timp cu mai multe femei.
poligamie s.f. || Din fr. polygamie || Situaţia în care un bărbat are mai multe soţii în acelaşi timp, fapt care constituie o infracţiune în majoritatea statelor.	v
poîlglobulle s.f. || Din fr. palmhbulie; poli- 4-lat. globulus „globul44 || Boală caracterizată prin creşterea anormală a numărului de globule roşii' din sînge.
poliglot, *ă, poligloţi, -te, adj. || Din fr. polyglotte; poli- -f gr. glotta „limbă44 ||{(Adesea substantivat) Care vorbeşte mai multe limbi; (despre dicţionare) în care cuvintele sînt traduse în mai multe limbi.
poligon, poligoane, s.n. || Din Ir. polygone; poli- -f gr. gonia ,„>unghi“ ||I. Suprafaţă plană mărginită de mai multe laturi. 2. (Sport) Teren, amenajat pentru exerciţiile şi probele de tir. • (Milit.) Teren în cuprinsul căruia se execută exerciţii >de tragere cu arma. « Teren pe care se învaţă conducerea autovehiculelor.
poligonal, -ă, poligonali, -e, adj. || Din poligon II Care are formă de poligon.
polîgrâfic, -ă, poligrafici, -ce, adj. || Din fr. polygraphique || Care se referă la poligrafie, care aparţine poligrafiei.
poligrafie, poligrafii, s.f. fi Din fr. poly-graphie || Ramură a tehnicii care se ocupă cu tipărirea cărţilor, revistelor, ziarelor etc.; tehnica poligrafică.
poliizoprén s.m. [| Din fr. polyisoprène fi Produs macromolecular sintetic (cauciuc sintetic) ale cărui proprietăţi sînt asemănătoare cu acelea ale cauciucului natural.	ţ
poliloghie, poliloghii, s.f. || Din ngr. poliloghia; poli- -f- gr. logos „cuvînt44 fi Expunere, relatare exagerat de amplă şi prolixă; vorbărie.
polimér, polimeri, s.m. || Din fr. polymère; poli- -f gr. meros „parte44 || Substanţă macro-moleculară obţinută prin polimerizaVe.
polimerizâ, polimerizez, vb. I. Tranz. |j Din fr. polymériser || A realiza o polimerizare.
poilmerizâre, polimerizări, s.f. Reacţie chimică în urma căreia substanţe cu greutate moleculară mică (monomeri) se transformă în substanţe cu greutate moleculară mai mare (polimeri).
polimetaerilât s.m. || Din fr. polyméthacry-lat || Plexiglas.
polimdrf, -ă,f polimorfi, -e, adj. || Din fr. polymorphe; poli- -f- gr. morphe „formă“ || Care prezintă polimorfism.
polimorfism s.n. || Din fr. polymorphisme ||
1.	Proprietate a unor substanţe de a se pute,a prezenta în două sau mai multe forme cristaline distincte, cu proprietăţi fizice şi chimice diferite.
799
PQ&FgÀl
2.	(Biôl.) Proprietate a unor specii de a se prezenta sub mai multe aspecte morfologice.
polinovrită, polinevrite,, s.f. || Din fr. polynévrite || Boală a nervilor periferiei, care se manifestă prin tulburări de sensibilitate, paralizii şi atrofii musculare bilaterale, în special la extremităţile membrelor.
polineziân, -ă, polinezieni, -e, s.m. şi f., adj. H Din fr. polynésien || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia Polineziei (insulele din estul şi sudul Oceaniei), din familia de limbi malaiezo-polineziană. 2. Adj. Care aparţine polinezienilor (1), referitor la polinezieni.
polinom, polinoame, s.n. || Din fr. polynôme; poti- + gr. nomos „parte44 |j Suma algebrică a mai multor monoame.
polidda, poliode, s.f. || Din fr. polyode; poli--f- gr. hodos „drum44 || Tub electronic cu mai mulţi electrozi (un anod, un catod şi una sau mai multe grile)1.
poliomielită, poliomielite, s.f. || Din fr. poliomyélite; gr. polios „cenuşiu44 + myelos „măduvă44 || Boală virotică infecţioasă care provoacă inflamarea substanţei cenuşii a măduvei spinării, urmată de paralizii localizate de obicei la membrele inferioare; paralizie infantilă.
polip, polipi, s.m. II Din fr. polype, gr. polypous polys „numeros44 pous „picior44) |] 1., Nume dat animalelor celenterate fixate, de forma unui săculeţ, avînd gura înconjurată de tentacule. 2. Excrescenţă cărnoasă care se formează pe o mucoasă (ex. polip nazal).
polipdd, -ă, polipozi, -de, adj. || Din fr. poly-poâe; poli- -p gr. pous, podos „picior44 |] Care are mai multe picioare.
pollpropilenă, poliprop ilene, S.f. II Din fr. polypropylène II Produs macromolecular, plastic, uşor, rezistent la temperaturi ridicate şi la coroziune, folosit la fabricarea recipientelor, a conductelor, a obiectelor de menaj etc.
, polfptic*polipticuri, s.n. || Din fr. polyptyque || Pictură executată pe mai multe panouri (articulate) care cuprind fiecare cîte o scenă dintr-o suită compoziţională.
polis, polisuri, s.n. |[ Din ngr. polis || (în Grecia antică) Formă de organizare statală sclavagistă. *Oraş-stat.
polisemantic, -ă, polisemantici, -ce, adj, || Boli- + semantic || (Despre cuvinte) Care are mai multe sensuri.
polisemantism s.n. || Poli- -f- semantism || (Lingv.) Polisemie.
polisemie s.f. || Din fr. polysémie || însuşire a unui cuvînt de a avea mai multe înţelesuri; polisemantic.
polisilâbic, -ă, polisilabici, -ce, adj. || Din fr. polysyllabique || (Despre cuvinte) Care este format din mai multe silabe.
polisilogism, polisilogisme, s.n. || Din fr. poly-syllogisme || Raţionament deductiv alcătuit din două sau mai multe silogisme, în care concluzia unui silogism devine una dintre premisele silogismului următor.
polisportiv, -ă, polisportivi, e, s.m. şi f. !| Poli- + sportiv H Persoană care practică mai multe sporturi.
polistirén, polistireni, s.m. || Din fr. polystyrène || Compus de polimerizare a stirenului, solid, incolor, termoplastic, întrebuinţat la fabricarea^ unor obiecte de larg consum, ca izolau t electric etc.
politehnic, -ă, politehnici, -ce, adj. || Din fr. polytechnique || Care cuprinde sau se refera ia mai multe ştiinţe ori specialităţi tehnice. O Institué p. (şi substantivat, f.) = instituţie de învă-ţămînt superior în care se studiază mai multe specialităţi tehnice.
politelsm s.n. |j Din fr. polythéisme; gr. poly-theos „care crede în mai mulţi zei44 || Religie care recunoaşte existenta mai multor divinităţi, poiifcôist, -ii, poLiiecşio, -sie, s.m. şi f., adj.
|[ Din fr. polythéiste II1. S.m. şi f. Adept al poli-teismului. 2, Adj. Care se referă la politeism, care ţine de politeism. politeţă s.f. v. politeţe»
politeţe, (2) politeţi, s.f. || Din fr. politesse ||
1.	Atitudine, comportare binevoitoare, atentă, respectuoasă. O Pronume de p. — pronume folosite în vorbirea cu sau despre persoane cărora li se cuvine respect. • Ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviinţe şi al respectului reciproc. 2. (Fam. ; la pl..) Cuvinte sau gestfiri care exprimă politeţe (1), de obicei exagerată, faţă de cineva. |J Şi: politeţă s.f.
politic, -ă, politici, -ce, s.f., adj. || Din lat. pcliticus, ngr, politikos, fr. politique || 1. S.f Activitate a claselor sociale, a partidelor, a grupurilor sociale în raport cu statul, determinată de interesele şi de scopurile lor; activitate a organelor puterii şi conducerii de stat, care reflectă orînduirea socială şi structura economică a ţării 2. S.f. (Fig.) Dibăcie, abilitate folosită în atingerea unui scop: 8. Adj. Care aparţine politicii, referitor la politică. O Drepturi politice — dreptul cetăţenilor de a participa ia activitatea de conducere a statului. Om politic = persoană a cărei activitate principală se desfăşoară în sfera politicii.	,
poiMcesc, -cască, politicestL adj. || Din politic || (înv.) Politic (8).
politician, politicieni, s:m. || Din fr. politicien y 1. Om politic. 2. (Peior.) Persoană care activează în domeniul politicii în scopul realizării unor interese personale.
politicianism s.n. || Din politician || Activitatea de politician (2), orientată spre rezolvarea unor interese personale.
politicos, -ojlsă, politicoşi, -oase, adj. || Din ngr. politikos || Amabil, cuviincios, îndatoritor.
• Care arată, demonstrează politeţe.
politiza, politizez, vb. I. Tranz. || Din germ. politisieren, fr. politiser || A da unei probleme un caracter politic, a orienta ceva în sens politic.
politolog, politologi, s.m. || Din fr. politologue |j Specialist în politologie.
politologic s.f. || Din fr. politologie || Ramură a ştiinţelor sociale al cărei obiect îl constituie investigarea şi interpretarea fenomenului politic.
poliţai, poliţai, s.m. || Din germ. Polizei j| (înv.) Şeful poliţiei într-un oraş de provincie sau într-o circumscripţie a unui oraş" mai mare,
@ Sergent de stradă.
POLIŢA
809
pdliţă1, poliţe, s.f. H Din sl. polica || Suport făcut dintr-o scîndură fixată orizontal pe un perete, într-un dulap etc.; pe care se ţin diferite obiecte; p. ext. obiect de mobilier prevăzut cu asemenea suporturi. Erau... paseri împăiate pe poliţele din părete (Eminescu).
poliţa.2, poliţe, s.f. || Din it. polizza || 1. (Fin.) Trată. O Expr. A plăti cuiva poliţa = a se răzbuna pe cineva. 2. P de asigurare = document prin care se certifică încheierea unui contract de asigurare.
poliţie, poliţii, s.f. || Din rus. policija, fr. police if 1. (In vechea organizare administrativă) Organ de stat însărcinat cu menţinerea ordinii, w Atribuţia de control şi de supraveghere a ordinii publice.. 2. (Cu sens colectiv) Reprezentanţii poliţiei (1).
poliţienesc, -eăscă, poliţieneşti, adj. [| Din politie j| Care aparţine poliţiei; privitor la poliţie, poliţist, -ă, poliţişti, -ste, s.m., adj. || Din germ. polizist |! 1. S.m. Agent sau funcţionar de poliţie. 2. Adj. Poliţienesc. 3. Adj. (Despre filme, romane etc.) A cărui intrigă, complicată, desfăşurată în ritm viu, e construită de obicei în jurul unei anchete, a unei urmăriri judiciare.
polieretân, s.m. || Din germ. Polyurethane, din engl. polyuretkanes || Produs macroinolecu-la.r întrebuinţat la fabricarea lacurilor, a adezivilor, ca material plastic etc.
poli urle s.f. || Din fr. polyurie; poli- -f- gr. ouron „urină“ || Eliminare a unei cantităţi de urină mai mare decît cea normală (ex. în diabet).
polivalent, -â, polivalenţi, -te, adj. || Din fr. tpoiyyalent; poli- + lat. valens, tis „care poate“ ||
1.	(Chim.) Care poate avea mai multe stări de valenţă 2. (Fig.) Care are valori sau funcţii multiple.
polivalenţă, polivalenţe, s.f. || Din fr. polyva-lenee || însuşirea de a fi polivalent.
poli vinii s.n. || Din fr. polyvinyle || Acetat de polivinil = poliacetat de vinii (v. poliacetat).
polivitamină, polivitamine, s.f. || Poli- -f- vitamină |j Preparat farmaceutic care conţine mai multe vitamine.
poliza, polizez, vb. I. Tranz. || Cf. polizor |] A efectua operaţia de polizare.
poljzaharidă, pohzaharide, s.f. || Din fr. po-lysaccharide || Produs din clasa hidraţilor de carbon rezultaţi prin policondensarea unor mo-nozaharide, în special glucoză. Cele mai cunoscute polizaharide sînt celuloza şi amidonul.
polizare, polizări, s.f. Acţiunea de a poliza; prelucrare prin aşchiere a suprafeţelor unor piese, cu ajutorul polizorului, e Operaţia de laminare la rece a foilor din tablă subţire, pentru a fi ulterior cositorite.
polizor, polizoare, s.n. |] După fr. polissoir [] Maşinâ-unealtă pentru prelucrarea suprafeţelor unor piese cu ajutorul unui disc rotitor confecţionat dintr-un material abraziv.
pălo s.n. || Din engl., fr. polo || Joc sportiv asemănător cu handbalul, practicat pe apă între două echipe în care jupăt.orii, deplasîndu-se înot într-un Jbazin, încearcă să marcheze goluri introducînd mingea în poarta echipei adverse.
poloboc, poloboace, s.n. || Cf. ucr. poiybok |] (Pop.) 1. Butoi. 2. Nivelă cu bulă de aer.
poîăg1, poloage, s.n. || Din bg., ser. polog || Cantitatea de iarbă tăiată dintr-o singură lovitură de coasă; mănunchi de grîu secerat, care urmează să fie legat în snop. O Expr. A sta (sau a zăcea, a cădea) polog = a cădea grămadă, a sta (s£u a zăcea) întins la pămînt.
polog2, poloage, s.n. || Din rus. polog || 1. Pînză deasă (impermeabilă) cu care se acoperă căruţele, cerealele recoltate etc. 2. Ţesătură fină folosită pentru perdele, pentru draperii etc.; p. ext. baldachin. 3. Acoperitoare speciali, asemănătoare unui cort, confecţionată din pînză rară sau uiii plasă de sîrniă şi folosită împotriva ţînţarilor, a muştelor etc. Nu putea închide ochii nici în polog din pricina ţînţarilor (Sandu-Aldea).
pologi, pologesc, vb. IV. || Din polog1 |j 1. Tranz. A tăia cu coasa (fâcînd poloage1). 2. Tranz şi refl. (Despre holde, iarbă etc.) A (se) apleca, a (se) culca la pămînt.
poloîst, poloişti, s.m. || Din fr. poloîste |] Jucător de polo.
polon, -ă, poloni, -e. adj., s.m. şi f. |f De la n. pr. Polonia II Polonez. Călăreţii poloni veneau în goană (Sadoveanu). '
polon&z, -ăi polonezi, ~e, subst., adj. |[ Din fr. polonais || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit că naţiune pe teritoriul Poloniei. 2. S l. Dans de origine poloneză, cu caracter maiestuos. 3. Adj. Care. se referă ia Polonia sau la populaţia ei. ® (Substantivat, f.) Limba vorbită în Polonia.
polonic* polonice, s.n. II Din ucr. polonnyk || Lingură mare, cu coadă lungă, folosită pentru a scoate supa sau ciorba din castron ori din oală. * Lingură mare de lemn, folosită la stînă pentru prepararea caşului.
polăniu s.n. i| Dm fr. polonium, de la n. pr. Polonia || Element chimic radioactiv rezultat în procesul de dezintegrare radioactivă a uraniului.
poltron, -ă, poltroni, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr. poltron || (Livr.) (Om) lipsit de curaj şi de sentimentul onoarei; (om) fricos, laş.
poltronerie, poltronerii, s.f. || Din fr, poltron-nerie || Atitudine sau faptă, comportare de poltron.
polua, poluez, vb. I. Tranz. |] Din fr. poltuer; lat. polluere „a rnînji, a păta“ || A răspîndi în * atmosferă, în ape etc. substanţe nocive, dăunătoare vieţii (materii chimice reziduale, deşeuri industriale, gaze de eşapament etc.); a infecta, a vicia.
poluant, -ă, poluanţi, -te, adj. || Din polua |j Care poluează.
poluare, poluări, s.f. Faptul de a polua; viciere, impurificare a atmosferei sau a apelor cu substanţe nocive.
poluat, -ă, poluaţi, -te, adj. (Despre aer, ape, mediu de viaţă) Infectat, viciat.
pom, pomi, s.m. || Lat. pomus || Nume generic dat de obicei plantelor arborescente cu fructe comestibile. O Pom de iarnă = brad împodobit
801
î
POMPOS
cu ornamente şi daruri cu ocazia sărbătorilor de iarnă. O Expr. (Fam). A fi în pom — a se afla într-o situaţie dificilă, precară.
pomăda, pomezi, s.f. || Din fr. pommade || 1. Preparat cosmetic de consistenţă moale, unsuroasă, folosit pentru îngrijirea părului şi a pielii.
2.	Preparat farmaceutic pentru tratarea diferitelor afecţiuni ale pielii.
pomanagioâică, pomanagioaice, s.f. || Din po-managiu || Femeie care umblă după pomană, după chilipiruri.
pomanagm, pomanagii, s.m. [| Din pomană || Bărbat care umblă după pomană, după avantaje materiale nemeritate.
pomană, pomeni, s.f. ji Din pomeni jj 1. Dar făcut unui om sărac sau unui cerşetor (servind, după concepţia creştină, la amintirea morţilor şi pentru iertarea păcatelor). O De pomană = a) dăruit în amintirea unui mort; gratis; p. ext. foarte ieftin; fo) fără rost, fără temei. 2. Masă care se dă după înmormîntare sau după parastas, cînd se dăruiesc săracilor diferite obiecte.
pomăda, pomădez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din Ir. pOmmader |] A (se) unge cu pomadă. • Tranz. (Fig.) A flata, a linguşi.
pomădat, -ă, pomădaţi, -te, adj. Uns cu pomadă.
pomărit s.n. |1 Din pom [| (Pop.) Pomicultură.
pomelnic, pomelnice, s.n. || Din sl. pome-nînku || 1. Listă cu numele persoanelor pe care le pomeneşte preotul la slujbe şi în rugăciuni.
2.	(Ir.) înşiruire lungă şi plictisitoare de vorbe, de nume etc.
pomeneală s.f. || Din pomeni || Nici pomeneală (de... sau să...) = nici urmă, nici vorbă de aşa ceva.
pomeni, pomenesc, vb. IV. || Din sl. pomi-neti || 1. Intranz. şi tranz. A aminti în treacăt, a aduce în discuţie. • Refl. impers. A se aminti, a se transmite (din generaţie în generaţie). O Expr. Nici că se pomeneşte! sau unde se pomeneşte? = nici vorbă de aşa ceva. 2. Tranz. şi intranz. A ţine minte, a-şi aminti. • Tranz. A aniversa, a comemora. 3. Tranz. (Mai ales la perfectul compus) A trăi în timpul unui eveniment; a apuca să vezi, să întîlneşti. 4. Refl. A se afla (pe neaşteptate) într-o anumită situaţie, într-un anumit loc. O Expr. Te pomeneşti că... — poate că.., se poate întîmpla ca...; nu cumva... Te pomeneşti că... ajungem să ne înţelegem (Ga-laction). 5. Tranz. A rosti numele cuiva, in cadrul slujbei religioase, considerînd că atrage harul divinităţii asupra lui. 6. Refl. (Pop.) A se trezi din somn.
pomenire s.f. Acţiunea de a (se) pomeni: amintire. • Ceremonie în cadrul căreia se comemorează amintirea unei persoane sau a unui eveniment. • Slujbă sau rugăciune pentru morţi.
pomenit, -ă, pomeniţi, -te, adj. Care a fost amintit, menţionat, citat.
pomet1, pometuri, s.n. || Lat. pomelum || Grădină sau livadă cu pomi fructiferi. • (Cu sens colectiv) Mulţime de pomi fructiferi.
pomet2, pometuri. s.n. || Din poamă || (Cu sens colectiv) Mulţime (sau varietăţi) de fructe.
pomeţi s.m. pl. || Din fr. pommette || Proeminenţe * formate de oasele obrajilor; umerii obrajilor.
pomicol, -ă, pomicoli, -e, adj. jj Din pom f| Care aparţine pomicultura, propriu pomicul-turii.
pomicultdr, pomicultori, s.m. || Din fr. pomi-culteur || Specialist în pomicultură.
pomicultură s.f. || Din lat. pomum „pom44 -p cultura „cultivare44 || 1. Ramură a agriculturii care se ocupă de cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi. 2. Ramură a ştiinţelor agricole care studiază biologia şi agrotehnica pomilor şi arbuştilor fructiferi.
pomină s.f. || Din pomeni jj Amintire; veste, faimă. O.De pomină = despre care se duce vestea; renumit, vestit. O Expr. A se face (sau a ajunge) de pomină = a se face de rîs, a se compromite.
pomişor, pomişori, s.m. Diminutiv al lui pom. La fîntîna din răzor Sub umbră de pomişor (Pop.).
pomojnic, pomojnici, s.m. |J Din rus. pomost-nik || (înv.) Funcţionar care conducea o plasă2.
pomolog, pomologi, s.m. || Din fr. pomologue || Specialist în pomologie.
pomologie s.f. || Din fr. pomologie; lat. pomum „pom“ -f gr. logos „studiu44 || Ramură a pomiculturii care se ocupă cu studiul morfologic al speciilor şi al soiurilor de pomi fructiferi, cu studiul solurilor şi cu comportarea pomilor faţă de climă şi sol.
pomosteâlă, pomosteli, s.f. || Din pomosti (reg.) „a umple cu pămînt bătătorit44 || (Reg.) Pgmînt bătătorit cu care se umplu golurile dintre temelie şi podea la construcţiile ţărăneşti.
pompă, pompez, vb. I. Tranz. j| Din ir. pom* per jj A deplasa un fluid cu ajutorul pompei, pompare, pompări, s.f. Acţiunea de a pompa• pompă1, pompe, s.f. || Din fr. pompe || Maşină care serveşte la comprimarea sau deplasarea unui tfluid. După natura fluidului deplasat, se deosebesc pompe hidraulice (pentru lichide) şi pompe pneumatice (pentru gaze). O P> cu piston '= pompă în care fluidul este deplasat cu ajutorul unui piston ce se mişcă în interiorul unui cilindru. P. cu rotor = pompă la care fluidul este deplasat cu un -rotor situat în interiorul unei carcase. P. de incendiu = pompă folosită pentru stingerea incendiilor.
pompă2, (2) pompe, s.f. || Din fr. pompe || 1. Alai, cortegiu, suită sărbătorească; p. ext. fast, strălucire. 2. Pompe funebre = serviciu care se ocupă cu pregătirea şi cu efectuarea înmormîn ţărilor.
pompier, pompieri, s.m. || Din fr. pompier || Persoană care face parte dintr-un corp special, instruit pentru stingerea incendiilor. • (La pl.) Trupe militare instruite şi dotate cu utilaje spe^ ciale pentru stingerea incendiilor.
pompon, pompoane, s.n. || Din fr. pompon || Ciucure mare folosit ca ornament. • Panaş.
pompos, -oâsă, pompoşi, -oase, adj. || Din fr. pornpeux || Plin de pompă2, fastuos, luxos. • (Despre stil, expresii) încărcat, înflorit; preten^ ţios.
5X — Dicţionar general al limbii române
PONCE
802
ponce adj. invar. [| DiiT fr. [pierre] ponce || Piatră ponce = rocă vulcanică de culoare cenu-'şie sau albă, uşoară, foarte poroasă, întrebuinţată ca abraziv, ca izolator termic etc. || Pr. şi: pons.
poncho [Pr.: pôncio] s.m. invar. |j Din sp., fr. poncho || Un fel de pelerină (scurtă), de forma unei pături pătrate, cu o deschizătură la mijloc prin care se introduce capul. Se poartă în America de Sud.
poncif, poncifuri, s.n. || Din fr. poncif H (Livr.) Producţie artistică sau literară ^banală.
• Judecată sau afirmaţie lipsită de originalitate.
ponciş, -ă‘. poncişi. -e, adi., adv. I] Din ponc (reg.) „deal" |f(Pop!) 1. Adj" (Despre ochi) încrucişat, saşiu. 2. Adj. (Despre terenuri) Foarte înclinat, pieziş. 3. Adv. Cruciş, ^chiorîş, saşiu; (fig.) cu ciudă, cu duşmănie. • în contra, împotrivă.
pondera, ponderez, vb. I. Tranz. || Din fr. pondérer, lat. ponderare „a cîntări" (din pondus, -eris „greutate") || A cumpăni, a echilibra. • A modera, a potoli; a înfrîna, a stăpîni.
ponderabil, -ă, ponderabili, -e, adj. || Din fr. pondérable || Care are greutate, care poate fi cm ţări t.
ponderabilitate s.f. |] Din ponderabil || Stare a corpurilor care au greutate, la care se manifestă forţa de gravitaţie.
ponderat, -ă, ponderaţi, -te, adj. Moderat, echilibrat, cumpătat, chibzuit; potolit, liniştit.
ponderator, -oare, ponderatori,	-oare, adj.
|| Din fr. pondérateur || Care moderează; care menţine ^echilibrul între două forţe.
pondere, ponderi, s.f. II Din lat. pondus, -eris fi 1. Greutate. 2. (Fig.) Importanţă, valoare.
3.	Greutate specifică.
ponegri, ponegresc, vb IV. || De la negru R A vorbi pe cineva de rău, a bîrfi, a defăima.
ponegrire, ponegriri, s.f. Acţiunea de a ponegri; bîrfire, defăimare, calomniere.
ponei, ponei, s.m. || Din ir.' poney, engl. pony || Cal de rasă englezească, de talie mică (1,30 m) folosit pentru munci uşoare şi pentru agrement.
ponîhds, -oâsă, adj. v. ponivos. ponivds, -oâsă, ponivoşi, -oase, adj., s.m. şi f. Jj Din poneavă (reg.) „ţesătură groasă" || 1. (Fiinţă) care nu vede bine, care suferă de miopie sau nu vede deoît cu un singur ochi. 2. (Om) prost, nătîng. || Şi: ponihds, -oâsă, adj.
pondr, ponoare, s.n. || Din bg., ser. ponor || Coastă abruptă, formată prin prăbuşirea sau aluneear'ea unor straturi de teren.
ponos, ponoase, s.n. || Din si. ponosü || (Pop.) 1- Consecinţă neplăcută, necaz. 2. Cusur, vină.
3.	Insultă, calomnie.
ponosi, ponpsesc, vb. IV. Refl. şi tranz. || Din sl. ponosiţi || (Pop.) (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A-şi pierde (sau a face să-şi piardă) culoarea (prin purtare); a se învechi, a se uza.
ponosit, ponosiţi, -te, adj. (Pop.; mai ales despre obiecte de îmbrăcăminte) Care şi-a pierdut culoarea; învechit, uzat.
pont, ponturi, s.n. || Din magh. pont |{ 1. (înv.) Punct. 2. (Fam.) Aluzie răutăcioasă, ironie. O Expr. A vorbi in ponturi = a face o aluzie, a da de înţeles.
ponta1, pontez, vb. I. Tranz. || Din pointer [| A înregistra, a marca prezenţa muncitorilor la locul de muncă.
ponta2, pontez, vb. I. Intrânz. şi tranz. || Din fr. ponter || A miza o sumă de bani la un joc de noroc.
pontâj, pontaje, s.n. [| Din fr. poinîage \\ Pontare. O Fişa de p. == document în care se înregistrează prezenţa la lucru.
pontâre, pontări,J s.f. Faptul de a ponta}-; pontaj.
pontatdr, ponta,tort, s.m. || Din ponta1 |î Persoană care înregistrează prezenţa muncitorilor la locul de muncă său care înregistrează cantitatea produselor realizate într-un anumit timp.
pontă, ponte, s.f. || Din fr. ponte || (Zooî.) Proces de eliminare şi de depunere a ouălor de către păsări, insecte’, reptile sau a icrelor de către peşti.
pontic, -ă, pontici, -ce, adj. || Din lat. Pon-ticus || (Livr.) Care se referă la Pontul Euxin (denumirea Mării Negre în antichitate), care aparţine regiunii acestei mări.
pontif, pontifi, s.m. || Din fr. pontife || Membru al colegiului sacerdotal suprem în Roma antică, • (Âzi) Prelat, episcop. O Suveranul pontif = conducătorul bisericii catolice; papa.
pontifical, -ă, pontificali, -e, adj. || Din fr. pontifical, lat. pontificalis || Care se referă la un pontif, care ţine de autoritatea unui pontif; spec. papal.
pontificat, pontificate, s.n. || Din fr. pontificat, lat. pontificatus |[ Demnitatea de pontif, de papă; papalitate. • Perioadă de timp în care un pontif îşi exercită funcţia.
ponton, pontoane, s.tn. |[ Din fr. ponton |[ 1. Vas sau ansambu de vase care susţin o platformă ori © instalaţie pentru a uşura acostarea navelor. 2. Pod provizoriu montat pe ambarcaţii care plutesc pe apă.
pontonier, pontonieri, s.m. || Din fr. ponton-nier || Militar din trupele de geniu, specializat în construcţia pontoanelor şi a altor lucrări necesare trecerii trupelor peste o apă.
ponţiân s.n. || De la n. pr. lat. Pontus [Euxi-nus] „Marea Neagră" || Al doilea etaj (virstă) al pliocenului din bazinul dacic.
pop1, popi, s.m. || Din bg. pop || 1. Stîlp care susţine un planşeu, un acoperiş, o streaşină etc., la casele ţărăneşti. 2. Mănunchi de cînepă, de in etc., aşezat vertical pentru a se usca.
pop2 subst. || Cuv. engl. || (Si, adjectival, în sintagma Muzică pop) Formă de muzică uşoară din repertoriul varietăţilor.
pop-art subst. || Din engî. pop[ular] art || Curent în artă, afirmat în deceniul al şaptelea al sec. 20, mai ales în Anglia şi S.U.A., ca formă de protest faţă de formulele de tip tradiţional ale culturii occidentale contemporane. Adepţii acestui curent includ în compoziţii colaje, obiect® de uz cotidian, de tehnică modernă etc.
803
POPULARITATE
popas, popasuri, s.n. || Din ucr. popas || 1. Oprire în timpul unei călătorii, al unui drum lung, pentru odihnă şi refacere. • Pauză în timpul unei activităţi. 2. Locul unde se opreşte cineva pentru popas (1).
popâz s.m. || Din tc. papaz J| Seminţele negricioase şi otrăvitoare ale unei plante'exotice din familia liliaceelor, întrebuinţate în medicină contra viermilor intestinali, a reumatismului, a nevralgiilor ete.
popa, popi, s.m. И Din sl. рорй |[ 1. Prebt. O Expr. A i se duce (sau a-i merge) vestea ca de popă tuns = a stîrni vîlvă'ca o faptă neobişnuită; a se face mare zarvă în jurul cuiva. A călca a popă — a-şi da aere, a face pe grozavul. A-si găsi popa = a^da peste cineva care să-1 cuminţească. 2. Numele uneia dintre cărţile de joc. O Expr. Uite popa, nu e popa, se spune cînd o persoană manifestă nehotărîre, cînd îşi schimbă felul de a acţiona. 3. Snopul care se pune în vîrful clăii, cu spicele în jos. 4. Piesa, mai înaltă decît celelalte, care se pune în mijloc, la jocul de popice.
popenchi, popenchi, s.m. Numele a două specii de ciuperci, comestibile cînd sînt tinere.
popesc, -eâscă, popeşti, adj. |j Din popă || (Pop.) Care aparţine unui popă, caracteristic popilor; preoţesc.
popeşte adv. II Din popa || Ga popii, în felul popilor.
popi, popesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din popă И A (se) hirotonisi, a (se) preoţi.
popic, popice, s.n. || Din pop1 И1. Fiecare dintre piesele de lemn (9 la număr) folosite la jocul de popice. 2, (La pl.) Joc sportiv care constă în doborîrea, cu ajutorul unei bile, a unui număr cît mai mare de popice (1).
popicar, -ă, popicari, -e, s.m. şi f. || Din popic || Jucător de popice.
popicărie, popicarii, s.f. || Din popic || Terenul, împreună cu instalaţiile necesare, unde se practică jocul de popice.
popie s.f. || Din popă II (Pop.) Funcţia de preot.
popilnic, popilnici, s.m. II Cf. ucr. kopisnik fl Plantă erbacee toxică, cu tulpina scurtă şi cu o floare roşie-închisă în vîrful tulpinii, din ai cărei rizomi se face un ceai expectorant. || Şi: pochsvnic s.m.
popîndău, popîndâi, s.m. Mic mamifer rozător de stepă, cu blană galbenă-cenuşie, care îşi sapă galerii lungi în pămînt. O Expr. A sta popîndău = a sta drept şi. nemişcat (în faţa sau în drumul cuiva). • Momîie, sperietoare pentru păsări.
popîndoe, -oâcă,popîndoci, -oace, s.m., adj. 1. S.m. (Reg.) Numele a două specii de rozătoare:
a)	şoarece de cîmp; b) popîndău. 2. S.m., adj. (Fam.) (Om) mic de statură, scund.
popim, poplinuri, s.n. || Din fr. popeline, rus. poplin || Ţesătură subţire de bumbac mercerizat, din care se fac cămăşi, bluze etc. poponeţe s.m. v. poponeţ, poponeţ, poponeţi, s.m. || Din pop} || 1. Şoarece de cîmp; şoarece^de pădure. O Expr. A sta (sau a rămîne) poponeţ = a sta (sau a rămîne)
#
ţeapăn, nemişcat. 2. Sperietoare de păsări; momîie. H Şi: poponéte s.m.
popor, popoare, s.n. || Din lat. populUs || 1. Totalitatea populaţiei de pe teritoriul unui stat; cetăţenii unui stat. 2. Număr mare de persoane, mulţime, public. O Din popor ~ care face parte din grosul populaţiei; de origine socială modestă.
3.	Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului/ şi anterioară naţiunii, ai căror membri locuiésc pe acelaşi teritoriu, vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi tradiţie culturală.
poporan, -ă, poporani, -e, s.m. şi f. || Din popor H 1. (Mai ales la m. pl.) Credincios al unei parohii; enoriaş. 2. (înv. şi reg.) Ţăran, sătean, e (Adjoctivaî; înv. şi pop') Popular.
poporanism s.n. || Din poporan |) Curent so-cial-politifc de orientare democrată, apărut în România la sfîrşitul sec. 19 — începutul sec. 20, ca,re considera că societatea viitorului este cea bazată pe obştea ţărănească, subapreciind rolul dezvoltării marii industrii; pe plan literar a militat pentru o literatură realistă, democratică.
poporanist, -ă, poporanişti, -ste, adj,, s.m. şi f. || Din poporan || 1. Adj/ Privitor la poporanism. 2, S.m* şi f- Adept al poporanismului, poposi, poposesc, vb. IV. Intranz. || Din popas II A face un popas (în cursul unui marş, al unei călătorii etc.). A poposit în oază caravana (Topîrceanu). • A rămîne undeva peste noapte.
poposire, poposiri, s.f. Acţiunea de a poposi; popas.	*	.
popotâr, popotari, s.m. || Din popotă [| Militar însărcinat cu administrarea unei popote.
popdtă, popote, s.f. || Din fr. pbpote || Cantină pentru ofiţeri şi subofiţeri.
popreâlă, popreli, s.f. II Din popri |j (înv.) 1. Oprire, împiedicare, interzicere. 2. Reţinere provizorie pe timpul cercetării penale a unei persoane; (înv. şi reg.) închisoare, arest.
popri, popresc, vb. IV. Tranz. || Din sl. po-prëti || 1. (înv.) A opri, a reţine cu forţa; a împiedica, a interzice. 2. A face o poprire. 3. (înv.)
A aresta.
poprire, popriri, s.f. Acţiunea de a popri; măsură hotărîtă de o instanţă judecătorească de oprire a* sumelor de bani datorate unui debitor de către o persoană, urmînd ca ele să servească plăţii creditorului după validarea popririi.
popritôr, -oare, popritori, -oare, adj. || Din popri || Care popreşte,^ care sechestrează; care are calitatea de a fac'é un sechestru.
populîţ, populez, vb. I. Tranz. || După fr. peupler || 1. A aşeza locuitori pe un teritoriu. 2.
A aduce animale într-o regiune (unde nu se găseau).
popular, -ă, populari, -e, adj. || Din fr. populaire || 1. Care aparţine poporului, privitor la popor; creat de popor; specific unui popor sau culturii sale. 2. Care se bucură de simpatia, de respectul opiniei publice, care este iubit de popor; care este cunoscut de toţi.
populare, populari, s.f. Acţiunea de a popula; aducere şi stabilire a unor locuitori sau a u-nor animale pe un anumit teritoriu.
popularitate s.f. || Din fr. popularité || Faptul de a fi popular; faimă, renume.
51*
POPULARIZA
804
%
populariza, popularizez, vb. I. Tranz. || Din fr. populariscr || A face cunoscut în masele largi populare; ..a face să devină popular.
populat, "ă, populaţi, -te, adj. Care are populaţie, locuit.
populaţie, populaţii, s.f. || Din fr. populaţi-ou || 1. Totalitatea oamenilor care locuiesc pe un anumit teritoriu, într-o ţară, într-o localitate etc. O P- activă — totalitatea persoanelor ocupate în procesul muncii sociale, care exercită activităţi profesionale. 2. (Biol.) Grup de indivizi aparţinînd unei specii, care trăiesc într-un anumit habitat şi care prezintă particularităţi specifice.
por5 pori. s.m. |] Din fv.-pore, lat. porus |] 1. Mic orificiu pe piele, care constituie canalul excretor al glandelor sudoripare şi sebacee. 2. Orificiu în membrana celulelor vegetale, prin care se^asigură schimbul de apă, de gaze şi de substanţe nutritive. 8. Gol de dimensiuni mici în interiorul unui corp solid. /
porc, porci, s.m. H Lat. porcus || 1. Mamifer domestic omnivor, cu capul în formă conică, maxilarul superior alungit, cu pielea groasă şi părul aspru. Este crescut pentru carne şi grăsime. {O Expr. Tace ca porcul în păpuşoi = păstrează tăcere desăvîrşită (simţindu-se vinovat). A face pe cineva albie de porci = a certa pe cineva foarte aspru, cu vorbe grele. (Fam.) A mîna porcii la jir = a sforăi în somn. • P. restr. Carnea acestui animal. 2* Epitet injurios dat unui bărbat. 3. Porc sălbatic — mistreţ.
porcar, porcari, s.m. || Din porc || Persoană care păzeşte porcii.
porcăf, porcăiesc, vb. IV. Tranz. || Din porc \] A insulta pe cineva în mod grosolan, a adresa cuiva cuvinte injurioase.
porcărie, porcării, s.f. || Din porc |] 1. Loc sau lucru murdar, urît. 2. Faptă sau vorbă grosolană, indecentă.
. porcesc, -eâscă, porceşti, adj. || Din porc || 1. Care se referă 3a porc, de porc. O Expr. (Fam.) A avea noroc porcesc = a avea noroc mare, neaşteptat. 2. (Despre unele fructe şi legume) De calitate inferioară: bostan porcesc.
porcin, -ă, porcini, -e, adj. || Din lat. por-einus. fr. porcin || De porc, privitor la porci. • (Substantivat, f. pl.) Denumire dată subfa-miliei de animale din care fac parte porcii.
porcos, -oâsă, porcoşi, -oase, adj. || Din porc [I (Despre cuvinte, expresii, manifestări) Necuviincios, indecent, vulgar.
porcuşor, porcuşori, s.m. 1. Diminutiv al lui porc. 2. Peşte mic*din familia crapului, lung de 10—15 cm, cu un şir de pete negricioase pe laturi şi cu două mustăţi în colţul gurii. Trăieşte în apele din regiunile de dealuri şi de şes.
poreclă, porecle, s.f. || Din sl. poreklo || Supranume dat (de obicei în bătaie de joc) unei persoane, în legătură cu o trăsătură caracteristică a fizicuJui sau a psihicului său ori a activităţii sale.
porecli, poreclesc, vb. IV. Tranz. |J Din poreclă || A da cuiva o poreclă.
poreclire, porecliri, s.f. Faptul de a porecli-, de a da cuiva o poreclă.
porfir s.n. || Din fr. porphyre || Rocă vulcanică alcătuită în general din cristale de feld-spaţi. Scara care duce pe platforma de porfir (Macedonski).
porflră, porfire, s.f. || Din ngr. porphyra || '(înv.) Purpură. Se trezesc îmbrăcaţi în porfiră împărătească (Creangă). |j Şi: profir s.n.
porflric, -ă, porfirici, -ce, adj. || Din fr. porphyrique || (Despre roci şi structura lor) Care este asemănător profirului, care are structură de porfir.
porfirle, porfirii, s.f. || Din fr. porphyrie || Boală caracterizată prin producerea excesivă de porfirine, prin prezenţa acestora în sînge şi prin excretarea lor în urină.
porfirlnă, porfirine, s.f. || Din fr. porphy-rine H Substanţă organică formînd structura de bază a hemoglobinei şi clorofilei.
porfirul, -le, porfirii adj. || Din porfiră || Roşu-aprins, purpuriu.
porfirogenet, -ă, porfirogeneţi, -te, s.m. şi f.
[| Din ngr. porphyrogenetos „născut în purpură44 || Titlu atribuit principilor bizantini care s-au născut în< timpul domniei tatălui lor.
• porneâlă, porneli, s.f. || Din porni || (Pop.) 1. Faptul de a porni; plecare. 2. Ducere a oilor la păscut. • Loc de păşunat pentru oi.
porni, pornesc, vb. IV. || Din sl. porinonti j|’
1.	Intranz. şi refl. (Despre fiinţe) A pleca din locul unde se află; j?. ext. a merge. • Tranz. şi intranz. (Despre mijloace de locomoţie) A se pune în mişcare. 2. Intranz. şi refl. (Despre oa- ! meni) A se apuca să facă ceva; a începe o acţiune. 3. Intranz. (Despre acţiuni, manifestări, fenomene ale naturii) A începe să se desfăşoare, j
4. Intranz. (Despre maşini, motoare) A începe să funcţioneze; (tranz.) a pune în funcţiune.
5. Intranz şi refl. (Despre oameni) A avea tendinţa să..., a fi înclinat să... 6. Tranz. A îndemna pe cineva la ceva; a stimula, a îmboldi. •
A întărită, a aţîţa.
pornire, porniri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) pomi; plecare. • Punere în mişcare sau în funcţiune. 2. Impuls, imbold; elan, avînt. 3. înclinare, predispoziţie. 4. Patimă; înverşunare.
pornit, -ă, porniţi, -te, adj. 1. Care e gata să..., care e pe punctul de a... 2. înclinat, predispus spre... 3. Supărat, mînios, furios.
pornograf, pornografi, s.m. || Din fr. por-nographe || Persoană care spune pornografii; amator de obscenităţi, de lucruri imorale.
pornografic, -ă, pornografici, -ce, adj. |i Din fr. pornographique || Care conţine pornografii; obscen, indecent, imoral.
pornografie, pornografii, s.f. )| Din fr. pornographie;' gr. porne „prostituată44 -f graphe „descriere44 || Scriere, desen, fotografie, vorbă etc. indecentă, obscenă.
poroinie s.m. Denumire dată plantelor erbacee cu tuberculi, din familia orhideelor, cu flori mari, plăcut mirositoare, care cresc în păduri.	1
«05
PORTOCAL
poros, -oâsă, poroşi, -oase, adj. || Din lat. porosus, fr. poreux || Cu pori, care are pori.
porozitâte s.f. || Din fr. porosité || Proprietate a unui corp de a avea pori.
porridge subst. |l Cuv. engl || Mîncare specifică bucătăriei engleze, preparată din fulgi de ovăz sau de porumb.
port1- || Din fr. porte- || Element de compunere cu sensul „purtător de...“, „susţinător de...“, care serveşte la formarea unor substantive.
port2, (2) porturi s.n. || Din purta || 1. Faptul de a purta. 2. îmbrăcăminte caracteristică unui popor, unei regiuni, unei epoci etc.; fel de îmbrăcăminte folosit la anumite, ocazii. 8. (Astăzi rar) Atitudine, ţinută, fel de a se purta. Trupul ei era nalt, portul ei drept şi falnic (Odobescu). '
port3, porturi, s.n. || Din fr. port, it. porto, ngr. porto || J. Complex amenajat pe malul u-nei ape, înzestrat cu instalaţiile necesare pentru acostarea, adăpostirea, încărcarea, descărcarea şi repararea navelor. 2. Oraş care are un port (î).
portabil, -ă, portabili, -e, adj. || Din fr. portable || Care este uşor de transportat; care poate fi purtat cu sine; portativ, transportabil.
portal, portaluri, s.n. || Din germ. Portal, it. por tale ||	1.	Intrare principală monumentală
într-un edificiu, de obicei cu decoraţii specifice diferitelor stiluri. 2. Construcţie de zidărie sau de beton la gura unui tunel, care consolidează pămîntul din jurul gurii acestuia.
portaltoi, portaltoaie, s.n. || Port1- -f- altoi || Plantă pe care se altoieşte şi care dă plantei crescute din altoi o mai mare rezistenţă la boli, la dăunători sau la ger.
portant, -ă, portanţi, -te, adj. || Din fr. portant || (Tehn.) Care susţine, care poartă ceva. O Forţă portantă = portantă.
portantă, portante, s.f. || Din fr. portance || Forţă care asigură sustentaţia unui avion în zbor.
portar, portari, s.m. || Din poartă ||	1.
Persoană care păzeşte intrarea la o întreprindere, la o instituţie sau la o clădire particulară.
2.	Jucător care apără spaţiul porţii (la fotbal, handbal, hochei etc.), spre a nu se marca puncte. 8. (înv.) Dregător în ţările româneşti, însărcinat cu paza curţii domneşti.
portarma s.f. || Port1- + armă || Permis de p. = permis de a deţine şi a purta o armă.
portativ1, portative, s.n. Sistem de cinci linii orizontale, paralele şi egal distanţate, pe care şi între care se scriu notele muzicale.
portativ2, -ă, portativi, -e, adj. || Dm fr. portatif || Care poate fi purtat sau transportat uşor; portabil: aparat de radio portativ.
portavion, portavioane, s.n. || Din fr. porte-avions || Navă militară de mare tonaj, înzestrată cu o punte pentru decolarea şi apuntarea avioanelor.
portavoce, portavoce, s.n. || Din it. portavoce || Megafon.
portăreasă, portărese, s.f. || Din portar || 1. Femeie care păzeşte intrarea unei instituţii,
a unei case particulare etc. 2. Soţia porta^u-lui (1).
portărel, portărei, s.m. || Din portar || Funcţionar însărcinat cu executarea sentinţelor judecătoreşti.
portbagaj, portbagaje, s.n. || Din fr. porte-bagages || Porţiune din caroseria unui vehicul, în care se transportă bagajele,
portbaionetă, portbaionete, s.f. !| Din fr. porte-baionnette || Dispozitiv de piele ataşat la centurăv în care se poartă baioneta.
portchéi, porîchei, s.n. || Port1- -f chei || Inel de metal (cu toc de piele) pe care se ţin cheile.
portcuţit, portcuţite, s.n. II Port1- + cuţit || Organ al unei maşini-unelte de aşchiere pe care se fixează cuţitele pentru prelucrarea pieselor.
portdrapel (1)	s.m., (2) portdrapele, s.n.
|| Port1- + drapel 01. S.m. Militar care poartă drapelul unei unităţi. 2. S.n. Toc de piele prins de o curea (care se poartă în bandulieră) în care se introduce capătul prăjinii drapelului, pentru a putea fi purtat mai uşor. porthart s.n. v. porthartă. porthârtă, porthărţi, s.f. || Port1- -f hartă || Geantă specială pliantă, cu pereţii interiori transparenţi, care se poartă atîrnată de umăr şi în care se ţin hărţi în timpul exerciţiilor şi al operaţiilor militare. || Şi: porthart s.n.
portic, porticuri, s.n. j| Din fr. portique,( lat. porticus || Gâterie exterioară mărginită de o colonadă, formînd intrarea într-o clădire ori servind ca loc de plimbare în jurul unei grădini: sau al unei pieţe.
portieră, portiere, s.f. O Din fr. portière || Uşă cu geam la un automobil, la o trăsură închisă, la un vagon de tren.
portiţă, portiţe, s.f. Diminutiv al lui poartă; poartă mică prin care circulă oamenii (făcută alături de poarta mare sau tăiată în aceasta). O Expr. Portiţă de scăpare = posibilitate de scăpare dintr-o situaţie dificilă.
portjartiér, portjartiere, s.n. || Port1- -J-jartieră || Obiect de îmbrăcăminte femeiască, de care sînt prinse jartierele.
portland s.n. || Din fr. portland, de la Portland, numele unei insule engleze || Ciment obţinut prin pulverizarea unui amestec de argilă şi de cretă calcinată.
pcrtlandiân s.n. || Cf. rî. pr. Portland || Ultimul etaj (vîrstă) al jurasicului, caracterizat prin faună de amoniţi. brahiopode; gasteropode, corali etc.
portmoneu, portmonee, s.n. j| Din fr. porte-monnaie || Pungă de piele, de matarial plastic etc. în care se ţin banii mărunţi.
porto1 s.n. |j Din it. porto !|'Taxă plătită pentru o scrisoare, pentru un colet etc. care se trimite prin poştă.
porto2 s.n. || Din fr. porto, de la Porto, numele unui oraş din Portugalia jj Vin tare şi dulce, originar din Portugalia.
portocal, portocali, s.m. || Din portocală |J Pom fructifer din zonele subtropicale, înalt de 2 — 4 m, cu frunze persistente, cu flori albe parfumate şi fructe comestibile.
PORTOCALA
806
portocală, portocale, s.f. || Din ngr. porto-kalli || Fructul portocalului, de formă sferică, de culoare galbenă-roşiatică, zemos, parfumat, bogat în vitamine.
portocaliu, -ie* portocalii, adj., s.n. || Din portocală || 1. Adj. De culoărea galbenă-roşiatică a portocalei. 2. S.n. Culoare situată în spectrul luminii între roşu şi galben.
portofel, portofele, s.n. || Din fr. portefeuille || Obiect confecţionat din piele, din material plastic etc., de forma unor coperte cu mai multe despărţituri, în care se păstrează bani, acte etc. şi care se poartă în buzunar.
portofdKu, portofolii s.n. || Din ngr. por-topholi, it. portafoglio || 1. (înv.) Portofel. 2. P. ministerial = minister. Ministru fără p. v. ministru. 8. Totalitatea efectelor de comerţ, a acţiunilor etc. care se află în posesia şi în evidenţa unei bănci. 4. Totalitatea titlurilor contractate de o editură în vederea producţiei sale curente şi de perspectivă.
porto-îrâne s.n. || Din it. porto-franco |j Port (sau parte dintr-un port) în care mărfurile importate sau aflate în tranzit nu sînt supuse taxelor vamale. || Şi: porto-franco s.n. porto-frânco s.n. v. porto-franc. portperie, portperii, s.f. I! Port1- 4- perie II Dispozitiv al unei maşini electrice, servind la susţinerea periilor prin intermediul cărora se realizează contactul cu colectorul sau cu ine-; lele colectoare.
portret, portrete, s.n. || Din fr. portrait ]| 1. Desen,, pictură, sculptură, sau fotografie care înfăţişează chipul unei persoane. 2. înfăţişare, îritr-o operă literară, a aspectului fizic vsau a caracterului cuiva; specie literară cu un astfel de conţinut
portretist, -ă, portretişti, -ste, s.m. şi f. |j Din fr. portraitiste || 1. Pictor specializat în portrete (1). 2. Autor de portrete (2).
portretistic, -ă, portretistici, -ce, s.f., adj. || Din portret || 1. S.f. Gen al picturii şi al sculpturii, al cărui obiect este portretul. 2. Adj. Care aparţine portretisticii (1).
portretiza, portretizez, vb I. Tranz. || Din portret || A face portretul literar al cuiva; a realiza un portret (2). Sînt portretizaţi pe limba lui Voltaire mai marii vremii din principate (Cărnii Petrescu). '
portretizare, portretizări, s.f. Acţiunea de a portretiza.
portţigaret, portţigarete, s.n. || Din fr. porte-cigarettes || 1. Tabacheră. 2. Tub mic de lemn, de celuloid etc., în care se fixează ţigara pentru a fi fumată.
portuar, -ă, portuari, -e, adj. || Din fr. por, tuaire || Care aparţine unui port3, care se referă la un port.
portughez, -ă, portughezi, -e, s.m. şi f., adj. II Cf. fr. portugais, it- portoghese |j 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit ca naţiune în Portugalia. 2. Adj. Care se referă^ la Portugalia sap la populaţia ei. • (Substantivat, f.) Limba vorbită în Portugalia.
portulâcă, portulace, s.f. || Din lat. portu-laca, germ. Portulak || Mică plantă erbacee de-
corativă, cu tulpina ramificată, cu flori albe, galbene, portocalii sau roşii, care se deschid numai la. soare. Creşte mai ales printre pietre.
portulân, portulane, s.n. || Din fr. portulan |J Publicaţie-ghid a unei regiuni sau a unui port, cuprinzînd datele necesare pentru navigaţie. ' • Hartă folosită, în evul mediu, în navigaţie.
portuneâltă, porlunelte, s.f. || Port1- -p unealtă II, Dispozitiv în care se fixează o unealtă, în vederea mînuirii acesteia în timpul prelucrării unei piese.
portvizit, portvizite, s.n. || Din fr. porte-[cartes de] visite || (Livr.) Portofel (mai ales pentru acte).
porţelan, (2) porţelanuri, s.n. |] Din germ. Porzellân II 1. Material ceramic de culoare albă, translucid, glazurat, obţinut prin arderea unui amestec de eaoliri, feldspat şi cuarţ, la care se adaugă pigmenţi coloranţi. Este folosit la confecţionarea izolatoarelor electrice, a vaselor de laborator, a veselei, a unor obiecte de artă etc. 2, Obiect făcut din porţelan (1).
pdrţie, porţii, s.f. || ©in fr. portion ||	1.
Cantitate determinată dintr-un aliment, dintr-un material, dintr-b substanţă etc., destinată a fi utilizată într-un anumit interval de timp. Caii ronţăiau liniştiţi ovăzul şi porţia de fin (Sadoveanu). 2. Parte dintr-un tot, bucată, fragment. II Şi: porţiune s.f. porţiune s.f. v. porţie, porumb, -ă, (1, 2, 4) porumbi, s.m., (8) porumb uri, s.n., (5) porumbi, -e, adj. || Lat. pa-lumbus jj 1. S.m. Plantă din familia graminee-lor, originară din America Centrală, cu tulpina înaltă şi groasă, cu frunze lungi, la subsuoara cărora cresc ştiuleţii; păpuşoi, cucuruz. Porumbul este una dintre cele mai importante cereale, cultivată pe toate continentele, avînd multiple întrebuinţări în alimentaţie, în furajare, în industria uleiurilor etc. 2. S.m. Ştiuletele de porumb (1) cu boabele de pe el; boabele desprinse de pe ştiulete, folosite în alimentaţie. 8. S.n. Semănătură de porumb (1). 4. S.m. (Pop.) Porumbel (1). 5. Adj. De culoare cenuşie-albăs-truie. Cucuie, porumbule, Netezeste-ti penele (Pop.).
porumbâc, -ă, porumbari, -ce, adj. || Din porumb || (Despre animale, mai ales despre păsări) Pestriţ, cenuşiu, sur. Cîntâ cuce, porum-bace (Pop.). Călărea un cal mărunt, porumbac (Stancu).
porumbar1, porumbare, s.n. || Din porumb || 1. Coteţ pentru porumbei, liulubărie. 2. Construcţie din nuiele sau din şipci în care se păstrează ştiuleţii de porumb.
porumbar2, porumbari, s.m. j| Din porumbă|| Arbust din familia rozaceelor, cu ramuri spinoase, cu flori albe şi fructe negre-vinete. Este răspîndit prin păduri şi prin tufişuri.
porumbă, porumbe, s.f. |[ Lat. *palumba || Fructul porumbarului2, sferic, de culoare nea-gră-vineţie, cu gust. astringent.
porumbel, porumbei, s.m. |] Din porumb || 1. Pasăre de mărime mijlocie, sălbatică sau
domesticită, cu ciocul scurt şi cu penajul dife- , rit colorat. Trăieşte în perechi; femela depune două ouă, iar puii sînt hrăniţi cu un lichid lăptos, secretat de guşa părinţilor. O P- călător (sau de poştă) = porumbel dresat să se întoarcă la locul de unde a fost trimis, fiind folosit pentru transmiterea unor mesaje. O Expr. A trăi (sau a se iubi) ca porumbeii (sau ca doi porumbei) = a trăi în dragoste şi în bună înţelegere. 2. Ştiulete de> porumb, cu boabele încă necoapte, care se mănîncă fierte sau coapte în spuza.
porumbişte, porumbişti, s.f. || Din porumb || Lan de porumb; Ioc de pe care s-a cules porumbul.
porumbiţă, porumbiţe, s.f. |] Din porumb || Femela porumbelului.
porünca, porunci, s.f. || Din porunci |]	1.
Ordin, dispoziţie. «(Pop.; cu valoare de imperativ) Porunceşte! porunciţi! 2. (Rel.) Cele zece porunci = decalogul.
porunceâlă s.f. || Din porunci || (Pop.) De poruncealâ = făcut (sau acceptat) din ordin, impus cu forţa.
porunci, poruncesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. poronciti || 1. A da poruncă, a ordona, a dispune ca ceva să se îndeplinească. 2. (Pop.) A trimite vorbă, a comunica cuiva ceva. i poruncitor, -oare, poruncitori, -oare, adj. j| Din porunci || Care exprimă o poruncă, un ordin; p. ext. autoritar.
posac, -ă, posaci, -ce, adj. Necomunicativ, nesociabil, tăcut, morocănos.
posadă, posade, s.f. || Din ser. posada || (înv. şi pop.) Trecătoare în munţi.
posedniţă, posc&niţe, s.f. || Cf. slovacul pos■-konica |] Pleavă rămasă de la bătutul cînepii sau de la vînturatul seminţei de cînepă.
poseda, poséd, vb. I. Tranz. || Din fr. posséder || 1. A avea în posesiune, în stăpînire; a dispune de ceva. • (La pasiv) A fi dominat de..., stăpînit de... 2. A şti (bine), a cunoaşte (o limbă străină); a stăpîni (o disciplină ştiinţifică).
posedat, -ă, posedaţi, -te, s.m. şi f., adj. (Persoană) stăpînită de obsesii, dominată, de cineva sau de ceva.
posésie s.f. v. posesiune, posesiune, posesiuni, s.f. || Din fr. possession, lat. possessio, -onis || 1. Faptul de a poseda; stăpînire asupra unui lucru. © (înv.) Proprietate; moşie. 2. Colonie (2). || Şi: posésie s.f.
posesiv, posesive, adj. || Din lat. possessivus, fr. possessif || (Despre pronume, adjective, articole) Cu ajutorul căruia se exprimă un raport de posesiune, de dependenţă, de apartenenţă.
posesdr, -oare, posesori, -oare, s.m. şi f. || Din lat. possessor, fr. possesseur || Persoană care posedă un lucru, căreia îi aparţine ceva.
posibil, -ă, posibili, -o, adj. || Din fr. possible, lat. possibilis II Care este cu putinţă, care se poate realiza sau întîmpla. • (Substantivat, n.) Ceea ce este cu putinţă. Q Expr. A
face tot posibilul — a încerca totul pentru a reuşi.	;
posibilitate, (2) posibilităţi, s.f. || Din' fr. possibilité, lat. possibilitas, -atis || ■ 1. Faptul de a fi posibil; ceea ce poate deveni în viitor o realitate. 2. Mijloc de a realiza, de a înfăptui ceva; putinţă, modalitate © (La pl.) Calităţi, însuşiri care se pot dezvolta.
posluşnic, posluşnici, s.m. j| Din sl. poslu-sïnikü [| (în evul mediu) Slujitor boieresc sau mănăstiresc scutit de dări.	^
posmag, posmagi, s.m. || Din sl. posmagii|| (Reg.) Felie de pîine uscată; pesmet.
posologie s.f. II Din fr. posologie; gr. poson „cit44 -f- logos „studiu44 H Parte a terapeuticii care se ocupă cu indicaţiile referitoare la dozele şi la modul în care trebuie administrate medicamentele. II Şi: pozologie s.f.
posomoreâlă, posomoreli, s.f. [J Din posomori || Faptul de a fi posomorit; tristeţe, indispoziţie.
posomori, posomorăsc, vb. IV. Refl. 1. A se întuneca la faţă, a se întrista. 2. (Fig.; despre cer) A se înnoura; (despre timp) a deveni închis, întunecat. Vremea se posomorise Toamna batea la uşă, stăruitor (Rebreanu).
posomorîre, posomorîri, s.f. Faptul de a se posomori.
posomorit, -ă, posomoriţi, -te, adj. 1. Rău dispus, trist; posac. 2. (Despre obiecte, peisaje etc.) De culoare închisă, mohorît; care exprimă dezolare, melancolie. 8. (Despre cer, vreme) întunecat, închis; pîclos.
pospai s.n. || Din feg. paspal, ser. paspalj || Pulbere fină de făină, care se produce în timpul măcinatului şi care se depune pe obiectele din jur; p. gener. pulbere fină, strat subţire (de zăpadă) care se depune pe ceva. • (Fig.) Spoială (de cultură, de civilizaţie); superficialitate.
pospăiâlă, pospăieli, s.f. || Cf. pospai |ţ Pospai. © (Fig.) Aparenţă înşelătoare, spoială, superficialitate.
post1- || Din'fr. post- [| Elemeht de compunere care înseamnă „după44, „ulterior44 şi care serveşte la formarea unor substantive, a unor adjective şi a unor verbe.
post2, posturi, s.n. || Din fr. poste II1. Funcţie, slujbă. O La post = prezent la datorie, la locul de muncă. 2. Loc unde stă de pază o santinelă sau o formaţie militară; p. ext. formaţia militară respectivă. .•.Eoc amenajat în vederea executării unei misiuni (de observare, de comandă etc.). ©Loc unde stă un agent de circulaţie. 8. (în trecut) Unitate de jandarmi însărcinată cu menţinerea ordinii într-o comună (rurală). 4. Instalaţie înzestrată cu aparatele necesare efectuării unei operaţii tehnice. O Post telefonic = ansamblu format din-tr-un aparat telefonic şi din piesele de legătură la reţea. Post de radio, post de televiziune = loc amenajat şi dotat cu aparatura necesară pentru transmisiunile de radio sau de televiziune. © Post sanitar = ansamblul instalaţiilor, al mijloacelor tehnico-sanitare şi al personalului sani-
POST
808
tar organizat cu scopul de a da primele îngrijiri persoanelor accidentate şi bolnave.
post3, posturi, s.n. |] Din sl. postu || 1. Interdicţie de a consuma anumite alimente, prescrisă credincioşilor de către biserică în anumite zile sau perioade de timp. O De post = (despre mîncări) pregătit numai din alimente îngăduite de biserică (fără carne sau grăsimi animale); (despre zile sau perioade de timp) în care se posteşte. O Expr. Mare cil o zi de post — foarte mare. 2. Perioadă de timp în care se posteşte.
posta, postez, vb. I. Trarîz. şi refl. || Din’ fr. poster \\ A (se) aşeza, a (se) instala într-un anumit loc (pentru a supraveghea sau a urmări ceva).
postament, postamente, s.n. || Din germ. Postament II Placă, suport aşezat pe sol sau pe o fundaţie, folosit ca bază de susţinere şi de fixare pentru o m$şmă, pentru o coloană, pentru o statuie etc./piedestal, soclu.
postată, postate, s.f. |[ Din bg. postat |] 1.
. Porţiune de pămînt cultivată pe care o lucrează unuî sau mai mulţi lucrători într-un anumit timp. 2. Distanţă, bucată de drum.
postav, (2) postavuri, s.n. || Din si. postavü || Ţesătură compactă de lînă, cu suprafaţa păroasă, din care şe confecţionează obiecte de îmbrăcăminte, pături etc. 2. (La pl.) Diferite feluri de postav (1).
postâvă, postăvi, s.f. || Din ser. postava, bg. postav || (Pop.) 1. Albie în care se frămîntă aluatul, se spală rufele etc. 2. Lada în care curge făina la moară. Un gospodar încărca o lopăţicâ de făină din postavă (Sadoveanu)..
postăvar, postăvari, s.m. || Din postav || Fabricant sau negustor de postavuri.
postăvăfîe, postăvării, s.f. || Din postav || Fabrică sau prăvălie de postavuri.
postbélic, -ă, postbelici, -ce, adj. || Post1- -f-belic || Care se referă la perioada de după un război, care aparţine acestei perioade.
postcâlcul, postcalcule,	s.n. ||	Post1- -p
calcul || Postcalculaţie.
postcalculâţie, poslcalculaţii, s.f. |j Post1- + calculaţie || (Cont.) Calculare a preţului de cost pe baza datelor privind cheltuielile făcute; posteai cui.
postdata, postdatez, vb. I. Tranz. || Din fr. postdater || A pune pe un act, pe o scrisoare etc. o dată posterioară celei cînd a fost întocmită.
postdiluviân, -ă, postdiluvieni, -e, adj. || Post1- + diluvian || De după diluviu, care aparţine perioadei de după diluviu.
postélnic, postelnici, s.m. || Din sl. postelîni-kü || (înv.) Dregător de curte în evul mediu, membru al sfatului domnesc, care avea în grijă odaia de dormit a domnului şi care, mai tîrziu, pregătea audienţele la domn.
postelnicie s.f. || Din postelnic || (înv.) 1. Demnitatea sau dregătoria de postelnic. 2. Instituţia, oficiul condus de un postelnic.
posterior, -oară, posteriori, -oare, adj. || Din fr. postérieur, lat. posterior |j 1. Care urmează după cineva sau ceva, care se petrece după ceva. • (Adverbial) Mai tîrziu. 2. Care se află în partea din spate, de dinapoi. • (Lingv.; despre
sunete, mai ales după vocale) Care se articulează în partea de dinapoi a cavităţii bucale.
posterioritâte s.f. (І Din fr. postériorité || Starea a ceea ce este posterior.
posteritate s.f. || Din fr. postérité, lat. posteri-tas, -atis II Urmaşii, generaţiile viitoare.
posteucă, posteuci, s.f. H Din ucr. di al. pod-stavka \\ Bucată de lemn pe care se sprijină osia carului în timp ce se unge. De inima căruţei atîrnau păcorniţa... şi posteuca (Creangă).
postfaţă, postfeţe, s.f. || Post1- + faţă || Cu-vînt, text explicativ adresat cititorilor şi plasat la sfîrşitul unei cărţi.
posti, postesc, vb. IV. Intrailz.,|| Din sl. postiti || 1. A ţine post3. 2. A nu mînca nimic ori a mînca insuficient; a flămînzi. • (Fig.) Â se abţine de la ceva; a duce lipsă de ceva.
postilidn, postilioni, s.m. || Din fr. postillon [| (Livr.; înv.) Surugiu care conducea un poştalion.
postiş, -ă, postişi, -e, adj. || Din fr. postiche [| (Franţuzism. ; despre păr, gene, sprîncene) Fals, artificial; adăugat.
postliceâl, -ă, postliceali, -e, adj. || Post1- + liceal || (Despre forme de învăţămînt) Care urmează după învăţămîntul liceal.
postmeridiân, -ă, postmeridieni, -e, adj.
II Post1- -f meridian || De după-amiază, care are loc în cursul după-amiezii.
post-mortem adv. || Din lat. post m, or tem || (în legătură cu o distincţie acordată cuiva) După moşxte.
postoperatoriu, -ie, postoperatorii, adj. || Din fr. postopératoire || Care se produce sau se face în urma unei intervenţii chirurgicale.
postpiine, postpim, vb. III. Tranz. || Post1-тЬ pune II A folosi procedeul postpunerii.
postpunere, postpuneri, s.f. Procedeu gramatical prin care anumite părţi de vorbire (de ex. articolul) se plasează după părţile de vorbire pe care le determină (uneori făcînd corp comun cu acestea).
postpiîs, -ă, postpuşi, -se, adj. (Gram.; despre anumite părţi de vorbire) Plasat după partea de vorbire pe care o determină; enclitic.
post-restânt s.n. || Din fr. poste-restante || Serviciu special care păstrează corespondenţa la poştă, pentru a fi ridicată personal de destinatar; p. ext. indicaţie menţionată pe plic, pentru o astfel de corespondenţă.
post-seriptum s.n. || Din fr." posi-scriptum || Text care se adaugă uneori la o scrisoare, după iscălitură. || Scris prescurtat: P.S.
postula, postulez, vb. I. Tranz. |J Din fr. postuler || (Livr.) A da unei afirmaţii caracter de postulat.
postulat, postulate, s.n. || Din fr. postulat || , 1. Enunţ presupus ca evident, fiind luat ca o, cerinţă în vederea întemeierii altor enunţuri. • (Mat.) Principiu recunoscut ca adevărat, de Ia care se pleacă într-o demonstraţie. 2. Principiu de bază, normă.
postum, -ă, postumi, -e, adj. || Din fr. posthume, lat. posthumus || 1. (Despre distincţii, aprecieri) Care se acordă, se atribuie, se recu-
809
POTENŢA
noaste cuiva după moartea acestuia. 2. (Despre opere literare sau ştiinţifice) Publicat după moartea autorului.
postuniversitar, -ă, postuniversitari, -e, adj. || Post1- -f universitar |] (Despre forme de învăţă-mînt, de perfecţionare, de. specializare etc.) Care are loc după absolvirea cursurilor universitare.
postără, posturi, s.f. || Din fr. posture || Atitudine, situaţie în care se află cineva la un moment dat. Ilustrul răposat e înfăţişat în postura unui orator care salută cu modestie publicul (Caragiale).
postverbâl, postverbale, s.n. || Din fr. post-verbal || (Lingv.) Substantiv format de la un verb, prin suprimarea sufixului verbal.
^ poşetă, poşete, s.f. || Din fr. pochette || Geantă mică în care femeile îşi ţin banii, diferite accesorii de toaletă etc.
poşidic, (1) poşidiciy S.m.,(2) poşidicuri, s.n. II Din magh. posodek || (înv. şi reg.) i. S.m. Copil mic (slab dezvoltat); persoană scundă, pipernicită. 2. S.n. (Cu seris colectiv) Mulţime, droaie do copii sau, p. ext., de animale mărunte.
poşîrcă, poşirci, s.f. (Pop. şi fam.) Băutură alcoolică slabă şi de proastă calitate.
poşoâr, poşoare, s.n. || Din fr. pochoir || Placă în care a fost decupat un ornament, o literă sau o cifră şi care se foloseşte ca şablon.
poştal, -ă, poştali, -e, adj. || Din fr. postai (după poştă) || Privitor la poştă; care aparţine poştei. O Factor p. — funcţionar al poştei, care duce corespondenţa la destinaţie.
poştalion, poştalioane, s.n. || Din rus.poctaVon || (înv.) Diligenţă; p. ext. trăsură trasă de mai mulţi cai. Să iei numaidecît un poştalion... şi să te opreşti tocmai la vie (Stănoiu).
poştaş, poştaşi, s.m*. || Din poştă || Factor poştal.
poştă, poşte, s.f. || Din rus pocta || 1. Instituţie care se ocupă cu transportarea şi distribuirea corespondenţei, a telegramelor, a coletelor etc.; p. ext. localul în care se află această instituţie. O De poştă = poştal. 2. Corespondenţa primită sau expediată în aceeaşi zi. O Expr. (Fam.) A umbla cu poşta — a colporta ştiri, vorbe, zvonuri de la o persoană la alta. 8. Serviciu de transport pentru călători şi pentru corespondenţă, folosit în trecut; vehicul cu care se făcea acest transport; loc amenajat pe parcursul drumului, unde se găseau vehicule de transport şi cai de schimb. O Expr. A ajunge cal de poştă = a fi foarte solicitat, a fi trimis în toate părţile. 4. Unitate de măsură pentru distanţe folosită în trecut, egală cu aproximativ 20 km (distanţa între două staţii de schimb al cailor de poştă); (astăzi) distanţă mare (nedeterminată). O Cale de o poştă = distanţă (relativ) mare.
pot, poturi, s.n. || Din fr. pot || Sumă rezultată din mizele strînse într-un tur la un joc de cărţi.
potabil, -ă, potabili, -e, adj. || Din fr. potable, lat. potabilis || Care se poate bea, bun de băut: apă potabilă.
potaie, potăi, s.f. 1. Cîine slab, jigărit, javră, cotarlă. 2. Epitet dat unui om de nimic, netrebnic.
potamologie s.f. || Din fr. potamologie; gr. potamos „rîu“ -f- logos „studiu46 || Ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul apelor curgă- ' toare.
potâsă s.f. || Din fr. potasse || Carbonat de potasiu, folosit în industria sticlei, la fabricarea unor săpunuri etc.
potâsic, -ă, polasici, -ce, adj. || Din fr. potas-sique || Care conţine potasiu; de potasiu.
potasiu s.n. || Din fr. potassium|| Metal alcalin, de culoare albă-argintie, întrebuinţat la fabricarea celulelor fotoelectrice şi (sub formă de săruri) ca îngrăşămînt agricol; kaliu.
potcap, potcapuri, s.n. || Din sl. podukapu ||
1. Acoperămînt pentru cap, de formă cilindrica, fără boruri, purtat de preoţii şi de călugării ortodocşi. 2. (Bot.) Potcapul-călugărului = plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunze păroase dispuse în rozetă şi cu flori galbene.
pdtcă s.f. || Din sl. potuka || (Pop.) 1. Ceartă, gîlceavă, scandal; necaz, neajuns, belea. O Expr. A da de potcâ = a o păţi. 2. Epitet depreciativ pentru o persoană nedezvoltată din punct de vedere fizic, mică de statură, schiloa-dă. • Persoană fără caracter.
potcoavă, potcoave, s.f. || Din bg. podkova || Piesă de oţel care se fixează cu duie pe copitele cailor sau ale altor animale de tracţiune, pentru protejarea copitei; piesă de oţel care se fixează pe tocurile cizmelor sau ale bocancilor, pentru a le proteja. O Expr. Caută (sau umblă după) potcoave de cai morţi == umblă după lucruri imposibil de obţinut, de găsit sau de realizat.
potcovar, potcovari, s.m. || Din potcoavă || Meseriaş care face potcoave sau care potcoveşte animalele de tracţiune?
p^tcovărie, potcovării, s.f. || Din potcoavă || Atelier, fierărie unde se fac potcoave sau se potcovesc animalele de tracţiune.^
potcovi, potcovesc, vb. IV. || Din potcoavă ||
1.	A pune potcoave unui animal de tracţiune, a pune potcoave pe tocurile cizmelor sau ale bocancilor. 2. (Fig.) A înşela, a păcăli pe cineva.
• A încărca pe cineva cu lucruri de care nu are nevoie.
potcovit1 s.n. Acţiunea de a potcovi. Zice că... înveţi uşor meşteşugul potcovitului (Sadoveanu).
potcovit2, -ă, potcoviţi, -te, adj. (Despre animale) Care are potcoave, cu potcoave.
potecă, poteci, s.f. || Din bg. păteka || Drum îngust (pe care se poate merge numai pe jos); cărare. O Expr. Pe toate potecile — peste tot, pretutindeni; pe toate drumurile. A-i şti cuiva potecile == a cunoaşte secretele_ cuiva. A. veni pe drum, nu pe potecă — a vorbi deschis, sincer.
poteciiţă, potecuţe, s.f. Diminutiv al lui potecă. Ghetele lor ronlăneau în pietrişul potecuţii (Agîrbiceanu).
potent, -ă, potenţi, -te, adj. |] Din lat. potens, -ntis || (înv., livr.) Puternic, tare.
potentat, potentaţi, s.m. || Din lat. potenta-tus, fr. potentat || Suveran despotic, aufocrat; p. ext. om puternic, influent.
potenţa, potenţez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din potentă || A (se) amplifica, a (se)) intensifica, a (sej accentua.
POTENŢARE
potenţare, potenţări, s.f. Acţiunea de a (se) , potenţa.
poténtâ, potente, s.f. II Din lat. potentia || Forţă, tărie, putere; posibilitate (de dezvoltare).
potenţial, -ă, (1) potenţiali, -e, adj., (2, B) potenţiale, s.n. j| Din fr. potentiel |j 1. Adj. Care existr ca posibilitate de manifestare, do realizare. O Energie potenţială — (în raport cu un nivel de referinţă) energie pe care un corp o poate dezvolta prin mişcarea sa liberă din poziţia în care se află pînă la nivelul de referinţă.
2.	S.n. (Fiz.) Funcţie asociată unui cîmp fizic, dependentă de coordonatele de poziţie, care ». poate avea caracter scalar sau vectorial şi care serveşte la obţinerea prin derivare a componentelor ’ intensităţii cîmpului respectiv. 8. S.n. Capacitate d© muncă, de producţie, de acţiune. O P- economic — totalitatea resurselor materiale şi umane ale unei ţări.
potenţialitate s.f. || Din fr. potentialité || însuşire a ceea ce este potenţial (1).
* potentiométru, potenţiometre, s.n. || Din fr. potentiomètre || 1. Montaj folosit pentru divizarea tensiunii electrice. 2. Instrument pentru măsurarea tensiunii electromotoare a pilelor galvanice prin metoda compensaţieii
poterâş, poteraşi, s.m. || Din poteră || (înv.) Persoană care făcea parte dintr-o poteră.
poteră, poteri, s.f. || Din bg. potera || Denumire dată în ţările româneşti detaşamentelor de oameni înarmaţi, însărcinate de domnie cu urmărirea şi prinderea răufăcătorilor.
potică, potici, s.f. II Din magh. patika || (Reg.) Farmacie.
poticneâlă, poticneli, s.f. || Din poticni || Faptul de a se poticni; împiedicare.
poticni, poticnesc, vb. IV. Refl. || Din si. potüknonti || 1. A se lovi cu piciorul de ceva, în timpul mersului; a se împiedica. 2. (Fig.) A întîmpina o dificultate într-o acţiune. ®A pronunţa cu greutate cuvintele, a vorbi cu întreruperi/cu greutate.
poticnire, poticniri, s.f. Acţiunea de a se poticni.
potir, potire, s.n. |] Din si. potirï H 1. Cupă de metal preţios, cu gura largă şi cu marginile răsfrînte; pahar de metal preţios, în căre se păstrează, în altarul bisericii, cuminecătura. 2. Parte a unei flori, alcătuită din caliciu şi corolă. Ale crinilor potire sînt ca urne de argint (Emi-nescu/
potîhg, polînguri, s.n. || Din si. potengü [| Curea groasă şi rezistenta, care leagă plugul de cotigă.
potîmiche, potirnichi, s.f. || Lat. *coturni-cula || Pasăre de cîmpie, de mărimea unui porumbel, care trăieşte în stoluri mici, prin holde şi prin tufişuri. O Expr. A se răspîndi (sau a se împrăştia) ca potîrnichile — a fugi şi a se împrăştia repede, în toate părţile.
potlog, potloage, s.n. H Din bg. podloga || Bucată de piele cu care se cîrpeşte încălţămintea; petic.
potlpgâr, potlogari, s.m. || Din potlog || (Fam.) Pungaş, şarlatan.
810
potlogărie, potlogării, s.f. || Din potlogar || (Fam.) Pungăşie, şarîatanie, hoţie, potmdl s.n. v. podmol. potnog s.m. v. podnog. potoli, potolesc, vb. IV. || Din sl. po-toliti j| 1. Refl. şi tranz. A pierde sau a face să piardă din intensitate, din tărie, din viteză; a (sş) linişti, a (se) calma. 2. Tranz. A face să înceteze, a pune capăt unei acţiuni în desfăşurare.
potolire, potoliri, s.f. Acţiunea de a se potoli; calmare, liniştire.
potolit, -ă, potoliţi, -te, adj. (Despre oameni) Liniştit, blînd, aşezat, calm. • (Despre lumină) Palid, difuz. • (Despre sunete) Slab, stins. • (Despre foc) Care arde încet, fără vîlvătăi, mocnit. • (Despre ape) Fără valuri, lin.
potop, potopuri, s.n. || Din sl. potopu || 1. (în legendele biblice) Revărsare mare de ape în care ar fi pierit toate vieţuitoarele, în afară de cele de pe corabia lui Noe, 2. Ploaie torenţială; inundaţie. #(Fig.) Calamitate, prăpăd, urgie; nimicire. 8. Număr, cantitate foarte mare de fiinţe sau de lucruri; grămadă.
potopi, potopesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. potopiţi H (Pop.) (Despre ape) A inunda, a îneca. •(Fig.) A cuprinde, a copleşi. «A nimici, a distruge.
potopire s.f. (Pop.) Acţiunea de a potopi; distrugere, nimicire, pustiire, prăpăd.
potopit, -ă, potopiţi, -te, adj. Inundat, înecat. • (Fig.) Distrus, nimicit.
potopitor, -oare, potopitori, -oare, adj. || Din potopi || Care potopeşte; (fig.) greu de suportat, copleşitor. Cît ţine oara, arşiţa este potopitoare (Pas).
potou, potouri, s.n. || Din fr. poteau || Punctul de plecare şi de sosire la alergările de cai.
potpuriu, potpuriuri, s.n. || Din fr. pot-pour-ri II Suită muzicală formată din fragmente asemănătoare din opere, operete etc. sau din melodii ori cîntece grupate fără o legătură strînsă între ele. • P. ext. Amestec de lucruri diferite, vălmăşag.
potricâlă, poţricale, s.f. || Din rus. protykalo || (Pop.) Preducea.
potricălf, potricălesc, vb. IV. Tranz. |] Din potricâlă || (Pop.) A face găuri cu potricala.
potrivă sf. || Din sl. protivo || Egalitate, asemănare perfectă cu cineva sau ceva; persoană sau obiect care se potriveşte cu altă persoană sau cu alt obiect. O Pe potrivă — asemenea, %al, pe măsura... Totul ieşi pe potriva dorinţei lor (Camil Petrescu).
potriveală, potriveli, s.f. |[ Din potrivi || (Pop.) 1. Faptul de a se potrivi; asemănare. 2. Coincidenţă.
potrivi, potrivesc, vb. IV. || Din potrivă || 1. Refl. şi tranz. A avea sau a face să aibă însuşiri comune cu cineva sau cu ceva; a fi sau a pune pe acelaşi plan. 2. Tranz. A aşeza la locul potrivit, a face să stea cum trebuie; a adapta după... %A doza (sarea, condimentele într-o mîncare). 3. Tranz. A spune, a rosti, a ticlui ceva aşa cum trebuie. 4. Refl. şi tranz. A fi sau a face să fie pe măsură, aşa cum se cere; a veni sau a face să vină bine sau să funcţioneze bine;
811
POZITIVIST
(refl.) a fi în acord, a se armoniza. 5. Intranz. A chihzui, a cumpăni. 6. Refl. A se lua după cineva, a-şi pune mintea cu cineva.
potrivire s.f. Acţiunea de a se potrivi; asemănare, potriveală. • Aşezare, aranjare la /locul corespunzător. • Nimereală, coincidenţă.
potrivit, -ă, potriviţi, -te, adj. 1. Care*se potriveşte cu cineva sau cu ceva. • Corespunzător, adecvat. • (Adverbial) Conform cu..., în concordanţă cu... 2. Aranjat, aşezat (aşa cum trebuie). 3. Mijlociu, moderat; de mijloc.
potrivnic, -ă, potrivnici, -ce, adj., s.m. şi f. || Din sl, potriviniku || 1, Adj. Care manifestă o atitudine ostilă, duşmănoasă faţă de cineva. • (Despre vreme) Neprielnic, nefavorabil. 2. Adj. Opus, contrar. 3. S.m. şi f. Duşman, vrăjmaş; adversar, rival.
potrivnieie, potrivnicii, s.f. II Din potrivnic || împrejurare nefavorabilă, piedică, obstacol; dificultate.
potroâcă s.f. 1. V. Potroc. 2. Mîncare foarte sărată.
potroc, potroace, s.n. || Din ucr. potroh || (Mai ales la pl.) Ciorbă acră, preparată din măruntaie de pasăre; măruntaie din care se pre^ pară această ciorbă. || Şi: potroâcă s.f.
potâri s.m. pl. || Din tc. potur || (înv. şi pop.) Pan/taloni largi în partea de sus şi strînşi pe pulpe, de obicei împodobiţi cu găitane, purtaţi odinioară de arnăuţi şi de haiduci, iar astăzi de, ţăranii din unele regiuni. • Pantaloni ţărăneşti confecţionaţi din piele de oaie sau de miel.
poţiune, poţiuni,* s.f. || Din fr. potion, lat. potio, -onis || Denumire generală dată medicamentelor lichide care se iau, în doze mici, pe cale bucală.
povară, poveri, s.f. || Cf. sl. poduvora „targă“ ||
1.	Greutate (mare) formată din obiecte sau fiinţe, transportată cu un mijloc de tracţiune, pe spinarea unui animal sau a omului; sarcină, încărcătură (mare). O De povară = (despre animale) folosit pentru cărat greutăţi. 2. Trudă, chin; muncă (sau obligaţie) grea. 3. (Fig.) Suferinţă morală, apăsare sufletească.
povarnă, poverne, s.f. || Din bg. povarnja || (Reg.^Instalaţie simplă de fabricat rachiu sau spirt. • P. restr. Cazan în care se fabrică rachiu, 'Spirt, ţuică.
povâţă, poveţe, s.f. || Din pol. powodca || Sfat, îndrumare dată cuiva.
povăţui, povăţuiesc, vb. IV. Tranz. || Din ppvaţâ || A îndruma, a sfătui, a da poveţe. • (înv.) A conduce, a călăuzi pe cineva (pe un drum).
povăţuire, povăţuiri, s.f. Faptul de a povăţui; pevaţă.'
povăţuiţor, -oare, povâţuitori, -oare, s.m. şi f. || Din povăţui || Persoană care dă sfaturi, care îndrumează. •(înv.) Ghid, călăuză.
poveste, povesti, s.f. || Din sl. povesti || 1. Basm. O Expr. Ca în poveste = frumos, minunat ; miraculos. Nici poveste = nici vorbă (să fie aşa). A ajunge (sau a se face) de poveste == a ajunge cunoscut, renumit printr-o păţanie,
printr-un fapt (condamnabil). 2. Povestirea faptelor, a peripeţiilor din^viaţa cuiva. •Născocire, minciună. 3. Fapt, eveniment; întâmplare. 4. (Pop.) Proverb, zicătoare. ' povesti, povestesc, vb. IV. || Din poveste \\
1. Tranz. şi intranz. A spune o poveste; a expune, a relata; a istorisi. 2. Intranz. (Pop.) A sta de vorbă, a discuta.
. povestire, povestiri, s.f. 1. Acţiunea de a povesti; istorisire. 2. Naraţiune literară de dimensiuni relativ reduse, pe un fond liric.
povestitor, -oare, povestitori, -oare, s.m. şi f. || Din povesti || Persoană care povesteşte (sau care ştie să povestească f rupi os. • Scriitor, autor de poveşti.
povidiă, povidle, s.f. j] Din ucr. povidlo || (Reg.) Magiun.
povîrnl, povtrnesc, vb. IV. Refl. || Din bg. povărna || 1. A se înclina, a se apleca într-o parte. • A se gîrbovi (de bătrîneţe). 2. A se răsturna, a se .prăvăli, a se prăbuşi.
povîrmş, povîrnişuri, s.n. || Din povîrni || Pantă (abruptă)/ versant al unui deal sau al unui munte. Vegetaţia căţărată pe povîrniş era mai degrabă rară (Călinescu).
povîrnlt, -ă, povîrniţi, -te, adj. Lăsat într-o parte, aplecat. • în pantă, înclinat.
poză, pozez, vb. I. || Din fr. poser || 1. Tranz. A lua o anumită atitudine pentru a fi fotografiat ori pentru a servi de model unui pictor sau unui sculptor. 2. Intranz. A lua o atitudine afectată, pentru a produce impresie. 3. Tranz. şi refl. (Pop. şi fam.) A (se) fotografia.
poză, poze, s.f. || Din fr. pose || 1. Ţinută, atitudine (afectată) pe care cineva şi-o impune.
2. (Fam.) Fotografie; ilustraţie.
pozeur,-ă [Pr.: pozor], pozeuri, -e, s.m. şi f. || Din fr. poseur || (Franţuzism) Persoană care pozează (2), care ia o atitudine afectată pentru a produce impresie.
pozitiv, -ă, pozitivi, -e, adj. || Din fr. positif, lat. positivus || 1. Care se întemeiază pe fapte, pe experienţă; p ext. adevărat, cert, real. • Valabil; favorabil, valoros. 2. (Despre numere sau despre mărimi scalare) Care este mai mare decît zero. • (Despre sarcini electrice) De acelaşi fel cu sarcina nucleelor atomice sau cu sarcina electrică dobîndită de un baston de ebonită prin frecare cu postav. • (Despre unul dintre polii unei surse electrice) Prin care iese curentul electric. 3. (Şi substantivat, n.) (Imagine fotografică) la care-distribuţia luminii şi a umbrei corespunde celei reale. 4. (Gram., şi substantivat, n.) Grad pozitiv = formă a adjectivului sau a adverbului, cu ajutorul căreia se exprimă însuşirea unui obiect sau a unui proces privite izolat, fără referire la alte obiecte sau procese.
pozitivism s.n. || Din fr. positivismk || Curent filozofic din sec. 19 — 20, care respinge filozofia ca reprezentare teoretică generalizată a lumii, susţinînd că ea trebuie să se limiteze strict la faptele „pozitive'4, confirmate de experienţă.
pozitivist, -ă, pozitivişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din fr. positiviste || 1. Adj. Care aparţine pozitivismului, care se referă la pozitivism! 2*
S.m. şi f. Adept al pozitivismului.
POZITRON
812
pozitron, pozitroni, s.m. || Din fr. positron || Particulă elementară cu sarcină electrică pozitivă, antiparticula electronului.
poziţie, poziţii, s.f. || Din fr. position, lat. positio, -onis (iponere „a pune, a plasa“) || 1. Loc pe care îl ocupă cineva sau ceva (în raport cu altcineva sau altceva); felul, situaţia în care este aşezată o fiinţă sau un lucru. 2. Locul pe care îl ocupă un sunet într-un cuvînt. 8. Porţiune de teren ocupată de o unitate militară pe front. 4. Atitudine. O Expr. A lua poziţie = a manifesta o atitudine fermă, hotărîtă. A sta (sau a rămîne, a se menţine) pe poziţie — a-şi menţine părerile, a nu ceda. A se găsi pe poziţii opuse— a avea păreri contrare. •Ţinută; fel de a sta al cuiva. 5. Condiţie, situaţie în care se găseşte cineva; p. ext. situaţie socială, rang. poznaş, -ă, poznaşi, -e, adj. || Din poznă ||
1. (Pop. şi fam.; adesea substantivat) Care face pczne; care spune glume; mucalit, şugubăţ. 2. Curios, ciudat; buclucaş. Ce idei poznaşe ai eîteodatâ (Alecsandri).
poznă, pozne, s.f. (Pop. şi fam.) 1. Faptă sau vorbă care provoacă haz. • Ciudăţenie, curiozitate. 2. Întîmplare neplăcută, care poate provoca încurcături; faptă necugetată (fără urmări grave).
pozologîe s.f. v. posologie. practic, -ă, practici, -ce, adj. || Din fr. pra-tique, lat. practicus || 1. Care se bazează pe practică; real; care corespunde unor necesităţi reale.
2. Uşor dejimnuit; comod; economicos. 8. (Despre oameni) Care ştie să se orienteze, să aplice cunoştinţele la viaţa de toate zilele; care are simţul realităţii
practica, practic, vb. I. Tranz. || Din fr. pra-tiquer(ăupă practică) || 1. A exercita o profesiune, o meserie, un sport etc.; a profesa. 2. A efectua, a executa, a face: a practicat o deschizătură în zid.
practicabil, -ă, practicabili, -e, adj. || Din fr. jpraticable (după practică) || 1. Care se poate aplica în practică; realizabil; care poate fi utilizat, de care te poţi folosi. 2. (Despre drumuri, locuri) Pe unde se poate trece sau umbla (cu uşurinţă).
practicânt, -ă, practicanţi, -te, s.m. şi f. ,|| Din germ. Praktikant || Persoană care face un stagiu de practică într-un domeniu oarecare, pentru a-şi completa cunoştinţele teoretice (dobîndite în şcoală) cu experienţa practicii.
practicare s.f. 1. Acţiunea de a practica; aplicare, întrebuinţare. 2. Exercitare, profesare.
practică, practici, s.f. || Din fr. pratique, germ. Praktik || 1. Activitate soctal-istorică organizată a oamenilor de transformare nemijlocită, potrivit nevoilor lor, a realităţii obiective, naturale şi sociale. • Exercitare a unei profesiuni; practicare; p. ext. deprindere. 2. Metodă, procedeu verificat şi aplicat efectiv; experienţă. 8. Aplicare şi verificare a cunoştinţelor teoretice; stagiu pe care îl face (într-o fabrică, într-o întreprindere) un student sau un elev, pentru a se pregăti într-un domeniu oarecare.
practiciân, -ă, practicieni, -e, sim. şi f. |[ Din fr. praticien |j Persoană care cunoaşte mai
ales latura practică a meseriei sau a specialităţii sale.
practicism s.n. || Din practică || Preocupare exclusivă pentru problemele practice.
pradă, prăzi, s.f. || Lat. praeda || 1. Acţiunea de a prăda; jefuire, jaf. • Bunurile însuşite de cel care pradă. 2. Persoană răpită, ajunsă în puterea cuiva; (fig.) persoană stăpînită de un sentiment, de o pasiune. 8. Vietate care serveşte ca hrană animalelor sălbatice carnivore. O Pasăre de pradă = pasăre răpitoare. 4. (Reg.) Cheltuială inutilă, risipă.
praf, (2, 8) prafuri, s.n. [| Din sl. prahu || 1. Material format din particule foarte mici (care pot fi antrenate de vînt), provenite dia fărîmiţarea unor corpuri solide (prin acţiunea vîntului şi a apei asupra scoarţei terestre, din erupţiile vulcanice, din prelucrarea industrială a unor corpuri solide etc.). O Expr. A face pe cineva praf = a) a distruge, a omorî pe cineva;
b)	a învinge definitiv pe cineva într-o discuţie în contradictoriu. A se face praf şi*pulbere — a se distruge. A arunca praf în ochii cuiva — a încerca să înşele pe cineva, prezentînd lucrurile altfel decît sînt. 2. Material solid, sub formă de pulbere, utilizat în diferite scopuri. O Praf de puşcă = pulbere neagră, folosită ca exploziy. Praf de copt = substanţă întrebuinţată în patiserie pentru a face să crească aluatul. Lapte praf = lapte sub formă de pulbere, obţinut prin eliminarea apei din compoziţia lui. 8. Medicament sub formă de pulbere.
prâftoriţă, praftoriţe, s.f. || Din praftură || Mănunchi de fire de păr, de zdrenţe, de paie etc., fixat pe un mîner lung şi folosit pentru a scoate spuza din cuptorul de pîine sau, în fierărie, pentru a stropi fierul ori cărbunii încinşi.
prâftură, prafturi, s.f. (Reg.) Prâftoriţă. O Expr. A face (sau a trage) cuiva o praftură — a face pe cineva de rîs; a ocărî.
prag, praguri, s.n. j] Din sl. pragu[\\ 1. Partea de jos, orizontală, a unui toc de uşă sau piesă de lemn pusă la uşă, de obicei mai ridicată decît suprafaţa din jur, peste care se trece la intrare şi la ieşire. O Expr. A călca (sau a trece) pragul cuiva = a intra in casa cuiva, a vizita pe cineva. • Partea de sus a tocului uşii. O Expr. A se lovi cu capul de pragul de sus = a-şi da seama de ceva în urma unei păţanii, a unei experienţe neplăcute. 2. Uşă, poartă; p. ext. casă, cămin. 3. început sau sfîrşit al unei situaţii, al unei perioade de timp etc.: în pragul iernii.
4. Ridicătură pe fundul albiei unei ape, formată din roci mai dure; treaptă pe fundul unui bazin oceanic sau marin, care separă două depresiuni.
5. Valoarea minimă sau maximă a unei mărimi, caracteristice unui fenomen, sub care sau deasupra căreia fenomenul nu se poate produce.
6. Valoare minimă a unui factor, necesară pentru a determina apariţia şi desfăşurarea unui fenomen fiziologic: prag de excitabilitate. 7. Piesă de lemn, de abanos etc. pe care se sprijină coardele la unele instrumente muzicale.
pragmatic, -ă, pragmatici, -ce, adj. || Din fr. pragmatique || Care se bazează pe pragmatism; care ia în consideraţie eficacitatea, utili-
tatea. • (Peior.) Care judecă în funcţie de considerente de conjunctură, de utilitate nemijlocită.
pragmatism s.n. (| Din fr. pragmatisme; gr. pragma „acţiune44 || Curent în filozofia burgheză contemporană, răspîndit mai ales în S.U.A., care consideră ideile, noţiunile, teoriile nu din punctul de vedere al corespondenţei lor cu realitatea obiectivă, ci exclusiv din cel al eficacităţii lor practice, ca reguli sau instrumente de acţiune. Ele sînt considerate ca adevărate în măsura în care se dovedesc avantajoase.
pralină, praline, s.f. |J Din fr. praline || Bomboană cu învelişul de ciocolată sau de zahăr şi cu miez de migdală sau de nucă.
pramatie, pramatii, s.f. |j Din ngr. pragma-teia || (Fam.) Om de nimic, necinstit, destrăbălat; puşiama, canalie, prapor s.m. v. prapur.
praporcie, praporcici, s.m. || Din rus. pra-porscik |) Sublocotenent în vechea armată rusească. || Şi: praporgic s.m. prapdrgie s.m. v. praporeic. prapur, prapuri, s.m. || Din sl. praporu || 1. (înv.) Steag ostăşesc, flamură. 2. Steag bisericesc cu imagini religioase, purtat la procesiuni, â. (Pop.) Peritoneu. || Şi: prapor s.m.
praseodîm s.m. || Din fr. praseodyme || Element chimic din grupa lantanidelor.
prâşilă, praşile, s.f. || Cf. prăşi || Săpatul, manual sau cu mijloace mecanice, a spaţiului dintre rîndurile unor plante agricole (porumb, cartofi etc.), pentru a distruge buruienile şi pentru a afîna solul; prăşit1.
praştie, praştii, s.f. || Din sl. prasta J| 1. Armă de luptă alcătuită dintr-o bucată de piele, de care erau legate două sfori, cu care se aruncau în vechime pietre asupra duşmanului; (azi) jucărie cu care copiii aruncă pietricele la distanţă. O Ca din praştie = repede, cu mare viteză. • Distanţă pe care o străbate o piatră aruncată cu praştia. O Expr. Ca de?o praştie = aproape, la mică distanţă. 2. Frînghie care se leagă de leucă sau de capătul osiei şi de care se prinde un cal lăturaş. O Cal de praştie = lăturaş. B. Căpăstru de care se ţine un cal pentru a-1 dresa.
pravilă, pravile, s.f. || Din sl. pravilo || (înv.) 1. Lege, dispoziţie. || După pravilă = conform legii; legal; just, drept. 2. Cod de legi (civile sau bisericeşti); carte care cuprinde astfel de legi.
• Lege naturală, lege a firii. 3. Normă, regulă după care se alcătuieşte un lucru, după care se produce un fenomen. • Regulă, normă de conduită.
pravoslavnic, -ă, pravoslavnici, -ce, adj. || Din sl. pravoslavînu || (înv. şi pop.) Ortodox; % p. ext. creştin. • Bigot, prâxă s.f. v. praxis.
praxiologie s.f. II De la praxis; gr. praxis . „practică46 -f* logos „studiu44 || Ramură a ştiinţei care studiază structura generală a. acţiunilor umane şi condiţiile eficacităţii acestora.
praxis s.n. || Din ngr. praxis |] (înv.) Pricepere dobîndită prin practică; experienţă. |] Şi: prâxă s.f.
prâxiu, praxiuri, s.n. || Din ngr. praxeon |f Carte bisericească cuprinzînd faptele apostolilor; apostol.	V
praz, prăji, s.m. || Din bg. praz || Plântă legumicolă din familia liliaceelor, cu tulpina înaltă, cilindrică, cu frunze lungi, lanceoîate şi cu bulb cărnos.
praznic, praznice, s.n. j| Din sl. prazdiniku \\ 1. Masă mare dată în amintirea unui mort sau cu ocazia hramului unei biserici. 2. Zi de sărbătoare (religioasă); celebrare a unui eveniment religios important sau comemorare a unui sfînt; masă mare organizată cu această ocazie.
prăbuşi,prăbuşesc, vb. IV. Refl. şi tranz.]| Din bg. probusa (se) || 1. A cădea sau a face sa cadă la pămînt brusc şi cu zgomot, sfărîmîndiusp, distrugîndu-se; a (se) prăvăli; a (se)
(Despre ape) A curge cu repeziciune pe un loc abrupt ori a cădea de la înălţime (formînd o cascadă). 2. (Fig.) A decădea.
prăbuşire, prăbuşiri, s.f. Acţiunea de a (se) prăbuşi; năruire, surpare. • (Fig.) Deznădejde, deprimare; decădere.
prăbuşit, -ă, prăbuşiţi, -te, adj. Năruit, surpat, dărîmat; căzut la pămînt. • (Fig.) Deprimat, deznădăjduit.
prăda, prad, vb. I. Tranz. || Lat. praedare ||
1.	A jefui, a devasta o ţară, un teritoriu. 2. A despuia de avere; a deposeda de bunuri, a lua cu forţa, a răpi; a ruina, a sărăci (prin acte silnice, prin biruri etc.). 3. (Reg.) A cheltui în mod nechibzuit, a risipi, a irosi.
prădalnic, -ă, prădalnici, -ce, adj. || Din pradă || Care are caracter de jaf ; care jefuieşte. • Care trăieşte din pradă.	:"
prădare, prădări, s.f. Acţiunea de a prăda; pradă, jaf.
prădat, -ă, prădaţi, -ie, adj. Jefuit, devastat, prădăciâne, prâdâeiuni, s.f. || Din prăda || (Pop.) Jaf; furt. • Exploatare care duce Ja sărăcirea cuiva.
, prăfărîe s.f. || Din praf || Cantitate mare. de praf. Pe drum prăfăria se duce fugară (Baeovia).
praf os, -oâsă, prăfoşi, -oase, adj. || Din praf ||
1.	Plin de praf. 2. Care are formă de praf, care se prezintă sub formă de pulbere.
prăfui, prăfuiesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din praf || A (se) acoperi cu praf, a (se) umple de praf. • A (se) preface în praf.
prăfuit, -ă, prăfuiţi, -te, adj. Plin de praf, acoperit cu praf, prăîos.
prăjeală, (2) prăjeli, s.f. || Din prăji || 1. Faptul de a (se) prăji. 2. Făină (cu ceapă) prăjită în grăsime şi folosită la prepararea unor mîn-căruri.
prăji, prăjesc, vb. IV. || Din sl. praziti || 1. Tranz. A prepara un aliment expunîndu-1 (în grăsime) la căldura focului. 2. Refl. (Despre oameni) A se încălzi (la foc sau la soare); a se bronza. 3. Tranz. A încălzi minereuri sau produse metalurgice la o temperatură inferioară celei de topire, pentru uscare, purificare etc.
PRĂJINĂ
814
prăjină, prăjini, s.f. |] Din bg. prazina ]| 1. Bucată de lemn, lungă şi subţire, folosită pentru a susţine sau a sprijini ceva. O Expr. A nu-i mai ajunge nici cu prăjina la nas = a fi încrezut, înfumurat. • Epitet depreciativ pentru o persoană foarte înaltă şi slabă. 2. (Tehn.) Tijă lungă de metal. O P- de foraj = ţeavă de oţel care, îmbinată la capete cu altele, formează garnitura de foraj. 3. Bară lungă de bambus, de metal, de fibre sintetice etc., cu ajutorul căreia sportivii execută sărituri în înălţime; probă în atletism care se execută cu această bară. 4. Veche unitate de măsură pentru lungime sau pentru suprafeţe de teren. '
prăjit1 s.n. Faptul de a (se) prăji. prăjit2, «ă, prăjiţi, -ic, adj. (Despre alimente) Care a fost preparat prin expunere la căldura focului (în grăsime). • Ars (prin expunere prea îndelungată la foc).
prăjitură, prăjituri, s.f. |[ Din prăji |{ Produs de patiserie preparat din făină, zahăr, grăsime, ouă etc., care se consumă, de obicei, ca desert.
prăpastie, prăpăstii, s.f. [| Din sl. propuşii |[ Rîpâ mare şi adîncă, cu pereţi abrupţi, situată de obicei într-b regiune muntoasă; hău, abis. O Expr. A fi (sau a se afla) la marginea prâpastiei = a se afla într-o situaţie extrem de critică. A spune (sau a vorbi) prăpăstii — a spune lucruri extraordinare, care uimesc, dar care sînt exagerate sau lipsite de temei. • (înv. şi pop.) Adînc imens al unei ape.
prăpăd, prăpăduri, s.n. || Din prăpădi || 1. Dezlănţuire de forţe provocată de fiinţe sau de elemente ale naturii, care pricinuieşte distrugeri mari; dezastru, firgie. O Expr. Prăpădul pămîntului = nenorocire mare. 2. Cantitate, număr mare, mulţime.
' prăpădenie s.f. H Din prăpădi || Prăpăd, distrugere. O Expr. Prăpădenia pămîntului — nenorocire mare. • Situaţie grea, primejdioasă.
prăpădi, prăpădesc, vb. IV. || Din si. pro-paşti, rpadon |] 1. Tranz. şi refl. A (se) distruge, a (se) nimici. • Tranz. A duce la pieire; a omorî, a răpune. • Refl. A-şi pierde viaţa, a muri. O Expr. A se prăpădi de rîs (sau de plîns) = a rîde (sau a plînge) foarte tare. A se prăpădi cu firea — a) a-şi da toată osteneala; b) a-şi face foarte multe griji. 2. Tranz. A pierde, a irosi., prăpădire, prăpădiri, s.f. Faptul de a (se) prăpădi; nimicire, distrugere.
prăpădit, -ă, prăpădiţi, -te, adj. 1. (Despre obiecte, clădiri etc.) Care se află într-o stare foarte proastă, stricat, deteriorat. 2. (Despre oameni) Cu forţele epuizate, sleit de puteri, slab. • (Substantivat) Om nenorocit, chinuit; om sărac.
prăpăstids, -oăsă, prăpăstioşi, -oase, adj. j| Din prăpastie II 1. (Despre locuri) Cu prăpăstii, abrupt. 2i Năprasnic, vijelios; înspăimmtător, groaznic. 3. De necrezut, de neînchipuit; extrem de mare, de profund. Era o>prâpăstioasă deosebire de idei si de simţiri (Hogaş). 4. (Despre persoane) Care vede lucrurile numai in rău. prăsea s.f. v. plăsea.
prăsi, prăsesc, vb. IV. || Din bg. prăsi se ||
1. Refl. (Despre animale) A se înmulţi, a se reproduce; a face pui; (tranz.; despre oameni) a creşte animale. 2. Tranz. A îngriji, a cultiva plante. • Refl. (Despre plante) A se înmulţi.
prăsilă, prăsite, s.f. || Din prăsi \\ 1. Faptul de a se prăsi; reproducţie de animale (de rasă).
2. Animale, de obicei tinere, destinate reproducţiei. 3.^ Descendenţii unui animal (de rasă).
prăsire,prăsiri^, s.f. Acţiunea de a (se) prăsi; perpetuarea prin reproducţie a animalelor; prăsilă.
prăsitdr, -oare, prăsitori, -oare, adj. || Din prăsi ]| (Despre animale) Care se prăseşte. • Folosit pentru prăsire.
prăşi, prăşesc, , vb. IV. Tranz. |j Din hg. prasa || A lucra cu sapa sau cu prăşitoarea locurile cultivate cu porumb, cartofi etc., pentru a distruge buruienile şi a afîna pămîntul.
prăşit1 s.n. Acţiunea de a prăşi; prăşiiă. prăşit2, -ă, prăşiţi, -te, adj. (Despre terenuri cultivate sau despre plante de cultură) Care a fost săpat şi curăţat de buruieni.
prăşitor, -oâre, prăsitori, -oare, adj., subst. || Din prăşi || X. Adj. Plante prăsitoare = plante agricole (porumb, cartofi etc.) care se prăşesc.
2. S.m. şi f. Persoană care prăşeşte. 3. S.f’. U-nealtă agricolă cu care se efectuează, mecanizat, prăşi tul.
prăşitură, prăşituri, s.f. || Din prăşi || 1. Faptul de a prăşi; prăşit1. 2. (Cu sens colectiv) Buruienile adunate de pe terenul prăşit.
prăştină1, prăştini, s.f. Prăjină care se pune pe vîrful clăilor de fin ori pe acoperişul de stuf sau de paie al caselor, pentru ca să nu le risipească f în tul.
prăştină2 s.f. (Reg.) Tescovină, prăvâl s.n. II Din, prăvăli ||* 1. Depresiune naturală, puţin adîncă, ce face legătura între bălţi sau între acestea şi rîuri; spec. gîrlă din regiunea inundabilă a Dunării. 2. Porţiune pe cursul unui rîu, unde apa curge foarte repede.
3. Povîrniş, pantă; coastă.
prăvălâtic, -ă, prăvălatici, -ce, adj. [f Din prăvăli !| (Pop.) Povîrnit, abrupt, accidentat.
prăvăli, prăvălesc, vb. IV. || Din sl. provaliti (sen) || 1. Refl. A se rostogoli pe un povîrniş; (despre ape) a curge cu repeziciune, căzînd de la înălţime. 2. Tranz. A doborî, a trînti la pămînt; a răsturna. 3. RefL A cădea, a se răsturna, a se prăbuşi.
prăvăliaş, prăvăliaşi, s.m. || Din prăvălie [| (Rar) Negustor care are o prăvălie; angajat care lucrează într-o prăvălie.
prăvălie, prăvălii, s.f. Local în care se vînd diferite mărfuri; magazin (mic).
prăvălire, prâvăliri, s.f. Acţiunea de a (se) prăvăli; prăbuşire, surpare, năruire.
prăvăliş, prăvălisuri, s.n. ]| Din prăvăli j| (Pop.) Coastă abruptă; povîrniş; pripor.
prăvălit, »ă, prăvăliţi, -te, adj. Răsturnat, culcat la pămînt; năruit, dărîmat.
prăzimi, prăznuiesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. prazdînovati, praznovati || A celebra un eveai-
815
PRECIPITAT
ment religios;'/), gener. a serba, a sărbători. • Intranz. A petrece, a se ospăta.
pre1- Il Din fr. pré- H Element de compunere cu sensul „înainte44, „anterior", care serveşte Ia formarea unor substantive, a unor adjective şi a unor verbe. pre2 prep. v. pe.
prea adv. || Din si. prë || 1. Peste măsură de..., foarte, extrem 4 de... O Expr. Nu prea — mx chiar, nu tocmai. A fi prea din caie-afară (sau prea de tot) = a depăşi limita admisă. A nu şti prea multe = a fi supărăcios, impulsiv; a nu şti de glumă. Nici prea-prea, nici foarte-foarte — nici prea bine, nici prea rău; potrivit. O (Ajută la formarea superlativului absolut) Nici prea mare, nici prea mic. 2. Element de compunere * cu sensul „foarte44, „peste măsură44, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor verbe.
preabatâj, preabataje, s.n. || Pre1- -f abataj [| Lucrare pregătitoare (galerie, făgaş etc.) în-tr-un zăcămînt, în vederea începerii abatajului.
preacurat, -ă, preacuraţi, -te, adj. || Prea -f-curat II Curat, neprihănit. •(Substantivat, f. art.) Fecioara Maria.
preaînţelept, -eâptă, preaînielepţi, -te, adj.
|| Prea 4- înţelept || (înv.) Deosebit de înţelept, de învăţat.
preajmă s.f. || Cf. si. prëzdïnja |j Spaţiul dim-prejurul sau din vecinătatea cuiva sau a ceva, Împrejurime, vecinătate. O De prin preajma... == a) din apropierea...; b) dintr-un timp apropiat. în preajma — (local şi temporal) în jurul..., in apropierea....
prealabil, -ă, prealabili, -e, adj. || Din fr. préalable || Care trebuie făcut, pregătit etc. .‘înaintea acţiunii propriu-zise. 0 (Adverbial) In prealabil == mai înainte de...
prealuminât, -ă, prealuminaţi, -te, adj. j| Prea luminat || ( în titulatura dată capetelor încoronate) Mărit, slăvit.
preamări, preamăresc, vb. IV. Tranz. || Prea 4- mări || A lăuda, a elogia, a slăvi, a glorifica.
preamărit, -ă, preamăriţi, -te, adj. || Prea mărit || (în titulatura dată suveranilor sau prelaţilor) Mărit, slăvit.
preambalât, -ă, preambalaţi, -te, adj. || Pre1-4- ambalat || (Despre unele mărfuri) Ambalat Înainte de a fi pus în vînzare.
preambül, preambuluri, s.n. || Din fr. préambule,. lût. praeambiilus „care merge înainte44 || Partea introductivă a unui discurs, a unei scrieri etc.; introducere, prefaţă, cuvînt înainte. • Partea introductivă a unei legi, a unui tratat internaţional.
preaplin, preaplinuri, s.n. |] Prea -f- plin || 1. Ceea ce este prea mult, prea abundent. 2. Dispozitiv al unei instalaţii hidrotehnice prin care se face evacuarea automată a unor lichide cînd au depăşit un anumit nivel.
preaputérnic, -ă, preaputernici, -ce, adj.
|| Prea -f* puternic]] (înv.; în titulatura dată suveranilor) Puternic, atotputernic, preâtcă s.f. v. pretcă.
preaviz, preavizuri, s.n. || Din fr. préavis || înştiinţare Scrisă prin care i se anunţă unei per-
soane că va fi concediată din funcţia pe care o ocupă la expirarea unui anumit termen.
precambriân s.n. || Din fr. précambrien [| Prima eră din istoria Pămîntului, care a durat aproximativ 4,5 miliarde de ani.
precapitalist, -ă, precapitalişti,	-ste, adj.
|| Pre1- -{- capitalist || Care este anterior capitalismului.
precar, -ă, precari, -e, adj. || Din précaire || (Livr.) Nesigur; dependent de anumite împrejurări; şubred.
precaut, -ă, precauţi, -te, adj. || Din lat. prae-cautus II Care acţionează luîndu-şb toate măsurile de prevedere; prudent, prevăzător.
precaiiţie, precauţii, s.f. || Din fr. précaution, lat. praecautio, -onis jj Măsură de prevedere; prudenţă, circumspecţie.
precădere s.f. || Pre1- -f cădere || Întîietate, prioritate; preferinţă. O Cu precădere = înainte de toate, în primui rînd; îndeosebi.
preceda, precéd, vb. I. Tranz. || Din fr. précéder, lat. praecedere || A se produce, a se petrece sau a exista înainte de altceva; a premerge.
precedent, -ă, precedenţi, -te, adj., s.n. || Din fr. précédent II1. Adj. Care precedă (în timp sau în spaţiu); anterior, premergător. 2. S.n. Fapt sau situaţie care poate servi ca exemplu sau ca justificare pentru fapte ori situaţii urriiătoare. O Fără precedent = aşa cum nu a mai fost, nu s-a mai întîmplat; nemaiîntîlnit, nemaipomenit.
precedenţă, precedenţe, s.f. || Din lat. prae-cedentia H Faptul de a preceda; precedent.
precept, precepte, s.n. || Din fr. précepte, lat. praeceptum || Principiu, formulă care stă la baza unei doctrine, mai ales morale; normă (morală), regulă de conduită.
preceptor, preceptori, s.m. || Din fr. précepteur, lat. praeceptor || (înv.) Persoană însărcinată cu educarea şi instruirea în familie a unui copil.
precésie s.f. v. precesiune. preeesiüne s.f. H Din fr. prêcession || 1. Deplasare relativ lentă a axei de rotaţie a unui corp care se roteşte rapid şi care are un singur punct fix. 2. Deplasare a punctelor echinocţiale pe ecliptică, datorită atracţiei exercitate de Lună şi de Soare asupra proeminenţei ecuatoriale a Pămîntului. II Şi: precesie s.f.
precipita, precipit, vb. I. Tranz. [j Din fr. précipiter II1. A face ca o acţiune să se desfăşoare într-un ritm mai rapid decît cel obişnuit, a grăbi; (refl., despre evenimente, acţiuni) a se succeda în môd rapid. • Refl. (Despre oameni) A acţiona (prea) în grabă. 2. (Chim.) A provoca depunerea, sub formă de precipitat, a unei substanţe dizolvate într-un lichid sau formate în urma adăugării unui reactiv în acel lichid; (refl.) a se depune sub formă de precipitat.
précipitant* precipitanţi, s.m. || Din precipita]] (Chim.) Substanţă care, adăugată la • soluţie, provoacă precipitarea substanţelor din soluţie.
précipitât1, precipitate, s.n. || Din fr. précipité || (Chim.) Substanţă solidă care se separă dintr-o soluţie şi cade la fundul recipientului în urmă tratării soluţiei respective cu un reactiv, prin evaporarea ori prin răcirea soluţiei etc*
PRECIPITAT
816
précipitât2, -ă, precipitaţi, -te, adj. (Despre vorbe, acţiuni) Grăbit, zorit; pripit.
. precipitaţie, precipitaţii, s.f. || Din fr. précipitation, lat. praecipitatio, -onis || (Mai ales în sintagma precipitaţii atmosferice) Produse ale condensării vaporilor de apă din atmosferă, care cad pe pămînt sub formă de ploaie, zăpadă, brumă, lapoviţă, grindină etc.
precipiţiu, precipiţii, s.n. || Din lat. praecipi-tium || (înv.) Prăpastie, abis.
precis, -ă, precisi, -se, adj. || Din fr. précis, lat. praecisus (<praecidere „a tăia, a scurta44) ||
1.	Clar, desluşit, limpede; categoric. «Fix, exact. 2. (Despre ceasornice, instrumente de măsură) Care funcţionează cu exactitate.
preciza, precizez, yb. I. Tranz. || Din fr. préciser I! A indica sau a determina ceva în mod precis, clar, desluşit; a clarifica, a elucida.
precizare, precizări, s.f. Acţiunea de a preciza; lămurire, determinare exactă; (concr.) ceea ce este precizat.
precizie, precizii, s.f. || Din fr. précision, lat. praecisio, -o&is || Faptul de a fi precis; exactitate. O De precizie = (despre aparate şi instrumente) de mare exactitate. • Lămurire, informaţie precisă. || Şi: preciziune s.f. preciziune s.f. v. precizie, precoce, precoci, -ce, adj. || Din fr. précoce, lat. praecox, -cw.(( praecoquere „a se coace mai dêvreme44) || 1. (Despre fiinţe, în special despre copii) Care s-a dezvoltat fizic sau psihic înainte de vîrsta normală, care este mai matur decît alţii de aceeaşi vîrstă. 2. (Despre plante sau fructe) Care ajunge la maturitate sau se coace foarte devreme; timpuriu, văratic.
precocitate s.f. || Din fr. précocité || însuşirea de a fi precoce; dezvoltare timpurie, prematură.
precomprimâre, precomprimări, s.f. || Pre1- + comprimare || Operaţie prin care elementele de beton armat sînt supuse unor eforturi înainte de a fi introduse în construcţii, astfel încît să poată rezista la solicitări relativ mai mari decît elementele din beton armat obişnuit.
preconceput, -ă, preconcepuţi, -te, adj. || Pre1- + conceput || (Despre idei, păreri etc.) Format, admis sau adoptat dinainte, fără o cercetare sau o experimentare prealabilă.
preconiza, preconizez, vb. I. Tranz. || Din fr. préconiser II A proiecta, a propune, a indica, a emite o idee, o soluţie, o metodă etc.
preconizare, preconizări, s.f. Acţiunea de a preconiza.
precum conj., adv. || Pre1- + cum || 1. Conj. (Introduce propoziţii circumştanţiale de mod) Aşa cum, după cum. O Expr. (Exclamativ şi fam.) Precum vezi — asta este, asta-i situaţia. © Ca şi, tot astfel cum. 2. Adv. Ca de exemplu.
precumpăni, precumpănesc, vb. IV. || Pre1-4- cumpăni || 1. Intranz. A avea mai multă valojtre, influenţă, greutate etc. decît altcineva sau altceva. 2. Tran$. A ţine în cumpănă, în echilibru; a contrabalansa, a cumpăni.
precumpănire, prhcumpăniri, s.f. Faptul de a precumpăni; preponderenţă. '
precumpănitor, -oare, precumpănitori, -oare, adj. || Din precumpăni || Care predomină ca va-
loare, importanţă, număr etc.; preponderent, predominant. x
precupeţ, -eâţă, precupeţi, -e, s.m. şi f. || Din bg. prekupec || Persoană care cumpără de la producător zarzavaturi, fructe, păsări, ouă etc., pe care le revinde apoi, cu preţ mai ridicat, în piaţă sau pe străzi; p. ext. producător de legume, fructe etc., pe care le vinde pe piaţă.
precupeţi, precupeţesc, vb. IV. || Din precupeţ II1. Intranz. şi tranz. (Rar) A cumpăra şi a revinde (zarzavaturi, fructe etc.), practi-cînd meseria de precupeţ. 2. Tranz. (Fig.; în propoziţii negative) A nu cruţa nimic, a face totul pentru ceva sau cineva; a încerca prin toate mijloacele să realizeze ceva.
preeupeţire, precupeţ iri, s.f. Acţiunea de a precupeţi.
precurmă, precurm, vb. I. Tranz. şi refl. II Pre1- + curma [| (înv.) A (se) întrerupe, a (se) opri, a (se) sfîrşi, a (se) curma.
precursor, -oare, precursori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. précurseur, lat. praecursor (< praecur-rere „a alerga înainte44) || Persoană care, prin activitatea sa (în domeniul ştiinţific, literar, social etc.) creează condiţii pentru dezvoltarea, în viitor, a unei activităţi mai ample, mai bogate; deschizător de drumuri, înaintaş.
precuvîntâre, precuvîntări, s.f. || Pre1- + cu-vintare II (înv.) Guvînt introductiv, prefaţă.
predă, predau, vb. I. j| Din sl. predaţi || 1. Tranz. A înmîna cuiva un dbiect, a da în primire; a încredinţa; a remite, a transmite. 2. Refl. A se da învins în mîna duşmanului; (tranz.) a da pe cineva în mîna sau în puterea cuiva. 8. Tranz., A transmite, în mod sistematic, cunoştinţele unei discipline (prin cursuri, lecţii etc.), de obicei în cadrul unui sistem de învăţămînt.
predecesor, -oare, predecesori, -oare, s.m. şi f. II Din fr. prédécesseur || 1. Persoană care a precedat pe cineva într-o activitate, într-o funcţie; înaintaş, precursor, antecesor. 2. (De obicei la pl.) Strămoşi, înaintaşi.
predestina, predestinez, vb. I. Tranz. || Din fr. prédestiner, lat. praedestinare || (De obicei despre o forţă supranaturală) A hotărî dinainte soarta cuiva sau a ceva; a ursi, a meni, a sorti.
predestinare s.f. 1. Acţiunea de a predestina; destin, soartă. 2. Doctrină teologică potrivit căreia divinitatea ar hotărî dinainte soarta unui om.
predestinat, -ă, predestinaţi, -te, adj. A cărui soartă ar fi, potrivit unor concepţii mistice, dinainte hotărîtă.
predestinâţie, predestinaţii, s.f. || Din fr. prédestination || Predestinare.
predetermină, predetérmin, vb. I. Tranz. |] Din fr. prédéterminer || (în unele concepţii filozofice idealiste) A predestina.
predică, prédic, vbi I. Intranz. || Din lat. praedicare || (Despre clerici) A rosti o predică. O Expr. A predica în deşert (sau în pustiu) = a da sfaturi cuiva care nu le ascultă. ©Tranz. A recomanda ceva cu insistenţă; a propaga, a propovădui.
f predicat, predicate, s.n. |[ Din fr. prédicat, lat. praedicaium || 1. Parte principală a propozi-
s.ţjei, care arata o acţiune, o stare sau o însuşire Pa subiectului. O P- verbal v. verbal. P. nominal (0. nominal. 2. (Log.) Termen al unei judecăţi, focare afirmă sau neagă ceva despre subiect.
predicativ, -ă, predicativi, -e, adj. • || Din fr. 'prédicatif || (Gram.) Care poate forma predicatul (1). o Verb p. — verb care poate forma singur -•predicatul unei propoziţii. Nume p. v. nume (4).
Propoziţie predicativă = propoziţie care îndepli-< neşte rolul de nume predicativ.
■î■■■■■.• predicator, predicatori, s.m. || Din fr. prédicateur II1. Cel care ţine o predică. 2. Conducător al unei comunităţi baptiste.	ţ
■ predicâţie , predicaţii, s.f. || Din lat. praedica-tio, -onis || Faptul de a enunţa ceva despre un lucru. O Judecată de p. — judecată care reflectă raportul dintre un obiect şi o însuşire a sa.
predică, predici, s.f. || Din predica || Cuvîn-tare rostită de preot în biserică, axată pe un text biblic şi cuprinzînd îndemnuri morale; p. ext. expunere, cuvîntare cu conţinut moralizator.
predilect, -ă, predilecţi, -te, adj. || Cf. predilecţie II (Livr.) Care constituie o predilecţie pentru cineva, care este preferat.
predilecţie, predilecţii, s.f. [j Din fr. prédilection II Preferinţă, înclinaţie, atracţie deosebită pentru cineva sau ceva. O De (sau cu) predilecţie — de preferinţă.
predispoziţie, predispoziţii, s.f. || Din fr. prédisposition Il I. însuşire sau dispoziţie naturală care poate da naştere unei aptitudini sau unui talent. 2. (Med.) Sensibilitate sau receptivitate (ereditară sau dobîndită) a organismului faţă de anumite boli.
predispune, predispun, vb. III. Intranz. şi tranz. II Din fr. prédisposer (după dispune) || A creav sau a determina o anumită dispoziţie, o anumită stare sufletească.
predispus, -ă, predispusi, -se, adj. Care are înclinaţie (înnăscută) spre ceva. Toţi erau predispusi spre veselie (Agîrbiceanu).
predomina, predomin, vb. I. Intranz. |] Din fr. prédominer || A se impune ca număr, forţă, valoare etc.; a se ridica deasupra altora; a stăpîni, a domina.
predominant, -ă, predominanţi, -te, adj. || Din fr. prédominant || Care predomină, dominant.
predominare, predominări, s.f. Faptul de a predomina; superioritate pe care cineva sau ceva o are asupra altuia.
predoslovie, predoslovii, s.f. || Din sl. predu-slovije || (înv.) Cuvînt înainte, prefaţă.
preducea, preducele, s.f. 1. Unealtă de oţel alcătuită dintr-un corp cav, cilindric sau conic, cu care se fac găuri în tablă, în curele etc.; potricală. 2. Gaură făcută în urechea oilor, pentru a putea fi recunoscute.
preelectoral, -ă, preelectorali, -e, adj. || Pre1-4- electoral || Care are loc înainte de alegeri: campanie preelectorală.
preemţiune, preemxiuni, s.f. |j Din fr. préemption; pre1- + lat. emptio „cumpărare" || (Jur.) Drept de p. = drept pe care îl are cineva de a fi preferat la cumpărarea unui lucru.
preexista, preexist, vb. I. Intranz. || Din fr. préexister II A exista înainte de..., a exista de mai înainte.
preexistent, -ă, preexistenţi, -te, adj. || Din fr. préexistant || Care preexistă, care există de mai înainte.
preexistentă, preexistente, s.f. || Din fi4, préexistence || Faptul de a preexista.
prefabrica, prefabric, vb. I. Tranz. || Pre1- 4* fabrica || A executa elemente de construcţie prefabricate.
prefabricat, -ă, prefabricaţi, -te, adj. Care rezultă dintr-un proces industrial şi serveşte ca material pentru executarea unui produs finit. • (Substantivat, n.) Element de construcţie confecţionat în fabrici (de obicei în serie).
preface, prefac, vb. III. || Pre2 + face ||
1. Tranz. şi refl. A lua sau a face să ia o formă nouă sau un conţinut nou; a |se) transforma (în altceva); a (se) transforma, a (se) schimba.
2. Refl. A simula ceva, pentru a induce în eroare, a încerca (prin atitudine, prin manifestări) să dea o impresie falsă.
prefacere, prefaceri, s.f. Acţiunea de a (se) preface; schimbare, transformare.
prefaţa, prefaţez, vb. I. Tranz. || Din fr. préfacer || A scrie prefaţa unei cărţi.
prefaţator, -oare, prefaţatori, -oare, s.m. şi f. II Din prefaţa || Persoană care scrie prefaţa unei cărţi (al cărei autor e altcineva).
prefaţă, prefeţe, s.f. || Din fr. préface, lat. praefatio, -onis || Text introductiv tipărit la începutul unei cărţi, în care autorul, ori altă persoană, dă explicaţii ori face comentarii în legătură cu conţinutul cărţii.
prefăcătorie, prefăcătorii, s.f. || Din prefăcător (rar, înv.) „transformator" || Mod de comportare lipsit de sinceritate; făţărnicie, ipocrizie.
prefăcut, -ă,prefăcuţi, -te, adj. 1. Transformat, modificat, schimbat. 2. Făţarnic, ipocrit.
prefect, prefecţi, s.m. H Din lat. praefectus || 1. Titlu dat, în Roma antică, unor funcţionari din administraţia civilă şi militară. 2. (în vechea organizare administrativ-teritorială a ţării) Conducătorul unui judeţ, reprezentant al puterii centrale, avind atribuţii administrative şi de poliţie.
prefectură, prefecturi, s.f. || Din lat. praefec-tura, fr. préfecture || 1. (în vechea organizare administrativ-teritorială a ţării) Instituţia condusă de prefect; localul în care îşi exercita funcţia prefectul. 2. Funcţia de prefect (2), perioada în care prefectul îşi exercita această funcţie.
prefera, prefér, vb. I. Tranz. || Din fr. préférer; lat. praeferre (f prae „înainte" -f- ferre „a duce, a purta") || A da întîietate unui lucru, unei persoane sau unei situaţii, în raport cu altceva sau altcineva; a avea preferinţă pentru ceva sau cineva. O De preferat = preferabil.
preferabil, -ă, preferabili, -e, adj. || Din fr. préférable || Care merită să fie preferat, care este de preferai.
preferâns, prefer ans uri, s.n. || Din rus. préférons || Numele unui joc de cărţi.
preferat, -ă, prefemţi, -te, adj. Pentru care cineva are o preferinţă, care este apreciat ca
PREFERENŢIAL
818
mai bun, mai ales, mai important decît altul. • (Substantivat) Fiinţă pe care cineva o preferă (în locul alteia sau altora).
preferenţial, -ă, preferenţiali, -e, adj. |[ Din fr. préférentiel |j Care se acordă cu preferinţă, în avantajul cuiva; de favoare. -
preferinţă, preferinţe, s.f. || Din fr. préférence, lat. praefer'entia || Predilecţie, întîietate acordată uneia dintre mai multe situaţii, persoane etc. O De preferinţă — mai ales, îndeosebi.
prefigura, prefigurez, vb. I. Tranz. || Din fr. préfigurer || (Livr.) A schiţa ceva în linii mari, înainte de realizare, de executare, de aplicare.
prefira, prefir, vb. I. || Pre% X fir || 1. Tranz. A lua în mînă rînd pe rînd, pentru a cerceta, a examina. 2. Refl. A se desfăşura, a se perinda prin faţa ochilor sau prin minte. • (Despre apă, lumină etc.) A se infiltra-încetul cu încetul; a pătrunde, â străbate prin... Trecură printr-o dumbravă... în care se prefira blînd soarele toamnei (Cezar Petrescu). 3. Refl. şi tranz. A (se) răspîndi, a (se) împrăştia.
prefigurare s.f. Acţiunea de a (se) prefigura. prefix, prefixe, s.n, II Din fr. préfixe || 1. Afix care se ataşează înaintea rădăcinii sau temei unui cuvînt, pentru a forma un cuvînt nou. â. (în telefonia automată) Indicativul de apel Interurban al localităţii.
prefixă, préfixez, vb. I. Tranz. |] Din fr. préfixer IIA adăuga un prefix unui cuvînt, pentru a forma un derivat.
preforjâre, preforjări, s.f. fi Pre1- 4- forjare |j Operaţie de forjare preliminară aplicată unei piese înainte de a i se da forma definiţivă.
preformîsm s.n. || Din germ. Prăformismus || (Biol.) Teorie, predominantă în biologie pînă în sec. 18, după care organismul viu este complet constituit în germen, în miniatură, dezvoltarea ontogenetică constînd în creşteri de volum.
pregăti, pregătesc, vb. IV. || Pre1- -f- găti || 1. Tranz. şi refl. A face cele necesare în vederea începerii unei acţiuni; a aranja ceva din timp. O Expr. A pregăti terenul — a crea condiţii priel-.nice pentru ceva. 2. Tranz. A instrui, a forma iii vederea unei activităţi; a da lecţii, a medita; «(refl.) a-şi însuşi anumite cunoştinţe; a învăţa lecţiile. 3. Tranz A preveni pe cineva cu privire la un fapt (neplăcut). -1. Tranz. A prepara mîn-*care, a găti.
pregătire, pregătiri, s.f Acţiunea de a (se) pregăti.
pregătit, -ă, pregătiţi, -te, adj. (Despre oa-?meni) Instruit, format; învăţat.
pregătitor, -oare, pregătitori, -oare, adj. || Din pregăti || 1. Care pregăteşte ceva. 2. Care serveşte pentru a pregăti.
preget s.n. II Din pregeta l| încetare, întrerupere a unei activităţi; /rar) şovăială, ezitare; întîrziere. O Fără preget = fără încetare, fără întrerupere; repede, imediat, neîntîrziat.
pregetă, préget, vb. I. Intranz. || Lat. *pigri-Mre || A şovăi, a ezita, a se codi; a întîrzia, a zăbovi.
pregnânt, -ă, pregnanţi, -te, adj. || Din fr.
Apregnant, germ. prăgnant || Care se jmpişne prin
trăsături specifice, prin evidenţă, care iese în relief, clar, expresiv, evident.
pregnanţă, pregnanţe, s.f. || Din fr. prégnance, germ. Prăgnanz || Caracterul a	ceea	ce este
pregnant; expresivitate.
prehensil, -ă, prehensili,	-e,	adj.	||	Din	fr.
préhensile; lat. prehendere „a prinde" || Carè are facultatea de a apuca (ex. coada maimuţei este prehensilă).
preinîârct, preinfarcte, s.n. || Din germ. Pră-infarkt || Insuficienţă coronariană care prezintă aspecte intermediare între criza de anghină pectorală şi infarctul miocardic propriu-zis.
, preistoric, -ă, preistorici,	-ce,	adj.	||	Din	fr.
préhistorique || Care aparţine	preistoriei,	care	se
referă la preistorie. • (Glumeţ) Foarte vechi, perimat, demodat.
preistdrie s.f. || Din fr. préhistoire || Denumire dată epocii din istoria omenirii de la originea omului pînă Ia apariţia primelor documente scrişe. Corespunde în cea mai 'mare parte comunei primitive.	\
preîneălzire, preîncălziri, s.f. |] Pre1- + încălzire || încălzire preliminară a unui material care, în procesul tehnologic, urmează să fie încălzit la o temperatură mai înaltă.
preîntîmpinâ, preîntimpin, vb. I. Tranz. II Pre1- + întîmpina || A lua măsuri pentru a înlătura ceva (rău) care ar putea să se întîmple; a preveni.
preîntâmpinare, preîntîmpinări, s.f. Acţiunea de a preîntîmpinâ; prevenire.
prejOs adv. || Pre1- -{- jos || Mai prejos. = în inferioritate faţă de cineva sau ceva; mai puţin, mai slab.
prejudecată, prejudecăţi, s.f. || Pre1- 4- judecată |1 Părere, idee preconcepută, pe care o adoptă cineva cu uşurinţă.
prejudicia, prejudiciez, vb. I. Tranz. || Din fr. préjudicier || A cauza prejudicii cuiva sau la ceva.
prejudiciu, prejudicii, s.n. || Din fr. préjudice, lat. praejudicium || 1. Pagubă, daună materială; p. ext. ştirbire, atingere, vătămare adusă intereselor, reputaţiei sau onoarei cuiva. 2. (înv.) Prejudecată.
prelârg s.n. I! Pre2 + larg || (Rar) Spaţiu vast, întins. O tn prelargul — în largul, pe întinsul.
prelat, prelaţi, s.m. || Din fr. prélat, lat. praelatus, part. lui praeferre „a duce înainte" |J înalt demnitar bisericesc.
prelată, prelate, s.f || Din fr. prélart || Ţesătură deasă, impermeabilizată, cu care se acoperă o platformă de camion, un material depozitat etc.
prelegere, prelegeri, s.f. || Cf. lat. praelegere |) Curs, lecţie în învăţămîntul universitar; conferinţă publică (făcînd parte, de obicei, dintr-un ciclu).
preleva, prelév, vb. I. Tranz. || Din fr. prélever, lat. praelevare „a lua înainte" || A lua, a extrage (cu anticipaţie) o anumită cantitate, o parte, dintr-o cantitate tqtală.
prelevare, prelevări, s.f. Acţiunea de a preleva. preliminar, -ă, preliminări, -e, adj. || Din fr. préliminaire || Care precedă ceva, care serveşto
819
PREMOLAR
ca introducere la ceva, care pregăteşte o acţiune, o operaţie.
preliminarii s.f. pl. || Din fr. préliminaire || Acţiuni premergătoare, .preparative (care servesc ca bază pentru o înţelegere, pentru 0 conversaţie, pentru o întrecere sportiva etc.).
prelinge, preling, vb. III. Refl. |] Pre2 + linge II 1. (Despre lichide) A se scurge încet (peste marginea unui vas ori de-a lungul unui , obiect). • (Despre lumină, mirosuri etc.) A pătrunde încet. 2. (Despre fiinţe) A se strecura, a se furişa. Se prelinse ca o şoplrlă prin vălmăşagul de lume (Rebreanu).
prellngere, prelingeri, s.f. Acţiunea de a se prelinge; (concr.) dîră lăsată de un lichid care se prelinge.
prelins, -ă, prelinşi, -se, adj. (Despre păr, pene) Neted, lipit.de corp.
prelua, preiau, vb. I. Tranz. ]] Pre2 4- lua II A lua în primire, a lua asupra sa ori pe seama sa.
preluare, preluări, s.f. Acţiunea de a prelua; luare, primire în posesiune ori în păstrare, în custodie etc.
prelucă, preluci, s.f. II Din ser. preluha, ucr. priluka II (Reg.) Poiană mică, intre munţi sau între dealuri.
prelucra, prelucrez, vb. I. Tranz, || Pre2 4* lucra |j 1. A modifica _ forma, dimensiunile, structura, aspectul unui materia.], pentru a obţine un produs cu anumite calităţi. 2. A reface, a adapta (unui anumit scop) 0 operă literară, ştiinţifică etc. 8. A expune şi a explica, a lămuri conţinutul unei lucrări, al unui document, al.unui articol etc. 4. A căuta sa convingi pe cineva să facă ceva, să acţioneze intr-un anumit fel.
prelucrare, prelucrări, s.f. Acţiunea de a prelucra; modificare a unui material, prin diverse operaţii tehnologice; refacere, transformare, modificare, o Expunere, explicare a unui document, a unui articol, a unei rezoluţii etc.
prelucrător, -oare, prelucrători, -oare, adj.
II Din prelucra (I Care prelucrează (1); care se referă la prelucrare. O Industrie prelucrăto/ire = grupare a ramurilor industriale care cuprinde activităţile de prelucrare şi transformare a materiilor prime în produse finite.
preludiu, preludii, s.n. II Din fr. prélude || 1. Partea introductivă a unei compoziţii muzicale; bucată muzicală care precedă o fugă2 sau un coral. • Exerciţiu muzical pregătitor. 2. (Fig.) Ceea ce precedă, pregăteşte, anunţă pn fapt, un eveniment.
prelung, “ă, prelungi, -ge, ad j. ]| Lat. perlon-gus !j 1. Lung, alungit, lunguidţ. 2. Care durează mult, prelungit. Dădură chiot prelung (Stancu).
prelungi, prelungesc, vb. IV. Refl. şi tranz. II Din prelung || 1. À (se) face mai lung, a (se) întinde, 2. À dura sau a face să dureze mai mult (o acţiune, un fapt, valabilitatea unui document, a unei autorizaţii etc.), e (Tranz.) A amîna un termen, o scadenţa.
prelungire, prelungiri, s.f. Acţiunea de a (se) prelungi; parte adăugată unui obiect, care constituie o ' extindere,vo continuare a lui. ®
52*
Timp acordat pentru îndeplinirea unui act peste data stabilită în prealabil.
prelungit, -ă, prelungiţi, -te, adj. Lungit, întins; lung, prelung.
prelungitor, prelungitoare, s.n. || Din prelungi || Bucata cu care se poate prelungi un şnur electric, o ţeava etc.
prematur, -ă, prematuri, -e, adj. || Din lat. praematurus [| Care apare, se întîmplă sau se face mai devreme (deçît trebuie, decît e normal). • (Despre^ copii) Născut înainte de termen, premedita, premeditez, vb. I. Tranz. || Din fr. préméditer, lat. praemeditari || À gîndi, a chibzui ceva înainte de- a pune în aplicare. • A plănui, a pune la cale.
premeditare, premeditări,/ s.f. Acţiunea de a premedita. O Cu premeditare = plănuit de mai înainte, în mod deliberat.
premeditat, -ă, premeditaţi, -te, adj. Plănuit dinainte, pus la cale, săvîrşit în mod deliberat.
premergător, -oare, premergători, -oare, adj. || Prè1- 4- mergător || Care precedă pe cineva sau ceva, care premerge. • (Substantivat) Precursor, înaintaş^
premerge, premerg, vb. III. In tranz. || Pre1-4- tnerge || A exista sàu a se întîmplă înainte de...; a preceda.
premia, premiez, vb. I. Tranz. || Din lat. praemiare |j A acorda cuiva un premiu.
premial, -ă, premiali, -e, adj. || Din premiu || Privitor Ia premii: sistem premial.
premiant, -ă, premianţi, -te, s.m. şi f. || Din premia || Elev care a obţinut un premiu la sfîrşitul unui an şcolar. • Persoană căreia i s-a conferit un premiu la un concurs.
premiat, -ă, premiaţi, -te, adj. Căruia i s-a acordat un premiu.
premier, premieri, s.m. || Din fr. premier || Denumire dată în unele ţări primului ministru.
premiérâ, premiere, s.f. || Din fr. première || Prima reprezentaţie a unei piese de teatru, a unei opere, a unui film etc.
premilitâr, -ă, premilitari, -e, adj. || Pre1- 4* militar || Care ţine de premilitărie, privitor la premilitărie. • (Substantivat) Tînăr dintr-o organizaţie de premilitărie.
premilitărie s.f. [I Pre1- 4- militărie || Pregătire militară, organizată înainte de al doilea război mondial, pentru tinerii între 18 şi 21 de ani.'
premisă, premise, s.f. || Din fr. prémisse, ikt. praemissio || 1. (Log.) Fiecare dintre propoziţiile iniţiale din care este dedusă concluzia unui raţionament. 2. Idee de bază, punct de plecare.
prémiu, premii, s.n. || Din lat. praemium || Recompensă, distincţie acordată pentru merite sau succese deosebite într-un anumit domeniu de activitate, pentru succesul obţinut la un concurs etc. • Distincţia acordată la sfîrşitul anului şcolar elevilor care au obţinut cele mai bune rezultate la învăţătură.
premolâr, premolari, s.m. |] Din fr. prémolaire I) Fiecare dintre dinţii situaţi între canini şi molari şi care la om sînt în număr de opt-
PREMONOPOLIST
820
premonopolist, -ă, premonopolişti, -ste, adj. Il Pre1- + monopolist || Anterior dezvoltării monopolurilor, care precedă monopolismul.
prenatal, -ă, prenatali, -e, adj. || Din fr. prénatal || Care are loc înainte de a naşte (ex. concediu prenatal); care precedă naşterea.
pre notă, prenotez, vb. I. Tranz. || Pre1- -f* nota II A înscrie dinainte pe cineva într-o listă, pentru a-1 avea în evidenţă.
prenumără, prenumăr, vb. I. Refl. || Pre1- + număra || (Rar) A se număra, a se socoti printre...
prenume, prenume, s.n. || Din fr. prénom, lat. praenomen || Nume care se dă unui om ia naştere (deosebit de numele de familie, care e moştenit) ; nume de botez.
preocupa, preocup, vb. I. || Din fr. préoccuper, lat. praeoccupare || 1. Tranz. (Despre idei, sentimente, gînduri) A stărui mereu în mintea cuiva; a interesa îndeaproape, a absorbi; p. ext. a nelinişti, a îngrijora. 2. Refl. A se ocupa, a se interesa în mod deosebit de ceva. 8. Tranz. A interesa, a atrage pe cineva.
preocupare, preocupări, s.f. Acţiunea de a (se) preocupa; interes deosebit pentru cineva sau pentru ceva.
preocupat, -ă, preocupaţi, -te, adj. Absorbit, urmărit de ceva; cuprins de gînduri; neliniştit, îngrijorat, îngîndurat.
preopinent, -ă, preopinenţi, -te, s.m. şi f. II Din fr. préopinant || Cel care a emis o părere înaintea altuia; antevorbitor.
preot, preoţi, s.m. || Lat. praesbiter |J Persoană care oficiază actele de cult ale unei religii ; popă. 9 (Fig. ) Slujitor al unui ideal, al unei învăţături ; apostol.
preoteasă, preoţesc, s.f. |[ Din preot || 1. Soţie de preot. 2. Femeie care îndeplinea în antichitate funcţii sacerdotale.
preoţesc, -eâseă, preoţeşti, adj. || Din preot || Care aparţine preotului, care se referă la preot; popesc.
preoţi, preoţesc, vb. IV. Il Dm preot || 1. Tranz. A face pe cineva preot, a hirotonisi. 2. Intranz. A exercita funcţia de preot; a păstori.
preoţie s.f. || Din preot [| Calitatea, funcţia de preot.
preoţime s.f. || Din preot || Tagma preoţească; mulţime de preoţi.
prepalatâl, -ă, prepalatali, -e, adj. |[ Din fr. pré palatal || (Lingv.; despre sunete) Care se articulează în partea anterioară a cerului gurii.
prepara, prepar, vb. I. || Din fr. préparer |[ 1. Tranz. A pregăti din timp ceva, a face pregătiri. m A face rnîncare, a găti. 2. Tranz. şi refl. A (se) pregăti în vederea unui examen.
preparandie,a preparandii, s.f. || Din germ. Prăparandie || (înv.) Şcoală pentru pregătirea Învăţătorilor; şcoală normală.
preparat, preparate, s.n. 1. Produs rezultat dintr-o operaţie de preparare. 2. Produs alimentar fabricat industrial.
preparative s.f. pl. || Din fr. jpréparatifs || Pregătiri în vederea unei acţiuni.; acţiune premergătoare.
preparator, -oare, preparatori, -oare, s.m. şi f. || Din prepara || 1. Persoană care efectuează operaţii de preparare a unor produse. 2. Persoană care dă lecţii particulare; meditator.
preparâţie, preparaţii, s.f. || Din fr. préparation || 1. Pregătire, preparare. 2. Pregătire a unui elev în particular; meditaţie.
prepeleac, prepeleci, s.m. 1. Par înfipt în pămînt, avînd mai multe crăcane scurte, pe care se ţin la ţară oalele (de lut) sau se atîrnă diverse obiecte (ca şă se usuce). 2. înjghebare de prăjini pe care se întinde la uscat fînul, trifoiul etc.
prepelicăr, prepelicari, s.m. || Din prepeliţă || Rasă de cîini de vînătoare, de talie mare, cu urechile aplecate, care indică vînatul mic, oprindu-se în faţa lui.
prepeliţă, prepeliţe, s.f. || Din bg., ser. prepe-lica || Pasăre migratoare de cîrnpie, din subordinul gaîinaceelor, de C.J18 cm lungime, de culoare brună, cu dungi pe spate. Se vînează.
preponderent, -îi, preponderenţi, -te, adj. || Din fr. prépondérant, lat. praeponderans, -ntis ( <ţ prae-ponderare „a cîntări în plus“) || Care întrece în greutate, în cantitate; superior ca importanţă, ca valoare; predominant.
preponderenţă, preponderenţe, s.f. || Din fr. prépondérance || Calitatea a ceea ce este preponderent; superioritate.
prepozit, prepoziţi, s.m. ||Din lat. praepositus „căpetenie, şef“ II Preot catolic care îndeplineşte o funcţie administrativă importantă. k prepozitiv, -ă, prepozitivi, -e, adj. [| Din fr. prépositif || (Despre cuvinte sau particule) Care se pune înaintea altui cuvînt; proclitic.
prepoziţie, prepoziţii, s.f. II Din fr. préposition || Parte de vorbire neflexibilă care exprimă raporturi sintactice de dependenţă între părţile unei propoziţii, legînd două părţi de propoziţie diferite.
prepoziţional, -ă, prepoziţionali, -e, adj. || Din fr. prépositionnel II (Despre construcţii gramaticale) Format cu ajutorul unei prepoziţii.
prepuielnic, -ă, prepuielnici, -ce, adj. || Din prepune H (înv. şi reg.) Bănuitor, neîncrezător. Firea lui bănuitoare, prepuielnică il biruise şi de data asta (Camiî Petrescu).
prepune, prepun, vb. III. Tranz. || Lat. praeponere I! (Pop.) A presupune ceva,* a avea bănuieli asupra cuiva sau a ceva.
prepus1, prepusuri, s.n. H Din prepune || (Pop.) Bănuială, presupunere; suspiciune. Au ţinut pe un biet om închis pentru vorbe şi prepusuri (Sado-vearm).
prepus2, -ă, prepuşi, -se, adj. || Din prepune ||
1.	Aşezat, adăugat, pus înainte. 2. (Pop.) Bănuit, suspectat.
preptiţ s.n. v. prepuţîu. prepuţiu, preputiuri, s.n. |[ Din lat. praepu-tium, fr. prépuce || Cută a pielii care acoperă extremitatea anterioară a penisului. || Şi: prepuţ s.n.
prerie, prerii, s.f. || Din fr. prairie || Regiune de stepă în America de Nord, cu vegetaţie formată din ierburi.
821
PRESTARE
prerogativă, prerogative, s.f. [| Din lat. prae-rogaiiva, fr. prérogative || Privilegiu, avantaj acordat prin lege unui demnitar, unui şef de stat etc.
preromantic, -ă, preromantici, -ce, adj. |] Din fr. préromantique |[ Care aparţine preromantis-mului.
preromantism s.n. || Din fr. préromantisme || Curent literar apărut în sec. 18, care anticipează tendinţele şi marchează principalele direcţii ale romantismului.
presa, presez, vb. I. Tranz. || Din fr. presser ||
1. A exercita o apăsare asupra unui obiect, pentru a-1'comprima, pentru a extrage un lichid din el. pentru a-i imprima o anumită formă etc.
• A apăsa. 2. A constrînge, a sili pe cineva să acţioneze într-un anumit fel.
presant, -ă, presanţi, -te, adj. j| Din fr. pressant i] Care exercită o presiune. © (Fig.) Care necesită o rezolvare urgentă, care nu suferă amlnare.
presare, presari, s.f. Acţiunea de a presa; presiune, apăsare. • Prelucrare, prin deformare plastică, cu ajutorul presei. «Obţinere a uleiurilor vegetale, a mustului etc. prin strivirea materiilor prime respective.
. presat, -ă, presaţi, -te, adj. Care a fost comprimat, îndesat.
presă, (1, 2) prese, s.f. || Din fr. presse ||
: 1. (Telin). Maşină-unealtă pentru prelucrarea ! prin presare a unor materiale. 2. Maşină simplă : de tipărit prin presarea hîrtiei pe un zaţ acoperit . cu cerneală tipografică. 8. Totalitatea publicaţiilor cotidiene şi periodice (ziare, reviste etc.). O Expr. A avea presă bună (sau proastă) — a se bucura de o apreciere bună (sau rea), © Gazetărie, ziaristică; (concr.) ziarişti, gazetari.
^presără, presâr, vb. I. || Pre2 -f săra j| A împrăştia peste ceva un material mărunt (sare, nisip etc.).
preschimba, preschimb, vb. I. |j Pre2 -f- schimba || 1. Tranz. A schimba un lucru cu altul (de aceeaşi valoare). 2. Tranz. şi refl. A (se) transforma, a (se) schimba.
preschimbare, preschimbări, s.f. Faptul de a (se) preschimba; prefacere, transformare, modificare. © Schimbare a unui lucru cu altul (de acelaşi fel, de aceeaşi valoare etc.).
prescrie, prescriu, vb. III. I! Din lat. praescri-bere, fr. prescrire || 1. Tranz. A stabili cu precizie ceea ce urmează să se facă. © A indica medicamentele sau tratamentul necesar unui bolnav.
2. Refl. (Despre drepturi) A se stinge, a înceta prin prescripţie (2).
prescriptibil, -ă, prescriptibili, -e, adj. jj Din fr. prescriptible || Care este supus prescripţiei (2).
. prescripţie, prescripţii, s.f. || Din fr. prescription H 1. Prevedere, indicaţie, dispoziţie. © Indicaţie dată de medic unui bolnav. 2. Stingere a unui xdrept la acţiune sau la executarea unei hotarîri prin n©exercitarea lui în termenul prevăzut de lege. 8. Normă scrisă privind condiţiile tehnice care^ trebuie respectate la proiectarea, executarea şi întreţinerea unei instalaţii, a unei maşini etc.
prescură, prescuri, s.f. || Din sl. proskura || Piinişoară folosită în ritualul creştin ortodox, din care se pregăteşte cuminecătura şi se taie anafura.
prescurta, prescurtez, vb. I. Tranz. || Pre2 + scurta ||A reduce dimensiunile unui text; a scurta un cuvînt; a abrevia.
prescurtare, prescurtări, s.f. Acţiunea de a prescurta; abreviere; (concr.) cuvînt prescurtat.
prescurtat, -ă, prescurtaţi, -te, adj. (Despre texte, expuneri etc.) Care a fost scurtat, redus (prin suprimarea părţilor neesenţiale); (despre cuvinte) abreviat.
presenă, presene, s.f. || Din ser. prsina || Cureaua hamului care trece pe sub pieptul calului.
presentiment,	presentimente,	s.n.	|| Din	fr.
pressentiment || Presimţire.
presgaraitură,	presgarnituri,	s.f.	|| Din	fr.
presse-garni.ture || Garnitură de etanşare a unui organ mobil al unei maşini (ex. tija unui piston), montată astfel îneît să permită mişcarea acestui organ.
presimţi, presimt, vb. IV. Tranz. || Pre1- + simţi || Â simţi dinainte (vag, instinctiv) ceea ce urmează să se întîmple.
presimţire, presimţiri, s.f. Faptul	de a presimţi; sentiment	vag pe care îl	are	cineva	că
ceva urmează să se întîmple.
presing, presinguri, s.n. || Din engl. pressingW (Sport) Tactică prin care fiecare dintre jucătorii unei echipe îşi supraveghează în permanenţă adversarul direct, pentru a-i stăvili acţiunile ofensive,
presiune, presiuni, s.f. H Din fr. pression, lat. pressio, -onis II 1. Forţă care apasă pe suprafaţa unui corp; apăsare; (fiz.) mărime egală cu raportul dintre forţa care se exercită normal pe o suprafaţă şi aria acelei suprafeţe. O P- atmosferică = presiune exercitată de atmosferă pe suprafaţa corpurilor. P. arterială = tensiune arterială. 2. (Fig.) Constrîngere morală.
presor, presori, s.m.-|| Din fr. presseur || Lucrător calificat, care lucrează la o presă (1). prespân s.n. v. preşpan.
prespapiăr, prespapieruri, s.n. || Din fr. pres-se-papiers jj Obiect greu care se aşază peste hîrtiile în lucru de pe un birou, pentru a ie împiedica să se împrăştie.
presta, prestez, vb. I. Tranz. || Din lat. praesiare || A desfăşura o activitate, a efectua o muncă. O Expr. A presta un jurămlnt = a a depune un jurămînt.
prestabili, prestabilesc, vb. IV. Tranz.
|| Pre1- -f stabili j| A stabili dinainte, cu anticipaţie. Proporţiile unui edificiu si rit prestabilite . (Căiinescu).
prestabilit, -ă, prestabiliţi, -te, adj. Stabilit, fixat dinainte.
prestanţă s.f. |! Din fr. prestance, lat. praesîan-tia (< prae „înainte44 + stare „a sta44) || Ţinută sau atitudine demnă, impunătoare.
prestare, prestări, s.f. Acţiunea de a presta.
O Prestări de serviciu = confecţionări, reparaţii, întreţinere a unor bunuri materiale, precum şi efectuarea unor servicii în scopul satisfacerii unor nevoi de consum.
PRESTAŢIE
822
prestaţie, prestaţii, s.f. || Din fr. prestation, lat. praestatio Jj 1. Acţiunea de a presta. 2. Muncă depusă (gratuit) pentru efectuarea unor lucrări de interes obştesc.
prestidigitator, prestidigitatori, s.m. |j Din fr. prestidigitateur (< preste „iute*6 -f lat:	digitus
„deget**) II Specialist în prestidigitaţie; scamator.
• (Fig.) Persoană care posedă o mare agilitate a mîinilor.
prestidigitaţie s.f. ]] Din fr. prestidigitation |] Arta de a' face scamatorii (producînd iluzii optice) prin mişcări îndemînatice şi rapide ale mîinilor.
prestigios, -oâsă, prestigioşi, -oase, adj. |] Din fr. prestigieux II Care se impune prin importanţă, ¥01001*6, mărime etc., care are prestigiu.
prestigiu s.n. II Din fr. prestige II Autoritate morală, vază, consideraţie de care se bucură cineva. O De prestigiu — de mare importanţă, ■foarte valoros.
presto adv. II Din it. presto || (Muz.) Termen care indică o mişcare rapidă. • (Substantivai, n.) (Parte dintr-o) compoziţie muzicală concepută în această mişcare.
presupüne, presupun, vb. III. Tranz. || Pre1-4- supune (după fr. présupposer) || 1. A crede de mai înainte că ceva este posibil sau real, adevărat; a bănui. 2. (Despre acţiuni, fapte, fenomene) A necesita ceva în prealabil pentru a se putea înfăptpi; a implica, a fi condiţionat de...
presupünere, presupuneri, s.f. Faptul de a presupune; ceea ce este admis în mod prealabil ca posibil, real, adevărat; supoziţie.
presupus, presupusuri, s.n. II Din presupune || Presupunere.
presură, presuri, s.f. Gen de păsări cîntătoare,-de mărimea vrăbiilor, cu ciocul scurt, de formă conică, şi cu coada lungă bifurcată.
presuriza, presurizez, vb. I. Tranz. || Din fr. pressuriser || A menţine o presiune normală într-o incintă etanşă (ex. în cabina unui avion ce zboară la mari înălţimi).
pnesiis adv. Il Pre2 + sus || Mai presus de (sau decit)... = mai mult (mai mare, mai important) decît...
preş, preşuri, s.n. Covor lung şi îngust, care se aşterne în încăperi, pe culoare sau pe scările unei clădiri. O Expr. (Fam.) A duce pe cineva cu preşul = a păcăli, a înşela, a purta pe cineva cu vorba, a-1 induce în eroare. ® Covor mic pentru şters talpa încălţămintei, care se aşază la intrarea unei case.
preşcolar, -ă, preşcolari, -e, adj., s.m. || Din pre1- şcolar y (Copil de 8—6 ani) care nu a atins încă vîrsta de şcoală. • Care se referă la învăţămîntul şi la educaţia acestor copii.
preşedinte, -ă, preşedinţi, -te*s.m. şi f. j| Din fr. président, lat. praesidens, -ntis || 1. Conducător al unui organ sau al unei organizaţii de stat ori obşteşti. 2. Persoană care prezidează o adunare, o comisie etc. 8. Denumire dată şefului de stat al unor republici.
preşedinţie s.f. II Din preşedinte || Funcţia şi munca de conducere a preşedintelui, © Perioada de activitate a unui preşedinte.
preşpân, preşpanuri, s.n. || Din germ. Pres-span || Carton dur, satinat, întrebuinţat în poligrafie, ca material pentru izolări electrice etc. || Şi: prespân s.n.
preta, pretez, vb. I. Refl. [[ Din fr. prêter \\ 1. A consimţi să facă un lucru incorect sau sub demnitatea sa. 2. A se potrivi la..., a fi bun pentru...
prétea, pretce, s.f. || Din ser. pritka j| Fiecare dintre beţişoarele care susţin fagurii în interiorul stupului. H Şi: preâteă s.f.
pretendent, -ă, pretendenţi, -te, subst. || Din fr. prétendant || 1. S.m. şi f. Persoană care aspiră la ceva sau pretinde ceva. 2- S.m. Bărbat care cere sau are* intenţia să ceafa în căsătorie o femeie.
pretensionâre, prelertsiOitări, s.f. || După eiigl. pre-tension II Operaţie prin care se realizează într-o piesă sau într-un element de construcţie o stare iniţială de tensiune înainte de aplicarea sarcinilor reale funcţionale.
pretenţie, pretenţii, s.f. || Din fr. prétention j|
1. Revendicare a unui drept;, drept pe care îl revendică cineva. 2. Părere bună, de obicei exagerată, pe care o are cineva despre sine şi dorinţa sau cerinţa ca această părere să fie împărtăşită şi de alţii. • (La pi.) Aere de superioritate; ifose, fumuri.
pretenţios, -oâsă, pretenţioşi, -oase, adj. || Din fr. prétentieux || 1. Care are multe sau mari pretenţii, care pretinde prea mult; p. ext. mofturos. © Plin de sine, încrezut. 2. Care denotă exigenţă, care cere o atenţie deosebită.
preterit s.n. || Din fr. prétérit, lat. praeteritum |J (Gram.) Timp al verbului care exprimă în unele limbi o acţiune trecută; spec, perfect simplu.
preteriţţâne, preteriliuni, s.f. H Din fr. prétê-rition I! Procedeu retoric prin care autorul declară că va trece sub tăcere un lucru despre care totuşi vorbeşte.
pretext, pretexte, s.n. || Din fr. pretexte; lat. praetextus „ţesut sau brodat de mai înainte66 (din texere *„a ţese14) || 1. Motiv neîntemeiat invocat de cineva pentru a ascunde un motiv adevărat. © Sub pretext că... == pretinzînd că...
2. Impuls, stimulent. (Jind poetul studiază rima separat.,., poemul devine un pretext pentru rimă (Gălinescu).
pretexta, pretextez, vb. I. Tranz. || Din fr. prétexter || A invoca un motiv (neîntemeiat), a se folosi de un pretext.
pretimpuriii, -ie, pretimpurii, adj. \\ Pre1- + timpuriu |j Care apare, se produce sau se întîmplă înainte de vreme. (Adverbial) Pe figura pretimpuriu veştedă trecu o lumină de destindere (Cezar Petrescu).
pretinde, pretind, vb. III. || Din fr. prétendre, lat. praetendere !j 1. Tranz. A cere insistent ceva; a ridica pretenţii. 2. Tranz. A susţine, a afirma ceva (cu tărie, cu convingere). 8, Refl. A-şi atribui calităţi sau însuşiri pe care nu le are, a-şi aroga. © A-şi da aere. 4. (Despre acţiuni) A necesita, a cere, a impune (pentru a reuşi).
pretins, -ă, pretinşi, -se, adj. || Din pretinde || Care trece sau vrea să treacă drept ceea ce nu este în realitate.
823
PREZBITERIANISM
pretor, pretori, s.m. |j Din lat- praetor ]|
1. (în Roma antică) înalt magistrat, cu rang inferior consulului, avînd atribuţii judecătoreşti.
2. (în vechea organizare administrativ-teritorială a ţării) Reprezentant al conducerii centrale într-o plasă, avînd atribuţii administrative şi de poliţie.
pretoriân, -ă, pretorieni, -e, adj., s.m. || Din lat. praetorianus [| 1. Adj. Care ţine de pretor (1), referitor la pretor. O Gardă pretoriană =
' unitate jniîitară care 'forma garda pretorului (mai tîrziu a împăratului). 2. S.m. Soldat din garda pretoriană la romani.
pretoriu, pretorii, s.n. || Din lat. praetorium || (La romani) 1- Reşedinţa pretorului (1); sala în care judeca acesta. 2. Loc într-o tabără romană unde era aşezat cortul comandantului.
pretură, preturi, s.l*. I! Din lat. praeiura || (în vechea organizare administrativ-teritorială a ţării) Instituţia condusă de un pretor (2) ; localul acestei instituţii.
pretutmdenea. adv. v. pretutindeni, pretutindeni adv. |j Pre2 -f îutindeni, (înv.) „peste tot“ || Peste tot, în tot locul. II Şi: pre* tutiiidenea adv.
preţ, preţuri, s.n. II Lat. pretium || 1. Expresie bănească a valorii unei mărfi; sumă care se plăteşte pentru o marfă, pentru o lucrare sau pentru un serviciu. O Preţ de cost v. cost, O Expr. A pune preţ pe ceva — a socoti că ceva este foarte valoros; a ţine mult la ceva. Cu orice preţ = cu orice sacrificiu, cu orice risc. Cu nici un preţ = pentru nimic în lume. Preţ ca de... =, cam, aproximativ. 2. (Fig.) Importanţă, însemnătate, valoare.
preţios, -o a să, preţioşi, -oase, adj. }| Din lat. pretiosus, fr. précieux II1. De mare valoare; important, valoros, scump. 2. (Fig.) Lipsit de naturaleţe, afectat.
preţiozitate s.f. || Din fr. préciosité || Lipsă de naturaleţe; afectare.
preţul, preţuiesc, vb. IV. II Din preţ ||
1.	Tranz. A stabili preţul unei mărfi, valoarea în bani a unur lucru; a evalua, a estima. 2. Ţranz. A recunoaşte meritul sau valoarea cuiva sau a ceva; a aprecia, a stima, a cinsti. 8. Intranz. A avea preţ, a valora. O Expr. A şti cit preţuieşte cineva = a) a cunoaşte meritele sau importanţa cuiva; b) a nu pune mare preţ, a nu-şi face iluzii despre cineva.
preţuire s.f. Faptul de a preţui; recunoaştere, apreciere a valorii, a importanţei, a meritelor cuiva sau a ceva.
preţuit, -ă, preţuiţi, -te, adj. (Despre oameni) Apreciat, stimat.
preumbla vb. I. v. plimba, preumblare s.f. v. plimbare, prevala, prevalez, vb. I. || Din fr. prévaloir, lat. praevalere || (Livr.) 1. Intranz. A avea preponderenţă, superioritate. 2. Refl. A se folosi de o situaţie, de un drept, în vederea realizării unui scop. '
prevalare s.f. (Livr.) Faptul de a (se) prevala. prevarieaţiune, prevaricaţiuni, s.f. || Din fr. prévarication, lat. praevaricatio, -onis jj Abatere
de la îndatoririle de serviciu, abuz comis de un funcţionar în exerciţiul funcţiunii.
prevăzător, -oare, prevăzători, -oare, adj. II Pre1- -f- văzător II Care ia măsurile necesare pentru a preîntîmpina ceva rău. neplăcut; care dovedeşte prudentă, precaut.
prevedea, prevăd, vb. II. Tranz. || Pre1- 4* vedea (după fr. prévoir) || 1. A deduce mersul evenimentelor viitoare, ,a ftitui ceea ce s-ar putea îhtîmpla. 2. (Despre legi, regulamente, dispoziţii) A specifica, a menţiona. 8. A echipa, a înzestra cu...
prevedere, prevederi, s.f. Faptul de a prevedea; (la pi.) indicaţii, dispoziţii cuprinse într-o lege, într-un tratat etc. • Prevederi sociale = sistem de măsuri privitoare la acordarea de asistenţă socială persoanelor care şi-au pierdut temporar sau definitiv capacitatea de muncă sau pe susţinătorul familiei.
preveni, previn, vb. IV. Tranz. |] Din fr. prévenir II1. A atrage cuiva atenţia asupra urmărilor (negative ale) unor acţiuni; a avertiza, a preveni. 2. A preîntîmpina, a înlătura (un rău).
prevenire, preveniri, s.f. Acţiunea de a preveni ; avertizare făcută cuiva în legătură cu ceva ce s-ar putea întîmpla. • Evitare, împiedicare a unei primejdii.
prevenitor, -oare, prevenitori, -oare, adj. || Din preveni || îndatoritor,^amabil, politicos.
preventiv, -ă, preventivi, ,-e, adj. || Din fr. préventif II Care are ca scop preîntîmpinarea unui rău, împiedicarea apariţiei sau a răspîn-dirii unei boli etc. O Detenţiune preventivă = măsură privativă de libertate luată în anumite cazuri, în cursul unui proces penal.
preventoriu, preventorii, s.n. || Din fr. préventorium || Instituţie medicală în care sînt internate în mod preventiv persoanele predispuse la anumite boli grave (în special la tuberculoză).
prevenţie, prevenţii, s.f. II Din fr. prévention, lat. praeventio || (Jur.) Deţinere preventivă.
prevesti, prevestesc, vb. IV. Tranz. || Pre1-4- vesti || A vesti, a anunţa întîmplări sau evenimente viitoare.
prevestire, prevestiri, s.f. Acţiunea de a prevesti; anunţare a ceva ce urmează să se întîmple.
prevestitor, -oare, prevestitori, -oare, adj. II Din prevesti || Care prevesteşte ceva; care constituie un indiciu al unor evenimente viitoare.
previzibil, -ă, previzibili, -e, adj. |] Din fr. prévisible || Care poate fi prevăzut.
previziune, (2) previziuni, s.f. || Din fr. prévision || 1. Prevedere a desfăşurării unor evenimente viitoare, bazată pe anumite date cunoscute. 2. Ceea ce prevede cineva.
prezbit, -ă, prezbiţi, -te, adj., s.m. şi f. || Din fr. presbyte || (Persoană) care suferă de prez-bitism!
prezbiteriân, -ă, prezbiterieni, -e, s.m. şi f.
|| Din fr. presbytérien || Adept al prezbiterianis-mului.
prczbiterianîsms.n. || Din fr. presbytérianisme\\ Confesiune protestantă apărută în Anglia, care nu recunoaşte ierarhia episcopală.
PREZBITISM
824
prezbitism s.n. || Din fr. presbytisme || Tulburare de vedere caracterizată prin scăderea puterii de acomodare a cristalinului, ceea ce face ca obiectele apropiate să nu poată fi distinse cu claritate.
prezent, -ă, prezenţi, -te, adj., s.n. || Din fr. présent, lat. praesens, -ntis |j 1. Adj. Care se află în locul unde se găseşte vorbitorul sau la care se referă acesta. • (Cu valoare de interj.) Formulă de răspuns la un apel nominal. • Care există în timpul de faţă, în zilele noastre, care se referă la contemporaneitate. 2. S.n. Timpul actual; situaţia actuală. O In prezent = azi, acum. 3. S.n. (Gram.) Timp al verbului care arată că acţiunea se petrece în momentul de faţă. O P. istoric = prezent cu valoare de perfect, folosit mai ales în naraţiuni.
prezenta, prezint, vb. 1.1| Din fr. présenter (| ly Refl. A apărea în faţa cuiva; a se înfăţişa undeva. • A se înfăţişa la un examen, la un concurs etc. 2. Tranz. şi refl. A(-şi) spune celor de faţă numele, ocupaţia etc.; a (se) recomanda.
3.	"Tranz. A înfăţişa publicului un spectacol. • A face cunoscute rezultatele unei activităţi, ale unei cercetări. 4. Tranz. (Despre obiecte supuse unei examinări) A avea anumite însuşiri sau calităţi; (refl.) a se înfăţişa ca... 5. Tranz. A pune înainte, a înmîna cuiva (o cerere, un memoriu, un raport etc.).
prezentabil, -ă, prezentabili, -e, adj. || Din fr. présentable || Care are o înfăţişare plăcută, îngrijită.
prezentare, prezentări, s.f. Acţiunea de a (se) prezenta; înfăţişare înaintea cuiva sau undeva.
• Scurtă expunere a unei activităţi, a rezultatelor unei cercetări etc. # Înmînare, predare.
• Recomandare.
prezentator, -oare, prezentatori, -oare, s.m. şi f. II Din fr. présentateur || Persoană care prezintă publicului programul unui spectacol.
prezenţă, prezenţe, s.f. || Din fr. présence (| Faptul de"a fi prezent, de a se găsi undeva într-un timp anumit. O P- de spirit == însuşirea de a acţiona repede şi la timp (în situaţii neprevăzute). în prezenţa cuiva = fiind de faţă cineva, în faţa cuiva. • Fiinţă, persoană (de prestigiu), personalitate.
prezerva, prezerv, vb. I. Tranz. || Din fr. préserver II (Livr.) A apăra, a feri de un rău (fizic sau moral).
prezervativ, -a, prezervativi, -e, adj. || Din fr. préservatif || Care serveşte la preîntîmpina-rea unui inconvenient (mai ales a unei boli).
prezicător, -oare, prezicători, -oare, s.m. şi f. || ©in prezice || Persoană care se îndeletniceşte' cu ghicitul viitorului (în cărţi, în cafea, în palmă etc.).
prezice, prezic, vb. III. Tranz. || Pré1- -f zice || A spune dinainte ce se va întîmpla; a anunţa evenimente viitoare (pe baza unor legităţi, a unor conjuncturi etc.). • (în superstiţii)" A ghici viitorul cuiva în cărţi, în palmă etc.
prezicere, preziceri, s.f. Acţiunea de a prezice; ceea ce. prezice cineva.
prezida, prezidez, vb. I. Tranz. || Din fr. présider y A conduce ca preşedinte lucrările unei adunări, ale unei şedinţe. • (Fam.) A ocupa locul de frunte la o masă.
.prezident, prezidenţi, s.m. || Din fr. président, lat. praesidens, -ntis (| (înv.) Preşedinte.
prezidenţial, -ă, prezidenţiali, -e, adj. || Din fr. présidentiel || Care emană de la un preşedinte, care aparţine unui preşedinte.
prezidenţie, prezidenţii, s.f. || Din prezident || Preşedinţie.
prezidiu, prezidii, s.n. || Din lat. praesidium, germ. Prăsidium || 1. (în unele ţări socialiste) Organ suprem al puterii de stat. 2. Persoane însărcinate cu conducerea unei adunări, a unei conferinţe, a unui congres etc..
preziua s.f. || Pre1- -f ziuă || Ziua precedentă; ajun. O In preziua... = în ajunul..., cu o zi înainte de ...; p. ext. cu puţin înainte de...
prezumtiv, -ă, prezumtivi,	-e, adj. || Din
lat. praesumptivus, fr. présomptif || Socotit ca probabil; ipotetic. O Modul p. (şi substantivat, n.) = mod verbal care prezintă acţiunea ca presupusă.
prezumţie, prezumţii, s.f. |j Din lat. prae-sumptio, fr. présomption || 1. Presupunere, supoziţie, ipoteză. 2. (Jur.) Concluzie logică desprinsă de lege sau de organul de jurisdicţie cu privire la existenţa unui fapt necunoscut şi care nu poate fi dovedit direct din stări sau împrejurări cunoscute. 3. încredere neîntemeiată în forţele sau în meritele proprii; înfumurare, aroganţă; supraestimare.
prezumţios, -oâsă, prezumtiosi, -oase, adj. || Din lat. praesumptupsus, fr. présomptueux || Care are o încredere exagerată în calităţile proprii; încrezut, înfumurat.
priăn, -ă, prieni, -e, adj. |{Bin priu (rar) „bălţat“ || (Pop. ; despre vite) Care are părui cu pete sau cu dungide altă culoare (de obicei albă) decît în rest.
pribeag, -ă, pribegi, -e, adj., s.m. şi f. || Din si. prëbëgü || 1. (Persoană) care umblă rătăcind din loc în loc; hoinar, rătăcitor. 2. Emigrant; refugiat. 3. Izolat, răzleţ. O lacrimă pribeagă Pe rana ochilor se-ncheagă (Arghezi).
pribegi, pribegesc, vb. IV. Intranz. || Din pribeag jj 1. A rătăci din loc în loc; a hoinări.
2.	A emigra; a se exila.
pribegie, pribegii, s.f. || Din pribeag\\ Faptul de a pribegi; rătăcire din loc în loc; hoinăreală. ©Părăsire a locului natal; exil, refugiu.
pribegire, pribegiri, s.f. Faptul de a pribegi; rătăcire din loc în loc, hoinăreală.
priboi *(1) priboaie, s.n., (2) priboi, s.m.
II Din bg. proboj II1. S.n. Unealtă de oţel care serveşte la perforare sau la lărgirea găurilor în tablă sau în plăci de metal. 2. S.m. Plantă erbacee cu frunze plăcut mirositoare, cu flori roşii, rar albe. Creşte prin locuri pietroase, fiind folosită ca plantă medicinală sau cultivată ca plantă decorativă.
pricâz, pricazuri, s.n. || Probabil din pricăji || 1. (înv. şi pop.; în superstiţii) Ceea ce provoacă o pagubă, un necaz, o nenorocire; p. ext, pagubă (mare).
825
priinţA
pricăji, pricăjesc, vb. IV. Refl. || Din si. prokazati \\ (Pop. şi fam.) A se sfriji, a se pipernici.
pricăjit, -ă, pricăjiţi, -te; adj. Slab; nedezvoltat, pipernicit, sfrijit.
price s.f. || Din sl. prituca || (înv. şi pop.) 1. Neînţelegere, ceartă. 2. Pricină, proces, judecată.
prioeâsnă, pricesne, s.f. || Din sl. pricastînî || Cîntare la slujba religioasă ortodoxă, executată în timp ce se împărtăşeşte preotul.
pricepător, -oare, pricepători,	-oare, adj.
|| Din pricepe || (Astăzi rar) Priceput. Era... destul de pricepător al artei (Caragiale).
pricepe, pricep, vb. III. |l Lat. pcrcipere |]
1. Tranz. A pătrunde cu mintea, a înţelege.
2. Refl. A avea cunoştinţe şi experienţă într-un anumit domeniu, a dovedi iscusinţă, îndemînare.
pricepere, priceperi, s.f. 1. Faptul de a pricepe; facultatea de a înţelege, de a pătrunde cu mintea; judecată, inteligenţă. 2. Îndemînare, iscusinţă.
priceput, -ă, pricepuţi, -te, adj. Care are o bună pregătire într-un anumit domeniu; îndemî-natic, iscusit. • Care denotă pricepere, înţelepciune.
prichîci, prichiciuri, s.n. || Din ucr. prypi-cok || 1. Marginea ieşită în afară a vetrei ţărăneşti. Motănaşui ţupăi delicat... pe prichici .şi jos (Sadoveanu). 2. Scîndura (ca o poliţă) din partea de jos a ferestrei.
prichindel, prichindei, s.m. Om mic de statură, isteţ şi poznaş (mai ales în basmele populare). • Copil mic (sprinten şi vioi); pici.
prici1, priciuri, s.n. || Din germ. Pritsche || Pat de scînduri pentru mai multe persoane, folosit în unele dormitoare comune.
prici2, pricesc, vb. IV. Refl. recipr. || Din price i| (înv. şi reg.) A se certa, a fi în conflict; a se afla în proces, a se judeca.
prieinâş, -ă, pricinaşi, -e, s.m. şi f. || Din pricină || (Pop.) 1. Persoană căreia îi place cearta, care caută ceartă. 2. împricinat (într-un proces), inculpat.
pricină, pricini, s.f. || Din sl. pricina || 1. Cauză, motiv O Din pricina... — ca urmare a..., din cauza..., din vina... 2. Neînţelegere, ceartă. O Expr. A căuta pricină (cu luminarea) = a căuta motiv de ceartă. 8. Întîmplare neplăcută, necaz. • Problemă, chestiune. O Cu pricina = despre care este vorba.
pricinui, pricinuiesc, vb. IV. Tranz. || Din pricină || A cauza, a provoca; a prilejui, a determina.
priciniiire s.f. Faptul de a pricinui; cauzare, provocare.
pricolici, pricolici, s.m. 1. (în superstiţii) Om (viu sau mort) despre care se crede că se preface noaptea în lup sau în cline, • Strigoi. 2. (Reg.) Copil vioi, neastîmpărat. pricomigââlă s.f. v. pieromigdala. pricopseală s.f. v. procopseală. pricopsi vb. IV v. procopsi, pricopsit, -ă, adj. v. procopsit, prididi, prididesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. predaţi || 1. (Mai ales în construcţii negative)
A reuşi să ducă ceva la îndeplinire; a răzbi. 2. A copleşi, a năpădi.
pridvor, pridvoare, s.n. || Din sl. pritvoru || Galerie desdhisă, cu acoperişul sprijinit pe stîlpi, situată în partea din faţă sau de jur împrejurul unei clădiri. Case... cu pridvor, cu trepte de stejar (Delavrancea).
pâlnie, -ă, prielnici, -ce, adj. || Din prii [| Favorabil; potrivit, oportun.
prier s.m. || Lat. Aprilis || Numele popular al lunii aprilie.
prieten, -a, prieteni, -e, s.m. şi f. || Din bg. prijaten |] Persoană de care cineva este legat printr-o afecţiune bazată pe încredere şi stimă reciprocă, pe idei şi concepţii comune; amic. • Iubit, amant.
prietenesc, -eâscă,	prieteneşti, adj.. || Din
prieten II Care se referă la prieteni, specific prietenilor; prietenos; amical.
prieteneşte adv. |j Din prieten || Cu prietenie; cu bunăvoinţă, amical.
prietenie, prietenii, s.f. || Din prieten j| Legătură între prieteni, bazată pe afecţiune, stimă şi încredere reciprocă; amiciţie. ® Atitudine binevoitoare, prietenoasă faţă de cineva.
prietenos, -oăsă, prietenoşi, -oase, adj. || Din prieten || Plin de afecţiune, de amabilitate, binevoitor, afabil.
prieteşug, prieteşuguri, s.n. jj Din prieten || (Pop.) Prietenie.
prigoană, prigoane, s.f. || Din prigoni || Asuprire, persecuţie.
prigoâre s.f. v. prigorie, prigoni, prigonesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. progoniti || A urmări cu perseverenţă pe cineva pentru a-i face un rău, a persecuta, a asupri.
prigonitor, -oare, prigonitori, -oare, s.m. şi f. || Din prigoni || Persoană care prigoneşte; asupritor.
prigori, prigoresc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din bg. pregorja || (înv. şi reg.) A (se) expune Ia căldura focului sau a soarelui; a (se) încălzi prea tare. • Refl. (Fig.; despre oameni) Ase chinui, a se frămînta, a se zbuciuma;
prigorie, prigorii, s.f. || Din prigori || l.(Reg.) Dogoare, arşiţă. 2. Pasăre migratoare de mărimea unei turturele, cu pene multicolore (roşii, galbene, negre, albastre-verzui), cu cioc lung şi curbat, cu coada lungă şi ascuţită; albinărel. || Şi: prigoare s.f. .
prihană, prihane, s.f. || Din ucr. pryhana || Faptă care încalcă morala; necinste, păcat. 0 Fără prihană — curat, pur, nevinovat.
prihăni, prihănesc, vb. IV Tranz. ]| Din prihană H (Rar) A pîngari, a necinsti.
prii, pers. 3 prieşte, vb. IV. Intranz. unipers. || Din sl. prijati || A-i fi cuiva prielnic, a-i conveni, a-i cădea bine.
prîincios, -oăsă, priincioşi, -oase, adj. [| Din priinţă || Care prieşte cuiva, prielnic. Se odihneşte într-un loc priincios' (Bălcescu).
priinţă, priinţe, s.f. || Din prii || (Rar) Folos, ajutor, profit. • Atitudine binevoitoare, favorabilă.
PRILEJ
826
prilej, prilejuri, S.n. II Din bg. prilez H1. Moment (oportun), ocazie (favorabilă). 2. Pretext, motiv.
prilejui, prilejuiesc, vb. IV. Tranz. || Din prilej || A da ocazia, a favoriza să se facă sau să se întîmple ceva; a pricinui, a cauza.
prim, -ă, primi, -e, num. ord. || Din lat. primus || (Adesea cu valoare de adjectiv). 1. Care se află la început,. în fruntea unei serii; cel dintîi (în spaţiu sau în timp). O (Mat.) Număr prim = număr natural care nu poate fi împărţit exact decît prin 1 sau prin el însuşi. Prim-ajutor — ajutor imediat dat unui bolnav, unui rănit sau unui accidentat. O în primul rind — înainte de toate. 2. Care este înaintea tuturor în ceea ce priveşte valoarea, calităţile, însemnătatea. O De prim(ul) rang = de cea mai bună calitate. • (Ca element de compunere, precedînd un termen care indică un grad sau o funcţie ierarhică) Întîiul în categoria respectivă, pe treapta cea mai înaltă: prim-secretar. prtaâ, primez, vb. I. Intranz. || Din fr. pri-* mer || A avea întîietate, a fi pe primul plan. primadonă, primadone, s.f. )| Din it. prima donna || Prima solistă a unui teatru de operă sau de operetă.
primar, -ă, primari, -e, adj., s.m. || Din lat. primarius, fr. primaire j) 1. Adj. Originar, iniţial; p. ext. de primă importanţă; fundamental. O Învăţămînt p. — primul ciclu şcolar în vechea organizare a învăţămîntului public. 2. Adj. Văr primar (sau vară primară) — grad de rudenie între copiii unor fraţi sau surori. Medic p. = grad în ierarhia cadrelor medicale, superior medicului specialist, 3. S.m. Preşedinte al unui consiliu popular municipal, orăşenesc sau comunal. 4. Adj. Simplist, rudimentar.
primat1 s.n. || Din fr. primai, germ. Primat |] Importanţă primordială; întîietate.
primat2, primate, s.n. || Din fr. primate |] (La pl.) Ordin de mamifere superioare, cu mamele pectorale, cu degetul, mare opozabil, care cuprinde maimuţele şi hominidele; (şi la sg.) animal din acest ordin. ^
primă, prime, s.f. || Din fr. prime || 1. Premiu în sistemul premial. 2. Recompensă acordată de stat pentru încurajarea unei activităţi (ex. primă de export). 8. P. de asigurare — sumă de bani pe care asiguratul o plăteşte celui care asigură.
primăreâsă, primărese, s.f. |f Din primar || Primăriţă.	*
primărie, primării, s.f. || Din primar || Instituţia condusa de primar; clădire în care îşi are sediul această instituţie.
primăriţă, primăriţe, s.f. || Din primar || 1. Soţie de primar. 2. (Pop.) Femeie care îndeplineşte funcţia de primar.
primăvară, primăveri, s.f. || Lat. prirpavera || Anotimp cuprinzînd intervalul dintre 21 martie (echinocţiul de primăvară) şi 22 iunie (solstiţiul de vară). O La primăvară — în primăvara viitoare. • (Adverbial, în forma primăvara) în cursul acestui anotimp; în fiecare primăvară.
primăvăratec, -ă, adj. v. primăvăratic.
primăvăratic, -â, primâvâratici, -ce, adj. [I Din primăvară || De primăvară, caracteristic primăverii; care se dezvoltă sau se coace prb mă vara. || Şi: primăvăratec, -ă, adj. primbla vb. I v. plimba, primblare s.f. v. plimbare, primejdie, primejdii, s.f. || Din si. prëmezdije [f Situaţie, împrejurare care ameninţă siguranţa sau existenţa cuiva; pericol. • Risc.
primejdios, -oâsă, primejdioşi, -oase, adj. H Din primejdie || Care constituie o primejdie, o ameninţare ; periculos.
^ primejdui, primejdui esc, vb. IV. Tranz. || Din primejdie || A piine în primejdie, a periclita, a ameninţa; a constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. • Refl. A se expune primejdiei ; a risca.
primejduire, primejduiri, s.f. Acţiunea de a (se) primejdui; periclitare.
primeneâlă, primeneli, s.f. |] Din primeni || 1. Schimbare a rufăriei murdare cu alta curată. • (La pl.) Rufe de schimb, lenjerie curată. 2. (Fig.) împrospătare, înviorare.
primehi, primenesc, vb. IV. || Din si. prëmë-nitiII 1. Refl. şi tranz. A (se) îmbrăca cu rufe curate. • A (se) înlocui ceva uzat, deteriorat cu altceva nou; a lua sau a face să ia un aspect sau un conţinut nou. Am primenit atmosfera camerei (Galaction). 2. Tranz. (Fig.) A împrospăta, ş înviora; a înnoi, a regenera.
primenire, primeniri, s.f. Acţiunea de a (se) primeni; împrospătare, înnoire.
primenit, -ă,primeniţi, -te, adj. 1. îmbrăcat în rufe curate. 2. (Fig.) împrospătat; înnoit;, modificat, transformat.
primi, primesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. priimon H 1. A accepta, a lua în posesiune ceea ce ţi se dă, ţi se trimite sau ţi se oferă; a înregistra, a recepta (o veste, un telefon etc.). • A recepta sau a suferi efectul unei acţiuni îndreptate asupra sa. • A deVeni deţinătorul unui titlu, unui nume etc. 2. A întîm-pina un oaspete; a accepta vizita unei persoane. 8. A admite, a include, a încadra pe cineva într-o organizaţie* într-o întreprindere etc. 4. A fi de acord, & accepta, a admite. 5. A îmbrăţişa o teorie, o doctrină, o concepţie.
primire, primiri, s.f. 1. Faptul de a primi; luare în stăpînire, în custodie, în îngrijire etc. O A da ceva în primire *= a încredinţa cuiva ceva. A lua în primire = a prelua, a recepţiona ceva. 2. Acceptare a unui vizitator, a unui solicitator etc. 3. Admitere a cuiva într-o organizaţie, într-o întreprindere etc.
primitiv, -ă, primitivi,	-e,	adj. || Din fr.
primitif, lat. primilivus (fprimus) [ţ 1. Care aparţine perioadei de la începutul societăţii omeneşti. • Care se află pe treapta cea mai de jos a dezvoltării sociale. 2. Necultivat, necivilizat, sălbatic. 8. Originar, primar.
primitivism s.n. || Din fr. primitivisme || Faptul de a fi primitiv, primitivitate.
primitivitate s.f. || Din fr. primitivité || Starea a ceea ce este primitiv, înapoiat; primitivism.
primitor, -oare, primitori, -oare, adj. || Din primi || Care primeşte, care recepţionează ceva*
827
PRINS
căruia i se predă ceva. • Care primeşte cu
plăcere oaspeţi, ospitalier.
primo adv. || Din it., fr. primo || (Livr. şi fam.) în primul rînd, mai întîi.
primogenitura s.f. || Din fr. primogeniture; lat. primogenitus „primul născut“ || (în unele state) Dreptul primului născut dintre fraţi de' a se bucura de anumite avantaje (ex. titluri nobiliare).
primordial, -ă, primordiali, -e, adj. || Din fr. primordial || Care este de la început, de la origine; p. ext. de primă importanţă, de prim ordin.
primordialitate s.f. || Din primordial || Faptul de a fi primordial; întâietate, prioritate.
primprejur adv., prep. || Prin + pre2 -f- jur ||
1.	Adv. Prin apropiere, din1 (sau în) vecinătate; împrejur. Era primprejur... dar nu mai mi-aduc aminte ce făcea (Galaction). 2. Prep. (Art,) în jurul. Au apărut... primprejurul casei o mulţime de muşuroaie mari (Căiinescu).
primulacee s.f. pl. || Din fr., primulacees ; lat. primulus „cel dintîi“ || Familie de plante erbacee, cu frunzele dispuse de obicei în roze ta şi cu flori gamopetâle, solitare sau în inflorescenţă.
primus, primusuri, s.n. || Din germ. Primus [hocher] || Aparat casnic pentru gătit, care foloseşte drept combustibil benzina sau petrolul.
prin prep. II Pre2 -p în |j Introduce un complement circumstanţial: a) de loc: lucrează prin grădină; b) de mod: prin urmare = în consecinţă, deci; c) instrumental: am trimis cartea prin poştă; d) de timp: s-a petrecut prin ultimii ani.
princcps adj. invar. || Cuv. lat. || Ediţie prin-ceps = prima ediţie a operei unui autor (clasic).’' princiar, -ă, princiari,	-e, adj. || Din fr.
princier II Care aparţine unui prinţ, de prinţ. • Somptuos, măreţ, fastuos.
principal, -ă, principali, -e, adj. || Din fr. principal, lat. principalis |j Care are mare importanţă; foarte însemnat. O (Substantivat) în principal — în special, mai ales. • (Gram.) Propoziţie principală — propoziţie independentă din-tr-o frază, de care depind propoziţiile subordonate.
principat, principate, s.n. [| Din lat. principals ||. 1. Teritoriu condus de un principe. 2. Demnitatea de principe.
principe, principi^ s.m. || hat. princeps, -cipis, it. principe || Titlu dat membrilor unei familii imperiale sau regale; conducătorul unui principat.
principesă, principese, s.f. [| Din it. prind-pessa || Membră a unei familii imperiale sau regale; soţie de principe.
principial, -ă, principiali, Le, adj. || Din principiu || 1. Care se conduce după anumite principii. 2.’Care decurge dintr-un principiu, car8 este conform cu un principiu. • (Adverbial) în principiu, în fond; în linii generale.
principialitate s.f. || Din principial || însuşirea de a fi principial.
principiu, principii, s.n. || Din lat. princi-pium, fr. principe II1. Teză fundamentală, idee de bază; lege fundamentală a unei ştiinţe sau
a unei arte. 2. (Fii.) Izvor primordial, cauză primară. 8. (Chim.) P. adia = substanţă care imprimă caracterul specific unui produs de originp vegetală sau animală. 4. Convingere, punct de ■■■ vedere. O Om de (sau fără) principii = om cu ' (sau fără) convingeri ferme. Din. principiu = în conformitate cu un punct de vedere holărît, definitiv stabilit. ;	■
. prinde, prind, vb. III. || Lat. pre(he)ndere\\
1. Tranz. A apuca cu mîna sau cu ajutorul unui instrument; (despre animale) a apuca cu gura, cu ghearele. • A fixa, imobilizînd ceva.
2. Tranz. (Fig.), A percepe, a lua cunoştinţă de ceva (cu Ochii, cu urechea, cu mintea). O Expr. (Intranz.) A prinde de veste = a afla ceva, a observa, a remarca (la timp). 8. Refl. A-şi încleşta mîinile' pe ceva pentru a se sprij ini sau pentru a se agăţa. «Refl. recipr. A se lua de mînă cu cineva. 4. Tranz. A cuprinde pe cineva cu braţele. 5. Tranz. A ajunge pe cineva din urmă şi a pune mîna pe el; a găsi, a captura un fugar, un răufăcător etc. 6. Tranz. A surprinde pe cineva asupra faptului. 7. Tranz. A ajunge la timp pentru a mai găsi un vehicul care urmează să plece. O Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a nimeri momentul (prilejul favorabil). 8. Tranz. (Despre evenimente, fenomene ale naturii) A da peste cineva, a surprinde: m-a prins ploaia. 9. Tranz. (Despre stări fizice sau sufleteşti) A cuprinde; a copleşi; a absorbi. 10. Tranz. ^şi refl. A (se) fixa prin legare sau atîrnare de ceva; (tranz.) a coase laolaltă, a îmbina părţile unui obiect de îmbrăcăminte. 11. Tranz. A înhăma, a înjuga. 12. Refl.
A se angaja la ceva; a se lua la întrecere, a-şi măsura puterile cu cineva; (refl. recipr.) a face o prinsoare. 18. Refl. A se lipi. O Expr. A nu se prinde lucrul de cineva — a nu avea chef să lucreze. • Refl. A se îmbina, a se suda. 14. Tranz. A-i şedea cuiva bine, a i se potrivi. 15. Refl. A se asocia cu cineva. 10. Tranz. A obţine, a căpăta, a dobîndi. O Expr. A prinde viaţă = a căpăta putere, a se înviora. A prinde rădăcini — a sta prea mult undeva; ^a se fixa undeva.
17. Tranz. (Despre somn) A cuprinde pe cineva.
18. Tranz. A prinde puteri = a se întări, a se întrema. 19. Refl. (Despre 'plante) A dezvolta rădăcini (în locul unde a fost plantat). 20. Refl. (Despre lapte) A se închega.
prindere, prinderi, s.f. 1. Acţiunea de a (se) prinde; oprire, reţinere a cuiva sau a’ ceva. 2. Fixare, ataşare, legare. 8. (înv. şi reg.) Avere, avuţie.
prinos, prinosuri, s.n. || Din sl. prinosu || 1. Dar oferit, în antichitate, divinităţii; ofrandă, jertfă. 2. (Fig.) Contribuţie în slujba unei cauze, a unei idei. 8. (Fig.) Omagiu adus cuiva în sşmn de recunoştinţă, de admiraţie, de devotament.
prins1 s.n. Prindere. O De-a prinsul sau de-a prinselea = numele unui joc de copii.
prins2, -ă, prinşi, -se, adj. 1. Care a căzut în mîinile, în stăpînirea cuiva; arestat, captiv. O Expr. A se da prins — a se recunoaşte învins, a se preda. 2. (Despre lapte) închegat. 8. Ocupat cu diverse treburi.
PRINSOARE
828
prinsoare, prinsori, s.f. || Din prins1 || 1. Pariu, rămăşag. 2. (înv. şi pop.) Captivitate, prizonierat.
printre prep. II Pre2 + intre |! 1. în mijlocul..., între; prin spaţiul dintre... 2. în intervalul dintre..., între.-|| Şi: (pop.) pintre prep.
printru prep. || Pre2 -f întru || (în forma printr-) Prin: am trecut printr-o pădure.
prinţ, prinţi, s.m. || Din fr. prince, germ. Prinz H Principe.
prinţesa, *prinţese, s.f. || Din fr. princesse |[ Principesă.
prînzătdr, -oare, prinzători, -oare, adj., s.f. || Din prinde H 1. Adj. Care prinde, care înhaţă.
2.	S.f. Cursă de prins păsări.
prioritar, -ă, prioritari, -e, adj. || Din fr. prioritaire || Care are prioritate ; căruia trebuie să i se acorde prioritate.
prioritate s.f. || Din fr. priorité || 1. însuşirea de a fi primul în ţimp. 2. Dreptul de a ocupa primul loc, de a fi primul, de a avea întîietate.
pripas, pripasuri, s.n. || Din si. pripasü || (înv. şi pop.) Pui de-animal (domestic). O De pripas = a) (despre animale) care rătăceşte de colo pînă colo, fără stăpîn; b) (despre copii) părăsit, abandonat; p. ext. nelegitim.
pripă s.f. II Din pripi || Grabă mare, zor. O în pripă — în grabă, repede.
pripăşi, pripăşesc, vb. IV. || Din pripas || 1. Refl. A se stabili, a se aşeza undeva sau pe lingă cineva; a se oploşi, a se aciua. 2, Tranz. A lua şi a ţine pe lîngă sine; a adăposti.
pripeală, pripeli, s.f. || Din pripi || Faptul de a se pripi; grabă mare, zor.
pripi, pripesc, vb. IV. !| Din sî. prispeti [| 1. Refl. A se grăbi, făcînd un lucru fără chibzuială. 2. Refl. A se încălzi 'prea tare (la foc); (despre alimente) a se coace superficial la un foc prea repede.
pripit, -ă, pripiţi, -te, adj. 1. Care acţionează prea repede (şi fără chibzuială). 2. Făcut în pripă. 8. (Despre mîncăruri) Fiert sau copt în grabă (la suprafaţă).
pripon, pripoane, s.n. || Din si. prëponu || Funie cu care se leagă vitele la păscut sau o ambarcaţie la ţărm; ţăruş înfipt în pămînt de care se leagă această funie.
priponi, priponesc, vb. IV. Tranz. jj Din pripon || 1. A lega o vită de un ţăruş. • A lega, o ambarcaţie de un pripon fixat pe ţărm. 2. A fixa, a imobiliza un obiect legîndu-1 de ceva.
priponire, priponiri, s.f. Acţiunea de a priponi.
pripor, pripoare, s.n. || Din bg. pripor || Pantă abruptă, povîrniş. Pămîntul se lăsa la vale în costişe şi pripoare gradate (Odobescu).
pripords, -oăspriporoşi, -oase, adj. || Din pripor II Abrupt, prăpăstios.
prisâcă, prisăci, s.f. || Din si. *prësëka || Loc unde se cresc albine; totalitatea stupilor aflaţi pe acest loc; stupărie.
prisăcâr, prisăcari, s.m. || Din prisacă || Persoană care creşte albine; stupar, apicultor.
prisăcărie, prisăcării, s.f. || Din prisăcar || îndeletnicire a prisăcarului; aibinărit, stupărit, apicultură.
prislop, prisloape, s.n. || Din si. *prëslopü, bg. preslop || (Reg.) Trecătoare, pas- în munţi, în formă de şa.
prismatic, -ă, prismatici, -ce, adj. || Din fr. prismatique || Care are forma unei prisme.
prismă, prisme, s.f. || Din lat., ngr. prisma, fr. prisme || 1. (Mat.) Poliedru cu două feţe paralele şi egale (bazele) şi cu celelalte feţe (laterale) paralelograme. 2. (Fiz.) Piesă de sticlă, cuarţ etc., avînd de obicei forma unei prisme
(1), folosită la aparatele optice. O Prin prisma... = din punctul de vedere..., în lumina...
prisos, prisosuri, s.n. || Din ngr. perissos || Ceea ce depăşeşte necesarul sau o anumită limită; surplus, excedent:	belşug,	abundenţă. Q De
prisos = (care este) în plus; p. ext. inutil, fără rost.
prisoseâlă, prisoseli, s.f. || Din prisosi || (Pop.) Prisos.
prisosi, prisosesc, vb. IV. Intranz. (j Din prisos II A fi de prisos, a întrece, a depăşi necesarul. • A fi inutil.	ţ
prisosinţă, prisosinţe, s.f. || Din prisosi || Prisos. O Cu prisosinţă = din belşug; (fig.) în mod ireproşabil.
prispă, prispe, s.f. II Din ucr. prispa || 1. Terasă îngustă de-a lungul peretelui din faţă (uneori şi ai celor laterali) la casele ţărăneşti, adesea mărginită de o balustradă. 2. Fîşie de teren, dreaptă sau puţin înclinată, de-a lungul unei coaste de deal sau de munte.
pristâv, pristavi, s.m. |) Din si. pristavü || (înv.) 1. Crainic care anunţa ştirile oficiale. • Funcţionar, slujbaş.‘2. Vătaf pe moşia unui boier.
pristol, pristoluri, s.n. H Din s-l. prëstolu || Masa din mijlocul altarului unei biserici, pe care se ţin obiectele de cult; p. gener. altar.
prişniţ, prişrdie, s.n. |j Din germ. Priessniîz || Compresă. l| Şi: prişniţă s.f. prîşniţă s.f. v. prişniţ.
pritoâcă, pritoace, s.f. || Probabil din pritoci || Vas de lemn în care se transportă strugurii la teasc în timpul culesului.
pritoci, pritocesc, vb. IV. Tranz. || Din bg. preioca || 1. A turna vinul dintr-un butoi în altul, după fermentare, pentru a-1 separa de drojdie. 2. A scoate şi a turna la loc, de mai multe ori la rînd, zeama dintr-un vas cu murături, cu varză acră, pentru a dizolva sarea depusă la fund.
pritocire, pritociri, s.f. Acţiunea de a pritoci. priva, privez, vb. I. Tranz. || Din fr. priver, lat. privare || A lipsi pe cineva de un lucru necesar sau de ceva la care are dreptul; (refl.) a renunţa la un bun sau la un drept.
privare, privări, s.f. Faptul de a (se) priva. privat, -ă, privaţi, -te, adj. || Din lat. privatiiş, fr. privé || Particular, individual.
privativ, -ă, privativi, -e, adj. || Din fr. privatif, lat. privativus || Care lipseşte pe cineva de ceva, care exclude ceva. • (Lingv.; despre afixe) Care exprimă lipsa, excluderea, dînd cu-vîntului derivat un sens opus celui» de bază.
PROAŞCA
*/ privaţiune, privaţiuni, s.f. H Din fr. privation, privatio, -om || Faptul de a (se) priva de ■!;©eva; (la pi.) lipsă, sărăcie.
priveaik, priveli, s.f. || Din privi || (Pop.) Fap-■ tul de a privi. O Expr. A sta (sau a se afla) în priveală = a sta, a se afla undeva pentru a se uita la ceva.
priveghea, priveghez, vb. I. || Lat. pervigilare || (Pop.) 1. Intranz. A sta de strajă; a păzi. 2. Tranz. A supraveghea, a îngriji pe cineva sau ceva. 3. Intranz. A sta treaz, a nu dormi. 4. Tj'ranz. A sta în priveghi.
priveghere, privegheri, s.f. (Pop.) 1. Acţiunea de a priveghea; străjuire, pază; supraveghere, Îngrijire. 2» Veghere a urmi mort. priveghi (1).. priveghefor, -oare, priveghetori, -oare, s.m. şi = I. II Din priveghea || (Pop.) Supraveghetor. Pri-veghetorii aveau droşca pe cîmp (Pas).A i priveghi, prive ghiuri, s.n. || Din priveghea ||
1.	(Pop.) Veghere la un mort, noaptea, înainte de * înmormîntare. 2. Pază, strajă, veghe.
privelişte, privelişti, s.f. || Din priveală |f 1* Aspect din natură, peisaj. 2. Întîmplare, fapt (neobişnuit) care se înfăţişează vederii; aspect, înfăţişare, spectacol. O pădure trosnind in flăcări e o întîmplare nefericită, dar ce privelişte măreaţă (Călinescu).
' privi, privesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. praviti ||
1.	A-şi îndrepta privirea asupra cuiva sau a ceva. O Expr. (Fam.) A nu privi cu ochi buni — a dezaproba. 2. A considera, a socoti. Mai toţi flăcăii îl priveau ca pe un fel de vătaf al lor (Rebreanu). 3. A se raporta la..., a interesa, a fi de competenţa cuiva. O în ceea ce priveşte — în privinţa..., relativ la...
privighetoare, privighetori, s.f. || Din priveghea || Pasăre călătoare, insectivoră, de culoare brună-roşcată, cunoscută prin cîntecul ei. i privilegia, privilégiez, vb. I. Tranz. || Din fr.. * privilégier || A acorda cuiva un privilegiu; a părtini, a favoriza pe cineva.
privilegiat, -ă, privilegiaţi, -te, adj., s.m. şi f. (Persoană, grup social etc.) care se bucură de un privilegiu, de o favoare.
privilegiu, privilegii, s.n. II Din lat. privile-gium || 1, (în evul mediu) Avantaj, scutire de obligaţii, distincţii sociale etc. acordate de suveran unei persoane, unui grup. unei clase sociale, unui oraş etc. 2. înlesnire, avantaj acordat cuiva; favoare.
privinţă, privinţe, s.f. || Din privi || în privinţa... =’în ceea ce priveşte; cu privire la... Nu mă înşelam în privinţa acestei femei (Galac-tion). într-o privinţă = dintr-un anumit punct de vedere.
privire, priviri, s.f. 1. Acţiunea de a privi; văz; fel de a privi, căutătură. • (Concretizat) Ochi. 2. Examinare, cercetare (sumară). 3. Cu privire la... = referitor la..., în privinţa...
privitor, -oare, privitori, -oare; adj. || Din privi || (Adesea substantivat) Care priveşte Ia cineva sau la ceva. O Privitor la... — relativ la..., în ceea ce priveşte... • (Substantivat) Persoană care asistă la un spectacol; spectator.
priză, prizez, vb. I. Tranz. |] Din fr. priser ||
A aspira tutun pe nas.
priză, prize, s.f. I| Din fr. prise || 1. Dispozitiv care permite conectarea la reţeaua electrică de distribuţie a unui aparat, instrument etc,, prin intermediul unei fişe. Q P. de pâmînt = dispozitiv cu ajutorul căruia se realizează legătura la pămînt a unei instalaţii electrice. 2. (Constr.) Transformarea pastei de liant din stare plastică în stare rigidă. 3. (Fig.) Trecere, influenţă de care se bucură cineva. 4. Cantitate de tutun care se prizează.
prizări, prizăresc, vb. IY. Refl. |] Dki sl. prezîreti || (Despre oameni, animale, plante) A se pipernici, a deveni firav; a rămîne mie, nedezvoltat.
prizărit, -ă, prizăriţi, -te, adj. Care nu s-a dezvoltat bine; slab, firav, pipernicit.
prizonier, -ă, prizonieri, -e, s.m. şi f. || Din fr. prisonnier || Persoană (în special militar) căzută în mîinile unui duşman şi reţinută de acesta; p. gener. persoană căzută în mîinile unui duşman, unui răpitor etc. şi rămasă în puterea acestuia. e (Fig.) Persoană lipsită de libertate.
prizonierat s.n. || Din prizonier || Situaţia de prizonier; p. ext. perioadă de timp în care cineva este prizonier; captivitate.
prînz, x prinzuri, s.n. II Lat. prandium || 1. (Şi reg., în sintagma prînzul mare) Masa (2) de-la amiază; ceea ce se mănîncă la această masă; timpul cînd se mănîncă. O înainte de prînz = în prima parte a zilei, înainte de amiază. 2. (Reg. şi în sintagma prînzul mic) Prima masă, care se ia în cursul dimineţii.
prînzf, prînzesc, vb IV. Intranz. || Din prînz || A mînca de amiază. • Reg. A lua prînzul de dimineaţă.
prînzitor, prînzitoare, s.n. || Din prinzi || (Reg.) Sală de mîncare; sufragerie.
prîslea s.m. art. || Cf. prîsnel || Băiatul cel mai mic dintr-o familie; p. ext. epitet pentru un copil mic; prichindei.
prîsnel, prîsnele, s.n: || Din sl. pristem I! 1. Titirez, sfîrîează. O Expr. Iute ca prîsnelul ~ sprinten, ager. • (Fig.) Copil mic şi vioi. 2. Capătul inferior (conic şi îngroşat) al fusului de tors.
pro || Din lat. pro || 1. Adv. Pentru, în favoarea... 2. Element de compunere cu sensul: a) „pentru, în favoarea44, servind la formarea unor adjective; b) „înainte, dinainte44, servind la formarea unor verbe sau a unor substantive.
proaspăt, -ăj proaspeţi, -te, adj. || Din gr. prosphatos || 1. (Despre alimente sau produse alimentare) Pregătit sau obţinut de curînd. e Care nu a fost supus unui proces de conservare.
2.	(Despre apă) Adus de curînd de la sursa; (despre aer) curat, neviciat. 3. De dată recentă, nou, actual, m (Despre oameni) Care are de curînd o anumită calitate, care a fost numit de puţină vreme într-un anumit post. 4. (Fig.) Care păstrează calităţi de vitalitate, de tinereţe; tînăr, fraged. • Cu forţe noi, odihnit.
proâşeă, proaste, s.f. || Din [îmjproşca || (Pop.) Cantitate de apă, de noroi care ţîşneşte şi împroaşcă. O Expr. A face (sau a da) proaşcâ în (sau prin) ceva = a face prăpăd, a distruge.
РВОВ
830
prob, -ă, probi, -e, adj. || Din fr. probe', lat. probus H (Livr.) Cinstit, onest, loial, integru.
probă, prGbez, vb. I. Tranz. || Din lat. probare || 1. A'supune pe cineva sau ceva la o încercare pentru a vedea dacă este corespunzător.
• A încerca un obiect de îmbrăcăminte sau de încălţăminte. 2. A dovedi, a demonstra, a pune în evidenţă.
-probabil, -ă, probabili, -e, adj. || Din fr. probable, lat. probabilis || Care şe poate îniîmpla; care poate fi adevărat; care are şanse de realizare. O Timpul p. = condiţiile meteorologice care se prevăd pentru intervalul de tiiîip următor. • (Adverbial) După cît se pare, posibil.
probabilism s.n. || Din fr. probabilisme || Concepţie potrivit căreia nu se poate stabili cu certitudine dacă un enunţ este adevărat sau nu, ci se pot (distinge doar anumite grade de probabilitate.
probabilitate, probabilităţi, s.f. || Din fr. probabilité II1. Caracterul a ceea ce este probabil; fapt, întâmplare probabilă. O Expr. După toate probabilităţile = după cît se pare, probabil. 2. (Mat.) Calculul probabilităţilor = ramură a matematicii care se ocupă cu studiul şanselor de realizare a unui eveniment sau fenomen.
probant, -ă, probanţi, -te, adj. || Din fr. probant II Care probează, care dovedeşte, care convinge ; concludent.
probatoriu, -ie, probatorii, adj., s.n. || Din lat. prohatorium || 1. Adj. Care poate dovedi ceva, care poate servi drept dovadă, care probează. 2. S.n. Totalitatea probelor, a dovezilor prezentate într-un litigiu.
prdbă, probe, s.f. II Din lat. proba, germ. Probe || 1. Acţiune, măsuri întreprinse/pentru a constata dacă ceva sau cineva îndeplineşte anumite condiţii, dacă are însuşirile dorite. O P>e proba = de încercare, e Calcul matematic prin care se constată dacă soluţia unei probleme este corectă. • încercare a felului cum se comportă în timpul funcţionării un sistem tehnic, o maşină, un aparat etc. 2. Fiecare dintre etapele unui examen. • (Sport) întrecere în cadrul unei competiţii sau al unei ramuri sportive. 3. Porţiune dintr-un material care dst.e examinată în vederea stabilirii calităţilor întregului material. 4. (Dr.) Dovadă,' mărturie.
probitate s.f. || Din lat. probitas, -atis, fr. probité || (Livr.) Cinste, onestitate.
problematic, -ă, problematici, -ce, adj., s.f.
(I Din fr.. problématique, germ. problematisch || 1. Adj. Nesigur, îndoielnic. • Care constituie o problerftă. 2. S.f. Ansamblu de probleme privitoare la uri anumit subiect; tematică.
problemă, probleme, s.f. || Din lat. problema, fr. problème H1. Chestiune care cere o rezolvare, o soluţie; obiect al cercetărilor, al preocupărilor cuiva; temă. 2. Chestiune greu de înţeles sau de rezolvat. 3. (Mat.) Situaţie în care se cere să se determine anumite date pe baza unor ipoteze, cu ajutorul metodelor matematice.
proboscidiăn, proboscidieni, s.m. || Din fr. proboscidien; gr. proboshis „trompăet |j (La pi.) Ordin da mamifere cu trompă lungă, mobilă
(formată din buza superioară şi nas) ; (şi Ia sg.J animal din acest ordin (ex. elefantul).
probozi, probozesc, vb. IY. Tranz. || Din sl. proobraziti H (înv. şi pop.) A certa, a dojeni, a mustra aspru pe cineva.
proceda, procedez, vb. I. întrânz. || Din fr. procéder, lat. procedere || 1. A acţiona într-un anumit fel, folosind anumite mijloace. 2. A începe să..., a trece la... || Şi: (înv.) procède vb,
procède vb. III v. proceda.
procedéu, procedee, s.n. || Din fr. procédé |]
1. Fel de a acţiona pentru realizarea unui scop.
2. Mod de executare a unei operaţii, de efectuare a unei lucrări etc., prin folosirea unor anumite metode.
procedural, -ă, procedurali, -e, adj. || Din fr. procédural || Care ţine de procedură, care se referă la procedură.
procedură, proceduri, s.f. || Din fr. procédure |] Totalitatea formelor şi actelor îndeplinite de un organ de jurisdicţie sau de alt organ de stat, în exercitarea funcţiei sale.
procent, procente, s.n. !| Din germ. Prozent || A suta parte dintr-o cantitate; procentaj, sutime.
procentaj, procentaje, s.n. || Din procent |) 1. Procent. 2. Calculul procentelor.
procentual, -ă, procentuali, -e, adj. || Din germ. prozentual || Calculat sau exprimat în procente; care reprezintă un anumit procent dintr-o cantitate.
procès, procese, s.n. || Din lat. processus, germ. Prozess || 1. Succesiune de stări, de etape prin care trec, în desfăşurarea lor, în schimbarea lor diverse fenomene, evenimente, sisteme naturale sau sociale, a Ansamblu de fenomene prin care se realizează o transformare de stare fizico-chimică;. ansamblu de operaţii prin care se realizează o lucrare. O T. tehnologic = totalitatea operaţiilor prin care materiile prime, semifabricatele etc. sînt transformate în produse finite. 2. Neînţelegere adusă spre rezolvare în faţa unui organ de jurisdicţie. O Expr. A intenta cuiva proces = a da pe cineva în judecată. A-i face cuiva proces de intenţie — a învinui pe cineva de intenţii reprobabile. A-şi face proces (e) de conştiinţă — a-şi reproşa anumite fapte. 3. Proces-verb al = act în care se consemnează un fapt sau în care se redau, pe scurt, discuţiile şi hotărîrile unei adunări constituite.
procesiune, procesiuni, s.f. || Din fr. procession, lat. processio, -onis |] 1. Şir lung de oameni care merg în aceeaşi direcţie şi cu acelaşi scop; cortegiu, convoi, alai. 2. Ceremonie religioasă în cursul căreia credincioşii merg în convoi, cîntînd imnuri şi rostind rugăciuni.
procesoman, procesomani, s.m. || Din proces J1 (Depr.) Persoană care are mania de a intenta procese juridice fără motive serioase.
proccsdr, procesoare, s.n. Element de bază al unui calculator electronic care execută instrucţiuni, formează adresele acestora şi le citeşte din memoria care păstrează programul.
831
PRODUS
. . procesual, -ă, procesuali, -e, adj. (] Din proces II Gare se referă la un proces (2) sau la procedura unui proces.
prochimen, prochimene, s.n. |] Din ngr. pro-chimenon || 1. (Bis.) Nume dat versetelor din psalmi care se cîntă înainte de a se citi un pasaj din Biblie. 2. (înv .) A veni la prochimen = a , reveni la subiect (după o digresiune).
procitănie, procitanii, s.f. || Din rus. proci-tanie II (înv.) Recitire, repetare (a unei lecţii). • Examinare (recapitulativă) a elevilor.
proclamă, proclam, vb. I. || Din fr. proclamer, lat. proclamare (din clamare „a chema, a striga6*) H 1. Tranz. A da o proclamaţie, a anunţa ceva în mod solemn. 2, Tranz. şi refh A (se) învesti cu un titlu, a (se) declara drept... 3. Tranz. A susţine ceva cu hotărîre, cu tărie.
proclamare, proclamări, s.f. Acţiunea de a (se) proclama; proclamaţie.
proclamaţie, proclamaţii, s.f. |] Din fr. proclamation^ lat. proclamalio || Text oficial prin care se 'aduce la cunoştinţa cetăţenilor un eveniment deosebit, de interes general, un program de activitate politică etc.
proclet, -ă, procleţi, -te, adj. || Din sl. pro-kletu\\ (Pop. ; adesea substantivat) Ticălos, mişel, blestemat; făţarnic, ipocrit.
proclitic, -ă, proclitici, -ce, adj. || Din fr. proclitique || (Despre cuvinte) Care este aşezat înaintea altui cuvînt (cu care face corp fonetic comun) şi nu are accent propriu.
procdnsul, proconsuli, s.m. |j Din lat., fr. proconsul || Magistrat roman care era însărcinat cu guvernarea unei provincii.
procopseâlă, procopseli, s.f. || Din procopsi ||
1.	Cîştig, profit (fără muncă) ; bunăstare. 2. (Pop.) Ştiinţă de carte, învăţătură. || Şi: pricopseală s.f.
procopsi, procopsesc, vb. IV. Refl. || Din ngr. prokopsa (aor. al lui prokopto) || A se alege cu un cîştig, cu un profit; a se îmbogăţi, a-şi face o feituaţie. H Şi: pricopsi vb. IV.
procopsit, -ă, procopsiţi, -te, adj. 1. îmbogăţit (fără muncă), căpătuit. 2. (Pop.) Priceput, învă-ţat. || Şi: pricopsit, -ă adj.
) procrea, procreez, vb. I. Intranz. şi tranz.
'II Din fr. procréer || Â zămisli, a concepe; a naşte, a se reproduce.
procreâţie, procreaţii, s.f. || Din fr. procréation U Faptul de a procrea; concepţie, zămislire.
procură, procur, vb. I. Tranz. || Din fr. procurer, lat. procurare (de la cura „grijă44) |j 1. A face rost de ceva, a achiziţiona. 2. A produce, a provoca.
procurare, procurări, s.f. Acţiunea de a procura; obţinere a ceva în scopul utilizării, al valorificării.
procurator, procuratori, s.m. || Din lat. procurator, fr. procurateur |j Magistrat roman care administra o provincie imperială.
procuratură, procuraturi, s.f. || Din germ. Pro-kuratur, rus. prokuratura || Organ de stat avînd ca sarcină supravegherea aplicării şi respectării legilor, prevenirea şi combaterea infracţiunilor.
procură, procuri, s.f. H Din lat. procura, germ. Prokura |J Act prin care o persoană împu-
terniceşte pe altă persoană să acţioneze în numele ei.
procurist, procurişti, s.m. || Din germ. Pro-kurist || (înv.) Mandatar avînd împuterniciri pentru îndeplinirea unor acte cu caracter comercial; p. gener. mandatar cu împuterniciri de orice fel.
procuror, procurori, s.m. || Din fr. procureur \\ Persoană care face parte din procuratură şi care exercită atribuţiile ce revin acestui organ de stat.
prodecan, prodecani, s.m. || Din germ. Pro-dekan H Membru al corpului profesoral universitar, locţiitor al decanului.
prodigios, -oâsă, prodigioşi, -oase, adj. |j Din fr. prodigieux H Ieşit din comun (prin cantitate, varietate, efecte, calitate etc.); uimitor, extraordinar.
prodrdm, prodromuri, s.n. || Din fr. prodrome, gr. prodromos „premergător46 || (Rar) Ceea ce anunţă un eveniment. • Simptom care precedă faza manifestă a unei boli.
producător, -oare, producători, -oare, adj., s.m. II Din produce || 1. Adj. Care produce, care dă naştere la ceva. 2. S.m. Persoană, unitate economică etc. care produce bunuri materiale.
3.	S.m. Persoană sau societate care asigură finanţarea unui film cinematografic.
prodüce, prodăc, vb. III. || Din lat. producere || 1. Tranz. A crea prin muncă bunuri materiale, a da o producţie (2) ; a face, a realiza, a da naştere la ceva, 2. Tranz. A aduce venituri; (despre pămînt) a rodi. 3. Tranz. A pricinui, a cauza. 4. Refl. A se realiza, a se înfăptui; a avea Ioc, a se petrece.
producere, produceri, s.f* Acţiunea de a (se) produce; realizare, creare de bunuri materiale, de valori ştiinţifice sau artistice. ,
product, producte, s.n. jj Din lat. productus, germ. Produkt ]| (înv.) Produs.
productiv, -ă, productivi, -e, adj. || Din fr. productif H1. Care produce (mult), care aduce beneficii; rentabil. 2. Care dă randament; (despre pămînt) fertil.
productivitate s.f. || Din fr. productivité |f însuşirea de a fi productiv, capacitatea de a produce; randament. O Productivitatea muncii == eficienţa muncii sociale, exprimată prin raportarea rezultatului muncii la consumul de muncă, producţie, producţii, s.f. || Din fr. production ÿ
1. Proces în cadrul căruia oamenii transformă şi adaptează la nevoile lor obiectele din natură, creînd bunuri necesare existenţei şi dezvoltării societăţii. 2. Totalitatea produselor obţinută în procesul muncii într-o perioadă de timp şi într-un anumit sector. 3. Lucrare, operă (literară, artistică, ştiinţifică).
prodüs, produse, s.n., (2) şi produşi, s.m. || Din produce f) 1. Bun material rezultat dintr-un proces de muncă; totalitatea bunurilor materiale obţinute în procesul de producţie. O -P* finit = produs al cărui proces de fabricaţie este încheiat.
2. Corp, substanţă obţinută pe cale naturală sau
PROEMINENTA
832
în laborator. 8. Urmare, rezultat, efect. 4. (Mat.) Rezultatul unei înmulţiri.
proeminent, -ă, proeminenţi, -te, adj. |] Din fr. proéminent || 1. Ieşit în relief. 2. (Despre oameni sau despre realizările lor) Remarcabil, deosebit, excepţional.
proeminenţă, proeminenţe, s.f. || Din fr. proéminence || Parte proeminentă a unui obiect, ridieătură, ieşitură.
profân, -ă, profani, -e, adj. || Din fr. profan£, lat. profanas || (Adesea substantivat) 1. Neştiutor, nepriceput într-un domeniu oarecare. 2. Care nu ţine de religie; laic.
profană, profanez, vb. I. Tranz. || Din fr. profaner U A trata în mod necuviincios lucruri considerate sfinte; a pîngări, a necinsti.
profanare, profanări, s.f. Acţiunea de a profana: pîngărire.
profanator, -oare, profanatori, -oare, s.m. şi f. II Din profana jj Persoană care profanează, pmgărilor.
profera, proferez, vb. I. Tranz. |] Din proférer || (Livr.) A rosti (cu voce tare) injurii, ameninţări:	~
proferare, proferări, s.f. (Livr.) Acţiunea de a, pro fera.
profesa, profesez, vb. I. Tranz. || Din fr. professer || 1. A practica o profesiune, o meserie.
2.	A susţine public o concepţie, o părere, o convingere.
profesie s.f. v. profesiune, profesional, -ă, profesionali, -e, adj. || Din fr. professionnel jj Care aparţine unei profesiuni, privitor la o profesiune. O Învăţămînt p. = învăţămînt pentru pregătirea de muncitori calificaţi dintre absolvenţii şcolii generale.
profesionism s.n! || Din profesionist || Practicarea unui sport, a unei arte etc. ca profesionist.
profesionist, -ă, profesionişti, -ste, s.m. şi f. II Din germ. Proffessionist || Persoană care practică o îndeletnicire pe baza unei pregătiri corespunzătoare.
profesiune, profesiuni, s.f. JJ Din fr. profession|| 1. Pregătire teoretică şi practică într-un anumit domeniu, în vederea exercitării unei îndeletniciri; ocupaţie cu caracter permanent, exercitată de cineva pe baza unei astfel de pregătiri. 2. Profesiune de credinţă v. credinţă, j) Şi: profesie s.f.
profesor, -oară, profesori, -oare, s.m. şi f. [| Din fr. professeur, germ. Professor || Persoană cu o pregătire specială într-un anumit domeniu şi care predă (în şcoală, într-un institut, într-o facultate) o materie de învăţămînt dintr-un domeniu al ştiinţei, al artei etc. |] Accentuat şi profésor.
profesoral, -ă, profesorali, -e, adj. || Din fr. professoral || Care se referă la profesori sau la funcţia de profesor, care aparţine profesorilor. • (Despre manifestări ale oamenilor) Care exprimă, care denotă pedanterie, gravitate, solemnitate: ton profesoral.
profesorat s.n. || Din fr. professorat || Cariera sau funcţia de - profesor; timpul cit exercită cineva această funcţie.
profesorime s.f. || Din profesor || Totalitatea profesorilor; mulţime de profesori.
profet, profeţi, s.m. || Din lat. propheta, fr. prophète |] 1. (în vechile religii) Predicator religios considerat ca interpret al voinţei lui Dumnezeu şi ca prezicător al viitorului. 2. Epitet dat de musulmani lùi Mahomed.
profetic, -ă, profetici, -ce, adj. || Din fr. prophétique || Care prevesteşte; de profet; care are caracter de profeţie, care conţine o profeţie.
profetiza, profetizez, vb. Ï. Tranz. || Din fr. prophétiser || A profeţi, a face profeţii.
profeţi, profeţesc, vb. IV. Tranz. || Din profet II A face profeţii, a prezice viitorul, a proroci, a prevesti.
profeţie, profeţii, s.f. || Din fr. prophétie J| Prezicere-a viitorului (făcută de profet); prorocire, prevestire.
profil, profiluri şi profile, s.n. || Din fr. profil || 1. Contur al feţei unei fiinţe, privită dintr-o parte. O Din profil — dintr-o parte. 2. Conturul unui lucru, al unei forme de relief; conturul unei secţiuni plane a unui corp, a unei piese, a unei regiuni a scoarţei Pămîntului etc. 8. Aspect general sau caracter predominant al unui lucru ori al unei fiinţe. 4. Element decorativ în relief la o clădire. 5. Obiectivul de bază al unei întreprinderi, al activităţii unei instituţii, căruia îi corespunde un anumit mod de organizare.
profila, profilez, vb. I. || Din fr. profiler || 1. Refl. A se reliefa, a ieşi în evidenţă, a se contura. 2. Tranz. A stabili profilul (5) unei întreprinderi sau instituţii, obiectul principal al producţiei sau al activităţii, direcţiile de dezvoltare etc. 3. A da un profil determinat unui obiect.
profilactic, -ă, profilactici, -ce, adj. || Din fr. prophylactique || Care apără de o boală; preventiv. O Tratament p. = tratament care se aplică pentru a apăra organismul de o anumită boală.
profilaxie s.f. || Din fr. prophylaxie; pro-„înainte44 + gr. phylaxis „protecţie44 || Totalitatea măsurilor medico-sanitare (vaccinare, dezinfecţie etc.) care se iau pentru prevenirea bolilor contagioase.
proîilométru, profilometre, s.n. || Din fr. pro-filomèlre; profil -f- gr. metron „măsură44 || Instrument folosit pentru măsurarea gradului de netezime a suprafeţei prelucrate a unei piese, profir s.n. v. porîiră.
profit, profituri, s.n. II Din fr. profit, germ. Profit || 1. Cîştig, folos, beneficiu. 2. (Ec. pol.; în capitalism)’ Forma transformată a plusvalorii, care apare ca surplus la întregul capital avansat, ca produs al aces tuia, şi care este însuşit ca atare de capitalist.
profita, profit, vb. I. Intranz. || Din fr. profiter || A trage un folos; (depr.j a urmări un cîştig personal, în orice situaţie, fără a ţine seamă de interesele altora.
profitabil, -ă, profitabili, -e, adj. || Din fr. profitable H Care aduce profit; util, avantajos.
profitor, -oare, profitori, -oare, adj., s.m. şi f. || Din fr. profiteur H (Persoană) care caută să obţină un cîştig din orice situaţie; afacerist, speculant.
833
PROHIBIŢIE
profund, -ă, profunzi, -de, adj. || Din lat. pro-fundus, fr. profond || 1. (Despre ape, cavităţi etc.) Adînc. • (Despre voce) Grav. 2. Mare, intens: linişte profundă. 8. Radical, fundamental, esenţial. 4. (Despre oameni) Care judecă lucrurile "cu pătrundere, cu seriozitate; (despre gînduri, judecăţi) care exprimă seriozitate, profunzime.
proîunditâte s.f. II Din lat. profunditas, -atis |] (Livr.) Profunzime (2).
proîundor, profundoare, s.n. || Din fr. profondeur (după profund) II Partea posterioară mobilă a ampenajului orizontal al unui avion, cu ajutorul căruia se imprimă acestuia anumite mişcări sau i se imprimă echilibrul faţă de axa lui transversală.
profunzime, profunzimi, s.f. j| Din profund || 1. Adîncime. 2. (Fig.) Putere de pătrundere în esenţa lucrurilor, capacitatea de a judeca şi de a înţelege.
profuziune, profuziuni, s.f. || Din fr. profusion || (Livr.) Cantitate mare; abundenţă, belşug.
progenitură, progenituri, s.f. || Din fr. progéniture (de la lat. genitura „generaţie, creatură44) || Vlăstar, odraslă, urmaş; (la animale) pui.
* progesteron, s.n. H Din fr. progestérone ; pro-„inainte44 + lat. gestare „a purta44 || Hormon format în ovar, cu rol în dezvoltarea oului şi în formarea placentei. || Şi: progesteronă s.î. progesteronă s.f. v. progesteron. prognatism s.n. |j Din fr. prognathisme |) Conformaţie particulară a feţei omului, caracterizată prin proeminenţa anterioară, în formă de bot, a maxilarelor sau numai a arcadelor dentare ale acestora.
prognostic s.n. v. pronostic, prognosticâ vb. I. v. pronostica, prognoză, prognoze, s.f. || Din fr. prognose, gr. prognosis „previziune44 || 1. Prevedere a evoluţiei probabile în timp a unui fenomen, a unui proces, bazată pe studiul proceselor care îi determină apariţia şi evoluţia; estimare a valorilor pe care le vor lua în viitor anumite mărimi inconstante. O P- meteorologică = prevedere a timpului, pe o perioadă mai scurtă sau una mai lungă, bazată pe date ştiinţifice. 2. Parte a ştiinţei conducerii, care constă în determinarea tendinţelor şi perspectivelor de dezvoltare a diferitelor sfere de*activitate socială (economie, tehnologie etc.), reprezentînd*activitatea pregătitoare pentru planificare. 8. Pronostic.
program, programe, s.n. || Din fr. programme ; pro- „înainte44 -f- gr. gramma „scriere44 || 1. Plan de activitate în care sînt precizate etapele de desfăşurare pentru o anumită perioadă; desfăşurare a activităţii după un astfel de plan. 2. Ordinea după care se desfăşoară un spectacol, o emisiune de radio sau de televiziune etc. 8. Expunerea principiilor, a scopurilor, a sarcinilor unei organizaţii politice sau obşteşti, ale unui guvern etc. 4. Secvenţă de instrucţiuni codate eu ajutorul cărora un calculator rezolvă o problemă dată.
programă, programez, vb. I. Tranz. || Din fr. programmer |] 1. A stabili programul după care
urmează să se desfăşoare o activitate; a organiza o activitate potrivit unui program. • A planifica pe cineva la o anumită dată pentru a ’se prezenta undeva, pentru a rezolva ceva etc. 2. (Cib.) A stabili succesiunea calculelor care trebuie efectuate la un calculator.
programâro, programări, s.f. Acţiunea de a programa. • (Cib.) Alcătuire a unei succesiuni de instrucţiuni care permit unui calculator să rezolve o problemă dată, plecînd (de la datele iniţiale. .	'
programatic, -ă, programatici, -ce, adj. || Din germ. programmatisch || Referitor la un program ; care se desfăşoară conform unui program. O Muzica programatică —• categoric a muzicii instrumentale sau simfonice (^pmpusă conform unui program literar.
programator, programatori, s.m, || Din fr. programmâtes || Persoană care alcătuieşte programe pentru calculatoarele electronice.
programă, programe, s.f. || Din rus. programma || Programă analitică = expunere amănunţită în scris a materiei de predare în şcoli, la diverse obiecte de învăţămînt.
progres, progrese, s.n. II Din fr. progrès/ lat.
' progressas « progredi „a avansa44 ) || Evoluţie, dezvoltare în linie ascendentă a obiectelor şi sistemelor, trecere la etape, stări sau nivele calitativ superioare, manifestată în diferitele domenii ale vieţii sociale (economic, tehnico-ştiinime, cultural etc.).
progresă, progresez, vb. I. Intranz. |j Din fr. progresser j| A face progrese, a înainta, a propuşi; a se dezvolta.
progresie, progresii, s.f. || Din fr. progression, lat. progressio, -onis * || Şir de numere care se deduc unul din*altul după o anumită regulă, cu ajutorul unui număr fix numit raţie. O P• aritmetică — şir de numere în care fiecare termem se obţine din precedentul, prin adùnarea acestuia cu o anumită raţie. P. geometrică — şir de numere în care fiecare termen se obţine din precedentul, prin înihulţirea acestuia cu o anumită raţie.
progresist, -ă, progresişti, -ste, adj., s.m. şi f.
-1| Din fr. progressiste H1. Àdj. Care este favorabil progresului, care şfomovează progresul. 2.
S.m. şi f. Partizan al progresului pe plan social,5 economic, politic, tehnic, ştiinţific etc.
progresiv, -ă, progresivi, -e, adj. || Din fr, progressif || Care progresează, care creşte treptat. O Impozit p. — impozit care se măreşte, procentual pe măsura creşterii venitului impozabil.
prohibi, prohibesc, vb. IV. Tranz. || Din fr. prohiber, lat. prohibere „a ţine la distanţă, a depărta, a împiedica44 || A opri producerea, vînzarea, importul sau exportul unor mărfuri.
prohibitiv, -a, prohibitivi, -e, adj. || Din fr. prohibitif || Care interzice, care opreşte ceva, care ţine de prohibiţie.
prohibiţie, prohibiţii, s.f. || Din fr. prohibition !| Interzicerea producerii, vînzării, importului sau exportului anumitor, mărfuri.
53 — Dicţionar general al limbii române
prohibiţionism
proîiiMţionîsm s.n. |j Din fr. prohibition-nisme ]| Curent social care susţine prohibiţia (în special a alcoolului).
prohod, prohoduri, s.n. || Din sl. provodu || Slujba înmormîntării la creştini; p. gener. în-mormîntare. • Slujbă religioasă făcută în vinerea Paştilor, în amintirea morţii lui Iisus Hristos.
prohodi, prohodesc, vb. IV. Tranz. |] Din sl. provoditi || A oficia slujba prohodului; p. gener. a înmormînta. *
prohodire, prohodiri, s.f. Acţiunea de a pro-hodi; prohod.
proiect, proiecte, s.n. || Din germ. Projeta, lat. proiectul (part. lui proicere „a arunca înainte”) ||
1.	Plan de acţiuni viitoare. 2. Prima redactare, provizorie, a unui plan (economic, politic), a unei legi etc. cai% urmează să fie discutat şi aprobat pentru a putea fi pus în aplicare. 3. Lucrare tehnică cuprinzînd datele necesare pentru executarea unei construcţii, a unei instalaţii etc.
proiectă, proiectez, vb. I. || Din proiect (după fr. projeter) || 1. Tranz. A avea intenţia să facă ceva, a plănui. 2. Tranz. A elabora un proiect (3). 3. Tranz. A realiza o proiecţie. 4. Tranz. A trimite un fascicul de radiaţii, de particule etc. pe suprafaţa unui obiect. • A trimite pe ecran succesiunea de imagini ale unui film, concomitent cu reproducerea înregistrării de pe pista sonoră. 5. Refl. A se reflecta, a se profila, a se contura. 6. Tranz. A arunca cu forţa un corp solid într-o anumită direcţie; a împrăştia cu presiune un lichid sau un material pulverulent.
proiectant, -ă, proiectanţi, -te, adj., s.m. şi f.
[| Din germ. Projektant || 1. Adj. Care serveşte la proiecţie, de proiecţie. O Dreaptă proiectantă (şi substantivat, f.) = dreaptă care uneşte un punct cu proiecţia sa pe un plan. 2. S.m. şi f. Persoană care întocmeşte proiecte (3).
proiectare, proiectări, s.f. 1. Acţiunea* de a proiecta; elaborarea unui proiect (3). 2. Trimitere pe o suprafaţă a unui fascicul de raze, de particule etc. 3. Lansare, aruncare (cu forţă) a unui corp într-o anumită direcţie.
proiectil, proiectile, s.n. || După fr. projectile || Corp metalic lansat dintr-o armă de foc, cu scopul de a distruge o ţintă.
proiector, proiectoare, $.j.' ]\ După fr. projecteur H Dispozitiv alcătuit dintr-o sursă de lumină şi un sistem de oglinzi sau lentile, care serveşte la concentrarea luminii şi la obţinerea unui flux luminos intens folosit la semnalizări ori la farurile autovehiculelor, la luminarea sălilor de spectacole, în cinematografie etc.
proiecţie, proiecţii, s.f. !| După fr. projection |j Operaţie de reprezentare a unei figuri plane ori spaţiale pe o dreaptă sau pe o suprafaţă; imagine a unui corp obţinută prin proiectare. O P. cartografică — reprezentare pe o hartă a unei regiuni a suprafeţei Pămîntului. o Imagine obţinută pe ecran prin proiectarea unui film.
prolaps s.n. || Din fr., lat. prolapsus || (Med.) Deplasarea în jos a unui organ sau ieşirea lui din cavitatea în care se găseşte.
prolegomene s.f. pl. || Din fr. prolégomènes ; ' gr. prolegomena „lucruri spuse înainte” J| (Livr.)
834
Parte introductivă a unei opere ştiinţifice. • Ansamblu de noţiuni preliminare aparţinînd unui domeniu ştiinţific.
prolepsă, prolepse, s.f. H Din fr. prolepse, gr. prolepsis „anticipare” || Procedeu stilistic sau retoric constînd în enunţarea unei obiecţii, pe care un adversar ar putea să o ridice, şi în combaterea ei anticipată.
proletar, -ă, proletari, -e, adj., s.m. şi f. [| Din fr. prolétaire || 1. Adj. Care. se referă lâ proletariat, al proletariatului. 2. S.m. şi f. (în capitalism) Persoană care face parte din proletariat.
proletariat s.n. || Din fr. prolétariat |] (în capitalism) Clasa socială a muncitorilor salariaţi, liberi din punct de vedere juridic, dai- lipsiţi de proprietate asupra mijloacelor de producţie şi nevoiţi să-şi vîndă capitaliştilor forţa de muncă, fiind supuşi exploatării capitaliste. O Proletariat agricol = muncitorii salariaţi din agricultura capitalistă, proveniţi din rîndurile ţărănimii proletarizate.
proletariza, proletarizez, vb. I. Tranz. f] Din fr. prolétariser || A‘deposeda de mijloace de producţie pe ţărani, pe meseriaşi etc. şi a-i transforma în proletari.
prolifera, pers. 3 proliferează, vb. f. Intranfc.
|| Din fr. proliférer || (Despre celule sau despre ţesuturi celulare) A se înmulţi, a se reproduce prin diviziune anormală.
proliferare, proliferări, s.f. 1, Acţiunea de a, se prolifera; reproducere. 2. înmulţire prin diviziune anormală a celulelor dintr-un ţesut. 3* înmulţire, extindere, răspîndire rapidă.
prolific, -ă, prolifici, -ce, adj. || Din fr. prolifique; lat. proies „copil, descendenţă” + ficus (de la facere) „care face” )| (Despre fiinţe) Care se înmulţeşte uşor şi repede.
prolificitate s.f. || Din fr. prolificité || însuşirea de a fi prolific, de a se înmulţi uşor şi repede.
prolix, -ă, prolicşi, -xe, adj. jj Din fr. prolixe, lat. prolixus i| (Despre vorbire, stil) Lipsit de concizie, încărcat cu detalii; confuz.
prolixitate s.f. || Din fr. prolixité, lat. prolixi-tas, -atis I) Caracterul a ceeaice este prolix, lipsă de concizie şi de claritatq.
prolog, prologuri, s.n. || Din ngr. . prologos, / lat. prologus, fr. prologue || 1. Parte a unei piese din teatrul antic, în care se expunea subiectul.
2.	Partea introductivă a unei opere literare sau muzicale care prezintă evenimentele premergătoare acţiunii sau elemente* care îi înlesnesc înţelegerea; p. ext. introducere, prefaţă.
promenadă, promenade, s.f. || Din fr. promenade |] (Astăzi rar) 1. Plimbare. 2. Loc pentru plimbare.	«
prometeic, -ă, prometeici, -ce, adj. || De la n. pr. Prometeu || Care se referă la mitul tui Prome-teu. • (Fig.) Uman, generos.
promiscuitate s.f. || Din fr. promiscuité ; lat. promiscuus „amestecat” || Convieţuire, în condiţii de mizerie, a mai multor persoane de sex diferit.
promisiune, promisiuni, s.f. || Din fr. promis-sion, lat. promissio, -onis || Angajament pe care şi-l ia cineva că va face un anumit lucru; făgă-duială.
!ÿ:
835
promite, promit, vb. III. Tranz. || Din lat. promittere, fr. promettre || 1. A-şi lua faţă de cineva obligaţia de a face un anumit lucru. 2. (Fig.) A prezenta perspective favorabile; a îndreptăţi speranţele puse în cineva.
promiţător, -oare, promiţdJori, -oare, adj. || Din promite II Care dă speranţe, care promite (2)-
promontoriu,, promontoni, s.n. || Din lat. pro-montorium |] Fîşie de pămînt înaltă şi abruptă care înaintează în mare.
promoroâca s.f. || Gf. ucr. prymorozok, rus. pomorok li Cristale poroase de gheaţă care se formează iarna pe arbori, pe case, pe sol din vapori de apă sau din picături de ploaie.
promotor, -oare, promotori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. promoteur (І Iniţiator şi animator al unei acţiuni, al unui curent etc.
promoţie, promoţii, s.f. || Din fr. promotion, lat. promotio,. din promotus (part. lui promovere „a mişca înainte; a promova44) || Serie de absolvenţi ai unei şcoli, ai unei facultăţi,^ ai unei forme de studiu. '
promova, promovez, vb. I. Tranz. ]] Din lat. promovere || I. (Despre elevi) A termina o clasă sau un an de învăţămînt. 2. A înointa pe cjneva într-o funcţie mai înaltă. 8. A susţine, a propaga ’ (o idee, un curent).
promovare, promovări, s.f. Acţiunea de a promova. *
promovat, -ă, promovaţi, -te, adj. (Adesea substantivat) Care a terminat o clasă, un an de învăţămînt.
prompt, -ă,prompţi, -te, adj. || Din fr. prompt, lat. p rom plus |j Care acţionează repede şi la timp. ® (Despre acţiuni) Care se produce, se realizează repede, fără întîrziere.
promptitudine s.f. || Din fr. promptitude, lat. promptitudo, -dinis || însuşirea de a fi prompt; punctualitate.
promulgă, promulg, vb. I. Tranz. |j Din fr. promulguer, lat. promulgare || A dispune, prin-tr-un act oficial, ca\o lege să intre în vigoare, să devină executorie.
promulgare s.f. Acţiunea de a promulga; act prin care şeful unui stat dispune publicarea şi intrarea în vigoare a unui proiect de lege votkt de organul legislativ.
pronaos, pronaosuri, s.n. || Din ngr, pronaos || 1. încăpere la intrarea în sanctuarul unui templu grec. 2, Partea de la intrare a unei biserici, care precedă naosul; tindă.
pronie s.f. I! Din ngr. pronoia || (înv.) Providenţă, dumnezeire.
pronominal, -ă, pronominali, -e, adj. ]| Din fr. pronominal || Care se referă la pronume, care are valoare de pronume.
pronostic, pronosticuri, s.n. || Din fr. pronostic, lat. prognosticus, ngr. prognostikon || Presupunere, previziune privitoare la desfăşurarea unor fapte, a unor evenimente, a unor acţiuni viitoare, a unor dispute sportive etc. || Şi: prognostic s.n.
pronostica pronostichez, vb. I. Tranz. || Din fr. ‘pronosiiquer || A face un pronostic. || Şi: prognosticâ vb. I.
53*
PROPILEE
pronume, pronume, s.n. || Din lat. pronomen «pro „pentru, în locul...44 + nomen ,,nume“) || (Gram.) 1. Parte de vorbire flexibilă care ţine locul unui substantiv. 2. (înv. şi reg.) frenume.
pronunţă, pronunţ, vb. I. || După fr. prononcer; lat. pronuntiare „a anunţa44 (de la nuntium „ştire44) II 1. Tranz. A articula, a rosti sunete, silabe, cuvinte; a rosti un discurs. 2. Refl. A-şi spune părerea.
pronunţă re, pronunţări, s.f. Acţiunea de a (se) pronunţa; rostire.
pronunţat, -ă, pronunţaţi, -te, adj. ţleliefat, scos in evidenţă.
pronunţie, pronunţii, s.f. || Din lat. pronuntio, it. pronunzia H Pronunţare, rostire; mod.de a pronunţa.	•
prooroc s.m. v. proroc. prooroci vb. IV v. proroci, proorocire s.f. v. prorocire, propagă, propag, vb. I. || Din lat. propagare, fr. propager II1. .Tranz. şi refl. A (se) răspîndi, a (se) transmite, ф Tranz. Spec. A răspîndi, a populariza o doctrină, o teorie. 2. Refl. (Despre unde electromagnetice, căldură etc.) A se transmite din aproape în aproape, în spaţiu şi în timp.
propagandă, propagande, s.f. !| Din fr. propagande H Răspîndire, în mod sistematic, a unor idei, teorii, doctrine politice, religioase etc. cu scopul de a convinge, de a cîştiga adepţi.
propagandist, -ă, propagandişti, -sie, s.m. şi f. I) Din fr. propagandiste, (2) rus. propagandist |j
1.	Persoană care face propagandă. 2. Persoană care conduce un cerc de învăţămînt politico-ideo-logic de partid.
propagandistic, -ă, propagandistici, -ce, adj. II Din propagandist || Referitor la propagandă, care are caracter de propagandă.
propagare, propagări, s.f. Acţiunea de a (se) propaga:
propagator, -oâre, propagatori, -oare, „s.m. şi f. ü Din fr. propagateur || Persoană care propagă o concepţie, o doctrmă etc. ; propovăduitor.
propân s.n. || Din fr. propane |] Gaz incolor, inflamabil, obţinut din gazele de sondă şi folosit drept combustibil, ca materie primă în industria chimică, la rafinarea uleiurilor minerale etc.
proparoxitdn, proparoxitone, s.n. || Din fr. proparoxyton IfCuvînt accentuat pe silaba ante-pen ultimă.
propăşi, propăşesc, vb. IV. Intranz. || Pro- -p păşi || A ’prospera, a se dezvolta.
propăşire, propăşiri, s.f. Faptul de a propăşi; progres.
propedeutică,	propedeutici,	$.f. || Din fr.
propédeiitique I) Învăţămînt pregătitor" care cuprinde elementele de bază ale unei. ştiinţe.
propéna s.f. II Din fr. propène || Hidrocarbură care se găseşte în gazul de cracare ^ şi^e • întrebuinţează ca materie primă la fabricarea glice-rinei, acetonei etc.
propice adj. invar. || Din fr. propice || Favorabil, prielnic. Scrisoarea n-a dat-o încă.... Aşteaptă momentul propice (Viahuţa).
propilee s.f. pl. || Din fr. propylée; gr. propy-laion „care se găseşte înaintea porţilor44 |] In-
PROPOLIS
836
trare monumentală a unui templu an lie, formată dintr-un ansamblu de vestibuluri şi de porţi.
propdlis s.n. || Din' fr. propolis || Substanţă răşinoasă-aromată culeasă de albine de pe mugurii arborilor şi folosită de ele pentru lipitul fagurilor, astuparea crăpăturilor etc.
propdrţie, proporţii, s.f. || Din lat. proportio, -onis, fr. proportion || 1. Raport între dimensiunile părţilor unui întreg sau între părţi şi întreg. • Potrivire între lucruri sau părţi (care se completează reciproc). 2. (Mat.) Egalitate între două rapoarte. 8. Dimensiune, mărime. O Expr. A lua proporţii — a se dezvolta foarte mult; (fam.) a se îngrăşa (prea tare).
proporţionâ, proporţionez, vb. I. Tranz. |i Din fr. proportionner || A stabili un raport, o proporţie între două lucruri; a fac^să fie proporţional.
proporţional, -ă, proporţionali,	-e, adj.
|| Din fr. proportionnel || Care corespunde unei anumite proporţii.
proporţionalitâte s.f. || Din fr. proportionnalité || însuşirea de a fi proporţional.
proporţionât, -ă, proporţionali, -te, adj. Care are proporţii potrivite, armonioase.
propovădui, propovăduiesc, vb. IV. Tranz. j| Din si. propovëdovati || A propaga, a răspîndi idei, concepţii, credinţe (religioase); a predica.
propovăduitor, -oare, propovăduitori, -oare, s.m. şi f. || Din propovădui || Persoană care propo-văduieşte; propagator, predicator.
propoziţie, propoziţii, s.f. II Din fr. proposition, lat. propositio (<( propositus, part. lui pro-ponere)\\ Céa mai mică unitate sintactică, prin care se exprimă o judecată, o idee. • (Log.) îmbinare de cuvinte care exprimă o idee completă.
proprietar, -ă, proprietari,	-e, s.m? şi f.
j| Din fr. propriétaire, lat. proprietarius || Titular al unui drept de proprietate; persoană care posedă un imobil (considerată în raport cu chiriaşul său).	^	^
proprietate, proprietăţi, s.f. || Din fr. propriété, lat. proprietas, -atis, || 1. Dreptul de a deţine, de a se folosi de un bun. O (Ec.) Formă socială, istoriceşte determinată, de însuşire a bunurilor materiale de către oameni, cunoscînd două tipuri fundamentale: proprietate obştească (socială) şi proprietate privată. 2. Obiect, i bun aflat în proprietatea (1) cuiva. 3. însuşire, caracteristică; caracter distinctiv. 4. Calitate a unui cuvint, a stilului etc. de a reda exact ideea care trhbuie exprimată. -
proprietăreâsă, proprietărese, s.f. ‘|| Din proprietar || 1. Soţia unui proprietar. 2. Deţinătoare a unui imobil.
propriu, -ie, proprii, adj. || Din lat. proprius, fr. propre || 1. Care aparţine cuiva în mod exclusiv. O Jyume (sau substantiv) p. = nume dat unui lucru sau unei fiinţe spre a le deosebi de alte lucruri sau fiinţe din aceeaşi categorie. 2. Caracteristic, specific. 3. Indicat, bun pentru... 4, (Despre cuvinte) Care redă exact ideea ce trebuie exprimată. O Propriu-zis — de fapt, la drept vorbind. • (Despre sensul unui cuvînt) De bază; natural, prim.
proptâr, pr op tare, s.n. || Din proptă || Piesă la* războiul de ţesut ţărănesc, făcută dintr-o seîndură cu crestături, cu care se| împiedică derularea sulului pe care e înfăşurată pînza ţesută.
proptă, propte, s.f. || Din propti II (Reg.) Proptea.
proptea, proptele, s.f. || Din propti || Bucată de lemn, par, stîlp cu care se sprijină un gard, o poartă etc. • (Fig., la pl.) Sprijin, protecţie nemeritată.
propti, proptesc, vb. IV> Tranz. IJ Din sl. podüprëti || A sprijini (un gard, un zid etc.) cu o proptea; (tranz. şi refl.) a (se) rezema de ceva.
propulsa, propulsez, vb. I. Tranz. || Din fr. propulser y A imprima unui obiect, unui vehicul o mişcare de înaintare.
propulsare, propulsări, s.f. Acţiunea de a propulsa; propulsie.
propülsie, propulsii, s.f. || Din ît. propulsion !| Exercitare a unei forţe de împingere asupra unui vehicul, pentru a provoca înaintarea lui.
propulsor, propulsoare, s.n. || Din fr. propulseur H Organ (elice, roată cu zbaturi) sau aparat (reactor) care, montate pe un vehicul, realizează propulsia acestuia.
propunător, -oare, propunători, -oare, adj., s.m. şi f. || Din propune || (Persoană) care propune ceva, care face o propunere.
propune, propun, vb. III. Tranz. || Din lat. proponere II 1. A supune dezbaterii şi aprobării o părere, o soluţie, un proiect etc. 9 A da o sugestie, un sfat; a îndemna la o acţiune. 2. A recomanda pe cineva pentru o funcţie, pentru o misiune etc. 3. Refl. A-şi pune în gînd, a intenţiona, a (se) hotărî să facă ceva.
propunere, propuneri, s.f. Faptul de a (-şi) propune; ceea ce supune cineva unei discuţii ori recomandă 4n vederea unei alegeri sau uiioi aprobări.
proră, prore, s.f. H Din it. prora || Partea de dinainte a unei nave. || Şi: provă s.f.
• prorector, prorectori, s.m. || Din lat. prorector, germ. Prorektor || Locţiitor al rectorului, în învâţămîntul superior.
proroe, proroci, s.m. || Din si. proroku |[ 1. Predicator religios considerat de credincioşi ca trimis al divinităţii pe pămînt şi înzestrat cu darul de a prezice viitorul; profet. || Şi: prooroc s.m.
proroci, prorocesc, vb. IV. Tranz. || Din pro-roc || (în concepţiile religioase) A prezice viitorul, graţie unei inspiraţii divine; p. gener. a prevesti evenimente viitoare. || Şi: prooroci vb. IV.
prorocire, prorociri, s.f. Faptul de a proroci ; ceea ce proroceşte cineva; profeţie. || Şi: proorocire s.f.
prorogă, prorog, vb. I. Tranz. || Din lat. prorogare, fr. proroger || A depăşi limitele prevăzute de lege pentru efectuarea unui act procesual. • A prelungi durata unui termen prevăzut de lege.
prorogare s.f. 1. Acţiunea de a proroga; extindere a duratei unui termen prevăzut dS lege.
2.	Depăşire a competenţei unui organ de jurisdicţie.
gfM::.-;	■
i 837
pvc-,
proscéniu, proscenii, s.n. || Din lat., fr. proscenium Il Parte a teatrului antic care cuprindea părţile denumite astăzi scenă şi avanscenă.
proscomidle s.f. || Din si. proscomidija |j 1. Parte a liturghiei în care preotul pregăteşte pîinea şi vinul pentru împărtăşanie. 2. Masă sat firidă în peretele de nord al altarului în care stau pregătite pîinea şi vinul pentru împărtăşanie, j proscrie, proscriu, vb. III. Tranz. || Din fr. proscrire (după scrie) || 1. (în Roma antică) A osîndi la moarte fără forme de j udecată, pentru infracţiuni de ordin politic- 2. (înv.) A îndepărta pe cirieva din patrie, a exila, a surghiuni.
prescripţie, proscripţii, s.f. II Din lat. proscription fr. proscription || 1. (în Roma antică) Condamnare la moarte fără jjidecată. 2. (înv.) Exil, surghiun.
proscris, -a, proscrişi, -se, adj. |) Din proscrie \\ (înv.; adesea substantivat) Scos de sub scutul ^’legilor, izgonit din patrie, exilat. 2. (Despre idei, acţiuni) Interzis, oprit.
prosector, prosectori, s.m. |] Din lat. prosec-{ tor, fr. prosecteur -II (Med.) Persoană specializată i » în efectuarea autopsiilor.
iA prosie, prosii, s.f. (Pop.) O^or arat şi semănat prima dată după ce a fost lăsat necultivat doi sau trei ani.
proslăvi, proslăvesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. proslăviţi || A ridica în slăvi, a preamări.
proslăvire, proslăviri, s.f. Acţiunea de a proslăvi;- preamărire, laudă.
prosop, prosoape, s.n. || Din ngr. prosopon ;v [pentru] faţă44, prosopis „ştergar“ |] Obiect con-fecţionat dintr-o bucată de ţesătură, folosit pentru şters mîinile, faţa, corpul după spălat.
prosopopée s.f. v. prozopopee.
• ^prospătură, prospături, s.f. |J Din proaspăt |)
• Aliment proaspăt.
prospéct, prospecte, s.n. I! Din lat. prospectus (part. lui prospicere „a privi înainte“), fr. prospectus || Afiş, broşură, pliant care conţine date " informative asupra unor lucrări ce urmează să apară, asupra unor produse puse în vînzare, asupra unor activităţi etc.
prospectă, prospectez, vb. I. Tranz. || Din fr. prospecter j| 1. A cerceta un teren în vederea descoperirii ,unor zăcăminte de substanţe minerale utile. 2. A cerceta cererea şi oferta de mărfuri de pe o piaţă.
prospectare, prospectări, s.f. Acţiunea de a prospecta; prospecţiune.
prospectivă, prospective, s.f. |1 Din fr. prospective || Cercetarea sistematică a viitorului, în funcţie de schimbările, de datele şi de coordonatele care pot fi prevăzute, în scopul creării unei * viziuni globale, de largă aproximaţie, asupra evoluţiei accelerate a lumii moderne.
prospecţiune, prospecţiuni, s.f. || Din fr. prospection || Acţiunea de à prospecta (1); stadiu în cercetarea* geolog" ă avînd ca scop descoperirea unor zăcăminte de substanţe minerale utile.
. prospér, -ă, prosperi, -e, adj. |J Din fr. prospère || Care se găseşte sau se dezvoltă în condiţii favorabile; înfloritor; căruia îi merge bine.
PROSTIE
*
prosperă, prespér, vb. I. In tranz. |J Din fr. prospérer H A se dezvolta în condiţii favorabile a progresa. || Prez. ind. şi prospérez.
prosperâre, prosperări, s.f. Faptul dea prospera. • Prosperitate.
prosperitate s.f. H Din fr. prospérité, lat. pros-periîas, -atism\\ Stare prosperă, înfloritoare; bunăstare, belşug; spec. progres, a vînt economic.
prospeţime s.f. || Din proaspăt || Calitatea de a fi.proaspăt, fraged, nou, tînăr. Era o impresie de răcoare şi prospeţime peste orăşelul din vale (Camil Petrescu).
prost, proastă, proşti, proaste, adj., s.m. şi f. [| Din sl. prostii H 1. Adj., s.m. şi f. (Om) lipsit de inteligenţă; nătărău, nerod. O'Expr. ,4 face pe prostul = a simula prostia. Un prost şi jumătate = foarte prost. 2. Adj., s.m. şi f. (Om) naiv, credul- O Expr. A-şi găsi prostul = a găsi omul pe care să-l poată înşela uşor. 3. Adj., s.m. şi f. (înv.) (Om) din popor, de jos, de rînd; (om) simplu, neînvăţat. 4. Adj. De calitate inferioară, lipsit de valoare; necorespunzător, nesatisfăcător. • (Adverbial; în legătură cu „a vorbi“) Stricat, incorect. • Nepricejfut, nepregătit, ne-îndemînatic într-o meserie, într-o profesiune.
5.	Adj, (Despre ştiri, întîmplări, situaţii etc.) Care nemulţumeşte, mîhneşte. ® (Despre vreme) Nefavorabil. 6. Adj. Dăunător, neprielnic. O Expr. Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă fără haz, care supără, jigneşte. Vorbă proastă = vorbă supărătoare sau ipjurioasă.
prostată, prostate, s.f. || Din fr. prostate; gr. prostates „aşezat înainte44 |j Organ musculos-glandular care înconjură porţiunea iniţială a uretrei la bărbat.
prostatită s.f. II Din fr. proslatite || Inflamaţie a prosthtei, manifestată prin durere locală şi micţiuni dificile.
prostălău, prostălâi, adj., s.m. || Din prost (] Augmentativ al lui prostp prostănac.
prostănac, -ă, prostănaci, -ce, adj., s.m. şi f. II Din prost || (Om) prost, nătîng.
prosternă, prostêrn, vb. I. Refl. 1) Din fr. prosterner H A se înclina (pînă la pămînt) în faţa cuiva, în semn de veneraţie, de supmnAe etc. || Prez. ind. şi: prosternéz.
prosternare, prosternări, s.f. Acţiunea de a se prosterna.
prostesc, -eăscă, prosteşti, adj. || Din prost -|| Care denotă prostie, lipsă de logţcă.
prostéste adv. || Din prost || Ca un prost, în mod prostesc. O Expr. A ride prosteşte == a rîde fără motiv, atunci cînd nu e cazul.
prosti, prostesc, vb. IV. H Din prost || 1. Refl. A-şi pierde inteligenţa, puterea de a raţiona, a deveni prost. • A-şi pierde cumpătul, dreapta judecată; a se zăpăci. • (Despre lucruri-) A-şi pierde din calităţi, din valoare. 2. Tranz. (Fam.) A induce pe cineva în eroare, a-1 duce cu vorba, a-1 înşela.
prostie, prostii, s.f. || Din prost || 1. Starea celui prost; faptă, comportare, vorbă de om prost. 2. Vorbă, faptă lipsită de seriozitate, de importanţă.
PROSTII*
838
prostii, prostiluri, s.n. |] Din fr. prostyle II Edificiu antic prevăzut cu coloane numai la faţada principală.	.	•
prostime s.f. || Din prost || (înv.) Mulţime de oameni de rînd; gloată,, norod.
prostit, -ă, prostiţi, -te, adj. 1. Zăpăcit, dezorientat; uluit. 2. Care a fost indus în eroare; înşelat.
prostitua, prostituez, vb. 1.1| Din fr. prostituer || 1. Refl. A practica prostituţia. 2. Tranz. (Fig.) A pîngâri, a necinsti, a degrada.
prostituată, prostituate, s.f. || Din fr. prostituée || Femeie care practică prostituţia.
prostituţie s.f- H Din fr. prostitution II Fapta comisă de femeia care întreţine- raporturi sexuale cu diferite persoane, în scopul de a-şi cîştiga mijloacele de existenţă.
prostovan, -ă, prostovani, -e, adj. || Din prost || (Popişi fam.) Prostănac.
prostovol, prdstovoale, s.n. Unealtă de pescuit formată dintr-o plasă conică, prevăzută la margine cu greutăţi de plumb care o trag la fundul apei şi fac ca plasa să se strîngă în partea de jos cînd este scoasă di» apă.
prostraţie s.f. || Din fr. prostration, lat. prostraţia, -onis || Stare patologică manifestată prin-tr-o indiferenţă totală faţă de ceea ce se petrece în jur, prin lipsă de reacţie la excitaţiile externe.
protactiniu s.n. H Din fr. protactinium, germ. Protaktinium || Element radioactiv din grupa actinidelor, produs de dezintegrare a uraniului.
protagonist, -ă, protagonişti, -ste, s.m. şi f. II Din fr. protagoniste ; proto- -f- gr. agonistes „concurent 11'1. Interpretul rolului principal într-o piesa de teatru, într-un spectacol de’ operă, în-trmn film. 2. Reprezentant de frunte al unei mişcări, al unei teorii etc.; promotor.
protâl, protale, s.n. II Din fr. prothalle; pro- -f-gr. thallos „ramură“ || Corp- vegetal în formă de Iarnă, rezultat din germinarea sporilor cripto-gamelor vasculare. Pe faţa inferioară a protalu-lui se formează organele de înmulţire (anteridiile şi arhegoanele).
protargol s.n. || Din germ. Protargol || Preparat medicamentos cu acţiune antiseptică, întrebuinţat mal ales în boli de ochi.
protâză, protaze, s.f. || Din fr. protase : pro- -j-gr. tas is „tensiune“ (| 1. (Gram.) Prima parte a unei perioade condiţionale, care cuprinde propoziţiile secundare şi a cărei consecinţă este exprimată în partea a doua a perioadei. 2. Partea de la început a unei drame antice, care cuprinde expunerea subiectului.
protector, -oare, protectçri, -oare, adj. J| Din lat. protector, -oris, fr. protecteur jj (Adesea substantivat) Care protejează ori favorizează pe cineva sau ceva. • (Despre atitudini, comportări) Binevoitor.
protectorat, protectorate, s.n. || Din fr. protectorat j) Formă de dependenţă a unui stat faţă de altul, instituită printr-un tratat, în care statul protector conduce politica externă a statului protejat, acesta păstrîndu-şi o ’ anumită autonomie internă.
. protéctie, (2) protecţii, s.f. || Din lat. protectio, -onis, fr. protection || 1. Faptul de a proteja;
’ sprijin, ajutor dat cuiva de o persoană influentă; ocrotire. O Protecţia muncii = ansamblu de măsuri avînd drept scop ocrotirea vieţii şi a sănătăţii celor ce muncesc, în timpul procesului producţie, şi asigurarea condiţiilor optime de muncă. Protecţia mediului înconjurător — acţiune organizată de stat sau de o instituţie naţională ori internaţională în scopul păstrării echilibrului ecologic, menţinerii şi ameliorării calităţii factorilor naturali, asigurării unor bune condiţii de viaţă şi de muncă.
protecţionism s.n. || Din fr. protectionnisme \\ Politică economică de protejare a activităţii economice indigene, prin măsuri de îngrădire a concurenţei străine şi de mărire a puterii producătorilor autohtoni.*
protège vb. III v. proteja, proteguî, proteguiesc, vb. IV. Tranz. [| Din protégé || (Rar) A proteja.
proteic, -ă, proteici, -ce, adj. J] Din fr,. protéique, de la n. pr. Proteu, divinitate marină care avea capacitatea de a-şi schimba mereu înfăţişarea || Care îşi schimbă mereu forma; nestatornic. • (Biol.) Gare se referă Ia proteine, care conţine proteine.
proteină, proteine, s.f, || Din fr. protéine || Substanţă organică complexă prezentă în celulele animale şi .vegetale, constituind factorul chimic fundamental al proceselor vii.
proteja, protejez, vb. I. Tranz. || Din fr. protéger, lat. protegere „a acoperi“ || 1. A apăra, a păzi, a ocroti. 2. A sprijini; a favoriza, a părtini. |] Şi: (înv.) protège vb. III.
protejare, protejări, s.f. Acţiunea* de a joro-teja; ocrotire, apărare, o Favorizare.
protejat, -ă, protejaţi, -te, 'adj. (Adesea substantivat) Care se bucură de protecţia cuiva; favorizat.
protest, proteste, s.n. |] Din protesta || 1. Faptul de a protesta; opoziţie hotărîtă împotriva unei acţiuni, a unei măsuri considerate nedrepte. 2. Act al unui guvern prin care acesta îşi manifestă dezacordul privind anumite măsuri luate de guvernul altui stat pe care le considera contrare prevederilor unui tratat sau normelor d.e drept internaţional.
protesta, protestez, vb. I. Intranz. 'IJ Din fr. protester || A-şi exprima dezaprobarea faţă de o hotărîre, faţă de © măsură etc. considerate nejuste; a contesta.
protestant, -ă, protestanţi, -te, adj., s.m. şi f. fi Din germ. Protestant, fr. protestant || 1. Adj. Care ţine de protestantism, care se referă ia • protestantism. 2. S.m. şi f. Adept al protestantismului.
protestantism s.n. || Din fr. protestantisme J| Nume dat doctrinelor religioase creştine (luterană, reformată, anglicană|pinitariană) care s-au rupt de catolicism în sec. 16 prin mişcarea Reformei.
protestatar, -ă, protestatari, -e, adj. |] Din fr.
protestataire || Care conţine un protest; {substantivat) persoană care protestează, care aderă la o acţiune de protest.
PROVIANT
|H	protestaţie,1 protestaţii, s.f. || Din lat. pro-
$4 testatio, -onis, fr. protestation || (înv.) Protest; . ’act prin care se Exprimă un protest.
protetic, -ă, protetici,, -ce, acfj. ||.Din fr. pro-lÿh“ ibérique || 1. Care se referă la proteză (1). 2. "%C(lJingv. ; despre sunete) Apărut prin proteză (2). iJfT	proteză, proteze, s.f. II Din fr. prothèse;pro- -f
gr.	„punere44	II	1.	Aparat	sau	piesă care
^. înlocuieşte un membru, un organ sau o parte dintr-un membru al corpului omenesc, ori pe 7$?'. care se fixează dantura falsă. 2. (Lingv.) Adău-fc garea unui sunet la începutul unui auvînt, fără ’ ca înţelesul cuvîntului să se scbimbe.
I. protipendadă s.f. |J Din ngr. proti pentada || 1‘T Nume dat marii boierimi feudale, care se bucura ki’ de privilegii speciale; vîrfurile burghezo-moşie-
• ‘k rimii; p. ext. elită socială.
* proto- |j Din ngr. protos, fr. proto- II Element compunere care înseamnă „primul44 şi care serveşte la formarea unor substantive, îi i	protocol, protocoale, s.n. || Din lat. protocol-
V,î , lum, germ. Protokoll || 1. Ansamblul normelor 'Mi şi practicilor folosite cu prilejul unor acte cu caracter solemn, în special în raporturile diplo-î !'î matice. 2. Act, document în care se consemnează -,‘h problemele dezbătute.la un congres, la o confe-’•*/ rinţă internaţională, la o convorbire diplomatică etc. 3. Reguli ale ceremonialului de stat.
*	■* • Reguli care trebuie respectate, în societate, în anumite situaţii.
protocolar, -ă, protocolari, -e, adj. ]] Din fr. protocolaire H Care ţine de protocol, care se face . potrivit regulilor protocolului.
;:^.ţ	protoiereu, protoierei, s.m. || Din ngr.	proto-
,f ierefs II Preot care conduce o protoierie (2); prp-■ topop.
 * protoierie, protoierii, s.f. II Din protoiereu |]
J 1. Demnitatea, funcţia de protoiereu; protopopie.
-	2.. Unitate administrativă bisericească formată
din mai multe parohii.
)	protoistorie s.f. H Din fr. protohistoire	(după
istorie) || Perioadă intermediară între preistorie şi istdrie, corespunzînd epocii fierului.
proton, protoni, s.m. || Din fr. proton	|| Par-
ticulă elementară cu sarcină electrică pozitivă, eare constituie nucleul atomului de hidrogen şi, alături de neutron, intră în alcătuirea nucleelor atomice ale celorlalte elemente.
protonie, -ă, protGnici, -ce, adj. |) Din fr.
, protonique |j (Despre sunete, silabe) Care se gă-/ seşte înaintea silabei accentuate.
protoplasma s.f. |J Din fr. protoplasme; pro-to- 4- gr. plasma „obiect modelat44 || Materia din • care sînt formate organismele vii şi care repre-■rj zintă substratul material caracteristic al vieţii, protopop, protopopi, s.m. || Din sl. protopopii^ Protoiereu.
protopopie, protopopii, s.f. || Din protopop ||
1.	Rangul şi funcţia de protopop; protoierie. 2. Teritoriu aflat sub jurisdicţia unui protopop.
protosmghel, protos ingheli, s.m. || Din ngr. protos y ngellos H Grad monahal inferior celui de arhimandrit.
prototip, prototipuri, s.n. II Din fr. prototype H
1.	Model reprezentînd tipul original după care se realizează un obiect, un aparat etc. 2. Primul
«
exemplar .al unei piese, al unui sistem tehnic, după care, dacă a fost omologat, se execută fabricaţia în serie. 8. Exemplar ilustrativ, model desăvîrşit.
protozoâr,	protozoare,	s.n. ||	Din fr. protozoaire; proto-	4- zoon „animal44	|)	(La	pl.) În-
crengătură de animale inferioare unicelulare, microscopice;	(şi la sg.)	animal	din	această
încrengătură.	•
protuberant, -ă, protuberanţi, -te, adj. || Din fr. protubérant, lat. protuberans, -ntis ({tuber -„excrescenţă44) || Care constituie o protuberanţă.
protuberănţă, proXuberanţe, s.f. || Din fr. protubérance |11. (Anat.) Parte proeminentă, a unui organ. 2. Nor de gaze incandescente care se observă la marginea discului solar.
protüre s.f. pl. Ordin de insecte inferioare - lipsite de aripi, antene şi ochi. Trăiesc în frunzare, sub scoarţa copacilor etc.
proţap, proţapuri, s.n. || Din sl. *procepu, bg. dial, procap || 1. Prăjină groasă de lemn care se fixează la dricul carului şi de care se prinde jugul. • Prăjină, de obicei despicată la un capăt, avînd diverse utilizări. O Expr. A umbla cu jalba în proţap — a umbla cu reclamaţii, a cere cu insistenţă ceva. 2. înjghebare simplă din două beţe despicate la un capăt şi înfipte în pămînt, între care se pune la fript peşte, carne etc.
proţăpeâlă, proţâpeli, s.f. || Din proţăpi )] (Fam.) Faptul de a (se) proţăpi.
proţăpi, proţăpesc, vb. IV. !) Din proţap || 1. Tranz., intranz. şi refl. (Reg.) A (se) înţepeni, a (se) 'fixa. 2. Refl. (Fam.) A se opri (provocator) în faţa cuiva; (fig.) a se îngîmfa.
proţăplre, proţăpiri, s.f. Acţiunea de a (se) proţăpi.
proţăplt, -ă, proţăpiii, -te, adj. 1. Fixat, nemişcat, ţeapăn. 2. (Fam.; despre oameni) Sigur de sine; îngîmfat. provă s.f. v. proră.
proveni, provin, vb. IV. Intranz. || Din fr. provenir || A-şi avea originea, a se trage din...; a rezulta din...
provenienţă, provenienţe, s.f. || Din fr. pro-venance, it. provenienza || Origine, obîrşie, prevenire.
provensal, -ă, provensali, -e, s.m. şi f., adj.
|| Din fr. provençal || 1. S.m. şi f. Locuitor al Pro-venţei. 2. Adj. Care se referă la Provenţa (Provence) sau la populaţia ,ei; (substantivat, f.) limba vorbită în Provenţa.
proverb, proverbe, s.n. || Din fr. proverbe, lat. proverbium I) Expresie populară de largă circulaţie, care cuprinde, într-o formulare sugestivă, de obicei metaforică, uneori ritmică sau rimată, o învăţătură, o experienţă de viaţă.
proverbial, -ă, proverbiali, -e, adj. |] Din fr, proverbial \\ 1. Care se referă la proverbe, care are caracter de proverb. 2. Care este foarte cunoscut, despre care. s-a dus vestea. Iubirea şi îngrijirea ce. ştiu a du oilor sînt... proverbiale (Odobescu). • Care a ajuns de pomină.
proviânt,provianturi, s.n. || Din pol. prowjant, rus. proviant, germ. Proviant || Alimente, produse alimentare pentru aprovizionarea armatei.
PROVIDENŢA
■ *
840
providenţă s.f. II Din fr. providence, lat. providentia 1| (în concepţiile religioase) înţelepciunea supremă a divinităţii; dumnezeire, providenţial, -ă, providenţiali, -e, adj. || Din
fr. providentiel (I Care este socotit ca dăruit, trimis de providenţă; care contribuie în mod miraculos la salvarea sau la fericirea cuiva; excepţional, deosebit.
provincial, -ă, provinciali, -e, adj., s.m. şi f. , || Din lat. provincialis, fr. provincial || 1. Adj. Din provincie; caracteristic provinciei. 2- S.m. şi f. Persoană care locuieşte în provincie sau care provine din provincie; p. ext. persoană cu deprinderi stîngace, naive, lipsite de rafinament.
provincialism, provincialisme, s.n. || Din fr. provincialisme || 1. Cu vint sau expresie caracteristică unei anumite provincii; regionalism.
2. Atitudine, comportare specifică unui provincial.	^	*
provincie, provincii, s.f. II Din lat. provincia, fr. province || 1. Parte dintr-o ţară, constituind o unitate geografică sau o diviziune administrativă. 2. Teritoriu al unei ţări, în afara capitalei.
3. (în Roma emtică) Teritoriu în afara Italiei, organizat şi administrat de romani după cucerire.
provitamînă, proviţamine, s.f. |.| Pro- -f- vitamină || Substanţă care, introdusă în organism prin alimentaţie, este capabilă să se transforme într-o vitamină.
provizie, provizii, s.f. || Din îtprovision, lat. provisio, -onis || Produse necesare întreţinerii, alimentării etc. unei gospodării, unui oraş, unei armate pentru un anumit timp.
provizorat, provizorate, s.n. || Din provizoriu |j Caracterul a ceea ce este provizoriu; situaţie provizorie; timpul cît cineva sau ceva este provizoriu.
provizoriii, -ie, provizorii, adj. || Din lat. provisorius, fr. provisoire II (Adesea adverbial) Care durează numai un anumit timp; care se face numai pentru un anumit timp; temporar, vremelnic. • (Adverbial) Deocamdată, pentru moment.
provocă, provoc, vb. I. Tranz. j| Din fr. provoquer, lat. provocare || 1. A determina, a cauza, a da naştere la..., a produce intenţionat un proces, un fenomen. 2. A aţîţa, a întărită; a instiga.
3.	A,chema pe cineva la o întrecere, la o luptă, la o discuţie.
provocare, provocări, s.f. Acţiunea de a provoca; aţîţare, instigare, incitare. • Invitare sau obligare ia o întrecere. • Cauzare, pricinuire.
provocator, -oare, provocatori, -oare, adj.
|| Din fr. provocateur || Care provoacă, întărită, aţîţa; (şi substantivat) instigator. • Care constituie cauza a ceva, care determină, pricinuieşte ceva.
proxenet, -ă, proxeneţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. proxénète |] Persoană care mijloceşte prostituţia, care îndeamnă sau constrînge pe cineva să practice prostituţia.
proxim, -ă, proximi, -e, adj. || Din lat. pro-ximus ||. Cel mai apropiat (în timp sau în spaţiu). O Gen. p. — genul cel mai apropiat de noţiunea de definit.
proximitate s.f. || Din fri proximité, lat. proximité, -atis И Apropiere imediată (în timp, în spaţiu, în situaţie) ; vecinătate.
prozaic, -ă, prozaici, -ce, adj. || Din fr. prosaïque II (Despre stil, opere literare) Lipsit de valoare artistică, dé calităţi stilistice; p. ext. banal, comun.
prozaism s.n. || Din fr. prosaïsme || Caracterul a ceea ce este prozaic; platitudine, banalitate.
prozator, -oare, prozatori, -oare, s.m. şi f. И Din fr. prosateur || Autor de opere literare în proză.
proză s.f. II Din fr. prose, lat. pros a ]j 1. Mod de eiprimare care nu este supus regulilor de versificaţie ; operă literară care foloseşte acest mod de exprimare. 2. Totalitatea operelor în proză
(1)	ale unui scriitor, ale unei epoci etc. 3. Fapte sau lucruri mărunte, cotidiene.
prozelit, -ă, prozeliţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. prosélite; gr. proselytos „nou venit" || Persoană convertită (ţ,e curînd la o religie, la o doctrină; adept nou şi entuziast.
prozelitism s.n. К Din fr. prosélytisme |j Zel, strădanie de a face prozeliţi. С Ataşament ia o, credinţă, la o doctrină etc.
prozodie, -ă, prozodici, -ce, adj. || Din fr. prosodique || Referitor la prozodie, care ţine de prozodie.
prozodie s.f. «fi Din ngr. prosodia, fr. prosodie II Parte a poeticii (3) care se ocupă cu tehnica versificaţiei sub raportul structurii versurilor.
prozopopée, prozopopei, s.f. |J Din fr, proso-popêe, lat. prosopopeia; cf. gr. prosopon „persoană4 II Figură de stil pVin care autorul pune să vorbească o persoană absentă, defunctă sau un personaj alegoric. || Şi: prosopopee s.f.
prudent, -ă, prudenţi, -te, adj. || Din lat. prudens, -tis, fr. prudent || Care se fereşte de ceea ce este primejdios, de ceea ce poate să producă un neajuns; care preîntîmpină un pericol, un necaz etc. posibil; prevăzător, circumspect, f prudenţă s.f., II Din lat. prudentia, fr. prudence, it. prudenza II însuşirea de a fi prudent; precauţie, prevedere, circumspecţie.
pruină s.f. II Din fr. pruine || Strat fin care acoperă ca o brumă pieliţa unor frûcte.
prujă, pruji, s.f. II Din pruji [I (Reg.) Glumă, anecdotă.	#
^ pruji, prujesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A glumi, a spune anecdote. Dumitale iţi vine a pruji, ca totdeauna (Sadoveanu).
prun, prùni, s.m. II lat. prunus || Pom fructifer din familia rozaceelor, înălt de 6-lO in, cu frunze eliptice, cu flori albe-verzui şi cti fructe comestibile.
prună, prune, s.f. II Lat. pruna j| Fructul prunului, de formă sferică, uneori alungită, de culoare vînătă sau gălbuie. Are un conţinut bogat în zahăr şi în vitamina G.
prunărie, prunării, s.f. || Din prun |j Livadă sau grădină cu pruni.
prunc, prunci, s.m. І] Probabil lat.* puerun-culus И (înv. şi pop.) Copil sugaci; p. ext. orice copil. O văzu pe Rafira tînără, alăptînd la sîn un prunc dolofaYi (Stancu).
PSIHIC
Şl pop.)
Prurn 4-
pruncă, prunce, s.f. || Din prunc || (înv. şi .) 1. Copil (mic) de sex feminin. 2. Fată âră.
pruncie s.f. II Din prunc 11 (înv. cfeepilărie.
pruncucidere, pruncucideri, s.i. | ucidere |1 Uciderea de către mamă a propriului >il? de curînd născut.
pruncucigâşă, pruncucigaşe, s.f. || Prunc + ucigasâ 1| Mamă care îşi ucide copilul nou-" ,€Ut.
prund, prunduri, s.n. || Din sl. prondu || ietriş mărunt; malul unei ape pe care se gate astfel de pietriş. • Teren constituit din ietriş mărunt. *	'
prundărâş, prundâraşi, s.m. || Din prund j| , Pasăre călătoare care trăieşte pe malul apelor, cu penele de culoare brună pe spate şi albe pe spintece, cu două dungi albicioase pe cap şi ;pe piept.
prundiş, prundişuri, s.n. || Din prund |j Prund ţ loc cu mult prund.
;/ . prundul, prunduiesc, vb. IV. Ţranz. [J Din \.fprund || A acoperi un drum (o alee, o carare) cu prund.
prunduit, -ă, prunduiţi, -te, adj. (Despre . drumuri, şosele, alei) Pe care s-a aşternut prund. J prunet, pruneturi, s.n. II Din prun II Livadă, grădină de pruni.
prurigo s.n. [| Din ît. prurigo (j Boală a pielii caracterizată printr-o erupţie de băşicuţe persistente şi însoţită de mîncărime.
prurit s.n. |f Din fr. prurit, lat. pruritus ţţprurire „a simţi mîncărime44) || Mîncărime intensă a pielii, care apare în unele boli de piele pau în cursul unor afecţiuni generale.
prusac, -ă, prusaci, -ce, s.m. şi f., adj. jj ©in rus. prusak || 1. S.m. şi f. Locuitor al Prusiei.
2.	Adj- Care se referă la Prusia sau la populaţia ei, care aparţine Prusiei sau populaţiei ei.
* priisic adj. || Din fr. prussique || Acid prusie == acid cianhidric.	,
psalm, psalmi, s.m. [j Din sl. psalmii |[ 1. Imn religios biblic la vechii evrei, care se cînta cti acompaniament de harfă (ulterior rostit şi la creştini). • (La pl.) Colecţie formată din &51 de astfel de imnuri, cuprinsă în Vechiul Testament, şi care alcătuieşte psaltirea. 2. Cîntec, poezie lirică.	.
psalmist, psalmisti, s.m. || Din fr. psalmiste || Autor sau cîntăreţ de psalmi.
psalmodia, psalmodiez, vb. I. Tranz. || Din fr. psalmodier |j A cînta sau a recita psalmi ori alte cîntări religioase. • P. gener. A cînta sau a recita monoton.
psalmodie, psalmodii, s.f. || Din fr. psalmodie; gr, psalmos „psalm44 -j- ode „cin tare44 || Melodie bisericească tărăgănată pe care se cîntă psalmi şi alte cîntări religioase. • P. gener. Gîntare sau recitare monotonă.
psalmodiere, psalmodieri, s.f. Acţiunea de a psalmodia; mod specific de a cînta (psalmi).
psalt, psalţi, s.m. || Din ngr. psaltis || Cîntăreţ de strană în biserică; dascăl, cantor.
psaltichie s.f. || Din ngr. psaltihi || Muzică vocală bisericească, specifică ritului ortodox.
psaltire, psaltiri, s.f. || Din sl. psaltiri, ngr. psaltyrion II Carte de cult cuprinzînd o culegere de 151 de psalmi, atribuiţi regelui David, şi care face parte din Vechiul Testament.
pseudartrdză, pseudartroze, s.f. || Din fr. pseud-arthrose H Lipsă de consolidare a capetelor osoase într-o fractură, care are drept consecinţă crearea unei articulaţii false.
pseudo- [| Din. gr. pseudos „minciună4* || Element de compunere însemnînd „fals44, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective, x
pseudocultură, pseudoculturi, s.f. || Pseudo-+ cultură II Cultură falsă,' aparentă.
pseudomorfoză, s.f. || Din fr. pseudomor-phose jj Proces de transformare fizică sau chimică a unui mineral, cu păstrârea formei eristalo-grafice iniţiale.
pseudonim, pseudonime, s.n. || Din fr. pseu-t donyme; pseudo- -f- gr. onoma „nume44 || Nume ‘fictiv pe care îl adoptă mai ales scriitorii, pentru a-şi ascunde adevărata identitate.
pseudopod, pseudopode, s.n.]| Din fr. pseudopode; pseudo- -f gr. pous, podos „picior44 || Prelungire mobilă provizorie a protoplasme! la amibe, leucocite etc., servind la locomoţie şi la prinderea hranei.
psihanalist, -ă, psihanalişti, -ste, s.m. şi f. HJDin fr. psychanalyste |J Specialist (medic sau psiholog) care aplică psihanaliza în tratamentul bolilor neuropsihice ; adept al psihanalizei.
psihanalitic, -ă, psihanalitici, -ce, adj. II Din fr. psychanalitique \\ Care se referă la psihanaliză; care aparţine psihanalizei.
psihanaliză s.f. || Din fr. psychanalyse ; gr. psyche „suflet44 -j- analysis «„analiză44 |j Concepţia lui S. Freud şi a adepţilor săi privind viaţa psihică, conştientă şi inconştientă. Conform acestei concepţii, tendinţele sau dorinţele profunde ale persoanei, care îşi au izvorul în impulsurile inconştiente, sînt alungate în subconştient, de unde tind să reapară sub o formă travestită. Reducînd dinamismul psihicului la cîteva tendinţe sexuale şi agresive, Freud minimalizează rolul mediului social şi biologizează comportamentul uman.
psihastenie, psihastenii, s.f. || Din fr. psych-'asthénie; gr. psyche „suflet44 -f- asthemia „slăbiciune44 || Formă de nevroză caracterizată prin nehotărîre, nesiguranţă de sine, obsesii şi fobii.
psihiatric, -ă, psihiatrici, -ce, adj. |] Din fr. psychiatrique || Care se referă la psihiatrie, care ţine de psihiatrie.	.
psihiatrie s.f. ||Din fr. psychiatrie, gr. psyche „suflet44 -f- iatreia „vindecare441) Ramură a medicinii care studiază bolile psihice, tratamentul şi profilaxia lor.
psihiatru, psihiatri, s.m. |j Din fr. psychiatre; gr. psyche „suflet44 -j~ iatros „medic44 || Medic Specialist în psihiatrie.
psihic, -a, psihici, -ce, s.n., adj.|] Din fr. psychique, germ. psyahisch || 1. S.n. Formă specifică de reflectare a realităţii, proprie animalelor superioare şi omului, produs al activităţii sistemului nervos; totalitatea fenomenelor şi proceselor prin care se realizează această
4
PSIHOFIZIOLOGIC
8 42
reflectare şi care pot fi cognitiye, afective şi voliţionale. • Structură sufletească proprie cuiva. 2. Adj. Care aparţine psihicului (1), privitor la psihic.
psihofiziologic, -ă, psihofiziologici, -ce, hdj. II Din fr. psychophysiologique |] Care aparţine psihofiziologiei, care se referă la psihofiziologie.
psihofiziologie s.f. || Din fr. psychophysio-logie H Ramură a psihologiei care studiază procesele psihologice în legătură cu cele fiziologice, pentru stabilirea influenţelor activităţii psihice asupra funcţiilor, neurovegetative.
psiholog, -ă, psihologi -ge, s.m. şi f. || Din fr. psychologue || 1. Specialist în psihologie. 2, Observator fin, cunoscător al vieţii psihice omeneşti.
psihologic, -a, psihologici, -ce, adj. || Din fr. psychologique || Privitor la psihologie, care aparţine psihologiei. O Moment p. — moment potrivit pentru a influenţa pe cineva, pentru a determina ceva.
psihologie s.f. || Din fr. psychologie ; psiho-4- gr. logos „studiu“ || 1. Ştiinţă care studiază psihicul, legitatea proceselor şi . însuşirilor psihice ale persoanei (procesele afective, caracter, temperament etc.). 2. Totalitatea fenomenelor psihice care caracterizează un individ sau o colectivitate.
psihologism s.n. || Din fr. psychologisme || Tendinţă de a reduce fenomenele sau procesele logice, etice, sociologice etc. la fenomene psihice.
psihomotor, -oare, psihomotori, -oare, adj. || Din ïy. psychomoteur \\ Care se referă la mişcări a căror realizare implică activitatea nervoasă superioară.
psihopat, -ă, psihopaţi-te, s.m. şi f. || Din fr. psychopathe |j Persoană care suferă de psihopatie, care manifestă simptome dş dezechilibru mintal.
psihopatie, -ă, psihopatiei, -ce, adj. || Din fr. psychopaihique || Care se referă Ih psihopatie, care ţine de psihopatie.
psihopatie, psihopatii, Is.f. || Din fr. psycho-pathie; pşiho- + gr* pathos „boală44 || Stare psihică anormală, caracterizată prin tulburări de comportament, prin scăderea capacităţii de adaptare la condiţiile de mediu.
psihopatologie s.f. || Din fr. psichopatholo-gie || Ştiinţă care se ocupă cu aspectele patologice ale activităţii psihice; patologia psihicului.
psihotehnică s.f. |] Dm fr. psychotechnique |j Ramură a psihologiei, apărută în sec. 20, care studiază problemele activităţii practice a oamenilor sub aspectul concret-aplicativ.
psihoterapie s.f. || Din fr. psychothérapie ; psiho- + gr. therapeia „tratament44 || Metodă de tratament a unor boli prin folosirea factorilor psihici (cîştigarea încrederii şi mobilizarea voinţei bolnavului, fblosirea sugestiei etc.).
psihoză, psihoze, s.f. [| Din fr. psychose ||
1.	Termen generic pentru bolii© psihice caracterizate prin tulburări psihopatologice.profunde (halucinatorii, delirante etc.) şi lipsa conştiinţei bolii; are d© obicei ca urmare © alterare gravă a comportamentului şi capacităţii de integrare socială. 2. Obsesie, idee fixă;
psoriazis s.n. || Din fr. psoriazis || Boală de piele, foarte rezistentă la tratament, caracterizată prin descuamări abundente în diferite regiuni ale corpului.
pst interj. || Onomatopee || Cuvînt prin care se atrage atenţia cuiva să tacă, să asculte.
pteridofite, s.f. pl. || Din fr. ptéridophytes; gr. pteris, -idos „ferigă44 + phyton „plantă44 || încrengătură de plante superioare cu corpul diferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze şi care se înmulţesc-prin spori (ex. feriga).
pterigote s.f. pl. || Din gr. pterygotos „cu aripi44 II Subclasă care include majoritatea insectelor, caracterizate în general prin prezenţa aripilor.	•
pterodactil, pterodactili, s.m. || Din fr. ptérodactyle; gr. pteron „aripă44 -f- dahtylos. „deget44 || Gen de reptile evoluate din era secundară, de mărimea unei vrăbii, adâptăte la zbor, dar care prezentau o dentiţie redusă, în partea anterioară a ciocului.
pterozauriân, pterozaurieni, s.m. || Din fr. ptêrosaurien; gr. pteron „aripă44 -f- sauros „şo-pîrlâ44 || (La pl.) Ordin de reptile fosile adaptate pentru zbor, avînd aripi asemănătoare cu ale liliacului; (şi la sg.) reptilă din acest ordin.
ptialmă s.f. || Din fr. ptyaline; gr. ptyalon „salivă44 || Enzimă prezentă în salivă, care trans: formă amidonul din alimente în glucoză şi mal-toză, începînd astfel procesul de digestie.
ptiu interj. II Onomatopee || Cuvînt care sugerează acţiunea de a scuipa, exprimlnd dezgust, dispreţ sau mirare, surprindere etc.
pfomamă, ptomaine, s.f. || Din fr. ptomaine; cf. gr. ptoma „cadavru44 || Substanţă rezultată din putrefacţia proteinelor animale.
ptdză, ptoze, s.f. || Din îv.ptose; gr. ptosis „cădere44 || Fenomen patologic constînd în deplasarea în jos a unui organ sau’a unor formaţiuni anatomice, datorită slăbirii unor ligamente de susţinere.
ptru interj. H Onomatopee || (Pop.) Cuvînt eu caFe se opresc caii din mers.
pubelă, pubele. s.f. || Din fr. poubelle || Recipient portabil în care se depun resturile menajere.
puber, -ă, puberi, -e, adj., s.m. şi f. |] Din lat. puber, fr. pubere || (Individ) ajuns la vîrsta pubertăţii.
pubertate s.f. || Din lat. pubertas, -atis, fr. puberté || Perioadă a vieţii omeneşti, cuprinsă între copilărie şi adolescenţă, caracterizată prin accelerarea dezvoltării fizice, psihice şi sexuale., pubian, -ă, pubieni, -e, adj.|| Din fr. pubien || Care aparţine pubisului, privitor la pubis.
pubis, pubise, s.n. || Din fr. pubis || Os pereche care formează partea anterioară a centurii pelviene.
publie, -ă, publici, -ce, adj., s.n. || Din lat. publicus, fr. public || 1. Adj. Care aphrţine tuturor, care priveşte pe toţi; care provine de la o colectivitate. O Opinia publică v. opinie. 2. Adj. Care are loc în faţa unei colectivităţi, a unei adunări. 8. Adj. De stat, al statului, al întregului popor. O Învăţămînt p. = învăţămînt controlat de stat. «Care este pus la dispoziţia
№
PUF
tuturor, care poate fi folosit de toată lumea. % S.n. Colectivitate mare de oameni; mulţime, lume. O In public =* în fata unui mare număr de dameni, în văzul lumii. Măr ele public =* masele largi ale populaţiei. 5. S.n. Totalitatea persoanelor care asistâ la-un spectacol, la o conferinţă etc.
publică, pûblic, vb. I. Tranz. || Din lat. publicare J| A tipări (o carte, un (prticol) ; a da publicităţii, a difuza.
• i publicabil, -ă, publicabili, -e, adj. || Din publica- || Care întruneşte calităţile de a fi publicat, care poate fi publicat.
publicare s.f. Acţiunea de a publica; tipărire, publicâţie, publicaţii, s.f. || Din fr. publication |1 Ceea ce şe publică (carte, revistă ctc.) ; spec. tipăritură care apare cu o anumită periodicitate.
publicist, -ă, publicişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. publiciste || Persoană care publică articole (cu caracter politic, social, cultural) în ziare şi reviste.
publicistic, -ă, publicistici, -ce, adj., s.f. j| Din publicist H1. Adj. Care se referă la publicistică
(2)	sau la publicişti, care aparţine publiciştilor sau publicisticii. 2. S.f. Ocupaţia, activitatea de publicist. 8. S.f. Totalitatea publicaţiilor (.periodice) dintr-un anumit interval de timp ; presă.
• Activitatea de publicist.
publicitar, -ă, publicitari, -e, adj. |] Din fr. publicitaire || Care se referă la publicitate, care aparţine publicităţii; care se ocupă de publicitate.
publicitate s.f. ]| Din fr. publicité |) Faptul de a face un lucru cunoscut publicului; răspîn-dire, difuzare în public. • Mijloc de a face cunoscut un produs prin infortnarea cumpărăto-> rului asupra calităţii, preţului etc. produsului respectiv. O Mica p. = rubrică,sau pagină intr-un ziar, în care se publică diferite anunţuri; anunţurile publicate în această rubrică. A da publicităţii — a anunţa în mod public; a publica.
puc, pucuri, s.n. || Din engl. puck || Obiect de cauciuc de forma unul disc, folosit la jocul de hochei pe gheaţă.	^
puchină, puchini, s.f. (Reg.; mai ales la pl.) Urdoare.
puchînds, -oâsă, puchinoşi, -oase, adj. || Din puchină || (Reg.) Urduros; murdar. «Neînsemnat, nÿc;. sărac, sărăcăcios.
puchiţei, puchiţei, s.m. (La pl.) Picăţele. O stqfâ... cu puchiţei .galbeni mă ispiti să intru in prăvălia iui (Brăescu),
puci, puciuri, s.n. || Din germ. Putsch \\ Acţiune armată a unui grup politic militar, care urmăreşte răsturnarea puterii de stat printr-un atac neaşteptat.
pucios, -oâsă, pucioşi, -oase, adj., s.f. || Din puţi || 1. Adj. (înv. şi pop.) Care miroase urît (a sulf), puturos. O Piatră pucioasă v. piatră.
2.	S.f. (Pop.) Sulf.
pud, puduri, s.n. || Din rus. pud || Unitate (rusească) de măsură pentru greutăţi, egală cu 16,38 kg.
pudel, pudeli, s.m. || Din germ. Pudel || Rasă de cîini de mărime mijlocie, cu părul foarte lung
şi lăţos, uşor de dresat, folosiţi la vînatul păsărilor acvatice.
püdic, -ă, pudici, -ce, adj. || Din fr. pudique,. lat. pudicus || Plin de pudoare, de candoare; ruşinos, decent.	v
pudicitate s.f. || Din fr. pudiciti |j însuşirea de a fi pudic; pudoare, ruşine, sfială.
puding, pudingUri, s.n. || Din fr., engl.pudding|| Preparat alimentar de origine engleză, făcut din făină, ouă, zahăr, grăsime de vacă, măduvă, prune şi rom.
pudlâj s.n. || Din fr. puddlage |] Procedeu în-‘vechit de elaborare a oţelului, prin afinarea fontei în cuptoare speciale.
pudoare, s.f. II Din fr. pudeur, lat. pudor,
-oris I! Atitudine decentă, sfială; p. ext. curăţenie morală, castitate.
pudra, pudrez, vb. I. || Din fr. poudrer [| 1. Tranz. şi refl. A (se) da cu pudră (pe faţă). 2* Tranz. A acoperi o suprafaţă cu un strat de pulbere, în scop tehnologic sau de protecţie.
• A presăra (o prăjitură) cu un strat subţire de zahăr pudră.
pudrâre s.f. Acţiunea de a (se) pudra. pudrat, -ă, pudraţi, -te, adj. Dat cu pudră (pe faţă). • Acoperit, presărat cu un strat subţire dintr-un material pulverulent, cu zahăr pudră etc.
pudră, pudre, s.f. || Din fr. poudre || Pulbere fină, uşor parfumată, folosită în cosmetică. « Substanţă medicamentoasă sub formă de pulbere, folosită contra iritaţiilor pielii. • Zahăr p. = zahăr sub formă de pulbere.
pudrieră, pudriere, s.f. || Din fr. poudrier \\ Cutioară în care se ţine pudra de fardat.
pudrui, pudruiesc, vb. IY. Tranz. şi refl. II Din pudră\\ (înv.) A (se) pudra, a se da cu pudră.
puericultură s.f. || Din fr. puériculture || Ramură a medicinii care studiază metodele şi mijloacele necesare asigurării unei creşteri şi dezvoltări armonioase a copiilor,
pueril, -ă, puerili, -e, adj. || Din fr. puéril, lat. puerilis « puer ,,copil“) || De copil, copilăresc; copilăros; naiv.
puerperâlă adj. || Din fr. puérperal;^ lat- puer-pera „lăuză“ || Febră p. == boală gravă a lăuzelor, cauzată de pătrunderea în uter a unui agent infecţios.
puf1 interj. || Onomatopee |] Cuvînt care imită zgomotul produs de o suflare bruscă, de o persoană care fumează, de căderea unui corp pe o suprafaţă moale etc.	*
puf2, (4) pufuri, s.n. II Din sl.. *puhu, bg. puh II1. Pene foarte scurte şi moi care acoperă corpul puilor şi, pe unele părţi, al păsărilor adulte. Q Expr. A creşte în puf = a creşte în confort. 2. Perişori fini şi moi care cresc pe obrazul oamenilor; început de barbă şi de mustaţă. 8. Peri scurţi şi moi care acoperă unele fructe sau seminţe." 4. Mic obiect de toaletă care servdşte la pudrat.
puf3, pufuri, s.n. II Din fr. pouf || Scaun scund, fără spătar, de formă cilindrică, capitonat sau făcut din material plastic umplut Ou aer.
