;..;.................... a\ i, .w.... *.............................................. +trZ DOCTORUL DE CASĂ SAU împodobit cu 315 chipuri şi vorbind despre: •[STRUCTURA ŞI . FUNCŢIUNILE ORGANELOR OMULUI, MEDICINA UZUALĂ ŞI DE URGENŢĂ, TOT FELUL DE BOALE, ACCIDENTE, OTRĂVIRI, VSFIXÎI, ' EPIDEMII, CONTAGIUNI, MICROBI, NEVROZE, IPNOTISM, MEDICAMENTE, PLANTE MEDICINALE, PANSAMENTE, IGIENĂ GENERALĂ, ALIMENTE ŞI BĂUTURI, LOCUINŢE, ÎMBRĂCĂMINTE, IGIENA PREVENTIVĂ, IGIENA ETĂŢILOR ŞL PROFESIUNILOR, IGIENA CURATIVĂ, IGIENA SIMŢURILOR, IGIENA ORAŞELOR ŞI SATELOR, APE MINERALE, IDROTERAPfE, BĂI, ELECTRICITATE, _ EXERCIŢIU, GIMNASTICĂ, ETC. DE, | DOCTORUL _. MBDIC PRIMAR AL SPITALULUI I, C. BKlLI^NXT DIN BUZĂU COMASDjOR AL ORDINULUIVCOBO4JNA ^OMÂNXEF4 MEDIC-MAIOR iW REZEHYĂ \ A.---' / <•: - B UZ AU IMPRIMERIA' AL. GEORGESCU, FONDATĂ LA ANUL 1873. 1910, x©/C'®vU$x © x © x ©>: © :t; ©x © © x © x .© x © x © x © x © © ;< © x © ;■; ©x©; •: © x ©_*,; ©© x © x © x DOCTORUL DE CASĂ SAU DICŢIONARUL SĂNĂTĂŢII LUCRĂRI DE ACELAŞ AUTOR Igiena oraşului Bucureşti. Teza 91-a. Bucureşti. 188/ 8°, 292 p. Raport ştiinţific pe anul 1889. Spitalul rural Horezu. Raport ştiinţific pe anul 1890. Spitalul rural Horezu. Igiena omului după etate, în special igiena primei copilării. Conferinţă ţinută la Ateneul din Buzău. Bucureşti. 8°, 47 p. Raport ştiinţific pe anul 1896. Spitalul judeţului Buzău. Dare de seamă de operaţiunile făcute în anul 1895. Spitalul judeţului. Buzău Numeroşi articoli în revistele: Analele medicale române, Apărătorul sănătăţii, Clinica şi Spitalul. DOCTORUL DE CAS SAU DICŢIONARUL SĂNĂTĂŢII împodobit cu 315 chipuri şi vorbind despre: STRUCTURA ŞI^ FUNCŢIUNILE ORGANELOR OMULUI, MED [CINA UZUALĂ ŞI DE URGENŢĂ, TOT FELUL DE BOALE, ACCIDENTE, OTRĂVIRI, ASFIXII, EPIDEMII, CONTAGIUNI, MICROBI, NEVROZE, IPNOTISM, MEDICAMENTE, PLANTE MEDICINALE, PANSAMENTE, IGIENA GENERALĂ, ALIMENTE SI BĂUTURI, LOCUINŢE, ÎMBRĂCĂMINTE, IGIENA PREVENTIVĂ, IGIENA ETĂŢILOR SI PROFESIUNILOR, IGIENA CURATIVĂ, IGIENA SIMŢURILOR, IGIENA ORAŞELOR ŞI SATELOR, APE MINERALE, IDROTERAPIE, BĂI, ELECTRICITATE, EXERCIŢIU, GIMNASTICĂ, ETC. DE DOCTORUL YASILE BIANU MEDIC PRIMAR AL SPITALULUI I. 0. BEAT l AN U DIN BUZĂU COMANDOR AL ORDINULUI „COROANA ROMÂNIEI-1 '/ BUZĂU IMPRIMERIA AL. GEORGESCU, FONDATĂ LA ANUL 1873. 1 9 1 0. Orice reproducere, fără arătarea izvorului, este oprită. PREFAŢĂ Lipsa unui dicţionar al sănătăţii, scris în limba noastră şi pe înţelesul tuturor, este toarte mult simţită. Pentru împlinirea acestei lipse am scris această carte, întocmită astfel ca să poată servi în acelaş timp şi ca doctor de casă pentru oricare familie. Prin aceasta nu înţelegem ca acest dicţionar să înlocuiască pe adevăratul doctor în căutarea boalelor, ci numai să-l suplinească în lipsă şi să-i completeze instrucţiunile date de multe ori în grabă şi în mod incomplet. Afară de aceasta, având acest dicţionar la îndemână, ori şi cine îl poate consultă pentru toate trebuinţele vieţii, dela naştere şi până la cele mai adânci bătrâneţe, găsind în el sfaturi bune şi folositoare pentru toate, scrise lămurit şi pe scurt. Încercările făcute până astăzi în literatura noastră medicală cu scopul de a răspândi în public învăţămintele practice ale medicinii şi igienii n’au reuşit din mai multe puncte de vedere. Unele au fost scrise într’o limbă grea de priceput pentru mulţimea cetitorilor, altele au fost rău împărţite şi arangiate pentru a putea fi consultate cu uşurinţă. Din această cauză ne-am hotărât a dă acestui nou doctor de casă forma de dicţionar, ca fiind cea mai practică şi mai înleznicioasă pentru oricare cetitor. O carte de medicină este greu de înţeles pentru profani din pricina multor cuvinte străine pe cari puţini le cunosc. Pentru a ocoli acest neajuns am însemnat în dreptul fiecărui cuvânt ştiinţific şi cuvântul sau cuvintele din limba noastră cari exprimă acelaş lucru şi cari cuvinte le-am trecut şi la rândul lor alfabetic cu îndrumarea cuvenită, pentru ca cetitorul să le găsească cu înlez-nire. Aşa de exemplu Ia cuvântul Cei--alalc.ie am notat şi însemnarea ei: durere de cap, pe care am trecut’o şi la locul ei alfabetic cu îndrumarea: vezi Cefa-lalgie ; tot aşa la Diakkk am pus alături urdinare, la Tubeucclozx cuvântul oftică, şi aşa mai departe; iar dacă cetitorul dă în cursul unui articol de vr'un cuvânt medical pe care nu-1 înţelege, n’are decât să caute acel cuvânt tot în acest dicţionar la locul său, unde va găsi toate lămuririle îndestulătoare pentru a-i pricepe înţelesul. In acest dicţionar ne-am ocupat aproape de toate ştiinţele medicale, cari formează un tot ale cărui părţi să completează unele pe altele. Am dat însă preferinţă medicinii propriu zise şi mai cu seamă igienii, arătând cum să vindecă o boală şi mai ales cum trebuie să să preîntâmpine, ceeace este mai practic, având în vedere că este cu mult mai uşor a ocoli boala decât a o vindecă. Astfel cetitorul va găsî în această carte toate regulele cari trebuie să le urmeze pentru ca să întreţină şi chiar să îmbunătăţească funcţionarea corpului său; regule arătate destul de amănunţit şi cu aplicaţiuni atât la omul sănătos cât şi la cel bolnav, cu schimbările poruncite de etate, de sex, de profesiune, etc. Fiecare va putea învăţă din această carte cum trebuie să să hrănească, să să îmbrace, în ce case să locuiască şi cum trebuie să-şi întreţină locuinţa, s'o încălzească, s’o ilumineze, s’o aerisească; el va mai află cari sunt exerciţiile cu cari trebuie să sa îndeletnicească, cum şi când trebuie VI să facă băi, duşi şi alte feluri de idroterapie, etc., cari toate au de scop a întreţine şi prelungi cât să poate mai mult firul vieţii omeneşti. In cazurile de boală şi de accidente, cetitorul va găsi iarăşi sfaturi pe cât să poate de practice şi la îndemâna tuturor pentru tot ce trebuie şi poate să facă până la venirea doctorului. Pentru a să convinge despre toate acestea şi mai ales pentru a-1 consultă mai cu uşurinţă, recomandăm cetitorului ca să răsfoiască a-cest dicţionar în orele luî libere şi dacă are răbdare să-l cetească pe încetul din scoarţă în scoarţă, şi îl încredinţăm că multe lucruri bune va află şi va învăţa, câştigându-şi în acelaşi timp un bun tovarăş de ajutor la orice trebuinţă va avea. Pentru a ajută înţelegerea şi mai uşoară a unor articole am intercalat în text 315 figuri, cele mai multe luate din dicţionarul lui Galtier şi lucrate cu toată îngrijirea în atelierele Socec din Bucureşti. Acest dicţionar este folositor şi pentru studenţii în medicină, cari la începutul studiului întâmpină multe greutăţi cu terminii medicali, pe cari ii găsesc aci bine explicaţi aflând totodată şi originea lor. El poate îi de folos şi tinerilor confraţi cari să duc să servească poporul rural aducându-le aminte multe lucruri şi obicinuindu-i cu terminii medicali populari. In lucrarea acestui dicţionar ne-am servit de mulţi autori români şi francezi, notaţi în bibliografia aci alăturată şi pe cari nu i-am mai citat pe nume şi în cursul cărţii. De altfel nu avem pretenţiunea că această lucrare să fie o-riginală a noastră, căci aproape toate operele cari să publică în ştiinţele pozitive şi mai ales în cele medicale, nu sunt decât reproducţiunea scrierilor precedente, cu deosebirea redactiunii, proprie fiecărui scriitor, şi adăugirea observaţiunilor sale şi descoperirilor făcute în timpurile mai recente. Am căutat să ţinem acest dicţionar în curentul ştiinţii, mai ales în ceea-ce priveşte tratamentul boalelor, dar, fiindcă ştiinţa medicală înaintează cu paşi uriaşi, în timpul tipăririi au eşit la iveală descoperiri de cea mai mare importanţă, cari nu sau mai putut intercala în text. Astfel sa întâmplat cu noul medicament descoperit de învăţatul doctor Ehrucu din Francfort, cunoscut după ce s'a tipărit coala cu articolul Sifilis. Acest medicament, numit la început sub numele de No. 606, constă într'un preparat arsenical mai bun decât atoxilul (vezi acest cuvânt în dicţionar), dar care nu produce nici o supărare vederii. Medicamentul lui Elirlicli a fost şi este încercat de către unii doctori învăţaţi din Berlin, din Viena şi acum de curând de profesorul Obre-gîa din Bucureşti, dând rezultate foarte bune, am putea zice chiar miraculoase. în toate cazurile sifilitice, atât în cele proaspete cât şi în cele învechite, şi care sperăm că nu peste..mult timp va fi la îndemâna tuturor doctorilor. Altă descoperire şi măf însemnată este tratamentul Ti m-.w^LozKi (ofticei) printr'un lichid.al învăţatului'doctor Doykn, numit fagogen. Acest tratament constă în injecţiuni sub piele sau intrarachidiane (în canalul şirii spinării) cu o so-luţiune fagogenă de atoxil, de rnicoiisin şi de tuberculind, dozate după o anumită formulă. Pe lângă aceste injecţiuni să mai dă pe gură micolisin, apoi să mai recomandă odihnă, aer şi supra alimentaţiune. Mulţumită acestui nou tratament s'au văzut la clinica doctorului Doven din Paris ofticoşi vindecaţi, văzuţi şi de alţi doctori francezi şi străini. Intre alte vindecări să înregistrează şi un caz de meningită tămăduit numai prin 1 niiecţiuni; examenul lichidului ence-lalo-rachidian a arătat numeroşi prieumococi. iar după 3 zile au dispărut şi VII aceşti microbi. Cu acest tratament să vindecă şi bronchitele cronice, astma, etc. Iată dară medicina ajunsă stăpână pe cele mai cumplite boale infecţioase. Nu ştim dacă am reuşit în încercarea noastră de a dă fiecărei familii un bun doctor de casă, dar ceeace putem s’o spunem este că dorinţa noastră intimă este nu aceea a câştigului material, care la noi, toată lumea o ştie, este cele mai de multe ori nul, ci aceea de a fi folositori semenilor noştri, şi. în special, poporului nostru românesc prin acest dicţionar al sănătăţii, căruia i-am consacrat toate clipele noastre libere în timp de cinci ani. Ca în toate lucrările omeneşti multe şi mari neajunsuri să vor găsi şi în această obositoare lucrare, pentru cari ne adresăm confraţilor noştri, mai competenţi decât noi, rugându-i să binevoiască\a ni le însemnă pentru ca atât noi la o nouă ediţiune, cât şi cei ce mai pe urmă să vor îndeletnici cu astfel de lucrări să le aibă în vedere pentru a putea scoate la lumină o operă mai desăvârşită. Am adoptat ortogrofia Academiei Române, dar în unele locuri să va găsi câte o mică greşeală strecurată fără ştiinţa noastră. Terminând facem urare tuturor cetitorilor noştri ca ori de câte ori vor consulta acest nou doctor de casă să găsească sfatul dorit, fie pentru a-şi îmbunătăţi starea sănătăţii, fie pentru a-şi alină suferinţele !. Buzău, 1 Iulie HUO. Dr. V, BIANU BIBLIOGRAFIE A. Românească. Apărătorul sănătăţii. Director Prof. Dr. N. Manolescu. Bucureşti. Plantele cunoscute de poporul român. Vocabular botanic de Z. C. Panţu. Bucureşti. Istoria naturală medicală a poporului român. De Prof. Dr. N. Leon. Bucureşti. Cunoaşterea plantelor cu aplicaţiuni la medicina populară. De D. şi St. Bartolomeu. Bucureşti. Călăuza staţiunilor balneare şi climaterice din România. De Aurel Scurtu. Bucureşti. Farmacopea română. Ediţiunea 111. Bucureşti. Noţiuni de igienă şi medicină populară. De Dr. S. Argeşianu. Bucureşti. Noui elemente de igienă. De E)r. Urechiă. Bucureşti. Tratat de igienă publică. De Prof. Dr. 1. Felix. Bucureşti. Igiena ţăranului român. De Dr. O. Crăiniceanu. Bucureşti. Igiena ţăranului român. De Prof. Dr. N. Manolescu. Bucureşti. Micul magazin de medicină populară. De Dr. D. Ionescu-Buzău. Bucureşti. Medicul de casă sau tratamentul elementar al diferitelor boale. De Dr. D. Nicolaide. Buzău. Medicina populară. De Dr. C. D. Severeanu. Bucureşti. Igiena poporană. De Dr. I. C. Drăgescu. Constanţa. Maternologia. De Dr. I. C. Drăgescu. Constanţa. Curs de mica chirurgie. De Dr. A. Coslinschi. Bucureşti. Curs practic de mica chirurgie. De Dr. Corvin. Iaşi. Călăuza sanitară. Director Dr. I. Stetănescu. Bucureşti. Creşterea igienică a copiilor. De Prof. Dr. I. Felix. Bucureşti. Despre sărutare. De Dr. G. Scripca. Albina, No. 36 din 1908. Bucureşti. Cauzele întinderii pelagrei în România şi mijloacele de combatere. De Dr. A. Vasiliu. Roman. Câteva cuvinte asupra leprei. De Dr. C. Păcuraru. Bucureşti. Fizioterapia şi chirurgia ortopedică. De Dr. C. 1. Mărgăritescu. Bucureşti. Serul antidifteric în tratamentul erizipelului. De Dr. I. G. Apostoleanu. Bulet. Dir. Sanitare. No. 2. 1909. Igiena oraşului Bucureşti. De Dr. V. Bianu. Bucureşti. Elemente de Botanică. De Alexandru IJilăcanu. Blaj. 1900. Botanica. De Dr. Ambroziu Cheţianu. Blaj. 1907. Bureţii comuni. De Dr. Ambroziu Cheţianu. Blaj. 1905. B. Franceză. Dictionnaire usuel des sciences medic ales; par Ies Drs Dechambre, M. Duval, L, Lereboullet. Paris. Nouveau dictionnaire abrege de medecine, de chirurgie, de pharmacie; par !c Dr Cli, Robin. Paris. Nouveau dictionnaire de la sânte; par le Dr P. Bonami. Paris. Dictionnaire illustrd de medecine usuelle; par le Dr Galtier-Boissiere. Paris. Trait4 de chirurgie; par Duplay et Redus. 8 voi. Paris. Pratique medico-chirurgicale; par Brissaud, Pinard et Redus. 6 voi. Paris. Manuel de pathologie interne; par G. Dieulafoy. 4 voi. Paris. Le conseiller medical des familles, par le Dr Siebert. Paris. Nouvelle medecine des famiiles; par De Saint-Vincent. Paris. Aide-memoire de therapeutique; par Debove, Pouchet et Sallard. Paris. Guide-formulaire de therapeutique; par le Dr Herzen. Paris. Formulaire pratique de therapeutique et de pharmacologie; par Gilbert et Yvon. Paris. Nouveau formulaire magistral; par Bouchardat.,Paris. Formulaire de medicaments nouveaux; par H. Bocquillon-Limousin. Paris. Precis iconographique des maladies dela peau; par 1:. Chatelain. Paris. Manuel d’ophthalmologie; par le Dr. G. Carnuset. Paris. Manuel pratique de l’art des accoiichements; par le Dr. I:. Verrier. Paris. L’avarice, maladie mentale./ par le Dr. V. G. Negrescu. Communication faite â la societe îrancaise d’hygiene dans la seance du 13 Decembre 1907. PRESCURTĂRI gr. grame ;«entigr. centigrame. cţgrame ■= centigrame mi li gr. = miligrame. mgr. miligrame. ctm. centimetri. lat. --- latineşte. grec. - greceşte. franţ. ---franţuzeşte. îig. -- figură. fam. -- familia. DOCTORUL DE CASĂ SAU DICŢIONARUL A ^ AU AU M* Wi 1E1 *’j kk. — Aceste două litere când sunt puse pe o reţetă sau ordonanţă medicală între numele medicamentelor şi cantitatea lor însămnează că acele medicamente sunt amestecate în părţi egale, de exemplu : Chinină sulfurică. ( Acid salicilic . . . ( aa 1 gr. Va să zică un gram de chinină amestecat cu un gram de acid salicilic, adecă câte un gram din fiecare. ABATERE (Stare de). — Caută la Toropeală. ABATOR, zalhana. — Este locul de tăiere şi de hăbucire sau îmbucătăţire a vitelor hotărâte pentru măcelărie. Un abator tre-bue să aibă : mai multe ocoale sau ţarcuri pentru vitele cornute, pentru oi, pentru porci, cari să fie bine pavate şi cu şanţuri de scurgere ; — camere pentru tăierea vitelor, în număr îndestulător, cari să fie bine aerate, bine pavate şi cu pantă pentru ca apa cu care să spală si curgă repede cătră curtea centrală unde să intre în canalul principal; — apă în cantitate mare pentru ca să să poată spăla tot cuprinsul zalhanalei cu uşurinţă şi în abundenţă ; — localuri speciale pentru pregătirea măruntaielor, topirea săului şi a grăsime!, etc. Intr’un abator trebue să să supravegheze în deaproape aerarea (ventilaţi-unea), spălarea amănunţită a camerilor de tăiere şi mai cu seamă scurgerea repede a apei în canaluri sau în lipsa acestora în puţuri foarte adânci. Carnea, în- dată după tăiere, trebue cercetată cu de a mănuntul şi să nu să deie în consumaţie carnea vitelor atinse de boale molipsitoare sau care are germeni de paraziţi: cisticetc} tenie, trichinâ (vezi aceste cuvinte). ABCES, (lat. abscessus, dela abscedere, a să depărta), apostimâ. — Prin acest cuvânt să înţălege o adunătură sau colecţiune de puroiu? produsă de o aprindere (inflamaţie) a ţăsutului celular (vezi Flegmon), a glandelor şi vaselor limfatice (vezi Adenită şi LimfangitI) sau a oaselor (vezi Perios-tită şi Osteită). Mai totdeauna această îngrămădire de puroiu la un loc să arată sub formă de umflătură mai mult sau mai puţin dureroasă, iar puroiul cele mai adeseori este gros, smântânos, gălbui şi fără miros. Abcesul să poate ivi în toate părţile corpului, începând dela cap şi până la picioare, dar mai adeseori să vede la gât, la sânuri, la subsuoară, la stinghie, în partea d’inapoi a armurilor şi la pulpe. — Orice abces vine, după cum am zis mai sus, în urma unei aprinderi, chiar şi umflăturile dela gâtul copiilor scrofuloşi, cari din pricină că mersul lor este încet, puroiul să adună puţin câte puţin şi aprinderea care îl fabrică este mai mică, mai puţin înflăcărată decât la celelalte abcese. Aceste abcese să numesc reci (cronice), pentru a să deosebi de abcesele calde (acute), cari au un mers repede. Astfel când vom vedea într’un punct oarecare al corpului semnele obicinuite ale aprinderii: umflătură roşeaţă; căldură şi durere} trebue să ne temem de formarea unui abces. Puroiul în abcesele reci este apos, cu grun-giuri, alb-gălbui sau cenuşiu. — Un abces este format, copt, gata de a sparge, când durerile cari la început erau svâgnitoare s’au mai micşorat, au devenit surde şi mai ÂBCE — 2 - ABDO uşor de răbdat; când partea din mijlocul umflăturii s’a mai ridicat, a făcut vârf, s’a ' mai înmuiat şi pielea s’a subţiat, iar roşeaţa s’a înloeuit cu o culoare alb-gălbue. Când abcesul este foarte mare, cu mult puroiu, pe lângă semnele de mai sus începe să să turbure şi sănătatea generală, mai cu samă la copii şi la persoanele nervoase, adecă pătimaşul are fierbinţeală, lipsă de poftă de mâncare, sete mare, uneori vărsături, durere de cap, lipsă de somn, aiurare sau spazme la copiii prea mici. — Cauze-, sunt mai multe pricini cari dau naştere la abces, unele externe, cari vin din afară, altele interne, cari vin din năuntru, ţin de bolnav. Intre cele externe sunt : căderea, lovitura, înţepătura, intrarea şi şederea în corp a unui glonţ, a unui ac, a unei bucăţi de lemn, de fier sau de alt metal. Cauzele interne sunt acele cari ţin de bolnav; când la un deget dela mână s’a ivit vr’un sugiu rău şi de lungă durată, sau când la picior s’a aprins şi umflat vr’o bătătură prin frecarea încălţămintei să poate prea bine ca într’o bună zi să să arate un abces la subsuoară sau la stinghie. Abcesele să mai pot ivi în timpul sau în urma unei boale lungi sau care a slăbit prea mult bolnavul. In aceste cazuri abcesele sunt mai multe şi mari; când trece unul să iveşte altul, cum să întâmplă la sfârşitul vărsatului, pojarului, scarlatinei, lingoarei, la scrofuloşi, la cei slăbiţi din prieină că n’au hrană îndestulătoare, sau fiind supuşi la muncă prea mare trupească şi sufletească. — Dacă un abces este bine căutat trece repede, nu este primejdios, afară numai când este foarte mare şi prea adânc aşezat, aşa că puroiul să poate strecura printre ţăsuturi pe întindere mare. Cu cât de repede să vindecă abcesele calde, pe atât de încet merg cele reci, al căror puroiu curge multă vreme şi de multe ori pare nesfârşit. Abcesele sunt mai puţin primejdioase prin ele înşile decât prin cauzele cari le-au dat Maştere; multe din ele nu le-ar avea omul daîa s’ar hrăni, ar munci, ar petrece în marginele hotărâte de igienă, şi dacă ş’ar aduce aminte că ele sunt adeseori urmarea loviturilor, înţepăturilor şi altor întâmplări privitoare la mâni sau la picioare, cari dacă ar fi îngrijite dela început n’ar avea nici o urmare rea. — Tratament: pentru ca un abces pe deplin format, copt, să să vindece trebue să să deschidă dela sine sau să fie deschis de doctor. La început însă, atunci când sunt numai semnele aprinderii să poate ca prin cataplazme de făină de in şi ungându-să partea bolnavă cu a- lifie vânătă (ungvent cinereu) simplă sau eu estract de beladonă (4 grame la 80), să dea înapoi sau dacă nu, să să grăbească coacerea şi prin urmare spargerea lui. Pentru aceasta să mai pot face oblojeli calde cu ceaiu de nalbă, cu fiertură de capete de mac sau de foi de mătrăgună, iar pentru a mai micşora durerile partea bolnavă să să ţină în nemişcare, in odihnă şi ceva mai ridicată. Când însă durerile sunt mari şi puroiul adânc şi cu aplecare spre a să întinde şi strecura mai departe prin ţăsuturi făcând stricăciuni mari, atunci numai decât trebue chemat doctorul, care va străpunge abcesul cu un cuţitaşi bine ascuţit, făcând o tăetură destul de mare pentru ea puroiul să să scurgă cu înlesnire. După deschidere abcesul să stoarce încet şi pe cât se poate fără durere spălându-se înăuntru cu acid fenic 2%, sau cu sublimat coroziv 17oo, sau cu acid boric 4°/0, sau în lipsa acestora numai eu apă bine fiartă sau cu zamă de pelin, ca ajutorul unei tulumbe sau irigator. Apoi vom face o legătură simplă şi îngrijită, luând tifon moale şi curat şi tăind bucăţele aşa de mari încât să acopere bine partea bolnavă pe cari le vom înmuia în doctoriile mai sus numite, sau în lipsa lor în spirt simplu, în spirt de camfor, sau in apă de Colonia înjumătăţită cu apă, şi le vom pune astfel asupra rănii; pe deasupra vom pune un strat mai gros-cior de vată şi vom lega partea cu feşi sau batiste ori cârpe curate. Aerul din afară înainte de a ajunge la rană să va strecura prin bumbac, să va curăţi de orice murdărie şi nu va produce nici o stricăciune. Pentru ca tăietura să nu să închidă prea iute să poate pune un fitil de bumbac sau de tifon, sau un tub de drenagiu. Legătura rănii să va primeni în fiecare zi odată până la vindecare. Intru cât priveşte abcesele reci, tratamentul n’are regulă bine hotărâtă, ele să vor deschide mai curând sau mai târziu după imprej urări; în unele cazuri va trebui să să facă răzuirea părţilor abcesului. Pentru băi şi ape minerale vezi Scrofule. ABCES ALVEOLAR. — Caută la Abubă. ABDOMEN, burtă, foaie, pântece, vintre. Este partea trunchiului aşezat sub piept (torace) şi este o cavitate formată în jos de lighean (basin), înapoi de inelele şirii spinării din regiunea lombară (şale), în laturi şi înainte de muşchi. Pântecele cuprinde o mulţime de viscere sau măruntaie între cari în locul întâi este stomacul (rânza) care ocupă mijlocul părţii superioare a cavităţii, unde se vede o înfundătură la lin- ABDO — 3 — ABDO gurea, numită epigastru, care e aşa de simţitoare încât o lovitură mai tare asupra ei poate să producă leşin sau chiar moarte grabnică; această parte este dureroasă şi atunci când stomacul mistue greu. In laturile acestei înfundături, a lingurelei, să a-flă regiunile numite ipocondri; ipocondrul drept e ocupat de ficat, cel stâng de splină. Sub epigastru să găseşte regiunea buricu- Fig. 1. — Abdomenul văzut din faţă. 1. Ficat. — 2. Intestinul mare (cecum). — 8- Apendice. — 4. Stomac. — 5. Intestinul mare (colon tran-vers). — 6. Intestinul subţire. — 7. Colonul descendent.— 8. Colon.—9. Beşică. -PP. Plămâni. lui sau a ombilicului, îndreptul căreia înăuntru să află cea mai mare parte a maţelor sau intestinelor, şi ale cărei laturi, numite deserturi sau flancuri, cuprind restul maţelor înainte şi rinichii prin cari să strecoară urina (udul, pisatul) înapoi. Sub regiunea buricului vine ipogastru, în care se află beşica şi organele genitale la femeie şi numai în parte la bărbat. Boalele pănte-celui sunt multe şi uneori din cele mai mari şi mai grele. Pielea şi muşchii cari formează păreţii lui pot fi supuşi la abcese, furnicele, contuziuni (lovituri), plăgi (răniri) brâncă, nevralgii (vezi aceste cuvinte). A-ceste boale să întâlnesc de altfel în toate părţile corpului, dar aci trebue îngrijite şi căutate mai repede, căci ele să pot întinde la organele interne, la măruntaie. Alte boale, din cele mai grave, au ca punct de plecare organele interne, cum sunt: peri-tonita, dropica, erniile şi toate boalele de stomac, ficat, splină, maţe, rinichi şi beşică (vezi aceste cuvinte). Aceste boale ’au între alte semne durerile de pântece, colicele, crampele, de cari nimenea n’a scăpat sau nu va scăpa să nu le aibă. Mă doare burta! W?ă, doare inima sau la inimă l sunt escla- mări bine cunoscute de mame, cari de nenumărate ori le aud eşind din gura copilaşilor lor, iar dacă copiii sunt prea mici, ei ţipă, plâng şi să svârcolesc frecându-şi picioruşele, lucru care ne face să bănuim că au matrice, colici intestinale, şi prin urmare putem să încercăm leacurile de casă ştiute până ce soseşte doctorul (vezi Colici). La oamenii mari mai sunt durerile de ficat. (colici epatice) şi durerile de vinichi (colici ne-fretice), localizate în dreptM acelor organe (vezi aceste cuvinte). — La cei ce lucrează sau umblă cu plumb şi preparatele lui, tipografii, turnătorii de litere, zugravii sau cei ce mănâncă bucate ţ reparate sau păstrate în vase a căror păreţi cuprind plumb, pot să se otrăvească şi să capete dureri sau colici de pântece (vezi Plumb). Persoanele nervoase adeseori au dureri sau nevralgii abdominale. — Dacă o femeie tânără are dureri aşa de mari încât nu poate suferi nici greutatea plapomei, şi dacă a-ceste dureri ocupă o mare întindere apân-tecelui şi să însoţesc de fierbinţeală şi vărsături, trebue să ne gândim la o perito-nită, adică la aprinderea cămăşii maţelor. — Dacă durerile să simt când apăsăm cu mâna în flancul (deşertul) drept şi auzim ghiorăituri, dacă bolnavul are în acelaşi timp căldură mare, durere de cap, slăbiciune mare, urdinare (diaree), probabil că avem de a ace cu o febră tifoidă (lingoare) la început. — Racul stomacului, a ficatului, a rinich ului de asemenea produce dureri de pântece, uneori foarte mari (vezi Cancer). Când abdomenul este umflat peste tot, el conţine multe gazuri şi licide. In cazul d’ntăi el ia forma unui balon umflat (ba-lonarea pântecelui) şi când îl ciocânim cu degetele răsună ca o tobă, timpanită şi tim-panism (dela un cuvânt grecesc care în-samnă tobă). Cumcă umflătura aceasta să datoreşte gazurilor intestinale să mai cunoaşte şi din împrejurarea că ea să iveşte repede sau de odată şi piere tot aşa de iute, îndată ce bolnavul a răgâit sau a dat vânturi pe jos, ea n’are nici o primejdie şi să vindecă uşor (vezi Gazuri intestinale). — Să întâmplă uneori că umflătura să face încet şi să măreşte necontenit sau să micşorează într’o zi pentru a reveni iarăşi în ziua următoare la ceea ce a fost; în aceste cazuri în pântece se găseşte apă, avem dropică, idropizie (vezi acest cuvânt). — La copii, această umflătură fără încetare este de multe ori un semn de atac sau oftică la pântece. Tot la copii să mai poate întâmpla ca abdomenul să să micşoreze îri rnod ABIE — 4 — ABOR simţitor şi că din umflat ce era să să scufunde, atunci dacă copilul mai are şi durere de cap, trebue să ne gândim la o a-prindere de creeri, la o meningită tuberculoasă (vezi Meningită), în care cămaşa creerilor este inflamată. — Când umflătura pântecelui este parţială, adecă mărginită numai la o parte, ea ne arată mai întotdeauna o tumoră (modâlcă, boţ) a stomacului, a ficatului, a splinei, a maţelor sau a rinichilor. Pielea abdomenului îşi schimbă coloarea în diferite boale, acoperipdu-se cu pete roşii cum să întâmplă în febrele eruptive (vărsat, pojar, scarlatină), în abcese, furnicele, brâncă. In lingoare (febră tifoidă) să ivesc neşte pete trandafirii având forma unui bob de linte, pete lenticulare, cari pier sub apăsarea degetului pentru a să ivi din nou îndată ce se ridică degetul. Câte odată se ivesc pete mai închise, albăstrui sau negre, la sfârşitul unor boale şi cari ne spun că moartea se apropie. — Terminând vom zice câte-va cuvinte despre loviturile (contuziunile) şi rănile (plăgile) abdomenului. Căderile pe picioare sau pe şezut pot să provoace ruptura măruntaelor (leziuni prin contra4ovitură); loviturile directe cu o peatră, un ciomag, cu piciorul de om sau de cal de asemenea pot produce ast-fel de rupturi, fără ca pe păretele pântecelui să să vadă ceva. In toate aceste cazuri bolnavul simte dureri mari cu sfârşeală sau leşin, cu vărsături şi oprirea u-dului, apoi poate să urmeze peritonita cu toate semnele ei. — Plăgile sau rănile pot fi de două feluri: superficiale, când ating numai pielea şi muşchii păretelui, şi adânci sau penetrante, când s’au atins organele interne (măruntaiele). In acest caz avem durere mare profundă, paloarea feţei, aple care spre leşin, tâmpeală, sughiţ, balonarea pântecelui, vărsături, formarea unei ernii (eşirea maţelor) ; dacă organele mistuirii sunt găurite, sparte, materiile se scurg în burtă: vărsături şi"sd|une cu sânge, apoi semne de peritomtă %yezi acest cuvânt). Tratamentul contuziuniîkr şi plăgilor : repaus absolut, dietă şi opiu pentru calmarea durerilor dat de doctor, care va lega rana şi dacă va fi trebuinţă va recurge îndată la operaţie. Pentru tratamentul celor lalte boale ale abdomenului despre care să vorbeşte în acest capitol să să caute la numirile subliniate ale boalelor, ABIES ALBA sau PECTINĂTÂ.—Caută la Brad. ABLUŢIUNE. —Caută la Spălare. ĂBORT (lat. abortus, care să naşte înainte de vreme), avort, lăpădăturăpierdere, pierzanie.—Să numeşte astfel expulzarea sau darea afară a fetului înainte ca el să fie viabil (trainic), adecă înainte de a 210-a zi (7 luni) când începe viabilitatea adevărată. Abortul este de 2 feluri: spontaneu, când vine dela sine, fără nici o pricină de dinafară, şi accidental când este produs de vr’o căzătură, lovitură, etc. Cauzele sunt generale şi locale. Intre cele d’întâiu avem emoţiunile morale, hrana neîndestulătoare şi munca multă, obositoare, boalele cu fierbinţeală, albuminuria, oftica, sifilisul; între cele locale avem: aborturi anterioare şi a-tunci se zice ab ort sau pierzanie prin obi-cinuinţă, loviturile, căderile, zdruncinul trăsurii, umbletul prea mult, oboselile şi excesele de tot felul, mai ales acele cari să produc în ziua care corespunde cu venirea sorocului; un viţiu de conformaţie a baze-nului, care fiind prea strâmt nu lasă să să desvolte fetul; o stare de iritabilitate sau de rigiditate a mitrei care nu-i permite să păstreze produsul concepţiunii peste un timp oarecare ; aderenţe periuterine şi alte stări bolnăvicioase* Ca semne ale abortului avem dureri de mijloc sau de şale, curgerea câtorva picături de sânge, apoi emora-gie mare cu expulzarea fetului mai mult sau mai puţin repede (căte odată numai după câte-va zile). Pe lângă varietăţile de abort mai sus amintite mai avem şi abortul provocat prin o operaţie de cătră doctor cu scop determinat, pentru a scăpa femeia de nişte urmări rele ale naşterii la timp, sau de cătră moaşe sau altă persoană in scop criminal. Semnele sunt aproape aceleaşi ca şi în cazurile celelalte.—Tratament. Pentru a preveni abortul să vor combate cauzele care îl pot provoca; când sifilisul este în joc să va institui un tratament mercurial prelungit, 3—4 luni; femeia va sta în pat mai multe zile în ţimpul presupus al regu-lelor, iar dacă are dureri pe jos i să va da: estract fluid de viburnum prunifolium câte 30 picături în un păhar cu apă, de 3—4 ori pe zi; pentru constipaţie să va face clistire cu apă glicerinată său o fiertură de grăunţe de in, iar după ce femeia a fost servită i să pune un alt clistir calmant cu: laudan 30 picături pentru 100 grame de apă. Când femeia are pierderi de sânge i să va da: estract fluid de idrastis canadens câte 50 picături de 2—3 ori pe zi. Tratamentul curativ, când abortul ameninţă să să facă vom recomanda: repaus absolut în pat, hrană uşoară, alimente reci, clisme mari de curăţenie urmate de clisme mici de laudan (25—30 picături) sau cu r - < ABOR — - floral fl gr.). Când este curgere de sânge prea mare să vor face injecţiuni vaginale . eu apă fierbinte de 45°, simplă sau cu acid boric (40 gr.) sau cu sublimat coroziv (25 centigrame la litru); femeia va trebui să | gteie culcată cu capul mai jos şi cu mijlo-| ml mai ridicat şi pe cât să poate în ne-ţ mişcare; să va tampona vaginul cu tifon 1 iodoformat sau salolat, sau să vaîntroduce I sacul lui Barnes. Dacă expulzarea fetului J şi a anexelor este incompletă sau dacă să i iveşte o emoragie mare vom face dilataţia f (lărgirea) gâtului mitrei şi vom goli mitra • fle cu degetul ajutându-ne cu cealaltă mână ; apăsând pe fundul mitrei, sau cu o lingură ale cărei margini să nu fie tăioase; după ce am golit mitra vom face o injecţie în interiorul ei, caldă şi puţin antiseptică (acid-fenic 2 la 100, sublimat coroziv 1 la 5000) şi tamponament vaginal; vom da în acelaşi timp: ergotină 2 gr.; apă destilată 100 gr. sirop de coji de portocale amare 30 gr., să ia la oră 1 lingură; ergotina să mai poate da şi în injecţii sub piele.—La ţară babele dau la pierzanie fiertură de coaje de cireş amar (prunus avium), coada vacii (salvia silvestris), mături' de grădină (chenopodium scoparia), puzderie de meliţoi de cânepă şi rădăcină de pătrunjel (petroselinum sa-tivum). ABORTIY (lat abortivus, dela ab7 negaţiune, şi ortusj naştere). — Medicament carepro-< voacă abortul (lăpădătură, pierderea). ABSENŢA, distracţie, uitare de sine, a să pierde. — Prin cuvântul absenţă săîn-ţălege desfiinţarea sau nimicirea trecătoare a facultăţilor intelectuale cu păstrarea sim-: ţirii şi a mişcării. In absenţă gândirea să întunecă de odată, inteligenţa să suspendă repede, mai mult sau mai puţin în mod complet, dar, din fericire, în mod trecător. Un exemplu: o persoană în mijlocul unei conversaţiuni, a unei fraze, a unui cuvânt chiar, pe care nu-1 poate sfârşi, să opreşte de odată, ochii săi devin aţintiţi, trăsurile feţei iau o înfăţişare uimită, să pare că nu mai aude nimic, orice semn de inteligenţă dispare de pe faţa ei ; apoi, după câteva secunde sau minute, îşi reia şi termină fraza începută, tot aşa pe neaşteptate ca şi cum a întrerupt’o ; gândirea revine, totul reintră în ordine, numai că memoria rămâne cam confuză. Absenţa să observă în starea normală în urma unei munci exagerate, a oboselii corpului şi a minţii, în beţia alcoolică, sub influenţa u-nor medicamente. In aceste împrejurări ea dispare repede sub influenţa odihnei. Ab- — ABST senţa mai poate rezulta dintr’o boală a sistemului nervos, în deosebi în cazurile de epilepsie (boala copiilor) şi de îmmuie-rea creerilor. In aceste boale ea să repetă des şi nu sfârşeşte decât odată cu boala care o produce (vezi Epilepsie şi Immue-rea creerilor). — Absenţa n’are nici un tratament deosăbit al ei şi dacă să repetă trebue consultat un doctor. ABSINT. — Caută la Pelin. ABSORPŢIUNE. — Rezultatul terminal al mistuirii (vezi Digestiune). ABSTINENTA (abstinentia dela abstinere, a să lipsi de...), ajun, post, sec. — Prin acest cuvânt să înţălege a nu mânca nimic, nici una din substanţele alimentare, sau a mânca numai uncie din ele. Abstinenţa cele mai adeseori este voluntară, de bună voie, când ş’o impune omul singur, de fanfaronadă, sau prin o ideie fixă (nebunie, isterie, sinucidere), sau este prescrisă de doctor (abstinenţă terapeutică) sau de biserică (religioasă). Câte odată este involuntară, de nevoie, cum să întâmplă cu asediaţii, cei închişi într’o cetate în vreme de răsboiu (la Paris în 1870 şi la Port Arthur în 1905), cu naufragiaţii, cei rătăciţi pe mare, cu lucrătorii surprinşi într’o mină (cum a fost la Courrieres în Franţa în 1906, unde 14 oameni au trăit 21 zile aproape fără mâncare) sau într’o carieră prin surpare, sau, în fine, cum să întâmplă cu animalele supuse la o experienţă şi cari ajunează mai mult timp (abst. experimentală). Abstinenţa este completă, câud toate alimentele solide şi licide sunt suprimate; incompletă când te lipseşti sau numai de alimente solide, sau numai de băuturi, sau numai de unele mâncări, de exemplu de cele grase sau preparate cu carne. Biserica noastră ortodoxă ne impune de mai multe ori pe an astfel de abstinenţă, care să chiamă post.—-Abstinenţa completă. Lipsa totală de orice mâncare dă naştere la accidenta foarte grave, mortale chiar, după câtva timp, şi în acest caz moartea vine prin inaniţie. Prin nemâncare greutatea şi căldura corpului scade treptat, puterile să micşorează din ce în ce, bătăile inimii să răresc şi slăbesc împreună cu respiraţia, săngele sărăceşte, pofta de mâncare scade, să iveşte o urdinare (diaree) care măreşte slăbiciunea generală; în cele din urmă să arată turburări nervoase, nesimţire, halucinaţii şi delir (aiurare). Cel ce nu mănâncă de loc, trăeşte din propria lui carne, consumându-şi mai întâi grăsimea apoi muşchii, şi când a pierdut 4 din 10 părţi din greutatea sa el moare, mai de ABST — 6 — ABST grabă copilul şi junele decât omul matur, adult. In unele stări nervoase, cum sunt catalepsia, isteria, şi letargia, omul poate suporta abstinenta completă peste terminul obicinuit; să citează cazuri de ajunare completă în timp de 12, 25 şi chiar 60 zile. O chestie importantă este de a să şti ce hrană trebue dată celor cari n’au mâncat mai mult timp, cum să întâmplă cu naufragiaţii, cu cei închişi in mine, cum a fost cazul cu cei 14 oameni eşiţi la lumină după 21 zile din minele dela Courrieres, şi cari dacă ar fi mâncat după pofta lor ar fi murit repede. In primele momente nu să dă carne, nici vin, nici băuturi spirtoase, ci numai licide nutritoare, cari sunt mai bine suportate de stomac: zamă de carne (bulion) fără grăsime şi călduţă, în mică cantitate, apoi mărindu-să doza din sfert în sfert de oră, şi când vedem că acest licid este tolerat, batem şi un gălbinuş de ou în el, apoi numai după câteva ceasuri putem să dăm niţică carne crudă tocată în supă sau mai bine praf de carne în apă zaharisită. Mai târziu vom da puţin lapte, iar dacă stomacul nu-1 poate suporta şi îl varsă brânzit, nemistuit, ne vom întoarce iar la zamă de carne. Trebue să obicinuim omul pe încetul cu mâncarea şi numai după a-ceea îi vom da carne şi vin, cari îl vor pune în picioare.—Abstinenţă incompletă-Aci este vorba de una din chestiunile cele mai însămnate privitoare la viaţa ţăranului român, şi anume de post, care este o abstinenţă incompletă prescrisă de religiunea creştinească şi în măsură mai aspră de religiunea noastră ortodoxă. In zilele de post Românul nu poate mânca decât numai legume, verdeţuri cu mămăligă sau pâne şi numai în anumite zile peşte; toate celelalte mâncări preparate cu carne, ouă şi lapte, precum şi grăsimea animală sunt oprite sub pedeapsa păcatului. Dacă posturile ar fi mai puţine şi mai scurte, n’ar fi mare lucru de zis, căci ar fi numaf^o variaţie în hrănirea zilnică care ar fi faforabilă sănătăţii, dar când ne gândim că sunt 4 posturi mari: al Paştilor 7 săptămâni, al sân-Petrului 2—5, al Sf. Marii 2 şi al Crăciunului 6 săptămâni, ceeace face, dacă socotim pe cel al S. Petrului de 8 săptămâni, ca termin mediu, în total 126 zile, la cari mai adaugând alte 68 zile (mercurile şi vinerile din săptămânile de dulce) să vine cu totul 194 zile de post pe an ; când ne gândim pe de altă parte la mâncarea mai mult decât sărăcăcioasă care o are în zilele de dulce, la celelalte împrejurări rele de trai şi la munca obositoare pe care o desfăşură în cursul anului, — când ne gândim la toate aceste nu mai trebue să ne mirăm de ce Românul este slab, sleit de putere şi jigărit, de ce neamul nostru degenerează ! Nu mai trebue să ne mirăm de ce boalele de tot soiul să încuibă în casa ţăranului cu atâta uşurinţă ! Postul prelungit şi sărăcăcios aduce după sine pierderea puterii, sub-ţierea sângelui şi diferite tttrburări în mistuire, apoi slăbirea generală, pierdere din greutatea şi din căldura corpului. Daca postul este rău pentru oamenii adulţi, maturi, cu mult mai rău este pentru copii şi pentru tinerii in cale de desvoltare (sub vârsta de 15 ani), pentru femeile slăbuţe cari mai curând sau mai târziu vor fi chemate sau au fost chemate să-şi facă datoria de mamă, § pentru orice om slab, delicat sau bolnav de s stomac, pentru toţi bolnavii sau pentru cei | ce abia au scăpat de vr’o boală grea, con- f valescenţii. Prin urmare, nu trebue să pos- ? steascâ} cei bolnavi la pat, şi toţi acei ce l sufer de lipsă de sânge (anemie), cari sunt : slabi şi bolnăvicioşi, apoi copiii mai mici de i 12 ani. De altfel, nici sfânta biserică nu : cere post dela toţi aceştia şi preoţii ar tre- * bui să o spună aceasta credincioşilor mereu de pe amvon şi în vorbirile de toate zilele, • să spuie ţăranului că în astfel de împrejurări omul este scutit de păcat, că sfânta biserică nu voeşte moartea credinciosului, ci binele şi sănătatea prin regulele ei bine înţălese şi potrivit aplicate ! Ce deosăbire mare între postul nostru şi al catolicilor! Aceştia în zilele de post mănâncă lapte cu toate preparatele lui, ouă,, peşte, legume, fructe, toate afară de carne, aşa că postul lor esţe mai bogat şi mai hrănitor decât chiar dulcele ţăranului nostru! Unde mai pui că zilele lor de post nu să urcă nici la jumătatea zilelor noastre (194)!! Ar fi timpul ca Sf. Sinod al României să ia în de aproape vedere chestiunea postului şi îm-puţinându-1 să mai uşureze traiul poporului românesc ! Turcii şi Israeliţii încă au posturi în unele epoci ale anului. Aşa Rama- . danul musulman durează 30 zile, în cari nu să mănâncă nici o hrană solidă sau licidă dela răsăritul până la apusul soarelui; dar în schimb turcii compensează în timpul nopţii toată paguba suferită ziua, când mănâncă de toate şi în de ajuns. Astfel acest ajun \ al mahometanilor nu este aşa de rău ca postul nostru. La noi ajumd nu există decât ca pedeapsă sau canon dat de duhovnic cer s lui cu păcate prea grele, la care pe lângă rugăciuni, metanii, slujbe îi mai dă să ch ţ ÂBUB — 1 jeneze vinerea mare şi încă una sau două xile mari de peste an, şi în cari credincioşii nu trebue să mănânce nimic de dimineaţa şi până la asfinţit. Cât de păgubitor este postul pentru sănătate să poate vedea lâ articolul: Alimente, unde arătăm cât trebue să mănânce un om pe zi şi unde sâ face o comparaţie între mâncarea de dulce şi cea de post. Pe lângă abstinenţa religioasă mai este cea accidentală, de nevoie, cum să întâmplă cu naufragiaţii sau cu cei ce sunt victime ale unei catastroafe şi cari mai au câte ceva de mâncare,»însă de calitate rea şi în cantitate neîndestulă- # toare, cum a fost cu locuitorii Parisului în" timpul asediului dela 1870, cari au dat mult tribut acestei abstinenţe forţate. In ftne,- mai este abstinenţa incompletă prescrisă de doctor unui bolnav şi care să ehiamă dietă (vezi acest cuvânt). ABUBĂ, abces alveolar.—Când cineva are un dinte sau o măsea stricată, adeseori să întâmplă că la răceală să să umfle gingiea în locul acela, să fie dureroasă şi să coacă; umflătura să poate întinde la obraz. Această umflătură este însoţită de fierbinţeală, lipsă de poftă de mâncare şi durere svâc-nitoare, uneori foarte mare, care nu încetează până când abuba sparge, de aceea e-ste bine ca ea să fie deschisă cât să poate mai iute de doctor. Coacerea abubei să poate grăbi punând des cataplazme de făină de in, cât se poate de calde şi făcând . des gargară cu ceai cald de muşăţel, iar după ce a spart sau s’a deschis să să urmeze cu gargară de acid boric (4%) pentru a desinfecta gura, până la vindecare. Pentru a nu să întoarce abuba este bine ca să se scoată dintele sau măseaua stricată, ori să să plumbuiească la un dentist. ACAR (acarus). — Sub acest nume să înţăleg mai multe specii de animale mici din clasa Arachnidelor, cari trăiesc ca paraziţi. Cei mai importanţi sunt : acarul sau căpuşiţa râei numit şi sarcoptes scabiei (vezi Râie), acarul coşilor sau coşurilor de pe faţă, numit demodexfolliculorum (vezi Acnee), apoi acarul brânzei mucigăite, un insect mic aproape nevăzut cu ochii, fără aripi şi cu opt picioare, care trăeşte în brânză, pas-tramă, în mucezeala pânii, a dulceţurilor etc. şi care să mai zice strepede (Tyroglip-hus siro). m ACCES (accessus dela accedere, a să apropia, a ajunge, a sosi), apucat. — O stare bolnăvicioasă care vine şi încetează la intervale mai mult sau mai puţin îndepărtate. Fiecare acces este despărţit de accesul — ACCI premergător prin un timp (interval) de sănătate aparentă. Cuvântul acces, întrebuinţat singur n’are nici un înţăles, de aceea el trebue să fie urmat în totd’auna de un alt cuvânt care să-l lămurească, prin urmare vom zice că cutare persoană a avut un acces de friguri (l’a apucat frigurile), -un acces de delir, un acces de epilepsie. Când este vorba de friguri sau febră, nu trebue să să confunde accesul cu paroxismul sau ex-acerbatia, cari nu sunt de cât agravări ale unei stări bolnăvicioase ; boalele acute, flu-xiunea de piept, febra tifoidă etc. să însoţesc de o febră care ţine tot atâta cât ele, dar care în unele momente prezintă o creştere mai mare, care creştere nu este un acces, fiindcă febra n’a încetat nici odată cu totul, ci este un paroxism, o exacerbaţie a febrei. Din contră, pe când cortegiul o-bicinuit al febrei reapare numai la anumite ceasuri din timpul zilei şi dispare apoi cu totul până în ziua următoare, atunci avem de a face cu un acces de febră, care febră, din această pricină, să chiamă intermitentă (întreruptă, precurmată), cum sânt frigurile noastre palustre. Accesele pot fi regulate sau neregulate, complete sau incomplete. Tipul febrelor cu aa>* este febra intermitentă, care prezintă trei stadii (fiori, căldură şi sudori sau năduşală) şi ale cărei accese revin în fie-care zi sau la trei zile odată sau şi mai rar (vezi Impaludism). Boalele cu accese regulate şi periodice să tratează de obiceiu cu preparaţiile de chin-china (vezi acest cuvânt). ACCIDENT (accidens dela accidere, a să întâmpla, a veni fără veste, pe neaşteptate), întâmplare nenorocită, ceas rău. — Când te răstoarnă şi te sdrobeşte o trăsură eşti victima unui accidenty iar când te loveşte a-poplexia eşti un bolnav. In cazul întăiu corpul a fost atins în mod brusc şi pe neaşteptate de un agent exterior de care putea scăpa, iar în cazul al doilea sănătatea a fost turburată de o pricină care să găsea în organism de un timp oare-care şi a cărei arătare s’a ivit pe neaşteptate, repede. Unele accidente sunt speciale căilor ferate (vezi aceste cuvinte), oraşelor, satelor, iar altele să pot produce la ţară ca şi la o-raşe. Ori-unde poţi cădea într’o apă şi să te înneci; poţi bea vitriol în loc de apă, să’ţi aprinzi haina de la o lampă, să fi împuşcat sau să împuşti din greşală pe vr’un prietin cu o armă pe care o credeai descărcată, să aluneci şi să-ţi rupi nn picior ş. a. m. d. Românul zice: Doamne fereşte de ceas rău!. In oraşele mari, cum e Âdcî ÂCET Bucureştii, se ivesc multe accidente pe strade; poate să-ţi cadă ceva în cap de pe o casă, cum s’a întâmplat mai anii trecuţi pe bulevardul Universităţii unui om căruia i-a căzut de pe acoperişul Otelului Bristol o. bucată mare de ghiaţă, lăsându-1 mort pe loc ; poate să te răstoarne o trăsură sau un camion şi să-ţi spargă capul, zdro-bindu-ţi creerii, cum s’a întâmplat în 1906 cu învăţatul Curie, descoperitorul radiului pe strada Dauphine în Paris, lucru care să întâmplă des în locurile unde circulaţiu-nea este foarte mare; copiii şi bătrânii sunt cei mai expuşi la accidente de acest soiu, cei dintăiu din imprudenţă, nebăgare de seamă, cei din urmă din neputinţă de a să feri din vreme şi repede; bărbaţii dau victime mai multe de cât femeile din cauză că ei umblă mai mult. Să mai întâmplă multe căderi de pe înălţimi mari, de pe case, de exemplu cei ce acoper clădirile, zidarii, zugravii, cari adese ori îşi găsesc moartea în exerciţiul meseriei lor. S’a mai observat în oraşe cazuri de asfixie prin gaz aerian, cum s’a întâmplat unui profesor u-niversitar, care abia a scăpat de moarte, sau prin cărbuni aprinşi (mangal), coşul sobei fiind închis, cum s’a întâmplat la Paris cu celebrul romanţier E. Zola, mort în plină vigoare. Desvoltarea cea mare a întrebuinţării maşinelor, a motorilor mecanici de tot felul, a făcut să crească în mod simţitor numărul victimelor în fabrici şi ateliere. Aceste accidente produc răniri a-dânci şi întinse, smulgeri de mâni şi de picioare, cari dacă nu produc moarte, lasă în urma lor tot aţâţi neputincioşi de a’şi agonisi hrana zilnică. La ţară accidentele de asemenea sunt numeroase : tăieri cu topoare, sape, coase ; înjunghieturi cu cuţite ; îmi unsături de tauri, boi şi vaci, căderi de pe clăi şi căpiţe de fân sau paie i răniri grozave şi înspăimântătoare în batozele de treerat şi în diferite maşini agricole etc. Din toate*'aJjpste să poate vedea cât de numeroase şi de variate sunt cauzele accidentelor, iar tiirburările de sănătate cari rezultă din ele sânt tot aşa de multe; semnele lor şi tratamentul acestor accidente variază după felul lor (vezi: Asfixie, Arsură, Contuziune, Sdrobire, 0-trăvire, Scrintire, Fractură, Innecare, Plăgi). In toate cazurile prima grije trebue s’o avem de a ridica rănitul, de a-1 duce acasă sau la spital, a-1 culca, afară numai când o scurgere de sânge prea mare sau o pierdere de cunoştinţă nu ne sileşte să-i dăm pe loc primele ajutoare (vezi Ră- niţi şi Ajutoare publice). Multe accidenta ar putea fi ocolite dacă în oraşe adminis-traţiunea ar supraveghea stricta executare a regulamentelor: silind pe vizitii şi căruţaşi să-şi stăpânească caii şi să nu-i mâne cu o iuţeală care ar compromite siguranţa celor ce umblă pe jos, încredinţându-să de soliditatea schelelor şi a altor mijloace cu ajutorul cărora lucrătorii stau atârnaţi în aer, întrebuinţând toate mijloacele de pro-tecţiune contra maşinilor de prin fabrici şi ateliere, supraveghind şi ajutând copiii, bătrânii, oamenii beţi sau neputincioşi în punctele primejdioase, unde circulaţia este foarte mare, şi protegind in fine pe cei ce umblă şi lucrează după cum să protegiază animalele; numai astfel s’ar putea micşora numărul accidentelor şi s’ar face în acest mod o igienă preventivă, care ar aduce o-menirii mai mari foloase decât chirurgia cea mai măieastră. ■ , . ACETANILIDÂ. — Caută la Antifebrină. ACETIC (Acid), ACETATE. — Dacă ţinem la aer un licid fermentat, cum' este vinul, berea, cidrul, după câtva timp obţinem una-cid acetic foarte diluat, cunoscut sub numele de Oţet (vezi acest cuvânt). — In farmacie să prepară un acid acetic concentrat, solid, cristalizat, cu miros tare şi înţepător, care să întrebuinţează în medicină ca caustic (arzător) şi stimulant (aţâţător). Să întrebuinţează la arderea negilor (vezi Negi) : cristalele de acid acetic să topesc la 17° de căldură de asupra lui O, adecă la temperatură ordinară, acum dacă înmuiem în licidul care rezultă din această topire un capăt de chibrit sau o baghetă de sticlă şi punem pe negi o picătură sau două şi aceasta o repetăm 2—3 zile, negii să usucă şi cad. — Ca stimulant, acidul a-cetie să întrebuinţează în cazurile de sincopă (leşin), de asfixie (sufocaţie, înecă-ciune), de perdere de cunoştinţă. Dăm bolnavului să respire pe nas aburii cari iasă din cristalele lui cari sunt închise în o sticluţă, al cărei conţinut, uneori parfumat, să vinde în comerţ sub numele de sare de oţet sau sare de Englitera. Aceste înhalaţiuni nu trebue prelungite prea mult căci pot arde căptuşala nasului. — Acidul acetic să combină cu unele corpuri şi formează neşte săruri numite acetate: acetat de amoniac (vezi Amoniac), acetat de cupru (vezi Cupru), acetat de plumb (vezi Plumb). ACETILTANIN. — Caută la Tanigen. ACETOPIRINĂ (aceto-salicilat de antipirină). — Proprietăţi : analgesic (contra durerii) ir ■ -ACHr ’ ■ ‘ ; şi antipiretic (contra căldurii). Să dă con-. :tra migrenei şi a nevralgiilor; 3 gr. pe zi '.'în buline de câte 50 centigrame. | ACHILLEA MILLEFOLIUM. — Caută la Coada Şoricelului. ACID (acidum, acru). — In mod general : $a numesc acide corpurile cari au un gust \acru, mai mult . sau mai puţin tare, cari în-.rjoşesc tinctura albastră de turnesol, cari combină cu alcalii formând săruri. Aci-âele extrase din regnul mineral să chiamă \ piinerale (acidul azotic, ac. sulfuric sau vitriolul, etc.); cele din regnul vegetal şi ani-"mal să chiamă organice (acidul acetic, tar-tric, etc.). Ele au proprietăţi diferite după cum sunt concentrate sau diluate; adecă curate sau înjumătăţite cu apă. Acidele curate -sau concentrate ard organele omului fiind ^caustice (vezi acest cuvânt), pentru care în medicină nu să folosesc decât pe dinafară7 când vrem $ă distrugem nişte tumori sau eres cături mici, dar şi atunci numai după sfatul doctorului. Dacă ar lua cineva pe - dinăuntru; ar bea vr’un acid concentrat, în ■ urma unei greşeli sau cu hotărâre de a să omorî, îmediat s’ar ivi semnele unei otrăviri 1: puternice, cu arsura buzelor, a gurii şi a gâtului, neputinţa de a mai înghiţi, o ar-. sură cumplită la stomac, vărsături bilioase (ca fierea) şi cu sânge, slăbiciunea pulsului şL aplicare spre leşin. In aceste cazuri trebue dat bolnavului să beie mult lapte, cât de mult, şi apă albuminoasă, bătută cu albuş de ou, (vezi Apă) ; aceste licide, cari sunt la îndămâna tuturor, prin albumina ce conţin învălue acidul şi micşorează atingerea Jui cu căptuşala (mucoasa) stomacului şi a maţelor. După aceasta i să va da să înghită o mare doză de magnezie tăiată cu apă, care este contra-otrava acidelor. Dacă omul a scăpat cu viaţă, stomacul şi maţele lui rămân inflamate (aprinse), iar inflama-ţiunea va fi îngrijită şi tratată după cum trebue (vezi Enterită şi Gtastrită). Acidele diluate sau subţiate cu apă sunt prescrise sau ca astringente (strângătoare) sau ca răcori- - toare. Ca astringente (vezi acest cuvânt) să aplică pe dinafară, pentru a opri o curgere de sânge (emoragie) puţin abondentă, de obicei apă cu oţet, sau pentru a spăla o tăetură care sângerează, sau trăgând pe nas când curge sânge sau făcând un clistir (clismă) când face cineva sânge pe şezut (vezi Oţet). Când un bolnav are amigdale mari (gâlci în gât) sau omuşorul umflat este bine să facă gargară cu apă în care să pune 15 până la 20 picături acid clorhidrie la 200 grame apă. Tot astfel vor face cei ce 9 — ACM au arşiţă în gură, scorbut sau orice umflătură de gingii (vezi Stomatită), gangrena sau răni în gură, în care cazuri e bine să să atingă părţile cu miere de trandafir (me-ricică) în care să va pune câteva picături de acid clorhidric, cunoscut şi sub numele de spirt de sare. Ca răcoritoare acidele să întrebuinţează în băuturi, făcute cu multă apă> cari au gust acrişor şi plăcut, potolesc setea, micşorează căldura corpului şi prin urmare sunt bune în multe boale * acute; vara toată lumea bea cu mare plăcere câte o limonadă făcută cu lâmâe sau acid citric, ori cu alte acide, fără să aibă trebuinţă de ordonanţa doctorului (vezi Limonade).’ ACID GALOTANIC. — Caută la Tanin. ACID TANIC. -— Caută la Tanin. ACIDITATE DE STOMAC. — Caută la Acrime. ĂCLIMATARE. — Caută la Aclimatizare. ACLIMATAŢIE. ■— Caută la Aclimatizare. ACLIMATIZARE, aclimatare, aclimataţie. — Este acomodarea sau obicinuirea unei persoane cu un alt climat sau cu o ţară acă-rei altitudine şi temperatură să deosebesc de acele ale climatului sau ale ţării în care s’a născut şi a trăit mai mult timp. La o altitudine chiar ridicată omul să o-bişnueşte destul de repede, pe câtă vreme în ţările calde aclimatizarea este foarte a-nevoioasă. Cea mai potrivită vârstă la care omul poate să schimbe climatul este 35 ani, iar cea, mai nepotrivită pentru aceasta este copilăria până la 12 ani. In Egipt nici un nou-născut european nu supravie-ţueşte; pe la 3 sau 4 ani moare de obicei de meningită *sau de dizenterie. Dacă ţara în care te-ai dus are anotimpuri bine hotărâte, dacă e cu putinţă ca să mergi din când în când la munte să respiri un aer curat şi răcoros, atunci poţi să-ţi prelungeşti sănătatea cât de mult; însă dacă temperatura este necontenit ridicată şi nu poţi să te duci nicăiri, atunci sănătatea începe a să sdruncina, slăbirea merge crescând. Boalele cele mai obicinuite sunt cele de stomac (lipsă de poftă de mâncare, ur-dinare), de ficat, de piele, frigurile intermitente, anemia, boalele de femei, dizenteria (vezi Climat, Colonii). Ca reguli igienice, când te duci în ţările călduroase, sunt: să nu beai de cât apă fiartă, să nu eşi pe afară la răsăritul şi asfinţitul soarelui, să nu te duci acolo decât în lunile Decembrie şi Ianuarie, să locueşti într’o poziţie înaltă, să închizi ferestrele din partea din care bat vânturile cari vin din părţile băltoase, să porţi haine de lână, să observi o mare ACLÎ — 10 — ACLî Curăţenie (băi, duşi); exerciţii moderate, dar nu în ceasurile călduroase ; să nu faci excese de băuturi alcoolice, nici de mâncare. Aceste zise ne vom ocupa acum cu aclimatizarea individului care a trăit la ţară şi vine să şadă la oraş sau de acela care dela oraş să duce la ţară, apoi de aclimatizarea pe malul mării sau în o staţiune de ape minerale. — Aclimatizarea la oraş. Când cineva care a trăit mult timp la sate vine să locuiască în vr’un o-raş, el va trebui pentru ca să poată trăi să modifice treptat, încetul cu încetul, acţiunea aerului, a hranei şi a apei de băut. Aerul oraşelor nu este aşa de curat şi de bogat în oxigen ca cel dela ţară, el este plin de murdării animale şi industriale, din care cauză omul sufere, mai ales atunci când este silit pentru a’şi agonisi hrana zilnică să steie închis toată ziua într’un loc îngust, strâmt, într’un birou sau magazin cu tavanul jos, în care atmosfera este stricată de gazul aerian şi de respiraţia celor ce trăiesc acolo. In acest caz cel mai bun lucru este ca el să să plimbe dimineaţa şi seara mai mult timp, decât să steie uitat în vre-o cafenea sau în vr’un club ceasuri întregi, unde va căpăta bătaie de inimă, năduf, durere de cap, perderea poftei de mâncare, nemistuire şi altele. Hrana de asemenea trebue să să schimbe pe încetul, să nu * mănânce numai decât întocmai ca orăşenii, cari au stomacul mai rafinat, apetitul şi gustul mai capricios, din care cauză întrebuinţează la masă condimente, piper, ardei şi diferite sosuri, precum şi multă carne, ceeace pentru cei ce au trăit la ţară ar fi rău, căci le-ar obosi stomacul numai decât şi le-ar produce diferite boale. Prin urmare, săteanul când să mută la oraş trebue mai întâi să-şi aleagă mâncările cele mai simple, să bea vin puţin, să să ferească de băuturi spirtoase. Apa de băut în oraşe este de multe ori foarte rea şi poate naştere la diferite boale grave: febră tifiMdă, diaree, dizenterie, etc. de aceea este J)ine ca să să beie apă fiartă, răcită şi bătută (aerisită) sau apă filtrată pentru cei bogaţi, cari o mai pot bea amestecată cu diferite ape minerale. Nu trebue să uităm şi injiuinţele morale; la oraş viaţa intelectuală este cu mult mai desvoltată decât la sate: teatru, adunările, afacerile private şi publice sunt obiectul unei preocupaţiuni constante. Ar fi de dorit ca cel care vine dela ţară în văpaia oraşelor să stea la început mai la o parte şi să nu să vâre în vârtejul vieţii zilnice de cât încetul cu încetul. Numai ţinând seamă de toate aceste noul orăşan va putea să să strecoare teafăr şi să scape de diferite boale ale mistuirii, de febra tifoidă, de anemie, şi de oftică, cari toate îl pândesc şi-l înhaţă dacă nu păstrează legile igienei. — Aclimatizarea la ţară. Aerul dela sate este curat, oxigenat şi foarte priincios la îndeplinirea tuturor funcţiunilor corpului. In schimb însă el păcă-tueşte adeseori prin umezeală şi temperatură, fie din pricină că să află ’în apropiere o pădure întinsă, o apă curgătoare sau stătătoare mare, fie din cauză că el sufere dintr’o zi în alta sau chiar în aceeaşi zi variaţii de mai multe grade de căldură, alte ori fiindcă casele .dela ţară nu sunt uri adăpost suficient contra frigului uscat sau umed. Pentru orăşan aceste influinţe climaterice sunt mai .de temut decât pentru sătean, care este obicinuit ca mai mult de jumătate din viaţa lui s’o petreacă a-fară din casă, astfel el este expus la guturai, tusă, junghiu, congestii de plămâni, reumatism. Va trebui dară ca să poarte haine mai groase şi de lână, să să plimbe cu măsură şi să nu steie ceasuri întregi în bătaia vânturilor, să iasă din casă numai în timpul zilei, iar nu dimineaţa şi sara când răceala şi umezeala sunt mai de temut. Şi aceasta mai ales în locurile băl-toase, mlăştinoase, unde domnesc frigurile palustre. Intru cât priveşte hrana; schimbarea traiului trebuie iarăşi să să facă pe încetul şi treptat. Lăpturile sub toate for--mele şi legumele formează temelia hranei dela ţară, carnea foarte rar să găseşte, mai ales cea de vacă, dar în schimb să poate întrebuinţa în măsură mai mare carnea de pasăre.—Aclimatizarea pe malul mării şi in staţiunile de ape minerale. Când te duci dela oraş sau de la sate pe malul mării, cum ar fi la noi la Constanţa, sau în o staţiune de ape minerale, trebue să te obicinueşti cu un nou fel de viaţă, schimbându-ţi casa, masa şi obiceiurile: Fiind silit să mănânci la birt trebue să fi cu băgare de seamă ca mâncările să fie bine gătite şi nici odată să nu-ţi încarci stomacul prea mult. Aerul de mare este întăritor, dar este prea încărcat cu umezeală mai cu seamă dimineaţa şi seara; umezeală care pentru oamenii nervoşi nu este bună, de aceea este bine ca plimbările pe mal să să facă numai în timpul zilei când soarele e pe cer. Băile să nu le înceapă omul în ziua când a sosit la mare, nici a doua zi, ci numai după o o- ACNE — 11 — ACON ă de 48 ceasuri, după ce mai întâi obicinuit cu aerul de mare. Acelaşi lu-să recomandă pentru orice staţiune de ./^ape minerale; trebue în totdeauna înainte : de a începe cura să te odihneşti de oboseala călătoriei. 5 ACNEE, coşi, funigei. — Cine n’a avut pi tinereţe coşi pe faţă sau n’a văzut a alţii faţa plină: de coşi ? Mai ales fetele iând să apropie de măritat de multe ori sunt foc de supărate văzându-şi fruntea şi 7 obrazii plini de coşi şi ce n’ar da ele ca să să vadă cât mai curând scăpate de a-ceastă pacoste uricioasă ? ! Aceşti coşi să cunosc în medicină sub numele de acnee (dela Cuvântul grecesc akmk, care însemnează înflorire). Acnea este o boală de pele datorită 1 unei inflamaţiuni (aprinderi) a foliculilor se-bacei, adecă a glandelor celor mici cari sunt alipite la firele de păr şi cari secretă o '.materie grăsoasă, un fel de seu. Acnea este de mai multe feluri: 1. Acnea vulgară . :sau inflamatorie, cunoscută în popor şi sub ' numele de funigei, adevăraţii coşi, cari sunt /nişte ridicături sau bubuliţe roşietice de mărimea unei gămălii de ac pană la acea a unui bob de mazăre, înconjurată de un mic cerc mai puţin roşieţic. Vârful ridică-turii să îngălbineşte apoi să sparge a 2-a sau a 3-a zi şi să scurge e picătură de puroi, care să usucă şi apoi piere lăsând în urmă-i o pată mică roşie închisă. Aceşti coşi să ivesc de obicei pe faţă, mai ales ,_pe frunte şi tâmple, pe spate, pe umeri. Ei să ivesc rânduri-rânduri, unii dispar şi alţii apar şi aceasta ani întregi. Intre cauze să numără: tinereţea, artritismul, limfatis-mul, dispepsia (greutatea la mistuire), mâncarea prea multă. Să mai produce prin iritantele externe: vântul, frigul, căldura, diferite pomade şi unsori; iritante interne: preparatele de iod, de brom, de gudron. Tratament. Intern să recomandă drojdia de bere care opreşte supuraţiile, la limfatici untura de peşte, la artritici alcalinele, la anemici fierul şi arsenicul, toate aceste după „ povaţa şi ordonanţa doctorului; cumpătare la mâncare. Ca tratament extern sau local să recomandă spălăturile de 2 ori pe zi cu apă fiartă foarte caldă, simplă sau ameste-. cată pe din două cu spirt camforat sau apă de Colonia sau cu sublimat coroziv 2 grame la o oca apă; să să facă spălături cu săpun negru, să să pună seara pastă sulfurată ori alte preparate cu pucioasă; alifie cu: resorcină 3 grame, pulbere de scrobeală, oxid de zinc, câte 5 gr., vaselină 15 gr.; şi altele. Un lucru foarte folositor este de a unge chiar dela început coşii cu tinctură de iod, care-i dă îndărăt.—2. Acnea punctată sau coşi de dragoste, cari să ivesc pe faţă, mai ales pe aripele nasului, pe frunte, tâmple şi bărbie, uneori şi pe spate, sub formă de puncte negre mici ca firele de iarbă de puşcă, din cari puncte, dacă le storci cu unghiile, iese un firicel albui ca un vier-mişor, care să termină prin un punct negru şi în care să găseşte un mic acar (vezi a-cest cuvânt) numit demodex folliculorum. A-ceşti coşi să ivesc într’una, chiar şi la bătrâneţe, dar mai mult la tinereţe.. Tratamentul: trebue storşi între unghii şi locul spălat cu apă caldă simplă sau cu apă de Colonia, sau cu spirt camforat; dacă persoana suferă de anemie i să va da preparate fieruginoase, dacă sufere de constipaţie va face o cură de apă de Breazu.—3. Acnea rozată sau cuperoza. Samănă cu acnea vulgară, dar aci pe lângă bubuliţele acele să mai află o alteraţiune a vaselor capilare cari să dilată, să lărgesc şi formează nişte pete ridicate roşietice, neregulate şi lucitoare şi cari să măresc în timpul digestiunii, a mistuirii, şi dau o senzaţie de căldură neplăcută, însoţită uneori de greutate la cap şi vîjiituri de urechi. Această boală să arată la faţă şi de obicei la nas care este roşu violaceu (vânăt) şi cu toate aceste rece la pipăit. Cauzele sunt: ereditatea, artritismul, climatul rece şi u-med, vântul, mistuirea grea, mâncarea prea multă şi abuzul de băuturi spirtoase (nas de beţiv). Tratamentul este acelaşi ca la acnea vulgară, mai ales din punct de vedere general; cel local: preparatele mercuriale, emplastru de Vigo pe care bolnavul îl va păstra în tot timpul nopţii sau o po-madă cu protoiodur de mercur, 10 până la 25 centigrame la 15 grame de ungvent rozat. Să recomandă şi scarificaţiile (sgârie-turile) liniare în toate senzurile făcute cu un bisturiu. Să mai dă pe dinăuntru ichtiol câte 50 centigrame pe zi făcându-să spălături repetate cu săpun de ichtiol. ACONIT (Aconitum Napellus), omac, omag, omeag, omiac} toae, toadea, mărul lupului, coiful. — Plantă foarte veninoasă din familia Kenunculaceelor. Principiul activ este aconitina şi napelina. Ea lucrează ca liniştitoare (calmantă) a durerilor, în tot soiul de nevralgii, este bună la tusă, la tusa cu răguşală, la tusă măgărească (convulsivă), la reumatism, gută, nevralgie sciatică. Preparaţiile din rădăcină sunt mult mai tari decât cele din foi; tinctura de foi să dă 1 până la 5 grame pe zi, pe câtă ACOR — 12 — ACTI vreme tinctura din rădăcină numai 5 până la 10 picături pe zi într’o poţiune (băutură). In medicina populară sa, dă în rachiu de drojdii contra reumatismului. Daca să spală cineva cu leşie de omag îi creşte părul. Pentru ca să să îndepărteze orice răutate din casă să afumă cu aconit. Când vrei să te scapi de vr’un câne rău şi stricător n’ai decât să-i dai mărul lupului în mâncare şi îndată moare. — Aconitina este un medicament alcaloid primejdios, foarte veninos, să dă un sfert de miligram pană la un miligram pe zi de aconitină cristalizată; cea amorfă este mai slabă şi să poate da de 3 ori mai mult pe zi (3 miligrame). Să dă în aceleaşi boale ca aconitul. —Otrăvirea cu aconit are următoarele semne: înţăpături în gură, strânsură în gât, căldură la furca peptu-lui, la stomac, greaţă, vărsături, furnicături prin tot corpul, surzănie, tur- Fig.|2.*— Aconit. burare în vedere (pupi- a. Floare tăiată în lele sau luminele klăr- două.- B. Fruct, gite), moleşeală foarte mare. Tratament: bolnavul trebue imediat să verse, pentru care i să atinge omuşorul înfundându-i degetul pe gură sau i să va da apă caldă sau ipecacuană; alcool în băutură sau în clisme, aplicaţiuni sau oblojeli calde, respiraţie artificială (vezi Asfixie). ACQRINÂ. — Caută la Obligeană. ACORDS CALAMDS. — Caută la Obligeană. ACRIME sau ACIDITATE DE STOMAC. — O simţire neplăcută produsă de ajungerea în gură a unor licide foarte acre cari să ridică din stomac; un fel de râgâituri acre cari provin din o mistuire rea şi anevoioasă şi cari sunt un semn al unel&forme de dispepşie (vezi acest cuvânt). Această dispepsie este caracterizată prin o preâ mare cantitate de suc gastric în stomac, care nu să întrebuinţează toată la mistuirea mâncărilor, aşa că ceea ce mai rămâne din acest suc foarte acru să întoarce prin râgăituri în gură. A-ceastă acrime este şi mai mare atunci când am înghiţit băuturi sau alimente cari sunt acide prin ele înşile, ori au aplecare de a deveni astfel într’un stomac leneş care le lasă să fermenteze, să dospească, cum să întâmplă cu vinul curat, berea, măcrişul, varza, coacăzele, castraveţii, etc. de cari ar fi bine să să lipsească toţi cei cu stomacul slab şi cari au astfel de râgâeli acre. Pentru ca să combatem acrimile de stomac trebue să neutralizăm acidul sucului gastric cu ajutorul substanţelor alcaline, şi anume cu bicarbonat de sodă, luat la începutul mesei, sau după masă la o oră, fie în natură (1—4 grame în puţină apă simplă sau îndulcită cu zahăr), fie sub formă de pastile de Vichy (5—6 pe zi), sau apă de Vichy, apă de Vals; să mai recomandă apa de var (10—30 grame), creta preparată şi praf de ochi de raci (carbonat de calce) ; magnezia calcinată (50 centigrame până la 2 grame) care să ia înainte de masă sau între mese, în apă sau în lapte. In popor să mai întrebuinţează untul de lemn, o lingură mare în momentul când apar aceste râgăeli acre (vezi Râgâeli). AGRIŞ. — Caută la Agriş. ACRIŞ ROŞD. — Caută la Drăcilă. ACROMEGĂLIE (dela grecescul akros, extremitate, şi megalos, mare, voluminos). — Această boală din fericire foarte rară să arată prin aceea că extremităţile (capul, manile şi picioarele) iau o, creştere foarte mare. Faţa este alungită, bărbia mărită prin îngroşarea osului fălcii, nasul este mare, respectabil, cu nările îngroşate; buzele, mai ales cea de jos, sunt groase, încunjurate la bărbaţi cu păr stufos; urechile lungi şi îngroşate ; pielea feţei este cenuşie murdară, presărată de glande sebacee ridicate; mâ-nile şi picioarele sunt enorme. Aceşti bolnavi deşi au poftă de mâncare bună şi sete mare, slăbesc; creşterea extremităţilor continuă în timp de 15 ani şi să produce cam pe la vârsta de 25—40 ani. Viaţa lor este chinuită, afară de aceste, prin dureri dese de cap, prin slăbirea vederii, ceea ce-i des-curagiază şi de multe ori îi sileşte să să omoare singuri. Tratament: să să modifice nutriţiunea generală prin arsenic (licoarea lui Fowler, începând prin 5 picături de 3 ori pe zi şi mergând până la 2 grame pe zi); preparatele fieruginoase în doză mare, idroterapie caldă; întrebuinţarea prelungită a secarei cornute; organoterapie (sucuri glandulare din tiroid, timus, corp pituitar). Contra durerilor : antipirină, antifebrină, exalgină. Contra insomniei: sulfonal, trional (1 gr. sara), nretan, cloral. ACRUM. — Caută la Mărgăritărel. ACTINOMICOZĂ (dela grecescul aktinos, rază, şi mykes, ciupercă). — Aceasta este o boală parazitară care este produsă de înmulţirea în ţăsuturile omului a unei ciuperci ce să ACTO aseamănă cu un fel de mucegăială de coloarea pucioasei. Această ciupercă să găseşte în regiunile umede la su- ..... .. prafaţa vegetalelor (pe spicul cerealelor, pe frunze, pe muguri) şi să poate Introduce în corpul omului dacă amestică în gură cu nebăgare de seamă un spic, dacă respiră praful într’o arie de treierat sau 0 n. dacă loveşte cu piciorulFl^ 3.-Ciuperca desculţ o buturugă aco- act momi cozei. perită cu aceste ciuperci. Părţile corpului mai des atinse sunt: faţa, plămânii şi apendicele (la unirea maţului subţire cu cel gros). Pc pele să ivesc nişte ridicături, nodozităţi, cari să înmoaie, să sparg şi să scurge din ele un fel de puroi, cam limpede, plin de grăunţe galbine de ale ciupercii numite actinomices. Acelaşi lucru să poate întâmpla şi în organele profunde. Durerea este de multe ori foarte mare şi provine din a-păsarea unei ramure nervoase, care trece prin locul bolnav. Această boală are un mers încet şi poate sfârşi prin moarte. Tratament: Să va da iodurul de potasiu 2 până la 5 grame pe zi, mergând până la 8 grame apoi scăzând iarăşi doza. Să va susţine puterile bolnavului cu tonice (întăritoare) şi arsenicj să va combate febra. — Dacă boala este la pele şi oase să poate face operaţie, tăindu-să şi scoţându-să partea bolnavă; dacă nu să poate aceasta, atunci să vor face numai tăieturi întinse asupra umflăturilor, să va deşerta puroiul, să va răzui punga cu o linguriţă tăioasă şi să va arde cu clorur de zinc sau cu flerul roşu. Să mai pot trata leziunile actinomicozice prin injecţiuni interstiţiale cu o soluţie iodo-io-durată. — Cand boala e în cap pe lângă tratamentul general să poate face trepana-ţia, când focarul cerebral este localizat. La pântece să poate face laparotomia când este o peritonită purulentă dându-se şi antiseptice intestinale. La pept pe lângă iodur de potasiu să va face inhala, fii antiseptice, mai ales cu vapori de iod sau cu esenţă de eu-calipt. ĂCTOL (lactat de argint). ■— Praf alb, foarte solubil în apă, omoară microbii, mai ales stafilococii, streptococii şi microbii pustulei maligne. Să întrebuinţează în injecţii sub piele de câte 1 ctgr. odată şi numai una pe zi. Să mai dă în gargară şi spălături, 1 gr. la 50 apă, în sticlă neagră, punând din această soluţie o lingură în un păhar de apă. 13 — ADEN ACU PĂMÂNTULUI. — Caută la Straşnic. ACUTA (dela acutus, acuta, acutnm). — Vorbind de boală acest cuvânt însamnă grabnic; adecă boală grabnică, venită repede, boală de curând venită, proaspătă, spre deosebire de boală cronică (învechită). Orice boală care a trecut de treizeci de zile să zice cronică (vezi acest cuvânt). Pentru mai multe amănunte caută la: Boale. ADDISON (Boala lui). — Caută la Suprarenale ^(Glande). ADENITĂ (dela grecescul aden, glandă, ghin-dură, modâlcă), bubon, buboane, udmă, uimâ, scurtă, tragân. — Este aprinderea sau inflamaţia ganglionilor limfatici, a-decă a ghindurilor în care să reunesc un număr oarccare de vase limfatice. Cele mai de căpetenie sunt acele de sub bărbie, dela gât, dela subsuori şi dela stinghii. — Sunt două forme de adenită: acută şi cronică (învechită). Adenită acută recunoaşte drept pricină de multe ori o simplă sgărietură sau rănire a pielei în jos de ganglioni, în cari vasele limfatice duc otrava sau infec-ţiunea făcută prin piele sau prin căptuşala unei deschideri din apropiere, cum este gura pentru ghindurile gâtului. Semne : ui-mele să arată sub forma unor umflături, una sau mai multe, deasupra cărora pielea să poate mişca cu degetul, umflătura merge crescând şi să întinde la părţile vecine şi la piele, care să înroşeşte şi este foarte dureroasă la pipăire şi chiar fără să fie a-tinsă. Prin tratament bubonul să poate da îndărăpt, dar cele mai adeseori face puroi, supurează. Bolnavul are friguri, ^durere de cap, lipsă de poftă de mâncare. Astfel de buboane să mai văd şi la unele boale generale: vărsat, tifos, ciumă, şancărul simplu sau sifilitic. Tratament: odihnă, alifie mercurială (ungvent cinereu) simplă sau cu estract de belladonă (4 grame la 30 gr), cataplasme de făină de in des repetate sau pansament cu sublimat coroziv sau spirt (vezi Pansament). Dacă supurează să sparge dela sine sau mai bine să să chieme un doctor să deschidă udma cu un bisturiu. După ce s’a spart sau s’a deschis să va face pansamentul regulat odată sau de 2 ori pe zi până la vindecare. — Adenită cronică are mai multe cauze : limfatismul, scrofulele, oftica, sifilisul. Inflamaţia cronică a urechii însoţită de curgere sau iritarea urechii prin cercei, boalele dc ochi (blefarită, conjunctivită), ale pielei, ale capului (eczemă), măsele şi dinţi stricaţi, inflamaţia migdalelor din fundul gurii, toate aceste pot da naştere la adenite. Semnele ADEN — 14 — ADOL şi aci sunt ca şi la forma acută, numai cât durerea este mică şi la încuput poate lipsi cu totul. Gâlcile pot fi foarte mari şi dacă supurează şi să deschid, puroiul curge nemiluit şi fără sfârşit, lăsând în urma lor semne sau cicatrice întinse şi urâte, hâ-doase, mai ales când n’au fost deschise de doctor. Tratament: pe dinăuntru să va da untură de peşte, tinctură de iod 20 — 40 picături, pe zi, licoarea Fowler (arsenicală) 10 — 20 picături pe zi. Băi la Lacul-Sărat, Govora, Tichir-Ghiol, Pucioasa, Strunga. Iar pe din afară : alifie iodată, sau injecţiuni cu eter iodoformat. Dacă supurează să va deschide şi să va face pansamentul cum s’a zis mai sus. — Medicina populară : pentru întors udma să pune găinaţ de găină, de gâscă, scărnă albă de câne, să pisează la un loc şi să pun pe locul umflat, sau să încălzeşte până la fierbinte o cute de ascuţit, să stropeşte cu oţet şi să pune pe bubon până să răceşte. Să mai tămă-dueşte cu iepure, gâscă, rândunică, bostan, castravete, laur, mac, sfeclă-, humă, şi altele. ADENOIDĂ (Tumoare), dela cuvântul grecesc aden, glandă, şi eidos aspect, înfăţo-şare, formă. — Să află de asupra ceriului gurii (vălului palatin) o glandă de aceeaşi natură ca şi amigdaleie din fundul gurii, şi care să numeşte amigdala faringee a lui Luschka. De obicei foarte mică, ^ea poate să să mărcască la copii ca şi cele l’alte a-migdale şi să formeze atunci un fel de masă cărnoasă care să astupe fundul nasului pe de o parte, iar pe de alta deschizătură trompelor lui Eustaţiu, prin care să ştie că comunică urechia mijlocie cu fundul gâtului, iar vălul palatin îl împinge în jos, şi dacă pipăim cu degetul ceriul gurii simţim de asupra lui o masă moale, gelatinoasă, întocmai cum am simţi pipăind un pachet de viermy Qauze: ereditatea, limfatismul, rugeola (pojai&l), surdo-mutismul. Semne : o slăbire a aurului, deformarea nasului, greutate în suflarea nasului, neputinţa de a răsufla decât cu gnra deschisă, mai ales noaptea câud omul sforăie şi să înneacă îngrozitor, şi această greutate la răsuflare face ca pieptul să să micşoreze ; paloarea feţei, anemie. Vocea să schimbă, copilul nu mai poate pronunţa vo-nazale an7 en, in, on, un, el zice babă în loc de mamă, câte odată îşi pierde voeea, de tot (afonie). Copiii atinşi de a- as a uracioasă boală sunt slabi, supusi la inflamaţii de gât (faringite), la tusă, l’a reumatism. De multe ori ei au în acelaşi timp şi ^migdalele din fundul gurii mărite. Tratament: tumorile adenoide trebue operate cât să poate mai iute, adecă distruse de cătră un doctor specialist, apoi să va da bolnavului un tratament general recon-stituant: untură de peşte, iodur de fier, clorure, chinchină, băi de mare (Constanţa,. Tichir-ghiol, Mangalia), ape minerale sulfuroase. ADENOM (dela grecescul aden, glandă, şi terminaţia om care însamnă tumoare). — Aceasta este o tumoare care să aseamănă cu o glandă prin structura ei; să observă mai mult la femeie, la sânuri, şi de multe ori să confundă cu cancerul (racul), dar de care să deosăbeşte foarte mult. Adenomele sunt tari, nedureroase, fără să fie lipite de piele, să desvoltă încet şi supurează rar. Să tratează prin compresiune, apăsare, iar dacă nu reuşim, prin operaţie scoţând tumora. ADENOPATIE (dela grec. aden, glandă, şi pathos boală). — Să numeşte astfel orice boală a ganglionilor limfatici (vezi Adenită) însă mai cu seamă mărirea sau umflarea ganglionilor cari încunjură bronchiile cele mari, ceea ce face ca cei bolnavi de a-ceastă boală să simtă o apăsare pe piept, o greutate mare la respirat, mai ales când umblă şi să ostenesc, uneori tuşesc întocmai ca la tusa măgărească (convulsivă). Să observă la cei ce sufăr adeseori de tusă (bronchită), la începutul ofticei, în unele boale infecţioase (febra tifoidă, pojarul şi altele). Tratament: pe din afară ungeri cu tinctură de iod, iar intern : untură de peşte, iodur de sodiu sau de potasiu, sirop de iodur de fier. Contra acceselor spasmodice, a înecăciunii, tinctură de beladona, 5 — 20 picături ; tinctură de aconit, 5—15 picături, bromur de potasiu 2 — 4 grame pe zi. ADIANTDM CAPILLIMENERIS. — Caută la Straşnic. ADINAMIE (dela grec. a, făta, şi dynamis putere, forţă). — Debilitate, lipsă de putere, prostraţie completă fizică şi morală. Tipul boalelor adinamice este febra tifoidă. ADOLESCENŢĂ (adolescentia, dela adolescere, a creşte, a ’să mări), juneţâ, tinereţe. — Este timpul vieţii care urmează copilăriei şi începe dela ivirea primelor semne ale pubertăţii (11 până la 14 ani la femeie şi 14 până la 16 ani la bărbat), până la epoca în care corpul a încetat de a mai creşte câştigându-şi toată perfecţiunea, adecă cam pe la 25 ani. Juneţa este vârsta desvoltării ÂDOL - 15 - ÂDOL zice şi intelectuale şi în prima ei juma-~,te să numeşte ingrată din cauză că cei ee ajung până aci să găsesc într’o epocă îâe% tranziţie, în care nu mai pot avea nici naivitatea copilărească, nici seriozitatea o-:juului matur (copt). Junele începe să ducă "o existenţă proprie, mai mult sau mai puţin independentă de acei ce i-au călăuzit primii săi paşi; el vrea să facă pe omul ‘mare, atunci când încă n’are experienţa rşi înţălepciunea trebuincioasă şi fără de ^cari nu este în stare să ocolească boala, care stă pitulată îndărătul fiecărei abateri dela legile igienei gata de a-1 în-hăţa. In adevăr, el să crede prea bogat în sănătatea-i primită dela natură şi nu să gândeşte la deziluziile ce i să prepară dacă nu urmează sfaturile primite dela cei din jurul lui şi cari simt mai bătrâni şi cu -practică îndestulătoare. — Igiena tinereţei să deosăbeşte la băiat de acea a fetei, a cărei desvoltare fizică este mai timpurie, "mai precoce, mai repede şi să face în con-diţiuni particulare. Din această cauză ne vom ocupa mai întâi de băiat şi apoi de fată. Omul adolescent are o trebuinţă mare de activitate pe care trebue să o satisfacă păstrând însă o măsură înţăleaptă. Astfel exerciţiul la aer sub toate formele (plimbări, jocuri, gimnastică, călărie) este indispensabil şi aţîţă pofta de mâncare, înlesneşte mistuirea, ajută dezvoltarea muşchilor pieptului şi prin urmare măreşte activitatea respiraţiei. Inotarea în timpul verii, danţul în vreme de iarnă, idroterapia în toate anotimpurile (afară numai când cura de apă rece este oprită din o pricină oarecare), au acelaşi efect bun. Cu toate aceste dacă tânărul a suferit de reumatism la în-cheiături, care ar putea face să ne gândim la vr’o boală de inimă, dacă el are bătaie de inimă şi năduf, atunci trebue să-l oprim dela exerciţiile violente. Hrana junelui trebue să fie de bună calitate şi în cantitate îndestulătoare pentru ca să să împlinească toate trebuinţele create de creştere şi de exerciţiul fizic. Regimul trebue să fie variat, dar carnea trebue să ocupe locul de frunte şi este mai de -preferit decât multă pâne, ciorbe grase şi alte mâncări cari mai mult amăgesc apetitul, mai în totdeauna mare, decât să-l îndestulească. Să-i dăm o hrană substanţială sub un volum mic, puţin obositoare pentru stomac şi să-i impunem regularitate în ceea ce priveşte ora mâncării. Mai trebue supravegheată desvoltarea facultăţilor intelectuale, la unii să stimulăm, la alţii să moderăm activitatea creerilor. Această reglementare are o importanţă mare, căci şcoala şi suprafatiga (osteneala, oboseala prea mare) şcolară poate avea urmări rele pentru sistemul nervos. Când munca întrece puterea creerilor, când junele este obosit cu mintea, el poate să capete una din boalele nervoase : nevrastenia (slăbiciune de nervi) şi chiar unele forme de nebunie, cari să nasc sub influinţa unui exces de încordare a minţii. La această vârstă mai apare şi epilepsia, care este dependinţa unui viţiu organic. Alte boale ale adolescenţei mai sunt: angina sub diferite forme, dela cea mai u-şoară, catarală, până la cea difterică; vărsatul, pojarul, scarlatina, anemia (lipsa de sânge); apoi, reumatismul, îngrămădirea de sânge la piept, tusa, junghiul, oftica, scro-fulele. Putem însă micşora frecvenţa acestor boale, afară de predispoziţiunea ereditară, prin exerciţiu şi regim apropiat, o activitate intelectuală bine _ reglementată, etc. Trecem acum la igiena tinerei fete. La etatea de 13—14 ani, organismul fetiţei trece prin o revoluţie, sau mai bine zis prin o evoluţie organică, care o deosăbeşte din puntul de vedere igienic şi medical de băiat. Pe câtă vreme acesta n’are decât să îndestulească trebuinţele cari rezultă din creştere, iar ceea ce-i rămâne din câştig să înmagazineze servindu-i spre dezvoltare, fata pe lângă cheltuielile necesitate de creşterea sa mai trebue să satisfacă şi cheltuiala creată prin pierderea lunară a unei părţi din propria ei substanţă. Această evoluţiune să face de multe ori fără nici o sdruncinare, la multe însă ea să îndeplineşte cu greu şi aducând oarecari prejudiţii sănătăţii lor. Câci, în acest timp sângele sărăceşte dacă nu cumva o igienă bine regulată nu ar repara pierderile ce el încearcă, mai întâi fiindcă el să scurge dintru’un organism încă rău pregătit pentru acest deficit lunar, apoi fiindcă turburările apetitului şi ale mistuirii fac ca să primească materiale slab reparatoare. Pe de altă parte sistemul nervos care joacă un rol mare în această îngrămădire de sânge într’un punct determinat al corpului, rămâne fără încetare deştept şi câştigă o escitaţie care, dacă nu este calmată în fiecare lună prin uşurarea sperată, să transformă în iritaţiune cu a-devărat bolnăvicioasă, care poate duce la isterie. Aşa dar punctul principal al igienei tinerei fete este să facem ca sângele ei să fie întreţinut în bune condiţiuni, să-şi urmeze cu ascultare cursul care-i este desemnat, ca sistemul ei nervos să nu câştige niciodată o preponderenţă de care lesne ADOL — 16 — ADUL poate abuza. Prima condiţiune de succes este o hrană bună, substanţială, conzistând mai cu seamă din ouă, peşte, carne de yacă. A doua condiţie este ca fata să facă un exerciţiu suficient, pe lângă studiu, desemn, piano, să caute să-şi pună în mişcare în fiecare zi toţi muşchii. Cusutul şi alte lucrări manuale nu trebue s’o ţină prea mult pe scaun, ea trebue să să şi mişte, să facă plimbări pe jos, mai bine decât în trăsură, cel puţin două ore pe zi, să facă exerciţii de gimnastică apropiată sexului ei. Afară de aceste niţică idroterapie este foarte folositoare şi în lipsă de duşi reci poate să facă şpălături cu apă rece (vezi Abluţiune). Intru cât priveşte somnul el trebue să fie de 7—8 ore şi pe cât să poate să să culce mai de vreme pentru ca să să scoale mai de dimineaţă; somnul de noapte este cu mult mai bun decât cel de zi. Dar aceasta nu va să zică că trebue escluse balurile, mai ales că fetele formează cea mai frumoasă podoabă a unei petreceri dansante, aceste însă trebue să fie mai rare şi să nu dureze până în ziua albă. Teatrul nu prea e bun pentru fete, fiind un mijloc rău de a calma sistemul nervos. Pentru fetele din oraş să recomandă ca cel puţin două luni de vară să le petreacă la ţară, unde pot să-şi facă o bună provizie de aer şi de lumină. Cât despre costum vom aminti că el trebue să fie făcut astfel ca să asigure cea mai mare libertate creşterii şi mişcărilor corpului, să nu exerciteze nici un fel de constricţiune asupra corpului. Obiectul cel mai interesant din acest punct de vedere este corsetul, care e un adevărat instrument de tortură, pe care femeile îl poartă 'sub pretext de a susţine talia,, pieptul şi pântecele, dar de care ele s’ar putea dispensa foarte bine, dacă neîndurata modă nu le-ar impune să-l poarte. Cine nu cunoaşte inconvenientele corsetului (vezi Corset) ? Câte din cetitoare ar asculta s%tul de a nu-1 mai purta ? Procesul corsetului datează de veacuri, căci sunt veacuri dehând cea mai frumoasă jumătate a neamului omenesc, în loc de a-şi lăsa în voie amplitudinea şi graţiile cari îi sunt naturale, a început să poarte aceste maşini hâdoase şi înţepenite, cari nu sunt bune decât de a strica forma corpului pe care au pretenţiunea de a’l în-frumseţa. Acest proces, după cât să pare ^?ra ca^ va dura femeia şi nu să va siarşi decât odată cu peirea iumii. Pentru v Şrmina cu adolescenţa vom mai adăuga tinfrf* ^ceast? Perioadă tânăra fată este des-tznata de aşi mai schimba încă odată nu- mele şi condiţiunea, trecând în starea tinerei femei, şi căsătoria este pentru ea, ca şi pentru băiat, un bogat izvor de reflexi-uni serioase, asupra cărora vom inzista în alt loc (vezi Căsătoria). ADONIDINĂ. — Caută la Ruşcuţă primăvă- RATICĂ. ADONIS YERNALIS. — Caută la Ruşcuţă pri- MĂVĂRATICĂ. ADORMITELE. — Caută la Dediţet. ADRENALINA. — Corp obţinut din capsulele suprarenale. Proprietatea principală: emo-static sau opritor de sânge puternic; iar în laringoscopie şi oftalmoscopie să aplică ca vaso-constrictor şi emostatic. Cu ajutorul cocainei şi a adrenalinei să poate face cu u-şurinţă la un bolnav care nu simte durere îndreptarea păretelui despărţitor al nărilor, rezecţia cornetelor, răzuirea în cazurile de lupus al mucoasei nazale, fără ca să dea o picătură de sânge pe câmpul operator. Leziunile inflamatorii ale ^avităţilo# nazale au fost tratate cu. succa^jnin .pulverizaţii cu 1 la 1000 sau'cu praf de 11a 2500 sau 5000: coriza (guturaiul^, epistaxa (Curgerea de sânge din nas), larmgitele şi faringitele (răguşeala şi cu durerile din fundul Zgurii) să vindecă uşor. De asemenea unele operaţii la ochi să fac fără curgere de sânge, dacă să pune în ochi o soluţie de 11a 10; irita, glaucomul profită foarte mult de adrenalină, care asociată cu cocaina permite să să facă iredectomii, extracţii de cataractă, scoaterea ochiului întreg, fără durere şi fără sânge. In terapeutica generală, adrenalina dă bune servicii: opreşte emoragiile în ciroza ficatului, în ulcerul stomacului, în fi-bromele uterine, opreşte scuiparea de sânge (emoptizia), emoragiile intestinale în febra tifoidă, în cari s’a dat odată până la 7 centigrame de adrenalină pe oră în timpul unei nopţi, la tifici, fără inconvenient, după care emoragia a încetat definitiv. O doză egală, de 4 ori în timpul zilei, în timp de 6 zile, a făcut să dispară emoragii rebele în cazuri de purpura. Emoragiile în cancerul stomacului (pilorului) sau a rectului încetează cu înlesnire, pentru aceasta trebue să să deie adrenalina dela începutul accidentelor şi să să repete dozele la intervale scurte. ADUCERE AMINTE. — Caută la Memorie. ADULTA (Etatea). — Aceasta este epoca vieţii în care omul este în posesiunea în-tregei forţe, a întregei activităţi fizice si morale; ea începe dela 25 şi merge până la 45 ani. Ea este etatea virilă, perioada AER — 17 — AER Existenţei în care organismul ş-â îndeplinit xiesvoltarea sa şi n’a intrat încă în calea instrucţiunii lente, care va să înceapă în curând. Ea este etatea pe care igieniştii şi medicii o iau ca tip ori de câte ori stabilesc regulele hrănirii, a îmbrăcămintei şi a întreg modului de a trăi, precum şi în descrierea boalelor. Pe câtă vreme nou-născu-tul, copilul, junele şi bătrânul trebue să fie consideraţi a parte, adultul nu dă loc la nici o consideraţiune specială. Când este vorba de hrană omul adult trebue să facă o întrebuinţare raţională şi metodică de alimente, atât în stare de sănătate cât şi în stare de boală. Nu este de ajuns să mănânci, trebue să şti să mănânci nu numai în sen-zul gastronomic, ci mai cu samă în înţăle-sul igienic, observând oarecare regulc arătate de experienţă şi cari ne arată modul de a potrivi trebuinţelor noastre alimentele şi băuturile. Pentru ca sănătatea să să menţină în cele mai bune condiţiuni posibile, trebue ca regimul alimentar al omului să--nătătos să să compună din mâncări de bună ' calitate, uşor de mistuit, în cantitate potrivită, luate la ceasuri hotărâte şi la intervale de timp suficiente; mâncările să lie variate şi alese astfel ca ele să repare toate pierderile încercate de maşina omenească; să fie asociate aşa încât sub un volum mijlociu să conţină toate elementele indispensabile vieţii; să fie modificate după obiceiuri, condiţiuni sociale, climate şi anotimpuri. Bolnavii au trebuinţă de un regim special, potrivit după natura fiecărei boale. Mijloacele de a păstra sau de a restabili sănătatea omului adult să găsesc mai pe toate paginele acestui dicţionar, prin urmare nu le vom mai înşira aci. AER (dela grec. aer). — Pământul este încunjurat de toate părţile, pe o grosime de 60 până la 80 chilomeţri, de o masă gazoasă numită atmosferă. Această masă este formată de un gaz nevăzut care să numeşte aer şi este unul din agenţii cei mai puternici ai igienei, fără de care viaţă nu poate exista. Aerul deşi e nevăzut şi nu să poate pipăi are o greutate proprie, un litru de aer cântăreşte un gram şi ceva, lucru mic în aparenţă, dar în realitate foarte mare când ne gândim la numărul colosal de litri de aer care ne încunjură şi care exercită asupra corpurilor o apăsare oarecare numită presiune atmosferică.' Dovadă despre aceasta sunt morile de vânt şi corăbiile pe mare cari sunt puse în mişcare şi mânate de apăsarea sau împingerea aerului într’o direcţie. Presiunea atmosferei să măsoară cu ajutorul barometrelor, dintre cari unele sunt cu coloană de mercur, iar altele de metal cu cadran, cari nu sunt aşa. de exacte. Barometrele ne slujesc la prevederea timpului fiindcă există oarecare raport între starea de umezeală şi de uscăciune a atmosferei şi greutatea presîunei sale. — Presiunea exercitată de aer asupra unui corp oare-care este mai mare de un ckilogram pe centimetru patrat. Corpul o-mului, având o suprafaţă mai mare de 20.000 centimetri patraţi, poartă o apăsare din partea aerului atmosferic mai mare de 20.000 chilograme, greutate colosală care însă nu-1 poate sdrobi mulţumită lichidelor şi gazurilor cari intră în compoziţia sa şi cari reacţionează, să luptă fără încetare contra acestei presiuni, apăsări, şi o contrabalansează, o nimicesc. Dacă n’ar fi această presiune însă, dacă apăsarea aerului ar lipsi, lichidele dinăuntru corpului s’ar duce spre înafară, ar umfla şi ar ridica pielea. Aerul apasă asupra corpului omenesc în toate senzu-rile; această apăsare, în condiţiunile ordinare, n’are nici un efect primejdios asupra lui. Aerul are o temperatură care variează după locuri, anotimpuri şi orele zilei. Noaptea este mai frig decât ziua, dimineaţa şi sara mai rece decât la ameazi. Temperatura aerului este cu atât mai mare cu cât soarele, isvorul căldurii naturale, este mai aproape de pământ. Astfel fiind să naşte întrebarea că de ce aerul este mai rece cu cât ne urcăm pe înălţimi mai mari sau cu cât ne suim mai sus cu balonul şi prin urmare ne apropiem de soare? Lucru uşor de explicat, căci razele soarelui vin deadreptul pe pământ pe care îl încălzeşte şi apoi pământul încălzit dă la rândul lui căldură stratelor de aer cari sunt în atingere cu el şi cari sunt cele mai calde. Această căldură scade cu cât ne urcăm mai .sus, cam cu 1 grad la 200 metri înălţime. Aşa dar temperatura aerului variează în diferite locuri după altitudine, dupe înălţime. Ea mai variează şi după natura solului; diferitele feluri de pământ odată încălzite de razele soarelui nu să răcesc în acelaşi timp, ne având o iradiare egală asupra aerului în-cunjurător. Vecinătatea maselor mari de apă, pe malul mărilor şi a oceanelor şi alte împrejurări fac ca temperatura aerului să varieze (vezi Climate). — Aerul conţine în totdeauna electricitate chiar şi când cerul e senin, ea este atunci pozitivă. Când cerul e noros, electricitatea este mai abondentă, atât poziţivă cât şi negativă; fulgerul şi | tunetul rezultă din întâlnirea alor doi nori 2 AER încărcaţi cu electricitate de natură contrarie (vezi Trăznet). Electricitatea din aer să măsoară cu instrumente speciale numite electrometre sau electroscoape.-—Compoziţia chimică. Aerul este un amestec de mai multe corpuri gazoase, dintre cari cele mai constante sunt oxigenul, azotul, argonul, a-cidul carbonic şi aburi de apă. Oxigenul şi azotul sunt părţile esenţiale ale aerului, cari îi dau însuşirile lui fundamentale şi cari să află în următoarele raporturi: la 100 părţi de aer 21 părţi oxigen şi 78 azot iar argon l.°/0. Aceste cifre nu variează mai de loc, fiind aceleaşi la orice depărtare şi înălţime. Dar s’a constatat că în unele locuri, în apropierea pădurilor mari, pe marginea mărilor, oxigenul fără să fie în cantitate mai mare ia o stare particulară care-i dă o acţiune mai energică şi din care cauză să numeşte ozon: aerul care conţine ozon este mai curat şi mai bun pentru sănătate. Oxigenul este partea folositoare a aerului, singura care serveşte la respiraţie. Azotul curat nu să poate respira, dar şi oxigenul curat nu este bun, trebue să fie amândouă aceste corpuri amestecate ca să să domolească unul pe altul, cu condiţie însă ca azotul să nu treacă peste 4 din 5 părţi, căci aerul care va conţine mai mult devine asfixiant, cum să întâmplă cu aerul din has-nalele privăţilor. Acidul carbonic şi aburii de apă să află întotdeauna în aerul atmosferic, însă în proporţii foarte variabile. A-cidul carbonic să găseşte în cantitate mai mare noaptea decât ziua, în oraş decât în sat, în locurile joase mai mult decât pe înălţimi. El este indispensabil pentru existenţa plantelor şi periculos pentru oameni (vezi Carbonic) şi proporţia lui nu poate să treacă peste o cifră oarecare fără să producă accidente grave (vezi Aer confinat). Aburii de apă de asemenea să află întotdeauna în aer, ceea ce să poate constata cu igrometru. Dar cantitatea lor este foarte variabilă din o zi în alta, sau dela un loc la altul, şi atârnă de temperatura aerului; ei sunt în cantitate mai mare noaptea decât ziua. Pe când aburii trec în stare lichidă noaptea, când cerul e senin, ei formează roua; când să condensează, ceva mai sus de suprafaţa pământului, formează ceaţa, negura; când condensarea să face în regiunile ridicate ale atmosferei avem norii, cari după temperatură dau ploaie sau zăpadă. Aerul să mai zice uscat sau umed după cantitatea de aburi pe care o conţine. — Foloasele şi primejdiile aerului atmosferic. Orice fiinţă, dela cea mai mică până ÂEE la om, are trebuinţă de aer. Dacă omul ar fi lipsit de aer el ar muri repede de asfixie (vezi acest cuvânt), iar dacă omul ar respiră un aer necurat şi nu în cantitate îndestulătoare el ar slăbi şi ar peri cu încetul (vezi Aer confinat). Din aceste rezultă că viaţa nu poate exista fără aer, căci fără el nici o funcţiune nu să îndeplineşte bine. Exerciţiul respiraţiunii este cel mai indispensabil; copilul când vine în lume în primul minut respiră aer şi pătrunderea acestuia în plămâni îi produce durere, ceea ce îl face să ţipe, să plângă. Intrarea aerului în plămâni (inspiraţiunea) pune în a-tingere oxigenul din el cu sângele, care îl primeşte dând afară (prin expiraţiune) acidul carbonic (vezi Respiraţiune). Omul repetă această acţiune, adecă respiră de 16 până la 18 ori pe minut. Când * respiraţia încetează viaţa să stânge într’un ultim suspin. Să nu uităm dară că nu poate să existe respiraţie fără aer atmosferic. Girculaţiunea sângelui, care este strâns legată de respiraţiune, să face în rele condiţiuni când a-ceasta este împedecată prin lipsă de aer; inima funcţionează greu, să ivesc palpitaţii, sângele se duce mai mult spre creeri, în loc să să împartă de o potrivă în toate părţile corpului şi dă naştere la durere de cap, etc. Acelaşi lucru să întâmplă şi cu digestiunea sau mistuirea; cine nu ştie cu câtă poftă mănâncă după ce a făcut o bună plimbare la crâng ? Ce poftă mare de mâncare are ţăranul nostru care toată ziua lucrează în aerul liber în raport cu orăşanul care stă toată ziua închis în casă! Toată lumea ştie cât bine ne face schimbarea aerului, dela oraş la ţară sau pe malul mării. Din toate aceste rezultă că noi avem neapărată trebuinţă de a respira aer curat făcând în fiecare zi o plimbare sau şedere în aer liber 2—3 ore, întocmai după cum în fiecare zi trebue să mâncăm şi să bem, căci aerul ne dă poftă de mâncare, ne uşurează mistuirea face să circule şi primeneşte sângele; el dă plămânilor noştri hrana trebuincioasă fără de care nu putem trăi! Prin urmare nu putem repeta în de ajuns fiecăruia ca să să plimbe cât să poate mai mult în aer liber! Aceasta şi numai aceasta ne va scăpa de multe boale de plămâni, de inimă şi de stomac.—Dacă aerul atmosferic este aşa de folositor după cum am văzut până aci, nu-i mai puţin adevărat că el în unele împrejurări poate fi primejdios. Presiunea atmosferică, poate să fie mărită sau scăzută, în mod natural sau artificial, în localităţi diferite (vezi Aer comprimat, aer rarefiat). - i8 — AM - 19 - Uneori ea este mărită în mod natural şi în acelaşi loc, din o zi în alta sau chiar în aceeaşi zi, atunci zicem că aerivl e greu şi de obicei, atunci conţine şi el electricitate mai multă şi are temperatura mai ridicată. In aceste cazuri oamenii nervoşi, bolnavi sau convalescenţi încearcă o indispoziţie şi o inervare deosăbită, care nu înceată decât atunci când şi starea atmosferei s’a schimbat ; de aceea e bine ca să să aerizeze bine camera, să să reînoiească aerul cât să poate mai des. Yariaţiunile temperaturii aerului au mare importanţă igienică şi pot produce multe boale (vezi Căldură, Frig, Insola-ţiune, Răceală). Starea igrometrică de asemenea poate da loc la diferite primejdii; aerul uneori e prea umed, conţine prea mulţi aburi de apă (vezi Umiditate), alte ori prea puţini şi atunci e prea uscat, ceea ce face ca respiraţia să fie mai greoaie, să să irite bronchiile, să să producă sufocaţiune şi o transpiraţie abondentă şi dacă această stare ar continua atunci forţele să perd, încep durerile de cap şi o slăbire repede. Acest lucru să întâmplă în camerile încălzite cu sobe de fier, tuci, din care cauză e bine să să pună pe aceste sobe câte un vas cu apă. Igiena să interesează şi de mişcările aerului atmosferic. Vânturile cari regulează. întru câtva starea de căldură şi de frig, de uscăciune şi de umezeală a atmosforei şi cari servă de vehicul pentru părticelele strică-cioase cu cari este încărcată ea, trebue luate în seamă când este vorba de expoziţia caselor (vezi Locuinţe). Când mişcarea aerului e mică, puţin întinsă, să numeşte curent de aer, a cărui acţiune de multe ori este foarte periculoasă (vezi Curenţi de aer). Aerul liber de multe ori poate^ fi şi el viţiat în compoziţia lui, stricat ca şi aerul confinat (mărginit), ceea ce îl face primejdios. El poate să conţie diferite gazuri străine, cum e amoniacul produs din descompunerea productelor animale; idrogenul sulfurat sau acidul sulfidric care să formează în vecinătatea apelor stătătoare; idrogenul carbonat sau gazul bălţilor care există în apa bălţilor. Dar aceste gazuri iute să amestecă cu masa cea mare a aerului, aşa încât n’au vreme să fie aşa de periculoase. Aerul mai conţine o mulţime de pulberi, de praf, care cuprinde rămăşiţe şi bucăţele de substanţe minerale şi organice, ciupercuţe şi microbi diferiţi. Cantitatea de praf variează cu condiţiile locale; puţin praf la. munte’(vezi Altitudine), mult în oraşe. Sporii microbilor sunt foarte mulţi în timpul verii, când e umezeală (cam 14000 la metru cub); bac- teriile sunt numeroase primăvara. Numărul să împătreşte când aerul trece prin oraşe să înzăceşte în centrul acestora. In pulberile uscate numărul microbilor poate ajunge \ 2 milioane la gram (\ zi Pulberi). Afară de aceste aerul mai conţine tot felul de miasme, ce sânt diferite emanaţiuni cari de multe ori nu să Fig. 4. — Microbi pot vedea nici cu mi-atmosferici. croscopul (vezi Mias- 1. Micrococ. - 2. Bac- ME)- Originea prafului terii. - 3. Bacili. - 4. din oraşe este noroiul Vibrioni. stradelor, murdăriile şi apele căsniciilor, fumul fabricilor industriale, etc. De aceea să recomandă ca în oraşe stradele să fie largi şi în direcţia vânturilor, să fie planta-ţiuni de arbori cât să poate de multe, tro-Fig. 5. — Pulberi şi toare şi pavaje bune, poieni atmosferici. fără groPi Ş1 intersti- 1. Globul de fier. - 2. î» mari, cari să să Bucăţele de trachee. - mature şi spele regu-3. Amidon. - 4. Poieni. lat cu maşini sistema-tice, totul să mearga şi să să verse în canale. In interiorul caselor e de preferit ca pereţii să fie tencuiţi cu ghips şi oloi aşa ca să să poată şterge şi spăla des cu cârpe înmuiate în soluţii antiseptice, mai ales după Fig. 6. — Diferiţi ce au zăcut bolnavi în spori de eriptogame. casă. AER (Curenţi de). — Caută la Curenţi de aer. AER COMPRIMAT. — Este ştiut că aerul atmosferic exercită oarecare presiune, apăsare, asupra corpurilor cu cari este în atingere. Această apăsare să chiamă presiune atmos ferică. Pe când această presiune este mărită în mod artificial, pe când să obţine ca un volum de aer să apese asupra corpurilor cari să află în el cu o forţă de două ori sau mai.de multe ori mai mare decât ar face-o acelaşi volum de aer atmosferic, să zice atunci că aerul este comprimat. Dacă luăm ca termin de comparaţie presiunea at- - 20 - AER mosferică a cărei valoare este exprimată numai prin cuvântul As atmosferă, să zice că cierul este comprimat la 2, 3, 4 atmosfere, după cum şi „acţiunea lui este îndoit, întreit sau împătrit mai mare decât această presiune. In industrie aerul comprimat să întrebuinţează ca forţă motrice pentru a strânge frânele unui tren în mişcare, pentru a face să înainteze arătătoarele unui ceasornic pneumatic. Mulţumită aerului comprimat oamenii pot lucra şi acolo unden’au aer atmosferic, adecă să lucreze în apă la facerea stâlpilor unui pod, cum a fost la Podul Regelui Carol dela Cernavoda, să lucreze în fundul puţurilor celor mai adânci, să culeagă perle şi coral în fundul mărilor cu ajutorul scafandrului. Lucrătorii cari respiră câte 2—5 ceasuri într’un mediu eu aer comprimat simţesc mai puţină osteneală decât în aerul "liber şi răsuflă mai uşor, ceeace vine de acolo că aerul comprimat ajută respiraţia folosind toate părţile plămânilor în care aerul poate circula şi cari la presiunea obicinuită a aerului atmosferic rămân neîntrebuinţate. De aceea să recomandă să facă baie de aer comprimat toţi cei ce sufer de boale cronice de pept, tusă, năduf şi oftică chiar, în . gradul I şi II, şi mai cu samă la cei cu astmă (vezi acest cuvânt). Aerul comprimat conţine în acelaşi volum o cantitate mai mare de oxigen, care este un element întăritor şi dătător de viaţă; el măreşte bogăţia sângelui pentru care să recomandă în anemie, cloroză şi în boalele în cari este multă lipsă de sânge; mai e bun şi în rachitism precum şi în toate constituţiile rele. Pentru administrarea aerului comprimat trebue să ne servim de o cameră cu păreţi de metal foarte solizi, închisă ermetic prin o uş4 mobilă şi luminoasă, prin ferestre cu geamuri de sticlă foarte groasă. In această cameră să duce aerul cu ajutorul unei pompe şi în măsura în care să îngrămădeşte aerul presiunea creşte. A-ceastă presiune ne este arătată de un manometru şi poate fi regulată cu uşurinţă prin ajutorul supapelor şi a unui Pentru tratamentul cu robinet. Bolnavul in- aer comprimat. trat în cameră, în prima jumătate de oră să măreşte presiunea aerului gradat (2—5 atmosfere), apoi în timp de o jumătate oră până la o oră îl menţinem la această presiune şi, în fine, îl readucem gradat la presiunea normală în timpul ultimei jumătăţi de oră. Acţiunea unei astfel de băi este creşterea capacităţii plămânilor şi a nutriţiunii generale. Acest tratament este bun 'în astmă, emfizem (năduf), bronchita cronică (tusă veche), tusă măgărească, gută, diabet, anemie, albuminurie. Nu să poate face aGest tratament în boalele de inimă. Pentru cură cu aer comprimat noi avem Câmpu-Lung, Slânicul Moldovei, Strunga. Pentru a putea face o baie de aer comprimat şi rarefiat în acelaşi timp, sunt aparate cari prin un dispozitiv permit bolnavului de a inspira aer comprimat şi de a expira în aer rarefiiat, ceeace face ca să să întrebuinţeze toată suprafaţa pulmonară şi prin urmare s’ar obţine o supra-activitate a sângelui. Să recomandă acest tratament în : năduf (emfizem), tusă învechită, pleurezie cronică. Baie cu aer comprimat sau la presiune ordinară însă saturat cu diferite medicamente: gudron, terebentină, creozot, iodoform, eu-calipt, etc. să recomandă în boalele de la-ringe, la tot felul de răguşeală, şi la boalele de plămâni (vezi Câmpu-Lung, Slăni-cul Moldovei). AER CONFINAT, aer mărginit, aer închis. Dacă omul stă mai mult timp într’o berărie, în o cafenea, la teatru, la bal, la o petrecere în timpul zilei sau al nopţii, sau chiar dacă stă mai multe ceasuri în cabinetul său de lucru cu ferestrele închise sau, în fine, în orice local înehis unde petrec mai multe persoane în acelaşi timp, după un timp oarecare sau când iasă de acolo vede că respiraţia lui e mai scurtă, mai greoaie, că capul îi este greu şi chiar îl doare. Aceasta sa datoreşte numai faptului că el a respirat câtva timp un aer confinat, mărginit şi stricat, adecă mai sărac în oxigen şi mai bogat în acid carbonic (vezi Aer), care în loc să fie de 2 părţi la 10.000 a ajuns la 5 părţi pentru 1000 părţi de aer. Este ştiut că un om adult când respiră ia din aer 22 litri de oxigen pe ceas şi dă afară 21 litri de acid carbonic, care este foarte strică-cios sănătăţii, aşă că în 4—5 ore aerul din o cameră, dacă nu să face aerisirea, să strică de tot prin faptul că oxigenul s’a împuţinat foarte mult şi în aceeaşi proporţie a crescut acidul carbonic. Unde mai punem aparatele de iluminat şi de încălzit cari toate dau acid carbonic şi încă ceea ce este mai rău oxid de cărbune, care este AER — 21 — AERI şi mai otrăvicios (vezi Carbon)?! Afară de aceasta, toţi oamenii cari stau adunaţi într’un local închis şi mic asudă mai mult ea de obicei şi dau în aer o cantitate oarecare de aburi de apă eşiţi prin pele şi plămâni. Analizând acest aer s’a găsit în el producte volatile, materii organice, cari iasă dîn corp odată cu această apă şi cari sunt mai stricăcioase sănătăţii decât chiar îngrămădirea de acid carbonic, fără să mai pu-em la număr miasmele a căror efecte pot fi foarte triste. Stricarea aerului confinat, mărginit, poate produce: durere de cap, greaţă, ameţeală, sufocaţiune (înecăciune de pept), tot atâtea semne începătoare ale asfixiei ; ele dispar însă repede îndată ce eşim la aer curat. Alte ori efectele aerului închis deşi sunt mai slabe, dar sunt mai per-zistente. Astfel şederea în un atelier rău aerat în timpul zilei, în o cameră de culcare mică în timpul nopţii, provoacă anemie, perderea puterii, paloarea feţei, lipsă de poftă de mâncare, etc.; sângele fiind sărăcit sănătatea să turbură foarte mult. Cel mai, bun lucru pentru a preveni toate aceste este de a da fiecărui aer în cantitate îndestulătoare, de a primeni aerul destul de des pentru a-1 întreţine curat (vezi Aerisire). AGR DE MARE. — Caută la Mare. AGR ÎNCHIS. — Caută la Aer confinat. AER MĂRGINIT. — Caută la Aer confinat. IER MARIN. — Caută la Mare. AER RAREFIAT. — După cum presiunea atmosferică poate fi în unele cazuri mărită (vezi Aer comprimat), tot aşa ea poate să fie micşorată în mod natural sau artificial, şi atunci zicem că aerul este rarefiat. Lucrul acesta să întâmplă când ne ridicăm la înălţimi mari, pe munţi sau în balon, atunci barometrul scade cu atât mai mult cu cât ne ridicăm mai sus, ceea ce ne dovedeşte că aerul devine din ce în ce mai puţin greu şi din ce în ce mai rar. Dacă ne urcăm mai sus de 2000 metri sănătatea începe a să resimţi din pricina aerului prea rar şi efectele lui să vor simţi cu atât mai mult cu cât vom merge mai sus şi atunci suferim de aşa zisa boală de9 munte sau boala munţilor, adecă: ameţeală, greutate la cap, stare de somnolenţă, greutate la respiraţie, curgere de sânge din nas, bătăi de inimă (palpitaţii), greaţă, vărsături, dureri în membre, slăbiciune mare, coloarea albastră a feţei. Pe înălţimele mai mici, pe la 1500 până la 1800 metri, aerul mai puţin rarefiat în loc şă ne facă rău ne face bine, mai ales dacă şedem acolo mai mult timp, respiraţia să face cu mai mare uşurinţă decât în vale, lucru care s’a constatat la Davoş, la Briangon, la Saint-Moritz şi în alte localităţi unde oftica nu există. Din această cauză să recomandă tuturor oamenilor slabi de pept şi ofticoşilor în gradul I sau II de a sta în staţiunile alpestre înalte de 1300 până la 1800 metri de asupra nivelului mării, lucru care s’ar putea face şi la noi în ţară dacă am avea astfel de stabilimente prin munţii noştri cu tot confortul trebuincios, ceea ce din nenorocire nu există; abia în timpul verii le-am putea recomanda să petreacă una sau două luni la Sinaia, Buşteni, Predeal, Slănicul Moldovei. La Penteleu sau în alţi munţi de geaba am trimite bolnavi, căci n’ar avea unde sta, nici cu ce trăi. Să sperăm că nu peste mult să vor întemeia şi la noi sanatorii de aşa natură, mai ales că numai bolnavi de piept nu ne lipsesc ! Aerul rarefiat în mod artificial s’a încercat ca tratament în boalele de inimă şi de plămâni cu ajutorul unor aparate ca şi acele întrebuinţate la tratamentul cu aer comprimat, dar rezultatele n’au fost de loc încuragiatoare. AERARE. — Caută la Aerisire. AEREL. — Caută la Asafetida. AERISEALĂ. — Caută la Aerisire. AERISIRE, aer are, aerisealâ, ventil aţi -une. — Aerul pe care îl respirăm trebue să fie de calitate bună şi în cantitate îndestulătoare, de aceea scopul aerisirii este de a ne da aer abondent şi curat. Camera în care locuim trebue să aibă un volum de aer îndestulător pentru plămânii noştri şi acest aer după cât-va timp trebue reînoit până ce nu devine stricacios Sănătăţii. Cât timp omul stă îL_\ odaie cu ferestrele şi uşa închise, fie ziua, fie noaptea, el respiră (vezi Respiraţiune), adecă consumă oxigen, care este un, gaz folositor al aerului, şi dă afară acid carbonic, care e un gaz stricăcios, aşa că oxigenul din aer să tot răreşte, să împuţinează, şi acidul carbonic să tot înmulţeşte, iar aerul din cameră să strică, sa viţiea,ză4in ce în ce mai mult şi devine nesănătos atunci când cuprinde 1 parte de acid carbonic la 1000 de părţi de aer (vezi Aer confinat). A-cest lucru într’o cameră destul de mare şi cu un volum, de aer suficient nu să întâmplă aşa curând ca într’o odaie mică şi locuită de mai multe persoane. Pentru pa o cameră să fie igienică, sănătoasă, trebuie ca să aibă o capacitate de 14 metri cubi AERI de aer pentru o persoană, sau cel puţin 10 metri cubi. Această cifră trebue înmulţită cu numărul persoanelor ce yor locui împreună, pentru ca să avem o locuinţă bună. Când în cameră zace un bolnav, din care cauză ferestrele să deschid mai rar şi mai puţin timp, aerul să strică şi mai iute prin respiraţie şi în acest caz trebue cubagiul de aer să fie mai mare. Dar, fie camera cât de mare, aerul din ea după un timp oarecare, 8 până la 10 ore, începe a să strica şi atunci trebuie reînoit dacă nu voim ca respiraţia să devină din ce în ce mai anevoioasă, iar dacă am mai întârzia cu primenirea aerului, cu ventilaţiunea, ar începe să să ivească primele semne ale asfixiei (vezi acest cuvânt). Aerul proaspăt trebue luat de afară şi în cantitate cu a-tât mai mare şi cu atât mai des cu cât camera este mai mică şi numărul locuitorilor ei mai mare. Aerul trebue să fie curat şi pentru aceasta nu trebue să să deschidă ferestrele din partea unde sunt latrinele (privăţile), canalele de scurgere, sau maidane încărcate cu tot felul de murdării. Dacă avem un aparat de ventilaţie, el va fi aşezat astfel încât să ia aer din sus de a-coperiş, unde atmosfera nu este aşa de încărcată de necurăţenii. Aerul proaspăt trebue să aibă o temperatură potrivită, să nu fie nici prea uscat, nici prea umed, de a-ceea este bine ca locuinţa să aibă o dublă orientaţie, ceeace permite ca să să deschidă ferestrele sau să să aşeze ventilatoarele spre mează-zi iarna şi spre mează-noapte vara (vezi Locuinţă). — Mijloacele pentru a reînoi aerul din o cameră, a’l întreţine curat şi abondent, constitue ceea ce să numeşte ventilaţiune, care este naturală şi artificială. Aerisirea sau ventilaţiunea naturală să face prin grosimea păre-ţilc r locuinţii, prin încheieturile dela deschiderile ei, prin uşi ^şi ferestre, prin coşurile dela sobe. Păreţii lasă să pătrundă aerul necontenit, fiindcă materialele de con-strucţiune sunt de obicei poroase : piatra calcară ocupă primul loc în această privinţă, apoi vine lemnul de brad, mortarul (tencuiala), cărămida, betonul şi cimentul, care e cel mai puţin poros. Insă această poro-sitate să micşorează pe când să măreşte umezeala care vine din subsol sau dki a-fară, când plouă, din care pricină nu trebue să ne bizuim pe acest mod nestatornic de aerisire. Putem dar, îmbrăca păreţii cu hârtie zugrăvită sau cu alte lucruri impermeabile, cari nu ne pot lipsi decât de o prea mică cantitate de aer, dar cari — 22 — AERI ne pun în acelaşi timp la adăpost de umezeală (igrasie). Nu de mult timp s’a, in-, ventat un procedeu recomandabil, întrebuinţarea geamurilor perforate, găurite, ciuruite de găuri mici, cari lasă să pătrundă aerul din afară fără întrerupere şi foarte încet aşa în cât nu să produce mai nici un curent. Aerisirea care să produce prin încheieturile ferestrelor şi a uşilor este mai mult neplăcută de cât folositoare, pentru care de multe ori suntem forţaţi să punem cârnaţi de bumbac pe la ferestre şi uşi, iar cei săraci le lipesc cu hârtie. Aerul de afară trece prin încheieturile şi crăpăturile dela uşi şi ferestre fiind atras de coşul sobei, aşa’ că el în loc să să împrăştie prin cameră să duce deadreptul cătră sobă răcind astfel picioarele şi spatele celor ce stau acolo. Cea mai bună ventilaţie şi cu adevărat folositoare este aceea care să face prin deschiderea uşilor şi mai ales a ferestrelor, repetată mai de multe ori în cursul zilei; acest mijloc de ventilaţie naturală este cel mai bun şi mai practic' şi poate înlocui toate procedeele de ventilaţie artificială. Deschizând o uşe sau o fereastră, aerul de afară pătrunde în odaie prin partea de jos, iar aerul din odaie iasă afară prin partea de sus a uşei sau a ferestrei, făcându-să un curent circular,, prin ajutorul căruia aerul din cameră să primeneşte radical, mai ales dacă le ţinem deschise mai mult timp. Pentru ca primenirea aerului să să facă cât să poate de bine ferestrele trebuie să fie mari, de 3 metri înălţime pe 1 metru lărgime ; odaia să aibă mai multe ferestre, opuse, faţă în faţă, iar nu numai o fereastră, sau când sunt mai multe să nu fie pe aceeaşi parte, căci în acest caz aerul nu pătrunde în cantitate îndestulătoare ; când e numai o fereastră atunci să va deschide în acelaşi timp şi uşa pentru ca să să poată stabili curentul de aer. Prin urmare regula este : să să deschidă ferestrele cât să poate mai des şi mai mult timp. Lucrul acesta e cu putinţă când nu e om bolnav în odaie, care nu este locuită în timpul zilei. Dimineaţa când să curăţă casa, toate camerile pot fi aerisite pe rând, timp de o oră sau două, camera de dormit şi odaia de lucru pot fi ventilate în timpul mesei, sufrageria în intervalul meselor; în fine, câud ai casei iasă la afaceri sau la plimbări şi petreceri, aerisirea să poate face şi în alte ore. Nu trebue să aşteptăm cu primenirea aerului până ce el să strică, ci s’o facem regulat la ore hotărâte. In odaia în care zace un bolnav AERI — 23 — AFIN primenirea aerului este tot aşa de trebuincioasă, însă trebuie luate oarecari pre-cauţiuni. Pentru a evită curenţii de aer faţă de cari bolnavii sunt cu mult mai simţitori, s’a inventat ferestrele duble, ferestrele cu basculă, mulţumită cărora aerul ce vine de afară să duce cătră tavan, unde să încălzeşte înainte de a veni în atingere t cu bolnavul. In lipsa acestor ferestre, ventilaţia să poate face cu mult mai bine prin ferestrele obicinuite, ţinând bolnavul bine acoperit, punând înaintea patului un paravan şi ţinând ferestrele mai puţin timp deschise. Această aerisire poate fi repetată mai de multe ori în timpul zilei, însă nici odată în timpul când bolnavul are friguri sau este înăduşit (asudat). Când bolnavul sufere de piept, atunci e mai bine ca să să deschidă ferestrele numai în camera vecină în care să va face puţin foc, pentru ca a-erul curat să să încălzească înainte de a ajunge la bolnav. Nu trebue dar ca de frică de a nu să agrava boala să nu aerisim camera bolnavului, care are mare trebuinţă, şi mai mare decât omul sănătos, de aer curat (vezi Bolnavi). Sobele sunt un bun mijloc de aerisire (vezi Încălzire). Când arde focul puterea de ventilaţie a sobei creşte în virtutea tiragiului care să face prin coş ; o parte din aerul camerei iasă pe coş cu fumul odată şi este înlocuită cu altă parte de aer curat şi proaspăt, care vine din afară prin uşi şi ferestre. A-cest schimb de aer să face de altfel şi când nu e foc în sobă, însă în măsură mai mică ; el este cu atât mai preţios cu cât să face şi noaptea şi ziua. Prin urmare cel mai rău lucru este când să astupă coşul după ce s’a stins focul sau şi când nu să face foc de loc cum este în timpul verii. Aerisirea sau ventilaţiunea artificială, când este bine instalată, are însuşirea de a lucra în tot minutul, ziua şi noaptea, introducând necontenit aer curat şi alungând în acelaşi timp aerul stricat. Sunt două metoade : una numită prin apel sau aspiraţie, care trage afară aerul stricat înlocu-indu-1 cu aer curat; cealaltă prin împingere (propulsiune) care insuflă aer proaspăt alungând pe cel stricat. Să poate extrage aerul stricat prin ajutorul căldurii, ventilaţie termică, pentru care trebue să avem o sobă de apel special construită pentru a-cest scop ; sau să poată reînoi aerul prin mijlocul unor aparate sau maşini, cari sunt puse în mişcare prin vânt, apă, vapor sau gaz, electricitote, prin puterea omului sau a cailor (ventilaţiune mecanică), AEROTERAPIE (dela cuvintele greceşti aer şi therapefm, a îngriji). — Prin aceasta să în-ţălege tratarea boalelor prin aer comprimat, rarefiat sau saturat, cu diferite substanţe medicamentoase (vezi Aer comprimat şi Aer rarefiat). AESCDLDS HIPPOCASTANUM. — Caută la Castan sălbatic. ĂETHUS CYNAPIUM. — Caută la Pătrunjel. AFAZIE (dela grec. a, fără, şi phâsis, vorbă, grai). —■ Turburarea vorbirii, cu păstrarea ideilor şi intregimea aparatului de vorbit. Afazia s’a confundat multă vreme cu afonia care însamnă pierderea vocii; ea s’a mai numit şi afemie, sau alalie, sau dis-lalie. Omul afazie nu poate spune ceea ce gândeşte, el pronunţă cuvinte fără nici un înţeles, dar acele cuvinte sunt bine articulate ; din când în când ele pot exprima lămurit idei drepte. Sunt mai multe grade de afazie : unii bolnavi sunt aproape muţi alţii repetă cuvintele cari li să spun; unii pun un cuvânt (în totdeauna acelaş) impropriu în locul cuvântului adevărat; sunt unii cari ş’au perdut numai un mic număr de cuvinte. Câte odată scrierea este turburată ca si vorbirea {agrafe); uneori lipseşte gestul şi vorbirea mimică; alteori nu pot ceti cuvintele (cecitate verbală), sau nu aud vorbele (surditate verbală), deşi mâna, vederea şi auzul sunt neatinse şi inteligenţa, deşi cam slăbită, este normală. Afazicii sunt de obicei damblagiţi într’o jumătate a corpului (emiplegie), mai adeseori în dreapta. Leziunea care produce afazia cele mai de multe ori este o înmoiere de creeri, situată în dreptnl circumvoluţiunii a treia frontală din stânga, în urma unei embolii sau tromboze a arteriei silviene. E şi o afazie intermitentă (în sifilis). Tratamentul este acela al leziunii cerebrale, însă trebue bolnavul să fie învăţat din nou a scrie, a vorbi (vezi Creeri). AFIN, afinghi (vaccinium myrtillus, fam. Ericaceelor). — Mic arbust care creşte prin păşuni petroase in regiunea alpină şi prin locurile stâncoase şi umede din pădurile montane şi subalpine (mai-iunie). Fructele dulci, puţin acrişoare cunoscute sub numele de afine să mănâncă; din ele se fac conserve şi siropuri răcoritoare. Sucul roşu închis al acestor fructe să întrebuinţează spre a văpsi stofe şi pentru colorarea vinurilor. In medicină să întrebuinţează frunzele şi fructele. Principiul activ un acid chinic. Proprietăţi: contra diareei; să dă: praf 4 gr. tot la 2-3 | ore; extract 1-2 gr. pe zi în pilule; tine- AFIN — 24 — AGAS tură, un pahar de licor pe zi; sirop 2-6 linguri pe zi. ÂFINGHI. — Caută la Afin. AFIOK. — Caută la Opiu. AFONIE (dela grec. a, fără, şi phdni, voce, glas). — Neputinţa de a scoate sunete. A-fonia provine sau din cauză că coardele vocale nu mai pot vibra: paralizia muşchilor glotei, datorită unei leziuni inflamatoare (unele laringite), sau unor ulceraţii (sifilis, cancer, oftică), sau din pricina existenţei falşelor membrane (crup), sau a unor tumori cari apasă laringele (gâtlejul). Să mai observă afonia datorită paraliziei muşchilor în isterie, dar atunci ea vine brusc şi dispare, tot aşa de repede. Afonia mai poate fi datorită şi la aceea că curentul de aer care pune in mişcare coardele vocale nu să mai produce (rănirea sau strâmtorarea tracheei, paralizia diafragmului, etc). Afonia diferă de râguşealâ, în care sunetele există însă sunt mai slabe (vezi Laringită, Voce). AFRODIZIAC. — Medicament care aţâţă dorinţele veneriene (de a avea raport sexual). ÂFTE (dela grec. aptein, a aprinde, a arde). gurar, pleşne, pogană, puşche. — Sunt un fel de beşicuţe cari să ivesc în gură, albe sau cenuşii, încunjurate de un cerc roşu şi cari după 2—3 zile să sparg lăsând în urma lor câte o rană foarte dureroasă la cea mai mică atingere. Aceste beşicuţe să arată de obicei pe limbă, în vârf sau pe laturi, să pot întinde şi pe buze, pe gingii, pe căptuşeala obrazilor (stomatită aftoasă) şi chiar pe migdale (angină aftoasă). Gura miroasă urât. Să ivesc de obicei la copiii mici, cari au dureri aşa de mari încât nu pot suge; să văd şi la oameni mari cari fumează sau nu-şi ţin gura curată. In popor să crede că această boală de gură vine când cineva a mâncat un lucru pe care au umblat şoarecii.