PUFAI	844
pufăi, pufăi, vb. IV. Intranz. || Din puf1 \\ 1. A sufla cu zgomot pe nări; a pufni. «A expira fumul de ţigară, producînd un zgomot înfundat. 2. (Despre locomotive) A evacua aburul cu întreruperi ritmice şi zgomotoase.
pufăiâlă, pufăieli, s.f. || Din pufăi || Pufăit, pufăit s.n. Faptul de a pufăi; pufăiala. Pufăitul locomotivei subt bolta gării înăbuşea vocile (Rebreanu).
puînet, pufnete, s.n. || Din pufni || Pufnitură. pufni, pufnesc, vb. IV. Intranz. || Din puf1]] 1. A sufla .pe nări, cu zgomot scurt şi sacadat. O Expr. A pufni de (sau în) rîs ori (tranz.) a-l pufni pe cineva rîsul — a izbucni în rîs. 2. (Despre locbmotive) A da afară aburii cu un zgomot scurt si sacadat.
pufnitură, pufăituri, s.f. || Din pufni || Faptul de a pufni; aer expirat cu zgomot pe nări; puf-net.	..	i
pufoaică, pufoaice, s.f. || Din rus.* fufajka (prin apropiere de pup) |] Haină scurtă matla-sată.
pufos, -oasă, pufoşi, -oase, adj. || Din pup || Acoperit cu puf; asemănător cu puful.
puîuleţ, pufuleţi, s.m. 1. Diminutiv al lui pup. 2. (La pl.) Produs alimentar preparajt din mălai cu adaos de caşcaval, avînd aspectul unor tubuleţe.'
puîuliţă, puf uliţe, 's.f, || Din pup || Gen de plante erbacee cu tulpina cilindrică acoperită cu peri lungi, cu flori roşii-roz, rar albicioase, răspîndite în regiunile temperate.
pugilism s.n. || Din engl. pugilism || (Sport) Box1, pugilistică.
pugiiîst, pugilişti, s.m. || Din fr. pugiliste || Boxer.
pugiiistie, -ă, pugilistici, -ce, adj., s.f. || Din fr. pugilistique\\ 1. Adj. Care se referă la pugilism, care ţine de pugilism. 2. S.f. Box1.
puhav, -ă, puhavi, -e, adj. || Din ser. buhav ||
1.	(Despre oameni) Cu carnea moale şi umflată; buhăit. 2. (Despre alimente) Afinat, înfoiat; moale, spongios.
puhavi, puhăvesc, vb. IV. Refl. I] Din puhav || A deveni puhav, a se buhăi.
puhoi1, puhoaie, s.n. || Din sl. povonî || 1. Apă curgătoare umflată de ploi sau de topirea zăpezii, care se revarsă năvalnic; torent, şuvoi. • Ploaie mare, torenţială. 2. (Fig.) Muîţime, val de oameni (sau de alte fiinţe) care se. deplasează năvalnic în aceeaşi direcţie.
puhoi2, pers. 3 puhoieşte, vb. IV. Intranz. j| Din puhoi1 || A curge în cantitate mare, a se revărsa cu repeziciune şi cu forţă. • (Fig.; despre oameni) A năvăli.
puhoier, puhoieri, s.m. || Din puhoi1 }J Pasăre răpitoare asemănătoare cu uliul. Străbat tîn-guirile paserilor ce se cheamă puhoieri şi care vestesc volburi ale talazurilor (Sadoveanu).
pui1, pui, s.m., interj. || Lat. pullus j| 1.
S.m. Pasăre, de la ieşirea din ou pînă la maturitate; p. ext. orice animal de la naştere pînă la maturitate. • Spec. Pui (1) de găină; carnea gătită a acestei păsări. 2.* S.m. (Fam.) Copil. O Expr. (Nici) pui de om = nimeni, ţipenie. • (Fam.; adesea la vocativ) Termen de dezmier-
dare pentru un copil sau pentru bărbatul iubit.
• (Dă< valoare de superlativ termenului la care se referă) Pui de somn. Pui de bătaie. Pui de ger.
• (Dâ valoare de diminutiv termenului la care se referă) Pui de pernă. 3. S.m. Plantă tînără, puiet; vlăstar, mlădiţă. 4. S.m. (La pl.) Cusături mărunte decorative, pe pieptul şi pe mîne-cile cămăşilor ţărăneşti. 5. Interj. Strigăt repetat cu care se* cheamă puii sau alte păsări de curte.
pui2, pers. 3 puieste, vb. IV. Tranz. J| Din pui1 |j (Reg.; despre păsări) A scoate pui.
puia-gâia s.f. art. || Pui1 -f gaia || De-a puia-gaia = numele unui joc de copii.
puiandru, puiendri, s.m. || Din pui1 || Augmentativ al Tui pui; pui mai măricel de pasăre sau de animal.
puică, puici, s.f. ]| Din pui1 || 1. Pui de găină de sex femeiesc; găină tînără. 2. Termen de dezmierdare pentru o fata sau pentru © femeie (iubită).
puiculfţă, puiculiţe, s.f. 1. Diminutiv al lui puică. 2. Puică (2).
puicuţă, puicuţe, s.f. Diminutiv al lui puică; puiculiţă.
puieraiţă, puierniţe, s.f. || Din pui1 || 1. Instalaţie specială în care se cresc puii unor păsări de curte. 2. Instalaţie de lemn, de forma unei troace, prevăzută cu un dispozitiv pentru alimentarea cu apă, folosită în crescătoriile de păstrăvi pentru dezvoltarea puietului.
puiet, (3) puieţi, s.m. || Din pui1 || 1. (La sg., cu sens colectiv) Larve de albine. 2. (La sg., cu sens colectiv) Peşti mici, în prima perioadă de viaţă (servind la repopularea apelor). 3. Nume generic dat, plantelor lemnoase tinere care se transplantează în altă parte.
puişor, (1) puişori, s.m., (2) puişoare, s.n.l.
S.m. Diminutiv, ai lui pui (1, 2). 2. S.n. Pernă mică de pus sub cap.
puitor, puitoare, s.n. || Din pune [| P. de mine = navă militară amenajată pentru plantarea minelor1 (2) în fluvii şi în mări.
pul, puluri, s.n. II Din tc. pul || Fiecare dintre piesele rotunde de lemn care se folosesc la jocul *de table.
pulberărie, pulberării, s.f. [| Din pulbere || Fabrică sau depozit de muniţii.
pulbere, pulberi, s.f. II Lat. pulvis, -eris |J 1. Material solid sub formă de particule^ foarte fine; praf, pudră. O Expr. A ridica pe cineva din pulbere = a scoate pe cineva dintr-o situaţie grea. 2. Spec. (înv.) Praf de puşcă. 3. (Fig.) Mulţime, puzderie.
pulmbn, pulmoni, s.m. || Din lat. pulmo, -o-nis || (Anat.) Plămîn.
pulmonar, -ă, pulmonari, -e, adj. || Din fr. pulmonaire, lat. pulmonarius || Care se referă la plămîni, care aparţine plămînilor, localizat în plămîni, de plămîni.
pulovăr s.n. v. pulover.
pulover, pulovere, s.n. || Din fr., engl, pul-lover || Obiect de îmbrăcăminte tricotat, care acoperă partea superioară a dbrpului şi se poartă, de obicei, peste cămaşă sau peste bluză. || Şi: pulovăr s.n.
845
pulpană, pulpane, s.f. |] Din pulpă || Fiecare dinjtre cele două părţi de jos ale unei haine lungi. Vîntul îi flutura pulpanele mantalei (Rebreanu).
pulpă, pulpe, s.f. I] Lat. pulpa || 1. Partea ' musculoasă a piciorului dintre genunchi şi gleznă. 2. Ţesut conjunctiv, bogat în vase şi nervi,, care se găseşte în unele organe sau umple unele cavităţi' osoase (ex. pulpă dentară). 3. Parţea moale, cărhoasă, a unor fructe.
puls, pulsuri, s.n. || Din lat. pulsus, fr. pouţs || Dilatare şi contractare ritmică a arterelor, provocată de pomparea sîngelui de către inimă. O Expr. A prinde pulsul (unei situaţii) — a-şi da seama (de o situaţie, de felul cum decurg lucrurile, de intenţiile cuiva).
pulsa, pulsez, vb. I. Intranz. || Din lat. pulsare || 1. (Despre sînge) A circula în vasele x sanguine. 2. (Fig.; despre procese) A se desfăşura într-un ritm viu; a fremăta, a palpita.
pulsâr, puls ari, s.m. j| Din erigl. pulsar |] Obiect cosmic emiţător de radiounde sub formă de impulsuri periodice fçarte scurte (pulsaţii), cuprinse între cîteva sutimi de secundă şi cîteva secunde.
pulsatil, «ă, pulsatili, -e, adj. || Din fr. pulsatile || Care se referă la puls, care aparţine pulsului.
pulsaţie, pulsaţii, s.f. || Din fr. pulsation, lat. pulsalio,' -onis || 1. Zvîcnire, bătaie a pulsului. ® (Fig.) Desfăşurare ritmică a unui proces, a unui fenomen. 2. (Fiz.) Mărime caracteristică proceselor periodice, proporţională cu frecvenţa; variaţie periodică a unei* mărimi care nu-şi schimbă semnul.
puîsométru, pulsometre, s.n. || Din fr. pulso-mètre || Pompă pentru deplasarea apei prin presiunea exercitată de abur asupra acesteia.
puîsoreactdr, puişoreactoare, s.n. || Din fr. pulsorêacteur; lat. pulsus „împins" -f- fr. réacteur „reactor" II Propulsor cu reacţie pentru avioanele supersonice*.
pulveriza, pulverizez, vb. I. Tranz. || Din fr. pulvériser, lat. pulverizare || A transforma în pulbere un material solid. • A transforma un lichid în picături foarte fine, cu ajutorul unui pulverizator. • Tranz. şi refl. (Fig.) A (se) distruge, a (se) nimici, a dispărea sau a face să dispară.
pulverizare, pulverizări, s.f. Acţiunea de a pulveriza. '
pulverizator, pulverizatoare, s.n. || Din fr. pulvérisateur || Aparat folosit pentru pulverizare.
pulverulent, -ă, pulverulenţi, -te, adj. || Din fr. pulvérulent || Care se prezintă sub formă de pulbere, de praf fin.
püma s.f. || Din fr. puma || Mamifer carnivor din familia felidelor, lung de peste 1 m, care trăieşte în America; cuguar.
pumn, pumni, s.m. || Lat. piignus || 1. Palma închisă, cu degdtele adunate şi îndoite. O CU pumnul — (mare sau mic) de dimensiunile pumnului. O Expr. A-i vîrî cuiva pumnul în gură = a împiedica pe cineva să vorbească sau
* PUNCT*
să acţioneze. A rîde în pumni — a rîde pe* înfundate. • Palmele strînse şi adîncite în formă de cupă (pentru a putea reţine un lichid). O Un pumn de... =. o cantitate din ceva, cită încape în palme. 2. Lovitură dată cu pumnul
(1). 3. Veche unitate de măsură pentru lungimi, egală cu aproximativ două treimi dintr-o palmă.
pumnal, pumnale, s.n. |J Din pumn (după it. pugn&h) H Armă formată dintr-o lamă scurtă cu două tăişuri şi vîrf ascuţit, prinsă de un mîner.
puamăş, pumnaşi, s.m. || Din pumn |] Manşetă brodată la cămăşile ţărăneşti.
pumni, pumnesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din pumn || A (se) bate cu pumnii.
ponei, punciuri, s.n. jj Din engi., fr. punch j| Băutură făcută dintr-un amestec de rom, zahăr, suc de lămlie sau de portocale etc.
punct, puncte, S:ii, || Din lat. punctus || 1. Element fundamental al geometriei, care are toate dimensiunile nule, definit ca intersecţia; a două linii. O P- de intersecţie =*punct comun pe care îl au două figuri plane. • Loc determinat pe o lungime sau pe o suprafaţă. 2. Semn grafic mie, rotund, folosit ca semn de punctuaţie pentru a marca sfîrşitul unei propoziţii sau fraze, prescurtarea unui cuvînt; semn pus deasupra literelor „i" şi „j“ etc. O Două puncte = semn de punctuaţie constlnd din două puncte (2) aşezate unul deasupra celuilalt, care arată ca urmează o enumerare, o explicaţie, o concluzie sau o vorbire directă. Punct si 'virgulă = semn de punctuaţie constlnd dintr-un punct aşec£t deasupra unei virgule, folosit pentru a despărţi părţile componente afe unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuaţie constînd din trei sau mai multe puncte
(2) aşezate în linie orizontală, folosit pentru a marca o întrerupere în şirul gîndirii, acţiunii sau o omisiune dintr-un text reprodus. 3. Pată mică rotundă pe un fond de altă culoare. 4. Semn mic, rotund, pus la dreapta unei note muzicale pentru a-i prelungi durata cu încă o jumătate din valoarea ei. • Semn convenţional în formă de punct (2) care marchează localităţile pe hartă sau zarurile, piesele de domino etc. 5. Model de cusătură sau de broderie. 0. Loc determinat în spaţiu. O P• de plecare (sau de pornire) — începutul unei acţiuni. 7. P. medical (sau sanitar) — serviciu medical în fabrici, pe şantiere etc. 8. Unitate de măsură care indică situaţia participanţilor la o competiţie sportivă, la unele jocuri de sociftate etc. 9. P. tipografic = unitate de măsură folosită în poligrafie pentru litere, spaţii, linii etc. 10. Parte determinată a unei acţiuni, a unei probleme, a unei discuţii etc.; moment, fază, etapă. O La punct— la momentul oportun. Punct de vedere ~ aspectul sub care cineva priveşte o problemă; mod de a gindi. O Expr. A pune la punct = a regla un mecanism, un sistem tehnic pentru a funcţiona bine. A fi pus la punct = a fi aranjat, îmbrăcat frumos, cu gust. A pune pe cineva la punct = a arăta cuiva ce se cuvine şi ce nu, a-i da cuiva o lecţie. Pînă-la un punct — pînă la o anumită limită; într-o anumită măsură. 11. Temperatură
PUNCTA
fixă, caracteristică unui anumft fenomen; punct critic — stare critică.
puncta, punctez, vb. I. Tranz. || Din punct ||
1. A marca, a însemna cu puncte; a executa pe o suprafaţă o serie de semne sub forma unor puncte.(2); (fig.) a scoate în evidenţă, a Sublinia.
2. Â obţine puncte (8) într-o întrecere sportivă; a ţine * evidenţa punctelor acumulate într-o astfel de întrecere.
punctaj, punctaje, s.n. || Din punct \\ 1. Totalul punctelor acumulate de un sportiv sau de o echipă într-o competiţie. 2. însemnare a punctelor mai importante ale unui plan de acţiune, ale unei expuneri.
punctare, punctări, s.f. Acţiunea de a puncta; însemnare cu punctatorul pe suprafaţa unei piese a unor repere ce urmează să fie perforate.
punctat, -ă, punctaţi, -te, adj. Marcat. însemnat eu puncte ; alcătuit din puncte.
punctatdr, punctatoare, sin. || Din puncta |] Unealtă de oţel cu vîrf ascuţit, cu care se execută punctarea pe#suprafaţa unei piese.
punctaverăj, punctaceraje, s.n. || Din fr. point-acérage (după punct) || Raportul dintre punctele înscrise şi cele primite, care decide poziţia într-un clasament general al sportivilor sau echipelor aflate la egalitate.
punctiform, -ă, punctiformi,' -e, adj. J| Din fr. punctiforme II Care are forma sau dimensiunile unui punct.
punctual, -ă, punctuali, -e, adj. [| Din punct (după fr.' ponctuel) II Care respectă întocmai termenele stabilite; (adverbial) la timp, la momentul stabilit.
punctualitate s.f# || Din fr. ponctualité (după punctual) II însuşirea de a fi punctual; promptitudine în execuţia unei lucrări.
punctuaţie, punctuaţii, s.f. || Din fr. ponctuation (după punct) || Sistem de semne grafice (punctul, virgula, semnul întrebării, ghilimelele, linia de dialog, parantezele etc.) care au rolul de a marca în scris pauzele şi intonaţia din vorbire, întreruperea şirului comunicării ştc.‘ « Ramură a gramaticii care indică folosirea corectă a acestor semne.
pănfcţie, puncţii, s.f. || Din fr. ponction, lat. puncîio fl (Med.) Străpungere cu un ac special a unui vas, a unui ţesut sau a peretelui unei cavităţi a organismului, pentru a extrage un lichid sau pentru a introduce un medicament.
püne, pun, vb. III. || Lat. ponere || 1. Tranz. A face să stea undeva, % plasa; (tranz. şi refl.) a (se) instala undeva, a (se) aşeza într-un loc. O Expr. A pune cec a la foc = a expune ceva acţiunii focului (pentru a fierbe, a găti). A pune în loc = a înlocui. A pune foc (la ceca) — a incendia. A pune ceca la cîntar (sau în cumpănă) = a cumpăni, a chihzui în legătură cu ceea ce urmează să facă. A (nu) pune gura pe ceca — a (nu) gusta, a (nu) mînca. A pune ochii (sau privirea) în pămînt = a pleca privirea, în semn de jenă; a se ruşina. A pune osul — a munci din greu. A pune umărul = a ajuta, a contribui la ceva. A-şi pune ceca în gînd (sau în cap, în minte) s= a avea intenţia de a..., a plănui ceva. A pune o
4146
corbă (bună) pentru cineca = a interveni în favoarea cuiva. Unde mai pui că... = fără a mai socoti că.... A pune pe cineca la zid = a) a împuşca; b) a condamna, a dezaproba. A-şi pune capul (sau gîtul) pentru cineca = a-şi primejdui viaţa apărînd, ajutînd pe cineva;’ a garanta .pentru cineva. (Refl.) A se pune bine cu (sau pe lingă) cineca = a-i intra în voie cuiva (pentru a obţine . avantaje). • Refl. A se depune, a se aşterne,' a se aşeza. 2. Tranz. A aşeza pe cineva întj-o situaţie nouă, într-un post; a numi într-un rang, într-o demnitate; a face ca cineva să ajungă într-o anumită stare. 8. Tranz. şi refl. A (se) aşeza într-un anumit fel, într-o anumită poziţia
4.	Tranz. A aşeza în locul cel mai potrivit sau dina-* inie stabilit; a depune la locui lui sau intr-un anumit loc faţă de alte obiecte; a aranja, a orîndui. A pune caii la trăsură — a înhăma. • A planta* a sădi, a semăna. 6. Tranz-. şi refl. A (-şi) aşeza pe corp un obiect de îmbrăcăminte; a (se) îmbrăca, a (se) încălţa. 6. Tranz. A depune (bani sau alte bunuri) spre păstrare sau fructificare. Q Expr. A pune deoparte = a economisi. 7. Tranz.. A institui, a hotărî, a stabili: a pune o taxă; a pune un diagnostic. 8. Refl. recipr.,A se lua la întrecere, a se măsura cu cineva. 9. Tranz. A sili, a obliga pe cineva să făcă un anumit lucru. • A îmboldi, a asmuţi. 10. Refl. A începe ceva, a se apuca cu stăruinţă de un anumit lucru. O Expr. A se pune cu gura pe cineca = a insista energic pe lingă pine va. E pus pe... = e gata să... 11. Tranz, A pune pe cineca la încercare — a încerca pe cineva pentru a-i cunoaşte valoarea. A pune în primejdie = a primejdui. A pune iscălitura = a iscăli. A pune slâpînire pe cinecţi sau pe ceca — a face stăpîn pe cineva sau ceva.
punere s.f. Acţiunea de a (se) pune. O P- la pămînt = defect în funcţionarea unei instalaţii .electrice, constînd în stabilirea unei legături accidentale între conductele electrice sub tensiune şi pămînt.
pungaş* pungaşi, s.m. |] Din pungă || Hoţ de buzunare, borfaş/
pungă* pungi, s.f. || Din lat. punga || 1. Să-* culeţ de piele, de material plastic etc., cu una sau cu mai multe despărţituri, în care se ţiĂ banii. O Expr. A-şi dezlega punga = a fi darnic. A fi gros la pungă ~ a fi bogat. A-şi strînge (sau a-şi face) gura pungă— a avea o senzaţie de contractare a buzelor din cauza unui aliment astringent. 2» Săculeţ făcut din hîrtie sau din alt material, servind ca ambalaj pentru diferite obiecte. 3. Umflătură a pielii (mai ales la ochi), pungălî, pungălesc, vb. IV. Trnz. || Din pungă || (Pop.) A coase cu împunsături rare, neregulate.
pungăşeâlă* pungăşeli, s.f. j| Din pungaşi |j (Fam.) Pungăşie.
pungăşî* pungăşesc, vb. IV. Tranz. f| Din pungaş |1 Â fura (mai ales bani din buzunar); a înşela, a escroca.
pungăşie, pungăşii, s.f. [| Din pungaş |] Furt, hoţie; înşelătorie, ’escrocherie.
pungi* pungesc, vb. IV. Tranz. || Din pungă || A-si pungi gură (sau buzele) = a-şi strînge şi încreţi buzele*
847
Purism
pimguliţă, punguliţe, s.f. 1. Diminutiv aî lui pungă. 2. Denumire dată unor specii de plante erbacee din familia cruciferelor, cu frunze simple, nedivizate, cu flori albe, roz sau violete şi cu fructe silicule.
nuni s.m. pi. || Din lat. Puni || Nume dat cartaginezilor de către romani.
punic, -ă, punici, -ce, adj. || Din lat. punicus, fr. punique || Care se referă Ja Cartagina sau la locuitorii ei, care aparţine Cartaginei sau locuitorilor ei.
punitiv, -ă,punitivi, -e, adj. || Din fr. punitif || Clare pedepseşte, destinat să pedepsească.
punte, punţi, s.f. || Lat. ponsţ -tis || 1. Pod îngust, peste un şanţ, peste o apă mică, folosit 'numai de pietoni. O Expr. Punte de. scăpare — (mijloc de a scăpa dintr-o situaţie dificilă. 2. Planşeu care împarte o navă în etaje sau acoperă etajul superior. 3. Pod suspendat sau mobil care*leagă vasele de chei.
pupa, pup, vh. I. Tranz. şi refl. recipr. || Lat. puppare || (Fam.) A (se) săruta. O Expr. (Refl. recipr. A se pupa in bot cu cineva = a se înţelege ţine cu cineva, a se afla în relaţii de intimitate.
pupat, pupaturi, s.n. (Fam.) Faptul de a (se) pupa; sărut.
' pupă1, pupe, s.f. |! Din fr. poupe II Partea de dinapoi a unei nave. Deodată începe să-ţi bată pintul în pupă (Cezar Petrescu).
pupă2, pupe, s.f. || Din lat. pupa „fetiţă46 |] jZool.) Nimfă (2), crisalidă.
pupăcios, -oâsă, pupăcioşi, -oase, adj. |j Din pupa |j (Fam.) Căruia îi place să (se) sărute.
pupătură, pupături, s.f. || Din pupa || (Fam.), Sărutare.
pupăză, pupeze, s.f. || Cuv. autohton || Pasăre călătoare insectivoră, cu cioc lung şi curbat şi cu un moţ de pene portocalii pe cap, dispuse |n formă de creastă.
pupezele s.f. pl. || Din pupăză |] Plantă erbacee. de pădure, din familia leguminoaselor, cu flori purpurii la încep ut, % apoi albăstrii, dispuse |n raceme.
pupil, -a, pupili, -e, s.m. şi f. || Din lat. pupil-lus, fr. pupille || Minor aflaRsub tutela unei persoane.
pupilă, pupile, s.f. || Din fr. pupille, lat. pupilla || Deschizătură din mijlocul irisului, prin mare pătrunde lumina în achi; lumina ochiului. Are şi rolul de a adapta vederea, în funcţie de luminozitate şi de distanţă.
pupitru, pupitre, s.n. || Din fr. pupitre [| 1. Masă cu suprafaţa înclinată* care serveşte la scris, citit, desenat etc.; partea de deasupra a unei bănci de şcoală. 2. Suport înclinat pe care muzicanţii îşi aşază notele. O La pupitru = la 'conducerea unei orchestre, ca dirijor. 3. Pupitru de comandă = dispozitiv în formă de masă sau de tablou în care sînt montate mecanismele de transmis comenzile unei instalaţii.
pur1, puri, s.m. || Lat. porrum || Plantă er-jbacee cu frunze lungi şi înguste şi cu flori purpurii,. dispuse în umbele.
pur2, -ă, puri, -e, adj. || Din lat. purus, fr. pur || 1. Care nu conţine elemente străine; curat, ţteamestecat. 2. Nealterat, neviciat; (fig.) ne-
pătat, neprihănit. • Veritabil, autentic. O Pui* si simplu — nimic altceva decît..., numai şi numai... 3. (Despre voce, sunete) Limpede, cristâ-lin.
puradel, puradei, s.m. || Din ţig. purdâ || ; (Fam.) Copil de ţigan; p. gener. copil.
purcea, purcele, s.f. || Lat. porceUa || Puiul de sex feminin al scroafei. || Şi: purcică s.f.
purcede, purced, vb. III. Intranz. || Lat. procedere || 1. A porni la drum, a pleca; a începe o acţiune. 2. A izvorî, a proveni din... 3. (înv.) A deveni. O Expr. A purcede grea = a rămîne însărcinată. || Perf. s. purcesei, part. purces.
purcel, purcei, s.m. || Lat. 0brcellus jj Puiul scroafei (în special de sex masculin); p. gener. porc tînăr. O Expr, (Fam.) Cu căţel cu purcel = cu toţii, cu toată familia; cu tot aVutul. purcică s.f. v. purcea.
purcoi, purcoaie, s.n. || Din porc j] Grămadă de fin sau de paie; căpiţă.
purgativ, -ă, purgativi, -e, adj., s.n. || Din fr. purgatif, lat. purgativus || (Medicament) -care favorizează evacuarea materiilor fecale din organism.
purgatoriu s.n. || Led. purgatorium, it. purga-torio || (în religia catolicăj Loc imaginar în care sufletele morţilor cu păcate mai uşoare s-ar purifica înainte de a intra în paradis.
purgâţie, purgaţii, s.f. || Din fr. purgation, lat. purgatio || Faptul de a elimina materiile fecale.
purică, puric, vb. I. || Lat. pulicare || 1. Tranz. şi refl. A (se) curăţa de purici. 2. Tranz. (Fam.) A examina ceva cu de-amănuntul.
puricâriţă, puricariţe, s.f. || Din purice || Plantă erbScee din familia compozitelor, înaltă pînă la 50.cm, cu tulpina cenuşie, păroasă şi cu flori galbene cu miros neplăcut. Creşte prin locuri umede.
purice, purici, s.m. || Lat. pulex, -icis || 1. Insectă mică, lipsită de aripi, care trăieşte ca parazit pe om sau pe unele animale. O Expr. A i se face inima cît un purice = a fi foarte speriat. (Fam.) A nu face mulţi purici undeva = a nu sta mult undeva. 2. Nume dat mai multor specii de insecte mici, care trăiesc pe frunzele plantelor. 3. Purice de apă ~ gen de crustaceu de apă dulce, lung de 1 — 4 mm.
purifică, purific, vb. I. Tranz. |) Din fr. purifier, lat, purificare || A face să fie pur, înde- , părtînd impurităţile; a curăţa. • (Tehn.} ,A epura, e Refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină pur din punct de vedere moral.
purificare, purificări, s.f. Acţiunea de a (se) purifică. O Purificarea apei = epurarea apei* purificator, -oare, purificatori, > -oare, adj.
|| Din fr. purificateur || Care purifică. • (Tehn.) Epurator.
piirim s.n. || Din ebr. purim |j Sărbătoare religioasă mozaică, celebrată la începutul primăverii.
purină, purine, s.f. |1 Din fr. purine || Compus organic heterociclic, unitate de bază a acidului urio.
purism s.n. || Din fr. purisme |) Tendinţă exagerată de a elimina dintr-o limbă* elementele socotite străine.
purist, -ii, purişti, -sie, s.m., şi f., adj. |] Din fr.	(o discuţie, o conversaţie). • A purta un război
puristeW 1. S.m. şi f. Adept al purismului. 2.	= a se război, a se lupta. 9. Tranz. (Despre obiec-
Adj. Care se referă la purism; care practică puris-	te) A avea imprimat, gravat (un semn distinctiv),
mul.	purtare,	purtări, s.f. 1. Acţiune^ de a (se)
puritân, -ă, puritani, -e, s.m. şi f., adj. [] Din	purta. 2. Fdl, mod de a se comporta; conduită,
fr. puritain II1. S.m. şi.f. Adept al puritanismu-	atitudine în societate. 8. Folosire, întrebuinţare,
lui ; p. ext. persoană de o moralitate excesivă. 2.	O Expr. A lua un lucru la purtare= a începe să
Adj. Privitor la puritanism, care aparţine puri-	întrebuinţeze un lucru (un obiect de îmbrăcă-
■'tanismului; p. ext. care profesează sau afişează	minte) în mod obişnuit, zilnic. (Fam.) A-şi lua
o morală excesivă.	nasul la purtare — a	deveni	obraznic.
puritanism s.n. || Din fr. puritanisme 1] Doc-	purtat1, s.n. 1. (Pop.) Fel,* mod de a se îmbră-
trină a unei secte prezbiteriene engleze, carnete-	ca. 2. Utilizare, întrebuinţare (a unui obiect de
rizată prin epurarea cultului de orice rămăşiţe	îmbrăcăminte).
ale catolicism%ii şi printr-o morală rigidă.	purtat2,	purtaţi, -te, adj. (Despre îmbrăcă-
puritâte s.f. ]| Din lat. puritas, -atis || Faptul	minte) Uzat, vechi. *
de a fi pur; curăţenie, claritate, limpezime, ţ	purtător,	-oare, purtători, -oare, adj., s.m. şi
(Fig.) Nevinovăţie, candoare, castitate.	f. || Din purta || (Persoană)	care	poartă, care
purjâ, purjez,, vb. I. Tranz. 11 Din fr. purger ]|	duce ceva.
A efectua o purjare.
purjâre, purjâri, s.f. Curăţire a unei instalaţii de impurităţi, în timpul funcţionării.
purdi, puroaie, s.n. || Lat. *puronium fl Materie lichidă vîscoasă, de culoare galbenă-verzuie, care se formează în răni sau în abcese în urma unei infecţii.
puroiâ, pers. 3 puroiază, vb. I. Intranz. 11 Din puroi II (Despre răni, abcese) A elimina puroi; a supura.
purpură, purpure, s.f. H Din lat. purpura |J 1. Materie colorantă roşie-închisă, preparată pe cale sintetică (în vechime fiind extrasă din ;6u«ul unor moluşte). 2. Stofă pluşată vopsită cu purpură (1); haină făcută dintr-o astfel de stofă, purtată în trecut de regi şi de împăraţi. 3. (Med.) Apariţia pe piele şi pe mueoase a dnor pete roşii, hemoragice, datorită ruperii capilarelor sangvine. Apare în unele boli infecţioase, alergice, în intoxicaţii etc.
purpurînă, purpurine, s.f. || Din fr. purpu-rine 1| Materie colorantă roşie-cafenie, extrasă din rădăcina unor plante sau obţinută sintetic şi folosită în vopsitorie. ^
* purpuriu, -ie, purpurii, adj. || Din purpură J| De culoare roşie-închisă (culoarea purpurei).
pursînge adj. invar. || Bur -jr sînge (după fr. pur-sang) || (Despre cai) De rasă pură.
purta, port, vb. 1.1| Lat. portare || 1. Traaz. A ţine pe cineva sau ceva în mînă, în braţe, în spinare şi a-1 transporta în altă parte. Q Expr. A purta pe cineva pe palme = a avea o grijă deosebită de cineva, a răsfăţa. • A conduce, a călăuzi pe cineva. • (Despre mijloace de locomoţie) A duce, a căra. 2. Tranz. (Despre gravide) A-şi duce sarcina. • (Fig.) A suporta, a suferi, a răbda (o boală, un necaz). 3. Refl. (Reg.) A merge, a se îndrepta spre... 4. Tranz. A folosi un anumit obiect de îmbrăcăminte sau de încălţăminte, a fi îmbrăcat sau încălţat cu... O EXpr. (Refl.) Se poartă = e la modă. 5. Refl. A se. comporta, a se manifesta (din punctul de vedere al ^conduitei). 6. Tranz. A avea anumite sentimente, atitudini; a nutri. O Expr. A purta duşmănie (sau pică) = a duşmăni. 7. Tranz. A poseda, a deţine, a avea (un nume). mA avea, a ţine asupra sa. (pentru a -se folosi la nevoie). 8. Tranz. A întreţine, a duce, a susţine
purulent, -ă, purulenţi, -tey adj. JJ Din fr. purulent || (Despre răni, bube) Care elimină puroi, care supurează, pururea adv. v. pururi, püruitf adv. || Probabil cuv. autohton || Totdeauna, veşnic.‘O De-a pururi = (pentru) tot-. deauna. || Şi : pururea adv.
pus, -ă, puşi, -se, adj. || Din pune |J Aşezat. O Masă pusă = masă pregătită (cu farfurii, tacî-muri etc.).
puséu, puseuri, s.n. I| Din fr. poussée || 1. Acces al unei boli. 2. (Fig.) Izbucnire, avînt spontan, elan. .
piisnic, -ă, s.m. şi f. v. pustnic, pustă, puste, s.f. II Din magh. pum$a |] Cîmpie întinsă; stepă.
pustie s.f. v. pustiu.
pustietate, pustietăţi, s.f. |) Din pustiu ||
1.	Regiune lipsită de vegetaţie (şi nelocuită); deşert. • Loc izolat, puţin umblat. 2. Singurătate, izolare.
pustii, pustiesc, vb. IV. || Din pustiu || 1. Tranz. A preface locuri fertile ori populate în pustiu; a devasta, a distruge. 2. Refl. A se refugia; a pribegi.
pustiire, pustiiri, s.f. Acţiunea de a (se) pystii; distrugere, devastare, nimicire. • (Con-er.) Pustiu.	'
pustiit, -ă, pustiiţi, -te, adj. Prefăcut în pustiu, lipsit de viaţă, părăsit; devastat, prădat.
pustiităr, -oârè, pustiitori, -oare, adj. || Din pustii II Care pustieşte, distrugător, devastator.
pustiu, -ie (1, 2) pustii, adj., (3) pustiuriy s.n. || Din bg. pustinja || 1. Adj.^(Despre locuri) Lipsit de vegetaţie (şi nelocuit); lipsit de viaţă, de mişcare; aflat în paragină, în ruină. 2. Adj/ Singur, izolat, sting;her. 3. S.n. Ţinut lipsit de vegetaţie (de obicei acoperit cu nisip) şi ne-populat (sau puţin populat) ; deşert. O în pustiu = în zadar, degeaba. || Şi: pustie s.f.
pustnic, -ă, pustnici, -ce, s.m. şi f. || Din sl. pustynîniku || Călugăr care trăieşte departe de lume, ducînd o viaţă aspră; sihastru, schimnic, ascet, anahoret. • (Fig.) Persoană care duce o viaţă retrasă şi aspră. || Şi: pûsnic s.m.
pustnicie s.f. || Din pustnic || Viaţă de pustnic; sihăstrie. • (Fig.) Viaţă retrasă şi aspră pe care o duce cineva.
PUTRED
i pâstulă, pustule, s.L H Din fr. pustule, lat. pustula\\ Bubuliţă plină de puroi, cauzată de o infecţie.
pustulds, -oâsă, pustuloşi, -oase, adj. || Din fr. pustuleux II Cu pustule, plin de pustule.
puşcaş, puşcaşi, s.m. || Din puşcă |] Soldat înarmat cu puşcă. • (Rar) Vînător.
puşcă, puşti, s.f. || Din magh. puska || 1. Armă de foc portativă, cu ţeava lungă, care trage lovitură cu lovitură, fiind manevrată : manual. O Expr. Gol puşcă = a fi complet dezbrăcat; b) fără avere, sărac. A se duce ca din puşcă = a pleca foarte repede. 2. Puşcă-. mitralieră = armă de foc asemănătoare cu puşca (o, cu care pot executa lovituri în serie, încărcarea şi descărcarea făcîndu-so automat.
3.	(în evul mediu) Denupiire generală pentru tunuri.
puşcăriaş, -ă, puşcăriaşi, -<?, s.m. şi f. || Din «puşcărie || Persoană care'este (sau a fost) deţinută într-o puşcărie.
puşcărie, puşcării, s.f. |j Din puşcă || închisoare, temniţă.
jHLş®hek,puşchele, s..f. H Lat. *pustella || (Pop.) Umflătură mică, dureroasă, formată pe limbă. O Expr. Puşchea pe limbă (-ţi), se spune aceluia care anunţă sau prevesteşte ceva neplăcut (pentru ca cele prevestite să nu se împlinească).
puşcoci, puşcoace, s.n. f| Din puşcă || Jucărie făcută’ dintr-o ţeavă de lemn de soc, cu care copiii împuşcă cu gloanţe de cîlţi, ori dintr-o tulpină de cucută, servind pentru a împroşea cu apă.
puşculiţă, puşculiţe, s.f. [J Din puşcă || 1. Diminutiv al lui puşcă. 2. Cutie sau vas mic, prevăzut cu o deschizătură îngustă, în care se introduc, pentru păstrare, banii economisiţi.
puşlamă, puşlamale, s.f. || Cf. tc. pust „des-Mnat“ || Om de nimic, secătură, lichea; om fără ocupaţie, care trăieşte din expediente. '
puştan, puştani, s.m. || Din puşti [| (Fam.) Băieţandru.
puştâncă, pustance, s.f. || Din puştan || (Fam.) Fată tînără, fetişcană; puştoaică.
puşti, puşti, s.m. || Din tc. pust „desfrînat" || (Fam.) Băiat tînăr; băieţaş; copil ştrengar.
puştoaică, puştoaice, s.f. || Din puşti || (Fam.) Fetişcană, puştâncă.
putea, pot, vb. II. Tranz. |] Lat. &potere || 1* A avea puterea sau condiţiile, posibilitatea de a înfăptui un lucru. O Expr. Cit ti poate cuiva capul (sau pielea, cojocul) = cît este în stare să facă cineva ceva. A nu mai putea de... = a) a fi copleşit (de un sentiment, de o senzaţie puternică); b) (fam.) a nu-i păsa, a nu se sinchisi de cineva sau ceva. 2. A fi posibil sau probabil ca un lucru să se întîmple. O PofF impers. Se poate — e posibil. O Expr. Se prea poate— e posibil. (Adverbial) Poate = e posibil, e cu putinţă. Peste poate = imposibil. 8. A avea permisiunea sau dreptul de a face ceva; (refl. impers.) a fi permis, îngăduit.
putere, puteri, s.f. 1. Faptul de a putea; capăcitatea de a realiza ceva; forţă fizică, vigoare, tărie. O în. putere = puternic, sănătos. în (toată) puterea virstei = în floarea vîrstei, în
plină vigoare. Din toate ( puterile == cu toate forţele. O Expr. A-i sta cuiva în putere = a avea capacitatea sau posibilitatea de a face ceva. 2* Energia primită sau cedată de un sistem tehnic în unitatea de timp. O -P- nominală = putere pentru care a fost conceput un sistem tehnie. P. instalată == suma puterilor nominale ale maşinilor de forţă instalate într-o întreprindere. 8. (Fiz.) Capacitatea de a produce un anumit efect. 4. Eficacitate, tărie. 5. (Mat.) Rezultatul înmulţirii unui număr» cu el însuşi, de un anumit număr de ori (indicat printr-un exponent). 6, Valoare: puterea de circulaţie a banilor. 7» Autoritate, stăpînire. O Expr. A fi în puterea cuiva = a fi la bunul plac al cuiva. 8. Putere de stat — atribut esenţial al clasei dominante care, folosind statul ca instrument al său, înfăptuieşte conducerea societăţii. O Expr. A fi (sau a veni) la putere = a deţine (sau a ajunge să deţină) conducerea într-un stat. 9. Stat, ţară. 10. Drept, împuternicire pe care o are cineva. O Cu de la sine putere = fără a fi autorizat de nimeni; în mod abuziv. 11. (Pop.) Punct culminant; toi: în puterea nopţii. O Expr. In toată puterea cuvîniului — *pe deplin, cu desăvîrşire.
puternic, -ă, puternici, -ce, adj. || Din putere ||,
1. (Despre fiinţe sau despre părţi ale corpului lor) înzestrat cu mare putere fizică; tare, voinic, viguros. O (Despre obiecte) Rezistent, solid, tare. 2. Care posedă forţă mecanică sau motrice mare; care acţionează cu tărie şi cu efect. 8. (Despre voce, sunete, lumină etc.) Tare, viu, intens. 4. (Fig.) Care se bucură de autoritate, de influenţă; (şi substantivat) important prin poziţia, prin rolul* pe care îl are. 5. Important prin valoare, prin conţinut.
puternicie s.f. || Din puternic II (înv.) Putere, tărie.
piitină, putini, s.f. || Lat. *putina || Vas de forma unui trunchi de con, făcut din doaşe de lemn, în care se păstrează brînză, murături etc.
putincids, -oâsă, putincioşi, -oase, adj. || Din putinţă || (înv.) 1. Care este posibil, cu putinţă.
2. Care are putere; puternic, influent.
putindî, putineie, s.n. II Din putină || Putină
înaltă şi strimtă în care se bate smîntîna pentru a se alege untul.
putinică, putinele, s.f. Diminutiv al lui puţind; putină mică; p. ext. conţinutul acestui vas. In tinda încăpătoare, stau... putinici cu brînză (D. Zamfirescu).
putinţă, putinţe, s.f. || Din putea || Posibilitate, capacitate de a face ceva. O Peste putinţă — imposibil, peste puteri. O Expr. A face tot ce-i stă in putinţă — a face tot ce poate, a depune toate eforturile.. Fără putinţă de... = fără a putea să...
putoare, putori, s.f. || Lat. putor, -is || 1* Miros urît, greu; duhoare. 2. Epitet dat unei persoane murdare, leneşe sau unei femei depravate.
putred, -ă, putrezi, -de, adj. || Lat. putridus\\ 1. Care a intrat în putrefacţie; stricat, alterat. O Expr. Putred de bogat == foarte bogat. 2, (Fig.) Decăzut, imoral, corupt. O Expr. E ceva.
PUTREFACŢIE
/
850
putred la mijloc, sç spune cînd într-o acţiune e ceva suspect, cînd se bănuieşte ceva.
putrefacţie, putrefacţii, s.f. || Din fr. putréfaction || Descompunere a substanţelor organice prin fermentaţie microbiană; putrezire. • (Fig.) Decădere morală.
putreîiâ, pers. 3 putrefiază, vb. î. Refl. II Din fr. putréfier II (Rar] A intra în putrefacţie, a putrezi.
putregai, putregaiuri, s.n. || De la putred || 1. Leiftn sau plantă putredă. 2. Boală a plantelor provocată de unele specii, de ciuperci. 3. (Fig.) Ceea ce este decăzut din punct de vedere moral, corupt; stare de decădere morală.
putregăios,' -oâsă, putregăioşi, -oase, adj. II Din putregai II (Pop.) Putred.
^uiWLÎ, putrezesc, vb. IV. || Din putred || 1„ Intranz. şi refl. A se descompune treptat; a se altera, a se strica. • (Despre organe şi ţesuturi ale corpului) A se cangrena. 2. Intranz. (Fig.) A sta mult timp într-un loc; a stagna.
putreziciune, putreziciuni, s.f. || Din putrezi || 1. Materie intrată în putrefacţie; putregai. 2. (Fig.) Descompunere morală, decădere.
puturos, -oăsă, puturoşi, -oase, adj., s.m. şi f. || Din putoare || 1. Adj. .Care răspîndeşte un miros greu, neplăcut; p. ext. murdar. 2. Adj., s.m. şi f. (Om) leneş.
puturoşenie, puturoşenii, s.f. II Din puturos II 1, Ceea ce răspîndeşte miros greu, urît; emanaţie rău mirositoare. 2. Trîndăvie. 3. Epitet dat unei persoane leneşe, murdare.
puturoşfe, puturos ii, s.f. || Din puturos j) Pu-turoşenie (2), trîndăvie.
put, puţuri, s.n. || Lat. puteus || 1. Fîntînă. • Puţ absorbant = groapă făcută în pămînt pînă la un strat permeabil, prin care se introduc în sol apele uzate. % Lucrare minieră, executată în direcţie verticală sau înclinată, cu care sq
deschide o rtiină şi care Serveşte apoi drept cai© de transport pentru mineri şi materiale şi ca mijloc die aerisire.
puţâr, puţari, s.m. [| Din puţ || 1. (Reg.) Fîntînar. 2. Muncitor la puţurile sau la sondele de petrol.
puţi, put, vb. IV. Intranz. II Lat. putere || A degaja un miros greu, neplăcut. O Expr. A puţi locul sub cineva, s£ spune despre cineva foarte leneş.
puţin, -ă, puţini, -e, adj., adv. || Lat. *puti-nus ( — pittinus) || 1. Adj. Care este în cantitate (prea) mică; insuficient. O Expr. Puţin la minte — prostuţ. • (Substantivat) Cantitate mică sau număr mic din ceva. O Expr. Puţin a lipsit să nu... = eţa cît pe-aci să... 2. Adj. De proporţii reduse. 3. Adj. De mică durată, scurt: 4. Adv. în măsură sau în cantitate mică.
5.	Adv. în oarecare măsură, oarecum, cam. O Cel puţin = a) minimum; b) măcar, barem. Cîtuşi de puţin =' deloc, nicidecum. Mult-puţin = cît o fi, oricît. • (Precedat de „cel mai“ serveşte la formarea superlativului relativ de inferioritate) în punctul cel m.ai puţin depărtat. 6, Adv. Pentru scurt timp. O Peste puţin = în curînd.
puţinătate s.f. || Din puţin ]| Faptul de a fi puţin; cantitate mică, număr mic; volum * mic sau dimensiune mică.
puţinei, -că, puţinei, -ele, adj., adv. (înv. şi pop.) Puţintel.	'	'	t
puţintel, -eă, puţintei, -ele, adj. Diminutiv al lui puţin. O Puţintel la trup — mititel. || Şiî puţintică adj. f.
puţintică adj. f. v. puţintel, puzderie, puzderii, g.f. || Din si. pozderije ||
1.	Resturi din tulpinile de cînepă sau de in care „cad în timpul meliţatului. 2. Mulţime de oameni, de animale, de lucruri.
Q •
q s.m. invar. A douăzecca liţeră'a alfabetului limbii române. Se foloseşte în unele cuvinte de origine străină care păstrează grafia şi pronunţarea limbii de origine.
quadrivium [Pr.: cuadrivium] subst. || Cuv. latin || Grup de obiecte cuprinzind aritmetica, muzica^ geometria şi astronomia, care, împreună cu trivium, formau cele şapte arte liberale, materia de învăţămînt a şcolilor latine medievale^	i
quâker, quakeri, s.m. || Din engb, fr. quaker [\ Adept al unei secte protestare întemeiată în pec. 47 şi răspîndită în Anglia şi în S.U.A.
quasăr, quasari, s.m. || Din engl. quasar [| Obiect cvasis.telar care emite intens radiounde şi radiaţii aparţinînd domeniilor ultraviolet şi infraroşu.	'	.
quattrocento subst. |j Cuv. * it. |j Denumire dată culturii italiene din sec. 15, cunoscută şi sub numele de Renaştere timpurie.
quebracho [Pr. : chebrâcio] s.m. || Cuv. sp. || Arbore tropical rasp în dit în America de Sud, cu lemnul foarte dur şi bogat în tananfi.
r s.m. invar. A douăzeci şi una literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă; consoană sonoră vibrantă dentală.
rabână s.f. || Din fr. rabane |] Ţesătură cu* urzeala de rafie şi cu băteala de bumbac, din care se fac perdele, pînză de cort etc.
rahat, rabaturi, s.n. || Din germ. Rabatt j| Rlducere din preţul de vin zare al unei* mărfi. OR. comercial = parte din preţul de vinzare cu amănuntul reţinută de întreprinderile comerciale pentru acoperirea cheltuielilor de circulaţie şi asigurarea beneficiului.
rabatabil, -ă, rabatabili, -<?, adj. [i Din fr. rabattable || (Despre elemente de construcţie, organe de maşini etc.) Care poate fi rotit în jurul unei axe, în generai orizontale.
rabator, rabatoare, s.n. || Din fr. rdbattoir || Organ al combinelor de cereale care susţine .plantele în timpul tăierii şi le apleacă pe platforma maşinii.
râbie s.f. |1 Din lat. rabia || (Med.) Turbare, rabin, rabini, s.m. |) Din pol. rabin |] Conducător religios ai unei comunităţi mozaice.
râbiţ s.n. || Din germ. Rabitz\wand] |f Reţea de sîrmă folosită ca suport pentru fixarea unor tencuieli pe elemente de construcţie din materiale, la care tencuiala aderă mai greu (lemn, metal etc.).
rablagi, rablagesc, vb. IV. Refl. JJ. Din ra-blagiu || (Fam.; despre obiecte) A se uza, a se deteriora;, (despre fiinţe) a-şi pierde puterile, vigoarea; a se ramoli. || Şi: răblăgi vb. IV.
rablagit, -ă, rablagiţi, -te, adj. (Despre obiecte) Uzat, învechit, deteriorat; (despre fiinţe) lipsit de vlagă, ramolit. j| Şi: răblăgit, -4, adj.
rablagin, -ie, rablagii, adj. || Din rablă || (Rar; şi substantivat) Rablagit.
rablă, rable, s.f. || Din bg. hrăbla |] (Fam. şi depr.) 1. Lucru vechi, uzat, deteriorat; lucru de proastă calitate. 2. Animal bătrîn şi slab; om îmbătrînit, istovit.
rabotâ, rabotez, vb. I. Tranz. || Din fr. rabo-ter |! A prelucra prin aşchiere suprafaţa unei piese (de metal), cu ajutorul rabotezei.
rabotât s.n; Acţiunea de a robota. O Maşină de r. — raboteză.
raboteză, rabateze, s.f. || Din fr. raboleuse |j Maşină-unealtă. cu ajutorul Căreia se prelucrează, prin aşchiere, suprafeţele pieselor de metal.
rabotdr, rabotori, s.m. f| Din fr. raboteur |J
Muncilor calificat care lucrează la raboteză.
rac, raci, s.m. || Din /si. raku || 1. Crustaceu decapod din lacuri şi rîuri, cu carapacea brună-- verzuie (roşie după fierbere), cu prima pereche de picioare in formă de cleşte, şi cu abdomenul inelat, servind la înot. O Expr. A da înapoi (sau îndărăt) ca racul = a regresa, a-i merge rău. Roşu ca racul (sau ca un rac fiert), se spune despre o persoană roşie la faţă. 2. Nume dat unor unelte care servesc la prins sau la agăţat. 8. (Med.; pop.) Cancer.
racein, raceme,. s.n. || Din fr. raceme, lat. racemus „ciorchine44 |] Inflorescenţă în formă de ciorchine.
rachetă1, rachete, s.f. || Din germ.. Rakette, rus. raketa || 1. Vehicul spaţial propulsat de un motor cu reacţie. O R- cosmică = rachetă care serveşte la plasarea unui obiect spaţial (satelit, navă cosmică, staţie interplanetara) pe o orbită cosmică. 2. Cartuş special, lansat cu un pistol, care .se aprinde în aer .1a o anumită înălţime producînd o lumină puternică {Ie diferite culori), folosit la semnalizări, la focuri de artificii etc. 8. R. meteorologică = rachetă cu care se ridică la înălţimi mari aparatul de cercetări meteorologice (care trebuie apoi recuperat).
4.	Motor-rachetâ = motor la care propulsia se realizează prin evacuarea cu mare viteză a unui jet gazos, funcţionînd independent de condiţiile mediului exterior.
rachetă2, rachete, s.f. || Din fr. raquette || Obiect folosit în tenis, cu care se loveşte mingea, alcătuit dintr-o reţea de coarde fixate^ pe un cadru oval de .lemn sau de metal, prevăzut cu miner.
raehier, rachieri, s.m. |] Din rachiu || (înv.) Persoană care fabrica sau vindea rachiu.
rachierle, rachierii, s.h H Din rachiu ]] (înv.) Fabrică, distilerie de rachiu.
rachiu, rachiuri, s.n. || Din tc. raia || Băutură alcoolică obţinută prin, distilarea vinului, a fructelor, a cerealelor etc. sau prin diluarea cu apă a alcoolului etilic rafinat (cu adaos de sirop de zahăr şi de ingrediente).	*
racilă, racile, s.f. 1. Boală veche, incurabilă; (fig.) cusur, meteahnă, defect. 2. (Fig.) Duşmănie veche, ură.
raclă j, raclaje, s.n. (| Din fr. raclage || Chiuretaj. O R• uterln = curăţirea stratului superfL
BACLA
852
cial al mucoasei uterine cu ajutorul chiuretei, pentru a îndepărta ovulul fecundat.
raclă, racle, s.f. || Din bg. rakla |] (Pop.)
1. Sicriu, coşciug. 2. Ladă mare de lemn (ornamentată) în care se păstrează diferite -obiecte.
« Cutie de lemn în care se păstrează brînză, unt etc. || Şi: lacră s.f.
, racletă, raclele, s.f. || Din fr. raclette || Lamă de metal folosită la curăţirea sau la răzuirea unor suprafeţe. .
raeloţ, racloare, s.n. |] După fr. racloir j| Dispozitiv mobil folosit pentru curăţirea nămolului, depus pe fundul decantoarelor, fără scoaterea din f.uncţiufte a instalaţiei.
racola, racolez, vb. I. Tranz. || Din $r. raco-Ier li (Franţuzism) A recruta, a angaja pe cineva prin promisiuni, prin ademenire, prin presiuni etc.
racord, *racorduri, s.n. || Din fr. raccord ||
1. Element de legătură între două ţevi, două conducte etc. • Parte, cu profil curb, dintr-o piesă, care face legătura dintre două zone cu secţkmi diferite ale piesei. 2. Porţiune dintr-un circuit electric care face legătura între o conductă principală şi una secundară de distri-
, buire a energiei electrice. 8. (Cinema) Legătură între două secvenţe de film, #care asigură continuitatea ideii cinematografice.
racorda, racordez, vb. I. Tranz. || Din fr. raccorder || A stabili un racord.
racordare, racordări, s.f. 1. Acţiunea de a racorda. 2. Locul de legătură între două elemente ale uri ui sistem tehnic. 8. Realizarea unei legături între două porţiuni ale unui drum sau ale unei căî ferate prin introducerea între ele a unui tronson de traseu cu axa curbă.
racursiu, racursiuri, s.n. || Din fr. raccourci || Procedeu de folosire a perspectivei în artele plastice şi în cinematografie, prin care extremităţile obiectului reprezentat apar apropiate .şi unele dimensiuni reduse.
rad, razi, s.m. || Din engL, fr. rad || Unitate de măsură egală cu doza radiaţiei care cedează o energie de 100 de ergi unui gram din substanţa în care este absorbită.
radar, radare, s.n. |J Din engl., fr. radar ]j Instalaţie de radiolocaţie cu ajutorul căreia* se determină poziţia (distanţa şi direcţia) unui obiect îndepărtat, prin emiterea unor unde radio şi recepţionarea.lor după ce au fost reflectate de obiectul respectiv.
râdă1, rade, s.f. || Din fr. rade || Porţiune de apă în vecinătatea unui port, apăratăy de valuri 'şi de curenţi (în mod natural sau prin diguri), în care pot ancora şi staţiona nave.
râdă2, rade, s.f. || Din pol. rada || (La unele popoare slave) Denumire dată unui consiliu, unei adunări, unui organ colegial al puterii.
rafie, rad, vb. III. || Lat. radere || 1. Tranz. şi refl. A(-şi) tăia de la rădăcină părul, barba, mustăţile, cu briciul sau cu maşina de ras; a (se) bărbieri. O Expr. (Tranz.; fam.) A rade pe cineva fără săpun = a critica aspru pe cineva. v
2. Tranz. A îndepărta părul de pe pielea unui animal sau solzii de pe un peşte. 8. Tranz. A răzui un strat subţire de pe suprafaţa urmi
lucru. • A freca pe râzătoare. 4. Tranz. (Fig.) A distruge, a nimici; a învinge un adversar. • (Fam.) A lua cuiva toţi banii. 5. Tranz. A atinge (în zbor) suprafaţa apei sau a pămîntului.
radere, raderi, s.f, Acţiunea de a (se) rade; îndepărtare, înlăturare. • Distrugere, nimicire.
radia1, radiez, vb. I. Tranz. || Din fr. radier || A emite radiaţii; a răspîndi în toate direcţiile lumină, căldură, unde sonore, fascicule de particule etc. • Intranz. (Fig.) A arăta foarte vesel, fericit, bine dispus.
radia2, radiez, vb. I. Tranz. || Din fr. radier || (Jur:) A şterge dintr-un registru menţiunea privitoare la un act, la un drept*etc., a face operaţia de radiere2.
radiâl, -ă, radiali] -e, adj. || Din fr., germ. radial; lat. radius „rază“ || Dispus, aşezat în formă de raze.
radian, radiani, s.m. |j Din fr. radian fj Unitate de măsură pentru unghiuri, egala cu unghiul care are vîrful în centrul unui cerc şi care subîntinde un arc a cărui lungime este egală cu cea a razei cercului. «
radiant, -ă, radianţi, -te, adj. || Din fr. radiant || 1. Care se răspîndeşte prin radiaţii. 2. Care emite radiaţii.
radianţă, radianţe, s.f. || Din fr. radiance |J Mărime egală cu raportul diintre fluxul luminos 'emis de suprafaţa unui corps şi aria acestei suprafeţe.
radiâr, -ă, radiari, -e, adj. || Din fr. radiairc || Radial.
radiât, -ă, radiaţi, -te, adj., s.n. || Din radia1 || 1. Adj. (Despre organele unor plante) Dispus în formă de raze. 2. S.n. (La pl.) Nume dat animalelor care au organele dispuse în formă de raze (ex. celenteratele).
radiator, radiatoare, s.n. ]| Din fr. radiateur |]
1. Corp, dispozitiv, aparat care emite radiaţii.
2. Parte componentă a instalaţiei de răcire a unui motor. 8. Corp alcătuit din unul sau mai multe elemente, cu suprafaţa mare în raport cu volumul, prin care circulă aburii sau apa caldă într-o instalaţie de încălzire centrală. 4. R. electric = aparat electric de încălzire.
- radiaţie, radiaţii, s.f. |] Din fr. radiation || Emisie şi propagare în toate direcţiile a energiei sub fojrmă de unde acustice, calorice, electromagnetice etc.; emisie a unui fascicul de particule.
radical, -ă, radicali, -e, adj., s.m. || Din fr. radical, germ. Radikal \\ 1. Adj. Fundamental, esenţial, de bază; (adverbial) din temelie, cu totul. 2. Adj. (Şi substantivat) Care preconizează schimbări, reforme fundamentale. • (Despre tratamente, medicamente) Care vindecă în întregime. 8. S.m. (Mat.) Număr care ridicat la o anumită putere dă numărul dat; simbol matematic care indică o extragere dintr-un asemenea număr. 4. S.m. Grupare de atomi care se comportă în reacţiile chimice ca un element unic. 5. S.m. (Lingv.) Rădăcină (5).
radicalism s.n. |] Din fr. radicalisme || Ansamblu de atitudini şi concepţii constînd în preconizarea şi practicarea metodelor radicale
853
RADIOFAR
în soluţionarea problemelor politice, sociale, economice etc.
radicelă, radicele, s.f. || Din fr. radicelle || (Bot.) Rădăcină secundară care se dezvoltă dintr-o rădăcină principală.
radiciîorm, -ă, radiciformi, -e, adj. || Gf. lat. radix „rădăcină44 -f forma „formă44 |) (Bot.) Care are forma unei rădăcini.
radîculă, radicule, s.f. || Din fr. radicule, lat. radicula |] Parte a embrionului unei seminţe, care, după încolţirea seminţei, se transformă în rădăcină.
radier, radiere, s.n. || Din fr. radier || Placă de beton armat, servind ca fundaţie pentru o* construcţie hidrotehnică sau pentru -construcţii grele ca silozuri, castele de apă. • Căptuşeală de beton sau de piatră executată pe fundul albiei unei ape sau între picioarele unui pod, pentru a evita eroziunea şi adîncirea albiei.
radieră, radiere, s.f. H Din germ. Radier[gum-mi'l || Gumă de şters.
radiére1, radieri, s.f. Faptul de a radia1; radiaţie.
radiere2, radieri, s.f. Acţiunea dê a radia2; ştergere dintr-un registru a menţiunii privitoare la anumite acte sau drepturi.
radină, radine, s.f. || Din ser., rus. redina || (Reg.) 1, Amestec de rădăcini şi de crengi de copaci care atîrnă de pe mal în apă sau plutesc pe apă. 2. Loc scobit sub malul unei ape unde se adună peştii.
radio1- || Din fr. radio- || Element de compunere care indică referirea unei mărimi, a unui aparat etc. la radiaţia electromagnetică sau la radioactivitate şi care serveşte la formarea unor substantive.
radio2, radiouri, s.n. [| Din germ. Radio, fr. radio Ij 1. Radiofonie; (spec.) radioreceptor.
2, Emisiune radiofonică.
radioactiv, -ă, radioactivi, -e, adj. || Din fr. radio-actif, germ. radioaktiv || 1. Care prezintă radioactivitate. 2. Care se referă la radioactivitate.
radioactivitate s.f. || Din fr. radio-activité || Emitere continuă, spontană, de radiaţii de către unele elemente (radiu, uraniu etc.) ale căror nuclee sînt instabile şi se dezintegrează.
# radioaltimétru, radioaltimetre, s.n. |f Din fr. radio-altimètre || Aparat, bazat pe emisia şi recepţia de unde radio, instalat la bordul unei aeronave, cu ajutorul căruia se determină altitudinea aeronavei faţă de sol.
radioamator, radioamatori, s.m. || Din fr. radio-amateur || Persoană care practică radioamatorismul.
radioamatorism s.n. || Din radioamator || Practicare a radiocomunicaţiilor de către amatori, prin posturi de 'emisie-recepţie proprii, în scopul stabilirii calităţii emisiunilor.
radioamplificare s.f. |] Radio1- -f- amplificare || Recepţia, amplificarea şi distribuirea prin reţea a programelor de radiodifuziune, cu ajutorul unei instălaţii speciale.
radioascultător, -oare, radio ascultători, -oare, s.m. şi, f. || Radio1- -f- ascultător || Persoană care ascultă programele de radio2. f
radioastronomie s.f. || Diri fr. radio-astronomie II Ramură a astronomiei care studiază corpurile cereşti cu ajutorul undelor radio venite de la aceste corpuri,
radioaterizâre, radioăierizari, s.f. ]| Radio1- -p aterizare || Aterizare ghidată prin radio de pe sol în cazul zborului fără vizibilitate.
radiobalîză, radiobalize, s.f. || Din fr. radia-halise || Aparat de radionavigaţie situat la sol, care, prin emiterea sau prin reflectarea unor unde, indică trecerea unei aeronave deasupra unui anumit punct geografic.
radiobiologîe s.f. || Din fr. radiobiologîe || Ştiinţă care studiază âcţiunea radiaţiilor ionizante asupra organismelor vii.	/
radiochimie s.f. || Din fr. radiochimie || Ramură a chimiei care studiază modificările chimice provocate de radiaţiile ionizante.
radiocinematografie s.f. || Radio1- -f- cinematografie || Metodă modernă de investigaţie radio-' logică constînd în înregistrarea pe un film cinematografic a imaginilor unui organ (ex. stomac, inimă) în funcţiune.
radiocomândă, radtocomenzi, s.f. || Radio1- + comandă || Telecomandă efectuată prin intermediul undelor radio.
radiocompâs, radiocompasuri, s.n. || Din fr. radiocompas || Aparat instalat la bordul avioanelor, care serveşte la determinarea direcţiei axei longitudinale a avionului în raport cu un post terestru de radioemisiune.
radlocomunicâţie, radiocomunicaţii, s.f. |j Din fr. radiocommunication || Telecomunicaţie prin unde radio.
radiodifuza, radiodifuzez, vb. I. Tranz. || Din fr. radiodiffuser || A transmite ceva printr-un post de radioemisiune.
radiodifuziüne, radiodifuziuni, s.f. J| Din fr.‘ radiodiffusion || 1. Radiocomunicaţie destinată transmiterii unor programe sonore sau sonore şi vizuale pentru recepţia publică. 2. Instituţia care dirijează această activitate.
radiodistribătie s.f. |j Radio1- + distribuţie || Distribuire a programelor de radiodifuziune pe linii de telecomunicaţii unui număr de receptoare.
radioeléetric, -ă, radio electr ici, -ce, adj. |] Din fr. radio-électrique || Care se referă la radio-electricitate, care aparţine radioelectricităţii.
radioelectricitâte s.f. || Din fr. radio-électricité || Ramură a ştiinţei şi tehnicii care studiază undele electromagnetice şi aplicarea lor în radiocomunicSţii, în radiolocaţie etc.
radioelemënt, radioelemente, s.n. || Din fr. radio-élément || Element chimic radioactiv, radioemîsie s.f. v. radioemisiune. radioemisiüne, radioemisiuni, s.f. || Din fr. radio-émission |j Emisiune radiofonică. || Şi: ra-dioemisie s.f.
radioemifător, radioemiţătoare, s.n. JJ Radio1- + emiţător II Instalaţie pentru producerea undelor electromagnetice, utilizată în telecomunicaţii.
radioîăr, radiofaruri, s.n. || Din fr. radio-phare || Post de rcidioemisiune care emite semnale
BADIOFICA
854
prin unde electromagnetice, servind la dirijarea navigaţiei aeriene sau maritime.
radiofic$ vb. I. Tranz. |j Din radioficare || (Folosit numai la timpurile compuse sau trecute) A înzestra cu instalaţii de difuzare a programelor de radio.
radioficare s.f. || Pupă rus. radiofikacija || Acţiunea de extindere a difuzării programelor de radio pe un anumit teritoriu.
radiofizică s.f. || Din fr. radiop'hysique || Ramură a fizicii care studiază oscilaţiile electromagnetice de înaltă frecvenţă, precum şi producerea şi propagarea undelor radio. .
radiofonic, -ă, radiofonici, -ce, ^dj. || Din fr. radiophonique || Care se referă la radiofonie, care aparţine radiofoniei.
radiofonie, radiofonii, s.f. [J Din fr. radiophonie \\ Radiocomunicaţie care constă în transmiterea prin unde radio a unor informaţii sonore.
radiofrecvenţă, radio frecvenţe, s.f. |J Din fr. radiofréquence ]] Frecvenţa ündelor radio prin care se efectuează transmisiunile radioelectrice.
radiogenética s.f. || Radio1- + genetică || Ramură a geneticii care studiază influenţa radiaţiilor asupra eredităţii organismelor.
radiogliidăj, radioghidaje, s.n. || Din fr. radioguidage || Dirijare de la distanţă a unui vehicul cu ajutorul undelor electromagnetice.
radiogoniométrie s.f. || Din fr. radiogoniométrie || Metodă de determinare a direcţiei în care se află un emiţător, cu ajutorul radiogoniome-truiui.
radiogoniometru, radiogoniometre, ş.n. || Din fr. radio goniomètre || Instalaţie de radiorecepţie pentru determinarea direcţiei din care vine o 'radioemisiunei folosită în navigaţia fără vizibilitate şi în radiolocaţie.
radiografie, radiografii, s.f. || Din fj£. radiographie || înregistrare pe un film fotografic, cu ajutorul radiaţiilor X, a imagiûii ùnui corp opac, a unui organ sau a unei porţiuni din interiorul corpului omenesc, • (Concr.) Filmul fotografic obţinut cu ajutorul acestor radiaţii.
radiogramă, radiograme, s.f. )J Din fr. radiogramme |j 1. Radiotelegramă. 2. Radiografie.
radioizotdp, radioizotopi, s.m. j] Din fr. radio-isotope || Izotop radioactiv.
radiojarnăl, radiojurnale, s.n. || Din fr. radio journal II Emisiune radiofonică cuprinzînd ştiri de actualitate.	*
radiolâr, radiolari, s.m. || Din fr. radiolaire; lat. radiolus „rază mică“ || (La pl.) Ordin de protozoare marine, înconjurate d% o membrană siiicioasă şi avînd la exterior numeroase pseudopode, dispuse radial; (şi la sg.) animal din acest orcjin# Prin acumularea scheletelor de radiolari s-au format roci silicioase.	*
radiolari! s.n. || Din fr. radiolarit |] Rocă sedimentară siiicioasă, rezultată prin acumularea . scheletelor de radiolari. Se utilizează ca material abraziv şi absorbant.
radiolocator, radiolocatoare, s.n. || Din rus. radiolokator, engl. radiolocator || Instalaţie care serveşte la radiolocaţie; radar.
radiolocâţie, radiolocaţii, s.f. || Din rus. ra-diolokacija, engl. radiolocation [| Detectarea şi
determinarea poziţiei unui obiect prin emiterea unor fascicule de unde electromagnetice şi transformarea acestora în semnale vizibile după reflectarea lor de către obiectul respectiv.
radiolog, radiologi, s.m. || Din fr. radiologue || Specialist în radiologie.
radiologie, -ă, radiologiei, -ce, adj. || Din fr. radiologique || Care aparţine radiologiei, privitor la radiologie.
radiologie s.f. || Din fr. radiologie H Ramură a fizicii şi a -tehnicii care se ocupă cu studiul şi cu aplicaţiile în medicină, în metalografie etc. ale radiaţiilor X* şi ale radiaţiilor emise de substanţele radioactive.	é	v
radiometalograîie s.f. |] Din fr. radiomêtaîlo-graphie II Ramură a metalografiei care studiază structura metalelor şi pieselor metalice folosind razele X.
radiométru, radiometre, s.n. || Din fr. radio-mètre || Instrument pentru măsurarea presiunii exercitate de radiaţia sonoră.
radiomicrofon, radiomicrofoane, s.n. || Radio1- ■ 4- microfon || Mic radioemiţător portabil pre^ văzut cu un microfon, folosit pentru interviuri sau pe -scenă.
radionavigâţie s.f. || Din fr. radionavigation || Conducerea unei nave aeriene sau maritime prin mijloace radiotehnice.
radioreceptor, radioreceptoare, s.n. IfDin fr, radiorécepteur || Aparat pentru recepţionarea undelor radio folosite în telecomunicaţii şi trans^ formarea lor în semnale similare celor care coim pun mesajul transmis.
radiorecepţie, radiorecepţii, s.f. )|*Din fr. ra-dioréception || Recepţia undelor electromagnetice folosite în telecomunicaţii.
radioreleu, radiorelee, s.n. |J Radio1- 4- releu]! Instalaţie prin care se realizează o telecomunicaţie fără fir între două staţii terminale, prin mai multe staţii intermediare de recepţie-emisie.
radioreperâj s.n. || Radio1- 4- reperaj || Procedeu de obţinere a informaţiilor cu privire la prezenţa, poziţia etc. unui obiect cu ajutorul undelor radioelectrice.
radioreportâj, radioreportaje, s.n. || Din fr. radioreportage || Reportaj transmis prin ^adio2.
radios, -oâsă, radioşi, -oase,, adj. || Din fr. radieux || 1. (Poetic) Luminos, strălucitor. în cerul foarte• albastru arde un soare radios ( Sadb-veanu). 2. (Despre oameni sau despre figura omenească) Care exprimă seninătate, bucurie* fericire.
radioscopie, radios-copii, s.f. || Din fr. radioscopie || Examinare a unui corp (în special a unor regiuni din corpul omenesc) prin proiectarea pe un ecran fluorescent a unui fascicul de radiaţii X care a străbătut acel corp.
radiosdndă, radiosondo, s.f. || Din fr. radio-, sonde II Aparat cu ajutorul căruia se fac observaţii meteorologice în straturile superioare ale atmosferei, dadele fiind comunicate prin semnale radio unor staţii terestre.
radiosûrsa, radiosurse, s.f. || Radio1- -f- sursă |j Sursă de unde radio din spaţiul cosmic.
radiotéhnicâ s.f. j] Din fr. radiotechnique \\
1.	Ramură a tehnicii care se ocupă cu folosirea
855
RAHIDIAN
undelor electromagnetice pentru transmiterea şi recepţionarea la distanţă a sunetelor şi imaginilor. 2. Tehnică a fabricării^ aparatajului pentru radiocomunicaţii.
radiotelefon, radiotelefoane, s.n. |] Din fr. ra-t diotéléphone || Aparat (portabil) de emisie-recep-ţie utilizat pentru radiocomunicaţii bilaterale pe distanţe relativ scurte.
radiotelefonî© s.f. |j Din fr. radiotéléphonie || Sistem de comunicaţie radiofonică în ambele sensuri între două posturi înzestrate cu radiotelefoane.
radiotelegrâfie, -ă, radiotelegrafiei, -ce, adj.
II Din fr. radiotélégrafique || Care se referă la radiotelegrafie, care aparţine radiotelegrafiei.
radiotelegrafia s.f. |j Din fr. radiotélégraphie |] Sistem de comunicaţie telegrafică prin unde electromagnetice; telegrafie fără fir.
' radiotelegrafist, -ă, radiotelegrafişti, -ste, s.m. şi f. II Din fr. radiotélégraphiste || Persoană specializată în transmisiuni radiotelegrafice.
radiotelegrâmă, radiotelegrame, s.f. || Din fr. radiotélêgramme || Telegramă transmisă prin ra-diocomunicaţie ; radiogramă (1).
radiotelemetrie s.f. || Radio1- -E telemetrie, || Determinarea distanţei dintre obiect şi' un reper dat folosind undele radio.
radfotclescop, radiotelescoapW, s.n. || Din fr. radiotélescope || Instalaţie pentru recepţionarea şi studierea undelor radio emise de corpurile cereşti.
radioterapie s.f. || Din fr. radiothérapie |J Metodă de tratare a unor boli cu ajutorul radiaţiilor X.
radiotransmisiiine, radiotransmisiuni,* s.f.
II Din fr. radiotransmission || Transmiterea la distanţă, prin unde electromagnetice, a unor sunete sau imagini.
râdiii s.n. І) Din fr. radiumgerm. Radium || Element natural radioactiv din grupa metalelor alcalino-pămîntoase, care se găseşte în minereu-rile de uraniu.
radiumterapie s.f. || Din fr. radiumthérapie; fr. radium „radiu" + gr. therapeia „tratament" || Tratamentul unor forme de cancer cu ajutorul, radiului.
radius s.n. II Din fr., lat. radius || Os lung care, împreună cu cubitusul, formează scheletul antebraţului.
radon s.n. II Din fr. radon, germ.. Radon |] Element radioactiv din grupa gazelor nobile, care ia naştere prin dezintegrarea radiului.
radulă, radule, s.f. ||-Din fr. radule, lat. * radula „răzuitoare" || Organ de forma unei placi chitinoase' cu numeroşi dinţişori, situată la baza limbii unor moluşte, servind la roaderea hranei.
ral, rafuri, s.n. || Din magh. rdf Ц (Reg.) Şină de fier care se aplică pe roţile de lemn ale carelor şi căruţelor.
rafală, rafale, s.f. || Din fr. rafale |}1. Izbucnire, dezlănţuire bruscă şi de scurtă ^ durată d© vînt, de ploaie sau de ninsoare. 2. Serie continuă de lovituri trase cu o armă automată sau de o baterie de artilerie.
rafie, rafii, s.f.. || Din fr. raphia |J Denumire dată unor specii de palmier cu tulpina scurtă şi du frunze de dimensiuni mari; • Fibre obţinute \din nervurile frunzelor unora dintre aceşti palmieri, utilizate în viticultură, în hortiCultură şi la confecţionarea unor obiecte împletite..
rafina, rafinez, vb. I. |J Din fr. raffiner \\
1.	Tranz. A curăţa de impurităţi unele substanţe (alcool, ulei, zahăr), prin distilare, tratare cu agenţi chimici, cu absorbanţi etc. 2. Tranz. şi refl. (Fig.) A (se) face mai fin, mai delicat, mai subtil; a (se) cizela.
rafinament, rafinamente, s.n. |j Din fr. raffinement H1. Subtilitate, fineţe a gustului, a simţirii. 2. Viclenie, perfidie.
rafinare, rafinări; s.f. Acţiunea de a rafina; îndepărtare a impurităţilor’ dintr-o substanţă* dintr-un produs.
rafinat, -ă, rafinaţi, -te, adj. 1. (Despre sub-, stanţe) Curăţat de impurităţi. 2. (Fig.) Subtil, % fin; (depr.) perfid, şiret. ’
rafinărie, rafinării,' s.f. || Din fr. raffinerie, germ. Raffinerie || 1. Instalaţie în care se face rafinarea unor produse. 2, Ünitate industrială în care se prelucrează ţiţeiul. • ■	*
rafinor, rafinoare, s.n. [| Din fr. raffineur || Maşină folosită Ia măcinarea sau la rafinarea semifabricatelor fibroase ori a pastei de hîrtie."* raft, rafturi, s.n. |] Din tc. raf (dial. raft). || Poliţă într-un dulap, la o etajeră etc., pe care se ţin diferite obiecte.
rage, pers. 3 răge, vb. III. Intrauz. j| Dat. ragere j| (Despre unele,animale) A scoate răgete/ a mugi. || Şi: răgi vb. IV.
râgilă, r agile, s.f. || Cf. germ. Raf fel || Instrument cu dinţi de fier, prin care se trage cînepa sau inul meliţat, pentru ca să se cureţe de puzderii şi de cîlţi.
raglan, , raglane, s.n. || Din fr. raglan [j
1.	Croială specială a unor obiecte de îmbrăcăminte, la care partea superioară a mînecii începe de sub guler. 2. Palton sau pardesiu cu o asemenea croială.
r a hagiu, rahagii, s.m. || Din rahat J| (înv.) Fabricant sau vînzător ambulant de rah.at.
rahat, rahaturi, s.n. || Din tc. răhat[lohum\ || Produs de cofetărie cu aspect gelatinos, făcut din sirop de zahăr, amidon şi diferite arome. • (Fig. ; fam.) Lucru lipsit de importanţă.
rahialgîe, rahialgii, s.f. || Din fr. rachialgie; gr. rachis „şira spinării" -f algos „durere" || Durere în regiunea coloanei vertebrale.
rahianestezie. -ă, rahianestezici, -ce, adj., s.n.
II Din rahianestezie || (Medicament) cu ajutorul căruia se face rahianestezia.
rahianestezie, rahianestezii, s.f. || Din fr. ra-chianesthésie; gr. rachis „şira spinării" -p fr. anesthésie „anestezie" || Metodă de anestezie care constă în injectarea unei substanţe anestezice în canalul rahidian.
rahidiăn, -ă, rahidieni, -e, adj. || Din fr. rachidien |j Care aparţine coloanei vertebrale sau măduvei spinării. O Canalul r, = canalul (format din vertebre) care conţine măduva spinării. Bulb r. =' segment inferior al creierului
RAHIS
856
râhis s.n. || Din fr. rachis jţ( Anat.) Măduva spinării.
rahitic, -ă, rahitici, -ce, adj. || Din fr. rachi-tique || (Şi substantivat) Care suferă de rahitism.
rahitism s.n. || Din fr. rachitisme || Boală (mai ales la copii) caracterizată prin deformări osoase, înţîrziere în apariţia dinţilor etc. şi care este cauzată de lipsa vitaminei D din organism.
rai s.n. || Din sl. raj || (în concepţiile religioase) 1. Loc plin de încîntare unde ar ajunge după moarte sufletele celor care respectă preceptele religiei; paradis. 2. (Fig.) Loc frumos, încîn-tător, din natură. • Loc în care cineva se simte fericit.
raia, raiale, s.f. || Din te. raya || (înv,) Cetate de pe teritoriul ţărilor româneşti, împreună eu ţinutul din jur, ocupatîkşf administrată de turci.
raid, raiduri, s.n. J| Din fr. raid |) 1. Incursiune rapidă de avioane sau de nave, făcută în scopuri militare pe teritoriul unei ţâri străine.
* 2. Raid-anchetă = anchetă efectuată pe aceeaşi temă în diferite întreprinderi, localităţi etc.
râigras s.m. J) Din germ. Raigras |j (Bot.) Zizanie.	.	■	_	«
• raion, raioane, s.n. || Din rus. rajon, fr. rayon || 1. (în organizarea administrativă a României dintre 1950 şi 1968) Unitate administrativ-teritorială în cadrul unei regiuni sau a oraşului Bucureşti. 2. Secţie într-un magazin, unde se găsesc mărfuri diritr-o anumită grupă.
raionâ, raionez vb. I. Tranz. J| Din raion jj A împărţi în raioane.
raional, -ă, raionali, -e, adj. |) Din radon |J Care se referă la raion (1), care aparţine raionului.
raionâre, raionâri, s.f. 1. Acţiunea de a raiona. 2. Delimitare a unor suprafeţe de teren cu însuşiri pedologice relativ unitare, făcută în . vederea zonării culturilor agricole.
râită, raite, s.f. |] Din magh. .rajta |] (Fam.) A da (sau a trage) o raită = a se abate, a trece în grabă pe undeva. Am dat o raită pe la şcoală (Rebreanu).
rajâh, rajahi, s.m. || Din fr. raj ah |] Prinţ indian.
ral, raluri,' s.n. || Din fr. râie I) Zgomot anormal al respiraţiei în cazul unor afecţiuni ale bronhiilor sau ale alveolelor pulmonare.
ralanti s.n. || Din fr. ralenti J| Regim de mers încet al motoarelor cu ardere internă. || Scris şi (după fr.): ralenti.	•
ralia, raliez, vb. I. || Din fr. rallier || 1. Tranz. şi refl. A (se) aduna, a (se) strînge în jurul cuiva sau a ceva, în vederea unei acţiuni comune. 2. ■Refl. A adera la o părere, la o propunere, la o acţiune comună.
raliere, ralieri, s.f. Faptul de a (se) ralia. râliţă s.f. v. rărită.
raliu, raliuri, s.n. || Din fr.^ rallye || Cursă automobilistică pe distanţe mari, uneori şi cu probe speciale (de coastă, de viteză etc.).
ram, ramuri, s.n. || Lat. ramus Ramură, ramazân s.n. || Din tc. ramazan || 1. A noua lună a anului la musulmani; postul cel mare pe care ei îl ţin în această lună; p. gener. post.
2.	(Fam.) Stomac. O Expr. A-l tăia pe cineva la ramazan = a-i fi cuiva foame.
*
râmă1, rame, s.f. || Din germ. dial. Rahme ||
1. Cadru de lemn, de metal etc. în care se pune o fotografie, un tablou, o oglindă, care menţine o pînză întinsă; schelet în care se fixează ceva.
2. Fîşie groasă de piele, cusutfe pe marginea încălţămintei, de care se prinde talpa.
râmă2, rame, s.f. || Din fr. rame || Vîslă manevrată pe o singură parte.
rambleiâ, rambleiez, vb. I. Tranz. || Din fr. remblayer || A umple golurile rămase în urma unor excavări subterane. • A executa un rambleu de drum sau de cale ferată.
rambleiere, rambleieri, s.f. Acţiunea, de a rambleia; umplere cu nisip, prundiş etc. a golurilor rămase în urma unor excavări subterane. • Executare a unui rambleu.
ramblâu, ramblee, ^ s.n. || Din fr. remblai || Lucrare de terasament destinată să susţină suprastructura unei şosele sau a unei căi ferate deasupra nivelului terenului, construită din piatră, pămînt etc. •
ramburs s.n. || Din rambursa || Sistem de expediere a mărfurilor, conform căruia contravaloarea acestora sau taxa de transport este achitată de destinatar la primire.
rambursâ, rambursez, vb. I. Tranz. || Din fr. rembourser || A restitui un împrumut, un credit. • A trimite, a%restitui (prin ramburs).
rambursabil, -ă, rambursabili, -e, adj. |] Din fr. remboursable || Care poate fi (sau trebuie să fie) rambursat.
rameză, rameze, s.f. || Din fr. rameuse || Dispozitiv mecanic de uscat ţesături în stare întinsă.
râmia s.f. || Din fr. ramie (de la malaiezul romi) *|| Plantă textilă din familia urticaceelor, înaltă de c. 2 m, cu frunze mari, alungite, originară din Extremul Orient. Din fibrele sale lungi, elastice şi rezistente se fac ţesături fine, dantele, perdele, plase de pescuit (fiind rezistente la apă).
ramifică, pers. 3 ramifică, vb. I. Refl. || Din fr. ramifier || A se despărţi în două sau în mai multe ramificaţii sau ramuri.
ramiîkât, -ă, ramificaţi, -te, adj. Despărţit în ramuri; cu ramificaţii.
ramificaţie, ramificaţii, s.f. || Din fr. rami-ficalion || 1. Locul de separare a unei căi de comunicaţie, a unei conducte etc. în două sau mai multe ramuri; ramurile, despărţiturile formate prin această separare. 2. Parte desfăcută, dintr-un întreg; despărţitură, ramură, braţ. 8. Formarea ramurilor laterale la tulpinile şi rădăcinile plantelor.
ramoleâlă s.f. || Din ramoli || Faptul de a se ramoli, starea celui ramolit.
ramoli, ramolesc, vb. IV. Refl. || Din fr. ramollir || A-şi pierde (în urma procesului de îmbătrînire) integritatea facultăţilor intelectuale şi fizice. .
ramolîre, ramoliri, s.f. Faptul de a se ramoli; ramoleală, ramolisment.
ramolisment, ramolismente, s.n. || Din fr. ramollissement \\ Faptul de a se ramoli; ramoleală. G R• cerebral = necroză a unei porţiuni de ţesut cerebral, datorită întreruperii locale a
85?
RAPORT
circulaţiei sanguine în urma unei tromboze sau a unei" embolii.
ramolit^ -ă, ramoliţi, -te, adj., s.m. şi f.
(Persoană) ale cărei facultăţi fizice şi psihice au slăbit (din cauza îmbătrînirii).
rampă; rampe, s.f. || Din fr. rampe, germ. Rapnpe || 1. Platformă orizontală situată la nivelul corespunzător pentru încărcarea şi descărcarea unor.vehicule. 2. Excavaţie minieră*, de legătură între un puţ de Extracţie şi galeria de transport.* 8. B. de lansare = platformă prevăzută cu dispozitive de ghidare de pe care se lansează unele rachete. 4. Balustradă la o scară sau la un pod. 5. Partea dinspre sală a unei scene de teatru, unde sînt instalate luminile. O Expr. A chema la rampă = a cere, prin aplauze, ca artiştii să revină pe scenă la sfîrşitul unui act sau al unei piese. A vedea lumina rampei= (despre piese) a intra în repertoriul unui teatru, a ti jucat în faţa publicului.
ramură, ramuri, s.f. || Din ram. |] 1. Fiecare dintre ramificaţiile unei tulpini de plantă. • Fiecare dintre ramificaţiile coarnelor cerbului.
2.	Diviziune, subîmpărţire (a unui curs de apă, a unui masiv muntos, a unui nerv etc.). 8. (Fig.) Ramificaţie a unei familii, a unui popor. 4. Diviziune a unei ştiinţe, a unui domeniu de activitate.
rână, răni, s.f. || Din sl. rana || 1. Leziune a ţesuturilor corpului; plagă. O Expr. Bun de pus la rană, se spune despre un om foarte bun. A pune degetul pe rană = a dezvălui cauza adevărată a unei stări de lucruri necorespunzătoare.
2.	(Fig.) Suferinţă morală, durere sufletească.
ranchiună, ranchiune, s.f. || Din fr. rancune || Duşmănie însoţită de dorinţa (ascunsă) de răzbunare; pizmă.
ranchiunos, -oâsă, ranchiunoşi, -oase, adj.
II Din ranchiună || Care poartă ranchiună, care ţine duşmănie; răzbunător. ,
randalină, randalinez, vb. I. Tranz. |j Din randalină || A imprima, prin deformare plastică, zimţi, striuri ori desene pe suprafaţa laterală a unei piese cilindrice sau conice.
randalină, randaline, 6.f. [| Cf. germ Răndelei-sen |j (Tehn.) Moletă.
randament, randamente, s.n. jj Din fr. rende-ment || 1..Raportul dintre efectul obţinut şi efortul depus într-o activitate; eficienţă. • (Ec.) Efectul util al unui factor al procesului de producţie într-o unitate de timp. 2. Raportul dintre valoarea unei mărimi (energie, putere etc.) cedată de un sistem tehnic (maşină, aparat), sub o formă utilă şi valoarea aceleiaşi mărimi absorbită de acest sistem.
ranfluare, ranfluări, s.f. || După fr. renfluer |j Operaţia de ridicare la suprafaţă şi de repunere în stare de plutire a unei nave scufundate.
ranîorsâre, ranforsări, s.f. || După fr. renfor-cer || întărire a unei piese sau a unei construcţii metalice cu ajutorul unor nervuri, grinzi etc. pentru mărirea rigidităţii lor.
ranîprt, ranforturi, s.n. || Din fr. renfort || Element de întărire a unei construcţii (sau a unei părţi a acesteia), constituit dintr-una sau din mai multe bare de oţei.
rang, ranguri, s.n. |J Din fr. rang |j 1. Treaptă înU*-o ierarhie administrativă, militară, diplomatică etc. după importanţa funcţiei. Q Expr. De prim rang- (sau de rangul intîi, al doilea etc.) = de categoria şau de calitatea întîi (sau a doua etc.). 2. (^lat.) Număr care arată locul pe care un termen îl ocupă într-un şir.
rangă, răngi, s.f. Bară de oţel, teşită la unul dintre capete, utilizată ca pîrghie pentru ridicarea sau deplasarea corpurilor grele.
rănită, raniţe, s.f. || Din rus. ranec || Sac do pînză% de material plastic etc., care’se poartă pe spàte (mai ales de. către militari şi turişti), servind la transportarea hranei şi a obiectelor necesare la drum; rucsac.
rântie, rantii, s.f. Haină lungă şi largă care şe poartă, peste îmbrăcăminte, de către preoţi şi călugări.
ranuncuhicee s.f. pî. || Dupăfr. renonculacéesJi Familie de plante erbacee dicotiledonate, cu tuberculi sau ' rizomi, frunze alterne şi flori bisexuate (ex. jaiciorul-cocoşului, bujorul).
ranversărc, ranversări,^s.f. || După fr. renverser j| Evoluţie acrobatică a unui avion, constînd din urcarea într-un plan vertical şi întoarcerea* cu 180°, pentru schimbarea rapidă a direcţiei de zbor.
rapace adj. invar. [| Din fr., it. rapace, lat. rapax, -acis |j (Livr.) Lacom, hrăpăreţ, hapsîn.
rapacitate s.f. (| Din fr. rapacité, lat. rapaci-tas, -atis || (Livr.) însuşirea de a fi rapace; lăcomie de bunuri materiale.
rapănghcl s.n. j| Din ngr. parangelia „poruncă, ordin44 !| (Pop.) A lua pe cineva la rapan-ghel = a certa pe cineva, a-1 lua la bătaie. « rapăn, rapăne, s.n. 1, Boală de piele asemănătoare cu rîia, întîlnită mai ales la cai, la ciini şi la porci. 2. Strat gros de murdărie pe piele ; jeg.
râpei, rapeluri,, s.n. jj Din fr. rappel j| 1. Readucere în poziţia iniţială a unui sistem tehnic sau a unei piese, sub acţiunea greutăţii proprii sau a unor forţe elastice. 2. Re vaccinare făcută cu scopul de a prelungi imunitatea dată de vaccinarea anterioară.
rapid, -ă, rapizi, -de, adj# || Din fr. rapide, lat. rapidus || (Şi adverbial) Care se petrece, se efectuează sau se mişcă cu repeziciune. O Trenr. (şi substantivat, n.) = tren care circulă cu viteză mare şi opreşte numai în staţiile importante .
rapiditate s.f. j| Din fr. rapidité, lat. rapidi-tas, -atis || însuşirea de a fi rapid; repeziciune; iuţeală.
râpiţă s.f. |i Din hg. rapica || Plantă din familia ’cruciferelor, cu tulpina înaltă, cu flori galbene-aurii şi seminţe mici, bogate în ulei, folosită în industria alimentară, în industria lacurilor şi, uneori ca plantă furajeră. O spooie-a acestei plante (rapiţa sălbatică), rezistenţă la ger, este cultivată în zonele mai reci pentru producerea ulei urilor sau ca plantă furajeră.
raport, (1, 2) raporturi, (8, 4, 5) rapoarte, s.n. |! Din fr. rapport || 1. Relaţie între două sau mai multe pursoăne, obiecte, fenomene etc. O'
RAPORTA
R. de forţe — stadiul atins de confruntarea unor forţe social-politice, militare opuse; ponderea fiecăreia dintre aceste forţe în determinarea unui deznodămînt. O Expr. în raport*cu... = în comparaţie cu... Sub raportul... — din acest punct de vedere. 2. (Mai ales la pi.) Legătură între două sau mai multe persoane, instituţii etc. • R. juridic = relaţie socială reglementată de o normă juridică. 8. (Mat.) Gîtul dintre două mărimi. 4. Dare de seamă (scrisă sau verbală) pe care o prezintă cineva în faţa unei adunări, a unei autorităţi etc. 5. Scurtă prezentare orală asupra situaţiei unei unităţi militare, făcută de un subaltern unui comandant. O Expr. A se prezenta (sau a ieşi, a fi scos) la raport = a se prezenta în faţa unui superior pentru a-şi susţine o doleanţă sau pentru a răspunde de o greşeală săvîrşită.
raporta, raportez, vb. I. || Din fr. rapporter ||
1.	Tranz. A stabili un raport între două sau mai multe noţiuni, lucruri, fapte etc. 2. Refl. A se referi la...; a face aluzie la ce^a. 8. Tranz. A prezenta un raport, el a.duce un lucru la cunoştinţa cuiva. ® A relata, a povesti.
raportare, raportări, s.f. Faptul de a (se)
. raporta.
raportor, -oare* raportori, -oare, subst. j| Din fr. rapporteur II 1. S.m. şi f. Persoană care prezintă un raport (4). 2, S.n. Instrument care serveşte la măsurarea unghiurilor.
rapsod, rapsozi, s.m. || Din fr. rhapsode ||
1.	ţîn Grecia antică) Cîntăreţ şi recitator care colinda oraşele recitind poeme, îndeosebi fragmente din poemele homerice. 2. Autor de poeme epice. Am auzit un biet rapsod psalmodiind cîntecul bătrînesc al lui Toma Alimoş (Ibrăileanu).
rapsodie, rapsodii, s.f. || Din fr. rhapsodie |]
1.	(La vechii greci) Fragment dintr-un poem, îndeosebi episod, din poemele homerice. 2. Compoziţie muzicală de formă liberă, alcătuită din fragmente de melodii de inspiraţie folclorică.
rapt, rapturi, s.n. |] Din fr. rapt, lat. raptus ||
1.	Răpire a unei persoane. ,2. Furt săvîrşit prin violenţă.
rar, -ă, rari, -e, adj. || Lat. rarus || 1. Care are elementele componente mai depărtate unele de aLteie sau mai puţin numeroase decît de obicei; cu densitate mică. Plopi cu frunza rară S-au zbătut uşor în vînt Zile lungi de vară (Topîr-ceanu). • Care se află, unul faţă de altul, la o distanţă mai mare decît cea obişnuită. 2. Care * se găseşte numai în puţine locuri sau apare la intervale depărtate. 8. (Adesea adverbial) Care se efectuează sau se succedă la intervale depărtate. 4. Neobişnuit, excepţional. • Distins, ales; scump, preţios (din cauză că nu se găseşte decît uneori).
rara adv. || Din rar || (Pop.; adesea repetat) încet, domol, pe îndelete. Băiatul... o luă rara--rara si se depăriă , (Sandu-Aldea).
rarefăcţie, rarefacţii, s.f. || Din fr. raréfaction H (Rar) Faptul de a (se) raréfia.
raréfia, rarefiez, vb. I. Tranz. || Din. fr. raréfier || A jnicşora densitatea unui gaz; (refl.; despre gaze) a-şi micşora densitatea.
rarefiat, -ă, rarefiaţi, -te, adj* (Despre gaze)
Cu densitatea micşorată, rar.
rarefiere, rarefieri, s.f. Acţiunea de a (se) raréfia; micşorEire a densităţii unui gaz.
rareori adv. || Rar(e) 4r ori || Cîteodată, uneori.
rarisim, -ă, rarisimi, -e, adj. || Din fr. rarissime II Foarte rar, cu totul neobişnuit.
rârişte, rarişti, s.f. || Din tar || Pădure sau porţiune de p’ădube unde copacii sînt rari. Ştia el intr-o rarişle o colibă părăsită (Camil Petrescu).
raritate, (2) rarităţi, s.f. || Din lat. rarilas, -atis, fr. rareté || 1. Faptul de a fi rar. 2. Obiect, fenomen etc. care se întîlneşte rar; lucru deosebit, excepţional.
rărită, rărite, s.f. || Din bg. ralica (sub influenta lui rar) II Un fel de plug cu două cormane care răstoarnă brazda în ambele părţi, îngrămădind pămînt la baza plantelor prăsitoare. || Şi: râliţă s.f.	.
* ras1, rasuri, s.n. || Din rade || Acţiunea de a (se) rade; bărbierit.
ras2, -ă, 7aşi, -se, adj. || Din rade || 1. (Despre barbă, mustăţi) Tăiat pînă la piele; (despre persoane) cu barba sau cu mustăţile tăiate. 2. (Despre fructe, legume) Curăţat, prin răzuire, de stratul exterior; fărîmiţat prin frecare pe râzătoare. 3. (Despre zbor) Razant. ® (Despre terenuri) Neted, cîrept, întins. 4. (Despre vase) Plin pînă la marginea de sus. t . rasă1, pase, s.f. || Din fr. race, germ. Rasse |]
1.	Grup de microorganisme, plante sau animale din aceeaşi specie, avînd caractere comune care se păstrează ereditar. O R- ecologică — rasă ata-şâtă de un1 anumit biotop. 2. Rase omeneşti — grupări mari, naturale, de oameni, unitare prin origine şi printr-un ansamblu de caractere somatice ereditare (în special culoarea pielii). Antropologia modernă consideră că rasele sîrit populaţii ce diferă una de alta prin frecvenţa anumitor gene. După antropologia clasică ar exista trei rase mari prinoipale (împărţire la rîndul lor în rase secupdare) : a) rasa europidă; b) rasa mongolidă; c) rasa negridă sau negrid-aus-tralidâ. 3. (Zoojt.) Grup individualizat de animale domestice din aceeaşi specie, cu proprietăţi biologice şiBproductive asemănătoare. Q De rasă = de soi bun.
rasă2, rase, s.f. || Din sl. rasa j| Haină de postav lungă pînă la călcîie, purtată de călugări şi călugăriţe pe deasupra îmbrăcămintei.
rascolnic, -ă, rascolnici, -ce, s.m. şi f. || Din rus. raskoVnik || Adept al unei secte care s-a desprins de biserica ortodoxă rusă la mijlocul sec. 17, rămînînd fidelă aşa-numitului „rit vechi“.
raseologie s.f. !| Din rasă1 -f gr. logos „stu-diu“ || Parte a antropologiei care studiază rasele omeneşti.
rasial, -ă, rasiali, -e, adj. || Din fr. racial || Care aparţine rasismului; care se referă la rasism.
rasism s.n. || Din fr. racisme |j Teorie soeial--politică antiştiinţifică şi reacţionară care susţine inegalitatea biologică şi intelectuală a raselor omeneşti, justificînd prin aceasta, inegalitatea
859
#
RAŢIONALIZA
socială, exploatarea, războaiele de cotropire, ^colonialismul în toate formele sale.
rasist, -ă, rasişti, -ste, adj., s.m. şi f. |j Din fr. raciste !| 1. Adj. Care se referă la rasism. 2. S.m. şi f. Adept al rasismului.	.
rasol, rasoluri, s.n. |] Din bg. razsol || Sortiment de carne de bovine sau de porcine care se obţine din regiunea gambei. • Fel de mîneare preparată din carne de vită sau din peşte. O Expr. (Fam.) A da rasol = a face un lucru în grabă şi superficial.
rasoleâiă, rasoleli, s.f. || Din rasoli || (Fam.) Lucru făcut în grabă, superficial, de mîntuială.
rasoli, rasolesc, vb/ IV. || Din rasol || (Fam.) A face un lucru în grabă, superficial.
rastél, rastele, s.n. || Din it. rastello, germ. Rastel || Suport de care se reazemă armele, schiurile, bicicletele etc.
raster, rastere, s.n. || Din germ. Raster || Placă de sticlă cu o reţea fină de linii sau de ' puncte, care se foloseşte' în tipografie la fotore-producere pentru descompunerea imaginii în puncte de aceeaşi densitate; sită fotografică.
faşchetâ, raşchetez, vb. I. Tranz. || Din raş-chetă H1. A curăţa (de vopsea sau de rugină) cu raşcheta o o piesă metalică. 2\ A rade parchetul cu raşcheta (2). 3. A imprima unei tencuieli proaspete şanţuri mici şi dese, cu ajutorul raşchetei (3).
’ raşehetâre, raşchetâri, s.f. Acţiunea de a raşcheta.
’ raşcheta, raşchete, s.f. || Din germ. Raskette, it. raschietto || 1. Unealtă de oţel, de forma unei dălţi încovoiate, folosită la răzuit. 2. Răzuitor pentru parchet. 3. Unealtă în formă de perie, avînd cuie în loc dex peri, cu care se imprimă şanţuri mici şi dese pe o tencuială proaspătă, rasél, rasele, s.n. Maşină rectilinie de tricotat, râşpel, ’ raşpele, s.n. || Din germ. Raspel, Raspiel\\ Unealtă de forma unei pile late, cu dinţi mari, folosită pentru a prelucra piese de lemn sau metalice de duritate mică.
rata, ratez, vb. I. || Din fr. rater || 1. Intranz. (Despre arme) A nu lua foc cînd este declanşată. 2. Tranz. A da greş, a nu reuşi; a pierde. «A scăpa o ocazie. 3. Refl. (Despre oameni) A nu se realiza, a nu izbuti; a eşua.
ratare, ratări, s.f. Acţiunea de a rata; nereuşită.
ratât, -ă, rataţi, -te, adj. 1. (Despre^acţiuni) Nereuşit, neizbutit. 2. (Adesea substantivat) Caré nu a reuşit să se afirme, să se realizeze.
rată, rate, s.f. || Din germ. Rate || 1. Parte, cotă diptr-o datorie sau dintr-o obligaţie care se plăteşte regulat, la date succesive, dinainte stabilite. O în rate — cu plata eşalonată în tranşe (egale). 2. Raport, procent. O Rata plusvalorii = raportul dintre plusvaloare şi capitalul' variabil, reflectînd gradul de exploatare a muncitorilor de către capitalişti. Rata pluspro-dusului — raportul dintre plusprodus şi produsul necşsar. Rata profitului — raportul dintre plusvaloare şi întregul capi tăi avansat. • Curs (ex. rata schimbului).
ratéu, rateuri, s.n. || Din fr. raté || 1. Defect de funcţionare a unui motor cu explozie, care
constă în arderea incompletă a amestecului de combustibil, fără dezvoltare de lucru mecanic. ' 2. Neaprindere a încărcăturii de azvîrlire a unui cartuş în urma percuţiei capsei. 3. Proiectil de artilerie care nu a explodat la atingerea ţintei.
raticid, -ă, raticizi, -de, adj., s.n. [| Din fr. rat „şoarece46, după cuvinte ca insecticid, hacte-, ricid || (Substanţă) care stîrpeşlfe şoarecii.
ratieră, raliere, s.f. || Din fr. ratière || Dispozitiv de antrenare a iţelor la războiul de^ ţesut mecanizat.
ratifioâ, ratific, vb. I. Tranz. || Din fr. ratifier, lat. ratificare || A face o ratificare?
ratificare, ratificări, s.f. Acţiunea de a ratifica; act prin care organul competent al statului declară că îşi însuşeşte un tratat seiţmat de reprezentantul său cu alt stat sau cu mai multe state, conferind astfel tratatului forţă obligatorie. O Instrument de r. — documlent prin care se atestă că un tratat a fost ratificat.
ratinâre, rafinări, s.f. || După fr. ratiner || Operaţie de finişare a ţesăturilor de lînă scămo-şaţe, prip care fibrele de pe suprafaţa ţesăturii se strîng şi se răsucesc în fascicule.
raţă, raţe, s.f. || Guv. autohton || Nume dat mai multor specii de’păsări înotătoare din ordinul anseriformelor, cu trunchi scurt, cu ciocul lat şi cu picioarele scurte. O R* sălbatică == strămoşul celor mai multe *rase de raţe domestice. R. domestică = denumire dată numeroaselor rase şi varietăţi provenite prin domesticirea raţei sălbatice, deosebite între ele prin culoarea penelor, forma corpului etc.
râţcă, raţee, s.f. |[ Din ser. racka || Varietate de oi ţurcane cu lînă groapă, cu coarnele răsucite, care se cresc în Banat, m Lînă neomogenă, de calitate inferioară, produsă de oile din această varietate.	^
T’âţie, raţii, s.f. |1 Din lat# ratio, -onis, fr. ration || 1. Cantitate, porţie, mai ales de hrană, socotită ca fiind necesară pentru un timp determinat. 2. Număr egal cu diferenţa (sau cu cîtul) a doi termeni consecutivi ai unei progresii aritmetice (respectiv geometrice).
raţiona, raţionez, vb. I. || Din raţiune (după fr. raisonner) || 1. Intranz. A judeca, a gîndi în mod logic, raţional. 2. Tranz. A raţionaliza (2).
raţional, -ă, raţionali, -e, adj. || Din fr. • rationnel, lat. rationalis || 1. Potrivit cu cerinţele raţiunii; logic; (despre oameni) înzestrat cu raţiune. 2. (Şi adverbial) Care se face cu judecată; sistematic, metodic; socotit, măsurat, cumpătat. 3. (Mat.) Număr r. v. număr.
raţionalism s.n. || Din fr. rationalisme || 1. Teorie gnoseologică după care raţiunea este singura sursă a cunoaşterii autentice, simţurile dînd o cunoaştere confuză şi nesigura. 2. încredere în raţiune, în capacitatea acesteia de a cunoaşte veridic realitatea.
raţionalist, -ă, raţionalişti, -ste, adj., s.m. şi f.
|| Din fr. rationnaliste || 1. Alj. Care se refera la raţionalis^, care este propriu raţionalismului. 2. S.m. şi f. Adept al raţionalismului.
raţionalizâ, raţionalizez, vb. I. Tranz. || Din fr. rationaliser |] 1. A introduce metode care să ducă la perfecţionarea procesului de producţie.
RAŢIONALIZARE
I
860
2. A stabili pe baza anumitor norme, consumul unor produse. 8. (Mat.) A transforma o fracţie al cărei numitor este iraţional într-o fracţie cu numitor raţional.
raţionalizare, raţionalizări, s.f. Acţiunea de a raţionaliza; perfecţionare adusă organizării producţiei şi a muncii. • (Mat.) Operaţie prin care se raţioif&Iizează o fracţie.
raţionament, roAionamente, s.n. || După fr. raisonnement || Formă logică fundamentală con-stînd dintr-o înlănţuire de judecăţi; act prin care gîndirea, pornind de la cunoştinţe date, > derivă 'din acestea cunoştinţe noi. • P. ext. .Şir de argumente de care se serveşte cineva pentru a-şi susţine punctul de vedere.
raţionâre, raţionări,1 s.î. Acţiunea de a raţionax; gîndire logică; deducţie.
raţiune, (2) raţiuni, s.f. f| Din lat. ratio, -onis || 1. Facultatea, .proprie omului, de a cunoaşte, de a gîndi logic, de a judeca; judecată, minte. 2. Temei, motiv, justificare. O R* de stat — motiv de ordin superior politic, interesînd ordinea de stat, în funcţie de care se iau decizii în problemele majore ale politicii interne şi externe. O Raţiunea de a fi = Ceea ce justifică existenţa unui lucru.
ravâc s.n. || Din te: ravak |] 1. Must care s6 scurge din boabele de struguri fără a fi presate; vin obţinut din astfel de must* 2. Miere de bună calităte care se scurge din fagurii expuşi la soare.
ravâgîu, ravagii, s.n. || Din fr. ravage || (Mai ales la pl.) Distrugere, pustiire cauzată de fenomene ale naturii (inundaţie, furtună), de epidemii etc.
ravenă, ravene, s.f. jj Din fr. ravin |j Vale strimtă cu versanţi abrupţi, instabili, formată prin eroziune d^ către şuvoaie.
raz, razuri, s.n. ||[Din ser. raz |[ 1. Rangă. 2. Unealtă formată dintr-o bară scurtă de oţel, cu un capăt lăţit-şi ascuţit, folosită de tîmplari, dulgheri etc.
razacMe s.f. |] Din tc. razaki, raziki || Soi de viţă de vie care dă struguri cu boabe mari, cărnoase, albe sau roşii. Se cultivă pentru producerea strugurilor de masă.
razant, -ă, razanţi, -te, adj. 11 Din fr. rasant || Care trece, în viteză, la mică distanţă de suprafaţa pămîntului, a apei etc., aproape atingîn-du-le.
razânţă, razanţe, s.f. || Din fr. rasance, germ. Rasanz || Proprietate a unei traiectorii de a avea curbură mică.
rază, raze, s.f. |j Lat. radia || 1. Fascicul îngust dintr-o radiaţie; p. ext. lumină, zonă luminoasă. 2. (Fig.) * Licărire, semn slab de... în sufletul lui Herdelea se furişă... o rază de încredere (Rebreanu). 8. (Fiz.; la pl.) Radiaţii. O Raze X v. X. 4. (Mat.) Distanţa de la un punct al unui cefti sau al unei sfere pînă la centru. 5. (Fig.) Distanţă pînă la care se poate exercita o influenţă, o acţiune, puterea cuiva etc. 6. Fiecare dintre fofezele unei* vîrtelniţe.
razie, razii, s.f. jj Din fr. razzia, germ. Razzia jj Control inopinat făcut de organele
miliţiei în scopul descoperirii unor infractori, a unor contravenienţi etc.
razna adv. || Din sl. razino || La întîmplare, fără o ţintă precisă. O Expr. A o lua (sau a o apuca etc.) razna = a pleca la întîmplare, fără ţintă; (fig.) a se abate, a devia (de la linia normală, de* la subiect etc.). Umbla mai adesea razna prin păduri (Odobescu).
raznoemţi s.m. pl. || Din rus. raznocinec || (în Rusia) Denumire dată intelectualităţii care s-a format, începînd din sec. 18, din rîndurile funcţionărimii, ale micii burghezii, ale negusto-rimii şi ale ţărănimii; au avut un rol însemnat în mişcările revoluţionare, în dezvoltarea ştiinţe!' şi culturii.
răbda, rabd, vb. 1.1. Tranz. şi intranz. A suporta fără împotrivire (greutăţi,[neplăceri etc.). • (Despre lucruri) A fi durabil, rezistent. 2. In-tranz. A-şi înfrîna nerăbdarea, a se stăpîni. 8. Tranz. A tolera, a permite, a îngădui. O Expr. A nu-l răbda pe cineva inima să... = a nu se putea stăpîni să nu..., a nu se îndura să... Cum îl mai rabdă locul (sau pămîntul) ? se spune despre un om rău
răbdare, răbdări, s.f. 1. Faptul de a răbda; puterea, capacitatea de a suporta (cu resemnare) neplăceri, dureri fizice sau morale; puterea de a aştepta în linişte desfăşurarea unor evenimente/O Expr. A-şi pierde răbdarea sau a-şi ieşi din răbdări == a-şi pierde calmul, stăpî-nirea de sine. 2. Perseverenţă, stăruinţă; tenacitate.
răbdător, -oare, răbdători, -oare, adj. || DIa răbda || 1. Care suportă (fără împotrivire) neplăceri, suferinţe etc, 2. Perseverent, stăruitor, răblăgi vb. IV. v. rablagi, răblăgit, -ă, adj. v. rablagit, răboj, răbojuri, s.n. || Din bg., ser. rabos |! Bucată de lemn pe care se însemnau în trecut, prin crestături, diferite socoteli, numărători etc. A lor nume trecătoare le înseamnă pe răboj (Emi-nescu). O Expr. A şterge de pe răboj — a ierta, a da uitării. • Ceea ce se însemna pe răboj, calcul, socoteală. Pierdusem răbojul timpului (M.I. Caragiale). O Expr. A i se uita cuiva răbojul = a i se uita numărul anilor.
răbufneâlă, râbufneli, s.f. || Din răbufni l| Zgomot surd şi puternic, bufnitură (de vintj, izbucnire.
răbufni, răbufnesc, vb. IV. Intranz. || Ră(z) -f bufni || 1. A produce un zgomot surd şi puternic (prin izbire sau prin cădere). • A izbucni, a ţîşni eu putere. • A răsuna brusc şi puternic.
2.	A se manifesta brusc, violent. • A-şi exprima pe neaşteptate şi în mod violent nemulţumirea (după ce se reţinuse mai mult timp).
răbufnire, răbufniri, s.f. Faptul de a răbufni; zgomot surd şi puternic.
răbui, răbuiesc, vb. IV. Tranz. || Din germ. reiben „a freca” || (Reg.) A unge cu răbuială.
răbuiâlă, răbuieli, s.f. || Din răbui || (Reg.)
1.	Acţiunea de a răbui. 2. Unsoare preparată din păcură cu care se ung unele obiecte din piele ca sa se înmoaie şi să nu pătrundă în ele apa.
RADVAN"
răcan, răcani, s.m. |j De la răcut, var. a Ini crecrut II (Depr.) 4tecrut (în armată).
răcănel, râc&nei, s.m. || Gf. răcani „a orăcăi“ || (Zool.) Brotăcel.
răceală, răceli, s.f. f] Din răci || X. Temperatură scăzută, frig. • Senzaţie de frig. 2. (Fig.) Indiferenţă, nepăsare. 3. îmbolnăvire uşoară caracterizată prin inflamarea căilor respiratorii, prin tuse cu expectoraţie, stare febrilă etc.
răcbităn, răchilani, s.m. || Din răchită |j Denumire dată unor specii de plante erbacee cu flori roşietice sau alburii, care cresc prin locuri umede şi mlăştinoase.
, răchitâr, răchitari, s.m. || Din răchită || Fluture mare, cu anvergura de 8 cm, de culoare brumărie, a cărui larvă atacă arborii, gâurin-du-Je tulpinile.
răchită, răchite, s.f. || Din bg. rakita || 1, Denumire dată mai multor specii de salcie, cu ramuri flexibile din care se împletesc diferite obiecte. 2. Nuiele fdin răchită 1) din care se fac obiecte împletite (coşuri, scaune etc.). || PI. şi: r achiţi.
răchiflş, răchitişuri, s.n. ]| Din răchită |] Desiş sau plantaţie de răchite.
răchiţică, răchitele, s.f, 1. Diminutiv al lui răchită: • (La pl.) Mic arbust ttrîtor, cu frunze persistente şi fructe roşii, acrişoare, comestibile. 2, Arbust cu flori galbene şi frunze ascuţite, acoperite cu un fel de solzi, care ie dau un aspect argintiu-
răcî, răcesc, vb. IV. |[ Din rece |j 1. Refl. şi tranz. A deveni (sau a face să devină) rece, a(-şi) micşora teniperatura. © Tranz. A micşora temperatura unui corp sau a. unui sistem fizico--chimic prin transfer de căldură către alte corpuri sau sisteme mai reci. O Expr. A-şi răci gura degeaba (sau în zadar, de pomană) — a . vorbi fără folos, a ivorbi zadarnic. 2. Refl. A pierde din căldura obişnuită a corpului (din cauza unei emoţii, de spaimă etc.). 3. Intranz. A se îmbolnăvi de răceală. 4. Refl. (Fig.) A-şi pierde însufleţirea, interesul pentru cineva sau pentru ceva.
răcilă, racile, s.f. ]] Cf. ser. racilo || Unealtă cu care se prind racii.
răcire, răciri, s.f. Faptul de a (se) răci. răcit, -ă, răciţi, -te, adj. 1. Care a devenit (mai) rece. 2. Bolnav de răceală.
răcltor, răcitoare, s.n. || Din răci || Instalaţie sau aparat în care, cu ajutorul unui refrigerent (gheaţă sau aer, apă rece etc:) se menţine o tşmperatură scăzută faţă de cea a mediului înconjurător şi care se foloseşte pentru răcirea ^ sau pentru păstrarea la rece a alimentelor, a unui material etc.
răcitiiră, răcituri, s.f. |] Din răci ]| (Reg.; mai ales la.pl.) Piftie.
răcnet, răcnete* s.n. || Din răcni || 1. Urlet, zbieret de animal. 2. Strigăt, ţipăt puternic scos de om.
răcni, răcnesc, vb. IV. Intranz. |J Din sl. ryknonti jj (Despre animale) A scoate strigăte puternice şi prelungi; a rage, a mugi, a zbiera. • (Despre oameni) A striga cu putere; p. ext. a vorbi răstit şi tare.
răcoare, (2) răcori, s.f. -1| Din rece || 1. temperatură uşor scăzută a aerului. O Pe răcoare = pe vreme răcoroasă. O Expr. (Fam.) La răcoare = la închisoare. • Senzaţie de răceală pe care o produc unele corpuri la atingere. 2. (Fig.; la pl.)* Senzaţie de frig, provocată de o emoţie puternică sau de o stare patologică. O Expr/A băga pe cineva în răcori (sau în toate râcorile) = a speria tare, a îngrozi pe cineva.
răcoreâlă, răcoreli, s.f. [| Din răcori \\ Făptui de a se răcori; răcoare; adiere de vînt, boare.
răcori, răcoresc, vb. IV. || Din răcoare || 1. Refl. A deveni mai rece, a se răci; a se face răcoros. 2. Refl. şi tranz. A(-şi) potoli senzaţia de fierbinţeală; a(-şi) astîmpăra setea. 3. Refl. (Fig.) A se linişti, a se calma, a se potoli. I se răcorea inima cînd auzea spusele băiatului (Ispi-rescu).
răcoritor, -oăFe, răcoritori, -oare, adj. j| Din răcori || Care răcoreşte. • (Substantivat, f.) Băutură care răcoreşte, care astîmpără setea.
răcoros, -oăsă, râcoroşi, -oase, adj. JJ Din răcoare JJ Care are o temperatură uşor scăzută, care răcoreşte. • înviorător, proaspăt. Florile erau cărnoase, suave, răcoroase (Călinescu).
răcovină, răcovine, s.f. Mică plantă erbacee cu tulpina tîrîtoare, cu flori mici, albe, care creşte prin păduri. || Şi: răcuină, rocoină s.f. răcuină s.f. v. răcovină. răculeţ, râculeţi, s.m. 1. Diminutiv al Iui rac.
2. Plantă erbacee tîrîtoare din regiunea montană, cu rizom gros, avînd proprietăţi diuretice.
rădaşcă, rădaste, s.f. || Din bg. rogacka |j Insectă mare din ordinul coleopterelor, de culoare neagră-castanie, masculul avînd mandibulele lungi, asemănătoare coarnelor de cerb.
rădăcină, ‘ rădăcini, s.f. || Lat. radicina || 1; Parte a plantelor superioare avînd rolul de a fixa planta în sol şi de a absorbi apa cu sub-stahţele hrănitoare; (pop.) parte a plantei aflată în pămînt, indiferent de structura şi de funcţiile pe care le are. O Expr. A curma (sau a stîrpi) răul din rădăcină — a curma definitiv un rău. • (Fig.) Origine, izvor, cauză. 2. (Anat.) Parte a unui organ prin care acesta este fixat într-un ţesut. • Partea profundă a unei tumori.
3. Partea de jos a unui zid, a unui munte etc.
4. Radical (3). O R- pătrată = număr care, înmulţit cu sine însuşi, dă numărul respectiv. R. cubică = număr care, înmulţit succesiv de două ori cu sine însuşi, dă numărul respectiv.
5. (Lingv.) Element al unui cu vînt, obţinut prin eliminarea desinenţelor, sufixelor sau prefixelor, şi care este comun tuturor cuvintelor din aceeaşi familie.
rădăciniş s.n. || Din rădăcină || Mulţime de rădăcini.
rădăcinds, -oâsă, rădăcinoşi, -oase, adj., s.f. || Din rădăcină || 1. Adj. (Despre plante) Cu rădăcini multe sau mari. 2. S.f. (La pl.) Grup 'de plante a căror rădăcină este folosită în industrie sau ca furaj (ex. napii, sfecla furajeră, sfecla de zahăr).
rădvân, râdvane, s.n. || Din rus. rydvan |l (înv.) Trăsură de lux (închisă), trasă *de mai mulţi cai.
\
BAFUt
răîpl, r&fuiesc, vb. IV. Refl. recipr.„A lămuri cu cineva «o neînţelegere; a se certa, a se bate cu cineva.
răfuială, răfuieli, s.f. [| Din răfui j| Faptul de a se răfui; ceartă, bătaie.
răgâce, râgace, s.f. || Din sl. *rogaci || (Zool.) Rădaşcă.
răgaz s.n. 1. Timp liber disponibil; moment de întrerupere a unei activităţi pentru odihnă; repaus. O Fără de răgaz = fără întrerupere, continuu. « Linişte, pace, tihnă. Am şi eu două ori trei ziU de împăcare şi răgaz (Sado-veanu). 2. Amînare, păsuire.
răgălie, răgălii, s.f. Desiş de rădăcini, ieşite la malul apelor curgătoare; îngrămădire de vreascuri, de lemne etc. aduse de apă; radină, răget, răgete, s.n. || Din rage || Zbieret scos de unele animale (în special de vitele cornute, de cerbi); muget. «Ţipăt, strigăt puternic (de durere) scos de om. răgi vb. IV. v. rage.
răgilâ, răgii, vb. I. Tranz. |].Din ragilă || A trage prin • ragilă fuiorul de in sau de- cînepă, pentru a-1 curăţa ^ de puzderii.
răgilât s.n. Acţiunea de a r agila, curăţarea de puzderii a fuiorului de in sau de cînepă cu ragila* .
răguşeâlă, răguşeli, s.f. || Din răguşi || îngro-şare şi slăbire a vocii, provocată mai ales de răceală.
răguşi, răguşesc, vb. IV. Intranz. A i se îngroşa şi â-i slăbi cuiva vocea din cauza inflamării coardelor vocale, a laringelui).
răguşit, -ă, răguşiţi, -te, adj. Cu vocea îngroşată şi slăbită.
rămas s.n. || Din râmîne j| 1. 'Faptul de a rămîne. O Rămas hun, formulă de salut adresată de cel care se desparte de cineva. O Expr. A-şi lua rămas bun = a se despărţi de cineva, a pleca. De ajuns şi de rămas = din plm, din belşug. 2. (Reg.) Rămăşag.
rămăşag, rămăşaguri, s.n. |) Din rămas |] Pariu, prinsoare.
rămăşiţă, rămăşiţe, s.f. || Din rămas || 1. Ceea ce a rămas dintr-un întreg sau dintr-o cantitate anumită după ce a fost utilizată cea mai mare parte; rest. O Rămăşiţe pâmînteşti = corpul neînsufleţit al unui om. 2. Ceea ce a mai rămas de îndeplinit dintr-o obligaţie sau de achitat dintr-o datorie. 3. (înv.) Rezultatul unei scăderi, rest.
rămîne, rămîn, vb. III. Intranz. ||.Lat. ce-manere|| 1. (Despre fiinţe) A sta pe loc, a nu pleca din locul unde se află; (despre lucruri) a nu fi mutat sau dus din locul unde se găseşte. O Expr. Să rămînă între noi, se spune pentru a păstra discreţie, pentru a nu divulga un secret. A-i rămîne cuiva ochii (sau inima) la cineva = a-i plăcea cuiva foarte mult o persoană. Rămîi cu hine (sau sănătos, în pace), formula de salut la despărţire. 2. A fi lăsat în urmă; satul a rămas departe. O Expr. A rămâne în urmă = a fi întrecut, depăşit de alţii. • (Despre ceas) A marca timpul cu întîrziere. 3. A se afla sau a se menţine îritr-o anumită stare, sub un anumit aspect. O Expr. A rămîne pe a cuiva = a rămîne
862
după voia cuiva. Cum rămîne? = ce hotărîre luăm? Nu-i mai rămîne decîi să... — nu are altă soluţie decît să... 4. A continua să existe, a dăinui; a nu se schimba; a se păstra în conştiinţa oamenilor. O. Expr. A rămîne cu zile = a continua să trăiască, a scăpa cu viaţă. 5. A se menţine ca rest de la ceva.
răimnere, râmîneri, s.f. Faptul db a rămîne. O Expr. Rărnînere în urmă '== întîrziere (faţă de alţii); lipsă de progres.
rămurât, -ă, rămuraii, -te, adj. || Din ramură || Ramificat, rămuros. La pâruţu râmurat O şezut şi-o tilincat (Pop.).	■
rămureâ, rămurele, s.f. 1. Diminutiv al lui ramură. 2. (La pl.) Ciupercă comestibilă, cu tulpina groasă şi cu numeroase ramificaţii cărnoase. || Şi: rămurică s.f.	*
rănmrică s.f. v. rămurea ... rămuriş, rămurişuri, s.n. || Din ramură |f Desiş de ramuri; totalitatea ramurilor unui copac. A zburat ciripind şi s-a pierdut în rămuriş (Be-niucj.
rămuros, -oâsă, rămurosi, -pase, adj. |j Din ramuri |1 Cu multe ramuri; ramificat.
răni, rănesc, vb. IV. II Din sl. raniti || 1. Tranz. şi refl. A(-şi) produce o rană. 2. Tranz. (Fig.) A întrista, a îndurera; a jigni pe cineva.
rănire, răniri, s.f. Acţiunea de a (se) răni; rană. « (Fig.) Jignire.
rănit, --ă, răniţi, -le, adj. (Adesea subsţan-tivat) Care a căpătat o rană. 0 (Fig.) Jignit, ofensat. « (Fig-) îndurerat.
răpăi, rapăi, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic !| (Despre ploaie, grindină) A cădea pro-duciud zgomote scurte şi dese. « (Despre arme automate) A se descărca ritmic la intervale scurte. 0 (Despre oameni) A lovi ritmic într-un obiect tare.
răpăială, răpăieli, s.f. || Din răpăi j] Răpăit. 0 Ploaie repede, de scurtă durată.
răpăit s.n. Faptul de a răpăi; zgomotul produs de ploaie, de grindină, de o armă automată etc. © Succesiune de lovituri dese, scurte şi ritmice.
răpănds, -oăsă, răpănoşi, -oase, adj. |[ Din rapăn || (Despre unele animale) Bolnav de rapăn; p. ext. murdar.
răpdiugă s.f. 1. (Meci. vet.) Morvă. 2. Epitet dat unui- animal slab, bătrîn, bolnav.
răpciugos, -oâsă, râpeiugoşi, -oase, adj. || Din răpciugă || Bolnav de răpciugă.
răpeiune s.m. Numele popular al lunii septembrie.
răpi, răpesc, vb. IV. Tranz. || Lat. răpire (= r ap ere) || 1. A lua pe cineva cu sila şi a-1 duce cu sine; (despre moarte) a curma firul vieţii cuiva. 2. A lua cu sila ceva ce aparţine altuia. 3. (Fig.) A fermeca, a vrăji, a.încînta, a captiva.
răpit, -â, răpiţi, -te, adj. 1. Furat, capturat.
2.	(Fig.) Încîntat, fermecat, captivat.
răpitor, -oare, răpitori, -oare, adj. |j Din răpi ||
1.	(Mai ales substantivat) Care răpeşte pe cineva; (despre animale) care consumă hrană de origine animală (în general animale vii). 0 (Sub-
363
RĂSCOLITOR
stantivat, f. pi.) Numele a două ordine de păsări de pradă, bune zburătoare, cu cioc gros şi încovoiat. Unele vînează ziua (răpitoare de zi) ^altele noaptea • (răpitoare de noapte). 2. (Fig.) Care vrăjeşte, farmecă, încîntă.
L ‘ răposa, răposez, vb. I. Intranz. |] Lat. repau- • sare || A muri, a deceda.
' răposat, -ă, răposaţi, -te, adj. (Adesea substantivat) Mort, decedat.
răpştî, răpştesc, vb. FV || Din sl. ruputati, •rston j| (Reg.) 1. Intranz. A murmura, a cîrti.
2.	Refl. A se răsti. #	'
răpune, răpim, vlî. III. Tranz. || Lat. reportere || (Pop.) 1. A ucide, a omorî. 2. A înfrînge, a doborî un adversar. e (Fig.) A învinge pe cineva într-o luptă de opinii, jj Perf. s. răpusei, part. răpus.
răpănere, răpuneri, s.f. (Pop.) Acţiunea de ,a răpune; pieire, moarte; înfrîngere, doborîre.
răpus, -ă, răpuşi, -se, adj. (Pop.) Care a fost ucis.
rări, răresc, vb. IV. || Din rar || 1. Refl. A deveni mai rar, mai depărtat unul faţă de altul (în timp sau în spaţiu); (despre oameni) a deveni mai puţini Ia număr (într-o colectivitate). 2. Tranz.* şi refl. A deveni sau a face să deyină mai puţin des sau mai puţin compact. 8. Tranz. A încetini ritmul unei acţiuni, al unei activităţi. O Expr. A o mai rări cu ceva = a încetini; a mai slăbi o acţiune, un obicei, a face ceva mai rar decît de obicei. A o mai rări cu cineva — a se duce, a se întîlni cu cineva mai rar.
rărîş, rărişuri, s.n. || Din rar || Rarişte, loc în pădure unde copacii sînt rari.
rărit, -ă, răriţi, -te, adj. Devenit mai rar. răritură, rârituri, s.f. || Din rări || 1. Loc gol între obiecte aşezate rar. • Loc într-o ţesătură unde firele sînt mai rare dec/ît în rest. 2. Rarişte.
rărită, răriţez, vb. I. Tranz. |) Din rărită |j A lucra pămîntul cu rari ţa.
răriţâre, răriţâri, s.f. Acţiunea de a râriţa; lucrarea pămîntului cu rariţa. răriţăt s.n. Răriţâre.
- rărunchi, rărunchi, s.n. |] Lat. renunculus || (Pop.) 1. Rinichi. 2. Interiorul corpului omenesc; p. ext. mijlocul, miezul unui lucru, v ^ ras- || Din sl. ras-, raz- || (înaintea vocalelor şi a consoanelor sonore are forma rtz-) Element de compunere (prefix) care formează derivate de la verbe,, adjective, substantive, adverbe.
răsad, răsaduri, s.n. || Din bg. razsad, raz-sada || Plantă tînără, crescută din sămînţă în seră sau în răsadniţă‘, care urmează să fie» plantată în aer liber.
răsadniţă, răsadniţe, s.f. [| Cf. bg. razsadnik |] Construcţie simplă din scînduri, acoperită de obicei cu geamuri, folosită pentru obţinerea de răsaduri. Este aşezată pe un strat de gunoi de grajd în fermentare pentru producerea căldurii.
răsalâltăieri adv. || Râs- -j- alaltăieri |J în ziua care precedă pe cea de alaltăieri.
răsădi, răsădesc, vb. IV. Tranz. || Din bg. razsadja J| A transplanta un răsad din seră sau din răsadniţă pe locul de cultură (în grădină, fo cîmp, într-un parc).
răsădire, răsădiri, s.f. Acţiunea de a răsădi/
plantare, sădire.
răsări, râsdr, vb. ÎV. Intranz. |J Lat.. *resa-lire || 1. (Despre aştri) A apărea la orizont.
2.	(Despre plante) A încolţi şi aieşi din pămînt. O Expr. A răsări ca ciupercile după ploaie — a se Înmulţi, a apărea repede şi în număr mare. 8. A se ivi, a apărea pe neaşteptate (din depărtare). O Expr. A-i răsări cuiva ceva în n\inte = a-şi aminti deodată ceva; a i se năzări. 4. A ieşi în evidenţă, a se ridica deasupra belor din jur. 5. (Despre copii) A creşte, a se face mai mare. 6. (Pop.) A sări brusc (în picioare), a tresări.	.
răsărire s.f. Acţiunea de a răsări; apariţia unui astru la orizont. 9 Ivire, apariţie.
răsărit1, răsărituri, s.n. 1. Faptul de a răsări; apariţia unui astru la orizont; momentul cînd răsare Soarele (sau alt astru). • (Fig.) Începutul unei ere noi. 2. Partea orizontului unde răsare Soarele; est. 3. Ţară, ţinut aşezat în direcţia răsăritului (2), faţă de un punct de reper dat.
răsărit2, -ă, răsăriţi, -te, adj. 1. (Despre plante) încolţit. 2. (Fig.; mai ales la comparativ; despre copii) Puţin mai mare, mai dezvoltat decît alţi copii de aceeaşi vîrstă. 3. (Mai ales la comparativ) Mai de seamă, mai important (decît altul).
răsăritean, -ă, răsăriteni, -e, adj. || Din răsărit1 [| Care se află la răsărit1, de la răsărit; (substantivat) locuitor din răsărit; oriental, răsătiiră s.f. v. răzătură. răscoâee, râscoc, vb. III, Refl. şi tranz. || Răs- + coace || (Despre alimente, fructe eto.) A (se) coace mai mult decît e necesar; a rămîne prea mult tknp expus la foc sau la căldura soarelui.
răscoală, răscoale, s.f. |] Din râscula || 1. Principala formă a luptei de clasă a ţărănimii împotriva asupririi şi exploatării; revoltă, răzmeriţă. 9 (Fig.) împotrivire, protest. 2. (Fig.) Zarvă, agitaţie.
răscol, răscoale, s.n. || Din sl. raskolu || 1. Desfacerea stînii toamna şi separarea oilor pentru a fi luate de către proprietari. 2. Bară de lemn prevăzută la capete cu cîte o gaură în care intră carîmbii de sus ai loitrelor carului.
răscoli, (1, 2, 3, 5) răscolesc* (4) răscol, vb.
IV.	Tranz. || Din sl. raskoliti jj 1. A face dezordine căutînd ceva. 2. A scormoni focul peritru a-1 înviora. 8. A mişca, a agita; a stîrni praful, valurilei 4. (Fig.) A tulbura, a agita, a face să se revolte. 5. (Fig.) A trezi amintiri, sentimente; a scormoni. Melodia răscolea în suflet amintirile trecutului (Dunăreanu).
răscolire, răscoliris.f. Acţiunea de a răscoli; agitaţie, tulburare, frămîntare.
răscolit, -ă, răscoliţi, -te, adj. 1. Răvăşit.
2.	(Despre praf, valuri ete.) Stirnit. 3. (Fig.) Agitat, tulburat.
^răscolitor, -oare, răscolitori, -oare, adj. || Din răscoli || 1. (înv.) Care îndeamnă la răscoală, agitator. 2. (Fig.) Care trezeşte amintiri, sentimente; tulburător.	.
RĂSCOPT
864
răsedpt, -oâptă, răscopţi,. -oopte, adj. || Din răscoace |j 1. Copt mai mult decît trebuie; prea copt. O Ouă răscoapte ~ ouă fi.erte pînă ja coagularea completă. 2. Copt, putrezit (din cauza vechimii, a intemperiilor). Pervazul ,e răscopt şi scoaba iese afară (Galaction). • (Peior.; despre oameni) Trecut de prima tinereţe, răscrăcănâ vb. I. v. răscrăcăra. răscrăcănât, -ă, adj. v. răscrăcărat, răscrăcăra, răscrăcăr, vb. 1. Refl. || Râs- -p crăcăna || (Pop.) Ase crăcăna, a-şi depărta picioarele unul de altul. |] Şi: răscrăcănâ vb. I.
răscrăcărat, -ă, răscrăcăraţi, -tey adj. Crăcănat. |j Şi: răscrăcănât, -ă, adj.
răscro*, răscroiesc, vb. IV. Tranz. |j Râs-croi || A croi un material pentru o haină, urmînd linia gîtului sau a braţelor.
râscroiâlă, râscroieli, s.f. || Din râscroi [| Tăietură în croiala unei haine (în special la gît şi la mîneci);
răscroit, -ă, râscroiţi, -te, adj. Tăiat, croiţ după forma corpului (în special la mîneci şi la
răscroitură, răscroituri, s.f. || Dm răscroi |] Răscroiala.
răscruce, răscruci, s.f. [| Ras- + cruce || 1. Locul unde se* încrucişează două sau mai multe drumuri; răspîntie. 2. Moment .crucial în viaţa unui om, a unui popor etc.
răsculâ, răscol, vb. I. Tranz. şi refl. jjhRa,?- -f scula || A (se) ridica împotriva asupritorilor; a (se) răzvrăti; a porni sau a face să pornească răscoala împotriva asupritorilor.
răsculat, -ă, răsculaţi, -te, adj. (Adesea substantivat) Care s-a ridicat împotriva unei nedreptăţi, a unei oprimări.
răscumpără, răscămpâr, vb. I. Tranz. || Răs-4- cumpăra |j 1. A plăti preţul unui lucru vîndut sau amanetat, pentru a reintra în posesia lui.
2.	A elibera pe cineva din captivitate, în schimbul unei sume de bani. 3. A compensa, a răsplăti; (despVe fapte) a constitui o compensaţie.
4.	(Fig.) A ispăşi o greşeală.
răscumpărare, răscumpărări, s.f. Faptul de a răscumpăra.	%
răsfăţ, răsfăţuri, s.n. || Din răsfăţa ]| 1. Faptul de a (se) răsfăţa; alintare. A crescut-o cînd cu răsfăţ, cind cu asprime (Cazimir). 2. Desfătare, plăcere. 3-, Huzur, belşug.
răsfaţă, răsfăţ, vb. I. )| Din ras- + faţă ||
1. Tranz. A înconjura pe cineva cu o tandreţe exagerată; a satisface capriciile cuiva; a alinta.
2. Tranz. şi refl. A (se) desfăta, a (se) delecta.
3. Refl. A trăi în belşug, a huzuri. ^ • răsfăţat, -ă, răsfăţaţii -te, 'adj. Căruia i se
satisfac toate plăcerile, răzgîiat; capricios.
răsfira, răsfir, vb. I. Tranz. şi refl. |j Răs-4- fir |11. A (se) desface fir cu fir; (despre firele din păr, din barbă) a (se) separa unele de altele.
2.	A (se) întinde în toate părţile, a (se) împrăştia, a (se) riSipi. ]| Şi: resfira vb. I.
răsfirat, -ă, răsfiraţi, -te, adj. 1. (Despre păr, barbă) Cu firele depărtate unele de altele. 2. “Cu elementele componente depărtate între ele; desfăcut; împrăştiat, difuz. || Şi: resfirat, -ă adj.
răsfoi, răsfoiesc, vb. IV. Tranz. ]| Din râs-4" foaie !| A întoarce una cîte una foile unei cărţi, ale unui ziar etc., citind In fugă, pe sărite; a frunzări.
răsfoire, răsfoiri, s.f. Acţiunea de a răsfoi;• răsfoit, frunzăreală.
răsfoit s.n. Răsfoire, frunzăreală. răsfrînge* răsfrîng, vb. III. || Râs- -f frînge [] 1. Tranz. A proiecta lumină asupra unui obiect, făcînd-o să se reflecte. Am o oglindă şi mă joc cu razele ce le râs frînge (Anghel — Iosif). (Refl.) Razele lunii se răsfrîngeau (Odobescu). © A se refracta. 2. Refl. (Despre âunete) A se întoarce sub formă de ecou; a se repeta. 3. Refl. A se face simţit (influenţînd), a şe repercuta asupra a ceva. 4. Tranz. (Despre părţi de îmbrăcăminte) A îndoi, a întoarce în afară. || Perf. s. răsfrînsei, part. răsfrînt.
răsfarî ugere, râsfrîngeri, s.f. Acţiunea de a (se) râsfrînge; reflectare, oglindire.
' răsfrînt, -ă, răsfrinţi, -te, adj. îndoit, întors în afară.
răsîug subst. 1. S.n. Boală contagioasă a pilor şi a caprelor, care se manifestă prin inflamarea ugerului. 2. S.n. Antrax. 3. S.m. Plantă erbacee din familia compozitelor, cu flori galbene, întrebuinţată în medicina populară ca medicament împotriva răsfugului (1).
răspăr s.n. || Răs- + pâr || In răspăr = a) împotriva direcţiei naturale în care creşte părul; b) în ciuda..., în pofida... Trec eu Dunărea, în răspărul primejdiei (Galaction). O Expr. Â lua pe cineva în răspăr — a-şi bate joc de cineva; a dojeni aspru, a brusca.
răspică, răspic, vb. I. Tranz. || Râs- + [des]-pica || (înv.) A pronunţa, a spune desluşit, limpede; a explica, a lămuri.
răspicat, -ă, răspicaţi, -te, adj. (Despre vorbe, voce; adesea adverbial) Clar, lămurit, hotărît.
răspîndi, răspîndesc, vb. IV. |] Din si. ras-ponditi || 1. Refl, (Despre lumină, căldură etc.)
A se împrăştia, a se propaga (sub formă de unde, ' emanaţii etc.). 2- Refl. şi tranz. (Despre ştiri, publicaţii etc.) A (se) difuza. 3. Refl. (Despre grupuri; de fiinţe) A se împrăştia, a se răsfira.
răspmdlt, -ă, râspîndiţi, -te, adj. 1, împrăştiat, revărsat. 2. Cunoscut; difuzat.
răsptnditdr, -oare, răspînditori, -oare, s.m. şi f. || Din răspîndi || Persoană care răspîndeşte cunoştinţe, idei, ştiri etc.
răspîntie, răspîntii, s.f. |j Din sl. raspontije || Răscruce de drumuri. • (Fig.) Moment hotărî-tor în viaţa cuiva.
răsplată s.f. || Din răsplăti || Ceea ce se face sau se dă cuiva pentru un serviciu ori pentru un ajutor; recompensă.
răsplăti, răsplătesc, vb. IV. Tranz. J| Râs- + plăti |j A da cuiva o plata, o recompensă materială sau morală pentru ceva; a recompensa.
răspdimîine adv. || Răs-.+ poimîine || în ziua care urmează după poimîine.
răspopi, răspopesc, vb. IV. Tranz. || Răs- -f» popi || A retrage cuiva calitatea de preot; a caterisi.
răspopit, răspopiţi, adj. Scos din preoţie,
865
RĂSUFLĂ
răspănde, răspiind, vb. III. || Lat. respon-dere || 1. Intranz. şi tranz. A da răspuns la o Întrebare; a da răspunsuri la solicitarea unui examinator. 2. Intranz. A reacţiona (prin vorbe, gesturi, atitudini) la o solicitare, la o provocare etc.; a replica, a riposta. «A interveni într-o discuţie, combătînd teza cuiva. 3. Intranz. A scrie unei persoane, ca urmare a unei scrisori primite de la ea. 4. Intranz. A da urmare unui apel, unei chemări. • A lămuri o problemă la cererea sau la sesizarea cuiva. 5. Intranz. A străbate pînă la..., a avea comunicaţie cu...
6.	Intranz. A da socoteală, a-şi lua răspunderea pentru ceva. || Perf. s. răspunsei; part. răspuns.
răspundere, răspunderi, s.f. 1* Faptul de a răspunde; responsabilitate; obligaţia de a răspunde (moral, material etc.) de îndeplinirea sau neîndeplinirea unor sarcini, acţiuni etc. O „R. colectivă — răspundere a unui organ colectiv pentru executarea obligaţiilor ce intră în atribuţiile sale potrivit legii. O Expr. A trage pe cineva la răspundere — a-i cere cuiva socoteală pentru faptele sale. O ^4 avea simţ de răspundere sau simţul răspunderii — a fi conştient de însemnătatea sarcinilor asumate. Pe răspunderea cuiva — pe garanţia (morală sau materială) a cuiva. 2. (Dr.) Consecinţă a neîndeplinirii din culpă a unei obligaţii.
răspuns, răspunsuri, s.n. || Lat. responsum || 1. Ceea ce se spune sau se scrie celui care întreabă ceva. 2. Expunere a cunoştinţelor în faţa unui examinator. 3. Ripostă, replică. 4. Informaţie, ştire. 5. Soluţie, dezlegare.
răspunzător, -oare, răspunzători, -oare, adj. || Din răspunde || Care răspunde pentru ceva, care poartă răspunderea; care trebuie tras la răspundere; responsabi 1.
răsputere, răsputeri, s.f. ||.jf?ds- + putere || Din răsputeri = din toate puterile.
răstâv, r&stavuri, s.n. (Reg.) 1. Fîşie de pămînt pe care se cultivă un singur fel de plante. 2. Fîşie de pămînt între două rînduri de semănături; distanţă dintre rîndurile unei culturi.
răstălmăci, răstălmăcesc, vb. IV. Tranz. || Răs- -f tălmăci || A explica sau a interpreta ceva în mod eronat; a denatura (în mod voit) adevărul.
răstălmăcire, răstălmăciri, s.f. Faptul de a răstălmăci; explicare, interpretare (eronată).
răstălmăcit, -ă, răstălmăciţi, -te, adj. (Despre texte, cuvinte, idei) Explicat’, interpretat; denaturat (în mod intenţionat).
răsti, răstesc, vb. IV. Refl. A se adresa cuiva pe un ton aspru, ameninţător.
răstigni, răstignesc, vb. IV. || Din sl. rasteg-nonti || 1. Tranz. A ucide pe cineva pironindu-1 pe o cruce; a crucifica; p. ext. a chinui, a tortura. 2. Refl. A se întinde (în mod neglijent) cu mîinile (şi cu picioarele) desfăcute.
răstignire, răstigniri, s.f. 1. Faptul de a răstigni; crucificare. 2. (Reg.) Cruce mare aşezată la margine de drum.
răstignit, -ă, răstigniţi, -te, adj. Pironit pe cruce. • Cu braţele desfăcute şi întinse.
răstimp, răstimpuri, s.n. || Din sl. rastonpă (influenţat de timp) || Interval de timp între
două perioade sau între două momente. O în răstimpuri sau din răstimp in răstimp = din cînd în cînd. în răstimp — între timp.
răstit, -ă, răstiţi, -te, adj. (Despre cuvinte sau despre ton; adesea adverbial) Aspru, ameninţător; tare.
răstoacă, răstoace, s.f. || Din bg. raztoka ||
1.	Vîrtej în locul unde o apă curgătoare este puţin adîncă. 2. Gîrlă puţin adîncă formată prin abaterea apei cu scopul de a se prinde peşte în albia secată.
răstoci, răstocesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. rastociti IIA abate cursul unei ape pentru a prinde peşti în albia secată.
răsturnă, răstorn, vb. I. jj Răs—j- turna |j
1.	Tranz. A deplasa un corp din poziţia lui normală, făcîndu-1 să cadă într-o parte sau întor-cîndu-1 cu partea de deasupra în jos. O Expr. A răsturna brazda — a tăia şi a întoarce brazda cu plugul; a ara. 2. Tranz. A întoarce un recipient cu gura în jos (pentru a-1 goli). O Expr. A răsturna pe gît — a bea repede, pe nerăsuflate.
3.	Tranz. A culca la pămînt, a doborî. • (Fig.) A înlătura de la putere, dintr-un post de conducere; a desfiinţa o stare de lucruri, a zădărnici un plan. 4. Refl. A se aşeza într-o poziţie comodă, cu spatele sprijinit de ceva.
răsturnare, răsturnări, s.f. Acţiunea de a (se) răsturna; doborîre, prăvălire.
răsturnat, -ă, răsturnaţi, -te, adj. Doborît, culcat la pămînt. • Aşezat neglijent într-un scaun, într-un fotoliu etc.
răsiic, răsucuri, s.m. || Din răsuci || Unealtă asemănătoare cu fusul, cu un cîrlig în capătul de jos de care se leagă firul pentru a putea fi .răsucit.
răsuceală, răsuceli, s.f. || Din răsuci || Răsucire.; răsucitură, spirală.
răsuci, răsucesc, vb. IV. || Din răs- -f- suci ||
1.	Tranz. A învîrti un fir textil în jurul lui însuşi, pentru a-1 face mai rezistent; a înfăşură două sau mai multe fire, unele în jurul altora, pentru a obţine un fir mai gros şi mai rezistent. 2. Tranz. A-şi învîrti, a-şi întoarce capetele mustăţilor.
3.	Tranz. şi refl. A(-şi) imprima o mişcare de rotaţie; a (se) roti; a(-şi) mişca corpul sau o parte a corpului, schimbîndu-i poziţia. 4. Tranz. A învîrti un obiect, dîndu-i forma unui sul. 5. Tranz. A înfăşură un fir în jurul unui suport/
răsucire, răsuciri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) răsuci. • Deformare elicoidală a feţelor cherestelei de grosime mică; defecte de curbare a pieselor de lemn. 2. (Bot.) Răsucirea frunzelor = boala a cartofului, tutunului şi .pătlăgelelor roşii manifestată prin îngălbenirea şi încovoierea frunzelor.
răsucitură, râsucituri, s.f. || Din răsuci || Fiecare dintre întorsăturile pe care le capătă un fir prin răsucire.
răsufla, răsuflu, vb. I. || Râs- -f suflu || 1. In-tranz. (Pop.) A respira. 2. Intranz. A-şi reveni după o emoţie, după un efort fizic etc.; a se linişti. 3. Intranz. A sta să se odihnească. • A-şi găsi liniştea, a nu se mai simţi în primejdie.
55 — Dicţionar general al limbii române
BASUFLARE
4.	Intranz. (Despre vase, recipiente) A lăsa să se scurgă încet conţinutul, printr-o crăpătură sau printr-o gaură mică. 5. Refl. (Despre unele alimente sau băuturi) A-şi pierde tăria, gustul (din cauza că nu sînt bine închise sau nu sînt conservate în condiţii corespunzătoare). 6. In-tranz. şi tranz. (Despre gînduri sau planuri ascunse) A se auzi, a ajunge la urechile altora.
răsuflare, răsuflări, s.f. Acţiunea de a (se) răsufla; respiraţie; aerul expirat din plămîni. O Expr. A i se curma (sau a i se opri) cuiva răsuflarea == a fi sugrumat de o emoţie puternică.
răsuflat, -ă, răsuflaţi, -te, adj. 1. (Despre băuturi) Care şi-a pierdut tăria, gustul (din cauza condiţiilor necorespunzătoare în care a fost păstrat). 2. (Fig.; fam.; despre ştiri, vorbe) învechit; banal.
răsuflător, -oare, râsuflătoare, s.f., s.n. |] Din răsufla || 1. S.f. Deschizătură la o încăpere, la un recipient, prin care se face aerisirea. 2. S.n. Tub de evacuare a gazelor de ardere dintr-un motor cu ardere internă. 3. (Metal.) Canal de evacuare a aerului şi a gazelor la turnarea metalului lichid în forme.
răsuflet, răsuflete, s.n. || Din răsufla || (Pop.) Respiraţie, răsuflare; aerul expirat din plămîni. (Fig.) Cu grele răsuflete apele dorm (Goga). O într-un răsuflet = foarte repede.
răsâflu, răsufluri, s.n. || Din răsufla || Răsuflare, respiraţie; răsuflet. O Expr. A-şi ţine răsuflul = a-şi ţine răsuflarea.
răsună, pers. 3 răsună, vb. I. Intranz. || Lat. resonare || 1. A suna tare şi prelung, auzindu-se de departe sau pînă departe. 2. (Despre un loc, o încăpere) A se umple de sunete puternice, a vui. 3. (Fig.) A avea răsunet, ecou în sufletul cuiva.
răsunătdr, -oâre, răsunători, -oare, adj. |l Din răsuna || 1. Care sună puternic şi prelung, care se aude de (sau pînă) departe. 2. (Fig.) Care stîrneşte un viu interes, care produce senzaţie.
răsunet, răsunete, s.n. || Din răsuna || 1. Sunet puternic şi prelung; ecou. 2. (Fig.) Impresie profundă, interes deosebit produs de un lucru, de un eveniment etc.
răsură, răsuri, s.f. (Bot.) Măceş. Ţi-am făcut şi-o-ngrâditură Cu nuiele de răsură (Arghezi).
răşchia, râşchiez, vb. I. || Lat. *rasclare |j A~trece firele toarse de pe fus sau de pe ghem pe răşchitor.
răşchiât s.n. Răşchiere. răşchiere, răşchieri, s.f. Acţiunea de a răşchia; răşchiat.
răşchirâ, răşchirez, vb. I. || Cf. răsfira || 1. Tranz. A răsfira (părul, barba, penele). 2. Tranz. şi refl. A (se) depărta unul de altul, a (se) desface; a se împrăştia, a se risipi. •Refl. A se răspîndi, a se extinde.
răşchirat, -ă, răşchiraţi, -te, adj. 1. Răsfirat.
2.	Depărtat unul de altul, desfăcut. • Răspîndi t, împrăştiat, risipit.
răşchitdr, râşchitoare, s.n. || Din răşchia || Unealtă pe care se întind firele de pe fus sau de pe ghem, pentru^a le face jirebii.
răşină, răşini, s.f. || Lat. resina || Nume dat unor substanţe amorfe, solide sau vîscoase, care se extrag din diferite plante sau se fabrică pe cale sintetică, avînd numerosae întrebuinţări (ca adezivi, la fabricarea unor obiecte de uz casnic etc.).	/
răşinos, -oâsă, răşinoşi, -oase, adj., s.f. || Din răşină || 1. Adj. (Despre arbori) Care conţine, care produce răşină. 2. S.f. (La pl.) Denumire generică dată unor arbori sau arbuşti care conţin răşină (ex. bradul, pinul, zada). Lemnul de răşinoase are o creştere rapidă şi este folosit în construcţii, în industria hîrtiei şi celulozei. 8. Adj. Care are aspectul sau proprietăţile răşinii.
răşlui, răşluîesc, vb. IV. Tranz. 1. A desprinde aşchii dintr-un material, cu ajutorul unei unelte. 2. (Fig.) A răpi, a smulge (prin abuz) o parte din proprietatea cuiva.
răşlufre, răşluiri, s.f. Acţiunea de a răşlui. Unul pe altul se învinovăţeau de înşelăciune şi de răşluire (Galaction).
răşpălui, răşpăluiesc, vb. IV. Tranz. || Din raşpel IIA răzui, a prelucra ceva cu raşpelul.
rătăcănă, râtâcane, s.f. (Reg.) Groapă adîneă, surpătură; hîrtop.
rătăci, rătăcesc, vb. IV. || Cf. lat. erraticus „rătăci tor“ || 1. Refl. A pierde drumul; a greşi direcţia de urmat. • A se răzleţi, a se pierde de cineva. 2. Intranz. A umbla deici-colo, căutînd drumul; a hoinări, a colinda; a pribegi. 3. Refl. (Despre lucruri) A se pierde, a nu se alia la locul obişnuit. • Tranz. A nu' mai şti unde a fost pus un lucru; a pierde. 4. Refl ’ A ajunge, a se afla într-un loc unde nu se aştepta nimeni să se găsească.
rătăcire, rătăciri, s.f. 1. Faptul de a (se) rătăci. 2. (Fig.) întunecare a minţii; nebunie.
3.	(Fig.) Greşeală, eroare.
rătăcit, -ă, rătăciţi, -te, adj. 1. Care a pierdut drumul, direcţia. •(Fig., despre ochi, privire) Care exprimă dezorientare, nedumerire; pierdut.
2.	(Fig.) Cu mintea întunecată. 3. Care s-a înstrăinat, s-a răzleţit de ai săi.
rătăcitor, -oâre, rătăcitori, -oare, adj. || Din rătăci || Care umblă din loc în loc, care pribegeşte.
rătez, răteze, s.n. || Din ucr. reijaz, magh. retesz || închizătoare simplă pentru uşi sau pentru ferestre, formată dintr-o mică bară mobilă de lemn sau de metal; zăvor.
răţişoâră, răţişoare, s.f. 1. Diminutiv al lui raţă. 2. (La pl.) Plantă erbacee cu tulpina scurtă, cu flori mari, albe, galbene sau violacee, care creşte prin pajişti însorite. 3. Gen de insecte coleoptere, lungi’, de culoare brună-cenuşie, cu rostrul lăţit, asemănător cu ciccul de raţa. Atacă porumbul, ovăzul, sfecla etc.
răţoi1, răţoi, s.m. || Din raţă || Barbătuşul raţei.
răţoî2, râţoiesc, vb. IV. Refl. || Din răţoi1 || (Fam.) A se răsti la cineva; a vorbi pe un ton ridicat, ameninţător.
răţoiâlă, răţoieli, s.f. || Din răţoi2 |[ 1. (Fam.) Faptul de a se răţoi; vorbă răstită, ameninţătoare. 2. Atitudine îngîmfată, cu ifose.
867	,
■	rătuşcă, răţuşte, s.f. 1. Diminutiv al lui raţă;
pui de raţă, boboc. 2. Joc de copii, constînd din aruncarea unei pietricele în apă, în aşa fel încît aceasta să facă mai multe sărituri la suprafaţa apei înainte de a se scufunda.
rău, rea, răi, rele, adj., adv., s.n.|| Lat. reus „acuzat“, „vinovat“ || 1. Adj. Care are însuşiri negative; cu defecte, greşit. 2. Adj. Care nu corespunde destinaţiei, scopului, care nu îndeplineşte calităţile cerute. O (Fiz.) Corp rău conducător de căldură (sau de electricitate) = corp prin care nu se transmite căldura (sau electricitatea). 3. Adj. Care exprimă răutate; care face în mod obişnuit neplăceri altora. O Expr. Poamă rea sau soi rău = persoană cu deprinderi urite. • Rea-voinţă — purtare sau atitudine neprietenoasă, ostilă. Rea-credinţâ = atitudine incorectă, necinstită. 4* Adj.. Care nu-şi îndeplineşte îndatoririle, m (Despre copii) Neascultător. 5. Adj. Care este în dezacord cu regulile moralei; (despre vorbe, expresii) care jigneşte; p. ext. urît. 6. (Despre viaţă, trai) Greu, chinuit, apăsător. 7. (Despre veşti) Care anunţă un necaz, o supărare. 8. (Despre îmbrăcăminte şi încălţăminte) Uzat, rupt, stricat. 9. (Despre produse, mărfuri, materiale) De proastă calitate. 10. (Despre mîncăruri şi băuturi) Neplăcut la gust. 11. (Despre bani) Care nu are curs, ieşit din circulaţie. 12. (Despre meseriaşi, artişti etc.) Neîndemînatic, nepriceput. 13. Nesatisfăcător, vătămător, dăunător. 14. (Despre vreme) Urît, nefavorabil. 15. Adv. Neplăcut, dezagreabil; nesatisfăcător, supărător. O Expr. A-i merge cuiva rău — a avea o viaţă grea, a trece prin momente grele. A se simţi rău — a se simţi bolnav. A i se face cuiva rău — a simţi dintr-o dată ameţeală, indispoziţie, dureri etc. • Nepotrivit, greşit, inexact, incorect. 16. S.n. Ceea ce provoacă neajunsuri, necazuri. O Rău de mare = tulburare caracterizată prin ameţeală, dureri de cap, vărsături, care se manifestă la unele persoane cînd călătoresc pe mare. Rău de altitudine = indispoziţie generală care apare în timpul ascensiunilor la mari înălţimi. 17.
S.n. Ceea ce este dăunător din punct de vedere moral.
răufăcătdr, -oare, răufăcători, -oare, s.m. şi f., adj. |i Rău -f- făcător || (Persoană) care face-rău altora, care încalcă legile morale şi sociale; făcător de rele.
răutate, (2—4) răutăţi, s.f. || Din rău || 1. înclinare spre a face rău altora. 2. Faptă rea, intenţie rea. 3. Om rău. 4. (De obicei la pi.) Nenorocire, necaz, pacoste care se abate asupra cuiva.
răutăcios, -oâsă, răutăcioşi, -oase, adj., || Din răutate || 1. (Adesea substantivat) Plin de răutate; înclinat să facă mici răutăţi. 2. Care exprimă răutate; care supără, jignitor.
răuvoitor, -oare, răuvoitori-oare, adj.
(I Rău -f- voitor II (Adesea substantivat) Care doreşte cuiva răul, care dovedeşte reavoinţă.
răvâr, ravare, s.n. 1. Băţ cu care se framîntă la stînă urda şi caşul. 2. Strecurătoare de lut, folosită la bucătărie. 3. (Reg.) Ghiveci de flori.
RĂZBorafi
răvaş, răvaşe, s.n. || Din magh. rov&s || 1, (înv. şi reg.) Crestătură pe răboj; p. ext. răboj.
2. (înv. şi pop.) Scrisoare, bilet, răvăşeală, răvăşeli, ^s.f. |[ Din răvăşi || Dezordine, neorînduială.
răvăşi, răvăşesc, vb. IV. Tranz. A împrăştia, a face dezordine. • (Fig.) A tulbura sufleteşte.
răvăşire, răvăşiri, s.f. Acţiunea- de a răvăşi; răvăşeală.
răvăşit, -â, răvăşiţi, -te, adj. Aflat în dezordine, răscolit, împrăştiat. • (Fig.) Tulburat, răscolit.
răz- v. răs-.
râzătoare, râzători, s.f. || Din rade || 1. Obiect de uz casnic, folosit pentru ras legume, fructe, caş etc. 2. Obiect fixat la intrarea unei case, de care se rade noroiul de pe încălţăminte.
răzătură, răzături, s.f. || Din rade || îndepărtare, cu o unealtă, a unui strat subţire de material de pe un obiect. • Ceea ce rezultă din raderea unui obiect. || Şi: tăsătură s.f.
răzbate, răzbat, vb. III. Intranz. || Răz- -b bate || A-şi face drum prin...; a străbate, a pătrunde, a răzbi. e(Fig.) A izbuti, a reuşi.
răzbătător, -oare, răzbătători, -oare, adj. || Din răzbate || Care răzbate, învingînd obstacolele, care nu se dă bătut.
răzbel, răzbele, s.n. || Din război1, refăcut după lat. bellum || (înv.) Război1.
răzbi, răzbesc, vb. IV. || Din sl. răzbiţi |[
1.	Intranz. A pătrunde, a străbate, a ajunge undeva învingînd obstacolele, greutăţile. 2. Intranz. (Despre sunete) A străbate, a ajunge pînă la...; (despre mirosuri) a pătrunde; a se răspîndi. 3. Tranz. A învinge, a birui, a răpune. • (Despre senzaţii, sentimente) A copleşi.
4.	Tranz. şi intranz. A o scoate la capăt, a reuşi, a izbuti. *	-	, .
răzblre, răzbiri, s.f. Acţiunea de a răzbi; răzbatere. • învingere, biruire.
răzbitdr, -oare, răzbitori, -oare, adj. || Din răzbi ||Care răzbeşte, care străbate, care trece prin....; care izbuteşte.
război1, războaie, s.n. |i Din sl. razboj „ucidere, jaf“ || Luptă armată între două sau mai multe state ori grupări, pentru.realizarea unor interese soeial-economice şi politice. O Război civila formă a luptei de clasă, dusă cu ajutorul armelor în scopul cuceririi puterii politice. • (Fig.) Neînţelegere, ceartă, vrajbă.
război2, războaie, s.n. || Din bg. , ser. razboj || Unealtă casnică sau maşină de ţesut pînză, stofă etc., alcătuită, în principal, din două suluri (unul pentru înfăşurarea urzelii, iar celălalt pentru înfăşurarea pînzei ţesute), din iţe şi vatală.
război3, războiesc, vb. IV. Refl. recipr. || Din război1 || A purta război1, a se lupta, a se bate.
războinic, -ă, războinicir -ce, s.m., adj. |j Din sl. razbojniku || 1. S.m. Ostaş care ia parte la un război1. 2. Adj. Care se referă la război, de război.
3. Adj. Căruia îi place lupta; bătăios, războire, războiri, s.f. Acţiunea de a (se)
război; luptă, bătălie, război1 (1).
EĂZBUBUI
868
/
răzbubui, pers. 3 răzbubuie, vb. IV. Intranz. j] Râz- + bubui || (Despre surse de zgomote; p. ext. despre locul unde se fac auzite zgomotele) A bubui puternic, a detuna.
răzbuna, răzbun, vb. I. || Din răz- -f- bun ||
1.	Refl. şi intranz. A-şi face singur dreptate, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate; (ţranz.y a da cuiva satisfacţie, .pedepsind pe cel care i-a făcut un rău. 2. Refl. (Pop.) A se face vreme bună, a se însenina; (despre nori) a se împrăştia.
răzbunare, răzbunări, s.f. Acţiunea de a (se) răzbuna; faptă prin care cineva se răzbună.
răzbunător, -oare, răzbunători, -oare, adj. || Din răzbuna \\ (Şi substantivat) Care se răzbună, care nu iartă răul ce i s-a făcut.
răzbunic, răzbunici, s.m. || Răz- + bunic || (Pop.) Străbunic.
răzbunică, răzbunici, s.f. || Răz- + bunică || (Pop.) Străbunică.
răzăş, răzeşi, s.m. || Din magh. reszes || (în evul mediu, în Moldova) Ţăran liber, posesor în devălmăşie al unei bucăţi de pămînt moştenite din tată în fiu.
răzeş£sc, -eâscă, răzeşeşti, adj. || Din răzeş || (Pop.) Care se referă la răzeşi, care aparţine răzeşilor.
răzeşie răzeşii, s.f. || Din răzeş || (Pop.) 1. Proprietate a unui răzeş. 2. Starea, situaţia de răzeş.
răzeşime s.f. || Din răzeş || (Pop.) Totalitatea răzeşilor, mulţime de răzeşi.
răzgîiâ, răzgii, vb. I. Tranz’. || Din bg. raz-galja |l A răsfăţa, a alinta, a satisface capriciile cuiva.
răzgîiât, -ă, râzgîiaţi, -te, adj. Răsfăţat, alintat peste măsură, prost crescut.
răzgfndi, răzgîndesc, vb. IV. Refl. || Răz- -f-gîndi || 1. A-şi schimba gîndul, părerea, a reveni asupra unei hotărîri. 2. A se gîndi şi a se râzgîndi — a reflecta bine, a chibzui temeinic. M-am gîndit şi m-am râzgîndit din capul locului (Alec-sandri). x
răzimâ vb. I. v. rezema, răzleţ, -eâţă, răzleţi, -e, adj, |[ Din răzleţi ||
1.	Care s-a desprins şi s-a depărtat de ceilalţi; rămas singur. • Situat la distanţă unul de altul. 2. înstrăinat; pribeag. De atunci rămas--am răzleţ în lume (Gane). 8. (Despre sunete) Izolat, sporadic.
răzleţi, răzleţesc, vb. IV. Refl. 1. A se desprinde dintr-un grup şi a se îndepărta. 2. A se răspîndi în direcţii diferite, a se împrăştia.
răzleţire, răzleţiri, s.f. Faptul de a se răzleţi; despărţire, separare. • Împrăştiere, risipire.
răzleţit, -ă, răzleţiţi, -te, adj. Singur, izolat. • Risipit, împrăştiat.
răzldg, râzlogi, s.m. || Din sl. razlogu || (Reg.) Despicătură lungă din trunchiul unui copac, întrebuinţată la facerea gardurilor. • Scîndură groasă, dulap (2).
răzmeriţă, răzmeriţe, s.f. || Din sl. razmi-rica || (Pop.) Răscoală. S-au sculat cu răzmeriţă
împotriva împărăţiei (Ispirescu). || Si:	răzmi-
riţă s.f.
răzmirîţă s.f. v. răzmeriţă, răzni, răznesc, vb. IV. Refl. || Din razna ]] (Pop.) A se depărta de grupul din care face parte; a se izola, a se însingura, a se înstrăina.
răzor1, răzoare, s.n. || Din bg. răzor || 1. Fîşie îngustă de pămînt nearată, servind drept hotar între două loturi agricole. 2. Strat de flori sau de legume. 8. Loc arabil, ogor.
răzor2, răzoare, s.n. || Din fr. ressort |[ (Ieşit din uz) Arc mare (de trăsură).
răzui, răzuiesc, vb. IV. Tranz. || Din raz ||
1.	A îndepărta un strat subţire de pe suprafaţa unui corp sau a unui material, cu ajutorul unei unelte speciale. 2. A mărunţi un material (legume, caşcaval etc.) frecîndu-1 pe râzătoare.
răzuire, răzuiri, s.f. Acţiunea de a răzui; operaţia de desprindere a unor bucăţi mici de pe suprafaţa unui corp sau a unui material.
răzuitor, răzuitoare, s.n. || Din răzui ||1."U-nealtă constituită dintr-o lamă subţire de oţel, cu o muche ascuţită, cu care se desprind aşchiile sau talaşul de pe suprafaţa pieselor de lemn sau de tablă. 2. Râzătoare (1). 8. Unealtă sau organ de maşină cu care se curăţă materialul aderent de pe organul de lucru al unei maşini, al unui agregat sau aparat.
răzuş, răzuşuri, s.n. || Din răzui |[ 1. Unealtă de plivit, formată dintr-un mîner cu o lamă de metal la vîrf. 2. Daltă cu care se sapă în lemn.
răzvrăti, răzvrătesc, vb. IV. Refl. || Din sl. razvratiti || A se răscula, a se revolta împotriva asupririi, a nedreptăţii etc.
răzvrătire, răzvrătiri, s.f. Acţiunea de a se răzvrăti; răscoală, revoltă.
răzvrătit, -ă, răzvrătiţi, -te, adj. (Adesea substantivat) Răsculat, revoltat.
răzvrătitor, -oare, răzvrătitori, -oare, adj., s.m. şi f. || Din răzvrăti || (Persoană) care aţîţă la răscoală; instigator.
re1- Element de compunere (prefix) care exprimă o repetare şi care serveşte la formarea unor verbe, a unor adjective şi a unor substantive .
re2 s.m. invar. || Din it. re, fr. ré || Treapta a doua din gama majoră-tip; sunetul şi nota corespunzătoare.
reabilitâ, reabilitez, vb. I. Refl. şi tranz. || Din fr. réhabiliter || A-şi recăpăta sau a face să-şi recapete buna reputaţie, a-şi recîştiga prestigiul. • (Dr.) A reintegra’ pe cineva în drepturile pierdute în urma unei condamnări.
reabilitare, reabilitări, s.f. Faptul de a (se) reabilita; (jur.) încetare a consecinţelor juridice care decurg dintr-o condamnare.
reaetânt, reactanţi, s.ip. |[ Din engl. reactant || Substanţă care ia parte la o reacţie chimică.
reactănţă, reactanţe, s.f. || Din engl. reactan-ce || Mărime caracteristică circuitelor electrice de curent alternativ care conţin bobine sau condensatoare, reprezentînd opoziţia acestor elemente la trecerea curentului.
reactiv, -ă, reactivi, -e, adj., s.m. |[ Din fr. réactif || 1. Adj. Care se referă la re'actanţă. 2•
S.m. Substanţă oare are proprietatea de a reacţiona specific într-o reacţie chimică.
869
REANIMARE
reactivă, reactivez, vb. I. Tranz. |) Din fr. réactiver || 1. A repune în activitate; (refl.) a reintra în cadrele active ale armatei. 2. (Chim., fiz.)*A face ca o substanţă, un fenomen să devină din nou active.
reactivitate s.f. |I Din fr. réactivité || 1. Capacitate a unui atom, a unei molecule sau a unui radical de a participa la o reacţie. 2. Mărime care caracterizează funcţionarea unui reactor nuclear. 8. (Med.) Capacitate a unui organism de a răspunde la excitanţii mediului.
reactor, reactoare, s.n. || Din fr. réacteur ||
1. Aparât în care se efectuează o reacţie chimică.
2. (Fiz.) Reactor nuclear = instalaţie în care se realizează o reacţie în lanţ de fisiune a nucleelor atomice ale elementelor grele, radioactive, cu scopul de a permite utilizarea energiei degajate. 8. Motor termic folosit pentru propulsia unui vehicul (de obicei a unui avion), prin transfor-
*•marea energiei chimice a combustibilului în energie cinetică a jetului de fluid evacuat sub presiune.
reactualiza, reactualizez, • vb. I. Tranz. || Re1- + actualiza || A readuce în actualitate.
reactualizare, reactualizări, s.f. Acţiunea de a reactualiza.
reacţie, reacţii, s.f. || Din fr. réaction || 1. Faptul ’de a reacţiona; manifestare ca răspuns la o acţiune venită din afară. 2. Transformare a substanţelor chimice, sub acţiunea unor agenţi fizici sau a altor substanţe chimice, în substanţe noi, cu proprietăţi diferite de ale celor iniţiale. 3. ţFiz.) Forţă care se opune unei acţiuni, fiind egală cu aceasta dâr de sens contrar/ 4. R. nucleară v. nuclear. 5. (Biol.) Fenomen constînd în faptul că materia vie răspunde acţiunii unui excitant (extern sau intern). 6. (în forma reac-ţiune) împotrivire a claselor în declin faţă de progresul social; luptă a claselor exploatatoare înfrînte pentru a-şit redobîndi privilegiile pierdute; p. ext. totalitatea forţelor reacţionare. || Şi: reacţitine s.f.
reacţiona, reacţionez, vb. I. Intranz. || Din reacţie |j 1. A răspunde la o excitare sau la o acţiune din afară. 2. A riposta, a replica.
reacţionar, -ă, reacţionari, -e, adj. || Din fr. réactionnaire || 1. Care se referă la reacţiune, specific reacţiunii. 2. Care este ostil progresului, retrograd. • (Substantivat) Adept al reacţiunii politice.
reacţionarism s.n. || Din reacţionar || Caracterul a ceea ce este reacţionar; atitudine reacţionară; ostilitate faţă deprogres. reacţitine s.f. v. reacţie, readüce, readüc, vb. III. Tranz. || Re1- -f-aduce || A aduce la locul sau la starea de mai înainte.
reafirmă, reafirm, vb. I. Tranz. || Re1- + afirma || A afirma ceva din nou.
real, -ă, reali, -e, adj. || Din lat. realis, germ. real, fr. réel || 1. Care există în realitate; obiectiv. • (Substantivat, ^ n.) Ceea ce există, ceea ce este real (1); realitate. 2. Efectiv, concret, veritabil. 3. Drept real = drept pe care titularul său îl poate exercita în mod direct. 4. Număr real V. mumăr. 5. Imagine reală — imagine a unui
obiect dată de un instrument optic (aparat de proiecţie, aparat fotografic) care poate fi prinsă pe un ecran sau pe o peliculă.
realége, realég, vb. III. Tranz. || Re1- -fc alege || A alege din nou.
realgâr s.n. || Din fr. réalgar || Sulfură naturală de arsen, utilizată în vopselărie, în industria sticlei etc.
realipi, re alipesc, vb. IV. Tranz. || Re1- -f-alipi || A alipi din nou.
realism s.n. || Din fr. réalisme || 1. (Fii.) Concepţie care recunoaşte că lumea externă este o realitate independentă de subiectul cunoscător. 2. Concepţie artistică şi literară care. tinde spre redarea obiectivă a realităţii în trăsăturile ei esenţiale, caracteristice. 3. Simţ al realităţii, spirit practic.
realist, -ă, realişti,^-ste, adj., s.m. şi f. || Din fr. réaliste H1. Adj. înzestrat cu spirit practic, cu siiţiţul realităţii. 2. Adj. Care se referă la realism, specific realismului. 3. S.m. şi f. Adept al realismului.
reaţitâte, realităţi, s.f. || Din fr. realité, lat. realitas, -atis || 1. Existenţă obiectivă; tot ce există. 2. Lucru, fapt care există efectiv; p. ext. adevăr, stare de fapt. O In realitate = de fapt, în adevăr.
realiză, realizez, vb. I. || Din fr. réaliser || 1. Tranz. A înfăptui, a face să devină real. 2. Tranz. A crea (o operă de artă). 3. Tranz. A obţine, a dobîndi. 4. Refl. A se dezvolta, a-şi pune în valoare capacitatea, posibilităţile intelectuale.
5.	Tranz. A-şi face o idee precisă despre ceva,, a reuşi să înţeleagă.	*
realizabil, -ă, realizabili, *e, adj. || Din fr. réalisable || Care poate fi realizat, înfăptuit, pus în practică.
realizare, realizări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) realiza; îndeplinire, înfăptuire." 2. Lucru realizat. • Creaţie, operă.
realizat, -ă, realizaţi, -te, adj. 1. înfăptuit, îndeplinit. 2. Reuşit (din punct de vedere artistic); valoros.
realizatér, -oâre, realizatori, -oare, adj. || Din fr. réalisateur || (Şi substantivat) Care realizează, care înfăptuieşte ceva; înfăptuitor.
realménte adv. || Din real || De fapt, în adevăr, în mod real.
reaminti, reamintesc, vb. IV. Tranz. şi refl.
|| Re1- -f aminti || A(-şi) aminti din nou, * a rechema în memorie.
reangaja, reangajez, vb. I. || Re1- -f angaja || •
1.	Tranz. şi refl. A (se) angaja din nou. 2. Refl. A se angaja în cadrele active ale armatei, după efectuarea stagiului militar obligatoriu.
reangajat, reangajaţi, s.m. (în vechea organizare a armatei) Denumire dată celui care, după îndeplinirea stagiului obligatoriu, s-a angajat ca subofiţer. .
reanima, reanim, vb. I. Tranz. || Re1- 4> anima || A readuce la viaţă, a restabili funcţiile vitale ale organismului; (fig.) a reînsufleţi". • Spec. (Med.) A face o reanimare.
reanimare, reanimări, s.f. Acţiunea de a reanima; spec. (med.) procedeu folosit pentru
№ APARIŢIE
restabilirea funcţiilor vitale ale organismului {respiraţia şi circulaţia), cînd acestea au încetat.
reapariţie, reapariţii, s.f. || Din fr. réapparition || 1. Faptul de a reapărea, de a se ivi din nou. 2. Republicare, retipărire.
reapărea, reapar, vb. II. Intrânz. || Re1- -f apărea || 1. A apărea din nou. A se forma din nou. 2. A se republica, a se retipări.
rearbitrâ, rearbitrez, vb. I. Tranz. || Re1- -f-arbitra || (Jur.) A soluţiona din nou un litigiu după desfiinţarea de către organul de control ca netemeinică sau nelegală, a primei hotărîri , în cauză.
reaşeza, reaséz, vb. L || Re1- -f aşeza || 1. \ Ref. şi tranz; A (se) aşeza din nou. 2. Tranz. A stabili, a pune pe baze noi.
reâvăn, -ă, reveni, -e, adj. || Din bg. raven „plan, şes“ || 1. (Despre soluri) Umed. 2. (De: spre aer, miresme etc.) Răcoros, proaspăt.
rëâzem, reazeme, s/n. || Din rezema || 1. Ceea ce serveşte pentru a sprijini ceva; obiect de care se sprijină ceva sau cineva; rezemătoare. 2. (Fig.) Sprijin, ajutor. ||Şi: reâzim s.n. reâzim s.n. v. reazem.
rebarbativ* -ă, rebarbativi, -e, adj. || Din fr. rébarbatif || (Livr.), Respingător, urît.
rebéc, rebecuri, s.n. || Din fr. rebec || Vechi instrument muzical cu trei coarde, folosit de menestrelii medievali.
rebegi, rebegesc, vb. IV. Intranz. || Cf. magh. rebeg „a tremura44 || A amorţi, a înţepeni de frig, a se zgribuli.
rebegit, -ă, rebegiţi, -ţe, adj. 1. Pătruns de frig, îngheţat. 2. Stors de puteri, slăbit, vlăguit.
rebél, -ă, rebeli, -e, adj. |j Din fr. rebelle, laţ. rebellis (din rebellare < bellum „război44) || 1. {Adesea substantivat) Care ia parte la o rebeliune, care instigă la răzvrătire. • Nesupus, recalcitrant. 2. (Despre boli) Care cedează greu la tratamentul medical.
rebeliune, rebeliuni, s.f. II Din fr. rébellion, germ. Rébellion || Răzvrătire care constă în acte de violenţă sau de ameninţare cu forţa faţă de organele puterii de stat cu scopul de a împiedica îndeplinirea atribuţiilor lor.
rebus, rebusuri, s.n. || Din fr. rébus, germ. Rebus || Joc în care urmează să se reconstituie un cuvînt sau o frază reprezentate printr-o combinaţie de figuri, litere sau semne. • (Fig.) Enigmă, şaradă.
rebüt, rebuturi, s.n. II Din fr. rebut || Produs care nu corespunde condiţiilor cerute şi nu poate fi folosit în scopul pentru care a fost realizat, reprezentînd o pierdere economică.
rebuta, rebutez, vb. I. Tranz, || Din fr. rebuter || A da ceva la rebut, a declara rebut un produs.
rec, recuri, s.n. II Din germ. Reck || Bară fixă (pe care se fac exerciţii de gimnastică).
recalcitrant, -ă, recalcitranţi, -te, adj. || Din fr. récalcitrant || (Şi substantivat) Care se opune, care nu se lasă convins; încăpăţînat, îndărătnic; refractar, nesupus.
recalcitranţă, recalcitranţe, s.f. || Din fr. ré-calcitranee || Faptul de a fi recalcitrant; încăpă-ţînare, nesupunere.
V '
870
reealculâ, recalculez, vb. I. Tranz. |] Re1- -b calcula H A calcula din nou, a stabili ceva pe .baza unor calcule noi (pornind de la date noi).
recalifica, recalific, vb. I. Tranz. şi refl. || Re}- -f- califica J| A (se) pregăti pentru o nouă calificare profesională.
recalificare, recalificări, S'.f. 1. Acţiunea de a (se) recalifica; pregătire în vederea obţinerii unei noi calificări profesionale. 2. Probă suplimentară pe care o susţine un sportiv sau o echipă (care a ratat calificarea la prima tentativă) pentru a se putea califica mai departe într-o competiţie.
recapitula, recapitulez, vb. I. Tranz. || Din fr. récapituler, lat. recapitulare (< capitulum „capitol44) i| 1. A reveni asupra punctelor principale ale unei lucrări, ale unei expuneri; p. ext. a sintetiza, a rezuma. 2. A revedea, a repeta (o lecţie, o materie de învăţat).
recapitulare, recapitulări, s.f. Acţiunea de a recapitula; revederea materiei parcurse într-o anumită perioadă a anului şcolar.
recapitulativ, -ă, recapitulativi, -e, adj. || Din fr. récapitulatif || (Despre lecţii, capitole ale unor lucrări etc.) Care recapitulează, care cuprinde o recapitulare; rezumativ.
recăpăta, recapăt, vb. I. Tranz. || Re1- -f căpăta || A căpăta din nou; a redobîndi, a re-cîştiga.
recăsători, recăsătoresc, vb. IV. Refl. || Re1--b căsători II A se căsători din nou.
rece, reci, adj. || Lat. recens „proaspăt44 ||
1.	Care are o temperatură sub o anumită limită; lipsit de căldura; care dă senzaţia de frig; care aduce frig. O Climă rece = climă caracteristică regiunilor polare. 2. (Substantivat, sg.) Temperatură scăzută, răceală. O La rece — a) la o temperatură scăzută; (despre prelucrarea unor metale) la temperatura normală, fără a încălzi; b) neinfluenţat de sentimente, nepărtinitor, obiectiv. 8. Cu temperatura corpului scăzută sub nivelul normal; inert, neînsufleţit. 4. (Despre hrană) Care şi-a pierdut căldura; care se consumă fără a fi încălzit. • (Despre îmbrăcăminte) Care nu ţine cald. 5. (Fig.; despre oameni) Lipsit de afectivitate; distant, nepăsător, flegmatic. O Expr. A lăsa pe cineva rece = a nu-1 impresiona, a-i fi indiferent.
recensămînt, recensămînturi, s.n. || Din fr. recensement || Formă de observare statistică, de obicei periodică, constînd în înregistrarea exhaustivă a datelor supuse observării de către observatori speciali trimişi la faţa locului. O Recensămintul populaţiei — stabilirea pe întreg teritoriul unei ţări, la un moment dat, a numărului şi a structurii populaţiei.
recent, -ă, recenţi, -te, adj.' II Din fr. récent || Petrecut sau apărut de curînd; nou; care există de puţin timp.
recenza1, recenzez, vb. I. Tranz. || Din recenzie II A prezenta în mod critic o lucrare literară sau ştiinţifică.
recenza2, recenzez, vb. I. Tranz. || Din fr. recenser || A face un recensămînt.
pi
recenzent, -a, recenzenţi, -te, s.m. şi f. HDin germ. Rezensent || Autor ai unei recenzii.
^ ’ recenzie, recenzii, s.f. || Din germ. Rezen-sion || Scurtă prezentare, cu comentarii şi aprecieri critice, a unei lucrări literare sau ştiiiiţifice (recent apărute).
' recenzăr, -oare, recenzori, -oare, s.m. şi f. f| Din fr. recenseur H Persoană care participă la lucrările unui recensămmt.
i recepta, receptez, vb. I. Tranz. || Cf. receptor, recepţie || A capta, a recepţiona (unde, radiaţii etc.).
‘ \ receptacul, receptacule, s.n. || Din fr. réceptacle, lat. receptaculum || (Bot.) Partea superioară, dilatată, a pedunculului, care susţine floarea.
receptare, receptări, s.f. Acţiunea de a recepta; captare, recepţionare,. înregistrare.
receptiv, -ă, receptivi, -e, adj. [| Din fr. réceptif || 1. Capabil de a primi impresii din afară; care primeşte, acceptă cu uşurinţă observaţiile ce i se fac/ • Care învaţă, care receptează uşor.
2.	Care contractează uşor o boală infecţioasă.
receptivitate s.f. H Din germ. Rezeptivităt, fr. réceptivité || însuşirea de a fi receptiv; predispoziţie de a primi uşor impresii sau influenţe din afară. • Predispoziţie de a contracta cii uşurinţă* o boală contagioasă.
receptor, (1) receptoare, s.n. (2) receptori, s.m. || Din fr. récepteur || 1. S.n. Aparat, maşină sau instalaţie care primeşte energie de o anumită formă şi o transformă în alta, sub care urmează a fi folosită. a Element de circuit electric, aparat, maşină etc. care absoarbe energia în scop util. O R- radio = radioreceptor. R. telefonic = aparat care transformă în vibraţii so-~»ore oscilaţiile curentului electric venit de la un transmiţător telefonic. 2. S.m. Organ de simţ sau segmentul periferic al acestuia, care transformă energia excitantului extern în excitaţie nervoasă.
recepţie, recepţii, s.f. || Din fr. réception [|
1.	Primire; luarea în primire a unor mărfuri, a unor materiale, a unei lucrări etc/pe baza verificării lor calitative şi cantitative. 2. (Telec.) Primire a unei anumite forme de energie. 3. Reuniune cu caracter festiv. O Discurs de r. = discurs ţinut de către o persoană cu ocazia alegerii sale ca, membru al unei academii. 4. Serviciu de evidenţă şi primire a pasagerilor într-un botei.
recepţiona, recepţionez, vb. I. Tranz. || Din ir. réceptionner || 1» A lua în primire un material, o lucrare etc., verificîndu-le calitatea. 2. (Telec.) A recepta.
recepţionare, recepţionări, s.f. Acţiunea de a recepţiona.
recepponér, -ă, recepţioneri, -e, s.m. şi f. ||^ Din fr. réceptionnaire || 1. Persoană care recepţionează o lucrare, o marfă etc. 2. Persoană in serviciul unui hotel însărcinată cu evidenţa şi cazarea pasagerilor.
recesiune, recesiuni, S.f. II Din fr. récession 11 Fază a ciclului economic capitalist constînd în scăderea producţiei, restrîngerea afacerilor comerciale, financiare sau de bursă etc.
rechemă, rechém, vb. I. Tranz. |f Re1- -fr chema || 1. A chema înapoi, a chema din nom.
2.	(Fig.) A evoca o imagine, un fapt din trecut.
rechemare, rechemări, s.f. Acţiunea de rechema; chemare înapoi.	*	v
réchie, rechii, s.f. Plantă erbacee meliferă, cu tulpina ramificată, cu flori mici -galbene-verziâ dispuse -în racem terminal.	v	%
rpchîn, rechini, s.m. || Din fr. requin (ţlL Nume generic dat unor peşti marini răpitori, cu corpul acoperit de solzi mărunţi aspri şt cu sche» let cartilaginos. 2. (Fig.) Om*lacom/hrăpăreţ, lipsit de scrupule.
rechizite s.f pl. H Din germ. Requisit || Materiale şi obiecte mărunte (cerneală, hîrtie, creioane etc.) necesare pentru scris.
rechizitoriu, rechizitorii, s.n. || Din fr. réquisitoire || 1. Act procesual prin care procurorul pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată a inculpatului. 2. (Fig.) Expunere amplă în care se aduc cuiva acuzaţii grave.
rechiziţie, rechiziţii, s.f. || Din germ. Réquisition, fr. réquisition || Măsură excepţională prin care un organ de stat ia de la populaţie (mai ales în timp de război) anumite lucruri cu obligaţia de a le restitui (ex. mijloace de transport, animale) sau contra plată (ex. hrană, furaje)*.
rechiziţiona, rechiziţionez, vb. I. Tranz. || Din fr. réquisitionner || A supune rechiziţiei, a lua prin rechiziţie.
recicla, reciclez, vb. I. Refl. || Cf. fr. recyclage || A-şi perfecţiona pregătirea profesională în cadrul unui sistem organizat, pentru a corespunde cerinţelor ştiinţei şi tehnicii moderne.
reciclâre s.f. Acţiunea de a se recicla; perfecţionarea pregătirii profesionale a cadrelor, pentru împrospătarea cunoştinţelor şi însuşirea noilor cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii*.
recidiva, recidivez, vb. I. Intranz. || Din fr. récidiver || 1. (Jur.) A se afla în stare de recidivă
(1). 2. (Despre boli) A reapărea, a reveni după o vindecare clinică.
recidivă, recidive, s.f. || Din fr. récidive, lat. recidiva (de Ia cădere „a cădea“) || 1. (Jur.) Să-vîrşirea de către o persoană, în anumite condiţii, a unei noi infracţiuni pentru care legea penală prevede pedepse privative de libertate. 2. (Med.) Reapariţie a unei boli cauzată de o nouă infecţie cu germenii respectivi.
recidivist, -ă, recidivisti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din fr. recidiviste |j (Persoană) care se află în recidivă (1); (persoană) care repetă aceeaşi greşeală.
z' recif, recife, s.n. || Din fr. récif [| Afeumulare calcaroasă, specifică mărilor calde, în formă da stînci alcătuite în cea mai mare parte din schelete de corali (uneori de echinoderme, foramini-fere, moluşte etc.).
recipient, recipiente, s.n. || Din fr. récipient, lat. recipiens, -tis (< recipere „a primi“) || Vas care serveşte la păstrarea sau la transportul unor materiăle fluide, granulare ori pulverulente. || PI. şi: recipienţi s.m.
recipisă, recipise, s.f. H Din germ. Rezepisse, fr. récépissé; lat. recipere „a primi“ ||Adeverin-
RECIPROC
872
ţă oficială (detaşată dintr-un carnet special), prin care se confirmă primirea, pentru expediere, a unui colet, a unei sume de bani, a unei telegrame etc.
reciproc, -ă, reciproci, -ce, adj. || Din fr. réciproque, lat. reciprocus || 1. (Despre acţiuni, fenomene etc.) Care acţionează unul asupra altuia; care se influenţează unul pe altul. O (Gram.) Reflexiv r. = formă verbală care arată că acţiunea este făcută simultan de două sau mai multe subiecte, fiecare dintre ele suferind efectele acţiunii celuilalt. 2. (Mat.) Ecuaţie reciprocă = ecuaţie care, pe lîngă orice soluţie dată, admite ca soluţie şi valoarea inversă" a acesteia. (Substantivat, f.) Reciproca unei teoreme = teoremă care are ca ipoteză concluziile teoremei respective, iar drept concluzii ipoteza teoremei respective.
reciprocitate, reciprocităţi, s.f. || Din fr. réciprocité II însuşirea de a fi reciproc. • Aplicarea de către un stat altui stat, cu care acesta întreţine relaţii diplomatice, culturale, comerciale etc., a unui tratament egal sau echivalent cu tratamentul pe care acel stat i-1 aplică la rîndul lui.
recirculâtie s.f. II Re1- -f circulaţie || Reintroducerea, de obicei parţială, a unui material sau a unei substanţe în ciclul de fabricaţie (ex. reintroducerea apei care a servit la răcirea unei instalaţii după ce a fost trecută prin turnul de răcire.
recită, recit, vb. I. Tranz. || Din fr. réciter || A declama.
recital, recitaluri, s.n. || Din fr. récital || Concert (sau manifestare artistică) cu program susţinut de un singur interpret.
recitare, recitări, s.f. Acţiunea de a recita; deci amare.
recitativ, recitative, s.n. || Din fr. récitatif || Gen de muzică vocală asemănător cu declamaţia, care comentează acţiunea într-o operă şi face legătura între arii.
recitator, recitatori, s.m. || Din fr. récitateur || Persoană care recită.
reciti, recitesc, vb. IV. Tranz. || Re1- -f citi || A citi din nou acelaşi text.
recîştigâ, recîştig, vb. I. Tranz. || Re1- -f-cîştiga il A cîştiga ceva din nou, a redobîndi ; a recăpăta.
reclamă, reclam, vb. I. Tranz. |] Din fr. réclamer || 1. A cere, a pretinde ceva (în baza unui drept) ; a revendica. 2. A face o reclamaţie împotriva cuiva (în faţa unui organ de jurisdic* ţie) ; a denunţa. 8. A necesita ceva, a face necesar. Rana nu reclama vreo intervenţie chirurgicală specială (Călinescu).
reclamagiu, reclamagii’, s.m. || Din reclama || (Fam.) Persoană care obişnuieşte să facă reclamaţii (neîntemeiate).
reclamănt, -ă, reclamanţi, -te, s.m. şi f. |[ Din fr. réclamant || Persoană care face o reclamaţie, care introduce o acţiune în faţa unui organ de jurisdicţie.
réclamât, -ă, reclamaţi, -te, adj. 1. Care este cerut, pretins, revendicat. 2. (Adesea substantivat) Pîrît, denunţat; învinuit.
reclamâţie, reclamaţii, s.f. || Din fr. réclamation || Faptul de a reclama; plîngere adresată unui organ al administraţiei de stat în legătură cu încălcarea unui drept. • Sesizare făcută unui organ de urmărire penală despre săvîrşirea unei infracţiuni.
reclamă, reclame, s.f. || Din fr. réclame, germ. Reklame || 1. Activitate prin care se urmăreşte (prin afişe, anunţuri, radio etc.) cîştigarea interesului publicului pentru o marfă, pentru^ un spectacol, pentru folosirea unor servicii etc. 2. Răspîndire de informaţii elogioase pentru o persoană, cu scopul de a-i face popularitate. 3. Articol dintr-o publicaţie, afiş, prospect etc. prin care se înfăptuieşte reclama (1).
reclădi, reclădesc, vb. IV. Tranz. || Re1- -f-clădi || A clădi din nou, a reconstrui, a reface o clădire din temelii.
recluziüne, recluziuni, s.f. II Din fr. réclusion II (Ieşit din uz) Pedeapsă cu închisoarea, aplicată pentru crime.
recoâce, recoc, vb. III. Tranz. || Re1- + coace || A efectua operaţia de recoacere.
recoâcere, recoaceri, s.f. (Metal.) Tratament termic care constă în încălzirea şi menţinerea unei piese, unui material metalic la o anumită temperatură, urmată de răcirea lor lentă, în scopul îmbunătăţirii calităţilor structurale şi fizico-chimice.
recoltă, recoltez, vb. I. Tranz. || Din fr. récolter II1. A culege, a strînge, a aduna recolta de cereale, de fructe etc. 2. (Med.) A lua sînge, spută, suc gastric etc. de la un om sau de la un animal, pentru a fi analizate în laborator.
recoltâre, recoltări, s.f. Acţiunea de a recolta. récoltât s.n. Recoltare. O Maşină de r. — maşină pentru recoltarea produselor agricole cultivate (ex. cositoare, combină cerealiétà etc.)..
recoltă, recolte, s.f. II Din fr. récolte || 1. Acţiunea de a recolta. 2. Cerealele sau alte roade adunate într-o anumită perioadă. • (Fig.) Rezultat (bun) al unei munci, al unei activităţi. 3. Epoca, timpul recoltării.
recomandă, recomand, vb. I. || Din fr. re- , commander || 1. Tranz. A sfătui pe cineva să facă un anumit lucru; a prescrie, a indica ceva.
2.	Tranz. A propune pe cineva pentru o sarcină sau pentru un post; a semnala pe cineva sau ceva atenţiei cuiva. 3. Refl. A se prezenta cuiva spunîndu-şi numele; (tranz.) a prezenta pe cineva. • Refl. A se da drept...
recomandâbil, -ă, recomandabili, -e, adj. ||Din fr. recommandable || Care merită, care poate să fie recomandat; potrivit.
recomandâre, recomandări, s.f. Acţiunea de a (se) recomanda; sfat, îndemn; prescripţie, indicaţie.
recomandat, -ă, recomandaţi, -te, adj. 1. Indicat ca bun, ca potrivit. • (Med.) Prescris, eficace pentru... 2. (Despre scrisori ; şi substantivat, f.) Pentru care poşta garantează expedierea şi predarea la destinaţie, în schimbul unui tarif special.	>
Si
Bî recomandâţie, recomandaţii, s.f. || Din fr. Mg&commaridcUion || Recomandare, sfat, povaţă; prescripţie medicală.
recompensă, recompensez, vb. I. Tranz. || Din #r. récompenser || A* da o recompensă, a răsplăti.
recompénsâ, recompense, s.f. }| Din fr. récompense II Răsplată, gratificaţie. • (Dr.) Sumă de bani ce se cuvine inventatorului sau inovatorului care cedează statului invenţia sau inovaţia sa.
repomprimâre, recomprimări, s.f. || Re1- + comprimare || (Tehn.) Introducerea unor staţiuni intermediare de comprimare pe traseul unor conducte de gaz pentru a compensa pierderile de energie şi a asigura curgerea acestuia pînă la locul de folosire.
recompiine, recompun, yb. III. Tranz. Uite1- + compune || A compune din nou, a reconstitui un lucru din elementele în care a fost -descompus.
reconcilia, reconciliez, vb. I. Tranz. şi refl. recipr. || Din fr. réconcilier || A ajunge (sau a face să ajungă) din nou la o înţelegere, a (se) pune din nou de acord, a (se) împăca.
reconciliâbil, -ă, reconciliabili, -e, adj. || Din fr. réconciliable || Care poate fi reconciliat, pus din nou de acord.
reconciliére, reconcilieri, s.f. Acţiunea de a (se) reconcilia; punere de acord, împăcare.
recondiţiona, recondiţionez, vb. I. Tranz. -II Re1- + condiţiona || (Tehn.) A efectua o recon-diţionare; a repara.
recondiţionât, -ă, recondiţionaţi, -te, adj. Care a fost readus în stare de funcţionare (prin reparaţii, renovări).
recondiţionâre, recondiţionâri, s.f. Restabilire a caracteristicilor constructive sau funcţionale ale unui sistem tehnic (utilaj, vehicul, unealtă) sau ale unui obiect de uz curent deteriorat ori uzat, pentru ca acesta să poată fi din nou utilizat în condiţiile iniţiale sau apropiate de acestea.
reconfirmă, reconfirm, vb. I. Tranz. |] ite1-<f- confirma || A confirma, a întări din nou.
reconfortâ, reconfortez, vb. I. Tranz. şi refl. II Din fr. réconforter || A (se) reface, a (se) întări, a (se) fortifica din punct de vedere fizic. • Tranz. (Fig.) A reda cuiva încrederea, buna dispoziţie. Modulaţia gîndului şi zîmbetul îl reconfortară (Teodoreanu).
reconfortant, -ă, reconfortanţi, -te, adj. || Din fr. réconfortant || Care reconfortează, care reface forţele fizice sau psihice. • (Substantivat, n.) Substanţă, medicament care reconfortează.
réconfortât, -ă, reconfortaţi, -te, adj. Care şi-a refăcut forţele, vigoarea, energia.
reconsideră, reconsider, vb. I. Tranz. || Din fr. reconsidérer || A interpreta dintr-un punct de vedere nou o operă, un autor, un eveniment etc.
reconstitui, reconstitui, vb. IV. Tranz. || Din fr. reconstituer || 1. A reface, a recompune. • (Fig.) A reface din memorie, a evoca. 2. (Jur.) A face o reconstituire. 3. A reface un edificiu, o operă de artă etc., pe bază de fragmente sau
de documente, redînd structura, aspectul original.
reconstituire s.f. 1. Acţiunea de o reconstitui»
2.	Refacere a unor acte de stare civiiă (act de naştere, act de căsătorie etc.) pierdute sau distruşe. 3. Restabilirea împrejurărilor In care s-a comis o infracţiune. 4. (Lingv.) Reconstrucţie (^)*
reconstrucţie, reconstrucţii, s.f. || Din fr. re-construction II 1. Acţiunea de a reconstrui ; refacere a unei uzine, a unei clădiri, a unui oraş etc. 2. (Lingv.) Refacerea formei unui cuvînt neatestat în texte, cu ajutorul comparaţiei dintre formele existente în limbile înrudite; reconstituire (4).	♦
reconstrui, reconstruiesc, vb. IV. Tranz*. || Din fr. reconstruire || A construi din nou, a reface (pe baze noi).	'*
reconversiüne, reconversiuni, s.f. || Din fr,. reconversion H Modificare în proporţie de masă a obiectului activităţii unor întreprinderi sau a unor ramuri industriale, ca urmare a trecerii de la producţia de război la producţia de pace.
record, recorduri, s.n. || Din fr. record |f Rezultat obţinut într-o competiţie sportivă, care* reprezintă cea mâi bună performanţă la ,data respectivă; p. ext. cea mai bună realizare într-n acţiune, într-o activitate. O Expr. A bate recordul — a atinge treapta cea mai înaltă (în ceva). A deţine un record (sau recordul) = a fi-neîntrecut în..., a deţine locul de frunte.
recdrdman, -ă, recordmani, -e, s.m. şi f. || Din fr. recordman || Sportiv care a stabilit un record.
recreâ, recreez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. récréer, lat. recreare || A (se) odihni, a (se) reface* (după un efort) ; a (se) înviora, a se destinde.
recreâre, recreări, s.f. Faptul de a (se) recrea; refacere (după un efort); relaxare.
recreativ, -ă, recreativi, -e, adj. || Din fr* récréatif || Care recrează, care odihneşte.
recreâţie, recreaţii, s.f. ||_Din lat. recreaţie* -onis, fr. récréation || 1. Faptul de a (se) recrea; odihnă, destindere (după un efort). 2. Pauză între orele de curs, destinată odihnei elevilor; pauză.
recrîminâ, récriminez, vb. I. Tranz. || Din fr. récriminer || (Livr.) A răspunde unor acuzaţii sau unor injurii prin alte acuzaţii sau injurii; a reproşa, a acuza.
recriminâre, recriminări, s.f. (Livr.) Acţiunea de a récrimina; acuzaţie, insultă, injurie.
recristalizâre, recristalizări, s.f. || Re1- -f cristalizare || Cristalizare repetată a unei substanţe? în vederea purificării ei.
recrudescănţă, recrudescenţe, s.f. || Din fr* recrudescence j| Reintensificarea simptomelor clinice ale unei boli, după scăderea intensităţii acestora. • (Fig.) Reluare sau revenire într-un ritm mai accentuat şi mai intens a unei stări» a unui fenomen etc.
recrut, recruţi, s.m. || Din germ. Rekrut, rus. rekrut || Soldat încorporat de curînd, apar-ţinînd ultimului contingent care se găseşte sub arme. • (Fig.; fam.) Persoană intrată de curînd într-o asociaţie, într-o mişcare, într-o activitate; începător.
RECRUTA
874
recruta, recrutez, vb. I. Tranz. || Din fr. re-cruter, germ. rekrutieren || 1. A înscrie un tînăr în evidenţa autorităţilor militare, în vederea încorporării. 2. A atrage, a primi pe cineva în-tr-o asociaţie, într-o mişcare etc.
recrutare, recrutări, s.f. Acţiunea de a recruta; operaţia de înregistrare a tinerilor în vederea incorporării în armată.
rect, recturi, s.n. i| I)in fr. rectum, lat. [intes-tinum] rectum (| Porţiunea terminală a intestinului gros, care se deschide la exterior prin anus.
reetâl, -ă, rectali, -e, adj. || Din fr. rectal || Care se referă la rect,' care aparţine rectului.
rectangular, -ă, rectangulari, -e, adj. || Din fr. ' rectangulaire || Care formează un unghi drept; drep t o ii glii u î ar.
recte adv. II Din lat. recte || De fapt; adică. Eroul, recte autorul, e originar din Larochelle (Ralea).
, rectifică, rectific, vb. I. Tranz. || Din fr. rectifier, lat. rectificare ((rectus ,,drept“) || 1. A îndrepta, a corecta. 2. A efectua operaţia de netezire fină a unei suprafeţe metalice. 8. (Chim.) A separa, prin distilare, componenţii volatili cu
Sunete de fierbere diferite dintr-un amestec chid.
rectificare, rectificări, s.f. 1. Acţiunea de a rectifica; îndreptare, corectare. 2. (Tehn.) Netezire fină, prin aşchiere, a suprafeţei unei piese. 3. (Chim.) Purificare a unui lichid prin distilare.
rectilmiu, -ie, rectilinii, adj. |J Din fr. recti-ligne, lat. rectilineus || (Mat.) Care este în linie dreaptă; (despre figuri geometrice) alcătuit din linii drepte.
rectitudine, rectitudini, s.f. || Din lat. recti-tudo, -inis || 1. Calitatea, starea unei linii drepte.
2.	(Fig.) Spirit de dreptate.
recto s.n. invar. || Din fr., lat. recto || Faţa unei coli de hîrtie scrise; pagina din dreapta a unei foi de cprte.
rector, rectori, s.m. || Din lat. rector, germ. Rektor, fr. recteur II Conducător al unei instituţii de învăţămînt superior.
rectorat, rectorate, s.n. || Din fr. rectorat, germ. Re k tor at || 1. Funcţia de rector; durata acestei funcţii. 2. Birourile şi serviciile care ţin de rector.
rcctrîce, rectrice, s.f. II Din lat. rectrix. -icis || Fiecare dintre penele mari din coada păsărilor, care/dirijează zborul acestora.
recţiune s.f. || Din fr. rection, germ. Rektion || (Gram.) Proprietate a unui cuvînt de a primi un determinant care să aibă o anumită formă flexionară sau o anumită construcţie prepoziţională; legătura dintre cuvinte şi determinantele lor; regim.
recuceri, recuceresc, vb. IV. Tranz. || Re1- + cuceri || A cuceri din nou, a lua înapoi.
recul, reculuri, s.n. II Din fr. recul || Impuls pe care îl capătă o armă de foc în clipa cînd se efectuează tragerea, avînd sensul contrar celui în care porneşte proiectilul.
reculâ, pers. 3 reculează, vb. I. Intranz. U Din fY.reculer || A se retrage, a face un recul.
reculege, reculeg, vb. III. Refl. || Re1- -f culege || A-şi recăpăta calmul, liniştea (după o
emoţie); a-şi veni în fire. • A medita profund, a se adinei într-o meditaţie.
reculégere, reculegeri, s.f. Acţiunea de a se reculege. O Moment (său minut) de r. — moment de tăcere, în semn de omagiu pentru o persoană decedată.
recunoaşte, recunosc, vb. III. Tranz. || Re1-+ cunoaşte H1. A identifica un lucru, o persoană etc. cunoscute mai înainte; a deosebi, a distinge rceva după anumite caracteristici; (refl.) a-şi descoperi la altul trăsăturile caracteristice, a se regăsi în altcineva. 2, A admite ceva ca adevărat, ca valabil etc.; a mărturisi. 8. (Despre state, guverne) A accepta o situaţie juridică nou creată pe plan internaţional. 4. A acorda unui copil născut în afara căsătoriei o condiţie juridică asemănătoare celei a copilului născut din căsătorie. 5. A se arăta recunoscător faţă de cineva.
recunoaştere, recunoaşteri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) recunoaşte. « (Psih.) Proces al memoriei prin care ne dăm seama, în prezenţa unui obiect perceput anterior, că el a mai fost cunoscut de noi în trecut. 2. (Mii.) Cercetare efectuată pe teren pentru a afla posibilităţile de a da o luptă sau de a executa o deplasare a forţelor.
recunoscător, -oare, recunoscători, -oare, adj.
II Din' recunoaşte || Care recunoaşte un bine, un serviciu ce i s-a făcut; care poartă recunoştinţă.
recunoscut, -ă, recunoscuţi, -te, adj. 1. Cunoscut, identificat. 2. Admis, acceptat; declarat, mărturisit. 8. (Despre persoane) Cunoscut ca fiind o autoritate într-un domeniu oarecare (artistic, ştiinţific etc.). 4. Declarat, mărturisit.
recunoştinţă, recunoştinţe, s.f. H Din recunoaşte II Conştiinţa obligaţiei morale faţă de un . binefăcător; recunoaştere a unei binefaceri primite.
recupera, recuperez, vb. I. Tranz. || Din fr. récupérer, lat. recuperare || 1. A redobîndi, a recîştiga. 2. A folosi, total sau parţial, deşeuri de materiale, substanţe, energie folosită într-o instalaţie etc. care altfel s-ar pierde.
recuperabil, -ă, recuperabili, -e, adj. || Din fr. récupérable |j Care poate fi recuperat.
recuperare, recuperări, s.f. Acţiunea de a recupera; redobîndire, recîştigare.
recuperator, recuperatoare, s.n. || Din fr. récupérateur || Parte dintr-o instalaţie în care se face recuperarea unor materiale, a energiei etc.
reeurént, -ă, recurenţi, -te, adj. || Din fr. récurrent II Care revine, care recidivează. O Febră recurentă — boală infecţioasă acută, caracterizată prin alternarea perioadelor febrile cu perioade nefebrile.
recurent2, -ă, recurenţi, -te, s.m. şi f. || Din lat. recurrens, -ntis || (Jur.) Persoană care face un recurs în justiţie.
recurenţă, recurenţe, s.f. || Din fr. récurrence || Caracterul a ceea ce este recurent1; revenire, întoarcere.
recurge, recurg, vb. III. Intranz. || Re1- -f curge || A apela la cineva sau la ceva; a se servi, a face uz de...; a se adresa cuiva pentru ajutor.
recurs, recursuri, s.n. II Din lat. recursus, germ. Rekurs, fr. recours (part, lui recourir < courir „a alerga“) || (Jur.) Cale de atac
875
împotriva unei hotărîri judecătoreşti, în vederea anulării sau modificării ei în cazul cînd se va constata că este neîntemeiată sau nelegală.
recuză, recûz, vb. L Tranz. [I Din fr. récuser || A cere retragerea din completul de judecată a unui judecător, a unui asesor, a procurorului sau a grefierului, în caz de (presupusă) incompatibilitate; p. ext. a respinge, a nu recunoaşte calitatea cuiva sau a ceva.
recuzare, recuzări, s.f. Acţiunea de a recuza. recuzită, recuzite, s.f. || Din germ. Requisit |] Totalitatea obiectelor auxiliare decorului şi costumaţiei, necesare montării unei piese de teatru, unui film etc.
recviem, recviemuri, s.n. || Din lat., fr. requiem || (în cultul romano-catolic) Slujbă religioasă pentru pomenirea celor morţi. • Compoziţie muzicală alcătuită pentru această slujbă.
redă, redau, vb I. Tranz. || Re1- + da ||
1.	A da din nou cuiva un lucru, o situaţie etc. pe care le-a mai avut; a restitui. 2. (Fig.) A exprima ceva (prin viu grai, prin scris, prin mijloace artistice).
redacta, redactez, vb. I. Tranz. || De la redacţie, redactor (după fr. rédiger) || A compune, a formula ceva în scris, a întocmi un act, o, cerere etc. • A pregăti pentru publicare, la o editură, la un ziar, la o revistă etc. manuscrise primite de la autori.
redactare, redactări, s.f. Acţiunea de a redacta; formulare în scris, compunere.
redâctor, -oare, redactori, -oare, s.m. şi f. II Din fr. rédacteur \\ 1. Persoană care redactează un studiu, o lucrare. 2. Persoană care lucrează în cadrul unei redacţii la definitivarea; pentru tipar, a manuscriselor primite de la autori.
redacţie, redacţii, s.f. || Din fr. rédaction ||
1.	Colectiv de redactori care lucrează la un ziar, la o revistă sau în cadrul unei edituri. 2. Redactare; modul, forma. în care este redactată o lucrare.
redacţional, -ă, redacţionali, -e, adj. || Din fr. rédactionnel || Privitor la redacţie sau la activitatea redactorului, care aparţine redacţiei.
redân, reddne, s.n. || Din fr, redan || 1. (Mi-lit., înv.) Lucrare simplă de fortificaţie, alcătuită dintr-un zid în formă de unghi. 2. Alinierea oblică a clădirilor de-a lungul unei străzi, astfel ca un colţ al lor să iasă mai mult spre stradă. 8. Motiv decorativ sculptat în formă de dinţi alăturaţi, folosit în arhitectura evului mediu.
redare, redări, s.f. Acţiunea de a reda; exprimare, prezentare, descriere.
redeschide, redeschid, vb. III. Tranz. şi refl. || Re1- -{-deschide || A (sej deschide din nou; (refl., despre şcoli, instituţii etc.) a-şi relua activitatea întreruptă pentru un timp.
redeschidere, redeschideri, s.f. Acţiunea de a (se) redeschide; reluare a unei activităţi, a unei acţiuni întrerupte pentru un timp. Nici să mai gîndim la vreo redeschidere a faimosului proces (Caragiale).
BEDUCB
redescoperi, redescopăr, vb. IV. Tranz. || ReP-
4- descoperi || A descoperi din nou, a reafla*
a regăsi.
redeştepta, redestépt, vb. I. Tranz. şi refl.
II Re1- + deştepta || Â (se) trezi din nou; a face să-şi revină (sau a-şi reveni) în fire; (fig.) a (sej trezi din nou la viaţă. • A reveni, a se reaprinde, a reizbucni. / 'se redeşteptau în suflet emoţiile nopţilor de dispută de la Liceul Internat (Căli-nescu). • Tranz. A reaminti, a evoca.
redeşteptare, redeşteptări, s.f. Acţiunea da a (se) redeştepta; trezire (din lîncezeală), reînviere. Redeşteptarea simţului de demnitate per-sonală (Alecsandri).
redeveni, redevin, vb. IV. Intranz. |j Re1- -F deveni || A deveni, a fi din nou aşa cum a fost mai înainte.
redevenţă, redevenţe, s.f. || Din fr. redevance || (Fin.) Datorie, obligaţie care se plăteşte în mod periodic, sub formă de cote.
rédie, redii, s.f. Tip de larvă Ia viermii din clasa trematodelor (ex. redia gălbezei). Ara corpul alungit, plin cu celule germinative.
redingotă, redingote, s.f. || Din fr. redingote (din engl. riding-coat „haină de călărie44) || Haină bărbătească de ceremonie, cu două rînduri de nasturi, lungă pînă la genunchi.
rediscută, rediscut, vb. I. Tranz. |J ite1- -F discuta || A repune ceva în discuţie, a discuta din nou (o problemă).
redistribui, redistribui, vb. IV. Tranz. || Re1- + distribui H A repartiza, a distribui din nou.
rediu, rediuri, s.n. Pădure mică, tînără. în rediuri şi grădini, Printre razele de stele, zboară roiuri de lumini (Alecsandri).	j
redobîndi, redobîndesc, vb. IV. Tranz. |j Re1* -F dobîndi || A dobîndi din nou un lucru, o situaţie; a recîştiga.
redondant, -ă, adj. v. redundant.
redundanţă s.f. v. redundanţă.
redresa, redresez, vb. I. || Din fr. redresser jj
1. Tranz. şi refl. A readuce sau a reveni în poziţie normală, după o perturbaţie accidentală. o (Fig.) A (se) reface; a (sej, înviora.
2. Tranz. A transforma energia electromagnetică de curent alternativ în energie electromagnetică de curent continuu, realizată in staţiile de redresare.
redresare, redresări, s.f. Acţiunea de a (se) redresa. • Revenire a unui avion dintr-o evoluţie de zbor oarecare în poziţia de zbor orizontaL redresor, redresoare, s.n. || Din fr redresseur ||
1.	Aparat care transformă energia electromagnetică de curent alternativ în energie electromagnetică de curent continuu. 2. Sistem de lentfle sau de prisme intr-un instrument optic, care serveşte pentru a redresa imaginea răsturnată dată de obiectivul instrumentului.
redurător, reducători, s.m. |j Din reduce || Substanţă care, într-o reacţie chimică, cedează electroni oxidîndu-se; redactor (2).
redûce, reduc, vb. III. Tranz. || Din lat. reducere, fr. réduire || 1. A micşora, a diminua; a reproduce la dimensiuni mai mici. 2. A simplifica o fracţie sau o expresie algebrică. 8* A
SEDUCERE
876
restrînge, a limita. O Expr. A reduce pe cineva la tăcere — a 1‘ace pe cineva să nu mai poată spune nimic. • A aduce pe cineva într-o stare de inferioritate, într-o situaţie mai proastă decît cea pe care a avut-o. 4. (Chim.) A elimina oxigenul dintr-o combinaţie; a micşora'valenţa unui atom sau a unui ion în urma adiţionării de electroni. '
reducere, deduceri, s.f. Acţiunea de a reduce; micşorare, diminuare, scădere. • (Mat.) Transformare, pe baza regulilor de calcul, a unei egalităţi sau inegalităţi pentru obţinerea celei mai simple forme a egalităţii sau a inegalităţii respective. • (Log.) R. la absurd = demonstrarea adevărului unei teze prin arătarea faptului că teza contradictorie este falsă.
reductibil, -ă, reductibili, -e, adj. || Din fr. réductible || Care poate fi redus, care se poate simplifica.
reductdr, redactoare, s.n., s.m. || Din fr. réducteur || 1. S.n. Aparat, dispozitiv sau mecanism care serveşte la micşorarea unei mărimi (viteză* presiune, turaţie etc.) a unui sistem tehnic, 2; S.m. (Chim.) Reducător.
reducţie, reducţii, s.f. || Din fr. réduction || 1. Reducem 2. Piesă de legătură cu care se pot racorda ţevi de diametre diferite. • Piesă cu ajutorul căreia se asamblează o piesă cu filet interior cu alta cu filet exterior mai mic decît primul.
redundant, -ă, redundanţi, -te, adj. || Din fr. redondant, lat. redundans, -ntis, part. lui redun-dare „a se revărsa4*, din unda „undă4* || Care se referă la redundanţă; care prezintă redundanţă. {[Şi: redondant, -ă, adj.
redundanţă, redundanţe, s.f. || Din fr. redondance, engl. redundancy || 1. (Telec.) Exces de informaţie transmisă faţă de . strictul necesar.
2.	Abundenţă inutilă de cuvinte sau de imagini pentru redarea unei idei. || Şi: redondânţă s.f.
reduplicâ, rediîplic, vb. I. Tranz. || Din lat. reduplicare || A dubla. • (Lingv.) A repeta unul sau mai multe foneme din rădăcina un Ui cuvînt pentru a da cuvintului o nouă valoare morfologică sau stilistică ori pentru a crea un cuvînt nou.
redûs, -ă, reduşi, -se, adj. || Din reduce ||
1.	. Micşorat, scăzut, diminuat (ca număr, proporţii, intensitate, valoare). 2. (Fig.) Lipsit de inteligenţă; mărginit, prost.
redutabil, -ă, redutabili, -e, adj. || Din fr. redoutable || Care inspiră teamă, de temut; pu-• tern ic; valoros.
redută, redute, s.f. || Din fr. redoute, rus. redut |j (înv.) 1. Mic fort de apărare, de formă poligonală, înçonjurat de şanţuri 2. (înv.) Local public de petrecere cu muzică şi dans.
reedita, reeditez, vb. I. || Din fr. rééditer ||
1.	A retipări, a publica (o lucrare) într-o nouă ediţie. 2. A readuce, a repune ceva în discuţie, a repeta.
reeditare, reeditări, s.f. Acţiunea de a reedita; retipărire.
reeducă, reedăc, vb. I. Tranz. || Re1- -f educa || 1. A reface educaţia (greşită) a cuiva; a da cuiva o educaţie nouă. 2. A deprinde un
infirm cu o meserie nouă, pe care o poate practica. 3. A deprinde un organ, o parte a corpului să funcţioneze din nou.
reeligibil, -ă, reeligibili, -c, adj. || Din fr. rééligible || Care poate fi ales din nou într-o funcţie pe care a mai ocupat-o.
reescont, reesconturi, s.n. || Din fr. réescompte || (în capitalism) Operaţie prin care banca centrală a unei ţări cumpără de la o bancă comercială cambii scontate anterior la. acea bancă.	'
reescontâ, reescontez, vb. I. Tranz. || Din fr. réescompter || A efectua un reescont.
reevalua, reevaluez, vb. I. Tranz. || Re1- -f evalua Ü A evalua din nou pe baze noi, a face o reevaluare.
reexamina, reexaminez, vb. I. Tranz. || Re1--f examina || A examina din nou pe cineva, a examina încă o dată. • A studia din nou o problemă.
reexaminare, reexaminări, s.f. Acţiunea de a reexamina, de a examina din nou pe cineva. • O nouă examinare a unei probleme. .
reface, refac, vb. III. || Re1- + face || 1. Tranz. A face din nou (ceva râu făcut); a aduce în starea de mai înainte; a repara, a transforma, a modifica. 2. Refl. A se restabili (după o boală), a se însănătoşi; (despre ţesuturi organice) a se regenera.
refacere, refaceri, s.f. Acţiunea de a (se) reface. • Operaţie prin care o unitate militară este retrasă din luptă pentru odihnă şi pentru reîntregirea efectivului şi a armamentului.
reîacût, -ă, refăcuţi, -te, adj. 1. Readus în starea bună de mai înainte; reconstruit, restaurat. 2. întremat, însănătoşit.
refec, refecuri, s.n. || Cf. refeca || Cusătură prin care se îmbină două bucăţi de material textil, îndoind marginile ca să nu se destrame. O Expr. A lua pe cineva la refec — a mustra pe cineva cu asprime, a-1 trage la răspundere.
refecă, reféc, vb. I. Tranz. || Cf. lat. refricare || A coase cu refec; p. ext. a tivi. refector s.n. v. refectoriu. refect6rin, refectorii, s.n. II Din lat. refecto-rium, fr. réfectoire || (Rar) Sală de mîncare în-tr-un internat, într-o mănăstire etc.; sufragerie. Şedeau în aceeaşi casă, cu aceleaşi mobile şi acelaşi refectoriu (Călinescu). ||Şi: refector s.n.
refeneâ, refenele, s.f. || Din tc. refene || (înv.) Petrecere în comun, chef.
referat, referate, s.n. || Din germ. RefBrat || Dare de seamă (scrisă) asupra unei activităţi; apreciere critică asupra unei lucrări ştiinţifice. • Scurt* raport pe marginea unei cereri, a unui act etc. (în care se propune o soluţie).
referendâr, referendari, s.m. || Din lat. refe-rendarius, germ. Referendâr || (înv.) Referent.
referendum s.n. || Din lat. referendum, fr. référendum || Consultare a cetăţenilor, chemaţi să se pronunţe în mod deschis prin „da*‘ sau „nu4< asupra unei' importante probleme de stat.
referent, -ă, referenţi, -te, s.m. şi f. || Din germ. Referent, lat. referens, -ntis || 1. Specialist în cadrul unei instituţii, care dă îndrumări şi
877
REFRACTAR
informaţii într-un anumit domeniu. 2. Persoană care face un referat.
referenţial, referenţiale, s.n. II Din fr. référentiel || Sistem de referinţă.
referi, refér, vb. IV. H Din fr. référer, germ. referieren || X. Intranz. A fat& un referat, a relata; 2. Refl. A se raporta la cineva sau la ceva; a viza pe cineva sau ceva.
referinţă, referinţe, s.f. || Din fr. référence, germ. Referenz\\ 1. Informaţie pe care o dă cineva cu privire la o persoană,; p. gener. (mai ales la pi.) informaţii, lămuriri. 2. (Mat., fiz.) Sistem de r. = sistem de coordonate la care se raportează poziţiile corpurilor, 3. Faptul de a se referi la ceva.
referire, referiri, s.f. Faptul da a (se) referi. O Cu referire la... — în legătură cu..., referitor Ia...
referităr, -oare, referitori, -oare, adj. || Din referi H Care este în legătură cu..., care se referă la cineva sau la ceva. O Referitor la... = cu privire Ia..., despre..., în legătură cu...
reflecta, (1, 2) pers. 3 refléctâ, (3) reflectez, vb. I. || Din fr. refléter, lat. reflectere, germ. reflektieren\\ 1. Tranz. (Despre medii) A produce reflexia luminii, a sunetelor etc.; (refl.; despre lumină, sunete etc ) a se întoarce în mediul iniţia], după ce a întîlnit suprafaţa de separaţie a altui mediu. 2. Tranz. (Fig.) A oglindi, a reda un sentiment, o stare etc. 3. Intranz. A gîndi, a medita.
reflectant, -ă, reflectanţi, -te, adj. || Din reflecta || (Despre corpuri) A cărui suprafaţă reflectă lumina, sunetele etc.; reflectorizant.
reflectare, reflectări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) reflecta. 2. (Filoz.) Categorie a filozofiei care exprimă esenţa relaţiei dintre materie şi conştiinţă, faptul că senzaţiile, reprezentările, noţiunile oglindesc realitatea obiectivă.
reîlectométru, reflectometre, s.n. || Din germ. Reflektometer || Dispozitiv pentru măsurarea puterii de reflectare a suprafeţei corpurilor, prin compararea cu suprafaţa unui corp de referinţă.
reflector, reflectoare, s.n. || Din fr. réflecteur || Dispozitiv al unui corp de iluminat, care, folosind fenomenul reflexiei, dirijează fluxul luminos într-o anumită direcţie sau pe o anumită suprafaţă.
reflectorizant, -ă, reflectorizanţi, -te, adj. II Din reflector || Reflectant.
reflăcţie, reflecţii, s.f. || Din lat. reflexio, -onis, fr. ' réflexion || Me di tare, cugetare, gîndire; observaţie, constatare.
reflex, -ă, reflecşi, -xe, adj., s.n. || Din lat. reflexus, fr. réflex,' germ. Reflex || 1. Adj- (Despre acte sau mişcări ale organismului) Produs în mod spontan, independent de voinţă. 2. S.n. Rază reflectată, lucire; (fig.) oglindire, reflectare. 3. S.n. Reacţie adecvată, constantă şi automată a organismului uman sau animal la o modificare a mediului extern sau intern. Reprezintă un act fundamental al sistemului nervos. O R. condiţionat — reflex dobîndit în cursul vieţii, în urma asocierii repetate a unui excitant oarecare cu un excitant care provoacă un reflex înnăscut.
reflexie, reflexii, s.f. || Din lat. reflexio, -onis, fr. réflexion || 1. Fenomenul de reîntoarcere a luminii, a sunetului, a radiaţiilor corpusculare etc. în mediul din care au venit, atunci cînd întîlnesc suprafaţa altui mediu. 2. Reflecţie.
reflexiv, -ă, reflexivi, -e, adj. || Din fr. ré? flexif, germ. reflexiv H 1. Pronume r. — pronume care,ţine locul numelui unui obiect asupra căruia se exercită, direct sau indirect, acţiunea verbului şi care este identic cu subiectul verbului. Verb r. ==* verb însoţit de pronume reflexiv.
2. (Despre oameni) Meditativ, predispus la reflecţia.
reflexivitate s.f. II Din reflexiv || Faptul de a fi reflexiv (2) ; predispoziţie spre meditaţie.
refiüx, refluxuri, s.n: || Din fr. reflux || Faza de coborîre a nivelului apei mărilor şi oceanelor* în cadrul fenomenului de maree.
reforma, reformez, vb. I. Tranz. || Lat., reformare, fr. réformer || 1. A schimba (în bine), a înnoi (o stare de lucruri). 2. A scoate din folosinţă un lucru vechi, uzat. 3. A declara o per^ soană inaptă pentru serviciul militar.
reîormâre, reformări, s.f. Acţiunea de a re* forma. • (Rar) Reformă.
reformat, -ă, reformaţi, -te, adj. 1. Scos, din uz, dat la reformă (2). 2. (Despre persoane) Scos din evidenţa armatei ca inapt pentru serviciul militar. 3. Care ţine de cultul religios protestant; (substantivat)^persoană de confesiune protestantă.
reîormatăr, -oare, reformatori, -oare, adj., s.m. şi f. H Din fr. réformateur ]] (Persoană) care aduce reforme, care înnoieşte.
reformă, reforme, s.f. || Din fr. réforme, germ. Reform II 1. Schimbare, transformare (politică, socială, economică etc.), cu caracter limitât”. O R• bănească (sau monetară) == schimbare (totală sau parţială) a sistemului bănesc al unei ţări. 2. Totalitatea obiectelor reformate (1)*
3. (Art. şi ca n. pr.) Mişcare social-politică şi religioasă, apărută în epoca Renaşterii, care a dus la crearea bisericii reformate (protestante).
reformism s.n. || Din fr. réformisme || Curent politic oportunist în cadrul mişcării muncitoreşti, care urmăreşte înlocuirea luptei revoluţionare a clasei muncitoare pentru răsturnarea capitalismului, pentru socialism, cu lupta pentru reforme care nu ating bazele orînduirii capitaliste.
reformist, -ă, reformişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din fr. réformiste || 1. Adj. Care susţine reformismul, care se face în spiritul reformismului.
2.	S.m. şi f. Adept al reformismului,
refractă, pers. 3. refrâctă, vb. I. || Din fr. réfracter; lat. refractum „frînt“ || 1. Refl. (Despre unde, raze de lumină) A suferi fenomenul de refracţie. 2. Tranz. (Despre medii) A produce fenomenul refracţiei.
refractar, -ă, refractari,	-e, adj. || Din fr,
réfractaire || 1. (Despre materiale) Care• rezistă la temperaturi înalte, fără să-şi schimbe structura şi caracteristicile. 2. (Fig.; despre oameni) Care se împotriveşte Ia ceva, care opune rezistenţă.
ËÈFRACTOMETRIE
878
ïeîractometrfe s.f. || Din fr. réfractométrie || Ansamblul procedeelor utilizate pentru determinarea indicilor de refracţie a substanţelor.
refracţie, refracţii, s.f. || Din fr. réfraction, germ. Refraktion || Fenomenul de modificare a direcţiei de propagare a unui fascicul de radiaţii cîiid traversează suprafaţa de separare a două tnedii diferite. O Indice de r. v. indice (4).
refrén, refrene, s.n. II Din fr. refrain j| 1. Vers sau grup de versuri care se repetă după fiecare strofă a unei poezii. • Frază muzicală care se repetă la sfîrşitul fiecărui cuplet al unui cin tec. 2. Expresie, cuvînt, frază carele repetă stereotip.
refrigera, refrigerez, vb. I. Tranz. || Din fr. réfrigérer || A răci un produs pînă fa o temperatură apropiată de punctul de îngheţare, în scopul păstrării lui îndelungate.
refrigerator, refrigeratoare, s.n. || Din fr. réfrigérateur || Parte dintr-o instalaţie frigorigenă în care se produce temperatură scăzută.
refrigerâţie s.f. II Din fr. réfrigération || (Med.) Producere a unei temperaturi joase într-o regiune a corpului, în scop anestezic sau terapeutic.
refrigerent, -ă, refrigerenţi, -te, adj., s.n. || Din fr. réfrigérant || 1. Care produce scăderea temperaturii, care răceşte. 2. S.n. Schimbător de căldură folosit în laboratoare pentru condensarea vaporilor rezultaţi la, distilare.
réfringent, -ă, refrin genţi, -te, adj. || Din fr. réfringent || (Despre medii transparente) Care refractă razele luminoase.
refringenţă s.f. || Din fr. réfringence || Proprietate a mediilor transparente de a refracta lumina.
refugia, refugiez, vb. I. Refl. || Din fr. réfugier || 1. A se retrage dintr-un teritoriu ocupat. • A se pune la adăpost de un pericol, de o urmărire. 2. (Fig.) A se retrage într-un loc liniştit, ferit de zgomote şi puţin frecventat.
refugiat, -ă, refugiaţi, -te, s.im şi. f. Persoană care s-a retras dintr-un teritoriu ocupat ori care s-a pus la adăpost de un pericol. O R- politic — persoană care cere azil politic.
refügiu, refugii, s.n. II Din fr. refuge, lat. refugium II1. Faptul de a se refugia. 2. Loc de adăpostire în caz de pericol. • Fig. Consolare, mîngîiere în ceva. 8. Loc amenajat (platformă la înălţimea unui trotuar) pentru a uşura traversarea de către pietoni a unei străzi, urcarea în vehiculele de transport în comun etc.
refula, refulez, vb. I. Tranz. || Din fr. refouler || 1, A respinge (o idee, o tendinţă, o imagine neplăcută etc.) din domeniul conştientului în subconştient. 2. (Tehn.) A deplasa un fluid într-o conductă prin împingere cu ajutorul unei pompe.
refulat, -ă, refulaţi, -te, adj., s.m. şi f. 1. Adj. (Despre imagini, tendinţe etc.) Respins în subconştient. 2. S.m. şi f. Persoană care îşi refulează dorinţele, impulsurile etc.
refutâ, refulez, vb. I. Tranz. JJ Din fr. réfuter || (Livr.) A combate o afirmaţie, o teorie etc. cu argumente puternice.
refutâhil, -ă, refutabili, -e, adj. |f Din fr. réfutable || (Livr.) Care poate fi combătut.
reîâz, refuzuri, s.n. || Din fr. refus || 1. Faptul de a refuza; respingere, neacceptare. O Expr. Pînă la refuz = pînă la limita maximă, atît încît nu se mai poate adăuga nimic. 2. (Tehn.) Materialul rămas după o operaţie de cernere, de sortare, de clasare.
refuza, refuz, vb. I. Tranz. |] Din fr. refuser || A respinge, a nu accepta; a nu consimţi la ceva.
• A nu da ceva ce ţi se cere. • (Construit cu dativul) A renunţa la ceva, a se priva de ceva.
regal1, regaluri, s.n. || Din germ. Regal || Dulăpior în secţia de culegere manuală a unei tipografii, în care se păstrează casetele cu litere şi suporturile de pagini.
regal2, -ă, regali, -e, adj. || Din fr. régale, lat.. regalis, -e || 1. Care se referă ia un rege, care aparţine unui rege; luxos; maiestuos, măreţ.
2.	Apă regală = amestec de acid clorhidric şi acid azotic, care se întrebuinţează la dizolvarea unor metale.
regalist, -ă, regalisti, -ste, s.m. şi f. )| Din regal2 II Adept al regalităţii ; monarhist.
regali tâte s.f. || Din rege (după lat. regalitas,
-atis) || Formă de guvernămînt în care statul este condus de un rege; monarhie.
regat, regate, s.n. || Din rege || Stat condus de un rege; monarhie.
regata * regate, s.f. || Din fr. régate |J Competiţie sportivă nautică (caiac, canoe, canotaj), în ansamblul ei.
regăsi, regăsesc, vb. IV. || Re1 4- găsi ||
1. Tranz. A găsi din nou pe cineva sau ceva.
2. Refl. A se reculege, a-şi recăpăta echilibrul sufletesc.
rege, regi, s.m. II Din lat. rex, regis || 1. Suveranul unui regat. 2. /Numele piesei principale la jocul de şah.
regenera, regenerez, vb. I. || Din fr. régénérer ||
1. Refl. (Despre organe, ţesuturi) A se reface.
2. Tranz. şi refl. (Fig.) A (se) înviora; a (se) înnoi. 8. Tranz. A readuce în condiţii de folosire unele produse sau materiale uzate, refăcîndu-le, total sau parţial, proprietăţile iniţiale.
regenerare, regenerări, s.f. Acţiunea de a (se) regenera. • Capacitate a organismelor vii de a-şi reface organe, structuri etc. lezate.
régénérât, -ă, regeneraţi, -te, adj. 1, Refăcut.
2.	Readus în condiţii de folosire.
regenerator, -oare, regeneratori, -oare, adj.s s.n. || Dini fr. régénérateur || 1. Adj. Care regenerează. 2. S.n. Sistem tehnic care serveşte la regenerarea unui material uzat.
regent, -ă, regenţi, -te, s.m. şi f. || Din fr, régent, lat. regens, -ntis || Persoană care guvernează o monarhie în timpul minoratului sau absenţei suveranului.
regentă, regente, adj. || Din regent || (Despre propoziţii; adesea substantivat) Căreia îi este subordonată altă propoziţie.
regenţă, regenţe, s.f. || Din fr. régence || Guvernare â unui stat monarhic de către una sap mai multe persoane, în timpul minoratului (sau în absenţa) monarhului.
regesc, -eâseă, regeşti, adj. || Din rege || Re* gal2.
regeşte adv. || Din rege |J Ca un rege.
879
<
REGLOR
regicid, -ă, regicizi, -de, subst., adj. |] Din fr.
régicide || 1. S.m. şi f., adj. (Persoană) care a asasinat un monarh. 2. S.n. Faptul de a asasina un monarh.
regie, regii, s.f. || Din fr. régie, germ. Regie ||
1.	Concepţia interpretării unui text dramatic; activitatea de îndrumare a jocului actorilor şi a montării unui spectacol de teatru, de operă, de cinema etc. 2. Formă capitalistă de organizare a unor întreprinderi, avînd ca obiect exploatarea de bunuri ale statului sau valorificarea unor drepturi ale acestuia. Se caracterizează prin gestiune separată de a statului, dar legată de bugetul acestuia prin rezultatele financiare.
3.	Cheltuieli de regie — cheltuieli de întreţinere la o întreprindere sau la o instituţie. în regie (proprie) — (despre construcţii, reparaţii capitale etc.) executate de beneficiar cu mijloacele sale proprii.
regim, regimuri, s.n. || Din fr.. régime || J. Mod, sistem de reglementare a unei activităţi, de funcţionare a unei întreprinderi etc. 2. Regim politic =■ sistem de modalităţi şi metode prin care se înfăptuieşte puterea de stat în strînsă legătură cu drepturile şi libertăţile democratice. 8. Sistem de norine sau de reguli privitoare la viaţa şi activitatea dintr-o întreprindere, din-tr-o instituţie etc. • Totalitatea regulilor privitoare la modul de viaţă şi de alimentare a unei persoane. 4^ (Tehn.) Totalitatea condiţiilor care determină funcţionarea sau modul de utilizare a unui sistem ‘tehnic. 5. Raport gramatical dintre două cuvinte dependente unul de altul.
regiment, regimente, s.n. || Din fr. régiment, germ. Regiment H Unitate de bază a forţelor armate, compusă din mai multe batalioane (sau divizioane, escadrile etc.). • Militarii care fac parte dintr-o astfel de unitate.
rcgiroentâr, -ă, regimentari, -e, adj- || Din fr. régimentaire, || Privitor la regiment, care aparţine regimentului: O (înv.) Tren r.	convoi de
căruţe sau de camioane care transportă pe front muniţiile ori proviziile unui regiment.
regină, regine, s.f. || Din lat. regina || 1. Suverana unui regat. 2. Soţie de rege. 3. Piesa cea mai importantă, după rege, la jocul de şah; damă. 4, Matca albinelor. 5. Regina-nopţii — nume dat unor plante cu flori albe, roşietice sau violete care se deschid la căderea nopţii şi răs-pîndesc un miros plăcut.
regional, -ă, regionali, -e, adj. |] Din fr. régional || Care aparţine unei regiuni, caracteristic unei regiuni, care provine dintr-o regiune.
regionalism, regionalisme, s.n. || Din fr. régionalisme || (Lingv.) Cuvînt, expresie, construcţie folosită numai într-o anumită regiune, într-o parte a ţării.
regionâre, regionări, s.f. || De la regiune \\ împărţire a unui teritoriu în zone climaterice sau cu proprietăţi geologice, hidrologice etc. proprii, deosebite de ale regiunilor învecinate.
registratură, registraturi, s.f. || Din germ. Registratur, lat. registratura || Serviciu într-o instituţie sau într-o întreprindere unde se înregistrează corespondenţa şi actele intrate şi ieşite.
registru, registre, s.n. II Din lat. register, germ. Register, fr. registre || 1. Caiet, condica sau sistem de fişe în care se înscriu diferite date şi acte cu caracter administrativ. Q. R. de casă — condică în care se înscriu zilnic, în ordine cronologică, încasările şi plăţile făcute la o casierie. R. de stare civilă — condică în care sînt înscrise actele de stare civilă (privitoare la naştere, căsătorie, deces etc.). 2. (Tehn.) Placă cu ajutorul căreia se reglează deschidérea unei conducte. 3. '(Arhit.) Suprafaţa cuprinsă între două profiluri orizontale de-a lungul unei faţade.
4.	(Muz.) întinderea scării muzicale a unui instrument sau a unei voci.
regiune, pegiuni, s.f. II Din lat. regio, -onis, fr. région !| i, întindere mare de pămînt, căreia îi sînt specifice anumite caractere; ţinut, zonă. O R- geografică = porţiune relativ omogenă din suprafaţa terestră, căreia îi sînt specifice anumite particularităţi de relief, climă, ape etc.
2.	Porţiune determinată a corpului unui om sau a unui animal.
regiza, regizez, vb. I. Tranz. || Din regizor || 1. A îndruma (în calitate de regizor) jocul actorilor şi montarea unui spectacol; a pune îxi scenă. 2. (Fig.) A conduce (din umbră) o acţiune, o operaţie etc.
regizor, -oare, regizori, -oare, s.m. şi f. |) Din fr. régisseur, germ. Regisseur || Specialist cane regizează o piesă de teatru, un film etc.
regizoral, -ă, regizorali, -e, adj. || J3in regizor|| Care aparţine regizorului, privitor* la regizor.
regizorat s.n. || Din regizor || Faptul de a regiza; arta regizorului.
regla, reglez, vb. I. Tranz. || Din fr. régler || 1. A menţine la o anumită valoare o caracteristică de funcţionare a unui sistem tehnic sau a o face să varieze după o anumită normă; ♦ A stabili în prealabil valorile mărimilor unui sistem tehnic, caracteristice funcţionării sale. 2. (Milit.) A stabili elementele de tragere ale unei arme de foc (direcţia şi bătaia).
reglaj, reglaje, s.n. || Din fr. réglage j| Modul de realizare a reglării unui sistem tehnic.
reglare, reglări, s.f. Acţiunea de a regla; reglaj.
reglement, reglemente, s.n. || Din fr. règlement, germ. Reglement || (înv.) Regulament.
reglementa, reglementez, vb. I. Tranz. || Din fr. réglementer || A supune unor norme sau unui regulament; a aranja, a pune în ordine.
reglementâr, -ă, reglementari, -e, adj. || Din fr. réglementaire || Care este conform unui. regulament sau unor norme, regulamentar.
reglementare, reglementări, s.f. Acţiunea de a reglementa; operaţia de stabilire a unor norme.
• Ansamblu de norme j uridice aplicabile într-un anumit domeniu. v reglét, reglete, s.n. || Din fr. réglet || Piesă de metal folosită în tipografie la umplerea spaţiilor albe mari în forma de tipar a unei pagini.
reglor, reglori, s.m. || Din fr. régleur || Tehnician care reglează maşini-unelte, dispozitive etc. într-o secţie de producţie. • Lucrător Calificat care reglează un aparat în curs de fabricaţie.
REGN
880
regn, regnuri, s.n. |] Din lat. regnum, fr. règne || (Biol.) Cea mai mare categorie sistematică utilizată în clasificarea lumii vii (împărţită în două: regnul animal şi regnul vegetal).
regrés, regrese, s.n. || Din fr. regrès, lat. regressus || întoarcere de la o stare de dezvoltare superioară la una inferioară; declin.
regresă,' regresez, vb. I. Intranz. || Din fr. régresser || A se întoarce de la o formă sau de la /o stare de dezvoltare superioară la una inferioară; a decădea.
regresiüne, regresiuni, s.f. || Din fr. régression II Proces de retragere a apelor mării de pe porţiuni întinse ale scoarţei terestre, provocată de ridicarea uscatului! • (înv.) Regres.
regresiv, -ă, regresivi,	-e, adj. || Din fr.
régressif ii Care este în regres, care dă înapoi. O Mişcare regresivă = mişcare care se face în direcţia inversă celei normale.
regret, regrete, s.n. i|t)in*fr. regret H Părere de rău cauzată de pierderea unei fiinţe sau a unui lucru, de săvîrşirea unei fapte rele; remuş-care, căinţă.
regretă, regrét, vb. I. Tranz. || Din fr. regretter |] À simţi un regret ; a avea remuşcări, a fi cuprins de părere de rău; a se căi.
regretabil, -ă, regretabili, -e, adj. || Din fr. regrettable |1 (Despre fâpte, situaţii) Care provoacă părere de rău, care este de regretat.
regretat, -ă, regretaţi, -te, adj. (Despre persoane decedate; şi substantivat, art.) A cărui dispariţie provoacăregrete; (despre o întîmplare, o situaţie etc.) de care îţi pare rău că s-a întîm-plat.
regrupâ, regrupez, vb. I. Tranz. şi refl. II Re1- -f grupa II A (se) grupa din nou.
regrupare, regrupări, s.f. Acţiunea de a (se) regrupa; refacere, reconstituire a unei grupe.
regulă, regulez, vb. I. Tranz. || Cf. fr. régulariser || A pune în ordine, a aranja; a conduce după anumite reguli.
regulament, regulamente, s.n. || Din lat. regu-lamentumW 1. Act cu caracter normativ, emis de Consiliul de Miniştri sau de un ministru, în vederea aplicării unei legi. 2. Totalitatea regulilor şi dispoziţiilor privitoare la bunul mers al unei organizaţii, al unei instituţii, întreprinderi etc. (asigurînd ordinea, disciplina muncii, raporturi normale între organizaţie şi angajaţii săi etc.). 8. Normele după care se desfăşoară un joc sportiv.
regulamentăr, -ă, regulamentari,	-e, adj.
|| Din regulament || Care este prevăzut într-un regulament, care se face conform unui regulament. • Care se referă la Regulamentul organic. O Domn r. = domn al Principatelor Române din perioada Regulamentului organic.
regularitate, regularităţi, s.f. || Din fr. régularité \\ 1. însuşirea a ceea ce este regulat, a ceea ce se face după o anumită regulă. O Cu regularitate = în mod regulat. 2. Simetrie; proporţionali ta te ; uniformitate.
regulariza, regularizez, vb. I. Tranz. || Din fr. régulariser |) 1. A supune unor reguli, unor norme; a face ca ceva să fie regulat. 2. A da
formă regulată unui obiect. 8. A amenaja cursul unei ape.
regularizare, regularizezi, s.f. 1. Acţiunea de a regulariza. 2. Ansamblu de lucrări efectuate în scopul amenajării unui curs de apă, în scopul folosirii optime a debitului şi al reducerii acţiunilor lui distructive. 8. Aducerea unui obiect sau a unei instalaţii în starea în care prezintă regularitate (uniformitate).
regulat, -ă, regulaţi, -te, adj. 1. Care este în conformitate cu anumite reguli; care se desfăşoară sau se repetă într-o anumită ordine. O Verbe regulate — verbe care se conjugă după regulile generale ale conjugărilor. 2. Ordonat, orînduit, sistematizat. 8. Poligon r. — poligon cu toate laturile şi toate unghiurile egale. 4. (Ca adv.) Obişnuit, firesc, normal.
regulator, -oare, regulatori, -oare, adj., s.n. || Din fr. régulateur, germ. Regulator \\ 1. Adj. Care stabileşte regularitatea unei mişcări, a unei funcţii etc. 2. S.n. Aparat sau dispozitiv folosit pentru reglarea funcţionării unui sistem tehnic.
regulă, reguli, s.f. || Din lat. regula, fr. règle I] 1. Normă, lege după care se desfăşoară o activitate, se produce un fenomen etc. 2. Mod de a rezolva o serie de probleme care au anumite caracteristici comune. O Regula de trei simplă = regulă pentru calcularea valorii unei mărimi direct sau invers proporţionale cu o altă mărime, atunci cînd se cunosc două valori ale uneia dintre mărimi şi o valoare a celeilalte. Regula de trei compusă = regulă pentru calcularea valorii unei mărimi care depinde direct sau invers proporţional de două sau de mai multe mărimi. • (Lit.) Regula celor trei unităţi v. unitate. 3. Principiu, linie de conduită. 4. Rîn-duială, ordine ; regularitate. O De regulă— în mod obişnuit. în (tună) regulă = în ordine, aşa cum se cuvine. în toată regula = în deplină ordine; în conformitate cu legea.
regurgitâ, regurgitez, vb. I. Intranz. || Din fr. régurgiter, lat. regurgitare (< gurges, -itis „vîr-tej, bulboană") H A-i reveni cuiva alimentele în gură prin regurgitaţie.
regurgitâţie, regurgitaţii, s.f. || Din fr, régurgitation II Revenirea în gură a alimentelor din stomac sau esofag, fără efort de vomă.
reiat, -ă, reiaţi, -te, adj. || Din fr. rayé \\ (Despre stofe) Cu dungi (în relief) formate din ţesătură.
reieşi, pers. 3 reiése, vb. IY. Intranz. || Re1-
-f ieşi j| A rezulta, a apărea ca o consecinţă.
reificare s.f. || Cf. engl. réification; cf. lat. res, rei „lucru“ || Proces (caracteristic capitalismului) în cursul căruia relaţiile sociale îmbracă forma unor relaţii obiectuale, iar omul însuşi devine din subiect al proceselor sociale obiectul acestora, asemenea unui lucru.
réincarné, reincarnez, vb. I. Refl. |l Din fr. réincarner || A se incarna din nou. • (în unele concepţii mistice ; despre sufletul omului) A trece, după moarte, în alt corp (de om sau de animal).
réintégré, reintegrez, vb. I. || Din fr. réintégrer II 1. Tranz. A repune pe cineva în drepturile
881
RELAŢIE
sale, într-o funcţie pe care a mai avut-o. 2. Refl. A se include, a se îngloba, a face corp cômun cu ceva.
reintegrat, -ă, reintegraţi, -te, adj. 1. Care a fost repus în drepturi. 2. înglobai, contopit.
reintrodüce, reintrodûc, vb. III. Tranz. || Re1-4 introduce || A introduce ceva din nou, a face să intre din nou. Scriitorul se opreşte pentru a reintroduce comentariul său (Vianu).
reiterat, -ă, reiteraţi, -te, adj. || Gf. fr. réitérer || Repetat. Exasperat de abseJiţele reiterate ale Olguţei (Teodoreanu).
reîmpădurî, reîmpăduresc, vb. IV. Tranz. || Re1- 4 împăduri || A planta arbori forestieri pe un teren despădurit, a împăduri din nou.
reîmpădurîre, reîmpăduriri, s.f. Acţiunea de a reîmpăduri; refacerea fondului forestier al unui ţinut, al unei ţări prin plantarea unor terenuri (despădurite) cu arbori forestieri.
reîmprospăta, reîmprospătez, vb. I. Tranz. || Re1- 4 împrospăta || A împrospăta din nou; (fig.) a readuce în memorie, a reaminti.
reînarmâ, reînarmez, vb. I. Tranz. şi refl. II Re1- -f înarma |J A (se) înarftia din nou, a(-şi) reface potenţialul de război; a(-şi) înzestra armata cu mijloace noi de luptă.
reînarmâre, reînarmări, s.f. Acţiunea de a (se) rëînarma; refacerea potenţialului de război.
reîncadra, reîncadrez, vb. I. Tranz. || Re1- 4 încadra || A încadra pe cineva din nou într-un post (pe care l-a ocupat anterior).
reîncepe, reîncép, vb. III. Tranz. şi intranz. II Re1- 4- începe |.| A începe din nou; a relua (o acţiune, o activitate). Doctorul... reapăruse, gata de a reîncepe experienţele (Călinescu).
reîncolţî, pers. 3 reîncolţeşte, vb. IY. Intranz. || Re1- 4 încolţi II A germina din nou, a da din nou colţ.
reînfiinţa, reînfiinţez, vb. I. Tranz. |) Re1- 4 înfiinţa || A înfiinţa din nou; a reface (o organizaţie, un colectiv, o instituţie etc.).
reînflorî, pers. 3 reînfloreste, vb. IV. Intranz. || Re1- 4 înflori || A înflori din nou. Ce-a-nflorit reînfloreste. ce-a cîntat vă mai ănta (Macedonski).
reînnoi, reînnoiesc, vb. IV. || Re1- 4 înnoi || 1. Tranz. A înnoi încă o dată. 2. Tranz. A preschimba un document sau a-i prelungi valabilitatea. 3. Refl. A se produce din nou, a se repeta.
4.	Tranz. A restabili, a relua.
reînsufleţi, reînsufleţesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Re1- 4 însufleţi || À (se) însufleţi din nou, a prinde sau a face să prindă din nou viaţă.
reîntineri, reîntineresc, vb. IV. Intranz. || Re1- 4 întineri || A se simţi din nou tînăr, a căpăta o înfăţişare tinerească.
reîntâlni, reîntîlnesc, vb. IV. Tranz. şi refl. recipr. || Re1- 4 întîlni || A (se) întîlni din‘nou, a (se) revedea.
reîntoarce, reîntorc, vb. III. Refl. || Re1- 4 întoarce || A se întoarce din nou la locul de plecare, a reveni, a se înapoia. (Fig.) Parcă istorisind s-ar fi reîntors aievea în tinereţea-i veselă (Rebreanu).
reînvia, reînvii, vb. I. Intranz. || Re1- 4 învia || A reveni la viaţă; (fig.) a căpăta din
nou viaţă, forţă; a renaşte. • A reveni în amintirea cuiva.	*
rejansă, rejanse, s.f. Panglică neextensibilă, cu o ţesătură specială, foarte apretată, folosită ca furnitură în croitorie.
relansa, relansez, vb. I. || Din fr. relancer || 1. Tranz. şi refl. A (se) lansa din nou. 2. Tranz. • (La jocul de tenis) A trimite mingea înapoi.
relaş s.n. || Din fr. relâche || Suspendare temporară a reprezentaţiilor unui teatru sau ale unei opere; zi sau interval de timp în care nu se dau reprezentaţii.
relată, relatez, vb. I. Tranz. || Din fr. relater. Cf. lat. relatus, part. lui referre „a povesti, a expune44 II A povesti, a expune, a istorisi.
relativ, -ă, relativi, c, adj. [j Din fr. relatif \\
1.	Care e în legătură cu..., care se referă la ceva sau la cineva. O Relativ la... = în ceea ce priveşte..., în legătură cu... 9 (Gram.) Pronume (sau adverb) r. = pronume (sau adverb) care face legătura între o propoziţie subordonată şi. cuvîntul din propoziţia regentă pe care îl determină. Propoziţie relativă = propoziţie subordonată introdusă printr-un pronume (sau printr-un adverb) relativ. 2. Care nu există decît în relaţie cu altceva; a cărui valoare depinde de anumite condiţii; (adverbial) aproximativ. O Cronologie relativă — cronologie care stabileşte că un fenomen sau un eveniment a avut loc înaintea altuia sau după altul, fără să poată stabili cu exactitate data. 3. (Despre mărimi fizice) Care are valoarea dependentă de un sistem de referinţă.
relativism s.n. |j Din fr. relativisme || Doctrină idealist-subiectivă care exagerează caracterul relativ al cunoştinţelor omeneşti, negînd caracterul obiectiv al adevărului şi ignorînd corelaţia dialectică dintre adevărurile relative şi adevărul absolut. • Relativitate.
relativist, -ă, relativişti, -ste, adj., s.m. şi f.
II Din fr. relativiste || 1. Adj. Care se referă la relativism. 2. S.m. şi f. Adept al relativismului.
3.	Adj. Referitor la teoria relativităţii.
relativitâte s.f. |] Din fr. relativité || Faptul de a fi relativ. O Teoria relativităţii = teorie fizică a interdependenţei dintre spaţiu, timp şi materia în mişcare, aplicabilă atît în cazul vitezelor relativ mici de deplasare a corpurilor, cît şi în cazul vitezelor relativ foarte mari, comparabile cu viteza luminii. Această teorie a revoluţionat concepţia ştiinţifică despre lumea fizică, stabilind relaţia dintre masă şi energia unui corp. A fost elaborată de A. Einstein în două etape, între anii 1905 şi 1916.
relaţie, relaţii, s.f. || Din fr. relation || 1. Legătură, raport între obiecte, procese, fenomene, precum şi între elementele, funcţiile, proprietăţile acestora; manifestare a conexiunii şi devenirii universale. 2. (La pl.) Legătură între două sau mai multe persoane, popoare, state etc. O Relaţii de producţie = relaţii care se stabilesc între oameni în procesul de producţie a bunurilor materiale. Rolul determinant revine relaţiilor de proprietate asupra mijloacelor de producţie deoarece de acestea depind esenţa şi forma de manifestare a tuturor celorlalte laturi ale relaţiilor de producţie. Relaţii sociale = totalitatea
56
EELAXA
882
legăturilor social şi istorje determinate ce se stabilesc între indivizi, ca membri ar unor grupuri sociale, între aceştia şi grupurile respective în ansamblu. 8. Informaţie, relatare.
relaxa, relaxez, vb. I. Refl. || Din fr. relaxer || A se destinde (după un efort), a deveni mai puţin încordat, a se linişti.
relaxare, relaxări, s.f. Faptul de a se relaxa; (tehn.) scădere a tensiunilor dintr-un material, sub deformaţie continuă.
relega, relé g, vb. I. Tranz. || Din fr. reléguer || (înv.) A surghiuni, a expulza, a izgoni.
releu, relee, s.n. || Din fr. relais || 1. Aparat sau dispozitiv acţionat cînd variază o mărime caracteristică a Unui sistem tehnic şi care comandă anumite modificări într-un alt sistern tehnic. 2. (în radiodifuziune şi televiziune)* Staţii intermediare de recepţie şi retransmisie a semnalelor, prin care, parametrii mesajelor, atenuaţi sau deformaţi pe parcurs, se readuc la valoarea iniţială. 8. înlocuire a cailor (în cursul drumului), a cîinilor (în timpul vînătorii) sau a ştafetelor (în timpul unei curse); locul în care se face schimbul.
releva, relév, vb. I. Tranz. || Din fr. relever || A scoate în relief, a pune în lumină, a evidenţia, a remarca.
relevănt, -ă, relevanţi, -te, adj. || Din fr. relevant II Care relevă, care scoate în evidenţă.
relevéu, relevee, s.n. II Din fr. relevé || Măsu-sarea şi desenarea la o anumită scară a elementelor unei clădiri sau ale unui ansamblu de clădiri; desenul care reprezintă rezultatele a cos tor operaţii.
relevmént, relevmente, s.n. |] Din fr. relèvement |j (Nav.) Unghiul în plan orizontal format de o direcţie de referinţă şi direcţia unui obiect oarecare, reprezentat printr-un astru ori prin-tr-un obiect terestru sau de pe mare. • (Telec.) Unghi format de o direcţie1 de referinţă cu direcţia aparentă a unui emiţător de unde electromagnetice.
relietă, relicte, adj. f. || Din germ. relikt, lat. relictus || Specie relietă (şi substantivat, f.) = specie de plantă sau de animal care a supravieţuit, în decursul timpurilor geologice, dispariţiei faunei sau florei din care a făcut parte.
reîicvâriu, relicvarii, s.n. || Din fr. reliquaire || Cutie, făcută din metale ' preţioase, în care se păstrează rămăşiţe din trupul sau din obiectele miui sfînt.
relicvă, relicve, s.f. || Din lat. reliquiae, fr. relique |] 1. Obiect păstrat pentru a aminti ceva din trecut; vestigiu. 2. (La pl.) Moaşte.
reliéî, reliefuri, s.n. |j Din fr. relief || 1. Configuraţia suprafeţei terestre (privind înălţimile, depresiunile, văile etc.) faţă de un plan de referinţă general sau local, rezultată din acţiunea agenţilor geografici interni şi externi, e R. ba-ric =* complex de arii de înaltă şi j oasă presiune atmosferică, ce apare pe hărţile climatologice,
2.	Ridicătură, proeminenţă pe o suprafaţă. O în relief = ieşit în afară dintr-un plan. O Expr. A scoate în relief = a scoate în evidenţă, a sublinia, a accentua. 3. (Arte pl.) Sculptură al cărei
volum aderă, mai mult sau mai puţin, la un plan-suport.
r reliefa, reliefez, vb. I. Tranz. || Din relief || A scoate în relief, a pune în lumină, a evidenţia, a sublinia.
reliefare, reliefări, s.f. Acţiunea de a reliefa; punere în evidenţă, subliniere, accentuare.
religie, religii, s.f. || Din lat. religio, -onis, germ. Religion || Formă a conştiinţei sociale care se caracterizează prin credinţa în fiinţe sau forţe supranaturale (Dumnezeu, zei, îngeri, demoni etc.), prin oficierea unui cult şi prin existenţa unor organizaţii şi instituţii corespunzătoare (ex. biserica). • (Fig.) Crez, cult.
religios, -oâsă, religioşi, -oase, adj. || Din lat. religiosus, fr. religieux || Care se referă la religie, bisericesc; evlavios, cuvios.
religiozitate s.f. || Din fr. religiosité, germ. Religiosităt J| Sentiment religios profund, evlavie, pietate.
relon s.n. || Format în rom., după nailon (cu iniţiala de la România) || Numele unei fibre sintetice folosite la fabricarea ţesăturilor, a tricotajelor etc.
relua, reiau, vb. I. Tranz. || Re1- + lua || 1. A lua din nou; a lua înapoi. 2. A reîncepe; a continua.
reluctânţă, reluctanţe, s.f. || Din fr. réluctance. Cf. lat. reludare „a rezista*4 || Mărime egală cu raportul dintre tensiunea magnetică de-a lungul unui circuit şi fluxul magnetic care îl străbate.
remaiâ, remaiez, vb. I. Tranz. || Din fr. remmailler || A reface la un ciorap ochiurile rupte sau scăpate ori firele deşirate.
remaiézà, remaieze, s.f. || Din fr. remmailleu-se II Femeie care se ocupă cu re ma ie re a ^ciorapilor.
remanent, -ă, remanenţi, -te, adj. || Din fr. rémanent, lat. remanens, -ntis (<( r emane re „a rămîne“) || (Despre cîmpuri electrice sau magnetice) Care se datoreşte fenomenului de rerna-nenţă.
remandnţă s.f. || Din fr. rémanence |i Stare de magnetizare sau de polarizare electrică păstrată de un corp după suprimarea cîmpului exterior care a creat această stare.
remanié, remaniez, vb. I. Tranz. fj Din fr. remanier || A face o remaniere.
remaniere, remanieri, s.f. 1* Transformare a unui sistem tehnic, a unei clădiri, a unei căi de comunicaţie, în scopul îmbunătăţirii unora*dintre caracteristicile lor constructive sau funcţionale. 2. Corectare a defectelor unor produse care nu corespund prescripţiilor. 3* Schimbare în compoziţia unui guvern, în urma demisiei unui membru sau a trecerii lui la alt minister.
remarca, remarc, vb. I. Tranz. || Din fr. remarquer || A observa, a releva. + Refl. A se distinge, a se evidenţia.
remarcabil, -ă, remarcabili, -e, adj. || Din fr. remarquable || Demn de a fi remarcat; însemnat, important.
remârcă, remarci, s*f. || Din fr. remarque || Observaţie, constatare.
remărită, remărit, vb. I. Refl. JJ Re1- -f mărita || A se mărita din nou; a se recăsători.
BENGLGTA
remediâ, remediez, vb. I. Tranz. || Din fr remédier || A îndrepta, a îmbunătăţi (o stare, o situaţie etc.).
remediâhil, -ă, remediabili, -e, adj. || Din fr. remédiable |) Care poate fi remediat, căruia i se poate aduce o îndreptare, o îmbunătăţire.
remediere, remedieri, s.f. Acţiunea de a remedia; remediu.
remédia, remedii, s.n. |] Din fr. remède, lat. remedium || 1. Mijloc de îndreptare sau de îmbunătăţire a unei situaţii, a unei stări. Cel mai bun remediu pentru a scăpa de subiectivism e acţiunea (Ralea).
rememora, rememorez, vb. I. Tranz. J[ Din fr. remémorer || A-şi aduce din nou aminte, a-şi reaminti.
rememorâre, rememorări, s.f. Acţiunea de a rememora ; reamintire.
remîge, remigi, s.f. || Din fr. rémige; lat. remex,	-igis „vîslaş“ j] Fiecare dintre penele
mari ale aripilor unei păsări, care servesc la baterea aerului în timpul zborului.
reminiscenţă, reminiscenţe, s.f. || Din fr. réminiscence II1*. Amintire vagă a unor fapte aproape dispărute din memorie. 2. Rămăşiţă, urmă.
remite, remit, vb. III. Tranz. || Din lat. remittere II A preda, a înmîna.
remitere, remiteri, s.f. Acţiunea de a remite. OR. de datorie = renunţare, totală sau parţială, a unui creditor la dreptul său împotriva debitorului; iertare de datorie.
remiză, remizez, vb. I. Intranz. |] Din remiză || A încheia o partidă de şah prin remiză (1).
remiză, remize, s.f. 1. Situaţie în care doi şahişti consimt ca partida în care sînt angajaţi să se termine la egalitate. 2. Plată făcută unui lucrător comercial sub forma unei cote procentuale calculată în funcţie de volumul vînzărilor; comision (2). 3. Construcţie destinată adăpos-tirii vehiculelor, maşinilor agricole etc., prevăzută cu instalaţii de spălare şi cu un mic atelier de reparaţii. 4. Porţiune dintr-o pădure care serveşte ca loc de adăpost pentru vînat.
remiziér, remizieri, s.m. || Din fr. remisier || Lucrător comercial plătit prin remiză (2).
remontă, remontez, vb. I. || Din fr. remonter || 1. Tranz. A monta din nou (o fabrică, o instalaţie etc.). 2. Refl. (Fig.) A se reface, a se redresa'.
remontant, -ă, remontanţi, -te, adj. || Din fr. remontam || Care întăreşte, care înviorează.
remontă, remonte, s.f. || Din fr. remonte || Acţiunea de a procura cai pentru nevoile armatei sau armăsari pentru crescătoriile de cai. • Serviciu însărcinat pentru această acţiune.
remorcă, remorchez, vb. I. Tranz. || Din fr. remorquer || A face operaţia de remorcare. • (Fig.) A trage, a tîrî, a lua cu sine.
remoreâre, remorcări, s.f. Acţiunea de a remorca; tragere a unui vehicul de către alt vehicul autopropulsat, astfel încît vehiculul tractat să se deplaseze fără consum propriu de energie.
remorcă, remorci, s.f. || Din fr. remorque [j Vehicul fără autopropulsie tractat de un autovehicul şi destinat transportului de persoane sau de mărfuri. O Expr. A fi la remorca cuwa = a fi condus, dominat de cineva, a fi dependent de cineva sau de ceva.
remorcher, remorchere, s.n. || Din fr. remorqueur j| Navă autopropulsată, de mare putere, folosită pentru tractarea ambarcaţiilor fără propulsie proprie.	)
remunera, remunerez, vb. I. Tranz. || Din fr. rémunérer, lat. remunerare (<" munus, -eris „cadou, gratificaţie“) || A retribui.
remuneraţie, remuneraţii, s.f. || Din fr. rému-
tust vittsiJK i| l ivju ■ijjLJ.i/iC', piaoa.
rem uşoare, remuşcări, s.f. \\ Re1- -f- mur;care || Mustrare de cuget, părere de rău; căinţă, regret.
remuii s.n. |j Din fr. remous |J Contracurent în lungul malurilor unui curs de apă.
ren, reni, ^.m. || Din fr. renne || Mamifer rumegător, asemănător cu cerbul, care trăieşte în regiunile nordice, sălbatic sau domesticit (folosit pentru tracţiune).
renal, -ă, renali, -e, adj. || Din fr. rénal || Privitor la rinichi, care ţine de rinichi; nefritic.
renascentist, -ă, renascentişti, -ste, adj. || De la Renaştere || Referitor la Renaştere, care aparţine Renaşterii; care este în spiritul Renaşterii.
renaşte, renasc, vb. III. Intranz. || Re1- -p naşte || A lua din nou fiinţă; a reapărea. « A se trezi la viaţă; a se înnoi.
renaştere, renaşteri, s.f. 1. Faptul de a renaşte; trezire la o nouă viaţă; avînt, înflorire. 2. (§i ca n. pr.) Mişcare social-politică şi culturală din sec. 16—17, în Europa occidentală, caracterizată prin trezirea interesului pentru cultura antică, prin mari invenţii şi descoperiri geografice, prin înflorirea ştiinţelor şi artelor etc.
renăscătdr, -oare, renăscători, -oare, adj. |j Din renaşte II Care renaşte; care face să renască.
renăscăt, -ă, renăscuţi, -te, adj. înviorat, trezit la viaţă. Omul se simte ca renăscut (Camil Petrescu).
rendzină, rendzine, s.f. || Din fr. rendzine || Grupă de soluri formate pe substrat calcaros într-un climat umed, cu o fertilitate naturală mijlocie sau bună.
renega, renég, vb. I. Tranz. || Din renegai |[ A nega, a contesta; a se lepăda de cineva sau de ceva, a nu recunoaşte ca fiind al său.
renegat, -ă, renegaţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. renégat || Persoană care s-a lepădat de patria sa ori de credinţa sa. • Persoană care a renunţat la convingerile sale, care a trădat grupul, partidul din care a făcut parte.
renét adj. || Din fr. reinette |] R.-ananas = soi de măr de origine olandeză, cu coroană sferică deasă, cu fruct de mărimd mijlocie, de formă conică, de culoare galbenă cu nuanţe portocalii pe partea expusă la soare.
renghi, renghiuri, s.n. || Din tc. reng, renk || A juca cuiva renghiul (sau un renghi) — a păcăli pe cineva, a face cuiva o-farsă.
renglotă, rengloie, s.f. || Din germ. Rmglotte9 fr. reine-claude j| Soi de prune niari, sfericeft galbene-verzui sau roşcate. || Şi: ringiotă s.f.
rénic, renii, s.f. I) Din ucr. dial, rjen |] Porţiune din meandrul unui rtu acoperită cu nisip şi prundiş, reprezentînd zona de acumulare a aluviunilor.
réniu s.n. || Din fr. rhénium || Metal rar, asem.lnător cu platina.
renovâ, renovez, vb. I. Tranz. || Din fr. rénover H A reînnoi, a reface, a repara (o clădire, o instalaţie etc.).
renovare, renovări, s.f. Acţiunea de a renova; ansamblul lucrărilor de reparaţie, de înnoire a unui sistem tehnic (maşină, instalaţie), a unei clădiri etc-, fără a-i schimba destinaţia şi fără modificări ale caracteristicilor funcţionale. • înnoire, schimbare.
renovator, -oare, renovatori, -oare, adj. || Din fr. rénovateur || Care reînnoieşte, înnoitor. • (Substantivat,) Persoaâă care aduce prefaceri, înnoiri.
rentă, pers. 3 rentează, vb. I. Intranz. || Din fr. renier || A aduce venituri, beneficii, a se solda cu cîştig. •(Fam.) A merita osteneală.
rentabil, -ă, rentabili, -e, adj. || Din fr. ren-table || Care rentează; avantajos.
rentabilitate, rentabilităţi, s.f. || Din fr. rentabilité II Rezultat financiar al unei . activităţi economice, concretizat în obţinerea unor venituri care depăşesc cheltuielile ; posibilitate de cîştig, de venituri.
rentă, rente, s.f. || Din fr. rente || Venit regulat pe care îl aduce un bun imobiliar (teren agricol, clădire) sau mobiliar (capital sub formă bănească sau de hîrtii de valoare) şi care nu este legat de o activitate productivă a proprietarului acestora. O R- funciară = rentă obţinută de proprietarii funciari în virtutea dreptului lor de proprietari asupra pămîntului, avînd ca izvor plusprodusul rezultat din munca persoanelor care lucrează pămintul. R. viageră — sumă de bani pe care o persoană se obligă să o plătească periodic alteia pe toată durata vieţii acesteia.
rentier, -ă, rentieri, -e, s.m. şi f. || Din fr. rentier II Persoană care beneficiază de o rentă din care trăieşte fără a desfăşura o activitate productivă.
renume s.n, || Re1- -f- nume || Nume bun, faimă, reputaţie. Ţi-ai dobîndit renume Nemuritor în lume (Aiexandrescu).
renumit, -ă, renumiţi, -te, adj. || Din renume|| Cu renume; vestit, celebru, ilustru.
renunţă, renunţ, vb. I. Intranz. || Din fr. renoncer, lat. renuntiare || A părăsi de bună voie ceva; a întrerupe, a nu mai continua ceva; a se lăsa de ceva.
renără, renuri, s.f. || Din fr. rainure || (Tehn.) Canei ură.
reo- || Din fr. rhé(o), din gr. rhein „a curge“ || Element de compunere cu sensul „curgător44, care serveşte la formarea unor substantive.
reocupă, reoeüp, vb. I. Tranz. || Din fr. réoccuper |i A ocupa din nou; a recuceri.
reologie s.f. H Din fr. rhéologie; rhéo- -f- gr. logos „studiu44 II Ramură a mecanicii care se ocupă cu studiul curgerii lichidelor şi al defor-maţiilor corpurilor plastice.
reorganiza, reorganizez, vb. I. Tranz. || Din fr. réorganiser || A organiza din nou, pe baze noi; a restructura.
reostât, reostate, s.n. || Din fr. rhéostat || Aparat constînd dintr-un rezistor cu rezistenţă variabilă, utilizat la reglarea intensităţii curentului electric din circuite.
reotropîsm, reotropisme, s.n. || Din fr. rhéotropisme || (Biol.) Orientare în direcţia curentului apei a organismelor acvatice fixate, repâos s.n. v. repaus.
repară, repar, vb. I. Tranz. || Din fr. réparer |j 1. A readuce un obiect în stare de folosire, de funcţionare; a drege; a cîrpi. 2. (Fig.) A îndrepta, a corecta. 3. A acoperi o pagubă, a plăti pentru o stricăciune, pentru o vătămare (fizică sau morală) adusă cuiva.
reparăbil, -ă, reparabili, -e, adj. || Din fr. réparable || Care poate fi rêparat; (fig.) care poate fi corectat, îndreptat.
reparâre, reparări, s.f. Acţiunea de a repara; refacere; îndreptare, corectare.
reparăt, -ă, reparaţi, -te, adj. Readus în stare bună, dres; cîrpit.
reaparatdr, -oare, reparatori, -oare, adj. || Din repara II (Şi substantivat) Care repară; p. ext. care întremează, care înviorează.
reparaţie, reparaţii, s.f. || Din fr. réparation, lat. reparatio, -ojus|| 1. Lucrare efectuată asupra unui lucru uzat sau defectat, pentru a-1 readuce în stare de folosire sau de funcţionare. O Reparaţii capitale v. capitafe (1). 2. (Jur.) Despăgubire; (fig.) satisfacţie pentru o ofensă.
repartitdr, repartitoare, s.n. || Din fr. répartiteur || Dispozitiv cu ajutorul căruia se poate face schimbarea legăturilor dintre liniile exterioare şi cele interioare ale unei centrale telefonice.
repartiţie, repartiţii, s.f. || Din fr. répartition || Repartizare, distribuire; (ec.) repartizarea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă între ramurile producţiei sociale şi în profil teritorial şi repartizarea bunurilor de consum între membrii societăţii.
repartiză, repartizez, vb. I. Tranz. |] După fr. répartir || A împărţi, a distribui ceva (după anumite norme).
repartizâre, repartizări, s.f. Acţiunea de a repartiza; distribuire, împărţire.
repatria, repatriez, vb. I. Refl. || Din lat. repatriare || A reveni în patrie (după o absenţă îndelungată).
repatriere, repatrieri, s.f. Acţiunea de a se repatria; întoarcerea în patrie a unei persoane care, de bună voie sau silită, o părăsise, în principiu pentru totdeauna,
repaus, repausuri, s.n. || Lat. repaussum ||
1.	Stare în care o activitate este suspendată temporar, în scopul refacerii capacităţii de muncă a organismului; odihnă. 2. Stare a unui corp în care acesta nu-şi modifică poziţia în raport cu un sistem de referinţă. |] Şi: repâos s.n.
repauzâ, repauzez, vb. I. || Din lat. repausare || 1, Refl. A se odihni. 2. Intranz. (Livr.) A muri.
REPLIA
repauzât, -ă, repauzaţi, -te, adj. 1. Odihnit, refăcut. 2. fLivr. ; şi substantivat) Răposat, decedat.
repede, repezi, adj., adv. || Lat. rapidus, rapide II 1. Adj. (Despre mişcări) Care se face fără întîrziere, iute, rapid; (despre lucruri în mişcare) care se deplasează cu iuţeală; (despre ape) care curge cu repeziciune. • (Despre fiinţe) Iute, ager, sprinten; grăbit, pripit. O Cu paşi repezi = grabnic, în ritm rapid. • (Substantivat, f.) Insectă coleopteră cu ochii mari, cu elitrele de culoare verde stropite cu alb.
2.	Adj. (Despre ploaie, vînt) Intens şi de scurtă durată. 8. Adj. (Despre dealuri, pante) Foarte înclinat; abrupt. 4. Adv. în grabă, iute; imediat, deodată, brusc. 5. Adv. Devreme, curînd, de timpuriu.
repejor adv. Diminutiv al lui repede. O iau repejor pe curâtură (Vlahuţă).
repént, -ă, repenti, -te. adj. || Din lat. repens, -ntis !| (Despre tulpinile plantelor) Care stă culcat la pămînt.
repér, repere, s.n. !| Din fr. repère (după lat. reperire „a regăsi44) |] 1. Semn (obiect sau detaliu de teren) care ajută la orientare, la identificarea poziţiei pe care trebuie să o ocupe un obiect etc. O Punct de r. = semn, indicaţie care serveşte la recunoaşterea unui loc, la orientare. 2. (Tehn.) Semn făcut pe o piesă, pe un obiect sau pe un grup de obiecte care urmează să fie asamblate.
reperă, reperez, vb. I. Tranz. || Din fr. repérer || 1. A determina, cu ajutorul unui reper, poziţia exactă a unui loc. 2. A marca prin repere (2).
reperciisiüne, repercusiuni, s.f. II Din fr. répercussion || Urmare, consecinţă.
repercuta, pers. 3 repercutează, vb. I. Refl. || Din fr. répercuter || 1. A se răsfrînge, a se întoarce, a reveni. 2. (Fig.) A avea urmări, a-şi manifesta indirect efectele. Ele se repercutează în conştiinţă sub formă de obiceiuri (Ralea).
repercutâre, repercutări, s.f. Acţiunea de a se repercuta; răsfrîngere, retransmitere.
repertoriu, repertorii, s.n. II Din fr. répertoire, lat. repertorium (de la reperire „a găsi44) || 1. Caiet sau registru în care se înscriu, în ordine alfabetică, date, nume etc., pentru a putea fi uşor găsite. 2. Totalitatea pieselor care se joacă la un teatru în timpul unei stagiuni. • Totalitatea pieselor scrise de un autor dramatic. 8. Culegere de texte, de cîntece etc.
repetă, repêt, vb. I. || Din fr. répéter || 1. 1. Tranz. A face, a spune, a executa ceva încă o dată (sau de mai multe ori). • A citi ori a spune de două sau de măi multe ori o lecţie, un rol, pentru a şi-l întipări mai bine în memorie; (despre artişti) a face exerciţii în vederea unui spectacol. 2. Tranz. (Despre elevi şi studenţi) A urma încă o dată cursurile anului şcolar în care a rămas repetent. 8» Refl. A se produce, a avea loc din nou.
repetabil, -ă, repetabili, -e, adj. || Din repeta || Care se poate repeta.
repetare, repetări, s.f. Acţiunea de a (se) repeta; repetiţie.
repetat, -ă, repetaţi, -te, adj.. Care este spus sau făcut încă o dată (sau de mai multe ori); care se repetă. O în repetate rînduri — de mai multe ori, adesea. •
repetent, -ă, repetenţi, -te, adj., s.m. şi f. [| Din germ. Repetent \\ (Elev sau student) care repetă o clasă sau un an de studii, din cauză că nu a obţinut note de trecere.
repetenţie, repetenţii, s.f. || Din repetent H Faptul de a rămîne repetent; situaţia de repetent.
repetitor, -oare, repetitori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. répétiteur || (înv.) 1. Meditator. 2. Sală de meditaţie în internate. 3. (Muz.) Corepetitor.
repetiţie, repetiţii, s.f. || Din fr. répétition [)
1.	Repetare a aceloraşi vorbe, idei, acţiuni.
• Reluare, revedere a materiei de învăţămînt, parcursă într-o perioadă anterioară. • Exerciţii făcute de către interpreţi pentru pregătirea unui spectacol. 2. Figură dé stil care constă în folosirea repetată a aceluiaşi cuvînt sau a aceleiaşi fraze, pentru a obţine anumite efecte stilistice. 3. Armă cu r. — armă cu care se pot trage mai multe focuri dintr-o singură apăsare pe trăgaci (reîncărcarea făcîndu-se automat).
repetor, repetoare, s.n. || Din fr. répéteur || Aparat folosit pentru amplificarea bilaterală a semnalelor într-o cale de telecomunicaţii pe fire, compensînd atenuarea semnalului pe o secţiune a liniei.
repezeală s.f. || Din repezi || Iuţeală, grabă. O La repezeală = repede, în grabă; (fig.) superficial.
repezi, repéd, vb. IV. || Din repede || 1. Refl. A porni în grabă, a se duce repede; a da fuga.
• A trece pe undeva în grabă şi pentru scurt timp, a se abate pe la... • Tranz. A trimite în grabă pe cineva intr-un loc (cu o treabă, cu o misiune). 2. Refl. A se năpusti, a se arunca; (tranz.) A trînti, a izbi. • Tranz. A da, a aplica cu violenţă o lovitură cu pumnul, cu palma.
3.	Tranz. A se răsti la cineva, a trata cu asprime, a brusca.
repezicidne s.f. || Din repede || însuşirea de a fi repede; iuţeală, viteză/rapiditate. Cei doi călăreţi se apropiau acum cu repeziciune (Preda).
repezmă, repezine, s.f. || Din repede || Porţiune din cursul unui rîu unde apa are viteza cea mai mare; repeziş (2).
repezîş, repezişuri, s.n. |! Din repede || 1- Pantă abruptă, povirniş. 2. Repezină.
repezit, -ă, repeziţi, -te, adj. 1. Făcut în grabă, la repezeală. 2. Care acţionează pripit; p. ext. nestâpînit, nervos.
repicâ, repichez, vb. I. Tranz.11| Din fr. repiquer || A răsădi, a transplanta la distanţe mai mari plantele tinere crescute în răsadniţe sau în sere, asigurîndu-le condiţii mai bune de nutriţie.
replanta, replantez, vb. I. Tranz. || Re1-+ planta j| A planta din nou, a transplanta.
replia, repliez, vb. I. Refl. || Din fr. replier (£ plier „a îndoi, a strînge44) || (Milit., despre liniile de luptători) A se retrage pe un aliniament nou. 1
4
REPLICA
886
replica, replic, vb. I. Tranz. j| Din fr. répliquer || A da o replică; a riposta, a răspunde.
réplicâ, replici, s.f. || Dm fr. réplique |J
1.	Răspuns prompt care combate afirmaţiile cuiva; ripostă. O Fără replică — fără a se putea riposta; definitiv. 2. Parte din rolul unui actor, constituind un răspuns la cele spuse de partenerul său. 3. Copie a unei opere de artă, executată de autor sau sub supravegherea lui.
repliere, replieri, s.f. (Milit.) Acţiunea de a se replia; retragere a apărării de pe un aliniament pe altul, situat mai înapoi.
repopulâ, repopulez, vb. I. Tranz. || Re1- -fc popula II A popula din nou un teritoriu.
report, reporturi, s.n. ]| Din fr. report j] Trecere a unei sume (reprezentînd un total parţial) din josul unei coloane în fruntea coloanei următoare, pentru a fi adunată în continuare; p. ext. suma, totalul reportat.
reporta, reportez, vb. I. Tranz. || Din fr. reporter |j A face un report.
reportaj, reportaje, s.n. |) Din fr. reportage || Specie publicistică, adesea cu valoare literară, care informează operativ asupra unor probleme de interes general sau ocazional, pe baza datelor culese la faţa locului, e Car de r. = autovehicul special dotat cu echipamentul necesar realizării unei înregistrări sau a unei transmisiuni de radiodifuziune ori de televiziune, în afara studiourilor.
reporter, reporteri, s.m. || Din fr., engl. reporter II Persoană care culege de pe teren şi transmite diferite ştiri şi informaţii pentru un ziar, pentru radio sau televiziune. O R- cinematografic = operator care filmează în vederea realizării unor jurnale cinematografice sau a unor filme documentare.
repovesti, repovestesc, vb. IY. Tranz. || Re1--^ povesti || A povesti din nou, a spune încă o dată ceea ce a fost povestit. Şi cînd glndesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură Încet repovestită de o străină gură (Eminescu).
represalii s.f. pl. || Din fr. représailles ||
1.	Măsuri de pedepsire luate de organele de stat împotriva unor grupări sociale, ca urmare a săvîrşirii de către acestea a unor acte de răzvrătire. 2. Măsuri de constrîngere luate de un stat împotriva altui stat, care urmăresc să determine statul împotriva căruia sînt îndreptate să pună capăt acţiunilor care au declanşat adoptarea acelor măsuri.
represiune, represiuni, s.f. || Din fr. répression || Reprimare, înăbuşire prin violenţă a unei opoziţii colective, a unei revolte, a unei demonstraţii etc. • Măsură de constrîngere şi de pedepsire a celui care comite o infracţiune.
represiv, -ă, represivi, -e, adj. || Din fr. répressif || Care se referă la represiune; care serveşte ca mijloc de reprimare.
reprezenta, reprezint, vb. I. Tranz. || Din fr. représenter, lat. repraesentare || 1. A înfăţişa, a reda; a constitui, a însemna, é A simboliza. • A fi exponentul unui curent, unei şcoli, unei teorii etc. 2. A prezenta în faţa publicului o lucrare dramatică. 3. A fi împuternicitul, reprezentantul cuiva (în special al unui stat).
reprezentant, -ă, reprezentanţi, -te, s.m. şi f.
|| Din fr. représentant |l 1. Persoană autorizată să reprezinte pe cineva. O R• personal — personalitate politică însărcinată să reprezinte direct şeful unui stat pe lîngă şeful altui stat în anumite ocazii. 2. Persoană care reprezintă o şcoală, un curent etc.; exponent.
reprezentanţă, reprezentanţe, s.f. || Din. germ. Reprăsentanz || Organ care reprezintă o colectivitate. • R. comercială = organ al unui stat, care îl reprezintă în relaţiile comerciale cu alte state. R. diplomatică = misiune diplomatică.
V.	misiune (2).
reprezentare, reprezentări, s.f. 1. Acţiunea de
a.	reprezenta; înfăţişare, redare, reproducere.
2.	Imagine senzorială a unor obiecte sau fenomene din realitate, evocate mintal.
reprezentativ, -ă, reprezentativi, -e, adj. [| Din fr. représentatif || 1. Care reprezintă, care ilustrează o epocă, un curent etc. 2. (Despre adunări) Ai cărei membri reprezintă colectivitatea care i-a ales. 3. Ilustrativ, tipic.
reprezentaţie, reprezentaţii, s.f. || Din fr. représentation II Prezentarea pe scenă â unei opere dramatice, a unui program artistic etc, reprima, reprim, vb. I. Tranz. || Din fr. réprimer, lat. reprimere (( premere „a presa44) |J A înăbuşi prin mijloace violente (o acţiune, o opoziţie).
reprimare, reprimări, s.f. Acţiunea de a reprima.
reprimi, reprimesc, vb. IV. Tranz. |f Re1- -f primi I) A primi înapoi (un lucru luat sau împrumutat de cineva). • A reîncadra într-un post o persoană care a fost concediată.
reprimire, reprimiri, s.f. Acţiunea de a reprimi.
repriză, reprize, s.f. II Din fr. reprise |J 1. Fiecare dintre etapele succesive ale unei activităţi (în special ale unei competiţii sportive); etapă *de lucru. 2. Accelerare a turaţiei unui motor, în scopul învingerii unei rezistenţe exterioare momentane. 3. Reîncepere a unei operaţii tehnice întrerupte.
reprobă, reprob, vb. I. Tranz. || Din lat. reprobare || A dezaproba, a respinge, a condamna (un act, o acţiune).
reprobabil, -ă, reprobabili, -e, adj. || Din lat. reprobabilis |J Care merită să fie reprobat, dezaprobat.
reprobator, -oare, reprobatori, -oare, adj.
|| Din fr. réprobateur, lat. reprobator \\ Care reprobă, dezaprobator.
reproducător, -oare, reproducători, -oare, adj.
|| Din reproduce || Care se reproduce, care se înmulţeşte. • (Substantivat, m.) Animal selecţionat pentru reproducere.
reproduce, reproduc, vb. III. || Re1- + produce (după fr. reproduire) || 1, Tranz. A reda întocmai ceea ce a fost spus sau scris. 2. Tranz. A executa, după un original, unul sau mai multe exemplare identice. 3. Refl. (Biol.) A se perpetua prin reproducere. 4. Tranz. A relua procesul de producţie, a^produee din nou. 5. Refl, A se repeta, a se produce din nou.
m
RESPECTA
reprodücere, reproduceri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) reproduce. 2. Copie după o lucrare de artă. 8. (Biol.) Naşterea din părinţi a nnui urmaş asemănător acestora, ca rezultat al fecundării. 4. (Psih.) Proces al memoriei prin care se reactualizează mintal imagini, idei, cunoştinţe însuşite in cursul experienţei anterioare, în lipsa obiectelor, textelor etc. respective.
rcproduetibil, 7a, reproductibili, -e, adj. j| Din fr. reproductible I) Care poate fi reprodus.
reproducţie, reproducţii, s.f. || Din fr. reproduction ||1. (Ec. pol.) Reluare, reînnoire continuă a procesului de producţie. 2. (Biol.) Reproducere.
reprofila, reprofilez, vb. I. Tranz. || Re1- -f-profila jj A schimba profilul unei întreprinderi, al unei instituţii etc.; a reorganiza.
reproş, reproşuri, s.n. H Din fr. reproche || Imputare, învinuire; mustrare, dojană.
reproşa, reproşez, vb. I. Tranz. || Din fr. reprocher II A-şi face sau a-i face cuiva imputări, mustrări, reproşuri.
reproşâbil, -ă, reproş abili, -e, adj. || Din fr. reprochable || Care merită reproşuri.
reptilă, reptile, s.f. II Din fr. reptile, germ. Reptile fi (La pl.) Clasă de vertebrate ovipare, cu temperatura corpului variabilă, cu pielea solzoasă, fără membre sau cu membre scurte; (şi la sg.) animal din această clasă (ex. şarpele, broasca ţestoasă, crocodilul).
republica, repiiblic, vb. I. Tranz. || Re1- -f-publica II A publica din nou, a retipări; a reedita.	f
republicân, -ă, republicani, -e, adj., s.m. şi f. || Din lat. republicanus, fr. républicain || !• Adj. Care aparţine republicii, privitor la republică. 2.
S.m. şi f. Adepţ al republicii ca formă de stat.
repilblică, republici, s.f. II Din fr. république, lat. respublica „treburile publice4* || Formă de guvernămînt în care conducerea este exercitată de un organ suprem al puterii de stat ori de un preşedinte, ales sau numit.
repudl§l9 repudiez, vb. I. Tranz. || Din fr. répudier, lat. repudiare || A respinge, a îndepărta pe cineva sau ceva; a renega; a desconsidera. • A renunţa la ceva (ex. la o moştenire).
repudiére, repudieri, s.f. Acţiunea de a repudia; respingere, renegare. O Repudierea unei moşteniri sau a unui legat = renunţarea unei persoane la drepturile sale de moştenitor legal sau la un legat.
repugnă, pers. 3 repugnă, vb. I. Intranz. || Din fr. répugner, lat. repugnare pugnare „a combate44) || (Livr.) A-i produce cuiva silă, dezgust, oroare; a-i displăcea profund.
repugnânt, -ă, repugnanţi, -te, adj. || Din fr. répugnant || (Livr.) Care produce silă, dezgust; respingător, scîrbos.
repulsie, repulsii, s.f. || Din fr. répulsion, lat. repulsia, -onis II1. Aversiune instinctivă; dezgust, oroare. 2. (Fiz.) Respingere.
repulsiv, -ă, repulsivi, -e, adj. || Din fr. répulsif || Care inspiră repulsie.
repune, repün, vb. III. Tranz. || Re1- -f- pune \\ A pune din nou, a reaşeza, a pune la loc. • O
Expr. A repune pe cineva în drepturi — a-i reda cuiva drepturile.
repurtâ, repurtez, vb. I. Tranz. || Din lat. reportare II A obţine un succes, o victorie (într-o luptă, într-o competiţie).
reputat, -ă, reputaţi, -te, adj. [| Din fr. réputé II Care se bucură de o bună rèputatie. m Renumit, cunoscut.
reputaţie, reputaţii, s.f. || Din fr. réputation, lat. reputatio, -onis )) Părere, bună sau rea* pe care o are lumea faţă de cineva sau ceva; felul în care cineva este cunoscut sau apreciat. • Renume,, faimă.
resâc, resacuri, s.n. || Din fr. ressac || întoarcerea cu violenţă a valurilor mării în urma izbirii de mal, prezentînd aspectul unei explozii; val care prezintă acest fenomen.
resciziüne, resciziuni, s.f. || Din fr. rescision, lat. rescissio, -onis || Desfiinţare a unui act juridic cînd una dintre părţile din proces a suferit o leziune (2).
resemna, resemnez, vb. I. Refl. |] Din fr. résigner (după semna) || A se împăca cu o situaţie defavorabilă; a suporta, a accepta (un rău, o greutate, o pedeapsă) fără împotrivire.
resemnare, resemnări, s.f. Faptul de a se resemna; împăcare cu o situatie rea, defavorabilă.
resemnat, -ă, resemnaţi, -te, adj. Care se împacă cu o situaţie defavorabilă, care suportă (un rău), fără împotrivire.
resentiment, resentimente, s.n. || Din fr. ressentiment H Sentiment ostil faţă de cineva; pornire împotriva cuiva (izvorîtă dintr-o cauză mai veche).
resfira vb. I. v. răsfira, resfirat, -ă, adj. v. răsfirat, resimţi, resimt, vb. IV. Refl. [| Re1- + simţi (după fr. ressentir) II1. A simţi consecinţele unei împrejurări anterioare. 2. A se face simţit, a avea repercusiuni.
resorhî, resôrb, vb. IV. Refl. || Din fr. résorber, lat. resorbere |) (Med.) A dispărea prin resorbţie.
resorbţie, resorbţii, s.f. II Din fr. résorption || (Med.) Absorbirea unor lichide, gaze sau substanţe solide (străine organismului) de către vasele limfatice ori sanguine. • Dispariţie lentă a unui ţesut sau a unui organ (de obicei străin organismului) prin absorbţie.
resort, resoarte, s.n. f| Din fr. ressort || 1. Sector, domeniu de activitate. O Expr. A fi de resortul cuiva = a fi de competenţa cuiva, a intra în atribuţiile cuiva. 2. Organ de maşină folosit pentru realizarea de legături elastice între elementele unui sistem tehnic, în scopul amortizării şocurilor; arc. || Pl. şi: resorturi, respect s.n. || Din fr. respect, lat. respectus (<respicere „a privi îndărăt; a avea consideraţie faţă de cineva44) || Atitudine sau sentiment de stimă, de consideraţie faţă de cineva sau de ceva. O Expr. A ţine pe cineva la respect == a nu-i permite cuiva să devină prea familiar, a-'l ţine la distanţă.
respecta, respéct, vb. I. Traiiz. || Din fr. respecter || 1. A simţi şi a manifesta respect faţă
RESPECTABIL
888
de cineva; a stima; a cinsti. • Refl. A-şi păstra demnitatea. 2. A nu se abate de la o lege, de la un angajament ptc. • A ţine seamă de..., a nu neglija.	N
respectabil, -ă, respectabili, -et adj. || Din fr. respectable || 1. Demn de respect. 2. (Fam.) Impresionant, considerabil; mare, important.
respectare s.f. Faptul d ea (se) respecta; respect.
respectat, -ă, respectaţi, -te, adj. Care se bucură de respect; stimat, cinstit.
respectiv, -ă, respectivi, -e, adj. || Din fr. respectif || Care priveşte împrejurarea, obiectul sau persoana despre care este vorba. • (Despre mai multe persoane sau despre mai multe lucruri) Care se referă la fiecare în parte. • (Substantivat; art. fam.) Soţul sau iubitul cuiva (în raport cu această persoană); soţia sau iubita cuiva (în raport cu acesta). Biletul meu l-a găsit în odaie la Didina d-tale respectivul ei (Caragiale).
respectuos, -oâsă, respectuoşi,	-oase, adj.
|| Din fr. respectueux|| Care poartă respect; care dovedeşte respect; cuviincios.
respingătdr, -oare, respingători, -oare, adj. || Din respingeCare inspiră dezgust, aversiune, silă.
respinge, resping, vb. III. Tranz. || Din it. respingere || 1. A îndepărta de la sine, a da la o parte; a arunca înapoi. 2. (Milit.) A sili pe duşman să se retragă. 8. A refuza, a nu admite. 4. (Fig.) A înăbuşi un sentiment, o pornire.
respingere, respingeri, s.f. Faptul de a respinge; (fiz.) exercitare asupra unui corp, din partea altui corp, a unei forţe de îndepărtare; repulsie.
respiră, respir, vb. I. || Din fr. respirer, lat* respirare || 1. Intranz. şi tranz. A inspira aer din afară şi a-1 expira din plămîni. 2. Tranz. (Fig.) A răspîndi, a degaja, a împrăştia.
respirâbil, -ă, respirabili, -e, adj. || Din fr. respirable, lat. respirabilis, -e || Care poate fi respirat.
respiratdr, -oare, respiratori, -oare, adj. || Din fr. respiratoire || Care se referă la respiraţie, care aparţine respiraţiei; care foloseşte la respiraţie. O Aparat r. — sistem de organe care asigură respiraţia şi a cărui structură este adaptată modului de viaţă al animalului şi tipului de respiraţie. La animalele cu respiraţie acvatică (peşti, crustacee, unele moluşte etc.) aparatul respirator este reprezentat prin branhii, iar la animalele cu respiraţie aeriană el este alcătuit dintr-un sistem de trahee ramificate (la insecte) sau dintr-o pereche de plămîni şi din căile respiratorii (la vertebrate). || Şi: respiratoriu, -ie, adj.
respiratoriu, -ie, adj. v. respirator, respiraţie, respiraţii, s.f. || Din fr. respiration, lat. respiratio, -orcz’sll 1. Proces prin care se realizează schimbul de gaze între organismele Vii şi mediu (constînd în absorbirea oxigenului şi eliminarea bioxidului de carbon). O R- artificială = mijloc prin care se provoacă reluarea mişcărilor respiratorii normale (în caz de întrerupere a lor). 2. Aerul expirat, suflare.
responsâbil, -ă, responsabili, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr. responsable|| 1. Adj. Care poartă răspunderea unui fapt, a unui lucru; răspunzător. 2. S.m. şi f. Persoană care are o sarcină de răspundere, o funcţie de conducere, căreia i s-a încredinţat o responsabilitate.
responsabilitate, responsabilităţi, s.f. || Din fr. responsabilité || Obligaţia de a răspunde, de a da seamă de ceva; simţ de răspundere, atitudine conştientă faţă de obligaţiile sociale. • Sarcină, .răspundere pe care şi-o asumă cineva.
rest, resturi, s.n. || Din germ. Rest, fr. reste ||
1.	Ceea ce rămîne dintr-un tot după ce s-a luat (s-a consumat, s-a îndepărtat) cea mai mare parte; rămăşiţă. 2. Sumă de bani care se înapoiază celui ce face o plată cu monede sau bancnote reprezentînd o sumă mai mare decît cea cuvenită. 8. (Mat.) Rezultatul unei scăderi; partea indivizibilă care rămîne după efectuarea unei împărţiri.
restabili, restabilesc, vb. IV. || Re1- + stabili ||
1. Tranz. A aduce în starea în care a fost mai înainte. • A reconstitui cuvinte, texte etc. în forma (presupusă) originară. 2. Refl. A se întrema, a se însănătoşi.
restabilire, restabiliri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) restabili; readucere în starea de la început.
• Reconstituire. 2. Refacere, întremare, însănătoşire.
restant, -ă, restanţi, -te,-adj. || Din fr. restant, germ. restant || Rămas în urmă; întîrziat, neachitat la termen.
restanţă, restanţe, s.f. || Din lat. restantia, it. restanza || 1. Sumă de' bani neachitată la termenul stabilit. • Lucrare aflată în întîrziere.
2. Examen care n-a fost trecut în termen, restanţiér, -ă, restanţieri, -e, adj. || Din restanţă || (Adesea substantivat) Care a rămas în urmă cu efectuarea unei lucrări, a unei plăţi. • (Despre studenţi) Care nu şi-a trecut toate examenele la termenul stabilit.
restatornici, restatornicesc, vb. IV. "Tranz. şi refl. || Re1- -f- statornici || A (se) statornici din nou; a (se) restabili.
restaura, restaurez, vb. I. Tranz. || Din fr. restaurer J| 1. A readuce în stare bună; a reface în forma iniţială (o operă de artă, un monument etc.). 2. A instaura din nou o dinastie, o formă de guvernămînt etc.
restaurant, restaurante, s.n. || Din fr. restaurant || Unitate de alimentaţie publică, cu bucătărie proprie, unde se prepară şi se servesc mîn-căruri (contra plată directă) împreună cu băuturi, în săli proprii de consumaţie. • Local unde se află o asemenea unitate.
restaurator, -oâre, restauratori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. restaurateur || 1. Persoană care restaurează opere de artă. 2. (Rar) Proprietar sau administrator de restaurant.
restaurâţie, restauraţii, s.f. || Din fr. restauration, lat. restauratio, -onis || 1. Perioadă din istoria unor state, caracterizată prin readucerea pe tron a unor dinastii detronate. 2. Stil în arta franceză din sec. 19, caracterizat prin linii uşor curbate, forme rotunjite, ornamente pline de graţie.