—Tratament. Să să facă gargară cu ceai de nalbă sau de susai, să să atingă rănile cu câte o picătură de spirt sau de apă de Colonia sau şi mai bine cu piatra iadului, sau cu miere de trandafir (miericică) cu puţină piatră acră în ea sau cu borax, ori gargară cu clorat de potasă, 8 gr. la 200 apă. înainte de toate însă trebue luat o curăţenie, unt de ricină; copiii 1—2 linguriţe, oamenii mari 2 linguri. ÂFUZIUNE (affusio, dela afundere, a vărsa pe, a turna pe deasupra, a uda), — Aceasta constă in a turna pe tot corpul sau numai pe una din părţile sale o cantitate de apă rece sau caldă’. Afilziunea să deosăbeşte de abluţiune, care este o spălare parţială, de irigaţiune, care este o stropire sau udare locală, de duş, în care să aruncă apa cu oarecare putere asupra părţilor pe cari trebue să le impresioneze. In afuziune bolnavul primeşte conţinutul unui vas plin cu apă, care să revarsă asupra lui. Iată ciim să face afuziunea: să pune bolnavul desbracat într’o baie, în care poate să fie puţină apă caldă, în picioare sau în poziţie şezândă, apoi să toarnă apa pe deasupra lui, după care bolnavul iasă din baie, să şterge bine pe corp, să pune în pat şi să învăleşte într’o plapomă de lână, sau să îmbracă repede şi iasă în plin aer. Afuzi-unile reci au efecte variabile după durata şi modul lor de aplicaţiune: sedative (liniştitoare) sau stimulente (aţâţătoare). Ele sunt nesupărătoare chiar şi atunci când corpul are o temperatură ridicată sau este în transpiraţie (asudat), însă în acest caz afuziunea rece trebue să fie de scurtă durată. Ele sunt stimulente când apa are 12° şi durata 2—3 minute; sedatice când apa are 14—16° şi durata 10—15 minute. Afuziu-nile reci sunt bune mai cu samă în boalele febrile grave cu adinamie (lipsă de putere) mare, cum sunt: febra tifoidă, scarlatina, febrele intermitente; ele sunt foarte folositoare în mai toate boalele nervoase (nevroze); au dat succese în boalele grave de de creeri sau de măduva spinării (meningită); în inflamaţiile locale, în arsuri etc. (vezi Irigaţiuni). Afuziunile calde să întrebuinţează mai rar şi sunt mai puţin folositoare. Ele servesc mai mult ca sedative (apa de 25—30°). AGAPI (judeţul Neamţu). — Staţiune climaterică de vară, mănăstire de călugăriţe, situată în curbătura Măgura, în fundul unei văi umbrite, altitudine 480 metri. Clima escelentă şi constantă; aerul foarte curat şi imbalsamat cu miros de brad, iar întinsele păduri seculare din jur exercită o in-fiuinţă continuă asupra împrospătării lui. Viaţa liniştită şi ieftină ; confortul necesar nu lipseşte. împrejurimile sunt foarte pitoreşti şi numeroase: mănăstirile Văratec, Neamţu, Secu, Horaiţă şi staţiunea balneară Bălţăteşti. — Indicatiuni: să recomandă anemicilor, surmenaţilor, nevrastenicilor, convalescenţilor, ofticoşilor în gradul' I şi II cari n’au încă friguri. ÂGÂTINÂ. — Să dă ca antinevralgic şi anti-reumatismal. Doză: 50 centigrame, repetată de 2—3 ori pe zi. AGASÂRE (dela grecescul akazein, a ascuţi; franţuzeşte agacement, dela agacer, a stre- AGIT — pezi dinţii, fig. a întărâta, a irita, a provoca). — Sunt două feluri de agasări: una morală şi alta fizică. Cea morală constă în o schimbare trecătoare a caracterului, o i'ritabilitate particulară a nervilor, care face să ne fie penibilă orice senzaţie fizică şi morală pe care în altă stare nu o avem. Taci, nu mă agasa; lasă-mă în pace că mă agasezi; sunt agasat; m’ai agasat; totul mă agasează; sunt vorbe obicinuite la persoanele nervoase, iritate, cari în unele momente nu pot suferi nimic, să irită de orice; cel mai nevinovat cuvânt sau faptă le întărâtă, sunt gata de ceartă cu ori-cine şi pentru orice, Această stare fiind trecătoare nu să recomandă ca tratament decât linişte şi calmante, puţin bromur de potassiu (2—4 grame), iar pentru a modifica starea generală a acestor persoane nervoase, cari mai întotdeauna sunt şi anemice, li să dau tonice'(fieruginoase) şi preparatele de valeri-ană; idroterapie. Agasarea fizică este cunoscută de toţi sub numele de strepezirea dinţilor (vezi aceste cuvinte). AGITAŢIUNE (agitatio, dela agitare, a mişca iute, a clătina, a sgudui), ne odihnă, nelinişte. — Câţi dintre noi nu cunosc această stare supărătoare de neodihnă, în care nu putem sta la un loc, ne mişcăm într’una, umblăm şi vorbim mai mult ca de obicei? In această stare inteligenţa este mărită, exaltată, din care cauză omul are mare poftă de vorbă; ideile să succed fără întrerupere, sar dela un obiect la altul, dar tratează despre lucruri reale, aievea, şi să înlănţuesc unele cu altele, ceea ce deosăbeşte agitaţiunea de delir (aiurare). Putem fi agitaţi nu numai în timpul zilei ci şi în cursul nopţii, când avem somnul neliniştit, ne deşteptăm adeseori, ne mişcăm în continuu în pat, când pe dreapta, când pe stânga. In boalele grave cu ferbinţeală mare agitaţiunea este un semn foarte comun şi să pronunţă mai ales cătră sară. — In copilărie să observă cu mult mai des decât în oricare vârsta şi cuuza poate fi de multe ori un lucru de nimic: un ac cu gămălie rău pus care înţeapă, sau un şiret care strânge prea tare ; în aceste cazuri dacă ridicăm cauza ^dispare agitaţia. Uneori un dinte care uu poate ieşi (vezi Den-.tiţiune), şi atunci trebuie tăiată gingia; alte-ori mâncarea prea multă, încărcarea stomacului, jocul prea obositor şi prelungit din cale afară,' expunerea prea lungă la un soare prea cald sau la un foc prea arzător. In toate aceste cazuri, odihna, puţină dietă, o ceaşcă de ceai de muşăţel sau de 25 — AGON tei fac să dispară răul. — Câte odată însă cu toate îngrijirile aceste, agitaţiunea continuă, merge crescând şi perzistă ziua şi noaptea, şă însoţeşte de căldură şi de alte semne: vărsături, diaree sau constipaţie, tusă, strănutare, durere de gât, etc. In a-ceste cazuri trebue să ne temem de o meningită, de o febră eruptivă (pojar/ scar-latină, etc), sau de vr’o angină, şi atunci, fără să perdem vremea, vom pune pe fruntea copilului cârpe înmuiate în apă rece Şi vom trimete după doctor, singur fiind în stare de a ne spune ce este şi ce trebue de făcut. — In etatea adultă agitaţiunea de asemenea poate fi trecătoare şi să dispară odată cu cauza care i-a dat naştere, fără nici un tratament. Ea să arată de preferinţă noaptea; unele persoane nu pot sta culcate pe spate fără, ca să nu aibă somnul agitat; altele sunt agitate din cauza unei mistuiri grele provenită din mâncare prea multă şi măncări prea grele; unii din pricină că au luat băuturi excitante, ceai, cafea, şampanie, licoruri, fără ca să fie o-bicinuiţi cu ele; alţii fiindcă au avut în timpul zilei emoţiuni mari sau au suferit de căldură mare cum e în timpul verii. — Dacă agitaţiunea perzistă mai multe zile dearândul, cu sau fără întreruperi, dacă ea continuă ziua şi noaptea, dacă să mai însoţeşte şi de alte semne, atunci de sigur că ea este începutul unei boale adevărate, de o durată mai mult sau mai puţin lungă: o febră tifoidă, un reumatism, o îngrămădire de sânge la piept sau oricare boală acută, căci toate încep cu un fel de agitaţiune. Ea mai există şi în diferitele forme de alienaţiune mentală, în mod continuu sau numai momentan (vezi Nebunie). Medicamentele cele mai bune în contra agitaţiunii sunt cloralul şi opiu, pe cari numai doctorul le poate prescrie, dar, până să vie el, vom pune bolnavul în pat în o odaie curată şi aerisită, îi vom da o curăţenie (sare amară, unt de ricină, a,pă de Breazu), dietă şi băuturi răcoritoare (li-monade,. sirop de smeură cu apă), ceai de tei, apă de fiori, cari toate pot da linişte bolnavului şi în cazurile uşoare pot să-l vindece. — La bătrâni agitaţiunea este mai rară, dar când există este cu mult mai gravă şi ne face să ne găndim la o fluxi-une de pept care poate duce la moarte pe om fără mare tapagiu. AGONIE (dela grec. agon, luptă), a trage să niQară. — Lupta organismului contra morţii, care se chiamă agonie, este cel mai trist spectacol şi cel mai penibil pentru .rude- AGON - 26 — AIRO niile celui ce trage, să moară. Iată cari sunt fazele acestei lupte supreme din care muribundul iasă întotdeauna învins. Mai întâi inteligenţa să întunecă; cunoştinţa să pierde; bolnavul nu mai răspunde decât prin fraze puţin lămurite şi fără şir, fiindcă gândirea nu mai există,, iar vocea, după ce a devenit mai slabă şi schimbată, înceată eu totul din cauza paraliziei gâtlejului (laringelui). Omul să află într’o stare de somnolenţă din care nu-1 putem scoate de cât momentan prin excitaţiuni din cele mai puternice. Uneori inteligenţa săpăstrează până în ultimul moment, când bolnavul singur îşi dă seama că moare, cazuri cari din fericire nu sunt dese. Intru cât priveşte mişcările, ele să slăbesc pe încetul, începând cu membrele inferioare, picioarele fiind deja în nemişcare pe când mânile să mai mişcă din când în când. După aceasta urmează paralizia gâtlejului şi a ezofagului, aşa că apa turnată în gură cade în stomac ca într’un vas inert, producând un sgomot special, sau iasă afară fără să fie înghiţită, tot astfel să întâmplă cu orice i să dă. Din cauză că simţirea este micşorată foarte mult, aproape stânsă, bolnavul nu sufere aproape de loc; durerile din timpul boalei nu le mai are. Simţurile şi anume: mirosul, gustul şi pipăitul nu mai. slujesc; vederea şi auzul de obicei sunt stânse, cu toate a-ceste tot e bine ca să nu să vorbească în jurul muribundului, căci poate să mai în-ţăleagă câteceva. Fizionomia ia o înfăţoşare proprie: faţa care la început este roşie posomorâtă capătă o paloare specială; trăsurile să şterg, tâmplele să înfundă, obrazii devin flasci şi atârnă, nasul să subţiează şi să răceşte, buzele sunt mai subţiri şi decolorate, pleopele (clipele) sunt pe jumătate închise şi ascund în parte ochii cari sunt înfundaţi în orbite, acoperiţi de o pânză ca de păiangen, cu privirea rătăcită. Căldura începe să dispară din mâni, din picioare, din nas, din urechi şi o sudoare rece acopere pelea, mai ales la cap şi la mâni. Bătăile inimii şi pulsul sunt mai încete şi mai rare. Respiraţia slăbeşte, să răreşte şi pare că s’ar împedeca, auzindu-să de departe un ral sonor, un horcăit, produs prin flegma ce rămâne în gât şi pe care omul nici n’o poate scuipa, nici n’o poate înghiţi, din cauza paraliziei gâtului şi din pricina acestui horcăit să zice că bolnavul trage să moară. Aceasta ţine până vine o expiraţiune supremă, ultimul suspin cu care i-a şşit sufletul (vezi Moarte)! — Durata agoniei în termin mijlociu este de 20 până la 80 ore, rar ajunge până la 48 de .ceasuri şi în mod excepţional trece de 2 zile. Deşi odată agonia începută nu mai este nici o nădejde de viaţă şi prin urmare nu mai este nimic de făcut, totuşi cei din jurul muribundului pot să-i îndulcească ultimele momente: să va căuta să i să uşureze respiraţia aerisind odaia şi ne lăsând să steie acolo decât foarte puţine persoane ca să nu să strice aerai, să va ţine capul ridicat pe perine, să va curăţi din când în când flegma din fundul gurii cu un pomătuf de vată sau mai bine cu un deget, îmbrăcat într’un capăt de şervet, să va uda buzele şi gura cu o cârpă muiată în apă rece, simplă sau Îndulcită cu zahăr, sau îndoită cu apă de mentă ori cu zamă de portocale. In fine, să va da muribundului, dacă cumva a cerut’o din timpul vieţii, ultima mângâiere a religiunii. AGRIŞ, acriş, agreş, agriş sălbatic, bor-boană, borboane, burboană, burboane, coacăză sălbatică, rezăchie sălbatică, Struguri Spinoşi (Ribes grossularia, fam. Saxifragaceelor). — Arbust ale cărui fructe sunt nişte boabe ovoide, verzi, galbine sau roşii, păroase sau fără peri, care creşte prin locuri stâncoase şi să cultivă prin grădini (Aprilie—Mai). Fructele numite agrişe să mănâncă; necoapte sunt acre, astringente şi irită stomacul; coapte sunt dulci, răcoritoare şi laxative. AGRIŞ ROŞU. - Caută la Drăcilă. AGROPYRDM REPESS. - Caută la- Pm. AGURIDĂ. — Caută la Struguri. AGURINĂ. — Este o sare dublă de teobro-mină sodată şi de acetat de sodiu. Ea este uu diuretic bun şi bine tolerat de bolnavi; lucrează în doze relativ mici, 25—-50 centigrame pe zi; ea nu măreşte numai cantitatea urinii dar elimină în abondenţă şi elementele solide excretate de rinichi, fos-fatele mai ales, de aceea este bine să nu să întrebuinţeze în cazurile de fosfaturie. Să dă în buline de 25 sau 50 ctgr. pe zi, sau în soluţie apoasă (vezi Teobrominâ). AHREAN. — Caută la Hrean. AI. — Caută la Usturoiu. AIOR. — Caută la Laptele cânelui. ĂIROL (oxiodogalat de bismut). — Praf cenuşiu, fără miros, nu să topeşte în apă însă să descompune în un product roşietic în atingere cu lichidele apoase. Să întrebuinţează ca antiseptic, având aceleaşi proprietăţi şi dându-să în aceleaşi doze ca io-doformul, al cărui succedaneu este (vezi Iodoform). AIUE 27 — ALĂP AIURARE. — Caută la Delir. AIX-LES-BAINS (Franţa, Savoia). — Staţiune balneară cu ape sulfuroase calcice calde (45'). Stabilimentul este deschis peste tot anul, dar stagiunea este între 1 Aprilie şi 1 Noembrie. Climatul foarte dulce ; altitudinea, 260 metri. Modul de întrebuinţare: apa minerală sub toate formele apelor sulfuroase, dar ceeace caracterizează tratamentul la această staţiune este duşul-masagiu: timp de 20 minute bolnavul este în acelaşi timp supus duşului şi masagiului, apoi să culcă sau face exerciţiu. Să recomandă pentru reumatism şi limfatism. — In apropiere să află o staţiune climaterică de altitudine Kevard. — Pentru mai multe amănunte vezi: Ape minerale ' sulfuroase. AJACCIO (capjtala Corsicei). — Staţiune de iarnă, care să poate locui dela Octombrie până la Mai. Dealurile şi colinele cari înconjoară oraşul nu lasă să treacă decât vânturile dela sud-vest. Temperatura variează între 9° (Ianuarie) şi 10° (Octombrie). Umiditatea atmosferei variază intre 71 şi 80. Cerul în general este senin ; apele să scurg repede ; solul este granitic. Să recomandă această staţiune pentru : bronchită, pentru oftică (la început) ; nu este bună pentru reumatism, gută. Plimbări şi excur-siuni numeroase şi interesante. AJUN. — Caută la Abstinenţă. \ AJUTOARE PUBLICE. — In anii din urmă, mulţumită stăruinţii doctorului M. Minovici, s’a înfiinţat şi în Bucureşti o societate, după modelul celor din străinătate, numită „Salvarea“, cu mai multe posturi de ajutoare, pentru a da primele îngrijiri celor răniţi sau bolnavilor. cari cad pe stradele oraşului. Această societate îşi are trăsurile proprii pentru a transporta răniţii şi bolnavii, cu personalul, aparatele şi instrumentele trebuincioase, dând rezultate admirabile. La, primul semnal de alarmă un medic este la dispoziţiune, care cu ajutoarele lui pleacă în grabă mare la locul arătat cu trăsura de ambulanţă, care cuprinde tot ce este necesar pentru a îngriji şi culca un rănit sau un bolnav, aşa că la moment i să poate dâ acestuia tot ajutorul medical transportându-1 la casa lui sau la spital, după dorinţă şi după cerinţa boa-lei. In ce constă aceste ajutoare, cetitorul o poate afla la articolele : Apoplexie^ Arsuri, Asfixie, Convulziuni, Electricitate, Emoragie (curgere de sânge), Entorză (sucitură de încheietură), Epilepsie, Ezo-fag, Fractură (ruptură de os), Frig, In- solaţiune (soare sec), înţepături, Isterie, Ochiu, Otrăviri, Plagă (rănire), Sincopă (leşin), Turbare, Trăsnet, Urechie, Vipere, Luxaţiune (scrintire). : $ ALĂMÂIE. — Caută la Lămâie. ALĂMÂIOARE. — Caută la Gutuie. ALĂPTARE (lactatio). — Copilul îndată după naştere simte trebuinţa de a dormi şi numai după vr’o trei ceasuri să alăptează pentru întâia oară. Obiceiul de a da noului născut la început apă cu zahăr sau ceaiuri nu este bun; dacă mama n’are încă lapte e mai bine să să deie copilului puţin lapte căldicel de vacă amestecat cu o parte de apă fiartă şi îndulcită cu puţin zahăr. In timp de mai multe luni, copilul să va hrăni numai cu lapte, care este foarte hrănitor (vezi Lapte) şi singurul nutriment care îi prieşte. Prin urmare, alăptarea este nutrimentul primei copilării, care nu va fi înlocuită decât numai după mai multe luni (vezi Înţărcatul). Alăptarea este de trei feluri: naturală, când copilul suge dela sânul maicii sale sau al unei doici sau dela un animal domestic femelă; — artificială, când copilul suge laptele .din biberon sau îl bea cu linguriţa ori cu ceşcuţa ; — mixtă, când copilul este hrănit atât la sân cât şi cu biberonul (sticlă sugătoare).—Din alăptarea naturală (maternă, străină şi animală) cea mai bună şi din fericire cea mai răspândită este cea maternă, din partea mamei, despre care ne vom ocupâ în primul loc. Natura şi mintea cer ca muma să nutrească singură copilul pe care l’a născut. Cel mai mare folos în alăptarea maternă este potrivirea desăvârşită care este între calitatea laptelui mamei şi trebuinţele copilului. In momentul naşterii copilul găseşte în laptele mumei cantităţile de apă, de zahăr, de materie grasă, etc., cari îi convin; apoi, mulţumită schimbărilor naturale pe cari aceste elemente le încearcă în măsură cu cât să depărtează de acest moment, copilul este sigur da a le avea în proporţiile cari să potrivesc exact cu trebuinţele corpului său. Folosul mamei de a-şi nutri copilul încă este mare, căci laptele îi umflă sânuîlie, i le întăreşte, aşa că dacă ele n’ar găsi în sugerea copilului o scurgere uşoară şi naturală s’ar inflama, dând naştere la abces, care e foarte dureros (vezi Sânuhi). Afară de aceste mai este un alt folos ; a-lăptarea maternă dă mamei putinţa de aşi îngriji copilul bine, ceeace nu să poate cere dela o femeie străină, care n’are dragostea şi devotamentul ei. Sunt însă unele împre- ALĂP — 28 — ALĂP jurări cari împedecă sau opresc chiar dela început alăptarea maternă. Din partea copilului este o slăbictune prea mare generală sau diformităţile guîii (buză de iepure sau limbă prinsă), cari îi împedecă să iee sânul. In aceste cazuri trebue sări hrănim cu linguriţa sau cu biberonul, cel puţin în primele zile, până când copilul să mai întăreşte ca să poată lua sâiul. Din partea mamei poate să fie calitatea rea a laptelui sau cantitatea lui prea mică, sau micşori-mea sfârcurilor, o slăbiciiine generală cu anemie (lipsă de sânge) mare, unele boale cari să pot da copilului (oftica, nebunia, epilepsia, etCi), ivirea unei. boale molipsitoare şi febrile, dacă mama rămâne din nou însărcinată. Intru cât priveşte menstru-aţia (periodul, sorocul), dacă ea să iveşte în timpul alăptării, copilul; poate continua cu sugerea, mai ales când supoartă bine laptele, afară numai de cazul când copilul sufere şi începe să aibă vărsături şi urdi-nare, atunci va înceta alăptarea. Am zis la începutul acestui articol că copilul trebue să sugă după 2—3 ceasuri dela naştere şi să nu i să deie apă cu zahăr şi ceaiuri; nu este bine să aşteptăm ca sânurile să să umfle prin lapte prea mult, ceeace ar obosi copilul în timpul sugerii. La alăptarea copilului în cele d’întâi zile dela facere, mama va rămânea culcată, întorcându-să într’o parte, iar dela a 6-a sau a 7-a zi va dâ sânul copilului şezând cu spatele răzămate. Puţin timp înaintea facerii şi îndată după facere ţâţele femeiei conţin un lapte subţire şi limpede care să numeşte colostru. După ce copilul a supt colastrul să golesc maţele lui de materia negricioasă care s’a adunat în ele înaintea naşterii şi care să numeşte meconiu şi astfel să înlătură trebuinţa de a să dă nou-născutului curăţenie în primele zile. Cu încetul colostrul dispare, laptele devine mai puţin apos şi după 8 până la 10 zile el are grosimea şi compoziţia normală. Să va dâ copilului să sugă din amândouă sânurile ori de câte-ori suge, iar nu alternativ, adecă acum din un sân şi la altă sugere din celalalt sân; laptele din un singur sân nu-i ajunge ca să-l hrănească. Intru cât priveşte cantitatea de lapte pe care trebuie s’o iee noul născut hrănit la sân vom spune că este bine ca chiar dela început să să reguleze timpul şi durata alăptării. Dela a 2-a sau a 3-a zi după naştere copilul să nu &ugă ziua decât la intervale de cel puţin două ore şi noaptea la câte 3 pâna la 4 ore. Copiii cari au împlinit e-tatea de 2 luni să sugă noaptea şi mai rar decât la fiecare 4 ore. Fiecare alăptare să dureze 10 până la 12 minute. Dacă copilul a supt la o sugere prea mult lapte, el varsă ceeace a supt peste măsură, ceeace nu-i face rău, întocmai ca şi sughiţul rar. Dar când să ivesc vărsături adevărate cu scaune verzi, cu mătrice (colici intestinale), cu diaree (urdinare), atunci trebue rărite şi scurtate sugerile şi să să chieme doctorul, ca nu cumva copilul să să îmbolnăvească mai rău. Este bine ca să să reguleze sugerile după cum am arătat mai sus atât pentru a păstra puterea şi odihna mamei, cât şi pentru a asigura mistuirea şi somnul copilului. Nu este bine ca să căutăm a domoli ţipetele copilului dându-i numai decât ţâţă, câci acele ţipete nti sunt întotdauna semnul foamei (vezi Ţipete). Copilul bine desvoltat ia la fiecare sugere 60 până la 80 grame lapte în primele luni; la 4—5 luni 250 gr. ceeace ar face cam 1500 grame pe zi. Cel mai bun mijloc de a şti dacă laptele este bun şi îndestulător este de a căntări copilul dacă nu in fiecare zi cel puţin tot la 8 zile; în primele patru luni, el trebue să crească cu 20—30 grame pe zi; dela a 4-a până la 8-a lună cu 10—20 gr. pe zi; dela 8-a până la a 12-a lună cu 5—10 grame pe zi. Dacă copilul nu creşte în această măsură, dacă el este abătut, nepăsător, dacă nu câştigă în nimic şi dacă scaunele lui sunt de coloare verde sau verzuie ca spă-nacul, atunci e semn că laptele nu e bun şi nu e îndestulător şi atunci trebue să recurgem la alăptare mixtă sau la o doică sau la alăptare artificială. Este important de ştiut regimul pe care trebue să-l urmeze femeia care alăptează. Hrana mamei trebue să fie mai întâi uşoară de mistuit, în cantitate suficientă, însă nu exagerată, nu prea multă şi de calitate bună. Lintea şi cartofii măresc bogăţia laptelui, precum şi celelalte feculente, dar aceasta nu va să zică casă facem uz de aceste în cantitate prea mare înlocuind carnea şi peştele, cari dau tot atâta lapte ca şi vegetalele. Fructele, prăjiturile, îngheţata vor fi luate cu moderaţie, în măsură mică. Pentru ca mistuirea să fie bună, trebue ca hrana să varieze şi femeia să nu steie toată ziua închisă în casă. Femeia în timpul alăptării să va servi de aceleaşi băuturi şî în aceeaşi cantitate ca şi mai înainte, fără să-şi schimbe obiceiul; nu-i de lipsă să iee băuturi alcoolice în cantitate mai mare decât cum era obicinuită. Femeia care alăptează trebue să aibă destulă odihnă fizică şi morală. Un somn de cel puţin 6 ore este trebuincios, ALĂP un cuvânt mai mult pentru ca să să reguleze sugerile copilului. Emoţiunile vii ale mamei pot să aducă în compoziţia laptelui schimbări cari pot da copilului fenomene nervoase, convulziuni (spasme).—Alăptarea prin doică sau mancă. Dacă este cu neputinţă ca mama să hrănească copilul, el este încredinţat spre alăptare unei doici, sau în casă şi sub privegherea mamei, ceea ce este de preferit, sau afară din casă unde privegherea este foârte anevoioasă. Alegerea doicii cere diferite precauţiuni, adecă ea să fie sănătoasă, curată, să aibă lapte de ajuns (vezi Doici). De altfel această a-legere trebue să fie făcută întotdeauna de doctor. In tot cazul o doică bună este de preferit biberonului, oricât de bine întreţinut ar fi el. Alăptarea prin animal femelă. Prin conformaţia fizică şi docilitatea lor obicinuită, căţeaua şi capra sunt mai bune doici decât vacile, măgăriţele şi iepele. Dar acest mod de alăptare prezintă dificultăţi numeroase, din care cauză nu s’a putut adopta. —■ Alăptarea artificială sau cu biberonul (sticlă sugătoare.). Când mama nu este sănătoasă şi nu să poate găsi nici o doică bună, atunci trebue să să hrănească eopilul cu lapte de vacă, care trebue să fie de bună calitate (vezi Lapte) dela o vacă sănătoasă. In prima lună a vieţii o să adăogăm laptelui de vacă fiert şi căldicel o parte de apă fiartă căldicică şi o cantitate foarte mică de zahăr ordinar sau mai bine de zahăr de lapte (lactoză); dela a 3-a lună o să adăugăm o parte de apă la 2 părţi lapte, scăzând astfel cătăţimea de apă adaugată* până la a 8-a lună când vom începe a da laptele fiert curat, fără apă. Laptele de vacă să dă copilului eu biberonul sau sticla sugătoare, care cere o îngrijire cu totul deosebită (vezi Biberon). In nici un caz să nu să deie copilului o sugătoare de tulpan cu zahăr şi pesmeţi pisaţi sau cu altă umplutură, cari strică stomacul. Deşi laptele de bivoliţă este mai greu de mistuit decât cel de vacă îl putem folosi la nevoe. In timpul verii laptele să strică lesne, să acreşte curând şi produce vărsături şi dureri de inimă; pentru ca să-l ferim mai bine de stricăciune trebue fiert îndată ce s’a adus în casă şi după ce s’a răcit să să puie într’o sticlă curată şi astupată bine, iar sticla să să aşeze în alt vas cu apă rece său ghiaţă. Laptele de vite nutrite cu borhot acru din poverni şi din fabrici de zahăr nu este bun; borhotul care nu s’a acrit încă, nu strică laptele. înaintea eşirii celor. d’intâi 2 sau 4 dinţi să nu ALBI să dea copilului nici un alt aliment, nici o altă hrană decât lapte; până atunci să nu i să deie laptele cu linguriţa ci numai cu biberonul; până atunci copilul să fie ferit de mâncări făinoase şi de alte mâncări solide. Diferite alimente, cum sunt: laptele conservat elveţian, pulberea lui Liebig, pulberea lui Nestle şi alte preparate aşa zise pentru hrănit copiii, înlocuind laptele natural al femeiei, şi care preparate să vând în farmacii şi la băcănii sunt scumpe şi unele din ele cer să fie gătite cu multă îngrijire si nu sunt suportate bine de toţi copiii, de aceea este mai bine ca cu acei bani să să plătească o doică bună.—Alăptarea mixtă. Dacă mama este sănătoasă dar n’are lapte îndeajuns, dacă ea este obligată de a lipsi de acasă pentru a lucra în o fabrică sau a merge la v’un serviciu (funcţiune) şi mijloacele nu-i permit să ţină o doică* atunci ea poate să alăpteze copilul dandu-i-să a-cestuia şi lapte de vacă în lipsa ei, adecă să să facă alăptarea cât la sân atât cu biberonul, ceeace să chiamă alăptare mixtă, care nu e bună ca cea maternă, dar e mult mai bună decât cea artificială. Nutrirea cu biberonul să va face după cum s’a arătat mai sus. ALAUR. — Caută la ClUMĂFAÎE. ALBASTRU DE METILEN. - Clorur de tetra-metiltionină. Pulbere amorfă, albastră închisă, mată, fără miros, fără gust, solubilă în 60 părţi de apă sterilizată. Un sfert de ceas după ce s’a înghiţit, urina devine verzuie, apoi albastră-verde după 2 ore, în fine albastră închisă după 4 ceasuri. Albastru de metilen are proprietăţi bactericide variabile, şi anume : faţă de emâtozoarul impaludismului (succedaneu şi sinergie al chininei) ; faţă de gonococul blenoragiei (injecţiuni uretrale) ; precum şi faţă de alţi microbi, pentru care să dă în dizenterie, enterită tuberculoasă, conjunctivite in-fecţioase, ozenă, stomatite ulceroase. Albastrul de metilen calmează durerile în a-taxia locomotrice, în polinevrite, în nevralgii şi uneori şi în reumatismul muscular ; s’a mai dat în diabet şi albuminurie ; apoi ca agent de sugestiune în isterie (în pilule). Doză : 5—50 centigrame în buline, pilule. Pe dinafară să dă în pulbere, în soluţiuni, colire, injecţiuni întramusculare. ALBASTRU DE PRUSIA. — Caută la Cianur. ALBEAŢĂ. — Caută la Oghi şi la Cornee. ALBINE (înţepături de).— Fiecare albină are un acuşor la partea d’inapoi cu un vârf ascuţit şi dinţat (15 până la 16 dinţişori), - 29 - ALBI — 80 — ALBU Câre îl face să samene cu o suliţă şi din tiare pricină odată intrat în pele el nu mai poate eşi. Acuşorul este găunoşit pe dină-, untru şi prin acel canal iasă veninul care este produs de 2 beşicuţe aşezate in pântece şi care venin măreşte durerea înţepăturii. Cu acest acuşor să apără albinele când sunt atacate sau lovite sau supărate în lucrarea lor, şi atunci înţeapă unde le vine bine, pe faţă, gât, mâni sau pe ori ce altă parte descoperită a corpului. Partea înţepată îndată să înroşeşte, să umflă şi dă loc la o mâncărime şi arsură de multe ori foarte mare. Când înţepăturile sunt multe să pot ivi semne grave, umflături mari şi abcese. S’a întâmplat uneori de copii sburdalnici s’au dus în stupărie ori au încercat să scormonească neşte vespi din culcuşul lor, cari au fost aşa de tare înţepaţi de un număr mare de insecte încât au căpătat gangrena la membre prezentând semne foarte grave urmate chiar de moarte. — Mai întotd’auna acuşorul introdus sub pele să desface de corpul albinei atrăgând cu el şi beşicuţa cu venin, pe care o vedem în înţepătură sub forma unui punct rotund şi negru. Nu trebue să apăsam pe această pungă ca să nu să mai scurgă venin în rană ; e bine s’o ridicăm cu un vârf de ac, ceea ce să face lesne cu puţină îndămânare şi cu ochi buni. După ce s’a scos acuşorul e bine să să spele locul cu apă rece sărată, cu oţet, cu spirt de Vin, cu apă de Colonia, cu apă de plumb sau cu câteva picături de amoniac licid, cari toate micşorează durerea. Să mai poate pune şi un amestec de: amoniac 15 grame, colodiu 5 gr. şi acid salicilic 50 centigrame. Când înţepăturile sunt foarte numeroase vjr trebui ea bolnavul să facă o baie caldă şi să i se deie pe dinăuntru tonice (întăritoare). Câte odată albina pătrunde în nas sau în gură şi atunci lucrurile sunt mai grave. Să întâmplă uneori că mâncând fructe să înghiţim din greşală o albină sau o vespe şi atunci de ciudă să ne înţepe în gură sau în fundul gurii sau pe limbă, după care părţile înţepate să umflă aşa de tare încât ne astupă răsuflarea şi putem muri de asfixie. Cel mai bun lucru este să facem gargară cu sare de bucătărie topită în apă în care vom pune şi puţin oţet, iar dacă să îngroaşe gluma să chemăm doctorul. Să , mai recomandă ca gargară ceaiul de nalbă, de floare de soc şi de capete de mac. Bondarul (bărzâunul) şi vespele sunt tot aşa de primejdioşi ca şi albina. Tratamentul este acelaşi, precum şi în înţepă- turile de ţânţar, tăun (streche) şi în . muşcăturile de omidă. ALBINISM (dela lat. albuş). — Lipsa de pigment (materie colorantă) sau de granulaţii melanice (negre) în celulele poligonale ale stratului adânc al pielei, în celulele zise pigmentare cari căptuşesc irisul şi cavitatea ochiului. Tot pentru acelaşi cuvânt e-ste decolorarea sau albirea părului (caniţie congenitală), etc. Din această stare, datorită de obicei unei opriri de dezvoltare, rezultă, la rasa albă, o coloraţiune alb-lăp-toasă a pielei şi o coloraţie rozată a irisului şi a pupilei, din cauză că nici un pigment nu mai acopere vasele coroidiene, şi atunci razele luminoase să filtrează prin iris şi merg pe retină ca să turbure formaţiunea imaginilor ; vederea este slabă şi ochii clipesc. Oamenii atinşi de albinismsă cheamă albinoşi. La negrii albinismul incomplet produce Negrii-coţofani, cari sunt pătaţi cu negru şi alb ca şi coţofana. Albinismul să vede şi la animale: şoarece alb, unele specii de iepuri, mierlă albă, e-lefant alb, corbi albi, etc., cari sunt adevăraţi albinoşi. Vegetalele lipsite de cloro-fil (materie colorantă) prezintă fenomene analoage de albinism. ALBITURI. — Caută la Rufărie. ALBUMINĂ (albumen, dela albuş; alb). — Corp cvaternar, care pe lângă carbon, idrogen, azot şi oxigen mai conţine şi mici cantităţi de sulf, fosfor şi materii minerale. Să găseşte in albuşul de ou, în serul sângelui şi în limfă. — Apă albuminoasă: patru albuşuri de ou bătute în un litru sau o oca de apă ; să întrebuinţează în diaree (urdi-nare) şi în cazurile de otrăviri (vezi aceste cuvinte). — Liniment albmninos : un amestec de părţi egale de spirt de vin şi albuşuri de ou; bun în sgârieturile pielei în urma loviturilor. Să mai întrebuinţează şi în boalele de piele (vezi Mâncărime). ALBUMINĂ VEGETALĂ. — Caută la Gluten. ALBUMINURIE (dela albumină şi ureiri, a\u-rinâ, a să pişa). — Omul sănătos nu are albumină în urină ; când ea să iveşte în ud atunci e semn că sănătatea s’a tulburat şi persoana aceea sufere de albuminu-rie. In acest caz, dacă încălzim urina sau dacă picăm în ea câte-va picături de acid azotic (nitric), ea să turbură, să brânzeşte. Urina de examinat trebue să fie proaspătă; să nu fie mai veche de 24 ore, căci ea să strică şi nu mai ne arată adevărat. Căutarea albuminii în urină nu este în totdeauna uşoară şi de multe ori ne putem ALCA — Bl #- îaşelâ, de aceea este bine ca s’o dăm spre aa&lizat la un laborator special, de unde obţine o analiza completă şi amănunţită, care pe lângă albumină ne va arăta -tot ceea ce se află în urină. Prezenţa al-teninii în urină nu în toate cazurile ne v&rată ceva grav, căci de multe ori ea este trecătoare şi dispare repede şi definitiv fără să lase urme rele, cum este în : scarlatină/ erizipel (brâncă), pneumonie (aprindere de plămâni), febră tifoidă (lingoare), sarcină (graviditate); vezi aceste cuvinte. In unele boale de rinichi, cum este boala luiBright albumina este permanentă în urină (vezi Rinichi). Tratamentul albuminuriei constă mai cu samă în regim, care la începutul boalei este absolut lactat (vezi Lactat), în care bolnavul va lua numai lapte, dulce şi bătut; spre sfârşit va putea lua şi alte mâncări: pâne, orez, tapioca, ciocolată, preparate cu lapte, şi brânză; apoi mai târziu: legume verzi, feculente, fructe preparate cu lapte, carne albă tocată, puţine ouă; ca băuturi: pe lângă lapte, cafea şi ceai, slabe, bere şi vin tanic (vezi aceste cuvinte). Nu să permite vin curat şi lico-ruri sau ţuică ori rachiu. Pe lângă regim să recomandă ca tratament: fricţiuni uscate, masagiu (trăsături), băi de aburi, inhalaţii de oxigen şi băi de aer comprimat (vezi aceste cuvinte). Climat dulce în apropierea pădurilor de brad: Sinaia, Buşteni, Predeal, Agapia, Câmpu Lung, Bâsca-Pen-teleu, Durău, Meledic, Rucăru etc. Ape minerale : Slănicul Moldovei, Căciulata. In Franţa sunt staţiuni climaterice de iarnă: Alger, Cannes, Hyeres, Menton, Nizza; iar ca ape minerale : Contrexeville, Vittel. ALCALII (dela al, articol arab, şi hali, nume arab al plantei Salsola mda). — Prin numele de alcalii să înţăleg nişte substanţe, cari combinăndu-să cu acizii formează săruri. Alcalii sunt de două feluri: minerali, cari se scot din regnul mineral, şi organici sau alcaloizi (vezi acest cuvânt), cari să scot din plante şi animale. Alcalii minerali sunt: amoniacul, calcea, magnezia,po-tasa şi soda (vezi aceste cuvinte). Caracterele lor sunt: gust aeru şi arzător, real-băstresc hârtia de turnesol înroşită de a-cizi, înverzesc siropul de viorele, să topesc foarte uşor in apă. Aceste caractere aparţin mai cu samă la potasă şi sodă, din care cauză aceste sa numesc alcalii tari sau adevăraţi. Sub nume de alcali volatil să în-ţălege amoniacul. Alcalii curaţi sau în so-luţiuni concentrate sunt caustici, ard ţăsătu-rile, din care pricină să întrebuinţează numai — AliCA pe din afară (amoniacul la vezicatorile ins-tantaneie). Pe dinăuntru ei sunt otrăvuri puternice, cari nu s’au luat decât sau din greşeală sau în scop de sinucidere: în caz de otrăvire cele mai bune antidote sunt băuturile acidulate, apă cu oţet în abondenţă, In soluţii slabe nu sunt otrăvitori, dar pentru uzul intern sunt de preferit alcalinele, cari au un gust mai plăcut. ALCALINE (Săruri). — O sare alcalină este împreunarea sau combinaţia unui acid şi a unei baze. In medicină să întrebuinţează următoarele alcaline: carbonatul, acetatul, citratul, sulfatul de potasă, de sodă, de li-tină, de amoniac (vezi cuvintele subliniate). Modul de acţiune: carbonatele in doză mică să desdoiesc în stomac sub acţiunea acidului cloridric al sucului gastric; acesta formează cu baza clorure, punând în libertate acidul carbonic. In doză mare, absorbţiunea să face în natură, de unde eliminarea tot în natură prin urină, care în loc de a fi acidă devine alcalină. Efectele terapeutice: alcalinele date în doză mică măresc acţiunea sucului gastric (stomac) şi a sucului pancreatic (intestin), înlesnesc schimburile organice şi sunt astfel digestive. Ele măresc secreţiunea urinii, fac ud mult şi sunt astfel diuretice; micşorează secreţiunea bilei (a fierei). Legumele (cartofii, spanacul, na-. pii, morcovii), salatele şi fructele crude conţin o bună cantitate de alcaline, precum şi vinul alb (bitartrat de potasă). — Boalele în cari să întrebuinţează alcalinale sunt cele de stomac, de ficat, guta, gravela (nisipul), colicele de rinichi. Dar la interior să întrebuinţează mai mult bicarbonatul de sodă, tot aşa şi la exterior (vezi Băi alcaline şi Bicarbonat de sodă). ALCALOIZII (dela alcali şi eidos, formă). — Să apropie de alcalii prin aceea că ei formează săruri combinându-să cu acizii; însă ei au un gust amar şi nearzător şi să topesc cu mare greutate în apă. Cei mai mulţi alcaloizi să scot din plante, aşa cum este digitalina (vezi Digitală), nicotină (vezi Tutun), chinina (Chinchina), atropina (Bella-dona), strichnina (Nuca vomica). Unele substanţe pot să cQnţină mai mulţi alcaloizi cu proprietăţi diferite, cum este opiu care are alcaloizi excitanţi (tebaina, papaverina) şi alcoloizi calmanţi, producători de somn '{morfina, codeina), de unde diferinţa de lucrare în unele cazuri a alcaloidului şi a substanţei din care s’a extras; chiar când acţiunea este identică, aceeaşi, doza în care să dă alcaloidul e cu mult mai mică decât a substanţei din care s’a scos (de 100 - m ÂLCO şi chiar de 1000 de ori mai mică). Unii al- j caloizi să scot din regnul animal. Pe lângă alcaloizii naturali sunt şi alcaloizi artificiali, preparaţi de chimie. Am zis că alcaloizii au asupra Corpului o acţiune variată, unii îl moleşesc (morfina), alţii îl irită dând naştere la convulziuni, spasme (stri-chnina), etc. Astfel îngrijirile ce sunt de dat în cazuri de otrăvire variează. Cu toate aceste trebue să ştim că alcaloizii formează eu taninul nişte compuşi insolubili, cari nu să topes& şi prin urmare inofensivi, nesu-părători: aşa dară după ce vom deşerta stomacul de otrava care o conţine prin a-jutorul unui medicament vomitiv, care face să verse, vom da bolnavului un ceai de tanin sau în lipsă vom da preparate cari au tanin, cum este cafeaua, chinchina, etc. ALCOOL (nume de origine aral^ă, care s’a scris alkofol, alkdhol, alkohol, alcohol). — In chimie să numeşte alcool orice principiu destoinic de a să împreuna cu un acid pentru a forma un eter. In practică să înţălege prin cuvântul alcool sau spirt orice lichid care să obţine prin distilarea unei licoare zaharate şi fermentate, astfel cum este vinul, berea, zama de sfecle, mustul care rezultă din fermentaţia diferitelor cereale etc. Alcoolul ordinar ■ sau alcoolul de vin sau spirtul de vin este acela care se face din vin, roşu sau alb. El este un lichid fără coloare, cu un gust acru şi cald, un miros înţăpător şi aromatic, să aprinde uşor, fer-be la 78°, nu să solidifică la nici o temperatură fie cât de mică, din care cauză este mai bun decât mercurul în construcţia termometrelor destinate pentru a însemna frigul cel mai mare; mercurul însă rămâne mai bun pentru termometrele chemate să ne arate căldura mare. Alcoolul să amestecă-cu apa desvoltând căldură din care cauză să întrebuinţează pentru a preîntâmpina îngheţarea apei conţinută în rezervoriL In comerţ să vinde rachiul format din alcool ordinar şi apă în părţi egale. —Alcoolul concentrat să obţine prin redistilare cu a-jutorul potasei, iar alcoolul absolut, care este cu totul lipsit de apă, să prepară lăsând alcoolul concentrat în contact cu calce vie timp de 24 ore înainte de a-1 distila din nou. Alcoolul disolvă un mare număr de corpuri cari nu să topesc în apă sicari să folosesc zilnic în-farmacie şi în căsnicie, cum sunt rezinele şi alcaloizii din plante, pepsina stomacului de berbec, etc. El mai serveşte şi la conservarea, oprindu-le de a fermenta, a. substanţelor cari se strică repede. Alcoolul de vin, curat, are asupra o- mului o acţiune aşa de vie încât descu-ragiaza chiar şi gâtlejurile beţivilor celor mai reputaţi. Dar acest alcool ca şi cel extras din licorurile fermentate este partea activă a unei mare părţi din băuturile aşa zise alcoolice sau spirtoase şi cari sunt zilnic absorbite cu mare plăcere (vezi Alcoolice). Alcoolul să mai întrebuinţează în pansamentul sau primenirea rănilor în scopul de a opri sau înîpuţinâ formarea puroiului. Alcoolul de 80° s’a întrebuinţat mai cu samă în pansamentul rănilor de la cap si de la fată. ’ ALCOOLAT. — Este rezultatul distilaţiunii unui amestec de substanţe vegetale cu alcool curat sau tăiat cu apă,, de exemplu: alcoolat de mentă, de lămâe, etc. ALCOOLATURĂ. -— Medicament, obţinut prin maceraţia în alcool a substanţelor vegetale capabile de a ceda acestui lichid principiile lor active, cum este alcoolatura de aconit. Alcoolaturele idroalcoolice sunt acele în cari intră o bună parte de apă. ALCOOLICE (Băuturi). — Orice lichid care să bea şi care conţine o cantitate oarecare de alcool este o băutură alcoolică sau spirtoasă. Cu toate acestea sunt mulţi beţivi de vin sau de bere, cari să laudă că ei nu beau băuturi alcoolice, fiindcă 1111 beau, rachiu sau ţuică; ei cred în naivitatea lor că vinul şi berea nu au alcool şi prin urmare nu strică sănătăţii! Ei nu ştiu sau să fac că nu ştiu că vinul, berea, vinul de mere (cidru) şi de pere, sunt băuturi alcoolice ca şi coniacul, romul, ţuica, etc. şi că între aceste şi cele dintâi băuturi nu este altă deosebire decât numai modul de preparare şi bogăţia în alcool, care este în. cantitate mai mare. După modul de preparare băuturile alcoolice să împart în fermentate şi distilate. Cele fermentate: vinul, berea, cidrul şi vinul de pere, obţinute numai prin fermentarea unui lichid zaharat, nu-şi datoresc toate proprietăţile lor numai alcoolului, care să găseşte relativ în mică cantitate, ci mai mult faptului că alcoolul este amestecat cu. materiile zaharate, a-mare, acide, etc. cari intră în compo-ziţiunea lor (vezi Bere, Cidru, Yin de pere şi Vin). Băuturile distilate cari să obţin prin distilarea unui lichid zaharat şi fermentat, sunt un amestec de alcool şi de apă, cu o aroamă fără nici o importanţă, aşa că ele Increază numai prin alcoolul lor. care este în cantitate cu mult mai mare de cât în băuturile fermentate. Pe câtă vreme vinul cel mai tare n’are decât 15-20% alcool, rachiul are 45-55°/0, iar romul îndoit AI^CO . — 83 decât acesta.—Acţiunea băuturilor alcoolice asupra organismului Rachiul, romul (yezi aceste cuvinte), alcoolul din sfecle, din cartofi, din cereale, sunt mult mai stricăcioase, mai otrăvitoare decât vinul berea, cidrul şi vinul de pere. Pe din afară alcoolul curat şi rachiul concentrat produc prin evaporare o răcire a pielei trecătoare urmată de o arsură vie; pe o rană, în ochi, în gură, produc o adevărată arsură. Rachiul ordinar produce numai un fel de căldură, Pe dinăuntru, alcoolul concentrat este o otrava puternică, care aprinde stomacul şi maţele, tâmpeşte, paralizează şi în cele din urmă omoară pe nenorocitul care îl bea; această otrăvire, care din fericire e rară să tratează prin lapte luat în cantitate mare. Alcoolul tăiat cu apă, adică rachiul ordinar, când să bea în cantitate mare şi timp mai îndelungat produce ceeace să numeşte alcoolism (vezi acest cuvânt), un fel de otrăvire cronică cu alcool. Luat în doze mici, el înteţeşte pofta de mâncare, a-petitul, şi uşurează mistuirea (digestiunea), cu condiţie însă ca să nu să repete lucrul acesta zilnic, ci numai din când în când, căci altminterea chiar şi dozele mici de alcool luate în toate zilele în cele din urmă fac să piară pofta de mâncare şi îngreunează mistuirea. întrucât priveşte sistemul nervos, dozele mici de alcool îl aţâţă şi fac ca omul să fie mai harnic, mai vioiu pentru moment; bătăile inimii si pulsul sunt mai cu putere şi mai iuţi putând să producă îngrămădiri de sânge la cap şi chiar emoragii în creeri; respiraţia este mai deasă şi halena are o odoare caracteristică. A-ceste sunt efectele alcoolului; bune când să iea rar şi în mică cantitate, rele când să face abuz. De aceea omul sănătos, oricare ar fi etatea şi sexul, nu trebue să facă uz de băuturi alcoolice decât foarte rar şi în mică cantitate; copiii însă nu trebue să beie nici odată. Intru cât priveşte bolnavii şi convalescenţii alcoolicele să întrebuinţează în două feluri: la exterior (pe dinafară), alcoolul şi rachiul simplu sau camforat (vezi Camfor) să prescrie în fricţiuni (trăsături) şi în primenirea rănilor. Fricţiunile sunt foarte folositoare la noii-născuţi şi la copiii debili, la convalescenţi, la bătrânii slabi, la adulţi când în urma unei emoţiuni, sdrun-cinări morale şi fizice, sunt ameninţaţi de sincopă (leşin), în toate cazurile unde este trebuinţă de a stimula pielea. Fricţiile să fac sau cu mâna sau cu o cârpă înmuiată în spirt. — La interior sau pe dinăuntru, alcoolicele pot fi luate pentru a înlesni ALCO mistuirea, în cazurile de debilitate sau slăbiciune generală, în urma unei febre tifoide, a unei pneumonii şi alle boale cari slăiesc forţele bolnavului; răniţii şi operaţii cari au pierdut sânge mult. In toate aceste cazuri doctorul va dâ alcoolicele sub formă de grog sau de poţiune cordială (vezi G-rog si Poţiune). ALCOOLISM. — Prin acest cuvânt să înţălege stricarea sănătăţii prin întrebuinţarea obicinuită, fie chiar şi în cantitate mică, a băuturilor alcoolice sau spirtoase, cum sunt: ţuica, rachiul, coniacul, romul, absintul şi alte aperitive, sau a unei cantităţi mai mari de băuturi alcoolice fermentate, cum este vinul, berea, etc. Alcoolismul este foarte lăţit şi de un timp încoace să pare că a luat proporţii mari, ceeace trebue să ne facă ca să ne gândim mai serios la urmările lui cele triste. Bărbatul este mai expus de cât femeia; sunt unele profesiuni cari predispun mai. mult la această patimă, cum sunt; cârcimarii, fabricanţii de ţuică şi rachiu, podgorenii, bucătarii, etc. Din nenorocire toate păturile societăţii sunt atinse; boierii ca şi ţăranii, învăţaţii ca şi proştii, printre toţi vom găsi beţivi şi beţivani. Poate că adevărata cauză este ignoranţa sau neştiinţa, căci mai nimeni nu să ocupă să vadă ce efecte rele are alcoolismul sau otrăvirea organismului cu alcool şi băuturi alcoolice; cei mai mulţi să iau după simţirea momentană, care este mai mult sau mai puţin plăcută şi astfel cred că băutura le face bine, simţindu-să pentru moment bine dispuşi, cu voie bună şi în putere. Abuzul de băuturi spirtoase ia unii este trecător şi turbură sănătatea numai pentru un timp scurt, în acest caz avem alcoolismul acut sau beţia\ la alţii starea de beţie este obicinuită şi atunci avem stricarea diferitelor organe, când să produce o boală durabilă: alcoolismul cronic. — Al-coolismul acut sau beţia. Un om beat să cunoaşte de departe, cu faţa lui aprinsă şi cu ochii strălucitori (îi sticlesc în cap), cu o halenă tare şi caracteristică, vorbind de toate şi fără şir, cu limba păstoasă; el merge clătinând din cap şi împletecindu-şi picioarele; unii veseli peste măsură, alţii trişti sau supăraţi; unii blânzi şi blajini cu toată lumea, alţii mănioşi, arţăgoşi şi violenţi, după cum le este firea. Dar dacă ar fi numai atâta n’ar fi mare lucru; după un somn adânc şi lung, omul se alege numai cu o greutate la cap, o oboseală în tot corpul, un gust rău de acreală în gură şi o lipsă de poftă de mâncare, cari după 2—3 s numi ÂLCO — 34 — ALCp zile dispar eu totul. Insă dacă cantitatea de alcool a fost mare din cale afară, atunci întărâtarea de la început este urmată de o moleşeală foarte mare, un fel de apoplexie cu greutate în respiraţie, răcirea corpului, somnolenţă, ochi sticloşi, faţă palidă, şi a-tunci putem să zicem: iată un om beat-mort, care poate să moară dea-binelea în câteva minute sau in câteva ceasuri. In acest caz nenorocitul trebue tratat ca un bolnav serios, adecă cât să poate de repede să-l facem să verse gâdilându-i fundul gurii cu o pană de gâscă sau dându-i un medicament vomitiv şi în acelaşi timp ^ făcându-1 să bea o cantitate mare de apă caldă. Dacă aceasta nu ajunge, dacă slăbiciunea merge crescând şi dacă corpul să răceşte din ce în ce mai mult, atunci trebue să-i dăm cafea neagră tare sau ceai (50 grame la 500 grame apă), sau o băutură (poţiune) cu amoniac (spirt de ţipirig) 10 până la 15 picături în apă îndulcită cu zahăr. In cazurile grave trebue să prevenim congestiunea sau îngrămădirea de sânge la cap stropindu-i faţa cu apă rece, pu-nându-i ghiaţă, la cap, lipitori după urechi, muştare la ciafă, pulpe şi tălpi şi făcându-i fricţiuni, trăsături uscate pe corp.— Alcoolismul cronic. A te îmbăta odată în viaţă sau foarte rar, la câte un praznic, toată lumea ştie că nu-i un rău aşa de mare; te alegi cu 2—3 zile rele, după cari te simţeşti iar bine, ba, unii cunoscători zic că chiar mai bine decât înainte şi bazaţi pe aceasta recomandă la alţii s’o facă, mai ales atunci când simţesc un fel de lâncezeală în corp, şi aceasta sub cuvânt că o beţie sdrâvănă sau un chef monstru ar a-duce o reacţie salutară în organism! Noi însă nu putem împărtăşi această părere, căci nu-i permis omului sub nici un pretext să-şi strice sănătatea! Dacă beţia rară nu este admisă, cu atât mai mult nu putem să nu dojenim pe acei cari zilnic să ţuicăresc şi beau vin, bere, coniac şi alte băuturi alcoolice, unele mai stricătoare decât altele, şi cari îşi bat joc de viaţa şi sănătatea lor compromiţând în acelaşi timp viaţa copiilor lor, căci copiii cari să nasc din beţivi vin în lume slabi, amărâţi, uneori idioţi (tâmpiţi), murind din vreme sau sfârşind prin nebunie. Sunt greşiţi acei ce cred că otrăvirea înceată, care constitue alcoolismul cronic, trebue să fie precedată de accese repetate de beţie. Această otrăvire să face mai cu siguranţă la acei cari beau zilnic fără a să îmbăta, decât la acei ale căror crize de beţie sunt separate de intervale lungi de cumpătare. Mai mult decât atâta, s’au văzut dogari sau butnari cumpătaţi, cari au lucrat mult la repararea poloboa-celor şr a buţilor, cari au servit deja, prezentând după câtva timp toate semnele alcoolismului fiindcă ei respirau în continuu aburîi vinoşi şi alcoolici cari eşiau din a-cele buţi. Din aceste să poate vedea cât de periculos este alcoolismul cronic, care vine pe furiş şi atacă rând pe rând toate organele, le arde ca să zicem aşa, si nu să a-rată sub formă de boală de cât atunci când este învechit. Atunci să ivesc următoarele semne: dispepsia adecă mistuirea grea,vărsăturile, arsurile la stomac, lipsa de poftă de mâncare, răguşeala beţivilor, palpitaţiile sau bătăile de inimă, îngrăşarea inimii,. în-roşirea şi mărirea nasului (vezi Cuperoză), tremurătura mânilor şi a picioarelor, dureri de cap dese, furnicături, turburări în vedere (halucinaţiuni) şi vâjiituri de urechi, schimbarea caracterului, a firii, accese de melancolie şi de dellrium tremens (nebunie), în fine demenţa (tâmpeala), paralizia generală, boalele de ficat şi de rinichi, sfârşind toate prin o moarte chinuită. Afară de a-ceste, dacă beţivul să răneşte el se vindecă mai greu decât alţii, dacă capătă o congestie, îngrămădire de sânge la piept, sau o pneumonie nu poate rezista şi moare repede. Să vedem care ar fi tratamentul în cazurile de alcoolism cronic. înainte de toate trebue ca cel pătimaş să să lase de urâtul obicei de a bea, nu însă dintr’odată, ci puţin câte puţin, încetul cu încetul, şi nu de toate băuturile alcoolice de odată; va începe cu cele mai tari, adecă cu ţuica, ra* chiul, coniacul, şi numai după câtva timp va împuţina vinul, berea, până să va lăsa de tot, slujindu-să numai de apă, cea mai bună şi singura băutură de care organismul nostru are trebuinţă şi pe care D-zău ne-a dat’o cu atâta îmbelşugare! După ce beţivul să va lăsa de patima lui vom căuta să combatem semnele boalei (vezi Delir, Dispepsie, G-âstrită, etc.); îi vom redeştepta puterile cu întăritoare (tonice); ca băuturi, afară de apă, îi vom da ceaiu, cafea, coca, kola; regim lactat, cât să poate de mult lapte sub toate formele, iar dacă este excitat băi călduţe prelungite de una sau două ore. Dar acest tratament individual trebue să fie completat prin o profilaxie preventivă a alcoolismului, adecă prin măsuri administrative cari să împedece întinderea acestei patimi cumplite; să să răspândească pe scară cât să poate de mare instrucţiunea, învăţătura de carte, să să împuţineze alen -Ş6- ALIi! 6ârcimele şi localurile în cari să vând băuturi alcoolice, să să supravegheze calitatea acestor băuturi, a rachiului, a ţuicii, a basamacului, etc. Toate aceste însă privesc Statul, căci numai el o poate face şi interesul lui este ca să aibă cetăţeni sănătoşi şi^viguroşi! JLENA, halenă, (lat, halitus), duh, duhoare, sujlare. — Să numeşte astfel aerul care iasă din plămâni în timpul expi-raţiunii, când suflăm. Acest aer să deosăbeşte de cel pe care îl inspirăm (îl tragem în piept), de aerul atmosferic, prin compo-ziţiunea şi temperatura lui. Alena este mai întotdeauna mai caldă decât aerul din afară, având o temperatură cam între 30 şi 35 grade. Din această pricină în timpul iernii aerul iasă din gură sau pe nas sub formă de aburi; frigul condensează aerul sub formă de vapor. Când cineva are fierbinţeală mare (febră) alena este şi mai caldă, dar în unele boale ea< să poate reci, după cum să întâmplă în coleră şi în agonie. Pentru a ne încredinţa de căldura a-lenei n’avem decât să apropiem mâna de gura bolnavului. Alena să deosăbeşte de aerul din afară prin faptul că o parte din oxigen este înlocuită cu tot atâta acid carbonic. In stare de sănătate alena n’are nici un miros, cum să vede la copii; dar la mulţi oameni ea are dimineaţa un fel de miros neplăcut de acreală, care vine din putreziciunea fărâmiturilor de mâncare rămase printre dinţi şi măsele. Pentru a scăpa de acest miros este bine ca omul să-şi clătească gura după mâncarea de sara sau când să culcă cu apă şi mai bine să să spele cu peria (vezi Dinţi). Când cineva face abuz de băuturi spirtoase, de tutun,, sau când a mâncat ceapă ori usturoiu, alena capătă un miros deosăbit pentru fiecare şi acest miros este greu de ascuns prin întrebuinţarea izmei sau a altor medicamente (catechu, etc.). In diferite turburări ale sănătăţii alena ia un miros tare sau fad, a-cru sau puturos, după cum să întâmplă în boalele de gură : dinţi sau măsele stricate, mughet, inflamaţiunea sau abcesul amigda-lelor (gâlci coapte), abcesul gingiilor (a-bubă), angine, etc. ; — în boalele de plămâni : gangrenă sau*oftică ; — în boalele de stomac : dispepsie, gastrită, aşa că de multeori numai după alenă putem bănui cutare sau cutare boală. In toate aceste cazuri pentru ea alena să nu aibă miros trebue să tratăm boala de care sufere o-mul. Când este vorba de gură vom combate alena rea curăţind şi plumbuind tot ce-i stricat şi prin ajutorul gargarelor â-cidulate sau a gargarelor cu acid fenic, eu clorat de potasă, cu tinctură de benzoe (smirnă), sau întrebuinţând una din solu-ţiunile următoare: ceaiu de frunze de jale (sal-via officinalis), 200 grame; glicerina, 25 gr. ; tinctură de levenţică (lavandula vera), 10 gr.; clorur de sodiu, 30 grame ; —sau i ceaiu slab de frunze de nuc, 100 gr. ; clorat de potasă, 2 grame. ALERGARE. — Caută la Fugă. ALGER (Capitala Algeriei). — Staţiune de iarnă, care să poate locui dela Noembrie până la sfârşitul lui Aprilie. Vânturi numeroase şi dese, mai cu seamă vântul de nord-vest; câte odată siroco, care aduce mult praf din deşert. Temperatura variează între 22°(Octombrie) şi 14° (Ianuarie). A-ceastă staţiune să recomandă pentru anemie, scrofule şi limfatism, boale de rinichi (nefrită), oftică (la început) ; nu este bună pentru reumatism, dispepsie, boale de ficat, boale nervoase. ALGIDITATE (dela algidus, rece, îngheţat). — Recirea corpului însemnată prin o scădere a temperaturii, care dela normală (37°) poate să să coboare la 30° şi chiar mai jos, atunci când temperatura interioară luată în anus (şezut) este din contră cu mult mai mare decât normala, putând a-junge până la 40°. Să‘ observă în unele stări de boală, fie ca semn ordinar cum e în sclerema noilor născuţi, fie în o perioadă oare-eare a unei boale grave, cum e colera şi febrele pernicioase (perioada al-gidă). Algiditatea, uneori de ghiaţă, să observă şi când să apropie agonia. — Tratament : afară de cazul când avem a face cu receala morţii, vom combate algiditatea cu învelitori de lână pe sub cari să freacă bolnavul cu mâna uscată şi cu diferite spirturi; să va da băuturi stimulente (ceaiu, melisă) ; băi cu muştar. ALIEN AŢIUNE MENTALĂ (mentis alienatîo), nebunie. — Când cineva îşi perde mintea zicem că sufere de nebunie sau de alienaţi-une mentală, care este o turburare a facultăţilor intelectuale venită în lipsă de orice boală anterioară sau actuală. Dacă un bolnav de febră tifoidă are în cursul boalei minute de aiurare, în cari bate câmpii, nu putem să-i zicem că e nebun. Prin nebunie sau alienaţiune mentală să înţelege un grup de boale ale creerilor (cerebrale), cari de obiceiu sunt cronice, caracterizate prin dezordini inconştiente ale sen-zibilităţii, ale inteligenţii şi ale voinţii, A,. - <,*.__w.Âii ALtE — 36 — fără febră (căldură) şi adeseori fără o tur-burare aparentă a funcţiunilor nutritive. Aşa dar numirea de alienaţiune mentală să aplică la orice pierdere de minte (de inteligenţă), fie temporară sau definitivă, cum sunt: demenţa, idioţia, imbecilitatea, mania propriu zisă şi melancolia- (vezi aceste cuvinte), cari sunt tot atâtea forme de tur-burare mintală, în cari rătăcirea ideilor să arată în moduri diferite. Insă aceste forme deosăbite au un caracter comun, care con-stitue semnul esenţial al nebuniei, care este turburarea inteligenţii (a minţii), a simţului moral şi a aşa ziselor afecţiuni ale sufletului, pasiuni (patimi), gelozie (pizmă), ură, amor, etc. La unii aceste facultăţi sunt exaltate, aprinse, cum este în manie; la alţii ele sunt deprimate, tâmpite, cum este în melancolie: astfel că nu trebue să aşteptăm pentru a declară pe cutare de nebun ca vorbele şi gesturile lui să fie dezordonate, lucru care poate să nu să ivească nici odată; este de ajuns numai ca ideile lui să fle incoherente, adecă fără legătură între ele şi nepotrivite cu realitatea, lucru care să poate vedea chiar şi când acea persoană este cu totul liniştită, calmă. De o-biceiu să crede că nebunia vine dintr’odată, pe neaşteptate, ceea ce să întâmplă foarte rar; cele mai de multe ori însă, dacă am cercetă viaţa de mai înainte a nebunului am găsi unele semne precursorii ale nebuniei, cum sunt: diferite ciudăţenii ale caracterului, perioadă de tristeţă, de descu-ragiare, de mutism, fără nici un motiv, fără nici o pricină, sau vom găsi din contră perioade de excitaţiune, aprindere, iritaţiune, de extravaganţe cari alternează câte odată cu depresiunea intelectuală; lucru foarte important de ştiut, căci prin îngrijiri bune date la timp s’ar putea impedecâ ivirea nebuniei. Nu este lucru uşor a cunoaşte nebunia, dacă . cutare este nebun sau nu; sunt multe cazuri în cari este foarte greu să ne pronunţăm şi pentru aceasta ne trebuie cunoştinţe speciale foarte întinse, teoretice şi practice. Numai aşa vom putea şti dacă cutare criminal este sau nu răspunzător de fapta lui, dacă a fost sau nu atins de nebunie în momentul când a săvârşit crima, căci sunt mulţi oameni cari au toate aparenţele de a fi complet sănătoşi şi într’un moment dat să aibă un acces de nebunie în care să comită o crimă, după care să-şi revie la starea anterioară, precum pot fi şi de acei cari pentru a scăpă de raspunderea unei fapte pretextează un acces de nebunie sau să fac nebuni, simu- ALIE lează alienaţiunea mentală. De aceea trebuie în totdeauna să fim cu mare băgare de samă în examinarea unui om bolnav sau pretins a fi atins de nebunie, atât pentru a judecă o faptă comisă, cât şi pentru a secvestrâ pe cineva internându-1 în un ospiciu de alienaţi. Dar toate aceste privesc numai pe doctori, singurii chemaţi pentru a să pronunţă pe ştiinţa şi conştiinţa lor. Pentru noi este de ajuns să ştim că alienaţiunea mentală constă în cele mai multe cazuri într’un delir (aiurare) fără febră. La articolul delir vom arătă cum să cunoaşte delirul şi cum putem de-osăbi pe acel al adevăratei nebunii de a-cel care însoţeşte diferite boale (vezi Delir). — Cauzele nebuniei sunt multe şi variate. Un fapt este constatat că alienaţiunea mentală s’a înmulţit de. câte-va zecimi de ani prin împrejurarea că viaţa a devenit mai înţensă, prin iritarea şi încordarea mai mare a minţii, prin creşterea luptei pentru existenţă, prin înmulţirea plăcerilor şi abuzurilor de tot soiul. Nebunia să observă de obiceiu-între 30-45 ani, mai des la oamenii neînsuraţi şi văduvi; ea să transmite prin ereditate (moştenire), când părinţii au fost nebuni sau când au suferit vr’unul din ei de epilepsie, isterie sau alte boale nervoase, sifilis, abuzul de băuturi alcoolice (alcoolism) ; ea isbucneşte adeseori in urma unei emoţiuni morale vii, bucurie sau supărare, în urma unei schimbări subite şi în spre rău a poziţiunii sociale, a unei răniri la cap, a înmoierii creerilor etc.; ea să iveşte mai des în lunile maiu şi septembrie, mai des în pubertate şi la femei în vârsta critică (când sunt iertate). Să mai citează drept cauze ocazionale : brânca la cap, otita (inflamaţia urechii), insolaţiunea (soare sec), boalele de mitră şi sarcina, dar din toate cea mai deasă cauză este beţia; copiii concepuţi în beţie sunt foarte predispuşi la nebunie, aşa că din toate cazurile de alienaţie mentală din-tr’un ospiciu 1 la 3 sunt din beţie. — Tratamentul alienaţiunii mentale are mare importanţă, mai ales la începutul ei când de multe ori să poate vindeca. In timpurile vechi şi mai până pe la mijlocul veacului trecut, nebunia să consideră ca o pedeapsă cerească sau ca o faptă a necuratului, din care pricină nebunii în loc să fie căutaţi cu doctori şi prin spitale, erau purtaţi pe la mănăstiri şi biserici, legaţi în lanţuri ca animalele sălbatice, pe de o parte erau schingiuiţi în tot felul, iar pe de altă parte li se ceteau rugăciuni şi lisă făceau ALTE — 37 — ALIM masle ca să alunge necuratul din ei. In timpurile moderne s’a deschis o nouă eră pentru aceşti desmoşteniţi ai sortii; ei sunt consideraţi ca bolnavi, lanţurile şi pedepsele corporale s’au sfărâmat şi au pierit, şi în locul lor s’a stabilit un tratament raţional şi omenesc. Deşi nu avem un tratament specific pentru a vindeca nebunia, totuşi putem să punem bolnavii în condiţiuni speciale luând tot felul de precau-ţiuni cu privire la starea lor. Astăzi foarte puţin şi foarte rar să întrebuinţează mijloacele coercitive, cămaşa de forţă, duşii, băile reci prelungite, iar opiul, bromurele, cloroformul şi alte calmante nu să folosesc decât numai în cazurile de mare agitaţiune. Ceea ce trcbueşte unui bolnav in mod general este liniştea sufletească, o-dihna corpului, lipsa de ori ce întărâtare exterioară, o hrană îndestulătoare, câte o-dată medicamente tonice şi idroterapie, mai rar lăsare de sânge, mai des curăţenii (purgative) ; bolnavul trebue observat de a-proape şi zilnic şi tratat după semnele boalei, iar dacă a început să fie mai bine, să să amelioreze, trebuie să-i dăm o ocupaţie prin lucru de mână apropiat stării lui, prin diferite petreceri (distracţiuni) şi jocuri; toate aceste să pot face numai în ospicii speciale unde avem toate elementele proprii pentru a împuţina primejdiile nebuniei, asigurând în acelaşi timp şi binele bolnavului. De aceea este bine ca îndată ce cineva are nenorocirea de a fi atins de a-ceastă boală crudă să fie izolat de familie şi internat în un ospiciu, lucru la care nu trebuie să să opună familia, lăsând sentimentalismul la o parte, căci numai prin a-cest mijloc să poate redâ bolnavului în mod mai grabnic sănătatea morală. Intru cât priveşte tratamentul individual nu vom inzistâ mult de oarece el priveşte numai pe doctor, singurul în stare de a trata pe fiecare bolnav după felul boalei lui. Informele acute, în care bolnavii sunt agitaţi, cu delir acut, să recomandă băile de 28-32" prelungite de 3-6 ore cu afuziuni reci a-supra capului, şi aceasta în fiecare zi. Pentru ca bolnavul sa nu devie anemic va face plimbări zilnice în taer liber de câte 2 ore. Pe lângă purgative să mai recomandă clisme mari de câte 2 litri de apă la 40°, cari dilatând vasele maţelor descongestionează creerii (trag sângele în jos). In formele cronice, melancolie (lipemanie) să recomandă : gimnastica, jocurile în aer liber, duşi, bicicletă, etc., şi, în timpul mai din urmă, lucrările agricole, munca câmpului. care a dat Tezultate minunate, ceea ce să face şi în ospiciul nostru de alienaţi dela Mărcuţa. Terminând, vom arătă în câteva cuvinte şi tratamentul preventiv al nebuniei, adecă mijloacele cu cari putem evită ivirea acestei boale sau putem face ca ea să să ivească cât să poate mai rar, căci nu trebue să uităm că mai uşor este să ocolim boala, decât s’o vindecăm. Mai întăi de toate copiilor predispuşi la nebunie să recomandă o educaţie solidă, învăţătura să înceapă mai târziu decât la alţii, să trăiască mai mult la ţară, să facă exerciţii fizice de tot felul, cumpătare în toate şi lipsă totală de băuturi alcoolice; să să ocolească emoţiunile morale, bucuriile şi supărările, să să supravegheze vârsta pubertăţii, sarcina la femei şi etatea critică, iar căsătoriile persoanelor predispuse la această boală să fie cu totul oprite. ALIFIE. — Caută la Ungvent. ALIMENTE, ÂLIMENTĂŢIUNE (alimentum, alimen-tatio, dela alere, a nutri); hrană, hrânire; nutriment, nutrire. — Cine nu ştie că fără mâncare omul nu poate trăi ? ! Dela cel mai mic până la cel mai mare, fiecare din noi simţim zilnic foamea, care este semnul că a sosit timpul ca să mâncăm, căci precum o maşină de drum de fier nu poate merge fără cărbuni, lemne şi apă, sau petrol, ori alt combustibil, aşa şi maşina o-menească nu s’ar putea mişca dacă nu i-am da hrana trebuincioasă. Să numeşte aliment orice substanţă, solidă sau lichidă, care serveşte la repararea pierderilor pe cari le încearcă organismul nostru prin funcţionarea lui. Substanţele lichide însă de obicei poartă numele de băuturi (vezi acest cuvânt), iar numele de aliment propriu zis s’a rezervat numai pentru substanţele solide. Prin alimenta,ţiune să înţălege adaptarea alimentelor la trebuinţele omului în stare de sănătate sau de boală. — Să arătăm mai întâi originea şi natura alimentelor. Omul îşi ia hrana din cele trei regnuri sau împărăţii ale naturii, căci corpul lui este compus din elemente pe cari nu le găseşte decât în toate trei. Alimentele cele mai principale pentru întreţinerea vieţii şi cele mai multe le ia omul din regnul animal şi vegetal. Unele din aceste elemente conţin un principiu numit azot, a, cărui mare importanţă vom vedea-o^ mai la vale, şi pentru care ele să chiamă alimente azotate, numite şi alimente albuminoase din cauză că conţin şi albumină (vezi acest cuvânt), care este partea temeinică a sângelui şi a oului. A-ceste alimente să găsesc mai cu samă în wjrt „r^..................................-—» ________.‘US................................