889
RETIPĂRI
restéu, reste ie, s.n. Fiecare dintre cele două vergele, de lemn sau de metal, cu care se închid . părţile laterale ale jugului, după înjugarea vitelor. O Expr. A lua pe cineva cu rcsteul = a se purta aspru cu cineva.
restitui, restitui, vb. IV. Tranz. || Din fr.
: restituer || A da ceva înapoi, a înapoia (ceea ce a fost împrumutat, confiscat, luat pe nedrept etc.). -
restituire, restituiri, s.f. Acţiunea de a restitui; înapoiere.
restităţie, restituţii, s.f. || Din fr. restitution II Restituire. • (Dr.) Restituire de către un stat beligerant către alt stat beligerant a unor lucruri aparţinînd acestuia din urmă, pe care şi le-a însuşit şi le-a transportat fără drept pe teritoriul său.
restrictiv, -ă, restrictivi, -e, adj. || Din fr.
* restrictif || Care limitează; care creează restricţii, restricţie, restricţii, s.f. || Din fr. restriction, lat. restriction-onis || Măsură care limitează un drept, o libertate. O Fără restricţie — fără rezerve; pe deplin.
restrişte, restrişti, s.f. || Râs- -f trişte ^Situaţie grea, de încercări în care se află cineva; vreme de cumpănă, şir de nenorociri.
restrînge, restrîng, vb. III. Tranz. || Re1- + strînge || A reduce, a micşora, a mărgini, a limita.
• Refl. A se limita la condiţii materiale mai modeste^.
restrîngere, restrîngsri, s.f. Acţiunea de a se restrînge; reducere, limitare, mărginire; restric-ţie.
restrîns, -ă, restrînşi, -se, adj. Redus, limitat, mărginit. Omul acesta a trăit... într-un cerc foarte restrîns de prieteni (Caragiale).
restructura,	restructurez,	vb. I. Tranz.
H Re1- -f structura || A organiza pe baze nôi, a da ô structură nouă.
restructurare, restructurări, s.f. Acţiunea de a restructura; reorganizare.
resuréctie, resurecţii, s.f. || Din fr. résurrection || (Livr.) Reînviere, redeşteptare.
resursă, resurse, s.f. II Din fr. ressource || Sursă sau rezervă de mijloace susceptibile de a fi valorificate (ex. bogăţii ale naturii, fonduri de producţie etc.). O Resurse naturale = totalitatea zăcămintelor de minerale şi de minereuri, a terenurilor, pădurilor şi apelor de care dispune o ţară. Resurse de muncă — totalitatea populaţiei în vîrstă de muncă şi aptă de muncă. Resurse materiale = totalitatea bunurilor materiale (mijloace de muncă şi obiecte ale muncii) de care dispune societatea şi care alcătuiesc factorul material al producţiei.
resuscita, resuscitez, vb. I. Tranz. || Din fr. ressusciter || (Med.) A reface funcţiile vitale ale' organismului (ex: repunerea în funcţie a inimii sau a respiraţiei oprite). • (Fig.) A face să renască, a reînvia, a trezi ia viaţă.
reşedinţă, reşedinţe, s.f. || Din fr. résidence, lat. residenlia (după şedinţă) || Sediul unei autorităţi sau val unei persoane oficiale; localitatea sau clădirea în care se află acest sediu.
reşdu, resouri, s.n. || Din fr. réchaud || Aparat electric folosit pentru a încălzi sau a fierbe alimente.
retasürâ, retasuri, s.f. || Din fr. retassure || Defect sub formă de goluri în partea superioară a pieselor de metal turnate, datorat solidificării neuniforme a piesei de la interior la periferie.
retenţie, reternii, s.f. || Din fr. rétention, lat. retentio || 1. Oprire, reţinere. 2. (Med.) Reţinerea în organism a lichidelor sau a gazelor care în mod obişnuit sînt eliminate (ex. retenţie urinară). 8. Reţinere temporară în bazine â viiturilor de apă, pentru a evita pagubele pe care acestea le-ar putea cauza.
retevei, reteveie, s.n. Bucată scurtă de lemn. Avea ciomag scurt subsuoară, retevei, să se apere de landra clinilor (Stancu).
reteză, retéz, vb..I. Tranz. 1. A tăia complet, transversal (dintr-o singură tăietură) un obiect sau o parte a corpului unei fiinţe. O Expr. A o reteza = a o lua de-a dreptul pentru a scurta drumul. 2. A tăia fagurii dintr-un stup, pentru a recolta mierea. 8. (Fig.) A pune capăt la ceva, a face să înceteze brusc, a curma. O Exţ>r. A i-o reteza cuiva — a pune pe cineva la punct; a pune brusc capăt discuţiei; a-i tăia vorba cuiva.
retezare, retezări, s.f. Acţiunea de a reteza; tăiere. • (Fig.) Curmare, întrerupere.
retezat, -ă, retezaţi, -te, adj. Tăiat, scurtat, retieént, -ă, reticenţi, -te, adj. || Din fr. reticent || (Despre oameni sau despre vorba lor) Care manifestă reticenţă, reţinere, rezervă.
reticenţă, reticenţe, s.f. || Din fr. reticence, lat. reticentia ( < reticere, din tăcere „a tăcea“) || Omisiune voită a unui lucru care trebuie spus; ţrecere sub tăcere; reţinere. • Figură retorică prin care vorbitorul, întrerupîndu-şi brusc expunerea, trece la altă idee, lăsînd totuşi să se înţeleagă lucrurile trecute sub tăcere.
retîcnl, réticulé, s.n. || Din fr. réticule, lat. reticulum „plasă mică“ || Ansamblu de linii încrucişate, realizate din fire subţiri sau prin trasare pe lame transparente, servind, într-un instrument optic (microscop, lunetă) la vizarea precisă a obiectelor.
reticulâr, -ă, reticulari, -e, adj. || Din fr. réticulaire || Care are forma unei reţele de puncte sau de linii.
reticulât, -ă, reticulaţi, -te, adj. || Din fr. réticulé, lat. reticulatus || Reticulâr. O Formaţie reticulată = structură anatomică aparţinînd trunchiului cerebral, formată dintr-o grupare de celule şi de fibre nervoase şi situată sub bulbul rahidian, care are un rol important în reglarea tonusului muscular, în determinarea reactivităţii scoarţei cerebrale etc.
retină, retine, s.f. || Din fr. rétine, lat. retina || Membrană internă a globului ocular alcătuită din mai multe straturi de celule, pe care se formează imaginea vizuală.
retinită, retinite, s.f. || Din fr. rétinite || Infla-maţie a retinei, care^ determină scăderea progresivă a vederii, mergînd pînă la pierderea ei.
retipări, retipăresc, vb. IV. Tranz. || Re1-tipări H A tipări din nou o carte, o lucrare.
RETIPĂRIRE
890
retipărire, retipăriri, s.f. Acţiunea de a retipări; reimprimare.
retopi, retopesc, vb. I. Tranz. || Re1- -f- topi || A topi din nou.
rétor, retori, s.m. || Din ngr. ritor, lat. rhetor, -oris [I 1. (în antichitatea greco-romană) Profesor de retorică. 2. (înv.) Orator.
retoric, -ă, retorici, -ce, s.f., adj. || Din fr. rhétorique || 1. S.f. Arta de a vorbi convingător, printr-o argumentaţie bogată, riguroasă şi printr-un stil ales, atrăgător, e (Peior). Elocvenţă amplă, emfatică, afectată. 2. Adj. Care aparţine retoricii, privitor la retorică; (peior.; despre stil) emfatic.
retorism s.n. |] De la retor || Abuz de figuri retorice; vorbărie pompoasă, elocvenţă afectată, preţioasă.	^
retoroman, -ă, retoromani, -e, s.m. şi f., adj. || Din fr. rhéto-roman || 1. S.m. şi f. Persoană apar-ţinîhd unei populaţii care* trăieşte în sud-estul Elveţiei, în nord-estul Italiei şi în unele regiuni ale Alpilor Dolomitici. 2. Adj. Care aparţine retoromanilor (1), privitor la retoromani. • (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de retoromani (1), prezentînd mari deosebiri dialectale.
retdrtă, retorte, s.f. f] Din fr. retorte || 1. Vas de sticlă în formă de balon cu gîtul lung şi curbat, folosit în laboratoare pentru distilare. 2. Recipient de metal sau din materiale refractare, folosit în industrie pentru distilări la temperaturi ridicate. O Cărbune de r. = cărbune care se depune pe pereţii retortelor din instalaţiile de distilare a cărbunilor, folosit la fabricarea unor electrozi.
retracta, retractez, vb. I. || Din fr. rétracter, lat, retractare (Çtractare „atrage44) || 1. Tranz. A-şi retrage o afirmaţie făcută, a reveni asupra celor spuse. 2. Refl. (Despre organe, ţesuturi) A se contracta, a se strînge. • (Despre materiale) A-şi restrînge volumul.
retractare, retractări, s.f. Acţiunea de a (se) retracta; revenire asupra celor afirmate. • Re-strlngere.
retractil, -ă, retractili, -e, adj. || Din fr. rê-tractile || (Despre unele organe sau părţi ale corpului) Care are proprietatea de a se strînge, de a se trage înapoi sau în interior (ex. ghearele felinelor, acul himenopterelor).,
retractilitate s.f. || Din fr. rétractilité || însuşirea de a se restrînge, de a se retrage, de a fi retractil.
refracţie, retracţii, s.f. || Din fr. rétraction || însuşirea unui ţesut sau " a unui organ de a se contracta, din cauza unei excitaţii, a unei boli etc.
retradüce, retradüc, vb. III. Tranz. || Re1- -f-traduce || A traduce din nou.. Vrînd a retraduce cuvînt din cuvînt traducţia d-tale în franceză ( Negru z zi),
retrage, retrâg, vb. III. || Re1- + trage (după fr. rétirer) || 1. Tranz. A trage înapoi, a lua înapoi. 2. Refl. A ieşi de bună voie dintr-o funcţie, dintr-o organizaţie etc. 3. Refl. A părăsi un loc, o încăpere; a se da deoparte, a se izola.
4.	Refl. A da înapoi din faţa duşmanului. 5.
Refl. (Despre ape) A reintra în albie (după revărsare). 6. Tranz.' A retracta.
retragere, retrageri, s.f. Acţiunea de a (se) retrage. O Expr. A bate în retragere = a se retrage; a ceda din cele susţinute anterior. • (Mi-lit.) Formă de acţiune de luptă constînd din scoaterea trupelor * proprii dintr-o situaţie nefavorabilă şi plasarea lor mai înapoi, pe o poziţie mai avantajoasă.
retransmisie, retransmisii, s.f. || Re1- -f- transmisie || Recepţie şi reemisiune în acelaşi timp a unui program"de’radio sau de televiziune. || Şi: retransmisiune s.f.
retransmisiûne s.f. v. retransmisie, retransmite, retransmit, vb. III. Tranz. II Re1- + transmite || A realiza o retransmisie.
retras, -ă, retraşi, -se, adj. (Despre persoane) Izolat, singur. • (Despre locuri, clădiri) Situat la o parte; dosnic, izolat, singuratec.
retrăi, retrăiesc, vb. IV. Tranz. |j Re1- -j-trăi || A simţi din nou ceea ce ai mai simţit eîndva; a avea impresîa că treci prin aceleaşi întîmplări prin care ai mai trecut.
retribui, retribui, vb. IV. Tranz. || Din fr. rétribuer || A acorda, a da o retribuţie, a plăti o muncă prestată.
retribuire, retribuiri, s.f. Acţiunea de a retribui; remunerare.
retribuţie, retribuţii, s.f. || Din fr. rétribution|j
1.	Plată a muncii; remuneraţie. 2. Parte a venitului naţional destinată, în socialism, consumului individual, care se repartizează oamenilor muncii, în mod planificat, în raport cu cantitatea, calitatea şi importanţa soci al-economică a muncii prestate.
retrimite, retrimit, vb. III. Tranz. |J Re1- -j-trimite || A trimite din nou; a trimite înapoi, a restitui.
retro- || Din fr. rétro-\ lat. retro „înapoi44 |] Element de compunere cu sensul „înapoi, în sens contrar44.	«	'	•
retroactiv, -ă, retroactivi, -e, adj. || Din fr. rétroactif ji Care se aplică sau care are aceleaşi efecte şi pentru ceea ce s-a petrecut în trecut.
retroactivitate s.f. || Din fr; rétroactivité Caracterul a ceea ce este retroactiv; acţiune retroactivă.
retroceda, retrocedez, vb. I. Tranz. || Din fr. rétrocéder || A restitui cuiva un bun, un teritoriu, un drept etc. pe care acesta îl cedase mai înainte.
retrocedare, retrocedări, s.f. Acţiunea de a retroceda.
retroeesiune, retrocesiuni, s.f. || Din fr. rétrocession || Act prin care se retrocedează ceva.
retrognatism s.n. |] Retro- -f gr. gnathos „falcă44 || Conformaţie a feţei caracterizată prin poziţia posterioară a bărbiei faţă de planul frontal al craniului.
retrograd, -ă, retrograzi, -de, adj. Ц Din fr. rétrograde jjl. Care s<* opune progresului; reacţionar. • (Despre idei, concepţii) Contrar progresului, învechit. 2. (Despre mişcarea aparentă a aştrilor în jurul axei lrrfnii) Carş are loc în sensul de la răsărit la apus.
*91
»«van$a
retrogradă, retrogradez, vb. I. Tranz. || Din fr. rétrograder || A trece pe cineva într-o funcţie «au într-un grad inferior celui avut înainte.
retrogradare, retrogradări, s.f. Acţiunea de a retrograda; trecerea cuiva într-un grad sau înţr-o funcţie inferioară celei avute înainte.
retrospectiv, -ă, retrospectivi, -e,. adj. || Din fr. rétrospectif ; retro- + lat. spectare „a privi44 || Care se referă la fapte şi la situaţii din trecut. O Expoziţie retrospectivă (şi substantivat, f.) == expoziţie de artă plastică în care sînt expuse operele din trecut ale unui artist.
retroversiüne, retroversiuni, s.f. || Din germ. Rétroversion || Retraducere a unui text în limba din care a fost tradus.
retrovizor, retrovizoare, s.n. || Din fr. rétro-y viseur 'Ij Oglindă fixată la autovehicule în aşa fel încît să permită conducătorului să vadă ce se petrece în spatele vehiculului.
retăr, retururi, s.n. || Din fr. retour || 1. întoarcere* revenire la locul de plecare. 2. A doua parte a unei competiţii sportive, în care echipele se întllnesc din nou, în revanşă. 3. (Tehn.) Conductă de întoarcere a agentului calorifer (sau frigorifer) dintr-o instalaţie de încălzire (sau de răcire)., după ce acesta a trecut prin instalaţie şi a cedat sau preluat căldura.
retăş, retuşuri, s.n. || Din fr. retouche || Corectare, îndreptare (făcută de obicei manual) a unui desen, a unei fotografii, a unei piese tehnice etc.
retnşâ, retuşez, vb. Ï. Tranz. || Din fr. retoucher II A face un retuş; p. ext. a corecta, a îndrepta.
reţea, relele, s.f. || Lat. *retella || 1* împletitură de fire (de aţă, de sîrmă etc.) lucrată ochiuri mari; plasă, fileu; p. ext. ţesătură rara care imită acest fel de împletitură. • Obiect făcut dintr-o reţea (1). • (înv.) Dantelă. 2. Ansamblu format din două sau mai multe sisteme de linii care se întretaie între ele. 3. Obstacol în faţa tranşeelor, în formă de gard făcut din sîrmă ghimpată. 4. Ansamblu de căi de comunicaţie, de conducte, de conductoare electrice, de galerii etc., legate între ele. O R• de telecomuni-. caţii — ansamblul liniilor, staţiilor de amplificare, centralelor etc. care realizează comunicaţiile pe un anumit teritoriu. 5. R, hidrografică == totalitatea văilor prin care se scurg apele de suprafaţă dintr-un anumit teritoriu. 6. Ansamblu de instituţii, de şcoli etc., răspîndite într-o localitate, într-o regiune, într-o ţară-.
reţetâr, reţetare, s.n. || Din reţetă ||Listă cu formule pentru prepararea unei mîncări sau unei băuturi.
reţetă, reţete, s.f. || Din ngr. retsetta, germ. Rezept, fr. recette || 1. Prescripţie a medicamentelor necesare unui bolnav. • Formulă pentru prepararea unei mîncări sau a unei băuturi. 2. (Fig,) Soluţie practică pentru rezolvarea unei situaţii. 3. Sumă de bani realizată din vînzarea biletelor la un spectacol.
reţinătăr, reţinătoare, s.n. |j Din reţine || Ansamblu de organe de reţinere, care permit circulaţia fluidului dintr-o instalaţie într-un singur* sens.
reţine, reţin, vb. III. Tranz. (j Re1- 4* ţine (după fr. retenir) || 1. A ţine pe loc, a opii, a împiedica de la ceva. * A* ţine pe cineva închis,s arestat. 2. (Fig.) A-şi înfrîna o pornire, un sentiment; (refl.) a se stăpîni. 3. A opri, la o plată, o parte din drepturile cuiva. 4. A rezerva un loo în tren, la un spectacol etc. 5. A nu înapoia, à nu restitui; a păstra. 6. A ţine minte, a i4u uita.
reţinere, reţineri, s.f. 1. Actiünea de a (se)' reţine; păstrare, oprire, rezervare. 2. Măsuri luată de organul de cercetare penală de a lipsi de libértate o persoană, pentru cel mult 24 de ore, înainte de punerea sa sub urmărire. 3. Stă-pînire de sine, rezervă; discreţie.
reţinut, -ă. reţinuţi, -te, adj. (Despre persoane) Stăpînit, rezervat; sobru.
reumatic, -ă, reumatici, -ce, adj. Jj Din lai. rheumaticus |j 1. Cauzat de reumatism. 2. (Adesea substantivat) Care suferă de reumatism.
reumatism, reumatisme± s.n. || Din lat. rheu-matismus, germ. Rheumatismus || 1. Denumire generică pentru o serie de afecţiuni ale aparatului locomotor (în special ale articulaţiilor şi ale ţesuturilor înconjurătoare), cauzate de obicei de o infecţie şi manifestate prin dureri şi tulburări diverse. 2. Durere reumatică.
reumatismal, -ă, reumatismali, -e, adj. U Din fr. rhumatismal (după reumatism) jj De natură reumatică. .
reuni, reunesc, vb. IV. Tranz. şi refl. |j Din fr. réunir || A (se) aduna, a (se) strînge laolaltă, a (se) întruni.
reuniune, reuniuni, s.f. |j Din fr. réunion || Adunare, întrunire. • Reprezentaţie, competiţie sportivă.
reuşi, reuşesc, vb. IV. Intranz. şi tranz.
HDin fr. réussir, it. riuscire\\ 1. A ajunge la rezultatul dorit; a izbuti. 2. A avea succes (într-o acţiune, la un examen etc.) ; a termina ceva cu bine.
reuşit, -ă, reuşiţi, -te, adj. Izbutit, bine realizat.
reuşită, reuşite, s.f. |J Din fr. réussite, it. riuscita || Izbîndă, succes; realizare.
reutilâ, reutilez, vb. I. Tranz. || Re1- -f- utila |] A utila din nou, a înzestra cu utilaje noi.
revaccina, revaccinez, vb. I. Tranz. j| Din fr. révacciner || A vaccina din nou, pentru a întări sau a prelungi efectul vaccinării anterioare.
revaccinâre, revaccinări, s.f. Acţiunea de a revaccina.
revalorifică, revalorific, vb. I. Tranz. H Re1-4- valorifica |j À valorifica din nou ; a readuce în stare de folosire deşeuri, rebuturi, piese uzate etc.	,
revalorificare, revalorificări, s.f. Acţiunea de a revalorifica; repunere în valoare, readucere în stare de folosire.
revaloriză, revalorizez, vb. I. Tranz. || Din fr. révaloriser || (Despre valute) A aduce la valoarea iniţială; a mări conţinutul în aur al unei unităţi bănaşti.
* revanşă, revanşez,, vb. I. Refl. |j Din fr. re-vancker Jj A întoarce cuiva binele (sau răul) făcut, a-şi lua revanşa.
REVANŞARD
892
revanşard, -ă, revanşarzi, -de, adj., s.m. şi f. [[Din fr. revanchardU 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care urmăreşte să se răzbune, să-şi ia revanşa.
2.	Adj. Care duce sau care sprijină o politică de revanşă pentru o pierdere suferită.
revânşă, revanşe, s.f. JJ Din fr. revanche ]| 1. Acţiunea prin care cineva răzbună un rău care • i s-a făcut sau răsplăteşte un serviciu, un bine. « O Spirit de r. — dorinţă de răzbunare; revan-şism. 2. Reîntîlnire a unui sportiv sau a unei echipe învinse cu acelaşi adversar, pentru a-şi disputa întîietatea.
revanşism s.n. || Din fr. revanchisme || Spirit de revanşă, dorinţă de răzbunare, • Politică expansionistă care urmăreşte recucerirea unor teritorii străine, pierdute în urma unor războaie sau pe altă cale^
revărsă, revârs, vb. I. || Ră(s)- + vărsa ||
1.	Refl. (Despre ape curgătoare) A ieşi din albie, a trece peste maluri. 2. Refl. (Despre lumină, căldură) A se răspîndi, a se împrăştia în toate părţile. O Expr. Se revarsă zorile (sau se revarsă de ziuă) — se ivesc zorile, se face ziuă. 3. Refl. (Despre oameni, vehicule etc.) A se răspîndi, a se împrăştia în număr mare. 4. Tranz. (Pop.) A arunca, a presăra ceva în cantitate mare, din belşug.
revărsare, revărsări, s.f. Acţiunea de a (se) revărsa; ieşire peste maluri a unei ape, inundare. • Difuzare, împrăştiere. • Răspîndire în număr mare.
revărsat1 s.n. Revărsatul zorilor (sau zilei) sau revărsat de zori (sau de ziuă) — momentul cînd se face ziuă, zori de zi. À doua zi în revărsatul zorilor, ...apucai peste munţii din răsărit (Hogaş).
revărsat2, -ă, revărsaţi, -te, adj. 1. (Despre ape curgătoare) Ieşit din albie. 2, Risipit, împrăştiat (din abundenţă). 3. (Fam.; despre corpul omului sau despre părţi ale lui) Care atîrnă de prea multă grăsime, lăbărţat.
revăzut, -ă, revăzuţis -te, adj. (Despre lucrări, texte scrise) Văzut, examinat din nou ; revizuit.
revedea, revàd, vb. II. ]) Re}- + vedea |] 1. Tranz. şi refl. A (se) vedea din nou; a (se) întîlni iar (după mai multă vreme). 2. Refl. A se vedea în amintire (aşa cum era altă dată), a-şi evoca lucruri, fapte din trecut. 3. Tranz. A citi din nou un text; a revizui.
revedére, revederi, s.f. aptul de a (se) reve-vedea. O La revedere ! formulă de salut la despărţire.
revelă, revelez, vb. I. IJ Din fr. révéler, lat. revelare ( de la velum „văl") || 1. Tranz. şi refl. A (se) dezvălui, a (se) face cunoscut. 2. Tranz. A face vizibilă o imagine fotografică latentă; a developa un film fotografic.
revelatdr, -oare, revelatori, -oare, adj., s.n.
IIDin fr. révélateur|| 1. Adj. Care revelează; care duce la descoperirea unui adevăr ascuns, a unei taine. 2. S.n. Soluţie chimică folosită pentru developat.
revelăţie, revelaţii, s.f. || Din fr. révélation, lat. revelatio, -onis\\ 1. Dezvăluire, descoperire (neaşteptată) a unui adevăr bscuns, a unei taine, a unui talent. O Expr. A fi o revelaţie — a fi o
surpriză neaşteptată şi plăcută, a depăşi aşteptările (prin calităţi). 2. (în concepţiile religioase) Pretinsă dezvăluire a voinţei lui Dumnezeu, făcută unor persoane considerate supraraţio-nale.
revelion, revelioane, s.n. || Din fr. réveillon\\ Noaptea dintre 31 decembrie şi 1 ianuarie, în care se sărbătoreşte Anul Nou; petrecere care are loc cu acest prilej.
revendică, revéndic, vb. I. Tranz. || Din fr. revendiquer || A reclama, a cere, a pretinde un lucru sau un drept care i se cuvine. • A cere, a pretinde îndeplinirea unei obligaţii.
revendicare, revendicări, s.f. Acţiunea de a revendica; (concr.) ceea ce se revendică.
revendicativ, -ă, revendicativi, -e, adj . || Din fr. revendicatif' || Care revendică un drept; care cuprinde o revendicare.
reveneâlă, reveneli, s.f. || Din reveni1 || Umezeală, jilăveală (din pămînt sau din atmosferă); răcoare. • Boare, adiere.
reveni1, pers. 3 reveneşte, vb. IV. Refl. II Din reavăn || (Despre pămînt, aer) A deveni jilav, a se umezi. • (Despre timp) A se răcori.
reveni2, revin, vb. IV. Intranz. || Re1- -f veni II1. A veni înapoi, a se întoarce; a apărea, a se face din nou văzut sau simţit. 2. A se întoarce la starea (sufletească) normală. O Expr. A reveni la viaţă = a scăpa cu viaţă dintr-o boală grea. 3, A se, ocupa din nou de ceva, a relua o preocupare. 4. A i se atribui, a i se cuveni; a fi de resortul cuiva. 5. A renunţa la cele spuse sau promise, a revoca.
revent s.m. || Din tc. ravent || Plantă legumicolă cu frunze mari, de 50—70 cm, al căror peţiol este folosit în alimentaţie iar rădăcina şi rizomul în medicină, ca purgativ.
rever, revere, s.n. || Din fr. revers || 1, Partea răsfrîntă a unei haine, de o parte şi de alta a pieptului, în prelungirea gulerului. 2. (La jocul de tenis sau de tenis de masă) Lovitură în care racheta sau paleta sînt mînuite cu exteriorul palmei în faţă.
reverber, reverbere, s.n. || Din fr. réverbère || Oglindă montată la o lampă pentru a reflecta lumina într-o anumită direcţie.
reverberaţie, reverberaţii, s.f. || Din fr. révér-bération. Cf. lat. reverberare „a respinge" || Persistenţa unui sunet într-o încăpere (datorită reflexiilor succesive pe pereţi) după ce sursa sonorşi a încetat să emită. în sălile de spectacole, în studiourile de televiziune şi de radiodifuziune se produce o reverberaţie artificială electroacustică a semnalelor sonore, îri scopul obţinerii unor condiţii optime d e audiţie.
reverend, reverenzi, adj. || Din lat. reveren-dus, fr. révérend |j Ti tiu dat preoţilor şi călugărilor creştini de anumite confesiuni; (substantivat) persoană căreia i se dă acest titlu.
reverendă, reverende, s.f. || Din lat. reverenda |) Haină preoţească lungă, de obicei de culoare neagră; anteriu.
reverenţă, reverenţe, s.f. || Din lat. reveren-îia, fr. révérence ]| 1. Plecăciune în semn de respect. 2. P. ext. Respect, stimă. O Pronume de r. = pronume de politeţe.
893
REVOLUŢIE
reverenţids, -oăsă, reverenţioşi, -oase, adj. H Din fr. révérencieux || (Livr.) Respectuos, politicos; ceremonios.
reverie, reverii, ş.f. II Din fr. reverie « rêver „a visa“) || Stare sufletească a celui furat de imaginaţie, de visuri, de ginduri; visare.
revers, reverse, s.n. || Din fr. revers, lat. re-versus || 1. Dosul unei medalii, al unei monede etc. O Expr. Reversul medaliei v. medalie. 2. (Fig.) Faţa ascunsă a unui lucru, a unei situaţii (în contrast cu cea obişnuită).
reversibil, -ă, reversibili, -e, adj. || Din fr. réversible II 1. Care poate reveni, care poate fi adus, întors înapoi. 2. (Jur.; despre un drept) Care se întoarce în patrimoniul celui ce l-a înstrăinat. 3. (Fiz. ; despre transformări) Care se poate produce atît într-un sens cît şi în sens invers, trecînd prin aceleaşi stări intermediare.
4.	Plug r. — plug care poate răsturna brazda, la dus şi la întors în aceeaşi parte, servind mai ales la arături pe coaste de deal.
reversibilitâte s.f. II Din fr. réversibilité || Faptul de a fi reversibil.
revinde, revină, vb. III. Tranz. || Re1- -f-vinde IIA vinde din nou; a vinde un obiect cumpărat de la altcineva.
revirimént, revirimente, s.n. || Din fr. revirement H Schimbare bruscă în bine; înviorare.
revistă, reviste, s.f. || Din it. rivista. Cf. fr. revue || 1. Publicaţie periodică cuprinzînd articole, studii, recenzii etc. din domenii variate sau dintr-o anumită specialitate. 2. A trece în revistă = a trece prin faţa unei unităţi militare care dă onorul; (fig.) a examina, a cerceta succesiv anumite fapte. 8. Reprezentaţie teatrală constînd dintr-o succesiune variată de momente muzicale, coregrafice, cuplete, scenete vesele; spectacol de varietăţi.
reviviscenţă s.f. || Din fr. reviviscence || Revenire la viaţă, înviorare, însufleţire. • (Biol.) Proprietate a unor plante şi animale acvatice inferioare de a reveni la viaţă, datorită umidităţii, după ce s-au uscat.	,
revizie, revizii, s.f. || Din fr. révision, lat. revisio, -onis || 1. Faptul de a revizui; control, verificare, revizuire. 2. Control (întreprins de organe speciale) care constă în revederea sau reverificarea documentelor de evidenţă privitoare la operaţii financiare care au avut loc anterior. 8. (Tehn.) Ansamblul operaţiilor efectuate asupra unei instalaţii, a unei maşini, care constă în reglarea pieselor şi aparatelor, înlăturarea deficienţelor etc.
revizionism s.n. j| Din fr. révisionisme, rus. revizionizm || Denumire dată unor curente din mişcarea muncitorească, reprezentînd varietăţi ale’ oportunismului, care, sub pretextul unei dezvoltări creatoare, revizuiesc fundamentele, principiile politice şi ideologice ale marxismului, denaturîndu-le conţinutul revoluţionar.
revizionist, -ă, revizionişti, -ste, adj., s.m. şi f. II Din fr. révisionniste, rus. revizionist || 1. Adj. Care se referă la revizionism. 2. S.m. şi f. Adept al revizionismului.
revizdr, -oare, revizori, -oare, s.m. şi f. || Din germ. Revisor, fr. réviseur || Persoană care face
revizie, care controlează, verifică (o gestiune, aplicarea unor dispoziţii etc.). « (în vechea organizare a învăţămîntului )R. şcolar — inspector al şcolilor primare dintr-un judeţ.
revizorat, revizorate, s.n. || Din revizor || Funcţia de revizor. «Serviciul în cadrul căruia îşi exercită revizorul funcţia.
revizui, revizuiesc, vb. IV. Tranz. || Din re- A vizie. Cf. fr. réviser || A revedea o lucrare; a cerceta din nou cu scopul de a verifica exactitatea şi a corecta eventualele greşeli.
revizuire, revizuiri, s.f. 1. Acţiunea de a revizui; revizie. 2. (Dr.) Cale de atac pentru desfiinţarea unei hotărîri judecătoreşti definitive ca fiind netemeinică şi nelegală în raport cu probe şi date descoperite ulterior judecării pricinii.
revoca, revôc, vb. I. Tranz. || Din fr. révoquer, lat. revocare || 1. A anula, a contramanda (o dispoziţie, un ordin). 2. A face un act de revocare (2).
revocabil, -ă, revocabili, -e, adj. || Din fr. révocable, lat. revocabilis ||<Care poate fi revocat.
revocare, revocări, s.f. 1. Acţiunea de a revoca; anulare, contramandare. 2. Retragere de către alegători a mandatului încredinţat unei persoane.
revolta, revolt, vb. I. Refl. || Din fr. révolter ||
1.	A fi cuprins de revoltă, a se indigna. 2. A se răscula, a se răzvrăti.	4
révoltât, -ă, revoltaţi, -te, adj. 1. Cuprins de revoltă, indignat. 2. Răzvrătit.
revdltă, ' revolte, s.f. || Din fr. révolte || 1. Sentiment de mînie provocat de o nedreptate; indignare. 2. Răzvrătire violentă, spontană.
revoltătăr, -oare, revoltători, -oare, adj.
|| Din revoltă || Gare provoacă indignare, revoltă; , nedrept; scandalos.
revolût, -ă, revoluţi, -te, adj. || Din fr. révolu, lat. revolutus || 1. Care şi-a încheiat cursul; terminat, împlinit. 2. (Despre unele părţi ale plantelor) Răsfrînt, întors.
revoluţie, revoluţii, s.f. || Din lat. revoluţio, -onis, germ. Révolution, fr. révolution || 1, Schimbare calitativă radicală în viaţa economică şi social-politică prin care se asigură realizarea rapidă a progresului. O Jf- socială = proces de transformare calitativă radicală a societăţii bazate pe clase antagoniste, prin care se realizează trecerea de la o formaţiune social-econo-mieă inferioară la alta superioară. R. burgheza = revoluţie care urmăreşte înlăturarea relaţiilor feudale şi instaurarea puterii politice a burgheziei. R. burghezo-democratică = formă maţ radicală a tipului de revoluţie burgheză. R. socialistă = tip superior de revoluţie socială care marchează trecerea de la o orînduire bazată pe exploatare (capitalismul) la o orînduire întemeiată pe relaţii de echitate socială (comunismul).
• R. ştiinţifică şi tehnică = proces complex de dezvoltare accelerată, interdependentă a ştiinţei şi tehnicii, în cadrul căreia ştiinţa se transformă tot mai mult în forţă de producţie nemijlocită, determinînd revoluţionarea forţelor de producţie. 2. Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu. 3. (înv. şi pop.) Răscoală,
REVOLUŢIONA
804
revoltă. 4. Mişcare de rotaţie a unui corp ceresc în jurul altui corp ceresc. 5. Mişcare continuă a unui corp care parcurge o curbă închisă.
revoluţionâ, revoluţionez,	vb. I. Tranz.
II Din fr. révolutionner || A schimba, a transforma, a preface radical.
revoluţionâr, -ă, revoluţionari, -e, adj., s.m. şi f. II Din fr. révolutionnaire || 1. Adj. Care se referă la revoluţie, care ţine de revoluţie. • (Fig.) înnoitor, transformator. 2. S.m. şi f. A-dept al revoluţiei, participant la o revoluţie.
revoluţionarism s.n. || Din revoluţionar || Atitudine revoluţionară, spirit revoluţionar.
revolvér, revolvere, s.n. || Din fr. revolver, germ. Revolver || Armă de foc cu repetiţie, de dimensiuni mici, care se mînuicşte cu o singură mînă.
revuist, revuişti, s.m. || Din fr. revuiste || Autor dramatic de reviste (3).
revuistic, -ă, revuistici, -çe, adj. || Din revuist || Care se referă la un spectacol de revistă.
revulsie, revulsii, s.f. || Din fr. révulsion II Metodă de tratament care constă în deplasarea sîngelui spre piele, prin provocarea unei iritaţii locale.
revulsiv, -ă, revulsivi, -e, adj., s.n. |j Din fr. révulsif || (Medicament) care provoacă revulsie.
rezaiît, rezalite, s.n. || Din germ; Risalit |J Porţiune de zid ieşită din linia faţadei unei clădiri, reprezentând o anumită compoziţie.
rezéefie, rezecţii, s.f. || Din fr. résection || îndepărtare (totală sau parţială) pe cale chirurgicală a unui organ sau a unui ţesut.
rezéda, rezede, s.f. || Din fr. réséda,, germ. Resede || Plantă erbacee decorativă, cu tulpina ramificată, cu frunze alungite şi flori mici, gal-bene-aurii, plăcut mirositoare.
rezema, reazem, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) aşeza astfel încît să fie susţinut de ceva; a (se) sprijini, a (se) propti. O Expr. (Tranz.; fam.) A rezema pereţii — a nu lua parte la dans; a sta degeaba, o (Fig.) A se sprijini, a se întemeia, a se baza pe ceva.
rezemâre, rezemări, s.f. Faptul de a (se) rezema; sprijinire.
rezemat, -ă, rezemaţi, -te, adj. Proptit, sprijinit.
rezemătoâre, rezemători, s.f. || Din rezema ||
1.	Spetează a unui scaun, spătar. 2. Fiecare dintre părţile laterale ale unui scaun sau ale unui fotoliu, pe care se sprijină braţele. 3. Balustradă, parapet.
rezerpină s.f. I! Din fr. réserpine || Alcaloid cu acţiune "sedaţivă şi hipotensivă; serpasil.
rézervâ, rezérv, vb. I. Tranz. || Din fr. réserver || 1. A păstra, a reţine ceva pentru cineva; a pune la o parte, a opri. O Expr. A-şi rezerva dreptul... = a-şi păstra pentru sine" dreptul de a... 2. A destina; a pregăti cuiva ceva. • (Fig.) A hărăzi, a meni. Viaţa îi rezerva încă neprevăzuturi (Sadoveanu).
rezervat, -ă, rezervaţi, -te, adj. 1. Pus la o parte, reţinut pentru cineva sau pentru ceva. 2. (Despre persoane) Stăpînit, reţinut; sobru, discret.
rezervatâr, -ă, rezervatari, -e, adj,, subst. || Din fr, réservataire|| 1. Adj., s.m. şi f. (Moştenitor) care se bucură de rezervă succesorală. 2. Adj., s.n. (Stăt) care formulează o rezervă la încheierea unui tratat.
rfezervâţie, rezervaţii, s.f. || Din fr. réservation ||	1. R. naturală — teritoriu ocrotit prin
lege, în care se găsesc plante, animale, minerale etc. importante din punct de vedere ştiinţific.
2.	Teritoriu limitat în unele state, în care sînt obligate să locuiască anumite grupuri de băştinaşi.
rezervă, rezerve, s.f. || Din fr. réserve || 1. Cantitate de alimente, de materiale, de bani etc. reţinută pentru a fi folosită la nevoie. O Rezerve de stat — stocuri de bunuri materiale care se constituie la dispoziţia statului pentru a fi folosite în cazuri de forţă majoră. Rezerve interne = resurse de mărire şi îmbunătăţire a producţiei, existente într-o unitate economică.
2.	Cantitate de substanţe minerale utile (minereuri, cărbuni, ţiţei etc.) conţinute într-un zăcă-mînt. 8. Parte a armatei care nu se află sub arme, formată din persoane care au satisfăcut serviciul militar. • Forţe neangajate în luptă, păstrate ca să intervină la nevoie. 4. Persoană (sau grup de persoane) care în caz de nevoie ia locul alteia (sau altora). 5. Cameră de spital în care se internează de obicei un singur bolnav. 6. R. succesorală = parte din succesiunea unei persoane de la care moştenitorii rezervatari nu pot fi înlăturaţi de către cel care lasă moştenirea. 7. Obiecţie; îndoială. O Sub rezerva... = cu condiţia... Fără rezervă == fără reţinere, în întregime.
8.	Prudenţă, circumspecţie; discreţie.
rezervîst, rezervişti, s.m. || Din fr. réserviste\\ Persoană care a satisfăcut serviciul militar, trecînd în cadrele de rezervă ale armatei.
rezervdr, rezervoare, s.n. || Din fr. réservoir ||
1.	Bazin sau recipient care serveşte la depozitarea unui fluid ori a unor materiale pulverulente sau granuîare. 2. Toc rezervor = stilou.
rezida, pers. 3 rezidă, vb. I. Intranz. || Din fr. résider ||A se afla, a consta în... Secretul rezidă în acele rotiţe şi resorturi pe care le-am văzut (Sadoveanu).
rezidént, rezidenţi, s.m. [| Din fr. résident, germ. Résident, lat. residens, -ntis || Reprezentant diplomatic, inferior în grad ministrului plenipotenţiar sau ambasadorului.
rezidi, rezidesc, vb. IV Tranz. || Re1- -f zidi || A zidi din nou, a reclădi.
reziduâl, -ă, reziduali, -e, adj. || Din fr. résiduel || Care rămîne ca reziduu.
reziduu, reziduuri, s.n. |] Din fr. résidu, lat. residuum || Ceea ce rămîne de la operaţia de prelucrare a unui material (ex. cenuşa); ceea ce rămîne ca deşeu, ca rebut.
rezilia, reziliez, vb. I. Tranz. || Din fr. résilier H A anula, a desfiinţa un contract; a face o reziliere.
reziliére, rezilieri, s.f. Acţiunea de a: rezilia; desfiinţare a urmi contract pentru neexecutarea uneia "dintre obligaţiile reciprocè ale părţilor.
895
RIBONUCLEIÇ
rezinâre, rezinări, s.f. ]| Cf. fr. résiner § Recoltarea răşinii din trunchiurile arborilor ruşinoşi.
rezinificâ, rezinific, vb. I. Tranz. || ’După fr. résinifier II A transforma o substanţă într-un produs asemănător răşinii.
rezista, rezist, vb. I. Intranz. || Din fr. résister H A se opune, a nu ceda unor forţe exterioare.
• (Fig.) A se împotrivi, a nu se lăsa învins.
rezistent, -ă, rezistenţi, -te, adj. || Din fr. résistant H 1. (Despre lucruri) Care rezistă; durabil, trainic. 2. (Despre fiinţe) Care nu se lasă biruit; care suportă bine o boală, o oboseală etc. ; puternic, tare.
rezistenţă, rezistenţe, s.f. II Din fr. résistance ||
1.	Faptul de a rezista; împotrivire; (milit.) respingerea atacurilor inamicului şi menţinerea poziţiilor proprii. 2. Calitatea de a fi rezistent; însuşire a unui organism de a suporta uşor oboseala, foamea etc. 3. Proprietate a materialelor solide de a se opune forţelor care tind să le deformeze sau să le rupă. Q Rezistenţa materialelor — studiul comportării corpurilor solide cînd acţionează asupra lor sarcini mecanice. 4. Proprietate a materialelor de a se opune acţiunii agenţilor fizici sau chimici externi. 5. R. electrică; = mărime caracteristică unui circuit electric egală cu raportul dintre tensiunea aplicată la capetele lui şi intensitatea curentului care îl străbate. 0. Rezistor.
rezistivitâte s.f. || Din fr. résistivité || Rezistenţa electrică a unui conductor care are lungimea şi secţiunea transversală egale cu unitatea.
rezistor, rezistoare, s.n. || Din engl. resistor || Element de circuit care prezintă o anumită rezistenţă electrică, fiind folosit în construcţia reostatelor, a aparatelor de încălzire electrică etc.; rezistenţă (6).
rezită, rezite, s.f. || Din fr. résite || Răşină sintetică, solidă, insolubilă, asemănătoare cu bachelita, întrebuinţată în electrotehnică, la fabricarea unor obiecte casnice etc. Se formează prin încălzirea rezolului la 150°C.
rezol, rezoli, s.m. || Din fr. résol, germ. Resol || Răşină sintetică obţinută prin condensarea unor fenoli cu formaldehidă, folosită ca lac izolant în electrotehnică.
rezolut, -ă, rezoluţi, -te, adj. |î Din lat. reso-lutus, germ. résolut || (Livr.) Hotărît, ferm, decis.
rezolutoriu, -ie, rezolutorii, adj. || Din fr. résolutoire, lat. resolutorius || (Dr.) Care desfiinţează. O Condiţie rezolutorie = condiţie a cărei îndeplinire determină stingerea cu efect retroactiv a efectelor unui act juridic.
rezoluţie, rezoluţii, s.f. || Din lat. resolutio,
-onis, fr. résolution || 1. Hotărîre luată de un congres, de o conferinţă etc. în urma unor dezbateri. 2. Rezolvare dată unei cereri; decizie, hotărîre. 3. (Dr.) Desfiinţare retroactivă a unui contract (ex. contract de vînzare) pentru neexe-cutarea uneia dintre obligaţiile reciproce ale părţilor. || Şi: rezoluţiune s.f. rezeluţitine s.f. v. rezoluţie, rezolvă, rezolv, vb. I. Tranz. || Din lat. resol-vere, germ. resolvieren || A găsi soluţia, dezlegarea unei probleme. ® A soluţiona un Htigiu, un conflict.
rezoîvâbil, -ă, rezolvabili, -e, adj. || Din rezolva II Care poate fi rezolvat.
rezolvare, rezolvări, s.f. Acţiunea de a rezolva; soluţionare, dezlegare.
rezon, rezoane, s.n. || Din fr. raison || (înv.)
1. îndreptăţire, justificare; cauză, motiv, ternei.
2. Raţiune, judecată dreaptă. O Expr. A purn pe% cineva la rezon = a învăţa pe cineva minte, a pune la respect. ® (Cu valoare de interjecţie) Ai dreptate! dă! desigur!
rezonabil, -ă, rezonabili, -e, adj. Ц Din fr. raisonnable || Cu judecată; cumpănit, cuminte: (despre acţiuni, fapte) normal, de înţeles, » (Despre preţuri) Potrivit, accesibil.
rezonant, -ă, rezonanţi, -te, adj. || Din fr. résonnant H (Despre corpuri sau sisteme fizice} Capabil să intre în rezonanţă.
rezonanţă, rezonanţe, s.f. || Din fr. résonance ||
1. Stare de vibraţie în care se găseşte un sistem fizic, datorită energiei primite din exterior de la alt sistem care vibrează cu o frecvenţă «egală cu primul. 2. Proprietate a unor corpuri sau a unor încăperi de a întări şi prelungi sunetele. O Cutie de r. v. cutie (2). 3. (Fig.) Răsunet, ecou.
rezonator, rezonatoare, s.n. || Din fr. résonateur || Aparat sau dispozitiv care poate să amplifice oscilaţii prin rezonanţă.
rezorcină s.f. || Din fr. résorcine || Substanţă organică, derivat al benzenului, întrebuinţată în industria coloranţilor, a medicamentelor etc.
rezultă, pers. 3 rezultă, vb. I. Intranz. || Din fr. résulter || A apărea ca o consecinţă, a urmă, a reieşi, a decurge din...; (mat.; în calcule aritmetice) a avea drept rezultat.
rezultântă, rezultante, s.f. || Din fr. résultante, germ. Résultante || 1. Efectul îmbinat al mai multor cauze. 2. Forţă obţinută prin compune; rea tuturor forţelor care acţionează asupra unui corp.
rezultat, rezultate, s.n. || Din fr. résultat, germ. Résultat II1. Efectul unei acţiuni, al unei cauze; urmare, consecinţă. O Expr. A da résultat (sau rezultate) = a da roade, a produce efectul dorit.
2. Ceea ce se obţine în urma unor operaţii matematice.
rezuma, rezum, vb. I. [| Din fr. résumer || 1. Tranz. A reda pe scurt esenţialii] dintr-o expunere, dintr-o lucrare etc. 2. Refl. A se mărgini, a se limita la... 3. A cuprinde în sine, a sintetiza, a însuma.
rezumare, rezumări, s.f. Acţiunea de a (se) rezuma; sintetizare, rezumat.
rezumat, rezumate, s.n. Redare pe scurt, scrisă sau orală, a conţinutului unei lucrări, al unei expuneri. O In rezumat — pe scurt; cu alte cuvinte. Iată, în rezumat, economia acestui proiect (Caragiale).
rezumativ, -ă, rezumativi, -e, adj. || Din rezuma || în formă de rezilmat; succint, riboîlavînă s.f. Vitamina B2. ribonucleie, ribonucleici, adj. J| Din fr. rîbo-nucléique II Acid ribonucleie = acid prezent în citoplasmă tuturor celulelor, cu rol esenţial în transmiterea informaţiei genetice.
RICANA
896
ricana, ricanez, vb. I. Intranz. || Din fr. ricaner || (Livr.) A rîde batjocoritor.
ricin s.m. || Din lat, ricinus, germ. Rizinus || Plantă oleaginoasă, înaltă de 1 — 2 m, cu frunze mari, palmat-lobate, cu flori roşietice. Seminţele conţin ulei neinflamabil, folosit ca lubrifiant la motoarele de avion, în industria farmaceutică, a pielăriei, a cauciucului sintetic etc. O Ulei (sau unt) de r. = ulei extras din seminţele acestei plante, întrebuinţat ca laxativ.
rickettsii s.m. pl. || Din fr. rickettsie, de la n. pr. Ricketts, savant american |j Microbi care fac trecerea de la bacterii la virusuri, avînd caractere comune * ambelor grupe, şi care provoacă boli epîdemice grave.
ricoşa, pers. 3 ricoşează, vb. I. Intranz. || Din fr. ricocher || (Despre proiectile, p. ext., despre orice lucru aruncat cu putere) A-şi schimba direcţia în urma ciocnirii de un obstacol.
ricoşeu, ricoşeuri, s.n. || Din fr. ricochet || Faptul’de a ricoşa^ schimbarea direcţiei unui proiectil, în urma ciocnirii de un obstacol; p. ext. proiectil care a suferit o astfel de schimbare.
rîeşă, ricşe, s.f. II Din engl. ricksha, germ. Rikscha || Trăsurică cu două roţi, trasă de un om, folosită în unele ţări din Orient.
rictus, rictusuri, s.n. || Din fr. rictus, lat. rictus (< ringi „a deschide gura, arătînd dinţii“) || Contracţie a muşchilor feţei, care dă figurii impresia unui rîs crispat. Apare ca simptom în unele boli ale sistemului nervos.
rid, riduri, s.n. || Din fr. ride || încreţitură a pielii obrazului; zbîrcitură, cută.
rida, ridez, vb. I. Refl. || Din fr. rider || A căpăta riduri.
ridat, -ă, ridaţi, -te, adj. Cu riduri, zbîrcit. ridica, ridic, vb. I. || Lat. eradicare „a dezrădăcina" || 1. Tranz. A lua de jos* şi a duce în sus; a sălta. O Expr. A ridica paharul — a închina în cinstea cuiva. A ridica mănuşa = a primi o provocare (la duel). A ridica armele (împotriva cuiva) — a porni la luptă împotriva cuiva, a începe un război. 9 A desprinde din locul în care a fost prins sau fixat şi a trage în sus. O Expr. A ridica ancora = (despre vapoare) a părăsi portul, a porni în larg. 2. Tranz. A lua de pe ceva, a îndepărta. O Expr. A-şi ridica pălăria = a-şi scoate pălăria în semn de salut. 8. Tranz. (Fig.) A suspenda, a face sa înceteze; a desfiinţa, a anula. O Expr. A ridica şedinţa = a declara şedinţa închisă. 4. Tranz. A lua cuiva ceva, a lipsi pe cineva de ceva; a răpi, a smulge. 5. Tranz. A lua şi a duce în alt loc, a muta din loc. 6. Tranz. A lua pe cineva, cu forţa, a aresta. 7. Tranz. (Despre o sumă de bani) Â încasa. 8. Tranz. A aşeza (un obiect) în poziţie dreaptă, verticală. ©Refl. (Despre fiinţe) Â se scula de jos. O Expr. A se ridica în capul oaselor = ase scula din pat şi a sta aşezat sau în picioare. A se ridica în scări — a se înălţa, sprijinind picioarele în scările şeii. • Refl. A se însănătoşi, a se pune pe picioare.
9.	Refl. (Despre construcţii înalte) A se arăta în toată înălţimea, a se înălţa. 10. Tranz. A duce, a îndrepta în sus (braţele, capul etc.). O Expr. A (-si) ridica ochii (sau privirea) = a se
uita spre cineva sau ceva care se află mai sus. A (-şi) ridica capul = a) a se arăta dirz, plin de curaj; b) a se răzvrăti. A ridica mîna (sau manile) asupra cuiva — a ataca, a lovi pe cineva. A ridica mîinile — a se preda. 11. Refl. (Despre praf, fum) A se îndrepta în sus; (despre ceaţă, neguri) a se împrăştia, a dispărea. • (Despre aştri) A se înălţa pe bolta cerească. • (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieşi la suprafaţă. * (Despre oameni) A se urca, a se sui undeva sau pe ceva. 12.' Tranz. A ridica tonul (sau glasul, vocea) = a vorbi tare, autoritar, cu îndrăzneală. 18. Refl. (Despre mulţimi, popoare etc,) A protesta, a se opune; a se răs-cula; (tranz.) a pune în mişcare, a mobiliza. O Expr. (înv.) A ridica oaste = a înrola ostaşi pentru a porni la luptă. 14. Refl. A se isca; a se stîrni. 9 A apărea, a se arăta. 15. Refl. (Despre copii) A creşte, a se face mare; (fig.) a se dezvolta, a se forma. 10. Refl. A se face mai înalt; (fig.) a progresa. 17. Tranz. A pune pe o treaptă mai înaltă, a înălţa în grad. O Expr. A ridica pe cineva în slăvi = a lăuda foarte tare pe cineva. 18. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. O A ridica un număr la o putere — a înmulţi un număr cu el însuşi de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. 19. Refl. A atinge o anumită valoare, o anumită sumă etc.; a se cifra la... 20. Tranz. A construi, a clădi; (fig.) a crea, a întemeia. 21. Tranz. A da naştere, a pricinui, a produce. A	ridica pretenţii — a pretinde ceva.
A	ridica o	problemă	— a pune	în discuţie o
problemă.
ridicare, ridicări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) ridica. 2. Reprezentarea configuraţiei terestre prin transpunerea ei grafică în planuri sau hărţi.
ridicat1 s.n. Ridicare.
ridicat2, -ă, ridicaţi, -te, adj. 1. Dus mai sus, înălţat. 2. Dat la o parte, îniăturat. 8. Aşezat în	poziţie verticală.	4. Mărit,	sporit, urcat.
5.	(Despre	sunete,	voce, ton)	Tare; răstit.
0. Construit, clădit. 7. (Fig.; despre modul de viaţă al oamenilor) Cu nivel înalt, înaintat. • (Fig^ Superior (din punct de vedere cultural).
ridicata s.f. art. Cu ridicata = în cantitate mare; angro. O Comerţ cu r. = comerţ care constă în cumpărarea-vînzarea unor mărfuri în cantităţi mari.
ridicător, ridicătoare, s.n. || Din ridica || Mecanism al combinelor de cereale folosit la ridicarea şi adunarea plantelor căzute sau a celor tăiate în timpul recoltării.
ridicătiiră, ridicături, s.f. || Din ridica ||
1. AFaptul de a ridica ceva (greu), ridicare.
2. înălţime; loc ridicat.
ridiche, ridichi, s.f. || Lat. radicula || Plantă legumicolă din familia eruciferelor, cu frunze mari, crestate, a cărei rădăcină, sferică sau conică alungită, este comestibilă. Are însuşiri diuretice şi valoare alimentară ridicată.
ridicol, -ă, ridicoli, -e, adj., s.n. || Din fr. ridicole, lat. ridiculus (< ridere „a rîde“) ||
1.	Adj. Care stîrneşte rîsul, caraghios. • (Despre valori, sume de bani etc.) Foarte mic, neînsemnat, derizoriu. 2. S.n. însuşirea a ceea ce este
vrednic de rîs; aspect caraghios. || Şi : ridicul, -ă, adj.	«
^ ridicul,-ă, adj. v. ridicol.
ridiculiza, ridiculizez, vb.- I. Tranz. || Din fr. ridiculiser || A face pe cineva sau ceva să pară ridicol, caraghios, a-şi bate joc de cineva sau de ceva.
ridiculizâre, ridiculizări, s.f. Acţiunea de a
ridiculiza.
 	riîlu,	rifluri, s.n . II Din germ. Riffel || Rif-
lură.	,
riîlui, rifluiesc, vb. IV. Tranz J| Din riflu || A executa rifluri pe suprafaţa unui cilindru de valţ de moară.
riîhiră, rifluri, s.f. II Din fr. riflure || Fiecare dintre şanţurile elicoidale de la suprafaţa cilindrilor valţurilor de moară.
; v	rigă,	rigi, sm H Din	ngr. rigas |J 1. (înv.)
Rege. 2. Numele uneia dintre cărţile de joc; popă.
rigid,	-ă, rigizi, -de,	adj. || Din fr. rigide ||
1.	(Despre corpuri) Care	nu se deformează sub
acţiunea forţelor exterioare; ţeapăn, neflexibil. 2/(Despre oameni) Care nu admite abateri, compromisuri, sever, intransigent; (despre expresia feţei) care trădează asprime, severitate.
rigiditate, rigidităţi, s.f. || Din fr. rigidité ||
1.	Proprietate a corpurilor de a nu suferi deformări sub acţiunea forţelor ce se exercită asupra lor. ® Lipsă" de flexibilitate. O R- cadaverică = înţepenire a corpului cţupă moarte. R. musculară =" contracţie musculară susţinută care apare în unele boli "nervoase (meningită, tétanos). 2. Severitate, intransigenţă; duritate.
rigidiza, rigidizez, vb. I. Tranz. || Din rigid || A efectua operaţia de rigidizare.
rigidizâre, rigidizâri, s.f. Acţiunea de a rigidiza; întărire a unei piese, a unui element de construcţie .prin nervuri, traverse etc. care împiedică deformarea.
riglă, rigle, s.f. II Din ngr. rigla „regulă" || Bară de metal, de lemn sau de celuloid, de obicei gradată, cu ajutorul căreia se trag linii drepte, se măsoară lungimile; linie. O R- de calcul = instrument folosit pentru efectuarea rapidă a anumitor calcule, alcătuit dintr-o riglă fixă, una mobilă şi un cursor cu ajutorul căruia se citesc rezultatele calculelor. • (Metal.) Unealtă de lemn sau de'metal folosită în turnătorie pentru netezirea şi îndepărtarea surplusului de amestec din cutia "de formare.
riglétâ, riglele, s.f. || Din fr. réglette || 1. Riglă de lemn, cu lungimea de 2 — 5 m, folosită^în măsurări topografice. 2. Riglă mobilă a unei rigle de calcul.
rigoâre, rigori, s.f. || Din fr. rigueur, it. rigore, lat. rigor, -oris || Asprime, severitate; (la pl.) principii severe, riguroase. O De rigoare = cerut de o anumită împrejurare. La rigoare —
> în caz de extremă necesitate, la mare nevoie.
rigdlă, rigole, s.f. II Din fr. rigole || 1. Şanţ mic la marginea unei străzi, făcut pentru a permite scurgerea apei. 2. Canal mic dintr-o reţea de irigaţie.
RINOCER
rigorism s.n. || Din fr. rigorisme || Severitate extremă în stabilirea, în interpretarea şi în aplicarea normelor morale.
riguros, -eâsă, riguroşi, -oase, adj. II'Din fr. _
rigoureux, lat. rigoroşus || 1. Care este făcut cu exigenţă, cu rigurozitate, cu stricteţe. 2. Care nu admite abateri; sever, neînduplecat, necruţător. 8. (Despre demonstraţii) în care fiecare afirmaţie este consecinţa afirmaţiilor demonstrate anterior.
rigurozitate s.f. II Din riguros || Stricteţe, severitate; rigiditate.
rihtui, rihtuiesc, vb. IY. Tranz. fl Din germ. richten J| A îmbina prin cusături bucăţile de piele din care se fac obiecte de încălţăminte.
rihtuitor, -oare, rihtuitori, -oare, s.m. şi f.
|| Din rihtui II Muncitor care rihtuieşte.
rima, rimez, vb. I. || Din fr. rimer || 1. In-tranz.' (Despre cuvinte, p. ext. despre versuri) A avea aceleaşi sunete în silabele finale. # (Fig. ; despre lucruri, idei, persoanè) A se potrivi, a se asemăna. 2. Tranz. (Rar) A face versuri cu rimă.
rimă, rime, s.f. || Din fr. rime. || Repetare a sunetelor finale în două sau în mai multe versuri (începînd cu ultima silabă accentuată); cuvînt ori segment de cuvînt care rimează cu altul.'
rimél, rimeluri, s.n. Produs cosmetic folosit pentru machierea genelor.
rindea, rindele, s.f. || Din te. rende || Unealtă constituită din unul sau mai multe cuţite fixate într-un corp de lemn şi care serveşte la"netezirea şi la fasonarea pieselor de lemn. O A da la rindea = a prelucra cu rindeaua, a rindelui.
rindelui, rindeluiesc, vb. IV. Tranz. || Din rindea H A efectua o rindeluire.
rindeluire, rindeluiri, s.f. Prelucrare prin aşchiere a lemnului, pentru a se obţine piese cu feţe netede, plane sau profilate. "
ţindeluit s.n. Rindeluire. O Maşină de r. = maşină care) efectuează în mod mecanic operaţii cu rindeaua şi la * care * cuţitele au o mişcare de rotaţie.
ring, ringuri, s.n. II Din fr., engl. ring ||
1. Estradă de formă pătrată, împrejmuită cu corzi, pe care se desfăşoară meciurile de box.
2. Platformă sau spaţiu special amenajat într-un local, pe care se dansează.
ringlotă s.f. v. renglotă. rinichi, rinichi, s.m. || Lat. reniculus || Organ pereche, la om şi la animalele superioare, situat în regiunea lombară, care secretează şi excretează urina. O R• artificial — aparat care serveşte la înlocuirea temporară a funcţiilor rinichiului, ,eli-minînd produşii toxici (ex. ureea) din sînge.
rinită, rinite, s.f. II Din fr. rhinite, Cf. gr. rhis9 rhinos „nas" || Inflamaţie a mucoasei nazale.
rinocer, rinoceri, s.m. || Din fr. rhinocéros; gr. rhis, rhinos „nas" + keras „corn" || Nume dat unor genuri de mamifere imparicopitate din Asia şi din Africa, cu corpul masiv, lung de 2 —5 m, cu pielea groasă şi cu un corn (rinocerul indian) sau cu două coarne (rinocerul african) pe frunte.
57 — Dicţionar general al limbii române
rincTplastie
898
rinoplastie, rinoplastii, s.f. || Din fr. rhino-plastie; gr. rhis, rhinos „nas** -f- plastos „modelat “ || Intervenţie chirurgicală efectuată cu scopul de a reface un nas mutilat sau diform.
ripâre s.f. || Gf.. fr. riper || Deplasare pe distanţe foarte scurte, în sens transversal a unei piese grele (ex. tablier de pod metalic) astfel încît aceasta să ajungă în poziţia dorită.
riposta, ripostez, vb. 1. Intranz. f| Din fr. riposter IIA răspunde prompt şi energic (în contradictoriu); a replica. • (Sport) A răspunde imediat unui atac al adversarului.
ripdstă, riposte, s.f. || Din fr. riposte || Răspuns prompt şi energic prin care se combat afirmaţiile cuiva; replică, « Acţiune hotărîtă prin care se respinge un atac.
rips, ripsuri, s.n. II Din germ. Rips j| Ţesătură de bumbac sau de mătase, cu dungi paralele în relief, din care se fac obiecte de îmbrăcăminte, stofe pentru mobilă, panglici etc.
ripsât, -ă, ripsaţi, -te, adj. (Despre ţesături) Care se aseamănă cu ripsul, care imită ripsul.
risc, riscuri,. s.n. || Din fr. risque || Pericol posibil; posibilitatea de a suferi o pagubă, un eşec, de a avea de înfruntat un necaz.
riscă, risc, vb. I. |i Din fr. risquer || 1. Tranz. şi intranz. *A (se; expune unui pericol, unei pierderi, a-şi piine în primejdie viaţa, onoarea etc. 2. Intranz. A intra într-o acţiune nesigură sau periculoasă.
riseânt, -ă, riscanţi, -te, adj. |[ Din germ. riskant II Expus la riscuri, la primejdii; nesigur, primej-dios, riscat.
riscât, -ă, riscaţi, -te, adj. Expus unei primejdii, cu riscuri, nesigur, riscant. Afaceri curente de port, mai mult sauţ mai puţin riscate (Bart).
risipă, risipe, s.f. || Din risipi || 1. Cheltuire nechibzuită, fără măsură a unor bunuri materiale sau băneşti. # (Fig.) Belşug, abundenţă.
2.	împrăştiere (în dezordine), risipire. 3. (înv.) Distrugere; surpare, prăbuşire.
risipelnic, -ă, risipelnici, -ce, adj. || Din risipi || Risipitor.
risipi, risipesc, vb. IV. || Din bg. razsipja, ser. rasipati || 1. Tranz. A arunca în toate părţile; a împrăştia. 2. Tranz. A cheltui fără socoteală, a irosi bani, avere. 3. Refl. A se răspîndi în toate părţile, a se răzleţi; (tranz.) a pune pe fugă (o armată). • Tranz. şi refl. A (se) răspîndi, a (se) propaga (o ştire, un zvon). 4. Refl. (Despre ceaţă, neguri) A se destrăma, a dispărea. 5. Refl. A se dărîma, a se prăbuşi; a se prăpădi, a se distruge/0- Tranz. A înlătura, a îndepărta (o grijă, un gînd).
risipire, risipiri, s.f. Acţiunea de a (se) risipi; risipă.
risipit, -ă, risipiţi, -te, adj. 1. Răspîndit, împrăştiat. 2. Cheltui/fără socoteală, irosit. 3. (Despre' armate sau cete înarmate) Pus pe fugă, alungat. 4. Dărîmatr prăbuşit, năruit.
risipitdr, -oâre, risipitori, -oare, adj. || Din risipi ||Care îşi risipeşte averea; cheltuitor. • Distrugător.
risîing s.n. II Din germ. Riesling || Soi de viţă de vie avînd strugurii cu boabele mici,
rotunde, verzi sau gălbui, cu pieliţa groasă; p. ext. vin obţinut din struguri de acest soi.
ristlc s.n. || Din ngr. rastiki \\Gogoaşă de r. = excrescenţă bogată în tanin, care se formează pe frunzele de stejar în urma înţepăturii* unor insecte. Se întrebuinţează în medicină, în industria chimică, în tăbăcărie etc.
rlşcă s.f. || Cf. rus. reska || Numele unui joc de noroc, în care cîştigă cel ce ghiceşte pe ce parte va cădea o monedă aruncată în sus.
rit, rituri, s.n. || Din ngr. riton, lat. ritus, fr. rite II1. Ritual'. • P. ext. Rînduială, regulă, tipic. 2. Religie, confesiune.
ritiddm s.n. || Din fr. rhytidome || Strat extern al scoarţei arborilor bătrîni, alcătuit din ţesuturi moarte care se exfoliază,
ritm, ritmuri, s.n. || Din ngr. rhythmos, lat. rhytmus, fr. rythme || 1. Periodicitate a unei mişcări, a unui proces etc., repetare regulată, la interyale determinate, ale aceloraşi momente (ex. ritm cardiac, ritm al respirâţiei). 2. Desfăşurare gradată a unei activităţi. 3. Efect obţinut prin succesiune ritmică, regulată a silabelor accentuate şi n©accentuate într-un vers ori a accentelor tonice într-o frază muzicală; cadenţă.
4.	(Ec.) Indicator folosit pentru caracterizarea dinaiaicii fenomenelor.
ritma, ritmez, vb. I. Tranz. || Din fr. ry timer || A pune accentele pe silabele unui vers sau, p, ext., ale unei fraze.
ritmat, -ă, ritmaţi, -te, adj. Cu ritm; cadenţat, ritmic, -ă, ritmici, -ce, adj., s.f. || Din "fr. rythmique || 1. Adj. (Adesea adverbial) Care are ritm, care se desfăşoară în ritm; regulat, cadenţat. 2. S.f. Ansamblu de reguli privitoare la folosirea ritmului în poezie.
ritmicitate, ritmicităţi, s.f. || Din ritmic || Desfăşurare proporţională în timp a unei activităţi.
ritornălă, ritornele, s.f. || Din it. ritornello, fr. ritournelle || 1. Fragment de muzică instrumentală, care precedă dansurile sau alternează cu ele. • Refren. 2. Vers sau grup de versuri care se repetă, într-o poezie, la intervale regulate.
|| Şi: riturnelă s.f.
‘ritos adv. II Din ngr .ritos |] Categoric, hotă-rît, ferm.
ritual, -ă, (1) rituali, -e, adj., (2) ritualuri, s.n. II Din fr. rituel, lat. ritualis, germ. Ritual ||
1.	Adj. Care se referă la rituri, care se face după un anumit rit. 2. S.n. Ceremonial.religios, cu implicaţii folclorice, desfăşurat după anumite reguli tradiţionale, cu prilejul unor momente importante din viaţa comunităţii (naşterea, culesul recoltei etc.); rit (1). riturnelă.s.f. v. ritornelă. rit, riţuri, s.n. II Din germ.k Ritz || (Poligr.) Adîncitură liniară făcută pe o foaie de carton în locul unde urmează să fie îndoită
riţui, riţuiesc, vb. IV. Tranz. || Din germ. ritzen I) A face un riţ pe o foaie de carton, riţuirc, riţuiri, s.f. Acţiunea de a riţui. rival, -ă, rivali, -e, s.m. şi f. || Din fr. riveti, lat. rivalis, germ. Rival|| Persoană care aspiră, în concurenţă cu alta, la o situaţie, la un succes etc.; ‘Concurent, adversar. «Persoană care as-
piră, în acelaşi timp cu alta, la dragostea ace-lei aşi persoane de sex opus. ® Persoană care are merite şi calităţi egale cu ale alteia. O Fără rival = fără .pereche, fără seamăn, fără egal.
rivalitate, 6rivalităţi, s.f. || Din fr. rivalité, lat. rivalitas, -atis || Concurenţă, întrecere între două sau mai multe persoane care aspiră la acelaşi lucru.
rivaliza, rivalizez, vb. I. Intranz. || Din fr.
rivaliser H 1. A fi rival cu cineva, a tinde să
ajungă sau să întreacă pe cineva (în merite, în realizări etc.); a concura. 2. A avea valoarea, importanţa, calităţile egale sau apropiate de ale altcuiva ; ’ a sta alături de..., a egala. Vile şi dumbrăvi.., se înşiră una după alta, rivalizînd în colori şi cochetărie (Sadovoanu).
rivâîtă, rivalte, s.f. || Din it. ribalta |) Şir de lumini fixate în dosul cortinei, la nivelul podelei, care luminează scena; p. ext. rampă.
« riveran, -ă, riverani, -e, adj. || Din fr. riverain II (Despre ţări, regiuni etc.) Situat pe malul unei ape (rîu, lac) sau străbătut de o apă curgătoare .
, riz, rizuri, s.n. II Din germ. JRiss |j Fisură foarte fină, de mică adîncime, care apare la suprafaţa unei piese de metal, din cauza tensiunilor interne.
rizâfcă s.f. v. rizeafcă.
rizeâfcă, rizefce, s.f. Specie de scrumbie care trăieşte în Marea Neagră, de unde pătrunde în fluvii pentru reproducere. II Şi: rizâfcă s.f.
rizibil, -ă, rizibili, -e, adj. || Din fr. risible || De rîs, ridicol, caraghios.
ri zi cui tură s.f. || Din fr. riziculture || Cultura orezului; orezărie.
rizom, rizomi, s.m. || Din fr. rhizome, lat. rhizoma || Tulpină subterană lipsită de clorofilă, care serveşte la înmagazinarea substanţelor de rezervă şi ca organ de înmulţire vegetativă.
rizopod, rizopode, s.n. [| Din fr. rhizopode; gr.- rhiza „rădăcină" -f pous, podos „picior" || (La pl.) Clasă de protozoare care se mişcă cu ajutorul pseudopodelor; (şi la sg.) animal din această clasă.
Hzoto s.n. II Din it., fr. risotto|[ Mîncare prepare j ă din orez, unt, sos de roşii şi parmezan.
rîeăs.f. II Din rîcîi || (Fam.) Ceartă, gîlceavă. O Expr. A căuta cuiva rîcă = a căuta prilej de -ceartă. A purta cuiva rîcă. = a purta -cuiva duşmănie.
’rîcîi, rîcîi, vb. IV. Tranz. || Onomatopeic || (Despre păsări sau animale) A scurma pămîntul cu ghearele; (despre oameni) a zgîria. O Expr. A-l rîcîi ceva la inimă = a-1 chinui pe cineva un gînd, o dorinţă, o curiozitate nesatisfăcută. • A îndepărta zgîriind un strat de ceva; a răzui.
rîcîft s.n. Faptul de a rîcîi; zgomotul produs prin rîcîi re.
rîcîitură, rîcîituri, s.f. || Din rîcîi || Rîcîit. In curte se auzeau rîcîituri surde (Călinescu).
rîde, rîd, vb. III. Intranz. || Laţ. ridere ||
1.	A-şi manifesta bucuria sau satisfacţia printr-o mişcare caracteristică a feţei şi a gurii, însoţită de sunete nearticulate, specifice. • (Despre soartă, noroc) A-i fi cuiva prielnic, favorabil. 2, A se înveseli, a se distra, a se amuza. 3. A-şi bate
joc de cineva, a-l lua în rîs. O Expr. Rîd fi curcile (sau ciorile) de el, se spune despre cineva care s-a făcut de rîs, care s-a compromis.
rîgîi, rîgîi, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic || A scoate un zgomot caracteristic din gît, provocat de eliminarea gazelor din stomac.
rîgîiălă, rîgîieli, s.f. |J Din rîgîi || Faptul de a rîgîi ;r zgomot produs prin rîgîire. .
rîie s.f. || Lat. aranea „păiarîjen" || (Pop.) Scabie. O Expr. Se ţine ca rîia de om, se spune despre cineva de care nu poţi să scapi.
rîids, -oâsă, rîioşi, -{oase, adj. || Din rîie \\ (Şi substantivat) Bolnav de rîie; plin de rîie. O Expr. (Fam.; substantivat) A face pe rîiosul = a fi mîndru, înfumurat; a-şi da aere.
rîma, pers. 3 rîmă, vb. I. Intranz. || Lat. rimare II (Despre porci) A scormoni pămîntul cu rîtul.
rimă, rîme, s.f. || Din rima || Vierme care trăieşte în pămînt, avînd corpul lung, cilindric, constituit din numeroase inele.
rîmătdr, rîmâiori, s.m. || Din rîma |J (Pop.) Porc. Sforăia... de parcă era cine ştie ce mare turmă de rîmâtori (îspirescu).
rîmătiiră, rîmături, s.f. || Din rîma || Loc rî-mat, scormonit.
rîmleân, rîmleni, s.m. |) Din sl. rimljanină || (înv.) Roman2.
rîmnic, rîmnice, s.n. || Din ucr. ribnik, bg. rybnik || Iaz cu peşte; heleşteu.
rină s.f. 11 Lat. ren, renis || Fiecare dintre cele două laturi ale corpului omenesc. O Intr-o rîriâ = (culcat) pe o parte; (despre obiecte) înclinat, strîmb.
rîncă, rinei, s.f. 1. Vînă de bou. 2. Inel (făcut dintr-o curea, din vînă de bou, din fier etc.) cu care se leagă capătul de sus al leucii de carîmbul de sus al loitrei carului.
rîneed, -ă, rîncezi, -de, adj. || Lat. rancidus || (Despre grăsimi) Cu gust şi miros neplăcut, din cauza alterării. • (Despre gust, miros) Caracteristic grăsimilor alterate.
rîncezeâlă, rîncezeli, s.f. || Din rîncezi || Faptul de a (se) rîncezi; gust, miros de grăsimerîn-cedă.
itncezi, pers. 3 rîncezeşte, vb. IV. Refl. şi intranz. || Din rîneed \\ (Despre grăsimi) A deveni rîneed.
rîncezire, rînceziri, s.f. Faptul de a (se) rîncezi; alterare a grăsimilor.
rîncezît, -ă, rînceziţi, -te, adj. Rîneed. rînchezâ, pers. 3 rîncheazâ, vb. I. Intranz. || Lat. *rhonchizare (după necheza) || (Despre cai) A necheza.
rînchezât s.n. Faptul de a rînchezâ. rînd, rînduri, s.n. || Din si. rendti || 1. înşi-rare, şir de lucruri sau de fiinţe aşezate într-o anumită ordine. O De-a rîndul = în şir continuu, fără întrerupere. In primul rînd === înainte de toate. Pe rînd sau rînduri-rînduri unul după altul. O Expr. A fi in primele rînduri == ă fi în fruntea unei acţiuni. 2. Fiecare dintre şirurile orizontale de cuvinte dintr-un text scris sau tipărit. O Expr. A citi printre rînduri =* a des-
RlNDAŞ
900
cifra într-un text şi ceea ce nu este exprimat direct, ci subînţeles. 3. Şir de obiecte pus peste alt £t. 4. Loc ocupat de cineva într-un şir sau într-o activitate în curs de desfăşurare; momentul cînd cineva trebuie să intre în acţiune. O La rînd — xinul după altul, în ordinea cuvenită. Cu rîndul = cu schimbul, alternativ. De rînd = de serviciu. O Expr. A tine rîndul = a respecta locul sau ordinea stabilită. A veni rîndul cuiva =. a sosi momentul favorabil pentru cineva.
6.	Grup care urmează după altul de acelaşi fel; număr de obiecte care formează un tot; un rînd de case. 6. Obicei, rînduială. O Expr. ^4 şti rîndul = a cunoaşte rostul, mersul lucrurilor. 7* Dată, oară. O De rîndul acesta = de data aceasta.
.rîndâş, rîndasi, s.m. || Din rîndui || (înv.) Servitor* slugă (la o curte boierească).
rînduî, rînduiesc, vb. IV. Tranz. || Din rînd |j
1. A aşeza la rînd, în şir, într-o anumită ordine; (refl.) a se aşeza unul după altul, a se înşirui.
2. A pune în ordine, a organiza. 3. A da cuiva o dispoziţie; a hotărî, a dispune. 4. A stabili, a fixa, a* statornici. (Refl. pas.) Cum ai să te descurci Serafime? — Apoi, aşa cum s-au rînduit lucrurile mai demult (Stănoiu).
rînduială, rînduieli, s.f. || Din rîndui || 1. Faptul de a rîndui; aşezare în ordine. • Mod de desfăşurare a unor’acţiuni. 2. Regulă; datină, obicei. 3. Denumire dată în trecut unor dări pentru domnie.
rînduire, rînduiri, s.f. Acţiunea de a (se) rîndui; dispunere într-o anumită ordine, aranjare.
rînduneâ, rîndunele, s.f. || Lat. hirundineUa |) Rîndunică.
rîndunîcă, rîndunici, s.f. || Din rînduneâ || Pasăre călătoare insectivoră, de culoare albastră-închis pe spate, albă-gălbuie pe pîntece, cu ciocul scurt şi lat şi coada adînc despicată.
rîni, rînesc, vb.’ IV. Tranz. |] Din bg. rinăJ] A curăţa un loc (în special un grajd) de murdăria depusă.
rînjet, rînjete, s.n. || Din rînji || Rîs, zîmbet răutăcios, sarcastic sau prostesc, care strîmbă figura şi descoperă dinţii. • Manifestare de furie sau de ameninţare la unele animale, care constă de obicei din mîrîit şi arătarea dinţilor.
rînji, rînjesc, vb. IV. Intranz. şi refl. || Din bg. rânza „a mîrîi“ || (Despre animale) A-şi arăta ameninţător colţii (mîrîind). • (Despre, oameni) A-şi’ arăta dinţii într-o grimasă de răutate, de batjocură. <*A rîde sau a zîmbi forţat, arătîndu-şi dinţii.
rîntâş, rîntasuri, s.n. || Din magh. rântds || Un fel de sos făcut din făină prăjită (cu ceapă) în grăsime, care se adaugă la unele mîncărurî.
rînză, rînze, s.f. || Cuv. autohton || 1. (Reg.) Pipotă. 2. (Pop. şi fam.) Stomac.
rînzos, -oâsă, rţnzoşi, -oase, adj. || Din rînză || Răutăcios; iute la mînie,,arţăgos.
rîpă, rîpe, s.f. II Lat. ripa || Goastă abruptă a unui deal; surpătură adîncă de pămînt făcută de şuvoaie. O Expr. A se duce (sau a merge, a se da) de rîpă = a se pierde; a se distruge, a se nimici; a eşua. |] PI. şi: rîpi.
' rîpds, -oâsă, rîpoşi, -oase, adj. || Din rîpă H Cu rîpe, abrupt.
rîs1, rîsuri, s.n. ||Lat..râi« [(Acţiunea de a rîde; manifestare a veseliei printr-o mişcare caracteristică a feţei şi a gurii, însoţită de un sunet specific. O Expr. De rîs sau de rîsul lumii = de batjocură, ridicoli
rîs2, rîşi, s.m. (I Din si. rysî || Mamifer carnivor din familia felidelor., lung de circa 1 m, cu blana galben-roşcată, cu pete negre, şi cu cîte un smoc de păr în vîrful urechilor; linx. Trăieşte prin ^păduri. Este ocrotit prin lege.
rîset,^ rîsete, s.n. || Din rîs1 || Rîs1. Se ciocneau crîmpeie de convorbiri, rîsete zgomotoase (Rebreanu).
rîşcov, rîşcovi, s.m. || Cf. ucr. ryzok, ryzka || Ciupercă comestibilă, de culoare portocalie-cără-mizie cu picior'galben-portocaliu, care creşte în pădurile de brad şi fag.
rîşnî, rîşnesc, vb. IV. Tranz. |) Din rîşniţâ || A măcina (cereale, cafea etc.) cu rîsnita. mA sfărîma, a zdrobi.
rîşnit1 s.n. Acţiunea de a rîsni. rîşnît2, -ă, rîşniţi, -te, adj. Măcinat cu rîşniţa. • Sfărîmat, zdrobit.
' jîşmţă, rîşnile, s.f. |! Din bg. râsnica [[ 1. Maşină simplă de măcinat cereale, compusă din două pietre suprapuse, dintre care cea de deasupra se învîrteşte cu ajutorul unui mîner. O Expr. A ajunge de la moară la fîşniţă — a ajunge ■ dintr-o situaţie bună într-una mai rea; a sărăci, a scăpăta. A-i umbla gura ca o rîşniţâ — a vorbi foartejmult, a vorbi într-una. 2. Maşină mică de bucătărie, folosită pentru măcinarea boabelor de cafea, de piper etc.
rît1, rituri, s.n. || Din sl. rutu || Botul porcului.
rît2, rituri, s.n. l| Din magh. ret, ser. rit || (Reg.) Şes cu iarbă (de-a lungul unei ape curgătoare).
rîu, rîuri, s.n. II Lat. ™Vws|| 1. Apă curgătoare permanentă, formată prin unirea mai multor pîraie şi care se varsă într-un fluviu, într-o mare. • P. ext. Cantitate mare dintr-un lichid care curge. • (Fig.) Mulţime, val de oameni în mers. O Expr. rîuri-rîuri — în număr mare, val după val. Neamurile... se mişcară rîuri-rîuri (Eminescu). 2. (La pl.) Cusături decorative în linii şerpuitoare, la mînecile şi pe pieptul iilor.
rîulet, rîuleţe, s.n. Diminutiv al lui rîu; rîu mic, pîrîu.
rîurâ, pers. 3 rîurează, vb. I. Intranz. || Din rîuri (pl. lui rîu) || A curge ca un rîu. • (Fig.; despre păr) A cădea în ondulaţii, a undui. Părul lui David rîurează pe umerii săi (Mace-donski).
rîvnă, rîvne, s.f. || Dinrîvni || 1. Silinţă, zel, stăruinţă, însufleţire în muncă. 2. Dorinţă aprinsă, poftă.
'rîvnî, rîvnesc, vb. IV. Intranz. şi tranz. || Din sl. rîvinovati || 1. A dori ceva cu ardoare, a simţi un imbold puternic spre ceva; a aspira, a năzui. m A dori să-şi însuşească un lucru
ROCAMBOLESC
străin. 2. (înv.) A privixu invidie pe cineva; a dori să fii asemenea cuiva.
rîvnire# rîvniriKs.î. Faptul de a rîvni; dorinţă, aspiraţie. • (înv.) Invidie, pizmă.
rîvnitdr, -oare, rîvnitori, -oare, adj. || Din rîvni || Care rivneşte, care tinde spre ceva; plin de rîvnă.
rîzător, -oare, rîzâtori, -oare, adj. ]| Din rîde || Care rîde, care manifestă veselie, bună dispo-- ziţie.
rîznă, rîzne, s.f. (Reg.) Vagonet cu care se transportă piatra sau minereul de Ia locul de extracţie pînă la gura minei.
roabă, roabe, s.f.'Un fel de cărucior folosit Ia cărat materiale, format dintr-o ladă sau o platformă care se reazemă pe o roată şi prevăzut cu două braţe de care împinge omul.
roâde, rod, vb. III. || Lat. rodere || 1. Tranz.
„ ■ şi intranz. A rupe cu dinţii puţin cîte puţin din ceva (pentru a mînca)". O Expr. (Fam.) A roade cuiva urechile = a plictisi pe cineva, repe-tîndu-i mereu acelaşi lucru. 2. Tranz. (Fig.; despre gînduri, stări sufleteşti) A chinui întruna; a frămînta. 3. Tranz. şi refl. A (se) distruge printr-o măcinare lentă, printr-o folosire îndelungată. O Expr. A roade cuiva pragul = a vizita pe cineva prea des. 4. Tranz. (Despre corpuri tari în contact cu pielea) A freca pielea (provocînd răni).
roâdere,_ roaderi, s.f. Acţiunea de a (şe) roade.
roată1, roţi, s.f. || Lat. rota ||1. Parte a unui . vehicul, în formă de cerc de lemn ori de metal, cu spiţe sau plin, care, montată pe o osie, serveşte l"a deplasarea vehiculului. O Expr. A pune pe roate = a organiza ceva, a face să meargă, r să funcţioneze. A merge ca pe roate — a se desfăşura sau a funcţiona foarte bine. A fi cu trei roate la car — a fi zăpăcit, ţicnit. Roata lumii =
' mersul evenimentelor. 2. Organ de maşină care se poate roti în jurul unei axe, servind la transmiterea unei mişcări de rotaţie. O Roata morii — roată acţionată de o apă curgătoare, care pune în mişcare o moară. Roata olarului — mecanism simplu, alcătuit dintr-un disc orizontal fixat pe un arbore rotitor, pe care olarul dă formă oalelor. Q Expr. S-a întors roata — s-a schimbat situaţia. 3. Instrument de tortură şi de execuţie folosit în evul mediu.
4.	Obiect fabricat, împachetat etc. în formă de cerc sau de colac: roată de caşcaval. 5. Figură formată din mai multe lucruri sau fiinţe aşezate în formă de cerc. 6. Mişcare circulară; rotocol. O Expr. A da roată = a merge de jur împrejur, a înconjura, a da ocol.
roată2, roate, s.f. || Din pol., rus. rota |[ (înv.), Unitate militară cu un efectiv aproximativ egal cu cel al unei companii din armata modernă.
rob, roabă, robi, roabe, s.m. şi f. |[ Din sl. robie || 1. (în evul mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Om aflat în dependenţă totală faţă de stăpînul feudal, care nu avea însă şi dreptul de a-l omorî. 2. Prizonier, captiv; deţinut, întemniţat; (fţg.) persoană foarte supusă, aservită cuiva. • (în limbajul bisericesc) Cre-
dincios. 3. (Fig.) Persoană subjugată de o pasiune, de. o preocupare.
robă, robe, s.f. || Din fr. robe || Haină lungă de ceremonie, purtată de magistraţi în şedinţe şi de profesorii universitari la anumite solemnităţi .
robi, robesc, vb. IV. Tranz. |] Din raft || 1. A lua cuiva libertatea; a ţine în captivitate. • Intranz. A trăi în robie, a fi rob. 2. (înv.) A înrobi; a aservi o ţară, un popor etc. 3. (Fig.) A subjuga pe. cineva prin farmecul pe care îl exercită. • Refl. A fi robul unei pasiuni, a fi dominat de cineva sau ceva.
robie, robii, s.f. II Din rob II1. Starea, condiţia de rob; (înv.) înrobire. 2. Dominaţie, subjugare. «Aservire politică, socială, economică a unui popor, a unei clase sociale, a unui individ.
3.	întemniţare.
robinet, robinete, s.n. || Din fr. robinet || Dispozitiv montat la o conductă, care poate întxe-rupe ori restabili circulaţia unui fluid sau îi poate varia debitul..
robinsonadă, robinsonade, s.f. || Din germ. Robinsonade, de la n. pr. Robinson || Acţiune neobişnuită, ieşită din comun; aventură.
robire, robiri, s.f. Acţiunea de a (se) robi; stare de rob. • (înv.) înrobire.
robit, -ă, robiţi, -te, adj. 1. Subjugat, aservit; exploatat. 2. (Fig.) Fermecat, captivat, subjugat.
robot, roboţi, s.m. || Din fr. robot || Aparat automat care acţionează pe baza unui program sau reacţioneazăTa anumite excitaţii exterioare, putînd executa o serie de acţiuni dirijate. • (Fig.) Persoană care munceşte din greu, în mod mecanic.
robotă, s.f. || Din sl. robota |] 1. Muncă pe care o prestau iobagii în folosul stăpînului feudal. 2. Muncă grea; trudă.
roboteâlă, rbboteli, s.f. || Din roboti || 1. Faptul de a roboti (1). 2. Treburi mărunte în gospodărie.
roboti, robotesc, vb. IV. Intranz. || Din robotă II1. A munci din greu. 2. A trebălui, a face treburi mărunte pe lîngă gospodărie, robotit s.n. Acţiunea de a roboti. roburît s.n. || Din fr. roburite || Exploziv folosit în lucrări miniere.
robust, -ă, robuşti, -sie, adj. || Din fr. robuste, lat. robustus (< robur „forţă") || Puternic, viguros, rezistent.
robusteţe s.f. || Din fr. robustesse |] Faptul de a fi robust; forţă, vigoare, putere.
rocadă, rocade, s.f. || Din fr. rocade |) Mutare combinată la jocul de şah, care constă în aducerea uneia dintre ture lîngă rege şi trecerea regelui peste tură; p. ext. inversare reciprocă a poziţiei ocupate de două elemente.
rocaille [Pr.: rocâi] adj. |] Cuv. fr. || Stil r. = stil în arhitectura de interior şi în artele decorative franceze, reprezentând faza de înflorire a stilului rococo, caracterizat prin eleganţă,.rafinament şi fantezia contururilor răsucite, prin imitarea unor elemente naturale (grote, stînci, scoici)
rocambolesc, -eâscă, rocamboleşti, adj. || Din fr. rocambolesque, de la n. pr. Rocambole,
personaj, erou al unor aventuri extraordinare, creat de Ponson du Terrail || Fantastic, .extravagant.
rdeă, roci, s.f. || Din fr. roc, roche, ii. rocca || Agregat mineral, constituent al scoarţei terestre. Rocile pot fi: magmatice (eruptive), sedimentare sau metamorfice. în unele cazuri, în rîndul rocilor sînt incluse şi substanţele lichide, ca ţiţeiul, precum şi cele gazoase, ca gazele naturale.
rochie, rochii, s.f. || Din bg., ser. roklja || îmbrăcăminte femeiască la care fusta şi bluza (din acelaşi material) formează o singură piesă.
rochiţă, rochiţe, s.f Diminutiv al im rochie. • (Bot.) Rochiţa-rîndunelei = volbură.
rock s.n. i| Din engl. rock || Dans modern cu mişcări vioaie, bine marcate.
’rococo adj. || Din fr. rococo, formaţie glumeaţă din rocaille II (în arhitectură şi în arta decorativă) Stil rococo (şi substantivat) = stil artistic din sec. 18, caracterizat printr-o ornamentaţie excesivă, preferinţă pentru culorile deschise şi strălucitoare, pentru liniile uşoare şi răsucite, compoziţia asimetrică, pitoresc şi1 rafinament.
rocoîuă s.f. v. răcovină. rocoţeâ, rocoţele, s.f. Plantă erbacee otrăvitoare, înaltă pînă la 50 cm, cu frunze opuse liniare şi cu flori albe.
rod,, roade, s.n. || Din sl. rodit]J1. Denumire dată produselor vegetale ale plantelor cultivate (în special fructelor). O Cu rod == roditor, fructifer. © (Bot.) Rodul-pămîntului = plantă erbacee veninoasă cu frunze mari, lucioase. Creşte în păduri umbroase şi umede. (înv.) Rod-de-za-hâr = rodozahar. 2. Urmarev rezultat (favorabil). 3. (înv. şi pop.) Copil, prunc; vlăstar, odraslă.
roda, rodez, vb. I. Tranz. || Din fr. roder, lat. rodere „a roade*4 || A efectua operaţia de rodaj.
rodaj, rodaje, s.n. || Din fr. rodage || 1. Operaţie prin care un sistem tehnic nou este supus la diferite regimuri de funcţionare, în scopul ajustării suprafeţelor de contact; perioadă în care un motor funcţionează în acest fel. 2. Operaţia de netezire fină a suprafeţelor de contact a două piese.
rodân, rodane, s.n. || Din ngr. rodani || Sucală.
rodâre, rodări, s.f. Acţiunea de a (se) roda; rodaj.
rodat, -ă, rodaţi, -te, adj. Care a fost supus operaţiei de rodaj.
rodi, rodesc, vb. IV. Intranz. |] Din sl. rodiţi || A produce roade.
rddie, rodii, s.f. || Din ngr. rodi || Fructul comestibil al rodiului2, de mărimea Unui măr, cu coaja groasă, roşiatică, şi cu miezul cărnos.
rodire, rodiri, s.f. Acţiunea de a rodi. • Fertilitate, rodnicie.
roţHtdr,—eâre, roditori, -oare, adj. || Din rodi || (Despre terenuri) Care dă roade îmbelşugate. • (Despre arbori) Fructifer.
rodiu1 s.n. || Din fr. rhodium [| Metal alb-ar-gintiu din familia platinei, întrebuinţat, în
aliaj, Ia fabricarea unor instrumente de laborator.
rodiu2, rodii, s.m. || Din rodie || Arbore mediteranean cu flori roşii şi fructe mari, comestibile.
rodnic, -ă, rodnici, -ce, adj. || Din rod || Care produce roade multe, roditor, mănos, fertil. • (Fig.) Care dă rezultate bune; rentabil, folositor.
rodnicie, rodnicii, s.f. || Din rodnic || însuşirea de a fi rodnic; fertilitate, fecunditate.
rododendron, rododendroni,. s.m. || Din fr. .rhododendron; gr. rhodon „trandafir** -f dendron „arbore** || (Bot.) Smirdar. || Şi: rododendru s.m. rododendru s.m, v. rododendron, rodomontadă, rodomontade, s.f. |] Din fr. ro-domontade, ,de la n. pr. Rodomont, numele unui personaj, viteaz şi obraznic, din Orlando furioso a lui Ariosto || Vorbire sau tiradă emfatică; fanfaronadă, lăudăroşenie.
rodonit s.n. || Din fr. rhodonîte, germ. Rhodo-nit II Silicat natural de mangan, uneori şi cu calciu, de culoare roz-cenuşie, cu luciu sticlos, utilizat ca piatră ornamentală, la confecţionarea unor obiecte decorative etc.
rodozaMr s.n. || Din ngr. rodozahar || (înv.) v Dulceaţă de trandafir; rod-de-zahăr.
roentgen [Pr.: rontghen], roentgeni, s.m. || De la n. pr. Roentgen O Unitate de măsură pentru doza de radiaţie X sau gama. j| Şi: rontgens.m.
rogatorie, rogatorii, adj. || Din fr. rogaloire, de Ia lat. rogatus (< rogare „a ruga**) || Comisie r. =.mandat încredinţat de o instanţă judiciară unei instanţe din altă localitate pentru a-i procura anumite dovezi necesare soluţionării unui litigiu.
rogod&e s.f. pl. (Pop.) Fructe mărunte de tot felul.
„ rogojină, rogojini, s.f. || Din bg. rogozina |j împletitură de rogoz sau de papură, care se aşterne pe jos ori se atîrnă pe pereţi în casele ţărăneşti.
rogdz s.m. || Din sl. rogozu |] Denumire dată unor specii de plante erbacee cu tulpina în trei muchii, cu frunze liniare, care cresc prin locuri umede.
rohâteă, rohatce, s.f. || Din ucr., rus. rogatka || (înv.) Loc pe unde se intră în oraş şi unde se încasau în trecut taxele pentru mărfurile ce se aduceau spre vînzare. • Barieră. j|Pl. şi: ro-hâtei.
roi1, roiuri, s.n. || Din sl. roj || 1. Grup de albine ieşit din stup, împreună cu matca, în căutarea unui nou adăpost. 2. Mulţime de insecte sau de păsări mici, care zboară în grup. • Mulţime de oameni în mişcare. 3. Grup de corpuri cereşti, relativ concentrate în spaţiu, avînd caracteristici care sugerează o provenienţă comună (ex. roi de stele, roi de galaxii).
roi2, roiesc, vb. IV. Intranz. || Din bg. roja ||
1. (Despre albine) A pleca în grup din stupul vechi, împreună cu matca, pentru a-şi căuta un adăpost nou şi a da naştere unei familii noi.
2. (Despre insecte, păsări mici) A zbura în grup dintr-o parte în alta. © (Despre oameni) A se mişca în număr mare (în jurul cuiva sau a ceva); a se răspîndi în grupuri plecînd din acelaşi loc.
ROMAN
f roit), roâiM, roibi, roaibe, adj. || Lat. robeus |J (Despre cai) Cu părul roşcat. • (Substantivat) Cal cu părul roşcat.
roibă, roibe, s.f. || Lat. robia || Plantă erbacee fnaltă de 50—80 cm, cu flori gălbui, a cărei rădăcină conţine o materie colorantă, roşie.
roiniţă1, roiniţe, s.f. || Din bg. rojnica || (Pop.) Stup mic, cu care se prinde un roi de albine.
roiniţă2, roiniţe, s.f. || Din roi2 || Plantă er-“ bacee meliferă, din familia labiatelor, cu flori# albe sau liliachii, plăcut mirositoare, din ale ;■■■ cărei frunze se extrage un ulei volatil, folosit în industria farmaceutică.
rofre, roiri, s.f. Acţiunea de a roi; p. ext. plecare în roi a albinelor din stup. «Zbgr agitat al unui număr mare de insecte sau de ; păsări. «Mişcare zgomotoasă de oameni; for-* iotă.	^
s roit s.n. Roire. Camera zumzuia discret ca un stup în ajunul roitului (Rebreanu).
rojdânic, rojdanice, s.n. || Din sî. rozdeniku || Carte a literaturii populare de prevestire care pretindea că prezică viitorul oamenilor după V zodia în care s-au născut.
rol, roluri, s.n. || Din fr. râie [| 1. Partitură scenică ce revine unui actor, unui cîntăreţ într-un spectacol; personajul interpretat de un actor. 2. Atribuţie, sarcină care îi revine cuiva într-o acţiune. 8. Lista proceselor care urmează a fi judecate într-o anumită zi de către un organ de jurisdicţie. 4. Registru în care sînt înscrişi contribuabilii, cu impozitul la care sînt supuşi.
5.	Listă oficială a persoanelor care se află pe un vapor.
rolân s.n. Denumire dată unei fibre sintetice
  • cu proprietăţi asemănătoare lînii.
rolâre, rolâvi, s.f. || Din rolă || Netezire a . unei suprafeţe, executată prin presare cu ajutorul unei role (2).
rolă, role, s.f. |! Din germ. Rolle || 1. Piesă de forma unei roţi mici care se învîrteşte în jurul axei sale, servind la rulare, la transmiterea unei mişcări, la stabilirea unui contact electric ele.'2. Unealtă în formă de cilindru, folosită la netezirea unei suprafeţe, la imprimarea unui desen pe hîrtie, pe un material plastic etc.
rolîilm, rolfilme, s.n. j| Din germ. Rollfilm || Peliculă fotografică de forma unei benzi înfăşurate pe un mosor ambalat în hîrtie opaoă sau introdus într-o casetă specială.
rom, romuri, s.n. || Din fr. rhum, germ. Rum || Băutură alcoolică tare, obţinută prin fermentarea sucului de trestie de zahăr sau fabricată din alcool rafinat, cu adaos de esenţă preparată pe cale chimică şi colorat cii caramel.
român1, romane, s.n. || Din fr. roman || Naraţiune epică în proză, care cuprinde o acţiune amplă şi complexă, angajînd, de obicei, mai multe personaje şi presupunînd un anumit grad de adîncime a observaţiei şi analizei. « (Fig.) v Povestire a unor întîmplări cu multe peripeţii. român2, -ă, romani, -e, s.m. şi f., adj. || Din lat. romanus j| 1. S.m. şi f. Persoană care făcea parte din populaţia de bază a Imperiului Roman, o Locuitor al Romei. 2. Adj. Propriu Romei
antice sau Imperiului Roman. O Cifre romane = cifre reprezentate prin litere din alfabetul latin.
romancier, -ă, romancieri, -e, s.m. şi f. || Din fr. romancier || Autor de romane.
romanesc, -ă, romaneşti, adj. |.f Din f% roma-nesque || (Livr.) Care are caracter de roman1; fantezist; imaginar.
românie, -ă, romanici, -ce, adj. || Din germ* romanisch j| 1. Privitor la romani, care se trag# din romani. O Limbi romanice = grup de limbi care au la bază limba latină. 2. Care se referă Ia limbile derivate din latină; neolatin.
romanist, romanişti, s.m. || Din fr. romaniste|]
1.	Specialist în studiul limbilor romanice. 2. Specialist in dreptul roman.
romanistică s.f. |] Din germ. Romanistik [] Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul limbilor romanice.
romanitate s.f. || Din lat. romanitas, -atis, it. românită || 1. Totalitatea popoarelor romanice, lumea romană. 2. Origine, descendenţă romană; caracter roman (al unui popor, al unei culturi et©.).
românită, românite., s.f. || Cf. ucr. roman \\ (BoLjL. Muşeţel..
romaniza, romanizez, vb. I. Tranz. ]| Din fr. romaniser || A impune unei ţări sau unei regiuni instituţiile, organizarea, cultura, civilizaţia romană. J
romanizat, -ă,’ romanizaţi, -te, adj. Care a adoptat limba, obiceiurile, cultura romanilor.
romantic, -ă, romantici, -ce, adj., s.m. şi f.
II Din fr. romantique, germ. romantisch || 1. Adj. Care se referă la romantism, care ţine de romantism (1), caracteristic romantismului. 2. S.m. şi f. Scriitor, creator care aparţine romantismului. 8. Adj. Visător, melancolic, romanţios.
romantism s.ii. || Din fr. romantisme || 1. Mişcare rartistică şi literară apărută la începutul sec. 19 ca^o reacţie împotriva clasicismului şi regulilor lui formale, fiind caracterizată prin introducerea notelor de lirism, de sensibilitate, de imaginaţie, prin cultul naturii şi tendinţa evaziunii în trecut. 2. înclinare spre lirism, spre visare, spre melancolie.
romanţa, romanţez,vh. I. Tranz. || Din fr. romancer, it. romanzare || A expune într-o formă literară, idealizată, viaţa unei persoane, un fapt istoric etc.; a da caracter de roman1.
romanţat, -ă, romanţaţi, -te, adj. (Despre viaţa unor personaje celebre, evenimente istorice etc.) Prezentat sub formă de roman.
romanţă, romanţe, s.f. || Din fr. romance,, germ. Romanze || 1- Poezie lirică sentimentală, de obicei de inspiraţie erotică. 2. Compoziţie muzicală vocală, de formă strofică, cu conţinut liric, sentimental.
romanţios, -oâsă, romanţioşi, -oase, adj.
|] Din romanţ, (înv.) „roman“ || Visător, sentimental, melancolic; care predispune la melancolie, la visare; (despre opere literare) care tratează teme sentimentale.
român, -ă, români, -e, subst., adj. || Lat. romanus || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte
BOMANCA
904
din poporul constituit ca naţiune pe teritoriul României. 2. S.m., (Pop.) Om’ în special bărbat (în general). 3. S.nj. (în forma rumân) Nume dat în evul mediu, în Ţara Românească, ţăranilor dependenţi de stăpînul feudal- 4. Adj. Care aparţine României sau românilor, referitor la România sau ia români. • (Substantivat, f.) Limba vorbită de români. || Şi : (înv. şi p'op.) rumân s.m.
româncă* romane, s.f. || Din român || Femeie care face parte din poporul român. • (Pop.) Ţărancă.
românesc* -căscă, româneşti, adj. || Din român || Care aparţine României sau populaţiei ei, privitor la România sau îa populaţia ci. © (Substantivat, f.) Limba română. || Şi: (înv. şi pop.) rumânesc, -căscă, adj.
româneşte adv. || Din român || Ca românii, în felul românilor; în limba română. a
românie s.f. II Din român || (înv.) Limba română.
românime s.f. || Din român || Număr mare de români; totalitatea românilor.
româniza, românizez, vb. I. Tranz. || Din român || A da unui cuvînt străin, intrat în limba română, o formă potrivită cu structura acestei limbi.
românizat, -ă, românizaţi, -te, adj. (Despre cuvinte împrumutate) Adaptat structurii limbii române.
romb, romburi, s.n. || Din gr. rhombos, fr. rhombe || Paralelogram cu. toate laturile egale.
rdnibic, -ă, rombici, -ce, adj. || Din fr. rhom-bique|| în formă de romb.
romboedrie* -ă, romboedrici, -ce, adj. || Din fr. rhomboédrique || în formă de romboedru.
romboédru, ronîboedre, s.n. || Din fr. rhomboèdre II Poliedru cu toate feţele în formă de romb.
romboîd, -ă, romboizi, -de, adj. || Din fr. rhomboïde. || în formă de romb. © (Substantivat, n.) Figură în formă de romb,.
romboidal, -ă, romboidali, -e, adj. || Din fr. rhomboîdal || în forma de romboid.
rond, -ă, (1, 2, 3) ronduri, s.n., (4) ronde, adj. || Din fr. rond, germ. Bonde || 1. S.n. Strat de flori, de obicei circuàar, mai ridicat decît terenul din jur. 2. S.n. Piaţă mică, circulară, de unde pornesc mai multe artere de' circulaţie, avînd adesea la mijloc o plantaţie de flori sau un monument. 3. S.n. Inspecţie făcută noaptea santinelelor dintr-o garnizoană. O Ofiţer de r. = ofiţer însărcinat cu controlul santinelelor pe garnizoană. O Expr. A fi de rond = a fi însărcinat cu inspecţia santinelelor. 4. Adj. (Rar) Rotund. Avea o rondă faţă de măr domnesc (Teo-doreanu). O Scriere rondă — scriere cu litere rotunde, drepte. Peniţă rondă = peniţă cu vîrful lat, folosită pentru scrierea rondă.
roudél, rondeluri, s.n. || Din it. rondello || Specie a poeziei lirice, cu formă fixa, alcătuită dm 13 sau 14 versuri repartizate în trei strofe în care primul vers este identic cu al şaptelea şi al treisprezecelea, iar al doilea cu al patrulea şi cu ultimul.
rondeâ s.f. v. rondelă.
rondâlă, rondele, s.f. || Din fr. rondelle || 1. Mic disc de metal, de lemn, de mase plastice etc. folosit ca semifabricat (pentru monede, medalii) sau ca element auxiliar în tehnică. 2. Căpăcel de carton în formă de disc care acoperă alicele într-un cartuş de vînătoare. 3. (Silv.) Mostră de formă cilindrică din trunchiul unui arbore, folosită pentru analiza structurii lemnului. || Şi: rondeâ s.f.
rondd, rondouri, s.n. || Din it. rondo || Arie © muzicală instrumentală cu caracter vioi, a cărei temă principală revine periodic, alternînd cu diferite alte teme; frecventă în sec. 17 şi 18.
rondou, rondouri, s.n. || Din fr. rondeau || 1. Loc de formă circulară amenajat în grădini, în pieţe etc. 2. Manevră de schimbare cu 180 de grade a direcţiei de înaintare a unei nave. rbntgen s.m. v. roentgen, ronjânt, ronjanţi, s.m. || Din fr. rongeant „care roade“ || Reactiv folosit la imprimarea ţesăturilor prin corodarea colorantului pe anumite porţiuni.
ronţ interj. || Onomatopee || (Adesea repetat) Cuvînt care imită zgomotul produs de ro adere a cu dinţii a unui aliment tare.
ronţăi, •ronţăi, vb. IV. Tranz. || Din ronţ || A mînca sfărîmînd între dinţi, puţin cîte puţin, un aliment tare şi producînd un zgomot caracteristic. © A roade cu dinţii din ceva, fără a mînca.
ronţăiâlă, ronţăieli, s.f. || Din ronţăi || Faptul de a ronţăi; zgomotul produs de cel care roade cu dinţii un corp tare.
ronţăit s.n. Acţiunea de a ronţăi; ronţăiâlă. ropot, ropote, s.n. II Din bg. ropot || 1. Zgomot produs de loviturile copitelor unui cal care aleargă. • Fugă, goană, alergare. Dă bici iepelor şi iar mai trage un ropot (Creangă). 2. Cădere repetată şi zgomotoasă a picăturilor de ploaie, de grindină etc.; zgomotul produs de această cădere. 3. Izbucnire de aplauze; zgomot produs de aplauze. 4. Mişcare săltăreaţă şi zgomotoasă -Ia unele dansuri populare.	^
ropoti, ropotesc, vb. IV. Intranz. || Din ropot || A produce zgomote repezi şi cadenţate, prin lovituri ritmice în ceva.
ropotîre, ropotiri, s.f. Faptul de a ropoti; ropot.
ropotitor, -oare, ropotitori, -oare, adj. || Din
ropoti || Care ropoteşte.
ros, roasă, roşi, roase, adj. || Din roade || 1'. Măcinat, distrus la suprafaţă prin frecare sau prin acţiunea unui agent extern. • Uzat, deteriorat.’2. (Fig.) Mineat, măcinat, chinuit de...
rosătură, rosături, s.f. || Din roade || Rană superficială provenită dintr-o roadere. • Loc ros, tocit.
rosbiîj rosbifuri, s.n. || Din fr. rosbif || Friptură din muşchi de vacă, preparată printr-o rumenire în grăsime de porc, astfel îneît să ră-mînă aproape crudă la mijloc.
rdsbrat, rosbraturi, s.n. || Din germ. Rost-braten || Carne de vacă friptă înăbuşit, cu multă ceapă.
905
ROŞU
rdshar s.n. Ц Din germ. Roshaar || Ţesătură avînd ca urzeală fire de bumbac şi ca bătătură fire din coadă de cal, întrebuinţată ca furnitură în croitorie.
rost, rosturi, s.n.-1| Lat. rostrum || 1. (înv.) Gură; (astăzi) grai. O Pe de rost = pe dinafară, din memorie. O Expr. A lua pe cineva la rost — a mustra pe cineva, a-i cere socoteală. 2. Spaţiul în formă de unghi dintre firele de urzeală prin care se trece firul cu suveica pentru a ţese. 8. Spaţiul strimt care separă două construcţii, două* elemente de construcţie, două piese etc. alăturate, pentru a permite deplasarea lor relativă sub acţiunea temperaturii sau a forţelor exterioare. #.Jgheab îngust săpat în lemn, pe care lunecă o ferestruică, o uşă etc. 4. Ordine, rînduială (după care se desfăşoară o acţiune). 5. Sens, tîlc, scop, menire; atribuţie, rol, misiune.
6.	Mod, fel de organizare a unei activităţi, a a unei acţiuni; stare, situaţie materială; .gospodărire. O Expr. A face'rost de ceva = a procura ceva.
rosti, rostesc, vb. IV. Tranz. || Din rost || A pronunţa sunete, cuvinte cu ajutorul organelor vorbirii. 2. A spune, a vorbi, a expune; a comunica un ordin, o sentinţă. 8. (Pop.) A face rostul
(2)	în timpul ţesutului. 4. (Pop.) A stabili locul sau atribuţiile care revin cuiva; a pune în ordine, a rostui, a rîndui.
rostire, rostiri, s.f. Faptul de a rosti; exprimare; (concr.) vorbă, spusă.
rostogol, (1, 2) rostogoluri, s.n., (8) s.m. 1. Mişcare de rostogolire. O De-a rostogolul — ros-togolindu-se. 2. Pantă în lucrările miniere, care serveşte la transportarea, prin alunecare sau rostogolire, a materialelor extrase. 8. Plantă erbacee meliferă din familia compozitelor, cu tulpina dreaptă, înaltă pînă la 2 m, cu flori alburii în capitule numeroase.
rostogoli, rostogolesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din rostogol || A (se) deplasa (pe o pantă) prin rotire în jurul lui însuşi; a se duce de-a rostogolul;. (refl., despre ape) a curge repede, în valuri. • Refl. A înainta dînd impresia unei rostogoliri. Trăsura se rostogoli dulce, fiindcă avea roţi cu pneuri (Călinescu).
rostogolire, rostogoliri, s.f. Faptul de a (se) rostogoli; deplasare printr-o mişcare de rotire în jurul Iui însuşi.
rostopâscă s.f» || Din ucr. rostopasf || Plantă erbacee din familia papaveraceelor, cu flori galbene-a urii, care conţine un suc otrăvitor, întrebuinţat în medicină. Creşte prin locuri umbroase necultivate.
rostrâl, -ă, rostrali, -e, adj. || Din fr. rnstral || (Despre obiecte sau elemente de arhitectură) Care are forma unei prore de navă antică; care este decorat cu forme asemănătoare navelor antice.
rostrii, mstruri, s.n. |j Din lat,, rostrum, fr. rostre ||	1.	Prelungire cartilaginoasă a botului
unor peşti. 2. Trompă ascuţită la unele insecte.
rostui, rostuiesc, vb. IV. Tranz. || Din rost ||
1.	A pune fci ordine, a aranja. 2. A procura, a face rost de ceva. 8. A umple rosturile dintge cărămizile unei construcţii, dintre pavelele unei
şosele etc. 4. A forîna cu palma rostul urzelii la războiul de ţesut.
% rostuîre, rostuiri, s.f. Acţiunea de a rostui; rostuit.	'	'
rostuit, -â, rostuiţi, -te, adj. Care are o situaţie materială bună, o slujbă convenabilă. © (Despre zidărie, pavaj etc.) Care are rosturile umplute.
roşcat, -ă, roşcaţi, -te, adj. || Cf. roşu\\ Cu reflexe roşietice. © (Substantivat) Persoană cu păr blond sau castaniu bătînd în roşu.
răşcă s.f. || Din roşu |) Persoană cu- părul roşcat,
roşcov, rgşcovi, s.m. || Din bg. rozkov |j Mic arbore din familia leguminoaselor (originar din Arabia) răspindit in zuna mediteraneană, cu fructe comestibile.
roşcovan, -ă, roşcovani, -e, adj. |] Din roşea |j. (Despre oameni) Roşu la faţă; (despre păr) roşcat.
roşcovă, roşcove, s.f. || Din roşcov || Fructul dulce, comestibil, al roşcovului, 111 formă de păstaie de culoare cafenie.
roşeâlă, roşele, s.f. II Din roşi || (Pop.) 1. Substanţă de culoare roşie, cu care se vopsesc pînzeturile. 2. (La pl.) Fard, rumenele.
roşeâţă s.f. || Din roşu || Culoare roşie; îmbu-jorare (a feţei, a pielii).
roşi, roşesc, vb. IV. Tranz., intranz. şi refl. II Din roşu || A căpăta (sau a face să capete) o culoare roşie; a (se) înroşi. • Intranz. şi refl. A se îmbujora.
roşiatic, -ă, roşietici, -ce, adj. || Din roşu || Care bate în roşu, în care predomină nuanţa de roşu. || Şi: roşietic, -ă, adj. roşietic, -ă, adj. v. roşiatic, roşior, -oară, roşiori, -oare, adj., subst. II Din roşu || 1. Adj. Diminutiv al lui roşu. 2. S.f. (La sg.)’ Soi autohton de viţă de vie cu struguri mici, de culoare roşiatică. 8. S.f. Peşte de baltă din familia crapului, lung de 20—30 cm, eu corpul turtit lateral, cu ochii şi cu aripioarele roşietice. 4. S.m. (La pl.) Corp de cavalerie în vechea organizare a armatei române; (şi la sg.) ostaş din acest corp.
roşit, -ă, roşiţi, -te, adj. II Din roşu || (Pop.) Colorat în roşu; înroşit.
roşii, -ie, roşii, adj., subst. || Lat. roseus || 1. Adj. De culoarea sîngelui. 2. Adj. Roşcat, roşcovan. • De culoare rumenă; îmbujorat la faţă; • (Despre ochi) Injectat, congestionat. 8. Adj. (Despre metale) înroşit în foc, incandescent. O Fier r. = fier înroşit în foc cu care se însemnează animalele (odinioară şi sclavii, ocnaşii etc.). 4. S.n. Prima dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată la marginea dinspre lungimile de undă mari; culoare roşie; vopsea roşie. O Pînă. la roşu = (despre metale) încălzit pînă Ia starea de incandescenţă. Q Expr. A i se face cuiva roşu înaintea ochilor — a se enerva foarte tare, a se înfuria. 5, S.n. Fard de culoare roşie; ruj. 8. S.n. Una dintre culori la cărţile de joc. 7. S.m. Nume dat adepţilor ideilor progresiste, revoluţionare. 8. S.m. (La pi.) Corp de oşteni în vechea armată a Ţării Româneşti. 9, S.f.fcPătlăgea Poşie.
ROTA
906
rota vb. I. v. roti.
rotacism s.n. || Din fr. rhotacisme || Fenomen fonetic constînd în transformarea unei consoane în „r“; (în limba română) fenomen fo-' netic dialectal constînd în transformarea în „r“ a lui „n“ intervocalie, în cuvintele moştenite din latină (ex. cire pentru cine).
rotaeizâ, rotacizez, vb. 1. [| Din fr. rhotaciser fj In tranz. A vorbi cu rotacism. 2. Refl. (Despre consoane) A prezenta fenomenul de rotacism.
rotacizânt, -ă, rotacizanţi, -te, adj. || Din fr. rhotacisant || (Despre graiuri, texte) Care prezintă fenomenul rotacismului, cu rotacism.
rotaprint, rotaprinturi, s.n. || Din engl.^rota-print |J Maşină de imprimat de format mic, în care cerneala se transmite de pe forma de imprimare (o foaie de aluminiu avînd textul transpus cu ajutorul maşinii de scris) pe o suprafaţă de cauciuc şi apoi pe hîrtie.
rotar, rotari, s.m. || Din roată || Meseriaş care face roţi, căruţe, care etc.
rotâre, rotări, s.f. Mişcare circulară a corpului în gimnastică, la patinaj, sărituri în apă etc.
rotaş, rotaşi, s.m. [| De la roată |] 1. (La pl.) (Perechea de cai înhămaţi la oişte; (la sg.) fiecare dintre cei doi. cai care formează această pereche.
2.	Vizitiu care conduce rotaşii (1). Se auzea gîrbaciul rotaşului pocnind (D. Zamfirescu).
rotat, -ă, rotaţi, -te, adj. || De la roată || 1. (Despre coroana pomilor, corola florilor, creasta sau coada păsărilor etc.) în formă de roată; rotund; înfoiat. 2. (Despre cai) Care are pete de altă culoare decît restul părului,
rotativ, -a, rotativi, -e, adj., s.f. || Din fr. rotatif II 1. Adj. (Despre mişcări) Circular. • (Despre sisteme tehnice sau despre elemente ale acestora) Care poate efectua o mişcare de rotaţie (parţială); care are părţi rotitoare. 2. S.f. Maşină cu care se tipăresc publicaţii de mare tiraj şi care funcţionează prin rotirea a doi cilindri printre care trece hîrtia, pe unul dintre ei găsindu-se forma de imprimat.
rotaţie, rotaţii, s.f. || Din fi*, rotation, germ. Rotation || 1. Mişcare a unui corp în jurul unui punct fix sau al unei axe. • Mişcare a unui corp ceresc în jurul axei sale. O Perioadă de r. * interval de timp în care un corp ceresc execută o rotaţie completă. 2. Schimb alternativ de persoane sau de echipe efectuat în cursul unei activităţi, pentru a nu se întrerupe munca. O Prin r. = cu schimbul, pe rînd. 3. Alternarea culturilor agricole pe acelaşi teren, pentru a obţine recolte mari şi a menţine fertilitatea solului.
rotărîe, rotârii, s.f. || Din rotar|| 1. Meseria rotarului. 2. Atelier în care se fac şi se repară roţi.
rotărit s.n. || Din rotar f| Rotărie. roti, rotesc,b. IV. |j pin roată || 1. Refl. A efectua o rotaţie; a se mişca descriind cercuri; a se răsuci, a se învîrti pe loc. • (Despre ape) A forma vîrtejuri. 2. Tranz. A se învîrti în jurul cuiva sau a ceva. ®A dansa în cerc. • A-şi plimba privirea de jur împrejur. 3. Tranz. A învîrti (o armă, un baston etc.) în aer, deasupra
capului. 4. Tranz. (Despre păsări) A-şi desface penele cozii; a-şi înfoia aripile. || Şi: rota vb. I.
rotifér, rotifere, s.n. II Din fr. rotifère; lat. rota „roată44 -f ferré „a purta“ J| (La pl.) Clasă de viermi inferiori, microscopici, cu corpul alungit, avînd la partea anterioară o coroană sau două de cili puternici cu care se învîrtesc ca o roată; (şi la sg.) vierme din Această clasă.
rotiiât, -ă, rotilaţi, -te, adj. || Din rotilă || (Pop.) în formă de roată, rotund. O Mere roti-late — varietate de mere rotunde, de culoare galbenă, cu gust dulce, astringent.
rotilă, rotile, s.f. || Din roată || 1. Roată mică.
2.	Fiecare dintre cele două roţi ale cotigii piu* gului; (Ia pl.) cotiga plugului."
rotire, rotiri, s.f. Acţiunea de a (se) roti; mişcare de rotaţie; mişcare în cerc sau în spirală.
rotiserie, rotişerii, s.f. || Din fr. rôtisserie (< rôtir „di frige44) II Local de alimentaţie publică în care se preparări se servesc diferite specialităţi de friptură.
rotit s.n. 1. Rotire. 2. Cîntecul şi jocul cocoşului de munte in perioada împerecherii.
rotitdr, -oare, rotitori, -oare, adj. || Din roti J| (Despre piese, obiecte) Care se roteşte,
rotiţă, rotiţe, s.f. 1. Diminutiv al lui roată; obiect de forma unei roţi. 2. (Reg.; la pl.) Cotigă, rotile.
rotocol, rotocoale, s.n. || Din roată || 1. Figura, contur sau corp în formă de disc ori de inel; suprafaţă rotundă. 2. Mişcare circulară; rotire. O Expr. A da rotocol cuiva (sau la ceva) = a înconjura pe cineva sau ceva de mai multe ori, a-i da tîrcoaie. La cal mi se uita, Rotocoale îi dădea (Pop.). || Şi: rotogol s.n.
rotofei, -éie, rotofei, -eie, adj. (Despre fiinţe, despre corpul sau despre părţi ale corpului lor) Dolofan, durduliu; gras. o (Fig.; despre lucruri) Rotund, umflat.
rotofoto s.n. U Din fr. rotofoto[graphie] || (Poligr.) Instalaţie pentru culegerea fotografică bazată pe sistemul monotip, rotogol s.n. v. rotocol.
rotondă, rotonde, s.f. || Din fr. rotonde || Construcţie circulară cu acoperişul în formă de cupolă. • Sală mare, circulară, înglobată unei construcţii.
rotdr," rotoare, s.n. || Din fr. rotor. Cf. lat. rotator || Parte a unei maşini de forţă, alcătuită din palete, cupe, roţi, înfăşurări electrice etc., care se roteşte în jurul axei arborelui pe care e montată.	-
rotoţele s.f. pl. || De la roată || Plantă erbacee din familia compozitelor, înaltă pînă la 150 cm, cu frunze dinţate şi cu flori albe-gălbui dispuse în capitule. Creşte prin fînaţe şi tufişuri umede.
rotulă, rotule, s.f. || Din fr. rotule, lat. rotula „rotiţă4* II Os în formă de disc, situat în partea anterioară a genunchiului, care contribuie la formarea articulaţiei acestuia.
rotund, -ă, rotunzi, -de, adj. || Lat. retundus (= rotundus) || 1. De forma unui cerc, a unei sfere sau a unui disc; (despre dealuri, coline) cu creasta rotunjită. 2. (Despre fiinţa sau despre părţi ale corpului lor) Grăsuţ, durduliu, rotofei. Era un om scurt, gros, rotund la faţă (Slavici).
RUBIN
8. (Despre cifre, sume) Fără fracţiuni sau subdiviziuni; întreg..
rotunji, rotunjesc, vb. IV. || Din rotund ||
1. Tranz. A da unui lucru o formă rotundă. • A tăia muchiile şi colţurile unui corp pentru a obţine suprafeţe cît mai rotunde. • A întregi un teren, o regiune în aşa fel încît linia de hotar să fie cît mai puţin sinuoasă. 2. Tranz. A întregi, a mări (o avere, o sumă de bani); a face să fie întreg. 3. Refl. (Fig.) A se îngrăşa, a se împlini.
rotunjime, rotunjimi, s.f. ||Din rotund || însuşirea a ceea ce este rotund; linie, formă rotundă, e (De 'obicei la pl.) Formă rotundă, plină a corpului. H Şi: rotunzime s.f.
rotunjire, rotunjiri, s.f. Acţiunea de a (se) rotunji; completare, împlinire, întregire.
rotunjit, -ă, rotunjiţi, -te, adj. 1. Căruia j s-a dat o formă rotundă, un contur rotund. O Consoană rotunjită — consoană la rostirea căreia se adaugă o articulaţie suplimentară de rotunjire a buzelor. Vocală rotunjită — vocală la rostirea căreia buzele formează o deschizătură circulara.
2. Mărit, sporit; întregit.
rotunjor, -oară, rotunjori, -oare, adj. , s.f pl. 1. Adj. Diminutiv al lui rotund. 2. S.f.pl. Mică plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpina păroasă, cu flori roşii-purpurii dispuse într-un capitul; creşte în regiunile alpine, rotunzime s.f. v. rotunjime, rouă s.f. || Lat. ros, roris || 1. Picături de apă care se formează dimineaţa la suprafaţa solului prin condensarea vaporilor din atmosferă. O Pe rouă = de dimineaţă, înainte de a se ridica roua. 2. Roua-cerului — mică plantă erbacee insectivoră, cu flori mici albe. Frunzele sînt acoperite cu peri care secretă o substanţă cu ajutorul căreia sînt digerate insectele.
rourâ, pers. 3 rourează, vb. I. || Lat. rorare |J
1.	Intranz. A cădea rouă. 2. Tranz. şi refl. A (se) acoperi cu stropi (ca) de rouă.
rourât, -ă, rouraţi, -te, adj. Acoperit cu picături de rouă, plin de rouă. îri zori, rouraţi, sclipeau umed mălinii (Labiş).
rourîcă, rourele, s.f. II Din rouă |] Plantă erbacee din familia gramineelor, înaltă de c. 1 m, cu fructe dulci comestibile; creşte pe lîngă izvoare şi pîraie.
rovină, rovine, s.f. H Din bg. rovina || 1. Groapă, rîpă, surpătură. 2. Loc mlăştinos.
roz adj. invar. || Din fr. rose || Roşu foarte deschis; trandafiriu. • (Substantivat, n.) Culoare roz. O Expr. A vedea ceva în roz = a privi lucrurile cu optimism.
rozacée, rozacee, s.f. || Din fr. rosacée || (La pl.) Familie de plante dicotiledonate, erbacee şi lemnoase, din care fac parte mărul, părul, trandafirul, măceşul, fragii etc.; (şi la sg.) plantă din această familie.
rozâlb, -ă, rozalbi,	-e, adj. || Roz -f alb ||
Trandafiriu-deschis, apropiat de alb.
roză, roze, s.f* || Din fr. rose, lat. rosa || 1. Trandafir. O Expr. A sta pe roze — a se găsi într-o situaţie favorabilă. 2. Roza-vlnturilor — diagramă prin care se reprezintă direcţia şi viteza vîntului, în funcţie de punctele cardinale..
’ rozător* rozătoare, s.n. || Din roade || (La pl.) Ordin de mamifere dăunătoare, cu dinţii incisivi foarte dezvoltaţi, adaptaţi pentru roaderea vegetalelor; (şi la sg.) animal din acest ordin >(ex. iepurele, şoarecele, veveriţa).
rozé adj. invar. || Din fr. ‘rosé || (Despre vinuri) Care are culoarea roz.
rozeolă, rozeole, s.f. || Din fr. roséole || Erupţie pe piele, care apare în unele boli infecţioase (rujeolă, tifos exantematic) sub forma unor pete mici de culoare roz.
rozeţă, rozete, s.f. || Din fr. rosette || 1. Motiv decorativ de formă circulară, executat pe faţa unor elemente de construcţie. • Fereastră circulară de mari dimensiuni/ decorată cu vitralii şi folosită la ornamentarea faţadelor (catedralelor gotice. 2. Nasture de alamă pe care îl purtau în trecut, la cizme, .ostaşii din trupele de cavalerie.
rozmarin, rozmarini, s.m. || Din germ. Ros-marin II Subarbust din familia labiatelor, înalt d© 60—150 cm, cu miros plăcut, cu frunze aci-culare- şi flori albastre sau albe. Este o plantă ornamentală, medicinală, întrebuinţată şi în industria parfumurilor.
rubarbă, rubarbe, s.f. || Din fr. rhubarbe || (Bot.) Revent.
rubâşeă, rubăşti, ,s.f. || Din rus, rubaska || Cămaşă bărbătească încheiată pe umăr, care se poartă peste pantaloni. îmbrăcat în rubaşcâ de mătase albastră (Teodoreanu).
rubedenie, rubedenii, s.f. || Cf. rudenie |f (Pop.) Rudă1; rudenie.
rubéfiant, rubéfiante, s.n. f| Din fr. rubéfiant j| Substanţă care, în contact cu pielea, provoacă o iritaţie uşoară, uneori cu consecinţe revulsive.
rubeift, rubelitè, s.n. || Din fr. rubellite. Cf. lat. rubellus „roşu“ || Turmalină roşie, folosită ca piatră semipreţioasă.
rubcolă s.f. || Din fr. rubéole. Cf. lat. rubeus „roşu“ H Boală contagioasă care apare de obicei la copii, caracterizată printr-o erupţie pe piele, prin febră etc.
ruberold s.n. |ţDin germ. Ruberoid || Carton asfaltat de calitate superioară, folosit în construcţii, ca material izolant hidrofug.
rubiâ, rubiele, s.f. || Din tc. rubiyye || (înv.) Numele unei monede turceşti de aur, care 'a circulat şi în ţările române în prima jumătate a sec. 19.
rubiaeee, rubiacee, s.f. || Din fr. rubiacée || (La pl.) Familie de plante dicotiledonate, lemnoase sau erbacee, cu frunze opuse şi flori grupate în inflorescenţe; (şi la sg.) plantă din această familie (ex. sînzienele, arborele de chinină).
rubiednd, -ă, rubiconzi, -de, adj. || Din fr. rubicond, lat. rubicondus (< ruber ,,roşuu) || (Rar; despre faţa oamenilor) Roşu, rumen, îmbujorat.
rubidiu s.n. || Din fr. rubidium. Cf. lat. rubi-dus „roşu-închis“ || Element chimic din grupa metalelor alcaline.
rubm, rubine, s.n. || Din lat. rubinus, germ. Rubin || Varietate roşie de corindon, folosită ca piatră preţioasă şi în mecanica de precizie.
RUBINIU
908
rubiniu, -ie, rubinii, adj. |[ Din rubin || De culoarea rubinului; roşu-închis. • (Substantivat, n.) Vin roşu de culoarea rubinului.
râblă, ruble, s.f. || Din rus. rubl\\\ Unitate bănească în U.R.S.S.
rubrică, rubrici, s.f. || Din lat. rubrica, germ. Rubrik II1. Despărţit ură într-un registru, într-un formular etc. 2. Spaţiu rezervat într-un ziar, într-o revistă etc. pentru articole dintr-un anumit domeniu.
râcsac, rucsacuri, s.m || Din germ. Rucksack || Sac, raniţă care se poartă în spate, folosită mai ales de excursionişti.	■	-	^
rudar, rudari, s.m. [| Din bg. rudar || Meşter ţigan care lucrează albii, fuse, linguri de lemn etc.
râdă1, rude, s.f. || Din bg. roda || 1. Persoană legată de-altă persoană printr-un raport de rudenie (1). O Expr. Pe rudă şi pe sâmînţâ = a) pe toţi, fără excepţie; b) peste tot. 2. (înv. şi pop.) Familie, neam, viţă. 8. (Pop.) Sămînţă, soi (de animale).
râdă2, rude, s.f. || Din magh. rud, ser.* ruda || (Reg.) 1. Prăjină. 2. Oişte, proţap.
rudenie, (2) rudenii, s.f. || Din rudi ]| 1, Legătură directă (de sînge) între persoane care descind una din alta sau care au un ascendent comun. 2. Rudă1 (1).
rudi, rudesc, vb. IV. Refl. [| Din rudă1 || (înv.) A se înrudi.
rudiment, rudimente, s.n. || Din fr. rudiment, lat. rudimentum |fl. (Biol.) Organ rudimentar.
2.	(Mai ales la pl.) Noţiuni elementare ale unei ştiinţe, ale unei arte.
rudimentar, -ă, rudimentari, -e, adj. || Din fr. rudimentaire || Care abia începe să se formeze, să se dezvolte, care este la începutul dezvoltării sale; (fig.) primitiv, grosolan. • (Biol.) Organ r. = organ atrofiat, la unele specii actuale; care a fost pe deplin dezvoltat la speciile de origine.
ruf, rufuri, s.n. II Din fr. rouf || Partea centrală a suprastructurii unei nave, cuprinzînd diferite cabine.
râfă, rufe, s.f. || Din sl. ruho || Obiect de îmbrăcăminte care se poartă direct pe corp; p. ext. (la pl.) cearşafuri, feţe de masă etc. O Expr. Rufele (murdare) se spală în familie — certurile şi neînţelegerile trebuie rezolvate într-un cadru restrîns.
rufărie s.f. || Din rufă || Rufe; mulţime de rufe; lenjerie, albituri.
rufos, -oâsă, rufoşi, -oase, adj. || Din rufă |j (Fam.) Zdrenţăros.
rug1, rugi, s.m. || Lat. rubus || Nume dat unor arbuşti spinoşi din familia rozaceelor; tulpina (tîrîtoare) a acestor plante (ex. la mur, la zmeur).
rug2, ruguri, s.n. || Lat. rugus || Grămadă de lemne pe care se ardeau (în antichitate) animalele aduse ca jertfă şi (în evul mediu, la catolici) ereticii.
rugă, rog, vb. I. II Lat. rogare || 1. Tranz. A cere cuiva în mod stăruitor un serviciu, o favoare etc. O Expr. A-şi ruga moartea — a-şi dori moartea. 2. Ţranz. A pofti, a invita. 8. Refl. A cere voie (pentru a face ceva). O Expr. Mă rog s» formulă care nu are un sens propriu, însem-
nînd uneori „dacă vrei, cum vrei“. 4. Refl. (în practicile religioase) À adresa o rugăciune divinităţii.
râga, 'rugi, s.f. || Din rugă |] 1. Rugăminte.
2.	Rugăciune.
rugăciâne, rugăciuni, s.f. || Lat. rogatio, -onis || Cerere, mulţumire sau laudă adusă de credincioşi divinităţii; rugă (2).	-
rugăminte, rugăminţi, s.f. || Din ruga || Cerere (stăruitoare) adresată cuiva pentru a obţine un ajutor, o favoare etc. ; rugă (1).
rugător, -oare, rugători, -oarè, adj. || Din ruga || (Adesea adverbial) Care cere cu stăruinţă; care exprimă o rugăminte.
râgbi s.n. H Din engl., fr. rugby || Joc sportiv asemănător cu fotbalul, care se dispută între două echipe alcătuite fiecare din cîte 15 jucători şi în care mingea, de formă ovală, poate fi jucată atît cu mîna, cit şi cu piciorul. || Scris şi :-rugby.
■ rugbist, rugbişti, s.m. || Din rugbi [[Jucător de rugbi.
ruginâre, ruginări, s.f. || De la rugină || Mic arbust otrăvitor, cu frunze persistente, pieîoase şi cu flori albe sau roşietice dispuse în raceme. Creşte sporadic prin mlaştini şi turbării.
rugină, rugini, s.f. || Cf. lat. aerugo, -inis ||
1. Substanţa brună-roşcată, formată pe obiectele de fier prin oxidarea acestora în mediu umed.
2. Obiect vechi, deteriorat. • (Fig.) Mentalitate înapoiată, învechită; persoană cu astfel de mentalitate. 3. Boală infecţioasă à plantelor, cauzată de ciuperci microscopice. 4. Plantă erbacee înaltă de 40—80 cm, cu tulpina striată, lipsită de frunze, şi cu flori verzui, dispuse în inflorescenţe. Creşte în locuri umede.
rugini, ruginesc, vb. IV. II Din rugină || 1. Intranz. (Despre obiecte de fier) A prinde rugină (1), a se acoperi cu rugină. 2. Intranz. (Despre plante, frunze) A fi atacat de rugină (3). 3. Refl. (Fig.) A se învechi, a se perima, a nu mai fi actual.
ruginire, ruginiri, s.f. Faptul de a (se) rugini.
ruginit, -ă, ruginiţi, -te, adj. 1. Acoperit, ros de rugină (1) ; (fig.) vechi, uzat. • (Despre voce, glas) Dogit, răguşit. 2. (Despre plante) Atacat de rugină (3). 3. (Fig.; despre persoane sau despre mentalitatea lor) învechit, înapoiat.
ruginitâră, ruginituri,, s.f. || Din rugini || O-biect ruginit; p. ext. lucru vechi, uzat, lipsit de valoare.
ruginiu, -ie, ruginii, adj. || Din rugină || De culoarea ruginii (1) ; brun-roşcat.
ruginds, -oâsă, ruginoşi, -oase, adj. || Din rugină !| (înv. şi pop.) Ruginit.
rugos, -oâsă, rugosi, -oase, adj. || Din fr. rugueux || Care prezintă rugozitate; aspru.
rugozitâte, rugozităţi, s.f. || Din fr. rugosité || însuşire a suprafeţei unui corp solid de a avea mici asperităţi. • Mică ridicătură, Me forma neregulată, apărută pe suprafaţa unui obiect.
ruin, ruini, s.m. || Cf. ser. rujno || Plantă erbacee cu tulpină înaltă pînă la 1 m, acoperită cu peri, cu flori liliachii-roşietice, rareori albe, dispuse în capitule. Creşte în regiunea montană.
909
BUMENI
y	ruina, ruinez, vb. I. Refl. şi tranz. J| Din lat.
: ruinare, fr. ruiner || 1. (A (se) preface în ruină, a (se) dărăpăna. 2. (Fig.) A-şi pierde (sau a face ,pe cineva să-şi piardă) aveţea; a (se) distruge, a sărăci sau a face pe cineva să sărăcească. • ' A(-şi) distruge sănătatea. *
ruinare, ruinări, s.f. Acţiunea de a (se) ruina; transformare în ruină* degradare. • Sărăcire.
ruinat, -ă, ruinaţi, -te, adj. 1. Prefăcut în ruină, dărăpănat. 2. JFig.) Sărăcit, scăpătat, ruină, ruine, s.f. || Din fr. ruine, lat. ruina ||
1. Ceea ce a rămas dintr-o construcţie dărîmată.
2. Pierdere a averii sau a sănătăţii/ ruinător, -oare, ruinători, -oare, şidj. || Din
ruina llyCare ruinează, distrugător.
ruj, rujuri, s.n. || Din fr. rouge |f Preparat cosmetic, de diferite nuanţe de roşu, folosit "pentru colorarea buzelor.
rujă, rujez, vb. I. Refl. || Din ruj || A-şi da cu ruj pe buze.
răjă, ruje, s.f. || Din bg., ser. ruza || 1. (Reg.) Trandafir. • Măceş. 2. Plantă erbacee cu frunze Cărnoase şi flori galbene-purpurii, cu miros de trandafir, care creşte pe stînci în regiunile muntoase. • (Fig.; pop.) Roşeaţă în obraji.
ruje<51ă, , rujeole, s.f. IJ Din fr. rougeole || Infecţie virotică contagioasă care apare la copii, caracterizată printr-o erupţie de pete roşii pe piele şi pe mucoase; (reg.) pojar (3), cori.
rulă, rulez, vb. I. || Din fr. rouler || 1. Tranz. A înfăşură ceva în formă de sul. 2. Intranz. (Despre filme) A fi proiectat pe ecran. 3. Intranz. (Despre vehicule) A se deplasa prin rostogolirea roţilor sau a rolelor pe o cale fixă, sub acţiunea unei forţe de propulsie. 4. Tranz. A pune fonduri, capital în circuitul economic. 5. Tranz. A întinde şi a netezi o suprafaţă prin apăsare cu un obiect în rostogolire.
ruladă, rulade, s.f. || Din fr. roulade || 1. Prăjitură făcută dintr-o foaie de aluat umplută cu dulceaţă, ca cremă etc. şi înfăşurată în formă de sul. 2. Fel de mîncare preparat din muşchi de vacă sau de porc umplut cu tocătură, ouă fierte etc. şi rulat.
rulaj, rulaje, s.n. || Din fr. roulage || Faptul de a rula. • Circulaţie a fondurilor de producţie, a capitalului etc.
rulant, -ă, rulanţi, -te, adj. |j Din fr. roulant || (Despre sisteme tehnice) Care se poate deplasa prin rulare..O Material r. = totalitatea locomotivelor şi Vagoanelor care circulă pe liniile de cale ferată.
. rulfy*e, rulări, s.f. Acţiunea de a ruta; deplasare'prin rostogolire sau cu ajutorul roţilor. • Proiectare a unui film pe un ecran cinematografic.
ruletă, rulete, s.f. || Din fr. roulette |) 1. Instrument format dintr-o panglică gradată, de oţel sau din material textil, care se poate strînge în jurul unui ax, folosită la măsurarea distanţelor.
2.	Mic instrument format dintr-o rotiţă de metal cu marginea dinţată, care se foloseşte la desenarea tiparelor pe materiale textile, la tăierea
aluatului etc. 3. Numele unui joc de noroc şi â instalaţiei la.care se joacă.
ruliu, ruliuri, s.n. || Din fr. roulis || Mişcare alternativă de înclinare a unei nave în jurul axei sale longitudinale, cînd direcţia de înaintare a navei este paralelă cu valurile.
rulment, rulmenţi, s.m. || Din fr. roulement || Organ de maşină constituit din două inele concentrice, separate prin bile sau role, care serveşte la ghidarea fusurilor de arbori sau de osii. Prin acest sistem frecarea de alunecare se transformă în frecare de rostogolire, micşotfîndu-se astfel rezistenţa la frecare.
rulotă, rulote, s.f. || Din fr. roulbtte j| Vehicul cu două roţi'remorcat de un autoturism şi dotat, cu cele necesare unei mici camere de locuit.
rulău, rulouri, s.n. || Din fr. rouleau f| 1, Obiect în formă de sul. 2. Piesă cilindrică avînd o mişcare de rotaţie în timpul lucrului şi supor-tînd o greutate, folosită la transportoare, la rularea unui sistem tehnic pe o cale etc. • Sul subţire de lemn pe care se înfăşoară transperan-tul de la ferestre; p. ext, transperant, jaluzea.
3.	Cilindru cu greutate ,mare al compresoarelor rutiere; tăvălug de compresor. 4. Pieptănătură femeiască, cu părul înfăşurat în formă de sul. rumân s.m. v. român, rumânesc, -eâscă adj. v. românesc, rtimbă, rumbe, s.f. || Din fr., sp. rumba || Numele unui dans de origine cubaneză devenit, în jurul anului 1930, dans de salon.
rumega, rtimeg, vb. I. || Lat. rumigare [| 1. Intranz. (Despre animale) A mesteca a doua oară hrana întoarsă din stomac. 2. Tranz. A mesteca ceva în gură. 3. Tranz. (Fig.) A medita îndelung asupra unui lucru. Rumegă vorba ca oaia iarba (Pop.).
rumegât s.n. Acţiunea de a rumega. rumegătdr, -oâre, rumegători, -oare, adj.... [JDin rumega || (Despre animale) Care rumegă. • (Substantivat, f. pl.) Subordin de mamifere erbivore care au conformaţia dinţilor şi stomacul adaptate pentru rumegat; (şi la sg.) animal din acest subordin (ex. oaia, cămila, bovinele).
rumegâş s.n. || Din rumega || DeşeurFde lemn, asemănătoare cu tărîţele, provenite din tăierea lemnelor cu ferăstrăul.
rumeidr, -oară, rumeiori, -oare, adj. Diminutiv al lui rumen2.
riimen1, rumene, s.n. || Din fr. rumen || Cel mai mare compartiment al stomacului rumegătoarelor, în care se macerează alimentele; ierbar2.
rilinen2, -ă, rumeni, -e, adj. || Din sl. ruminu || (Despre obraji sau buze) Care bate în roşu; (despre persoane) cu faţa îmbujorată. • (Despre fructe şi preparate alimentare) Care a căpătat o culoare roşiatică, sub acţiunea soarelui sau a focului.
rumcneâlă, (2), rumenele, s.f. || Din rumeni ||
1.	Culoare rumenă, roşeaţă. 2. (Pop.) Fard, dresuri.
rumeni, rumenesc, vb. IV. Refl. şi tranz.
|| Din rumen2 || A deveni sau a face să devină ru* men, a (se) colora în roşu. • Refl. A se farda.
RUMENIRE
910
rumenire, rumeniri, s.f. Acţiunea de a (se) rumeni, de a deveni rumen.
rumenit, -ă-, rumeniţi, -te, adj. 1. Rumen2. 2. (Pop.) Fardat.
rumeniu, -ie, rumenii, adj. [|Din rumen21| Roşiatic. Lumina lunii se schimbă în polei rumeniu (Delavrancea). ,
rummy [Pr.: romi] s.n. || Din fr., engl..rummy || Joc de societate cu cărţi sau cu mici plăci de piatră, de material plastic etc., marcate cu cifre de diferite culori.	—
rumoare, rumori, s.f. || Din fr. rumeur || Zgomot surd de voci (exprimînd nemulţumire).
rilmpe vb. III v. rupe.
. rime, runcuri, s.n. j| Lat. runcus |J Loc . curăţat de arbori pentru a putea fi cultivat sau folosit ca păşune; curătură.
rundă, runde, s.f. j) Din germ. Runde, fr. round \\ Fiecare dintre reprizele unei competiţii sportive (de box, de lupte etc.). ® Fiecare dintre seriile de partide din cadrul unui turneu de şah, în cursul căruia un participant joacă o singură dată.	*
răne s.f. pl. jj Din germ. Runen, fr. runes |] Caracterele grafice ale celor mai vechi alfabete germanice ş scan linave.
runic, -ă, runici, -ce, adj. || Din germ. ru-nisch, fr. runique |] Privitor la rune; (despre texte, inscripţii^ scris cu rune.
râpe, rup, vb. III. || Lat. rumpere || 1. Tranz. şi refl. A (se) desface în bucăţi, a (se) fragmenta; a (se) fractura. O Expr. A i se rupe cuiva inima (sau sufletul) = a produce euiva sau a simţi o mare durere. • A-şi fractura o mînă, un picior etc. O. Expr. A-şi rupe gîtul = a-şi pierde viaţa sau cinstea, averea. A-şi rupe pieptul auşi obosi plămînii vorbind, strigînd, cîntînd. 2. Tranz. A întrerupe, a curma. O Expr. A rupe preţul (sau Urgul) — a cădea de acord asupra preţului. A o rupe cu cineva (sau cu ceva) = a pune capăt unei legături, unei situaţii, unui obicei etc. 3. Tranz. A distruge (prin întrebuinţare). 4. Tranz. A sfîşia. 5. Tranz. A smulge, a desprinde din locul unde era fixat. O-Expr. A rupe cuiva urechile = a pedepsi pe cineva tră-gîndu-1 de urechi. A-şi rupe de la gură = a se lipsi de strictul necesar în folosul ăltuia. 6. Refl. şi tranz. A (se) depărta, a (se) desprinde de cineva. O A rupe rîndurile = a se împrăştia. 7. Tranz. (Fam.) A se exprima cu greu într^o limbă străină. || Şi: râmpe vb. III.
rupere, ruperi, s.f. Acţiunea de a (se) rupe. O Rupere de nori — ploaie torenţială. • Distrugere a continuităţii unui corp sau a unui material solid sub acţiunea unei solicitări mecanice.
rupestra, -ă, rupeşiri, -stre, adj. || Din fr. rupestre. Cf. lat. rupes „stîncă, peşteră" || 1. (Despre plante) Care creşte pe stînci. 2. (Despre locuinţele din epoca primitivă) Amenajat, făcut în stîncă. O Artă rupestră = desen, pictură sau sculptură făcută pe stînci sau pe pereţii peşterilor.
rupie, rup ii, s.f. || Din fr. roupie II Unitate a sistemului monetar în India (şi în alte ţări din Asia).
rupt1 s.n. Faptul de a (se) rupe. O Cu ruptul — cu ridicata. în ruptul capului — cu nici un preţ. Pe rupte = din toate puterile; cu mare intensitate.
rupt2, -ă, rupţi, -te, adj*. 1. Făcut bucăţi; lipsit de continuitate, desfăcut, stricat; (despre obiecte de îmbrăcăminte) ros, uzat. 2. Smuls, desprins cu forţa dintr-un loc. 3. înstrăinat de...
ruptdr, ruptoare, s.n. || Din fr. rupteur |] Aparat care deschide şi menţine deschis un circuit electric, sub acţiunea {şi pe durata ✓exercitării) unei comenzi din exterior.,
ruptură, rupturi, s.f. || Din rupt2 || 1. Faptul de a se rupe. 2. Locul unde un obiect este rupt; surpătură de teren. _Q R. de ^ pantă = loo de unde porneşte brusc panta unui deal sau a unui munte. 3. Bucată ruptă din ceva; zdreanţă.
rural, -ă, rurali, -e, adj. |] Din fr. rural |] De la sat; sătesc.
rus, -ă, ruşi, -se, s"m. şi f. adj. || Din rus. rus9 || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit ca naţiune pe teritoriul R.S.F.S. Ruse. 2. Adj. Care se referă la Rusia, la R.S.F.S. Rusă sau la populaţia ei; rusesc. • (Substantivat, f.) Limbă, din grupul limbilor slave de răsărit, vorbită de ruşi.
rusâlcâ, rusalce, s.f. || Din sl'. rusalka ]} (în mitologia slavă) Duh al rîurilor, lacurilor, pădurilor şi cîmpiilor.
rusalie, rusalii, s.f. || Din sl. rusalija || 1. (La pl.) Sărbătoare religioasă creştină care se prăznuieşte la 50 de zile după Paşti. 2. (în mitologia populară; la pl.) Fiinţe fantastice asemănătoare cu ielele. 3. (Entom.) Efemeră.
rusciiţă, ruscuţe, s.f. Numele unor specii de plante erbacee din familia ranuncuîaceelor, cu flori divers colorate, dintre care unele^e folosesc în industria farmaceutică.
rusesc, -eâseă, ruseşti, adj. || Din rus || Care se referă la ruşi, caracteristic ruşilor.
rusăşte adv. || Din rus || în felul ruşilor; în limba rusă.
rusoâică, rusoaice, s.f. || Din rus }j Femeie care face parte din poporul rus.
rustemul s.n. art. || Cf. n. pr. Riistem || Numele unui dans popular, românesc răspîndit în Cîmpia Dunării; melodie după care se execută acest dans.
. râstîc, -ă, rustici, -ce, adj. |j Din fr. ruslique, lat. rusticus II De la ţară; cîmpenesc. • Care imită anumite aspecte* ale vieţii de la ţară. • (Fig.) Simplu, nemeşteşugit.
ruşfât, ruşfeturi, s.n. II.Din tc. riXşvet || (înv.)
1.	Mită. 2. Obligaţie suplimentară în* muncă sau în produse, pe care ţăranii trebuiau să o presteze în trecut moşierilor.
ruşină, ruşinez, vb. I. || Din ruşine || 1* Refl. A-i fi cuiva ruşine, a se jena, a se sfii. 2. Tranz. A face ca cineva să se simtă jenat; a batjocori.
ruşinâre s.f. Faptul de a (se) ruşina; sfială, ruşine. • Batjocorire, umilire.
ruşinat, -ă, ruşinaţi, -te, adj. Cuprins de ruşine; jenat.
ruşine s.f. || Cf. lat. roseus || 1. Sentiment de jenă provocat de o greşeală sau de un insucces. O Fără ruşine = fără jenă, cu obrăznicie. O
91 i
RUTIŞOR
Expr. A muri de ruşine sau a-i plesni cuiva ebra-zul de ruşine, se spune cînd cineva se simte foarte ruşinat. 2. Rezervă, modestie; sfială; timiditate. 3. Ocară, batjocură. 4. Necinste, dezonoare. O Expr. A fi (sau ea râmîne, a se face) de ruşine‘= a ajunge într-o situaţie umilitoare, jenantă; a ajunge de batjocură.
ruşinos, -oâsâ, ruşinoşi, -oase, adj. || Din ruşine II1. Care se ruşinează uşor; sfios, timid.
2.	Care cauzează ruşine, dezonoare.
ruşuliţă, ruşuliţe, s.f. || Din roşu || Plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpina şi frunzele acoperite cu peri lungi şi cu flori roşii--portocalii. Creşte în regiunile de munte.
rut s.n. || Din 'fr. rut || Stare fiziologică la unele animale, caracterizată printr-o intensificare a activităţii sexuale de împerechere.
rută1, rute, sd. || Din fr. route || Drum urmat de un vehicul; traseu.
rută2, rute, s.f. || Lat. ruta || (Bot.) Virnanţ. ruteân, -ă, ruteni, -e, s.m. şi f., adj. || Din germ. Ruthene [[1. S.m. şi f. Nume dat ucrainenilor din fosta A ustro-Ungarie. 2. Adj. Care aparţine rutenilor (1), privitor la ruteni.
ruteniu s.n. || Din fr, ruthănium, de la n. pr. Ruthenia „Rusia“ || Metal cenuşiu din familia plaţinei, cu duritate foarte mare.
rutier, -ă, rutieri, -e, adj. |j Din fr. routier || Care se referă la drumuri şi la şosele; care ţine de transportul sau de circulaţia pe drumuri şi şosele: transport rutier; vehicul rutier.
rutinat, -ă, rutinaţi, -te, adj. || Din rutină || Cu experienţă, priceput, versat.
rutina1 s.f. || Din fr. routine || Abilitate cîşti-gată în urma unei practici îndelungate; (depr.) obişnuinţă de a acţiona totdeauna în acelaşi fel: • Totalitatea atitudinilor, deprinderilor, prejudecăţilor considerate ca fiind un obstacol în calea noului, a progresului.
rutină2 s.f. II Din fr. rutine || Substanţă chimică naturală prăzenlă în tulpinile şi în florile unor plante şi utilizată în tratamentul hipertensiunii arteriale, ca diuretic, antihemoragic etc.
rutişăr, s.m. || Din rută1 [| Nume dat unor specii de plante erbacee din familia ranuncula-ceelor, cu frunze alterne, flori dispuse în racera şi fructe nucule.
s
s s.m. invar. A douăzeci şi doua literă a alfabetului limbii române; sunei notat cu această literă: consoană frîcativă dentală surdă.
sabât, sabaturi, s.ri. || Din fr. sabbat, lat. sabbatum (provenit, prin greacă, din ebr. sabbat „repaus") || 1. Sîmbătâ, ziua de odihnă la mozaici şi la.unii sectanţi creştini. 2. Adunare de vrăjitoare care, potrivit unor legende medievale, avea loc sîmbăta la miezul nopţii.	Gălă-
gie mare, hărmălaie.
sabie, săbii, s.f. || Din sl. sabija || Armă tăioasă formată dintr-o lamă lungă de oţel, ascuţită la vîrf şi pe una dintre laturi şi fixată în-tr-un mîner. O Expr. Sabia lui Damocle — pericol mare care ameninţă permanent pe cineva. A trece prin foc şi sabie (sau prin ascuţişul săbiei) = a ucide (în masă), a nimici, a pustii. • Armă sportivă formată dintr-o lamă elastică cu gardă şi mîner, folosită în scrimă. • Probă sportivă, din cadrul scrimei, care se practică cu această armă.
sâbiţă, sabiţe, s.f. || Din bg. sabica |] Peşte teieostean din familia ciprinidelor, lung de 25— 30 cm, cu corpul turtit lateral.
sabla, sablez, vb. I. Tranz. || Din fr. tfabler (< sabie „nisip") || A curăţa de impurităţi o suprafaţă metalică prin împroşcare cu granule de nisip sau de fontă.
sabord, saborduri, s.n. || Din fr. sabord (de la bord) || Deschizătură în pereţii laterali ai unei nave, folosită pentru aerisire, pentru descărcarea şi încărcarea mărfurilor, pentru scurgerea rapidă a apei adunate pe puntea superioară etc.
saborda, sabordez, vb. I. Tranz. || Din fr. saborder || A efectua operaţia de sabordaj.
sabordâj, sabordaje, s.n. || Din fr. sabordage || Scufundarea intenţionată a unei nave de către propriul echipaj, pentru a nu fi capturată ;de inamic.
sabot, saboţi, s.m. || Din fr. sabot || 1. (Mai ales la pl.) încălţăminte făcută dintr-o singură bucată de lemn scobit sau dintr-o talpă de lemn cu faţă de piele groasă. 2. Piesă de metal sau de lemn cu care se efectuează frînarea unui autovehicul, a unei maşini-unelte etc., prin apăsare pe o roată. • Dispozitiv montat pe una dintre cele două şine de cale ferată în scopul frînării vagoanelor. 8. îmbrăcăminte metalică fixată pe vîrful unui pilon de lemn sau de beton pentru
ca acesta să pătrundă mai uşor în pămînt fără a se strivi.
sabota, sabotez, vb. I. Tranz. || Din fr. sabo-ter || A împiedica intenţionat desfăşurarea normală a unei acţiuni, a unui proces de producţie etc.
sabotaj, sabotaje, s.n. || Din fr. sabotage || Acţiunea de a sabota.
sabotor, -oare, sabotori,	-oare, s.m. şi f,
|| Din fr. saboteur || Persoană care sabotează, care comite acte de sabotaj.
sac, saci, s.m. || Lat. saccus ]| 1. Obiect confecţionat din pînză, din fiîrtie rezistentă, din material plastic etc., folosit pentru a păstra sau a transporta câreale ori alte produse; conţinutul unui astfel de obiect. O Expr. A da de fundul sacului = a sărăci. A dezlega, sacul — a se destăinui. 2, Geantă mare de pînză, de piele ele. în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. 8. Unealtă de pescuit făcută dintr-o reţea de sfoară în formă de sac (1). 4. Sac polinic = fiecare dintre compartimentele din antera stami-nei, în care -se formează polen uţ. Sac aerian =? organ în formă de sac (1), caracteristic păsărilor, care menţine ritmul de respiraţie al acestora în timpul zborului.
saca, sacale, s.f. || Din ter săka [ficisi] „butoiul sacagiului" || Butoi aşezat pe un cadru cu două sau patru roţi, cu care se transporta în trecut apa de la fîntînă sau de la rîu.
sacadat, -ă, sacadaţi, -te, adj. || Din fr. sacca-dS || (Despre mişcări, sunete etc.; adesea adverbial) Cu întreruperi scurte şi dese; intermitent.
sacagiu, sacagiix s.m. || Din saca || Persoană care transporta apă cu sacaua, pentru a o vinde, O Expr. A vinde apă la sacagiu = a încerca să dai cuiva un lucru pe care fl are din belşug; a încerca să înveţi pe cineva mai priceput cfecît tine.
sacerddt, sacerdoţi, s.m. |] Din it. sacerdote, lat. sacerdos, -otis |j (Livr.) Preot.
sacerdotal, -ă, sacerdotali, -e, adj. || Din fr, sacerdotal, lat. sacerdotalis || (Livr.) Preoţesc; p. ext. sacru; solemn.
sacerdoţiu s.n. || Din lat. sacerdotium || (Livr.) Rang, demnitate de preot; (fig.) chemare, misiune. • Cler, preoţime.
sacîz s.n. (I Din tc. sakxz || (Chim.) Colofoniu. sacnasiu, sacnasie, s.n. || Din tc. şahnişin, prin ngr. || (înv.) 1. încăpere mică la catul de sus al caselor domneşti şi boiereşti, scoasă îa
913
SAGOTIER
afara faţadei şi închisă printr-un geamlîc. 2. Cameră de aşteptare în casele boiereşti.
sacoşă, sac'oşe, s.f. || Din fr. sacoche || Plasă sau săculeţ folosit pentru tîrguieli.
sacou, sacouri, s.n. || Din germ. Sakko || Haină bărbătească; veston.
sacral, -ă, sacrali, -e, adj. |) Din germ. sakral. Cf. lat. sacrum „sacru“ || (Anat.) Care se referă la sacrum, care aparţine osului sacru.
sacrament, sacramente, s.n. || Din lat. sacra-mentum, fr. sacrement || (în religia catolică) Nume dat fiecăreia dintre cele şapte taine bisericeşti.
sacramental, -ă, sacramentali, -e, adj. || Din lat. sacramentalis, fr. sacramentel || Care se referă la tainele bisericeşti; p. ext. solemn.
sacrifica, sacrific, vb. I. Tranz. |j Din lat. sacrificare, fr. sacrifier || 1. A renunţa la cineva sau la ceva în favoarea cuiva; (refl.) a se devota pînă la jertfirea de sine. 2. A ucide animale în scopuri ştiinţifice sau utilitare. • (în antichitate) A înjunghia animale, ca prinos adus divinităţii.
sacrificare s.f. Acţiunea de a (se) sacrifică.
* sacrificat, -ă, sacrificaţi, -te, adj. Jertfit. • Ucis pentru hrana oamenilor sau pentru scopuri ştiinţifice. • (în antichitate) Ucis ca prinos adus" divinităţii.
sacrificiu, sacrificii, s.n. || Din lat. sacrifi-cium, fr. sacrifice\\ 1. Renunţare de bună voie la ceva (preţios), pentru binele sau în interesul cuiva sau a ceva; jertfă. • Jertfire de sine.
2.	Ofrandă rituală adusă unei divinităţi, care constă în jertfirea unei fiinţe.
sacrilegiu, sacrilegif, s.n. |] Din lat. sacrile-gium, fr. sacrilege || Profanare a lucrurilor considerate sfinte sau care trebuie respectate; pîngărire.
sacristie, sacristii, s.f. |] Din lat. sacristia, fr. sacristie || încăpere în bisericile catolice (sau clădire specială) în care se păstrează obiectele de cult şi veşmintele preoţeşti.
sacrosanct, -ă, sacrosancţi, -te, adj. j] Din lat. sacrosanctus |) (Astăzi de obicei emfatic) Sfînt, sacru; p. ext. intangibil, inviolabil. sacru1 s.n. v. sacrum,
sâeru2, -ă, sacri, -e, adj. || Din lat. sacer, -era, -crurn || Care are caracter religios; care ţine de religie; sfînt. O Foc sacru= vocaţie, talent. • Care inspiră sentimente de veneraţie.
sacrum s.n. || Din fr. sacrum, lat. [oslsacrum]] Os triunghiular situat în partea inferioară a coloanei vertebrale, care, împreună cu oasele pelviene, formează bazinul. || Şi: sacru s.n.
sad, saduri, s.n. || Din sl. sadă || (înv.) Plantaţie de pomi fructiferi; livadă. •■Vie plantată de curînd. •Răsad.
sâjiă, sade, s.f. |) Din sad || (Reg.) Butaş de sa Icie, utilizat pentru plantări.
sadcă. adj. invar. || Din tc. sade|| 1. De un singur fel, neamestecat, pur, curat; simplu. • (Adverbial) Cu totul, în întregime, complet.
2.	Veritabil, autentic, adevărat. Hărnicie fără omenie e sadea neomenie (Delavrancea).
sadic, -ă, sadici, -ce, adj. || Din fr. sadique || (Adesea substantivat) Care chinuieşte pe alţii
din plăcerea bolnăvicioasă de a-i vedea suferind; (despre caracterul sau acţiunile, manifestării© oamenilor) plin de sadism, crud.
sâdlnă, sadine, s.f. |] Din bg. sadina || Plantă erbacee din familia gramineelor, înaltă pînă la 1 m, cu frunze păroase şi cu spiculeţe violete său gălbui.
sadism s.n. ]| Din fr. sadisme, de la numele scriitorului francez (de) Sade, din cauza erotismului crud din romanele sale || Plăcere bolnăvicioasă de a pricinui suferinţe altora; perversiune sexuală manifestată prin plăcerea de a provoca partenerului suferinţe fizice sau. morale.
saduchéu, saduchei, s.m. || Din lat. Saddu- ' edei || Adept al unui partid clerical mozaic (mijlocul sec. 2 î.e.n. —70 e.n.) care era alcătuit mai ales din bogăLaşi. safe s.n. v. seif.’ saîéu s.n. v. seif. safian s.n. v. saftian.
sâfic, -ă, safice, adj. || Din fr/ saphique, lat. sapphicus II Vers safic ?= vers alcătuit din 11 silabe, folosit în poezia lirică greacă şi latină, atribuit poetei Sapho.
safir, safire, s.n. || Din fr. saphir, lat. saphi-rus y Varietate de corindon transparent, de culoare albastră, 'întrebuinţată ca piatră preţioasă.
safism s.n. || Din fr. saphisme, de la n. pr. Sapho, poetă din Grecia antică || (Med.) Lesbianism.
safran, safranuri, s.n.-1| Din fr. safran |j (Nav.) Piesă componentă a eîrmei, asupra căreia se exercită presiunea apei cînd se realizează întoarcerea navei.
saîteâ s.f. || Din tc. siftah (dial. sefte) || (Pop. şi fam.) Prima vînzare pe care o face un negustor dintr-o marfă nouă sau la începutul unei zile, al unei săptămîni etc. • (Fig.) Prima întrebuinţare a unui lucru.
saftian, saftianuri, s.n. || Din tc. sahtiyan || Piele fină de oaie, de viţel sau de capră, vopsită în diferite culori, din care se fac articole de ma-rochinărie şi de galanterie. || Şi: safian s.n. ^ saga s.f. || Din germ. Saga, cuv. nordic vechi 1| Nume dat povestirilor specifice vechii literaturi scandinave (sec. 10 — 14), în care sînt relatate evenimente din istoria Islandei, împletite cu elemente din mitologia nordică.
sagace, sagaci, -ce, adj. || Din fr. sagace, lat. sagax, -acis „care are simţurile foarte dezvol-tate“ i| (Livr.) Ager la minte, perspicace.
sagacitate s.f. || Din fr. sagacité, lat. sagaci-tas, -atis || (Livr.). însuşirea de a înţelege uşor şi repede, agerime de minte, perspicacitate.
sâgnă, sagne, s.f. || Din ser. sădno || Rană pe spinarea calului, produsă de şa sau de hamuri. • Cicatrice rămasă după marcarea unui animal cu fierul roşu.
sago s.n. || Din fr. sagou, port. sagu (împru-.mutat din malaieză) || Produs alimentar sub formă de praf sau de grăuncioare, extras din măduva sagotierului, şi care se consumă fiert în supă sau în lapte. || Şi: sagu s.n.
sagoticr, sagotieri, s.m. |) Din fr, sagoutier || Nume dat mai multor specii de palmieri, car©
58
SAGU *■
914
cresc în Asia, Africa, America tropicală. Din măduva trunchiului se extrage sago. gagii s.n. v. sago.
saiâ1, satele, s.f. Cusătură cil împunsături rare, cu ajutorul căreia se-asamblează provizoriu detaliile de îmbrăcăminte.
saiâ2, satele, s.f. || Din tc. saye „umbră" (| (Reg.) Saivan (1).
sala3, satele, s.f. || Din tc. saya || (înv. şi pop.) Ţesătură (subţire) de lînă. • îmbrăcăminte confecţionată din astfel de ţesătură, saivan, saivane, s.n. || Din tc. sayvan ||
1. Adăpost de iarnă pentru oi sau pentru vite.
2. (înv.) Cort deschis, asemănător cu lin baldachin, destinat domnitorului sau înalţilor demnitari.
salahdr, salahori, s.ïïl || Din tc. salahur jj (Ieşit din uz) Muncitor necalificat, plătit cu ziua, care lucra la construcţii de case, la şosele etc.
salahorié s.f. || Din salahor |) (Teşit din uz) Starea de salahor; p. ext. muncă grea.
salam, salamuri, s.n. ]] Din tc., bg. salam. Cf. fr. salami || Produs alimentar din carne tocată, pregătit în formă de cîrnat (mai gros), de obicei afumai şi uscat pentru â se putea conserva.
salamaléc, salamalecuri, s.n. j| Din tc. selâm-aleykilm (provenit din arabă şi însemnînd „pace asupra ta") || Formulă de salut folosită de mahomedani; închinăciune, temenea (care însoţeşte această formulă).
salamandră, salamadre, s.f. J| Din fr. salamandre, lat. salamandra || Specie de batracian asemănător cu şopîrla, cu pielea de culoare neagră pătată cu galben, care secretă o substanţă iritantă cu rol protector. Trăieşte in nordul •Africii, în sudul şi în centrul Europei, salamură s.f. v. saramură* saîâr s.n. v. salariu.
salariât, -ă* salariaţi, -te, adj., s.m. şi f. II Din fr. salarié || 1. Adj., s.m. şi f. (Lucrător, angajat) plătit cu salariu. 2. Adj. (Despre muncă) Plătită cu salariu.
sală rin, salarii, s.n. || Din fr. salaire, lat. salarium || Sumă de bani primită regulat de un angajat în schimbul muncii prestate; leafă; retribuţie. || Şi: salar s.n.
salariza, salarizez, vb. I. Tranz. || Din salariu H A retribui un angajat prin salariu.
salată, salate, s.f. || Din ngr. salata |j 1. Plantă legumicolă din familia compozitelor, cultivată pentru frunzele sale mari, care se consumă în stare verde. 2. Preparat culinar făcut din anumite legume, crude^ sau fierte, cu adaos de oţet şi untdelemn, care"se serveşte ca aperitiv sau ca garnitură. Ş. de fructe = desert făcut din fructe tăiate mărunt, presărate eu zahăr şi stropite cu rom, coniac sau vin.
salatiefă, salatiere, s.f. || Din ngr. (pop.) salatiera || Vas de porţelan, de sticlă etc. în care se serveşte salata, ф Serviciu de masă format dintr-un suport cu sticluţe pentru untdelemn şi oţet şi cu solniţe pentru sare şi piper.
sală, săli, s.f. || Din fr. salle || 1. încăpere spaţioasă destinată spectacolelor, întrunirilor,
întîlnirilor sportive etc. * Totalitatea persoanelor reunite într-o sală (1). 2. Coridor, antreu, vestibul.
salMndă, salbande, s.f. || Din germ. Sahlband f| (Geol.) Zona de contact dintre un filon şi roca înconjurătoare.
salbă, salbe, s.f. || Lat. sub alba || 1. Podoabă care se poartă la gît, alcătuită dintr-unul sau din mai multe şiraguri de monede, mărgele etc.
2.	Salbă-moale,== arbust înalt pînă la 6 m, cu flori verzi-gălbui şi cu fructe capsule roşii, din al cărui lemn se prepară un cărbune fin* folosit la desen. Salbă-rîioasă — arbust înalt de 1 — 3 m, cu flori mici, de culoare, brună şi cu fructe capsule. Scoarţa rădăcinilor conţine gutapercă. Creşte în pădurile din regiunile de cîmpie şi coline.
sâlcă, sălci, s.f. H Din salcie1 || Varietate de salcie1, cu ramuri foarte flexibile.
sâlce1 s.f. Plantă erbacee exotică din familia liliaceelor, cu tulpina agăţătoare şi cu flori dispuse în umbele; rădăcina, acestei plante, cu utilizări în medicină. || Şi: salcie s.f. sâlce2 s.f. v. salcie.
salcie1, sălcii, s.f. J| Lat. salix,t -icis || Numele mai multor specii dè arbori şi de arbuşti, cu ramuri lungi, subţiri şi mlădioase, cu flori grupate în amenţi cilindrici, cu lemnul uşor şi moale, întrebuinţat la fabricarea chibriturilor. Scoarţa conţine salieilina. O S< pletoasă (sau plîngătoare) — varietate de salcie cu ramuri lungi, flexibile, aplecate în jos. || Şi: sâlce s.f. sălcie2 s.f. v. salce.
salcîm, salcîmi, s.m. || Din tc. salkim || Arbore melifer din familia leguminoaselor, înalt pînă la 30 m, cu lemnul tare, cu frunze compuse şi flori albe, frumos mirositoare, dispuse în ciorchini. Este cultivat în plantaţii forestiere pentru producţia de lemn, pentru fixarea coastelor şi ca perdele de protecţie de-a lungul drumurilor. O Salcîm-galben = arbust din familia leguminoaselor, înalt de 3 — 6 m, cu flori galbene în raceme mari. Din lemn se fac obiecte de artă.
salep, salepuri, s.n. || Din tc. salep || 1. Nume dat t uberculilor uscaţi ai unor specii de orhidee ; amidon extras din aceşti tuberculi, care, fiert în lapte sau în supă, se da ca întăritor copiilor.
2.	Băutură preparată din salep (1), miere şi apă.
saléu, saleuri, s.n. || Din fr. salé „sărat" || Produs de patiserie în formă de bastonaşe, făcut din aluat sărat.
salicacée s.f. pl. || Din fr. salioacêes. Cf. lat. salix „salce" || Familie de plante dicotiîedonate cu flori dispuse în amenţi şi fructe capsule cu seminţe păroase (ex. plopul, salcia). Cresc în zonele temperate şi reci.
salicilât, salicilaţi, s.m. || Din fr. salicylate || Sare sau ester al acidului salicâlic, cu întrebuinţări în medicină, în industria alimentară etc. Ô S. de sodiu == substanţă cristalină, solubilă în apă, întrebuinţată în tratamentul reumatismului, la conservarea legumelor şi a fructelor. . saïiôüic adj. || Din fr. salicylique || Acid sali-cilic — acid derivat de la fenol, întrebuinţat în medicină şi în industria alimentară.
S15
SALVATOR
salicilmă s.f. || Cf. germ. Salizin || Substanţă .medicamentoasă extrasă din scoarţa de salcie1, CU însuşiri antifebrile şi antireumatice.
salin, -ă, salini, -e, adj. || Din fr. salin JJ Care ^conţine sare.
salină, saline, s.f. || Din fr. saline, lat. sali-nae || Complex de construcţii, instalaţii, lucrări miniere destinat exploatării unui zăcămînt de sare; ocnă.
salinitâte s.f. H Din fr. salinité || Conţinutul la săruri al unei ape sau al unui sol.
saliva, salivez, vb. I. Intranz. || Din fr. saliver, lat. salivare || A secreta (multă) salivă.
salivâr, -ă, salivari, -e, adj. || Din fr. sali-vaire || Care se referă la salivă. O Glande salivare= glande care secretează saliva ce se varsă in cavitatea bucală.
saiivâţic, salivaţii, s.f. || Din fr. salivation J\ Faptul dé a secreta salivă; secreţie (exagerată) de salivă.
salivă s.f. || Din fr. salive, lat. saliva J| Lichid secretat de glandele salivare, avînd rol în masticaţie, în înghiţirea bolului alimentar şi în digestie.
salmâstru, -ă, salmastre, adj. || Din it. sal-Tnastro I) A-pă salmastrâ = apă cu salinitate redusă. Lac salmastru = lac cu apă salmastră.
salmonelă s.f. || Din fr. salmonella j| Grup de bacterii patogene, larg răspmdite în natură, care provoacă febra tifoidă, infecţiile alimentare etc.
salmoneMză, salmoneloze, s.f. || Din fr. salmonellose || Nume generic dat unor boli infec-ţioase ale mamiferelor şi păsărilor, provocate de microbi din grupul salmonelă, transmisibile şi la om prin carnea şi ouăle de la animalele infectate.	,
salmon id, salmonide, s.n. || Din fr. salmonidés; lat. salmon „somon44 gr. eidos „aspect44 || (La pl.) Familie de peşti teleosteeni din apele dulci de munte sau marine, caracterizaţi prin-ti'-o a doua înotătoare dorsală; (şi la sg.) peşte
din  această familie (ex. păstrăvul, lipanul,
somonul).
salon, saloane, s.n. || Din fr. salon\\ 1. încăpere într-o locuinţă, în care se primesc musafirii.
2.	Sală în care au loc serbări, festivităţi, baluri etc. • Sală în care se organizează expoziţii de pictură, de sculptură etc. 8. Cameră într-un spital, amenajată cu mai multe paturi pentru bolnavi.
salopetă, salopete, s.f. || Din fr. salopette || Haină de protecţie care se poartă în timpul lucrului, de obicei peste hainele obişnuite.
salpétru s.n. || Din fr. salpêtre, lat. salpetrae; sal „sare44 -f- petra „piatră44 || Azotat natural de sodiu (salpetru de Chile) sau de potasiu (salpetru de India) folosite ca îngrăşăminte agricole, la prepararea acidului azotic, a unor explozivi etc.
salpingHă, salpingite, s.f. || Din fr. salpingite H lnflamaţie a trompelor uterine.
salt, salturi, s.n. || Din lat. saltus || 1. Desprindere bruscă a corpului de la pămînt, prin care cineva sare pe loc sau se deplasează. O Triplu-
-salt = probă atletică de săritură în lungime, constînd din trei sărituri consecutive. 2. Trecere bruscă de la o situaţie la alta. O Salt calitativ == moment, etapă, latură necesară a dezvoltării în natură, societate şi gîndire, constînd în transformarea calitativă a unui obiect sau proces.
saltea, saltele, s.f. || Din ngr. siltes || Obiect făcut dintr-un fel de sac de pînză în care se introduce un strat gros de lînă, de paie, de vată, iarbă de mare etc. (fixat din loc în loc prin cusături) şi care se aşază pe pat pentru dormit ori serveşte pentru protecţia corporală a sportivilor în timpul efectuării unor exerciţii (sărituri, lupte etc.). O S. de apă = strat de apă la piciorul unui baraj, care are rolul de a amortiza şocul produs ue căderea apei.
saltimbanc, saltimbanci, s.m. || Din fr. saltim-banqae II Actor de circ cu o înfăţişare caraghioasă, care execută figuri uşoare de acrobaţie. • (Fig. ) Om care trece cu uşurinţă de la o atitudine al alta, dovedind lipsă de seriozitate.
sâlţă, salte, s.f. || Din ngr. saltsa, it. salsa |J Vulcan noroi os.
salubritate s.f. || Din fr. salubrité, lat. salu-britas, -atis || Calitatea de a fi salubru; starea generală a condiţiilor igienice şi sanitare dintr-un loc. o Serviciu public care ara în grijă întreţinerea curăţeniei într-o localitate.
salubru, -ă, salubri, -e, adj. || Din fr. salubre lat. salubris (< salus „sănătate44) |] Favorabil sănătăţii; sănătos.
salût, saluturi, s.n. || Din fr. salut, lat. salus, -utis „sănătate441| 1, Cuvînt, enunţ sau gest cu care se salută. 2. Cuvîntare cu care se, salută o adunare, un oaspete oficial.
saluta, salût, vb. I. Tranz. || Din lat. salutare || 1. A face un gest sau a rosti o formula uzuală de politeţe ori de respect la întîlnirea eu cineva sau la despărţire. 2. A primi cu manifestări de bucurie, cu entuziasm o veste, o idee, o acţiune.
salutâr, -ă, salutari, -e, adj. ||'Din fr. salutaire, lat. salutaris || Folositor sănătăţii, vieţii.
• Potrivit, bun, favorabil pentru o anumită îipprej urare.
salutare, salutări, s.f. Faptul de a saluta; formulă de salut; (la pl.) expresie de politeţe transmisă prin cineva unei persoane absente.
salva, salvez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din lat. salvare || A scoate pe cineva sau a reuşi să se scape singur dintr-o încurcătură, dintr-o primejdie. O Lxpr. (Tranz.) A salva situaţia — a reuşi să facă faţă unei situaţii grele.
salvare, salvări, s.f. 1. Acţiuneja de a (se) salva; modalitatea, mijlocul de a (se) salva. * Fiinţă, obiect, situaţie care salvează. 2. Serviciu medical destinat să dea primul ajutor accidentaţilor sau bolnavilor în stare gravă. • Maşină destinată şi amenajată pentru transportul bolnavilor în stare gravă la spitale.
salvarsân s.n. |j Din germ. Salvarsan, denumire comercială || Derivat organic al arseriului, folosit în tratamentul sifilisului.
salvator, -oare, salvatori, -oare, adj. || Din salva II (Adesea substantivat) Care salvează,, care poate salva.
SALVA
916
sâlvă, salve, s.f. || Din fr. salve || (Milit.) Lovituri de puşcă sau de tun trase simultan din mai multe guri de foc.
salve interj. |] Cuv. lat. || (Fam.) Formulă de salut folosită mai ales la despărţire.
salvgarda, salvgardez, vb. I. Tranz. || Cf. it. salvguardare, fr. sauvergarder || (Livr.) A salva, a proteja, a apăra, a lua sub ocrotire.
salvgardâre s.f. (Livr.) Acţiunea de a salvgarda.
■salvie, 'solvii, s.f. || Din lat. sajvia || Plantă ornamentală din familia labiatelor, înaltă pînă la 1 m, cu flori roşii.
samar, samare, s.n. )] Din bg., ser. samar |) Şa mare fără scări care se pune, pentru poveri, pe măgari sau pe catîri; p. ext. încărcătură care se aşază pe spatele imui animal de povară.
samâră, samare, s.f. H Din fr. samare || Tip de fruct uscat, cu o singură sămînţă, cu peri-carpul prelungit sub forma unor aripioare (ex. fructele de ulm, de arţar).
samavolnic, -ă, samavolnici, -ce, adj. || Din rus. şamovoVnyj || Care procedează după bunul lui plac, nesocotind voinţa şi drepturile altora; (despre acţiunile oamenilor) făcut după bunul plac; abuziv, arbitrar.
samavolnicie, samavolnicii, s.f. || Din samavolnic \\ Faptul de a acţiona samavolnic; act samavolnic.
samba s.f. || Guv. port. j| Dans de origine braziliană înrudit cu rumba; melodia după care se dansează.
sâmeă s.f. || Din ucr. samka ||(în superstiţii) Fiinţă imaginară rea, care omoară şi provoacă boly boală provocată de această fiinţă.
sâmeş, sameşi, s.m. j| Din sama, (înv.) „dare în bani“ || (în evul mediu, în Ţara Românească) Funcţionar însărcinat cu strîngerea dărilor.
samovar, samovare, s.n. || Din rus. samovar || Vas de metal prevăzut cu un încălzitor (cu cărbuni aprinşi sau electric), în care se fierbe apă pentru ceai.
samsar, samsari, s.m. || Din tc., simsar || Mijlocitor în afaceri negustoreşti, între vînzător şi cumpărător; misit; p. ext. persoană care face din orice lucru obiect de negoţ,
samsarlîc, samsarlîcuri, s.n. || Din tc. sim-sarhk || îndeletnicirea samsarului.
samâr, (1) samuri, s.m., (2) samururi, s.n. || Din tc. samur || 1. S.m. Mamifer carnivor din familia mustelidelor, cu blana preţioasă, de culoare sură, cu o pată albă pe piept; zibelină. Trăieşte în pădurile din Uniunea Sovietică, Mongolia, nordul Chinei. 2. S.n. Blană de samur (1) prelucrată.
samurai, samurai, s.m. || Cuv. japonez || Membru al castei privilegiate feudal-militare din Japonia, dinaintea revoluţiei din 1867 — 1868.
samurâslă s.f. || Din sl. samoraslu || Nume dat plantelor răsărite de la sine din seminţele scuturate ale culturii anterioare sau din bulbii ori tuberculii rămaşi în pămînt.
sanatoriâl, -ă, sanatoriali, -e, adj. || Din sanatoriu || Care ţine de sanatoriu, privitor la sanatoriu.
sanatoriu, sanatorii, s.n. || Din fr. sanato* rium. Cf. lat. sanatorius „care vindecă" || Instituţie medicală pentru tratamentul bolilor cronice, în special al tuberculozei.
sanchi adv. || Din tc. sanki || Vorbă să fie; pesemne, adică, cum s-ar zice. M-am dus, pe coclauri, să-ţi aduc, sanchi, copii de suflet (Creangă).
sanchiu, -ie, sanchii, adj. (Pop.) Tăcut, posac, ursuz; îndărătnic.
sanctifica, sanctific, vb. I. Tranz. ||'Din lat. sanctificare, fr. sanctifier || (Bis.) A trece pe cineva în rîndul sfinţilor; a sfinţi.
sanctitate, sanctităţi, s.f. || Din lat. sanctitas, -atis || Sfinţenie. • (TJrmat de un pronume posesiv) Titlu dat patriarhilor ortodocşi şi papilor.
sanctuar, sanctuare, s.n. j| Din lat. sanctua-rium || Loc într-un templu sau într-o biserică socotit sfînt. şi interzis profanilor; altar; p. gener. locaş de cult.
sancţiona, sancţionez, vb. I. Tranz. || Din fr. sanctionner || 1. A confirma o lege sau o dispoziţie. 2. A aplica o sancţiune (2).
sancţionare, sancţionări, s.f. Acţiunea de a sancţiona; confirmare, aprobare, consfinţire a unei legi, a unei dispoziţii, a unui act. (• Aplicare a unei pedepse.
sancţionat, -ă, sancţionaţi, -te,'adj. (Despre legi, dispoziţii). Confirmat, aprobat, consfinţit.
sancţiiine, sancţiuni, s.f. || Din fr. sanction, lat. sanctio, -otws|| .1. Confirmare,, aprobare a unui act de către o autoritate superioară.
2.	Măsură de constrîngere aplicată în cazul încălcării unei reguli de conduită, a neexecutării unei obligaţii etc.; p. ext. orice fel de pedeapsă, sanda s.f. v. sandală. sandal1 s.m. v. santal. sandal2 s.n. || Din tc. sandal „tafta" |) (înv.) Nhmele unei ţesături de mătase din care se făceau obiecte de îmbrăcăminte.
sandală, sandale, s.f. || Din fr. sandale || încălţăminte uşoară de vară cu feţele foarte decupate sau făcute din bentiţe. || Şi: sandă s.f.
sandarâc s.n. || .Din fr. sandaraqjie |) Răşină naturală extrasă dintr-o specie de tuia, folosită la prepararea lacurilor şi a vopselelor, a unor chituri pentru sticlă şi porţelan.
sandviş, sandvişuri, s.n.'|]Din fr., engl. sandwich || Felie de pîine (unsă cu unt) pe care se pune o felie de brînză, de salam etc. (şi peste care se aşază o altă felie de pîine).
sangeâc, sangeacuri,, s.n. || Din tc. sancak ||
1.	(înv.) Steag turcesc de culoare verde (cu semiluna în vîrful lancei) pe care îl trimitea Poarta Otomană cu ocazia alegerii unui nou domn în ţările româneşti. 2. Diviziune teritorială în Imperiul Otoman.
sanguin, -ă adj. v. sangvin, sanguină s.f. || Din fr. sanguine || 1. Mineral care conţine oxid de fier natural. 2. Creion, cu mină roşie-brună făcută din sanguină (1). • Desen executat cu astfel de creion; litografie care imită acest desen.
sanguinic, -ă adj. v. sangvinic.
917 „
SARCINĂ
sangvin, ţ-ă, • sangvini, -e, adj. || Din fr. sanguin |J. Privi tor la sînge;prin care circula sîngele. [| Şi: sanguin, -ă adj.
sangvinic, -ă, sangvinici, -ce, adj. || Din germ. sanguinisch |[ Sangvin. O Temperament (sau tip) s. = tip de temperament caracterizat prin vioiciune, mobilitate, y Şi: sanguinic, -ă adj.
sanhedrin s.n. || Din fr. sanhédrin || Tribunal suprem la vechii iudei.
sânte, sănii, s.f. || Din bg. sani || 1. Vehicul avînd în loc de .roti două tălpi, cu ajutorul cărora se deplasează, prin alunecare, pe zăpadă.
2.	Organ de maşină-unealtă care poate aluneca în lungul unor ghidaje spre a deplasa o sculă prelucrătoare, sau piesa de prelucrat.
sanitar, -ă, sanitari, -e, adj. j| Din fr. sanitaire. Cf. lat. sanitas „sănătate44 || Privitor Ia sănătate. O Punct s. = cea mai mică uni ta Ie de asistenţă medicală. Agent s. (şi substantivat, m.) = persoană din cadrul personalului medical mediu al unui spital sau al unui serviciu medical (din mediul rural). Alcool s. v. alcool.
sanscrit, -ă, sanscriţi, -te, adj. || Din fr. sanscrit || Limba, sanscrită (şi substantivat, f.) = veche limbă indo-europeană din India, în care este scrisă cea mai mare parte din literatura clasică indiană. • Care se referă la limba sanscrită, care aparţine acestei limbi; care este scris în limba sanscrită.
santal, santali, s.m. [j Din fr. santal || Denumire dată unor arbori tropicali scunzi, cu frunze mari, al căror lemn, dens şi parfumat, este folosit pentru mobile de lux, pentru extragerea unui ulei cu întrebuinţări în medicină şi în parfumerie etc. II Şi: sandal s.m.
santină, santine, s.f. || Din fr. sentine, lat. sentina H Spaţiu în fundul naivei în care se colectează apa de infiltraţie, de ploaie sau scursă de pe punţile inferioare.
santinelă, santinele, s.f. |j Din fr, sentinelle, it. sentinella (<'sentire „a simţi; a auzi44) || Militar înarmat, care face serviciul de pază a unui obiectiv militar. H Şi: sentinelă s.f.
santonină s.f. || Din fr. santonine |] Subsfanţă extrasă din mugurii unor plante, întrebuinţată In medicină ca vermifug.
sapă1, sape, s.f. || Lat. sappa || 1. Unealtă alcătuită dintr-o lamă de oţel, plană sau puţin concavă, fixată pe o coadă de lemn, care se foloseşte în agricultură pentru prăşit şi săpat. O
S.	rotativă = maşină agricolă prevăzută cu discuri, cu ajutorul căreia se sfărîmă crusta formată la suprafaţa pămîntului înainte de a răsări plantele. O Expr. A ajunge (sau a aduce pe cineva) la sapă de lemn = a sărăci, a (se) ruina. • Munca prăşitului, a săpatului; prăşit.
2.	S. de foraj = unealtă montată la capătul inferior al garniturii prăjinii de foraj, cu ajutorul căreia se execută gaura de sondă.
sapă2, sape, s.f. || Cf. ser. sapi || (La cai, mai rar la alte animale) Crupă.
sapiânţă s.f. || Din lat. sapientia || (Livr.) înţelepciune; ştiinţă, învăţătura.
saponificâ, saponifie, vb. 1. Tranz. şi refl. || Din fr. saponifier || A (se) efectua operaţia de aponificare.
saponificâre, saponificâri, s.f. Reacţie de descompunere a< grăsimilor, m formare de glice-rină şi săpunuri. • Descompunere prin hidro-liză a esterilor, cu formare de acizi şi de alcooli.
saponină, saponine, s.f. || Din fr. saponine. Cf. lat. sapo, -onis „săpun44 [| Compus vegetal care, în contact cu apa, formează o spumă abundentă şi persistentă.
saprofit, -ă, saprofiţi, -te, s.n., adj. || Din fr. saprophyte; gr. sapros „putred44 -f- phyton „plantă44 || (Organism vegetal sau microorganism) care se hfăneşte cu resturi de plante şi animale în descompunere.
sapropel, sapropeluri, s.n. || Din germ. Sapro-pel; gr. sapros „putred44 -f pelos „mîl44 || Nămol bogat în substanţe organice în curs de descompunere, depus în mări sau în lacuri şi din care iau naştere rocile-mame de petrol, bitumenele etc.
sarabandă, sarabande, s.f. || Din fr. saraban* de II1. Numele unui vechi dans popular spaniol, devenit în Franţa, în sec. 17, dans de curte; melodia după care se execută acest dans. 2. (Fig.) Mişcare tumultuoasă; agitaţie, frămîntare.
sarafan, sarafane, s.n. || Din rus. sarafan [| îmbrăcăminte femeiască, în formă de rochie decoltată, fără mîneci, care se poartă peste bluză.
sarailie, sarailii, s.f. || Din tc. sarayh „ceea ce ţine de palatul sultanului44 || Prăjitură făcută din foi de plăcintă rulate, umplute cu nuci sau cu migdale şi îmbibate cu sirop de zahăr sau de miere.
saramura, saramurez, vb. I Tranz. || Din saramură || 1. A introduce în saramură produse alimentare pentru a le conserva. 2. A menţine temporar pieile crude într-o soluţie saturată de sare, în vederea conservării lor. 3. A trata eu preparata fungicide seminţele de cereale înainte de semănat, pentru combaterea bolilor cripto-gamice.
saramură, saramuri, s.f. || Din ngr. salamura\\
1. Apă în care s-a dizolvat sare şi care se foloseşte în agricultură, in industria tăbăcăriei şi în gospodărie la conservarea unor alimente.
2. Apă naturală care conţine sare; izvor de apă sărată. 3. Zeamă sărată, uneori condimentată cu oţet, usturoi etc., cu care se servesc unele mîncăruri. || Şi: salamură s.f.
sarazin, -â, sarazini, -e, s.m. şi f. || Din fr. Sarrasin || (în evul mediu) Nume dat musulmanilor din apusul Europei.
sarcasm, sarcasme, s.n. || Din fr. sarcasme, lat. sarcasmus || 1. Ironie aspră, batjocoritoare; vorbă sau expresie sarcastică.
sarcastic, -ă, sarcastici, -ce, adj- || Din fr. sarcastique || Batjocoritor, usturător, plin de sarcasm.
sarcină, sarcini, s.f. || Lat. sarcina || 1. încărcătură, greutate pe care o duce un om sau un animal, o Legătură de t'în, de lemne pe care o poate duce cineva în spinare sau cu braţele.
2.	Obligaţie, răspundere (morală sau materială); misiune. O Caiet de sarcini = document care cuprinde condiţiile tehnice, de calitate, termenele etc. pentru executarea unei lucrări. O Expr.
SARCOFAG
918
A da pe cineva în sarcina cuiva — a dă pe cineva în grija cuiva. A pune ceva în sarcina cuiva = a face pe cineva răspunzător sau vinovat de ceva.
3.	Starea femeii gravide. 4. Mărime fizică (forţă, sistem de forţe) care produce o stare de solicitare mecanică într-un solid deformabil ori într-un sistem fizic sau tehnic. 5. Sarcină electrică —
' mărime care caracterizează proprietatea unui corp de,a crea în jurul său un cîmp electric sau de a fî acţionat,atunci cînd se găseşte în cîmpul electric al altui corp.
sa?cofâg, sarcofage, s.n. || Din fr. sarcophage; gr. sarx, sarkos „carne14 -f phagein „a mînca“ j] Sicriu monumental antic făcut din piatră, ceramică sau bronz.
sareoiii, sarcomuri, s.n. j] Din fr. sarcome, lat. sarcoma. Cf. gr. sarx, sarkos „carne“ || Turn o, are malignă formată prin proliferarea celulelor ţesutului conjunctiv.
sarcopt, sar copţi, s.m. || Din fr. sarcopte; gr. sarx, sarkos „carne“ -j- koptein „a tăia“ || Parazit microscopic care produce scabia, la om şi la animale.
sardanapâlic, -a, sardanapalici, -ce, adj. || De la n. pr. Sardanapal || (Livr.; despre ospeţe) Exagerat de îmbelşugat, de luxos. •
sardă adj. J) Din fr. sarde \\ Limba s. (şi substantivat, f.) = limbă romanică vorbită în Sardinia.
sardeâ, sardele, s.f. || Cf. ngr., it. sardella || (Mai ales la pl.) Denumire dată mai multor specii de peşti marini, lungi de 10—15 cm, care trăiesc pe lîngă coastele de sud şi de vest ale JDuropei. o Expr. Ca sardelele = foarte înghesuiţi, unul lîngă altul.
, sârdiu s.n. || Din lat, sardius j| Piatră semi-preţioasă, transparentă, de culoare roşie sau brună.
sardonic, -a, sardonici, -ce, adj. || Din fr. sardonique || (Livr.; despre rîs sau zîmbet; adesea adverbial) Care exprimă răutate, satis^ faeţie răutăcioasă.
sarddnix s.n. || Din lat. sardonyx |] Calcedo-nie cu dungi regulate, roşii sau brune, folosită ca piatră semipreţioasă.
sâre, (1) săruri, s.f. || Lat. sal, salis |) 1. Compus chimic rezultat din reacţia dintre un acid şi o bază. 2. Denumire uzuală dată clorurii*de sodiu; sare de bucătărie. Q Expr. Sarea pămîn-tului —■ ceea ce este mai de preţ, mai valoros. A-i fi cuiva drag ca sarea în ochi — a-i fi cuiva nesuferit. 3. (Fig.) Spirit; farmec; haz. 4. Sare amară = sulfat de magneziu. Sare de lămîie = acid citric.
sari subst. || Cuv. indian || Piesă principală din costumul femeiesc indian tradiţional, alcătuită dintr-o fîşie lungă care se poartă înfăşurată în jurul corpului, cu un capăt aruncat peste umăr.
sar ic, saricuri, s.n. || Din tc. sarik (| (înv.) Văl făcut dintr-o ţesătură subţire (împodobit cu pietre preţioase) care se înfăşură în jurul fesului, formînd turbanul; p. gener. turban.
sârică, sarici, s.f. || Lat. sarica || Manta ţărănească lungă, miţoasă, ţesută diri fire groase de lînă, pe care o poartă mai ales ciobanii.
sarma, sarmale, s.f. || Din tc. sarma || Preparat culinar din carne tocată amestecată cu orez, învelită în foaie de varză sau de viţă de vie || Şi: sarmală s.f. sarmală s.f. v. sarma, sarmaţiân s.nv || Din fr. sarmatien || Ultimul etaj al mfocenului din sud-estul Europei, caracterizat prin faună de gasteropode, lamelibran-hiate, foraminifere etc. Depozitele de s. conţin zăcăminte de petrol, gaze naturale şi cărbuni.
sarsailă s.m. Unul dintre numele populare ale diavolului.
sart, şarturi, s.n. || Din it. sarta || Odgon care susţine lateral un arbore de navă şi de care se prind scările pentru urcarea pe arbore.
sas1, saşi, s.m. |j Cf. magh. szdsz jj Persoană care face parte din populaţia germană colonizată în sec. 12 — 13 în unele regiuni ale Transilvaniei.
sas3, sasuri, s.n. || Din fr. sas || Compartiment din interiorul unei hale sau al unei instalaţii care separă sectoarele cu regim climatic sau tehnologic diferit şi prin intermediul căreia se poate face alternativ legătura cu oricare dintre acestea sau cu exteriorul.
saşiu, -ie, saşii, adj. || Din tc. şaşi || Care se uită cruciş; încrucişat.
sastisi, sastisesc, vb. IV. Refl. şi tranz. || Din ngr. sastisa (aor. lui sastizo) || (înv.) A (se) tulbura, a (se) zăpăci. ®A (se) plictisi.
sat, sate, s.n. || Lat. fossatum \\ 1. Aşezare rurală ai cărei locuitori se ocupă, în general, cu agricultura. • Expr. Satul lui Cremene sau sat fără clini = loc fără stăpîn în care fiecare face ce vrea.* 2. Locuitorii dintr-un sat (1)* satân s.m. v. satană.
satană, satane, s.f. || Din sl.. satana || Numele biblic al diavolului; întruchipare sau unealtă a răului. || Şi: satân s.m.
satanic, -ă, satanici, -ce, adj. || Din fr. sata-nique || De satană, drăcesc; rău, crud.
satelit, sateliţi, s.m. || Din fr. satcllite ||
1.	Corp ceresc (cu sau fără lumină proprie) care se roteşte, pe o orbită circulară sau eliptică, în jurul altui corp ceresc. O S. artificial — obiect construit de oameni şi lansat pe o orbită în jurul Pămîntului sau altui corp ceresc. 2. Roată dinţată a unui mecanism planetar, care serveşte la transformarea unei mişcări de rotaţie în alte mişcări de rotaţie. 3. (Fig».) Persoană sau colectivitate care urmează şi execută orbeşte ordinele cuiva.
satin s.n. || Din fr. satin (după Za/ytun, numele arab al oraşului chinez Tsia-Toung, unde se fabrica această ţesătură) || Ţesătură deasă din fire de bumbac, de mătase sau sintetice, avînd una dintre feţe lucioasă, folosită mai ales pentru căptuşeli.
satina, satinez, vb. I. Tranz. || Din fr. satim ner II A da luciu hîrtiei sau ţesăturilor cu ajutorul calandrului.
satinat, «ă, satinaţi, -te, adji Cu aspect lucios, mătăsos, ca satinul.
satir, satiris.m. || Din fr. satyre, de îa n. pr. gr. Satyros || 1. Personaj din mitologia greacă, imaginat ca un monstru cu corpul păros,
919
SAXOFON
cu coarne mici, urechi ascuţite şi cu picioare de ţap sau de cal. 2. Epitet dat unui om cinic şi desfrîaat.
sâtiră, satire, s.f. || Din fr. satire, lat. satira || Specie a poeziei lirice în care sînt satirizate, cu intenţii moralizatoare, aspecte negative ale vieţii individuale sau sociale. • Categorie estetică din sfera comicului, care ridiculizează în mod violent şi caricatural aspecte negative din viaţa unui individ sau a unei colectivităţi. 1| Acc. şi: satiră.	^	^
satiric, -ă, satirici, -ce, adj. || Din fr. satirique, lat. satiricus || Cu caracter de satiră; înclinat spre satiră, o (Substantivat, m.) Autor de satire.	|
satiriza, satirizez, vb. I. Tranz. || Din fr. 'satiriser || A ridiculiza, a biciui cu ajutorul satirei.
satirizare, satirizări, s.f. Acţiunea de a satiriza; ridiculizare.
satlsfâce, satisfac, vb. III. Tranz. (| Din laţ. satisfacere || 1. A mulţumi pe cineva, îndepli-nindu-i o dorinţă, o necesitate, o cerere; a da satisfacţie. 2. A* fi conform eu anumite norme, criterii/ exigenţe.
satisfacţie, satisfacţii, s.f. || Din fr. satisfac-tion, lat. satisfactio, -onis || 1. Sentiment de mulţumire. 2. Motiv, prilej de a fi satisfăcut; ceea* ce provoacă această mulţumire. O Expr. A da culpa satisfacţie = a da dreptate, cîştig de cauză.
satisfăcător, -oâre, satisfăcători, -oare, adj. || Din satisface || Care satisface; mulţumitor, îndestulător.
satisfăcut, -ă. satisfăcuţi, -te, adj. Care este mulţumit, ale cărui dorinţe, exigenţe, cereri au fost îndeplinite; căruia i s-a dat satisfacţie.
sâtîr, satire, s.n. f| Din te. satir ]| Cuţit de bucătărie cu lama lată şi grea, folosit pentru •spart oase, pentru tocat carne etc. 2. Secure folosită în trecut ea armă de luptă.
satlrgiu,	satirgii, s.m.	H Din tc.	satiric	||
(înv.) Denumire dată în ţările resaâne ostaşilor lefegii înarmaţi cu satîre.
satrap, satrapi, s.m. || Din lat. satrapes, fr. satrape |î Guvernator al unei satrapii, cu puteri aproape nelimitate. e ţFig.) Conducător despotic, crud.
satrapie,	satrapii, s.f.	j] Din fr.	satrapie	||
Provincie în vechea Persie, guvernată de un
sat rap.
satură, saturez, vb. I. Tranz. ]| Din fr. satu-rer, lat. saturare || A aduce (un sistem fizic sau chimic) în stare de saturaţie.
saturat, -ă, saturaţi, -te, adj. (Chim.) Care se află în stare de saturaţie. O Vapori saturaţi = vapori a căror densitate este maximă, fiind capabili să împiedice continuarea procesului de evaporare a lichidului din care provin.
saturaţie	s.f. || Din fr.	saturalion	|| Stare	a
unei soluţii în care nu se	mai poate	dizolva	o
nouă cantitate de substanţă; stare a unui mediu gazos in care nu se mai poate evapora o nouă cantitate dintr-un lichid. O Pinâ la saturaţie — pînă la limita maximă,^ atît cît poate suporta cineva.
saturnâle s.f. pl. || Din lat. Saturnalia JJ Sărbători care se celebrau anual la Roma în cinstea zeului Saturn, după terminarea muncilor agricole. || Şi: saturnâlii s.f. pi.
saturnâlii s.f. pl. v. saturnale. saturnism s.n. ]\ Din fr. saturnisme (< saturne „plumb") || Boală profesională provocată de intoxicaţia cronică cu plumb.
“ saţ s.n. II Lat. saties || (Pop.) Senzaţia de a fi sătul; îndestulare. Q Fără saţ = lacom, nesăţios. O Expr. A-i ţine cuipa de saţ = a se sătura, a fi sătul pentru mai multă vreme.
saţietate s.f. || Din fr. satiété, lat. satietas -atis II Saţ; stare a celui sătul.
sau conj. II Să -f au (înv.) „ori" H 1. (Cu funcţie disjunctivă) Ori: oii sau nu aii? 2. (Cu funcţie ' explicativă) Adică, cu alte cuvinte.
B. (Cu funcţie copulativă) Precum şi. 4. Nu cumva?: de ce nu-mi scrii? Sau eşti supărat pe mine? Sau tc-ai răzgîndit?
sâulă, saule, s.f. Parîmă subţire folosită pen— tru a fixa, la bordul navelor, diferite obiecte.
sauna s.f. [| Cuv. finlandez || Baie (practicată în ţările nordice) într-o încăpere cu aer supraîncălzit la 70—80° C, şi cu aburi, urmată de răcire bruscă (duşuri sau plonjare în apă rece).
sanriân, saurieni, s.m. || Din fr. saurien || (La pl.) Ordin de reptile cu pielea acoperită cu solzi cornoşi şi cu coada de obicei lungă; (şi la sg.) reptilă din acest ordin (ex. şopîrla, năpîrca).
savană, savane, s.f. || Din fr. sapane || Formaţie vegetală caracteristică regiunilor tropicale, alcătuită din ierburi (graminee) înalte şi arbori sau arbuşti rezistenţi la secetă.
savant, «ă, savanţi, -te, adj., s.m. şi f. || Din fr. sapant II1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) cu „ cunoştinţe vaste, creator în domeniul ştiinţei.
2.	Adj. (Despre lucrări) Care denotă erudiţie, care conţine multă ştiinţă.
savantlîc, sapantlîcuri, s.n. (] Din savant \\ (Fam.) Erudiţie; (depr.) pedanterie.
savarină, savarine, s.f. || Din fr. savarin, de la n. pr. [Brillât-] Savarin, gastronom francez || Prăjitură făcută dintr-un aluat pufos copt în forme speciale, care se îmbibă cu sirop (şi rom) şi se serveşte cu frişca.
savoare s.f. || Din fr. saveur || Gust ales, plăcut al unor alimente. • (Fig.) Farmec, haz.
savonieră, savoniere, s.f. || Cf. fr. savon „săpun" II Săpunieră.
savura, savurez, vb. I. Tranz. f| Din fr. savourer II A mînca sau a bea ceva pe îndelete, cu plăcere, pentru a-i simţi bine gustul. © (Fig.) A se bucura în tihnă de ceva.
savurare s.f. Acţiunea de a savura• savûrâ s.f. H Din ngr. savura || 1. Material granular obţinut prin concasarea pietrelor şi folosit la prepararea îmbrăcaminţilor rutiere.
2.	Lest solid, de obicei pietriş sau nisip, încărcat pe navele de transport goale, pentru stabilitatea navei şi îmbunătăţirea randamentului elicei.
savurăs, -oâsă, savuroşi, -oase, adj. || Din fr. savoureux || Cu gust plăcut, delicios; p. ext. agreabil, încîntător.
saxofon, saxofoane, s.n. || Din fr. saxophone, de la n. pr. Sax, inventatorul instrumentului şi
SAXOFONIST
920
gr. phone „sunet" || Instrument muzical de suflat, făcut din alamă, de forma unui tub conic îndoit, folosit în formaţiile de muzică uşoară.
saxofonist, saxofonişti, s.m. |J Din fr. saxo-phoniste || Persoană care cîntă din saxofon.
să conj. || Lat. si || 1. Semn al conjunctivului: să mergem. 2. Intră în alcătuirea viitorului familiar. Cred că ai să izbuteşti (Ispirescu).
3.	Introduce propoziţii subiective (îmi place să-l ascult), predicative (pare să fie om cumsecade), atributive (e cazul să începem lucrul), completive (m-a rugat să-{ vizitez), finale (a ieşit să-l întîmpine) etc. 4. în locuţiuni conjuncţionale: pînă să; fără să; numai să.
săbărel s.n. II De la n. pr. Sabar || Numele unui dans popular răspîndit în Muntenia; melodia după care se execută acest dans.
săbioâră, sâbioare, s.f. * 1. Diminutiv al lui sabie. 2. (Iht.) Sabiţă. 3. (Bot.) Gladiolă.
săbiuţă, săbiuţe, s.f. 1. Diminutiv al lui sabie. 2. Plantă erbacee înaltă de 30 — 80 cm, cu frunze în formă de sabie şi cu flori purpurii.
săcălâş, săcâlaşuri, s.n. || Din magh. szakal-las || Tun’mic, primitiv, cu tragere directă. [| Şi: săeăMş s.n.
săcăiuş s.n. v. săcălaş.
săcui, săcuie, s.n. || Probabil lat. *saeculeus (< sacculus) || (Reg.) Săculeţ care se poartă atîrnat de gît. © Săculeţ în care se pun la stors fagurii sau caşul.
sădi, sădesc, vb. IV. Tranz. |J-Din sl. saditi || A planta (1).
sădilă s.f. v. sedilă2.
sădire, sădiri, s.f. Acţiunea de a sădi.
săditdr, -oare, sâditori, -oare, adj. || Din sădi ||
1. (Şi substantivat) Care sădeşte. 2. (Despre plante) Potrivit, bun pentru a fi sădit;' care urmează a fi sădit.
săgeată, săgeţi, s.f. || Lat. sagitta || 1. Armă de luptă sau de vînătoare folosită în trecut, alcătuită dintr-o vergea de lemn cu un vîrf ascuţit (de fier sau de os), care se arunca dintr-un arc încordat. (Fig.) Guvînt, aluzie cu care este ironizat cineva'. 2. Indicator de direcţie în ■formă de săgeată (1). 3.-(Geom.) Distanţa dintre coarda unui arc de curbă şi tangenta la acel arc, paralelă cu coarda. 4. (Geogr.) S. litoralâ = cordon litoral. 5. Săgeata-apei — plantă erbacee acvatică cu frunze lanceolate şi cu flori albe, purpurii la centru.
săgeta, săgetez, vb. 1.1] Lat. sagittare || 1. Tranz. A lovi, a răni sau a ucide cu săgeata; (fig.) a produce o durere ascuţită sau o emoţie puternică. • A străpunge pe cineva cu privirea.
2. Intranz. (Fig.) A se mişca repede, în linie dreaptă, a trece ca o săgeată.
săgetâre, sâgetări, s.f. Acţiunea de a săgeta; tragere cu arcul.
săgetătăr, -oâre, săgetători, -oare, adj. || Din săgeta || 1. Care săgetează; (fig.; despre ochi, privire) pătrunzător. 2. (Fig.; despre mişcări) Iute, repede.
săgetătără, sâgetâturi, s.f. || Din săgeta ||
1.	Lovitură de săgeată; rană provocată de o
săgeată. 2. (Fig.) Durere vie, pătrunzătoare; junghi:
săgnl, săgnesc, vb. IV. || Din sagnă || (Reg.)
1.	Refl. (Despre cai) A căpăta o rană de la şa sau de la ham. 2. Tranz. A însemna un cal cu fierul roşu.
săhăidâc, săhăidace, s.n. 1. (Înv.) Tolbă de purtat săgeţi. 2. (Reg.) Leagăn de pînză purtat pe spate, în care femeile de la tară îsi duc copiii (la cimp).
sălaş, sălaşe, s.n. || Din magh. szâllâs ||
1.	(Pop.) Găzduire, adăpostire; loc unde găseşte cineva găzduire. 2. Locuinţă, casă, cămin, © Mergem unde am şi eu sălaş bun, cu zid de piatră (Sadoveanu). «Aşezare omenească, sat, cătun.
3.	Aşezare de ţigani nomazi. 4. .Adăpost pentru animale.
sălăşlui, sălăşluiesc, vb. IV. Intranz. || Din magh; szâllâsoi |] (Pop.) A-şi avea sălaşul într-un anumit loc, a se adăposti, a ^se stabili într-un loc. © Tranz. A da cuiva adăpost; a găzdui.
sălăşiuire, sălăşluiri, s.f. (Pop.) Faptul.de a (se) sălăşlui; găzduire; (concr.) locuinţă, aşezare.
sălMtic, -ă, sălbatici, -ce, adj., s.m. şi f. [| Lat. salvaticus (= silvaticus) || 1. Adj*. (Despre animale) Care nu este domesticit; p. ext. care este greu de stăpînit, de domolit. 2. Adj. (Despre plante) Care creşte de la sine; nealtoit; (despre terenuri) necultivat, neîocuit, pustiu.
3.	Adj., s.m. şi f. (Persoană) care aparţine unor grupuri de oameni aflate în prima perioadă de dezvoltare a societăţii omeneşti. © P. ext. (Persoană) care se comportă în mod necivilizat, lipsit de umanitate, crud, violent. © (Despre acţiuni, manifestări ale omului) Care exprimă lipsă de umanitate, cruzime, brutalitate. 4. Adj., s.rn^şi f. (Om) nesoeiabil, care trăieşte singuratic, izolat.
fealbătăcl vb. IV. v. sălbătici, sălhătăcie s.f. v. sălbăticie.
. sălbătâcmie s.f. v. săibătieime. sălbătăciune s.f. v. sălbăticiune, sălbătici, sălbăticesc, vb. IV. ||' Din sălbatic \\
1. Refl. (Despre animale) A deveni sălbatic.
2. Refl. (Despre locuri, ţinuturi) A deveni pustiu, nelocuit, sălbatic. 3. Refl. şi tranp. (Despre oameni) Ă deveni sau a face să devină nesociabil, retras, ursuz, jj Şi: sălbătăci vb. IV.
sălbăticie, sălbăticii, s.f. || Din sălbatic ||
1.	Stare în care se află animalele nedomesticite, sălbatice. 2. (Fig.) Faptă de om brutal, cruzime, bestialitate. 3. Teritoriu în care n-a . pătruns încă civilizaţia; loc pustiu, neumblat. || Şi: sălbătăcie s.f.
sălbăticime, sălbăticimi, s.f. || Din sălbatic ||
1.	Animal sălbatic.; mulţime de animale sălbatice. 2. Loc pustiu, sălbatic, departe de orice aşezare omenească. || Şi: sălbătăcime s.f.
sălbăticiune, sălbăticiuni, s.f. || Din sălbatic ||
1.	Animal sălbatic. 2. Loc sălbatic, pustiu. |j Şiî Sălbătăciune s.f.	/
să iei oară, s&lcioare, s.f. 1. Diminutiv al lui salcie. 2. Arbore spinos, cu frunze acoperite de mici solzi stelaţi care le dau un aspect argint fu. Este cultivat uneori în scopuri decorative.
921
saptamina
sălciu, -le, sălcii, adj. |] Din salcie11] Care are un gust fad, searbăd; (despre gust) fad, leşiefic.
sălta, salt, vb, I. || Lat. saltare || 1. întranz. şi refl. A face un salt, a sări; a se mişca sau a se deplasa în salturi. O Expr. A-i sălta cuiva inima de bucurie== a se bucura foarte mult. «Ase ridica j)uţin de la pămînt pentru a se urca undeva.
2.	întranz. (Despre lucruri) A se mişca de jos fn sus, fiind împins de o forţă exterioară; (despre ape, valuri) a fi agitat, a se învolbura. 3. Tranz. A mişca din loc un obiect, ridicîndu-1 uşor în sus. 4 întranz. A sări? a ţîşni de undeva.
4. Refl., intranz. şi tranz. A ieşi (sau a scoate* pe cineva) din greutăţi, din nevoi. 5. Refl. (Despre copii) A creşte, a cîştiga în înălţime.
săltât, -ă, săltaţi, -te, adj. 1. Care saltă: mers săltat. 2. Ridicat, înălţat. e (Fam.; despre copii) Crescut măricel.
săltăreţ, -eâţă, săltăreţi, -e, adj. || Din sălta||
1. Care umblă sărind, făcînd salturi; care se mişcă repede, cu mişcări sprintene. Părîul se micşorează, devenind tot mai săltăreţ (Rebreanu).
2. (Despre dans, muzică) în ritm vioi. sămădău, sămădăi, s,m. || Din magh. szâmado ||
(Reg.) Persoană care ţine socotelile cuiva. Ar trebui să-mi bag un sămădău, Ca numele duşmanilor să-mi ţină (Beniuc). ® Supraveghetor.
•sămănătorism s.n. || De la n. pr. Sămănăto-rul II Curent ideologic şi literar constituit la începutul sec. 20 în jurul revistei „Sămănă-torul", care, criticînd instituţiile burgheze, considera ţărănimea drept" depozitara exclusivă a valorilor naţionale. S. a promovat o literatură de inspiraţie rurală şi istorică. || Şi: semănă-torism s.n.
sămănătorist, -ă, sămănătorişti, -ste, s.m. şi f., adj. || Din sămănătorism || 1. S.m. şi f. Adept al sămănătorismului. 2. Adj. Care aparţine sămănătorismului, care se referă la sămănătorism. *||Şi: semănătorist, -ă, adj.
sămînţă, seminţe, s.f. || Lat. sementia\\ 1. Parte a plantelor cu flori care conţine embrionul şi din care, prin însămînţare, se dezvoltă o nouă plantă. O De sămînţă = (păstrat) pentru, reproducere. O Expr. Nici de sămînţă = deloc, nimic. 2. (Fig.) Element din care se dezvoltă ceva; izvor, cauză; pretext, motiv. O Expr.
A avea. sămînţă de vorbă = a avea poftă/de vorbă, a fi dispus la pălăvrăgeală. 3. (La pl.) Nume dat la diverse grăunţe sau boabe folosite în alimentaţie, în medicină etc. 4. (Pop.) Produs al glandelor de reproducere ale animalelor şi oamenilor.
5. Viţă, neam, seminţie.
sămînţds, -oâsă, sămînţoşi, -oase, adj., s.f.
|| Din sămînţă \\ 1. Adj. (Despre fructe) Care are multe seminţe. 2. S.f. pl. Grup de pomi fructiferi cu fructe cărnoase care conţin mai. multe seminţe situate în cinci loji (ex. mărul, părul, gutuiul).
sănătate s.f. || Din lat. sanitas, -alis || Stare ' a unui organism neatins de boală, în care toate organele funcţionează normal. O Casă de s. = sanatoriu. O Expr. A bea în sănătatea cuiva = a face cuiva urări de bine, închinind un pahar de băutură în cinstea lui.
sănătds, -oâsă, sănătoşi, -oase, adj. |J Din
sănătate. Cf. lat. sanitosus j| 1. Care nu suferă de nici o boală şi de nici o infirmitate; care se bueii-ră de sănătate deplină. O Expr. A nu fi sănătos (la minte) = a fi cam nebun, zănatic. Să fii sănătos! = formulă de urare sau de mulţumire. 2. (Despre plante, fructe etc.) Nevătămat, neatacat de vreo boală. 3. Care este prielnic sănătăţii. O (Substantivat, f.) Expr, A o lua la sănătoasa = a o lua la fugă. săneâţă s.f. v. sîneaţă.
sănia, săniez, vb. I. Refl. || Din sanie j| (Pop.) A se da cu săniuţa; a merge cu sania (la plimbare).
sănicioâră s.f. v. sănişoară. sănişoară, sânişoare, s.f. Plantă erbacee din familia umbeliferelor, înaltă de 30—40 cm, cii frunze mari, dinţate, şi flori mici, albe-roşietice. || Şi: sănicioâră s.f.
săniuş, săniuşuri, s.n. || Din sanie || X* Făptui 'de a se da cu săniuţa. 2. Derdeluş.
săniuţă, săniuţe, s.f. 1. Diminutiv al lui sanie.
2.	Sanie mică cu care se dau copiii pe derdeluş.
săpa, sap, vb. I. Tranz. || Lat. sappare || 1. A fărîmiţa pămîntul cu sapa sau cu cazmaua pentru a semăna plante, pentru a prăşi etc. 2. A face o groapă sau un şanţ în pămînt, cu ajutorul sapei sau al altei unelte de săpat; a scoate cu sapa ceva din pămînt. 3. A tăia, a grava în piatră sau în lemn. • (Fig.) A lăsa o urmă adîn-că; a întipări, a imprima. 4. (Despre ape, ploi) A măcina, a surpa, a roade, a mînca. «Tranz. şi refl. recipr. (Fig.) A unelti împotriva cuiva sau unul împotriva altuia.
săpare, sâpâri, s.f. Acţiunea de a (se) săpa, săpat; scobire, gravare; măcinare, fărîmiţare.
săpat1 s.n. Săpare. • Prăşit; timpul eînd se efectuează prăşitul.
săpat2, -ă, săpaţi, -te, adj. 1. (Despre pămînt) Lucrat (cu sapa); (despre plante) prăşit. 2. (Despre drumuri, terenuri) Ros de ape, de ploi.
săpăligă, sâpâligi, s.f. || Din sapă |( Sapă cu lama mică şi, uneori, cu unul sau doi colţi în partea opusă tăişului, folosită în lucrări de grădi-nărie, de legumicultură etc.
săpător, -oare, săpători, -oare, subst. || Din săpa || 1. S.m. şi f.’ Persoană care lucrează cu sapa, care se ocupă cu săpatul. 2. S.f. Maşină de săpat.
săpătură, săpături, s.f. || Din săpa || 1. Săpat1; groapă făcută în pămînt (cu sapa). 2. (La pl.) Lucrări de excavare a pămîntului; lucrări arheologice.
săptămînâl,' -ă, săptămînali, -e,	a(R., s.n.
|| Din săptămînă || 1. Adj. (Şi adverbial) Care are loc o dată pe săptămînă; care cuprinde intervalul de o săptămînă. 2. Adj., s.n. (Publicaţie) care apare o dată pe săptămînă.
săptămînă, săptămîni, s.f. || Lat. septimana || Perioadă de şapte zile consecutive, car£ se socoteşte de luni dimineaţa pînă duminică seara; p. ext. orice perioadă de şapte zile consecutive. O (în cultul religiei creştine) S: mare (sau ă patimilor) = săptămînă dinaintea Paştilor. • Interval de şapte zile consecutive conâacrat unei anumite activităţi: săptămînă cărţii. •
SĂPUN
(De obicei la pl.) Timp nedeterminat care cuprinde un număr mare de zile.
săpăn, săpunuri, s.n. |] Lat. sapo, -onis. €f. ngr* săpuni |j Produs care serveşte la spălat, obţinut prin tratarea acizilor graşţ sau a grăsimilor cu hidroxid de sodiu sau de potasiu, la care Şe adaugă unele ingrediente (coloranţi, par-fumuri etc.); bucată din acest produs. O Expr. A rade pe cineva fără săpun = a trata pe cineva fără menajamente. •Săruri ale acizilor graşi, ale acizilor nafteniei sau ale coîofoniuîui cu sodiul, potasiul, zincul, magneziul, aluminiul, plumbul etc., întrebuinţate la fabricarea unsorilor consistente, ca adaosuri la prelucrarea unor materiale plastice etc.
săpunâr, sâpunari, adj. || Din săpun || Cartofi sâpunari = soi de cartofi de calitate superioară, cu miezul alb-roz.
săpunâr iţă, săpunariţe, s.f. || Din săpun || (Bot.) Odagaci (2).
săpunăiit s.n. || Din săpun || Dare percepută în evul mediu, în ţările române, de la cei care fabricau săpun.
săpuneâlă, săpuneli, s.f. v|| Din săpun J| 1. Acţiunea de a (se) săpuni. • (Fig.; fam.) Mustrare, dojană. O Expr. A trage cuiva o săpunea-lă == a critica aspru pe cineva. 2. Spumă de săpun.
săpunâl, săpunele, s.n. 1. Diminutiv al lui săpun. 2. Supozitor pentru copiii mici.
săpuni, săpunesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din săpun || A (se) freca cu săpun; spec. a(-şi) muia barba cu săpun înainte de a se rade. • Tranz. (Fig.; fam.) A face cuiva observaţii aspre; a mustra.
săpunieră, săpuniere, s.f. || Din săpun || Cutie sau vas mic în care se ţine săpunul de toaletă; savonieră.
săpunit1 s.n. Acţiunea de a (se) săpuni; săpuneâlă.	.	.	'	.
săpunit2, -ă, săpuniţi, -te, adj. Frecat cu săpun; acoperit cu clăbuci de săpun.
.săra, sărez, vb. I. Tranz. || Lat. salare || A pune sare în alimente sau în mîncăruri (pentru a le da gust sau pentru a le conserva).
sărac, -ă, săraci, -ce, adj. || Din bg„ ser. sirak || 1. (Adesea substantivat) Lipsit de bunurile materiale necesare vieţii; sărman, nevoiaş; cerşetor. O Expr. Sărac şi curat, se spune despre cel care nu vrea să se îmbogăţească prin mijloace necinstite. • Lipsit de..., fără. O Sărac cu duhul = lipsit de inteligenţă, prost. 2. (Despre lucruri) Sărăcăcios; (despre ţări, oraşe) lipsit de bunuri materiale; (despre pămînt) neroditor, neproductiv. 8. (Despre limbă) Care .are un vocabular redus şi puţine mijloace de expresie. ©(Fig.) Lipsit de conţinut, inexpresiv. 4. (Exprimă compătimire faţă de cineva sau ceva) Biet, nenorocit. O (Substantivat) Săracul de el!
sărâd, sâraduri, s.n. || Din ngr. siradion || (Reg.) Şnur împletit din fire de lînă, vopsită de obicei în negru, cu care se împodobesc sumanele.
sărâre s.f. Acţiunea de a săra. © (Tehn.) Tratare a pieilor cu sare, făcută îndată după jupuire, pentru conservarea lor.
sărat1 s.n. Sărare.
sărat2, -ă, săraţi, -te, adj. 1. Care conţine sare; (despre alimente) căruia i s-a adăugat (prea multă) sare. 2. (Fig.; despre vorbe, glume) Caustic, usturător; spiritual.
sărăcân, -ă, sărăcani, -e, adj., s.m. şi f. J| Cf. sărac || (Om) sărac. N-o lasă taică-său să ia un sărăcan (Stancu).
sărăcăcids, -oâsă, sârăcăcioşi, -oase, adj. IIDin sărac || Care dovedeşte sărăcie; de om-sărac. © (Despre hrană) în cantitate mică, puţină. © (Despre pămînt) Cu fertilitate redusă; puţin productiv. »(Fig.) Lipsit de conţinut, fără amploare.
sărăci, sărăcesc, vb. IV. jj Din sărac Jj 1* Intranz. şi tranz. A deveni (sau a face pe cineva să devină) sărac, a-şi pierde sau a face pe cineva să-şi piardă averea. 2. Tranz. A lua cuiva ceva, a lipsi de un bun. • Tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni neroditor.
sărăcie, (2) sărăcii, s.f. |] Din sârar || 1. Starea celui sărac, lipsă a mijloacelor de existenţă ; aspect sărăcăcios. O Sărăcie lucie — sărăcie mare. 2. (Fig.) Epitet depreciativ dat unui lucru sau unei fiinţe neînsemnate. 3. Starea unui Joc neproductiv. 4. Aspect sărăcăcios.
sărăciJă • s.m. || Din sărac || (Pop. şi fam.) Epitet dat unui om sărac.
sarăcfme s.f. || Din sărac jj Mulţime de oameni săraci; totalitatea săracilor.
sărădul, sâr&duiesc, vb. IV. Tranz. || Din sărad || (Reg.) A împddobi cu săraduri. La cusut şi sârâduit sumane... mă întreceam cu fetele cele mari (Creangă).
sărăntdc, -oâcă, sărăntoci, -oace, s.m. şi f.
|| Cf. sl. sirotuku jj (Adesea peior.) Om sărac.
sărărle, sărârii, s.f. || Din sare\\ 1. Depozit de sare; loc unde se vinde sare. 2. (Reg.) Ocnă, salină. 3. Loc amenajat în pădure unde se depun bulgări de sare pentru vînatul rumegător (căprioare, cerbi etc.).
sără tură, sârături, s.f. || Din săra || 1. Faptul de a fi sărat; sarea conţinută de ceva. 2. Teren bogat în săruri minerale. 3. Aliment (prea) sărat; aliment conservat prin sare.
sărbătoare, sărbători, s.f. || Din serba || 1. Zi în care se comemorează sau se sărbătoreşte un eveniment important (şi care, de obicei, este zi de odihnă). O Sărbătoarea muncii — 1 Mai, ziua solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc. O S. naţională = sărbătorire publică în amintirea unui*eveniment însemnat din istoria patriei:
2.	Zi în care se comemorează un eveniment religios. O De sărbătoare — festiv, sărbătoresc.
sărbătoresc, -eâsca, sărbătoreşti, adj. j| Din sărbătoare || De sărbătoare, festiv; solemn.
sărbătoreşte adv. || Din sărbătoare || în mod sărbătoresc, de sărbătoare, festiv.
sărbători, sărbătoresc, vb. IV. Tranz. j| Din sărbătoare || A cinsti o persoană sau un. eveniment important printr-o festivitate sau printr-o petrecere.
sărbătorire, sărbătoriri, s.f. Faptul de a sărbători; serbare.
sărbătorit, -ă, sărbătoriţi, -te, adj. (Adesea substantivat) Care este.sărbătorit pentru meritej
923
SAVIRŞIRB
pentru realizări' deosebite sau cu prilejul zilei de naştere, a zilei onomastice etc.
V sărbezeâlă s.f. || Din sărbezi || Faptul de a fi searbăd sau de a se sărbezi .
sărbezi, sărbezesc, vb. IV. Refl. || Din searbăd ||
1.' (Despre lapte, rar despre alte alimente) A se altera, a-şi pierde gustul. 2. (Fig.; despre oameni) A deveni slab, palid, lipsit de vigoare.
sări, sar, vb. IV. || Lat. salire || 1. Intranz. (Despre fiinţe) A se desprinde brusc de la pămînt, ridicîndu-seîn sus, şi a reveni în acelaşi loc; a sălta. * A se deplasa prin salturi. Q Pe sărite =
a)	mergînd în salturi; b) omiţînd anumite părţi dintr-un text. • (Fig.) A trece brusc de la o idee la alta. 2. Intranz. A trece peste ceva printr-o săritură. O Expr. A sări peste cai = a depăşi limita, a exagera. 3. Tranz. (Fig.) A omite, a trece cu vederea. 4. Intranz. A se ridica, a se scula brusc de undeva şi a porni. O Expr. A-i sări cu im înainte — a" alerga în întîmpinarea cuiva. • A se repezi să facă ceva, a interveni grabnic într-o acţiune, în ajutorul cuiva. • A se repezi cu duşmănie la cineva, a . ataca. ® A interveni brusc într-o discuţie. • A se ivi pe neaşteptate. O Expr. A sări în ochi = a fi evident.
5.	Intranz. (Despre lucruri) A se deplasa brusc în sus (sub impulsul unei forţe din afară). O Expr. A sări în aer — a se face bucăţi, a se distruge (în urma unei explozii). • (Despre obiecte elastice) A se ridica brusc în sus cînd este lovit de pămînt sau de o suprafaţă dură. 6. Intranz. A-şi schimba brusc poziţia, a se desprinde din locul în care se află. O Expr. A-i sări cuiva inima din loc = a se speria; a se emoţiona foarte tare. || Prez. ind. şi (pop.) sar.
săricică s.f. 1. Diminutiv al lui sare. 2. Ar-. vSenic, şoricioaică. 3. Bare de lămîie. 4. Plantă erbacee cu frunze spinoase, cu flori verzui, alburii sau roşi etice.
sărindar, sărindare, s.n. || Din ngr. saran-dari || Rugăciunea pe care o fac preoţii ortodocşi la patruzeci de liturghii-consecutive pentru morţi sau pentru bolnavi.
sărit1 s.n. Acţiunea de a sări; săritură. sărit2, -ă, săriţi, -te, adj., s.f. 1.' Adj. (Fam.) Smintit, ţicnit. 2. S.f. A-şi ieşi din sărite = a se enerva peste măsură. A scoate pe cineva din sărite = a enerva peste măsură, a înfuria pe cineva.
săritor, -oare, săritori, -oare, adj. || Din sări ||
1. Care sare; (despre ape) care ţîşneşte. O Fîntî-nă săritoare = fîntînă arteziană. 2. Care aleargă în ajutorul cuiva, care este gata să ajute pe altul; care intervine grabnic într-o acţiune.
săritură, şarturi, s.f. || Din sări || 1. Salt. • Nume dat unor probe sportive (în atletism, în nataţie, în schi). • Spaţiu parcurs într-un salt.
2. Omisiune (de litere, de rînduri, de pagini). 3. (Fig.) Trecere bruscă de la o idee la alta. • Schimbare, oscilaţie bruscă.
sărman, -ă, sărmani, -e, adj. || Din bg., ser. siromah || (Adesea substantivat) Sărac; (expri-rînd < compătimire) biet, nenorocit.
sărmăluţă, sărmăluţe, s.f. Diminutival lui sarma.
sărut, săruturi, s.n. || Din săruta \\ Sărutare. Se trezi din somn deodată de sârutu-i fermecat (Eminescu).
săruta, sărut, vb. I. Tranz. || Lat. salutare || A atinge cu buzele pe chieva sau ceva in semn de dragoste, de afecţiune, de respect sau de umilinţă; (refl. recipr.) se sărută la despărţire. O Expr. Sărut mîna, formulă de salut sau de mulţumire adresată unei femei sau unei persoane mai în vîrstă.
sărutare, sărutări, s.f* Faptul de a (se) săruta; sărut, sărutat.	,
sărutat s.n. Sărutare, sărut. îl mîngîie iarăşi sărutatul mamei (Bassarabescu).
săsesc, -cască, săseşti, adj. || Din sas1 || Care aparţine saşilor, privitor la saşi.
săseşte adv. H Din sas1 || în felul saşilor; în limba saşilor.
săsoaică, săsoaice, s.f. || Din sas1 || Femeie care face parte din populaţia săsească.
sătean, săteni, s.m. || Din sat || Persoană care locuieşte într-un sat (avînd îndeletniciri specifice mediului rural); ^ţăran.
săfeâncă, sătence, s.f. || Din sătean || Femeie care locuieşte într-un sat (şi are îndeletniciri specifice mediului rural); ţărancă.
sătesc, -eâscă, săteşti, adj. || Din sat || Care se referă la sat; care aparţine satului; de la sat. sătuceân, sătucene, s.ri. Sătuleţ, sat mic. sătul, -ă, sâtui, -le, adj. || Lat. satullus ||
1.^Care şi-a potolit pe deplin foamea sau setea, care s-a săturat. 2. (Fig.) Satisfăcut de ceva, mulţumit. 3. (Fig.) Dezgustat, plictisit. Sătul şi el de-atîta singurătate şi dorit să aibă copii... face cum i-a zis baba (Creangă).
sătuleţ, sătulele„ s.n. Diminutiv al lui sat; sătucean.
sătura, satur, vb. I. Refl şi tranz. || Lat. saturare || 1. A(-şi) potoli pe deplin foamea sau setea, t a (se) îndestula. O Pe săturate = pînă la potolirea deplină a foamei sau a setei. 2. A fi sau a face pe cineva să fie pe deplin mulţumit. • A fi sau a face să fie plictisit, dezgustat de cineva sau de ceva.
săţids, -oâsă, sâţioşi, -oase, adj. || Din saţ || (Despre alimente) Care satură, care ţine de saţ.
său, sa, săi, sale, pron. pos., adj. pos. || Lat. suus, sua || 1. Pron. pos. (Precedat de „a/“,
„ai“, „ale“; înlocuieşte numele unui obiect posedat de cel despre care se vorbeşte, precum şi numele acestuia) Scopul meu e altul decît al său.
2. Adj. pos. Care aparţine persoanei despre care se vprbeşte: casa sa; (arată o dependenţă, o înrudi re)’fratele său. 3. Pron. pos. (Lam. pl.; înlocuieşte numele familiei, rudelor, prietenilor persoanei despre care se vorbeşte sau, la f. pl., treburile, preocupările acesteia) Mi-a vorbit despre ai săi. S-a întors la ale sale.
săvîrşî, săvîrşesc, vb. IV. || Din şl. sUvrăăiti ||
1.	Tranz*. A face, a înfăptui; a comite. 2. Tranz. (înv.) A duce la bun sfîrşit, a termina. 3. Refl. (înv. şi pop.) A muri.
săvîrşire, săvîrşiri, s.f. Acţiunea de a (se) săvîrşi; îndeplinire, înfăptuire. • Terminare, sfîrşit.
SCABIE
924
scabie s.f. || Din lat. scabies || Boală parazitară a pielii la oameni şi la unele animale, provocată de un artropod, care se manifestă prin mîncărime, iritaţii, căderea părului etc.; rîie.
scabios, -oâsă, scabioşi, -oase, adj. || Din fr. scabieux || (Adesea substantivat) Bolnav de scabie; rjios.	#
scabros, -oâsă, scabroşi, -oase, adj. || Din fr. scabreux|| (Livr.) Necuviincios, indecent; scîrbos.
scadent, -ă, scadenţi, -te, adj. || Din scadenţă || (Despre obligaţii, datorii etc.) Ajuns la scadenţă.
scadenţă, scadenţe, s.f. || Din it. scadenza \\ Termen, dată la care trebuie îndeplinită o obligaţie (ex. achitarea unei datorii).
scafandrier, scafandrieri, s.m. || Din fr. sca-phandrier || Marinar specializat în executarea lucrărilor de durată sub apă, cu ajutorul unor aparate speciale; scafandru (1).
scafandru, (1) scafandri, s.m., (2) scafandre, s.n. || Din fr. scaphandre; gr. skaphe „barcă“ -f aner, andros „bărbat“ |] 1. S.m. Persoană specializată în lucrări sub apă; scafandrier. 2. S.n. Costum special etanş, cu care* se îmbracă scafandrii (1) cînd coboară sub apă şi în care poate fi pompat de la suprafaţă aerul necesar respiraţiei. • Costum special pentru cosmonauţi.
scafă, scafe, s.f. || Din ngr. skafi || 1. Căuş.
2.	Strachină de lemn. 8. Suprafaţă concavă care face racordarea între un perete şi tavan sau podea.
scai, scaiK s.m. || Cf. ser. ckalj || 1. Nume dat mai multor specii de plante cu frunze şi fructe prevăzute cu ghimpi care se agaţă de haine, de lîna oilor etc.; fructul acestor plante. O Expr. A se tine scai de cineva — a urmări cu insistenţă pe cineva, a nu-1 lăsa în pace. 2. Plantă erbacee din familia compozitelor, înaltă de 50—150 cm, cu frunze acoperite cu spini mici, culcaţi, şi cu flori roşii.
scaiete, scaieţi, s.m. || Din scai' || Nume dat mai multor plante din familia compozitelor, cu frunzele sau capitulele prevăzute cu ghimpi (ex. ciulinul, pălămida etc.).
scalar1,, scalari, s.m. || Din fr. scalaire || Peşte de acvariu originar din America de Sud, avînd capul argintiu cu reflexe aurii şi brune, brăzdat de dungi, transversale, negre sau gri, care se aseamănă cu o scară.
scalar2, -ă, scalari, -e, adj., s.m. || Din germ. Skalar, lat. scalaris [| (Mărime^ determinată numai prin valoarea ei numerică, atunci cînd se cunoaşte unitatea prin care se exprimă ăceastă valoare.
scălă, scale, s.f. || Din it. scala || Parte a unui instrument de măsurat pe care e reprezentată o scară grafică folosită la citirea valorii unei mărimi măsurate. • Placă gradată la aparatele de radio, pe care se pot urmări, cu ajutorul unui indicator, posturile (lungimile de undă) pe care funcţionează aparatul la un moment dat.
scald, scalzi, s.m. |j Din fr. scalde (cuv. scandinav) || Nume dat vechilor poeţi nordici (în special islandezi), ale căror poezii au, în general, un caracter eroic.
scaldă, scalde, s.f. || Din scălda || (Pop,) Loc de scăldat, scăldătoare. • Vas mare pentru îmbăiat; cadă.
scalen, scalene, adj. || Din fr. scalene, lat. scalenus; gr. skalenos „oblic“ || Triunghi s. = triunghi cu laturile neegale.
scalp, scalpuri, s.n. || Din fr. scalp || Pielea capului (desprinsă de pe craniu împreună cu părul).
scalpâ, scalpez, vb. I. Tranz. || Din fr. scalper || A îndepărta (accidental sau chirurgical) porţiunea acoperită cu păr din pielea capului, sealpâre, scalpări, s.f. Acţiunea de a scalpa. scalpel,, scalpele, s.n. || Din fr. scalpel, lat. scalpellum ((scalpere „a tăia, a rade“) || Bisturiu cu tăişul convex, folosit la disecţie.
scamator, scamatori, s.m. || Cf. fr. escamoteur || Persoană care face scamatorii; prestidigitator.
scamatorie, scamatorii, s.f. || Din scamator || Arta scamatorului; faptă, acţiune aparent miraculoasă, dar care se bazează pe dibăcia celui ce o execută, pe iuţeala mişcărilor lui. • (Fig.) Mistificare, înşelăciune.
scârnă, scame, s.f. || Cf. lat. squama „solz de peşte sau de crustaceu“ || Fir scurt destrămat dintr-o ţesătură. « (Cu sens colectiv) Fibre textile foarte scurte rezultate în cursul proceselor tehnologice din filaturi şi folosite ca izolant, ca material de umplutură etc.
scanda, scandez, vb. I. Tranz. || Din fr. scan-derII 1. A recita versuri greceşti sau latineşti, mareînd unităţile metrice1 sau silabice; p. ext. a vorbi sau a recita accentuînd fiecare cuvînt, fiecare silabă. 2. A citi o frază muzicală, accentuînd timpii tari.
scandal, scandaluri, s.n. || Din fr. scandate, lat. scandalum || 1, Vîlvă, zarvă'produsă de o faptă urîtă, ruşinoasă; indignare, revoltă produsă de o asemenea faptă. • Zgomot mare, tărăboi. 2. Întîmplare (ceartă, bătaie) care tulbură ordinea, care provoacă indignare. • Situaţie ruşinoasă.	-
scandalagioâlcă, scandalagioaice, s.f. || Din. scandalagiu || Femeie care obişnuieşte să facă scandal, căreia îi place scandalul.
scandalagiu, scandalagii, s.m. || Din scandal |[ Bărbat înclinat să facă scandaluri, care face adesea scandal.
scandaliza, scandalizez, vb. I. Refl. şi tranz.
|| Din fr. scandaliser |J A (se) indigna, a (se) revolta în faţa unei fapte nedemne, a unui abuz.
scandalizâre s.f. Faptul de a (se) scandaliza; indignare, revoltă provocată de o faptă scandaloasă.	-	-
scandalos, -oâsă, scandaloşi, -oase, adj. || Din fr. scandaleux || Care provoacă indignară; revoltător, ruşinos.
scandinav, -ă, scandinavi, -e, s.m. şi f., adj. || Din fr. scandinave || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din una dintre populaţiile ţărilor din Peninsula Scandinavă. 2. Adj. Care se referă la ţările din Peninsula Scandinavă sau la populaţiile acestor ţări.
scândiii s.n. || Din fr. scandium, germ. Shan-dium || Element chimic din grupa pămînturilor rare, metal alb-cenuşiu, cu luciu metalic.
925
SCALDA
scapăr s.n. |] Din scap ara |] Scăpărare, scăpat, scapete, s.n. |j Din scăpâtcf\\ Apus, asfinţit; scăpătat. Soarele era pe scapât (Qdo-beseu).
scapét, scapeţi, s.m. ]| Din rus skopec || Membru al unei secte religioase din sec. 18 care practica asceza şi castrarea. • P. gener. Bărbat care a fost castrat.
scapulâr,. -ă, scapulari, -e, adj. || Din fr. scapulaire || Care aparţine umărului, privitor la umăr, din regiunea umărului.
scâpulă, scapule, s.f. || Din lat. scapula || Omoplat.
scarabéu, scarabei, s.m. |] Din fr. scarabée, lat. scarabeus || Insectă din ordinul coleoptere-lor, de culoare neagră, cu corpul lăţit şi turtit, care se hrăneşte cu excremente.
scaraoţchi s.m. || Din rus Iskariotski || (Pop. şi fam.) Căpetenia dracilor.
scară, scări, s.f. || Lat., scala || 1. Dispozitiv mobil format din două bare paralele legate între ele prin bare scurte transversale, care serveşte pentru a urca sau a coborî de la un nivel la altul. O S. de pisică — scară flexibilă formată din două parîme, între care se fixează trepte de lemn, folosită in navigaţie. 2. Element de construcţie alcătuit dintr-un şir de trepte, care leagă două nivele succesive ale unei clădiri. O S. rulantă = scară cu trepte montate pe o bandă rulantă, utilizată în locurile cu circulaţie intensă sau cu diferenţe mari de nivel. 8. Treaptă la un vehicul, servind" la urcare sau la cobôrîre. • Fiecare dintre cele două inele ale şeii, pe care călăreţul îşi sprijină picioarele. 4. Succesiune ordonată de diviziuni, grade etc., care serveşte la stabilirea valorilor numerjee ale unei mărimi. O S. gradată — scară avînd diviziuni marcate cu valorile numerice ale mărimii corespunzătoare. 5. Raportul dintre lungimea unei linii pe un plan sau pe o hartă şi lungimea reală a acelei linii în natură (şi care se exprimă printr-o fracţie sau printr-urî segment de dreaptă gradată). Q La scară — într-un raport anumit faţă de realitate.
6.	Pe scară întinsă (largă sau mare) = în măsură mare, în proporţii mari. 7. (Meteor.) S. Beaufort — scară convenţională de măsurare relativă a intensităţii vîntului.
scarificâ, scarifie, vb.. I. Tranz. || Din fr. scarifier, lat. scarificare || 1. A scormoni suprafaţa unui drum, a unei împietruiri, cu scopul de" a îndepărta materialul dislocat şi a reface împietruirea. 2. (Med.) A cresta superficial pielea unui bolnav, provocînd o uşoară sîngerare, în scop terapeutic.
scarificârc, scarificări, s.f. Acţiunea de a scarifica.
scarificatdr, scarificatoare, s.n. || Din fr. scarificateur II1. Maşină rutieră folosită pentru seari-ficarea unui drum, a unui teren împietruit etc.
2.	Aparat cu care se fac crestături pe piele, în scop terapeutic. 8. (Agr.) Cultivator prevăzut cu cuţite-gheare folosit pentru afînarea^ profundă a pămîntului şi pentru întinerirea păşunilor şi a fînaţelor.
scarlatînă, scarlatine, s.f. |J Din fr. scarlatine. Cf. lat. scarhilum „roşu-aprins44 || Boală infec-
ţioasă şi contagioasă, tipică pentru vîrsta copilăriei, manifestată prin febră mare, dureri de gît şi o erupţie roşie pe tot corpul, urmată de descuamare.
scatiu, scatii, s.m. || Din ngr. skathi || Pasăre mică, sedentară, foarte vioaie, de culoare verde-gălbuie cu două dungi negre pe aripi. Se hrăneşte cu seminţe.
scatoalcă, scatoalce, s.f. (Fam.) Lovitură dată cuiva cu palma sau cu dosul mîinii.
scatdl s.n. || Din fr. scatol; gr. skor, skatos „excrement44 || Substanţă produsă în intestinul gros prin descompunerea proteinelor.
scatologie, scatologii, s.f. || Din fr. scatologie; gr. skor, skatos „excrement44 -f logos „vorbire44 || Glumă, scriere în care este vorba de lucruri scabroase (legate de excremente).
scâun, scaune, s.n. || Lat. scamnum || 1. Mobilă cu sau fără spetează, pe care poate şedea o singură persoană. O S. electric = (în unele state) dispozitiv pentru executarea prin electrocutare a condamnaţilor lâ moarte. • (Fig.) Funcţie (importantă) ocupată de cineva. 2. (înv.) Tron. O Cetate des. = reşedinţa monarhului, capitala statului. S. de judecată = instanţă judecătorească. 3. (Pop.) Dispozitiv de lemn în formă de’masă sau de bancă la care lucrează unii meseriaşi (dulgheri, rotari etc.). • Placă de lemn pe care se sprijină coardele la instrumentele muzicale. 4. Schelet constituit din bare de lemn care susţine învelitoarea urnii acoperiş. 5. Eliminarea materiilor fecale; excrementele eliminate.
scădea, scad, vb. II. || Lat. *excadere || 1. Intranz. şi tranz. A (se) micşora, a (se) reduce, a descreşte (sau a face să descrească). 2. Tranz. A reţine o parte dintr-o sumă, înainte de a o achita. 3. Tranz. (Mat.) A face o operaţie de scădere. 4. Intranz. (Despre rîuri, mări)’ A-şi coborî nivelul; (despre mîncăruri cu sos sau cu zeamă) a-şi pierde apa prin fierbere, a deveni mai dens. 5. Intranz. (Despre unităţi de timp) A se scurta: ziua scade. 6. Intranz. (Despre procese în desfăşurare) A slăbi în intensitate; (despre foc) a se potoli; (despre voce) a deveni mai slabă. 7. Intranz. (Despre Soare, Lună) A coborî spre apus, a începe să apună.
scădere, scăderi, s.f. 1. Acţiunea de a scădea; reducere, micşorare, descreştere. 2. Una dintre cele patru operaţii aritmetice fundamentale, prin care se calculează diferenţa între două numere, primul fiind denumit descăzut, ia/ al doilea scăzător. 3. Lipsă, defect, cusur. 4. (înv.) Pierdere, diminuare a valorii.
scăfîrlîe, scăfîrlii, s.f. || Din scafă || (Fam.) Ţeasta capului, craniu. • Cap.
scăiuş, scăiuşi, s.m. || Din scai || Plantă erbacee cu tulpina înaltă pînă la 2 m, acoperită de ţepi, cu flori albe-gălbui, dispuse în capitule, globuloase şi spinoase.
scălda, scald, vb. I. || Lat. excaldare || 1. Tranz. şi refl. A face baie, a (se) îmbăia. 2. Refl. (Fig.) A se reflecta, a so, oglindi. 3. Tranz. A uda, a -muia. O Expr. ^A-şi scălda ochii în lacrimi — a lăcrima; a plînge. • (Despre ape)
S CALD AT
926
A curge udînd un teritoriu. 4.* «Tranz. (Fam.) A o scălda — a răspunde evaziv, a evita un răspuns sau o atitudine hotărîtă. 6. Refl. (Despre păsări) A se tăvăli în nisip.
scăldat s.'n. Faptul de a (se) scălda; loc îri-tr-o apă curgătoare, unde se face baie. Pînă-n sară... şi pe la scăldat am tras o raită (Creangă).
scăldătoâre, scăldat ori, s.f. || Din scălda ||
1.	Cadă, albie în care se face baie. • Loc de scăldat. -2. îmbăiere, baie.
scălîmfo, -ă, scălîmbi, -e, adj. (Pop. şi fam.;* adesea substantivat) Strîmb, sucit, deformat; schimonosit.
scăiîmbăiâ, scălîmbăiez, vb. I. Refl. || Din scălîmb || (Pop. şi fam.) A se strîmba, a se schimonosi.
gcăîîmbăiâlă, scălîmbăieli, s.f. || Din scălîm-baia || Faptul de a se scălîmbăia.
scămos, -oâsă, scâmoşi, -oase, adj. || Din scamă || Cu scame; cu aspect pufos.
scămoşâ, scămoşez, vb. I.. || Din scămos \\1. Refl. A se destrăma, a se face scame. 2. Tranz. A face ca o ţesătură să capete un aspect pufos prin extragerea mecanică a capetelor fibrelor textile.
scămoşâre s.f. Faptul de a (se) scămoşa. scăpa, scap, vb. I. |j Lat. *excappare || 1. In tranz. A se desprinde din..., a se elibera (din-tr-o strînsoare, dintr-o cursă). O Expr. A scăpa teafăr (sau cu viaţă) = a se salva dintr-o situaţie primejdioasă. A nu scăpa nici în gaură de şarpe = a nu avea nici o posibilitate de scăpare, e A ieşi dintr-o încurcătură, dintr-o situaţie grea. 2. Intranz. A se descotorosi de cineva sau de ceva. 8. Tranz. A lăsa să cadă din, mînă un obiect (din neatenţie, din cauza greutăţii prea mari etc.). O Expr. A scăpa din mînă = a pierde o ocazie bună, un prilej de a obţine ceva. A scăpa o vorbă = a face (din imprudenţă) o indiscreţie, a spune ceva ce nu trebuia. A scăpa . ceva din vedere == a nu observa, a omite. 4. Tranz. A lăsa (din neatenţie) un animal să se desprindă din legătura care îl ţine. • A nu mai putea prinde pe cineva care a fugit, s-a desprins din legături etc. 6. Tranz. A pierde, a nu mai apuca, a nu mai prinde (trenul, un spectacol etc.). 6. Tranz. A pierde din vedere, a nu lua în seamă, a omite.
scăpare, scăpări, s.f. Faptul de a scăpa; eliberare, salvare. O Scăpare din vedere = omitere involuntară. O Expr. A avea o portiţă de scăpare = a mai avea un mijloc de a ieşi dintr-o situaţie grea.	^
scăpării, scâpăr, vb. I. Intranz. || Cuv. autohton || 1. A produce scîntei, lovind cremenea cu amnarul (pentru a aprinde o bucată de iască), e (Despre pietre) A scoate scîntei prin ciocnire. O Expr. Cit ai scâpăra din amnar — foarte . repede. A-i scâpăra cuiva picioarele (sau călcâiele) = a fugi foarte repede 2. (Despre foc, flăcări) A împrăştia scîntei; (despre fulgere) a se ivi, a izbucni. O Expr. A-i scăpăra ceva prin minte — a-i veni brusc o idee. 8. (Despre ochi) A arunca priviri scînteietoare.
scăpărare, scăpărări, s.f. Acţiunea de a scăpăra;' producere de scîntei. • Scînteiere, lucire, strălucire.
scăpărat s.n. Scăpărare. Cel mai mare meşter... în scăpărat cu amnarul (Hogaş).
scăpărător, -oare, scăpărători, -oare, adj., s.f. || Din scăpăra || 1. Adj. Scînteietor, sclipitor; (despre minte, judecată) ager, ascuţit. 2. S.f. Obiect (amnar) cu care se scapără pentru a produce scîntei.
scăpătâ, scâpăt, vb. I. Intranz. || Lat. *ex-capitare || 1. (Despre Soare, Lună) A coborî spre apus, a apune. 2. (Despre oameni) A sărăci.
scăpătat1 s.n. Faptul de a scăpata; apus, asfinţit.
scăpătat2, -ă, scăpătaţi, -te, adj. Care a sărăcit; sărac.
scăriţă, scăriţe, s.f. 1. Diminutiv al lui scară.
• Scară la şa. 2. Unul dintre cele trei oscioare ale urechii mijlocii.
scărmănâ, scărmăn, vb. I. Tranz. 1. A desface, a răsfira lîna brută sau alte materiale textile pentru a le înfoia şi a le curăţa de impurităţi.
2.	A smulge fulgii sau firişoarele penelor pentru a le face puf. 8. (Fig.; fam.) A bate sau a certa pe cineva.
scărmănat1 s.n. Acţiunea de a scărmăna. scărmănat2, -ă, scărmănaţi, -te, adj. (Despre lînă) Curăţat şi ăfînat. Nouri alburii ca lîna scărmănată alergau spre miazăzi (Sadoveanu).
scărmănătoâre, scârmănători, s.f. || Din scărmăna II Maşină de scărmănat lîna; darac.
scărmănătură, scărmănături, s.f. || Din scărmăna || 1. Lînă scărmănată. 2. (Fig.) Scărmă-neală, bătaie, ceartă.
scărmăneâlă, scărmăneli, s.f. || Din scărmăn na || (Fam.) Bătaie; ceartă.
scărpina, scarpin, vb. I. Refl. şi tranz. || Lat. scărpinare\\ A (se) rîcîi sau a (se) freca cu unghiile ori cu (sau de) un obiect tare în locul unde s-a produs o mîncărime a pielii, m Tranz. (Fig.; fam.) A bate pe cineva.
scărpinat s.n. Faptul de a (se) scărpina. scăunâş, scăunaşe, s.n. Diminutiv al lui scaun; scaun mic. _ i .
scăunoâie, scăunoaie, s.f. || Din scaun || (Pop.) Bancă la care lucrează dulgherul sau dogarul, prevăzută cu un dispozitiv pentru fixat piesa ce urmează a fi prelucrată.
scăzămînt, scăzăminte, s.n. || Din scădea || Pierdere (în greutate, în valoare etc.); scădere; concr. parte dintr-o marfă care se pierde sau scade în greutate în timpul, transportului, manipulării etc.
scăzătdr, scăzători, s.m. || Din scădea || (Mat.) Număr care se scade din altul.
scâzût, -ă, scăzuţi, -te, adj. Micşorat, diminuat; (despre ape) cu nivelul coborît. • (Despre mîncăruri) Cu sos puţin şi dens.
scelerât, -ă, sceleraţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. scélérat, lat. sceleratus (<sceler, -eris ,,crimă“) || (Livr.) Ticălos, criminal, nelegiuit.
scenarist, -ă, scenarişti, -ste, s.m, şi f. || Din fr. scénariste || Autor de scenarii.
927
SCHILOD
scenariu, scenarii, s.n. || Din fr. scénario [| Text succint care cuprinde subiectul unei piese -sau al unui film, precum şi indicaţiile tehnice î ? şi de regie. O S. radiofonic = adaptare a unei piese de teatru la cerinţele radiodifuzării.
scenă, scene, s.f. II Din fr. scène, lat. scena \\
1.	Parte mai ridicată, amenajată cu decoruri, într-o sală de spectacole, uneori în aer liber, unde se desfăşoară reprezentaţiile; p. ext. teatru. O Expr. A pune in scenă — a regiza. A părăsi scena = a părăsi profesiunea de actor; p. ext. a se retrage dintr-o activitate. 2. Fiecare dintre 1; subdiviziunile unui act dintr-o operă dramatică* marcată prin intrarea sau ieşirea unui personaj. 8. Întîmplare care atrage atenţia; locul unde se petrece o astfel de întîmplare. 4. (Fam.) Ceartă, scandal, ieşire violentă. Q Expr. A4 face cuiva o scenă = a-i aduce cuiva imputări violente.
scenetă, scenete, s.f. || Din scenă || Scurtă piesă de teatru, într-un singur act şi cu perso-naje puţine.	^
scenic, -ă, scenici, -ce, .adj. || Din fr. scénique || Privitor la scenă sau la teatru, care aparţine scenei. • Care este adaptat teatrului.
scenogrâf, scenografi, s.m. f] Din fr. scénographe II Persoană care face decorurile şi costumele la teatru, la operă sau în cinematografie.
scenogrâfic, -ă, scenografici, -ce, adj. || Din fr. scénographique || Privitor la scenografie, care aparţine scenografiei.
scenografie s.f. H Din fr. scénographie || Arta de a organiza scena, cadrul, atmosfera unui spectacol, prin decoruri, costume, iluminat etc. - scéptic, -ă, sceptici, -ce, adj., s.m. şi f. || Din fr.. sceptique II1. Adj. Care se referă la scepticism. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care nu are încredere în nimic, care se îndoieşte de toate. 3.
S.m. şi f. Adept al scepticismului (1).
scepticism s.n. H Din fr. scepticisme || 1. Concepţie care pune la îndoială posibilitatea cunoaşteri] realităţii obiective sau, în genere, a oricărei cunoştinţe certe. 2. Atitudine de neîncredere în capacitatea şi posibilităţile oamenilor, în realizarea idealurilor pe care le proclamă, în posibilităţile de a reuşi în acţiunile lor.
sceptru, sceptre, s.n. II Din fr. sceptre, lat. sceptrum || Baston incrustat cu metal şi cu pietre preţioase, purtat de suverani ca simbol al autorităţii' lor. • (Fig.) Demnitate, autoritate, putere de suveran; domnie, conducere.
scheci, scheciuri, s.n. II Din fr., engl. sketch || Scenetă scurtă, cu caracter glumeţ, sâtiric, de obicei pe o temă de actualitate.
schelă, schele, s.f. || Din ser. skela || 1. Construcţie provizorie servind la susţinerea materialelor şi muncitorilor cînd lucrează, la înălţime, ; la o construcţie; eşafodaj. 2. Unitate industrială destinată exploatării , unui zăeămînt de^ ţiţei.
3.	Punte care face legătura unei nave cu ţărmul, servind Ia îmbarcarea şi debarcarea pasagerilor, îf la încărcarea şi descărcarea mărfurilor.
schelărie, schelării, s.f. || Din schelă || 1. Scheletul unei construcţii. 2. Totalitatea schelelor (1) folosite la executarea sau la repararea unei construcţii.
schelet, schelete, s.h. || Din fr. squelette. Cf. gr. skeletos „descărnat44 1. Totalitatea oaselor unui animal vertebrat; sistem osos. 2. Ansamblu de piese legate între ele, care constituie partea de rezistenţă a unei construcţii sau a unui sistem tehnic.
schelétic, -ă, scheletici, -ce, adj. |] Din fr. squelettique \[ (Despre oameni) Foarte slab, uscat.
schematic, -ă, schematici, -ce, adj. || Din fr. schématique |j Alcătuit, prezentat în linii generale. • (Depr.) Care nu depăşeşte anumite tipare, anumite şabloane; superficial.
schematism s.n. || Din fr. schématisme || Tendinţa de a prezenta lucrurile într-o formă schematică, simplista; respectare rigidă a anumitor formule fixe.
schematizâ, schematizez, vb. I. Tranz. H Din fr. schématiser || A prezenta (o lucrare, o operă) în mod schematic; a da unei lucrări un caracter schematic.
schematizare, schematizări, s.f. Acţiunea de a schematiza.
schémâ, scheme, s.f. || Din fr. schéma, lat. schema || 1. Plan, proiect alcătuit din liniile sau ideile generale ale unei lucrări, care permite o vedere de ansamblu asupra ei. 2. Reprezentare grafică simplificată a unei construcţii, a unei maşini, a unui aparat etc. 3. Tabel cuprinzînd denumirea posturilor dintr-o instituţie sau dintr-o întreprindere.
schépsis s.n. || Din ngr. skepsis || (Fam.) Minte, pricepere. O Cu schepsis = cu socoteală, eu chibzuinţă; cu o anumită intenţie (nemărturi-sită).
scherzândo adv. || Cuv. it. || (Muz.) într-un tempo vioi şi vesel.
scherzo s.n. |i Guv. it. || Piesă muzicală (sau parte dintr-o piesă) scrisă într-un tempo vioi, însufleţit şi vesel.
scheunâ, pers. 3 schedună, vb. I. In tranz. || Onomatopeic || (Despre cîini) A cheiălăi, a scoate sunete ascuţite, scheunât s.n. Chelălăit. schi, (1) schiuri, s.n. || Din fr., engl. ski.\\ 1. Obiect în formă de patină plată şi lungă, care permite alunecarea rapidă pe zăpadă. 2. Sport practicat cu schiurile (1).
schia, schiez, vb. I. Iritranz. || Din fr. skier || A aluneca pe zăpadă cu schiurile (1) ; a practica sportul cu schiurile,'a face schi.
schif, (1) schifuri, s.n. || Din fr. skiff\\ 1. Ambar-caţie uşoară cu rame şi cu scaune mobile, lungă şi îngustă, acoperită la proră şi la pupă. 2. Probă sportivă practicată cu schif ul (1).
schijă, schije, s.f. || Din pol. spiza || Sfărîmă-tură de proiectil, de bombă, de grenadă, rezultată prin explozia acestora.
schilav, -ă, schilavi, -e, adj. [| Gf. schilod |] (înv. şi pop.) Schilod.
schilăvî, schilăvesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din schilav || (înv. şi pop.) A (se) schilodi.
schilod, -oâdă, schilozi, -oade, adj. Care are unul sau mai multe membre anchilozate, mutilate ori deformate; (despre membre) anchilozat, deformat, schilav.
SCHILODI
928
schilodi, schilodesc, vb. IV. Tranz. şi refl.
|! Din schilod || A face pe. cineva să devină sau a deveni schilod, infirm; a (se) mutila.
schilodire, schilodiri, s.f. Acţiunea de a (se) schilodi; mutilare.
schilodit, -ă, schilodiţi, -te,-adj. Infirm, mutilat, schilod, schilav.
schirnă, schime, s.f. || Din ngr. shima || Gest; mişcare a feţei; grimasă, strîmbătură.
schimb, *schimburi, s.n. || Din schimba || 1. înlocuire a cuiva cu altcineva sau a ceva cu altceva. O Piesă de s. =piesă fabricată separat, pentru a putea înlocui o piesă uzată din-tr-un mecanism. Cu schimbul — pe rînd, cînd unul, cînd altul. O Expr. Schimb de cuvinte = discuţie aprinsă, ceartă. 2. Circulaţia produselor de la producători la consumatori. • Faptul de a ceda un bun, primind altul în locul lui. O în schimb = drept compensaţie, ca echivalent. în schimbul — în locul..., pentru... ©Transformare a unei sume de bani în alta de aceeaşi valoare, dar constînd din alte monede. 8. Echipa sau totalitatea lucrătorilor care se găsesc în acelaşi timp la lucru într-o instituţie sau întreprindere în care lucrează mai „multe rînduri de lucrători; echipă (sau persoană) care înlocuieşte altă echipă (sau altă persoană). • Intervalul de timp dintr-o zi în care lucrează o echipă (sau 6 persoană). 4. (La pl.) Primeneli. 5. (Fiz.) Trecere a unei energii, a unei sarcini electrice, a unei particule dintr-o parte în alta, de la un obiect la altul; transfer (ex. schimb de căldură).
schimba, schimb, vb. I. || Lat. excambiare ||
1.	Tranz. A înlocui ceva sau pe cineva cu altceva sau altcineva. 2. Tranz. A ceda un lucru pentru alt lucru; a face schimb. O Expr. A schimba o vorbă (sau un cuvînt, cîteva vorbe) cu cineva = a sta puţin de vorbă cu cineva. © A da o sumă de bani în locul alteia de aceeaşi valoare, dar constînd din alte monede. 3. Tranz. A modifica un lucru, dîndu-i altă formă, alt aspect. O Expr. A schimba vorba — a abate discuţia în altă parte. A schimba cîntecul (sau foaia, placa) = a-şi modifica atitudinea, comportarea. ,© Refl.’ (Despre oameni) A-şi modifica înfăţişarea, firea, purtarea. O Expr.-iSe schimbă vorba, se spune cînd intervine ceva care modifică situaţia. 4. Refl. A se îmbrăca cu rufe curate; a-şi pune alte haine. 5. Tranz. A muta ceva în alt loc, în altă parte. 8. Refl. (Despre vreme) A se modifica (în bine sau în rău).
schimbare, schimbări, s.f. Acţiunea de a (se) schimba; modificare, prefacere. © întorsătură pe care o ia un lucru.
schimbător, -oâre, schimbători, -oare, adj., s.n. || Din schimba || 1. Adj. Care se schimbă (uşor); nestatornic; variabil. 2. S.n. Dispozitiv cu ajutorul căruia se pot modifica anumiţi parametri ai unui sistem tehnic, direcţia mersului unui vehicul etc. O S. de viteză = mecanism, cu ajutorul căruia se poate modifica turaţia arborelui de acţionare al unei maşini. S. de cale = dispozitiv pentru trecerea vehiculelor de cale ferată de pe o linie pe alta. 3. S.n. Aparat sau agent cu ajutorul căruia se poate face un trans-
fer de energie între două medii sau schimbul de particule cu alte substanţe cu care se află în* contact.
schimnic, -ă, schimnici, -ce, s.m. şi f. || £)in sl. skiminiku || Pustnic, sihastru. [| Şi: schivnic, -ă s.m. şi f.
schimnicie, schimnicii, s.f. |j Din schimnic || T. Viaţă de schimnic, sihăstrie. 2. Locuinţa schimnicului. ||Şi: schivnicle s.f.
schimonoseală, schimonoseli, s.f. || Din schimonosi || Faptul de a se schimonosi; schimo-nositură.
schimonosi, schimonosesc, vb. IV. || Din ngr. ashimoniso (viitorul lui ashimono) || 1. Tranz. A deforma, a strîmba, a poci. 2, Refl. (Despre oameni) A se strîmba, a face grimase.
schimonosire, schimonosiri, s.f. Acţiunea de a (se) schimonosi.
schimonosit, -ă, schimonosiţi, -te, adj. Strîm-bat, pocit, sluţit.
schimonosiMră, schimonosituri, s.f. || Din schimonosi || 1. Strîmbătură a feţei, grimasă. 2. Lucru deformat; pocitanie, monstru. O schimo-nositură de om avea în frunte numai un ochi (Creangă).
s eh indii o s.m. Plantă erbacee din familia umbeliferelor, înaltă de 50 — 150 cm, pu flori albastre-verzui şi cu fructe lucitoare, din care se prepară un fel de rachiu..
scliindiif s.m. 1. Cimbrişor. 2. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, folosită ca nutreţ sau în bucătărie drept condiment şi în medicină.
schingiui, schingiuiesc, vb. IV.* Tranz. || Din schingi, (înv.) „schingiuire4* |j A supune pe cineva la mari suferinţe fizice, a chinui, a tortura.
schingiuire, * schingiuiri, s.f. Acţiunea de a schingiui; chin, tortură, caznă.
schior, -oară, schiori, -oare, s.m. şi f. |[ Din fr. skieur II Persoană care schiază, care practică schiuL(2).
schip, schipuri, s.n. || Din fr., engl. skip || Recipient de metal care rulează pe o cale ghidată şi care se descarcă automat, la capătul căii, fiind folosit la transportul materialelor în .mine, în fabrici etc.
schipetâr, schipetari, s.m. || Din alb. Shqipetar || Numele autohton al albanezilor.
schismatic, -ă, schismatici, -ce, adj; || Din fr. schismatique, lat. schismaticus ]| (Şi substantivat) Care s-a separat de comunitatea bisericii căreia îi aparţinea, care pu mai recunoaşte autoritatea acestei biserici.
schismă, schisme, s.f. || Din fr. schisme, lat., gr. schisma || Separare a unui grup de credincioşi de comunitatea religioasă căreia îi aparţine; p. ext. dezbinare provocată de deosebirea de principii.
schit, schituri, s.n. || Din s\. shitti || Mănăstire mică sau aşezare călugărească izolată; sihăstrie.
schiţă, schiţez, vb. I. Tranz. || Din it. schiz-zare || 1. A face o schiţă (1) *, a proiecta în linii mari, generale. 2. (Fig.) A descrie ceva prin cîteva trăsături caracteristice. 3. (Fig.) A face o mişcare abia vizibilă, un gest uşor.
schiţă, schiţe, s.f. II Din it. schizzo || 1. Desen sumar care reprezintă o imagine aproxima-
SCtNTEIE
Hivă (simplificată) a unei construcţii, instalaţii, maşini etc. 2. Prima formă a unei lucrări (bte* rare, ştiinţifice, artistice), concepută în linii generale, sumare. 3. Specie a genului epic, de .dimensiuni reduse, în care se redă un singur episod din viaţa personajelor.
schivnic, -ă, s.m. şi f. v. schimnic* schivnicie s.f. v. schimnicie. schiiofite s.f. pl. || Din gr. schizein ,„a despica, a împărţi" + phyton „plantă" || Grup de organisme vegetale unicelulare care se reproduc . prin diviziune simplă. Cuprinde alge şi bacterii, schizofrenic, -ă, schizofrenici, -ce, adj., s.m. şi f. || Din schizofrenie || (Persoană) bolnavă de schizofrenie.
schizofrenie, schizofrenii, s.f. jj Din fr. schizo-phrenie; gr. schizein „a despica, a împărţi"+
' phren- „’spirit" II Boală mintală caracterizată рпд slăbirea funcţiunilor psihice (afectivitate, intelect, voinţă), сера ce duce la pierderea contactului eu realitatea.
schizopod, schizopode, s.n. |] Din fr. schizo-podes; gr. schizein „a despica" 4- pous, podos „picior" || Ordin de crustacee mici, terestre şi acvatice, cu picioarele bifurcate.
schwiz [Pr.: şviţ] s.n. || De ia n. pr. Schwyz |j Rasă superioară de taurine, de culoare brună, originară din Elveţia; este crescută pentru-producţia de lapte-şi ele carne; animal din această rasă.
sciatic, -ă, sciatici, -ce, adj.,' s.f. || Din fr. sciatique Ц 1. Adj. Nerv sciatic — nerv rahidiari care inervează membrele inferioare. 2. Adj. ■Referitor la nervul sciatic. B. S.f. Boală care se manifestă prin dureri de-a lungul nervului sciatic, scientică s.f. || Gf. lat. scientia [I Ştiinţ4 de- . * spre ştiinţă; scientologie.
scientism s.n. || Din fr. scientism,e || Concepţie pozitivistă care absolutizează rolul ştiinţei, eonsiderînd că ea poate rezolva toate problemele, teoretice şi practice, ale omenirii; absolutizare a rolului sau a puterii ştiinţei..
scientologie s.f. II Lat. scientia „ştiinţă" gr. logos „studiu" || Scientică.
scifozoâre s.f. pl. || Din fr. schyphozoaires || Clasă de eelenterate care cuprinde- polipii soli-. tari mici şi meduzele fără văl, cu cavitatea gas-. trică împărţită de septe în patru pungi.
scinda, scindez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. scinder || 1. A (se) despărţi în părţile componente; a (se) fracţiona, a (se) divide. 2* (Despre combinaţii chimice) A (se) descompune în combinaţii’ mai simple.
scindare, scindări, s.f. Faptul de a (se) scinda; fracţionare, despărţire/ separare.
scintilaţie, scintilaţii, s.f. || Din fr. scintilla-tion. Cf. lat. scintilla „seînteie" || Scînteiere. o Impuls luminos de scurtă durată, produs cu ajutorul unor substanţe speciale, utilizat la detectarea radiaţiilor nucleare.
scit, -a, sciţi, -te, s.m. şi f. ]] Din fr. Scyihes, lat. Scythae И Persoană dintr-o populaţie indo-■i europeană nomadă, care s-a stabilii în sec. 8 î.e.n. în regiunile din nordul Mării Negre.
scitic, -ă, scitici, -ce, adj. || Din fr.scytHique || Care aparţinea Sciţiei sau populaţiei ei, privitor la Sciţia sau la populaţia ei.
scizionâ, scizionez, vb. I. Tranz. şi refl.
|| Din sciziune || A (se) desprinde dintr-un întreg, a (se) separa.
scizionâre, scizionări, s.f. Acţiunea de a (se) sciziona; desprindere, separare dintr-un întreg.
scizionist, -ă, scizionişti, -ste, s.m. şi f. || Din sciziune' || Persoană care aparţine unei’fracţiuni sau care urmăreşte să provoace o sciziune în-tr-un grup, într-o organizaţie.
sc-iziparitâţe s.f. || Din fr. scissiparité;, lat. scisşuş „divizat" -f- părere „a da naştere" ji Formă de reproducere asexuată la bacterii, unele alge, protozoare, care constă în divizarea organismului în două părţi.	s	~	'
sciziune, sciziuni, s.f. II Din fr. scission || Dezbinare într-un grup san într-o organizaţie politică, intervenită pe 'chestiuni de principia; fracţionare.
scîlciâ, scilniez, vb. I. || Cf. lat. caly., calcis '■ „călcîi ; talpă" i; 1. Refl. (Despre încălţăminte) A se deforma (într-o parte), a se toci, a se uza. 2. Tranz. (F*g.) À pronunţa incorect cu vi nudă; a ■ schimonosi.
scftciăt* -o» scîlciati, -te,* adj. 1. (Despre încăl-
ţănurle) T' ( '	‘	’	,	î 10.1
(Despre cu ei* .,	>	k	i,,	.	ai.	]»jo»
nunţare).	-,	*
seînceâlă, scînccli, s.f, jî Din seinei |! Scîneet,
• scîncet, scinceie, s.n. I; Din seinei :i Piîas înăbuşit, geamăt slab (mei ales al topi dor mii);-s< jiiC‘'?Jă. » \b .et Vv, c n , un * ; scheunat. (de. clini).
seinei, <scîncesc, vb. IV. Inîr-anz, !j Din sl. shyc.ftti ii A nouge înfdmşU, slab, întretăiat. Copilaşul cel mai mic se ridică, sninCnd (Viebrea-nu): a (Despre animale) A se văii a, a ş-nie ; (despre cîiui) a sen eu na.	.	*
S/Îndură, scindări, s.f. [Lut.	andrla !: 1.
Piesă-dreplunghiulară clc chereMea, eu grosimea de col mult 4 cm, obţinută prirp tăie.-ea, de-a lungul, a unui trunchi de copac. 2, (Mai a ;s la pi.) Podele, duşumea.
seîndurărle s.f. |! Din scindară |j 1. Depozit de seînduri. 2. Totalitatea scîndurilor dintr-o construcţie, din care este alcătuit un obiect etc.
scîndureă* scindurele, s.f. Diminutivi al lui seîndură. || Şi: selndurieâ s.f. seîndurieă s.f. v. seîndnrea. ? sein dur iţa, scindările, s.f. 1. Seîndurea.
2. Lopăţică la răzî)oiul de tosuh care ajută îa fixarea sulului de dinainte după înfăşurarea pînzei în timpul ţesutijlui. .
scînteiă, pers. 3 seînteiază, vb. I. Infranz.
|| Din scinteie |! 1. A sclipi, a străluci. 2. (Despre ochi) A luci, a arunca priviri vii, pătrunzătoare.
3. A împrăştia selntei. ^
scîutéie, seîntei, s.f. I! Lat. scintilla i| 1. Părticică incandescentă 'care sare dintr-un corp aprins, din ciocnirea, unor corpuri dure sau însoţeşte o descărcare‘electrică şi care se. stinge foarte repede. 2b (Fig») Fapt, în aparenţă neînsemnat, care declanşează un sentiment, o acţiune
— Dicţionar general al limbii române
etc. % (Fig.) Părticică neînsemnată din ceva; fărîmă.
/ sein tei ere, seînteieri, s.f. 1. Faptul de a seînteia. 2. Variaţi o. a strălucirii şi a culorii stelelor, vizibila cu ochiul liber.
sc-înteietdr, -oare, seînteietor^ -pare, adj. || Din
seînteia |! 1. Care semteiază; sclipitor, strălucitor; viu, lucitor. 2. (Fig.) De o inteligenţă sclipitoare, deosebit de inteligent.
seinteioârâ, seînteioare, s.f. 1. Diminutiv al lui^seînteie. 2. (Bot.) Scînteiuţă (1).
‘scinteiuţă, seînteiuţe, s.f. 1.. Scînteioară (1).
2.	Mică plantă erbacee cu tulpina ramificată de la bază, cu flori roşii, roz sau albastre. 3. Mică plantă erbacee din familia liliaceelor,, cu frunze "liniare şi cu flori galbene.
scîibă, (2) scirbe, s.L jj Din sl. skriibi j|
1. Aversiune faţă de cineva sau ceva; dezgust, greaţă, silă. 2. (Fig.) Fiinţă dezgustătoare, uri-cioasă, murdară; om de nimic, nprşav. • Faptă urîtă, nedemnă, ticăloşie. • (La pl.) Vorbe murdare, triviale. 3. (Reg.) Supărare, necaz, grijă.
scîrM, scîrbesc, vb. IV. || Din scîrbâ |J 1. Refl. şi' tranz. A (se) îngreţoşa, a (se) dezgusta, a simţi sau a face pe cineva să simtă silă, dezgust, repulsie. 2. Refl. (Reg.) A se necăji, a se amărî.
seîrbit, -ă, scîrbiţi, -te, adj. Cuprins de Scîrbă; dezgustat.
seîrfeds, -oâsă, seîrboşi, -oase, adj. ]| Din scîrbă 1| 1. Care provoacă scîrbă, repulsie, silă;
. dezgustător. © Care inspiră dispreţ, josnic, detestabil. © (Fam.) Care se îngreţoşează uşor.
2. (Fam.; despre oameni) Greu de mulţumit; dezagreabil, nesuferit.
scîrboşdnie, scîrboşenii, s.f. il Din scîrbos || însuşirea de a fi scîrbos; lucru scîrbos; faptă sau vorbă scîrboasă. -
gcîrnav, -ă, scîrnavi, -e, adj. || Din sl. skvrii-navu |1 1. Murdar, scîrbos. 2. (Fig.) Ihfariî, ticălos, josnic.
scîrnăvîe, scîrnăvii, s.f. [1 Din scîrnav j] 1. Lucru scîrnav; murdărie. 2. (Fig.) Om de nimic, ticălos; faptă, vorbă josnică, murdară.
seîrţ interj. 11 Onomatopee j| 1. Cuvînt care imită zgomotul ascuţit, strident produs de uşi, de roţi, de încălţăminte în timpul mersului etc. O (Depr.) Scîrţa-scîrţa-pe-hîrtie — conţopist, funcţionar. Iacă,nişte papugii... nişte scîrţa-scîrţa pe hîrtie (Caragiale). 2. (Fam.) Exclamaţie de dezaprobare sau de dispreţ faţă de cele spuse de cineva.
scîrţîi, scîriîi, vb. IV. Intranz. || Din scîrt )1
1.	A produce un zgomot ascuţit, strident (prin frecare). © (Despre roţile carelor încărcate cu poveri; p. ext. despre care sau alte vehicule) A produce un zgopiot caracteristic, strident, © (Despre încălţăminte) A produce (în timpul msîSului) un zgomot ascuţit. © (Despre unele insecte) A scoate sunete ascuţite asemănătoare cu scirţîitul produs prin frecare. 2. (Fig.) A cînta p>ost dintr-tm instrument. © (Fig.) (Despre acţiuni, activităţi) A se desfăşura defectuos, cu greutăţi.
scîrţîiâlă, scîrtîieli, s.f. H Din 'scîrţîi j] Scîrţîit.
939
scîrţîit s.n. Faptul de a scîrţîi; zgomot strident care se produce prin frecare.
seîrţîitor, -oâre5 scîrţîitori, -oare, adj., s.f.
11 Din scîrţîi j| 1. Adj. Care scîrţîie. 2. S.f. Mica plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pămînt, cu frunze înţepătoare şi cu flori verzui.
scîrţîitără, scîrţîituri, s.f. II Din scîrţîi II Scîrţîit.
selai, sclaiuri, s.n. Parte componentă a unui joagăr care poartă buşteanul după ce a trecut de ferăstrău.	*
sclav, *&, sclavi, -e, s.m. şi f. |J Din lat. scla-vus || 1. Persoană lipsită de mijloace de producţie şi de drepturi, aflată în puterea absolută a unui stăpîn pentru care esté obligată să mum ceaşcă. 2. (Fig.) Persoană care se supune orbeşte voinţei altuia. ©Persoană stăpînită de o pasiune, de un viciu.	'
sclavagism sin. Ц După fr. esclavagisme \\ . Orînduire socială care a urmat comunei primitive şi în care baza relaţiilor de producţie o constituia proprietatea privată a stăpîailor de sclavi asupra mijloacelor de producţie şi asupra sclavilor. Sclavagismul a fost prinla orînduire socială împărţită în clase antagoniste, întemeiată pe exploatarea omului de către ода.
sclavagist, -ă, sclavagişti, -ste, adj. || După fr. esclavagiste || Care aparţine sclavagismului sau este specific acestei orînduiri.
sclavie, sclavii, s.f. || Din sclav || Condiţie de sclav; robie.
sclerencMm, sclerenchimuri, s.n. || Din fr. sclêrenchyme. Cf. gr. skleros „tare“ || Ţesut de susţinere a plantei, format din celule moarte, lungi, cu membrane îngroşate şi lignificate.
şclerodermle, sclerodermii, s.f. || Din fr. sclérodermie; gr. skleros „dur“ + derma „p>iele“ || Boală caracterizată prin îngroşarea pielii şi a ţesutului celular subcutanat şi prin atrofierea şi fibrozarea tegumentelor. Este mai frecventă la femei.
sclerométru, sclerometre, s.n. j] Din fr. sclê-romètre; gr. skleros „tare“ -f- metron „măsură44 11 Instrument pentru determinarea durităţii unui material prin măsurarea rezistenţei lui lazgîriere.
seleroseop, scleroscoape, s.n. Ji Din fr. scléro-scope; gr. skleros ntare“ -f skopein ^,a examina44 Ü Instrument pentru determinarea durităţii unui material prin măsurarea înălţimii la care sare un percutor lăsat să cadă liber pe suprafaţa materialului respectiv.
sclerdtieă, sclerolice, s.f. || Din fr. sclérotique|| învelişul exterior al globului ocular, constînd dintr-o membrana -fibroasa de culoare alba. Sclerotica menţine forma globuloasă a ochiului; albul ochiului.
scleroză, sclerozez, vb. I. Refl. Ц Din fr. scléroser || A fi atins de scleroză.
sclerozat, -ă, sclerozaţi, -te, adj. Bolnav de scleroză.	,
sclerdză s.f. H Din fr. sclérose, gr. sklerosis „întăritură44 \\ Modificare a structurii normale a unui ' organ datorită proliferării ţesutului conjunctiv. Survine în urma unor procese inflama-
BCOFlLri
torii sau degenerative sau ca stadiu final de
cicatrizare a unei plăgi.	,
sclifoseală, sclifoseli,	s.f. H Din sclifosi . ||
(Fam.) Faptul de a se sclifosi; mofturi, nazuri, fasoane.
' sclifosi, sclifosesc, vb. IV. Refl. (Fam.) 1. A face mofturi, nazuri, fasoane; a se fandosi. 2. A scînci, a s^smiorcăi; a se preface că plînge.
sclifosit, -ă, sclifosiţi, -te, adj. (Fam.; adesea substantivat) Care se sclifoseşte, care face nazuri; fandosit.
sclfpeâlă, s clipeli, s.f. || Din sclipi || Faptul de a sclipi; sclipire.
sclipeţ, sclipeţî, s.m. Mică plantă erbacee din familia rozaceelor, cu frunze trifoliate şi flori mici, galbene.
sclipi, sclipesc, vb. IV. Intranz. |1 Cf. clipi || A luci (cu o lumină vie şi intermitentă), a străluci.. « (Despre ochi) A avea. o strălucire deosebită ; a seînteia.
sclipire, sclipiri, s.f. Faptul de a sclipi; lucire, scânteiere. Izvoare limpezi, cu sclipiri de oţel s-azvîrl printre stînci în valurile grele (VI a-liuţă).
sclipităr, -oare, sclipitori, -oare, adj. |j Din sclipi li Care sclipeşte; strălucitor, f (Fig.) Deosebit'de inteligent.
selfpiMră, kclipituri, S;f. |1-Din sclipi || Lucire momentană, trecătoare; sclipire.
■ sclivlseălă, scîiviseli, s.f. || Din sclivisi !! 1,
. Strat subţire de tencuiala, bine netezită. 2. Di-chisire.
sclivisi, sclivisesc, vb. IV. || Din ngr. sklivoso '(viitorul lui sklivono) || 1. Tranz. A aplica un strat de scliviseală (1); a neteziră lustrui. 2. Refl. (Despre oameni) Â se îmbrăca cu o îngrijire exagerată, a se dichisi.
sclivisiro, sclivisiri, s.f. Acţiunea de a (se) sclivisi; netezire, lustruire, e Dichisire.
sdivisit, -ă, sclivi&iţi, -te, adj. 1- Netezit, lustruit, şlefuit. 2. (Despre oameni; adesea substantivat) Dichisit, spilcuit.
scoabă, scoabe, s.f. jj Din bg., Ser. skoha || Piesă de oţel formată dintr-o vergea scurtă, cu-capetele îndoite în unghi drept, utilizată ia îmbinarea provizorie a pieselor de lemn (la schele, la barăci ete.).
scoarţă, scoarţe, s.f. || Lat. scor tea |[ 1. Coajă (1).2. învelişul exterior solid al globului pănun-tesc. 8. S. cerebrală = pătură de substanţă nervoasa, situată la,^artea exterioară a emisferelor cerebrale. 4. Coperta rigidă a cărţilor, a registre-' lor etc. O Expr. Din scoarţă în scoarţă — de ia prima pînă la ultima pagină, de la început pînă la sfîrşit. 5. Covor din 1 îna (şi bumbac) lucrat cu flori sau cu alte modele, care se aşterne pe pat, pe pereţi etc.
scoâte, scot, Vb. III. Tranz. |! Lat. *ezco-tere || 1. A lua ceva dintr-o cantitate mai mare sau din locul unde se află. 2. A lua ceva de undeva şi a pune îa vedere. 8. A(-şi) da jos un obiect de îmbrăcăminte, o podoabă etc. 4. A smulge, a ixtrage dintr-un spaţiu sau dintr-un înveliş
| (pentru a elibera sau a utiliza). O Expr. A
v scoate sabid (din teacă) = a începe războiul; •
A elibera dintr-o strînsoare; a degaja. 5* A izgoni, pe cineva dintr-un loc; a destitui dintr-o slujbă.
6.	A îndepărta dintr-o serie, dintr-o listă, dip-tr-un şir. • (Telm.) A scoate din circuit =?= a întrerupe legăturile unui aparat, făcînd să nu mai funcţioneze. 7. A face să iasă în întîmpinarea cuiva, la o acţiune în colectiv etc. 8* A deshăma sau a.dejuga un animal de tracţiune. 9. A duce, a conduce pe cineva într-un anumit Ioc. 10.
A dobîndi, a obţine ceva de undeva sau de la cineva (cu greutate). O Expr. A o scoate la’ capăt == a izbuti, a reuşi. 11. A ridica dintr-un anumit loc un act, un pachet etc. 12. A ridica ' pe cineva la o situaţie mai bună. 18. A scoate o copie = a tace o copie, a reproduce. A scoate o 'lucrare, o publicaţie = a tipări, a face să apară* 14. A rosti sunete, a pronunţa cuvinte, a vorbi, a spune, a zice. 15. (Despre păsări) A scoate pui = a cloci ouăle şi a face să iasă pui. || Perf. s. scosei; part. scos.
scoatere, scoateri, s.f. Acţiunea de a scoate; extragere, smulgere; înlăturare, eliminare* ' scobii, scobai, s.m. |j Din ser. skobalj || (Reg.; ilit.) Scobai*.
scobăr, scobari, sun. |[ Din bg. skobar |j 1:> eş t e с і p r і n і ci. d e. ap a d u! с o, і u n g. d e 25 — 30 cm, de culoare verde-măsiime pe spate şi argintie pe laturi.	*
scobi, scobesc, vb. IV. Tranz. şi intranz. || Din scoabă || A face o scobi!ură Intr-un. corp solid,, scot în d materialei, din interior. • Spec. A grava; a ciopli, a sculpta, o A curăţa o gaură, o cavitate (Scoiînd murdăria, corpurile străine).
scobiră, scobiri, sA, Acţiunea de a scobi; găuri r e, sco rin ou і re.
scobit, -â, scobiţi, -te, adj". Care prezintă scobitură. ,	’
■ seebNoăro, scobitori, s.f. I| Din scobi |ţBeţişor foarte subţire de lemn, ascuţit la un. capăt, cu с are se scot rămăşiţele de aii mente dintre dinţi.
scol Tură, scobituri, s.f. |! Din scobi || Partea scobită a unui obiect; gaură, cavitate, . adînci-iura, © Văgăună,,
scoborî • vb. IV. v. coborî.
' scoborîş s,n. v. epborîş. • seoboritor, -oâre, adj. v. coborîtor. scoc, scocuri, s.n. || Din ser. skok || 1. Canal prin care se aduce apa la roata morii sau a joa-găruliii; lăptoc. 2. Jgheab (prin care curge apă) folosit pentru transportul, prin alunecare, al buştenilor din locul de tăiere spre punctul accesibil camioanelor sau altor mijloace de transport. 8, Jgheab metalic folosit în mine pentru transportul, prin alunecare, a materialului excavat. 4. Jgheab, canal pentru scurgerea unui lichid.
scociorî, scociorăsc, vb: IV. 1. Intranz. şi tranz. A săpa in ceva făcînd o adîncitură, a scormoni, a rîcîi. 2. Intranz., refl. şi tranz. A (se) scol осі (pentru a căuta ceva).
scofală s.f. (Fam., ir.) Folos, pricopseală; ispravă.
scoillcî, scoţîlcesc, vb. IV. Refl. 1. (Mai ales despre obraji, faţă) A slăbi, a se zbîrci, a se
SCOFÎLC1RE
932
descărna. 2. (Despre obiecte) A^se strîmba, a se încovoia,'a se coşcovi.	.
■ scofîIcSre s.l. Acţiunea de a se scofîlci. seofllcft, -ă, scofliciţi, -te, adj. 1. Foarte slab, Cu obrajii traşi, uscaţi; p. ext. bătrîn, îmbătrînit.
2.	(Despre obiecte) Deformat, îndoit, turtit, coşcovit.
’sedkă, scoici, s.f. || Din sl. skolîka [| 1. Nume dat mâi 'multor specii de moluşte cu corpul adăpostit între două valve tari; lamelibranhiat. O S. de perle de mare = scoică din regiunile marine tropicale care produce perle. S. de per\e de nu == scoică răspîndită în rînrile şi pîraiele limpezi, reci şi sărace în calcar din Europa şi din Asia, (U.R.S.S.) care produce perle mari. 2. Nume dat cochiliei gasteropodelor şi lamelibranhiaţelor. 8.'.Mic- acoperiş în formă de evantai, de obicei din sticlă, fixat deasupra platformei unor scări de intrare.
scoMstle, -ă, scolastici, -de, s.f., adj. || Din fr. scohisiique \\£. "S.f. Filozofia şi învăţământul predate în şcolile medievale catolice clin Europa, caracterizate printr-o metodă dogmatică şi prin subordonarea filozofiei faţă de teologie. ® P. ext. Mod de.gîndire formalist, pedant, rupt de viaţa. 2, Adj. Privitor la scolastică (1) ; p. ext. rupt de realitate, de activitatea practică.
• scolex, scolexuri:, s.n. |! Din fr. scolex; gr. skolex „vierme* ft,(Zool.) Extremitatea anterioară a teniei, pe care se află organe de fixare (ventuze, cîrlige).
.scolie, scolii, s.f. I! Din fr. scolie || JL (în Grecia antică) Cîntec recitat cu acompaniament instrumental. 2,- Notă gramaticală sau^ critică pentru înţelegerea textului unui autor din. antichitate.
scolioză, scolioze, s.f. H Din fr. scoli o se; gr. skoliosis „deformare41 jj (Med.') Devierea laterală a coloanei vertebrale.
. scolopeiidră, scolopendre, s.f. |! Din fr. scolo-pendre, lat. scolopendra |i Miriapod insecta vor, . lung de 10---12 cm, care trăieşte în locuri umede si întunecoase.; muşcătura lui este periculoasă.
.sconcs, sconcşi, s.m., s.n. |l Din fr. scgnse, scons, engl. skunks || 1. S.m. Mamifer carnivor din 'America,-asemănător cu dihonii, cu blana preţioasă, de culoare de la negru pînă la alb.
2.	S.n. Blana prelucrată a sconcsului (1).
scornirii, scondri, s.m. Prăjină sau tea vă lungă folosită pe nave pentru diferite operaţii.
scont, sconturi, s.n. || Din it. sconta || 1. Operaţie prin care o bancă comercială cumpără o cambie de la beneficiarul ei înainte ca aceasta să ajungă la scadenţă, m Dobîndă cuvenită pentru un împrumut, reţinută anticipat de către o bancă la acordarea împrumutului respectiv.
2.	Reducere care se face debitorului dacă achită o datorie înainte de scadenţă.
sconta, scontez, vb. I. Tranz. || Din it. scon-tare || 1. A cumpăra sau a vinde efecte de comerţ (cambii, trate etc.) înainte de scadenţa acestora, a efectua un scont. 2. (Fig.) A conta pe ceva, a-şi face planuri dinainte, bazîndu-se pe ceva.
scontârq. scontări, s.f. Acţiunea de a sconta, de â efectua un scont.
scop, scopuri, s.n. || Din ngr. skopos || Anticipare a rezultatului spre care sînt îndreptate acţiunile cuiva; ţel pe care cineva îşi propune să-l atingă. O In scopul.., = în vederea..., în interesul..., pentru...
scopf, scopesc, vb. IV. Ţranz. [[ Din sl.
■skopiti |! (Pop.) A castra. !
scopft, scopiri, adj., s.ni. 1. Adj. (Pop.) Castrat. 2. S.m. Scapet.
scopolamînă, scopolamine, s.f. \\ Din fr. scopolamine || Aîcaloid extras clin .frunzele şi din seminţele unor plante solanacee,, cu acţiune sedaţi vă şi spasmolitică.
scor, scoruri, s.n, li Din fr., engl. score, de la v. scandinav slwra „crestătură pe răboj“ || Rezultat care exprimă raportul de forţe înt.r-n întrecere sportivă.	*	*
scorbură, scorburi, s.f.!|| Probabil cuv. autohton || 1. Scobitură (mare) în trunchiul unui copac putrezit pe dinăuntru. 2. Adinei tură,’ scobitură intr-un mal, într-o stîncă etc.; peşteră. Ei mi s-or duce, ...Prin scorburi de munţi, Prin codri cărunţi (Pop.).
scor Miros, -oâsă, scorburosi, -oase, adj. || Din scorbură || 1. (Despre copaci) Cu scorburi, găunos. 2. (Despre pămînt, munţi). Cu văgăuni, cu peşteri.
scorMf, scorbuturi, s.n. |l Din fr. scorbut• |j Boală datorată lipsei din alimentaţie a vitaminei C şi manifestată prin debilitate, anemie, smgerarea gingiilor, căderea dinţilor etc.
scorbutic, -ă, scorbuiici, -ce, adj., s.m. şi f. || Din fr. scopbutique H 1> Adj. De natura scorbti-tului;'2. S.m. şi f. Persoană bolnavă de scorbut.
seordoleâ s.f. || Din ngr. s.kordalia || Preparat culinar din nuci pi safe şi miez do pline frecate cu usturoi, oţet (sau zeama de iărnîie) şi untdelemn.
scorer, .scorere, s.n. H Din engl. scorer || Panou pe care se poale urmări evolu ţia rezultatului unei manifestaţii sportive.
scone, scorii, s.f. || Din fr. scorie, lat. scoria || Strat de oxid negru , format la suprafaţa unei piese de oţel în timpul încălzirii la temperaturi înalte; ţunder.
scormoni, scormonesc, vb. IV. 1. I-ntranz. şi tranz. A căuta peste tot, a scotoci; a răscoli (câutînd ceva), © Tranz. _ (Fig.) . A scruta cu privirea. 2. Tranz. A stîrni (din adăpost, din ascunzătoare). 11. Tranz. A răscoli pămîntul,, a săpa. ©A răscoli jarul, focul pentru a face' să ardă mai bine.’ © (Despre păsări) A scurma, a rich. 4. Tranz. (Fig.) A zgîndări, a aţîţa o stare sufletească, un sentiment.
' scormonire, scormoniri, s.f. Acţiunea- de a scormoni.
scormonitor, scormonitoare, s.n. || Din scormoni j! Piesă metalică de forma unei gheare, aplicată la' unele -pluguri pentru-a scormoni pământul.
scorneală,, scorneli, s.f. || Din scorni || Scornitură.	*
scorni, scornesc, vb. IV. || Din bg, skorna, ucr. skornjaty || 1. Tranz. A inventa, a concepe, a plăsmui. Cine a scornit doina Arsă i-a fost inima (Pop.). 2. Tranz. A născoci cu rea credinţă
/
(un zvon, o minciună). 8. Refl. 'A se isca, a se. stîrni. 4. Tranz. a.stîrni vînatuî.
scornire, scorniri, s.f. Acţiunea de a scorni; născocire; minciună.
scornit, -ă, scorniţi, -te, adj. Inventat* născocit, nereal, fals	.
scOrnităr, -oare, scornitori, -oare, adj. ]| Din. scorni |] (Adesea substantivat) Care scorneşte, inventează;* care lansează zvonuri.
scornitură, scornituri, s.f. \\ Din scorni |] Afir-r maţie falsă, mincinoasă; născocire.
scorojeală? scorojeli, s.f. j| Din scoroji || Faptul de a se scoroji;, tencuială sau vopsea cojită.
scoroji, scorojesc, vb. 1Y. Refl.. 1. (Despre tencuieli sau vopsele) A se desprinde, a se coşcovi, a se coji. 2. (Despre lemn, piele, hîrtie) se usca prea tare, a se deteriora (la suprafaţă), a se coji. 8» (Despre pielea corpului) A se coji, a se crăpa, a se< d eseu ama.
scorojite, scor'ojiri, s.f. Faptul de a se scoroji; coşcovire, coji re.* ^	4	/
Scorojit, -ă, scorojiţi, -ie,_ adj. (Despre tencuieli, vopsele etc.) Coşcovit, cont. @ (Despre sclnduri, 'piele ele.) Uscat şi crăpat;, deteriorat (la suprafaţă).	•	’	!
scorpie, scorpii, s.f. || Din si. skorppa H
1.	Numele popular al scorpionul ni (I)» 2* Furii ă fantastică din basme UD populare romaneşti, închipuită ca un monstru feminin cu mai multe capete care varsă flăcări, pe nări şi^aF cărei sîngo ar avea puteri miraculoase. ®.UAg.) “A-tet dat unei femei rele.' 8* Dă de marc peşte teleostean marin, lung pînă ia 30 un, cu aspect respingător şi. cu ţepi-î înotătoarelor veninoşi.
scorpion, scorpioni, s.m. || Din fr, scorpion, lat. scorpia, "Qnis || 1. (Zooî.) Specie de arabmdă care are la partea posterioara glande- veninoase ce se deschid în vîrful unui ac. m Scorpion-de--cărţi ~ scorpion mic, neveninos, care trăieşte printre foile cărţilor vechi; cheli fer. 2* {.Astm; art.) Numele unei constelaţii din emisfera sudică.