^ — Jt— - — ALM — 38 — ALIM regnul animal: în carne, sânge, ouă, lapte, brânză. Alte alimente conţin za/iar în natură, sau neşte substanţe cari să transformă în tubul digestiv în zahăr, cum este: amidonul, făina, fecula, cari să numesc alimente zaharate sau feculente şi cari să află mai cu samă în regnul vegetal. Amidonul şi fecula să găsesc în grâu, porumb, orez, orz, fasole, linte, mazăre, cartofi; iar zahărul există în sucul, tigea şi fructele unui număr mare de plante Qsfecla7 trestia de zahăr, struguri, etc.). Mai sunt alimente grase, cari conţin grăsime şi uleiuri, date de ambele regnuri {grăsimea de carne de vacă, de porc, untul, uleiul de măsline, etc.). Din regnul mineral, omul ia fierul/ care face parte din sângele lui, sărurile de calce (fosfat şi carbonat) cari întăresc oasele, sulful şi' fosforul, cari să află în nervi şi creeri, şi mai pe sus de toate sarea. Celelalte principii luate din acest regn să dau mai mult ca medicamente. Din acestea să poate vedea cât de variate şi de deosăbite sunt alimentele, dar dacă le analizăm vedem că ele sunt compuse cam din aceleaşi substanţe sau principii, a căror cantitate însă diferă dela un aliment la altul. Aceste substanţe sau principii sunt de 2 feluri: ternare a-decă cari conţin trei elemente, carbon, idro-gen şi oxigen; cvaternare cu 4 elemente: carbon, idrogen, oxigen şi azot. De altfel principiile alimentare atât cele ternare cât şi cele cvaternare să găsesc în ambe regnele: vegetal şi animal. Principiile ternare sunt: substanţele idrocarbonate (amidonul, zahărul) şi substanţele grase (uleiurile de măsline, nuci, rapiţă etc. şi grăsimele de animale). Principiile cvaternare sunt din regnul animal: albumina (albuşul de ou, icre), musculina (carne), fibrina şi globulina (sânge), caseina (lapte, urdă), oseina (oase), gelatina (sgâr-ciuri) ; din regnul vegetal: glutina (cereale), legumina (legume). — Intru cât priveşte rolul şi puterea nutritiva a alimentelor, afară de substanţele minerale, cari au rol aceesor, ele să împart în 2 clase: unele cari formează, ţăsuturile noastre şi produc forţa, alimentele azotate sau albuminoide (carnea, ouăle, etc.); altele cari întreţin respiraţia, fabrică grăsimea, produc căldura animală şi nu conţin azot (adecă sunt ternare), dar ne dau carbon, care să arde în interiorul corpului (mai cu seamă în plămâni) ca şi cărbunele dintr’o maşină cu aburi, şi cari sunt alimentele zaharate şi alimentele grase. Alimentele din clasa întâi, cari sunt cvaternare, să mai numesc după rolul lor fiziologic şi alimente reparatoare sau plastice; ele sunt date mai cu seamă de regnul animal. Alimentele din clasa a doua,- cari sunt ternare, după rolul fiziologic să mai numesc şi alimente respiratoare sau pulmonare; ele produc grăsime şi căldură şi sunt date mai cu seamă de regnul vegetal, din care pricină să confundă cu regimul vegetal, pe când cele d’intâi cu regimul animal. Prin urmare în alegerea alimentelor ne vom călăuzi după aceste consideraţiuni. Alimentele azotate, (cvaternare) pot înlocui întru câtva pe cele ternare, dar nici odată principiile ternare nu pot înlocui pe cele cvaternare, căci ele nfau azot de toc. Animalele, cânii, cari au fost hrăniţi cu alimente ternare (amidon, uleiuri, zahăr) au murit după 35 zile, deşi din asemenea alimente li s’a dat cât au voit; au murit fiindcă n’au avut azotul necesar reparaţiunii ţăsuturilor organismului lor. Cânii hrăniţi cu substanţe cvaternare au trăit căci pe lângă azot au avut şi carbon, dar a trebuit să li să deie o cantitate foarte mare (fiind sărace în carbon) pentru ca ei să gasească cantitatea de carbon care le .trebuia pentru traiu. Aşa dar alimentaţia noastră zilnică trebue să să compună din alimente în cari să găsim atât principii ternare (^regnul vegetal) cât şi cvaternare (regnul animal), cele d’întâi ca să ne dea carbonul (elementul lor esenţial), carbon care arzând va produce căldura animală şi va face munca posibilă, cele din urmă, cvaternare (regnul animal), ca să ne dea azotul (elementul lor esenţial), care va repara ţăsuturile uzate prin vieţuire şi va face posibilă creşterea prin formarea de ţăsuturi noui. A-cesta este rolul şi puterea nutritivă a alimentelor în mod general. Pentru fiecare a-liment în parte vom vorbi la articolele: Brânză, Carne, Făinoase, Fructe, Grăsimi, Lapte, Ouă, Paseri, Peşte, Vânat, Uleiuri, Păne, Mămăligă. — Omul are trebuinţă de o alimentaţiune mixtă şi variată, luată din amândouă regnele/ animal şi vegetal, căci el este omnivor (mâncător de toate), după cum o probează or-ganizaţiunea corpului său întreg şi în particular dinţii şi organele digestive, cari reunesc caracterele proprii carnivorelor şi er-bivorelor. Laptele care este un aliment complet nu poate servi singur de hrană decât numai până la o limită oarecare; copilul să hrăneşte cu el numai în primul an al vieţii; adultul poate să trăiască numai câtva timp cu 3-4 litri de lapte pe zi. Mâncările trebue să fie variate pentru ca să fie bine suportate de tubul digestiv, să iee toate formele pe cari le poate dâ bucătăria (vezi AT/TM — 89 — ALIM Supă, Friptură, Togătură, Condiment, etc). — Să vedem cum să face alegerea alimentelor şi care este cantitatea de alimente necesară unui om sănătos. Despre alegerea mâncărilor în stare de boală vom vorbi la: Boală, Convalescenţă, Obezitate, Răniţi şi Regim. In stare de sănătate alegerea alimentelor atârnă de gust şi de obicei: o mâncare dorită este pe jumătate mistuită; ea atârnă şi de mai multe împrejurări cari regulează în acelaşi timp cantitatea alimentelor necesare. Hrănirea neîndestulătoare aduce mari primejdii (vezi Abstinenţă). Hrănirea excesivă, prea multă, tot astfel, căci ea dă naştere la indigestie (nemistuire), la dispepsie (mistuire grea), la durere de stomac (gastralgie), la gută, la gravelă, la obezitate (vezi aceste cuvinte); ea îngreunează corpul şi mintea, turbură somnul, intinde peste măsură şi oboseşte stomacul, împiedecă respiraţiunea şi bătăile inimii, etc. Prin urmare trebue să căutăm oarecare regule cari trebue păzite la mâncare. S’a zis că apetitul (pofta de mâncare) este o călăuză bună, dar nu este adevărat, căci de multe ori dacă ne-am luâ după el ne-am îmbolnăvi de stomac mâncând prea mult; alte ori ne având apetit, n’am mancă de loc, ceeace iar nu este bine; trebuie să mâncăm uneori şi fără foame. Pentru a dozâ alimentele necesare este o socoteală matematică. Este vorba de a înlocui pierderile zilnice prin o restituţiune echivalentă, a-decă să luăm atât cât pierdem. Un adult de greutate mijlocie, cântărind de exemplu 74 chilograme, pierde în flecare zi prin plămâni, maţe, rinichi şi piele, 20 grame azot şi 300 grame carbon, prin urmare el trebuie să iee din alimentele pe cari le mănâncă tot atâta azot şi carbon. Or, această cantitate este reprezentată în azot cam prin 300 grame carne redusă prin preparare la 200 grame: carnea va fl însă împuţinată dacă vom mai lua ouă, peşte, lapte, cari cuprind de asemenea azot; în carbon prin 80 până la 100 grame de mâncări grase şi 250 până la 300 grame de alimente fecu-lente şi zaharate. In estimarea acestei cantităţi de alimente, strict necesară la conservarea forţelor, şi*care să numeşte porţia normală sau de întreţinere, trebue să amintim că pânea şi legumele uscate (fasole, linte, mazăre) cuprind o materie azotată care face ca ele, fiind luate în cantitate mare, să poată înlocui carnea, peştele, ouăle şi laptele până la un punct oarecare. Porţia de întreţinere variează după o mulţime de împrejurări, dintre , cari vom pomeni pe cele mai de căpetenie. După e-tate. Dela naştere şi până la desvoltarea eompletă a omului, alimentele servesc în afară de producerea de căldură şi de muncă la repararea ţăsăturilor uzate şi la un a-daus de ţăsături noauă, la creşterea corpului, prin urmare el are trebuinţă de o cantitate mai mare de substanţe plastice şi reparatoare. Hrana variază şi în cele l’alte vârste (vezi: Adolescenţă, Bătrâneţe, Copilărie, Nou-născuţi). După sex. Femeia adultă are trebuinţă de un regim mai puţin substanţial decât bărbatul, fiindcă ea are şi cheltueşte mai puţină forţă fizică şi să poate mulţumi cu o cantitate mai mică de carne şi de alte alimente azotate; fiind de un temperament mai nervos ea trebue să să abţie dela alimente excitante şi iuţi; fata tânără, femeia care alăptează şi aceea care atinge etatea critică au trebuinţă de o hrană specială (vezi Alăptare, Fetele tinere, Mentruaţiune). După constituţie şi temperament. Un temperament limfatic cere un nutriment reparator, animal, a cărui scantitate nu este mărginită decât de puterea tubului digestiv, căci nu nutreşte ceea ce mănânci ci ceea ce să mistue. Un temperament sangvin trebue să fie cumpătat în alimente plastice, cari, cum este şi carnea, măresc bogăţia sângelui. Cel ce este aplicat spre obezitate (îngrăşare prea mare) va mânca mai puţin, să va feri de mâncări grase, zaharate sau feculente, de cari însă să va servi mult acel ce este slab sau care slăbeşte mereu. După obiceiuri si profesiuni. Un sărac va fi mai folosit cu câteva grame de carne şi un păhăruţ de vin, decât bogatul obicinuit cu hrană suculentă. Muncitorul pentru a avea putere de muncă şi căldură, are trebuinţă de hrană bună şi în raport cu munca de executat; lui îi trebueşte pe lângă porţia de întreţinere un supliment de hrană care să cuprindă atât substanţe ternare cât şi cvaternare, căci el pe lângă puterea care o cheltueşte îşi uzează mai mult organismul, muşchii, şi are trebuinţă deci de un supliment de principii reparatoare; acest supliment să chiamă porţia de muncă, care este de 170 grame de carbon şi 8 grame de azot pe zi, ceea ce adăugându-să la porţia de întreţinere: 280 gr. carbon şi 20 gr. azot face în total: 450 gr. carbon şi28 gr. azot, pe zi, pentru un muncitor cu o greutate de 60 până la 65 chilograme. Această porţie de muncă trebueşte modificată pentru cei ce lucrează cu creerii, lucrul cerebral să face consumând mai cu samă substanţe azotate, căci cel ce lucrează ALEM — 40 - ALIM cu mintea şi prin urmare face mişcare puţină va trebui să mănânce alimente foarte reconstituante sub un volum mic pentru ca să M poată mistui mai cu înlesnire. După climate şi anotimpuri. Locuitorii ţărilor reci au o putere digestivă, poftă de mâncare, o trebuinţă naturală de a întreţine căldura corpului, care îi sileşte să mănânce o cantitate mai mare de alimente, carne şi grăsime, decât cei de la miază-zi. Vara este bine ca să mâncăm mai mult alimente vegetale (vezi Cereale, Legume). — Alimentaţi-unea este de două feluri: naturală şi artificială- In stare normală omul să nutreşte prin gură, ceea ce să chiamă hrănire naturală. Când însă are un cancer la gură, o fractură a fălcilor, o paralizie a cerului gurii, o strâmtorare a ezofagului, etcv cari îl împedecăsăînghită alimente, atunci trebue introdusă hrana deadreptul în stomac, pentru ca bolnavul să nu moară de inaniţiune; aceasta să chiamă alimentaţie artificială. Ea constă în a introduce prin gură "sau chiar prin nas o sondă găurită, numită e-zofagiană, prin care să toarnă în stomac substanţe alimentare, lapte, zamă de carne, în care să pune carne crudă tocată, ouă, sau pulberi alimentare amestecate tot cu lapte sau supă (vezi Pulberi alimentare). In in-prej urările aceste alimentaţiunea artificială este voluntară, făcută cu voia bolnavului. In alte cazuri ea este forţată, silită, făcută fără voia suferindului, după cum să face la unii nebuni cu idei fixe, cari refuză orice hrană. Alt mod de alimentaţiune artificială este când introducem hrana prin şezut (clisme alimentare) sau prin piele (vezi Clisme nutritive şi băi). — Pentru a termina cu acest articol vom vorbi ceva şi dspre digestibilitatea alimentelor. Odată alimentele ajunse în stomac, ele pun în lucrare acest organ, care le modifică, le face proprii sau apte de aşi îndeplini rolul lor reparator,. ceea ce să chiamă mistuire sau digestiune (vezi acest cuvânt). Această lucrare însă nu să face întotdeauna aşa de repede (vezi Dispepsie), nici pentru tot felul de alimente căci unele din ele sunt grele, să mistuie greu şi încet? aşa că stau în stomac mai mult timp şi cu atât mai mult cu cât sunt mai greu de mistuit; aceste alimente să chiamă indigeste. După gradu de digestibilitate alimentele să împart în 3 clase : In prima clasă intră substanţele indigeste cari după ce au stat mai mult timp în stomac n’au suferit nici o schimbare însemnată, cum d. ex. tendoanele şi apone-vrozele, oasele, ouăle vârtoase, ciupercile şi bureţii, nucile, migdalele, măslinele, etc. In a doua clasă intră alimentele a căror mistuire nu este completă decât după i până la 6 ore: carnea de porc, cărnaţii, mezelurile, varza, ceapa, pânea caldă, prăjiturile, etc. In a treia clasă avem alimentele cari să mistuie iute şi uşor, în o oră şi jumătate : carnea de viţel, de miel, de vacă, de pasăre, laptele, ouăle fierte moi, spanacul, fructele coapte, pânea veche, napii, carţofii. Să înţelege dela sine că această clasificare a digesţibilităţii alimentelor nu este absolut exactă. Fiecare stomac are puterea lui proprie de mistuire, la care să mai amestecă şi gusturile, obiceiurile, conzideraţiile de etate, de muncă şi altele. Să ştie că oul fiert moale este mai digestibil decât oul vârtos, însă nu arare ori să întâmplă să găsim stomacuri aşa de capricioase încât să digere cu uşurinţă astăzi o mâncare care mâne i să va părea foarte greu de mistuit. Ţinând seamă de cele scrise până aci putem trage următoarea concluziune practică : fiecare trebuie să înveţe din experienţă a cunoaşte mâncările cari să potrivesc sau nu cu tubul său digestiv. — Hrana ţăranului român. Când am vorbit de post în articolul abstinenţă am arătat cât şi cum posteşte Românul în cursul unui an, adăugând că ceea ce este şi mai trist este că şi mâncarea de dulce a lui nu prea să deosăbeşte mult de cea din post, nu este în de ajuns de hrănitoare pentru trebuinţele corpului şi pentru munca ce este chie-mat s’o desfăşure în tot timpul. In articolul de faţă am arătat cât trebuie să mănânce omul pe zi, care este porţia de întreţinere şi porţia de muncă de care are trebuinţă şi cum să-şi iee mâncarea mai mult din regnul animal, căci numai cea vegetală nu-i îndestulătoare, tocmai ceea ce să întâmplă în modul de hrănire a ţăranului nostru. Pentru a dovedi şi mai bine cât de sărăcăcios să nutreşte populaţiunea noastră rurală credem că este dp ajuns să a-mintim ceea ce să mănâncă la ţară în diferitele epoci ale anului, în dulce şi în post, după arătările doctorului Crăiniceanu. In dulcele iernii: carne de porc, cârnaţi şi cartaboşi, slănină, piftii (recituri), varză acră. Lapte foarte rar, căci puţini au vacă cu lapte ; oile şi găinile nu produc iarna de ale mâncării şi puţinele ouă ce le fac, le păstrează pentru săptămâna albă. La câte o sărbătoare să taie câte o găină sau altă pasăre de casă, unii gătesc şi fasole cu grăsime de porc, rar cartofi. Plăcinte fac numai cei bogaţi şi numai în sărbători. ALIM — 41 — ALIM Mai gătesc: tăieţei scurşi cu untură, zamă de pâue dreasă cu grăsime, mămăligă cu unt, cu brânză, cu lapte, cu ouă. In săptămâna albă (a brânzii) să găteşte în loc de grăsime de porc cu unt de vacă sau de oaie, de capră ; să mai mănâncă şi peşte. In postul mare al Paştilor legumele păstrate pentru iarnă să cam isprăvesc ; varza acră, când mai este, începe a să înmoiâ şi a să strica în primăvară. Acesta este postul cel mai lung şi mai sărac din cursul anului şi tocmai când iasă din el, ţăranul este chie-mat la munca cea grea a câmpului, care începe cu primăvara şi sfârşeşte cu toamna târziu ; istovit de frig şi de foame, românul intră în jugul greu al vieţii pe care trebue să-l poarte până la începutul iernii! In părţile cu livezi de pruni să face majun (povidlă) de prune care mai îndulceşte hrana ţăranului din acest post. Să face şi zamă din majun şi pâne, numită lapte de bou sau terci în Moldova. Majunul de bozi (sambucus ebulus) şă foloseşte de cei slabi de piept. Melcii sau culbecii să mănâncă în unele părţi. Urzicele şi ştirul, când au început să crească, să mănâncă mult variind cu fasolea şi cu varza ; mai au unii crastaveţi muraţi, iar prin Moldova mere murate. Păsatul de mălai în apă fiartă; păsatul de griş cu lapte câte odată. La Bunavestire şi Florii peşte, când să găseşte. In prima şi ultima săptămână a postului este oprit chiar şi untul de lemn. Ciorbă de borş de măcriş, ceapă, usturoiu, leordă ; unde nu e borş în casă îi ţine locul oţetul care cu usturoiu face mujdeiul. Puţini mai au fasole, linte şi mazăre ca şi cartofi, bureţi muraţi, pădureţe păstrate în fân. Cocoşei sau floricele din boabe de porumb, săminţe de dovleac, de floarea soarelui. La praznice grâu fiert (colivă). La 40 de Sflnţi miere de albine pe turtă cu ţeavă. In vinerea patimilor nu să fierb legume, nici nu să face foc în vatră. La Paşti ouă roşii fierte tari, colaci, pască, carne de miel, brânză, caş, lapte, varză sau sarmale. Apoi vin urzicele (urtica u-rens) cari să fac cu grăsime, ştirul, loboda, spanacul, ştevia, lăptucele, susaiul; salata cu oţet, sare şi usturoiu făcută din grâuşor, lăptuci şi susai; uneori şi fasole verde în ciorbă acrită cu zarzăre (corcoduşe) sau prune verzi pentru mercuri şi vineri. In postul Sf. Petru : ştir, fasole verde, spanac, lobodă, dragavei, macriş, peşte, mere de vară şi cireşe, fragi, uneori caş. Copiii mănâncă mai multe ierburi şi fructe, ca barba caprii, apoi măceşi, mure, fragi, smeură, căpşune, porumbele, căline roşii, dude (agude), coarne, coacăze, agrişe, aguridă cu care acresc şi ştirul, etc. Porumbul în lapte, necopt, îl mănâncă cu mare poftă. De Sf. Petru să face şi pâne nouă. După Sf. Petru: carne de pui, de miel, ouă, lapte, brânză, verdeţurile toşte. In postul Sf. Mării este mai uşor de postit, fiind multe legume şi fructe ; mere, pere, prune, ridichi de lună, cartofi, porumb copt şi fiert, varză dulce, nouă, fasole verde, castraveţi, praz, ceapă, usturoiu, pătlăgele roşii, vinete, etc. La schimbarea la faţă: strugurii încep a să îndulci, piersici, nuci, alune, dovleci, prune. In dulcele de toamnă: carne de oaie, capră, berbeci; ardei, castraveţi/ pătlăgele roşii şi vinete, dovleci, cartofi, mere, pere, prune, struguri, piersici, vânat (iepuri şi paseri) ; să face oleiul de rapiţă, de floarea soarcWi, de sămânţă de dovleac (bostan) şi de nuci. Să pune varză la murat pentru iarnă, iar românul gospodar îşi umple cămara cu toate cele înşirate mai sus ; sarea o cumpără în drobi mari, ca să aibă ce linge vitele când să duc la iarbă primăvara. Cei cu stupi îşi păstrează miere şi ceară de lumânări pentru biserică şi casă. In postul Crăciunului: principalele "udături sunt fasolea şi varza, crastaveţi muraţi, ceapă, dovleci, rar majun, nuci, a-lune, pădureţe, peşte, unt de lemn pentru dres, măsline, cartofi, linte, mazăre, prune uscate, mere, pere uscate. — Acesta este tabloul nutririi ţăranului român, care, cu mici variaţiuni, există în tot locul; că u-nii mănâncă lobodă în loc de urzici, linte în loc de fasole, unt de lemn, de nuci sau floarea soarelui în loc de altă grăsime a-ceasta nu schimbă mult traiul uniform al Românului. Mai mult schimbă regimul locul, aşa la Dunăre şi la bălţi peşte ; spre munte mai mult fructe, etc. Din lunga şi bogata listă de mâncare, reprodusă mai sus lipseşte carnea de vacă, care n’o mănâncă ţăranul decât foarte rar şi numai când merge la oraş. Toate cele înşirate le mănâncă cu mămăligă, caree-ste temeiul hranei ţăranului în tot cursul anului şi care este pânea lui cea de toate zilele /, căci pânea de grâu. o mănâncă foarte rar, la sărbători mari şi mai numai când merge la târg. Dacă însă ar mânca mămăligă bună şi în cantitate îndestulătoare cu mâncări bine preparate şi după anotimp din toate cele înşirate mai sus ţăranul s’ar hrăni bine. Dar din nenorocire el mănâncă puţine din ele şi mai mult din cele puţin hrănitoare, aşa că hrana lui ALIM — 42 — ALOP abia îi ajunge ca porţie de întreţinere, căci despre porţia de muncă nici vorbă nu poate fi, şi din cauză că este rău hrănit n’are putere să reziste la boale. Dacă ţăranul poate trăi cu hrana lui, la aceasta îl a-jută mult sărbătorile cele multe în cari să odihneşte, clima călduroasă a verii, a-proape singurul timp în care munceşte mai mult şi repausul din timpul iernii. Pentru ca să ne convingem şi mai bine de răul traiu al ţăranului nostru este de ajuns să arătăm cam cât mânăncă el în o zi de muncă, pentru aceasta vom spune că în Moldova un arândaş în termin mediu dă unui muncitor drept hrană o oca de făină de porumb şi o litră de brânză saramură pe zi, la care uneori să mai adaugă şi câte o ceapă. In Muntenia o oca de mălaiu şi 250 grame brânză sau cosac cu câte o ceapă în 24 ore. Ei bine de unde va lua organismul lui cele 28 grame de azot şi cele 450 grame Garbon (porţia de întreţinere şi porţia, de muncă) pe zi?! Cantitatea bucatelor consumate de ţăran pe un an s’ar putea socoti cu aproximaţie la 530 chilograme, împărţite astfel: 360 chilograme cereale (mai numai porumb), 150 chilograme legume, 10 chilograme carne de porc, 5 de alte animale şi 5 grăsime! Preţul hranei unui locuitor pe o zi ar fl de 30-40 bani, adecă: 10 bani făină de mămăligă, 20 bani borşul de legume sau buruieni cu sare cu tot. Din toate aceste rezultă că Românul tră-eşte rău, regimul său alimentar este sărac, neîndestulător pentru puterea de care el are trebuinţă în lupta pentru traiu. Acest regim alimentar este neîndestulător prin faptul că mai mult de jumătate de an mănâncă numai din regnul vegetal şi mineral, că calitatea substanţelor hrănitoare este rea, iar hrana din regnul animal este prea puţină. Pentru ca ţăranul să fie bine nutrit ar trebui să mânâncepe zi, în timpul muncii, 1190 prame de *pâne, 415 gr. carne şi 93 gr. grăsime, ceea ce i-ar da 28 grame de azot şi 450 gr. de carbon (porţia de întreţinere şi porţia de muncă). Bine înţăles că pânea, carnea, grăsimea pot fi înlocuite cu alte alimente, cari însă trebuie să să a-propie de' ele prin compoziţia lor: pânea cu mămăligă, carnea cu brânză, etc, dar, nici odată, nu vom încerca să înlocuim pânea ori carnea cu cartofi, cari sunt săraci în substanţe hrănitoare şi ar trebui să mâncăm 12 chilograme pe zi, ceea ce ar fi cu neputinţă pentru stomacul nostru; tot aşa nu s& poate înlocui carnea cu mămăligă goală, căci ar trebui o cantitate peste mă- sură de mare pentru a ne da azotul necesar. Pentru ca să să poată înbunătăţi traiul ţăranului credem că ar trebui să să ia următoarele măsuri: 1. Sf. Sinod să împuţineze posturile şi să le uşureze după cum a făcut religia catolică. 2. Să să întindă ins-strucţiunea cu profuziune până în cele mai adânci unghiuri ale populaţiunii rurale, instituindu-să şi scoale de adulţi, pentru ca ţăranul să nu uite când ajunge mare ceea ce a învăţat ca copil. 3. Să i să amelioreze starea materială prin legi potrivite, care să împedece pe deoparte pe străini de a lua în arendă moşiile, iar pe de altă parte să înlesnească formarea de tovărăşii agricole, cari să înlocuiască pe arendaşii de astăzi, cari fac nenorocirea acestei bogate ţări. Iar pentru înlesnirea tovărăşiilor săteşti să să institue o bancă rurală care să le deie capitalul începător în condiţiuni uşoare. Numai în aceste măsuri zace înbunătăţirea traiului şi ameliorarea neamului şi numai prin ele să poate 'preveni o nouă revolu-ţiune agrară! ALIMENTE CRUDE* — Caută la Crude (Alimente). ALIOR. — Caută la Laptele cânelui. ALIPINĂ. — Pulbere cristalină, solubilă în apă. Analgezic local, succedaneu al stova-inei, însă mai toxic. Să întrebuinţează pe dinafară în soluţiune de 10 la 100 sau în injecţiuni sub piele 1 c. c. din o soluţiune ăe 2 la 100 (deschideri de flegmoane, pa-nariţii, extracţiuni de dinţi). ALIU- — Caută la Usturoiu-ALLIUM CEPA. — Caută la Ceapă. ALLIUM PORRUM. — Caută la Praz. ALLIUM SATIYUM. — Caută la Usturoiu. ALOE. — Caută la Sabur. ALOPATIE (dela grec. allos, alt, altă, şi pathos, suferinţă). — Acest nume a fost dat de Hahnemann (vezi Omeopatie) la o metodă de tratament care constă în a trata o boală cu leacuri cari produc alte efecte decât efectele produse de însăşi boala (contraria contrariis curantur). ALOPECIE (dela grecescul alopex,yulpe, căreia îi cade părul în mod temporar din cauza unei boale). — Căderea temporară (vremelnică) a părului. Alopecia să produce în urma unei boale febrile cum e febra tifoidă, de preferinţă la femei. Ea este unul din semnele boalelor numite peladă şi tricofiţie sau chelie (vezi aceste cuvinte) şi ea dispare în urma unui tratament serios. Alopecia să mai vede în sifilis (vezi acest cu- ALOP — 48 — ALUC Vânt), mai ales în perioada accidentelor secundare, când în urma unui tratament specific dispare. Intru cât priveşte tratamentul vom vorbi mai pe larg la cuvântul Păr. ALOPECIE ARCATĂ. — Caută la Peladă. ALTĂ STARE (In). — Caută la Sarcină. ALTE-ALEA. — Caută la Epilepsie. ALTERANT (dela alterare, a schimba). — Să numesc alterante substanţele cari, în-gerate, modifică nutriţiunea prin intermediarul sângelui, în loc s’o activeze, s’o re-constitue (vezi Reconstituant), cum sunt: alcalinele, mercurul, iodul, arsenicul, aurul, etc. Medicamentele alterante pot face ca omul să slăbească sau să să îngraşe, să să topească o bolfă (tumoră), să să vindece o rană (ulcer), etc. Proprietatea alterantă nu să poate defini bine, preciz. Efectele medicamentelor alterante sunt vădite, «dar modul lor de lucrare nu este bine cunoscut. ALTHAEA OFFICINALIS. - Caută la Nalbă MARE. ALTITUDINE (dela altitudo, înălţime). — Cura de altitudine va să zică şederea la munte. Staţiunile de altitudine să împart în trei grupuri: staţiuni joase, intermediare între munte şi plaiu, sub 3200 metri, cum sunt la noi Sinaia, Buşteni şi Predeal etc. (vezi aceste cuvinte); staţiuni cu altitudine mijlocie de 1200—1800 metri deasupra nivelului mării; staţiuni cu altitudine mare, 1800 până la 2000 metri. — Ele să mai deosebesc în staţiuni de vară şi de iarnă. A-ceste din urmă pot fi cercetate şi vara.— Aerul de munte conţine mai mult ozon şi este foarte curat, căci cuprinde puţin praf vara şi de loc iarna, zăpada curăţă atmosfera. In timpul verii nu bate vântul, aerul este liniştit, i^erul nu coţine microbi şi este uscat din pricina evaporizaţiei apei sub influinţa micşorării presiunii atmosferice. Aerul de munte are o imfluinţă binefăcătoare asupra sângelui, ale cărui globule roşii să înmulţesc ajungând în câteva zile dela 5 milioane pe milimetru cub la 6 milioane şi jumătate. Reîntoarcerea de la^ munte a-duce o rezorbţie înceată a globulelor în exces, dar această rezorbţie să opreşte la normală, adecă la o ciSră superioară celeia care exista în sângele bolnavilor. Rezultatul este o supra activitate mare a nutriţi-unii generale. La înălţimi mari de' 1800 până la 2000 metri, avem în primele zece zile (perioada de aclimatizare) o creştere a numărului respiraţiunilor şi a bătăilor i-nimii, însoţită la oamenii nervoşi de palpitaţii, opresiune (apăsare pe piept), insom- nie, câte odată de durere de cap şi ameţeli. Pielea, mai cu samă la faţă, să înroşeşte şi produce mâncărime, mai ales când e expusă la soare şi la vânt. Apetitul să măreşte. După zece zile toate turburările aceste dispar, apetitul însă rămâne mare, puterea creşte, corpul să simte mai uşor, suportă uşor osteneala. Pentru a suprima perioada de aclimatizare este bine ca mai întâi să stăm câteva zile în staţiunile j'oase, apoi în cele mijlocii şi numai după aceea să ne stabilim în staţiunile înalte. Caprecau-ţiuni vom schimba des lingeria pentru ca să înlesnim funcţionarea pielei, vom purta haine de lână, vom avea cu noi şi haine de iarnă, mai ales eă serile şi nopţile sunt răcoroase. Cura de altitudine să recomandă pentru anemie, cloroză, convalescenţa boale-lor grele; nevrastenie, ipocondrie, melancolie (în aceste trei boale scurtă şedere); bron-chită cronică, oftică în gradul I şi II (pentru aceasta numai acolo unde sunt sanatorii). Nu este bună această cură la ceice sufer de inimă, cari au năduf, la ateromatoşi bătrâni şi pentru persoanele cărora le place sgomotul. Staţiunile mai importante din Franţa: Eaux-Bonnes (750), Bagheres (570), Luchon, Vernet (620), La Preste (1000), Bourboule (840), Mont-Dore (1000), Saint-G-ervais (750); Revard(1500), Bareges (1200) Lautaret (2000). Staţiunile din Elveţia: Grindelwald, Engelberg (1000); Zermatt, Loueche (1509), Maloja, Saint-Moritz (1800) etc. La noi în ţară avem: Nămăeşti, lăngă Câmpu-Lung (600 m), Novaci, în munţii G-orjului (680), Tigvele, Tismana, (750), Bâsca-Penteleu, jud. Buzău, Durău, la poalele Ceahlăului, (800), Buşteni, Poiana Ţapului, Sinaia (850), Predeal, la 1050 metri deasupra nivelului Mării Negre (vezi aceste cuvinte). ALTOIRE. — Caută la Inoculaţiune. ALTOIU, ALTOIRE. — Caută la Vaccin şi Yaccinaţiune. ALUAT, ALUĂŢEL. — Caută la Fermentaţiune. ALUCINAŢIUNE, halucinaţiune, (lat. hallucina-tio), închipuire, nălucire, vedenie. — Când cineva vede, gustă sau simte un lucru care nu Există, sau când aude sgomo-te cari nu sunt în realitate, zicem că are alucinaţiune. Alucinaţiunile sunt produse de diferite turburări ale sistemului nervos. Alucinaţiunile pot exista şi atunci când a pierit auzul, mirosul şi vederea; ele pot exista fără ca omul să fie atins de nebunie, mai ales în momentul trecerii dela veghere la somn şi în minutul deşteptării. ALUM — 44 — AMAR Alucinaţiunile cari provin din partea auzului şi cari să văd mai des în melancolie şi în mania de persecuţiune, sunt cele mai rele şi bolnavii aceştia sunt cei mai periculoşi. Sunetele, cari la început n’au nici o valoare, iau cu timpul forma unei voci atribuite unei persoane închipuite (D-zău, drac, fantomă), sau unui animal, sau unui necunoscut, sau cele mai adeseori unei persoane cunoscute. Cuvintele sunt cele mai adeseori nişte înjurături, acuzaţiuni sau repetarea propriilor gândiri ale bolnavilor, cari îşi închipuese procedeele cele mai ciudate pentru a explica emisiunea sunetelor (electricitate, telefon, tunuri, puşti, etc). Aceşti bolnavi sunt absorbiţi de gândirile lor, şi pare că privesc la ceva fără să vadă ; ei vorbesc singuri, răspunzând la glasul lor şi să dedau la fapte ciudate comandate de acele voci. Alucinaţiunile vederii constau uneori în vederea unor persoane sau obiecte înspăimântătoare (nebunii provenite din o otrăvire sau din o boală nervoasă). Mai rare sunt alucinaţiunile mirosului şi ale gustului; ele coincid de obicei cu oarecari turburări ale digestiunii (melancolie) şi sunt cele ‘ mai de multe ori foarte neplăcute. Contra alucinaţiunilor s’a întrebuinţat preparatele de opiu, datura (ciumăfaia), haşişul, etc., însă toate aceste nu lucrează decât potolind excitaţiunea nervoasă. ALUMEN, alun (sulfat de alumină şi de potasiu), piatră acră. — Să prepară din diferite minerale, precum este şistu de a-iumen, aluniţa, etc., mai cu deosebire în Toscana (Italia). Piatra acră din comerţ să prezintă parte în mase cristaline, parte în cristale octoedrice sau cubice, fără coloare, cu un gust dulceag şi în urmă as-tringent; să topeşte puţin în apă rece, mai mult în apă fierbinte. Să întrebuinţează pe din afară ca astringent (vezi acest cuvânt), pentru a opri o curgere de sânge (emoragie) superficială şi mică, cum este cea produsă de lipitori, de scoaterea unui dinte sau u-nei măsele, la trânji, curgere de sânge din nas; pentru aceste cazuri estv apa emosta-tică a lui Pagliari: să fierbe 6 ore 2 grame de piatră acră şi 1 gram de smirnă (Benzoe) în 20 grame de apă. Să mai face gargară în durerile de gingii, de gură şi de gât: 5 grame la 250 grame apă fierbinte, la care să mai poate adăuga şi miere de tran-darfir (miericică) 50 grame, sau în colutor (5 gr. la 30 gr. miere de trandafiri). In durerile de ochi (conjunctivite simple) sunt bune picăturile cu piatră acră (1 gr. la 50 gr. apă de trandafiri) şi în albeaţă (pete pe corneie) să suflă praf fin de piatră acră. Femeile o folosesc mult în spălături vagi-nale contra leucoreei (poală albă) 10-50 gr. la un litru de apă. Pe dinăuntru să dă în doză de 30-40 centigrame, repetată de mai multe ori în 24 ore în contra vărsăturilor de sânge; să mai dă contra diareei (urdină-rii): 50 centigrame la 150 gr. apă şi 5 gr. ratania, cu puţin zahăr; la ceas cu lingura. —Alumen calcinat, piatră acră arsă. Să prepară încălzând piatră acră, pulverizată, în vase de pământ nesmălţuite până la o temperatură de 240°, adecă până să pierde 40°/o apă, transformându-să în o masă uşoară şi spongioasă. Alumenul calcinat este uşor, alb, poros, spongios, friabil, cu un gust la început puţin stiptic; să topeşte în 25 părţi apă în 24 ore la temperatură ordinară. Să întrebuinţează mai cu samă în chirurgie, pe răni, pentru a opri creşterea prea mare a mugurilor cărnoşi şi la unghia încarnată: să pune praful între carne şi unghie şi apoi să ridică coaja care să formează, odată sau de două ori pe zi p$nă la vindecare. ALUMINA (Sulfat de). — Astringent; să întrebuinţează în doză de 1-2 la 100 ca colir şi în injecţiuni. ALUMNOL (Naftol sulfat de alumină). — Pulbere albă, solubilă în apă şi glicerină. Astringent şi antiseptic, în doză de 1-10 la 100, întrebuinţat în ginecologie, la spălarea rănilor, în abcese flstuloase şi în boalele de piele pentru uns. ALUN. —■ Caută la Alumen. ALUN (Corylus Avellana, fam. Betulaceelor). — Creşte în păduri şi în tufişuri în toată România. Fructele, numite alune, au un gust fin şi sunt foarte bune de mâncat; în u-nele părţi alunele pisate să beau cu rachiu de drojdii cald, amestecat cu unt de lemn, contra vătămăturii. Băţul de alun verde să înfierbântă în spuză de foc şi să arde cu el păduceii de pe tălpile picioarelor. Cu a-lune arse şi muc de lumânare de său să fac la copii sprâncenele ca să le crească mari şi negre (din medicina populară). ALUNELĂ. — Caută la Nev. ALUNELE. — Caută la Coada şoricelului. ALONICĂ, aluniţă. — Caută la Nev. AMARA. — Lac Sărat în judeţul Ialomiţa între satele Amara şi Slobozia. Aceste băi suut cunoscute de mult. Apa conţine: clo-rur de sodiu, sulfat de sodă, carbonat de magnezie, carbonat de oalce, Nomolul eştQ AMAE — aproape ca cel dela Lacul-Sărat (vezi a-cest cuvânt) şi să întrebuinţează pentru a-celeaşi boale. AMARE (Picături), picături de poftă de mâncare. — Aceste sunt medicamente de origine vegetală având un gust amar. Cele mai întrebuinţate sunt: pelinul, centaura, genţiana, cuasia, chinchina, columbo, hameiul, coaje de portocale, de lămâie, etc. Picăturile amare, de şi sunt neplăcute la gust, măresc secreţiunea salivei, sucurilor stomacului şi a maţelor, din care cauză rezultă o înteţire a apetitului, o uşurare în mistuire şi o regularitate în scaune. Ele sunt bune în boalele de stomac şi de intestine, atunci când omul n’are foame, când mistuirea se face cu anevoinţă în dispepsie, în convalescenţa boalelor lungi, primăvara, mai ales la bătrâni, în gută, frigurile palustre, anemie, în boalele de piele. Nu sunt bune în boalele de stomac când bolnavul are durere şi căldură. Ele se vor lua înainte ăe mâncare; cu un sfert sau o jumătate de oră când voim numai să deşteptăm pofta de mâncare; în timpul sau după mâncare când voim să grăbim mistuirea. — Să obţin bune rezultate dând copiilor 10 până la 15 picături şi la oamenii mari 20-30 picături din următorul a-mestec: tinctură de cascarilă (odogaci), de columbo, de genţiana, de cinamom (scorţişoară), de revent, din flecare 10 grame şi tinctură de nuca vomică (turta lupului) 2 gr. 50 centigrame. ĂMAUROZA (amaurosis, dela grec. amauros, obscur, întunecos). — In vechime sub a-cest cuvânt să înţelegeau mai toate boalele grave ale fundului ochiului, cari dădeau naştere la slăbirea sau pierderea totală a vederii, la orbire. De când să cunosc mai bine împrejurările cari micşorează sau nimicesc vederea, s’a rezervat această numire la orbirea a cărei cauză să află în afară de ochi sau care nu atârnă nici de o leziune primitivă a membranelor profunde ale ochiului, nici de un viţiu de funcţionare a aparatului său dioptrie. Amauroza este de mai multe feluri: congenitală (din naştere), prin micşorarea câmpului vizual, discmzică, paralitică, toxică, etc. Amauroza poate să dispară atunci când boala (diabetul, albuminuria, anemia profundă, etc). care a produs’o s’a vindecat, sau când o-trăvirea prin băuturi alcoolice ori prin tutun a dispărut în urma abţinerii de la băut şi dela fumat (vezi Ochiu; boalele de). AMBLIOPIE (amblyopia, dela grec. amblys, ob- 45 — AMEŢ tuz, slăbit, şi opsis, vedere). Slăbirea vederii, care nu este produsă prin o leziune apreciabilă a membranelor adânci ale ochiului, nici prin un viţiu de conformaţie sau de funcţionare. Cauza ambliopiei nu să poate recunoaşte nici cu oftalmoscopul, nici cu optometru (vezi aceste cuvinte). Ambliopia este un grad mai mic al amaurozei (vezi acest cuvânt). Sunt mai multe feluri de ambliopii: congenitală (din naştere); prin micşorarea câmpului vizual, nervoasă, discrazică, toxică, etc. Ambliopia congenitală ţine de un viţiu de conformaţie a retinei; cea prin micşorarea câmpului vizual este datorită prezenţii sco-tomelor. (lacune în continuitatea câmpului vizual datorite existenţii unor punte insensibile pe retină, aşa că bolnavul vede cuvintele sau liniile întrerupte prin pete întunecate cari, pe hârtie, urmează mişcările ochiului, muşte fixe) sau unor tumori cari apasă nervii optici putând determina emiopia; cea nervoasă atârnă de diferite boale ale creerilor cari dezorganizează mai mult sau mai puţin nervii optici; cea isterică vine adese ori în mod subit şi este trecătoare, deşi poate produce o orbire mai mult sau mai puţin lungă şi care se vindecă prin aplicarea magneţilor sau a curenţilor electrici. Indivizii slăbiţi prin per-deri mari de sânge sau prin excese, convalescenţii, bătrânii, sunt adeseori atinşi de ambliopie. Otrăvirile cu plumb, cu belado-nă, cu sulfur de carbon, abuzul de băuturi alcoolice şi de tutun de asemenea pot produce această boală. Ambliopiile albuminu-rice, glicozurice, etc., sunt adevărate reti-nite (vezi Ochiu; boalele de). AMELIE-LES-BAINS (Franţa, Pireneii orientali).— Staţiune de ape sulfuro-sodice calde, deschise în tot timpul anului, cercetată mai mult însă în lunile iulie şi august, când climatul este foarte cald. înălţime 270 metri. Isvoare bogate. Viaţă liniştită. Are 22 isvoare a căror temperatură variază între 45° şi 62°. Să recomandă pentru reumatizm, boalele cronice de plămâni şi în diferite răni învechite. AMENINŢARE DE BOALĂ. — Caută la Iminenţă. AMENOREE (amenorrhaea, dela a priv. men, lună, şi rhein, a curge). — Stare bolnăvicioasă caracterizată prin lipsa totală sau suprimarea trecătoare a periodului (vezi Menstruaţiune) . AMEŢEALĂ, vertige (lat. vertigo, dela ver-tere, a întoarce, a învârti). — Ameţeala este o stare bolnăvicioasă în care să pare că lucrurile să învârtesc în jurul nostru şi AMEŢ - în care avem senzaţiunea că. noi înşine ne învârtim. In ameţeala simplă vederea rămâne aproape limpede; în ameţeala tenebroasă, ea este întunecată. In vorba de toate zilele, atât a bolnavilor cât şi a u-nor doctori, prin cuvântul ameţeală să înţeleg neşte stări cerebrale destul de diferite unele de altele şi mai ales starea în care bolnavul, fără ca să vadă lucrurile în-vârtindu-să sau mişcându-să din locul lor, nu să simte sigur în mersul său, face câţiva paşi într’o parte şi îi este teamă să nu cadă. Ameţeala să observă ori de câte ori nu să poate repede aprecia starea raporturilor cari pot să existe între sine însuşi şi lucrurile exterioare. Astfel ea să constată când lucrurile pe cari le vedem sunt insufleţite de mişcări neobicinuite, când ele sunt confuze şi astfel de asămănătoare între ele în cât nu să pot fixa, când pentru a aprecia mişcările lor şi distanţele lor e-ste cu neputinţă de a lua un punct de reper fix (fundul unei prăpăstii, oscilaţiunile pământului, etc.) Patologiceşte să observă ameţeala în unele mişcări accidentale, cum sunt: mişcările leagănului, scrânciobului, mişcările unei corăbii etc. Ameţeala să a-rată şi în anemia (lipsa de sânge) cerebrală, în congestiunea (îngrămădirea de sânge) cerebrală, mai în toate boalele de creer, mai cu samă în tumorile cerebrale, în diferite otrăviri cum ar fl acele prin tutun, alcool, chinină, salicilat de sodă, etc., în impaludism, febră tifoidă, influenţă, sifilis, în boalele de urechi (Meniere), în boalele de ochi, în nevrastenie, în boalele a-paratului circular, boalele de inimă, de aortă (arterioscleroză), în artritism, gută, în boalele de stomac, în boalele căilor u-rinare, etc.; ea mai poate fi prodromul e-pilepsiei sau una din manifestaţiunile ei cele mai obicinuite. — Tratamentul variază după natnra ameţelii, după boala care produce ameţeala. Astfel la cei ce sufer de anemie li se va institui un tratament tonic (hrană substanţială, aer, preparaţiuni fieruginoase, arsenicale, etc.). La cei ce sufer de arterioscleroză, artritism, gută, li să va institui un tratament general igienic şi dietetic al acestor boale ; să va prescrie regim de lapte, să va dâ purgative, iodur de sodiu în doză de 1 gr. pe zi ani dearândul, alternând întrebuinţarea lui cu acea a trinitrinei, luată în doză de 3-4 picături din o soluţiune de 1 la 100, dimineaţa şi seara; să va recomanda o cură de apă de Căciulata, de Contrexeville, de Vittel. La cei ce sufer de boale de rinichi 46 — AMKt (nefrită cronică) li să va da regim de lapte*, purgative şi diuretice. La cei cu boale de inimă să va da medicamentele acelor boale; la aortid li să vor face injecţiuni sub piele cu morfină (% centigram, singură sau a-sociată cu atropină). La cei cu boale de stomac, la dispeptici, să va combate con-stipaţiunea cronică, să va opri cu totul tutunul, precum şi ocupaţiunile obicinuite şi bolnavul va stâ la ţară ; regim uscat (fără lichide), înainte de masă se va dâ cuasia şi după masă un praf de magnezie şi de bicarbonat de sodă. In dispepsia nervoasă să va institui tratamentul nevrasteniei (abdominale). In momentul când bolnavul are ameţeală îi vom da o poţiune cu bromur şi eter, sau valarianat de amoniac etc. La cei cu epilepsie vom da br o murele. La isterici şi nevrasteniei le vom prescrie tratamentul general al acestor boale. La cei cu impaludism (friguri palustre) vom combate anemia şi cachexia cu chinchina, dată în doză de 6—8 gr. de praf în cafea sau sub formă de electuar; vom prescrie arsenicul sub formă de licoarea lui Fowler (5—10 picături), arseniat de sodă (5—15 miligrame), sau cacodilat de sodă (5—15 centigrame), sau să vor face injecţiuni sub piele cu arseniat de fier citro-amoniacal; regim re-constituant; şedere la munte (2—3 luni) ; idroterapie. La sifilitici tratament specific intenz (injecţiuni cu preparate mercuriale şi iodur de potasiu). La cei cu boale de ochi şi de urechi să vor tratâ aceste boale; dacă sunt urechile pline cu ceară să vor desfunda; în boala lui Meniere să recomandă : poziţie orizontală în pat, tăcere, linişte ; sulfat de chinină, 1 gr. pe zi în buline de câte un sfert, mărind doza zilnic cu câte un nou bulin de câte 25 centigrame până la 2 grame, dacă bolnavul o tolerează, continuând astfel până la 10-12 zile, după care să micşorează doza cu câte 25 centigrame până la sfârşit. In boalele de mitră să vor tratâ acele boale. La copii să tratează viermii intestinali (limbrici, panglică) dându-să santonină sau extract eter eu de filix mas (ferigă). AMIDON. — Caută la Amil. AMIGDALE, migdale. — Fructele arborelui Amygdalus communis (Rozacee). Sunt 2 varietăţi: amigdale didei şi amigdale amare. Amigdalele dulci să mănâncă la masă proaspete sau uscate. Când sunt proaspete să mistue uşor, cele uscate sunt grele, mai ales pentru stomacurile slabe, cari trebue să să păzească de a le mânca, precum şi de prăjiturile făcute cu migdale. Ca medicament AMIG — 47 AMIG întrebuinţează sub diferite forme: laptele de ‘gdale, care este o băutură calmantă, răcoritoare, şi care, să prepară pisând 50 gr. zahăr cu 50 grame de migdale şi diluând această pastă în un litru de apă; e bun în aprinderile de gât, de beşică, mai ales după vezicători, când e bine să să pună în lapte şi 1 gr. de camfor (la un ceas o lingură). Uleiul de migdale dulci să prescrie pe din afară, în spălături, fricţiuni; se pune în ureche; pe dinăuntru ca purgativ (curăţenie) 15-30 grame mai ales la copiii mici.— Amigdalele amare nu să mănâncă, căci ele cuprind 2 otrăvuri puternice: acid prusie sau cianidric şi esenţă de amigdale a-mare, ceea ce explică cazurile de otrăvire cari s’au observat mai cu seamă la copiii « cari au mâncat mai multe migdale de a-ceste (vezi Prusic). Sâmburii de persică şi de zarzăre încă conţin astfel de otravă şi prin urmare copiii trebue opriţi de a-i mânca. In comerţ să vinde pasta de migdale amare care înmoaie pielea şi face să dispară petele de pe faţă (vezi Pete). La interior să întrebuinţează contra frigurilor (febrifug) şi contra panglicei (teniafug), însă numai după prescripţia doctorului. AMIGDALE, AMIGDALITE, gâlci, — In fundul gurii şi pe laturile înghiţitorii să află de fiecare parte câte o ghindură de forma şi mărimea migdalei. Intre aceste migdale a-târnă omuşorul care prelungeşte înapoi ceriul gurii. In stare de sănătate aceste ghin-duri au o coloare roşietică şi mărimea lor variază dela om la om. Amigdalele cuprind neşte folicule închise cari ar avea oarecare rol în producerea globulelor albe ale sângelui; ele prezintă pe deasupra neşte adâncituri (depresiuni), în cari să depune praful şi mai cu samă microbii (vezi acest cuvânt), din care pricină este bine' ca să răsuflăm (respirăm) numai prin nas, pentru ca praful şi microbii din aer să să oprească pe căptuşeala lui. —Injlamaţiunea acută a amigdalelor. Amigdalită acută. Gâlci. Durere de gât. Aproape nu este om să nu fi suferit odată sau chiar mai de multe ori în viaţa lui de gâlci sau durere de gât, de cari nu scapă nici zece dintr’o sută. Această amigdalită să arătă mai ctf samă în copilărie, în adolescenţă şi în e-tate adultă. Cauza principală este răcirea, mai ales frigul la picioare, din care pricină să iveşte mai mult primăvara şi toamna când suntem mai mult supuşi la astfel de răciri fiind dese schimbările repezi ale temperaturii. Semnele gâlcilor sunt: durere în gât, care creşte când bolnavul vrea să în- ghită scuipatul, să .mănânce sau să beie; durerea aceasta răspunde în ureche, care comunică cu fundul gurii prin un canal numit trompa lui Eustaţie, şi care să aprinde şi ea la rândul său; bolnavul vor-beşte pe nas, are durere de cap şi căldură, uneori foarte mare. Dacă ne uităm în gât vedem că migdalele sunt roşii şi umflate, iar când aprinderea este şi mai mare pe lângă roşaţă să văd şi nişte pete alburii. Examinarea gurii şi gâtului trebuie să să facă la lumină şi cu multă băgare de seamă pentru ca să ne putem încredinţa dacă avem de lucru cu o amigdalită simplă sau cu vr’o angină de cele rele (vezi Angină). Semnele amigdalitei simple merg crescând vr’o 3-4 zile, apoi scad şi sănătatea îşi ia locul sub influinţa tratamentului, care este următorul: la început să dă bolnavului o curăţenie, niţică chinină, apoi cataplasme (oblogeli) călduţe în jurul gâtului, muştare la pulpe, baie de muştar la picioare; apoi să fierbe o mână de orez în un litru de apă, să strecoară şi să pune şi un cap de mac; sau să fierb flori de tei, de soc, de nalbă, etc., şi în aceste fierturi să poate pune puţină piatră acră, sau ţipirig, sau acid boric şi apoi bolnavul va face gargară, cam odată la flecare ceas; să mai poate sufla pe migdale cu o pană de gâscă praf de acid boric, mai cu samă când sunt pete alburii. — Amigdalită supurată, abces al amig dalei. Câte odată cu tot tratamentul amigdalita nu trece asa uşor; boala merge înainte şi încep fiorii, durerea este foarte mare încât nu permite să să înghită nimic, balele curg din gură, amig-dala creşte mereu şi scoate cap în o parte, atunci este semn că gălcile au copt. Bolnavul să găseşte atunci într’o mare nelinişte, mai ales din pricină că nu poate respira şi este ameninţat de sufocaţie (înăbuşire). Pentru a-1 uşura doctorul va deschide abcesul, ceea ce oricare bolnav primeşte bucuros. Dacă nu este doctor la îndămână abcesul nu să sparge singur decât pe la a opta zi, după care bolnavul simte o mare uşurare scuipând puroiul uneori amestecat cu vinişoare de sânge. Mai primejdios este atunci când gâlcile să sparg noaptea în timpul somnului şi puroiul poate să intre în răsuflătoare (laringe) producând asfixie (vezi acest cuvânt). — Inflama-ţiunea cronică sau ipertrofia amigdalelor. Amigdalită cronică cu mărirea amigdalelor. Mulţi copii cari au suferit de gâlci vorbesc pe nas din cauză I că migdalele sunt mărite. Aceasta să vede AMIL — 48 — * AMIL mai ales la copiii scrofuloşi sau limfatici, cari au suferit de mai multe ori de gâlci şi la cari migdalele rămân mai mari cu mult decât în stare normală, din care pricină vorbesc pe nas şi unii nu aud bine. Când migdalele sunt prea mari respiraţia să face foarte greu, mai cu samă în timpul somnului; aceasta predispune la reciri mai dese, la tusă şi guturaiu, ceea ce a-duce cu timpul şi o deformaţie a pieptului. Pentru toate aceste trebuie să recurgem la un tratament serios : pentru a combate influinţa scrofuloasă vom da untură dă peşte, toată iarna şi mai mulţi ani dea rândul, preparatele de chinchină şi fier ; migdalele le vom atinge cu tinctură de iod simplă sau cu glicerina (părţi egale), cu piatra iadului, vom dâ gargară de piatră acră sau cu tanin. Dacă cu aceste nu trece, trebuie să tăiem amigdalele, să le scoatem, ceea ce o va face numai doctorul cu un instrument numit amigdalotom; operaţia nu este grea, nici primejdioasă ; afară de u-nele cazuri de spasme cari să pot ivi la copiii prea nervoşi, singura complicaţie care să poate arăta este o emoragie (curgere de sânge), care să poate opri cu gargară făcută cu apă şi cu oţet, la care să mai poate adauga câteva picături de perclorur de fier (vezi Angină). — La ţară este o-biceiul de a călca gâlcile când sunt proaspete; atunci vine o babă cu neşte degete nespălate şi cu neşte unghii mari şi cu mult negru sub ele, le înfundă în gură şi începe a le apăsâ şi ale scrijili cu unghia până ce dă sângele. Acest tratament este foarte primejdios, căci poate produce o in-fectiune dând naştere la o angină omorâ-toare. Pentru copiii mici, cari nu pot face gargară este bine ca să iei miere de albine, să pui în ea puţină piatră acră mărunt pisată sau niţel acid boric, şi după ce te speli pe mâni se-ţi învăleşti degetul a-rătător dela mâna dreaptă în o cârpă foarte curată şi să-l înmoi în acea miere atingând gâlcile de mai multe ori pe zi. AMIL (amylum), amidon, scrobială albă. — Să extrage din cereale: grâu, orz, ovăz porumb şi orez. El are aceleaşi proprietăţi ca şi celelalte/mjfe (vezi acest cuvânt), numai cât nu să mănâncă. Să întrebuinţiază pentru acţiunea sa emolientă în boalele de piele sub formă de băi (500 gr. pentru copii, 2 chilograme pentru oamenii mari, diluat în 1000 gr. apă curată, apoi turnat în baie încet şi agitând); — în cazurile de iritaţie de piele prin frecarea hainelor sau alte cauze, în arsurile superficiale, în mân- cărime, ia bubele dulci (eczema), la brâncă (erizipel), în sfârşit ori de câte ori voim să punem pielea la adăpost de aer, sub formă de praf (pudră), fin şi uscat bine, singur sau amestecat în părţi egale cu subnitrat de bismut şi talc venetic, sau cu praf de chinchină; în cazurile de urdinare (diaree) şi în toate iritaţiile de intestine sub formă de clisme (clistire): 15—30 grame fiert înl chilogram de apă. Să mai prescrie sub formă de gliceroleu: 1 gr. la 15 gr. glicerină; sub formă de cataplasme preparate întocmai ca şi cele de făină de in (vezi Cataplasme). A mai servit şi la facerea unor aparate chirurgicale (vezi Aparate). AMIL (Nitrit de).—Grăbeşte bătăile inimii congestionează faţa, creerii; folositor în sin cope (leşinuri), în migrene. Să întrebuinţează în contra . accidentelor cloroformiza-ţiunii, împreună cu respiraţia artificială. Să dă 4—-10 picături în inhalaţii. AMIL (Salicilat de) sau Eter-amil-salicilic. — Este un lichid încolor cu odoare de mandarină. Să întrebuinţează mai mult pe din afară, în cazurile de reumatism acut sau subacut, fiindcă pătrunde uşor prin piele, şi este mai bun decât salicilatul de metil, care miroasă prea tare. AMIL (Valerianat de). — Lichid uleios cu miros plăcut de fructe. Are puterea de a topi calculele sau petricelele din ficat. Să întrebuinţează în .poţiunea următoare: va-larianat de amil 50 centigr., mucilagiu de Caragheen 14 gr., ulei de migdale dulci 12 gr., sirop de smeură 30 gr., apă distilată 30 grame; să poate luâ toată poţiunea în un păhar de lapte. Să mai dă şi în capsule gelatinoase de câte 10—20 ’ centigr. AMILEN (Idrat de). — Lichid încolor; lucrează ca narcotic (care amurţeşte, produce somn); să dă la insomnie şi epilepsie; 3-8 gr. pe zi în capsule, poţiune sau înjecţii subcutanate. AMILEN-CLORAL .—Lichid încolor, sirupos, miros camforat. Să dă pentru a produce somn ; e mai bun decât cloralul; 50 centigrame până la 1 sau maximum 2 grame, în buline sau emulzie. AMILEN PUR sau pentaL—Lichid fără coloare, volatil, foarte inflamabil, cu odoare ca acea de eter, fierbe la 39°. Să dă ca ip-notic (producător de somn) şi anestezic (a-morţitor de durere), foarte folositor în operaţiile de scurtă durată (scoaterea dinţilor). Medicament periculos. AMILENOL. — Caută la Saligilig (Acid), Salicilate. AMIL — 49 — ANAS AMILOFORM Făcut din combinaţia formolu- I lui cu amidonul; praf alb, fără miros, nue otrăvicios; să poate întrebuinţa înlocui io-doformului ca antiseptic dezodorant şi sicativ. AMONIAC, alcali volatil, amoniac ordinar din comerţ, spirt de ţiperig. — Soluţiune de gaz amoniac în apă distilată în proporţie de 20%? care să prezintă sub forma unui lichid încolor, cu miros de urină, sufocant (înăbuşitor), cu un gust alcalin şi foarte caustic (arzător), producând ve-zicaţiune când este în contact cu pielea. Să numeşte alcali volatil (vezi aceste cuvinte), din cauza vaporilor de amoniac pe cari îi răspândeşte când sticla este destupată; tot astfel şi sub infiuinţa căldurii gazul amoniac prin evaporare să pierde cu totul7 de aceea trebuie păstrat în sticle cu dop şlefuit şi la adăpost de căldură. Amoniacul lichid are mai multe întrebuinţări externe: ca revulziv energic întocmai ca o vezicătoare, însă lucrând foarte repede, în câteva minute. La o durere nevralgică mare, dacă a-plicăm pe puntul dureros bumbac înmuiat în amoniac, după 2-3 minute pielea să beşică şi durerea să micşorează sau piere. In durerile reumatice şi în paralizii lucrează ca un stimulent puternic, dar în aceste cazuri nu-1 întrebuinţăm curat, ci amestecat cu un corp gras (untură de porc sau vaselină), părţi egale şi această alifie înroşeşte pielea în 10 minute, sau cuuleiu de migdale dulci (10 gr. la 90 gr.) şi atunci avem mult cunoscutul liniment volatil, care este excitant. El mai intră şi în compoziţia balsamului Opodeldoch, foarte bun la reumatism. Când are cineva leşin sau îşi pierde cunoştinţa îl deşteptăm numai decât plimbându-i pe la nas o sticluţă cu acest amoniac, ferindu-i bine înţeles ochii ca să nu să iriteze. S’a mai întrebuinţat la arderea muşcăturilor de ani-male veninoase sau turbate. Aceste arsuri însă pot fi folositoare în muşcăturile de albine, dar nici odată în cele de vipere sau de câni turbaţi, când e trebuinţă de alte mijloace mai puternice. Pe dinăuntru, amoniacul să dă în cazurile de leşin şi de pierdere de cunoştinţă, sau pentru a combate beţia, sau ca antidot în otrăvirile cu acide: să dă 5-6 picături în un păhar de apă îndulcită cu zahăr. In înedicină să întrebuinţează la interior sărurile de amoniac: ace-tatul şi carbonatul de amoniac pentru a produce năduşeală (transpiraţie) la începutul febrelor eruptive (scarlatină, pojar), în reumatism; cloridratul de amoniac pentru a înlesni scuiparea în cazurile de tusă (1-2-5 gr.). Să întâmplă şi cazuri de otrăvire, de obicei accidentală, ceea ce să cunoaşte de pe mirosul de amoniac al halenei, de pe aspectul gurii care e albă şi umflată. Cea mai bună contra-otravă este apă cu oţet dată în cantitate mare, lămâie, portocale, unt de lemn, lapte. AMONUM OFFICINALE.— Caută la Ghimbir. AMORŢEALĂ, amorţire, stupoare (lat. tor-por). — O stare de tâmpeală care să observă în îngrămădirile de sânge la cap (con-gestiuni cerebrale) sau în unele boale ale sistemului nervos. Dar afară de aceasta mai este un fel de amorţeală fizică care este caracterizată prin un fel de greutate pe care o simţim în o mână sau un picior, pe cari le mişcăm cu mare anevoinţă şi prin cari simţim nişte furnicături foarte supărătoare, din care pricină adeseori auzim pe cutare om văietându-să: aoleu, mi-a a-morţit mâna! sau: of, cum mi-a amorţit piciorul! Această amorţire cu furnicături este datorită unei poziţii rele prelungite prin cari să apasă nervul principal al membrului. Pentru ca să treacă această amorţire este de ajuns să ne schimbăm poziţiunea. AMORŢIRE. — Caută la x^nestezie. ANÂLEPTICE (grec. analipticos, dela anala-mvanein, a restabili).—Să numesc astfel alimentele cari ajută la întremarea, la restabilirea puterii în urma boalelor lungi şi grele. Intre alimente avem: zama de carne concentrată, extractele de carne, carnea crudă tocată bine, laptele, unele fecule cum sunt: tapiocă, arrowroot, salep; ciocolată, etc. Dintre medicamente: fierul, fosfatul de calce, clorurul de sodiu. ANALGEZIC. — Medicament care potoleşte durerea (vezi Analgezie). ANALGEZIE (dela grec. an, fără, şi algos, durere). — Nesimţirea durerii, parţială sau totală, simţirea atingerii fiind păstrată. Cauzele : boalele nervoase ‘ (epilepsia, isteria, boalele măduvii spinării); boalele pielei; otrăvirile cu cloroform, alcool; recirile şi degerăturile. Pentru întrebuinţarea analge-ziei, caută la: Anestezie. ANALGEZINĂ. — Caută la AntipirinI. ANALIZĂ (dela grec. ana, care exprimă împărţire şi lyein, a rezolva). — Examinarea elementelor normale sau anormale a unui lichid prin fprocedeuri apropiate, de exemplu: urina (udul), materiile vomate (vărsăturile), scuipatul, materiile fecale; sau, a productelor speciale datorite unor boale: membranele falşe ale difteriei, etc. ANASON. — Sunt două feluri: 1. A- 4 ANAZ — 50 — ANEM nason românesc, anis, anison} bâdean (Pvm-pinella anisum, familia Umbeliferilor). Plan-tă originară din orient, să cultivă şi în părţile noastre (Iulie-August), 2. Anason franţuzesc, ariason stelat, anison stelat; badian, bâdean (lllicium anisatum, familia Magno-liaceelor); creşte prin locuri umede în Asia şi cu deosebire în China şi Japonia, unde să cultivă prea mult; în sudul Europei să poate cultiva sub cerul liber (Mai-Iulie). Să întrebuinţează fructele dela amândouă varietăţile, cari fructe au miros aromatic, plăcut, un gust dulce şi piperat, lăsând în gură ca şi izmă ‘ un fel de răcoreală; au ambele aceleaşi proprietăţi şi să poate întrebuinţa ori care din aceste două feluri. A-nasonul uşurează mistuirea la cei cu dispepsie (stomachic), alungă gasurile din stomac (prin râgăituri) şi din" intestine (prin vânturi), lucrare care se chiamă carminativă mulţămită căreia linişteşte colicele, durerile de pântece (matricea), mai ales la copii; este bun şi pentru a masca gustul purgativelor. Să dă la doici pentru a linişti matricea la sugători, prin mijlocul laptelui, a cărui cantitate o măreşte. Anasonul să întrebuinţează sub formă de băutură de ceaiu, care să prepară aruncând în apă, când clocoteşte, 10 până la 20 grame la un litru; sau sub formă de sirop, 15-60 grame; sau în praf, 1-4 gr; sau sub formă de uleiu volatil (esenţă) 1-10 picături; sau ca tine-tură, 1-15 grame. O poţiune foarte bună contra spasmelor este următoarea: Esenţă de anason 10 picături, eter sulfuric 20 picături, sirop diacod 50 grame, infuzie de badian 150 grame; la oră 1 lingură (pentru oameni mari). ÂNÂZÂRCĂ(dela grec. ană, intre, şi sarx, carne) idropizie generalizată, dropică. — E-ste o infiltraţie de serozitate (apă) în ţă-sutul celular de sub piele, în care rămâne câtva timp o gropiţă în locul unde apeşi cu degetul, întocmai cum ai apăsa în un caşcaval, şi aceasta pe toată suprafaţa corpului. Această generalizare deosebeşte a-nazarca de edem (vezi acest cuvânt). Cauzele : frigul (anazarcă ă frigore); scarlatina, frigurile palustre, boalele de inimă, de rinichi, de ficat; slăbirea generală cum să întâmplă la sfârşitul ofticei, ori la cancer (rac). Tratamentul: regim lactat absolut, fricţiuni uscate şi spirtoase ; clisme purgative, etc. (vezi ji Edem). ANCHILOZA (dela grec. agkylos, strâmbat).— Pierderea parţială sau totală a mişcărilor încheiăturilor mobile, provenită din cusătura celor două oase între ele prin ţăsut osos sau fibros. Cauzele sunt mai multe: aprinderea sau inflamaţia încheiăturii în urma unei fracturi, inflamaţia tuberculoasă (tumoră albă, oftică la încheiătură), reumatismul, guta, Imobilizarea prea îndelungată într’un aparat. Semnele: înţepenirea sau neputinţa completă de a îndoi sau a întinde o încheiătură (articulaţie), imobilizarea în o poziţie care devine foarte supărătoare când ea împiedecă unele acţiuni, cum este la cot când e întins şi nu-1 poţi îndoi; de asemenea la picior când genunchiul e îndoit şi nu-1 poţi întinde aşa că umbli şchiop sau în cârji. Tratamentul: când anchiloza este incompletă să recomandă fricţiuni, masagiu, mişcări încete, progresive (din ce în ce mai iuţi şi mai întinse) cu sau fără aparate. Astăzi sunt stabilimente unde să află instalaţie completă pentru masage mecanice pentru orice fel de anchiloză (în Bucureşti la baia Centrală). Când anchiloza este completă să vindecă foarte greu sau de loc. Pentru a îndrepta o poziţiune rea a unui membru de multe ori trebuie să să facă operaţie; să. să taie tendoane sau muşchi (tenotomie sau miotomie), să să facă îndreptarea forţată sub cloroform a articulaţiei înţepenite, sau să să taie din oase pentru a îndrepta încheiătură sau pentru a forma o articulaţie falsă. — Anchiloza falsă, adecă imobilizarea unei încheiături prin acţiune nervoasă să observă uneori la persoane isterice şi să vindecă prin efectul cloroformului. ANDERSON (Pilulele lui).— Caută la Sabur. ANDREA. — Caută la Claviculă. ANEMIE (dela grec. an, fără, şi haima, sânge), lipsă de sânge. — Iată un cuvânt eare de câtva timp să aude aşa de des, mai cu seamă la oraşe, unde mai toată lumea sufere de lipsă ele sânge. Sunt persoane grase cari pot suferi de anemie ca şi cele slabe; bătrânii ca şi tinerii, bărbaţii ca şi femeile, cei mari ca şi cei mici. Prin anemie să înţelege împuţinarea sau sărăcirea sângelui. Anemia poate fi locală, adecă mărginită la un organ, care nu primeşte destul sânge, cum este în anemia cerebrală, în care creerii nu au sânge cât le trebuie (vezi Inmoierea de creeri). Cele mai adese ori însă anemia este generală, şi în acest caz ea poate fi de 2 feluri: întâi cantitatea sângelui conţinută în vine şi în arterii este mai mică decât în stare normală, după cum să întâmplă în urmă unei pierderi de sânge (emoragie) produsă de o rănire, sau de o luare de sânge (venesecţie) prea mare, ori ANEM — 51 — ANES de o operaţie chirurgicală, de scurgeri repetate de sânge din nas; în aceste cazuri anemia să mai zice accidentală şi este in-stantaneie, manifestându-să prin un fel de sfârşeală, paloare repede a pielei, ameţeli, vâjiituri de urechi, mers clătinând, tendinţă la leşin. Al 2-lea fel de anemie generală este atunci când sângele să găseşte în a-ceeaşi cantitate ca şi în stare de sănătate, dar el este mai sărac în elementele principale cari îl constitue, adecă în globule roşii, acăror număr scade mai mult de jumătate (1 la 2 milioane în loc de 5 milioane pe milimetru cub de sânge), în e-moglobină care poate scădea la 50 grame în loc de 125 gr. pentru 1000 (vezi SAnge); puterea colorantă a sângelui este foarte micşorată; iar globulele albe uneori să înmulţesc. Aceasta este anemia cronică sau lentă, anemia adevărată, despre care să vorbeşte mai mult şi sâ întâlneşte mai des. Ea vine pe încetul şi din mai multe cauze: hrană neîndestulătoare sau rea, mai cu seamă abuzul de băuturi spirtoase, lipsă de mişcare, şedere în oraş, în aer stricat, muncă prea mare cuminţea; apoi sarcina (graviditatea), alăptarea, unele otrăviri (cu plumb, cu mercur, cu iod); unele boale acute,mai ales frigurile palustre şi reumatismul; boalele cronice, mai cu seamă boalele de .stomac, de micră, cancerul, oftica, etc. — Semnele anemiei sunt: pielea palidă, decolorată;ple-oapele pe partea lor dinăuntru (conjunctivele), buzele şi .gingiile în loc să fie roşii sunt albe; călduri cu palpitaţii (bătăi de inimă) şi greutate în piept, dureri de cap şi ameţeli, uneori cu zăpăceală, câte odată leşinuri. prelungite şi diferite turburări digestive (lipsă de poftă de mâncare, greutate la mistuire); la femei să mai arată turburări în menstruaţie (la soroc), uneori în loc de sânge curge un fel de apă spălăcită, alteori pierd sânge prea mult şi au dureri. In unele forme de anemie pot să să ivească turburări din partea creerilor şi în particular delir (aiurare). Dacă ascultăm inima auzim un suflu lin în primul timp, suflu care să aude mai bine la baza inimii (cordului), la nivelul spaţiului al 4-lea in-tercostal şi aproape de sternum; sgomotele normale ale inimii îa anemici sunt mai răsunătoare, mai accentuate.. Anemia agravează mai toate boalele, întârzie convalescenţa şi predispune la oftică. Toate semnele aceste să văd şi la cloroză (vezi acest cuvânt); care să deosebeşte de anemie şi să observă numai la fetele şi femeile tinere. Tratamentul: sa va combate boala care a produs anemia, precum şi orice cauză care o poate produce, să recomandă şederea la ţară, cura de aer (vezi Altitudine); băi sărate, băi de mare; cura de a-pă rece (idroterapie^); mişcare, exerciţiu zilnic; hrană bună, reconstituantă, carne crudă tocată (400 grame pe zi), substanţele cari conţin fier mult, tot felul de carne, ouă, lapte, linte, spanac; preparatele de fier, sau de manganez, acolo unde fierul nu reuşeşte, arsenicul, date în doze mici; înhala-ţiuni de oxigen şi în cazurile când anemia are un mers acut să poate face o transfu-ziune de sânge.