„ scorţâr, scorţari, s.m. |l Din scoarţă !| Pasăre mică, insectivoră, cu gîtul alb şp cu pîntecele galben, cu ciocul în formă de sabie.
scorţărel, scortărei, s.m. 1* Diminutiv al lui scortar.' 2. Pasăre mică, de culoare cenuşie cu pete albe, cu ciocul lungişi ascuţit, care îşi face cuibul în scorburi şi se hrăneşte cu insecte şi larve de sub scoarţa .copacilor,
scorţişoară, scorţişoare, s.f. lv Diminutiv al lui scoarţă. 2.’ Scoarţa aromatică a unor arbori exotici, folosită drept condiment.
scorţişdr, scorţisbri, s.m. Ij Din scoriiş<for a || Numele mai multor specii de arbori exotici a căror scoarţă este folosită drept condiment.
seorţoneră, scorţonere, s.f, |! Din it. scorzonejra || Plantă din familia compozitelor, ou rizom pivo-tant cărnos, cu frunze mari şi Dori galbene. Este cultivată în sudul Europei pentru rădăcinile sale, folosite în alimentaţie.'
^scorţos, -oâsă, scorţoşi, -oase, adj. |] Din scoarţă || 1. 'Tare, aspru (ca. scoarţa). © (Fig.; despre oameni) Lipsit de maleabili tai e; rigid, ţeapăn, distant. 2. (Despre piele, mîini) îngroşat, bătătorit, aspru.
. scoruş, -scoruşi, s.m. || Din scoruşă || Arbora
din familia rozaceelor, înalt de 15—20 m, cu. fructe mari, comestibile, al cărui lemn, foarte tare şi dens, este folosii în industria mobilelor.
scoruşă, scoruşe, s.f. |! Din bg. skorwsa |ţ Fructul comestibil al. scoruşului, de culoare galbenă sau brună.
. scotă, scote, s.f. |l Din it. scolia |! Parîmă cu ajutorul căreia se fixează colţul de jos al unei vele de pe o navă cu pînze.
scotch [Pr.: scoci] subst, |! Cuv. engl. || Fîşie transparentă*, care serveşte Ia lipit, mai aîeis. hîrtie.
scotoceală, scotoceli, s.f. Scotocire, căutare amănunţita.
scotOtii, xcuiuccscd vb. IV. Tranz., in tranz. şi
refl. A (se) căutafcu do-amănuntul., pentru a găsi "ceva; a (se) răscoli peste tot, a cotrobăi.
scotocire* scotociri, s.f. Acţiunea do a (se) scotoci; căutare amănunţită, cercetare minuţioasă, scotoceală.	1
scotocitor, -oare, scotocitori, -oare, adj. || Din scotoci li Care scotoceşte, care cercetează peste tot fără încetare.
scoMîîs, eco toarne, s>n. jj Din fr.' scotome; gr. pjmîtş „Vil op’Ag | DA*D) PVu > 1 1 • X ierii pe O } *'	*	*	*	*	:	«	.	m
' scoţii ii,- -ă, scoţieni, -e, s.m. şi f.5 adj. Ij De Ia n. piu Scoţia !| 1. H.m. si f. Persoană care face' parte din poporul constituit ca - naţiune în Scoţia. 2* Adj. Care aparţine Scoţiei sau populaţiei ei, privitor la Scoţia sau la populaţia ei.
geovârdă, scoverzi, s.f. || Din sl. skovrada „tigaie“ || Un fol de plăcintă din aluat (dospit), umplută ca brtnză, cu urdă etc* şi prăjită In grăsime.'J! Şi: Seovergă s.f.
scovergă S.f. 'V.‘ SCOTârdă. • • '
. screme, screm, vb. III. Refl. î. A face un efort'(pentru a evacua ex.reme.ntele); a se încorda, a se opinti, 2c. (Fig., fam.) A depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva.
scîeper, screpere, B.n. ;i Din engl. scraper, rus. skreper !| Maşina’folosită la săparea şi transportul uămmiului săpat,-în lucrări rutiere, la: construcţii de canale etc., încărcarea efeeiuîndu-se odată cu săparea,-
scrib? scribi, s.m. ;j Din fr. serile\ lat. ser iha {< scrib are „a scEY) N A (înv.) Grămătic, diac; copist, funcţionar Diferim* Ia diferite popoare din antichitate, 2* _ (Depr.) Scriitor, gazetar fără valoare,
scrie, scriu, vb. III. H Lat, sari bere || î. In-tranz. şi tranz. A reprezenta prin .semne conven- • ţionale (litere) sunetele sau cuvintele vorbirii. O Expr. De cîud scria musca pe perete = demult. 2. Tranz. im pers. A se afla scris. O Expr; A.-i fi scris cuina pe fată a se deduce de pe fata cuiva starea Iui sufletească, 8* Intranz. şi tranz. A redacta, a compune o lucrare, o operă literară; a aşterne pe birt ie un text, o scrisoare.
4.	Tranz. (Folosit şi absolut) A trimite cuiva o o	scrisoare,	a comunica	în scris. * 5; Tranz. '
A	înregistra, â. nota; a	trece	numele cuiva
pe	o listă,	înlr-o evidenţă. G.	Tranz. (Fig.)
A	trasa, a	cord ura, a	schiţa;	a întipări, a
imprima. Au văzut vahaa,. unde curge o apă
SC£U£BE
■m
domoaîâ, scriind doîituri intre lunci vechi
^Sădoveanu).
.scriere, scrieri, s.f. li, Acţiunea de a scrie.
2.	Sistem de semne grafice prin care sînt reprezentate în scris sunetele sau cuvintele unei limbi. • Fel, mod particular de a scrie. 8. Text scris, redactat; operă literară sau ştiinţifică.
scriităr, -oare, scriitori, -oare, subst. || Din scrie |[ lv S.m. şi f. Autor de opere literare.
2.	S.m. (înv.), Funcţionar care copia sau redacta acte oficiale; persoană în slujba domnitorului sau a unui înalt demnitar, care îndeplinea funcţia de secretar.
scriitorâş, scriitoraşi, s.m. Diminutiv ai I*ui scriitor; scriitor neînsemnat, lipsit de;talent.
scriitoricesc, -căscă, ser alo r iveşti, adj. jj Din scriitor || Privitor la scriitori sau la operele lor; care aparţine scriitorilor.
scriitorîm$ s.f. U Din scriitor || Mulţime d© 'scriitori ;* totalitatea scriitorilor.
scriitură, scriituri, s.f. |] Din scrie jj 1. Fel de a scrie; scriere. 2. Aspectul tehnic al unei compoziţii muzicale, în raport cu adaptarea ei la instrumentul muzical.
scrijela vb. I. v. scrijeli, scrijelăt, -ă, adj, v. scrijelit. scrijeli, scrijelesc, vb. IV. Tranz. J| Din scrijea, (reg.) „felie de pline, de măr efeb4 (| A face, pe'o «suprafaţă tare, Zgîrieturi sau tăieturi superficiale. II Şi: scrijela vb. I.
scrijelire, scrijeliri, s.f. Acţiunea de a scrijeli; crestătură, zgîrieturâ.
scrijelit, -ă, scrijeliţi, -te, adj. Cu scrijelituri, zgîriat, crestat. || Şi: scrijelat, -ă, adj.
seri jeli tîlră, scrijelituri, s.f. || Din scrijeli || Crestătură uşoară, zgîrietură, tăietură.
scrimă s.f. H După fr. escrîme || Ramură sportivă în care sînt cuprinse probele de sabie, spadă şi floretă.
scrimăr, -ă, scrimeri, -e, s.m. şi f. || După fr. escrimeur || Sportiv care practică scrima.
scrin, scrinuri, s.n. |1 Din .rus. skrin, lat. scrinium || Mobilă cu* măi multe sertare mari suprapuse, în care se ţine mai ales rufărie; comodă.
scrintl vb. IV. v. scrînti. scripcâr, scripcari, s.m. || Din scripcă || (Reg.), Lăutar care cîntă din scripcă. ,
scripcă, scripci, s.f. || Din rus. s&ripAra-l) (Reg.) Vioară. • Sunet, cîntec de vioară, scrlpet s.n. v. scripete.
scrlpete, scripeţi, s.m. || Din bg. sftrî/rac II Roată prevăzută cu un şanţ periferic pe care rulează un cablu sau un lanţ, servind, în special, pentru ridicat. © Dispozitiv la războiul de ţesut, care serveşte la ridicarea şi coborîrea alternativă a iţelor. || Şi: scrlpet s.n.
scripte s.f. pî. || Din lat. scripta f] 1. Registre, acte de evidenţă, de contabilitate etc.; însemnări cuprinse în aceste registre, acte ©ţe. 2. (înv.) Documente istorice, hrisoave.
scriptic, -ă, scriptici, -ce, adj. || Cf. scripte || Care este înregistrat în scripte; care rezultă din scripte.
i seriptologle s.f. II Cf. scripte ||'(Etepr.) Formalism exagerat în rezolvarea actelor oficiale, a problemelor administrative; birocratism.
scriptură, scripturi, s.f. || Din lat. scriptura ||
1. (înv.) Ceea ce este scris, însemnare, scriere!
2. Biblie.
scris1, (8) scrise, s.n. ţ. Faptul .de a scrie; felul de a scrie al cuiva, scriere. O în scris = însemnat, notat pe hîrtie. 2. Acţiunea de a compune, de a redacta ceva; activitatea de scriitor sau de publicist. 8. Ceea ce spune, relatează cineva într-o scriere.	.
scris2, -â, scrişi, -se, adj., s.f. 1/ Adj. Care este consemnat în scris. 2. S.f. ari. (Pop.) Ursită, soartă.	*
scrisoare, 'scrisori,, s.f. jj. Din. sens- jj 1. Comunicare scrisă trimisă cuiva prin poştă (sau prin intermediul unei persoane). • înscris, act, document. O S. de acreditare v. acreditare. S. de trăsură v. fraht. 2. (La.pl.) Culegere de scrisori (1) avînd valoare literară sau istorică; specie a prozei literare, sub formă de scrisori.
scrisorieă, scrisorele, s.f. Diminutiv al lui scrisoare. Acasă îl aşteptau... două scrisorele-(Rebreanu).	’
scrînciob, scHncioburi, s.n. Leagăn de lemn care se balansează (sau ansamblu de leagăne care se învîrtesc în cerc), servind ca mijloc de# distracţie.
scrînteală, scnînteliy s.f. |i Din scrînti j] •
1. Scrînti tură. 2. (Fig.) Ţicneedă, nebunie, scrînti, ser înţese, vb. IV. || Din sl. krentali
„a suci, a întoarce4*' |j l.Tranz. A luxa. O Expr. (Fam.) A o scrînti = a face o prostie, o gafă; a face o greşeală. 2. Refl. (Fig.). A-şi pierde dreapta judecată, a se ţicni.|| Şi: scrintl vb. IV.
scrîxitlre, scrintiri, s.f. Faptul de a (se) scrînti; scrînteală, scrîntitură.
scrîîitlt, -ă, scrîntiti, -te, adj. 1. Luxat.
2. (Fig.; despre oameni) Ţicnit, scrîntitură, scrîntituri, s.f. || Din scrînti ||
Luxaţie, scrînteală, entorsă.
scrîşncf, scrîşneie, s.n. || t)in scrîşni || Zgomot caracteristic provocat de strîngerea fălcilor şi frecarea dinţilor de sus cu cei de jos (din cauza unei dureri, a unei supărări etc.).
• scrîşni, scrişnesc, vb. IV. || Din bg. skărsa, ser. skrsiti || lV Intranz. A-şi strînge fălcile şi a-şi freca dinţii de sus cu cei de jos, produclnd un zgomot caracteristic; (în momente de furie, de durere). 2. Tranz. (Fig.) A pronunţa cuvintele printre dinţi, cu ciudă, cu mînie. 8/P.gener. A produce (prin frecare) un zgomot aspru, strident.
scrîşnlre, scrîşniri, s.f. Acţiunea de a scrîşni; scrîşnet.
scroâfă,. scroafe, s.f. || Lat. scrofa || Femela porcului. O Expr. S-a suit scroafa în copac, se spun& despre un parvenit înfumurat.
scrob, scroburi, s.n. || Din bg. skrob || (Reg.) Jumări de ouă.
serobeâlă, scrobeli, s.f. || Din bg. shrobjala J| Amidon (sub formă de granule sau de pulbere) cu care se apretează unele produse textile,
* articole de lenjerie\efc.; apret.
935
scrobi, scrobesc, vbr IV. Tranz. || Din hg.
strofe/aii A impregna rufele sau produsele textile cu scrobeaîă, pentru a le da rigiditate, asprime, luciu; aapreta.
scrobit1 s.n. Faptul de a scrobi; apretare. scrobit2, -ă, scrobiţi, -le, adj. (Despre materiale textile) Tratat cu scrobeaîă; apretat. • (Fig.; despre oamern şi manifestările lor) Îngîm-fat; rigid, pretenţios.
scFOïulariaeée s.f. pl. || Din fr. scrofulariacêes || .Familie de plante dicotiledonate, erbacee, rar arbori saii arbuşti, cu fiori hermafrodite şi fructe în general capsule. Unele sînt importante ca plante ornamentale (ex. gura-leului) ori medicinale (ex. liimînărica, degetarul).
serdmlă, scrofule, s.i. jj Din fr. scrofule, lat. scrofulae H (Pop.; mai ales la pl.) Ganglioni atinşi de scrofuloză.
serofuMs, -oâsă, scrofuloşi, -oase, adj., s.m. şi f. H Din fr. scrofuleux || 1. Adj. Gare ţine^ de scrofuloză, privitor, la scrofuloză. 2, S.m. şi f. Bolnav de scrofuloză.
scrofuloză, scrofuloze, s.f. II Din germ. Skro-fulose li Termen folosit în trecut -pentru tuberculoza ganglionilor cervicali.
scrot, scroturi, s.n. jj Din fr., lat. scrotum |j înveliş cutanat al testiculelor.
scrum s.n. J| Cuv. autohton || Materie de culoare neagră-cenuşie care rămîne după arderea unui corp (păstrînd în parte forma corpului ■respectiv).
scrumbie, scrumbii, s.i. || Din ngr. skumbri || Nume dat unor peşti marini migratori, cu corpul lunguieţ; scrumbie de Dunăre = peşte de mare, lung de 30—40 cm, cu solzi albi-argintii, care primăvara intră în Dunăre, unde îşi depune icrele; scrumbie albastră — peşte de culoare albastră-verzuie, lung de 20—30 cm, răspîndiţ mai ales în Oceanul Atlantic. .
scrumiéra, sprumiere, s.f. |f Din scrum ||Cbi-ect de diferite forme, în care fumătorii scutură scrumul de la ţigară şi aruncă mucurile şi chibriturile arse.
scrupul, scrupule, s.n. || Din fr. scrupule, lat. scrupulum || Simţ foarte dezvoltat al cinstei, al Corectitudinii, al moralei, al datoriei. O Fara .(sau lipsit de) scrupule = fără a ţine seapiă de vreun considerent moral. A-şi face scrupule == a se frămînta, a-şi pune probleme de conştiinţă în faţa unei alternative.	/
scrupulos, -oâsă, scrupuloşi, '-oase, adj. || Din fr. scrupuleux || Care are scrupule; care îşi Îndeplineşte datoria în mod foarte conştiincios.
serupulozitâte s.f. Jj Din fr. scrupulosité |] însuşirea de a- fi scrupulos; conştiinciozitate, corectitudine, meticulozitate.
scruta, scrutez, vb. I. || Din fr. scruter, lat. scrutări ,’,a scotoci, a scormoni" || A privi pătrunzător, a examina, a cerceta cu atenţie; (fig.) a pătrunde cu mintea, a analiza.
scrutătdr, -oare, scrutători, -oare, adj, || Din scruta || Care examinează, priveşte atent; (fig.) care analizează .eu miriuţiozitate, cu multă pătrundere.
scrutin, scrutine, s.n. jj Din fr. scrutin || Mod de alegere a deputaţilor. • Totalitatea opera-
ţiuniîor pe care le implică exercitarea dreptului de vot.	'
seuă'mă, scucmc, s.f. || Din fr. squame j] (Med.) Slrot epidermic subţire care se eluggită în unqle boli eruptive sau în urma infectelor cutanate.
scuar, scuarwi, s.n. jj Din fr. square |] Mie
spaţiu plantat în mijlocul unei* pieţe sau la o încrucişare de străzi.
. scud, scuzi,, s.m. !j Din it. scudo jj Veche monedă de argint sau de aur care a circulat în unele ţări din Du rup a apuseană în sec. 15—18.
scufie, scufii, s.f. j! Din ngr. skufia |j 1. Bonetă de pinză sau de stofă, care se poartă uneori
noaptea, în	(impui	somnului. 2. Căci uliţă rotunji ..	tx ^ l XvrU .,1 A	o	C30,.-P‘. + X
Urt j.uJ K'.<xi cj	u [;uui	ui vaiu^uui.b-'tî.	m.	ijouxiţa.
scufii îi,	scufiţe,	s.f. Diminutiv	ai	lui scufie;
scufie mică pentru sugaci; bpneţtcă. v scuftuidâ, scufund3 vb. î. jj Din. cufunda |j.
1. Refl. şi tranz. A (se) cufunda (1). 2. Refl,-A. intra (adînc) îu ceva, a se înfunda; a se prăbuşi. ■m (Despre ochi) A se înfunda în orbite. 3. Refl. (Fig.) A se lăsa absorbit de o activitate, de. gîn-duri ele.	’
seufuiîdăre, scufundări, s.f. Acţiunea de a (se) scufunda.
scufuudătdr, «oare, scufundători, -oare, adj., s.m. jj Din scufunda |j 1. Adj. Care (se) scufundă.
2. S.m. Lucrător specializat ’în scufundarea sub apă fără costum de scafandru.
scuîumtăfciiră, scufundaturi, s.f. jj Din scufunda j| Faptul de a (se) scufunda. Q Porţiune de teren scufundat.
scuipă, scuip, \b. I. Lat. *scupirc || 1. Intrau z. A el i m i n a briisc sali va din gură. • Trânz, A arunca set ii pat asupra cuiva în semn de dispreţ; (fig.) a - şl ^ manifesta dispreţul" faţă . de cineva, prin cuvinte, atitudini etc. 2. Tranz. A expectora. O A-&u,ipa sînge = a avea o hemoptizie.	w	;
scuipat (1) s.n., (2) scuipaţi, s.m. 1, S.n. Faptul de a scuipa. 2. S.m. Salivă dată afară din gufă.	»	.
scuipătoare, scuipători, s.f. jj Din scuipa || Vas special în care se scuipă.
. scul, sculări, s.n. || Din ngr. shulii jj Legătură de fir textil înfăşurat în spire suprapuse, fie în scopul unei prelucrări ulterioare, fie pentru a fi livrate.
sculă, scol, vb. I. II Lat.*excubulare jj 1. Refl. şi tranz. A (se) deştepta din somn..2. Refl. şi tranz. A (se) ridica în picioare (de pe scaun, de pe pat, de jos). ©Refl. A se ridica (din pat) după o boală, a .se vindeca, a se însănătoşi.
3. Tranz/ (Fig.) A pune în mişcare, a mobiliza oameni (în vederea unei acţiuni); (tranz. şi refl.) a (se) răscula. 4. Refl. (înv.) A^ se ridica (cu armele) împotriva cuiva, a porni război.
sculat s.n. Faptul de a (se) scufia; trezire din somn; ridicare din pat. • Răsculare.
sculă, scule, s.f. Unealtă, instrument. • Par* tea activă a unei unelte, care vine în contact direct cu materialul ce se prelucrează.
sculărfe, sculării, s.f. jj.Din sculă j| 1. Atelier în care se repară şi se întreţin sculele.. 2. Totalitatea sculelor care se găsesc intr-un anumit loc.
irCÜLER
J
936
sculer, sculeri, s.m. || Din sculă || Muncitor care uorează la sculări e.
sculpta, ‘ sculptez, vb. I. Tranz. || Din {r. sculpter fi A reproduce . în relief o figură, o imagine etc., cioplind un material dur sau modeiînd o substanţă plastică.
sculptare, sculptări, s.L Acţiunea de a'sculpta. sciVlpfor, sculptori, s.m. |]-Din fr. sculpteur, lat. sculptor, -oris H Artist care execută sculpturi.
seiilptorîţă, scuip tor ite, s.f. || Din sculptor || Femeie care se ocupă cu sculptura.
sculptural, -ă, sculpturali, -e, adj. || Din fr. sculptural ]j Referitor ia sculptură, care sugerează o sculptură, e Care are frumuseţea sculpturilor.
sculptură, sculpturi, s.f. |! Din fr. scul piurer, lat. sculptura i| 1* Aria de a reda plastic figuri, imagini etc., cioplind sau modalînd un material. • Fel de a sculpta caracteristic unei epoci sau unui-.sculptor. 2. Operă aparţinînd.sculpturii (1). scump, -ă, scumpi, -e, adj. [| Din sl. skonpti ||
1. Care costă mult; (despre preţuri) ridicat.
2. (Despre lucruri) Preţios, valoros; (despre fiinţe) drag, iubit. O Expr, A fi scump la vorbă = a fi tăcut, închis. A fi scump la vedere = a se arăta rar in lume, în public. 3- (înv. şi reg.) Zgîrcit. *
seumpătâte, (2) scumpătăţi, s.f. || Din scump ||
, 31. Cu seumpătâte == cu mare grijă? cu scrupuîo-zitate. Ochi cu seumpătâte drept in pieptul lighioanei (Galaction). 2. (La pi.) Lucruii scumpe, de preţ.
scumpete, (2) scumpeturi, s.f. j| Din scump |1
3. Creşterea mare a preţurilor; moment sau perioadă în care preţurile sînt, foarte ridicate.
2.	Lucru preţios, de valoare.
scumpi, scumpesc, vb. IV. || Din scump |j
1. Tranz. A mări preţul unei mărfi; a vinde mai scump. 2. Refl. (Despre oameni) A se tocmi miiit_ asupra preţului; a cere preţuri'mari.. #A se zgîrci.	,
semn pic, scumpii, s.f. || Din pol. skapia |f Arbust înalt pînă la 5 m, cir flori-verzi-gălbui, ale cărui coajă şi frunze se folosesc în vopsitorie şi în tăbăcărie. Se cultivă uneori ca arbust decorativ.
scumpire, spumpiri, s.f. Faptul de a (se) scumpi; urcare a preţurilor.
scund, -ă, scunzi, -de, adj. || Din sl.'skondti || De statură mică, mic de stat, mărunt, m (Despre lucruri) Puţin înalt; (despre construcţii) puţin ridicat de la pămînt, jos.
scărge, scurg, vb. III. || Lat. excurrere (după curge) j| 1. Refl. şi tranz. A curge (sau a face să curgă), prelingîndu-se în cantităţi mici.
2. Tranz. A separa partea lichidă dintr-un amestec. 3. Tranz. A seca apa dintr-urp teren, prin drenare; (refl., despre ape) a curge, a ieşi dintr-un loc (lăsîndu-1 sec). 4. Refl. (Despre grupuri de fiinţe ,sau de vehicule) A se succeda în aceeaşi direcţie; (fig.1, despre noţiuni de timp) a se desfăşura, a trece.
setirgere, scurgeri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) scurge. • Loc pe unde se scurge apa de prisos.
2.	(Pop.) Nume dat unor secreţii patologice ale corpului omenesc.
scurma, scurm, vb. I. Tranz. şi: intranz. || Lat.
*excorrimare || A răscoli pămînt ui (cu botul, cu ghearele, cu o unealtă, pentru ă face o gaură, pentru a scoate ceva la shprafaţa). e (Fig.) A preocupă, a irita, a chinui sufleteşte.
scurmâre, scurmări, s.f. Acţiunea de a scurma; scormonire, rîcîire.
scurm&tûrâ, scurmături, s.f. |! Din scurma \\ Faptul de a scurma; loc unde s-a' scurmat, groapă, gaură făcută prin1 seurmare.
scurs, -ă, scurşi, -se, adj. || Din scurge || (Despre lichide) Care a curs în întregime; (despre materiale sau recipiente) care a pierdut tot lichidul conţinut.
scursoilre, scursorî, s.f. || Din scurge II1. Lichid (murdar) care se scurge de undeva. 2, (Fig.; de obicei la pi.) Om de nimic, derbedeu.
scursură, scursuri, s.f. I! Din scurge || 1. Apă (sau alt lichid.) care se scurge. 2. Loc pe unde 'Se scurge o apă.	'
scurt, -ă, scurţi, -te, adj., adv., s.f. || LaR *excurtus || 1. Adj. (Despre' obiecte; despre drumuri* distanţe) De mică lungime. O Expr. A lua pe cineva din scurt = a-trage pe cineva, cu severitate, ia răspundere. (Substantivat, f.) A trage scurta — a suporta consecinţe neplăcute. A fi scurt la vorbă = a vorbi concis. © (Despre opere literare sau. ştiinţifico) De proporţii reduse. # (Despre vorbire) Concis, fără multe cuvinte, O Infinitiv scurt ~ formă de infinitiv îrp limba română care poarţă caracteristica conjugării. 2./ Adj. (Despre oameni) Mic de stat.
3.	Adj. (Despre intervale de timp) Care durează puţin.. 4. Adv. Brusc, repede'; fără multa vorbă. 5. Adv. A lega scurt ~ a lega foarte strîns. 6., S.f. Haină groasă, IimgApîrjă deasupra genunchilor.
7.	S.f. (Pop,) Inflamare a. ganglionilor de-Ia subsuoară sau. din regiunea inghinală.
scurtă, scurtez, vb. -I. Tranz. [| Lat. excur-,tarc \ii. A micşora lungimea sau înălţimea unui obiect; a face mai scurt. O Expr. A scurta cuiva, limba ~ a pune pe cineva în-imposibilitate de a mai vorbi ce nu se cuvine, de a bîrîl. A scurta vorba= a vorbi concis.AL A. alege drumul cel mai scurt, evifînd ocolurile. 3. À face ca ceva să dureze mai puţin.
scurtare, scurtări, s.f. Acţiunea de' a scurta; micşorare în lungime sau în înălţime; reducere a duratei unei acţiuni. • "
scurtătură, scurtături, s.f. ||‘ Din scurta H 1. Bucată scurtă de lemn. 2.'Cărare care urmează traseul cel mai scurt între două puncte.
scurtcircuit, scurtcircuite, s.n. |l Scurt -f- circuit (după fr. court-circuit) || Legătură^ electrică conductoare cu rezistenţă foarte mică, stabilită între două puncte ale unui circuit.
scurtcircuita, scurtcircuitez, vb. I. Tranz. şi refl. II Din scurtcircuit j] A (se) realiza un scurtcircuit.
scurtéiea, scurleici, s.f. |] Din scurt || Hai pa , de stofă (îmblănită), lungă pînă la genunchi, purtată mai ales la ţară.
scurtime s.f. || Din scurt j| însuşirea de a fi scurt.
x sciirtmetnîj, scurtmetraje, s.n. || Scurt 4- metraj (după fr. court-métrage) || Film de scurtme-
№
BEBOREB
trai * film a cărui durată de proiecţie nu depăşeşte, în medie, 30 de minute.
’ scut, scuturi, s.n. |! Lat. scutum |] 1. Armă .defensiva de lemn, de metal sau de piele, cil care luptătorii din antichitate şi din evul mediu se apărau de lovituri. 2. (Fig.). Apărare, ocrotire. 8. Construcţie, mobilă de metal sau de lemn care are rolul de a apăra spaţiul în curs de exploatare în lucrăriţe miniere. © Paravan protector utilizat pentru a proteja unele dispozitive împotriva diferitelor acţiuni mecanice. 4. (Geol.) * Porţiune întinsă din cadrul unei platforme în. care apare la suprafaţă fundamentul cristalin al acesteia. 5„ (Zool.) Formaţie chitinoasă a corpului unor animale avînd rol de apărare a ţesuturilor moi.
scutâr, scutari, s.m. Cioban însărcinat cu administrarea stînii; căpetenie a . ciobanilor. Ijpvan Sîrbul e scularul de toamnă: el ţine răbuşul (Sadoveanu).
scutec, scutece, s.n. || Cf. bg. skutak |! Bucata de pînză, de finet etc., cu care se înfaşa sugacii.
scuteinic, scutelnici, s.m. || Din scuti [j (înv.) Ţăran scutit de plata firului, în schimbul unor obligaţii suplimentare {de obicei militare) faţă de domnie sau faţă de st'ăpîmil moşiei.
scuter, scutere, s.n. || Din. engl., fr. scoctcr' || Vehicul autopropulsat de tipul motocicletei, cu carcasă aerodinamică şi cu roţi mici, care poate transporta 1 — 2 persoane.
scuti, scutesc, vb. IV. Tranz. || Din scut || A dispensa pe’ cineva de anumite îndatoriri sau sarcini.. © A cruţa, a menaja, a ocroti. f
scutier, scutieri, s.m. || Din scut (după fr. ecuy&r) || Tînăr( din clasa nobililor vasali, care purta armele cavalerului sau ale seniorului său. scutura, scutur, vb.. I. || Lat. *excutulare ||
: *1. Tranz. A clătina, a agita sau a lovi un obiect, pentru a face să cadă sau să iasă ceva din el.
- O Expr. A smtura pe cineva de bani — a l.ăşa pe cineva fără nici un ban, a-b stoarce de bani. © A se curăţa de praf, de zăpadă etc. 2. Refl. (Despre frunze, flori, fructe ele.) A se desprinde, a cădea. 8. In tranz. A face curăţenie în cas^
4.	Refl. (Fig.) A se elibera de ceva supărător, neplăcut, apăsător. 5. Tranz. A zgîlţîi, a agita, a zdruncina. Tranz. (Fam.) A critica aspru. '7. Refl. A se cutremura din tot corpul. O Expr. A-l scutura, pe cineva• frigurile — a avea un acces de friguri.
scuturare, scuturări, s.f. Faptul de a (se) scutura; clătinare, zgîlţîire. © (Fig.) Eliberare de ceva greu de suportat, apăsător, chinuitor.
scuturat1 s.n. Faptul de a (se) scutura; scuturare.
scuturat2, -ă, scuturaii, -te, adj. 1. Curăţat de praf, de zăpadă etc. 2. Cu frunzele, florile, fructele căzute.
geuturătoare, .scuturători, s.f.'||Din scutura || Măturică de pene cu care se scutură praful.
scntnrutdr, scutvrăinarc, s.n. || Din scutura ||
1.	Maşină folosită în fi laţuri; cu care se • curăţă de impurităţi fibrele textile. 2. Organ al maşinii de treierat care scutură paiele de boabe şi le evacuează. ~	.
scuturatürâ, t scutur âturi, s.f. || Din scutura [f
1. Faptul de a, (se) scutura; clătinare, zgîlţîire; zdruncinare. 2. Curăţenie, dereticase.
scuza, scuz,, vb. Ï. || Din it. scusàre. Gif. fr. excuser II1. Refl. A-şi cere iertare pentru o' greşeală făcută, pentru un deranj etc.; -a se dezvinovăţi. O Scuzaţi ! formulă de politeţe prin care cineva îşi cere iertare pentru o greşeală, pentru deranj etc. 2. Tranz. A accepta scuzele cuiva, a ierta. .
scuzabil, -ă, scuzabili, -e, adj. || Din it. scu~ sabile. Cf. fr. excusable || Care poate fi scuzat, \ trecut cu vederea.
scuză, scuze, s.f. |! Din it. scusa. Cf. fr. excuse II 1. Motiv real sau pretext invocat pentru -a justifica sau a diminua o vină,, o greşeală. 2. Exprimare a regretului pentru o greşeală făcută' sau pentru o jignire adusă cuiva. O Expr. A cere (sau a prezenta) cuiva scuze= a-şi cere ier-' tare, a-şi exprima regretul pentru o greşeală săvîrşiiâ. A primi scuzele cuiva = a accepta motivele, argumentele prin care cineva se dezvinovăţeşte.
se pron. refl. I! Lat. se fj 1. (Arată căApersoa-na care face lucrarea este aceea care o şi suferă) -Se făcu, un lup şi se ascunse sub pod (Ispireşcu).
2. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive) Se piaptănă. Se ajută, unul pe altul. Se luminează de ziuă.	^
seamă s.f. fj Din magh. szâm |! 1. (în locuţiuni şi expresii care conţin o judecată, o observaţie, o constatare) De bună seamă — desigur, fără îndoială. Mai cu seamă = mai ales. A-si da seama = a se lămuri; a fi conştient. « (Exprimă ideea de interes, grijă) Pe seama cuiva — în interesul cüiva. ; în sarcina cuiva, asupra cuiva.
A da pe seama cuiva — a da în grija cuiva. 2. Importanţă, vază. De seamă = important, de -valoare. 8. Fel, soi, gen. A fi de o sţamă cu cineva.
4.	Rost, rînduiaîă. A şti seama — a. cunoaşte situaţia; a se pricepe. 5. Număr, cantitate. O seamă, de...~ un anumit număr de... 0. A face seanţa cuiva = a omorî. A-şi face seama — a se sinucide.
seamăn, -semeni, s.m. ij Din semăna !! Persoana care este ia fel cu alta; aproapele cuiva.
O Fără (de) seamăn = făj‘ă asemănare. O Expr.
A nu avea', seamăn (pe lume) -- a nuşayea pereche sau asemănare, ■ unic în felul săli. || Şi: semen s.m.	'	'	'
seară, seri, s.f. II Lat. sera, || Timpul dintre sfîrşitul zilei şi începutul nopţii. O pe cu seară = odată cu venirea serii. (Adverbial) Seara în timpul serii; în fiecare seară. Pe seară = pe înserate.
searbăd, -ă, serbezi, -de, adj. ||Cuv. autohtoni)
1. (Despre alimente) Fără gust, fad. 2.' (Fig.) Plicticos, monoton, 8, (Despre oameni) Palid, fără vlaga.
sebaeeu, -ee, sebacee, adj. || Din fr. sébacé, lat. sebaceus „de seu“ || Glanda sebacee — glandă care se află la rădăcina firelor de păr şi care secretează sebu mul.
sobor ee s.f. |f Din fr. séborrhée; lat. se bum „seu“ -h gr. rhein „a curge“ || Sepre.ţie excesivă de sebum.	-
iEBUM
sdbum s.n. [| Lat. sebum „seu" || Substanţă grasă secretată de glandele sebacee.
sec. Seacă, seci, adj. H Lat; siccus |j 1. Lipsit de apa, din care a secat apa; (despre terenuri) lipsit de umezeală. O Tuse seacai — tuse fără flegmă. Timbru (sau sigiliu) sec = ştampilă în relief, fără tuş, care se aplică pe anumite acte.
" 2. Gol, deşert. O (Substantivat) Expr. A înghiţi în sec — a) a înghiţi fără a avea ceva în gură;
b)	a trebui să-ţi înfrînezi o dorinţă. 8. (Fig.) Lipsit de conţinut, de sens. « (Şi substantivat) Prost, fără minte. 4. (Fig.) Lipsit de afectivitate, de căldură; aspru, rece.
* sceâ, sec, vb. I. Tranz. |J -Lat. siccare |] 1* A scoate, a înlătura apa diritr-un rîu, dintr-un teren etc. e In tranz. (Despre lichide) A se pierde, a dispărea; (despre fîntîni, izvoare) a-şi pierde apa. 2. (Fig.) A stoarce de puteri, a epuiza, a istovi. 8. (Fig.) A chinui, producînd o durere puternică.
secant, -ă, secanţi, -te, adj., s.f. || Din fr. secant || 1, Adj. Dreaptă secantă (şi substantivat, f.) = dreaptă care intersectează un cerc. sau o curbă în două sau mai multe puncte. Plan s. *= plan care intersectează una s,au mai multe supra-, feţe, fără a fi plan tangent.. 2. S.f. Funcţie trigonometrică care, înmulţită cu funcţia cosinus, este egală cu funcţia imitate.
secară s.f. |i Lat. secate || 1. Plantă din fami- , lia gramineeior^u tulpina înaltă'de 150—200 cm cu frunze liniare, inflorescenţa lyi spic, cultivată ca plantă alimentară şi furajeră. 2. Secară cornută v. cornul secarei.
secare, secări, s.f. Faptul de,a seca. secat, -ă, secaţi, -te, adj. Din care a fost eliminată apa; lipsit de apă, de umezeală; uscat.
secăeiune, secâciuni, s.f. jiBin seca |j (Rar) Uscăciune; p. eatf.. secetă.
secărîcă s.ţ. II Din secară || 1. Prnchiu preparat din secara. 2. (Bot., reg.) Chimeii.
secătui, secâtuiesc, vb. IV. Tranz. |j Din secat\\
1.	A face ca un teren să devină neproductiv, a A epuiza rezervele de substanţe minerale dintr-un zăcămînt. 2. A stoarce pe cineva de bani. 8.
A sîei de puteri, a istovi.
secătuit, -ă, secătuiţi, -te, adj. 1. Din care s-au epuizat rezervele, conţinutul. 2. Stors de puteri, sleit, epuizat.
sec&ttiră, secături, s.f. !| Din seca || 1. Om de. nimic, netrebnic, neserios. 2. (La pl.) Lucruri lipsite de valoare, de importanţă; fleacuri.
■ seceră, secer, vb. I. Tranz. || Lat. sicilare j|
1.	A reteza de la bază (cu secera sau cu maşina) cerealele păi oase, pentru a strînge .recolta. 2. (Fig.; despre epidemii, flagele ele.) \ ucide un număr mare de oameni sau de animale.
' secerat s.n. Acţiunea de a secera,; operaţia dtr recoltare (manuală-sau mecanizată) a cerealelor păioase; seceriş.
seceră, seceri, s.f. J| Lat. siciiis || 1. Unealtă agricolă manuală formată dintrm lamă- curbă şi îngustă de oţel, cu tăişul în interior, fixată ■într-un miner de lemn, cu care se~recoltează păioasele. 2. Seceriş, secerat. j;Şi: (pop;) secere s.f'.
■'secerătdr, -oare, secerători, -oare, subst. || Din secera II 1* SJm. şi i. Persoană care seceră.
2., S.f. Maşină agricolă de secerat. O Seceră-
toare-legâtoare = maşină care seceră şi totodată leagă snopii.
secere s.f. v. seceră.
seceriş, secerişuri, s.n. |1 Din secera |j 1. Acţiunea de a secera. « Perioadă de timp în. care se seceră. 2. Recoltă (secerată). *
secesionist, -ă, secesionişti, -ste, adj. || Din fr. sécessionniste || Partizan’ al secesiunii, participant Ia o secesiune.	*	,
secesiune, secesilîni, S.f. II Din fr. sécession, lat. secessio, -onis (< secedere „a se retrage") || Separare a unui grup de, colectivitatea căreia îi aparţine; separarea unui stat sau a unui grup de state de o federaţie fanu confederaţie).
secetă, secete, s.f. H Lat. *siccita || Lipsa îndelungată de precipitaţii atmosferice, avînd ca urmare uscarea solului şi a * vegetaţiei ; vreme' uscată, secetoasă.
secetos, -oâsă, secetoşi, -oase, adj. || Din secetă II Lipsit de ploi; hîntiiit de secetă.
sechelă, sechele, s.f. |[ Din fr. séquelle, lat. scquela „urmare" || Tulburare funcţională sau organică durabilă, rezultată după o boală sau după o intervenţie chirurgicală.
sechestra, sechestrez, vb. I. Tranz. || Din fr. .séquestrer |] î. A pune. un lucru sub sechestru.
2.	A reţine cu forţa o persoană.
sechestru, sechestre, s.n. jl'Din fr. séquestre f| (Jur.) Măsură de asigurare destinată să prevină înstrăinarea de către un debitor a bunurilor sale înainte de achitarea unei datorii, a reparării unei pagube etc. • Procedură care constă în conservarea urnii lucru cu privire la care există un litigiu pînă la soluţionarea. acestuia.
secol, secole, s.n. || Din lat. saeculum || I. Interval de timp de o sută de ani, socotit de la unitate pînă la completarea sutei inclusiv; răstimp de o sută de ani (socotit de la orice dată); veac. «Perioadă îndelungată de «timp.
« (La pl.) Timpul considerat în desfăşurarea lui; p. ext. generaţiile care se succedă în timp. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură (Eminescu), 2. Epocă dominată de o mare personalitate sau de un eveniment excepţional.
secondâ vb. I v. secunda, secondant, -ă, s.m. şi f. v. secondant*
seerét, -ă, secreţi, -te, adj., s.n! || Din fr. secret, lat. secretus „separat" [j 1. Adj. Care este ţinut ascuns, care. rămîne nedivulgat; tainic; confidenţial; nemărturisit. Ô Asocia ţie (sau organizaţie, societate) secretă = asociaţie (organizaţie, societate) cu caracter conspirativ, constituită în ascuns. « (Despre sentimente sau stări sufleteşti) Păstrat în taină, nemărturisit'.
2.	Adj. Ascuns vederii, mascat. 8. S.n. Ceea ce nu se ştie, nu se cunoaşte; ceea ce nu trebuie divulgat. O S. de stat = documente sau" date privind problemele fundamentale al© vieţii economic© şi politice, precum şi ale apărării statului, a căror divulgare este* pedepsită de legile pegale ale acestuia. 4. S.n. Element care constituie cheia succesului într-o acţiune, intr-o ştiinţă sau artă.
939
SECUNDA
secretă, pers. 3 secretează, vb. I. Tranz. (1 Din fr. sécréter (I A produce o secreţie; a elimina secreţii. || Prez. ind. şi: sécréta. '
secretar, ?ă, secretari, -e, s.m. şi f. || Din fr. secrétaire |j l. Persoana care rezolvă lucrările de secrétariat ale unei instituţii sau întreprinderi. O S. de redacţie = persoană însărcinata cu centralizarea şi coordonarea materialului care se publică într-un ziar sau într-o revistă. 2. (în structura organizatorică a unor partide şi organizaţii obşteşti) Denumire a unor funcţii eligibile de conducere. O Secretar general = persoană aleasă de comitetul central al unor partide, comuniste şi muncitoreşti, pentru a coordona activitatea acestuia; în Partidul Comunist Român secretarul general este ales de congres.
3.	Demnitar sau funcţionar care pregăteşte lucrările şi duce la îndeplinire hotărînle organului suprem al puterii de stat, ale organului suprem al administraţiei de stat, ale unui minister ori ale conducerii’altui organ de stat. O S. de stat = (în unele ţări) ministrul afacerilor externe. 4. Persoană care rezolvă lucrările şi corespondenţa privată a cuiva.
secretariat, secretariate, s.n. || Din fr. secrétariat || 1. Serviciu care rezolvă lucrările curente ale conducerii unşi inştijuţii, unei întreprinderi, unei organizaţii politice sau de masă etc. 2. Denumirea unuia dintre organele superioare ale unui partid comunist sau muncitoresc. 3. Organ al unei organizaţii internaţionale, avînd atribuţii administrative şi; executive. 4. Denumire dată persoanelor însărcinate să consemneze dezbaterile unei şedinţe.
secretină s.f. || Din fr. sêcrétine || Hormon produs de mucoasa duodenală, cu acţiune stimulatoare asupra secreţiei1 pancreatice-
secretdr, -oâreV secretari, -oare, adj. || Din fr. sécréteur || Care secretează, care produce secreţii; care se referă la secreţii: organ secretor.
seerăţie, secreţii, s.f. || Din fr. sécrétion, lat. secretio, -onis || 1. Proces de eliminare a substanţelor rezultate din activitatea glandelor, fie direct în sînge (secreţie internă), fie la exteriorul corpului sau într-o cavitate a lui (secreţie externă)* 2. Substanţă eliminată de glande.
sectânt, *ă,sectanţi, -te, s.m. şi f. Din lat. sectans, -ntis || Adept al unei secte religioase. • (Adjectivali Care este propriu acestor adepţi; p. ext. exclusivist, intolerant.
sectâr, «ă, sectari, -e, s.m., adj. || Din fr. sectaire H1. S.m. Partizan exclusivist şi intolerant al unei doctrine religioase, filozofico sau politice. 2. Adj. Care ţine de sectă; intolerant, exclusivist (faţă de cei cu alte convingeri).
sectarism s.n. || Din fr. sectarisme || Atitudine izolajionistă.
săctă, [secte, s.f. H Din fr. secte, lat, secta || Comunitate religioasă; desprinsă dintr-o biserică* oficială; p. ext. grup restrâns şi închis, alcătuit din adepţii unei doctrine (filozofice, religioase etc.).
sectér, sectoare, s.n. || Din fr. secteurr lat. sector, -oris || 1. (Geom.) Porticne dintr^im j)lan mărginită, de două drepte	şt	d4	arcul
unei curbe care are extremităţile pé cele două
dreptb. 2. Porţiune limithtă dintr-o suprafaţă.
3. Subîmpărţire, administrativă într-un oraş mare. 4. Domeniu, ramură de activitate; uJiviziune, domeniu în cadrul economiei. 5. (Tehn.) Piesa cu dinţi de angrenaj, în formă de sector (1) de cerc.
séctie, secţii, s.f. || Din rus. sekcija, fr. sec-, tion || 1. Subunitate organizatorică în cadrul unei întreprinderi sau instituţii; localul în care îşi desfăşoară activitatea o astfel de unitate, • S. de producţie = subunitate a unei întreprinderi industriale în care se desfăşoară un anumit proces tehnologic sau numai' o fază a lui, ori în care se obţin anumite produse. 2. Compartiment cu destinaţie specială într-un magazin, într-un muzeu etc. 3. S. de votare■= fiecare dintre diviziunile în care se împarte o circumscripţie electorală-
secţiona, secţionez, vb. I. Tranz.-1| Din fr. sectionner || A efectua o secţionare; a tăia, a împărţi, a divide.
secţionare, secţionări, s.f. Acţiunea de a secţiona; împărţire sau tăiere a urnii întreg în secţiuni, în vederea unei utilizări sau exploatări mai bune.
secţiime, secţiuni, s.f. II Din fr. section, lat. sectio, -onis || 1. Faptul de a secţiona;'tăietură făcută într-un corp; locul unde s-a făcut tăietura; porţiune secţionată. 2. Suprafaţă rezultată din intersecţia unui corp solid cu o suprafaţă plană sau curbă; aria unei secţiuni (2), 3. (Tehn.) Schiţă reprezentînd suprafaţa intersecţiei unei piese sau a unui sistem tehnic eu un anumit plan.
secüi, secui, s.m. || Din magh. székely |1 Persoană aparţinînd unei populaţii de limbă maghiară care locuieşte în partea sud-estică a Transilvaniei.
secuiésc, -iâscă, secuieşti, adj. || Din secui [| Care se referă Ia secui, care aparţine secuilor.
secuime s.f. II Din secui || Populaţia secu-iască; ţinut locuit de secui.
secular, -ă, seculari, -e, adj. || Din fr. séculaire, lat. secdlaris || Care are o vechime de unul sau mai multe secole; care a durat mai multe secole; p. ext. străvechi.
seculariza,secularizez, vb. I. Tranz. [| Din fr. séculariser || A trece averile mănăstireşti sau bisericeşti în proprietatea statului, în schimbul unei despăgubiri.
secularizare, secularizări, s.f. Acţiunea de a seculariza; trecerea averilor bisericeşti sau mănăstireşti în proprietatea statului.
secund, -ă, secunzi, -de, num. ord., adj., s.m., s.n. H Din fr. second, lat. secundus || 1. Num. ord., adj. Care se afla imediat dupăgpri-mul; al doilea. 2. S.m. Ofiţer adjunct al éeèéan-dantuhii unui vas. 3. Adj. Arbitru s. = arbitru care ajută pe arbitrul principal în conducerea unei competiţii sportive (velei, baschet etc.).
4. S.n. Voce care acompaniază o voce primă, secundă, şeeundez, vb. I. Tranz. |J Din fr.
seconder, lat, *secupdare ||1. A sţfrijini,-a ajuta pe crneva îîi acţiunile sale. 2. (Muz.) A acompania. ||§ic seconda vb. I.
secundanu
940
seeund^îît, -ă* secundanţi, -te, s.m. şi f. || Din germ.? Sekundant || 1. Persoană care ajută, urmează sau însoţeşte pe cineva. ’2. Perso'ana sau echipă care, într-o. cursă sportivă (ciclism, alergări), urmăreşte îndeaproape adversarul din faţă. Ij'Şi: secondant, -ă, s.m. şi f.
secundar1, secundare, s.n, || Din secundă || Acul ceasornicului care arată secundele.
secundar2, -ă, secundari, -e, adj. ]| Din fr. secondaire, lat. . secundari.us'\\'l». Care ocupă locui a! doilea într-o succesiune, într-o ierarhie. O (Geol.j Era secundară = mezozoic. (Ieşit din aiz) Curs s. — ciclu şcolar care urma după cel primar. Profesat s. — profesor care predă la un liceu. 2. Care se situează pe planul, al doilea ca importanţă. O (Gram.) Propoziţie secundară^ (şi siibsîantival., L) «= propoziţie care rin este de sine stătătoare, ci depinde, în frază, de o propoziţie principală, (JTed.) Fenomen s. = fenomen’ .patologie mai puţin grav, care apare în, cursul unei boli ca efect al fenomenelor- ei caracteristice.	.	^
seciiiiflă, -secundei s.-f, |i Din fr. secondé\\ Interval de timp egal cu a 60-a parte din durata unui minut; p. exi. timp toarte scurt, cîrpâ. 2. Unitate de măsură a unghiurilor, egală cu • a 60-a parte dintr-on minut. 8» (Muz.) Interval dintre două sunete ale gamei, la distanţă de două trepte.
secundo adv. || Cuv. lai» |j (Lim) în al doilea rmd.
secure, secjiri, s.f. II Jiat. securirs || Unealtă formată dintfrun corp dé oţel cu tăiş şi un ochi în care se fixează* o .coadă de lemn, folosită la dobor Mul copacilor,, la despicatul lemnelor ele. iar în trecui şi ca armă de hună,
securit sut. II Din germ. Sckurit îj Sticlă nesiguranţă foarte rezistentă, obţinută pyîn căli re, care, la spargere, se trrtnsïormà în cioburi mă-f runie ci! muchii rotunde, fiind folosită pentru’ parbrize şi ferestre .ia autovehicule.
securiisite s.f. I! Din lat. securitas, -atis, fr. sécurité || I. Faptul de .a fi la adăpost de -orice pericol ; sentiment de. siguranţă, de -linişte izvorît din absenţa oricărui pericol. 2. Totalitatea organelor de stat care au. sarcina de apărare a orin-d ui fii sociale şi de stat,
«securizâre s.f. |j Din _ securii Jj Operaţie de tratare termică a sticlei în vederea obţinerii securitului.
secvenţă, secvenţe, s.f. 1| Din fr. séquence, lat. sequentia || 1. Succesiune de fenomene; serie de fapte, de stări etc. care se succedă intr-o anumită ordine. 2. Grupare unitară de scene şi de imagini' înir-un film. 8. (Muz.) Repetare pe trepte diferite a unei formule melodice sau a unei succesiuni de acorduri.*
sedatîv, -ă* sedalivi, -e, adj., s.n. |[Din fr, sédatif, lat. sedativus (< sedara „a calma".) ji (Medicament) care calmează stările ele excitaţie psihică.
sedentâr* -ă, sedentari,	-e,	adj-	||	Din	-	fr.
sédentaire, lat. sedentarius || (Despre oameni) Căruia nu-i pîace să umble, să facă mişcare în aer liber, care stă mai mult acasă ; (despre îndeletnicirile oamenilor) care se-exercită fără depla-
sări, care nu necesită mişcare. • (Despre populaţii) Stabil, o Păsări sedentare = păsări care nu migrează în timpul iernii. © (Milit.) Parte sedentară — parte a unităţilor militare care rămîne în garnizoană în timp de război, avînd misiunea de a completa efectivele părţii operative, de a ţine evidenţa efectivelor, de a instrui noile contingente chemate sub arnle etc.
sedentarism s.n. || Din sedentar [| Faptul de a fi sedentar, viată sedentară.
sedilă1, sedile, 'sif. || Din fr. cédille ; cf. sp, zedilla, diminutivul lui zeda „Z“ || Semn t grafic în formă de virgulă, care se pune sub anumite consoane pentru a le da valoarea , altor sunete.
sedilă2, sedile, s.f. II Din bg., ser., sedilo II (Pop.) Săculeţ de formă conică, din pînză rară, în. care se pune brînza la scurs. Briază dulce din sădită (Pop.) || Şi: săpilă s.f.
{Sediment* sedimente, s.n. j| .Din fr. sédiment, îat. sedimentam |j,l* Depozit format prin depunerea corpuseulelor' solide dintr-o suspensie. 2. (La pi.) Depozit format din roci sedimentare, sedimentă, pers. 3 sedimentează, vb. I. Refl.
[| Din sedimênl || A se depune în straturi, a forma sedimente.
sedimentar* -ă,' sedimentari, -e, adj. [[Din fr, s&dimentaire || Care are caracter de sediment; format prin sedimentare. Q Rocă sedimentară ■— rocă rezultată prin depunerea materialelor provenite din dezagregarea altor roci, transpor- ; t'ate de vînturi, ape ori gheţari. Proces s. — proces de formare a sediinenteior.
sedimentă ré, sedimentări, s.f. 1. Acţiunea de a se sedimenta, m (Geol.) Totalitatea proceselor fizîee, chimice sau biologice care se desfăşoară la suprafaţa scoarţei terestre şi în urma cărora are loc depunerea unor particule ori' fragmente de minerale, • roci,' organisme” sau acumularea prin precipitarea chimică a sedimentelor, din care rezultă apoi rocile sedimentare. 2. Depunere (lentă) a particulelor solide aliate în suspensie într♦un lichid, prin cădere liberă sau prin ' centrifugare. 8. (Med.) Viteză de sedimentare = viteza cu care se\ depun globulele roşii dintr-o cantitate de smge, recoltat intr-un tub de sticlă . gradat.
sediţlos* -oăsă, sediţioşi, -oase, adj. |j Din fr. séditieux, lat. seditiosus || (Livr.) Care se revoltă . împotriva unei autorităţi; care îndeamnă la răzvrătire;* instigator.
. sediţitine* sediiiuni s.f. || Din fr. sédition||** (Livr.) Răzvrătire, revoltă.
sediu* sedii, s.n. l| Din it. ' sedio || Clădire, loc unde se desfăşoară activitatea unei instituţii sau a unei organizaţii. • (Fig.) Centru, focar.
seducător* -oare, seducători, -oarei adj., subst. |i Din seduce |j 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care îndată, care captivează. 2. S.m. Bărbat care săvîrseşte o seducţie.
sediîce, sedüc, vb. III. Tranz. j| Din lat. seducere (după fr.- séduire ) J| 1. A incinta, a captiva, a subjuga prin farmecul discuţiei, al purtării. ® A.ademeni, a amăgi. 2. (Desprè bărbaţi)
A săvîrşi-o seducţie (2). f	■
seducere* seduceri, s.l. Faptul de a seduce;
SOdUcţie.	.	,
r
m
rêdüctie, seducţii, s.f. |î Din fr. séduction, lat.
seductio, -onis H1. Faptul de a seduce (1). 2. (Jur.) Fapta unui bărbat care, prin promisiuni de căsătorie, determină o minoră să aibă raporturi sexuale cu el. '	^
sefarzi s.m. pl. Evrei de rit spaniol care, fiind expulzaţi din Spania (1492), s-au stabilit în nordul Africii, în Orientul Apropiat şi în unele ţări europene, i segment, (1, 2) segmente, s.n., (3) segmenţi, I s.m.' J| Din fr. segment, lat. segmeniiim || 1. S.n. Porţiune* dintr-un întreg, nedetaşată de acesta. O S. de dreaptă = porţiune dintr-o dreaptă, •mărginită de două puncte ale ei: A. de cerc = aria cuprinsă*între un arc de cerc şi coarda care trece prin extremităţile arcului. 2. S.n. Fiecare dintre inelele care alcătuiesc corpul unor vieţuitoare; metşmier. 3* S.m. Inel metalic elastic servind îa realizarea etanşarii intre un piston şi cilindrul îii interiorul căruia se deplasează sau ia ungerea acestora cu ulei.
segmenta, segmentez, vb. I. Tranz. |] Din fr. segmenter || A împărţi în segmen te.
segmentâr, -ă, segmentări, -e, adj. [| Din fr. segmentaire || Format (sau provenit) din seg-• mente.
segmentare, segmentări, s.f. Faptul de a segmenta; (biol.) proces de divizare succesivă a oului fecundat.	•
segregâ, pers. 3 segrâgă, vb. I. Tranz. şi refl. || Din lat., it. segregare || A efectua sau a suferi operaţia de segregare; a (se) separa.
segregare, segregări, s.f. 1. Faptul de a (se) segrega; operaţia de afinare a unor metale prin răcire selectivă. ®a Separare a componenţilor unui. aliaj, produsă în timpul solidificării. 2. !Proces de separare! a materialului granular din beton sau mortar în straturi de consistenţă diferită în timpul depozitării sau transportării acestuia. 3. Fenomen în hibridarea sexuată a plantelor, cpnstînd 'din separarea caracterelor materne de cele paterne în anumite celule diferenţiate.
segregaţie, segregaţii, s.f. IfDin^ fr. ségrégation, lat. segregaţia (de la grex, gregis „turmă HI 1. Segregare. 2. Formă de discriminare între oameni pe baza unor criterii de rasă, de avere, educaţie, religie, naţionalitate etc.
seguidilla [Pr.: seghidUia] s.f. J Cuv. sp. || Dans popular spaniol, cu mişcare vioaie, care se dansează cu acompaniament de ghitară sau de castaniete; melodie după care se execută acest dans.
seif, seifuri, s.n. I! Din engl. safe ||1. Casă de bani. 2. încăpere specială în care se păstrează documente, bani, obiecte de valoare. |j Şi: safe, saféu s.n.	1
seim, seimuri, s.n. ţi Din pol. sejm |] iNăime pe care îl poartă Adunarea Naţională din Polonia.
seimen, seimeni, s.m. || Din tc. stjmen |) Ostaş care făcea parte dintr-un corp de mercenari pedeştri din ţările româneşti (sec. 17—18) însărcinat cu .paza curţii domneşti.
sein, -fi, seini, ■/?, adj. (Despre lîiiă, blană) Do culoare cenuşie.
SEJUB
seism, seisme, s.n. || Din fr. séisme* gr. seis-
mos H Cutremur de pămînt.
seismic, -ă, seismici, ' -ce, adj. |j Din fr.
séismique || Care şe refera la seisme. O Regiune seismică = regiune în caresse produc frecvent cutremure. Unde seismice — unde elastice care se răspîndesc în scoarţa terestră, fiind provocate de cutremure sau de explozii artificiale. Scară seismică = clasificare a cutremurelor de pTimînt în 12 categorii sau grade de intensitate, după puterea cu care se manifestă şi după efectele care le au asupra scoarţei terestre şi asupra construcţiilor.
.seismicitate s.f. || Din fr. séismicitê || Grad de frecvenţă si de intensitate a oscilaţiilor seismice din ir-o regiune.
seismograf, seismografe, s.n. |] Din fr. séismographe |j Aparat care înregistrează oscilaţiile scoarţei terestre în timpul cutremurelor.'
seismograf ic, -ă, seismografici, -ce, adj. || Din fr. . séismographique jj Care se referă la seis-mografie, dare apari ine seismografiei.
seismogrufie s.f. II'Din fr. seismograpfiie. |[ Parte a seismologiei care se ocupă cu înregistrarea undelor seismice şi cu interpretarea acestor înregistrări.
seismogrâmă, seismograme, s.f. || Din fr. séis-mogramme ; gr. seismos „cutremur14 -f- gramma „desen11 || Grafic al Vibraţiilor înregistrate de uri seismograf.'
şcisiiiolog, seismologi, s.m. || Din fr, séismo-làgue II Specialist în seismologie.
seismologie, -ă, seismologiei, -ce, adj. || Din fr. séismologique || Care se refera la seismologie, care aparţine seismologiei.
seismologie s.f. II Din fr. sèîsmologie p gr.
seismos „cutremur14 -f logos „studiu11 || Ştiinţă......
care se ocupă cu studiul cutremurelor de pămîntc seismomctrîe s.f. || Din fr. séismométrie |] Parte a geofizicii care studiază,modul şi viteză de propagare a undelor seismice din scoarţa terestră, provocate prin explozii artificiale, * măi ales în scopul, prospectării diferitelor substanţe minerale utile.
sçismoiïiétru, seismometre, s.n. || Din fr. se is-momètre; gr. seismos „cutremur11 -p r/ietron „măsură11 || Seismograf.
seismoîiastie s.f. || Din fr. séismonastie )| Miş-care a organelor unor plante superioare provocată $e scuturare sau lovire (ex. strîngerea frunzelor de mimoză ia atingere).	*
seismoscop, seismoscoape, s.n. || Din fr. sêis-moscope |f Aparat pentru punerea în evidenţă a cutremurelor de pămînt.'
seişe s.f. pl. II Din fr. seiche || Pendulări rţtmice ale apei lacurilor, datorită unor factori naturali (vîntul, ploaia, schimbarea presiunii atmosferice etc.).
seîz, seizi, s.m. || Din tc. seyis || (înv.) Rîn-daş, grăjdar (la curtea domnească). Opt seizi duceau de frîu çpt cai acoperiţi cu şele preţioase (BâJcescu).
sejur, sejururi, s.n. || Din fr. séjour || Petrecere a unui anumit timp într-o staţiune, pe un itinerar turistic etc.
МЕЬАОАв
m
gelaciân, selacient, s.m. II Din fr. sélacien*
gr. selackos „peşte cartilaginos“ ji (La; pl.) Subclasă de peşti marini cu scheletul cartilaginos şi cu corpul acoperit cu solzi şi cu ţepi iar nările aşezate pe partea ventrală a capului; (şi la. sg.) peşte din această subclasă (ex. rechinul).
selamlîc, selamlîcuri, s.n. ii Din tc. selâmlik\\ (înv.)« Parte rezervată bărbaţilor şi musafirilor tn casele turceşti. © încăperi destinate domnului şi slugilor sale, precum şi pentru recepţii, in palatele domnilor români.
seléct, -à, selecţi, -le, adj. ţ] Din fr. select, lat. selectus H Ales, distins; deosebit'.
selectă, selectez, vb. I. || Cf. selecţie, selectiv |] 1. Tranz. A alege, a selecţiona; a separa dm-tr-o mulţime de obiecte pe cele care prezintă anumite caracteristici. 2. Intrauz. (Telec. ; despre sisteme receptoare) A separa undele de frecvenţe diferite ale emisiunilor.,
selectiv, -a, selectivi, -e, adj. |j Din fr. sélectif- !| l. {Despre sisteme fizico-chimice) Care are proprietatea de a efectua o alegere între elemente db acelaşi fel. 2. (Telec.; despre sisteme receptoare) Care are proprietatea de a selecta (2), 3. Care se efectuează prin selecţie, care se bazează pe selecţie,
gelectivităte s.f. SI Din fr. sélectivité |j Capacitatea de selecţie a uhui sistem tehnic sau fizico-chimic.	■
selectăr, selectoare, s.n. |] Din fr. sélecteur j| 1. Dispozitiv care serveşte la efectuarea unei selectări. O S. telefonic = dispozitiv în centralele telefonice automate care are rolul de a selecta conectarea cerută pentru stabilirea legăturii între doi abonaţi. 2. Maşină agricolă care separă de impurităţi seminţele şi le sortează după calităţi.
gelăcţie, selecţii, s.f. || Din -fr. sélection, lat. selectio, -onis fj 1. Alegere efectuată după un anumit criteriu. 2.. (Biol.) Proces care favorizează supravieţuirea şi reproducerea anumitor indivizi. O S. naturală — fenomen natural con-stînd în persistenţa şi continua evoluţie a speciilor care au o mai mare putere de adaptare la mediu. S. artificială — metodă de ameliorare a speciilor de plante şi de animale domestice prin selecţionarea de către om, pentru reproducere, a.indivizilor care întrunesc cele mai rnulte calităţi biologice, economice etc. S. sexuală = alegere naturală si artificială care se face în urma eliminării de/la .actul reproducător a indivizilor slabi şi rău înzestraţi.
selecţiona, selecţionez, vb.. I. Tranz. jj Din fr. sélectionner lj A face o selecţie..
selecţiônâbî 1, -ă, seleçtionahih, adj. |j Din selecţiona jj Care poate fi selecţionat, apt pentru a fi selecţionat.
selecţionat, -ă, selecţionaţi, -te, adj. 1. Ales dintre mai. mulţi ţdupă anumite criterii); p. ext. de calitate superioară, 2. (Despre plante şi animal®) Cu însuşiri îmbunătăţite prin selecţie.
selecţiona tor, -odre, scle<donatori, *oare, adj.
H Din selecţiona II Persoană specializată în selecţia
şi ameliorarea plantelor de cultură şi a animalelor domestice.’
selecţioner, -ă, selecţioneri, -e, s.m. şi f.
II Din fr. sélectionneur jj Persoană care face o selecţie (1). • Persoană care selecţionează sportivii în vederea alcătuirii unei echipe reprezentative.	‘
selenar, -ă, selenari, -e, adj. || Cf. gr. selene „Luna44 (după lunar) jj Referitor la Lună, lunar (1). (Poetic) Sub iroiane de ninsoare... E-nftopirea fără, seamăn de zăpadă selenară (Macedon-ski). '	'	/	0
selenaut, selenauţi, s.m. || Cf. gr. selene „Luna44 -f nautes „corăbier44 || Astronaut cqre efectuează o călătorie pe Lună, care explorează .Luna.
selenft, seleniţi, s.m. jj Din fr. sêlènite j| Varietate fibroasă de ghips de culoare albă-gălbuie* cu luciu sidefos-mătâsos, din care se fac obiecte decorative.
. sehhiia s.n. [j Din fr. sélénium; gr. selene „Luna/4 jj Element chimic cu proprietăţi asemănătoare celor-ale-sulfului, folosit în'industria sticlei, a ceramicii şi la fabricarea celulelor fo-toeiectrice. К Şi: selenium s.n. selenium sin. v. seleniu, selenudezie s.f. lj Din fr. sélénodésie Jj Disciplină care studiază forma şi dimensiunile Lunii, cîmpul sau gravitaţional etc.
seleiţograîies.f. И Din ît. sêlêno graphie jj Ştiinţă care se ocupă cu studiul suprafeţei lunare, al structurii, al proceselor fizice şi al formelor de relief. •	.
gelenostât, selenoslate, s.n. || Din fr. sêlênostat; gr. selene „Luna64 -f- statos „imobil44 || Mecanism care urmăreşte automat mişcarea Lunii, trimi-ţîndu-i imaginea cu ajutorul unui sistem d@ oglinzi.
selfactdr, selfactoare, s.n. [| Din germ. Selfak-tor, engl. seif actor || Maşină de tors folosită în filatura de lînă, de bumbac, de fibre sintetice ,etc.
seltmdm ţîe, seif inducţii, s.f. || Din fr. seif-induction j’ Producere a unei tensiuni electromotoare într-un circuit, datorită cîmpului magnetic al curentului electric variabil care trece prin însuşi circuitul indus; inducţie proprie, autoinducţie.
seism* selsine,_ s.n. jj Din fr. selsyn || Maşină electrică de mică putere folosită ca traductor şi transmilător la distanţă a deplasărilor sau a vitezelor unghiulare ale unor organe de maşină.
selva, selve, s.f. H Din sp., port. selva, fr. selve II Pădure ecuatorială, veşnic verde, care acoperă bazinul Amazonului.
semafor,-semafoare, s.n. j| Din fr. sémaphore; gr. sema -„semn44 -f pharos „care poartă44 jj 1. instalaţie de semnalizare optică, alcătuită din-tr-un stiip cu unul sau mai multe braţe articulate care pot oscila în pian vertical şi a căror poziţie, în timpul zilei, sau a căror schimbare de lumină, în timpul nopţii, indică diferite semnale referitoare la circulaţia pe căile ferate. 2. 1 )is-jjozitiv do semnalizare optică folosit pentru transmiterea semnalelor privind navigaţia, 8.
943
IEMINAI*
Semnalizator cu lumini colorate, pentru dirijarea circulaţiei în oraşe.	,
semant-ém, semanteme, s.n. j) Din fr. sémantème \] Unitate de bază a euvîntului, identificată de obicei cu rădăcina cuvântului, considerată ca purtătoare a sensului lexical.
semântie, -ă, semantici, -ce, s.f., adj. J| Din fr. sémantique || 1. S.f. Ramură a lingvisticii care studiază sensurile cuvintelor şi evoluţia acestor sensuri; semasiologie. semantism. 2* S.f. (Filoz.) Semantică generală = curent care cercetează limba din punctul de vedere al folosirii ei în societate şi al comunicării între oameni, precum şi neajunsurile care survin ca urmare a folosirii ««adecvate a cuvintelor,' a impreciziei lor etc. 8. Adj. Care se referă la sensurile cuvintelor; semasiologie.
semantism s.n. jl Din fr. sémantisme || Semantică (1) ; p. ext. înţelesul jmui cuvînt,
semasioldgic, -ă, semasiologiei, -ce, adj. |J Din fr. sémasiologique || Semantic (3).
semasiologie s.f. H Din ft*. sémasiologie |J Semantică (I).
semăna3, simăn, vb. I. Tranz. |j Lat. seminare î] 1. A introduce în solul pregătit seminţele unei plante, pentru a le face să încolţească, -să răsară şi să rodească. • A presăra ceva peste tot, a împrăştia, a risipi. 2. (Fig.) A propaga idei, zvonuri, vrajbă etc.
semăna2, sêmân, vb. I. Intranz. 1] Lat. similare || 1. A avea trăsături, calităţi sau defecte comune cu altcineva sau cu altceva; a se asemănai a se asemui. O Expr. A semăna cu cineva ca două picături de apă = a semăna foarte bine cu cineva. 2. A părea, a face impresia de... semănâre, semânări, s.f. (înv.) Asemănare, semănat, semănaturi, s.n. Acţiunea de a semăna%; însămînţare.
semănătdr, -oâre, semănători, -oare, Subst. 1| T>h\ semăna,1 \\ 1. S.m. şi f. Muncitor agricol care seamănă1. 2. S.f. Maşină agricolă, cu tracţiune animală sau mecanică, cu care se execută semănatul culturilor agricole.
semănătorism s.n. v. sămănătorism, semănătorîst, «ă s.m. şi f. v. sămănătorist» semănătură, semănături, s.f. || Din semăna1 |j 1. Loc, teren însămînţat. 2. (La pl.) Plante recent răsărite din sămînţa semănată. 3» Loc, teren însămînţat.
gemen s.m. v. seamăn.
semestrial, -ă, semestriali, -e, adj. || Din fr. semestriel || Care se referă la un semestru ; care se face, se întîmpîă sau, se produce în fiecare semestru; care durează un semestru. O (Adverbial) Abonament achitat semestrial.
' seméstru, semestre, s.n. |] Din fr. semestre, lat. semestris || 1. Perioadă de şase luni consecutive. 2.0 jumătate din anul şcolar (universitar).
semé}, -eâţă, semeţi, -e, adj. |] Cf. si. smneii || 1. (Adesea adverbial), Mîndru, falnic; trufaş, sfidător, obraznic. 2. îndrăzneţ, curajos, plin de avînt.
semeţi, semeţesc., vb. IV. Refl. |j Din semeţ j{ A se făli, a se’mîndri, a se îngîmfa; a deveni îndrăzneţ, trufaş, arogant.
semeţie s.f. f| Din semeţ || 1. Mîndrie, fală, îngîmfare, orgoliu. 2. Curaj, îndrăzneală.
semi- II Din fr., lat. semi- |j Element.'descompunere cu sensul „jumătate- de“, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
- semiâxă, ’ semiaxe, s.f. Ц Semi- Ц- axa || Porţiune dintr-o axă mărginită de un punct numit origine. s	'
semicentenâr, semicentenare, s.n. || Semi- .4-centenar !| împlinirea a cincizeci de ani de la producerea unui eveniment, jumătatea unui centenar; celebrarea * acestui eveniment.
semicerc, semicercuri, s.n. \\Semi- -f- cerc [j 1. 'Figură geometrică formată dintr-un arc de cerc subîntins de un diametru. 2. Şir de luchiri sau de fiinţe aşezate în formă de semicerc (1).
3.	Linie care limitează o suprafaţă semicirculară (îa handbal, baschet), pentru care există reguli speciale de joc.
semicircular, »ă, semicirculari, -e, adj. || Din fr. semi-circulaire jj în formă de semicerc.
semiedes, semicocsuri, s.n. || Serai- -j- cocs || Produs solid obţinut prin semi carbonizarea huilei sau a cărbunilor inferiori, întrebuinţat drept combustibil sau la fabricarea cocsului metalurgic. ' semiconductor, -oare, semiconductori, -oare, adj., s.n. || Din fr. semi*conducteur || (Substanţă) care are o rezistenţă electrică mai mare deeît cea a conductoarelor propriu-zise. Se utilizează în construcţia diodelor şi tranzistoarelor, a detectoarelor de radiaţii nucleare etc.
semiconsoână, semiconsoane, s.f. || Din fr. semi-consonne |] Sunet intermediar între vocală şi consoană, cu însuşiri comune ammdurora.
semideşărt, semideşerluri, s.n. || Semi- -f- deşert II Regiune de tranziţie între stepă şi deşert, cu vegetaţie rară formată din ierburi’şi semi-arbuşti, adaptata Ia uscăciune.
semiddet, -ă. semidocţi, -te, adj., s.m. şi f.
|| Semi- ~f doct || (Om) care are cunoştinţe puţine (dar se crede cult).
semidreăptă, semidrepte, s.f. [f Semi- X dreaptă || Fiecare dintre cele doua părţi ale unei drepte în care aceasta este împărţită de un punct al ei.
semifabricat, semifabricate, s.n. [} Semi- -p fabricat II Material care a suferi t un proces de fabricaţie, dar care mai trebuie supus unui alt proces de fabricaţie înainte de întrebuinţare.
semifinală, semifinale, s.f. ji Semi- ~f finală |j Etapă intermediară într-o competiţie sportivă, care precedă finala.
semifdnd s.n. \\Semi- -f- fond !) Probă sportivă (ciclism, înot etc.) care se dispută-pe distanţe medii.
semiîntunéric s.n. \(Semi- -f întuneric (| Lumină slabă care face ca lucrurile să fie abia vizibile.
semildnă^ semiluni, s.f. Ij Semi- -j- lună> || 1. Aspectul Lunii în faza primului şi a ultimului pătrar. 2. Semnul simbolic al islamismului, re-prezentînd Lima în faza primului pătrar; p. ext. Imperiul Otoman; mahomedanismul.
seminal, -ă, seminali, -e, adj. J| Din fr. seminal, lat. seminali» ({semen, -inis ,,sămînţă“) |J
SEMINAR
944
1. (Anat.) Care se referă Ia spermă. 2. (Bot.) Care. se referă la sămînţă plantelor.
seminar, seminarii, s.n. j[ Din fr. séminaire, lat. seminarium K seminare „a semăna44) || 1. Formă de activitate didactică în cadrul învăţă-mîntului superior, care are ca scop fixarea şi adîncirea, prin discuţii şi prin referate, a cunoştinţelor dobîndite de • studenţi la cursuri. • (înv.) S. pedagogic — practică pedagogică efectuată de absolvenţii unei facultăţi care îşi alegeau cariera di dactică. 2. Cerc de studii în cadrul unei organizaţii obşteşti sau al unei instituţii, care are .ca scop ridicarea pregătirii profesionale a membrilor săi sau a pregătirii lor ideologice.
3.	Seminar teologic — şcoală de grad mediu, pentru pregătirea preoţilor.
seminarist, seminarişti, s.m. || Din îr. séminariste || Elev al unui seminar (3).
seminariza, seminarizez, vb. I. Tranz. || Din seminar || A prelucra, în cadrul unui seminar, materia predată la curs.
semincer, seminceri, s.m. || Din sămînţă || 1, Arbore lăsat pentru sămînţă, într-o pădure;’ (cu sens colectiv) plante necuiese odată cu restul recoltei, pentru a servi ca plante de sămînţă; loc pe care se cultivă astfel de plante. 2. Ştiulete de porumb păstrat nedezghiocat, pentru sămînţă.
seminţie, seminţii, s.f. || Din sămînţă || Neam, naţionalitate. • Totalităteă urmaşilor care au acelaşi străbun; familie, trib.
seminţiş, sfeminţişuri, s.n/1| Din sămînţă || Suprafaţă dintr-o pădure ocupată cu puieţi de arbori forestieri proveniţi în mod natural din seminţe.
semiobsotir, -S, semiobscuri, -e, adj, || Semi-4 obscur || Pe jumătate obscur, insuficient luminat.
semiobscuritate s.f. |[ Semi- 4 obscuritate J| Semiîntuneric.
semioclusivă, semioclusive, adj. ![ Semi- 4 oclusivă \\ Consoană s. (şi substantivat) — con-, soană a cârpi articulaţie începe printr-o oclu-ziune şi se termină printr-o constricţie.
semioficial, -ă, semioficiali, -c, adj. || Semi- 4 oficial ||Care provine din surse oficiale dar nu are caracter oficial.
semiologic, -ă, semiologici, -ce, adj, |! Din. fr. sémiologique || Care se referă la semiologie, care aparţine semiologiei.
semiologie s.f. |! Dirp. fr. sémiologie; gr. se-meion .„semn“ 4 logos ^studiu44 ;; 1. Ramură a medicinii care se ocupă cu s tu (Jiul simptormdor, şi semnelor diferitelor boli. precum şi al'metodelor de â le pune în evidenţa. 2. Semiotică.
semiotică s.f. j| Din fr. sémiotique || Ştiinţă care se ocupă cu studiul ^general ^ al semnelor întrebuinţate în cadrul vieţii sociale, privind relaţiile: a) semn — om; b) semn — semnificat;
c)	relaţia dintre semne.	•	u
semiparazit, -ă, semiparaziţi, -te, adj. || Serni-4 parazit || Organism vegetal care,, deşi. îşi .poate prepara materia organică din cea minerală, îşi extrage o parte din hrană (apa şi sărurile ininerale) din altă piardă vie (ex. viscul),
semiparazitfsm s*n. |J Semi- 4 parazitism ||
Mod de. viaţă al organismelor semipnrazite.
semipermeâbil, -ă, semipermeabili, -<?, adj.
|| Din fr. semi-permeable || (Despre o membrană, tm perete poros) Care permite trecerea numai a unora dintre componentele unui amestec lichid * sau gazos.
>semiplân, semiplanuri, * s.n. || Semi- 4 plan (după fr. demi-plan) || (Mat.) Mulţimea punctelor dintr-un plan situate de aceeaşi parte a unei drepte.
semiremorcă, semiremorci, s.f. || Semi- 4 remorcă || Remorcă cu o singură osie a cărei parte anterioară se sprijină pe partea din spate a cadrului vehiculului motor.
semisdn, -ă, .semisoniy -e, adj. || Semi- 4 son || (Despre vocale) Care nu are valoare sila-bică (ex. i din tei).
semit, -ă, semiţi, -te, s.m. şi f., adj. |] Din fr. semit (de la n. pr. biblic Sem) || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din grupul de popoare, înrudite prin limbă, dţn sud-vestul Asiei şi din nordul şi estul Africii (şi căruia îi aparţin evreii, arabii, sirienii etc.). 2. Adj. Care aparţine semiţilor (1), referitor la semiţi.	*	-
.semitic, -ă, semitici, -ce, adj. |] Din fr. semi-tique || Semit (2).
şemitologie s.f. || Din fr. semitologie ||Nume dat'1 ştiinţelor care studiază cultura şi limbile semitice.	■ ,
Semiton, semitonuri, s.n. || Din fr. semiton ||
1, (Muz.) Interval de o jumătate de ton, cel mai mic interval în gama diatonică. 2. Nuanţă intermediară între un ton închis şi unul deschis al unei culori.
semitort, semitorturi, s.n. || Semi- 4 tort ||Fi-bre textile supuse unei uşoare răsuciri înaintea filării finale.
semivocâlă, semivocale, s.f. j] Semi- 4 vocală (după fr. semi-voyelle) || Sunet intermediar între vocală şi consoană, cu însuşiri comune amîn-durora; semiconsoană.
semizeu, semizei, s.m. i| Semi- 4 zeu (după fr. semi-dieu) || (Mitoi.) Zeitâte antică născută ‘dintr-un zeu şi o muritoare- sau dintr-o zeiţă şi un muritor (ex. Herakles).
semn, semne, s.n. || Lat. sişnum || 1, Tot ceea ce indică, reprezintă sau exprimă ceva. O Expr. A dă semn .(sau semne) de viată — a-şi vădi existenţa; a face să parvină ştiri despre sine. Semn bun (sau fău) = fapt sau fenomen căruia i se atribuie însuşirea de a prevesti ceva bun (sau ceva râu). Pesemne... = după cît so pare... •Proba, dovadă. O In (sau ca) semn de... — ca dovadă de..., ca probă că... 2, Gest, mişcare care exprimă un gînd, o stare sufletească etc. 3. «Trăsătură distinctivă după care se recunoaşte un lucru sau o fiinţă; semnalment; însemnare făcută pe un obiect* sau pe un animal pentru a putea fi recunoscut. ® Pată de altă culoare decît. restul pe corpul unui animal. 4. Obiect aşezat într-un loc, pentru ,a marca sau a despărţi ceva. OS. de hotar == piatră, stîlp ele. care marchează un hotar sau care delimitează un teren, O S. de-carte = fîşie îngustă de carton, de piele, de mătase etc., cu care se mar-
945
SENIOR
chează într-o carte pagina la care s-a întrerupt 'lectura. 5.* Ţintă pentru tras cu arma. 0. Urmă lăsată pe ceva după o atingere sau după o apăsare. • Cicatrice rămasă pe piele după o lovitură, după o rană etc. 1. Semkie de punctuaţie — punct, virgulă,, două puncte etc., folosite în scriere pentru a despărţi părţile unei propoziţii sau ale unei fraze. Semne grafice == litere, cifre, semne de punctuaţie etc., folosite în scriere. S. matematic — semn .grafic cu ajutorul căruia se marchează diversele operaţii sau relaţii matematice. (Topogr.) Semne convenţionale — semne prin care se reprezintă pe hărţi detaliile de relief sau diferite obiecte (clădiri,, drumuri etc.). 8. Simbol, emblemă. O Sub semnul — sub auspiciile (cuiva sau a ceva). 0. S. lingvistic — uni-tatea dintre sens (concept) şi un complex sonor (imagine acustică). 10. Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire.
semna, semnez, vţ. I. Tranz. || Din fr. signer (după semn) || A iscăli un act, un document,
' pentru a-1 întări, a-1 certifica; a-şi pune semnătura.
1 semnal, semnale, s.n. i! Din semn (după fr. signal) || 1. Semn convenţional (acustic sau optic) ori grup de astfel de semne prin care se transmite la distanţă o înştiinţare, o comandă, un avertisment etc. O S. rutier = indicator de circulaţie. • Instalaţie prin care se transmite un semnal (1). O S. de alarmă == dispozitiv montat în vagoanele de călători, care, în caz de primejdie, poate fi acţionat de orice călător pentru a frîna trenul. e (Telec.) Fiecare dintre fenomenele fizice (acustice, optice sau electromagnetice) care pot fi utilizate pentru transmiterea la distanţă a mesajelor (ex. sunetele vocii omeneşti, oscilaţiile .electromagnetice etc.). 2. Sunet convenţional de recunoaştere a diferitelor posturi de" radio sau a diferitelor emisiuni ale unui post. 3. Tot ceea ce anunţă sau determină începerea unei acţiuni. O Expr. A da sem-naiul — a lua iniţiativa, a începe o acţiune.
semnala, semnalez, vb. I. Tranz. |j Din fr. signaler (după semnal) || A anunţa ceva prin semne sau printr-un semnai; a şdrage atenţia . asupra unui lucru. • A r*Ieva, a scoate în evidenţă.	m	'	- %
semnalare, semnalări, s.f. Acţiunea de a semnala.
semnaliza, semnalizez, vb. I. Tranz. || Din semnal li A transmite semnale, a comunica prin semnale.
semnalizare, semnalizări, s.f. 1. Acţiunea de a semnaliza; comunicare prin semnale. 2. Sistem de >s. = totalitatea semnalelor prin care organismul se pune în legătură cu mediul înconjurător, prin intermediul scoarţei cerebrale.
semnalizator, ^semnalizatoare, s.n. j| Din ' semnaliza || Instalaţie pentru semnalizare; semafor. © Indicator luminos folosit la autovehicule pentru a marca schimbarea direcţiei acestora în timpul mersului.
semnalment, semnalmente, s.n. || Din fr. sig-\. nolement (după semnal) || Caracteristică exterioară (semn fizic) a unei persoane, după caro aceasta poate fi identificată.
semnare, semnări, s.f. Acţiunea de a semna; iseălire.
. semnatar, -ă, semnatari, -e, s.m. şi f. || Din fr. signataire (după semnaj j| Persoană care semnează o cerere, o adresă, un act, un- tratat etc.
semnătură, semnături,	s.f/]1 Dm semna ]]
Numele unei persoane scris de propria sa mînă sub textul unui act, al unei scrisori etc.; iscălitură.
semnifică, pers. 3 semnifică, vb. T. Tranz. |] Din fr. signifier, lat. significare (după semn) ]| A însemna, a avea înţelesul de...	• ^
semnificativ, -ă, semnificativi, -e, adj. || Din fr. significatif (după semnifica) || 1. Care scoate în evidenţă, exprimă ceva eu c.îari tale.. 2. Care are o semnificaţie, un-înţeles; care face aluzie la ceva. 3. Important, însemnat.
semnificaţie, semnificai ii, s.f. || Din fr* signi-* ficaţion (după semn) ji 1. Conţinui ui unui cuvînt, 'înţeles, sens. © Valoare simbolică a unui lucru; noimă, tîlc. 2. însemnătate, importanţa.
«empervirescent, -ă, sempervireşce.nţ1, -te,- adj. I! Cf. lat. semper virens |j (Despre organele plantelor) Care este totdeauna verde.
seifăr, senare, adj. || Din lat. senarius, fr. sen aire |i Vers senar = vers la fin de şase picioare.
senâţv senate, s.n, U Din fr. spnat, lat. sena-tus || 1. (în Roma antică) Organ suprem de conducere a statului, în timpul republicii; (în timpul imperiului) consiliu consultativ cu rol politic minor. 2. Denumire dată camerei superioare a parlamentului în unele state, burgheze (in care acesta este alcătuit din două camere), 3. A. universitar — consiliu al profesorilor avînd sarcina de a-1 âjuta.pe rector la conducerea instituţiei.
senator, senatori, s.m. jl Din fr. sénateury lat. senator H Membru al unui senat.
'senatorial,, -ă, senatoriali, -e, adj. || Din fr. sénatorial || Care ţine de senat; privitor la senat sau la senatori.
senectute, senectuţi, s.f. J! Din lat. senectus,
. -utis || (Livr.) Bătrîneţe.
. senil, -ă,' senili-, -e, adj. || Din fr. sénile, lat. senilis || Care ţine de bă tainele, care are caracteristicile -bătrineţii, caracteristic bătrîailor; care se referă la senilitate.
senilitate s.f. || Din fr. sénilité !! Stare caracterizată prin slăbirea funcţiilor organice şi psihice, provocată de vîrsta înaintată.
sen in, - ă, se ni ni, -e, a dj., s.n. !1 1 - « t. sere n us |] 1. Adj. (Despre? cer) Fără nori. limpede. Adj.
' (Fig.; despre oameni şi despre- expresia feţei, lor) Care exprima linişte sufletească; liniştit, netulburat. 3. S.n. Clari tale a cerului, lipsă de nori; seninătate (1). O Din (chiar) senin = pe neaşteptate, fără veste, dintr-o -dată; fără motiv.	'
seninătate s.f. Jl Din senin I! ţ. Starea cerului senin; întinsul, adîncul senin, al văzduhului. Soarele se ridica încet în seninătatea adine albastră a cerului (Eminescu). 2. Calm, linişte sufletească; expr esi e 1 ini ş ti I ă a ch i p u h j i.
seniorţ, seniori, s.ni. II Din lat. senior [| (în evul mediu în Apusul Europei) Stăpin al unui
BENIOB
'	046
domeniu asupra căruia avea şi unele atribuţii
ale puterii de stat.
senini*2, «oară, seniori^ -oare, subst. ||Din,fr. senior || 1. S.m. şi f. Sportiv care a depăşit vîrsta juniorilor. 2. S.m. (Pe lîngă un nume propriu de persoană) , Tatăl (considerat în raport cu fiul).
seniorial, -ă, senioriali, -e, adj. (j Din fr. seigneurial jj Care aparţine seniorului1, privitor la senior.	.	' .	. -
seniorie, ,seniorii, s.f. J] Din fr. seigneurie Jj 1; Demnitatea, autoritatea seniorului1; titlul, calitatea de.senior. 2. Domeniul unui senior1.
jsens, sensuri, s.n, || Din fr. senSi lat. sensus jj î. înţeles, continu 1, semnificaţie a unui cu vint, a unei expresii etc. Q 'Sens figurat .= transpunere, cu efecte stilistice, a imaginii sugerate de un cu vînt dint.r-un domeniu în ait domeniu, m ■■(în semiotică) înţelesul unui semn. 2. Temei, logică, raţiune; rost, scop. 8. Direcţie, orientare. O Sens unic —- sistem de circulaţie a vehicu-‘ lelor într-o singură direcţie (în special pe arterele cu mare afluenţă). 4. (Mat.; fiz.) Fiecare dintre cele două posibilităţi de ■ parcurgere a unei drepte sau a unei curbe de către un mobil.
sensibil, -ă, sensibilii :e, adj. jj Din fr. sensible, lat. semibiiis (< seniirc „a simţit*) |j 1. (Despre oameni) Care este înzestrat cu (mare) sensibilitate (!,•£); care poate fi uşor impresionat; (despre organe ale omului) care reacţionează uşor-la t) excitaţie exterioară. 2, (Despre lucruri,, fenomene etc.) Care poate fi perceput prin ■ simţuri. © Care se poate uşor constata, vădit. '• (Substantivat, n.) Domeniul lucrurilor sensibile. 8. (Despre aparate, instrumente) Care reacţionează uşor la acţiunea unui agent extern, e (Substantivat,- f.; muz.) Treapta a şaptea a modurilor major şi minor situată la o septirnă superioară faţă de treapta întîi.
sensibilitate, sensibilităţi, s.f. jj Din fr. sensibilité, 'lat. sensibiliîas, -aiis j| 1. Facultatea de a simţi, de. a reacţiona la excitaţii; acuitate a simţurilor. 2. Emotivitate, afectivitate, capacitate de reacţie afectivă. 0. Fpptulple a simţi, de a-putea avea emoţii artistice. 4, însuşire a unui aparat sau a unui instrument de a fi sensibil (8).-5. Predispoziţie a organismelpr la diferite boli.
sensibiliza, sensibilizez, vb. I. Tranz. || Din fr. sensibiliser |)1. A mări sensibilitatea unui organ al corpului sau a unui ţesut organic; p. ext. a face pe cineva sau ceva mai sensibil (1). 2. A mări sensibilitatea unui sistem fizico-chimic.
sensibilizare s.f. Acţiunea de a (se) sensibiliza. 9 Scădere a pragului de reactivitate a unei celule, a unui ţesut, organ sau organism faţă de un anumit agent. @ Receptivitate crescută, patologica, a organismului faţa de un ! agent. © Mărire a sensibilităţii unui instrument de măsură, a unui aparat, a emulsiilor fotografice etc.	■	■	*
sensibijizatdr, sensibilizatori, s.m. jj Din fr. sensibilisateur || Substanţă care se adaugă în emulsiile fotografice pentru a le mări sensibilitatea la anumite culori.
sensltometrîe s.f. |) Din fr. sensitométrie I) Ansamblul procedeelor util zale pentru determinarea sensibilităţii la 1 îmină a materialelor /fotografice şi a condiţiilor optime de expunere şi de developare, fixare etc.
sensilométni, sensitometre, s.n. || Din fr. sen-sitomètre; lat. sensiiivus „sensibil4* 4- gr. metron măsură" jj Instrument pentru determinarea sensibilităţii materialelor fotografice în raport cu durata de expunere.	.
sentenţios, -oâsă, sentenţioşi, -oase> adj.
[[ Din fr. sentencieux, lat. sententiosus jj (Despre stil, vorbire etc.) Care> are caracter de sentinţă; care conţine multe sentinţe. • (Despre oameni) Rare se exprimă, prin sentinţe, prin* maxime; p. -ext. care foloseşte un ton emfatic, pretenţios.
sentiment, sentimente; s.n. || Din fr. sentiment Jj 1. Proces afectiv, mai durabil şi mai complex deeît emoţia, care exprimă atitudinea omului faţă de ^realitate, faţă de alte persoane etc.; simţămînt, afecţiune jex, iubire, admiraţie, ură). 2. Credinţă, impresie.
sentimental, -ă, sentimentali, -e, adj. JJ Din fr. sentimental [j Care se referă la sentimente; ' care . exprimă sau trezeşte sentimente duioase. o (Despre oameni, adesea substantivat) Care are o sensibilitate deosebită, care se lasă uşor stăpînit de sentimente.
sentimentalism, sentimentalisme, s.n. || Din fr. sentimentalisme jj 1. Sensibilitate (2) excesivă; exagerare a sentimentelor. • Atitudine, comportare de om sentimental. 2. Curent preromantic în literatură, apărut la sfîrşitul sec. 18 şi influenţat de filozofia luminilor.
sentimentalitate s.f. || Din fr. sentimentalité || Faptul de a fi sentimental; starea unei persoane sentimentale; predispoziţie spre exagerarea sentimentelor.
sentinelă s.f. v. santinelă, sentinţa, sentinţe, s.f. [| Din fr. sentence, lat. sentent ia jj 1. Hotărîre prin care un tribunal soluţionează o cauză în primă instanţă. 2. Maximă, aforism.
senzaţie, senzaţii, s.f. || Din fr. sensation, lat. sensatio, * -onis || 1. Reflectare psihică a unor însuşiri ale obiectelor din realitate care acţionează nemijlocit-asupra organelor de simţ. O Expr. A avea senzaţia că... — à i se părea că... 2* Ceea ce are caracter senzaţional; ceea ce impresionează puternic simţurile. O Expr. A face senzaţie = a produce o impresie puternică, a stîrni un interes deosebit.
senzaţional, -ă, senzaţionali, -e, adj. JJ Din fr, sensationnel jj Care impresionează puternic; care face senzaţie (2), care stîrneşte un interes deosebit.
senzitiv, -&, senzitivi, -<?, adj. |J Din fr. sensitif, lat. sensitivus jj I. Care are facultatea' de a simţi. 2. Senzorial (2).
senzorial, -a, senzoriali, -в, adj. f| Din fr. sensoriel. Cf. lat. sensorium „organ de simţ“ J|
1.	Care priveşte organele de simţ; care se produce cu ajutorul organelor de simţ. 2. (Psih.) Care se referă la producerea senzaţiilor sau la receptarea stimulilor externi ori interni; senzitiv (S).
m
■EBAflIB
' senzuâl, «ă, senzuali, e, adj. [] Din fr. sensuel, lat. sensualis \\ 1. Care se referă la simţuri; care desfată simţurile. 2. (Despre oameni; adesea substantivat) Care se lasă condus de simţuri ; înclinat spre plăcerile trupeşti. • (Şi adverbial) CJare trădează senzualitate.
senzualism s.n. || Din fr. sensualisme. Çf. lat. sensualis „al simţurilor" || 1. Concepţie potrivit căreia toate' cunoştinţele provin, în ultimă aynaliză, din senzaţii şi se reduc, în esenţă, la asociaţii de senzaţii. 2. Senzualitate.
senzualitâte s.f. || Din fr. sensualité || înclinare spre plăcerile trupeşti; senzualism (2), erotism.	'	‘
sepălă, sepales s.f. Ü Din fr. sépale || Fiecare dintre frunzele care alcătuiesc caliciul unei flori.
separa, sepăr, vb. I. Tranz. || Din fr. séparer, lat. separare || A face să nu mai fie Împreună; a despărţi, a desface; a izola. • Refl. (Despre persoane) A se" despărţi. ■	'	%
separa toii, -ă, sep arabili, -e, adj. || Din fr. séparable, lat. separabilis || Care poate fi separat, care se poate despărţi.
separâre, separări, s.f. Acţiunea de a (se) separa; despărţire; diferenţiere. ^ ® Operaţie prin care se separă substanţele minerale utile de sterilul dintr-o masă minerală.
separat, -ă, separaţi, -te, adj. Care nu are legătură, nu comunică cu altul, care* a fost izolat.
separatism s.n. || Din fr. séparatisme || Tendinţă de a se desprinde dintr-un grup, de a se separa de majoritate.
separatist, -ă, separatişti, -ste, adj. || Din fr. séparatiste |] (Adesea substantivat) Care se separă dintr-un grup social, care se izolează de majoritate.
separator, -oâre, separatori, -oare, adj., s.n. JJDin fr. séparateur, lat. separator \\ 1. Adj. Care are calitatea de a separa. 2. S.n. Aparat, dispozitiv sau maşină care serveşte la separarea unei substanţe sau a urnii material dintr-un amestec.
0.	S.n. Aparat utilizat pentru separarea unei porţiuni dintr-o reţea electrică.
separaţie, separaţii, s.f. |] Din fr. séparation, lat. separaţia || Despărţire, izolare. of Separaţia puterilor = principiu fundamental de organizare a statului burghez potrivit căruia în stat există trei puteri (legiuitoare, executivă şi judecătorească), exercitate de organe diferite, avtnd o anumită interdependenţă şi dreptul de control reciproc.
separe s.n. v. separeu.	,
separeu, separeuri, s.n. |j Din fr. séparé jj Cameră sau despărţit ură izolată îqtr-un restaurant, într-o grădină de vară etc. j| Şi: separe.s.n.
sépia s.f. invar. || Din fr. sépia jj l. Vopsea cafenie închisă secretată de sepie sau fanricată pe cale artificială. 2. Pictură sau desen tăcut cu sepia (1).
sépie, sepii, s.f. || Din fr. sépia, lat. sepia || Specie de cefalopod marin cu corpul oval, lung de 15 — 20 cm, p re vă z u teu ze c e b r a ţ e a e o per i te ca ventuze şi care, eînd este atacat, emană o secreţie de culoare închisă, tulburînd apa.
sepidn, seplord, s.m. J] Din fr. sêpion fl Cochilie internă, rudimentară, a sepiei, oval-alungită,
cu aspect spongios; os de sepie.
sept, septuri, s.n. || Din germ. Septum || (Anat.) Perete desjrârţitor între două cavităţi (ex. sept nazal).
septembrie s.m. invar. |] Din ngr. septem-prios || A noua lună a anului; are treizeci de zile; (pop.) răpciiine. || Şi: septémvrie s.m. septémvrie s.m. x- septembrie, septentrional, -ă, septentrionali,	-e,	adj.
fi Din fr. septentrional, lat septentrionalis ^ Nordic, boreal.
septet, septete, s.n. || Din germ. Septet |j (Muz.) Ansamblu compus din şapte interpreţi care execută împreună o compoziţie muzicală; p. ext. bucată compusă pentru a fi executată de
un astfel de ansamblu.
septic, -ă, septici, -ce, adj. || Din fr. septique, gr. sepîikos (< sepein	„a putrezi")	|)	Care se
referă	la	septicemie;	care	produce	infecţie,
infectat cu microbi.
septicemie, septicemii, S.f. |j Din fr. septicé-mieJ| Infecţie generală a organismului, cu evoluţie gravă, provocată de pătrunderea în sînge a germenilor proveniţi de la un focar de infecţie.
septimă, septime, s.f. [I Din fr. septièmp, it.-settima jj Intervalul dintre două sunete ale gamei,	Ia	distanţă de	şapte	trepte;	treapta a
şaptea	de	Ia o treaptă	dată.
septmigenăr, -ă, septuagenari, -e, s.m. şi f., adj. jj Din fr. septuagénaire, lat. septuagenarius\\ (Persoană) care a atins vîrsta de 70 de ani.
sépulcral, -a, sepulcrali, -e, adj. |] Din fr. ’ sépulcral, lat. sepulcralis ((£cpw/cmm „mormînt") |j (Livr.) PriVitor la mormînt, de mormînt; funerar.
sequéia subst. || De la n. pr. See-Qimyaht
celebru conducător indian |j Arbore din California,^ care poate atinge înălţimea de 150 m, circumferinţa de pesté 40 m şi vîrsta de 5 000 de ani.	'	'
ser, seruri, s.n. |] Din fr. sérum, lat. serum JJ Partea lichidă a sînge lui care rărnine după îndepărtarea cheagului. O Ser imun = ser sangvin obţinut de ia un animai vaccinat, care, introdus în organism, conferă o imunitate pasivă. Ser fiziologic v. fiziologic.
serafic, -ă. serafici, -ce, adj. [j Din fr. séraphique |j îngeresc; (fig.) candid, neprihănit, nevi- , novat.
serafim, serafimi, s.m. jj Din sl. serafimii || (Bis.) înger de rang superior, situat ierarhic între arhangheli şi heruvimi. •
* .serai, serai uri, s.n. jj Din tc. saray, seray \\ Palat ai sultanuiui sau al mariîor demnitari turci; p. reslr. apartament, destinat cadînelor într-un palat, turcesc.-
seral, -ă, serali, -e, adj. |! Din it. serale |] De seară; (despre-forme şi instiiutii de învăţămînt) aie căror cursuri se ţin seara.
serasehiér, seraschisri, s.m. || Din tc.' seras-her jj Comandant, ai armatei şi ministru de război în I ni pori ui O toman.
serasir s.n. jj Din tc. serascr II (înv,) Stofă [esulă cu fir de aur, brocart.
gérât, mg9 seraţi, -te, adj. ü Dîn fr. serré [j (Despre frunze şi alte organe ale plantelor) Care are marginile cu dinţi îndreptaţi către virfurile organului respectiv.
serâtă, serate, s.f. jj Din it. serata |j 1. Reuniune cu caracter muzical, literar etc. (organizată de obicei în serile de iarnă). 2. Petrecere cu dans, care are loc seara.	,	_
seră, sere, s.f. j| Din fr. serre |j Construcţie cu acoperiş şi pereţi de sticlă, înzestrată cu instalaţii de încălzire, iluminare, udare etc., servind în special pentru cultura florilor şi a legumelor.
serba, serbez, vb. I. Tranz. || Lat. servare || A sărbători un fapt sau un eveniment important; (figd a omagia, a cinsti. • A ţine sărbătoare, a prăznui.
serbare, serbări, s.f. Faptul d& a serba; manifestare cu caracter solemn, organizată pentru. celebrarea unui eveniment important.
serdâr, şerdari, s.m. || Din tc. serdar || (în sec. 17—18 în ţările româneşti) Dregător domnesc cu atribuţii militare.
serenadă, serenade, s.f. || Din fr. sérénade, it. serenata || Compoziţie muzicală, vocală sau instrumentală, cu caracter liric, care se execută noaptea sub ferestrele cuiva, în semn de dragoste sau de omagiu.
serenisim, -ă, serenisimi, -e, adj. || Din fr. sêrênissime, it. serenissimo || Epitet onorific care însoţeşte unele titluri npbiliare sau bisericeşti din ţările apusene.
sergent, sergenţi, s.m. || Din fr. sergent || Grad militar imediat superior, caporalului; sergent-major = primul grad de subofiţer. • Persoană care poartă unul dintre aceste grade.
serhât, serhaturi, s.rt. ]| Din tc. serhat ]| (înv.) Cetate turcească la graniţa ţărilor române. ■ seriâ, seriez, vb. I. Tranz. || Din fr. sérier || A aşeza pe serii; a clasa mărfuri, obiecte etc., numerotîndu-îe.
serial, serialuri, s.n. || Din engl. serial || Roman sau film care apare pe.^fragmente prezentate succesiv.
série, -ă, serici, -ce, adj. || Din fr. sirique |j Care se referă îa ser (sahgvin, imun, fiziologic).
sericicol, -ă, sericicoli, -ie, adj. ţ] Din fr. sêricicole I) Care se referă la sericicultură, care ţine de sericicultură.
sericicultor, -oare, sericicultori, -oare, s.m. şi f. [( Din fr. sériciculteur || Persoană care se ocupă cu sericicultura.
sericicultură, sericiculturi, s.f. j) Din fr. sériciculture; lat. sericum „mătase44 + cultura „creştere, cultură46 I) Ramură a zootehniei care *se ocupă cu creşterea viermilor de mătase.
sericină s.f. || Din fr. séricine. Cf. lat. sericum „mătase46 || Materie cleioasă alcătuită clin proteine, care acoperă firele de mătase naturală.
série, serii, si. II Din fr. série, lat. series [|
1.	Succesiune de termeni care se succed potrivit unei anumite legi; înşiruire de fapte, lucruri, fiinţe etc. de acelaşi fel (sau asemănătoare între ele); repetare consecutivă a unor acţiuni sau evenimente de acelaşi gen. O De serie — (fabricat, confecţionat) în multe exemplare, după acelaşi tipar. în serie i în număr mare,
după acelaşi model. • Grup, categorie întrm clasificare. 2. Număr de ordine care se aplică jîe mărfurile fabricate In număr mare, după acelaşi
* model; număr caracteristic unuia dintre tipurile r de fabricaţie. 8. (Mat.) Şir infinit de, termeni
legaţi între ei prin semnul plus sau minus.
4.	(Chim.) jS. omoloagă — serie de compuşi orgar ^ nici cu aceleaşi particularităţi structurale, îA ? care termenii succesivi diferă printr-un anura it grup de atomi.
seringă, seringi, s.f. || Din fr. sêringue, lat. syringa || Instrument format dintr-un cilindru cu piston, la care se adaptează un ac, cu ajutorai căruia se injectează substanţe medicamentoase, se iau probe de singe etc [I Şi: siringă s.f.
serios, -oasă, serioşi, -oase, adj., adv. || Ij)in fr. sérieux, lat. seriosus || 1, Adj. Care are un
• caracter sobru; aşezat, ponderat, o Care are o înfăţişare gravă, severă. • (Despre acţiuni, realizări) Făcut temeinic, cu conştiinciozitate.
2.	Adj. Care trebuie privit cu seriozitate; care poate avea urmări grave. O Expr. (Substantivat, n.) A (nu) lua pe cineva în serios — a (nu) da crezare cuiva, a nu-i acorda încredere. 3. Adv. Adevărat, djept, fără intenţie de glumă. 4. Adv. Stăruitor, temeinic, hotărît.
seriozitate s.f. || Din serios || 1. însuşirea de a fi serios; comportare care denotă ’această însuşire; gravitate, importanţă* O Cu seriozitate sau cu toată seriozitatea — cu conştiinciozitate, cu atenţie deosebită; cu convingere, cu hotărîre. • Expresie a figurii lipsită de veselie. 2.' însuşire a ceea ce necesită multă grijă, multă atenţie. • Profunzime, temeinicie. 3. Calitatea . a ceea ce este executat cu/conştiinciozitate.
, serj,' serjuri, s.n. || Din fr. serge;|| Ţesătură de mătase (cu bătătura de bumbac), întrebuinţată pentru căptuşit haine.
sérodiagnostic, serodiagnostice, s.n. || Din fr. sérodiagnostic |j Stabilirea] diagnosticului unei boli infecţioase prin căutarea prezenţei şi evoluţiei anticorpilor specifici, produşi de microbii respectivi.
sérologie, -ă, serologici, -ce, adj. 11] Din fr. sêrologique j.| Care se referă la serologie ; privitor la serul sangvin.
serologie s.f.. || Din fr, sérologie |j Ştiinţă care studiază metodele pentru punerea în evidenţă a anticorpilor din serul sangvin precum şi studiul antigenelor microbiene şi celulare a toxinelor.
seroprofîlaxie s.f* || Din fr. séroprohylaxie |j Administrare de ser specific, provenind de la un convalescent sau de la un animal .imunizat, pentru a preveni apariţia unei infecţii. •
seros, -oâsă, seroşi, -oase, adj. j| Din fr. séreux (j De naţura serului sau a serozităţii. Q Membrană seroasâ — membrană care căptuşeşte cavitatea pericardică, pleurală, peritoneală, acoperind şi viscerele conţinute ui aceste cavităţi.
seroterapie s.f. H Din fr. sérothérapie || Metodă pentru tratarea anumitor boli infecţioase prin administrare de seruri specifice, luate de la animale imunizate împotriva acestor boli.
serozitâte, serozitâţi, s.f. || Din fr. sérosité f|
1.	Lichid alb-gălbui pe care îl secretează mW-
049
ŞERVOREGLARB
branele seroase. 2. Secreţie patologică, excesivă, a membranelor seroase.
serpentin s.n. || Din ir. serpentine || Silicat natural. hîdratat de magneziu, avînd aceleaşi întrebuinţări ca şi azbestul.
serpentină, serpentine, s.f. || Din.fr. serpentin; lat. serpentinus „ca de şarpe“ || 1. Drum şerpuit, făcut de obicei pe un tereţ în pantă; fiecare dintre cotiturile unui astfel de drum. 2. Fîşie lungă şi îngustă de hîrtie colorată, înfăşurată strîns, care, aruncată, se desfăşoară în spirală, fiind folosită ca mijloc de amuzament la petreceri. 8. (Tehn.) Tub de metal sau de sticlă îndoit în formă de spirală, folosit ca schimbător de căldură între fluidul care* circulă prin tub şi cel în care acesta este scufundat.
serta-ferfa adv. || Din ngr. sirta-ferta |) {Grecism înv.) De colo pînă colo, încoace şi-încolo, fără rost.
' sertar, sertare, s.n. [] Din ngr. sirtari || 1. Cutie făcînd parte dinir-o mobilă, care se poate trage în afară şi în cărei se păstrează diferite obiecte. 2.' Organ de maşină care, prinir-o miŞ-care de alunecare, asigură _ distribuţia unui fluid în cilindrul unei maşini cu piston.
gertlză, sertizez, vb.-I. Tranz. || După fr. ser-tir || 1. A fixa o piatră ornamentală intr-o montură metalică, prin îndoirea marginilor acesteia.
2.	A reduce, prin deformare plastică, secţiunea de ia capătul unei piese tubulare, îii vederea asamblării ei cu altă piesă.
sertizâre, sertizâri, s.f. Acţiunea de a serii za. serv, -ă, servi, -e, s.m. şi f. || Din lat. servus j|
1.	(în orî-nduirea feudală) Ţăran A dependent de stăpînul feudal, iobag, şerb. 2. (înv.) Servitor.
servă] s.n. jj Din fr. scrvage |.j (în evuţmediii, în vestul Europei) Starea de serv; iobăgie, şerbîe.	\
servant, servanţi, s.m. || Din fr. servant [j Soldat care deserveşte o gură de- foc sau alt mijloc de luptă.
servantă, servante, s.f. |î Din fr. servante ||
1.	Masă sau bufet pe care se ţine pregătită vesela de schimb pentru servitul mesei. 2. (Livr.) Servitoare,, slujnică.
servi, servesc, vb. IY. || Din fr. servir j|
1.	Tranz. A îndeplini o anumită însărcinare sau obligaţie faţă de cineva; a fi de folos cuiva, a-i Tace^un serviciu. 2. Intranz. A funcţiona ca...; a lucra in calitate de om de serviciu. 3. Intranz. (Despre lucruri) A folosi la ceva, a fi util, a fi utilizat ca..., a avea rolul de... 4. Refl. A se folosi de un lucru, 'a face uz, a întrebuinţa. 5. Tranz. A oferi solicitanţilor cele cerute.
Tranz. A aduce mmcarea la masă, a prezenta cuiva o mîncare; (refl.) a lua să mănînce sau sa bea.^ 7. Tranz. (La unele jocuri sportive) A pune mingea in joc.
serviabil, -ă, serviabili, -e, adj. !l Din fr. servi abie || Care îşi oferă qu promptitudine serviciile;'îndatoritor, amabil.'
serviciu, serviţii, s.n. || Din fr. service, lat. servit ium |! 1. Faptul de a servi; muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva. O Expr. A se pune în serviciul cuiva (sau a ceva) = a servi'
unei persoane sau unui scop,«unei idei, a s© devota unei cauze. © Scară de s. — scărâ secundară într-un imobil. 2. Slujbă, post. m\£. militar — serviciu la care sînt obligaţi, prin lege, cetăţenii unui stat, pentru a se instrui din punct de vedere militar. 3, (La pi.) Sector al economiei îm care se desfăşoară o activitate' utilă, menită să satisfacă anumite nevoi sociale fără să se materializeze obligatoriu în produse, (ex. ocrotirea sănătăţii,, învăţămîntul). • Subdiviziune în administraţia vinei instituţii sau întreprinderi. 4. Grup de obiecte care alcătuiesc lin tot cu destinaţie specială: serviciu de masă.
5.	S. divin ~ slujbă religioasă. 0. Mulţimea ordonată în timp ,a regimurilor succesive ale unui Sisleoi tehnic. *
servietă, serviete, s.f. !! Din fr. scrviette || Geantă de piele, de material plastic etc., cir una sau mai multe despărţituri, în care se poartă acte, cărţi eHc.	‘
servil, -ă, servili., -e, adj. i| Din fr. servile, servilis (<servus „sclav") jj 1. (Livr.) Slugarnic. .
2.	Care se conformează riguros , modelului; (despre traduceri) care respectă în mod formai originalul; caro este lipsit de originalitate.
servilism s.n. jj Din fr. scrvillisme || (Livr.) Atitudine servilă, slugărnicie.
servire, serviri, s.f. Acţiunea de a fee) servi. servitor, -oare, servitori-oare, s.m. şi f. || Din fr. ser vi le ur |l Persoană angajată în serviciul cuiva, de obicei pentru treburi casnice; slugă.
servitute, servituti, sd\ ii Din lat. serviths, yuiisii 1.. (în evul mediu*) Stare de dependenţă şi aservire faţă de stăpînul- feudal, care greva asupra persoanei. © Obligaţie, constrîngere.
2.	(Jur.) Sarcină care grevează-un imobil în favoarea altuia, şi care ia naştere prin voinţa proprietarilor celor două imobile (ex. trecerea prin curtea celuilalt).
servo» || Din fr. servo-;• lat. servire „a servi“.f| Element de compunere care intră în denumirea unor sisteme tehnice sau a unor mărimi caracteristice acestora.
servocomâudă, servoc.omenzi, s.f. |j Din . fr. servocommande \\ Comandă automată, sau semiautomată îfi care forţa de iniţiere este amplificată prin utilizareâ energiei produse de o sursă auxiliara.	.	*	(
servoMnă, servofrinc, s.f. W Servo-4-frînâ (după ir. servofreiri) jj Mecanism .de frînare care înlocuieşte energia musculară pi1inlr-o energie auxiliară; operatorul efectuirid numai operaţia de declanşare a frînăriL
servomotor, servomotoare, s.n. jj Din tr.^ser-. vorno te ur 11 M o tor a ux i l i a r a l i i n ei i ns tal aţii cu ajutorul căruia se realizează o < comandă sau o reglare,: pentru a cărei efectuare e necesară o energie mai mare decît cea disponibilă fără intercalarea lui.	•%
servoregiărc, servoreglări, s.f. |j jServo-	re-
glare || Reglare automată prin- care forţa exercitată asupra elementului activ al regulatorii lui este adusă la valoarea necesară printr-un aport de energie auxiliară (de obicei prin intermediul unui servomotor).
■ESAMOID
950
sesamofd, -ÏJ sesamoizi, -de, adj. fï Dîn fr.
sésamoïde; gr. sesamon „susan44 d-enfos „aspect44 Ц Gare seamănă eu un grăunte de susan,. O Oase sesamoide= oase mici, rotunjite, care se dezvoltă în mod normal în grosimea unor tendoane muscu-lare.
sèscvîplan, sescviplane, s.n. j] Din fr. sesqui-pîan; lat. sesqui „o dată şi jumătate44 -f pian |[ Avion biplan la care suprafaţa planului inferior reprezintă aproximativ "jumătate din suprafaţa planului superior.
sesilă, sesile, adj. || Lat. sessilis || (Despre frunze) Lipsită de peţioi.
sesiune, sesiuni, s.f. || Din fr. session, lat. sessio, -onis || 1. Perioadă în care membrii unui organ reprezentativ, ai, unui for ştiinţific etc. se întrunesc pentru a discuta, în şedinţe, şi a rezolva probleme importante care intră în atribuţia, lor. 2. S. de examene == perioadă în care au loc examenele în învăţămîntul universitar.
sesiza, sesizez, vb. I. Tranz. || După fr. saisir li 1. A pătrunde cu mintea, a înţelege; a observa, a descoperi; (refl.) a lua cunoştinţă, a ţine seamă de cineva sau de ceva* 2» A înştiinţa o autoritate despre un caz care trebuie luat în cercetare; a se adresa unui organ de jurisdicţie pentru rezolvarea'.unei pricini. .
sesizabil, -ă, sesizabili, -e, adj. |j Din fr. sâisissahîe (după sesiza) j| Carp poate fi perceput, cunoscut.
sesizare, sesizări, s.f. Acţiunea de a sesiza; pricepere, înţelegere; încunoşfinţare.
sesizor, sesizoare, s.n. jj Din sesiza || Organ al unui regulator care sesizează o mărime în forma ei iniţială şi o transformă în forma adecvată pentru reglare.	I
sestért, sesterţi, s.m. || Din lat. sesiertius (j Monedă romană (valorînd aproximativ un sfert de dinar).
set, seturi, s.n. || Din fr.*, engî. set |[1. Parte a unei întreceri sportive limitată de epuizarea unui anumit timp sau de realizarea unui scor convenţional. 2. Garnitură de piese, de instrumente etc.
setaverâj, setaveraje, s.n., || Din engî. set-average I! Raportul dintre numărul seturilor cîşti-gate şi cèle pierdute în unele jocuri sportive (volei, tenis).
setea, 'setei, s.f . І] Din rus. setka || Plasă mare de pescuit, fixată în apă cu două odgoane, cel superior susţinut de plute, iar Cel de jos întins prin greutăţi.
sete s.f. !! Lat. sitis j! Senzaţie de uscăciune a mucoasei gurii şi a gîtului, însoţită de nevoi-a de a bea apă. @ (Fig.) Poftă, dorinţă fierbinte. O Cu sete = cu nesaţ; cu forţă, din toate puterile. '	ґ
K setds, -oâsă, setaşi, -oase, adj. j| Din sete Ц însetat, e (Fig.) Lacom, avid de ceva.
seti s.n. I! Lat. sebum || Grăsime ф ţi mită din, ţesuturile grase ale bovinelor şi ovinelor, întrebuinţată în industrie 4şi (mai rar) în alimentaţie.
• (Fig.) Bunăstare, avere, bogăţie.
séva s.f. |1 Din fr. sève |; 1. Lichid bogat în săruri minerale, care circulă în vasele plantelor,
hrănindu-îe. 2. (Fig.) PutWe, vigoare, vlagă;
izvor de energie.
sevér, -ă, severi, -e, adj. || Din fr. sévère, lat. severus II1. (Şi adverbial) Care procedează cu stricteţe, cu exigenţă; (despré aspectul sau despre" manifestările oamenilor) lipsit de blîh-deţe, aspru. 2. Care nu admite* abateri de la normele sau de la regulile stabilite. 8. Fără ornamente inutile, sobru, auster.
severitate s.f. || Din fr. sévérité ]] însuşirea de a fi sever; asprime, exigenţă; rigiditate.
sex, sexe, s.n. H Din îr. sexe, lat. sexus || Diferenţiere morfologică şi fiziologică a organismelor vii în masculi şi femele, în vederea reproducerii* • Fiecare dintre cele două categorii de oameni şi de animale astfel diferenţiate: sexul masculin şi sexul feminin.
sexagenar, -ă, sexagenari, -e, s.m. şi f., adj, II Din fr. sexagénaire, lat. sexageharius || (Persoană) ^carè a atins vîrsta de 60 de ani.
» sexagésimal, -ă, sexagesimali, -e, adj. || Din fr. sexagésimal || Care are la bază numărul şaizeci ; care se referă la împărţirea unui întreg în şaizeci de părţi egale (ex. gradul sexagésimal are şaizeci de minute a cîte şaizeci de secunde).
( sextant, sextanţi, s.m. [[ Din fr. sextant; lat. sextans „a şasea parte44 || Instrument format, în principal, dintr-un sector circular gradat de Ia 0° îa 60° şi o lunetă de vizare, folosit (în marină, aviaţie, astronomie) pentru măsurarea distanţei unghiulare dintre două repere terestre, a înălţimii uiiui astru deasupra orizontului etc.
săxtă, sexte, s.f. H Din fr. sexte || (Muz.) Interval dintre două sunete ale gamei la distanţă de şase trepte.
sextet, sextete, s.n. || Din şerm. Sextett || Ansamblu compus din. şase interpreţi care execută împreună o compoziţie muzicală. • Lucrare muzicală scrisă pentru un astfel de ansamblu.
sextină, sextine, s.f. H Din fr. sextine || Poezie cu strofele de cîte şase versuri, rimele repe-tîndu-.se într-o anumită ordine. # «
sexual, -ă, sexuali, -e, adj. || Din fr. sexuel, lat. sexualis || Care se referă la sex şau la raportul dintre sexe, care egte caracteristic sexului.
sexualitâte s.f. || Din fr. sexualité || Ansamblul însuşirilor morfologice şi fiziologice care caracterizează sexele şi fenomenul sexual.
sexuât, -ă, sexuaţi, -te, adj. |j Din fr. sexué || Care are unul dintre cele două sexe. O Reproducere sexuatâ ~ reproducere a organismelor prin organe sexuale.
sezon, sezoane, s.n. || Din fr.. saison || Perioadă de timp a anului, corespunzînd aproximativ unui anotimp, m Interval de timp dominat de anumite stări atmosferice. • Perioadă a anului caracterizată prinţ r-o activitate specifică sau prin anumite acţiuni condiţionate de caracteristicile anotimpului.
sezonier, -ă, sezonieri, -e, adj. HJDin fr. saisonnier II Care durează un sezon; care se referă la un anumit sezon.
sezonist, -ă, sezonisti, -ste, s.m. şi f. || Din sezon || Persoană care face cură la o staţiune balneară sau climaterică; vilegiaturist.
051
\
IFKŞTANl*
6fac&, sfacele, s.n. fi Din fr. sphacHe} gr. sphakelos „cangrenă44 || (Med.) Ţesut mortificat care se detaşează de ţesuturile sănătoase vecine şi se elimină.
sfâdă, sfezi, s.f. II Din si. suvada || (Pop.) Ceartă; conflict, neînţelegere.
sfanţ, sfanţi, s.m. || Din germ. Zwanzig[er] || Veche monedă austriacă de argint, care a circulat în trecut şi la noi; sorcovăţ; p. ext. monedă măruntă, ban. O Expr. A nu avea nici un sfanţ == a nu avea bani.
sfâră s.f. |i'Din sî. skvara || Fum şi miros greu, rezultate din arderea grăsimilor, a cărnii etc. O Expr. A da sfarâ în tară = a răspîndi o veste.
sfardg s.n. || Din rus. svarok !j (Reg.) Lucru uscat, întărit din cauza căldurii, a vechimii.
sîarogit, -ă, sfarogiţi, -te, adj. II Din sfarog || (Reg.) Făcut sfarog, scorojit, uscat.
sfat, sfaturi, s.n. || Din fel. suvetti || 1. îndrumare, îndemn adresat cuiva pentru a-1 convinge să procedeze într-un anumit fel. 2. Adunare de oameni întruniţi pentru a delibera şi a lua hotă-rîri; consfătuire, consiliu. 8. Conversaţie* taifas.
sfădi, sfădesc, vb. IV. Refl. recipr. H Din sl. x săvaditi II (Reg.) A se certa. • Tranz. A mustra, a dojeni.
; sfărîmâ, sfărim,, vb. I. |[ Din fărînta || 1* Tranz. şi refl. A (se) sparge în bucăţi, a (se) fărîmiţa, a (se) face fărîme. O Expr. A-şi sfărîmâ capul (sau mintea) — a se frămînta (pentru a găsi o soluţie), a-şi bate capul, m (Fig.) Refl. A se risipi, a se împrăştia. Vuietul morii sfărma tăcerea zăvoaielor (Sadoveanu). 2* Tranz. A distruge, a nimici; a omorî. ||Şi: sfărîmâ vb. I.
sîărîmâre, sfârîmâri, s.f. Făptui de a (se) sfârîma. || Şi: sfărmâre s.f.
sfărîmât, -ă, sfărîmati, -re,-adj. Făcut bucăţi, fărîme; zdrtfbît, fărîmiţat. || Şi: sfărmât, -ă adj.
sfărîmătdr, sfărîmătoare, s.n. || Din sfărîmâ ||-Maşină sau unealtă folosită pentru sfărimarea unor materiale.
sfărîmătură, sfârîmături, s.f. || Din sfârîma \\ Obiect spart în bucăţi mici; fragment dintr-un astfel de obiect. || Şi: sfărmătură s.f.
sfărîmicios, -oâsă, sfărîmicioşi, -oase, adj. || Din sfârîma (! Care se sfărîmâ uşor (cînd^ este lovit, izbit de ceva etc.). ||Şi:	sfărmicids,
-oâsă adj.
sfârmâ vb. I. v. sfărîmâ. sfărmâre s.f. v. sfărlmare. sfărmât, -ă, adj. v. sîărîmat. sfărmătură s.f. v. sfărîmătură. sfărmicids, -oâsă, adj. v. sfărîmicios. sfătds, -oâsă, sfâtoşi, -oase, adj..!] Din sfat ]| Căruia îi plac® să povestească, vorbăreţ; care este un bun sfătuitor.
sfătoşânie s.f. || Din sfătos || însuşirea de a fi sfătos, de a povăţui*
sfătui, sfătuiesc, vb. IV. Tranz. || Din sfat || A da sfaturi (1), a povăţui; (refl.) a se consulta cu cineva, a eere u-n, sfat (1); a schimba pajuri, a discuta.
sîătuitdr, -oăre, sfătuitori, -oare, s.m. $ f.
|| Din sfătui || Persoană care dă sfaturi; povă-ţuitor.
sîdclă, sfecle, s.f. D Din sl. sveklă || Nume dat unor specii de plante erbacee cu frunze lucioase şi cu rădăcina cărnoasă, albă sau roşie, folosită ca aliment, ca furaj'sau în industrie. O S. de zahăr == plantă cu rădăcina cilindrică sau conică alungită, care conţine zahăr, fiind utilizată în industria zahărului şi a alcoolului. S. furajeră ±== plantă cu rădăcina voluminoasă, cultivată pentru hrana animalelor.
sfecli, sfeclesc, vb. IV. Tranz. || Gf. sfeclă ||
A o sfecli — a o păţi, a intra în bucluc.
sfon s.n. I! Din fr; şrih.p.np \\ Rilip.et, natural de titan şi de calciu, de culoare gaib&nă-brună cu ' luciu adamantin. Poate servi ca materie primă pentru obţinerea oxidului de titan. -
sîenoid, sfenoide, s.n. || Din ^ fr. sphénoïde ; gr. sphenoeidos II Os* nepereche situat în partea mijlocie a bazei craniului.
sferă, sfere, s.f. || Din fr. sphère, gr. sphaira j|
1.	Suprafaţă formată de mulţimea punctelor din spaţiu care se află la aceeaşi distanţă (numită rază) de un punct fix (numit centru), o S. сет rească — sferă fictivă cu centrul într-un punct 'al spaţiului şi raza arbitrară, pe care, aparent, se află toţi aştrii. 2. Obiect care are forma sferei (I). 8, (Fig.) Domeniu (linaţiat) în care există, acţionează sau se dezvoltă cineva ori ceva; mediu. de influenţă = domeniu, spaţiu, zonă geografică în care se exercită o influenţă a cuiva sau a ceva A. Element logic care reprezintă capacitatea de referinţă a noţiunii la ansamblul de indivizi ce posedă însuşirile reflect ale în conţinutul acesteia. 5. (Ec.) S. producţiei mate-' riale = totalitatea activităţilor, a ramurilor din ‘cadrul economiei naţionale în care se creează bunuri materiale sau în care se desăvîrşeşte procesul prud iul iei de bunuri materiale S. ne-proaucliéâ = totalitatea activităţilor, a sectoarelor din cadrul economiei naţionale care consumă muncă socială, dar care nu .creează bunuri materiale.
slvnV^ sferici, -ce, adj. !| Din fi*, sphérique, lat. sphaeriqus jj De forma unei sfere; rotund.
sferirihUo s,.f. !| Din fr. sphéricité ]| însuşirea de a fi sferic.	'	>
sferoli, sferoide, s.n. || Din fr. sphéroïde; gr*
' sphaira „sferă44 + eidos „aspect441| Suprafaţă asemănătoare unei sfere.
sferometru, sfarometre, s.n. || Din fr. sphéro-mètre H Instrument pentru măsurarea precisă a razelor suprafeţelor sferice şi a grosimii pieselor mici.
sfert, sferturi, s.n. H Din sl. cetvridă || A patra parte dintr-un întreg.
sfcşnîo, sfeşnice, s.n. Ц Din si. sveëtïnikü jj Suport pentru luminări, cu unul sau cu mai multe braţe> || Şi-: fdşnic s.n.
sfeştanie, sfeştanii, s.f. || Din si. (o)svenëte-nije jj Slujbă religioasă făcută la începerea unei activităţi, la darea în folosinţă a unei case et<x II Şi: feştânie s.f.
sîeştăe, sfeştoace, s.n. |]Cf. rus. svitok || Mănunchi de busuioc folosit de preot pentru a stropi cu apă sfinţită.
sfeteriseală, sfeteri sell, s.f. || Din sfeterisi || (Fam.) FaptuJ de a sfeterisi. '
sfeterisi, sfeterisesc, vb. IV. Tranz. |] Din ngr. sfeterizome || (Fam.) A-şi însuşi ceva în mod necinstit.
sfeti, sfetesc, vb. IV. Refl. || Din sl. svetiti || (înv. şi teg.) 1. A se arăta, a se ivi. 2. A se lămuri; a se "limpezi.
sfetnic, sfetnici, s.in. II Din suvMniku \\
> (înv.) înalt, dregător cu care se sfătuia domnul tării; (astăzi, f^in.) sfătuitor, consilier.
sffâift, sfieli, s.f. li Din sfii || Atitudine'-sau ' comportare sfioasă; sentiment de jenă, de ruşine, de timiditate faţă de cineva sau, de ceva.
~ sfida, sfidez, Vb. I. Tranz. || Din it sfidare || A înfrunta pe cineva cu îndrăzneală, cu osteh-* taţie, cu dispreţ.
sfidâre, sfidări, s.f. Acţiunea de a sfida; dispreţ provocator '	‘
sfidător, -oare, sfidători-oare, adj. J] Din sfida || Ga re sfidează. O (Adverbial) Ne-a privit sfidător pe rînd (Rebreanu).
sfielnic, -ă, sfielnici, -ce, adj. |] Din sfii |] SfioŞ.
gfigniogrâf, sfigrrwgrafe, s.n. J| Din fr. sphyg-mographe; gr. sphugrnos „puls“ -P graphein „a scrie44 |l Aparat cu care se înregistrează grafic Mtăile pulsului.	;
gflgmogrârnâ, sfigmograme, s.f. || Dm fr. sphygmogramme î| Grafic obţinut prin înregistrarea pulsului cu.ajutorul sfigmografului.
sfii, sfiesc, vb. IV Refl. II Din sl. s veniţi-sen îl A avea o atitudine reţinută din capza timidităţii; a uu avea îndrăzneală, a se jena, a-î îi ruşine.
sfiioids, -oăsă, sfiicioşi, -oase, adj. J| Din sfii || Sfios.
sfiiciăne, sfiiciuni, s.f. II Din sfii || Atitudine sfioasă, lipsă de îndrăzneală, timiditate, sfială.
'sfiueter, sfinctere, s.n. |î Din fr. sphincter || Muşchi inelar care înconjură un orificiu şi care îi determină închiderea şi deschiderea, în funcţie de gradul de contracţie sau de relaxare.
sffngltoV sfinghi, s.m. II Din it. sfinge || (En-tom.) Bfjnx (2).	'
sflnţăiiio s.f. II Diii .tfînt || Calitatea a ceea ce este sfînt O Gu sfinţenie ==» cu evlavie; p. ext. cu exactitate, cu scrupuJozitate.
sfinţi, sfinţesc, vb. I v. Tranz. || Din sl. sventiti || (Bis.) I. A t.recH pe cineva în rîndul sfinţilor; h sanctifica. 2. A efectua ritualul menit, să confere unui obiect, un caracter sacru.
3.	A tîrriosi, a' inaugura o biserică. 4. A hirotonisi pe cineva, a preoţi.
sfinţie, sfinţii, S.f. II Din -sflni || (Articulat şi urmat de uu adj. pos.) Termen, de adresare către clerici.
sfinţire, sfinţiri, s.f. Ac, ţiu nea de a sfinţi, o (înv.) Consfinţire, consacrare. ,
. Minţit, sfinţiţi, -te, adj. (Bis.) Asupra căruia a fost invocat harul divin pentru a-i da un caracter, sacru.
sfinx, sfincşi, s.m. Jj Din fr., lat. sphinx |J 1. Monstru fabulos din mitologia antică, închipuit cu corp de leu, cu cap de om şi cu aripi de vultur.^ • (Fig.) Personaj enigmatic. 2. Nume dat mai multor specii de fluturi mari care zboară în timpul serii şi noaptea; sfinghe.
p sfios, -oâsă, sfioşi, -oase, adj. || Din sfii || Timid, ruşinos; lipsit de îndrăzneală; (despre gesturi, atitudini) care denotă jenă, timiditate.
sfînt, -ă, sfinţi, -te, adj., subst. || Din sl. sventu J| 1. Adj. Epitet dat divinităţii şi celor sanctificaţi de biserică. 2. Adj. Care ţine de divinitate sau de religie ; care este considerat ca posedînd harul divin. O Locurile sfinte = ţinuturile menţionate în textele religioase ca fiind cele unde ar fi trăit şi propovăduit- Iisus Hristos. Sfîntul mormînt = mormînt considerat ca fiind acela în care a fost îngropat, Iisus Hristos.
3.	Adj. Cpre constituie un obiect de cult, care este slăvit. 4. Adj. Perfect, desăvîrşit: ce-am vorbit e sfînt. 5. S.m. sg. art. Dumnezeu. 0. S.m., şi f. Persoană sanctificată ,de Biserică, după moarte. O Expr. A sta ca un sfînt = a sta nemişcat. La sfîntu-aşteaptâ = niciodată. 7. S.m. şi f. €>m care duce o viaţă curată şi cucernică. 8. S.f. pî. art. (în superstiţii) Ielele.
sfîr interj. II Onomatopee || 1. Cuvînt care imită zgomotul produs de un obiect cînd se învîrteşte foarte repedie. 2. Cuvînt care imită zgomotul produs cînd se prăjesc alimente sau cînd se încinge pe foc o grăsime.
sfîrc,1 sffrcuri, s.n. î. Virful moale (eartilagi-nos) şi elastic al unor organe; spec. mamelon (1).
2.	Vîrful mustăţilor, al cozii animalelor, al biciului etc. '	.
sfîrîi, pers. % sfîrîie, vb. IV. Intranz. || Din sfîr || 1. (Despre obiegte) A produce un zgomot caracteristic, provocat de viteza cu care se mişcă sau se învîrteşte; (despre păsări) a zbura bătînd repede din aripi; (despre insecte) a ţîrîi. O Expr. A-i sfîrîi cuiva călcăîieie — a fugi foarte repede. A-i sfîrîi cuiva, călciiele după cineva = a fi foarte îndrăgostit de cineva.
2.	(Despre alimente sau grăsimi care se prăjesc) A produce un zgomot şuierător caracteristic, sfîrilâiă, sfîrîieli, s.f. || Din sfîrîi || Sfîrîit. sfîrîit s.n. Faptul de a sfîrîi; zgomotul produs de obiecte care sfîrîie.
sfîrîitor, -oare, (1), sfîrîitori, -oare, adj., (2) sfîrîitoare, s.f. || Din sfîrîi j] 1. Adj. Care sfîrîie.
2.	S.f. Jucărie de copii care, prin învîrtire, produce un sfîrîit.
sîîriă, sfîrle, s.f. (Reg.) 1. Bobîrnac. 2. Bot,
rît.
sîîrleâză, sfideze, s.f. || Din sfîrlă \\ 1. Titirez, e (Fig.) Persoană'' harnică, vioaie, care se mişcă repede. 2. Rotiţă de lemn fixată lş. capătul de jos al fusului de tors.
sfîrnâr, sfîmari, s.m. (Pop.) Negustor de vite.
sfîrşeăîa, sfîr.şelii, s.f. |] Din sfîrşi ]] Senzaţie de slăbiciune, de leşin.
sfîrşi, sfirşesc, yb. IV. || Din sl. suvursiti ||
1.	Tranz. A duce un lucru pînă Ia capăt, a termina, a încheia; a isprăvi. O Pe sfîrşite = aproape gata. O Expr. (Intranz). A sfîrşi cu
953
sm№$w®
cineva-— a rupe relaţiile cu cineva. A sfîrşi cu ceva = a nu se mai ocupa cu ceva. • A termina ^ de vorbit, de^discutat. 2. IRefl. A se-termina; a ajunge la capăt. 8. Intranz. (Despre oameni) A ajunge într-o anumită situaţie; a ajunge şă...
4.	Refl. A slăbi, a nu măi avea putere, a se simţi istovit; a se prăpădi, a muri.
pîîrşît1 s.n. 1. Făptui de a (se) sfirşi; partea, locill unde se sfîrşeşte ceva; moment final.
2.	Moarte. O Fără sfîrşit — care nu se termină sau pare că nu se vâ. termina niciodatp. în sfîrşit = în cele din urmă. O Expr. A-şi da sfîrşitul = a muri.
sfîrşit2, -ă, sfîrşiţi, -te, adj. Sleit de puteri, istovi t.'
sîîrtecâ vb. I. v. sîîrtica. sîîrtecâre s.f. v. sfîrticare. sîîrtecât, -ă, adj. v. sfîrtieat. sîîrtica, sfirtic, vb. I. Tranz. |J Lat. *exfracti-care || A sfîşia, a rupe în bucăţi. || Şi: sîîrtecâ vb. I. '
sfîrticare, sfîrticări, s.f. Acţiunea de a sfîrtica; sfîşiere. || Şi: sîîrtecâre s.f.
sfîrtieat, -ă, sfîrticaţi,. -te, adj. Sfîşiat, rupt în bucăţL || Şi: sfîrteeâî, -ă, adj.
sfîşiâ, sfişii, vb. I. Tranz. || Lat. *exfasciare [|
A rupe în fîşii, în bucăţi (o pinză, o hîrtie), fără a folosi unelte tăietoare, m (Fig.) A chinui, a îndurera pe cineva. O Expr. (Refl.) A i se sfîşia cuiva inima — a simţi o mare durere. • (Despre animale) A muşca, a rupe cu colţii, cu ghearele. • (Fig.) A defăima, a bîrfi, a critica pe cineva pu răutate.	»
sfîşiat, -ă, sfîşiaţi, -te, adj. Rupt în bucăţi, în fîşii.
sfîşiere, sfîşieri, ş.f. Acţiunea de a sfîşia; locul unde s-â sfîşiat ceva; sfîşietură. (Fig.) Ile Caraiman... a oftat cu mare sfîşiere a inimii (Sadoveanu). v
sfîşietor, -oare, sfîşieîori, -oare, adj. || Din şfişia\\ Care sfîşie. «(Fig.) Jalnic, dureros..
sfîşietură, sfîşieturi, s.f || Din sfîşia || Locul unde s-a sfîşiat ceva; ruptură. * r
sfoară, sfori, s.f. || Probabil din ngr. sfora ||
1. Mănunchi de fire (de in, de oînepă, de bumbac etc.) răsucite, folosit mai ales la legat. O-. Expr. A trage pe cineva, pe sfoară — a înşela pe cineva. A întinde sfoara prea. tare == a exagera, a forţa lucrurile. A trage sforile — a unelti (cu abilitate; în ascuns). (Ca) tras cu sfoara,— foarte drept, în linie dreaptă • Fîşie fibroasă, textilă, extrasă din anumite plante.' care poate servi la legat. 2. Unitate de măsură folosi tă în trecut pentru suprafeţele de teren. O Sfoară de moşie — moşie mică. 3, Figură de gimnastică, executată pe sol sau în aer, în care picioarele sînt depărtate unul de altul pînă la 180°.
sîoiâg, (1) s.n., (2) sfoiegi, s.m. || Din bg. svojak || 1. S.n. (Reg.) Mucegai.. 2. S.m: Larva unei specii‘de gîndac, de culoare gălbuie, care. trăieşte în făina de grîu.	:
sfoiegit, -ă, sfoiegiţi, -te, adj. || Din sfoiag || (Reg.) Muced. © (Despre persoane sau părţi, ale corpului lor) îngălbenit, sfrijit.
sfor1 interj. || Onomatoper (| Guvînt oare tai* tă zgomotul produs de .cel ce sforăie în timpul somnului. /	'
sfor2 s.n.yII Din ser. svor || (Rog.) Curent în mijlocul unei ape curgătoare; firul apei.
sforar, sforari, s.m. || Din sfoară I! Meşeriăş care face sfori. «’(Fig.) Persoană care obişnu* ieşte să uneltească, să facă intrigi. .
sforăi, sforăi, vb, IV. Intranz. || Diri sfor* (|
1.	(Despre oameni) A respira greu, cu zgomot, în timpul somnului; a horeâi; p: ext. a dormi sforăind. 2. (Despre cai) A forăi.
sforăiâiă, sforăieli, s.f* || Din sforăi |U, Acţiunea de a sforăi;‘zgomotul produs de cel oare sforăie; sforăit, horcăit. 2• (Fig.) Vorbărie goală şi plină de ifose.
sf praire, sforăiri, s.L Acţiunea de a sforăis sforăiâiă. •	■
sforăit s.n. 1, Sforăiâiă (1) ; zgomotul produs de cel care sforăie. 2. Zgomot pe care îl fac caii suflînd cu putere pe nări cînd sînt agitaţi.
sforăitor, -oare, sforăitori, -oare, adj. || Din sforăi'\\ 1. Care sforăie. 2.. (Fig*; despre felul de exprimare al cuiva) Gol de conţinut; emfatic, ^declamator.
sforărie, sforării, s.f. || Din sfoară 0 (Fam.) Uneltire, intrigă; aranjament (de obicei necinstit).
sforţa, sforţez, vb, I. Îtefl.. || Din it. sforţare || A face un efort (fizic sau intelectual] ; a se sili, a se strădui.
sforţâre, sforţări, s.f. Acţiunea da a se sforţaj
opintire, strădanie, efort.
sforzândo adv. || Guv. it. || (Muz,) Făcînd să iasă în evidenţă, prin aqcentuare, un anumit sunet.	..	,	‘	.
* sfragistieă s.f. H Din fr. sph>agistiqm || Dis* ciplină auxiliară a istoriei, care sç ocupă cu studierea şi descrierea sigiliilor;'sigilografie. sfraneioc s.m. v. sfrîncioc. sfrédel, sfredele, s.n. || Din bg. svredel || 1. Burghiu pentru lemn. .2. Unealtă de formă specială, folosită la executarea găurilor de mină.
sfredeli, sfredelesc, - vb. IV. Tranz. || Din sfredel |j 1. A găuri (cu sfredehil). 2.'(Fig. ; dpspre priviri, despre senzaţii dureroase etc.) A străbate, a pătrunde, a scoitaioni.
sfredelire, *sfredeliri, s.f. Acţiunea de a sfredeli.	»	i
sfredelit s.n. Sfredelire; găuri re cu sfredel ul, sfredelitor, -oare, sfredelitori, -oare, adj, H Din sfredeli I] 1. Care sfredeleşte. 2. ‘ (Fig.; despre ochi,, privire) Pătrunzător,, scormonitor, iscoditor. « (Despre gîndnri, sentimente) Care roade, chinuieşte.
sfredeliţiiră, sfredelituri, s.f. || Din sfredeli || Gaură făcută cu sfredelul.
sfriji, sfrijesc, vb. J.V. Refl. A-şi pierde vlaga, a slăbi, a se’jigări. *	'
sfrijit, -ă,.sfrijiţi, -te, adj. (Şi substantivat) Slab, pipernicit.	'
sfrîncioc, sfrîncioci, s.m. || Din şcr. svrăâak [| Gen de păsări călătoare, insectivore, mai mari decît vrăbiile, cu ciocul încovoiat şi cu gheare puternice. O S. mare = pasăre cenuşie pe spate, alburie pe pîntece, cu pete negre pe aripi, pe
SFRUNTA
954
coadă şi în	dreptul	ochilor;	lupul	vrăbiilor.
|| Şi: sfrancidc s.m.
sfruntâ,	sfruntez,	vb.	î.	Tranz.	|| Din it.
sfrontare IIA înfrunta (cu ostentaţie).
sîruntâre, sfruntări, s.f. Acţiunea de a sfrunta; obrăznicie, neruşinare. Ceea ce spui acum este o nouă sfruntare (.Gamil Petrescu).
sfruntat,	-ă, sfruntaţi,	-te, adj.	Obraznic,
neruşinat.
sfumâto subst. || Guv. it. || (In pictură) Mod de a estompa conturul în umbră astfel încît imaginea pare văzută printr-un văl de fum.
sgraffito	subst. (I	Guv.	it.	|J Procedeu de a
zgîria un desen într-un strat de material colorat, lăsînd să apară contrastant stratul de. fond. Procedeul s-a folosit mai ales în ceramica bizantină şi în pictura murală a Renaşterii, shilling s.m, v. şiling.
show, [Pr.: şo], showuri s.n. || Din engl. show II Gen de spectacol muzical-distractiv, în care locul principal îl deţine recitalul unui actor; spectacol de varietăţi.
si s.m. invar. |j Din it., fr. si || Treapta a şaptea din gama majoră-tip; sunetul şi nota corespunzătoare.
siaj, siaje, s.n. || Din fr sillage (< siller „a spinteca .valurile" || Dîrâ lăsată pe apă de o navă care înaintează pe o rna-re calmă.
sialoree s.f. || Din fr. sialorrhee; gr. sialon „salivă" -f rhein „a curge" |) Secreţie exagerată de salivă, îivtîlniLă în special în cursul gravidităţii şi în unele boli nervoase.
siamez, -ă, siamezi, -e, s.m. şi f., adj. || De Ia n. pr. Siqţn ||1. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia Thailandei (Siam). 2. Adj. Care se referă la Thailanda (numită în trecut Siam) sau la populaţia ei. 8. Adj. Fraţi siamezi sau surori siameze — gemeni care se nasc cu corpurile lipite (total sau parţial) între ele. Pisica siameză = rasă de pisici, originară, din sud-estul Asiei, de culoare brună şi cu ochii albaştri.
sibarit, -ă, sibariţi, -te, s.m. şi f. |j Din fr. sybarite, lat. Sybarita „locuitor a.1 oraşului antic Sybaris“ )| (Livr.) Persoană care trăieşte în lux, în trîndăvie şi în desfrîu.
''sibilant, -ă, sibilanle, adj. ]l Din fr. sibilant || Consoană sibilantă (şi substantivat, f.) = consoană articulată prin apropierea virfului limbii de alveola superioară; consoană şuierătoare sau si Clanţă.	-v
sibilă, sibile, s.f. |1 Din fr. sibylle, lat. Sibylla || Nume dat în antichitate unor femei legendare cărora li se atribuia darul de a prezice"--Viitorul.
sibilie, -ă, sibilici, -ce, adj. !j Di ii fr. sibyl-lique || (Adesea adverbial) Profetic; p. ext. vag, neclar, enigmatic.
sibilinic, -â, sibilinici, -ce, adj. || Cf. sibilie |j (Rar) Sibilie.
sibir s.n. dl Din rus. Sibir9' „Siberia" j| Ţesătură groasă de bumbac, asemănătoare cu moltonul, folosită pentru căluşeii, pijamale etc.
sic adv. II Cuv. lat. || Guvînl însernnînd „aşa", folosit, de obicei între paranteze, ca indicaţie,
într-un text reprodus, v pentru a arăta că o
anumită greşeală aparţine originalului.
sicatlv, -â, sic atici, -e, adj. 1 Di n fr. siccatif, lat. siccativus j| (Despre uleiuri) Care se usucă repede; (substantivat, n.) substanţă, folosită în vopsitorie, care se adaugă uleiurilor pentru a le mări viteza de uscare.
sică, sici, s.L Denumire dată unor plante erbacee cu tulpina ramificată, cu frunzef mari dispuse în rozete şi cu flori mici albăstrui sau roşietice, în forma de spiculeţe; sînt răspîndite în deserturi şi pe litoral.
siciliana s.f. j| Guv. it. || Vechi dăhs italian, cu caracter pastoral, originar din Sicilia.
sicofânt, sicofanţi, s.m. || Din fr. sycophante; gr. sykophantes „denunţător al hoţilor de smochine" || (Livr.) Denunţător.
sicomor, sicomori, s.m. || Din fr. sycomore, lat. sycomorus || Arbore exotic din estul Africii, înalt, cu lemnul tare, cu fructe comestibile asemănătoare smochinelor.
sicriu, sicrie, s.n. II Din magh. szekrény |J Obiect de lemn sau de metal de forma unei lăzi, în care se aşază mortul pentru a fi înmor-mîntat; coşciug.
sictir interj.. H Din tc. siktir [| (Arg.; precedat, de obicei, de „hai") Şterge-o 1 pleacă!
sictiri, sictiresc, vb. IV. Tranz. || Din sictir || A alunga pe cineva înjurîndu-i; p. ext. a înjura.
sidéf s.n. H Din tc. sedef || Stratul intern al valvelor şi cochiliilor mţ*r moluşte, de culoare albă, lucioasă, cu irizaţii din care se fac nasturi, ornamente etc.
sidefiu, -ie, sidefii, adj. || Din sidef || Ca sideful; de culoarea sidefului.
sidelcă, sidelci, s.f. || Din ucr. sidelka, rus. sedelka || Perniţă fixată sub cureaua hamului, pentru a proteja spinarea calului împotriva rosăturilor.
sideral, -ă, siderali, -e, adj. |] Din fr. sidéral, Ïat. i sideralis II Gare ţine de aştri, privitor la aştri, e An s. = interval de timp în care Pămîntuî efectuează o mişcare de revoluţie în jurul Soarelui. Zi siderală = interval de timp între două treceri consecutive ale oricărei stele la acelaşi meridian; are durata de 23 ore, 56 de minute şi 4 secunde.
siderit s.n. |] Din fr. sidérite, germ. Siderit [| Sideroză (1).
siderolit,. siderolili, s.m. || Din fr. sidérolithe; gr. sideros „fier" ţ- lithos „piatră" || Meteorit cu un conţinut ridicat de fier cu nichel, silicaţi etc.
sideroză,. sideroze, ş.f. || Din fr. sidérose; gr. • sideros „fier" || 1. Carbonat natural de fier, important minereu de fier; siderit. 2. Afecţiune pulmonară datorată inhalării de pulberi de fier.
siderurgic, -ă, siderurgici, -ce, adj. || Din fr. sidérurgique || Care se referă la siderurgie, care ţine de siderurgie.
siderurgie s.f. II Din fr. sidérurgie; gr. side-rurgos „fierar" U1. Tehnica extragerii fierului şi a aliajelor lui, precum şi a prelucrării lor în sernifrabricate. 2. Ştiinţă care se ocupă cu studiul proprietăţilor fizice şi chimice ale fierului şi ale aliajelor lui.
955
SIHLA
siemens [Pr.: zimens] s.n. Ц Din fr. siemens, de Ia n. pr. Siemens |] Unitate de măsură a con'-ductanţei electrice egală eu conduc'tanţa unui conductor a cărui rezistenţă este de un ohm.
sienit s.n. || Din fr. syenite; gr. syenites „de. la Syene**; oraş din Egipt jj Rocăj eruptivă alcătuită din feldspaţi alcalini şi alte minerale folosită ca material de construcţie şi la drumuri.
siăstă, sieste, s.f. t| Din fr. sieste jj Odihna de după prînz.
sieşi pron. refl. II Sie- + şi II Lui însuşi, ei însăşi.
sifilidă. sifilide, s.f. |] Din fr. syphilide || Erupţie care apare pe piele şi pe mucoase în sifilis.
sifilis s.n. i! Din fr. syphilis. de la Syphilus. numele unui păstor legendar || Boală venerică, provocată de un spirochet şi transmisă prin eoţttagiime sau ereditar.
sifilitic? -ă? sifiliticii -ce, adj. ]| Din fr. sifphi-litique Ц (Adesea substantivat)' Bolnav de sifilis; (despre-leziuni, erupţii) datorit sifilisului.
siîlânt, «ă, siflanţi, -te, adj. || Din fr. sifflant !| (Despre respiraţie) Şuierător. O Consoană si-flantă = consoană sibilanta (v. sibilant).
sifdn, sifoane, s.n. [[Din îr. siphon, germ. Siphon || 1. Tub în formă de U răsturnat, folosit pentru scurgerea unui lichid de la un nivel superior la unul inferior, atunci cînd lichidul trebuie să treacă peste un obstacol mai înalt dectt nivelul superior. 2. Tub în forma de S mori» tat pe o conductă de canalizare, care reţine o cantitate de apă pentru a. împiedica trecerea gazelor din canal în încăperea unde e montat tubul. 3. Butelie etanşa ne sticlă, de material plastic etc. în care se păstrează apă gazoasă; apa poate fi evacuată din butelie datorită presiunii gazelor degajate cînd se deschide o supapă.
• Apa dare se. păstrează în această sticlă.
4.	Organ de locomoţie în formă de piînie, Ia unele animale acvatice.
sijfonâ? sifonez, vb. I. Tranz. || Din fr. siphon-ner IJ’AArece un lichid dintr-un vas în altul, cu ajutorul si fonului (1).
sifonâr, sifonări, s.m. || Din sifon jj Persoană care fabrică apă gazoasă şi încarcă sifoane (3) sau care vinde sifoane.
sifonofor, sifonofoare, s.n. [| Din fr. sipho-nophoreş; gr. siphon „tub“ + phoros „purtător*4 Ц (Zool.- ^ la pi.) Ordin de celenterate coloniale, răspîndite în M. Mecfiterană şi în Oc. Atlantic, care posedă sifon (4) ca mijloc de locomoţie; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin.
sigilâ? sigilez, vb. I. Tranz. ]| Din lat. sigil-lare li A aplica un sigiliu, a pecetlui.
sigilâre, sigilări, s.f. Acţiunea de a sigila; pecetluire.
sigilât? -ă, sigilaţi, -tey adj. Care poartă un sigiliu.
sigiliu? sigilii, s.n. || ©in lat. sigillum ||
1.	Obiect alcătuit dintr-©4 placă (fixată pe un mîner) po care est© gravată o emblemă, o efigie ete. şi care se, aplică, muiat în tuş, pe acte oficiale, pentru a le da valabilitate. • Semn imprimat pe ceva cu acest obiect. • (Fig.) Semn distinctiv, marcă. 2. Pecete de ceară roşie.
sigilograffe' s.f. |j Din fr. sigillographie ; lat. sigillum ,,sigiliu4'* -j- graphein „a scrie“ |] Sfrăgi sti că.	^
siglă, sigle, 's.f. |j Din fr. sigle, lat. sigla || Formă prescurtată (printr-o-literă sau printr-un grup de litere) a unui cuvînt, a unui nume, ori a urmi titlu, care se foloseşte în inscripţii, în texte, pe monede etc.
sigma's.m.'invar. || Din ngr. sigma j| Numele celei de-a optsprezecea litere a alfabetului ..grecesc, cofespunzînd- sunetului s- şi folosită pentru diverse notaţii în matematică şi fizică.
signal, signale, s.n. jj Din fr. signal || 1. Sem- -nai dat cu un fluier, cu o sirenă etc. 2. Fluier mic de metal cu care se dau semnale.
signatură, signaturi, s.f. ii Din fr. $ imature' || Steluţă, cifra sau alt semn pus pe prima pagină
a.	fiecărei coli de tipar dinlr-o carte,, pentru a servi la ordonarea finala a colilor care compun cartea.
sigur? -ă, (l—4\ siguri, -e, adj.’ţ (5) adv. ||*Din ngr. sigoums || 1. Adj. Do - a cărui existenţă sau realizare mi se poate îndoi nimeni; pe care te poţi bizui, în care poţi avea încredere. O Expr. . A fi sigur de cineva sau ceva = a avea încredere în cineva sau ceva. A fi sigur de sine = a avea încredere în calităţi1? srde, m puterea sa. A lua pe cineva la sigur = a l lua pe cineva direct la întrebări, ai cere socoteală fără a-i da posibilitatea să se eschiveze.. • (Despre oameni) Convins, încredinţat. 2. Adj. Care nu prezintă nici un pericol, care oferă siguranţă. 3. Adj. Care nu dă greş: ferm. holărit. Q Expr. A merge la sigur = a merge Ia ţintă direct, fără risc. 4, Adj. Care produce efectul dorit. 5, Adv. Da; în mod precis, negreşit. • Expr. (Fam.) Mai mult ca sigur = făro nici O:îndoială.
gîgnrânţă, (4, 5) siguranţe, s.f.d! Din sigur jj
1.	Lipsă de primejdie; sentiment de încredere pe care îl da cui va faptul că este Ia adăpost de orice pericol. 2, Lipsă de îndoială, convingere, certitudine. O Cu siguranţa. =• fără îndoială, sigur, 8. Precizie in mişcări, u\ acţiuni. 4. Dispozitiv la'armele de foc, care împiedică descărcarea accidentală a armei. • Organ de maşină sau dispozitiv care protejează un material sau un. sistem tehnic. O S. electrică = dispozitiv care asigură un circuit electric contra curenţilor de scurtcircuit. 5. Dispozitiv care se introduce în broasca linei uşi, pentru ca uşa să nu poată fi deschisă cu o cheie falsă, d, Ac de siguranţă ac prevăzut cu un locaş în care i se introduce vîrful • pentru a nu se desprinde din locul unde este înfipt. 7. (în trecut.) Oigan de stat cu atribpţia de a apăra ordinea de stat burgheză.
sihastru, -ă, sihastri, -stre, s.m. şi f. jj Din ngr. esyhjsies jj Pustnic, schimnic, anahoret. • ' (Fig.) Persoană care trăieşte izolată de societate.
sihastri, sihăstresc, vb. IV. In tranz. jj Din •sihastru || A duce viaţă de . sihastru; (fig.) a trăi izolat de lume. © A se face sihastru.
sihăstrie, sihăstrii, s.f. jj Din sl. sihastirija ||
1. Viaţă de sihastru; (fig.) singurătate, izolare.
2, ?Loc, schit unde trăieşte un sihastru, sihlă, sihle, s.f. Pădure deasă, formată din
copaci tineri, jl Şi: sîihâ s.f.
SILABA
956
silâbă, silabe, s.f. [] Din fr. syllabe, lat. syllaba li Parte d intr-un cuvînt formată din1 umil sau mai multe sunete care se rostesc într-o singură emisiune a vocii.
silâbic, -ă, silabici, ''-ce, adj. || Din fr. sylla-bique, lat. syllabicus || Care se referă la silabe; alcătuit din silabe.
silabisi, silabisesc, vb. IV. Tranz. || Din ngr. sillavizo (după silabă) || A citi rar, despărţim! cuvintele în silabe; a citi cu greutate.
silabisire, silabisiri, s.f. Acţiunea de a sila-bisi; despărţire a cuvintelor în silabe'.
‘ • silă, sile, s.f. || Din si. sila || 1. Sentiment de scîrbă, de dezgust, de Repulsie faţă de cineva sau de ceva. O în silă = fără. tragere de inimă, fără interes, din obligaţie. 2. Consirîngere. O Cu sila (sau cu de-a sila) — cu forţa. De silă, de milă == vrînd, nevrînd, de voie, de nevoie.
sileâf, sileafuri, s.n. || Din te. silah'„armă“ II (înv.) Brlu lat în care se purtau înfipte diferite arme.
silen, sileni, s.m. || De la n. pr. lat, Silenus |j (Mitol.) Nume dat' satirilor bătrîni.
silenţios, -oâsă, silenţioşi, -oase, adj» !| Din fr. silencieux, lat. silentiosus jj Tăcut, liniştiţi © . Care nu face zgomot.
silentiozitâfe s.f. || Din silenţios |j Proprietate a unui aparat, a unui vehicul de a nu dace zgomot în timpul funcţionării.
silepsă, silepse, s.f. |j Din fr. syllepse, lat., ngr. syllcpsis || Construcţie sintactică bazată pe folosirea acordurilor în frază după asociaţii logice şi nu după normele gramaticale obişnuite.
silex, silexuri, s.n. || Din fr., lat. silex |] Rocă siîicioasă foarte dură; cremene. în epoca de piatră era folosită pentru confecţionarea armelor şi a uneltelor şi mult timp pentru obţinerea focului.	v
Silf, silfi, s.m. || Din fr. sylphe, lat. sylphus jj. (în mitologia popoarelor germanice) Fiecare dintre duhurile care, împreună cu silfidele, întruchipau elementul aerului.
^ silfidă, silfide,. s.f. || Dir> fr. sylphide || 1, (în * mitologia popoarelor germanice) Fiecare dintre' duhurile care, împreună cu silfii, ,întruchipau elementul aerului. 2. (La pl.) Familie de insecte coîeoptere ale căror larve se hrănesc cu cadavre sau cu plante leguminoase; (şi la sg.) insectă oarei face parte din această familie, sflliă s.f. v. sihlă.
silhui, -ie, silhui, -ie, adj. || Din silhâ |j (Despre locuri) Acoperit cu sihle; p. ext. neumblat, sălbatic. #(Fig.; despre oameni) Zăpăcit, bezmetic. •	,
sili, silesc, vb. IV. II Din si. siliţi || 1. Tranz,
A constrînge-'pe cineva să l'acă.un anumit lucru; a obliga, a forţa. .2* Refl. şi intranz. A da zor, a se grăbi; a se strădui.
silicagcî s.n. || Silice -f- gel [| Produs obţinut prin deshidratarea gelului de bioxid de siliciu, întrebuinţat ca adsorbant; gel de siliciu.
silicăt, silicaţi, s.m. II Din fr. silicate [) Sare a acidului silicic, care se găseşte în numeroase minerale, fiind folosit ea mhterie primă în
- - .
industria ceramică, în metalurgie, la fabricarea sticle1 etc
silică, silice, s.f. |! Din silice || Cărămidă re-
fractară care conţine mult siliciu.
silice s.f. || Din fr. silice, lat. silex, -icis [| Bioxid de siliciu* care s'e găseşte în natură sub formă de cuarţ, opal, agat etc., folosit la fabricarea sticlei, a betonului etc.
silicic adj. || Din fr. \ acide] silicique \\Acid s. — acid oxigenat al siliciului.
silicids, -oăsă, silicioşi, -oase, adj. || Din siliciu || Care conţine (mult) siliciu.
siliciu s.n. || Din fr. silicium || Element chimic, metaloid din grupa carbonului, care se găseşte în natură sub formă de silice şi silicaţi, fiind întrebuinţat in metalurgie, Ia unele tranzis-toare etc.	,
silicon, siliconi, s.m. || Din fr; silicone jj Coitk pus de condensare şi polimeri zare a unor substanţe/organice cu siliciul. Siliconii solizi sînt întrebuinţaţi ca mase plastice, iar cei lichizi ca uleiuri de uns la temperaturi înalte.
silicoză, silicoze, s.f. || Din fr. silicose || Boală pulmonară profesională datorită inhalării prelungite a pulberilor de bioxid de siliciu.
sili culă, silicule, s.f. || Din fr. silicule || Tip de fruct uscat dehiscent (la varză', la ridichi etc.), asemănător cu silicva dar mai scurt decit aceasta.	, •	■
silfevă, silicve, s.f. || Din', lat.. sil\qua, fr. siliquc |ţFruct caracteristic multor specii de crucifere, alcătuit dint-r-o teacă (cu lungimea de cel puţin patru ori mai mare decît lăţimea) în care sînt închise seminţele, fixate ,pe o membrană mediană.
silimanit, silimanite, s.n. || Din fr. sillimani-te |j Silieat natural de aluminiu, întrebuinţat ca materie primă'pentru fabricarea unor materiale refractare.
■ silinţă, silinţe, s.f. jj Din sili |] Efort, străduinţă îndelungată pentru a realiza ceva, pentru, a atinge un scop; rîvnă, zel.
silire, siliri, s.f. Acţiunea de a (se) sili. silişte, silişti, s.f. || Din sl. seliste || (înv.) Loc unde a fost vatra unui sat. © Loc necultivat sau plantat cu pomi.
silit, -ă, siliţi, -te, adj. 1. Constrîns, forţat; obligat; (despre acţiuni ale oamenilor)- făcut fără voie, fără tragere de inimă, cu sila. 2. Nesincer, .nenatural: rîs silit.
silitor, -oare, silitori, -oare, adj. |] Din sili || Care îşi dă silinţa; harnic, sîrguincios.
silitră s.f. || Din rus. selitra || Numele P<ţPţţ“ îar al azotatului de potasiu, folosit ca îngrăşă-mînt agricol, © (înv.) Praf, de puşcă.
silnic, -ă, silnici, -ce, adj., s.m. f| Din sî. silînî'ku || 1. Adj. Care se face în silăF forţat, impus cu forţa. O (în trecut) Muncă silnică == pedeapsă judiciară grea, constînd din muncă forţată (în ocnele de sare). 2. S.m. Nume dat unor plante erbacee melifere, din familia labia-telor, cu tulpini tîrîtoare.şi flori albastre-liliachii, care cresc prin păduri.
silnicie, silnicii, s.f. (1 Din silnic 0 Constrîn-gere, violenţă; samavolnicie.
SIMBOUZAfO»
silogism, silogisme, s.n. f! Din fr. syllogisme, laţ. syllogismus || Tipul fundamental de raţiona-» ment,deductiv, în care dintr-rO judecată universală derivă cu necesitate o nouă judecată prin intermediul unei a treia judecăţi.
silogistic, -ă, silogistici-ce, adj. jj Din fr. syllogistique || Care se referă la silogism, care aparţine silogismului. • (Substantivat, f.) Parte a logicii clasice care se ocupă cu studiul silogismului.
siloz, silozuri, s.n. || Din it. silos H 1* Construcţie specială, cu înălţime şi volum mari în care-se depozitează şi se păstrează mari cantităţi de materiale, de produse agricole etc. 2. Loc (groapă) în care se pune la macerat nutreţul, în
ArtAn ^y>mlrvrrX m »
v ouoi ua iutDiiu/jUi ii«	*
siluetă, siluete, s.f. || Din fr. silhouette |[
1. Imagine a unei fiinţe, a unui lucru etc., proiectată ca o umbră pe un fond mai luminos. # Desen care reprezintă o astfel de imagine.
2. Talie z^eltă, bine proporţională. O Expr. A face siluetă— a deveni zvelt, a slăbi.
silui, siluiesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. silo-vati „a provoca44 || 1. A face uz de forţă faţă de cineva, a constrînge. 2. A necinsti o femeie, a viola. 8. (Fig.) A încălca, a nesocoti; a denatura.
siluire, siluiri, s.f. Acţiunea de a silui; constrîngere, silnicie; spec. violare (a‘unei femei). © (Fig.) Denaturare, falsificare;, folosire abuzivă.
siluit, «ă, siluiţi, -te, adj. Forţat, silit, violentat,'	'	_ .
sîlumîn s.n. || Din fr. silumin || Aliaj de
aluminiu şi siliciu din care se toarnă piese rezistente la solicitări dinamice, la coroziune etc.
sîlur, siluri, s.m. || Din germ. Silur || Nume dat unor specii de plante erbacee scunde, cu frunze mici, dinţate şi cu flori mici, violacee, albe sau palid-1i11aclpi .
sllurlân s.n. II Din’ fr. silurien || A treia perioadă a erei paleozoice, în care s-au dezvoltat animalele nevertebrate marine.
silvan, silvani, s.m. Ij Din lat. silvanus || (în mitologia romană) Fiecare dintre divinităţile considerate ca protectoare ale pădurilor.
silvan it s.n. || Din germ. Sylvanit jj Minereu ' M aur şi de argint, de culoare argintie-cenuşie cu luciu metalic.
silvestru, -ă, silvestri, -stre, adj. |] Din lat. silvester, -stris |j 1. De pădure, sălbatic. 2. Care este specific regiunilor sau locui lorilor din regiunile păduroase. .
silvic, -ă, silvici, -ce:1, adj. || Din silvă (rar) „pădure44 || Care se referă la pădure sau la silvicultură, care aparţine pădurii sau*silviculturii, silvicol, -ă, silvica li,' -e, adj. IJ Din fr. sylvi-• eole || (Despre plante) Care creşte de obicei în păduri.
silvicultor, -oăre, silvicultori, -oare, s.m. şi f.
|| Din fr. sylviculteur. |j Lucrător specializat în silvicultură; inginer silvic.
silvicultură s.f.- || Din fr. sylviculture; Jat. silva „pădure44 -J- cultura „creştere44 li Ştiinţă care are ca obiect cuiIura, refacerea şi protecţia pădurilor, precum şi exploatarea raţională a ; lor, “ •	'
silvînă s.f. || Din îv. sylvine || Clerurânaturală de potasiu, asemănătoare cu sarea gemi, dar cu gust sărat-arnar astringent; se utilizează la fabricarea îngrăşămintelor potasice, la extragerea potasiului etc.
silvostepă, silvostepe, s.f. j| Lat. silva „pădure 7f- stepă |1 Zona de tranziţie între pădure şi stepă.
simaA subst. || Din fr. si[licium] A tnaiţni-siumj jj înveliş intern al Pămîntului, alcătuit ţa special din compuşi ai siliciuîui şi ai magneziului, limandicds, -oâsă, simandicoşi, -oase, adj.
|j Din ngr. simandikos || (Fam. sau peior.} Distins,/respectabil; (despre atitudini) care satisfac© pretenţii, gusturi rafinate. '	*
simbiotic, -a, simbiotici, -ce, adj. j| Din fr. symbiotique || Care trăieşte în. simbioză; care se referă la sifobioză, caracterizat prin simbioză.
simbioză, simbioze, s.f. j| Din fr. symbiose [] Formă *de convieţuire a două organisme de specii diferite, în care ambele organisme cooperează la satisfacerea nevoilor de hrană (ex.. lichenii sînt simbioza unei alge cu o ciupercă).
simbol, simboluri, s.n. || Din fr. symbole, lat. symbolum „semn, marcă44 || 1. Semn, obiect, imagine care reprezintă sau evocă o idee, o noţiune, o fiinţă, un sentiment. ©Procedeu expresiv în artă şi literatură, prin care se sugerează o idee sau o stare sufletească. 2. Semn convenţional folosit în ştiinţă şi în tehnică pentru notarea anumitor ; noţiuni, operaţii, cantităţi, formule. O >$• matematid= semn care reprezintă noţiuni, operaţii sau obiecte mate^ matice. S. chimic = mod convenţional de notar© a atomilor elementelor chimice folosit în scrierea formulelor şi a ecuaţiilor chimice. '
simbolic,’ -ă (1) simbolici, -e, adj., (2, 3) s.f. || Din fr. symbolique, lat. symbolicus „alegoric44 [|
i.	Adj. Care are caracterul unui simbol (1); care serveşte ca simbol. 2. S.f. Exprimare a unor idei sau sentimente cu ajutorul simbolurilor.
3.	S.f. Ştiinţă care studiază şi explică simbolurile.	\
simbolism s.n. || Din fr. symbolisme |[ Curent literar constituit în Franţa spre sfîrşittyl sec. 19 şi răspîndit apoi în toate literaturile europene, care, considerînd lumea reală drepfc un ansamblu de simboluri, căuta, în poezie, sa interpreteza semnificaţiile profunde ale lumii prin intuirea acestor simboluri.
simbolist, -ă, simbolişti, -stă, s.m. şi f., adj.
|| Din fr. symboliste |] 1. S.m’. şi f. Adept sau reprezentant al simbolismului. 2. Adj. Care se referă la simbolism.
simbolistică s.f. Jj Din simbol || (Livr.) Simbolică (2).
simboliza, simbolizez, vb. I. Tranz. || Din fr. symboliser || A exprima sau a .reprezenta ua simbol, a fi simbolul a...
simbolizare, simbolizări, s.f. Acţiunea de a simboliza; reprezentare, în artă şi în literatură, a unei noţiuni, a unei idei, a unui sentiment printr-un simbol.
simboliza tor, -oare, simbolizatorî, -oare, adj.
|| Di a simboliza j| Care simbolizează, care are valoare de simbol (1).
BXMBR1AŞ
Sîmbriâş, -ă, simbriaşi, -e, s.m. şi f. || Din Simbrie || (Pop. şi. fam.) Persoană angajată cu simbrie.
simbrie, simbrii, s.f. || Din sîmbră |] (Pop.) Răsplată în bani sau în natură care se dădea iinşi persoane angajate pentru un anumit timp în serviciul cuiva.
simediână, simediene, s.f. || Din fr. sy[métri-que} -f médiane |] (Mat.) Simetrică a unei mediane în raport cu bisectoarea care trece prin acelaşi vîrf al unui triunghi.
Simetric, -ă, simetrici, -ce, adj. || Din' fr. symétrique || 1. Care prezintă simetrie. 2. (Mat.) Relaţie simetrică = relaţie între elementele unei mulţimi, în care, dacă un anumit element este în relaţie cu al ddilea element, atunci al doilea element este în relaţie cu primul element.
simetrie, simetrii,’ s.f. || Din fr. symétrie, lat. symmetria || Proprietate a unui ansamblu de a fi alcătuit din elemente reciproc^corespondente şi de a prezenta, pe această bază, regularitate, ordine şi armonie,
simfdnic, -ă* simfonici, -cc, adj. || Din fr. symphonique }| Privitor la simfonie; care are caracter de simfonie.
simfonie, simfonii, s.f. || Din fr. symphonie, lat. symphonia4l Compoziţie muzicală amplă pentru orchestră, de obicei din patru părţi. O
S.	concertantă — compoziţie muzicală rezultată ’ din îmbinarea simfoniei şi a concertului instrumental. '
simfoniătă, simfoniete, s.f. |] Din it. simfo-nietta 1! Simfonie de proporţii reduse.
simfonism ş.n. [1 Din simfonie |j Totalitatea principiilor care stau la baza creaţiei simfonice.
simian, simieni, s.m. || Din fr. simien; iat. simius „maimuţă44 || (La pl.) Subordin de mamifere primate, cu encefalu! foarte dezvoltat, cu o pereche de mamele pectorale şi faţa foarte expresivă; (şi la sg.) mamifer din acest subordin.
simigerie, simigerii, s.f. ji Diü simigiu ii Local în care se fac şi se vînd covrigi, plăcinte etc.
simigiu, simigii, s.m. H Din tc. simitiçi || Persoană care face sau vinde covrigi, plăcinte etc. •
similar, -ă, similari, -e, adj. |j Din fr. similaire U De aceeaşi fel; asemănător, analog.
similitudine/ similitudini, s.f. ii Din fr. similitude, lat.- similitudo, -inis |] Asemănare, potrivire între două lucruri, două acţiuni ele. si mi inc s.m. v. siminoc. siminichie, siminichii, s.f. || Din t.c. sena-mekki, sinameki || Arbust mic, ,cu flori galbene, ale cărui frunze sini întrebuinţate în medicină ca purgativ şi diuretic.
simindc, siminoci, s.m. |i Cf. ucr. sem.enjak || Plantă, erbacee din familia compozitelor, cu flori galbene dispuse în capitule. j|Şi: simînio s.m.
simit, simiţi, s.m. |] Din tc. simit || Un fel de covrig' turtit, făcut din cocă mai moale dcoît a covrigiloi/obişnuiţi şi care e presărat cu seminţe de susan.
sinimenthal subst. || De la n. pr. Simmcnthal, district îa Elveţia |] Rasă de taurine originară
din Elveţia, cu corpul alb, tărcat cu pete brun-
roşcate, vacile avînd o mare producţie de lapte.
simpatetic, -ă, simpatetici, -ce, adj. || Din germ. sympathetisch || (Livr.) Care provoacă stări sufleteşti (tainice); sugestiv.
simpatic, -ă, simpatici, -ce, adj. || Din fr. sympathique || 1. Care place, care inspiră simpatie, atrăgător. 2. Cerneală simpatică = cerneală întrebuinţatăMa scrierea secretă, care devine vizibilă numai prin încălzire sau după developare chimică. 8. Sistem nervos s. = parte a sistemului nervos, care reglează funcţiile glandelor şi ale organelor interne.
simpaticotonie s.f. || Din fr. sympathicotonie || Stare de dezechilibru a funcţiunii sistemului nervos vegetativ, datorită exagerării activităţii sistemului nervos simpatic. '
simpatie, simpatii, s.f. || Din fr. sympathie, Iat. sympathia || 1. Atracţie, afinitate pe care o simte cineva faţa de o persoană sau pe care o inspiră unei persoane; afecţiune; p. ext. obiectul acestui sentiment. •*' Asentiment, afcord. • (Fam.) Persoană faţă, de care cineva simte afecţiune sau dragoste., 2. (Med.) Legătură, raport* între două organe simetrice, datorită căruia atunci cînd unul dintre ele este afectat, suferă şi celălalt.
simpatizâ, simpatizez, vb. I. Tranz. || Din fr. sympathiser ||- A nutri sentimente de simpatie faţă de o persoană, faţă de o cauză etc. • In-tranz. A împărtăşi sentimentele, aspiraţiile, ideile, convingerile cuiva; a avea aceleaşi aspiraţii, ^ceieaşi idealuri cu cineva/ a fi de partea unei grupări politice sau a unei mişcări, împărtă-şindu-i principiile.
simpatizant, -ă, simpatizanţi, -te, s.m. şi f. II Diig fr. sympathisant j| Persoană care împărtăşeşte aspiraţiile unei grupări politice, artistice, sportive etc., fără a fi membru al ei.
simplicitate s.f. || Din fr. simplicité || Simplitate.
simplifica, simplific, vb. I. Tranz. [[ Din lat. simplificare, fr.. simplifier || A face sa fie mai simplu. ©(Mat.) À transforma o egalitate într-o egalitate-echivalentă, de formă mai simplă (de obicei cu ajutorul împărţirii).
simplificare, simplificări, s.f. Acţiunea de, a simplifica; modificare prin care se simplifică.
simplism s.n. || Din fr. simplisme [|.Mod superficial şi unilateral de a privi şi de a înţelege lucruri ie;* nivel intelectual scăzut; felul de a judeca-al omului, simplist.
simplist, -ă, simplişti, -ste, adjl || Din fr. simpliste j! Care judecă lucrurile în mod superficial, unilateral; care este lipsit de subtilităţi intelectuale.
simplitate s.f. || Din simplu |] 1. însuşirea de a fi simplu; p. ext. naturaleţe, lipsă de afectare, de rafinament. 2. Credulitate, naivitate.
simplu, -ă, simpli, -e, adj. || Din fr. simple ||
1.	Format dintr-un singur element sau din elemente omogene; care nu este amestecat sau complicat. O (Gram.) Timp s. = timp al verbului alcătuit fără verbe auxiliare. Perfect s. v. perfect. 2. (Despre oameni) Lipsit de artificialitate, sincer, neprefăcuţ. 8. Care este uşor de
059
înţeles, de făcut, de manipulat. 4. (Despre probe sportive; şi substantivat, n.) Care se dispută numai între doi adversari. 5. Lipsit de podoabe, modest. •(Despre oameni) Lipsit de cultură (şi de inteligenţă). 6. (Precedînd substantivul pe care îl determină, înlocuieşte un adverb) Numai, doar, nimic mai mult decît. 7. Care este inferior din punctul de vedere al calităţii.
simpdzion, simpozioane, s.n. || Din germ. Symposion; gr. symposion „banchet44 || Discuţie asupra unei terne de actualitate din domeniul literaturii, ştiinţei ete., pe baza unor scurte expuneri în faţa şi cu participarea publicului.
simptdm, simptome, s.n. || Din fr. symptome\\ Tulburare funcţională sau senzaţie anormală resimţită de cineva şi care poate indica prezenţa unei boli. • (Fig.) Indiciu al unei stări anormale, individuale sau sociale. Şi-a întrerupt întrebările atunci, fiindcă i s-au părut primele simptome ale laşităţii (Rebreanu).
simptomâtic, «ă, simptomatici, -ce, adj. || Din fr. symptomatique || Referitor la simptomele unei boli; care indică simptomul unei boli. • (Fig;) Care indică existenţa unei stări d® lucruri; semnificativ.
simptomatologie s.f. |] Din fr. symptomatolo-gie |J Totalitatea manifestărilor clinice şi de laborator ale unei boli, care permit recunoaşterea bolii respective şi diferenţierea ei de alte afecţiuni.
simţ; simţuri, s.n. |[ Din simţi |[ Funcţie a organismului prin care se recepţionează şi se prelucrează anumiţi excitanţi externi şi interni sub formă de senzaţii conştiente. Simţurile care prelucrează stimulii externi sînt: văzul, auzul, gustul, mirosul şi tactul, iar printre cele care prelucrează pe cei interni sînt foamea şi setea. • Capacitatea omului de a înţelege, de a judeca. O S\ practic ■=* îndemînare de a rezolva diferite probleme concrete.
simţămînt, simţăminte, s.n. || Din simţi (după fr. sentiment) |] Sentiment. | j Şi: simţi mint s.n.
simţi, simt, vb. IY. || Lat. sentire || 1, Tranz. A avea, prin intermediul organelor de simţ, senzaţia sau percepţia unui lucru, a unui fapt, a unei calităţi; a prezenta sensibilitate. ®A băga de seamă, a observa. 2. Refl. A,fi conştient de propria sa stare fizică; a se crede capabil de ceva. • Traaz. A cunoaşte, a înţelege o acţiune, o situaţie, bazîndu-se atît pe elemente logice cit şi pe intuiţie, pe instinct, pe legături afective cu altă persoană. *• Tranz. (Despre animale) A adulmeca. 3. Tranz. A fi mişcat, impresionat de ceva. O Expr. A simţi lipsa cuiva sau a. ceva = a suferi din cauză că cineva sau ceva lipseşte. .4 simţi nevoia să... — a dori sâ... 4. Tranz. A avea impresia că... O Expr. A se simţi ca acasă la el = a-i plăcea, a-i conveni mediul în care se află. o. Refl. A da dovadă de bun-sirnţ. simţimînt s.n. v. simţăinlnt. simţire, .simţiri, s.f. Faptul de a simţi; starea omului care este conştient de ceea ce se petrece In jurul lui. p Fără simţire fără cunoştinţă. O Expr. A-şi veni în simţire = a-şi reveni (din leşin), a-şi veni în fire.
SINABMONISM
simţit, -ă, simţiţi, -te, adj. Plin de bun-simţ, cu bun-simţ. €» (Despre o faptă, un gest) Pornit din bunăvoinţă, dintr-un sentiment de omenie, de căldură sufletească.
simţitor, -oare, simţitori, -oare, adj. |] Din simţi H 1. Care şe impresionează uşor, plin' de sensibilitate. 2. (Adesea adverbial)’ Apreciabil, considerabil.
simula, simulez, vb. I. Tranz. jj Din fr. simuler, lat. simulare || A face să pară adevărat ceva ce nu este în realitate; a crea, în mod intenţionat,'o impresie falsă; a se preface (bolnav, beat etc., cu un anumit scop).
simulacru, simulacre, s.n. |j Din fr. simulacre, lat. simulacrum j| Aparenţă înşelătoare; acţiune simulată; obieot care dă. o falsă impresie a realităţii.
simulare, simulări, s.f. Faptul de a simula; prefăcătorie, falsificare.
simulator, simulatoare, s.n, || Din fr. simulateur || Complex tehnic pentru simularea condiţiilor în care* se desfăşoară un zbor spaţial, în ve4erea cunoaşterii acestora şi a preîntîmpinării unor dificultăţi în timpul zborului,
simulăţle, simulaţii, s.f. || Din fr. simulation, lat. simulatio, -onis || Simulare. ® (Jur.) Folosire de către o persoană a unui înscris constatator al unui act juridic care nu corespunde unei operaţii reale. *
simultan, -ă, simultani, -e, adj., s.n. |] Din germ. simultan, fr. simultané, lat. simultarieus j) î. Adj. (Despre evenimente, acţiuni) Care are loc în acelaşi timp cu altul sau cu altele; concomitent. 2. S.n. (La şah) Ansamblu de partide jucate de un jucător în acelaşi timp cu mai mulţi adversari.
simultaneitate s.f. Ü Din fr. simultanéité || însuşire a unor acţiuni sau evenimente de a fi simultane.
sîmiin s.n. || Din. fr. simoun J| Vînt puternic» cald şi uscat, ca^o bale in Sahara şi în Arabi a-sin s.m. invar. i| Din si., synăjj (înv., parti' culă care se punea înaintea numelui tatălui» intrînd în componenţa numelui de familie^a copiilor) Fiu, fiul lui...
siuagdgit, slnagogi, s.f. •!! Din fr. synagogue, gr. synagoge „reuniune44 jj Casă de ~ rugăciune sau templu mozaic.
sinalagniătîc, -ă, sinalagmatici, -ce, adj. I! Din fr. synalla'grnaţiaue, gr. syn „împreună/4 4-'allagma „schimb" jj (Jur., despre contracte) Care dă naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante.	*
sin antrd p, s inar rop i, s.m. |j, Din f r. si nan-' Ihrops; lat. Sina „China" -4- gr. anthropos „om“ j| Om fosil (descoperit în China), care a trăit acum 700 000 de ani şi care prezintă un amestec de caractere primitive şi caractere pvoluate.
sLn&pîfcin, sinapisme, s.n. || Din fr. sinapisme Ü Caiaplasrnă cu făină de muştar, aplicată pe piele in scop revtdsiv.	.	ă
_ sm&rmnnism s.n.J) Din fr. syrtkarmonisme. \\ ÎL'ingv.) Asin na re progresivă a vocalelor dintr-un cuvînt, întîlnită în limbile turco-tătare; armonia voculucu.
SINAXAR
960
sittaxâ!** sin axare, s.n. |j Din ngr. s In а хаті (on) || Gtrte care cuprinde, pe scurt,, vieţile sfinţilor.
sincer, -ă, sinceri, -e, adj. j| Din fr. sincere, lat. şincerus || Care expRină adevărul; neprefăcut, fara gînduri ascunse. © (Despre sentimente, manifestări ale oamenilor) Cinstit, franc. O (Adverbial) -M-am bucurat sincer cinci am văzut în ziare numirea (Cezar Petrescu).
sincericâ s.f. Mica plantă erbacee, cu frunze liniare si fiori mici, albe-verzui, fără petale. 'Creste prin locuri slîncoase si nisipoase.
sinceritate s.f. II Din. fr. s і ncéri té, •] a t. s і n ce r і -tas, -avis j| însuşirea de a fi sincer, lipsă de prefăcătorie.
smckiseălă s.f. I! Din sinchisi || (Fam.; mai ales în construcţii negative) Grija, atenţie^ consideraţie faţă d<' cineva sau ceva.
, sinchisi, sinchisesc, vb. I'V. Refl. || Din ngr. synhizo || (Fam. ; mai ■ ales în construcţii negative) A-і păsa cuiva de cineva sau de ceva; a lua în seamă pu cineva sau ceva.
sfncipfit, sincipute, S.n, І; Dill fr., lat. sinni-2o ut i; Punctul cel mai • înalt al cutiei craniene; creştetul capului, ч	,
smcdimil, sinclinale, s.n. |j Din fr. synclinal; gr. syn „împreună44 ~p k line in „a înclina'4 |; Cută a straturilor din scoarţa Pământului, avîad aspectul unei albii cu concavitatea ' în sus.
sincopă, sincopez, vb. I. Ţranz. şi refl. !| Din fr. syncoper |i (Rar) A face să sufere saii a suferi o sincopă.
sincopat, -ă, sincopaţi, -te, adj. 1. (Muz.) Caracterizat prin folosirea sincopei .(-)• (Despre vocale) Dispărut din interiorul інші cuvlnt prin sincopă (8).
sincopă:* sincope,. s.f. II Din fr.# syncope II
1.	' Pierderea bruscă a cunoştinţei,- datorita întreruperii activităţii inimii sau centrilor respiratori. 2. (Muz.) Efect ritmic, dinamic obţinut prin mutarea accentului unei măsuri de po timpul tare pe timpul slab anterior. 8. Dispariţia unei vocale, (sau a unui grup de vocale) neaccentuate dintre doua consoane ale \ uri ui cu vint.	■
sinerétîe, «ă, sincretici, -ce, adj. || Din fr. syncrétique II Referitor la sincretism, caro ţine de sincretism. '
sincretism. sincretisme, s.n. |j Din fr. syncrétisme; gr. synkretistnos - „uniunea cretanilor44 j| Contopire într-o stare încă nediferenţiată, specifică fazelor primitive de dezvoltare a culturii, a uftor elemente diferite, în special artistice, literare, filozofice. © Reunire a unor elemente eterogene aparţinînd unor doctrine filozofice diferite sau unor religii diferite.
silicrocielotrăn, § і noroc icloiroane, s.n. ]| Din fr. syncIirocyclotro7i\\{F\z.) bazo tron.
smerof&zotron, • sincrofazotroane, _ s.n. || Din fr. s у ncliro p has'otro n || Accelerator ciclic pentru particule grele cu sarcină electrică, al cărui principiu de funcţionare .îmbină elemente alo sincrotronujui cu elemente ale fazotronului., sincron, -ă, sincroni, -c, adj. || Din fr. synchrone || Sincronic (1). • (Despre sisteme fizice sau tehnice) în care au loc fenomene periodice
Cu evoluţie sincronică. O Mcişdnâ sincronă = maşină electrică de curent auernativ a cărei turaţie d'ă regim este constantă şi proporţională cu frecvenţa tensiunii Ia borne.
sincronie, -ă, sincronici, -ce, adj. [| Din fr. synchronique || 1. (Despre fapte, evenimente, fenomene) Care există sau se produce în acelaşi timp cu altul; simultan, concomitent. 2. Care este considerat’independent de evoluţia istorică; static.
sincronie s.f. |! Din fr. synchronie || Ansamblul fenomenelor, lingvistice considerate într-o anumită perioadă din istoria unei limbi.'
sincronism, sincronisme, s.n. || Din fr. syn-chronisme li Faptul de a fi sincronic; proprietate a unor fenomene periodice asemănătoare de a se desfăşura simultan, în mod paralel.
sincroniza, sincronizez, vb. I. Tranz. || Din fr. synchroniser i; 1. A face ca două acţiuni, mişcări ele. să se desfăşoare în acelaşi timp, începînd şi terminîndu-se în aceleaşi momente.
2.	A realiza, intr-un film, concordanţa dintre imagine şi sunete.
sincroiiizatdr, sincronizatoare, s.n. || Din sincroniza II 1.'Aparat folosit. în cinematografie pentru, a realiza concordanţa între imagine şi sunet. 2, Ansamblu de dispozitive pentru sincronizare automată a maşinilor sincrone.
slncrntron, sincrotroane, s.n. j| Din fr. syn- ■ chrotron Accelerator ciclic folosit pentru obţinerea electronilor de mare energie, în care se • realizează un sincronism între mişcarea de rotaţie a electronilor şi variaţia tensiunii acceleratoare.	.
sindact-ilie s.f. ]j Din fr. syndaciylie; gr. syn „împreună44 -f- daktylos' „deget44 |] Malformaţie congenitală £onstînd în lipirea a două sau a mai multor degete de la mîini ori de la picioare.
sindical, -ă, sindicali, -e, adj. |f Din fr. syndi- , cad || Care tine*de,-sindicat; privitor la sindicat, sindicalism s.n. || Din fr. syndicalisme. |! Cu-rent^ în mişcarea muncitorească, dezvoltat la sfîrşitul sec. 19 şi începutul sec. 20, care reduce lupta clasei muncitoare la reforme economico-so-ciale, obţinute cu ajutorul sindicatelor.
sindicat, sindicate, sm. || Din fr. syndicat \\* 1» Organizaţie profesională de masă a clasei muncitoare şi a altor oameni ai muncii, al cărei scop este apărarea şi promovarea intereselor politice, economice şi sociale ale acestora. 2. (Ec.; în capitalism) Uniune monopolistă în cadrul căreia întreprinderile membre îşi menţin independenţa de producţie dar şi-o pierd pe cea de desfacere, vînzarea mărfurilor, uneori şi achiziţionarea materiilor prime, făcîndu-s© priiitr-un oficiu comun. '	,
sindrofie, sindrofii, s.f. || Din ngr. syntrofia || Petrecere (în familie).
sindrom, sindroame, s.n. || Din fr. synăiome|,f Grup de semne şi simptoroe care apar împreună hi cursul unei boli, alcătuind nota ei caracteristică (ex. sindrom infecţios, toxic etc.),
sine pron. refl. || Din lat. se (după mine, tine) || (Forma accentuată de acuz. pers. 3 pentru toate genurile şi numerele; uneori întărit prin „însuşi44) 1. (Precedat de prep. ,,pe“) Are
961
si.voorc
funcţie -de complement direct al unui verb reflexiv: se crede pe sine mai deştept. 2. Are funcţie de .atribui, complement indirect sau circumstanţial: mult urnire de sine; îl păs trează pentru sine. O De- la sine = Iară ajutorul nimănui; din proprie iniţiativa. O (Substantivat) In sinea, mea (a ta etc. ) — în propria conştiinţă.
sineală s.f. JJ Din bg. sini Io il (Pop.) 1. Albăs-treală pentru rufe; p..ext. apă. cu albăsIreală în care se clătesc rufele albe după* spălat pentru a căpăta o tentă albăstrie. 2. Vopsea albastră.
sinecdocă, sinecdoce, s.f. || Din fr. synecdoque, ngr. synehdokhe || Figură de stil care lărgeşte sau restrînge sensul unui cu vînt, prin folosirea întregului în. locui părţii (sau invers), a particularului în locul generalului (sau invers) ele: li Accentuat şi : sinecdocă.
sinecură, -s înecuri, s.f. |j Din fr. sinécure; lat. sine cura „fără griji44 || Slujbă, funcţie bine retribuită, pentru care rm se depune o muncă corespunzătoare sau nici un. fel de muncă.
' sinecurist. «a, sinecurişti, -sie, s.m. şi f. |] Din sinecură H Persoană care deţine o sinecură.
sinedriii, sinedrii, s.m. || Din ngr. sinedrion || (înv.) Sfat, consiliu bisericesc. * sineli vb. IV. v.. sini îi. sinelui, -ie adj. v. sîniliu. sincrcză, sinereze, s.f. jl Din fr. synérèse; gr. sinairesis „apropiere44 || (Lingv.) Fenomen fonetic care constă în fuziunea într-un diftong ascendent a două vocale învecinate, prin transformarea primei vocale în seini vocală.
sinergie s.f. jl Din fr. synergie; gr. synergia „conlucrare44 H Asociere a mai multor organe sau ţesuturi pentru îndeplinirea aceleiaşi funcţiuni.
sineşi pron. refl. H Sine 4* si || (înv.) Sine. sinet, sineturi, s.n. II Din te. senet J| (înv.)
1.	Act, document, hrisov. 2. Adeverinţă, chitanţă.
sinfâzic. -ă. sinfazici, - -ce, adj. |} Din erigl. sinphasic !! (Despre procese periodice) Care au aceeaşi fază.
singeneză s.f. || Din fr. syngénèse; gr. syn „împreună44 -f- genesis „naştere44 j| Stadiu în evoluţia rocilor sedimentare corespunzînd^ timpului de formare a sedimentelor.
singhel, singheli, s.m. || Din ngr. syngellos || Grad monahal inferior protosiaglieîului; călugăr care poartă acest grad.
singular, -ă. singulari, -e, adj. |j Din lat. singular ia, fr. singulier |j 1. Număr singular (şi substantivat,, n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de fiinţă, de obiecte etc. 2. Care se referă la un singur exemplar dintr-o categorie, care ocupă un loc aparte în cadrul unei categorii, care se deosebeşte în’cadrul unei categorii prin trăsături aparte, individuale. #(Filoz.; în corelaţie ou general sau cu general şi particular ; substantival, n). Categorie care reflectă un singur exemplar dintr-o clasă de lucruri, individual.
singularitate s.f. || Din fr. singularité || (Rar) Calitatea de a fi singular; p. ext. ciudăţenie, bizarerie.
. singulariza, singularizez, vb. I. Tranz. şî refl. II Din fr. singulariser j} A (se) distinge, a (se) deosebi de alţii prinli-o trăsătură proprie, originală.	'
singur, -ă. singuri, -e, adj. j! Lat. singulus || 1» Neînsoţit de nimeni: fără nimeni alături; izolat, retras. O Expr. De unul singur = neîiV-soţit de nimeni.. 2, Prin forţele sale, din proprie iniţiativă; (despre lucruri, aparate etc.) care acţionează de la sine. (în basme)* Da mai dat... o virielniţă de aur. care depăna singură (Creangă),.
3.	(Precedînd substantivul pe care îl determină) Numai unul; (în construcţii negative; nici unul: n-a spus un singur ciwint. 4. Eu inso ui:, chiar eu (tu etc.) Am'tu singur grijă (Sadoveanu). 'Singuratec, -ă adj. v. singuratic, singuratic, -ă. singuratici, -cç, adj. i| Din singur || Care. trăieşte izolat de societate, de alte persoane, retras. • (Despre lucruri, aşezări omeneşti) Care se află departe do al le lucruri, de alte aşezări omeneşti, izolat, solitar. Şi: singuratec, -ă adj.
singurătate. (2. 3) singurătăţi, s.f. || Din singur fi 1. Faptul de a fi singur; starea celui care trăieşte singuratic. 2. Loc retras; pustietate. 3, Timp petrecut în mod singuratic. Vi tor ia ho-tărîse, in singurătăţi ile ei, un drum la Piatră (Sadoveanu).
singurel, -eâ, -ieă, singurei, -ele, adj. Dirninu* tiv al lui singur. O Expr. Singur-singurel = singur de tot. v -
sinfe* sinii, s.f. || Din te. sini, bg.. sijiija J!
1. Tavă mare, rotundă, folosită pentru copt. 2. Masă ţărănească joasă, cu trei picioare.
sinili, siW/es-c, vb. IV. Tranz. |j Din sineală \\ (Reg.): A clăti rufele în sineală. |! Şi: sineli vb. IV.
siniihi, -ie. sinilii, adj. II Din sineală J (Reg.) De culoarea sinelii; albăstrui. ||Şi: sineliu, -ie adj.
sinistrat, -ă. sinistraţi, -te, adj., s.rn. şi f. || Din fr. sinistré II • (Persoană) care a suferit pagube mari de pe urma unui incendiu sau a unei calamităţi, naturale.
sinistru, -ă, siniştri, -stre, adj., s.n. || Din fr. sinistre || 1. Adj. Care îngrozeşte, înspăimîntă-lor; oribil. 2. S.n. Calamitate, dezastru care provoacă mari pagube materiale.
sinod, si noade, s.n. || Din si. sinod û jj Adunare de ierarhi care constituie forul suprem al bisericii sau al urmi eparhii ortodoxe şi care se întruneşte periodic pentru a rezolva probleme administrative bisericeşti. • Adunare de »erarhi superiori care se convoacă ocazional pentru a discuta chestiuni de dogmă, de morală şi de administraţie bisericească.
sinodal, -ă. sinodali, -e, adj. || Din fr. synodal li Privitor la sinod: care emană de la un sinod, care face parie dintr-uu sinod.
si noii ic, -ă. sinod ici9, -ce, adj. |j Din fr. syno-dique || 1. Referitor la intervalul de timp (jupă care se repetă aceeaşi poziţie relativă a Pămîn-tului, a Soarelui, a unei planete (sau a Luuii).
2. Sinodal.
61 — Dicţionar general al limbii româae
SINOLOQ
§62
sinoldg, sinologi, ş.m. || Din fr. sinologue || Specialist în şi ft ologi e.
Sin ologi c s.f. II Din fr. sinologie II Ştiinţă care se ocupă cu studiul limbii, istoriei şi culturii poporului • chinez.
sinonim, sinonime, s.n., adj. !| Din fr. syno-nyme; gr. syn „împreună" -f- onoma „nume“ -\\X>
S.n. Cu vin t sau expresie care are acelaşi înţeles cu alt cuvint sau cu altă expresie. 2. Adj/ (Despre cuvinte, expresii) Care are acelaşi înţeles cu alt cuvint sau cu altă expresie.
sinonimie, -ă, sinonimici, -ce, adj., s.f. || Din fr. synohymique || 1. Adj. Privitor la sinonime sau la sinonimie, care ţine de sinonime sau de sinonimie. 2. Ş.f. Ramură a, lingvisticii care se ocupă cu studiul sinonimelor. •Totalitatea sinonimelor unei limbi.
sinonimie s.f. j] Din fr. synonymie, lat. synony-mia || însuşire- a unor cuvinte, expresii, afixe sau construcţii gramaticale de a avea acelaşi înţeles cu altele; posibilitate de a înlocui un cuvînt,, o expresie etc. cu alt cuvint sau cu altă expresie; sityaţia în care se află două sau mai multe sinonime. • P. gener. Asemănare, identitate, similitudine.
sinoptic, -ă, sinoptici, -ce, adj. [| Din fr. synoptique, gr. synoptikos „care se vede dintr-o singură privire" I! (Despre tabele, rubrici, date etc.) întocmit astfel încît să permită o privire generală asupra tuturor părţilor care compun un tot. o Hartă sinoptică — hartă pe care se înscriu principalele elemente meteorologice de pe cuprinsul unei regiuni la o anumită oră.
şinoviâl, -ă, sinoviali, -e, adj. ]] Din fr. syno-vial I! Privitor la sinovie; care secretează sinovie.
şinovfe ş.f. |j Din fr. synovie li Lichid seros de culore galbenă, secretat de membrana care căptuşeşte articulaţiile, cărora le asigură buna funcţionare.
gţnovită, sinovite, s.f. II Din fr. synoviie || Inflamaţie. a membranei sinoviale; provoacă dureri şi împiedică funcţionarea articulaţiei pe care o căptuşeşte membrana respectivă.
sintactic, -ă, sintactici, -ce, adj. |j Din fr. syntactique jj Care se referă la sintaxă.
sintagmă, sintagme, s.f. |] Din fr. syntagme || Unitate semantică-sintactică stabilă, formată dintr-un grup de două sau mai multe cuvinte între care există anumite raporturi.
siiitâxăf sintaxe, s.f. || Din fr. syntaxe, lat. syntaxis, gr. syn „împreună44 -f taxis „punere, aşezare" || Parte a gramaticii care studiază regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în fraze. O S. poetică = totalitatea procedeelor stilistice ale limbii literare, care ţin de topica propoziţiei şi a frazei. • (Log.) Parte a logicii simbolice, respectiv a semioticii, constituind expunerea derivării expresiilor logice; ia in considerare exclusiv regulile de formare şi de transformare a expresiilor, fă-cînd abstracţie de orice interpretare a lor.
sinterizâ, sinterizez, vb. I. Tranz. || Cf. germ. Sinter^ II A efectua operaţia de sin teri zare.
şinierizure s.f. Operaţie de realizare a unor piese prin încălzirea unor pulberi şi presarea
lor în forme speciale. • Fenomen de lipire şi transformare în conglomerat a pulberilor metalice, ceramice etc. în urina încălzirii şi presării lor la o temperatură inferioară celei de topire a pulberilor; concreţionare.
sintetic, -ă,'sintetici, -ce, adj, |J Din ir. synthétique II1. Privitor-ia sinteză; care ţine de sinteza, care se obţine prin sinteză. O Spirit s. = spirit care operează mai mult prin sinteză decît prin analiză. Limbă sintetică = limbă în care raporturile gramaticale se exprimă de obicei prin adăugarea de afixe la tema cuvîntului.
2.	(Despre compuşi chimici) Care se obţine pe cale artificială.
sintetiza, şiniefizez, vb. I. Tranz. |J Din fr. synthétiser II A realiza o sinteză; a uni prin sinteză.
sintetizare, sintetizări, s.f. Acţiunea de a sintetiza; p. ext. generalizare.
sinteză, sinteze, s.f. H Din fr. synthèse; gr. synthesis „acţiunea de a pune împreună“|! 1. Metodă ştiinţifică generală prin care se reunesc, îri întregul din care fac parte, elementele obţinute prihtr-o analiză prealabilă. 2. Operaţie prin care se obţine un compus chimic din elementele lui componente sau din compuşi chir mici mai simpli. 3. Recompunere a elementelor în care a fost descompusă imaginea transmisă la distanţă.
sintonie s.f. || Din fr. syntonie.'CL gr. synto-nos „care^ concordă" li Egalitate a frecvenţelor de oscilaţie ale mai multor sisteme fizice oscilante (circuite elecţrice, pendille etc.).
sintonizâ, sintonizez, vb. I. Tranz. j) Dm fr. syntoniser 1| A realiza o sintonie, a acorda, sinueide, sinucid, vb. III. Refl. |i Sine -£> ucide (dupa fr. suicider) |j A-şi lua singur viaţa, a se omorî.
sinucidere, sinucideri, s.f. Faptul de a se sinucide; suprimarea propriei vieţi.
Sinucigaş, -ă, sinucigaşi, -e, s.m. şi f. || Sine 4- ucigaş (după fr. suicidé) || Persoană care şi-a luat (sau a încercat să-şi iaj singură viaţa.
sinuds, -oâsă, sinuoşi, -oase, adj. j] Din fr. sinueux, lat- sinuosus I! (Despre ape, drumuri etc.) Cotit, şerpuitor. «(Despre firea oamenilor) Şovăielnic, nehotărît, schimbător.
sinuozitate, sinuozităţi, s.f. || Din fr, sinuositéR Cotitură, curbă a unui drum, a unui curs de apă etc.
sinus1, sinusuri, s.n. li Din fr., lat. sinus || 1. Cavitate, neregulată în interiorul unui os cranian. 2. Canal dilatat care colectează sîngele venos dmtr-o anumită regiune a organismului.
sinus2, sinusuri, s.n. II Din fr. sinus I; Funcţie trigonometrică a unui unghi ascuţit dintr-un triunghi dreptunghic, egală eu raportul dintre lungimea catetei opusă unghiului respectiv şi lungimea ipotenuzei.	•
sinusoidal, -ă, sinusoidali, -e, adj. || Din fr. sinusoïdal [| Privitor la sinusoidă; în forma de sinusoidă.
sinusoidă, sinusoide, s.f. || Din fr. sinusoïde |f Curbă plană care reprezintă, într-un sistem de coordonate rectangulare, valorile sinusulft?2, îi* funcţie de valorile unghiului respectiv.
Ш1ВТОШ
sinuzâl, -ă, sînuzali, -e, adj. Ц Din fr. sinii-
'al |1 Care se refera la sinus1. ^
sinuzită, sinuzite, ' s.f. jj Din fr. sinusite || Inflamaţie'a mucoasei sinusului nazal.
sionism, s.n. || Din fr. sio'nisme || Doctrină politică şi mişcare naţionalistă .apărută la sfîrşi-tul sec. 19 în rlndurile burgheziei evreeşti din ţările europene care şi-a propus întemeierea unui stat naţional evreiesc pe teritoriul Palestinei.
sioîiîst, -ă, sionişti, -ste, adj., s.m. şi f. Ц Din fr. sioniste H1. Adj. Privitor la sionism; care aparţine sionismului. 2. S.m. şi f. Adept al sionismului..
sipet, sipete, s.n. || Din tc. sepet || Cufăr de lemn cu capac boiiit (uneori- uccorat şi ferecat cu cercuri de fier) în care se păstrează haine sau obiecte de valoare.
sipică, sipici, s.f. Il Cf. sl. sipuku „trandafir" || Numele a două plante erbacee, una cu tulpina ramificată, cu frunze păroase şi flori albe-albă-strii, cealaltă cu flori găibui-rdşietice, întrebuin-* tată în medicină. .	'
sire s.m. || Din fr. sire [[Titlu cu баге se adresează cineva unui rege sau_ unui împărat.
sireâp, -ă, sirepi, -<?, adj.,I! Din si. sverëpu || (Despre cai) Iute, greu de stapînit. jJŞi: sirop adj.
sîrénâ, sirene, s.f. || Din fr. sirène, lat. sirena || 1, Aparat care pfoduce sunete de mare intensitate, folosit pentru semnalizări în navigaţie, în fabrici etc. 2, (în mitologia greacă) Fiinţă fabuloasă închipuită ca avînd partea superioară a corpului de femeie şi partea inferioară de peşte, dhre, prin cînteeele ei, ademenea pe corăbieri în locuri primejdioase. • (Fam.) Femeie seducătoare.
sirép adj. v. sireap. siringă s.f. v. seringă.
siroco s.n. || Din fr. sirocco il Vînt uscat şi fierbinte care bate în ţările mediteraneene.
sirop, siropuri, s.n. || Din fr. sirop II Soluţie densă de zahăr în apă sau în sucuri vegetale.
siropos, -oâsă, siropoşi, -oase, adj. [| Din s?>op|| Care are gustul, aspectul sau consistenţa siropului. # (Fig.) De un sentimentalism dulceag; fad.	,
sis ăl, sisali, s.m. || Din fr. sisal, de la n. pr. Sisal, port în Yucatan || Plantă textilă din regiunile tropicale, din ale cărei frunze se extrag fibre pentru confecţionarea sforilor, funiilor etc.
sista, sistez, vb/l. Tranz. || Din germ. sistie-ren, lat. sisîere "jj A întrerupe, a opri, a suspenda o activitate.
sistare, sistări, s.f. Acţiunea de a sista; oprire, încetare, întrerupere, suspendare.
sistem, sisteme, s.n. || Din fr. système, gr. systema |! 1. Ansamblu de elemente (materiale sau ideale) aflate într-o relaţie de interdependenţă şi de interacţiune, care funcţionează ca un întreg organizat. Q Sistemul solar (şan planetar) ansamblu alcătuit din Soare împreună cu totalitatea corpurilor cereşti care gravitează în jurul Iui. « A. de ecuaţii =■ ansamblu format din mai multe ecuaţii cu aceleaşi necunoscute, caro trebuie rezolvate împreună pentru a se
obţine valorile necunoscutelor. %S. tehnic = ansamblu unitar compus cel puţin în parte din corpuri solide, folosit în industrie, în transporturi, în agricultură etc. (ex. maşini* aparate;, instalaţii, vehicule, clădiri etc.). À. fizic = ansamblu de instrumente, aparate, corpuri fi cîmpuri de forţă eu ajutorul cărora se cercetează un fenomen fizic. A. fizico-chimic= sistem fizic în care au loc schimbări în compoziţia chimică a corpurilor ce-1 alcătuiesc. 2. (Geol.) Totalitatea depozitelor formate în decursul unei perioade geologice. 8. Ansamblu coerent do idei ştiinţifice sau filozofice. 4. Mod de organizare a unui'proces, a unei activităţi etc. ф Metodă de lucru ; normă, obicei.Ю A. informaţional === ansamblu de procedee şi mijloace de colectare, prelucrare şi transmitere a informaţiei necesare proeesului de conducere a întreprinderilor, ministerelor etc. 5. S. mondial capitalist === ansamblu de state capitaliste între care s-au stabilit relaţii şi legături economice, politice, sociale, ideologice specifice; se caracterizează prin subordonarea financiară şi exploatarea ţărilor slab dezvoltate, a ţărilor coloniale şi dependente de către un mănunchi de ţări capitaliste puternic dezvoltate. A. mondial socialist = ansamblu de state independente şi suverane care sîrtt unite prin comunitatea de ormduife socială, de ideologie, de ţeluri fundamentale: construirea socialismului şi comunismului. Relaţiile dintre aceste state sînt întemeiate pe principiile egalităţii depline în drepturi, respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecului în treburile interne, ayantajului reciproc, întrajutorării tovărăşeşti.	'	.
sistematic, -ă, sistematici, -ce, adj., s.f. || Din fr. systématique || 1. Adj. Care se referă ia im sistem; care este alcătuit după un sistem. 2. Adj. (Adesea adverbial) Care se efectuează după un plan, după o metodă; p. ext. care se exercita cu stăruinţă, în mod constant. 3. S.f. (Biol.) Ştiinţa identificării şi clasificării organismelor vii.
sistematiza, sistematizez, vb. I. Tranz. ||Dm fr. systématiser || І. A aranja, a clasa, a dispune ceva după un anumit sistem. 2. A organiza o activitate după im pian, după o an urnită metodă. 3. A organiza elementele unei ştiinţe, ale unei expuneri, după un anumit sistem. 4. A reorganiza, a transforma un sistem tehnic existent pentru' a-1 face corespunzător unor cerinţe moderne.
sistematizare, sistematizări, s.f. 1. Acţiunea de a sistematiza^ ordonare, clasare după un anumit sistem. 2. îmbinare armonioasă a clementelor care alcătuiesc o localitate, o zonă cu o anumită destinaţie etc. ф Ramură a urbanisticii care se ocupă cu proiectarea şi reorganizarea ştiinţifică a localităţilor.
sistematizat, -ă, sistematizaţi,'-te, adj. Dispus după un sistem; (despre oraşe) reorganizat după tm anumit plan.
sîstolă, sistole, s.f; || Din fr. systole, gr. systole „contracţie" |i Fază de contractare a inimii, periodică şi ritmică, în caro sîngele este expul-
SISTOLIC
864
zaVdiu auricule în ventricule.sau din ventricule în artera pulmonară şi în aortă.
sistolic? -ă, sistolici, -ce, adj. jî Din sistolă |] Privi lor la sistolă; care ţine de sistolă.
sitar* sitari, s.m. Pasăre călătoare de mări-mea unui porumbel, cu pene brune dungate, cu ciocul lung,-drept şi subţire, vinatâ pentru car-, nea ei gustoasă.
sită, site, s.f. H Din sj. silo || 1. Obiect de uz casnic format dintr-o ţesătură de fibre textile sau metalice, fixată într-uri cadru circular de lemn sau de metal şi servind pentru a cerne făina. O Expr. A ploua ca prin sită = a ploua mărunt şi des. A vedea (sau a zări) ca prin sită = a vedea neclar, înceţoşat. 2. (Tehn.) Ţesătură ■ de fire textile ori metalice sau tablă perforată folosită pentru separarea granulelor de diferite dimensiuni dintr-un amestec granular sau pulverulent. 3. Pînză deasă de sîrrriă, aşezată ca protecţie la geamuri,, la dulapuri ele. 4. S. fotografică == raster.
1 sitîşeă? silişti, s.f. I! Din sită || (Reg.) Strecurătoare folosită în gospodăre pentru strecurat lapte, ceai etc.
sitronâdă s.f. v. citronadă, situa? situez, vb. I. !| Din fr. situer, lat. situare || 1. Refl. A ocupa un ăliumit loc într-o ierarhie, într-o ordine. • A lua' o anumită atitudine faţă de o problemă. 2. Tranz. şi refl. A (se) aşezaîntr-un anumit loc sau într-un anumit fel.’
situare, situări, s.f. Acţiunea de a (se) situa*; aşezare. # Luare de poziţie într-o anumită problemă.
: situat? -â? situa ti, -te, adj. Aşezat într-o anumita poziţie, într-un anumit loc ele. • (Despre oameni) Â fi bine situat = a avea o situaţie materială bună, a fi bogat.
* situaţie? siiuam. s.f. || Din fr. situation j| I. Ansamblu de împrejurări în care se află la un moment dat o persoană, o colectivă tale, o ţară etc. din punct de vedere social, economic, politic etc. O Expr. A te pune in situaţia cuiva = a încerca să înţelegi împrejurările, situaţia în care” se găseşte, cineva şi felul Iui de a se comporta, de a reacţiona în această situaţie. A fi la înălţimea situat,iei — a corespunde pe deplin misiunii încredinţate. A fi stăpin pe situaţie — a fi sigur de tine, de acţiunile tale, a domina o situaţie critică. 2. Poziţie socială sau materială în care se află cineva; p. ext. avere. 3. (Fig.} Dispoziţie sufletească (bună sau. rea). 4. Dare de seamă, raport (administrativ etc.); document în care se prezintă o stare de lucruri. i| Şi: (înv.) siţua-ţitiue s.f.
siiuaţioiiâh -ă, situaiionalî, -e, adj. || Din situafiune || Care se referă la o situaţie, care este considerat din punctul de vedere al situaţiei pe care o ocupă.
situaţiuiie s.f. v. situaţie, siv, -ă. sivi, adj. || Din bg. , ser. siv || (Reg^FDe culoare cenuşie; sur;• (despre părul v oameni lor) cărunt.
sic interj. || Cf. te. sik || Cuvint prin care cineva îşi exprimă satisfacţia răutăcioasă faţă , de un necaz al aUuia.
sîcîi? vb. IV. Tranz. ||T)in sîc j! A necăji mereu pe cineva, a nu-i da pace, a enerva, a agasa.
sîcîiâlă, stcîieli, Ssf. |l Din sicii || Faptul de a sîcîi; cicăleală.
slcîităr? -oare, sîcîitori, -oare, adj. !j Din sîcîi || Care; sîcîie, care enervează, supărător, agasant.
sîmbăta? sţmbete, s.f. || Lat. pop. sambata ’ (i= .sabbatiwi); cf. sl. sonbola || A şasea zi a săp-tămînii; (adverbial, în forma simbăta) în fiecare simbătâ. O Expr. A purta (sau a line) cuiva sîmbetele = a duşmăni, a piznmi pe cineva, a purta cuiva un gînd rău. A se duce pe apa sîmbe- * tei ~ a se pierde, a se prăpădi.	.
simbovinâ? sîmbovine, s.f. Arbore înalt' pinâ. la 20 m, cu flori verzi-gălbui şi cu fructe comestibile, asemănătoare ou cireşele. Creşte prin păduri sau, uneori., cultivat ca plantă ornamentală.
sîmbrâş? sîmbraşi, s.m. || Din sîmbră || (înv. şi reg.) Persoană care se întovărăşeşte cu alta pentru arat, pentru alcătuirea unei stîni etc.
sîmbră, sîmbre, s.f. ,(înv. şi reg.) întovărăşire între mai multe persoane pentru arat, pentru alcătuirea unei stîni etc.
stmbure? sîmburi, s.m. || Cuv. autohton || 1. Partea cu înveliş lemnos din interiorul unor fructe, care conţine sâmînţa; partea moale a seminţei, în care se află substanţa germinativă.
2.	(Fig.) Partea centrală esenţială a unui lucru; miez, germen al unei idei, al unei teorii. 3. (Fig.) Părticică, fărîmă: un simbure de adevăr.
sîinburăs. -oâsă? şimburoşi, -oase, adj., s.f, pl. II Din simbure jî 1. Adj» (Despre fructe) Care^ are (m ui ţi) sîm b uri. 2. S. f. p i. Grup d e p om i care fac fructe drupe; conţin cile un singur simbure (ex. prunul, caisul, cireşul etc.).
sîn (1) şîni, s.m., (2—5) sînuri, s.n. ![ Lat. sinus || 1. S.m. Fiecare dintre cele două mamele aie femeii; cele două mamele ale femeii considerate împreună. 2. S.n. Partea din faţă a corpului omenesc; piept. 3. S.n. Spaţiul dintre piept şi cămaşa încinsă la brîu {în care se pot ţine f lucruri, ca într-o pungă). 4. S.n. (Pop:) Loc din corpul femeii în care se-formează fătul. 5. S.n. (Fig..) Mijloc, miez, centrii. Soarele se ridica măreţ din sinul valurilor (ATecsahdri).
sîneâţă, sineţe, s.f. II Din sl. svinici „plumb" || (înv.) Puşca primitivă, cu cremene. |]Şi: să-iieâţă s.f.
singe s.n. || Lat. sanguis j| I. Lichid de^cu-loare roşie, alcătuit din plasmă, globule roşii şi globule albe/care circula prin vene. şi artere, asigurînd nutriţia şi oxigenarea corpului la animalele superioare (la toate vertebratele şi la unele nevertebrate). O Cu singe rece■= calm, cu luciditate. Fraţi de singe = fraţi avind acelaşi tată şi aceeaşi mamă; fraţi buni. De strige albastru = de neam mare, ales; n.obil. La singe — drastic, extrem de aspru. O Expr. A scuipa singe = a avea hemoptizie...A avea singe în vine « a fi energic. A i se urca (sau a-i. năvăli) singe-le In obraz = a) ase înroşi din cauza unei emoţii puternice; b) a se înfuria. A nu maim avea, o picătura de sînge în obraz = a) a fi palid din cauza
965
SLALOM
unei boli; b) a păli de emoţie, de frică ele. A-i îngheţa cuiva, sîngele în vine — a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A fierbe (sau a clocoti) sîngele în cineva — a se înfierbmta din cauza rnîniei. A-şi face (sau a-i face cuiva) singe rău — a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva.
A avea ceva în strige — a fi obişnuit cu ceva, a avea ceva înnăscut. A umple de singe pe.cineva — a bate pe cineva foarte.tare, a bate pînă îa sînge. Singe nevinovat, se spune despre cel ucis fără nici o vină. A vărsa singe — a omorî. A avea mîinile pătate de singe — a fi vinovat de o crimă.
2.	(Fig.) Obîrşie; p. ext. familie, neam. 3. (Fig.) Boi, rasă (de animale). 4. Sîngele-voiniculuC— numele a două specii de plante din familia orhideelor, cu flori roşii-purpurii parfumate, şi al unei plante agăţătoare din familia leguminoaselor, cu flori roşii.
singer, singer i, s.m. 11 De la sînge J| Arbust înalt piuă la 4 m, cu ramuri purpurii toamna şi iarna, cu fiori albe şi fructe .negricioase, cultivat uneori în scopuri decorative.
sîngerâ, sîngerez, vb. I. 11 Lat. sanguinare Ip '
1.	Intranz. A pierde sînge; a fi rănit; (despre răni) a lăsa să curgă sînge. O Fxpr. 'A-i sîngera cuiva inima = â fi foarte îndurerat, întristat.
• A suferi, a îndura multe nenorociri. 2. Tranz.
A răni, a provoca răni din care curge sînge.* 3. Tranz. A 'efectua o sîngerare (2).
singerâre, sîngerâri, s.f. 1. Faptul de a sîngera; vărsare de sînge. 2. Proces tehnologic de recoltare a sîngelui animalelor sacrificate în abator, pentru a fi valorificat.
sîngerât, -ă, sîngera fi, -te, adj. 1. Care sînge-rează; plin de sînge, rănit. • (Fig.; despre ochi) Injectat, congestionat. 2. (înv. şi pop.; despre obiecte) Pătat cu sînge.
slnperlu, -ie, sîngerii, adj. jj Din sînge j] De culoarea sîngelui; roşu.
sîngerînci* -ă, sîngerînzi, -de, adj. jj Din sîngera II Care sîngerează, din care curge sînge.
, sîngerds, -oâsă, sîrigeroşi, -oase, adj. H Lat. sanguinosus 11 1. Care este gata să facă vărsări de sînge, crud, nemilos, crunt; (despre întîrnplări, evenimente) însoţit de vărsare de sînge; plin de cruzime. 2. Care are mult sînge; (despre ochi) congestionat, injectat. 3. (Fig.) Roşu, sîngeriu.
SÎnziână, sînziene, s.f. || Lat. sanctus Dies Johannis II 1. Sărbătoare populară care are loc la 24 iunie; drăgaica. 2. Plantă erbacee cu frunze lungi şi înguste şi cu flori galbene-aurii, frumos mirositoare.
sîrb, -ă, sîrbi, -e, s.m. şi f., adj., 1! Din ser. srb 11 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit ca naţiune pe teritoriul Serbiei (Iugoslavia). 2. Adj. Care se referă la Serbia sau Ia populaţia ei.	j
sîrbă, sîrbe, s.f. 11 Din sîrb 11 Numele unui dans popular romanesc, raspîndit în toată ţara; melodie după care. se dansează acest dans.
sîrhese, -cască, sirbesti., adj. j| Din sîrb ii Care se referă la sîrbi; propriu sîrbi lor; care provine din Serbia.
sîrbâşte adv* li Din sîrb !j Ca şîrbii, îa felul sîrbi'lor/	■	■,
sîrbism, sirbisrne, s.n. I! Din sîrb || Cuvîiit
sau expresie împrumutată din limba sîrbă „de ® altă limbă si neadaptată îa sistemul acesteia.
sîrboâică, sirboai.ee, s.f. |! Din sîrb || Femeie care face- parte din poporul sîrb.
sîrhoeroâiă adj. || Sîrb -f croat !' Limba str* boc roată (şi substantival) — limbă slavă vorbită de sîrbi şi de croaţi.
sîrg s.n. De (sau cu) sîrg =- repede, eu graba. ’ Cît Bogdan mi-l auzea, ' De sirg mi se repezea
(Pop.)..	s	.	.
târgui, sirguiesc, vb.. • IV.. Refl. |I Din sîrg- JJ A-şi da silinţa, a se strădui.
sîrguîncîds, -oâsă, sîrgninciosi, • -oase, . adj.
|] Din sîrguintă Care îşi dă silinţa, sîrguitor.
sîrguiţiţă s.f. || Din sirgui II Silinţă, străduinţă, zel.
sîrguitrir, -oarei sîrguitori, -oare, adj. || Din sîrgui II Harnic, silitor, sîrguincios.
sîrină. sîrme, s.f. || Din agr. syrma, le. sifma|| Fir metalic de diverse grosimi, avîiid numeroase întrebuinţări.
sîrmds, -oâsă, sîrmoşi, -oase, adj. !j Diutâ/vw# j| Care seamănă eu sîrma, aspru, ţepos. Q Fox s. = soi de ciine cu părul aspru, din rasa foxte-rier. ..
sîrimiMţfi. sîrrnulite, s.f. Diminutiv al lui sîrmă; sîrmă subţire.
sîsîL s-isii, vb. IV. Intranz. jj Onomatopeic j|
1. (Despre gîşte, şerpi) A scoate sunete asemănătoare cu un „s“ prelungit. 2. (Despre oameni)
A vorbi defectuos, pro minţind „s“ în loc de ,„ş“.
sîsîiâe, sîsîiece, s.n. II Din ucr. susik, rus. susek Jj (Reg.) Hambar construit din şipci sau din nuiele, folosit la păstrarea cerealelor, în special a porumbului în ştiuleţi. .
sîsîit s.n. Faptul de a sisîi; sunetul scos de cel care sîsîie.
sîsîitură, sisîi (urî, s.f. 1! Din sîsîi |! 1. Sîsîit.
2. Sunet rezultat din rostirea repetată sau prelungită a interjecţiei „ss’\ cu scopul de a obţine linişte.
slab, -ă, slabi, adj. j1 Din sî. slabii [! 1. Care nu are (multă) grăsime; (despre fiinţe) uscăţiv; (despre came) macră. 2. Lipsit de vlagă, de putere; (fig.) lipsit de tărie morală, de fermitate. O Fxpr. Slab din fire = tară voinţă, lipsit de energie. Slab de înger = lipsit de tărie morală.
3. (Despre obiecte) Fără rezistenţă; (despre pămîrit) neroditor; (despre soluţii) diluat. 4. (Despre opere artistice, literare sau ştiinţifice) Lipsit de valoare, mediocru. «Care nu convinge, lipsit de ternei. # (Despre oameni) Puţin pregătit, puţin înzestrat pentru a desfăşura o anumită activitate.
slad s.n. |l Din bg., ser. slad || (Reg.) Malţ. slâî, slaiuri, s.n. 1. (Reg.) Oplean. 2. Fiecare dintre scindările care formează părţile lat ei ale ale unei ambarcaţii. 3. Poliţă în perete pe care’ se ţin lucruri de gospodărie. 4. Fiecare diiitre st îl pi i care susţin podul morii.
slalom, slalomuri, s.n. |j Din fr. slalom (împrumutat din norv. slalom) || Coborî re pe schi mi constînd dintr-o succesiunii de viraje. • Probă din schiul alpin în care concurentul trebuie să coboare în pantă, în două manşe, prin anumite
SLANĂ
666
puncte obligatorii, numite porţi. Q S. hautic = ramură a sportului nautic care constă în par-cmgerea unui traseu cu caiacul sau cu canoja, pe ape curgătoare şi tulmultuoase, printre obstacole suspendate deasupra apelor.
' slă/m, slane, s.f. || Cf.slănină || (Reg.) Slănină, slatină, slatine, s.f. jj Din sl. slatina Ц Izvor de apă (minerală) sărată; teren mlăştinos şi sărat.	s
slav, -ă, slavi, -e, subst., adj. Ц Din fr. slavei]
1.	S.m. (La pl.) Nume generic dat popoarelor care alcătuiesc populaţiile de bază din U.R.S.Ş., Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria şi iugoslavia.
S.m. şi f. Persoană care face parte din una dintre aceste populaţii. 2. Adj. Care se referă la slavi (o, care aparţine slavilor; limbă slavă =? fiecare dintre limbile popoarelor slave; (substantivat, f.) slava veche — limba textelor slave religioase din sec. 9—11.
slâvă, slăvi, s.f. || Din sl. slava || 1. Faimă, glorie; laudă, preamărire. 2. înaltul cerului, văzduh. O Expr. A ridica pe cineva în slavă (sau în slava cerului = a preamări pe cineva, a-is aduce laude exagerate.
slavism, slavisme, s.n. Ц Din fr. slavisme, germ. Slawismus || Cuvînt, expresie, construcţie împrumutate dintr-o limba slavă de altă limbă şi neasimilate de aceasta.
slavist, -ă, slavişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. slaviste, germ. Slawist |] Specialist’ în slavistică.
slavistică s.f. |] Din germ. Slawistik || Totalitatea disciplinelor care studiază limba, istoria şi cultura popoarelor slave.
slavdn, -ă, slavoni, -e, adj. || Din fr. slavon || Slav <2). O Limba slavonă (şi substantivat, f.) = limba redacţiilor tîrzii (din Rusia, Bulgaria, Serbia) ale vechii slave.
;	slavon este adv. || Din slavon || în limba sla-
vonă.
slavon îsm. slavonisme, s.n. || Din slavon ]] Element de limbă de origine slavonă pătruns în altă limbă şi neasimilat de aceasta.
slăbăndg, -oâgă, slăbănogi, -oage, adj., s.m. || Din bg. slabonoga|| 1. Adj. Slab, lipsit de putere, de vlagă. 2. S.m. Plantă erbacee din regiunile de munte, înaltă pînă la 120 cm, cu flori galbene cu puncte roşii, cu un pinten ; este folosită pentru proprietăţile ei diuretice.
slăbi, slăbesc, vb. IV. |j Din slab || 1. Intranz. (Despre fiinţe) A deveni mai slab, a pierde din greutate; a-şi pierde vlaga, puterea. 2. Intranz. (Despre organe ale corpului, despre facultăţi ele.) A nu mai funcţiona normal. 8. Intranz. (Despre procese, acţiuni) A pierde din intensitate,; (despre procese în desfăşurare) a încetini ritmul. 4. Tranz. A da drumul dintr-o strînsoa-re, a face să fie mai puţin strîns. O Expr. A nu *slăbi pc cineva = a nu lăsa în pace pe cineva, a-1 urmări permanent, de aproape; a ţine din scurt.
slăbiciune, slăbiciuni, s.f. j] Din slăbi || 1. Lipsă de forţă fizică;, senzaţie de pierdere a puterilor. • (Fig.) Lipsă de energie, de fermitate.
2.	Afecţiune, înclinaţie pentru cineva sau pentru ceva; jэ. ext. pasiune*
slăbire, slăbiri, s.f. Faptul de a slăbi; pierdere din greutate sau din forţa fizică.
slăbit, -ă, slăbiţi, -te, adj. Care a devenit slab; lipsit de puteri, de vlagă. O (Despre facultăţi sau'organe ale corpului omenesc) Care nu-şi mai . poate îndeplini bine funcţia (din cauza unei boli, a unei infirmităţi etc.).
slăbuţ, -ă, slăbuţi, -te, adj. Diminutiv al Iui slab; cam Slab.
slădărie, slădării, s.f. || Din slad || (Reg.) Construcţie specială, clădire în care se prepară sladul.
slănină, slănini, s.f. || Din bg., ser .slănină || Stratul de grăsime aflat între pielea şi carnea porcului; bucată din această grăsime, preparată şi folosită ca aliment.
slăvi, slăvesc, vb. IV. Tranz. ]| Din sl. slăviţi |j A lăuda, a preamări, a glorifica pe cineva (pentru merite excepţionale). • (înv.) A adora, a venera.
slăvire, slăviri, s.f. Faptul de a slăvi; preamărire; (înv.) adorare, venerare.
slăvit, -ă, slăviţi, -te, adj. (Folosit şi ca formulă de reverenţă) Preamărit, glorificat.
sici, sleiesc, vb. IV. II Din sl. sulijati || 1. Refl. (Despre substanţe grase) A se închega, a se solidifica (prin răcire). 2. Tranz. A seca o fîntînă (pentru a o curăţa). # (Fig.) A secătui pe cineva de bani; a epuiza ceva.
sleire, sleiri, s.f. Faptul de a (se) slei; (fig.) istovire, extenuare, epuizare.
sleit, -ă, sleiţi, -te, adj. (Despre substanţe grase) închegat, solidificat (prin răcire); (despre mîncăruri) cu grăsimea închegată. • (Despre fîntîni) Secat, golit de apă. • (Fig.) Secătuit de puteri.
slin, slinuri, s.n. [| Din ser. slina |] (Reg.) Strat de murdărie de pe pielea nespălată, de pe îmbrăcăminte sau obiecte folosite timp îndelungat şi necurăţate.
slinos, -oâsă, slinoşi, -oase, adj. || Din slin || (Reg.) Murdar, jegos, soios; plin de slin.
slip, slipuri, s.n, || Din fr., engl. slip || L Chiloţi de baie foarte scurţi. 2. Plan înclinat folosit pentru lansarea hidroavioanelor de^ pe sol pe apă.
slobod, -ă, slobozi, -de, adj. || Din bg. slobo-den || (înv. şi pop.) 1. (Despre oameni) Care are drepturi politice şi cetăţeneşti depline; care se bucură de libertate; (despre tari, popoare) ne-atîrnat, independent. 2. (Despre oameni) Care este în stare de libertate, care nu este închis, întemniţat. • Care poate acţiona după dorinţa sau voinţa sa. • (Despre animale) Lăsat In. libertate. 8. (Despre legături) Care permite mişcări libere, care nu strînge prea tare. 4. (Despre oameni şi manifestările lor) Lipsit de rezervă, de măsură; indecent. O Expr. A fi slobod la gură = a vorbi fără sfială, depăşind limitele bunei-cuviinţe.
slobozenie,, slobozenii, s.f. || Din slobozi || (înv, şi pop.) 1. Libertate. 2. Neatîrnare. 3. Permisiune, îngăduinţă, voie.
slobozi, slobod, vb. IV. Tranz. || Din slobod j| (Pop.) 1. A pune în libertate; a lăsa în libertate (un animal). 2. A permite cuiva să plece, 3. A elibera dinţr-o strînsoare, dinţr-o legătură; a
SMARALD
lăsa. să cadă ('din mină). • (Despre? obiectul care leagă) A slăbi, a desface. 4. A descărca o armă de foc.
slobozie, slobozii, s.f. || Din slobod II (înv.)' Sat întemeiat pe tm loc pustiu sau refăcut după părăsirea lui de către locuitori, care se bucura de anumite privilegii domneşti.
slobozilor, slobozitoare, s.n. j| Din slobozi j| Piesă de lemn la războiul de ţesut cu care se fixează sulul de dinapoi pentru a nu se derula firele de urzeală.
slogan, sloganuri, s.n. || Din fr., engl. slogan i| Formulă fcare exprimă succint ţelurile (politice, economice), ale unui grup, ale unei organizaţii etc. ori o problemă de actualitate.
sloi, sloiuri, s.n. [1 Din bg. sloj jj 1. Bloc de gheaţă care pluteşte pe o apă înainte de îngheţul total sau după dezgheţul acesteia. O Expr. A fi sloi «= a fi îngheţat. Â-i trece cuiva un sloi de gheaţa prin inimă = a-1 trece pe cineva fiori de spaimă. • (Fig.) Persoană rece, distantă. 2. Ţurţur de gheaţă.
sîomni, slomnesc, vb. IV. || Din si. sulognja „silabă46 || (Reg.) 1. Tranz. A rosti vorbele Cu oarecare greutate, a îngăima. 2. Intranz. (Despre lumini, culori) A se ivi, a se distinge cu greutate, a apărea, a se arăta; a miji.
slovac, -ă, slovaci, -ce, s.m. şi f., adj. || Din fr. slovaque fi 1. S.m. şi f. Persoană^care face parte din poporul constituit ca naţiune pe teritoriul Slovaciei (Cehoslovacia). 2. Adj. Care se referă la Slovacia sau îa populaţia ei. O (Substantivat, f.) Limba vorbită de slovaci.
slovă, slove, s.f. jj Din si. slovo |j (înv. şi pop.)
1.	Literă (chirilică); scriere; alfabet. 2. Scrisul cuiva cu caracteristicile lui, după care poate fi identificat. 3. Ştiinţă de carte, învăţătură.
sloven, ~ă, sloveni, s.m. şi. f., adj. || Din sar. sloven j! 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit ca naţiune pe teritoriul Sloveniei (Iugoslavia). 2. Adj. Care se referă la Slovenia sau îa populaţia ei. • (Substantivat, /Nf.) Limba vorbită de sloveni.
slow [Pr.: slou] s.n. |! Cuv. engî. || Numele unui dans modem lent.; melodia după care se dansează, .
slugarnic, -ă. slugarnici, -ce, adj, jj Din slugă jj Care are o atitudine umila faţă de cei pe care îi slujeşte; lipsit de iiemnitate.
slugă. slugi, s.f. jj Din si. sluga jj 1. Persoană angajată să muncească în serviciul, in gospodăria cuiva. 2. (Fig.) Persoană care se supune orbeşte voinţei altuia. 3. (înv.) Slujitor înarmat de pe lingă casa sau din suita unui boier.
slugăreală s.f. jj Din slugări jj Faptul de a slugări, slugărie.
slugări* slugăresc, vb. IV. || Din slugar, (înv.) „slugă66 Iii* Intranz. A munci ca slugă-1^ un stăpîn. 2. Tranz. A sta în preajma.cuiva, execu-tliidu-i cu umilinţă ordinele.
slugărie s.f. || Din J slugar, (înv.) „slugă44 || 1* Faptul de a slugări; condiţie de slugă. 2. (Fig.) Lipsă de demnitate, servilism.
slugărnict, slugăr răcesc, vb. IV. Intranz. || Din slugarnic [| (Reg.) A slugări.
slugărnicie* slugărnicii, s.f. || Din slugarnic |) Atitudine de linguşire faţă de cel de la care se primesc sau se aşteaptă avantaje materiale; servilism.
siâger, slugerî, s.m. || Cf. ser. sluiar j| (înv.) Dregător în Ţara Românească şi Moldova, însărcinat în special cu, aprovizionarea curţii domneşti şi a armat eu || Şi uisulger s.m.
sltiis s.n. |] Cuv: engî^n: Jgheab de lemn prevăzut la bază cu o căptuşeală de bolovani, grinzi de lemn,, ţesături păroase (care favorizează depunerea particulelor grele), folosit la spălarea nisipurilor aurifere, platinifere etc.
sluj s.n. invar. || Din pol. sluz’ \\A sta (sau a face) sluj = (despre cîini) a se ridica în două picioare; (fig., despre oameni) a fi slugarnic, a se umili.
sluibâs, -ă, slujbaşi, -e, s.m. si f. {[ 'Din, slujbă || (înv.; rar la f.) Funcţionar. ’
slujbă, slujbe, s.f. || Din sî. sluzîba Jj !• Ocupaţie, serviciu la o instituţie sau Ia o întreprindere. • Expr. A fi (sau a se pune) în slujba cuiva (sau a ceva) = a fi (sau a se pune) la dispoziţia cuiva, a servi interesele cuiva sau a susţine" o anumită cauză* « Misiune, sarcină, însărcinare.
sluji, slujesc, vb. IV. || Din- si. sluziti || 1. Intranz, A munci în gospodăria cuiva, a fi în serviciul unui ştăpîn; (înv.) a ocupa o funcţie publică. 2. Refl. A se servi de cineva sau de ceva, a utiliza ceva; (intranz., despre obiecte) a servi la ceva. 3. Intranz. A oficia o slujbă religioasă.
slujitor, -oare, slujitori, -oare, s.m. şi f. || Din sluji II1. (Astăzi rar) Slugă, servitor. 2. (înv.) Slujbaş; oştean în slujba domnului sau a unui boier. «Reprezentant înarmat \ al stăpânirii; poteraş. .
sluji tor îme s.f. H Din slujitor l-j (înv.) Mulţime de slujitori: totalitatea slujitorilor ţârii sau ai unei curţi domneşti ori boiereşti.
slujnicar, slujnicari, s.m. jj Din slujnică | (înv. şi arh.) Amant şi întreţinut al slujnicelor.
slujnică, slujnice, s.f. |i Din shxzîmku |j (Astăzi rar) Femeie angajată pentru a munci în gospodărie sau în familia altuia; servitoare.
slut* -ă, sluţi, -le, adj., s.m. şi f. j! Cf. ucr, slutyi j| (Orn) schilod, pocit, diform; (om) foarte urît.
shifenîc, sluţeau, s.f. || Din sluti jj Faptul de a fi slut; fiinţă urîtă, pocitanie.
sluţi* sluţesc, vb. IV. Tranz. jj Din slut- || A face să devină slut, a mutila, a poci, a urî ti. 9 Refl. A se strîmba, a se schimonosi.
sluţit, -ă. sluţiţi, -te, adj. Mutilat, schilodit: p. ext. pocit, urît.
smalţ înă, smalţ inc, s.f. jj Din fr. smaltine || Minereu de cobalt, de culoare albă-argintie.
smalţ, smalţuri, s.n. jj Din ngr. smalto(n), germ. Schmalz || 1. Email. 2. Substanţă lucioasă, de culoare alba, care acoperă suprafaţa vizibilă a dinţilor.	•	*
smarâgd s.n. v. smarald.
Smarald, smaralde, s.n. || Din it. smeraldot lat. smaragdus || Piatră preţioasă de culoar®
SMALŢ UI ’
m
verde-deschis, foarte transparentă. J| Şi: sma-îkgă sm.
smăltui, smălţuicsc, vb. IV. Tranz. |] Din smalţ || A acoperi obiecte de metal sau de ceramică cu un strat de smalţ.
smalţul re, -smălţuiţi, s.f. Acţiunea de a s mâinii; email are.
smălţuit* -ă% smălţuiţi, -te, adj. (Despre obiecte de metal sau de ceramică) Acoperit cu smalţ; emailat.
smead. -ă. smezi, -de, adj. jl Din si. smedii Я (Despre oameni) Cu pielea feţei, de culoare închisă şi palidă.
л smeri [ Pi*.: smeş], s meci uri, s.n. ]] Din engl., fr. smash II'Lovitură de atac decisivă a mingilor înal-le* la lenisul de cîmp şi la tenisul de masă.
smerenie s.f. fj Din st. sumerjenije || Atitudine respectuoasă, supusă, umilă; comportare modestă, plină de bună-cuviinţă; (bis.) evlavie, cucernicie.
smerb smeresc, vb. IV. Refl. Ц Din si. stime ri-ti !] A adopta o atitudine umilă,"modestă, plină de respect; (bis.) a se arăta plin de cucernicie, de evlavie.	^	\
smerire, smeriri, s.f. 'Faptul de a (se) smeri; atitudine umilă,, cucernică, evlavioasa.
smerit, -ă. smeriţi, -te, adj.- Umil, modest, supus; cucernic, evlavios, pios. .
smieeâ, s micele, s.f. || Din lat. summicella || Mlădiţă sau rămurica dintr-o plantă.
smidă, smide, s.f.. Desiş fqrrnat din arbori tineri sau din arbuşti.
sminteală, sminteli, s.f. || Din sminti j! 1. Tulburare a minţii, scrînteală. 2. Greşeală, abatere. , O Fără sminteală.= în mod absolut, negreşit.
3.	(înv. şi pop.) Stricăciune, pagubă.
sminti, smintesc, vb. IV. |j Din sî. sîimensti, sUmenton |11. Refl. A-şi pierde dreapta judecată; a înnebuni; a se ţicni. O Expr. (Tranz.) A sminti pe cineva în bătaie. — a bate foarte tare pe cineva.
2.	Tranz. A mişca din loc, a clinti; a abate pe cineva de la uri lucru. H. în tranz. A greşi. •
smintit, -ă, sminti ţi. -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Ieşit din minţi: fiebun; ţicnit. 2. Mişcat din loc, deplasai.; (fig.) scos din făgaşul obişnuit, deranjat.
smiorcăi, smiorcăi, vb. IV. |j Cf. smîrcîi jj (Pop. şiyfam.) 1. lntranz. A trage, repetat şi cu zgomot, aerul pe naş. 2. lntranz. si refl. A scînci, a plînge sau a se preface că plinge,, cm sunete înăbuşite.
smiorcăiâhu smiorcăi el і, s.f. 1! Din smiorcăi _ || Faptul de a (se) smiorcăi, smiorcăit1.
smiorcăire, smiorcăiri, s.f. Faptul "de a (se) smiorcăi.
smiorcăit1 s.n. Smiorcăire: zgomot specific produs de cel care se smiorcăie.
smiorcăit2, -a, smiorcăit i, -te. adj. Plângăreţ. smirdâr. smirdari, s.m. II Cf. rscr. smrdeli, bg. smradijak |! Arbust din regiunea alpină, cu frunze lucioase şi cu flori roşi і-li liaclii і, plăcut mirositoare; bujor de munte.	*
smirna adv. v. smirnă1. smirnă1 adv. |j Din rus. smirna || în poziţie de drepţi, ţeapăn, nemişcat (de frica, din respect eU ). I! Şi: smirna adv.
smirnă2 s.f. |! Din sî. smirna || Răşină extra-sădijn scoarţa unui arbore exotic, care arde răs-pîndind un niiros caracteristic, fiind folosită în medicină, în parfumerie, la unele xereirionii religioase etc.
smîceâlă s.f. v. şmuceală. smîei vb. IV. v. smuci, smîcit, -ă, adj. v. smucit, smîncf vb. IV. v. smuci, smîntînă s.f. I! Cf. bg. smetana || 1. Strat gras de culoare albă-gălbuie, care se formează * îa suprafaţa laptelui nefiert (lăsat să Mea o zi sau două) ori se separă din laptele proaspăt cu o maşină specială. 2. (Fig.) Partea cea mai bună, mai valoroasă dintr-im lucru.
smîntîni, smîntînesc, vb, IV. Tranz. || Din smîntînă || A lua smîntînă de pe lapte; a extrage smîntînă din lapte.	■
smîntînică, smintinici, s.f. 1. Diminutiv al lui smîntînă. 2. Planta erbacee cu flori galbene, plăcut mirositoare* care creşte prin păduri şi prin tufişuri.
smîntmit, -ă, smîntîniţi, -te, adj. (Despre lapte) De pe care s-a luat (sau din care s-a extras) smîntînă.
smmtînoş, -oâsă, smlntînoşi, -oase, adj. ţf Din smîntînă || Cu omită smîntînă. • Ca smîntînă.
smîrc, smîrcuri, s.n. |j Din sl. smriîku || Loc moeirlos, acoperit de obigei cu vegetaţie; ochi de apă pe un astfel de loc.
smîrcîi, smîrciii vb. IV. lntranz. H Din sl. smrukati |! (Reg.) A smiorcăi.. smîrcitt s.n. (Reg.) Smiorcăit1. smîrcos. -oăsă, smîrcoşi, -oase, adj. ]j Din smîrc II (Despre terenuri) Pliit.de snaîrcuri, mlăştinos.
smoală s.f. !! Din sl. smola Produs de culoare neagră, solid Jă temperatura obişnuită şi vţscos cînd se topeşte, rămas - de la distilarea gudroanelor de cărbuni sau rezultat din pxidarea păcurii, folosi t la prepararea'asfaltului, Ibri-chetarea cărbunilor etc.	'	•
smoc. smocuri, s.n. !! Cf. ser. smota.k jj 1. Mănunchi de păr sau de pene pe care îl au unele animale la urechi, pe cap etc. 2. Cantitate de fire de păr, de lină, de iarbă etc., care se poate prinde sau smulge dintr-o dată.
smochin, smochini, s.m. |! Din sî. smokinu Jj Arbore mediteranean, înalt de 2 —10 m (după regiune), cu numeroase flori închise într-un receptacul care la maturitate devine un fruct comestibil.
smochină., smochine, s.f. !| Din sl. smokvina, bg. smokinja || Fructul comestibil al smoclvnu-lui, cărnos, cu gust dulce,.'bogat în vitamine.
smoching, smochinguri, s.n. ii Din engl. smoli irig || Haină bărbătească de gală, foarte- deschisă în faţă şi cu reverele de mătase.
smochini, srnoehinesc, vb. IV. Refl. || Din smochină jj A se zbîroi (ca o smochină).
smochinit, -ă, smochiniţi, -te7 adj. Zbîrcit, încreţi t.
• smog s.n. |! Din engl. smog f| Ceaţă deasă amestecata cu fum şi praf industrial, care se
formează în marile centre industrializate, în special in zonele cu climat oceanic.
smoli, smolesc, vb. IV. Tranz. |!Oin smoală'] A 'unge cu smoală topită, a cătrăni.
smolit, -ă, smoliţi, -te, adj. 1. Uns cu smoală.
2.	Negricios, oacheş, brunet. L-au văzut,.. lingă un băiat tînăr, cu mustaţă mică şi cu obraz■ smolit (Pas.).	■■	*
smomi, smomesc, vb. IV. Tranz. [j Din momi jj (Reg.) A ademeni, a amăgi.
smoţoeeâlă, smotoceli, s.f. || Din smotoci ;! (Pop.) Acţiunea de a smotoci; păruială, cheîfă-neală.
smotoci, smotocesc, vb. IV. Tranz. !! Cf. ser. smotok Şl (Pop.) A-bate, a părui, a chelfăni.
smredui, smredtuesc, vb. IV. Refl. şi tranz.
' Din sl. smurudeti |; (înv.) A se molipsi, a se contamina.
sinrcdiiire s.f. (înv.) Faptul de a se smrediii; molipsi re, contaminare; p. ext. boală, suferinţă.
smuceâlă, smuceli, s.f. |j Din smuci jj Smuci-tură. |1 Şi: smîeeâlă, smimceâlă s.f.
smuci, smucesc, vb. . IV. Tranz. !j Din sl. smucati H A trage brusc şi cu putere spre a smulge, a desprinde sau a deplasa ceva ori pe cineva din locul unde se află. • Refl. A se zbate pentru a scăpa din locul de unde este prins sau legat. • (Despre arme de foc) A recula. i! Şi: smîci, siruncl. smunei vb. IV.
smucit, -ă. smuciţi, -te, adj. 1. Tras brusc, cu putere. Vorbă 'smucită. vorbă spusă grăbit, pe un ton aspru. 2. (Fam.) Ţicnit, trăsnit, nebun, ■jj Şi: smîeit, -ă. smimclt, -ă adj.
smucitiiră, smuci turi, s;f. || Din smuci 11 Faptul de a smuci; mişcare bruscă. j]Şi: smuriei-tiiră s.f.
snitilge, smulg, vb. III. S] Lat. *exmulgere 11
1.	Tranz. A scoate din locul unde se află, trăgând cu putere. O Fxpr. A-si smulge părul din cap = a-şi manifesta cu putere durerea sau desperarea. 2. Tranz. (Fig.) A obţine ceva cu mari eforturi sau hiînd cu forţa. O Expr. A smulge pe cineva din ghearele- morţii = a salva de la moarte. 0. Refl. A se despărţi de cineva, a se depărta brusc (cu putere sau cu greu). jj Perf. s. smulsei; part. smuls.
, smuls s.n. Acţiunea de a (se) smulge. smimceâlă s.f. v. smuceâlă. smirnei vb. IV v. smuci, smuncit. -ă. adj. v. smucit, sra unei tură s.f. v. smucitură. snoavă. snoave, s.f. |j Din sl. iz nova ,.din nou“ ll%Scurtă povestire populară cu conţinut anecdotic, avînd o largă circulaţie orală.
snob. snoabă, snobi, snoabe, s.rn. şi f. |i Din fr. snob !! Persoană care admiră în chip exagerat şi adoptă fără alegere tot ce este la modă. .
snobism s.h.-|';Din fr. snobisme |] Atitudine de snob.
snop, snopi, s.m. |! Din - sl. snopii '11. Legătură făcută din mai multe, mănunchiuri de gria (sau de alte plante). 2. Grup de lucruri de acelaşi fel. 3. Fascicul de raze luminoase.
snopeâtă, snopeli, s.f. |j Din snopi j! Bătaie zdravănă, chelfăneală.
snopi, snopesc, vty. IV. Tranz. j] Din snop Ц 1, (Rar) A lega cerealele în snopi. 2. (Fig.) A bate straşnic pe cineva.
soâcrăţ soacre, s.f. jj Lat. socra |j Mama unuia dintre soţi, în raport cu celălalt soţ; soacra-mare — marna mirelui.	*	•
soarbă, soarbe, s.f. || Din sorb' j] Fructul sorbului1, de mărimea unei cireşe, cărnos, de cuioa- -re brună saù portocalie, cu gust acrişor...
soare, (2) sori, s.m. !| Lat. sol, , solis || 1. Corpul ceresc în junii căruia se învîrf esc Pămin-. tui şi toate celelalte planete si corpuri cereşti care compun sistemul nostru planetar. O Èxpr. A fi rupi din soare- a fi foarte frumos. (Fam.) (A fi) soare cu dinii a fi frig pe vreme senină. Sub (sau pe sub) soare— pe pămînt, în lume. А і se pune cuiva soarele drept inimă = а і se face foame. • Soare-răsare = răsărit, est. Soare-a pune = apus, vest. • Lumină şi căldură care vine de la soare, m Cu soare -- cît mai e ziuă. 2. Nume dat oricărui corp ceresc care are lumină proprie si care poate constitui centrul' unui sistem planetar.
soartă, sorţi, s.f. n Lat. sors, sortis fj 1, (în concepţiile mistice) Putere supranaturală despre care se crede că hotărăşte tot ce і se mtîmpîă omului în viaţă; destin, fatalitate. 2. Condiţii, situaţie în care se află cineva, care există lâ un moment dat. • Desfăşurare, deznodămînt, sfîr-şit.
. soaţă, soaţe, s.f. |! Lat. sociali 1. (Rar) Soţie;, nevastă. 2. Colaboratoare, prietenă. 3* Persoană,
’ obiect, faptă asemănătoare alteia.
sohâr. sobări, s.m. || Din sobă jj Meseriaş care, construieşte sau repară sobe.
săbă, sobe, s.f. H Din ic. soba Ц Instalaţie de ■‘cărămidă* de teracotă, de fontâ etc; în care se face foc pentru a încălzi încăperile sau pentru gătit.
sobiţă, sobiţe, s.f. Diminutiv allui sobă; sobă mică.	.
sobrii, şoboli, s.m. || Din (1) bg. sobolec, (2) rus. soboV || (Zocfl.) L Cîrtiţă. £. (înv.) Samur, sobor, sobbare, ş.n. II Din ssitbonî N (înv.)
^ 1. Adunare, sfat. 2. (Bis.) Sinod.
aobormerise. «eâseă, soborniceşti, adj. IjCfs sobomic (rari „ecumenic" || întemeiat pe hotăîî-rile sinoadelor ecumenice; ecumenic. sinodal.
sobrietate s f.H! Din fr. sobriété j: însuşirea» iie a fi sobru: simplitate, cumpătare, moderaţie (în modul de viaţă).
sobru. -à. sobri\ -/>, adj. |] Din fr. sobre, lat. sobrin.s ; Lipsit de ornamente inutile; simplu; modera!., rezervat, cumpătat;
ми»-, soci; s.m. ii Lat. sabueus (— sambucus) H D en 11 rn і re d a t ă un o r s p eci і d e pl а n t e I e m n oas e cu flori albe, dispuse în panicnle sau umbeie, şi ' fruel e' negre, ir; ci oase, dispuse în cirocîiine; florile au propriété ti an ti reumatice şi sudori fice, iar fructele şi scoarţa proprietăţi diuretice şi laxative.
SOCIABI&
\
sociabil, -ă, sociabili, -e, adj* ţfDhi ble, lat. sociabiîis ( <( sociare „a se asocia, a se imi“) |! Care se integrează uşor ţn societate, care stabileşte uşor relaţii cu alţii; comunicativ, prietenos.
sociabilitate s‘.f. [] Din fr. sociabilité || însuşirea de a fi-sociabil; capabilitatea sau calitatea J oamenilor de a trăi în societate. • Comunicativitate.
social, -ă, sociali, -e, adj. |j Din fr. social, lat. socialis |] 1. Care este creat de societate san este propriu societăţii; care priveşte societatèa omenească. O Ştiinţe sociale = ştiinţe care studiază societatea omenească în ansamblul ei (ex. istoria, economia politică, sociologia). 2. Care este propriu unui grup de oameni (si nu individului izolat). 3. Care aparţine unei anumite clase, unui anumit grup al societăţii.
sociâl-demoerât, -ă, social-democraţi, -te, s.m. şi f., adj. I) Din fr. soçial-démocrat || 1. S.m. şi f. Adept al social-democraţiei, membru sau simpatizant al unui partid sociaî-deomcrat. 2. Adj. Care se referă la social-democraţie, care aparţine social-democraţiei.
social-democraţie s.f. || Din fr. social-démo-craţie II Mişcare politică de orientare marxistă a clasei muncitoare, apărută în Europa spre sfîrşituf sec. 19, pe baza căreia au fost organizate partidele socialiste, unite în Internaţionala a II-a.
socialism s.n. || Din fr. socialisme || 1. Concepţie social-politică, formulată mai întîi în lucrările socialiştilor utopici, ca expresie a aspiraţiilor maselor oprimate spre o societate dreaptă, lipsită d@ exploatare. O Socialism ştiinţific = teorie (doctrină) social-politieă marxistă caFe fundamentează strategia şi tactica luptei revoluţionare a clasei muncitoare, studiază legile generale ale trecerii de la capitalism la socialism şi comunism. Socialism utopic = curent social-politic ^ care a precedat apariţia socialismului ştiinţific constituind unul dintre izvoarele acestuia. 2.0rînduire socială întemeiată pe exercitarea puterii politice de către clasa muncitoare aliată cu celelalte clase şi categorii sociale muncitoare, pe proprietatea socială asupra mijloacelor de producţie şi pe realizarea retribuţiei potrivit principiului „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după munca depusă“.
socialist* «ă, socialişti, -ste, adj., s.m. şi f. II Din fr. Socialiste || 1. Adj. Care se referă la socialism, întemeiat pe principiile socialismului; propriu socialismului. 2. S.m. şi f. Membru sau simpatizant al unui partid socialist; adept al socialismului.
sociallzâ, socializez, vb. I. || Din fr. socialiser |J 1. Tranz. A trece mijloacele de producţie din proprietate privată în proprietate socialistă,
2.	Refl. (Despre muncă şi producţie) A dobîndi caracter social.'
socializare* socializări, s.f. Faptul de a (se) socializa.
socialmente adv. [| Din fr. socialement J| Din punct de vedere social.
socîativ, -ă, sociativi, -e, adj. || Din fr.’sociali/ |] (Despre complemente circumstanţiale) Care
arată fiinţa sau lucrul c©r însoţeşte subiectul ari complemeiUul direct în săvîrşirea unei acţiuni.
societar, -ă, societari, -e, s.m* şi f. |j Din fr. societaire || 1. Actor care face parte dintr-o asociaţie a artiştilor unui teatru şi care primeşte o cotă parte din veniturile teatrului. 2. Persoană care deţine acţiuni emise dţ o societate anonimă; acţionar. *	s
societate, „societăţi, s.f. [! Din fr. societe, lat. societasr -atis11| 1. Tip de sistem social, istoriceşte determinat, al cărui fundament îl constituie relaţiile de producţie; totalitatea oamenilor consideraţi sub raportul acestor relaţii; orîn-duire socială. Societate socialistă multilateral dezvoltată — etapă superioară în procesul de dezvoltare a orînduirii socialiste în România, reprezentînd un stadiu de maturizare pe toate; planurile a socialismului, de perfecţionare a bazei şi suprastructurii socialiste pentru crearea premiselor ipenite să înlesnească, în perspectivă, trecerea la comunism. 2. Organizaţie (cu caracter naţional sau internaţional) avînd drept scop acţiuni de interes general. 3. Grup de persoane constituit- în scop ştiinţific, literar, sportiv ele.
4.	(în capitalism) întreprindere întemeiată pe investire de capital, de către două sau mai multe persoane, care desfăşoară o activitate patrimonială în scopul realizării de profituri.
6.	Grup de oameni care petrec un anumit timp împreună; anturaj. O In societate = Între oameni, în lume.
sociografie s.f. |I Din fr. sociographie j[ 1. Observare, înregistrare şi descriere a societăţilor ca formaţiuni istorice. 2. Ramură a sociologiei (geografie socială) care studiază influenţa condiţiilor locale asupra formării „tipurilor64 sociale.
sociolingvistică s.L j] Din fr* sociolinguisti-que II Disciplină care studiază relaţiile între limba, cultură şi societate.
socioldg, -ă, sopiologi, -ge, ,s.m, şi f. || Din fr. sociologue H Specialist în sociologie.
socioldgic, -ă, sociologici, -ce, adj. || Din fr. sociologique II Privitor la sociologie, care aparţine sociologiei.
sociologie s.f. || Din fr. sociologie-; fr. social 4-gr. logos «,studiu“|| Ştiinţă care se ocupă cu studiul proceselor sociale, al relaţiilor interumane şi al instituţiilor din orînduirea socială,existentă, considerate" din punctul de vedere al ansamblu* lui social.
sociologism s.n. || Din fr. sociologisme• || Orientare care exagerează rolul şi valoarea explicaţiilor sociologice în studiul fenomenelor şi proceselor sociale, tinzînd să subordoneze sociologiei celelalte ştiinţe sociale.
sdclu, socluri, s.n. |1 Din fr. socle || 1. Postament care susţine o statuie, o coloană etc. 2~ Partea inferioară a unui edificiu, de obicei mai proeminentă. 3. Parte a lămpilor (becurilor) electrice servind la fixarea acestora în dulie şi la stabilirea legăturii cu reţeaua electrică de alimentare. OS. de tub electronic - -- piesă de material izolant utilizată ca suport pentru tuburile electronice şi echipată cu mai multe contacte, pentru asigurarea conexiunii electrice intre electrozii tubului şi circuitul electronic aferent.
socoteală. socoteli, s.f. Ц Dinsocoti |! 1. Calcul, numeric. 0 Expr. A-şi greşi socotelile ** a se înşela în aşteptări, a nu reuşi. A pune ceva la socoteală «= a lua ceva în consideraţie. A pune ceva în socoteala cuiva ■=** a imputa cuiva ceva. • (Pop.) Fiecare dintre cele patru operaţii aritmetice fundamentale. 2. Nota de plată pentru o consumaţie, pentru o , cumpărătură. &•* Plan, proiect. 4. Seamă, răspundere. G Expr. A da socoteală de ceva a răspunde de ceva. 5. Rost, raţmne. Q Fără socoteală ** nechibzuit, fără motiv.
socoti? socotesc, vb. IV. |j Bat. succutere ||
1, Tranz. A face o socoteală, a calcula, a număra.
2. Refl. A ajunge la o înţelegere cu cineva asupra unor cheltuieli, a Unei datorii, etc. • (Fig.) A se răfui cu cineva. 3* Tranz. A plănui* a avea de gînd; a chibzui, a judeca. 4. Tranz. A crede, a presupune; a fi de părere. 6. Tranz. A aprecia; (tranz. şi refL) a ţse) considera, a (se) privi drept...	.
socotinţă, socotinţe, s.f. II Din socoti || (înv. şi pop.) 1. Judecată; chibzuinţă. Unde nu e socotinţă, socoteala merge rău (Pann). 2. Opinie, părere.
socotit1 s.n. Faptul de a (se) socoti; calcul, socoteală.
socotit2, -ă, socotiţi, -te, adj. Cumpătat, chibzuit, înţelept.
socotitor, -oare, socotitori, -oare, s.m. şi f. |j Din socoti 1| Persoană care calculează; contabil.
socratic, -ă, socratici, -ce, adj. ■, |j Din fr. socratique || Care se referă la Socrate, care ţine de doctrina lui Socrate.
socru, socri, s.m. |] Lat* socrus {=socer) || Tatăl sau (la pl.) părinţii unuia dintre soţi, In raport cu celălalt soţ, O Socru-mare = tatăl mirelui; (la pL) părinţii mirelui. Ivitu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire,,cu nănaşi, CurSocrii-mari şi cu nuntaşi (Qosbuc).
sodalit s.n. |[ ї)іц fr. sodalite \\ Alumosilicat natural de sodiu cu clor, cenuşiu, albăstrui sau incolor, constituent al unor roci eruptive alcaline.
sodă s.f. 11 Din germ. Soda || Carbonat de sodiu, folosit la spălatul rufelor, al vaselor etc.; sodă de rufe. O S. caustică = hidroxid de sodiu (v. hidroxid).	*
sddiu s.n. II Din fr. sodium Ц Metal alcalin, moale, alb-argintiu, foarte «reactiv, răspîndit în natură sub formă" d^combinaţii, avînd multe întrebuinţări.
soddm ş.n. || Din.sl. Sodomii ||5(Pop.) 1. Mulţime (de oameni, de animale); cantitate mare.
2.	Prăpăd, nenorocire. Urîtu-i mare sodom, Prăpădeşte om de om (Pop.)
sodomie, sodomii, s.f. Ц Din ngTw. sodomia ]] (Pop.). Relaţii sexuale anormale,
sofa, sofale, s.f. |] Din tc.sofd ;|] Divan îngust, avînd de obicei un ^căpăţîi mai/ridicat.
sofism, sofisme, s.n. J Din fr. sophisme || Raţionament în aparenţă corect, în realitate însă conţinînd greşeli în premisă sau în construcţie, care Wmăreşte de obicei sălinducă în eroare, sofist, sofişti, s.m. || Din fr. sopkiste [| 1. De-v numire datăvbi^anticliiţatea..greacă profesorilor
„care predau cunoştinţe de filozofie, retorică, politică, partizani ai explicării raţionale a fenomenelor naturii, dar care, mai tîrziu au devenit simpli retori venali, gata să demonstreze orice.
2.	Persoană care într-o discuţie sau într-o demonstraţie uzează de sofisme.
sofistic? -ă, sofistici, -ce, adj., s.f. || Din fr. sophistiqueII T. Adj. întemeiat pe sofisme; fals, eronat. 2. S.L Viciere intenţionată a raţionamentelor şi demonstraţiilor.
sofistica, sofistichez, vb. I Tranz. || Din fr. sophistique? || I. A folosi în mod conştient ra- . ţionamente false, care denaturează adevărul.
2.	A da (unei explicaţii, unei argumentări) un caracter complicat, artificial.
sofisticat, -ă, sofisticaţi, -te, adj. (Despre stil, limbaj) Artificial, complicat:, căutat, preţios.	'
sofită, s&fite; s.f. H Din germ. Soffiiten [lampe] II Lampă electrică în formă de tub, legată prin ambele capete Ia circuitul electric.
soft siibst, II Cuv. engl. |j Fire de bumbac sau de celofibră puţin răsucite şi moi, folosite ca bătături pentru unele ţesături scămoşate.
soi1, soaie, s.n. Strat de murdărie depus pe obiecte; slin.
soi2, soiuri, s.n. [[ Din tc. soy |f Specie, varietate (de plante, de animale); fel, categorie (de oameni, de lucruri). • Grup de plante de cultură aparţinînd aceleiaşi specii sau varietăţi şi care posedă caracteristici ereditare comune. Q De soi *= de bună calitate.
soia s.f. II Din germ. Soja |j Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu fructul în formă de păstaie, din ale cărei seminţe, bogate în vitamine, se extrage un ulei sau se prepară diferite surogate alimentare.
soids, -oâsă, soioşi, -oase, adj. \\ Din soi1 |[ Mffrdar (de grăsime), slinos, jegos.
soitar, soitari, s.m. \\Din tc. soytari f| (înv.) Măscărici la curtea fanariotă,, care acompania petrecerile şi vînătorile.
sol1 s.m. invar. || Din it., fr. sol |1 (Muz.) 1. Treapta a cinçea din gama majoră-tip; sunetul şi nota corespunzătoare, 2. Numq dat uneia dintre chei.
sol2, soli, s.m. || Din si. sülü ]} 1. (înv.) Persoană însărcinată să ducă tratative oficiale în numele unei ţări sau al unui suveran. 2. (La nunţile ţărăneşti) Flăcău trimis de mire spre a-i vesti sosirea în satul miresei.
sol3, soluri, s.n. I! Din fr. sol, lat/ solum |f Stratul superior, afinat, al scoarţei Pămîntului, care împreună cu atmosfera învecinată constituie mediul de viaţă al plantelor; pămînt.
sol4 s.n. || Din fr. sol î| (Chim.) Soluţie coloi-dală.
solanacée, solanacee, s.f. jj.Din fr. solanacées || (La pl.) Familie de plante dicotiledonate erbacee,, rareori lemnoase, din care fac parte cartofii, roşiile, tutunul etc.; (şi la sg.) plantă din această familie.
solanină s.f. [j Din fr. solanine || Substanţă otrăvitoare care se găseşte in unele solanacee şi care are utilizări în medicină.
solar
972
solar, -ă? solarii -e, adj. || Din fr. solaire, lat. Solaris j| Care aparţine Soarelui ; privitor ia Soare (ex. activitatea solară, pete solare, erupţie solară). O Radiatiç solară ■=* radiaţie , emisă de Soare, cuprinzînd componente din toate dome: niile spectrale ale radiaţiei * electromagnetice, îndeosebi ale luminii.
solari metru. solar imetre, s.n. ji Din fr. sa taximetre; lat. Solaris „solar11 -j-gr. metron „măsură” ji Instrument pentru măsurarea radiaţiei solare globale.	N
solâriu, solarii, s.n. jj Din fr., lat. solarium ||
I.jOc amenajat pe o plajă sau într-o clădire, unde se fac băi de soare.
solă,.sole, s.f. I! Din fr. sole Ü Suprafaţă de teren cultivată cu aceeaşi specie de plante agricole în cadrul unui asolament; tarla.
soIMne, solbancuri, s.n. jj Din germ. So hiba nk H Element de construcţie executat deasupra ‘părţii exterioare a parapetelor ferestrelor pentru a Ie proteja de apa provenită din precipitaţii.
sold* solduri, s.n. |! Din fr. solde !j 1. Diferenţa între sumă înregistrată în d'ebitirt şi cea înregistrată în creditul unui cont. 2. Rest de plată, după compensarea reciprocă a unor obligaţii.
8.	(La-pi.) Stocuri de mărfuri rămase nevîndute la încheierea sezonului şi care se vînd cu preţ redus.	.
solda, soldez, vb. 1. Refl. || Din fr. solder ||
1.	(Despre operaţii financiare) A se încheia cu un anumit sold. 2. (Fig.; despre discuţii, tratative, întreceri sportive etc.) A avea drept rezid-’ tai, a se încheia cu... 3. A vinde cu preţ redus un‘ rest, de marfă.
soldare, soldări9 s.f. Acţiunea de a (se) solda.
soldat, soldaţi, s.m. || Din fr. soldai, it. soldata ■ (< sold a re „a plăti o soldă*1) || 1. Primul grăi în armată. 2. Denumire generică dată celor care execută serviciul militar. • (Fjg.) Persoană care militează pentru o cauză, pentru o idee.
soldă, solde, s.f. JI Din fr. solde || Sumă de bani care se acordă lunar soldaţilor. O Expr. A fi in solda cuiva = a susţine, din interes mate-nai, cauza cuiva.
' soldăţesc, -Cască, soldăţeşti, adj. I! Din soldat j| Care se referă la soldaţi ; carè aparţine Soldaţilor1; de soldat.
soldfttcşte adv. P Din soldat .jj Ca soldaţii, mi IH ăi-este.
soldăfimc s.f. II Din soldat || Mulţime de soldaţi; totalitatea soldaţilor.
solecism, solécisme, s.n. || Din fr. solécisme; ■gr: soloikismos (de oraşul Soloi, ai cărui locui* tori vorbeau o greacă incorectă) j| Greşeală de sintaxă (în vo r 1 > i fea I i ter a ră ).,
solemn, -ă, solemni, -e. adj. jj Din lat. sollem-nis ii Care se face după un anumit ceremonial; sărbătoresc, cu fast; p. ext. grav, serios; măreţ; maiestuos. • (Despre unele acte juridice) încheiat cu anumite forme, cerute de lege.
solemnitate, solemnităţi, .s.f. || Din lat. sol-1emnitasi -âtis || 1. însuşirea sa ceea ce este solemn: ceremonial care însoţeşte îndeplinirea unui act solemn; %p. ext. gravitate; măreţie.
2.	Ceremonie , publică pentru sărbătorirea unui eveniment. 8. (Dr.) îndeplinirea formelor cerute pentru încheierea valabilă a actelor solemne.
solenoid, solenôizi, s.in. II Din fr. solénoïde jl Bobină electrică de forma unui cilindru fără miez feromagnetic.
solfatare s.f. pi. ji Din iv. solfatare, it. solfatare (.<■soif o „sulf“) li Emanaţii vulcanice gazoase, constituite din vapori de apă, bioxid de carbon, hidrogen sţjlfurat etc.
solîegiâ, solfegiez, yb. 1. In tranz. jj Din it. solfeggi are |î A executa un solfegiu; a cînta o melodie pronunţmd numele notelor. . - : soiïegïére, soifegieri, s.fAcţiunea de, a solfegiu.
solfegiu, solfcgii, s.n. W Dm \t. solfeggio l\ Exerciţiu vocal const în d in intonarea notelor cu pronunţarea denumirii lor.
solicita, solicit, vb. 1. Tranz. j| Din fr. solliciter, lat. sol licit are |j 1. A adresa cuiva o cerere; a ruga pe cineva ceva. 2. A provoca, a atrage atenţia, grija cuiva. 8. A supune un corp unei tensiuni mecanice.
solicitant, ~ă, solicitanţi, -te, s.m. şi f. || Din solicita ii Persoană care solicită ceva; solicitator.
Solicitare, şolicitări, s.f. I. Acţiunea de a solicita. 2. (Vehn.) Stabilire a unei tensiuni mecanice, a unui cîmp electric sau a unei temperaturi înlr-un. material sau îni,r-un sistem tehnic, o Tensiunea mecanică, eîmpul electric sau temperatura care se stabilesc în interiorul unui material sau al unui sistem tehnic.
solicitator, -oare, solicitatori, -oare, s.m. şi f. jl Din solicita H Solicitant.
solicitudine, solicitudini, s.f. jj Din fr. sollicitude, lat. sollicitudo, -i.nis jj A titudine * plină de grija, de atenţie, de afecţiune faţă de cineva sau ceva.	’
solid, -ă, solizi, -de, adj., s.n. ]] Din fr. solide, Ia,t. solidus || 1. Adj., s.n. (Corp) care se află într-o stare de agregare caracterizată prin coeziune şi rezistenţă mare la deformaţii mecanice; (corp) tare, dur. 2; Adj. Rezistent, durabil.
• (Despre persoane) Voinic, robust. 3. Adj. Temeinic, serios.
solidar, -ă, solidari, -e, adj. |] Din fr. .soli-daire'W 1. Care es le legat de cineva prin concepţii, acţiuni, interese. 2. Care participă împreună cu alţii ia o acţiune, la o obligaţie; care răspunde împreună cu alţii de ceva. 3. (Despre piesele unui sistem tehnic) Care este strîns legat de alIb piesă (cu care acţionează împreună}.
solidaritate s.f. jj Din fr. solidarité j! Faptul de a fi solidar; sentiment care îi determină .pe oameni să se ajute reciproc. • Coeziune.
solidariza, solidarizez, vb.. 1. ji Din fr. solidariser jl l. Refl. A se declara solidar cu cineva. 2, Tranz. A lega strîns între ele două sau mai multe piese ale unui sistem tehnic, astfel meii să nu se poată deforma sau mişca decît împreună.
solidarizare, solidarizări, s.f. Acţiunea de. a (se) solidariza; manifestare a solidarităţii.
solidarizat, solidarizaţi, -te,. adj. Çare a devenit solidar cu cineva. /
soiidiff ea, p ers. 3 so I id if i c ă, v b. I. Ref 1.
jj Din i>, solidifier, lat. solidificase jj (Despre
. «*
SOLZ
substanţe) A trece din stare lichidă în stare soli'dă prin răcire sub temperatura de topire.
solidificară*' solidificăn, s.f.* Faptul de в se solidifica; trecere a unui corp din stare lichidă în stare solidă. • .	4
sol і di fi < * â. t * -ă, solidificaţi, -te, adj. Care a devenit solid, care s-a întărit.
soliditate s.f. ii Din fr. solidité, lat. soliditas, -atis li* 1. Stare a corpurilor solide; tărie, duritate, rezistentă. 2. Faptul d'e a fi trainic, rezistent, durabil. • (Fig.) Temeinicie, seriozitate.
soliecso/u, s.f. jj Din sol2 |f (înv.) 1. însărcinare dată unui sol3; p. ext. misijme, însărcinare, sarcină. • Veste, mesaj adus de’un sol3. 2. Grup de persoane trimise ca soli.
SOÜIée* solilocuri, s.n. ii Din fr: soliloque l! Monolog; operă scrisă sub forma de monolog.
sofipéd* -â, solipezi, -de, adj. j! Din fr. soli-pède ’! (Despre animale) Care are un singur deget (cbpită) la picioare.
solipsism s.n. -j! Din fr. solipsisme; lat., solus „singur** 4- îpse .„însuşi*4 I! Concepţie filozofică Іdeal ist-subiectivă potrivit căreia singura realitate ar fi eul, conştiinţa individuală, foi restul lumii existînd numai în această conştiinţă.
solist., -ă, solişti, -sie, s.m. şi f. II Din fr. soliste ;j 1. Cmtăre! sau instrumentist care execută un solo (1). 2. Dansator care execută singur o piesă coregrafică sau care deţine rolul principal intr-un ansamblu coregrafic.
solistic, -â, solistici-ce, adj. j; Din solist !! Care este executat de un solist.
solitar, -ă. solitari, -e, adj., s.n. |! Din fr. solitaire, lat. solitarins |! 1, Adj. Singur*, izolat; care trăieşte re.tras, căruia îi place singurătatea. • (Despre locuri) Pustiu, neumblat. 2. S.n. Piatră preţioasă (de obicei diamant) care se montează singură pe 0 bijuterie sau înt.r-un grup de piese mai mici.
soliţarism s.n. i! Din solitar (Livr.) Ţendin-fă, înclinaţie a cuiva de a se izola de oameni.
solitudine, solitudini, s.f. : Din IV. solitude, lat . solitudo, -inis ІІ (Livr.) Singurătate, izolare (în care se află cineva).
solniţă, solniţe, s.f. j! Din bg., ser. solnica !| Vas mic în care se serveşte sarea (şi piperul) la masă. • Vas în care se păstrează sarea la bucătărie.
sélo s.n. invar. n Cuv. il. j! 1. Compoziţie muzical A (sau . parte ~d intr-o compoziţie) scrisă pentru un singur instrument ori pentru o singură voce. #(in lucrările ample, corale, simfonice etc.) Episod executat, de nn singur instrument, sau de un singur cîntăreţ. 2. Dans (sau fragment dintr-un dans) executat de o singură persoană.
solomonar. solomonari, s.m. || De la n. pr. Solomon |i (Pop.) Persoană (înţelept, magician) care pretinde că ştie să citească în stele, să prevestească mersul vremii, să stă pin cască ploile, furtunile etc.
solomonie. sol o то ni і, s.f. j‘ De la n. pr. Solomon, |j (Pop.) Vrăjitorie, farmec, magie. • Şiretlic, şmecherie, vicleşug.
soloneţ. soloneluri, s.n. I] Din rus. solonec li Grup de .soluri caracterizate print r-1m conţinut
ridicat de sodiu şi o fertilitate naturală foarte scăzută.
solâtiţiâl, -ă, solstiţiali, -e, adj. || Din fr.
solsticial, lat. solstitialis j| Care se referă la solstiţiu. O Punct s. = fiecare dintre cele două1 puncte ale eclipticii în care se află Soarele la solstiţii.
solstiţiu, solstiţii, s.n. j! Din lat. solştitiwn, fr. solstice; lat.1 'sol „Soare** -K stado „oprire** j| Fiecare dintre cele două momente ale anului cînd Soarele are cea mai mare, respectiv cea mai mică, înălţime deasupra orizontului şi cînd se realizează cea mai lungă zi (la 22 iimiebs. de vară), respectiv cea rnai scurtă zi (la 22 decern- • brie, s. de iarnă).	t
solubil, «&,. solubili, -e, adj. H Din Ir. soiuble, lat. solubilis (< solvere ,,a dizolva"') j| Care se poate dizolva intr-un solvent. • (Fig.; livr.) Care poate fi rezolvat, explicat.
sohibîiitâte, sol abilităţi, s.f. :! Din fr. solubili ie !; 1, Proprietate a unei substanţe de a putea fi dizolvată îritr-im solvent.'2. Cantitatea maximă dinfr-o substanţă care poate fi dizolvată înlr-o anumită cantitate de solvent la o presiune şi temperatură determinate.
ssolubiliză. sohibilizez, vb. I. Tranz. şi refl.
Din fr. solubili ser j; A face sâ devină sau a deveni solubil.'
solubilizâre s.f. Proces.de transformare a unei substanţe greu solubile într-una uşor solubilă, în urma unui tratament fizic: sau a unei reacţii chimice.
soluţie, soluţii, s.f. S: Din fr. solutiori, lat. soluţia, -onis |; 1. (Chim.) Amestec omogen, ta scară moleculară, a două sau a mai multor substanţe. 2* Mod de a rezolva o dificultate; rezolvare a unei probleme; (mat.) răspuns la o problemă.
sohiţio'nâ. soluţionez, vb. 1. Tranz. j! Din fr. solutionner A găsi sau a da o soluţie; a rezolva o problemă.
soluţionare, soluţionări. s.f. Acţiunea de a soluţiona-: dezlegare, rezolvare.
solvabil, -a. solvabili, '-e, adj. |j Din fr. sol-vable ii (Despre, un debitor) Care dispune de mijloacele necesare pentru a-şi putea îndeplini obligaţiile băneşti; care se află în stare de solvabilitate.	•
solvabilitate s.f. j| Din fr. soh'aoilite j; Situaţia de a fi solvabil, de a-şi putea îndeplini obligaţiile.
soîvatare s.f. ;! După fr. solvatation .!' (Chirn.; Fenomen care*însoţeşte dizolvarea substanţelor într-un solvent oarecare şi care constă în stabilirea unor legături de natură electrostatică între ionii sau moleculele substanţei dizolvate şi moleculele dizolvantului.
solvent1, solvenţi, s.m. Г Din engj. solvent !j Substanţă care are proprietatea de a dizolva а 11 e su bst a n ţ e: d i zoi va n t.
solvent3, -ă. solvenţi, -te, adj. !| Din germ. Solvent ii. 1. (Despre elevi şi studenţi; adesea substantivat) Care plăteşte taxe de frecvenţă sau de internat, care nu este bursier. 2. Solvabil.
solz, solzi, s.m. II Lat. solidus „monedă (iniţial de aur)** || 1. Fiecare dintre plăcile iniei,
SOLZOS
dure, lucioase, care acoperă corpul celor mai mulţi peşti, al celor mai multe reptile, picioarele păsărilor etc. La peşti, plăcile sînt de natură’ osoasă; iar la reptile şi la păsări, de natură cornoasă. 2. Fiecare dintre frunzuliţele care protejează bulbii, mugurii sau, alte' organe ale plantelor. 3. Fiecare dintre plăcile, asemănătoare solzilor (1), din care sînt făcute armurile sau unele obiecte de podoabă.
solzos, -oâsă, solzoşi, -oase, adj. JJ Din solz |f Acoperit cu solzi. • în formă de Solz.
soma, somez, vb. I. Tranz. || Din fr. sommer |J 1. À cere cuiva în mod categoric (sub ameninţare) să îndeplinească ceva. 2, A face o somare (2).
somatic, -ă, somatici, -ce, adj. Jj Din. . fr. somatique |j (Biol.) Care se referă la corp; care aparţine corpului organismelor vii, considerat ca un tot unitar.
somatologie s.f. || Din fr. somaţologie; gr. soma, somalos „corp44 -f logos „studiu441| Ştiinţă care se ocupă cu studiul anatomic şi fiziologic al corpului vieţuitoarelor.
somatometrie s.l*. |] Diri fr. somatométrie ; gr. soma, somatos „corp44 + metron„măsură44 || Ramură a antropologiei care studiază aspectele cantitative, măsurabile ale corpului.
somatotrop, -ă> somatotropi, -e, adj. |[ Din fr. somatolrope; gr .'soma, somatos „corp “trophe „nutriţie14 |! (Biochim.) Hormon s. = substanţă secretată ele lobul hipofizar anterior cu acţiune stimulatoare asupra nutriţiei şi creşterii- organismului.
somâţie, somaţii, s.f. II Din fr. sommation |]
1. Faptul de a soma; invitaţie categorică prin care se cere cuiva să îndeplinească un lucru.
2. Invitaţie scrisă prin care i se cere unui debitor să-şi îndeplinească obligaţia faţă de creditorul său.
sombréro s.n.JjCuv. sp. || Pălărie cu boruri largi, purtată mai ales în Spania şi în America Latină.
somieră, somiere, s.f. || Din fr. sommier \\ 1. Parte a unui pat alcătuită de regulă dintr-un schelet care susţine elemente elastice (arcuri,v plase metalice etc.), materiale de umplutură şi o ţesătură de acoperire. 2. Fiecare din grinzile principale pe care se reazemă grinzile secundare ale unui planşeu la care tavanul e cu grinzi aparente.
somitate, somităţi, s.f. || Din fr. sommité. || Persoană cu merite deosebite într-un anumit domeniu de activitate şi care se bucură de un mare prestigiu.
sonin1, somni, s.m. II Din si. somü (| Peşte teleostean răpitor din rîurile mari, cu corpul masiv (ajungînd pînă la 300—400 kg), fără solzi, cu trei perechi de mustăţi la gură, cu carnea albă, foarte apreciata.
somn2, (rar) somnuri, s.n. || Lat. somnus ||
1. Stare fiziologică normală la om şi la animale, care survine periodic în alternanţă cu starea de veghe şi se caracterizează prin inactivi tatç somatică şi abolirea relativă a conştiinţei. O Kxpr. A trage un pui de somn ™ a dormi bine. A-l fura pe cineva somnul « a aţipi. A pica
de somn = a nu putea rezista nevoii de a dormi. • Inerţie, toropeala, amorţire. 2. Necesitatea, de a dormi; senzaţie provocată de această necesitate. 3. Somnul de veci (sau veşnic) =* moartea.
sonmambûl, -ă, somnambuli, -e, s.m. şi f,
|| Din fr. somnambule; lat .'somnus „somn44 { Vţmbulare „a merge44 |) Persoană care suferă de somnambulism; noctambul.
somnambulism s.n. |j Din. fr. s&mnambulis-me il Tulburare a conştiinţei caracterizată prin executarea automată în * timpul somnului a unor acte coordonate de care individul nu-şi aminteşte Ia trezire; noctambulism-
somniMr, somnifere, s.n. |j Din fr. somnifère lat. somnus „somn44 4- ferre „a aduce44 || Substanţă care provoacă somn; hipnotic, soporific, narcotic.
somnolént, «ă, somnolenţi, -te, adj. || Din fr. somnolent li Care dormitează, care este în stare de somnolenţă.
somnolenţă, somnolenţe, s.f. || Din fr. somnolence, lat. somnolentia || Stare intermediară între veghe şi somn; moleşeală, toropeală.
somnorăs, -oâsă, somnoroşi, -oase, adj., s,î.
II Din somn || 1. Adj. Căruia îi este somn, care este toropit de somn; căruia îi place sa doarmă mult. 2, S.f. Plantă erbacee din familia umbels-ferelor, eu flori albe, cu frunzele şi fructele acoperite de peri aspri.
s om noter ap ie s.f. || Somn3 -f- terapie J! Metodă de tratament a unor forme de nevroză,' a hiper-. tensiunii arteriale etc. care constă în provocarea unui somn prelungit, prin medicamente, hipnoză sau curent electric.
şomdn, somoni, s.m. || Din fr. saumon |] Peşte teleostean ^răpitor din mările nordice, care migrează vara în fluvii pentru reproducere. Are c. 1 m lungime şi c. 15 kg greutate.
somotéi, somotei, s.m. |] CL somn1 || (Îhţ.) Pui de somn^ (pînă Ia 1 kg).
somptuâr, -ă, somptuari, -e, adj. || Din îr. somptuaire. Cf. lat. sumptus „cheltuială44 j| Referitor la cheltuieli. O Legi somptuare — (în vechea Romă) legi care opreau cheltuielile exagerate şi în special cele pentru lux.
somptiids, -oâsă, somptuoşi, -oase, adj. !| Din fr. somptueux (I Luxos, fastuos, bogat; de o' eleganţă impunătoare.
somptuozitâte' s.f. || Din fr. somptuosité || însuşirea a ceea ce este somptuos;lux, elegantă, splendoare.
son, soni, s.m. II Din fr. son |] (Fiz.) Unitate . de măsură a tăriei sunetelor.
sonântă, sonante, s/f. || Din fr. sonnante j! (Lingv.) Consoană a cărei emisiune nu comportă nici un zgomot, fiind în unele privinţe asemănătoare vocalelor.
sonâr, sonare, s.n. || Din fr. sonar || Sistem de localizare în spaţiu a obiectelor, analog, ca principiu, cu radarul, care foloseşte unde sonore.
sonată, son ale, s.f. [| Din fr. sonate, it. sonata Ü Compoziţie muzicală pentru unul sau două instrumente, alcătuită de obicei din trei părţi diferite ca tonalitate, ritm etc., dar care se completează într-o succesiune logică.
§75
C WWW
sonatină, sonatine* î. H Din It. sonatine* it. sonatina || Sonată de proporţii miei.
sondă, sondez, vb. I. Tranz. || Din fr. sonder \\
1.	A efectua cercetarea solului, a atmosferei, a fundului unei ape etc. cu ajutorul unei sonde sau prin luarea de probe; a explora. • (Med.) A efectua un sondaj (2). 2. (Fig.) A căuta să afli gîndurile sau intenţiile cuiva; a tatona.
sondaj, sojidaje, s.n. || Din fr. sondage ||
I.	Faptul de a sonda; cercetare făcută cu ajutorul unei sonde; cercetare a solului prin analiza probelor, în scopul găsirii şi extragerii unor substanţe utile. 2.'Introducerea unei sonde înţr-un organ cavitar sau într-un canal al corpului , h\ scopul evacuării conţinutului sau al efectuării unui examen de laborator. 0. (Fig.) Cercetare, investigaţie. O S. de opinie = metodă utilizată în vederea cunoaşterii opiniei publicului într-o chestiune economică, politică, culturală etc. la un moment dat.	§
sondare, sondări, s.f. Acţiunea de a sonda; sondaj, investigaţie, cercetare.
sondă, sonde, s.f. || Din fr. sonde |[ 1. Gaură cilindrică forată în interiorul scoarţei terestre în vederea exploatării unui zăcămînt’ de hidrocarburi fluide. 2* Aparat pentru luarea de probe dintr-un material»compact, pulverulent sau gra-iiular.- 8. Aparat pkitru măsurarea adîncimii unei ape, a anumitor mărimi la diferite altitudini în atmosferă etc. 4. S. spaţială = rachetă spaţială cu ajutorul căreia se explorează straturile superioare ale atmosferei terestre. 6. Instrument chirurgical cu ajutorul căruia se fac sondajele («).
sondeză, sondeze, s.f. || Din fr. sondeuse |] Instalaţie de foraj pentru executarea unor găuri de sondă cu adîncime relativ mică.
sondor, sondori, s.m. || Din fr. sendeur |] Muncitor care lucrează la o sondă (1).
sonerie, sonerii, s.f. II Din fr. sonnerie II Dispozitiv de semnalizare care emite sunete intermitente prin lovirea unui mic clopot cu un ciocănel; p. ext. şunet produs-de acest dispozitiv. O
S.	electrică — sonerie al cărei ciocănel este acţionat de un electromagnet.
sonet, sonete, s.n. || Din fr. sonnet, it. sonettp [| Poezie lirică cu formă fixă, alcătuită-din 14 versuri împărţite în patru strofe (două catrene şi două terţine).
sonetă, sonete, s.f. |1 Din fv. sonnette || Aparat folosit pentru înfigerea în teren a piloţilor, prin aplicarea de lovituri repetate cu un berbec.
sonetist, -ă, sonetişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. sonnettiste j| Autor de sonete.
sdnic, -ă, sonici, -ce, adj. || Din fr. sonique f]
1.	Care ţine de sunet; privitor la sunet; care utilizează sunetele sau se bazează pe sunete; sonor, 2. (Despre un sistem tehnfc sau fizic, un procedeu etc.) Care foloseşte proprietăţile un.de-lor sau ale oscilaţiilor mecanice din corpurile lichide. O Maşină sonicâ = maşină acţionată prin vibraţii sonico^samproducătoare do vibraţii soni ce*
sonicitate s.f. |I Bin «o7wVţrRamură a tehnicii care se ©cupă cu transmiterea energiei ^mecanice,	f jam,;-iaţ^mediuI
vibraţiilor elastice longitudinale care se propagă în masa fluidului.
sonoloeăţie s.f. |[ Din fr. sonolocdtion ||«Operaţie de determinare a poziţiei unui obiect faţă de un anumit reper cu ajutorul undelor sonore, fără participarea directă a obiectului.
sonometru, sonomeire, s.n. !; Din fr. sonome-tre || Aparat utilizat la măsurarea intensităţii acustice a sunetelor.
sonor, -ă, sonori, -<?, adj. !] Din fr. sonore, lat. sonoriis' II 1. Care pred o ce sunete; care răsună. 2. Care amplifică sunetele. 8. (Despre consoane) Care se rosteşte cu vibrarea coardelor vocale. 4. (Despre filme cinematografice) La care proiecţia este însoţită de vorbire şi de muzică. © (Substantivat, ri.) Partea sonoră a unui film cinematografic sau de televiziune.
5.	(Fig.) Important, renumit; cu răsunet. Numele sonor al divului Pompei stăpinea toată larma aceasta (losif).	'	-
sonoritate, sonorităţi, s.f. || Din fr. sonorite, lat. sonoritas, -atis j| însuşirea de â fi sonor. • Muzicalitate.
sonoriza, sonorizez, vb. I. Tranz. || Din fr. sonoriser || 1. A amplifica şi a distribui semnale acustice în vederea difuzării unui program sonor.
2.	A realiza coloana sonoră a unei producţii cinematografice sau de televiziune. 8. (Lingv.) A transforma o consoană .surdă în consoana sonoră corespunzătoare.
soporific, -ă, soporifici, -ce, adj., s.n. || Din fr. soporifique. CA. lat. sopor „somn profund*4 || Somnifer.
sopran, -ă, soprani, -e, subst. || Din it. soprano „care este deasupra441] 1.» S.n. Cea mai înaltă dintre voci (de femeie sau de copil). 2. S.m. şi f. Femeie sau copil cu voce de sopran (1). || Şi: soprano s.n.
soprano s.n. v. sopran.
soră, surori, s.f. || Lat. soror, -oris || 1. Persoană de sex feminin considerată în raport cu altă .persoană născută din aceiaşi părinţi sau avînd numai aceeaşi mamă ori acelaşi tată. O
S.	bună .=*= soră care are ambii părinţi comuni cu ai fraţilor săi. Expr. Soră cu moartea = grozav, zdravăn, foarte măre (tare etc.). 2. Termen familiar cu care se adresează cineva unei fete, în semn de prietenie. 8. Limbă, ţară de aceeaşi origine cu alta. 4. Cel mai mic grad în ierarhia călugărească din mănăstirile de călugăriţe; femeie cu acest grad. 5. Persoană care aparţine cadrelor medii sanitare. (?. (fiot.) Sora-soarelui = floarea soarelui. Sor-cu-frate — plantă erbacee, înaltă de 10—50 cm, cu flori bilabiate (avînd un labiu galben-auriu şi unul albastru-violet).
sorb1, sorbi,s.m. || Lat. sorhus || Arbore sau arbust din familia rozaceelor, înalt pînă la 12 m, cu flori albe, chltivat uneori ca plantă decorativă. Lemnul este folosit la strungărie.
sorb3, sorburi, s.n. || Din sorbi || 1. Locul în care;o apă curgătoare dispare de la suprafaţă, continuînd printr-un curs subteran. 2. Vîrtej de apă cu centru adînc. O Vîrtej de vînt care se deplasează cu viteză. B.^Piesă de metal (prevă-^care s© montează la capătul unei
SOftftBSTKEA
ţevi aspiratoare, aî unei pompe etc., pentru a împiedica aspirarea unor corpuri străine.
sorbestreâ, sorbestrele, s.f. || Cf. it. sorhastrella j| Plantă erbacee din familia rozaceeîor, înaltă pi na la 90 cm, cu frunze lucioase şi flori lipsite de corolă, cu caliciul de culoare roşie sau brună, sorbi, sorb, vb. I-V. Tranz. || Lat. * sorbire sorbere) !! 1. A bea dintr-un lichid trăgind în gură cu buzele puţin eîte puţin. 2. A bea repede şi cu lăcomie.'O Expr. A sorbi pe cineva într-o lingură (sau înir-urt pahar) de apa, = a) a se uita cu mare dragoste la cineva; b) a simţi o puternică antipatie' faţă de cineva. A sorbi cuvintele (sau vorbele) cuiva = a asculta cu mare interes pe cineva. 3. (Fig.) A preocupa, a captiva pe cineva. 4. A trage în piept cu nesaţ; a inspira adine.
sorbire, sorbiri, s.f. Acţiunea de a sorbi; sorbitură. Vin la Miicov cu grăbire, Să-l secăm dinlr-o sorbire (Alecsandri).
sorbii; s.n. Sorbire. Gruia, vadra o prindea, Şi dintr-un sorbit o bea (Pop.).
sorbită s.f. H Din fr. sorbite, germ. Sorbit jj Constituent structural cu aspect granular fin al oţelurilor supuse tratamentului termic de căli re şi de revenire.
sorbitură, sorbituri, s.f. {} Din sorbi j| 1. Faptul de a sorbi; cantitatea de lichid care se poate sorbi dintr-o dată. 2, (Reg.) Zeamă, supă, ciorbă.
sorcovă, sorcove, s.f. j| Din sorcovi |j Beţişor sau râ muri că împodobită cu flori artificiale, cu care umblă copiii la urat în ziua de Anul Nou.
sorcovi, sorcovesc, vb. IV. Tranz. || Din bg. survăkam |1 A umbla şi a ura cu sorcova. • (Glumeţ) Ă bate.
sordid, *ă. sordizi,	adj. j! Din fr. sordide,
lat. sordidiw (< sordes „murdărie") j! (Livr.) Murdar; dezgustător.
sorcan, soreni, s.m. |lCf. ucr. zorjanvi || (Iht.) Obleţ.
sorete, soreţi, s.m. |l Cf. soare î‘ Peşte răpitor verde-aibâstrui, cu pete portocalii.
•sorg s.m j Din fr. sorgho, it. sorgo || Plantă furajeră din /amilia gramineelor, rezistentă la secetă, cu frunze lungi, mari.
sorginte, sorginti, s.f. || Din it. sorgente || (Livr.) Izvor, sursă; origine.
sori, soresc, vb, IV. Refl. j| Din soare || (Despre fiinţe) A se încălzi la soare. • Tranz. A expune ceva la soare pentru a face să se coacă sau să se usuce.
sormâits.n. Aliaj al fierului cu crom, nichel, carbon, mangan şi siliciu, folosit la acoperirea pieselor supuse la uzură mare.
soroc,soroace, s.n. j! Din si. săroku |J 1. (Pop.) Termen fixat pentru efectuarea unui lucru, pentru- săvîrşirea unei acţiuni; scadenţă. O Expr. A i se ;i ni plin* cuiva, (sau la ceva) sorocul = a înceta să mai existe; (despre oameni) a muri. Pe la soroace = din cînd în cînd, rar.
2.	Rost, socoteală, regulă. • (Reg.) Ursită, soartă.
soroci, sorocesc, vb. IV. Tranz. [} Din soroc ]] (Pop.) 1. A fi xa un termen pentru efectuarea unui lucru. 2. (îit superstiţii) A ursi, a meni.
sorocovăţ, soçocoveii, ş.m, || Dm ucr. soro-kovec’ Ü Veche monedă cp argint, a cărei valoaro a variat în decursul timpului.
. sort, sorturi, s.n. |i Din iv.' sorte ü Fel, categorie de mărfuri, de produse. ..
sortă, sortez, yb. I. Tranz. || Din germ. sor-tieren II1. A alege, a repartiza mărfuri, materiale, produse după calitate, dimensiuni etc.; a aranja pe categorii. 2. A separa minereurile, cărbunii de partea sterilă.
sortator, *oâre, sortatori, -oare, subst. || Din sorta III. S.m. şi f. Persoană care lucrează la sortarea materialelor. 2. S.ii. Maşina sau aparat cu care se sortează diferite ma Ceri ale sau produse.
sorţi, sortesc, vb. IV. Tranz. J| Din soartă |] (în superstiţii) A determina soarta cuiva*/ a ursi, a meni, a p red es ti n a.
sortiment, sortimente, s.n. jj Din germ. Sortiment |j Ansamblu de mărfuri sau de produse de acelaşi fel, de aceeaşi mărime, calitate etc. , sorţ, sorţi, s.m. || Refăcut din sorti, pi. lui soartă jj (Mai ales la pi.) Bisteiti de alegere, de d esern n a re pri n aru n care de1 z ar u ri, p ri n tragerea unor bilete etc., îăsînd să decidă întîrn-plarea. O Sorţi de izbîndă — şansă, posibilităţi de reuşita.
sos, sosuri, s.n. II Din fr. sauce || Nume generic dat unor preparate culinare lichide sau vîs-coase cu care se pregătesc ori care însoţesc anumite mîncăruri.
sosi, sosesc, vb. IV. întranz; |j Din ngr. soso .(viit. lui sono) || 1. A ajunge undeva. 2, (Despre termene, anotimpuri) A veni, a începe să se desfăşoare. O Expr. A-i sosi cuiva ceasul = a fi-aproape de moarte.
sosie s.f. Ü Din fr. sosie ţ de la n. pr. Sosi a, -sclav al lui Amfitrion în piesele lui PI aut şt Molière || Persoană care seamănă perfect eu alia.
sosiéra, sos icre, s.f. 11 Din fr. saucière j j Vas în care se, serveşte sosul la masă.
sosire, sosiri, s.f. Faptul de a sosi; linie care marchează sfîrşitul unei curse sportive.
sosit s.n. Bun sosit; formulă de saluţ cu care este întîmpinat cel ce soseşte de undeva.'
sostenilto adv. |] Cuv. it. |[ (Muz.) Riguros, precis din punctul de vedere al ritmului. * sote, soteuri, s.n. jj Din fr. sauté || Mîncare făcută din zarzavat fiert peste care se toarnă unt; (adjectival) morcovi sote.
sotnic, sotnici, s.m. || Din rus. sotnik || Comandant al unei^ sotnii de cazaci.
sotnie, sotnii, s.f. || Din rus. sotnja |] Unitate de cavalerie cazăcească compusă din o Sută de oameni.
soţ, soţi, s?m. II Lat. socius || 1. Bărbat căsătorit considerat în raport cu soţia lui; (la pi.) cele două persoane unite prin căsătorie. 2, Tovarăş, asociat, aliat. 8* Obiect care împreună cu altul de acelaşi fèl alcătuieşte o .pereche.
soţie, soţii, s.f. II Din soţ 1| 1. Femeie căsătorită, considerată în raport cu bărbatul, ci ; nevastă, soaţă.! 2. (Pop.) însoţitor, U . prieten.