— Anemia pernicioasă progresivă. Sub acest nume s’a descris o anemie cu un mers foarte repede, care să vede mai cu samă la femeile cari au născut de curând şi ale cărei semne sunt ca şi ale anemiei obicinuite, însă în măsură mai mare, însoţite de diareie şi vărsături, de e-moragii (perderi de sânge) şi edem (vezi a-cest cuvânt); moartea vine uneori "repede, după mai multe fcile de friguri. Tratament: la început să dă fier sau mai bine licoarea Fowler, tartrat fericopotasic câte 10 grame, din care bolnavul va lua câte 10 până la 15 picături înainte de mâncare; arsenicul să mai poate administra şi prin. înjecţii pe sub piele: licoarea Fowler 5 gr., apă de laur-ceras 10 gr.; 1 până la 2 seringi Pravaz pe zi. Transfuziune de sânge. Contra vărsăturilor: poţiunea lui Ei viere,, apă cloroformată, mentol, cocaină; inhala-piuni de oxigen. Şedere la ţară, sau la munte. Regim: lapte, ouă crude sau fierte moi, carne friptă, peşte, linte, puţină pâne; ca băuturi: lapte, kefir, sau bere slabă. ÂNEMONINĂ. — Caută la Dediţei. MINĂ sau Aneson.— Caută la Cloreton. ANESTEZIE (dela grec. an, fără, şi esthesis, senzibilitate), amorţire, nesimţire.— Pierderea completă sau parţială a simţirii, a senzibilităţii în o parte a corpului sau în tot corpul. Anestezia poate fi rezultatul unei stări bolnăvicioase sau poate fi produsă prin mijloace artificiale, prin medicamente zise anestezice. O rănire a unei nerv (lovitură sau tăiere), compresiunea unui nerv, produce anestezia părţii pe care o serveşte a-cel nerv. Ea să mai vede în degerături, în boalele de piele, în boalele de creeri, de măduva spinării, în isterie, coreie, demenţă, etc. Nesimţirea durerii să numeşte analgezie (vezi acest cuvânt), care să deosebeşte de anestezie prin aceea că simţirea atingerii, a contactului, senzibilitatea comună s’au păstrat. Când anestezia inte- ANES — 52 — ANEV resează numai o parte a corpului să chiamă locală, când ocupă întreg corpul să numeşte generală. Anestezia locală să poate obţine prin aplicarea de ghiaţă asupra părţii de operat, prin pulverizaţii de eter, de clorur de etil, de clorur de metil, injecţiuni pe sub piele cu cocaină, stovaină, etc. Anestezia generală (pierderea temporară a cunostinţii) să produce prin inhalaţiune de cloroform, eter, protoxid de azot, etc. Această anestezie să provoacă în chirurgie în scopul de a practica cu siguranţă o operaţie gravă, şi in obstetrică ori de câte ori este trebuinţă să să combată durerile de facere (când ele sunt prea mari şi prea neregulate), sau de a face o operaţie obstetricală gravă, sau când să ivesc accidente nervoase cari pot aduce moartea femeiei (vezi Eclampsie). In anii din urmă s’a introdus anestezia şi în facerile naturale, mai ales în Anglia, unde să practică pe o scară întinsă, dar, a-tunci trebuie să să facă cu multă băgare de samă şi femeia să nu respire clorofom de-Qât în minutul durerilor celor mai mari şi numai cât ţin ele. In anestezia generală, sunt 2 perioade: 1. Perioada de excitaţie, în care bolnavul să luptă cu cei din jurul lui prin mişcări inconştiente, violente la cei alcoolici; 2. Perioada de somn, care să a-nunţă prin vâjiituri şi diferite sgomote în urechile bolnavului, şi în care insenzibili-tatea (nesimţirea) este completă. Condiţiunile necesare pentru anestezia generală sunt: bolnavul să nu sufere de boală de inimă, să fie pus pe dieta absolută începând din ajun. Uneori să pot ivi accidente serioase, vărsături, sincopă, leşin, sau chiar moarte, mai ales când cloroformul n’a fost curat şi a fost dat în doză prea mare. Din acest punct de vedere inhalaţiunile cu protoxid de azot sub o presiune de una sau două atmosfere, atunci când să pot face, sunt de preferit, după cum rezultă din cercetările lui P. Bert. Din anul 1905 s’a început în unele spitale din Bucureşti a se face injecţiuni intra-rachi-diene cu stovaină (5-10 ctgr.) în regiunea lombară, în cazurile de operaţii cari să practică dela buric în jos:talii ipogastrice, ernii ingvinale, amputaţii, etc. In adevăr după 9 minute de la injecţiune picioarele sunt paralizate şi anestezia completă, iar bolnavul azistă conştient la toată operaţia ce i să face, putând fi chiar de ajutor chirurgului, când acesta are trebuinţă ca bolnavul să tuşească, cum este în cura radicală a erniei. De patru ani s’a introdus a-ceastă anestezie (rachistovainizarea) şi în spitalul condus de scriitorul acestor rânduri, cu rezultate întotdeauna bune. ANESTEZINĂ (eter etilic din acidul amido-benzoic). — Praf alb, fără gust şi fără miros, care să întrebuinţează ca anestezic local. Să dă contra boalelor de stomac, 30-50 centigrame pe zi, în buline. ANETHUM GRAYEOLENS. — Caută la Mărar. ANEVRISM (dela grec. anevrysma, dilataţiune, lărgire).— Ori de câte ori auzim că cineva a murit repede (subit), ne gândim numai decât la un anevrism în piept, că i s’a spart vâna şau mai bine zis arteria cea mare (aorta) din piepţ. Deşi aceasta nu să întâmplă aşa de des pe cât ne închipuim, căci sunt mai multe boale cari pot produce astfel de morţi repezi, dar nu-i mai puţin adevărat că a-nevrismul mai întotdeauna sfârşeşte astfel. Prin anevrism să înţelege o tumoră, o umflătură, plină de sânge, care comunică cavitatea unui vas sangvin, arterie sau vână. Anevrismul este de 2 feluri: spontaneu şi traumatic. In cazul dintâiu, umflătura sau punga este formată prin lărgirea păre-ţilor unei arterii într’un punct oare-care, păreţi cari şi-au pierdut puterea de reziz-tenţă sub influinţa unei boale numite ate-rom sau arterioscleroză (vezi aceste cuvinte), ilceastă lărgire să poate face numai în o parte a arteriei şi atunci avem anevrismul sacciform (în formă de sac) sau lărgirea, să face de jur împrejur: anevrism fusiform (în formă de fus). In cazul al doilea, când anevrismul e traumatic, el vine dintr’o rănire a vasului şi păreţii pungii sunt formaţi atunci din ţă-săturile vecine. Anevrismele arterio-venoase să formează atunci când sunt rănite ârte-ria şi vâna în acelaş loc şi punga ce să produce comunică cu amândouă vasele. Sunt mai multe cauze cari produc această cumplită boală: abuzul de băuturi alcoolice, boalele sifilitice, viaţa leneşă şi hrana prea multă şi prea bună în comparaţie cu munca, sforţările violente, şi. ateromul (vezi acest cuvânt). Etatea cea mai expusă este între 30-40 ani. Anevrismul să arată mai mult la aorta (vezi acest cuvânt) din piept, la gât, la subsuoară, în stinghe şi la îndoitura genuchiului; să poate ivi şi la arteriile creerilor. Intre semnele boalei avem următoarele : umflătura sau tumora care să află întotdeauna pe traiectul unei arterii prezintă bătăi ca de puls, mişcări de întindere sau de umflare generală şi un freamăt sau fâşiitură specială când punem mâna pe a-nevrism. Dacă apăsăm arteria între inimă şi anevrism, el scade, dacă o apăsăm din jos de el, anevrismul creşte. Tumora pe ANEV — 58 — ANGI măsura în care creşte apasă tot mai tare părţile din jur, provocând durere, apoi a-nev’rismul aortei dă naştere la palpitaţii (bătăi de inimă), la respiraţie grea, la îne-căciune, la nevralgii intercostale, la sughiţ, la un fel de răguşeală şi o greutate la înghiţit. Dar nu trebuie să uităm că de multe ori chiar doctorul nu poate cunoaşte dintr’odată anevrismul din piept, mai ales când este la început. —: Tratament. Anevrismul lăsat în voia lui sfârşeşte prin a să rupe, a plesni, şi atunci moartea vine la minut, subit. Această ruptură, acest sfârşit să poate prin tratament dacă nu ocoli pentru totdeauna, cel puţin amâna şi viaţa să poate prelungi pentru un timp oarecare. Pentru aceasta bolnavul va trebui să să ferească de emoţiunile vii, de muncă o-bositoare, de sforţări, de exerciţii violente, de mişcări şi plimbări forţate, de influinţa supărătoare a teatrelor, a balurilor şi seratelor, a adunărilor numeroase şi sgomo-toase, -cari supără respiraţia şi împiedică circularea regulată a sângelui; să să ferească de băuturi alcoolice şi excitante, de vin, cafea, ceaiu; să nu fumeze; regim cât să poate de sobru şi repaus. Ca medicamente să recomandă: iodurul de potasiu, de rubidiu, de sodiu, la început câte 50 ctgr. pe zi, mergând crescând până la 2, 4, 6 grame ; după 20 zile de cură să va face o întrerupere de 10 zile; să mai dă bromurele, opiaceele, digitala, secara cornută pentru a combate eretismul şi sfârşeala de inimă ; pentru întărirea inimii: cafeina, strichnină, ergotină ; iar când anevrismul e de natură sifilitică să va institui un tratament specific energic: fricţiuni sau mai bine injecţii mercuriale. Anevris-mele cari să găsesc la membre se pot vindecă prin operaţie chirurgicală. Dar pentru anevrişmele pe cari mâna chirurgului nu le poate atinge cum sunt cele ale aortei de exemplu, Lancereaux recomandă injecţiunile cu o soluţiune de 8 gr. de gelatină albă în 200 c. c. de apă care conţine 7 gr. de clorur de sodiu (sare) la litru. Ea este sterilizată la etuvă şi injectată cu un aparat special; operaţia e puţin dureroasă. Injecţiile să fac tot la 10 zile câte una, până la 8, 10, 15, 20 în timp de 3-4 luni. Injecţiile să fac în regiunea fesieră, în adâncime. Dela prima injecţie chiar, sângele începe să să închege, apoi chiagul să strânge şi punga anevrismală scade şi să întăreşte, bătăile sunt mai mici, precum şi durerile; apoi punga scade din ce în ce mai mult până pând ni} să, mai observă nici o mişcare de umflare în minutul trecerii undei sangvine prin ea. Vindecarea să obţine mai întotdeauna în anevrişmele în formă de sac, pe câtă vreme în cele fusiforme niciodată. Să mai tratează anevrişmele şi prin electroliză, care să va aplică numai de un spe- • cialist priceput şi numai la bolnavii cari au inima în bună stare. ANGELICĂ, angelina, anghelicâ, buciniş, (Angelica archangelica, fam. Umbeliferelor). — Plantă care creşte pe lângă torentele, pâraiele şi râurile din pădurile de munte şi subalpine (Iulie-August). Să întrebuinţează săminţele, frunzele şi mai cu seamă rădăcina, care este groasă ca degetul, în formă de fus. sbârcită ; neagră-cafenie pe din a-fară, albicioasă pe dinăuntru ; la gust plăcută, cam dulce şi aromatică la început, apoi iute şi amară ; conţine un suc gumi-rezinos gălbui. Popoarele din nordul Europei mânâncă vlăstarele tinere de angelică. In medicină să întrebuinţează pentru proprietăţile sale stimulente, tonice, stomachice etc. Pentru acestea calităţi să dă la convalescenţi şi la cei cari au limba în totdeauna albă şi încărcată, care le dă gust de mâncare şi le uşurează mistuirea, producând râgăituri şi vânturi la cei ce fac ga-„zuri multe în stomac şi maţe. Să dă angelica în praf sau în fiertură, în formă de ceaiu (20 gr. la 1000 gr.) sau sub formă de tinctură, 2-10 grame în o poţiune oarecare. Anghelicâ mai intră si în compoziţia apei de melisa, etc.— La ţară din cauza gustului şi a mirosului suav să pune în rachiu pentru a-i da gust: acest rachiu să bea şi în contra văţămăturii şi ca tonic al stomacului. ANGELINA. — Caută la Angelică. ANGHELICÂ. - Caută la Angelică. ANGHINA. — Caută la Angină. ÂNGHINÂRE. (Cynara Scolymus, fam. Compozitelor) — Plantă erbacee spinoasă, originară din regiunile mediteraneene, cultivată ca plantă culinară din cauza solzilor căr-noşi şi a receptacolului floral care consti-tue o minunată legumă (vezi Legume). An-ghinarea are şi o acţiune diuretică, adică face ud mult. ANGIN (dela lat. angere, a strangula, a sugruma, a gâtui, a strânge de gât), anghi-nă, durere de gât, gâlci. — Când un copil sufere de gât şi părinţii aud că el are angină să sperie, să îngrijesc, crezând că este vorba de angina diftericâ, care aproape o jumătate de veac a săcerat în mod cum-? ANGI — 54 — ANGT plit populaţia ţării noastre şi care abia numai de câţiva ani s’a domolit, mulţămită serului descoperit de Behring şi Roux. Prin cuvântul angină nu să înţelege numai dif-teria (vezi acest cuvânt), ci orice aprindere sau inflamaţi e de gât, de înghiţitoare (faringe), fie ea uşoară sau gravă; prin urmare angina este de mai multe feluri după cum vom vedea în rândurile ce urmează. — 1. Angină catarală acută, angină eri-tematoasă acută, angină simplă, durere de gât. Aceasta este forma cea mai uşoară şi mai puţin periculoasă. Ea în-cepse cu fiori, căldură, oboseală generală, durere de cap, lipsă de poftă de mâncare. Aceste semme la unii sunt neînsămnate, pe câtă vreme la alţii, mai ales la copii, sunt în măsură foarte mare, căldura este aşa de mare încât produce aiurare şi ai crede că cine ştie ce boală- gravă îi ameninţă. După o zi începe durerea de gât cu uscăciune şi usturime în fundul gurii şi la înghiţitoare, greutate mare la înghiţit; căptuşeala din fundul gurii este roşie, uscată, lucitoare, presărată de mici ridicături şi umflată. Uneori după 2-3 zile să văd nişte mucozi-tăţi, concreţiuni cazeoase sau un strat pul-taceu pe migdale, care strat să curăţă cu înlesnire cu un pămătuf şi nu samănă de loc cu cel dela angina difterică. Cele mai adeseori angina să însoţeşte şi de semne din partea aparatului digestiv: limba este albuie sau gălbuie şi încărcată, greaţă şi constipaţie (încuietură). Căldura scade în 4-5 zile; ghindurile de la gât sunt puţin prinse şi în 7 zile boala trece. Cauzele sunt: frigul, răceala; recidivele sunt frecvente. Tratament. La început să va dâ o curăţenie (unt de ricină sau sare amară, iar la copii calomel 15-35 centigrame după etate); contra căldurii să va da chinină, antipirină, fenacetină, exalgină, să va mai dâ benzoat de sodă, salol sau clorat de potasă; pe din afară să vor aplica cataplasme calde sau cârpe înmuiate în apă fierbinte şi acoperită de gutapercă; gargară cu diferite ceaiuri, de nalbă, de muşăţel, cu puţin acid boric, la fie-care ceas, sau mai bine spălaturi a-bondente în fundul gurii cu apă boricată, fenicată, salicilată; spălăturile repetate des ; atingeri în gât de trei ori pe zi, mai ales amigdalele cu: acid fenic, camfor, câte 1 gr. glicerina 30 gr., sau cu : acid salicilic 50 ctgr. glicerină 60 gr. etc; apoi băi calde de picioare cu muştar sau muştare la pulpe. Regim: lapte, ouă moi; ca băuturi diferite ceaiuri călduţe, plăcute la gust si limonade acidulate (cu lămâie). — 2. Amigdalită acută, gâlci. — Seninele sunt ca şi la angina catarală, cu deosebire că aci migdalele sunt foarte umflate, ceeace aduce mare greutate la respiraţie şi la înghiţire; uneori durere de urechi, când inflamaţia s’a întins şi la trompa lui Eustaţie (vezi Trompă^). Când gâlcile supurează, fac puroi, bolnavul are căldură şi mai mare, fiori de frig, gâtul umflat şi pe din afară; abcesul să poate forma înăuntrul migdalei sau în jurul ei. Tratamentul este ca şi la angina simplă, la care să mai adaugă ungeri pe din afară cu ungvent cinereu, 30 gr., extract de beladonă, 4 gr., şi pe deasupra un Prisnitz (cârpă muiată în apă rece şi stoarsă, iar pe deasupra gutaperca), sau cataplasme calde cu făină de in; pe migdale este bine pentru a. domoli durerile să să facă atingeri cu: glicerină 20 gr., borat de sodă 2 gr., cocaină 50 centigrame; gargară de ceaiu de nalbă, călduţ, alternând cu gargară de: acid" boric 10 gr., apă 1 litru, esenţă de mentă 5 picături. După 2-3 zile abcesul să sparge sau mai bine să va chema doctorul, care îndată ce va da de puroiu va deschide abcesul cu bisturiul şi bolnavul imediat să va uşura. Durata a-cestei amigdalite este cam de 8 zile. — 3. Angină^ catarală cronică, angină grandioasă. Aseastă formă are următoarele semne: uscăciune şi un fel de gâdili-tură în gât şi în nas, mai cu samă dimineaţa la deşteptare, ceea ce sileşte bolnavul să scuipe des şi cu oarecare greutate mucozităţile viscoase ce să găsesc în fundul gurii. Uneori să observă şi o mică surzenie din cauza astupării trompii lui Eustaţie (vezi Trompă). Păreţii gâtului şi cerul gurii sunt roşii, lucitori, presăraţi cu gra-nulaţiuni (mici ridicături) roşietice, de mărimea unui bob de cânepă. Asemenea leziuni să găsesc uneori şi în laringe (răsuflă-toare) şi în nas (vezi Laringită cronică şi Coriză cronică). Acest fel de angină ţine mult timp şi este întreţinută de tutun, de băuturi alcoolice, şi de contactul aerului la cântăreţi şi la cei ce vorbesc mult. Tratament. Să nu fumezi, să nu bei alcoolice ; gargară cu ceaiu de frunze de nuc, gargară sau pulverizaţii cu ape minerale alcaline (la gutoşi), sulfuroase (la reumatizanţi), arsenicale (la limfatici); migdalele să să a-tingă cu: nitrat de argint 2 gr., apă distilată 20 gr., sau cu: tinctură de iod şi glicerină câte 10 grame; granulaţiile să * să atingă cu: nitrat de argint (piatra iadului) sau cu sulfat de cupru (piatră vânătă) sau să să facă însuflaţii (să să sufle) cu: nitrat ANGI — 55 — ANGI de argint 1 gr., zahăr pulverizat 50 grame. La interior să să deie: Licoarea Fowler, 6 până la 10, 12 picăfuri pe zi sau sirop de iodur de fler, 2 linguri pe zi. — 4. A-migdalita cronică, galei învechite, rezultă din repetarea de mai multe ori a a-migdalitei acute la limfatici şi scrofuloşi, care produce o umflare sau mărire a migdalelor, permanentă. Uneori migdalele sunt aşa de mari încât să ating cu omuşorul, şi atunci respiraţia este foarte grea, mai ales în timpul somnului. La unii copii această amigdalită este însoţită de mărirea ghindu-rilor dela gât (adenite cervicale cronice), unele chiar supurează; la cei limfatici şi şcrofuloşi să observă adeseori şi coriză (inflamaţia nasului) şi blefarită (aprinderea genelor cu urdori la' ochi). Tratament. Să vor atinge des migdalele cu piatră acră, cu piatra iadului, cu tinctură de iod. Dacă cu aceste mijloace migdalele stau pe loc, atunci cel mai bun lucru este ca doctorul să le taie, să le scoată cu instrumentul special numit amigdalotom, sau să le ardă cu fierul roşu (termocauteru) sau cu electricitate (galvanocauteru), metodă care dă bune rezultate, căci după câteva arsuri migdalele sunt distruse (vezi Amigdale, amigdalite).— 5. Angină cuanoasă nedifterică, angină erpetică. Această angină să deosebeşte cam greu de cea diftericâ şi pentru a fi siguri trebuie să să facă examenul bacteriologic, să să vadă microbii de ce natură sunt (vezi Difterie). Cu toate aceste sunt unele semne de recunoaştere: căldura este ceva mai mare, de asemenea şi durerea de cap şi durerea de gât; stratul cel alb din fundul gurii să deslipeşte mai greu şi de desuptul lui mucoasa este ulcerată. Vindecarea să face repede şi recidivele nu sunt rare. Cauza principală este frigul. Tratamentul este foarte simplu: la început un purgativ (curăţenie); gargară emolientă cu ceaiu de nalbă (300 gr.) şi miere de trandafir (50 gr.); gargară cu acid boric (4 la 100) sau cu acid fenic (50 centigrame la 100); atingeri în gât de mai multe ori pe zi cu: acid fenic, cocaină câte 50 centigrame, glicerină 20 gr., sau gargară cu: foi de coca 10 gr.fierte în 1000 gr. apă la care să atlaugă borat de sodă 40 gr.; acestea când bolnavul are dureri mari de gât. — 6. Angina gangrenoasă să observă mai mult la copii decât la a-dulţi, în scarlatină, pojar, vărsat, febra tifoidă, dizenterie, difterie. In fundul gurii şi pe migdale să văd plăci gangrenoase ce^ nuşii, negrii, cu miros urât, unele mici ca lintea, altele mari ca un ban de 10. Dacă gangrena este mărginită, placa să deslipeşte, cade lăsând în locu-i o ulceraţie care să poate vindeca; dacă gangrena este întinsă, difuză, plăcile să împreună între ele şi copleşesc omuşorul, cerul gurii. Gâtul pe din afară să umflă, gura miroasă foarte urât şi curg bale multe; bolnavul vorbeşte pe nas, înghite greu, este abătut, moleşit, fără putere ; pulsul slab; uneori nelinişte şi aiurare ; moarte în câteva zile. Tratament: să să ardă suprafeţele gangrenate cu acid clo-ridric sau fierul roşu; gargară şi spălături abondente cu acid fenic, 1 la 200; cu acid salicilic, 2 la 1000; sau cu permanganat de potasă, 1 la 2000; sau cu sublimat corosiv, 1 la 15000; sau cu triclorur de iod, 1 la 1000 apă distilată; atingeri în gât cu acid lactic sau sublimat corosiv sau acid fenic câte 1 gr. la 30 gr. glicerină, sau cu tinctură de iod şi glicerină câte 10 grame. Să vor întreţine forţele bolnavului cu tonice şi alcool; extract de nucă vomică 10 ctgr., extract de chinină, extract de kola câte 4 gr., poţiunea Tood 130 gr., sirop de chinchină 25 gr; să ia 4 linguri pe zi. — 7. Angină difterică (vezi Difterie). — 8. Angină sifilitică (vezi Sifilis). — 9. Angina tuberculoasă are ca semne: arsură şi durere în gât, iar în fundul gurii să văd mici granulaţii împrăştiate sau confluente, alb-gălbui, cari să ulcerează lăsând în urma lor răni mai mult sau mai puţin întinse. Bolnavul are dureri mari şi nu poate înghiţi decât cu mare greutate, ceea ce-1 face să aibă spaimă de mâncare. Această angină poate dura săptămâni şi luni, grăbind moartea bolnavului. Pentru tratamentul general vezi la Oftică, iar ca tratament local să recomandă atingeri cu tinctură de iod, naftol camforat, acid lactic 50 la 100, sau cu acid fenic . 50 centigrame, mentol 1 gr., glicerină 20 grame. Pentru a înlesni înghiţirea să va atinge înainte de mâncare fundul gurii cu glicerină fenicată (50 ctgr. la 100), sau cu o soluţie apoasă de cocaină de 5 sau 10 la 100, sau cu o soluţie uleioasă de mentol de 1 la 20. — 10. Angină scarlatinoasă (vezi Scarlatină). ANGINA DE PIEPT (angor jyectoris).—Această boală ciudată şi primejdioasă este o nevralgie cardiacă (de inimă) foarte dureroasă care vine din timp în timp, sub formă de accese (vezi Acces). De odată, fără nici o pricină vădită, sau cu prilejul unei emoţiuni, a unei oboseli, după o mâncare prea multă, bolnavul este «apucat de un acces de angină de piept. El simte în ANGI — 56 — ANGI partea stângă a pieptului, sub ţâţă, o dw-rere tnjungMetoare, care să întinde în diferite părţi, spre gât, la ceafă, în tot pieptul la stomac, dar cele mai adese ori durerea să întinde la braţul stâng, la mână, la degetul inelar şi cel mic (sfera nervului cu-bital), şi pielea mânii devine palidă şi fără sânge. Când accesul este puternic, durerea este însoţită de o simţire straşnică de strângere de piept (constricţiune), de resuflare grea (dispneie) şi de nelineşte; bolnavul cu faţa palidă, pământoasă, acoperit de sudori reci, să simte strâns ca de nişte cleşte puternice sau strivit de o greutate foarte mare şi ameninţat de năbuşire (sufocaţie) şi leşin, nenorocitul fără să poată vorbi sau mişca, dar păstrându-şi cunoştinţa, simte că viaţa i să stânge, că moare. Accesul acesta durează câteva clipe, câteva minute, apoi dispare lăsând în urma lui o amorţire în mâna stângă, o umflare a testiculului, o trebuinţă mare de a eşi cu udul, râgăeli gazoase, vărsături şi o mare moleşeală. Accesul nu este însă în totdeauna aşa, după tipul clasic. Durerea care pleacă dela inimă poate să cuprindă nu numai braţul stâng, ci amândouă braţele şi mânile, poate să să ridice în sus pe gât până la încheiătură fălcii, poate să să scoboare spre lingurea şi să ocolească trunchiul ca un fel de în-cingătoare sau să să prelungească în jos spre stinghe până la testicul. S’a mai văzut durere care să aibă un mers întors, a-decă să plece dela mână, să să ridice repede spre piept, în forma unei aure ca la epilepsie. Dacă ascultăm pieptul în timpnl accesului, deşi bolnavul pare a fl ameninţat de năbuşire, nu auzim nimic anormal; bătăile inimii sunt ca în stare de sănătate, uneori mai încete; ele însă sunt neregulate sau grăbite dacă angina de piept este însoţită de leziuni cardiace sau aortice. La unii bolnavi nu este durerea care îi chinu-eşte, ea este însoţită sau chiar înlocuită prin accese de opresiune, de apăsare în piept, cu sau fără bătăi de inimă; alteori este dispnea (resuflarea grea) care torturează bolnavul şi durerea cade pe al doilea plan. In multe cazuri angina de piept nu vine aşa de iute şi în măsură aşa de mare după cum am arătat mai sus. Bolnavul are în mod aproape continuu, timp de mai multe săptămâni şi chiar luni, cu foarte mici întreruperi, o durere în braţul stâng, o apăsare în piept şi o durere suportabilă în regiunea inimii, iar din când în când oarecari simptome atunci când boala e deja ^roţiică. Adeseori în timpul acceselor să mai observă şi alte semne: pierderea poftei de mâncare, salivaţie, constipaţie, umflarea pântecelui. — Cauzele acestei cumplite boale sunt mai multe. In cazurile cele mai grave cauza este ateromul sau scleroza arteriilor inimii (coronare), cari să astupă şi nu mai lasă să circule sângele şi inima nu mai este hrănită, atunci moartea vine repede; apoi scleroza aortei, de multe ori de natură sifilitică; nervalgiile şi nevritele plexului cardiac, tumorile mediastinului din aproprierea acestui plex şi cari pot provoca aceste nevralgii sau nevrite; isteria, epilepsia, diabetul, boalele de rinichi (morbu lui Bright); abuzul de tutun, de ceaiu, de cafea, boalele de intestine (atunci când omul sufere când de constipaţie, când de diaree); guta, reumatismul, sifilisul. — Mersul boalei este variat. Accesele cele d’întâi sunt de obiceiu uşoare şi trecătoare şi numai cu timpul devin mai mari şi mai lungi. Cu toate aceste boala poate fi mortală chiar în primul acces. Unii bolnavi au numai un singur acces, ceea ce să întâmplă foarte rar; de obiceiu accesele, din rare ce erau la început, să îndesesc şi revin in cele din urmă în fiecare săptămână sau chiar în fiecare zi. Accesele sunt uneori periodice, revin la zi şi oră fixă. Unii bolnavi şi când n’au accese nu sunt cu totul bine; în totdeauna au o greutate la respiraţie, o apăsare în piept, o amorţeală în mâna stângă. Când boala nu este produsă de leziunile arteriilor coronare sau ale aortei ea să poate vindeca. — Tratament. înainte de toate bolnavul trebuie să ocolească orice pricină care ar putea provoca accesul, a-decă să nu să supere, să nu să obosească să nu mănânce prea mult, să nu fumeze, să nu beie ceaiu, cafea, băuturi alcoolice,* să nu facă beţii şi nopţi albe; să să hrănească mai mult cu lapte (2-3 litri pe zi), să nu mănânce carne de vânat, raci, peşte de mare, mâncări iuţi, ardeiate; prea puţin vin la masă cu o apă minerală. Să să combată diateza artritică prin alcaline şi litină; guta prin iodur de potasiu sau de rubidiu; să va prescrie iodurul de sodiu luni şi ani, cu întreruperi de 10 zile în fiecare lună (50 ctgr. până la 2 gr. pe zi), sau tinctură de iod 5-10 picături de 2 ori pe zi; aortita şi leziunile coronare cu vezicători, punte de foc repetate în regiunea inimii; sifilisul cu prepăraţiuni sau injecţii mercuriale şi iodur de potasiu; isteria şinevras-tenia cu idroterapie, bromure şi valerianat de amoniac; constipaţia cu pilule de sabur de 10 centigr. în timpul accesului: înjecţi- AN Gri — 57 — ANOR uni sub piele cu morfină de câte 1 centi-■gram, una sau mai multe după trebuinţă; pungă de ghiaţă în regiunea inimii; la a-ceste să mai poate adăuga inhalaţiuni cu cloroform sau eter, ori să să deie câteva picături de eter în puţină apă îndulcită cu zahăr; punând la nas sticla cu eter să miroase, sau în lipsă de eter să poate întrebuinţa amoniac licid, din care să poate dâ şi pe dinăuntru 5-6 ,picătnri în apă cu zahăr. Să mai recomandă să să pună lipitori, ventuze tăiate în regiunea dureroasă, muş-tare sau vată înmuiată în amoniac. Anti-pirina în doză mare, câte 50 centigr. din sfert în sfert de oră până la 2 grame. Să mai >1 / ^ ,■ prin fier- bere omoram diferitele vio tutu din apă mî • crobi. infuzorii., ouă-, etc-., înlăturăm materiile albuminoide fixe şi precipitam excesul de săruri calcaroase. Pentru ..ca să a-jungem 1a acest rezultat trebuie ca apa sa fiarbă in clocote o jumătate de riosi să rămână în vasul de fierbere până la consumare şi să fie consumată în aceeaşi zi în care a fost fiartă. Apa fiartă însă are şi defecte : ea este fadă, fără gust, grea la stomac şi nu astâmpără bine setea. Pentru a delăturâ aceste neajunsuri trebuie să batem apa ca s’o aerăm şi s'o bem rece. — Pentru tratamentul chimie să recomandă mai multe substanţe chimice cari purifică apa. Cele mai bune sunt : batere// apei cu piatra acră (alun) ; pentru aceasta să a-runcă piatră acră pisată în apă (cam o grame la 10 litri) si apoi să bate apa cu un băţ, după care apa fie cât de turbure să limpezeşte (alumina pietrii acre pusă în libertate să precipită, cade la fund ducând cu sine toate substanţele cari să află în suspensie în apă). Pentru ca să nu să tur-bure apa din nou când o scoatem din vas APĂ — 65 — APĂ este bine s’avem un vas anume făcut pentru aceasta, care să aibă o cană (un cep) aşezată la o înălţime oarecare de fund (10-15 centimetri), pe unde să dăm drumul apei, fără ca apa dela fund să să mişte şi să să turbure, aşa că microbii rămân pe fundul vasului. Baterea apei cu a-lun însă nu este sigură, căci sunt unii microbi (ai febrei tifoide, ai colerei) cari nu vreau să ştie de acest tratament. Mai bun mijloc de cât acesta este ozonizarea\ aerul ozonizat (1-6 miligrame ozon la un litru de aer) are o mare putere oxidantă şi după vr’o 10 minute apa devine sterilă, iar cantitatea de materii organice scade foarte mult. Filtrarea apei să face prin a-parate speciale numite filtre (vezi Filtru) cari au de scop sterilizare^ apei care trece prin ele. Pentru filtrarea apei să întrebuinţează mai multe substanţe : cărbune, nisip, amiantă, diatomită, porţolan, pietri poroase, etc., cari sunt dispuse în diferite moduri alcătuind o mulţime de filtre cari să găsesc în comerţ. Un lucru trebuie să ştim şi anume că nu e destul ca un filtru să ne deie o apă limpede (apa cea mai limpede poate să conţie sute de mii de microbi pe centimetru cub) ci acea apă să nu aibă nici un microb. Prin urmare un filtru bun trebue să oprească, să reţină toţi microbii, iar nu cum să întâmplă cu u-nele filtre învechite şi rău întreţinute cari ne dau o apă şi mai bogată în microbi decât apa pusă în filtru pentru purificare! filtrele trebue să fie bune şi examinate în diferite rânduri pentru a vedea dacă apa ce o dau este bine sterilizată. Cele mai bune filtre sunt ale lui Cliamberland şi al lui Berkefeld (vezi Filtru). Chiar dacă apa a fost filtrată, în timp de epidemie, este bine ca la eşirea ei din filtru să o fierbem pentru mai multă siguranţă, — Să vedem acum în ce cantitate trebuie să bem apa şi la ce temperatură. Intru cât priveşte cantitatea vom repeta ceea ce am spus când am vorbit despre băuturi în general (vezi Băuturi) ; să să beie apă în câtime potrivită, moderată, dacă vroim ca să avem o bună digestiune (mistuire); bând prea multă apă vom suferi de dispepsie (vezi acest cuvânt). Apa rece de 1-10°, aţâţă pofta de mâncare şi uşurează mistuirea; recirea apei mai ales în oraşe nu este un lux, ci o trebuinţă. Apa prea rece, de 0-4°, este strică-cioasă în timpul mesei; cu mult mai stri-căcioasă între mese, mai cu seamă când corpul este năduşit (asudat) şi omul stă pe loc; ea poate da naştere atunci la durere de stomac (crampe), la pleurezie, călduţă este rea în timpul mâncării/ e& îngreunează mistuirea; şi dacă să recomandă băuturile calde la unii dispeptiei (cari au mistuirea grea), aceasta să face numai la sfârşitnl mesei, şi sub formă de băuturi (tizane) preparate cu plante (ceaiu etc.) cari nimicesc efectul apei calde. — In farmacie apa să întrebuinţează la prepararea multor medicamente, poţiuni, etc., din pricina uşu-rinţii cu care ea dizolvă (topeşte), mai a-les la căldură, sărurile, zahărul, guma etc. In medicină apa să întrebuinţează în băi, în duşi, în loţiuni (spălaturi), intrun cuvânt în idroterapie (cura de apă). Ka formează temeiul cataplasmelor, a tizanrlor, etc. Rece, ea serveşte la înmuierea cârpelor (compreselor) cari să pun la cap în caz de apoplexie, de congestiune cerebrală (vezi BĂi, Cataplasme, duşi, etc.). In chirurgie apa joacă un mare rol în pansamente (legarea rănilor); să întrebuinţează şi sub formă de comprese în cazurile de lovituri (contu-ziuni), de fracturi, de plăgi, (răniri), în multe cazuri pentru a potoli durerea, pentru a preveni şi a combate inflamaţiunea (vezi Ghiaţă, Pansamente, Rege).— Aprovizionarea oraşelor cu apă este o chestiune de cea mai mare importanţă, dela care atârnă foarte mult starea de salubritate a locuitorilor lor. Cele mai bune ape pentru aprovizionarea oraşelor sunt cele de izvor şi apele subterane sau apele unor locuri de munte. Dar fiindcă nu toate oraşele pot să-şi procure astfel de ape, multe sunt silite să să aprovizioneze cu ape de râuri şi fluvii. In acest caz apa trebuie să fie supusă la o purificare serioasă înainte de a fi distribuită locuitorilor. Filtrarea să aplică şi la cantităţi mari de apă, iar filtrele să fac cu nisip. Aceste filtre constau în nişte bazinuri (habuzuri) mari, de 2000-3000 metri pătraţi de suprafaţă, în cari să află de jos în sus: straturi de pietre mari, pietriş mare, pietriş mic, nisip fin şi deasupra apă. Chiar când aceste filtre sunt construite în condiţiuni bune, ele nu dau o apă cu totul sterilă, în cele mai bune cazuri ea tot are 30-100 microbi pe centimetru cub; microbi, între cari să pot afla şi de cei patogeni (producători de boale). Mai bună ar fi sterilizarea apei cu aer ozonizat, deşi este mai greu de realizat. Ferice de oraşele cari pot să-şi procure apă de izvor sau apă subterană, singurele ape igienice! La noi în ţară ape de izvor au oraşele Râmnicul Sărat, Focşani, o să aibă în curând Iaşii, iar Bucureştii au început 5 m . - 66 - să aibă apă subteranii care prezintă toate însuşirile fizice, chimice şi bacteriologice ale unei ape bune de băut. APĂ ALBUMINOASĂ. - Caută la Albumină. AP ALUMINOASĂ. -r- Caută la Alumen. - I AP CAMFORATĂ. — Caută la Camfor. AP DE COLONIA. — Foarte mult întrebuinţată pentru toaletă, iar pentru însuşirile ei antiseptice să întrebuinţează uneori la legarea rănilor. Ea să compune din: esenţă de scorţişoară, .1 gr., esenţă de levenţică, de flori de portocale, de rosmarin, din fiecare câte 2 gr., esenţă de lămâie, de chi-tră, de bergamotă, din fiecare câte 4 gr.; alcoolat de melisă şi de rosmarin, din fiecare câte 50 grame; alcool de 90°, 180 grame; să amestecă şi să lasă opt zile, apoi să distilează. AP DE DINŢI, APĂ DE GURĂ. — Caută la Dentifrice APĂ DE FLORI DE PORTOCALE. — Caută la Portocal. APĂ DE GUDRON. — Caută la G-udron. APĂ DE LĂPTUCI. — Caută la Lăptuci. APĂ DE LAUR-CERAS. — Caută la Laur-ceras. APĂ DE MELISĂ. — Caută la Melisă. APĂ DE MENTĂ. —• Caută la Mentă. APĂ DE OREZ. — Caută la Orez. ' APĂ DE ORZ. — Caută la Orz. APĂ DE PLUMB. — Caută la Plumb (sub acetat). APĂ DE SEDLITZ. — In Boemia este o apă naturală cu acest nume, dar ea nu să ex-poartă. In farmacie prin apă de Sedlitz să înţelege o soluţiune de 80 grame de sulfat de magnezie (sare amară), 4 grame de bicarbonat de sodă, 4 grame de acid tartric la 600 grame apă. Este un purgativ bun; are singurul cusur de a fi în cantitate prea mare şi greu de înghiţit. APĂ DE SELTZ. — Caută la Apă Q-azoasă. APĂ DE TRANDAFIR. — Caută la Trandafir. APĂ DE VAR. — Caută la Calce. APĂ FIERUGINOASĂ. — Băutură tonică (întăritoare) care să face cufundând în apă de mai multe ori o bucată de fier înroşit în foc; sau lăsând să steie în apă nişte cuie ruginite, iar când să bea apa trebuie mai întâiu bătută, apoi să pune în vas altă apă în locul celei băute., Este un bun medicament pentru cei săraci. APĂ GAZOASĂ. — Această apă numită şi <*pâ de Seltz să fabrică în industrie încăr- — APĂ când apa cu acid carbonic sub o presiune de 7 atmosfere. In, casă să prepară foarte repede cu ajutorul unui aparat numit ga-zogen. Acest aparat să compune din două vase puse unul deasupra celuialalt. Yasul de jos comunică cu cel deasupra numai prin un tub (o ţeavă) care merge până la partea de sus a vasului. In vasul de jos să pune 21 grame de bicarbonat de sodă şi 18 gr. de acid tartric, sau 80 gr. de bisulfat de potasă şi 30 gr. de bicarbonat de sodă. îndată să desvoltă o mare cantitate de acid carbonic care merge prin ţeavă în vasul de sus şi să amestecă cu apa care să găseşte în acel vas. Apa gazoasă înteţeşte pofta de mâncare şi uşurează mistuirea, dar nu trebuie să o întrebuinţăm decât numai atunci când lipsa de poftă de mâncare nu să însoţeşte de durere de stomac; oamenii bolnavi nu trebuie să beie apă gazoasă; pentru convalescenţi şi oamenii nervoşi este bună; cei sănătoşi să nu beie decât foarte rar, când apetitul lâncezeşte, şi să nu-şi facă obiceiu de a bea în fiecare zi. APĂ LA CAP. — Caută la Idrogefal. APĂ LA INIMĂ. —- Caută la Idropericard. APĂ LA PLĂMÂNI sau BOJOCI. — Caută la I-drotorax. APA LUI BOTOT.— Bună apă de gură, care să compune din: anason stelat (badiană) 1 gr.; cuişoare 1 gr. ; cremă de tartru 50 centigrame; esenţă de mentă 50 centigrame şi alcool (spirt de 80°) 170 grame. APA LUI GOULARD. — Caută la Plumb (sub-acetat). APA LUI RABEL. — Caută la Sulfuric. APĂ OXIGENATĂ. — Caută la Oxigen. APĂ SEDATIVĂ. — Să prepară din amoniac lichid 60 gr., alcool camforat 10 gr., clorur de sodiu (sare) 60 gr., apă 1000 gr. Această apă să întrebuinţează mai mult pe din afară în contra loviturilor, a durerilor nevralgice şi reumatice; în spălături la înţepăturile de insecte (ţânţari, etc.), la muşcături de reptile. Să întrebuinţează în durerile de cap, în migrenă, aplicând’o pe cap sub formă de cârpe (comprese) înmuiate, dar în aceste cazuri este bine să să îndoiască cu apă ca să nu irite pielea. Pe dinăuntru să dă în doză de câteva picături în un pahar de apă ca stimulent. Pentru cazurile de otrăvire cu ea, caută la Amoniac. APĂ SULFUROASĂ. — Caută la Ape minerale. APA — 67 APĂ TARE. — Caută la Nitric (Acid). APARATE (apparatus, dela ad, la, parare, a pregăti, a prepara). — Când să rupe un os, în două sau mai multe bucăţi, aceste trebuie puse la locul lor şi pentru ca ele să steie pe loc şi nemişcate până când o-sul să fierbe şi să întăreşte, trebuie să a-plicăm un aparat, o legătură potrivită. Pentru a face un aparat trebuie să avem mai multe lucruri, şi anume: nişte lopăţele sau aţele, cari de obiceiu sunt de lemn, cum e o şindrilă (draniţă), dar mai bune sunt cele făcute din stejar, cari să pot îndoi fără să să rupă uşor. Aceste aţele trebuie să aibă o grosime de 3-5 milimetri, de diferite lăţimi şi lungimi, după trebuinţă, dar în tot cazul ele trebuie să fie mai puţin late decât membrul pe care să aplică şi puţin mai lungi decât el; marginile şi capetele trebuie să fie netezite pentru ca să nu rănească pielea. De altfel nu să a-plică mai nici odată până ce nu s’au îmbrăcat cu un strat subţire de vată, iar pe deasupra o cârpă. Mai avem trebuinţă de nişte periniţe, făcute din pânză şi din vată, acăror mărime variază după necesitate şi cari au de scop să adăpostească membrul bolnav şi să mai domolească apăsarea făcută de aţele, cari vor ţine membrul în poziţie bună; apoi totul va fi ţinut pe loc şi strâns potrivit cu ajutorul unor feşi sau şireturi. — Aparatele pot fi amovibile şi i-namovibile. Cele dintâiu sunt făcute din lucrurile mai sus descrise, cari să pot face şi desface cu uşurinţă şi ori de câte ori este trebuinţă; ele sunt simple şi uşor de făcut, însă sunt mai supuse la mişcări sau dislocări. Aparatele inamovibile sunt acele cari ţin în nemişcare, imobilizează, părţile într’o invelitoare permanentă, făcutâ din o substanţă care să întăreşte, să solidifică, şi cu care să ung feşile de pe deasupra, cum sunt: ghipsul, dextrina, scrobeala, gelatina, gutaperca, silicatul de potasă (Wa-sserglas). De altfel, toate aparatele aceste trebuie aplicate de cătră doctor şi prin urmare nu mai este trebuinţă să stăruim a-supra lor. Dar până să vină doctorul şi până să ne procurăm cele de lipsă pentru facerea unui bun aparat, nu trebuie să lăsăm bolnavul în suferinţă, fără să-i aplicăm în mod provizoriu o legătură care să-i ţină mâna sau piciorul într’o poziţie bună şi în nemişcare, ceea ce-i micşorează mult durerile. Ne vom servi pentru aceasta cu ce avem la îndămână, vom luâ 2 sau 3 perini sau perinuţe, pe cari vom pune dacă avem o muşama sau orice stofă impermea- AÎE bilă (pânză cerată sâft gutapercă), apoi vom pune membrul bolnav pe aceste perini, într’un plan puţin înclinat aşa că mâna să fie mai sus de cât braţul şi piciorul mai ridicat decât coapsa. Pentru ca membrul să nu să mişte vom trece pe sub perine nişte şervete sau batiste pe cari le vom înodâ pe deasupra, aşa că membrul va sta pe perină ca într’un jgheab (gutieră). Avem astfel un aparat destul de bun până la sosirea doctorului, care va examina cazul cu deamănuntul şi va aplica un alt aparat mai bun, mai apropiat boalei şi conform ştiinţii. APATIE. — Caută la Toropeală. APE MINRALE. — Aceste ape naturale să întrebuinţează ca tratament preventiv şi curativ, din cauza constituţiunii lor şi a însuşirilor lor speciale. Ele să mineralizează prin sărurile cu cari să încarcă în drumul lor pe sub pământ, iar temperatura lor rezultă din adâncimea din care ele pleacă (un grad la 33 metri). Apele minerale să numesc reci când temperatura lor nu trece de 20°, iar calde sau termale când ele au o căldură mai mare de 20°. Cele mai multe să întrebuinţează că băutură, fie pe loc, fie la o depărtare oare-care de locul lor de origine. Altele să întrebuinţează în acelaşi timp ca băutură şi sub formă de băi, duşi; pulverizaţiuni şi inhalaţiuni. Orice apă minerală trebuie privită ca adevărat medicament, cu indicaţiile sale bine hotărâte; foarte bună când este bine şi la timp întrebuinţată; foarte periculoasă când este întrebuinţată fără socoteală şi fără rost. O apă de masă, cât de nevinovată ar fi în aparenţă, dacă este luată numai de plăcere, sau numai din spirit de imitaţie, fără nici o trebuinţă vădită, poate cu timpul să facă rău. O cură făcută în o staţiune oarecare este folositoare nu numai prin puterea a-pelor, ci şi prin faptul că pacientul este departe de ocupaţiunile sale zilnice, ducând o viaţă liniştită, odihnită, şi prin schimbarea aerului. Prin urmare nu este tot una a bea o apă minerală acasă sau a o bea la izvor; să înţelege că pentru cel sărac, care nu-şi poate permite luxul de a merge la băi, este bine să facă cura şi acasă. Du-cându-să omul la băi să facă cura întocmai după prescripţia doctorului, iar nu să beie apă mai multă sub cuvânt ca să-şi grăbească vindecarea, căci mulţi s’au căit în urma a-cestui abuz. Intru cât priveşte regimul alimentar, hrana trebuie să fie iarăşi conform cu prescripţia doctorului, evitând orice a-batere, orice exces. Petrecerile să fie mo- APE - 68 — APEN derate, să nu obosească, căci bolnavul să duce la băi pentru a să vindeca, iar nu pentru a petrece; rău din cale afară fac toţi acei cari ducându-sâ la băi duc aceeaşi viaţă neregulată ca şi acasă, jucând la cărţi toată noaptea; în modul acesta nu vor putea profita de cură, întorcându-să acasă de multe ori mai rău decât erau la ducere. Băile de asemenea să vor face întocmai după ordonanţa medicală; ele să nu fie mai calde, nici de durată mai lungă, căci orice abatere dela prescripţie poate să fie vătămătoare.— După compoziţie apele minerale să împart în: Ape saline, cari conţin principii clorurate, în special clorur de sodiu, din care cauză lucrează ca reconstituante, bune pentru scrofuloşi. Apele saline să împart în: ape cloruro-sodice simple (Jitia, Oc-nele-mari, Oglinzi, Poiana Mărului, Sârata-Bacău, Slănic-Prahova, Tazlău, Telega Dof-tana) ; — ape cloruro-sodice polimetalice (Băl-ţăteşti); —• ape cloruro-sodice iodurafe su-perioare (Meledic, Nastasachi, Sărata-Mon-teoru); — ape cloruro-sodice bogate în iod (Govora, Vulcana, Olăneşti, Predeal); — mai sunt apele lacurilor şi bălţilor sărate (Balta Albă, Lacul Sărat, Amara, Techir-Ghiol). Despre acţiunea acestor ape să să caute la numele staţiunilor aci amintite. — Ape alcaline, cari conţin bicarbonat de sodă, simplu sau asociat cu bicarbonat de calcium, sau cu clorur de sodiu (alcaline clorurate), sau cu sulfat de sodă (alcaline sulfatate). Apele alcaline stimulează secreţiunea sucului gastric, emulzionează grăsimile în intestin, măresc activitatea respiratoare prin acţiunea lor asupra globulelor de sânge. La noi în ţară avem astfel de ape la; Borca, Căciulata, Cozia, Hangu, Păuşa, Slănic-Mol, dova. In străinătate sunt: Vals (Madelaine), Evian, Yichy, (Celestins, Grande Grille, Cho-mel), Pougues, Royat, Carlsbad (Sprudel), Marienbad. Apele aceste lucrează în boalele de stomac, de ficat (nisip şi pietricele), contra obezităţii, gutei, diabetului şi gra-velei urice (nisip la rinichi) şi catarului beşicii urinare. Nu sunt bune în boalele de inimă, în oftică, cancer.- -Ape sulfuroase, cari conţin ca principiu dominant sulfur de sodiu, sau sulfur de calciu. Aceste din urmă să mai chiamă şi idrosulfurate fiindcă conţin între altele idrogen sulfurat liber. Ele au odoare şi gust de ouă clocite. In ţară avem astfel de ape la: Bâsca-Penteleu, Boboci, Brădeţ, Bughea, Călimăneşti, Câmpina, Neamţu (Mănăstire), Olăneşti, Pucioasa, Să-celu, Strunga, Vizantea, Zăvoiu. In străinătate : Bareges, Eaux-Bonnes, Luchon, Aix- les-Bains, Bagnols, Enghien. Modul de în trebuinţare este: băutură, gargarisme, băi, jumătate de băi, băi de piscină, băi de a-buri, duşi, inhalaţii, pulverizaţii, etc. Să recomandă în reumatism muscular şi articular, scrofule, boale de piele (eczemă, acnee, herpes), boale cronice de nas, de gât, bron-chii şi plămâni, de ochi, de urechi, de mitră, de beşică, de stomac şi intestine. Nu sunt bune pentru persoanele prea nervoase, supuse la congestiuni şi la emoragii, în boalele de inimă, în cancer, oftică. — Ape fieruginoase, cari conţin fier sub formă de bicarbonat sau de crenat. Unele sunt ape reci gazoase, altele reci negazoase şi altele calde. La noi avem astfel de ape la: Predeal, Slănic-Moldova, Strunga, Umbrăreşti. In străinătate sunt la: Bussang, Orezza, Forges-les-Eaux, Luxeuil, Lamalou, Saint-Moritz. Modul de întrebuinţare: băutură, băi, duşi. Să recomandă în anemie, debilitate, convalescenţă, nevrastenie, dispepsie, anemie. — Ape arsenicale, cari conţin arsenic sub formă de arseniat de sodă sau arse-niat de fier. La noi avem la Donia. iar în străinătate sunt la: Bourboule, Mont-Dore, Saint-Nectaire, Plombieres. Modul de întrebuinţare: băutură, gargarisme, inhalaţiuni, pulverizaţiuni, băi, duşi. Să recomandă în catarul căilor respiratoare, astmă, scrofule, oftică la început, limfatism, boale de piele, friguri palustre. Nu sunt bune în' boalele de inimă, cu congestiuni şi emoragii, la cei nervoşi, la gută. —• Ape termale simple, a căror mineralizaţie este foarte slabă şi a căror acţiune să datoreşte gradului lor de căldură. La noi avem astfel de ape la: Bivolari, Mangalia, Siriu, Ţintea, Star-ChMjd. In Franţa la: Neris, Bagnols-de-l’Orne, Ăix-en-Provence, Evaux, Sylvanes. Modul de întrebuinţare: băi simple, de aburi, de etuve sau de piscină, duşi. Să recomandă în reumatism cronic, boale de piele. Terminând vom spune că cetitorul nu să va mărgini la cetirea acestui articol pentru aşi alege apa minerală sau staţiunea balneară de care are trebuinţă. El să va adresa la doctorul său de încredere, care cunoscându-i bine constituţiunea şi boala de care sufere i va prescrie ceea ce are de făcut. APE STĂTĂTOARE- — Caută la Mlaştină. APENDICE (appendix, dela ad, la, şi pendere, a atârna). — Acest apendice, aşa de vestit prin răutatea lui, este o prelungire foarte îngustă a unei părţi a intestinului gros, a cecului (unde să uneşte intestinul subţire cu cel gros), din care cauză i să zice a-pendice ileo-cecal. Calibrul lui este aproape APEN — 69 — APEN ca al unei pene de scris; forma Ini este cilindrică ca a unui vierme, din care pricină să mai numeşte şi apendice viermicular-, lungimea sa variează dela 4 până la 12 centimetri; direcţiunea e de obiceiu flexu-oasă; cavitatea lui, foarte strâmtă, comunică cu cecul prin un orificiu cam de Va centimetru, care adeseori este astupat în parte prin o îndoituri APENDIGITĂ- — Iată o boală, de altfel modernă, - 9_Anendice care a aruncat spaima in lume, sacerand multe tură a peritoneului. victime. Ea constă în aprinderea (inflamaţia,) apendicelui ileo-cecal (vezi A-pendice). Această boală nu este nouă, după cum este numele ei; ea este veche dar s’a confundat cu tiflitele, peritifli-tde, peritonitele circumscrise. Frecvenţa ei poate fi datorită în parte şi epidemiilor de influenţă, cari sunt aşa de dese la noi. — Cauzele sunt mai multe: astuparea apendicelui cu o pietricică (calcul), care să formează înăuntrul lui din materii fecale şi săruri minerale (carbonate şi fosfate de calce); astuparea mai poate fi produsă prin inflamaţia păreţilor datorită întinderii in-flamaţiei intestinului (enterită), mai cu seamă a acelei pseudo-membranoase. Apendicita mai poate proveni din o sugrumare (stran-gulaţie) a apendicelui angajându-să în vr’o ruptură a peritoneului (fig. 9.); ea mai poate fi produsă prin prezenţa vr’unui vierme (limbric, tricocefal). Intre cauzele predispună-toare avem în primul loc artritismul-, pietricelele (calculele) apendicelui sunt acele cari să ivesc mai de timpuriu, de aceea şi apendicita să observă mai des la copii, a-deseori ereditară, şi să produce la diferiţi membri ai unei şi aceleeaşi familii, mai ales la acele în cari să observă colicele de ficat sau de rinichi. Apoi sarcina (graviditatea) predispune la calculi de ficat, cari cad în intestin şi de aci ajung la apendice. Consti-paţia obicinuită, înghiţirea sâmburilor de mere, pere, struguri, a bucăţelelor de smalţ cari să iau de pe vas şi să amestecă cu mâncarea, pot fi punctul de plecare sau nucleul unei pietricele. Diferite boale infecţioase generale, mai cu seamă influenţa, febra tifoidă, oftica, pojarul, probabil prin rămăşiţele de microbi pe cari aceste boale le lasă în pă-rşţii intestinului, — Semnele acestei boale şunt: fără veste, alte ori după' o indispo- ziţie de stomac şi după constipaţie, să iveşte 0 durere în partea de jos din dreapta pântecelui (fosa iliacă), durere de multe ori foarte mare. In dreptul durerii muşchiul de sub piele este mai tare, mai în-tirts şi pielea mai simţitoare, la cea mai mică atingere este dureroasă. Pântecele în acea parte este mai tare, prezintă un fel de împâstare care să simte bine la pipăire. Bolnavul are febră (căldură) de 38-39°, uneori greaţă şi vărsături; la cea mai mică mişcare durerea creşte. Această stare durează mai multe zile, după care, dacă boala merge spre bine, urmează vindecarea. Dacă însă boala merge spre rău, începe să să facă puroiu. La unii bolnavi să poate ivi puroiul şi în ficat, ceea ce este o complicaţie foarte gravă, mortală, însoţită de călduri foarte mari cu fiori, temperatura poate ajunge până la 40° şi mai mult; vărsături, dureri la lingurea şi sub coastele din dreapta, gălbinare.—Tratament. Repaus în pat, în nemişcare, dietă aspră: lapte şi băuturi reci, luate în cantităţi mici odată (câte o lingură la fiecare sfert de oră). Să va aplică beşică cu ghiaţă pe partea bolnavă în permanenţă. Nu să va dâ purgative, nici nu să va luâ sânge. Pe dinăuntru să va dâ opiu, la fiecare ceas câte o pilulă de câte 1 centigram de extract de opiu, până la 15-20 centigrame pe zi la oameni mari, 5 până la 10 ctgr. la copii de 10-15 ani; sau laudan Sydenham, 5 picături tot la 2 ore odată la adulţi; să nu să continue mult cu opiu. Contra vărsăturilor: mentol 25 centigrame coniac 20 gr., tinctură de opiu 5 gr., să să iee 10 până la 20 picături de mai multe ori pe zi; să mai poate înghiţi din când în când o bucăţică de ghiaţă. Contra setei să va aplică clizme cu apă, clizme nutritive. Dacă în 5, 6, 7 zile boala nu să îndrep-tează spre bine, ci dinpotrivă să agravează, febra creşte şi rămâne tot mare (39°), dacă pântecele să umflă, atunci de sigur că s’a făcut puroiu, şi în acest cas trebuie cât să poate de iute să i să deie drumul, să să deschidă cavitatea de puroiu, să să deşerte şi spele cu o soluţie antiseptică, să să dreneze, aplicând un pansament bogat pe de asupra, care să va schimba zilnic până la vindecare. Dacă apendicita nu face puroiu şi să vindecă, pentru ca boala să nu mai revie, după cum are obiceiul, să recomandă ca după 5-6 luni să să facă operaţia radicală, adecă să să scoată apendicele. In timpul convalescenţii, când nu s’a făcut puroiu, să va grăbi rezorbţia resturilor inflamatorii cu ajutorul oblojelilor calde, cu APER — 70 — APET clistire emoliente şi laxative uşoare. Să va combate constipaţia, după vindecare, pentru ca boala să nu revie şi să va păstră un regim apropiat. In apendicitele familiare să va combate artritismul: alcaline, arse-niat de sodă, apele minerale de Vichy, Carl-sbad, Bourboule, Pougues, şi mai cu seamă Slănicul Moldovei. APERITIVE (aperitivus, dela aperire, a deschide).— Românul,, dacă are sau dacă poate, rar să pune la măncare fără să beie o ţuică sau două, întocmai precum face Francezul şi Neamţul luând câte un absint sau bitter, fără să-şi deie seamă că aceste şi altele nu numai că nu deschid pofta de mâncare, ci din contră o strică. In adevăr, toate aperitivele spirtoase nimicesc sucurile stomacului (gastric şi pancreatic) cari înlesnesc mistuirea şi dau naştere la durere de cap şi la urdinare. Prin urmare cel mai bun lucru este să nu beie nimeni aperitive alcoolice, fiind vătămătoare sănătăţii. Pofta de mâncare poate fi deschisă prin alte mijloace, igienice sau medicamentoase, cari de asemenea sunt vrednice de a fi numite aperitive. Să vedem mai întâiu aperitivele i-gienice• Pentru ca un om sănătos să-şi poată păstrâ pofta de mâncare, trebuie să urmeze oarecari regule date de igienă (vezi Apetit). Dacă vede însă că apetitul scade să va sili să-l redeştepte prin diferite exerciţii fizice ; să va sculă de dimineaţă, cât să poate de dimineaţă şi va umblă câţ să poate mai mult în timpul zilei, şi atunci de sigur că va mânca cu poftă bună. Dacă apetitul nici cu aceasta nu să deşteaptă, va căuta să schimbe aerul, dela oraş se va duce pentru un timp oarecare la pară sau pe malul mării. Dacă lipsa de poftă de mâncare este produsă prin un strat gălbui ce acopere limba, la persoane cari de altfel sunt sănătoase, cel mai bun lucru este ca ele să-şi spele gura şi să-şi cureţe limba, înainte de a să pune la masă cu câteva minute cu apă în care s’a pus câteva picături de mentă (izmă). Acelaşi lucru este bine să să facă şi la sfârşitul mâncării, ca să nu rămână fărâmături printre dinţi şi măsele. Aceste sunt mijloacele cele mai bune pentru a deschide pofta de mâncare, iar nu băuturile alcoolice cari strică sănătatea (vezi Absint, Alcoolice şi Alcoolism). Tot astfel este şi cu apele gazoase (Seltz, Vichy, Grieshlibler, etc.), de cari să face a-deseori un abuz foarte vătămător şi cari nu trebuie să fie întrebuinţate decât numai în anumite cazuri, după. recomandatia doctorului (vezi Ape gazoase). Intru cât pri- veşte aperitivele medicamentoase, ele sunt foarte numeroase şi aparţin clasei substanţelor amare: chinchina) genţiana, cojile de portocale amare, reventul, pelinul, hameiul, etc. (vezi aceste cuvinte şi Amare). Toate aceste deschid apetitul şi înlesnesc mistui: rea. Cele mai multe să întrebuinţează în diferite băuturi sau în vin, cari trebuie luate reci, cu lingura sau păhăruţul cu o jumătate de ceas înainte de mâncare, dar nu e bine ca să să abuzeze şi de aceste, ci să să iee numai din când în când la a-devărată trebuinţă. Berea măreşte apetitul dar şi ea trebuie luată rar şi în măsură mică fiindcă predispune la îngrăşare şi are alcool (vezi Bere). APETIT, poftă de măncare. — Când suntem sănătoşi şi a trecut câtva timp fără să mâncăm, începem a simţi ceva deosebit care pleacă dela stomac (rânză) şi care ne îndeamnă să introducem în canalul mistuirii mâncarea trebuincioasă pentru a repara puterile pierdute. Dacă simţirea aceasta stă numai în dorinţa de a mânca, dorinţă care vine de la sine, nedureroasă, şi care poate fi aţâţată prin vedere, miros, sau numai prin aducere aminte de oarecari bucate, atunci vom zice că avem poftă de mâncare sau apetit. Dacă nu îndestulăm această simţire, ea să schimbă în o adevărată trebuinţă de a mânca, care să însoţeşte de o suferinţă mai mult sau mai puţin mare şi pentru care toate mijloacele de a o îndestula sunt bune, atunci avem foame. Intre apetit şi foame este aceeaşi depărtare ca într’o simplă dorinţă şi o trebuinţă adevărată, de aci vine vorba că foamea scoale lupul din pădure. In practică însă această deosebire rar să ia în seamă, şi amândouă aceste cuvinte să iau cu acelaş înţeles, şi unul în locul celuilalt. Omul sănătos nu aşteaptă să aibă foame pentru a mânca, afară de împrejurări deosebite şi cu tot dreptul, căci apetitul este o călăuză în de ajuns de sigură cu condiţie numai ca să-i înţelegem bine îndrumările ce ni le dă. Atunci nu numai că el ne înştiinţează despre trebuinţa de a mânca, dar ne asigură şi mistuirea: vederea bucatelor dorite face ca să-ţi lase gura apă, ceeace va să zică că apetitul măreşte cantitatea lichidelor ca saliva (balele), sucul stomacului, etc., fără cari nu să poate face mistuirea.—Este o vorbă că nu trebuie să mănânci nici odată fără apetit, pe care nu trebuie să o pierdem din vedere. Dar să naşte întrebarea cum putem să păstrăm acest apetit, această fericităpoftă \de mâncare fiind, bine înţeles, sănătoşi? Mai APET — 71 — APET întâiu este neapărat de trebuinţă să păzim o regulă la mâncare : să mâncăm în tot-deauna la acelaş ceas; dela o masă până la cealaltă să treacă un timp îndestulător; să nu mâncăm mai mult la o masă decât la cealaltă} nici mai mult astăzi decât ieri. Să avem în vedere în totdeauna sănătatea şi să nu ne uităm la toanele copiilor, la afacerile noastre, la lăcomie, nici la plăcerea numai de a mâncâ a oamenilor leneşi. Pofta de mâncare este condiţia de căpetenie a sănătăţii şi pentru ca să o păstrăm trebuie să nu ne punem la masă la ceasuri neregulate şi nehotărâte, nici să mai mâncăm câte ceva printre mese, prăjituri sau bomboane. Pentru ca apetitul să să păstreze în regulă trebuie ca şi bucatele să să mai schimbe, să fie variate, căci tot una şi aceeaşi mâncare te oboseşte şi desgustă. Este bine să ne luăm după gust în alegerea mâncărilor, pe cât ne este cu putinţă, căci o mâncare dorită să mistuie mai bine (vezi Alimente, alimentaţiune). La bolnavi în timpul boalei sau după boală, nu este bine să le dăm mâncări cari nu le plac si de cari au scârbă, ci să ne luăm după gustul lor pe câtă vreme mâncările poftite de ei nu sunt oprite de doctor. Altă regulă mare pentru a nu ne strica pofta de mâncare este ca să nu ne sculăm de la masă cu totul sătui sau prea tare sătui, ceea ce ne-ar aduce turburare în mistuire; să mâncăm numai cât ne trebuie! Greutatea însă este a şti cât trebue să mâncăm? Unii mănâncă mai mult, alţii mai puţin, după vârstă, după obicinuinţă, după meserie, etc. Tot ce să poate zice este ca pofta de mâncare să fie îndestulată în marginea unei bune mistuiri, după cum ne povăţueşte şi bunul simţ şi practica zilnică, căci fiecare din noi ştie cât îi poate stomacul. Afară de aceste re-gule mai este şi aceea că omul trebuie să aibă eşire afară cel puţin odată pe zi; să nu fie încuiat (constipat). Să facă exerciţiu sau plimbări în aer curat regulat în fie-care zi, între mese. Să mai poate mări sau deştepta pofta de mâncare luând înainte de mâncare cu un ceas un păhar de apă de băut sau picături amare (vezi: Amare, Aperitive, Constipaţie, Stomac).— Apetit prea mare. Sunt unele persoane, cari, deşi slabe din firea lor mănâncă prea mult, peste măsură. Aceste persoane trebuie să caute cu orice preţ să-şi înfrâneze pofta prea mare dacă voesc să aibă stomac sănătos. Tot astfel trebuie să facem ori de câte ori a-vem un apetit prea mare în urma unei oboseli, a unei munci, a unei vânători sau a unei urcări pe munte: să nu mâncăm prea lacomi şi prea mult, căci lăcomia mănâncă omenia, zice Românul. Oamenii cari au fost bolnavi de o boală lungă şi grea, în timpul căreia nu puteau mânca sau nu li să dâ de mâncare pentru a se putea vindeca, după ce a trecut boala au o poftă nebună, cum să întâmplă după lingoare (febra tifoidă); ei bine, aceşti oameni slabi trebuie să să stăpânească sau să fie stăpâniţi, şi să nu li se deie de mâncare prea mult odată, nici ori şi ce ca să nu-i întoarcă boala (vezi Convalescenţă). Uneori creşterea apetitului este cu adevărat bolnăvicioasă, şi în acest caz nu mai poate fi vorba de apetit, ci de adevărată foame, nesfârşită şi nesăturată, care să numeşte bulimie (vezi acest cuvânt). Această bulimie nu este chipu o boală de sine stătătoare, ci un semn al altor boale, cum sunt: diabetul (boală de zăhar); nebunia, isteria (boală de nervi), viermii intestinali (limbrici, panglică), aşa că pentru a scăpa de bulimie trebuie să ne vindecăm de boala care o produce. Cu toate aceste putem să mai înfrânăm acest mare apetit luând câte 2 până la 6 picături de tinctură de opiu (laudan) în o lingură de apă în minutul în care ne punem la masă.— Micşorarea şi pierderea apetitului. Adese ori să întâmplă că apetitul să micşorează sau chiar să pierde şi constitue ceeace să chiamă inapetenţă, lipsă de apetit, care ajungând în grad mai mare să însoţeşte chiar de un desgust de mâncare. Lipsa de apetit rezultă uneori din o osteneală, din excese sau din o simplă influinţă a anotimpului. De multe ori la începutul primăverii, când să ivesc cele dintâiu călduri, funcţiunile digestive lâncezesc, stomacul devine leneş, gura este amară, limba este încărcată, ceeace strică gustul şi micşorează sau nimi-miceşte apetitul. Pentru a redeştepta apetitul este bine în aceste cazuri să să iee o curăţenie sau o doctorie de vărsat (vomitiv), să să facă plimbări în aer curat, să să ia picături amare (vezi acest cuvânt). In acelaş timp trebuie să să ţină seamă de gustul pentru cutare sau cutare mâncare, să variem hrana şi să ne punem la masă chiar şi când n’avem apetit, căci apetitul vine câte odată mâncând. îmbucăturile cele dintâiu redeşteaptă pofta tocmai fiind că ele curăţă limba de stratul care o acopere. Când lipsa de poftă de mâncare să însoţeşte de fierbinţeală sa,u de alte semne venite de odată, ea arată că are să să ivească o boală grea, o aprindere de plămâni (bojoci), de stomac ori de maţe, o lungo are, APET — 72 — APOP etc. In aceste împrejurări am face foarte râu dacă am încercă să redeşteptăm apetitul, care va dormita în tot timpul cât va ţine fierbinţeala. Lipsa de apetit poate să perziste în. cursul convalescenţii, după o boală lungă şi grea. Atunci două lucruri să pot întâmplă: sau că ea rezultă din faptul că omul a fost supus la o dietă îndelungată, ceeace a făcut ca stomacul său . să să desobicinuiască de mâncare şi atunci toate doctoriile de poftă sunt bune, sau că ea atârnă de împrejurarea că boala are să să întoarcă din nou, sau că are să să ivească vr’o complicaţie ceeace să cunoaşte prin reivirea fierbinţelii, şi în acest caz în zădar vom încercâsâ redăm bolnavului apetitul.