677
soviet, soviete, s.n. II Din rus. sovet |I (La pl,) Organe ale puterii de stat centrale şi locale din ' Uniunea» Sovietică.
sovietic, -ă, sovietici, -ce, s.m. şi f., adj. |[Din soviet II1. S.m. şi f. Locuitor din Uniunea Sovietică. 2. Adj. Privitor la Uniunea Sovietică sau la populaţia ei; care aparţine Uniunii Sovietice sau populaţiei ei; provenit din Uniunea Sovietică.
sovîrf, sovîrfi, s.m. fi Din ser. suhovrh \\ Plantă erbacee aromatică din familia labiaţelor, cu flori roşii-purpurii, folosită ca plantă medicinală. -	•
sovon,sovoane, s.n. || Cf. bg. savan jj (Pop.) Văl purtat de femei ca podoabă; (în special) văl de mireasă.
spadasin, spadasini, s.m. || Din fr. spadassin || 1. Luptător cu spada. • Persoană căreia îi, place să se bată în duel ; p. ext. ucigaş. 2. Sportiv specializat în probele de spadă (2).
spadă, spada, s.f. || Din it. spada j| 1. Armă formată dintr-o lamă de oţel, îngustă, triunghiulară, ascuţită, fixată într-un rnîner. 2. (Sport) Denumire dată probei de scrimă care se practică cu spada (1).
spadicei spadi.ee, s.f. j| Din , fr. spadice || Inflorescenţă în formă de spic, cu axul gros, cărnos (ex. ştiuletele de porumb).
spadiciflore s.f. pi. || După fr. spadiceflores ; gr. spadik „ramură de palmier44 4- lat. flos, floris „floare44 || Ordin de plante erbacee rnono-cotiledonate, caracterizate . prin inflorescenţă numită spadice.,
şpagat, şpagate, s.n. || Din germ. SpagaX ||
1. Sfoară groasă, cu o împletitură specială.
2. (Sport) Poziţie acrobatică în gimnastică în care picioarele se deplasează pînâ la 180°, în prelungire, pe părnînt sau in aer, în poziţie verticală sau orizontală; sfoară (B).
spaghete s.f. pl. j| Din it. spaghetti || Macaroane lungi şi subţiri, negăurite.
spahiu,' spahii, s.m. j| Din tc. sipahi: J| (înv.) Membru al unui corp de cavalerie din armata otomană, recrutat din rîndurile aristocraţiei militare.	,
spaimă, spaime, s.f. 1. Sentiment, de teamă puternică, provocat de un pericol, de o emoţie, •de ceva neaşteptat. O Expr. A intra spaima In cineva = a se înfricoşa, a se înspăirnînta. A trăi cu spaima în sîn — a fi stăpîriit continuu de frică. 2. Fiinţă, lucru, fenomen care înfricoşează.
spalier, spaliere, s.n. li Din germ. Spalier || 1. Sistem de susţinere a viţei de vie şi a unor pomi fructiferi, alcătuit din slîlpi verticali între care se întind sîrrne orizontale de rare se leagă plantele. 2. Aparat de gimnastică format din mai multe bare paralele dispuse orizontal într-un cadru fixat pe perete.
spanac s m. || Din ngr. spanaki || Plantă legumicolă cultivată pentru frunzele sale mari, cărnoase, folosite ca aliment.
«spâncă, spance, s.f. || Din rus. spanka j| Varietate de oi cu lînâ albă, subţire^ şi deasă, rezultată din încrucişarea rasei ţi gate cu rasa merinos.
•PAltTAN
spaniol, -ă, spanioli, -e, s.m. şi f., adj. fl. După
. espagnol, it. spagnolo || 1. S.to. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit că naţiune în Spania. 2. Adj. Care se referă la Spania sau la populaţia ei.. © (Substantivat, f,) Limba vorbită de spanioli.	v	:
spanioieşte adv. || Din spaniol j| <5a spaniolii, în felul spaniolilor; în limba spaniolă. 1	' \
sparanghel s.m. || Din ngr. sparangi'\\ Plantă	i
legbmicolă din familia liliaceeîor, cu rădăcini cărnoase şi frunze mici nedezvoltate, care se	|‘
cultivă pentru lăstarii tineri, comestibili, sucu-	-
lenţi. •	'
spăreetă, sparcete, s.f. jj După fr. esparcette ||
Plantă furajeră din familia leguminoaselor, cu lăstari de 40 — 100 cm, cu flori roşii-trandafirii; are un conţinut bogat în proteine şi vitamine, sparge, sparg, vb. 111. jj Lat. spargere ||
1. Tranz. şi refl. A (se) preface în bucăţi sau In cioburi; a (se) crăpa. O Expr. A se sparge in 'capul cuiva = se spune despre cineva obligat să
suporte ( onsec’nteie unor fapte de care nu e vinovat. 2. Tranz. A despica .lemne, butuci etc. în mai jriulte bucăţi, 8. Tranz. A sfA.rîma învelişul unui lucru, pentru a extrage conţinutul.'	-
4. In tranz. (Despre abcese) A se deschide.
5. Tranz. A distruge, a nimici. Q Rxpi. A sparge frontul — a pătrunde în liniile inamicului.
6. Refl. (Pop.; despre obiecte de îmbrăcăminte sau încălţăminte etc.) A se găuri (din cauza uzurii). 7. Tranz. A .deschide (cu forţa) o uşă, o încuietoare, pentru a fura, a jefui. 8. Tranz.
A străpunge ceva cu un obiect ascuţit. 9. Tranz.
(Pop.) A desţeleni pAmîritul, a ara. 10. (Fig.; despre adunări, întruniri) A lua sfîrşit, a se termina. II Perf. s. spărsei, part. spart.	L
spargere, spargeri, s.!.* 1. Acţiunea de a (se) sparge. 2. Furt prin efracţie.
spargheţ, spargheţ uri, s.n. |! Din sparge -f	.	j
gheată |i -Construcţie din piloţi de lemn şi bare de solidarizare, aşezată în amonte pe un picior de pod pentrn a-1 feri de loviturile sloiuri lor aduse de apă, de buştenii plutitori etc.
spart1 s.n. 1. Spargere (l). 2. (Pop.) Sfîrşit, încheiere a unei activităţi, a unei adunări. O Expr. A ajunge la spartul tirgului = a ajunge prea tîrziu.
spart2, -ă.	sparţi, .te, adj. 1, Prefăcut în	t
cioburi : plesnit ; găurit. Q Expr. (A fi) mină spartă ~ (a fi) risipitor. 2. (Despre lemne)
Tăiat în bucăţi potrivite pentru foc. 8. (Despre părnînt) Pliu de gropi. 4. (Fig., despre sunete, despre voce) Fără sonoritate, răguşit. 1. (Despre obiecte de încălţăminte sau îmbrăcăminte)
Rupt, găurit, uzat.
sparta eh iadă. spartachinde, s.f. || Din rus. spartakiada II Competiţie sportivă de amploare, care cuprinde	mai multe ramuri, fiind însoţită,	§
de obicei, de demonstraţii sportive de masă.
spartan, -ă,	spartani, -e, s.m. şi f., adj. jj Din
lat. Spartan us	i! I. S.m. şi f. Persoană care făcea
parte din populaţia vechiului oraş grec Sparta.
2, Adj. Care se referă la Sparta.sau la populaţia	|
ei. 3. Adj. Aspru, sever. f ,	|	j
BPASK
978
spasm, spasme, s.n. H Din fr. spasme || Contracţie bruscă, involuntară, a unui muşchi sau a unui grup de muşchi; convulsie.
spasmodic, -ă, spasmodici, -ce, adj. [| Din fr. spasmodique || Care se manifestă prin spasme;, care este însoţit de spasme; specific spasmului; convulsiv".
spasmofilfe s.f. || Din fr. spasmophilie |J (Med.) Predispoziţie la convulsii datorită unei excitabilităţi exagerate a sistemului nervos muscular.
spasmolitic, -ă, spasmolitici, -ce, adj., s.n.
|| Din fr. spasmolytique; gr. spasmos „spasm“ -p lytikos „care relaxează6* || (Medicament) care suprimă spasmele musculaturii netede din diferite organe.
spâstic, -ă, spastici, -ce, adj. || Din fr. spasti-que I! Care se manifestă prin spasme, care este însoţit de spasme.
spat s.n. || Din fr. spath, genii. Spaih || Spat de Islanda — varietate cristalină, transparentă de calcit, întrebuinţată mai ales în industria optică.
spâtă, (1, 4) spate, (2, 3) spete, s.f. || Lat.
spatha II1. Parte a războiului de ţesut; formată din lamele paralele, unite la ambele capete, printre care trec firele de urzeală; serveşte pentru a bate şi a îndesa firele de bătătură în timpul ţesutului. 2. Os lat care susţine articulaţia umărului; p. ext. partea corespunzătoare a corpului . O Lat în spete = cu umerii largi, spă-.tos, 3. Os lat care susţine articulaţia membrelor la patrupede; p. ext. regiunea corespunzătoare a corpului. 4, (ţnv.) Armă de luptă din trecut, avînd o lama lată, cu două tăişuri.
spate, spate, s.n. j|Latl spathae (pl. lui spathaj ||
1. Partea posterioare a corpului omenesc, de la gît pînă ’îa şale; partea superioară a corpului animalelor, de-a lungul coloanei vertebrale. O Pe spate ~ culcat cu faţa în sus. în (sau pe) spate =s pe umeri, în spinare. în (sau la, din, de la, pe la) spate == în (sau Ia etc.) urma, dina-poia cuiva. O Expr. A întoarce cuiva spatele = a nu mai vrea să ştie de cineva. A avea spate tare — a avea spri jin, protecţie. Pe la spate sau* pe la spatele cuiva = pe ascuns, din umbră. '
2. Partea dinapoi a unor obiecte; parte a unei haine care acoperă spatele (1); parte a unei formaţii, contrară direcţiei spre care este orien-
, tată. 3. Spătarul scaunului. 4. Procedeu tehnic de înot, la suprafaţa apei, culcat cu faţa în sus.
1.	(Milit.) Unităţile şi formaţiunile care se ocupa cu asigurarea materială a armatei. ^
spatiile, spatule, s.f. || Din fr. spatule, lat. spatula (diminutiv al lui spatha ,,spată“) || Mica unealtă în formă de lopăţică plată, folosită mai ales în farmacie pentru a întinde sau a amesteca diferite paste, materiale pulverulente etc.
spaţ, spaturi, s.n. || Lat. spatium || Spaţiul dintre sulul dinainte şi spată la războiul de ţesut.
spaţiâ, spuţiez, vb. I. Tranz. || Din spaţiu || A despărţi prin spaţii mai mari (literele într-un cuvînt, rîndurile într-un text etc.); a lăsa o distanţă între obiecte.
spaţial,-ă, spaţiali, -e, adj. || Din fr„ spaţial \\ Privitor la spaţiu; din spaţiu. •-Care-se referă
la .spaţiul cosmic. O Cabină spaţială = compartiment etanş al unei nave cosmice, în care se află’ echipajul.	,
spaţial, -ă, spaţiaţi, -te, adj. Despărţit prin spaţii, rărit, distanţat.
spaţiere, spaţieri, s.f. Acţiunea de a-spaţia; despărţire, rărire prin Spaţiu.	'
spaţios, -oâsă, spaţioşi, -oase, adj. || Din fr. spacieux |j Larg, încăpător, vast, cu mult spaţiu.
spâţiu, spaţii, s.n. || Din lat. spatium || 1. Formă obiectivă fundamentală de existenţă a materiei, în cadrul căreia are loc mişcarea acesteia. 2. întindere nemărginită care cuprinde an-" samblul corpurilor cereşti; văzduh; Q S. cosmic= spaţiul care se întinde dincolo de limitele atmosferei terestre. S. adrian — porţiunea din atmosferă situată deasupra teritoriului unui stat şi supusă suveranităţii acestuia. 3. întindere, suprafaţă limitată; interval de la un punct la altul. % Spaţiu verde = teren plantat aflat pe teritoriul unei aşezări. 4. Loc lăsat liber între obiecte; (tipogr.) interval alb, lăsat între cuvinte sau între rînduri; (muz.) interval între liniile unui portativ. 1. Interval de timp; răstimp.
spăimîntâ, spâimint, vb. I. Refl. şi tranz.
||Lat. *expavimentare || (înv, şi pop.) A (se) în-spăimînta.
spăimos, -oâsă, spăimoşi, -oase, adj. || Din spaimă || (Pop.) 1. Care se sperie uşor; sperios.
2.	Înspăimîntător, înfricoşător.
spăla, spăl, vb. I. || Lat. *expellavare f| 1. Tranz. şi refl. A (se) curăţa, folosind apă, săpun etc. O Expr. A-şi spăla obrazul == a ieşi cu bine dintr-o încurcătură, a scăpa cu faţa curată. (Fam.) Iese la spălat = se spune ca o consolare celui care are un necaz (mărunt). 2. Tranz, (De- , spre ape) A uda un ţărm; (despre ploaie, şuvoaie) a săpa, a produce eroziune. 3. Tranz. A îndepărta impurităţile dintr-un material cu ajutorul unui lichid. 4. Tranz. (Fig.) A face să dispară, să se şteargă o greşeală, o insultă.
spălare, spălări, â.L Acţiunea de a (se) spăla. • (Geogr.) Acţiunea de eroziune a suprafeţei terenului exercitată de apa provenită din precipitâţiii.
spălat1 s.n. Spălare.
spălat2, -ă, spălaţi, -ter adj. 1. Curăţat cu apă şi săpun sau cu detergenţi etc. 2. (Despre oameni şi corpul lor) Curat, îngrijit; (fig.) cu maniere alese, binecrescut.
spălăci, spălăcesc, vb. IV. Refl* || Din spăla [[ A-şi pierde culoarea iniţială, a se decolora, a deveni mai şters.
spălăcioasă, spâlăcioase, s.f. (| Din spălăci |] Mică plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpina păroasă, cu flori galbene dispuse în capitule.
spălăcire, spălăciri, s.f. Faptul de a se spălăci; decolorare. /
spălăcit, -â, spălăciţi, -te. adj; Lipsit de culori vii, decolorat, şters. # (Fig.) Palid, searbăd, fad; lipsit de vioiciune, de expresivitate.
spălător, spălătoare, s.n. || Din spăla |j 1. Instalaţie sanitară pentru spălatul în comun al
m
. wrnm&ümm
ersoanelor în cazărmi, internate, ateliere e-tc. . Chiuvetă pentru spălatul veselei şi tacîmuri-ler. B. Cîrpă sau mic obiect din sirmă, fire de plastic etc. cu care se spală vasele. 4. Utilaj folosit la spălarea minereurilor.
• spălătoreasă, spălătorese, s.f. |j Din spăla || Femeie care se ocupă cu spălatul rufelor.
spălătorie, spălătorii, s.f. ,jl Din spălător |]
1.	încăpere' sau clădire special amenajată pentru spălatul rufelor. 2. Instalaţie complexă pentru înnobilarea substanţelor minerale utile, prin spălarea cu apă.
spalătură, spălaturi, s.f. |j Din spăla |i 1. Spălat; apa în care s-a spălat ceva. « Lături. 2. Curăţire sau dezinfectare a unei cavităţi naturale din organism, cu ajutorul unui lichid, ii. Eroziune a pămîntului, ^cauzată de şuvoaie; locul unde s-a produs eroziunea. '
spălăţdl,-*eă, spălatei, -ele,adj. jj Din spălat2 \\ (Fam.) îmbrăcat îngrijit, prezentabil, curăţel.
spărgător, -oare, spărgători,	-oare, subst.
jjDin sparge || 1. Adj. Care sparge, care sfărîmă sau zdrobeşte (piatră, cărbuni etc.). 2. S.n. Instrument folosit pentru a sparge anumite materiale, coaja unor fructe etc. O S. de gheată = navă special construită pentru deschiderea unui' canal navigabil ^ intr-o mare îngheţată, pentru spargerea gheţii în porturi, la gura fluviilor etc. 3. S.m. şi f/Hoţ care pătrunde undeva cu forţa pentru a jefui.
gpărtâră, spărturi, s.f. J| Din spart2 || X. Crăpătură; .gaură produsă prin spargere. 2. Cipb; aşchie.
spăsănie s.f. II Din si. şupasenije |j (înv. şi pop.) Pocăinţă; smerenie; atitudine de modestie şi de nevinovăţie.
spăsit, -ă, spăsiţi, -te, adj, (Fam.) Care se arată pocăit,! smerit.	'
spătar1, spătare, s.n. || Din spată || Spetează a unui scaun, a unui fotoliu, care serveşte pentru a sprijini spatele persoanei care stă pe ele.
spătar2, spătari, s.m. || Din ngr. spatharis j| (înv.) Dregător la curtea domnească, avînd sarcina de a purta sabia şi buzduganul domnului la ceremonii, m Mare s. = comandant suprem al oştilor ţării în lipsa domnului.
spătărie, spătării, s.f. j! Din spătar2 |j (înv.)
1.	Demnitatea de (rnare) spătar; instituţia condusă de (marele) spătar. 2. Sală din palatul domnesc unde era aşezat tronul şi unde aveau Ioc unele ceremonii.
spătos, -oâgă, spătosi, -oase, adj. |! Din spată || (Despre oameni) Lat în spete, cu umerii largi, voinic.
special, -ă. speciali, -e, adj. H Din fr. special, lat. specialis |j 1. Care are particularii aţi proprii, deqsebindu-se de alte lucruri sau fiinţe asemănătoare; (adesea adverbial) care este făcut sau rezervat pentru a corespunde urmi anumit scop: p. ext. deosebit .de bun, de valoros. O /a special == îndeosebi, mai ales, 2. Ediţie specială = număr dintr-un ziar, publicat cu o ocazie specială sau la o dată festivă. 3. Care aparţine unei anumite specialităţi, de speciali late.
specialist, -ă. specialişti, -ste, s.m. şi f. :! Din. fr. speciaUste || PersOană care cunoaşte temeinic
o disciplină (ştiinţifică, tehnică «te.) sştu #ana* mită problemă.
specialitate, specialităţi, s.f. |] Din fr, spécialité, lat. specialitas, -atis || 1. Ramura de activitate (ştiinţifică, tehnică) în care s-a specializat şi -profesează cineva. O De specialitate — çare aparţine unei anumite specialităţi ; (despre, persoane) care este specialist fntr-o anumită ramură de activitate. 2.‘ Produs sau preparat obţinut după reţete sap metode speciale.
speciàHzâ, specializez, vb. I. j| Din fr. spécialiser !| 1. Refl. A deveni specialist Intr-un domeniu de activitate. 2. Tranz. À face să capete trăsături specifice, a imprima caractere speciale. ti. Tranz. (Despre procese de producţie) A limita numai la anumite produse.
specializare s.f. Acţiunea de a se specializa; lirpitarea unor procese de product}e lă anumite produse. «Pregătirea profesionala a cadrelor în vederea unei activităţi specializate.
speciaţie s.f. || De la. specie || Formarea unor specii noi de plante şi animale. •	.
spécie, specii, s.f. |1 Din lat. species || J. Categorie biologică fundamentală, reprezentînd o subdiviziune a genului. 2. Soi, fel, varietate, categorie. 3. (Log.) Noţiune care desemnează o clasă de obiecte cu aceleaşi însuşiri esenţiale şi care se cuprinde în sfera genului, 4. S. literară = categorie de operejliterare în cadrul fiecărui gen, clasificate după criterii tematice sau formale.	—
specific, -à, specificiK -ce, adj., s.n. f| Din fr. spécifique jj 1. Adj. Care este propriu, caracteristic unei fiinţe, unui lucru, unui fenomen.
2.	S.n. Caracter propriu, particular al cuiva sau a ceva; notă distinctivă, specificitate. B, Adj. (Despre mărimi) Care se referă Ia o Janumită cantitate dintr-un material, de obicei fa unitatea de volum.
specifica, specific vb. I. Tranz. j|*Din lat* specificare jj A menţiona, a indica ceva în mod precis.
specificăre, specificări, s.f. Acţiunea de a specifica; menţionare, indicare precisă a ceva.
specificaţie, specificaţii, s.f. || Din specifica || Specificare; ceea ce se specifică.
specificitate s.f. II Din fr. spécificité || Notă distinctivă, specific (2).
specimen, specimene, s.n. |j Din fr. specimen || Exemplar, modei care ilustrează un gen, o specie etc.
specids, -oâsă, specioşi, -oase, adj. || Din fr. spécieux, lat. speciosus }! {Liyr.) Care are doar aparenţe favorabile; amăgitor.
spectacol, spectacole, s.n. |j Din fr. spectacle, lat. spectacularii (< spectare „a privi“) || 1. Reprezentaţie teatrală, cinematografică etc. 2. Întîm-plare sau ansamblu de lucruri, de fapte care atrag atenţia, care interesează. O Expr. A se da in spectacol = a atrage atenţia prinţr-o purtare sau printr-o manifestare nepotrivită» a se face de rîs.
spectacular. -A, spectaculari, -e, adj. || Din fr. spectaculaire || (Livr.) Spectaculos.
62*
ШРЕ^ТАСНЬОІ
689
speetaeukSs* -oâsă» $peciaculosi> -oase, adj* |f Din spectacol |! Care atrage atenţia, care imprer sionează în xnod plăcut. t
speetacuiozitâte s.f. || Din spectaculos || însuşirea de a fi spectaculos. .
spectator, -oare, spectatori, -oare,- s.m. şi f. || Din fr. spectateur, lat. spectator. |j 1. Pers'oană care asistă la un spectacol artistic, la o competiţie sportivă etc. 2. Martor ocular la o în timp fare.
spectral, -ă, spectrali, -e, adj. {| Din.fr. spectral |j 1. Privitor ia spectru (1); care aparţine unui spectru. O Analiza, spectrală = metodă prin care se stabileşte compoziţia unui corp, ânaii-zîndu-se spectrul luminii emise de acei corp. 2. Care are caracterul unui spectru (8|; fantomat ic.
speetroîotoinetrie s.f. Metodă de determinare a intensităţii componentelor monocrom atice ale unui spectru (1).
speetrogrâî, spectrografe, s.n. |! Din fr. spec-trographe ti Instrument pentru înregistrarea, prin fotografiere, a spec trei or (1).	.
sped rome tril. spectra metre., s.n. |‘ Din fr. spec-trorneirc *■ Instrument pentru măsurarea inten-' sităţii componentelor monnrromatice ale spec-tmhh Tachaţiei electromagnetice.
spool roseăp, spedroseoape, s.n. j' Din fr. spre-tm^rope '[ Instrument folosit pentru descompunerea unei radiaţii în radiaţiile mono.croma.fice oare o compun, obţinmdii-se un spectru care. poateR observat cu ochiul.
•spectroscopie. -â. spectroscopiei, -ce, adj.
| ih.n Jr. sped?oscopique |j Privitor la spectroscopie.
spectroscopie S.f. II Din fr. Spectroscopia. II Ramură a fizicii care se ocupă ou studiul spectre-lor (î l.
. Spectru. Spectre, S.n. Din fr. spectre, lat.. spretrum	\. Ansamblu al liniilor obţinu te prin
descompunerea radiaţiilor electrotuagnetiee complexe. 2. Totalitatea radiaţiilor elect romagne-tire emise de un corp. S. solar -- spectrul •radia! i**i. emise de. Soare. 8. . Fantomă: p ext;. ceea ce 'produce spaimă: poricM imiuer.t.
specula* şperiiiez. vl>. 1. : Din li', s prea Ier, lat. .s perul ari ..a .observa** : 1. Tranz. A profila de o am mu IA situaţie, pentru a trage un folos; a înşela pe, cineva, prof'ilmd de anumite împrejurări. 2. 'tranz. A face speculă (1) ; a face tranzacţii. de valori. 8. Tranz. si intranz. A face deducţii, {eurelizînd formal, fără legătura cu practica. •
f speeuîi*nt.-ă. speculanţi, *te, s.m. si f. ţi Din ...gemi. Spr-kulant ■- Persoană care face speculă, care vinde cu snprapreţ.
.speculativ, .-ă, speculaţiei, -e, adj.. Is Din fr. speculaţi/ Care aparţine speculaţiei filozofice; ru p t d e *p rac f i c ă, d e ex p e ri e n ţ ă.
speculaţie, speculaţii, s.f. I Din fr. speculation ■ , î, ' Teoretizare. abstractă, fără legătură eu practica. 2. Afacere bazată pe înşelătorie; speculă. 8. Speculă (2).	*
speculă, specule, s.f. jl Din specula !' 1. Comerţ ilicit constifid, în general,., din re vinderea unor produse care nu pot face obiect al comerţului particular, vinderea unor mărfuri cu snprapreţ, exercitarea ca îndeletnicire a comerţului parti-
cular fără autorizaţie, clare de bani cu dobîndă ca îndeletnicire etc. 2. Tranzacţie de bursă, constînd din cumpărarea şi vin za rea de valori eu scopul de a obţine cîştiguri din diferenţa de curs.
spelb,-â, spelbi, -e, adj. 1. Foarte blond, albiei os. • Fără sîng'e în obraji; palid; (despre ochi) lipsit, de o culoare precisă şi de expresie: spălăcit. 2. jDespre băuturi) Lipsit de tărie, fără gust, searbăd.
spélcô, spele і, s.f. H Dfn ucr. spyïka |j (Reg.) Аечіе păr. jj Şi: spileăs.f.
Speluncă, spelunci, s.f. i| Din lat. spelunca, fr. spélonque j! 1. (inv.) Peşteră. 2. Local public rău famat, unde se adtmă oameni decăzuţi moraliceşte.
spénfer, spantere, s./ii. ij.Din germ. Sperizer [| (înv. şi reg.) Haină scurtă (ca o vestă). 4
speolog, speologi, s.rn. j; CL fr. spéléologue jj Specialist în speologie.
speologie s.f. |1 Cf. fr. spéléologie; gr. speos „peşteră*1,-f /ogo/„studiu“ |j Ştiinţă care se ocupă cu studiul complex al peşterilor şi al vieţuitoarelor din mediul subteran, inclusiv cu cercetarea- urmelor activităţii umane din peşteri.
spera, sper, \'h. 1. Tranz. şi intranz. П Din lat., it. spera.re || A avea speranţă/a aştepta ceva cu încredere, a crede că cana se va realiza.
speranţă, speranţe, s.f. Jj Din it. sperayza jj Sentiment de încredere în realizarea unei acţiuni, în îndeplinirea unei dorinţe; nădejde. O Едрг. în speranţa ed..,= în credinţa ca..., nădăjduind că... • (Fam.) .Persoană, tînară, capabilă, de la care se aşteaptă realizări importante.
sporare. sperări, s.f. (Inv.) Acţiunea de a spera; speranţă. Cine piuite spune iluziile; spe-r àr і le,..*, care flutură prin mintea unei tinere fete (Alecsandri).
speria. sperii, vb. І. II Lat. *expavorere jl 1. Tranz. şi refl. A (se) umple de frică, a (se) înspăi-rnînta. O Fxpr. Se sperie şi de umbra lui = este foarte, fricos. 2. Tranz. A face ca o .fiinţa sau un grup de fiinţe să se înfricoşeze şi să fugă-; a st і mi un animal din culcuş. O Fxpr. /I -şi spena (sau а-і speria cuiva) somnul — a râ m ine sau a lace să rămînă cineva treaz. 8.‘Tranz. A uimi, a impresiona (prin calităţi deosebite). O De speriat = uimitor, extraordinar, ieşit din comun.
speriat s.n. Faptul dea (se) speria. O Fxpr. (în formă de. pi. m.) A băga pe cineva in sperieţi (sau in toţi speriei ii) =? a speria foarte tare pe cineva.
sperietoare, sperietori, s.f. H Din speria j; Momi ir, mori şea etc. cu care se sperie 'păsările dăunătoare culturilor.
sperietură, sperieturi, s.f.ii Din speria jj Spaimă: (în superstiţii) boală provenită dintr-o spaimă*.	*
sperios, -oâsă. sper iaşi, -oase, adj. jj Din speria ji Care se sperie uşor; fi icos.
sperjur, -ă. sperjuri,* -e, s.m. şi f. |j Din it. spsrgiuro :,j Persoană care-jură fals sau care îşi calcă jurămîntui. • (Rar) Jurămînt fals făcut în faţa justiţiei.
spermanţăt s.n. [] Din ngr. spermatseto || Substanţă de culoare albă, cu aspect de ceară, extrasă din capul cetaceelor şi folosită la fabricarea luminărilor, a unor alifii, cosmetice etc.
spermâtic, -ă. spennatici, -ce, adj. j| Din fr. sperrnatique ii Care se referă la spermă, care aparţine spermei.	‘,
sperniatofîtă, spennatofite, s.f. jj Din fr. sper-rnatophytes; gr. sperma „sămmţău -f 'phyion „plantă** II (La pi.) Grup de plante superioare producătoare de. seminţe, cu rădăcină, tulpină, frunze şi fftri; (şi la sg.) plantă care face parte din acest grup.
spermatozoid, spermatozoizi,, s.'m. j] Din fr. ■ spermatozoïde-\\ Celulă sexuală mascuiină a animalelor şi a unor plante.
spermă, sperme, s.f. jj Din fr. sperme || Lichid produs de glandele aparatului genital mascul, care cori ţine spermatozoizii cu substanţele ce le fac. posibilă viaţa şi mişcarea, spése s.f. v. speze.
spetează, speteze, s.f. ]| Din spată. || 1. Parte . mai înaltă a urmi scaun, a unui fotoliu etc., de care îşi reazemă spatele cel care şade; spătar..
2.	Seîndmă care serveşte ca element de legătura între diferite părţi* ale unei construcţii de lemn (ex. fiecare dintre-stinghiile care unesc obezi le de la roata morii de apă; fiecare dintre fuşteii loitrelor* de !a car; piesa care uneşte cele donă coarne ale plugului; fiecare dintre scînchi-relele care alcătuiesc schelet ul zmeul ui cu care se joacă copiii). Fiecare dintre' aripile morii de vînt.
speti, spetesc, vb. IV. Refl. || Din spată || A munci din răsputeri, a se istovi; a depune eforturi mari; (despre animale de tracţiune) a se deşeîa.
spetit, -ă, spetiţi, -te, adj. (Despre animale de tracţiune) Cu spinarea deformată sau ruptă (din cauza poverilor svau loviturilor); deşelat.
speţă, speţe, s.f. II CE germ. Spezies, fr. espèce ||
I.	Specie. 2. (Dr.) Pricină supusă spre rezolvare unui anumit organ de jurisdicţie. O In-speţă = în.cazul de faţă, în cazul dat.
speze s.f. pl. II Din it. -spese || (Rar) Cheltuieli. II Şi : spése s.f.
spic, spice, s.n. || Lat. spicum'WK. Inflorescenţă caracteristică gramineelor, alcătuită, din mai multe flori mici, dispuse pe o axă centrală. O Expr.A da In spic — (mai ales despre graminee) a începe să formeze spicul, sa se apropie de maturizare. *2- Vîrful firelor de păr mai lungi (şi de altă culoare) din blana unor animale. 8. Spic de zapadâ ~ fulgi rari de zăpadă, amestecaţi cu* stropi de ploaie.
spiccato adv. jlCuv. it. || (Muz.; la instrumentele cu coarde şi arcuş) Executarea sacadată a sunetelor realizată prin desprinderea arcuşului de coardă după fiecare notă.
spicher, spi-cheri, s.m. j] Din fr., engl, speaker J| Crainic la un post de» radio sau.de televiziune.
spicheriţă.-spicheriţe, s,f. ji Din spicher j! Crainică la iin post de radio sau de televiziune.
spieîform, -ă, $ pic if or mi, -e, adj; -j Din fr. $p ici forme Care are formă de spic (1).
spicul, spicuiesc, vb. IV. Tranz. [J Din' spic f"
A culege spicele rămase pe cîmp după^secerai. (Fig.) A culege, selecţind, informaţii sau mate-aie documentare de ici, de col©, din diferite
izvoare.
spicuire, spicuiri s.f. Acţiunea de a spicui. • Culegere, adunare (de informaţii ştiinţifice, da material documentar).
spiculeţ, spicuieţe, s.n. 1. Diminutiv al Iui spic. 2. Fiecare dintre unităţile care compun, inflorescenţa (spicul) la graminee. sptfcă s.f. v. spelcă.
spilciu, spilcuiesc, vb. IV. Refl. || Din spiîcă\\ (Fam.) A se găti în mod exagerat, a se dichisi.
spilcuit, -ă, spilcuiţi, -te, adj. (Fam.) Gătit, dichisit (în mod exagerat).
spin1, spini, s.m. ji Lat. spinus „prun sălbatic'4 I) 1. Formaţie tare, ascuţită, de pe tulpinile, ramurile, frunzele sau fructele unor plante, avînd rol de apărare; ghimpe. O Expr. A sta (sau a şedea) ca pe spini = a fi neliniştit, nerăbdător. A sta ca un spin în ochii (sau în coasta) cuiva — a incomoda pe cineva prin prezenţa sa. 2. Nu trie dat mai multor specii de plante spirîoase. 8. Parte de la vîrful cîrligului de pescuit care împiedică ieşirea momelii şi a peştelui prins din cîrlig.
spin2, spini, s.m. j| Din engi., fr. spin || (Fiz.) Moment cinetic asociat unei particule elementare care execută o mişcare de rotaţie în jurul unei axe proprii.
spinal, -ă, spinali, -e, adj. || Din fr. spinal || Care se referă la coloana vertebrală sau la spinare.
spinare, spinări, s.f. || Lat. spinalis || 1. Parte a corpului omenesc sau al animalelor, de-a lungul coloanei vertebrale; spate. O Şira spinării — coloana vertebrală. Q In (sau pe) spinare ±= (ţinînd o povară) peste umăr, pe spate. O Expr. A cădea în spinarea cuiva = a cădea în grija sau în sarcina cuiva. A trăi pe spinarea cuiva = a trăi ca un parazit din munca altuia* A arunca ceva în spinarea cuiva = a face pe cineva răspunzător pe nedrept de 9 vină. 2. Partea cea mai înaltă a unui munte, a unui ► deal ; creastă, coamă. 8. Creasta unui val de apă, spînă, spine, s.f. ]| Din lat. spina „vîrf ascuţit; şira spinării** jj Spinâ-bifidâ = malformaţie congenitală a canalului vertebral caracterizată prin lipsa de sudură a arcurilor vertebrale ale uneia sau mai multor vertebre.
spinări», spinării, s.f. f| Din spin1 |j Loc unde cresc mulţi spini; desiş despini. ^	:
spinel. spineli, s.m. || Din fr. spinelle || Minereu de magneziu cristalizat, diferit colorat, cu luciu sticlos, unele varietăţi, transparente, fiind folosite ca pietre preţioase.	.>
spinetăh spinete, s.f. jj Din it. spinetta ||Vechi, instrument muzical cu clape şi coarde, asemănă*' tor cu clavecinul.
spinos, -oăsa, spinoşi, -oase, adj. |j Din spin11|
1.	(Despre plante) Cu spini. 2. (Fig.) Care prezintă dificultăţi; greu de efectuat sau de rezolvat; complicat, dificil.
spintecă, spintec, vb. I. Tranz. || Lat. *expan~ ticare i| 1. A despica (cu un instrument ascuţit)
iFINTECAK*
ш
trupul unei fiinţe, printr-o tăietură lungă şi adîncă, a ucide. « Refl. recipr, A se înjunghia, a se ucide prin înjunghiere, • A despica un material fibros în lungul fibrelor. 2. (Fig.) A străbate cu iuţeală aerul. 3; A sfîşia, a rupe (haine, stofe)..
spintecâre, spintecâri, s.f. Acţiunea de a
' spinteca; despicare, sf îşi ere.
spintecat, -ă, spintecaţi, -ie, adj. Despicat; prevăzut eu o tăietură, cu o despicătura. •înjunghiat.
spinteeăttiră, spintecături, s.f. || Din spinteca || Tăietură lungă şi adîncă; despicătură; concr. locul unde s-a făbut o astfel de tăietură.
spinterometru, spinlerometre, s.n. || Din fr. spintermetre || Aparat folosit pentru măsurarea tensiunilor electrice înalte.
spion, -oână, spioni, -oane, s.m. şi f. |] Din germ. Spion || 1. Persoană care face spionaj. 2. Persoană care pîndeşte pe alţii, peritrm a furniza cuiva informaţii despre ei; iscoadă.
spionă, spionez, vb. I. H Din germ. spionie-ren || 1. Intranz. A face spionaj. 2. Tranz. A iscodi, a observa pe furiş (şi a transmite cuiva cele aflate). 3. Refl. recipr. A se pîndi, a se iscodi (pentru a afla unul despre altul anumite lucruri).
spionâj s.n. II După fr. espionnage || Obţinerea şi transmiterea unor secrete de stat unei puteri străine de către o persoană care nu este cetăţean al acestui stat.
spirâi, spir aiuri, s.n. |j Din it. spiraglio |] Capac cu geamuri apărate de grilaje în puntea unei nave, care serveşte la luminarea şi aerisirea încăperilor de sub punte.
spirâlă, spirale, s.f. || Din fr. spiral |J Curbă plană deschisă, care se înfăşoară în jurul unui punct. • (Adjectival) Care este în formă de Spirală.
spirunt, -ă, sp ir ante, adj. j] Din. fr. sp ir ante || Consoană spirantâ (şi substantivat) = consoană constrictivă.)
spiră, spire, s.f. || Din fr. spire Ij 1. Porţiune dintr-o spirală, corespunzătoare unui unghi de 360 grade. 2. Fiecare dintre buclele unei înfăşurări electrice.
spirea s.f. IJ Din fr. spiree, lat. spirea || Arbust din familia rozaceelor, înalt pînă la 2 m, cu frunze ovale şi flori albe, dispuse în inflorescenţe globuloase. Se cultivă ca arbust decorativ.
spiriduş, spiriduşi, s.m. || Din lat. spiritus ||. (în mitologia populară) Drac mic, vioi şi poznaş, căre ajută pe vrăjitori; • (Fig.) Copil vioi, zburdalnic.
spirit, spirili, s.m. || Din fr. spirille || Nume generib dat unor bacterii în formă de spirală.
spirit, (2, 3,4) spirite, s.n. || ©inlat. spiritus\]
1.	Factor ideal al existenţei, principiu imaterial; conştiinţă, gîndire, raţiune. • Inteligenţă, isteţime; capacitate de imaginaţie. O Om ’de spirit — om cu minte ageră, inteligent, spiritual, cu umor. 2. (Rel.) Fiinţă imaterială, duh; suflet.
3.	(La pl.) Oamenii în general, consideraţi ca purtători ai unor idei. mS. universal =*per-< soană care posedă cunoştinţe din foarte multe
domenii. 4. Vorbă de duh, glumă, anecdotă. 6. Mod de a gîndi sau de a se manifesta; părere, concepţie. O In spiritul =* în concordanţă cu...
6.	înclinare, tendinţă care determină felul de a fi al cuiva*
spiritism s.n. || Din fr. spiritisme |] Concepţie mistică potrivit căreia spiritele celor morţi ar supravieţui, iar cei vii pot să comunice cu ele prin mijlocirea unor procedee oculte (ex. prin-tr-un mediul (3)); practică bazată pa această concepţie.	*
spiritist, -ă, spiritişti, -ste, adj., s.m. şi f. || Din fr. spiritiste H 1. Adj. Privitor la spiritism.
2.	S.m. şi f, Persoană care practică spiritismul.
spiritual, -ă, spirituali, -e, adj. || Din fr. spirituel II1. Care aparţine spiritului (1); imaterial, ideal; sufletesc; intelectual. 2. Inteligent, ager la minte, înzestrat cu (mult) umor. 3. Bisericesc, religios.
spiritualiceşte adv. [fDin spiritual |)Din punct de vedere spiritual.
spiritualism s.n. (| Din fr. spiritualisme |] Doctrină opusă materialismului, după care spiritul este o realitate substanţială primordială, independentă de materie.
spiritualist, -ă, spiritualişti, -ste, adj., s.m. şi f. II Din fr; spiritualiste || 1. Adj. Care aparţine spiritualismului; privitor Ia spiritualism. 2. Sjm. şi f. Adept al spiritualismului.
spiritualitate s.f. || Din fr. spiritualité || 1. Caracterul a ceea ce este spiritjial. 2. Ansamblu de idei şi de sentimente care caracterizează o colectivitate, un popor, o naţiune şi care se manifestă în specificul culturii sale.
spiritualiza, spiritualizez, vb. I. Tranz. Ц Din fr. spiritualiser [| A căuta să dea lucrurilor, fenomenelor un caracter spiritual, încercînd să le detaşeze de materie, de ceea ce este corporal, senzual.
spiritualizare, spiritualizări, s.f. Faptul de a spiritualiza.
spiritualizat, -ă, spiritualizaţi, -te, adj. Care a căpătat un caracter spiritual,* care s-a detaşat de ceea ce este material.
spirochét, spirocheţi, s.m. Ц Din fr. spirochète || Nume dat bacteriilor care se prezintă în formă de filament răsucit în spirală.
spirochetoză, spirochetoze, s.f. [] Din fr. spiro-chétose || Nume generic dat unor boli infecţioase specifice omului şi unor animale, între* care sifilisul, febra recurentă etc.
spirometrie s.f. || Din fr. spiromètrie f| Metodă de explorare a capacităţii pulmonare, efectuată cu ajutorul spirometrului.
spirométru, spiromètre, s.n. || Din fr, spiromètre; lat. spir are „a respira46 -f- metron „măsură66 || Instrument pentru măsurarea capacităţii pulmonare.
spirt s.n. || Din rus. spirt || !.. Alcool etilic comercial; p. ext. băutură alcoolică tare. O S. denaturat = alcool etilic denaturat. S. industrial =. alcool etilic amestecat cu alcool melilie. S. medicinal = spirt folosit în medicină ca dezinfectant. S. de lemn =: produs obţinut în distilarea uscată a lemnului, compus mai ales dia
«ONBBMTJL
alcool m etilic. 2. (Fig.; adjectival) Iute, ager, vioi.
spirtîeră, spirtiere, s.f. || Din spirt |! Mică lampă de gătit care funcţionează cu spirt..
spirtos, -oâsă, spirtoşi, -oase,. adj. || Din spirt\\ (Despre băuturi) Care conţine'Spirt; alcoolic; (substantivat, f. pl.) băuturi alcoolice.
spital, spitale, s.n. || Din germ. Spital || Instituţie medicală în care sînt internaţi şi trataţi bolnavii şi accidentaţii.
spitalicesc, -eâscă, spitaliceşti, adj. |j Din spital |S Care şe referă la spital; care aparţine spitalului.	*
spitalizâ, spitalizez, vb. I. Tranz. |J Din spital || A interna şi a trata un bolnav intr-un spitaL
. spitalizare, spitalizări, s.f. Acţiunea de a ' spitaliza; internare şi îngrijire a bolnavilor în spital.
spiţă, spiţe, s.f. II Din bg., ser. spica || 1. Fiecare dintre bar die care leagă obada sau coroana unei roţi de butucul ei. 2. (Fig.) Grad de rudenie; neam; totalitatea celor care descind din aceeaşi persoană. O Spiţa neamului = arbo- • re genealogici
şpiţer, spiţeri, s.m. || Din ngr. spetseris || (Pop.) Farmacist.
spiţerie, spiţerii, s.f. j| Din ngr. spets ar ia j| (Pop.)* Farmacie.
spîn, -ă, spinii -e, adj. || Lat. *sponu$ || (Despre bărbaţi sau despre faţa lor; adesea substantivat) Căruia nu-i cresc barba şi mustăţile.
spînâtec, -ă, adj. v. spînatic. spînătic, -ă, şpînatici, -ce, adj. || Din spîn || (Despre bărbaţi sau despre faţa lor) Cu barba şi mustaţa rară. || Şnspînâtee, -ă, adj.
spînz, spînji, s.m, JjrCuv. autohton || Plantă erbacee toxică, din familia ranunculaceelor, cu flori verzi-purpurii, al cărei rizom este folosit în medicină.
spînzurâ, spikzur, vb. I. |! Probabil lat. *ex-pendiolare (11* Tranz. A executâ prin strangulare (1) un condamnat la moarte. O Expr. A tăia şi a spînzurâ — a abuza în mod brutal de puterea sau de autoritatea sa. 2. Refl. A se sinucide, stranguîîndu-se. 3. Tranz. A agăţa un obiect de unul dintre capete, lăsind restul să atirne în jos. 4. Refl. A se agăţa de ceva; (in-tranz.) a atîrna în jos, fiind prins sau agăţat de ceva.
spnizurâre, spînzurări, s.f. Acţiunea de a (se) spînzurâ; spînzurătoare.
spînzurăt, -ă. spinzuraţi, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care a fost omorît sau s-a sinucis prin spînzurare. 2. Agăţat, atîrnat, suspendat.
3.	Epitet dat unui copil sau unui tînăr care se ţine de pozne, de nebunii; ştrengar.	^
spînzurătoare, spînzurători, s.f. |j Din spîn-zura || 1. Faptul de a (se) spînzurâ. 2. Stîlp cu o bară orizontală la capătul de sus, de care se fixa funia cu care erau strangulaţi condamnaţii la moarte prin spînzurare.
spirei», spircuiesc, vb. IV. Tranz., j] Din spire, (reg., rar) „bucăţică (nefolositoare) din cevau j| (înv. şi reg.) A rupe în bucăţi, a sfîşia, a ciopîrţi.
splai, splaiuri, ş.n. || Cf. plai IfMal Înalt al unei ape, uneori pietruit sau pavat; p. ext. Oftară de circulaţie, amenajată pe un astfel de mal..
splau, splauri, s.n. Extremitate a unei punţi pentru pescuit, aşezată pe piloţi la înălţime reglabilă în funcţie de nivelul apei.
spleen s.n. II Guv. engl. ţi Stare de plictiseală,* de dezgust faţă de orice. 1) Şi: splin s.n. * _ splendid, -ă, splendizi, -de, adj. II Din fr. splendide, lat. splendidus [| Foarte frumos, minunat; strălucitor-l
splendoare, splendori, s.f. || Din fr. splendour, lat. splendor (<splendere „a străluci**) [[Frumuseţe plină de fast, de strălucire; lucru splendid. Era un amurg de o largă şi gravă splendoare (Cez'ar Petrescu).
splenic^ -ă, splenici, -ce, adj. || Din fr. spleni-que, lat. splenicus |J Referitor la splină, care aparţine splinei.
splin s.n. v. spleen.
splină, spline, s.f. ||Din ngr. splina ((Organ vascular sangvin, de culoare roşie-violetă,t aşezat în partea superioară, din stînga, a cavităţii abdominale, care produce limfocite, anticorpi etc: Are un rol important în apărarea organismului de infecţii şi intoxicaţii.
splimiţă, splinuţe, s.f. || Din splină !! Plantă erbacee meliferă din familia compozitelor, înaltă piuă la 100 cm, cu flori galbene, splint s.n. v. şplint.
spot, spoiesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. supojiti ]|
1.	A vărul.’ 2. A acoperi un obiect (în special un vas) de metal cu un strat metalic protector. • Refl. (Fig.) A-şi însuşi, în mod superficial, maniere civilizate, noţiuni de cultură etc spoială, spoieli, s.f, || Din spoi |] 1. Văruială, zugrăveală. • Strat protector cu care se acoperă suprafaţa unui obiect. 2. (Fig.) Elemente superficiale do cultură, de civilizaţie, spofre, spoiri, s.f. Acţiunea de a spoi. spoit* s.n. Spoire; văruit*. spoit3, -ă, spoiţi, -te, adj. 1. Văruit2. 2. (Despre vase) Acoperit cu un strat subţire de metal protector,
spoitor, -oâre, spoitori, -oare s.m. şi f., || Din spoi i| Persoană care se ocupă cu spoitul vaselor de bucătărie.
spolia, spoliez, vb. I. Tranz. 11 Din fr. spolier, laţ. spoliare I) (Livr.) A despuia pe cineva, în mod abuziv, de avere sau p. ext. de drepturi.
spoliator, -oare,.spoliatori, -oare, s.m. şi f. II Din fr. şpoliateur, \at. spoliator || Persoană care spoliază; jefuitor, prădător.
spoliat ie, spoliaţii, s.f. || Din fr. spoliation || Spoliere.
spoliere, spolieri, s.f. Acţiunea de a spolia; jefuire, prădare; spoliaţie.
spdneă, sponci, s.f. || Din rus. sponka || (Reg.) Copcă (la haină); agrafă; cataramă, O Pe sponci — în cantitate mică, pe sfîrşite.
spondeu, spondee, s.n. j| Din lat. spondeus, fr. spondee || (îa versificaţia greco-latlnă) Picior de vers alcătuit din două silabe lungi.
spondilită, spondilite, s.f. j| Din fr. spondy-lite || Inflamaţie a vertebrelor, adesea de natură tuberculoasă.’
SPONDILOZA
spondiloză, spondiloze, s.f. Jj Dii» fr. spondy-lose. Cf. lat. spondylus „vertebra44 Ü Boală loca-lizătă în anumite segmente ale coloanei vertebrale^ manifestată prin dureri şi limitarea mobilităţii coloanei.
spongier, spongieri, s.m. ii Din fr. spongiuirr; lat. spongia „burete44 !; (La pi.) îuemigA I ură de nevertebrate marine, cu corpul alcătuit du;Ir-o reţea compactă de fibre elastice; (şi la sg.) animal din această încrengătură.
spongios, -oâsă, spongiosi, -oase, adj. j) Din fr. spongieux, lat. spongiosus j| Poros (ca bufetele).
spongiozitâte s.f. !| Din fr. spongiosité || însuşirea de a fi Spongios.
spontan, -ă, spontani, -c, adj. j! Din i‘r.„ spontane, lat. spontaneus j (Adesea adverbial) Care se face sau se produce de iă sine; care apare în mod brusc, neaşteptat, jj Şi: spontanéii,-ée adj.
spontaneitate s.f. ,|| Din fr. spontanéité |l însuşirea a ceea ce este spontan; promptitudine în a i ) t i t iî d i n i. în corn p ort ar e ; v i o i e i u n ei spontanéu, -ée adj. v. spontan.
.Spor1, spori, ş.m. Din fr. spore; gr. spora „sămînţâ" I 1. Organ microscopic de înmulţire şi de răspîndire caracteristic organismelor vegetale. 2. Organ.de înmulţire şi de răspîndire la sporozoare.
spor2, (3) sporuri, s.n. II Din si. sporu, bg. spor !! 1. Randament în muncă, progres. Q Cu spor == repede, cu mare randament. Fora spor . =^= fără randament, încet. 2. Abundenţă, belşug, cîştig. 3. Adaos, majorare, supliment.
sporadic, -ă, sporadici, -ce, adj. II Din fr. sporodique j! (Adesea adverbial) Care apare, care se manifestă din cînd în cînd, pe iei, pe colo; care este lipsit de continuitate; distanţat, dispersat, răzleţ.
sporange, sporangi, s.m. 1! Din ïr. sporange; gr. spora „sămînţu44 A- angos „vas44 |! Organ în formă de săculeţ. în care iau naştere sporii plan-, iclor criptogame.
spori, sporesc, vb. IV. II Din spor2. Cf. şi bg*. sporja, ser. sporiţi „a discuta44 ]! !.. Tranz., 'int.ranz. şi refl. A creşte (sau a face să crească); a (se) mări.: a (şe) înmulţi. 2. In tranz. A progresa, a avea spor.’ 3. Tranz. (Reg.) A povesti (exa-gerîndj. a sporovăi,*.a flecari.
sporitor. -â. spori feri, *e. adj. j! Gr. spora „sămînţa44 bd. ferre „a purta41 |j Care produce sau poartă spon.
sporire, sporiri, s.f. Acţiunea de a (se) spori; înmulţire, creştere.
spornic, -â, spornici, • -cc, adj. jj Din si. spo-rïnù ;; 1. Care are spor la lucru; care se face cu spor. 2. (Despre alimente) Care nu se consumă repede, care ţine mult. 3. îmbelşugat, abundent; productiv.
sporofîlă, sporofile, s.f. jj Gr. spora „sămînţă11
4- phyllon „frunză44 || (Bot.) Frunză redusă care poartă sporaiigii cu spori.f
sporovăi, sporooaiesc, vb.. IV. în tranz. A flecari, a trăncăni, a vorbi mult şi fără rost.
sporovăială, sporoi’âieii, s.f. ■ Din spurbyăi jj Faptul de a. sporovăi; liecă/ealâ: ta if as.
sporozoâr, sporozoare, s.n. [j Din fr. spqro-zoaires II (La pl.) Clasă de protozoare parazite care se înmulţesc prin spori1 (2) ; (şi la sg.) pro-lozoar care face parte din această clasa.
sport, sporturi, s.n. |J .Din fr. sport || Complex de eXerciţii fizice şi de jocuri, practicate în mod metodic şi organizat, în scopul formării şi dezvoltării ijinir calităţi fizice şi morale. Sportul in-‘ dude şi elementul competitiv, urmărind obţinerea de performanţe. • Fiecare dintre formele speciale, reglementate în cadrul acestui complex de exerciţii.
sportiv, -ă, sportivi, -e, adj., s.m. şi f. |! Din ; fr. sportif Jj 1. Adj. Privi tor la sport; care ţine de sport; care este în conformitate cu reguli ie sportului. 2. S.m. si f. Persoană care practică sportul.	-
sportivitate s.f. ;| Din fr. sportivité || Atitudine leală, de respect a sportivului faţă de partener sau de adversar; fair plav.
sporulâţie s.f. jj Din fr. sporulation || (Bot.) Proces de formare a sporflor. •Mod tle*reproducere asexuată prin spori, caracteristic plantelor.
spot, spoturi, s.n. || Din fr.'spot || Pată luminoasă produsă pe scara gradată a unui instrument de măsură, care înlocuieşte acul indicator.
• Fascicul concentrat de lumină folosit pentru luminarea scenei sau a unui actor în cadrul unui spectacol.
spovedânie, spovedanii, s.f. || Din si. ispove-danije II Faptul de a se spovedi (1) ; mărturisirea păcatelor în faţa preotului.
spovedi, spovedesc, vb. IV. Refl. II Din sl. ispovèdati II 1. (Bis.) A mărturisi unui duhovnic păcatele făptuite, pentru a obţine iertarea lor..
• Tranz. (Despre duhovnici) A primi mărturisi rea unui credincios. 2, A mărturisi cuiva o tai-' nă, o suferinţă; a se destăinui.- •
spray [ Pr. : s>\)re\], spraiuri, s.n. |l Din engl., fr. spray || Dispozitiv pentru pulverizare a unor substanţe cosmetice, insecticide ele. • Substanţă pulverizată cu acest dispozitiv;
spre prep. II Lat. super || 1. înspre, către, în direcţia. 2. întră în compunerea numerelor de ia 11 la 19: doisprezece. 8. Aproape de.... pe la..., către: spre seară .4, în vederea..., p en tru a... O Spre ' pildă = de (sau ca) exemplu/ 5. î ntroduce u n complement circumstanţial de mod : spre regretul meu, a plecat.
sprijin, sprijine, s.n. II Din si. siiprenzenü [!
1.	Ceea ce serveşte spre a susţine, spre a sprijini ceva. 2. FVrsuimâ care ajută, susţine pe cineva. 8. (Tehn.) Legătură care împiedică anumite deplasări ale unui corp solid; reazem.
sprijini, sprijin. vb> IV. || Din sprijin !'!... Tranz. ,şi .refl  (se)' rezema,t ca să nu cadă;, (fig.) a (se) baza pe... 2, Tranz. (Fig.) A ajuta pe cineva: u-şi da concursul la ceva.
. sprijinire, sprijiniri, s.f. Acţiunea de a (se) sprijini: sprijin, reazem. • (Fig.) Ajutor, ocro-Vire acordate cuiva.
sprijinitor, -oâre, sprijinitori,	-oare, adj,
jj Din 'spnjini '! (Persoană) care' ajută, susţine, ocroteşte pv cineva sau îşi dă concursul la ceva.
sprint, sprinturi, s.n. II Din fr.,. engl. Sprint ]]
1.	Accelerarea vitezei în apropierea punctului de sosire, la unele întreceri sportive. 2. Categorie de probe sportive pe distanţe 'scurte' (în atletism, ciclism, înot). .	.	~	•
sprintâ, sprintez, vb, I. In tranz. || Din fr. sprinter î| A-şi mari viteza de alergare, de peda* lare etc. îţitr-o întrecere sportivă (de obicei în apropierea punctului de sosire).
sprinten, -ă. sprinteni, -e, adj. |! Cf. ser. sp ret an '|| (D esp re fiinţe; ades ea a dverb i ai), Ca re. se mişcă cii uşurinţa; iute, .vioi; (despre acţiuni,, mişcări-ale fiinţelor) care se face cu iuţeală, cu vioiciune.
sprinteneală s.f. || Din sprinten |j însuşirea de a fi sprinten; vioiciune, rapiditate în mişcări.
sprinter, -ă, sprinteri, -e, s.m. şi f. jl Din Ir., engl. sprinter jl Sportiv specializat în probele de sprint.
sprinţar, -ă, sprinţari, -e, adj. Sprinten, iute; zglobiu, zburdalnic; hoinar,-■ nestatornic. ’
sprinceană, sprincene, s.f. || Probabil lat. *supercina (= supercilia) |j 1. Fire de păr scurte şi dese crescute în formă de linie arcuită deasupra orbitei ochilor. O Expr. A ridica din sprin-cene — a privi mirat, surprins, nedumerit. A încreţi (sau a încrunta) sprîncenele = a fi nemulţumit de qeva. A alege pe-(sau după) sprinceană = a alege ce ţi se pare mai bun, mai preţios, A fi cu ochi şi cu sprincene = a fi prea evident, bătător la ochi. 2, (Fig,) Muchie sau creastă de deal. • Fîşie (de pădure, de zare., de lumină), margine. Sub sprinceana pădurii.., se zăreau in fund munţii (Sadoveanu).
sprincenât, -ă. sprincenât i, -te, adj. || Din sprinceană II (Şi substantivat) Cu sprinceueie mari ş\ desei EraAnaltâ... sprincenată, cu ochii câprii (Vlahul ă).	^
spulber, spulbere, s.n.* I! Din spulbera II Ninsoare spulberată; vînt puternic cu ninsoare. • (Fig.) Nimicire, prăpăd.
spulberă, spulber, vb. I. Tranz. şi refl. I' Lat. exp ulcer are II A (se) ridica în vîrtej; a (se) risipi,, a (se) împrăştia. • (Fig.) Д (se) distruge,, a (Se), nimici, a (se) risipi.
spulberare, spulberări, s.f. Acţiunea de a (se) spulbera; împrăştiere, risipire.	"	.
spulberat. -ă, spulberaţi, -Ie, adj.. {Despre zăpadă, frunze, praf etc.j împrăştiat de vînt.
sp ii J bei atic. -ă, spulberaţi ci, -ее, ' adj. ii Di n spulbera П Uşuratic, nestatornic.
spumă. pers. 3 spumează, vb. Г. Intrănz.
|| Din - spumă i| 1. (Despre ape, -valuri) A face spumă. 2. (Despre cai) A se umple de spumă; a spumega.
spumant, spumanţi, s.m. |! Din spumă |j (Telm.) Substanţă care, dizolvată intr-un Lichid, formează o spumă persistentă.
spumă, spume, s.f. || Lat. spuma li l. Strat al bici os care se formează la suprafaţa unui lichid agitai: (telm.) sistem dispers obţinut cu ajutorul spnmanţrîor;. ♦.Она ce este mai .'ales, mai bun, mai preţios din ceva. 2. Strat pare se ridică deasupra unor alimente în timpul fierberii sau ai fermentaţiei. 3. Clăbuci de săpun, de sudoare sau. de salivă. O Expr. (Despre oameni) A
face spume la gură = a se înfuria, a face scandal ; mare 1 4. Spvmă-de-mare *= piatră ponce.
spumegă, spumeg, vb. I. Intranz. || Din spumă ii i. (Despre lichide) A face spumă. 2. (Despre cai) A se acoperi de spumă; a face . clăbuci la gură. 3. (Despre oameni) Aseînfuriâ;O Expr. A spumega, de furie (sau de mînie) = à se mm ia. a fi foarte furios.
şpţimegâre, spumegări, s.f. Faptul de a spumega. • Apă care spumegă. Vaporul... îşi micşora iuţeala, in mijlocul spumegării care-l înconjura (Dunăreanu).
spumegat or, -oare, spumegători, -oare, adj. jl Din spumega j| (Despre valuri, puhoaie) Care spumegă.
spumos, -oâsă, spumoşi, -oase, adj. || Din spumă || Cu spumă, plin de spumă. O Vin spumos — vin care face spumă cînd este turnat în pahare, datorită fermentării incomplete sau unui procedeu spécial de fabricaţie. • (Fig.) Ca spuma, vaporos. • (Fig.; despre felul de a vorbi, de a se exprima) Viu, colorat, bogat în imagini, în figuri de stil; plin de vervă.
spâne, spun, vb. III. Tranz. || Lat. exponere ||
1. A exprima prin viu grai o idee, un gînd; a rosti, a zice; a declara. • (Fig.) A provoca (sentimente).; a evoca (amintiri). O Expr. A-i spune cuiva inima s» a presimţi, a intui ceva.
2. A povesti, a reiata, a istorisi, a expune; (despre texte scrise) a cuprinde. 3* (Fig.; pop.) A eînta. 4. A pîrî, a denunţa pe cineva. 5. A rosti numele cuiva, a numi; a porecli. ]| Perf.s, spusei, part, spus.
spurcă, spurc, vb. I. |l Lat. spurcare J! 1. Tranz. şi refl. (Pop.) A (se) murdări ; a (se) rnînji; (refl.) a mînca de dulce în timpul postului. • Tranz. (Fig.) A profana, a pîngări, a necinsti.
2.	Refl. (Fig.) A se deda la ceva rău, riepermis.
spureâei, spurcaci, s.m. jj Din spurc, (reg.) „excremente4*'!; Pasăre migratoare, înrudită cu dropia, de mărimea linei găini, de culoare brună pe spate şi alburie pe pîntece. Este ocrotită prin lege.
spurcare., spurcări, s.f. Acţiunea , de a (se) spur&a: murdărire. • (Fig.) Profanare, pîngărire.
spureât, -à, spurcaţi, -te, adj. 1. Murdar, respingă toi’, scîrbos; (despre vorbe) vulgar, trivial.
2. (Despre vase) Folosit pentru lucruri murdare.
3. (Fig.; adesea substantivat) Mîrşav, tţcalos. spurcăciune, spurcăciunis s.f. îl Din spurca:||.
Lucru murdar, scîrnav, greţos; (fig.) faptă sau vorbă trivială. • Epitet depreciativ pentru o 4 fiinţă respingătoare, greţoasă.
spusă, spuse, s.f. Ceea ce s-a spus; vorbe, sputnic, sputnici, s.m. |j Din rus. sputnik || Nume dat de obicei sateliţilor artificiali lansaţi în Uniunea Sovietică.
spuză s.f. || Probabil cuv. autohton || 1. Cenuşă fierbinte (amestecată cu jeratic). O Expr. /1 trage spuza pe turta sa = a încerca să tragă foloase, să profite de ceva (în dauna altuia), i spuzeâiâ, spuzeli, s.f. 1| Din spuzi H (Pop.) Erupţie care apare pe piele.
Spuzi, spiizesc, vb. ,1V. Refl. (I Din spuză [|
1.	A prezenta o erupţie pe piele; p. ext. a aco-
peri, a umple da***®. (Fig.) A apărea în. număr mare.
■st interj. I Onomatopeic H Cuvînt prin care se cere linişte, tăcere.
Sta» stau, vb. I. Tntranz. (] Lat. stare îi I. (Despre oameni şi animale) A se opri din mers, a rămîne pe Îoq ; a se opri dintr-o acţiune, dintr-o mişcare; (despre aparate, mecanisme etc.) a nu mai funcţiona. O Expr. A nu-i mai sta culm gura = a vorbi întrupa, a nu mai tăcea. A sta ţintuit (pe Ioc) — a sta nemişcat, a nu face nici o-mişcare. Stai să-ţi spun (sau să vezi) *= aşteaptă să-ţi spun (ceva), ii (Despre ploaie, vînt) A conteni, a se opri. 2. (Despre oameni) A eăiînîne nemişcat în locul unde se afiă, a nu pleca, a mu se îndepărta; (despre vehicule) a se opri, â staţiona. O Expr. A nu putea sta locului =*= a nu avea astîmpăr, a se mişca mepeu dintr-un ioc intm«^3tui. A sta pe ioc = a nu progresa, a stagna. Ce mai stai? — ce mai aştepţi, ce mai doreşti ? Â sta pe (sau la) locul său = a îi1 rezervat, modest. 3. A rămîne într-un serviciu, într-o slujbă, într-o ocupaţie. 4. A rămîne, a petrece un timp undeva; a poposi, a zăbovi, a întîrzia. 5. A fi, a tijă &ua, *a sc găsi într-un anumit loc. O Expr. -AH sta cuiva în cale (său în drum) Ori a sta în calea smva = a împiedica pe cineva să plece, să înainteze; a împiedica pe cineva să facă ceva, a stingheri. A sta la baza unui lucru == a constitui temelia, elementul fundamental al unui lumi. Â sta în faţa cuiva '«= (despre sarcini, probleme) a urma să fie rezolvat de cineva. A sta în. umbră =* a) a plndi dintr-un loc ascuns; b) a îi retras, modest. A sta deoparte — a nu interveni la ceva. A-i sta cuiva pe inimă — (despre gînduri, preocupări) — a-1 urmări pe ciâeva, a-i produce grijă, nelinişte. 3. A trăi, a vieţui, a locui. * A continua să fie, a se menţine* ţ* A avea o anumită poziţie, o anumită atitudine, a fi aşezat într-un anunăt fel: a sta grămadă. O Expr. A sta cu mîinile în sin = a sta în inactivitate; a nu întreprinde nimic, a nu inteTveni. A sta în pat — a zăcea, a fi bolnav la pat. A sta la masă — a lua masa. A sta ca pe ace (sau pe spinif pe ghimpi, pe jăratic) =’ a fi neliniştit, agitat. S. A se ocupa întruna de ceva, a se îndeletnici cu... O Expr. A sta de cineva să... — a nu lăsa pe cineva în pace, a se ţine de capul lui să.'. 9. A fi fixat, prins, atîrnat de ceva. O Expr. A-i sta cuiva ceva în cap = a preocupa 'PC cineva. A sta ceva în firea cuiva — a ţine de felul cuiva. 10, A consta din..,,a fi format din,.. sll. A pluti la suprafaţa unui lichid. 12. 4 fi într-un anumit fel. O Expr. A-i sta cuivâ bine (sau rău) — a (nu) i se potrivi cuiva un lucru (o haină). 13. (Despre situaţii, treburi ele.) A fi; a se prezenta într-un anumit fel, a merge, a se desfăşura (bine sau rău). 14. A fi gata! să...: stă să ningă. 15. în legătură cu unele verbe si în locuţiuni, dă acestora un aspect de duraiă; stau şi mâ gîndesc; a sta de vorbă; a sta la îndoială, a sta pe gînduri. Q A sta de pază *= a păzi. A sta la pîndâ =* a pîndi. || Indicativ imperfect; stăteam şi stam; perf. s. statui.
' staM.	stabili,	-e, adj, tfCba tet» stabilis (}
1* Care prezintă stabilitate; bine aşezat sau
fixat. 2. Care nu se schimbă, nu fluctuează; statornic; trainic, solid. • (Despre populaţii) Care locuieşte permanent în acelaşi loc.
stabili, stabilesc, vb. iy. || Din lat. stabilire [|
1. Tranz. A hotărî, a decide; a preciza, a fixa.
2. Tranz. A demonstra, a dovedi. 3. Tranz. A realiza, a înfăptui, a întemeia. 4. Tranz. şi refl. A (se) aşeza în mod statornic undeva.
stabiliment, stabilimente, s.n. || Din it. stabi-limento ]] (Ieşit din uz) Aşezămînt, instituţie industrială, comercială etc.; p. ext. localul undo funcţiona un astfel de aşezămînt.
stabilire, stabiliri, s.f. Acţiunea de a (se) stabili; determinare, precizare; înfăptuire, aşezare.	*
stabilitate s.f. || Din fr. stabilité |j 1. însuşirea de a fi stabil, statornicie; situaţie fermă, sigură; echilibru durabil, trăinicie. 2. Faptul de a-şi păstra locul, de a rămîne nemişcat. 3. (Fiz!) Proprietate a unui corp de a-şi menţine poziţia sau de a reveni în poziţia iniţială după ce a fost deplasa^ din această poziţie.
stabiliza, stabilizez, vfe. I. Refl. şi tranz. || Din fr. stabiliser]] A deveni (sau a face să devină) stabil, a (se) consolida, a (sé) întări. • Ţranz. A efectua operaţiile care asigură stabilitatea unui sistem, a unui produs etc.
stabilizare, stabilizări, s.f. 1. Acţiunea de e (se) stabiliza. 2. Stabilizare bănească — ansarn-blu de măsuri luate de către stat pentru a face ca moneda naţională să devină stabilă.
stabilizator, (1, 2), stabilizatoare, s.n., (3) stabilizatori, s.m. Ц Din fr..stabilisateur || I. S.n. Organ suplimentar al unui sistem tehnic, care contribuie Ia menţinerea stabilităţii sau echilibrului sistemului respectiv, m Dispozitiv electric sau electronic care menţine constantă fie tensiunea îa borne sau curentul unui receptor electric, fie unii dintre parametrii receptorului.
2.	S.n. Partea anterioară, fixă a ampenajului orizontal al unui avion, care contribuie la sustentât ia acestuia. 3. S.m. Substanţă care se adaugă unei soluţii, unei suspensii etc. pentru a-i ni ari stabilitatea.
stabiilâţie s.f. |! Din fr. stabulation |] întreţinere si hrănire a animalelor prin menţinerea lor în grajduri, fie temporar, pe perioada de creştere, de îngrăşare, de muîgere etc., fie permanent (în anumite unităţi).
stacană, stacane, s.f. |! Din rus. si ah an l| (Pop.) Cană sau ceaşcă mare. #■ Conţinutul unei astfel de căni.
staccato adv. \\ Cuv. ii. || (Muz.) Sacadat , (substantivat, n.) compoziţie executată în mod sacad'at.
stacoji. stacoji, s.m. ij Din ngr. stakos || (înv. şi reg.)■ Homar; p. ext. rac. .	•
stacojiu, -ie, stacojii, adj. îl Din stacgj j| De culoare roşie-aprinsă (ca a. racului fiert).
stadiul, -ă, stadiali, -e, adj. || Din germ. stadial, lat. stadialis j| Care se dezvoltă în etape; (biol.) care se referă la stadiile de dezvoltare a organismelor.
studie, stadii, s.f. j| Din fr.. stadia [[Miră gradată servind la măsurarea indirecta a distanţelor în lucrările topografice.
STANDARDIZAT
stadim&ric, «ă, stadimetrici, -ce, adj. [] Din fr. stadimetrique |) Privitor la stadimetrie; utilizat în stadimetrie.
stadimetrie s.f. [| Din fr. stadimetrie; fr. stadia „stadie44 -f gri metrou „măsură44 || Tehnică a măsurării indirecte a distanţelor, cu ajutorul tahimetrului şi al stadiei. Se utilizează în lucrările topografice pentru întocmirea planurilor şi hărţilor.
stadion, stadioane, s.n. [| ©in- germ. Stadion || Teren amenajat pentru desfăşurarea competiţiilor sportive şi înconjurat de tribune pentru spectatori.
stadiu, stadii, s.n. [| Din fr. stade, lat. sta-dium \\ Fază, etapă în evoluţia unui proces sau a unui fenomen-din natură ori din societate.
stafidă, stafide, s.f. |[©in ngr. stafida || Boabă uscată, fără seminţe, a anumitor specii de struguri, folosită la prepararea unor prăjituri, dulciuri etc.
staîidi, stafidesc, vb. IV. Refl. || Din stafidă |j (Despre boabele de struguri) A se usca, a deveni stafide. • (Fig.; despre oameni şi părţi ale corpului lor) A se zbîrci, a se încreţi (din cauza slăbirii, a bătrîneţii).
stafidit, -ă,stafidiţi, -te, adj. (Despre struguri) Uscat. • (Fig., despre oameni şi părţi ale corpului lor) Zbîrcit.
stafie, stafii, s.f. || Cf. ngr. stihion f| Fiinţă ireală pe care unii oameni pretind că o văd şi că ea ar reprezenta de obicei duhul unui mort; fantomă, nălucă, strigoi.
stafilocdc, stafilococi, s.m. || Din fr. siaphilo-coque; gr. staphyle „ciorchine44 kokkos „bob44 || Gen de'bacterii de formă sferică, dispuse în ciorchine, care produc procese purulente locale sau generalizate.
stagiar,-ă, stagiari, -e, adj.fl Dinfr. stagiaire\\
1.	(Adesea substantivat) Care îşi face stagiul „ într-un domeniu de activitate. 2. Care ţine de stagiu, privitor la stagiu.
stagiu, stagii, s.n.JCf. lat. stagium |J 1. Perioadă în cursul căreia un începător se iniţiază în exercitarea profesiunii sale într-un anumit Joc de muncă. 2. Vechime în muncă, în producţie.
8. Stagiu militar *= perioadă de timp în care o persoană prestează serviciul militar activ.
stagiune, stagiuni, s.f. || Din it. stagione || t Perioadă în cursul fiecărui an, în care teatrele î dau în mod regulat reprezentaţii.
stagna, pers. 3 stagnează, vb. I. Intranz. jjDin fr. stagner, lat. stagnare [| 1. (Despre acţiuni, activităţi) A nu progresa, a nu se dezvolta. 2. (Despre ape) A nu curge; a nu spori în volum.
stagnant, -a, stagnanţi, -te, adj. || Din fr. stagnant |J 1. (Despre acţiuni, activităţi) Care nu progresează, nu evoluează. 2. (Despre ape) Care nu curge, stătător.
stagnare, stagnări, s.f. Faptul de a stagna; lipsă de dezvoltare a unui proces, a unei activităţi; rămînere pe loc.
stal, staluri, s.n. || Din fr. stalle || Scaun numerotat, situat în spatele fotoliilor, la parterul unei săli de spectacole; p. ext. parte a unei săli de spectacol, în care sînţ aşezate astfel de scaune.
stalactită, stalacţice, s.f. j) Din fr. stalactite;
, gr. stalaktos „care cade picătură cu picătura44f[ Coloană calcaroasă formată prin depunerea " carbonatului de calciu din picăturile de apa şi fixată de tavanul peşterilor.
stalagmită, stalagmite, s.f.-|) Din fr. stalagmite; gr. stalagmos „depunere picătură cu picătură44 j| Coloană calcaroasă formată prin depune* rea carbonatului de calciu din picăturile de apâ din peşteri, galerii subterane, şi fixată cu bază de podeaua peşterilor.
stalagmomâtru, stalagmometre, s.n. jj Din fr, stalagmometre || Instrument pentru determinarea tensiunii superficiale a lichidelor prin măsurarea numărului de picături pe care-î formează un volum dat dintr-un lichid ce fe scurge prin--tr-un tub îngust.
stambă, stămburi, s.f. [j Din ngr. stamba |J Ţesătură simplă de bumbac, cu desene imprimata în culori, folosită la confecţionarea îmbrăcă* mintei de vară pentru femei.
stamboâlă, stamboale., s.f. || Din te. Istainbol [kileri] || (Reg,) Baniţă.
stamfnâ, stamine, s.f. || Din lat. stamen, -inis || Organ bărbătesc al florilor, care produce polen; serveşte la reproducere.
stampă, ’stampez, vb. I. Tranz. ]! Din it* stampare || A executa operaţia de stampare.
stampare, stampări, s.f.‘ Operaţia de imprimare a unui desen pe suprafaţa unei monezi, a unei medalii etc., prin deformare plastică.
stampă, stampe, s.f. || Din it. stampa HImagine imprimată după o placă gravată, stampilă s.f. v. ştampilă, stână, stane, s.f.-H Din sl. stană [j Bolovan mare de piatră; p. ext. stîncă. O Expr. A rântâm stană de piatră = a rămîne încremenit, nemişcat.
stâncă, stânci, s.f. || De la n. pr. Stanca |f (Ornit.; pop.) Stăncuţă.
stand, standuri, s.n. [| Din fr. stand, germ. Stand || 1. Spaţiu amenajat într-o expoziţie, într-un magazin etc. pentru prezentarea expo-natelor. 2. Instalaţie fixă pentru încercarea maşinilor sau a pieselor în condiţii cît'mai apropiate de regimul lor de serviciu; banc de probă. 8. Loc amenajat pentru trageri cu armamentul sportiv.
standard, standarde, s.n. [| Din fr., engl. standard || 1. Normă sau ansamblu de norme prin care se stabilesc caracteristicile principale (calitate, dimensiuni) pe care trebuie să le întrunească un produs, în scopul reglementării unitare a producţiei şi consumului produselor. * Produs tip care se încadrează în prescripţiile standardului. 2. S. de viaţă =‘ nivel de trai.
standardiza, standardizez, vb. I. Tranz.
||Din fr. standardiser|| A stabilişi a aplica standardul unui produs.
standardizare, standardizări, s.f. Acţiunea de a standardiza; stabilirea standardelor în scopul reglementării producţiei şi a consumului, precum şi a stabilirii terminologiei ştiinţifice şi a metodelor de analiză în acest domeniu.
standardizât, -ă, standardizaţi, -te, adj. Reglementat printr-un standard.
STANDOALA
standoâlă, standeale, s.f. Ц Din ncr. stodola || (Reg.) Hambar pentru cereale.
stanifer, -â, st ani feri, -e, adj. || Din fr. stan-nifere; lat. stannum„staniu44 -f- ferre „a purta44 || (Despre terenuri, roci, minereuri) Care conţine staniu, bogat în staniu.
stanidl s.n. || Din germ. Stanniol || Foaie subţire de staniu, de aluminiu sau de plumb folosită pentru a împacheta anumite alimente sau produse industriale, în scopul unei bune conservări .
stânişte, stanişti, s.f. || Din sl. staniste || (Reg ) Loc umbrit, unde se odihnesc vara vitele la amiază.
staniu. s.n. || Din lat. stannum || Metal alb-argintiu, male^il şi ductil, mult fqlosit în aliaje şi la acoperirea altor metale pentru a le proteja împotriva coroziunii; cositor.
stan-păţitul s.m. || Din ii. pr. Stan +.-păţit || (Fam.) Persoană care a păţit multe în viaţă şi a tras învăţăminte din cele păţite.	.	.	.
stanţă, stanţe, s.f. || Din it. stanza, fr. st ance \\ Strofă cu înţeles de sine stătător, alcătuită din opt versuri. • (La pl.) Poezie alcătuită din astfel de strofe; p. gener. poezie.
star1, staruri, s.n. || Din engl. star || Ambar-caţie de sport pentru două persoane, cu un ca-. târg, lungă de 6,90 m.
star2, staruri, s.n. || Din fr., engl. star || Vedetă de cinema; stea.
stâre, stări, s.f. II Din sta || 1. Situaţie sau mod în eafe se află ori se prezintă cineva sau ceva O S. materială = situaţia cuiva din punct de vedere material. Om cu s. — om bogat. S. de fapt =» situaţie dată, reală. S. civilă v. civil.
G Expr. A fi tn stare (să ) ==a fi capabi 1 să...,
a putea. (Pop.) A nu avea stare sau a nud mai prinde starea = a nu avea astîmpăr; a fi nerăbdător. 2. (Fiz.) Situaţia unui corp la un moment dat. O S. critică v. critic. S. de agregare v. agregare . 3. S. de asediu v. asediu. S. de necesitate v. necesitate. 4. (în feudalism) Clasă sau pătură socială cu statut reglementat de stat. • Treaptă socială, ierarhie, grad.
stareţ, -ă, stareţi, -e, s.m. şi f. || Din sl. starîci [] Persoana (călugăr sau călugăriţă) care conduce o mănăstire.
staroste, starosti, s.m. || Din sl. starosta || (în evul mediu) 1. Conducător al unei bresle.
2.	(în Moldova) Cîrmuitor al ţinuturilor de mar-, igne. 3. (Reg.) Peţitor. • Persoană care conduce ceremonia nunţii.
start, starturi, s.n. |I Din engl. start \\ Moment în care începe o cursă sportivă, marcat printr-un , semnal dat de starter; plecare. O Expr. A da startul = a da semnalul de plecare într-o întrecere sportivă. • Loc de unde se porneşte într-o întrecere sportivă. O Expr. A se prezenta la start = a lua parte la © întrecere sportivă.
starter, (1), starteri, s. m., (2, 3) startere, s.n.
|| Din fr., engl. starter \\ 1. S.m. Persoană care dă startul într-o cursă sportivă. 2. S.n. Dispozitiv al carburatoarelor motoarelor cu explozie, care facilitează demarajul.' 3. S.n. Dispozitiv de aprindere a4ămpilor fluorescente*
388
/	-	■	i
stas, stasuri, s.n. II	Sta[ndard de] sftatl ||	(Ec.
pol,) Standard de stat.
stat1, state, s.n.' II Din lat. status' || Institutie suprastructurală, instrument principal de orga- / nizare politică şi administrativă prin intèr-mediul căruia se exercită funcţionalitatea sistemului, social global şi sîrit reglementate relaţiile politice dintre oameni. O Structură de s. — mod de organizare a puterii de stat după cum statul urneşte sau nu rrrai multe State şi după raportul dintre stat în întregul său şi unităţile sale administrativ teritoriale. Om de s. — persoană cu rol important îir conducerea statului.
stat2, state*, s.n. )\ Din lat. status, fr. état Ü Listă, tabel/O A. de funcţii —document în formă de tabel în care sini înscrise posturile, încadrările şi retribuţiile dintr-o întreprindere său instituţie. ,
stat3 s.n, 1. Faptul de a sta. ©Şedere, ră-mînere. 2. înălţimea unei persoane; statură.
O Un stat de om — măsură de lungime considerată după statura	unui om	de înălţime	medie.
statal, -ă,	statali, -e, adj. || Din	stat1. Cf.	it.
statale j| Privitor la stat1; de stat.
stâtic, -a, statici, -ce, adj., s.f. || Din fr. statique II1. Adj. Nemişcat, fix. 2. Adj. (Fiz.) Care se referă la echilibrul forţelor. 3. S.f. Ramură a mecanicii care studiază echilibrul corpurilor sub acţiunea forţelor.
statistic, -ă, statistici, -ce, ş.f., adj. || Din fr. statistique, germ. Statistik, statistisch || 1. S.f. Situaţie a unui fenomen din natură sau din societate, prezentată în date numerice centralizate şi sistematizate. • Culegere, prelucrare şi valorificare a-unor date legate de fenomene de masă. 2. S.f. Disciplină ştiinţifică al cărei obiect este studierea fenomenelor de masă, folosind metode proprii de descriere şi analiză. O S. matematică — ramură a matematicii aplicate car© se ocupă cu elaborarea noţiunilor şi a metodelor specifice studiului statistic al colectivităţilor,
3.	Adj. Care se referă la statistică (1), bazat pe statistică.
statisticiân, -ă, statisticieni, -e, s.m. şi f.
H Din fr. statisticien || Specialist în statistică.
stativ, stative, s.n. || Din germ. Stativ || Dispozitiv folosit în laboratoare pentru susţinerea unor piese sau aparate. '	'
stative s.f. pl. fl Din ser. stative || (Reg.) Război de ţesut manual.
stat-major s.n. || După fr. état-major [(Organ de conducere a trupelor, format dintr-un număr variabil de ofiţeri, care ajută pe comandant în activitatea sa.
stator, statoare, s.n. || Din fr. stator, germ. Stator || Partea fixă a unui motor sau a unui generator de energie, solidarizată cu carcasa maşinii sau constituind chiar carcasa acesteia.
statoreaetor, statoreactoare, s.n. jj Din fr. state reactor !| Motor folosit ca propulsor pentru • aerovehicule cu viteză supersonică.
statornic, -ă, statornici, -ce, adj. || Din stat* |[ >
1.	(Despre oameni şi manifestările lor) Ferm, : constant, neclintit, neschimbător (în convingeri, ' în opinii, în sentimente); p. gener. care este
930
mereu la fel, invariabil. 2. (Despre populaţii sau despi*e aşezări omeneşti) Care uu-şi schimbă locul; fix, slabii. 3. Care nu încetează, durabil, permanent.
statornici, statornicesc, vb. IV. j! Din statornic II1. ÎMI. şi tranz. A (se) aşeza într-un loc. pentru un anumit timp (sau pentru totdeauna).
2. Tranz. A fixa, a stabili, a decide, a hotărî, statornicie s.f. ji Din statornic !j Termita te, *
stabilitate; constanţă în -păreri, în idei etc.
• Continuitate, durabilitate..
statornicire, statorniciri., s.f. Acţiunea de a (se) statornici; stabilire, fixare.
statoscop, statoscoape, s.n. || Din ir. stato-scope; gr. statos „memişcai4" 4- skopein „a examina44 ii Instrument care indică micile variaţii ale altitudinii unui avion în zbor, faţă de o anumită altitudine de zbor aleasă.
statuă, statuez, vb. I. Tranz.-ii Din fr. sta-tuer 1! (Livi*.) A stabili, a hotărî printr-un statut.
statuar, -ă, statuari, -e, adj., s.f. jj Din fr. statuaire, lat. staiuarius ]| 1. Adj. Privitor la statui;,ca o statuie, monumental. 2. S.f. Arta statuară (1); totalitatea sculpturilor diutr-o epocă, dinir-o ţară, ale unui sculptor etc.
statuetă, statuete, s.f. (| Din fr. statuette, it. statueţta || Statuie mică.
statuie, statui, .s.f. || Dm fr. statue, lat. statua (< stare) îl Sculptură care reprezintă în întregime o fiinţă, o personalitate, o figură alegorica etc. O Expr. A ridica cuiva o statuie =* (de obicei ironic) a aduce cuiva laude foarte mari.
statu-quo subst., invar. || Loc. lat. II Starea, existentă sau care a existat mai înainte şi în raport cu care se apreciază efectele unui tratat, ale unei convenţii ele.
statură, staturi, s.f. || Din fr. ştature, lat. statura II înălţime a corpului unei persoane;* p, ext. înfăţişare, conformaţie a corpului; siluetă.
statut, statute, s.n. || Din fr. statui, lat. statu-turn II I. Document care curpinde ansamblul de principii şi de norme care stau la baza consti tuirii şi a activităţii urmi partid politic, unei organizaţii de masă, ştiinţifice, internaţionale etc. 2. S. personal = totalitatea legilor din ti*-un stat referitoare la starea şi la capacitatea cetăţenilor săi. 3. S. politic — totalitatea drepturilor şi îndatoririlor în virtutea cărora cetăţenii participă la activitatea politică. 4. S. social --- poziţia indivizilor într-un grup social, a grupurilor în sistemul organizării sociale; include drepturile şi obligaţiile individului sau grupului în structura socială dată.
statutar, -ăsrstatutari, -e, adj. fi Din l'r. stătu-taire || Care*este în conformitate cu un statut, bazat pe un statut.
stfiţie, staţii, s.f. li Din fr. stat ion, lat. sta tio,
-onis |i 1. Punct de oprire pe traseul unui vehicul public, pentru a permite urcarea şi cobori rea călătorilor, încărcarea şi descărcarea mărfurilor etc.; gata de cale ferată. 2* Loc (într-un- oraş) unde staţionează taxiurile sau trăsurile de piaţă.
3. Staţie spaţială (sau cosmică) = 'vehicul spaţial care se plasează pe o orbită stabilă în jurul Pămîntului destinat fie efectuării unor observaţii, măsurători etc., fie unor iansări spre p
8TÂFIN
Lună sau spre aîte planete. • S. de radiocomu-nicatii — ansamblul instalaţiilor şi al anexelor necesare fimcţionării unui serviciu de radio-coruunicaţii (emisie, recepţie sau emisie-reeep-ţie). • S’. meteorologică = unitate în care ^ se lac observaţii directe asupra fenomenelor- şi elementelor meteorologice, climatice şi--hidrologice şi-prelucrarea în prima fază a observaţii lori
4.	(Mai ales în forma staţiune) Ansamblu de clă-% diri şi de instalaţii amenajate pentru efectuarea unor operaţii tehnice*, unor cercetări ştiinţifice etc. O Staţie-pilot = instalaţie în care se fabrică de probă un anumit produs, înainte de fabricarea' în serie. 5* (în forma staţiune) Localitate in care se găsesc condiţii climaterice sau ape minerale^ prielnice sănătăţii. |> Si: staţiune s:i.
staţiona, staţionez, vb. I. In tranz. j! Din fr. stationher II (Despre vehicule) A sta cîtva timp pe toc, aŞteptînd să se urce sau să coboare călătorii, să se încarce sau să se descarce mărfurile etc.; p. ext. (despre oameni) a se opri cîtva timp într-un loc.
staţionar, -ă, staţionari; -e, adj., s.n. jj Din fr, slationnaire ||1* Adj. Care nu Variază, care ră-mîne mai mult timp în aceeaşi| stare. O Regim s.
= evoluţie* a unui sistem fizic sau tehnic în decursul căreia mărimile de stare se menţin constante dar au loc transferuri sau transformări de energie.
staţionare, staţionări, s.f. Faptul de a staţiona; oprire.
staţiune s.f. v. staţie.
staul, staule, s.n. ILat. stab (u)luml\ 1. Grajd.
2.	Loc îngrădii (în cimp sau lingă casă) unde stau oile sau caprele.
■ stâva, slave, s.f. ii Cf. bg. stava jj (Reg.) Her-/ ghebe. ;	'
stavilă, stavile, s.f. jj Din si. stavila ij 1. Element de construcţie'care serveşte la închiderea sau la deschiderea unui orificiu, a unui deversOr et<*. fjitr-o lucrare hidrotehnică. 2. Clement al unui stă vi Iar care, prin ridicare şi coborrre-, reglează secţiunea de curgere a-apei. O'Expr. Fără stavilă = necontenit, fără oprire. 3. (log.) Piedică, obstacol. • Opoziţie, împotrivire, greutate.
stavrid. stavrizi, s.m. •!! Din ngr. stavridi S| ■ Peşte marin răpitor, ieleostean, lung de 13—15 cm, cu gura mare. prevăzută cu numeroşi dinţi, stază, staze, s.f. i! Din fr. stase, • gr. stasis • oprire44 j! Oprire sau încetinire a circulaţiei,:' vSîngeiui ori a unei secreţii interne a corpului.
stâncuţă, stânciiţe, s.f. H Din stâncă jj Pasăre din familia corbului, puţin mai mică decît o cioară, de culoare neagră-cenuşie; stâncă.
starioâgă, stânoage, s.f. ţ Refăcut din .. stânoage (pL lui stânog) H Raft în formă de pupitru pe care se aşază, în tipografie, casetele cu litere cînd se culege un text eu mina.
stăuog. stânoage, s.n. r Diu ucr., rus. stanok J|-Rari eră de lemn sau de fier care desparte vitele sa ii cai într-un grajd..
stăpîii, -ă. sta pini, -e, s.m. şi f. jj Probabil cuv. autohton jl i. Persoană care posedă un bun materia), considerată în raport .cu acel bun; (înv.) persoană în a cărei proprietate se afla un
sclav. 2* Persoană în serviciul căreia set află angâjât cineva, considerată în rapprt cu acesta; spéc. patron. O Expr. A intra la stăpîn =* a se angaja slugă. 3. Persoană sub a cărei putere, doMtâţip, autoritate [se găseşte cineva; stăpîni-tor, domnitor. O Expr. A fi stăpîn pe sine = a aveâ ţliţă dé a-şi hiMna pornirile. A fi slăpîn pe	pe	viaţă)	sa	~	a	dispune de sine,
d^ idăţa $ă. 4. Gazdă.
stăpmî, stăpineşc, vb. IV. [I Din stăpîn [|
1.	TTabă. A poseda, a deţine ceva în calitate de
^rietâr. 2. Tranz. A avea cunoştinţe temeinice uîi anumit domeniu, a cunoaşte foarte biné 0 specialitate. O Expr. A,$tăpîni o limbă (sfâainâj = a vorbi curent, a cunoaşte bine o liiăba. (Străină). 3. Refl. (Fig.) A şa reţine de Ia ceva, a se înfrîna; (tranz.) a-şi înăbuşi o pornire, un sentiment. 4. Tranz. (Despre gînduri, sentimente)^ domina pe cineva, a ţine sub influenţa sa* *Â ţînaîn frîu, a struni pe cineva. 5. Tranz. A guyana o ţară.
stâpstăpîniri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) stapinù # Infrînare, dominare a propriilor porniri sau sentimente. O S. âe sine — calm, sînge rece. 2* Proprietate, posesiune. 8. Domnie, guvernare; autoritate de stat.
stăpînif, -ă, stăpîniţi, -te? adj. Care denotă stăplbire de sine; cumpătat, reţinut.
stăpînitdr, -oare, stapînitori, -oare, adj., s.m. şi f. ţ| Dinstapîni % 1* Àdj. Gare stăpîneşte; care dbmihâ* 8. S.m. şi f. Persoană care domneşte într-o ţară. • Persoană care are în proprietatea sa ceva; proprietar* stăpîn.
Ştâreţie, stareţii? s.f. || Din stareţ || 1. Funcţia de stareţ. 2* Locuinţa sau Cancelaria stareţului unei măâăstiri.	\
ştătOstî, sîărostesc, vb. IV. întranz. şi tranz.
I! Din staroste II (Pop.) 1. A peţi o fată în numele altcuiva. 2* A conduce ceremonia nunţii şi a roătî oraţiile.^
sflrtu, stărui, vb. IV. Întranz. |[Din bg. staraija se || 1. A ruga cu insistenţă pe cineva pentru cëva. 2. A lucra cu perseverenţă. 3; A rămîne statornic, neôîintit într-o hotărîre, într-un sentiment etc., a persista. 4. A continua să existe, a. se menţine.	.
stăruinţă, stăruinţe, s.f. li Din stărui || 1. Faptul de a stărui; cerere, rugăminte repetată, insistentă făcută cuiva. 2. Perseverenţă într-o ac-ţiunO; silifrţă, străduinţă. \	,
Stăruitdr. -oare, stăruitori, -oare, adj. |j Din stăîui H (Adesea adverbial) Care stăruie, care insistă; perseverent.
istăte, -oare, stătători, -oare, adj. || Din sta II Care stă pe loc; imobil; (despre ape) care nu curge* O Piatra stătătoare = piatra de dedesubt, fixă* din sistemul celor două pietre ale morii, mbe sine stătător = care nu depinde de nifâeni, care se poate menţine prin propriile sale puteri.
fetâtût, -ă, stătuţi, -te, adj. II Din sta || 1. (De-sprë apă, alimente) Care nil mai este proaspăt ; vechi; (despre aer) închis, viciat. 2. (Fig. ; despre oamëni) înaintat îu vîrstă (şi rănias necăsătorit).
Ш, stăvilare, s.n* II Din htavilă |] Con* a toti& iati dé beton* aşezată de-a
curmezişul unei ape curgătoare, care-.serveşte, lâ reglarea cursului din amonte al apei; baraj.
© Fiecare dintre obloanele verticale mobile ale construcţiei; stavilă. ©(Fig.) Obstacol, piedică.
stăvili, stăvilesc, vb. IV. Tranz. H'Din stavilă II1. A opri, a bara cursul unei ape cu ajutară! unui stăvilar; a zăgăzui. 2. (Fig.) A opri, a împiedică său a atenua o mişcare, o acţiune, • activitate.
„ stea, stele, s.f. I! Lat. stella || 1. Corp ceresc cii lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la temperatură foarta ridicată, datorită reacţiilor termonucleare care au loc în interiorul său; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepţia Lunii) care străluceşte noaptea pe cer. O (Pop.) Stea cu coadă = cometă. Stea căzătoare *= meteorit. Steaua, polară v. polar. Q Expr. A vedea stele verzi, se spline cinci cineva primeşte o lovitură puternică. • Stea călăuzitoare *= idee de bază a unei acţiuni, care serveşte drept călăuză. 2. (Fig.) Artistă celebră de teatru, de cinema etc.; vedetă, star2. 3. Obiect său desen care are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată, convenţional, o stea (1). * (Tipogr.) Asterisc. 4. Obiect de lemn său de carton sim-boîizînd o fetea (I), împodobit Cu bîrtie cOlprată, cu care umblă colindătorii. 5. Pâtă albă pe fruntea unui ănimal. 6. Steă-de-mare = (la pi.) clasă de echinoderme marine răpitoare, Cu corpul în formă de disc din care pornesc râdial cinci braţe; (şi la sg.) animal din această clasă.
stea#, steaguri?s.n. II Ci. sl. stegii |i X. Drapel; fanioft. O (Dop.) Steag de mire = obiect asemănător cu Un steag (1), făcut, din mai multe năfrăîne de mătase şi Împodobit cu panglici, pe care îl poartă un călăreţ în fruntea alaiului nuntii. Q Expr. A tine sus steagul = a nu, re-iiunfa Ia luptă. A ridica steag alb = a cere pace, a se preda. 2. (în evul mediu, 3a români) Mică unitate militară, avînd drapel propriu.
vSteâjăr, steajăre, s.n. k|| Dîn sl. stezeră |] Par înfipt în pămint în mijlocul unei arii de treierat cu cai, în jurul căruia se înfăşoară funia în timpul treieratului.
steâric adj. [| Din fr. stearique |f Acid s. = acid gras, solid, care se găseşte în grăsimi, fiind întrebuinţat îa fabricarea luminărilor, Ia prepararea unor produse cosmetice etc.
stearmăs.f. || Din fr. stearine; gr. stear „seu“ |[ Acid stearic în amestec cu acid palmitic, oleic etc., întrebuinţat la fabricarea luminărilor, în industria textilă etc.
steatit s.n. || Din fr. steatite '; gr. stear, stea-tos „grăsime, seu“ || Varietate de talc Compactă, de culoare albă-gălbuie, utilizată Ia confecţionarea unor obiepte decorative.
steatdză, steatoze, s.f. || Din fr. steatose || Do*1, generare a unui ţesut, provocată de un exces de grăsime.
stâblă, steble, s.f . U Din sl. stiblî || Tulpină, lujer. © Mănunchi (de flori).
stegar, stegari, s.m. || Din steag [] 1. Persoană care poartă steagul (în armata, la o nuntă etc.).
2.	(Fig.) Cel care se află în fruntea luptătorilor peniru o cauză*
991
stereofonic
stegocefâl, stegocefali, s.m. || Din fr. stégo-céphales; gr. stegein „a acoperi“ 4- kephale „cap441| (La pi.) Ordin fosil de amfibieni al căror craniu era acoperit de plăci osoase; (şi la sg.) animal din acest ordin.
stogozâur, stegozauri, s.m. || Din fr. stégo-saure; gr. stegein „a acoperi44 -f- sauros „reptilă44 || Gen fosil de reptile dinozauriene, lungi de circa 8 m, cu o creastă de plăci osoase pe spinare.
stei, steiuri, s.n. Il Cf. ser. stenje H Colţ de stîncă. Mai căţărîndu-se din stei în stei, mai de-a buşele... se urcă deasupra muntelui (Ispirescu).
’ stejâr, stejari, s.m. || Cf. bg. stezer || Denumire dată unor specii de arbori din familia fagacee-lor, înalţi pînă la 50 m, cu coroana largă, cu frunzele adine crestate, cu fructul ghindă, lemnul foarte 'dur şi rezistent, folosit în industrie, în construcţii etc.
stejăriş, stejărişuri, s.n. || Din stejar || Pădurice sau desiş de stejari.
steiâj, stelaje, s.n. || Din germ. Stellage \\ Mobilă formată din rafturi suprapuse; etajeră.
stelar, -ă, stelari, -e, adj. || Din fr. stellaire || Privitor la stele; de stele.
stelat, -a, stelaţi, -te, adj. || Din stea || în formă de stea, ca o stea.
stelăţ stelei s.f. I! Din fr. stèle || Mic monument comemorativ sau funerar de piatră, în formă de coloană sau de pilastru, aşezat vertical şi ornamentat, frecvent în antichitate.
stelît s.n. || Din fr. stellite, germ.7 Stellit || Aliaj de cobalt, crom, wolfram, molibden şi fier, inoxidabil şi foarte dur, din care se fac instrumente chirurgicale-,.unelte aşchietoare etc.
steliţă, steliţe, s.f. \\ Din stea || Plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpina şi frunzele păroase, cu flori dispuse în capitule, cele de pe margine albastre iar cele din mijloc galbene. Creşte în locuri, stîncoase din regiunea montană.
stélnita, stelniţe, s.f. || Din ser. stenica |] (Reg.) Ploşniţă.
steluţă, steluţe, s.f. 1. Diminutiv al lui stea.
2.	(La pl.) Pastă făinoasă în formă de stea, care se fierbe în supă. 8. Asterisc. 4. Plantă erbacee cu frunze ovale şi flori albe, care creşte prin pădurile de munte.
stémâ, steme, s.f.-fl Din ngr. stemma || 1. Semn distinctiv, cu caracter simbolic, al unei ţări, al unui oraş, al unui judeţ, al unei dinastii; emblemă, blazon. 2. Coroană, diademă.
sten, steni, s.m. II Din fr. sthène; gr. sthenos „forţă44 || Unitate de măsură a forţei egală cu forţa care imprimă o acceleraţie de un m/s2 unei mase de o tonă.
stenahorie s.f. |] Din ngr. stenahoria {— steno-horia) || (înv.) 1. Greutate în respiraţie. 2. (Fig.) Stare de nelinişte, de plictiseală.
stenic, -ă, stenici, -ce, adj. || Din fr. sthénique. Cf. gr. sthenos „forţă44 fi (Livr.) întăritor.
stenodactilograf, -ă, stenodactilografi> -e, s.m. şi f. || Din fr. sténodactylographe || Persoană care practică stenodactilografia.
stenodactilografie s.f. || Din fr, sténodactylographie || Stenografie urmată de dactilografierea, după stenogramă, a textului.
stenogrâf, -ă, stenografi, -c, s.m. şi f. || Dili fr.
sténographe j] Persoană care practică stenografia. '
stenografia, stenografiez, vb. I. Tranz. || Din fr. sténographier || A înregisţra vorbirea cuiva cu ajutorul stenografiei.
stenografie s.f. || Din fr. sténographie; gr. stenos „îngust44 -f- grapho „seriereu || Sistem de ^ înregistrare rapidă a vorbirii cuiva,,cu ajutorul unor semne convenţionale.
stenogrâmă, stenograme; s.f. || Din fr. sténp-gramme || Text înregistrat prin stenografie.
stenotip, stenotipuri, s.n. H Din ir. sténotype || Maşină pentru stenografiat.
stenotip ie s.f. II Din fr. sténotypie II Stenp-grafiere cu ajutorul stenotipului.
stenotipist, -ă, stenotipişti, -ste, s.m. şi î. II Din fr. sténotypiste'|| Persoană care practică stenotipia. .
stenoză, stenoze, s.f. || Din fr. ^sténose; gr. stenosis ţ,strîmtare, îngustare44 || îngustare a unui canal sau a unui orificiu din organisih, în urma unèi inflamaţii, a unei cicatrizări etc. O S. mitrală v. mitral.
stentor, stentori, s.m. || Din fr. stentor (de la n. pr. Stentor, personaj din Iiiada) || Voce de stentor = voce foarte puternică.
step, stepuri, s.n. || Din engj. step II Stil de execuţie'a unor dansuri	de	origine	negro-ame-
ricană, bazat pe bătăi	ritmice cu vîrful	şi
tocul pantofilor.
stepă, stepe, s.f. || Din rus step’ || întindere de loc arid, acoperită cu o vegetaţie formată din plante graminee, plante	cu	rizomi,	tufişuri	şi
plătite spinoase.	■
ster, steri, s.m. II Din fr. stère; gr. stereos „cubic44 fi Unitate dé măsură pentru volume egală cu un metru cub, utilizată pentru măsurarea lemnelor aşezate în stivă, steregoâié s.f. v. stirigoaie. stéréo1 subst. II Din stereo[fonie] || Stereo-fonie.
stereo2- || Din fr. stéréo- || Element de compunere cu sensul „solid44, „în volum44, „în relief44.
stereoacûstica s.f. || Din stereo- + fr. acoustique „acustică441| Metodă de determinare a direcţiilor din care vin sunetele.
stereobât, stereobate, s.n. || Din fr. stéréobate || (în arhitectura clasică) Masiv de zidărie formînd soclul unei construcţii.
stereoclnematograf î o s.f. ,|! Stereo - -f- ci nema-to graf ie H Cinematografie care dă spectatorului impresia că imaginile sînt în relief.
stereocromîe s.f. || Din fr. stéréochromie; stereo- + gr. chroma „culoare44 || Tehnica de a realiza în pictură iluzia reliefului, prin combinarea nuanţelor pe un^trat de reflexie special preparat.
stereofonic, -ă, stereofonici, -ce, adj. || Din fr. stéréophonique || Care se referă la stereofonic; care se- realizează prin tehnica stereofoniei.
stereofonic s.f. |i Din fr. stéréophonie; stereo-4- gr. phone „sunet44 II Procedeu^de înregistrare şi de redare a sunetelor care dă ascultătorului senzaţia că se află lingă sursele sonore sau chiar în mijlocul lor.
* STEREOPOTOGR AFIE
992
stereofotografie, stereofotografii, s.f. || Din fr. stèréophotographie |j Fotografie stereoscopică.
gtweogrâmâ, stereograme, s.f. jj Din fr. sté-réogramme; stereo -f- gr. gramma „desen** || Pereche de fotograme ale aceluiaşi obiect care, privite la ştereoscopj permit să se obţină imaginea în spaţiu a obiectului.
stereoizorneri s.m. pl. || Stereo- -f izomeri j| Substanţe izomere care diferă între ele prin modul de aranjare în spaţiu a atomilor dintr-o molecula.
stéréométrie, -ă, stereometrici,	-ce, adj:
|| Din fr. stéréométrique || Privitor la stereometrie.
stereometric s.f. || ITiir fr. stéréométrie j| Ramură a geometriei, cu caracter aplicativ, care se ocupă cu măsurarea corpurilor geometrice.
stereouiétrii, stereomelre, s.n. fi Din fr. stéréo-mètre; stereo- -f g\metrou „măsură** || Aparat cu ajutorul căruia se determină dimensiunile unui obiect...
stereoseop, sterèoscoape, s.n. j) Dirt fr. stéréoscope jj Dispozitiv optic care serveşte pentru a observa un ansamblu de două imagini, obţimn-du-se o imagine în relief.
stereoscopic, -ă, stereoscopici, -ce, adj. j|Din fr. stéréoscopique jj Dare se referă la stereoscopie; ♦ obţinut 'prtn stereoscopic.
stereoscopie s.f. ;j Din, fr. stereoscopie ; stereo --f gr. skopein „a privi4* jj Rannir*ă a opticii care $e ocupă cu siudiui procedeelor de realizare a imagini lor în -relief.
stereotip, -à. i I. ) stereotip i, -e, adj , (2) stereotip uri, s.n. i! i un Ir. stereotype ii 1. Adj. hare se repetă în formă neschimbată, .p. ext. banal. 2. ■■-S.n. Model, cbşeu."
stereotipie s.f. i! Din? fr. stéréotypie; stereo- -f* gr. typos „urmă întipărită** li Procedeu de multiplicare à unei fortrie de tipar prin turnarea în meta! a unei copii după această formă. ,
.. steri 1, •&» sterili, adj.s.’n. || Din fr. stérile, lat. steril is jj 1. Adj. (Despre 'fiinţe) Care nu poate procrea; (despre piaule) care nu produce seminţe; (despre pămînt) neroditor, neproductiv.
2.	Adj. (Fig.) Care nu produce nimic, care nu duce la nimic. 8. Adj. Care a fost sterilizat, dezinfectat. 4. S.n. Materialii} tară valoare conţinut în minereuri şi în cărbuni.
sterilitate s.f. jj Din fr. stérilité, lat. steri li tos, -at.îs l. Starea a ceea ce este steril; absenţă a capacităţii de înmulţire pe cale sexuală. 2. (Fig. ) Incapacité! e-de a produce ceva din'punct de vedere spiritual.
steriliza, sterilizez, vb. î. Tranz. j| Din fr. stériliser jj À distruge agenţii patogeni dint.r-un mediu sau de pe un obiect.’
sterilizare.. sterilizări,• s.f. Acţiunea de a steriliza; distrugere a microbilor prezenţi la suprafaţa sau în interiorul diverselor obiecte sau soluţii. Este larg utilizată în chirurgie pentru a preveni infecţiile postoperatorii.	'	>
sterilizat, -ă, sterilizaţi, >-te, adj. Care a devenit steril; dezinfectat.
.. sterilizator, sterilizatoare, s.n. ji Dm fr. stérilisateur || Aparat pentru sterilizarea instrumentelor chirurgicale sau a unor soluţii. *
sterlină, sterline, adj. (J Din fr., engl. sterling || Liră sterlină = unitatea bănească principală din Marea Bri tarile.
stern, sternuri, s.n. II Din fr. sternum jj Os plat situat în partea' anterioară a pieptului, de care sirii prinse coastele şi claviculele, contribuind, la formarea cuştii toracice.
steroid s.n; Substanţă organică răspîndită în natură, constituind baza mu Hor hormoni şi acizi biliari cu variate acţiuni biologice.
sterol, ster o li,, s.m. || Din fr. [choie] stérol || Nume dat unor compuşi organici care se găsesc în structura multor celule vegetale şi animale, avînd un rol important în metabolismul organismului.
sterp, steşrpă, sterpi,,= -e, adj. 1. (Despre terenuri) Care nu rodeşte (destul), neproductiv; (despre locuri, ţinuturi) cu vegetaţie săracă; dezolant. 2. (Despre oameni) Care nu poate procrea". 8. (Despre femelele mamiferelor) Care nu fată sau nu da lapte./4. (Fig.)',Fără conţinut, gol, steril ; care nu dă nici un rezultat.
stetoscop, stefoscoape, s.n. || Din fr. stéthoscope; gr. stethos „piept** + skopein „a examina** || Instrument medical cu ajutorul căruia sînfc percepute zgomotele produse de diferite organe interne ale corpului .
stetoscop ie-s.f. jj Din f r. stétJwscopie |j Examen medical cu ajutorul stetoscopului.
stewardesă [Fr. : stiuardesă], stewardese, s.f. || Din engl. stewardeşs || Femeie care face parte din personalul de bord al unui avion, avînd sarcina de a servi şi de a îndruma călătorii.
stîbină s.f. |i Din fr. stibine || Sulfura n'atura lă de stibiu, minereu important al acestuia.
stibiu s.n. H Din lat. stibiiim |j (Chim.) Antimoniu.
sticlar.' sticlari, s.m. || Din sticlă || Muncitor specializat .4n fabricarea sticlei.	'
sticlă, (2) sticle, s.f. || Din si. stlklo || 1. Corp solid, de obicei transparent, dur, casant, cu »un luciu particular, constituit .dintr-up amestec de silicaţi şi obţinut prin topirea la un loc a silicei, carbonaţi*lui de calciu şi de sodiu cu materiale auxiliare. 2. Obiect făcut din sticlă (1); geam. • Vas de o formă în general cilindrică, înalt, cu gri tul strimt, pentru păstrat băuturi, O S. de lampă — glob de sticlă (1) care protejează flacăra lămpilor cu petrol. 8. S. de cuarţ — substanţă cu aspect de sticlă, obţinută prin topirea cuar-. tutui, rezistentă la acizi, la variaţii de temperatură, transparentă pentru razele ultraviolete. S. organică = material plastic transparent întrebuinţat. ia fabricarea geamurilor incasabile,-.a sticlelor pentru ochelari de protecţie etc. 4. S. vulcanică = rocă efuzivă necristalizată, provenită prin răcirea bruscă a lavei.
sticlărie, sticlării, s.f. || Din sticlă. || 1. Fabrică sau atelier în care se produce sticlă sau obiecte de sticlă. 2,. Obiecte fabricate din sticlă, adunate la un loc. 8. Magazin sau secţie într-un magazin unde se vînd obiecte de sticlă.
stieléte, sticlei i, s.m. || Din ser. steglic, bg. stiglic || Mică pasăre cmlătoare, sedentară, cu penele viu colorate, cu negru, roşu, alb şi galben.
№
BTIMAJ№
O Exjpr. A fi cu (sau a avea) ştideţi în cap == a li ţiciat, nebun. itŞi: stiglete s.m.
sticli, sticlesc, vb. IV. Inţranz. |j Din sticlă |j A sclipi, a scînteia; (despre ochi) a străluci (de bucurie, de plăcere). Q Expr. A-i sticli cuiva cehii pe undeva == a fi, a se găsi undeva (intr-un ioc neştiut sau. neprecizat).
sticlii*e, şticliri, s,f. Faptul de a sticli; lucire, strălucire; lumină vie, schateiefeoare.
sticlos, -oâsă, sticloşi, -oase, adj. || Din sticlă Jj
1.	Lucios ca sticla; strălucitor. Q Umoare sticloasă = masă gelatinoasă transparentă care se găseşte Intre cristalin şi fundul ochiului. 2. (Despre ochi sau privire) Pironit, fix, fără expresie.
sticlozitâte, sticlozităţi, s.f. || Din.sticlos. || însuşirea de a fi sticlos. 9 Aspect translucid pe care îl au în secţiune boabele de cereale bogate în substanţe proteice.
sticluţă, sticluţe, s.f. Diminutiv al lui sticlă; vas mic "făcut din sticlă1, în care se păstrează unele lichide (medicamente, esenţe, parfumuri etc.).
ştiglete s.lil. v. sfielete. stigmat, stigmate, s.n. || Din fr. stigmate, lat. ştigma, -atis || 1. Partea superioară a pistilului, pe care. se prind şi încolţesc grâuncioareie de poîea. 2. Urmă lăsată de fierul roşu cu care erau înfieraţi sclavii; delincvenţii etc.; (fig.) urmă ruşinoasă, semn dezonorant, m P. gener. Semn rămas pe ceva.	-
stigmâtic, -ă, stigmatici, -ce, adj. |! Din.Tr. stigmatique || (Despre ^sisteme optice) Care prezintă stigmatism.
Stijgmafâşm s.n. ||*Din fr. stigmatisme. Cf. gr. stigme „punct“ || Proprietate a unui sistem optic de a da, pentru fiecare punct al unui 'obiect, cîte o imagine punctuala clară, fără aberaţii.
Stigmatiza, stigmatizez, vb. I. Trauz. || Din fr. stigmatiscr |] 1. A atrage asupra cuiva dispreţul public; a Înfiera, a defăima. 2*. (înv.) A aplica un semn cu fierul roşu pe corpul sclavilor, al delincvenţilor etc.
stigmatizare, stigmatizări, s.f. Acţiunea de a stigmatiza; înfierare, dezonorare.
stigmatizât, -ă, stigmatizaţi, -te, adj. 1. Dezonorat, înfierat. 2. (înv. ; despre sclavi sau delincvenţi) Care purta pe corp un stigmat (2).
stih, stihuri, s.n. H Din' si. stihii |j 1. (înv.; azi poetic) Vers; (la pl.) poezie. 2. Verset dintr-un psalm sau dintr-o cîntare bisericească.
stihâr, stihare, s.n. || Din ngr. stiharion !| Veşmînt pe care îi poartă preoţii ortodocşi în timpul slujbei religioase şi peste care se pune felonul.
stihie, stihii, s.f. || Din şl. stihija || 1. Fenomen al naturii careA se manifestă cu o forţă distrugătoare. 2. (în superstiţii) Duh rău; nălucă. 84 (înv.) Fiecare dintre cele patru-elemente (foc, apă, aer, pămînt) despre care se credea în antichitate că stau la baza corpurilor şi a fenomenelor din natură.
stihuî, stihuiesc, vb. IV. Intranz. şi tranz. II Din stih U (Poetic) A compune versuri, a face poezii.
stihuifor, stihuitori, s.m. ]J J)in stihui || Versi-ficator, poet.
stil, stiluri, s.n. || Din fr. style, lat. stilus H X. Mod de exprimare specific unei arte, unui artist, unui curent etc.; totalitatea particularităţilor lingvistice pe care le foloseşte un scriitor pentru a obţine efecte artistică. 9 Talentul, artă de a exprima ideile şi sentimentele într-o formă aleasă, personală. 9 Mod de exprimare specific unui anumit doiheniu al activităţii omeneşti (ex. stil ştiinţific, stil administrativ, stil juridic).
9 Fel de a fi, mod de a se comporta, de a acţiona.
2.	Fiecare dintre cele două sisteme de calculare a timpului calendaristic - (stil nou şi stil vechi), între care există o diferenţă de 13 zile (1 apr. 1919 ştii vechi devine 14 apr. stil nou), 3, Condei de metal sau de os cu vîrf ascuţit, cu care se ’scria în antichitate pe tăbliţe de ceară, X, (Bot.) Parte a pistilului, între ovar şi stigmat, stliă, 'stilez, vb. I. Refl. şi tranz. || Din\fr. styler li A (se) forma, a (se) educa, a (se) deprinde să se comporte în mod civilizat; a (se) şlefui, a (se) rafina.
stilat, -ă, stilaţi, -te, adj. Care are o comportare aleasă, maniere civilizate.
stilet, stilete, s.n. !| Din fr. stylet |[ X. Pumnal mic, cu lamă fină, triunghiulară. 2. Instrument chirurgical cu care se explorează o rană, cavitatea unui organ etc.
stilist, -ă, stilişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. stylisîe || Scriitor care se distinge’ prmţr-un stil ales. ^	N	■
stilistic, -S, stilistici, -ce, adj., s.f. |J Din fr, stylistique !| 1. Adj. Privitor la stil (1), la raijloa-cele de exprimare. 2. S.f. Disciplină care'se ocupă cu studiuî elementelor de stil (X).
stiliza, stilizez. vb. I. Tranz. || Din fr. sfyh’serll X. A da unui text o formă corectă, îngrijită din punctul de vedere al stilului. 2. A prelucra ua motiv de coregrafie sau de muzică populară, păstrîndu-i însă caracterele esenţiale; (în artele plastice) a reduce o figură la trăsăturile eseu-, ţiale, dîndu-i un caracter decorativ.
stilizare, stilizări, s.f. Acţiunea de, a stiliza. stilizat, -ă, stilizaţi, -te, adj. 1. (Despre texte) Revăzut din punct de vedere al exprimării, al stilului. 2. (Despre motive ornamentale, desene etc.) Redat în linii simplificate, după un model din natură. 3, (Despre producţii populare) Prelucrat într-o manieră personală, păstrînd însă elementele originale esenţiale.
stilobât, stilobaţi, s.m. || Din îr. sîylobate; gr. stylos „coloană44 + basis „ba'ză“ || (în arhitectura clasică) Postament care susţine un şir de coloane.
stilou, stilouri, s.n. || Din fr. stylo; lat. stilus „condei4' jj Toc prevăzut c.U un rezervor din care cerneala ajunge automat la vîrful peniţei (sau al unui tub subţire prevăzut cu o bilă) în timpul scrisului.
stimă, stimez, vb. I. Tranz. || Din it. stimare. Cf. fr. esiimer II A acorda cuiva consideraţie, a. avea stimă pentru cineva, a respecta, a cinsti.
stimâMb -ă, stimabili, -e, adj., s.m. şi f. || Din it. stim,abile |j (Astăzi fam. sau ir.) (Om) vrednic de stimă, de respect, de consideraţie.
63 Dicţionar general al limbii române
/
STIMAT
stimat, -ă« stimaţi, -te, adj. Care se bucură de stimă, de consideraţie.
stimă s.f. || Din it. stima || Sentiment de preţuire şi de respect pe care îl insuflă cineva celor din jur.
.stimul, sti'mufc', s.m. || Din lat., fr. stimulus || Factor care declanşează un proces fiziologic, care excită o activitate fiziologică; excitant.'
stimula, stimulez, vb. I. Tranz. || Din fr. stimuler, lat. stimulare || A încuraja, a îndemna; a face să sporească energia unei persoane sau randamentul unei activităţi. «A activa un Organ, o funcţiune, a excita".
stimulant, -ă, stimulanţi, -te, adj. |j Din fr. stimulant |i Care stimulează, stimulator.
stimulâre, stimulări, s.f. Acţiunea de a stimula; îndemn.
stimulatdr, -oare, stimulatori, -oare, adj., s.m. S| Din fr. stimulateur f| (Substanţă, agent) care stimulează; şpec. (substanţă" organică activă) eafe, în cantităţi mici, accelerează creşterea plantelor.
stimulent, stimulente, s.n. || Din stimula || 1. Ceea ce stimulează; impuls, imbold, îndemn (moral sau material). 2. Substanţă care stimulează, activitatea unui organ şau a unui sistem (ex. a sistemului nervos).
stindard, stindarde, s.n. . || Din it. stendardo || Drapel, steag; (fig..) simbol de luptă, de înfrăţire etc.	.
stingătdr, stingătoare, rs.n. || Din stinge [| Aparat pentru, stingerea incendiilor, prin împroşcarea, dinei substanţe care împiedică trecerea oxigenului spre locul arderii.
stlngd, sting} vb. III. || Lat. stinguere jf 1. Tranz. A opri din ardere (focul sau obiecţe care ard). # A întrerupe o ,sursă de lumină, a face să nu mai lumineze. 2. Refl. (Despre foc sau despre obiecte care ard) A înceta să mai ardă; a se consuma. • (Despre aştri) A-şi pierde lumina, strălucirea. 3. Refl. (Despre senzaţii dureroase, sentimente etc.) Ase potoli, a se linişti; (despre sunete., zgomote) a slăbi în intensitate. 4. Tranz. A distruge, a nimici; (refl.) a dispărea fără urmă; a muri. 5. Tranz. A pune capăt unei obligaţii, unei acţiuni penale etc. 6. Tranz. A turna apă (sau alt lichid) peste anumite preparate culinare încinse, lâsînd apoi compoziţia să fiarba. 7. Tranz. A stinge var = a turna apă peste piatra de var arsă, pentru a obţine hidroxid de calciu (var stins). || Perf. s. stinsei; part. stins.
stingere, stingeri, s.f. 1. Faptul de a (se) stinge. 2. Semnal prin care se anunţă, într-o unitate militară, trecerea la odihna de noapte; timpul cînd se dă acest semnal. 3. Moarte.
stingher, -ă, stingheri, -e, adj. Izolat, răzleţ; desperecheat; (despre oameni) singur, străin; stînjenit.
stinghereală, stinghereli, s.f. || Din stingheri |] Faptul deă stingheri sau de a se simţi stingherit; deranj, stînjeneală, incomodare.
stingheri, stingheresc, vb. IV. Tranz. |j Din stingher || A împiedica pe cineva în mişcări» ia acţiuni; a incomoda, a deranja.
stingherit, -ă, stingheriţii -te, adj. 1. Care (din cauza unei emoţii) are o atitudine lipsită de siguranţă, stîngaee;"care nu se simte la largul lui. • Ruşinat, încurcat. 2. Incomodat, deranjat.
stinghie, stinghii, s.f. 1. Bucată de lemn lungă şi îngustă, cu care se unesc ori se întăresc două sau mai multe elemente ale unei construcţii de lemn. 2. Partea corpului unde se îmbină piciorul cu trunchiul.	'
stins1 s.n. || Din stinge |] Stingere. stins3, -ă, stinşi, -se, adj. |] Din stinge |(
1.	,Care nu mai arde. 2. (Despre ochi, privire) Lipsit de strălucire. • (Despre glas, sunete) Slab, lipsit de sonoritate; (despre culori) şters, palid. • Mort. 3. (Jur., despre obligaţii, privi-, legii etc.) Care şi-a pierdut puterea juridică, care nu mai are valabilitate. 4. Var stins =* pastă albă, vîscoasa,. obţinută prin hidratarea varului nestins şi folosită în construcţii.
stipelă, stipele, s.f. II Din fr. stipelle |] Fiecare dintre frunzişoarele crescute la baza peţiolului sau a limbului frunzei, care protejează mugurela axilar.
'stipendiu, stipendiez, vb. I. Tranz. || Din* fr. stipendier, lat. stipendiari || A subvenţiona, a finanţa o persoană, un grup etc. • A ajuta pe cineva cu bani.
stipendiu, stipendii, s.n. || Din germ. Stipen-diurn, lat. stipendium |) (înv.) Ajutor în bani acordat unui elev sau unui student lipsit de. mijloace; bursă. • P. gener. Subvpnţie.
stiplex s.n. |J Sti[clâ] -p plex[iglas] || Sticlă organică, plexiglas.
stipula, stipulez, vb. I. Tranz. [| Din fr. sti-puler, lat. stipulari || (Jur.) A prevedea, a menţiona^ o clauză într-un contract.
stipulaţie, stipulaţii, s.f. |j Din fr. stipulation, lat. stipulatio || (Jur.) Clauză contractuală, clauză cuprinsă într-un contract.
stirax s.m. || Din fr. styrax || Denumire dată unor specii de arbori exotici dintre care una produce răşina numită smirnă.
stiren, siireni, s.m. || Din fr. styrene |[ Hidrocarbură lichidă, incoloră, folosită la fabricarea polistirenului şi a cauciucului sintetic.
Stirigoâie, stirigoi, s.f. Denumire data unor plante erbacee toxice, din familia liliaceelor, cu frunze late, cu flori albe sau purpurii, dispuse în panicule compuse. Sînt folosite în medicină. Şi: steregoâie s.f.
stirpe, stirpe, s.f. || Din lat. stirps, stirpis, it. stirpe || (Livr.) Neam, familie; gintă; origine.
stivă, stive, s.f. |j Din ngr. stidas || Grămadă de obiecte de acelaşi fel (lemne, cărămizi etc.) aşezate regulat, unele peste altele.
stîvuî, stivuiesc, vb. IV. Tranz. || Din stivă |] A aşeza în stive (lemne, cărămizi etc.), a face stive.	’
stivuîre, stivuiri, s.f. Acţiunea de a stivui; aşezare (a unor materiale)* în stive.
stîlceâlă, stîlceli, s.f. || Din stîlci || Faptul de a stîlci; bătaie zdravănă.
stîlci, stîlcesc, vb. IV. Tranz. jî Din sl. stitla-citi || 1. A zdrobi, a strivi prin lovire; a bate crunt pe cineva. 2. (Fig.) A pronunţa rău un
995
V
STOARCE
ciiYÎnt deîormîndu-1; a vorbi rău o limbă. «A executa deformat o melodie; a poci.
stîlcît, -a, stîiciţi, -te, adj. 1. Zdrobit, strivit, schilodit; bătut-tare. 2. (Fig.; despre vorbire,, pronunţare) Greşit, pocit; (despre felul cum se execută o melodie) greşit, fals.
stîlp, stâlpi, s.m. i| Din sl. stlupti, |j 1. Element de construcţie cu lungimea mare în raport cu dimensiunile secţiunii, confecţionat din lemn, din metal, din beton armat etc., avînd rolul de a susţine anumite elemente ale construcţiei.
2.	Stîlp (1) sau construcţie specială pentru susţinerea liniilor electrice aeriene, a liniilor de telecomunicaţii, a corpurilor de iluminat etc. 8. Indicator de frontieră sau de hotar. 4. (Fig.) Persoană care constituie un sprijin pentru o colectivitate, pentru familie etc.
stîlpâre, stîlpâri, s.f. || Probabil lat, *stirpa-ria (<stirps, -is) || Ramură verde, înfrunzită, stîmpărâ vb. I. v. astîmpăra. stîmpărât, -ă, adj. v. astâmpărat, stână, stîne, s.f. II Probabil cuv. autohton |J Aşezare păstorească de vară în afara satului (de obicei la munte), unde se adăpostesc oile şi ciobanii şi unde se prepară produsele din laptele oilor. O Expr. A, închide lupul în stînă — a-şi aduce duşmani în casă. A veni la spartul stinii = a veni prea tîrziu.
* stâncă, i stânci, s.f. Bloc mare de piatră (în munţi), cu pereţii drepţi şi colţuroşi.
stîncărîe, stîncârii, s.f. || Din stîncă || îngrămădire de stînci; loc stîncos.
stâncos, -oâsă, stîncosi, -oase, adj. || Din stîncă || Format din stînci; plin de stînci.
stâng, -ă, stingi, adj. || Din lat. *stancus ||
1.	(Despre organe sau părţi ale corpului); Care se află în partea corpului omenesc în care este inima; (substantivat, m. sg. art.) piciorul stîng; (substantivat, f. sg. art.) mîna stîngă. 2. Care se află în partea sau în direcţia mîinii stingi; (substantivat, f. art.) partea sau''direcţia stîngă. O Expr. A ţine stîngă = a merge pe partea stingă a unui drum. 3. Care reprezintă gruparea radicală, progresistă, revoluţionară a unei organizaţii politice; (substantivai, f. art.) partid sau grupare politică cu atitudine radicală, progresistă.
stângaci, -ce, stîngaci, -ce, adj. |] Din stîng ||
1.	(Adesea substantivat) Care lucrează sau scrie mai bine, mai uşor cu mîna stîngă decît cu cea dreaptă. 2. (Fig.) Care este lipsit de înde-inînare, de siguranţă în mişcări, în comportare, în exprimare etc" O (Despre manifestări ale oamenilor) Care trădează stîngăcie.
stângăcie, stîngăcii, s.f. || Din stîngaci || Lipsă de îndemînare, de siguranţă în acţiuni, în exprimare etc.; (la pl.) fapte care dovedesc nesiguranţă, greutate, neîndemînare în mişcări, în comportare.
stângism s.n. || Din stîng (după rus. levizna) || Denumire dată concepţiei şi practicii sectare, a unor elemente din mişcarea comunistă şi muncitorească ce nu ţin seama de etapa revoluţionară dată, de nivelul conştiinţei politice a mase-lovducmd la acţiuni pripite, la ruperea de mase.
stîngîst, -ă, stîngişti, -ste, s.m. şi f., adj.. I! Din •stîng || 1. S.m. şi f. Persoană care dă dovadă 4$ stîngism. 2. Adj. Care ţine de stîngikn, care este caracteristic stângismului.	L l
stînjen, stînjeni, s.m. || Din sl, siţtenzenu,[]-
1. Unitate de măsură pentru lungimi fplosită întrecut, egală cu 1,96 m în Ţara Rojnâneaseă şi cu 2,23 m în Moldova. 2. Unitate (|e măsură pentru volumul lemnelor stivuite, fegală cu 8 steri. 8. (Bot.) Stînjenel.	' .
stânjeneală, stânjeneli, s.f. || Din stînjeni Jj Faptul de a stînjeni pe cinevş sau de a fi stânjenit.	1	'
stînjenel, stînjeneif s.m. || Din stînjen || Nume dat mai multor specii de plante erbacee din familia iridaceelor, cu frunze în forma de sabie şi cu flori violete, albe sau galbene; iris.
stînjeni, stânjenesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. sutengnonti |J 1. A împiedica pe cineva de la lucru, de la o activitate; a deranja, a stingheri.
2. Refl. (Reg.) A se sfii, a se ruşina, stînjenire, stînjeniri, s.f. Faptul de a (se)
stînjeni. , • Sfială, jenă.
stîn jenit, -ă, stânjeniţi, -te, adj; 1. împiedicat' de la lucru; tulburat, deranjat. 2.Încurcat, jenat.
stânjenitor, -oare, stânjenitori,	-oare, adj.	,
|| Din stînjeni II Care stânjeneşte, care deranjează, împiedică.
stîrc, stârci, s.m. || Din sl. struku || Nume dat mai multor specii de păsări de baltă ihtiofage, cu ciocul, gîtul şi picioarele lungi, şi, de obicei, * cu un smoc de pene pe cap.
stârci, stârcesc, vb. IV. Refl. || Din stîrc || A* se ghemui, a se strînge (de frig), a se zgîrci.
stârcit, -ă, stârciţi, -<c,.adj. Strîns, ghemuit, chircit. • (Despre plante) Pipernicit, nedezvoltat.
stârni, stârnesc, vb. IV. Ţranz. 1, A face ea un animal (sălbatic) să iasă din culcuş sau din * ascunzătoare (pentru a fi prins sau vînat). 2.; A face să se ridice în sus praful, frunzele etc. 8. A îndemna, a aţîţa pe cineva la ceva; (refl.; despre conflicte, războaie) a se dezlănţui, a izbucni; (despre fenomene ale naturii), a se isca, a porni.
4.	A cauza, a provoca.
. stârnire, stârnirii s.f. Acţiunea de a (se) stârni.
stârpi, stârpesc, vb. IV. || Din sterp |J-Î. Tranz,
A nimici cu desăvîrşire animale sau plante vătămătoare; a distruge, a extermina. 2. Tranz. Ă face sâ dispară pentru totdeauna (un rău).
3. In tranz. (Despre animale femeie) A nu măi face pui, a deveni sterp. • A nu mai da lapte.
stârpiciune, stîrpiciuni, s.f. |! Din stârpi II
1.	(înv.) Sterilitate. 2. (Pop.) Oaie sau Vacă stearpă.
stîrpjre, stîrpiri, s.f. Acţiunea de a stârpi
distrugere; nimicire; exterminare.	;	'
stîrpitură, stîrpituri, s.f. || Din stârpi || 1. Fiinţă nedezvoitată, pipernicită. 2. (Pop.) Femelă stearpă.
stîrv, stârvuri, s.n. || Din sl. struvo || Cadavru (de animal), hoit, mortăciune.
stoarce, storc, vb. III. Tranz. [J Lat. extor-quere |! 1. A apăsa sau a strînge cu putere un lucru pentru a face să iasă din el lichidul pe
STOARCERE
care îl conţine*f a răsuci un material textil
Eentru a face să iasă lichidul cu care este Îmbiat. * A extrage lichidul care îmbibă un lucru. Q Expr. A stoarce lacrimi = a face pe cineva să plîngăv A stoarce pe cineva de puteri w a face pe cineva să-şi piardă puterile, a istovi, 2. (Fig.) A obţine; un profit (nedrept), a exploata fără milă. * I	'
stoârcere, stoarceri, s.f. Acţiunea de a stoarce, de a extrage lichidul cu care este îmbibat un corp.
stobăr, (1) stobpri, s.m., (2) stbbomri, s.n. || Din bg., ser. stobor || (Reg.) L S.m. Fiecare dintre parii sau dintre sdndurile subţiri, cu vîrful de obicei ascuţit, din care se fac gardurile; ulucă. 2. S.n. împrejmuire de uluci, gard.
stoc, stocuri, s.n. || Din fr., engl. stock || Cantitate de bunuri materiale aflate la un moment dat într-un magazin, într-un depozit etc., avînd ca scop să asigure continuitatea producţiei sau a desfacerii. O Stoc supranorma> tiv'*= cantităţi de. materii prime sau de materiale care depăşesc limitele prevăzute şi care duc la imobilizarea de fonduri si la împiedicarea utilizării raţionale a bunurilor.
stocă, stochez, vb. I. Tranz, || Din fr. stocker || A depozita o cantitate de bunuri materiale; a crea un stoc.
stocâj, stocaje, s.n. || "Din fr, sîockage |J Stocare; (cib.) înmagazinare şi conservare a informaţii lor.
stocare, stocări, s.f. Acţiunea de a stoca;
• depozitare de bunuri, stocaj.
{ stocâstic, -ă, siocastici, -ce, adj. || Din fr. etochastique j| Gare se produce întîmplător, care este legat de hazard. ||Şi: stohâstic, -ă adj.
. sţocîier, stocherev, s.n. || Din germ. Stoker || Instalaţie \ pentru alimentarea mecanică cu cărbuni, a focarelor la locomotivele cu aburi.
^ Stoci, stocesc, yh. IV. Tranz. |] Din si. istociti |j (Regv) A goli de lichidul pe care îl conţine, stoeehiomelne s.f. || Din fr. stoechiometrie;
fr'. stoicheion v element44 -f- metrou „măsură44 |) arte a chimiei care se refera la raporturile cantitative dintre elemente în combinaţii sau în reacţii’chimice.
stăîă, stofe, s.f. H Din germ. Stoff, it. stoffa || Ţ&sătură*groasă de lînă, de bumbac sau de fire-sintetice, întrebuinţată la confecţionarea de îmbrăcăminte, Ia tapişarea mobilei etc. • (Fig.) Aptitudine, talent. O Expr. A. avea stofă — a avea calităţi deosebite (într-un anumit domeniu).
stog, stoguri, s.n. || Din sl. stagii jj Grămadă mare de fîn, de snopi etc., clădită în formă cilindrică şi terminată printr-un vîrf conic.
ştdgoş, *ă, stogoşi, -e, adj. Care aparţine varietăţii de oi rezultate din încrucişarea rasei ţigaie cu rasa ţurcană şi a cărei lînă are firul lung şi gros.
sfohâstic, -ă, adj. v. stocastic. stăic, -ă, stoici^ -ce, adj., s.m. şi f. |] Din fr. stoique, lat. stoicus || 1. Adj. Care aparţine stoicismului, care se referă la stoicism. 2. Adj. Curajos, ferm, neclintit în faţa vicisitudinilor vieţii. 8. S.m. şi f. Adept ul stoicismului.
stoicism s.n. [j Din fr. stoîeisme || 1* Curent filozofic în Grecia şi Roma antică, potrivit căruia omul trebuie să se conducă după raţiune, să înfrunte cu fermitate şi curaj vicisitudinile vieţii. 2. Atitudinea omului stoic (2),
stol, stoluri, s.n. || Din ngr. stolos „flotă44 JJ
1.	Grup (mare) de pasări zburătoare de acelaşi fel. (Fig.) Un stol de gînduri aspre trecu peste-a lui frunte (Eminescu). 2. Grup mare de oameni;
. pilc. 8. (Fig,) Mulţime, grămadă de lucruri de acelaşi fel.
sttflă, stole, s.f. Si Din fr., lat. stola H Rochie largă şi lungă pînă la pamînt, încinsă cu două cordoane, purtată de matroanele romana.
stolnic, stolnici, s.m. jj?Din sî, stoiimkii jj (înv.) Dregător în Ţara Românească şi în Moldova, care purta grija niesei domneşti.
stolnîccâsă, stolnicese, s.f, jj Din stolnic || (înv.) Soţia stolnicului.
stoldn, stoloni, s.m. II Din fr. stolon j| Tulpină sau ramură tîrîtoare care uneori se înrădăcinează, dînd naştere unei plante noi.
stomac, stomacuri, s.n. |j pin sl. stomahu !] Parte a aparatului digestiv la om şi la animalele superioare, în formă de pungă, cuprinsă între esofag şi duoden, în care se face digestia alimentelor; ,(pop.) foaîe. O Expr, (Fam.) A nu avea pe cineva la stomac === a nu putea suferi pe cineva. (Fam.) A-şi pune stomacul la cale =* a mînca, a-şi potoli foamea.
stomaeâl, -ă, stomacali, -e, adj. || Din fr. stomacal (| Car© aparţine stomacului, referitor la stomac.	/
slomâtă, stomaJte, s.f. |ţ Din fr. stomate; gr. stoma, -atos „gură44 |j Mică deschidere în epiderma frunzelor, prin oare se mlizează schimbul de gaze dintre plantă şi mediu şi se elimină apa din plantă.
stomatiiă, sţomâtite, s.f. || Din fr. stomqtite II Inflamaţi© a mucoasei cavităţii bucale, datorita unor cauze microbiene sau unor boli generale.
stomatolog, stomatologi, s.m. [j Da la stoirut* tplogie || Medic specialist în stomatologie.
stomatologie, -ă, stomatologici, -ce, adj. j] Din fr. stomatologique jj Care se referă la stomatologie, care aparţine stomatologiei.
stomatologi© s.f. || Din fr. stomatologie |j Ramură a medicinii care studiază anatomia, fiziologia şi bolile cavităţii bucale, în special ale dinţilor.
stop (1) interj., (2, 3) stopuri, ş.n. 11 Din fr., engl, stop || 1. Interj. Stai! opreşte!; (în telegrame, mareînd sfîrşitul unei fraze) - punct.
2.	S.n. Semafor care reglează, circulaţia la întretăierea străzilor. 3. Ş.n. Lampă de semnalizare, cu lumină roşie-porfocalie, montată la spatele unui autovehicul.
stopa1, stopez, vb. I. Intranz. 1] Din fr. stopper || (Despre vehicule) A se opri; (tranz.) a opri un vehicul din mers.
stopa2, stopez, vb. I. Tranz. |j Din fr. stopper [] A repara o stofă ruptă, refăcînd ţesătura.
stăper, stoperi, s,m. || Din engl. stopper \\ Jucător din apărare la fotbal.
stor, storuri, s.n. |] Din fr. store || Perdea dintr-o ţesătură specială, din împletitură sau
Й97
STftATËGlS
din stinghii paralele, care se montează la ferestre pentru ă feri încap «rea de razele solare.
stor«ătCâre, storcători, s.f. || Din stoarce || Aparat de stors sau de tescuit.
stor nâ, stornez, vb. I. Tranz. || Din it. stor-nare || A rectifica o înrpgistrate contabilă efectuată greşit.
, storaâre, stor nări, s.f. Acţiunea de ă siorna; storno. ,
stdvno	subst.	||	Cuv. it.	|| Stornare; suma
stornată.
stors1 s.n, || Din stoarce || Faptul de a stoarce; timpul cînd se storc strugurii pentru a obţine mustul.
stors2,	stoarsă,	storşi, stoarse, adj. 1. Din
care a fost extras lichidul pe care îi conţinea..-
2.	(Fig.;	despre	oameni)	Vlăguit, epuizat;
obosit'peste măsui;ă.
sţos, stosuri,	s.n. || Din	pol. sztos, germ.
Stoss || Numele unui joc de cărţi.
ştovahiă s.f. || Din fr. stovaîne || Anestezic local utilizat în chirurgie.
strabism s.n. || Din fr. strabisme; gr. strabos „saşiu“ || Anomalie care constă îp deviaţia axei yizuale a unui ochi, avînd drept urmare privirea crucişă.
strabometru, strabometre, s.n. ]| Din fr. slra-bometre |! Instrument cu care se măsoară gradul de deviaţie a ochiului în strabism.
strachină, străchini, s.f. || Din ngr. ostrakinos || Vas de lut ars, uşor adîncit, întrebuinţat în loc de farfurie; blid. O Expr. A călca în străchini =» a fi stîngaci, a -face gafe. © Cantitate de mîncare cuprinsă într-un astfel de vas.
stradal, -ă, stradali, -e, adj. || Din it. stradale || Care aparţine străzii, privitor la stradă.
Strâdă, străzi, s.f. || Din ngr. sirata, it. strada || Cale de comunicaţie (pavată sau asfaltată) în interiorul unei localităţi, pentru circulaţia vehiculelor şi a pietonilor. Uneori asigură şi legătura cu exteriorul.	J
stradelă, stradele, s.f. || Din it. stradella || Stradă îngustă şi scurtă.
strai1» straie, s.n. (Pop.) Haină, îmbrăcăminte. ;
strai2, straiuri, s.n. |] Din it. straglio || Parî-mă care susţine un arbore de nava. strâiţâ s.f. v. traistă.
strajă, străji, s.f. |[Din sî. straza || 1. Pază, apărare. O Expr. A-şi pune strajă gurii = a-şi înfrîna dorinţa de a vorbi.a © Loc unde sta paznicul, post'de veghe. ©(înv.) Interval de timp cît sta de pază un oştean. 2. Paznic, străjer, santinelă. .© Gardă, escortă.
strână, strane, s.f. || Din sl. strană || 1. Fiecare dintre scaunele aşezate, în biserica ortodoxă* de-a lungul pereţilor naosului, pe care stau credincioşii în timpul slujbei. 2. Lecui destinat cîntăreţilor în biserică. © Cele două loc ori, din dreapta şi stîngn iconostasului, destinate cîntăreţilor îfttr-o biserică.
strangulâ, strangulez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din \sk. strangulare || A (se) ^strînge de glt, a (se) sugruma.
strangulare, strangulări, s.f. 1. Faptul de a (sef strangula. 2. îngustarea secţiunii prjn care curge un fluid într-o conducta. 3. Ocluzie intestinală.	.	"
strangulat, -Й, strangulaţi, -te, adj. Mort prin strangulare. O Hernie strangulată =« hernie provocată de ieşirea unei porţiuni de intestin şi răsucirea acesteia, .astfel .îneît nu mai poate reveni ia locul său normal.
straniu, -ie. si rănii, adj. Ц Din it. strania |] (Adesea .adverbial) Gare are aspect neobişnuit; ciudat; bizar.
strapazân, strapazone, s.n. || Din tc. trabznn 1| Cui (de lemn) fixat pe marginea bărcii, de care se leagă vîsleîe, cu ajuiorfd unei cureluşe; p. ext.j cuiul împreună cu cureluşa.	;
strapontin.s.nVv. strapontină, strapontină, strapontine, «,f. j| Din fr. stra- . pontin II Scaun rabatabil, fără spătar, -într-o sală de spectacol, fixat de un perete sau de alt scaun alăturai, pe culoarul unui vagon de caic ferată etc. !| Şi: strapontin s.n.
stras, strasuri, s.n. il Din fr. strass, germ* Strass |J Sticlă cu oxid de plumb, şlefuită pe feţe, din care se fac imitaţii de pietre preţioase; obiect de podoabă făcut din astfel 'de sticlă.
straşnic, -ă,- straşnici, -ce, adj., adv,, s.m.
II Din sl. stra si пц || 1. Adj. (Exprimă ideea de superlativ) Foarte bun, foarte frumos; extraordinar, nemaipomenit. © înfiorător, cumplit, grozav. 2. Adv. Foarte (tare, mult etc.); extraordinar, nemaipomenit. 3. S.m. Specie de ferigă cu rizom gros, care creşte pe stînci umbrite.
strat, straiuri, s.n. || Lat stratum || 1* Mate* rial sau substanţă repartizată uniform pe o suprafaţă sau între două suprafeţe din alt material. 2. Depozit de roci sedimentare eu compoziţia relativ omogena, care se'găseşte, pe o întindere relativ mare, între alte depozitev © Regiune din spaţiu cuprinsă între două suprafeţe paralele apropiate, care se caracterizează prin anumite proprietăţi fizice, chimice, biologice etc!, unitare. 3. (Fig.) Categorie, pătură socială. 4» Fîşie îngustă de pămînt pe caresse seamănă legume sau fiori. 5. (Pop.) Aşternut pentru animale. 6. Nume dat părţii de jos pe care se reazemă unele obiecte, unelte sau materiale. © Partea de lemn a puştii care se aşază la um|r cînd se trage; pat. ji PI. şi : (2) strate.
stratagemă* stratageme, ‘ s.f. j| Din fr. stratagème 1. Procedeu întrebuinţat în război pentru a înşela şi surprinde pe inamic. 2. Manevră . ingenioasa, şiretlic, tertip, vicleşug.
strateg, strategi, s.m. jj Din fr. stratège, gr. stratèges i| 3. (în Grecia antică) Comandant militar al unei cetăţi. © Fiecare dintre cei zece, magistraţi supremi ai Atenei. 2. Comandant de oşti, bun cunoscător al strategiei. -
strategic, -ă, strategiei, -ce, adj. |] Din ir. stratégique j| Privitor Ia strategie, de strategie; (despre locuri, drumuri, poziţii) important pentru desfăşurarea unor operaţii militare.
.strategic s.f. |! Din fr. stratégie || 1. Partea cea mai importantă a artei ‘militare, care se ocupă de pregătirea şi dirijarea războiului în. ansamblul iui. 2. (în activitatea partidelor comuniste
STRATIFICA
998
şi muncitoreşti) Orientare generală a luptei revoluţionare, într-o etapă dată, stabilirea sarcinilor fundamentale pentru atingerea obiectivelor etapei respective.
stratifică, stratific, vb. I. Refl. şi tranz. |[ Din fr. stratifier, lăt. stratificare |j.A (se) aşeza în mai multe straturi. «A lua sau a da formă de straturi.
stratificare, stratificări, s.f. Faptul de a (se) stratifica; aşezare în straturi suprapuse. • Formaţie geologică sedimentară alcătuită din mai multe straturi suprapuse.
stratifieât, -ă, stratificaţi, -te, adj. Aşezat în straturi sau format din straturi.
stratigrafie,	strœtigrafici,	-ce. adj. lî Din fr,
stratigraphique || Care ţine de stratigrafie, privitor la stratigrafie.
stratigrafie s.f. |j Din fr. stratigraphie; lat. stratum „strat44 + gr. graphe „descriere44 |] Ramură a geologiei care se ocupă cu studiul formaţiilor geologice ale scoarţei terestre, cu restabilirea succesiunii de formare, cu determinarea vîrstei'relative şi absolute a lor.
stratocumulus subst. [\ Din lat . stratus „strat44 -f- cumulus „grămadă44 || Formaţie de pori inferiori care se prezintă ca grămezi compacte» cu aspect de valuri, frecventă mai ales iarna.
stratosfera s.f. || Din fr. stratosphère; lat. stratum „strat44 -f- fr. sphère |j!Partea atmosferei cuprinsă între troposferă şi ionosferă, caracterizată prin lipsa curenţilor verticali, predominînd deplasările orizontale ale aerului.
stratosféric, -ă, stratosferici, -ce, adj. || Din fr. stratosphérique || Privitor la stratosferă, care aparţine stratosferei.
stratus subst. || Guv. lat. |! Formaţie de nori cu aspect de strat uniform, de culoare cenuşie, care produc de obicei burniţă şi zăpadă grăun-ţoasă.
strâtă, strate, s.f. || Din germ. Strazze || Registru în care se înscriu, într-o formă nesistematizată din punct de vedere contabil, toate operaţiile economice ale unei întreprinderi.
stra- Element de compunere care formează substantive sau adjective arătînd vechimea, originea îndepărtată etc., verbe care arata intensificarea acţiunii sau verbe care arată pătrunderea dintr-o parte în alta sau trecerea printr-un spaţiu.
străbate, străbat, vb. III. |j Siră- -f- bate j[
1.	Tranz. şi, intranz. A trece printr-un corp dintr-o parte în alta. 2.f Tranz. A parcurge o suprafaţă întinsă, de la un capăt la altul. 8. In-* tranz. A trece pe undeva cu greu, învingînd obstacole; a răzbate. • (Fig.) A izbuti, a reuşi.
străbatere, străbateri, s.f. Acţiunea de a străbate; pătrundere, străpungere; parcurgere, cutreierare, traversare.
străbătător, -oâre, străbătători, -oare, adj. 1! Din străbate || Care străbate sau pătrunde prin ceva. •(Fig.) Care învinge piedicile, răzbătător.
* străbun, -ă, străbuni, -e, adj., s.m. şi f. || Stră-4-bun 11 1. Adj. Strămoşesc. 2. S.m. şi f. Tatăl sau mama bunicului ori al bunicii, în raport cu nepoţii lor. 3. S.m. şi f. Strămoş.
străbunic, -ă, străbunici, -ce, s.m. şi f. [| Stră-4- bunic II Străbun (2).
străchîoără, străchioare, s.f. Diminutiv al Iui .strachină.
strădanie, strădanii, s.f. || Din sl. stradanije || Silinţă îndelungată, efort, sforţare pentru atingerea unui scop, pentru a realiza ceva; străduinţă.
strădui, străduiesc, vb. IV. RefL |] Din sl. stradati |j A depune multă silinţă, mult efort pentru a realiza ceva; a se sili.
străduire, sîrăduiri, s.f. Faptul de a se strădui; străduinţă.
străduinţă, străduinţe, s.f. |j Din strădui || Strădanie.	/
străduţă, străduţe, s.f. Diminutiv al lui stradă; stradelă.
străfulgera, pers. 3 strâfulgeră, vb. I. Intranz. !! Stră- + fulgera || 1. A sclipi, a luci; a fulgera.
2.	(Despre gînduri, idei) A trece repede prin minte. 8. (Fig.) A străbate cu iuţeală mare.
străfulgerare, străfulgerări, s.f. 1. Faptul de a străfulgera; fulgerare, fulger. 2. Sclipire, lucire.
străMnd, - străfunduri, s.n. || Stră- -f fund || Adînc, adîncime. Simţea cum i se ridică din străfundul sufletului... un dor de răzbunare (Bart).	T
străgălle, străigălii, s.f. || Din ngr. strangalia || xl. Disc de oţel găurit care se montează pe osia unui car, între umărul osiei şi butucul roţii, pentru a împiedica frecarea roţii pe podul carului. 2. (Mai ales la pi.) Podoabe la hamuri; zurgălăi.
străin, -ă, străini, -e, adj., s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care face parte din populaţia altei ţări decît aceea în care se află sau trăieşte; (persoană) originară din altă regiune ori localitate decît aceea în cate se află. © Brin (sau printre) străini = departe de casă, de prieteni, de rude. 2. Adj. (Despre ţări, locuri) Altul decît cel de Baştină al cuiva; care aparţine sau este propriu altui popor decît cel al persoanei despre care este vorba. 3. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care nu se află în relaţii apropiate de rudenie sau de prietenie cu cineva sau care este înstrăinată sufleteşte de cineva sau de ceva. • (Persoană) care are alte particularităţi, alte caracteristici decît mediul în care se află. 4. Adj. Căre es\e în afară de preocupările sau de interesele cuiva. 5. Adj. Care nu este proprietatea cuiva (care îl deţine). 6. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care nu face parte dintr-o instituţie sau o întreprindere,
* considerată în raport cu aceasta. || Şi: strein, -ă adj.
străinătate, străinătăţi, s.f. || Din străin || Ţară sau loc străin, în raport cu ţara proprie a cuiva. • Loc în care pleacă său se află cineva originar din altă parte.
străjer, străjeri, s.m. || Din strajă || (înv.) ‘1. Persoană care, în schimbul unor scutiri fiscale, avea obligaţia să facă de pază la hotarele ţării (în părţile muntoase ale Moldovei). 2. Paznic, strajă. Străjerul... nu mai lungeşte vorba, ci ia moşneagul şi-l duce înaintea împăratului (Creangă).
m
străjui, străjuiesc, vb. IV* II Din strajă |[
1. Tranz. şi intranz. A păzi; a sta de strajă.
2. Tranz. (Fig.) A mărgini, a delimita ceva. străjuîre, strâjuiri, s.f. Faptul de a străjui;
păzire, pază; veghe.
străluc, străluci, s.m. |J Din străluci 11 Insectă din ordinul coleopterelor, de culoare verdevcu luciu metalic. Larvele trăiesc în trunchiurile de salcie.
străluci, strălucesc, vb. IV. Intranz. \\ Stră-
luci II 1. A luci puternic, a seînteia, a reflecta o’lumină vie. 2. (Fig.; despre oameni) A se distinge în mod deosebit, prin calităţi excepţionale.
strălucire, străluciri, s.f. 1, Faptul de a străluci; lumină, reflectată; scînteiere, sclipire.
2.	(Fig.) Fast, splendoare. 8. (Fiz.) Mărime care caracţerizează intensitatea luminoasă a unui izvor de lumină. 4. Iluminarea produsă de un astru.	*
strălucit, -ă, străluciţi, -te, adj. (Despre oameni) Distins, remarcabil; (despre realizări ale oamenilor) excepţional, glorios;'splendid. ^ strălucitor, -oare, strălucitori, -oare, adj. || Din străluci || Care străluceşte; lucitor; (despre ochi, privire, faţă) expresiv, luminos. • (Fig.) Fastuos, măreţ. *
strămoş, -oâşă, strămoşi, -oase, s.m. şi f. }\ Stră-moş II * 1. Persoană care a trăit cu cîteva generaţii înaintea cuiva şi care este din aceeaşi familie cu acesta; (la m. pl.) generaţiile anterioare; înaintaşii unui neam, unui popor, dintr-o epocă îndepărtată; străbuni. 2* Străbun (2).
strămoşesc, -eâscă, strămoşeşti, adj. || Din strămoş || Care a aparţinut strămoşilor; care este moştenit de la strămoşi.'	*
strămurare, strămurări, s.f. || Lat. * stimula-ria (< stimulus) |ţ (înv. şi pop.) Băţ ascuţit, prăjină (cu vîrf de fier) cu care se îndeamnă vitele la mers.
strămută, strămiXt, vb. I. Refl. şi tranz. î| Lat. *extramutare (~ transmutare) || A (se) muta în altă parte, a(-şi) schimba domiciliul, reşedinţa. O Expr. (fam.) A strămuta cuiva fălcile = a lovi pe cineva cu putere în obraz.
strămutare, strămutări, s.f. Acţiunea de a (se) strămuta.
strănepot, -pată, strănepoţi, -oate, s.m. şi f. I! Stră- + nepot II1. Copil al* unei nepoate (sau al unui nepot) de fiu sau de fiică, considerat. în raport cu străbunicii lui; copil al nepotului de frate sau de soră, considerat în raport cu părinţii unchilor şi mătuşiler lui. 2. (La pl.) Urmaşi, descendenţi.	-
strămit, strănuturi, s.n. || Din strănuta || Strănutat.
strănută, strămit, vb. I. Intranz. f| Lat. sternutare II A elimina cu zgomot, pe nas sau pe gură, aerul din plămîni, printr-o mişcare bruscă, involuntară a muşchilor expiratori.
strănutat s.n. Faptul a strănuta; zgomotul produs eînd cineva strănută.
străpungător, -oare, străpungători, -oare, adj. li Din străpunge || Care străpunge (sau dă impre-
fTRECTJEA
sia că străpunge). O durere străpungătoare îi ţintui braţul în loc (Di Zamfirescu).
străpănge, străpung, vb\ III. Tranz^ JJ Lat. extrapungere (— transpungere) || 1. A înfige In ceva un obiect cu vîrf ascuţit (făcîndu-1 să răzbată în partea cealaltă); a ucide cu o armă ascuţită. 2. A perfora, a găuri. 8. (Fig.) A străbate^ a trece prin ceva. || Perf. s. străpunsei; part. străp uns.
străpungere, străpungeri, s.f. Acţiunea de a străpunge; perforare.
străpuns, -ă, străpunşi, Lse, adj. Străbătut; perforat, găurit.
străşnicie s.f. || Din straşnic || 1. Tratament sever: asprime, severitate. 2. Forţă, putere.
străvechi? -e, străvechi, adj. |[ Str.ă- -f vechi ,|| Care durează sau datează de foarte multă vreme,
• Care aparţine antichităţii#.sau preistoriei, care datează din epocile primitive ale omenijii.
stră vedea, străvâd, vb. II. Refl. (j *5>d- 4-vedea || A se vedea neclar (prin ceaţă, printre t nori, printr-un corp străveziu etc.). Ne minunam din drum De bradul ce se străvedea prin geămuri (Beniuc).	./	'	^
străveziu, -ie, străvezii, adj. || Din străvedea ||
1. Transparent. •Prin care razele de lumină străbat slab, parţial; prin care se văd vag contururile obiectelor. 2. (Despre oameni) Cu pielea obrajilor subţire,* palidă; foarte slab.
8. (Fig.) Â1 cărui sens, neexprimat direct, poate fi înţeles cu uşurinţă; clar, evident.
streaşină, streşini, s.f. || Cf. sl. streha |J 1. Marginea de jos a acoperişului unei construcţii, care iese în afara planului pereţilor exteriori, avînd rolul de a proteja pereţii şi fundaţiile contra ploii. O Expr. A-şi pune mînd (sau' palma) streaşină la ochi = arşi pune palma la frunte, , deasupra ochilor, cînd priveşte undeva* pentru a-i apăra de soare şi a putea vedea mai bine,
2. Jgheab montat la marginea acoperişului, pentru scurgerea apei de ploaie. 8. (Fig.) Ramurile copacilor din marginea unei păduri; p. ext, marginea pădurii. || Şi: streşină s.f.
streche, streche, s.f. \\ Din bg. străk j| 1. Nume dat mai multor specii de insecte care atacă animalele domestice. O^Str\chea vitelor =* muscă mare, neagră, păroasă, ale cărei larye se localizează sub piele. Strechea oilor ■=*■ muscă cenuşie-brună care îşi depune larvele în fosele nazale, de unde ajung în sinusurile frontale, provocînd moartea oilor. •Agitaţie, nelinişte provocată animalelor de insectele descrise măi sus. O Expr. A da strechea în cineva = a) (despre animale) a fi atacat de streche, dînd semne de nelinişte, sau apucînd-o la fugă; b) (despre oameni) a se purta ciudat, a se agita fără motiv.
strecură, strecor, vb. I. Tranz. 1. A trece un lichid printr-o strecurătoare, pentru a-1 separa de impurităţi. 2. Refl. (Despre lichide) A curge cîte puţin sau a picura printr-o spărtură, prin* tr-o crăpătură. 8. Refl. (Despre oameni) .A pătrunde (cu greu) printr-un loc strîmt; a intra sau a ieşi pe furiş. •A trece cu paşi uşori; pentru a nu fi băgat în seamă. 41 Reil. A se introduce, în mod discret, (cu intenţii duşmănoase) în mijlocul unui grup. 5. Tranz. A intr^
STRECURARE
duce. pe nesimţite im lucru într-un loc strimt.
• (Fig.) A spune o vorbă în mod discret, • A arunca o privire furişă.
streeiirâre, strecurări, s.f. Acţiunea de a (se) strecura..
strecurat, -ă, strecuraţi, -te, adj. Trecut prin* tr-un filtru sau printr^o strecurătoare.
strecurătoare, strecurători, s.f. || Din strecura 111. Unealtă de gospodărie pentru strecurat lichide, ayînd fundul cu găuri sau prevăzut cu o sită de sîrmă. 2. Pînză sau săculeţ de pînză rară, în care se pune caşul la scurs* strein, -ă adj.v. străin.
’ străpede, strepezi, s.m. jj Cuv. autohton || 1. Numele lihor larve care se găsesc în brÎRzâ, în slănină, în boabele de grîu. 2* Arahnidă care trăieşte fn brînză, în pastrama şi în alte alimente.
Strepezeălă, vtrepezedi, s.f. jj Din strepezi || Iritaţie neplăcută în regiunea dinţilor si a mucoasei bucale care se produce cînd se mănîncă fructe necoapte sau acre.
strepezi, strepezesc, vb. IV. Refl. || Probabil lat. *îsxtorpidire (< torpidus) || (Despre dinţi sau mucoasa gurii) A se irita, ca urmare a consumării unor fructe acre, necoapte bine,
streptococ,’ streptococi, s.m. J] Din fr. strepto-coque; gr. streptos „ răsuci t“4- kokkos „grăunte^ || Gen de bacterii care se* găsesc în materii putrede şi care sînt a^enţiteiatogeni ai multor infecţii.
Sireptomieină ' sl. jj Din fr. streptomycine '1 Antibiotic, Jn formă de pulbere albă cristalină, folosit în tratamentul unor boli infecţi oase {tuberculoză, difterie etc.}.
Stres, stresuri, s.n. fi Din engl., fr. sîrcss ||
1.	Nume dat oricărui factor de mediu (traumatism, frig, ' căldură, emoţii, unele medicamente etc.) care provoacă organismului uman o reacţie anormală. 2. Efect dăunător organismului uman produs de un factor de mediu.
stresânt, -ă, stresanţi, -te, adj.. |J Din fr. sîressant || Care provoacă un stres, streşină s.f. v. streaşină, striat, -ă, striaţi, -te, adj. || Gf. fr. strie || Care prezintă striaţii.
striâţie, striaţii, s.f. 1| Din fr. striat ion j| Fiecare dintre dungile fine, paralele intre ele, de pe suprafaţa unor corpuri; sistem format din astfel de dungi. ‘	‘
■ strică, stric, vb. I. || Lat. extricare |] 1. Tranz. şi refl. A (se) transforma din bun în rău, a (se) deteriora, a (se) defecta. 2. Tranz. A sparge o uşă, o încuietoare, pentru a intra. 3. Refl. (Despre vreme) A se schimba în rău; (despre aer) a se vicia. • (Despre alimente, materii organice) ,A se altera. 4. Tranz. A împiedica buna desfăşurare a unei acţiuni, a zădărnici. 9 A pricinui pagube, a dăuna; a face rău, a fi nefolositor într-o anumită situaţie. O Expr. N-ar strica să...~ n-ar fi rău să... «A face un lucru greşit, altfel de cum trebuie. • A distruge, a dărîma o construcţie. 5. Tranz. A influenţa pe0 cineva în rău; a corupe; (refl.) a-decădea din*punct de vedere moral. 6* Tranz. (Fig.) A anula o învoială, o convenţie; a rupa legăturile de prietenie cu cineva.
stricat, -ă, stricaţi, -te, adj. 1. (Despre obiecte, unelte, mecanisme) Defect, deteriorat. « (Despre alimente, materii organice) alterat; (despre aer) viciat. #Stricat de vărsat =* ciupit de vărsat,
2.	(Despre oameni, adesea substantivat) Decăzut moraliceşte; corupt, depravat.
sfrieăchine, stricăciuni, s.f. || Din strica || 1. Faptul de a (se) strica sau de a fi stricat; ceea ce este deteriorat; pagubă cauzată de o deteriorare. 9 Efect rău, păgubitor. 2. Depravare, corupţie.
stricător, -oâre, stricători, -oare, adj. |f Din stri a jj X. Care provoacă sau poate provoca stricăciuni; dăunător, vătămător. 2. Care corupe, care perverteşte.
stricneâ, stricmle, s.f. || Dinx stricni j| (Reg.) Cuţit cu o limbă specială, cu care se lasă sînge animalelor bolnave.
stricni, stricnesc, vb. IV, Tranz. || Din sl. struknonti И (Reg.) 1. A cresta cu stricneaua un animal bolnav pentru a-i lua sînge. 2. A spinteca peştele pentru ia-i scoate măruntaiele.
strichină s.f. Ц Din fr. strythnine; gr. strych-nos, numele unor plante otrăvitoare || Substanţă foarte toxică, extragă din seminţele unei plante tropicale şi folosita, în doze mici, ca tonic cardiac şi respirator; în agricultură se foloseşte pentru stîrpirea animalelor mici vătămătoare ogoarelor.	'
strict, -ă, stricţi, -ze,~adj. !! Din fr. strici, îat. strictus (< stringere „a strînga“) lî (Adesea adverbial) 1. Care trebuie respectat, executat, aplicat întocmai, fără abatere, î.ără excepţie. O Expr. A fi strict necesar = a fi indispensabil. 2* Aspru, sever. ‘	i.
stricteţe s.f. II Din strict || însuşirea de a fi ştrict; severitate, rigurozitate, asprime.
stricturâ, striciurez, vb. I. Tranz. fi Din stricturâ И A realiza o stricturare.
sţrieturâre, stricturări, s.f. Reduceri a diametrului unei conducte (tub, ţeavă) pe o porţiune clin lungimea acesteia.
strictiiră, stricturi, s.f. И Din lat. stricturâ, germ. Striktur || Strîmtare a unor canale dia organism în urma unor leziuni inflamatorii.’ sirieţiiîne, stricliuni, s.f. || Din fr. striction, lat. strictio, -onis (< stringere „a strînge“) Ij (Fiz.) Micşorare a dimensiunilor unui corp; contracţie.
Ф Bubţiere.
strident, «ă, stridenţi, -te, adj. || Din fr. strident, .lat. striâens, -tis || (Despre sunete; adesea adverbial) Ascuţit, tăios, pătrunzător, lipsit da armonie; (despre culori) prea viu, prea aprins; nepotrivit cu culorile înconjurătoare; ţipător.
stridenţă, stridenţe, s.f. || Din fr. stridence'(] însuşirea de a fi strident, m Sunet, ton, culoare ^stridente.
stridie, stridii, s.f. || Din ngr. stridi || Specie de moluscă comestibilă, cu valvele inegale (una fiind mai mică şi plană, cealaltă mai mare şi concavă), care trăieşte în mării© calde.
striddr subst. || Din lat. stridor |l (Med.) Zgomot aspru, şuierător, produs în timpul inspiraţiei la persoanei© cu glota micşorată (congenital sau dobîndită).
etrldnlâist» strididenţU adj. (IBin йч
stridulant; lat. stridulus „care şuieră, care scîr-ţîie" |] Care produce un zgomot ascuţit, strident (ex. lăcustele prin freearea aripilor, cosaşii prin frecarea aripii cu piciorul).
strigă, striga vb. І. І) Lat. *$trigţre (< strix, strigis „bufniţă") II1. Intranz. A scoate sunet© puternice* a ţipa, a răcni; a semnaliza ceva* prin strigăt^ (a da alarma* a cere ajutor). • (Despre animale şi păsări) A scoate sunete caracteristice speciei; a zbiera, a urla, ă/răcni, a ţipa. 2. Tranz. A anunţă ceva cu glas tare. 8. Intranz. A se răsti la cineva, a adresa cuiva vorbe aspre, a vorbi cu duşmănie. 4» Tranz. A chema pe cineva să vină, să răspundă ia chemare. O Expr. A striga catalogul = a face apelul nominal al unui grup (de elevi, de cursanţi* etc.)*; a lua prezenţa. 5. A spune strigături la joc,
strigare, strigări, s.f. Acţiunea de a striga; strigăt, ţipăt. • înştiinţare ou voce ţâre, vestire. • Chemare (în-ajutor, la luptă et'c.j.
strigă, strigi, s.f. || Lat. striga jj 1. Fluture mare cu pete şJbe pe spate, care zboară mimai .în amurg; fluture cap-de-mort. 2.; Pasăre răpitoare de noapte, de culoare galbenă-roşc-ată, care se hrăneşte în special ou. şoareci. 8. (în superstiţii) Fiinţă imaginară; strigoaică.
strigăt, strigăte, s.n. fi Din striga [| 1. Exclamaţie cu voce ridicată, ţipăt, • Anunţare, semnalizare cu voce puternica. • Cheipare cu voce tare (rostind numele celui chemat). 2. (Mai ales la pl.) Zgomot, larmă, vociferare. 8. Exclamaţie de protest. 4. Sunet caracteristic scos de animale.
strîgătăr, -oare, strigători, -оцте, adj. 0 î)in $triga'\\l*- Care strigă; (fig.) izbitor/ evident; care bai© Ia ochi. O Expr. Strigător la cer *» se v spune despre ceva car© revoltă* indignează sau despre ceva deosebit d© grav care provoacă o reacţie puternică. 2. (înv.) Crainio, vestitor.
strigătură, strigături, s.f. Ц Din striga || Specie a liricii populare, alcătuită din două sau patru, (rar mai multe) versuri, cu ăluzii satirice sau glumeţe ori cu conţinut sentimental, care se strigă în timpul jocurilor populare, la nunţi, la şezători sau în’ alte ocazii în care se petrece şi se dansează.
strigiforme s.f. pl. || Cf. lat. strix', strigis „strigă" H Ordin de păsări de pradă care vînează noaptea (ex. bufniţa, cucuveaua, huhurezul, striga).
strigoâică, strigoaice, s.f. Ij Din strigoi [j Stri-goaie; vrăjitoare. • Epitet dat unei femei bâtrîne şi rele*. . v	'	'
, strigoi, -oaie, strigoi, -oaie s.m. şi f. [| Din strigă || (în superstiţii) Sufletul unui mort care s-ar transforma în timpul nopţii într-un animal sau într-o fantoma, pricinuind neajunsuri celor pe care îi întîlneşte; moroi. •Epitet dat unui om rău.
strigoiâş, strigoiaşi, s.m. I! Din strigoi || Nume generic dat unor fluturi mici de noapte care zboară în jurul lămpii sau flăcării unei luminări.
strîxner, strimere, s.n. || Din engl. streamer || Canal de gaz ionizat care se formează în spaţiul dintre doi electrozi supuşi unei mari diferenţe
io potenţial şi care precedă formam unei
scfntei electrice, constituind traseul a6eşteia.
stringent, -ă, stringenţi, -te adj. f| l5in it. stringente (| Care se impune neapărat, care nu suferă amînare; imperios, presant.	•
stringenţă s.f; || Din it. stringenza || însuşirea de a fi stringent.
striu, striuri, s.n. || Din fr. strig, lat. siria „şanţ, .crestătură" || Fiecare' dintre şanţurile mici, .paralele, executate pe suprafaţa unui element de construcţie, a unui obiect, a unei; piese etc.
strivi, strivesc, vb. IV. Ij Din sl. sutryvati ||
1. Tranz. A turti, a zdrobi (prin presare); a omorî. • (Fig.) A nimici, a distruge. 2. Tranz. şi refl. A (se) înghesui, a (se) îmbulzi. 8. Tranz.
A fi copleşit de griji, de necazuri.
strivire s.f. Acţiunea de a (se) strivi; distra- , gere*. nimicire.
strivit, »ă. striviţi, -te, adj. Zdrobit, sfărîmat; distrus. • (Fig.) Apăsat, copleşit,' doborît (de griji, de necazuri).	'
- strivitor, -oâre, strivitori, -oare. adj. H Din strivi I; Care striveşte; (fig.) covîrşitor, copleşitor; nimicitor.	' .	.
strîmb, -ă, strîmbi, -e,’ adj., adv. j| Lat. strambus || 1. Adj. (Despre lucrurţ) Care prezintă	abateri de	la	forma normală;	îndoit;
diform. • (Despre drumuri).Cu cotituri, întorto- -cheat., • (Despre oameni sau despre părţi ale corpului)1 Deformat; încovoiat, gîrbovit. 2. Adj. (Fig.) Nedrept; incorect, necinstit. 8. Adv. Cu corpul aplecat într-o parte; cu spatele încovoiat.
O Expr. A sta strîmb şi a judeca drept « a recunoaşte adevărul. 4. Adv. Pieziş,# într-o parte. O Expr. A rîde (sau a zîmbi) strîmb a rîde (sau a zîmbi) forţat, în sită, nesincer. A călca	strîmb a» a	se	purta incorect,	imoral.
5. Adv. în mod fals, mincinos.
strîmba, strîmb vb. I. || Din strîmb || 1. Tranz.
A face ca ceva s& nu mai fie drept; a îndoi, a încovoia, a da o poziţie strîmbă. 2. Tranz. A devia de la poziţia normală; a apleca într-o parte. O Expr. A-şi strîmb a gîtul =* a-şi întoarce capul forţat într-o parte pentru a privi într-o anumită direcţie.	8.	Refl. A se schimonosi la
faţă,	a-şi deforma	trăsăturile (de	durere
sau pentru a exprima dispreţ, nemulţumire).
O Expr. A se strîmba de rîs «= â rîde cu mare poftă. (Intranz.) A strîmba din nas = a-şi manifesta dispreţul sau nemulţumirea, dezaprobarea printr-o mişcare caracteristică a feţei. 4. Refl. A imita, în bătaie de joc, fizionomia <cuiva. • A face mofturi, a se fandosi.
sţrîmbât, -ă, strlmbaţi,* -te, adj. X. încovoiat, îndoit. 2. Aplecat într-o parte.
strîmbătăfo, strîmbătăii, s.f. |j Din strîmb \\ (înv; şi pop.) Nedreptate. • Neadevăr, minciună. ,
strîmbătdră, strîmbăiuri, s.f. |] Din strîmba ||
1.	Faptul de a (se) strîmba; grimasă, schimonoseală a feţei. 2, Fandoseală, sclifoseală. • Imitare (în batjocură) a gesturilor sau a mimicii cuiva.
«TIton
1002
strîmt, -ă, strimţi, -te, adj. [[Lat. *strinctus j] L Care nu este (destul de) larg; îngust. Printre crengi sclnteie stele, Farmec dînd cărării strimte (fim in eseu). • Care nu poate cuprinde mult; neîneăpător. 2. (Fig.) Lipsit de măreţie sau de amploare; mărginit, redus, lipsit de orizont.
strimta, strimtez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din strîmt IIA (se) face (mai) strîmt, a (se) îngusta, a deveni mai puţin încăpător.
strîmtâre, strîmtări, s.f. Acţiunea de a (se) sttîmta.
strîmtoâre, strîmtori, s.f. || Din strîmt \\ 1. Loc îngust; (In special) trecătoare, defileu între niunţi sau între dealuri. 2. Fîşie îngustă dc apa care leagă două mări, despărţind două porţiuni de uscat. B. (Fig.) Situaţie grea, stânjenitoare, datorită lipsei de bani; încurcătură.
strîmtdrâf strîmtorez, vb. I. || Din strîmtoâre || ir Tranz. A înghesui, a îngrămădi într-un loc &ti*îmt; (fig.) a obliga, a constrînge. 2. Refl. A^-şi restrînge cheltuielile, a se mulţumi cu o viaţii mai modestă, din lipsă de mijloace materiale. ,
strîmtorâre, strîmtorări, s.f. Faptul de a (se) strîmtQra; *înghesuire, restrîngere; (fig.) situaţie grea; lipsă de bani.
strîmtorât, -ă, strîmtoraţi, -te adj. Care se află într-o situaţie dificilă din cauza lipsei de mijloace materiale. • Stingherit, jenat, încurcat.
strîngător, -oare, strîngător i, -oare, adj., s.m. şi f. [| Din strînge Jj (Persoană)	care strînge,
care agoniseşte.
strînge, strîng, vb. III. |1 Lat. stringere ||
1. Tranz. A trage de capetele unei sfori, unei cujpele^etc. înfăşurate, pentru a lega un obiect; a face ca o legătură să fie mai strînsă. O Expr. A (-şi) strînge cureaua = a se limita la un trai mai modest. • A aduna, petrecîhd una peste alta, marginile unui veşmînt, acoperind corpul.
2. Tranz. (Fig.) A întări legăturile de prietenie, relaţiile etc. cu cineva. B. Tranz. A cuprinde, a apuca cu mîha, a prinde în braţe. O Expr. A-i strînge cuiva mina = a da mîna cu cineva la întâlnire, la despărţire, pentru a felicita etc.
4.	Tranz. A prinde şi apăsa din toate părţile, comprimînd. O Expr. A strînge pe cineva în cleşte = a sili pe cineva să facă ceva, să recunoască ceva. • (Despre obiectele de îmbrăcăminte) A apăsa asupra corpului, prevocînd o senzaţie de jenă, 5. Tranz. A fixa mai bine, printr-o mişcare de învîrtire,, o piesă filetată a unui mecanism; a înşuruba. O Expr. A strînge şurubul — a întrebuinţa mijloace de constrîn-gere împotriva cuiva/ 6. Tranz. A închide o parte a corpului prin apropierea părţilor componente. O Expr. A-şi strînge buzele sau a strînge din buze =e a-şi apropia şi a-şi încreţi buzele în senin de nemulţumire, de disprpţ etc. A(*şi) strînge pumnii = a(-şi) încleşta pumnii, în,semn de mînie. A strînge din umeri — a ridica, â da din umeri, în semn de dispreţ, de nepăsare, de nedumerire. 7. Refl. A se ghemui, a se zgîrei. Q^Expr. A i se strînge cuiva inima =. a simţi o edîoţie puternică, o întristare. 8. Tranz. A împături (hîr.tii, obiecte de pînzâ etc.). 9. Tranz.
A aduna la un loc lucruri risipite; a face ordine, a deretica. 10. Tranz. A culege cereale, fructe etc. 11. Tranz, A colecta; a pune bani de o parte, a economisi, © A percepe, a încasa. 12. Refl. A se aduna laolaltă, a se întruni (într-un loc sau în jurul cuiva); t?. ext. a sosi, a veni. O Expr. A strînge pe cineva de pe drumuri = ă determina sau a obliga pe cineva să stea acasă, să nu mai hoinărească.
strîngere, strîngeri, s.f. Faptul de a (se) strînge. O Expr. Cu stringere de inimă — eu teamă, cu durere, cu părere de rău etc.
strîns1 s.n. Stringere; adunatul recoltei; cules; timpul, momentul culesului recoltei.
strîns2, -ă, strînşi, -se, adj., adv. 1. Adj. Legat, înfăşurat bine; (despre obiecte de îmbrăcăminte)'ajustat (pe.talie). 2. Adj. Ţinut, prins în mîini cu putere. • (Despre relaţii între oameni,) Trainic, puternie.A B. Adj. (Despre hîrtie, obiecte de pînză) împăturit. 4. Adj. (Despre lucruri) Adunat, pus în ordine. • Presat din *mai multe părţi, înghesuit. ©Apropiat tare,flipit. 5. Adj. (Despre bani, avuţii) Agonisit , economisit. 6. Adv. Foarte tare; foarte mult, cu putere. 7. Adv. Strict, cu stricteţe.
strînsoâre, strînsori, s.f. || Din strîns2 jj 1. Apăsare, presiune; încleştare. ©(Fig.) Supraveghere strictă; constrîngere. 2. (Reg.) Recoltă. © Bogăţie.
strînsiiră, strînsuri, s.f. || Din s£rîrcs2j[ l. Adunare de oameni; (peior.). oameni lipsiţi de valoare, adunătură. O De strînsură = de tot felul, comun, mediocru. 2. Plante adunate de pe cîmp; recoltă. B. Apăsare, presare, presiune.
Stroboscdp, stroboscoape, s.n. || Din fr. stro-boscope || (Fiz,) Aparat cu ajutorul căruia se efectuează observarea unei mişcări periodice.
stroboscopîe s.f. || Din fr. stroboscopie; gr. strobos „învîrtire4* -f- skopein „a privi “ |j (Fiz.) Metodă de cercetare a mişcărilor periodice, care constă în observarea lor’la intervale de timp regulate.
strofânt, str o fanţi, s.m. |j Din fr. strophante || Denumire dată unor specii de plante tropicale, care conţin substanţe utilizate în medicină.
strofantînă s.f. || Din fr. strophantine f| Substanţă toxică extrasă din plantele speciei stro-fant şi folosită în medicină ca tonic cardiac.
strofă, strofe, s.f. || Din fr. strophe, lat. stropha || Ansamblu unitar dintr-o poezie, format din mai multe versuri legate între ele prin elemente prozodice (măsură, ritm,-rimă). • (în tragedia greacă antică) Arie în versuri pe care © cînta o parte a corului/în timp ce evolua ritmic pe scenă.
strofic, -ă, strofici, -e, adj. ]| Din fr. strophi-que || Care se referă la strofă, car© aparţine strofei.
stroh s:*n. || Din germ. Stroh*\\ (Reg.) Rămăşiţă, sfărîmături de fîn.
strei, straiuri, s.n. [| Din rus. stroj || (înv.) Rînd, şir (mai ales de soldaţi).
strdmă, strome, s.f. || Din fr. stroma jî (Bot.) Corp ai grăuncioarelor do clorofilă, format dia
1003
/
STRUNA
lame de natură proteică între care se găseşte clorofila.
strungii, strongili, s.m. || Din fr. strongyle j| Vierme parazit care trăieşte în intestinul şi pancreasul calului'.
strongiloză, strongiloze, s.f. || Din fr. stron-gylose || Boală a animalelor provocată de strongili şi cataeterizatâ prin inflamaţi a organelor aparatului respirator şi ale celui digestiv.
ştrohţianlt s.n. || Din fr. strontianite || Carbonat natural de stronţiu, folosit la rafinarea zahărului, la prepararea sărurilor de stronţiu etc.
strouţiu sin. |l Din fr. strontium, de la n. pr. Strontian, oraş în Scoţia || Metal alb-argintiu, asemănător cu calciul, ai cărui compuşi sînt folosiţi în pirotehnie şi în medicină.
strop, stropi, s.m. I! Din stropi || 1. Părticică globulară dintr-un lichid; picătură de ploaie.
O Strop cu strop = puţin cîte puţin,’ picătură cu picătură. Pinâ la un strop ~ pînă la sfîrşit, pînă/nu râm ine nimic. 2. (Fig.) Cantitate foarte mică dintr-o materie solidă; fărîmă. O Nici un strop = deloc.
stropeâlă, stropeli, s.f. || Din stropi || Faptul de a (se) stropi; ploaie uşoară şi de scurtă durată.
stropi, stropesc, vb. IV. jj Cf. sl. kropiti l| 1. Tranz., intranz. şi refl. A (se) uda puţin, a (se) împroşca cu stropi de apă (sau de alt lichid).
O Expr. A stropi ceva cu sudoare — a munci din 'greu. 2. Tranz. A uda cu stropitoarea.
3.	Tranz. şi refl. A (se) păta cu stropi de apă murdară, de noroi etc.
stropire, stropiri, s.f. Acţiunea de a (se) ‘ stropi; stropit1, stropi tură.
stropit1 s.n. Stropire, udare (a unui teren, a unui strat etc.).
stropit2, -ă, stropiţi, -te adj. 1. Acoperit cu stropi, udat. 2. (Despre blana animalelor; penele păsărilor etc.) Cu puncte sau cu pete mici de altă culoare.
stropitoare, stropitori,' s.f. j| Din stropi || Vas de tablă prevăzut cu o ţeavă terminată printr-o sită, care serveşte la stropitul culturilor din grădini. % • Vehicul prevăzut cu un recipient mare pentru apă şi cu un dispozitiv de împrăştiat apă, servind la stropitul străzilor.
stropitură, stropituri, s.f. || Din stropi |] 1. Stropit1. 2. Picătură, strop.
stropoli, stropolesc, vb. IV. Intranz. şi tranz.
|| Din bg. tropolja, ser. stropotati || (Reg.) A efectua lucrări mărunte prin gospodărie; a trebăîui, a roboti.
stropşeâlă, stropşeli, s.f. || Din stropşi [] (Pop.) Faptul de a (se) stropşi; vorbă aspră, răstită.
-Stropşi, stropşesc, vb. IV. || Cf. bg. strosvam || (Pop.) 1, Refl. A se răsti la cineva, a-i vorbi cu asprime, 2. Tranz. A zdrobi, a sfărîma, a strivi.
• A stîlci pe cineva în bătaie.
stropşire, stropşiri, s.f. (Pop.) Acţiunea de a (se) stropşi; zdrobire, sfărîmare, nimicire.
stropşit, -ă, stropşiţi,', -te, adj. (Pop.) 1. Zdrobit, sfărîmat, strivit. 2. (Fig.) Stricat la minte, zăpăcit.
stropşitură, stropşituri, s.f. || Din stropşi || (Pop.) Stropşire, stîlceală, schimonoseală.
structură, structurez, vb. I. Tranz. || Din fr.
structurer || A organiza, a da o anumită structură "(unei activităţi, unei ramuri de activitate etc.). structural/-ă, structurali, -e, adj. ]|;$in fr. structural || Privitor la structură; care aparţine unei structuri.
structuralism s.n. |î Din fr. structuralism,e~ |[ Orientare teoretică şi metodologicaÂn Ştiinţele contemporane (îndeosebi în lingvistică şi în ştiinţele sociale), care studiază structura (1), funcţiile şi sistemele de relaţii ce caracterizează obiectele şi procesele.
structuralist, *ă, structuralişti, -ste, adj.,s.m. şi f. j| Din fr. structuraliste !| 1. Adj. Privitor la structuralism. 2. S.m. şi f. Adept al structuralismului.
structură, structuri, s.f. || Din fr. structure, lat. structura (( struere a construi^) || 1. Aieă* tuirea internă a unui corp, a unui sistem fizic, biologic, social ele., caracterizată prin ^natura şi dispoziţia elementelor componente/ prin legăturile şi interacţiunile lor reciproce; mod de dispunere a elementelor componente ale unui* ansamblu. 2. Mod dq aşezare între ele a părţilor corpului vieţuitoarelor, a părţilor plantelor sau a ţesuturilor lor. • Factură, alcătuire psihică.
3.	Mod de alcătuire a unei opere literare. • Mod specific de organizare a elementelor care constituie o limbă. 4. Alcătuire a societăţii din punct de vedere social, politic, economic sau cultural. 5. (Geol.) Mod de aranjare în scoarţa terestră a straielor şi a corpurilor de roci. • Totalitatea însuşirilor unei roci, determinate de aspectul morfologic al părţilor ei componente. 3. Ş. economică s= bază economică (a societăţii) (v« bază 3).
strugure, struguri, s.m. II Cuv. autohton ii 1. Fructul viţei de vie, în formă de ciorchine; (reg.) poamă. 2. Strugurii-ursului •=. plantă mică, tîrîtoare, cu frunze persistente, pieloaâe, cu flori roşietice sau albe şi fructe bace, roşii, comestibile. Este ocrotită prin lege. Creşte rar, în regiunea montană.	>
strugurel, strugurei, s.m. 1. Diminutiv al lui strugure. 2. (Reg.; la pi.) Coacăze.
strujân, krujeni, s.m. || Din struji j[ Tulpina porumbului cu frunze^cu tot (tăiata după ce s-au cules ştiuleţii).	>
struji, strujesc, vb. IV. Tjj’anz. || Din sl» struziti || (Reg.) 1. A îndepărta pănusile de pe ştiuleţii de porumb, a smulge penele de pe cotoare, frunzele de pe ramurile tinere etc. 2. A ciopli o bucată de lemn cu cuţitul. • A prelucra la strung, a strunji.
strujitură, strujituri, s.f. |j Din struji [| Fîşii, aşchii de lemn sau de metal care cad în timpul prelucrării unui material (la strung, cu rindeaua, cu barda etc.).
strună, strune, s.f. || Din sl. struna || 1* (Muz.) Coardă (1). O Expr. A cînta cuiva în strună a
fi de acord cu cineva pentru a-i fi pe plac; a inguşi pe cineva. 2. Sfoară făcută din fire elastice, răsucite, avînd diferite întrebuinţări. Q Expr. (Adverbial) A merge strună = a merge foarte bine. 3. Parte a friului care înconjură
STRUNG
X0G4
bărbia calului şi se prinde de cpje două capete ale zăbalei. 4. Firul de care se leagă cîrligul Undiţei.	.
strung, strunguri, s.n. Ц Din si. strungii \y Maşină-u nealtă pentru prelucrarea, prin aşehi-ere, cu ajutorul unei unelte, a.suprafeţelor unei piese în mişcare de rotaţie. O Strung-revolver = strung speciaL, cu măi multe unelte montate într-un suport rotitor, folosit la prelucrarea în serie a pieselor de dimensiuni mici cu formă «complicată.
strung&r1, strungari^ s.rrr. |j Din strung [] Muncitor care lucrează la strung. '
strungar2, strungarif s.m. \\ Din strungă |j Cioban care ‘mină oile la strungă, pentru a fi mulse;
strungă, strungii s.f. |] Cuv. autohton || 1. Loc îngrădi t la stînă, unde se închid oile care urmează * a fi mulse; deschizătură îngusta în această îngrăditură, prin care sînt scoase oile pentru muls. (Fig.) Nilul doarme şi ies stelele din strungă (Eminescu). 2. Trecătoare îngustă între munţi: strungăreaţă, strungâreţe, s.f. |j Din strungă |] Rări tură între dinţi (mai ales între cei din faţa).
strungărie s.f. || Din strungar1 || Meseria strungarului1; atelier unde se prelucrează piese eu ajutorul strungului.
stmnghî], strunghili, s.m. (Iht.) Specie de guvid, lung de 20 — 25 cm, de culoare galbenă-brună; guvid mare.
strioii, strunesci vb. IV. Tranz,. (| Din strună || X. A ţine un cal în frîu, a stăpîni şi a conduce calul cu ajutorul frîului. «(Fig.) A ţine pe cineva din scurt. 2. A întinde strunele unui instrument muzical; a acorda.
strunji, strunjesc, vb. IV. Tranz. |J Din strung I) A prelucra un matărial cu ajutorul strungului; â da la strung.
struţ1, struţii s.m. II Din it. struzzq || Pasăre mare alergătoare, din regiunile- tropicale ale Africii, cu picioare lungi, puternice, cu gît golaş, aripi mici, şi cu pene moi, întrebuinţate ca podoabă. Este cea mai mare pasare actuală, masculul atingînd 2,75 m înălţime.
struţi struţuri, s.n. (Reg.) Buchet de flori. Ctnd işi pune struţ de fiori După dinsa stai să mori (Pop.).
stuc s.n. || .Din it. stuccOi germ. Stuck !| Mortar de ipsos amestecat cu praf de cretă şi praf de marmură, cu substanţe colorante etc., folosit în arhitectură pentru decoraţii.
stucatură, stucaturii s.f. || Din it. stuccatura [] Ornament în relief la clădiri, făcut din stuc sau din mortar simplu de ipsos.
stădeniţă, studeniţe, s.f. || Din bg., ser. stu-denica || 1. Plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu flori albe, cîte '1 — 2 la subţioara frunzelor superioare şi bu fruct capsulă. 2. Mică plantă cu tulpina întinsă pe pămint, cu fiori verzui, fără petale.
student, -a, studenţii -te, s.m. şi f. || Din germ. Student у lat. studens, -nlis || Persoană care urmează cursurile unei universităţi sau ale unui institut’ de mvăţămint superior.
studenţesc, -căscă, studenţeştii adj. |j Din stu-. dent II De student, privitor la studenţi, care aparţine studenţilor.
studenţie sX || Din student |J Viaţă, stare de . student; timpul cit cineva este student.
sfudenţîme s.f. || Din student || Totalitatea studenţilor, mulţime de studenţi.
studia, studiezi vb. I. || Din it. stuâiăre \\ 1. Tranz. A depune o muncă intelectuală sistematică pentru a-şi 'însuşi cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu. 2. Tranz. A cercetă o problemă, a o examina cu atenţie. 3. Tranz. şi refl. recipr. A (se) observa cu- atenţie, a (se) examina. • Refl. A-şi impune o anumită atitudine.	,
studiat, -ă, studiaţi,--te, adj. 1. Cercetat, examinat, analizat. 2. (Fig.) Lipsit de naturaleţe; afectat, calculat. v »
studiere s.f. Aeţiunea de a (se) studia; învăţare/ studiu; cercetare, examinare.
studio, studiouri, s.n. !| Din fr. studio || 1. Atelier în care lucrează pictorii, sculptorii, fotografii etc. 2. Ansamblu de clădiri ou instalaţiile necesare pentru producţia de filme cinematografice. 3. încăpere în clădirile posturilor de radio sau de televiziune, înzestrată cu Echipament special şi izolată acustic, unde se înregistrează sau de unde se transmit direct programele. 4. Divan prevăzut cu o lada în care se păstrează aşternutul.
ptudids, -oâsă, studioşii -oase, adj. || Din fr. \ 'studieux || Care învaţă cu stăruinţă, căruia îi place să studieze; sîrguitor Ia învăţătură,
studiu, studii, s.n. |j Din lat. studium, it.
N studio^] 1. Acţiunea de a studia; munca depusă' pentru însuşirea de cunoştinţe. într-un anumit domeniu; învăţătură. 2. Materie de învăţămînt.
3.	Lucrare ştiinţifică; cercetare a unei probleme, a unui fenomen. 4. Schiţă preliminară cu ajutorul căreia pictorul sau sculptorul compune şi execută o lucrare definitivă. 5. Compoziţie muzicală destinată mai ales unui scop pedagogic.
stuf, stufuri, s.n. || Lat. *styphus |] Plantă erbacee din familia gramijieelor^ înaltă pînă la 4 m, care creşte prin mlaştini, pe malurile mirilor şi ale lacurilor, fiind folosită la acoperitul caselor, la fabricarea celulozei etc.; trestie.
|| Şi: sinii s.n.
stufât, stufaturi, s.n. fl Din ngr. stufmto f| Mîncare scăzută, preparată din carne (de miel) eu fire de ceapă şi usturoi verde.	î
stuîărâie s.f. || Din stuf || Stufăriş, stufarie. Coborau cu oile la iernat în stufăraie (Dunăreanu). stuîărie, slufârii, s.f. || Din stuf || Stufăriş, stufăriş, stufărişuri, s.n. || Din stuf || 1. Loc pe care creşte mult stuf. 2. Cantitate mare de stuf.
stuficol, -ă, stuficoli, ' -e, adj. || Din stuf ||
Care so referă la stuf şi ia valorificarea stufului.
stufât, s.n. || Din stuf |! Material în formă de plăci, confecţionat din tulpini de stuf presate şi legate între ele, folosit în construcţii.
stufos, -oăsit, stufoşi^ -oase, adj. || Din stuf ||
1.	(Despre arbori) Cu crengi şi frunze multe şi dese. 2. (Despre barbă sau mustăţi) Cu păr mult, bogat. 3. (Despre stil) încărcat, greoi.
BW&AVmieiA
gtuli S.tt. v. stuf, *
stup, stupi, s.m, îl Lat. *sa/gww-(Il. Adăpost natural sau confecţionat în mod speţial pentru albine, în care acestea clădesc fagurii şî depun mierea: adăpostul împreună cu albinele. 2. Fa* milia de albine.
stupâr, stupari, s.m. ||Din stup [| Apicultor4, prisăcar.
stiipă s.f. || Lat* stuppă |f Nume dat firelor de ctnepă rămase între dinţii daracului, după scoaterea fuiorului; cîlţi de cînepâ sau de bumbac.
stupărîe, stupâriî, s.f. |] Lin stup || Prisacă, stupină.
stupărft s.n. jî Lin stup f! Apicultură, albină-rit. p *£• pastoral =* transportarea succesivă a stupilor în regiuni cu bază meliferă (salcîmi, tei, floarea-soarelui), pentru ea albinele să poată culege oît mai mult nectar şi polen.
sîiipefâcfie, stupefacţii, s.f. jj Din fr. stupéfaction ff (Livr.) Uimire, stupoare.
stopeiM, mupefiez, vb. I. Tranz. fi Din fr. stupéfié? ||(Livr.) A produce uimire, a ùîui, a năuci.
stupeîiânf, -ă, stupefianţii -te, adj., s.n. || Lin fr. stupéfiant f| (Bnbet&nţă) care inhibă centrii nervoşi, producînd o stare de inerţie psihică şi fizică {şi care, folosită în mod sistematic, duce. la o intoxicare lentă).
stupefiat, *ft, stupefiaţi, -te, adj. (Livr.) Uimit, uluit.
stupefîere, stupe fieri, s.f. (Livr.) Acţiunea de a stupefia; uimire, uluire.
stupi, stupesc, vb. IV. Intranz. ]| Probabil lat. *stupire || (Reg.) A scuipa. • A elimina un obiect aflat sau introdus în gură. O Expr. A-şi stupi sufletul m cineoa ** â se chinui mult cu cineva (nesupus, îndărătnic sau nepriceput). # (Despre pisici) A scoate un pufăit specific, însoţit de un gest de apărare.
stupid, -ă, stupizi, -de, adj. || Din fr* stupide, lat* siupidmf| 1. Lipsit de sens, de raţiune; absurd. 2* (Despre oameni) Nătîng, greoi la minte, lipsit de inteligenţă.
stupiditate, (2) stupidităţii s.f* ff Din fr. stupidité, lat. stupiâitas, -atis || 1* însuşirea de a fi stupid, lipsă de raţiune, prostie. 2. Faptă sau vorba de om stupid; inepţie, stupizenie.
stupilă, stupile, s^.f. [| Cf. fr. étoupille If Dispozitiv special folosit jpentru aprinderea pulberii de azvîrlire a proiectilului la tunurile mai vechi.
stupină, stupine, s.f. ff Lin stup |1 Loc unde sînt amplasaţi stupii şi instalaţiile anexe pentru creşterea albinelor; albinărie, prisacă.
stiipinfţâv atfejurufe, s.f. 1* Diminutiv al lui stupină. 2* Flantă erbacee din familia orhideelor, înaltă de 20—50 cm, cu flori albe, plăcut mirositoare. Creşte prin păduri.
stupit, stupituri, s.n. || Din stupi II1. (Reg.) Scuipat. 2. Stupitul-cucului = numele a două specii de plante erbacee meii fere din familia cruçiferelor cu flori roz-liîiaohiî, uneori albe.
stupîzénie, stupizenii, s.f. !| Lin stupid |f Stupiditate f2).
stupoâre s.f. II Din fr. stupeur, lat. stup or, ~eris (< stupere „a rămîne uimit**) || 1. (Livr.)
Stare de uluire, de uimire provocată de o surpriză sau de o emoţie puternică; stupefacţie.
2.	Simptom care apare în unele boli psihice, caracterizat printr-o stare de imobilitate' completă, amuţire şi deprimare* ^
sturion, sturioni, s.m. f| Cf. it. sturione (} (La pî.) Ordin de peşti răpitori, de talie mare, cu scheletul-cârtilaginos-osos, cu corpul acoperit cu cinci şiruri îongîfudmâîe dr discuri osoase, pescuiţi pentru carne şi icre negre; (fi la sg*| peşte din acest ordin (ex. morunul, nisetruL * cega).	'
sfurlubâtîc, -ft, sturlubatici, adj. [f Lin sturluibat || (Pop.) Nebunatic, zvăpăiat.
sturiiiîbât, -ft... sturluibaţi, -te, adj. Nebunatic, tteastîmpărat, zvăpăiat.
sturz, sturzi, s.m. || Lat. iurdus [| Nume dat . mai multor specii,de păsări mici de pădure, cu cioc conic, cu pene brune pe spate şi aîbe-gâîbui pe pîept*^
Şttâv, -ft, suavi, -e, adj, || Din fr. suave ff Gingaş; delicat, graţios, fin.
suavitate s.f. Jî Lin.fr. snaviti |( însuşirea de a fi suav; gingăşie, delicateţe.
sub1- (І Din fr. sub-, lat*, sub ,[| Element de compunere care indică o poziţie,, o cantitate, o caii taie etc. inferioară faţă de alta, şi ctre serveşte la formarea unor substantive, adjective şi verbe.
subâ prep. II Lat. subtus f| 1. (Introduce complemente circumstanţiale de loc) Dedesubt: s-a ascuns sub pod. 2; împreună cu prep. pe arată poziţia sau mişcarea unui lucru. Treceam,... pe sub ferestrele voastre (CeZar Petrescii). 3. La marginea, la poalele; joâ: sub munte. 4. (Introduce complemente circumstanţiale de timp) în timpul, pe vremea. Istoria romanilor sub Mihai-vodâ Viteazul (Baîceâcu). 1. Exprimă un raport de dependenţă faţă de cineva sau de ceva: sub oohii cuiva *= în prezenţa cuiva. 6. (Introduce un complement circumstanţial de mod)
I l-am predai sub semnătura. || Şi: subt prep.
subacvatic, -ă, subacvatici, ' *e, adj. f| Sub-1 4 acvatic II Care se află sau sepetrece Sub apă.
suballmentâ, subalimentez, vb* I* Tranz. şi refl* II Sub-1 4 alimenta || A (se) alimenta (.sistematic) în mod insuficient.
subalimentâţic S.f. || Sub1 4 alimentaţie || Alimentaţie insuficientă; subnutriţie.
subalpin, -ă, subalpini, *<?, adj. fj Lin fr* subalpin jj Care se află în regiunea imediat infe; rioară celei alpine, care este caracteristic acestei regiuni. O Etaj s. t=* vegetaţie diluată deasupra limitei superioare a pădurilor, în care se dezvoltă tufişuri de jneapăn, ienupăr şi smirdar.
subaltern, -ă, subalterni, -<?, adj., S.m. şi L îl Din fr. subalterne Ц (Persoană) care este Subordonată altei persoane (într-o muncă), care lucrează sub ordinele altuia, siiperior în grad.
suhansâmhlu, subansambluri, s.n. || Sub-1 4 ansamblu || Grup de piese montate, care constituie o unitate funcţională într-un ansamblu.
II PL Şi: subansâmble.
subaprecîâ, subapreciez, vb. I. Tranz* * || &ub*l 4- aprecia j| A aprecia pe cineva sau ceva
SUBAKBÀ
sub valoarea reală, mai puţin decît merită; a
subestima, a subevalua.
subârbă, subarbe, s.f. [J Din fr. sous-barbe [I Odgon folosit la fixarea bompresului cu pînze.
subarbûst, subarbuşti, s.m. || Sub-1 4* arbust || Plantă cu tulpini lemnoase numai la bază.
subcapitol, subcapitole, s.n. |] Sub-1- ^ capitol \| î)iviziune a unui capitol./
subcarpatic, -ă, subcarpatici, -e, adj. || Sub-ljb carpatic || Care se află în regiunea imediat inferioară celei carpatice; care este caracteristic acestei regiuni.
subcbiriaş, -ă,subckiriaşi, -e, s.m. şi f. \\Sub-1. 4-, chiriaş [J Peroană care închiriază a locuinţa de la chiriaşul principal.
subclâsă, subclase, s.f. |j Sub-1 + clasă (după fr. sous-classe) |] (Biol,) Categorie sistematică intermediară între clasă şi ordin.
subconştient s.n. [j Sub-1 4- conştient (după fr. subconscient) || Totalitatea fenomenelor psihice care se desfăşoară la un moment dat îji t afara cîmpulul conştiinţei (şi care au putut fi anterior conştiente sau ar putea deveni conştiente ulterior). '
subcorticâl, -ă, subcorticcdi, -e, adj. || Sub-I 4> cortical (dup'ă fr. sous-cortical) || Care se referă la regiunea situată dedesubtul cortexului cerebral, renal, suprarenal.
subcutanat, -ft, subcutanaţi, -te, adj. || Sub-1 cutanat H Care se află sub piele, care se face Sub piele.
subdezvoltare s.f. J| Sub1- -f dezvoltare || Fenomen social-ecbnomic specific ţărilor eu un potenţial economic scăzut, rezultat al politicii de dominaţie şi asuprire a popoarelor, de jefuire a bogăţiilor lor naţionale, consecinţă a relaţiilor economice şi politice internaţionale inechitabile.
subdivizfûné, subdiviziuni, s.f* || Din fr. subdivision II Parte obţinută prin împărţirea unei părţi dintr-un tot deja împărţit.
subdominântă, subdominante, s.f. || Din fr. sous-dominante || (Muz.) Treapta a patra a modurilor major şi minor; acordul acestei trepte.
; süber s.n. (Bot*) || Din lat. suber || (Bot.) Plută.
subestima, subestimez, vb. I. Tranz. \lSub1-^* estima (după fr* sous-estimer || A subaprecia.
Sttbetâj, subetaje, s.n. || Sub1- + etaj (după fr. sous-étage)) || Diviziune a etajului geologic, caracterizată printr-o oarecare individualitate pe-trografică şi paleontologică.
subevalua, subevaluez, vb. I. Tranz. || Sub1--^ evalua (după fr. sous-évaluer) || A subaprecia.
subicter, sub ictere, s.n. || Din fr. sub ictère . |] Culoare Uşor gălbuie a pielii şi *a mucoaselor, datorită creşterii concentraţiei bilirubinei în sînge; poate fi semnul de început al hepatitei.
subiéet, subiecte, s.n. || Din lat. subiectum || lé Totalitatea faptelor, întîmplărilor (prezentate Îîitr-o anumită succesiune) care alcătuiesc conţinutul unei opere literare, cinematografice etc. • Chestiune despre care serie; sau' vorbeşte cineva. •Pricină, motiv. 2. (Qram.) Partea principală *a propoziţiei care arată cine săvîrşeşte acţiunea exprimată de predicatul verbal la diateza activă sau reflexivă, cine suferă acţiunea
1006
etnd predicatul verbal este la diateza pasivă sau cui i se atribuie însuşirea exprimată de numele predicativ. 3. (Log.) Termen al judecăţii reprezep&înd noţiunea ce desemnează obiectul gîndirii despre care se afirmă sau se neagă însuşirea exprimată de predicat* 4. {Filoz.) Omul, ca fiinţă activă şi conştientă. • (în sociologie, psihologie, lingvistică) Persoană supusă observaţiei, anchetei, ^ experimentului etc. 5. (Dr.) S. de dreppţri şi obligaţii = persoană care, în cadrul unui raport juridic, are drepturi şi obligaţii. ^
subiectiv, -ă, subiectivi, -e, adj. || Din fr. subjectif II1. Care ţine de subiectivism (1), bazat pe subiectivism. 2. Care are un caracter personal; care se bazează , pe o judecată părtinitoare. 3. (Filoz.) Care are loc în conştiinţă, care aparţin© ^subiectului (4), derivat al activităţii lui.
subiectivism s.n. IfDin subiectiv (după fr. subjectivisme) || 1. (Fii.) Tendinţă idealistă de a reduce orice existenţă la conştiinţă, la subiect, de a ignora sau subaprecia realitatea obiectivă şi legile ei. 2. Atitudinea personală, părtinitoare, subiectivist, -ă, subiectivisti, -sie, adj*, s.m. şi f. || Din subiectiv (după ff. subjeptiviste) j| 1. Adj. Care aparţine subiectivismului (I),. referitor la subiectivism. 2. S.m. şi L Adept al subiectivismului.
subiectivitate s.f. ff Din subiect (după fr. subjectivite) II Atitudine subiectivă (2) faţă de cineva sau de ceva; părtinire.
subit, "ă, subiţi,, -te, adj. I) Din fr. subit JJ (Adesea adverbial) Care se produce sau apare brusc, pe neaşteptate.
subîmpărţi, şubîngpârt, vb. IV. Tranz. || Sub-1 + împărţi II A împărţi o parte dintr-un tot în părţi mai' mici,
subîmpărţîre, subîmpârţiri, s.f. 1. Acţiunea de a subîmpăpţu 2. Subdiviziune, [subunitate.
subînchiriâ, subînchiriez, vb. I. Tranz. îl Sub1- 4- închiria || A da cu chirie un imobil (sau o parte dintr-un imobil) închiriat de la altcineva; a lua cu chirie de la chiriaşul principal © parte dintr-un imobil.
subîntinde, p erş,	sub întinde, vb. 111.	Tran z.
|| Sub1- 4- întinde || (Despre coarde şi unghiuri) A delimita un arc de cerc.
subînţelege, subînţeleg, vb. * III. Refl. i] Sub1- 4- înţelege || A reieşi, a se deduce, a se înţelege (dintr-un context, dintr-o convorbire, dintr-o aluzie etc.); a se înţelege de la sine, a reieşi.
subînţeles1^ subînţelesuri, s.n. || Din subînte-lege i||<Ceea ce se înţelege în mod indirect. • A vorbi cu subînţelesuri = ă face anumite aluzii, a nu-şi exprima direct gîndul.
subînţeleg,2-eâsă, subînţeleşi, -se, adj. [] Din. subînţelege || Care se subînţelege fără a fi exprimat.
subjonctiv, subjonctive, s.n. II Din fr. subjonc-tif ,||. (Gram.) Conjunctiv.
subjuga, subjug, vb. I. Tranz. || Din fr. şub-juguer, lat. subjugare || 1. A supune o ţară prin forţa armelor; a robi. 2. A pune pe cineva în
/ ’
1007
stiBScRiE
dependenţă (economică, politică etc.); a domina, a înrobi/8. (Fig.) A fermeca, a cuceri.
subjugare, subjugări, s.f. Acţiunea de a subjuga; supunere, robire.
sublim, -ă, sublimi, -e, adj., s.n. |] Din fr. sublime; lat. sublimis „ridicat, înalt4* || 1. Adj. Care este la cel. mai înalt grad de desăvîrşire; ■ măreţ, înălţător. 2. S.n. Perfecţiune, deşăvîr-şire.	'
sublipiâ, sublimez, vb. I. Intranz. || Din fr. sublimer \\ (Despre substanţe) A se transforma din stare solidă în stare gazoasă, fără a mai trece prin' faza lichidă-.
sublimare, sublimări, s.f. Faptul de a sublima. sublimat, sublimaţi, s.m. Jj Din fr. sublimé jj Substanţă solida obţinută prin condensarea directă a vaporilor săi. Ô S. corosiv — clorură de mercur, foarte otrăvitoare, întrebuinţată ca dezinfectant extern.
subliniâ, subliniez, vb. I. (Franz. || Sub1- 4-linia (după fr. souligner) |] 1. A trage una sau mai multe linii sub un text scris, pentru a-1 scoate în evidenţă. 2. (Fig.) A^coate în evidenţă, a accentua (o idee, un punct de vedere).
subliniat, *ă, subliniaţi, -te adj. 1. (Despre texte scrise) Scos în evidenţă prin una sau mai multe linii trase dedesubt. 2. (Despre fraze rostite) Scos'în evidenţă printr-o accentuare specială sau printr-un gest expresiv.
subliniere, sublinieri, s.f. Acţiunea de a sublinia; linie trasă sub un text scris;
sublocotenent, sublocotenenţi, s.m. || Sub1- -f* locotenent (după fr. sous-lieutenant || Cel mai mic grad în corpul ofiţeresc al armatei.
submarin, -ă, submarini,	-e, adj., s.n.
I! Sub1- 4- marin (după 'fr. sous-marin) || 1. Adj. Care se găseşte sau care se produce sub suprafaţa mării. 2. S.n. Navă construită şi amenajată pentru a naviga în special sub apă.
submersibil, -à, submersibili, -e, adj., s.n. lî Din fr. submersible ; lat. submersus „scufundat^ ||
1.	Adj. Care este adaptat pentru a se scufunda şi a pluti sub apă. 2. S.n.. Submarin.
submersiune, submersiuni, s.f. || Din fr. submersion || Cufundare totală à unui corp într-un lichid.
submina, subminez, vb. I. Tranz. |j Sub1- -f I! A ataca, a lovi pe ascuns, pentru a 'zădărnici sau a distruge o realizare, o acţiune.
subminare/ subminări, s.f. Acţiunea de a submina; acţiune ilegală întreprinsă împotriva rînduielilor sociale şi politice oficiale.
submultiplu, submultipli, s.m. || Sub1- 4- multiplu (după fr. sous-multiple) ||'Număr care se cuprinde de un număr întreg de ori în alt număr; (în.sistemul de Unităţi de măsură) fiecare dintre subdiviziunile unităţilor-etalon.
subnutrit, -ă, subnutriţi, -te, adj. || Sub1-nutrit Jj Subalimentat.
subnutriţie s.f. || Sub1- 4- nutriţie || Subali-m en taţi e.
subofiţer, subofiţeri, s.m. || Sub1- 4- ofiţer ' (după fr. sous-officier) || Nume dat gradelor militare superioare sergentului şi inferioare sublocotenentului.
subordin, subordine, s.n. j| Sub1- 4- ordin \11* Subdiviziune a unui ordin în sistematica ştiinţelor naturii. 2. în subordine sau în Subordinele cuiva =*= aflat într-un raport de subordonare faţă de cineva sau ceva.
subordona, subordonez, vb. I. Tranz. |] Din fr. subordonner H A face ca cineva sau ceva să depindă de altcineva sau de altceva.
subordonare, subordonări, s.f. 1* Acţiunea de a subordona; raport de dependenţă, 2. Raport sintactic între două cuvinte, construcţii, propoziţii etc., dintre care una depinde din punct de vedere gramatical de cealaltă. 3. (Log.) Raport de concordanţă între două noţiuni, constînd în faptul că sfera noţiunii subordonate (specia) se cuprinde total în sfera noţiuriii supraordonate (genul) fără să o acopere complet.
subordonat, -ă, subordonaţi, -te, adj. Dependent de cineva sau de ceva. O Propoziţie subordonată (şi substantivat, f.) — propoziţie care depinde din punct de vedere gramatical de alta propdziţie, îndeplinind funcţiunea unei părţi de propoziţie a regentei; propoziţie secundară. • (Substantivat) Subaltern.
subordonatdr, -oare, subordonatori, -oare9 adj. || Din subordona|| Care subordonează. O Conjuncţie subordonakoare = conjuncţie care leagă o propoziţie subordonată-de propoziţia regentă.
subpămînteân, -ă, subpămînteni, -e, adj. || Sub1- 4- pâmîntean || Care se află în pămînt; subteran.
subpolâr, -ă, subpolari, -e, adj. || Sub1- -f* polar || Care se găseşte în zona unuia dintre cele două cercuri polare, în imediata apropiere a acestora; care este specific acestei zone.
subprefect, subprefecţi, s.m. || Aid*1- 4~ prefect || (în vechea organizare administrativă) A jur tor al prefectului.
subpresiune, subpresiuni, s.f. H Sub*- + presiune || Presiune mai joasă decîţ o anumită presiune dată.	,
subprodus, subproduse, s.n. || Sub1- 4- produs (după fr. sous-produit) Produs obţinut fără a se fi urmărit fabricarea lui, într-un proces de. producţie care are ca obiect obţinerea unui alt produs.
subrâti, subrauri, s.n. || Din fr. sous-bras || Bucată de pînză cauciucată sau din material plastic care se aplică la subsuoara hainelor pentru a le proteja contra transpiraţiei.
subrăeire, subrâciri, s.f. || Sub1- 4- răcire || Fenomen de rămînere în stare lichidă a unei substanţe care se află sub temperatura de soli-dificare.
subrdgn, subregnuri, s.n. |! SuhK 4- regn [| (Bi-
ol.) Subdiviziune a unui regn în sistematica ştiinţelor naturii.
subretă, subrete, s.f. || Din fr. soubrette || Cameristă într-o casă particulară.
subroga, subrog, vb. I. Tranz. U Din fr. sub-roger, lat. subrogare jj (Jur.) A forma obiectul unei subrogări.
subrogare, subrogări, s.f. Înlocuirea unei persoane prin alta, în cadrul unui raport juridic.
subscrie, subscriu, vb, III. || Sub-1 4 scrie (după fr. sous-crire) || 1. Tranz. A-şi pune semnă-
SUBSCRflE&E
1008
tura pe un text scris ea autor al acestuia sau pentru a indiqa adeziunea là cele scrise. #In-v traftz. (Fig.) A aproba verbal părerea cuiva.
2.	Trânz. şi intranz. À se angaja, printr-o semnătură, să contribuie cu bani la o opera de intereş public sau particular.
subscriere, subscrieri, s.f, Acţiunea de a subscrie; semnare, semnătură.
subscripţie, subscripţii, s.f. II Din, lat. sub-scriptic, fr. souscription (j Faptul de a subscrie
(2). O Listă de s. =* document pe care semnează Cei ce contribuie la adunarea de fonduri peţntru o operă de interes public sau particular.
subscris, -ă, subscrişi, -se, s.m. şi f. Persoană care semnează un text; subsemnat.
subsecretâr, subsecretari, s.m. H Sub1- 4- se-cretar [} (în unele state) Subsecretar de stat « membru al guvernului, ajutor al unui ministru.
mhmmnkf subsemnez, vb. I. Tranz. || Sub1- 4? semna || (Rar) A subscrie.
subsemnat, -ă, subsemna}i, -te, s.m. şi f.
||Sub1- 4- semnat|| (Art.) Semnatarul unei cereri, care îşi indică numele la începutul cererii sale; subscris.
subsidiar, -ă, subsidiari, -ê, adj. || Din fr. subsidiaire, lat. subsidiarius || Care se adăugă, ca element secundar, în susţinerea unei argument ţâri. O In subsidiar ^ în al doilea rînd, pe lingă aceasta.
subsidiu, subsidii, s.m. || Din fr. subside, lat. subsidium y (în unele ţari) Ajutor bănesc abordat (de stat) unei persoane sau unei instituţii.
subsdl, subsoluri, s.n. IIA'wi?1- 4- sol (după fr. sous-sol) II1. Ansamblul rocilor situate dedesubtul solului şi care sînt accesibile lucrărilor de cercetare geologică. 2. încăperile dintr-o clădire situate sub nivelul solului. 8. Spaţiul .din partea de jos a paginilor unei cărţi, ale unui periodic, rezervat notelor explicative.
subspéeie, subspecii, s.f. || Sub1- -f- specie ||
JBiol.) Subdiviziune a unei specii; rasă geogra-ică.
substantiv, (î) substantive, s.n. (2) substanlivi, adj. H Din fr. substantif, lat. substantivus || 1.
S.n. Parte de vorbire flexibilă care denumeşte lucruri, fiinţe sau noţiuni abstracte. 2. Adj. Colorant s. colorant oare are proprietatea de a se fixa direct pe fibrele textile (fără ajutorul mordanţilor).
substantiva.! substantivez, vb. î. Tranz. || Din fr. substantiver jj A întrebuinţa cu valoare de substantiv un cu vînt care face parte din altă categorie gramaticală.
substantivat, substantivaţi, -te adj. (Despre părţi de vorbire) Care este folosit cm valoare de substantiv.
substanţă, substanţe, s.f. jj Din fr. substance ||
1.	Denumire ‘generică dată corpurilor solide, lichide sau gazoase, ajcăiuite din atomi şi molecule şi care posedă însuşiri fizice ca: întindere, formă, greutate, densitate, culoare, miros, gust etc.; materie; (filoz.) substratul esenţial şi invariabil al tuturor transformărilor. 2. (Chim.) Element sau compus chimic, omogen-din punctul de vedere al structurii şi al compoziţiei. 8.
Partea esenţială, constitutivă a unui lucru, # (Fig.) Conţinutul, miezul unei scrieri, unui discurs etc.
substanţial, -ă, substanţiali, -e, adj. H Din fr, substantiel, lat. substantialis |] 1* Principal, esenţial; important. 2* (Despre alimente) Bogat în substanţe hrănitoare.
substanţialitate s.f. |i Din fr, substantialité [) însuşirea a ceea ce este substanţial.
’ substituént, substituenti, s.m. || Din substitui. Cf. it. sQstituente || Substanţă care poate înlocui o alta substanţă cu proprietăţi asemănătoare.
substitui, substitui, vb. IV || Din fr. substituer H1. Tranz. şi refl. A (se) pune, a (se) situa în locul altui a. 2. Tranz. A înlocui fntr-o expresie matematică un element cu altul.
substituire, substituiri, s.f. Acţiunea de a (sé) substituit înlocuire; substituţie/ • (Dr.) S. de persoane = infracţiune care * constă în faptă unei persoane de a-şi atribui sau de a atribui altei persoane o identitate falsă spre a induce ori a menţine în eroare o autoritate sau o persoană fizică. ş'
substitut, substituţi, s.m. || Din fr. substitut || Locţiitor de titular.
substituţie, substituţii, s.f. || Din fr. substitution,}^. substitutio, -onis (] Faptul de à (se) substitui; înlocuire a cuiva sau a ceva prin altcineva sau altceva; (jur.) dispoziţie cuprinsă într-un act de donaţie sau într-un testament In temeiul căreia donaţia sau moştenirea urmează sa o primească o terţă persoană, dacă beneficiarul nu o poate primi (sau după ce acesta a decedat).
substrât, substraturi, s.n. |j Din fr. substrat, lat. substratum || 1. Strat peste care s-a aşezat alt strat. 2. (Cu sens colectiv) Elemente pătrunse într-o' limbă din limba populaţiei autohtone (dispărută în urma unei cuceriri, a unei colonizări etc.). 3. (Fig.) Motiv, cauză adevărată (dar ascunsă) a unei acţiuni. • Bază materială a diferitelor proprietăţi ale unui obiect.
subsumâ, subsumez, vb. I. Tranz. j| Din fr. subsumer || A include, a încadra o noţiune mai restrînsâ în sfera unei noţiuni mai largi; a subordona.
subsuoară, subsuori, s.f. || Sub1- 4- suoarâ, (învj ,,subsuoară“ (11. Partea de dedesubt a încheieturii braţului cu umărul. Q La subsuoară = sub braţ. O Expr. A sta cu miinile subsuoară = a sta degeaba. 2. Unghiul pe care îl formează o frunză cu lujerul ei sau o ramură cu axul purtător. |j Şi: subţioară s.f. subt prep. v. sub2.
subtangéntà, subtangente, s.f. || După fr. sous-tangente H (Mat.) Segment determinat de proiecţia ortogonală pe axa absciselor a unui punct de pe o curbă plană şi intersecţia tangentei Ia curbă* în acest punct pe axa absciselor.
subtensiiine, subtensiuni, s.f. fl Sub1- 4- tensiune (după fr. sous-tenswn) || Tensiune electrică într-un circuit, mai joasă de uit tensiunea nominală.
»subterân, -ă, subterani, -e adj., subst. U După fr. souterrain || 1. Adj. Care s© află la o adîneime oarecare în pămîat. • Care se execută sub
10Щ к
î>ămfnt. 2. S.f. încăpere, construcţie aflată în întregime sub pămînt. 8. S.n* Mină.
subterfugiu, subterfugii, s.n. || Din fr. sub-terfuge, lat. subterfugium || Mijloc abil şi ocolit de a ieşi dintr-o încurcătură*	j
subtil, -ă, subtili, -<?, adj. || Din fr. subtil, lat. subtilis |1 1. (Adesea adverbial) Care sesizează cele mai mici amănunte, care poate face distincţiile cele mai fine. 2. Greu de distins, de recunoscut, de sesizat. 8. Care tratează probleme grele, abstracte, a căror înţelegere solicită agerime a minţii.
subtilitate, (2) subtilităţi, s-î. |] Din fr. subti-lite, lat. subtilitaş, -atis || li însuşirea de a fi subtil. 2. Judecată, gîndire subtilă, fină.
subtiliza, subtilizez, vb. I. Trânz. || Din fr. subtiliser || 1. .(Rar) A d.a subtilitate, rafinament, fineţe gîndirii, judecăţii etc. 2* (Fam.) A lua ceva pe furiş, cu dibăcie; a face să dispară pe nesimţite.	*
SUbtilizâre, subtilizâri,' s.î. Acţiunea de a subtiliza. Treaptă de subtilizate a gîndului şi a simţirii (Caragiale).	.
subtitlu,,, subtitluri, s.n. |] Sub1- -p titlu \\ 1. Al doilea titlu al unei lucrări (scris de obicei cu caractere mai mid sub titlul principal). 2* Text imprimat pe o ■ peliculă cinematografică, la baza imaginii, care cuprinde traducerea dialogurilor din filmele sonore.
sub ton, subtonuri, s.p. || Sub1- -p ton || (Muz,) Ton suplimentar, mai jos decit cel fundamental.
subtropical, -ă, subtropicali, -e, adj. || Din fr. subtropical || Care se găseşte în apropierea tropicelor; specific regiunilor din vecinătatea tropicelor. O Climă subtropicală =3 climă caldă de tranziţie, între cea tropicală şi cea temperată, cu două anotimpuri, din care unul este secetos, vara, şi altul ploios, iarna.
subţia, subţiez, vb.* I. II Lat. subtiliare || 1* Tranz. şi refl/A face să devină (sau a deveni) mai subţire. O Expr. A-şi subţia buzele (sau gura) = a-şi strînge buzele, făcîndu-le'să pară mai subţiri’; a vorbi eu un timbru mai subţire, mai înalt, a vorbi din vîrful buzelor. 2. Tranz. (Despre îmbrăcăminte) A face ca cel care o poartă să pară mai subţire, mai zvelt. 8. Tranz. A face ca un corp lichid sau gazos să fie mai puţin dens sau concentrat; 4. Refl. (Despre oameni şi manifestările lor) A deveni mai fin, a se rafina, a se civiliza.
subţiat, -ă, subţiaţi, -te, adj. 1. Micşorat în grosime, în lăţime, în volum. 2. (Despre corpuri lichide şi gazoase) Cu densitatea sau concentraţia micşorate. 8. (Fig.; despre oameni) Rafinat, civilizat.
subţiăre, subţieri, s.f. Acţiunea de a (se) subţia ' • Rafinare a gustului, a manifestărilor, a comportării.
subţioară s.f. v. subsuoară, subţiratic, *ă, subţiratici, -e adj. |] Din subţire || Subţire; (despre oameni) slab, zvelt/
subţire,, subţiri, adj. || Lat. subtilis || 1. Care ar© grosime mică în raport cu celelalte dimensiuni; ou diametru mic; îngust; (despre oameni) zvelt, slab; p. ext. fin, delicat. O Expr. A zîmbi $ubţire>*=* a zîmbi silit, prefăcut; a schiţa un
f	SUOAbA
surîs. • (Despre fire, tuburi etc.) îngust, cu
diametrul mic'. • (Despre litere şi despre serie* re) .Cu linii înguste, fine. • (Despre matei*iî textile, piele, nîrtie etc.) De grosime redusa, Шь • (Despre îmbrăcăminte) Făcut dintr-un maté* ' rial uşor. 2. (Despre corpuri lichide şi gazo&sa) Cu concentraţie sau densitate mică; diluat. ui (Despre vînt) Tăios, pătrunzător. • (Despre glas); Cu timbru înalt. 8. (Fig., despre oameni) Distins, rafinat, cu purtări şi gusturi alese; (peior.) pretenţios; iscusit, şiret, viclean*
subţlrăl, -eâ, -feă, subţirei, -ele, adj. Di minţi» tiv al lui subţire. Trei petunii subţirele. .* Stau de vorbă între ele (Topîrceanu).
subţirime s.f. j| Din subţire || însuşirea de à fi subţire.
subiiîiitâr, -ă, subunitari, -e, adj. || Sub1- -f unitar II (Despre numere şi despre fracţii) Care are o valoare mai mică decît unu.
subunitate, subunităţi, s.f. j! Sub1- -f* unitate || Subdiviziune a unei unităţi militare, economice* administrative etc. '	•	-	ţ
suburban, -ă, suburbani, -e, adj. f| Din jţf> suburbain, lat. suburbanus j] Care ţine de o Sub-' orbie; care este situat într-o suburbie. O Comună suburbană = aşezare rurală, situată în apropierea sau la marginea unui oraş.
suburbie, suburbii, s.î. || Din lat. suburbiiim |f
1.	Cartier mărginaş al unui oras mare. 2. Comună suburbană. II Accentuat şi: subûrbie. »
subvenţie, subvenţii, s.f. [| Din fr. subvention^ lat. subventio II Ajutor bănesc acordat (de stat) unei persoane, unşi instituţii, unei activităţi ete* subvenţiona, subvenţionez, vb. I. Tranz.
II Din fr. subventionner ||Â da cuiva o subvenţie, a susţine printr-o subvenţie.
subversiüne, subversiuni, s.f. H Din fr. ^subversion, lat. subversio fi Acţiune care subminează, care urmăreşte răsturnarea ordinii interne a unui stal, schimbarea regimului politic etc.
subversiv, -ă, subversivi, -e, adj. || Din fr. subversif |] Care subminează ordinea internă â4 unui stat.	'	’
subzidţ, subzidesc, vb. TV. Tranz. || Sub1- -f-sidi IIA consolida o zidărie veche, executînd dedesubt un element de construcţie nou* subzistă, subzist, vb. I. Intranz. || Din fr* subsister II (Livr.) A se menţine, a dăinui* a dura* subzistenţă â.f. II Din fr. subsistance Ц L Fap* tul de a subzista. 2. Ceea ce serveşte la întreţine* re; hrană.	4
suc, sucuri, s.n. II'Din fr. suc,i\&t. sucit# fţ
1.	Produs obţinut prin zdrobirea şi presarea fructelor, din care se prepară siropuri, jeîeuri etc. ori se consumă ca băutură. 2. Lichid secretat de celulele vii, avînd o compoziţie chimică variabilă*, O Sucuri digestive 5» sucuri secretate de diverse glande ale tubului digestiv (cu ajutorul cărora se face digestia alimentelor). 3. Soluţie apoasă care circulă prin tuburile capilar© ale plantelor.
sucală, sucale, s.f. || Din bg., MV. sukalo \\ Unealtă cu ajutorul căreia se înfăşoară pe ţevi firele textile pentru războml de ţesut manual. Ţevi âe făcut la sucală (Creangă).
SUCCEDA	t
succeda, succed, vb. I. Intranz. || Pin fr. succéder, lat. succedere || 1. A urma imediat după altcineva sau altceva; (refl.) a urma unul după altul. 2. (Jur.) A moşteni, a avea calitatea 4 de succesor. II Şi: (rar) succede vb. III.
succedanéu, succedanee, s.n. |] Din fr. succedanee, lat. succedaneus (< succedere) || Produs, substanţă, medicament care poate substitui alt produs, medicament etc., avînd proprietăţi asemănătoare.
succedare, succedări, s.f. Faptul de a (se) succeda,de a urma unul după altul. . succede vb. III v. succeda, succes,* succese, s.n. II Din fr. succès, lat. successus (<succedere „a urma după...“) 111. Rezultat bun, reuşită, izbîndă. 2. Primire bună pe care o face publicul unei opere literare, unui spectăcoPetc.	'
succesiune, succesiuni, s.f. || Din ţr. succes-.s sion || 1. Faptul de a (se) succeda; şir de persoane,, de lucruri, de fapte care se succedă. 2. Faptul de a urma altuia (într-o demnitate). 3. ("Jur.) Moştenire.	‘
succesiv, -ă, succesivi, -e, adj. || Din fr. succe-sif, lat. succesivus] || (Adesea adverbial) 1. Care' urmează unul după altul fără întrerupere sau la intervale scurte (şi.regulate). 2. Care se petrece treptat, progresiv.
succesor, -oare, succesori, -oare, s.m. şi f. . II Din fr. successeur, lat.successor\\l. Persoană care urmează în locul alteia (într-o funcţie, într-o demnitate, la tifon etc.). 2. (Jur.) Persoană care primeşte drepturi şi obligaţii de la alta persoană. •Moştenitor. ■*	J	.	■	.
succesoral, -ă, succesorali, -e, adj. || Din fr. successoral || Privitor la succesiupe (3), care face parte dintr-o succesiune.
succint, -â, succinţi, -te adj. || Din fr. succint, lat. succintus || (Adesea adverbial) Exprimat corîcis, în. puţine cuvinte, pe scurt, laconic.
suceâlă, suceli, s.f. [| Din suci || Faptul de a fi sucit la minte; fire, apucătură de om sucit
(3); sminteală, ţicneală, scrînteală.
şuci, sucesc, vb. IV. || Din sl. sucon, sukati ||
1. Tranz. A răsuci, a învîrti fire sau fibre textile în jurul lor, în acelaşi sens, pentru a le face mai rezistente. • A roti un obiect în formă de sul; (tranz. şi Eefl.) a (se) înfăşură, a (se) încolăci.
2. Tranz. A da unui obiect o mişcare de rotaţie; a întoarce (un buton), a invîrti. 3. Refl. (Fig.) A se agita, a se zbuciuma, a se frămînta (pentru a ieşi dintr-o încurcătură^ 4. Refl. A-şi schimba J)rusc poziţia corpului, a lua o poziţie nefirească, à se strîmba; (tranz.) a schimba poziţia unei părţi a corpplui, a întoarce într-o parte şi în alta. • Tranz. A răsuci cu violenţă gîtul unei fiinţe pentru a o ucide. 5. Tranz. Expr. A suci vorba sau a o suci = a da alt curs sau alt înţeles discuţiei, pentru a ocoli adevărul; a abate vorba, a se abate de la subiect.
sucilă s.m. || Din suci || (Fam.,) Calificativ dat unui om sucit (3), ciudat, bizar.
sucit, -ă, suciţi, -te, adj. 1. Răsucit în jurul lui însuşi sau în jurul a ceva, printr-o mişcare continuă şi în acelaşi sens. 2. Cu corpul sau cu ^ *
1018
o parte a corpului întoarsă într-o parte; strîmb,
încovoiat. 3. (Fig. ;* despre oameni .sau despre manifestări ale lor) Care are o fire curioasă, cu ciudăţenii, nefiresc, bizar. v
sucitor, sucitoare, s.n. |] Din suci || Sul neted de lemn cu care se întinde foaia de aluat pentru plăcinte, tăiţei etc.
sucitură,J sucituri, s.f. |] Din suci || Cotitură (a unui drum); răsuci tură. sucmân s.n. v. suman.
sucomba, pers. 3' sucombă, vb. I. Intranz.
|| Din fr. succomber; lat. succumbere „a cădea sub“ || (Livr.) A muri, a deceda.
socombâre, sucombări, s.f. (Livr.) Faptul de a sucomba; moarte, deces.
suculent, -ă, suculenţi, -te, adj., s. f. pi. || Din fr. succulent, lat. swculentusi, (< succus ,,sue“) ||
1. Adj. Cu mult suc, zemos; bun, gustos; hrănitor. • (Fig.) Cu conţinut bogat, plin de miez.
2. S.f. pl. Nutreţuri provenite din plante rădă-cinoase şi cu tuberculi (cartofi, sfeclă, morcovi, napi etc.).
suculenţă s.f. II Din fr. succulence |] însuşirea de a fi suculent; savoare, gust.
sucursală, sucursale, s.f. || Din fr. succur-sale; Int. succur sus {( succvţrrere „a ajuta“) |[ Unitate economico-financiară dependentă de altă unitate mai mare, dar cu o anumită autonomie în gospodărirea sa.
sud s.n. sg. j| Din-fr. sud JJ4?unct cardinal, opus nordului, situat în direcţia în care se află Soarele la amiază în emisfera"nordică; miazăzi. O De sud = sudic. (Adjectival) Polul sud. 2. Numele aceluia dintre polii unui magnet care (atunci cînd magnetul este liber) se îndreaptă către sud (1). 3. Parte a globului pămîntesc, a unui continent, a unei ţari etc. aşezată spre sud
(1); popoarele, lumea din aceste"regiuni.,
suda, sudez, vb. I. || Din fr. souder; lat. solidare „a.întări44 || 1. Tranz. A îmbina două piese de metal prin încălzire sau presare, cu sau fără material de adaos,1 astfel încît să formeze corp comun. 2. Refl. (Despre oase sau ligamente) A se lega, a se uni (după ce au fost fracturate sau tăiate). 3. Refl. (Despre elemente ale vorbirii)
•A se uni, formînd un singur cuvînt.
sudâbil, -ă, sudabili, -e, adj. [| Din fr. sou-dable |i Care poate fi sudat.
sudalmă, sudălmi, s.f. || Din magh. szidalom || (Pop.) înjurătură.
sudamină s.f. |ţ Din. fr. sudaminct; lat. sudare „a transpira“ || Erupţie de vezicule mici, pline cu un lichid clar, situate la nivelul orificiilor glandelor sudoripare; apare după transpiraţii abundente sau în cursul unor boli febrile.
sudare, sudări, s.f. Acţiunea de a (se)' suda? sudură.
sudat, -ă, sudaţi, -te„ adj. Lipit prin sudare; (despre oase, ligamente) unit, îmbinat (în urma unei fracturi, a unei tăieturi etc.).
sudâţie, sudaţii, s.f. || Din fr. sudation, lat. sudatio {(sudare) || 1. SeparaVe a componenţi-, lor cu puncte de topire diferite dintr-un amestec, prin încălzirea înceată şi progresivă a amestecu-
1011
0UFLAJBB
Iui. 2. Transpiraţie excesivă, provocată prin expunerea la temperaturi ridicate.
sud-dunărean, -ă, sud-dunăreni, -e, adj. ||«?ud -f- dunărean || Din sudul Dunării.
sud-est s.n. II Din fr. sud-est || Punct cardinal secundar situat între direcţiile sud şi est.
sud-estic, -ă, sud-estici,*-e adj.||Din sud-est \\ De la sau dinspre sud-est.
stidlc, -ă, sudici, -e, adj. || Din sud || De la sau' dinspre sud.
sudlt, sudiţi, s. m. || Din it. suddito'W Nume dat locuitorilor din principatele române aflaţi sub protecţia unei puteri străine şi avînd prin aceasta dreptul la o jurisdicţie specială, la anumite privilegii fiscale eto.
. sudoare, sudori, s.f. || Lat. sudor, -oris |] Produs de secreţie a glandelor sudoripare, prin care se elimină o parte a substanţelor rezultate din metabolism (ex. ureea, acidul uric, acidul lactic), transpiraţie. O Expr. Sudori de moarte sau sudorile morţii = transpiraţie provocată de o spaimă sau de o emoţie puternică. • (Fig.) Muncă, osteneala, trudă.
sudor, sudori, s. m. || Din fr. soudeur || Muncitor specializat în lucrări de sudură.
sudorlîie, -ă, sudorifiei, -e, adj. || Din fr. sudorifique || (Despre substanţe) Care provoacă transpiraţie.
sudoripâră, sudoripare, adj. || Din fr. sudoripare; lat. sudor „sudoare44 -f* părere „a produce44 || Glandă s..== glanda care secretează sudoarea.
sudor iţă, sudorile, s. f. || Din sudor f| Muncitoare specializată în lucrări de sudură.
suduit sudui, vb. IV. Tranz. şi intranz.
II Din magii. szid |] (Pop.)*A înjura.
sudură, suduri, s. f. II Din fr. soudure || 1. Operaţia de sudare şi rezultatul ei. 2. Locul unde s-a realizat sudarea unor piese. 8, (Fig.) Legătură, unire strînsă.
sud-vest s.n. || Sud +»vest || Punct cardinal secundar situat între direcţiile sud şi vest.
sud-vestic, -ă, sud-vestici, -e, adj. |] Din sud-vest H De la sau dinspre sud-vest.
suedez, -ă, suedezi,'-e, s.m. şi f., adj. || De la ii. pr. Suedia || 1- S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul de origine germanică, constituit ca naţiune pe teritoriul Suediei. 2. Adj. Care aparţine Suediei sau suedezilor (1); care se referă la Suedia sau la suedezi. • (Substantivat,^.) Limba vorbită de suedezi.
suferi, sufăr, vb. IV. || Lat. sufferire || 1. Intranz. A simţi o- durere fizică sau morală.
• A suporta consecinţele neplăcute ale unui fapt.
2.	Intranz. A îndura, a răbda. 3. Tranz. A suporta, a tolera prezenţa cuiva sau a ceva. 4. Tranz. A îngădui, a permite, a consimţi.
suferind, -ă, suferinzi, -de, adj. |j Din suferi|| (Adesea substantivat) Care suferă de o boală; bolnav.
suferinţă, suferinţe s. f. || Din suferi |j Faptul de a suferi, durere fizica sau morală; O Expr. A fi in suferinţă — a duce lipsă de ceva.
sufertâş, sufertaşe, s.n. || Din tc. sefertasi || Ansamblu’alcătuit din eîteva vase aşezate unul peste altul şi prinse de un dispozitiv cu miner, fiind folosit pentru a transporta mînearea (6aldă).
*
suficient, -ă, suficienţi, -te, adj. || Din lat. sufficiens, -ntis || 1. (Adesea adverbial) Care este în cantitate satisfăcătoare; destul, de ajuns. • (Substantivat, m.) Calificativ, între „insuficient4-şi „bine“, cu care se notează uneori probele la examene, activitatea, munca unei persoane etc.
2.	(Despre oameni) Plin de sine, îngîmfat, vanitos.
suficienţă s.f. II Din it. sufficienza j] 1* (Rar) Faptul de a fi suficient. 2. Mulţumire de sine exagerată, nejustificată; vanitate, îngîmfare.
suflt, sufituri, s. n. Ornament din var şi nisip, făcut în special pe tavane; p. ext. tavan astfel ornamentat.
sufită, sufite, s.f. || Din it. soffitta, fr. soffi-te |j Partea superioară a scenei, amenajată pentru manevrarea dispozitivelor de iluminat, de aerisit etc.; p. ext. element care acoperă sau decorează partea superioară a scenei.
sufix, sufixe, s. n. || Din fr. suffixe U’Sunet sau îmbinare de sunete care se^ adaugă după rădăcina sau după tema unui ciivînt pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi.
sufixă, sufixez, vb. î. Tranz. || Din sufix'\\ A adăuga un sufix la o rădăcină sau la o temă.
sufixâţie, sufixaţii, s.f. [| Din fr. suffixation j| Faptul de a sufixa.
suflă, suflu, vb. I. || Lat. suf fiare || 1. In-tranz. A elimina (cu putere) aer din gură sau din plămîni; a expira forţat. 2. Tranz. A face ca ceva să se împrăştie sub acţiunea aerului expirat cu putere. • A emite un curent de aer pe gură spre a aţîţa focul, spre a stinge o luminare, spre a răci’ceva etc. O Expr. Cine s-a fript cu ciorbă suflă şi în iaurt = o experienţă neplăcută te face uneori exagerat de prudent. A * sufla cuiva ceva de sub nas = a-şi însuşi cu îndrăzneală lucrul altuia; a şterpeli. 3. Intranz. A introduce cu gura aer. în deschizătura unor instrumente muzicale pentru a produce sunete*
4.	Intranz. A respira greu, cu efort. O Expr. A nu mai suf la = a) a fi mort; b) a nu mai protesta, a nu crîcni. 5. Tranz. A fabrica obiecte de sticlă prin procedeul introducerii de aer într-o cantitate mica de sticlă topită. 8. Tranz. A acoperi un obiect de metal cu un strat, subţirei de metal preţios. 7. Intranz. (Despre jînt) Ă f. în mişcare, a bate. 8. Tranz. A vorbi înceb.ţş în secret); a informa pe ascuns. • A şopti, actorilor rolul în timpul reprezentaţiei; a şopti cuiva răspunsul pe care trebuie să-l dea la o întrebare.
suflâi, suflaiuri, s. n. || Din sufla |j 1. Element al unui aparat de sudare, în formă de ţeava puţin curbată, prin care se proiectează amestecul de gaz combustibil şi oxigen. 2. Instalaţie rudri mentâră de aerisire la săparea puţurilor adînci de exploatare.
suflântă, sufldnte, s. f. || Din fr. soufflante || Compresor pentru aer sau pentru alte gaze, folosit în special la alimentarea cu-aer a cuptoare-lor metalurgice.
suflâre, suflări, s.f. 1* Acţiunea de a sufla; aerul respirat. O Expr. Fără^ suflare = ft) cu respiraţia oprită (din cauza unei emoţii); b) fără viaţă, inort. :A-şi da suflarea (de pe urmă) =
ÊÈ ^ « і їй'
SUFLATOft
a muri* 2* Fiinţă (omenească), pl ext. oameni, iüi&ê. 8« Adierè dé vînt.
suflător, (i) suflători, s. m., (2) suflătoare,
S.	ii* fj Din sufla j| 1* S. m. Persoană oare oînta din instrumente de suflat. 2« S. n. Ţeâvă prin car© Se suflă ’aer într-o masă de sticlă topită, pentru a forma diverse obiecte. 3. Suf lai o).
suflecă,săflec, vb. I. Tranz. [I Lat. *subfolli-\ care (IA răsuci mineriie sau poalele unei haine pentru a hu'îe uda ori pentru a avea mai multă libertate în mişcări.
stiflecât, -ă, suflecaţi, -ie, adj. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Cu marginile râsfrînte în sus; sûmes.
Sufledr [Pr. : suîîor], sufleori, s.m. ii Pin fr. souffleur j| Persoana care şopteşte actorilor rolul în timpul repetiţiilor şi reprezentaţiilor.
Suflerf© ■ s.f. |l Din fr* soufflerie jj S. aerodinamică =* încăpere în forma de tunel, echipată Ott âpâfât© şi instrumente de măsurat, folosită pentru Încercări alo machetelor-de elemente de avion şi ale machetelor de avion, în curenţi de aer satî de gaze grele.
Sdflet, suflete, s.n* (I Lat. *sufflitus (< suffiare ) [| 1* Totalitatea proceselor psihice; viaţă psihică. O Expr. Din iot sufletul *= cu convingere, cu pasiune. A avea ceva pe suflet ** a fi chinuit, preocupat permanent de ceva. • P. gmer* caracter. O Expr. Cu (sau fără) suflet =« Btm (sau rău). • Omenie, bunătate. 2. Inimă. OExpr. A ise rupe sufletul (de mila cuiva)[=a ü foarte impresionat, a se înduioşa (pentru suferinţa daiva)* 8. Persoană, om; p. ext. fiinţă.4. Factor, element esenţial al unei acţiuni. 5. (In iilemfia idealistă şi în concepţia religioasă) Substanţă spirituală care ar da omului viaţă şi care este 3000tită a fi de origine divină, cu existenţă Veşnică. O Expr. A4 ieşi cuiva sufletul = ft) a muri; b) a munci mult, a trudi. Cu sufletul ta gură sM a) în agonie; b) respiri nd greu (de oboseală sau de emoţie). A dace va de sufletul euiva *** à dă de pomană. A scoate cuiva sufletul ** a rtU îăsâ pe cineva in pace, a-1 sîcîi întruna. 6* Viaţă. O EXpr. A mai prinde suflet ^ a se întrema (după o boală). 7. (Pop.) Suflu, respiraţie. O Intr-un suflet s®* foarte repede. 8. Copil de suflet ta copil adoptiv.
«Iiflétesé, -Căscă, sufleteşti, adj. j| Din suflet || Privitor la suflet; spiritual, moral.
■ sufleteşte a4v. II Din suflet jj Din punct de vedere sufletesc.
sufleţel, sufletele, s.n. Diminutiv al îui suflet. sufleu, sufleurî, s.n. jj Din fr. soufflé || Préparai culinar în formă de budincă foarte pufoasă, făcut din legume, brmză, fructe cu spumă din albuş de ou.
suflu, sufluri, s.n. H Din fr. soufflé [f I. Respiraţie; capacitate respiratorie (mare). 2. Zgomot anormal, asemănător unui şuierat, care se produce in aparatul respirator sau in aparatul circulator In cursul unor boli. 3. Adiere de vînt.
4.	Masă de aer deplasată cu violenţă de o explozie. 8. însufleţire, elan.
Stiflără, sufluri, s.f, II Din fr, soufflure î| Defect dê turnare a unor piese metalice, constând
1812
din mici goluri datorate gazelor» degajate în
timpul soîidificării metalului.
sufocă, sufâc, vb. I. Refl. şi tranz. j| Din fr. suffoquer,]&t. suffocăre fj A nu ffiâi putea sau a face ca cineva să nu mai poată respira; a (se) înăbuşi.
soiocânţ, -o, sufocanţi, -te, adj. || Din fr. suffocant ii Care sufocă; înăbuşi tor, asfixiant.
sufocare, sufocări, s.f. Acţiunea de a (se) sufoca; înăbuşire; asfixiere.
sufragerie, sufragerii, s.f. jj Din sufragiu1 || Cameră in care se serveşte masa; mobilierul pentru această cameră.
sufragiu1*	sufragii,	s.m.	|] Din	tc. sofraci Ц
(înv.) Om de	serviciu	care	serveâ	îa masă.
Sufragiu-,	sufragii,	s.ji.	jj Diiî	fi1, suf frage,
lat. suffraginm fi î. Drept de vot; mod de exercitare a dreptului de vot. O £- universal = drept de vot acordat tuturor cetăţenilor care au împlinit o anumită vîrstă. 2* Aprobare, asentiment* sugaci, -ce, sugaci, -ce, adj. j|Din suge\\ (Despre copii; adeâea substantivat) Care suge; care n-a depăşit încă vii.sta alimentării cu laptele mamei.
siigâr, -ă, sugari, -e, adj. || Din suge j| (Adesea substantivat) Sugaci.
sugativă,	sugative,	adj.	|| Din	suge II Hîrtie
s, (şi substantivat, L) hîrtie groasă, poroasa, făcută pentru a suge cerneala.
sugătoare, sugători, s.f. || Din suge Ц Hîrtie sugativă.
suge, sug, vb. III. Tranz. |î Lat * sugera f|l. A trage cu gura sau cu botul laptele din mamelă pentru a se hrăni. O Expr. A suge ceva odată (sau împreună) cu laptele mamei ** a căpăta * o deprindere din cea mai fragedă copilărie. A-şi suge de sub unghii ^ a fi foarte zgîrcit. 2. A sorbi, a absorbi un lichid* 8. A dizolva ceVa pe încetul în gură şi a înghiţi. 4. A goli conţinutul unui vas; a bea. •(Fam*.) Â fi beţiv* &" (Fig.) A Stoarce de avere, de puteri; a secătui. O Expr. A suge singele cuiva (sau din cineva) =±* a exploata, a asupri. • Refl. A slăbi, a se trage îa faţă.
sugăl, sugeî, s.m. Jj Lat. sigillunt Jj (Pop.) Panariţiu.
sugeră, sugerez, vb. I. Tranz. (J Din fr. suggS-rer || A face să se nască în mintea cuiva un gînd, un sentiment, o idee. "
sugere, sugeri, s. f. 1. (Rar) Acţiunea de a suge. 2. Atragere a unei nave spre mal sau spre o navă mai mare care trece prin apropiere, datorită variaţiilor de presiune create îa viteze mari în vecinătatea bordurilor.
sugestie, sugestii, s.f.'l] Din fr. suggestion, lat. suggestio || 1. Proces de influenţare a psihicului sau a comportamentului unei persoane sau a unor grupuri, cu sau fără participarea conştiinţei şi voinţei lor; acţiune exterioară care provoacă acest proces. 2. Ceea ce se sugerează cuiva; propunere, idee sugerată.
Sugestiona, sugestionez, vb. I. Tranz. şi refl* SI Din fr. suggestionner || A produce cuiva sau a-şi produce sieşi o sugestie*
sugestiv, -ă, sugestivi, -e, adj. |f Din fr. suggestif || Care are însuşirea de a provoca su-
1013
i
4
iULFINA
gestii, de a inspira anumite idei sau reprezentări;
care sugerează, evocator.
sughiţ, sughiţuri, s.n. f| Din sughiţa || Contra bruscă, involuntară a diafragmei, însoţită de un zgomot nearticulat, produsa de trecerea aerului prin glptă.
sughiţă, sughiţ, vb. I. Intranz. j| Lat. sub* glutimre 11 A emite sughiţuri.
sughiţat s.n. Faptul de a sughiţa; sughiţ, sugiuc, sugiueuri, s.n. || Din tc. sucuk || Produs de cofetărie făci^t din nuci muiate intr-un amestec de must fiert eu făină.
sugruma, sugrum, vb. I. Tranz. || Din su(b) 4* gruma(z). Ci. sugmşa |] 1. A stringe pe cineva de gât (emerindu-i): a gîtui. • A înăbuşi, a sufoca. 2. {Fig.) A înăbuşi cu violenţă o acţiune, o manifestare; a reprima. 3.‘ (Despre îmbrăcăminte) A strfcage prea tare, a incomoda!, împiedi-cînd mişcările sa» respiraţia.
sugrumare, sugrumări, s.f. Acţiunea de a sugruma; strîngere de gît; ucidere prin gîtuire.
• (Fig.) înăbuşire, reprimare a unei acţiuni, a unei manifestări.
sugrumat, -ă, sugrumaţi, -te adj. 1* Strîns de gît, ucis pria sufocare. 2. (Fig.; despre glas) înăbuşit, surd, gîtui t (din cauza unei emoţii).
gugrumătără, sugrumâturi, s.f. || Din sugruma [\ Partea înguştă sau subţiată a unui lucru; locul unde se produce o îngustare sau o subţiere; gîtui tură.
suguşâ, sugtiş, vb. I. Tranz. || Din sub & guşa II (Pop.) A sugruma, a gîtui.
* subit, suhaturi', s.n. J Cf. ser. supat || Păşune, imaş, izlaz. Auzeam talanga pitelor... de la suhat (Sadoveanu).
sul, sui, vb. IV. Refl. şi intranz. fj Lat. subire ||
1. A se îndrepta spre un punct mai ridicat; a merge în sus, la deal! O Tranz. Suim muntele.
2. A (se/) aşeza pe ceva ridicat; a (se) urca. O Expr. (Refl.) A se sui pe tron (sau în scaun) = (despre împăraţi, regi, domnitori) = a prelua domnia. A i se sui euipa în cap a abuza de bunătatea cuiva; a pune stăpînire pe cineva. A i se sui la cap = a fi plin do sine. 3. A (se) înălţa, a (se) ridica (în văzduh). • (Despre glas) A intona sunete tot'mai înalte,
* suicid s.n. ,|| Din fr. suicide || (Livr.) Sinucidere.
sui-g4neris adj. invar. || Loc. lat. || Unic în felul său; original.
suine s.f. pl. II Din lat. suinus „de pore“ || Sufeîamilie de paricopitate care euprinde mai multe genuri şi specii de porci sălbatici (ex. mistreţul), proOum şi porcii domestici.
suire, suiri, s.f. Acţiunea de a (se) sui; urcare.
’ suiş, suişuri, s.n. (I Din sui H 1. Urcare, suire.
2.	Loe pieziş, povîrniş, pantă, coastă. • Porţiune dintr-un drum câre urcă.
suit s.n, 1. Suire, urcare (pe un teren în pantă, într-un loc măi ridicat ete.). 2. Acţiunea de a transporta un obiect într7un loc mai ridicat.
suită, suite, s.f. || Din fr. suite || 1. Alai care însoţeşte o persoană importantă. 2. Ciclu de
piese muzicale scrise în aceeaşi' tonalitate, dar
contrastante prin caracter şi mişcare. 8. Serie, şir, înlănţuire# de idei, de episoade etc. •Continuitate, înlănţuire.
siritôr, -oârê, suitori, -oare, adj., s.f. ||Din swtj| 1. Adj. Care suie; ascendent. • (Despre plante) Agăţătoare. 2..S.f. Comunicaţie între două orizonturi dintr-o mină (care nu este echipată cu mijloace mecanice de transport), servind ia circulaţia personalului, la transportul materialelor etc. *
sujét, *sujeturi, s.n. || Din fr. sujet H (înv.) Subiect, temă (literară).
sul, suluri, s.n. H Lat. sub(u)lum || 1, Cilindru de lemn, de metal sau din alt material solid, care se poate rôti în jurul axei sale, avînd diferite întrebuinţări. • (La războiul de ţesut) Cilindru pe care se înfăşoară urzeala (sulul dinapoi), sau ţesătura (sulul dinainte). 2. Bară folosită la gimnastică. 8. Pernă în formă de cilindru care se pune la căpătîiul canapelei sau ăl patului. 4L Bucată dintr-un material flexibil, înfăşurată în formă de cilindru. Coloană de fum sau de praf. 6. Mănunchi de lumină, de raze, de văpăi.
s&lă, sule, s.f. || Lat. subula |fUnealtă forma* tă dintr-o tijă de oţel ascuţită, fixată într-ua miner, care se foloseşte mai, ales de tizmarj pentru «găurit pielea.
sulemeni vb. IV. v. sulimeni. sulf s.n. II Din lat. sulphur || Metaloid do culoare galbenă, cu miros pătrunzător, care se găseşte & natură în stare nativă şi sub formă de combinaţii, fiind întrebuinţat în industria cauciucului, la fabricarea unor coloranţi etc. ; pucioasă. O Floare de sulf «= sulf sub formă de pulbere fină.
sulfamîdă, sulfamide, s.f. |] Din. fr. sulfamide^ germ. Sulfamid || Substanţă din clasa amidçior, cu acţiune an ti microbi ană, folosită în medicină pentru combaterea infecţiilor.
suifât, sulfaţi, s.ra. |] Din fr. sulfate |J Sare a acidului sulfuric. O S. de cupru == sare cristalină, solubilă în apă, întrebuinţată în agricultură pentru combaterea paraziţilor; piatră vînătă.
S.	de magneziu = sare cristalină, incoloră, solubilă în apă, folosită ca purgativ; sare amară.
S.	feros = calaican.	•	\
sulfată, sulfatez, vb. I. || Din fr. sulfater |] 1. Refl. (Despre plăcile acumulatoarelor electrice) A se acoperi cu un strat de sulfat de plumb (care împiedică funcţionarea normală a acumulatorului). 2. Tranz. A trata seminţele sap puieţii de pomi fructiferi cu sulf, pentru a combate paraziţii.	,	'
sulfatâre, sulfatări, s.f. Acţiunea de a (sef sulfata.
sulfatâză, sulfatazè, s.f. |) Din fr. sulfatase |]
Enzimă care se găseşte în toate organele corpului animalelor, în special în rinichi.
sulfhidric adj. || Din fr. sulf hydrique || Acid s. = hidrogen sulfurat.
snlîînă,sulf ine, s.f. II Lai. * sulf ma || Numele unor plante erbacee meii fere şi medicinal©, cu flori albe sau galbene, plăcut mirosiioare.
SULFIT
sulfit, sulf iţi, s.m. H Din fr. sulfite || Sare a acidului sulfuros.
sulfitâre, sulfitâri, s.f. || Cf. fr. sulfitage || Tratare cu bioxid de sulf a unor produse alimentare (zemuri de fructe, vinuri etc.) în vederea dezinfectării şi a prevenirii alterării lor.
sulfizâre, sulfizări, s.f. || Din sulf || Tratament termochimic prin care se difuzează sulf în stratul superficial al unor piese de fontă sau.de oţel pentru a le mări rezistenţa la uzură.
sulfură, sulfurez, vb. I. Tranz; || Din fr. sulfurer IIA efectua o sulfurare.
sulfurâre, sulfurări, s.f. Tratare cu sulfură de carbon, a recoltelor depozitate (mazăre, fasole, boabe de cereale) care au fost atacate de gărgăriţe şi de molii. • Prăfuire cu pulbere de sulf a plantelor bolnave de făinare.
sulfurât adj. || Cf. fr. sulfuré \\ Hidrogen s. = ga,z incolor, toxic, cu miros de oua stricate, folosit ca reactiv în chimia analitică.
sulfură, sulfuri, s.f. || Din fr. sulfure || Compus al sulfului cu un metal, cu un metaloid sau cu un radical organic. O S- de carbon — lichid incolor, foarte inflamabil şi toxic. Se întrebiiinţează la fabricarea mătăsii artificiale, a unor insecticide, ca dizolvant etc. .
sulfuric, -ă, sulfurici, -e adj. || Din fr. sul-furique || Acid s. = acid oxigenat al sulfului, lichid uleios, incolor, fără miros, foarte corosiv, avînd o largă întrebuinţare în industrie.
sulfurés, -oâsă, sulfuroşi, -oase, adj. || Din fr. sulfureux H Care conţine sulf. O Acid s.— acid oxigenat al sulfului, întrebuinţat ca décolorant, conservant pentru fructe etc. sulger s.m. v. sluger.
sulimân, sulimanuri, s.n. || Cf. te. sülümen „clorură de mercur44 || (înv.) Preparat 'cosmetic, fard, de obicei de culoare roşie.
sulimeneâlă, sulimeneli, s.f. || Din sulimeni || Faptul de a se sulimeni. • Suliman.
sulimeni, sulimenesc, vb. IV. Refl. || Din suliman || (înv.) A-şi da cu suliman pe faţă, a se .farda. || Şi : sulemeni vb. IV.
suliţâş, suliţaşi, s.m. |j Din suliţă || (înv.) Ostaş înarmat cu suliţă. •(La pl.; în sec. 16 — 17 în Moldova) Corp de slujitori înarmaţi cu suliţe.
suliţă, suliţe, s.f. || Din si. sulica || 1. Lance.
• (Fig.), înţepătură la adresa cuiva. 2. (Sport) Instrument întrebuinţat în probele de aruncări, format dintr-o prăjină lungă de lemn sau de metal, cu un vîrf metalic ascuţit. 8. (Pop.) Distanţă părcursă în aproximativ o oră şi jumătate de un astru pe cer, şi care serveşte la ţară pentru aprecierea timpului (a momentului zilei).
suliţică, suliţele, s.f. || Dir\ suliţă || Plantă erbacee, lemnoasă la bază, din familia leguminoaselor, înaltă de 30—60 cm, cu tulpina ramificată, cu frunze păroase pe faţa inferioară şi cu flori albe.
sulky [Pr.: sâlki] subst. || Cuv. engl. || Trăsură uşoară pe două roţi, folosită în cursele de trap.
sultân, sultani, s.m. || Din tc. sultan || Titlu daţ suveranului din Imperiul Otoman şi din
1014
alte ţări musulmane; persoană care poartă (sau
purta) acest titlu.
sultanat, sultanate, s.n. || Din fr. sultanat [| Stat monarhic condus de un sultan.
suitamnă s.f. H Din tc. sultani || Soi de viţă de vie cultivat pentru producerea stafidelor; are boabe negre, fără seminfe.
suma, sumez, vb. I. Tranz. || Din fr. sommer (după sumăjL || (Livr.) A efectua o operaţie de adunare; a totaliza.
sumâc s.m. || Ûii^ fr. sumac || Arbust exotic din regiunea mediteraneană şi din vestul Asiei, înalt pînă la 3 m, cu ramuri’păroase, cu frunze compuse, bogate în substanţe tanante, şi flori albe în panicule.
suman, sumane, s.n. |] Din bg. sukmanü |j Haină ţărănească lungă, făcută dintr-o ţesătură groasă de lînă, lucrată în casă, şi împodobită în unele * regiuni cu găitane; ţundră, zeghe. • Ţesătura din care se face această haină; pănură, dimie. || Şi: suemân, s.n.*
sumar, -ă, sumari, -e, adj., s.n. || Din lat. summarius, fr. sommaire || 1. Adj. (Adesea adverbial) Expus pe scurt, în cîteva cuvinte; succint. • Făcut în pripă, superficial. • (^espre îmbrăcăminte) Alcătuit din numai cîteva articole uşoare, din strictul necesar. 2. S.n. Conţinutul pe sdirt al unei scrieri, al tinor dezbateri etc.; rezumat. 8. Tabla de materii a,unei cărţi, a unei reviste etc.; cuprins.
sumator, sumatoare, s.n. [J Din fr. sommateur (dup& sumă) H Dispozitiv al calculatoarelor care poate efectua operaţiile de adunare şi scădere.
sumă, sume, s.f. || Din lat. summa || 1. Rezultatul adunării unor numere sau a unor cantităţi de acelaşi fel; cantitate totală, totalitate. 2. Cantitate de bani. 8, Număr (mare) mulţime, sumedenie.
sumăieş, sumâieşe, s.n. (Reg.) Diminutiv al lui suman; suman mai scurt şi mai uşor.
sûmbru, -ă, sumbri, -c, adj. || După fr, sombre II1. întunecat, întunecos. 2. (Fig.; despre oameni) Posomorit, trist; chinuit de gînduri.
sumecâ, sumec, vb. I. Tranz. || Cf. sufleca şi sumete-1| (Reg.) A sufleca, a sumete.
sumedenie, sumedenii, s.f. Jj Din sumă |f*MuI-ţime mare, puzderie.
sûmes, -eâsă, sumeşi, -se, adj. || Din sumete |( (Despre îmbrăcăminte, în special despre mîneci) Suflecat.
sumete, sumét, vb. III. Tranz. şi refl. || Din lat. summiltere || A(-şi) ridica (şi a(-şi) îndoi) mînecile sau poalele îmbrăcămintei’; a (se) sufleca.
summum s.n. || Cuv. latin || Gradul sau punctul cel mai înalt; culme, #vîrf.
su mul iţă, sumuliţe, s.f. Diminutiv al lui sumă; sumă mică de bani.
sumuţâ, sumût, vb. I. |] Lat. *submotiare ||
l.Tranz. (Pop.) A asmuţi, a îndemna pe cineva împotriva cuiva; (refl.) a se repezi împotriva cuiva, a se răsti la cineva. 2. Intranz. A scoate sunete specifice ţuguind buzele, pentru a-şi manifesta simpatia faţă de un copil sau faţă de un animal, pentru a le da curaj etc.
1015
SUPERPRODUCŢIE
suna, sun, vb. I. || Lat. sonare || 1. Intrănz. A scoate, a emite, a produce sunete. O Expr. A suna a gol — a scoate sunete caracteristice unui vas care nu conţine nimic. A-i suna cuiva ceasul = a-i sosi cuiva clipa morţii. 2, Intranz. (Despre cuvinte) A răsuna, a se face auzit. • (Despre -ape) A murmura, a susura. • (Despre vînt) A şuiera, avîjîi. • (Fig.; despre locurile unde se produc zgomote) A răsuna. 3. Intranz. A sufla dintr-un instrument muzical. 4. Tranz. A anunţa, a chema pe cineva prin sonerie, telefon etc.
sunat s.n. Acţiunea de a suna. Dunărea că o trecea^.. în intratul vitelor, In sunatul clopotelor (Pop.).
sunătoare s.f. [| Lat. *sanatoria „care vindecă” H Nume dat mai multor plante erbacee din familii diferite (pojarniţa, măsalariţa etc.) dintre care unele sînţ folosite pentru ceaiuri medicinale.
simătăr, -oăre, sunători, -oare, adj. || Din suna || 1. (Despre" obiecte de metal) Care produce sunete; care sună puternic şi prelungit. • Foşnitor. 2. (Despre cuvinte, fraze) Bombastic.,
3.	Care are rezonanţă puternică; răsunător.
sunet, sunete, s.n. II Lat. sonitus j] 1. Vibraţie a particulelor unui mediu, capabilă să producă o senzaţie auditivă. • Vibraţie muzicală. 2. Element" al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer care trece prin coardele vocale* sunna subst. |ţ Cuv. arab || Tradiţie sacră a islamismului ortodox* care întregeşte şi explică Coranul, sistematizată în sec. 9.
sunnism s.n. |] Din sunna || Curent ortodox al islamismului, bazat pe recunoaşterea sunnei.
supa, supez, vb. I. Intranz. 1|Din îr. .souper^ jj A lua masa de seară (după un spectacol).
supapă, supape, s.f. ]| Din fr. soupape || Piesă montată pe circuitul unui fluid, în dreptul unui orificiu, care are rolul de a închide acest orificiu sau de a lăsa liberă trecerea fluidului prin el.
sdpă, supe, s.f. |I Din fr. soupe || Fel de mîn-care lichidă, eonstînd din fiertură de carne sau de legume (cu adaos de făinoase).
supără, supăr, vb. I. |j Lat. superare „a întrece, a învinge” i| 1. Refl. şi tranz. A avea sau a provoca cuiva o neplăcere; a (se) necăji, a (se) întrista. 2. Tranz. A stingheri, a deranja, a incomoda. 3. Tranz. A provoca o durere fizică (uşoară). 4. Refl. şi tranz. A (se) fnînia, a (se) irita, a (se) întărită..
supărare, supărări, s.f. Faptul de a (se) supăra; neplăcere, necaz; întristare, amărăciune; mînie.QExpr. *Să nu-li (sau să nu vă) fie cu supărare sau dacă nu ti-ar (ori nu v-ar) fi cu sîipârare, formulă de politeţe prin care se expri -• mă dorinţa de a nu deranja sau de a nu supăra pe cineva. Fără supărare, formulă prin care i se cere cuiva să nu se supere cînd i se spune un adevăr neplăcut. • Greutate, povară, piedică, supărat, -ă, supăraţi, •te, adj. 1. Necăjit, trist,
; mîhnit. 2. Mini os, înfuriat. O Expr. A. fi supărat foc pe cineva = a fi foarte mînios pe cineva.
supărăcios, -oâsă, supărâcioşi, -oase, adj. jj Din supăra'W Care se supără uşor; irascibil.
supărător, -oare, supărători, -oare, adj.
|| Din supăra [| (Şi adverbial) Care supăra, care provoacă neplăcere;' care deranjează, jenant.
super-jjDin fr. super-, lat. super „deasupra” || Element de compunere cu -sensul „peste”, „deasupra”, „foarte”, care serveşte la formarea unor substantive, a unor adjective şi a unor verbe.
superb, -ă, superbi, -e, adj. |j Din fr. superbe, lat. superbus „orgolios” || Splendid, măreţ, impunător, impresionant.
supereimént, super cimenturi, s.n. || Din fr. super ciment || Ciment care se întăreşte foarte repede..
superficial, -ă, superficiali, -e, adj. |] Din fr. superficiel II1. Care se află, apare sau rămîne la suprafaţa unui lucru; (fig.) care nu atinge miezul, esenţa lucrurilor. 2. (Fig; despre oameni) Care nu stăruie destul asupra lucrurilor, nu adînceşte problemele.
superficialitate s.f. || Din fr. superficialité ||
1.	Faptul de a fi superficial; caracterul a ceea ce este superficial, lipsă de profunzime. 2. Lucru superficial.
superfin, -ă, superfini, -e, adj. |] Super-A* fin || De calitate foarte ‘ bună, foarte fin; superior.
superfluu, -dă, superflui, -ue, adj. jjDin lat. superfluus ( < superfluere „ a se revărsa”), fr. superflu II Care este de prisos, inutil.
superfosfat, superfosfaţi, s.m. |j Din fr. super-pkoêphate II Îngrăşămînt agricol pe bază de fosfat şi sulfat de calciu.
supergalaxie, supergalaxii, s.f. || Super* A* galaxie II (Astr.) Grupare alcătuită din mai multe* roiuri de galaxii.	„	■	"
superidr, -oară, superiori, -oare, adj. Ц Din. lat. superior {comparativul lui superus „care este sus”), fr. supérieur || 1. Care ocupă un loe în spaţiu deasupra altuia. • (Despre cursul apelor) Care se află mai aproape de izvor decît de vărsare. '2. (Şi substantivat) Care ocupă un post, un rang, o demnitate mai mare decît altul. O Învăţămînt s. — treaptă a învăţământului care urmează după învăţămîntul liceal, cuprin-zînd universităţi, institute, politehnici, conservatoare şi academii. 3. Care este de o calitate mai bună decît altul; care se distinge prin merite deosebite.
superioritate s.f. i| Din fr. supériorité || Faptul de a fi superior altuia; calitatea a ceea ce este superior. • Atitudine a celui ce este (sau se crede că este) superior altora.
superlativ, -ă, superlativi, -e, adj. |J Din fr. superlatif, lat. superlativus j| Care exprimă^o calitate în gradul cel mai înalt. O Gradul s. (şi substantivat, n.) ~ grad de comparaţie al adjectivelor şi al adverbelor, care arată că însuşirea7 exprimată este la un nivel foarte înalt sau la nivelul cel mai înalt sau cel mai scăzut în comparaţie cu altele.
supernovă, supernove, s.f. jj Din fr. supernova II Stea variabilă explozivă, de sute de ori mai strălucitoare decît o novă.
superproducţie, superproducţii, s.f. || Din fr. superproduction || Denumire data filmelor, de
BTTPERSONIO
im
obicei cu temă istorică, ia realizarea cărora se folosesc efecte şi mijloace cinematografice de mare spectaculozitate. '<■'
supersonic, -ă, supersonici-e, adj. [| Din fr. supersonique il Care are o viteză mai mare decît viteza sunetului. O Avion s. = avion cu reacţie care poate zbura cu viteze mai mari decît viteza sunetului.
superstiţie, superstiţii, s.f. |1 Din fr. superstition, lat. superstiţia ( < super stare „a sta deasupra41) |1 Credinţă primitivă, înapoiată în spirite bune şi rele, în miracole, farmece, vrăji, numere fatidice, semne prev&ştiloare etc.
superstiţios, -oăsâ, superstiţioşi, -oase, adj. IIDin tr. superstitieux }\ (Despre oameni) Care crede în superstiţii, stăpînit de superstiţii; (despre manifestări ale oamenilor) bazat pe superstiţii, plin de superstiţii.
supéu, supe uri, s.n. || Din fr. souper |j Masă care se serveşte seara tirziu (de obicei după un spectacol). .
supférâ* supiere, s.f. jj Din fr. soupière fi Castron din care se serveşte supa la masă.
* supin, şupine, s.n. H Din lat. supinum, fr. supin || Mod pepersonaî al unui verb, precedat de prepoziţia de sau /a etc., avînd aceeaşi formă cu participiul trecut, de care se deosebeşte însă prin faptul că nu este variabil.
supleant» -â, supleanţi, -te, s.m. şi f., adj.
|JDin fr. suppléantp. S.m. şi f. Judecător care ocupă, In vechea organizare judecătorească, prima treaptă în magistratură. 2. Adj. Membru ş. =a membru ales (sau numit) Intr-un organ de jmrtid sau de stat, într-un comitet sau într-o comisie, care poate înlocui pe titular, avînd drept de vet consultativ.
supletlv, *ă, supletivi, *0 adj. || Din fr. supplétifs lat, siippletivus ( < supiere „a adăuga44) || (Despre fdrme gramaticale) Care completează sau întregeşte ansamblul formelor flexionare ale unui cuvînt.
SUjplăţe s.f. II Din fr. souplesse !] 1. însuşirea de a fi suplu; mlădiere, flexibilitate. 2, Proprietate a unui corp solid de a putea suferi mari deformaţii nepermanente, prin încovoiere sau prin torsiune sub acţiunea unor solicitări relativ mici; elasticitate.
supliciu» suplicii, s.n. O Din fr. supplice, lat. suppltcium fl Caznă, tortură; .(fig.) suferinţă morală, durere sufletească mare.
supUméiit* suplimente, s.n. |] Din fr. supplément, lat. supplementum || Ceea ce se adaugă pentru a completa ceva sau pentru a suplini o lipsă*
suplimentă» suplimentez, vb. I. Tranz.
||Din supliment j|A adăuga, a completa ceva prin-tr-un.supliment.
guplimentâr» -ă, suplimentari, -a, adj. Ц Din fr. supplémentaire jj Care se adaugă la ceva, care completează; care-este în plus. O Ore suplimentare ca.ore de muncă efectuate peste norma obişnuită, (Geom.) Unghiuri suplimentare = unghiuri care formează împreună 180°.
suplini, suplinesc, vb. IV. Tranz. |] Din it« supplire (după plin) || 1. A înlocui pe cineva , (temporar) lntr*o funcţie, într-o muncă. «A
ţin© Ioc de ceva, 2* A adăuga ceea ce lipseşte, a completa.	j
■ suplinire, supliniri, s.f. 1. Acţiuhea de a suplini; înlocuire; completare. 2. Funcţia de suplinitor (2).
suplinitor, -oare, suplinitori, -oare, adj., s.m. şi f. i[Din suplini II i 1. Adj. (Şi substantivat) Care înlocuieşte pe cineva în muncă, într-o funcţie. 2. S.m. şi fv Profesor care nu e titularizat.
sdplu, -ă, supli, -e, adj. ff Din fr. souple || 1. (Despre fiinţe) Mlădios; (despre lucruri) flexibil; (despre mişcări, "rr^ers) uşor, graţios. 2. (Fig.; despre oameni) Care se supune uşor voinţei altuia, adaptabil, acoinodabil.
suport, "suporturi, s.n. |1 Din fr. support [j Ceea ce serveşte la susţinerea unui obiect, a miei piese, sau a unui sistem tehnic. • (Fig.) Sprijin moral, ajutor, reazem.
suporta, supârt, vb. I. Tranz. || Din fr, sup porter jj 1, A răbda, a îndura, a suferi; ,a admite, a tolera. 2. A susţine»o povară, o greutate; a rezista la.., * A avea în sarcina sa o obligaţie bănească.
suportabil, -ă, $up®ndbiU% -<?, adj. fi Din fr. suvportable || Care poate fi suportat, admis, tolerat.
supdrter, suporteri, s.m. j| ©in engl., fr.
supporter [! Persoană care simpatizează o echipă sportivă şi o susţine în competiţiile Ia care participă.
snpozităr, supozitoare, s.n. || Din fr. supposi-toire; laţ. supppsitorius „aşezat dedesubt44 |j Preparat farmaceutic conţinînd substanţe active, care se administrează pe cale anală.
supoziţie, supoziţii, s.f. jjDiji fr. supposition II
1.	Enunţ luat ca premisă (ipoteză) pentru, întemeierea altor enunţuri. 2. Capacitate a unui termen de a reprezenta^ceva într-o prepoziţie.
supra-, jj Din lat., supra, fr. supra- jj'EIemenfc de compunere cu sensul „deasupra44, „peste44, care serveşte la formarea unor substantive, a unor adjective şi a unor verbe.
supraabundent, -ă, supraabundenţi, -te, a dj.
§ Supra- ~b abundent [{Foarte abundent, deosebit de abundent.
supraaglomera, supraaglomerez, vb. I. Tranz. şi refl. jj Supra -f aglomera || A (se) încărca peste măsură.
supraaglomerât, *ă, supraaglomeraţi, -te, adj. Peste măsură de aglomerat.
supraaiimenta, supraalimentez, vb. I. Refl. şi trânz. || Supra -alimenta jj A (se) supune unui regim de supraaîimentaţie. j supraaiimentâre, supraalimentări, s.f. Acţiunea de a (se) supraaiimenta. © (Tehn.) Alimentare sub presiune, cu o încărcătură în exces, a unui motor cu ardere internă, pentru asigurarea puterii de funcţionare în anumite condiţii (altitudine etc.) sau cînd turaţiile sînt foarte mari.
supraaiîmentâţie» supraalimentaţii, s.f. || Supra- 4- alimentaţie (după fr. suralimentqtion ) || Alimentaţie mai abundentă şi mai consistentă decît cea normală (utilizată în tratamentul unor boli).
\ ..
( • ' ■ ' ' - ^
1017
supraaprecîâ, supraapreciez, vb. I. Tranz. şi refl. \\ Supra- 4* aprecia j| A (fee) aprecia mai mult decît prfeţuieşte In realitate; a (se) supraestima.	"
supracopertă, supmeoperu, s.f. H Supra? + coperta || înveliteare de hîrtie sau de material plastic care îmbracă coperta unei cărţi, a unui alfeum etc. pentru a o proteja. x
supracurent s.n. || Supra- 4- curent |j Curent electric de intensitate mai mare decît cea normală pentru un anumit circuit, a cărui apariţie esté dăunătoare pentru siguranţa în funcţionare a circuitului respectiv.
supradomînântă, supradominante, s.f. )!*$«-pra- 4 dominantă || (Muz.) Treapta a şasea a modurilor major şi minor; acordul acestei trepte.
supraelâstic, -ă, supraelstici, -ce, adj., s.n. \] Supra- 4- elastic |] (Material) care are proprietatea de a lua forma pe care este întins şi de a-şi reveni după. întindere.
supraestima, supraestimez, vb. I. Tranz. şi refl. |! Supra- -f estima (după fr. ' surestimer) || A (si) aprecia mai mult decît merită, a (se) supraapreeia.
supraetaja, supraetajez, vb. I. Tranz. I! Şu-pra- 4 etaja |j A adăuga unul sau mai multe etaje la o .clădire mai-vecbe.
supraevalua, supraevaluez, vb. Ï. Tranz. \\ Supra- +evalua (după fr. surévaluer) jj A evalua ceva peste valoarea reală; p. ext. a supraapreeia, a supraestima.
suprafâţă, suprafeţe, s.f. fj Supra- 4* faţă (du-*pă fr. surface) j] 1. Partea exterioară a unui corp ; faţă. • (Fig.) Exterior, aparenţă. O La supra* faţă ** fără a pătrunde In esenţa lucrurilor, în mod superficial. 2. Figură geometrică născută prin deplasarea unei linii. • Denumire improprie pentru aria delimitată de o linie închisă.
supraîncălzi, supraîncălzesc, vb. IV. Tranz. \\Suprâ-f'iwălzi || A încălzi peste limita obişnuită; (fia,) a încălzi un lichid la o temperatură peste cea de fierbere; a încălzi vapori la o temperatură mai ridicată decît temperatura de fierbere a lichidului din care provin,.
supraîncârcâ, supraîncârc, vb. I. Tranz. jj Supra-+încărca || A încărca peste măsură; a împovăra pe cineva cu o muncă exagerată.
supralicitâ, supralicitez, vb. I. Intranz. |l Supra-4licita i| A oferi la o licitaţie un preţ mai mare decît preţul oferit anterior (de altcineva).
gupramăncă s.f. H Supra- 4* muncă || (Ec. pol.) Parte din munca prestată de un lucrător, care depăşeşte munca necesară şi prin care se creează plusprodusuî.	,
supranatural, -ă, supranaturali,	-e, adj.
|| Supra- 4 natural (după fr. surnaturel) S! (în concepţiile mistice; adesea substantivat) Care ar fi mai presus de natură şi de legile ei; care ar exista în afara naturii, a lumii percepute prin simţuri, m (Substantivat, n.) Ceea ce se pretinde a fi mai presus de legile naturii. • Extra ordinar, excepţional.
supranume, supranume, s.n. H Supra- nume (după fr. surnom) || Nume dat cuiva pe lîngă numele lui propriu, în semn de cinste sau
StPaASABCtNâ.
pentru a-1 deosebi de altă persoană cu acelaşi nume. • Poreclă.
supranumcrăr, -ă. sup г an umerari, *e9 adj* * [|«9мргл- 4 numerar (după fr. surnuméraire) jj
Care este peste numărul prevăzut, fixat sau necesar.	.
supranumi, supranumesc, vb. IV. Tranz*
II Supra- 4 numi (după fr. surnommer) |j A da cuiva un supranume.
supra бш, supraoameni, s.m. jj Supra* -p om |j Om înzestrat cu calităţi excepţionale care reali* zează lucruri ce par mai presus d «puterile omeneşti.	\
supraomenesc, -cască, supraomeneşti^ adj,
|| Supra omenesc || Care întrece puterile omeneşti; care pare mai presus de firea omenească, supraordonat, -ă, supraordonaţi, -teţ adj, • jj Supra-ordonat j! Care ocupă un loc superior (mlr-o clasificare sau într-o ierarhie. O (Gram^ » Propoziţie supraordonată ~ propoziţie regenţă.
suprapopulat, -ă, suprapopulaţi, -te, adj.
\\Supra-populat j| Care are o populaţie peste limitele normale.
suprapopuiâţie, suprapopulaţii, s.f. jj Supra*
4 populaţie jj 1* Mare concentrare de populaţia . într-un oraş, într-o ţară etc. 2, (Biol.) Populaţia excesivă de organisme, din lumea animală, şi vegetală, pe o anumită arie.
supr&preshme, suprapresiuni, s.f. jj Supra- -r presiune (după fr. surpression) [| (Tehn.) Presiune mai înaltă decît o anumită presiune dâţâ (de et. decît presiunea atmosferică). ,
suprapreţ, şuprapreiuri, s.n. Jj Supm^pş&f^ Preţ mai mare decît cel obişnuit (sau decîtceÎ legal).
supraproducţie, supraproducţii, s, f. }J Sîtpm*
4- producţie (după fr. surproduction) || Producţie de mărfuri care depăşeşte cererea,
suprapune, suprapûn, vb. IIÎ, Tranz.
\\Supra-+рцпе i! A pune un lucru deasupra altuia; (refl.) a sta, a se afla deasupra altui lucru, m Refl. P. ext. A avea loc în aceiaşi timp; a coincide.
suprapus* -ă, suprapuşi, -se, adj. Pus, aşezat unul deasupra altuia.
suprarealism. s.n. I; Supra- 4 realism (după fr. surréalisme) || Curent i'n artă şi literatură (apărut în Franţa după primul război mondial) care pune accentul pe aètivitatea spontană a imaginaţiei, pe elemente iraţionale şi subcon-ştiente, pe visç etc., şi nu pe gîndirea logică.
suprarealist, -a, suprarealişti, -ste, adj., s.m. şi f. II Supra- 4 realist jj 1. Adj. Privitor la suprarealism; care ţine de suprarealism. 2.
S.m. şi f. Adept ai suprarealismukii.
suprarenal, -ă, suprarenali, -<?, adj. || Supra-4 renal (după fr. surrénal) |[Care se află "deasupra rinichilor. O Glandă suprarenală ** fiecare dintre cele două glande endocrine, situate deasupra rinichilor.
suprasarcină, suprasarcini, s.f. || Supta- 4* sarcină jj (T.ehn.) Sarcină suplimentară pe care o are de suportat un sistem tehnic şi care ar putea să pericliteze siguranţa în funcţionaro a acestuia.
S UPR ASÀTÜR AT
> PtOl^
4
suprasaturat, -a? suprasaturat?\ -te, adj. [\ Supra--{-saturat |j (Despre soluţii) în care concentraţia substanţei dizolvate a ajuns mai mare decît cea corespunzătoare saturaţiei; (despre vapori) a căror densitate este mai mare decît densitatea vaporilor saturaţi la temperatura respectivă. • (Fig.;'fam,) Sătul peste măsură -de ceva.
soprasaturâţie s.f. |J Supra- -f saturaţie (după îr. sursaturation) j! 1. Stare instabilă a unei soluţii care conţine o cantitate mai mare de substanţă dizolvată decît cea corespunzătoare saturaţiei. • Stare a vaporilor suprasaturaţi.
2.	(Fig,; fam.) Starea celui sătul peste măsură de ceva.
suprasensibil, -ă. suprasensibili, -e, adj. |1 Din f*r. suprasensible\\ 1. (Despre fiinţe) Foarte sensibil, excesiv de sensibil. 2. (Despre sunete, unde etc.) Care depăşeşte posibilitatea de percepere a sunetelor, care nu poate fi perceput prin simţuri.
suprasolicită, suprasolicit, vb. I. Tranz. [j Supra- solicita> jj A solicita peste măsură.
suprastructural, -ă, ; suprastructurali, ,	-e,
adj. H Supra- -f structural || Cale ţine de suprastructură, privitor la suprastructură.
suprastructură, ^uprastructuri, s.f. || Supra-4-structură (după fr. superstructure) ]] 1. Tota-* îitatea elementelor care formează partea utilă a unei construcţii. 2. Construcţia situată deasupra punţii principale a unei nave. 3. Totalitatea ideilor şi a concepţiilor (politice, juridice, filozofice, artistice etc.), a sentimentelor, năzuinţe-’ lor, mentalităţilor, precum şi a relaţiilor care se constituie în * conformitate cri aceste idei şi concepţii, împreună cu instituţiile şi organizaţiile sociale corespunzătoare acestora.
suprataxă, suprataxe, s.f. || Supra- 4- ţaxă || Taxă suplimentară, adăugată taxei iniţiale.
supratensiune, supratensiuni, s.f. [j Supra- 4-îensiune (după, fr. surtension) || Tensiune electrică superioară celei normale, care poate să apară într-un circuit electric, periciitînd siguranţa sau buna funcţionare a acestuia.
supratdnică s.f. î| Supra- 4- tonică jj (Muz.) Treapta a doua a modului major şi minor; acordul acestei trepte.
supraveghea, supraveghez, vb. I. Tranz.
[' Supra- -f veghea (după fr. surveiller) jj A veghea, a păzi cu grijă, cu autoritate; a urinări cu atenţie.
supraveghere, supravegheri, s.f. Acţiunea de a supraveghea; urmărire atentă; pază.
supraveghetor, -oare, supraveghetori, -oare, s.m. şi f. || Din supraveghea jj Persoană însărcinată să supravegheze pe cineva sau ceva.
supravieţui, supravieţuiesc, vb. IV. Intranz.
|| Supra- 4- vieţui jj A ramîne în - viaţă după moartea cuiva sau după un cataclism," după o catastrofă etc. • A continua să existe, să dăinuie în memoria cuiva.
supravieţuitdr, -oare, supravieţuitori, 7oare, s.m. şi f. || Din . supravieţui jj Persoană care supravieţuieşte alteia sau rămîne în viaţă după uu .cataclism, după o catastrofă etc.
suprem, -ă, supremi, -e, adj. J| Din lat. supremus, fr. supreme jfl. Căre există în cel mai înalt grad, care este cel mai mare, Cel mai bun;/), ext. extrem, ultim. O Moment s. — moment decisiv. 2. Care este cei mai înalt în grad: comandant suprem.
supremaţie, supremaţii, s.f. Ц Din fr. supré-. matie || Poziţie dominantă, superioritate bazată pe autoritate, pe putere.
supresor, -oare, supresori, -oare, adj. |f Din fr. suppresseur || (Despre un element al urmi aparat, despre un dispozitiv etc.) Care împiedica producerea unui fenomen, a unui efect ele. dăunător sau care reduce urmările acestuia.
suprimă, suprim, vb. I. Tranz. j| Din fr. supprimer || 1. A face să dispară, a elimina, a anula. ©À extermina, a omorî. 2, A scoate ceva din funcţie, a opri. © A desfiinţa un post (ocupat de cineva).- 0. A renunţa la ceva; a înlătura, a elimina.
suprimare, suprimări, s.f. Faptul de a suprima; anulare, desfiinţare; înlăturare, eliminare.
supt1, supturi, s.n. || Din suge || Acţiunea de a suge; alimentarea copilului nou-născut la sin.
supt2, -a, supţi, -te, adj. || Din : suge || Slab, uscat; (despre faţă, obraji) scofîlcit, Un om... uscăţiv şi supt la; faţă (Slavici).
supune, supun, vb, III. Tranz. || Lat. suppanere [11. A lua sub stăpînirea sa, a cuceri prin forţă armată; a subjuga; a aduce sub ascultarea, sub autoritatea sa. 2. A constrînge pe cineva sa suporte un lucru, să accepte o situaţie. © Refl. A accepta stăpînirea, autoritatea cuiva; a se expune de bunăvoie la ceva, a suporta de bunăvoie. 3. A expune o substanţă sau uri material unui anumit tratament. 4. À prezenta cuiva un lucru spre cunoştinţă, apreciere sau hotărîre.
supunere s.f. 1. Faptul de a, (se) supune; aducere a cuiva sub puterea, sub stăpînirea sa. ©Expunere a unei substanţe, a unui material la un anumit tratament. 2. Respect. O Cu supunere = cu umilinţă; cu respect.
supura, pers. 3 supurează, vb. I. Intranz.
II Din fr. suppurer, lat. suppurare	pus, puris
,,puroi“) || (Despre răni) A produce şi a elimina puroi.
supurant, -ă, supuranţi, -te, adj. || Din fr, suppurant || Care supurează, care elimină puroi.
supurâţie, supura,iii, s.f. |i Din fr. suppuration (І Formare şi eliminare de puroi.
supus, -â, supuşi, -se, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Ascultător, plecat, smerit; umilit, servil. 2. S.m. şi f. (Dr.; înv.) Persoană aparţinînd, prin cetăţenie, unui anumit stat. © (în unele state capitaliste) Persoană aflată sub protecţie specială de ordin juridic, fără a fi cetăţean cu drepturi depline.	, *
supuşenie s.P. !' Din supus |] 1. Faptul de a fi supus. 2. Cetăţenie.
sur, -ă, suri, -e, adj. |! Din bg. ser. sur || 1. De culoare intermediară între alb şi negru; cenuşiu; (despre animale şi păsări) care are părul, Una sau penele de culoare cenuşie. 2. (Despre părul oamenilor, p. ext., despre ^ oameni) Cărunt.
3.	(Despre cer, nori, văzduh) înceţoşat, .tulbure, moliorît. Sură-i sara cea de toamnă (Emineseu).
1019
SURPRINZĂTOR
surată, surate, s.f. || Cf. soră [| (Pop.) Termen familiar cu care se adresează, la ţară, femeile Intre elç} prietenă.
#surceâ, -Ică, surcele, s.f. || Refăcut din surcele (pl. lui surcel, înv., cu acelaşi sens) || Aşchie care sare cînd se ciopleşte un lemn; p. ext. vreasci
surclasa, surclasez, vb. I. Tranz. |[ Din fr. surclasser || (Sport) A întrece, a • depăşi un adversar.
surd, -&, surzi, -de, adj. || Lat. surdus J| 1. (Adesea substantivat) Lipsit (total sau parţial) de auz. • (Fig.) Care nu vrea să audă, să înţeleagă; nesimţitor. O Eîcpr. De-a surda = în zadar, degeaba. A rămîne surd la ceva — a nu^fi impresionat de ceva, a rămîne rece, nepăsător.
2.	(Lingv., despre consoane) Care nu este sonor, a cărui emisiune nu comportă vibraţii ale coardelor vocale. 3. (Despre zgomote) Slab, confuz, înăbuşit, m (Fig.; despre sentimente, conflicte etc.) Ascuns, mocnit; (despre senzaţii, dureri etc.) înăbuşit, nedefinit.
surdină/ surdine, s.f. || Din fr. sourdine, it. sordina (< sordo ,,surd“) || Dispozitiv de lemn sau de metal folosit la unele instrumente muzicale pentru a slăbi intensitatea sunetelor. O In surdină = încet; (fig.) fără zgomot, cu glas scăzut.
surditâte s.f. || Din fr. surdité, lat. sur dit as, -atis || Faptul de a fi surd; infirmitate congenitală* sau dobîndită constînd din lipsa simţului auzului.
surdomüt, -ă, surdomuţi, -te, adj., s.m. şi f. |! Surd + mut (după fr. sourdţmuet) || (Om) lipsit de auz şi de grai, persoana surdă şi mută în acelaşi timp.	•
surescită, surescit, vb. I. Tranz. || Din fr. surexciter || A excita pe cineva peste măsură, a-1 aduce în stare de nervozitate extremă.
surescitant, -ă, surescitanţi, -te, adj. || Din fr. surexcitant || (Mai ales despre unele medicamente) Care provoacă o stare de surescitare.
surescitat, -ă, surescitaţi, -te, adj. Excitat, enervat peste măsură.
suret, sureturi, s.n. || Din te. suret II (înv.) Copie sau traducere a unui act, a unei scrisori.
surfila, surfilez, vb. I. Tranz. || Din surfiler || A întări marginile unui material textil printr-o cusătură cu împunsături rare.
surghiun, surghiunuri, s.n. || Din te. sütgün || Exil, deportare; stare, situaţie de exilat.
surghiuni, surghiunesc, vb. IV. Tranz. || Din surghiun [| A exila, a deporta. • (Fig.) A alunga, a izgoni.
surghiunire, surghiuniri, s.f. Acţiunea de a surghiuni; deportare, exil, surghiun.
/ surghiunit, -ă, surghiuniţi, -te, s.m. şi f. Persoană exilată.
surgüci, surguciuri, s.m., s.n. || Din tc. sorguc||
1.	S.n* (înv.) Panaş împodobit cu pietre scumpe, purtat la turban sau la işlic de sultani şi de înalţii demnitari turci, precum şi de unii domni români, 2. S.m. Plantă erbacee cultivată, din familia Ţanunculaceelor, înaltă pînă la 90 cm, cu flori albăstrui-vioîete, rar roz sau albe.
surioară, surioare, s.f. Diminutiv al lui sora.
• Termen familiar1 cu care se adresează cineva unei fete sau unei femei. .	•	-
surlu, -ie, surii, adj. II Din sur || Care bate în sur,rcenuşiu-deschis.
surîde, surîd, vb. III. In tranz. || Din rîde (după fr. sourire) || 1, A zîmbi. 2. (Fig.; despre 1 abstracte) A-i fi cuiva pe plac, a-i conveni, a-1 atrage-r	•
surîs, surîsuri, s.n. Acţiunea de a surîde; ■ zîmbet.
surîzătdr, -oare, surîzători, -oare, adj. || Din
surîde || Care surîde; zîmbitor; vesel, prietenos. , surlâş, surlaşi, s.m. || Din surlă || Cîntăreţ din surlă.
sûrlâ, surle, s.f. II Din ser. surla || Instrument ' muzical asemănător cu fluierul, cu mai multe orificii şi cu ancie dublă, întrebuinţat în trecut (mai ales în armată).
surmenâ, surmenez, vb. I. Refl. || Din fr. surmener || (Despre oameni) A se obosi peste măsură, a se extenua, a se istovi.
surmenaj, surmenajuri, s.n. || Din fr. swr-menage II Stare patologică de oboseală extremă, cauzată de un efort mare, fizic sau intelectual.
surmenat, -ă, surmenaţi, -te, adj. Care se găseşte în stare de surmenaj, istqvit, extenuat.
surogat, surogate, s.n: || Din germ. Surrogat || Produs sau' preparat cu proprietăţi apropiate de ale altuia, pe care îl poate înlocui.
• surpă, surp, vb. I. Refl. || Lat. *subrupare |] (Despre porţiuni din maluri, povîrnişuri etc.) A se desprinde şi a cădea; a se prăbuşi. • (Despre ziduri, clădiri) A se dărîm^, a se năruî. • Tranz. A doborî la pămînt, a distruge, a ruina; (fig.) a submina, a săpa.
surpare, surpări, s.f. Acţiunea de a fsé) surpa;, prăbuşire, surpătură; (fig.) ruinare, nimicire.	'
surpat, -ă, surpaţi, -te, adj. 1. (Despre terenuri, maluri etc.). Cu sprpături; prăpăstios; (despre ziduri, clădiri) dărîmat, distrus. 2* (Pop.) Bolnav de hernie.
surpătură, surpături, s.f. || Din surpa || 1. Faptul de a (se) surpa; loc prăpăstios (care se surpă); porţiune de teren surpată. 2. Ruină, dărîmătură/
surplus, surplusuri, s.n. II Din fr. surplus H Ceea ce este în plus; prisos, excedent.
surprinde, surprind, vb. III. Tranz. j| Din fr. surprendre (după prinde) || 1. A prinde pe cineva pe neaşteptate asupra unui fapt. 2. A găsi pe cineva nepregătit, a-1 lua prin surprindere. 3. A uimi, a ului. 4. A descoperi ceva pe neaşteptate; a sesiza.
surprindere, surprinderi, s.f. 1. Faptul de a surprinde (sau de a fi surprins). O Brin surprindere = pe neaşteptate, în chip neprevăzut. # Uimire, uluire, surpriză. 2. Descoperirej observare, sesizare.
surprins, -ă, surprinşi, -se, adj. Mirat, uimit, uluit.
surprinzător, -oâre, surprinzători, -oare, adj.
II Din surprinde II Care surprinde, care provoacă mirare; care impresionează; impresionant.
burpiuza
surpriză, surprize) s.f. || Din fr. surprise || t* Surprindere. • Ctea ce surprinde prin caracterul său neprevăzut. 2, Plăcere, bucurie, produsă pe neaşteptate; concr. cadou, dar.
sdrsă, surse, s.f. fi Din fr. source H 1> Locul unde se produce sau unde se poate găsi un lucru.
• (Fig.) Locul de unde emană o informaţie;, oblrşie, izvor. 2. Corp care emite sunete, lumină, radiaţii etc. • Locul unde se p oduce sau de unde se distribuie un fel oarecare de energie sau un material oarecare.
surtăc, surtuce, s.nT || Din rus. siurtuk || Haină bărbătească de stofă sau de postav, care acoperă partea de sus a. corpului şi care se poartă peste cămaşă sau peste vestă.
t * surtucâr, surtucâri, s.m. || Din surtuc \\ (îny.) termen depreciativ pentru orăşeni sau pentru intelectuali.
surugiu, surugii, s.m. |j Din tc. sUriicil || 1* (înv.) Vizitiu care conducea (de obicei călare pe unul dintre cai) diligentele, poştalioanele sau trăsurile boiereşti. 2. (Pop.;, art.) Numele unei constelaţii din emisfera boreală.
Surveni, pers. 3. survine, vb. IV. Intranz.
|| Din fr. survenit || A se întâmpla, a se produce {pe heaşteptate).
•fiurvolâ, survolez, vb. I. Tranz. |j Din fr. survoler || A zbura cu avionul deasupra unui *. anumit teritoriu.	.
surzănie s.f. j| Din surzi || Surditate.
surzi, surzesc, vb.* IV. Intranz. || Din surd || A-şi pierde, total sau parţial, auzul, a deveni' surd. • Tranz. A face ca cineva să-şi piardă auzul.
• sus adv. || Lat. susum (.=* sursum) |j 1. în-tr-un loc mai ridicat sau mai înalt (decîf altul); deasupra. O De sus = a) din partea mai ridicată a unul teren; din partea superioară, de deasupra; b) dinspre nord; c) care vine de la un organ de conducere* De din sus. de... = din mai la deal de... Pe din sus de... — mai la deal, mai încolo de... Mai sus de... — mai la nord de...^(Substantivat) In susul = a) spre partea mai ridicată, mai înaltă a unui teren; b) în sens contrar cursului unei ape. O Expr. în sus şi în jos = încoace şi încolo. De sus în jos sau de jos în sus = tn direcţie verticală (ascendentă sau descendenta). De sus (şi) pînă jos = în întregime.
• în camerele din partea superioară a" unei case, a etaj. • (Fig.) într-un rang înalt: persoane sus puse. Q Expr. A privi pe cineva de sus = a trata pe cineva cu aroganţă. 2. în înălţime, în aer, în văzduh. QPe sus = a) prin aer, prin văzduh; b) în.zbor, zburînd; c) purtat în braţe sau în cîrcă; d)s cu un vehicul. în sus = spre înălţime, spre cer. Cu susul în jos = a) în mare dezordine, alandala; b) (fig.; fam.)' prost dispus, morocănos. O Expr. A duce (sau a lua, a aduce) pe cineva pe sus =* a duce (sau a lua, a aduce) pe cineva cu forţa. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă etc.). • (Cu valoare de interjecţie) Strigăt de comandă însemnînd: „ridi-că-te!“, „ridicaţi-văT4; strigăt de încurajare, de
simpatie. 3. (La comparativ, urmat da prep. ,,de“) Peste, mai mult de... O Expr. Mai pe sus decît...= mai mult decft, mai presus decît.
4.	(La comparativ, Ja legătură cu un text citat) In cele spuse mai înainte cu cîteva rktduri sau cu cîteva pagini. 6* în registrul a«*t, înalt al vocii sau al unui instrument. O Expr. Sus şi tare = a) categoric, ferm; b) în< auzul tuturor, în gura mare.
susai s.m. |j Din ucr. susai jj Nume dat unor specii de plante erbacee din familia compozitelor, cu. flori galbene, a căror tulpină conţine un suc lăptos.
susan s.m. || Din tc.% susan |j Plantă erbacee înaltă pînă la 150 cm, cu flori galbena, cultivată pentru’ seminţele sale oleaginoase folosit© în alimentaţie şi în medicină.
susceptibil, -ă, susceptibili, -e, adj. || Din fr. susceptible, lat. susceptibilis ( < suscipere „a primi*4) || 1. (Despre oameni) Care se supără repede. 2. Care este capabil să..., care poate să... 3. (Fiz.) Care poate suferi modificări.
susceptibilitate s.f. || Din fr. susceptibilité ||
1.	Faptul de a fi susceptibil; creşterea anormală a sensibilităţii psihice. 2. Capacitatea de a suferi modificări sub acţiunea unor influenţe externe.
suscită, suscit, vb. I. Tranz. || Din fr. susciter", lat. suscitare (| A provoca, a stîmi* a produce; a. stimula.
susetă, sus&te, s.f. fi Din fr. sucette fi Tetină care se dă copiilor mici să o sugă.
susmenţionat, -ă, susmenţionaţi, -te, adj. || Din fr. susmentionné || (Adesea substantivat) Care a fost amintit, menţionat mai înainte.
suspans, suspansuri, s.n. || Din frM engl. sustrase. || Moment dintr-un film, dintr-un spectacol, dintr-o operă literară, cînd acţiunea se întrerupe temporar într-un punct culminant, ţinînd pe spectator sau pe cititor într-o stare de tensiune, în aşteptarea deznodămîntului ; stare de tensiune provocată de un astfel,de moment.
, suspântă, suspante, s.f. || Dia fr. suspente |j Fiecare dintre corzile unei paraşute, care leagă voalura de hamul prins de corpul păraşu-tistului.
suspect, -ă, suspecţi, -te, adj. || Din fr. suspect, lat. suspectus (< suspicere „a privi în sus14; „a bănui44) || Care este bănuit sau dă de bănuit, care inspiră neîncredere; dubios, îndoielnic.
suspectă, suspectez, vb. I. Tranz. jj Din fr. suspecter |] A bănui pe cineva de ceva, a socoti suspect; a pune la îndoială ceva.
suspendă, smpénd, vb. I. Tranz. |j Din fr, suspendre, lat. suspendere |( 1. A atîrna. 2* A întrerupe (temporar) o activitate. 3. (Jur.) A opri cursul unei judecăţi, al unei executări sau urmăriri penale. 4. A opri apariţia unei publicaţii periodice. 5. A îndepărta pe cineva din serviciu pe timp limitat.
suspendare, suspendări, s.f. Acţiunea de a suspenda; întrerupere, suprimare temperară.
suspendat, -ă, suspendaţi, -te, adj. Atârnat, lăsat să atîrne. O Pod s. s=* pod susţinut de
ШСУШЛМ
elemente flexibile (cabluri, lanţuri etc.). • întrerupt, oprit, interzis.
suspensie, suspensii, s.f. !i Din fr. suspen-sion ||	!•	întrerupere	(intenţionată)	a	şirului
gîndirii, a frazei. O Puncte de suspensie v. punct în suspensie — amînat, oprit, suspendat (temporar). 2. (Chim.) Sistem format dintr-o substanţă solidă dispersată într-un fluid, S. Legătura elastică (resorturi, arcuri etc.) între un sistem tehnic şi reazemul lui.
suspensdr1, suspensoare, s.n. f) Din fr. sus* pensoir II Bandaj cu ajutorul căruia este susţinută o hernie, un organ căzut etc.
guspensăr2, -oare, suspensori, -oare, adj. i|.Dia fr. suspenseur || (Despre muşchi, ligamente) Care susţine. • (Substantivat.	m.)
Muşchi alungit care determină mişcarea înainte şi înapoi a copitei calului.
suspicios, -oâsă, suspiciosi, -oase || Din lat. suspitiosus II Bănuitor, neîncrezător.
suspiciune, suspiciuni, s.f, || Din fr. suspiciont lat. suspicio, -onis |] Lipsa de încredere, nesiguranţă, îndoială în ceea ce priveşte^eorectitudinea, legalitatea, onestitatea faptelor sau intenţiilor cuiva; bănuială, neîncredere.
suspin, suspine, ş.n. !! Din suspinajj^Respiraţie adîncă şi prelungită provocată de o durere psihică sau de un plîns puternic.
suspina, suspin, vb. I. Intranz. jj Lat', suspi-rare II A ofta, a scoate suspine; a plinge cu suspine.
sustentâţie, sus tentai ii, s.f. || Din fr. susten-talion |] Proprietatea unui corp de a se menţine la un anumit nivel în masa unui fluid prin mijloace adecvate.
sustrâge, sustrag, vb. III. Tranz. [| Din fr.
soustraire (după trage) || 1. A-şi însuşi prin fraudă sau viclenie, un lucru care aparţine altei persoane; a fura. 2. A abate sau a împiedica pe cineva de la'un lucru. • Refl. A se eschiva (prin fraudă sau prin.şiretenie) de la un serviciu, de la o obligaţie; p. ext. a scăpa de ceva. || Perî. s. sustrăsei, part. sustras.
sustragere, sustrageri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) sustrage; însuşire prin fraudă a unui lucru; furt. 2. Eschivare de la o obligaţie.
susţinător, -oare, susţinători, -oare, adj., s.m. şi f. || №n susţine || 1. Adj. Care susţine sau sprijină o greutate, o povară. 2. S.m. şi f. Persoană care susţine sau apără pe cineva ori ceva. m Persoană care întreţine cu mijloace materiale o persoană, o instituţie etc.
susţine, susţin, vb. III. Tranz. || Din lat. susţinere, fr. soutenir (după ţine) j! 1. A servi drept suport unui lucru, e (f\g.) A sprijini o cauză, o acţiune. 2. A afirma cu tărie o idee, un principiu, un punct de vedere etc.; a aduce argumente în sprijinul acestora. 3-, A se prezenta la un examen sau la un concurs. 4. A întreţine, a ajuta cu mijloace materiale o persoană, o instituţie etc. • Refl. A-şi cîştiga singur mijloacele de trai.
susţinere, susţineri, s.f. І. Acţiunea de a (st)
susţine; sprijinire. * întreţinere cu mijîoac# materiale. 2. Prezentare a unei teze, а unei lucrări în faţa unei comisii şi argumentarea celor expuse în lucrarea respectivă.
susţlnât, -ă, susţinuţi, -te adj. (Despre modul de desfăşurare a unei activităţi) Constant, дат* trerupt, viu.
săşur, susure, s.n. !| Din susura jj Zgomot lin, uşor, continuu, produs de o apă care curge, de frunzele mişcate de vmt etc.
susurâypers. 8 susură, yb. I. Intranz. |j Din fr. susurrer, lat. şusurrare, de origine onomairf-peieă II (Despre apă, frunze* vmt} д produce Ш zgomot lin, uşor, neîntrerupt; a murmură, sutană, sutane, s.f, П Din fr. soutane jj Haină preoţească lungă pînă la pămînt, încheiată cu nasturi de sus pînă jos.
sutâr, sutare, s.f. || Din sută |! (Ram.) Bancnotă de o sută de lei.	'
sutâş, şutaşi, s.m. \\ Din sută j; (înv.) Comandant peste o sută de ostaşi.
sută, sute, num. card., s.f. II Din sl. stito || Mumăr natural situat între nouăzeci şi nouă şi o sută unu; se indică prin cifra 100. O La sută (despre dobinzi, procente) corespunzător unei sume de o sută de iei. Sută la (sau în) sută == a) complet, în întregime; b) sigur, fără îndoială. • (Cu valoare de num. ord.) Pagina o sută,
2.	S.f. Cifră care marchează numărul dintre nouăzeci şi nouă şi o sută unu. ♦ Bancnotă de ov sută de lei.
sătălea, săta num. ord. I] Din sută [[Care se află între al nouăzeci şi nouălea şi al o sută umilea. O (La pi. m., în forma sutelea) Al trei sutelea.
sutien, sutiene, s.n. J| Din fr. soutien [gorge] \l Piesă de lenjerie feminină care susţine sinii.
sutime, sutimi, ,s.f. || Din sută |] A suta parte dintr-un întreg.
sutură, suturi, s.f. || Din fr. suture, lat. sutura „cusătură44 || 1. (Anat.) Articulaţie fixă în care oasele sînt strîns apropiate. 2. Cusătură folosită în chirurgie pentru a reuni marginile unei plăgi.
suvâc, suvace, s.n. Sulă lungă, întrebuinţată mai ales la confecţionarea opincilor,
suveică, suveici, s.f. |] Din bg. sovalka \\
1. Organ al războiului de ţesut în care se aşază ţeava cu firul de bătătură şi cu ajutorul căruia se trece acest fir prin rostul urzelii, pentru a ţese.
2. Organ al maşinii de cusut care conţine moso-relul cu firul de dedesubt.
suvenir, suvenire, s.n. [| Din fr. souvenir; lat. subvenire „a veni în minte44 || Amintire, jj PI.'şi suveniri, suveniruri У Şi: suvenire s.f.
suvenire s.f. v. suvenir.
suveran, -ă, suverani, -e, adj., s.m. şi f. || Din
fr. sou-verain; lat. superanus, de la super J| 1. Adj. Care este deasupra tuturor; care deţine autoritatea supremă; care dispune liber de soarta sa sau de actele sale; car© s© bucură de suverani-
SUVERANITATE 1
1022
tate. 2. S.m. şi f. (Conducător al unui stat monarhic. • (Fig.) Cel care dispune liber de soarta sa şi de acţiunile sale.
suveranitate s.f. || Din fr. souveraineté || Caracterul, starea a ceea ce este suveran. • Calitate esenţială a statului, constînd în independenţa puterii de stat faţă de alte state, în dreptul de a-şi rezolva în mod liber problemele interne şi externe, fără vreun amestec din afară şi fără a încălca principiile dreptului internaţional.
< suzeran, -ă, suzerani, -e, s.m., adj. f| Din fr. suzerain || 1. S.m. (în evul mediu) Mare senior de care depindeau alţi seniori (în cadrul relaţiilor de vasalitate). 2. Adj. (Despre state) Care exercită suzeranitate asupra altui stat.
suzeranitate s.f. II Din fr. suzeraineté |j 1.. Dreptul suzeranului asupra vasalilor săi. 2. Drép-
tul unui ştat asupra altui stat care are guvern propriu dar nu are autonomie completă.
svâstică, svastici, s.f. || Din germ. Swastika, fr. svastika || Străvechi simbol religios indian în formă de cruce cu braţe egale, îndoită la capete în unghi drept. A fost folosită de nazişti ca simbol al „arianismului44 rasist.
sveter, svetere, s.n. || Din engl., fr. sweatcr || Obiect de îmbrăcăminte tricotat, care acoperă partea de sus a corpului, încheindu-se în faţă cu nasturi.
swing, swinguri, s.n. || Din engl., fr. swing SI
1.	Lovitură laterală la box, dată cu braţul uşor arcuit. 2. Numele unui dans modern, cu ritm şi mişcări repezi.
ş s.m. invar. A dpuăzeci şi treia literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă: consoană fricativă prepalatală surdă.
şa,'şei, s.f. || Lat. sella || 1. Piesă de harna-şament confecţionată din piele (rar din lemn), care se aşază pe spinarea calului şi pe care sade călăreţul. O Expr. A pune şaua pe cineva = a supune, a stăpîni pe cineva, a-1 constrînge să facă ceva. 2. Suport de piele, de cauciuc sau de material plastic, montat la biciclete, motociclete etc.,-pe care stă conducătorul. 3. Loc mai coborî t între două vîrfuri de deal sau de munte; curmătură*. || Şir 'şea s.f.
şabâc, şabace, s.n. || Cf. tc. şebeke || (Reg.) Broderie în ajur făcută (cu aţă albă) la cămăşi, la feţe de masă etc. || Şi: şabâcă s.f. şabâcă s.f. v. şabac.
şâbăr, şabăre, s.n. || Din germ. Schaber || Dispozitiv pentru curăţirea depunerilor de parafină de pe pereţii ţevilor de extracţie sau ai conductelor pentru transpprtul ţiţeiului.
şablon, şabloane, s.n. || Din germ. SchabUne ||
1.	Model, în mărime naturală, după care se poate executa o piesă. 2. Instrument cu care se controlează şi se măsoară dimensiunile unei piese în curs de fabricaţie. 3. (Fig.) Formulă stereotipă; repetare mecanică, lipsită de originalitate, a uiiui model; clişeu verbal.
şablonâ, şablonez, vb. I. Tranz. || Din şablon || A trasa, cu ajutorul unui şablon, forma sau dimensiunile unei piese.
sabotă, şabote, s.f. || Din germ. Schabotte || Piesă grea de fontă care susţine nicovala la un ciocan de forjat mecanic.
şacal, şacali, s.m. || Din fr. chacal |] Mamifer carnivor sălbatic, asemănător cu lupul dar mai mic decît acesta, care^trăieşte în sudul Asiei, în nordul Africii şi în sud-estici Europei. * şagă,şâgi, s.f. || Din bg. sega || (Pop.) Glumă. O Expr. A se întrece cu saga = a întrece măsura, a exagera. Nu-i vreme de şagă = nu este mo mentul potrivit pentru glumit. A se trece de şagă = a începe să devină lucru-serios.
şagrinâ, şagrinez, vb. I. Tranz. || Din fr. chagriner || A finisa o piele tăbăcită, imprimîn-du-i un desen In scop decorativ sau pentru a masca anumite defecte de suprafaţă.
şab1, şahi, s.m. || Din tc. şah, fr. schah, shah [| Titlu purtat de suveranii Iranului (Persiei), corespunzător titlului de împărat.
şahŞ.şahuri, s.n. || Din germ. Schach fl 1. Joc de origine orientală care se joacă între doi jucători cu ajutorul a 32 de piese mişcate după anumite reguli pe o tablă împărţită în 64 de păltrate albe-şi negre; p. ext. tabla şi piesele folosite,
2.	Situaţie, în cursul jocului, în care regele unuia dintre jucători este atacat de o piesă a adversarului.
^ şaliist. -ă, şahişti, -ste, s.m. şi f., adj. Jţ Din şah2 || 1. S.m. şi f. Persoană care practică jocul de şah. 2. Adj. Referitor la jocul de şah.
şaibă, şaibe, s.f. H Din germ. Scheibe || 1. Piesă plată de metal, de materiakplastic etc., găurită la mijloc, oare se introduce între o piuliţă şi şurub pentru a îmbunătăţi îmbinarea. 2. Roată fără spiţe, peste care se trece o curea de transmisie.
şâica, şaici, s.f. || Din tc. şayka, bg., ser. sajka || (înv. şi pop.) Ambarcaţie cu pînze sau cu vîsle, cu fundul plat, folosită mai ales pe fluvii şi pe rîuri navigabile pentru transport de mărfuri.
şâisprezece num. cârd. || Şase 4- spre -f zece || Număr natural situat între cincisprezece şi şaptesprezece; se indică prin cifrele 16.(Cu valoare de num. ord.) Pagina şaisprezece. JjŞi: şâsesprezece num. card.
şaisprezecelea, şaisprezecea, num. ord. || Din şaisprezece jj (Precedat de art. „al“, „a“) Care se află între al cincisprezecelea şi al şaptespre-zecelea. || Şi: şâsesprezecelea, şâsesprezecea num. ord.
şaizeci num. card. || Şase -y zeci || Număr natural situat între cincizeci şi nouă şi şaizeci şi upu; se indică prin cifrele 60. •(Cu* valoare de num. ord.) Locul şaizeci. || Şi; şase zeci num. card.	*
şaizecilea. şaizecea num. ord. || Din şaizeci || (Precedat de art. „al“, ,,a“) Care se află între al cincizeci şi nouălea şi al şaizeci şi uriulea.
şal, şaluri, s.n. || Din tc. şal !| 1. Ţesătură de lînă, de mătase etc., împodobită cu desene sau cu broderii ori franjuri, pe care o poartă femeile pe cap sau pe umeri. 2. Fular.
şalând, şalande, s.n. jj Din fr. chaland || Navă cu fundul plat cu sau fără propulsie proprie, folosită în lucrările hidrotehnice pentru transportarea unor materiale. || Şi: şaîândă s.f. şalândă s.f. v. şaland.
şalânder, şalandere, s.n. || Din fr. chalandeur || Remorcher sau şalupă mică folosită pentru reni or earea şalandelor.
ŞALANGEB
şalânger, ş al an ger i, s.m. I] Din engî., fr. challenger || Sportiv care, în urma unor întreceri preliminare, a obţinut dreptul de a-şi disputa un titlu de campion în meci direct cu deţinătorul titlului.
şalău, şalăi, s.m. || Din magh. siilld || Peşte răpitor, lung pînă la 70 cm, cu corpul acoperit de solzi mici şi cu gura mare, prevăzută cu dinţi ascuţiţi.	v
şale s.f. pi. |! Lat. sella || Parte a spinării din jurul regiunii lombare, a coloanei vertebrale, la om* • Partea din mijlocul spinării, la unele animale.
■ şâltăr, şaltăre, s.n. || Din germ. Schalter || (Reg.) întrerupător electric.
şalupă, şalupe, s.f. || Din fr. chaloupe || Mică ambarcaţie cu motor, folosită la transportul persoanelor, al mărfurilor, la remorcări etc.
şglvâri s.m. pi. I) Din tc. şalvar || Pantaloni lungi şi foarte largi, ştrînşi în jurul gleznei, purtaţi mai ales îri Orientul Mijlociu, atît <ie bărbaţi cît şi de femei.
şamân, şamani, s.m. H Din fr. cJiaman, cuv. dintr-o limbă uralo-altaieă $1. ‘ Preot vrăjitor, slujitor al şamanismului. 2. Vrăjitor.
şamanism ş.n. )| Din fr. chamanisme || Formă primitivă de religie a unor populaţii din Asia şi a unor triburi din Indonezia, Oceania, America şi Africa, caracterizată prin cultul strămoşi lor, credinţa în farmece, în spirite bune şi rele şi prîntr-im ritual manifestat prin extaz religios, dansuri şi formule magice.
şanibelân, şambelani, s.m. flDin fr. chambellan || Demnitar de rang superior în unele ţări monarhice din apusul Europei, care avea în grija sa camera suveranului.
şambrână, şambrane, s.f. jJDin fr. chambranle || Cadru executat din tencuială, piatră, lemn sau metal, care mărgineşte o uşă sau o fereastră fn scop decorativ.
şamfzâ, şamizez, vb. I. Tranz. || Din fr, cha-moiser || A tăbăci o piele cu untură de peşte.
şamotă, şamotez, vb. I. Tranz. || Din şamotâ || A căptuşi un cuptor cu şamotă. şamot s.n. v. şamotă.
şamătâ, şamote, s.f. ]| Din fr. chamotte, germ. Schamotte || Material obţinut din argilă arsă şi măcinată, folosit la prepararea produselor re-' fractare; cărămidă sau placă obţinută din astfel de argilă. || Şi: şamot s.n.	,	*
şampanie s.f. || Din fr. champagne, de la n. pr. Champagne, regiune viticolă din Franţa || Vin spumos obţinut j>rin refermentarea unor vinuri de masă’în recipiente închise ermetic* şampanfzâ, şampanizez, vb. I. || Din fr. ehampagniser || X. Intranz. (Despre vinuri) A prezenta procesul de fermentaţie caracteristic şampaniei. 2. Tranz. A supune vinul procesului de transformare în şampanie.
şampăn, şampoane, s.n. || Din fr., engî. shampooing || Produs cosmetic folosit la spălatul sau la colorarea părului, conţinînd săpun sau detergenţi, uleiuri, parfumuri şi, uneori, substanţe colorante.
şan, şanuri, s.n. li Din magh. sâm jj Calapod care se introduce în încălţăminte pentru a-i
1Є24
menţine forma în procesul de finisare sau după, ce aceasta este gata.
şâncru, şancre, s.n. || Din fr. chansre fl UÎceraţi e a mucoasei sau a pielii, formată în locul de pătrundere în organism a unor germeni inlecţioşi (ex. în sifilis),.
şandrama, şandramale, s.f. || Cf. tc. sundurma ,,şopron“ II Construcţie .rudimentară de scmduri; p. ext. clădire veche .deteriorată. • încăpere de scînduri făcută în spatele casei şi ІірШ de peretele ei, în care se păstrează.diferite unelte. • (Reg.) Acoperiş de şindrilă.
şanfrenâ, şanfrenez, vb. I. Tranz. (] Din fr. ehanfreiner j| A tăia oblic muchiile u^or piese de metal, în locul unde urmează să fie sudate.
şanjânt, -ă, şanjcmţi, -te, adj. H Din fr. chan-geant |J (Franţuzism; despre culori; p. ext. despre ţesături) Care are nuanţe cromatice schimbătoare, în funcţie de direcţia dm care cade lumina asupra ei.
şansă, şanse, s.f. Ц Din. fr. ehance f Posibilitate de reuşită; împrejurare favorabili; noroc.
şansonetă, şansonete, s.f. || Din fr. chunson-nette || Scurtă compoziţie тішсаїа pentru voce, proprie, muzicii franceze, de origine populară, eu conţinut liric ori satiric,
şansonctist, -ă, şanscneţisti, Tste, s.m* şi f.
|| Din şansonetă || Autor sau interpret de şanse-nete.
şantagist, -ă, şantagisti, -ste, s.m. şi f.J Din şantaj || Persoană care practică şantajul* care recurge la şantaj.
şantaj, şantaje, s.n. [| Pin fr. ohantage jf-Con-strîngere exercitată asupra unei persoane prin mijloace de intimidare sau prin ameninţări, eu scopul de a dobîadi pe nedrept un Soios; mijloc întrebuinţat în acest scop.
. şantajă, şantajez, vb. І. Trau&. |J Din şantaj (I A exercita un şantaj, a supune pe cineva unui şantaj.
şantier, şantiere, s.n. || Din fr, ehantier || Teren pe care se desfăşoară activitatea de construire sau de reparaţie a unei clădiri, a unui pod, a unei şosele etc., împreună m materialele şi instalaţiile necesare. O Ş- naval = întreprindere pentru construirea sau repararea navelor, situată pe malul unei ape navigabile. *•
şăntung s.n. || Din germ. Schanţung fj Ţesătură de in sau de mătase, realizată din fire cu variaţii de grpşime, care ifcs în relief pe suprafaţa ţesăturii.
şanţ, şanţuri, s.n. || Din germ. Sehanze, magh. sănc || 1* Săpătură lungă şi îngustă, făcută pentru scurgerea apei, pentru хрпхортеп unui hotar etc. 2. Tranşee: • (în evul mediu) Fortificaţie de forma unui canal adînc şi lat, uneori plin cu apă, care împrejmuia un castel sau o cetate. 8. Crestătură; scobitură lungă făcută la suprafaţa unei piese sau a unui organ de maşină.
şapcă, şepci, s.f. II Din rus. şapka, magh. sapka Ц Acoperămînt pentru cap', cu calotă piaţă şi ou cozoroc, purtat mai ales de bărbaţi.
şapirogrâf, şapirografe, s.n. || Din germ. Sâka-pirograph }| Aparat de multiplicat texte sau
1025
desene» format dintr-un- ciImdm acoperit cu o j>asţă specisdă, pe care se imprimaj prin apăsare, textul sap desenul ce urmează să fie. reprodus, şaplrograîiâ, şapirografisz, vb.- I. Tranz. [JDin şapirograf |j A multiplica da şapirograf.
şapte nu.ni.,cârd, jj Lat- septem |j Număr natural situat între şase şi opt; se indică prin cifra 7, O (Adjectival) A urcat şapte trepte. m Intra în componenţa . numeralului adverbial (de şapte ori). © (Cu valoare de num, ord,) Paragraful şapte, li Şi: şăpte num, card,
şaptelea, şaptea, num, ord. j; Din şapte ' II (Precedat de art. „al“, „a44} Care se află între al şaselea şi al optulea, .
şâptesprezece num, card, jj Şapte -f spre .4-zece |j .Număr natural situat între şaisprezece şi optsprezece; se indică prin cifrele 17. m (Cu valoare de num. ord,) Capitolul şaptesprezece, şâptesprezeceiea, şăptesprezeeea» num, ord |i Din şaptesprezece fi (Precedat de art, „aTV.„a“) Care se află între al şaisprezecelea şi al optsprezecelea.
şaptezeci num, card, [! Şapte A zeci !] Număr natural situat între şaizeci şi nouă şi şaptezeci şi unu; se indică prin cifrele 70. # (Cu valoare de num. ord.) Locul şaptezeci.	;
şapiezăeiiea» =zécea num. ord. jj Din şaptezeci]' (Précédât de art, „al“, „a“6) Care se află* între al şaizeci şi nouălea şi al şaptezeci şi umilea, şarâdă, şarade » s.f. i; Din fr, charade j| Un. fel de ghicitoare care propune aflarea unui cu vînt cu ajutorul părţilor său silabelor Iui, .al unor cifre ori desene» fiecare, dintre acestea avînd o semnificaţie pfoprie. O Expr. A corbi in şarade = a vorbi enigmatic sau cu aluzii, ©Lucru neclar, greu de înţeles,
.. şaretă, şarete, s.f, |] Din fr, charrette [JTrăsu-rîcă "uşoară (cu două roţi) teă de un singur cal; cabrioletă,
şarg, -ă, şargi, -e, adj; ff Din magh, sdrgajl (Mai ales despre cai) Cu părul gal beri-deschis (cel din coamă, din coada, şi de la extremităţile picioarelor fiind negrii). « (Substantivat) Cal oii părul de această culoare.*
şariâj, şariaje, s.n, H Din fr, charriage !’ Deplasare, a unor mase importante de roci şi suprapunerea lor peste altele, ca rezultat aî mişcărilor tectonice din zonele de orogeneză.
şarja» şarjez, vb.' L || Din fr, charger !i 1. In-tranz. A înfăţişa ceva Intr-o forma caricaturală; a exagera. .2. Tranz. (Despre trupe de cavalerie) A efectua o şarjă (8)*
şârjă, şarje, s.f. I; Din fr. charge I; 1. încărcătură normală a:urnii cuptor metalurgie; cantitatea de oţel obţinută dintr-o astfel de încărcătură. .2-. 'Prezentare caricaturală, exagerată, a unui personaj, a unei situaţii etc. (în literatură sau în teatru). 8, Atac'puternic, in goana cailor, al cavaleriei asupra inamicului,
şarlatan, şarlatani, s.m. || Din fr. charlatan, ît. ciarlatano ( < ciarlare. „a sp oro văi, a pălăvrăgi44) 11 Om necinstit, care profită de buna-credinţă a altora; înşelător, farsor; escroc.
şarlatani®, şarlatanii, s.f. || Din şarlatan \\ Faptă de şarlatan, înşelătorie; escrocherie-,
55 — Dicţionar generai ai limbii române
. şăxlă» şarle* s f, [J Din îr, [kîng] chartes* numele unei ra^e de cîîni [[{Pop: şî fam.) Javră, potaie.	•
şarlotă, şarlote, s.f. |j Din fr. charlotte |: Cremă preparata din lapte, ouă, zahăr,'frişca şi gelatină, care se serveşte că desert.
'şarm'-s.n. [[ Din fr. charme 1: (Livr.) Far-' mec, graţie,	'
şarnierâ, şarniere, s.f. || Din fr. charnière jj
1.	Ţîţînă, balama. 2.' Locul de îmbinare între -celé două valve care formează cochilia unei scoici.’ ‘8. Fîşie d-e hîrtie gumată cu care se lipesc mărcile poştale în albume.
şarpantă, şarpante, s.f. [1 Din fr. charpente || Schelet format din grinzi de lemn', de metal sau de beton armat» care susţine acoperişul unei clădiri.
şarpe» şerpiy s.înv .|j.Lat, serpens ü 1» (La pL) Ordin de reptile lipsite de membre, cu corpul cilindric, adaptat la tîrire; unele şînt veni&oâse; trăiesc pe toate continentele; (şî la,sg.-) reptilă din acest ordin, O Şarpe-de-casâ =» specie de şarpe neveninos, lung de c, 1,60 m. Şarp&eu-do-poţei = specie de şarpe veninos.din America de Nord, ayînd coada acoperită cu solzi cornoşi care produc un zgomot caracteristic. Şarpe~cu~ ochelari =? cobră, O Expr, A ţipa (sau a striga) ca din gură de şarpe => a ţipa foarte tare. A încălzi (sau a creşte) şarpele la sin == a arăta bunăvoinţă unui nerecunoscător, A sări ca muşcat de şarpe = a se înfuria. A călca şarpele pe coada =x a supăra pe un om rău. 2» (big.) Om rău, viclean, perfid,
şart1 interj, || Onomatopee [’Cu vînt care imită zgomotul produs de o lovitura dată cu palma.
şart2» şarturi, s.n, || Din tc, şart j| Rînduială, datină, tradiţie,. # Rost, socoteală, ţîlc. O Pe . şart = în ordine, pe rînd
şase num, card, Jj Lat. sex j! Număr natural situat între cinci şi şapte; se ipdieă prin cifra 6. O (Adjectival) Şase zile, # (8ţt valoare de num. ord,) Blocul şase.
şâselea, şasea num. ord, Din şase |; Care se află între al cincilea şi al şaptelea.
şăsesprezece num. card, v. şaisprezece, -şâsesprezpeelea» şâsesprezecea» num, ord, v. şaisprezecelea, şaisprezecea.
şasezăci num. card. v. şaizeci, şaslu, şasiuri, s.n. f| Din fr. châssis fi 1. Cadru rigid pe care se montează osiile unui vehicul cu tracţiune mecanica şi care constituie principalul element de rezistenţă al vehiculului. Şaşiuî susţine caroseria, motorul şi organele de transmisie. 2. Nume dat la diferite tipuri de rame sau de cadre, întrebuinţate în industrie, în tipografie, în legătoria de cărţi, pentru fixarea pînzei tablourilor etc.
şaslâ s.f. |! Din fr. chasselas j] Nume dat mai multor soiuri de viţă de vie care produc struguri pentru masă. jj Şi: ceaslă, s.f.
şaten, -à, şateni,, -e, adj. || Din fr* châtain, mase. refăcut din chataigne	castănea
„castanie44) || (Despre păr)-De culoare castanie; (despre oameni) cu părul castaniu *
•ŞATiS ■'
Ş&tră, şeâre, s;L !S Dih bg^mv.iatra |j 1. Cort în care se adăpostesc ţiganii nomazi; p, ext. grup de cortufi care alcătuiesc locuinţele ппф comunităţi de ţigăni nomazi. Q Expr. (Fâm.) A umbla (saii a se muta) cu şdîra = a se nSutâ deseori, din loc In loc, cu toate lucrurile. 1 (înv.) Baracă de scînduri acoperită cu pînzâ, în care se vlnd mărfuri ia tîrg.
şăgâlnic^. -ă, şăgalnici, -e, adj. |) Din şagă || Glumeţ, hazliu, poznaş. (Adverbial) Fetele aier-gdu pe pajişte şi chicoteau şăgalnic (Câmii ,Pe-trescu).
.. şănţui, şănţuiesc, vb. IV. |j Din şanţ JJ І. tranz. Â săpa un şanţ. 6 Â îhcdîijiiră, a fortifică un loc, o cetate cu şăhţurî. 2. Refl. (Dăspre piele, obraz etc.) Â se încreţi, ă se zbirci.
şătr&r* şătrariK s.m. || Din, şatră [] 1. Ţigăn Uotnad. 2. (Reg.) Neguâtor âiUbulânt căre vinde în bîlciuri, la şatră.
şăuâş, savori, s.m. |’ Din şa Jî Cal- diMr-un ăţeîăj care poartă şaua (pe care încalecă vizî-tml).
şchiop, -oapă, şchiopi, *oape, adj., s.f. Ц Lat. *exchppus ;j 1. Adj. (Adesea substantivat) Care are un picior mai scurt sau căruia îi lipseşte un picior; care umblă şehiopătînd. • P. pxt. (Despre scaune, mese) Care nu se sprijină bine pe toate picioarele. • (Fig.; despre versuri) Gu ritm sau rimă defectuoase. 2. B.f. Măsura populară de lungime egală cu distanţa dintre vîrful degetului mare şi vîrful arătătorului, cînd cele două degete sint bine îndepărtate, unul ‘ de altul. £) IXe-o şchioapă =* mult mai mic (sau niult mai măre) decit normal.
şchiopă, şehiopes, vb. L Intranz. Ц Lat. *c.r-dopjpare jl A şchiopăta.
şehiopătâ, şchiopătez, vb. I. Intranz. Ц Laţ* ^excloppitare jl A umbla sprijmihdu-se mai rinili pe un picior decît pe celălalt (său, tn cazul animalele caiete); д^сЬіора,	А
nu funcţiona bine, â nu merge, ă nu Se йШа|ига în mod normal.	*
şcoală, şcoli, sA. Din sî. skola |j l. Instituţie de învăţămînt public în care se predau “elementele de bază ale principalelor discipline; p. ext, activitatea care se desfăşoară în această instituţie; instrucţie, învăţămînt. 2. Loc&lul îa.cărb esteinsţalaţă o instituţie de învăţămînt. • Totalitatea elevilor dintr-o astfel de instituţie, в, (Fig.) jŞursă. de cunoştinţe; sistem sau mijîoc de instruire îfttr-uh anumit domeniu; p. ext, învăţătură dbbîndită pe această cale. 4. (Fig.) Mişcare literară, artistică, ştiinţifică etc., care grupează în jurul ei un număr de adepţi.
Scoîâr, -ă, şcolari, -e, s.m., adj. jrDin şcoală ,1
І.	S.m. ElcV, al uiiei scoli. 2. Adj. Privitor la şcoala sau la şcolari (1), care ţine dă şcoală, şcolârîtâte s.f. |! Dm fr. sca/arm? (după şcoală) П Căiitâteă de şcolar (1); timpul cît cineva este şcolar.
şcolariza, şcolarizez, vb. I, Tranz. Г Dm fr. scâlhH'şhr iăMpă şcoatb) |j A da un copil la şcoală, â-1 fafcă hă urmeze emisurile unei ^tfofi.
şcolarшШ s.i. Ac*ţihfoeă Ш Ь^ШкНШ; instruirea, pregătirea unui eîev în şctfală.
şcolărise', -eâsca, şcolăreşti, adj. Ц Din şcolar "
, De şcolar, caracteristic şcolii sau şcolarilor. •• (Fig.) Naiv, copilăresc, lipsit de maturitate.
rolăreşte adv. \\ Din şcolar [] Câ şcolarii, în Şcolarilor. • (Fig.) în mod şcbîăffesc, copilăresc.
şeolănme s.f. І) Din şcolar |] Mulţiihe de şcolari; totalitatea şcolarilor.
şcolăriţă, şcolăriţe, s.f. Ц Din şcolar [| ËîèVâ a unei şcoli.	';
şea s.f. V. şa.
şedea, şed, vb. II. Intranz. ]j Lat. şedere JJ
1. A se aşeză, â lua loc; à stă aşezat pe cëVà.
2. A sta într-un anumit loc, întb-o anumită situaţie şau poziţie. 8. A avea locuinţă Săli domiciliul undeva. • A petrece un anumit timp undeva, a rămîne» a zăbovi într-uh anumit loc. • A poposi. 4. Expr. A-i şedea cuiva bine fsâiî rău) = а і se potrivi (sau a, nu і se potrivi) cuiva ceva; a (nu) fi aşa сищ trebuiè, tcuih sé cuvine.
0. A ûu facè nimié, a sta dègéàba.
şedere, şederi, s.f. 1. Faptul de a şedea; popas mai lung făcut undeva. 2. (Fig.) Lënëvie, lipsă de activitate.
şedinţa, şedinţe, s.f, [; Din şedea (după fr. séance) і] 1* Adunare organizată a mèmbrîlor unui colectiv, a personàluïuî difttr-o instituţie etc. pentru a analiză, a discuta, a hotărî ceva.
2.	Dezbatere a unei cauze in faţa ïmüi Orgă A de jurisdicţie. 8. Intervai de timp în care se aplică un tratament triedical, se face 6 ëxpünèrè été, it -	■
şeditâ s.f. Jl 6în fr. cheddite, de là.». pF. Çhedâe, unde a. fost fabricat acest exploziv j] Exploziv preparat pe bază de clorat de sodiu ori .do potasiu.sau de amoniu.
jef, •K şefi, -a, s.m. şi Jf, j| Di à. fr. ékef Цс
1. Persoana care coriduce o organizaţie,- o instituţie, un colectiv etc. • Persoană superibâră alteia în grad său în funcţie, considerat& în raport cu âçeèa. • Şef de drèhèslfà == dirijor.
. 2.rŞef de lucrări « grad didactic în învăţămîntUl superior, intermediar între cèa de asistent Şi cea de conferenţiar.
şefie, şefii* s.f. Ji Din şef 1! Demnitate, ftincţîe de şef; timpul cît cineva deţine acèàstâ funcţie.
şelc, şeici, s.m. J! Din tc. şeyk, fr. ctfeik \\ lvCăpetenie a unui trib arab. 2. Şei aî uhéi comunităţi religioase mîisulmâne.
şălac s.n.Jj Din germ. Schéïldck p 1. Răşină naturală (secretată de o insectă tropicală), folosită la prepararea unoi* laôuH, à cerii rbşri. etc.
2. Lac preparat din sëlâc (1). !iŞi: ş#lae s.n. şelar, şelari, s.m. ]j Din şa ÎJ PorsOână care
confecţionează şei sau alte obiecte dè harnaşa-metit,	^	-
şelărie, şelării, s.f. ii Din şa jj Atelier în care se confecţionează articole de hariiaşament,.
şelfj şelf Uri, s.n. Ü Din germ. Sckelf I! Regiune a fundului bazinelor oceanice cuprinsă între linia de ţărm şi povîrnişul coAtinentaî, repre-zentînd zona marginala sUbmersă a continentelor; platformă con tïnèntalà.^
fèakhéft* semièeuHi #.n, JJ Din fr* cheminée f[ Cămin (1).
ïôâr
şenâl, senate, s.n. !! Din îr. chenal |] 1. Canal prin cafe trec navele la intrarea întiMiri port.
2.	Partea navigabilă din lungul until curs**de apă, ^	;	‘
şenilă, şenile, svf. SI Din fr. chenille j| Organ de deplasare a unor vehicule greîe^ (tancuri, tractoare, autocamioane) format dintr-o bandă continuă înfăşurată peste un. grup de roţi de pe aceeaşi pârte a vehiculului pentru a se obţine o suprafaţă de contact cu terenul mai mare dècît in cazul roţilor. Banda este alcătuită diii jplăci metalice ariicuîate între éle.
şepcâr, şepcari, s.m. !• Din şapcă j| Persoană care confecţionează şi vinde şepci.
şeping» şepinguri, s.n..jl Din engl. shaping jj Maşina de rabotat transversal, şepţe num. card. v. şapte, şeptel» şepieluri, .s.n. i; Din fr. cheptel * lat. capitale „principal4* ( < capvt» capitis „cap44) lj Numărul total aî animalelor domestice (de aceeaşi specie) dintr-o gospodărie, dintr-o comună, dintr-o ţară.
şepfime, şeptimi, s.f. jj Din şapte f; A şaptea parte dintr-un întreg.	/
şerardîzâre, şeeardizări, s.f, I Cf. fr., shérardisation j; Tratament tçrmocîiimic de protecţie a pieselor de oţel, prin formarea là suprafaţa lor a unui aliaj fier-zinc care împiedică coroziunea.
şerb, şerbi. s.m. ;! Lat, servus :;'(în orîndtiirca feudala) Ţaran dépendent de stapînul feudal; iobag1.
şerbet» şerbeturi, s.n. Din tr. şerbet !, Preparat alimentar făcut din sirop de zahăr bine legat, colorat şi aromatizat cu diferite esenţe sau sucuri dé fructe.
şerbfe s.f. ji Din şerb jj (In orînduirea feudală) Starea ^ de şerb; iobăgie. ..	..
şerful, ferfuiesc; vb. IV.. Tranz. jj Din gèrm, sôMrfèk ,,à ăscuţi44 ŢA sübtià marginea pieilor pentru ea acestea să poată fi îndoite sau suprapuse şf cusute, fără â se îngroşa. porţiunea respectivă.
şerif1» şerifi, s.m, JJ Dià tè. şerif, ff. chërîf jj Prinţ arab socotit urmaş ăl lui Mahomed.
. şeriî2, şerifi, fe.m. Jj Din fr. shérifs ëngl. sheriff ÎS (In Anglia şi în S.U.À.) Funcţionar administrativ însărcinat cu menţinerea ordinii într-un district, àvînd o put ère judecătorească limitată.
sérlac s.n. v. şelafc.
, şărpăr, şerpare, s.n., S.rn. J Din şărpe ]\ i. S.n. Bfîu lat de piele, buzunare, pe cârè îl poartă ţărânii în tinéie regiuni. 2. S.m. Pasăre răpitoare asemănătoare cu acvila, café se hrăneşte măi ales eu şerpi, şopîrle şi broaşte.
şerpâş, şerpaşi, s.m. jj Din fr., engL sherpa !] Persoană .ăpârţinînd unor triburi dih Nepal, din nordul Indiei sau dm zonele învecinate care însoţeşt^ expediţiile din Himalaia.
şerpesc, -cască, şerpeşti., adj. Jj Din şarpe ;l Referitor la şarpe; (ca) de şarpe. • (Fig.; despre ochi, privire) Ager, pătrunzător; p. ext. lipsit de siriclfcitâié.	.
Шë àdv. H Din fârpe jj h Ca şarpele, în ëïui; în formă de şarpe. 2* (Fig.; în legătură %u „â sê uită» à privi44) Cu făutătb ţi cu viclenie; cu agerime»	'
şMI:
şerpoâică, şerpoaice* s.f. ]f Dih şarpe \\ Fethbla şafpelui. # (Big?) Femeie vidate, neastîmpărată şi vicleană.
şerpui» şerpuiesc, vb. IV. Intrăjaz. Jl Dinşhrpe]! A descrie (în mişcare) o linie ondulată, ca mersul şarpelui.
şerpuit, -ă, şerptdţi, -te, adj. Care face cotituri, care şerpuieşte; sinuos, ondulat.
şferpUitdr, -oâre, Şerpuitori* -oare, adj. |j Din şerpui [| Care descrie b linie ondulată, care şerpuieşte; şerpuit.	4/	;
şeful» şeruîgsc, vb. IV. Tranz. Jf Din gehn., scharren JJ A curăţa pieile de resturile de carne înainte de tăbăcire; a descărna.
şervet, şervete, s.n. îi CL fr. serviette lj Bucală de pmzâ, pătrată^ sau dreptunghiulară, întrebuinţată 1a masă pentru ştersul gurii: p* ext. bucată dreptunghiulară de pînză folosită in bucătărie pentru şterâpi veselei. • (Pop.) Pr6-sop, ştergar.
şerveţel, şerveţele, s.n. Diminutiv al lui şervet; bucată de pînză sau de hîrtie subţire, cafe St foloseşte la masă pentru şters gura.
şes, şeâ&a*, (1) şese, adj., (2) şesuri, s.n. J[Dat. sessvs î l. Adj. (Despre regiuni, terenuri) Fără diferenţe ’ de nivel: neted, plan. 2. S.n. Vastă întindere de pămînt, fără diferenţe de nivel, situată la mică înălţime; cîrhpie.
şesime, şesimi, s.f. lj Din şase [j A şasea parte dintr-un întreg. ;;
şest interj, jj Din rus. sest* j! Pe şest » pe : furiş; în mod fraudulos.
şevaiăt» şevalete, s.n. jl Din fr. chevalet ({cher * val ,.cal“) ji Suport , de lemn pe care pictotrpl fixează pînza sau cartonul cînd pictează. § tură de s. s= pictară pe panou mobil, cu suport din pînză, lemn sau carton.
şever,,şeoerc» s.n. li Din rus. sever, engL $£&* cfer ;! Unealtă confecţionată din oţel aliat folosită pentru a netezi (şeVerui) flancurile dinţilor de la rotire dinţateîn scopul ob^merii unor supro— feţe netede şi nunei mari precizii a dimensiunilor dinţariî.
şeviot s.n, j! Din fr. cheviot jj Rasă de oi. originară din Anglia, cu lînâ alba cu fire lungi. m Stofă ţesută din lîna acestor oi sau din amestec de lînă cu fibre sintetice.
şevretă s.f. jj Din germ. Chevrette; cf. fr. ckevrette „căpriţă44 jj Piele fină de ovine, asemănătoare cu şevrouî, din care se confecţionează feţe de încăiţăminte pentru femei şi copii.
şevfo, şevrouri, s.n. jj Din fr. cheweaw jj Piele moale şi subţire de capră sau de ied, din care Se fac mănuşi, genţi, încălţăminte etc. jj Şi: |0vi*du s.n.	,
şevrou s.n. v. şevro.
“ şezătoare, şezători, s.f. >} Din şedea jl 1, Adunare a unui grup restrîns, care are 166 la ţară în serile de iarnă şi la care participanţii lucrează şi totodată petrec, sjrunînd glume, pdve|ti, ghicitori. 2, Reuniune îitdrără.
şezlong, şezlonguri, s.n. || Dih fr. bhaîtetbngue’)
; Scaun plVaM pe al cărui schelet â% lemn sau 1 de tnetm este montată o plnză şi âl cărui spătar se poate coborî phiă la poziţia iMtbhfeăl^
şezut, (2) şezuturi, s. n. Jj Din şedea ii 1* Faptul de a şedea. 2. Partea inferioară a trunchiului omenesc, care corespunde regiunii fesiere şi pe . care se sprijină corpul în timpul şederii; dos, fund.	.
şfăîţuîre, srfăiţuîri, s.f-■ fj Cf- germ. Schweisse-.rei ii Procedeu de sudare prin forjare la cald, fără material de adaos.
şfichi, sfichiuri, s.n. |i Onomatopeic |S Capătul subţire, neîmpletit, al biciului.
şîicliim, şfichiuiesc, vb. 'IV. Tranz. || Din şfichi ii A atinge cu şfichiul, a biciui. * (Fig,) A înţepa cu 'vorba, a ironiza. ■
şi conj;, âdv, jj Lat. . sic j] 1* Conj. (Leagă două părţi de acelaşi fel ale unei propoziţii) Piui e lat şi adine. 2. Conj. (împreună cu prep. „eu“, exprimă operaţia adunării) Plus. Trei si cu cinci fac opt. S. Conj. (Intră în compunerea numerelor de la 21 pîna ia 99,'minus zecile) Patruzeci 'şi cinci, • (Indică adăugarda unei cantităţi) Plus. E trei şi un sfert. 4, Corij. (Leagă două substantive intre care există o corespondenţă, o .echivalenţă) Fraţii şi surorile mele. §* Conj. (In enumerări) A semănat şi grîu şi orz •şi secară. 6. Conj. (în repetiţii, cu valoare stilistică) Merge şi merge el pînâ dă de o pădure.
7.	Conj, (Leagă două propoziţii de acelaşi fel) Ia caftea şi citeşte. 8. Conj. (în povestiri, la începutul frazei, indicînd continuitatea desfăşurării faptelor) unde nu se porneşte o furtună;.. 9* Conj. (în propoziţii interogative) Ei şi? = ce-i ţ cu asta? ce importanţă are? 10. Conj. (Precedat de „ca“, întăreşte funcţia comparativă a acestuia) Şi el ca şi toată lumea. 11. Conj. Dar. Auzea şit nu-i venea să creadă. 12. Conj. Deci, prin urmare: aşa s-a hotărît şi aşa fac. 18. Adv. Chiar, în adevăr; întocmai, exact. Aşa am să şi fac. 14. Adv. Pe deasupra, în pluş. După ce că nu înţelege nimic mai fade şi pe grozavul. 15. Adv. încă', pe lîngă acestea, de asemenea. Bagă de seama să nu ne măi yi rătăcim. '18. Âdv.'1	gfadăţie)
E şi mai şi = e straşnic, e grozav. 17. Adv. Imediat, pe loc; deja. Â şi plecat.
^şiăojşiace, s.n. îl Din tc. şayak |j Postav aspru de 1-înă, de culoare închisă, din care se fac haine ţărăneşti şi rase pentru călugări. • Haină făcută din astfel de postav. Îşi schimbăşiacul...pe straie mai sprintene (Sadoveanu).
1 şibdi s.m. |i Din tc. şebboy |] (Bot/) Varietate de mieşunea.
şîc s.n. |! Din fr. chic i| 1. Eleganţă, bun gust ((în îmbrăcăminte). 2. Lucru care amuză.
şicană, şicanez, vb. I. Tranz!. |j Din fr. chi-caner |J A sicii pe cineva, a-i face şicane (pentru lucruri fără importanţă).
... şicană, şicane, s.f. || Din fr. chicane I) 1. Acţiune prin care cineva sîcîie pe altul, îl şicanează (fără motiv serios). • Pricină neîntemeiată; tertip.v2. Dispozitiv montat pe parcursul unui fluid pentru ari micşora viteza, a-i imprima un drum ocolit sau pentru a-i uniformiza debitul.
şîe pron. refl. II Lat. sibi || (Forma accentuată de dativ, pers. 8, pentru toate genurile) Lui însuşi,.. ei însăşi.	<	■	,
şifdn, şifoane, s.n. [f Din fr, chiffon „cîrpă, petic44 11 Pînză de bumbac, cu suprafaţa netedă, folosită pentru lenjerie. .	;	:
şifona, şifonez, vb. I. Tranz. ş-î-refl. |j Din fr, chiffonner |i A face să-şi piardă sau arşi pierde netezimea, a (se) boţi, a (se) mototoli. • Refl (Fig.; fam.). A se supăra, a se simţi, jignit, a se bosumfla.
şifonâbil, -ă, şîfonabili, adj. [| T)m şifona f (Despre ţesături) Care se şifonează uşor. • (Fig,; fam.) Care se supără uşor; irascibil.
şiîonât, -ă, şifonaţi, -te, adj. (Despre ţesături, hîrtie etc.) Cu încreţituri neregulate, mototolit, boţit. •(Fig.; fam*) Supărat, bosumflat.
şifonier, şifoniere, s.n. || Din fr., chiffonnier-'.;î Dulap în care şe păstrează haine şi lenjerie* şilsm s.n. II Cuv. de origine arafiă, însemnînd „grupul adepţilor44 j| Unul dintre principalele curente islamice; este răspîndit în S. Irakului şi constituie religia de stat în Iran şi în Yemen.
şiid, şilduri, [j Din germ. Schild|| Mică-, placă de metal care se fixează în dreptul mîne-relor şi al broaşteior de la uşi, în scop decorativ şi pentru protecţie.
şiling, şilingi, s.m. || Din (1) engL, îr. shîlling,
(2)	germ. Schi IU ng |! U Monedă divizionară' englezească, valorînd a 20-a parte dintr-o liră sterlină. 2. Unitate monetară a Austriei. [[Şi: sMlling s.m.
şină, şine, s.f. || Din germ. Schiene |j i.' Fiecare dintre cele două bare de oţel care constituie calea de rulare pentru trenuri şi tramvaie sau pe care se deplasează anumite piese mobile.
2.	Cerc de oţel care se montează pe roţile de lemn ale unor vehicule, pentru a le mări rezistenţa la uzură.
şindrilă, şindrile, s.f. || Din germ. Schînâel !J Fiecare dintre scîndur^lele, de brad, subţiri şi înguste, cu care se acoperă casele (în regiunile de munte).
şindrili, şinârilesc, vb, IV." Tranz. [[Din,-şin* drilâ || A acbperi o casă cu şindrilă.
şindrili!, -ă» şîndriliţi, ^te, adj. Acoperit cu şindrilă. '■
şinşîlă, şinşîle, s.f. f| Din fr., sp. chînchilla [I Mamifer rozător, asemănător cu veveriţa, care trăieşte pe platourile înalte din Chile şi Bolivia şi se vînează pentru blana sa cenuşie, mătăsoasă,
[| Şi: chinchfla* cmefla s.f.
şlntmsm s.n. I! Din fr. shintoîsme, d© Ia jap o-' nezul shinto |j Religie japoneza caracterizată prin animism, cultul ' străiioşilor, al eroilor, venerarea unor divinităţi ale naturii; religie de stat între 1868 şi 1945.
şiimf, şinuiesc, vb. IV. Tranz. [| Din ţină. |[ A pune şine (la roţile de lemn ale unor vehicule), şip1, şipi, s.m. !| Din rus. sip || Specie de peşte din Marea Neagră, lung pînă la 2 m şi greu de 79—80 kg, acoperit pe spinare şi pe laturi cu[ plăci cornoase.
şip3, şipuri, s.n. || Cf. magh. sip „ţeavă44 11 (Reg.) Sticlă pentru păstrat lichide; flacon.
şipe&9şipci, s.f. II Din bg., ser. sipka || Bucată de Lemn lungă şi subţire, de formă paralelipipedică, folosită în lucrări de tîmplărie şi de dulgne-ne.
1029
Şfpot, şipote, s.n. || Din sl. sipotu „murmur'* H Izvor a cărui apă ţîşneşte cu putere, fiind, de obicei, captată printr-un jgheab sau printr-o ţeavă. • Jgheabul prin care se captează un izvor.	#
şir, şiruris.n. || Refăcut din şire, pl. lui şiră (< lat. *sira) || 1. Rînd de fiinţe sau de lucruri de acelaşi fel,Aaşezate pe aceeaşi linie sau unul după altul. 2. înlănţuire logică a ideilor, a faptelor, într-o expunere. O Fără şir = fără legătură logică, ihcoerent. 8. (Mat.) Succesiune infinită de numere care se deduc unul din altul după o anumită regulă. 4* (înv. şi pop.) Rînd scris sau tipăritl
şirag, şiraguri,* s.n. jj Din magh. ser sg „mulţime, trupă“, cu sensul lărgit după şir J| la (înv. Ş* P°P*) Armată, trupă; linie de bătaie, front. Călăraşii îşi porniră şiragurile (Sadoveanu). .2. Grup, mulţime de lucruri sau de fiinţe în succesiune sau in linie (dreapţă); rînd, şir.(l)e 8. Mărgele înşirate pe un fir, pentru a fi purtate ca podoabă la gît. || Şi: şireâg s.n.
şiră, sire, s.f.-1| Cf. şir || 1. Grămadă mare de paie, de snOpi etc. cu baza dreptunghiulara, alungită, şi terminată la partea superioara printr-o coamă. 2a Şira spinării = coloana vertebrală.
.. şireâg s.n. v. şirag*
şirăglă, şiregle, s.f. |! Din magii, saroglya, dîaî. saraglya j| (Reg.) Codlrlă (la car sau ia căruţă).	'
şirâtt, şireturi^ s.n. II Din te, serit ||1. Bentiţă îngustă sau şnur de bumbac cu care se încheie încălţămintea sau unele obiecte de îmbrăcăminte,
2.	Fîşie îngustă şi groasă de ţesătură sau de împletitură folosită pentru întărirea unor cusături sau pentru ornamentarea îmbrăcămintei. 8. Sfoară de bumbac, de obicei îmbrăcată în mătase sau în fir şi răsucită, folosită ca ornament la îmbrăcăminte; -găitan, ceapraz.. v \
şiret3, -eâtă, şireţi^ -te, adj. [| Din tc. şir ret ]j Care ştie să profite de naivitatea sau de buna-credinţă a altora, pentru a-şi atinge scopurile pe căi ocolite; abil, isteţ, şmecher; viclean, rafinat, • Care denotă ; viclenie, perfidie, prefăcătorie sau abilitate, subtilitate.
şiretenie1, şiretenii, s.f. |l Din §\ret2 |l Faptul de a fi şiret5; vorbă sau faptă de om şiret; viclenie, perfidie.
şîretânle2, şiretenii, s.f. j! De ia şir. |j (Pop.) Desfăşurare, curs al unei întîmplări, al unei situaţii; şir de peripeţii , • Relatare a unei întîmplări. Aici începu bâtrîna o lungă şimtenie (D. Zamfi-rescu).
şiretlic, şiretlicuri, ş*n. II Din tc. şirreilik Procedeu de om şiret; truc folosit pentru a înşela buna-credinţă a cuiva; şmecherie, viclenie.
şiroi1, şiroaie, s.n. ii Din şiroi3 jj Şuviţa (bogată) de lichid care curge sau se prelinge de undeva. O Expr. A curge şiroaie = a curge .din. abundenţă. • Curs de apă repede, care se formează în urma unei ploi abundente .sau a topirii zăpezii pe locuri înclinate.
şiroi2, pers. 3 şiroieşte, vb. IV. In tranz.
I; Probabil formaţie onomatopeică || 1. (Despre lichide) A curge sau a se prelinge în şiroaie. •
ŞLEFUIBB
(Despre ape) A'curge cu repeziciune, O F> anaL (Despre ploaie) Şi~i numai ploaia şiroind peşte alei (Labiş). 2* (Despre lucruri îmbinate cu un lichid) Â lăsa să se scurgi lichidul conţinut.
şirolre, şiroiri, s.f. 1. Acţiunea de a şiroiK
2.	(Geol,) Eroziune superficială a solului cauzaţi de scurgerile de apă care provin din precipitaţii; spălare.	v
şist, iert, s.n. jj Din îr. schiste, lat. şchisîm || Rocă metamorfică sau sedimentară care are proprietatea de a se desface uşor în plăci cu suprafeţe paralele,	1	^	j
şistăs, •oâsă, şiştoşi) -oase, adj. || Din fr. schisteux II (Despre roci) Care are proprietăţii© şistului,	:	‘
şiş, şişuri) s.m j! Din tc, şiş || (în trecut) Un fel de pumnal cu lama lungă şi îngustă, ascunsă într-un baston, care îi servea,drept teacă; p* gener, orice fel de pumnal.	.	(	_
şiştâr, şiştare) s.n. || Din sl. sestarit J] Vas de lemn sau de metal, cu toartă, în car© se mulge laptele.	»	•
şlştâv, şiştavi, -<?, adj. || Din bg. $yŞâavA\
1.	Plăpînd, firav, debil. 2. (Despre boabele de cereale) Pipernicit, chircit.
şfţă, şiţe, s.f, || Cf. bg. sica, ser. etica j| Piesă mică de lemn, asemănătoare cu şindrila dar mai lunga decît aceasta, folosită pentru acoperitul caselor ţărăneşti, al cabanelor de munte etc.; />. ext. şindrilă.
şiţui, şiţuiesc, vb. IV. Tranz. i|Din şiţă \\ A acoperi cu şi ţa (o casă).	/
şlagăr, şlagăre* s.n. || Din germ. Schlager j] Melodie (de muzică uşoară) care se bucură la un moment dat de o mare popularitate, şlah s.n. v. şleâu.
şlam s.n. || Din germ. StUamm || Amestec de apă cu particule fine de material rezultate îa prepararea mecanică percale ..Jynedt ja^miheţeu; iilor sau a cărbunilor, i
şlâmpăt, »ă, şlampeti, -te, adj. [j Din germ. schlampet |j Care are o ţinută neglijentă, dezordonată. || Şi: şleampăt adj.
şleahtă, şlehte) s.f. || Din pol, szlachîa H1. Denumire dată în evul mediu, în Polonia, nobilimii mici şi mijlocii. 2* (Dep.r.) Ceată, adunătură, gloată.
şleâmpăt adj. v. şlampât* şleau1, şleauri, s.n. j| Din pol. szlak, szlack ti Drum de tară, nea menajat, bătătorit de care-O Expr. Â vorbi (sau a spune) pe şleau === a vorbi. deschis, fără înconjur, ii Şi: şlah s.n.
şleau2, şleauris.n, || Din pol, szleja, ucr. s!eja-\[ Fiecare' dintre cele două curele sau funii prinse, de pieptul hamului, cu care se leagă calul de orcic,. pentru a trage căruţa sau trăsura.
şlefui, şlefuiesc, vb. IV. Tranz. ]l Din germ. schleifen || 1. A netezi fin o suprafaţă dură (de metal, de lemn, de piatră etc.). 2. (Fig.) A cizela un text litertir. •Refl. (Despre oameni) A căpăta maniere mai fine, mai alese, a deveni rafinat.
şlefuire, şlefuiri, s.f. Acţiunea de a şlefui; cizelare.
ŞUtFUÎT
şfeîuît, *§f şlefuiţi, -te,adj. 1. Cizelat, lustruit.
2.	pig.; despre oameni} Care a căpătat maniere mai fine, mai. .alese*
şlep, şlepuri, s.n. !| Din germ. Scklepp[kahn] || Amfearcaţie cu sau fără propulsie proprie, folo-Sţă la transportul de mărfuri, mai ales pe ape interioare* v
şliboviţă., şliboviţe, s.f* ]] Din ser. sljivovica, germ. Sddibowiti jj Rachiu tare de prune.
şliţ, şliţuri, s.n. || Din germ. Schlitz j| î. Scobitură în formă de şanţ executată într-o piesă sau intr-un element de construcţie- 2. Despică-ijură făcută ia unele obiecte de îmbrăcăminte, avînd un rol practic sau decorativ»
şmag s.n. II Din germ. Schmack |] (Reg.) Gust (râu) pe care îl capătă uneori mincăruriie sau băuturile; iz.
' şmecher, «ă, şmeche/i, *e, adj. jl Din germ. Schmecker „persoană cu gust rafinat** || (Adesea substantivat) Care ştie să iasă cu dibăcie din încurcături; descurcăreţ; firet; şarlatan.
şmechereşte adv. |j Din şmecher || Ca şmecherii, în felul şmecherilor.
şmecherie, şmecherii, s.f. || Din şmecher H Abilitate de şmecher; vorbă sau faptă de şmecher; vicleşug; şarlatanie, escrocherie.
şmirghel s.n. || Din germ. Schmirgel (| Eocă metamorfică formată în cea mai mare parte dintr-o maSă de granule fine de corindon. • Material abraziv în formă de pulbere obţinut din această rocă; hîrtie acoperită cu un astfel de material, folosită pentru eurăţiresau lustruire mai ales în industria lemnului.
şmotrî, şmotresc, vb. IV. Tranz. H Dinşmotru jj (Fam.) A mustra, a dojeni; a bate.
şmdtru, şmotruri, s.n. ii Din rus. smotr |[ (înv.) Instrucţie militară, ş P.	(Fam.)
Instruire (severă)., mustrare,, dojană, bătaie.
şnapan, şnapani* s.m. |! Din fr. ckenapan j] Pungaş, potlogar, şarlatan, escroc.
gerinv- iSthhâps ft ’fPaftfi}
Rachiu (tare).
şnec, şneciiri, Ş.n. îl Din germ. Schnecke || (Tehn.) Transportor pentru materiale pulverulente sau în formă de pastă, in care antrenarea materialului se face cu ajutorul unei benzi eli-coidale, fixată pe un arbore care se roteşte.
şniţel, şniţele, s.n. îl Din germ. Sehnitzel \\ Preparat culinar făcut din felii subţiri de came, bătute cu un ciocan special, muiate în eu şi în pesmet şi prăjite în grăsime.
şnur/ şnururi,. s.n. |] Din germ. Schnur ii
1.	Sfoară răsucită din mai multe fire groase de bumbac, îmbrăcate de obicei în mătase colorată; şiret. 2. Şnur electric = conductor electric flexibil, foloşrt pentru racordarea Ia reţea a unor aparate mobile, lămpi portative etc.
şnurul, şnuruiesc, vb< IV. Tranz. |j Din şnur jj A lega un registru, un dosar etc., cu ajutorul unui' şnur care este trecut prin toate foile, apoi înnodat şi sigilat Ia capete.
şniiruît> -ă, şnuruiii, -te, adj. (Despre registre, dosare etc.) Cu foile legate cu şnur sigilat la
1080
cu şoalda *= a umbla eu şmecherii, cu vicleşuguri, cu minciuni*
şoâldinâ, foeddine, s.f. j] Din şold fî Mică plantă erbacee, cu frunze cărnoase cu gust acru, şi cu flori galbene-aurii dispuse in inflorescenţe. Creşte prin locuK uscate.
şoaptă, şoapte^s.L [| Din şopti }{1. Vorbire cu voce înceată. Qln şoaptă= încet; în taină. • Murmur de glasuri care şoptesc; vorba spusa pe şoptite. 2. (La pi.) Calomnii, bîrîeli.
şoârece, şoareci^ s.m. j| Lat. sorex, -icis yj Numele mai multor specii de rozătoare dăunătoare, de talie mică, cu botul ascuţit, cu coada lungă şi subţire. La noi trăiesc: şoarecele de casă, şoarecele de cîrnp şi şoarecele de pădure. Slnt dăunători şi transmiţatoride boli mfecţi-oase. O Expr. Şoarece de bibliotecă, se spune despre cel care îşi petrece aproape tot timpul în bibliotecă, citind. A trăi (sau a se iubi, a se avea) ca şoarecele cu pisica, se spune despre doua .persoane care nu se pot suferi. A se juca cu cineva ca mîţa (sau pisica) cu şoarecele =f a-şî bâte joc de cineva ţinîndu-I într-o situaţie nesigură, periculoasă.
şoboîân,	s.m. [j Din sobol || Nume dat
mai muîlor genuri de rozătoare dăunătoare, de talie mijlocie, cu coada lungă acoperită cu solzi în formă de inele; guzgan.
şoc, şocuri, s.n. || Din fr. choc || 1. Ciocnire bruscă şi puternică între două corpuri. • (Tehn.) Şoc termic = procedeu tehnologic în procesul de fabricaţie a unor vase de laborator, produse refractare etc. care constă în răcirea bruscă a pieselor. 2. (Despre formaţii militare) De şoc ~ destinat să îndeplinească o misiune grea în lupta ofensivă, 3* Tulburare bruscă şi violentă a funcţiilor organismului, provocată de un traumatism, de o intoxicaţie etc. Q Şoc nervos =?= dezechilibru acut al unor funcţii psihice; provocat de o emoţie puternică.
%6e&, şache2,''vb" I.Tranz. |j Dih ît.choquer 1| A produce cuiva o impresie neplăcută; a contraria.
şocant, -ă, şocanţi, -te, adj, |J Din fr. chcquant\\ Care impresionează în mod {neplăcut, care şochează.	*
şocolată s.f. v. ciocolată, şod, şoâdă. şezi, şoade, adj. |j Din magh. sod |J (Reg.) Curios, ciudat, bizar; nostim, hazliu.
şoddu, şodouri, s.n. !| Din fr. chaudeau jj Un fel de sos făcut din gălbenuş de ou frecat cu zahăr, peste care se toarnă lapte fierbinte, şedron s.n. v. şotron.
şofa, şofez, vb. I. Intranz. [| Din şofer |] A conduce un automobil.
şofer, şoferi, s.m. || Din fr. ckauffeur || Conducător de automobil, de camion, de autobuz etc.
şofrân, şofrani, s.m. |] Din sî. saframi jl Plantă erbacee cu frunze lungi şi înguste, eu flori violete, din care se extrage o substanţă folosită drept condiment sau colorant alimentar.
capete»	şQÎTfm&ŞiŞofrânaşi, s.m. |J Din sofran. fj Plantă
şoâldă.	ş.f.	Momeală	artificială	pentru	erbacee din familia compozitelor, înaltă de c.
peşti folosită în apele repezi. O Expr* A umbla	100 cm, cu flori roşii dispuse în capitule; semin-
ţele conţin substanţe grase Sin care se extrag uleiuri folosite la fabricarea vopselelor şi în alimentaţia dietetică.
şoim, şoimi, s.m. ][Din magh. solyom \\ Pasăre răpitoare de zi, cu ciocul scurt şi curbat, care se hrăneşte numai cu pradă vie. 2. Epitet dat unui bărbat curajos, viteaz, semeţ. 3. (Pop.) Cal sprinten, aprig.
şoimân, şoimani, subst. || Din şoim || 1. S.m. 'Şoim (1). 2. S.m. Epitet dat unui om curajos, viteaz. 3. S.f. pl. (în mitologia populară) Iele.
şoimar, şoimari, s.m. || Din şoim || Crescător sau drespr de şoimi (1) pentru vînătoare.
şoiurâşte adv.' |j Din şoim )i Ca şoimul; foarte repede.
şold, şolduri, s.n. || Cf. pol. szoldra j] 1. Parte k corpului omenesc situată între mijloc şi coapsă, corespunzînd articulaţiei membrelor inferioare cu trunchiul . O Expr. A sta eu, mîinile în şolduri = a nu face nimic. 2. Parte a corpului animalelor, corespunzînd articulaţiei picioarelor cu trunchiul. 3. (Fig.) Coastă, povîrniş.
şoidân, şold ani, s.m. \\ Cf. magii, suldo || Pui de iepure (pînă la un an).
şoldâr, şoldare, s.n. || Din şold |j Curea de ham care trece peste şoldul calului.
şold!, şoldesc, vb. IV. Tranz. || Dinjold H (Pop.) A văîăraa un animal la şolduri, lovindu-1 s&u supunîndu-î la eforturi prea mari.
şoMft, -ă, şoldîţî, -te, aâj. (Despre animale) Cu şoldul vătămat, fracturat.
şoltîe, -ă, şoltici, -e, adj. || Din săs. scholtig j] (Şi substantivat) Care recurge la tertipuri; Ştrengar, poznaş.
Şolticărîe, şoltic&rîi, s.f. f] Din şoltia |j Vicleşug, tertip; Ştrepgărie, ghiduşie.
şoltuz, şoltuzi, s.m, |! Din pol. szoltys |] (în evul mediu, In Moldova) Chinuitorul unui oraş, ajutat în activitatea sa.de un sfat alcătuit din 6—12 pirgari.
şoma, şomez, vb. I. Intranz. [j Din fr. cMmer || A nu găsi de lucru; a fi şomer.
şomâjs.n. || Din fr. châfnage || Fenomen social-economic caracteristic capitalismului, constînd în persistenţa inactivităţii forţate a unei părţi a oamenilor muncii, care nu găsesc de lucru.
şoniăr, -ă, şomeri, -e9 s.m. şi f. |]Din fr. châ~ meur || Persoană aptă de muncă pusă în situaţia de a nu găsi de lucru, din lipsa cererii de forţă de muncă,
şomoidg, somoioage, s.n, || Mănunchi de paie sau de cîlţi cu care se spală sau se şterge un obiect, se aprinde focul etc,
şomolbk, şomoltoace, s.n, || Cf. şomoipg, gke-motoc li Şomoiog.
şont, şoântă, şonţi, şoante, adj. [j Cf. magh. * sânta, rom. ciont j] Şchiop, schilod.
şontâc interj. |i Din şont I) (Adesea repetat) Cuvînt care redă mersul greoi, şchiopătat al cuiva.
şontordg, -oâgă, şontorogi, ~oage, adj. li De la şont j| Şchiop. ♦ (Substantivat) Epitet' depreciativ dat unui om slăbănog, lipsit de ’putere, de vlagă. .
şdpa intferj. H Onomatopee || (Repetat) Cuvînt care redă zgomotul făcut cînd se vorbeşte in şoaptă,
• şopăî, şopăiesc, vb. IV. Intranz. |f Din şopa U (Fam.) A vorbi în şoaptă; a şuşoti, a şopti.
şopîrlâiţă, şopîrlaiţe, s.f. || Din şopîrlă |j 1. (Pop.) Anghină difterică. 2. Plantă erbacee meli-feră, cu flori albăstrui, folosită în medicina populară.
şopfiiă, şopîrle, s.f. |! Cuv. autohton || Oen de ■ reptile cu pielea verde-eenuşie, cu capul şi abdomenul acoperite cu plăci cornoase, cu coada lungă, subţiată spre virf, regenerabilă, cu corpul aproape cilindric, sprijinit pe patru picioare ■' scurte.
şâpot, şopotey s.n. !! Din si. sîpotu ]| 1* Zgomot de glasuri care vorbesc în şoaptă. 2, Zgomot produs de curgerea apei, de bătaia vîntului, de frunzele mişcate de vînt etc-
şopotl, şopotescy vb. IV. Intranz. H \)\tişopot H 1* A vorbi în şoaptă; a şopti,. 2. (Despre ape# frunze, vînt etc.) A murmură, a susura.
şopron, şoproane, s.n. || Cf. germ. Schoppen ÎI Adăpost făcut din seînduri sau din nuiele? ori un simplu acoperiş susţinut de stâlpi, în care se ţin la ţară unelte agricole, nutreţ, uneori şi vite.
şopteală,şoptelit s.f. || Din şopti |] Faptul dea şopti; şuşoteală.	N
şopti, şoptesc, vb. IV. Tranz. şi intima.
II Din sl. suptaiî, bg. septja || A vorbi încet, în taină. O Pe şoptite =» cu glas scăzut, încet, îh taină. • Tranz. A spune cuiva ceva încet {fă nu audă alţii), o (Fig,) A murmura, a susura, a fremăta,
şoptit, şoptite, s.n. Faptul de aşopti şoreear s.m. v, şortcar. şorfe s.n. v. şoriei.
şorieâr, şoricari, s.m. [| Din şeărec Ijl. Rasă do oiini do talie mică,, de caîoare jnai'p^rAŞeat, cu picioarele foarte scurte. 2. Pasăre răpitoare de zi, de mărimea unei găini, care se hrăneşte mai ales cu şoareci, ii Şi: şorecâr s.m.
şoricel, şoricei, s.m. 1, Diminutiv al lui şoarece. 2. (Pop.) Boală a vitelor care se manifestă prin umflături mari sub piele.
portei s.n. Piele de porc pîrlită sau opărită
f‘ curăţată de păr pentru a deveni comestibilă. Şi; şorio s.n.
forlcioâică, (1) şoricioaice, s.f . |j Din şoarernW emela şoarecelui. 2. (Pop,) Substanţă otrăvitoare (un compus alarsenuiui) folosită mai ales pentru distrugerea şoarecilor,
şefct, şorturi, s.n. || Din fr., engl. skprt {] Obiect de îmbrăcăminte (pentru sport sau pentru plajă), în formă de pantaloni scurţi.
şorţ, şorţuri, v s.n. |! Din germ. Schurz || 1. Obiect de îmbrăcăminte care acoperă faţa îmbrăcămintei obişnuite, pentru a o proteja în timpul lucrului. 2. Obiect de îmbrăcăminte care face parte din uniformă şcolarilor şi care se poartă peste haine. 3. (în portul popular femeiesc) Ţesătură dreptunghiulară, de lină sau de bumbac, de obicei împodobită cu brdderii, care se poartă peste fustă.	*
ŞOSEA
şosea, şosele, s.f.. || Din fr. chaussee U Căle de comunicaţie terestră interurbană, pietruită sau asfaltată; p. restr. stradă largă la intrarea intr-un oraş, care continuă calea de comunicaţie interurbană. O Ş. naţionala «= şosea care leagă între ele centrele importante ale ţării. Ş. comunală === şosea care leagă între ele mai multe comune.
şoselui, şoseluiesc, vb. IV. Tranz. j| Din şosea ]] A transforma un ■ drum în şosea prin pâvare, asfaltare etc. • A înzestra o regiune cu o reţea de. şosele.
şosetă, şosete, ş.f. j|. Din fr. chaussette || Ciorap scurt, care acoperă piciorul pînă deasupra gleznei.
şoşăle s.f. pl. II Onomatopeic |] (Fam.) Cu şoşele (şi) cu mamele = cu făgăduieli mincinoase, că amăgeli. ■
şoşdn, şoşoni, s.m. || Din fr. chausson || încăl-.ţăminte de iarnă, făcută din pîslă sau din cauciuc, care se poartă peste pantofi.
şet9şoturi, s.n. || Din fr. chott, cuv. de origine arabă. j|^Lac sărat, în zonele de stepă şl în semi-deserturi, care seacă !n perioadele de secetă, pe fundul lor rămlnînd o crustă de săruri.
şiîtie, şotii, s.f. 1| Cf: ucr. sutka jj 1. Poznă, farsă; boroboaţă. 2. Şiretlic, vicleşug.
şotrăîi, patroane, s.n. |j Cf. fr. chaudron „căi-dăr.uşă“ H Joc de copii, în care jucătorii lovesc cu piciorul o pietricică, făcînd-o să treacă prin-trio- serie de pătrate desenate pe pămînt. [| Şi: şodrăn s.îî.
şovâr s.m. || Din ucr. iuvăr, ser. ievar |] Plantă acvatică cu frunze plutitoare şi cu fructe în formă de măciucă. 2. Papură. 8. Rogoz.
şovăi* şovăi, vb. IV. Intranz. !. A merge cu paşi nesiguri, împleticindu-se. 2. (Fig.) A fi neho-tărît, a ezita, a sta la îndoială, m A oscila, a fluctua.
, şoTăfâlă, şovăieli, s.f. |! Din şovăi || 1. Nesiguranţă în mers, în mişcări. 2. (Fig.) Ezitare în acţiuni, în atitudini.
şovăi61nic, -ă, şovăielnici, -e, adj. J[ Din şovăi || Lipsit de fermitate în mişcări, în acţiuni, în atitudini.
şovăire, şovăiri, s.f. Faptul de a şovăi. QFârâ şovăire as fără ezitare, dîrz, hotărît.
şovăltăr, -oare, şovăitori, -oare, adj; |] Din şovăi \\,Şovăielnic.
şOvtn, -ă, şovini, -e, adj., s.m.,şi f. jj Din fr. chcfuvin || 1. Aţdj. Care se referă la şovinism; propriu şovinismului. 2* Ş.m. şi f. Adept al şovinismului.
şovinism s.n. |; Din fr. chauvini-sme jj Naţionalism extremist care constă în aţiţarea Urii şi duşmăniei între popoare, propagarea ideii Dalşe a superiorităţii unei naţiuni în raport cu celelalte, exclusivismul.şi intoleranţa faţă de alte naţiuni, şovînlst, «ă, şovinişti, -ste, adj., s.m., şi f. || Din şovin || Şovin.	^	•
şovîle, interj. || Onomatopeic î (De obicei repetat) Cuvînt care sugerează mersul şovăitor, şchiopătat al cuiva.
şovilcăî, şovilcâiesc, vb. IV. Intranz. ■ [j Din şovtlc il A merge şchiopătat, greoi, elătinîndu-se. Îndată a şi pornit, şovilciind (Creangă), jj Şi: şovîlcil vb. IV.	.	*
ş ovîlcîî vb. IV. v. şovîIcăL
şpâclu* şpaciwri, s.n. îl Din germ. Spachtel Unealta formată dîntr-o, lamă triunghiulară de oţel cu miner de lemn, folosită la tenouit.
şpalt1, şpalturi, s.n. jj Din germ. Spoite.I’ (Tipogr.) Zaţ aşezat în formă de coloană. • Probă de tipăritură luată de pe acest ^zaţ, pe care se fac corecturile.
şpalt3, şpalturi, s.n. Jj .Din germ. Şpalt ji Piele rezultată după şpâltuire, reprezentînd stratul dinspre^ partea cărnoasa; se. foloseşte pentru căptuşeli şi feţe de Încălţăminte. ' şpan, spanuri, s.n. f| Din germ,. Span |l Aşchie provenită din prelucrarea, îă strung sau la freză, a metalelor.
şparîi. şparlssc, vb. IV. Tranz. (Reg.; fam.) A şterpeli, a fura. O Expr. A o şparlî =* a pleca pe neobservate, a o şterge.
şpăcluî, şpâcluîesc, vb. IV. Tranz. || Din şpaclu j| 'A aplica, a netezi sau a râzui tencuiala ori chitul cu ajutorul şpacluluî.
şpăltuî, şpâltuiesc, vb. IV. Tranz. || Din germ. spalten || A efectua operaţia de şpăltuire.
şpăltuîre, şpâltuiri, s.f. Acţiunea de a şpaltul* a'despica în grosime pieile de tăbăcărie, în cursul procesului de prelucrare, în scopul obţinerii a cel puţin un strat cu grosime uniformă"
şperâclu, şperacle, s.n... || Din germ. *Sperr-haken || Instrument simplu, format dinir-o bucată de sîrmă groasă, îndoită şi lăţită la un capăt, cu care se poate Încuia sau descuia o uşă, în locul cheii.
şp&rlă s.f. (Reg.) Cenuşă uşoară, fină, încă fierbinte, care acoperă cărbunii; spuză.
şperţ, şperţuri, s.n. Sumă de bani prin care se răsplăteşte un serviciu făcut cuiva în mod ilegal, abuziv,' îneălcîhd obligaţiile d© serviciu; mită,
şperţâr, -ă, şper tari, -e} s.m. şî P î| Din şperţ || Peroană care obişnuieşte să primească sau sa pretindă şperţ.
şperţuf, şperţuiesc, vb. IV. Tranz. H.Dîn şperţ [< A da cuiva şperţ; a mi tui.
şpil, şpîluri, s.n. || Din germ. Spiel II (Arg.) Aranjament necinstit, incorect; şmecherie. .
şpilhozeiî, şpilhozeni, s.m.. ji Din germ. Spiel-hose II Pantalonaşi cu bretele pentru copii.
şpiţ1, şpiţi, s.m. |! Din germ. Spits || Rasă de dini de talie mică, cu urechile drepte, cu botul ascuţit şi.cu părul alb şi pufos,
şpif, şpil uri, ş.n. IS Din germ. Spîtze jj 1 Bară de oţel cu vîrful ascuţit, folosită la prelucrarea pietrelor, 2. Vîrf ascuţit al unui obiect. 8» (Reg.) Ţigaret scurt.	-
şplint* şpUnturi, s.n. I; Din germ. Sphnt Element de fixare in formă de cui spintecat, folosit pentru a împiedica deşurubarea piuliţelor. I! Şi": splint s.n/ ‘
şpiit s.n.' il Din germ, Spliit ji Piatră dură, spartă, folosită Ia pietruirea drumurilor sau la prepararea be-toanelor de ciment. ■
' şpralţ, şpraiţurî, s.n. jj Din germ. Spreize I; Piesa de lemn folosită pentru sprijinirea temporară a malurilor unei săpături, a unei porţiuni dintr-o construcţie etc-,
■ і r.««
şpriţ, şpriţuris.n. |i Din germ, Spritzer !j ^Băutură obţinută din vin amestecat cu sifon
sau cu apa minerală,
■ şpriţul, şpriţuiesc, vb. IV. Tranz. |j Din germ. spnîzen у A stropi eu un lichid (lac, vopsea etc.)»
şpriţuitor? şpriţuiîoare, s.n. || Din şpriţui |j Aparat folosit la stropirea suprafeţelor unor piese cu uri material adeziv, (lac, vopsea etc.).
şrapnăl? şrapnele, s.n. || Din fiu, engh shrap-nell, de la numele inventatorului,' generalul englez Shrapnel jj .Proiecţii de artilerie încărcat cu -gloanţe care sînt împrăştiate prin explozie, întrmn anumit punct de pe traiectorie.
şrot? şroturi. s.n, ;j Din germ, Schrot П Turtă obţinută din resturi de seminţe de in, de floarea' soarelui etc., cu conţinut bogat în proteine şi săruri minerale, folosită ca furaj,
ştab, (1) ştaburi, s.n..«(2, її) şiabi, s.m» H Din germ. Ştab, rus! stab i| 1. Sar. (înv.) Stat major. 2. ‘S.m. (înv.) Ofiţer c’are' intră in componenţa statului-major. 0. S.m. (Fam.).Şef, conducător, ştachetă? ştachete, s.f. jj Din germ. Staket(e) i; Bara subţire, aşezată orizontal, peste care se execută,-în atletism, sărituri în,înălţime (libere sau cu prăjina), '	.	'	9	.
ştaMă? ştafete, $ A. !j Din germ. Stafette Ij 1. (înv.) Curier special care ducea scrisori sau mesaje urgente, m Scrisoare sau mesaj adus de un curier special. Q Expr, A umbla cu ştafeta — a purta vorba, a bîrfi. 2. Probă sportivă'(în atletism, înot, caiac, schi ele.), constmd în parcurgerea unei distanţe regulamentare, fraeţională In patru părţi egale, de către o echipă compusa din patru sportivi care străbat, individual şi succesiv, distanţa repartizată, cu obligaţia de a transmite coechipierului următor un obiect convenţional. • Obiectul transmis în acest mod.
ştaif? ştaifuri, s.n. |i Din germ. Sieif[Iederi \\ 1* întăritură de piele pusă la încălţăminte, în jurul călcîiiilui. 2. Pînză. specială care se .pune în interiorul gulerelor, pentru a le face să-şi păstreze forma, •
ştampila? ştampilez, vb. L Tranz. jj Din stampilă {} Â aplica o ştampilă,'
ştampilă? ştampilesi. ;! Din fr. esiampille
1.	Placă de cauciuc sau de metal, fixată pe un rnîneiy avîneţ, gravată pe ea o inscripţie sau o emblemă, care se aplică pe acte sau pe mărfuri spre a le atesta validitatea. 2. Semnul imprimat cu o ştampilă (1). jj Şi: stampilă? s.f. f ştângă? ştăngi' sA. П Din germ. Stânge j| Bară de fier; rangă,
ştanfâ, stanţez, vb, I; Tranz. i; Din germ. ■stanzen \\ A executa operaţia de -ştanţare^ ştanţare. stan ţâri, s.f. 1. Operaţie de tăiere, cu ajutorul unei ştanţe, a întregului contur al unei piese, dintr-un material, în formă de foaie, bandă sau fir. 2. Imprimare a unei mărci sau cifre pe suprafaţa-unei piese.
:	Ştânţâ, ‘ ştanţe,	s.f.- |! Din. germ. Stanze jj
Unealtă folosita’ la ştanţare, compusă din două piese (dintre care cel puţin una eu muchii tăietoare) montate înlr>o presă.
şteamp. şteampuris.n. || Din germ. Stampf [miihle] j! Dispozitiv folosit în trecut pentru ■sfărîmarea .minereurilor aurifere. .
ştăcâr. ştecăre-, s.n. SI Din germ, Steeker^ (Elt.) Fişă (2).
ştemuf, ştemuicsc, vb. IV. Tranz. || Din gertn. •* stempien || A etanşa marginile tablelor nituite, cu ajutorul unei unelte, speciale.
. ştemiiitdr? ştemuitoare, s.n. jj Din şterrwi it Urgfel de daltă cu vîrfuî bont, cai care seştemu-.ieşte.	•	\	\* 'V
ştergâr, ştergare, s.n. 1J Din şterge j]1. Bucată dreptunghiulară de pînză, uneori cu broderii şi cu franjuri, care serveşte ca prosop sau ca podoabă în casele ţărăneşti. 2. Maramă;
şfergătdr, -oare? (1) ştergători, s.f., (2) şiergă-ioare, s:n. || Din şterge Jj 1. S.f. Bucată de covor sau împletitură de sfoara, de papură, de materia] plastic etc. pe care se şterg picioarele la ini rar ea în casă. 2, S.n. Cîrpâ de şters. Ş, Dispozitiv pentru şters parbrizul unui vehicul, acţionat de un motor.
ştdrge? ' şterg, vb. III. || Lat. ecvtergere jj 1. Tranz. A freca suprafaţa uimi obiect pentru a face să dispară o substanţă străina care îi acoperă; (refl.) se şterg^ pe mîini. Q Expr. A şterge putina sau a o şterge ~ a pleca repede-şi pe neobservate. 2. Tranz. A face să nu se mai poată citi un text* scris sau să nu se mai vadă.un desen, frec.înd cu guma, trăgînd linii deasupra etc.', a anula, a suprjma. O Expr, A şterge: cu buretele = a da uitării o greşeală a. cuiva, a ierta. S. Refl. A-şi pierde culoarea, strălucirea, relieful; a se estompa; (fig.) a dispărea din amintire. 4. Tranz. şi refl. A dispărea (sau a face să dispară), a (se) pierde. O Expr. A şterge de pe fata pâmîn-tutui »' a distruge; a omorî. ,
ştergere? ştergeri, s.f. Acţiunea de a (se) şterge,	v	v
şterpeli? şterpelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A sustrage ceva (cu abilitate); a fura. O Expr.
A o şterpeli = a pleca repede .(şi pe furiş)', a o şterge.
şters? ştearsă? sterşi-se, adj. 1. (Despre cuvinte, părţi dîntr-im text scris etc.) Care nu se mai vede, care a fost ras cu guma. 2. Lipsit de culoare, de strălucire; neclar; estompat, vag. ;# (Fig,; despre glas) Lipsit de rezonanţă, stins. $ (Fig.; despre oameni) Fără calităţi, mediocru.
ştersătură? ştersături, s.f, |j Din şters |j Faptul de a şterge; loc intr-un text scris unde s-a şters
ceva; ceea ce s-a şters................
- ştdvie. sterii, s.f. || Din sl. Htavi |1 Plantă erbacee cu -tulpină puternică, înaltă de .1—2 m, şi cu frunze mari, comestibile, folosite şi în medicină. O Şievie-de-niunie ~ plantă erbacee cu tulpina înaltă pînă la i m, cu frunze palmate şi flori mici, albe-roz.
şti. ştiu, vb. IV. jj Lat. scire ij 1. Tranz. şi intranz. A avea cunoştinţă despre ceva, a cunoaşte: a fi informat (în legătură cu...). O Expr. i\u ştiu, n-am văzui — nu cunosc, n-am idee de aşa ceva. Ştiu eu ce ştiu = cunosc eu bine situaţia. Ştii ce? T, ascultă! 2. Tranz, A cunoaşte pe cineva (din toate punctele de vedere). • Refl-, r'ecipr. Â se cunoaşte unul pe altul, a avea legături de prietenie. • Refl. A se cunoaşte pe sine.
8. Intrauz. A ţine seama de cineva sau de ceva; a avea teamă sau respect faţă de cineva. • A se interesa, a se îngriji de... 4, Tranz. A recunoaşte pe cineva drept... 5. Tranz. Â poseda cunoştinţei într-un domeniu, a stăpîni o artă, o ştiinţă. O Expr. A şti carte = a şti să scrie şi să citească; p, em, a avea cunoştinţe într-un domeniu, a fi om învăţat. A şti ceva ca pe apă = a şti ceva foarte bine, a şti pe de rost. • A vorbi şi a înţelege o anumită limbă. • A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemînarea sau abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. A nu şti de unde s~o apuce = a nu se pricepe dejunde şi cum să înceapă ceva. 6. Â fi apt pentru ceva, a fi în stare să facă ceva. 7* A ţine minte, a-şi aminti. 8»
A fi nu ştiu cum — a fi ciudat, bizar. A-i fi cuiva nu ştiu cum sd... ==a-i fi cuiva greu sau penibil să... 9. A prevedea. 10. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. 11. Refl. impers. A fi un lucru bine cunoscut.
ştfft, ştifturi, s.n. !! Din germ. Stift (] Tijă metalică de formă cilindrică sau conică, folosită la îpbinare a doiiă piese, sau pentru asigurarea poziţiei lor relative.
ştiftui, ştiftuiesc, vb. IV. Tranz. [| Din stift (j A fixa cu ştifturi.
ştiinţă, ştiinţe, s.f. |i Din şti || 1. Ansamblu sistematic de cunoştinţe despre natură, societate şi gîndire; p. reştr, ansamblu de cunoştinţe din-tr-un anumit domeniu. 2, Cunoaştere, cunoştinţă . (despre ceva). O Cu bună ştiinţă = avînd cu-npştinţa deplină a faptelor. Spre stimţă = ca să se ştie. 3. Pregătire intelectuală, instrucţie, învăţătură; erudiţie. O Ştiinţă de . carte — cunoştinţe de scriere şi citire. Om de ştiinţă = savant, învăţat.
ştiinţific, -ă, ştiinţifici, -e, adj. j] Din lat. scientificus, fr. scientifique (după ştiinţă) j] Privitor la ştiinţă, care aparţine .ştiinţei; bazat pe principiile ştiinţej. ,,
ştiinţificeşte adv. j] Din ştiinţific j| (Rar) în mod ştiinţific; din punct de vedere ştiinţific.
ştimă1, ştime, s.f. Personaj din mitologia populară, imaginat ca o femeie, care protejează apele, pădurile, comorile etc.
ştimă2, ştime, s.f. || Din germ. Sîimme. j] Partea dintf-o partitură muzicală care revine fiecăruia dintre interpreţi.
ştioâlnă, ştioalne, s.f. Jj Din ucr. stoVna, magh. stolna |] (Reg.) Bulboană. •Baltă mocirloasa. ’ ştir s.m. ij Din.bg., ser. Stir || 1. Plantă erbacee cil tulpina ramificată, cu flori verzi şi frunze comestibile. 2* Plantă cu frunze roşii şi flori purpurii, dispuse în ghemuleţe rotunde, folosită ea plantă ornamentală.
ştirb, -ă, ştirbi,'-e adj. j| Din sl. *strtibu || 1. Căruia îi lipseşte unul sau mai mulţi dinţi. 2. • (Despre vase) Cu buza spartă sau ciocnită; (despre instrumente de tăiat) care are spărturi în tăiş.
ştirbi, ştirbesc, vb. IV. |î Din ştirb |jl. In-tranz. (Despre oameni) A deveni ştirb. 2. Refl. (Despre obiecte) A pierde o bucăţică din margine, a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a pierde una sau mai multe bucăţele din muchia
tăişului. 3. Tranz. (Fig.) Ă diminua prestigiul, dreptul sau autoritatea cuiva; a aduce preju-, dicii cuiva.
şttrbitură, şiirbituri, s.f. |j Din ştirbi ||I. Loc gol rămas după căderea unuia sau a mai multor dinţi. 2. Ruptură la marginea unui obiect.
ştire, ştiri, s.f. li Din şti jj 1. Veste, informaţie; noutate. O Expr. A şti de ştirea cuiva sau a-i şti cuţva de ştire = a avea veşti despre cineva.
2.	Cunoaştere, cunoştinţă.
ştirici, ştiricesc, vb. Tranz. |j Din ştire !| (Reg.) A iscodi, a se informa (în ascuns). Alergă ca un smintit pinâ ce ştirici la care holdă seceră Florida (Rebreanu).
. ştiub6i, ştiubeie, s.n. |; Din şliob, (reg.) „vas de lemn- jj 1/Stup (1)'. 2. Vas făcut dintr-un trunchi scobit în care se păstrează diferite obiecte casnice.
ştiucă, ştiuci, s.f. If Din bg., ser. stuka j| Peşte răpitor de apă dulce, lung pînă la 150 cm, cu gura mare în formă de cioc de raţă, înarmată cu dinţi puternici.
ştiulete, ştiuleţi, s.m. Fructul porumbului (qg sau fără pănuşile care îl învelesc).	'
ştiut, -a. ştiuţi, -te, adj. 1. Care este bine cunoscut; renumit, vestit. 2. (înv. şi reg.) Care ştie multe; învăţat.
ştiutor, -oare, .ştiutori, -oare, adj. J| Din. ştf W Care ştie. care cunoaşte, care posedă cunoştinţe într-un anumit domeniu. O (Substantivat) Ă. de carte = persoană care ştie sa scrie şi să citească.	/	.	r
ştoluf, ştoluiesc, vb. IV. Tranz. A înmuia pieile tăbăcite prin întindere şi îndoire, în scopul despărţirii fibrelor.
ştraif, ştraifurii s.n. (| Din germ, Streif-\\ Bandă de hîrtie, de carton saă de material textil folosită în îegătorie. • Linie, dungă.
ştrand, ştranduri, ;s. n. |[ Din germ;-$b*amT.j|. Teren cu nisip situat în apropierea unei ape sau prevăzut cu un bazin cu apă, folosit pentru plajă, baie sau sporturi nautice.
ştreang, ştreanguri, sui. ]| Din germ. Strung ff Funie scurtă cu care se leagă vitele la jug, la iesle etc. ; funie cu care sînţ spînzuraţi cei oşîn-diţi la moarte.
ştrengar, ştrengari, s.m. jj Din ştreang jj (Adesea adjectivai) 1. Copil zburdalnic, care se ţine de pozne. 2. Bărbat uşuratic, neserios, afemeiat.
ştrengăresc, -eâscă, ştrengăreşti, adj. || Din ştrengar || De ştrengar, caracteristic ştrengarilor.
ştrengăreşte âdv. || Din ştrengar j) Ca ştrengarii, în felul ştrengarilor.
ştrengărie, ştrengării, s.f. If Din ştrengar || Fapta de ştrengar; poznă, năzbîtie.
ştrengărSţă, ştrengărite, s.f. || Din ştt'engar jj Fată zglobie, cu apucături de ştrengari
şkudci, ştrudele, s.n. || Din germ. StrUdel H Plăcintă din foi subţiri de aluat, umplute cu mere, briază sau nuci şi rulate în formă de sul.
ştuţ, ştuţuri, s.n. || Din germ. Stutzen || Bucată scurtă de ţeavă, montată la un vas pentru a se face legătura eu o conductă de adraisie sau de evacuare,	,	,
№$
qtibărşuhe, s.f. \\ Bin şcr. saă#, raa^i. «al# I? Haină lungă şi largă, cu guler mare, căptuşită cu blană, purtată mai ales de bărbaţi.
şăber, şubere, s.n. [| Din germ. Schîeber [i Piesă mobilă, în forma de placă ghidată, care serveşte la închiderea,’totală sau parţială, a unui canal de gaz.
şubter, şublere, s.n. j| Din germ. Schuhlehre Jl Instrument de măsură pentru lungimi mici, compus dintr-o riglă gradată pe care alunecă un cursor şi care are la un capăt un braţ fix,, perpendicular pe riglă.
şăbrw^-hşubrezi, -de, adj. 1. (Despre oameni) Lipsit de vigoare, nerezistent, plăpînd. • (Despre lucruri) Lipsit de soliditate, de trăinicie,
2.	(Fig.; despre principii, teorii, argumente) Care nu are o bază temeinică, puţind fi uşor combătut.
şubrezenie, şubrezenii, s.f. li Din şubred \\ Starea a ceea ce este şubred; lipsă de soliditate, de trăinicie.
şubrezi, şubrezesc, vb. IV. Refl. |! Din şubred I! 1. (Despre oameni) A-şi pierde sănătatea, forja fizică, rezistenţa. 2. (Despre obiecte, construcţii) Arşi pierde trăinicia, soliditatea.
şubrezîre, şubreziri, s.f. Faptul de a (se) şubrezi.
şuc, şucuri, s.n. li Din gerim Schu h I! (Reg.) Unitate de .măsura pentru lungimi, egală'cu a şasea parte dintr-îin stlnjen.
şueheât, -ă, sucheaţi, -te, adj. |] Din magh. siiket || Deşucheat.
şuătă, şuete, s.f. Conversaţie uşoară, distractivă, între prieteni.
şugărăl, sugarei, s.m. Plantă semilemnoasă ineliferă, din familia labiatelor, cu tulpina ramificată întinsă pe pămînt, cu flori aîbe-gălbun Creşte pe stînci calcaroase.
şugubăţ, -eaţă, şugubeţi, -e, adj. jj Din sî. dusegubici. j| Glumeţ ’ hazliu, ; poznaş, şugubină s.f. v. duşegublnă. şui1, şuie, sui, şuie, adj. (Reg.) Subţire; zvelt, mlădios.
şui2, şuie, şui, şuie, adj. || Din sl. $uj ij (Fam.)
1.	Zănatic; ţicnit; prost, nătîng. 2. Strîmb, diform.
şăier, şuiere, s.n. IJ Din şuiera || 1. Zgomot ascuţit şi continuu pe care îl fac vînţul, furtuna, vijelia şau anumite corpuri care spintecă aerul cu iuţeală. 2. Sunet ascuţit, stridenţ, produs de anumite instrumente sau de o persoană x;are fluieră; şuierătură. &• Sunet sau ţipăt (ascuţit) scos de unele păsări.	. r. ,
şuieră, şuier, vb. I. Intranz. || Lat. sibilare || A produce un şuier; a fluiera.
şuierât, şuieraturi, s.n. Faptul de a şuiera; zgomot specific făcut de cineva sau de ceva care şuieră.
şuierător, -oare, şuierători, -oare, adj. (| Din
şuiera jl (Adesea adverbial) î. (Mai ales despre vocea sau respiraţia oamenilor) Care are un timbru strident, ascuţit. O Consoană şuierătoare = consoană sibilantă. 2. (Despre # vînt) Care produce un zgomot ascuţit şi puternic. 3. (Despre unele animale, păsări sau insecte) Care scoate un sunet sau un ţipăt specific.
şuîerătără, şuierături^ s.f. (} Din şuiera ţj Şuie*
rat, şuier.	,	*
şuieţ şuie te, s.n. II Onomatopeic || Zgomot continuu şi monoton produs de curgerea unei ape, de bătaia vîntului etc. S-aude şuietul imei q>pe mari (Ylahuţă).
şuncă, şunci, s.f. || Din germ. dial. Schunke, magh. sonka II Produs alimentar obţinut pulpă de? porc, sărată şi afumată. \
şunt< şunturi, s.n, jj Din eagl., fr. shunt fi 1. Rezistenţă electrică montată în derivaţie pe un aparat, pentru a reduce intensitatea curentului care îl traversează. 2. (Med.) Derivare a cîreuk * tul ui sangvin pe alte căi decît cele normale* şiiră, şun, s.f, ij Din germ. dial. Sekur || Construcţie pe lîngă o gospodărie rurală, în care se adăpostesc vitele, se păstrează uneltele, vehiculele etc. Jl PI şi: şuri. '
şurub, şuruburi, s.n. II Din germ. dial. Schru-^ be II Tijă cilindrică de metal, (mai rar conică) filetată, care serveşte la asamblarea unor, piese, la transmiterea sau aplicarea unei forţe etc.
ştirubâr, şuruburi, s.m. jj .Din şurub || Om şmecher; sforar.
şurubărie, şuruhării, s.f. || Din şurubar [j Şmecherie, şiretlic, tertip.	\
şurubelniţă, şurubelniţe, s.f. |] Din şurub jj Unealtă de metal, de forma unei tije cii vîrful lăţit, servind îa înşurubat şi deşurub^t.	^
şuşaneâ1, şuşanele, s.f. Spectacol (de varietăţi) improvizat şi de slabă factură artistică.
şuşaneâ2. şuşanele, s.f. j| Din ic. şişane, şiş-hane || (înv.) tuşea lungă arnăuţească.
şăşăniţă, şuşâniţe, s.f. (Reg.) Fîşie iungă şi Îngustă de pămînt, de piele, ,.de hîrtie etc.
şuşoteală, şuşoteli, s.f. || Din şuşoti || Faptul de a şuşoti; zgomotul produs de cel care şuşoteşte.
şuşoti, şuşotesc, vb. IV. Intranz. j] Onomaio-peic |f A vorbi în şoaptă; a şoplTcuiVaTaTîrechel a vorbi (în taină).
şăştăr, şuştări, s.m. |j Din germ. Schuster, magh. suszter || (Reg.) Cizmar.
şuşui, şuşui, vb. IV. jj Onomatopeic |] 1. Intranz.* (Despre frunze mişcate de vînt, despre ape) A produce un zgomot slab, continuu; a foşni. 2. Tranz. A spune ceva în şoaptă, a.şopti.
şuşuit s.n. Faptul de a şuşui; zgomot produs de cineva său ceva care şuşuie.
şut1, şuturi, s.n. li Din germ. Schicht j| Durată de lucru într-o zi a unei echipe de mineri. " şut2, şuturi, s.n. Ij Din fr., engl. shoot jl (La fotbal, handbal, hochei, polo) Lovitură puternică dată cu piciorul sau cu crosa în minge ori aruncare cu mîna cu scopul de a înscrie un punct.	.
. şut3, -ă adj. v. ciut '
şuta, şutez, vb. I. Tranz. || Din fr. shooter !| (în’unele jocuri sportive) A lovi sau a arunca mingea cu putere; a trage un şut2.
şuviţă, şuviţe, s.f. Ij Din bg. şevica „cusătură44 ||
I.	Smoc de fire de păr, de lină etc. 2. Fîşie lungă şi îngustă (dintr-un material, dinlr-b suprafaţă etc.). 3. Fir de apă, pîriiaş.
ŞUVOI
1036
' şuvdl, şuvoaie, s.n. || Cf. magh. dial. sivo || î. Curent de apă care se scurge cu repeziciune pe locuri înclinate (în urma unei ploi mari); curs de apă umflat de ploi. 2. '(Fig.) Mulţime de oameni în mişcare*
şvab1, şvabi, s.m. jl Din ucr, Şvab. germ. Schwabe'W Numele a două insecte, una de culoare neagră-cafenie, cealaltă galbenă-roşcatâ, care trăiesc în locuri1 întunecoase şi se hrănesc cu resturi de alimente.
, şvab2, -&, şvabi, -e, s.m. şi f. |j Din germ. Schwabe II (La' pl.) Denumire dată coloniştilor germani, francezi, italieni, spanioli aşezaţi în sec. XVIII în unele regiuni din Banat şi
Transilvani a; (la sg.) persoană care face parte dintre urmaşii acestor colonişti.
şyâiţer. s.n. |) Din germ. Schweizer[kăse] |[ Sortiment de brînză consistentă, asemănătoare cu caşcavalul, fermentată cu ajutorul unor bacterii speciale şi avînd goluri mari în masa ei.
şvarţ, şvarturi, s.n. |j Din germ. schwarzer [Kaffee] II Băutură preparată din boabe de cafea prăjite şi rîşnite, fiartă şi trecută brin filtru.
şvâMsc* -eâscă, şvăbeşti, adj. ]| Din şvab* |j Care aparţine şvabilor2, privitor îg şvabi.
şvăboâică, şvăboaice, s.’f. || Din' şvab2 || Femeie care face parte din populaţia şvăbească.
• • .
т
t s.m. invar, À douăzeci şi patra literă a alfabetului limbii . române; sunet notat cu această literă: consoană oclusivă dentală surdă.
tabac1 s.n. jj Din germ. Tabah, fr. tabac, rus., ucr. tabah j! Frunze de tutun măcinate, care Se aspiră pe nas; (pop.) tutun, de fumat.
tabâc2, tabaci, s.m. Ü Din te. tabak jj'Tăbăcar. tabacheră, tabachere, s.f. || Din ngr. tabakera, it. tabacchiera jj 1. Cutiuţă în care se păstrează tutunul sau ţigările. 2, Fereastră mică, înclinată, făcută. în pknta acoperişului unei construcţii.
tabagic, -ft, tabagici, -e, adj. jj Din fr. taba~ giqueW Care aparţine tahagîsmuîui, care provine din tabagism: caracteristic fumătorilor in veto» răii.
tabagism s.n. . |j Din fr. tabagisme jj Intoxicaţie cronică cu nicotină din tutun, specifică fumătorilor.
tabân s.n. jj Din te. taban I] 1. (înv.) Oţel de calitate superioară întrebuinţat lâ fabricarea săbiilor. De bria atîrna o pală de taban (Bălcescu).
2.	- (Reg.) Căptuşeală a tălpii îa încălţăminte.
.tâbără, tabere, s.f. [[Din sî. taborü, magh. tăbor jj 1. (înv.) Loc (întărit) unde staţiona d oaste timp mai îndelungat. 2. Aşezare vremelnică îi/corturi; aşezare (în aer liber) pentru tineretul aflat la odihnă; (sport) cantonament. 8. (Pop.) Grup de care în mers sau în popas. 4. (Pop.) Oaste; p. ext. mulţime, gloată. 5. Grupare (politică) opusă altei grupări, care luptă pentru o anumită cauză.
tabél, tabele, s.n. jj Din lat. tabella, germ. Tabelle II1. Foaie cuprinzînd nume, cifre sau date, încadrate în rubrici cu diferite specificaţii.
2.	Grupare de termeni, simboluri sau numere, aranjate în linii şi coloane, astfel îneît să permită uşurarea sau chiar înlocuirea unor calcule (ex. tabele de logaritmi); tabel. 8. Desen sau pictură; tablou. || Şi: tabelă s.f.
tabelar, -ă, tabelari, -e, adj. jj Din lat. tabella-rius, fr. ţabeliaire jj în formă dq tabel, tabelă s.f. v. tabel.
tabemâeol. tabernacole, s.n. || Din lat. taber-naculum „cort£; jj 1. Duîăpior sau cutie de argint (de forma unei biserici) în care se păstrează diferite obiecte de cult, 2. Cort portativ care servea ca sanctuar la vechii evrei.
fâbes s.n. !j Din fr, tabès, lat. tabes „sfîrşeaîă, epuizare44 |l Formă tardivă de sifilis nervos, manifestată prin lipsa de coordonare a mişcărilor
(în timpul rfiersului), dureri viscerale vii, tulburări de sensibilitate etc.
tâbie, tabii, s.f. || Din tc. tabya, tabye |j (înv.) 1. Parapet de pămînt construit în jurul unui loc întărit. 2. Tabără militară.
tabiăt, tabieturi, s.n. j] Din tc. tabiat |l Deprindere, plăcere, gust pe care cineva şi-l satisface regulat, cu meticulozitate. O pw, tabieturi == cu deprinderi precise, manifestate cu regularitate; p. ext. eu apucături' boiereşti. O Expr. A-d face tabietul = a-şi satisface un gust care a devenit obicei zilnic.
tabinet, tabinete, s.n. jj Din fr, table nette jj Numele unui joc de cărţi.
tablă, tablale, s.f, jj Din tc, tabla ji Tablă sau măsuţă pe care îşi poartă marfa plăcintării; (reg.) tavă (1).
tablagfti, tablagii, s.m. jj Din tabW jj Jucător pasionat de table2.
tâblă1, table, s.f. |j Din lat. tab(u)la, fr. table Ş|
I.	Foaie metalică folosită la învelitul caselor, Ia fabricarea unor recipiente, a unor vase de bucătărie etc. 2. Placă de lemn, de piatră sau de metal pe care se scriu, se gravează sau se zugrăvesc firme, date etc...O T. cerată ~ placă de lemn acoperită cu un strat de ceară, pe care se scria zgîriind cu stilul şi care era folosită în antichitate de romani. 8. Placă de lemn dreptunghiulară, vopsită'în negru, pe care se poate scrie cu creta (şi care se foloseşte în şcoli).
4.	Tabel. O Tabla înmulţirii■ v. înmulţire. ă. (Reg.) Tavă. 6. (Reg.) Bucată de pămînt semănată.
tâblă2, table, s.f. jj Din ngr. tavli, tc. tavla Ц (Mai ales la pi.) Joc cu doŞă zaruri şi cu cîte cincisprezece piese rotunde de lemn care se mută în spaţiile marcate pe feţele interioare ale unei cutii speciale.
tabletă, tablete, s.f. jj Din fr. tablette Ц 1.'Pastilă farmaceutică. 2. Articol publicistic de dimensiuni reduse, de obicei pe o temă de actualitate.
tabliâr, tabliere, s.n. j! Din fr.' tablier j! An- ‘ samblul grinzilor care formează scheletul de rezistenţă al unui pod şi care susţine calea de circulaţie a acestuia.
tablou, tablouri, s.n. fj Din fr. tahleau ]j 1. Pictură sau desen executat pe pînză, pe carton etc.; p. ext. pictură, desen, gravură, fotografie etc., înrămate, care se prind pe pereţii unei încăperi. O Expr. (Fam.) A rămîne tablou =«= a
rămîne surprins, înlemnit. 2. (Fig.) Privelişte din natură care impresionează prin pitoresc. • Descriere (prin viu grai sau prin scris) a unei astfel de privelişti sau a unui obiect, a unei întîmplări. 3. Subdiviziune a unei piese de teatru, în special subdiviziune a unui act, eorespunzînd unui moment din desfăşurarea intrigii. • Grupare a personajelor in scenă în anumite atitudini pe care le păstrează cîteva monţent-e. 4. Tabel. 5. Ansamblu constituit din panouri sau pupitre pe care sînt montate dispozitive tehnice de comandă sau de control ale unei instalaţii. O T. de bord ±= tablou pe care sînt fixate aparatele şl-instrumentele necesare controlului şi manevrării unui vehicul,
taM, tabuuri, s.n. 1) Din fr. tabou || 1. (în societăţile primitive)' Interdicţie cu caracter religios referitoare la atingerea unor obiecte, pronunţarea anumitor cuvinte etc. • (Fig.) Persoană, obiect, problemă despre care este interzis se discute. 2, Evitare (din superstiţie sau din pudoare) a folosirii unui cuvînt şi înlocuire a luipxx altul, sau cu o frază, de obicei metaforice, tabular, -ă, tabulari, -e, adj. || Din fr. tabu-laire, lat. tabularis || 1. Care este înscris pe o listă sau in coloanele unui registru. 2* (Despre materiale) Care se prezintă sub formă de plăci.
tahulaidr, tabulatoare, s.n. || Din germ. Tabulator [| Dispozitiv al unei maşini de scris care permite ca, odată fixătă lungimea unui rînd, aceasta să poată fi menţinută automat şi pentru rîndurile următoare.
iabulatură, tabulaiuri, s.f. |] Din germ. Tabu-iatuMI Sistem de notaţie muzicală cu ajutorul Uterelor,'cifrelor etc. folosit în sec. 15—17 pentru instrumentele polifonice (orgă, clavecin, chitară
©fc-U
tabtin, tabjtnuri, s.n. Jî Din tăt. tabun. Cf. ncr, tabun |[ i. Sistem de creştere a cailor în bberţ^tş (pşpăşupe, în;,stepă); 8 herghelie. ele. cai |săfb$tiei) din stepă. • Cireadă de vite, turmă mare de oi. 2. Păşune, izlaz.
tâMt, taburete, s.n. || Din fr. tabouret |J Scaun fără spătar şi fără braţe. ,• Scaun rotund, fără spătar, prevăzut cu un dispozitiv de înălţare şi coborîre, pe care stă cel ce cîntă la pian.
tae1 interj. |l Onomatopee II (Adesea repetat) Cuvînţ care imită zgomotul produs prin lovirea unui obiect (de lemn).
tac3, tacuri, s.n. || Din ngr. tahos || Baston special de. lemn, cu care jucătorii lovesc bilele la , biliard.
tacbelâj, tackelaje, s.n. || Din germ. Takelage |[ Ansamblul parîmelor folosite la manevrarea pînzelor şi ia filarea arborilor unei nave.
tacliet, tacheţi, s.m. || Din fr. taquet [J Piesă de metal care mişcă supapa mecanismului de distribuţie al unui motor cu ardere internă.
tacbinâ, tachinez, vb. I. Tranz. || Din fr. ta* om'ner S! A necăji pe cineva în glumă, fără răutate.
taebîn&rc, tacMnări, s.f. Acţiunea de a
tachina.
tacit, -ă, taciţi, -te, adj. || Din fr. tacite, lat, tacitus {{ tăcem „a tăcea44)i| Care nu este expri-
mat formal, ci numai subînţeles şi admis Bă atare. N-a tras nimeni. A fost un armistiţiu tacit (Cezar Pjetrescu).	J
taeitiirn, -ă, taciturni, -e, adj. || Din fr. taciturne, lat. taciturnus || Care vorbeşte puţin, închis rîn sine, tăcut, posac.
tacîm, iacîmuri, s.n. || Din te. takini |j 1. Serviciu de masă complet, care se aşază în dreptul* fiecărui mesean; p. restr. totalitatea obiectelor de metal de care se serveşte cineva cîrid mănîncă.
2.	Ansamblu de obiecte sau de unelte necesare unei anumite operaţii, specifice unei îndeletniciri. 8. Harnaşament. 4. (înv.) Taraf de lăutari.
5.	(înv.) Cortegiu, alai. 6. (înv.) Grup, ceată: gaşcă, clică.
taclâle s.f. pl. || Cf. tc. takla „tumbă44 |j (Fam.) Conversaţie despre lucruri mărunte; taifas; vorbe lipsite de importanţă.
tact, (2) tacturi, s.n. || Din fr. tact, germ. Takt j| 1* (Fi zi ol.) Simţ care se referă la senzaţiile provocate de excitarea receptorilor din piele şi mucoase sensibili la acţiuni mecanice; pipăit. 2, Cadenţă ritmică în muzică; ritm de mişcare în mers, in dans etc. 3, Simţ al măsurii în comportare; atitudine corectă, atentă şi adecvată.
tactic, «S, tactici, -ce, s.f., adj. || Din fr. tacti-que II1. S.f. Parte a artei militare care se ocupă cu studi ui, pregă ti rea şi ducerea: 1 up tei . 2. В. f. (Soc. şt.) Ansamblul formelor şi mijloacelor de organizare şi de luptă, modul de folosire a acestora de către partidul revoluţionar al clasei muncitoare în scopul înfăptuirii obiectivului strategic. 3. B.f. Totalitatea mijloacelor folosite de cineva pentru a izbuti într-o acţiune. 4. Adj. Care ţine de tactică (I-~-â), privitor la tactică.
tacticiâB , să, tacticieni, -e, ş.m. şi f, j] Din fr. tacticien || Specialist în1 probleme de tactică.
taetieds,-oâsii, tacticosi. -oase, adj. [j Din ngr. taktikos \\ (Despre ’ oameni şi manifestările dor) Cu măsură, eu socoteală, cumpănit, echilibrat; cu mişcări domoale.
tactil, -ă, tactili, ■-€, adj. jj Din fr. tactile (J Privitor la simţul pipăitului; care ţine de simţul pipăitului; care se poate percepe prin pipăit.
tafta, 'taftale, s.f. || Din tc. tafta-, fr. taffeţas jj Ţesătură de mătase lucioasă, cu tuş eu special, care produce în mişcare un foşnet caracteristic.
taîtur, tafture, s.n. |j Cf. tc. tăpkur || Chingă cu care se ştrînge şaua sau pătura pe cal.
tâgmă, tagme, s.f. |j Din ngr. tagma || Totalitatea persoanelor care aparţin aceleiaşi categorii profesionale sau sociale. • (Peior.) Clică.
tahicardie, tahicardii, s.f. |j Din fr. ţachycar~ die; gr. tachys „iute44 ■+* kardia „inimă441| Accelerare a bătăilor, inimii peste limitele fiziologice normale.
tahimetrie, tahimetrii, s.f. j| Din fr. ţachyme-trie |I Stadimetrie.
taliim^tru, tahimetre, s.n. |j Din fr. tachyme-tre li Instrument topografic, prevăzut cu o lunetă, care permite măsurarea distanţelor pe cale optică.
tahistosedp, tahistoscoape. s.n. Ц Din fr. la-chisţoşcope; gr, tachistos „foarte repede44 sko~>
'it№
pein „a examina” ||(Psifc.} Aparat cu ajutorul câmia i se prezintă unei persoane, pentru un timp foarte scurt (fracţiuni de secundă), diverse desene» cuvinte, litere, în vederea studierii atenţiei, a proceselor senzoriale etc.
tahîn? tahinuri, s.n. |j Din ic. tahin || Făină de seminţe uleioase (de susan, floarea-soarelui, nuci* arahide) prăjite, din care se prepară halvaua,
tahogrâf? tahografe, s.n. || Din germ. Tache-grpf; gr, taebos „iuţeală” graphein „a scrie” li Tahometru înregistrator.
ftţiiom&ni? tahametre, s.n. [| Din germ. Taeho-meter; gr. taehos „iuţeală” -f metron „măsură” 1} Instrument cu care se măsoară turaţia unei piese rotitoare a unei maşini.
taht? Iahturi, s.n. H Din tc. taht || (înv.)
1.	Tron, scaun domnesc, a Cetate de scaun, capitală. 2. Reşedinţă a unei subprefecturi sau altei instituţii. 3. Staţie de poştă; poştă.
tâică s.m. invar. || De îa tată (adaptat după maică) j| (Pop.) 1. Tată, 2, Termen afectiv cu care se adresează cineva unui om mai în vîrstă sau un om mai în vîrstă unuia mai tînăr, un părinte copilului său etc. 3. (Determinat prin „popă” sau „părinte”) Termen de adresare către un preot.
tăier s.n. v. tăier.
taifâs? taifasuri, s.n. jj Din ngr. taifas „ceată” jl Conversaţie familiară; flecăreală, pălăvrăgeală plăcută.
taifun? taifunuri, s.n. |i Din gerfh. Taifun; chinez, tai fung {(tai „mare”, fung „vînt”) j| Ciclon tropical care se produce mai ales în
estul'Ariei.
tftigâ? taigale, s.f. || Din rus. taiga || Denumire dată pădurii de conifere din Siberia şi din partea europeană a UtR.S.S., p. ext. denumire a subzone'i păduri lor de conifere din nordul zonei temperate a emisferei boreale.
tain? tainuri, s.n. jj Din tc. ţaym |j 1. Raţie de alimente sau de băutură care se dă cuiva în schimbul serviciilor prestate, 2. Porţie de nutreţ care se dă animalelor. 3. (Reg.) Parte care îi revine cuiva în urma unei împărţiri.
tâină? taine, s.f. |; Din sl. tajna j] 1. Ceea ce este neînţeles; lucru, fapt neînţeles, nedezlegat de mintea omenească; enigmă, mister. 2. Secret. O In taină = pe ascuns, în secret. (înv.) De taină = intim, particular. 8. (Bis,) Sfintele taine (Sau cele şapte taine) == cele şapte ritualuri din biserica creştină, (botezul, mirul, spovedania, împărtăşania, căsătoria, hirotonia şa masiul), prin care credincioşii cred ca obţin harul divin.
tâfnic? -ă? tainici, -e, adj. |j Din sî. tajniku \{
1.	Plin de taina, de mister. 2? Ţinut secret; neştiut de alţii; (adverbial) pe ascuns, pe furiş.
3.	(Despre locuri) Ascuns, ferit, izolat. 4. (Despre persoane) Discret, tăcut.
tainiţă? tainiţe, s.f. |j Din taină j| Groapa săpată în pămînt (folosită pentru a ascunde ceva); p. ext. loc ascuns, ascunzătoare; încăpere subterană, hrubă* '	-	*
- ЖАІДЛК
taior. taioare, s.n* ЦВій fr. taîlhur j| OoŞtum
femeiesc alcătuit din fusţă şi jachetă, confecţionate din acelaşi material (de obicei din stofa).
tal? taluri, s.n. |j Din fr. tkalle; gr. tkqllw „ramură” [| Corpul vegetativ al plantelor inferioare, lipsit de vase conducătoare, monocelular (la bacterii şi unele alge), pluricelula? (îa ciuperci şi alge) sau diferenţiat în organe comparabile «b cele ale organelor şuperioare.'
talâmus? talamusuri, s.n. || Din fr. thalamus jj Parte a encefaluiui, situată la baza creierului, formată dintr-o masă de substanţă cenuşie, care integrează excitaţiile nervoase senzitive şl senzoriale, proieetîndu-le pe scoarţa cerebrală.
talângă? tălăngi, s.f. \\ Onomatopeic |; Clopot, care se atîrnă la gitul vitelor şi al oilor; sunetul produs de un astfel de clopot. (Poetic) Se tin-guiesc Tălăngi pe căi, Şi neguri qresc Din negre văi (Iosif).
- talant? talanii, s.m. || Din sl. talantu [j 1, Monedă de aur sau argint, folosită în Grecia antică.
2.	Unitate de măsură a greutăţii, eu valoare variabilă, folosită în Grecia adtică.
talar? talare, s.n. |j Din germ. Talar,, lat. ta-- , laria |j (înv.) Haină lungă purtată în trecut de unele asociaţii sau corpuri profesionale sau ca uniformă de unele unităţi militare. \./.A t&lasoterapie s.f. j| Di ii fr. thalassoihempie ; gr. ţkalassa „mare”' -f- therapeia „tratament” j] Tratament medical în climat marin, în special prin băi de mare.
t&lâş s.n. || Din tc. talaş |j Aşchii lungi şl subţiri care se desprind cind se prelucrează lemnul cu rindeaua (sau cu alte unelte cu tăiş lat).	_
talâz? talazuri, s.n. || Din tc. talaz j| Val mare stîrnit de furtimă pe mări sau pe oceane; p.» ge-ner. 'val mare al unui fluviu, al unui rîu.
talc s.n. i| Din fr. talc it Bilicat hid ratat Де magneziu, de culoare albă-verzuie, folosit în industria: textilă; farmaceutică, rin “cosmetică» îa electrotehnica etc.
talcioc, talciocuri, s.n. jj Din rus. iolâqk jj Piaţă de vechituri.
talent? talente, s.n. jj Din fr. talent, lat, talentum || înclinare, aptitudine, capacitate, care favorizează o activitate creatoare în domeniul artei, ştiinţei, tehnicii etc.
talentat? -ă? talentaţi, -te, adj. || Din talent Jj Care are talent, înzestrat cu talent.
tâler1, talere, s.n. || Din gernv dial. Taller Ц
1.	Vas plat, de metal, de pămînt ars sati de lemn, din care se mănâncă; farfurie. 2. Fiecare dintre cele două discuri ale unei balanţe. 3. Fiecare dintre cele două discuri de alamă care, lovite unul de altul, marchează ritmul sau caden-. ţa într-o orchestră. 4. Disc care serveşte ca ţintă în tirul sportiv; (îa pi.) probă sportivă care constă în trageri cu arme de vînătoare în aceste discuri,
tăier2? taleri, s.m. || Din germ. Taler || Monedă austriacă de argint, care a circulat în trecut şi în ţările româneşti. O hlxpr. Taler cu două feţe = om prefăcut, ipocrit..	'	;
taliân? taliane, s.n, -||. Din rus. talijan, ngr. taliaîii jj (Reg.) Năvod mare, fixat eu ancore ş4
TAI,03!,
Km piloţi, folosit la prinderea peştilor migratori mari.
talie, îalii, s.f. fj Din rus» talija |J 1. Partea de Ia mijioe, mal subţire, a.corpului omenesc; partea unei rochii sau a unei haine care acoperă mijlocul. O In talie ^ îmbrăcat numai în Mină sau în rochie (fără palton sau pardesiu)» • Statură, înălţime, mărime. 2. Mărime după care se confecţionează obiectele de îmbrăcăminte. 8. Nivel, grad de pricepere, de cunoştinţe. O Expr. A ţi de aceeaşi talie cu cineva = ă avea aceeaşi valoare, pricep ere^ etc. *ca şi altcineva.
taMăn ,&a. I) Din fr; talion |j (în orînduirea sclavagistă) Formă primitivă de pedeapsă bazată pe idaea de răzbunare, constînd în faptul de a cauza celui vinovat un rău identic sau similar cu «ăfcela pe care l-a provocat victimei. Q Legea talionului =*= lege penală la unele popoare din vechime, prin care se aplica vinovatului o pedeapsă identică sau' similară cu răul pe care îi săvîrşise.
talismân, talismane, s.n. [| Din fr. talisman ij Obiect; căruia superstiţioşii îi atribuie puterea magică de a le aducă noroc; amuletă.
tâlius.n. j) Din fr. thallium |j Element chimic, metal rar de culoare albă-albăstruie, asemănător ou plumbul.
talmeş*bâlmeş s.n. (Fam.) Amestec confuz din care nu se poate înţelege sau alege nimic.
talmiid s.n. (1 Din h\ talmud. Guv. de origine ebraică, dintr-un verb cu sensul de „a învăţa44 II Carte religioasă la evrei, care conţine comentarii asppra Vechiului Testament.
talmudism s.n. j) Din talmud |j 1. Studiul * talmudului. 2. (Fig.) Tendinţa de a privi lucrurile in mod dogmatic, formal.
talmudist, -ă, talmudişti, -sie, s.m. jj Din fr. talmudisie || X. Persoană care cunoaşte şi interpretează învăţăturile talmudului; adept al acestor Învăţături. 2. (Fig.) Persoană care p'7iveşte literurile* în chip ’dogmatic sau care face exces de subtilităţi şi de exprimări artificiale.
ta Ic ff te s.f. pl. || Din fr. thallophytes jj Denumire dată plantelor inferioare al căror corp vegetativ este un tal şi care se înmulţesc prin spoji, prin diviziune sau prin gameţi; trăiesc în apă sau în locuri umede.
1aîăn, taloane, s.n. jj Din fr. talon jj 1. Partea care îărnîne îa cotorul unui chitanţier, al unui bon ier etc.. după ce s-au rupt-părţile detaşabile.
2.	Partea întărită, de la călcîi, a unui ciorap
8.	Fiecare dintre cele două margini îngroşate şi întăiite ale unei anvelope.
talonă, talonez, vb. I. Tranz. jj Din fr. talon-ner ii,(Sport) A trage mingea cu piciorul din grămadă îa mgbi.
talpă, tălpi, s.f. |i Din magh. talp |! 1. Partea de’dedesubt a labei piciorului la om şi la unele animale, de la călcîi pînă la degete, care vine'în contact cu pămîntulăO Expr. A-şi lua tălpile lo spinare ----- a pleca, a o şterge. A se pune în. tălpi = a se scufa din pat; p. ext. a se pune în mişcare. O Tal pa-ghici ••== plantă erbacee meli-feră şi medicinală, din familia îabiatelor, înaltă.
de 50—100 cm, cu flori miriroz. Tâlpa:ur$tilm ~ plantă erbacee din familia acantaceelor; Ia care lobii şi dinţii frunzelor sini; terminaţi prin spini; are flori albe sau trandafirii, gmpaterîn formă de spic, Talpa-stancei = mică plantă erbacee, _ din familia crucif erei or, r cu f runze lung-petiolate şi flori albe dispuse în raeenie; are proprietăţi.antiscorbiitice şidluretice.2, Partea încălţămintei sau a ciorapului, care acoperă talpa (1)» 8. Piele groasă de bovine, tăbăcită, din care se fac pingele şi tocuri îa încălţăminte.
4. Partea de jos, lăţită, a unei şine, prin care aceasta se reazemă - pe traverse. 5. Piesă sau elernent de construcţie prin .intermediul ■ căruia ' un sistem tehnic sau un element ai acestuia se reazemă pe sol. 0, Fiecare dintre cele doua grinzi de lemn orizontale care alcătuiesc scheletul războiului de ţesut, 7. Fiecare dintre cele două suporturi laterale pe care alunecă sania.
5. Partea care formează fundul unui scoc de moară. ® Parţea rindelei care lunecă pe lemn.
* Partea unui pat de puşcă, pe care se sprijină aceasta cînd stă vertical.Tţ. Baza unei excavaţii miniere. 10. Pianul de rezemare pe sol a unui element de construcţie. 11. Talpa iadului =’a)" (în basme) mama căpeteniei dracilor; b) om rău, păcătos; babă rea, vrăjitoare.
ţalpfnă, 'talpine., s.f, li Din talpă j| Material obţinut pe cale sintetică, folosit că înlocuitor de talpă pentru încălţăminte.
tklu&,'talusuri, s.n. jj Din lat. tălus 11 (Anat.) Călcîi, astragal. ,
Muz, taluzuri, s.n. jj Dinx fr. tălus jj Suprafaţa înclinată care mărgineşte lateral o săpătură sau o umplutură de pămînt.
taîveg, lalveguri, s.n. jj Din germ. Talweg, -fr. thahveg jj (Geogr.) Linie care uneşte punctele de cea mai mare adîricime din albia unei ape curgătoare sau din lungul unei văi uscate.
taman adv. jj Din te. îamam, dial. taman j] Tocmai, chiar, exact. © De-abia, numai.
tamarin, tamarini, s.m. jj Din fr. tamarin \\ , Arbore exotic din familia leguminoaselor, din ale cărui fructe se prepară o băutură răcoritoare;' scoarţa este utilizată în medicină.
tamazîîc, tamazlîcuri, s.n. ij Din bg. lamazlăhjj (înv.) Cireada de vite'aparţinînd unui proprietar.
tambăchi, tambuchiuri, s.n. jl Cf. it. stamhu-gio jj Deschizătură în puntea unei nave, care permite accesul în încăperile de sub punte.
tambâr, tambure, s.n. jj Din fr. tambour (cuv. de origine orientală, probabil persană) jj 1. Piesă în formă de cilindru gol (fixă sau rotitoare) pe care sînt trasate gradaţii pentru măsurat sau sînt fixate anumite organe ele maşină. 2. Porţiune prismatică sau cilindrică cuprinsă între o cupolă si arcurile sau zidurile care sprijină cupola. 8. Spaţiul în interiorul căruia se învîr-teşte o uşă pi votantă.
tambură, tambure, s.f. jj Din te. tambura jl Vechi instrument muzical cu coarde metalice, asemănător cu mandolina.
tamburină, tamburine, s.f. || Din fr. tambou-rin jj Instrument muzical asemănător cu toba (dar cu pielea întinsă numai pe o parte), avînd
1 ш
ТАРШа
de jur;împrejur plăci de metal sau zurgălăi, folosit (în.-.Spania, Italia şi în Orient) pentru acompanierea ritmică a dans.ului. tam-nisâm adv. Nitam-nisam. tampon, tampoane, s.n. |j Din fr. tampon i'G
1. Piesă elastică fixată la vehiculele de cale ferată, care are rolul de a menţine o anumită distanţă între vehiculele cuplate şi de a amortiza şocurile dintre acestea în timpul mersului.
2. Bucată de vată sau de tifon care se aplică pe o rană pentru a opri o hemoragie. 3. Accesoriu de birou format dintr-o placă curbată acoperită* cu hîrtie sugativă.
tampona, tamponez, vb. I. Ц Din Ir. tampon-ner li L Refl. recipr. (Despre vehicule) A se ciocni, a se lovi. : 2d Tranz. A atinge uşor şi repetat o suprafaţă a corpului cu un tampon pentru a absorbi transpiraţia sau secreţiile unei răni.
tamponârc, tamponări, s.f. Acţiunea de a (se) tampona; ciocnire (a două vehicule).
' tam-tăm, tam-tamuri, s.n. |] Din fr. tam-tam |jl. Gong. 2. Instrument muzical african asemănător cu toba; muzica executată cu acest instrument. * (Fig.) Zgomot фаге, zarvă.
tanânt? tananti, s.m. |l Din fr. tannant |i Substanţă chimică de origine vegetală, animală, minerală sau de sinteză, folosita la tăbăcirea pieilor.
tauatofoble s.f. || Din fr. thanatophobie; gr. thanatos „moarte” .4* phobos „teamă” |] Teamă morbidă de moarte.
tanc, tancuri, s.n. |j Din fr., engl. tank ||
1.	Maşină de luptă blindată, montată pe şenile şi înarmată cu tunuri şi mitraliere. 2. Rezervor din tabla de oţel pentru lichide. • T. petrolier ■= navă folosită" la transportul petrolului ’ şi al derivatelor lui.
tanchetă, tanchete, s.f. ii Din fr. tanquette [| Tanc mic, cu blindaj uşor.
tanchist, ianchişti, s.m. |] Din fr. tankiste, germ. Tankist || Militar care face parte dintr-o unitate de tancuri.
tandem, tandemuri, s.n. |] Din fr. tandem jj în tandem = (despre două sisteme tehnice) care lucrează împreună, axele lor longitudinale fiind în prelungire.
tandreţe s.f. || Din fr. tendresse (| Afecţiune plină de gingăşie, de delicateţe.
tândrn, «ă? tandri, -e, adj. |j Din fr. tendre [| Plin de gingăşie, de tandreţe.
tangaj, tangaje, s.n. || Din fr. tangage jj Mişcare de oscilaţie a unei nave sau a unui vehicul feroviar în jurul unei axe perpendiculare pe direcţia lui de mers.
tangent, -ă, tangenţi, -te, adj,, s.f. j] Din fr. tangent, lat. tangens, -ntis (part. lui tangere^ „a atinge”) || 1. Adj. Dreaptă tangentă la o curbă *= dreaptă care atinge curba într-un singur punct. Plan tangent la o suprafaţă — plan care atinge suprafaţa într-un singur punct.. 2. S.f. Dreaptă care atinge o curbă într-un singur punct. 3. S.f, Funcţie trigonometrică egala cu cîtul dintre funcţia sinustşi funcţia cosinus.
tangenţă, tangenţes.f. II Din fr. tangence |]
1.	Poziţie, ei luaţi a a două, figuri, geometrice
tangente; atingere, contact. 2. (Fig.> legătură.	v
tangenţial, -ă, tangenţiali, -e, adj. Ц Din fr. tangenîiel И (Adesea adverbial) Despre care s-a vorbit în treacăt, care a fost atins indirect.
tanghir, tanghire, s.n. j| Din germ, Tangier [film] || Placă transparentă de gelatină sau de masă plastică, avînd pe o faţă, în relief, puncte sau Linii de diferite forme şi care este folosită pentru obţinerea umbrelor sau semitonurilor la tipărirea manuală. .
tangibil, -ă, tangibili, -e, adj. Ц Din fr. tangible jj Care poate fi perceput prin simţul pipăitului; care are un aspect concret, (fig.) real, evident. ,	*
tangou, tangouri* s.n. || Din Jr. tango (cuv. din spaniola americană) |j Dans de perechi cu ritmul lent; melodia după care şe dansează, îşi are originea într-un dans popular argentinian.
tanrn s.n. I] Din fr. tanin || Produs vegetal cu gust astringent (extras în special din stejar), care se foloseşte la tăbăci tul pieilor şi la fabricarea cernelurilor negre.
tantâl s.n. II Din fr. tantale || Element chimic, metal rar, ductil, maleabil, foarte rezistent din punct de vedere chimic, întrebuinţat la confecţionarea unor ustensile de laborator, a filamentelor pentru unele becuri etc.
tanti s.f. invar. |! Din germ. Tante, ir. tatite || Termen folosit mai ales de către copii pentru a vorbi cu (sau despre) mătuşă; termen cu care copiii se adresează unei femei-
tantiemă? tantieme, s.f. |[ Din fr. tantiămo (< tant, lat. tanturn „atît”) |j 1* Sumă de bani încasată de membrii unui consiliu de administraţie al unei societăţi comerciale pentru participare la conducerea ei. 2. Comision procentual acordat mijlocitorilor de afaceri, taoism s.n. v. daoism.
tapă? tapez, vb. I. Tranz. |f Din fr. taper Ц (Fam.) A obţine de la cineva bani cu titlu de împrumut, dar fără intenţia deia-i restitui, tapă] s.n. II Din fr, tap age || Zgomot violent; gălăgie, scandal.	-
tapet, tapete, s.n. || Din it. tapetto, germ. Tapete |S 1. Hîrtie, pînză, mătase^ sau piele imprimată cu desene, care se aplica pe pereţu camerelor, în loc de zugrăveală. 2. Espr, A pune (sau a aduce) pe tapet — a aduce în di&CU-ţie.
tapetă, tapetez, vb. I. Tranz. || Din tapet [| A acoperi cu tapet pereţii unei încăperi.
tapetâre, tapetări, s.f. Acţiunea de a tapeta. tapidcă s.f. || Din fr. tapioca (cuv. port. împrumutat dintr-o limbă din Brazilia) II Făină extrasă din tuberculele maniocului, folosită în alimentaţia copiilor.
tapir, tapiri, s.m^H Din fr. tapir (CV7-nit dintr-o limbă din Brazilia) ■! Mamifer impa-ricopitat din zona tropicală, cu nasul şi buza de sus contopite într-un fel de trompa.
tapisâ, tapisez, vb. I. Tranz. |] Din fr. tapis-ser i! A aplica elementele elastice, materialul de umplutura,; piaza de rezistenţă, apoi stofa,
TAPISAT
pînza sau mătasea ornamentală pe scheletul unei mobile; a capitona. 2. A tapeta.
tapisât. -ă, tapisaţi, -te, adj. (Despre pereţi) Acoperit cu o tapiserie. • (Despre mobilă) îmbrăcat în stofă, pînză, mătase, piele etc.; capi-" tanat.^
tapiserie, tapiserii, s.f. || Din fr. tapisserie \|
1. Ţesătură decorativă făcută din lînă .ori din mătase, folosită la împodobirea pereţilor sau a unor mobile. 2. Lucru de mină cusut pe o canava cu lînă sau cu mătase, & Partea tapisată a unei înobile.
taplţăr, tapiţeri, s.m. || Gf. germ. Tapezierer, fr. tapissier || Meseriaş care tapisează mobile.
tapiţerie, tapiţerii, s.f. || Din tapiţer j! 1. Meseria tapiţerului. 2. Atelier unde se efectuează lucrări de tapisare a mobilei.
tapdşnlc, tapoşnici, s.m. Plantă erbacee din familia labi aţelor, cu flori purpurii şi cu tulpina acoperită cu peri moi. ţarâ ş,f. v. tară1.
tarabă, tarabe?* s.f. îl Din tc. dar aba, di al. tamba || 1. Masă improvizată pe care se vînd articole mărunte în pieţe şi în tîrguri. O tle tamba = de prost gust; trivial. 2. Tejghea (de circiumă) ia care stă negustorul, tarâc s.m. v. taraş.
tarâf, tarafuri, s.n. || Din tc.' taraf jj Mică formaţie muzicală de lăutari, care cintă muzică populară. •
taragot, taragoturi, s.n. i| Cf. magh. tdro~ mţb K Instrument muzical popular de suflat, format dintr-un tub conic de metal eu ancie ^ioiplă, asemănător clarinetului.
tarantulă, ţar antele, s.f. jj Din it. tarantetta fi popular napoli-tan, cu ritm vioi; melodie 4upă care se execută acest dans.
iaraniălă, tarantule, s.f. || Din fr. tarentule |{ Păianjen veninos din sudul Italiei, cu patru ochi mari şi numeroşi ochi mai mici.
tarapana, tarapanale, s.f. ||,Dm tc. darphane j| (Inv.) Monetărie.
tarar, larore, s.n. || Din fr. tarare !| Maşină folosită în industria morăritului pentru a curăţa cerealele de impurităţi.
târâş, taraşi, s.m. || Din ucr., rus. tar as !! StHp bătut în pămlnt, servind ca element de susţinere la un pod, la un gard etc. Şi: tarâc s.m. târă*, tares.f. jj Din ngr. tara j! 1* Dara.
2. Greutăţi nemarcate folosite la cîntărit (pentru a compensa greutatea recipientului sau a ambalajului). |]Şi: tara s.f.
târă2, tare, s.f. || Din fr, tare 1| Defect fizic sau moral; meteahnă.
tar di gr âd, tar di grade, s.n. j| Din fr. tardiv grade; lat. tardigradus „care merge încet* i| (La pl.) Grup de animale foarte mici, nevertebrate (arahnide), cu patru perechi de picioare, care se deplasează greoi; trăiesc în mări, în ape dulci, în muşchi, ierburi; (şi la sg.) animal care face parţe din acest grup.
tardiv, -ă, tardivi, -e, adj. |j Din fr. tardif || (Adesea adverbial) Care apare, se întlmplă sau se dezvolta cu întîrziere.
târe, tari, adj., adv. ]j Lat. talis ||1. Adj. Care are o consistenţă solidă şi nu poate fi uşor
pătruns, desfăcut, despicat; p* ext. trainic, durabil . • Care este mai consistent decît în mod obişnuit; (despre pîine) uscat. • Fortificat, întărit. • Care nu este elastic, nu se îndoaie uşor.
2.	Adj. (Despre oameni) Puternic, robust, viguros; energicv'3. Adj. Care dispune de putere, de autoritate, care este stăpîn pe situaţie. •Care are cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu. 4. Adj. Cu voinţă fermă, energic, dîrz. O Expr. A fi tare de fire (sau de inimă) — a fi curajos, rezistent. 5. Adj. (Despre fenomene ale naturii) Care se manifestă cu violenţă. • (Despre aer) JRăcoros, rece; (despre mirosuri) foarte aromat, ameţitor. 6. Adj, (Despre unele substanţe alimentare, chimice sau medicamentoase) Cu o concentraţie mare; (despre băuturi alcoolice) cu o concentraţie mare de alcool. 7. Adj. (Despre culori) Viu, puternic. 8. Adv. Foarte mult. 9. Adv. Cu forţă, cu putere. 10. Adv. (Pe lingă verbele ca „a vorbi*, „a cînta*) Cu glas ridicat. 11. Adv. Iute, repede.
târgă, tărgi, s.f. || Din germ. Trage |[ 1. Pat portativ cu care sînt transportaţi răniţii şi bolnavii, format dinţr-o-»pînză sauplasă metalică fixată pe două bare paralele. 2. Mică platformă portativă cu care se transportă diferite materiale. 9. Expr. A trage targa pe uscat = a o scoate cu gr eu Ta capăt; a trage mîţa de coadă.
tarhdn s.m. jj Din tc. tarhun j| Plantă erbacee aromatică din familia compozitelor, înaltă pînă la 70 cm, ale cărei frunze, bogate în uleiuri eterice, sînt folosite în alimentaţie.
tarif, tarife, s.n. || Din fr. tarif || 1. Preţ oficial stabilit pentru anumite prestări, de serviciu , pentru transporturi de mărfuri şi persoane, pentru vînzarea anumitor articole etc. • Listă sau tablou pe care sînt afişate aceste preţuri.
2.	T. vamal = listă în care-sînt înscrise mărfurile şi taxele vamale pentru import, export şi tranzit. .	  "	,
tarifar, -ă, tarifari, -e, adj. |j Din fr. tari-faire !| Care se referă la tarif; (despre preţuri, taxe, salarii) fixat prin tarif.
tarla, tarlale, s.f. || Din tc. tarla |J (Agr.) Solă. tarlalizâ, tarlalizez, vb. I. Tranz. Ij Din tarla li A împărţi o suprafaţă de teren culţivabil sau o păşune în tarlale.
târniţă, tarniţe, s.f. || Din ucr. tarnycja || 1. Şa ţărănească (de lemn), folosită la călărit sau ia transportul unei poveri. 2. Cuîme de deal sau de munte în formă de şa.
tar6c s.n. II Din germ. Tarock jj Numele unui joc de cărţi.
tarod,, taroduri, s.n. || Din fr. taraud || Scula pentru filetarea găurilor înfundate sau executate în prealabil în piese.
tarodâ, tarodez, vb. I. Tranz. || Din fr. tarau-der || A fileta o piesă în care urinează să intre un şurub.
tarpân, tarpani, s.m. || Din ucr., rus. tarpan ji Cal sălbatic de culoare brună cu capul scurt şi gros, care trăia în trecut în stepele de la est de Marea Neagră.
tars, tar suri, s.n. |] Din fr. tar se; gr. tarsos „laba piciorului* |1 Partea p os teri oară a schele-
%№
taiгжогтт
tu lui labei piciorului, formată din şapte oase, articulate, la un capăt cu oasele gambei, iar la celălalt cu oasele metaiarsului. «Partea terminală a piciorului insectelor, formată din 1 — 5 segmente.
tartăj, tartaje, s.n. || Cf. ngr. tetradion \\'
1. , (înv.) Cărticică broşură; caiet, condică.
2. (Іду. şi reg.) Fiecare dintre cele două coperte de carton ale unei cărţi; scoarţă. [| Şi: trată] s.n.
tartân, tartane, s.n. || Din fr. tartan || 1. Ţesătura de lînă sau de bumbac, cu carouri mari, divers colorate. 2. Şal sau pled făcut din tartan Material special folosit pentru amenajarea pistelor atletice şi a terenurilor sportive, în vederea iuipermeabiiizării şi a măririi rezistenţei lor la intemperii.
ţartână, tartane, s.f. Ц Din fr. tartane, it. tartana || Mică navă eu o singură pînză, folosită pe Marea Mediterană pentru transport şi pescuit.
tartâr1 adj* (1 Din fr. tartare || Sos tartar maioneză preparată cu mult muştar.
tartar2 s.n. || Din sl. tariUaru, 'gr. ţar tar os ii (în mitologia antică) Loc situat în fundul infernului, în carp se credea eă erau chinuiţi cei ee păcătuiau faţă de zei; (în credinţa creştină) iad, infern. || Acc. şi: tartar. ■
tartă, tarte, s.f |j Din fr. tarte || Prăjitură făcută din aluat fraged acoperit cu cremă şi fructe.
tartină, tartine, s.f. || Din fr. tartine || Felie de pîine (unsă cu unt) pe care se pune brînză Sau şuncă, salam etc.; p. ext. sandviş.
tartor, tartori, s.m. || Cf. tartar% j| Căpetenia dracilor. * (Fig.) Om rău, care terorizează.
târtoriţă, tartoriţe, s.f. || Din tartor j| Drăeoai-că, diavolită; (fig.) femeie rea.
târtric adj. jj Din fr. tartrique || Acid t. = keid organic cristalizat, cu gust acru, solubil în apă, care se foloseşte în medicină, în industria alimentară (sare de lămîie), în vopsitoria textilă ete.
târtrn, tartruri, s.n. || Din fv. tartre |J 1. Sediment care se depune pe, fundul şi pe pereţii butoaielor cu vin. 2. T. dentar — substanţă calcaroasă de culoare gălbuie sau negricioasă, care se depune pe suprafaţa dinţilor; piatră (7).
tas, tasuri, s.n. jj Din. tc. tas |j Taler de balanţă.
tasâ, pers. 3 tasează, vb. I. Refl. || Din fr. tasser || (Despre terenuri, materiale pulverulente etc.) A deveni mai puţin afînat, mai compact, a se îndesa.
tasâre, tasări, s.f. Faptul de a se tasa; înde-sare.
taşmâ, tasmale, s.f. Ц Din tc. tasma || (Reg.) Panglică de mătase sau de piele.
tasdn, tasoane, s.n. Punct de concentrare a materialului lemnos în exploatările forestiere, apropiat de căile de transport.
taster, taste re, s.n. II Din germ. Taster |j (Tipo’gr.) Dispozitiv al maşinii de cules monotip, prevăzut cu’ o claviatură, cu ajutorul căruia se fixează, prin perforaţii pe o bandă de hîrtie, felul şi poziţia literelor, în ordinea textului ce urmează a fi tipărit.
tasti&ă, tastiere, s.f. |[ Din if. ţastiera |)
1.	Placă de lemn deasupra căreia se întind coardele unor instrumente muzicale. 2, Mecanism prin care este făcut să sune un tub de orgă sau coarda unui instrument cu claviatură.
tâşcă, tâşti, s.f. || Din ucr. taska, magii. tâska || Geantă de piele sau de pînză; pungă în care’se ţin banii, tutunul ete.
tataie s.m. || Din? tată || (Reg.) Apelativ cu care copiii se adresează tatălui-Iar*
tată, taţi, s.m. j| Lat. tata || 1* Bărbat care are copii; nume pe care i-1 dau acestuia copiii săi cînd i se adresează sau eînd vorbesc despre el şi pe care şi-l dă el însuşi cînd vorbeşte despre copiii săi; taică. O Tată hun == tată adevărat. Tată vitreg — soţul unei femei, în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. Tâtfcsocru = socru. Tată-mare — bunic. Tată de familie cap de familie. 2. Termen cu care se adresează cineva unui copil sau unei persoane tinere. O Din tată în fiu == irarismiş din generaţie în generaţie. O Expr. Bucăţică mptă tatâ-său tatâ-sâu in picioare, se spune despre un copil care seamănă foarte bine cu tatăl său. 3. Nuirie dat unui bărbat considerat ca strămoş, ea întemeietor al unei dinastii, al unui neam. « (Fîg., fam.) Creator, făuritor, fondator. 4. (în credinţa creştină) Dumnezeu, considerat creatorul luniii.
.tatonâ, tatonez, vb. I. Tranz. (| Din fr. tâton-ner || A încerca, cu prudenţă, să-şi dea seama de o situaţie, să găsească o soluţie; a sonda. ^ tată subst. || Din fr. tatou, cuv. provenit dintr-o limbă din Brazilia || Nume dat mai multor genuri de mamifere nocturne, fără dinţi, din America Centrală, de Sud şi Mexic, eu spatele şi laturile acoperite de o platoşă psdasă formată din plăci mobile.
tatua, tatuez, vb. I. Refl. şi tranz. |j Din fr. tatouer, engî. (to) tattoo, din^ tahitianuî taiau |b A(^şi) impriîna pe piele diferite figuri prin împunsături cu materii colorante care nu se şterg.
tatuaj, tatuaje, s.n. || Din fr. latouagş || Faptul de a (se) tatua; desenul rămas pe piele după tatuare.
tatuat, -ă, tatuaţi, -te, adj. Care poartă urmele unui tatuaj.
taumaturg, taumaturgi, s.m. |] Din fr. thau-maturge, gr. thaumatourgos || Persoană care, după unele concepţii religioase, ar avea puterea şă facă minuni.
tâur, tauri, s.m. |j Lat. taurus || Mascul necaş-traţ din specia taurinelor, cu'capul mare, pişfe groasă, părul de pe frunte lung şi creţ; buhai* O Expr. A lua (sau aprinde) taurul de coame a se apuca cu mult curaj de o treabă dificilă.
taurin, -ă, taurini, -e, adj, |] Din taur II Care se referă îa taur, din specia taurului, ft (Sub; stantivat, f. pl.) Specie de rumegătoare^mari care au ca reprezentant tipie boul; (şi la Sg.) animal din această specie. ^
tautologic, -ă, tautologici, -e, adj* j| Din fr. tautologique || Privitor la tautologie; care are caracter de tautologie.
tautologie, tautologii, s.f. || Din fr. tautologie; gr. tauto „acelaşi” ^ logos „vorbire” 11 %r
TAV.#*t ;
lă de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiaşi idei, formulată eu alte cuvinte; pleonasm. 2. (Log.) Judecată în care subiectul şi predicatul sînt exact aceeaşi noţiune,
tayân, tavane, s.n. j| Din tc, tavan j| 1. Suprafaţa interioară a planşeului . superior ai unei încăperi ; plafon (1). 2. Partea superioară a unei excavaţii miniere subterane,
tâvă, tăvi, s.f. j] Din Jt-c.* tava |] 1. Obiect plat, de obicei , din metal, cu marginile puţin ridicate, pe care se aduc ia masă t^ele necesare pentru servit. 2. Vas de tablă în care se coc la cuptor vanumite mîncări şi prăjituri.
; tavărnă, taverne, s.f. j| Din 'fr, taverne ij Circiumă sărăcăcioasă (instalată de obicei la subsol). <
taxa, taxez, vb, I, Tranz. j) Din fr. taxer, lat. taxare „a evalua, a preţui4* ■[] 1, Â supune unei taxe; a stabili, a fixa o taxă pentru ceva,
2.	'(Fig.) A califica pe cineva drept...
taxacee, taxacee, s.f.41 Din fr. taxacees |j (La pi.) Familie de plante cu frunze aciculare persistente, cu sămînţa acoperită cu un înveliş cărnos; (şi.lâ sg.) plantă din această familie (ex. tisa).
taxator, -oare, taxatori; -oare, s.m. şi . i\ 11 Din fr. ţaxateur jl Persoană care percepe anumite taxe; încasator.
taxâţie, taxaţii, s.f. [| Din fr, tamtipn [| (Bilv.) T. forestieră *= dendrometrie.
tâxă, taxe, s.f. || Din fr. taxe l| 1, -Sumă de bani plătită în favoarea bugetului de stat sau al unei instituţii, In schimbul unor servicii prestate de acestea. 2» Sumă.de bani percepută sub formă de impozit pentru anumite mărfuri.. O T. va-tnalâ = impozit perceput de stat asupra impor-tutui,; exportului sau tranzitului de mărfuri, taxi, taxiuri, s.n. || Din fr. îati |j Taximetru, ţaxidâr, tdxidari, s.m. || Din tc. tahsildar jj (înv.). Persoană însărcinată cu strîngerea dărilor.
taximătnî, taximetre, -s.n. If Din fr. taximetre |j ‘Autovehicul care efectuează, contra plată, transporturi de persoane sau de mărfuri, de obicei în interiorul oraşelor, şi care este prevăzut cu un aparat pentru înregistrarea costului transportului; taxi.
taxinomie s.f. v. taxonomie. taxodiacee s.f, pl. |j Din fr, taxodiacees |j Familie de plante gimnosperme, lemnoase, r&şi-noase, cil frunze solzoase sau aci cui are persistente (ex. chiparosul de baltă).
taxonomie s.f, jj Din fr. taxonomie: gr, taxis varanjarei;; nomos ,Jege‘4’ jj (Biol.) 1. Ştiinţa leilor de clasificare a organismelor vii. 2. Studiul unei grupe de plante sau de animale sub aspectul clasificării şi descrierii speciilor, jj Şi: taxinomie s.f.
tăbăcâr, tăbâcori, s.m. jj'Din. tabac2 |i Persoană specializată în tăbăci tul pieilor; tabac2.
tăbăcărîe, tâbăcării, s.f. ij Din tăbăcar Atelier sau secţie industriala în care se tăbăcesc pieile.
tăbăci, tăbăcesc, vb. IV. Tranz-.- j! Din tabac2 jj
1.	A prelucra pielea brută cu ajutorul tananţilor, pentru a o transforma într-un produs moale, suplu, elastic şi rezistent;, a argăsi. 2, (Fig.) A bate foarte tare pe cineva, a snopi în bătaie.
.tăbăeire, tăbâciri, s.f, Acţiunea^ de a tăbăci?
argâsîre.	■.■■	■■■- ■
tăbăcit, tăbăciţi-te, adj. 1- (Despre pfei) Care a fost supus procesului de tăbăcire. .2. (Despre pielea sau palmele omului) Bătătorit,
tăbărî, tâbăr, vb, IV. Intranz. j] Din tabără-W 1* (înv.) A-şi aşeza tabăra; a poposi vremelnic într-un loc. 2. A se năpusti asupra cuiva sau a ceva, a se repezi, la cineva (pentru a-1.lovi)-;,a sări cu gura (la cineva).
tăblie, tăblii, s.f. i| Din ngr.tavli || 1* Tablă1 (2). 2. Panou de lemn, de metal etc. fixat pe scheletul unei uşi, unei mobile etc.
JăbMţă, tăbliţe, s.f. 1. Diminutiv al lui tablă1.
2.	Placa mică de ardezie pe care scriau în trecut, eu un condei de piatră, şcolarii începători. 8. (La romani) Placă mică acoperită cu un strat de ceară, pe care se scria cu un stilet. -' tăbîui, tăbluiesc, vb. IV. Tranz. || Din tablă1 jj" A acoperi o clădire cu tablă1.
tăbultdc, tabultoace, s.n. (Reg.) I* Săculeţ.
2.	Ofn mic şi îndesat.
tâceâ, tac, vb. II. Intranz. .j! Lat. tăcere Ij
1.	A nu spune nimic, a nu vorbi. O Te tăcute. = în tăcere; pe ascuns. O Expr. t A tăcea chitic (sau molcom, ca, peştele, ca pămintul) =. a nu scoate nici o vorbă, a nu spune nimic. Tace şi face, se spune despre cel ce acţionează fără multă vorbă. 2, A înceta să piîngă, să rîdă etc. 8. A nu mărturisi ceva, a tăinui.
tăcere, tăceri, s.f. 1. Faptul de a tăcea. Q în tăcere = fără a vorbi, fără a destăinui ceva. O Expr. A trece sub tăcere = a trece cu vederea; a tăinui. ©Pauză, întrerupere un anumit timp într-o discuţie. © Faptul de a nu răspunde, de a nu riposta. 2. Linişte, calm..
tăciunâ, lăciunez vb. I. Refl. j’ Din tăciune jj (Despre unele plante) A fi atacat de tăciune (2).
• tăeiăne, tăciuni s.m. jj Laţ., titio, -onis jj
1.	Rămăşiţă dintr-o bucată de lemn care nu a ars complet; cărbune sau lemn care arde fără flacără. O Expr.-' A nu avea. nici tăciuni în vatră = a fi foarte sărac. 2, Boală infecţioasă a plantelor, în special a unor cereale, provocată de un gen de ciuperci şi manifestată prin distrugerea organului atacat şi apariţia în locul acestuia a unei pulberi de culoare neagră; cărbune (5).	'	# - g .
tăciimds, «oâsă, tăciunosi, -oase adj.*[|Din tăciune-u (Despre unele cereale) Atacat de tă-dune (2).	’	.
tăcut, -ă, tăcuţi, -te, adj. jj Din tăcea jj Care 'nu obişnuieşte să vorbească mult, taciturn; p. ext. discret, rezervat.	V	•
tăgadă, tăgade, s.f. || Din tăgădui [j Tăgădu-ială. O Fără tăgadă = în mod sigur, neîndoielnic.
tăgădui, tăgăduiesc, vb. IV. Tranz. !] Din magh. tagad jj A contesta o afirmaţie, a nu recunoaşte ceva, a nega.
tăgăduiâlă, făgăduieli, â.f. jj Din tăgădui jj Faptul de a tăgădui; nerecunoaştere, negare; tăgadă:
tăgăduire, tăgăduiris,f. Acţiunea de a
'tăgădui; negare.	..	.	-	:
104§
"flAMBAJUte;
tăgfrţâ, tăgîrje, s,I. || Cf, ngr. iagartzika „sac ' pentru pîineki li 1. Traistă, săculeţ. 2« Epitet dat unei persoane mici şi îndesate.
tăiâ, tai, vb. I. |] Lat. taliare |] 1. Tranz. A separa ceva în două sau în mai multe bucăţi cu ajutorul unui obiect.tăios ori printr-un procedeu fizic sau chimic; a diviza, a scinda; a despica, a spinteca. • Spec. A desprinde filele unei cărţi unite la margini, 2« Tranz. A face o adîncitură pe suprafaţa unui obiect; a săpa, a sculpta. • (Despre rîuri, drumuri) A străbate, a traversa. 3, Refl. (Deşpre ţesături) A se destrăma, rupîndu-se în direcţia firului ţesut. 4. Refl* (Despre maioneze, creme etc.) A căpăta aspectul de lapte brînzit. o* Tranz. A sacrifica un animai pentru hrană; a ucide un om; (tranz. şi refl.) â(-şi) face o rană cu un obiect tăios. 0. Tranz,
A suprima, a nimici; a scoate un text (sau o parte dintr-un texţ). •Tranz. şi refl. A (se) curma, a (se) opri, a (se) întrerupe. O Expr. A " i se tăia cuiva drumurile sau cărările = a /nu mai avea posibilitatea de a-şi aranja treburile.
7. Tranz. (La jocul de cărţi) A despărţi în două pachetul de cărţi, înainte de începerea jocului.
8, Tranz. A-l tăia pe cineva capul = a înţelege; a pricepe să facă un lucru. Spune ce-l taie capul = spune ce-i trece prin minte; vorbeşte fără rost.
tăiculîţă s.m. Diminutiv al lui taică; tăi eu-şor, taicuţă.
tăteuşdr s.m. Diminutiv al lui taică; tăiculîţă, tăi cută.	/	.
tăicuţă s.m. Diminutiv al lui taică; tăiculiţă, tăicuşor.
tăi&r, tăiere, s.n. || Din magh. tânyer\\ (Reg.) Farfurie întinsă; taler. || Şi: tâler s.n.
tăiăre, tăierit s.f. Acţiunea de a (se) tăia. tăietdr (1)	tăietori,	s.m., (2) tăietoare, s.n.
II Din tăia || 1. S.m. Muncilor forestier care se * ocupă cu tăierea copacilor. • Muncitor industrial care taie diferite materiale sau care sacrifică animale Ia abator. 2. S.n. Buştean pe care se despică lemnele de foc.
tăietură, tăieturi, s.f, || Din tăia || 1* Acţiunea de a tăia; locul unde a fost tăiat ceva. • Rană provocată de un obiect tăios. • Adîncitură săpată de o apă. 2. Croiala unei 'haine. 8. Teren despădurit. 4. Ştersătură; fragment de text şters, anulat. 5. Porţiune, articol decupat dintr-o tipăritură.
ţăleţăi s.m.	pl. f] De	la tăiat j| Aluat tăiat în
şuviţe lungi şi	subţiri	care se fierb în supă sau
se	gătesc cu	brînză,	cu nuci etc. 1! Şi: tăiţei
s.m. pl.
tăifăsm, tâifăsuiesc, vb. IY. Intranz. || Din taifas || A sta de vorbă despre lucruri mărunte, a sta la taifas, a pălăvrăgi.-"
tăinui, tăinuiesc, vb. I V. ji Din taină jj 1» Tranz. A păstra o taină, a nu divulga, a ţine secret. 2. Inţranz. (înv. şi pop.) A sta la sfat, a discuta (iii intimitate).
tăinuire, tăinuiri, s.f. Faptul de a tăinui; sfat ţinut în taină. • (Dr.) Infracţiune constînd < în primirea ori transferarea unui bun, cunoscînd că bunul provine din săvirşirea unei fapte sancţionate de legea^ penală.	...
tăinuit, -ă, tăinuiţi, -fe* adj. (Despre locuri* aşezări omeneşti etc.) Ascuns, retras, ferit.
tăinuitor, -oare, tăinuitor i, -oare, adj., s.m, şi : f.\ji Din tăinui ji 1. Adj, Care ascunde cşta. *' 2, S.m, şi f. Persoană care tăinuieşte fapta unui răufăcător, care ascunde lucruri furâte, ; care adăposteşte o persoană urmărită de justiţie etc.
tăids, -oâsă, tăioşi, -oase, adj. ■]] Din tăia j| 1, Care este (bine) ascuţit. 2. (Fig,; despre vînt, ger) Care îţi dă senzaţia că te taie, care provoacă o senzaţie dureroasă. 8. (Fig.; despre privire) Ascuţit, pătrunzător; (despre vorbe, stil) caus» ' Tic, ironic. ;	,
tăiş, tăişuri, s.n. ii Din iâia ff Partea ascuţită, tăioasă, a unui cuţit, a unei unelte, a unui instrument. O Expr. Cuţit ou două tăişuri =<= situaţie, soluţie care se poate întoarce împotriva celui ce a creat-o. n ■ ■ ' tăiţdi s.m, pl. v. tăieţci. tălăzui, pers. 3 îâlăzuieştc, vb. IV. Refl. şi intranz. [| Din talaz j| A face valuri mari, a se ridica în talazuri. • (Fig.) A se mişca în valuri, a undui. Acolo~n clmpufî, ... Tălăzuiesc azi grîne • 'ţVoieuleseu).J	^
tălăzuire, tălăzuiri, s.f. Acţiunea de a se tălăzui; mişcare în valuri, unduire.
tălmăci, -ce, tâlmaci, -ce, s.m. şi f, || Din sl. tlămaâi |j (înv.) Traducător, interpret; comentator. II Şi: tîlmâcf s.m. şi f.
tălmăci, tălmăcesc, vb. IV. Tranz. || Din sî. tlămaâiti |] 1. A traduce un text dintr-o limbă în alta. 2« A interpreta, a explica, a lămuri. 3* A exprima, a exterioriza.
tălmăcire, tălmăciri, s.f. Acţiunea de a tăi* măci; traducere. © Explicare, interpretare.
tălmăcitdr, -oâre, tălmăcitori, -oare, s.m. şi f#
|| Din tălmăci || 1. Traducător; interpret. 2. Persoană care explică, lămureşte, interpretează.
tălpăşiţa s.f, art. || Din talpă |j A-şi lua tălpăşiţa*=- a pleca repede dintr-un Ioc (de frică, de ruşine etc.). tălpic s.m. v. tăfpig.
tălpig, (1), tâlpige, s.n., (2, 8) tălpigi, s.m.
II Din talpă || 1. S.n. Fiecare dintre cele două pedale de la războiul de ţesut, cu ajutorul cărora se ridică şi se coboară iţele. 2. S.m. încălţăminte rudimentară, alcătuită dintr-o talpă de lemn cu o baretă de piele. 3. S.m. Şosetă foarte scurtă de damă, care acoperă numai laba piciorului, y Şi: tălpic s.m.
tălpui, tâlpuiesc, vb. IV. Tranz. || Din talpă i| X. A pune talpă la încălţăminte; a pingeli. 2. A pune o şină de fier la tălpile unei sânii.
tămădui, tămăduiesc, vb. IV. Tranz. şi refl.
II Din magh. tdmâd || (Pop.) A (se) însănătoşi, a (se) vindeca.
tămăduire, tămăduiri, s.f. Acţiunea de a (se) tămădui; vindecare.
tămăduMr, -oare, tămăduitori, -oare, adj-!l Din tămădui || (Pop.) Care tămăduieşte, care vindecă,
tămbălău s.n. H pin magh. tombolă || (Fam.) Zgomoţ mare, galâgie; p. ext. petrecere zgomotoasă. ’ •	{	*'	,	•
>1Дду.А.
tăaiîiâ, tămîiez, vb. I. [(Din tămîie [| l« Tpanz. si iatranz. fliş.) A afuma cu tămîie; a răspindi fum de tfcpîie. 2. Tranz. {Fig.} A linguşi, a măguli pe cineva* a copleşi cu laude excesive pentru a-i clştiga bunăvoinţa.
tămîiât, 4» t$&u*th -ter adj. 1, Afumat cu tărtiOv f Parfumaţi înmiresmat. Flori albastre tremw-iţde în văzduhul tâmîiet (Eminescu)» % {Fig.) Beat, cherchelit.
tămîie ş.f, ţ| Probabil laţ. *îhymanea [j Suc lăptos obţinut prin incizii făcute în scoarţa unor arfeuşti exotici şi care, în contact cu aerul se solidifică sub forma unor boabe gălbui; prin ardere acestea produc un fum eu miros puternic, aromat, fiind întrebuinţat în practicile religioase tămîiere* tâmîieri, s.f. Acţiunea de a tămiia, tămîioară, tămîioare, s.f. [|Din tămîie i| Denumire dată unor specii de plante erbacee din familia violaceelor/ avînd flori cu petale împestriţate cu pete purpurii, precum şi unor panţe din alte specii.	.
tămlids, -oaş&f tâmîioşi, -oase, adj., s.f* || Din tămîie || 1. Adj. (Despre unele fructe, în special despre struguri) Qu aromă, asemănătoare celei de tămîie. 2. S.f. Soi autohton^de viţă de vie ^are produce struguri cu boabe sferice, cărnoase, aromate. 3. S.f. vin făcut din soiul de vită ţărnîioaşă (2).
tămîiţă, ţămîiţe, s.f. || Din tămîie [] Denumire dată mai multor specii de plante erbacee, cu ' miros aromatic şi cu flori verzui dispuse în glomerulo.
tăpşan, tăpşane, s.n. || Din tăpşi, (reg.) „a bătători44 || Loc neted, uşor înclinat, pe versantul (ori la poalele) unui munte sau unui deal. 2. Loc Viran mai ridicat, aflat de obicei în mijlocul unui sat, unde se face hora, unde se strîng oamenii în zilele de sărbătoare ele.
tărăboân(ă, tărăboante, s.f. || Din magh. tar-• gvnca, 'ţorhiwca ]| (Pop;.). Roabă.'
tărăboi s.n. Gălăgie mare, larmă, tămbălău, hărmălaie.
tărăbuţă, tărăbute, s.f. [[Din tarabă |] (Reg.) Bagaj, caîabalîc, catrafuse.
tărăgăna, tărăgănez* vb. I> Tranz. jj Cf. trage \\ î, A în Urzi a rezolvarea unei probleme; a amina do pe O zi pe alta; a tergiversa. 2. A vorbi rar, lungind silabele. 3. (în forma trăgăna; folosit şi absolut) (Pop.) A cin ta alene (cu jale), a doini. Eu de-oi prinde-a trăgăna, Frunzele vor tremura (Pop.).li Şi: trăgăna vb. I, tărăgăni vb. IV.
tărăgănat, -ă, tărăgănaţi, -rte, adj. (Despre acţiuni) Executat încet, cu multe aminari.
• (Despre voce, vorbire) Rar şi prelungit; domol.
• (Despre melodii) Cu modulaţii prelungite.
JJ Şi: trăgănat. -A» adj.
tărăgăneâlă, tărăgănelî, s.f. [[Din tărăgăna |[ Amînare, tergiversare.
tărăgănî vb. IV. v. tărăgăna, tărăşenie, tărăşenii, s.f. \\ Din târăşi, (reg.) „a sta la sfat44 ||(Fam.) Şir de întimplări (neplăcute); păţanie, încurcătură.
tărbâeă ş.f. || Di,n iărbăci |j (Fain.) A da (sau a ţuaj pe gmeva în tărbacă = a bate zdravăn: a batjocori*
tărbăci, târbăcesc, vb* IV. Tranz.|i Cf. tăbăci Ц (Fam.) A bate; a snopi în bătaie. #Ă ocarî, ц batjocori.
tărcâ, târchez, vb. I. Tranz. |j Din tărcat [j (Reg.) A vopsi îh pete sau în dungi de culori diferite; a păta, a bălţa.
tărcat, -ă, tărcaţi^ -te, adj. || Cf. magh. tarka\\ (Reg.) Cu pete de diferite culori; pestriţ, bălţat.
tărhât, tărhaturi* s.n. || Cf. magh. terheţ (acuz. lui terh) |j (Pop.) Sarcină, ‘povară; bagaj, caîabalîc.
tărie, (8) tării, ş.f. И Din tare || ţ« Forţă fizică, putere; forţă morală, fermitate; (fig.) valoare, valabilitate. •Autoritate; stăpînire. 2. Soliditate, trăinicie. 3. Grad (mare) ai concentraţiei de alcool, de aromă ele. 4. Intensitate a unui ‘ sunet. 5. Miez, tai: în tăria mp ţii* 6* (Poetic) Bolta cerească; văzduh.
tărîm, tărîmuri, s.n. |[ Probabil din cumanul *tarim „ogor44 || 1. Ţinut, regiune; meleag. O Celălalt târim — (în basme) ţinut subpămîntean, populat de fiinţe mitice. 2. Domeniu, sferă, de activitate.
tărîţă, tăriţe, s.f. H Din' bg. trici, ser. trice j]
1.	(Mai ales la pi.) Coaja boabelor de cereale' zdrobită prin măcinare (şi care se alege de făină la cernut). O Expr. Scump la tăriţe şi ieftin la făină, se spune referitor la cel care este zgîreit la cheltuieli mărunte, dar risipitor eu lucruri mai de preţ. 2. Rumeguş (de lemn). 3. (Reg.) Mătreaţă a pielii.
tărtăciiţă, târtâcuţe, s.f. || De la tătarcâ ||
I.	Plantă erbacee din familia cucurbitaceelor, cu tulpina tîrîtoare sau agăţătoare, cu flori albe şi fructe comestibile; fructul acestei plante. 2. (Fig!; glumeţ) Cap.
tătar, -ă, tătari, -e, s.m. şi f., adj. Ц Din tc., tăt. tatar II1. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit ea naţiune în R.S.S.A. Tătară. • Persoană care făcea parte din triburile de origine mongolă care în sec. 43 au întemeiat statul Hoarda de Aur, situat în Aria Centrală şi Ruropa răsăriteană. 2* Adj. Care se referă la tătari (1), care aparţini tătarilor. • (Substantivat, f.) Limba tătară.
tătâreă, tătar ce, s.f. || Din tătar || 1. Tătăroaî-că. 2. haină lungă, îmblănită, purtată de tătari.
3.	Fructul uscat şi golit de miez al unei specii de dovleac, folosit în trecut ca ploscă, tatăiş s.m. v. tătăişă.
tătăişă1, tătăişe, s.f. Plantă erbacee din îamb lia compozitelor, înaltă pînă la 70 cm, cu frunze păroase şi flori galbene-aurii în capitule numeroase. || Şic tătăiş s.m.
tătăişă2, tătăişe, s.f. (înv. şi pop.} Cumnată, tătăneâsă, tătânese, s.f. |] Din taţin, numele unor plante erbacee [| Plantă erbacee cu flori roşii-violacee, cu tulpina ramificată, acoperita cu peri aspri.
tătăresc, -căscă, tătăreşti, adj. [| Din tătar [[ Tătar (2).
tătar mie s.f. || Din tătar [[Neamul tătarilor; mulţime de tătari.,
tătăroâică, tătăroaice, s.f.|HPin tătar || Femeie din neamul tătarilor.
vm
tătic, tătici, s.m. Diminutiv al lui tată, tătîn. tătîni, s.m. f| Lat. tata, -anis || (Pop.) Tată. ]i Urmat de pron. pos. Ia sg.: tătîne tălîni-,
tăMe, iâtuei, s.m. H Din tată jj Tătic. ||Şi: tătueă s.m.
tătucii s.m. v. tătuc.
tău1, tăiuri, s.n. |1 Din magh. to |] Baltă; Iac. tău2, ta, tăi, taie, pron. pos., adj. pos. .
I! Lat. tuus, lua f| 1. Pron. pos. (Precedat de „al“, „a“, „ai“, „ale“; înlocuieşte numele obiectului posedat şi numele celui căruia i se adresează Vorbitorul) Ai tăi sînt ţoii. 2. Adj. pos. Care aparţine persoanei căreia i se adresează vorbitorul: casa ta; (arată o dependenţă, o înrudire) copiii tăi. 8. Pron. pos. (La m.pl.) înlocuieşte numele familiei sau rudelor celui căruia i se adresează vorbitorul sau (la f. pl.) treburile, preocupările acestuia: i-am văzut pe ai tăi; povesteşte-mi despre ale tale.
tăun, tăuni, s.m. jj Lat. tabo, -onis jj Denumire dată unor insecte diptere asemănătoare cu muştele, ale căror femele transmit prin înţepătură, mamiferelor şi omului boli virotice şi mierobiene. O Expr. A fugi ca tăunul cu paiul = a fugi foarte repede.
tăurâş, taur aşi, s.m. Diminutiv al lui taur; tăurean.
tavăleâlă s.f. |- Din tăvăli |j Faptul de a (se) tăvăli; bătaie, trînteală; O Expr. (Fam.) A o duce. (sau a ţine) la tăvăleală — a) (despre oameni) a fi rezistent la eforturi fizice;b) (despre lucruri, haine) a fi durabil,, rezistent (ia întrebuinţare zilnică).
tăvăli, tăvălesc, vb. IV. Refl. şi tranz. jj Din şl. povaliti „a rostogoli'4 || 1, A (se) rostogoli pe pămînt, în iarbă etc. O Expr. (Refl.) A se tăvăli de rîs = a rîde cu.mare poftă * Tranz. A culca la pămînt (iarba, florile etc.). * Tranz. A bate pe cineva trîntindu-1.
tăvâlire? tăvăliri, s.f. Acţiunea de a (se.) tăvăli; tăvălitură.
tăvălitură, tăvălituri, s.f. jj Din tăvăli ij Loc cu iarbă, cereale etc. culcate ia pămînt (pe-care s-a tăvălit cineva).
tăvălug, tăvălugi, s.m. jj Din tăvăli jj 1. Unealtă agricolă formată din unul sau mai mulţi cilindri, cu care se sfărîmă bulgării şi se netezeşte pămîntul înainte şi după însâmînţare. O Expr. A se da (sau a se duce) de-a tăvălugul ?= a se rostogoli. 2. Cilindru greu montat ia anumite maşini, cu care se sfărîmă şi se nivelează t pămîntul, pietrişul etc.
tăvlţă, tăvile,*s.f. Diminutiv al lui tavă; tavă mică.
teăcă, teci, s.f. jj Lat. tkeca jj 1. Toc de metal, de lemn sau de piele în care se introduce lama unei săbii, a unui cuţit etc. O Expr. Ba eă-i teacă, ba că-i pungă, se spune cînd cineva se codeşte să facă un lucru, invocînd diferite motive.
2.	Parte a unei unelte manuale în care se fixează' coada sau minerul. 8. Păstaie.
teâfăr, -ă, teferi, -e, adj. Zdravăn, întreg, nevătămat. • Sănătos la minte-.
team [Pi\: tim] s.n. j| Cuv. engî. jj Echipă sportivă.
teămâ s.f. ij Din teme jj Stare de provocată de un pericol, de o amefcksţare; frică.
teanc, teancuri, s.n. 1* Din ic. âenk (dial. tenk) || Grămadă de obiecte (de acelaşi fel) aşezate unele peste altele.	•*	;
teapă s.f. 1. Fel, soi; fire, caracter. 2, (De obicei depr.) Condiţie socială, treaptă, rang.
teâră, teri, s.f. j| Lat. tela || (Reg.) 1. Urzeală, • Pînza ţesută dintre :spâtă şi sulul dinai^ţsw 2# Război de ţesut.	'
teasc, teascuri, s.n. [i Din sî. teskü || 1. Presă în care se strivesc strugurii sau seminţele pian* telor oleaginosţp pentru a obţine mustul, res* pecii v uleiui. 2. (înv.) Maşină tipografică de imprimat.
teatral, -ă, teatrali, -e, adj. jj Din fr. théâtral}]
1. Care aparţine teatrului, privitor la teatru,
2. Afectat, artificial, nesincer.
teatrologie s.f* jj Din teatru !) Ştiinţa care se ocupă cu istoria, teoria şi estetica spectacolului de teatru, precum şi cu literatura dramatică.
teatru, teatre, s.n, jj Din lat. theatrum, fr. théâtre jj 1. Arta de a prezenta în faţa unui public im spectacol de literatură dramatică, m Instituţia culturală care organizează astfel de spectacole; clădirea în care se reprezintă spectacolele. 2. Spectacol, reprezentaţie dramatică. & Profesiunea de actor. 4. Literatură dramatică,
o.	Loc unde se petrece un eveniment, o acţiune, O T. de operaţii — cîrnp de luptă.
^ tec, teci, s.m. || Din fr. teck jj Arbore exotic originar din sudul Asiei, al cărui lemn, dens şi rezistent, este folosit mai ales în construcţii navale.	s
tec&lemlt, lecalemite, s.n. j| Din fr. témlémitè |J Pompa de mină cu piston folosită la introduçç* rea unsorii consistente între suprafeţele de frecare la unele maşini.
. techcr-méclier adv. jj Din te. teker meker |f (înv.) Imediat, în mare grabă; cu sila.
teehneţiu s.n. jj Din fr. technétium; gr. te» ehnetos „artificial" jj Element chimic radioactiv obţinut prin reacţii nucleare.
tectftă s.f. jj Din fr. tectite jj Meteorit sticlos* format în ceremai mare parte din bioxid de siliciu.
tectdnic, -ă, tectonici, ~e, adj., s.f. jj Din fr, tectonique, lat. tectonicus „de arhitectură" (| 1, Adj. Care se referă la tectonică (2); care este legat de mişcările scoarţei terestre. 2. S.f. Ramură a geologiei care studiază structura scoarţei terestre şi cauzele mişcărilor şi deformărilor acesteia.
tectrice s.f. pi. jj Din fr. tectrice j|Paiele care acoperă baza aripii la păsări.
tedeum, tedeumuri, s.n. jj Din lat. Te Deum [ laudamus]] || Scurt serviciu religios, oficiat taw tr-o împrejurare solemnă.
teîldn s.n. jj Din fr. téfIon jj Material plastic, rezistent la acţiunea agenţilor corozivi, folosit la fabricarea garniturilor supuse coroziunii, a ţesăturilor rezistente la foc, a unor izolatori electrici etc.
tegument, tegumente, s.n. jj Din fr. tégument, lat. legumentum (< tegere „a acoperi") jj 1. Totali-
\
TEGUMENT AB
tatea ţesuturilor care acoperă corpul animalelor.
2.	Membrana carejnconjură şi protejează orga» hele plantelor. « înveliş ai seminţei plantelor.
' tegumentâiv -ă, tegumentarî, -e, adj. jj Din. fr. tegumentaire jj Care se .referă la tegument, care ţine de tegument.
r', ,'tâlmle,	tehnici,	~e} adj,, s.f. || Din fr..
technique !| 1. Adj, Care aparţine tehnicii (2) | privitor la tehnică. 2* SX Totalitatea uneltelor, metodelor şi procedeelor de lucru eu ajutorul cărora se execută anumite operaţii sau se pre-. lucrează bunurile necesare satisfacerii nevoii or societăţii. 8. S.f. Totalitatea metodelor şi procedeelor întrebuinţate în practicata unei meserii, Sn executarea unei operaţii, a un ci lucrări etc. 4, S.f. Tehnică de luptă = totalitatea, mijloace-■ lor de luptă şl auxiliare cu care sînt înzestrate forţele armate.
tehnician, -ă, tehnicieni, re, s.nm şi f. ii Din fr. technicien || Specialist în domeniul tehnicii (2)j persoană care cunoaşte şi aplică tehnica unei meserii, a unei ramuri a ştiinţei etc.
tehnicism s.n.. \\'Di.n tehnic || Tendinţa de a folosi în mod exagerat şi mecanic procedeele tehnice caracteristice unui domeniu de activi» taie, neglijînd principiile teoretice.
tehnicitate .s.f. ii Din fr. techniciie jj Caracterul a ceea ce este tehnic; calitate a unei lucrări de a fi legată de tehnică (2).	/
* tehnicoldr, -ă, tehnicoiori, -e, adj. |I Din germ* ieehnikolor || (Despre filme) Realizat în culori.
tehno- || Cf. gr. techne „meşteşug44 ij Element de compunere cu sensul „tehnic44, „în legătură cu tehnica44, care-serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.
tehnocrat, -ă, tehnocraţi, -îeps.m. şi f. ir bit fr. technocrate || Adept al tehnocraţiei. v tehnocraţie s.f. || Din fr. technoeratie; tehno* -f gr. kratos „putere44 |j Doctrină şi curent so-cial-politic contemporan .apărut în S.U; A., care supraestimează locul şi rolul tehnicienilor în conducerea societăţii, minimal izînd funcţiile politicii şi ideologiei.
tehnoldg, tehnologi, s.m. |! Din fr. iechno-Ipgue li Specialist în tehnologie.
. teţinoldgic, -ă, tehnologici, -ce, adj, ii Din ir. ţpchnologique jj/Care.. se referă la tehnologie, <*are ţine de tehnologie.
. tehnologie, tehnologii, s.f. j| Din fr. techno-bgiep tehno- 4- gr. logos „studiu44 li Totalitatea cunoştinţelor despre metodele şi mijloacele de fabricare* şi de prelucrare a materialelor, de efectuare a unui anumit proces de producţie,
■î tehnoredactare, tehnoredactări, s.f. |j Tehno* redactare \\ Operaţia de pregătire tehnică şi grafică a- unui manuscris, în vederea tipăririi lui,
tehui, -ie, tehui, adj. :j Cf, magh. tahonya •„trîndav4* ||Zăpăcit, buimăcit, năuc.
tei, tei, s.m. ;| Lat. tilium c 1* Denumire dată unor specii ele arbori din familia tiliacee-, lor, cu frunze mari, cu flori albe sau albe-gălbui, meii fere, cu miros puternic, întrebuinţate în medicina, şi cu fructe achene. O Tei alb — ar-bote-înalt*pînă la 30 m, cu -lemnul uşor, alb-
Î048
»
roşiatic. • 2, Fibră. din. scoarţa acestor arbori * din care se împletesc sfori, f ring hi i sau rogojini ■ teică, teici, s.f. 1, Cutia în care cad grăunţele din coşul morii şi de unde trec între pietre, care le macină. 2. Jgh eab din care beau sau măpîncă vitele, porcii, păsările de curte. ;
teiiiă s.f. |i Din fr. théine || Alcaloid extras din ceai şi folosit în medicina ca stimulent ai sistemului nervos central şi al inimii.
teism s.n. |! Din fr. théisme; gr. theos „Dumnezeu44 |j Concepţie filozofică-religioasă bazată pe admiterea existenţei lui Dumnezeu ca fiinţă absolută, exterioară naturii, creatoare, susţinătoare şi conducătoare a lumii, •
teist, -ă, teîştî, ~ste, .adj. |! Din fr.- théiste Adept al teîsmului.	. .
leişor?t teişorî, s.m. 1," Diminutiv al lui tei, 2, Arbust din familia rozaeeelo.r, cu flori mari, galbene-aurii, cultivat ca plantă ornamentală; trandafir galben.
tejglţeâ, tejghele-s.f. || Din, te. tezgăh \11, Masă lungă pe care vînzătorul îşi expune maria şi serveşte pe cumpărători, 2, Masa de lucru a unui meseriaş,
tejghetar, tejghetari, s.m. jj Din te. tezgâhîar jj Persoană care vinde, care serveşte clienţii la tejghea.
. __ tel, teluri, s.n, || Din tc. tel j| 1. Instrument de sîrmă folosit în bucătărie pentru bătut albuşul de ou, frişca etc. 2, Arc de sîrmă la canapele, la fotolii*etc.	.	:
telâl, telali, s.m, |j Din tc, tellâl |jNegustor ambulant (de haine vechi),
telăliţă, telăiiţe, s.f. || Din telah ij Femeie care face comerţ ambulant (cu haine vechi).
tele- II Din fr. télé-; gr. lele „departe44 || 1, Rlement de compunere cu sensul ,,(de) departe44, „(de) la distanţă44, care serveşte la formarea unor substantive, adjective sau verbe.-2. Formă abreviată pentru televiziune,v care - serveşte la formarea unor substantive sau a unor adjective, teleagă, telegi, s.f. ü Din si, teUga II1. Căruţă mică (cu două roţi) care serveşte la transportul persoanelor sau al unor poveri uşoare, 2, Ansamblul celor două roţi, pe care se sprijină.grin-deiul plugului»-cotigă.
teleâp interj. jj Onomatopee |j (Repetat) Cu-vînt care imită zgomotul produs de paşii greoi ai unui om.
teieâutogrâf, teleauîografe, s.n. j] Din tele^ -f gr, autos „însuşi44 4- grapheîn „a scrie44 [| Aparat cu ajutorul căruia sînt transmise la distanţă, pe cale electrică, scrisul sau desenatul, prin reproducerea mişcărilor executate de creion.
telebusălă, telebusole, s.f. j|\ Tele- 4- busolă jj Busolă instalată la bordul unui avion, ale cărei indicaţii sînt transmise la distanţă (pe cale electrică, pneumatică etc.) unor instrumente indicatoare din diferite puncte ale avionului (la pilot, la telegrafist etc.).
teleeabină, telecabirie,.s.f. |j Din fr, télécabine )j Instalaţie de teleferic avînd suspendate de cablu cabine pentru persoane.
telec-ineâst, telecineaşti, s.m. (| Din fr, télé* cinéaste ţ Specialist în realizarea filmelor pentru.
TELEOBIECTIV
televiziune, # Autor de scenarii p entru televiziune.
telecomândă, telecomenzi s.f. j| Din _fr. télé-commande |j Transmiterea la distanţă a unei comenzi, prin mijloace de telecomunicaţie.
telecomunicaţie, telecomunicaţii, s.f. j! Din fr. télécommunication |j Transmitere la distanţă, prin instalaţii cu sau fără fir1 (telefonie, telegrafie electrică, sau optică, telecomanda etc.) a unor semnale corespunzînd uiior sunete, senine sau
i^ï^éTîty teleferice, s.n. Ü Din fr, téléphérique |j Punicul ar amenajat pentru transportul de persoane. ■	'
teleî^u, telefoane, s.n. jj Din fr... téléphone \\ 1* Aparat folosit în posturile telefonice, alcătuit în principal, dintr-un transmiţăţor şi un receptor, cu ajutorul căruia se poate*vorbi Ia distanţa, 2* Chemare sau convorbire telefonică.
telefona* telefonez, vb, I. Iutranz. şi tranz.
]j Din fr. téléphoner || A comunica cu cineva prin intermediul telefonului.
teleîdnic, »ă, telefonici. • -ce, adj. ţ] Din fr. téléphonique i‘j Privitor la telefon sau la telefonie; (despre mesaje) transmis prin telefon. O Aviz t, = aviz prin care cineva este înştiinţat să se prezinte, la o anumită oră, de obicei la o centrală telefonică, pentru o convorbire interurbană, telefonie s.f. Jj Din fr. téléphonie y.Telecomunicaţie care constă în transmiterea, la distanţa a vorbirii, între două puncte determinate, prin intermediul unei centrale telefonice, manuale sau automate.
telefonist* -ă, telefonişti, -ste, s.m. şif. |j Din fr. téléphoniste ij Pşrsoană care stabileşte legaturile la o centrală telefonică neautomată, telefotografie, telefolograf ii, s.f. [j'Din fr. té--léphotographie || Fototelegrafie.
telegar,telegari, s.m. Il Din teleaga j! Cal tînâr, iute, folosit là trăsură. Fuioare de ahuri scoteau pe nări telegarii (Stancu).
telegenie, -ă., telegenici, - ce. adj.. H Din fr. îèlégénique jjCare produce pe ecranul televizorului efecte vizuale bune, favorabile, plăcute, teleghida, teleghidez, vb. î. Tranz, ü Din fr, téléguider II A dirija de la distanţă pe o traiectorie obligatorie (prin telecomandă, fascicul laser étc.) un avion, un proiectil etc,
telegrâî, (1) telegrafe, s.m, (2) telegrafi, s.m,
!j Din fr. télégraphe; tele- -f gr. grapkeih„a scrie“-ii
1.	S.n. Aparat folosit pentru producerea, recepţia şi transformarea semnalelor telegrafice în scopul transmiterii telegramelor, 2» S.m, Denumire a mai multor specii de plante ornamentale, cu tulpina agăţătoare, lungă- de 5 — 6 m, eu flori albe sau roz-purpurii.
telegrafia, telegrafiez, vb. L Tranz. I! Din fr. télégraphier jj A transmite o telegramă cu ajutorul telegrafului,
telegrafic, «ă, telegraficii■ -ce, adj.; f; Din fr, télégraphique jj Privitor la - telegraf; transmis prin telegraf, e (Fig.) Concis, laconic.
telegrafie, telegrafii, s.f. jj Din fr. télégraphie jj ' Transmitere la distanţă, prin semnale electromagnetice, a unor texte (telegrame) şi înregistra-
rea lor cu ajutorul telegrafului, O T, fărafir^ radiotelegrafia.	.	,/
telegrafist, .-ă, telegraf işti, -sie, s.m, şî fi* il Din fr. télégraphiste jj Persoană specializată iii transmiterea şi recepţionarea telegramelor», ->< telegramă, telegrame, s-.f. 1j Din fr. télégramme; iele- r gr, gr amina „scriere'4 |j Comunicare transmisă prin telegraf. # Formularul - pe care este transcrisă această comunicare. '	-■
tdegufă, teleguţe, s.f ..Diminutiv al lui teleagă, m Căruţă mică cu două roţi, pentru transportul unor poveri uşoare.	;	-	>
teleimprimator, teleimprimatoare, s, n c |1 Tele--f împrimator || Aparat telegrafic cu ajutorul căruia se transmit şl se recepţionează texte cu literele alfabetului obişnuit; teleseriptor. ‘ teleindicator, teleindicatoare, ■ s.n. jj Din fr. téléindicateur jj Dispozitiv cu ajutorii! căruia se transmit la distanţă indicaţii referi toarelăo mărim© caracteristică funcţionării unui sistem tehnic, :	v. 44
tele jurnal, telejurnale, s.n, jj Tele 4-jurnal Jj Emisiune d@ ştiri curente, comentarii etc. la televiziune;	■■■■r
teleléicâ, telehici, s.f, II Din teleleu [J Femeie ■bîrfitoare, intrigantă; femeie de moravuri uşoare* teleléu, -ea, telelei, -ele, s.m. şi f. Om fără căpătii, care îşi pierde vremea umblîîid de cqIo pînă colo, G Éxpr. (Adverbial) A umbla teleleu '(Tănase) = a umbla fără rost, de colo pînă colo.	•	-.O-
telemăsurâre, telemâsurâri, s.f. || Tele 4- măsurare || Măsurare şi transmitere la distanţă a valorii unei mărimi,’după traducerea ei într^o mărime intermediară (semnale electromagnetice),. la recepţie urmînd să se facă traducerea inversă.
telemea s.f. j] Din tc. teleme {] Brînză preparată din caş tăiat în calupuri şi păstrat în putini cu saramură.	■*	.
telemeeânică s.f. |j Din fr. télémécanique \\ Ramură a tehnicii care se ocupă cu mijloacele conducerii de la distanţă a proceselor tehnice* telemétric, -ă, telemetrici, -ce, adj. || Din fr* télémétrique jj Privitor la telemetru; realizat cu ajutorul telemetrului.
telemetrie, sJ. || Din fr.' télémetrie || Disciplină care se ocupă cu tehnica măsurării distanţelor cu ajutorul telemetrului.
telemétru, telemetre, s.n, || Din fr. télémètre; tele- 4- gr. metron „măsura46 |] 1, Instrument folosit pentru măsurarea distanţei dintre locîll observaţiei şi un punct depărtat sau inaccesibil. 2» Dispozitiv ăl” unui aparat fotografic care permite reglarea distanţei focale a obiectivului, in funcţie de depărtarea pînă la obiectul vizat» telencefâl, telencefale, s.n. [j Din fr. télencé* pkale |! Partea anterioară, terminală, a encefalu-1 ui embrionar; ulterior da naştere emisferelor cerebrale, _	•	■	.
teleobiectiv, teleobiective, s.n, .jj Din fr. téléobjectif, germ, Teleobjektiv jj Obiectiv asemănător'unei lunete, care se ataşează camerelor de luat vederi sau aparatelor de fotografiat pentru •a permite luarea de imagini clare a obiectelor depărtate,	'
mÊÊ№Ê№Ê
teleoîogîe s.f. 11 Din fr. téléologie; gr. teleos „scpp“ 4- logos „studiu44 [| 1. Teoria finalităţii; Studiul scopurilor. 2. Concepţie filozofică idealistă care consideră că procesele din univers g-âr desfăşura în conformitate cu anumite sco-•pui^finalism*
teleosteân, teleosieeni, s.m. || Din fr. télé os té-mi gr. Uleios „complet44 -F osteon „os44 || (La pi.) Grup de peşti avînd scheletul complet osificat* corpul acoperit cu solzi osoşi şi înotătoărea «ddală împărţită în două părţi; egale; cuprinde marea majoritate a peştilor actuali; (şi ia sg.) ppşte care face parte din acest grup (ex. crapul, somnul, ştiu ca etc).
telepatic, -ă, telepatici, -ce, adj. II Din fr. thélépaliqœ || Privitor la telepatie, care aparţine telepatM. o/
telepatie^s.f. ||Din tele- 4- gr. pathos „simţire“ [! Fenomen psihologic constînd în transmiterea glndurûor là distanţă, în comunicarea* între persoane fără mijlocirea simţurilor obişnuite.
teleradiogţafie s.f. |j Din fr* téléradiographie || Radiografie executată prin plasarea sursei de radio X la mare distanţă de subiect (2—3 m).
telerecdrding s.n. || Din engl. ielerecording \I Instalaţie pentru înregistrarea pe film a imagini -lor de televiziune.
teier eglâte, ielereglâri, si. |j Din tele- 4- re* glare\\ Reglare la distanţă a unui sistem tehnic CU ajutorul unui semnal electromagnetic intermediar.
telescânn, telescaune, s.n. ii Tele* 4- scaun jj Instalaţie de teleferic avînd suspendate de cablu un fel de scaune pe care stap persoanele.
v teleschî, tele schiuri, s.n. fi Tele- 4- schi |] Instalaţie de teleferic în care cablul poartă persoanele pe schiuri.
tetesedp,ukscoape., s.n. ii Din fr. téléseop || Instrument optic folosit în astronomie pentru observarea corpuri!or cereşti
teiesedpic, -ă, telescopici, -ce, adj. jj Din fr. télescopique || 1» Privitor là telescop; care se ne&lizează sau se vede cu ajutorul telescopului,
2.	Alcătuit din tuburi care pătrund unul în golul celuilalt, putînd fi lungit sau scurtat după trebuinţă.
telescrîptdr, telescriptoare, s.n. |j Din fr. téléscripteur || Teleimprimator.
telesemnalizâre, telesemnaiîzâri, s.f. || Din tele-4- semnalizare || Transmitere la distanţa a unor semnalizări prin intermediul unui semnal electromagnetic.
telespectator, -oâre, telespectatori, -oare, s.m. şî I. II Din fr. téléspectateur |j Persoană care urmăreşte o emisiune la televizor,
ieletennométru, teletermometre s.n. }\ Din fr, télêtermomètre || Termometru a cărui citire se face 4e la distanţă, partea care măsoară a instrumentului fiind în contact cu corpul respectiv.
televlzâ, televizez, vb. I. Tranz. || Din fr. téléviser Ü 1. A transmite la distanţă imagini prin televiziune. 2. A realiza un film pentru a fi transmis la televiziune*
televiziune s.f, II Din fr. télévision; tele- 4-laU visio „spectacol44 jj tehnica transmiterii la
, 1050
distanţă, prin intermediul undelor electromagnetice* a unor imagini în mişcare. .
televizor, televizoare, s.n. Jj Din fr. téléviseur ]J Aparat care recepţionează imaginile transmise prin# televiziune.
télex, telexuri, s.n. || Din fr. télex\\ Sistem mixt de telefonie şi telegrafie în teleimprimator, care foloseşte, prin comutare, acelaşi circuit de transmisie*	*
telUr s.n. |j Din fr. tellure, lat. tellus, -uris „pămînt44 H Element chimic cu caracter nemetalic, cu proprietăţi asemănătoare celor ale sulfului.
telUric, -ă, telurici, -ce, adj. || Din fr. tellu-rique\\ (Livr.) Care aparţine Pămîniului; pămin-tesc.
tematic. -ă, tematici, -e, adj., s.f. f| Din fr* thématique |j 1. Adj. Care ţine de o temă; făcut pe baza unei teme. 2. S.f. Tema esenţială sau totalitatea ternelor unei lucrări ştiinţifice; ori literare, ale creaţiei unui artist, ale unui curent literar etc.
temă* teme, s.f. || Din ngr., lat. thema, germ. Thema, fr. thème ]| 1. idee principală dezvoltată într-o operă, într-o expunere: aspect fundamental de viaţă care constituie subiectul unei opere artistice. O Pe teme... =s= despre ^probleme... 2* Ideea de bază într-o lucrare, muzicală, avînd un caracter şi o construcţie bine definite. 8* Exerciţiu scris dat şcolarilor în scopul aplicării cunoştinţelor dobîndite. 4. (Lingv.) Grupare de démente din structura unui cu vînt, constituită din rădăcină şi, adesea, din unul sau mai multe sufixe ori prefixe şi caracterizată prin faptul că este comună formelor unuia şi aceluiaşi cuvînt.
temător, -oâre, temători, -oare, adj, jj Din teme il Care se teme; îngrijorat. • Neîncrezător, bănuitor, {•	;V/,.;
tembel, -ă, tembeli, -e, adj. |j Din tc. tembel j] Nepăsător, indolent; leneş, trîndav; timpii, idiot.	.
tembelism, tembelisme, s.n. [j Din tembel jj Indiferenţă, indolenţă, nepăsare.
teme, tem, vb. III. J| Lat. timere fl‘1. HefL A fî cuprins de frică, à simţi teamă. O Expv Cine e muşcat de şarpe se teme şi de şopîrlâ == cel păţit e fricos. Mă tem că... =* mi se pare că..., cred că... « A fi îngrijorat, a-şi face griji, 2, Tranz. (Pop.) A bănui pe cineva de infidelitate, a fi gelos.
teméi, temeiuri, s.n. [j Din sL temelï jj 1. Ceea ce constituie elementul de bază a ceva; temelie, bază, fundament. O De temei =» de bază* însemnat, important. Fără (de nici un) temei fără, o bază serioasă, neîntemeiat. Cu temei === a) bine întemeiat, temeinic; b) cu socoteală, chibzuit,; e) cu stăruinţă, intens. 2. Motiv, cauză. 8. (Pop.) Toi, miez, mijloc (al unei acţiuni). Ceremonia cununilor era pe la temeiul ei (Filimon).
temeinic, -ă, temeinici, -ce, adj. || Din ternei Ij (Adesea adverbial) întemeiat, solid; cu temei* nicie. « Intens, stăruitor.
mi
temeinicie s.f. (j Din temeinic ü însuşirea a ceea ce este temeinic; tărie, trăinicie, statornicie. O Cu temeinicie == temeinic.	*
temelie* temelii, s:f. H Din sî. temelije jl Par^ tea inferioară a unei construcţii, prin care a-ceasta se sprijină pe pămînt; bază, fundament. O Din (sau pînă în) temelii ~ de la (sau pînă la) bază; cu totul, cu desăvîrşire. O Êxpr. A pune temelie,==* a pune bazele* a întemeia» a înfiinţa.
* temenea* temenele, s.f. j| Din tc. temenna ]( Salut făcut printr-o plecăciune (după obiceiul turcesc); (fig.) ploconeală. O A face temenele = a se ploconi, a fi slugarnic.
temerar, -ă* temerari, -e, adj, \] Din fr téméraire* làt. temerarim j| îndrăzneţ peste măsură;* cutezător.
temere» temeri, s.f. Faptul de a se teme; teamă, frică; îngrijorare.
temeritate s.f. (I Din. fr. témérité, lat. témérités || îndrăzneală mare, cutezanţă (nesocotită).
temnicer* temniceri, s.m. || Din temniţă || Paznic, gardian la o închisoare.
tâmniţă, temniţe, s.f. || Din si. temnica jj închisoare, puşcărie. O X. grea = (in trecut) pedeapsă privativă de libertate care se aplica pentru unelé fapte penale considerate crime.
tempera1 s.f. |j Dm it. tempera || Procedeu în tehnica picturii constînd în amestecarea culorii cu lianţi pe bază de substanţe albumi-noide sau gelatinoase. o Pictură realizată prin acest procedeu.	w	1
tempera2 temperez, vb. I. Tranz» j| Din fr, tempérer, lat. temperare (< tempus) |] A domoli, a potoli, a modera (un sentiment, o dorinţă etc.).
temperamént, temperamente, s.n. || Dm fr. tempérament, lat. temperamentum |[ 1. Ansamblul particularităţilor legate de latura dinamică şi energetică a activităţii psihice a unei persoanei care se manifestă predominant şi stabil în comportament. 2. Energie, vioiciune, dinamism.
temperamentâl, -à» temperamentali, -e, adj,
|| Din temperament || 1* Privitor la temperament, care aparţine temperamentului. 2. Plin de energie, de elan, de pasiune.
temperânţă s.f. 11 Din fr. tempérance || Cumpătare, moderaţie (în special în privinţa consumului de'băuturi alcoolice).
tempérât» -ă, temperaţi, -te, adj. Moderat; cumpătat, Q Climă temperată = climă caracterizată prin existenţa a patru anotimpuri, cu veri nu prea calde şi ierni nu prea aspre.
temperatără* temperaturi, s.f. H Din lat. temperatura, fr. température |] Gradul de încălzire a unui corp sau a unui mediu. O X. critică — temperatura unui gaz deasupra căreia acesta nu poate fi lichefiat. X- absolută = temperatură care se măsoară pornind de la zero absolut. 2. Grad de căldură a corpului omenesc peste limita normală"(370C), reprezentînd un simptom patologic.
templier* templieri, s.m. [f Din fr. templier || (La pi.) Ordin monaho-cavaleresc din evul mediu (care a participat la cruciade) ; (şi la sg ) persoană care făcea parte din acest ordin '
TENDINŢA
templu* temple, s.n. || Din lat- templum, fr. * temple ]] Edificiu destinat practicării cultului religios la unele popoare din antichitate (astăzi la mozaici, la budişti etc.). . '	,
* témpo s.n. || Din it., fr. tempo |j (Muz.) Miş-care; ritm, cadenţă.
temporâl1* temporale, adj. || Din fr. temporal lîOs t. (şi substantivat, n.) os pereche aşezat de o parte şi de alta a cutiei craniene, în regiunea tîmpleîor.
temporâl2» -ă, temporali, -e, adj. || Din fr. temporal || Care indică timpul; privi tor la timp. O Propoziţie (circumstanţială) temporală (Şl ifub-stantiţat, f.) == propoziţie subordonată ar&tlnâ timpul în care se petrece acţiunea dfn proporţia regentă şi avînd funcţia unui complément Circumstanţial de timp. Conjufţcfie tempâraîă^ conjuncţie care introduce o propoziţie temporală.	-	^	;
temporar» -ă, temporari, -e, adj. J|Dm fr. temporaire, lat. temporarius |j Care durează puţin; vremelnic, trecător, provizoriu. -
temporiza» temporizez, vb. 1. Tranz. jjDîu fr. temporiser [j (Livr.) A tărăgăna, a amîna; alergi * versa.
temporizare» temporizări, s.f, Acţiunea de ê temporiza; amînare, tergiversare.
temût» -ă, temuţi, -te, adj. Care inspiră teamă. Doarme ostenit hirtdtorul, temutul Şt&f%h (Vtà* huţă).	;
teu, tenuri, s.n. H Din fr. teint jl Culoarea şi calitatea pielii obrazului; ext> pielea obrazu** lui.	•	P	■■■'
tenâce» tenaci, -ce, adj. IJ Din fr. tenace, lat, tenax, -cis |i Stăruitor, perseverent, dîr»; (d#* spre corpuri dure) tare, rezistent.	v
tenaeitâte s.f. II Din fr. ténacité, lat,
-atis Jj 1. însuşirea de a fi tenace; perseverenţei stăruinţă, dlrzenie. 2. Proprietate a unUi material de a suporta deformaţii relativ i&êti înainte de a se rupe-
tmcuU tencuiesc, vb. IV. Tranz. [| Din Ucr-tynkuvaty I) A acoperi un perete, un tavan etc. cu tencuială.	,
tencuială* tencuieli, s.f. || Din tenctti H £ţfat de mortar sau de plăci de ipsos care se aplică pe pereţii şi pe tavanele construcţiilor, pentru a obţine suprafeţe netede.
tenoiut, -à, tencuiţi, -te, adj. Acoperit cu tencuială.
téndâ» tende, s.f. }f Din it. tenâa |j Acoperiş <Şe pînză pentru protejarea unei terase, a punţii unei nave etc. de ploaie sau de razele soarelui.
tendenţios» -oâsă» lendenţioşi, -oase, adj.
|| Din fr. tendancieux jj Care urmăreşte un scop ascuns, care trădează o tendinţă; care vrea să insinueze ceva.
tendenţiozitate s.f. (| Din tendenţios |[ Faptul de a fi tendenţios.
ténder, tendere, s.n. |[ Din fr. tender, gerţţ. Tender jj Vehicul cuplat cu o locomotivă cu abur, în care sê transportă combustibilul şi apă necesare funcţionării locomotivei.
tendinţă» tendinţe, s.f. |i Din - fr, tendmcè |f
1.	Dispoziţie firească, înclinare, năzuinţă Şp?e « un anumit scop. 2. Reflectare.ţa opefa. de arfă
TENDON
Ï052
a;concepţiei despre lume a artistului, a atitudinii sale faţă de realitate. 3* Forţa care face, „ ca un corp să se mişte într-o anumită direcţie; dirâcţia unui corp în mişcare, direcţie de evoluţie a unui proces.
tenddn, tendoane, s.n. || Din fr. tendon jj Vestit fibros, rezistent, cu ajutorul căruia muşchii se fixează pe oase*
ienébrâ» tenebre, s.f. H Din fr. ténèbres j (livr.; mai ales la pl.) întuneric deplin; întunecime, obscuritate, beznă.
tenebrds, -oâsă, tenebroşi, -oase, adj. || Din ţr. ténébreux, lat. tenebrosus || (Livr.) întunecos; sumbru, obscur. • (Fig.) Ascuns, tainic, nedesluşit. # {Fig.; despre oameni) Posomorit, închis; taciturna
teniâză, teniaze» s.î. j] Din fr» ténîasîs Ü Boală comună omului şi animalelor, provocată de diferite .tipuri de tenii.
4 ténie, tenii, s.f. H Din fr. ténia, lat. taenia j| Gen de viermi laţi în formă de panglică, care trăiesc ca paraziţi în intestinul subţire al omului şi al animalelor.
ténls s.n. || Din fr., engî. tennis |j Joc sportiv disputat între două persoane sau două perechi care îşi transmit alternativ o minge mica, lovind-o cu o rachetă, pe un teren despărţit în două printr-o plasă. O X. de masă = joc asemănător cu tenisul, mingea fiind lovită cu b paletă, pe o masă specială.
. tenisinân, tenismani, s.m. || Din fr. tennisman [| Jucător de tenis.
tendr, tenori, s.m. || Din fr. ténor, it. tenore jj j. Voce bărbătească cu registrul cel mai înalt; cintăreţ"care- are o astfel de voce. O X. liric = voce bărbătească de tenor, cu timbru mai deschis. X. dramatic = voce bărbătească de tenor cu timbru asemănător baritonului. 2. Instru-ment de suflat al cărui registru corespunde celui de tenor (1),	’
tenosinovită, tenosinovite, s.f. II Din fr. te-noşynovite Ü Inflamaţie a tecilor conjunctive care învelesc tendoanele; poate apărea în reumatism, în tuberculoză etc.
tensiométru, tensiometre, s.n. [j Din fr. tensiometre [j 1. Instrument cu care se determină tensiunea superficială a unui lichid. 2. Aparat cu care se măsoară tensiunea arterială.
tensîüne, tensiuni, s.f. || Din fr. tension, lat. r teysio, -onis {( tensus, part, lui tend'ére „a întinderii 1* Starea unui obiect întins; încordaf%4
2.	Forţă care ia naştere în interiorul unui corp supus unui efort. 3. (Fig.) Situaţie încordată, zbucium sufletesc. 4. X. electrica = mărime egală cu produsul dintre intensitatea medie à cîm-pului electric şi lungimea liniei de-a lungul căreia se măsoară tensiunea, în direcţia intensităţii cîmpuîui. X. magnetică = mărime egală cu produsul dintre intensitatea medie a cîmpuîui magnetic şi lungimea liniei de-a lungul căreia se măsoară tensiunea, în direcţia intensităţii cîmpuîui. 5, Presiune cu care circulă sîngele în artere.
tensométru» tensometre, s:n. || Din fr. tenso-meţre, germ* Tensometer || Instrument pentru măsurarea alungirii pieselor supuse la tracţiune.
tenta, tentez, vb. I. Tranz H Din fr. tenter |J A ispiti, a ademeni.
tentâcul, tentacule, s.n. |] Din fr. tentacule II Organ alungit, musculos, sensibil al unor animale acvatice, servind la pipăit, la apucat prada (uneori şi la deplasare).
tentacular, -ă, tentaculari, -e, adj. ]| Din fr. tentaculaire || Cu tentacule; de natura tentaculelor; ca uiv tentacul.
tentaculâte s.f. pl. |] Din tentacul || Încrengătură de animale acvatice, nevertebrate, cu tentaculele dispuse în jurul gurii; majoritatea lor trăiesc fixate pe un suport.	4	*
tentant, -ă, tentanţi, -te adj. || Din fr. tentant Ü Carewtentează; ispititor, ademenitor.
tentativă, tentative, s.f. || Din fr. tentative |] încercare î/itreprinsă cu scopul de a realiza ceva sau de a ajunge la ceva, fără a avea siguranţa reuşitei.
tentaţie, tentaţii, s.f. || Din fr. tentation [j Atracţie, dorinţă de a obţine ceva, de a realiza ceva.
tentă, tente, s.f. If Din fr. teinte || Nuanţă de culoare obţinută prin diluarea unui colorant într-un solvent; nuanţă obţinută prin amestecul mai multor culori.
teohrommă s.f. || Din fr. theobromine; gr. theos „zeu“ 4 hroma „hrană44 || Alcâloid extras din seminţele arborelui de cacao, folosit ca diuretic şi stimulent cardiac.
teocraţie, teocraţii, s.f. j) Din fr. théocratie; gr. theos „zeu44 -f- kratia „putere44 || Formă de guvernămînt (caracteristică lumii antice) în care autoritatea este exercitată de cler.
teodolit, teodolite, s.n. H'Din fr. théodolite \\ Instrument optic pentru măsurarea unghiurilor verticale şi orizontale, folosit în lucrările geodezice şi topografice.
teofUmă s.f. ||Din fr. theophylline; fr. thé „ceai44 4 gr. phyllon „frunză44 || Substanţă al-caloidă extrasă din frunzele de ceai, cu acţiune diuretică şi vasodilatatoare; stimulează muş-* chiul cardiac şi acţionează asupra centrilor respiratori.
teogonîe, teogonii, s.f. H Din fr. théogonie; gr. theos „zeu44 4 gonos „generaţie44 ]] 1. Reprezentare mitologică despre originea şi genealogia zeilor. 2. Ansamblul divinităţilor unui popor, teolog, teologi, s.m. jl Din germ. Theolog jj Specialist în teologie.	'
teologic, -ă, teologici, -ce, adj. || Din fr. théo-logique il Care ţine de teologie, privitor la teologie; de teolog. ■ .	.	•
teologie s.f. jl Din fr. théologie; gr.- theos „zeu"5 4 logos „ştiinţă44 jj Disciplină care se ocupă cu expunerea şi cu fundamentarea teoretică a izvoarelor şi a dogmelor unei religii.
teoremă, teoreme, s.f. I] Din lat. theorema, germ. Theorem, fr.- théorème ![ (Mat.) Enunţ al cărui adevăr rezultă în urma unei demonstraţii .	;	,	.
teorétic, -ă, teoretici, -ce, adj. j] Din laţ. Theoreticus, germ. iheoretisch || 1. Bazat pe teorie, referitor la teorie, la conţinutul de idei..
2.	Abstract, notional, conceptual.
teoretieîân, teoreticieni, s.m. ţ După fr* théoricien [{ Persoana càre .se odtipă cu problemele teoretice ale unui domeniu de cunoaştere,.
teoretiza, teoretizez, vb. I. Tranz. [| Din teoretic}] & extrage şi sistematiza ideile generale din datele unei cercetări; a- formula principii,
teorie, teorii, s,f. [I Din fr. théorie, lat, tkeo-na H 1» Categorie filozofica- desemnînd reflectarea conceptuală, cu ajutorul abstracţiilor, a realităţii obiective; ansamblu de cunoştinţe despre natură şi societate, rezultat al generalizării experienţei omeneşti. 2». Sistem de idei conducătoare-intr-un anumit domeniu al ştiinţei,
teozdî, teozofic s.m. ii Din fr. théosophe j; Adept al teozofiei
teozofic s.f. y Din fr. tkéoscrphie; gr, tkeos „zeu44 A- sophia „înţelepciune4' ,|! Nume dat diferitelor doctrine filozofice-religioase care susţin ideea unei pretinse cunoaşteri nemijlocite a divinităţii, cu ajutdrul unei „iluminări44, al unei „revelaţii44, al unei intuiţii mistice etc
teracotă, 'teracote, s.f. [] Din if. termeoila, germ, Terrakotte || Produs ceramic obţinut prin arderea argilei, din care se fac plăci pentru sobe, cărămizi de faţadă, obiecte ornamentale etc.
terapeutic, =ă, terapeutici~ce, srf., adj. (j Din Ir, thérapeutique || 1* S.f. Ramură a medicinii care studiază mijloacele şi metodele de tratament ale bolilor. 2» Adj. Privitor la terapeutică (1), care ţine de terapeutică.
terapie s.f, j] Din "fr, thérapie ]j Terapeutica, terasamént, terasamente, s.n. Ü .Din fr. terrassement H 1» Lucrare constînd din săpături şi umpluturi de pămînt, în vederea realizării unei căi ferate, a unui canal, a unui drum etc. 2. Totalitatea construcţiilor oare constituie infrastructura drumurilor, a căilor ferate, a canalelor etc. •	■ - *
terasă, terase, s.f.. fj Din fr. terrasse [j 1. Platformă deschisă (uneori acoperită) la nivelul unui apartament sau pe^aooperiş. ® Suprafaţă plană amenajată pe o ridicătură de teren, intr-un parc, într-o grădină etc. « Porţiune de trotuar în faţa unui local public, unde sînt aşezate mese pentru consumatori. 2. Formă de relief cu aspect de treaptă în lungul versanţilor văilor sau al ţărmurilor marine şi lacustre
tératologie s.f, |î Din fr. tératologie; gr. teras,
, -atos „monstru44 4* logos „studiu44 |i Ştiinţă oare studiază monstruozităţile, viciile de conformaţie şi anomaliile de structură ale organismelor vii, in legătură cu cauzele lor,
teratdm, teratomuri, s.n, [! Din fr, témtome; gr. teras, -atos „monstru44 (1 Tumoare benigna congenitală, de natură embrionară, fără legătură cu organele sau cu regiunea unde s-a format.
terâz s.n-. Varietate de struguri de calitate inferioara, cu boabe mici şi negre; vin făcut din astfel de struguri.
terbentmă s.f. v: terebentină* térbîu s.n, ü Din fr. terbium* dé la n. pr, Yîterby, localitate în Suedia jj Element chimic din grupa lantanidelor.
terehea-hérchea s.m. invar. Calificativ dat unui neserios, care nu e bun de nimic.
terci, terduri, s.ri. Mîncâre preparată tdiii
mălai fiert in apă; mămăligă foarte moale* ^ .
terciuî, terciuiesc, • vb; IV, Tranz:, ||;Dtn terci \\ A strivi, a zdrobi, a transforma într-o pastă moale; a face terci	:	î	i
terciuiâlă, terciuieli, s.f, |i Din terciul,||»Acţi-Â unea de ă terciui; terci.
terebentină s.f, H Dm îi\lêrébenthine\[bichïÀ incolor, cu miros pătrunzător, obţinut din răşina coniferelor,. în special a terebintului, şi-folosit ca solvent pentru lacuri* j[ Şi; terbentină, ter** pentlnâ s.f.	^	v/Tf'.
' terefcint, terebînţi, s.m. |i Din fr, térébinthe, lat. terebinthus^ || Arbore răşînos de pe coastele Mediteranei, din care se extrage terebentina şi diferite substanţe folosite la tăbăcirea pieilor crude. -	-	'■
teren, terenuri, .s.n, [| Din fr, terrain, lat, terrenum (< terra „pămînt44) jj 1. întindere de pămînt (delimitată) ; loc, regiune. O Eixpr. 'A sonda, (sau a tatona) terenul = a se informa înainte de a întreprinde ceva, A cîştigaieren — a progresa (cîte puţin) într-o acţiune, A părăsi terenul = a se da bătut, a ceda. « Solul dintr-o porţiune a scoarţei terestre (privit din punct de vedere geologic, geografic etc.). 2» (Fig.) Domeniu de activitate, de preocupări. O Ye teren la locul de producţie (în afara sediului adminis* / trativ al întreprinderii sau instituţiei respective). 3* Loc delimitat, pe care se desfăşoară competiţii sţortive,	;	v	v:
têréstro, -a, tereştri, -stre, adj. II Din fr.. ter* rest re, lat. terrestrîs II Privitor la Pămînt, de pe Pămînt; pămîntesc.
terezie, terezii, s.f. || Din tc> ter azi (di&L tetezi) jj Cîntar format dintr-o pîrghie mobilă cu două braţe egale, la capetele cărora atîmă cîte un taler (pentru obiectele de clntărit greutăţi); p. restr. taler- de balanţă.	;
terfeli,' terfelesc, vb. IV. "Tranz. jj Din tearfă (înv.) „zdreanţă44 jj 1. A murdări, a mînji. % (Fig.) Â batjocori, a insulta; a înjosi.
terfelit, -ă, terfeliţi, -te, adj. 1. Murdărit, mînjit. 2* (Fig.) Batjocorit, insultat ; compromis.	,	.	■	;
terfeldg, Aerfeloage, s.n. [| Din terfeli |] Registru, catastif; carte veche, murdară, ruptă.
tergăl s.n. j| Din fr. tergal H Denumirea unei fibre sintetice obţinute din polimeri poliesţerici; p. ext. ţesătură făcută din astfel de fibre.
tergimâîî, tergimanî, s.m. || Din te. tercăman || (Turcism învechit) Interpret, translator, tălmaci;
tergiversa, tergiversez, vb. I. Tranz. || Din fr. tergiverser, lat. tergiversări („a întoarce spatele44) jj A amina, a tărăgăna luarea unei decizii, rezolvarea unei chestiuni.	*
tergiversare» tergiversări, s.f. x\cţiunea de a tergiversa; amîriare, tărăgăneală. •
teribil, »â, teribili, -e, adj. [j Din fr. terrible» lat. terribilis j; Care inspira groaza, groaznic,
« (Fam.) Extraordinar, formidabil; grozav,
•« ' (Adverbial) Foarte, extrem de. ..
' teribilism, ieribîliame, s.n. [I Din teribil [j Atitudine, comportare, vorbă sau faptă care vrea sa para extraordinară,, să impresioneze. . V
, tèpiér* ter ieri, s. m. ]i Din fr. terrier j] Rasă de cîini dé talie mică, folosiţi la vînarea de animale tnăiesp în vizuini. / terifiânt, -ă, terifianţi, -te, adj. . || Din fr. terrifiant |j (Livr.) Care inspiră groază; înspăimîn-tăier.. ;	.
terlgcn, -ă, terigeni, -a adj. |] Din fr. terrigène jj î&^ţyre depozitele marine) Care s-a format din materiale aduSe de fluvii de pe uscat.
ţeriîăn s.n. v. terilenă.
^ ţerilenă s.f. |] Din fr. térylène, engl. terylene ||. Denumire comercială pentru una dintre fibrele sintetice de poliester. |i Şi : terilén s.n.
teritorîâl, -ă, teritoriali, -e-, adj. || Din fr. Wriţorial II Care aparţine unui teritoriu; care sé rèfêrà la un teritoriu. G 'Ape teritoriale = porţiune de mare sau de ocean de-aftungul coastelor, stpîisă suveranităţii statului riveran.
teritorialitâte s.f. II Din fr. territorialité jj (Dr.) Teritorialitatea legilor — principiu potrivit #r«iâ legile unui stat sé aplică, cu unele excepţii, tuturor persoanelor aflate pe teritoriul său èri infracţiunilor să\rîrşite pe acest teritoriu.
teritoriu, teritorii, s.n. |! Din lat. * territorium* fr. territoire: II Părte-' din suprafaţa Pămîntului (ihcluzînd solul, subsolul, apele şi _i5]>aţhil aerian) cuprinsă în limitele frontierelor unui stat asupra ctréïà acesta îşi exercită suveranitatea. r: termal, -ă, termali, -e, adj. || Din fr. thermal j[ (Despre izvoare minerale) A cărui temperatură este mai mare decît temperatura ambiantă 0B%nuită; (désprè localităţi) caro are izvoare éâldô de ape minerale. Q Apa termală = apă subterană cu temperatura mai ridicată decît cèa ihedii din lunâ cea mai călduroasă à unei i^iUtfi. •.
tértne S.f. pi. |] Din lat. ikèrihae |] Băi publice îi îbmam. ‘
ténue»*	terrmhs,	s.n.	(49	0ş)	termeni*
sin. llDin lat. termen j; 1. S.n. Interval de timp Stabilit dinainte, In limita căruia trebuie să se înfăptuiască sau să se în timp Ie ceva. 2. S.n. Dată f® tă càrë urmează să se execute o obligaţie. (3 7H (Său ta) ièrrnëh =£ la data fixată. 8. S.n. (Despre;ostaşi) în termen = în curs de satisfa-à stagiului militar. 4. S.m. Cuvin t, expresie. O Expr. A fi îh termeni buni (sau răi) cu cineva fi în relaţii bune (sau rele) cu cineva, è Fie-çàrè dintre elementélé unei comparaţii, o. S.m. (Mat.) Fiérarè didtrè rnonbameîe unui polinom; flecare dintre nutrierele care alcătuiesc o progresie sau Un raport.
termic, -ă, ier mici, -ce, adj. [| Din fr. ther-fhipwef gr* thermos „cald44 |j Care produce (sati utilizează) căldură; privitor la căldura. O Centrală termică = centrală în care se produce olldură şi de unde aéeasta este distribuită prin intermediul unui agent (abur, apă caldă) pentru a fi utilizată în scopuri tehnologice sau la încălzitul incâpèriîor. Radiaţie termică — radiaţie de natură, eîectrpmagnelică pe care o emit toate ObrplVirrle à căror temperatură este superioară, lui zero absolut.
. iefpţîe, termii, s.f- II Din fr- thermie jj (FizJ Uûllatë de măsură à caii ti lăţii de căldură egala
cu căldura produsă prin transformarea în energie termică a Unei unităţi de lucru mecanic.
termificâ, term ific, vb. I. Tfanz. j| Din term(o)- (după modelul unor cuvinte ca electri-fica, radiofica) || A alimenta cu căldură întreprind ert industriale, instalaţii, clădiri dé locuit, printr-o reţea de distribuţie de là o centrală termică. || Şi: termoflcâ vb. I.	y ,
termina, términ, vb. I. || Din fr. terminer, lat. terminare || 1. Tranz. A duce o acţiune pînă la capăt; a isprăvi, a şfîrşi. O Pe terminate « aproape de a se termina; pe sfîrşite. 2, Refl. A se încheia, a lua sfîrşit; (despre cuvinte) à sè Sfîrşi cu.,. O Expr. (Fam.) A sé terrnîm cu cineva, se spune cînd cineva nu mai are nici o şansă de scăpare. *
terininâl, -â, termîhâM, -e, adj. |j Din fr. tbh minai, lat. terminalis || Garé se află Ia capăt, là extremi tâte.
terininâţfe, terminaţii, s.f. jj Din lat. terminat b || 1. Partea terminală à unui lucru. 2. Sunet sau grup de sunete care se află là sfîfşitul Unui cuvînt.
terminolégic, «ă* terminologici, -ce, âdj. 0 Din fr. terminologique . j| Gârëiêé referă ia tefminèlé-gié, de terminologie. •
terminologie, ^ terminologii;^ s.f. (j Din fh terminologie H Totalitatea termenilor de spèéiàîitàtê folosiţi intr-o disciplină ştiinţifică, îhtr-un domeniu de activitate.
terminus s.n. invar. |j Din fr. terminus, lai terminus |] Capătul unei linii ferate* al Unei linii de tramvai, dé autobuz etc.
terтЩ termimri, s.n. || Dur ff. ШегтШ;;g;r. thermè „căldură44 |j Amestec în praf* de aluminiu şi oxid al unui acid, care dezvoltă* prin àrdèrë* o cantitate mare de căldură* fiind folosit în metalurgie.
termită, termite* s.L -\\ fâm fr. îèrràM] lat. termes, -itis jj (La pl.) ©râin de ihSëcte dăunătoare, de dimensiuni mici* incolore şi oarbe, câte trăiesc în colonii, în spécial în Africa şi Australia; (şi la sg.) insectă carè fade parte din acest ordin. "	.
termo- II Din fr. thertna- ]\ Eîemént de èorh-pimere însemn înd ^căldură44* éàre sèryésté là formarea unor substantive şi â unor adjective.
termocauter, штооаШеге, s.n. |J Din fi*, thermocautère Il Cauter dé platină câte acţionează cu ajutorul căldurii.
4ermodenWlă* termocentrale, S f. j| ТегШ-centrală H Centrală terttioéîéctricà.
termochimîe s.f. jj Din fr. ikerhwchîfhîd !| Ramură a chimiei fizice care se ocupă cu studiul efectelor termice ce însoţesc reacţiile chimice şi unele procese fizico-chimicê.
termodinamică'’ s.f. || Di à fr. ;Шгщкрщ~-miatce J| Parte a fizicii càré ëê ocupă cu stările de echilibru ale sistemelor fizico-chimice şi cu procesele care conduc la atingerea acestor stări.
termoélasticitâte s.f. .jj Termb- -f dasticiime || Capitol al mecanicii corpurilor solide care èè ocupă cu studiul stărilor dé tensiune şi âl defor-maţiilor produse sub acţiunea Unui einip termic.	.	 •
termoelectric,	termoelectrici, -ce, adj.
Il Din fr. thermoélectriquè || Privitor la termoelectrici taie. Ô Centttâà 'termoelectrică == centrală. electrică ce foloseşte energia termică a cărbunilor sau a altor carburanţi.Şi combustibili.
termoelectrlcitâte s.f. |j Diil fr. thermo-électricité [| Pârte à fizicii care studiază relaţiile dintre fenomenele electrice şi cele termice, termoficâ Vb. I. v. termîfîca. termofdr, termofoare, s.n. II ©in germ. Ter-mophor; tertito- 4 gr. phdfOs „care poarta" ]1 Părtiîţâ încălzită electric sau pungă de metal încălzită cu apă caldă, care se aplică pe o pafte à corpului, în caz dè crize dureroase.
fértnogén, -ă, termogeni, -e, adj. [I Din fr ihêlrho^ènè; tèrmb 4- gr. german „a produce4' Ü Care produce căldură. • (Substantivat, ri.) Substanţă care se aplică pe piele pentru a produce b reacţie terapeutică ideală de natură termică.
termogrâf, termografe, s.n. || Din fr, thermd-grăphe; terrno- 4- g*\ graphein „a scrie" |] Tèrmo* metru carè înregistrează grafic variaţiile de temperatură ale aerului.
térmoizolânt, -ă, tërnfoizolanti, -te, adj. |î Ter-mo- 4- izolhnt jj Càrë împiedică transmiterea căldurii, care se foloseşte pentru a izola o incintă faţă de influenţele termice exterioare.
termoizolâre s.f.JI Ternto- -f izolare jj Izo-lâre terihîcă,.
tcrtnolabîî, -â, terfmlabili, -e, adj. jj Din fr. thètmblübile |! (Despre substanţe, materiale etc ) Cëtè îşi înbdifică însuşirile în urmă vânăt iei temperaturii.
fbrmom&TÎc, -ă, tërMôtheîrîçi, -ce, âdj. |] Din fr. theiTnbrnetriqxie |î Care sè referă la termometru. Q Scăfâ termomètricâ « scară a unui termometru, divizată în grade, pé carè sé poate citi temperatura unui corp Său ă.unui mediu.
ferMomăţrU, utmofhMfb, s.n. }} Din fr. ther-Ÿnèrnëtfb; tèrfpà- 4* gr. metron „măsură" î; Instrument folosit pentiii măsurâreâ temperaturii .corpurilor (de ex. cel alcătuit dintr-un tub de sticlă diSpus In faţa Unei scări gradate şi terminat cu uh rezerVor care conţine mercur, alcool sau alt lichid djlatabil).
terni on ăst ie s.f. Jî Tèrmo- — nastie jj Mişcare prôvocâtà de variaţii ale temperaturii Ia unele flori, bâfe sé închid la frig şi se deschid la căldură.
termonuclear, -ă, termonucleari, -e, adj. |l Din fr. tkennohticléaire r, Rëaclie termonucleară — reacţie de fuziune à huelêélor elementelor uşoare, produsă- pè cale termică şi care eliberează cantităţi uriaşe de energie.
termoregiare s.f. |j Ter mo- 4 reglare i| Mecanism fiziolôgic prin care temperatura corpului unor àriimàle (mamifere, păsări) este menţinută constantă* indiferent de Variaţiile temperaturii mediului înconjurător.
termérêgUlatdf* îermo'régiàèiïoârè, s.n. Jj Din fr. thermoregulăieur (| Aparat folosit pentru con* t.rolul temperaturii dintr-o incinta său dintr-un sistem tehnic în vederea menţinerii constante a acesléià; terméstat (1)*	.
..	{0rfîki^s:ttri% s.n. '* Din gèrftî Thermos j
Vas de sticlă cu pereţi dubli între cafë s-â făcut
vid, şi care se foloseşte penţrti a pâstra Uh îtcîuâ là o tèmpèf alură constanţă.	;	^
termosifon s.n. || Din fr. tlœrmoèiphqn JLMO-dul de funcţionare a unei instalaţii de îrtcalzire cu apă caldă, în care circulaţia apei sê facè pe baza diferenţei de densitate* dintre' âpâ baîaa care se ridică şi cea rece carè doboară. î Instalaţie de încălzire bazată pe acest ftfôa dé tune* ţionare.	a	■
termogtăbîi, -ă. termosîâbili, -<?, adj. Jî Termo-4- stabil || (Despre substanţe, màtérîaiê^ ètc.^ Care nu este influenţat sensibil de adfîuftlâ căldurii.	,
termostât, termostate, s.n. U pin iherWfa f*o*; termo- 4 gr. statos „stabil" [ţ 1. Ëegi?la|pr automat de temperatură; termorègulatèr. cîntă în care se/menţine o tèrnperaturâ cônstahta, îri vedefea desfăşurării, în anumite condiţii âş temperatură, a unor procese chimice, biologă etc.
terttîOtăhMcă s.f. [î Din fr. thèrmoiëc$ni$û%, gemi. Thermotechnik jj Ramură a tehnicii caré studiază problemele termodinamicii şi cele ale transferului de căldură.
ter mo ter ap ie s.f. 11 Din fr. therinoihefăpîe fj Tratare a bolilor cu ajutorul căldurii.
ferm o tropism s.n. jj Pin fr. thèrmoïropisme j! însuşire a unor orgàné végétale dë a se îndreptă către sursa de căldură.
tern. -ă, terni, -e, adj. \] Din fr. terne fj (Livr.) Fără luciu, fără strălucire, ftérs, spălăcit « Lipsit, de varietate, uniform, monoici. • (Despre opefe literare şi stilul lor) Lipsit de iîhâ-ginâţie* dë Originalitate; îbahaî, plat.
ternâr, -ă, ternari, -e, adj. |] Din fr.‘ terhaît% lăt iernarixis jj Care este compiis aih tréi unităţi mii din trei elemente.	"
teroare, terori, s.f. U Din ff*. têfrèur, lat. têr* ror jj Groază provocata prih âmdîiiftţăVt; puternică. «Asupriră bazată pê intim!dàï%.
. terorism s.n. i; Din fr. terrorisme || Ansamblu, sistem de acţiuni teroriste.
terorist, -ă. terorişti. -stè, adj., s.mi şi f. j Din fr. terroriste|! 1. Adj. Carè terorizează; carè se referă la teroare sau là terorism. 2. S.m. şi i. Persoană care săvirşeşte acte de lèrorièm.
teroriza, terorizez, vb. I. Tranz; [| Din fr. terroriser jî Â inspira groază, ameninfînd' sau întrebuinţînd alte mijloace dé intimidare; ă ţine pe cineva sub teroare.
terpéna. ter pene, s.f. jj/Dia fr. ter pene jj Nume generic dat hidrocarburilor aromate care m găsesc in diverse uleiuri extrase din planté, terpentmâ s.f. v. terebentină, tertcl, ter teluri, s.n. JJ Din tc. tertel j] (înv.) Şnur sau ciucure din fire dé mătase sau de aur* tertip, tertipuri, s.n. |1 Din tc. tertip jj Mijloè, procedeu necinstit; şiretlic, truc.
terţj -ă, terţi, -<?, adj., s.m. || ţ)in lat. tertips |!
1. x\dj. Al treilea, care vine în rîndul al treilea.
2. S.m. (Jur.) Persoană care nu figurează ca-parte într-un act, intr-o convenţie, într-un Htigiu şi faţă de care actul juridic ori hotărlyea pronunţată în cauză nu produc© efecte, â. S.m (Log.) Terţul exclus =* principiu ïundàmoniâl àl gîhdiriî éèàfbrfh câfuià un ehtinţ nu ^oâîë fi
4ecît adevărat sau fals în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, o a treia posibilitate fiind exclusă (lat. tertium non datur).
tărţâ, terţe, s.f. H Din it. terza |j (Muz.) Intervalul dintre două sunete ale gamei, la distanţa de trei trepte.
térfét, terţele, s.n. |î Din it. terzetto |] 1. Ansamblu compus din trei interpreţi care execută împreună o bucată muzicală; bucată muzicală scrisă; pentru un astfel de ansamblu. 2. Terţină.
terţiâr, -ă, terţiari, -e, adj. || Din fr. tertiaire, lat. ţertiarius II Care reprezintă stadiul al treilea îri dezvoltarea unui lucru. # (0601.) Era ter-ţiară (şi substantivat, n.) = neozoic.
terţină, terţine, s.f. O Din it. terzina, germ. Terzine O Poezie în formă fixă alcătuită din strofe de trei versuri, în care primul vers rimează cu al treilea, iar al doilea cu primul şi cu al treilea din strofa următoare; terţet(2)« tesâc, tesdce, s.n. || Din rus. tesak || Sabie scurtă şi lată purtată în trecut de infanterişti şi de sergenţii de stradă.
tescovină sX || Cf. tescui |1 Produs secundar rezultat din stoarcerea strugurilor şi din care, după fermentare, se obţine un rachiu.
tescui, testuiesc, vb. IV.'Tranz.. || Din teasc |! 1* A presa struguri sau alte fructe, pentru a stoarce mustul. 2. (Fig.) A ticsi, a îndesa.
tescuit, -ă, tescuiţi, -te, adj. 1. Stors cu ajutorul teascului. 2." (Fig.) îndesat, tixit.
tesla s:f. |! Din fr. tesla, germ.’ Tesla, de la numele fizicianului iugoslav Tesla Nikola\\ Unitate de măsură a inducţiei magnetice.
teslâr, teslari, s.m. j| Din- tesla |j (Reg.) Dulgher.
teslă, tesle, s.f. jj Din şl. tesla jj Unealtă cu coadă scurtă, cu tăiş lat, curbat, folosită de dulgheri, rotari şi dogari. Un bătrtn cu tesla în mînâ lucrează... roţi de lemn. (Sadoveanu).
test, testej s.n. H Din fr., engl. test jj Metodă psihologica de investigare, constind din una sau mai multe, probe (aceleaşi pentru toate persoanele investigate) prin care se examinează funcţii senzoriale motorii sau mintale, nivelul dezvoltării intelectuale, aptitudinile etc.; g. ext. orice probă pe baza căreia se pot trage concluzii într-un domeniu ştiinţific.
testă1, testez, vb. I. Tranz. I! Din fr. tester, lat. testăriII A lăsa ceva prin testament; a face un testament.	*
testa2, testez, vb. I. Tranz. ]] Din fr. tester jj A supune pe cineva unui test.
testament, testamente, s.n. || Din lat. testa-mentum, germ. Testament, fr. testament || Act juridic unilateral, personal, revocabil eît timp testatorul este în viaţă, prin care acesta dispune de avutul său pentru timpul cînd nu va mai fi în viaţă.
testamentar, -ă, testamentari, -e, adj. |[ Din fr. testamentaire, lat. testamentarius || Care se referă la un testament, care este prevăzut într-un tèstament sau rezultă dintr-un testament.
testare1, testări, s.f. Acţiunea de a testa, de a lăsa ceva prin testament.
testâre2, testări, s.f. Examinare prin test.
testator, -oare, testatori, -oare, s.m. şi £
[[^ Din lat. testator, fr. testateur || Persoană care a făcut un testament, care a lăsat ceva prin testament.
te stea, testele, s.f. H Din tc. deşte || Pachet conţinînXun număr fix (de 12 sau 24) de obiecte de acelaşi fel (astăzi mai ales $ce), ambalate împreună.
testemél, 'testemele, $.n. |] Din tc. dîah teste-met 0^ (Pop.) Basma mare de pînză (subţire), de obicei cu flori colorate pe fond negru/
testicul, testicule, s.n., || Din fr* testicule îl Glandă genitală masculină, pereche, care produce spermatozoizii şi hormonii sexuali.
. testimonial, «ă, testimoniali, -e, adj. || Din lat. testimonîalis, fr. testimonial || (Jur.; despre probe) Care set face prin martori.
. testimoniu, testimonii, s.n. || Dih lat. testîmo-nîum || (înv.) Mărturie, dovadă; concr* act doveditor, certificat.
testosteron s.m. |j Din fr. testosterone || Hormon testicuîar avînd rolul de a menţine la bărbat caracterele sexuale secundare.
teşehereâ, teşcherele, s.f. || Din tc. tezkere jj 1* (Fam.) Pungă pentru bani. 2. (înv.) Adeverinţă, certificat, act.
teşi, teşesc, vb. IV. Tranz. |j Din bg. teia jj la A tăia sau a reteza oblic un lemn, un trunchi etc. 2. A netezi muchia sau virful unui obiect ascuţit; spec. a netezi capătul unui buştean pentru ca să alunece mai uşor în timpul coborîrîi lui (prin tîrîre) de pe munte. 8* A turti un lucru lovindu-1, aplecîndu-1 într-o parte.
teşlre, teşiri, s.f. Acţiunea de a teşi; formare sl unei feţe oblice Ia muchia unui obiect.
teşit, -ă, teşiţi, -te, adj. 1. Cu colţurile sau muchiile retezate ori rotunjite. 2* Aplecat într-o parte, înclinat, turtit.
teşitără, teşituri, s.f. II Din teşi |j 1. Tăietură „ piezişă făcută într-un copac (pentru a-î doborî).
• Suprafaţa teşită a unui obiect. 2» Ciot, butu-n*gă-
tetânic, -ă, tetanicî, -ce, adj. || Din fr. tétanique || Care se referă la tétanos, care este provocat de tétanos.
tetanie, tetanii, s.f. || Din fr. tétanie |l Sin- . drom caracterizat prin contracţii ale muşchilor şi înţepenirea membrelor, ca urmare a unor boli sau a insuficienţei calciului din organism.
tetânos s.n. H Din fr. tétanos j| Boală infec-ţioasă gravă, provocată de bacilùl ţetanic şi caracterizată prin contracţii musculare violente tetă s.f. || Din ser. teta ]] Femeie angajată intr-o familie pentru a îngriji de copii; guvernantă.
téte s.m. sg. fi Din bg. tete || (Pop.) Termen folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) tatăl său ori 4(în unele regiuni) cu (sau despre) bunicul său.
teterîst, teterişti, s.m. j] T.t.r. (iniţialele de la „tînăr cu termen redus'4) || Soldat care, în urma absolvirii unei şcoli civile de un anumit grad, beneficia în trecut de reducerea serviciului militar la un an, iar în prezent ia 9 luni, în vederea continuării studiilor într-un institut de invăţămînt superior.
/ (elină, îetine, s.f. [| Din fr. tétine || Sfîrcul biberonul ai.
tetra- || Din fr. lătra- !' Element. de compunere cu sensul „format din patru“, „de patru ori'4.	*
tetraciclină s.f. || Din fr. tetracycline || Antibiotic utilizat în tratamentul infecţiilor cu eoli-bacili, rickettsii, unele virusuri etc.
tetraedrd, tetracorduri, s.n. |] Din fr. tétra-corde II (Muz.) 1. Liră antică cu patru coarde* 2.. Unitate constituită din patru sunete consecutive ale unei scări muzicale.
tetraedric, -ft, tetraedriciy -ce, adj. |[ Din fr. tctraédrique ]j Privitor la tetraedru, în formă de tetraedru.
'• tetraedru, ieiracJre, s.n. H Din fr. îctracdre || Poliedru cu patru feţe.
tetraevun gliei, tetrhevanghele, s.n. j| Din ngr. ietraevangelon || Carte care cuprinde cele patru evanghelii; evanghelier. || Şi : tetravanghel s.n.
tetragon, letragoane, s.n. || Din fr. iclragone j] Poligon cu patru .laturi; patrulater.
tetralogie,’ tetralogii, s.f, |] Din fr. tétralogie || Serie de patru opere literare sau muzicale, legate între ele prin ir-o idee comună.
tetramétru, telratneîri, s in. |j Din fr. tcira-mètre H (In versificaţia greco-latină) Vers alcătuit din patru unităţi ritmice.
tetra pod, tétrapode, s.n. |j Din ngr, tetra podos\\ (La pl.) Supraciasă de vertebrale (antfibieni, reptile, păsări şi mamifere) care au patru membre; (şi la sg.) animal din această supraciasă.
tctrârh, tetr ar hi, s.m. || Din gr, teirarhis, fr. té tr ar que |j Guvernatorul unei tetrarhii.
tctrarhie, tetrarhii, s.f. || Din gr. telrarhia, din frc tétrarchie jj Forma de conducere instituită de Diocletian, potrivit căreia administrarea ImperiuluiV Roman ,era împărţită între patru conducători, piitexea supremă avînd-o împăratul.
tetravaléiit,-ă, letravălenii, -te, adj. |i Din fr. tèlravalent jj (Despre elemente chimice) Care are patru valenţe.
tetravanghel Nun. v. tetraevangliei, tetrodă, tetrode, s.f. j| Din fr. tétrode |j Tub electronic cu patru electrozi.
teu, teuri, s.n. || Din fr. té II1. Riglă de desen prevăzută la o extremitate cu o riglă mai scurtă, perpendiculară pe prima. 2V Fi ting sau piesă fasonată în formă de T, folosită pentru ramificarea unei conducte.
teugă, teuge, s.f. || Din fr. teugue || Construcţie situată deasupra punţii superioare la prora unei nave, în interiorul căreia sînt amenajate magazii şi, uneori, locuinţe pentru echipaj.
teuton, -ă, teutoni, -e, s.m., adj. || Din fr. teuton |11. S.m. Denumire a membrilor unui ordin monaho-cavaleresc german creat în 1190—1191. 2. Adj. Teutonic.
teutonic, -ă, teutonici, -ce, adj. jj Din fr. teutonique I! Care se referă la teutoni; care a aparţinut teutonilor.
tevatură s.f. || Din te. tevaiür || 1. Zarvă, gălăgie, scandal. • Neplăcere, bucluc. 2. Tulburare, încăierării, răzmeriţă.
text, texte, su. || Rin lat. (rxtus, fr. texte || 1. Ceea ce este exprimat în scris; conţinut de
idei reprezentind o operă literară sau ştiinţifică, lin discurs, o lege etc. ©Fragment din Ir-0 scriere. • Parte .a unei lucrări scrise comprsă numai din litere şi semne tipografice, fără ilustraţii. 2. Cuvintele unei compoziţii ■ muzicale textil, -a, textili, -e, adj. || Din fix textile, lat. textilis (< texere „a ţese4*) ii 1. ..(Despre planie) Din care se èxtrag fibre pentru ţesături; (despre ţesături) lucrat din fibre sau din fire. • (Despie fibre, materiale, maşini etc.) Care serveşte !â ţesut sau la tricotat. 2. Care se referă la ţesători© sau la ţesături; (substantivat, f*. pl.) stofe, pînze-turi; obiecte făcute din stofe sau din pînzeturi.
textilist, -ă, textilist i, -sie, adj., jj Din textil || (Adesea substantivat) Care se ocupă cu ţesătoria, specializat în industria textilă.
textolft, lextolite, s.n. I! Cf. lat. textilis „ţesut**. 4- gr.-. lithos „piatră" || Material în formă de placi din straturi de ţesături impregnate cu răşini, folosit la fabricarea roţilor dinţate silenţioase, ca material izolau t. etc.
textplogie s.f. || Din rus. tekstologija; lat. textus „text" -|- gr. logos „studiu" li Disciplină a filologiei care se ocupă cu stabilirea versiunii definitive, corecte, autentice a unor opere.
textual, -ă. textuali, -c, adj. || Din fr. textuel ]| Reprodus cu vint cu cu vini, fără nici o modificare a textului original.
textură, texturi, ş.f; jj Din fr, texture, lat. textura «jj 1. Modul de aranjare a componenţilor unei roci sau ai unui aliaj. 2. Aspectul unei ţesături, determinat de fineţea şi de modul de îmbinare a firelor.
tezaur, tezaure, s.n. jj- Din lat. thésaurus || 1. Cantitate mare de monede, de metale preţioase şi de alte obiecte de preţ strînse laolaltă; loc unde se păstrează astfel de obiecte- 2. Comoară (ascunsă în pămînt). 8, Totalitatea metalelor preţioase, a efectelor etc. aflate în depozitul unei bănci de emisiune (sau de care dispune un' stat, la un moment dat) ; locui unde se păstrează astfel de bunuri. 4. (Fig.) Patrimoniu spiritual al unei societăţi, al unei epoci etc. ©Tot ceea ce este considerat preţios, ceea ce este foarte iubit şi preţuit.	’
tezauriza, tezaurizez, vb. I. Tranz. jj Din lat. thesaurizare, fr. thésauriser jj A acumula monede, obiecte de metal preţios etc. (scoţîndu-le din circulaţie).
teză, teze s.f. || Din fr. thèse, gşrm. These ||
1.	Idee principală susţinută ca bază a unei concepţii filozofice, juridice, politice etc.; afirmaţie expusă’ şi susţinută într-o lucrare, într-o discuţie etc. •Enunţ strict determinat în cadrul unei demonstraţii. 2. Lucrare scrisă făcută de elevi în clasă, la sîîrşitul unei perioade de studiu sau la un examen.
tezism s.n. jj Din teză jj Susţinerea şi propagarea unor teze (1); reducerea conţinui ului unei scrieri, unei opere la ilustrarea sau demonstrarea anumitor teze-
ti interj. (De obicei eu „i“ prelungii ) Exclamaţie <‘are exprimă: a) mirare, uimire, admiraţie; b) mînie, ciudă, necaz.
tuimină s.f. || Din fr. thiamine || Vitamina Br
67 — Dicţionar general al limbii române
tiâră* tiare, js.f. || Din ngr., lat* tiara, fr. tiare || 1. Cproană pe care o purtau regii vechilor perşi şi conducătorii altor popoare orientale* 2. Mitră papală, formată din trei coroane suprapuse.
tfbla, ţibii, s.f* || Din lat., fr. tibia || Os lung şi gros care, împreună cu peroneul, formează scheletul gambei.
tibişîr, tibişire, s.n. || Din te. tebeşir || (înv.) Cretă' pentru scris pe tablă.
tic1 interj. И Onomatopee || (De obicei repetat) Guvînt care redă sunetul ritmic al ceasornicului, bătăile inimii etc.; tic-tac.
tic2* ticuri, s.n. || Din fr. tic; germ. Tick || 1. Mişcare convulsivă, care se repetă mereu, rezultată din contractarea involuntară a unor grupuri -musculare separate; are aspect intenţional şi poate fi stăpînită temporar prin voinţă. 2. Deprindere pe care o capătă cineva în mod inconştient.
ticăi1, pers* 3 ticăie) vb. IV. Intranz. || Din tic1 И (Despre inimă) A zvîcni, a palpita; (despre ceasornice) a produce sunetul ritmic, caracteristic, în timpul funcţionării.
tieăl2, ticâiesc, vb.: IV. Refl. şi intranz. 1. (Rar) A lucra încet şi fără spor, a ’(se) mocăi. 2.. (înv. şi reg.) A se trudi, a se frămînta, a se zbuciuma.
ticăit1, ticăituri, s.n. Zvîcnire a inimii; tic-taeul ceasornicului.
ticăit2* -ă, ticăiţi, -tei adj. 1. Care lucrează încet şi fără sporf mocăit. 2. Necăjit, chinuit, năpăstuit*
* ticălos, -oâsă, ticăloşi, -oase, adj., s.m. şi f.
II Din ticalâ, (înv.) „suferinţă; mizerie44 || 1. (Persoană) care comite fapte josnice; nemernic, mîrşav. 2, (înv.) (Om) sărman, nenorocit, vrednic de plîns.
ticăloşi, ticăloşesc, vb. IV. Refl. || Din ticălos ||
1. A decădea din punct de vedere moral, a deveni ticălos, netrebnic. 2. (înv. şi reg.) A ajunge într-o stare (materială sau morală) mizerabilă, vrednică de plîns.	.
ticăloşie, ticăloşii, s.f. || Din ticălos || 1. Stare de decădere morală; faptă josnică de om ticălos.
2. (înv.) Mizerie, sărăcie; nenorocire.
tichet, tichete, s.n. II Din fr. tichet || Bucată de hîrtie sau de carton imprimat, care asigură posesorului anumite drepturi (loc în tren, la un Spectacol etc.).
tichie, tichii, s.f. || Cf. tc. takke, takiye || 1. Acoperămînt pentru cap, făcut din pînză sau din stofă, care acoperă numai creştetul. O Ge-i lipseşte chelului? Tichie de mărgăritar, se spune despre cel care, lipsit de lucruri de primă necesitate, umblă după altele inutile. 2. (Reg.) Scufie pentru copii mici.
ticlui, ticluiesc, vb. IV. Tranz. 1. A aranja, a întocmi, a înjgheba. • (Fig.) A pune la cale inventînd, născocind). 2. A compune, a redacta repede, uşor).
ticsi, ticsesc, vb. IV. Tranz. A umple un spaţiu, înghesuind sau îngrămădind ceva; a înţesa, a îmbîcsi:
ticsit, -ă, ticsiti, -te, adj. Plin pînă la refuz; acoperit în întregime; înţesat, înghesuit, îngră-«mădiţ.
i tlcAâc interj. || Onomatopee |] Guvînt care redă sunetul ritmic al ceasornicului, bătăile inimii, loviturile ritmice într-un obiect tare etc.; (substantivat, n.): tic-taeul ceasornicului.
tidvă s.f. v. tigvă, с tifân, tijane, s.n. || Din rus. di al. tifan |j Năvod mic folosit pentru pescuit In ape puţin adînci.
tlfdruc, tifdrucuri, s.n. || Din germ. Tief-druck || Calcogrăfie, tipar adînc.
tlfie, -ă, tifici, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr* typhique || 1. Adj. Care se referă la tifos; care provoacă tifosul. 2. S.m. şi f. Persoana bolnava de tifos.
tiflă* tifle, s.f. и Din ngr. tifla || Gest batjocoritor la adresa cuiva, făcut cu degetul cel mare apropiat de vîrful nâsului iar cu celelalte desfăcute şi mişcate. O Éxpr. A da cuiviz cu tifla — a) a face gestul descris mai suâ; b) a-şi arăta dispreţul faţă de cineva.
tifoidă adj. || Din fr. typhoïde || Febră t. == boală contagioasă provocată de bacilul ti fie şi transmisă prin/apa de băut, prin fructe şi legume nespălate etc.; se manifestă prin febră mare, tulburări intestinale etc.; (pop.) lingoare.
tifon, tifoane, s.n. II Din engl. ţiffany || Pînză subţire, cu ţesătura foarte rară, din care se fac fîşii întrebuinţate Ia pansamente.
tifos, tifosuri, s.n. || Din ngr. typhos, fr. typhus || Nume dat mai multor boli febrile, infecţioase şi epidemice. О Т. ezantemafic v. exantematic.
tigaie, tigăi, s.f. |I Din si ţigani, ser. tiganja || 1. Vas de bucătărie de formă rotundă,vcu marginea joasă şi cu o coadă lungă, întrebuinţat la prăjit. • (Reg.) Gratiţă. 2. Mic recipient în care se punea praful de puşcă la vechile arme de foc.
tighél, tigheluri, s.n. || Din tc. dial tegel || Cusătură vizibilă, foarte măruntă, făcută cu mina sau cu maşina. O Expr. A-i trage cuiva un tighel = a dojeni pe cineva cu asprime.
tighelî, tighelesc, vb. IV. Trariz. || Din tighel j| A face un tighel, a coase cu tighel.
tignafés, tignafesuri, s.n. || Din tc* tiknefeş || (Pop.) Eijifizem pulmonar la animale (mai ales la cai).
tigoâre, tigori, s.f. 1. (Pop.) Om de nimic, ticălos; om leneş. 2. Animal slab, jigărit, lipsit de putere.
tlgroâică, tigroaice, s.f. || Din tigru || Femela tigrului. «Epitet dat unei femei energice,, nemiloase, crude.
tigru, tigri, s.m. || Din lat. tigris, fr. tigré j] Animal carnivor, feroce, din familia fetidelor, cu corpul lung pînă la 3 m, cu blana de culoare galbenă-roşcată cu dungi negre, care trăieşte în sudul şi estul Asiei şi în insulele Australiei-tigvă, tigve, s.f. I! Din bg., ser., ucr. tikva ||
1.	(Pop.) Craniu, ţeastă; (depr.) cap. Găseşti tidve de urşi (Vlahuţă). 2. Plantă erbacee agăţătoare sau tîrîtoare din familia cucurbitaceelor, cu fructe mari, de culoare gălbuie; tîlv; p. restr. fructul acestei plante- «Vas făcut din fructul uscat de tigvă. (2). || Şi: tîdva s.f.
TlNDALlZA&E
tihărâie, tih&răi, s.f. (Pop.) Rîpă, coastă abrpptă; povîrniş. • Loc rîpos, acoperit cu vegetaţie. • Pădure tînără şi deasă.
tihnă, tihne, s.f. || Din tihni || Pace, linişte; odihnă. •Viaţă liniştită, lipsită de griji. Q în tihnă = netulburat, nestînjenit. Fără tihnă = neîncetat, mereu, fără răgaz. ,
tihneală, tihneli, s.f. (înv. şi pop.) Tihnă, tihni, pers. 3 tihneşte, vb, IV. Intranz. || Din si. iihnonti || A se bucura în linişte de ceva; a-i cădea bine, a-i prii. .
tihnit, -ă, tihniţi, -te, adj. Liniştit, netulburat; odihnitor; mulţumit.
tijă, tije, s.f. II Din fr. tige; lat. tibia „fluier** ||
1.	Tulpina aeriană a plantelor erbacee. 2. Bară metalică rotuiiuă Şi Subţire foîusilă Qâ \)igan ue legătură într-un sistem tehnic.
tildă, tilde, s.f. || Din fr. tilde, germ. Tilde || Semn grafic (~) folosit în unele lucrări pentru înlocuirea unui cuvint care se repetă. • Semn, pus deasupra unei litere, care conferă literei respective un caracter palatal sau nazal.
tiliacăe s.f. pi. || Din fr. tiliacees; lat. tillia „tei“ || (La pt) Familie de plante dicotiledonate lemnoase, rareori erbacee, răspicaiite la tropice şi, mai puţin, în zona temperată (ex. teiul, iuta).
tilîncă, ţii in ei, s.f. Instrument popular de suflat, de fonna unui fluier fără găuri laterale, lacut mai ales din coajă de salcie.
tilişca, tilişti, s.f. Plantă erbacee cu rizom tîrîtor, cu tulpina acoperită du peri moi, cu flori' trandafirii dispuse în cion-hine.
timbra, timbrez, vb. I Prânz. ||[Din fr. tim-brer \\ A aplica un timbru pe o scrisoare, pe un act; p. ext. a plăti o (axă de timbru.
timbrăre< timbrări, s.f. Acţiunea de a timbra. timbfu, {!). timbre,'(*1) timbruri, s.n.’ll Din ‘fr. timbre || L Imprirnut de 'vab*,,uj. de dimensiuni mici, emis de slaţ sau du <> hisiiluţie auiorizală, care se lipeşte pe scrisori. său pe ac le oficiale, Teprezentiml o taxă sau un impozit. O T (sau sigiliu) sec v. sec (1). 2. însuşire a unui sunet prin care acesta se-deusebeşie de sune le de aceeaşi înălţime produse de un alt izvor sonor.
3.	(Libgv.) Particularitate a unui sunet care face să fie deosebit‘de alt sunet rosiit în cornii ţii de durată, de înălţime şi de imensitate identice.
timid, -ă, timizi, ~de, adj j| Din fr. timide, lat. timidus {(liniere- „a se teme“) II (Adesea substantivat) Lipsit de îndrăzneală, de încredere în sine, sfios; nesigur în păreri; (despre acţiuni ale oamenilor) ,care denotă o astfel de fire.
timiditate, timidităţi, s.f. |! Din fr. limidite, lat. timiditas, -atis |j însuşirea de a. fi timid; lipsă de îndrăzneală; sfială.
timoftieft, timoftici, s.f. || De la n. pr. Timof-te || Denumire dată unor specii de plante furajere, din familia grarnineelor, cu spice false, cilindrice*
timol s.n. || Din fr. ihymoL Cf gr. thymnn „eimbru‘‘ || Substanţă care se găseşte în unele uleiuri eterice, fiind folosită în special ca medicament (emolient al căilor respiratorii).
timdnă, timone, s.f. |] Din ngr. timoni, ii.
timone || Roată cu minere dispuse pe periferia ei* care serveşte la manevrarea manuală a eîrmei unei nave.	'
timonerie, timonerii, s.f. || Din fr. timonerie |j încăpere cu vizibilitate bună în care se.găsesc timona şi alte aparate de manevrare ale unei nave.
timonier, timonieri, s.m. f| Din fr. timonier* j] Marinar care manevrează cîrma unei nave.
timorat, -ă> timoraţi, -te, adj. || Din fr. timo-re, lat. timoratus (< timor ,,frică“) || (Livr.) Intimidat, speriat; stăpînit de teamă sau de emoţie.
timp, (1, 2, 3, 6) timpuri, s.n., (4, 5) timpi, s.m. H Lat. tempus || 1. S.n. Una dintre formele fundamentale de existenţă a materiei în jnişcare, exprimînd durata, succesiunea şi simultaneitatea proceselor realităţii obiective. 2. S.n. Moment în desfăşurarea unei acţiuni, a unui eveniment, fenomen sau proces; durată, perioadă măsurată în ore, zile etc.;* interval, răgaz. O La timp ==4a momentul potrivit. De la un timp = cu începere de la un anumit moment. Cu timpul — treptat, pe măsură ce trece vremea. Din timp în timp = cîteodată, uneori. O Expr. E timpul să... = e momentul potrivit să... . l-a sosit timpul = a sosit momentul potrivit pentru cineva. • Perioadă istorică. O Expr, Pe timpuri = cîndva, demult, odinioară. 3. S.n. Stare a atmosferei într-o anumită regiune şi pe o anumită perioadă, determinată de valorile temperaturii, de umiditate, de vînt eto. 4. S.m. (Muz.) Fiecare dintre . părţile care alcătuiesc o măsură. 5. S.m. Fiecare dintre fazele ciclului unui motor termic cu piston, care corespunde unei curse complete a pistonului. 6. S.n. Categorie, gramatical a specifică verbului, cu ajutorul căreia se exprimă momentul în care se petrece acţiunea; fermă verbală corespimzînd acestei categorii.
timpan, timpane, s.n. || Din fr. tympan, lat. tympanum, ngr. lyrnpanon || 1, Membrană elastică ce desparte partea externă a urechii de cea mijlocie, şi ale cărei vibraţii transmit undele sonore Jâ urechea internă. 2. Instrument muzical de percuţie asemănător cu toba, dar care poate fi acordat.	^
timpuriu, -fe, timpurii, adj. || Lat. *tempori-vus || 1. Care apare, se petrece, se face înainte de oata. sau de timpul obţinut ori prevăzut.
2.	(Despre varietăţi de fructe sau de legume) Care se coace devreme.
timus s.n. || Din fr. thymus || Glandă endocrină situată în partea superioară a toracelui, care se dezvoltă în primii ani ai copilăriei, ayînd rol în procesele imunitare ale organismului, şi se atrofiază la pubertate'.
tină s.f. || Din sl. tina || (Pop.) Noroi. • (înv.) Pămînt, ţărînă.
tinetură, tincturi, s.f. || Din la,t. ti. net ura |! Soluţie alcoolică obţinută prin exfraeţie din produse vegetale, animale sau din minerale, folosită în medicină.
tfmlalizăre, tindalizări, s.f. |j După fr. tynda-lisation, (bria n. pr. Tyndall, fizician irlandez || Procedeu de sterilizare a alimentelor prin încăl-
TINDA
J06O
ziri repetate Ia temperaturi între 60—80 grade Gelsius.
tindă, tinde şi tinzi, s.f. || Lat. tgnda „cort“ ||
1.	încăperea de Ia intrare în casele ţărăneşti, folosită adesea şi ca bucătărie. • încăpere Ia intrarea bisericilor. 2. Prispă, pridvor, cerdac.
tinde, tind, vb. III. II Lat. tendere. Cf. şi fr. iendre II1. Intranz. A năzui către ceva; a avea tendinţa să... 2. Tranz. şi refl. (înv.) A (se) întinde; a (se) desfăşura în lung şi în lat; a (se) răspîndi.'
i tlhdeehe, tindechi, s.f. || Lat. tendicuîa || Piesă la războiul de ţesut manual cu ajutorul căreia se ţine,întinsă pînza cînd se ţese; mecanism la războaiele mecanice, folosit în ^acelaşi scop. .
tinerel, -eâ, "ică, tinerei, -ele, adj., s.m. şi f. Di mi nu Ut v al lui tînăr.
tineresc, -cască, tinereşti, adj. |j Din tiu ar || Privitor la tinereţe sau la persoanele tinere; caracteristic tinereţii sau persoanelor tinere, care aparţine tinereţii sau tineretului.
tinereşte adv. || Din tînăr || în felul tinerilor, ea tinerii.
tineret s.n. || Din tinâr j| 1. Mulţime de tineri; totalitatea tinerilor; tinerime. 2. Animale tinere de aceeaşi specie.
tinereţe, tinereţi, s.f.. || Din tînăr |] 1. Perioadă din viaţa omului, între copilărie şi maturitate; starea omului tînăr. 2, (înv. şi pop.) Oameni tineri, tineret. Astăzi tinereţea... păşeşte hotăritâ către bucuria viitorului (Sadoveanu). tinerime s.f. II Din tinâr || Tineret, tinetă, tinete, s.f. || Din fr. tinette || Hirdău, putină pentru colectarea şi transportul murdăriilor şi al materiilor fecale.
tingire, tingiri, s.f. II Din tc. tencere II1. Vas adînc, de aramă sau de fontă, în care se găteşte mîneare.
tinichea, tinichele, s.f.- || Din tc. teneke || Foaie subţire de oţel, avînd diverse întrebuinţări. • (Depr:) Metal,sau obiect de metal de proastă calitate.
tiniehigerie, tinichigerii, s.f. || Din tinichigiu ||
1.	Meseria tinichigiului. 2. Atelier în care se confecţionează sau se repară obiecte de tinichea.
tinichigiu, tinichigii, s.m. || Din tc. tenekeci \\ Meseriaş care confecţionează sau repară obiecte de tinichea; muncitor care execută piese sau elementf de construcţie din tablă de oţel (rezervoare, acoperişuri de clădiri etc.).
tinos, -oâsă, tinoşi,, -oase, -adj. || Din tină || (înv. şr pop.) Plin de tină; Cu tină multă; no-roios.
tiosuîfât, tiosulfaţi, s.m. Tiosulfat de sodiu — sare albă, cristalizată, folosită în analiza chimică, ca fixator în fotografie etc.
tionree s.f. || Din fr. thio-uree || Substanţă organică cristalină incoloră, care serveşte la fabricarea unor medicamente şi a unor materiale plastice.
tip* (1—4) tipuri, s.n., (o) tipi, s.m. || Din fr. type, lat. typus, ngr. typos || 1. S.n. Obiect care serveşte ca model pentru producerea altor obiecte de acelaşi fel; prototip. 2. S.n. Individ, exemplar reprezentativ pentru un grup de obiecte, fenomene, fiinţe. •Totalitatea cărac-
t erelor^distinctive esenţiale ale unui grup. 8. Clasa, fel, soi. • *S|pcc/Categorie de persoane, cu anumite trăsături comune (ex. tipul astenic, tipul flegmatic). 4. S.n. Personaj din literatură sau din artă care întruneşte, în modul cel mai expresiv, trăsăturile esenţiale ale indivizilor din categoria pe care o reprezintă. 5. S.n. Fel, soi, gen, varietate. 6. S.m. (Fam.) Individ, ins.
tipar, tipare, s.m || Din sl. tipării |) î. Ansamblul operaţiilor necesare pentru a tipări un text, o ilustraţie etc.; tehnica, meşteşugul de ă tipări; mijloacele tehnice cu ajutorul cărora se tipăreşte. O T. adînc = calcografie, tifdruc. T. înalt == tipar (1) la care elementele tipăritoare sînt în relief. • Acţiunea de a tipări, tipărire. O Expr. A se afla sub tipar = a fi in curs de tipărire. 2. Model după care se execută diferite ’obiecte; formă în care se toarnă diferite materiale. ® Contururi confecţionate din hîrtie după care se croieşte un obiect de îmbrăcăminte.
tiparniţă, tiparniţe, s.f. || Din tipar || (înv.) Tipografie.
tipări, tipăresc, vb. IV. Tranz. || Din tipar ||
1.	A transpune de pe o formă de tipar pe hirtie sau pe alt material un text ori o figură; a imprima; p. ext., a publica. 2. (înv.) A lăsa urme (prin apăsare), a întipări. 8. (înv. şi pop.) A da o anumită formă, a modela, a fasona, a forma, tipărire, tipăriri, s.f. Acţiunea de « tipări; imprimare; p. ext. editare, publicare-
tipărîMră, tipărituri, s.f. ij Din tipări || Lucrare tipărită; imprimat, publicaţie.
^ tipesă, tipese, s.f. || Din fr. lypeşse || (Fam. şi peior.) Femeie, individă.	„
tipie1, tipicuri, s.n. || Din sl. tipiku || 1. Formulă obişnuită, stereotipă; obicei, tradiţie, normă; regulă. 2. Normă, regulă după care se .oficiază serviciul divin; carte care cuprinde astfel de norme.
tipic2, -sl, tipici, -e, adj. || Din fr. typique || Care caracterizează o persoană, un obiect etc.; caracteristic, specific. •(Substantivat, n.) Ceea
ce.	constituie specificul cuiva sau a ceva.
tipicar, -ă, tipicari, -e, adj., s.m. şi f. || Din tip ic1 || (Persoană) care dă prea multă importanţă unor lucruri mărunte, care se opreşte prea mult la aspectele exterioare ale lucrurilor; (persoană) care manifestă o scrupulozitate exagerată.
tipiza, tipizez, vb. I. Tranz. || Din tip || A realiza o tipizare.
tipizare, tipizări, s.f. 1. Procedeu al creaţiei artistice care constă într-un proces complex de generalizare a realităţii. 2. Reducerea diverselor variante ale aceloraşi produse industriale la tipurile recunoscute ca fiind mai corespunzătoare. 8. Stabilirea caracteristicilor principale ale diverselor categorii de construcţii.
tipograf, tipografi, s.m. || Din ngr. typografos || Muncitor specializat în lucrările de tipărire.
tipografic, -ă, tipografici, -ce, adj. |] Din fr. t yp o gr aphique |] Privitor la tipografie, care ţine de tipografie.
tipografie, tipografii, s.f. || Din ngr. typogra-fia || întreprindere (sau atelier) în care se tipăresc cărţi, ziare etc.
1081-,
TITLU
tipologic, «ă? tipologici, -ce, adj. j| Din fr. typologique || Privitor la tipologie; care priveşte trăsăturile tipice ale unui fenomen,.
tipologie, tipologii, s.f. || Din fr. typologie; gr. typos „model, tip“ -f. logos „studiu44 || 1. Studiul tipurilor în care se pot clasifica obiectele, fenomenele etc. dintr-un anumit domeniu; clasificare rezultată în urma acestui studiu. •Ansamblu de tipuri. & Ramură a psihologiei cai^e se ocupă cu studiul trăsăturilor psihice caracteristice ale oamenilor.
tipsie, tipsii, s.f. || Din tc. tepsi II Tavă mare, rotundă, de metal, uneori ornamentată, pe care se serveşte mîncare, băutură etc.
tiptil’ adv. II Din tc. tebdil || Uşor, fără zgomot; pe furiş, pe nesimţite; pe ascuns.
tir s.n. || Din fr. tir || Tragere cu o armă de foc. • Ramură sportivă care cuprinde probe de tragere la ţintă cu pistolul, cu puşca şi cu arcul.
tiradă, tirade, s.f. || Din fr. tirade ({tir er „a trage44) II 1. Fragment dintr-un discurs în care oratorul dezvoltă pe larg şi cu emfază o idee.
2.	Fragment, de întindere relativ mare, dintr-o operă dramatică, debitaţ fără întrerupere şi cu intensitate afectivă de către un personaj.
tiraj, tiraje, s.n. || Din fr. tirage || 1. Numărul de exemplare în care se tipăreşte o carte sau o publicaţie periodică. O De mare tiraj == care apare într-un număr"mare de exemplare. 2. -Circulaţia aerului şi a gazelor de ardere într-o instalaţie de încălzire cu focar.
tiran, -ă, tirani, -e, sub'st., adj. || Din fr. tyran, lat. tyrannus, gr. tyrannos „stăpîn44, p. ext. „despot44 II 1. S.m. Despot. • Epitet dat unui stăpînitor absolut al unui stat care conduce în mod arbitrar, dictatorial. 2. Adj/ s.m. şi f. (Persoană) care îşi impune cu orice preţ voinţa, ■ asuprind pe cei din jur.
tiranic, -ă, tiranici, -ce, adj. || Din fr. tyra-nique || Care tiranizează; crud, despotic.
tiranie, tiranii, s.f. j| Din fr. tyrannie || 1. Formă de conducere politică din Grecia antică.
• P. ext. Guvernare, de'spotică. 2. Caracterul a ceea ce este tiranic; comportare de tiran.
tiraniza, tiranizez, vb. I. Tranz. |j Din fr. tyranniser || A trata pe cineva în mod tiranic; a asupri, a teroriza; p. ext. a căuta să-şi impună cu orice preţ voinţa.	x
tirânt, tiranii, s.m. || Din fr. tirani H Element de construcţie executat din cabluri, lanţuri, bare de oţel, beton armat şi folosit pentru suspendarea sau ancorarea unor părţi de construcţie.
tirbuşon, tirbuşoane, s.n. || Din fr. tire-bou-chon || Unealtă casnică de metal în formă de spirală, cu care se scot dopurile de plută de la sticle.
.tireotrop s.n. || Din fr. thyreotrope |j Substanţă secretată de hipofiza anterioară cu acţiune stimulantă asupra dezvoltării activităţii glandei tiroide.
tirfon, tirfoane, s.n. || Din fr. tire-fond |! Şurub folosit la fixarea pe traverse a şinelor de cale ferată.	,
\ tirlackiu, -ie, tiriachii, adj. || Din tc. tiryaîd j| (înv. şl reg.) 1. Ameţit de băutură. 2. Indispus, mahmur, posac.
tirighie s.f. j| Din ngr. trygia j| Tartru (1)-tiroid, -a, tiroide, adj. || Din fr. thyroïde |j Tiroidian. G Glandă tiroidă (şi substantivat, f. " glandă endocrină, situată în partea anterioară a gîtului, ai cărei hormoni stimulează metabolismul şi creşterea organismului.	'	.
, tiroidian, -ă, tiroidieni, -e, adj. || Din ir A thyroïdien II Care ţine de tiroidă, privitor la tiroidă; de natura tiroidei. ... '
tirolez, -ă, tirolezi, -e, subst., adj. || De la n. pr. Tirol II1. S.m. şi f. Persoană care face . parte din populaţia Ti rolului sau este originară de acolo. 2. Adj. Care se referă la Tirol sau la tirolezi, care aparţine Ti rolului sau tirolezilor. 8. S.f. Model de îmbrăcăminte pentru femei, eoristînd din bluză albă, un fel de sarafan imprimat şi un şorţuleţ (alb).
tiroxină, tiroxine, s.f. || Din fr. iihyroxine |j Hormon bogat în iod, secretat de glanda tiroidă, cu acţiune stimulantă asupra metabolismului bazai/
tirs, tirsuri, s.n. II Din fr. thyrse, lat. thyrsus, gr. thyrsos I! Toiag simbolic, împodobit cu viţă de vie, cu care este înfăţişat zeul Dionysos.
tisă, tise, s.f. Il Cf. sl. tisa [[Arbore răşihos, înalt pînă la 15 m, cu frunze aciculare, al cărui lemn, foarte preţios, este utilizat în sculptură şi în tîmplăria fină.
tisular, -ă, tisulari, -e, adj. || Din fr. tissu-laire || (Anat.) Care aparţine ţesuturilor, privitor la ţesuturi.	^
titan1 s.m. ([ JDia fr. titane j| Element chimic răspîndit în natură sub formă de compuşi, întrebuinţat là fabricarea oţelurilor speciale şi (sub formă de oxid) ca pigment alb în pictură. ' titan2, titani, s.m. || Din fr. titan, lat., gr. Titan, fiul lui Uranos || Uriaş, gigant; (fig.) om excepţional, cu realizări extraordinare.
titanic, -ă, titanici, -ce, adj. |] Din fr. titani que || Privitor la titani2; cu puteri sau cu proporţii de titan.
titirez, titirezi, s.m., titirezuri, ,s.n. 1. S.m. Partea inferioară, de formă conică, a fusului de tors. 2. S.m. Mică jucărie de lemn, de os sau de metal, în formă de con cu vîrf ascuţit, care se poate roti pe o suprafaţă plană. 3. S.n. Băţul de sub coşul morii, care loveşte teica pentru a face să treacă grăunţele între pietre.
titlu, titluri, s.n. || Din lat. titulus, sl. iitlo, gr. titlos |! 1. Calificare dohîndită de cineva în urma unor studii de specialitate. • Denumire care corespunde unei funcţii sau unei demnităţi deţinute de cineva. 2. Cuvint sau text pus în fruntea unei lucrări sau a unei părţi distincte a ei, indicînd rezumativ sau sugestiv cuprinsul.
3.	Capitol sau subdiviziune într-un regulament, într-un text de lege. 4. Act juridic constituind temeiul unui drept. 5. Titlu de credit — document care reprezintă o obligaţie de rambursare la scadenţă a unei sume de bani. 6. (Fig.) Ba,ă legală, - drept. O Cu titlu de... — cu caractir do... • T. de proprietate = document prin care. şo acordă cuiva dreptul do' proprietate asupra unui lucru. 7. Procent domietal nobil într-un aliaj.
***** к -
tîtrâ, titrez, vb. I. Tranz. ||[Din fr. titrer || (Chilii.) A determina prin analiză volumetrică, concentraţia unei soluţii.
titrât, -&» titraţi,-te, adj., s.m. şi f. 1. Âdj, s.m. şi f. (Persoană) *care a obţinut un titlu în tihna absolvirii unei instituţii de învăţămînt superior.
2.	Adj. (Chim.; despre soluţii) Â cărui concentraţie a fost determinată prin analiză.
titular, -ă, titulari, -e, adj., s.m. şi f. || Din fr. titulaire [I 1. (Persoană) care ocupă un post sau îndeplineşte o funcţie eu caracter de perma-• nenţă, pe baza unei numiri legale. 2. (Jur.) (Persoană) care se bucură de un drept. 3. (ArtistJ care deţine rolul principal într-o piesă de teatru.
tituiatârâ, titulaturi, s.f. || Din germ. Titula-tur \\ Mod de a se intitula» • Titlul sau titlurile pe care le are o persoană, o instituţie etc.
tiv, tivuri, s.n. Margine a unui obiect de pînză sau de stofă, îndoită şi cusută pentru a nu se destrăma.
ti va interj. (Reg.), Fugii şterge-o! O Expr. Tiva, băiete = pleacă! fugii pe-aici ţi-e drumul!
tivi, tivesc, vb. IV Tranz. || Din tiv || A face un tiv. • P.â anal. A mărgini, a înconjura, a împrejmui cu un chenar.
tivilichle, tivilichii, s.f. Pieptar împodobit cu cusături, de obicei îmblănit, pe care îl poartă femeile de la ţară.
tivitură, tivituri, s.f. || Din tivi || Acţiunea de a tivi; locul unde a fost tivit ceva; tiv.
tiz, -ă, tizi, -e, s.m. şi f. || Din sl. tizut\\ Persoană care are acelaşi nume cu alta, considerată în raport, cu aceasta.
tizână, tizane, s.f. || Din fr. tisane, lat. tisana || Băutură obţinută dintr-o infuzie de plante medicinale sau de cereale, folosită în regimul unor boli febrile, după operaţii etc.
tîzîc, tizicuri, s.n. |! Din tezek || Un fel de turtă, de formă, prismatică, făcută din baligă amestecată cu "paie şi folosită în trecut la ţară drept combustibil sau ca material de construcţie.
tîlc, tîlcuri, s.n. || Din sl.. tluku || 1. înţeles, sens, semnificaţie. O Cu tîlc — cu o anumită seninificaţi e, eu subînţeles; cu rost, cu socoteală. • Interpretare, tălmăcire. 2. Fabulă, pildă, glumă exprimată alegoric. O Expr. A vorbi in tîlcuri — a vorbi figurat, alegoric.
tâleiiî, tîlcuiesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. tluko-vati I! A explica, a interpretaA tîlcul (1) unor vorbe, unor fapte; a tălmăci. • (înv.) A traduce.
tîlcuire; tîlcuiri, s.f. Acţiunea de a tilcui; interpretare, explicare, tălmăcire. • (înv.) Traducere.
tllhâr, tîlhari, s.m. 1. Persoană care săvirşeş-te tîlhării. «Epitet dat unui om rău, ticăios, nemernic. 2. (Fam.) Ştrengar, şmecher.
tâlhăresc, -eâscă, tîlhăreşti, adj. || Din tîlhar || Privitor la tîlhari; comis de tîlhari.
tâlhăreşte adv. |] Din tîlhar || Ca tîlhării, în felul tâlharilor.
tâlhărie, tîlhării, s.f. || Din tîlhar || Furt să-vîrşit prin violenţă sau ameninţări; hoţie, tâlmâci, -e, s.m. şi f„ v. tălmaci, tâlv, tîlvi, s.m., tîlvuri, s.n. 1. S.m. Tigvă (2).
2.	S.n. Fructul tigvei (1) întrebuinţat la scoaterea, prin aspiraţie, a vinului dintr-un butoi;
/ r
1*62
p ext. un fel de pîlnie, cu o ţeavăjlungă, între-» buinţaţă în acelaşi scop.
tâmp, «&, timpi, -e, âdj. Ц Din sl. іопрй || 1. (Adesea substantivat) Tîmpit. 2. (înv. şi reg.; despre obiecte ascuţite) Cu vîrful sau cu tăişul tocit.
tîmpfriie, tîmpenii, s.f. II Din timp || Lipsă de * inteligenţă; faptă sau vorbă prostească; prostie, neghiobie.
tâmpi, tîmpesc, vb. IV. || Din timp || 1. RefL A-şi pierde inteligenţa, a se prosti. 2. Tranz. (înv. şi reg.; despre, obiecte ascuţite) A deveni tîmpr (2).
tîmpină, tîmpine, s.f. || Din sl. tonpanH || Dai-rea: p. ext. tobă.	4	.	'	*
tîmpire, tîmpiri, s.f. Faptul de a (se) timpi; tâmpenie, prostie, neghiobie.
tâmpit, -ă, timp iţi, -te, adj. (Adesea substantivat) Prost, nerod, idiot»
tâmplar, timplari, s.m. || Din tîmplâ2 || Meseriaş care face mobile şi alte‘obiecte de lemn.
tâmplă1, tîmple, s.f. || Din lat. templa || Fiecare dintre cele două părţi laterale ale capului, cuprinse între ochi, urechi, frunte şi obraji. • Părul care acoperă aceste părţi. încercă sâ-l vadă...r cu tîmplele cărunte (C. Petrescu).
tâmplă2, tîmple, s.f. II Lat. templa (pl. Iui templum) II Catapeteasmă.
tîmplărîe, tîmplării, s.f. |j Din tîmplar |) 1. Meseria tâmplarului; obiecte lucrate de tîipplar.
2.	Atelierul tâmplarului.
tânăr, -ă, tineri, -e, adj., s.m. şi f. || Lat. te-ner II 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană)’ care este, ca vîrstă, între copilărie şi maturitate; (animal) care nu a ajuns încă la maturitate. O De tînăr = (despre persoane) din fragedă vîrstă, de timpuriu. 2. Adj. Care este caracteristic unui om sau unui animal neajuns încă la maturitate. 3. Adj. ' Care a fost plantat sau a răsărit de puţină vreme; care se află la începutul dezvoltării.
tîhdâlă s.m. || Din tîndâli || Om care nu este bun de nimic, care îşi pierde vremea fără rost.
tîmlăii* tîndălesc, vb. IV. Intranz. || Din germ. tăndeln || A-şi pierde vremea fără rost; a lucra încet şi fără spor.
tângui, tînguiesc., vb. IV. Refl. Ц Din. si. ton-govati |l A-şi exprima prin cuvinte nemulţumirea, suferinţa, durerea; a se văicări, a se lamenta, • Tranz. (înv.) A deplînge, a compătimi, a jeli.
tânguiâlă, tînguieli, s.f.’ II Din tîngui [| Faptul de a (se) tîngui; văicăreală.
tînguids, -oâsă, tînguioşi, -oase, adj. || Din tîngui II (Adesea adverbial) Tîngui tor. Un glas tînguios, Un vaiet duios (Pop.).
tânguitor, -«pâre, tînguitori, -oare, adj* || Din tîngui j|Care să tînguieşte; (despre sunet, glas) plin de durere, jalnic, trist.
tînjâlă, tînjeli, s.f. || Din sl. *tenzalo || Proţap la care sînt înjugaţi boii la plug, la grapă etc. sau cînd se prinde la car a doua pereche de boi. O Expr. A se lăsa pe tînjalâ — a) (despre animale) a trage foarte încet (sprijinindu-sp pe tîn-jală); b) (despre oameni) a lucra încet, anevoios.
1063
f
TOACA
tînji, tânjesc, vb, IV. Intranz. |) Din sl. tonăiti\\ 1. A se afla într-o stare de slăbiciune fizică, a fi lipsit de vlagă; (despre plante) a nu se dezvolta, a se ofili. • A suferi din punct de vedere moral, a se consuma. 2. (Fig.) A se topi de dorul cuiva, a duce dorul unui lucru.
tînjîre, tânjiri, s.f. Faptul de a tînji; lîncezire. tîrcol, târcoale, s.n || Din tîrcoli || A da târcoale = ase yivîrti în preajma cuiva sau a ceva, a umbla de jur-împrejur (urmărind sau căutînd ceva).
tîrcoli, tîrcolesc, vb. IV. Tntranz. || Din bg.
târkolja (se) || (Rar) A da tîrcoale, a se învîrti de jur-împrejur.
tirîă, târfe, s.f . Femeie de moravuri uşoare, tîrg, târguri, s.n. || Din sl. trugâ || 1. Loc într-un oraş (sau la marginea unui oraş) unde se vînd (la anumite date) vite, cereale, alimente etc. O Tîrg de mostre =■• tîrg la care şe expun mostre pentru informarea cumpărătorilor. 2. Activitate de vînzare-cumpărare care are loc într-un tîrg (!)• O La spartul târgului — la sfîrşit; tîrziu. O Expr. A se ajunge cu târgul = a cădea la învoială, a se învoi din preţ. 3. Oraş (mic).
tîrgovdţ, -cată, târgoveţi, -e, s.m. şi f. || Din bg. târgovec || (Astăzi fam:) Persoană care locuieşte într-un tîrg (3); orâşean.
tîrguh tirguiesc, vb. IV || Din sl. trugovati || 1. Tranz. A face cumpărături. 2. Refl recipr. A se tocmi asupra preţului unei mărfi; p ext, a discuta în contradictoriu.
tîrguialâ, târguieli. s.f. |! Din târgui |! 1. Faptul de a cumpăra; p ext tocmeală. 2. (Mai ales Ia pi ) -Cumpărături.
tîrguşdr, tîrguşoare, s.n. Diminutiv al lui tîrg; orăşel.
tîrî, târăscî vb. IV |1 Din. sl. treti |j 1. Tranz. A duce dintr-un loc in altul un obiect greu, tră-gîndu-1 pe jos după sine; a lua, a duce cu sine. O Tîrîie-brlu s.m. — om care pierde vremea degeaba. 2, Refl. A merge greu, abia mişcîn-du-şi picioarele; a înainta sprijinindu-se pe pămînt cu genunchii, cu coatele • (Despre anumite animale) A înainta prin mişcări specifice, cu trupul lipit de pămînt. 3. Refl (Despre obiecte'transportate) A atinge pămîntul cu capătul de jos. || Şi: tîrfî vb. IV, tîrîî vb. IV. v. tîrî.
tîrîre, tîrîri, s.f. Acţiunea de a (se) tîrî, tîrîş adv. || Din târî || 1. Tîrînd pe jos, trăgînd după sine. 2. Tîrîndu-se pe jos (de slăbiciune). O Expr. Tîrîş-grâpiş = cu greu, anevoie, abia.
tîrîtdr, -oare, lîrîtori, -oare, adj. || Din târî || Care se" tîrăşte. O Plantă tîrîtoare = plantă a cărei tulpină se întinde pe pămînt . • (Substantivat, f.) Reptilă.
tîrîtură, tîrîturi, s.f. *|| Din tîrî || Om de nimic; femeie de moravuri uşoare.
tîrlâş, tîrlaşi, s.m. |] Din târlă || Stăpînul sau îngrijitorul unei tîrle.
tîrlă, târle, s.f. || Cf. bg. tărlo, tăria || Loc neîmprejmuit şi neacoperit, unde se odihnesc vitele sau oile în timpul păşunatului. • P. exU Stîna cu toate dependinţele eu
tîrlici, s.nu pl. f| Din tc. terlik || Papuci de casă, făcuţi din postav sau din lînă.
tîrn, tîmuri, s.n. |j Din şl. trunu |j 1. Mătură mare, de mărăcini sau de nuiele, cu care se ma- , tură curţile sau străzile. 2. (Reg.) Crengi stufoase pe care se transportă căpiţele d§ fîn -de pe locurile înalte.
tîrnâţ, tîrnaţe, s.n. || Din magh. torndc || (Reg.) Prispă, de obicei închisă cu scînduri, ca un cerdac.	.	*
tîrnă, târne, s.f. || Din bg. trâvna || (Pop.) Coş de nuiele, mai larg la gură decît la bază, prevăzut cu una sau cu două toarte, avînd diferite întrebuinţări în gospodăria ţăcănească. • (Reg.) Coşniţă de albine făcută din nuiele împletite.
, târnăcop, târnăcoape, s.n. j] Din bg. iărnokop || Unealtă formată dintr-o bară masivă de oţel, ascuţită la un capăt şi lată la celălalt, fixată într-o coadă de lemn, folosită la săpatul pămîn-turilor tari.	—	•
tîrnoseâlâ, tîrnoseli, s.f. || Din tîrnosi || 1. Tîrnosire. 2. Tămîie sau altă substanţă aromată folosită în ritualul bisericesc.
tîrnosi, tîrnosesc, vb. IV. Tranz. || Din sl. tronosaţi || A inaugura o biserică printr-o slujbă religioasă; a sfinţi o biserică.
tîrnosire, tîrnosiri, s.f. Acţiunea de a tîrnosi/ sfinţire a unei biserici.
tîrnui, tîmuiesc, vb. IV- Tranz. || Din tîrn ||
1. A mătura cu tîrnui: 2• (Fig.) A bate zdravăn, a părui,
tîrsînă, tîrsîne, s.f. || Din sl. trăsină || 1* . împletitură din păr negru de cal sau de capră, din care se fac frînghii, băieri etc. 2. (înv.) Ţesătură aspră din păr de capră purtată de călugări.
tîrş, tîrşi, s.m. 1. Copac pipernicit, nedezvoltat; p. ext pădure cu astfel de copaci. 2. Cracă stufoasă (pe care se clădesc căpiţele de fîn, din care se fac îngrădituri simple etc ).
tîrşîî, tirşîi, vb. IV. Tranz. || Din tîrş || A tîrî picioarele în mers. «A trage după sine un lucru, tîrîndu-1 pe pămînt. • Refl. A Se tîrî.
tîrşîît s.n. Faptul de a (se) tîrşîi; zgomotul produs de ceva care (se) tîrşîie.
tîrtiţă, tîrtiţe, s.f. II Din bg. târtica, ser. trti-ca II Partea posterioară a coloanei vertebrale la păsări, în care sînt înfipte penele cozii.
tîrziăr, -oâră, tîrziori, -oare, adj. (Adesea adverbial) Diminutiv al lui târziii* Măi bădiţă, bâdişor, De ce vii tot tîrzior? (Pop.).
tîrzîu, -îe, târzii, adj., adv. || Lat. tardivus [|
1.	Adj. Care se face sau se întîmplă după ce a trecut un (anumit) timp sau momentul potrivit ori stabilit. O (Substantivat, n.) Intr-un tîrziu = după mult timp. 2. Adj. (Despre anotimpuri sau al te unităţi de timp) Care s-a prelungit inul t; care se apropie de sfîrşit. 3. Adj. (Despre plante) Care se semnănă sau ajunge la maturitate după termenul obişnuit. 4- Adv. După ce a trecut momentul potrivit, aşteptat sau . hotăitt.
O Expr. Mai curînd (sau mai devreme) ori mai târziu = Ia o dată neprecizată, odată şi odată. • în momentul cînd un interval de timp este pe sfîrşite '
toacă, toace, s.f. || Din toca |j 1. Placă de lemn sau de metal pe care se bate ritmic cu unui
TOALETA
1064
A	sau	cu două ciocane, pentru a se	anunţa serviciul	religios sau un anumit moment al lui la
•	biserici sau la mănăstiri. O Expr.	A şti şi toaca
din	cer =a şti multe .lucruri; a	face pe atot-
ştiutorul. (Pop.) Ucigâ-l toaca — a) dracul, diavolul; o) (în imprecaţii) lua-l-ar dracul. 2. Timp al zilei (dimineaţa sau seara) cînd se bate toaca (1) de utrenie* sau de vecernie. 3. Placă de metal, în care se bate pentru a da anumite semnale pe şantier, în ateliere etc.
toaletă, toalete, s.f. || Din fr. toilette || 1. Faptul de a se spăla, de a se pieptăna, de a se găti; dichisire, găteală. 2. Totalitatea obiectelor de îmbrăcăminte (femeiască). 3. Mobila compusă dintr-o oglindă şi rafturi sau sertare, unde . se ţin obiecte necesare îngrijirii tenului, părului etc. 4. Closet.
toamnă, toamne, s.f. |[Lat. *automna (< au-tumnus) || Anotimp curpinzînd intervalul dintre 23 septembrie (echinocţiuî de toamnă) şi- 22 decembrie (solstiţiul dfe iarnă). O De toamnă = care se face sau se întimplă toamna, care este caracteristic toamnei. La toamnă — în timpul toamnei viitoare. Astă toamnă = în toamna trecută. ® (Adverbial, în forma toamna) In cursul acestui anotimp. Toamna franzele colindă, Sun-un grier sub o grindă (Eminescu).
toană1, toane, s.f. |j Gf. tuna || 1. Capriciu. O Cu toane = capricios. 2. Stare de spirit, dispoziţie. 3, Criză, izbucnire. O Expr. A-i veni cuiva o toană (sav\ toanele) == a-I apuca pe cineva furia, a deveni nervos.
toână2, toane, s.f. || Din ucr., rus. tonja || 1. Ocol făcut prin desfăşurarea năvodului în apă (pentru a prinde peştele înconjurîndu-1). e^Loc bogat îif peşte. 2. Perioada cînd peştele umblă după mîncare. • Timp potrivit pentru prins peşte.	■	'
toarce, torc, vb. III. j! Lat. to?rquere „a întoarce" !! I. Tranz. A trage fibre dintr-un caier şi a Ie răsuci cu ajutorul fusului, pentru a obţine fire ce pot fi ţesute. 2. In tranz. (Despre pisici) A produce un sunet continuu şi monoton, asemănător cu sfîrîitul fusului.
toartă, toarte, s.f. || Lat. torta |j 1. Partea ieşită în afară şi încovoiată în formă de arc a unui obiect, de care se apucă obiectul respectiv. O (Fam.) La toartă =zdravăn, straşnic. 2. Urechea curbată a lacătului, care se petrece prin belciuge. «Verigă sau belciug cu care se atîrriă un obiect. 3. Cerculeţul cu care se prinde cercelul de ureche, li PE şi: torţi.
toâst, toasturi, s.n. [j Din fr. toast || Urare făcută la o masă în cinstea unei persoane sau a unui eveniment, însoţită de ridicarea paharului ; mic discurs rostit cu acest prilej.
toasta, toastez, vb. I. Intranz. |] Din fr. toas-ter [| A închina un pahar în cinstea unei persoane sau a unui eveniment; a ţine un toast.
tobă, tobe, s.f. || Din magh. dob || 1. Instrument muzical de percuţie format dintr-un cilindru scurt, acoperit în ambele capete cu cîte o membrană care, prin lovire, produce sunete. O Expr. A bale toba la urechea surdului = ’a vorbi cuiva degeaba, a nu fi ascultat. A fi (sau a ieşi)
tobă de coj'te — a fi foarte învăţat. A bate toba = a lăuda prea zgomotos pe cineva. 2. Piesă cilindrică folosită pentru înfăşurarea linui cablu sau a unui lanţ, pentru fixarea unor organe de lucru etc. O T. de eşapament — piesă tubulară la motoarele cu ardere internă, care amortizează zgomotul produs la evacuarea gazelor. 3. Mezel preparat din bucăţi mici de carne, de slănină, de măruntaie etc. introduse în pielea care formează stomacul porcului. 4. (La jocul de cărţi) Caro. || Şi: dobă s.f.
tobogan, tobogane, s.n. || Din' fr., engl. to-boggan || Construcţie în formă de jgheab înclinat,i pe care se poate aluneca uşor şi care serveşte ca mijloc de distracţie, în special pentru copii.
toboşar, toboşari, s.m. || Cf. tobă j| 1. Persoana care bate toba într-o orchestră sau într-o fanfară. 2. Crainic care adună lumea, bă tind din tobă, pentru a comunica veşti sau dispoziţii de interes obştesc.
tobrălco s.n. || Din fr. tobralco, germ. Tobral-ko ;| Ţesătură de bumbac cu dungi sau cu carouri realizate prin combinarea unor fire subţiri cu altele mai groase.	:
toc1 interj. || Onomatopee || (Adesea repetat) Cuvînt care imită zgomotul produs de o lovitură sau de o ciocănitură într-un obiect tare.
/ toc2, tocuri,. s,n. |i Din magh. tok. Cf. ser. Ы*||1. Cutie de lemn, de metal, de piele etc., în care se păstrează arme, aparate, instrumente; teacă mică de piele, sau de carton în care se păstrează ochelarii, pieptenele etc. 2. Unealtă pentru scris cu cerneală, făcută dintr-un beţişor la care se adaptează o peniţă. Toc rezervor = stilou. 3. Cadru fixat în zidărie, de care se prind canaturile unei uşi sau ferestre.
toc3, tocuri, s.n. II Din bg. tok || Partea mai ridicată de pe talpa încălţămintei, care corespunde căîcîiului.
toca, toc, vb. I. || Lat. *toccare || 1. Tranz. A tăia un material în bucăţi foarte mărunte. 2. Trapz. (Flg.) A cheltui mult, fără chibzuială; a risipi bani, averi. «A sărăci pe cineva, a-I ruina. 3. Intranz. A bate toaca; a lovi, a ciocăni.