— Perversiunea apetitului. Cei ce sufer de dispepsie (mistuire grea), femeile tinere şi clorotice, isterice sau însărcinate, nebunii, au câte odată apetitul şi gustul corupte şi atunci avem: î. Malaria sau dorinţa de a mânca alimente inuzitate: sare, piper, muştar, crastraveţi, etc. 2. Pica sau dorinţa de a mâncâ lucruri cari nu să mănâncă : pământ, cărbune, tencuială de pe zid, cerneală, cleiu, insecte, etc. 8. Omofagia sau dorinţa de a mânca alimente crude: carne crudă, etc. Pentru a combate această perversiune a apetitului şi a gustului trebuie să ferim bolnavul de lucrurile după cari aleargă şi să combatem boala care produce această stare de multe ori aşa de desgus-tătoare (vezi Pofte). APETIT (Lipsă de). — Caută la Anorexie. APIOL. — Lichid uleios extras din fructele de pătrunjel. Dacă să dă în doză de 1 sau 2 grame combate frigurile (febrifug), dacă să dă în doză de 20-30 centigrame, în capsule gelatinoase, lucrează ca eme-nagog, adică înlesneşte venirea regulelor (a menstruaţiei). APIUM GRAYEOLENS. — Caută la Ţelină. APIOM PETROSGLINUM. — Caută la Pătrunjel. APLECATE, ciumurluialâ- — Să zice de cineva că s’a ciumurluit, sau i s’a aplecat, atunci eând a mâncat prea mult sau a mâncat ceea ce nu-i place şi îi vine rău, cu greaţă (vezi Indigestiune şi Otrăvire).— La ţară să freacă tot corpul cu oţet cu usturoiu pisat, pe mâni şi la încheieturi. Ca să să răcorească îi să dă bolnavului ceaiu de izmă, iar la buric i să pune ceapă pisată sau izmă cu oţet, pe frunte îl trage Cu oţet de trandafiri, îi suceşte buricul cu două degete, îl trage pe la mâni, pe la frunte cu oţet ori numai cu apă sau cu scuipat şi îi descântă de aplecate; sau îi pune bolnavului pe stomac o felie de mămăligă caldă unsă cu unt de lemn şi oţet, stropite cu piper, iar la şezut o cărămidă caldă; scorţişoară, nucşoară, cuişoară, sânge de nouă fraţi, plămădite în rachiu de drojdii; zamă de varză sau murături, plastore de ceapă, izmă şi pelin pus pe burtă; seminţe de pepene galbin pisate şi date cu rachiu. Pentru ca bolnavul să verse i să dă apă caldă, hapuri de laptele cânelui sau i să gâdile omuşorul cu degetul; să mai dă buruiană de rânză, căpuşă, lapte de alior. APOMORFINĂ. - Rezultă din încălzirea la 150°, în tubi închişi, a morfinei cu 10 sau 20 de ori greutatea ei de acid cloridric. Ea lucrează ca vomitiv (producând vărsături), ca expectorant (ajută scuiparea) şi cu contra-stimulent. E un medicament periculos, Să dă în injecţii subcutanate 1-1 % centigrame; în băutură sau în clistire 10-30 miligrame. APOPLEXIE (dela grec. rămurelele şibe-şicuţele dela capetele acestora, s’ar putea. asămănâ cu o ciorchi- 0 eS? nă de struguri. Na- tura a lăsat ca bron- Fig. 22. — Bronchiile să sâ împartă chil. în aşa multe rămurele L. Laringe.— A. Tra-CU scopul ca astupa- chee. — B. Bronchiile rea accidentală a U- mari. — C. Bronchiile nora dintre ele să nu mici. — D. Bronchiole. împiedece respiraţia, — E. Veziculele pulmo-fără de care omul * nu nare. poate trăi. Pentru ca circulaţia sau pătrunderea aerului să să facă cu destulă înlesnire în toate aceste ramuri şi rămurele, natura le-a dat o cherestea de inele sgâr-cioase (cartilaginoase) cari le ţin în totdeauna deschise. Când omul este sănătos a-erul pătrunde cu uşurinţă peste tot până în fundul plămânilor. Când însă omul este bolnav sau răcit la piept şi are tiisă, ramurile bronchiilor să astupă pe o întindere mai mult sau mai puţin mare cu un fel de materie (flegmă) groasă, aşa că aerul nu mai poate pătrunde liber prin ele şi respiraţia să face cu anevoinţă; bolnavul scuipă cu greutate acea flegmă, mai ales când nu este bine coaptă, după cum să întâmplă în catar (vezi acest cuvânt). Acelaşi lucru să mai întâmplă şi la sfârşitul multor boale cari omoară omul prin asfixie şi în momentul agoniei. Strâmtarea bronchiilor mai poate fl de natură nervoasă, când păreţii lor să strâng, după cum să vede în astmă şi tusa măgărească (vezi aceste cuvinte). I)e multe ori căptuşala bronchiilor să inflamează, să aprinde,- şi să îngroaşe aşa că Ie strâm-tează; această inflamaţie să chiamă bron-chită (vezi acest cuvânt). BRONCHITÂ. — Această boală este produsă de aprinderea sau inflamaţia bronchiilor (vezi Bronchie), care poate fl: acută (proaspătă) şi cronică (învechită). — Bronchita acută este aprinderea de curând a bronchiilor. In guturaiul cu tusă de asemenea este o a-prindere de bronchii, şi atunci să zice că s’a lăsat guturaiul în piept, însă aci infla- maţiâ nu este aşa de mare ca într’o bronchită adevărată; în guturaiul eu tusă a-prinderea atinge numai cele dintâiu ramuri ale bronchiilor, pe cele mai mari, şi în a-cest caz să -înţelege dela sine că boala nu este aşa de gravă, respiraţia nu este de tot împiedecată, căci aerul, deşi mai greu, pătrunde până în fundul plămânilor, pe câtă vreme în bronchită pot fi atinse şi ramurile cele mai mici ale bronchiilor, cari să pot astupa de flegmă de tot şi atunci în partea aceea aerul nu poate pătrunde mai de loc şi respiraţia şă face cu mare greutate. Tusa, care este unul din semnele boalei, este mai uşoară şi mai scurtă în cazul întâiu pe câtă vreme în cazul din urmă ea este mai tare, mai grea, mai supărătoare şi vine mai des. Bolnavul de bronchită acută are în primele zile puţină căldură (febră), o indispoziţie generală (nu să simte bine), un fel de arsură cu usturime în piept, care este mai mare când începe tusa (vezi acest cuvânt). Aceasta vine din timp în timp; uneori mai des, alteori mai rar; câte odată cu putere aşa de mare în cât sdruncină pieptul şi-l face dureros. Flegma la început nu este sau este puţină şi sub forma unui lichid transparent, albicios, subţire ca Balele; pe piept să simte un fel de apăsare (opresiune) care uneori este foarte mare. După câteva zile, 3-5, respiraţia să mai uşurează şi năduful nu este aşa de mare, căldura piere, tusa este mai rară şi scuipatul, sau flegma este galbină-verzuie şi iasă cu înlesnire. In 8-10 zile bronchita acută a trecut. Când în timpul bronchitei s’a ivit un junghiu în vr’o parte a pieptului, atunci nu e semn bun; junghiul acesta prevesteşte ivirea unei alte boale.mult mai gravă, o pleurezie sau o pneumonie (vezi aceste cuvinte); în cazurile cele mai uşoare junghiul poate fi numai o nevralgie intercostală (vezi Nevralgie). In tot cazul, îndată ce vedem că bolnavul să plânge de junghiu, trebuie să-l punem în pat, să-l îngrijim bine şi să chiemăm doctorul, care ne va spune de ce este vorba. Tot astfel vom face şi când vedem că căldura bolnavului creşte în loc să scadă, că opresiunea din piept este mai mare, că tusa este mai deasă şi mai puternică ca de o-biceiu şi că boala în loc să să sfârşească să lungeşte peste 8-10 zile; atunci este probabil că aprinderea s’a întins dela bronchiile cele mari la cele mijlocii şi la cele mai mici, mici de tot, având aceea ce să chiamă bronchită capilară, care este foarte gravă şi să vede mal mult la copii şi la BRON — 117 — BRON bătrâni. Fiecare om, dela mic până la maire poate fi atins de bronchită, a cărei cauză de căpetenie este răceala, mai ales frigul umed, cu ceaţă, care de multe ori dă naş.-tere şi la durere de gât. Bronchita să mai poaţe căpăta când respirăm aburi sau gazuri iritante, iuţi. Tusa face parte din semnele multor boale: gripa (influenţa), pojarul, febra tifoidă, etc. De obiceiu bronchita în sine însăşi nu este o boală grea, dar este bine ca să căutăm să ne scăpăm cât să. poate de iute de ea, căci şi ea ca şi ori şi care altă-boală când estş lăsată în voia ei poate să aibă urmări rele. Pentru » o bronchită uşoară nu este nevoie să-şi întrerupă omul ocupaţiile, luând bine înţeles oarecari precauţiuni, adecă să să păzească de o nouă răceală, de curenţi, să fie potrivit îmbrăcat, să nu iasă dimineaţa şi seara din casă, să nu fumeze, să-şi puie de 2 ori pe zi muştare pe piept, să beie ceaiuri zise pectorale, cari înmoaie tusa, cum este ceaiul de isop, de teiu, de silnic, de halbă, de năvalnic, de ventrilică (veronică), de capete de mac alb fără seminţe, singure sau mai multe la un loc amestecate în părţi e-gale, din cari să să facă ceaiu (câte 10 gr. la 1 litru apă), îndulcit cu zahăr sau candel, sau cu un sirop de gumă ori de tolu. Când insă bronchita este mai întinsă, mai grea, atunci trebuie să stea bolnavul în casă, sau chiar în pat, la căldură; să să ungă pe piept cu tinctură de iod şi la nevoie să' puie, vezicători volante: la ceaiurile numite mai sus poate să să, mai pună puţin sirop diacod sau puţină apă de laur-ceras, pentru ca să să mai liniştească tusa; ceaiurile să mai pot luâ tăiate cu lapte cald şi îndulcit cu zahăr, sau mai bine să să beie câte o lingură la fiecare 2 ceasnri din: tinctură de aconit 30 picături, apă de laur-ceras 10 gr., sirop de codeină, sirop de tolu câte 20 gr., apă distilată 100 gr. In contra fierbinţelii (a căldurii) să va dâ chinină, singură sau cu antipirină, antifebrină sau fenacetină. Când flegma iasă greu să va dâ: infuzie de po-ligala din 5 grame, apă 150 gr., licoare a-moniacală anizată 1 gr., sirop de ipeca, si-ro^ diacod câte 20 gr#; la fiecare 2 ore câte o lingură. — Bronchita cronică. A-ceastă bronchită învechită urmează de obiceiu unei bronchite acute, care n’a fost bine şi la timp tratată. In alte cazuri bronchita poate fi cronică chiar dela început şi a-tunci este produsă şi întreţinută de o boală de inimă, de o constituţie reumatismală sau gutoasă. Semnele ei sunt cam aceleaşi ca şi în bronchita acută, adecă : tusă mai mult saujnai puţin deasă, chintaasă ; flegmă sau scuipat gros, viscos şi mult, mai cu seamă dimineaţa; greutate mare la respiraţie. Această bronchită durând mai multe săptămâni sau chiar luni, turbură în cele din urmă sănătatea generală, bolnavul are un fel de găfăială continuă, orice sforţare îl osteneşte numai decât; faţa şi mai ales buzele îi să învineţesc, n’are poftă de mâncare, n’are putere şi slăbeşte. Pentru a-ceaşta orice bronchită cronică trebuie tratată cu sârguinţă, căci altmintrelea poate sfârşi prin năduf (emfizem). Bolnavul trebuie să să apere contra frigului, a răcelii cu umezeală, să poarte flanele pe corp; să să întărească prin idroterapie, fricţiuni uscate sau spirtoase ; să nu iasă pe timp u-med, pe ceaţă, pe viscol; dacă are mijloace să meargă iarna în ţările calde (Italia, Egipt, Algeria); vara să steie la ţară; băi generale calde de 2 ori pe săptămână; să nu fumeze, să să ferească de praf. Pe din afară, pe piept, să va unge cu tinctură de iod din când în când, la nevoie să va pune vezicători; pdinăuntru: apă de gudron sau pastile de gudron, siropuri de tolu, de muguri de brad, diacod, de specii pectorale (numărate mai sus la bronchita acută), capsule cu uleiu de terbentină, pastile de kermes, untură de peşte, hrpuri de iodoform, de creozot, etc. Pentru eşirea flegmei mai cu înlesnire să va dâ poţiunea *• de mai sus. Aceste sunt medicamentele cari să iau de obiceiu în bronchitele cronice. Când însă,tusa şi apăsarea din piept nu să micşorează, atunci este semn că bronchita ţine de o stare generală rea pentru care trebuie consultat un doctor, care va cerceta cazul şi va chibzui cu bună ştiinţă despre cele ce trebuie de făcut.— Bronchită capilară (vezi Bronco-pneumonie şi Influenţă). BRONCO-PNEUMONIE. — Când aprinderea într’o bronchită să întinde la ramurile cele mai mici ale bronchiilor, avem ceea ce să numeşte bronchită capilară, iar când inflamaţia merge mai departe şi cuprinde beşi-cuţele plămânilor (veziculele pulmonare) a-vem bronco-pneumonie, boală foarte grea şi primejdioasă. Această boală este uneori o întindere a unei bronchite acute, dar de obiceiu ea este produsă prin o tovărăşie de microbi de ai boalelor molipsitoare, cum sunt: influenţa (gripa), tusa măgărească (con-vulzivă), pojarul, brânca, difteria, febra tifoidă, (lingoarea), oftica. Bronco-pneumonia atinge mai mult copiii şi bâtrănii. Semnele BEOS - 118 — BUCĂ ei sunt: căldură mare (40°); chinte de tusă dureroase; apăsare pe piept mare şi neîntreruptă; 50 de respiraţii pe minut şi la copii 80, mergând până la sufocaţie (înăbuşeală); faţa palidă, buzele vinete, mânile şi picioarele reci. Mersul boalei este continuu, din când în când cu oarecari uşurări până la asfixie. Micşorarea apăsării din piept poate să să facă uneori foarte repede, mai ales la copii. — Tratament. Ceilalţi copii să să depărteze de cel bolnav. Bolnavului să îi să deie lapte în doze mici şi adese ori; copiii mici să să iee des în braţe însă bine înveliţi, să nu să lase culcaţi mult timp, să li să schimbe des poziţia; când sunt mai mari să steie în pat în poziţie şezândă sprijiniţi de perini; picioarele să le fie bine învelite în flanele sau vată. Pe piept să să pună cataplasme calde de muştar sau puţin înmuiate în oţet sau cârpe reci pe piept stoarse bine; băi călduţe; ventuze uscate pe piept; inhalaţiuni de oxigen. La început este bine să să dea un vomitiv (pentru ca să verse): ipeca 30 ctgr. până la 1 gr., sirop de ipeca 30 gr. In contra căldurii: 'antipirină sau chinină; băi calde de 32-35° de mai multe ori pe zi, de câte 10-15 minute ; în timpul băiei cârpe reci la cap; printre băi cârpe reci pe piept, de jur împrejur, schimbate din sfert în sfert de oră, sau la jumătate de oră, sau la o oră. Dacă căldura tot nu scade să vor face băi reci de 28-25°, de câte 5-15 minute, din 2 în 2 ore. După baie să va şterge bine bolnavul, să va pune în pat fără să să acopere prea gros, .şi va bea câte o cafea sau un ciaiu cald. In loc de băi să pot întrebuinţa cearşafurile reci. Când pieptul este plin de flegmă, pe care bolnavul nu o poate scuipa să va dâ: ceaiu de poligala 200 gr. cu benzoat de sodă (1 gr.), kermes mineral (10 ctgr.), oximel scilitic (15 gr.); la cias cu lingura. Când să iveşte vr’un junghiu să va aplicâ pe loc o vezică-toare. In convalescenţă să va dâ întăritoare (tonice); preparate de fler, de arsenic, de chinchină.^ untură de peşte; şedere la ţară. BROSCUŢA. — Caută la Ranula. BRUCINĂ. — Caută la Nuca Vomică. BRUSTUR, brusture, lapuc, lipan (Lappa major s&u Arctiumlappa, fam. Compozitelor). — Plantă erbacee care creşte pe marginea drumurilor, pe câmpuri, prin dărâmături, Pp Jângă garduri (Iulie-August). In medicină să întrebuinţează rădăcinele, seminţele şi frunzele. Principiul activ o materie oleaginoasa, rezină, inulina. Proprietăţi: de-purativă, diuretică (face ud mult), sudorifică (face să asuzi). Pe dinăuntru să dă sub formă de praf\ 5-10 grame; extract, 1-5 gr. In popor să dă fiertura (decoctul) de rădăcini în contra cel-peritului (sifilis) cade-purativ (curăţitor de sânge) şi la boalele de piele. Rădăcina plămădită cu rachiu de drojdii să bea pentru vătămături. Cu frunzele de brustur unse cu unt să oblojesc copiii după ce să scot din scăldătoare. Să-minţa pisată bine şi pusă în rachiu de drojdii sau în apă neîncepută să bea în -contra boşorogelii (erniei). Pentru trjăntitură să presară cu sare rădăcină de brustur amar şi să pune pe tălpi; după câteva zile să vindecă. BRYONIA ALBA.—Caută la Împărăteasă. BUBĂ NEAGRĂ. — Caută la Antrax. BUBĂ REA. —- Caută la Pustulă malignă. BUBA TRÂNJILOR. — Caută la Pelagră.. BUBAT. — Caută la Variolă. BUBE DULCI- — Caută la Eczemă. BUBOIU. — Caută la Furnicel. BUBON, buboane. — Caută la Adenită. BUCĂTĂRIE. — Dacă vreai să cunoşti ce fel de gospodină este doamna casei n’ai decât. să te duci să-i vezi bucătăria. Dacă a-ceasta este curată atunci poţi să-ţi faci o ideie cât să poate de bună de ea, căci fiecare trebuie să ştie că cea dintâiu însuşire a unei bucătării este de a fi cât să poate de curată. Afară de aceasta o bucătărie trebuie să fie bine luminată, bine aerată şi destul de mare; numai în aceste împrejurări ea poate fi ţinută în stare de curăţenie, şi numai în o astfel de bucătărie să pot găti bine mâncările. Apoi bucătarul sau bucătăreasa nu vor fi supuşi la diferite boale: durere de cap, înecăciune de piept, sete arzătoare şi continuă, diferite erup-ţiuni pe faţă, etc., cari rezultă din meseria lor. Pentru ca fumul de la cuptor şi a-burii să nu fie supărători trebuie ca fiecare bucătărie să aibă o fereastră care să să deschidă în afară, în aer liber şi curat; să aibă un cuptor cu un coş, care să funcţioneze bine şi să aibă un tiraj energic şi sigur. Podeaua să fie de mozaic sau ciment sau de asfalt, pentru ca să să poată spăla într’una; de asemenea şi zidurile ar fi bine cel puţin până la o înălţime oarecare să fie căptuşite cu faianţă lustruită, când s’ar spalâ cu uşurinţă. Hărdăul în care să spală vasele după ce au servit să să deşerte numai decât, de asemenea să săa-runce toate rămăşiţele ce rezultă din pregătirea mâncărilor, ca să nu steie în bu-/ cătărie şi să deie miros urât prin putre- BUCI — 119 zirea lor. Vasele de bucătărie şi cu toate uneltele să fie ţinute în cea mai desăvârşită curăţenie. Vasele de lemn servesc numai la păstrarea mâncărilor uscate; vasele de sticlă, de faianţă, de porţolan servesc pentru a mâncâ din ele; vasele de pământ simple sau smălţuite servesc la gă-tirea mâncărilor, tot aşa şi vasele de metal, cari însă nu trebuie să cuprindă^mi (vezi acest cuvânt) care este foarte periculos; vasele de aramă sunt bune numai dacă sunt smălţuite şi smalţul să fie des reînoit, căci altfel mâncările preparate în ele sunt otrăvicioase (vezi Cupru); vasele de fontă şi de fier bătut sunt bune, dar ele ruginesc de grabă şi dau mâncărilor un gust neplăcut, de aceea este bine ca şi aceste să fie smălţuite, iar smalţul să nu aibă plumb. Despre prepararea mâncărilor caută la cuvintele Bulion, Ciorbe, Fripturi, Papă, Rasol, Supe, Zamă de carne, etc. BUCINIŞ. — Caută la Angelică şi Cucută. BUDĂ, — Caută la Latrină. BUDUHALĂ. — Caută la Tusă convulzivă. BDFA YULGARIS- — Caută Ja Broască. BUGHEÂ. — Comună în judeţul Muscel, la 3-kilometri de Câmpulung. Sunt 4 izvoare cu ape sulfuroase-io.duroase-fieruginoase alcaline. Localitate mai mult de vilegiatură şi de excursii pentru vizitatorii Câmpulungului, căci apele nu să mai exploatează. BUHĂIALA, BUHAV- — Când cineva să umflă la faţă şi la ochi (la pleoape), fără ca pielea să fie tare, roşie şi dureroasă, zicem că este buhav sau buhăit la faţă, sau în termin medical că are edem (vezi acest cuvânt). Uneori buhăiala aceasta să vede numai dimineaţa când să scoală omul şi după câteva ceasuri piere; alteori însă ea să vede în ţot timpul, în permanenţă. Când ea este trecătoare, adecă să iveşte numai odată sau numai de câteva ori şi la intervale mari, nu este de temut, căci ea provine atunci sau din pricină că somnul a fost prea adâifc, sau întrerupt repede sau că omul a fost în ziua precedentă prea obosit. In aceste cazuri este de ajuns o odihnă bună şi totul intră în regulă. Când însă buhăiala să vede în flecare dimineaţă şi să prelungeşte şi peste zi, aproape.fără întrerupere, atunci ea este un semn rău, un semn de boală gravă: anemie, boală de rinichi, de inimă, de ficat (v#zi aceste cuvinte), şi atunci trebuie chemat doctorul care ne va pune la cale prescriind un tratament potrivit. — BULI BUIGUIALÂ, — Caută la Delir. BULIMIE- — Caută la Apetit. BULINE, capsule. — Bulinele sunt un fel de' cutiuţe mici făcute din pâne azimă (ostie), în cari să pun medicamentele eu gust amar şi neplăcut. Bulinul să înghite cu apă, adecă sa pune în o lingură cu apă, să înmoaie pe o parte şi pe cealaltă, sau să pune aşa uscat în gură, pe limbă, şi să bea în acelaşi timp a-pă. Mai sunt capsulele aşa zise gelatinoase, a căror formă esteoli-vară sau ovoidă, în cari să pun medicamentele lichide, cari sunt greu de luat din cauza gustului lor. BULION, zamă de came.—Sub acest nume să înţelege orice lichid care să obţine fierbând în apă carne, cu sau fără vegetale. Bulionul să face cu carne de vită (de vacă), cu carne de găină sau puiu, de broască şi broască ţăstoasă. Să mai face bulion şi nu-rnaicu legume verzi. Dar în general când zicem numai simplu bulion, înţelegem pe acel făcut din carne de vacă, care este de altmintrelea cel mai întrebuinţat şi despre care ne vom ocupa în primul loc. — Când voim să avem un bulion bun, aromatic şi suculent, cu gust plăcut, punem carnea în apă rece la foc, care să încălzeşte până începe să fiarbă. Cea mai bună zamă de carne să face în oală de pământ, care să încălzeşte mai încet şi întreţine o căldură egală. De obiceiu să pune cam 500 grame de carne de vacă la o oca de apă rece, în care chiar dela început să pune puţină sare. Apa să încălzeşte încet şi spuma care să ridică pe deasupra ei să curăţă cu o lingură; aeeastă spumă să face din înehiega-rea albuminei din carne. La bulion să poate pune pe lângă carne şi oase, tăiate în bucăţi mici, cari de altfel nu ajută întru nimic la valoarea nutritivă a lui. Când nu să mai face spumă de loc să pun legumele, cari să aleg după gust şi după anotimp: morcovi, păstârnac, ceapă sau praz, usturoiu, pătrunjel, ţelină, napi, varză, conopidă, în fine orice vrea cineva, căci legumele aceste n’au altă importanţă decât de a face zama de carne mai gustoasă. Pentru bolnavi însă nu vom pune în bulion decât numai pătrunjel, morcovi, ţelină şi ceapă. Dacă să pune ceapă prăjită să dă bulionului o coloare mai frumoasă, ceea ce să poate face şi cu caramel (zahăr ars). Dacă ţinem oala pe foc la o temperatură potrivită timp de 5 până la 6 ceasuri avem un bulion bun şi n’avem decât să-l mai curăţim de grăsimea care se află la suprafaţă, care îl face îndigest, adecă greu de mistuit. Când pu- BUMB — 120 — BUZA nem carnea la foc, în apă fierbinte şi nu o lăsăm şă fiarbă mult, atunci avem un bulion mai sărac, dar în schimb un rasol mâi hrănitor (vezi Rasol). — Nu trebuie săjii-tăm că zama de carne să strică uşor, să înăcreşte dacă o ţinem prea mult, mai ales . în timpul verii, de aceea nu e bine să facem mai multă decât ne trebuie pentru o zi. — S’a discutat mult asupra valoarei nutritive a bulionului şi a fost un timp când lumea socotea că zama de carne este foarte hrănitoare fiindcă să credea că ea cuprinde principiile nutritive ale cărnii. Este o greşeală, căci bulionul scoate din carne mai numai sărurile şi grăsimea, iar principiile adevărat hrănitoare rămân în rasol sau să piefd prin fierbere, mai ales când aceasta a ţinut prea mult. Dar nu-i mai puţin adevărat că bulionul simplu, sau cu pâne prăjită, ori eu tapioca. fidea, griş, orez, etc. (vezi Ciorbe şi Supe), luat la începutul mâncării deşteaptă apetitul şi face ca gura să să umple de salivă (bale) şi stomacul de sucuri, cari toate înlesnesc mistuirea. De aceea este foarte bine ca să să păstreze bunul obiceiu de a luâ la început puţin bulion, nu numai pentru oamenii sănătoşi, ci mai ales pentru bolnavi si convalescenţi. — Bulionul de viţel să face punând 125 grame de carne la o oca de apă, la un foc potrivit şi lăsăm să fiarbă ^ceasuri; este mai subţire decât bulionul de vacă; răcoritor şi laxativ. — Bulionul de miel, care la noi sa cunoaşte sub numele plăcut de ciorbă de miel, să curăţă cam greu de grăsime şi este hrănitor pentru că să mănâncă cu carne cu tot. — Bulionul sau ciorba de găină sau de puiu, con-stitue o bună hrană pentru bolnavi şi convalescenţi. — Bulionul de broaşte, de broaşte ţăstoase, de melci, cari la noi nu să mănâncă, să prepară astfel: să curăţă animalul de maţe, să taie capul, iar la broasca ţăstoasă să ferestrueşte ţăstul, la melc să ridică căsuţa, apoi să pun în apă rece şi să fierb două ceasuri la o căldură potrivită (nu prea mare). — Bulionul de legume sau verdeţuri să face din : asmăţui, măcriş, lăptucă, sfeclă, iarbă grasă, părţi egale, cari să fierb în o mică cantitate de apă, în care să mai pune sare şi unt; fierberea va ţine numai câteva minute. Acest bulion este laxativ,; adecă uşurează eşirea afară. Să recomandă să să iee maieu seamă după ce s’a luat un purgativ, pentru a i să completa efectul. BUMBAC. — Caută la Vată si Veştminte. BUNGHIŞOR, ochiu boului, steluţe (Erige- ron acris, fam. Compozitelor). — Plantă erbacee cu/frunzele liniar-lanceolate, uneori acoperite cu peri aspri şi cu florile roşie-tiee sau violete; creşte pe câmpuri, dealuri pustii şi în munţi pe locurile sterpe (Iulie-August). Săantrebuinţează frunzele şi vârfurile' înflorite; opreşte urdinarea (antidi-areic) şi curgerea de sânge (antiemoragic). Să dă sub farmă de ceaiu din 1-2 gr.lalOO' de apă. BURBOANA, BURBOANE. — Caută la Agriş. BURBUNACĂ. — C^ută la Măcriş. BURETE.^ CaUtă la Spongik.. BURETE DE IASCA. — Caută la Babiţă. BUREŢI. — Caută la Ciuperci. . BURIC. - Caută la Ombilic. BURTĂ. — Caută la Abdomen. BURŢI- — Caută la Zarnacadea. BURUIANĂ CĂNEASCĂ. — Caută la Trepădătoare. BURUIANĂ DE-A,BUBĂ. — Caută la Păpălău. BURUIANĂ DE CEAS RĂU. —Caută la Vetrice. BURUIANĂ DE DALĂC- — Caută la Lăsnicior. BURUIANĂ DE FĂCUT COPII- — Caută la Nem-ţişori. . BURUIANĂ DE NEGEI, buruiană măgar ea-scă. — Caută la Laptele cânelui. BURUIANĂ DE SPULBURĂTURI. - Caută la Dumbăţ. BUŞTENI. Staţiune climaterică de munte reputată pentru clima ei minunată. Cătunul Buşteni, care ţine de comuna Predeal, să găseşte pe valea încântătoare a Prahovei, la poalele munţilor legendari Caraimanul, Omul şi Grepii. Staţiune de cale fierată la o depărtare de 8 chilometri de Sinaia. Regiunea Buştenilor este din cele mai pitoreşti, ascunsă într’o poiană deasupra căreia să ridică întinsele păduri de brazi ale Carpaţilor. înălţimea acestei staţiuni este de 800 m. deasupra nivelului Mării-Negre. Clima e dulce şi statornică, mult mai plăcută ca la Sinaia, localitatea^ fiind scutită de vânturi şi de curenţi. Această staţiune este bună pentru anemici, surmenaţi, convalescenţi, nevrasteniei, ofticoşi în gradul întâiu (la începutul boalei). Imprejurimele sunt minunate şi să pot face excursiuni plăcute. BUZĂ DE IEPURE. — Este un viţiu de conformaţie a buzei, de sus sau de jos, care este crepată sau despicată. De obiceiu să vede la buza de sus, care este despicată la stânga liniei mijlocie, când să zice sim- BUZĂ — 121 - CACA plă sau unilaterală. Alteori despieătura buzei este însoţită şi de aceea a cerului gurii (gură de lup). Foarte rar să întâmplă ca buza să fie despicată în a-mândouă părţile linii mijlocii şi atunci avem buză de iepure dublă. Să poate ca uneori să fie despicată buza de jos şi' atunci des-picătura este întotdeauna la mijloc. Buza de iepure este din naştere şi să bb- Jig-^o —Buza servă mai ales la copiii e- "e ,ePure-şiţi din părinţi alcoolici (beţivi). S’a văzut uneori producându-să în urma unei răniri, . atunci când rana n’a fost cusută. Pentru a scăpa de această infirmitate nu este decât un mijloc, operaţia, pe care numai chirurgul o poate face. BDZĂREŢ- — Caută la Pelagră. BUZE (lat. labrium, labrum, grec. cheilos).~ Buzele mărginesc deschizătura de dinainte a cavităţii bucale, deschizătură care să numeşte gură. Ele să împreună la extremităţile lor formând comisurile, adecă colţurile sau unghiurile gurii. Buzele au o margine liberă şi alta aderentă; aceasta să continuă cu baza nasului pentru buza de sus (superioară), pe câtă vreme ea este separată de menton prin şanţul mento-labial pentru buza de jos (inferioară). Grosimea buzelor variează după rasele omeneşti (groase şi răsfrânte înafară la negrii) şi după constituţiunea fiecăruia; astfel la cei pre-dispuşi le scrofule buza de jos este mai groasă şi supusă la crepături. Buzele sunt compuse din muşchi, ceea ce le permite să să mişte cu uşurinţă înainte şi înapoi; ele sunt căptuşite înafară de piele, care la bărbaţi este acoperită de păr, iar pe dinăuntru de mucoasă, adecă de q pieliţă umedă care să continuă cu gingiile şi care este roşietică la cei sănătoşi şi palidă (albuie) la cei ce sufer de lipsă de sânge (anemie). Buzele servesc la vorbire şi masticaţiune (mestecarea sau rumegarea mâncărilor); ele CACADÂR, cacaşder. — Caută la Trandafiri. CACAO. — Să numeşte astfel fructul unui arbore numit Theobroma cacao din familia Butneriaceelor, originar din Peru, Mexic şi Antile, cultivat astăzi în toate ţările calde. Acest fruct are mărimea şi forma unui opresc saliva: (balele) aşa de folositoare la mistuire de a nu curge din gură şi mulţă-mită lor mâncările sunt ţinute în gură până ce sunt măcinate şi înmuiate bine în salivă, iar lichidele sunt supte şi înghiţite. Dacă n’ar fi buzele nu am putea pronunţă vocalele o şi u, nici consonantele 6, /, m, py v. — Când buzele sunt paralizate, după cum să întâmplă în urma congestiuniLsau emo-ragiei cerebrale, precum şi în înmuierea creerilor, atunci saliva, lichidele şi mâncările curg necontenit din gură şi omîil să hrăneşte şi mistuie foarte greu, aşa că de multe ori trebuie să recurgem la aîimen-taţiunea artificială. Buzele pe. lângă carne au multe vase, arterii şi vine, din care pricină ori ce rănire sângerează ; în înţăpă-turi sângerează mai puţin şi vindecarea să face repede; în tăieturi sângele de "multe ori curge în cantitate foarte mare, aşa că pentru a opri sângele trebuie să strângem buza între degete şi să facem o legătură strânsă, sau mai bine când rana este întinsă să să coase prin câteva puncte eu aţă de mătasă, legată potrivit de strâns. Multe persoane sufer de crepături şi de beşicuţe (erpes), pentru cari cel mai bun lucru este să să ungă cu vaselină sau glicerină şi să nu să spele buzele cu apă rece. Uneori să pot ivi furnicele şi chiar antrax (serpengea), cari sunt foarte dureroase şi prin necăutare pot dâ naştere la complica-ţiuni grave din partea ochilor şi a creerilor şi pentru a preîntâmpina toate aceste trebuie chiemat din vreme un doctor. O boală cumplită să iveşte la buze, mai ales la buza de jos şi la oamenii mai în vfâstă, care să năimeşte cancer sau rac. Această boală să arată mai ales la fumători, la cari buzş să irită mereu de tutun, şi pentru a scăpa omul de ea trebuie de timpuriu să să facă operaţie, adică să să taie âdânc to| racul până în părţile sănătoase şi apoi să să refacă buza cu ajutorul părţilor moi din jur; operaţiune care să numeşte, chei-loplastie (vezi acest cuvânt). sâmbure de olivă; are un gust amar, miros slab şi la pipăire este unsuros. Să întrebuinţează ca tonic (întăritor) siţb formă de ceaiu sau cu lapte dulce. Din el să scoate butirul sau untul de cacao care să întrebuinţează aşa de mult la facerea supozitoarelor (săpunaşelor). Din cacao să pre- CACA — 122 — CADI pară mult gustata ciocolată (vezi acest cu- ] vânt). Alcaloidul care să extrage din cacao, să numeşte Teobromlnă (vezi acest cuvânt). Fig. 24. — Theobroma cacao. a. sâmbure. CACAO (Unt de). — Caută la Unt. CACHEXIE (dela grec. kakâs, rău, şi hixis, dispoziţie). — Prin acest nume să înţelege o turburare adâncă a sănătăţii, care să arată prin o slăbire din ce în ce mai mare, o micşorară înceată şi necontenită a puterii, buhăiala feţei, umflătura manilor' şi a picioarelor, gălbejala obrazilor, sărăcirea sângelui şi lâncezirea tuturor funcţiunilor. Când această stare de cachexie să vede pe la sfârşitul unei boale lungi, atunci când începe convalescenţa, ea să vindecă. Când să iveşte la sfârşitul unor boale, cum sunt: oftica, cancerul (racul), atunci nu numai că nu să vindecă, dar prevesteşte un sfârşit apropiat al bolnavului. Cauzele cachexiei fiind variabile şi tratamentul ei va fi variabil şi să va adresa la cauză. In cachexia venită în urma unor boale lungi, la începutul convalescenţii, să va prescrie bolnavului şederea în aer curat, la soare; o hrană bună şi întăritoare, vinuri vechi; chinchina; amare, etc. Când ea este rezultatul unor boale ca: scorbutul, frigurile palustre, nevrastenia, alcoolismul, boalele sifilitice, tratamentul va fi cel arătat la a-cele boale. CAGHGXJG PACHIDERMICĂ. — Caută la Mixedem. CĂCIULĂ, cuşmâ— In timpul iernii cea mai bună îmbrăcăminte pentru cap este căciula, care la oraşe este făcută din tot felul de blăni, unele mai scumpe de cât altele şi acărei formă variează după gustul fiecăruia şi după capriţiul de multe ori ciudat al modei. Căciula ţăranului român este făcută din blană de miel sau de oaie, din blană îndoită, şi pe dinăuntru ca şi pe dinafară, ceea ce face ca căciula să fie cam grea la purtat. Forma căciulii nu este tocmai potrivită cu scopul ei, căci ea nu apără bine faţa, urechile şi ceafa; când o tragem peste urechi ne acopere şi ochii. Dacă ţăranul ar purta căciula numai iarna n’am a-vea nimic de zis, dar, din nenorocire, în multe părţi o poartă şi vara, şi atunci ea devine o adevărată tortură, mai ales în luna lui cuptor. Atunci vezi pe cel ce o poartă cum este silit să ş’o ridice din când în când ca să să mai răcorească, s’o puie plecată când în o parte când în alta, să-şi şteargă des fruntea de sudoare; cu toate aceste, sângele de multe ori îi să urcă în cap (congestie) producându-i ameţeală, buimăceală, cu durere de cap, ceea ce în vorba lui s’ar zice soare sec (insolaţie). Pentru toate aceste neajunsuri este bine ca să poarte în timpurile călduroase pălărie (vezi acest cuvânt) şi în timpul verii pălărie de paie, mai ales_ când este ocupat cu munca câmpului sub arşiţa soarelui. CĂCIULATA. — Caută la Călimăneşti. CĂCIULITĂ. — Caută la Tichie. CACODILIC (Acid). — Medicament care cuprinde arsenic (vezi acest cuvânt) asociat cu alcool, din care cauză să mai zice şi arsenic organic. — Cacodilat de sodă. Să întrebuinţează în stările de anemie şi cachexie, în doză de 2-5 centigrame pe zi sub formă de granule, de injecţiuni sub piele şi în clizme în timp de 8 zile alternând cu 8 zile de odihnă. In boalele de piele să dă în doze mai mari. — Cacodi-lăt de fier (vezi Fier). CADĂ. — Caută la Baie. CADAVRU. — Caută la Autopsie, Dezin-fecţiune, Moarte. CĂDEREA GENELOR. — Caută la Ochiu. CĂDEREA PĂRULUI. —Caută la Alopecie, Chelie şi Păr. CADIN (Uleiu). — Să extrage din ienupăr a cărui lemn să arde într’un cuptor fără curent de aer. Acest uleiu are un gust acru aproape arzător, un miros de răşină, cam urât. Să întrebuinţează cu succes în multe CAFE — 12B — CAFE boale de piele (eczemă, psoriază, peladă). Să aplică curat sau amestecat cu glicerină, unt de migdale dulci sau untură de porc în proporţie de 1-15 gr. la 80 gr. Pe dinăuntru să dă dela câteva picături până la 1 sau 2 grame. CAFEA. — Iată o băutură foarte lăţită pe toată suprafaţa pământului şi mai ales la noi, unde oriunde te vei duce nu scapi până ce nu beai o cafea turcească cu caimac, după ce mai întâiu ai luat o dulceaţă. Sub numele dc cafea să înţeleg săminţele unui arbust frumos numit Coffea arabică din fa- Fig. 25. — Coffea arabica, floare şi fruct. milia Rubiaceelor, care creşte în Abisinia, Mozambic şi în Angola; astăzi să cultivă foarte mult în ţările călduroase şi mai cu seamă în Brazilia. In comerţ să cunosc mai multe feluri de cafea: Martinica, Moca, Bio, etc."Cafeaua să prăjeşte, să macină mărunt şi apoi să prepară mult gustata băutura, într’un ibric în care apa fierbe în clocote; să amestecă de 2-8 ori, să culege caimacul, pe urmă să toarnă în ceaşcă şi cafeaua este gata........ Ea conţine un alca- loid numit cafeină (vezi acest cuvânt), şi un uleiu închis cunoscut sub numele de ca-feon, care dă cafelei aroma sa plăcută. In comerţ de multe"ori să vinde cafea stricată sau falsificată. Cafeaua să strică la umezeală, când este adusă pe vapoare, dacă nu să iau oarecari măsuri. Dar ceea ce este mai rău, e că cafeaua care să vinde prăjită, sau prăjită şi măcinată să falşifică de multe ori. De aceea este bine ca să cum- părăm întotdeauna cafea verde, crudă, care pste foarte greu de falsificat, s’o * prăjim acasă şi s’o marinăm'p'e măsura în care o întrebuinţăm. Cafeaua prăjită şi măcinată să falşifică cu făină de grâu şi de mazăre, cu feculă de cartofi, praf de ghindă, cu drojdii de cafea cari au servit odată ; cu cicoare, etc., dar mai cu seamă cu cicoare, care să vinde în cantităţi enorme pe fiecare an anume pentru acest scop, mai ales în Germania, unde să întrebuinţează la cafeaua cu lapte. Pentru ca să ne convingem dacă cafeaua ce am cumpărat este adevărată n’avem decât să aruncăm într’un păhar cu apă niţică cafea, acum: dacă ea înoată pe deasupra mai mult timp, dacă să.înmoaie de apă pe încetul şi dacă căzând spre fund încet văpseşte apaîngal-bin, atunci este bună ; dacă, dimpotrivă, ea cade repede la fund şi văpseşte apa în negru, atunci e falsificată. Cafeaua, pe lângă gustul său plăcut, are multe însuşiri. Ea face ca simţurile noastre să fie mai pătrunzătoare, imaginaţiunea mai vie, mintea mai luminată, memoria mai puternică, ideile mai bogate şi o simţire generală de bine. Afară de partea intelectuală, cafeaua înteţeşte energia fizică, măreşte puterile, constituind astfel o adevărată hrană, fără ca ea prin această excitaţie să aducă vr’o moleşire sau tâmpeală primejdioasă cum să îătâmplă» cu alcooluL (vezi Alcoolice şi Alcoolism). Din aceste rezultă că cafeaua să poate întrebuinţa cu folos de toţi aceia cari trebuie să muncească cu mintea şi cu corpul mai mult decât de obiceiu, de cei supuşi la durere de cap (migrenă), cari sufer de ipocondrie, de nostalgie. Cafeaua împiedecă somnul, din care pricină este foarte bună în otrăvirile cu opiu şi preparatele lui, în otrăvirile cu plantele veninoase din familia solaneelor (Tutun, Mătrăgună; Măsălariţă, etc,). Cafeaua neagră să mai întrebuinţează pentru a masca gustul unor medicamente amare sau greţoase, precum sunt: chinina, sulfatul de magnezie, uleiul de ricin, etc. O cafea bună după mâncare • înlesneşte mistuirea, pentru care să recomandă la cei ce sufer de greutate la stomac după ce au mâncat. Până aci" am vorbit de părţile bune ale cafelei, este timpul ca să-i arătăm şi părţile rele. Am văzut că cafeaua excită sau înteţeşte toate funcţiunile, prin urmare ea face rău la cei ce de obiceiu sunt nervoşi; la cei ce sufer de gastralgie, adecă durere trecătoare de stomac însoţită de arsuri; la toţi copiii fără deosebire şi la multe femei tinere cu CAFE — 124 — CĂIL sistemul nervos prea, iritabil; la toţi cei ce au bătăi de inimă (palpitaţii). Cafeaua luată în cantitate mare şi des slăbeşte' nervii, aducând tot felul de turburări/ u-nele mai supărătoare decât altele. Ceea ce 4 este tot aşa de rău e ca odată învăţat cu e.a nu te mai poţi lăsa de ea decât cu mare greutate şi având dureri de cap, indigestii şi un fel de slăbiciune intelectuală. De aceea cel mai"înţelept lucru este casă nu te obicinueşti cu cafea, să o beai rar şi cel mult "odată pe zi, de preferinţă numai o cafea după dejun.. Cafeaua Verde, neprăjită, este bună contra frigurilor şi contra urdinării. In medicină cafeaua să administrează sub formă de infuziune (ceaiu), decocţiune (fiertură) şi sirop.— Cafea cu lapte. Mai toată lumea dela oraşe dimineaţa bea cafea cu lapte, cu toate acestea mulţi i-au tăgăduit folosul, atribuindu-i u-nii chiar oarecari scăderi. Intre altele s’a zis că cafeaua ar împiedeca mistuirea laptelui ; lucru care nu este adevărat. Prin urmare, rămâne hotărât că cafeaua cu lapte *este o hrană bună şi nutritoare, cu condiţie ca atât laptele cât şi cafeaua să fie de bună calitate şi să nu să beie în cantitate prea mare odată, ceea ce ar obosi şi ar întinde stomacul (vezi Băuturi). Este bine ca să să iee cafeaua cu lapte întotdeauna cu ceva, fie cu pâne prăjită, sau cu un corn ori covrig, şi să nu eşim nici odată dimineaţa diu casă cu stomacul' gol, fiind mai primitori de boale pe nemâncate. GAPEIN , sinonim cu teinâ. — Alcaloidul cafelei, al cărei principiu activ este. Lucrează ca digitala, adecă este diuretică (face ud mult), antinevralgică (contra durerilor) şi antiastmatică (bună la tusa măgărească),- mai este şi tonică excitantă. Să întrebuinţează singură, sau sub formă de sare: bronidrat, citrat, valerianat de cafe-ină, 25 centigrame până la 2 grame pe zi în buline/ în poţiune, în pilule sau în injecţii sub piele (asociată atunci în părţi e-gale cu benzoat de sodă). CĂILE FIERATE. --- Mare lucru este să te duci de aci până la Paris în 3-4 zile, la adăpost de frig, vânt şi ploaie, întocmai ca în casă, dormind aproape tot aşa de bine ca într’un otel şi mâncând cu aceeaşi înlesnire ca în cel mai bun restaurant! Transportul pe căile iierate a luat 6 desvoltare aşa de mare încât ne îndreptăţeşte a ne o-cupa de regulele igienice cari trebuie observate în timpul călătoriei precum şi de poveţele date pentru a ne feri de accidente’. De altfel toată lumea ştie astăzi că nu este bine să te scobori până ce nu să o-preşte trenul, nici să nu te urci în el după ce a plecat; că nu trebuie să-ţi scoţi capul pe fereastră şi să stai aplecat ca să nu te loveşti cu el de diferite obiecte ce să găsesc sau să pot ivi în cale ; că este bine să te obicinuieşti a sta în vagon cu faţa înainte sau înapoi după cum .găseşti loc, dar dacă nu poţi cu nici un preţ să stai cu faţa înapoi din pricină că această poziţie îţi face ameţeală şi greaţă cu toate urmările lor urâte, atunci mai înţălept lucru este să te duci în altă despărţire a vagonului unde vei găsi un loc ca să stai eu faţa înainte. Vagoanele de clasa I şi 11^ modelul cel mai nou, sunt destul de comode şi călătorul poate să şadă în o poziţie convenabilă şi nu prea obositoare putând să-şi razeme capul pe una din feţele sale laterale şi să-şi sprijine cotul din acea parte după voinţă/ iar când să oboseşte şezând poate să iasă şi să să plimbe prin coridorul vagonului, unde poate să-şi iea şi o provizie de aer curat. Un inconvenient este pentru călătorii cari nu fumează, fumul de tutun care umple şi viciează aerul din compartiment, dar pentru a combate acest rău să poate deschide fereastra vagonului, ţinând în acelaşi timp uşa închisă, ca să nu să facă curent, lucru uşor de făcut vara, dar imposibil iarna. In acest caz cel ce nu fumează n’are de cât să să refugieze în un vagon unde este oprit fumatul, sau, dacă nu o poate face, să iasă din când în când în coridor. Mulţi au obiceiul de a-şi scoate capul pe fereastră pentru ca să nu-i supere fumul de ţigară şi pentru ca să respire aer mai curat* dar aceasta nu este bine căci le poate dâ în ochi praf, funingine şi cenuşă precum şi alţi corpi străini, cari le iritea-ză ochii. Pentru aceasta să recomandă ca să poarte omul ochilari conservatori, fumurii, mai ales când ochii sunt întorşi spre maşină. De asemenea nu este bine ca tot timpul să te uiţi pe fereastră, nici să citeşti prea mult în vagon, căci ţi se obo-^sesc ochii foarte iute din cauza legănării şi tremurăturiî vagonului. Nu este bine când eşti asudat să te pui în fereastră căci te poţi răci repede, iar când călătoreşti pe depărtare mare şi mai ales noaptea este bine ca să ai o haină suplimentară ca spre ziuă când să răceşte aerul să te poţi acoperi cel puţin pe picioare. Pe drumul de fier să pot întâmpla multe nenorociri, pot fi multe accidente; cel mai grozav este tam-ponarea sau strivirea când eşti apucat între* două vagoane şi car6 te omoară la minut CA1Ţ — 125 — CALC sdrobindu-ţi pieptul şi rupându-ţi plămânii, inima, ficatul şi alte organe; strivirea pe şini, când te apucă roata, de asemenea te omoară într’un minut; căderea din vagon, ciocnirea şi lovirea trenurilor între ele pot produce diferite răniri, contuziuni, fracturi, scrintiri etc.; apoi sunt accidentele profesionale cari ating pe slujbaşii trenului, accidente de lucru şi de manevre, cele mai multe provenite din o nebăgare de seamă, din o imprudenţă, şi pentru care s’au înfiinţat la toate gările cutii de ajutor, \n cari să găsesc toate cele trebuincioase pentru a să dâ primul ajutor în caz de accident. Pentru a termina vom da cetitorului sfatul ca întotdeauna când călătoreşte pe căile fierate să fie cu cea mai mare băgare de seamă, să nu facă vr’o imprudenţă, observând cu sfinţenie toate cele mai sus spuse, ca să scape cel puţin de accidentele cari sunt în puterea lui de a le ocoli, căci destule şi mari sunt accidentele cari nu atârnă de el şi îi vin pe neaşteptate! CĂITĂ- — Caută la Tichie. CAL. - In străinătate să mănâncă carnea de cal, mai ales de către oamenii săraci, de oarece este cu mult mai eftină decât cea de vacă. La noi până acum n’a început lumea s’o mănânce, deşi această carne este sănătoasă, nutritoare şi uşor de mistuit ; supa, rasolul şi friptura sunt gustoase tot aşa ca şi preparaţiilc făcute din carnea de vacă, cu condiţie însă ca calul să nu fie istovit de bătrâneţe şi de boală, nici de muncă, după cum să întâmplă de obiceiu, căci, din nenorocire, mme nu trimete calul la zalhana decât atunci când nu să mai poate ţine pe picioare. In acest caz, carnea de cal este tare, nu aşa de gustoasă şi mai grea de mistuit. Din această pricină ea este mai eftină decât carnea de vacă şi în oraşele mari din apusul Europei ea constitue pentru populaţiunea săracă o hrană destul de bună, mai bună de cât hrana compusă numai din pâne, supă şi legume. CAL (callus, callum). — Pe când o ruptură (fractură) de os este bine îngrijită, cele două capete ale osului rupt să lipesc între ele prin o cicatrice sau ţăsut nou care se numeşte cai (vezi Fracturi). CALAICAN ALBASTRU. - Caută la Cupru. CĂLÂMBUCHIU, CĂLĂMBOC. — Caută la Porumb. GALÂMUS DRAGO. — Caută la Sânge de nouă FRAŢI. CĂLĂRIE. — Caută la Echitaţiune. CĂLĂTORIE (latineşte iter). — Pentru un om sănătos nimic nu poate fi mai instructiv, mai plăcut şi mai igienic decât o călătorie făcută în condiţiuni bune, adecă să aibă omul tot ce-i trebuie şi să nu să obosească prea mult. Călătoria este bună şi ca tratament în u-nele boale, mai ales în cele cronice. Nu înţelegem aci călătoriape care o face un bolnav mergând la una din staţiunile balneare, unde are să petreacă câtya timp. Vrem să vorbim de acele călătorii ^>e cari le fac unii boinavi*, mergând dintr’o ţară întralta şi cari căla^ torii lucrează prin schimbarea, necontenită a aerului, prin exerciţiul fizic pe care îl face omul, precum şi prin distracţiunile cari îi le procură. Aceste sunt călătoriile propriu zise cari au o influinţă favorabilă a-supra unor boale nervoase caracterizate prin turburări ale inteligenţii ou formă tristă şi liniştită, cum sunt melancolia şi ipocondria, precum şi asupra unor boale cronice, cum este oftica, în gradul întâiu şi al doilea, şi alte boale de plămâni, asupra anemiei şi clorozei, asupra boalelor cronice de ficat, de stomac şi intestine. In oftică şi celelalte boale cronice de plămâni, la cari aerul uscat le face rău să recomandă călătoriile pe mare, cari sunt foarte bune şi la mulţi le face să înceteze scuiparea de sânge, să să împuţineze tusa şi flegma, să să intrămeze în mod neaşteptat. Dar nu trebuie să să piardă din vedere că toate aceste călătorii trebuie făcute după arătările doctorului, care singur este în stare să aleagă locul, climatul, anotimpul, precum şi durata călătoriei. CĂLCÂID. — Să numeşte astfel partea dinapoi a piciorului, formată de osul culca-neum şi de care să prinde tendonul lui A-chile (vezi Picior). CALCE (Calcium). — Este un alcali care combinat cu diferite acide (carbonic, fos-foric, sulfuric), sub formă de săruri, să găseşte în abundenţă în coaja pământului, în apele cari străbat unele terenuri, în oasele omului şi ale animalelor superioare, în scoicile animalelor inferioare, etc. Când calcea este lipsită de apă să numeşte calce comună sau oxid de calciu impur sau var nestâns, care arde şi să întrebuinţează numai pe dinafară, şi chiar atunci nu să aplică singură, căci manipularea ei este aşa de primejdioasă încât numai doctorul trebuie să umble cu ea, din care pricină nu trebuie să ne încredem în preparaţiile epila-toare (cari fac să cadă părul) făcute cu var nestâns (vezi Epilaţie). Dacă să toarnă pe var nestâns apă, picătură cu picătură, amestecul acesta să încălzeşte până la 300°, să crapă, să înălbeşte şi să reduce în praf CALC —126 — CALC Care este varul stâns (idrat de calce, calce idratată) şi care nu să întrebuinţează în medicină. Apa de var însă are multe întrebuinţări şi eâ să prepară astfel: să pune într’un yas mare o parte de calce şi 40 de părţi de apă; să lasă să să depuie, să decantează, adecă să scurge apa lăsând numai stratul de pe fundul vasului, peste care să toarnă apoi apă distilată, de o sută de ori atâtea grame câte cântăreşte acel strat ; să agită (să bate) din timp în timp, a-poi să lasă la odihnă şi apa care să scurge acum este adevărata apa de var care să întrebuinţează în medicină. Această apă de var să dă pe dinăuntru 1 până la 3 linguri pe zi, în lapte sau în o băutură (poţiune) gumoasă la copiii cari sufer de urdinare (diareie) sau de vărsături, la adulţi cari mistuie greu (dispepsie), cari au acreli la stomac şi la toţi acei acăror stomac şi maţe dau afară mâncările nemistuiţe. Pe dinafară apa de var să întrebuinţează în spălaturi la eczeină (bube dulci) şi pentru a lega rănile; ea face parte din linhnenkd deo-calcar (apă de var şi unt de lemn) care este foarte bun de pus la arsuri sub formă de cârpe înmuiate. — Cele mai de căpetenie săruri formate din combinaţia cal-cei cu acizii sunt \ Cari)onatul de calce, (carbonat de var pur, piatră calcară, cretă, tibişir, marmură albă), care este foarte răspândit în natură şi care să întrebuinţează în medicină în acrelile stomacului şi în otrăvirile cu acide, în doză de 2, 8 şi 15 grame după vrâsta bolnavului. — Clorurul său ipocloritul de calce, este o sare gălbuie, cu miros iute de clor, care să întrebuinţează împrăştiindu-să în abondenţă prin latrine (privăţi) şi urinarele de prin o-raşe ca dezinfectant; să mai spală cu el topit în apă (5-10 grame la 100 apă) obiectele cu cari s’au servit bolnavii.— Fosfatul de calce care să află în oase, în dinţi, în unghii, în păr, în sângele omului şi a-nimalelor, să dă ca întăritor, reconstituant m rachitism, în înmuierea oaselor precum şi în oftică, 1-5 grame pe zi în o lingură de apă sau de lapte. Tot astfel lucrează şi să dau: lactofosfatul de calce, glicerofosfatul de calce, în buline sau în sirop: 10-50 centigrame din ipofosfit; 20 centigrame până la 1 gr. din glicerofosfat, care este cel mai întrebuinţat; 50 centigrame până la 5 gr., din celelalte. — Sulfatul de calce (ghips) prezintă un înteres igienic întru cât el poate să să găsească în apa de băut, care să zice atunci selenitoasă sau văroasă şi are un gust neplăcut; fad, cade greu la stomac* fierbe rău legumele şi riu topeşte bine săpunul (vezi Apă). In medicină nu să întrebuinţează decât numai la facerea bandajelor în cazurile de rupturi (fracturi, frânturi) de oase. CALCE MARE. — Caută la Rostopască. CALCULI - Prin acest nume să înţeleg nişte concreţiuni pietroase sau pietricele, de mărime, de formă, de coloare şi de tărie variabile, cari să formează în mod accidental într’un loc oarecare a corpului nostru, mai cu seamă în canalele şi rezervo-riile prin cari trec fierea (bila) şi urina (udul), adecă ficatul, rinichii şi beşica. Astfel avem calculi biliari şi calculi urinari. Afară de a^cestia mai sunt acei cari să formează în canalul şi glandele salivare (în gură), calculi salivari; în vecinătatea încheieturilor, calculi uratici la gutoşi; în intestine, în prostată. — Calculii biliari sau ai ficatidui să văd mai adese ori la femei decât la bărbaţi. Uneori ei nu produc nici o durere sau prea puţină supărare. Aceste pietricele să pot simţi câte odată când pipăim pântecele sub coastele din dreapta spre buric, în dreptul beşicii fierei. Când aceste pietricele pleacă din beşică, duse de fiere, spre maţe prin canalele prin cari trece fierea ele produc nişte dureri cumplite, cunoscute sub numele de colici de ficat sau epatice (vezi Epatic). — Calculii u-rinari să văd mai întotdeauna la bărbaţi; să pot ivi la orice vrâstă, dar mai des la copii şi la bătrâni. Adeseori sunt ereditari şi să formează mai mult la cei ce duc o viaţă sedentară, de odihnă şi să hrănesc prea bine şi mai mult de cât trebuie. Calculii de rinichi (vezi acest cuvânt) produc când trec din rinichi spre beşică dureri groaznice, numite colici de rinichi sau ne-fretice (vezi Nefretic). Când stau numai în rinichi de multeori nu produc dureri, ci numai o greutate şi o supărare fn regiunea rinichiului. — Calculii beşicii pot să să formeze din pietricele formate în rinichi şi a-duse în, beşică de cătră urină, sau să pot forma dela început în beşică. Când să u-nesc mai mulţi calculi între ei şi formează ceeace să numeşte piatră (vezi Beşică). — Calculii sau pietricelele să compun mai cu seamă din corpi acizi, prin urmare toţi cei ce sunt ameninţaţi de această boală trebuie să combată aciditatea sângelui lor luând alcaline (vezi acest cuvânt) în fiecare zi şi timp îndelungat; vor luâ bicarbonat de sodă în natură (vezi Bicarbonat); apă de Vichy, apă de Vals, de Carlsbad, de Contre-xeviile, de Vittel; etc. şi mai ales vor luâ CAÎiC — 127 — CALD Apă de Căciulata, care este superioară tuturor apelor minerale străine (vezi Câciu-lata); toate aceste ape este mai bine să fie luate la izvor şi numai la nevoie să să iee acasă in sticle. Afară de aces'te, trebuie urmat un regim deosebit: sunt oprite mâncările grase, zaharate, iuţi (piperate şi ar-deiate) sau acide (macriş, coacăze, etc.), CĂLDURĂ (lat. calor, grec. thermi). —[Căi* dura este un agent fizic care dă organelor noastre (prin nervii senzitivi) simţirea de frig sau de cald după puterea ei; ea mai lucrează asupra corpurilor materiale în general prin turburări mai mult sau mai puţin adânci în însuşirile lor: schimbări de volum, shimbări de stare (trecere din stare Fig. 26. — Calculi sau pietri (mărime naturală). In rândul de sus sunt pietri din canalul udului (uretră) scoase cu pensa sau prin uretrotomie. In celelalte rânduri sunt pietri din beşica, scoase prin operaţiunea cunoscuta sub numele de talie ipogastricâ de Dr. V. Bianu. băuturile alcoolice; vin puţin cu apă, de a-semenea să poate bea şi bere. Să recomandă mult exerciţiu, mişcare, plimbare, afară de călărit, care este primejdios pentru ceice poartă în ei pietricele. Calculii mari sau pietrile trebuie scoase prin operaţie, căci , ele nu să. pot sfărâma prin medicamente. solidă în stare licMdă, din stare lichidă în stare gazoasă, etc.). Căldura să duce dela un corp la altul sau prin atingere, contact (fenomene de conductibilitate), sau la depărtare, distanţă (radiare); ea să iradiează ca şi lumina. Căldura naturală a aerului care ne încunjură vine de la soare, care varsă CÂLD — 128 — CĂLI pe fie-care an asupra pământului o cantr tate aşa de mare în cât s’ar putea topi un strat de ghiaţă care ar avea o grosime de 30 m6tri şi ar înveli pământul întreg.' Afară de adeaSta globul terestru are o căldură interioare (căldura centrală), care este cu atât mai mare cu cât ne scoborâm mai mult spre sânul pământului; ea creşte cam cu 1° la 30 de metri. Omul are şi el căldură proprie, căldura animală, care variează după vârstă, sex, constituţie între 36°5 şi 37°5 în stare de sănătate, şi care în stare de boală să urcă mai sus, creşte (vezi Temperatură). Rar să întâmplă ca corpul omului să aibă aceeaşi căldură ca şi aerul atmosferic; el să luptă necontenit cu mediul în care trăeşte, şi mulţumită căldurii pe care o produce el îşi poate păstrâ în tot timpuPo temperatură constantă, cu toate încercările ce fac lucrurile din afară de ai luâ sau ai dâ căldură. Animalele cu sânge rece cari n’au căldură proprie îşi schimbă temperatura corpului după aceea în care trăiesc. Fiindcă căldura proprie a omului, căldura animală, nu este întotdeauna îndestulătoare pentru a lupta cu f rigul, omul caută să profite de împrăştierea sau iradierea căldurii de către sobe, cuptoare sau alte aparate de încălzire (vezi Încălzire) ; iar afară el să îmbracă iarna cu haine groase de lână, de blăni, cari fiind rău conducătoare de căldură împiedică corpul de aşi pierde din căldura animală şi de a să răci în atingere cu aerul atmosferic. Asupra lucrurilor neînsufleţite căldura ^ are o mare putere, le măreşte volumul, le dilată. Tot aşa lucrează şi asupra corpului nostru, care nu ar putea să treacă repede, în mod brusc, fără primejdie dela o căldură mijlocie la alta mare, care i-ar produce modificări mai mult sau mai puţin serioase. In adevăr, căldura lărgeşte (dilată) toate părţile organismului nostru, în deosebi inima şi arteriile şi vinele în cari circulă sângele ; de aci rezultă o stare zisă pletorică care să arată prin o greutate în respiraţie, o bătaie mai mare de inimă (palpitaţii); durere mare de cap, cu ameţeli şi care poate sfârşi prin o congestiune cerebrală (îngrămădire de sânge la creer). Când lucrurile nu merg aşa departe, omul să poate alege cu un fel de stare de moleşeală generală, fără apetit, cu mistuirea grea şi pierderea puterilor, ceeace îl împiedică dela lucrările fizice şi intelectuale. Lucru acesta să observă în timpul verii, în luna lui cuptor mai ales, şi atunci trebuie să ne păzim de a bea lucruri prea reci şi în can- titate mare, ceeace ar face să înăduşim prea mult şi ne-ar slăbi; trebuie să ne susţinem puterile cu mâncări întăritoare sub volum mic (ouă, lapte, brânză, carne); să nu lăcomim la fructe crude, acide; să ne plimbăm dimineaţa şi seara, să facem câte o baie rece sau duşi reci, să ne culcăm în odaie bine aerată. Căldura mare poate produce accidente subite, grave şi chiar mortale, cunoscute în popor sub numele de soare sec sau insolaţiune (vezi acest cuvânt). Boalele cari de obiceiu să cred a fi produse de căldură, să datoresc mai mult la aba-* terile dela regim. De altfel boalele în timpul căldurilor mari au o gravitate mai mare, cum este diareia la copii, frigurile, boalele de ficat, etc. O recomandaţie buna pentru cei ce pot este ca în timpul verii să meargă la ţară sau la munte, iar cei săraci sau cari nu pot părăsi oraşul trebuie să nu să deie pradă căldurii, urmând sfaturile de mai sus. Pentru a termina vom spune ca şi căldura prea mare a camerilor în timpul iernii nu este bună şi trebuie să facem ca în casă să avem o temperatură potrivită, normală (vezi Temperatură).—~In medicină căldura are mai multe întrebuinţări: 1°. Ca liniştitoare sau domolitoare de dureri, calmantă, cu ajutorul sticlelor sau tinichelelor pline cu apă caldă, cărămizi calde, flanele şi şervete calde, în contra durerilor de stomac, de maţe, la period, etc. 2°. Ca digestivă să recomandă băuturi sau ciaiuri calde, la dispepsie (mistuire grea). 3°. Contra curgerii de sânge, contra emo-ragiei, să recomandă clizmele de apă caldă de 45-50°, în scuipările Ce sânge, în curgerea de sânge din nas; iar pentru curgerile de sânge din mitră injecţiunife vagi-nale cu apă fierbinte. 4°. Ca rezolutivă, anti-congestivă, în aprinderile de beşică, de mitră, de prostată sub formă de clizme calde. 5°. Ca aseptică, apa fiartă la pansamente. CĂLDURĂ. — Caută la Febră. CALENDUL OFFICINÂLIS. — Caută la Filimică. CĂLIMĂNEŞTI-CĂCIULATA. — Staţiune balneară situată în judeţul Râmnicul-Vâlcei, pe malul drept al Oltului, la poalele muntelui Pisolea şi la o depărtare de 18 chilometri de oraşul Râmnicul-Vâlcei. Staţiunea cea mai apropriată de cale fierată este Jiblea, de unde drumul să face pe jos sau cu trăsura. Localitate pitorească, la 280 metri deasupra nivelului Mării-Negre; încunjurată de munţi stâncoşi şi păduroşi^ de păduri întinse până pe vârfurile munţilor, de împrejurimi frumoase şi de locuri istorice. In faţa Călimăneştilor Oltul să desface în două CĂLÎ — ÎN- CALC braţe formând un ostrov cu o pădure deasă şi în mijlocul căreia stă ascuns un schit ridicat de Neagoe Basarab. Satul Călimă-neşti în capul căruia să găseşte staţiunea balneară e un sat frumos cu o populaţie de peste 250 familii. Clima este dulce şi constantă. Apele acestei staţiuni sunt do-ruro-sodice-sulfuroase şi să întrebuinţează în băi, dar reputaţiunea acestei staţiuni să da-toreşte mai cu seamă isvorului miraculos dela Căciulata, ce să găseşte în vecinătatea Călimăneştilor, la o depărtare de 15 minute. Aci să deschide un platou frumos în-cunjurat de coline şi păduri printre cari să scurge repede la vale pârâiaşul Căciulata pentru a să vărsa în Olt. In vecinătatea acestui loc să găseşte isvorul cu minunata Apă de Căciulata; isvorul este captat şi deasupra lui să ridică un frumos pavilion de cură. In mijlocul staţiunii să află un otel mare, stil modern, cu tot confortul, cu stabiliment de băi calde şi reci; un parc deschis aşternut dinaintea otelului, care dă acestei staţiuni balneare şi- climaterice o înfăţişare admirabilă. Apele dela Călimă-neşti să întrebuinţează în băi, în boalele reumatice, în boalele de femei, de piele; scro-fuloză, artritism. Apa din spatele stabilimentului şi din vecinătatea lui sa bea; 1-2 păhare provoacă o uşoară purgaţie; ea este laxativă şi derivativă. Apa de Căciulata este foarte bună în boalele de beşică, de rinichi, de ficat, de piele, artritism, reumatism, dar mai cu seamă în ioalele de rinichi şi de beşică, la cei ce sufer d§ pietricele şi nisip, cari să elimină cu mare uşurinţă. Acţiunea terapeutică a acestei' ape să dâto-reşte sulfo-glairinei, care să găseşte în cantitate remarcabilă. CĂLINDAR. — Caută la Rodu pământului. CĂLINICĂ. — Caută la Filimică. CALM. — Caută la Obligeană. CALMANTE. — J^edicamentele cari domolesc sau fac să înceteze durerea, precum şi acelea- cari micşorează aprinderea (inflamaţia) sau cari liniştesc nervii sachiamă calmante sau sedative. Intre' cele cari domolesc durerea avem în locul întâiu capetele de mac din cari să scoate aiionul (opiu); le fierbem în apă şi aceasîă fiertură să poate bea, să poate pune în clizme, în fumuri (fumi-gaţii) sau să poate face cu ea diferite cataplasme. — Tot aşa este şi cu rădăcina de nalbă mare, care adeseori să întovărăşeşte cu macul şi să întrebuinţează sub a-celeaşi forme (vezi Mac şi Nalbă-mare).— Cataplasmele de făină de in micşorează du- rerea, priu înmoierea şi relaxarea ţăsuiu-rilor pe cari să aplică (vezi Cataplasme).— TJleiul de .muşâţel şi uleiul camforat sunt bune pentru a face fricţiuni pe părţile dureroase. — Afonul este cel mai bun pentru a linişti o durere, dar trebuie să fim cu mare băgare de seamă când îl întrebuinţăm fiind primejdios. El să întrebuinţează mult sub formă de laudan, nişte picături uşor de luat în puţină apă, 5-10 picături odată, sau să pot pune aceste picături în o cliz-mă ori să pot turna pe o cataplasmă, dar, în nici un caz, nu să va dă la copiii mici, pentru cari este foarte primejdios (vezi Laudan) ; pentru aceştia este de ajuns macul, în doză foarte mică. — Apa curată pusă necontenit pe un loc dureros este bună de multe ori, afara de la cei ce sufer de reumatism sau cari tuşesc. — Când voim să liniştim nervii (o excitaţie generală) vom dâ apă de flori de portocale în care mai putem pune şi puţină apă îndulcită cu zahăr, sau vom dâ ceaiu de teiu ori foi de portocale (vezi Portocal şi TeiIj) ; sau vom dâ eter ori camfor (vezi aceste cuvinte), cari sunt foarte bune calmante de nervi. — Pentru a completa acest articol sâ să caute şi la : Băi, Căldură, Durere, Frig, Purgative ; şi la: Balsam, Bromure, Clorat,Cloroform, Clorur de etil şi de metil, Ghiaţă, Laur-ceras, Opiu, Sulfuroase (Băi). CALOMEL (Protoclorur de mercur). — Este un praf alb, fără miros şi fără gust, care nu să topeşte în apă. El este un purgativ (curăţenie) şi viermifug (scoate limbricii) foarte bun. Pe lăngă lucrarea de curăţenie el mai face ca fierea (bila) din ficat să. curgă în câtime mai mare în maţe, din care pricină să dă cu mult folos la ceice sufer de ficat, mai ales de gălbinare (icter). Să întâmplă însă de multe ori că calomelul întârzie să-şi facă efectul purgativ, sau să nu lucreze de loc, atunci trebuie să-l ajutăm cu o doză de unt de ricină sau punând o clizmă. Pentru a fi mai siguri de efect să poate dâ calomelul in tovărăşie cu alte curăţenii mai tari: sabur, jalapa, scamonea. Ca viermifug să dă la copii când au limbrici şi oxiUri (un fel de viermişori mici de tot şi albi), pe cari îi omoară (vezi Viermi); asupra panglicii n’are însă nici o putere. Să dă sau calomelul singur, două sau trei zile în rând, sau întovărăşit cu santo-nină sau cu limbricariţă (semen-contra). Calomelul să dă în doză de 20, 30, 40 şi 60 centigrame, după vârstă, pentru o singură dată. Fiindcă nu să poate topi în apă el să dă în buline, în miere, în un sirop 9 CALO - 180 - CAMF de dulceaţa. In farmacie să mai prepară pişcoturi cu calomel pentru limbrici, pe cari copiii ie mănâncă cu înlesnire. Un lucru trebuie să nu-1 pierdem din vedere când dăm calomelul, şi anume că sarea de bucătărie schimbă calomelul în sublimat corosiv . (săricică), care este foarte otrăvitor; prin urmare trebuie ori de câteori dăm calomelul să oprim să să deie bolnavului vr’o mâncare cu sare, bulion, supă, etc., îi să va dâ toată ziua aceea numai lapte dulce, să mai poate dâ şi câte puţin ceaiu slab, călduţ, cu puţin zahăr, fără lămâie. De a-semenea în ziua când să dă calomelul să va opri laptele de migdale şi apa de laur-ceras, cari îl schimbă în o otravă tot aşa de tare ca şi sublimatul. Pe lângă proprietăţile de mâi sus (purgativ şi viermifug) calomelul mai lucrează ca: alterant, diafore-tic, sialogog şi contra sifilisului. In doze de 20 centigrame până la 1 gr. pe zi, lucrează ca purgativ şi viermifug; unu până la 5 centigrame ca alterant şi antisifilitic. Pe dinafară să dă în alifii (!