4.	Tranz. şi intranz. A vorbi mult şi fără rost.
tocană, tocane, s.f. || Cf. toca || 1. Mîncare cu sos, făcută , din bucăţele de. carne prăjite cu ceapă (şi cu adaos de cartofi); mîncare făcută din ănumite legume, prăjite cu ceapă. 2. (Reg.) Mămăligă.
tocat, -ă, tocaţi, -te, adj. Tăiat foarte mărunt. *' tocată, tocate, s.f. || Din it. toccata || Compoziţie muzicală cu caracter ritmic, sacadat, scrisă pentru un instrument sau pentru orchestră.
tocă, toci, s.f. |i Din fr. toque || 1. Căciulită sau pălărioară fără boruri, purtată de femeii 2. Acoperămînt pentru cap, de formă cilindrică, purtat de magistraţi sau de avocaţi în exerciţiul funcţiunii.
tocălîe, tocălii, s.f. И Din toaeâ || 1. Morişcă de lemn care produce un zgomot ritmic, folosit pentru a speria păsările din lanuri şi din vii.
2.	(Reg.) Toacă.
tocător, tocătoare, s.n. || Din loca, |j 1. Cuţit mare de tocat carne. • Maşina de tocat nutreţ
1065
TOMATA
pentru vite, 2. Placă de lemn sau de material plastic pe care se toacă zarzavaturi, carne etc.
toeătură, tocaturi, s.f. || Din toca || Carne sau alt material tocat.
toceală, toceli, s.f. H Din toci J| Faptul de a-şi învăţa pe dinafară lecţiile.
* toci, tocesc, vb. IV. î| Din sl. tociti || 1. Refl. (Despre obiecte ascuţite) A se roade prin întrebuinţare, a deveni mai puţin ascuţit. • Tranz. (Fig.) A uza, a slei nervii, puterile cuiva. 2. Tranz. (Fig.) A-şi însuşi lecţiile în chip mecanic. 8. Tranz. (Reg.) A da la tocilă, a face să fie tăios, a ascuţi. -
tocilar, -ă, tocilari, -e, subst. jj Din tocilă (| 1. S.m. Persoană care se ocupă cu ascuţitul la tocilă a instrumentelor de tăiat. 2.s S.m. şi f. (Fig.) Bucher.
tocilă, tocile, s.f. || Din sl. tocilo [| Maşină simplă formată dintr-un disc abraziv acţionat printr-un miner sau printr-o pedală, cu care ,se ascut instrumentele de tăiat.
tocilărie, tocilarii, s.f. |j Din .tocilă j] Atelierul tocilarului (!)•
tocit, -ă, tociţi, -te, adj. (Despre obiecte tăioase sau cu vîrf ascuţit) Care nu mai taie; care are vîrf ui ros, uzat.
tocitoare, tocitori, s.f. H.Din. toci, (reg-) „a trage vinul.dintr-un butoi şi'a-1 muta în altul44 jj Vas mare de lemn, în care se pun la fermentat fructele din care se face rachiu.
tocmai adv. Jj Din si. tokma |! 1. Exact, precis. 2. Abia, chiar atunci. 3. Nu mai aproape declfc... 4. Chiar aşa de...
tocmeală, tocmeli, s.f. |J Din tocmi || 1. Faptul de a se tocmi, discuţie purtată pentru stabilirea preţului unei mărfi; tîrguialâ.' 2. învoială, acord, înţelegere.	>,
tocmi, tocmesc, vb. IV. [I Din sl. tokmiti ]! 1. Refl/ recipr. A discuta asupra preţului unei mărfi, pentru a cădea la învoială; a se tîrgui. 2. Tranz. şi refl, (Pop.) A (se) angaja ea slugă, ca. lucrător etc. 3. Tranz. A închiria un obiect (în special un mijloc de transport). 4. Tranz. (Înv.) A pune în ordine, a aranja, a organiza, a aşeza. • Refl. A se găti, a se dichisi. 5. Tranz. (Reg.) A repara, a drege.
tocmire, tocmiri, s.f. Acţiunea de a Jse) tocmi; (înv.) înţelegere, acord, învoială. •(înv.) Organizare, aranjare; alcătuire.
tocmit, -ă, tocmiţi, -te, adj. 1. Aranjat, organizat. 2. (Reg.) Reparat.
tofus, tofusuri, s.n. || Din ir. tophus, lat. tophus, „tuf“ || Nodul format din depuneri de uraţi de sodiu şi de calciu, care apare la degetele şi la pavilionul urechii bolnavilor de gută.
togă, togi, s.f. || Din lat. toga || Mantie lunga şi largă, fără mîneci, pe care o purtau romanii peste tunică înfăşurată pe corp şi lăsînd descoperite braţul şi umărul drept.
tohoârcă, tohoarce, s.f. (Reg.) Cojoc mare ciobănesc, făcut din piei de oaie neprelucrate (ca lîna în afară).
toi s.n.')! Din tc. toy „petrecere, banchet" || 1. Punctul dulminant, momentul de maximă intensitate al unei acţiuni sau al unui fenomen în
desfăşurare. 2. (înv. şi pop.) Zgomot mare produs de oameni care se ceartă, cîntă, strigă; gîl-ceavă, tărăboi. • învălmăşeală, încăierare.
toiag, toiege, s.n, || Din si. tojagü, tojaga II1. Băţ lung şi drept de care se serveşte cineva la mers, sau pentru a se apăra. • (Fig.y Sprijin, ajutor, reazem. 2. Un fel de baston, simbol al unei anumite demnităţi.
tdlă, tole, s.f. H Din fr. tôle || Foaie de tablă tăiată la dimensiunile necesare pentru o anumită „ lucrare,
tolăni, tolănesc, vb. IV. Refl. (Despre fiinţe)
A se lungi, a se-întinde într-o poziţie comodă (pentru a se odihni); a sta culcat. «A lenevi.
tolănit, -ă, tolăniţi, -te, adj. Culcat, întins într-o poziţie comodă.
tolbă, tolbe, s.f. || Din tc. torba. Uf. bg., ser., ucr. torba || 1. (înv.) Toc atîrnat de umăr, în care se păstrau săgeţile. 2. Geantă care se poartă atîrnată pe umăr şi în care se păstrează merindele, vînatul şi diferite lucruri necesare la drum, la vînătoare etc. |) Şi : târbă s.f.
tolera, tolerez, vb. I. Tranz. |j Din fr. tolérer |] , A admite, a îngădui (un lucru nepermis) ; a trece cu vederea; a suporta.
tolerabil, -ă, tolerabili, -e, adj. || Din fr. tolérable jj Care poate fi tolerat; admisibil, suportabil.
tolerant, -ă, toleranţi, -te, adj. j.| Di n fr. tolérant || Care tolerează; indulgent, îngăduitor.
toleranţă, toleranţe, s.f. jj Din fr. tolérance jj 1. Faptul de a tolera; atitudine îngăduitoare; îngăduinţă, indulgenţă. 2. Dispoziţie pe care o are organismul de a suporta anumite medicamente sau substanţe. 8. Abatere admisă xle la greutatea sau volumul unui produs, deda gradul de precizie al unei piese fabricate etc.
tolerare s.f Faptul de a tolera; îngădui re. toloacă, toloace, s.f. |j Din ucr. toloka || (Reg.)
1.	Ogor lăsat necultivat un anumit timp, pentru a deveni mai productiv. 2. Teren liber, neîngrădit între case sau la marginea unei localităţi, unde pasc vitele, unde se joacă copiii etc.
ţologi, tologesc, vb. IV. (Reg.) A se tolăni. Ne-arn tologit subt un bâtrîn plop (Negruzzi).
toltéci s.m. pl. || Din fr. Toltèque || Populaţie amarindiană din Mexic, care, în şec. 7 —12, âu dezvoltat o civilizaţie originală.
toluén s.n. || Din fr. toluène ]| Hidrocarbură aromatică lichidă, incoloră, inflamabilă, extrasă din gudronul de huilă şi folosită la prepararea unor cploranţi, a unor medicamente sau produse farmaceutice, ca solvent etc..
toluidmă s.f. H Din fr. toluidine j| Amină derivată din toiuen, întrebuinţată la fabricarea unor coloranţi, a unor medicamente etc-
tom, tomuri, s.n. || Din fr. tome f| Volum dintr-o operă de proporţii mai întinse; p. ext. carte, operă, lucrare.
tomahâwk s.n. || Cuv. engl. de origine amerin-diană II Armă de luptă (la început măciucă iar mai tîrziu topor) specifică amerindienilor.
tomată, tomate, s.f'. || Din fr. tomate, provenit din aztecul tomatl [| Pătlăgea roşie.
TOMBAC
' tombée s.n. || Din fr. tombac || Aliaj de cupru cu zinc folosit la fabricarea unor* sîrme, site, table etc.
tomberon, tomberoane, s.n. || Din fr. tombereau || Cutiè de tablă cu fundul rotunjit,, montată pe o osie cu două roţi mari şi folosită pentru transportul pe distanţe scurte al unor materiale, al gunoaielor etc.
tombolă, tombole, s.f. ||< Din fr., it. tombola || Loîerie organizată în anumite ocazii, la care se ciştigă diferite obiecte.
tomnâtoc, -ă, adj. v. tomnatic, tomnatic, -ă, tomnatici, -ce, adj* || Din' toamnă || 1. De toamnă; caracteristic toamnei; (despre fructe) care se coc toamna. • (Fig.; despre oameni) Ajuns la vîrşta care precedă bă-trîneţea. O Flăcău tomnatic = bărbat matur, rămas neînsurat. 2. (Fig-.) Ca toamna; p. ext. trist, melancolic. Răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un' greier (Eminescu). || Şi: tomnatec, -ă, adj.
ton1, tonii s.m. II Din fr. thon || Peşte răpitor marin înrudit cu pălămida, putînd ajunge pînă la 5 m lungime şi 500—$00 ?kg greutate.
ton3, tonuri, s.n. || Din fr. ton, lat. tonm || 1. Sunet simplu produs de lin corp care vibrează; interval dintre doua sunete muzicale apropiate. O Bxpr. A da tonul == a) a indica notele.de la început ale unei compoziţii muzicale; b).a iniţia ceva. 2. Inflexiune, intonaţie în vorbire; înălţime cu căfe se pronunţă o silabă. 3. Notă dominantă a stilului sau a vorbirii; atmosferă specifică, rezultată din cuprinsul unei opere literare.
4.	Grad de luminozitate a unei culori ; nuanţă a unei culori.
tonâj, tonaje, s.n. || Din fr. ţonnage ţ| 1. Masa sau greutatea unui corp exprimată în tone. 2. Greutate totală, exprimată în tone care reprezintă capacitatea de încărcare a unui vehicul. 8. Capacitatea.volumetrică a unei nave, exprimată în tone de apă dezlocuită.
tonalitâte, tonalităţi, s.f. || Din fr. tonalité ||
1. Raportul dintre sunetele unei scări muzicale şi acordul ei principal; centru armonic al gamei.
2. (Lingv.) Intonaţie * deosebită, ' în anumite limbi, a unor cuvinte care se scriu la fel dar au sensuri deosebite 8. Ambianţa cromatică specifică unei picturi. 4. Nota dominantă a stilului sau a vorbirii cuiva.
tdnă, tone, s.f. || Din fr. tonne || Multiplu al kilogramului, egal cu 1000 de kg
tondd s.n. II Cuv. ît. II Tablou da mici dimensiuni, de formă-rotundă sau ovală-
tonetă, tonete, s.f. Ghereta sau tarabă la care se vînd, pe stradă, articole mărunte, dulciuri, răcoritoare etc. ■	1
tonic, -ă, tonici, -ce, adj., s.f. || Din fr. to-, nique || 1. Adj. (Despre anumite substanţe; adesea substantivat, n.) Care are proprietatea de a fortifica organismul 2, Adj. (Despre vocale sau si hibe) Care poartă accentul; pe care cade accentul.	(Muz!)	Treapta	tntîi	a modurilor ma-
jor şi minor.
tunicitate s.f. || Din fr. tonicité. || însuşire a muşchilor netezi sau striaţi de a-şi menţine un tonus permanent.	,
tonifiant, tonifianţi, -te, adj. |j Din fr.. tonifiant |] Care fortifică organismul; tonic (1).
tonifica, tonific, vb, I. Tranz. || După fr. tonifier || (Livr.) A întări, a fortifica (un organ, un organism).
tonomât, tonomate. s.n. (J Din germ Tono-mat || Aparat cu discuri muzicale care se sihim* bă automat prin introducerea unei fise.
tonou, tonouri, s.n. |l Din fr. tonneau || Evoluţie în zbor orizontal a unui avion, care constă dintr-o rotaţie a acestuia în jurul' axei sale longitudinale, fără a-şi schimba direcţia sau înălţimea
tonsură, tonsuri, s.t |! Din fr. tonsure, lat. tonsura Ceremonia tunderii părului din creşte-tui capului la consacrarea unui călugăr catolic; concr. locul, de formă rotundă, rămas fără păr în urma acestei ceremonii >
tont, toântă, tonţi, toarne, adj. (Şi substantivat) Prost, neghiob, nătărău; bleg.
tontoroi s n ^4 juca tontoroiul «= a sălta, fâcînd mişcări dezordonate; a ţopăi,
tdnus, tonusuri, s.n, || Din ir, tonm || Stare permanentă de uşoară contractare a muşchilor unui organism sănătos: stare permanentă de excitaţie, în condiţii de repaus, a centrilor ner-voşi.
top1, topuri, s.n || Din te. top |l Pachet de hîrtie citprinzînd un număr fix (de obicei 1000) de coli.
top2, topuri, .s.n. |l Din engl. top |j Clasament al preferinţelor pentru unele spectacole,’bucăţi muzicale, actori etc., pe baza punctajului oferit de public sau de specialişti.
topaz, topaze, s.n jj.D.m fr, topaze jj Sili cat natural hidratat de aluminim-cu fluor, cristalizat în sistemul rombic, de "obicei de culoare galbenă. Cristalele limpezi sînt considerate pietre preţioase.	:
topeîu, topcii, s.-m.' jj Din - tc topcu || (Turcism învechii}■ Soldat dui artilerie; tunar.
topi, topesc, vb. IV. |j Din sl. top iii fj 1. Refl. şi tranz A trece'sau a face ca un corp să treacă, prin încălzire, din stare solidă în stare lichidă; (refl.) a se muia, a-şi pierde consistenţa . (sub efectul căldurii); (tranz şi. refl.; pop.) a (se) dizolva m apă 2. Refl A se consuma prin ardere: a se risipi, a se estompa, a se şterge; a dispărea.
3.	Refl. (Fig.; despre oameni) A-şi pierde puterile, vlaga, a slăbi/ • A se sfîrşî, a se prăpădi. O A se topi de rîs — a rîde foarte tare- 4. Tranz. A supune plantele textile unui proces de dizolvare a substanţelor care fixează fibrele de partea lemnoasă a tulpinii, ţimndu-îe un timp în apă.
topic, -â, topici, -ce, adj. ‘ j Din fr, topique; gr< topos „loc" || (Despre nume) Care denumeşte locuri sau localităţi, care se referă le'nume de locuri sau de localităţi.
topică, topici, s.f. jj Din germ, Topiic || Ordine, mod de'aşezare a cuvintelor, în propoziţie sau a propoziţiilor în frază. • Parte a sintaxei sau a stilisticii care se ocupă cu studiul ordinii cuvintelor în. propoziţie şi a propoziţiilor în (rază.	•	’	:
topîlă, topile, s.f . II Din bg;,*scr. topilo || Groapă improvizată, legată prinţr-un şanţ de
1067
TOBEltfţiA*
alimentare cu o sursă de apă (rîu, iaz etc.) şi folosită la ţară pentru a topi (4) tulpinile de in şi de cînepă.
topire s.f. Acţiunea de a (se) topi; trecerea unei substanţe din stare solidă în stare ljchidă.
topit* -ă, topiţi, -te, adj. 1. Devenit lichid (sau moale) sub efectul căldurii. 2. (Fig.; despre oameni) Slăbit, istovit, vlăguit. 8. (Despre plante textile) Care a fost supus procesului de separare a fibrelor de partea lemnoasă a tulpinii.
topitrîr, topitori, s.m. |] Din topi || Muncitor care lucrează la un cuptor pentru topirea metale-lor.
topitorie; topitorii, s.f. || Din topitor || Unitate industrială în care se efectuează procesul de separare, prin topire, a fibrelor textile de pe tulpinile de cînepă şi de in.
topitură; topituri, s.f. || Din topi || Material lichid obţinut prin topirea unei substanţe solide.
tăpliţă; toplite, s.f. || Din sl. toplica || Izvor de apă caldă; ochi de apă caldă care nu îngheaţă iarna. • Apă stătătoare.
topo- || Din gr. topos |! Element de compunere cu sensul de „loc, regiune44, care serveşte la formarea unor substantive.
topoclimăi s.f. |] Topo- + climă || (Meteor.) Climă condiţionată de formele de relief; climă Focală. .
topogrâî; -ă; topografi, -e, s.m. şi f. || Din fr. topographe || Specialist în topografie.
topografic, -ă; topografici, -ce, adj. |j Din fr. topographique || Privitor la topografie, care ţine de topografie.
topografie s.f. || Din îr. topographie; topo-gr. graphein „a scrie44 || Ştiinţa şi tehnica măsurătorilor şi a calculelor făcute pentru întocmirea hărţilor şi planurilor care reprezintă suprafeţe mici ale ’scoarţei terestre.
topologie s.f. || Din fr. topologie IJ Ramură a matematicii care studiază proprietăţile figurilor din punct de vedere calitativ.
topometrie; topometrii, s.f. [| Din fr. topo-tnetrie; topo- H- gr. metron „măsură44 || Tehnica executării măsurătorilor necesare în topografie.
toponim; toponime, s.n. ]| Din fr. toponyme || Toponimic.
toponimic, -ă, toponimici, -ce, adj., s.n.
|| Din fr. toponymique|| 1. Adj. Privitor la toponimie. 2. S.n. Nume propriu de oraş, de sat, de apă, de munte etc.; toponim.
toponimie; toponimii, s.f. || Din fr. toponymie; . topo- gr. onyma „nume44 II1. Totalitatea numelor proprii de localităţi, de ape, de munţi etc. dintr-o ţară sau dintr-o regiune. 2. Ramură a lingvisticii care studiază toponimia (1).
topdr, topoare, s.n. || Din sl. toporu |i Unealtă pentru tăiat copaci, pentru despicat lemne etc., formată dintr-un corp de oţel (mai mic decît ,1a secure) cu tăiş, fixat într-o coadă lungă desemn; în trecut era folosit şi ca armă de luptă. O Din topor — necizelat, necjoplit, grosolan.
topor âş, (1) top or ase, s.n., (2) top or aşi, s.m. 1. S.n. Diminutiv al lui topor. 2. S.m. (Bot.) Viorea.
toporişcă, toporişti, s.f. || Din bg. toporiMka || Topor mai mic, folosit în trecut şi ca armă <3té' luptă.
toporîşte, toporişti, s.f. || Din şl. toporisle ]|
Coadă dé coasă, de secure sau de topor,
toptan s.n. || Din tc. toptan || Cu toptanul =* cu ridicata; angro; p. ext. în cantităţi, foarte mari, din belşug.
toptangm, toptangii, s.m. || Din tc. toptanci || (înv.) Negustor angrosist.
topüz, topuzuri, s.n. II Din tc. topuz || Fin fel de sceptru, de forma unui buzdugan, bătut cu nestemate, care constituia, în trecut, unui dintre însemnele puterii domneşti. • Măciucă scurtă conferită de domn marilor demnitari. ' torr toruri, s.n || Din fr:. tore ii !• Mulură cu profil convex de la baza sau-de la capitelul unei coloane. 2. Suprafaţă generată de un cerc ee se roteşte în jurul unei axe din planul său, care nu taie cercul.
torâce, torace, s.n. ]| Din lat. thorax, '-acis || 1. Cavitate a corpului la om şi la animalele verte^ braţe terestre, cuprinsă între gît şi âbdomen şi delimitată lateral de coaste, care conţine principalele organe ale sistemului circulator şi respirator. 2. Segment mijlociu ai corpului insectelor, de care sînt fixate picioarele.
toracici -ă, toracici, -ce, adj. || Din fr. thora* cique || Privitor la torace; care se află în torace.
toracoplastie, toracoplastii, s.f. || Din fr. thora-coplastie: gr. thorax, thorakos „tonace44 -t- plas-tos ,*,model at44 |j Intervenţie chirurgicală care constă în rezecţia unor porţiuni din coaste, pentru a putea pune în sfere de repaus plaminul bolnav.	'
< tdrbă^s î. v. tolbă.	,
torcatdr, -oare. torcători, -oare, subst. fj Din toarce || 1. S.m. şi f. Persoană care toarce sau a cărei ocupaţie este torsul. 2. S.f. Maşină sau unealtă pentru tors.
torcătorîe, torcătorii, s.f. |] Din torcător || Atelier sau fabrică unde se torc fibre textile: filatură.
toreretâ, toreretez, vb. Ï. Tranz. || Din germ-torkretieren || A efectua operaţia de toreretare.
toreretăre s.f. Procedeu de preparare şi de aplicare în strat, cu ajutorul aerului comprimat, a unui mortar de ciment sau a unui beton fin* în scopul obţinerii unor plăci subţiri de beton armat. "
toreador, toreadori, s.m; || Din tr. toréador, sp. toreador (< toro „taur44) || Cel care se luptă cu taurul în arenă, la o coridă; torero.
torént. torente, s n. || Din fr. torrent; lat. torrens, -tis „care devorează44 I! Curs de apă tem-. porar care apare pe povîrnişurile munţilor şi dealurilor, în urma ploilor puternice sau după topireă bruscă a zăpezii, avînd o mare viteză şi forţă de eroziune. (Fig.) Vuietul infernal care se ridică din torentul mulţimii (Bart).
torenţial, -ă; torenţiali, -e, adj. || Din fr. torrentiel || (Despre ploi) Cu debit mare şi cu
TORERO
1068
.durată scurtă. «(Despre ape curgătoare) Cu debit şi Cu' viteză mari de curgere-toréro^ s.m. |] Cuv. sp. || Toreador., torefîtîcă s.f. || Din fr. toreutique ]| (în antichitatea greacă) Arta de a sculpta, de a cizela şi asambla lemnul, aurul şi fildeşul; p. ext. artă a sculpturii în bronz.
torid, -ă, torizi, -de, adj. || Din fr. torride, lat. torridus || Foarte^ cald, arzător, dogoritor.
torîşte, tor işti, s.f. H Din bg. tor iste || (Pop.) Loc de odihnă pentru oi sau pentru vite în timpul amiezii sau'al nopţii.
torit s.n. II Din fr. thorite || Sulfat natural de toriu, ele culoare galbenă variind pînă la negru, întrebuinţat ca minereu pentru extragerea unor elemente radioactive.
. toriu s.n. )1 Din fr. thorium, de la n. pr. Thor, zeu al scandinavilor ,\\ Element chimic radioactiv folosit în tehnica nucleară.
tornadă, tornade, s.f. || Din fr. tornade j|Vîr-tej violent de vînt cu viteză foarte mare* însoţit adesea de ploi torenţiale, care cuprinde regiuni întinse.
toroidal, -ă, toroid aii, -e, adj. || Din germ. torroidal || Care are forma de tor.
* toroid, toroide, s.n. || Din fr. toroide || Suprafaţă generată de o curbă închisă care se roteşte în jurul unei axe din planul curbei şi care nu o intersectează.
toroipan, toroipane, s.n. (Pieg.) Ciomag, măciucă. ..
tordn, toroane, s.n. || Din fr. toron ]j Grup de fire răsucite în acelaşi sens, din care se fabrică funii, cabluri etc. #
toropeală, toropeli, y.ft j| Din toropişi] 1. Stare de amorţeală, de somnolenţă; lîncezeală, apatie. 2* Căldură mare, arşiţă.
toropi, toropesc, vb. IV. Tranz. |j Din ucr. toropyty IIA ameţi, a buimăci, a moleşi; a copleşi-
toropit,-ă, toropiţi, -te, adj. Cuprins de rnole-şeală, ameţit.	;
torpédo, torpedouri, s.n. |] Din fr. torpédo || Sistem de frînă la unele vehicule (ex. la bicicle-r te) bazat pe strîngerea osiei.
torpilă, torpilez, vb. I. Tranz, || Din fr. torpiller |] À ataca (o navă) cu torpile, a lovi cu o torpilă.
■,« (Fig.) A submina o acţiune, a o face să eşueze-torpilare, torpilări, s.f. Acţiunea de a torpila; (fig.) subminare a unui plan, a unei acţiuni.
torpilă, torpile, s.f. || Din fr. torpille || 1. Proiectil submarin cu motor propriu şi cu încărcătură explozivă, care se lansează de pe o navă, din avion sau de pe coastă, pentru a distruge un vas inamic. 2. Peşte de mare, cartilaginos, lung pînă la -2 m şi lat pînă la 1 m, care produce descărcări electrice cu tare îşi ucide prada.
torpilor, torpildare, s.n. || Din fr. torpilleur || Navă de luptă uşoară şi rapidă, echipată cu instalaţii de lansat torpile.
torr, torri, s.m. || Din fr. torr, de la n. pv. Torricelli, fizician italian || Unitate de măsură a presiunii, egală cu presiunea exercitată de o coloană de mercur înaltă de 1 milimetru, pe o suprafaţă de 1 cm3.
tors1 s.n. Faptul de a toarce. • Sunet specific scos de pisici, asemănător celui produs de fus, cînd se toarce.
tors2, torsuri, s.n. || Din fr. torse (I Sculptură reprezentînd partea superioară a corpului omenesc, fără membre (şi fără cap). •Trunchiul (gol) al corpului omenesc.
' _ tors3, toarsă, tor si, toarse, adj. (Despre materii textile) Transformat în fire.
torsâdă, torsade, s.f. || Din fr. torsade || Motiv arhitectonic decorativ care imită o funie răsucită.	•	.
torsiometru, torsiometre, s.n. |i Din fr. torsio-metre II Instrument pentru determinarea de formaţiei unei bare supuse la torsiune.
torsiune, torsiuni, s.f. || Din fr. torsion || Stare de solicitare a unui corp care suferă acţiunea unui moment de răsucire.
tort1, forturi, s.n. II Lat. iortus (< torquere „a întoarce, a învîrtia) || Fir tors de cînepă, de in etc. • Pînză de in sau de cînepă făcută în gospodăria ţărănească.
tort3, torturi, s.n. || Din germ. Torte jj Gen de prăjitură făcută din straturi de aluat, avînd între ele straturi de cremă, acoperite cu glazura şi, de obicei, ornamentate. H Şi: tortă s.f. tortă s.f. v. tort3.
tortură, torturezvb.‘ I. Tranz. |j Din fr. torlurer || A supune pe cineva la cazne trupeşii sau, p. ext. la chinuri morale. • (Despre stări sufleteşti) A frămînta, a chinui pe cineva.
tortură, torturi, s.f. || Din fr. torture, lat. tor-tura !| Chin,, caznă; supliciu, suferinţă atroce.
torţă, torte, s.f. |j Din it. torcia' jj Băţ înfăşurat la un capăt cu dl ţi îmbibaţi cu o substanţă inflamabilă, care serveşte la luminat, mai ales la procesiuni; faclă.
torţei s.m. || Din tort2 || (Bot.) Cuscuta. tos adj. || Diii tc. toz ,,praf“ |\ Zahăr tos == zahăr sub formă de cristale mărunte.
tot, toată, toţi, toate, adj. nehot., pron. nehot., adv., s.n. (I Lat. totus || 1. Adj. nehot. Din care nu lipseşte nimeni sau nimic; întreg, complet, deplin; atît cît este, cît are, cit durează, p De tot... = cum nu se poaţe mai mult. Cu tot... = în ciuda, în pofida. Eram trist cu tot timpul frumos al primăverii (Negruzzi). «Deplin, perfect: merită toată lauda. 2. Adj. Fiecare (dintre...). • (Exprimă ideea de repetare periodică) De toată ziua sau de toate zilele — de fiecare zi; (despre haine) de purtare. «Fiecare dintre...• La tot rădvanul patru cai (Coşbuc). 3. Adj. (La pl.) în număr sau în serie completă: l-am căutat în toate părţile. O Cu toate acestea =■ totuşi. • (Intră în compunerea unui ,numeral colectiv) Au venit toţi trei. 4. Pron. nehot. (La pl.) Lucrurile sau fiinţele, care sînt de acelaşi fel sau care intră în discuţie (fără să lipsească vreunul); lucrurile care" formează un ansamblu. O Cu toate că = deşi. Înainte de toate = în primul rînd; mai presus de orice. Toate ca toate, dar.... =
restul ar merge, dar i>. Pron. nehot. (Lă sg.
în forma tot, totul) Cu totul (şi eu totul) sau cu totului tot — în întregime, pe de-a-ntregul; în total. în tot == a)' la un loc, în total; b) intr-un cuvint.. De tot = a) în întregime, cu desăvîrşire;
i 1069
i 9SM9B4Â
b) pentru totdeauna, definitiv; c) foarte...., extrem de... Ciz tot cu... = împreună, la un loc.
6.	Adv. încă; şi acuma; în continuare; şi de aci înainte; neîncetat, întruna. 7. Adv. (în fraze negative) Nici acuma; încă nu, pînă acuma nu: tot n-a venit. 8. Adv. De multe ori: ţi-am tot spus. 9. Adv. Din ce în ce; tot mai mult îmi place.
10.	Adv. De asemenea, /la fel: mi^e tot atit. 11. Adv. Din nou, iarăşi: tot eu sînt. 12. Adv. Totuşi. 13. Adv. întotdeauna, regulat. 14. S.n. întreg, unitate,'totalitate. • Fig. Lume, univers. 15. S.n. (Fig.) (4ft.) Lucru esenţial (la care se reduc toate celelalte): totul se rezumă la aceasta.
total,-ă, (1) totali, -e, adj., (2) totaluri, s.n.
Ü Din fr. total i| 1. Adj. Care cuprinde totul, întreg, complet; (cu valoare de superlativ) cît se poate *de mare, 'deplin, desăvîrşit. 2. S.n. Sumă rezultată dintr-o adunare:^ întreg rezultat din ansamblul părţilor. O în total = una peste alta, împreună.
totalitar, -ă, totalitari, -e, adj. || Din fr. totali-tairè i| (Despre regimuri politice) Care' aplică dictatura unei minorităţi, îngrădind libertăţile democratice şi practicînd o politică de forţa şi de violenţă.
totalitarism s.n. I) Din fr. totalitarisme |j Regim politic totalitar.
totalitate, totalităţi, si. || Din fr. totalité || Numărul complet al lucrurilor sau al fiinţelor despre care este vorba; ansamblul lucrurilor sau fiinţelor între care există p legătură. «Tot, întreg.
totaliza, totalizez, vbV* I. Tranz., || Din fr. totaliser || 1. A aduna. 2. A întruni un număr de..., a însuma.
totalizâre si. Acţiunea de a totaliza; aduna-, re, însumare.
totalizator, totalizatoare, s.n. || Din fr. totalisateur || Aparat care totalizează mecanic o serie de numere.
totalmente adv. |j Din it. totalmente || ţn mod complet, cu totul, în întregime.
totdeauna adv. || Tot + de -f- a + una || 1. în tot timpul, ' mereu, necontenit. O Pentru - totdeauna = în mod definitiv. 2. De fiecare dată; ' de obicei, de regulă.
totdeodată adv. || Tot 4- de 4- o + dată || Totodată. Cazul e jalnic şi comic totdeodată (Călinescu).
totem, totemuri, s.n. |] Din fr. totem. Cuv. indigen din America de Nord || Simbol mitic reprezentat printr-un animal, plantă sau obiect considerat de unele triburi primitive ca strămoş, fiind venerat ca atare.
totemlsm s.n. || Din fr. totémisme || Formă de religie primitivă caracterizată prin credinţa în totemuri.
totodată adv. |] ‘Tot 4- o 4- dată || în acelaşi timp, concomitent, simultan.
totuna adv. || Tot 4- una j| La fel. O Mi-e totuna = îmi este egal.
totuşi eonj. || Tot 4- şi il Cu toate acestea, în ciuda celor spuse-	1
tovăl, tovaluri, s.n. || Din ucr top ar j] Piele de bovine, porcine sau cabaline, din care se confecţionează încălţăminte rezistentă.
tovarăş, -ă, tovarăşi, -e, s.m. şi f.ţ| Din ucr.
tovaris, rus. tovarisc |f 1. Persoană considerată în raport cu alta, de care este legată prin idei, aspiraţii, prin activitatea dusă în comun ori prin lupta pentru aceeaşi cauză. • Tovarăş (sau tovarăşă) de viaţă = soţ (sau soţie). 2. Asociat, părtaş.
tovărăşesc, «eâscă, tovărăşeşti, adj. || Din tovarăş || Care se petrece între’ tovarăşi, care este specific relaţiilor dintre tovarăşi.
tovărăşie, tovărăşii, s.f. |j Din tovarăş || 1.' Relaţie între tovarăşi, legătură bazată pe raporturi tovărăşeşti. O Expr. A tine cuiva tovărăşie = a sta pe lingă cineva pentru a-i ţine de urît. 2. Asocierb, întovărăşire la o întreprindere (comercială).,
tovărăşlţă, tovărăşiţe, s.f. || Din tovarăş || (Pop. şi fam.) Tovarăşă.
tdxic, -ă, toxici, -ce, adj. || Din fr. toxique |[ Otrăvitor.
toxicitate s.f. II Din fr. toxicité [] însuşirea, unei substanţe de a Ai toxică.*	«
toxicologie s.f. || Din fr. toxicologie II Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul substanţelor toxice, cu acţiunea lor asupra organismului.
toxicoman, -ă, toxicomani, -e, s.m. şi f. II Din fr. toxicomane || Persoană care suferă de toxicomanie.
toxicomanie, toxicomanii, s.f. || Din fr. toxicomanie; gr. toxikon „otravă44 4- mania „nebunie44 II Obişnuinţa de a consuma anumite substanţe toxice (morfină, cocaină etc.), ceea ce duce cu vremea la tulburări grave ale echilibrului fizic şi psihic.
foxiinfccţie, tôxiinfectii, S.f. II Din fr. toxi-infection || Infecţie acută provocată de consumarea unor alimente contaminate cu diverşi germeni.
toxină, toxine, s.f. II Din fr. toxine || Substanţă organică cu acţiune toxică, produsă de organisme vegetale sau animale.
trabuc, trabucuri, s.n. || Din it. trabuco, germ. Trabuko || Ţigară de foi.
trac1 s.n. || Din fr. trac ]j Stare emotivă de care sînt cuprinse unele persoane cînd apar în faţa publicului (ex. artiştii pe scenă, elevii la examene).
trac2, -ă, traci, -e, s.m. şi f., adj. || Din lat.
Thracus I] 1. S.m. şi f. Persoană care făcea parte din vechea populaţie a Traciei. 2. Adj. Tracic; (Substantivat, £•) limbă indo-europeană vorbită de traci a).
tracasa, tracasez, vb. I. Tranz. j] Din fr. tracasser || (Livr.) A plictisi, ;a sicii, a supăra pe , cineva.
tracic, -ă, tracici, -ce, adj. |j Din lat. thraci-cus || Care aparţine Traciei sau tracilor, privitor la Tracia sau la traci.
tracologie s.f. || Din fr. thracologie || Disciplină care se ocupă cu studiul .civilizaţiei şi limbii tracilor.
tracta, tractez, "vb. I. Tranz. || Dint raclat || A exercita o forţă de tracţiune asupra unui vehicul.
/
1070
tractat, tractaţi, -te, adj. || După fr. tracté || , Aş«pra căruia se exercită o forţă de tracţiune; remorcai,
tr&ctlr, . tractire, ş.n. || Din rus. trhktir || (înv.) Han, ospătărie, birt.
tractor? tractoare; s.n. II Din fr. tracteur || Autovehicul cu mare putere de tracţiune, folosit îijk agricultură, în silvicultură, în construcţii eţc.? pentru a tracta sau a purta utilaje, maşini agricole, vehicule etc.
tractorist, -ă, tractorişti, -şte, s.m. şi f. || Din tractor || Persoană care conduce un tractor; mecanic de tractor.
tracţiune? tracţiuni, s.f, || Din fr. traction || Operaţie de deplasare a unui vehicul cu ajutorul unei forţe aplicate la partea din faţă a vehiculului, în şşnsul deplasării. Q Forţă de t. . = forţa pe cam un organ de propulsie (roţile motoare la .autovehicule, eljcele sau reactoarele la avioane etc.) o exercită asupra unui vehicul pentru a-1 pune în mişcare.
tradiţie, tradiţii, s.f. (| Din fr. .tradition || Ansamblul de valori, concepţii, obiceiuri, credinţe care Se statornicesc în cadrul unor grupuri sociale şi se transmit din generaţie îii generaţie.
tradiţional, tradiţionali, -e, adj. || Din fr. traditionnel || Păstrat prin tradiţie, bazat pe tradiţie, existent de multă vreme
tradiţionalism, s.n. || Din fr. traditionnalisme || 1. Ataşament faţă de tradiţie. 2. Tendinţă de supraevaluare a elementelor tradiţiei, proprie spiritului conservator.
tradiţionalist, -ă, tradiţionalişti, -ste, adj. || Din fr, traditionaliste || (Adesea substantivat) Care respectă tradiţia, care manifestă tradiţionalism. »
traducător, -oâre, traducători, -oare, S.m. şi f. J] Din traduce || Persoană care traduce (un text, o lucrare) dintr-o limbă 'în alta.
traduce, tradüc, vb. III. || Din lat. traducere,
cf.	fr. traduire II1. A transpune un text (o carte, o frază, un cuvînt) dintr-o limbă în alta; a tălmăci. ©A transpune un text telegrafic după semnalele decepţionate în alfabetul obişnuit. 2. (Fig,.) A reprezenta, a exprima (prin mijloace artistice). 3. (Fig.) A înfăptui, a pune în practica. 4. (Tehn.) A transforma o mărime de o anumită natură intr-o mărime de altă natură.
traducere, traduceri, s.f. Acţiunea de a traduce; scriere cuprinzînd o transpunere dintr-o limbă în alta. © Transpunere pe alt plan, exprimare prin alte mijloace; .interpretare.
traductibil, <-ă, traductibili, -e, adj. || Din traduce i) 1. Care poate fi tradus dintr-o limbă în alta..2. Care poate fi exprimat sau redat prin alte mijloace; vare poate fi interpretat.
traductor, traductoare, s.n. || Din fr. traducteur II 1. Dispozitiv care transformă o mărime de o anumită natură (viteză, presiune etc.) în Ir-o mărime de altă natură- 2. (Cib.) Dispozi tiv la care alfabetul de ieşire e diferit de cel de intrare.
trafic, traficuri, s.n. || Din fr. trafic || 1. Frec-von ţa operaţiilor de transport (feroviare, maritime, ^ terestre, aeriene) efectuate în condiţii date şi într-un anumit interval de timp. • Tota-
litatea legaturilor de. telecomunicaţie stabilite îhtr-un., anumit, interval de timp şi în coddiţii date. 2. Comerţ ilicit. Q T. de influenţă = primirea ori preti lider ea de bani sau de alte foloase de către o persoană care are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-1 determina să facă (sau să nu facă) un act care intră în atribuţiile sale de serviciu.
trafica, tr a fichez, vb. I. Intranz. || Din fr. trafiquer || A face comerţ ilicit.
traficant, -ă, traficanţi, -te, sjm şi f. || Di’u fr. trafiquant || Persoană care face comerţ ilicit, .
traforâ. traforez, vb I. Tranz. ||. Din it. tra-forare II (Rar)v A face lucrări de traforaj,
traforaj, traforaje, - s.n. j| Din trafora |l Decupare a unei piese sau a unei figuri ornam cn-tale dintr-o placă subţire de lemn, cu ajutorul urrui ferăstrău special. .	♦
trage, trag, vb. III. li Lat. traliere |[ 1- Tranz.
A face efortul de a mişca un lucru pentru a-1 da la. o parte sau pentru a-1 transporta în alt Ioc; a duce, a tîri după sine. O Expr. A trage pe cineva la (sau în) judecată — a intenta cuiva proces, a da în judecată. A trage pe roată = a" omorî pê cineva prin tortura fîîngerii cu roata.
© (Cu complementul „clopotul"* sau „clopotele")
A face să sune. © A întinde (cu putere) o sfoară, un fir. 2. Tranz. (Despre animale de tracţiune)
A face ca un vehicul să se deplaseze, dudndu-1 după sine. 3. Tranz. A pune pe sine sau a scoate de pe sine un obiect de îmbrăcăminte sau de încălţăminte. 4. Intranz. (Pop.) A avea greutatea de..'.., a eîntări. 5. Tranz. A înfig'e ceva într-un corp ascuţit. 0. Tranz. A îndrepta şi a opri un vehicul,' o ambarcaţie intr-un anumit loc: a tras barca la mal. 7. Intranz. A se opri undeva spre a fi găzduit; a mînea 8. .Intranz, (Fig.) A se îndrepta spre un scop; a tinde spre..., a se îndrepta către. 9. Refl (Pop.) A se (fala o parte, a se feri din cale 10. Tranz, (Fig.) A îndura, a suporta consecinţele unui fapt. 11. •Tranz A scoate, a extrage;, ă liia, a-şi însuşi: a trage învăţăminte din ceva; a trage foloase de pe urma a ceva. 12. Intranz Expr, A trage cu urechea — a asculta pe furiş 13. Tranz. A inspira, a respira. O Expr. A-şi trage sufletul = a respira greu (din cauza oboselii, a bătrîneţii etc.). (Intranz.) A trage să moară — a-şi trăi ultimele clipe, a fi în agonie 14. Intranz. (Despre sobe)
A avea tiraj (2). Q (Impers ) Trage = e curent. 15. Tranz. A sorbi, a bea 10. Tranz. A trasa, a desena o linie, un Contur etc. 17. Intranz. (în diverse acţiuni, cu sensul reieşind din determinări) A trage la rindea — a rindelub A trage la tipar «= a tipări A trage cu coasa = a cosi.. 18. Tranz. A da lovituri, a bate; (intranz,} a descărca o armă de foc-19. Tranz. A întinde un material ductil, trecîridu-1 printr-o filieră. 20. Tranz. A face un lucru din plin : a trage un pui de somn. 21. Refl. A descinde din.. ©A fi originar din...
|| Perf- s. trăsei., part. tras:
tragedian, -ă, tragedieni, -e, s.m. şi f. |J Din fr, tragédien || Actor specializat în roluri de tragedie
tragedie, tragedii, s.f. (| Din fr- tragédie, lat, tragedia || 1. Specia a genului dramatic în carc
ţ071
щщтіффт
personaje de o mare forţă a pasiunilor sînt angajaţi în conflicte puternice, ajupgîpd la un dez-nodămînt de obicei nefericit. 2. (Fig.) întîmplare zguduitoare, nenorocire mare.
tragere, trageri, s.f. 1. Acţiunea dp a (se) trage, O Tragere la sorii = alegere, desemnare decisa prin sorţi. 2. Descărcare a unei arpie de foc. O Tragere la ţintă = tragere executată asupra upei ţinte. 3. (Pop.) Atracţie, înclinare. O Expr. Tragere de inimă = zel, rîyiiă. 4. (Tehn.) Operaţia de prelucrare a sîrmelor, a barelor lungi şi a ţevilor, cu ajutorul unei filiere.
tragic, -ă? tragici, -ce, adj. || Din fr. tragique \\ Care se referă la tragedie; care aparţine tragediei; (fig.) zguduitor, jalnic. # (Substantivat, n.) Categorie a esteticii exprimînd un conflict al cărui deznodămînt este înfrîngeţ;ea sau pierderea unor valori umane.
tragicomedie, tragicomedii, s.f. || Din fr. tragi-comédie || 1. Specie a genului dramatic în care tragicul şi comicul sînt îmbinate în aceeaşi structura, deznodămîntid fiind fericit. 2. (Fig.) Întîm-plare care prezintă un amestec de elemente tragice şi elemente comice, amuzante.
tragicomic* -ă, tragicomici, -ce, adj. |] Din fr. tragi-comique || Referitor la, tragicomedie; care reprezintă un amestec de tragic şi comic.
tragism s.n. || Din tragic |] Caracter grav, tragic; situaţie tragică.
traheâl, -ă, traheali, -e, adj. || Din fr. trachéal II Privitor la trahee; care aparţine traheii.
trahée, trahei, s.f. IJDin.fr. trachée || 1. Segment çartilaginos al căilor respiratorii la oameni şi la animalele cu respiraţie aeriană, cuprins înţre laringe şi bronhii, prin care trece aerul în plăţnîni. 2. Fiecare dintre tubuleţele chitinoase care formează organele de respiraţie la insecte.
3.	Fiecare dintre vasele capilare prin care circulă seva brută la plantele superioare.
traheîţă s.f. || Din fr. trachéite |j Inflamaţie a mucoasei traheii.
trahît s.n. || Din fr. trachyte; gr. trachy „aspru, cu asperităţi44 || Rocă vulcanică de formaţie recentă, folosită ca piatră de construcţie.
trahom* s.n. || Din fr. trachome || Boală de ochi contagioasă, constînd din inflamaţi a granu-loasă, cronică, a conjunctivei. || Şi: trahdmă s.f. trahomă ş.f. v. trahom. trai s.n. i| Din trăi j| 1. Viaţă, existenţă. 2. Viaţă bună, îmbelşugată. O Expr. A se pune pe trai =& a duce o viaţă îmbelşugată, în desfătări şi petreceri.
traiect, traiecte, s.n. || Din lat. trajectus, fr. trajet \\ Traiectorie; traseu.
traiectorie, traiectorii, s.f. || Din fr. trajectoire || Drumul parcurs în spaţiu de un corp în mişcare; linie curbă descrisa de un punct material; p. ext. reprezentare grafică a acestei linii.
trâilă, traile, s.f. || Din fr. trailie || Pod plutitor care se deplasează de-a lungul unui cablu, fiind tras do o navă sau de forţa curentului de apă.
trâinic, -ă, trainici, -e, adj. |] Din trai J| Care durează mult; solid, rezistent; durabil*
traistă? traiste, s.f. || Probabil cuv. autohton || 1, Sac mic de pmză groasă, de piele eic., prevăzut cu baiere, care se poartă agăţat (pe umeri) şi în care se păstrează sau se transportă diverse lucrufi (mai ales merinde), 2. Sac de pmză din care li se dă cailor ovăz, O Expr. Cu ţraişta-n băl, se spune despre un om sărac, care nu are locuinţă stabilă. îi rpănincă cîinii din tra&ţfi* se spune despre un om prosţ. 3. Тгаіеїа-сіоЬаш~ lui = plantă erbacee din familia crucifereîor, cu flori mici, albe, cu frunzele crestate, folosită ca plantă medicinală. || Şi: stiâlţă s.f.
trâlala interj. || Onomatopeic Ц Cuvînt care înlocuieşte textul unei melodii vocale. O‘Expr. (Adjectival) A fi cam tfalala = a fi cam zăpăcit, cam aiurit.
trama*, trame, s.f. || Din fr. trame, lat. trarpa |j
1.	Fir (de mătase) întrebuinţat în urzeala sau bătătura unei ţesături. 2. (Fig.) Intrigă, uneltire; complot.
tramă2, trame, s.f. |] Lat. trama |j Fuior din care se face firul de urzeală sau de bătătură; p. ext. urzeală; bătătură. eCîlţi.
trambala, trambalez, vb. I. Refl. şi tranz.
|| Din fr. irimbaler || (Fam.) A (se) duce sau a (se) muta de colo pînă colo (fără i^st).
trambulină, trambuline, s.f. || Din germ. Trampoline || Instalaţie prevăzută cu un postament ridicat la o anumită înălţime, de pe care se execută sărituri artistice în apă. # Instalaţie în forma unei pante, servind la executarea sârb turilor cu schiurile. • Aparat care serveşte la uşurarea executării săriturilor în gimnastica sportivă.
tramcăr, tramcare, s.n. || Din engl. tram-car || Vehicul tras de cai, folosit odinioară, în oraşe, pentru transportul în comun.
tramîner s.n. j) Din germ. Tramimr )| Şpi de viţă de vie, cu ciorchini cilindrici, cu boabe mici, rpz, cultivat pentru vinuri superioare de masă; vin obţinut din strugurii acestui soi de viţă.
* trâmpă1, trampe, s.f. |] Din tc. trampa j] (Reg.) Schimb în natură; troc.
trâmpă2 s.f. II Din fr. trempe || (Adesea peior.) Fel, soi; teapă. Se ivesc oratori în versuri de aceeaşi trâmpă (Sadoveanu).
tramvai, tramvaie, s.n. || Din fr., engl- tram-way II Mijloc de transport urban în comun, cu tracţiune electrică, constînd din vagoane care circulă pe şine.
ţranc interj. || Onomatopee |] Cuvînt care i-mită zgomotul produs de o lovitură puternică şi bruscă, de o trîntitură etc. Ц Şi: trânea interj, trânca interj, v trauc.
tranchet, tranchete, s.n. || Din fr. tranchet || Bară de lemn care serveşte la amortizarea izbiturii corpului navei la acostare.
tranchilizânt, -a, tranchilizanţi, -te, adj., s.n II Din fr. tranquillisant J| (Medicament) Care. linişteşte, care relaxează.
trandafir, trandafiri, s.m. || Din ngr. tran-tafyllon || 1. Denumire dată unor specii d$ plante din familia rozaceelor, cu flori de diferite culori, plăcut mirositoare, folosite în industria parfumurilor. O T. sălbatic = măceş. Lemn de U ==»
T&ANDAFÏRÏU
1072
lemnul unui arbore din America de Sud, din care se fac mobile de lux. 2. Cîrnat de porc, preparat cu usturoi şi cu' mult piper.
trandafirul* -ie, trandafirii, adj. j| Din trandafir \] De culoare roz. • (Fig.) Luminos, plin de optimism; cu perspective frumoase.
trans- || Din lat. trans „dincolo, peste44 || Element da compunere cu sensul „dincolo, peste44, care serveşte la formarea unor substantive, a unor adjective şi a unor verbe.
transalpin, -ă, transalpini, -e, adj. || Din fr. transalpin j| Care este situat dincolo de Alpi.
transatlantic, transatlantice, s.n. || Din fr. transatlantique |j Vapor care traversează Oceanul Atlantic, efecţuînd transportul între Europa şi America.
transă, transe, s.f. jj Din fr. transe; lat. tran-sire „a^ trece dincolo44 || Stare de hipnoză caracterizată prin pierderea voinţei la acţiunea unei sugestii.
transjboriflă, transbordez, vb. I.' Tranz. j j Din fr. transborder (< trans- 4- bord) |j A transporta mărfurile sau pasagerii dintr-un tren în altul ori de pe o navă pe alta; (inţranz.) a schimba trenul sau alt vehicul cînd circulaţia s-a întrerupt Intr-un anumit loc.
transbordâre s.f.’ Acţiunea de a transborda. transbordpr. transbordoare, s.n. \\ Din fr. trans-bordeur,.|| 1. Platformă mobilă la nivelul unei căi ferate, cu ajutorul căreia se trec vagoanele de pe o linie pe alta, acolo unde cele două linii nu au legătură directă. 2. Navă care serveşte la transbordarea mărfurilor sau a călătorilor.
transcarpatic, -ă, transcarpatici, -ce, adj. || Trans- + carpatic || Care se află dincolo de munţii Carpaţi (în raport cu Muntenia şi cu Moldova).
• transcendent, -ă, transcendenţi, -te, adj. || Din fr. transcendant, lat. transcendens, -tis ({transcendere „a trece dincolo44) |j 1. (în filozofia medievală) Ceea ce depăşeşte limitele sau nivelul unui domeniu dat; ceea ce nu aparţine unei clase de obiecte, ci presupune un principiu exterior şi superior acesteia; (la Kant) ceea ce este dincolo de lumea empirică. 2, (Mat.) Număr, transcendent — număr care nu poate fi rădăcina unui polinom cu coeficienţi raţionali.
transcendental, -ă, transcendentali, -e, adj. || Din fr. transcendantal (în filozofia lui Kant) Care se referă la formele apriorice ale cunoaşterii; care este deasupra lumii reale, dincolo de orice exp eri enţ ă p osi bi 1 ă.
transcendentă s.f. jj Din fr. transcendance || însuşirea de a fi transcendent.
transcrie, transcriu, vb. III. Tranz. Ij Din fr. transcrire || 1. A copia un text, a-l scrie din nou, fără modificări, e (Lingv.) A transpune un text dintr-un alfabet în altul. 2. A înscrie elementele esenţiale ale unui act juridic intr-un registru special. 3. A. prelucra o bucală muzicală pentru
sau al unui alfabet existent şi al unon semne speciale, pentru a putea fi reconstituită pronunţarea reală. 2. (Dr.) Trecere într-un registru special a elementelor esenţiale ale unui act juridic privitoare la anumite drepturi imobiliare.
transcripţie; transcripţii, s.f. || Din* fr. transcription H 1. Transcriere. 2. Faptul de a transcrie un act juridic într-un registru special.
transductdr, tramşductoare, s.n. |j Din fr. transducteur Ij (Telec.) Dispozitiv folosit pentru transformarea energiei primite de la un sistem -tehnic în energie de o altă formă, cedată altui sistem (éx. microfon, difuzor).
/ transdanubiân, -ă, transddnuhieni, -e, adj. || Din fr. transdanubien jj Care so- află dincolo de Dunăre.
transfer, transferuri, s.n. j| Din fr. transfert ||
1.	Faptul de a (se) transfera. Ô (Jur.) T. de drepturi =3= transmisiune de drepturi. 2. (Tehn.) Transmitere de energie de la un sistem la altul.
transfera, transfer, 'vb. 1. jj Din fr. transférer ||
1.	Tranz. şi refl. A (se) muta de la o .instituţie la alta, de la o unitate la alta. 2. Tranz. A transmite un drept de la o persoană la alta. 3. Tranz. (Tehn.) A face iun transfer (2).
transferare, transferări, s.f. Acţiunea de a (se) transfera. *	'	,	.
transfigura, transfigurez, vb. I. Tranz. şi' refl. || Din fr. transfigurer, lat. transfigurare |j A(-şi) schimba expresia, înfăţişarea, forma.
transfigurare, transfigurări, s.f. Faptul de a (se) transfigura; transformare, schimbare.
transfigurât, -ă, transfiguraţi, -te, adj. Schimbat la faţă (sub influenţa unei emoţii).
transfocator, transfocatoare, s.n. || Din rus. transfokator || (Cinemat.) Obiectiv cu distanţa focală variabilă''în mod continuu.
transforma, transform, vb. І. Ц Din îv.. transformer, lat. transformare jj 1. Tranz. şi refl. A(-si) schimba înfăţişarea, aspectul, forma, ca-, racţerul; a (se) schimba, a (se) preface. 2. Tranz. (Chim., fiz.) A efectua o transformare (1). 3. întranz. (La unele jocuri sportive) A obţine, prin executarea reuşită a unei lovituri (de pe-/deapsă), unul sau mai multe puncte în avantajul echipei sale-
transformare, transformări, s.f-. 1. Acţiunea de a (se) transforma; (chim., fiz.) ansamblu de stări succesive prin care trece un sistem fizico-chimic cînd una sau mai multe dintre mărimile ce îl caracterizează se modifică. 2. (Sport) A obţine unul sau mai multe puncte prin executarea unei lovituri (de pedeapsă).
transformator, -oare, transformatori, -oare, adj., s.n. |! Din fr. transformateur j; 1. Adj. Caro transformă. 2. S.n. Aparat său instalaţie cu ajutorul căreia energia unui sistem fizic sau tehnic se transformă în energia altui sistem. O T. electric = aparat care transformă un curent alternativ de o anumită tensiune în curent alternativ de altă tensiune.
a putea fi cîntată de alt instrument sau de altă voce decîţ cea pentru care a fost scrisă iniţial.
transcriere, transcrieri, s.f. 1. Acţiunea* de a transcrie. Q T. fonetică = scrierea unui cuvînt sau a unui text cu ajutorul unui alfabet special
transformism s.n. |j Din fr. transformisme || (Biol.) Concepţie, după care speciile de plaide şi de animale sînt într-un continuu proces de transformare; evoluţionism.
1073
«TRANSPIRAŢI®
transfug, transfugi, s.m. j| Din fr. transfuge |] Persoană care îşi părăseşte în mod ilegal patria.
transfuzie, transfuzii, s.f. |j Din fr. transfusion n Metodă de tratament biologic constînd din administrarea pe cale intravenoasă a unei cantităţi de sînge recoltat de Ia un donator.
transhumant, -ă, transhumanţi, -te, adj.
|j Din fr. transhumant; lat. trans „dincolo44 4* humus „pămînt44 j| (Despre populaţii) Care practică transhumanţa.
transhumântă, transhumante, s.f. |] Din fr. transhumance jj Deplasare periodică a păstorilor cu turmele de oi, vara de la şes la munte şi iarna de Ia munte la şes, în vederea asigurării păşuna-tului.
transilvan, -â, transilvani, -e, adj. 11 Din. lat.
transilvanus ]j Transilvănean.
transilvănean, -ă, transilvăneni, -e, s.m. şi f., adj.||| De la n. pr. Transilvania, HI. S.m. şi J. Persoană care face parte din populaţia Transilvaniei sau care este originară de acolo; ardelean. *2. Adj. Care aparţine Transilvaniei sau populaţiei ei; privitor la Transilvania sau la populaţia ei; ardelean, ardelenesc.
transilvăneancă, transilvânence, s.f. || Din transilvănean j| Femeie (originară) din Transilvania.
transi stor s.n. v. tranzistor.
translator, -oare, translatori,	-oare, subst.
II Din la,t. translator || 1. S.m. şi f. Traducător -oficial, ataşat unui for diplomatic, administrativ sau judecătoresc; interpret, tălmaci. 2. S.n. Transformator electric utilizat pe liniile de telecomunicaţii pentru adaptarea impedanţei de intrare à instalaţiei de telecomunicaţii la impe-danţa ~; caracteristică liniei.
. translaţie, translaţii, s.f. |j Din fr. translation, lat. translatio (< translatus, part, lui transferre „a transporta44) j! (Fiz.) Deplasare a unui corp în decursul căreia toate punctele acestuia au în orice moment viteze egale şi paralele şi descriu traiectorii identice.
transliterăţie, translitérai ii, .s.f. || Din fr. translitération Il (Filol.) Transcriere a unui text din-tr-un alfabet în altul, redînd literele prin echivalentele lor din alfabetul în care se transcrie," fără a' ţine seamă de eventualele deosebiri de ordin fonetic dintre literele celor două alfabete.	'
translucid, -ă, translucizi, -de, adj. H Din fr. translucide |j (Despre unele corpuri) Care lasă lumina să treacă fără a permite.să se distingă eon tururi le sau detaliile obiectului (ex. geamul mal:,, ceaţa).	'	.
traiismigrâţie, trammigraţii, s.f. H Din fr. transmigration H Concepţie religioasă potrivit căreia sufletul dintr-un corp ar trece după moarte în alt corp.
transmisibil, -ă, transmisibili, -e, adj. jj Din fr. transmissible I; Care poate fi transmis, transmisie s.f. v. transmisiune, transmisiune, transmisiuni, s.f. I] Din fr. transmission, lat. transmissio, -onis |ţl. Faptul de a transmite; trecere a energiei, a 4 radiaţiilor, a undelor etc. de la un sistem la altul; transfer al energiei electromagnetice de la centralele
electrice la centralele consumatoare. 2. Ansâm-blul organelor cu ajutorul cărora se ■trarisâjiţeî mişcarea sau energia de la un organ de maşină v la altul. 3. Trimitere de semnale de la un post emiţător de telegrafie, telefonie sau radiopomu-nicaţii, în scopul recepţionării lor. • (Telec.) Proces prin care şe-realizează trecerea semnalelor , purtătoare de informaţie de la un punct la altui al spaţiului. 4. (Milit.) Trupe de transmisiuni — trupe * specializate în executarea legăturilor prin telefon, radio etc. o. (Jur.) Tra?ismisiui\e de drepturi — trecere a unor drepturi, prin act juridic sau prin efectul legii, de la o persoană la alta. || Şi: transmisie s.f.
traiţsmîte, transmit, vb. III. Tranz. |] Din lat. transmittere, fr. transmettre |{ 1. A trimite sau a comunica ceva prin intermediul uitei persoane, printr-o scrisoare etc.; a face să ajungă Ia altul, a propaga. 2* A comunica printr-un post de radio sau de telegraf. •Refl. (Despre energie, radiaţii, unde) A trece, a se propaga dintr-un loc în altul. 3. (J.iyv) A face o transmisiune de drepturi. 4. A comunica o mişcare de Ia un organ de maşină la altul.
transmitere, transmiteri, s.f. Acţiunea de a (se) transmite.
transmiţător, -oare, transmiţatori, -oare, adj., sm. !| Din transmite || 1. Adj. Care transmite.
2.	S.n. Aparat pentru transmiterea semnalelor telegrafice sau radiofonice.
transmutaţie, transmutaţii, s.f. [| Din fr. trans-mutation || Transformare, schimbare. « Transformare a. unui element chimic în altul, în urma dezintegrării radioactive sau a reacţiilor nucleare.
transoceanic, transoceanice, s.n. !’ Din fr. transocéanique ij.Navă comercială de mare tonaj, folosită pentru transporturi între două porturi situate de o parte şi de alta aţinui ocean.
transparent, -ă, transparenţi, -te, adj., s.n.
|!Din fr. transparent ii 1. Adj. Prin care se poate vedea clar; care Iasă să freacă lufnina, permi-ţînd să se distingă conturul şi detaliile obiectelor; care poate fi străbătut de o radiaţie fără ca aceasta să fie absorbită sau difuzată; străveziu; (fig.) «diafan/ 2. Adj. (Fig.) Care poate fi uşor înţeles sau ghicit. 3. S.n. Foaie de hîrtie liniată cu linii groase, care se .aşază sub hîrtia de scris pentru a înlesni scrierea în rînduri drepte. 4.
S.n. (Mai aliÿ în forma transperânt) Stor. H Şi : transperânt s.n.
transparenţă, transparente, s.f. jj Din fr. transparence H însuşirea de a fi transparent.
transpărea, transpar, vb. II. Intranz. il Trans- -j- părea, 1| A se zări, a se întrezări, transperânt s.n. v. transparent, transpiră, transpir, vb. I. Intranz. jj Din fr. transpirer H1. A secreta şi a elimina sudoarea prin porii pielii; a asuda, a năduşi. «(Despre plante) A elimina apă sub formă de vapori. 2. (Fig.; fam.; despre ştiri, fapte) A începe să fie cunoscut, a se face auzit, a se afla.
franspirâţie, • transpiraţii, s.f. U Din fr. transpiration ii Faptul de a transpira; sudoare': • Vapori de apă eliminaţi în atmosferă de către plante.	*
tuansplant
WT#
transplant. transplanturi, s.n. || Din engl., fş. transplant || Fragment de ţesui sau qrgan luat din corp şi grefat în altă parte a corpului sau în alt organism.
transplanta, transplantez, vb. I. Tranz. || Dip fr. transplantez || 1. A scoate o plantă din pămînt, din răsadniţă sau din pepinieră şi a o planta în alt loc; a’răsădL 2. (Med.) A face o transplantare,
transplantare, transplantări, s.f. 1. Acţiunea de a transplanta. 2. (Med.) Intervenţie chirurgicală care constă în înlocuirea unui ţesut sau a unui organ bolnav cu alt ţesut sau organ de ace? laşi fel.	*	'
transport, transporturi, s.n. || Din fr. #ans-port, germ. Transport || 1, Faptul de a transporta. «Totalitatea lucrurilor sau a persoanelor care sînt transportate ori care se deplasează la un moment dat împreună, 2. (La pl.) Ramură a economiei naţionale care are ca obiect transportarea produselor de la producători lâ consumatori, precum şi deplasarea persoanelor, cu ajutorul unor vehicule destinate acestui scop. 8. (înv.) Uitare de sine, stare de contemplaţie.
transporta, transport, vb. I. || Din fr. trans-porter, lat. transportare || 1. Tranz. A,deplasa (cu un vehicul) lucruri sau persoane dintr-un loc în altul. 2. Refl. (Rar) A se duce la faţa locului (pentru o constatare judiciară, pentru o anchetă etc.); a se deplasa. 8. Tranz. (Fig.) A aduce pe cineva într-o stare de uitare de sine, de beatitudine, în urma unei emoţii puternice, a unei mari bucurii.
transportabil, -ă, transportabili, ~e, adj. j] Din fr. transportable || Care poate fi (uşor) transportat.
transportât, -ă, transportaţi, -te, adj. 1. Stă-pînit de entuziasm, de o mare plăcere. 2. Dus pe gînduri, absent. %
transportor, -oare, transportori, -oare, adj., s.n. |! Din fr. transporteur jl 1. Adj. Care transportă. 2. S.n. Aparat sau instalaţie pentru transportul continuu al unor materiale, piese, produse etc. la distanţe'mici, prin intermediul unor jgheaburi sau cupe ipontate pe o bandă rulantă.
transptae, transpun, vb. III. j| Trans- -f-pune (după fr. transposer, lat. transponere) || 1. Tranz. A schimba dintr-un loc în altul, dintr-o situaţie în alta. # (Fig.) A da expresie, a reda în scris,-pe scenă, pe ecran. 2. Trarffc. A transcrie sau a executa o compoziţie muzicală în altă tonalitate decît aceea în care a fost scrisă. 8. Refl. (Fig.) A se strămuta cu gînduî, cu imaginaţia în altă situaţie sau în alt timp.
transpunere, transpuneri, s.f. Acţiunea de a (se) transpune; modificare periodică a poziţiei conductoarelor unui traseu în telecomunicaţii, a unei linii de transport a energiei electrice pentru evitarea unor perturbaţii, i
transşubstanţiaţiune s.f. || Din fr. transsub-stantiation || (în religia * creştină) Prefacerea simbolică a pîinii şi a vinului din cuminecătură în trupul şi sîngele lui Iisus Hrislos.
transurânic, -ă, transuranici, -ce, adj. || Din germ. transuramisch || Elemente transuranice =
elemente care au numărul atomic pşâ Par©
decît cel al uraniului.
.transvazâ, transvazez, vb. I. Tranz. || Din fr. transvaser || A muta un lichid sau un material pulverulent dintr-un vas în altul.
transversal, **ă, transversali, -e, adj., s.f,
|| Din fr. transversal II1- Adj. Care are direcţia perpendiculară pe lungimea unui corp sau a unei suprafeţe. 2, S.f. Dreapţă care taie o figură dată.
tranşă, tranşez, vb. I. Tranz. J| Din fr. tran?■ cher || 1, A rezolva repede şi categoric o problemă dificilă, un conflict etc. 2. A separa carnea de consum în porţiuni după sorturi şi calitate.
tranşant,' *ă, tranşanţi, -te, hdj. [| Din fr. tranchant || l.,Care nu admite contraziceri; categoric, hotărîţ. 2, (Despre culori) Care se opun puternic una alteia.
tranşare s.f. Acţiunea de a tranşa. tranşă, tranşe, s.f. |j Din fr. tranâie |j Fiecare dintre părţile în care este divizat un lucru sau un grup de lucruri ce trebuie produse ori distribuite în rate succesive; parte, porţie. •Fiecare dintre porţiunile în care este separată carnea pentru consum.
tranşee, tranşee, s.f. || Din fr. tranchée (| Şanţ (cu parapete şi locaşe de tragere pentru armele de infanterie), folosit în război ca adăpost împotriva gloanţelor inamicului.
tranzacţie, tranzacţii, s.f. || Din fr, transaction j| 1. înţelegere între două sau mai multe părţi asupra condiţiilor de efectuare a unei operaţii comerciale, economice etc. 2. Convenţie prin care părţile urmăresc evitarea ori stingerea unui litigiu existent între ele.
tranzistor, (1) tranzistori, s.m., (2) tranzis-toare s.n. jj Din fr. transistor || 1. S.m. Element electronic de circuit alcătuit dintr-un cristal semiconductor, care are proprietăţi şi utilizări asemănătoare cu ale tuburilor electronice. 2.
S.n. Aparat de radio portativ, cu tranzistori o Şi: transistor s.m., s.n.
tranzistorizat, -ă, tranzistorizaţi, -te, adj.
|| Din tranzistor || (Despre aparate de radio) Care este prevăzut cu tranzistori (1).
tranzit, tranzituri, s.n. !| Din fr. transit, germ. Transit jj 1. Trecere de persoane sau de mărfuri dintr-o ţară în alta prin teritoriul unei a treia ţări. 2. Trecere a unui tren printr-o staţie de cale ferată sau prinţr-o ţară cu opriri numai pentru încrucişări sau pentru schimbări de direcţie. O (Despre mărfuri, călători etc.) In tranzit — în trecere.
tranzitiv, -ă, tranzitivi, -e, adj. || Din fr. transitif, lat. transitivus || (Despre verbe) A cărui acţiune se răsfrînge direct asupra unui obiect.
tranzitoriu, -ie, tranzitorii, adj.. || Din lat.
transitorius, fr. transitoire || Care face trecerea d,e la o stare la alta; de tranziţie.
tranziţie, tranziţii, s.f. || Din fr. transition, lat. transitio || Trecere de la o stare sau de la o situaţie la alta. O Tie tranziţie ==. de trecere, provizoriu. • Trecere a unui sistem fizic dintr-o stare în alta; transformare.
ÏBAVERSÀ
trap s.n., interj, || Onomatopee || 1. S.n. Mersul în fugă al calului, çu viteză mijlocie, între pas şi galop. •Zgomotul făcut de un cal care merge în acest fel. 2, Interj. Ouvînt care iftiită mersul la trap (1) al cailor.
trapă, trape, s.f. || Din fr. trappe || 1. Capac sau uşă orizontală cu care se închide o deschizătură făcută .pentru accesul într-o pivniţă, sub puntea unei nave, sub podeaua unei scene etc.
2.	Acoperămînt aşezat peste o capcană pentru prins animale-
trapei, trapeze, s.n. || Din fr. trapèze || 1.
. Patrulater cu două laturi paralele,- numite baze-
2.	Aparat pentru exerciţii de gimnastică acrobatică, format dintr-o J>ară orizontală legată la extremităţi ‘cu doua frînghii fixate in plafon sau de o grindă.
trapézà, trapeze, s.f. || Din sl. trapeza || Sală de mese intr-o mănăstire.
trapezoid, trapezoide, s.n. || Din fr. trapézoïd || Suprafaţă generată prin rotirea unui trapez în jurul unei axe din planul său, care nu-1 intersectează.
trapézoïdal, -ă, trapezoidali, -e, adj. |j Din fr. trapézoïdal |j Care are forma unui trapez (1) sau a unui trapezoid.
trap ist, (1) tmpisti s.m., (2) s.n. |î Din fr. trappiste I! 1. S.n. Membru al unui ordin călugăresc catolic. 2. Brînză fabricată (odinioară numai de trapişti (1)) după un procedeu special de fermentare.	'
tras, -ă, traşi, -se, adj. (Despre faţă) Slab (din cauza unei boli, a oboselii etc.);3 (despre oameni) care are faţa suptă, slabă.
trasa, trasez, vb. I. Tranz. IjdDin fr. tracer |i 1. A însemna pe o suprafaţă linia sau desenul unui plan, al unei figuri geometrice, al unui drum etc.; a însemna pe o piesă brută conturul supra^ feţelor de prelucrat. 2. A da directive în vederea unei acţiuni, a desfăşurării unei activităţi; a arăta calea de urmat.	3	•
trasat s.n. Acţiunea de a trasa. O Ac de t. — tijă subţire de oţel, ascuţită la un capăt, cu ajutorul căreia se trasează.
traseu, trasee, s.n. || Din fr. tracé || 1. Drum pe care îl parcurge un vehicul, un călător etc.; "linie urmată de un drum sau de o cale ferată. • Parcurs marcat, pe care trebuie să-l străbată concurenţii într-o probă sportivă. 2. Traiectorie.
trasor, trasoare, s.n. || Din fr. traceur || 1. Unealtă formată dintr-un ac de oţel fixat în-tr-un mîner, cu care se trasează, conturul unei piese de prelucrat. ©Unealtă folosită în legă-torii la călcarea falţului. 2. Proiectil care lasă o dîră luminoasă în urma sa, marcîndu-şi astfel traiectoria. 8. Izotop radioactiv al unui element, care permite urmărirea circulaţiei sale într-un sistem oarécare; atom marcat. *
trata, tratez, vb. I. || Din lat. tractare, fr. traiter || 1. Tranz. A se purta cu cineva într-un anumit fel; a avea faţă de cineva sau ceva o anumită comportare. 2. Tranz. A oferi cuiva mîncare sau băutură;.a cinsti, a ospăta. 8. Tranz. şi refl. A (se) supune unui tratament, medical.
4.	Tranz. A supune un material sau o substanţă unui tratament chimic, termic etc., pentru a le
îmbunătăţi calitatea; a supune seminţele acţiu nii unor agenţi care distrug germenii bolilor.
5.	Tranz. A expune (oral sau în scris) o problemă ştiinţifică, literară etc.; a discuta cu cineva o problemă, pentru a ajunge fa o înţelegere, tratăj s.n. v. tartaj.
tratament, tratamente, s.n. || Din lat', tractam èntum; cf. fr. traitement || 1. Totalitatea mijloacelor de îngrijire medicală. 2. Ansamblu de operaţii efectuate asupra unui material, pentru a . obţine modificări fizico-chimice în structura lui. 8. Atitudine, comportare faţă de cineva.
tratare, tratări, si. Acţiunea de a trata. , tratat, tratate, s.n. HJDin lat. tractatum,gevxn* Traktat, fr. traité jj I. Înţelegere încheiată între două sau mai multe state, prin care se creează, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii,în relaţiile dintre ele. 2. Lucrare de specialitate în, care sînt expuse principiile , de bază ale unei discipline.
tratative s.f. pl. || Din it. trâttative || Acţiuni care pregătesc-încheierea unui tratat sau rezolvarea unui diferend între două sau mai multe state. O T. la nivel înalt = tratative şi contacte dintre şefii de state şi de guverne. ©Discuţii între două sau mai multe părţi interesate, cu seopul.de a se ajunge la un acord; negocieri.
trataţie, trataţii, s.f. || Din trata |j Faptul de a servi oaspeţilor mîncare sau băutură; mîncarea sau băutura servită.
trată, trate, ®!. || Din it. traita, germ. Tratte ;|| Cambie prin care o persoană dispune unui debitor al său să plătească o sumă de bani unei alte persoane, la data şi locul stabilite; poliţă (1).
traul, traule, s.n. ij Din engl. travvl|| Năvod de mari dimensiuni, destinat pescuitului marin. • trâuler, traulere, s.n. ]| Din engl: trawler j| Navă maritimă de pescuit, echipată cu traule.
traumatic, -ü, traumatici, -ce, adj. || Din fr. traumatique || Care se referă la traumatism; de natura traumatismului, care are caracter de', traumatism.
traumatism, traumatisme, s.n. || Din. fr. traumatisme II Nume generic dat leziunilor produse, în urma unei lovituri, a unei tăieturi etc. cauzate de un factor extern (mecanic, fizic etc.). O T. psihic — tulburare, suferinţă psihică provocată de un factor extern.
traumă, traume, s.f. || Din fr. trauma; lat. trauma „rană“ || Traumatism.
travaliu,	travalii,	s.n.	]| Din	fr.	travail ||
1. (Livr., ieşit din uz) Lucru, muncă. 2. Perioada cuprinsă între apariţte durerilor de naştere şi expulzarea fătului dïn pter.
traversă,	traversez,	vb.	I. Tranz.	||.Din fr.
traverser, lat. traversare (= transversare) || 1. A trece de pe o parte a unui drum, a unui loc etc. pe parteă cealaltă. 2. A străbate de-a curmezişul (ţări, munţi etc.).
traversare, traversări, s.f. Acţiunea de a traversa; trecere pe partea opusă a unui drum, a unei ape etc.
travérsà,	traverse,	s.f.	|| Din	fr.	traverse ||
Piesă de lemn, de beton	armat	sau	de metal
care se aşază transversal sub şinele de cale fera-
CBAVERTIN >
' • /
1076
tă şi de care acestea se fixează prin şuruburi. • Piesă de lemn, de fier, de beton armat etc. aşezată transversal pe axa logitudinală a unei construcţii, a unui sistem tehnic etc. şi folosită ca piesă de rezistenţă.
travertîn s.n. |] Din fr. travertin ij Tuf cal-caros care se poate lustrui ca marmura, fiind folosit ca piatră de construcţie.
travesti1, travestiuri, s.n. |] Din fr. travesti || Termen care desemnează rolurile interpretate de actori de sex opus personajului.
travesti2, travestesc, vb. IV. Tranz. şi refl. || Din fr. travestir || A (se) deghiza (pentru un bal mascat), a se îmbrăca în aşa fel încît să nu poată fi recunoscut,
travling, travlinguri, s.n. j| Din engl. travel-ling || Procedeu de filmare constînd din deplasarea pe orizontală sau pe verticală a aparatului de luat vederi, care se află montat pe un cărucior mobil. • Căruciorul care serveşte la deplasarea , aparatului de tuat vederi. || Scris şi: travelling.
travestit, -ă, travestiţi, -te, adj. Deghizat, tradk9 trădez, vb. I. ]} Din lat. tradere |j 1. Tranz. A înşela in mod voit şi cu perfidie încrederea cuiva; (jur.) a săvîrşi o trădare. • A se abate de la o linie de conduită, de la o concepţie; a nu mai sprijini o cauză, o idee. mA comite o infidelitate. 2. Tranz. (Fig-; despre facultăţi fizice sau psihice) A nu mai funcţiona (bine). 3. Tranz. şi refl. A (se) da de gol.
trădare, trădări, s.f. Acţiunea de a (se) trăda; (jur.) faptul de a intra în legătură cu o putere străină, înlesnindu-i acesteia atentarea la unitatea, suveranitatea sau independenţa statului.
trădător, -oare, trădători, -oare, adj., s.m. şi
f. || Din trăda !| (Persoană) care trădează.
trăgaci, trăgace, s.n. |j Din trage || Piesă din mecanismul, unei arme de foc, pe care. se apasă cu degetul pentru a declanşa percutorul şi a descărca arma.
trăgănâ vb. IV. v. tărăgăna, trăgănât, -ă, adj. v. tărăgănat, trăgător, -oare, trăgători, -oare, adj,, subst. II Din trage || 1. Adj. (Despre vite) Care trage la jug sau la ham. 2. B.m. şi f. Persoană care trage cu o armă de foc. 3. S.m. (Fin.) Persoană care emite o trată. 4. S.f. Şleau la hamuri. 5. S.f. Un fel de scăunel cu o deschizătură în care se bagă căl-cîiul, pentru a scoate cizma din picior. 6. S.f. Fiecare dintre cele două curele care leagă scările de şa. 7. S.n. Instrument folosit în desenul tehnic pentru a trage linii cu tuş.
trăi, trăiesc, vb. IV. Intranz. j! Din si. trajati ||
1.	A fi în viaţă, a vieţui, a exista. O *Sâ trăieşti-! formulă de salut, de urare, de mulţumire. O Expr. A trăi cit lumea şi pămîntul = a trăi foarte mult. 2. A dura, a dăinui. 3. A-şi duce traiul, a-şi petrece viaţa. O Expr. u4.-si trăi traiul (şi a-şi mînca mălaiul) = a ajunge la capătul vieţii. 4. A convieţui cu cineva; (fam.) a avea relaţii extraeonjugale cu cineva. 5. A-şi cîştiga existenţa, a-şi procura cete necesare traiului. 6, A locui, a îi stabilit undeva. 7, {Fig.)
A participa cu însufleţire, cu elan la ceva; a
simţi cu. intensitate.
trăinicie s.f. |j Din trainic [j însuşirea de a fi trainic; durabilitate, soliditate, rezistenţă.
trăire s.f. 1. Faptul de a trăi. 2. Proces sufletesc, fenomen al vieţii interioare.
trăirism s.n. U Din trăire jj Curent din filozofia românească dintre cele două războaie mondiale, care proclama primatul „vieţii44 asupra raţiunii şi opunea cunoaşterii logice „trăirea44 mistică, cullivmd sentimentul neantului., trăistuţă, trăistuţe, s.f. Diminutiv al lui traistă. Era cu trăistuţa de şcoală după grumaji (Agârbiceanu).	c	■ '	■
trăncăneală, trăncăneli., s.f. jj Din trăncăni |J Acţiunea de a trăncăni; zgomot de glasuri produs de cei care trăncănesc; vorbărie, sporovăială, flecăreală.
trăncăni,- trăncănesc, vb. IV. Intranz. şi tranz. II Din ţrahc jj A vorbi mult şi fără rost, a îndruga vrute şi nevrute; a sporovăi, a flecari, „ a pălăvrăgi. "
trăpaş, trăpaşi, s.m. |] Din trap || (La pl.) Denumire generică dată raselor de cai speciali; zaţi pentru vitezră mare‘în mersul lâ trap; (şi la sg.) cal antrenat pentru mersul la trap; cal de soi care merge la trap cu viteză mare.
trăsătură, trăsături, s.f. || Din trage |] 1. Contur, linie caracteristică a figurii unei persoane.
2.	(Fig.) Aspect al caracterului, al personalităţii cuiva. • Caracteristică generală şi esenţială a unei opere, a unei activităţi, a unei epoci. 3. Linie trasă pe hîrtie dintr-o singură mişcare. O Expr. Dintr-o trăsătură de condei — dintr-o dată.
• Trăsătură de unire = liniuţă de unire.
trăsnâie, trăsnăi, s.f. || Din trăsni1 || Faptă extravagantă, ieşită din comun; năzbîtie, poznă; idee năstruşnică. x trăsnet, trăsnete, s.n. jj Din trăsni1 || Descărcare electrică între un nor şi pămînt sau un obiect de pe pămînt, însoţită de o lumină vie şi un zgomot puternic. O Expr. Lovitură de trăsnet = întîmpîare (nefericită) venită pe neaşteptate.
trăsni1, trăsnesc, vb. IV. || Din sl. tresnonti \|
1.	Intranz. impers. A cădea trăsnete. 2. Tranz. unipers. A lovi pe cineva (sau ceva) trăsnetul. • Tranz. (Fam.) A da cuiva o lovitură puternică. O (Intranz.) Expr. A-i trăsni cuiva ceva prin cap (sau prin minte) = a-i veni cuiva o idee neaşteptată (ciudată). 3. Intranz. (Fig.) A-şi manifesta mînia strigînd, vociferînd. 4. Intranz. (Despre arme de foc) A se descărca cu zgomot, a bubui.
trăsni2 vb. IV. v. trosni.
. trăsnit, -a, trăsniţi, -te, adj. (Şi substantivat) Zănatic, nebun; năstruşnic, extravagant.
trăsură, Hrăsuri, s.f. || Din,trage || 1. Vehicul cu arcuri pe patru roţi, trasAde cai şi folosit la transportul persoanelor. 2. (înv. şi reg.) Linie, contur, trăsătură (2). 3. (înv.) Linie a feţei,'trăsătură (O-	...	,,.
trăsurică, trăsurici, s.f. 1. Diminutiv al^ lin trăsură; trăsură uşoara (cu două roţi). 2» Cărucior pentru copiii mici. _ ....
107?
TRECUT
treabă, treburi, s.f. |j Din sl. treba || 1. îndeletnicire, ocupaţie; activitate, muncă. O Expr. A avea treabă = a fi ocupat. A-şi căuta (sau a-şi vedea) de treabă = â) a lucra conştiincios; b) a nu se amesteca în treburile altuia. A se afla în treabă — a-şi face de lucru, fără a fi nevoie. A se lua cu treaba = a uita de ceva, fiind ocupat cu lucrul. A se pune pe treabă = a se apucă serios de lucru. Mare treabă! = lucru de mare importanţă! 2. Chestiune, problemă; interes, afacere. O Expr. A avea treabă cu cineva ~ a avea anumite interese cu cineva. • Ispravă, faptă. O De treabă= bun, cinstit,, cumsecade. A nu fi de nici o treabă = a nu fi bun la nimic. © Situaţie. împrejurare. O Expr. Se• ved.e treaba ca.... = se pare că...., se vede că... 3. (înv.; la pi., în forma trebi) Interese de^stat. ]]Pl.'şi: trebi.
treacăt s.n. |J Din trece || Faptul de a trece. O Di treacăt — a) în trecere, în fugă; b) pe scurt; superficial.
' treaiica-Heanca s.f. |ICf. trăncăni || Pălăvrăgeală, vorbe goale.
treapăd s.n. |! Din trepăda \\ t. Trap; zgomot produs de mersul unui cal în trap. 2. Alergătură multă, de colo pînă colo.
treaptă, trepte, s.f. || Lat. traiecta }11.- Fiecare dintre' elementele cu suprafeţe .înguste orizontale care alcătuiesc scara la o clădire. 2. (Fig.) Grad, nivel. 3* (Fig.) Categorie socială; rang-. •	.	>	.
treasc, treăscuri, s.n. j| Din ser. tresk j| Tun mic, primitiv, folosit în trecut la petreceri, Ia serbări populare pentru a produce focuri de artificii.
treaz, -â, treji, -zc, adj. i] Din sl. trezvu 1! 1. Care nu doarme. 2. Care mi este beat. 3. (Fig.) Atent, vigilent.
IreMluî, trebăluiesc, vb. IV. Intranz. şi tranz. !| Din treabă |l A face tot felul de treburi mărunte pe 1 îrigă casă; a roboti.
trebui, pers. 3 trebuie, yb. IV. j| Din trehovati ||
1. Intranz. A avea (sau a îi) nevoie de ceva sau de - cineva. O Expr. Atîta i-a trebuit — asta a
- aşteptat. Aşa-ţi trebuie = aşa ţi se -cuvine, asta meriţi. 2. Tranz. uni pers. şi im pers. Este necesar să..., se cere să... 8. Tranz. unipers. şi impers. A fi prpbabil sau posibil, a fi de presupus. || Prez. ind. şi: (rar) trebuieşte.
trebuincios, -oâsă, trebuincioşi, -oase, adj. II Din trebuinţă jj Necesar; folositor, util; de trebuinţă.
trebuinţă, trebuinţe, s.f. |] Din trebui || Nevoie, necesitate. O De trebuinţă = necesar, utiL trebuitor, -oare, trebuitori, -oare, adj. || Din trebui || De care este nevoie, trebuincios.
trebuşoără, trebusoare, s.f. Diminutiv al Iui treabă;- sarcină uşoara, treabă măruntă. A început şi el a, face cîte o trebuşoără (Pop.)-
trecător, -oare, trecători, -oare, adj., subst. || Din trece || 1. Adj. Carejtrece repede; care este în trecere, care nu se opreşte mult într-un loc.
2. S.m. şi f. Pieton; drumeţ, călător. 3. S.f. Loc de;.trecere; drum îngust printre munţi; pas.
trece, trec, vb. III. || Lat. traicere H 1. In-tranz. (Despre oameni, animale, vehicule etc.)
A merge fără a se opri (printr-un anumit Ioc sau prin dreptul cuiva ori a ceva); a străbate un loc fără a se opri; a fi în trecere pe undeva. © A merge în convoi sau în coloană; a se succeda, a se perinda- 2. Intranz. (Despre ape curgătoare, despre drumuri, şosele) A avea cursul sau traseul prin...»3. Intranz. A se abate din drum pe undeva sau pe la cineva (pentru a face o vizită)
• (Pop.) A ocoli. O Expr .A trece cu vederea=&) a nu lua în seamă pe cineva sau ceva; a neglija, a omite; b) a nu lua ceva în nume de rău; a ierta, a uita. 4. Intranz. A merge mai departe, lăsînd în urmă; avdepăşi. 5. Tranz. A păşi peste un obstacol, pentru a ajunge dincolo, de cealaltă parte. O Expr. A trece hopul --- a scăpa de o greutate.
© A străbate uit loc, un drum de-a curmezişul; a traversa. 6. Tranz..A transporta ceva sau pe cineva dincolo de... (sau peste...). 7. Intranz. A atinge un obiect cu o mişcare uşoară de alunecare pe suprafaţa lui. O Expr. Â trece eu buretele peste „ceva— a ierta, a da. uitării ceva. 8. Tranz. A petrece prin...., peste-.., pe după... 9. Intranz. A se duce dintr-un Ioc în altul. O Expr. A trece de partea cuiva — a se ralia lă principiile cuiva. A trece din viaţă = a muri. ©A schimba o lucrare, o acţiune, o preocupare cu alta. 10. Inlranz. A ajunge de la unul la altul (fiind transmis din om în om). © Trânz. A transmite ceva.
11.	Tranz. A introduce, a înscrie ce vă într-un: registru. 12. Tranz. A susţine cu succes un examen, a fi declarat reuşit, admis. 13. Tranz. A supune unei operaţii de cernere, de strecurare, ele filtrare. • Intranz. A străbate cu greu un spaţiu îngust, a-şi face drum cu greu, a străbate. 14. Intranz. A ieşi de partea cealaltă făcînd o spărtura, 15. Intranz. (Despre unităţi de timp) A se desfăşura, a se scurge. • Refl. A lua sfîrşit, a nu mai fi actual. 10. Intranz. A dispărea, a pieri (după un timp); (despre suferinţe, boli) a înceta să mai existe, să\se mai manifeste, să se mai facă simţit, 17. Intranz. A depăşi o anumită limită de timp, o anumită vîrsiă. 1.8. Refl. A-şi pierde vigoarea, frăgezimea tinereţii: a îmbătrîni. ©(Despre plante) A se ofili, a se usca. © (Desprt fructe) A fi prea coapte. 10. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma. 20. Intranz. A depăşi o anumită cantitate, măsură, valoare 21. Intranz. A fi considerat drept.
trecere, treceri, s.f. 1. Faptul de ă trece. Q *ln trecere = în fugă, în treacăt. 2. Loc pe unde se poate trece- T. de nivel -- loc, de intersecţie la acelaşi nivel între o cale ferată şi o şosea. © Amenajare făcută într-un loc pentru a permite unui vehicul să treacă peste (sau pe sub)’’ un obstacol. 3. Consideraţie sau influenţă de care se bucură cineva. O Expr. A avea trecere = a fi luat în seamă; (despre mărfuri) a avea căutare, a se vinde bine
trecut1 s.n. Faptul de a trece; trecere (dincolo sau peste ceva).
trecut2, -ă, trecuţi, -te, adj., s.n. 1. Adj. De demult; vechi, dispărut. 2. Adj. (Despre unităţi de timp) Anterior momentului prezent. 3. Adj. Îmbătrînit; (despre plante) ofilit, veştejit; (de-# spre fructe) prea coapte. 4. S.n. Timpul care s-a#
TREFELA
şcurs; înttmplări, fapte, stări de lucruri din acel timp. O Din trecuţ = de altădată, de odinioară-
5.	Ş.n, (Gram.) Timp al verbelor care exprimă o acţiune săvîrşită înainte de momentul vorbirii.
tréfila, trefilez, vb. I. Tranz. || Din fr. tréfiler || A trece un metal printr-o filieră pentru a obţine o sîrmă.
treflă, trefle, s.f. || Din fr. trèfle; lat. trifolium „cu trei foi“ || 1. Culoare la cărţile de joc reprezentată printr-un semn de culoare neagră în forma frunzei de trifoi. 2. Găitan în formă de trifoi, cusut la unele haine.
trei num. card. || Lat. tres || 1. Număr natural situat între doi şi paţru; se indică prin cifra 3. O (Adjectival) A primit nota trei. • Intră în componenţa numeralului adverbial : de trei ori. O (Cu valoare de num. ord.) Etajul irei< 2. (Bot.) Ţrei-fraţi-pătaţi == a) micşunea; b) pansea, tréier s.n. II Din treiera || Treierat, treiera, tréier, vb. I. Tranz. || Lat. tribulare || A separa boabele de cereale de restul plantei (cu ajutorul combinei său al batozei).
treierat s.n. Faptul de a treiera; perioada de timp cînd se treieră.
treierătoâre, treierători, s.f. || Din treiera \\ Batoză de păioase.
trei$riş, treier işuri, s.n. |] Din treiera |] Treierat, .
y tréîlea, treia, num. ord. || Din trei || (Precedat de art. „al44, ,,a“) Care se află între al doilea şi al patrulea.
tréiler, treilere, s.n, II Din engl. trailer |] Remorcă pentru transportul de obiecte grele, în special prefabricate de beton armat.
treime, treimi, si. || Din trei |!A treia parte dintr-un întreg.
tréisprezece num. card.J]Trei spre + zece |J Număr natural situat între doisprezece şi paisprezece; se indică prin cifrele 13. • (Cu Valoare de num. ord.) Pagina treisprezece.
treisprezecelea, -zecea num. ord. || Din treisprezece || (Precedat de art. „al44, „a44) Care se află între, al doisprezecelea şi al paisprezecelea, treizeci num card. || Din trei -*r zeci || Număr natural situat între douăzeci şi nouă şi treizeci şi unu; se indică prin cifrele 30. • (Cu valoare de num. ord.)' Locul treizeci.
treizecilea, -zécea num. ord. [] Din treizeci || (Precedat de art. „al44, ,,â“) Care se află între al douăzeci şi nouălea şi al treizeci şi unulea- * trematod, trematode, s.n. || Din fr. trêmato-des; gr: trematodeş „găurit, ciuruit44 || (La pi.) Clasă de viermi paraziţi cu corpul turtit, avînd ca organe de fixare ventuze şi cîrlige; (şi la sg.) vierme care face parte din această clasă (ex. gălbeaza).
tremă, treme, s.f. || Din fr. tréma || Semn diacritic în unele limbi, format din două puncte care se pun orizontal deasupra unei vocale, pentru a indica o anumită pronunţare a sunetului respectiv.
tremolo, tremolouri, s.n. || Din it. tremolo || (Muz.) Succesiune rapidă de amplificări de scurtă durată ale unei note.
tremur, tremure, s.n. || Din tremură [| 1. Mişcare involuntară, uşoară, repetată, a corpului
1078
(sau a ffne? părţi a corpului) poyocată de frig, de frică, de o boală etc. 2. Mişcare, clătinare, uşoară şl repetată a unei.plante, a unui lucru.
3.	Vibraţie a glasului sau a unor sunete.
tremură, trémiir, vb: L In tranz, ULat. tre-mutare II1. (Despre fiinţe şi despre părţi ale corpului lor) A face mişcări involuntare scurte şi repetate, provocate de frig, de emoţie, de o boală etc. • (Despre plante şi părţi ale lor) A face o mişcare uşoară, repetată; (despre aer, lumină) a juca, a licări; (despre ape) ase încreţi în unduiri uşoare. 2, (Despre glas) À avea un tremur, o vibraţie uşoară. 3, (Fig., despre oameni) A fi cuprins de o emoţie puternică, a se înfiora (de spaimă).
tremurare, tremurări, s.f. Faptul de a tremura; tremur.
tremurât1 s.n Tremur, tremurare. tremurat2, -ă, tremuraţi, -te, adj. Care tremură; care vibrează; (despre glas) cu vibraţii; (despre linii, scris etc.) cu sinuozităţi.
tremurător, -oare, tremurători, -oare, adj., s.f. || Din tremura || 1. Adj. Çare tremură, care vibrează. 2. S*f. Plantă erbacee din familia gramineelor, cu flori verzui sau purpurii, dispuse în mici spiculeţe,
tremurătiiră, tremurători, s.f. |J Din tremura || Tremur, vibraţie; scuturăţură uşoară.
tremurici, s.n. || Din tremura || 1. Tremur.
2.	Ciupercă necomestibilă, gelatinoasă, tremurătoare, care creşte pe pămînt şi pe trunchiurile putrede de brad.
tren, trenuri, s.n. II Din fr. train || 1. Convoi de vagoane de cale ferată puse în mişcare de o locomotivă. 2. Convoi de vehicule formînd o unitate de transport. 3. Ansamblu de dispozitive, organe, maşini-unelte etc. asociate în serviciu. O T. de aterizare == ansamblul organelor (roţi, amortizoare, frîne) cu ajutorul cărora un avion se deplasează pe sol (înainte de a decola sau după ce a aterizat). ^
trenă, pers. 3. trenează,'vb. I. Tntranz. |j Din fr. traîner ||(Liyr.; despre acţiuni) A se desfăşura cu încetineală, a se prelungi, a se tărăgăna, trenă, trene, s.f. II Din fr. traîne || Partea de la spate a unei rochii, care se Urăşte pe jos.
trenci, trenduri, s.n. i| Din engl. trencMcoat] |] Pardesiu (cu croială de raglan) făcut dintr-un material impermeabil.	*
tréneieot, treucicoturi, s.n. II Din engl. trench-coat |j Trenci.
trening, treninguri, s.n. || Din engl. training |j îmbrăcăminte din tricot, compusă din bluză şi pantaloni şi .purtată mai ales. de sportivi.
trepân, trepane, s.n. || Din fr. trépan |j 1» Instrument de chirurgie în formă de sfredel, folosit la trepanaţii. 2. Instrument folosit în sculptură cu ajutorul căruia se pot face perforaţii adînci în piatră şi în marmură. 3. Sapă în formă de daltă folosită la forajul prin presiune, trépana, trepanez, vb. I. Intranz. || Din fr. trépaner || Â face o trepanaţie.
trepanâţîe, trepanaţii, s.L || Din fr. trépanation |] Operaţie constînd în efectuarea unei desfideri în oasele craniului (pentru extirparea unor tumori, cheaguri de sînge etc.).
trepădâ, trépâd, vb. I. Intranz. || Lat. trepi-dare || (Pop.) A alerga fără astîmpăr de colo pînă colo; a se zbuciuma, a se frămlnta.
trepădătoâre, trepădători, s.f. || Din trepăda || Çlanta erbacee cu tulpina ramificată, cu flori mici, Verzui, folosită, pentru proprietăţile ei laxative.
trepăduş,, trepăduşi, s.m. || Din trepăda || Persoană care aleargă fără astîmpăr de colo pînă colo. • Om servil, lipsit de demnitate, care face altuia servicii mărunte, adesea înjositoare.
trepétnic, trepetnice, s.n. II Din si. trepetïnikü || Carte populară care pretindea că poate prevesti viitorul pe baza interpretării unor mişcări musculare reflexe.
trepida, trepidez, vb. I. Intranz. jj Din fr. trépider II 1. (Despre maşini, motoare) A vibra puternic, cu oscilaţii repezi şi scurte. 2. (Fig.; despre oameni) Â se agita; a fremăta.
trepidant, -ă, trepidanţi, -te, adj. || Din fr. trépidant II1. Care trepidează (1). 2. (Fig.) Plin de mişcare, de freamăt; agitat, emoţionant, palpitant.
. trepidaţie, trepidaţii, s.f. || Din fr. trépidation[]
I.	Vibraţie continuă, rapidă şi de mică amplitudine, de obicei în direcţie verticală, produsă de funcţionarea unui sistem tehnic sau de surse perturbatoare exterioare. 2. (Fig.) Agitaţie, neastîmpăr.
trepiéd, trepiede, s.n. || Din fr. trépied, lat. tripes, -edis II1. Scaun sau suport cu trei picioare. 2. Dispozitiv format din trei picioare articulate, pe care se fixează un aparat topografic, fotografic etc.
treponemă, treponeme, s.f. || Din fr. tréponème; gr. trepein „a răsuci44 + nema „fir“ || Microorganism patogen, în formă de spirală, agent specific al infecţiei sifilitice.
- treptăt, -ă, treptaţi, -te, adj. || Din treaptă || (Adesea adverbial) Care se realizează încetul cu încetul, în etape; p- ext- care se prezintă din ce în ce mai pronunţat.
tresă, trese, s.f. || Din fr. tresse || Şiret din fire de lînă, de mătase, de metal sau bandă de metal care se fixează pe uniforme pentru a indica o distincţie, un grad militar etc.
tresă lia, tresâlt, vb. I. Intranz. || Din fr. tressauter , (după sălta) || A tresări de emoţie, de bucurie etc.’; a se bucura foarte tare.
tresări, tresar, vb, IV, Intranz. || Din fr. tressaillir (după sări) || A face o mişcare bruscă, involuntară,' provocată de o emoţie puternică şi neaşteptată; a se trezi brusc din somn sau din-tr-o stare de neatenţie, de apatie. • (Despre inimă) A-şi intensifica bătăile
trestie, "trestii, s.f. I! Din si. trîstije j| (Bot.) Stuf.-• T.-de-zahăr = plantă din familia gra-mineelor, cu tulpina viguroasă, înaltă, cultivată în ţările calde, din al cărei suc se face zahăr.
trestioară, trestioare, s.f. Diminutiv aJ lui trestie. • Denumire a mai multor specii de plante erbacee înalte din familia gramineelor, asemănătoare cu trestia.
tréti adj. invar. || Din sl. tretii || (Înv.;, precedă un titlu boieresc) Al treilea (în rang).
tretîn, -ă, tretini, -e, s.m. şi f< || Din sL *tre~ tinü II Animal (mai ales cal) în vîrstă de la doi pînă la trei ani. || Acc. şi: trétin.v
trezi, trezesc, vb, IV, || Din si. trëzviti )| î. Refl. şi tranz. A (se) deştepta din somn; 2. Refl. A-şi veni în fire dintr-o stare de reverie, din leşin etc< • A-şi reveni din beţie. • Tranz. A readuce la viaţă, 3. Refl. A deveni conştient, a se lămuri, a-şi da seama de realitate, de adevăr. • A face să apară, să se ivească, să ia naştere; a trezit simpatie peste tot. 4. Refl, A se pomeni cu cineva pe neaşteptate. • A ajunge deodată undeva, într-o situaţie neprevăzută. O Expr. Unde te trezeşti? se spune unei persoane care se comportă în mod nepotrivit. • A se afla în* tr-un anumit loc sau intr-o anumită stare de cînd se ştie. 5. Refl. (Despre mîncărurij băuturi) A-şi pierde gustul, tăria, aroma.
. trezie s.f, II Din treaz Ц 1- Starea celui care este treaz; veghe. 2. Starea celui /care este cu mintea limpede, care nu este ameţit de băutură! || Şi: (înv.) trezvîe s.f.
trezire s.f Faptul de a (se) trezi; deşteptare. /•Lămurire, limpezire a minţii, a judecăţii.
trezit, -ă, treziţi, -te, adj. (Despre mîncăruri şi băuturi) Care şi-a pierdut gustul, tăria, trezvîe s.f v. trezie.
trezorerie, trezorerii, s.f. || Din fr. trésorerie II Administrare a tezaurului public. • Oficiu al unui stat unde se păstrează şi se administrează tezaurul public.
tri- II Din fr., lat. tri- Jj Element de compunere cu sensul „trei44 care serveşte Ia formarea unor substantive şi a unor adjective.
triâ, triez, vb. I. Tranz. || Din fr. trier Ц A selecţiona şi a clasa după anumite criterii.
triadă, triade, s.f. || Din fr triade, lat trias, triadis || Reunire de trei elemente care formează o unitate,
triaj, triaje, s.n. || Din fr triage || -Staţie tehnică de cale ferată unde se garează vagoanele, se descompun şi se recompun trenurile.
triânglu, triangluri, s.n. || Din fr. triangle || Instrument muzical de percuţie construit din-tr-o5>ară cilindrică de oţel, îndoită în formă de triunghi, care produce sunete prin lovirea cu o baghetă din acelaşi material.
triangulâţie, triangulaţii, s.f. || Din fr. triangulation |! Operaţie topografică prin care se determină -coordonatele punctelor de pe teren prin stabilirea, pe porţiunea ele măsurat, a pnej reţele de triunghiuri. ® Reţea de triunghiuri ale unei ridicări topografice.
triâsic s.n. || Din fr. triasique [] (Geol.) Prima perioadă a erei mezozoiee.	;
triation, triatlonuri, s.n, Jj Din ît. triathlon |j Probă sportivă combinată, constînd din trei probe diferite (alergare, săritură, aruncare).
trib, triburi, s.n. II Din lat. tribus |l Formă de organizare economică şi social-politică a populaţiilor aflate în stadiul de dezvoltare al comunei primitfve, constînd dintr-o grupare de mai mul ie ginţi sau familii înrudite, unite pe baza comunităţii teritoriului şi supuse autorităţii unui şef unic.
TRIBAL
1080
tribâl, -ă, tribali, -e, adj. ||Din fr. tribal || De trib; (deSpre populaţii) care trăieşte în triburi.
tribdrd, triborduri, s.n. || Din fr. tribord || Partea din dreapta a unei nave (privind de la pupă spre proră).
trihrâh9. tribrahuri, s.n. || După fr. tribraque || Picior metric în poezia greco-latină format din trei silabe scurte. -	>
tribulaţie, tribulaţii, s.f. || Din fr. tribula-tion IJ (Livr.) Frămîntare, zbucium sufletesc.
tribfm, tribuni, s.m. || Din lat. tribunus || 1. (în Roma antică) Magistrat însărcinat cu funcţii militare şi civile. O T. militar — comandant în armata romană. 2. (Fig.) Persoană carc luptă pentru drepturile poporului.
tribunal, tribunale, s.n. || Din fr. tribunal lat. tribunal „platformă pe care stătea tribunul la romani44 || Organ de jurisdicţie care rezolvă litigiile şi unele recursuri. •Complet de judecată la un astfel de organ.
tribtinft, tribune, si. II Din fr. tribune || 1. Construcţie de lemn sau de piatră, cu mai multe-rînduri de bănci aşezate în amfiteatru, de unde se poate urmări desfăşurarea unei festivităţi, a unei competiţii sportive etc. 2. Loc înălţat, estradă pe care stă cel ce vorbeşte în fata publicului.
tribiiţ, tributuri, s.n. || Din lat. tributum, fr. tribut || (în trecut) Obligaţie (de obicei în bani) pe care o putere cuceritoare o impunea unui popor învins. O Expr: A-şi da (sau a-şi aduce) tributul= a contribui (adeseori cu sacrificii) la o acţiune.
tributar, -ă, tributari, -c, adj. |j Din fr. tribu-taire, lat. tributarius || Care plăteşte tribut; p. ext. care este dependent (economiceşte). • (Fig.) Care are obligaţii faţă de cineva sau ceva.
trfeeps, tricepşi, s.m. || Din fr., lat. triceps || Nume dat muşchilor a căror inserţie se face, la una dintre extremităţi, prin trei ligamente.
tricerâtops, triceratopşi, s.m. || Din fr. tricera-tops; tri- + gr. keras, keratos „corn44 -p ops „vedere44 || Gen de reptile fosile, dinozauriene, lungi de 6—8 m, cu două coarne deasupra orbitelor şi cu o protuberantă nazală. Craniul se continuă cu un guler osos.
trichină, trichine, s.f. |] Din fr. trichine; gr. thrix, thrichos „păr44 || Vierme parazit, lung pînă la 4 mm, care trăieşte în muşchii şi în intestinele şobolanilor, porcilor etc., putînd trece şi la om prin consumarea cărnii de porc infestate.
trichindză, trichinoze, s.f. || Din fr. trichi-nose II Boală, comună omului şi unor animale, pricinuită de trichină, caracterizată prin dureri digestive, febră, dureri musculare etc.
tricicletă, triciclete, s.f. || Din fr. Xricycle (după hicihletă) || Vehicul (pentru copii) cu trei roţi, asemănător bicicletei, pus în mişcare prin două pedale.
trie lin ic, triclinice, adj. [| Din fr. triclinique; tri- -f klinein „a închina44 || Sistem triclinic = sistem cristalografie caracterizat prin trei axe de referinţă, inegale, asimetrice şi înclinate una faţă de alta. , •
triclmiu, triclinii, s.m || Din lat. Uîclinium || încăpere a casei la romani, în care se mînca.
trie(o-) II Din gr. thryx, thrychos „fir de păr44 || Element de compunere cu sensul „referitor la păr44, cu ajutorul căruia se formează substantive şi adjective.
tricocefiil, tricocefali, s.m. || Din fr. tricho-cephale II Vierme parazit, lung de 3—5 cm care trăieşte în intestinul gros al omului şi care provoacă boala numită tricocefaloză.
tricocefaloză, tricocefaloze, s.f. || Din tricoce-fal || Boală, comună omului şi unor animale, provocată de tricocefal şi manifestată prin anemie, enterită, tulburări nervoase etc.
trieoflţle, s.f. j] Din fr. trichopliitie; irico- |-gr. phyton „plantă44 |] Boală, de piele la unele animale, transmisibilă şi îa om, provocată de o ciupercă şi caracterizata prin căderea părului, formarea de cruste şi plăgi.
tricolor, -ă, tricolori, -e, adj., s.n. || Din fr. tricolore II 1. Adj. Care are trei culori. 2. S.n. Drapel în trei culori: spec, drapelul românesc.
tricomdnas s.m. |j Din fr. trichomonas; trie o--f gr. monas „unitate4'* || Gen de protozoare flagelate, parazite la oameni, la unele animale şi la păsări. v
l tricomonoză, tricomonoze, s.f. || Din fr. tricho-monose'IINume dat unor boli comune omului şi animalelor, provocate de tricomonas.
trieopter, tricoptere, s.n. II Din fr. trichoptere; trico- ~P gr. pîeron „aripă44 li Ordin de insecte cu aripi mari, membranoase, acoperite cu peri mici; (şi la sg.) insectă din acest prdin. (
tricorn, tricornuri, s.n. II Din fr. tricorne IJ Pălărie bărbătească cu borurile îndoite în trei colturi, care se purta în trecut.
tricot, tricoturi, s.n. II Din fr. tricot, germ. Trikot || Produs din fibre textile împletite în ochiuri, avînd aceleaşi utilizări ca şi ţesăturile.
tricota, tricotez, vb. I. Tranz. j] Din fr. tricolor \\ A realiza un tricot; a împleti pulovere, tricouri etc.
tricotaj, tricotaje, s.n. j| Din fr. tricotage || Obiect de îmbrăcăminte obţinut din tricot.
tricou, tricouri, s.n. II Din fr. tricot II Cămaşă sau bluză tricotată, purtată mai ales de sportivi.
tricromie s.f. || Din fr. triehromie; tri- 4- gr. chroma „culoare44 |j Ansamblu de procedee foto-chimice de reproducere, constînd în descompunerea originalului în trei copii corespunzătoare' celor trei culori fundamentale (galben, albastru şi roşu), realizîndu-se trei clişee, care, tipărite succesiv, dau prin suprapunere imaginea policromă a originalului.	-v
tricuspid, -ă, tricuspizi, -de, adj. || fr. tricuspids; tri- -plat. cuspis, -idiş „vîrf44 || Care are trei vîrfuri. O (Anat.) Valvula tricuspidă — vaîvulă a inimii care închide orificiul dintre atriul şi ventriculul drept.
trident, tridente, s.n. || Din fr. trident; lat. tridens „cu trei dinţi** H (Mitol.) Furcă cu trei dinţi, considerată în antichitate ca semn al puterii lui Neptun, zeul mării.
tridimensional, -ă, tridimensionali, -e adj.
|| Din fr. tridimensionnel || Care are trei dimensiuni. • .
1081
^ ÏRÎODA
trié dru. trieăre, s.n. || Din fr. trièdre; tri-gr. /îec£ra „bază46 || Figură din spaţiu formată din trei semi drepte concurente care* nu se află în acelaşi plan.
trienal, -ă, trienali, -e, adj. || Din fr. trzenroaZH Care durează trei ani ; care are loc din trei în trei ani.
triere, trieri, s.f. Acţiunea de a tria. trifazat, -ă, trifazaţi. -ie, adj. || Din fr. triphasé H (Despre sisteme fizico-chimice) Care are trei faze.
trifazic, -ă, trifazici, -ce, adj. || Cf. trifazat ][
Trifazat.
trifoi s.m. [I Lat. trifolium || Nume dat mai inul lor specii de plante din familia leguminoaselor, cu frunzele compuse din trei foliole, unele specii fiind cultivate ca plante furajere.
trifoişte, trifoişti, s.f. || Din trifoi li Loc semănat cu trifoi.
trifoliât, -ă, trifoliaţi, -te, adj. || Din, fr. trifolié II (Despre frunze) Care este alcătuit din trei foliole.
triftong, triftongi, s.m. || Din fr. triphtongue; tri- -f gr. phtongos „sunet46 II Grup de trei sunete (două semivocale şi o vocală) care se pronunţă în aceeaşi silabă.
trifurcât, -ă, trif urcaţi, -te, adj. [j Din fr. trifurqué [I Care are trei ramuri, trei ramificaţii, trigemen, trigemeni, adj. || Cf. lat. trigeminus \\ Nerv trigemen — pereche de nervi cranieni care inervează o parte a pielii şi a muşchilor feţei.
* trigîiî, triglife, s.n. H Din fr. triglyphe || Element decorativ al frizei templelor dorice, de forma unei plăci dreptunghiulare de piatră cu trei creste în relief, care se repetă la intervale egale.
trigdn, trigoane, s.n. || Din fr. trigone; gr; trigonoş „cu trei unghiuri44 || Prăjitură în formă de triunghi, preparată din foi de plăcintă umplute cu nuci şi muiate în sirop.
trigonometric, -ă, trigonometrici, -ce, adj. || Din fr. trigonométrique |] Privitor la trigonometrie; care ţine de trigonometrie. O Funcţii trigonometrice = funcţiile sinus, cosinus, tangentă, cotangentă, secantă, cosecantă.
trigonometrie s.f. || Din fr. trigonometrie; gr. trigonon „triunghi44 -j- metrou „măsură44 |j Ramură a matematicii care studiază proprietăţile funcţiilor trigonometrice, şi relaţiile în care intervin acestea.
tril, triluri, s.n. II Din fr. trille || Ornament muzical constînd din alternarea rapidă a unui sunet de bază cu unul alăturat, superior sau inferior; p. ext. o în tecul unor păsări, care produce un efect sonor asemănător.
trilingv, -ă, trilingvi, -e, adj. || Din fr. trilingue II Care vorbeşte trei limbi; care, este scris în trei limbi.
trilobat, -ă, trilobaţi, -te, adj. || Din fr. trilobé || (Despre unele frunze) Cu trei lobi.
trilob.it, trilobiii, s.m. H Din fr. trilobite || (La pl.) Clasă de artropode marine din era primară, al căror corp era împărţit în trei părţi, aUt transversal cîi şi longitudinal; (şi la sg.)* animal din această clasă.
trilogie, trilogii, s.f. II Din fr. trilogie || Serie de trei opere literare sau muzicale, aparţinînd aceluiaşi autor şi caracterizate prin unitate tematică. #
trimestrial, -ă, trimestriali, -e, adj. || Din fr.
trimestriel |! Care se referă îa un trimestru, care durează trei luni; care are ioc o dată Ia trei luni.
trimestru, trimestre, s.n. || Din fr. trimestre, lat. trimestris || Fiecare dintre diviziunile de eîte trei luni consecutive în care este împărţit anul^ calendaristic. «Fiecare dintre cele trei diviziuni în care este împărţit anul şcolar, trimete vb. III. v. trimite, trimis, trimişi, s.m. Persoană trimisă undeva cu o misiune oficială. OCT. extraordinar = denumi re dată reprezentantului diplomaţie cu grad imediat inferior ambasadorului, însărcinat cu conducerea unui oficiu diplomatic ou rang de legaţie; şef al unei misiuni diplomatice însărcinat cu o funcţie specială şi temporară.
trimite, trimit, vb. III. Tranz. || Lat. tramit-tere || 1. A dispune sau a ruga ca cineva să se duca undeva. O Expr. A trimite pe cineva pe cealaltă lume — a ucide, a omorî. «A dispune ca un obiect să fie dus la o anumiă destinaţie. «A transmite prin cineva veşti, porunci, "salutări etc. 2. A indica cuiva să consulte un text, o lucrare, în legătură cu o anumită problemă. IIŞi: trimete vb. III. .
" trimitere, trimiteri, s.f. 1. Faptul de a trimite. O (Jur.) T. în judecată — intentare de proces unui infractor. 2. Indicaţie într-un text (notă în josul paginii sau îa sfîrşitiil lucrării) care trimite pe cititor la o carte, la o revistă etc. spre confruntare sau consultare.
trimitătdr, -oare, trimiţători, -oare, adj. || Din trimite |] (Şi substantivat) Care trimite ceva; care expediază ceva prin poştă; expeditor.
trmehet, trincheţi, s.m. -|| Din ii. trinchetto \\ Arbore vertical al unei nave eu pînze, situat la proră; arbore cu pînze.
trinitariân, -ă, trinitarieni, -e, s.m. şi f. || Din engl. triniiarîan || Credincios creştin care acceptă dogma trinităţii.
trinitate s.f. ij Din lat. trinitas, -atis, fr. tri-nite |l 1. (în religia creştină) Sfînta treime.(tatăl, fiul şi duhul sfînt). 2. Grop de trei persoane sau trei lucruri' care formează o unitate.
trinitroeeluloză s.f. [| Din fr. trinitrocellulose || (Chim.) Fulmicoton.
trinîtroglicermă s.f. || Din fr. trinitroglyce-rine !s Exploziv puternic care, amestecat cu alte substanţe, formează diferite tipuri de dinamită. '■ trinitrotoluen s.n. || Din fr. trinitrotoluene \\ Substanţă solidă, cristalină, de culoare galbenă, întrebuinţată ca exploziv; trotil.
trinom, trinoame, s.f. || Din fr. trinome || Poli-nom format din trei termeni.
trio s.n. || Din it. trio |j 1. Ansamblu format din trei voci sau trei instrumente care execută împreună o compoziţie muzicală; compoziţie scrisă pentru -acest ansamblu. 2. (Fam.) Grup de trei persoane.
tfiodă, triade, s.f. |] Din fr. triade; tri- -f- gr. hodos „drum44 U Tub electronic cu trei electrozi.
швхош*
1032
triolet, triolete, s.n. || Din fr. triolet || 1. Poezie de opt versuri {de cîte opt silabe fiecare) în care versul întîi este identic cu al patrulea şi al şaptelea, iar al doilea cu al optulea. 2. Grup de trei note, care se execută în timpul necesar pentru executarea a două dintre ele-
triăr, trioare, s.n. || Din fr. trieur || Maşină folosită pentru separarea impurităţilor din seminţele de plante agricole.
trioxid, trioxizi, s.m. || Din fr. trioxyde || Oxid care conţine trei atomi de oxigen în moleculă. O T. de sulf = pulbere cristalină de culoare albă, folosită la fabricarea acidului sulfuric.
trîpaflavlnă s.f. |ţ Din fr. trypaphlavine [| Substanţa chimică cu acţiune antiseptică, utilizată împotriva bacteriilor şi protozoarelor.
trîpanozoma, tripanozome, s.f. || Din fr. trypa-nosome; gr. trypanon „burghiu44 + soma „corp44 j] Gen de protozoare flagelate, cu corpul fusiform, parazite în sîngele şi în ţesuturile vertebratelor, la care produc anumite boli.
tripartit, -ă, tripartiţi, -te, adj. || Din fr. tripartite \\ Care este format din trei părţi. © (De; spre pacte, înţelegeri) (Care se încheie între trei state sau între trei partide.	#	.
tripla, triplez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. trip Ier || A (se) face d@ trei ori mai mare, a (se) întrei.
tripMt, triplete, s.n. ÎI Din fr. triplet || Al treilea din trei exemplare de acelaşi iei. © A treia formă a unor cuvinte de aceeaşi provenienţă, intrate în limbă în epoci diferite.
tripleta, triplete, s.f. ii Din fr. triplette II Grup de trei jucători care compun o linie de atac sau de apărare în unele jocuri sportive.
triplex s.n. |1 Din fr. triplex j| Geam de siguranţă format din două foi de sticlă cu un strat de ăcetat de celuloză la rhijîoc. 2. Hîrtie groasă, alcătuită din trei straturi de materiale fibroase diferite.
trlplicât, triplicate, s.n. j| Din lat. triplicatusr, fr. tripiicata || A doua copie făcută după un act sau după un document.
triplu, -ă, tripli, -e, adj. || Din fr triple || Care este de trei ori mai mare sau mai mult; întreit.
trip51, tripoli, s.m II Din fr. tripâle || (Teîec.) Reţea electrică tripolară,
tripolar, -ă, trip olari, ~e, adj. || Din fr. tripolaire II (Despre reţele sau circuite electrice ori elemente de circuit electric) Care are trei borne de acces spro* exterior, fără a prezenta şi alte cuplaje cu acesta.
tripotâi, tripotaje, s.n. || Din fr. tripotage || (Livr.) • Afacere necinstită; potlogărie
tripou, tripouri, s.n. || Din fr. tripot || Local în care se joacă jocuri do noroc.
tripsmă s.f. || Din fr, trypsine || Rnzimă secretată de pancreas, avînd rol în digestia proteinelor alimentare-
triptic, triptice, s.n. || Din fr. triptique: gr.. triptichos || Tablou compus din trei părţi prinse între ele prin balamale (părţi le laterale putîndu-se închide peste cea din mijloc), po care rînt pictate scene religioase ori sînt scrise nume de ctitori, de donatori aţe.
triremă, trireme, s.f. || Din fr. trireme, lat. triremis « tri- -j- remus „vîslă“) || Corabie din antichitate, cu trei rînduri de vîsle, dispuse pe trei nivele-
trisepâl, -ă, trisepali, -e, adj. |[ Din fr. trwepale j| (Despre flori) Care are trei sepale.
trisilablc, -â, trisilabici, -ce, adj. [| Din fr. trisyllabique || (Despre cuvinte) C#mpus din trei silabe.
trist, -ă, trişti, -ste, adj, |l Lat. tristis || 1, (Despre oameni) Supărat, amărît; melancolic; (despre ochi, zîmbet eţc.) care exprimă tristeţe, melancolie; (despre stări, situaţii, fapte) plin de tristeţe. 2. (Fig.) Care provoacă tristeţe; carc sugerează sau evocă tristeţe; deprimant, dezolant.
tristeţe, tristeţi, s.f. |) Din trist \\ Stare de. spirit apăsătoare; mîhnire, amărăciune; durere sufletească.	'
trişa, trişez, vb. I. Intranz. şi tranz. |[ Din fr, tricher IIA înşela la jocul de cărţi; p. ext. a înşela, a păcăli; a induce în eroare.
trişcă, trişte, s.f. Fluier scurt (din lemn de paltin, de soc etc.), fără găuri pentru degete, cu o mică deschizătură la un capăt, pe unde se suflă.
trişăr, trişori, s.m. ţ| Din fr. trichgur j] Persoană care trişează (la jocul de cărţi), trişte s.f, (înv.) Soartă, destin, tritiu s.n. II Din fr. tritium jITzotop greu, radioactiv, al hidrogenului, folosit în reacţii de fuziune.
triton1, tritoni, s.m. || Din fr. triton, lat. Triton || 1. (în mitologia greacă) Nume dat unor zeităţi marine, închipuite cu bust de om şi cu coadă de delfin. 2. Batracian cu aspect de mormoloc de broască, avînd în .lungul spatelui o creastă viu colorată.
triton2, tritonuri, s.n. |j Din fr. triton || (Muz.) Interval care cuprinde trei tonuri.-
triturâ, triturez, vb. I. Tranz И Din fr. triturer IJ A fărîmiţa o substanţă in particule fine.
triumf, triumfuri, s.f, ji Din lat. triumphus, fr. triomphe ||1. Celebrarea unei victorii în vechea Romă, prin intrarea solemnă în oraş a comandantului biruitor, însoţit de un' cortegiu.
O In triumf = cu alai, cu pompa. 2. Victorie, biruinţă de mare prestigiu; succes moral deosebit.
triumfa, triumf, vb. I. Intranz. \\ Lat, trium-phare, fr. triompher || 1. A repurta o victorie strălucită. 2. (Fig.) A avea un mare succes. 3P A se mîndri (în urma unui succes).
triumfal, -ă, triumfali, -e, adj. Ц Din lat. triumphalis, fr. triomphal |j Care constituie un triumf, care vesteşte o izbîndă; (fig.) măreţ, solemn.
triumfător, -oare, triumfători, -oare, adj. || Din triumfa И yictorios, biruitor. © Care exprimă mîndrie, satisfacţie pentru succesul obţinut triumvir, triumviri, s.m. || Din lat., fr. triumvir И Fiecare dintre cei ti*ei membri ai unui triumvirat.
triumvirat, triumvirate, s.n. || Din lat. trium-viratus, fr. triumvirat || (în Roma antică) Inţe-
1083
TROIENI
îegera între trei persoane în scopul cuceririi şi exercitării puterii politice de stat.
triunghi, triunghiuri, s.n. || Tri- + unghi (după fr. triangle) || Poligon cu trei laturi şi trei unghiuri.
triunghiular, -ă, triunghiulari, -e, adj. || Din triunghi (după lat. triangularis) || In forînă de triunghi.
triva&ént, -ă, trivalenţi, -te, adj. || Din fr. trivalent H (Despre elemente chimice) Care are valenţa trei.
trivial, -ă, triviali, -e, adj. || Din fr. trivial, lat. trivialis || Vulgar; necuviincios, indecent, obscen.
trivialitate, trivialităţi, s.f. || Din fr. trivialité || însuşirea a ceea ce este trivial; faptă sau vorbă trivială; necuviinţă, neruşinare.
trizaharîdă, trizaharide, s.f. || Din fr. tri-saccharide || (La pi.) Grup de substanţe organice din clasa hidraţilor de carbon, care au molecula alcătuită din trei resturi de monozaharid; (şi la sg.) substanţă din acest grup.
trîmhă, trimbe, s.f. || Din sl. tronba IJ1. jucată mare de -pînză sau de stofă (făcută sul) ; val. 2. Vîrtej de apă, de praf, de ninsoare etc.
3.	Rînd, şir, lanţ; p. ext. ceată, pîlc.
trîmbiţâ, trimbiţez, vb. I. || Din trîmbiţă || 1. Intranz. A cînta din trîmbiţă. 2. Tranz. (Fig.) A răspîndi o ştire, a face ca un lucru să fie cunoscut de toată lumea; a bate tpba.
trîmbiţâre, trîmbitări, s.f. Acţiunea de a trim-biţa; sunet produs de trîmbiţă.
trîmbiţâş, trîmbifaşi, s.m. || Din trîmbiţâ || Persoană* care cîfttă din trîmbiţă; gornist, trompet.
trîmbiţă, trîmbiţe, si. || Din sl. tronbica |] Goarnă, trompetă.
trîndav, -ă, trîndavi, -e, adj. || Cf. ser. trun-tav II (Despre oameni; şi substantivat) Care se mişcă şi lucrează încet şi în silă; leneş.
trîndăvi, trîndăvesc, vb. IV. Intranz. || Din trîndav || A trăi în trîndăvie; a pierde vremea.
trîndăvie si. II Din trîndav j| Lenevie, inactivitate.
trînii s.n. pl. H Cf. si. trondü „bondar4; „parazit44 I] 1. (Pop.) Hemoroizi. 2. Plantă erbacee din familia orhideelor, cu flori brune deschis, plăcut mirositoare.
trînjoâică, trînjoaice, s.f. || Din trînji |] Plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu tulpina acoperită cu peri albi, cu flori mari galbene, • întrebuinţată în medicina populară.
trîntă, trînte, s.f. || Din trînti j| Luptă corp la corp între două persoane, fiecare cautînd să o doboare pe cealaltă la pămînt, cu ajutorul braţelor.
trînteâlă, trînteli, s.f. II Din trînti || Trîntă, . încăierare.
trînti, trîntesc, vb. IV. H Din sl. trontiti j|
1.	Tranz^ A arunca cu putere izbind de ceva un obiect, persoană, o povară etc.; a culca la pămînt. 2. Tranz. (Despre animale de călărie) A arunca pe călăreţ din şa. 3. Tranz. A izbi o uşă, un capac etc. 4. Tranz. A-şi pune la repezeală un obiect de îmbrăcăminte. 5. Tranz.
(Fam.) A respinge un candidat la un examen.
6.	Refl. A se aşeza brusc, aruneîndu-se cu toată greutatea corpului. 7. Refl. A se lua la trîntă. 8. (Fig.; fam.) A face ceva în mare graba; a spune o vorbă nesocotită, nelalocul ei.
trîntor, trîntori, s.m. 1. Masculul albinei.
2.	(Fig.) Bărbat leneş, care trăieşte din munca altora.
troacâr, troacare, s.n. H Din fr. trois-quarts || Palton sau pardesiu femeiesc mai scurt.
troacă, troace, s.f. ||-Din germ. Trog j| 1. Albie, covată scurtă şi lată. 2. Jgheab din care beau sau mănîncă animalele. 3. Vas (de lemn), cutie avînd diverse întrebuinţări.
troâhnă', treahne, si. (Pop.) Guturai, răceală, tţnc. s.n. ji Din fr. iroc j| Schimb direct de produse fără mijlocirea banului; schimb în natură.	.	.
trocâr, trocare, s.n. || Din fr. brocart, germ. Trokar || Instrument alcătuit dintr-un tub ascuţit cu mîner, folosit la efectuarea puncţiilor sau la introducerea în unele cavităţi ale organismului a unor instrumente chirurgicale ori a unor dispozitive optice.
troféu, trofee, s.n. |! Din fr. trophée || 1. Pradă de război (luată în semn de biniinţă). 2. Monument ridicat în amintirea unei victorii sau în cinstea unui erou. 3, -Fig.) T. de vînătoare = coarne, colţi, blană de la un vînat, păstrate pentru frumuseţea lor.
trofic, -ă, trofici, -ce, adj. !] Din fr trophique; gr. trophe „hrană44 || Care se referă la nutriţie, care asigură nutriţia
troficitâte s.f ii Din trofic i| Proprietate a materiei vii de a-şi păstra structura normală, prin asigurarea necesităţilor nutritive.
troglodit, troglodiţi, s.m. || Din fr. troglodyte, gr. troglodytes || 1. Om preistoric, locuitor al cavernelor. © Persoană care trăieşte în ?Ştare de primitivitate. 2. (Fig ) Om eu nivel de viaţă extrem de scăzut. • Epitet dat unui om grosolan, necivilizat.	■
trohaic, -ă, trohaici, -ce, adj. |f Din fr. tro-chaïque h (Despre versuri) Compus din trohei.
troheta, trohei, s.m. |j Din fr. trochée |i Picior de vers alcătuit (în versificaţia antică) dintr-o silabă lungă şi una scurtă sau (în versificaţia modernă) dintr-o silabă accentuată şi una neaccentuată.
troian1, troiène, s.n. 1. Cantitate mare de*"i zăpadă adusă de vînt şi aşezată în formă de valuri sau dune; nămete^. © Cantitate mare; grămadă, morman. 2. întări tură primitiva constînd dintr-un val lung de pămînt, cu şanţ de apărare.
troian2, -ă, troieni, -e, adj. || De la n. pr. Trqia II Privitor la Troia; din (sau de la) Troia.
© Calul troian = mijloc perlid folosit de cineva pentru a submina situaţia saù acţiunile cuiva.
# troică, troici, s.f. II Din rus trojka H Sanie, căruţă sau trăsură ia care se înhamă trei cai alăturaţi.
troieni, troienesc, vb. IV. || Din troian1 |j 1. Tranz. A acoperi cu troiene de zăpadă; a înzăpezi. 2* Tranz. A acoperi un obiect îngrămădind
imOtENFP
1084
çeva peste el* (Fig.) Cum n-ai mai ţi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri ' aminte• (Eminescu), 3. Refl. A se înzăpezi.
troienit, -ă, troieniţi, -te, adj. Acoperit cu troiene (de zăpadă); înzăpezit.'
’■ troiţa, troiţe, s.f. || Din sl. troica || Cruce mare de lemn sau de piatră, aşezată la răspîntii, lîngă fîntîni sau în locuri de’care se leagă un eveniment.
troleibüz, troleibuze, s.n. II Din fr. trolleybus || Vehicul rutier cu tracţiune electrică, folosit pentru transportul urban în comun. Esté alimentat cu energie electrică de la o linie dublă cu ajutorul a două trolee.
troleu,jtro/ee* s.n. If Din fr. trolley !|| Dispozitiv pentru priză de curent electric de îa o conductă aeriană, instalat pe un vehicul cu tracţiune electrică.
troliu, troliuri, s.n. II După fr. treuil || Dispozitiv folosit pentru a deplasa (pe verticală) o sarcină, alcătuit dintr-o tobă rotativă pe care se înfăşoară un cablu, de al cărui capăt se leagă sarcina de transportat.
trombă, trombe, s.f. || Din fr. trombe |] Vîrtej de vînt cu viteză mare. • Coloană de fum sau de praf ridicată de vînt. © Coloană înaltă de apă, de formă conică, ridicată de un vîrtej puternic de vînt.
trombocit. trombocite, s.n. || Din fr. thrombocyte; gr. thrombos ,,cheag“ || Celula sangmnă care are un rol important în coagularea sîngeîui.
tromboîlebită, tromboflebite, s.f. 1) Din fr-tkrombophlébite || Inflamaţie a peretelui unei vene, cil formare de cheaguri.de singe, care pot obtura parţial sau total vena.
trombon, tromboane, s.n. || Din fr. trombone || Instrument muzical de suflat făcut din alamă, mai mare decît trompeta, care emite sunete de înălţimi diferite prin deplasarea unei culise.
tromboză, tromboze, s.f. || Din fr. thrombose j| Obturarea parţială sau totală a unei artere sau vene prin formarea unui cheag sanguin.
trompă, trompe, s.f. |] Din fr. trompe || 1. Organ tubular membranos care prelungeşte nasul elefantului, al ţapirului etc., servind la pipăit şi la apucat; organ al unor insecte, adaptat pentru supt. 2. Trompa- lui Eustache — canal interior al urechii, care face legătura între timpan şi faringe. 3. Trompă uterină — organ pereche tubularda mamiferele femele, care asigură legătura între ovar şi uter.
trompét, -ă, trompeţi, -te, s.m. şi f. ]| Din fr, trompette jj Persoană care cînt.ă la trompetă.
trompetă, trompete, s.f. || Din fr. trompette, germ. Trompete || Goarnă..
trompetist, -ă, trompetişti, -ste, s.m. şi f. ||Din fr. trompettiste || Trompet.
tron1, tronuri, s.n. || Din fr. trône || 1. Jeţ, scaun sculptat pe care stau monarhii la cere-' monii; p ext. simbol al domniei, al puterii monarhilor. 2. Jeţ pe care stau prelaţii. în timpul unor ceremonii religioase.
tron2, tronuri, s.n. || Din germ. dial. Trithfcjn || 1. (Pop.) Ladă în care se păstrează
diverse obiecte (mai. ales îmbrăcăminte). 2. (Reg.) Sicriu.
trona, tronez, vb. I. Intraftz, [| Din fr. trôner H A'se afla pe tron, a domni peste o ţară. • (Fig.) A domina; a lua o poziţie afectată de superioritate.
tronc interj. || Onomatopee || 1. Cuvînt care imită zgomotul produs de o cădere, de o izbitură, de o ciocnire. O Expr. (Fam,) A-і cădea cuiva cu tronc (la inimă) = a-і deveni cuiva drag dintr-o dată. 2. Exclamaţie care exprimă surpriza în faţa unui lucru neaşteptat, a unei întîmplări neprevăzute. || Şi: * trănca interj, tronca interj, v. tronc, troneănf, troncănesc, vb. IV. Intranz. || Din tronc || A face zgomot, izbind un obiect de altul.
tronconie, -ă, tronconici, -ce, adj. || Din fr. tronccnique II Care are forma unui trunchi de con.. - tronson, tronsoane, s.n.J || Din fiv tronçon ]j Porţiune distinctă dintr-un obiect, dintr-o construcţie, dintr-un organ de maşină etc. delimitată prin anumite elemente de legătură, prin repere, printr-o formă deosebită.
trop1 interj. II Onomatopee || (De obicei repetat) Cuvînt care imită zgomotul făcut de picioare său copite cînd lovesc pămîntul în mers. || Şi: tropa _ interj.
trop2, tropi, s.m. || Din fr. trope, lat. tropus, ngr. tropos H (Livr.) Denumire generică dată figurilor de stil.
tropa interj, v. trop1.
tropar, tropare, s.n. || Din sl. troparî |j Cîntare bisericească de laudă în cinstea unui sfînt sau a unui eveniment religios.
tropăi, tropăi, vb. IV. Intranz. |j Din trop1 Ц A face zgomot lovind pămîntul cu picioarele (în mers). • (Fig.) A juca, a dansa (zgomotos).
tropăiâlâ, tropâieli, s.f. || Din tropăi || Tropăit, tropăitură.
tropăit, tropăituri, s.n. Faptul de a tropăi; tropăială, tropăitură.
tropăitură, tropăituri, s.f. || Din tropăi || Zgomotul produs de paşii grei ai unui om, de copitele unui cal în mers, de lovirea pămîntului cu picioarele; tropăit, tropăială.
tropic, tropice, s.n. || Din fr. tropique, lat. tropicus || Fiecare dintre cele două paralele (la 23°27' latitudine nordică sau sudică) unde, Ia solstiţiile de vară şi de iarnă, Soarele trece la zenitul locului; (Ia pl.) zonă, regiune aflată în jurul celor două paralele. O Tropicul racului (sau cancerului) — paralela de 23°27' latitudine sudică. Tropicul capricornului v. capricorn.
tropical, -ă, tropicali, -e, adj. |] Din fr. tropical H Care se referă la tropice; din regiunea tropicelor.
tropiŞm s.n. II Din fr. tropism; gr. tropos „tur, ocol“ || Orientare a unui organism fixat (în special plantă), către direcţia din care acţionează o^sursă de excitaţie (lumina, o substanţă chimică’ etc.).
'troposforă s.f. || Din fr. troposphère || Stratul inferior al aLnosïerei, care vine în contact direct cu suprafaţa Pămîntului, avînd o înălţime medie de 10—.11 km.
tropot, tropote, s.n, i! Din bg., ser. tropot j| Zgomot de copite sau de picioare care izbesc pămîntul.
tropoti, tropotesc, vb. IV. Intranz. || Din tropot || (Pop.) A tropăi.
tropotit, îropotituri, s.n. Faptul de a tropoti;
* tropot.
trosc interj. || Onomatopee || Cuvînt care ■ imită zgomotul produs de o lovitură, de o trosnitură.
troscot'S.m. || Diri sî. troskotu |] Plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pămînt, cu frunze mici şi flori aîbe-roz, care creşte în locuri necui-tivate.
trosnet, trosnete, S.n. Ml Din- trosni || Trosni-tură.	;
trosni* trosnesc,"vh. IV, Intranz. li Ci. trăsni1 j|
• 1. (Despre lemne sau obiecte 'de lemn) A pro-- duce 1111 zgomot caracteristic dud. crapă sau
dnd se rupe. • A plesni, a pocni din bici. • (Despre arme de foc) A detuna, a bubui. 2, A-i pîrîi’cuiva încheieturile. || Şi: trăsni2 vb. IV.
trosnire, trosniri, si. Faptul de a trosni; trosnitură.	^
trosnitură, trosnituri, s.f- |! Din trosni j| Zgomot produs de un obiect (de lemn) ciad crapă, cind se rupe; pocnitură; pîrîi tura,
troteur |Pr.: irotor], troteuri, s.m., adj.. || Din fr. trotteur || .1. S.m. Cal dresat pentru mersul la trap; trăpaş. 2. Adj. (Despre'încălţămintea de damă) Cu tocul gros, înalt de-3 — 4 cm. || Scris* şi: trotteur.
trotil s.n. !| Din germ. Trotyî || (Chim.) Tn-nitrotoluen.	\
trotinetă, trotinete, si. |j Din fr. trottinelte [f Mic vehicul pentru copii (format dintr-o seîndură montată pe două roţi şi articulată cu o bară), pe care se merge împingîndu-1 ou un picior.
trotuar, trotuare, s.n. || Din fr. trottoir || Porţiune (asfaltată) la marginea unei străzi, mai ridicată decît partea carosabilă, şi rezervată circulaţiei pietonilor.
trubadur, trubaduri, s.m. || Din ir, trouba-dour || Poet din evul mediu, care îşi compunea versurile în vechea provensală şi recita, cu un acompaniament muzical specific, pe Ia curţile marilor feudali.
truc, trucuri, s.n. || Din fr. truc II Manevră abilă prin care cineva caută să falsifice realitatea; şiretlic, stratagemă: y trucaj, trucaje, s.n. || Din fr. trucage, truepiage |] Procedeu tehnic folosit în teatru şi în cinematografie, prin care se creează o iluzie optică sam auditivă.
trudă, trude, s.f. H Din trudi |] 1. Efort fizic sau intelectual; munca grea, istovitoare; caznă. • Oboseală, osteneală. 2, Rezultatul unei munci susţinute; agoniseală. 3, Chin, suferinţă, durere, necaz.
trudi, trudesc, vb. IV. Refl. şi intranz.
|| Din sl. truditi || A munci din greu; a depune eforturi mari pentru a îndeplini ceva; a se sili, a se strădui. • Refl. A se chinui, a se căzni.
ţrudîre s.f. Faptul de a se trudi; efort, muncă grea; trudă.
trudit, «ă, trudiţi, -te, ţidj. Obosit peste m„ sură, extenuat.
truditor, «oare, truditori, -oare, adj. || Din trudi || (Şi substantivat; rar) Care munceşte din greu, care desfăşoară o activitate obositoare.
trudnic, -ă, trudnici, -ce, adj. || Din si. irudïnü || Care cere mult efort; obositor, extenuant.
trufanda,trufandale, s.f. f| Din tc. tur fanda || Cele dintîi dintre fructele sau roadele din fiecare an ; p. ext. produs alimentar pus în comerţ pentru prima oară în cursul unui an,
trufaş, -ă, trufaşi, -e, adj. || Din trufă2 ||
1. (Adesea substantivat) Plin de trufie; îngîm-fatv arogant. ©Care manifestă trufie, mîndrie.
2. Măreţ, grandios.
trufă1, trufe s.f. || Din fr. truffe j| 1. Denumire dată unor specii de ciuperci comestibile, în formă de cartof, care se dezvoltă în pămînt. 2* Produs de cofetărie făcut din cremă de ciocolată.
trufă2, trufe, s.f. || Lat. trufa |] (înv. si reg.) Trufie.
trufie, trufii, s.f. II Din trufă2 II Atitudine înfumurată, arogantă, dispreţuitoare; semeţie, îngîmfare, truia2.
truism, truisme, s.n, || Din fr. truisme || (Livi*.) Adevăr evident, banal; loc comun.
trunchi, trunchiuri, s.n. J| Lat. trunculus jj 1- Parte a unui arbore cuprinsă între rădăcină şi locul de unde pornesc ramurile principale/ » Tulpină tăiată de Ia rădăcină şi curăţată de# crengi; buştean. • Bucată groasă de lemn pe care se sparg lemnele de foc; butucul pe care se taie carnea Ia măcelărie. 2. Parte' a corpului omenesc cuprinsă între umeri şi şolduri, fără membre.* 3- T. de con (sau de piramidă) = corp geometric obţinut prin secţionarea unui con sau a unei piramide cu un plan care nu întâlneşte baza.
trunchiâ, trunchiez, vb. I. Tranz. II Din trunchi || A ciunti, a reteza, a tăia; a mwtila.
trunchiat, -ă, trunchiaţi, -te, adj. Tăiat, retezat; mutilat.
trunchiere, trunchieri, si. Acţiunea de a trunchiâ.
trup, trupuri, s.n. || Din. sl. .trup# II1. Corp; corpul fără cap şi fără membre; trunchi. O (Cu) trup şi suflet = cu totul,' fără rezerve. A fi trup si suflet cu cineva = a fi foarte strîns legat de cineva. 2. Partea principală a unui obiect, a' unei construcţii; p• ext. obiectul însuşi. 3. întindere de pămînt care alcătuieşte un lot.
trupă, trupe, si. || Din fr. troupe || 1* Denumire generică pentru ostaşi (pînă la gradul de sergent). •Efectivul de ostaşi dintr-o unitate; (la pl.) armată, oaste. 2. Colectiv de actori ai unui teatru sau ai unui circ.
trupesc, -eâscă, trupeşti, adj. || Din trup || Care ţine de trup, privitor la trup • Sexual.
trüpes, -ă, trupeşti, -e, adj. I/Din trup |J Voinic, bine făcut. Doi plâieşi înalţi şi trupeşi merg pe lingă cai (Vlahuţaţ.
trupeşte adv. || Din trup |] Din punct de vedere trupesc; fiziceşte.	'
trăpiţă, trup iţe,, s.f. O Din ser, trupica || Ansamblu format din cormana, brăzdarul şi plazuî unui plug.
- trtisă, truse, s.f. H Din fr. trousse |j Cutie sau
geantă in cate se ţin instrumente sau unelte; necesare pentru anumitp operaţii; totalitatea instrumentelor sau uneltelor respective.
trusou,	trusouri, s.n, II Din fr. trousseau ||
Totalitatea rufelor de corp, de pat ele., confecţionate pentru o fată în vederea căsătoriei. *• Rufăria necesară unui nou-nâscut.
trust; trusturi, s.n. il Din fr., ehgï. trust. Pentru sensul 2, cf. rus. trest || 1. (în economia socialistă) Unitate economică ce cuprinde mai-multe întreprinderi din aceeaşi ramură sau din ramuri diferite, de obicei separate teritorial şi care asigură conducerea operativă şi controlul activităţii întreprinderilor subordonate. 2. (în capitalism) Formă de monopol în care, prin fuziunea, de regulă sub forma societăţilor pe acţiuni, întreprinderile participante îşi pierd independenţa de producţie şi de desfacere.
truver, truveri, s.m. || Din fr. trouvère || Poet-cîntăreţ medieval, care compunea şi cînta versuri fri limba franceză din nordul Franţei, tu ■ pron. pers. II Lat. tu || 1. Ţine locul numelui persoanei cu care se vorbeşte: tu m-ai căutat? 2. (La dativ) Ţi-am spus tot, • (Indicînd posesiunea) Fâ-ţi lucrarea. • (In compunerea verbelor reflexive construite^ cu dativul) Iţi închipui. 8. (La acuzativ) Pe tine te-am căutat, m /-(Urmat) de unul, una, la diferite cazuri, accentuează ideea exprimată: Tu unul n-ai vrut să înţelegi. |i Dativ: ţie, ti, iji, R-j acuzativ. tine, te, -te, le-.
tub, iuburi, s.n. |1 Din lat. iubus, fr.. tube || 1. Piesă de formă cilindrică, goală în interior, de sticlă, de metal, de cauciuc, de material plastic etc., cu diverse întrebuinţări ; ţeavă.
• Sistem tehnic a cărui carcasă are formă cilindrică. 2. Conduct natural îh corpul organismelor vii, prin care circulă hrană, aerul etc. 8, Ţeavă la urnele instrumente muzicale, care produce sunete cînd trece prin ea un curent de aer.. 4.’ Recipient mic de metal, conţîmnd paste alimentare sau preparate medicale ori cosmetice,
o.	Ţeava în care se introduc conductele electrice ale instalaţiilor din clădiri, în scopul izolării lor..6. Tub electronic = dispozitiv electronic de forma unui tub, cu vid sau eonţinînd un gaz, în care se găsesc cel puţin doi electrozi între care trece un curent electric datorit electronilor ce se deplasează în cîmpuri electrice şi, eventual, magnetice. Tub Geissler = tub caro conţine un gaz rarefiat şi în care se produc descărcări electrice, fiind folosit ia reclamele luminoase^ tubâj, tubaje, s.n. || Din fr. tubage || Metodă de examen clinic şi de laborator, care constă în introducerea unui tub de cauciuc în «stomac sau în duoden, pentru a extrage şi a analiza sucurile respective.
tubâre, tubări, s.f || Cf tubaj || Operaţie de consolidare a pereţilor unei găuri de sondă prin introducerea în interiorul acesteia a unei coloane de tuburi de oţel.
tubă, tube, s.f. || Din fr. tuba )| Instrument muzical de suflat, cu registru grav, făcut din alamă şi constînd dintr-un pavilion larg, un tub răsucit şi un mecanism de pistoane.
/ 1086 •
tubércul, tuberculi, s.m. || Din fr< tubercule || 1. Tulpină subterană, scurtă şi îngroşată, la unele plante, în care sînt înmagazinate substanţe nutritive şi care poate servi şi ca organ de înmulţire vegetativă (ex. la cartofi). 2. (Anat.) Denumire pentru diferita proeminenţe patologice aflate pe vase, pe piele* pe organe etc.
tubercuimă, tuberculine, s.f. || Din fr. tuber-culine li Lichid care conţine produşi toxici din cul turile de baeili ai tuberculozei ! utilizat in diagnosticarea acestei boli.
tuberculizâ, tuberculizez, vb. I. Refl. || Din fr. tuberculiser || A se îmbolnăvi de tuberculoză.
tuberculos, -oâsă, tuberculoşi, -oase, adj., s.m. şi f. || Din fr. tuberculeux || Bolnav de tuberculoză.
tuberculoză; tuberculoze, s.f. jj Din fr. tuberculose [I Boală infectioasă, contaginoasă, comună oamenilor şi animalelor, provocată de baci Iul Koch, localizat, mai adesea, la plămîni şi la articulaţii. O T. galopantă v. galopantă« tuberoză, tuberoze, s.f. || Din fr. tubéreuse \\ (Bot.) Ghiparoasă.
tubing, tubinguri, s.n. II Din engl. tubing |j Ţeavă din coloana de extracţie a unei sonde de petrol.
tubulăr, -ă, tubulari, -e, adj. j[ Din fr. tubulaire || Care este în formă de tub. • Care este prevăzut cu tuburi.
tubulatură, tubulaturi, s.f. || Din fr. tubula-ture || Ansamblu de ţevi montat într-un sistem tehnic pentru îndeplinirea unei anumite-funcţii.
tueân, tucani, s.m. || Din it. tucano, sp. tucan, amerind. tukan || Gen de pasări căţărătoare, din regiunile tropicale ale Americii de Sud, cu ciocul mare şi puternic şi cu penajul viu colorat.
tuci; (2), tuciuri, s.n. |j Din- tc. tuc j'f (Pop.)
1.	Fontă. 2. Ceaun.	'	•
tuciuriu, -ie, tuciurii, adj. || Din tuci || (Fam.; despre oameni sau despre pielea lor) Negricios, brunet.
tuf, tufuri, s.n. I! Din fr tuf || Tuf vulcanic = rocă formată prin acumularea şi consolidarea ceauşei vulcanice, folosită în construcţii. Tuf calcaros = rocă sedimentară calcaroasă, formată în jurul izvoarelor de ap*e minerale.
tufan, tufani, s m. || Din tufă || Denumire dată diferitelor specii de stejar.
tufâr, tufari, s.m. || Din 'tufa || Nume generic dat arborilor cu ramuri dese, crescute de la rădăcină.
tufă, tufe, s.f. If Lat. tufa- f| Nume generic pentru orice arbust cu ramuri dese, care pornesc de la rădăcină; grup de flori, de graminee etc. crescute dintr-o rădăcină comună.
tufănfcă, tuf anele, s.f. || De la tufă JJ Specie de crizantemă cu flori mici.
tufăriş, tufărişuri, s.n. || Din tufa || Tufiş, tufiş, tufişuri, s.n. || Din tufă || Desiş de tufe sau de arbuşti; tufăriş.
tufit s.n. || Din fr. tüffite, germ. Tuff it || Rocă sedimentară alcătuită dintr-o mare cantitate de material detritic mărunt şi din cenuşă vulcanică.
1087
VUNAB
tui, tuiuri, s.n. |! Din tc. tug || (înv.) Steag turcesc, însemn al puterii şi al rangului, alcătuit din cozi albe de ca), atîrnate de o lance cu semiluna în vîrf.
tul [Pr.: iiil], tuluri, s.n. || Din fr. tulle || Ţesătură fină, străvezie de mătase; sau de bumbac, alcătuită din ochiuri mici.
tulbura, tulbur, vb. I. |] Lat. *turbulare || 1< Tranz. A face ca un lichid să d,evin|L tulbure; (refl.) a deveni tulbure. • (Refl.) (Despre ape) A se agita, a se învolbura. • (Despre ochi, vedere) A-şi pierde claritatea, a se împăienjeni.
2, Refl. şi’tranz'. (Fig^ A-şi pierde sau a face să-şi piardă liniştea, a (se) îngrijora; a (se) supăra foarte tare; a (se) zăpăci. 8* Tranz* A instiga, a aţîţa. 4. Tranz. A stingheri, a, incomoda. || Şi: turbura vb. I.
tulburâre, tulburări, s.f. 1. Faptul de a (se) tulbura; pierdere a limpezimii unui lichid. 2. (Fig.) Nelinişte, frămîntare; mînie. 8. Dezordine, răzvrătire, răscoală. || Şi: turburâre s.f.
tulburat, -ă, tulburaţi, -le, adj. 1. (Despre lichide) Lipsit de limpezime. 2. (Despre oameni) Neliniştit, zbuciumat, agitat. • Mînios, furios, jj Şi: ’turburat, -ă adj.
tulburător, -oare, tulburători,	-oare, adj.
|| Din tulbura || (Adesea substantivat) Care tulbură liniştea, care nelinişteşte, care emoţionează. || Şi: turburător, -oare, adj.
tulbure, tulburi, adj. || Lat. *turbulus || 1. (Despre lichide) Lipsit de transparentă; ameşte-cat cu impurităţi. • (Despre cer, vreme) Noros, ceţos. • Neclar, vag. • (Fig.) Greu de înţeles, confuz. 2. (Despre ochi, privire) Lipsit de claritate. 3. (Fig.; despre stări psihice) Neliniştit.
• (Despre situaţii sociale) Nesigur, frămîntat, agitat. || Şi: tdrbure adj.
tulburel s.n. |i Din tulbure || Vin nou, încă nelimpezit.
tuleu, tuleie, s.n. II Cf. ser. tulaj |! 1* Cotor al penelor de pasăre, nedezvoltat încă. 2. Fir de păr abia crescut, în barba şi mustaţa tinerilor,
3. (Bot.) Tulpina porumbului, cocean, strujan. tuli, tulesc, vb. IV. Tranz. || Cf. ser. tuliti jj
(Pop. şi fam.) A o tuli (la fugă) — a pleca repede dintr-un loc, a o lua la fugă.
tulicliină, tulichine, s.f. Mic arbust cu flori roz-trandafirii, care apar înainte de înfrunzire; conţine alcaloizi utilizaţi în farmacie-
tulipă, tulipet s.f. || Din fr. tulipe || (Bot.) Lalea.
tăliu s.n. |! Din fr. thulium jj Element chimic din grupa lantanidelor.
tulnic, tulnice, s.n. Vechi instrument popular de suflat, în formă de tub conic, lung aproximativ de 2 m, făcut din lemn sau din coajă de tei şi folosit pentru semnale, chemări etc.
tulpan, tulpane, s.n. jj Din ngr. tul pani ;j Basma (în trei colţuri) făcută din pînză subţire, străvezie, cu care îşi acoperă capul femeile de la ţară.
tulpină, tulpini, s.f. || Cf. bg., ser. trupina |j
1.	Parte a unui arbore cuprinsă între rădăcină şi coroană; parte a unei plante erbacee din care pornesc ramurile şi frunzele. 2. (Fig.) Origine
a unui popor, a unei familii etc. 3* (Gram.) Temă a unui cuvînt.
tulumbă, tulumbe, s.f. || Din tc. tulumba (| (înv. şi pop.) Furtun; pompă de incendiu cu furtun.
tumbă, tumbe, s.f. || Din ngr. tumba || Săfi-tură peste*cap cu rotirea corpului în aer. O De-a tumba = peste cap, de-a rostogolul.
tumefacţie, tumefacţii, s.f. || Din fr. tuméfaction; lat. tumefactus „umfîat“ J| Umflătură patologică apărută într-o regiune a corpului, datorită unei infecţii, unei tulburări circulatorii etc.
tuméfia, pers. 3 tuméfiaza, vb. î. Refl. II Din fr. tuméfier || A prezenta o tumefacţie, a se umfla.
tumescenţă, tumescente, s.f. || Din fr. tumescence II Tumefacţie.
tumoare, tumori, s.f. || Din fr. tumeur, lat. tumor, -oris || Masă de ţesut nou format-care se dezvoltă în organism prin înmulţirea anormală a unor celule. O T. benignă — tumoare caracterizată prin absenţa tendinţei de invadare sau de metastazare şi prin nerecidivare după extirpare- T. malignă — tumoare caracterizată printr-o creştere rapidă; invadează ţesuturile înconjurătoare, produce metastaze, recidivează după extirpare; cancer, neoplasm. |] Şi : tumora s.f.
tumoră s.f. v. tumoare, tumul, tumuli, s.m. || Din lat. tumulus || Movilă de p.ămînt sau de piatră pe care o ridicau unele popoare din antichitate deasupra mormintelor, în scop de protecţie.
tumular, -ă, tumulari, -<?, adj. || Din fr. tumulaire || Care se referă la un tumul; de mormînt, funerar.	.
' tumult, tumulturi, s.n. \\ Din fr. tumulte, lat. tumultus || 1. Zgornot mare, zarvă, vacarm. • învolburare, tălăzuire a unor ape. 2. (Fig.) Zbucium sufletesc;
tumultuos, -oâsă, tumultuoşi, -oase, adj. |j Din fr. tumultueux || 1. Zgomotos; impetuos, năvalnic; (despre ape) învolburat, clocotitor. • Agitat, zbuciumat. 2. în cantitate mare, abundent, bogtit.
tumuriig, tumurugi, s.m. || Din tc. tomruk\\ (Pop.) Bucată de lemn, lungă şi rotundă, întrebuinţată în construcţii.
tiin, tunuri, s.n. || Din tuna || Armă de artilerie care aruncă * proiectile pe o traiectorie întinsă; p. gener. nume dat tuturor armelor de artilerie. O (Intensifică o însuşire, o'stare etc. exprimate printr-un verb sau printr-un adjectiv) îngheţat tun. Beat tun.
tunâ, pers. 3 tună, vb. I. H Lat. tonare j|'l* Intranz. impers. A se produce un* tunet, ase auzi tunetul. 2. Intranz. A răsuna foarte tarei a bubui, a vui. o (Despre glas, vorbe) A răsuna puternic; (despre oameni) a vorbi cu glas ridicaţ, a striga. O Expr, A tuna şi a fulgera == a fi foarte furios, a face scandal.
tunar, tunari, s.m. || Din. tun -jj Servant la tun; p. ext. arţilerisL	_	1
TUNĂTOR ^
tunător, •oare, turnători, -oare, adj, ]| Din tuna || ^Care tună, care bubuie; răsunător, puternic.
tănde, tund, vb. III. II Lat. tondere || 1. Tranz. şi refl. A(-şi) scurta, a(-şi) reteza, a(-şi) tăia (piuă la piele) părul, barba, mustaţa.
• Tranz. A tăia lina de pe corpul unui animal.
2.	Tranz. A reteza, a scurta iarba (intr-un parc), crengiies unui arbore decorativ ele. 8. Tranz. (Fam.) A o tunde = a fugi (pe furişi a o şterge. || Perf. s. tunsei/ part ..tuns.
tundere, tunderi, s.f. Acţiunea de a (se) tunde. • Operaţie de finisare a ţesăturilor, prin uniformizarea fibrelor de pe feţele lor.
tundră, tundre, 's.f. || Din fr. Unindra, rus. tundra |i Zonă situată dincolo delimita polară a .pădurilor, în care perioadele de vegetaţie suit foarte scurte, predomini ud muşchii, lichenii şi arbuştii pitici.
tipiei, tuneluri şi tunde, s.n. |! Din fr. turmei l| Galerie subterană construită pentru a servi drept cale de comunicaţie ori pentru aşezarea reţelei . de canalizare ele.,- pe sub obstacole (munţi, ape).
1 tunet, tunete, s.n, |j Din luna jj 1. Zgomot puternic care însoţeşte fulgerul sau trăsnetul.
2.	(Fig.) Zgomot mare, puternic, bubuit.
tuiig subst. Arbore tropical, înalt pînă la 9 m, cu fructul dnrpă, ale cărui seminţe conţin un ulei gras care dă cel mai bun lac pentru avioane, submarine, automobile etc.
'tungsten s.n. (Chim.) || Din fr. tungstene || Wolfram.
tunică, tunici s.f. || Din lat. tunica, fr. tunigue || 1. Haină bărbătească de uniformă, de obicei încheiată pînă la gît şi care se poartă peste scămaşă. • Bluză lungă, ajustată. în talie,"purtată de femei. 2. Membrană fibroasă care înveleşte unele organe ale corpului. • Membrană care acoperă corpul unor animale marine.
iunicier, tuni c ieri,	s.m. || Din fr. luni cier ||
(Zool.) Urocordat.
tuns1 s.n. Faptul de a (se) tunde; tunsoare. tuns2, -îi, tunşi, -se, adj. (Despre păr, barbă, mustaţă, despre lina sau părul animalelor) Tăiat (scurt); (despre oameni) cu părul, barba sau mustaţa scurtate. • (Despre iarbă, copaci etc.) Cu vlrfurile retezate.
tunsoare, tunsori, s.f. |] Din tuns1 || Tuns1; fel de a (se) tunde.
A tupeu, (rar) tupeuri, s.n. || Din fr. toupet || îndrăzneală .care depăşeşte limita cuvenită; obrăznicie, impertinenţă, tupilâ vb. I. v. pitula.
tur1, tururi, s.n. II Din fr. tour || 1. Mişcare circulară în jurul unui ax sau al unui punct fix, cu revenire la punctul de plecare; mişcare liniară pe un traseu, cu revenire la punctul de plecare. O Tur-retur sau tur şi retur = dus şi întors. Tur de orizont— observare succesivă, cu instrumente optice, a diferitelor porţiuni de teren din jurul unui punct, în vederea întocmirii unei schiţe, a unei hărţi etc.; (fig.) privire de ansamblu asupra unei probleme. • Tur de forţă v. №“ (1). 2. Plimbare scurtă pe un anumit
1838
traseu. 8. (Sport) Parte di rit rum campionat, cuprinzind jumătate din totalul etapelor. • Parcurs sub formă de circuit, care trebuie străbătut de către concurenţi. într-o competiţie (mai ales de ciclism). 4. Ciclu la jocul de cărţi în care fiecare partener distribuie, pe rind, cărţile.
tur2, tururi, s.n. !; Cf. ser. tur || (Fam.) Parte a pantalonilor care acoperă regiunăa dorsală a corpului; p.' exl. partea dorsală a corpului ©menesc.
tura, turale, s.f. jj Din te. tura || Monogramă a sul [anul ui otoinan, care se punea pe acte şi pe monede; p. gciier-. emblemă, efigie. • Faţa monedei pe care se află o emblemă.
turanic, -ă, turanici, -ce, adj. |] Din germ. turaniscJi II Care se referă îa popoarele turci ce şi uralo-altaico, care aparţine acestor popoare/ 'turaţie, turaţii, s.f. Ij Din tur1 jj (Tehn.) Număr de rotaţii ofectuale.de un corp la unitatea de. timp. ® Rotaţie.
tm‘a-v»m,Unterj. i| Onomatopee || Cuvînt care indică o vorhări»» lunge şi tara rost. $ Kxpr. (pubstanti vai.) Ce mai fura-vura? \a. ce să mai vorbim degeaba? ce mai încoace-încolo? tură1, ture, s.f. jj- Din fi*, tour |j J. Servi ci.u . succesiv, alternativ; rînd, schimb.; interval do timp cît lucrează un schimb.*2. ITotatie completă (de 360°).; tur1 (1),
tură2, fure, s.f. || Din fr. tour j! Piesă în formă de turn, la jocul de şah, care se deplasează numai în linie dreaptă.
turba, turbez,'vb. I. Intranz. || Lat. turbare || 1. A se îmbolnăvi de turbare. 2. (Fig.) A se înfuria peste, măsură. -
turbân, turbane, s.n. || Din fr. turban (cuv. de origine persană) || Acoperărnînt pentru cap, format dintr-o bandă de pînză sau de mătase de obicei albă, pe care o .poartă bărbaţii din . unele* ţări orientale înfăşurată în jurul capului. • Acoperărnînt pentru cap, format dintr-o bandă de material textil, pe care îl poartă femeile înfăşurat în jurul capului.
turbare, turbări, s.f. 1. Boală infect ioasă acută a animalelor (dini, lupi, pisici) provocată de un virus şi transmisibilă1 şi la om, caracterizată prin puternice accese nervoase, urmate de paralizie şi apoi de moarte. 2. (Fig.) Mînie, furie nestăpînită.
turbat, -ă; turbaţi, -te, adj. 1. Bolnav de turbare. 2. (Fig.) Furios, violent. • Care se manifestă cu o mare intensitate şi violenţă.
■turba1, turbe, s.f. II Din Jr. tourbe || Varietate de cărbune de calitate inferioară, format în mlaştini neaerisite din resturi de plante parţial riecarbonizate.
turbă2 s.f. i| Din turba jj (Pop.) Turbare, turbărie, turbării, s.f. || Din turbă1 || Regiune bogată în turbă; loc unde s-a format un strat do turbă.
turbidîtăţe s.f. || Din fr. turbidile !| Proprietate a unui mediu (suspensie, emulsie) de a. . împrăştia radiaţiile luminoase.
turbină, turbine,, s.f. || Din fr. turbine || Maşină de forţă alcătuită în principal dinlr-un stator şi un rotor* care transformă energia
1089
Tvniss
potenţială a unui fluid (apă, gaze, aburi) în energie mecanică.
a vturbmcă, turbinci, s.f. || Din ucr. torbynka || Jînv.) Sac soldăţesc pentru merinde.
turbionar, -ă, turbionari, -e,' adj. j]Din fr. tourbillonnaire || (Despre mişcarea unui fluid) în formă de vîrtçj; însoţit de vîrtejuri.
turhoeompresor, turbocompresoare, s.n. || Din fr. turbocompreseur j| Compresor alcătuit dintr-un stator şi un rotor cu palete, folosit la comprimarea gazelor.
turbogenerator, turbo generatoare, s.n. || Din fr. turbo-générateur || Generator electric de mare ' putere, pus în mişcare cu ajutorul unei turbine cu abur sau cu gaze.
turbopompă, turbopompe, s.f. || Din fr. turbo-pompe II Agregat compus dintr-o pompă acţionată de o turbină, folosit pentru debite de pompare foarte mari.
ttirbopropulşdr, turbopropulsoare, s.n. || Din fr., turbo propulseur || Agregat alcătuit dintr-o turbină cu gaze-şi un compresor, folosit la‘propulsarea prin elice a unui avion.
turboreactor, turboreactoare, s.n. |] Din fr. turboréacteur \\ Reactor alcătuit dintr-o turbină cu gaze şi un compresor, folosit la propulsia, prin reacţie a unui avion.
turbulént, -&, turbulenţi, -te, adj. || Din fr. turbulertf, lat. turbulentus (<( turbare „a tulbura”) || •(Livr;) Care face gălăgie; care produce dezordine; zgoîTlotos, neastîmpărat.
turbulenţă s.f ‘ H Din fr. turbulence, lat. turbulentia |j 1. (Livr.) Dezordine; gălăgie. • Revoltă. 2. Stare agitată a unui fluid în care se produc vîrtejuri.
turbură vb. I. v. tulbura, turburâre s.f. V. tulburare, turburat, -ă, adj. v. tulburat. / turburător, -oare, adj. v. tulburător, türbure adj. v. tulbure, ture, -ă, turci, -ce, adj., s.m. şi f. || Din tc. tiirk || 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din poporul constituit ca naţiune în Turcia. 2. Adj. Care se referă la Turcia sau la populaţia ei-. • (Substantivat, f.) Limba vorbită în Turcia.
turcesc, -eâscă, turceşti, adj. |j Din turc Ü Care se referă la Turcia sau la populaţia ei. • Cafea turcească — băutură preparată din boabe de cafea prăjite şi măcinate fin, fierte în apă cu zahăr.
turceşte adv. ,|| Din turc |j Ca turcii, în felul turcilor; în limba turcă.
türcfc, -ă, turciei, -ce, adj. || Din turc jj Limbi iurcice — familie de limbi vorbite pe un teritoriu înting din sud-estul Europei pînă în Siberia şi China. Printre aceste limbi se numără turca, diferitele limbi tătare etc".
tureîme, s.f. || Dih turc || Mulţime de turci; totalitatea turcilor.
turcism, turcisme,. s.n. j| Din turc |j Cuvînt sau expresie împrumutată din limba turcă de o altă limbă şi neadaptată la sistemul acesteia.
turcoaică, turcoaice, s.f. || Din, turc || Femeie (originară) din Turcia.
turcoâză, turcoaze, s.f. J| Din fr. turquoise || Peruzea.
tureâtcă, turetci, s.f. Carîmb (1) la cizmă, turelă, turele, s.f. || Din fr. tourelle || Locaş blindat, acoperit cu o cupolă, care adăposteşte armamentul de artilerie la tancuri, nave, cazemate etc.	> .
turgeseent, -ă, turgescenţi, -te, adj. || Din fr. turgeseent) lat. turgescens, -tis (< turgescere „a se umfla” || (Med.) Umflat.	*
turgesceiită s.f. || Din fr. turgescence || 1. * (Med.) Umflare locală a unui ţesut, datorită acumulării de lichide (sînge, limfă etc.). 2, (Bot.) Starea de umflare a celulei vegetale, datorită apei care a pătruns în interiorul ei.
tliricei, turicei, s.m. Plantă erbacee din familia cruci fere) or, cu frunzele acoperite cu peri-şi cu flori mici, albe-gălbui.
turism, (2) turisme, s.n. || Din fr. tourisme || 1. Activitate.cn caracter recreativ sau sportiv, constînd din parcurgerea, pe jos ori cu un mijloc de transport, a unor regiuni pitoreşti sau interesante din punct de vedere ştiinţific. 2. Autoturism.	f
turist,'-ă, turişti, -sţe, s.m. şi f. || Din fr/ touriste, germ. Tourist |j Persoană care practică turismul.,
turistic, -ă, turistici, -ce, adj. || Din fr. ţouris-tique |! Privitor la turism; de turism.
turiţă, turiţe, s.f. |! Din ser. turica || Plantă erbacee cu tulpina în patru muchii, cu fiori albe sau verzi şi cu fructe acoperite cu peri curbaţi la vîrf, care se agaţă de haine, de lîna oilor etc.	•
turlâc, -ă, turlaci, -ce, adj. || Din tc. torluk, bg. turlak II (Fam.) Ameţit de băutură, cherichelit, beat; p. ext. zăpăcit, năuc. *
tdrlă, turle, s.f. || Din ngr. turla |) 1. Turn (de biserică). 2. Construcţie, de lemn sau de metal aşezată deasupra gurii unei sonde, servind ia susţinerea sau manevrarea garniturii de foraj, a coloanei de burlane etc.
turmalmă, turmaline, s.f. || Din fr. tourma-line || Mineral complex, ale cărui varietăţi transparente sînt pietre semipreţîoase.
turmă, turme, s.f. || Lat. turma || 1. Gruf) (mare) de oi sau de alte animale, domestice ori sălbatice, care	trăiesc	împreună.	2.	(Adesea
depr.) Mulţime de oameni (supuşi, docili), ceată (în dezordine). 8. (în limbajul bisericesc) Mulţimea credincioşilor.
turmenta, turmentez, vb. I. || Din fr. tour-menier || 1. Refl. (Livr.) A se îmbăta/2. Tranz. A ameţi, a zăpăci.
turmentat, *ă, turmentaţi, -te, adj. (Livr.) Beat, ameţit de băutură.	^
turn, turnuri, s.n. II Din germ. Turn || 1. Construcţie de	zid, de	beton sau	de lemn, de
înălţime mare,	făcînd	parte dintr-un	complex
arhitectural; în trecut	constituia	un	element
important al fortificaţiilor. O Turn de fildeş, exprimă ideea izolării de realităţile înconjurătoare a unui scriitor sau a unui artist. 2. (Tehn.) Turn de extracţie = construcţie situată deasupra gurii unui puţ de mină, în care se află dispozitivele de ghidare a cablurilor cu care se face manevra de transport din puţ. Turn de sondă =»
69 — Dicţionar general al limbii române
TURNA
1090
turlă (2), Turn de răcire = construcţie de lemn, de beton etc. în interiorul căreia se realizează răcirea cu aer a apei care circulă într-o instalaţie industrială. 3. (La jocul de şah) Tură2.
tvjrD&Vtorn,-vb. I* || Lat. tornare || 1. A vărsa un lichid sau un fluid în ceva, undeva său peste cevai • A ploua torenţial. 2. A introduce un material lichid (un metal topit) intr-un tipar, pentru a obţine un obiect de forma tiparului.
3.	(Fam.) A pîrî, a denunţa; a arunca pe cineva la închisoare. 4. (Fam.) A compune, a redacta ceva (la repezeală).
turnă2, turnez, vb. I. Tranz. || Din fr. tour-ner II A turna] un film = a înregistra pe o pelicula diferite scene care vor compune un film; a realiza un film cinematografic.
turnant, -ă, turnanţi,	-te, adj. || Din. fr.
tournant || Care se învîrteştb în jurul .unui ax central: uşă turnantă.
turnare1, turnări, s.f. Acţiunea de a turna1; vărsare.
turnâre2, turnări s.f. Acţiunea de a turna2, realizare a unui film cinematografic.
turnât, -ă, turnaţii -te, adj. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) /Care se potriveşte cuiva întocmai, care este "exact pe măsură.
turnător, -oâre9 turnători, -oare, adj. Ц Din turna1 fi 1. Muncitor din industria metalurgică specialist în turnarea metalelor. 2. (Fam.) Pîrî-tor, denunţător.
turnătorie, turnătoriiv s.f. || Din turnător |] 1. Ramură a metalurgiei care fabrică piese metalice prin turnare. 2. Atelier în care se execută turnarea în forme a metalelor topite. 3. (Fam.) Pîră, denunţ.
turnesdl s.n. II Din fr. tournesol || Materie colorantă extrasă din'unele specii de licheni, folosită ca indicator pentru determinarea caracterului de acid sau de bază al unei substanţe sau al unei soluţii.
turneu, turnee, s.n. 1| Din îr. tournee || Deplasare pe care o face un artist sau un ansamblu artistic pentru a da Reprezentaţii în diferite localităţi (sau ţări), ori a unei echipe sportive pentru a susţine o serie de competiţii. • Călătorie oficială pe care o face o personalitate (politică) în diverse localităţi sau ţări.
turnir, turnire, s.n. || Din germ. Turnier j] Competiţie organizată în evul mediu în cadrul unor serbări, în care cavalerii se întreceau în mînuirea armelor. || PI. şi: tiirniruri.
turnură, turnuri, s.f. || Din fr. tournure ||
1.	Schimbare (neaşteptată) care se iveşte în desfăşurarea unor evenimente; cotitură, întorsătură. 2. Fel, înfăţişare, aspect în care se prezintă lucrurile, faptele. • Spec. Fel în care sînt aşezate cuvintele într-o frază.
turpitudine, turpitudini, s.f. || Din fr, turpi-tude, lat. turpitudo, -inis || (Livr.) Faptă josnică; mîrşăvie.
turtă, turte, s.f. И Lat. turta, || 1. Pline de formă, rotundă, plată, făcută din mălai sau din aluat n*edospit. O Expr. A face pe cineva turtă — a bate foarte tare pe cineva. A fi (sau a se îmbăta) turtă = ase îmbăta foarte tare; 2. Nume generic pentru diferite prăjituri. O T. dulce =■ prăji-
tură făcută din făină, ouă, miere, mirodenii şi glasată cu un sirop de zahăr. 3, Produs care rămîne după ce s-a stors mierea din faguri, uleiul din seminţele de floarea-soarelui etc. 4. Turta-vacii = ciupercă comestibilă, de culoare galbenă-roşcată sau cafenie, acoperită cu o substanţă vîscoasă.
turti, turtesc, vb. IV. || Din turtă |] 1. Tranz. şi refl. A (se) deforma prin apăsare, prin comprimare etc., căpătînd o formă lăţită. 2. Tranz. A strivi cu o lovitură. 3. Refl. A-şi‘pierde forţele, energia, elanul, încrederea; aS se descuraja. 4. Refl. Fig. (Fam.) A se îmbăta.
turtîre, turtiri, s.f. Acţiunea de a (se) turti. turtit, -ă, turtiţi, -te, adj. 1. Lăţit (prindovire, apăsare etc.) 2. (Fig.; fam.) Foarte beat.
turturea, turturele, s.f. |] Lat. turturella || Pasăre călătoare mai mică decît porumbelul cu gîtul scurt şi cu coada lungă, cenuşiu-roşcată pe spate şi cu pete negre tiyite eu alb pe laturile gîtului. || Şi: turturică s.f. turturică s.f. v. turturea, turui, tărui, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic H
1.	(Despre porumbei şi turturele) A scoate sunete caracteristice speciei*. 2. (Fam. şi depr.) A vorbi mult şi repede (fără a spune ceva important). O Expr. li, turuie gura = vorbeşte mereu, spo-rovăieşte.
turuiala, turuieli, s.f. |J Din turui || fFam. şi depr.) Faptul de a turui; vorbărie, flecăreală.
tus- || Din toţi || Element de compunere cu sensul „toţi"; „împreună", care, ataşat pe lîngă numerale cardinale (mai ales pe lîngă „trei" şi „patru") formează numerale colective.
tus© s.f. || Lat. tussis || Expiraţie brusca şi zgomotoasă, cauzată de îmbolnăvirea aparatului respirator, de alunecarea unor corpuri străine în trahee etc. O convulsivă v. convulsiv.
tuslamâ, tuslamăle, s.f. || Din tc. tuzlama || Mîncare preparată- din burtă şi din picioare de vacă.
tusor s.n. || Din fr. tussor || Mătase foarte rezistentă şi elastică, produsă de larvelă unor fluturi (originari din China, Japonia şi India) şi folosită Ia confecţionarea umbrelelor, paraşutelor.
tuş, tuşuri, s.n. || Din germ. Tusche, rus. tus || Cerneală specială (mai ales neagră), folosită în aplicarea ştampilelor, la lucrări de desen, în poligrafie etc.
tuşă1 s.f. || Din fr. touche || î. Urma lăsată de pensulă pe pînza unui tablou; felul în care este aplicată vopseaua (şi care este caracteristic pentru maniera de lucru a artistului). 2. (Sport) Linie care delimitează extremităţile laterale ale unui teren de joc. 3. Lovitură dată la scrimă.
4.	Fiecare dintre piesele mici de metal pe care sînt gravate literele, cifrele şi semnele speciale la o maşină de scris, de cules, de calcul etc.
tiişă2, tuşe, s.f. || Din (mâ)tuşă || (Fam.) Mătuşă.
tuşeu, tuşeuri, s.n. || Din fr. toucher |] 1. Felul în care un pianist acţionează, ca intensitate şi timbru, asupra mecanismului pianului. 2. (Med.) Examinare a unei cavităţi naturale a corpului,
1091
i
TWIST
cu ajutorul palpării. 3. Senzaţie produsă de pipăitul cu mîna a unui obiect.
tuşi, tuşesc, vb. IV. Intranz. || Lat. tussire\\ A avea un acces (sau accese) de tuse.
tuşier, tuşieri, s.m, || Din tuşa || Arbitru secundar care supraveghează desfăşurarea unui joc sportiv de pe marginea terenului.
tuşieră, tuşiere, s.f. || Din tuş || Cutie de metal în care se află o perniţă îmbibată cu tuş, folosită la umezirea ştampilei, înainte de a o aplica.
tuşinâ, tuşinez, vb. I. Tranz. || Lat. *tensionare II (Dop.) A tunde oile pe şui) pîntece şi între picioarele dinapoi, pentru a uşura mulsul şi suptul mieilor. O A reteza, a scurta, a tunde (părul, barba etc.).
tuşinât, -ă, tuşinali, -te, adj. Tuns, retezat. . tutela, tutelez, vb. I. Tranz. || Din tutelă [| A avea pe cineva în grija sa, a ocroti.
tutelar, -ă tutelari, -e adj. || Din.fr. tute-laire || Privitor la tutelă; care ocroteşte, protejează. 6 Organ t. = organ al administraţiei de stat ori al unei organizaţii obşteşti care are în subordine o instituţie sau o organizaţie-
tutelă, tutele, s.î: || Din fr. tutelle, lat. tutela II 1. Acţiunea de a tutela. # Instituţie care are în sarcina sa ocrotirea intereselor unui minor
sau ale unei persoane puse sub interdicţie. % Tutelă internaţională — mod de administrare a unor teritorii dependente care înlocuieşte şiste-mul teritoriilor aflate sub mandat.
tutore, -oare, tutori, -oare, s.m. şi f. || Lat. tutor, it. tutore, fr. tuteur II Persoană autorizată să exercite o tutelă (1).
tutui, tutuiesc, vb. IV. Tranz. şi refl. recipr. || Din tu (după fr. Xutoyer) ||A te adresa cuiva sau a ţi se adresa cineva cu „tu“; p. ext. a fi în relaţii familiare cu cineva.
tutun s.m. || Din te. tutun j| Plantă erbacee din familia solanaceelor, originară din America, înaltă pînă la 2 m, ale cărei'frunze, supuse unui tratament special, se furfiează.
tutungerie, tutungerii, s.f. || Din tutungiu || Prăvălie în care se vînd ţigări, chibrituri, ziare, timbre etc.
tutungiu, tutungii, 'S.m. |i Din tc. tutuncii || Bărbat care vinde într-o tutungerie.
tutunhi, -îe, tutunii, adj. || Din tutun || De culoarea frunzelor uscate de tutun; cafeniu-verzui.
twist [Pr.: tiiist], twişturi, s.n. || Din engl., fr. twist || Dans modern, caracterizat prin mişcări foarte ritmate, prin răsuciri si balansări ale corpului.
T
ţ s.m. invar. A douăzeci şi cincea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă: consoană semioclusivă dentală surdă.
ţa interj. (De obicei repetat) Strigăt cu care se cheamă sau se alungă caprele şi oile*
ţac interj. H Onomatopee || Cuvînt care imită un ţăcănit, în special zgomotul produs de tăierea unui material cu foarfecele. O Ţac-pac = repede, una-două, cît ai clipi din ochi.
ţâglă, ţagle, s.f. || Din germ. Zaggel || Semifabricat de oţel, din care se laminează bare, sîrme, tevi ori se forjează piese.
ţal, ţali, s.m. || Din geiţm. Zahl(kellner) || (Ieşit din uz) Chelner care încasa costul consumaţiei într-un local public.
ţambal, ţambale, s.n. || Din germ. Zimbel; lat. cymbalum 1! Instrument muzical lăutăresc de percuţie alcătuit dlntr-o cutie de rezonanţă prevăzută cu coarde de metal, pe care muzicantul le loveşte cu două ciocănele speciale.
ţambaiagiu, ţambal agii, s.m. jj Din ţambal |] Muzicant care cîntă la ţambal.
ţane1 interj. || Onomatopee || Cuvînt care redă un zgomot ascuţit metalic.
ţane2, ţancuri, s:n. (Reg.) Beţişor cu mai multe crestături cu care se măsoară laptele muls de la oi cu ocazia alcătuirii stînii. Q Expr. La tanc = la timp, la momentul potrivit.
ţanc3, ţancuri, s.n. || Din germ. dial. Zanken |j Vîrf ascuţit de stîncă. Căprioara... porneşte spre tancurile de stîncă din zare (Gîrleanu).
ţandăra, ţăndări, s.f. || Din sas. zănder, rnagh. candra || Aşchie care se desprinde dintr-im lemn sau dintr-o piatră, cînd sînt sparte sau cioplite.
ţanţoş, -ă, ţanţoşi, -e, adj. Semeţ, mîndru; fudul, arogant.
ţap, 'ţapi, s.m. || Cuv. autohton || 1. Masculul caprei domestice, al caprei negre şi al căprioarei- O Expr. (Fam.) A sta ca un ţap logodit = a sta ţeapăn, dezorientat, aiurit. 2. Pahar special de bere, cu o capacitate de 300 ml.
ţapinar, ţapinari, s.m. || Din ţapinâ || Muncitor care manevrează buştenii cu ţapi na.
ţapmă, ţapine, s.f. Unealtă de oţel cu vîrf ascuţit, fixată într-o coadă de lemn şi folosită la manevrarea buştenilor.
ţâpoş, -a, ţaposi, -e, adj. || Cf. ţap || (Despre coarnele vitelor) Drept şi ridicat în sus.
ţar, ţari, s.m. |] Din rus. cap || (în trecut) Titlu purtat de monarhii Rusiei, Bulgariei şi Serbiei.
ţarât, tarate, s.n. Jj Din ţar |] Stat cîrmuit de
un ţar.
ţâră, ţări, s.f. || Lat. ierra || 1. Stat; teritoriul unui stat. O Expr: A plăti cit un colţ de ţară = a valora foarte mult. Peste nouă ţări şi (peste) nouă mări — foarte departe- % ara nimănui = spaţiu neocupat de armate între două fronturi de luptă. A pune ţara la cale = a discuta despre tot felul de lucruri. 2. Locul unde s-a născut cineva; patrie- 8. (înv., în denumirea unor state) Ţara Românească; Ţările de jos; (în vechea denumire a unor regiuni): Ţara Amlaşn-lui, Ţara Bîrsei. 4. Mediu rural; sat. Q De' la ţară — de la sat; rural. 5. Locuitorii dintr-un stat, poporul.
ţarc, ţarcuri, s.n. |j Cuv. autohton || 1. Loc îngrădit unde se adăpostesc oile, vitele etc.; ocol. 2. îngrăditură simplă făcută în jurul clăilor de fîn. 8. Mică îngrăditură făcută din stinghii în care sînt ţinuţi copiii mici cînd încep să meargă.
ţarcă, ţârei, s.f. || Din magh. szarka || Coţofană.
ţarevici, ţarevici, s.m. |] Din rus. care vio || (în trecui) Titlu purtat de fiul ţarului desemnat a fi moştenitorul tronului.
ţarină1, ţarini, s.f. || Cf. ser; carina || 1. Cîmp cultivat; ogor. 2. Teritoriul unei comune (împreună cu hotarul ei). O Poarta ţarinii = locul unde intră un drum în sat. 8. Numele unui dans popular românesc din zona Munţilor Apuseni; melodia după care se dansează.
ţarină2, ţarine, s.f. || Din fr. tsarine || 1* Soţia unui ţar. 2. Titlu dat împărăteselor Rusiei.
ţarism s.n. |j Din fr. tsarisme |] Formă de guvernămînt monarhică în care puterea supremă o avea ţarul; regimul ţarist.
ţarist, -ă, ţarişti, -ste, adj. || Dki fr. tsariste |j Care aparţine ţarului; privitor la far; adept al ţarismului.
ţâţă, ţaţe, s.f. || Din ngr. tsatsa || 1. (Pop.) Mătuşă, o Termen de respect cu care se adresează cineva unei surori mai mari sau unei femei mai în vîrstă. 2. (Peior.) Epitet dat unei femei vulgare; mahalagioaică. >■
ţăcălie, ţăcălii, s.f. Barbă mică şi ascuţită; barbişon, cioc.
1093
ŢESATORIB
ţăcăneâlă, ţăcăneli, s.f. || Din ţăcăni |] 1. Faptul de a (se) ţăcăni; ţăcănit1. 2. (Fig.) Ţicneai ă, sminteală^
ţăcăni, ţăcănesc, vb. IV. || Din tac |j 1. In-tranz. A produce un sunet ritmic, repetat, metalic. 2. Refl. (Fig.; fam.) A se ţicni, ase' sminti.
ţăcănit1, ţăcănituri, s.n. Faptul .de a ţăcăni; zgomotul produs de • un lucru care ţăcăneşte.
ţăcănit2, -ă, ţăcăniţi, -te, adj. 1. (Despre mersul cailor) <în trap mărunt, regulat. Coborau in trap ţăcănit un drumuşor lin (Sadoveanu). 2. (Fam.) Smintit, ţicnit/
ţăhni, pers. 3 tăhneşte, vb. IV. Intranz.
, || Onomatopeic ||(Reg. despre cîini) A lătra cu întreruperi (urmărind vmatuî). Ţ uimeau înăbuşit ciinii (Sadoveanu)*
ţăncilşă, ţăncuşe, s.f. 1. Diminutiv ai lui ţancK 2.’Bucăţică lunguiaţă şi ascuţită care se taie dintr-un pepene, dintr-o pîine etc. pentru a fi gustată.- m Aşchie- 3. Numele unui joc asemănător cu ţintarul. || Şi: ţeneuşă s.f.
ţăpdî, ţăpoaie, s.n. |] Din ţeapă || Furcă cu coada lungă şi eu dinţi drepţi, de fier, cu care se ridică snopii de grîu, cocenii etc.
ţăpoşîeă s.f. || Din ţeapă || Plarită erbacee din familia gramineelor, cu tulpina aspră în partea superioară, cu frunze subţiri, rigide, aspre şi spiculeţe dispuse înţr-un spic terminal.
ţăran, ţărani, s.m. || Din ţară ]| Persoană care locuieşte în mediul rural şi care îşi cîştigă existenţa îndeletnicindu-se în mod nemijlocit cu agricultura.
ţărancă, ţărance şi ţărănci, s.f. [] Din ţăran |] Femeie care face parte din ţărănime.
ţărăncuţă, ţărăncuţe, s.f. Diminutiv al lui ţărancă; ţărancă tînără, fată de ţăran-
ţărănesc, -eâseă, ţărăneşti, adj. || Din. ţăran || Care se referă la ţărani; care aparţine ţăranilor.
ţărăneşte adv.’ || Din ţăran || Ca ţăranii, în felul ţăranilor.
ţărănime s.f. || Din ţăran |] Clasă socială existentă în mediul rural şi care participă direct la producţia agricolă; totalitatea ţăranilor, mulţime de ţărani.
ţărcălân, ţărcălanuri s.n. || Din magh. cirka-lom || (Reg.) 1. Unealtă asemănătoare cu compasul-, întrebuinţată mai ales în dulgherie. 2. Cerc luminos care se observă în jurul lunii sau al unei alte surse de lumină.
ţărcuî, ţărcuiesc, vb. IV. Tranz. || Din ţarc || 1, A închide, a adăposti (vitele, oile) într-un ţarc. 2. A împrejmui, a îngrădi.
ţărîiîă s.f. || Din ţară j| 1. Pămînt sfărîmat mărunt. 9 Stratul de la suprafaţă al pămîntu-lui. O Expr. Praf şi ţârînă = nimic. 2. (Fig.) Trup neînsufleţit, oseminte. || Şi: (reg.) ţărnă s.f.	%	.
ţărm, ţărmuri, s.n. Fîşie de pămînt de-a lungul unei întinderi de apă, asupra căreia se exercită acţiunea valurilor şi a mareei or, fapt care îi schimbă necontenit configuraţia. • (Fig.) Ţinut, tărîm, meleag.
ţărmuri, ţărmuresc, vb. IV. Tranz. |j Din ţărm || A pune hotar; a mărgini, a limita; a stăviliră îngrădi.
ţărnă s.f. v. ţarină,
ţărăş, ţăruşi, s.m. Par scurt care se înfige în pămînt pentru a fixa sau a lega ceva de el ori pentru a marca un hotar.
ţeapă, ţepi, s.f. || Cuv. autohton || 1. Par lung, ascuţit la un capăt (.folosit în trecut câ instrument de tortură); vîrfuî unui astfel de par.
2.	Prelungire ascuţită la spicele cerealelor. 9 (La pi.) Resturile tulpinilor unor păioâse, rămase în pămîht după' cosire sau secerare. 3. Ghimpe, aşchie. 4. (La pl.) Păr aspru, ghimpos care acoperă corpul unor animale.
ţeapăn, -ă, ţepeni, -e, adj. |] Din sî. ce penă |j 1. CareAnu se îndoaie, nu se mlădiază; tare- • (Fig.) încremenit, înlemnit; mort. 2. (Pop.) Solid, trainic. 9 Voinic, robust.
Mâstă, ţeste, s.f. II Lat;, testa || (Pop.) 1. Craniu, scăfîriie. 2. Carapace.
ţeava, ţevi, s.f. || Din si. ccvi !! Piesă de metal, de sticlă, de material plastic, de--,cauciuc etc-, în formă de cilindru, gol, folosită pentru transportul fluidelor, ca element de susţinere etc.; tub. e Parte a unei arme de foc, în formă de tub, prin care trece proiectilul. 9 Ţ. de extracţie = ţeavă de oţel „utilizată la sondele de extracţie a petrolului, prin care se realizează curgerea fluidelor. 9 Tub cilindric pe care se înfăşoară firele textile.
ţechin, ţechini, s.m. |j Din it. zecchino || Veche monedă arabă de aur.
ţel, ţeluri, s.n. || Cf. germ. Zici, magh. cel ||
1. Punct final, obiectiv, scop urmărit de cineva.
2. (înv.) Ţintă pentru exerciţiile de tragere cu arma. • Cătarea puştii.
ţellnă1, ţeline, s.f. || Din ngr. selinon || Plantă legumicolă aromatică, din familia umbelifere-îor, cultivată pentru rădăcina sa îngroşată, cărnoasă, folosită în '/alimentaţie.
ţelină2, felini, s.f. || Din bg., ser. celina || Teren necultivat timp de mai mulţi ani (folosit ca păşune); teren nelucrat, pîrloagă. • Păşune, fîneaţă. -
ţeMnds, -oâsă. ţelinoşi, -oase, adj. || Din felină1 !î (Despre pămînt) Nelucrat, necultivat, înl elenii.
ţencuşă s.f. v. ţăneuşă. ţepos/ -oâsă, ţepoşi, -oase, adj. || Din ţeapă || Cu ţepi, cu ghimpi.
ţepăşă, ţepuşe, s.f. II Din ţeapă |!T. Par ascuţit. *2- Ţeapă, aşchie; ghimpe. 8. Rară de lemn sau de metal montată în părţile laterale ale platformei urmi vehicul pentru a sprijini materialele încărcate.
ţesâlă, ţesale, s.f. || Din bg., ser. ăesalo j| LTnealtă asemănătoare cu o perie, formată dintr-o placă metalică, dinţată, folosită pentru a curăţa pielea şi părul vitelor.
• ţesălâ, ţes ăl, vb. I. Tranz. || Din ţesala || 1. A curăţa un animal cu ţesala. 2. (Fig.; fam.) A bate zdravăn.	'
ţesălât s.n. Acţiunea de a ţesala. ţesător, -oare, ţesători, -oare, s.m. şi f. |j Din fese || Persoană care ţese; muncitor care lucrează la un război de ţesut.
ţesălorie, ţesătorii, s.f. || Din ţesător || 1. Meşteşugul ţesutului. 2. Fabrică unde se fac ţesături.
ţesătură
1094
.ţesăfâră, ţesături, s.f. || Din ţese J| 1. Produs textil obţinut la războaiele de ţesut prin încrucişarea firelor de urzeala cu cele de bătătură, • Reparaţie făcută la un obiject de îmbrăcăminte, pi intr-o cusătură specială. 2. Felul în care este ţesută o pînză sau o stofă. 3. (Fig.) Structură. • Intrigă, uneltire.
ţese, ţes, vb. III. |! Lat. teo:ere || 1. Tranz. A realiza o ţesătură. 2. Tranz. A cîrpi un ciorap, o haină etc., făcînd cu acul o cusătură specială.
8.	Tranz. (Despre păianjeni) A-şi face pînza. 4. Refl. (Fig.) A se încrucişa; a se îmbina, 5. Tranz. (Fig.) A pune la cale, a urzi o intrigă, un complot.
ţest, lesturi, s.n. || Lat. *testum II1. Un fel de. capac adîncit, de pămînt sau de tuci, cu'care se acoperă la ţară plinea pusă la copt pe vatra încinsă, 2. Carapace.
ţestos, -oâsă, ţestoşi, -oase, adj. || Din -ţest 1]. Acoperit cu carapace.
ţesfit, ţesuturi s.n. 1. Faptul de a ţese. m Ţesătură. 2. Structură fundamentală din care sînt alcătuite organele la plante şi la animale.
ţevarie, ţevării, s.f. || Din ţmvă || Totalitatea ţevilor unei instalaţii, unui aparat. • Mulţime de ţevi.
ţevui, ţevuicsc, vb. .IV. Tranz. |j Din ţeava |! A înfăşură pe ţevi firele textile de pe bobine, scul uri etc., pentru a fi introduse în suveică.
ţiba interj. ||'Gf, ucr. ciba || Cuvînt cu care -se alungă' cîinii.
ţică s.m. |j Din Ibăielţicâ || Termen de adresare pentru un copil
ţieleân, ţicleni, s.m, (Ornit.) Ţiclete. ţiclete, ţicleţi, s.m. Pasăre insectivoră sedentară, cu cioc conic, drept şi cu penajul cenuşiu pe spate şi alb pe pîntece; ţiclean. *
ţiencâlă s.f. (Fam.) |J Din ţicni |] Sminteală, nebunie; manie.
ţicni, ţicnesc, vb. IV. Refl. |] Cf. ser. cilmuti || (Fam.) A-şi pierde puterea de judecată, a se sminti; a înnebuni.
ţicnit, -ă, ţicniţi, -te, adj. (Fam.) Smintit, zăpăcit, nebun.
ţidulă, ţidule, s.f. || Din ucr. cidula, pol. cedula li (Pop.) Bilet; chitanţă, adeverinţă.
ţigâie, ţigăi, s.f., adj. 1. S.f. Rasă de oi autohtonă cu lîna moale, creaţă, mătăsoasă, semifină; oaie care face parte din această rasă. 2. Adj. (Despre lînă) Care provine de la rasa ţigaie (1).
ţigan, ţigani, s.m. || Din sl. dganinu |j Persoană care face parte dintr-o populaţie originară din India, de unde s-a răspîndit în mai toate ţările Europei, în America şi în nordul Africii. Limba ţiganilor face parte din familia de limbi indo-europene. O Expr. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul — fiecare se laudă cu ceea ce are. A se îneca ca ţiganul la mal — a eşua într-o acţiune tocmai cînd era pe punctul de a reuşi.
ţigancă, ţigănci, s.f. || Din ţigan || Femeie din neamul ţiganilor.
ţigară, ţigări, s.f. |j Din germ. Zigarre il Sul mic făcut'din tutun tăiat mărunt, înfăşurat într-o forţă subţire de hîrtie şi folosit pentru fumat. O Ţ de foi ţigară făcută din frunze de tutun, înfăşurate unele peste altele.
ţigaret s.n. v. ţigaretă, ţigaretă, ţigarete, s.f. || Din germ. Zigarette ||
1.	Ţigară. 2. Tub mic de chihlimbar, de os, de lemn etc., în care se introduce ţigara pentru a o fuma. J| Şi: ţigaret s.n.
ţigăncuşă, ţingăncuşe, s.f. Diminutiv al lui ţigancă.
.ţigănesc, -căscă, ţigăneşti, adj. || Din ţigan || Privitor la ţigani; care aparţine ţiganilor.
ţigăni, ţigănesc, vb. IV. Refl. j| Din ţigan || A cere ceva cu multă insistenţă.
1 ţigămme s.f. j; Din ţigan j| Mulţime de ţigani, totalitatea ţiganilor care locuiesc la un loc; ţigăni e.
ţigănite, ţigănuşi, s.m. 1. Diminutiv al lui ţigan. 2. Pasăre călătoare de baltă cu ciocul lung şi încovoiat, cu penele negre cu reflexe ruginii şi verzi. 3. Peşte de culoare închisă, stropit cu pete negre, lung pînă la 12 cm, specific apelor mocirloase. .
^ ţigărâr, ţigârari, s.m. |j Din ţigară |j Insectă dăunătoare de culoare verde-albăstruie cu reflexe metalice; femela îşi depune ouăle în frunzele anumitor plante, pe care le răsuceşte în forma unei ţigări de foi.
ţiglă, ţigle, s.f. || Din germ. Ziegel, ser. cigla || Piesa de argilă arsă, de sticlă sau de ciment, folosită pentru acoperitul caselor şi al altor clădiri.
ţignâl, ţignale, s.n. li Gf. germ. Signal |] (Pop.) ^Signal.
ţiitdri s.f. pl. || Din ţine I] Loc unde stă vînă-torul la pîndă.
ţilmdru, ţilindre, s.n. || Din germ. Zylinder\\ (Pop.) 1. Sticlă de lampa. 2. Cilindru (3), joben.
ţine, ţincuri, s.n. || Din germ. Zinke || Fiecare dintre cepurile executate la extremitatea a două seînduri care se îmbină, cepurile uneia intrînd în golurile celeilalte.
ţlncvais s.n. || Din germ. Zinkweiss |] Oxid de zinc, de culoare albă, folosit pentru vopsit; alb de zinc.
ţine, ţin, vb. III. !| Lat. tenere || 1. Tranz. A avea ceva îrr mină, în braţe etc. şi a nu .lăsa să cadă sau să scape. «A susţine un obiect greu, ridicat de la pămînt. 2. Tranz. A sprijini, a susţine pe cineva sau ceva să nu cadă. 3. Refl. A se agăţa, a se prinde de ceva sau de cineva. • A pune mîna pe o parte a corpului (şi ă apăsa) pentru a face să înceteze o durere. • A fi bine fixat, înţepenit. 4. Refl. (Urmat de determinări introduse prin „de“, ,,după“) A urmări insistent pe cineva cu dragostea, cu simpatia etc. S.'Refl. A se lega unul de altul, a se înşirui. 0. Refl. A fi preocupat (prea mult) de ceva. O Expr. A se ţine, de ale sale = a-şi vedea de treburi. 7. Refl. Â face parte dintr-un tot, a fi piesă componentă dintr-o garnitură, dintr-un asortiment. • A aparţine, a depinde, a fi legat de...; a fi de competenţa, de'datoria cuiva. 8. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. ,,la“) A avea o afecţiune pentru cineva sau pentru ceva; p. ext. a iubi. • A fi de partea cuiva.
9.	Intranz. A dori neapărat ceva. 10. Tranz. A face ca o parte a corpului sau întreg corpul să
1095
qpiTERA
stea (mai m'ul't tîmp) întp-o anumită poziţie. O Expr. Aţine capul sus = a) a fi demn; b) a fi încrezut. • A face pe cineva să stea (mai mult timp) intr-un loc, în aşteptare etc. O Expr. A ţine ceva in suspensie = a nu se decide asupra unui lucru. (Refl.) A se ţine în rezervă (sau la distanţă) = a şe abţine, a nu participa la ceva.
11.	Tranz. A aclăpostl, a găzdui pe cineva. • A reţine în captivitate. • A opri, a reţine. O Expr. -A-i ţine cuiva drumul (sau calea) — a sta în calea cuiva, a-i pîndi trecerea. A ţine pe cineva de vorbă = a nu lăsă pe cineva să-şi vadă de treabă, obligîndu-1 să stea de vorbă. 12. Refl. A se stă-pîni, a Se înfrîna, (Tranz.) Expr. A-şi ţine gura = a tăcea. 18. Tranz. A păstra, a conserva. OExpr. A ţine [legătura cu cineva= a rămîne în relaţii continue (şi bune) cu cineva. A ţine supărare = a fi supărat multă vreme pe cineva. • A opri, a rezerva ceva pentru cineva. • A avea ceva în posesiune. ©A menţine vreme îndelungată o calitate. O Expr. A-i ţine cuiva de urît = a nu lăsa pe cineva să se plictisească. 14. Tranz. A urma o anumită direcţie, un anumit drum. 15. Tranz. A respecta, a păzi, a urma (un precept, o lege); (refl.) a nu se abate de la ceva, 16. Refl. A se comporta bine, a rămîne ferm, a rezista. • A fi durabil, rezistent; a se menţine, a trăi. 17. Tranz. A deţine pe timp limitat (cu chirie sau în arendă) o proprietate, o întreprindere etc. • A creşte păsări, animale. 18. Tranz. A avea pe cineva în slujba sa. 19. Tranz. A avea în mod obişnuit, în magazin, o marfă de vînzare. 20. Tranz. A întreţine o casă, o proprietate. O Expr. A ţine casă cu cineva — a fi căsătorit. A ţine casă mare = a duce o viaţă îmbelşugată. • Tranz. şi refl. A (se) întreţine, a se hrăni. 21. Refl. (Pop.) A avea relaţii amoroase (extracon-jugale) cu cineva. 22. Tranz. (Despre organe sau părţi ale corpului) A durea. 28. Tranz. A convoca şi a face să aibă loc (o şedinţă, o adunare). 24. Tranz. şi refl. A (se) considera, a (se) crede- '
ţinere, ţineri, s.f. Acţiunea de a (se) ţine. Q Ţinere-de-ininte memorie.
ţingău, lingăi, s.m. || Din ţînc || (Pop.; peior.) Tînăr abia trecut de vîrsta copilăriei; băietan.
ţintar, ţintare, s.n. || Din ţintă jf Joc în caro jucătorii mută, pe un carton cu un desen special, nişte piese după anumite reguli.
’ ţintâş, ţiritaşi, s.m. |] Din ţintă |j Persoană care ţinteşte şi trage bine cu puşca sau cu arcul.
ţintât, -ă, ţinta!i, -te, adj. H Din ţintă || 1. împodobit cu ţinte (1). 2. (Despre anin^ale) Cu o pată albă în frunte.
• ţintâură, ţintaure, s.f. j| Din lat. centaurea || (Bot.) Fierea-pămîntului.
ţintă, ţinte, s.f. ||Din sl. centa „ban, monedă“|j 1. Cui scurt de metal, cu floare mare, folosit de cizmari, curelari, tapiţeri etc. pentru.a decora diverse obiecte. 2. Mică pată albă pe fruntea cailor, a vitelor; stea. 8. Semnul sau locul în care se ocheşte cu o armă. O Expr. (Adverbial) A se uita ţintă = a privi fix. 4. Locul către care tinde să ajungă cifieva; (fig.) scop, ţel . O Fără ţintă =?= fără scop, în neştire. 5. Obiect de ochire, fix sau în mişcare, utilizat în tirul sportiv.
ţinti, ţintesc, vb. IV. Tranz. şi intranz. |[ Din ţintă || 1. A ochi eu arma. 2. (Fig.) A năzui spre ceva.
ţintire, ţintiri, s.f. Acţiunea de a ţinti. ţintirim, ţintirimuri, s.n. |) Din magh. cinte* rem II (Reg.) Cimitir.	■	\	'
ţintui, ţintuiesc, vb. IV. Tranz. [[ Din ţintă j| A bate ţinte sau cuie pentru a fixa sau a decora ceva. O Expr. A ţintui pe cineva la stîlpul infamiei — a supune pe cineva oprobriului public. • (Fig.) A face pe cineva să rămină nemişcat; a pironi. O Expr. A rămîne ţintuit locului ~ a rămîne neclintit.
ţintuit, -ă, ţintuiţi, -te, adj. Prins, bătut în cuie sau în ţinte. ©(Fig.) încremenit, rămas nemişcat. *
ţinut, ţinuturi, s.n. 1. Faptul de a ţine. 2. Loc, regiune; întindere a unei ţări; (în trecut) teritoriu constituind o unitate administrativ-teritorială.
ţintită, ţinute,, s.f. |j Din ţine |11. Atitudine, poziţie a corpului. 2. Fel de a fi sau de a se comporta al cuiva. ©Mod de a se îmbrăca, de a se prezenta; p. ext. îmbrăcăminte, costum. O 7. de ceremonie — îmbrăcăminte, uniformă pentru anumite solemnităţi.
ţipa1, ţip, vb. I. Intranz. 1. A striga cu glas tare'(de durere, de spaimă). ©A vorbi cu glas ridicat, manifestîhdu-şi nemulţumirea, enervarea; a se răsti. • (Despre animale) A scoate strigăte specifice, ascuţite. 2. (Despre culori sau obiecte viu colorate) A fi strident, a face o impresie neplăcută; a bate la ochi.
ţipk2,.ţipt vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvîrli. 2. A scoate, a da afară. ©A alunga, a goni.
ţipâr, tipări, s.m. Peşte teleostean de apă dulce stătătoare, cu corpul lung (de 18 — 25 cm) şi subţire, acoperit cu solzi mărunţi.
ţipăt, ţipete, s.n. || Din ţipa1 || Strigăt ascuţit de durere, de spaimă etc.; zbieret, urlet.
ţip&tdr, -oare, ţipători, -oare, adj. |j Din ţipa11| (Despre glas) Strident. • (Fig.; despre culori) Prea intens, prea viu, bătător la ochi.
ţipenie s.f. || Din ţipa1 || (în construcţii negative) Fiinţă omenească, om. O (Nici) ţipenie== nimeni, absolut nimeni.
ţipiiig1 s.n. ||: Gf. ser. cop ar iha || Clorură de amoniu.
ţipirig2 s.m. (Bot.; reg.) Pipirig. ’ ţiplă, ţiple, s.f. || Cf. ngr. tsipa, bg. cipa jj Foiţă asemănătoare celofanului, obţinută din băşica sau intestinele de bovine, folosită în trecut pentru a acoperi borcanele de conserve.''
tist interj. || Onomatopee ii Exclamaţie prin care i se impune cuiva tăcere.
ţistui, ţistuiesc, vb. IV. Tranz. şi inRanz. [j Din ţistl|A impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecţiei ,,ţist“). ©Tranz. A domoli, a potoli pe cineva.
ţiştâr, ţiştari, s.m. (Zool.) Popîndău. ţiteră, litere, s.f. jj Din germ. Zitlier jj Instrument muzical compus dintr-o cutie de rezonantă, .cu coarde puse în vibraţie prin atingere cu' o iarnă de os sau de metal.
ŢIŢEI
1096
!iţei, ţiţeiuri, s.n. Petrol, iui, ţiui, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic'!I A produce un sunet ascuţit, prelung, cu rezonanţă metalica. O Expr. A-i ţiui cuiva urechile a avea impresia unui sunet ascuţit în urechi.
ţiuit, ţiuituri, s.n. Faptul de a ţiui; sunet ascuţit, cu rezonanţă metalică.
ţiuitiiră, ţiuituri, s.f. || Din ţiui H Ţitiit. ţîfnă* ţîfne, s.f. || Din ngr. tsifna || 1. Ifos, aroganţă. 2. Arţag. O Expr. A-i sări cuiva ţîfna «■a se supăra, a se înfuria.
ţîfnăs, -oâsă, ţîfnoşi, -oase, adj. || Din ţîfnâ || 1. Îngîmfat, arogant. 2. Supărăcios, arţăgos.
ţîmburâc, ţîmburuce, s.n. Mică proeminenţă, de obicei rotundă, la un obiect. || Şi: ţumburăş s.n.
ţînc, ţînci, s.m. || Din magh. cenk || (Fam.; uneori depr.) Copilaş, băieţaş.
ţîuţâr, ţînţari, s.m. || Lat. zenzalus ||Nume , dat unor insecte diptere, cu corpul şi picioarele lungi şi subţiri, cu aparat bucal pentru înţepat şi supt. O Ţ- anofel v, anofel.
ţîr1 interj. II Onomatopee || Cuvînt care imită sunetul produs de greieri sau de un lichid care se scurge picurînd.
ţir2, ţîri, s.m. || Din ngr. tsiros || 1. Scrumbie mică, de culoare albastră, care se consumă mai ales,sărată'şi uscată. 2. (Fig.) Om foarte slab.
ţir& s.f/|| Probabil cuv. autohton || (Pop.) Bucată ruptă de undeva; zdreanţă. O O ţtrâ — puţin, niţel. O Expr. A se face ţîrâ = a se rupe,, a se face bucăţi.
ţîrcovnie, ţîrcovnici, s.m. || Din sl. crăkovi-nika || Persoană care are în .grijă curăţenia şi buna rînduială a unei biserici; p. ext. cîntăreţ sau dascăl de biserică.
ţîrîi, pers. 3 drîie, vb. IV. Intranz. || Din ifr1!] 1. A curge cîte puţin; a cădea picătură^cu picătură (producînd un zgomot caracteristic). 9 Uni pers. A bura. 2. ~(Despre insecte şi despre unele păsări) A scoate sunete caracteristice, repetate, scurte şi ascuţite. 3. (Despre sonerie) A suna.
ţîrîiâîă, ţîrîieli, s.f. || Din ţîrîi || 1. Faptul de a ţîrîi; finit. 2. Ploaie uşoară, de scurtă durată.
ţîrîît s.n. Faptul de a ţîrîi; sunet produs de apă, de insecte etc. care ţîrîie-
ţîmta s.f. art. || Din * ţir îi || Cu ţîrîita = cîte puţin.
ţm\tCxh,ţîrîiiuri, s.f. |l Din/im || Ţîrîit. Ţîrîi-tura înceată a greierilor (Gherea).
ţîilîi, ţîrlii, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic ||' A cînta la un instrument producînd sunete monotone, puţin armonioase.
ţîrlîMră, ţîrlîituri, s.f. || Din ţîrlîi || Cîntare monotonă, puţin armonioasă, dintr-un instrument muzical.
ţîriică; s.f. (Reg.) Diminutiv al lui ţîră. O Nici lîrucă = deloc, cîtuşi de puţin.
ţlşni, ţîsnesc, vb. IV. Intranz. || Din ţîşti || 1. (Despre lichide sau gaze) A izbucni cu putere printr-o deschizătură sau printr-o crăpătură. 2. (Despre fiinţe) A intra sau a ieşi brusc de undeva; a se repezi, a se năpusti.
ţîşnire, ţîşniri, s.f. Faptul de a ţîşni; apariţie bruscă.
ţîşnitdr, -oare, ţîsnitori, -oare, adj. || Din ţîşni II Care ţîşneşte. O Ftntînâ ţîşnitoare = fîntînă arteziană.
ţîşnitdră, ţîşnituri, s.f. || Din ţîşni |] Faptul de a ţîşni; lichid sau gaz care ţîşneşte cu presiune.
ţîşti interj, v. ţuşti.
ţjţă, ţîte, s.f. HjLat. *titia\] 1. (Pop.) Mamelă. O Copil de ţîţă — copil sugar. 2. Gurguiul urciorului prin care /e bea &pă. 8. (Bot.) Ţîţa-vacii — varietate de viţă de vie care produce struguri cu boabe lunguieţe, cărnoase.
ţîţîf,, ţiţîi, vb. IV. Intranz. jj Onomatopeic [| 1. (Despre animale şi insecte) A scoate sunete caracteristice speciei; (despre oameni) a scoate un sunet asemănător cu un „ţ“ prelungit. 2. A tremura (de frică).
ţîţîît s.n. Faptul de a ţîţii; sunet ascuţit, strident.
ţîţiaă, ţîţîni, s.f. II Lat. *titina || 1. Balama. O Expr.A scoate pe cineva\ din ţîţîni = a supăra rău, a înfuria pe cineva. A-şi ieşi din ţîţîni = a se înfuria. 2. Porţiunea în.care cele două valve ale unei scoici sînt legate printr-un ligament elastic. 3. (Pop.) Rădăcina unui furuncul.
ţoală, ţoale, s.f. || Cf. ţol2 || (Pop.) Obiect de rufărie sau de îmbrăcăminte; (depr.) haină veche, uzată.
ţoâpă, ţoapei s.f. И Din ţop Ц (Fam.) Persoană cu apucături grosolane; bădăran, mitocan.
Joc interj. II Onomatopee li (Fam.) Cuvînt,care imită zgomotul produs de un sărut sau de supt.
ţocăî, tocai, vb. IV И Din ţoc || (Fam.) Tranz. şi refl. recipr. A (se) săruta cu zgomot. ţoi1, ţoi, s.m. (Ornit.; reg.) Ţicîete. ţoi2, ţoiuri, s.n. Păhărel în formă de sticluţă, din care se bea ţuică. ^	»
ţol1, ţoii, s.m. II Din germ. Zoii || Unitate de măsură pentru lungimi, egală cu Ş5,4 mm.
ţol2, ţoiuri, s.n. И Din ngr. tsoli, tsuli |) (Pop.) Ţesătură groasă de lînă (mai rar de cînepă) folosită la ţară ca pătură sau covor.
ţop interj. |j Onomatopee]! '!• Exclamaţie care însoţeşte o săritură sau o mişcare bruscă. 2» Exclamaţie care se rosteşte ia sosirea neaşteptată a cuiva sau la ivirea unei situaţii, unei schimbări neprevăzute.
ţopăi, ţopăi, vb. IV. Intranz. U Din top |]A sări de pe un picior pe altul, a face mişcări dezordonate. ^ «Tranz.. (Peior.) A dansa, a juca.
ţopăiâîă, ţopâieli, s.L || Din ţopăi || Faptul de a ţopăi; sărituri greoaie, dezordonate.
ţopăiiură, îopăituri, s.f. || Din ţopăi || Ţopă-ială.
ţopîrlân, ţopîrlani, s.m. Persoană cu apucături grosolane; mojic, bădăran.
ţueâ, ţuc, vb. I. Tranz. şi refl. recipr. [1 Din. ţoc !' (Reg.) A (se) săruta.
ţucâl, tucale, s.n. II Din ligr. tsukali || Oală de noapte.
ţucără, adj. И Din germ. Zucker (bohne) || Fasole ţ. = varietate de fasole cu păstăi subţiri, de culoare galbenă.	1
ţugui, ţuguie, s.n. Vîrf de deal sau de munte; p. ext. vîrf ascuţit al unor obiecte.
1097
tUŞTf
ţuguiă, ţuguiez, vb. I. || Din ţugui j| 1. Refl. A se subţia spre vîrf. 2. Tranz. A strînge buzele, rotunjiridu-le şi întinzîndu-le înainte.
ţuguiat, -ă,’ ţuguiaţi, -te, adj. Prelungit în formă de ţugui.
ţuicâr, ţuicari, s.m. |1 Din ţuica || Fabricant sau negustor de ţuică. * (Fam.) Băutor de ţuică.
ţuică, ţuici,’s.f. || Cf. ser. cujka f| Băutură alcoolică, obţinută din prune sau din alte fructe, ţumfeuruş s.n. v. ţîmburuc. ţunder, tundere, s.n. || Din germ. Zunder || Scorie.
ţundră, tundre, s.f. (Reg.) Suman, zeghe, ţureân, -ă. ţurcani, -e, s.f., adj. 1. S.f. Rasă de oi autohtonă cu lîna aspră şi groasă; oaie din această rasă. 2. Adj. (Despre lînă) Care provine de la rasa ţurcană (1).
ţurcă, turci, s.f. || Din ucr., rus. curka || Beţişor ascuţit la ambele capete, pe care copiii încearcă să-l arunce cît mai departe, cu ajutorul altui băţ; jocul la care se foloseşte acest beţişor.
ţurldi? ţurloaie, s.n. 1. (Pop.) Fluierul piciorului; p. ext. partea piciorului de la genunchi în jos. 2. Fiecare dintre tuburile sonore ale cimpoiului. 3. Jgheab prin care curge apa din izvor, din cişmea etc. 4. Ţurţur de gheaţă.
Mrfur, ţurţuri, s.m. 1. Sloi mic de gheaţă ascuţit spre vîrf, care se formează de-a lungul streşinilor. 2, (La pl.) Franjuri. || Şi: ţurţure s.m. ţurţure s.m. v. ţurţur, ţuşcov, ţuşcovi, s.m. (Iht.) Obleţ mare. ţuşti interj. H Onomatopee || Cuvînt care sugerează mişcarea bruscă şi precipitată a cuiva care ţîşneşte (de undeva). || Şi: ţîşti interj.
u
u1 ş.m. invar. A douăzeci şi şasea literă a	teritoriul R.S.S. Ucrainene. 2. Adj. Care se
alfabetului limbii române; sunet notat cu	referă la R.S.S. Ucraineană sau la populaţia ei. •
(Substantivat, f.) Limba vorbită de ucraineni (1).
această .literă: vocală. închisă, Protunjită, din seria posterioare.
u2 interj, jj Onomatopee [j (Adesea prelungit sau repetat) 1. Exclamaţie care exprimă surpriză,1 indignate, regret etc. 2. (însoţit de ,,iu“) Strigăt care însoţeşte chiuiturile. 3. Cuvînt care redă urletul unor animale (mai ales al lupului), şuierul trenului etc.
ubicuitate s.f. |] Din fr. ubiquité; lat. ubique . „pretutindeni“ |] (Livr.) însuşirea (atribuită de teologi lui Dumnezeu) de a fi prezent pretutindeni, peste tot, în acelaşi timp.
ubicyist, -ă, ubicvişti, -sie, adj. ii Din fr. ubi-quiste; lat. ubique „pretutindeni44 || (Despre plante) Care creşte şi* se dezvoltă la fel de bine în condiţii de mediu diferite.
ucaz, ucazuri, s.n. j] Din rus. ukaz H (îny;.) Ordin, decret. • (Fig.) I-Iotărîre care nu admite contrazicere.
ucenic, -ă, ucenici; -ce, s.m. şi f. || Din sl. ucenikü |j 1. Persoană (tînără) care învaţă o meserie urmînd o şcoală profesională sau lucrînd în producţie sub îndrumarea unor persoane calificate. 2. Adept şi continuator al unui savant, al unui filozof etc.; discipol. • P. ext. începător într-o activitate (îndeosebi ştiinţifică sau artistică).
ucenièi, ucenicesc, ' vb. IV. Intranz. jl Din ucenic I( A învăţa o meserie lucrînd ca ucenic.
ucenicie, ucenicii, s.f. |j Din ucenic H Faptul de a lucra ca ucenic; ocupaţia, calitatea de ucenic. • Timpul petrecut de cineva ca ucenic. • P. ext. Formare a cuiva intr-un anumi t domeniu.
ucide, ucid, vb. III. Tranz. || Lat. occidere ||
1.	A pricinui moartea unei fiinţe; a omorî. • (Fig.) A distruge, a nimici. 2. A Iovi, a bate rău pe cineva; a snopi ăn bătăi.
ucidere, ucideri, s.f. Acţiunea de a ucide; omor; asasinat.
ucigâş, -ă, ucigaşi, -e, s.m. şi f., adj. || Din ucide || 1. S.m. şi f. Persoană care a ucis (sau a încercat să ucidă) pe cineva. 2. Adj. Care provoacă (sau poate provoca) moartea cuiva.
ucigător, -oare, ucigători, -oare, adj. || Din ucide II (Şi substantivat) Care ucide,.; care provoacă moartea; nimicitor.
ucrainean, -ă, ucraineni, -e, s.m. şi f., adj.
II De la n. pr. Ucraina^l. S.m. şi f. Persoană care iace parte din poporul constituit ca naţiune pe
ud, -a, uzi, -de, adj., s.n. jj Lat. udus j| 1. Adj. îmbibat cu apă sau cu alt lichid; pătruns de umezeală; muiat. • (Despre ochi) Plin de lacrimi. 2. Adj. Năduşit, asudat. 3. S.n. Urină.
uda, ud, vb. I. II Lat. udare |11. Tranz. A umple, a îmbiba cu apă sau cu alt lichid; a muia ceva în apă sau în alt lichid. O Expr. Â-şi uda gura — a bea puţin. • A stropi plante, semănături. 2. Tranz.’(Despre "ape curgătoare) A străbate un ţinut (alimentîndu-I cu apă). 3. Refl.
A urina.
udare, udări, s.f. Acţiunea de a (se) uda; udat.
udat s.n. Udare; stropire, udătură, udături, s.f. || Din uda \\1. Acţiunea de a uda. 2. (Fam.) Băutură (alcoolica).
udeâlă, udeli, s.f. || Din vid || i. Umezeală; apă. 2. Băutură alcoolică; udătură.
ued, ueduri, s.n. || Din fr. oued, cuv. de origine arabă || Curs de apă caracteristic deserturilor din Africa de Nord şi Arabia, care seacă în cea mai mare parte a anului.
uf interj. II Onomatopee II Exclamaţie care exprimă ciudă, necaz, plictiseală, dezgust.
uger, ugere, s.n. || Lat. uber, -eris || Organul de secreţie a laptelui la femelele animalelor mamif«re.
ugilit, -ă, ugiliţi, -te, adj. (Reg.) Fără chef, • trist. • Umilit, supus.
iigui, pers. 3 uguie, vb. IV. Intranz. || Onomatopee || (Despre porumbei şi turturele) A scoate sunete caracteristice speciei.
ui interj. || Onomatopee || 1. Vaiî Of! 2. (Adesea repetat) Strigăt care însoţeşte de obicei \ chiuiturile.
uimă, uime, s.f. |[ Cf. ngr. idhma „umflătură dureroasă44 || (Pop.*) Inflamaţie a ganglionilor limfatici (de la gît şi de la subsuori).
uimi, uimesc, vb. IV. Tranz. A provoca o mare mirare, o admiraţie adîncă, a ului.
uimire s.f. Faptul de a uimi', mirare, admiraţie profundă.
uimit, -ă, uimiţi, -te, adj. Cuprins de mirare; uluit, surprins.
uimitor, -oare, uimitori, -oare, adj. || Din uimi jl Care uimeşte; surprinzător; uluitor. # Excepţional, extraordinar.
1099
ULTRASCURT
uita, uit, vb. I. || Lat. *oblitare || 1. Tranz. şi intranz. A pierde din memorie; a nu-şi mai aduce aminte. 2. Tranz. şi intranz. A înceta să se mai gîndească la ceva, să se mai preocupe de ceva; a scăpa din vedere; a omite; a nu ţine seama de... 3. Tranz. A trece sub tăcere, a nu da urmare. 4. Tranz. A lăsa undeva, din nebăgare de seamă, ceva ce trebuia luat cu sine. 5. Refl. A-şi îndrepta privirea spre cineva sau ceva, a privi ; a cerceta, a observa. O Expr. A se uita în gura cuiva = a fi atent (cu admiraţie) la ceea ce spune cineva. «A băga de seamă; a lua în considerare. .	■	f
uitare s.f. 1. Faptul de a uita, de a nu-şi mai aduce aminte de ceva sau de cineva. O Uitare de sine = visare, reverie. O Expr. A dă uitării = a nu se mai interesa de cineva sau de ceva.
2.	Neant, nefiinţă. Dar un luceafăr, răsărit Din liniştea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătăţii mării (Eminescu).
uitat, -ă, uitaţi, -te, adj. 1. De care nu-şi mai aduce cineva aminte, şters din memorie. 2. Neglijat, părăsit.
uitătură, uitături, s.f. |j Din uita || Aruncătură de ochi, privire. «Fel de a privi; căută- * tură.
uituc? -ă. uituci, -ce, adj. ij Din uita j! (Adesea substantivat) Care uită uşor; p. ext. distrat, zăpăcit.
uiuiü interj. II Onomatopee || (în dansurile populare) Exclaipaţie prin care se introduc, de obicei, chiuiturile.
uiiim, uiumuri, s.n. |j Din bg. ujem, ser. ujam || Cantitate de cereale reţinută la batoză sau de făină reţinută la moară drept plată în natură pentru treierat sau măcinat.
ujbă, ujbe, s.f. Cui de lemn de care se leagă vîsla unei ambarcaţii.
ulăn. ulani, s.m. || Din germ. Ulan |j Ostaş din regimentele de lăncieri călări care alcătuiau cavaleria uşoară în armatele română, germană, austro-ungară şi rusă, pînă la primul război mondial.
ulcea, ulcele, s.f. jj Lat. *ollicella |j Oală mică (de lut) ;| Şi : ulcică s.f. ulcică s.f. v. ulcea.
ulcer, ulcere, s.n. !» Din fr. ulcère, lat. ulcus,
-eris jj Leziune a pielii sau a unei mucoase, care atinge straturile acestora. O U. gastroduodenal — ulcer al mucoasei gastrice sau duodenale-ulcera, pers. 3 ulcereazâ, vb. I. Refl. j! Din fr. ulcérer |] A căpăta o ulceraţie. «Tranz. A produce o ulceraţie.
ulceraţie, ulceraţii, s.f. |! Din fr. ulcération j| Leziune a pielii sau a mucoaselor, datorită unui proces care distruge ţesuturile.
uleerbs. -oâsă. ulceraşi, -oase, adj. I; Din fr. ulcéreux Ij Referitor la ulcer, cu caracter de ulcer; care prezintă un ulcer. ulcior1 s.m. v. urcior1. ulcior2 s.n. v. urcior2.
ulei1, uleie, s.n. || Din bg. ulej j! 1. (Reg.) Ştiubei pentru albine. Trunchi de copac scor-buros folosit îa ţară pentru păstrarea unor lucruri; p. ext. vas făcut dintr-un lemn scobit.
juléi2, uleiuri, s.n. || Din sl. olej J| !• Lichid gras de provenienţă vegetală, animală sau minerală, insolubil în apă şi mai uşor. decît aceasta, •folosit în alimentaţie (ulei comestibil), în industrie (ulei mineral) etc. 2. (Arte plast.) Culoare preparată pe bază de ulei (1) vegetal, folosită.în pictură. « jP. ext,. Pictură executata cu astfel de culori.
uleios, -oâsă, uleioşi, -oase, adj. j| Din ulei2 j| Care conţine ulei; unsuros; care are aspect de ulei.
ulicioară, ulicioare, s.f. Diminutiv al lui uliţă. La pragul tău e plină ulicioara (Goga).
uliţă, uliţe, s.f. li Din si. uliea II Drum îngust care străbate un sat. O Expr. A bate uliţele = a umbla fără rost, a hoinări.
uliu, ulii, s.m. ij Din inagh. olü jj Gen de păsări răpitoare de zi cu aripi scurte şi coada lungă, care atacă păsări şi mamifere mici.
ulm, ulmi, s.m. jj Din lat. ubnus jj Denumire dată unor arbori cu coroana stufoasă, cu frunze aripate, înalţi pînă la 30 m. O Ulm de cîmp arbore cu scoarţă groasa, negricioasă, adine crestată, cu lemnul greu, rezistent şi elastic, folosit în rotărie şi pentru diferite unelte agricole.
ulterior, -oară, ulteriori, -oare, adj. jj Din fr. ultérieur, lat. ulterior || Care se face (sau urinează, să se facă, să se întîmple) mai tîrziu (în raport cu un moment dat) : care urmează după cineva sau ceva. • (Adverbial) După aceea, mai tîrziu.
ultim, -ă, ultimi, -e, adj. |j Din lat. ultimus :| Cel din urmă (dintr-o serie). O Ultima oră =■ rubrică în ziare, în care se publică cele mâi noi ştiri.
ultimât s.n. v. ultimatum*'
ultimativ, -ă, ultimativi, -e, adj. || Din fr*
ultimatif || Care are caracter de ultimatum.
ultimâtum, ultimatumuri, s.n. jj Din fr. ultimatum Ij Notă diplomatică prin care un stat cere altui stat satisfacerea, într-un termen scurt, a unor pretenţii, în caz contrar putîndu-se lua măsuri de constrîngere. |j Şi: ultimât s.n.
ultra- |j Din lat. ultra ,$>este, dincolo de...“ if Element de compunere tu sensul „peste măsură de“, „extrem de“, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective.	.
ültragiâ, ultragiez, vb. I. Tranz. |j Din ultragiat (după fr. outrage) Ij A săvîrşi un ultraj; p. ext. a insulta, a calomnia, a ameninţa pe cineva.
ultraj, ultraje, s.n. || După fr. outrage jj Insultare, calomniere ori ameninţare săvîrşi ta împotriva unui funcţionar aflat în exerciţiuj funcţiunii, • P. ext. Jignire, ofensă adusă cuiva.
ultramarm s.n. jj Din germ. Ultramarin \| Colorant albastru, obţinut dintr-un amestec de argilă, carbonat de sodiu, cărbune de lemn şE sulf; albăstrea]ă.
ultramîeroscop, ultramicroscoape, s.n. |j Din fr. ultram ier osc o p e jj Microscop foarte puternic, folosit pentru observarea microbilor, bacteriilor, virusurilor etc.
ultrascurt, -ă, ultrascurţi., -te, adj. j! Ultra 4-scurt jj 1. Foarte scurt. 2.* Radiaţii ultrascurte (şi substantivat) == radiaţii electromagnetice cu lungimi de undă foarte mici, utilizate în telecomunicaţii, în medicină etc.
ÜLTRASONIC
1100
«ltrasdnie,	ultrasonici,	-ce, adj. |j Din fr.
ulimsonique || Care se referă la ultrasunete-ultrasiinet, ultrasunete, s.n. || Ultra 4- sunet || Vibraţie a unui mediu elastic, avînd o frecvenţa mai înaltă deeît a sunetuhii, fapt pentru care nu poate fi percepută de urechea omului.
ultraviolet, -ă, ultravioleţi, -te, adj. |j Din fr. ultraviolet^ (Despre radiaţii electromagnetice; şi substantivat, f. pl.) Care este situat dincolo de. marginea violetă a spectrului luminii, avînd lungimea de undă mai mică decît cea a luminii.
uluc, uluce, s.n. || Din tc. oluk j| 1. Jgheab din care se adapă vitele. 2. Jgheab la streaşină.
3.	Canal, scoc la moară. 4. Nut. o. Scobitură făcută de-a lungul unei piese de lemn pentru a se putea îmbina cu alte piese.-
ulucă, uluci, s.f. || Din uluc || 1. Scîndură groasă din care se fac garduri. 2. Gard făcut din scînduri.
ului, uluiesc, vb. IV. Tranz. |j Cf. rus ulovit' „a prinde, a surprinde44 || A uimi peste măsură, a ştîrni o mare mirare, admiraţie, emoţie-
uluială, uluieli, ‘S.f. || Din ului || Starea celui uluit; uluire. •Zăpăceală, buimăceală.
uluire, uluiri, s.f. Faptul de a ului, uimire, surprindere. • Năuceală, buimăceală,
uluit, «ă, uluiţi, -te, adj. Cuprins de o mare mirare, uimit; năucit, buimăcit.
uluîtăr,-oare, uluitori, -oare, adj. || Din ului |] Care uluieşte; uimitor, surprinzător. © Excepţional, extraordinar.
uman, -ă, umani, -e, adj. jj Lat. humanus ||
1.	Referitor la oameni sau la omenire. 2. Care manifestă dragoste de oameni, blînd, omenos.
umanism s.n. || Din fr. humanisme, lat. Humanismus || 1. Mişcare culturală din epoca Renaşterii, care promova, în opoziţie cu ideologia şi cultura medievală, o cultură laică şi milita pentru dezvoltarea liberă, multilaterală a personalităţii umane, apelînd la tradiţiile culturii clasice gfeco:romane. 2. Concepţie care proclamă ca principii etice supreme libertatea şi demnitatea uman#, necesitatea desăvîrşirii personalităţii umane.
umanist, -ă, umanişti, -ste, s.m. şi f., adj. || Din fr. humaniste |j 1. S.m. şi. f. Adept al umanismului. 2. S.m. Savant din sec. 14 — 17, care studia operele din antichitate- 3. Adj. Privitor la umanism, care aparţine umanismului; care este de domeniul culturii clasice.
umanistic, -ă, umanistici, -ce, adj. || Din germ. humanistisch || Umanist, O Ştiinţe umanistice — ştiinţe care studiază în. special omul, puni'nd accentul pe istorie, sociologie, psihologie, filo-logie, pe cultura clasică etc.
umanitar, «ă, umanitari, -e, adj. || Din fr. humonitaire j| Plin de umanitate, devotat umanităţii, pătruns de iubirea de oameni.
umanitarism s.n. || Din fr. humanitarisme || Concepţie sau atitudine pătrunsă de dragoste faţă de oameni; umanitate.
umanitarist, -ă, umanitarişti, -ste, s.m. şi f. adj. || Din fr. humanitariste || 1. S.m. şi f. Adept al umanitarismului. 2. Adj. Privitor fa umanitarism.
umanitate s.f. [| Din fr. humanité || 1. Totalitatea oamenilor, neamul omenesc, omenire; colectivitate de oameni. 2. Umanitarism. • Sentiment de compasiune faţă de nenorocirile altuia.
umaniza, uma?ii.zez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din fr. humaniser jj A (se) face mai uman, mai apropiat de oameni.
umăr, (1, 2, II) umeri s.m., (4) umere, s.n. || Lat. humérus j| 1. S.m. Parte a corpului omenesc corespunzătoare articulaţiei dintre braţe şi trunchi. O Expr. Umăr la umăr — unul lîngâ altul, uniţi. A da (sau a ridica) din umeri — a înălţa umerii în semn de nepăsare, nedumerire, neştiinţă, mirare, dispreţ. A pune *umărul = a ajuta, a colabora. • (Fig..) Culme a unui deal, a unui munte. 2. S.m. Parte a unui obiect de îmbrăcăminte, care acoperă umărul (1). 3..S.m. Umerii, obrajilor — pomeţi. 4. S.n. Umeraş.
umbclă, ambele, s.f. || Din fr. ombelle, lat. umbella „umbrelă44 || (Bot.) Tip de inflorescenţă în care peduneulii fiecărei flori pornesc din acelaşi punct şi se ridică la aceeaşi înălţime. -
umbeliîeră, umbelifere, s.f. || Din fr. ombelli-fère, lat. umbella „umbrelă44 -{- ferre „a purta44 || (La pl.) Familie de plante dicotiledonate ale căror flori sînt dispuse în umbele; (şi la sg.) plantă din această familie (ex. morcovul,' mărarul, cucuta).
umbeîffdrm, -ă, umbeliformi, -e, adj. || Din fr. ombelliforme || (Bot.) în formă de umbrelă.
umblă, umblu, vb. I. Tntranz. || Lat. ambu-lare II 1. A merge, a se deplasa. O Expr. A umbla după cineva = a căuta să obţină simpatia cuiva; a face curte unei femei. A-i umbla cuiva ceva prin cap — a fi preocupat de ceva. 2. A merge din loc în Ioc, a colinda, a cutreiera; a hoinări. 8. (Pop.) A frecventa: a umbla la şcoală.
4.	A se comporta într-un anumit fel; a se îmbrăca într-un anumit fel. 5. (Despre vehicule) A circula; (despre unelte, aparate, sisteme tehnice) a fi în mişcare, a funcţiona. 6. (Despre bani) A avea curs. 7. A căuta, a scotoci. 8. (Pop.) A se servi de..., a mînui; (fig.) a umbla cu tertipuri. 0. (Fig.) A căuta, a se strădui să obţină ceva. O Expr. A umbla după cai verzi (pe pereţi) —di căuta să obţină lucruri nerealizabile. A umbla după doi iepuri deodată — a căuta să obţină în acelaşi timp două lucruri deosebite.
. umblare, umblări, s.f. Acţiunea de a umbla; deplasare, mers. ©-Cutreierare, colindare.
umblat1 s.n. Umblare, mers. ,® Cutreierare, călătorie (prin locuri diferite).
umblat2, -ă, umblaţi, -te, adj. 1. (Despre drumuri) Frecventat, circulat. 2. (Despre oameni) Care a fost prin multe locuri şi a văzut multe lucruri (acumulînd o bogată experienţă de viaţă) .
umblăreţ, -eâţă, umblăreţi, -ete, adj. |] Din umbla || (Fam. şi depr.) Căruia îi place să umble mult şi fără rost, să hoinărească.
umblător, -oare, umblători, -oare, adj„ s.f.
|| Din umbla || 1. Adj. Pod u. — bac. 2. S.f. (Pop:) Closet (rudimentar).
umblătură, umblaturi, s.f. || Din umbla || (Pop.) 1. Umblet, mers; alergătură. 2. Mod, fel de a umbla. '
1101 ,
umblet, umblete, s,n, II Pin umbla ij 1, Faptul •de a umbla; alergătură, umblătură, 2, Fel de a umbla, mers,
umbrâr, umbrare, s.n, || Pin umbră || Adăpost împotriva arşiţei soarelui, la umbra unui arbore sau făcut din seînduri, pînză, verdeaţă etc.
umbră, umbre, s.f. || Lat. umbra ||l* Regiune din spaţiu sau de pe suprafaţa unui obiect care nu e luminată direct de o sursă de liimină, razele acesteia fiind oprite de un corp opac; loc în* tunecos (şi răcoros) unde nu ajung razele soarelui, O Expr* Din umbră pe ascuns, pe furiş,
4 sta (sau a rămâne în umbră) =? a sta (sau a râmînej retras, deoparte- 4 lăsa pe cineva in umbră == a lăsa pe cineva mai prejos. Se teme si de umbra lui e foarte fricos. Face umbră pâmîntului, se spune despre un om incapabil să facă, să realizeze ceva, 2* Nuanţă închisă; partea mai întunecată dintr-o imagine plastică; (fig,) expresie întunecată, tristă, a feţei, S« Forma întunecată a unei fiinţe sau a unui lucru, proiectată pe o suprafaţă luminată. 4. Imagine nedesluşită a cuiva, văzută printivun geam, prin ceaţă 'etc. 5, Fiinţă foarte slabă, lipsită de vlagă. 0. (în concepţiile miştico-religioase) Stafie, nălucă, duh al unui mort. 7. (Fig.) Părere, aparenţă; iluzie,
umbrelă, umbrele, s.f. || Din fr. ombrelle J| Obiect care apără de ploaie sau de soare, alcătuit dintr-o pînză ce se poate întinde şi strînge, prin intermediul unor spiţe de metal fixate radiat pe un baston.
umbri? umbresc, vb. IV. II Din umbră || h Tranz, şi intranz. A face umbră, a ţine umbră. • Refl. A sta, a se aşeza la umbră. 2, Tranz. şi refl. A da (sau a căpăta) o nuanţă mai închisă; a (m) întuneca. 3. Tranz. (Fig.) A compromite, a păta,
umbrire? umbriri, s,ff 1. Faptul de a (se) umbrif «Culoare, nuanţă închisă, întunecată.
% Procedeu de realizare a unui desen pe o ţesătură prin efecte de lumină şi umbră, cu ajutorul unui dispozitiv,
umbrit, '4? umbriţi, rte, adj. Care se află în umbră, acoperit de umbră; umbros.
umbrăs, -oâsă? umbroşi, -oase, adj. ||.Din umbră || Care face umbră, care dă umbră; (despre locuri) care se află la umbră, acoperit de umbră.
umectâ? umectez, vb, I. Tranz. |j Din fr, humeeter, lat. humectare j| A umezi uşor (la suprafaţă).
lîmed, -ă, umezi, -de, adj. [] Din lat. humidus\\ 1* Care conţine la suprafaţă sau în pori puţin lichid; care nu s-a uscat încă de tot; (despre pămînt) jilav. « (Despre atmosferă) Care conţine vapori de apă. • (Despre ziduri, locuinţe) Igrasios. 2. (Despre ochi) Înlăcrimat; plin de ' lacrimi; cm privire galeşă, duioasă.
umerâş? umeraşe, s.n, || Din umăr || Obiect făcut dintr-o bară orizontală prevăzută cu un cîrlig, pe care se atîrnă hainele, umăr (4), umezeală, umezeli, ş.f. || Din umezi J| 1. Însuşirea, starea a ceea ce este umed; umiditate. • ■ Vapori de apă care se află în atmosferă sau în-tr-un anumit mediu. 2. Igrasie. 3. Loc umed.
vmm
umeri? umezesc* vb. IV.• Refl. şi tranz.
|| Din umed || Д deveni sau a face să devină umed, « Refl. (Dşspre ochi) A se înlăcrima, a se umple de lacrimi,
umezltdr, umezitoare, s.n. || Din umezi || de aer = aparat care pulverizează apă şi umezeşte aerul într-Q instalaţie industrială.
umflă, Umflu, vb. I. || Lat. inflare jfl. Tranz. A mări volumul unui obiect cu pereţi elasticii umplîndud cu aer (sau cu alt fluid). • Refl. (Despre cavităţi anatomice) A-şi mări volumul, a se balona. O Expr. (Tranz.) 4-і umfla pe cineva tisul (sau plînsul) =« a izbucni în rîş (sau în plîns). (Refl.) 4 se umfla de somn a dormi mult, a se sălura de somn. 2. Tranz. A întinde, a în foia: vintul umflă pînzele. Q Expr. (Refl.) 4 se umfla in pene = a se mîndri, a se îngîmfa, 3* Refl. (Despre ape) A-şi mări volumul-, a creşte; (despre fluide) a se dilata. • (Despre obiecte de lemn) A-şi mări volumul prin umezire. 4, Refl. (Despre piele, ţesuturi, organe) A se infirmai. 5. Tranz. (Fam.) A înşfăca; a înhăţa; a aresta.
umflat,-ă, umflaţi, -te, adj, 1. (Despre ( bi nde cu pereţi elastici) Care şi-a măiit volumul, fiind umplut eu aer (sau cu alt fluid). • (Despre pm* zele unei corăbii) întins, în foi st de. vînt. 2. (Ї e-spre ape) Care şi -a mărit nivelul, care a crescut.
3.	(Despre piele, ţesuturi, organe) Inflamat. 4* (Despre preţuri) Mărit în mod exagerat. 5. (Fig., despre felul de a se exprima al cuiva) Bombastic, emfatic,
umflătură, umflături, s.f, jj Din umfla || 1, Loc umflat pe suprafaţa ицш obiect, 2. (Med.) Infiamaţie.
umiditate s.f, || Рід fr. humMite, lat. humidi-tas, ratis !| 1. însuşirea' de a fi umed, stare de umezeală a unui corp, a unui mediu- • Umezeală. 2, Procentul de lichid conţinut într-un material solid sau, gazos.
umil, -ă, umili, -e, adj. || Din lat. humilis || Smerit, supus; modest, lipsit de pretenţii. • (Despre manifestări) Care denota umilinţă, o (Despre obiecte) Sărăcăcios.
umili, umilesc, vb. IV. Refl. şi tranz. || Din si, umiliţi || A (se) pune într-o situaţie de inferiori* tate, a se sinrţi sau a face pe cineva să se simtă umil; a (se) înjosi.
umilinţă, umilinţe, ş.f. II Din umili jj 1. Sen* timent de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment. « Slugărnicie. 2. Situaţie umilitoare impusă cuiva; ofensă.
umilit, -ă, umiliţi, -te, adj. Plin de umilinţă, umil, smerit. «Care suportă umilinţe, jigniri, umilitor, -oâre, umilitori, -oare, adj. jj Din цтіїі II Care umileşte, care înjoseş'te.
ămîaut s.n. || Din germ. Uminut |! Modificarea timbrului unei vocale accentuate sub influenţa vocalei următoare. «Tremă folosiiă-în unele limbi pentru a nota' această modificare.
umoare, umori, s.f. || Din fr. humeur j| Li eh і d biologic (ex. sînge, limfă, bilă) constituind mediul în care trăiesc celulele organismului. Q Ut apoasă v. apos.
umor s.n. || Din fr. humeur, kumour, engl. humour || înclinare spre glume şi ironii ascunse
UMORAL
i 1102
sub o aparenţă de seriozitate; manifestare prin vorbe sau prin scris a acestei înclinaţii. Umorul este una dintre formele de manifestare a categoriei estetice a comicului. || Şi: humdr s.n.
timorai, -ă, umorali, -e, adj. H Din fr. humorul |j Care se referă la umori, care aparţine umorilor.
umorist, umorişti, s.m. |] Din fr. humoriste || Autor de scrieri sau de desene umoristice.
' umoristic, -ă, umoristici, -ce, adj. || Din fr. humoristique |] Care exprimă umor; care provoacă umorul; hazliu.
' umple, umplu, vb. III. Tranz. || Din lat. implere || 1. A introduce ceva intr-un recipient, într-o cavitate, făcîndu-le să fie pline. ®(Fig.)' A face ca cineva să fie cuprins, copleşit de un şentiment, de o senzaţie: vestea l-a umplut de bucurie. 2. A introduce un preparat culinar într-un înveliş' (de aluat, de legume etc.) pentru a pregăti anumite mîncăruri. 3. A răspîndi într-un spaţiu închis un miros, un gaz, o substanţă dăunătoare etc.; (tranz. şi refl.) a (se) acoperi cu o substanţă murdară. 4. A răspîndi sunete, zgomote (într-un spaţiu delimitat). 5. A ocupa pînă la refuz o încăpere; a acoperi peste tot o. suprafaţă, o întindere. || Şi umplea vb. II. uinpîeâ yb. II. v. umple, timplere s.f. Acţiunea de a (se) umple; umplut,
umplut s.n. Umplere. La umplutul buţilor cu must erau alţi flăcăi (Camil Petrescu).
umplutură, umpluturi, s.f. j| Din umple || 1. Ceea ce serveşte pentru a umple un gol. © Spec. Preparat culinar care se introduce într-un înveliş comestibil, formînd împreună o mîncare sau o prăjitură. 2. Material (pămînt, moloz etc.) care se aşază pe un teren ce trebuie înălţat sau nivelat. • Strat de material care acoperă sau umple spaţiul dintre obiecte apropiate, dintre elemente de construcţie etc. 3. (Fig.) Adaos (lipsit'de valoare) folosit pentru a completa un text, o scriere.
un, o, unii, unele, art. nehot. || Lat. unus, una |l înscfteşte substantivul, fără a-1 defini precis: un oraş nou. ©Dă valoare substantivală unor cuvinte pe care le precedă: un necunoscut. ©Acordă substantivului o valoare generală: un sfat hun preţuieşte mult. • Accentuează noţiunea exprimată de substantiv. O oră să fi fost amici (Eminescu). .
unanim, -ă, unanimi, -e, adj. || Din fr. unanime i! Care cuprinde pe toţi; acceptat sau împărtăşit, de toţi. ©(Rar la pl.) Care sînt de aceeaşi părere-
unanimitate s.f. || Din fr. unanimite, lat. una-nimitas, -atis || Acord de idei, de păreri, de sufragii: O In. unanimitate = cu» toţii; cu aprobarea tuturor.	,
* uncheş s.m. v. uncliiaş. unchi, unchi, s.m. || Lat. avunculus ]| Bărbat considerat în raport cu copiii fraţilor şi surorilor lui (sau ai soţiei lui) ori in raport cu copiii verilor şi verişoarelor lui; termen cu care se adresează nepoţii acestui bărbat.
Uiicliiâş, unchiaşi, s.m. |] Din unchi || 1. Om bătrîn. 2. ’(Rog.) Unchi, [j Şi: uncMş s.m.
unciâl, -ă, unciali, -e, adj. || Din fr .oncial, lat/ uncialis || Scriere uncială = scriere cu litere mari, întrebuinţată în inscripţii, în titlurile cărţilor etc., corespunzătoare liberelor verzale, dar cu forme mai rotunjite. Caracter u. (sau literă uncială) — caracter (sau literă) din scrierea uncială.
iincie, uncii, s.f. || Din lat. uncia || Veche unitate de măsură pentru greutăţi (folosită şi azi în Anglia), a cărei valoare a variat între e. 28 şi 35 de grame.
uncrop, uncropuri, s.n. H Din si. ukropü i! (Pop.) 1. Apă clocotită. 2. Băutură alcoolică fierbţnte oferiţă nuntaşilor a doua zi după cununie; p. ext. ospăţul şi datinile obişnuite în această zi.
unda, undez, vb. I. || Lat. undare |j 1. (Despre lichide) A se mişca în valuri, a face unde. 2. (Pop.) A fierbe, a clocoti.
undamétru, undametre, ,s.n. || Din fr. oncle-mètre (după undă) || Instrument pentru măsurarea lungimii de undă a anumitor unde electromagnetice.
undă. unde, s.f. H Lat. unda. Cf. şi îr. onăe îj
1. Ondulaţie care se propagă pe suprafaţa apei liniştite; p. ext. apă curgătoare sau stătătoare.
2. Masă de aer care se mişca uşor. 8. Formă de propagare a unei oscilaţii din aproape în aproape, cu viteză finită. O Lungime de u. = distanţa dintre două puncte succesive ale unei unde aflate în aceeaşi fază de oscilaţie. U. electromagnetică undă în care mărimile ce se propagă, sînt intensităţile unui eîmp electric şi ale unui cîmp magnetic. U. radio = undă electromagnetică a cărei frecvenţă se situează în domeniul radiofrecvenţelor.
unde adv., conj. j| Lat. unde |J 1. Adv. (Interogativ) în ce loc? în care parte? O De unde? — de la cine? din ce loc? • Unde şi unde — din loc în loc, ici şi colo. 2. Adv. Deodată, pe neaşteptate. Şi undese-ncinge o bătaie... (Vlahuţăi,
• (Exprimă o negaţie) Da de unde! = imposibil. De unde şi pînă unde? == cum? în ce fel? 8. Conj. Introduce propoziţii circumstanţiale dé loc, completive, concesive, atributive etc. Dă-mă, mamă, unde trag (Pop.). O întrebă... unde are de gînd să poposească (Sadoveanu).
undeva adv. (| Unde + va || într-un loc oarecare, într-o direcţie oarecare. O De undeva — dintr-un anumit loc. Pe undeva.= într-un (sau printr-un) loc oarecare.
undi, undesc, vb. IV'. Tranz. şi intranz.
!| Din si. undiţi || A pescui cu undiţa. • (Fig.) A iscodi, a sonda.
undiţă, undite, s.f. || Din si. ondica || Unealtă, de pescuit alcătuită dintr-o vargă flexibilă docare se leagă un fir de material plastic, cu un cîrlig la capăt în care se înfige momeala, undreâ s.f. V. andrea.
undui, pers. 3 unduieşte, §vb. IV. Intranz.
|| Din undă || (Despre suprafaţa apelor) A face unde, a se mişca în valuri. © P. anal. (Despre lanuri) A se mişca în formă de valuri.
unduids, -oâsă, unduioşi, -pase, adj. || Din undui || Care formează valuri, care se mişcă în unde. • (Fig.; despre sunete) Modulat, melodios.
1103
UNILATERAL
unduire, unduiri, s.f. Acţiunea de a undui; mişcare în unde, în valuri. • Modulare, mlădiere a unui sunet.
unealtă, unelte, s.f. jj U?ie[le] -j- alte[le] || 1. Nume dat unor obiecte acţionate cu mîna sau mecanic, folosite pentru a efectua diferite operaţii de modulare sau de modificare a unui corp, de manevră, de montaj, de asamblare etc. 2. Unelte de muncă (sau de producţie) = partea principală a mijloacelor de muncă, formată din scule, instrumente, mecanisme şi maşini. 3. (Fig.) Mijloc (persoană, grup) de care se serveşte cineva pentru atingerea unui scop. -
unelti, uneltesc, vb. IV. Tranz. jj Din unealtâ\\ A pune la cale, a pregăti în ascuns o acţiune împotriva cuiva; a complota.
uneltire, uneltiri, s.f. Acţiunea de a unelti; intrigă, complot.
uneltitdr, -oare, uneltitori, -oare, s.m. şi f. |i Din unelti II Persoană care unelteşte, conspirator, complotist.
. uneori adv. || Une -f ori |j Din cînd în cînd, cîteodată.
ungar,-ă, ungari, -e, adj. jj Din germ. Ungar || Maghiar.	,
ungător, ungătoare, s.n. Ij Din unge j| Gresor. linge, ung, vb. III. |! Lat. ungere || 1. Tranz. şi refl. A (se) acoperi cu un strat unsuros sau lipicios; (tranz.) a introduce lubrifiant între piesele în contact şi în mişcare relativă ale unui sistem tehnic. 6 Expr. A unge pe cineva la inimă — a face pe placul cuiva. (P^am.) A unge osia = a mitui. (Fam.) A fi uns cu toate unsorile = a fi experimentat, versat; a fi trecut prin multe. 2. Tranz. şi refl. A (se) murdări. 3. Tranz. (înv.) A investi un monarh sau un arhiereu. II Perf. s. unsei; part. uns.	>
ungere, ungeri, s.f. Acţiunea de a unge; gre-sare.
ungher, unghere, s.n. II Lat. angularius jj 1. Colţ într-o încăpere. 2. Loc retras, ascuns.
unghi, unghiuri, s.n. |! Lat. angulus jj 1. Figură geometrică formată din două semidrepte care pleacă din acelaşi punct. 2. Colţ, ungher.
3.	(Fig.) Punct de vedere.
unghie, unghii, s.f. || Lat. ungula || 1. (La om) Placă cornoasă, subţire, care acoperă extremitatea degetelor de la mîini şi de la picioare; (la pasări şi la unele animale) gheară. O Expr. A retezasau a tăia cuiva din ■ udghii — a înfrfna obrăznicia, îndrăzneala prea mare a cuiva. A pune cuiva unghia in gît — a sili pe cineva sa-şi îndeplinească o obligaţie. A-şi arăta, unghiile — a deveni agresiv. 2. Unghia-găii = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu tulpina întinsă pe părnint si cu flori galbene-verzui.
unghiular, -ă, unghiulari, -e, adj. || Din unghi (după fr. angulaire) |j In formă de unghi; care se referă la unghi. O Piatră unghiulară --- piatră de la colţul fundaţiei unei clădiri ; (fig.) fundament, bază, temelie.
unguent, unguente, s.n. |; Din lat. unguentuln jj (Farm.) Alifie, cremă.
ungur, unguri, s.m. jjDin si. ongrinu || Maghiar (1).
ungurâş, ungur aşi, s.m. 1. Diminutiv al lui ungur. 2. Plantă erbacee medicinală şi in el" fera din familia labiatelor, cu tulpina păroasă şi cu flori albe.
unguresc, -eâscă, ungureşti, adj. jj Din ungur jj Maghiar (2).
unguréste adv. jj Din ungur jj în felul maghiarilor; în limba maghiară.
unguroaică, unguroaice, ^f. jj Din , ungur || Maghiară.
uni1- Ij Din fr. uni- jj Element de compunere însemnînd „unul singur44, care serveşte la formarea unor adjective.
uni2 adj. invar. || Din fr. uni jj (Despre materiale textile) Care ar© o singură culoare.
nul3, unesc, vb. IV. || Lat. unire jj 1. Tranz. şi refl. recipr. A (se) împreuna, a (se) îmbina pentru a forma un tot. 2. Refl. recipr, A închei à o înţelegere, o alianţă; a se pune de acord. 3; Tranz. şi refl. recipr. A (se) căsători.
linie, -ă, unici, -ce, adj. || Din fr. unique, laţi; unicus |j 1. Unul singur, numai unul singur de felul său. 2. Care nu poate fi asemănat cu nimic; fără seamăn, excepţional.
unicameral, -a, unicamerali; -e, adj. Din uni1- -f cameră jj (Despre sisteme parlamentare) Care este constituit dintr-o singură adunare reprezentativă.
unicat, unicate, s.n. jj Din germ. Unikat jj 1. Act întocmit într-un singur exemplar. 2. Carte, publicaţie sam obiect din care nu există decît un singur exemplar.	.
unicelulâr, -ă, unicelulari, -e, adj. jj Din fr. unicellulaire || (Biol.) Monocelular.
unicitate s.f. fj Din fr. unicité || însuşirea de a fi unic.
unicoldr, -ă, unicolori, -e, adj. [[Din fr. unU colore || Care are o singură culoare.
unifică, unific, vb. I. Tranz. |j Din fr. unifier, lat. unificare || A uni, a realiza o unitate; a cuprinde într-un singur sistem ; a face să fie unitar.	,
unificare, unificări, s.f. Acţiunea de^a unifica. unificator, -oare, unificatori, -oare, adj. jj Din unifica || Care unifica sau contribuie li unificare.
uniform, -ă,uniformi, -e, adj., s.f. jj Din fr. uniforme, lat. uniformis jj 1. Adj. Care are întoU deauna şi peste tot aceeşi formă, acelaşi aspect, aceeaşi intemsitate etc., care este lipsit de variaţii. 2. S.f. îmbrăcăminte croită după un anumit model, purtată, în mod obligatoriu, de militari, elevi etc.
uniformitate s.f. jj Din fr. uniformité, lat. uniformitas, -atis jj însuşirea a ceea ce este uniform.	'	,
uniformiza, uniformizez, vb. I. Tranz. || Din Tr. uniformiser jl A face să fie uniform, a da un caracter uniform.
uniformizare, uniformizări, s.f. Acţiunea de a uniformiza. '
unilateral, -a, unilaterali, -e, adj. jj.Din.fr. unilatéral || 1. Care este orientat într-un singur sens. « Care ţine seama de un singur aspect al lucrurilor, care judecă dintr-un singur punct de
vmurnv
1104
vedere; mărginit*. 2, (Despre contracte) Care dă naştere la obligaţii numai pentru una dintre părţi. 3, (Despre o ţiotărîre, o decizie) Care emana de la unul singur; care nu interesează decît pe Unul singur-
imilingv, -ă, unilingvi, -e, adj. || Din fr. uni-• lingue; unP- -p lat. lingua „limbă44 || Care este scris într-o singură limbă; (despre dicţionare) care nu priveşte decît o singură limbă.
, unfrne, unimi, s.f.. || Din un || Cantitate ab-stracta considerată ca cifră elementară şi care serveşte la formarea unui număr, compus din mai multe cifre.
unional, -ă, unionali, -e, adj. || Din uniune |] Care aparţine unei uniuni; care se referă la o uniune.
unionist, -ă, unionişti, ~ste,' s.m. şi f. || Din
fr. unioniste Ü Susţinător al unirii Principatelor Romane (înainte de 1859).
unipâră adj. || Din fr, uniparq; uni1- 4- lat. părere „a naşte44 || (Despre animale mamifere) Care naşte în mod obişnuit un singur pui.
unipersonâl, -ă, unipersonali, -e, adj. || Din fr. unipersonnel II (Despre verbe) Care se conjugă numai la persoana a treia singular.
unipetal, unipetali, -e adj. || Din fr. uni-pétale |! (Despre flori) Care are o singură petală.
unipolar,' -ă, unipolari, -e, adj. || Din fr. unipolaire H Care are un singur pol (pozitiv sau negativ).
unire, uniri, s.f. Acţiunea de a (se) uni; alianţă.
unisexuât, -ă, unisexuaţi, -te, adj. || Din fr. uni sexué II	(Despre flori sau despre plante)
Care are organe de reproducere de un singur sex.
unisăn ş.n. II Din fr. unisson || Emiterea simultană a aceloraşi sunete muzicale de către mai multe voci sau instrumente. ©Acord, concordanţă deplină de idei, de interese, de sentimente.
unii, -ă, uniţi, -te, adj. 1. Care formează împreună un tot; împreunat, îmbinat. 2. Care se află în raporturi strînse cu cineva; care este de acord, solidar cu cineva. 3. Care aparţinea confesiunii creştine catolice de rit oriental. • (Substantivat) Adept7 al acestei confesiuni.
unitar, -ă, unitari, -e, adj. || Din fr. unitaire [| Care formează un singur tot; omogen.
unitarian, -ă, unitarieni, -e, s m. şi f. || Din fr. unitarien ü Adept al bisericii creştine pro-' testante care neagă dogma trinităţii.
unitate, unităţi, s.f. || Din fr. imité, lat. uni-tas, -atiş II 1, Numărul unu. 2. U..de măsură = mărime fizică scalară în funcţie de care se exprimă valoarea mărimilor de aceeaşi natură. 3, însuşirea a ceea ce constituie un întreg; coeziune, solidaritate. 4. Regula celor trei unit Iţi = principiu fundamental în teatrul clasic, conform căruia opera dramatică trebuia să aibă o acţiune unică, să se desfăşoare în acelaşi loc şi într-uu interval de numai 24 de ore. o. U. economică = denumire dată întreprinderilor de stat şi cooperatiste care desfăşoară activitate economică. 0, Subdiviziune organizatorică din cadrul forţelor armata,	\
ţmîtme, uniuni, s.f. || Din fr. union, lat. unio, •onis || 1. Asociere între două sau mai multe persoane, grupuri, organizaţii etc., creată în scopul promovării sau apărării unor interese comune ori pentru realizarea unor obiective comune. 2. Denumire dată unor organizaţii de masa sau obşteşti. ©Denumire a unor organizaţii internaţionale, înfiinţate în scopul cooperării între state în anumite domenii: Uniunea Poştală Universală. 3. Asociaţie între state care au acelaşi şef de stat' şi unele instituţii comune şi care constituie un singur subiect de drept internaţional.
univers, universuri, s.n. || Din fr. univers, lat. miversus H1. Lumea în totalitatea ei, nemărginită în timp şi în spaţiu; tot ce există; cosmos.
2.	(Fig.) Cercul, mediul, lumea în care trăieşte cineva.
universal, -ă, universali, -e, adf. || Din fr.
universel, lat. universalis || 1. Care se referă la univers, care se extinde asupra întregii lumi; care cuprinde tot ce există şi este comun tuturor.
# O (Substantivat) Legătura dintre universal şi
* particular. O (Adverbial) Adevăr universal valabil. © (Log.) Judecată universală — judecată care af irmă sau neagă un predicat .despre totalitatea sferei subiectului. © Monjdial. 2. Care se bucură de o mare faimă; celebru, ilustru; care are o cultură vastă. 3. (Despre instrumente, aparate) Care poate fi folosit la mai multe operaţii.
universalii s.f. pl.^jDin lat. universalia |J Denumire dată noţiunilor generale în filozofia scolastică. O Cearta (sau disputa) universaliilor = dispută în jurul naturii noţiunilor generale, care a. determinat divizarea scolasticii în trei curente:	realismul, nominalismul şi concep-
tualismul.
untversalitâte s.f, || Din fr. universalité || Caracterul a ceea ce este universal. © Totalitate, generalitate.	.	,
universiadă, universiade, s.f. || De la universitate H Denumire a jocurilor sportive universitare. ,
universitar, -ă, universitari, -e, adj. || Din fr. universitaire || Care aparţine universităţii; privitor ia universitate. O Oraş (sau centru) u. .= oraş care are universitate. • (Substantivat) Persoană care face parte din corpul didactic al unei universităţi.	*	.	•	'
universitate, universităţi, s.f. |i Din fr. université, lat. universitas, -atis || Instituţie de învă-ţărnînt superior, cu mai multe facultăţi. O U. populară — instituţie pentru educaţia adulţilor, avînd ca principală formă de activitate cicluri de.prelegeri din diverse domenii. ,
univoc, -ă, univoci, -ce, adj. || Din fr. univoque, lat. univocus II 1. (Despre cuvinte) Care păstrează acelaşi sens în orice context. 2. (Mat.; despre o corespondenţă între două mulţimi) Care are proprietatea ca unui element din prima mulţime să-i corespundă un singur element din a doua mulţime.
uns, -ă, unşi, -se, adj., s.m. || Din unge ||
Adj. Acoperit cu utv strat unsuros; pătat de grăsime. 2. S.m, (înv.) Monarh sau arhiereu
1105
învestit in această calitate printr-o ceremonie specială.
unsoare, unsori, s.f. || Din uns || 1. Material uleios sau păstos folosit fie cp. lubrifiant, fie pentru protecţia suprafeţelor metalice. 2. Grăsime care .serveşte la gătit,
Unsprezece num. cârd. || Un -f- spre -j~ zece j| Număr naţural situat între zece şi doisprezece; se indică prin cifra 11. m (Gu valoare de num. ord.) Rîndal unsprezece.
unsprezecelea, -zecea num, ord. f| Din unsprezece || (Precedat de art. „al“, „a44) Care se află între al zecelea, şi al doisprezecelea.
unsuros, -oâsă, unsuroşi, -oase, adj. |! Din unsoare || îmbibat sau ^ pătat de grăsime (sau, rar, de o substanţă cleioasă),
unt s.n. II Lat. unctum || 1. Grăsime extrasă din lapte şi folosită ca aliment. O Ca untul — uşor, fără efort. O Expr. A scoate untul din cineva = a stoarce de puteri pe cineva. $ (Urmat de determinări) Grăsime extrasă din şepiinţe sau din miezul fructelor unor plante tropicale (cacao, cocos). 2. Untul-vacii — plantă erbacee din familia orhideelor, cu flori purpurii * liliachii, rar albe.
untdelemn s.n. || Unt -j- de + lemn Jj Uleţ comestibil extras din măsline; p. ext. orice nîe1 vegetal comestibil. O Expr. A ieşi deasupra ca untdelemnul == a se adeveri; a învinge, a birui.
untdelemnfti, -ie, untdelemnii, adj. || Din untdelemn || Care e de culoarea untdelemnului; gălbui.
imtieră, untiere, s.f. || Pin unt || Vas în care şe ţine şi se serveşte untul.
untişor, untisori, s.m. || Din unt [[Mică plantă erbacee din familia ranunculaceeîor, cu frunze groase, lucioase, întrebuinţate ca salată.
untdră, unturi, s.f. || Lat, unctura || Substanţă grasă, obţinută prin topirea grăsimii animale şi folosită în alimentaţie. O U. de peşte = ulei bogat în vitamine, extras din ficatul unei specii de peşti.
hriu, toa num. card. || Lat. unus, una || (Şi în forma un, o, cînd precedă un substantiv sau unul, una, cînd ţine locul unui substantiv) Primul număr din şirul numerelor naturale, care reprezintă unitatea şi se indică prin cifra 1. Q Tot unul şi unul — numai oameni sau lucruri de valoare- De unul singur = individual; fără însoţitor. Plnă la unul = toţi. Una-două == întruna, mereu. Nici una, nici două ~ imediat; pe neaşteptate. Una şi cu una fac două — fără multă vorbă. O Expr. A o ţine una (şi hună) == a nu ceda, a persevera; a se încăpăţîna. • (Cu valoare de num. ord.) Primul, întîi. Volumul unu. • (Precedat de „cîte44, formează num. distributiv corespunzător) Să intre numai cîte unul. o (Adjectival) Singur, unio. Amîndoi avem un scop. || Gen. dat. unuia, uneia sau (de la un, o) unui, unei.
linul, una, unii, unele, pron. nehot. || Din unu, una || 1. Ţine locul unui substantiv, fără â da o indicaţie precisa asupra obiectului: unul citeşte, altul scrie. O Expr. Asta-i încă una, exprimă mirare în faţa unui fapt suprinzător.. e Cine-
WŞ4f*ni
va, oarecare. Spunea unul că... 2. (Pa pj.) O parte din...; (adjectival) nişte, anumiţi.
umdea, lina num. ord’. || Unu + le -f- a || (Precedat de ârţ. „al*4, „a“; în numeralele ordinale compuse indică unitatea care urmează după zeci, sute, mii etc.) Al patruzeci şi unuUa-
uperizâre, uperizări, s.f, || Pupă fr, uţirims-tion jj Tratament termic de scurtă durată, ta peste 10Q°C, însoţit de o distilare parţială, ta care este supus laptele în vederea conservării-Ura1 (1) interj., (2) urale, s.n. || Pin rus. ura, fr. hourra || 1. Interj. Exclamaţie care exprimă aprobare, entuziasm. 2. S.n. Strigăt entuziast de aprobare; aclamaţie-.
lirâ3, urez, vb. I || Lat. orare || 1. ŢraUZ* A exprima o dorinţă de bine Ia adresa cuiva (eu prilejul unei aniversări, al unui început de acţiune etc.). 2. Intranz. A recita poezii care cuprind urări cu ocazia Anului Nou-^ uragan, uragane,' s.n. !| Din fr, ouragan II Ciclon tropical cu viteză foarte mare de deplasare; p. gener. orice vînt puternic,
urangutan, urangutani, s.m* |! Din fr, orange outang; malaiez. orang-outan „om la pădurilor44 || Maimuţă antropoidă, de c. 150 cm înălţime, eu membrele anterioare foarte lungi. || Şi : orangu-tân s.m.
uraniu s,n. II Din fr. uranium || Metal aîb-argintiu, dur cu proprietăţi radioactive, folosit în pilele atomice pentru obţinerea elementelor transuranice.
urare, urări, s.f, Acţiunea de a ura; exprimare a. dorinţei de bine la adresa cuiva; versurile, cuvintele cu care se urează.
urât s.n, Exprimare a dorinţei de bine Ia adresa cuiva; urare.
tiră*, uri, s.f. II Din urî || Sentiment putoroîc de duşmănie faţă de cineva sau de ceva.
ură2, uri, s.f. Plantă erbacee din familia orhideelor, cu frunze lanceolate şi flori cu pinten, dispuse în spic.
urător, -oare, urători, -oare, s.m, şi f. || Din ura2 |fPersoană care urează de Anul Nou; colindător.
urătură, urături, s.f. || Din ura2 || Text recitat de urători cînd umblă cu pîuguşoruL
urban, -ă, urbani, -e, adj, || Din fr. urbain, lat, urhanus || Care ţine de oraş, privitor la oraşe; orăşenesc, o (Despre modul de compprtare al cuiva) Politicos, civilizat.
urbanism s.n. || Din fr, urbanisme || Urbanistica.
urbanist, urbanişti, "s.m. || Din fr. urbanişţg || Specialist în domeniul urbanisticii.
urbanistic, -ă, urbanistici, -ce, s.f,, adj. || Din urban II1. S. f. Ştiinţa şi arta de a proiecta şi construi localităţi noi sau de a le sistematica pe cele existente, 2. Adj. Care se referă la ur-* banistieă (1), care ţine de urbanistică; edilitar.
urbanitate, s.f. || Din fr. urbanité || Comportare plină de politeţe, de bună-cuviinţă.
urbâriu, urbarii, s.n. || Din germ, Urbarium || (înv.) Registru oficial în care erau trecute proprietăţile funciare; carte funciară.
URBE
1106
■urbe s.f. || Din lat. urbs, -i$ || (Livr. şi fam.) Oraş.
urca, urc, vb. I. || Probabil din lat. *oricare ( < oriri „a răsări, a se ridica44) || 1. Refl., intranz. şi tranz. A (se) îndrepta spre un loc mai ridicat, a (se) duce în sus, a (se) sui. • Intranz. (Despre drumuri) A fi în pantă (ducînd spre un loc mai ridicat). ©(Despre plante) A se prinde (cu ajutorul unor organe speciale) de araci, de ziduri etc. ridicîndu-se vertical (în cursul creşterii); a’ se căţăra. 2. Refl. şi tranz. A (se) sui şi a (se) aşeza pe ceva mai ridicat.-O Expr. '(Refl.) A se urca pe tron = a veni la domnie. 3. Refl., intranz. şi tranz. A (se) ridica pînăla o înălţime oarecare, a se înălţa (în văzduh). O Expr. (Refl.) A i se urca cuiva băutura la cap = a se îmbăta. A i se urca la cap ~ a deveni încrezut. 4. Refl. şi intranz. (Despre temperatură, presiune atmosferică) A creşte, a se ridica. 5. Refl. (Despre sume de bani, preţuri) A creşte. 6. Refl. şi intranz. A merge îndărăt în timp pînă la data de...
urcare, urcări, s.f. Acţiunea de a (se) urca; înălţare, suire. ©'Creştere, sporire.
urcat, -ă, urcaţi, -te, adj. (Despre venituri, preţuri) Mărit, majorat.
urcător,-oâre, urcători, -oare, adj. |) Din urca || (Despre plante) Care se urcă; agăţător.
urcior1, urcioare, s.n. || Lat. urceolus || Vas de lut cu gîtul strimt, cu una sau două toarte, folosit pentru păstrarea şi transportul lichidelor. || Şl: ulcior s.n.
urcior2, urcioare, s.n. || rLat. hordeolus |] Mic furuncul care apare lâ rădăcina genelor. ||Şi: ulcior s.n.
urciiş, urcuşuri, s.n. || Din urca || Faptul de a (se) urca; drum în pantă.
urdâr, (1) urdari, s.m., (2) urdare, s.n. || Din urdă || 1. S.m. Cioban care face urda la stînă; vînzător de urdă. 2. S.n. Vas în care se prepară sau în care se păstrează urda.
tîrdă s.f. |1 Cuv. autohton || !• Derivat al laptelui de oaie, obţinut prin fierberea şi închegarea zerului rămas de la prepararea caşului.-2. Urda-vacii — plantă erbacee din familia cruci-ferelor, înaltă de 20—40 cm; cu flori mici, albe, dispuse în corimb.
urdinâ, urdin, vb. I. Intranz. j| Lgt. ordinarei} (înv. şi reg.) 1. A face acelaşi drum de repetate ori; a merge des undeva. 2. A avea diaree. II Prez. ind. şi urdinez.
urdiniş, urdinişuri, s.n. || Din urdina |! Mică deschizătură în stup, pe unde intră şi ies albinele.
urdoâre, urdori, s.f. || Lat. *horridor, -oris {= horridus) || (Pop.; mai ales la pl.) Secreţie gălbuie care se depune uneori pe marginea pleoapelor.
urduros, -oâsă, urduroşi, -oase, adj. ]! Din urdoare || Care are urdori la ochi; p. ext. neîngrijit, nespălat; murdar.
ureche, urechi, s.f. H Lat. or ici a, ( = auricula) ||
1.	Organ pereche al auzului şi al echilibrului la om şi la mamifere, alcătuit dintr-o parte externă (pavilionul), una mijlocie şi una internă; (sens curent) partea externa, vizibilă a acestui organ. O Expr. A fi numai urechi = a fi foarte atent. A-i ajunge cuiva la' ureche sau a ajunge la urechea
cuiva— (despre vorbe, afirmaţii, ştiri, zvonuri etc.) a ajunge la cunoştinţa cuiva. A-i intra cuiva pe o ureche şi a-i ieşi pe alta (sau pe cealaltă) = a trece uşor peste cele ce i se spun cuiva, a nu le da atenţie, a nu le reţine. A fi într-o ureche = a fi smintit, ţicnit. A fi tare (sau fudul) de urechi (sau de-o ureche) = a-i fi slab auzul, a nu auzi bine. 2. Facultatea de a auzi, simţul auzului. O Expr. A avea ureche muzicală = a avea facultatea de a percepe şi a reproduce corect sunetele muzicale. 3. (Pop.; la peşti) Opercul. 4. Gaura acului (prin care se petrece aţa). O A scăpa ca prin urechile aculuia scăpa foarte greu dintr-o situaţie primejdioasă. 5. Un fel de cheutoare la marginea de sus. din spate, a ghetelor sau a cizmelor. 6. Toartă, inel, belciug. 7. Urechea-babei = numele unei specii de ciuperci, de forma unei urechi. Urechea-iepurelui = plantă erbacee din familia labiatelor, cu frunzele păroase şi florile roz, cultivată uneori ca plantă decorativă.
urechea, urechez, vb. I. Tranz. |] Din ureche \\ A trage pe cineva de urechi; a bate (un copil).
urecheat, -ă, urecheaţi, -te, adj. j| Din ureche j| Care are urechi mari. • (Substantivat, m.) Denumire glumeaţă dată iepurelui şi măgarului.
urechehiiţă, urechelniţe, s.f. |] Din ureche |j 1. Insectă de culoare castanie, cu corpul alungit, avînd la capătul abdomenului două prelungiri în formă de cleşte. 2. Miriapod cu capulrnare şi cu 16 perechi de picioare, prima pereche fiind transformată într-im fel de cleşte. 3. Plantă erbacee meliferă, cu frunze ovale, cu flori roşii sau roz, aşezate la vîrful tulpinii.
• ureehiuşă, urechiuşe, s.f. 1. Diminutiv al lui ureche. 2. Ciupercă comestibilă, cu pălăria galbe-nă-portocalie, cu marginile neregulat ondulate, care creşte prin pădurile de fag şi de mesteacăn.
uredinâle s.f. pl. II Din fr. urédinales; lat. uredo, -inis „rugină44 (la plante) |j Ordin de ciuperci microscopice parazite care produc, la plante, boala numită rugină.
urée s.f. II Din fr. urée |j Compus organic incolor, cristalin, produs de degradare a proteinelor din organism, care se găseşte în sînge şi se elimină prin urină. Se întrebuinţează la fabricarea unor medicamente şi materiale plastice, ca îngrăşămînt agricol etc.’
uremie, uremii, s.f. || Din fr, urémie |j Intoxicaţie a organismului cauzată de acumularea în sînge a ureii şi a acidului uric, care nu pot fi eliminate din cauza insuficienţei funcţiilor renale.
uretér, uretere, s.n. II Din fr. ouret'ere; gr. oure-ter (<ourein „a urina44) || Fiecare dintre cele două conducte prin care trece urina din bazine-tul renal în vezica urinară.
uretrâl, -ă, uretrali, -e, adj. || Din fr. urétral |j Care se referă la uretră, care aparţine uretrei.
urétra, uretre, s.f. |! Din fr. urètre || Canal prin care se scurge urina din vezica urinară în exterior.
uretrîtă s.f. Ü Din fr. urétrite || Ii Carnaţie acută sau cronică a uretrei.
uretroscop, urelroscoape, s.n. |j Din fr. urétro-scope; fr. uretre + gr. skopein „a examina44 || Instrument cu care s© examinează mucoasa uretrei.
1107
URM ARC
urgént, -a, urgenţi, -te, adj. || Din fr. urgent, lat. urgens, -tis (< urgere „a presa, a împinge“) || (Adesea adverbial) Gare trebuie rezolvat imediat, care nu suferă amînare; grabnic.
urgenta,, urgentez, vb. I. Tranz. [| Din urgent [| À grăbi efectuarea unei lucrări, rezolvarea unei probleme.^	*
urgenţă, urgenţe, s.f. ]| Din fr. urgence || Caracterul a ceea ce este urgent; necesitatea de a rezolva imediat o problemă; (la pl.) probleme care trebuie rezolvate imediat. O Pe urgenţă = urgent, numaidecît, fără întîrziere.
urgie, urgii, s.f. (| Lat. orgia || 1. Nenorocire mare care se abate asupra cuiva sau a ceva. 2. Faptă de om rău, manifestare de om duşmănos. 8. Dezlănţuire violentă a forţelor naturii; prăpăd.
urgisi, urgisesc, vb. IV. Tranz. || Din ngr. orgizome (după urgie) \|A cauza cuiva necazuri mari, a năpăstui, a oropsi, a persecuta pe cineva.
urgisire, urgisiri, s.f. Acţiunea de a urgisi; năpăstuire.
urgisit, -ă, urgisiţi, -te, adj. Năpăstuit, oropsit, persecutat. • (Despre obiecte) Părăsit, a-r un cat.
uriaş, -ă, uriaşi, -e, s.m. şi f., adj. [j Din magh. oriâs li 1. S.m. şi f. Personaj din basme, închipuit sub forma unui om extraordinar de mare şi de puternic. 2. S.m. şi f. Om foarte înalt şi voinic.
• (Fig.) Personalitate de mare prestigiu, cu merite excepţionale într-un anumit domeniu; titan. 3. Adj/De proporţii neobişnuit de mari.
dric1 adj. II Din fr. urique \\Acid uric == acid organic care se găseşte în sînge şi se elimină din organism prin urină.
uric2, urice, s.n. [I Din magh. orok\\ (înv.) Moşie care se transmitea prin moştenire. •Act de proprietate; p. ect. document, hrisov.
uricâr, uricari, s.m. || Din uric2 || (înv.) Scriitor de urice.
uricemîe.. uricemii, s.f. || Din fr. uricémie j| Prezenţa acidului uric în sînge peste valorile normale', fapt care predispune la anumite boli.' uricios, -oâsă, adj. v. urîcios. urină, urinez, vb. I. Intranz. || Din fr. uriner jj A elimina urina din vezica urinară.
urinar,-ă, urinari, -e, adj. || Din fr. urinaire j| Care se referă la urină; care secretă sau evacuează urina. O Aparat u. = totalitatea organelor şi a ţesuturilor care au rolul de a forma, transporta şi elimina urina.
urinare, urinări, s.f. Acţiunea de a urina. urină si. ü Din fr. urine || Lichid secretat de rinichi şi eliminat prin căile urinare.
urinifcr, -ă, uriniferi, -e, adj. |] Din fr. uri-nifcre; fr. Urine „urină“ + lat. ferre „a purta“ || Care se referă la urină sau la aparatul urinar, care aparţine urinei sau aparatului urinar.
urî, urăsc,vb. IV I! Lat. *horrire || 1. Tranz, A nutri un sentiment de duşmănie împotriva cuiva sau a ceva. 2, Refl. A i se urî cuiva cu ceva (sau cu cineva) = a se plictisi, a se sătura de ceva sau de prezenţa cuiva.
urîcios, -oâsă, urîciosi, -oase, adj. || Din urî || Nesuferit, antipatic. |1 Şi:	urîcios,	-oâsă	adj.
urîeftine, urîciuni, s.f. j|'Din urîjfl. Fiinţă cu înfăţişare respingătoare; pocitanie. 2* (înv. şi reg.) Urîţenie (1).
urît, -ă, (1, 2, 3) urîţU -te, adj., (4) adv., (5) s.n. 1. Adj. Care are o înfăţişare neplăcută, lipsită de armonie, de frumuseţe; hidos, pocit. 2. Adj. Care displace, care trezeşte repulsie; care este contrar moralei; necuviincios. 8. Adj. (Despre timp) Posomorit, ploios, friguros. 4. Adv. In mod neplăcut, nearmonios, nepotrivit. 5. S.n. Stare sufletească apăsătoare, provocată de teamă, de singurătate, de lipsă de ocupaţie etc. O Expr. A-i fi cuiva, urît = a) a se teme (în singurătate, pe întuneric); b) a se plictisi. A-i ţine cuiva de urît = a sta cu cineva, a-i ţine tovărăşie (pentru a nu se plictisi).
urîţel, -îeă, urîţei, urîţele, adj. Diminutiv al lui urît; cam urît.
urîţenie, (2) urîţenii, s.f. j| Din urît ji 1. Faptul de a fi urît, starea a ceea ce este urît. 2. Fiinţă urîtă sau obiect urît.
urîţî, urîţesc, vb. IV. Tranz. şi refl. jj Din urît |! Â face să devină sau a deveni urît.
urla, Urlu, vb. I. Intranz. [] Lat. ululare jj 1. (Despre animale) A scoate strigăte "puternice, prelungi; (despre oameni) a ţipa; a piînge cu hohote; a cînta foarte tare. • (Despre o mulţime de oameni) A clocoti, a fremăta. 1. (Fig.; despre vînt, furtună etc.) A vui, a vîjîi. urlât s.n. Faptul de a urla. urlătoârc, urlători, s.f. |j Din urla || (Pop.} Cascadă.
lirlet, urlete, s.n. fi Din urla || 1. Strigăt puternic, prelung, scos de oameni sau de animale. • Vorbă cu tonul foarte ridicat şi puternic; strigăt. • Plîns cu hohote. 2. (Fig.) Zgomot puternic produs de elemente ale naturii, urldi, urloaie, s.n. (Pop.) Burlan, urluî, urluiesc, vb. IV. Tranz. jjJDin magh. or dl || A măcina cereale pentru urluială.
urluială, urluieli, s.f. |! Din urlui || Boabe de cereale măcinate mare, servind ca hrană pentru animale.
urm, urmi, s.m. H Lat. ornus (după ulm) [j (Bot.) Mojdrean.
urma, urmez, vb. I. II Din urmă || 1. Tranz. şi intranz. A merge în urma cuiva; a însoţi pe cineva. O Tranz. (Fig.) A fi alături de cineva (acceptîndu-i părerile, sfaturile, ideile). 2. Refl. A merge în şir, unul după altul. 3. Tranz. A merge după o indicaţie, după un fir conducător. • A merge în continuare pe drumul apucat. • Tranz. şi intranz. A se conduce după..., a proceda conform cu... 4. Tranz. şi intranz. A frecventa o formă de mvăţămînţ 5. Tranz. şi ^intranz. A veni în timp, după cineva sau după ceva; (intranz.) a-i succeda cuiva într-o funcţie. 6. Iri-tranz. A-şi avea locul după cineva într-o ierarhie.
7. Tranz. şi intranz. A [continua un lucru început; a continua vorba începută^ a spune mai departe.
8. Intranz. A se produce, a se desfăşura. 0. Tranz. A avea drept consecinţă, a duce’la concluzia că....
urmare, urmări, s.f. 1. Acţiunea de a urma. 2. Consecinţă, concluzie, rezultat. • Prin urmare — deci, aşadar.
iresfAi
«08
urmâş, -ă, urmaşi, s.m. şi f. || Din urmă 1!
1.	Continuator al unei familii; moştenitor, succesor. 8, (Fig.) Persoană care continuă o operă,, o tradiţie. 8. Succesor într-un post, într-o demni*» tate,
urmă, urme, s.f. || Din lat. urma || 1. Semn lăsat de cineva sau de ceva pe locul unde a sfat ori pe unde a trecut. O Pe urma (sau pe urmele) Suim (său a cern) = pe unde a foşt, a existat sau a trecut cineva (sau ceva). A merge (sau a eălea) pe urmele cuiva ~~ a imita pe cineva; a continua activitatea cuiva. A da de urma (sau urmele) euim = a obţine unele informaţii despre o persoană căutată. Nici urmă de... === nici pomeneală, nimic* nici un pic. 2* Rămăşiţă din ceva. • Vestigii. 8. Impresie. 4. Punct sau stadiu final p sfîrşit. O Din urmă =' de ia sfirşit; ultim. In urmă =■ în spate, îndărăt. Pe urmă = mai tîrziu, ulterior. în cele din urmă == în sfîrşit. La urma urmei (sau urmelor) = în definitiv, în concluzie *
urmări, urmăresc, vb, IV. Tranz.||Ţ)in urmă\\
1.	A merge pe urmele cuiva pentru a-I supraveghea sau pentru a-1 prinde. • A ţine pe cineva sub observaţie, a supraveghea. • A face demersuri judiciare împotriva cuiva. 2. A se călăuzi ' după un anumit principiu. 8. A însoţi pe cineva cu privirea, cu gîndul; a privi ceva în mişcare, în desfăşurare- 4. A se orienta după o linie, după o indicaţie; a tinde către-..; a avea drept sccp. 5. A studia, a se ocupa de o problemă, de un fapt, de un eveniment eţc. 0. A asculta o expunere sau executarea unei ’ compoziţii muzicale.
urmărire, urmăriri, si. 1. Acţiunea de a urmări. • Acţiune militară, executată pentru a nimici trupele inamice în retragere. 2. Activitatea de şţrlngere a dovezilor împotriva unui infractor, pentru descoperirea şi prinderea lui, urinărilor, fOare, urmăritori, -care, s,m. şi f.
ÎS Din urmări ij Persoană care urmăreşte pe cineva (pentru a-1 supraveghea sau a-1 prinde).
Următor, -oare, următori, -oare, adj. || Din urma || Care urinează după cineva sau ceva (în timp şau în spaţiu), a Care este arătat în cele ce urmează. €> (Substantivat) persoană chemată (după alta) să fie servită, ascultată etc.
ăniă, urne, s.f. ii Din fr. urne,.lat. urna || 1. Vas în care se păstrează cenuşa morţilor incineraţi. 2? Cutie prevăzută cu o deschizătură îngustă, în care se introduc buletinele de vot, numerele unei loterii etc. 8, Vas de pămînt sau de bronz folosit în vechime la scoaterea şi la păstrarea ‘ apei,
uruî, urnesc, vb. IV, Tranz. şi refl, |! Din si. urinonti || A (se) mişca (cu-greu) din loc. • A pupe In funcţie o maşină, un sistem tehnic etc.
urocoidăt, urooordaie, ş.n. || Din fr. urocorde; gr, oara „coadă" -4- chorde „teacă" || (La pl.) Grup de animală marine cu corpul în formă de sac sau de butoiaş,, acoperit de o tunică; (şi la sg.) animal care face parte din. acest grup.
îirogrufie, urografii, s.f. I! Din fr. urographie/ gp. ouroh „urinăv ~f graphein „a scrie" || Radiografie a cailor urinare făcută cu ajutorul unei substanţe opace la razele x.
urologic, s.f. || Din fr, urologie} gr. owm „urină" -f- logos „studiu" || Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul aparatului drinar şi al bolilor lui.
urotropuiă s.f, || Din fr. urotropineW Sub» stanţă chimică folosită ca antiseptic al căilor urinare,
urs, ursi, s.m. || Lat. urs us || 1. Specie de mamifer omnivor din Europa şi din Asia, cu corpul masiv, lung de c. 3 m, acoperit cu P blană negricioasă sau roşcată, eu urechi mici şi coadă scurtă. O Urs alb (sau polar) == urs din regiunile arctica, cu blană albă. Q Rxpr. A vinde pielea ursului din pădure == a conta pe un lucru înainte de a fi sigur că lî poţi obţine, A se aduna ca la urs = a se aduna în număr foarte mare. • Epitet daţ unui om grcGi, ursuz. 2, Cocploş de mămăligă cu brînză în mijloc. 8. Fiecare dintre grinzile longitudinale ale unui pod* de lemn* ursar, ursari, s.m. j| Din urs || (Ieşit din uz) Persoană care umbla prin sate cu urşi dresaţi, punmdud să joace,
ursi, ursesc, vb. IV. Tranz. |j Din ngr. eriso ţj (fa superstiţii) A hotărî dinainte soarta unei ilinte sau a unui lucru; a meni, a predestina.
ursit, -ă, ursiţi, rte9 adj-, s.f. (în superstiţii; despre viaţa, soarta, viitorul cuiva) 1, Adj. Care a lcsţ menit, predestinat, a (Substantivat) Persoană considerata ca fiind predestinată sa devină soţ (sau soţie) cuiva. 2. S.f. Destin, soartă» ursitoare, ursitori, s.f. II Din ursi || (Mitoi.) Fiinţă imaginară despre . care se crede că are darul să hotărască dinainte soarta omului.
ursoaică, ursoaice, s.f. || Din urs || 1. Femela ursului. 2, (La casele vechi ţărăneşti) Coş din nuiele lipite cu pămînt, construit deasupra vetrei pe care se face focul şi prin care iese, fumul.
urson s,n. || Din fr. ourson II Ţesătură care imită blana de urs.
ursuleţ, ursuleţi, s,m. Diminutiv al lui urs) pui de urs,
ursulină, ursuline, s,f. |] Din fr. ursuline || Călugăriţă dintr-mi ordin catolic, care se ocupa cu educaţia fetelor şi cu îngrijirea bolnavilor.
ursuz, -ă, ursuzi, -s, adj. || Din tc. ugursuz || (Despre oameni, despre firea lor; şi substantivat) Posac, morocănos, neprietenos, necornunicativ.
urtieacăe, urticacee, s.f. |] Din fr, urticacee; lat., unica „urzică" j! (La pl.) Familie de plante erbacee, prevăzute cu perişori aspri care urzică; (şi la sg.) plantă care face parte din această familie (ex. urzica).
urtieărie, urtiearii, s.f. || Din fr/ urtieaire || Erupţie manifestată prin apariţia pe piele a unor băşicuţe care produc mîneărime. De obicei, urticaria este o manifestare alergică faţă de Substan* ţe alimentare, medicamentoase etc,
uriiiăc, uruioace, s.n. || Din ser. urivak |[ (Pop.) Fire de urzeală de la capătul pînzei, care nu mai pot fi ţesute şi care se taie eînd S$ scoate pînza din război; piedin,
urzeâlă, urzeli, s.f. || Din urzi |] 1. Ansamblul firelor textile montate în războiul de ţesut, prin* ţre care se petrece firul de bătătură, pentru a se obţine ţesătura. 2. (Fig.) Intrigă, uneltire, corn* plot.	•
1109
1 tTŞA
urzi, urzesc, vb. IV. Tranz. |] Lat. orâire || 1. A trece firelş de urzeală de pe gheme pe urzitor.
2. (Fig.) A întocmi, a plăsmui. « A scorni, a inventa. ©A pune la cale, a unelti.
urzica, urzic, vb. I. Ţranz. || Din urzica || 1. (Despre urzici) A produce (prin atingere) o usturime (şi o băşicare) a pielii; (refl.; despre oameni) a~şi băşica pielea prin. atingere de urzici. 2. (Fig.) A înţepa cu vorba, a satiriza.
urzicâre, urzicări, s.f. Acţiunea de a (se) urzica. © (Fig.) Critică usturătoare, satirizare.
urzică* urzici, s.f. !| Lat. unica || Denumire dată plantelor erbacee din familia urticaceelor prevăzute cu peri urzicători, folosite ca plante textile, medicinale sau alimentare. O bJ. moartă = plantă erbacee cu flori albe sau roşii, folosită ca plantă medicinală.
urzicător, -oare, urzicători, -oare, adj. || Din urzica || Care urzică; usturător.
urzicătură, urzicâturi, s.f. |j Din urzica || Iri-taţie a pielii produsă prin atingere de urzici.
urzităr, -oare, urzitori, -oare, subst. || Din urzi || Sfn- Unealtă pe care se pregăteşte urzeala pentru ţesut. 2. S.m. şi f. Uneltitor, conspirator, complotist.	*	.
usca, usuc, vb. I. I! Lat. exsucare || 1. Ţranz. şi refl- A îndepărta sau a-şi pierde umiditatea (prin procedee mecanice sau prin expunere la soare,la vînt, la foc); a (se) zbici, a (se) zvînta. O Expr. (Refl.) A i se' usta gura (sau gîtul) = a avea o senzaţie puternică de sete., Bea de usucă = bea foarte’mult. o (Despre ochi) A înceta să mai plîngă; (despre lacrimi) a înceta să mai curgă.' 2. Tranz. A deshidrata legume, fructe, peşte, pentru a Ie conserva mai multă ^vreme.
3. Refl. (Despre plante) A-şi pierde seva, a se veşteji, a se ofili. 4. Refl. (Despre oameni) A slăbi, a-şi pierde vlaga; (despre organe sau părţi ale corpului) a se atrofia.
uscare, uscări, s.f. Acţiunea de a (se) usca; zbicire, zvîntare. © Conservare prin deshidratare a legumelor, fructelor, cărnii etc. uscat1 s.n. Faptul de a (se) usca. uscat2, -ă, uscaţii -te, adj., s.n. 1. Adj. Lipsit de umezeală. • (Despre vreme) Fără.ploaie sau fără zăpadă. • (Despre gură) Care dă o senzaţie puternică de sete. © (Despre ochi) Lipsit de lacrimi. © (Despre ten) Lipsit de grăsime. © (Despre tuse) Sec, fără expectoraţie. 2. Adj. (Despre alimente) Deshidratat (pentru a putea fi conservat). 3. Adj. (Despre plante) Ofilit. •' (Despre oameni) Slab; (despre organe sau părţi ale corpului) atrofiat. 4. S.n. Suprafaţa litosfe-rei neacoperită de mări şi oceane. O Expr. A se zbate ca peştele pe uscat ~ a se lupta cu mari greutăţi.
uscăeiăs, -oâsă, uscăciosi, -oase, adj. || Din .usca || Lipsit de umezeală, uscat. • (Despre persoane) Slab, uscăţiv.
uscăciăne s.f. || Din usca || însuşirea de a fi uscat; senzaţie de sete, de înecăciune. © Seceta.
uscătdr, -oare, uscători,	-oare, adj., s.n.
|| Din usca || 1. Adj. Care usucă. 2. S.n. Aparat, maşină, instalaţie care serveşte la .uscarea unor materiale.
uscătorîe, uscători i, ş.f. || Din usc&tor || 1* încăpere în dare se pun rufele la uscat. 2. Instalaţie, aparat sau maşină, folosită la uscarea termică a unor materiale.
uscătură, uscături, s.f. |[Din usca || 1. Creangă micăj uscată. ©Aşchie, surcea. 2. (La pl) Mîncări uscate, care se pot consuma fără a fi încălzite.	'
liscăţel, -fcă, uscăţei, -ele, adj., s.f. [| Din uscat2 || 1, Diminutiv al lui uscat2 (X). 2. Si. (Mai ales la pl.) Prăjitură făcută din bucăţele de aluat, prăjite în grăsime sau coapte la cuptor.
uscăţiv, -ă, uscăţivi, -e adj. || Din uscat2 || (Despre oameni) Slab. .	.
usnă, usnt, s.f. j| Din sî. uslXna || Marginea de sus (răsfrîntă) a unei oale sau a unui vas adînc*, marginea răsfrîntă a unui clopot. © Marginea de sus a luntrei.
ustăş, ustasi, s.m. |] Din ser. ustas || Membru al unei organizaţii fasciste teroriste croate, creată în deceniul al treilea al sec. 20.
ustensilă, ustensile, s.f. || Din fr. ustensile || Obiect care serveşte la efectuarea unei operaţii curente în gospodării, .în laboratoare etc. sau la’ manevrarea unor materiale (fără a le prelucra); instrument, unealtă.
ustura, pers. 3. ustură, vb. I. Tranz. || Lat. ustulare li A provoca cuiva o senzaţie dureroasă de înţepătură sau de arsură. © (Fig.) A provoca cuiva o durere morală; a qhinui pe cineva, a-i face să sufere.
usturătdr, -oare, usturători, -oare, adj. || Din ustura || Care ustură, care produce usturime. • (Fig.) Caustic, sarcastic, tăios, incisiv.
usturătură, usturaturi, s.f. || Din ustura || Usturime.	J	-
usturime, usturimi, s.f.-.Jj Din ustura	}J.	Sen-
zaţie dureroasă caracteristică, produsă de o înţepătură, de o arsură etc.
usturoi, usiuroi, s.m. || Din ustura || Plantă legumicolă din familia liliaceelor, cu bulbul format din mai mulţi bulbi mici bogaţi în substanţe nutritive şi în vitamine.
usturoiâ, usturoiez, vb. I. Tranz. jj Din usturoi || A pune (prea mult) usturoi într-o mîncare; a condimenta cu usturoi.
usturoiat, -ă, usturoiaţi,	-te, adj. Cu	gust,	cu
miros de usturci; preparat	eu -usturoi.	.
usturoiţă, usturoite, s.f. [I Din usturoi || Plantă erbacee medicinală din familia cruciferelor, cu miros puternic de usturoi; aişor.
usuc, usucuri, s.n. 1. Substanţă unsuroasă, alba-gălbuie, cu miros specific, secretată de glandele ovinelor, care acoperă şUprotejează firele de lînă. 2. Apa unsuroasă în care s-a spălat prima dată lina (şi din care se extrage lanolină).
uşârnic, -ă, uşarnici, -e, s.m. şi f. || Din uşă || Persoană care umblă mereu pe la alţii, căreia nu-i place să stea acasă.
lîşă, uşi, s.f. || Lat. *usti.um (= ostium) ||
1.	Deschizătură amenajată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă etc., pentru a permite comunicaţia dintr-o paria fn alta, din exterior în interior şi invers. © Panou mobil, prins de margini în balamale, cu care se închide
1110
această deschizătură. O Expr. A bate la uşă = (despre evenimente, fenomene) a fi foarte aproape, iminent. A sta după uşă — a fi nebăgat în seamă*; a sta deoparte, izolat. A strînge pe cineva cu uşa = a sili pe cineva să facă sau să recunoască ceva. 2. (Fig.) Casă, locuinţă.
uşier, uşieri, s.m. f| Din uşă |j (înv.) Om de serviciu la unele instituţii publice.
uşiţă, uşiţe, s.f. Diminutiv al lui uşă; uşă mică. uşor1, uşori, .s.m. || Lat. osteolum |] Fiecare dintre cei doi stîlpi verticali pe care se fixează canaturile unei uşi sau ale unei porţi.
uşor2, -oară, (1—8) uşori, -oare, adj., (9—12)' adv. || Lat. levis || 1. Adj. Care are o greutate mică; care cîntăreşte puţin; care exercită o presiune mică asupra suprafeţei pe care stă. O Industrie uşoară v. industrie. Categorie uşoară = categorie la box, la lupte şi la haltere, care cuprinde sportivi cu greutatea corpului între 57 şi 61 kg. «Cu greutate specifică redusa. •Care nu poartă sau nu conţine greutăţi. O (Adverbial) îmbrăcat uşor — îmbrăcat cu haine subţiri.
2.	Adj. (Despre alimente) Care se digeră fără greutate. 3. Adj. (Despre trupe) Care poartă armament puţin, putîndu-se deplasa repede. 4, Adj, Iute, sprinten, vioi; (despre paşi, mers) care abia atinge pămîntul, care nu produce zgomot. • (Despre urme, linii etc.) Care este făcut printr-o apăsare slabă. 5. Adj. Fără amploare, fără consistenţă sau intensitate: vînt uşor. • (Despre somn) Din care te trezeşti cu uşurinţă; liniştit, odihnitor. 6. Adj. Care se suportă fără greutate, care nu împovărează; (despre legi, pedepse) lipsit de asprime; (despre boli) lipsit de gravitate; (despre obligaţii materiale) lesne de suportat. 7. Adj. Care nu prezintă dificultăţi; care e lesne de înţeles. O Muzică uşoară — muzică de dans şi divertisment. 8. Adj. Lipsit de seriozitate; moravuri uşoare = purtări rele, care conţravin moralei. 9. Adv. încet, lin, fără zgomot. 10. Adv. Fără efort. 11. Adv. Fără seriozitate; frivol. 12. Adv. Puţin, abia perceptibil.
|| Şi: uşure adj., adv.
uşura, uşurez, vb. î. || Din uşor2 || 1. Tranz. şi refi. A face să scadă sau a scădea din greutate.
2.	Tranz. şi refl. (Fig.) A(-şi) alina o suferinţă Jizică sau morală. • Refl. (Despre boli) A ceda, a slăbi, a se ameliora. 3. Tranz. şi refl. A (se! elibera de sub apăsarea unui lucru greu. 4. Tranz. A înlesni, a face să fie mai uşor: 5. Tranz. A scuti, a îndepărta de cineva un rău, o greutate.
uşurare, uşurări, s.f. Acţiunea de a (se) uşura; scădere, slăbire a unei greutăţi, a unui rău. .
uşurat, -ă, uşuraţi, -te, adjA. 1. Scăzut în greutate; descărcat. 2. (Fig.) împăcat sufleteşte.
uşuratic, -ă, uşuratici, -ce, adj. J| Din uşor || Lipsit de seriozitate; frivol, nesocotit. „•
uşurătate s.f. || Din uşor2 || ,însuşirea a ceea ce este uşuratic; neseriozitate. •Faptă, atitudine uşuratică.
uşurător, -oare, uşurători, -oare, adj. || Din uşura || Care uşurează, care linişteşte, uşăre adj., adv. v. uşor3, uşurel, -că, -fcă, uşurei, -e/e, adj., adv. Diminutiv ăl lui uşor2.
uşurinţă, uşurinţe, s.f. || Din uşor2 || 1. Faptul de a fi uşor de făcut, de îndeplinit. O Cu uşurinţă = a) fără greutate, fără efort; b) cu indiferenţă; în mod superficiai. 2. Nesocotinţă, neseriozitate, superficialitate.
ut s.m. invar. (I Din germ. Ut; fr. ut || (Muz.) Vechea denumire a notei do.
uter, utere, s.n. || Din lat. utérus, fr. utérus [| .Organ musculcs cavi tar al aparatului genital femei, în care se fixează oül fecundat şi se dezvoltă fătul.
uterin, -â, uterini, -c, adj. || Din fr. utérin [| Care se referă la uter, care aparţine uterului.
util,-ă, utili, -e, adj. || Dinfr. utile,lat. utilis ]| Care poate servi la ceva, care este folositor. O în timp util = la timp. • (Substantivat, n.) Ceea ce este folositor: a îmbina; utilul cu frumosul.
utila, utilez, vb. I. Tranz. || Din fr. outiller || A înzestra un atelier, o fabrică etc. cu utilajul necesar în procesul de producţie,
utilaj, utilaje, s.n. || Din fr. outillage || Totalitatea uneltelor, aparatelor, instrumentelor, maşinilor etc., necesare pentru efectuarea unei anumite lucrări într-o unitate industrială.
utilare, utilări, s.f. Acţiunea de a utila; înzestrare.
utilat, -ă, utilaţi, -te; adj. înzestrat cu utilajul necesar.
utilitar, -ă, utilitari, -e adj. |! Din fr. utilitaire || Care urmăreşte scopuri utile, imediate; preocupat de interese materiale.
utilitarism s.n. || Din fr. utilitarisme |] Concepţie care consideră că principiul tyturor valorilor este folosul; doctrină etică potrivit căreia este moral ceea ce este util.
utilitarîst, -ă, utilitarişti, -ste, adj., s.m. şi f.
|| Din fr. utilitariste || 1. Adj. Privitor la utilitarism; p. e$t. care se ocupă în special de folosul ’ imediat al lucrurilor. 2. S.m. şi f. Adept al utilitarismului.
utilitate, utilităţi, s.f. H Din fr. utilité |] însuşirea de a fi util sau utilizabil. «Folos, serviciu pe care îl aduce cineva sau ceva.
utiliza, utilizez, vb. I. Tranz. || Din fr. utiliser || A întrebuinţa, a folosi.
utilizabil, -ă, utilizabili, -e, adj. || Din fr. utilisable II Care poate fi utilizat, de care te poţi folosi.
utilizare, utilizări, s.f. Faptul de a utiliza; folosire, întrebuinţare.
utopie, -ă, utopici, -ce adj. || Din fr. utopique || Care are caracter de utopie;- iluzoriu; imaginar.
utopie, utopii, s.f. II Din fr. utopie; gr. ou topos ,,loc care nuexistă“ || Proiect iluzoriu, irealizabil; ideal social generop, dar care nu ţine seamă de realitate.
utopism s.n. || Din utopie || Credinţă în idea* îuri utopice, irealizabile.
utopist, -ă, utopişti, -ste, s.m. şi f. [] Din fr. utopiste II Creator sau adept al unei teorii sociale utopice.
utrenie, utrenii, s.f. H Din si. utrînja |[ Slujba religioasă" care se oficiază în biserica ortodoxă dimineaţa, înaintea liturghiei.
1111
UZURPATOR
uvertură, uverturi, s.f. |] Din fr. cuveriure ]| Compoziţie muzicală concepută ca introducere la o operă» la un oratoriu etc. sau ca o lucrare independentă.
uvulăr, -hf Uvulari, -e, adj. || Din fr. uvulaire |] (Despre sunete) Care se articulează în partea posterioară a cavităţii bucale.
uvulă,‘ uvuie, s.f. II Din fr. uvule, lat. mula || (Anat.) Omuşor (2).
uz, uzuri, s.ri. || Din îat. usus [] 1. Faptul de a folosi ceva; întrebuinţare, folosinţă. O Expr. A face uz de... = a se folosi de... Scos (sau ieşit) din uz = care nu se mai foloseşte. 2. (Jur.) Dreptul de a folosi un lucru care este proprietatea altuia.
uza, uzez, vb. I. || Din fr. user H 1. Tranz. şi refl. A (se) deteriora, a (se) strica (printr-o întrebuinţare îndelungată). ©Refl. (Fig.; despre oameni) A se epuiza, a se consuma. 2. Intranz. A se folosi de...; a întrebuinţa.
uzaj, uzajuri, s.n. || Din fr. usage Jj 1. Uzură.
2.	Uz, folosire, întrebuinţare. 3. Uzanţă, obicei.
uzanţă, uzanţe, s.f. || Din fr. usance || Practică obişnuită; obicei statornicit, regulă.
uzare, uzări, s.f. Faptul de a (se) uza. uzat, -ă, uzaţi, -te, adj. Deteriorat, stricat, tocit (prin folosire îndelungată), ©(Fig.; despre oameni) Slăbit, epuizat.
uziini j s.n. || Din fr, usinage jj Uzinare. uzinăre, s.f.-1| După fr. usinage || Prelucrare a materialelor cu ajutorul maşinilor-unelte.
uzină, uzine, s.f. || Din fr. usine || 1. Mare unitate industrială, dotată cu maşini, agregate, instalaţii etc., în care s,e produc îndeosebi mijloace de producţie. 2. Centrală produçatoaré de energie electrică sau termică, ori de alimentare cu-apă a unei aşezări omeneşti.
uzita, uzitez, vb. I. Tranz. şi refl. |j Din uzitat\\ A (se) folosi în mod obişnuit.
uzitat, -ă, uzitaţi, -te, adj. || Din fr. usité jj Folosit în mod curent.
uzual, -ă, uzuali, -e, adj. j| Din fr. usuel, lat. usualis |j De întrebuinţare curentă; frecvent, obişnuit.
uzucapiune s.f. jj Din fr. usucapion |[ Dobîn-direa dreptului de proprietate asupra unui bun prin posedarea lui o anumită vreme.
uzufruct s.n. || Din/lat. usufructus; cf. fr, usufruit || Drept acordat unei persoane de a se folosi de un bun care nu este proprietatea sa şi pe care nu poate să-l înstrăineze.
uzără s.f. || Din fr. usure || Degradare, deteriorare progresivă a unui obiect, a unei piese, a unei unelte etc., prin întrebuinţare îndelungată. • Slăbire, epuizare.
uzurpă, uzurp, vb. I. Tranz. || Din fr. usurper, lat. usurpare (( usus „uz*4) |)A-şi însuşi în mod fraudulos un bun, o calitate, un titlu, un drept etc.
uzurpator, -oare, uzurpatori, *oare, ş.m. şi f. || Din fr. usurpateur, lat. usurpator || Persoană care îşi însuşeşte în mod fraudulos un bun, o calitate, un titlu:
V
# t s.m. invar. A douăzeci şi şaptea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă: consoană fricativă sonoră labiodental ă.
va1 Element de compunere cu care s-au format, într-un-stadiu vechi al limbii, unele adverbe (cîndva, undeva) sau linele pronume (careva, cineva), dîndu-le o nuanţă nehotărîtă.
va2 vb. in ir auz., numai la prez. ind. pers. 3 II Lat. vădit || (Pop. şi fam.) Mai va = mai este pînă atunci sau pînă acolo.
vacant, -ă, vacanţi, -te, adj. jj Din fr. vacant, lat. vacans, -tis (part. prez. al iui vacare „a fi gol, liber*4) i| 1. (Despre funcţii, posturi etc.) Care nu este ocupat; liber. 2* (Jur.; despre succesiuni) Care nu este reclamat de moştenitori.
vacantă, vacanţe, s.f. || Din fr. vacănce |i 1. Timp de odihnă acordat elevilor şi studenţilor la sfirsit de trimestru (ori de semestrul şi de an şcolar. •Concediu de odihnă. 2. Timp în care un post, o funcţie rămîn neocupa^ «Timp m care o moştenire nu este reclamată de moştenitori.
vacarm, vacarmuri, s.n. |j Din fr. vacarme || Zgomot mare, hărmălaie.
vâcă, vaci, s.f. || Lat. vaeca jj 1. Femelă adultă din specia bovină. «Carnea ^cestui animal, folosită ca aliment; p. gener. carne de bovine. 2. Vaca-domnului = insectă cu aripile superioare roşii, cu două puncte negre.
vaccin, vaccinuri, s.n. f| Din fr» vaccin, lat. vaccinus |S Suspensie microbi ană obţinută fie din germeni patogeni vii, atenuaţi sau omorîţi, fie din secreţii microbiene, utilizată în profilaxia unor boli infecţioase.
vaccina, vaccinez, vb. I. Tranz. Jj Din fr. vacciner || A administra cuiva un vaccin.
vaccinoterapie s.f. || Din fr. vaccinatherapie || Tratament'al unei infecţii prin administrare de vaccin în doze repetate, ceea ce creează'o stare de imunitate.
vacs, vacsuri, s.n. || Din germ. Wachs [| Preparat folosit (în trecut) pentru lustruit încălţămintea.
vacudlă. vacuole, s.f. || Din fr. vacuole; lat. vacuus „vid44 jj (Biol.) Cavitate în citoplasmă, plină cu o soluţie apoasă.
vacuum, vacuumuri, s.n. || Din lat. vaxmum (| (Fiz.) Vid.
vacnutnmătrii, vacuummetre, s.n. ||Din germ. Vokuummeter |! Manometru folosit pentru măsurarea .presiunilor foarte Joase.	'
vad, vaduri, s.n. || Lat. vadum jj 1. Albia unui rîu. Se pare cum că alte valuri Cobor mereu pe--acelaşi vad (Eminesou). • Loc pe cursul unui riu unde apa este puţin adîncă, permiţînd trecerea de pe un mal pe"altul. • (Fig.) toc de trecere; loc de scăpare, de salvare. 2. Loc situat în apropierea unei artere de comunicaţie, care asigură unui negustor o clientelă numeroasă. a vadea, vadele, s.f. || Din te. vâde || (înv.) Termen de plată, scadenţă, soroc.
vademecum s.n. || Din *îy. vade-mecum, lat. vade mecum „vino cu mine44 || Carte care serveşte ca ghid într-o disciplină ştiinţifică, într-6 călătorie etc.
vadră, vedre,*&.f. [j Din si. vedro || 1. Găleată.
2.	Veche unitate de măsură pentru capacitate, echivalentă, după regiuni, cu 13—15 litri.
valelă, vafele, s.f. || Din germ. Waffel || Foaie crocantă din aluat nedospit care serveşte ca foaie de tort, la fabricarea napolitanelor, a cornetelor de îngheţată etc.	>
vag, -ă, vagi, adj. || Din fr. vague, lat. vagus||
1.	(Adesea adverbial) Lipsit de claritate, de precizie; confuz, neclar, nelămurit. 2. Nerv vag, = unul dintre nervii cranieni, cu rol important pentru funcţionarea aparatului respirator, a aparatului circulator şi a celui digestiv.
vagabond, -ă, vagabonzi, -de, adj., s.m. şi f0 ||Din fr. vagabond, lat. vagabundus (< vagari „a urnbîa încoace şi încolo44) || (Om sau animal) care rătăceşte fără rost, fără ţintă; haimana; (om) fără ocupaţie statornică şi fără domiciliu stabil.
vagabtmdâ, vagabondez, vb. I. Intranz. jj Din fr. vagabonder || A umbla fără ţintă şi fără rost dintr-un loc în altul; a trăi ca un vagabond.-vagabondaj s.n. j| Din fr. vagabondage || Faptul de a vagabonda; vagabondare» «Starea celui care vagabondează.
vagabondare, vagabondări, s.f. Acţiunea .de a vagabonda, vagabondaj.	*
vagin, vagine, s.n. || Din fr. vagin, lat. vagina „teacă44 || Porţiune a aparatului'genital feminin, în formă de canal, care face legătura între vul\ă şi uter.
vaginâl, -ă, vaginali, -e, adj. || Din fr. vagi-nai || Care se referă la vagin, care aparţine vaginului.
mmmmmm
1113
moBA
vagimtă, vaginite, s.f. || Din fr. vaginite]| Inflamaţie acută sau cronică a vaginului, datorită unor infecţii.
vagjnistru, vagmiştri, s.m. |] Din rus. vah-mistr, germ. Wachtmeister || (înv.) Grad. de sergent jn a j or în cavalerie şi în artilerie; persoană care avea acest grad.
vagdn, vagoane, s.n. || Din fr. wagori || 1. Vehicul care circulă pe şine, servind la transportul de călători sau de mărfuri. 2. Cantitatea de încărcătură care intră într-un vagom(l) şi care serveşte ca unitate de, măsură.
vagonăt, vagonete, s.n. || Din fr. vagonnet [| Vehicul care circulă pe o cale ferată îngustă, folosit pentru transportul de materiale pe şantiere, în mine etc.
vagonetar, vagonetari, s.m. jj Din vagonet |] Muncitor carey lucrează la încărcatul şi la transportul de materiale cu vagonetele.
vagotomie, vagotomii, s.f. [| Din fr. vagotomie || Intervenţie chirurgicală constînd din secţionarea nervului vag. S-a practicat în tratamentul ulcerului gastro-duodenal.
vai interj. II Cf. lat. vae j| Cuvint care exprimă sentimente de durere, de compătimire, de regret sau de bucurie, de admiraţie etc. O (Substantivat) Ca vai de lume = care. se află într-o situaţie foarte rea. O (Substantivat, n.) Tingiri-re, pîînset; p. ext. suferinţă, durere. O Cu chiu, cu vai = cu mare greutate.
vaier, vaiere, s.n. || Din văiera j| Vaiet, tîn-guire.
vaiet, vaiete, s.n. |] Din văieta f| Strigăt de durere, de jale; plînset.
vâjnic, -ă, vajnici, -ce, adj. Jî Din rus., ucr. valnyj || 1. Viguros, puternic, aprig, înverşunat.
2.	(înv.) Important, grav.
val1, valuri, s.n. || Din sl. valu |) 1. Undă formată la suprafaţa unui ocean, a unei mări, a unui fluviu, prin mişcarea oscilatorie a maselor de apă datorită vîntului, cutremurelor etc.; talaz. O In valuri sau valuri-valuri === unul după altui; p. ext. cu grămada. Valurile vieţii = încercările prin care trece omul în viaţă. 2.'Ceea ce se mişcă sau se năpusteşte în cantitate mare, asemenea unor valuri (1). 8. Sul de pînză, de stofă etc., înfăşurată pe un cilindru. 4. Piesă cilindrică de metal, la presele tipografice.
val2, valuri, s.n. || Din lat. vallum || Meterez de pămînt care servea în antichitate ca fortificaţie militară. *
valabil, -ă, valabili, -e, adj. || Din fr. valable\\ Care este admis, recunoscut, acceptat ca fiind bun, autentic. • Care întruneşte condiţiile cerute de lege, de o autoritate.
valabilitate s.f. (| Din valabil j| Calitatea sau v starea a ceea ce este valabil.
valah, -ă. valahi, -e, s.m. şi f., adj. fi Cf. sl. vlahii i| 1. S.m. şi f. Nume dat românilor, în evul mediu, de către alte popoare- 2. Adj. Care se referă la valahi (1). |j Şi: vlah, -ă, s.m. şi f., arii.
vale, văii, s.f. |f Lat. vallis |i 1. Adînciiură de teren alungită, creată prin acţiunea unei ape curgătoare. O La vale în jos, în josul apei. De vale = la capătul coborîşului. Q Expr . (Fam.) *
A-si lua valea = a pleca, a fugi de undeva. 2* Albia unei ape curgătoare; (reg.) apă curgătoare.
valenţă, valenţe, s.f. || Din fr. valence || (Chim.) 1, Forţă de legătură între doi atomi ai unei molecule. 2. Număr egal cu numărul de atomi de hidrogen cu care se poate combina un atom al dnui anumit element sau radical.
valerianaeee, valerianacee, s.f. || Din fr. vale-rianacée || (La pl.) Familie de plante erbacee dicotiledonate, care conţin alcaîoizi folosiţi în scopuri medicinale; (şi la sg.) plantă din această familie (ex. valeriana).
vaieriânăj valeriane, s.f. || Din fr. valériane, lat. valeriana, de 1a n. pr. Valeria, regiune din vechea Panonie, de unde este originară planta jj l.,(Bot.) Qdolean. 2. Medicament sedaliv pre-parat din rădăcină de odolean.
valét, valeţi, s.m. || Din fr. valet || 1. Servitor la casele boiereşti; fecior, lacheu. 2, Carte de joc reprezentînd figura unui cavaler.
valeu interj. H Cf. vai, aoleu |j (.Pop.) Vai! : aoleu I
vâlgns s.n. (I Cuv. lat.-1| (Med.) Deviaţie spre în afară a piciorului.
valid, -ă, valizi, -de, adj. || Din fr. valide, lat. validus {{vaiere „a fi sănătos44) |î 1. (Despre oameni) Sănătos; apt pentru o muncă.-2. (Despre acte juridice) Care îndeplineşte condiţiile cerute de lege; vaîabil.
valida, validez, vb. I. Tranz.. || Din fr. valider || A recunoaşte, a confirma valabilitatea unui act, a unor alegeri etc.
validitâte s.f. || Din fr. validité || Calitatea de a fi valid. • Calitate a unei forme logice de a fi corectă.
valiză, valize, s.f. fi Din fr. valise || Geamantan (mic). O V. diplomatică = geantă în care se transportă dintr-o ţară în alta acte diploma* tice şi care este scutită de controlul vamal.
' vâlmă, vâlmi, s.f. (| Cf. rus., ucr. valora „a "verii buluc41 I! (Pop.) Mulţime, învălmăşeală; . tumult. O De-a valma = laolaltă, în dezordine; claie peste grămadă.
vâlmeş adv. || Din valma |! (înv.) De-a valma, valoare, valori, s.f.Jj Din ’fr. valeur, lat. valt>r, -oris l| 1. Totalitatea însuşirilor care dau preţ sau importanţă unui lucru ori unei persoane; însemnătate, importanţă. O De valoare = a) (despre lucruri) preţios, scump'; (despre oameni) impartant, merituos. O Expr. A scoate (sau a pune : în valoare = a scoate în relief, a demonstra importanţa, calităţile unei persoane sau ale unui lucru. • Concr. Ceea ce este important, valoros (din punct de vedere social, moral, material etc.) •Eficacitate, put ere:'valoare nutritivă. 2. Costul, echivalentul în bani al unei mărfi,
8.	(Ec. pol.) Valoarea mărjii = muncă omenească materializată în marfă. 4. înscris rcprezen-tînd un drept în bani (sau bunuri de altă natură). f>. (Mat., fiz.) Număr asociat unei mărimi, care exprimă de cîîe ori acea mărime e mai mare decît alta de acelaşi fel luata drept unitate. 6. Durata unei note muzicale.
valora, valorez, vb. I. Intranz. ji Din valoare || A avea, a reprezenta o anumită valoare; a preţui.
VALORIC
1114
valoric, -a, valorici, -ce, adj. || Din valoare || Deferitor la valoare; considerat din punctul,de vedere al valorii. ^
valorifică, valorific, vb. I. Tranz. |] Din valoare Ц1. A face să primească o anumită valoare, a scoate în evidenţă valoarea unui lucru, a unei idei sau opere. 2. Â utiliza materii prime, materiale etc. pentru a obţine valori mai mari. 3. A schiiftba un obiect, o hîrtie de valoare cu contravaloarea în bani.
valorificare, valorificări, s.f. Acţiunea, de a valorifica.
valoriza, valorizez, vb. I. Tranz. || Din fr. val ori ser |j (Filoz.) A formula judecaţi de valoare.
valoros, -oâsă, valoroşi, -oase, adj. |j Din fr. valeureux || Care are valoare; preţios. « {Despre oameni) Capabil, merituos.
vals, valsuri, s.n.- ]j Din fr. valse j| Dans de perechi, în trei timpi,'cu mişcare vioaie, devenit dans de salon de răspîndire mondială; melodia după care se dansează.
valsa, valsez, vb. L întranz. || Din fr. yalser jl A dansa un vals.
valtrap, valtrapuri, s.n. || Din rus. val'trap jj Pătură,' împodobită cu diferite cusături, еапз se pune pe spinarea calului, sub şa. 2. Ghetră.
vait, voituri, s.n. || Din germ. Walze || Maşină folosită ia prelucrarea prin deformare plastică sau la sfărîmarea unor materiale (e'x. la moară), fiind formată de obicei dintr-o pereche de cilindri care se rotesc în sensuri contrare.
valutar, -ă, valutari, -e, adj. || Din valută jj Referitor la valută; de valută.
valătă, valute, s.f. || Din it. valuta Ij Unitate bănească (monetară) a unei ţări, definită prin-tr-o cantitate de metal preţios, care este folosită în relaţiile de plăţi şi de decontări internaţionale.
vâlvă, valve, s.f. || Din fr. valve, lat. valva || !• Fiecare dintre cele două părţi, ale cochiliei unei scoici. 2, Fiecare dintre pereţii exteriori ai unor fructe (păstaie, capsulă), care se desfac la maturitate permiţînd căderea seminţelor din interior.
3.	Organ de maşină sau armătură care serveşte la întreruperea sau la reglarea debitului unui fluid printr-o conductă.
valvîrtej adv. j| Val -f virtej |j l. Repede, vijelios, în iureş; (fig.) în mare agitaţie- 2. în dezordine.
valvolmă, valvoline, s.f. || Din germ. Valvolin-[дЦ |i Ulei mineral vîscos folositja ungerea angrenajelor.
valvulâr, -a, valvulari, -e, adj. jj Din fr. val-vulaire || Cu valvule, referitor la valvule-
valvulă, valvule, s.f. 11 Din fr. valvule 11 (Anat.) Cută elastică, cu o margine liberă, situata în interiorul vaselor şi canalelor organismului, care dirijează circulaţia lichid el or în corp.
Vamal, -ă, vamali, -e, adj. |] Din vamă |j Privitor ia vamă, care se aplică la vamă. O Uniune< vamală = înţelegere între două sau mai multe state privind suprimarea frontierelor vhmale dintre ele.
vama, vămi, s.f. ]j Din magh. vdm || 1. Instituţie de stat prin care se exercită controlul asu-
pra intrării şi ieşirii din ţară a mărfurilor şi a altor bunuri. «Punct, loc unde funcţionează o astfel de instituţie. 2. Taxă plătită pentru mărfurile importate sau exportate. 3. (Pop.) Uium.
vameş, vameşi, s.m. || Din magh. vdmos ]|
1.	Funcţionar însărcinat cu controlul şi cu ‘ taxarea mărfurilor care trec prin vamă. 2. (în trecut) Dregător care avea funcţia de a încasa t veniturile vămii.
vampă, vampe s.f. || Din fr. vamps |j Actriţă de cinema caré interpretează roluri de. femeie fatală. « Tip de femeie fatală.
vampir, vampiri. s.m. jj Din fv.. çampiïe ;| 1. Numele unor specii de lilieci mari din America de Sud şi din America Centrală, care se hrănesc cu sîngele păsărilor şi al mamiferelor. 2, Personaj din mitologia populară, despre care se crede că suge sîngele celor vii. • (Fig.) Persoană care se îmbogăţeşte prin exploatarea cruntă a altora.
3.	Criminal care ucide din plăcerea de a vedea singe.
van,-ă, vani, -e, adj. || Din lat. vanus jj (Livr.)
1.	Zadarnic, fără rost, inutil. O Iti van = în zadar, degeaba. 2. Neîntemeiat, iluzoriu.
vanadiu s.n. || Din fr. vanadium, de la n. pr. Vanadis, zeitate scandinavă || Metal dur, casant, de culoare cenuşie, folosit ca adaos la fabricarea oţelurilor speciale.
vână, vane, s.f. [j Din germ. Wanne || 1. Cadă pentru baie. 2. Element al unor robinete prin care se deschide sau se întrerupe circulaţia fluidului.
vandâbil, -ă, vandabili, -e, adj. || Din fr.
vendable II (Despre mărfuri) Care poate fi vîndut.
vandâl, vandali, s.m. j| Din fr. vandale ||1*' (La pl.) Grup de triburi germanice care au emigrat în sec. 5 de pe ţărmurile Mării Baltice şi au distrus o parte a Imperiului Roman de Apus; (şi la sg.) -persoană dintr-un astfel de trib. 2. {Fig.) Persoană care distruge valori culturale, artistice etc.
vandalism s.n. jj Din fr. vandalisme |j Distrugere a bunurilor şi a valorilor culturale, artistice etc. ale unui popor.
vanilât,-ă, vanilaţi, -te, adj. jj Din fr. vanillé jj Aromat cu vanilie.
vanilie, vanilii, s.f. jj Din fr. vanilie jj Plantă erbacee din familia orhideelor, originară din America tropicală, cu tulpina agăţătoare şi fructe în formă de păstaie. • Fructul aromat al acestei plante, bogat în vanilină şi folosit drept condiment.
vanilină s.f. || Din fr. vanilline jj Substanţă cu miros plăcut, care se extrage din fructele de vanilie sau se prepară pe cale sintetică, fiind folosită fix industria alimentară şi în cea cosmetică.
vanitate, vanităţi, s.f. |j Din fr. vanité, lat. vanitos, -atis (< vanus „van44) || Ambiţie deşartă; îngîmfare, înfumurare,,orgoliu. « (La pl.) Deşertăciune, zădărnicie.
vanitos, -oâsă, vanitoşi, -oase, adj. j] Din fr. vaniteux jj Plin de vanitate, ingîmfat, trufaş, orgolios.
1115
VARZA
vapor, vapoare, s.n. || Din ngr. vapori || Navă mare propulsată de o maşină cu abur. » vapdri s.m. pl. || Din fr. vapeur, lat. vapor \\ Substanţă care se află în stare gazoasă, avînd temperatura mai joasă decît temperatura critică.
vaporizâ, pers. 3 vaporizează, vb. I. Refl. || Din fr. vaporiser || (Despre lichide) A se transforma în vapori, a se evapora.
vaporizator, vaporizatoare, s.n. |] Din fr. vaporisateur || Aparat cu ajutorul căruia se realizează transformarea unui lichid în vapori.
vaporos, -oâsă, vaporoşi, -oase, adj. || Din fr. vaporeux || Asemănător cu vaporii; diafan; străveziu. • Neclar, difuz.
var.s.n. || Din si. varü |] Material obţinut prin oalcinarea rocilor calcaroase şi folosit mai ales ca liant al mortarelor în construcţii, în industria chimică etc.; var nestins. O Var stins = hidroxid de calciu, care se obţine prin hidratarea varului nestins. Piatra de var v. piatră.
vâră, veri, s.f. || Lat. vera (=? ver „primăvară") H Anotimp cuprinzînd intervalul dintre 22 iunie (solstiţiul de vară) şi 23 septembrie (echinocţiul de toamnă). O La vară = în vara viitoare. De vară — a) care este necesar în timpul verii ;v b) care se practică în timpul verii ; c*) care se coace vara; văratic. Grădină de vară v. grădină. • (Adverbial, în forma vara) în cursul acestui anotimp.
vârg'ă, vergi, s.f. II Lat. virga |] 1. Nuia lungă, subţire şi flexibilă. O Expr. A tremura ca varga = a tremura foarte tare (de frig, sau de frică).
2.	(La pl.) Mănunchi de beţe cu care se aplicau în trecut pedepse corporale. 3. Baghetă. 4. Băţ de undiţă. 5. Dungă.
Varia1 s.f. II Cuv. lat. || Culegere da scrieri diferite. • Rubrică într-o revistă, în care se publică diverse informaţii mărunte.
varia2, variez, vb. I. || Din fr. varier, lat. variare || 1. Intranz. A diferi (ca înfăţişare, structură, compoziţie etc.), a fi felurit, a prezenta deosebiri, a nu semăna cu altceva. 2. Tranz. A da o formă diferită, a schimba. 8. Intranz. (Fiz., mat.) A-şi schimba valoarea; a lua, succesiv, valori diferite.
variabil, -ă, variabili, -e, adj., s.f, || Din fr. variable, lat. variabilis || 1. Adj. Care poate prezenta variaţii; schimbător. 2. S.f. (Mat.) Mărime care poate lua diferite valori. 3. Adj. (Ec. pol.) Capital v. = partea de capital folosită pentru cumpărarea forţei de muncă.
variabil itâte, * variabilitâţi, s.f. || Din fr. variabilité II însuşirea a ceea ce este variabil. • (Biol.) Proprietate a organismelor vii de a-şi schimba însuşirile morfologice şi fiziologice. • (Lingv.) însuşire a unui cuvînt de a prezeîita forme diferite.
variantă, variantes.f. || Din fr. variante ||
1.	Aspect diferit al unui lucru, al unei lucrări etc. faţă de forma considerată ca bază sau ca tip. 2. "Drum care ocoleşte (pe o anumită porţiune) traseul principal, ajimgînd în acelaşi punct final. 3. (Lingv.) Formă a unui cuvînt diferită de aspectul tipic al acestuia.
variat, -ă, variaţi, ~te9 adj. Care variază; diferit.
variaţie, variaţii, s.f. || Din fr. variation, lat. variatio, -onis || 1. Trecere de la o formă sau de la o valoare la alta; schimbare, transformare. • Diversitate, felurime. 2. (Biol.) Schimbare a unei însuşiri a organismului. Este un mijloc dé realizare a variabilităţii speciilor. 4. (Muz.)‘ Modificare a unei teme muzicale sub raportul ritmului, armoniei, tonalităţii etc. 3. (Mat.) V. a unei funcţii — diferenţa dintre valorile funcţiei între două puncte. Calculul variaţiilor = capitol al analizei funcţionale care se ocupă cu studiul proprietăţilor variaţiilor de funcţii. || Şi: variaţiune s.f.	",
variaţiune s.f. v. variaţie, varice s.f, pl, |j Din fr, varice, lat, varix, varicis II Dilataţie permanentă, patologică de formă neregulată, a venelor, mai frecventă la membrele inferioare.
varieéla, varicele, s.f. || Din fr. varicelle || Boală infecţioasă şi contagioasă (care apare mai ales la copii), lipsită de gravitate, caracterizată prin apariţia pe corp a unor băşicuţe care nu lasă cicatrice; vărsat-de-vînt.
varicocel, varicocele, s.n. || Din fr. varicocele || Tumoare formată prin dilatarea venelor organului spermatic.
varieos, -oâsă, varicosi, -oase, adj. || Din fr. variqueux || Care se referă la varice; care prezintă varice.
varietate, varietăţi, s.f. || Din fr. variété, lat. varietas, -atis |j 1. Calitatea a ceea ce este variat; felurime, diversitate. 2. (La pl.) Spectacol distractiv alcătuit din cîntece. dansuri, scenete, numere de circ etc. 3. (Biol.) Gategoria sistematică inferioară speciei, variété s.n. v. varieteu.
varieteu, varieteuri, s.n. || Din fr. variété |] Spectacol teatral de gen uşor, în repertoriul căruia intră piese simple, recreative, cuplete, dansuri, acrobaţii etc.; teatru de varietăţi. H Şi: variété s.n.
variolă, variole, s.f. || Din fr. variole, lat. variola (< variais „variat44)' || Boală infecţioasă epidemică gravă, caracterizată prin apariţia a numeroase băşici pe suprafaţa pielii care, uscîn-du-se, lasă cicatrice; vărsat.
variolic, -ă, variolici, -ce, adj. || Din fr. vario-lique |! Privitor la variolă.
vâriu, -ie, varii, adj. || Din lat. varius || (înv.) Variat.
variométru, variometre, s.n. |] Din fr. vario-mètre IJ1. Instrument pentru măsurarea vitezei schimbării de altitudine a unui avion în zbor.
2.	Aparat folosit în radiocomimicaţii, care permite varierea inductivi taţii.
vârniţă, varniţe, s.f. || Din bg., ser. varnica\\ Ladă de seînduri, îngropată pé jumătate în pămînt, folosită pentru stingerea varului sau pentru prepararea mortarului.
vârus s.n. || Cuv. lat. || (Anat.; despre merh-brele inferioare) Care este îndreptat înăuntru.
varză, verze, si. |J Lat. viridia „verdeţuri44 || Plantă legumicolă din familia cruciferelor, ale cărei frunze mari, groase, ondulate, se acoperă unele pe alteţe, formînd o căpăţînă compactă, folosită în alimentaţie. O Varză creaţă = varie-
VAS
1116
tate de varză cu frunzele creţe şi cu căpăţîna afinată. Varză de Bruxelles == varietate de varză tu tulpina înaltă, cu partea comestibilă foarte mică, reprezentînd mugurii formaţi la subsuoara frunzelor. Varză roşie = varietate de varză-cu frunzele de culoare roşie-violetă. O Expr. A (se) face (sau a ajunge) varză = (mai ales despre cărţi, caiete) = a se zdrenţui, a se degrada.
vas, vase, s.n. || Lat. vasum || 1. Recipient ' de sticlă, de lemn, de* metal, de pamînt etc., de diferite forme şi mărimi, în care se păstrează sau se transportă diverse lucruri (în special lichide); nume generic dat farfuriilor, oalelor, cănilor etc. folosite Ia masă sau în. bucătărie. O Vase comunicante v. comunicant. 2. Navă. 8». Fiecare dintre tuburile prin care circulă sîngele, limfa etc. în interiorul organismului. 4. ^Tub capilar prin care circulă seva în plante, vasâl, -ă, vasali, -e, s.m. şi f. || Din fr. vassal || (In evul fnediu în apusul Europei) Persoană care se afla în raporturi de vasalitate faţă de un senior, căruia în •schimbul unui beneficiu sau feud, îi datora fidelitate, omagiu, avînd faţă de acesta şi obligaţii civile şi militare. A
vasalitate s.f. || Din fr. vassalité f| 1. (în evul mediu în apusul Europei) Ansamblul raporturilor sociale stabilite între membrii clasei dominante, pe baza acordării de către seniori vasalilor a unor feude, fapt din care decurgeau obligaţii reciproce. 2. Situaţie de dependenţă politică a unei ţări faţă de alta, cu păstrarea auto- ' nomiei.	’
vascular, -ă, vasculari, -e, adj. || Din fr. vasculaire; lat. vascuium „vas mic“ || Privitor la vasële sanguine sau limfatice. O Sistem v. ~ totalitatea vaselor sanguine $i limfatice din organism. Plante vasculare == piante superioare, avînd în interiorul lor vase prin care circulă seva.
vaselină s.f. II Din fr. vaseline; germ. Wasser „apă“ -f gr. elaion „ulei“ || Substanţă grasă obţinută ca reziduu la distilarea ţiţeiului şi folosită în farmacie, în cosmetică, în tehnică, în industria pielăriei etc.
vasîlcă, vasilci, s.f. Gap de porc împodobit cu flori şi cu panglici, purtat pe o tavă de către . flăcăii care umblă cu colindul în ajunul Anului Nou.
vasilîse s.m. || Din ngr. vasiliskos || Animal din basme, asemănător cu un şarpe, despre care se credea că ucide cu priv’irea.
vasoconstrictor, -oare, vasoconstrictori, -oare, adj. II Din fr. vaso-constricteur || Care provoacă o vasoconstricţie.
j vasoconstricţie, vasoconstricţii, s.f. || Din fr. vaso-constriction || Strîmtarea vaselor sanguine, produsă prin acţiuni nervoase, hormonale sau medicamentoase.
vasodilatâre, vasodilatări, s.f. Vasodilataţie. Vasodîlatatdr, -oare, vasodilatatori, -oare, adj.
|! Din fr. vaso-dilatateur || Care provoacă o vaso-dilataţie.
vasodilatâţie, vasodilataţii, s.f. || Din fr. vaso-dilatation |! Dilatare a vaselor sanguine, produsă prin acţiuni nervoase, hormonale sau medicamentoase; Vasodil atare.
vasomotdr, -oare, vasomotori, -oare, adj.
|| Din fr. vaso-moteur \\ Care se referă la mişcările de contracţie-sau de relaxare ale vaselor sangvine.
vast, -ă, vaşti, -ste, adj. || Din fr. vaste, lat. vastus || De mari dimensiuni, de mari proporţii, foarte întins. • (Despre construcţii) Spaţios, amplu. • (Despre abstracte) De mare amploare, complex, cuprinzător.
vastitate s.f. || Din fr. vâslite, lat. vastitas, -atis || însuşirea a ceea ce leste vast; întindere mare; imensitate. '
vatâlă, vatale, s.f. || Din bg. vatale || Fiecare dintre cele două piese orizontale în care se prinde spata la războiul de ţesut; p. ext. întregul dispozitiv care susţine spata; brîglă.
vată s.f. || Din germ. Watte || Material format din fibre de origine vegetală, animală sau minerală, formînd un tot omogen folosit pentru pansamente sau în diferite procese tehnice. V. de sticlă = masă de fibre scurte de sticlă, întrebuinţată ca izoîant termic şi acustic.
vatelînă s.f. || Din germ. Wattelin || Material textil pufos care se introduce între stofa şi căptuşeala unei haine, pentru a o face mai călduroasă.
vatîr s.n. j| Din germ. W attier[leinen] || Pînză foarte apretată, folosită pentru a întări anumite părţi ale unei haine (bărbăteşti).
vatman, vatmani, s.m. || Din fr. wattman || Persoană care conduce un tramvai, vatos s.m. (Iht.) Vulpe-de-mare.
Vatră, vetre, s.f. || Cuv. autohton || 1. Un fel de platformă înălţată, amenajată în tinda vechilor case ţărăneşti, pe care se face focul pentru a pregăti mîncarea; partea care prelungeşte cuptorul în afară (şi pe care se poate sta sau dormi); partea plană din interiorul cuptorului de pîine, unde se face focul. •Locuinţă, cămin, casă (părintească). O Expr. (Ieşit din uz) A lăsa la vatră = a elibera un ostaş care şi-a făcut stagiul militar. 2. Partea de jos a unui cuptor metalurgic, pe care se aşază materialul de topit., • Partea unei forje pe care se arde combustibilul. 8. Centrul unei aşezări; locul pe care s-a clădit sau unde urmează să se clădească ceva. O Vatra satului — suprafaţa de teren pe care se întinde un sat.	*
vază1 s.f. || Din vedea f| Consideraţie, stimă, prestigiu. O £>e vază — cunoscut, vestit-. Cu vază — cu prestigiu, important.
vază2, vaze, s.f. || Din fr. vase || Vas de flori, văcar, văcari, s.m. || Lat. vaccarius || Persoană care duce la păscut şi păzeşte o cireada de vaci.
văcălie, vâcălii, s.f. || Din reg. veacă, cu acelaşi sens || 1.'Marginea de lemn ori de tinichea a sitei sau a ciurului; veşcă. 2. Nume dat mai multor specii de ciuperci din genuri diferite, de consistenţă lemnoasă, care cresc pe trunchiurile arborilor.
văeărîe, văcării, s.f. || Din vacă || 1. Cireadă de vaci. 2. Loc îngrădit, pentru vaci; ocol, staul.
văcărit s.n. || Din vacă || (în evul mediu) Dare în bani către domnie, percepută, în Ţara Românească, pe cap de vită.
1117
VĂRGAT
^Văcsui, vâcsuiesc, vb. IV. Tranz, || Din vacs |] A unge încălţămintea cu vacs şi a o lustrui.
văcsiilt, -ă, văcsuiţi, -te, adj. (Despre încălţăminte) Uns cu vacs şi lustruit.
văcsuitor, -oare, văcsuitori, -oare, s.m. şi f. || Din vâcsui || Lustragiul
vădan, -ă, vădani, -e, adj., s.m. şi f. || Cf. văduv ||Văduv(ă).
vădi, vădesc, vb. IV. Tranz. || Din sî. vaditi || A arăta, a dovedi, a da pe faţă, a face să fie evident. © A denunţa; a da de gol.
vădit, -ă, vădiţi, -te, adj. (Adesea adverbial) Limpede, evident; dovedit.
vădrărlt s.n. II Din vadră [| (în trecut, în Moldova) Dare plătită de ţărani pentru fiecare vadră de vin.
viduv, -ă văduvi^ -e, adj., s.m. şi f. (I Lat. viduus, -ua II (Bărbat) care şi-a pierdut soţia prin moarte sau (femeie) care şi-a pierdut soţul prin moarte şi nu s-a recăsătorit, b (Fig.) yLipsit, de ceva; liber, gol.
văduvi, văduvesc, vb. IV. Intranz. |ţDin văduv || A rămîne văduv (sau văduvă), a duce viaţă de văduv, © TJranz. (Fig.) Â lipsi pe cineva de ceva.
văduvie s.f. || Din văduv |l Starea de văduv (sau de văduvă); timp petrecut de cineva ca văduv.
văduvioâră, văduvioare, s.f, 1. Diminutiv al lui văduvă. 2. (Iht.) Văduvită.
văduvită, văduvite, s.f. 1. Diminutiv al lui văduvă: 2.’Peşte din familia crapului, cu corpul lung de 30—’45 cm, turtit lateral şi acoperit cu solzi mici; văduvioâră.
văduvăi, văduvoi, adj. m. || Augmentativ al lui văduv |f (Adesea substantivat) Văduv.
văgăună, văgăuni, s.f. Loc înfundat între dealuri sau-între munţi; scobitură adîncă intram munte- • (Fig.) încăpere strimtă şi întunecoasă, văicăreală, văicăreli s.f. || Din văicări |] Faptul de a se tîngui; tînguire, lamentare.
văicări, văicăresc, vb. IV. Refl. || Din v&i |] A se tîngui, a se văi ta. • (Peior.) A manifesta o falsă desperare.
văierâ, vaier, vb. I, Refl. || Din vai || (Reg.) A se văita.
văieta vb. I v. văita. văietâre s.f. v. văitare. văietătură s.f. v. văitătură. văita, vait, vb. I. Refl. |] Din vai l| A scoate vaiete, a geme, a se tîngui. • Refl. A-şi exprima în cuvinte necazul, durerea. || Şi: văieta vb. I.
văitare, văitări, s.f. Faptul de a (se) văita; lamentare, vaiet, j] Şi: văietăre s.f.
văitătără, văitături, s.f. || Din văita || Faptul de a se văita, plîngere, tînguire. ||Şi: văietă-târă s.f.	.	,
văidgă, văiugi, s.f. || Din vale |f (Reg.) Vale îngustă şi puţin adîncă. O baltă... se descoperi deodată intr-o vâiugă (Sadoveanu).
văl, văluri, s.n. || Din lat. vglum || 1, Bucată de tesătură subţire, foarte fină şi rară, cu care femeile îşi acoperă capul, lăsînd-o să atîrne pe spate sau în faţă. O Expr. A i se lua cuiva un
văl de pe dchi = a începe să înţeleagă clar, să judece limpede ceva. 2. Vălul palatului (sau v. palatin) v. palat.
vălătuc, vălătuci, s.m. || Cf. tăvălug || 1. Sul făcut 'dintr-un material flexibil (hîrtie, pînză etc.) înfăşurat; val. 2. Material de construcţie în formă de cărămidă, făcut din lut amestecat cu paie, din care se clădesc pereţii unor case ţărăneşti.
vălătuci, vălătucesc,: vb. IV. Tranz, || Din
vălătuc II A clădi din vălătuci pereţii unei case.
vălmăşag s.n. i| Din valma j| învălmăşeală, dezordine; obiecte sau fiinţe aflate în neorîn-duiaîă.
vălţui, văliuiesc, vb. IV. Tranz. jj Din valţ || A prelucra cu ajutorul valţurilor.
vălurât, -ă, văl uraţi, -te, adj. jj Din valuri || Cu valuri; cu ridicaturi şi adineituri în formja de valuri || Şi: vălurît, -ă, adj. vălurit, -ă, adj. v. vălurat. vămeşie, vămeşii, s.f. j| Din vameş || (înv.) 1. Funcţie, slujbă de vameş. 2, Taxă plătită ca vamă.
vămui, vămuiesc, vb. IV. Tranz. || Din vamă\\ A stabili şi a încasa taxate vamale. • A lua uium la moară. © (Fig.) A fura o parte din ceva» vămuiâlă, vămuieli, si. j! Din vămui (| Faptul de a vămui.
văpaie, văpăi. s.f. 1. Flacără marţ; pară, foc.
2.	Arşiţă, dogoare. 8. (Fig.) Lumină strălucitoare a, corpurilor cereşti.
văpâiţă,. vâpaiţe, s.f. ]| Cf. văpaie || Opaiţ. Lumini gălbui de văpaiţă joacă prin geamurile cîtorva case (Delavrancea). văpseâ s.f. v. vopsea, văpsl vb. IV v. vopsi.
văr, vâră, cm, vere, sjn. şi f. ||Lat. [conso~ brinus] verus, [consobrina] vera || 1. Persoană considerată în raport cu copiii fraţilor şi surorilor părinţilor săi. 2. (La vocativ) Termen de adresare familiară unui prieten sau unui cunoscut.
vărâ, vărez, vb, I. Intranz. jj Din vară || A petrece vara intr-un anumit Ioc. ©Tranz. A ţine oile sau vitele îa păşune (îa munte) în timpul verii.
vărâr, vărari, s.m. j| Din var (j Muncitor care lucrează îa construirea cuptoarelor de var şi la arderea pietrei de var.
vărâtee, -ă, adj., s.u v. văratic, văratic, -ă, văratici, '-ce, adj., s.n. || Din vară j[ 1. Adj. De vară;: (despre fructe) care se coace vara; (despre plante) care face fructe timpurii, ,2. S.n. Şedere a animalelor în timpul verii (pentru păşunat) într-uri anumit loc; locui ales în acest scop. || Şi: vărâtee, -ă, adj., s.m.
vărărle, vărării, s.f. || Din var || Loc de unde se extrage piatră de var. • Locul şi instalaţiile unde se fabrică varul sau unde se depozitează şi se vinde var.
vărgâ, vărghez, vb» L Tranz. || Din vărgat jj , A face dungi.
vărgat, -ă, vărgaţi, -te, adj. |1 Din varga |j .Cu dungi, cu vergi; dungat. x
VĂRSA
1218
vărsa, vărs, vb. I. j! Lat. versare || 1. Tranz. A face să curgă un lichid, un material pulverulent (răsturnînd recipientul în care se află). O Expr. A vărsa lacrimi — a plînge. A vărsa sînge = a ucide, a omorî. A-şi vărsa sîngele pentru cineva (sau ceva) — a-şi sacrifica viaţa pentru cineva (sau ceva). 2. Tranz. A risipi, a împrăştia (fără voie). 8. Refl. (Despre rîuri, fluvii etc.) A-şi uni apele cu o altă apă, mai mare. 4. Tranz. A da afară pe gură mîncarea ajunsă în stomac; a vomită. O Expr. A-şi vărsa veninul == a vorbi despre cineva cu duşmănie. A-şi vărsa, focul — a-şi destăinui durerea, mîhnirea.
o.	Tranz. A răspîndi lumină sau căldură. 6. Tranz. A repartiza un ostaş la' o anumită unitate (sau а-і trece de la o unitate la alta). 7, Tranz. A preda o sumă de bani; a plăti, a achita.
vărsâre, vărsări, s.f. 1. Faptul de a (se) vărsa. O V. de sînge — ucidere în masă, masacru. Vărsarea serii = înserare, amurg. 2. Loc în care o apă curgătoare se varsă în altă apă.
vărsat1 s.n. 1. Faptul de a (se) vărsa. 2. (Med.; pop.) Variolă. O Vărsat-negru — vario!ă hemoragică. V ărsai-de-vînt — varicelă.
vărsat,2, -a, vărsaţi, -le, adj. -Risipit-, împrăştiat. Ф (Despre mărfuri) Care nu este preambul at, care se vinde cu amănuntul (fiind luat dintr-o cantitate, mai mare).
vărsăm înt, vărsăminte, s.n. j| Din vărsa.;! Depunerea unei sume de bani la dispoziţia cuiva (de obicei a statului); plată a unei sume de bani; concr. sumă de bani depusă la dispoziţia cuiva.
vărsătură, vărsături, s.f. І] Din vărsa j} Faptul de a (se) vărsa; ceea ce a fost vărsat, vomitat.
vărul, văruiescp vb. IV. Tranz. іj Din var ii A acoperi cu lapte de var pereţii unei camere, tavanul etc.; a spoi.
văruiala, văruieli, s.f. || Din văr ui j| 1. Vărui-re. 2. Stratul de lapte de var aplicat pe o supra-" faţă tencuită.
văruit1 s.n. Acţiunea de a vărui; vărui.ală. -văruit2, -ă, văruiţi, -te, adj. Pe care s-a aplicat un strat de lapte de var; spoit.
vărzâre, vâr zări, s.f. || Din varză ii Plăcintă umplută cu varză, с-u ceapă, cu mărar etc.
vărzărie, vărzări.i, s.f. || Din varză j| Loc plantat cu varză; p. ext. grădină de zarzavat.
văsărie s.f. }! Din vas jj Totalitatea vaselor dintr-o gospodărie, dintr-un restaurant etc., în care se găteşte sau dimcare se mănîncă; veselă.
vătaf, ''vătafi, s.m. jj Cf. ucr. valah „şef44 || ■(în trecui) 1. -Supraveghetor al argaţilor de la o moşie boiereasca: logofăt. 2. Căpetenie de curteni şi de slujitori de la sate. O Mare v. = şeful sluji lorii or subalterni dintr-un judeţ. 3. (Pop.) Conducător, căpetenie a căluşarilor, a colindătorilor, a alaiului unei nunţi la ţara.
vătăma, vătâm, vb. I. Tranz. jj Lat. victi-mare || (Pop.) A dăuna, sănătăţii, integrităţii corporale. • Refl. A se îmbolnăvi de hernie. • (Fîg.) A cauza neajunsuri, pagube, stricăciuni; a aduce prejudicii morale.
vătămâp, vătăma,ni, s.m. !| Din rus., ucr. otaman ii (înv.; în Moldova) 1. Conducător al un ui sat liber. 2. Reprezentant al stăpînului feudal în satele aservite.
vătămare, vătămări, s.f. (Pop.) Faptul de a (se) vătăma; rănire; rană, lovitură.
vătămat, -că, vătămaţi, -te, adj. (Pop.) 1. Bolnav, rănit. • Spec. Bolnav de hernie. 2. Stricat, deteriorat.
vătămător, -oare, vătămători, -oare^ adj., s.f. || Din vătăma j| 1. Adj. Dăunător, stricător. m (Substantivat, m.) Nume dat insectelor care produc stricăciuni plantelor. 2. S.f. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori galbe-ne-aurii, întrebuinţată ca nutreţ şi ca plantă medicinală.
vătămătilră, vătămături,, s.f. !] Din vătăma || (Pop.) Nume dat unor boli interne, care provoacă crize viscerale acute (hernie, colici etc.).
vătăşel, vătăsei, s.m. 1. Diminutiv al lui vătaf. • Vornieel la nuntă. 2. (în trecut) Funcţionar inferior Ia primărie. ;
vătrai, vătraie, s.n. || Cf. ser. vâtralj, bg. vatral || 1. Lopăţică de metal cu care se scoate jarul sau cenuşa din sobă ori din cuptor. 2. Unealtă de fier cu , vîrful îndoit ca un cîrlig, care serveşte pentru a scormoni jarul în vatră.
vătrâr, vătrare, s-.n. || Din vatră || (Regi) Vătrai.
vătui1, vătuiesc, vb. IV. Tranz. jj Din vată j! A căptuşi cu vată sau eu vatelină un obiect de îmbrăcăminte.
vătui2, -ie, vătui, -ie, s.m. şi'f. !j Probabil cuv. autohton jj 1. Ied (de un an). 2. Pui de iepure pînă la un an.
vătuit, -ă, vătuiţi, -te, adj. Căptuşit cu vată. văz s.n. II Din vedea || Simţ cu ajutorul căruia se percep imaginile provocate de radiaţiile luminoase (formele, culorile, dimensiunile, situarea^ în spaţiu şi mişcarea obiectelor); vedere. O în văzul.... = în faţa..., in ochii...
văzduh, văzduhuri, s.n. li Din si. vuzduhu \j Aer, atmosferă; p. restr. straturile înalte ale atmosferei.
4 văzut1 s.n. (înv. şi reg.) Faptul -de a vedea; văz. Nopţile tale înclntă auzul, ziua farmecă văzutul (Russo). O Expr. A cunoaşte pe cineva din văzute = a cunoaşte pe cineva din vedere, fără sa fi stat de vorbă vreodată cu el.
văzut2, -ă. văzuţi, -te, adj. 1. Care se vede; vizibil, clar. 2. (Fig.) Care se bucură de consideraţie, de stimă, de apreciere.
veac, (1) veacuri, s.n., (2) veci, s.m. || Din si. vPku ;| 1. S.n. Secol. 2. S.n. Interval*mare de timp; vreme îndelungată. O Veac de aur— perioadă istorică de înflorire a vieţii materiale şi, culturale. Din veac sau de veacuri -- (care există) de foarte multă vreme. O Expr. A-şi duce* (sau a-şi petrece) veacul = a-şi duce viaţa, a trăi. 3. S.m. (La pi.) Veşnicie, eternitate. O în veci parurea, întotdeauna; (în construcţii negative) înciudată,' ni ci cînd. De veci = pentru totdeauna.
vecernie, vecernii, s.f. || Din sl. vccerînja !1
I.	Slujbă religioasă care se face spre seară, în ajunul (sau în ziua) unei sărbători. 2* Timp al zilei spre apusul soarelui; chindie.
vechi, veche, vechi, adj. || Lat. veclus (= vetu-lus) H I. Care există de multă vreme; care du-
1119
VEGETATIV.
rează de mult timp; din alte vremuri. Q Lumea veche — nume dat Europei, Asiei şi Africii, considerată în raport cu America (Lumea nouă). Vorbă veche — maximă, zicătoare, proverb. • (Despre limbi) Care s-a vorbit într-o epocă îndepărtată. • (Despre produse agricole, vinuri etc.) Din recolta anilor trecuţi. • (Despre produse alimentare) Obţinut sau preparat de prea multă vreme; alterat, stricat. © (Despre haine, obiecte) Uzat, tocit, stricat. 2. (Despre fiinţe) Care a trăit într-un trecut îndepărtat; (despre obiecte, fenomene) care a existat într-o epocă anterioară; perimat. O Din vechi — de demult, din strămoşi, 3. Care a îndeplinit în trecut o anumită funcţie, a avut o anumită ocupaţie; fost; (despre unelte, obiecte) care a fost folosit mult şi este uzat, inutilizabil. • (Substantivat, n.) Ceea ce este depăşit, perimat, pe cale de dispariţie.
vechil, vechili, s.m. || Din tc. vekil || Persoană care supraveghea şi conducea munca pe o moşie; omul de încredere al moşierului; vătaf.
vechime s.f. || Din vechi || 1. Faptul de a fi vechi, de a fi existat cu mult timp înainte sau de a dăinui de multă vreme- 2. Numărul ele ani pe care i-a prestat cineva într-un post, într-o funcţie. 3. Timp îndepărtat; antichitate; vreme de demult.
Vechitură, vechituri, s.f. || Din vechi || Lucru vechi; haină uzată, zdreanţă.
vecie s.f. || Din veci (pi. lui veac) |] Veşnicie, eternitate. O Pe 'vecie — pe veci, pentru totdeauna.
vecin, -ă, vecini, -e, adj., subst. || Lat. vici-nus, -a II1. Adj. Care stă, care se află alături sau în apropiere de cineva ori de ceva. 2. S.m. şi f. Persoană care se află sau locuieşte în apropiere de cineva ori de ceva. O Prin (sau) în vecini = prin apropiere. 3. S.m. (în evul mediu în Moldova) Ţăran dependent de stăpînul feudal; iobag.
vecinătate, vecinătăţi, s.f. |j Lat. vicinitas, -atis || 1. Starea, situaţia de vecin (2); raportul dintre doi sau mai mulţi vecini. 2. Loc din apropiere, împrejurime. 3. Cei care locuiesc în apropiere de un anumit loc.
vecinie, -ă, adj. v. veşnic.	*
vecinicle s.f. v. veşnicie.
vectdr, vectori, s.m. || Din fr. vecteur, lat. vector „purtător44 || (Mat., fiz.) Mărime determinată printr-o valoare numerică, o direcţie şi un sens, şi care se reprezintă grafic prin. săgeţi.
vectorial, -ă, vectoriali, -e, adj. || Din fr. vectoriel || Care are caracter de vector, care se referă la vectori. O Calcul v. = capitol al matematicii care se ocupă cu studiul proprietăţilor vectorilor şi al aplicaţiilor lor. Mărime vectorială — mărime' fizică avînd caracteristicile unui vector.
vedea, văd, vb. II. || Lat. videre || 1. Tranz,. A percepe cu ajutorul văzului. O Expr. (Fam.) Cum te văd şi cum mă vezi = evident, sigur, categoric. ©A asista la ceva, a fi de faţă. 2. Tranz. A cerceta (cu privirea sau cu mintea), a căuta; a observa, a pătrunde; a descifra; a înţe-
lege, a pricepe- 3. Refl. A se afla (pe neaşteptate) într-o anume situaţie. 4. Refl. impers. Â părea, a se arăta. O Se vede că — se pare> e probabil.
5.	Tranz. şi refl. recipr. A (se) întîlni; a (se) revedea. 6. Tranz. A vizita pe cineva. 7. Intranz. A se ocupa de cineva sau de ceva, a avea grijă de ceva. 8. Tranz. A-şi da seama, a remarca ceva.
• A considera,7 a socoti. O Expr. A fi bine văzut = a se bucura de stimă, a fi apreciat. 9. Tranz. A primi, a se alege cu ceva. 10. Intranz. (Cu valoare de interjecţie) A lua seama, a avea grijă să... H Perf. s. văzui; part. văzut.
vedenie, vedenii, s.f. || Din sî. videnije || Halucinaţie; fantomă, nălucă; arătare, ©Fiinţă care apare în mod nedesluşit sau neaşteptat. Veniră spre mine.... două vedenii. Un căprior şi perechea (C. Petrescu).
vedere, vederi, s.f. 1. Faptiil de a (se) vedea; percepere cu simţul văzului. O La vedere = deschis, în văzul tuturor. Din vedere = a) numai privind; b) numai după înfăţişare, fără a fi cunoscut mai îndeaproape. în vederea.... = cu scopul.... O Expr. A avea ceva în vedere — a plănui ceva, a avea un plan, o intenţie; a avea ceva în atenţie. A pune în vedere == a-і atrage cuiva atenţia, a-1 avertiza. A trece cu vederea — a nu lua în seamă; a ^scuza cuiva o greşeală. 2. Privelişte, peisaj; carte poştală ilustrată, înfăţi-şînd un peisaj. 3. Părere,’ idee, concepţie: om cu vederi largi. 4. Simţul văzului; ochii. O Expr. A avea vederea scurtă —■ a fi miop.
vedétâ, vedete, s.f. || Din fr. vedette || 1. Actor sau actriţă de renume, care şi-a cîştigat o maro popularitate. 2. Navă mică (de luptă) care navighează pe fluvii sau aproape de litoral. 8. Rînd dintr-un text, tipărit cu litere mai groase, spre a fi scos în evidenţă.	N
vedetism s.n. || Din vedetă || (Depr.) Tendinţă de a se pune în evidenţă cu orice preţ; atitudine de afirmare exagerată a propriilor calităţi.
vedic, -ă, vedici, -ce, adj. || De la n. pr> Vede |[ Care se referă la Vede, care aparţine Vedelor. O Religie vedică — 'religie antică indiană bazată pe Vede.
vegeta, vegetez, vb. I. Intranz. || Din fr. végéter II1. (Despre plante) A trăi, a creşte, a se dezvolta. 2. (Despre oameni) A duce o viaţă inactivă, lipsită de perspective.
vegetal, -ă, vegetali, -e, adj. || Din fr. végétal ||
1.	De natura plantelor, propriu plantelor. ©(Substantivat, f.) Plantă. 2. Extras din plante: ulei vegetal.
vegetarian, -ă, vegetarieni, -e, adj., s.m. şi f. |! Din fr. végétarien || 1. Adj. (Despre alimentaţie) Care se bazează numai pe produse vegetale şi lactate. 2. S.m. şi f. Persoană care adoptă sistemul de alimentaţie vegetarian (1).
vegetarianism s.n. |j Din fr. végétarianisme || .Sistem de alimentaţie bazat numai pe vegetale şi pe produse lactate.
vegetativ, -ă, vegetativi, -e, adj. || Din fr. végétatif || 1. Care se referă la organe sau la părţi ale plantelor ^exceptînd organele de reproducere sexuată). O înmulţire vegetativă = înmulţire prin bulbi, rizomi, butaşi etc. (şi nu prin seminţe). 2. Sistem nervos v. = sistem ner-
VEGETAŢIE
1120
vos alcătuit din sistemul nervos simpatic şi cel părăsim pat ic.
vegetaţie, vegetaţii, s.f. [| Din fr. végétation |] 1# Totalitatea plantelor dintr-o regiune, dintr-o ţară etc. 2. Creştere, dezvoltare a plantelor. 3. Excrescenţă pe corpul omului sau al animalelor; polip. 4. Casă de e. = construcţie specială cu acoperiş şi pereţi de sticlă folosită pentru experienţe de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase speciale.
véghe s.f. || Din veghea || 1. Stare a celui care nu doarme. 2* Priveghi. 3. Pază, strajă: a sta de veghe,
veghea, veghez, vb. I. || Lat. vigilare || 1. Intran^. A sta treaz în timpul nopţii. 2. Tranz. A supraveghea o activitate. © A sta de strajă, a păzi. 3. A îngriji un bolnav, stînd la căpătîiul
îui.
veghére, vegheri, s.f. Acţiunea de a veghea; veghe, pază.
vehement, -ă, vehemenţi, -te, adj. || Din fr. véhément, lat. vehemens, -tis || Violent, impetuos.
veheméntâ s.f. ||Din fr. véhémence || Violenţă, impetuozitate (în manifestări, în ton).
vehicul, vehicule, s.n. |f Din fr. véhicule, lat. vehiculum H Sistem tehnic, cu sau fără auto-propulsie, care se deplasează pe o cale de comunicaţie (terestră, acvatică, aeriană), servind ca mijloc de transport.
vehiculă, vehiculez, vb. I. Tranz. || Din fr. véhiculer || A face să circule; a difuza, a răspîndi (ştiri, informaţii, idei etc.).
veioză, veioze, si. || Din fr. veilleuse || Lampă mică de noapte cu abajur.
vel adj. invar. || Din sl. velii || (Preceda un titlu sau un rang boieresc din orînduirea feudală) Mare (ex. vel spătar).
velâr, -ă, velari, -e, adj., s.f. || Din fr. vélaire || (Sunet) care se articulează în partea posterioară a cavităţii bucale prin atingerea sau prin apropierea rădăcinii limbii &e vălul palatului ; gutural.
velatără, velaturi, s.f. || Din it. velatura || Totalitatea velelor unei nave, care servesc la deplasarea acesteia sub acţiunea vîntului.
velă, vele, s.f. j| Din it. vela || 1. Pinză care asigură deplasarea unei nave, sub acţiunea curenţilor de aer. 2. (La pl..) Sport practicat cu ambarcaţii cu pînze.
veleât s.n. H Din sL vă lëto „în anuî...“ || (înv. şi pop.) Timp fixat pentru realizarea a ceva; termen; an; dürata a vieţii. O Expr. A-i trece cuiva velèatul = a-i trece cuiva vremea. © Sfîr-şitul vieţii; soroc, moarte.
veleitar, -ă, veleitari, -e, adj., ş.m. şi f. || Din fr. velléitaire || (Livr.) (Persoană) care are anumite veleităţi, pretenţii, ambiţii (nejustificate).
veleitate, veleităţi, s.f. || Din fr. velléité || (Livr.) Pretenţie, ambiţie (nejustificată).'
veliér, veliere, s.n. H Din it. ve l ier o |] Nav cu vele.
velină, veline, sadj. || Din fr. vélin J| Hlrtie velină hîrtie de calitate foarte bună şi foarte rezistentă.
velinţă, velinţe, s.f. fl Cf. ngr. velentza, ser. vehnac II Ţesătură groasă de lînă, albă sau văr-
gată, folosită la ţară ca pătură, cuvertură sau covor.
velist, -ă, velişti, -ste, s.m. şi f. || Din velă |[ Persoană care practică sportul velelor.
velit., veliţi, adj. [I Din vel || (înv.) Care era de rangul întîi în ierarhia boierilor. O Boier velit = boier mare, de rangul întîi.
velnicér, veţniceri, s.m. || Din velniţâ || (Reg.) Proprietar al unei velniţe sau lucrător la o Vel-niţă.
* velniş, velnişi, s.m. Arbore înalt pînă la 35 m, cu scoarţa cenuşie, cu flori verzui sau roşietice dispuse în umbele; creşte în regiunile de cîmpie şi de deal din apropierea apelor.
velniţă, velniţe, s.f. || Din ucr. vynnyc’a \\ Povarnă.	1
velocipéd, velocipede, s.n. j! Din fr. vélocipède \\ Vehicul asemănător bicicletei, dar cu roţi inegale*.
velodrom, velodromuri, s.n, |] Din fr. vélor drome; lat. velox „iute“ + gr. dromos „loc de aiergare“ || Construcţie de lemn sau de beton, de formă circulară, prevăzută cu o pistă înclina-, tă pe care se organizează curse cicliste.
velur s.n. H Din fr. vel ourş || 1. Catifea; stofă de calitate superioară, cu aspect de catifea.
2.	Piele de taurine, scămoşată fin pe o parte, din care se fac feţe de încălţăminte.
veîurât, -ă, veluraţi, -te, adj. [j Din velur |] Scămoşat pe o parte.
venal, -ă, venali, -e, adj. || Din fr. vénal || Lipsit de scrupule, capabil să- facă orice pentru bani. .
venalitate s.f. |] Din fr. vénalité || însuşirea de a fi venal. .
venă, vene, s.f. I! Din fr. veine., lat. vena || (Anat.) Vas sangvin care duce sîngele de la organe şi ţesuturi la inimă; p. exî. orice vas sanguin; vînă (1).
vendétâ, vendete, s.f. || Din it. vendetta || Act de răzbunare sîngeroasă pentru o injurie sau pentru un omor, frecvent în Corsica; starea de duşmănie se extinde asupra rudelor victimei, care îşi asumă obligaţia de a o răzbuna. • P. ext. Sete de răzbunare sîngeroasă.
venera, venerez, vb. I. Tranz. || Din fr. vénérer, lat. venerări |j A respecta în mod deosebit pe cineva, a cinsti în cel mai înalt grad. ^
venerabil, -ă, venerabili, -e, adj. || Din fr. vénérable || Care inspiră un respect profund; vrednic de o consideraţie deosebită. • Vîrstă venerabilă — vîrsta unui om foarte bătrîn. • venerat, -ă, veneraţi, -te, adj. Respectaţ, stimat.
veneraţie s.f. II Din fr. vénération, lat. veneraţia || Respect adine, stimă deosebită, preţuire adîncă, respectuoasă.
veneric, -ă, venerici, -ce, adj. || Din germ. venerisch II (Despre boli) Care afectează organele sexuale; care se transmite prin contact sexual.
venerolog, -ă, venerologi, -e, s.m. şi f. || Din venerologie || Medic specialist în boli venerice.
venerologfe s.f. II Din fr. vénérologie || Ramură a medicinii care se ocupă cu studierea şi tratarea bolilor venerice.
venesăcţie, venesecţii, s.f. || Din engl. venesection II Deschidere pe cale operatorie a perete-
1121
VERB
lui unei vene pentru a face să se elimine, în scop terapeutic, o cantitate de sînge.
venetic, -ă, venetici, -ce, s.m. şi f. || Din ngr. venetikos || (Adesea peiorativ) Persoană venită din altă parte şi considerată străină în locul unde s-a stabilit.
venghârcă, vengherci, s.f. || Din rus. vengerka || (înv. şi reg.) Haină scurtă de postav îmblănită şi împodobită uneori cu şireturi şi brandenbur-guri.
veni, vin, vb. IV. Intranz. || Lat. venire ||
1.	A se deplasa înspre persoana care vorbeşte sau despre care se vorbeşte, a se apropia, a merge către un loc, către o aşezare considerată aproape de vorbitor. O Expr, A avea pe vino-n-coace — a avea farmec, putere de atracţie. • A intra în locul unde se află vorbitorul. • (Despre rîuri) A veni mare — a creşte, a se umfla; a se revărsa. 2. A ajunge, a sosi undeva; (despre vehicule) a sosi în punctul aşteptat. • (Despre zgomote, sunete, cuvinte, mirosuri) A ajunge la persoana care vorbeşte sau despre care se vorbeşte. 3. A merge în vizită, în inspecţie %etc. undeva sau Ia cinipva (considerat din punctul de vedere al acestuia). • A apărea, a se ivi. O Expr. A-i veni cuiva, lacrimile — a pftnge sau a fi gata să plîngă. 4. A urma după altcineva sau după altceva. = O Expr. Anul (sau luna, sâptd-mina) ce vine = anul (sau luna, săptămîna) care urmează după cea în curs • A fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie după cineva.
5. A-şi avea originea, a proveni, a se trage din...
6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este aşteptat. O Expr. Acum mai vii de-acasâ — acum începi să înţelegi, să fii aşa cum este de aşteptat. A-i veni cuiva mintea la cap — a se cuminţi. 7. (Despre aşezări, construcţii, locuri) A fi situat într-o anumită parte sau poziţie. «A ajunge pînă Ia..., a atinge. O Expr. Â veni vorba despre... = a ajunge cu discuţia la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la spusele) cuiva = a recunoaşte sau a se adeveri că vorbele, sfaturile, părerile cuiva au fost bune. 8. (Despre unităţi de timp) A sosi (în succesiune normală). O Expr. A-i veni cuiva ceasul = a sosi momentul încetării din viaţă. 9. (Despre îmbrăcăminte, încălţăminte) A se potrivi, a fi pe măsura cuiva; a-i şedea cuiva bine (sau rău).
venin s.n. || Lat. venenum || 1. Substanţă toxică, secretată de glandele unor animale (ex. vipera, scorpionul) şi de unele plante (mai ales ciuperci). 2. (Fig.) Răutate, duşmănie; mîhnire, necaz. • (Pop.) Fiere.
veninâ, veninez, vb. I. Tranz. şi refl. || Din venin || (Pop.) A (se) învenina.
veninâriţă, veninariţe, s.f. || Din venin || Plantă erbacee veninoasă, cu flori albe sau trandafirii, folosită în medicină pentru proprietăţile ei diuretice; avrămeasă.
veninds, -oâsă, veninoşi, -oase, adj. || Din venin|| 1. Care conţine sau secretează venin; care poate otrăvi. 2. (Fig.) Răutăcios, duşmănos.
venire, veniri, s.f. Acţiunea de a veni; sosire, apariţie, prezentare.
venit1, venituri, s.n. Ceea ce,se obţine din desfăşurarea unei activităţi, din plasarea unei sume de bani, din exploatarea unui teren etc.; cîştig, beneficiu. О V. naţional = parte a produsului social total care rămîne după scăcţerea valorii mijloacelor de producţie consumate, reprezentând valoarea nou creată într-o anume perioadă.
venit2, -ă, veniţi, -te, adj., s.m. şi f (Persoană) care se prezintă undeva. O Nou venit — persoană sosită de curînd undeva
vends, -oâsă, venoşi, -oase, adj || Din fr veineux II Privitor la vene; din vene sau din regiunea venelor.
ventil, ventile, s.n. J! Din germ Ventil !! Piesă care închide o supapă.
ventila* ventilez, vb. I || Din fr. ventiler || 1. Tranz A înlocui aerul viciat dintr-un spaţiu limitat 2. Refl (Fig ; despre ştiri, idei, planuri) A fi pus în circulaţie, a ajunge să fie discutat ventilatdr, ventilatoare, s.n || Din fr ventilateur H Aparat sau organ component al unei maşini, folosit pentru deplasarea aerului sau a altor gaze, constituit dintr-un rotor cu palete şi o carcasă protectoare
ventilaţie, ventilaţii, s.f || Din.fr ventilation || Operaţia de înlocuire a aerului viciat dintr-o încăpere • Sistem, aparat, instalaţie cu care se ventilează
ventrâl, -ă, ventrali, -e, adj || Din fr ventral |! Referitor la pîntece; din regiunea pînteeelui; p. gener. care aparţine părţii anterioare a corpului uman sau părţii inferioare a corpului animalelor.
ventricul, ventricule, s.n. || Din fr. ventricule, lat. ventriculus || Cavitate naturală, de dimensiuni reduse, în interiorul unui organ (inimă, creier).
ventriculâr, -ă, ventriculari, -e, adj. || Din fr. ventriculaire || Care se referă Ia ventricule, care aparţine ventriculelor.
ventrilică, ventrilici, s.f. Plantă erbacee cu tulpina culcată sau agăţătoare şi cu flori albastre care cresc la subsuoara frunzelor.
ventrildc, -ă, ventriloci, -ce, s.m. şi f. || Din fr. ventriloque; lat. venter „pîntece" 4- loqui „a vorbi" || Persoană care poate vorbi fără a mişca buzele sau a deschide gura, dînd impresia că vorbeşte din abdomen.
ventuză, ventuze, s.f. || Din fr. ventouse || 1. Organ al unor animale (ex. lipitorile) cu ajutorul căruia ele se pot fixa pe suprafaţa unui corp (pentru a suge sîngele). 2. Pahar mic de sticlă, care (după ce s-a rarefiat aerul din el prin Încălzire) se aplică pe corpul unui om bolnav pentru a provoca o mică congestie locală în scop curativ veracitate s.f. || Din fr. véracité, lat. veracitas,
-atis || (Livr.) Veridicitate.
verandă, verande, s.f. || Din fr. véranda, engl. veranda (împrumutat din hindi) || Balcon sau terasă la o locuinţă, acoperită şi închisă cu pereţi prevăzuţi cu numeroase ferestre-
verb, verbe, s.n. II Din fr. verbe, lat. verbum || Parte de vorbire flexibilă, care exprimă o acţiune sau o stare şi care se caracterizează prin-tr-o flexiune proprie, numită conjugare. O
71 — Dicţionar general al limbii române
VERBAL
1122
V. de declaraţie — verb care denumeşte acţiunea de a vorbi sau de a gîndi. V. predicativ v. predicativ. V. auxiliar v. auxiliar.
verbâl, -ă, verbali, -<?, adj. || Din fr. verbal, lat. verbalis || 1. Care se face, se transmite prin viu grai ; care caracterizează limba vie, vorbită; oral. 2. Privitor la verb, care aparţine verbului. O Predicat v. — predicat format dintr-un verb predicativ (v. predicativ).
verbalism s.n. || Din fr. verbalisme || Abuz de cuvinte în exprimarea unor idei.
verbină, verbine, s.f. || Din lat. verbena || Plantă decorativă cu tulpina înaltă de 30—40 cm, cu frunze dinţate, ascuţite la vîrf şi acoperite cu peri, cu flfcri roşii, albe, purpurii sau liliachii, verbozitâte^s.f. || Din fr. verbosité || Vorbărie, verde, (1, 2, 8) verzi, adj., (4) s.n. jj Lat. viri-dis (virdis) || 1. Adj. De culoarea frunzelor, a ierbii etc. 2. Adj. (Despre legume şi fructe) Necopt, crud. • (Despre lemne) Care nu e uscat, plin de sevă. O Expr. A îndruga verzi şi uscate = a spune lucruri inutile, nimicuri. • (Despre piei) Neprelucrat, netăbăcit. 8. Adj. (Fig.; despre oameni) în putere, viguros; curajos. O Expr. (Adverbial) A spune verde în faţă = a vorbi sincer, deschis, fără înconjur. 4. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată între galben şi albastru.
verdeaţă, (2) verdeţuri, s.f. || Din verde || 1. Culoarea verde a vegetaţiei. 2. Mulţime de frunze, de ierburi etc. 8. (La sg.) Frunze de mărar, de pătrunjel etc.; (la pl.) legume, zarzavaturi proaspete. 4. Verdeaţa-zidurilor — nume dat algelor verzi care apar pe stînci, pe ziduri umede şi pe scoarţa arborilor, în formă de praf din verde-palid/
verdict, verdicte, s.n. || Din fr. verdict; lat. vere dictum „drept spus“ || 1. (Jur.; în unele state) Hotărîrea instanţei penale asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei acuzatului, dată pe baza părerii juraţilor. 2. P. ext. Hotărîre definitivă care nu admite contrazicere.
veresie s.f. II Din te. veresiye II (Fam.) Pe veresie — pe credit; pe degeaba, gratis.
vérgâ, vergi, s.f. || Din fr. vergue || Fiecare dintre barele, fixe sau mobile, care servesc la susţinerea pînzelor unei corăbii.
Vergeâ, vergele, s.f. || Lat. *virgella || 1. Vargă, nuia. • Fiecare dintre beţişoarele care se aşază între firele urzelii, pentru a le separa. 2. Sul neted /	de lemn cu	care	se întind foile de	aluat. 8. Fie-
'	care dintre	tijele care alcătuiesc	gratiile unei
ferestre.
vergél, vergeluri, s.n. || Din vergea || Vergea mai groasă	de	care se leagă, în	mănunchiuri,
firele urzelii pe	sulul din faţă al	războiului de
ţesut.
vergin, -ă, adj. v. virgin, veridic, -ă, veridici, -ce, adj. || Din fr. véridique, lat. veridicus || Conform cu adevărul; demn de crezare; real.
veridicitate s.f. || Din fr. vêridicitê || însuşirea a ceea ce este veridic; veracitate.
verifică, verific, vb. I. Tranz. || Din fr. vérifier, lat. verificare || 1. A controla ceva pentru a .vedea dacă corespunde cerinţelor adevărului,
calităţii, anumitor date etc. 2. A controla activitatea cuiva.
verificâre, verificări, s.f. Acţiunea de a verifica.
verificât, -ă, verificaţi, -te, adj. Care a fost supus unei verificări, unei probe. • (Despre oameni) Care e cunoscut ca priceput, ca experimentat.
verificatdr, -oare, verificatori, -oare, s.m. şi f. || Din fr. vérificateur || Persoană care verifică ceva pentru a constata dacă e corect, dacă corespunde cerinţelor etc.
verigâr, verigari, s.m. || Din verigă || Arbust Înalt pînă la 3 m, cu flori mici verzui, ale cărui fructe se întrebuinţează în medicină pentru proprietăţile lor purgative.
verigă, verigi, s.f. || Din sl. veriga || 1. Piesă de metal, de material plastic etc., de formă inelară, avînd numeroase întrebuinţări, mai ales ca element de legătură. • Fiecare dintre inelele care alcătuiesc un lanţ. • (Fig.) Element de legătură. 2. (Vi ticul t.) Cuplu format dintr-o coardă de rod şi un cep, care se lasă la tăierea viţei de vie.
verighetă, verighete, s.f. || Cf. ngr. vergela || Inel fără pietre de podoabă, purtat ca simbol al legăturii dintre logodnici sau dintre soţi.
verlsm s.n. J| Din it. verismo, fr. verisme || Mişcare literară şi artistică, apărută în Italia la sfîrşiţul sec. 19, al cărei specific constă îndeosebi în orientarea spre universul rural şi provincial, spre teme legate de viaţa cotidiană*şi de faptele oamenilor simpli.
verişor, -oară, verişori, -oare, s.m. şi f. Diminutiv al lui văr; p. ext. văr (vară).
veritabil, -ă, veritabili, -e, adj. || Din fr. véritable || Adevărat, real, autentic; pur, neamestecat cu altceva.
vermicld, -ă, vermicide, adj., s.n. || Din fr. vermicide II (Substanţă) care distruge viermii paraziţi.
vermiform, -ă, vermiformi, -e, adj. || Din fr.
vermiforme || Care are formă sau mişcări asemănătoare cu ale unui vierme.
vermiMg, -ă, vermifuge, adj., s.n. || Din fr. vermifuge II (Substanţă) care îndepărtează viermii intestinali din organism.
vermillon [Pr.: vermion\ subst. ||Cuv. fr.J] Culoare în pictura de ulei, roşie intens, obţinută din sulfură roşie de mercur sau de antimoniu.
vermină s.f. || Din vermine || (Livr. ; cu sens colectiv) Nume generic dat insectelor parazite.
vermorel, vermorele, s.n. || Denumire comercială II Aparat portabil pentru stropit viţa de vie, pomii etc. cu soluţii care distrug paraziţii sau pentru dezinfectarea încăperilor.
vermüt, vermuturi, s.n. |] Din fr. vermouth, germ. Wermut || Băutură alcoolică amăruie preparată din vin în care au fost macerate diferite plante.
vernâl, -ă, vernali, -e, adj. || Din fr. vernal, lat. vernalis (<cer „primăvară") || Privitor la primăvară, care ţine de primăvară. O Punct v. = punctul de pe ecliptică în care se află Soarele în echinocţiul de primăvară.
1123
VERZUI
verniér, verniere, s.n. Il Din fr. vernier, de la numele inventatorului, Pierre Vernier || Scară gradată suplimentară care alunecă de-a lungul scării principale a unor aparate sau instrumente de măsură, pentru a mări precizia măsurărilor, vernil adj. invar. De culoare verde deschis, vernis s.n. || Din fr. vernis || Soluţie preparată din substanţe răşinoase, din uleiuri etc., care se aplică pe anumite obiecte, formînd un strat ornamental sau protector.
vernisa, vernisez, vb. I. Tranz. || Din vernisaj || A inaugura, a deschide o expoziţie de pictură, sculptură, grafi/Că etc.
vernisaj, vernisaje, s.n. || Din fr. vernissage [ţ Deschidere oficială a unei expoziţii de artă (în special de pictură).
veronâl s.n. H Din fr. vèronal, de la n.pr. Verona H Pulbere cristalină cu gust amărui, folosită în farmacie pentru însuşirile ei hipnotice, sedative.
verds, -oâsă, veroşi,	-oase, adj. || Din fr.
véreux || (Despre oameni) Care face afaceri necinstite, suspecte; (despre afaceri) necinstite, imorale.
verosimil, -ă, verosimili, -e, adj. || Din it. verosimile II Care pare adevărat; probabil, posibil, plauzibil.
vers, versuri, s.n. || Din fr. vers, lat. versus || Unitate alcătuită dintr-unul sau din mai multe cuvinte, potrivit unei scheme, şi determinată fie de canitatea silabelor, fie de accent, fie de numărul silabelor; fiecare dintre rîndurile unei poezii. • P. ext. (La pl.) Poezie.
versant, versanţi, s.m. şi versante, s.n. || Din fr. versante || 1. Fiecare dintre cele două coaste ale unui munte sau ale unui deal. 2. Fiecare dintre suprafeţele înclinate ale unui acoperiş.
versat, -ă, versaţi, -te, adj. || Din fr. versé || Experimentat, priceput.
versatil, -ă, versatili, -e, adj. || Din fr. versatile, lat. versatilis || (Livr.) Care îşi schimbă cu uşurinţă părerile; nestatornic, schimbător.
verset, versete, s.n. || Din fr. verset || Paragraf, de obicei numerotat şi cu înţeles de-sine-stătător dintr-un text (religios).
versifica, versific, vb. I. Tranz. || Din fr. versifier II A transpune un text, o temă etc. în versuri. • Intranz. A scrie versuri.
versificare, versificări, s.f. Acţiunea de a versifica; arta de a scrie versuri.
versificator, -oare, versificatori, -oare, s.m. şi f. II Din fr. versificateur || Persoană care face versuri sau care transpune un text în versuri. • (Depr.) Poet lipsit de talent.
versificaţie, versificaţii, s.f. || Din fr. versification H Arta de a scrie versuri ; gruparea cuvintelor în unităţi metrice, potrivit unor reguli; p. ext. poezie.
versiüne, versiuni, s.f. || Din fr. version, lat. versio, -onis ((vertere „a întoarce44) || 1. Traducere a unei opere literare sau ştiinţifice dintr-o limbă în alta. 2. Variantă a unui text, a unei traduceri. 3, Aspect sau variantă sub care este înfăţişată o întîmplare.
vérso s.n. invar. |) Din fr. verso, lat. [folio] verso || Faţa a doua a unei pagini scrise sau tipărite; contrapagină.
versdr, versori, s.m. || Din fr. verseur || (Mat.) Vector al cărui modul este egal cu £ ; vector unitar.
vârstă, verste, s.f. j| Din rus. versta || Unitate de măsură pentru distanţe folosită în trecut, egală cu 1,067 km.
versuitor, versuitori, s.m. || Din vers ui, (înv.)
„a versifica" || (înv.) Poet.
vertebrâl, -&, vertebrali, -e, adj. || Din fr. vertébral || Referitor la vertebre, care aparţine vertebrelor; alcătuit din vertebre.
vertebrat, -ă, vertebraţi, -te, adj., s.n. || Din fr. vertébré, lat. vertebrdtus || 1. Adj. Care are coloană vertebrală şi sistem osos intern. 2. S.n* (La pl.) încrengătură a regnului animal, cuprin-zînd ciclostomii (vertebrate acvatice inferioare), peştii, batracienii, reptilele, păsările şi mamiferele, cu schelet intern şi avînd coloana vertebrală drept ax principal; (şi la sg.) animal din această încrengătură.
vertebră, vertebre, s.f. || Din fr. vertebre, lat. vertebra || Fiecare dintre oasele scurte, în formă de inel, în care se găseşte măduva spinării şi care formează coloana vertebrală la om şi la animalele superioare.
vértex subst. || Cuv. lat. || (Anat.) Creştetul capului .}
verticâl, -ă, verticali, -e, adj. || Din fr. vertical, lat. verticalis ( < vertex „vîrf44) || Care este perpendicular pe un plan orizontal. O Dreaptă verticală — dreapta care uneşte un punct de pe pămînt cu zenitul respectiv. (Substantivat, f.) Verticala locului = direcţie indicată de firul cu plumb, cînd se află în echilibru într-un anumit loc. • (Substantivat, n.) Semicercul de intersecţie a sferei cereşti cu planul determinat de verticala locului şi de un astru oarecare.
verticalitate s.f |j Din fr. verticalité || însuşirea de a fi vertical; poziţie verticală a ceva.
verticil, verticile, s.n. || Din fr. verticille, lat. verticillus ( < vertex * „vîrf“) [I Mod de aşezare a florilor, frunzelor sau ramurilor la acelaşi nivel în jurul unei axe.
vertiginds, -oâsă, vertiginoşi, -oase, adj. || Din fr. vertigineux, lat* vertiginosus || Care se produce, se mişcă, se succedă cu mare rapiditate.
vertij, vertije, s.n. II Din fr. vertige II (Med.) Ameţeală.
vârvă s.f. || Din fr. verve || Avînt, însufleţire manifestată printr-o bogăţie de vorbe, de expresii. O Expr. A fi In vervă = a fi însufleţit, avîn-tat.
verzâl, -ă, verzali, -e, adj. || Din germ. Versai || (Despre litere tipografice; adesea substantivat) Majuscul.
verziş, verzişuri, s.n. || Din verde || Frunziş, verdeaţă; vegetaţie.
verziu, -ie, verzii, adj. || Din verde || Verzui. Bălţile Bahluiului răsfrîngeau ...acelaşi cer verziu de toamnă (Sadoveanu).
verzui, -ie, verzui, adj. || Din verde || Care bate în verde; verziu.
VESEL
1124
v6sel, -ă, veseli, -e, adj. || Din sl. veselii || 1. Cu voie bună, voios, bine dispus. 2. (Despre manifestările omeni lor) Care exprimă veselie; care înveseleşte.
veselă s.f. || Din fr. vaisselle || Totalitatea vaselor folosite la masă.
veseli, veselesc, vb. IV. Refl. || Din vesel || (Pop.) A se înveseli
veselie, veselii, s.f. II Din sl. veselije || 1, Stare de bună dispoziţie, de voioşie. • Manifestare care dovedeşte bună dispoziţie 2. Petrecere (cu mîncare şi băutură); chef.
veselds, -oâsă, veseloşi, -oase, adj. || Din vesel|| (Rar) Vesel, voios
vespasiană, vespasiene, s.f. || Din fr. vespa-sienne, de la numele împăratului roman Vespasian, care a dispus înfiinţarea la Roma, a primelor vespasiene || (Livr.; rar) Closet public (pentru bărbaţi).
vesperâl, -ă, vesperali, -e, adj. || Din fr. vesperal II (Livr.) De seară, al serii.
vest s.n. (I Din germ. West || 1. Punct cardinal, opus răsăritului, situat în direcţia în care apune soarele; apus. 2. Parte a globului pămîn-tesc, a unei ţări, a unui continent etc , aşezată spre vest (1); popoarele, lumea din aceste părţi; occident.
vestâlă, vestale, s.f. || Din fr. vestale, lat. vestalis II Preoteasă la romani, care întreţinea focul sacru în templul zeiţei Vesta. • P. ext. (Azi, livr.) Femeie virtuoasă
văstă, veste, s.f. || Din fr.‘ veste || Obiect de îmbrăcăminte fără mîneci şi fără guler, care acoperă corpul pînă la talie.
veste, veşti, s.f. II Din sl. vesti II1. Fapt, întîmplare care se aduce la cunoştinţa cuiva; ştire. O Fără de veste = deodată, pe neaşteptate. A da de veste = a aduce la cunoştinţă, a vesti.
2.	Zvon; p. ext faimă, renume. O Expr A 1 se duce cuiva vestea = a deveni renumit, foarte cunoscut
vesti, vestesc, vb. IV. II Din veste || 1. Tranz. A aduce la cunoştinţă, a face cunoscut, a înştiinţa 2. A prevesti, a face să se prevadă. 3. Refl. A-şi face simţită prezenţa sau existenţa.
vestiar, vestiare, s.n. || Din , fr. vestiaire, lat. vestiarium || 1. Garderobă (într-o sală de spectacole, într-un local public). 2. încăpere într-o întreprindere unde se lasă hainele şi se îmbracă echipamentul de protecţie. 3. Mică încăpere la intrarea într-o locuinţă unde se lasă paltonul, şoşonii, pălăria.
vestibul, vestibuluri şi vestibule s.n. II Din fr. vestibule, lat. vestibulum || 1. Antreu. 2. Prima cavitate a urechii interne. || Acc. şi: vestibul.
vestic, -ă, vestici, -ce, adj. || Din vest || De la sau dinspre vest; apusean, occidental.
vestigiu, vestigii, s.n. || Din fr. vestige, lat. vestigium „urmă“ || Urmă din trecut, rămăşiţă a unei culturi antice; lucru, obiect vechi, care aminteşte realităţi din trecut.
vestimentâr, -ă, vestimentari, -e adj. || Din fr. vestim,entaire || Referitor la veşminte, care ţine de veşminte
vestimentaţie s.f. || Cf. vestmînt || îmbrăcăminte.
vestire, vestiri, s.f. Acţiunea de a vesti; înştiinţare; ştire, veste. « Semn, indiciu.
vestit, -ă, vestiţi, -te, adj. Care se bucură de renume; celebru.
vestitdr, -oâre, vestitori, -oare, adj. || Din vesti || Care vesteşte, care aduce veşti; care prevesteşte. • (Substantivat) Persoana care aduce veşti, care anunţă, care prezice-vestmînt s.n. v. veşmînt. vestdn, vestoane, s.n. || Din fr. veston || Haină de uniformă; p. ext. haină, sacou.
véçcâ, veşti, s.f. II Din ucr. veâka || Văcălie
veşmînt, veşminte, s.n. || Lat. vestimentum || Obiect de îmbrăcăminte; (la pi.) totalitatea obiectelor care formează îmbrăcămintea cuiva. ||Şi: vestmînt, vestmînt s.n.
v6şnic, -ă, veşnici, -e, adj. || Din si. vëcïnü || Care există de totdeauna şi va exista întotdeauna. O Somnul cel veşnic = moarte. • Care are durată lungă; permanent. • (Adverbial) întruna, necontenit. || Şi: vécinic, -ă adj.
veşnicie, veşnicii, s.f. || Din veşnic || Faptul de a exista veşnic; eternitate, vecie. O Pe veşnicie — pentru’ totdeauna. ||Şi: vecinicie s.f.
véşted, -ă, veştezi, -de, adj. || Lat. vescidus || (Despre plante) Care şi-a pierdut seva, prospeţimea; ofilit. • (Despre locuri, terenuri) Cu vegetaţia ofilită, uscată. • (Fig.; despre oameni şi despre părţi ale corpului lor) Lipsit de vlagă, de vioiciune/ • (Despre culori) Lipsit de strălucire, palid, şters.
veşteji, veştejesc, vb. IV. !| Din veşted || 1. Refl. (Despre* plante) A deveni veşted, a se ofili. 2. Tranz. (Fig.) A înfiera, a condamna, a stigmatiza. || ŞL veştezi vb. IV.
veştejire, veştejiri, s.f. Faptul de a (se) veşteji; ofilire.
veştejit, -ă, veştejiţi, -te, adj. Veşted. |] Şi: veştezit, -ă, adj.
veştezi vb. IV. v. veşteji, veştezit, -ă, adj. v. veştejit, veştmînt s.n. v. veşmîiit. veteran, -ă, veterani, -e, subst. || Din fr. vétéran, lat. veteranus || 1. S.m. (în Roma antică) Ostaş ieşit din cadrele armatei, care se bucura de anumite privilegii. 2. S.m. Bărbat în vîrstă care a luat parte la unul sau mai multe războaie.
3.	S.m. şi f. Persoană care a desfăşurat o lungă activitate în acelaşi loc de muncă, în aceeaşi profesiune.
veterinar, -ă, veterinari, -e, adj. || Din fr. vétérinaire, lat. veterinarius || 1. Care se referă la prevenirea şi vindecarea bolilor la animale. 2. Adj., s.m. (Medic, tehnician) specializat în medicina veterinară (1).
véto, vetouri, s.n. || Din lat., fr. veto || Drept de veto = drept al unei persoane, al unui stat etc. de a se opune la luarea unei hotărîri, la adoptarea unor propuneri discutate în organizaţia din care face parte.
vetrîce, vetrice, s.f. || Cf. ser. vratic || Plantă erbacee aromatică, din familia compozitelor, înaltă de c. 1 m, cu flori galbene-aurii dispuse în capitule.
1125
VICARIAT
vetüst, -ă, vetuşti, -ste, adj. || Din fr. vétuste, lat. vetustus ( < vêtus „vechi") || (Livr.) învechit, perimat; arhaic.
vâveriţă, veveriţe, s.f. || Din si. vëverica || Mamifer arboricol de talie mică, din ordinul rozătoarelor, cu coada lungă şi stufoasă, cu blana de culoare roşcată sau neagră pe spate şi albă pe piept.
vexâ, vexez, vb. I. Tranz. || Din fr. vexer, lat. vexare || (Livr.) A jigni, a ofensa; jţ>. ext. a contraria.	s
vexât, -ă, vexaţi, -te, adj. (Livr.) Rănit în amorul propriu, jignit; p. ext. contrariat.
vexatdriu, -ie, vexatorii, adj. || Din fr. vexa-toire || (Livr.) Care vexează; care contrariază; jignitor, ofensator.
vexaţiune, vexaţiuni, s.f. || Din fr. vexation |J (Livr.) Faptul de a vexa; vorbă sau faptă care jigneşte, care contrariază.
vezicâl, -ă, vezicali, -e adj. || Din fr. vésical, lat. vesicalis || Care ţine de vezică, referitor la vezică, al vezicii.
vezicânt, -ă, vezicanţi, -te, adj., s.n. || Din fr. vésicant || (Substanţă) care produce băşicarea pielii şi care se foloseşte ca mijloc terapeutic în unele afecţiuni.
vezicatdr, -oare, vezicatori, -oare, adj. || Din fr. vésicatoire |[Vezicant.
vezică, vezici, s.f. || Din lat. vesica || Organ cavitar în care se colectează urina adusă de la rinichi, pentru a fi eliminată prin uretră. O V. înotătoare = organ al peştilor osoşi, care, fiind plin cu gaze, permite ridicarea şi coborîrea peştelui în apă.
veziculă, vezicule, s.f. || Din fr. vésicule || Formaţie anatomică în formă de pungă membranoasă, care îndeplineşte diferite funcţii organice. O V. biliară = veziculă care colectează secreţia bilei, pe care o evacuează apoi în duoden.
via1 prep. || Din fr. via, lat. via „cale" |] Pe drumul..., prin...
viâ2, viez, vb. I. Intranz. || Lat. vivere || (Azi livr.; rar) A trăi, a vieţui, a exista. • A dura, a dăinui.
viabil, -ă, viabili, -e, adj. || Din fr. viable || Care este capabil să trăiască, să se menţină, să dureze.
viabilitâte s.f. || Din fr. viabilité || Faptul de a fi viabil.
viaduct, viaducte, s.n. || Din germ. Viadukt; lat. via „cale" + ducere „a duce" || Pod care asigură continuitatea unei căi de comunicaţie peste o vale adîncă, sau deasupra altei căi de comunicaţie.
viagér, -ă, viageri, -ef adj. ||Din fr. viager || (Despre un drept) Care este recunoscut unei persoane pe tot timpul vieţii ei şi care nu este transmisibil urmaşilor.
viâţă, vieţi, s.f. || Lat. *vivitia(( vivus „viu") ||
1.	Formă superioară de mişcare a materiei, reprezentînd o sinteză a tuturor proceselor mecanice, fizice şi chimice care au loc în organism; faptul de a trăi, de a fi viu; starea a ceea ce este viu. O Plin de viaţă = energic, vioi, vesel. Fără (pic de) viaţă = fără vlagă, fără vigoare; lipsit do vioiciune. Cu viaţă = cu vioiciune,
avîntat. Cu preţul vieţii = cu orice risc. Pe viaţă şi pe moarte = cu înverşunare, din toate puterile. O Expr. A fi în viaţă — a trăi. A trece din viaţă = a muri. A căpăta viaţă — a lua fiinţă, a se naşte; a se produce; a se înfiinţa. • Existenţă umană; petrecere a pmului pe pămînt.
2. Viaţa de apoi (sau viitoare) = viaţa care, în concepţia religioasă, ar continua după moarte.
3. Mediul, condiţiile materiale şi morale în care se desfăşoară existenţa unei fiinţe sau a unei colectivităţi. 4. Timpul care trece de la naşterear pînă la moartea cuiva. O O viaţă de om — vreme îndelungată.
vibrâ, vibrez, vb. I. Intranz. || Din fr. vibrer, lat. vibrare j| (Despre corpuri sau medii) A avea vibraţii, a oscila, a trepida. © (Despre sunete) A răsuna. © (Despre oameni) A fremăta sub impresia unei emoţii. © (Despre voce) A avea o sonoritate tremurătoare (din cauza unei emoţii)* vibrafdn, vibrafoane, s.n. || Din fr. vibraphone; fr. vibrer „a vibra" -f gr. phone „sunet" || Instrument muzical de percuţie asemănător xilofonului; produce sunete prin lovirea unor lame metalice, sub care sînt instalate tuburi de rezonanţă.
vibrant, -ă, vibranţi, -te, adj, || Din fr. vibrant || 1. Care vibrează; p. extcare produce sunete* O Consoană vibrantă (şi substantivat, f.) = consoană care se realizează printr-o succesiune rapidă de închideri şi deschideri ale canalului fonator determinată de vibrarea părţii superioare a glotei, a uvulei, a vălului palatin sau a vîrf ului limbii (ex. r este o consoană vibrantă). 2. Care produce o emoţie puternică, impresionant, patetic.
vibrâre, vibrări, s.f. 1. Acţiunea de a vibra.
2.	îndesare a unui material granular sau păstos prin folosirea vibratoarelor.
vibratil, -ă, vibratili, -e, adj. || Din fr. vibratile || Care vibrează; care poate avea vibraţii.
vibrâto adv. || Cuv. it. || Cu vibraţii (con-stînd în colorarea sunetului prin modificarea înălţimii acestuia ca urmare a atingerii foarte rapide a sunetelor alăturate.
vibratdr, -oâre, vibratori, -oare, adj., s.n. || Din vibra II 1. Adj. Care vibrează, care produce vibraţii. 2. S.n. Maşină care serveşte la îndesarea materialelor granulare sau păstoase. 3. S.n. Aparat cu ajutorul căruia curentul electric continuu se schimbă în curent alternativ.
vibrâţie, vibraţii, s.f. || Din fr. vibration || Mişcare oscilatorie periodică, cu frecvenţă relativ înaltă; vibrare, oscilaţie.
vibrion, vibrioni, s.m. || Din fr. vibrion || Tip de bacterii în formă de virgulă.
vibrogrâf, vibrografe, s.n. 1| Din fr. vibro-graphe || Aparat pentru măsurarea şi înregistrarea valorilor unor vibraţii.
vicar, vicari, s.m. || Din fr. vicaire, lat. vica-rius || Preot sau episcop care ţine locul unui demnitar bisericesc de rang mai înalt.
vicariat, vicariate, s.n. || Din fr. vicariat || Funcţia sau demnitatea de vicar; regiunea aflată sub autoritatea vicarului.
VICE
vice- II Din fr. vice-, lat. vice „în locul..." || Element de compunere însemnînd „adjunct", care serveşte la formarea unor substantive.
viceamiral, viceamirali, s.m. || Din fr. vice- + amiral || Grad în marina militară, între contraamiral şi amiral, o Persoană care are acest grad.
vicecdnsul, viceconsuli, s.m. || Din fr. viceconsul || Persoană care exercită atribuţiile unui consul în lipsa acestuia sau în oraşele în care nu există un consulat.
vicepreşedinte, -ă, vicepreşedinţi, -te, s.m. şi f. || Vice- + preşedinte || Locţiitor al unui preşedinte.
vicerege, viceregi, s.m. || Vice- 4- rege || înalt demnitar care, în unele state, conduce o provincie sau o colonie în numele regelui.
viceversa adv. || Din fr., lat. vice versa || Inverş; contrar.
vicia, viciez, vb. I. Tranz. [| Din fr. vicier || 1. A strica aerul, a-i altera puritatea. • (Fig.) A corupe, a deprava. 2. A introduce un viciu în încheierea unui act juridic.
viciat, -ă, viciaţi, -te, adj. 1. (Despre aer) Stricat, infectat, alterat. • (Fig.; despre oameni) Depravat, corupt. 2. (Jur.; despre acte) Vicios, nevalabil.
vicinâl, -ă, vicinali, -e, adj.. || Din fr. vicinal, lat. vicinalis „orăşel, tîrg" || (Despre drumuri) Care^leagă două localităţi (rurale) vecine.
vicios, -oâsă, vicioşi, -oase, adj. || Din fr. vicieux || Cu defecte; defectuos. • (Fig.; despre oameni) Cu vicii, corupt, e (Jur.; despre acte, dispoziţii etc.) Care nu îndeplineşte condiţiile legale. || Şi: viţids, -oâsă adj.
vicisitudine, vicisitudini, s.f. || Din fr. vicis-situde, lat. vicissitudo, -inis || (Mai ales la pi.)’ împrejurări grele; necâzuri, suferinţe.
viciu, vicii, s.n. || Din fr. vice, lat. vitium || 1. Defect, cusur, neajuns, lipsă. 2. Neîndeplini-rea unor cerinţe legale în întocmirea unui act cu caracter juridic. 3. Pornire statornică spre fapte rele; apucătură urîtă, patimă, desfrîu. ||Şi: viţiu s.n.
viclean, -ă, vicleni, -e, adj. || Din magh. hitlen || (Adesea substantivat) 1. Care vorbeşte şi se poartă nesincer; făţarnic, perfid. • Şiret, şme" cher. 2. (Pop.) Rău, crud, hain.
vicleim, vicleimuri, s.n. || Din sl. Vitleemu || Irozi.
vicleni, viclenesc, vb. IV. || Din viclean || (înv. şi pop.) 1. Intranz. şi refl. A unelti împotriva cuiva, a se purta ca un viclean. 2. Tranz. (înv.) A trăda, a înşela. • A ispiti, a iscodi.
viclenie, viclenii, s.f. || Din viclean || 1. însuşirea de a fi viclean; faptă, purtare de om viclean; perfidie, ipocrizie, vicleşug. 2. Şiretenie, stratagemă.
. vicleşdg, vicleşuguri, s.n. || Din magh. hit-lenseg || Viclenie.
vicdnte, viconţi, s.m. || Din fr. vicomte || Titlu ereditar de nobleţe inferior celui de conte şi superior celui de baron. • Persoană care poartă acest titlu.
vicontâsă, vicontese, s.f. || Din fr. vicomtesse || Soţie sau fiică de viconte.
1126
victimă, victime, s.f. || Din fr. victime, lat. victima || 1. Persoană care suferă din punct de vşdere fizic sau moral din cauza greşelilor sale sau ale altora. • Persoană care suferă de pe urma unei întîmplări nenorocite. 2. (Dr.) Persoană care suferă un prejudiciu ori o atingere a vieţii sau sănătăţii sale ca urmare a unei fapte ilicite săvîrşită de altcineva.
victorie, victorii, s.f. II Din lat. victoria || 1. Succes repurtat asupra inamicului într-o luptă, într-un război etc. 2. Succes obţinut împotriva unui rival; reuşită într-o competiţie sportivă.
3.	Triumf al unei idei, al unei teorii etc. • Rezultat deosebit de bun obţinut într-un domeniu de activitate.
victorios, -oâsă, victorioşi, -oase, adj. || Din lat. victoriosus, fr. victorieux || Care a obţinut o victorie, învingător, biruitor; triumfător.
vid-, -ă, vizi, -de, adj., s.n. || Din fr. vide || 1. Adj. (Despre spaţiu) Care nu conţine nimic, gol, lipsit de substanţă. 2. S.n. Spaţiu gol, lipsit de substanţă. O în vid — în gol.
vidă, videz, vb. I. Tranz. || Din fr. vider || A realiza vid într-un spaţiu închis; a evacua gazul dintr-un recipient.
vidanja, vidanjez, vb. I. Tranz. || Din fr. vidanger || A goli, a curăţa haznalele.
video- H Din fr. video-', lat. video „văd" || Element de compunere cu sensul „referitor la imagine", cu ajutorul căruia se formează unele substantive.
videocaptdr,	videocaptoare,	s.n. || Video- 4-
captor || Tub v. = tub electronic de televiziune pentru traducerea imaginilor în semnale electromagnetice; cameră de televiziune.
videocasetofon, videocasetofoane, s.n. || Video-4- casetofon II Aparat de înregistrare şi redare, sau numai de redare simultană a imaginii şi sunetului, în general pe bandă magnetică închisă în casetă.	*
videofrecventă, videofrecvenţe, s.f. || Din fr. vidéofréquence || Fiecare dintre frecvenţele cuprinse în spectrul semnalului de imagine al unui canal de televiziune.
videotelefon, videotelefoane, s.n. || Din fr. vi-déotéléphone || Sistem de telecomunicaţii care permite celor ce vorbesc să se şi vadă unul pe celălalt în timpul convorbirii.
vidicon s.n. || Din engl. vidicon || Tub video-captor la care este folosit efectul creşterii conductivităţii unui material sub acţiunea luminii.
vîdmă, vidme, s.f. || Din ucr. vid’ma || (Reg.) 1. Arătare, fantomă, nălucă. 2. Vrăjitoare.
vidră, vidre, s.f. || Din bg., ser. vidra || Mamifer carnivor care trăieşte pe malul apelor, cu corpul lung de c. 12Ô cm, acoperit de o blană deasă cafenie-roşcată ; lutră.
vîe, vii, s.f. II Lat. vinea || Plantaţie de viţă de vie.
vier1, vieri, s.m. II Din vie || Podgorean. • Paznic de vie.
vier2, vieri, s.m. H Lat. verres || Porc necastrat. • Porc mistreţ mascul.
vierit s.n. II Din vier1 H Ocupaţia vierului; viticultură.
1127
VILEAG
viermănds, -oâsă, viermănoşi, -oase, adj. |] Lat. verminosus || Cu viermi, ros de viermi.
viermărie, viermârii, s.f. || Din vierme || Mulţime de viermi; forfoteală de viermi.
viârmăt s.n. || Din vierme || Viermărie. • Forfotă, mişcare neîntreruptă. Era un haos, o forfotă, un viermât de oameni (C. Petrescu).
vierme, viermi, s.m. || Lat. vermis || Nume dat unor animale nevertebrate, cu corpul moale, alungit, lipsit de apendice; (pop.) nume dat larvelor de insecte. Trăiesc în sol, în ape sau ca parazite pe plante şi animale. O Vierme-de--mătase = larva unor specii de fluturi care produc gogoşile de mătase. O Expr. A avea (sau a-l roade pe cineva) un vierme la inimă = a fi chinuit de o grijă.
viermui, viermuiesc, vb. IV. Intranz. || Din vierme || A mişuna, a forfoti, în număr mare.
viermuiâlă,’ viermuieli, si. || Din viermui || Faptul de a viermui; forfotă, mişcare neîntreruptă.
viespar1, viespare, s.n. || Din viespe || Cuib de viespi. • (Fig.) Mulţime de vietăţi care mişună.	*
viespar2, viespari, s.m. || Din viespe |] Pasăre răpitoare de mărimea unei găini, cu penajul brun, care se hrăneşte cu insecte (în special cu albine şi viespi).	*
viâspe, viespi^ s.f. || Lat. vespa || 1. Nume dat unor insecte himenoptere, asemănătoare cu albina, care trăiesc fie izolat, fie în roiuri; au, în general, la partea posterioară a abdomenului, un ac prevăzut cu o pungă cu venin. 2. (Fig.) Femeie rea.
viespdi, viespoi, s.m. Augmentativ al lui viespe. «Specie de viespe mare, cu pîntecele roşu, lungă de 2 — 4 cm.
vietâte, vietăţi9 s.f. || Din viu || Fiinţă; vieţuitoare.
vieţui, vieţuiesCi vb. IV. Intranz. ||Din viaţă ||
1.	A se afla în viaţă, a trăi. 2. A trăi într-un anumit loc sau la un loc cu cineva.
vieţuitdr, -oare, vieţuitori, -oare, adj. || Din vieţui || Care vieţuieşte, care este în viaţă. • • (Substantivat, f.) Vietate, fiinţă.
viezure, viezuri^ s.m. || Cuv. autohton || Mamifer carnivor cu trupul greoi, acoperit cu peri lungi şi aspri de cuţoare cenuşie, cu picioarele scurte şi capul lunguieţ; bursuc.
vifor, vifore, s.n. || Din sl. vihru, bg., ser. vihor || Vînt puternic, furtună (însoţită de ninsoare).
viforâtec, -ă, adj. v. viforatic. viforâtie, -ă, viforaticii -ce, adj. || Din vifor || Viforos, înviforat, cuprins de vifor. || Şi: viforâtec, -ă adj.
viforî, pers. 3 viforăşte, vb. IV. Intranz. im-pers. || Din vifor II (Pop.) A fi vifor; a viscoli.
vifdrniţă, viforniţe s.f. |) Din vifor || Furtună, vijelie, vînt puternic.
vifords, -oâsă, vifor o şi, -oase, adj. [| Din vifor || Furtunos, vijelios. • (Fig.) Agitat; aprig, năvalnic.
vig, viguri, s.n. || Din magh. veg || (Pop.) Val, trîmbă (de pînză, de stofă).
vigilânt, -ă, vigilenţi, -te, adj. || După frJ vigilant, lat. vigilans, -tis || Care manifestă vigilenţă.
Vigilenţă s.f. || Din fr. vigilance, lat. vigilan-tia || Atenţie încordată; atitudine de obseryare atentă a ceea ce se întîmplă în jur, pentru a preveni (sau a descoperi) acţiuni ostile, duşmănoase.
vignâtă s.f. v. vinietă.
. vigoare s.f. II Din fr. vigueur, lat. vigor, -oris || Forţă fizică, putere (de muncă, de acţiune), energie, vitalitate. O ln> vigoare = (despre legi, dispoziţii etc.) valabil (într-o anumită perioadă de timp).
vigonie, vigonii, s.f. || Din fr. vigogne (cuv. de origine peruană) || 1. Specie de lamă din America de Sud, cu lîna roşcată, moale şi fină; fir textil obţinut din lîna’ acestui animal. Fibră textilă din amestec de lînă cu bumbac sau din bumbac pur, care imită lîna de vigonie
W- .
vigurds, -oâsă, viguroşi, -oase, adj. || Din fr. vigoureux || Plin de vigoare, puternic, robust.
viitdr, -oâre, viitori, -oare, adj., s.n. || Din veni || 1. Adj. Care va veni, va fi, va exista într-o perioadă următoare. O (Gram.) Timpul v. (şi substantivat, n.) — timp verbal care exprimă o acţiune ulterioară momentului în care se vorbeşte. 2. S.n. Timpul care urmează prezentului. O Pe (sau în) viitor = de acum înainte. 3, S.n. Situaţie are urmează să fie. O De (sau cu) viitor — cu bune perspective de dezvoltare. A avea viitor — a avea şanse de reuşită în viaţă.
viitorime s>f. II Din viitor || Oamenii din generaţiile viitoare.
* viitorologi© s.f. || Din viitor [I Ştiinţa care se ocupă cu metodele noi de previziune a viitorului ; ştiinţa prospectării viitorului.
viitură,	viituri,	s.f. || Din veni	|| 1. Creştere
bruscă a nivelului unei ape curgătoare, în urma unei ploi torenţiale, a topirii bruşte a zăpezii. 2. Mîl, pietriş, bolovani aduşi de apele care se revarsă.
vijelie, vijelii, s.f. Vînt foarte puternic, însoţit adesea de precipitaţii şi de descărcări electrice; furtună. O (Poetic) Mircea însuşi mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare (Eminescu).
vijelios,	-oâsă,	vijelioşi, -oase, adj.	Din
vijelie || 1. Cu vijelie; ca vijelia; furtunos. 2. (Fig.) Aprig, violent.
viking,	vikingi,	s.m. || Din fr.	viking	|| (La
pl.) Nume dat populaţiilor normande din nordul Europei, care, în sec. 8 — 12, au întreprins expediţii în Europa şi în America de Nord; (şi la sg.) persoană care făcea parte din una dintre aceste populaţii.
vilaiet,	vilaiete,	s.n. || Din fr.	vilayet	(pro-
venit din 1. turcă) || Unitate teritorială în Imperiul Otoman.
vilă, vile, s.f. || Din fr., it. villa || Locuinţă elegantă construită într-un stil particular şi înconjurată de grădină.
vilbrochân, vilbrochenuri, s.n. || După fr. vile-brequin II (Tehn,) Arbore cotit.
vileag s.n. II Din magh. vildg || A da în vileag = a face cunoscut, a divulga.
VILEGIATURA
1128
vilegiatură, vilegiaturi, s.f. || Din fr. villégiature || Petrecerea unei perioade de timp la ţară sau într-o staţiune balneoclimaterică.
vilegiaturist, -ă, vilegiaturişti, -ste, s.m. şi f. || Din vilegiatură || Persoană care se află în vilegiatură.
vilozitâte, vilozităţi, s.f. || Din fr. villosité; lat. villosus „cu păr“ || Formaţiune mică, fină şi alungită de pe suprafaţa membranelor mucoase. O V. intestinală — ansamblul Cutelor pe care le formează mucoasa intestinului subţire şi care îi măresc capacitatea de absorbţie a alimentelor.
vin, vinuri, s.n. |i Lat. vinum || Băutură alcoolică obţinută prin fermentarea mustului de struguri (sau prin fermentarea altor fructe); (la pl.) varietăţi de acest fel de băutură.
vinânţă, vinariţe, s.f. |] Din vin || Plantă erbacee cu flori albe, plăcut mirositoare, folosită la parfumarea rufelor sau pentru a da aromă unor băuturi.
vinars, vinarsuri, s.n. || Vin -f- ars || (Reg.) Rachiu.
vină, vini, s.f. || Din sî. vina || încălcare a ceea ce este drept, bun, corect; greşeală. O De vină = vinovat. Din vina... = din cauza greşelii făptuite de...; din pricina..., din cauza... O Expr. A da (sau a arunca) vina pe cineva = a învinui pe cineva. • Faptă pedepsită de lege; infracţiune. • Vinovăţie.
vinărici, vinăriciuri, s.n. || Din vin || Dijmă în vin, reprezentînd a zecea parte din recoltă, care se plătea în trecut domniei.
vinci, vinciuri, s.n. Il Cf. it. vinciglio || 1. Cric. 2, Troliu folosit pe bordul navelor.
vinclu, vinciuri, s.n. || Din germ. Winkel ||
1.	Unealtă de lemn sau de metal cu ajutorul căreia se pot trasa unghiuri drepte; colţar. 2. Piesă cu două aripi, care formează între ele un unghi, folosit pentru consolidarea sau protejarea unui element de construcţie.
vinde, vînd, vb. III. || Lat. vendere || 1. Tranz. A ceda cuiva dreptul de proprietate asupra unui bun, în schimbul unei sume de bani; a face comerţ. O Expr. Cum am cumpărat-o, aşa o vînd = cum am auzit-o, aşa o spun. 2. Refl. (Despre mărfuri) A avea căutare. 8. Refl (Despre oameni) A face compromisuri morale, în schimbul unui avantaj material. 4. Refl. A se prostitua. 5. Tranz. A trăda (pentru bani); a denunţa, a pîrî.
vindeca, vindec, vb I. |] Lat. vindicare || 1, RefL şi tranz. A (se) face sănătos, a scăpa sau a face pe cineva să scape de o boală; (refl.; despre răni, tăieturi etc.) a se închide, a se cicatriza. 2. Tranz. (Fig.) A face să înceteze o supărare, o durere morală, un sentiment etc. ; a lecui pe cineva de un viciu, de o patimă.
vindecâbil, -ă, vindecabili, -e, adj. || Din vindeca H Care poate fi vindecat; care are leac; cura-bil.
vindecat, -ă, vindecaţi, -te, adj. însănătoşit; (despre răni) închis, cicatrizat.
vindecătdr, «oâre, vindecători, -oare, adj. |J Din vindeca || Care vindecă; tămăduitor.
vindeceâ, vindecele, s.f. || Din vindeca || Plantă erbacee din familia labiatelor, înaltă pînă la 1 m, cu flori purpurii, folosită pentru proprietăţile ei aromatice şi tonice.
vindere, vinderi, s.f. Acţiunea de a (se) vinde; vînzare.
vinderău, vinderei, s.m. Specie de şoim mic, de culoare cenuşiu-ruginie, cu zborul caracteristic care îi permite să stea aproape nemişcat, bătînd aerul pe loc; se hrăneşte cu şoareci, şopîrle, lăcuste etc.
vindlâc, vindiacuri, s.n. || Din germ. Wind-jac/re || Haină scurtă, de vînt; canadiană.
vindicativ, -ă, vindicativi, -e, adj. || Din fr. vindicatif I! (Livr.) Răzbunător.
vineri, vineri, s.f. || Lat. Veneris\dies] || A cincea zi a săptămînii. O V. mare = vinerea din ajunul Pastel ui, în care creştinii ţin post sever. • (Adverbial, în forma vinerea) în fiecare vineri.
vineriţă, vineriţe, s.f. || Din vineri || Plantă erbacee din familia labiatelor, cu flori albastre, rar roşii sau albe, folosită în medicina populară împotriva hemoragiilor.
vineţeâ, -ică, vineţele, s.f. || Din vînât || (Bot.)
1.	Albăstrea. 2. (în forma vineţicâ) Numele mai multor specii de ciuperci, cu pălăria tare, cărnoasă, de culoare albă, purpurie sau portocalie.
vineţeâlă, (1), vineţeli, s.f. || Din vînât || 1. Vînătaie. 2. Boală a viţei de vie, provocată de o ciupercă şi manifestată prin apariţia unor pete brune-roşietice pe frunze. 3. (Reg.) Albăstreală pentru rufe.
vineţiu, -ie, vineţii, adj. || Din vînât || Care bate în vînăt, cu reflexe vinete. • (Substantivat, n.) Culoare albăstruie, vînăt.
vingalâc, vingalace, s.n. || Din germ. Winkel-haken || Unealtă, de forma unei cutii alungite, în care se culeg manual literele tipografice, pentru a obţine rînduri cu lungimi egale; culegar.
vinicol, -ă, vinicoli, -e, adj. || Din fr. vinicole || Referitor la vie şi la producerea vinului.
vinietă, viniete, s.f. || Din fr. vignette || Mic desen folosit ca ornament la începutul sau la sfîrşitul unei cărţi ori al unui capitol; ornament pe coperta unei cărţi. || Şi: vignâtă s.f.
vinifăr, -ă, viniferi, -e, adj. || Din fr. vinifere || Care produce vin; (despre terenuri) pe care se cultivă viţă de vie.
vinificâ, vinific, vb. I. Tranz. || Din vinifi-caţie || A supune mustul de struguri procesului care îl preface în vin.
vinificâre, vinificâri, s.f. Acţiunea de a vini-fica; vinificaţie.
vînîficâţie s.f. || Din fr. vinification || Vinifi care.
vinii s.n. || Din germ. Vynil || Radical obţinut prin îndepărtarea unui atom de hidrogen din molecula etilenei.
vinilin s.n. || Din vinii || Denumire românească pentru clorura de poli vinii, prelucrată în foi.
vinotâcă, vinoteci, s.f. || Din fr. vinoihăque; lat. vinum „vin“ gr. theke „ladă“ || Colecţie
1129
VIPUŞCĂ
de vinuri din diferite soiuri şi din ani de recoltă diferiţi.
vinovat, -ă, vinovaţi, -te, adj. || Din sl. vinovată [| Care are o vină; care este pasibil de o pedeapsă; (despre faptele şi comportările oamenilor) care se abate de la bunele moravuri; condamnabil.
vinovăţie, vinovăţii, s.f. |] Din vinovat || Faptul de a fi* vinovat; starea celui vinovat, culpabilitate, vină.
vintir, vintire, s.n. H Din rus. venter’ II Unealtă de pescuit alcătuită dintr-un sac de plasă întins pe mai multe cercuri aşezate unul deasupra altuia.
vintre, vintre, s.f. j| Lat. venter, -ris |j (Pop.)
1.	Abdomen. 2. Măruntaie- 3. Diaree; dizenterie.
vioară1, vioare, adj. || Probabil lat. *vivula (< vivus) || (Despre ape curgătoare) Limpede, cristalin. Duriăre, apă vioară (Pop.).
vioâră2, vioare, s.f. [J Lat. viola [J (Bot.; reg.) Top oraş.
vioară3, viori, s.f. || Cf. it. viola || Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanţă cu patru coarde, care vibrează cînd sînt atinse cu arcuşul ; violină.
vioi, vioaie, vioi, vioaie, adj. || Din viu ||1. Plin de viaţă; iute, sprinten; (despre ochi, privire, înfăţişare) viu, luminos. • Ager, isteţ. 2. (Despre. » muzică, melodii) Cu ritm accelerat, săltăreţ.
vioiciüne s.f. II Din vioi H 1. Calitatea de a fi vioi; sprinteneală, agerime. «Elan, avînt, însufleţire. 2. Isteţime a minţii. ^
viol, violuri, s.n. II Din fr. viol || Fapta comisă de un bărbat de a avea raport sexual cu o persoană de sex feminin prin constrîngerea acesteia cu forţa.
violă, violez, vb. I. Tranz. || Din fr. violer, lat. violare || 1. A călca o lege, o dispoziţie, un angajament. 2. A intra undeva cu forţa, prin violenţă. 3. A pîngări, a profana. 4. A săvîrşi un viol.	,
vlolacéu, -ée, violacei, -ee, adj., s.f. || Din fr. violacé || 1. Adj. Care bate în violet. 2. S.f. (La pi.) Familie de plante dicotiledonate, al cărei tip este vioreaua; (şi la sg.) plantă din această familie.
violâre, violări, s.f. Acţiunea de a viola; pîngărire, profanare; viol. O V. de domiciliu — pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, fără consimţămînţul persoanei care o foloseşte.
violator, -oare, violatori, -oare, s.m. şi f. ji Din fr. violateur || 1. Persoană care violează, care determină sau pricinuieşte o încălcare a unei legi, a unei dispoziţii etc. 2. Persoană care comite un viol.
violă1, viole, s.f. || Din it. viola, fr- viole || Instrument muzical cu coarde şi arcuş, mai mare decît vioara şi avînd sunete mai grave decît aceasta.
vîdlă8, viole, s.f. II Din lat. viola || (Bot.) Viorea.
violent, -ă, violenţi, -te, adj. || Din fr. violent, at. violentus (< violare „a lovi“) || 1. Care se produce sau acţionează cu putere; tare, intens.
• (Despre lumină, culori) Izbitor, ţipător, viu, puternic. 2. (Despre oameni) Care are accese de mînie nestăpînită, care se înfurie uşor; irascibil, impulsiv. • (Despro manifestări ale oamenilor) Care denotă impulsivitate. 3. Brutal, forţat. O Moarte violentă = moarte provocată de un accident sau de altă cauză nefirească.
violenta, violentez, vb. I. Tranz. || Din fr. violenter II (Livr.) A comite un act de violenţă; a sili, a forţa.
violenţă, violenţe, s.f. || Dţn fr. violence, lat. violentia H 1. însuşirea a ceea ce este violent; tărie, forţă, intensitate. 2. Lipsă de stăpînire în vorbe sau în fapte; forţă brutală, vehemenţă, furie. 3. Folosirea forţei brutale; violentare, siluire. • Faptă violentă, impulsivă.
violet, -ă, violeţi, -te, adj;, s.n., s.f. || Din fr. violet, violette II1. Adj, De culoarea viorelei. 2. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată la marginea acestuia, spre lungimile de .undă mici. 3. S.f. (Bot.) Viorea, violină, violine, s.f. || Din it. violino |] Vioară3, violoncel, violoncele, s.n. || Din fr. violoncelle, it. violoncello || Instrument muzical de tipul viorii, dar mult mai mare şi cu un timbru mai grav.
violoncelist, -ă, violoncelişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. violoncel liste || Persoană care cîntă la violoncel.
violonist, -ă, violonişti, -ste, s.m. şi f. || Din fr. violoniste H Persoană care cîntă la vioară; viorist.
viorea, -ică, viorele, s.f. || Din vioară, (reg.) „viorea44 |! Nume dat unor plante erbacee din familia violaceelor, ale căror flori, violete, rar roşii sau albe, au un pinten în care se află glandele producătoare de nectar; toporaş.
viorist, -ă, viorişti, -ste, s.m. şi f. || Din vioară || (Pop.) Violonist.
vioriu, -ie, viorii, adj. || Din vioară1 || Vioîet-deschis, liliachiu.
viperă, vipere, s.f. || Lat. vipera || Şarpe mic, veninos, din regiunile de munte, care are pe cap o pată de culoare închisă, în formă de V, iar pe spate o dungă neagră în zigzag. OV. cu corn — specie de viperă mai mare şi mai veninoasă decît cea obişnuită, care are deasupra botului un fel de corn. O (Fig.) Pui de viperă = om rău, primejdios.
vipie, vipii, s.f. (Reg.) Căldură mare, arşiţă; zăpuşeală.
viplă, viple, s.f. || Din germ. Wiepla || Aliaj de oţel cu crom şi nichel, inoxidabil şi rezistent la acţiunea corosivă a unor acizi, întrebuinţat în dentistică.
vipt, vipturi, s.n. || Lat. victus „hrană44 || (înv.) Rod al pămîntului, bucate. • Ceea ce serveşte ca hrană pentru oameni. O Expr. A lua (sau a ţine) pe cineva în vipt = a primi pe cineva în gazdă (cu locuinţă şi cu mîncare).
viptişcă, vipuşti, s.f. || Din rus. vtjpuska || Panglică îngustă sau şiret cusut ca garnitură de altă culoare la unele uniforme, mai ales de-a lungul cusăturii exterioare a pantalonilor; lampas.
72 Dicţionar general al limbii române
VIRA
vira, virez, vb. I. Il Din fr. virer || 1. Intranz. (Despre vehicule) A schimba direcţia de mers, a face un viraj; a coti, a cîrmi. 2. Tranz. (Cont.) A face un virament.
virâj, viraje, s.n. || Din fr. virage || 1. Faptul de a vira. 2. Traiectorie curbă descrisă de un vehicul în mers. 8. Porţiune curbă de şosea cu raza de curbură mică. 4. Evoluţie a unui avion pe o traiectorie curbă în plan orizontal.
virament, viramente, s.n. || Din it. viramento, fr. virement |[ 1. Plată fără numerar, făcută prin trecerea la bancă a unei sume de bani din contul plătitorului în contul beneficiarului. • Document prin care se face asemenea plată. 2. (Cont.) Trecerea unei sume dintr-un cont în altuL	^
viran, -ă, virani, -e, adj. || Din tc. viran || (Despre terenurile din cuprinsul unei localităţi) Pe care nu s-a consturit nimic şi care nu este îngrădit.
virare, virări, s.f. Acţiunea de a vira; viraj, virdâre, virdări, s.f. Specie de ciocănitoare cu penele verzi împestriţate cu roşu, galben şi alb.
virgin, -ă, virgini, -e, adj. || Din lat. virgo, -inis || 1. Care nu a avut niciodată relaţii sexuale; cast, neprihănit; (substantivat, f.) fecioară.
2.	(Fig.) Candid, nevinovat. 8. (Fig.; despre păduri, ţinuturi) Neexplorat, neexploatat. || Şi : vergin, -ă, adj.
virginal, -ă, virginali, -e, adj. || Din fr. virginal, lat. virginalis f| 1. Feciorelnic, virgin. 2. (Fig.) Candid, pur.
virginitâte s.f. || Din fr. virginité, lat. virgi-nitas, -atis |[ 1. însuşirea de a fi virgin; feciorie, castitate. 2. *(Fig.) Curăţenie morală; candoare, nevinovăţie.
virgulă, virgule, s.f. || Din fr. virgule || l.? Semn de punctuaţie prin care se delimitează grafic unele propoziţii în cadrul frazei sau unele părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei. 2. Semn prin care se desparte, într-un număr zecimal, partea întreagă de partea zecimală.
viril, -ă, virili, -e, adj. || Din fr. viril, lat. virilis || De bărbat, bărbătesc; specific bărbatului. ® Care exprimă energie, vigoare, bărbăţie, forţă.
virilism s.n. || Din fr. virilisme || Dezvoltare a caracterelor secundare masculine (pilozitate, voce etc.) la o femeie, din cauza unor tulburări endocrine.
virilitate s.f. H Din fr. virilité, lat. virilitas, -atis || Ceea ce este specific sexului masculin; p. ext. bărbăţie; vigoare.
virnânţ, virnanii, s m. || Din magh. virnănc || Plantă medicinală cu miros puternic, neplăcut, cu flori galbene dispuse în corimb; rută2.
viroâgă, viroage, s.f. Vale mică, rîpoasă, formată de ploi sau de inundaţii ori rămasă pe locul unde un rîu şi-a părăsit albia. ©Albia unui tarent cu malurile abrupte.
vîrdtic, -ă, virotici, -ce, adj. || Din viroză || Care se referă la un virus; care se daţoreşte unui virus.
viroză, viroze, s.f. II Din virus || Boală provocată de un virus.
1130
virtual, virtuali, -e, adj. || Din fr. virtuel|| Care nu există de fapt, decît ca posibilitate; potenţial. O (Fiz.) Imagine virtuală = imagine obţinută într-un sistem optic la intersecţia prelungirilor razelor de lumină, neputînd fi prinsă pe un ecran.
virtualitâte s.f. II Din fr. virtualité || însuşirea a ceea ce este virtual; ceea ce există numai ca posibilitate.
virtuos, -oâsă, vir4uoşi, -oase, adj.. || Din lat. virtuosos, fr. vertueux j| (Adesea substantivat) Care respectă în mod consecvent idealurile etice, normele morale; înzestrat cu multe virtuţi; (despre manifestări ale oamenilor) care denotă virtute, m Cinstit, corect, cast.
virtudz, virtuozi, s.m. || Din it. virtuoso, fr. virtuose II Persoană care stăpîneşte în mod desă-vîrşit tehnica unui instrument muzical sau, p. ext., tehnica nnei arte. y
virtuozitate, virtuozităţi, s.f. [| Din fr. virtuosité, it. virtuosità II însuşirea de a fi virtuos în tehnica executării unei bucăţi muzicale; p..ext. iscusinţă, măiestrie manifestată într-un anumit domeniu.
virtute, virtuţi, s.f. II Din lat. virtus, -tutis; cf. şi fr. vertu H1. însuşire constînd în respectarea consecventă a idealurilor etice, a principiilor şi a normelor morale; înclinaţie a caracterului con-stînd în urmărirea statornică a binelui moral. ® Pornire statornică spre un anumit fel de fapte morale. 2. în virtutea.... = pe baza? ca urmare a...
virulent, -ă, virulenţi, -te, adj. || Din fr. virulent II (Despre virusuri, microbi) Care prezintă o mare toxicitate. • (Fig.) Distrugător, nimicitor.
virulenţă, virulenţe, s.f. || Din fr. virulence || însuşirea de a fi virulent. • Capacitate a unor microbi patogeni de a pătrunde într-un organism şi de a se înmulţi în ţesuturi.
virus, virusuri, s.n. II Din fr. virus, lat. virus-„otravă44 II Microorganism, agent patogen, invizibil cu microscopul obişnuit, care se înmulţeşte numai în interiorul celulelor vii şi provoacă boli infecţioase la om, la animale şi la plante; p. ext. toxina acestui agent.
vis, visuri, s.n. II Lat. visum || 1* Activitate psihică nedirijată care se manifestă în somn, constînd dintr-o înlănţuire de imagini şi de idei a căror amintire se păstrează uneori’ şi după trezire. O De vis = extrem de frumos. Ca prin vis — vag, confuz. 2. (Fig.) Dorinţă arzătoare. • Iluzie, himeră. 8. (Fig.) Reverie, visare. II PI. şi: vise.
visă, visez, vb. I. I] Din vis || 1. Tranz . A avea un vis în timpul somnului; a vedea ia vis pe cineva sau ceva. «Refl. A se vede în vis. O Expr. Unde te visezi? = unde crezi că te afli? се-ţi închipui? 2. Intranz. (Fig.) A se lăsa în voia gîndurilor, a imaginaţiei; a medita. 8-Tranz. A dori ceva cu ardoare, a rîvni; a nădăjdui.
visare, visări, s.f. Faptül de a (se) visa. • Reverie, meditaţie.
visător, -oâre, visători, -oare, adj., s.m. şl f. j II Din visa II (Persoană) care este înclinată spre
72*
1131
VXTICO&
reverie, spre contemplaţie; p• exi. persoană lipsită de simţ practic, care se lasă condusă de utopM.	•
visceral, -ă, viscerali, -e, adj. || Din fr. viscéral ţ) Privitor la viscere, care aparţine viscerelor.
viscere s.n. pl. || Din fr. viscère, lat. viscera (pl. lui vis eus, visceris) || Denumire dată organelor care se află în marile cavităţii ale corpului (în special în cavitatea abdominală)^
viscol, viscole, s.n. Vînt puternic însoţit de ninsoare, spulberînd şi troienind zăpada.
viscoîeâlă, viscoleli, s.f. || Din viscoli || Visco-lire, viscol.
viscoli, pers. 3 viscoleşte, vb. IV. Intranz. Ü Din viscol II A bate vînt puternic, cu ninsoare spulberată.
dscolire, viscoliri, s.f..Faptul de a viscoli; viscoîeâlă.
viscolit, -ă, viscoliţi, -te, adj. Bătut de viscol. # (Despre zăpadă) Spulberat.
viseolitură, viscolituri, s.fi II Din viscoli II Viscolire. «Zăpadă viscolită; troian. Mergeam cu sania pe un drum plin de hopuri şi de viscolituri (Sadoveanu).
viscolos, -oâsă, viscoloşi, -oase, adj. j| Din viscol II (Despre iarnă, vreme) Cu viscole; viforos.
-viscoză s.f. !| Din fr. viscose || Fibre chimice elastice, rezistente, obţinute din celuloză de lemn do conifere şi folosite la fabricarea ţesăturilor, a tricotajelor etc.
viscozimétru, viseozimetre, s.n. ]] Din fr. vis-eosimètre j| Instrument pentru măsurarea ; visco-zilăţii fluidelor.
vSscozitâte, viscozităţi, s.f. || Din fr. viscosité || Proprietate a fluidelor de a opune rezistenţă la curgere, datorită frecării interioare. |j Şi : vîs-cozitâte s.f.
vist s.n. || Din engl. wkist || Numele unui joc de cărţi.
vîstavoi, vistavoi, s.m. || Din rus. vestovoi || (Mi li t.; înv.) Ordonanţă.
vistier, vistieri, s.m. || Din lat. vestiarius || (în evul mediu în Ţara Românească şi în Moldova) Mare dregător care avea în grija’sa vistieria statului, repartizarea şi încasarea dărilor etc.; vistiernic.
vistierie, vistierii, s.f. || Din vistier II (în evul mediu în Ţara Românească şi în Moldova) Instituţie care administra tezaurul ţării; localul sau încăperea în care se păstra tezaurul public.
vistiernic, vistiernici, s.m. || Din vistier || (înv.) Vistier. • Depozitar.
vistiernic ie s.f. || Din vistiernic || Demnitate, titlu de vistier.
vişin, vişini, s.m. |[ Din vişină || Pom fructifer din familia rozaceelor, înalt de 8—10 m, cu frunze lucioase, dinţate şi cu flori albe. Este mult cultivat pentru fructele sale.
vişinâtă, vişinate, s.f. || Din vişină || Băutură preparată din vişine fermentate cu zahăr (şi cu adaos de alcool).
vişină, vişine, s.f. || Din sl. visnja || Fructul vişinului, mic, sferic, cărnos, de culoare roşie închisă, cu gust acrişor.
vişinlu, -ie, vişinii, adj. || Din vişină || De culoarea roşie închisă a vişinei coapte.
vitacée s.f. pl. || Din fr. vitacées; lat. vitîs „viţă“ || Familie de plante lemnoase, agăţătoare, cu frunze palmat-lobate şi cu fructe bace cărnoase (ex. viţa de vie).
vitâl, -ă, vitali, -e, adj. Ц Din fr. vital, lat. vitalis (< vita ,,viaţă“) || 1. Care este caracteristic sau esenţial pentru viaţă; de viaţă, al vieţii. 2. Esenţial, fundamental; indispensabil.
vitalism s.n. || Din fr. vitalisme || Concepţie idealistă despre natura vieţii, potrivit căreia la baza fenomenelor acesteia s-ar afla un principiu imaterial, creator de ferme, animator şi diriguitor.
vitalitate s.f. |] Din fr. vitalité, lat. vit alitas,
-atis II Caracterul a ceea ce este viu ; putere de viaţă, vigoare, energie, dinamism.
vitamină, vitamine, s.f. || Din fr. vitamine; lat. vita „viaţă*4 4- engl. amine „amină** || Nume dat unor substanţe organice cu structură chimică diversă, de origine vegetală sau microbiană, indispensabile menţinerii proceselor celulare vitale, care'se găsesc în alimente sau se prepară pe cale sintetică.
vitaminés, -oâsă, vitaminosi, -oase, adj. || Din vitamină || Care conţine vitamine, bogat în vitamine.
vită, vite, s.f. || Lat. vita „viaţă** || Nume generic dat animalelor domestice mari, în special cornutelor. O Vite mari — nume generic pentru boi şi vaci. Vite miei = nume generic dat oilor şi caprelor.
viteâz, -ă, viteji, -ze, adj. || Din sl. vitenzî |{ (Adesea substantivat) Care dă dovadă de curaj în luptă; dîrz, curajos, îndrăzneţ.
vitejesc, -eâscă, vitejeşti, adj. || Din viteaz |J De viteaz, caracteristic vitejilor; plin de vitejie.
vitejeşte adv. || Din viteaz Ц Ca vitejii; cut bărbăţie, cu curaj.
vitejie, vitejii, s.f. i| Din viteaz || 1. însuşirea de a fi viteaz; voinicie. 2. Faptă vitejească.
vitelînă s.f. || Din fr. vitelline; lat. vitellus „gălbenuş** II Substanţă de natură proteică, asemănătoare globulinei, care se găseşte îq gălbenuşul de ou.
vitéilus s.n, H Din fr., lat. vitellus || Substanţă care se găseşte în ouăle animalelor, din care se formează embrionul.
vitéatà, viteze, sj. 0 Din fr. vitesse [{viu „repede*7 il Ï. Rapiditate în deplasare, iuţeală. O în viteză — foarte repede. O Expr. (Fam.) A băga pe cineva în viteză = a sili pe cineva să acţioneze, să lucreze repede. 2, (Fiz.) Raportul dintre variaţia unei mărimi şi timpul în care s-a produs această variaţie; raportul dintre spaţiu parcurs de un mobil şi timpul folosit pentru parcurgere. О V. de sedimentare v. sedimentare (3).
vitezométru, vitezometre, s.n. [| Din viteză -$■ gr. metron „măsură** || Instrument folosit pentru măsurarea vitezei de deplasare a unui vehicul.
viticol, -ă, viticoli, -e, adj, |j Dîn fr. viticole || Care se referă la cultura viţei de vie; (despre regiuni, ţinuturi) care posedă culturi de viţă de vie.
VITICULTOR
1132
viticultor, viticultori, s.m. || Din fr. viticul-teur || Persoană care se ocupă cu cultura viţei de vie; specialist în viticultură.
viticultură, viticulturi, s.f. || Din fr. viticul-ture, lat. vitis, „viţă de vie“ + cultura || 1. Cultura viţei de vie. 2. Ştiinţă care se ocupă cu studiul metodelor de cultivare a viţei de vie.
vifiligo s.n. || Din fr., lat. vitiligo || Boală de piele caracterizată prin apariţia de pete de^-pigmentate de culoare albă.
vitraliu, vitralii, s.n. || Din fr. vitrail || Fereastră alcătuită din plăci de sticlă colorate sau pictate, montate într-un cadru de metal.
vitreg, -ă, vitregi. -e, adj- |j~Lat. vitricus ||
1. (Cu privire la natura înrudirii reciproce dintre părinţi şi copii sau a copiilor între ei) între care nu există o legătură de sînge, înrudirea rezultînd dintr-o nouă căsătorie a unuia dintre părinţi.
2. (Fig.) Potrivnic, duşmănos; nefavorabil, vitregie, vitregii, s.f. || Din vitreg || Duşmănie, ostilitate, răutate. ® Adversitate, potriv-nicie.
vitriîlcâre, s.f. || După fr. vitrifier || Transformare a unui amestec de siîicaţi într-o masă sticloasă amorfă, prinţr:o operaţie de -topire, urmată -de solidificare.
vitrină, vitrine, s.f. || Din fr. vitrine || 1. Spaţiu ^amenajat în spatele ferestrei dinspre stradă a unui magazin, în care se expun mărfuri.
2. Mobilă, de forma unei mese sau a unei cutii acoperite cu sticlă, în care se expun piesele dintr-un muzeu, obiecte dintr-un magazin etc.
3. Dulap cu rafturi şi cu pereţi de sticlă, în care se expun, într-o casă particulară, bibelouri, cristale, veselă etc.
vitriol s.n. || Din fr. vitriol || (Pop.) Acid Sulfuric.
vitrdn s.n. || Cf. lat. vitrum „sticlă" || Fibră de sticlă folosită la confecţionarea unor ţesături, covoare etc.
vitros, -oâsă, vitrosi, -oase, adj. || Din fr. vitreux || Care are aspect sticlos. O Umoare vitroasă = masă gelatinoasă transparentă care umple camera posterioară a ochiului.
viţă, viţe, s.f. || Lat. vitea || 1. (Şi în forma viţă de vie) Nume dat mai multor plante din familia vitaceelor, cu frunze mari crestate adînc, cu rădăcini puternice, lăstari subţiri şi fructele (struguri) în formă de ciorchine, care se cultivă fnlr-un număr mare de soiuri şi de varietăţi; p. ext. vrej de orice plantă. O V. de vie americană = denumire a unor specii de viţă de vie rezistente la filoxeră, în care se altoiesc viţele europene. 2, (Fig.) Descendent, urmaş; p. ext. neam; fel, soi. 3. Şuviţă de păr; fir, şuviţă din care se confecţionează/ prin răsucire sau împletire, anumite obiecte.
viţeâ, -ică, viţele, s.f. || Lat. vitella || Puiul femei al vacii (pînă la un an).
viţel, viţei, s.m. || Lat. vitellus || Puiul (mascul) al vacii (pînă la un an).
viţelar, viţelari, s.m. || Din viţel || Plantă erbacee din familia gramineelor, cu miros plăcut, cu frunze lungi şi flori grupate în spic; creşte prin pajişti şi poieni.
viţios, -oâsă, adj. v. vicios.
viţiu s.n. v. viciu.
viu, vie, vii, adj. || Lat. vivus || 1. (Şi substantivat) Care este în viaţă, care trăieşte. O Carne vie = rană deschisă care sîngerează. O Expr. Prin viu grai = oral. Viu sau mort = în orice stare s-ar afla. (Substantivat) Morţii cu morţii şi viii cu viii, se spune cuiva drept consolare pentru moartea unei persoane iubite. • Care persistă, care dăinuie încă: tradiţie vie. 2. Plin de viaţă, însufleţit. ® (Despre foc) Care arde cu flacără puternică; (despre lumină}-puternic, orbitor. ® (Despre culori) Aprins, strălucitor; (despre ochi) ager, vioi. ©Intens; puternic- Discuţie vie ~r~~ discuţie însufleţită Dv' vie = durere puternică.
vivace adj. invar. || Din ît., fr. vivace, lat vivax, -cis (< vivere „a trăi") || 1. (Livr.) Vioi, ager, sprinten, plin de viaţă. ® (Adverbial; muz.) într-un ritm viu. 2. (Bot.) Peren.
vivacitate s.f. || Din fr. vivacité || Vioiciune, vîvandiérâ, vivandiere, s.f. || Din fr. vivan* dière || (înv.) Femeie autorizată să însoţească armatele pentru a vinde soldaţilor alimente şi alte articole de consum.
vivat interj. || Lat,, fr. vivat || (Ca urare mai ales cînd se ciocnesc paharele cu băutură) Trăiască! La mulţi ani! @ (Substantivat) Aclamaţie, toast.
vivipâr, -ă, vivipari, -e, adj. || Din fr. vivipare t- lat. viviparus (< vivus „viu" -f pasere „a da naştere, a produce“) || (Despre animale; şi substantivat) Care naşte pui vii.
vivisecţie, vivisecţii, s.f. || Din fr. vivisection H Operaţie făcută pe un animal viu, în scopul studierii unor procese fiziologice.
viza1, vizez, vb. I. Tranz. || Din fr. viser !| A pune o viză pe un act oficial, pentru â-i da valabilitate.
viza2, vizez, vb. I. Tranz. j| Din fr. viser j] 1. A prinde imaginea unui punct de pe teren în centrul lentilei unui aparat topografic, în scopul efectuării unor măsurători. 2. (Fig.) A se referi la ceva, a face o aluzie; a avea drept scop..., a ţinti.
vizare, vizări, s.f. (Topogr.) Acţiunea de a viza2.
vizavi adv. j| Din fr. vis-à-vis || Peste drum; (faţă) în faţă; faţă de.., în raport cu...
viză1, vize, s.f. || Din fr.' visa |j Menţiune specială făcută de o autoritate pe un act, pentru a-i da valabilitate.
viză2, vize, s.f. H Cf. rus. viz || Peşte asemănător cu cega, lung pînă la 2 m, cu botul scurt şi rotunjit.
vizéta, vizete, s.f. || Cf. vizor || Mică deschizătură circulară amenajată la o uşă, pentru a permite să se vadă din interior spre exterior; vizor, vizieră.
vizibil, -ă, vizibili, -e, adj. || Din fr. visible, lat. visibilis II1. Care poate fi văzut. • (Fig.) Care este evident, neîndoielnic. 2. (Fiz.) Spectru v. = ansamblul radiaţiilor electromagnetice capabile să impresioneze ochiul omenesc; spectru vizibil.
vizibilitate s.f. || Din fr. visibilité |] însuşirea 'de a fi vizibil. ® Stare de claritate a atmosferei,
1133
VIN Al*
care permite să se vadă obiectele pînă la o anumită distanţă. • Distanţa maximă pînă la care un obiect este vizibil.
viziâră, viziere, s.f. || Din fr. visière 1| 1. Partea din faţă a coifului, care putea fi coborîtă pentru a apăra obrazul de lovituri. 2. Cozoroc.
3.	Vizetă.
vizigot, -ă, vizigoţi, -te, s.m. şi f. || Din fr. Visigoths !| Persoană care făcea parte dintr-o popiilaţie de neam germanic, ramură a goţilor.
vizionâ, vizionez, vb. I. Traiiz. |] Din fr. visionner || A urmări, a privi proiecţia unui film, desfăşurarea unui spectacol etc.
vizionar, -&, vizionari, -e, adj. || Din fr. visionnaire || I. (Adesea substantivat) Care se iasă stăpînit de iluzii, de idealuri (irealizabile). • Care prevede şi prevesteşte evenimente viitoare.
2. Care are caracter de viziune; fantastic, vizionare, vizionări, s.f. Acţiunea de a viziona. vizir, viziri, s.m. II Din tc. vezir || Nume dat
unor înalţi dregători din ţările musulmane. O Mare-vizir == nume dat în Imperiul Otoman dregătorului care îndeplinea făncţia de prim-sfet-nic al sultanului.
r vizita, vizitez, vb. I. Tranz. |] Din fr. visiter, lat. visitare ({visere „a merge să vadă“) || 1. A face o vizită. « A se duce să vadă o localitate, un muzeu etc. 2. A inspecta, a controla, a cerceta la faţa locului.
vizitare, vizitări, s.f. Acţiunea de a vizita. vizitatăr, -oare, vizitatori, -oare, s.m. şi f. || Din vizita || Persoană care vizitează o localitate, un muzeu, o expoziţie etc. • (Rar) Musafir.
vizită, vizite, s.f. || Din fr. visite || 1. Faptul de a se duce să vadă pe cineva acasă la el, în semn de prietenie, de curtoazie etc. • Carte de v. = bucată mică dreptunghiulară de carton pe care este scris numele unei persoane şi care serveşte pentru diverse comunicări, îndeosebi între cunoscuţi. 2. Consultaţie sau control medical făcut de’medic în spital sau la domiciliul bolnavului. O V. medicală = control medical periodic, făcut elevilor, muncitorilor, soldaţilor etc. 3. Deplasare într-o localitate, la un muzeu, la un obiectiv, într-o regiune cu scopul de a le cunoaşte.
. vizitiu, vizitii, s.m. || Din magh. vezeto || Persoană care are ocupaţia dea mîna, de a conduce caii la o trăsură; surugiu.
viziüne, viziuni, s.f. || Din fr. vision, lat. vi-sio, -onis ( < videre „a vedea“) || 1. Percepţie vizuală; imagine, reprezentare. 2. Mod de a vedea lucrurile, concepţie, opinie. «Previziune-
3. Fantasmagorie; vedenie, nălucire.
vizdn, vizoni, s.m. || Din fr. vison || Animal sălbatic carnivor, cu blana preţioasă de culoare brună-închis, care trăieşte în America de Nord. • Blana acestui animal.
vizor, vizoare, s.n. || Din fr. viseur || Dispozitiv montat la un instrument optic, care permite prinderea în cîmpul vizual a obiectului ce trebuie observat. • Vizetă.
vizual, -ă, vizuali, -e, adj. |! Din fr. visuel, lat. visualis || Care aparţine vederii sau se referă la simţul văzului. O Memorie vizuală — memorie care’ reţine îndeosebi imaginile văzute. Cîmp v.
— spaţiul cuprins de vedere cînd privirea esta^ fixată asupra unui punct.
vizuină, vizuini, s.f. 1. Adăpost pe care şi-l sapă în pămînt unele animale sălbatice; (fig.) ascunzătoare. 2. (Fig.) Cocioabă, bordei.
vizunie, vizunii, s.f. || Din vizuină || (Pop.); Vizuină.
tîj interj. || Onomatopee || Cuvînt care imită zgomotul caracteristic produs de vînt, de curgerea năvalnică a unei ape, de un corp care străbate cu viteză aerul, vîjîi vb. IV v. vîjîi. vîjiâiă s.f. v. vîjiiaîă. vîjfit s.n. v. Tîjîit. vijiitdr, -oâre, adj. v. vîiiiior. vîjiitură s.f. v. vîjîitură. vîjîi, pers. 3 vîjîie, vb. IV. Intranz. || Din* vîj || (Despre vînt, ape, proiectile ete.) A produce un zgomot caracteristic, puternic. O E^r. A-i vîjîi cuiva capul (sau urechile) — a avea senzaţia de zgomot produs de afluxul mărit al sîngelui. || Şi: vîjiî vb. IV.
vfjîiâlă, vîjîieli, s.f. *|| Din vîjîi || Vîjîit. Nu puteam înţelege nimic de vîjîiala havuzului din lac (Caragiale). |] Şi: vîjiâiă s.f.
vîjîîre, vîjtiri, s.f. Faptul de a vîjîi; vîjîit. vîjîit, vîjîituri, s.n. Vîjîire; zgomot caracteristic produs de un lucru care vîjîie. || Şi: vîjîit s.n.
vîjîitdr, -oâre, vîjîitori, -oare, adj. |] Din vîjîi || Care vîjîie, care vibrează; în care vîjîie ceva. || Şi: vîjiitdr, -oâre, adj.
vîjîitură, vîjîituri, s.f. || Din vîjîi || Vîjîit. Se auzi o dulce vîjiitură de vînt (Ispirescu). |[ Şi: vîjiiMră s.f.
vîlceâ, *-ieă, vîlcele, s.f. || Lat. *valliceUa || Vale îngustă şi puţin adîncă, cu versantele în pantă uşoară; pîrîu mic.
vîinic, vîlnice, s.n. || Din bg. vălnenik || 1. Fota în formă de fustă despicată în faţă, specifică portului popular oltenesc. 2. Pînză ţărănească subţire; învelitoare de cap făcută din astfel de pînză.
vîltoâre, viitori, s.f. |! Lat. *voltoria || Vîrtej de apă, într-un loc adînc din albia unui rîu; bulboana. • (Fig.) Frămîntare, agitaţie; zarvă.
vîlvă, (4) vîlve s.f. || Din sl. vluhvu, bg. vlâhva |]
1.	Agitaţie, frămîntare, zarvă produsă de un fapt ieşit din comun. 2. (Fig.) Renume, faimă. 3. Alai, pompă. 4. (în mitologia populară) Duh, ştimă; zînă.
vîlvătâie, vîlvătăi, s.f. || Din vîlvă || Flacără mare; pălălaie.
vîlvoâre, vîlvori, s.f. || Din vîlvă || 1. Vîlvă-taie. 2. Vîrtej de apă, vîltoâre.
vîlvoi adj. invar. (Despre păr) în neorîn-duială, zbîrlit, ciufulit.
vînâ, vînez, vb. I. Tranz. || Lat. *venare [|
1.	A pîndi, a urmări şi a prinde sau a ucide animale sălbatice. 2. (Fig.) A urmări cu stăruinţă un om (vinovat); a hăitui. « (Fam.) A depista greşeli într-un text.
vînât, vînaturi, s.n. 1. Vînătoare. 2. Denumire dată animalelor care se vînează; carnea acestor animale.
VINĂ
1134
vînâ, vine, s.f. || Lat. vena || 1. Venă. O Expr. A-i îngheţa cuiva sîngele în vine — a-1 cuprinde pe cineva groaza. 2. (Pop.) SJuşchi, tendon; fibră musculară. O V. de bou — cravaşa făcută din ligamentul cervical posterior al boului. 3. (Pop.) Part şa piciorului cuprinsă între genunchi şi gleznă. O Pe vine — ghemuit, cu genunchii îndoiţi, sprijinind corpul pe gambe- 4. Filon mineral. • Pînză subterană de apă. 5. Coloană de lichid. 6. Nervură a frunzelor.
vînăt, -ă, vineţi, -te, adj., s.n. şi f. || Lat. vene-tus || 1. Adj. De culoare albastră închisă (cu reflexe violete). O Piatră vînâtâ v. piatră. • (Despre penele unor păsări sau părul unor animale) Cenuşiu bătiiid în albastru; sur. 2. Adj. (Despre oameni şi părţi ale corpului lor) Palid, livid; învineţit. 3. S.n. Culoare vînătă (1). 4. S.f. Pătlăgea vînătă.
vînătâie, vînâtăi, s.f. || Din vînăt || Pată vînătă care apare pe corp în urma unei lovituri.
vînătoare, vînători, s.f. || Lat. venatoria || 1. Faptul de a vîna, vînat. â. (Fig.) Urmărire a unui om pentru a-1 prinde.
vînător, vînători, s.m. || Lat. Venator || 1. Persoană care vînează, care practică vînătoarea. 2. Vînători de munte — trupe din cadrul forţelor armate, specializate pentru lupta în munţi.
visător esc, -eâscă, vînătoveşti, adj. || Din vînâ-tor II Privitor la vînătoare sau la vînători, care aparţine vînătorului sau vînătorii.
vînătorie, vînătorii, s.f. || Din vînător |] îndeletnicirea de vînător; vînătoare. Ostaşi... ageri cu măiestrie La arc şi vînătorie (Pop.).
vînj s.n. || Cf. s-L vonzu || (înv. şi pop.) Putere, vigoare.
vînjds, -oâsă, vînjoşi, -oase, adj. $ Din vînj || Puternic, musculos, viguros. • Plin de vitalitate.
vînds, -oâsă, vînoşi, -oase, adj. || Lat. veno-sus || Care are vine groase; p. ext. puternic, vînj os.
vint, vînturi, • s.n. || Lat. ventus || 1. Depla-sare orizontală a unei mase de aer, provocată do diferenţa de presiune atmosferică dintre două regiuni ale Pămîntului. O Ca vîntul — foarte repede. O Expr. Ce vînt te aduce? — ce te-a făcut să vii? A se aşterne vîntului — a alerga foarte repede. Bate vîntul, se spune cînd un loc este, temporar, pustiu. Din cele patru vînturi = din toate părţile. A vedea dincotro bate vîntul — a-şi da seama dinainte despre felul cum se vor desfăşura lucrurile, mln vînt — a) în gol; b) fără folos, zadarnic. O Expr. A-i face cuiva vînt = a da pe cineva afară din slujbă. 2. Curent de aer creat pe cale artificială (cu un ventilator, cu evantaiul etc.). 3. Vînt solar — flux continuu de particule (în special protoni) emise de Soare.
vînt os, -oâsă, vîntoşi, -oase, adj., s.f. || Din vînt || 1. Adj. Cu vînt; bătut de vînt. 2. S.f. Vînt puternic, furtună, vijelie. 3* S.f. (La pi.) Iele.
vîntreâ, vîntrele, s.f. || Gf. si, vetrilo || Pînză de corabie.
vîntul, pers. 3 vîntuieşte, vb. IV. Intranz. || Dimvlnt.|| (Pop.) (Despre vînt) A sufla cu putere, vijelips.
TÎnturâ, vintur, vb. I. Trânz. || Lat. ventm-lare (— ventilare) || 1. A trece boabele de cereale7 prin vînturătoare sau a Ie lăsa să curgă de la o oarecare înălţime, în bătaia vîntului, pentru a le separa de impurităţile uşoare. 2. [Fig.) A împrăştia, a spulbera.* 3. A mişca încoace şi încolo; a agita. 4. (Fig.) A da în, vileag fapte, întîmplări. .&* A cutreiera, a colinda. Vintură-lume (sau vîntură-ţarâ) — hoinar, aventurier.
vînturâre, vînturări, s.f. Acţiunea de a vîn-tura; (fig.) agitaţie, frămîntare, tulburare, vînturât s.n. Vînturare. vînturătoâre, vînturători, s.f. || Din vîntura |] Maşină agricolă care curăţă seminţele cerealelor şi leguminoaselor de corpuri străine, prin îndepărtarea acestora cu ventilatoare şi prin cernerea seminţelor prin site.
vînzâre, vînzâri, s.f. 1. Acţiunea de a vinde.
• Ceea ce s-a vîndut. 2. (Fig.) Trădare.
vînzător, -oâre, vînzâtori, -oare, s.m. şi L IIDin vinde || 1. Persoană care vinde (ocazional) ceva; persoană angajată pentru a vinde mărfuri intr-un magazin. • (Adjectival) Care este de vînzare. De ţi-e negrul vînzător, Eu îţi sînt cumpărător (Pop.). 2. (Fig.) Trădător.
vînzoleâlă, vînzoleli, s.f. || Din vinzoli || Frămîntare, agitaţie; zbucium.
vînzoli, vînzolesc, vb. IV. Refl. şi tranz. -|| Din magh. vonszol „a se tîrî“ || A (se) frăminta, a (se) agita; (tranz.) a răscoli. • Refl. recipr.
A se încăiera, a se îupta.
vîrcolâc, vîrcolaci, s.m. || Din bg. vărkotak || (în superstiţii) 1. Fiinţă imaginară despre care’ se credea că mănîhcă Luna sau Soarele (provo-cînd eclipsele). 2. Strigoi.
vîrf, vîrfuri, s.n. || Din si. vruhă || 1. Partea cea mai de sus (ascuţită) a unor obiecte înalte (copaci,, clădiri etc.), a unor forme de relief (deal, munte). O Expr. Asta pune vîrf la toate — asta este prea mult, întrece orice aşteptare. Plin vîrf — plin de tot. • (Geogr,) Pisc. 2. (La pl.; fig.) Persoanele care se află în fruntea unei organizaţii, a unui grup sau a unei clase sociale.
3.	Capăt, extremitate (ascuţită) a unui lucru; punct de intersecţie a două laturi ale unui poligon. • Extremitatea unor părţi ale trupului omului sau animalelor. O Expr. Din vîrful buzelor = de mîntuială; ironic, sfidător. In (sau pe) vîrful picioarelor = încet, fără zgomot, tiptil.
A i se sui cuiva părul în vîrful capului — a-i fi frică, a se înspăimînta. 4. Punct de intensitate maximă a unei activităţi. O Ore de vîrf = ore de afluenţă maximă, de solicitare intensă în cadrul unor activităţi.
vîrful, vtrfuiesc, vb. IV. Tranz. ||[Din vîrf ||
A face vîrf unei grămezi, unei clăi etc. ® A umple cu vîrf (un recipient)-
vîrfuît, -ă, vîrf uiţi, -te, adj. 1. Cu vîrf, ţuguiat, ascuţit. 2. (Despre recipiente) Plin, umplut cu vîrf .
vîrî, vîr„ vb. IV. || Din si. vreţi || 1. Tranz. A băga, a introduce; a înfige, a împlînta. O Expr. A-i vîrî cuiva ceva pe gît — a sili pe cineva să accepte un lucru împotriva voinţei sale. A vîrî
1135
VOCALA
vrajbă (sau zîzanie) = a provoca neînţelegere, intrigi. 2. Tranz. A face să intre undeva ţde voie sau forţat); (refl.) a intra, a se baga în..; a se înghesui. O Expr. A se vîrî sub pielea cuiva — a căuta insistfent să cîştige încrederea sau dragostea cuiva. A se vîrî in sufletul cuiva = a plictisi pe cineva cu insistenţele,, cu manifestările de simpatie. 3. Refl. A se amesteca, a interveni Intre alţii.
vîrstă1, vîrste, s.f. || Din sl. vrusta || 1. Timpul (exprimat în ani, luni, zile) socotit de la naşterea unei fiinţe pînă la un anumit moment din viaţa ei; etate. O în vîrstâ = bătrîn. între două vîrste = nici prea tînăr, nici prea bătrîn. Preşedinte de vîrstâ — preşedinte al unei adunări ales în persoana celui mai în etate dintre membri.
2.	Etapă în viaţa cuiva, caracterizată prin anumite aspecte. 3.’ Număr de ani împliniţi care se cer pentru ca cineva să se bucure de anumite drepturi (civile, politice etc.,). 4. Cea mai mică subdiviziune a timpului geologic, în care s-au format strat ele dintr-un etaj geologic.
vîrstă2, vîrste, s.f. II Din ser. vrsta || (Reg.) Dungă de altă culoare decît fondul (într-o ţesătură) .
vîrstnic, -ă, vîrstnici, -e\ adj. || Din vîrstă1 || Trecut de epoca tinereţii; înaintat în vîrstă.
vîrşă, vîrşe, s.f. || Din ser. vrsa || Unealtă de pescuit alcătuită dintr-un coş în formă de pîlnie, făcut din plasă sau din nuiele.
vîrtej, vîrtejuri, s.n. || Din bg. vărtez || 1. Porţiune din masa unui fluid, unde acesta are o mişcare de rotaţie; vîltoâre, bulboană. « Rotire în cercuri a apei în locul unde se cufundă cineva sau ceva. 2. Mişcare în cerc; vînt care ^e roteşte în loc, ridicînd în aer praf, hîrtii, frunze uscate etc.; coloană/trîmbă, sul de praf, de fum, de zăpadă. 3* (Fig.) Vălmăşag ameţitor, buimăceală. 4. Nume dat unor unelte care, cînd funcţionează, descriu o mişcare circulară. • încuietoare la uşă sau la poartă, formată dintr-o bucată de lemn sau de fier care se învîrteşte în jurul unui cui.
vîrteji, vîrtej esc, vb. IV. Refl. şi tranz. HDin vîrtej || A (se) în vîrteji, a (se) învolbura, vîrtâlniţă, vîrtelniţe, s.f. || Cf. bg." vărtelka ||
1. Unealtă de pe care se deapănă din jirebie sau din scul firele de l'înă, de cînepă, de bumbac etc.
2. Maşină care serveşte la înfăşurarea în suluri ori în colaci a benzilor sau a sîrmelor de metal în timpul tragerii sau al laminării.
vîrtos, -oâsă, vîrtoşi, -oase, adj., adv. || Din lat. *virtuosus || 1. Adj. Puternic, viguros. • Tare, îndesat, solid. 2. Adv, Cu forţă, cu putere. G Mai vîrtos = mai ales, mai cu seamă.
vîrtoşîe, vîrtoşii, s.f. H Din vîrtos || Putere, forţă, vigoare.
vîrtiăte., vîrtuţi, s.f. || Lat. virtus, -tutis || (înv. şi arh.) 1. Putere, vigoare. 2. Bărbăţie, curaj. 3. Proprietate, însuşire, calitate.
vîsc s.m. || Lat. viseum || Plantă semipara-zită care creşte pe ramurile unor copaci, cu frunzele pieloase, totdeauna verzi, cu fructul în forma unor bobiţe albe, folosită ca plantă medicinală.
vîscds, -oâsă, vîscoşi, -oase, adj. || Lat. visco-sus II Cleios, lipicios.
TÎscozitâte s,f. v. viscozitate.
vîslâş, vîslaşi, s.m. || Din vîslă || Persoană care vîsleşte, care conduce o barcă cu vîsle.
vîslă, vîsle, s.f. || Din sl. veslo || Unealtă de lemn cu care se conduce o ambarcaţie, formată dintr-o parte mai lată care loveşte apa, şi dintr-o coadă lungă de lemn de care ţine vîsla-şul; ramă, lopată.
visli, vîslesc, vb. IV. Intranz. || Din vîslă || A mînui vîslele în apă, făcînd să înainteze o ambarcaţie.
vlslît sJi. Acţiunea de a vîsli. vlzdoâgă, vîzdoage, s.f. || Din ucr. hvozdyh || (Bot.) Crăiţă.
vlagă s.f. ii Din sl. vlaga || Forţă, putere, vigoare.
vlah, -ă, s.m. şif., adj. v. valah, vlădică, vlădici, s.m. || Din sl. vladika |] Episcop.
vlăguî, vlăguiesc, vb. IV. Tranz. || Din vlagă \\ A stoarce de puteri, a istovi. • Refl. A obosi peste măsură.
vlăguit, -ă, vlăguiţi, -te, adj. Sleit de puteri, istovit.
vlăjgan, vlăjgani, s.m. || Cf. ser. vlazan |] Tînăr voinic, zdravăn.
vlăstâr, vlăstare, s.n. || Din ngr. vlastari || 1. Lăstar. 2. (Fig.) Descendent al unei familii.
voal, voaluri, s.n. |] Din fr. voile || 1. Ţesătură fină, uşoară, transparentă, de bumbac, de mătase sau din fibre sintetice, din care se fac perdele şi unele obiecte de îmbrăcăminte femeiuşcă; văl cu care femeile îşi acoperă capul sau faţa. 2—Pătă neagră slabă, produsă uneori pe un material fotografic.
voalâ, voalez, vb. I. || Din fr. voiler [| 1. Tranz. A acoperi cu un voal; a ascunde, a masca. • Refl. (Despre voce sau sunete) A-şi pierde sonoritatea, limpezimea, a se estompa. 2. "Refl. (Despre materiale fotografice) A se degrada, din cauza apariţiei voalului (2).
voalare, voalări, s.f. Acţiunea de a (se) voala. voalat, -ă, voalaţi, -te, adj. 1. Acoperit cu un voal; umbrit; ascuns. « (Despre voce, sunete) Stins, estompat. 2. (Despre negative fotografice) Degradat prin producerea unui voal (2).
voaletă, voalete, s.f. || Din fr. voilette |J Ţesătură subţire, foarte rară, fixată la pălăriile femeieşti ca garnitură sau pentru a acoperi faţa.
vocabular, vocabulare, s.n. || Din fr. vocabu-laire, lat. vocabularium |i 4. Totalitatea cuvintelor dintr-o limbă; lexic. 2. Totalitatea cuvintelor specifice unui anumit domeniu de activitate, unei anumite categorii sociale etc. 3. înşi-rare alfabetică (sau după alte criterii) a cuvintelor dintr-un text, însoţite de explicaţia lor sau de traducerea în altă limbă.
voeâbulă, vocabule, s.f. |] Din lat. vocabulum || (Livr.) Cu vînt, vorbă.
vocâl, -ă, vocali, -c, adj.r || Din fr. vocal, lat. vocalis || Care aparţine vocii, privitor la voce; care serveşte la formarea vocii. •	(Muz.).
Executat cu vocea.
vocâlă, vocale, s.f. || Din lat. vocalis, germ. Vokal || Sunet al vorbirii, la a cărui rostire cu-
VOCALIC
1136
ren tul de aer sonor iese liber, continuu; literă care reprezintă un astfel de sunet.
vocalic, -ă, vocalici, -ce, adj. || Din fr. vocali-que II Care aparţine vocalelor, care se referă la vocale.
voealism s.n. || Din fr. vocalisme |j 1. Sistemul vocalic al unei limbi. 2. Parte a foneticii care se ocupă cu studiul vocalelor.
vocaliza, vocalizez, vb. I. Tranz. şi intranz. || Din fr. vocaliser || (Muz.) A executa o vocaliză.
vocaliză, vocalize, s.f. || Din fr. vocalise || Exerciţiu de canto în care denumirile notelor sînt înlocuite cu vocale (de preferinţă a).
vocativ s.n. II Din lat. vocativus, fr. vocatif || Caz al declinării, care exprimă, o chemare, o adresare, o invocare.
vocaţie, vocaţii, s.f. || Din fr. vocation, lat. vocatio, -onis (< vocare „a chema") || Aptitudine deosebită, predispoziţie pentru o anumită artă sau ştiinţă, pentru un anumit domeniu de activitate; chemare.
voce, voci, s.f. || Din lat. vox, vocis || 1. Facultate, specifică omului, de a emite sunete articulate; sunetele emise de om prin vibrarea coardelor vocale. 2. însuşirea de a cînta frumos din gură. 3. Linie melodică încredinţată fiecărui instrument executant într-o compoziţie; registru (4) vocal.
vocifera, vociferez, vb. I. Intranz. || Din fr. vociférer; lat. vox, vocis „voce" + ferre „a duce, a purta" || A vorbi răstit, cu glasul ridicat; a face scandal.
vociferâre, vociferări, s.f. Acţiunea de a vocifera; vorbire pe ton ridicat.
vocoder, vocodere, s.n. || Din fr. vocoder || (Teîee.) Sistem electronic de telefonie, în care vorbirea este codificată şi apoi reconstituită artificial, pentru a fi mai inteligibilă.
vddă s.m. || Din sl. [voje^voda || Titlu pe care îl purtau domnii ţărilor româneşti, vodca s.f. v. votcă. x vodér, vodere, s.n. || Din fr. voder || (Telec.) Aparat electronic de producere a vocii artificiale.
vodevil, vodeviluri, s.n. || Din fr. vaudeville || Comedie uşoară, în al cărei text sînt intercalate cuplete care se cîntă pe melodii cunoscute.
vogă s.f. I] Din fr. vogue, it. voga „reputaţie" || (Livr.) Interes viu dar trecător, provocat de o întîrnplare, de o persoană etc.; modă; renume, faimă trecătoare.
voi1 pron. pers. II Lat. vos || 1. Ţine locul numelor persoanelor cu care se vorbeşte: voi aţi hotărît. 2. (La dativ) Vouă nu v-am spus. • (Indi-cînd posesiunea) Luaţi-vă cărţile. • (în compunerea verbelor reflexive construite cu dativul) V-aţi amintit? 3. (La acuzativ) Pe voi v-am căutat. • (Ca pron. de politeţe, cu valoare de sg.) Vă rog să hotărîţi singur. || Dativ: vouă, vă, v-, vi; acuzativ: (pe) voi, vă, v-,
voi2, voiesc, vb. IV. Tranz. || Cf. sl. voliti ||
1.	A fi hotărît să..., a avea intenţia, a vrea. 2. A fi de acord, a accepta, a consimţi.
voiaj, voiajuri, s.n. || Din fr. voyage |] Călătorie. || PI. şi: voiaje.
voiaja, voiajez, vb. I. Intranz. || Din fr. voyager || A călători.
voiajat, -ă, voiajaţi, -te, adj. Care a călătorit mult; umblat.
voiajor, voiajori, s.m. || Din fr. voyageur ||
1.	Călător. 2. Voiajor comercial — reprezentant al unei firme particulare, care vizitează diferite localităţi, în cautare de beneficiari sau de furnizori; comis-voiajor.
vdie s.f. || Din sl. volja || 1. Voinţă, vrere; intenţie, dorinţă. O Cu voie sau cu voia mea (ori ta, sa etc.) = intenţionat, dinadins. Fără (de) voie sau fără voia mea (ori ta, sa etc.) = involuntar, neintenţiojiat. De voie, de nevoie = vrînd-nevrînd. 2* învoire, permisiune. O Cu voia cuiva — cu încuviinţarea cuiva. 3. Dorinţă, plăcere, poftă. O în voie — fără nici un impediment, nestingjierit. O Expr. A face pe voia cuiva sau a-i face cuiva pe voie — a împlini dorinţa sau plăcerea cuiva.
voievod, voievozi, s.m. || Din sl. vojevoda || 1-(în evul mediu) Titlu purtat de domnii Ţării Româneşti, de ai Moldovei şi de guvernatorii Transilvaniei. •Conducător militar al unui teritoriu limitat. 2. Căpetenie a unui sălaş de ţigani.
voievodal, -ă, voievodali, -e, adj. ||Din voievod|| Care aparţinea unui voievod (1); privitor la voievozi. • Dia vremea voievozilor.
voievodat, voievodate, s.n. || Din voievod || Teritoriu care se afla sub autoritatea unui voievod.
voinic, -ă, voinici, -ce, s.m., adj. || Din bg., ser. vojnik || 1. S.m. Tînăr chipeş, curajos, viteaz. O Voinic de codru sau voinicul codrilor = haiduc. 2. S.m. (înv.) Ostaş. 3. Adj. (Despre oameni) Robust, viguros, bine făcut.
voinicesc, -eâscă, voiniceşti, adj., s.f. art. || Din voinic || 1. Adj. De voinic, caracteristic voinicilor, vitejesc. 2. S.f. art. Numele unui dans popular.
voiniceşte adv. || Din voinic || Ca voinicii, vitejeşte. ’	^
voinicică, voinicele, s.f. |j Din voinic || Plantă erbacee din familia cruci ferelor, înaltă de 40 — 80 cm, cu tulpină şi frunze păroase şi flori galbene.
voinicie, voinicii, s.f. jj Din voinic || 1. însuşirea de a fi voinic; vitejie, bărbăţie. 2. Faptă vitejească. 3. Haiducie.
voinţă, voinţe, s.f. !| Din voi2 || 1. Orientarea conştientă a omului spre realizarea unor scopuri; efortul depus pentru atingerea acestora. 2. Decizie fermă şi perseverentă în învingerea obstacolelor. 3. Hotărîre, decizie a cuiva. 4. învoire, consimţămînt, permisiune. 5. Intenţie; scop, ţel. 0. Dorinţă.
^voids, -oâsă, voioşi, -oase, adj. || Din voie || Bine dispus, vesel, bucuros.
voieşîe, voioşii, s.f. || Din voios || Voie bună, bună dispoziţie, veselie.
voit, -ă, voiţi, -te, adj. Făcut în mod intenţionat, din propria voinţă.
voitor, -oare, voitori, -oare, adj. || Din voi2 || Care voieşte, care doreşte ceva. O V. de bine — care doreşte binele cuiva; binevoitor.
1137
VOLUMETRIC!
volan, volane, s.n. |[ Din fr. volant |] 1. Piesă în formă de roată, cu ajutorul căreia se efectuează, manual, anumite comenzi la maşini-unelte, la autovehicule etc. 2. Fîşie de ţesătură (sau dantelă) încreţită ori plisată, care se pune ca garnitură la obiecte de îmbrăcăminte femeiască, la : cuverturi etc.
volant1, volanţi, s.m. || Din fr. volant || Roată grea, montată pe arborele unei maşini cu piston, pentru a-i uniformiza turaţia.
volânt2, -ă, volanţi, -te, adj. || Din fr. volant || Desprins dintr-o unitate; detaşabil, mobil. O Foaie volantă = a) foaie de hîrtie scrisă sau tipărită, care se difuzează în public ca manifest, ca înştiinţare etc.; b) filă detaşabilă dintr-un carnet, dintr-un caiet etc.
volapivk s.n. || Din fr. volapiik, germ. Volapiik II Limbă artificială cu caracter internaţional.
volatil, -ă, volatili, -e, adj. || Din fr. volatil, lat. volatilis || (Despre lichide) Care se evaporă uşor la temperatura obişnuită.
volatilitate, s.f. || Din fr. volatilité || însuşirea de a fi volatil.
volatiliza, volatilizez, vb. T. Refl. H Din fr. volatiliser || 1. (Despre lichide) A se transforma rapid în vapori, la temperatura obişnuită. 2. (Fig.) A dispărea fără urmă.
volatilizare, volatilizări, s.f. Acţiunea de a se volatiliza; evaporare.
volănâs, volănase, s.n. Diminutiv al lui volan
(2).
volbură, volburi, s.f. II Lat. *volvula {(voi-* vere „a se învîrti, a se întoarce“) || l. Vînt puternic, cu vîrtejuri; furtună. •Coloană, vîrtej, trîmbă de zăpadă sau de nisip. 2. Vîrtej de apă; viitoare. 3. Plantă erbacee cu- tulpina subţire,
* tîrîtoare sau agăţătoare, cu flori albe sau roz, avînd corola în formă de pîlnie.
voiburos, -oâsă, volburosi, -oase, adj. |] Din volbură || învolburat, învîrtejit.
volei s.n. f| Din engl. volleyball || Joc sportiv care se dispută între două echipe de cîte şase jucători, cu o minge specială care trebuie aruncată peste o plasă întinsă în mijlocul terenului, la o anumită înălţime (în funcţie de vîrsta şi sexul jucătorilor). || Şi: volei-bal s.n. volei-bal s.n. volei.
voleibalist, -ă, voleibalişti, -ste, s.m. şi f.
|| Din voleibal || Jucător de volei.
voléu, voleuri, s.n. || Din fr. volée || (La tenis) Lovitură prin care mingea este expediată înainte ca ea să atingă pămîntul. volintâr, s.m. v. voluntar, volitiv, -ă, volitivi, -e, adj. || Din fr. volitif || Voliţional.
voliţionâl, -ă, voliţionali, -e, adj. || Din fr. volitionnel || Care se referă la voinţă; care este determinat de voinţă.
voliţiăne, voliţiuni, s.f. II Din fr. volition || (Psih.) Act determinat de voinţă.
volnic, -ă, volnici, -e, adj. || Din si. volïnû [| (înv.) Care poate acţiona după voia sa; liber (de a face ceva).
voldc, voloace, s.n. || Din rus., ucr. volok [| Plasă de pescuit întinsă ţa cele două capete pe cîte un suport de lemn, cu care este trasă prin apă. Este folosit pentru pescuitul în ape puţin adînci.
volt, volţi, s.m. H Din fr. volt, după numele fizicianului italian Volta |j Unitate de măsură a tensiunii electrice, egală cu tensiunea de la capetele unui conductor care/, fiind străbătut de un curent de un amper, dezvoltă o putere de un watt.
voltăie, -ă, volt aici, adj. || Din fr voliaîque j| Care se referă la pila electrică inventată de Volta. O Arc v. = arc electric.
voltaj s.n. || Din fr. voltage || Tensiune electrică exprimată în volţi.
voltamétru, voltamètre, s.n. || Din fr. voltamètre II Instrument de măsurat intensitatea unui curent electric prin determinarea cantităţii de substanţă depuse într-o electroliză.
voltampermétru, voltampermetre, s.n. || Din fr. volîampèremètre || Instrument electric de măsurat, care poate fi folosit alternativ ca volt-metru sau ca ampermetru.
voltă, volte, s.f. || Din fr. volte || 1. Mişcare în formă de cerc sau de arc de cerc. 2. Schimbare de direcţie a unei nave, astfel ca vîntul să lovească în celălalt bord,
voltijă, voltije, s.f. || Din fr. voltige ]| 1. încălecare a unui cal din mers, fără ajutorul scărilor.
2.	Călărie în picioare, pe şa.
voitmétru, voltmètre, s.n. || Din fr. voltmètre |ţ Instrument folosit pentru măsurarea tensiunii electrice dintre două puncte ale unui circuit.
volubil, -ă, volubili, -e, adj. || Din fr. volubile, lat. volubilis || 1. Care vorbeşte repede şi cu uşurinţă, care are un bogat debit verbal. 2. (Despre plante) Care îşi răsuceşte tulpina în jurul unui suport (ex. volbura, fasolea).
volubilitate s.f. || Din fr. volubilité || Uşurinţa de a vorbi curgător şi repede.
volum, volume, s.n. f] Din fr. volume, lat. volumen, -inis || 1. Spaţiu pe care îl ocupă un corp. • Mărime calculată pe baza celor trei dimensiuni ale corpurilor: lăţime, înălţime, grosime. 2. Masă de apă debitată de o fînţînă, de o apă curgătoare etc. 3. Proporţiile unei activităţi. 4. Nivel de intensitate sonoră a semnalelor auditive. • (Muz.) Amploare a sunetelor emise de o voce sau produse de un instrument muzical.
5. Carte (legată sau broşată); fiecare dintre cărţile care alcătuiesc împreună o lucrare uni- „ tară.
volumetric, -ă, volumetrici, -ce, adj. || Din fr. volumétrique || Care se referă la volumul sau la determinarea volumului unui corp ; analiză volumetrică — analiză pentru determinarea greutăţii unei substanţe, prin măsurarea volumului soluţiei etalonate folosite pentru titrare.
volumetric s.f. || Din fr. volumétrie || Parte a chimiei analitice care se ocupă cu analizele volumetrice.
VOLUMINOS
1138
^ voluminds, -oâsă, vo luminoşi, -oase, adj. || Din fr. volumineux || 1. Gare are volum ipare, care ocupă un loc mare în spaţiu:. • (Despre persoane) Foarte gras. 2. (Despre dosare, cărţi) Care are multe file.
voluntâr, -ă, voluntari, -e, adj., s.m. || Din fr. volontaire, lat. voluntarius || 1. Adj. (Despre oameni) Care acţionează* de bunăvoie, din proprie iniţiativă; care îşi impune voinţa; autoritar. 2. Adj. (Despre acţiuni) Care se face în mod conştient şi fără constrîngere. 3. S.m. Persoană care cere să facă serviciul militar, fără a avea această obligaţie (înainte de vîrsta cerută); militar care se oferă de bună voie să execute o misiune de luptă. 4. S.m. Persoană care se oferă să îndeplinească o muncă în mod dezinteresat. || Şi: volintîr s.m.
voluntariat s.n. || Din fr. volontariat || Angajare în armată ca voluntar.
voluntarism s.m || Din fr. volontarisme || 1. Concepţie sociologica subiectivistă care consideră voinţa umană ca factor hotărîtor al istoriei, negînd existenţa legilor obiective sau opu-nînd voinţa umană acestor legi- 2. Concepţie care atribuie proceselor voliţionale rolul hotărîtor în viaţa psihică.
voluntarist, -ă, voluntarişti, -ste, adj. || Din fr. volontariste || Gare aparţine voluntarismului, privitor la voluntarism.
voluptate, voluptăţi, s.f. II Din fr. volupté, lat. voluptas, -atis || 1. Plăcere mare a simţurilor.
2.	Desfătare sufletească; încîntare.
voluptos, -oâsă, voluptoşi, -oase, adj. || Din fr. voluptueux, lat. voluptuosus || Care produce sau exprimă voluptate; plin de voluptate. || Şi: voluptuds, -oâsă adj-
voluptuds, -oâsă adj. v. voluptos, volută, volute, s.f. || Din fr. volute, it. voluta || Ornament arhitectonic în formă de spirală (folosit în antichitate la capitelurile coloanelor); p. gener. ornament în spirală.
volvulus s.n. || Cuv. lat. Cf. volvere „a răsuci, a întoarce" || Răsucirea intestinului subţire sau a colonului pelvian, provocînd tulburări grave ale circulaţiei.
vomâ, vomez, vb. I. Tranz. || Din fr. vomir. Cf. lat. vomere || A vărsa, .a vomita.
vomă, vome, s.f . |) Din voma || Acţiunea de a voma; expulzare pe gură a conţinutului stomacului.
vorner, vomere, s.n. || Din fr. vomer [| Os lat situat între cele două cavităţi nazale, alcătuind scheletul osos al nasului.
vomică, vomice, adj. || Din fr. vomique, lat. [nux]vomica (| Nucă vomică = nume dat seminţelor unui arbore tropical, care conţin stricnina.
vomită, vomitez, vb. I. Tranz. || Din lat. vomitare || A da afară pe gură mîncarea ajunsă în stomac; a vărsa, a voma.
vomîtâre, vomitâri, s.f. Faptul de a vomita; vomă.
vomitiv, -ă, vomitivi, -e, adj. || Din fr. vomitif || Care provoacă vomă. • (Substantivat, n.) Medicament care are proprietatea de a provoca vomă.
vonicer, voniceri, s.m. Arbust cu ramurile în patru muchii şi cu flori albe-verzui.
vopsea, vopsele, s.f. || Din vopsi || 1* Materie colorantă obţinută prin suspensia unui pigment într-un lichid;, folosită la acoperirea unor obiecte în scop decorativ sau de protecţie. 2* Culoare folosită în pictură. || Şi: văpseâ si.
vopsi, vopsesc, vb. IV. Tranz. || Din bg. vapsam || A colora un obiect, acoperindu-i suprafaţa cu vopsea, în scop decorativ sau de protecţie; a boi. • Refl. (Fam.) A se farda, a se sulemeni. || Şi: văpsi vb. IV.
vopsire,' vopsiri, s.f. Acţiunea de a (se) vopsi.	K
vopsit1 s.n. Vopsire.
vopsit2, -ă, vopsiţi, -te, adj. Dat cu vopsea, boit.
vopsitdr, -oare, vopsitori, -oare, s.m. şi f. || Din vopsi \\ 1. Persoană câre se ocupă cu vopsitul; boiangiu. 2. (Reg.) Zugrav.
vopsitorîe, vopsitorii, s.f. || Din vopsitor || 1. Meseria vopsitorului. 2; Atelier sau secţie industrială în care se execută operaţia de* vopsire; boiangerie.
vorace^ voraci, -ce adj. || Din fr. vorace, lat. vorax, -cis ( (vorare „a devora") || Care mănîncă cu mare lăcomie; mîncăcios, lacom, gurmand.
voracitâte s.f. || Din fr. voracité, voracitas, -atis || Faptul de a fi foarte lacom, de a mînca cu mare lăcomie. • (Fig.) Cupiditate, aviditate.
vorbăreţ, -ă, vorbăreţi, -ţe, adj. || Din vorbi || (înv.) 1. Vorbăreţ- 2. Elocvent, grăitor.
vorbă, vorbe, s.f. || Din sl. dvorîba || 1. Cuvînt.
2.	Şir de cuvinte care exprimă o idee- O Expr. Auzi vorbă ! = e posibil aşa ceva? se poate? A avea vorbă cu cineva = a avea ceva de discutat cu cineva. • Expunere, istorisire, relatare. O Expr. Ce mai (otita) vorbă ? = ia ce să mai lungim discuţia? • Convorbire, conversaţie, discuţie; taifas. O Expr. Fără multă vorbă = fără proteste, fără crîcneală. Din vorbă în vorbă = din una în alta, din discuţie în discuţie. Fie vorba între noi = ce vorbim sărăfîiînă între noi. Nici vorbă ! = desigur, negreşit ; nici pomeneală. Vorbă să fie ! == nu e de crezut aşa ceva. Lasă vorba ! sau, eliptic, vorba! — tăcere! • Schimb de cuvinte în contradictoriu, neînţelegere, ceartă. O Vorbă-lungă = flecar, palavragiu. 3. Mod, fel de a vorbi, de a se exprima. O Expr. Dacă ţi-i vorba de-aşa — dacă aşa stau lucrurile.
4.	Zicătoare, proverb. 5. îndemn, sfat, învăţătură. • Părere, convingere. 6. Promisiune, fă-găduială, angajament. •înţelegere, învoială.
7.	Zvon, veste, ştire O (Aşa) umblă vorba = aşa s© vorbeşte, aşa se spune. 8. Calomnie, bîrfă, vorbăreţ, -eâţă, vorbăreţi, -e, adj-|| Din vorbi || (Adesea substantivat) Căruia îi place să vorbească mult; guraliv, limbut, vorbăreţ.
vorbăria s.f. U Din vorbă \| Vorbă multă fără rost, pălăvrăgeală, sporovăială, flecăreală, taifas.
vorbi, vorbesc, vb. IV. || Din vorbă |[ 1. Intranz. A avea facultatea de a folosi graiul articulat, de a-şi exprima gîndurile prin vorbire, cu voce tare; a spune, a zice, a grăi. O Expr. A
1139
VRAJEFOR
vorbi cu gura altuia — a vorbi fără convingere, şovăielnic. • A se adresa cuiva. 2. Intranz. A ţine un discurs, o conferinţă. 3. Intranz. A-şi spune cuvîntul, a-şi exprima voinţa; (fig.) a adeveri, a confirma. 4. Refl. A se sfătui. • In-tranz. A sta de vorbă, a discuta.
vorbire, vorbiri, s.f. 1. Acţiunea de a vorbi; folosire a limbii în procesul de comunicare între membrii unei colectivităţi. 2. Limbă, grai; limbaj. 3. Fel de a vorbi, mod de a se exprima.
vorbit, -ă, vorbiţi, -te, adj. Rostit, exprimat, expus. O Limbă vorbită = limbă uzuală, întrebuinţată în viu grăT
vorbitor, -oare, vorbitori, -oare, adj., s.m. şi f. || Din vorbi || 1. Adj. (Şi substantivat) Care vorbeşte, care foloseşte limbajul articulat. * Care vorbeşte cu uşurinţă; vorbăreţ, comunicativ. 2. Adj. Care este evident; edificator. 3.
S.m. şi f. Persoană care ia cuvîntul în public; conferenţiar, orator.
vornic, vornici, s.m. f| Din sl. dvoriniku || (înv.) 1. Mare dregător din Muntenia şi din Moldova, conducător al curţii domneşti avînd şi drept de judecată asupra întregii ţări, însărcinat cu conducerea treburilor interne. 2. Reprezentant al domniei în oraşe, cu atribuţii judecătoreşti. 3. Primar al unui sat sau al unui tîrg.
4.	Vornicel de nuntă.
vorniceâsă,	vornicese,	s.f. || Din vornic ]j
(înv.) Soţia vornicului.
vornicel, vornicei, s.m. || Din vornic || 1. (înv.) Dregător subaltern al vornicplui (1) în tîrguri şi în sate. 2. Flăcău însărcinat, la nunţile ţărăneşti, cu conducerea alaiului nunţii, cu invitarea şi cinstirea oaspeţilor, cu anunţarea darurilor etc.
vornicie, vornicii, s.f. || Din vornic || (înv.)
1. Demnitate, rang, funcţie de vornic. 2. Instituţia, sediul unde îşi exercita vornicul funcţia.
voroâvă, voroave, s.f. || Din vorovi, (înv. şi reg.) „a vorbi“ || (înv. şi reg.) .1. Cuvînt, vorbă.
2. Cuvîntare.
vostru, voâstră, voştri, voastre, pron. pos., adj. pos. || Lat. voster (= vester), vostra || 1-Pron. pos. (Precedat de art. al, a, ai, ale) înlocuieşte numele obiectului posedat de persoana sau persoanele cărora li se adresează vorbitorul precum şi numele acestora: realizarea lor este mai importantă decît a voastră. 2. Adj. pos. Care aparţine persoanelor cărora li se adresează vorbitorul: casa voastră; (arată o dependenţă, o înrudire) vecinii voştri. 3. Pron. pos. (la m. pl.) Familia, rudele celor cărora li se adresează vorbitorul sau (la f. pl.) treburile, preocupările acestora: m-am întîlnit cu ai voştri; voi cu ale voastre.
vot, voturi, s.n. || Din fr. voie || Exprimare a opiniei cetăţenilor sau a membrilor unei adunări în legătură cu o candidatură,'cu alegerea unui reprezentant, cu o propunere etc. O Drept de vot — drept al alegătorilor de a-şi exprima voinţa pentru alegerea reprezentanţilor în organele reprezentative ale statului. O Vot deliberativ = vot al cărui rezultat este obligatoriu. Vot consultativ = vot al cărui rezultat nu este obligatoriu. Vot de încredere V. încredere.
vota, votez, vb. I. Intranz. || Din ir. voter || A-şi exprima părerea asupra unei .candidaturi, a unei propuneri etc.; a-şi exercita dreptul de vot. • Tranz. A alege pe cineva prin vot. votare, votări, s.f. Acţiunea de a vota. votcă, votci, s.f. || Din rus. voăka |] Băutură alcoolică tare făcută din cereale sau din fructe. || Şi: vddcă s.f.
votiv, -ă, votivi, -e, adj. II Din fr. votif || (Despre obiecte) închinat divinităţii. O Tablou v. = pictură murală reprezentînd’ pe ctitorul (sau ctitorii) unei biserici sau ai unei mănăstiri, de obicei ţinînd în mîini imaginea miniaturală a bisericii ctitorite.
vrâbîe, vrăbii, s.f. || Din sl. vrăbii || Gen de păsări sedentare, cu pene brune, cu dungi negre pe spate, şi cenuşii pe pîntece, cu ciocul scurt, conic; trăiesc în preajma caselor sau pe cîmp.
vrac, vracuri, s.n. || Din fr. vrac || Formă de depozitare şi de transport, în grămezi, neambalate, a materialelor pulverulente, granulare sau în bucăţi.
vraci, vraci, s.m. || Din sl. vraci || (Pop.) 1. Medic; tămăduitor. 2. Vrăjitor.
vraf, vrafuri, s.n. || Din sl. vrahu || Grămadă, maldăr, morman; teanc.	'
vraişte s.f. Neorînduială, dezordine, harababură. • (Adjectival) Aflat în dezordine; lăsat în voia soartei; (despre uşi, ferestre) larg deschis.
vrajă, vrăji, s.f. || Din sl. vraza || 1. (în basme şi în superstiţii) Acţiunea de a vrăji, de a face farmece; mijloc folosit în acest scop; descîntec.
2.	(Fig.) Atmosferă care încîntă, care farmecă.
^ vrajbă, vrajbe, s.f. || Din sl. vrazda |] Ceartă, neînţelegere, dezbinare, duşmănie, vrâmiţă s.f. v. vraniţă. vrană, vrăni, s.f. || Din bg. vrana || 1. Gaură mică (rotundă) la butoaiele înfundate, prin care se introduce sau se scoate vinul. 2. Deschizătură prin care curge făina la moară.
vraniţă, vraniţe, s.f. |j Din ser. vratnica |j (Reg:) Poartă de seînduri sau de nuiele împletite.
|| Şi: vrâmiţă s.f.
vrăbete, vrăbeţi, s.m. || Din bg. vrabec || Băr-bătuşul vrabiei; vrabie. || Şi: vrăbeţ s.m. vrăbăţ s.m. v. vrăbete.
vrăbioâră, vrăbioare, s.f. || Din vrabie || 1. Diminutiv al lui vrabie. 2. Game de vită din regiunea şalelor.
vrăbioi, vrăbioi, s.m. || Din vrabie [| Bărbătu-şul vrabiei.
vrăfui, vrăfuiesc, vb. IV. Tranz. || Din vraf [| A pune, a aşeza în vrafuri, în grămezi. #A răvăşi.
vrăji, vrăjesc, vb. IV. Intranz. || Din sl, vraziti || 1. (în basme şi în superstiţii) A face vrăji. • A transforma în mod miraculos anumite lucruri în altele, de altă natură. 2. (Fig.) A îneînta, a desfăta, a fermeca.
vrăjit1 s.n. Faptul de a vrăji, de a face Treji. vrăjit2, -ă, vrăjiţi, -te, adj. 1. (în basme şi în superstiţii) Aflat sub puterea unei vrăji’. 2. (Fig.) Plin de farmec, încântător, atrăgător.
vrăjitor, -oare, vrăjitori, -oare, s.m. şi f.
|| Din vrăji || Persoană care face vrăji.
VRĂJITORIE
/
1140
vrăjitorie, vrăjitoriis.f. II Din vrăjitor || Faptul de a face vrăji; vrajă (1).
vrăjmaş, -ă, vrăjmaşii -e, s.m. şi f., adj. || Cf. vrajbă || 1. S.m. şi f. Duşman, inamic. 2. Adj. Duşmăncs; rău, hain. «(Despre vreme, locuri etc.) Potrivnic, rău, primejdios. |] Şi: vrăşmaş, -ă s.m. şi f., adj.
vrăjmăşi, vrăjmăşesCi vb. IV. Tranz. şi refl. reoipr. II Din vrăjmaş || A (se) duşmăni.
vrăjmăşie, vrăjmăşiii s.f. || Din vrăjmaş || Ură, duşmănie.
vrăşmaş, -ă, s.m. şi f., adj. v. vrăjmaş, vrea, vreau, vb. II. Tranz. || Lat. *volere \\ 1. A avea de ghid să..., a intenţiona; a fi hotărît să...; a voi. O Fxpr. Vrea (sau va să zică — a) Snseamnă..., are semnificaţia de...; b) aşadar, deci. Ce vrea (sau va) să zică asta? = ce înseamnă asta? 2. A dori, a pofti; a pretinde de la cineva ceva; a-i plăcea cineva sau ceva. O Expr. Vrei, nu vrei = fie că doreşti, fie că nu doreşti. Vrînd-nevrînd = mai mult de silă decît de bunăvoie. 3. A se învoi, a consimţi, a fi de acord. 4. Ca verb auxiliar (în formele voi, vei, va, corn, veţi, vor) serveşte la formarea viitorului. || Şi: vr©î vb. IV.
vreasc, vreascuri, s.n. || Din sl. chvrastu || Ramură, creangă uscată, desprinsă de pe un copac.
vrednic, -ă, vrednici, -ce, adj. || Din vredinu \\ 1. Harnic; capabil, destoinic. 2. Care merită, căruia i se cuvine. 3. Care este în stare, care are însuşirile necesare de a săvîrşi ceva.
vrednicie, vrednicii, s.f J || Din vrednic || Calitatea de a ii vrednic; capacitate, îndemînare, pricepere; hărnicie. • Faptă, acţiune de merit, demnă de răsplată. «Vitejie.
vrej, vrejuri, s.n. || Din bg.^ vrez || Tulpină a unor plante agăţătoare sau tîrîtoare; p- ext. lăstar.	\
vreme, vremuri şi vremi, s.f. |] Din sl. vre-men || 1. Timp (1); durată limitată sau măsurată în ore, zile etc.; interval, perioadă, răstimp. O Cu vremea = cîndva, odată şi odată. Din vreme = de timpuriu, înainte de a fi prea tîrziu. Din vreme în vreme =‘ din cînd în cînd. Toată vremea = mereu, fără întrerupere. In vreme ce == în timpul în care, pe cînd. O vreme = o perioadă de timp. O Expr. A-şi pierde vrem,ea — a-şi irosi timpul fără folos, a lenevi. în (sau la) vremea mea (a ta, a sa etc.) = în tinereţe, pe cînd eram (erai etc.) tînăr. « Timp liber, răgaz. 2. Moment prielnic pentru desfăşurarea unei acţiuni: pe vremea culesului. O La vreme = la momentul potrivit. La vreme de... = cînd se întîmplă, în timpul..., pe timp de... Înainte de vreme — înainte de termen, prematur. De vreme ce == din moment ce..., deoarece. 3. Perioadă determinată istoriceşte; epocă, veac. Pe vremuri = odinioară, cîndva. In negura vremii = în trecutul îndepărtat. 4. Ştare a atmosferei la un moment dat şi într-un anumit loc.
vremelnic, -ă, vremelnicii -cei adj. || Din vreme || De scurtă durată, trecător; instabil; efemer.
vremelnicie s.f. H Din vremelnic || însuşirea a ceea ce este vremelnic, faptul de a fi trecător.
yremuî, pers. 3 vremuieşte, vb. IV. In tranz. || Din vreme |] 1. A fi vreme rea (cu ploaie, ninsoare, viscol). 2. (Despre vreme) A trece, a se scurge. Dac-a fi adevărat... că pentru feţi-frumoşi vremea nu vremuieşte, apoi poate c-or fi trăind şi astăzi (Eminescu).
vrebdâtă adv. || Vre[o] -f- odată || Cîndva, odată; la un moment dat, în viitor.
vrere, vreri, s.f. || Din vrea || 1. Faptul de a vrea; voinţă, hotarîre. 2. Dorinţă, poftă. 3. Scop, intenţie.
vreun, vreo adj. nehot., pron. nehot. || Lat. *vere 4- unus II 1. Adi. nehot. Careva. • (Adverbial) Cam, circa. Aceasta se întîmplase cu vreo zece ani în urmă (Cezar Petrescu). 2. Pron. nehot. (în forma vreunul, vreuna) Cinpva, oarecare*.
vrie, vrii, s.f. || Din fr. vriile || Coborîrea unui avion, în pierdere de viteză, pe o traiectorie în spirală foarte strînsă, cu răsucire în jurul axei longitudinale.
vroi vb. IV. v. vrea.
vrută, vrute, s.f. || Din vrea || Voinţă, vrere. O Vrute şi nevrute == vorbe goale, palavre. Pe vrute, pe nevrute = vrînd-nevrînd.
vtori num. ord. || Din si. vütoryi |j (în evul mediu, în Ţara Românească şi în Moldova; pre-cedînd un titlu sau un rang boieresc) Al doilea (ex. vtori-logofăt).
viii, pers. 3 vuieşte, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic || A produce un zgomot prelungit, puternic sau înăbuşit; a hui. • (Despre mulţimi de oameni) A vocifera, a face zarvă. « (Despre locuri) A răsuna de sunete puternice şi prelungite.
vuiet, vuietei s.n. II Din vui || 1. Zgomot puternic şi prelung. • Sunet produs de unele instrumente muzicale sau de clopote. 2. Gălăgie, larmă.
vuietoâre, vuietori, s.f. || Din vuiet |] Arbust de munte, totdeauna verde, cu tulpina întinsă pe pămînt, cu flori mici şi cu fructe drupe negre comestibile.
vulcan, vulcani, s.m. || Din germ. Vulkan, de la n. pr. Vulcanus, zeul focului || 1. Ridică-tură muntoasă de formă conică, formată prin erupţia la suprafaţa soiului a lavei şi a altor produse din interiorul Pămîntului. O Expr. A sta (ca) pe un vulcan — a fi ameninţat de o primejdie. • V. noroios = ridicătură formată prin erupţia la suprafaţa solului a unor gaze care antrenează apă şi nămol. 2. (Fig.) Loc de unde poate porni în orice moment o acţiune primejdioasă; stare de lucruri periculoasă* vuîcânic, -ă, vulcanici, -ce, adj. || Din it. vulcanico, fr. volcanique || 1. Format prin acţiunea vulcanilor; de vulcan. 2. (Fig.) Năvalnic, impetuos.
vulcanîsm s.n. || Din fr. volcanisme || Totalitatea proceselor geologice legate de erupţiile vulcanice.
1141
vuleanît, vulcanite, s.n. || Din fr. vulcanite || Rocă eruptivă de origine vulcanică.	*
vuïcauizâ, vulcanizez, vb. I. Tranz. || Din fr. volcaniser I! À face o vulcanizare.
vulcanizare, vulcanizări, s.f. Acţiunea de a vulcaniza: transformare a cauciucului brut, prin încălzire cu sulf, într-un cauciuc elastic (cauciuc vulcanizat), insolubil în solvenţi obişnuiţi. *A repara un obiect de cauciuc prin procedeul descris mai sus.
vuleanizatdr, -oare, vulcanizători, -oarei s.m. şi f. || Din vulcaniza || Muncitor specializat în vulcanizarea cauciucului.
videanoîdg, vulcanologi, s.m. || Din fr. vulcanologue || Specialist în vulcanologie-
Tulcanoîogîe s.f. || Din fr. vulcanologie\ || Ştiinţă care se ocupă cu studiul fenomenelor vulcanice.
vulg s.n. || Din lat. vulgus || (Depr.) Popor, norod, plebe.
?u%âr, -ă, vulgarii -e, adj. || Din fr. vulgaire, lat. vulgaris || 1. Grosolan, josnic. 2. Obişnuit, comun; banal. 8. (înv.) Latina vulgară — limba latină populară.
vulgaritate, vulgarităţii s.f. || Din fr. vulgarité || Caracterul a ceea ce este vulgar, grosolan; (la pi), expresie vulgară; faptă vulgară.
vulgariza, vulgarizez, vb. I. Tranz. |] Din fr. vulgariser || 1. (înv.) A populariza o idee, o teorie, a le face cunoscute. 2. A trata în mod simplist, a banaliza.
vulgarizare, vulgarizări, s.f. Acţiunea de a vulgariza.
vulgarizator, -oare, vulgarizatori, -oare, s.m.
şi f. || Din fr. vulgarisateur || 1. Persoană care interpretează Asau tratează o problemă în chip simplist. 2. (înv.) Persoană care popularizează o ştiinţă, o teorie. * *
vulnerabil, -ă, vulnerabilii -e, adj. || Din fr. vulnérablei lat. vulnerabilis {( vulnus, -eris „ra-nă“) || Care poate fi rănit. ® (Fig.) Care poate fi uşor atacat sau criticat. O Punct v. = partea slabă a cuiva, punct sensibiL
vdipe, vulpii s.f. || Lat. vulpes || 1. Mamifer sălbatic carnivor din familia canidelor, cu blana roşcată, cu botul îngust şi urechile ascuţite» cu coada lungă şi stufoasă; blana acestui animal. O V. argintie = specie de vulpe cu blana neagră cu luciu argintiu. • (Fig.) Persoană şireată, vicleană. 2. (Iht.) Vulpe-de-mare = peşte marin, lung de c. 1 m, cu corpul rombic, turtit, acoperit cu spini; din ficatul lui se extrage vitamina A. || Şi: hulpe s.f.
vulpoâieă, vulpoaice, s.f. || Din vulpe || 1. Vulpe (1). 2. (Fig.) Femeie vicleană, şireată.
vulpoi, vulpoi, s.m. || Din vulpe || 1. Masculul vulpii 2. (Fig.) Om viclean, şiret.
vultân, vultani, s.m. || Gf. vultur || Vultur (1). 2. (Fig.) Om viteaz, energic, înflăcărăt. || Şi: hultân s.m.	*
vultur, vulturi, s.m. || Lat. vultur || 1. Nume dat^inor păsări răpitoare de talie mare, cu ciocul ascuţit şi înconvoiat, cu gheare puternice, care se hrănesc cu animale vii şi cu stîrvuri. O Vul-tur-pleşuv — vultur cu gîtul golaş. Vultur-negru = specie de vultur cu penele de culcare brună-închisă, lung de c. 110 cm, cu anvergura aripilor de c. 220 cm. Vultur-pescar = specie de vultur de culoare brună-închisă pe partea dorsală şi albă pe cea ventrală, care se hrăneşte cu peşti. O Expr. Ochi (sau privire) de vultur — privire pătrunzătoare. 2. (Fig.) Om viteaz, falnic, energic. 8. Figură simbolică, reprezentînd un vultur (1), pe steme, monede, peceţi, steaguri etc. • Stindard al legiunilor romane.	,
vulturesc, -eâscâ, vultureşti, adj. || Din vultur || De vultur; ca de vultur; p. ext. ager, sprinten, îndrăzneţ.
vultureşte adv. || Din vultur || Ga vulturul; cu agerime, cu iuţeală; p. ext. în mod îndrăzneţ.
vulvă, vulve, s.f. II Din fr. vulve, lat. vulva || Partea externă a organului genital feminin.
vum interj. || Onomatopee || Cuvînt care redă sunetul unui" clopot cu timbru grav.
S
w
w s.m. invar. A douăzeci şi opta literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă; are valoarea lui e sau a lui Msemi vocalic, dfiind folosit în unele împrumuturi recente ale d limbii române, precum şi în cuvinte comune sau nume proprii străine.
walhalla s.f. |I Din germ. Walhalla || (In mitologia germanică şi scandinavă) Locaşul zeilor şi al eroilor.
walkirie, walkirii, s.f. || Din germ. Walkyrie || (în mitologia scandinavă) Zeiţă care hotăra soarta bătăliilor şi moartea unora sau a altora dintre combatanţi.
warânt, w ar ante, s.n. || Din fr., engl. warrant || Recipisă eliberată celui care depune mărfuri în păstrarea unui doc sau a unui antrepozit şi care poate fi folosită ca hîrtie de valoare.
watt, waţi, s.m. ]| Din fr., engl. watt, de la numele fizicianului scoţian J. Watt || Unitate de măsură a puterii, egală cu puterea care dezvoltă o energie de un joule pe secundă.
wattmetrn, wattmetre, s.n. || Din fr. wattmetre |[ Instrument folosit pentru măsurarea puterii electrice în waţi*
wattdră, wattore, s.n. |[ Watt -j- oră H Unitate de măsură pentru energia electrică, egală cu 3 600 jouli.
weber, weberi, s.m. j) Din fr. weber, de la numeio fizicianului german E. Weber f| Unitate de măsură a fluxului de inducţie magnetică.
week-end [Pr.: uikenâ] s.n. || Cuv. engl., din week „săptămmă şi end „sfîrşit“ |] Bflrşit de săptămînă; interval’ de timp (de sîmbătă pînă luni) folosit pentru odihnă şi petrecere.
western [Pr.: .iiestern], westernuri, s.n. [| Cuv. engl., „din vest“ |j Gen de film de aventuri creat în America, a cărui acţiune se petrece de obicei în timpul colonizării vestului Statelor Unite.
whisky [Pr.: uiski] s.n. || Cuv. engl. || Băutură cu mare procent de alcool, obţinută din sucul extras din cereale prin fermentare şi distilări succesive.
white-spirit[Pr.: uâitspirit] s.n. UCuv. engL || Produs la distilarea petrolului brut, întrebuin-ţat ca solvent.
widîa s.f. || Din fr. widia || Metal dur obţinut din carburi metalice de wolfram şi titan, folosit pentru acoperirea părţilor active ale unor scule aşchietoare. .
wolfram s.n. II Din germ. Wolfram |j Element chimic, metal dur întrebuinţat la fabricarea filamentelor pentru becuri electrice, a umor oţeluri speciale etc.
wolfram it s.n. |i Din germ. Wolframit HMine* reu din care se extrage wolframul.
X
x s.m. in var. A douăzeci şi noua Iiieră a alfabetului limbii române;* sunet notat cu această literă: îl redă pe cs sau pe gz (în cuvinte ca „expun44, „examen44, „exemplu44.) • Radiaţie (sau raze) X = radiaţie electromagnetică de mică lungime de undă, folosită în radiografie şi în radioscopie.
xantofilă s.f. II Din fr. xanthophylle ; gr. xanthos „galben44 + phyllon „frunză44 || Pigment galben care se găseşte în plante alături de clorofilă şi de caroten, colorînd toamna frunzele în galben-roşcat.
xantomatoză, xantomatoze, s.f. || Din fr. xan-thomaiose || Boală caracterizată prin creşterea colesterolului în sînge şi prin acumularea acestuia în piele sau în diverse organe, sub forma unor noduli galbeni-portocalii.
xenofob, -ă, xenofobi, -e, adj., s.m. şi f. j| Din fr. xénophobe; gr. xenos „străin44 4* phobos „frică44 || (Persoană) care manifestă dispreţ şi ură faţă de persoane de altă naţionalitate sau faţă de alte popoare.
* xendn s.m. Element din grupa gazelor nobile, incolor şi inodor, care se găseşte în atmosferă în cantităţi foarte mici.
xerofită, xerofite, s.f., adj. || Din fr. xérophyîe |] (Plantă) care se adaptează la mediul cu umiditate scăzută.
xeroftalmie, xeroftalmiij s.f. || Din fr. xérophtalmie || (Med.) Xeroză.
xerografie s.f. II Din germ. Xérographie, fr. xérographie || Procedeu de tipar folosit pentru
reproducerea unor imagini şi documente, bazat pe impresionarea unei plăci electrizate acoperite cu un strat de material sensibil la lumină.
xerox s.n. || Denumire comercială || Aparat pentru reproducere de imagini şi documente prin procedeul xerografii.
xeroză, xeroze, s.f. || Din fr. xerose || Boală de ochi caracterizată prin uscarea şi retracţia conjunctivei, dispariţia secreţiei lacrimale, opaci-fierea, în unele cazuri, a corneii; xeroftalmie.
xilen s.n. || Din fr. xylene || Hidrocarbură lichidă care se obţine din gudroanele de cărbune şi se foloseşte ca materie primă în industria coloranţilor şi ca solvent în industria lacurilor şi a cauciucului.
xilofâg, -ă, xilofagi, -ge, adj. || Din fr. xylo-phage; gr. xylon „lemn44 + phagein „a mînca“ || (Despre unele insecte) Care se hrăneşte cu lemn (ex. carii).
xilofon, xilofoane, s.n. || Din fr. xylophone || Instrument muzical de percuţie, alcătuit dintr-un sistem de plăci de lemn, acordate diferit, care emit sunete cînd sînt lovite cu nişte ciocănele.
xilografie s.f. || Din fr. xylographie; gr. xi-Ion „lemn44 + graphein „a serie44 || Procedeu de tipar înalt, în care sînt folosite clişee gravate în lemn.
xilogravură, xilogravuri, s.f. || Din fr. xylo-gravure || 1. Procedeu de gravură care constă din săparea unui desen pe o placă de lemn şi imprimarea lui pe hîrtie. 2. Arta de a grava în lemn*
3.	Stampă executată prin xilogravură (!)•
*
Y
y s.m. invar. A treizecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă; are în general diversele valori ale lui i, fiind folosit în unele împrumuturi recente ale limbii române, precum şi în cuvinte comune sau nume proprii străine.
yankeu, yankei, s.m. || Din engl. yankee j| Nume dat, începînd din sec. 17, locuitorilor din nord-estul Statelor Unite ale Americii; p. gener. orice cetăţean al Statelor Unite ale Americii.
yard, yarzi, s.m. |] Din engl. yard || Măsură pentru lungime folosită în ţările anglo-saxone, egală cu aproximativ 0,914 m.
yeii. yeni. s.m. i| Din engl-, fr. yen H Unitate bănească în Japonia.
yoga subst. |j Din engl-, fr. yoga j] Şcoală filozofică indiană care urmăreşte adîncirea cunoaşterii eului, în scopul eliberării lui de viaţa materială; p. ext. ansamblu de exerciţii care duc la stăpînirea deplină a organismului uman, prin încetinirea la maximum a respiraţiei, a bătăilor inimii şi prin realizarea stării de insensibilii tate totală.
york s.m. || Cuv. engl. || Denumire dată unor rase de porci de culoare albă, create în Anglhu yterbiu s.n. H Din fr. ytterhium, de la n.pr. Ytterby, localitate în Suedia || Element chimic din grupa lantanideior.
z
% s.m. invar. A treizeci şi una literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă: consoană Mcaiivă dentală sonoră.
za, zale, s.f. f! Cf. ngr. zava |] 1. Fiecare dintre verigile care constituie un lanţ. • Lănţişor de metal purtat uneori ca podoabă. 2. (La pl.) Armură făcută din inele mici de fier, cu care se imbrăcau oştenii în antichitate şi în evul mediu. 3. Cusătură de forma unui lănţişor executată în broderie. || Şi: zâlă s.f.
zacusca s.f. |] Din rus. zakuska |1 Preparat culinar făcut din vinete, gogoşari, ceapă etc. prăjite în ulei, ori din peşte cu garnitură de legume.
zadar s.n. || Din sl. za daru j[ (Sens rar) Inutilitate, zădărnicie. O In zadar = degeaba, zadarnic. II Şi: zădar s.n.
zadarnic, -ă, zadarnici, -ce, adj. || Din zadar |j (Adesea adverbial) Care este ineficace; fără rost, fără folos, inutil. || Şi: zădârnic adj.
\ zâdă, za.de/ s.f. || Lat. daeda (— taeda) |] Arbore răşinos din familia pinaceelor, cu frunze căzătoare 111 formă de ace; larice. • Lemnul elastic, tare şi rezistent, al acestui arbore, folosit în construcţii, în industria mobilei etc.
zâdie, zodii, s.f. !|-Cf.. ucr. zady „înapoi, în spate44 II (în costumul popular femeiesc din Transilvania) Ţesătură dreptunghiulară de lînă sau de bumbac (de obicei decorată cu dungi late negre, altermnd cu altele portocalii), care se poartă de ia brîu în jos, în faţă şi în spate sau numai în faţă.
zagarâ, zagarele, s.f. || Din bg., ser. zagarija [| Blană de animal prelucrată. ® Margine de blană aplicată la unele obiecte de îmbrăcăminte, zali&nâ s.f. v. zalhana.
zaharat, -ă, zaharaţi, -te, adj. |] Din zahăr || Care conţine zahăr; cu zahăr. O Diabet z. = boală endocrină datorită insuficienţei de insulina şi caracterizată prin creşterea concentraţiei glucozei sanguine, cu apariţia acesteia în urină, zahareâ s.f. v. zaherea.
zaharicale s.f. pl. || Din ngr. zaharika || Bomboane, dulciuri de tot felul.
zaharSde s.f. pl. || Din fr. saccharides || Glucide.
zaharîîieâ, zahartfic, vb. I. Tranz. || După fr. saceharifier || A transforma în zahăr (prin tratarea cu anumiţi acizi minerali) o substanţă care conţine amidon.
zaharificâre, mharifieări, s.f. Acţiunea do a zaharifica.
zaharimetrie s.f. || Din fr, saccharimetrie ]! Metodă pentru determinarea concentraţiei unei soluţii de zaharoză.
zaharină s.f. || Din fr. saccharine; lat. sach* charum „zahăr44 || Compus organic solid, cristalizat, cu o putere de îndulcire de 500 de ori mai mare decît a zahărului, folosit de bolnavii de diabet ca înlocuitor al zahărului.
zaharisi, zaharisesc, vb. IV. Refl. || Din ngr. zaharoso (viitorul lui zaharono) || 1. (Despre miere, dulceţuri etc.) A se cristaliza. 2. (Fig.; fam.; despre oameni) A-şi pierde vigoarea, a se ramoli.
zaharisire, zaharisiri, s.f. Faptul de a se. zaharisi.
zaharisit, -ă, zaharisiţi, -te, adj. 1, (Despre* miere, dulceţuri etc.) Care s-a cristalizat. 2.. (Fig.; fam.; despre oameni) Ramolit.
zahârniţă, zaharniţe, s.f. || Din zahăr || Vas în care se ţine zahărul.
zahards, -oâsă, zaharosi, -oase, adj. || Diri zahăr || Produse zaharoase = produse alimentare preparate din zahăr.
zahardză s.f. || Din fr, saccharose || Substanţă dulce din clasa zaharurilor, care se găseşte în special în trestia de zahăr şi în sfecla de zahăr, din care se extrage.
zahâruri s.n. pl. || Din zahăr || Glucide; hk draţi de carbon.
zahăr s.n. || Cf. ngr. zahari, bg. zahar || 1.. Produs alimentar alcătuit din zaharoză, obţinut din sfecla de zahăr sau din	trestie	de	zahăr. O
Z.	cubic v. cubic. Z.	tos v.	tos. 2.	(Pop.) Boală
de zahăr — diabet.
zahereâ, zaherele,	s.f.	|| Din	tc.	zahire ||
(înv.) Provizii alimentare pe care ţările române erau obligate să le pună la dispoziţia oştilor musulmane din cetăţile raialelor sau celor aflato în expediţii în regiunile apropiate. || Şi: zahareâ s.f
zaiafet, zaiafeturi,	s.n.	|| Din	tc^	ziyafet |]
Chef mare (cu lăutari). |] Şi: ziaîet s.n.
zaîf, -ă, zaifi, -e, adj. || Din tc. zai/if || (înv. şi arh.) Indispus, bolnav, zâlă s.f. v. za.
zalhanâ, zalhanale, s.f. (] Din tc. salhane |j
1.	Abator rudimentar (în special pentru ovine).
ZAMBILĂ
1146
2.	Restaurant în care se servesc anumite mîncări din carne friptă (mai ales de oaie). || Şi: zahanâ s.f.	J
zambilă, zambile, s.f. || Din tc. siimfiiil || Plantă erbacee din familia liliaceelor, înaltă de 20—25 cm, cultivată pentru florile ei parfumate, albe, roz, violete, sau albastre, crescute în ciorchini mari.
zamfir, zamfire, s.n. || Din sl. samfiru || (înv. şi pop.) Safir.
zamparagiu, zamparagii, s.m. || Cf. te. zam-para || (Pop.) Derbedeu, zananâ s.f. v.,zenana.
zapcîu, zapcii, s.m. || Cf. tc. zapt || (în evul mediu în Ţara Românească) Dregător subordonat ispravnicului, însărcinat cu conducerea unei plase.
zâpis, zapise, s.n. || Din sl. zapisU || (înv.) Dovadă scrisă, document, act.
zapiscă, zapişte, s.f. || Din rus. zapiska || (Rusism înv.) Adeverinţă, certificat.
zar, zaruri, s.n. || Din tc. zar || Mic cub de os, de material plastic etc., folosit la anumite jocuri de noroc, avînd imprimate pe fiecare faţă un număr de puncte (de la unu la şase).
zaraf, zarafi, s.m. || Din tc. sarraf || (înv.)
1.	Persoană care se îndeletnicea cu schimbul banilor. 2. Cămătar. 3. Casier al vistieriei.
zâră s.f. || Cuv. autohton || Lichid albicios, acrişor, care rămîne după alegerea untului din smîntîhă.
zare, zări, s.f. || Din sl. zarja |] 1. Partea cerului sau a pămîntului pe care o mărgineşte linia orizontului. O In zări = la orizont; departe. Din zări = din depărtare. 2. Lumina din jurul unei surse luminoase. O Expr. A se uita în zare la ceva = a privi un obiect transparent, aşezîndu-1 in dreptul unei surse de lumină. O zare de... = o cantitate mică 4de... 3. Zori de ziuă.
zarf, zarfuri, s.n. || Din tc. zarf || (înv.) Suport de aur sau de argint pe care se punea paharul ori ceaşca de cafea sau de ceai.
zârişte, zarişti, s.f. || Din zare || 1. Zare, orizont. 2. Luminiş în pădure.
zarnacadeâ, zarnacadele, s.f. || Din tc. zeren-kadea || (Bot.; reg.) Narcisă.
zarvă s.f. || Cf. ucr. zarva || 1. Zgomot, gălăgie; mişcare, agitaţie. 2. Ceartă, gîlceavă.
zarzavagiu, zarzavagii, s.m. || Din tc. zerza-vatgi || Negustor de zarzavat; grădinar care cultivă zarzavaturi.
zarzavat, zarzavaturi, s.n. || Din tc. zerzevat, zerzavat || Grup de plante legumicole de la care se consumă frunzele sau rădăcinile.
zarzăr, «arzări, s.m. || Din zarzără || Pom fructifer asemănător cu caisul, înalt pînă la 40 m* cu flori albe şi fructe comestibile.
zarzără, zarzăre, s.f. || Din bg. zarzala || Fructul zarzărului, sferic, cu gust acrişor şi cu sîm-burii amari.
zaţ, zaţuri, s.n. || Din germ. Satz || 1. Drojdie (în special de cafea). 2. Text cules cu litere tipografice (din plumb) şi aşezat în forme de dimensiunile paginilor, gata pentru tipărit.
a zaveră, zavere, s.f. |] Din ser., bg. zavera 1| (înv. şi pop.) Nume dat mişcării revoluţionare din anul 1821; p. ext. revoltă, răscoală.
zavergm, zavergii, s.m. || Din zaveră || Participant Ia zaveră; p. ext. răzvrătit.
zavistie, zavistii, s.f. || Din sl. zavisti || (înv.) Pizmă, ură, duşmănie; intrigă, pîră; discordie, gîlceavă.
zavragiu, zavragii, s.m. || Cf. zavergiu || 1. Ţigan nomad (ursar sau căldărar). 2. Scandalagiu.
zăbală, zăbale, s.f. || Din magh. zabola || 1. Piesă a căpăstrului, în formă de bară subţire de metal care se introduce în gura calului pentru ca acesta să poată fi strunit şi condus. 2. (La pl.) Bubuliţe albicioase, molipsitoare, care se ivesc Ia oameni în colţurile gurii; zăbăluţe.
3.	Colţurile cărnoase ale ciocului unor pui de păsări.
zăbavă s.f. |] Din sl. zabova || întârziere, încetineală, tărăgăneală. O Expr. Un bob zăbavă = puţină răbdare; îndată, imediat. * Trecere de vreme (plăcută), distracţie.
zăbâvnic, -ă, zabavnici, -ce, adj. Din sl. zaba-vinu || (înv.) Care zăboveşte, care întîrzie. • încet, greoi.
zăbăuc, -ă, zăbăuci, -ce, adj. Zăpăcit, aiurit, năuc.
zăbăvi vb. IV. v. zăbovi, zăbl&u, zăblaie, s.n. || Din bg. zeblo |j Pînză de cîlţi sau din păr de capră, din care se fac cergi, lai cere etc.; p. gener. ţol, pătură, lăicer.
zăbovi, zăbovesc, vb. IV. Intranz. || Din sl. zabaHti || 1. A sta mai mult (sau prea mult) timp într-un loc; a întîrzia sau (tranz.) a face pe cineva să întîrzie. 2. A lucra prea încet, a nu se grăbi. II Şi: zăbăvi vb. IV.
zăbranic, zăbranice, s.n. || Din bg. zabradnik || Ţesătură fină de mătase, de borangic sau de lînă, de culoare neagră. • Văl de doliu; pînză neagră care se pune la casa unui mort.
zăbrea, zăbrele, s.f. || Din sl. zabralo || 1. Vergea de fier sau de lemn, din care se fac garduri, grilaje etc. 2. (La pl.) Gratii la ferestre.
zăbreli, zăbrelesc, vb. IV. Tranz. || Din zăbrea || A pune zăbrele la o fereastră, la o uşă etc.
zăbrelit, -ă, zăbreliţi, -te, adj. (Despre uşi, ferestre) Care are zăbrele, cu zăbrele.
zăbtin, zăbune, s.n. || Din bg. zabun || Haină de iarnă (vătuită), de lînă ssu de bumbac, lungă pînă ia genunchi, purtată de ţărani.
zăcâre, zăcări, s.f. || Din zăcea || Boală grea şi îndelungată; zăcere.
zăeâş, -ă, zăcaşi, -e, adj. |] Din zăcea ]| (Reg.) Care zace bolnav; p. ext. care leneveşte, trîndav. • (Fig.) Răutăcios; răzbunător.
zăcămînt, zăcăminte, s.n. || Din zăcea |] Acumulare paturală de substanţe minerale utile.
zăcătoâre, zăcâtori, s.f. || Din zăcea || 1. Vas mare din doage în care se strivesc strugurii. • Vas din doage în care se păstrează vinul sau rachiul şi care se umple mereu din alte butoaie.
2. Vas mare în care se puri îa tăbăcit pieile. 8. Loc unde stau vitele la odihnă ziua.
zăcea, zac, vb. II. Intranz. || Lat. iacere ||1 1. A sta culcat sau tolănit (din lipsa de ocupaţie, din cauza oboselii etc.). • A staţ culcat în pat din cauza unei boli grele. 2. A fi doborît la pă-mfrit. 3. A fi mort, îngropat. 4. A sta, a se afla (mai mult timp) într-o situaţie oarecare; a îi lăsat în părăsire. 6. (Despre sentimente, pasiuni etc.) A sta ascuns, a fi în stare latentă.
zăcere s-.f. Faptul ăe a zăcea; (în special) şedere timp îndelungat în pat, din cauza unei boli grele.
zăcut, -ă, zăcuţi, -te, adj. Care a stat mult timp într-un loc; (m'ai ales despre apă) stătut, clocit.
zădar s.n. v. zadar, zădărnic, -ă, adj. v. zadarnic, zădărî, zădărăsc, vb. IV. Tranz. || Din bg. zadarjam, ser. zadirati || A întărită, a sîcîi, a necăji pe cineva. «A răscoli, a tulbura.
zădarît, -ă, zădârîii, -le, adj. (Despre oameni şi animale) Întărîtat, înfuriat.
zădărnici, zădărnicesc, vb. IV. Tranz. || Din zadarnic || A împiedica o acţiune, a face să nu se realizeze. *
zădărnicie, zădărnicii, s.f. || Din zădărnici || 1. Caracterul a ceea ce este zadarnic; lucru inutil, fără rost. 2. (înv.) Deşertăciune. • Vanitate.
zădărnicire, zădărniciri, s.f. Acţiunea de a zădărnici; împiedicare, dejucare.
zăduf, zădufuri, s.n. || Din bg., ser. zaduh ||
1.	Căldură înăbuşitoare, arşiţă. 2. (Fig.) Supărare, necaz.
zăgân, zăgani, s.m. || Din te. zagan |] Vultur mare, cu pene galbene pe gît, roşcate pe piept şi cu un mănunchi negru în formă de barbă sub cioc.
zăgaz, zăgazuri, s n.|| Cf. ser. zagata, zagatiti ||
1.	Stăvilar, baraj. 2. (Fig.) Piedică, obstacol.
3. Lac sau iaz format de apa oprită printr-un baraj.
zăgăzui, zăgâzuiesc, vb.. IV. Tranz. || Din zăgaz || 1. A stăvili o apă, a bara; a îndigui. 2. (Fig.) A opri, a împiedica, o acţiune.
zăgăzuire, zăgăzuiri, s.f. Acţiunea de a zăgăzui; barare, îndiguire.
zăgăzuit, -ă, zăgăzuiţi, -te, adj. Barat, stăvilit, zăhăf, zăhăiesc, vb. IV. Tranz. |J bin ucr. zahaity || (Reg.) 1- A rătăci, a pierde; a risipi, a împrăştia. 2. A sîcîi, a necăji, a stingheri.
zăhărel s.n. Diminutiv al lui zahăr. O Expr. A duce pe cineva cu zăhărelul = a înşela pe cineva, ademenindu-1 cu promisiuni.
zăloâgă, zăloage, s.f. f| Din rus. zaloga || Fîşie de hîrtie, de pînză, de piele etc. care se introduce între paginile unei cărţi pentru a însemna locurile care prezintă interes; semn de carte.
zălog, zăloguri, s.h. || Din sl. zalogu ]| (Pop.) Amanet, gaj; obiect lăsat ca garanţie.’
zălogî, zălogesc, vb. IV. Tranz. |] Din zălog || (Pop.) A amaneta un obiect; a lăsa (sau a opri) ceva ca zălog, ca amanet.
zălud, -ă, zăluzi, -de, adj. j| Din’ bg. zaluden ||
1.	Zăpăcit, smintit, nebun. 2. Naiv, nepriceput; prost, tembel.
zămisli, zămislesc, vb. IV. || Din sl. zamysliti || (înv. şi reg.) 1. Tranz. A concepe, a procrea; a face pui, a naşte. 2. Tranz. şi refl. (Fig.) A (se) înfiripa, a (se) forma, a (se) crea.
zămislire, zămisliri, s.f. (înv. şi reg.) Acţiunea de a zămisli; concepere; naştere, reproducere.
zămoşiţă, zămoşiţe, s.f. || Din zâmos (— ze-mos) || Plantă erbacee cu tulpina ramificată, acoperită cu peri aspri, cu flori mari gălbui, purpurii la bază.
zăuâitec, -ă, adj- v. zănatic, zănatic, -ă, zănatici, -ce, adj, Zăpăcit, smintit. II Şi: zănatec, -â, adj.
zăngăni, zăngănesc, vb. IV. Intranz. J] Onomatopeic || (Despre obiecte de sticlă sau de metal) A produce, prin lovire sau ciocnire, un sunet metalic. • Tranz. A produce un sunet metalic ciocnind sau lovind obiecte de metal, de sticlă etc.
zăngănit, zângănituri, s.n. Zgomot metalic specific produs de obiecte de metal sau de sticlă cînd sînt lovite sau izbite.
zăngănitură, zângănituri, s.f. || Din 'zăngăni |] Zăngănit.
zănoâgă, zănoage, s.f. || Cf. rus. zanoga, ucr. zanoha || 1. Depresiune circulară, cu versante prăpăstioase, în zona munţilor înalţi. 2. Ochi larg de apă adîncă format pe cursul unei ape, mai jos de un stăvilar.
zăpadă, zăpezi, s.f. || Cf. sl. zapadati „a că-dea“ || Precipitaţie atmosferică în formă de fulgi albi, compuşi din cristale de gheaţă; strat (gros) provenit din aglomerarea acestor fulgi; omăt,
nea*w
' zăpăceală, zăpăceli, s.f. |j Din zăpăci || Faptul de a (se) zăpăci; starea celui zăpăcit; buimăceală.
zăpăci, zăpăcesc, vb. IV. 1. Refl. şi tranz. A-şi pierde sau a face să-şi piardă judecata clară, a (se) năuci, a (se) buimăci; a (se) fîstîci, a (se) încurca. 2. Tranz. A răvăşi lucrurile, a face dezordine.
zăpăcit, «*ă, zăpăciţi, -te, adj. (Adesea substantivat) Care are mintea tulburată; buimăcit, năucit; fîstîcit.
zăpăi, pers. 3. zâpăie, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic || (Reg.; despre cîini) A lătra, a hămăi. Zăpăiau cîinii după zaplazuri (C amil ar).
zăpîrsteai s.m. (Reg.) Ultimul născut într-o familie; prîslea.
zăplan, zâplani, s.m. Om înalt şi voinic; vlăjgan.
zăplâz, zăplazuri, s,n. Gard de seînduri sau de uluci.
zăpdrj zăpoare, s,n. |] ©in bg. zapor || 1. îngrămădire de sloiuri de gheaţă care se formează primăvara în anumite puncte de pe cursul unui rîu. 2. Baraj construit pentru a permite pornirea plutelor sau a morilor; şuvoi de apă care se formează cînd se deschijde barajul.
zăpsî, zâpsesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A prinde pe cineva asupra unui fapt săvîrşiţ în
/
zapuşeala
1148
ascuns; a surprinde. 2. A observa, a băga de seamă. • Intranz. A prinde de veste despre ceva.
zăpuşeală, zăpuşeli, s.f. || Din zăpuşi || Zăduf, căldură* mare, înăbuşitoare.
zăpuşi, pers. 3 zăpuşeşte, vb. IV. Tranz. || Din bg. zapusa, ser. zapusiti „a umple de fum“ || (Despre soare) A încălzi foarte tare.
zărgân, zărgani, s.m. Peşte teleostean din Marea Neagră, lung de c. 50 cm, cu oasele colorate în verde.
zărghit, -ă, zărghiţi, -te, adj. (Reg.) Smintit, zăpăcit, ţicnit.
zări, zăresc, vb. IV. || Din zare || 1. Tranz. A vedea ceva nedesluşit, slab, vag (din cauza întunericului sau a depărtării). 2. Tranz. A vedea ceva în treacăt, în fugă; a băga de seamă, a observa, a descoperi pe cineva sau ceva. 3. Refl. A apărea, a se ivi.
zătieoeâlă, zâticneli, s.f. || Din zăticni || Faptul de a zăticni, stingherire.
zăticni, zăticnesc, vb. IV. ]| Din si. zatuknonii || (Pop.) 1. Tranz. A stingheri, a tulbura, a stîn-jeni- 2. Refl. A se opri, a se întrerupe.
zăticnire, zâticniri, s.f. Acţiunea de a (se) zăticni; zăticneală, stingherire.
zătdn, zătoane, s.n. (j Din rus., ucr. zaton [| Loc pe cursul unui rîu, cu apă domoală şi adîncă. Zăgaz făcut spre a opri sau a abate cursul unei ape.
zău interj. || Lat. deus || (Serveşte pentru a întări o afirmaţie sau o negaţie) Pe legea mea, jur că... O Expr. A zice zău = a jura. Nu ştiu zău.... — mă întreb dacă...
zăveâză, zăveze, s.f. || Din si. zavesa || (învr)
1. Perdea. 2. Covor care se pune pe perete; scoarţă.
zăvălcă, zâvelci, s.f. || Cf. bg. zavivka || Fiecare dintre cele două fote dreptunghiulare, cu dungi sau brodate, care se poartă la ţară ca fustă.
zăvdd, zâvozi, s.m. Cline mare (ciobănesc), zăvoi, zăvoaie, s.n. || Din sl. zavoj || Pădurice pe malul unei ape; luncă.
zăvor, zăvoare, s.n. || Din sl. zavoru || 1. încuietoare la uşi, constînd dintr-o mică bară mobilă care intră într-o ureche fixată pe toc.
2. Dispozitiv care serveşte la blocarea unui organ mobil al mecanismului unui sistem tehnic.
zăvori, zăvorăsc, vb. IV. Tranz. |] Din zăvor j| A încuia cu zăvorul.
zăvorîre, zăvorîri, s.f. Acţiunea de a zăvori; închidere cu zăvorul.
zbanghiu, -ie, zbanghii, adj. 1. Saşiu. 2. Noastîmpărat, zvăpăiat.
zbat, zbaturi, s.n. || Din zbate || Paletă de lemn sau de metal a unei roţi de propulsie a navelor.
zbate, zbat, vb. III. Refl. || Lat. exbattere {— batuere) || 1. (Despre fiinţe) A face mişcări violente, convulsive, a se zvîrcoli (din cauza durerii sau pentru b scăpa de o strînsoare). O Expr. A se zbate ca peştele pe uscat, se zice despre cineva care se luptă din toate puterile pentru a scăpa
dintr-un mare impas. • (Despre părţi ale corpului) A zvîcni, a palpita.
zbâtere, zbateri, s.f. Acţiunea de a se zbate; zvîrcolire, frămîntare, zbucium; zvîcnire, palpitare-
zbănţui vb. IV. v. zbînţui.
zbeng, zbenguri, s.n. || Din ser. zbeg || Zburdălnicie, neastîmpăr, zbenguială.
zbengui, zbengui, vb. IV. Refl. || Din zbeng || A se juca sărind, a zburda. • Refl. recipr. A se hîrjoni, a se lua la harţă.
zbenguială, zbenguieli, s.f. || Din zbengui || Faptul de a se zbengui; zburdălnicie, hîrjoană.
zbici, zbicesc, vb. IV. Refl. şi tranz. A (se) usca la suprafaţă, a (se) zvînta.
zbicit, -ă, zbiciţi, -te, adj. Uscat la suprafaţă, zvîntat.
zbiera, zbier, vb. I. Intranz. || Probabil lat. *exbelare || 1. (Despre animale) A scoate zbierete. 2. (Despre oameni) A ţipa, a răcni, e A plînge tare.
zbierăt s.n. v. zbieret.
zbieret, zbierete, s.n. || Din zbiera j| 1. Strigăt specific pe care îl scoate un animal. 2. Strigăt puternic pe care îl scoate un om; ţipăt. || Şi: zbierat s.n.
zbiiţ, zbilţuri, s.n. 1. Laţ de sîrmă cu care hingherii prind cîinii vagabonzi. 2. Cîrlig fixat de o coadă lungă de lemn cu care se scot din apă peştii mari; cange.
zbir, zbiri, s.m. || Din fr. sbire, it. sbirro || Om aspru, crud, brutal; asupritor.
zbînţui, zbînţui, vb. IV. Refl. (Despre copii) A zburda, a se zbengui. || Şi: zbăuţui vb. IV.
zbir interj. || Onomatopee || Cuvînt care imită sunetul produs de zborul păsărilor şi al insectelor, de vibraţia unei coarde etc.
zbîrci, zbîrcesc, vb. IV. Refl. || Cf. bg. bârca |[ A face zbîrcituri, a se încreţi, a se rida, a se strînge în cute. O Expr. A zbîrci din nas = a strîmba din nas,
zbîrcidg, zbîrciogi, s.m. || Cf. ser. smrcak || Nume dat măi multor specii de ciuperci comestibile, cu pălăria zbîrcită, de culoare negricioasă sau cenuşie-roşcată.
zbîrcit, -ă, zbir citi, -te, adj. Cu zbîrci turi, cu riduri, încreţit.
zbîrcitură, zbîrcituri, s.f. || Din zbîrci || încreţitură a pielii (obrazului), rid, cută, creţ.
zbirii, zbîrlesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre păr, pene, blană etc.) A se ridica în sus; a se ciufuli.
2.	(Figj.) A se supăra, a se raînia, a se zborşi. 8. (Despre vreme) A se strica, a se înrăutăţi. || Şi:' zburli vb, IV.
zbîrlit, -ă, zbîrliţi, -te, adj. 1. (Despre păr, pene etc.) Ridicat în sus, în neorînduială; ciufulit. 2. (Fig.) Supărat, înfuriat. || Şi: zburlit, -ă, adj.
zbirn interj. || Onomatopee |] Cuvînt care imită sunetul produs de zborul insectelor, de vibraţia unei coarde etc. zbîrnăi vb. IV. v. zbîrnîi. zbîruîi, pers. 3 zbîrnîie, vb. IV. Intranz.
[j Din zbîrn 1| A produce uh sunet asemănător cu
1149
ZDREANŢĂ
vibrarea unei coarde, cu bîzîitul insectelor etc. || Şi: zbîrnăi vb. IV.
zbîrnîit, zbîrnîituri, s.n. Faptul de a zbirnii; zgomotul produs de ceva care zbîrnîie.
zbor, zboruri, s.n. || Din zbura || 1. Deplasarea în aer a unei păsări, a unei insecte etc-, ou ajutorul aripilor; p. ext. deplasare în atmosferă sau în spaţiul cosmic a unui corp, a unui avion, a unei astronave etc., cu ajutorul unei forţe de propulsie. O în (sau din) zbor = a) în timp pe zboară; b) foarte repede, dintr-o singură mişcare. O Expr. A-şi lua zborul = a) a se înălţa în aer; b) a începe să alerge foarte repede, a fugi; a evada; a se pierde, a dispărea. •Trecere rapidă prin aer a unui obiect aruncat sau purtat de vini. 2. Mers iute,'vijelios. © (Fig.) Avînt, elan.
zbdrnic, zbornice, s.n. |) Din bg. sbornik || (înv.) Culegere de legende hagiografice, scrieri religioase, diverse lucrări cu caracter literar etc.
• Codice manuscris alcătuit din texte variate.
zborşi, zborşesc, vb. IV. Refl. 1* A lua o atitudine ameninţătoare; a se răsti la cineva; (tranz.; despre păsări sau animale) a-şi înfoia penele sau părul. 2. (Despre unele alimente] A încep© să fermenteze, să se altereze, căpătînd lin aspect şi un gust specific; a se acri, a se strica.
zborşit, -ă, zborşiţi, -te, adj. 1. înfuriat, înverşunat. 2. (Despre păr, pene) Zbîriit, ciufulit.
S.	(Despre unele alimente) Fermentat, alterat, acrit.
zbhcium, zbuciumuri, s.n. || Din zbuciuma || t* Stare de nelinişte sufletească, frămîntare. 2. Mişcare agitată, zgomotoasă; învălmăşeală, tumult.
abnciumâ, zbucium, vb. I. Refl. 1* A se Trâmbiţa sufleteşte, a se chinui. 2. A se mişca cu neastîmpăr, a se zbate, a se zvîrcoli.
zfcuciumâre, zbuciumuri, s.f. 1. Faptul de a se zbuciuma; zbucium, frămîntare sufletească.
2.	Agitaţie, tumult, învălmăşeală.
zbuciumat, -ă, zbuciumaţi, -te, adj. 1. Neliniştit, îngrijorat, tulburat, frămîntat. 2. Agitat, tumultuos.
zbughi, zbughesc, vb. IV. Tranz. A o zbughi == a o îua Ia fugă, a o şterge.
zbura, zbor, vb. î. || Lat. *exvolare || 1. Intranz. (Despre păsări şi insecte) A se deplasa în aer cu ajutorul aripilor; a pleca în zbor, a-şi lua zborul; p. ext. (despre obiecte) a pluti în aer (purtat de vînt); a trece prin aer cu viteză (fiind lansat cu putere). • (Despre aparate dc zbor, nave cosmice etc.) A se deplasa în aer sau în spaţiul cosmic. 2. Intranz. (Despre oameni) A călători cu o aeronavă. • (Fig.) A merge foarte repede; a se repezi pînă într-un loc. 3. Intranz. (Fig.; despre timp) A trece foarte repede; (despre gînduri, idei) a se succeda cu repeziciune. 4. Tranz. A-şi zbura creierii - a se sinucide prin împuşcare.
sbmrât, -ă, zburaţi, -te, adj. 1. împrăştiat, risipit, spulberat (de vînt). Pe aici frig şi zăpadă zburată (Caragiale). 2. Brînză zburată = brînză făcută din lapte fiert în care se adaugă zer, cheag sau cuib de lapte acru.
zburătăci, zburătăcesc, vb. IV. Tranz. || Din zbura |! A alunga o pasăre zburătoare, aruncînd cu ceva după ea; (intranz. şi refl.; despre păsările de curte) a fugi, a se împrăştia (bătînd din aripi). • A face să se împrăştie, a spulbera.
zburător, -oare, zburători, -oare, adj., s.m., s.f. || Din zbura || 1. Adj. Care zboară sau poate să zboare. ® Garejpluteşte în aer. 2. S.m. (Fam.) Aviator. 3. S.m. (în literatura romantică) întruchiparea idealizată a iubitului. • (în mitologia populară românească) Fiinţă fabuloasă închipuită ca un duh care ehinuie somnul fetelor. 4. S.f. Nume dat în general păsărilor care zboară. 5. S.f. Plantă erbacee cu tulpina Înaltă, cu flori roşii-purpurii, cu fructele capsule con-ţinînd numeroase seminţe, folosită în medicina populară.
zbnrătură, zburaturi, s.f. || Din zbura || 1* Bucată scurtă de lemn, cu care se aruncă în cineva sau in ceva; scurtătură. 2. Aruncare. ® Distanţă pînă la care ajunge un lucru aruncat.
zburdă, zburd, vb. I. Intranz. A se juca plin de voioşi©, sărind, alergînd încoace şi încolo, a se'zbengui.
zburdalnic, -ă, zburdalnici, -ce, adj. || Din zburda || (Despre animale) Care zburdă; (despre oameni) neastîmpărat, zglobiu, nebunatic.
zburdâre, zburdâri, s.f. Acţiunea de a zburda; zburdălnicie. ® Joc, distracţie.
zburdâtic, -ă, zburdatici, -ce, adj. || Din zburda || Zburdalnic. Alerg pe cai zburdatici (Alecsandri).
zburdălnicie, zburdălnicii, s.f. || Din zburda\\ însuşirea de a fi zburdalnic; vioiciune, neastîmpăr. ’ ® Faptă a celui zburdalnic, joacă, zburli vb. IV. v. zbîrli. zburlit, -ă, adj. v. zbîriit..
< zdragon s.m. zdrahon.
zdrahdn, zdrahoni, s.m. (Pop. şi fam.) Om voinic, zdravăn. || Şi: zdragon s.m. zdranc interj, v. zdrang. zdrang interj. || Onomatopee || Cuvînt care imită zgomotul produs de ciocnirea sau de căderea obiectelor de metal || Şi: zdranc.
zdravăn, -ă, zdraveni, -e, adj. || Din al. zdra-vinu || Voinic, puternic, vînjos; teafăr, sănătos (la corp şi la minte). • Mare, tare, solid. • (Adverbial) Tare, cu putere, voiniceşte.
zdrăngănel, zdrăngânei s.m. || Cf. zdrăngăni || (Reg.) Clopoţel, zurgălău. Cu zdrăngăneii la opinci, Ca-n port de sa£ (Coşbuc).
zdrăngăni, zdrăngănesc, vb. IV. || Din zdrang \] 1* Intranz. (Despre obiecte de metal sau d© sticlă) A produce un sunet caracteristic, prin lovire sau ciocnire. 2. Tranz. (Fam.) A eînta fără pricepere, fără talent, la un instrument muzical cu coarde.
zdrăngănit s.n. Faptul de a zdrăngăni. zdreanţă, zdrenţe, s.f. || Cf. sl. stidranti || 1. Bucată ruptă dintr-o pînză sau dintr-un obiect de îmbrăcăminte; obiect de îmbăcăminte vecbî, rupt. 2. (Fig.; fam.) Om de nimic; om cu un caracter foarte slab. 3. (La pi.) Un fel de aluat
ZJ}RELÏ
1150
.subţire, care se тире în fîşiS cînd aste turnat în supa care fierbe.
zdreli, zdrelesc, vb. IV. Tranz. şi refl. A (se) răni uşor, superficial; a (se) juli.
zdrelit, -ă, zdreliţi, -te, adj. Cu pielea zgîria-tă, julită.
zdreHtdră, zdrelituri, s.f. || Din zdreli .|| Zgîrie-tură, julitură.
zrîrenţărăs, -oâsă, zdrenţăroşi, -oase, adj. ||Din zdreanţă || (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Rupt, prefăcut în zdrenţe. • (Despre oameni; adesea substantivat) îmbrăcat în haine foarte uzate,, zdrenţuite.
zdrenţui, zdrenţuiesc, vb. IV. Refl. || Din zdreanţă || (Despre ţesături sau. obiecte de stofă, do ciC'j xx. об гире, а ь© siişiaj a se preiace în zdrenţe.
zdrenţuit, -ă, zdrenţuiţi, -te, adj. Prefăcut în zdrenţe, rupt; zdrenţăros.
zdrobi, zdrobesc, vb. IV. || Din si. sudrobiti Ц
1. Tranz. A strivi, a sfărîma; a distruge, a nimici.
2. Tranz. A mîhni, a distruge sufleteşte. 8. Refl. (Fig.) A se strădui din toate puterile, a se fră-mînta.
zdrobire, zdrobiri, s.f. Acţiunea de a (se) zdrobi; sfărîmare, nimicire, distrugere, o (Fig.) Supărare mare, mîhni re.
zdrobit, -ă, zdrobiţi, -te, adj. 1. Strivit, sfă-rîmat; distrus. 2. (Fig.) Copleşit de durere, de mîhnire. 8. (Fig.) Extenuat, sleit de puteri.
zdrobitdr, -oare, zdrobitori, -oare, adj., s.f. ||Din zdrobi И1. Adj. Care zdrobeşte, o (Fig.) Istovitor,copleşitor. 2. Adj. (Fig.; despre dovezi, argumente etc.) Care înlătură orice îndoială; convingător, hotărîtor. 3. S.f. Maşină folosită pentru mărunţica sau strivirea unor produse, folosită în industria textilă, alimentară etc.
zdronc interj. || Onomatopee || Cuvînt care redă zgomotul produs de căderea sau de ciocnirea unor obiecte de metal. || Şi: zdronea'interj, zdrănca interj, v. zdronc. zdroncănî, zdroncănesc, vb. IV. Intranz. ||Din zdronc || (Mai ales despre vehicule) A produce un zgomot caracteristic (din cauza zdruncinăturilor).
zdrumicâ, zdrămic, vb. I. Tranz. f| Contaminare între dumica şi zdrobi„ || (Pop.) A sfărîma, a zdrobi; a nimici.
zdrumicâre, zdrumicări, s.f. Acţiunea de a zdrumica; sfărîmare, zdrobire.
zdrumieât, -ă, zdrumicaţi, -te, adj. Sfărîmat, zdrobit, făcut bucăţele.
zdruncin s.n. || Din zdruncina || 1. Zdruncinătură. • (Fig.) Efort, strădanie. 2. (Fig.) Zbucium, tulburare sufletească.
zdruncina, zdrăncin, vb. L Tranz. A scutura cu putere, a zgudui, a zgîîţîi. • (Fig.) A clătina din temelii (o concepţie, o convingere), a slăbi, a submina.
zdruBemâre, zdruncinări, s.f. Acţiunea de a zdruncina; clătinare, zguduire, zdruncinătură.
zdruncinat, -ă, zdruncinaţi, -te, adj. Zgudgjt, clătinat, hurducat. • Şubrezit, slăbit; zdrAt.
• (Fig.) Tulburat sufleteşte, zdruncinătură, zdruncinături, s.f. Scutea -
tură, clătinare, zguduire. • (Fig.) Dezechilibru sufletesc, tulburare.
zdup interj. II Onomatopee H 1. Interj. Cuvînt care imită zgomotul unei căderi sau al unor paşi grei. 2. S.n. (Fam.) închisoare.
zdnpăi, zdăpăi, vb. IV. Intranz Л|| Din zdup |] A călca greu, cu zgomot; a tropăi.
zeamă, zemuri, s.f. || Lat. zema || 1. Fel de mîneare lichidă; supă, ciorbă; partea lichidă a unor feluri de mîneare. O Expr. Zeamă limgă e= a) mîneare n ©consistentă, cu prea multă apă; b) vorbărie lungă, lipsită de interes. ®Z. de varză = lichid sărat şi acrişor, în care s-a murat varza. 2, Lichid pe care îl conţin celulele şi ţesuturile vegetale; suc de fructe sau do plante. 3. Nume dat unor soluţii folosit© la tăbăcit, în industria alimentară, in agricultură etc.O (Chim.) Z. bordelezâ = suspensie d© sulfat bazic de cupru în apă, de culoare albastră, obţinut prin adăugarea unei soluţii de sulfat de cupru în lapte de var. Este mult întrebuinţat ca funieid.
zeamîl s.n. || Denumire comercială || Produs alimentar dietetic, uşor asimilabil în organism, obţinut prin tratarea amidonului din porumb cu hidroxid de sodiu.
zébrâ, zebre, s.f. || Din fr. zèbre || Nume dat speciilor de cai sălbatici africani, avînd corpul acoperit cu păr de culoare albă, vărgat cu dungi negre sau brune.
zébu s.m. H Din fr. zébu || Rasă de bou domestic din ţările tropicale, avînd pe sp&fee o cocoaşă de grăsime.
zăce, zeci, num. cârd. [| Lat. decern |1. Număr natural situat între nouă şi unsprezece; se indică prin cifrele 10. O (Adjectival) Lega paraua cu zece noduri (Creangă). • Intră în componenţa numeralului adverbial: de zece ori.
• (Cu valoare de num. ord.) Volumul zece. 2. Intră în compunerea numeralelor de la unsprezece pînă la nouăsprezece şi (la pl.) de la cfâHă-zeci pînă la nouăzeci şi nouă.
zăcelea, zăcea num. ord. || Din zece || (Precedat de art. „al“, ,,a“) Care se află între al nouălea şi al unsprezecelea,
zecimal, -ă, zecimali, -e, adj., s.f. || Din decimal (după zece) || 1. Adj. (Mat., despre sisteme de numere) Care se bazează pe numărul zece. O Fracţie zecimală — fracţie al cărei numitor este egal cu o putere întreagă şi pozitivă a numărului zece. Număr z. = număr fracţionar care, înmulţit cu o anumită putere a lui zece, devine număr întreg. Sistem z. = sistem de. unităţi de măsură, în care multiplii şi submultiplii cresc şi descresc din zece în zece. Balanţă zecimală — balanţă cu braţe inegale, care permite echilibrarea greutăţilor de măsusat cu greutăţi-etalpn de zece ori mai mici. 2. Adj. Clasificare zecimală = sistem de clasificare a
1151
ZGAIBA
cunoştinţelor omeneşti (aplicat în special în biblioteci), avînd la bază împărţirea cunoştinţelor în zece clase principale, împărţite, la^rîndul lor, în zece subdiviziuni etc. 8. S,f. Cifră situată la dreapta virgulei într-un număr zecimal.
zecime, zecimi, s.f. [| Din zece || 1. A zecea parte dintr-un întreg. 2. Prima cifră din dreapta virgulei la numerele zecimale.
zeciui, zeciuiesc, vb. IY. Tranz. || Din zece || (înv.) A lua a zecea parte din produsele cuiva; a dijmui; (fam.) a-şi însuşi, prin abuz, parte din bunurile cuiva.
zeeiuiâiă, zeciuieîi, s.f. |j Din zéciui || (înv.) 1. Dare anuală, reprezentînd a zecea parte din recolţ-a de cereale, din vite eteL; dijmă. 2. A zecea parte din produse, care se predă cuiva, ţ pe care o revendică cineva sau care se ia cu forţa de la cineva.
zefir1 s.m. || Din fr. zéphyr, lat. zepkyrus, gr. zephyros || Vînt slab, călduţ, care bate primăvara dinspre apus.
zefir2, zefiruri, s.n. H Din fr. zépkire [| Ţesătură uşoară de bumbac mercerizat, din care se fac diverse obiecte de lenjerie; (la pi.) diferite sorturi din această ţesătură.
zeflemea, zeflemele, s.f. |] Din tc. zevklenmek\\ Luare în rîs, ironie uşoară. O Expr. A lua în zeflemea = a ironiza, a-şi bate joc de cineva sau de ceva.
zeflemist, zeflemisesc, vb. IV. Tranz. || Din zeflemea |j A lua în rîs, a ironiza; a-şi bate joc de cineva; a lua pe cineva peste picior.
zeflemist, -ă, zeflemişti, -ste, adj. || Din zeflemea H (Adesea substantivat) Ironic, batjocoritor.
zeghe, zeghi, s.f. Haină ţărănească lungă, făcută din postav gros, împodobită uneori cu găitane negre, care se poartă în regiunile muntoase. • Haină din pielé de oaie cu lîna netunsă, pe care o poartă ciobanii.
zeină, zei ne, s.f. || Din fr. zéine || Proteină de natură vegetală prezentă în boabele de porumb.
zeitate, zeităţi) s.f. || Din zeu || Divinitate păglnă, zeu, zeiţă.
zeiţă, zeiţe) s.f. || Din zeu || Divinitate păgînă feminină.
zel s.n. II Din fr. zèle, lat. zelus || Rîvnă, sîr-guinţă (în îndeplinirea unei' acţiuni). O Expr. Exces de zel = sîrguinţă exagerată în îndeplinirea unei acţiuni.
zelos* -oâsă, zeloşi, -oase, adj. ]| Din zel || Plin de zel, de rîvna.
zémnic, zemnice, s.n. || Din bg. zemnik || (Reg.) Pivniţă sau bordei săpat în pămînt, servind la păstrarea zarzavaturilor şi a altor produse pe timpul iernii.
zemos, -oâsă, zemoşi, -oase, adj. || Din zeamă || (Despre fructe, plante) Cu mult suc; suculent; (defepre mîncaruri) care are zeamă multă sau sos mult. • (Substantivat, m.) Pepene galben.
zemuf, pers. 3 zemuieşte, vb. IV. Intranz. II Din zeamă |] A lăsa zeamă, a musti.
zenanâ, zenanale, s.f. || Din fr. zenana || Ţesătură eu urzeală de mătase şi bătătură de bumbac,
pe o parte lucioasă şi pe cealaltă pluşată, din care se fac diferite obiecte de îmbrăcăminte (capoate, halate) pentru femei. |1 Şi : zananâ s.f.
zeneuire, zencuiri) s.f. Operaţie din procesul de tăbăcire vegetală care constă în menţinerea pieilor în bazine umplute cu zemuri fanante.
zénda s.f. || Din fr. zend |f Limba vechilor perşi, în care sînt scrise cărţi1 e Avestei (afripuiţe mareei profet Zoroastru)/
zenit s.n. H Din fr. zénith || Punct de pe sfera cerească, opus nadirului, situat Ia intersecţia verticalei locului cu emisfera cerească superioară. • (Fig.) Culme, apogeu, înălţime.
zenitâl, -ă, zenitali, -e, adj. || Din fr. zénithal^ Privitor la zenit, care aparţine zenitului.
zeolft, zeoliţi, s.m. || Din fr. zéolite; gr. zein „a fierbe“ 4- Uthos „piatră“ || Grup de minerale care au proprietatea de a-şi pierde apa prin încălzire, fiind utilizate la dedurizarea apei.
zepelin [Pr. : ţepelin], zepeline, s.n. Ц De lai n.pr. Zeppelin [І Dirijabil.
zer s.n. lichid galben-verzui care seAsepară din lapte după coagulare, la prepararea brînzeturiler.
zero, zerouri, s.n. || Din fr. zéro, it. zero (împrumutat din arabă) || 1. Număr egal ea valoare cu diferenţa dintre două numere naturale egale între ele; se indică prin cifra 0; valoare a unei mărimi, de la care începe măsurarea ei. O Expr. A reduce ceva la zero = a reduce eu totul importanţa unui iucru. • (Fiz.) Z. absolut ~= temperatura de minus 273 grade Celsius* socotită cea mai joasă temperatură posibilă. 2. Cifra reprezentînd numărul zero (1) şi care, pusă în dreapta altei cifre, n\ăreşte de zece ori valoarea numărului respectiv, 8. (Fig.) Om de nimic, nulitate.
zéros, -oâsă, zeroşi, -oase, adj, || Din zer fj Cu mult zer, apos; de culoarea sau de consistenţa zerului.
zerovalent, -ă, zerovalenti, -te, adj. || Din fr. zérovalent || (Despre un element chimic) Care are valenţa egală cu zero.
zestre s.f. || Lat. dextrae || 1. Avere, bunuri care se dau unei fete cînd se mărită; dotă, 2. (Fam.) Totalitatea bunurilor care constituie averea unei comunităţi, a unei instituţii etc.
zeţâj, zeţaje, s.n. || Din fr. setzage || Metodă de separare a minereurilor, realizînd o sortare a elementelor componente pe baza diferenţei de greutate specifică a acestora.
zeţar, zeţari, s.m. || Din germ; Setzer || Lucrător tipograf care efectuează manual operaţia de culegere a literelor.
zeţărie, (2) zeţării, s.f. || Din zeţar f| 1. Meseria de zeţar. 2. Secţie a unei tipografii, în care lucrează zeţarii.
zeu, zei, s.m. || Lat. deus || Divinitate păgînă. • (Fam.) Om cu însuşiri fizice şi morale deosebite.
zevzéc, -eâcă, zevzeci, -e, adj. || Din tc. zevzek (j (Adesea substantivat) Prost, nătărău; smintit.
zgâibă, zgaibe, s.f. || Lat. scabia (= scabies) |j Bubă mică, rană; coajă fermată pe o rană.
ZGARDA
1152
zgardă, zgârzi, s.f. |] Cuv. autohton [| 1. Curea (sau cere de metal) care se pune în jurul gîtwlui la crini şi de care se prinde lanţul cu care este legat sau cureaua de care este purtat. 2. (înv şi pop.) Salbă sau colan de pietre scumpe. ~
zgărdîţă, zgârdiţe, s.f. Diminutiv ai lui zgardă; salbă sau colan care se poartă la gît sau în jurul taliei, peste brîu.
zgău, zgâuri, s.n. (înv.) 1. Pîntecele animalelor, în special pîntecele femeii; uter. 2. Scobitură într-un organ al corpului omenesc. 3. Gaură.
zgîî, zgîiesc, vb. IY. Tranz. şi refl. [j Din zgău|| A holba ochii; (refl.) a privi lung, cu insistenţă la cineva sau la ceva.
zgîît, -ă, zgîiii, -te, adj. (Despre ochi) Căscat, holbat
zgMtli, zgilîU, vb. IV. Tranz. || Onomatopeic || A scutura cu putere, a zgudui..
zgîlţîit s.n. Faptul de a sgîlţti; scutură tură..
* zgîlţiit&ră, zgîltîkuri, s.f. |! Din zgîliîi j! Scu-turătură, zgudui tură.
zgmdări, zgîndăresc, vb. IV. Tranz. 1. A răscoli, a seotooi, a scormoni. 2. (Fig.) A sîeîi pe cineva; a aţîţa, a întărită. ©Â irita ©rană, o bubă.
zgîreenie, zgircenii, s.f. || Din zgtrci2 [] Faptul de a fi zgîrcit; avariţie.
zgtrci1, zgîrciuri, s.n. || Din zgtrci1 j] Cartilaj, zgîrcf®, zgîrcesc, vb. IV. |! Din sl. sugrueiti |l 1. Tranz. şi refl. A (se) sferînge, a (se) contracta (do frig, de durere etc.). • Refl. (Despre plante) A se chirci, a degenera. 2. Refl- A da dovadă de zgîrcenie; a se scumpi.
zgîreîre, zgtrciri, s.f. Acţiunea de a (se) zgtrci. zgîrcit, -ă, zgîrciţi, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Car© face economii exagerate, care strînge cu lăcomie bani. O Expr. Zgţrcit la vorhâ — care vorbeşte puţin şi cumpătat. 2. Ghemuit, strîns, chircit.
zgîrîâ, zgîrii, vb. I. Tranz. şi refl. A(-şi) face o rană uşoara pe piele (cu unghiile, cu un cbiect ascuţit etc.). © Tranz. A produce o rosătură pe un obiect. O Zgîrie-brînză = epitet dat unui om zgîrcit. Zgîrie-nori — clădire foarte înaltă, cu multe etaje.
zgfriât, «ă, zgîriaii, -te, adj. Cu zgîricturi. zgîrieci, zgîrieci, s-m. || Din zgîria || Instrument format dintr-o ’piesă prismatică de lemn, prin care pot aluneca două tije cu vîrf metalic aseuţit, folosit pentru trasarea liniilor paralele pe marginea pieselor d@ lemn.
zgîrietură, zgîrieturi, s.f. || Din zgîria || Tăietură superficială pe suprafaţa udui obiect, făcută eu un corp ascuţit şi dur; rană uşoară, urmă lăsată pe piele de unghii sau de un corp ascuţit.
zgitîe, zgîtii, s.f. (Reg.; fam.) Fată vioaie, zglobie; ştrengărită.
zglăyoâeă, zglăvoace, s.f. || Din bg. glovcc || Pfşte mic, răspîndit în apele de munte, cu capul mare şi turtit şi cu corpul subţire, lipsit de solzi.
zglobiu, -ie, zglobii, adj. || Din sl. zlobivă || Vioi, sprinten, zburdalnic. ©(Despre dar suri) Săltăreţ, animat.
zgomdt, zgomote, s.n. || Din ser. glomot [| Sunet sau amestec de sunete, puternice, discordante şi confuze* care impresionează în mod neplăcut auzul; gălăgie, vacarm. O Expr. A face zgomot == a produc® senzaţie, a face vîlvă.
zgomotos, -oâsă, zgomotoşi, -oase, adj. |] Din zgomot | Care produce zgomot, care face gălăgie.
© Plin de zgomot, de gălăgie.
zgrăbuaţă, zgrăbunţe, s.f. (Pop.) Bubuliiă pe piele.
zgrepţăuâ, zgredpţân, vb. I. Intranz. (Pop.) A
rîcîi, a zgîria (eu unghiile, cu ghearele). ©Refl.
A se căţăra, a se agăţa, a se prinde de ceva.
zgribuli, zgribulesc, vb. IV. Intranz. şi refl.
A tremura şi a se ghemui (de frig.)
zgribulit, -ă, zgribuliţi, -te, adj. Care stă zgkeit, ghemmt, tremurînd de frig.'
zgrfpţor, zgripiori, s.m. || Cf. ngr. grips || 1. Specie de acvilă mare.; pajură; (în basme) animal închipuit ea o pasăre foarte mare, cu două capete. 2. Stemă folosită în trecut, reprezentând un vultur cu două capete.
zgiipţoroâieă s.f. v. zgripţuroaieă. zgripţHroâică, zgripţuroaice, s.f. M Din zgrip-ţor II1. Femela sgripţorului. 2« (Fig.) Femeie zgîreită şi rea. ;; Şi: .zgiipţoroăîeă s.f.
zgrunţuros, -oâsă, zgrunţuroşi, -oase, adj.
Ii Din zgruntur, (rar) „grunz mic“ || Gu grunji , grunjos.
zgudui, zgudui, vb. IV. 1- Refl. şi tranz. A ' (se) cutremura, a (se) clătina; a (se) scutura cu putere, a (se) zdruncina. 2. Tranz. (Fig.) A clătina convingerile cuiva. 3. Tranz. A emoţiona puternic.
zguduire, zguduiri, s.f. Acţiunea de a (se) zgudui; scuturare, cutremurare, zdruncinare. © (Fig.) înfiorare.
zguduitor, -oâre, zguduitori, -oare, adj. |)Din zgudui || 1. Care zguduie. 2. (Fig.) Care emoţionează, care impresionează puternic.
zguduituri., zguduituri, s.f. || Din zgudui g1. Scuturătură puternică, zdruncinătură. 2. (Fig.) Cutremurare, înfiorare.
zgdră s.f. [] Cf. bg. zguri) a || 1. Reziduu rezultat în procesul de obţinere a metalelor din minereuri. 2. Partea minerală din cenuşa cărbunilor, care se aglomerează în procesul de solidificare. 3. Cenuşă întărită provenită din lucruri arsev zi, zile, s.f. || Lat. dies || 1. Interval de timp cuprins între răsăritul şi apusul Soarelui. ©Interval de timp de 24 ore, corespunzător unei rotaţii a Pămîntului în jurul axei sale. O De toate zilele = d© fiecare zi; p. ext. obişnuit, comun. De zi cu zi = zilnic. La zi — în ziua sau la data cerută. Zi de (sau cu) zi — a) zilnic; necontenit; b) din ce în ce, treptat. Din zi în zi — a) de azi pe mîin©; b) din ce în ce. De la o zi la alta — zilnic; p. ext. repede, în timp scurt. Cu ziua-n cap — foarte devreme. O Expr. A se face ziuă albă = a fi plină zi. A face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea şi a dormi ziua. A-şi lua ziua bună = a-şi lua rămas bun.
Cit toate zilele (de mare) — foarte mare. La zile
1153
ZINCOGRAFII
mari = la ocazii deosebite; p.'ext. foarte rar, îjn mod excepţional, o (Adverbial, în forma ziua) în timpul zilei. mZi de muncă = numărul de ore în care salariaţii îşi desfăşoară activitatea în cursul unei zile la locul de muncă. Cu ziua = plătit după zilele muncite. • Data, momentul în care s-a întîmplat sau urmează să se întîmple ceva; termen. O Ziua de astăzi = timpul în care trăim; prezentul. Ziua de mtine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. • (în nomenclatura sărbătorilor sau a unor date fixe: ziua copilului. Q Zi aniversară sau ziua de naştere = aniversare (a zilei de.naştere). 2. (La pl.) Viaţă, existenţă, trai. O Expr. A avea zile = a mai avea de trăit. 3. (La pî.) Vreme, epoca: zilele tinereţii. zlafet s.n. v. zaiafet.
zfâr, ziare, s.n. || Din ‘zi (după it. diario) || Publicaţie periodică, de obicei cotidiană, In care se tipăresc ştiri şi informaţii actuale din toate domeniile de activitate.
ziarist, -ă, ziarişti, -ste, s.m. şi f. J| Din ziar || Persoană care lucrează în redacţia unui ziar sau care colaborează la un ziar; jurnalist, gazetar.
ziaristic, -ă, ziaristici, -e, adj., s.f. || Din ziarist || 1. Adj. Privitor la ziaristică; gazetăresc, jurnalistic. 2. S.f. Profesiunea de ziarist, domeniu în care activează ziaristul.
zihelmă, zibeline, s.f. || Din fr. zibeline |] Samur.
zicală, zicale, s.f. |] Din zice |] Zicătoare, pro-▼erb.
zieătoâre, zicâtori, s.f. || Din zice |] Frază scurtă prin care poporul caracterizează, succint şi plastic, o împrejurare reliefînd o idee, un jmfici-piu etic, o normă de conduită etc.
zice, zic, vb. III. Tranz. || Lat. dicere |J 1. A exprima ceva în cuvinte, a rosti eu voce tare, a vorbi. O Expr. Vrea (sau va) să zică— adică; aşadar, deci, prin urmare. • A afirma, a declara, a’ susţine." ® (Despre texte) A scrie, a relata. A răspunde, a riposta. 3. A exprima o părere, a se pronunţa. O Expr. Că bine zici — aşa este; bună idee. Să zicem.... = să presupunem, să admitem. 4. A rosti numele cuiva; a numi pe cineva sau ceva. 5. A cîata (din gură sau dintr-un instrument). || Perf. s. zisei, part. zis.
zicere, zieeri, s.f. 1. Acţiunea de a zice; ceea ce se spune; vorbă, vorbire. 2. Expresie, zicătoare, zicală.
zid, ziduri, s.n. || Din sl. zidit || Element de construcţie executat din piatră, din cărămidă sau din beton, destinat să închidă sau să separe un spaţiu, o încăpere, să susţină alt element de construcţie etc. O Expr. A face zid împrejurul cuiva = a înconjura pe cineva pentru a-1 apăra; a so solidariza cu cineva.
zidar, zidari, s.m. || Din zid || Muncitor specializat în executarea lucrărilor de zidărie.
zidărie, zidării, s.f. || Din zid |] Masă de materiale constituită din cărămizi sau din blocuri de piatră, legate cu mortar, care intră în componenţa unui element de construcţie.
zidi, zidesc, vb. IV. Tranz. |j Din sl. zidati [|
1.	A executa o lucrare din zidărie, p. ext. a construi o clădire. 2. A închide într-un zid (sau cu un zid).
zidire, zidiri, s.f. 1. ^Acţiunea de a zidi; construcţie, clădire. 2, (înv!) Creatură, făptură, fiinţă.
zidit, -ă, zidiţi, -te, adj. 1. Clădit, construit. • (Despre uşi, ferestre) Astupat cu zid. 2. (Despre oameni) Bine zidit = bine făcut, zdravăn, voinic.
ziditdr, -oare, ziditori, -oare, subst. [| Din zidi [|1. S.m. şi f. Persoană care construieşte, care zideşte; p. ext. întemeietor. 2* S.m. (în concepţiile religioase) Dumnezeu.
zigomâtic, -ă, zigomatici, -e, adj. H Din fr. zygomatique || Care se referă la zigoraă; care aparţine zigomei. O Os z. — zigomă.
zfgomă, zigome, s.f. || Din fr. zygoma \\ Prelungire a osului temporal, care leagă acest os cu osul molar.
zigdt, zigoţi, s.m. || Din fr. zygote || Celulă rezultată din unirea a doi gameţi; ou fecundat. a zigurât, zigurate, s.n. j| Din * fr. ziggourat |J (în arhitectura Mesopotamiei) Edificiu de forma unei piramide în trepte pe a cărei ultimă platformă se afla un templu.
zigzag, zigzaguri, s.n. || Din fr. zigzag |f Linie frîntă (de forma unor litere Z puse cap la cap). O In zigzag = în formă de linie frîntă.
ziler, zileri, s.m. II Din zi || Muncitor angajat şi plătit cu ziua.
zilnic, -ă, zilnici, -ce, adj. J| Din zi || (Adesea adverbial) De fiecare zi; cotidian; p. ext. obişnuit.
zimâză s.f. II Din fr. zymase || Enzimă care se găseşte în drojdia de bere, cu rol în fermentaţia alcoolică a zaharurilor.
zimhll, zimbiluri, s.n. || Din tc. zernbili |j Coş împletit din papură sau din rogoz.
zimbru, zimbri, s.m. || Din sl. zonbrti || Animal sălbatic (pe cale de dispariţie) din familia bovidelor, cu capul mare, coarne scurte, întoarse în afară, în faţă şi în sus, gîtul şi bărbia acoperite de păr lung. Este ocrotit în rezervaţii naturale.
zimţ, zimţi, s.m. fi Cf. bg. zăbec, ser. zubac || Fiecare dintre crestăturile de pe muchia monedelor sau a unor piese. ® (Fam.; la pl.) Bani, monede.
zimţat, -ă, zimţaţi, -te, adj. HlDin zimţa? (rar) „a zimţui“ || Cu zimţi; crestat, dinţat.
zimţui, zimţuiesc, vb. IV. Tranz'. || Din zimţ || A executa zimţii unui obiect (monedă, secere, ferăstrău); p. ext. a. cresta.
zine s.n. II Din fr. zinc II Metal alb-aîbăstrui întrebuinţat, în aliaje, la zincarea unor piese etc, zineâre s.f. || De la zinc |] Operaţie de acoperire a unei piese de metal cu un strat subţire de zinc pentru a o proteja împotriva coroziunii, sau pentru a-i da un aspect decorativ.
‘ zincât, -ă, zincaţi, -te, adj. Acoperit cu un strat subţire de zinc.
zincograf, zincografi, s.m. || Din fr. zinco-graphe |! Lucrător calificat, care execută clişee pentru zincograf ie.
zincogrâfic, -ă, zincograf ici, -ce, adj. || Din fr. zincographique || Care aparţine zineografiei, folosit în zincografie.
zincograf ie, zincografii, s.f. || Din fr. zinco-graphie; fr. zinc + gr. graphein „a scrie" [j 1. Procedeu de tipar înalt pentru ilustraţii, în care
zincogravura
1154
se folosesc clişee obţinute prin fotografiere şi gravare pe plăci de zinc. 2. Atelier în caro se execută plăci pentru zincografie (1).
zineogravură s.f. || Din fr. zincogramre || Tehnica executării clişeelor pentru zincografie (1). © Clişeu obţinut prin acest procedeu.
zi mm,’ zincuiesc, vb. IV, Tranz. || D% zinc || A acoperi un obiect cu un strat suţire de zinc pentru a-1 proteja împotriva coroziunii sau pentru a-i da un aspect mai plăcut.
zircon s.n. || Din fr. zircon || Silicat natural de zirconiu, întrebuinţat la confecţionarea unor creuzete iar cristalele limpezi ca pietre semipre-ţioase.
zirconiu s,n. || Din fr. zirconium || Metal rar,
do culoare cenuşie, folosit la fu-uii careu uiior oţeluri speciale, a recipientelor rezistente la temperaturi înalte etc.
zis, -ă, zişi, -se, adj., s.f. || Din zice || 1. Adj. Numit, poreclit. O Aşa-zis — numit (pe nedrept sau în mod convenţional) astfel. 2. S.f. Vorbă spusă, afirmaţie; proverb, zicătoare.
ziulică, ziulici, s.f. (Fam.) Diminutiv al lui zi. O Cit e ziulica de mare — toată ziua.
zizânie, zizanii, s.f. || Din ngr. zizania || Plantă erbacee din familia gramineelor, înaltă pînă la 60 om, cu frunze liniare alungite, cultivată ca plantă furajeră sau ornamentală; raigras.
zîmbăreţ, -eaţă, zîmbăreţi, -e, adj. || Din zîm-bi || Care zimbeşte mereu; vesel, jovial.
zîmbet, zîmbeter s.n. || Din zimbi || Faptul de a zîmbi; surîs.
zîmbi, zîmbesc, vb. IV. Intranz. j| Din sl. zonbu ,vdintre“, bg. zăbja se || A schiţa o mişcare uşoară a buzelor, pentru a exprima bucurie, plăcere, satisfacţie etc.; a su-ride.
zîmbire, zîmbiri, s.f. Faptul de a zimbi; zîmbet, surîs.
zîmbitdr, -oare, zîmbitori, -oare, adj. || Din zîmbi II Care zimbeşte, surîzător; zîmbăreţ, vesel, radios.
zîmbre s.f. pl. || Cf. pol. zăbrze || Boală a cailor, care se manifestă prin inflamarea gingiilor şi prin ulceraţii pe cerul gurii. O (Dop.) A face zîmbre — (despre oameni) a dori ceva foarte mult, a jindul.
zimbru, zîmbri, s.m. Arbore conifer înalt pînă îa 25 m, cu frunze aciculare grupate cîte cinci, cu lemnul rezistent de calitate superioară, folosit în sculptură. Creşte în zona alpină şi este ocrotit prin lege.
ziuă, zîne, s.f. || Lat. Diana || 1. Personaj fantastic din basme, închipuit ca o femeie foarte frumoasă. 2. Zeiţă.
zîrnă, zîrne, s.f. || Din sl. zrtino „boabă, gră-unte“ || Plantă erbacee din familia solanaceelor, înaltă pînă la 50 cm, cu frunze dinţate, cu flori mici, albe şi fructe bace negre.
zîzânie, zîzanii, s.f. || Din ngr. zizania (pl. lui zizanion) II Intrigă, vrajbă, gîleeavă.
zlătâr, zlătari, s.m. || Din bg., ser. zlatar [| (înv.) 1. Meşter (ţigan) care se ocupa cu prelucrarea auriilui. 2. Ţigan (nomad).
zloată, zloate, s.f. j| Din sl. slota ]| Ploaie amestecată cu zăpadă; lapoviţă.
zlot, zloţi, s.m. II Din pol. zloty || 1. Unitate bănească a Poloniei. 2. Denumire a unor monede de aur şi de argint, care au circulat în trecut în unele ţări din Europa.
zmeoâîeă, zmeoaice, s.f. |] Din zmeu || 1. Personaj feminin fantastic din basme, imaginat ca o femeie uriaşă, întruchipare a forţelor răului. 2. Plantă erbaoee din familia umbelifereîor, cu tulpina ramificată înaltă pînă la 2 m, cu frunze mari şi flori albe sau purpurii, dispuse în umbele.
zmeu, (1—3) zmei, s.m., (4) zmeie, s.n. |j Din sl. zmij || 1. S.m. Personaj fantastic din basme, imaginat ca un uriaş cu puteri supranaturale, întruchipare a forţelor răului. • (Fig.) Om aprig la luptă; eroii, viteaz. 2. S.m. Balaur. 3.
S.m. (Fig.) Cal aprig. 4. S.n. Jucărie făcută din hîrtie sau din pînză, fixată pe un cadru uşor de lemn şi care, ţinută de © sfoară lungă, este înălţată în aer oînd bate vîntul.
zmeur, zmeuri s.m. || Din zmeură || Arbust din familia rozaceelor, înalt pînă la 2,5 m, cu ramuri spinoase flexibile, cu flori a^e şi cu fructe comestibile.
zmeură s.f. Fructul aromat, de culoare roz, al zmeurului.
zmeuriş, zmeurişuri, s.n. || Din zmeur j| Loc pe care cresc zmeuri.
zmîngăli vb. IV. v. mîzgălh zoaie, zoi, s.f. (Mai ales la pl.) Apă (cu săpun sau cu leşie) rămasă de la spălatul rufelor sau ai vaselor. |j Pl. şi: zoaie.
zob s.n. || Din bg., ser. zob || Aşchii rămase în urma tăierii arborilor cu toporul,5 în urma spargerii unui vas de sticlă sau de ceramică etc. O Expr. A (se) face zob = a (se) sparge în bucăţi; a (se) face praf ; a (se) zobi.
zobi, zdbesc, vb. IV. Tranz. şi refl. |] Din zob jj (Reg.) A (se) sfărîma, a (se) zdrobi.
zodiac, zodiace, s.n. || Din ngr. [kiklos] zodia-kos || 1. Regiunea de forma unui brîu a sferei cereşti, care se întinde de © parte şi de alta a eclipticii, fiind străbătută de Soare în decursul urnii an şi cuprinzînd 12 constelaţii; ansamblul celor 12 constelaţii. G Semnele zodiacului — figurile simbolice ale" celrr 12 constelaţii.. 2. Carte populară cuprinzînd preziceri asupra viitorului oamenilor, potrivit zodiei în care s-au născut; roj danie.
zodiacal, -ă, zodiacali, -e, adj. || Din fr. zodiacal || Privitor la zodiac. O Lumină zodiacală = fîşie de lumină difuză din regiunea zodiacului, care se vede pe cer toamna, la est, înainte de răsăritul soarelui, şi primăvara la vest, după apusul soarelui.
zodie, zodii, s.f. || Din ngr. zodion [| 1. Fiecare dintre cele 12 constelaţii ale zodiacului.
2.	Constelaţie corespunzînd lunii în care s-a născut cineva şi care, în credinţele superstiţioase, are o influenţă (bună sau rea) asupra vieţii acestuia; p. ext. destin, soartă, ursită,
zodier, zodieri, s.m. || Din zodie || (Pop.) Cititor în stele care prezice, în med mistic, soarta cuiva, după zodia în care acesta s-a născut.
1155*
ZULUF
zoii9 zolesc, vb. IV. Tranz. |[ Din ucr. zolyty || A spăla rufe.
zona si. || Din fr. zona H Zona Zoster = infecţie YÎrotică caracterizată prin erupţii dureroase pe traiectul nervilcr senzoriali.
zonal, -ă, zonali, -e, adj. || Din fr. zonal || Care este situat într-o anumită zonă, corespunzător unei zone.
zonare, zonări, s.f. H De la zonă || împărţire în zone; delimitare a zonelor de cultură a plantelor agricole în funcţie de factorii de climă şi de fertilitate a solurilor.
zonă, zone, s.f. |1 Din fr. zone || 1. Porţiune delimitată dintr-un tot, pe baza unor caracteristici distinctive. 2. Suprafaţă cu limite precise din teritoriuj unei localităţi, căreia i se atribuie o anumită folosire. 3. Zonă climatică = regiune a globului terestru cu caracteristici climatice proprii. 4. (Mat.) Parte dintr-o sferă, cuprinsă între două planuri paralele.
zooeor, -ă, zoocoriy, -e, adj., s.f. || Din fr. zoo-chare || (Plantă) care are fructe sau seminţe adaptate pentru răspîndirea prin intermediul animalelor, cu ajutorul unor formaţii corespunzătoare (cîr lige, ţepi, clei etc.) care, prinzîndu-se de corpul acestora, sînt duse pe distanţe mari.
zoogeograffe s.f. || Din fr. zoogéographie || Ramură a geografiei care are ca obiect studiul • râspîndirii animalelor pe glob.
zoolatrie, zoolatrii, s.f. || Din fr. zoolâtrie; gr. zoon „animal44 + latreia „adorare44 || Cult al aniiüalelor în diverse religii antice.
zoolog, zoologi, s.m. 11 De la zoologie || Specialist în zoologie.
zoologic, -ă, zoologici, -ce, adj. || Din fr. zoo-logique || Care aparţine zoologiei, privitor la zoologie. O Grădină zoologică = grădină (parc) în care animalele rare sau exotice sînt ţinute în condiţii asemănătoare cu cele ale vieţii lor#în libertate.
zoologie s.f. |! Din fr. zoologie; gr, zoon „animal 44 + logos „studiu14 || Ştiinţă care se ocupă cu stud'iül animalelor (privind structura, dezvoltarea, modul de viaţă şi relaţiile lor cu mediul, răspîndirea şi clasificarea Idr etc.).
zoomorf, -ă, zoomorfi, -e, adj. || Din fr. zoo-morphe; gr. zoon „animal44 -f- morphe „formă41 || (In artele plastice) Care reprezintă animale.
zoomorfism s.n. || Din fr. zoomorphisme ||
1.	Reprezentare a zeităţilor prin animale. 2. Credinţă religioasă după care oamenii se pot metamorfoza în animale.
zooplanctdn s.n. || Din fr. zooplancton || Tcta-îitatoa animalelor care intră în alcătuirea planctonului.
zoospor, zoospori’, s m. || Din fr. zoospore || Spor prevăzut cu cili cu ajutorul cărora se poate mişca în mediul lichid.
zootehnic, -ă, zootehnici, -ce, adj. || Din fr. zootechnique || Privitor la zootehnie.
zootehniciân, -ă, zootehnicieni, -e, s.m. şi f. II Din fr. zootechnicien || Specialist în zootehnie.
zootehnie s.f. || Din fr. zootechnie || Ştiinţă care se ocupă cu creşterea, reproducerea, ameliorarea şi exploatarea animalelor domestice.
73*
zor s.n. || Din tG. zor „silă, forţăt£ || £1. Activitate vie, însufleţită; grabă mare; urgenţă. O De zor — din plin, din toate puterile; cu însufleţire. A da cuiva zor = a grăbi pe cineva să facă ceva. A da zor = a acţiona cu mare grabă. A lua pe cineva la zor = a cere cuiva socoteală.
2.	Necesitate; necaz, strîmtoare.
zorea, zorele, s.f. || Din zori1 || Nume dat mai multor specii de plante agăţătoare eş; flori, roşii sau albastre în formă de pîlnie, (^Stivate ca plant? ornamentale.
zori1 s.m. pi. || Din si. zori (genitiv pi. al Iui zorja || Lumină care apare pe cer înainte de răsăritul soarelui; timpul cînd apare această lumină; auroră. O tn zori. de zi. sau în zorii zihi, îm zorii zorilor — dis-de-dimineaţă. Din zori şi pînă-n noapte — toată ziua.
zori2, zoresc, vb. IV. || Din zor || 1. In tranz. şi refl. A lucra cu grabă, a da zor; a merge repocte (pentru a ajunge undeva). 2. Tranz. A siH, a îndemna pe cineva să acţioneze (repede).
zori3, pers. 3 zoreşte, vb. IV. Refl. || Din zori1 |f A se zori de ziuă = a se ivi zorile, a se face ^siiu% zoriiă s.m. || Din zori1 || Personificare a zorilor în basmele populare.	•
zorit, -ă, zoriţi, -te, adj. Care se grăbeşte foarte tare.
zornăi, zornai, vb. IV. Intranz. || Onomatopeic |J (Despre obiecte de metal sau de sticlă) A produce un zgomot caracteristic cînd sînt lovite, ciocnite sau rostogolite; a zurui.
zornăit, zornăituri, s.n. Faptul de a zornăi ; zgomot caracteristic făcut de obiecte de metal sau de sticlă care se lovesc, se rostogolesc sau se ciocnesc între ele.
zorzoâne s.f. pi. Podoabe excesive şi, de obicei, lipsite de gust.
zugrav, zugravi, s.m. || Din ngr. zographos |j Lucrător specializat în lucrări de zugrăveală. • (înv.) Pictor (de biserici).
zugrăveală, zugrăveli, s.f. || Din zugrăvi (ţi. Zugrăvire; concr. strat de humă sau de lapte de var, colorat eu diferiţi pigmenţi minerali, aplicat pe un perete sau pe alt element de construcţie, în scop ornamental şi de protecţie contra agenţilor externi. 2. Pictură murală (mai ales de biserică); p. ext. tablou, gravură, desen.
* zugrăvi, zugrăvesc, vb. IV. || Din zugrav || 1. Tranz. A aplica un strat de zugrăveală pe feţele aparente ale unei construcţii. 2. Tranz. (Rar) A picta; a desena. 3. Refl. (Fig.) A se profila; a se contura; a se proiecta. în zarea plum-hurie, satul se zugrăvea ca un muşuroi uriaş (Hogaş). 4. Refl. (Despre stări psihice) A se reflecta, a se exterioriza pe figura cuiva. 6. Tranz. A înfăţişa prin cuvinte, a descrie.
zugrăvire, zugrăviri, s.f. 1. Faptul de a (se) zugrăvi: zugrăveală.
... zugrăvit, -ă, zugrăviţi, -te, adj. 1. (Despre pereţi) Acoperit cu un strat de zugrăveală. 2. Pictat, desenat. • (Pop.) Vopsit.
zuliar, -ă, zuliari, -e adj. || Din zulie || (înv.) Gelos. • Invidios, pizmaş.
zulie s.f. || Din ngr. zilia || (înv.) Gelozie, zulăf, zulufi, s.m. || Din tc. zillilf, ngr. zulufi || Gîrlionţ, buclă.
ZUM
1158
zum interj. || Onomatopee || Cuvînt care imită sunetele produse de unele insecte în zbor.
zumzăi, pers. 3 zumzăie, vb. IV. In tranz. I! Din zum || (Despre insecte) A produce un suriet caracteristic în timpul zborului; a bîzîi.
zftmzet, zumzete, s.n. |] Din zumzăi || 1. Sunet caracteristic pe care îl fac insectele (mai ales albinele) cînd zboară. © Zgomot produs de o vibraţie puternică şi continuă a anumitor obiecte sau maştiii. 2» Murmur. Zumzet de voci... ajungea pînă-n stradă (Pas.)
zup interj. || Onomatopee || Cuvînt care redă zgomotul produs de o săritură sau de o cădere.
zupăî, zupâiesc, vb. IV. Intranz. || Din zup || 1. A tropăi. 2. A lovi, a izbi.
zur interj. || Onomatopee ii Cuvînt care redă zornăitul metalelor sau zgomotul produs de ciocnirea ori de rostogolirea unor obiecte mici.
zurba, zurbale, s.f. j| Din tc. zorba [] Răscoală, revoltă. ©Zarvă, gălăgie; ceartă, bătaie.
zurbagiu, -ie, zurbagii, adj. || Din zurba || (Adesea substantivat) Scandalagiu; (înv.) .răsculat, răzvrătit.
zurgălău, zurgălăi, s.m. || Onomatopeic || Clopoţel de forma unui mic glob cu o bilă în interior, care sună cînd este mişcat.
zur Im, -ie, zurlii, adj. || Cf. tc. zorlu j| (Fam.) Zvăpăiat, nebunatic; smintit.
ziirui, zuruiesc, vb. IV. Intranz. şi tranz. |j Din zur || A zornăi.
zuruit, zuruituri, s.n. Zornăit, zvăpăiat, -ă, zvăpăiaţi, -te, adj. Nebunatic, zburdalnic, zglobiu.
zvelt, -ă, zvelţi, -te, adj. jj Din fr. svelte || (Despre oameni) Cu talia subţire, suplu, graţios. © (Despre obiecte, elemente arhitectonice etc.) Cu forme armonioase, suple, graţioase.
zvîc interj. || Onomatopee j| Cuvînt care sugerează o mişcare bruscă, precipitată.
ev icneală, zvlcneli, s.f. j! Din zvicni jj Palpitaţie puternică a inimii sau a tâmplelor; zvîcnire.
EYÎenet, zvîcnete, s.n. |] Din zvicni |1 Tresărire, zvîcnire.
zyîcnî zvîcnesc, vb. IV. || Din zvîc || 1, (Despre inimă, puls) A bate repede şi cu putere; a palpita. 2. (Despre fiinţe) A ţîşni pe neaşteptate de undeva; a sări brusc (în picioare).
zvîcnire, zvicniri, s.f. Faptul de a zvicni; palpitare. • Mişcare bruscă şi involuntară a corpului sau a unei părţi a corpului.
zvîcnitură, zvîcniiuri, s.f. |j Din zvîcni |] Zvîc-net, palpitaţie; pulsaţie.
zvmtâ, zvînt, vb. I. || Lat. *exventare || 1, Refl şi tranz. A pierde sau a face să piardă din umezeală; a (se) zbici. 2. Tranz. (Fig.) A distruge, a nimici. O Expr. A zvînta pe cineva în bătaie = a bate zdravăn. 3, A secătui, a epuiza, a sleL * zvîntât, -ă, zvîntaţi, -te, adj. Uscat puţin, la suprafaţă.
zvînturât, -ă, zvînturaţi, -te, adj. Uşuratic, fluştiiratic; zburdalnic, zvăpăiat. © Hoinar, a-venturier.
zvîr interj. || Onomatopee || Cuvînt care reclă zgomotul produs de un obiect aruncat cu putere în aer, de zborul Amei păsări etc.
zvîicoleâlă, zvircoîeii, si. jj Din zvircoli jj Zvîr-colire, agitare, frămîntare.
zvîrcolî, zvîrcolesc, vb. IV. Refl. |j Cf. bg. vărgaljam j| A se zbate, a se răsuci (în aşternut) de pe o parte pe alta. © (Fig.) A se agita, a se zbuciuma, a se frămînta.
ZYÎrcolîre, zvîrcoliri, s.f. Acţiunea de -a se zvîrcoli; agitare, frămîntare.
zvîrli, zvîrl, vb. IV. || Cf. ser. vrljiti, bg. hvârljam || 1. Tranz. A arunca ceva cu c mişcare bruscă, a azvîrli; a lepăda un lucru nefolositor sau vătămător. 2, Tranz. A risipi, a împrăştia. © (Fig.) A cheltui bani fără socoteală. 3. In-tranz. A arunca cu ceva asupra cuiva (pentru a"1 lovi sau a-1 alunga); (despre animale) a izbi cu picioarele, a fi nărăvaş. 4. Refl. A se repezi, a se arunca.
ZYÎrlire, zvîrliri, s.f. Acţiunea de a (se) zvîrli: azvîrli re, aruncare.
zvîiiitără, zvîrlituri, s.f. || Din zvîrli |j Zvîr-lire. © Expr. O zvîrlitură de băl = distanţa pînă la care se poate arunca un băţ; distanţă mică.
zvirMgă, zvîrlugi, s.f. 1. Peşte mic de apă dulce, de culoare gălbuie, cu mişcări foarte iuţi, cu fura prevăzută cu şase mustăţi. 2. (Fig.) Persoană foarte sprintenă, iute în mişcări, zvoânâ s.f. v. zvon#
zvon, zonuri, s.n. |] Din sl. zvonu |J 1. Ştire care circulă din gură în gură; informaţie nocop-trolată (uneori tendenţioasă). 2. Zgomot confuz, nedesluşit, produs de curgerea apei, de mişcarea frunzelor, de vînt etc.; foşnet, murmur, zumzet. || Şi: zvoână s.f.
zvoni. pers. 8 zvoneşte, vb. IV. || Din zvon (|
1.	Refl. impers. A se răspîndi un zven. 2. Intranz. (Despre ape, vînt) A susura, a murmura.
LUCRĂRI DE LINGVISTICĂ APĂRUTE ÎN EDITURA ŞTIINŢIFICĂ Şl ENCICLOPEDICĂ
I. GHEŢIE, AL. MAREŞ CHR. IONESCU AL. GRAUR
C. TAGLIAVINI
D. MACREA
COLECTIV TIMIŞOARA
V. BREBAN
ION COTEANU VAS I LE ARVINTE
M. SALA IOANA VINTILĂ-RĂDULESCU
GR. BRÂNCUŞ
G. GIUGLEA
I. IORDAN
1. PĂTRUŢ
T. PAPAHAGI
AL. ROSETTI
Introducere în filologia română, 1975
Mică enciclopedie onomastică, 1975
,.Capcanele" limbii române, 1976
Originile limbilor neolatine, 1977
Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti, 1978
Dicţionar analogic şi de sinonime al limbii române, 1978
Dicţionar al limbii române contemporane, 1980
Originile limbii românei 1981
Român, jomâ'nesc, România. Studiu filologic, 1983
Limbile lumii. Mică enciclopedie, 1981
Vocabularul autohton al limbii române, 1983 Cuvinte româneşti şi romanice, 1983
Dicţionar al numelor de familie româneşti,
1983
Nume de persoane şi nume de locuri româneşti, 1984
Din epoca de formaţiune a limbii române,
1984
Istoria limbii române, ediţie definitivă, 1986
Coli de tipar : 72,50 Bun de tipar : 10.09.1987
Comandă nr. 70 048 Combinatul poligrafic „CASA SCÎN*TEII “
Piaţa Scînteii nr. 1, Bucureşti Republica Socialistă România
S