/i0) Şi în colire. CALORIFER. - Caută la Încălzit. CALOZITATE (dela lat. callus, bătătură). -— Ingroşarea pielei, respective a epidermului, provenită din cauza loviturilor şi frecărilor repetate, cum să întâmplă la palme, sau a încălţămintelor rău făcute (vezi Bătături şi Negi). CALŢAVETE. — Caută la Jaretiere. CALVIŢIE (dela lat. calvus, chel, pleşuv).— Căderea definitivă a părului (vezi Păr). CĂMAŞĂ. — Este acea parte din îmbrăcămintea omului care acopere trunchiul şi membrele superioare. Cămaşa are ca slujbă de a apăra pielea de atingerea cam aspră a celorlalte haine de pe deasupra ei. La ţărani, mai ales în timpul verii, când ei nu mai poartă altă haină, cămaşa este un apărător în contra arşiţei soarelui, în contra vântului şi a ploilor, în contra frigului primăvara şi toamna. Ea regulează întru câtva şi funcţiunile pielei, este chiar un curăţitor al ei şi prin urmare măsura traiului igienic sau neigienic al colui ce o poartă; după cămaşă poţi judeca cât de mult ţine la curăţenie purtătorul ei, precum şi mijloacele de cari el dispune pentru a duce un traiu igienic. La oraşe să poartă cămăşi făcute din pânză de bumbac, de in şi de borangic, iar la ţară mai mult din pânză de cânepă şi mai rar de in. Ori din ce ar fi făcută o cămaşă, ea trebuie să fie croită aşa încât să nu facă multe încreţituri când este aplicată pe corp, pen- tru ca să nu irite pielea; ea trebuie să fie destul de largă pentru ca să nu să strângă nici o parte a corpului, mai ales gâtul trebuie să fie liber în mişcările lui, prin urmare gulerul nu trebuie să fie prea strimt nici prea tare, pentru ca să nu supere circulaţia sângelui, care aci este aşa de importantă. Prin urmare gulerele moderne cari sunt strimte şi înalte nu sunt bune de loc. De asemenea şi mânecile trebuie să fie destul de largi pentru ca mişcările mânii să fie cât să poate de libere. Intru cât priveşte cămăşile de lână, de flanelă, ele sunt folositoare în unele împrejurări, la vânătoare, la vâslat, etc. când omul a-sudă mult, atunci cămaşa de lână absoarbe sudoarea pe măsură în care ea să formează, ceea ce opreşte evaporaţia care să face la suprafaţa pielei şi ne apără astfel de a ne răci. Ţăranii noştri poartă cămaşa neschimbată, ziua şi noaptea, întreagă săptămâna, ceea ce este foarte nesănătos. Fiecare om trebuie să aibă cămaşă de noapte şi cămaşă de ziuă. La oraşe încă sunt unii cari poartă cămaşa de noapte pe sub cea de zi, obiceiu iarăşi foarte rău. Cămaşa de noapte să infiltrează de sudoare şi de alte necurăţenii şi fiind astfel îmbâcsită ea împiedecă funcţiunea regulată a pielei, din care pricină omul nu să simte bine, pe câtă vreme dacă ai o cămaşă curată ai o simţire plăcută şi pare că eşti mai vioiu. Prin urmare, este bine ca şi cămaşa de zi să să schimbe cât să poate mai des; igiena cere cel puţin de două ori pe săptămână, de asemenea şi cămaşa de noapte. CĂMAŞĂ DE FORŢĂ. — Să întrebuinţează la nebuni pentru a-i ţine liniştiţi. Ea este făcută din pânză groasă şi tare, încheiată bine la piept cu şireturi tari, având mânecile mai lungi decât mânile şi înfundate cu inele prin cari trec sfori tari cu cari să leagă de pat, apoi la gât şi in jos cu fâşii puternice tot pentru acelaşi scop. CAMERĂ sau ODAIE DE DORMIT. — Caută la Dormitor. CAMFOR. — Este o esenţă volatilă solidă, care să scoate din lemnul arborelui Cinna-momum Cawphora numit şi Laurus Cam-phara sau Camphora officinarum, din familia Lauraceelor. Acest arbore frumos, întotdeauna verde, creşte în Japonia, China, Borneo şi Formosa, unde să cultivă foarte mult, de unde vine în stare brută, apoi în Europa să purifică prin sublimaţie. Camforul purificat este solid, alb, lucitor şi cam traslucid, fragil şi la pipăire unsuros, ţesătură - cristalină; are un miros propriu - iâi - pătrunzător, gust aromatic, iute şi cam a-mar; pus pe limbă dă o simţire de căldură Urmată de răceală; la aer să volatilizează câte puţin; în flacăre arde fără să lase urme. Trebuie păstrat în sticle bine închise. — Camforul are multe însuşiri, este calmant, antispasmodic, antiseptic, viermifug, diaforetic, rezolutiv, antiafrodiziac, (vezi aceste cuvinte); să mai recomandă contra sudorilor de noapte, contra frigurilor, of-ticei. Să dă sub formă de praf: 5 centigrame până la 2 grame în hapuri sau în o poţiune. Mai mult să întrebuinţează pe. dinafară; să prepară o apă camforatk (2 gr. la 1000); un spirt de camfor (100 gr. la 900); un eter de camfor (1, la 9); uleiu de camfor (50 la 400); oţet de camfor (2o la 1000). Toate aceste sunt foarte bune pe-deoparte ca calmante şi refrigerante, în fricţiuni în durerile reumatice şi nevralgice, în aplicaţiuni pe locurile unde să află o îngrămădire de sânge sau umflături de tot felul, iar pe de altă parte ca desiufectante, aplicându-să pe răni cârpe sau comprese înmuiate în ele. Alifia sau pomada de camfor să face punând la 9 părţi untură de porc (axonge), cu 1 gr. de ceară albă, topite, 3 părţi de camfor; ea să întrebuinţează cu bun succes la lehuzele cari nu pot sau nu vreau să alăpteze, pentru ca să deie ţâţa îndărăt, să oprească laptele. Pentru tusă mulţi recomandă să tragi camfor din o ţeavă sau pană de gâscă sau din aşa zisele ţigarete de camfor; pentru migrenă să zice că e bine să tragi pe nas praf de*cam-for cum ai trage din tabac. In spiţerie să vând fără reţetă mult cunoscutele globule de brâncă (erizipel), în cari este pudră şi camfor. Aceste globule să strivesc, să macină şi aşa reduse în praf să presară pe locul brâncii, iar peste praf să pune un strat subţire de vată sau un tulpan. Pentru a terminâ vom mai aduce aminte că camforul omoară moliile din hainele de lână şi' din blăni, pentru care se întrebuinţează foarte mult.— Bromurul de camfor este un preparat foarte bun ca antispasmodic şi antiafrodiziac; să dă 50 centigrame până la 1 gram în pilule.— Otrăvirea cu camfor are următoarei^ semne: halena miroasă a camfor, ameţeli, turburări în vedere, sgomote în urechi, slăbiciune mare, aiurare, convulziuni, răcirea corpului, câte odată poftă de a urina. Ca tratament să recomandă la început să să provoace vărsături prin gâdilirea omuşorului sau dând ipeca, apoi inhalaţiuni cu eter (să pune eter la nas); ! să să încălzească corpul cu cărămizi calde sau cu sticle pline cu apă fierbinte, fricţiuni. CĂMIN. — Caută la Încălzit. CAMOMILĂ. — Caută la Muşeţel. CÂMPINâ. — Staţiune climaterică pe valea Prahovei, la o depărtare de o oră de Plo-eşti, cu staţiune de cale fierată. Ea să află la o înălţime de 430 m. deasupra nivelului Mării-Negre, pe un platou întins. Clima e dulce şi constantă; aerul este încărcat cu emanaţiuni de vapori de păcură ce să ridică în atmosferă din numeroasele sonde din valea Prahovei. Cura* de aer dela Câm-pina este indicată convalescenţilor, anemicilor, tuberculoşilor, istoviţilor (surmenaţi-lor), In parcul dela marginea oraşului sunt isvoarele minerale sulfuroase atermale, întrebuinţate pentru băi. Isvoarele ne fiind captate, debitul lor este mic şi insuficient pentru alimentarea comptetă a stabilimentului. In partea nordică a oraşului, pe locul numit Măcelăria, să găseşte un alt is-vor de apă minerală „Isvorul tămăduirii“ care după credinţa poporului vindecă boalele de ochi. Apele sulfuroase conţin săruri de calciu, sodiu, magneziu şi potasiu, acid carbonic şi sulfuric şi mult idrogen sulfurat. Să află un stabiliment de băi cu 16 cabine şi 2 basinuri cu apă rece cari funcţionează în timpul verii. Aceste băi se recomandă în boalele reumatice şi artritice, în scrofuloză, în boalele de piele (eczemă, râie, prurigo, etc.), în limfatism, în boalele de mitră şi de beşică. împrejurimile acestei staţiuni sunt frumoase şi interesante pentru excursiuni; salinele dela Doftana şi Telega, penitenciarul dela Mislea, castelul Voila, Comarnicul, Sinaia şi întreaga vale a Prahovei. CÂMPULUNG. — O staţiune climaterică şi de vilegiatură foarte mult vizitată.. Acest oraş este situat pe platoul ce să ridică deasupra râului Târgu. Staţiune de cale fierată. Regiune romantică şi pitorească cu foarte interesante imprejurimi pentru excursiuni, cum este Rucărul (vezi acest cuvânt). Oraşul e mare şi este capitala judeţului Muscel; clădiri şi vile frumoase cu un bulevard admirabil în care furnică o mulţime de oaspeţi veniţi de prin toate părţile ţării. Clima dulce şi constantă; temperatura mijlocie în timpul verii 17° 9; lipsă de vânturi reci şi de curenţi. Clima aceasta convine ofticoşilor, scrofuloşilor, ne-vrastenicilor şi istoviţilor; copiilor anemici şi debili. La Câmpulung să găsesc renumitele băi de munte Radu Negru, unde E- 182: — CA&A foria Creţulescn a făcut un stabiliment de idroterapie după* toate cerinţele moderne, după tipul celor din; străinătate, iluminat cu electricitate, în mijlocul unui parc umbrit de arbori bătrâni şi infrumseţat de numeroase aleie împodobite cu flori. El cuprinde patru secţiuni: 1. Idroterapie rece şi caldă cu 2 săli mari, cu aplicaţiunea apei sub toate formele idroterapeutice; recomandata în boalele nervoase, anemie, scro-fuloză, rachitizm, obezitate, emoroizi. 2. Aer comprimat şi inhalaţii, unde să fac in-halaţiuni cu diferite esenţe medicamentoase (pin,' gaiacol, eucaMptol, Jpiilverikaţiuni > cu canale sau eguuri, prin cari să scurg la oarecare depărtare de locuinţe toate necurăţeniile împreună cu apele de ploi. Sunt 2 sisteme , de canale : unele prin cari. să scurg numai materiile fecale (excrementele), urina şi apele casnice ; altele pe cari să scurg împreună cu aceste şi apele de ploaie şi de stradă. Cele dintâiu sunt canale speciale, mici, nedeschise în strade şi cari duc materiile în râuri sau la mare; ele însă au neajunsul că să pot astupâ, sau să pot sparge, şi în acest caz gazurile iasă afară şi infectează atmosfera. Cele de al doilea sunt canale largii cari comunică din distanţă în Fig. 27. — Canale. G. Grătar. — R. Recipient de noroiu — S. Tub recurbat în sifon. — 0. Ca- nal. — GdC. Gură de curăţire. — săruri şi ape minerale); să recomandă în boalele de plămâni, în tusă, astmă, la-ringite şi faringite cronice, în boale de nas şi urechi. 3. Electricitate cu instalaţiuni de curenţi faradici şi galvanici, băi electrice cu apă, masaj electric; să recomandă în paralizii, atrofii musculare, nevralgii, cefa-lalgii, nevrastenie, isterie, atoniile gastroin-testinale. 4. Igienică, care are băi de apă caldă, de aburi, de aer cald uscat, basi-nuri de apă rece şi caldă; băi de putină cu săruri minerale, un mare basin deschis cu apă, cu cădere de apă, servind pentru înnotare. CANALE, eguuri (franţ. Sgouts). — Astăzi toate oraşele de oarecare importanţă au C distanţă cu atmosfera prin nişte guri, cari fac ca ele să poată fi curăţite şi reparate; în ele merge un curent de apă mare. Reţeaua canalelor, dela plecare şi până la terminare, să compune din: conductele casei, canalele de stradă şi colectoarele. Canalele trebuie să aibă o pantă suficientă pentru că apa să curgă repede pentru ca să poată duce toate necurăţeniile. Canalele trebuie să fie construite în mod solid, să fie rezistente, să nu fie poroase şi pe dinăuntru * să fie cât să poate de netede. AstM fiind ele nu să vor strica uşor, nu vor lăsa ca lichidele să să filtreze prin păreţii lor şi părţile solide ale necurăţenii lor nu să vor putea fixa de ridicăturile de pe CANA — 183 — CANC faţa lor internă. Tuburile de metal sunt tfune pentru canalizarea care pleacă dela case şi dela latrine. Forma canalelor de stradă este ovală cu marea extremitate în sus (fig. 27); celelalte . sunt rotunde. Dimensiunile lor variează după cantitatea de apă ce trebuie să conţină; canalele cele mari au o înălţime de 80 centimetri până la 1 m. 80 c.m. şi lăţimea de 50-80 c.m; cele mai mici au un diametru de 12-30 c.m. Panta unei canalizări trebuie să fie de 1 metru la o lungime de 1 chilometru pentru canalele mari şi de 1 la 50 metri şi chiar de. 1 la 35 m. pentru cele mici. Cu această condiţie şi cu un volum mare de apă să va asigura o scurgere cu o viteză de 60 centime ri pe secundă. Când volumul de apă nu este îndestulător şi viteza nu este destul de repede, materiile solide să vor depune. Canalele sunt prevăzute cu guri comunicante cari înlesnesc vărsarea apelor de ploi şi de pe strade, iar ventilaţia stabilită permite omului să le cureţe. Gurile de scurgere trebuie să fie aşezate în partea laterala a rigolelor din stradă, comunicând cu canalul principal prin un canal oblic; cele de ventilaţie trebuie să fie aşezate pe canalul principal, să fie acoperite cu capace găurite, grele şi rezistente, ca să poată suporta greutăţi mari; cele de curăţenie trebuie să fie aşezate pe trotuar şi în comunicaţie cu gurile de vărsare; forma lor este aceea a unui recipient care îşi are fundul mai jos de cât conducta de scurgere, pentru a lăsa ca materiile solide să să depună, de unde să vor curăţi din când în când. Orificiul lor să fie destul de larg pentru a permite intrarea omului şi să fie acoperit cu capac de metal. Oraşul Paris are o reţea de canale din cele mai mari şi mai bine instalată. Sistemul său de canale primeşte toate apele casnice, noroiul din curţi şi de pe strade, o mare cantitate de rămăşiţe de vegetale şi de animale, cea mai mare parte de urină şi materii fecale, tot atâtea materii cari putrezindu-să dau naştere la e-manaţiuni cari miroase urât şi sunt nesănătoase. Canalele sunt aşa de bine cons-struite şi funcţionează în condiţiuni aşa de bune în cât lucrătorii şi chiar cei ce voiesc să le vadă umblă prin ele fără să sufere ceva şi mirosurile nu să răspândesc în a-fară. Aceasta provine de acolo că canalele Parisului întrunesc cele trei condiţiuni principale pe cari trebuie să le aibă orice canale cu astfel de destinaţie: pantă îndestulătoare pentru scurgerea lichidelor, apă a-bondentă pentru a împinge materiile şi ven- tilaţie suficientă pentrU a expulzâ gazurile. Capitala noastră, Bucureştii, are un sistem de canale bine construit şi convenabil instalat, dar, din nenorocire, canalele aceste nu primesc excrementele omeneşti, ci numai apele meteorice cu toate murdăriile de prin curţi şi strade. Salubritatea publică nu să va putea îmbunătăţi pe deplin decât atunci când toate excrementele omeneşti vor fi transportate afară din oraş prin mijlocirea canalelor, căci numai în acest mod locuitorii vor scăpa de actualele hasnale, cari sunt foarte defectuoase şi sunt vătămătoare pentru sănătate. • CANCER (cuvânt latin care însămnează crab sau rac), epiteliom, carcinom, rac, schi -ros. — Iată o boală care din nenorocire Fig. 28. — Cancer. [(Din operaţiunile doctorului V. Bianu). s’aantins foarte'mult în timpul din urmă. Nu-i zi dela D-zău să nu auzi că cutare a murit de cancer la limbă, sau la stomac, sau la ficat, sau la mitră, etc., fără ca până în ziua de astăzi să să fi dat de leacul acestei cumplite boale şi fără să să ştie cel puţin dacă ea este produsă sau nu de vr’un microb. Ceea ce să ştie până a-cum este că cancerul e o tumoră (vezi a-cest cuvânt), care să poate ivi în organele dinăuntru sau în cele dinafară ale corpului nostru, distrugând ţăsuturile în care să desvoltă, întinzându-să încetul cu încetul la părţile vecine şi putându-să reproduce după ce a fost scoasă prin operaţie, S’a dat numele de cancer sau rac, fiindcă aceste .tumori şa întind din locul unde să CANCf — 134 — CÂNE ivesc la părţile vecine sub formă, de şuviţe, cari s’ar putea asămănâ cu picioarele uniii rac. Mulţi numesc cancerul schiros, care însă este numai o varietate de cancer, acărei însuşire de% căpetenie este că tumora e fibroasă, tare la pipăit.— Cauzele adevărate ale cancerului, nu să cunosc bine. S’a susţinut că această boală să capătă prin moştenire, ceea ee unii o tăgăduiesc; să crede că iritaţiile repetate, mm. sunt cele produse de pipă pentru buza de jos, ar fi o cauză a "cancerului; loviturile de asemenea ar fi o cauză predispunătoare. Organele cele mai des atinse sunt : şanurile, stomacul, maţele, limba, ficatul, mitra, etc. •— Semnele acestei crunte boale sunt: în cutare loc să' iveşte o tărie mare cât Fig. 29. — Cancer al ţâţei drepte, (Din operaţiunile doctorului V. Bianu). un bob de porumb, care tărie sau tumoră creşte necontenit şi să întinde ca şi cum ar trăi pe socoteala organelor vecine, fără ca să mai dea înapoi vr’odată; dela o vreme această tumoră sau bolfă să răneşte, să ulcerează, să deschide şi din /rana cea urâtă să scurge o materie murdară care miroasă rău ; rana să măreşte din ce în ce ca şi tumora. La început cancerul nu este dureros din care cauză mulţi nu bagă de seamă că sunt bolnavi decât mai târziu, când încep sa aibă svâcnituri cam dureroase şi cari după câtva timp încep să fie adevărate dureri mari, crunte şi aproape neîntrerupte, chmuind grozav bolnavul care *tlxx mai are odihnă până închide ochii. A-ceste semne le au toate cancerele, la ele să mai întovărăşesc şi altele, după. organul bolnav, şi aceste semne atârnă de turburările pe cari cancerul le aduce în slujba organului, aşa de pildă cancerul limbii împiedecă bolnavul de a vorbi şi de a înghiţi ; cancerul stomacului împiedecă mistuirea şi provoacă vărsături caracteristice (vezi Stomac), şi aşa mai departe. Gravitatea cancerului atârnă de locul unde s’a ivit. Când el să iveşte pe dinafară, la buză, la sânuri, etc. atunci poate fi operat bine şi în întregime, mai ales când bolnavul aleargă din vreme la doctor, până ce cancerul nu a crescut prea mult şi nu a otrăvit sângele. Nu tot astfel este cu cancerul-de ficat, unde operaţia n’are nici o putere şi ifioartea viiie mai repede. — Tratamentul. Toate leacurile câte s’au dat şi să dau în contra acestei boale, de doctori ca şi de babe, n’au nici o putere de a vindecă. Singurul. tratament este operaţia, care nu poate fi de folos decât atunci când poate fi bine făcută şi pe dea’ntregul, lucru care nu să poate îndeplini decât la cancerele ivite în părţile dinafară ale corpului. Apoi chiar şi în aceste cazuri de multe ori cancerul să poate ivi din nou. Nu mai vorbim de racul ivit în vr’unul din organele interne: stomac, ffcatj maţe, mitră, rinichi etc., care nici nu vrea să ştie de operaţie, chiar atnnci ctnd este făcută de cel mai îndemânatec chirurg. Leacul cancerului, prin urmare* trebuie descoperit de aci înainte. Un sfat bun putem dâ tuturor celor cari vor simţi pe corpul lor vr’un nod, vr’o umflătură, vr’o bolfă cât de mică, îndată să să arate la vr’nn doctor şi în caz de trebuinţă să să supună la operaţie fără întârziere. Vom uşura suferinţele bolnavului prin medicamente calmante, iar rana vom pansa-o cu antiseptice şi dezinfectante (vezi aceste cuvinte). CANCER LA INTESTINE (la maţe). - Caută la Intestin. CANCER LA STOMAC. — Caută la Stomac.; CÂNEASCA (Boală). — Caută la Atrepsie. CANELĂ. — Caută la Scorţişoară. CÂNEPA (Cannabis sativa, fam. Urticacee-lor). — Săminţele conţin, un fel de uleiu pentru care să întrebuinţează la facerea laptelui sau a emulziei de cânepă (emulsio cannabis). La ţară să dă fiertura sau decoctul de cânepa în contra limbricilor: cu decoctul de cânepă verde să spală pe cap ca să crească părul. Iulfa de săminţe de CÂNE — 135 — CANT cânepă fiartă cu lapte să bea pentru a o-pri vărsăturile, sau când cineva este otrăvit. Pentru râie să ia iarbă mare şi să covăseşte cu săminţă de cânepă (covăseala constă în aceea că să fierbe cânepă şi să toarnă peste ea săminţă de cânepă pisată, apoi să bat împreună vr’un sfert de ceas şi în urmă să pun la căldură vr’o trei'zile); să spală râiosnl cu apă caldă şi apoi să unge cii covăseala. Pentru trânjr să fierbe puzderia de la meliţă, să strecoară, să bea câte un păhar pe zi şi să face scăldătoare de 2 ori pe zi. Pentru junghiu, babele descântă cu un fuior de cânepă, legând junghiul. CÂNEPĂ DE INDIA (Cannabis indica, fam. XJr-ticaceelor). — Să întrebuinţează vârfurile înflorite; principiul activ: canabina. Lucrează • ca antispasmodică, aneztezică locală. Medicament primejdios. Să dă sub formă de: extract, 5-50 centigrame în pilule; tinctură, 2-10 grame în o poţiune. Ţigarete de cannabis indica, pentru cei ce sufer de astmă. CĂNEŞTI. — Caută la Dinţi. CANICULĂ. — Să numeşte astfel steaua Sirius din constelaţiunea Cânelui, care este cea mai strălucitoare dintre toate stelele fixe, şi prin extensiune numele de caniculă sau zile caniculare să aplică la acea epocă a anului în care această stea răsare şi a-pune odată cu soarele ; dela 9 Iulie până la 10 August, când avem căldurile cele mai mari. In această perioadă caniculară, igiena nu ne sfătueşte să ne schimbăm modul de viaţă din tot timpul verii (vezi Vară), a-fară numai să ne ferim de băuturile prea reci, de înghieţate şi de băuturile alcoolice, cari ne pot face mult rău. CANINI — Caută la Dinţi. CANIŢIG (lat. canities).— Incărunţirea sau albirea părului. Ea vine de obiceiu delae-tatea de 30 de ani înainte, dar poate să vie şi mai de timpuriu. Poetul Sion la 18 ani a fost alb, pentru care a şi făcut o poesie „La părul meu cel albtt. Alte ori este numai vremelnică. S’a observat uneori venind foarte repede, aproape subit. Caniţia mai poate fi congenitală (din naştere), care să recunoaşte prin lipsa sau raritatea pigmentului tegumentar cum să întâmplă la albinism (vezi acest cuvânt). Despre încărunţirea obicinuită caută la PăR. CANNABIS INDICA. — Qaută la CAnepă de India. CANNABIS SATIYA. — Caută la Cânepă. CANNES (Alpii maritimi, Franţa). — Staţiune de iarnă pe ţărmul Mediteranei; plage de nisip fin unde să pot faee băi de mare eu începere de la. l-iu Aprilie. Acest orăşel are 20,000 locuitori şi în spatele lui are o mulţime de vile, cari sunt scutite de vânturi prin arbori şi coline; orăşelul propriu zis este expus la vânturile de mare şi ' uneori în luna Martie la mistral; Temperatura variează între 9° (Ianuarie) şi 16° (Octombrie); ea scade în mod simţitor la a-pusul soarelui. Cer senin, aer curat; starea igrometrică variază între 60 şi 70. Ploi foarte abondente, insă rare; nici odată ceaţă umedă şi rece. Această staţiune să recomandă la bătrâni, convalescenţi, la cei limfatici, la scrofuloşi, la cei cu laringită (ră-guşală), eu tusă (bronchită), la ofticoşi în gradul întâiu, la cei cu reumatism cronic, cu nevralgii, astmă nervoasă, gută, dispepsie. Nu este bună pentru cei ce sufer de inimă şi de cancer. Cei excitabili îşi vor luâ locuinţă departe de mare; cei limfatici şi scrofuloşi pe malul mării. Cură de aer, băi de mare, băi de nisip. CANT, CÂNTĂREŢI. — Cât de igienic este cantul, mai ales pentru copiii cari sunt în plină creştere, să poate vedea din faptul că în toate scoalele, primare sau secundare, cantul este obligator. Cantul are folosul de a deprinde în mod puternic organele pe care le pune în joc: plămânii, laringele, gâtul şi gura. Plămânii, cu deosebire să întăresc, aşa că respiraţia să face cu mai multă regularitate. Să înţelege dela sine că prin aceasta nu vroim să zicem că prin cant putem să preîntâmpinăm oftica, când ea este gata să isbucnească; d’impotrivă, vom opri cântarea la toţi copiii cu răsuflarea scurtă şi care au pieptul îngust şi lung. De asemenea nu trebuie să cânte cei surpaţi (cu ernie), nici cei sângeroşi cari sunt aplicaţi spre îngrămădiri de sânge (congestiuni), nici cei cu boale de inimă, la cari cântarea le-ar face rău sau le-ar mări boala. Afară de aceste cazuri cantul mai contribuie la educaţia auzului şi în totdeauna este o îndeletnicire minunată care măreşte puterea de răsuflare a plămânilor. Din acest punct de vedere igienic s’a introdus cantul în toate scoalele, iar nu pentru a face din şcolari sau elevi cântăreţi de meserie. Intru cât priveşte cântăreţii de meserie cari sunt supuşi la o iritaţie necontenită a organelor vocale, ei au reguli igienice deosebite la cari trebuie să să supună pentru a’şi păstra glasul şi â ,fi sănătoşi. Prin cântare multă, uneori prea multă, ei sunt supuşi la aprinderi (inflamaţii) de gât şi de gâtlej sau laringe (vezi Angină şi Larigintă cronică). Cantul mai poate CANT — 136 — CANT fi împiedecat prin mărirea migdâlelor din fundul gurii (vezi Amigdale) şi prin turburări nervoase cari constă în un adevărat spasm al laringelui, un fel de gâtuială. Cântăreţii trebuie să să păzească de mâncări iuţi, piperate sau ardeiate, de tutun, de băuturi spirtoase, de cafea; să nu treacă repede dela căldură la frig; să să păzească de ceaţă şi de umezeală cari le strică glasul; să nu mai cânte îndată ce- văd căsunt năduşiţi sau eu guturaiu; să nu aibă stomacul plin când cântă, iar; gâtul şi pieptul să nu fie strânşi de guler, cravată şi vestă; şi alte multe - regule, cari privesc învăţă-_ mântui raţional'al cantului şi pe cari le trecem cu vederea nefiind de mare folos pentru cei mai mulţi cetitori. CANTALOŞ- — Caută la Cantalup. CANTALUP, cantaloş (Cucumis cantalupo, fam. Cucurbitaccelor). — Varietate de pepene galbin (vezi aceste cuvinte) foarte par-. fumat şi cu coastele foarte pronunţate şi sgrăb'uncioase (verucoase). Numele de cantalup provine dela cuvântul italian Cmita-talupo, o vilă a Papilor în apropiere de Eoma, unde s’a obţinut mai întâiu această minunată varietate de pepeni. Cantalupul este foarte plăcut la mâncare, dar este cam greu de mistuit, pentru care trebuie să să mănânce rar şi nu mult odată. Nu este bun pentru cei slabi de stomac, pentru cei ce sufer de diareie^şi de diabet (boală de zahăr). CÂNTAR, balanţă cumpene. — De câtva timp s’a făcut bunul obiceiu de a să cântări copiii mici, sugători, din lună în lună pentru ca să să vadă dacă laptele este bun şi dacă ei să hrănesc bine, să să vadă cât câştigă în greutate corpul lor. A ceasta cântărire este bună şi pentru adulţi, oamenii mari, lucru care de obiceiu la noi în ţară să face regulat odată pe an la Sfântul Ghe-orghe, când găseşti cântare la toate răspântiile şi cârcimele. Cântărirea este de folos când vroim să constatăm efectele tratamentului în obezitate (îngrăşare prea mare), în oftică şi în alte boale (vezi Greutatea corpului). Pentru noii-născuţi să întrebuinţează de obiceiu cumpenele (balanţa). Pentru adulţi toate mijloacele de cântărire sunt bune ; pe lângă cântarele obicinuite apoi să mai găsesc pe la gări şi prin alte localuri publice cântare automatice foarte practice. Când vroim să facem o cântărire trebuie făcută întotdeauna cu acelaş cântar, cu aceleaşi haine şi la aceeaşi oră din timpul zilei, pentru ca să nu facem nici o greşeală şi să putem bine apreţiâ. cât a câştigat sau a pierdut corpul din greutatea lui dela cântărirea de mai înainte. ‘ CANTARIDE, gândăcei verzi, gândaci de frasin, gândaci de turbă (Lytha vesica- toria, Cantharis vesicatoria). — Insecte co- leoptere foarte comune la noi, cari să i- vesc în Iunie pe frasini şi au un miros ca > de şoareci. Prin- | cipiul activ că- ruiadatorescpro- y prietatea lor ve- zicantă este can- â taridina, care să întrebuinţează în farmacie la pre- tv oa « . - .v parareavezicato- Fig. 30. — Cantandâ. ~rjţor (yezi Vezi- a- Larvă* gători). Cantari- dele- luate pe dinăuntru sunt toxice, otră-:vicioase ; ele lucrează mai întâiu asupra beşicii udului şi a organelor genitale, din care cauză să întrebuinţează ca afrodiziac; în cele mai multe cazuri produc moartea. Să dau sub formă de: praf, 2-5 centigrame; tinctură, 1-10 picături ; extract,’ 5-10 miligrame. Pe dinafară, afară de vezicători să mai dau în alifie (ungyent), pomadă, u-leiu, hârtie (Rigollot).— Cantaridina, al-caloidul care să extrage din cantaride, este foarte periculos şi nu să întrebuinţează pe dinăuntru. — Otrăvirea. cu cantaride are Următoarele semne : arsură la stomac (la lingurea), durere de cap, vărsături şi diaree (urdinare); faţa roşie, ochii strălucitori, udul să face eu greutate, cu durele/ în mică cantitate, des şi cu sânge ; apoi delir (aiurare) şi convulziuni, cu o mare excitaţiune genezică. Tratament .- primul lucru e să facem ca bolnavul să verse, gâdilându-i o-muşorul sau dându-i ipeca ; apoi să beie apă albuminoasă (apă cu albuş de ou), zamă de orz, calmante. — La ţară să întrebuinţează în contra turbăciunii, la vite şi la oameni; să afumă cu ei sau să beau pisaţi cu apă sau vin alb. Cu gândăcei fierţi în borş să spală rănile. Pecingenea să vindecă cu alifie făcută din gândăcei arşi, pisaţi şi amestecaţi cu unt alb, sau să ia gândacul cu mâna şi să strânge de mijloc până ce ieasă zama cu care să unge pecingenea. Pentru sculament să beau gândăcei plămădiţi în rachiu şi oţet cu sânge de nouă fraţi, rădăcină de pir, rădăcină de boz şi ochi de rac. Pentru frenţie să rup capetele la 9 gândaci, iar trupurile lor să pun în o litră de rachiu cu unt de lemn, după 3 zile să bea de 3 ori pe zi, fără ca să mănânce acrituri în timpul acela. Pen- CAP — 137 — CAPT tru beşica cea rea să, pisează gândăceif şi să amestecă cu mămăligă sau cu făină de grâu cu apă, făcându-să o cocă care să leagă la mână ori la picior ca să tragă beşica cea rea dela cap sau dela faţă în jos. Cu aceşti gândaci să mai face de duşmănie între bărbat şi femeie, dacă săpun’sub prag, peste care trecând bărbatul şi femeia să naşte zizania şi cearta între ei până să despart — In Bucovina să numesc căţei de frasin sau căţelul frasinilor; să mai întrebuinţează pentru a vindeca oamenii şi vitele muşcate de câne turbat. CAP (lat. caput, grec. kephale). — Partea •superioară a corpuluf omenesc să numeşte cap, care este format din două părţi: una în sus şi înapoi numită craniu, iar altă parte înainte numită faţă. Despre aceste părţi ne-am ocupat în articolele: craniu şi faţă (vezi aceste cuvinte), iar de diferitele părţi cari le compun în . articolele: buze, creer, frunte, limbă, nas, obraji, ochiu (vezi aceste cuvinte). Capul să articulează cu şira spinării în aşa fel incât el să poate mişcă înainte, înapoi, în lături şi să poate suci spre dreapta şi spre stânga. Această însuşire de a să putea mişcă înlesneşte privirea ochilor pe care o putem aruncă aproape în toate părţile din jurul nostru afară numai de partea de dinapoi. Mişcările acestea le execută capul cu ajutorul muşchilor cari să prind pe de o parte de el şi pe de altă parte de . trunchiu, şi a căror putere de contracţiune este egală, ceea ce face ca capul să steie drept pe şira spinării în stare de imobilitate completă. Dacă unul din aceşti muşchi, , din o cauză oarecare, ia o preponderanţă asupra celorlalţi, atunci capul ia o poziţi-une fixă, invariabilă, de care nu să poate, depărta decât cu dureri foarte mari, cum , să întâmplă în torticolis (vezi acest cuvânt). Conformaţiunea generală a capului variează foarte mult dela om la om chiar în stare - de sănătate; ea mai variează şi după rasă, astfel capul Mongolilor, Laponilor, Turcilor, - Tătarilor, să deosebeşte de capul Europenilor. Dar aceste diferinţe interesează mai mult antropologia, pe dâtă vreme medicina . nu să ocupă decât de diformaţiunile generale cari sunt în raport cu turburările facultăţilor intelectuale şi în deosebi cu ne-: bunia (vezi Diforma ţiuni). Un cap prea mic corăspunde cu o stare numită microce-falie şi să vede mai ales la idioţi (vezi I-dioţie). Un cap prea mare, macrocefalia, predispune la rachitism, la meningita tuberculoasă (vezi Meningită şi Rachitism). Capul mare să mai vede şi în cazurile când să adună apă prea multă la creer, idroce-falie, care este o boală din naştere şi să termină cele mai adeseori prin moarte. Rănirile capului, plăgile, arsurile, etc., sunt. grave din pricină că să află în apropierea creerului, iar la faţă din cauza vecinătăţii unor organe importante ca ochii, nasul, etc. Ele şi aci să tratează ca în toate părţile corpului, cu aceleaşi:mijloace pe cari cetitorul* le găseşte arătate la Arsuri, Plăgi, Răniri. Intre boalele capului . mai avem : erizipelul sau brânca, care începând-cu faţa mai întotdeauna să întinde, şi la „cap; eczema şi celelalte boale. de piele cari să pot Observă şi la cap având acelaşi tratament; tremurăturile cari să văd adeseori la bătrâni (vezi Tremurători) ; în fine, paraliziile mai ales paralizia feţii (vezi Faţă). - CAP (Bătaie de), — Caută la Asfixie. CAP, MARE. — Caută la Megalocefalie. CAPĂŢÂNĂ- — Caută la Craniu. CĂPIALĂ. — Caută la Ipocondrie. CAPILARE. — Vase mici sangvine, între arterii şi vine; vase mici limfatice (vezi Cord şi Circulaţiune). CAPILARIÂ. — Caută la Straşnic. CAPRIFQÂIE. — Caută la Creţuşcă. CAPRINE. — Caută la Zarnacadea. CĂPRIOARA. — La mulţi le place carnea de căprioară, fără însă >să ştie că ea nu să potriveşte pentru toate stomacurile. Când căprioara este tânără . carnea ei ,;este mai uşor de mistuit, pe câtă vreme cea de căprioară bătrână este tare şi nu poate fi mâncată decât fiind mai stătută sau sub formă de marinată. Dar chiar şi astfel trebuie să mâncăm cu băgare de seamă şi nu multa de odată dacă voim să nu ne alegem cu vr’o durere de stomac. Cei supuşi la boale de piele (eczema, etc.) trebuie să nu mănânce carne de vânat şi mai ales de căprioară. CAPSICUM ANNUUM. Caută la Ardeiu. CAPSULE. — Caută la Buline. CĂPŞUNI, fragi de câmp (Fragaria collina, fam. Rozaceelor). — Mică plantă erbacee care creşte prin poienele pădurilor şi pe colinele aride (Mai-Iun'ie). Căpşunele sunt bune şi gustoase la mâncare. — La ţară decoctul (fiertura) de frunze, de cărcei şi rădăcini să bea de femeile cari au durere în pântece la period. Cu decoctul de foi de căpşuni, micşunele şi coada şoricelului să spală de pârleală (pelagră). CAPTOL. — Combinaţiunea cloralului cu taninul; antiseboreic, spălaturi contra mătreţii CĂPU — 188 — CARB şi a căderii părului eu o soluţiune alcoo^ lică de 1-2 la 100. CĂPUŞE- — Caută la Ricin, GĂPDŞIŢA DE RÂIE. — Caută la Râie. CÂRAMFILĂ. — Caută la Garoafă. CARANTINĂ. — Sub acest nume să înţelege şederea mai mult sau mai puţin prelungită într’un lazaret, adecă într’o clădire separată de restul ţării, a persoanelor cari vin din o ţară sau o localitate în care bântuie o epidemie, sau cari au călătorit pe un vapor în care s’a ivit un caz de boală molipsitoare. ♦ GARBOLIG (Acid). — Caută la Fenic (Acid). CARBON (dela carbo, cărbune). —- Substanţă elementară, carc poate fi unită cu alte principii, cum este în substanţele vegetale şi animale, cărbunele ordinar, etc. Carbonul este unul din corpurile simple cele mai răspândite şi cele mai importante; să întâlneşte sub o mulţime de forme în regnul animal şi în regnul mineral. Cărbunele de lemn este un carbon mai mult sau mai puţin necurat, precum este şi cărbunele din cele mai multe substanţe; însă ^ diamantul incolor este adevăratul carbon cristalizat, fără nici un amestec. Toate combustibilele pe cari le întrebuinţăm, cum sunt: cărbunele de lemn, cărbunele de pământ, turba, antracitu etc. (vezi Încălzit), ne dau căldură mulţumită carbonului pe care îl au şi care să degajează în unele condiţii determinate. Materialele mai sus numite ard din cauză că carbonul lor să combină cu oxigenul din aer. Din această combinaţie să nasc două corpuri: oxidul de carbon (vezi mai jos) şi acidul carbonic (vezi Carronic), cari sunt foarte primejdioase pentru cei ce le respiră. CARBON (Oxidul de). — JUn gazQfără miros, format prin combinaţia în părţi egale a carbonului cu oxigenul, pe câtă vreme acidul carbonic conţine 2 părţi oxigen şi o parte carbon. Oxidul de carbon să formează ori de câte ori cărbunele arde în mod incomplet în o sobă, în un cuptor sau în un calorifer. AcestJ gaz nu numai că nu să poate respira, dar este o otravă puternică, căci ajungând prin plămâni în sânge copleşeşte globulele lui pe cari le face incapabile de a mai absorbi oxigen şi omul moare prin asfixie (vezi acest cuvânt). Pentru a ocoli otrăvirea cu oxid de carbon trebuie să supraveghiem ca aparatele de încălzit (sobele, cuptoarele) să fie în stare bună, să tragă bine, să nu aibă crepături pe uude §r putea ieşi gazul din odaie, iar camerile să fie bine ventilate (vezi Aeri- * sire, Aer confinat, Asfixie, şi Încălzit). Otrăvirea cu oxid de carbon produce un fel de indispoziţie generală, dureri de cap xperzistente, cu greutate şi văjiituri de u-recM ; faţa şi degetele să învineţesc, bătăi de inimă (palpitaţii), comă şi moarte. Tratament: deschiderea ferestrelor, aer mult, tracţiunile limbii (vezi Asfixie), inhalaţi-uni de oxigen şi de amoniac; cafea; duşi reci la cap şi piept; fricţiuni şi călduri la mâni şi picioare; la trebuinţă luare de sânge din vine (venesecţie). ? CARBONATE. — Prin numele de carbonat să înţelege o sare formată prin combinarea acidului carbonic cu un alcali sau cu unul din corpurile numite base, cari au proprietatea de a dâ săruri combinându-să cu a-cizii. — Dintre carbonate,. cele mai de preţ pentru medicină şi igienă sunt: Carbonatul de amoniac (vezi Amoniac). — Carbonatul de calce, cunoscut sub, numele de cretă, tibişir, marmură, piatră de var (vezi Calce). — Carbonatul de cupru (vezi Cupru).—Carbonatul de fier (vezi Fier). ■t. — Carbonatul de magnezie (vezi Magnezie). — Carbonatul de plumb, numit şi ceruză (vezi Plumb). — Carbonatul de sodă, care să întrebuinţează la prepararea băilor alcaline (vezi Băi alcaline) şi care nu trebuie să să confunde cu bicarbonatul de sodă (vezi Bicarbonat de sodă). CARBONIC (Acid). — Este un gaz fără coloare, cu miros cam înţepător, gust acruţ ; el să formează din combinaţia carbonului cu oxigenul, ca şi oxidul de carbon, având însă de 2 ori mai mult oxigen. Acidul carbonic să formează în natură, mai ales în aerul atmos-. feric (vezi acest cuvânt), apoi în unele peşteri, acaror păreţi prezintă crepături prin cari el scapă în continuu. Acidul carbonic fiind mai greu decât aerul cade la partea de jos a peşterii, ceea ce explică fenomenul bine cunoscut al peşterii câ/nelui de lângă Nea-pol, în care călătorii pătrund fără pericol din cauză că gura lor este deasupra stratului primejdios pe câtă vreme cânii cari îi însoţesc mor asficiaţi după câtva timp, fiindcă ei stau în stratul de acid carbonic. Acest gaz aşa de primejdios pentru om şi animale este neapărat trebuincios pentru vegetale, cari n’ar putea exista fără el, căci toate plantele absorb acid carbonic şi dau afară oxigen în cantitate egala când sunt expuse la lumina soarelui; la întuneric şi la umbră însă să întâmplă d’impo-trivă, adică iau oxigen şi dau afară acid carbonic, din care pricină aerul unei camere CARB 189 — CARI în care au stat flori în timpul nopţii să strică repede şi devine periculos peiltru viaţa, celor ce dorm acolo. Omul precum şi toate animalele în tot timpul fără întrerupere, ziua şi noaptea, respirând dau afară acid carbonic (vezi Respiraţîune), astfel că dacă nu să primeneşte destul de des aerul care merge la plămâni acest gaz stricăcios să înmulţeşte mereu. Unde mai pui că şi ; aparatele de iluminat şi de încălzit produc ! şi ele acid carbonic aşa că aerul să strică j şi mai mult (vezi Aer confinat), căci tot j cărbunele care arde şi care dă oxid de • carbon când oxigenul care vine în atingere cu el este în proporţie slabă, produce acid carbonic când oxigenul este în can-* titate mare. Deşi acidul carbonic nu este aşa de otrăvicios ca oxidul de carbon, el însă prin îngrămădire poate fi tot aşa de periculos pentru că elini mai întreţine respiraţia şi ia încetul cu încetul locul oxigenului, care este singurul gaz folositor al aerului. Prin urmare tot aşa trebuie să ne ferim şi de el ca şi de oxidul de carbon (vezi Carbon) — Otrăvirea sau asifixia cu acid carbonic să tratează ca şi cea cu oxidul de carbon (vezi 'Carbon, oxid de).— Acidul carbonic, poate fi întrebuinţat cu folos, când îl amestecăm cu apă, ceea ce să poate face cu mare uşurinţă cu ajutorul unei pompe, şi atunci avem aşa de mult cunoscuta apă gazoasă, care să întrebuinţează foarte mult la masă, când să bea cu vin. Apele gazoase naturale conţin de asemenea acid carbonic. Aceste ape gazoase, artificiale şi naturale, când să iau la masă uşurează mistuirea la cei cu stomacul leneş (vezi Ape gazoase şi Seltz). CARBDNCUL CONTAGIOS. — Caută la Pustula malignă. CĂRBUNE. — Caută la Pustula malignă. CĂRBUNE DE PĂMÂNT, CĂRBUNE DE LEMN. — Caută la Incăzit. CĂRBUNELE CEL RĂU. — Caută la Antrax. CĂRBUNE VEGETAL- — Acesta este singurul cărbune care să întrebuinţează în medicină. El să face arzând în vase închise ramuri de plop, tinere de 2-8 ani; să spală apoi în 3-4 ape, să usucă şi să pulverizează {Cărbunele lui Belloc). Să* mai poate prepara şi din lemn de teiu. El este un praf negru foarte fin şi foarte uşor, fără nici un gust. Acest cărbune lucrează ca absorbant, anti-putrid şi dezinfectant. Să dă pe dinăuntru sub formă de praf, 1 linguriţă, sau în buline sau sub formă de granule, pentru a împuţina gazurile intestinale, în dilataţiile de stomac şi în răgăiturile acre. Pe dina-, fără să pune pe rănile cari fac puroiu mult şi au miros urât; să întrebuinţează în boalele de gură, de gingii, simplu sau asociat, cărbune 2 părţi, clorat de potasă 1 parte, coaje de chinchina 1 parte, toate ’ fin pulverizate şi amestecate. CÂRCEI- — Caută la Crampe. CARCINOM, sinonim cu cancer. — Caută la Cancer. CĂRDOL, tribromosalol. — Praf cristalizat, care nu să topeşte în apă; recomandat ca narcotic şi emostatic (opritor de sânge). Să dă 50 centigrame până la două grame în pachete sau în buline; e bine să să înceapă cu 2 grame şi apoi să să scadă la 1 gr. pe zi. CAREŢI- — Caută la Miiază. CARFOLOGIE (dela grec. karphos, fulgi, şi legein, a culege). — Mişcări dezordonate pe cari le fac unii bolnavi cu mânile ca şi cum ar vroi să culeagă nişte fulgi din aer sau alte lucruri cari nu sunt decât numai în închipuirea lor (halucinaţiuni). Aceste mişcări să văd în boalele grave, cum este febra tifoidă, şi sunt un semn rău, ca şi aiurarea (delirul) şi trăsăriturile muşchilor. CARIE- — Prin acest cuvânt să înţelege o boală specială a ţăsutului osos, un fel de inflamaţie (aprindere) a osului, o osteită, care nu este o inflamaţie francă, adevărată, nici o mortificaţie a ţăsutului osos cum este în o necroză, ci este o .osteită provenită din o leziune primitivă a celulelor osului. Caria atinge mai cu seamă dinţii şi măselele, ster-nu (osul pieptului), coastele, vertebrele, oasele lungi (vezi Dinţi. Columna vertebrală, Os). Caria poate fl adâncă (profundă) sau superficială, simplă, fungoasă, atonică, ne-crotică, etc. Ea poate să să ivească în urma unei lovituri (traumatică) sau să să ivească din semn, dela Dumnezău, după cum să zice la ţară, la copiii sau oamenii scrofuloşi, slabi, ofticoşi, sifilitici, etc. Semnele sunt; o durere vie, mai ales noaptea, umflătura osului, apoi ivirea puroiului (abces rece), care miroasă urât, este sanios, grăuncios şi uneori cu mici bucăţele de os (colţi de lup). După ce s’a deschis abcesul rămâne o fistulă prin care să scurge în continuu puroiul ce vine dela os, prin fistulă ajungem cu stiletul la osul bolnav care este colţuros şi rumpăcios. Tratamentul este general şi local. Prin cel general vom modifica starea generală a bolnavului (vezi Scrofuloză, Sifilis), iar prin cel local vom deşertă puroiul, vom spălă rana în fiecare zi, vom CAEJ — 140 — CARN curăţi osul stricat şi la, nevoie vom scoate tot osul cariat. . CÂRJ1. — O cârje este un băţ mai mare, mai puternic, pe care sa sprijineşte acel care nu poate umbla pe picioarele lui, fie din cauză de slăbiciune, fie din pricina în-ţepeniturilor dela încheieturi, a unui reumatism sau altor boale, fie că un picior a rămas mai scurt decât celalt sau că a fost tăiat de maşină sau de doctor. Este mai bine să să servească de două cârji de odată decât numai de una, căci atunci mersul este mai sigur. Cârja la partea de sus arc o bucată de lemn în cruce, puţin cam sco- 1 bită pe marginea de sus în formă de corn. Această bucată de lemn trebuie să fie îmbrăcată cu iută sau bumbac şi pânza sau piele pe deasupra, pentru ca să nu lo-vească prea tare sub- .. ţioara, care şi aşa Carji. cu timpul devine dureroasă, din care cauză mai trebuie întrerupt mersul cu cârja din când în când, iar pe pielea subţioarii să să presare praf de scrobeală, după ce mai întâiu s’a spălat bine cu apă. Partea de •jos a cârjii este bine să aibă un fel de căl- * câiu de pânză groasă sau de piele pentru ca cârja să nu alunece şi să nu să lovească prea tare de pietri sau de podele; cârjile 'mai luxoase au jos cauciuc care micşorează apăsarea asupra subţioarii şi împiedecă alunecarea. Cârjile trebuie făcute de lemn tare, rezistent, fără însă ca să fie prea grele. Lungimea lor trebuie potrivită după statura celui care le poartă, căci dacă sunt prea mici omul trebuie să să aplece prea mult pentru ca, să să sprijine după cum trebuie. CÂRIIGÂT, cărligaţu — Caută la Răculeţ- CÂRLSBÂD (Bohemia). — Oraş cu ape gazoase bicarbonate sodice (1 gr. 36), clorurate sodice (1 gr.) şi sulfatate sodice (2 gr. 36), calde (73°) ; altitudine 384 metri. Cura să poate face în ori ce timp, dar mai ales dela 1 Maiu până la 1 Octombrie. Climat cu schimbări repezi de temperatură. Is-voare bogate ; plimbări multe şi frumoase Cură de ape minerale (vezi acest cuvânt) alcaline ; mai cu seamă de băut; nomol fie-juginos ; cură de lapte şi de zăr. Să recomandă pentru boalele de ficat, gută, alcoolism cronic cu formă epatică şi gastrică, gravelă (nisip), diabet (boală de zahăr), constipaţie obicinuită, . CARMINATIV (dela carminare, a curăţi, a împrăştia). — Medicament care provoacă darea afară a gazurilor (vânturilor) din stomac şi din intestine, cari gazuri provoacă dureri mai ales la copiii mici (mâ-trice), colici intestinale.Cei supuşi la astfel de gazuri trebuie să să ferească de feculente (fasole uscată mai ales), de mâncări crude, de prăjituri şi de lucruri grase, cari ajută formarea de gazuri (flatulenţâ). Pentru a combate gazurile este bine să să. întrebuinţeze condimente aromatice, ceaiu de anason, de molură (fenicul), de jale, de cori-, andru, melisă, scorţişoară, praf de revent, elixir de garus, piper, ardeiu, etc. Să mai •dă diferite prafuri aperitive, preparaţiuni de nuca vomică, etc. CÂRNĂŢĂRIE. — Când vorbim de cârnăţă-rie numai decât ne gândim la carnea de porc sub toate formele ei, proaspătă, sărată sau afumată. Carnea de porc nu să bucură de nume tocmai bun. Evreii şi Turcii cu toţi Mahometanii nu mânâncă această carne din pricină că este necurată, ceea ce nu este adevărat. Dacă porcul este sănătos şi bine hrănit, după ce s’a îngrăşat poate fi tăiat şi dat spre mâncare sub diferite forme ; costiţele de- porc fripte cu varză călită sau varză acră sunt foarte gustoase, apoi celelalte preparate : şunca, carnaţii, cartaboşii, răciturile (piftiile), etc. sunt de asemenea foarte gustoase şi mult căutate. Un lucru însă nu trebuie pierdut din vedere : toate aceste preparate pentru ca - s.ă fie mistuite trebuie să fie mâncate în mică cantitate şi mai rar ; să nu să mânânce numai carne de porc toată ziua, nici mai multe zile în rând. Oamenii bolnăvicioşi şi slabi de stomac să nu mânânce carne de porc, afară numai de unele . cazuri bine determinate în cari să recomandă şunca, care este mai uşor de mistuit şi mai hrănitoare, mai ales pentru unii ofticoşi. Trebuie să ne păzim de preparatele vechi, mucigăite sau făcute din carne stricată sau provenită dela un animal bolnav. i^ceste pot dâ naştere' la accidente grave cari seamănă cu cele de otrăvire, colici (dureri), urdinare, vărsături; etc. Carnea de porc crudă sau nefriptă bine poate da omului tenia sau panglica şi trichina (vezi aceste cuvinte), după cum să întâmplă foarte des în Germania. La noi încă sunt multe cazuri de tenia, din care pricină trebuie să fim cu mare băgare de seamă şi să nu mâncăm decât carne bine friptă, bine preparată. CARNE (lat. carnis, grec. kreas). — Muş- — 141 — CÂRN chii diferitelor animale, cunoscuţi sub numele general de carne, servesc pentru hrana omului. Carnea de mâncare ne-o dau animalele mamifere, pasările, peştii şi moluş-tele. Carnea este unul din cele mai bune alimente, căci conţine principii cvaternare (musculină, albumină), principii ternare {grăsime), săruri şi apă. Elementele albumino-ide din carne să asimilează mai lezne decât cele din vegetale, dintre cari unele trec prin tubul digestiv al omului nemodificate, prin urmare fără nici un folos. Elementele albuminoide ale cărnii să modifică cu uşurinţă prin căldură, prin apă, prin sare, prin microorganisme' şi prin sucurile tubului digestiv, şi mulţumită acestor modificări ele constitue alimentele cele mai asimilabile şi imn hrănitoare, ■ Carnea cea mai întrebuinţată este cea de vacă, de porc, de oaie, de pasări domestice, de vânat, de peşte, etc. Valoarea nutrivă a acestor cărnuri variează după compoziţiunea lor. Astfel: carnea de vacă conţine substanţe albuminoide 17-20%, substanţe coloide 2-3, grăsime 1.5-2.8 ; iar carnea de viţel are 16, 4 şi 2-4; carnea de porc 19, 4/5.7; carnea de pasări 20, 1.4, 1.9; carnea de peşte 13, 4.4, 4-6°/0: Din aceste să vede că carnea de peşte conţine mai puţine substanţe albuminoide şi prin urmare ea este mai puţin hrănitoare. De carnea peştilor să apropie carnea unor batra-ciâni (broaştele), a unor crustacei (racii) şi a unor moluşte (stridiile, midiile, melcii). Valoarea hrănitoare a cărnii atârnă şi după organul din care provine: burta, plămânii, picioarele, sgârciurile sunt cele mai puţin nutritive. Carnea, după starea de sănătate sau de boală a animalelor, să împarte în cafne sănătoasă, bolnavă şi otrăvitoare. Pentru a fi siguri de calitatea cărnii trebuie sa să examineze vitele când să duc la tăiere, la abator, şi să să oprească dela tăiere cele cu înfăţişare bolnăvicioasă. Boul, vaca, capra, oaiea, porcul, când sunt în stare de sănătate trebuie să aibă privirea blândă, ochii limpezi, urechile şi coarnele la rumegătoare să fie calde, nările umede, părul lucios şi lins, pielea fără nici o bubă; respiraţia liniştită; să mânânce cu poftă, să rumege în odihnă, ^excrementele sâf fie moi, iar nu apoase cum să întâmplă în urdinare; limba să nu atârne afară din gură, ceeace este un semn în totdeauna rău. Calitatea cărnii variează şi după felul animalelor. Astfel, carnca de bou cea mai bună este a animalului între 4 şi 8 ani, care a fost mai întâiu îngrăşat; ea trebuie să aibă o coloare roşie trandafirie peste tot, să nu aibă vânătăi, urme de bătaie, urmp de in-flamaţiune, nici vr’un ganglion mărit după cum să vede în oftică; carnea bună lasă la tăiere-să să scurgă o zamă roşie şi la pipăit ea trebue să fie moale, prin apăsare cu degetul carnea să să poată străbate. Grăsimea de pe coaste şi de pe spinare trebuie să fie tare şi albă sau gălbuie ; măduva oaselor de asemenea să fie tare, gălbuie sau roşietică. Carnea vitelor îngrăşate în poverni este moale, cu înfăţişare murdară şi cu miros neplăcut, iar grăsimea lor este moale şi băloasă. Carnea de vacă tânără şi stearpă este bună, iar cea a vacilor. cari au dat lapte este flască şi fără grăsime. Carnea de viţel de lapte este alburie şi cu grăsime moale care să topeşte între degete"; mai bună este acea a viţelului înţărcat. Carnea de berbec este închisă, moale şi cu grăsime albă. Carnea de porc are o coloare roşie, grăsimea este albă şi tare; gustul ei ’ depinde de hrana animalului, astfel carnea porcilor hrăniţi cu porumb şi cu ghindă este cea mai * plăcută, iar a celor hrăniţi cu borhot, stând' închişi în oboare murdare, este neplăcută la gust de şi este grasă. Calitatea cărnii mai atârnă şi de traiul animalelor, după cum ele au fost ţinute în libertate sau închise în oboare sau grajduri; carnea vitelor hrănite în aer la păşunat este cea mai gustoasă şi mai bună. Etatea animalelor are deosebită importanţă; carnea vitelor tinere este fragedă şi nutritivă, jar a celor bătrâne este tare, fibroasă, să mistuie greu şi hrăneşte puţin. Carnea vitelor de jug şi a vacilor de lapte este mai puţin hrănitoare. Carnea diferă şi după părţile din , care s’a luat; astfel carnea de la gât, umăr şi pulpă este cea mai gustoaşă şi mai fragedă, digerându-să mai uşor şi fiind cea mai nutritivă. După coloare carnea să împarte în: albă, roşie şi neagră (roşie închisă). Carnea albă este acea a animalelor tinere şi a găinilor; ea este hrănitoare, are gust plăcut şi să mistuie uşor. Carnea roşie este aceea a rumegătoarelor tinere; ea este mai hrănitoare, dar să mistuie mai greu. Carnea neagră este acea a animalelor şi pasărilor sălbatice; ea este puţin hrănitoare şi să mistuie cu greutate. Digestibi-litatea’ cărnii ţine de bogăţia grăsimii şi de starea ei fibroasă, care o face să fie mai mult sau mai puţin tare şi să mistuie într’un timp mai mult sau mai puţin lung.— ...Carnea bolnavă şi otrăvitoare, care nu trebuie mâncată cu nici un preţ, este de mai mai multe feluri: 1. Carnea intrată în pUr CARN — 142 - CART treziciune, care să cunoaşte după mirosul neplăcut şi după vedere. Carnea stătută prea mult pentru ca să să frăgezească, carnea fezandată (vezi acest cuvânt), nu este buna, de oarece ea conţine ptomaine foarte otrăvitoare, şi din care cauză trebuie să ne ferim de mezeluri şi păstrămuri stricate, de peşti împuţiţi şi de vânaturi prea stătute. 2. Carnea dela animaleleprea bătrâne ori prea slăbite prin muncă prea mare, hrană neîndestulătoare sau prin lactaţiune prelungită, care ş’a pierdut o mare parte din principiile nutritive. 3. Carnea animalelor prea ostenite, cum este aceea a vitelor a-duse la abator din depărtare prea mare sau a vânaturilor mult gonite de câni înainte de a fi împuşcate, în care s’a dezvoltat o mare cantitate de leucomaine, substanţe tot aşa de otrăvitoare 6a şi ptomainele. 4. Carnea animalelor bolnave de diferite boale parazitare (animale sau vegetale), cum sunt: te* nia (panglica) şi trichina (vezi aceste cuvinte) sau diferite bacterii şi actinomicetul (vezi Actinomicoza), cari să pot transmite la om. Carnea animalelor bolnave de boale microbieiie nu este bună de mâncat, căci ne poate îmbolnăvi; între aceste boale să numără : dalacul, oftica, septicemia, etc. Prin urmare orice carne provenită dela animale bolnave sau numai bănuite trebuie oprită din consumaţiune. — Preparaţiunile cărnii de mâncare. Carnea crudă nu serveşte la mâncare decât numai la unele popoare sălbatice. Pe la noi ea nu să întrebuinţează decât numai ca tratament in unele boale de stomac, în oftică, etc. Pentru mâncare carnea să prepară în mai multe moduri prin ajutorul căldurii. Dacă fierbem carnea mai mult timp avem zama de carne sau bulionul şi rasolul (vezi aceste cuvinte). Zama de carne nu este hrănitoare, de oarece principiile nutritive rămân în rasol, iar în bu^ lion nu trec din carne decât numai sărurile şi gelatina; ea însă are un rol important întrucât aţâţă secreţiunea sucului gastric grăbeşte mistuirea ; cel care mâ-nâncă la începutul mesei puţină supă mistuie mai uşor decât cel ce nu mănâncă. Rasolul este foarte hrănitor, dar să mistuie mai greu decât friptura (vezi acest cuvânt) care este cel mai bun mod de preparaţiune al cărnii ; prin frigere, fie la grătar sau la frigare, să desvoltă în- carne un fel de a-romă plăcută, care înteţeşte apetitul. Extractele de carne, aşa de răspândite în comerţ, cum este de exemplu extractul lui Liebig, nu sunt hrănitoare, de oarece nu conţin substanţe azotate asimilabile; luate în cantitate mai. mare pot fi chiar periculoase, fiindcă conţin prea multe săruri de potasiu. — Regimul animal, în care omul nu să hrăneşte decât numai cu carne, nu este bun, este chiar periculos, incest regim produce constipaţiune, grăbeşte bătăile inimii şi mişcările respiratoare, micşorează cantitatea urinii a cărei coloare devine mai închisă; iar, dacă omul nu face mişcare, exerciţiu suficient, el capătă pletoră (vezi acest cuvânt) adecă supra-abondenţă de sânge/cu tendinţă la congestiuni (îngrămădiri de sânge) şi la apoplexie, gută, gravelă, boale de piele. Prin urmare omul nu să va hrăni numai cu carne, ci va urma un regim mixt, singurul care-i convine (vezi Alimentaţi une). CARNE (Zamă de). — Caută la Bulion. CARNE DE CAL. — Caută la'Cal. CARNE FIARTĂ. — Caută la Rasol. CARNE TOCATĂ. — Caută la Tocătură. CARP (lat car pus, grec. karpos, pumn).— Să numeşte astfel scheletul pumnului, compus din opt oase mici (arşice) aşezate între antebraţ şi mână. Aceste oase sunt a-şezate în 2 rânduri; unul deasupra (anti-brachial) care cuprinde mergând de dinafară înăuntru : scafoidul. semi-lunarul, piramidalul şi piziformul; celalt inferior care cuprinde : trapezul, trapezoidul, marele os şi osul cu cârlig. Aceste două rânduri să articulează între ele prin o mulţime de ligamente (vezi Pumn şi Mână). CÂRPĂ. — Caută la Compresă. CARTILAGIU (lat. cartilago, grecchândros), „ Sgârciu.— Ţăsuţ elastic care constituie la început scheletul fetului, care mai târziu să transformă în os, să osifică, afară de unele părţi cari rămân pentru toată viaţa sub formă de sgârciu, cum este sgârciul nasului, a urechilor, epiglota, laringele, tracii ea, sgârciurile dela încheieturi, dela coaste, etc. CÂRTITĂ. — Caută la Răpciugă. CARTOFI, bandraburce, baraboi, bara-bule> bologeane, cartoafe, crumpene, crumpeni, crumpiri, grumciri, hadebur-ce, mere de pământ, napi, pici oi ci, pi-ciorcd, poame de pământ, ţermer (Sola-num tuberosum, fam. Solaneelor). — Plantă erbacee; -originară din America de Sud (Chili), care să cultivă foarte mult pentru tuberculele sale bune de mâncat. Prin cultură s’a obţinut varietăţi numeroase (Iulie CART August). Cartofii să mănâncă foarte mult | în ţările nordice şi centrale ale Europei, la noi însă ceva mai puţin . Din punct de vedere igienic cartofii sunt un a-liment sărac, puţin hrănitor, din cauză că ei cuprind substanţe albuminoide în mică cantitate, abia 1.8°/0, dar în schimb au mai multe idrocarbonate (20. 5%); din pricina com poziţiuniilor cartofii Fig. 82. — Cartof, nu pot servi sin- a. cotorul; b. c. frunze; d. guri de hrană, de- d. jotiledoane ; e. e. e. fla-Cât numai luaţi în gele (ramuri) dela baza cc-cantitate prea ma- filedoanelor, ale căror vâr-re, ceea ce ar o- turi f. f. f. sunt prefăcute în bosi stomacul. Pen- tubere (cartoafe); g. rădăcini. tru aceasta ei trebuie pregătiţi sau mâncaţi cu carne, cu lapte, etc. cari au mai multe albuminoide. Substanţele albuminoide sunt îngrămădite în părţile de sub coaje, pe câtâ vreme miezul este format numai din făină (feculă) ; pentru aceasta când să gătesc cartofii trebuie jupuiţi de cămaşă, iar nu curăţiţi cu cuţitul căci atunci să ia cu coaja tocmai partea mai hrănitoare a lor; apoi tot din această cauză când să prăjesc cartofii nu trebuie să fie arşi la suprafaţă. De altfel, cartofii să potrivesc mai cu toate stomacurile şi cu toate constituţiunile; ei nu produc gazuri ea fasolea, lintea şi mazărea, cari însă sunt cu mult mai hrănitoare decât cartofii. Un mare avantaj au cartofii căci ei să pot găti în foarte multe forme, ceea ce îi face să fie aşa de plăcuţi la gust; chiar şi când sunt numai fripţi, ei sunt buni şi uşor de mistuit, cu condiţiune însă să fie gătiţi cu unt bun sau cu grăsime de calitate’bună; pireul de cartofi este iarăşi foarte gustos şi sănătos. Mulţi aleargă după cartofi noi fără să ştie că aceştia să mistuie mai greu decât cartofii vechi. In medicină să întrebuinţează cartofii numai pe dinafară, aplicându^să pe arsuri cartofi raşi, cari calmează durerile ; din cartofi fierţi să fac cataplazme (vezi acest cuvânt); fecula de cartofi să întrebuinţează ca şi praful de amidon (vezi Amil, Fegule). Pe dinăuntru s’a recomandat cura de cartofi în diabet, fără mare succes. Din cartofi să mai scoate un fel de rachiu foarte tare, dar nesănătos (vezi Alcoolice). — La ţară CĂSĂ pentru durerea de cap să pun felii'*- crude de cartofi, una lângă alta, pe frunte, le-gându-să cu un tulpan. La arsuri să pun. cartofi raşi, iar la reumatism să fac oblo-_ jeli cu zama de cartofi fierţi şi terciuiţi. CARUL PĂDURILOR. — Caută la Arnică. CARUL ZÂNELOR. — Caută la Arnică. CÂRUM CARYI. — Caută la Chimen. CĂRUNŢEĂLĂ- — Caută la Caniţie şi Păr. caryophyllds aromaticos. — Caută la Cui- ŞOARE. . CASĂ. — Caută le Locuinţă. CASA COPILULUI — Caută la Placentă. CĂSĂTORIE (lat. matrimonium, conubium), însurătoare, măritiş, cununie. — Căsătoria din punct de vedere legal este un contract prin care soţii îşi asigură o viaţă comună, ajutându-să unul pe altul şi crescând împreună copiii pe cari îi vor avea. — Intru cât priveşte etatea la care două persoane să pot căsători, legea nu să potriveşte cu igiena. După lege bărbatul să poate însura la vârsta de 18 ani, iar femeia să poate mărita la 15 ani, pe câtă vreme igiena care ca soţul să fie cel puţin de 22 ani, iar soţia de i8 ani. Pentru bărbat însurătoare la etate de 18 ani este foarte primejdioasă căci mortalitatea este de 5 ori mai mare decât la cei ce să însoară după 22 de ani; la femeile măritate la 15 ani mortalitatea este mai mare aproape de 2 ori decât la cele de 20 de ani. Femeia măritată prea de timpuriu, prea tânără, mai ales dacă rămâne des însărcinată este supusă la boale cronice de mitră şi de ovare, cari o ţin mult timp în pat şi o predispun la cloroză, la anemie, şi chiar la oftică. Un copil născut din o mamă mai mică de 18 ani sa naşte slab şi bolnăvicios, ceea ce măreşte grijile şi oboselile mamei. — Despre foloasele sau avantajele căsătoriei nu să mai îndoieşte nimeni: Viaţa regulată pe care' o duce omul în căzni-cie îl apără de multe neajunsuri, de multe boale, pe câtă vreme viaţa celibatară îl predispune în grad mai mare la moarte, la nebunie, la sinucidere, la crime; mortalitatea oamenilor căsătoriţi fiind de 100 acea a oamenilor celibatari este de 160 şi a văduvilor de 280 (socotite toate aceste cifre pentru etatea de 30-35 ani); deas-e-menea sinuciderile fiind de 100 pentru cei căsătoriţi, ajung la 111 şi 250 pentru celibatari şi văduvi; tot astfel atentatele la viaţă şi la proprietate, precum şi nebunia, să văd de două ori mai des la cei neînsuraţi. Prin urmare tot omul ajuns la vârsta po- — 148 — CÂSC — 144 — CAST trivită să sa căsătorească, atât pentru binele iui personal cât şi al neamului. — Când este vorba de căsătorie lumea să o-Cupă mai mult de ce zestre are fata şi de poziţiui^ea/tânăruluij adecă de ce leafă, de ce venit are şi până la ce înălţime socială poate ajunge, şi nimeni nu să gândeşte d&că amândoi tinerii sunt sănătoşi, dacă nu are vr’unul dintre ei vr’o boală contagioasă, molipsitoare, ca să îmbolnăvească pe celalt sau să dea naştere la. copii bolnăvicioşi. Lucru foarte regretabil din toate punctele de vedere, mai ales când ne gândim la mulţimea de cazuri în cari unul din soţi moare după câţiva ani de căsătorie lăsând pe cellalt dezolat şi cu copii bolnăvicioşi, sau la cazurile în cari unul din soţi, de obiceiu bărbatul, este bolnav db oftică, de sifilis sau blenoragie (boale lumeşti), boale. pe cari le dă femeei nenorocind’o pentru toată viaţa. Pentru a evita o mulţime de astfel de nenorociri ar fl bine ca la orice contract de căsătorie să să ceară şi o patentă de sănătate liberată de doctor. * Un mijloc practie pentru a fi sigur de starea bună a sănătăţii viitorului soţ este de a-i cere o asigurare pe viaţă care de obiceiu nu să dă decât după un examen medical foarte serios. — Căsătoriile între rudenii nu sunt periculoase pentru copii, când părinţii sunt sănătoşi ;şi au o constituţiune bună şi a-naloagă; ele sunt însă rele când amândoi soţii sunt slabi, nervoşi sau sunt atinşi de una din formele artritismului (astmă, gută, obezitate, reumatism). Dar în aceste cazuri, când copiii iasă bolnăvicioşi sau predispuşi la boală, nu să poate. învinovăţi consangvinitatea (rudenia), ci starea rea a sănătăţii părinţilor, care are aceleaşi efecte rele a-supra urmaşilor şi în cazurile când părinţii nu sunt nici într’un grad de înrudire între ei. CASCARA SAGRADA. — Coaja unei plante Rham-nus purshiana din fam. Rhamnaceelor. Lucrează ca laxativ (curăţenie). Să dă ca: praf, 50 până la 75 centigrame în buline sau în pilule (hapuri). ■ . ■ ' ' CÂSCARE, căscat (oscitatio, franţ. baillement). — Cine din noi n’a căscat seara prin sindrofii-sau pe când asculta câte o conferinţă sau o lecţie, ori când a văzut pe un altul căscând? Lucru cam ruşinos dar scuzabil, căci cele mai de multe ori căscăm fără voia noastră şi nu ne putem opri oricât de mult ne-am sili, din cauză că căscatul este un act fiziologic. Acest act constă în o inspi-. raţie mare, adâncă şi înceată cu depărtarea fălcilor, urmată de o expiraţie (vezi Respi- raţiune) de asemenea prelungită şi adeseori sgomotoasă. Căscatul este de natură nervoasă, conyulzivă, care are de scop de a introduce în plămâni (bojoci) o cantitate mai mare de aer decât să,face în o 'respiraţie ordinară, şi aceasta pentru a revivificâ (primeni) sângele care tinde a să îngreuna şi a circula mai încet. Cauzele căscatului cele mai obicinuite sunt: pofta de a dormi, plictiseala, ascultarea sau citirea unor scrieri prea puţin interesante sau a unor discursuri politice ori academice, sau a unor conferinţe rău lucrate şi monoton predate; apoi mai este foamea. Uneori căscatul este şi un semn de boală sau de indispoziţie; acei cari au mistuirea grea (indigestie sau dispepsie) încep a căsca după masă câte 1-2 ore, având în acelaşi timp o greutate la stomac. Alţii încep a^căscâ când sunt cuprinşi de vre-o slăbiciune sau ameninţaţi de leşin (sincopă). In aceste cazuri trebuie tratată boala adevărată (vezi Dispepsie, Sincopă, Slăbiciune/ Să mai întâmplă la unii cand cască prea tare de li să scrinteşte (luxează) falca de jos, de aceea este bine să fim cu băgare de seamă când căscăm să nu depărtăm prea mult fălcile. CÂSGÂRILÂ. — Caută la Odogaci. CĂSCAT- — Caută la Căscare. CASSIA ĂCUT1F0LIA şi ANGUSTIFOLIA.— Caută la Senă. CASTAN, câstânia (Castanea vesca sau cos-tanea sativa> fam. Fagaceelor). — Arbore originar din sudul Europei şi din Azia care creşte spontaneu şi prin părţile noastre, mai ales în munţii judeţului Gorj (Tismana) şi în Mehedinţi (Cerneţ). Să cultivă mult pentru fructele lui cari sunt bune de mâncat (castane) şi pentru lemnul său preţios (Iunie). Castanele fierte sau prăjite sunţ un aliment sănătos şi hrănitor fiindcă conţin multă feculă\ ele nu sunt bune pentru cei ce sufer de diabet (boală de zahăr), de o-bezitate (grăsime), de dispepsie (mistuire grea). CASTAN SĂLBATIC, castan porcesc, castanul calului, castan de cai (Aesculus hippo-castanum, fam. Acerineelor). — Arbore o-riginar din nordul Greciei, cultivat mult în Europa ca plantă ornamentală (Mai-Iunie). Fructele sale, numite castane de India, precum şi ramurile tinere şi scoarţa să întrebuinţează în contra frigurilor (febrifug) şi în contra trânjilor. — La ţară cine vrea să nu sufere de brâncă poartă la gât o castană învelită într’o petică. CASTOREU- — Produs odorant solid al unui CASf / — 145 — CAT animal numit Castor fiber, din clasa Mamiferelor, care trăieşte în ţările de' nord ale Americei şi Aziei. Castoreul conţine acid benzoic, o materie grasă cristalizabilă (castor ina). asociată cu alte materii grase şi rezinoase, un uleiu volatil, carbonat de a-moniac, etc. Este bun în contra spasmurilor şi pentru a uşura venirea regulelor (e-menagog). — Să dă sub formă de: praf, 5 centigrame până la 1 gr. şi 50 ctgr.; tinctură alcoolică^ 2-5 gr.; tinctură eterată, 2-5 gr.; idrolat, 10-60 gr. “Pe dinafară sub formă de uleiu în ungeri. CASTRAVETE, crastavete (Cucumis satims, fam. Cucurbitaceelor). — Plantă originară din Azia, care să cultivă şi la noi foarte mult pentru fructele sale întrebuinţate în bucătărie (Mai-Iunie). Castravetele are o pulpă sau carne apoasă, puţin hrănitoare, cam greu de mistuit şi fadă aşa că pentru mâncare trebuie să i să pună condimente, sare, piper şi oţet; în schimb însă, castravetele este răcoritor, din care pricină să întrebuinţează *aşa de mult la mâncare, mai ales în poporul nostru, unde să consumă în cantitate foarte mare sub formă de murături. Nu trebuie însă să să facă abuz cu el căci oboseşte stomacul şi ne putem îmbolnăvi, iar în schimb nu ne ajută aproape la nimic, căci el nu este hrănitor. Cu sucul de castravete dacă îi să adaogă untură de porc (axonge), grăsime de vacă, balsam to-lutan şi apă de trandafiri să prepară un fel de pomadă sau alifie cu care să unge pielea iritată, crepată, pârlită, jupuită, dar această alifie să râncezeşte uşor şi nu să poate întrebuinţa decât fiind proaspătă.—La ţară să spală pe obraz cu zamă de castraveţi pentru pârleală, ca să să facă pielea albă. Cârceii fierţi cu vin alb vechiu să beau pentru durere de pântece. Pentru păr la deget (su-gitt, panaraţiu) să vâră degetul şi să ţine o noapte într’un castravete murat. Castraveţii muraţi (acri), prăjiţi cu unt de lemn să pun la udmă ca să dea înapoi. Moarea sau zama de castraveţi muraţi să bea ca curăţenie câte un pahar pe inima goală. Ca să liniştească durerea de cap în timpul frigurilor să taie un castravete în două şi să pune câte o jumăt*ate la tâmplă. CATALEPSIE (grec. katalipsis, dela katalam-vânein, a surprinde, a apucâ.) — Prin acest cuvânt să înţelege o stare nervoasă bolnăvicioasă care să observă foarte rar şi mai întotdeauna la persoanele isterice şi la nebuni. Catalepsia vine prin atacuri; a căror frecvenţă şi durată variează foarte mult. De obicei atacul de catalepsie isbucneşte repede, în mod subit: corpul întreg rămâne în poziţia în care să găseşte în acel minut, şi această poziţie o păstrează în tot timpul atacului, oricât de mult ar ţinea el. Dacă cineva din jurul bolnavului îi schimbă a-ceastă poziţie, ceeace o poate face cu înlesnire, bolnavul păstrează noua poziţie până la sfârşit: să poate dâ capului, trunchiului, membrelor poziţiile cele mai variate, cele mai ciudate, poziţii cu totul contrarii celor obicinuite şi în cari boinavul stă ca şi înţepenit, fără ca el însuşi să-şi poată luâ altă poziţie. In timpul atacului inteligenţa şi senzibilitatea par a fi suprimate : bolnavul stă nepăsător faţă. de tot ce se petrece în jurul lui; el însă nu cade jos, inima lui nu încetează de a bate, plămânii lui răsuflă regulat, toate aceste deosebesc catalepsia de apoplexie, de sincopă (leşin) şi de asfixie. Astfel dară, ceeace caracterizează catalepsia este starea de înţepenire instantanee a muşchilor, cari pentru moment nu mai sunt stăpâniţi de voinţa bolnavului. Catalepsia nu este gravă priii sine însăşi pecât este de gravă prin boala care a produs’o, isteria sau nebunia. Atacurile de catalepsie par a fi produse mai cu seamă de emoţiu-nile morale. Aceste atacuri pot fi produse şi după voinţă, la unele persoane nervoase şi predispuse la ele, după cum poate fi produs somnul sau somnambulismul artificial(vezi Ip-notism şi Sugestiune), din care pricină catalepsia a fost şi este încă mult exploatată de şarlatanii de bâlciuri cari să dau în faţa mulţimii de oameni cari au pe necuratul cu acărui putere pun în ‘ catalepsie pe nenorocitul ce-1 duc cu ei din loc în loc. Un lucru vrednic de însemnat' este uşurinţa cu care catalepticii pot să nu mânânce timp îndelungat; s’ar părea că viaţa este în parte suspendată la ei; astfel câteva linguri de zamă de carne luate în fiecare zi sunt -îndestulătoare traiului lor, chiar când această stare să prelungeşte peste marginile obicinuite. CATAPLASME (dela grec. kataplăssein, a a-coperi, a aplicâ pe deasupra). — Iată un cuvânt care să aude foarte des şi mai în tot locul, cu care mai cu seamă femeile sunt foarte obicinuite, căci ele sunt chiemate să facă cataplasmele. La ţară să cunosc mai mult sub numele de oblojeli. — Cataplasmele sunt nişte doctorii, cari să întrebuinţează pe dinafară, punându-să pe pielea părţii bolnave. Ele să prepară din diferite făinuri, prafuri, foi şi pulpe vegetale cu apă sau cu lapte. Cele mai adeseori cata-plasmele să întrebuinţează pentru umezeala 10 GATA — 146 — CAT A lor, fiind adevărate băi locale, cari să a-plică pe răni, pe inflamaţiuni (aprinderi), pentru ca să liniştească sau să domolească durerile, arsurile şi mâncărimile; pentru aceasta ele să prepară de obiceiu din făină de in, de orez sau chiar de porumb, din scrobeală, din feculă de cartofi, din miez de pâne, lucruri cari au toate însuşirea de a înghiţi apa şi a o păstra mult timp. Ca-taplasmele lucrează după temperatura lor; fiind reci, ele opresc inflamaţia (aprinderea) şi împiedecă formarea puroiului; fiind foarte calde, ele înlesnesc coacerea şi prin urmare formarea puroiului, din care pricină să mai numesc şi maturative (cari grăbesc coacerea) ; fiind calde sau călduţe, ele înmoaie ţăsuturile (sunt emoliente) şi domolesc durerile (calmante). — Unele cataplasme să prepară la rece: cele de făină de muştar (vezi Muştar), cele de cartofi, de usturoiu, de morcovi, cărora căldura le-ar luâ o parte din puterea lor. Cele mai multe cataplasme însă să prepară la cald: cum sunt cele de făină de in, cari să întrebuinţează mai mult decât toate şi cari să prepară astfel: să amestecă 2 părţi de făină de in (cam 120 grame pentru o cataplasmă obicinuită) cu 3 părţi apă rece şi apoi să fierbe amestecând într’una cu o lingură ca la mămăliguţa pripită ; vom căuta ca să nu fie nici prea a-poasă (subţire), nici prea vârtoasă, ci potrivită. Cataplasma astfel preparată să întinde între două cârpe de bumbac sau de pânză de in, ori de tifon îndoit în mai multe; cataplasma trebuie să fie întinsă mai groasă pentru ca să nu să ( răcească iute; apoi fiind gata, ea să aplică pe partea bolnavă, de care să leagă cu o batistă, cu un tulpan, cu un colţar (triangul) sau cu o faşe, după cum este şi locul pe care să aplică. Cataplasmele de scrobeală (amidon), de feculă de cartofi, de făină de orez, de miez de pâne să prepară ca şi cele de făină de in. Pentru ca să fie cataplasmele mai emoliente să pot face în loc de apă cu lapte, sau cu apă în care s’a fiert mai întâiu capete de mac, rădăcină de nalbă, etc., sau să mai poate turna pe cataplasme 20-30 picături de laudan. Pentru ca să lucreze cataplasmele trebuie schimbate des; cele de făină de. cartofi şi de scrobeală fiindcă să usucă iute pierzându-şi apa prin evaporare; acele de făină de in fiindcă să înăcresc repede şi încep să miroasă, devenind iritante pentru părţile pe cari să aplică. Prin urmare cataplasmele să vor schimba îndată ce încep a să răci, la 2-3 ore. Pentru ca ele să să răcească mai încet; prin urmare să ţină mai mult este bine să le acoperim cu o gutapercă îndoită sau cu o pânză cerată.— La ţară să mai fac cataplasme din tăriţe, cari să fierb cu apă, cu zamă de nalbă sau cu lapte, şi cari sunt foarte bune. Cataplasme de mere coapte sau fierte; de foi sau de flori de .nalbă şi de lăptucă, etc.; de foi de măsălariţă (iosciam), de mătrăgună (beladonă), de laur (datura stramonium), de cucută (cicutS), cari sunt foarte bune contra durerilor. De asemenea să întrebuinţează mult şi cataplasmele de ceapă coaptă. — Toate cataplasmele aci pomenite sunt calmante şi maturative, adecă cari grăbesc coacerea. Cataplasme astringente sunt acele cari să întrebuinţează pentru a goni sângele din un loc oarecare şi sunt întotdeauna reci. Aceste cataplasme pot fi numai nişte cârpe înmuiate în apă de plumb cari să aplică pe partea inflamată şi cari să schimbă când încep a să încălzi. Cataplasme revulzive sunt acele cari trag sângele din o parte a corpului în altă parte, dela cap la picioare, din adâncime la suprafaţă. Acestea să fac de obiceiu cu făină de muştar (vezi Muştar), cari să numesc şi sinapisme. La ţară să mai fac cataplasme revulzive cu usturoiu, cu piper şi oţet, cu hrean şi oţet, cari pot aduce bune servicii în multe cazuri de junghiu sau de durere. CATÂR (dela grec. katârroos, scurgere), ca-taroiu, guturaiu, troahnâ.—Rar să întâmplă ca cineva să scape din iarnă fără guturaiu, mai ales din iarnă, căci această supărătoare boală o poate avea omul şi în celelalte anotimpuri. De aceea nu este greu de a cunoaşte un catar sau o troahnă, care constă întro creştere trecătoare a cantităţii lichidului care să găseşte de obiceiu la suprafaţa membranelor numite mucoase, cari căptuşesc pe dinăuntru organele noastre. Nasul are o mucoasă care în totdeauna dă un fel de umezeală, fără de care nu am putea avea miros; bronchiile (vezi acest cuvânt) au o mucoasă al cărei lichid o ţine în stare de umezeală trebuincioasă; tot aşa urechea, stomacul, beşica, etc. au câte o căptuşeală de aceeaşi natură, care în totdeauna, dă un lichid neaparat de trebuinţă pentru împlinirea slujbii lor. Acum, când cantitatea acestui lichid să măreşte mult, catarul este gata, aşa că avem un catar de nas, de ureche, de piept (bronchii), de stomac, de beşică. etc. şi atunci omul ca să să mai curăţe de acest lichid trebue să-şi sufle mereu nasul, să tuşească şi să scuipe pentru aşi curăţi pieptul, etc. De obiceiu însă când zicem numai simplu catar CATĂ — 147 - CATI înţelegem pe acela al bronchiilor, catar bronchic sau pulmonar, care cele mai de multe ori este însoţit şi de catarul nasului adecă de guturaiu (vezi Coriză), şi atunci avem guturaiu cu tusa. — Catarul bronchic rar vine deodată fără să fie precedat de vr’un alt semn de boală : cele mai adeseori el să desvoltă în urma unei sau mai multor bronchite (vezi acest cuvânt), acute sau cronice, cari lasă după ele obiceiul unei scuipâri mai mult sau mai puţin mare. Această scuipare (expectoraţie) să face la început la un ceas oarecare din timpul zilei, sau de mai multe ori pe zi, apoi cu timpul să stabileşte o regulă oarecare, adică de a avea numai două accese în 24 ore, unul dimineaţa şi celalt seara. După o tusă mare, în timpul căreia faţa să învineţeşte şi respiraţia să face aşa de greu în cât să pare că este o adevărată sufocaţiune, bolnavul începe să scuipe o mare cantitate de lichid incolor, filant, transparent, spumos, care seamănă cu albuşul de ou subţiat cu apă. Uneori acest lichid este amestecat cu scuipat mai gros, opac şi galbin-verzui. In timpul dintre accese, cari sunt mai dese şi mai mari iarna, când timpul este umed, bolnavii sunt sănătoşi. Catarul prin sine însuşi nu este grav, dar este supărător şi obositor şi poate să devie primejdios când este întreţinut de o bronchită cronică care n’a fost destul de îngrijită, pentru care trebuie căutat cu orice preţ ca bolnavul să scape cât să poate mai iute atât de catar cât şi de bronchită* Pentru aceasta să recomandă gudronul sub toate formele (apă de gudron, elixir, sirop, în inhalaţii), sirop de codeină, sirop diacod simplu sau cu sirop de tolu, din când în când vomitive (ipeca)j muştare la pulpe sau băi de picioare cu muştar, ventuze (păhare) uscate pe piept, vezicători volante de mai mai multe ori repetate, apoi. apele sulfuroase (Eaux-Bonnes, Govora, etc.) în băuturi, inhalaţii sau pulverizaţii. CATÂR DE NAS. — Caută la Coriză. CATARACTĂ (dela grec. katarrăktis, cădere de apă), perdea. — In stare normală lumina pătrunde în ochi prin o ferestruică numită pupilă şi traversează succesiv mai multe straturi transparente, între cari este o lentilă numită cristalin, până ce ajunge în fundul ochiului, pe retină, pe care ea desemnează chipul obiectelor pe . cari le vedem (vegi Ochiu). In boala numită cataractă sau perdea, cristalinul nu mai este transparent ci devine opac prin formarea pe loc a unor părticele solide sau a unei substanţe molatice, sau a unor picături u-leioase, dispuse sub formă de stea, de tri-angul, etc. De unde rezultă că lumina fiind împiedecată în drumul ei spre fundul ochiului, vederea obiectelor exterioare este micşorată sau nimicită după cum cristalinul a devenit opac numai într’o parte sau peste tot. Perdeaua nu să face repede, dintrodată, ci de obiceiu pe încetul; vederea începe mai întâiu să slăbească, adecă bolnavul vede lucrurile ca printr’o ceaţă, ca printr’o sită; de multe ori în loc de un lucru ved£ două, trei şi chiar mai multe; lumina unei luminări îi să pare întinsă, difuză, puţin fixă, tremurătoare, ca şi cum ar fi încunjurată de un glob. Lucrurile sau persoanele aşezate la o parte sunt mai bine văzute de cât acele ce sunt drept înaintea ochiului; vederea este mai bună la întuneceală, spre însărate, la umbră, pe timp noros, decât când soarele luminează cu putere, ceeace face ca bolnavul să meargă atunci cu capul plecat în jos. Când cristalinul este cu totul opac, atunci bolnavul nu mai vede de loc, nu mai poate deosebi nici un lucru, are numai zarea luminii, adecă simte când este ziuă sau noapte. Ca tratament nu este decât numai operaţia, adecă extracţia cataractei, care este afacerea doctorului specialist, singurul în stare de a şti când şi cum trebuie făcută această operaţie. Tot ce putem recomanda acestor bolnavi'este ca să nu umble prin babe, să nu-şi puie nimic în ochi decât numai ceea ce le dă doctorul, până vine momentul operaţiei, adecă până când perdeaua este coaptă si să poate scoate. CATECHO. — Este un suc care să scoate din Areca Catechu (fam. Palmirelor) şi Aca-cia Catechu (fam. Leguminoaselor), cunoscut în băcănii sub numele de Kiat-hindi. Acest suc astringent şi tonic să aduce în bucăţi solide, cubice, de coloare roşie închisă pe dinafară şi cafenie pe dinăuntru; fără odoare, gust astringent, cam dulce la început, apoi cam amar; conţine ud tanin special: catechină. Să dă sub formă: de praf, 50 centigrame până la 8 grame; de tine-tură (l/5); 30 gr.; de sirop, 20—150 gr.; de pastile, de câte 10 centigrame una; de tiza/ne din 10 la 1000. Pe dinafară 2-4 gr. la 100 în injecţiuni. Să rocomandă în dia-reie (urdinare), în boalele de gură şi de gât cu tendinţă spre emoragie, umflarea şi înmoierea gingiilor, scorbut. CĂŢEL DE FRASIN sau Căţelul Frasinilor. Caută la Cantaride. CĂTINĂ- — Caută la Holeră. CAtfe - 148 — CAUT' GITRÂN. —r' Caută la Gudron. | - CĂTDŞNICĂ SÂLBÂTICĂ. - Caută la Unguraş. [ CAUCIUC, gumă elestică sau gumi elas- \ tic. Este sucul îngroşat care să scoate prin'tăieturi făcute în trunchiul, unor arbori sau arbuşti din America. Acest suc este alb şi lăptos când curge din copac şi este adus în Europa sub formă de butelii mici, de coloare închisă sau roşietică. Cauciucul după ce să curăţă în Europa devine alb, rezistent,- foarte elastic, fără miros, fără gust, nu să strică la aer, nu să topeşte în apă,- dar să înmoaie: în.,.apă fierbinte; la frig să întăreşte, iar la căldură să înmoaie ; însă după ce a fost vulcanizat, adecă .supus la acţiunea sulfului (a pucioasei) îşi păstrează elasticitatea la orice temperatură. Cauciucul fiind elastic şi flexibil este foarte bun pentru fabricarea multor instrumente de medicină şi de chirurgie, şi anume: sfârcuri de ţâţă (biberoane), denturi, ciorapi pentru' varice, perini umplute cu aer, saltele umplute cu apă, pungi pentru ghiaţă, diferite încingători ortopedice, etc. Cauciucul fiind impermeabil, adecă nepătruns de apă sau de oricare alţ lichid, să întrebuinţează şi la prepararea stofelor cari să pun în patul copiilor, a bolnavilor şi răniţilor, pentru a apărâ saltelele şi perinele de a să udâ sau murdări (muşamale). Tot din cauciuc să mai fac şi mantale de ploaie, cari sunt bune cu condiţie ca să nu le purtăm, prea mult şi numai când avem neaparată trebuinţă de ele, căiţi dacă sunt bune pentru ca ploia să nu pătrundă până la piele, ele . împiedecă în acelaş timp eva-poraţia .lichidelor, a sudoarii care iasă din corp, ceeace nu este bine pentru sănătate. Tot din cauciuc să mai fac diferite canule, sonde, bugii, lighenaşe şi tuburi de drena-, -giu, de irigatoare, etc. Tu unele boale de piele, cum este eczema, să aplică cauciucul peste partea bolnavă ca s’o izolăm (despărţim) de aer, de atingerea aerului. Aplicat pe piele, cauciucul înteţeşte eşirea su-doarii (transpiraţia), pe care o împiedecă de a să evaporă. CAUSTICE şi COROZIYE. — Substanţe cari au însuşirea, de a arde sau a nimici ţăsăturile pe cari şă aplică. Unele ard numai pe deasupra, superficial, şi să numesc cateretice, altele ard adânc, producând escare (vezi acest: cuvânt) şi să chiamă escarotice. Cele dintâiu să întrebuinţează pentru a înfrânâ o creştere prea măre a mugurilor eărnoşi dintr’o rană .sau pentru a nimici un neg; lucrarea lor arzătoare este mică, moderată, din cauză că sunt puţin caustice, cum este alvmrt calcinat (piatră acră arsă), sau fiindcă să întrebuinţează în cantitate mică şi numai prin o simplă ' atingere repede, cum sunt: nitratul de argint (piatra iadului) şi acidul azotic (apa tare) şi acidul cromic. Causticele propriu zise sunt: fierul roşu, acidele tari, clorurul de antimoniu, pasta arsenicală, potasa caustică, calcea (-varul nestins), amoniacul concentrat (vezi cuvintele cu cursive), cari produc escare.— Otrăvirea cu caustice acide şi cu alcali are următoarele semne: dureri foarte mari pe tot locul pe unde au trecut causticele, dela gură până la stomac, dar mai cu seamă la lingurea. Urmele arsurii să văd pe buze, în gură, sub forma unei cojiţe mai mult sau mai puţin groasă de substanţă mortificată, care poate fi negricioasă (acid sulfuric sau vitriol), gălbuie (acidul azotic sau. apă tare), albă (acidul cloridric), cenuşie (potasă, amoniac). — Tratamentul, In otrăvirea cu acide vom dâ doze mari de apă de săpun şi de unt de lemn. Bicarbonat de potasă, de sodă, carbonat de amoniac sau chiar leşie comună cu sodă mult diluată cu apă; magnezie sau apă de var. Lapte, unt de lemn, apă albuminoasă tizană de, săminţă de in şi de gumă. Injecţii sub piele cu morfină muriatică. In otrăvirea cu alcali,, cu' amoniac să va dâ oţet cu apă, zamă de lămâie sau de portocale; âeid acetic sau ori care alt acid diluat cu apă multă. Băuturi emoliente, apă albuminoasă (cu albuş de ou), lapte, zamă, de orz, unt, do lemn etc. Pentru dureri injecţii sub piele cu morfină. CAUTERE şi CAUTERIZAT» — Sunt anume instrumente, numite cautere, cu cari să ard adecă să cauterizează în mod superficial ţăsăturile. Intre aceste avem galranoectu-terul: Un fir de platină Care să înroşeşte cu ajutorul unei pile electrice cu bicromat de potasă; să .întrebuinţează mai cu seamă in tumorile limbii şi ale «olului mitrei; tăind cu acest instrument să împiedecă emoragiile (curgerea de sânge) şi să previn durerile cari urmează după operaţie. Cel mai întrebuinţat este cauteml lui Paquelin sau termocauterul, ca,re este bazat pe însuşirea care o are. platina de a con-densâ, pe când este încălzită până la roşu, în mare cantitate vaporii şi gazurile, şi de a rămânea incandescentă tot timpul ’ cât vin în atingere cu ea vaporii unei esenţe minerale (benzină), împinşi cu ajutorul u-nui suflător. Mulţumită acestui instrument să pot face în câteva clipe o mulţime , de puncte de foc, cari sunt cu atât mai puţin CAZE 149 — CRAP dureroase cu cât platina este mai mult încălzită, până la al& înainte de a face a-ceste puncte de foc este bine ca locul să fie spălat cu o soluţie de sublimat coroziy (1 la 1000); iar după ce s’au făcut punctele să să pună îndată cârpe înmuiate tot în sublimat, durerea scade şi trece repede. Dacă yrem ca punctele de foc să nu fie de loc dureroase, punem mai întăiu pe acel loc timp de 10 minute o cârpă udată cu 1-2 grame de gaiacol şi peste ea o bucată de tafta gumată. Aceste puncte sunt foarte bune la junghiuri învechite, la dureri reumatice, la artrite uscate, la idartroze. Când n’avem la îndămână nici galvanocauter, nici termocauter şi este neapărată trebuinţă să ardem pentru a opri o curgere de sânge (emoragie), o muşcătură de animale turbate sau veninoase, ne putem servi cu orice metal, cu. orice fier ne cade în mână, o foarfecă, un cuţit, o pilă, un cleşte de sobă, o pensă, un cuiu sau un ac cu gămălie vârât în o bucată de lemn ca să-l putem ţine în mână; încălzim fierul sau obiectul cu care vrem să ne servim punându-1 în jeratic sau când e mai mic la o lampă de spirt şi când este roşu îl punem repede pe locul acela. Cu un ac cu gămălie putem arde negii de pe mâni sau din alte părţi. ' CAZEINĂ. — Caută la Lapte. CAZEINĂ VEGETALĂ' — Caută la Legumină. GEAGÂR. — Caută la Strabism. CEAFĂ, greabânu gâtului. — Partea dinapoi si de sus a gâtului (vezi Gat). CEAIU. — Să numeşte astfel productul vegetal preparat din frunzele arbustului Thea chinensis, din fam. Teaceelor. Acest arbust originar din părţile continentale sau insulare din extremul orient al Aziei (China, Japonia) să cultivă astăzi şi în America (Brazilia, Statele Unite, etc.). Frunzele preparate să întrebuinţează pentru a face prin in-fuziune o băutură foarte mult întrebuinţată şi cunoscută sub numele de ceaiu. In comerţ să cunosc două feluri de ceaiu: ceaiul verde şi ceaiul negru, cari diferă între ele după modul de pre-paraţiune, iar numeroasele varietăţi ale acestor două feluri depind de eta- Fig. 33, Ceaiu. tea frunzelor şi a arbuştilor precum şi de diferitele feluri de preparaţiune. Ceaiul are un gust şi un miros plăcut care să dato-reşte unui uleiu esenţial gălbui; el conţine şi un alcaloid numit teină, care este identic cu cafeina; el mai conţine ianin şi un principiu azotos, analog cu caseina din lapte etc. Proprietăţile ceaiului să apropie mult de ale cafelei, însă el este mai excitant şi mai puţin hrănitor. El stimulează funcţiunile digestive, circulaţiunea sângelui, se-creţiunile, căldura animală şi facultăţile intelectuale. Dacă să ia în doză moderată el grăbeşte mistuirea, respiraţiunea şi circulaţiunea, face ca omul să asude şi savu-rineze mult, iar mintea o ţine deşteaptă. In doze mari şi repetate ceaiul produce insomnie (nedormire), nelinişte, tremură-turi, bătăi de inimă. Ruşii, Englezii, Olandezii şi toate popoarele cari locuiesc în ţările nordice şi friguroase consumă foarte mult ceaiu, pe cari î\ beau şi la masă şi printre mese, pentru a suplini vinul pe care nu-1 au şi pentru a să încălzi. La noi încă să consumă mult, dar numai în oraşe de oarece la ţară încă nu a pătruns; mulţi iau dimineaţa numai ceaiu, dar mai bine fac acei cari îl iau amestecat cu lapte. Ca regulă igienică vom aminti aceea că nu este bine să abuzăm de ceaiu, să-l bem mai rar, mai slab, în cantitate mică şi mai mult iarna. Cei ce sufer de boale de inimă, de nervi, de insomnie, de tremurături să să ferească de el. In medicină ceaiul să întrebuinţează în cazurile de mistuire grea, provenită din încărcare de stomac, în acest caz să bea o ceaşcă de ceaiu simplu, fără lapte, sau cu o linguriţă de rom; la începutul pojarului şi scarlatinei ceaiul este bun pentru a înlezni eşirea erupţiunii producând năduşeală-; îu cazurile de răceală de asemenea este bun. Ceaiul să prepară turnând o jumătate litru de apă fierbinte peste 2-4 grame de frunze. CEAIU. — Caută la Infuziune. CEAIU DE PIEPT. — Caută la Flori, Flori PECTORALE şi PECTORALE. CEAIU DE SAINT-GERMAIN. — Este un purgativ uşor de luat compus din frunză de si-namichie, flori de soc, săminţă de anason şi de fenicul (molurâ), şi din cremo-tartar. Să vinde în comerţ în pachete de câte 5 grame ; din cari să face ceaiu turnând apă fierbinte peste el; să să beie 2-5 ceşti. CEAPĂ (AUium cepa, fam. Liliaceelor).— Plantă erbacee bulboasă cu miros particular, care să cultivă din vechime pentru CEAP — 150 — CEFA trebuinţele bucătării (Iunie-Iulie). Ceapa conţine o esenţă sulfurată, iute, căreia îi să datoreşte mirosul său înţepător şi însuşirea de a irită ochii până la lacrămi. Prin fierbere şi prăjire ceapa îşi pierde o parte din iuţeală aşa că să poate întrebuinţa ca condiment în o mulţime de sosuri şi de mâncări (stufat, etc.) sau sub formă depi-reuri. Ceapa gătită are cusurul de a produce râgăituri neplăcute. Ceapa crudă este iritantă şi toţi cei cu stomacurile delicate să vor feri de ea ; ceapa pusă în mâncări este bună şi le dă un gust plăcut. — La ţară ceapa să întrebuinţează foarte mult ca doctorie, atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară. Pentru tusa copiilor mici să face următorul leac: să ia o ceapă, să scoate inima ei pe la rădăcină şi locul gol să umple cu miere de albine astupându-să iar cu rădăcina tăiată ca să nu răsufle, apoi să pune ceapa în spuză ca să fiarbă, după care să lasă să să răcească şi pe urmă să goleşte din ea mustul care să dă copiilor cu linguriţa, din când în când câte una. Pentru tuşea cu năduf să stoarce mustul din ceapă, să amestecă cu zahăr candel şi să bea cu linguriţa. Pe dinafară ceapa să întrebuinţează în buboaie şi anume să ia o ceapă să coace în spuză, să scoate miezul şi să pune în scobitură o bucăţică de lumânare de seu, să leapădă coaja şi aşa caldă cum este să pune câte o foaie pe buboiu; ea să mai întrebuinţează la gâlci, sur-pături (ernie), durere de pântece, năjit, guturaiu, răni, înţepături de albine, de viespi, în co-leră chiar, sub diferite forme şi preparaţiuni. CEAPĂ BLÂNDĂ. — Caută la Praz. CEAPA CIORII.—Caută la Brânduşă de toamnă. CEAPĂ DE MĂRE (Scilla maritima} fam, Liliace-elor).— Plantă erbacee bulboasă originară din regiunea medite-raniană (Mai-Iulie). In medicină să întrebuinţează numai bulbul al cărui principiu activ să numeşte scili-tină. Ceapa de mare este cel mai puternic diuretic cunoscut; ea lu- TTlî ^ QA « X J 84. — Ceapă de mare. C el î c& 1. Tige inflorită — 2. Bulb. excitant, expectorant. Adeseori să asociează cu digitala. Să dă sub formă de: extract alcoolic, 2-20 centigrame ; oximel scilitic, 15-80 gr.; praf, 10-30 centigrame; tinctură, 1-5 gr.; vin 10-60 gr.; vin compus, 15-60 gr.; oţet,, 10-30 gr.; iar pe dinafară sub formă de liniment. CEARĂ (Lumânări de). — Caută la Iluminat. CEAS RĂU. — Caută la Accident şi Epilepsie. CEATĂ, negară, pâclă.—In totdeauna aerul atmosferic cuprinde o parte de. aburi de apă. Când aceşti aburi sunt în cantitate mai mare şi să îndeasă mai mult, formează un fel de picături foarte fine, foarte mici, cari plutesc în aer aproape de suprafaţa pământului şi turbură aerul aşa de mult încât nu .mai putem vedea departe, uneori nici la trei paşi, atunci zicem că este ceaţă. Dintre toate oraşele mari din lume nici unul n’are ceaţă aşa de multă ca Londra, unde ea să amestecă şi cu fumul dela fă-brici. La noi încă avem mai de multe, ori în cursul anului ceaţă sau pâclă, care este foarte nesănătoasă. Această pâclă răceşte iute corpul şi când respirăm cu gura deschisă ea merge deadreptul în gât în răsu-flătoare (laringe) şi în bronchii (plămâni) producând durere de gât (angină catarală şi amigdalită),*%răguşeală (laringită) şi tusă (bronchită). Când nu respirăm cu gura deschisă şi aşa este bine să facem în totdeauna, dar ne plimbăm mult timp prin ceaţă, ea ne răceşte picioarele şi pătrunde prin haine până la piele, putând să răcim tot aşa de rău şi să căpătăm pe lângă cele de mai sus şi vr’un junghiu (pleurezie) şi chiar aprindere de plămâni (pneumonie). Afară de aceasta, negura mai poate fi încărcată cu tot felul de microbi şi germeni de boală, astfel că respirând’o pe ea înghiţim şi pe aceştia şi putem capătâ febră tifoidă, difterie, etc. Pentru a ne apăra de toate acestea cel mai bun lucru este ca să nu ieşim din casă când este pâclă, mai ales când nici nu prea ne simţim bine sau când tuşim, sau când suntem predispuşi la boale de gât şi de piept. Dacă suntem siliţi să ieşim, atunci să căutăm să nu vorbim pe drum, să nu deschidem gura, ţinând o batistă la gură, vom merge repede fără să ne oprim pe drum, vom căuta să fim bine îmbrăcaţi şi hainele bine încheiate. Făcând toate acestea cu sfinţenie vom scăpa uşor de ori ce pâclă. CEFALALG1E (dela grec. kephali, cap, şi al-gos, durere) şi CEFALEE- — Durerea acută CEFA — 151 — CEEC de cap să cliiamâ cefalalgie şi cea cronică să numeşte cefalee (vezi Durere de cap). GEFALOPINĂ. — Soluţiune uleioasă a substanţei nervoase proaspete (mielină, leci-tină); nu cuprinde albuminoide. Poate fi injectată în doze mari fără ca să provoace reacţiune locală. Să recomandă în contra nevrasteniei, isteriei, coreei, nevralgiei, etc. CELER- — Caută la Ţelină. GELPERIT- — Caută la Sifilis. CENTAUREA BENEDICTA. — Caută la Schinel. CENTADREA PHRYGIA. — Caută la Dioc. CENTENARI (lat. centum, sută). — Cei cari au împlinit o sută . de ani să pot numi cu mândrie centenari. Am zis cu mândrie, căci puţini sunt acei feliciţi, muritori cari ajung această vârstă şi mare lucru este să tră-eşti o sută de ani şi mai mult! In-cărţile sfinte să povesteşte de mult pomenitul Mat-husalem, care ar fi trăit, nici mai mult nici mai puţin decât 969 ani, apoi mai sunt şi alţi patriarchi cari ar fi trăit aproape tot cam atâta; nouă însă nu ne vine a crede că anii pe vremurile acele ar fi fost tot aşa de lungi ca anii noştri; dar s’o lăsăm încurcată, căci nu e bine să ne atingem de cele sfinte. In timpurile mai apropiate de noi să pomenesc următorii centenari vrednici de a fi trecuţi la nemurire: Henric Ienkins, un englez care a murit la 1670 în etate de 169 ani, şi care pe când atingea suta înnotâ apa. în susul ei: — Surrington din Norvegia care a murit în 1797 în vârstă de 160 ani şi a cărui fiu mai mare avea 108 ani pe când fiul cel mai mic n’a-vea decât 9; — Giirger Duglas, mort în Germania în 1796 la 120 ani, care a avut 8 copii din căsătoria a treia pe care a fă-cut’o la etatea de 85 ani; — doctorul fran-ces Dufournel, care şi-a rupt gionata la 101 ani şi care a avut cinstea să fie dus înaintea împăratului Napoleon în 1810, pe când avea 112 ani, a murit numai peste 8 ani, având împliniţi 120 ; — Politiman, un chirurg care s’a născut la 1685 şi a murit la 1825 în Lorena, în etate de 140 ani, operând, să zice, în ajunul morţii o femeie atinsă de rac. In 1881 s’au numărat în Europa 3108 de centenari (1244 bărbaţi şi 1864 femei) la o populaţie de 242 milioane de locuitori. Cei mai puţini centenari erau în Belgia, Danimarca şi Elveţia. In New-York tot pe vremea aceea trăiau 29 de centenari. In Paris a murit în anii din urmă învăţatul chimist Chevreul care trecuse de 102 ani, ceea ce dovedeşte că munca cu mintea nu scurtează viaţa şi că mai iute moare leneşul. La noi Komânii* fără să-i putem numără, încă să găseşte pe ici şi colo câte un sutaş şi îmi pare rău că n’am putut dă de o statistică oficială ca să mă slujesc de ea la scrierea acestui articol. Dacă cefcetăm traiul bătrânilor trecuţi de sută la toţi găsim o viaţă liniştită, fără multe emoţiuni, cât să poate de cumpătată şi foarte regulată. Acest lucru trebue să ni-1 însemnăm şi să ducem aceeaşi viaţă dacă vroim să atingem suta (vezi Longevitate). CEP (A dâ). — Caută la Paracenteză. CERAT. — Medicament compus din ceară albă şi uleiu de migdale dulci, la care să mai pune şi puţină apă de trandafiri pentru miros, uneori şi puţin carmin la pomada ce să pune la buze. Ceratul să întrebuinţează numai pe dinafară, producând o simţire de răcoreală plăcută şi când vroim să fie mai calmant putem să-i mai adaugăm laudan/ extract de opiu sau de beladonă. Ceratul să pune pe tot felul de răni sau răniri, la arsuri, la sgărieturi şi crepături de piele, etc. Nenorocirea este că ceratul să râncezeşte de grabă şi atunci în loc să calmeze irită rănile, din care pricină nu să mai întrebuinţează astăzi, înlocuindu-să cu glicerină sau vaselină cari sunt mai bune. CERB. — Caută la Corn de cerb. CERC, bandaj erniar. — Caută la Ernie. CERCEI. — Obiceiul de . a purta cercei trebuie să fi rămas din vremurile de demult, pe când lumea trăia în stare de sălbătăcie. In adevăr, cerceii să pot compara cu inelele pe cari Indienii şi mai ales femeile lor le poartă ca podoabă la nas şi la urechi; inelul dela nas fiind supărător când îşi curăţă nasul şi la guturaiu, Europencele au păstrat numai podoabele dela urechi. Când să pătrund urechile la o fetiţă, de multe ori să întâmplă că înţepătura să vindecă numai în partea de sus, iar în partea de jos, unde apasă cercelul să inflamează şi face puroiu. In acest caz lucrul cel mai bun de făcut ar fi să să scoată cercelul, dar de frică să nu să închidă gaura, îl lasă acolo orice s’ar întâmpla, şi atunci vindecarea să face foarte greu şi târziu. Adeseori rana nu să vindecă pe deplin nici odată, ci ve-cinic face puroiu, şi atunci tot purtând cercelul, gaura să tot măreşte în jos, să lungeşte din ce în ce până ce să despică în două sfârcul urechii, şi atunci tot din spirit de cochetărie să face o altă gaură alături; s’a văzut astfel urechi pătrunse de trei ori. La mulţi copii, mai ales scrofuloşi, CIRC s’a văzut diferite boale de piele provenite din pătrunderea urechilor; între altele este' eczema, care începând dela rană să poate întinde pe tot corpul. Cel mai bun lucru de făcut ar fi să nu să mai poarte cercei, iar cu preţul solitarilor să să facă opere de binefacere, CERCELUŞI. — Caută la Mărgăritărel. CEREALE- — Zeiţa bălană a agriculturii la strămoşii noştri Romani să chiemâ Ceres şi în cinstea ei s’au numit cereale toate plantele cari să cultivă pentru ca grăunţele lor să slujească la hrana omului. Grăunţele aceste trebuie mai întâiu să fie măcinate, ceea ce face să să deosebească coaja sau tăriţeU de miez, care singurul este bun pentru hrană şi care constituie făina, din care să face pânea, mămăliga şi diferitele paste alimentare (vezi aceste cuvinte). Partea de căpetenie a grăunţelor cerealelor este o substanţă numită gluten, care cuprinde azot, ceeace face ca ele să să a-propie întru câtva de alimentele luate din regnul animal (vezi Alimente), şi cu cât aceste grăunţe conţin mai mult azot cu atât sunt mai hrănitoare. Din acest punct de vedere grâul să află în frunte, iar la coadă orezul. Celelalte părţi cari afară de gluten să mai găsesc în grăunţele cerealelor sunt: amidon (scrobeală), substanţe grase, gu-moase şi zaharate. — Să vedem acum cari sunt cerealele întrebuinţate: 1. Grâul, care este cel mai bogat în gluten şi din care să face pânea şi pastele alimentare (vezi Pane). 2. Săcara, care este mai săracă în gluten şi cu care să hrănesc mai mult locuitorii săraci. Cate odată pânea de săcară este recomandată de doctor (vezi Pâne). 3. Orzul, care la noi să dă numai la animale serveşte la alimentaţia popoarelor din nordul Europei. El mai slujeşte şi la fabricarea berii. Pânea care să face din orz este grea. Orzul curăţit de coaje şi spălat să numeşte arpăcaş, care să pune în supă. Orzul curăţit de coji şi sdrobit mare constituie un fel de uruială din care să prepară o gargară şi o băutură (tizană) răcoritoare (30 grame la un litru de apă fierbinte). 4. Ovă-sul la noi să dă la animale. In Franţa din făina de ovăs să face o fiertură pentru copiii mici care este uşoară şi hrănitoare. Bretonii şi Scoţienii încă să servesc mult de ovăs în hrana lor, dar nu fac pâine din el. 5. Porumbul conţine substanţe grase în cantitate mare şi este temeiul hranei ţăranului românj din făina lui să face vestita mămăligă. Să mai întrebuinţează la îngrăşarea animalelor (vezi Mămăliga şi Porumb). 6. CEEU Orezul care serveşte la alimentaţie $â întrebuinţează şi îfi medicină (vezi Orez). CEREBRALĂ (Materie). Să întrebuinţează substanţa cenuşie a creerului mic dela viţel. Productul curăţit de grăsime şi uscat să dă în contra neyrasteniei. Să întrebuinţează în injecţiuni sub piele un estract lichid sterilizat al substanţei cenuşii (Cere-brină sau Cerebrenină). In Franţa să întrebuinţează acelaşi estract preparat cu substanţa cenuşie dela berbec. Doza pulverii: 2-4 grame pe zi. CEREBRII. — Caută la Creer. CERUL GURII, palat (lat. palatum). — Partea de sus a cavităţii bucale să numeşte cerul sau palatul gurii. El să compune din o parte anterioară, care este tare, osoasă, formând un fel de boltă, şi din o altă parte cărnoasă, membranoasă, numită vălul palatului sau vălul palatin, care este mobilă (să mişcă). Marginea de sus a vălului este prinsă de marginea de dinapoi a bolţii; marginea de jos are la mijlocul ei un fel de prelungire numită om uşor (împărătuş sau luetă); iar marginile laterale să continuă fiecare cu partea cea mai depărtată a limbii prin două indoituri, numite stâlpi sau pilieri, cari mărginesc o gropiţă triunghiulară ' în care să află aşezată amigdala. Rolul bolţii palatului este de a oferi limbii un sprijin rezistent pentru masticaţiunea(mestecsLTea,, mor-folirea) alimentelor, cari după ce au fost tăiate şi îmbucătăţite de dinţi şi măsele sunt sdrobite asupra acestui plan osos. A-fară de aceasta, bolta palatului ajută vorbirea, modificând şi întărind sunetele cari vin din laringe (rezi acest cuvânt). Vălul palatului şi omuşorul, mulţumită însuşirii lor de a să mişcă, servesc de capac între fundul gâtului şi partea de dinapoi a nasului; capac care în momentul când mâncăm şi bem să ridică şi închide orificiul ca să nu să ducă mâncarea şi băutura pe nas. Cei ce au fost bolnavi de sifilis (cel perit), care le-a ros şi găurit vălul palatului, înghit foarte greu şi de obiceiu mâncarea le dă pe nas, de asemenea ei vorbesc pe nas. Rănirile uşoare ale vălului palatin să vindecă uşor, repede, mai ales cele cari rezultă din o înţepătură sau tăietură făcută cu vr’un os ascuţit, sau cu vr’un ac, cuiu, etc. Nu tot astfel este cu rănirile produse prin armă de foc, cari sunt cu mult mai grave şi pentru cari trebuie să să chieme doctorul cât să poate mai grabnic. Infla-maţiunile cerului gurii să vor trata ca toate celelalte inflamaţiuni (vezi Angină, Gură). CERUZĂ. — Caută la Plumr. — 152 — CE8V — -169 - CHIM CESYM. — Caută la Coapsă. CE7ENĂ, CETINI — Caută la Ienupăr. CETEN DE NEGI. - Caută la Sabină. CETRARINĂ. — Caută la Muşchi creţi. CHALÂZION (dela grec. chalaza, grindină), granulom. — Mică umflătură (tumoră), de mărimea unui bob. de grindină, care să iveşte la pleoape (vezi Ochiu, Boale de). CHAULMOOGRA. — Caută la G-ynocardia o- DORATA. CHEAG. — Să numeşte astfel o masă roşie gelatinoasă în care să transformă sângele închegându-sâ (coagulându-să); în termin medical să zice coagul (vezi Sânge). Cheagul opreşte curgerea de sânge astupând vasele, la înccput în mod vremelnic apoi în mod definitiv prin un fel de transformare fibroasă (vezi Tromboză). CHEDICUŢĂ- — Caută la Pedicuţă. CHEFIR sau KEFIR. — Băutură alimentară preparată cu lapte de vacă, fermentată sub influinţa contactului cu grăunţe de che-fir, o ciupercă specială numită dispora cau-casia. Chefirul este cu atât mai bogat în alcool cu cât s’a lăsat să dureze mai mult timp jermentaţiunea; după 24 ore să obţine chefir slab, după 48 chefir mijlociu şi după 3 zile chefir tare. Doză: 1-2 păhare până la 3 sticle pe zi. Să recomandă în boalele de stomac şi în cazurile de slăbire (vezi Lapte). CHEIA. — Mănăstire de călugări în munţii Prahovei; localitate de vilegiatură, la ’ 3- ore de Vălenii de munte. Clima plăcută; împrejurimile păduroase şi muntoase, pitoreşti. CHEILOPLASTIE (dela grec. che'dos, buză, şi plassein, a forma). — Refacerea buzei în cazurile de pierdere de substanţă. Sunt multe procedeuri: cu unu sau mai multe lambouri laterale (cu bază superioară sau inferioară) cari să reunesc prin mai multe puncte de sutură, sau cu lambouri rectangulare cu bază inferioară. CHELBE. — Caută la Ţinea. CHELEN sau KELEN, clorur de etil} eter cloridric. — Anestezic local, care să întrebuinţează în pulv§rizaţiuni ca şi clorurul de metil: el produce un frig mai puţin intens, căci nu fierbe decât la -+- 12°5 ; să poate conserva în tuburi de sticlă; vaporii lui sunt inflamabili. Să întrebuinţează de către unii doctori şi ca anestezic general, înlocuind cu folos protoxidul de a-zot la scoaterea măselelor. QHGLIDONIQS MAJUS- — Caută ia ResTOPAscĂ. CHELIE. — Caută la Păr şi Ţinea. CHELIE CÂPREASCÂ, — Caută la Ţinea (fa- vus). CHELIE FĂRĂ BUBE. — Caută la Peladă. CHELOTOMIE, kelotomie (dela grec. Mie, tumoare, şi tome, tăiere). — Operaţiune care să face la ernia strangulată (vezi Ernie). CHEN0P0DI0 (chenopodium ambrosioides, fam. Chenopodiaceelor).—Plantă erbacee care creşte în Mexico şi introdusă în Europa pentru cultură. Să întrebuinţează iarba (herba) adecă foi, ramuri şi flori culese uscate şi conservate în cutii închise; are odoare pătrunzătoare, gust de camfor, aromatic şi aniăriu. Lucrează ca antispasmodic. Să dă în ceaiu, 8-10 la 1000, în core'e la copii. CHEPT- — Caută la Piept. CHERATITĂ (dela grec. keras, corneie). — Inflamaţiunea sau aprinderea comeiei, care poate avea urmări grave pentru vedere şi mai cu seamă prin formarea de albeaţă, pentru care trebuie instituit un tratament energic chiar dela început. Cauzele chera-titei sunt: reumatismul, limfatismul şi tuberculoza sau oftica (cheratită interstiţială a copilăriei), variola (vărsatul). Cauze locale-, rănirile, granulaţiunile conjunctivei; (vezi Ochiu, Boalele de). CHERATOCON. — Caută la Ochiu. CHERMES MINERAL. — Caută la Antimoniu. CHERSÂC. — Caută la Piersic. CHESTRDI. — Caută la Efelide. CHIBRITURI (Otrăvire cu).—Caută la Fosfor. CHIFĂR. — Caută la Pin. CHIFTELE. — Caută la Tocătură. CHIL şi CHIM. — Chimul este amestecul care rezultă din mistuirea substanţelor hrănitoare în stomac, de unde el să duce în intestine (maţe) şi acolo o parte din el şi anume numai partea hrănitoare să absoarbe sub numele de chil de cătră limfaticele intestinului, cari conţin de obiceiu limfă; iar partea nehrănitoare trece mai departe prin maţele groase de unde iasă din corp sub numele de materii fecaloide. CHIMEN, chimin, chimion, sdcârea (Ca-rum Carvi, fam. Umbeliferilor). — Plantă erbacee care creşte prin fâneţele şi păşu-nele de munte, umede şi pietroase; uneori cultivat pe întinderi mari (Mai-Iunie). Fructele aromatice întrebuinţate în medicină ca stomachice, carminative şi diuretice. La ţară să dă ciaiul sau fiertura de chimen la copii când au mătrice (colici intestinale). CHIMEN DULCE. — Caută la Molură. CHIM — 154 — CHIN - CHIMION. Caută la Chimen. CHIMION DE APĂ, chimion de baltă.— Caută la Mărăraş. CHIN. — Caută la Pin. CHOfÂ, quinquind. — Coaja sau scoarţa diferitelor specii ale arborelui Cinchona din fam. Rubiaeeelor. Sunt trei specii: cin- chona calisaya care dă china galbină, cinchona officinalis care dă china cenuşie sau fuscă, cinchona succirubra, care dă china roşie. Arborele cinchona creşte spontaneu şi în cultură în ţările tropicale ale Americii meridionale la altitudini de 1200-7800 metri. Speciile mai sus pomenite suni» cele mai principale cari dau în comerţ cele trei feluri de chină, dar mai sunt şi alte specii şi varietăţi dela cari provin unele feluri de chină ce vine din comerţul american. — China are mai multe principii active: aci- m 36 _ Chinchina. dul chmic, chinina, cm- A ^ conina, chinidina, cin- Floare. — 2. Fruct. conidina, chinamina. — China galbină a cărei coaje galbină portocalie dă un praf gălbui, foarte amar, puţin astringent, foarte bogat în chinină, care este cel mai bun in contra frigurilor şi ca tonic. China cenuşie sau fuscăy care să prezintă sub formă de coji subţiri, cenuşii pe din afară şi gălbui pe dinăuntru, dă un praf gălbui cenuşiu, mai mult sau mai puţin deschis, care este astringent şi tonic. China roşie a cărei praf este roşu, ţine loc între cele două şi este astringentă şi febrifugă. Pentru a combate frigurile cea mai bună este china galbină, că tonic china cenuşie, iar pentru a avea amândouă acţiunile să poate întrebuinţa china roşie. Astăzi însă pentru combaterea frigurilor să întrebuinţează numai chinina, care lucrează mai iute şi mai energic, iar coaja de chină să dă numai ca astringent şi tonic. Pe dinăuntru să dă china sub următoarele forme: extract alcoolic de china cenuşie, galbină şi roşie, 1-4 gr.; extract apos sau moale de china cenuşie, 1-6 gr.; extract apos uscat de china cenuşie, 1-4 gr.; extract idro-alcoolic de china galbină şi roşie, 2-4 gr. ; maceraţiune, 10 la 1000; praf, 4-12 gr. ; sirop, 10-100 gr.; tinctură, 5-20 gr. ; tizană, 20 la 1000; vin, 30-100 gr.; sirop de china fieruginos (după Codex), 10-60 gr. Pe dinafară să întrebuinţează praful de china, care să pune curat sau a-mestecat cu praf de amidon pe plăgile şi rănile cari să vindecă încet. — Cinconi-dină. Izomerul cinconinei să dă ca succe-daneu al chininei, antipiretic; 5-30 centigrame (antipiretic) şi 30-40 centigrame de 3-4 ori pe zi (febrifug). — Cinconina lucrează ca şi chinina, însă este mai slabă, dându-să în doză de 3 ori mai mare ca ea. Cincomna sulfurică să dă 5-15 centigrame de 3-4 ori pe zi ca tonic, 1-2 gr. pe zi ca antiperiodic. CHININA, quinină. — Chinina este cel mai important principiu activ al chinei, care să extrage din coaja acestui arbore. Ea să găseşte în cantitate mai mare în coaja chinei galbine, din care să şi extrage. Chinina nu să întrebuinţează în medicină curată, ci în combinaţiune cu diferiţi acizi: sulfuric, cloridric, bromidric, etc., formând sulfat de chinină, cloridrat de chinină, bro-midrat de chinină, etc. Chinina este medicamentul specific aproape al tuturor accidentelor datorite impaludismului (vezi acest cuvânt), cu titlu curativ şi preventiv. Afară de aceasta chinina s’a mai dat în contra febrei tifoide, apoi ca antitermic şi tonic în influenţă, ca sedativ nervin în tusă mă-gărească, ca analgezic în reumatismul articular acut, în nevralgii (mai ales cele periodice), în migrenă; s’a mai dat în diabet, în unele emoragii (periodice), în urti-6arie (blândă), în doză mare în vertigiul lui Meniere, în nevrastenie ca tonic şi stimulent, în blenoragie ca atisejxstic. Nu să dă în timpul menstruaţiunii, nici a sarci-nei, de cât în doze mici şi la mare trebuinţă. Chinina să dă mai cu seamă sub formă de sulfat, cloridrat şi bromidrat, 10 centigrame până la 2 gr. în buline, pilule, clizme, supozitoare, injecţiuni sub piele (în caz de urgenţă) rar în poţiune din cauza amărăciunii. La copii să dă : 2-6 centigrame înainte de 1 an; 8-15 centigrame de la 1 până la 2 ani; 15-40 centigrame după doi ani. Proprietăţile sărurilor de chinină fiind aceleaşi ca şi ale chininei, care este febrifugă, anteperiodică şi antitermicâ, nu le vom mai repeta vorbind de acele săruri amintim numai indicaţiunile speciale şi dozele. Aceste săruri sunt următoarele: Ar-seniatul de chinină; întrebuinţat în unele forme de nebunie cu slăbire nervoasă sau stupoare; 5-10 miligrame; nu să întrebuinţează decât ca prepar aţiune arsenicală,—Bro-midratul bazic de chinină; conţine 76.60 la 100 chinină; în injecţiuni sub piele (ipo-dermice), 20-50 centigrame pentru odată.—* CHIN — 155 — CHTR Bromidratul neutru de chinină; conţine 60 la 100 chinină. — Carbonatul de chinină sau aristochininâ; să dă la copii în tusa măgărească, 5-60 centigrame (de la 1 la 6 ani), 50 centigrame până la 1 gr. la adulţi.— Cloridratul bazic de chinină; conţine 88.62 la 100 chinină; injecţiuni ipo-dermice, 20 centigrame odată, asociat cu antipirină.— Cloridratul neutru de chinină; conţine 74.50 la 100 chinină; foarte întrebuinţat, mai cu seamă în injecţiuni sub piele. — Etilcarbonatul de chinină sau Eu-chinină, care nu este aşa de amar, pentru care să dă mai mult la copii; mai slab de cât sulfatul de chinină şi să dă în doză de 2 ori mai mare de cât acela.— Lactatul de chinină; conţine 72.6 la 100 chinină; să dă mai mult în injecţiuni sub piele.—Glice-rofosfatul de chinină; tonic; 25 centigrame până la 1 gr. în buline, 80 centigrame în injecţiuni sub piele. — Sulfatul bazic de chinină; conţine 72.81 la 100 chinină; antiperiodic prin escelinţă, tonic ; 50 centigrame până la 2 gr. — Sulfatul neutru de chinină; conţine 59.12 la 100 chinină; 1-2 grame. — Tanatul de chinină ; conţine numai 20-21 la 100 chinină; să dă în contra sudorilor de noapte la ofticoşi ; 1-2 gr. — Valerianatul de chinină; conţine 76 la 100 chinină; febrifug, antispasmodic, antinevralgic; 30 centigrame până la un gram. CHINIDM sau QunnoH.— Este extractul de china care să prepară punând la praful de coaje jumătate din greutatea sa var (calce) stâns şi turnând asupra amestecului alcool, apoi să fierbe, să distilează şi să lasă să să evaporeze rezidiul. Este un tonic şi febrifug minunat. Să dă 1 gram şi jumătate pe zi în pilule, sau sub formă de vin (4.50 la 1000), 100 gr. CHREĂN. — Caută la Hrean. CHINESITERAPIE sau KINESITERÂPIE (dela grec. kinesis, mişcare, şi therapeuein, a vindeca).— Prin acest cuvânt să înţelege aplicaţiunea gimnasticei (vezi acest cuvânt) la vindecarea boalelor. Sunt mai multe varietăţi: gimnastica fără aparate sau de casă şi gimnastica cu aparate (beţe, haltere, scări, i-nele, bare paralele, etc.); apoi: gimnastica svedeză în care să provoacă contracţiunea unor muşchi opunându-le o rezistenţă cu mâna sau cu feşi elastice; gimnastica mecanică în care diferite aparate provoacă mişcări automatice; gimnastica locală, la pântece pentru constipaţie, la piept pentru respiraţie. Gimnastica domoleşte .excit-aţiu-nea nervoasă, uşurează şi ameliorează di- feritele funcţiuni (circulaţiunea, respiraţi-unea, nutriţiunea). Să recomandă în boalele nervoase (coreie, epilepsie, isterie, nevrastenie); în boalele de nutriţiune (anemie, diabet, gută, obezitate); în boalele de plămâni (astmă, năduf, oftică); în boalele de stomac, de maţe, etc. GHINOSOL sau QuiNOSOL. — Praf cristalin, galbin, cu miros de şofran, gust astringent şi aromatic. Antiseptic, s’a recomandat în iocul sublimatului coroziv în antisepsia ob-stetricală. Să întrebuinţează pe dinafară în soluţie apoasă de 1-2 la 1000. . CHIOR. — Când un om ş’a pierdut şederea la un ochiu şi vede numai cu celalt să zice că este chior, că a chiorât. Rar să întâmplă ca un copil să să nască chior. De obiceiu omul chioreşte mai târziu prin o întâmplare nenorocită, cum de pildă când i-a sărit apă fierbinte sau apă de var în un ochiu, sau o ţandără de fier ori de altceva, când s’a lovit" cu un vârf de cuţit sau cu vr’o armă de foc, sau l’a lovit un bou cu cornul, sau, câte odată, când doctorul pentru ca să-i scape Ochiul sănătos a fost silit să-i scoată ochiul bolnav. Să nu să confunde omul chior cu cel ciacâr, care să uită cruciş, adecă cu un ochiu la făină şi celalt la slănină, nici cu cel ce nu vede tocmai bine cu un ochiu. Chiorul nu vede de loc cu un ochiu şi această infirmitate nu mai are leac, aşa că el să slujeşte numai de ochiul sănătos, pe care trebuie să-l îngrijească foarte bine şi cu multă băgare de seamă ca să nu-1 piardă şi pe el, adecă să nu-1 ostenească prea mult cu cetitul şi scrisul, mai ales la lumina artificială prea. tare, nici ocupându-să cu lucruri mici cari cer o încordare prea mare. A fi chior nu însemnează că nu poţi trăi ca şi cei cu doi ochi, nici nu te împiedecă să ajungi om mare dacă eşti vrednic, dovadă strămoşul nostru Ho'ratius Cocles şi în timpurile noastre marele francez Gambetta, ale căror nume au devenit istorice. Dacă cum-| va chiorul vrea să-şi ascundă acest cusur n’are decât să-şi puie un ochiu de sticlă întocmai ca cel sănătos (vezi Ochiu). CHIPĂRUŞ. — Caută la Ardeiu. CHIPERU LUPULUI. — Caută la Tulichină. CHIR. — Caută la Pir. CHIRŞ sau KIRSCH. Este o băutură alcoolică preparată prin fermentaţiunea şi distilaţiunea cireşelor sălbatice şi a sâmburilor lor (cuvântul nemţesc Kirsche însemnează cireş). Această băutură conţine şi urme de acid prusie, care este în prea CHIS - 156 — GICL mică cantitate pentru a fi primejdios când să bea chirşul în cantitate mică, dar destul pentru a dâ băuturii o aromă plăcută şi o lucrare domolitoare (calmantă) asupra sistemului nervos. Chirşul băut în cantitate mică şi numai din când în când, după o mâncare mai abondentă, înlezneşte mistuirea. Luat curat sau sub formă de grog, chirşul este un cordial puternic care măreşte puterea şi previne sfârşeala, Dar, a-buzul de chirş este foarte primejdios şi aceasta trebuie s’o ştie acel ce are obiceiul de a-1 bea. CHISÂLIŢĂ, compot. — Chisăliţa este un fel de dulceaţă, cu deosebire că ea nu să fierbe aşa de mult timp şi fructele îşi păstrează forma şi conzistenţa lor, iar zahăr să pune mai puţin decât la dulceaţă, de oarece nu să păstrează timp îndelungatei de obiceiu, să mânâncă când să prepară. Chisăliţa nu să potriveşte pentru orice stomac; cea preparată cu coacăze, cireşe şi mere este cam acidă (acră), iar cea cu smeură şi gutui este prea grea de mistuit, numai chisăliţa făcută cu pere, prune, zarzăre, caise este mai bună şi mai uşoară la mistuire. Pentru cei supuşi la în’grăşare chisăliţa având mai puţin zahăr este' cu mult mai bună decât dulceaţa. CHIST sau KIST (dela grec. kystis, beşică, pungă). — Prin cuvântul chist să înţelege o umflătură sau tumoră în forma unei pungi sau a unui sac închis de toate părţile şi care cuprinde un lichid mai mult sau mai puţin gros. Chiştii să pot dezvolta în toate părţile corpului, în toate organele chiar şi în cele mai adânci. Când un chist să iveşte în părţile dinafară ale corpului, el este uşor de recunoscut, atât prin forma şi prin volumul lui cât şi prin conţinutul lui, despre cari uşor ne putem dâ seamă prin pi-păirea cu mâna. Un chist ivit în afară să dezvoltă în voia lui, neavând nici o piede-că, şi nu este aşa de primejdios fiindcă creşterea lui nu supără nici un organ important. Când însă un chist să dezvoltă, în părţile adânci ale corpului, în vr’un organ profund, el este mai greu de recunoscut şi de multe ori nu poate fi bănuit decât numai prin turburările ce le produce în funcţionarea acelui organ, şi gravitatea lui atârnă de importanţa organului a-tins. Un chist odată recunoscut trebuie o-perat, căci el niciodată nu să vindecă dela sine şi operaţiunea trebuie făcută cât să poate mai iute pentru ca să scurtăm suferinţele bolnavului şi să-l scutim de com-plicaţiuni cari i-ar pune în primejdie viaţa. CHIST AL OVARULUI. — Caută la Ovah. CHIST SEBACEU- — Caută la Modâlcx. CHITAC. — Caută la Porumb. CHITIE. — Caută la Tichie. CHOER0PHYLLUM CEREFOLIUM. - Caută la As- MĂŢUI. CIACÂR. — Caută la Strabism. CIANHIDRIC (Acid) sau prusie. —Să întrebuinţează ca calmant, sedativ, în doză de 10 pană la 15 picături din o soluţie de 1 la 100. Acest acid este principiul activ al apei distilate de laur-ceras. Să întrebuinţează de asemenea şi cianurul de potasiu şi cia-nurul de zinc. — Otrăvirea. S’a întrebuinţat inhalaţiile cu acid prusie care produce o moarte instantanee; acidul cianhi-dric medicinal, apă distilată de laur-ceras, cianurul de potasiu. Semne: moarte foarte repede după convulziuni şi colici mari, respiraţie grea, întreruptă prin suspine adânci. Tratament: să să deie 50 grame de sulfat de fier (vitriol verde) în apă. CIANOZĂ (dela grec kianos, albastru). — Coloare albastră, vânătă, câte odată neagră sau lividă a pielei, care provine din o pie-decă în circulaţie (în boalele de inimă, de plămâni), sau din un amestec al sângelui arterial cu cel venos în urma unei rele con-formaţiuni a inimei, trecătoare sau permanentă. CIANUR. — Caută la Cianhidric. CICATRICE. — Orice rană după ce să vindecă lasă în locul ei un semn care nu să şterge nici odată şi care să numeşte cicatrice. Forma cicatricii variează după formă şi întinderea rănii. Rănile făcute prin tăiere (plăgile tăiate), cari să cos şi să vindecă fără să facă puroiu lasă o cicatrice li' niară, care abia să vede. Rănile cu puroiu şi uimele cari să sparg singure lasă citrice mari şi urâte. CICER ARIETINUM. — Caută la Năut. CICLISM. — Exerciţiul cu bicicleta este foarte bun pentru copiii, femeile şi bărbaţii sănătoşi; el să recomandă în tratamentul anemiei, artritismului (gută, migrenă, reumatism, obezitate), a constipaţiei, a unor forme de diareic, a nevrasteniei; dar în toate aceste cazuri acest exerciţiu trebuie făcut în mod raţional. Cei bolnavi de inimă. cei ce au mistuirea grea (dispepticii), cei ce sufer de trânji, de ernie (surpătură), convalescenţii şi cei cari au avut apendicită sau o boală de beşică sau rinichi, nu trebuie să facă acest exerciţiu. Intru cât priveşte durata acestui exerciţiu, ea să va stator- — 157 — ClNT nici în raport cu vârsta, cu sexul şi mai cu seamă cu antrenarea progresivă precedentă; mărimea maşinii va fl proporţională cu statura celui ce o întrebuinţează. Ciclistul este expus la schimbări de temperatură, contra cărora să va întări prin abluţium (vezi a-cest cuvânt) generale zilnice. CICOARE, cicoare de vară, cicorie (Ci-chorium Intybus, fam. Compozitelor).—Plantă erbacee care creşte prin câmpii, ogoare, fâ-neţe, drumuri, locuri virane (Iunie-Septem-brie). Frunzele să mănâncă ca salată, iar din rădăcina uscată, prăjită şi măcinată să face surogatul de cafea (vezi Cafea). In medicină să întrebuinţează frunzele proaspete şi uscate, şi rădăcina. Lucrează, ca: tonic, amar, depurativ (curăţitor de sânge), stoma-chic. Să dă sub formă de ceaiu, 10 gr. la 1000; extract, 1-5 gr.; iar siropul de cicoare simplu sau împreună cu sirop pig. 36. _ Cicoare, de revent să dă la copiii mici ca purgativ, 2-5 linguriţe. — La ţară, planta întreagă, plămădită în unt de lemn, să;bea pentru vătămătură şi să pune şi la buric; untul de cicoare astfel preparat să mai pune la tăieturi. Floarea de cicoare plămădită cu vin să bea pentru durere de cap cu friguri, de asemenea ceaiul de cicoare. Cu zamă de floare pisată să unge la celperit. Rădăcina să bea în rachiu pentru vătămătură şi durere de inimă; ceaiul de rădăcină pentru durere de stomac, iar dulceaţa de rădăcină pentru durere de piept. Ciainl de frunze sau frunza fragedă pisată în zăr să bea primăvara pentru pre-înuoirea sângelui.—Cicoarea de grădină, cicorie (Cichorium Endivia). Plantă originară din Turchestan şi % Azia mică să cultivă mult în Europa, mai ales. în Franţa, chiar şi la noi, pentru uzul culinar (Iulie-x^ugust) fiind una din cele mai bune salate, din cauza amărăciunii care o face să fie j aperitivâ şi tonică. j CICUTĂ. — Caută la Cucută. j CIDRU, vin de mere. — La noi să între- j buinţează foarte puţin acest vin, pe câtă vreme în străinătate şi mai ales în Franţa nordvestică să bea până la 15 milioane de hectolitri pe an. Cidru să prepară de obiceiu din un amestec de mere dulci, mere amare şi mere acre, cari după ce_ au fost sdrobite şi expuse la aer timp de 24 ore, să pun la teasc şi ceea ce să scurge să lasă să fermenteze (să fiaAă) timp de o lună, după care cidrul este; gata. El să pune în butoaie foarte curate şi afumate cu pucioasă sau să trage în sticle. Cidrul să păstrează cu mare anevoinţă şi nu să poate transporta, din care pricină el trebuie băut pe loc şi să nu fie ţinut mult timp, căci să strică. Vinul de mere conţine cam 3-4 la sută alcool şi când este curat şi proaspăt este o băutura bună şi igienică, dar nu trebuie luat în cantitate prea mare, căci ■oboseşte stomacul şi maţele dând naştere la diareie şi colici. CIFOZĂ. — Caută la Cocoaşă şi Columna vertebrală. GIGA MICĂ. — Caută la Ciuperci (Bureţii galbini). CIMBRIŞOR, cimbru de câmp, cimbruşor, sărpun, sar panel, sărpunele} schinduf, timian (Thymus serpyilum, fam. Labiate-lor). — Plantă odorantă şi aromatică care creşte prin fâneţe şi păşuni uscate, pe coline şi câmpuri, prin poieni, livezi, pe marginea pădurilor (Iunie-Septembrie). In medicină să întrebuinţează ca excitant sub formă de infuziune (ceaiu) din 10 la 1000. — La ţară cimbrişorul este foarte cunoscut at it ca leac cât şi pentru mirosul lui care seamănă întru eâtya cu cel de alămâie. Ceaiul de cimbrişor să dă în contra colicilor ; decoctul de rădăcină şi cu sare arsă să dă copiilor pentru matrice. La celperit să fac oblojeli cu decoct de cimbrişor amestecat cu frunze de măr dulce şi şovârf sau gutui. Cu cimbru de câmp să fac băi la cei ce sufer de scorbut. Planta întreagă uscată şi pisată să trage pe nas ea tabacul pentru a opri sângele să curgă. CIMBRU, cimbru adevărat] cimbru de grădină. — Caută la Lămâioară. CIMBRU DE CÂMP, cimbruşor. — Caută la Cimbrişor. CINĂ. — Caută la Mese. CINABAR. — Caută la Mercur (Bisulfur de mercur). CINCHONA. — Caută la Chinină. CINCONIDINĂ. — Caută la Chinină. CINCONINĂ. - Caută la Chinină. CINNAMOMUM ZEYLAN1CUM. — Caută, la Scorţişoară. CINOGLOS* (Pilule opiacee dş). — Caută la Opiu. - CINTAURĂ. — Caută la Fierea pământului. CIO A — 158 — CÎOR CIOARECI. — Caută Ia Pantaloni. ! CIOCANUL LDI MAIOR. — Este un procedeu foarte bun în cazurile de asfixie a noilor născuţi şi în angină de piept. Să cufundă în apă foarte caldă, fierbinte, un ciocan ordinar, care să pune apoi la lingurea, deasupra stomacului. Acest lucru să poate repetă de mai multe ori. CIOCĂRŢI. — Caută la Ciuperci (Ciuciuleţi). CIOCOLATĂ. — Iată o mâncare foarte plăcută mai ales copiilor. Ciocalata să prepară din cacao şi zahăr, la cari să mai pune pentru a-i dâ aroamăl scorţişoară sau vanilie. Cacao este productul vegetal preparat din săminţele unui arbore mic numit Theobroma Cacao (vezi Cacao) din fam. Butneriaceelor, originar din America. Săminţele de cacao au mărimea şi forma cam a unui sâmbure de măsline, turtite, netede, oacheşe şi tari; sâmburele este amar, cu miros slab şi la pipăire este unsuros. Din seminţe să prepară untul (butirul) de cacao care să întrebuinţează în medicină la facerea săpunaşelor (supozitoarelor) cu diferite medicamente, mai ales pentru copiii mici. Ciocolata preparată cu vanilie are un gust cu mult mai plăcut decât cea cu scorţişoară şi este mai uşo* de mistuit. Ciocolata este hrănitoare, din care pricină să socoteşte ca aliment, căci cacao, din care să prepară, conţine substanţe alimentare : feculă, glicoză (zahăr), materii grase (untul de cacao), etc, şi un alcaloid analog cu cafeina care să chiamă teobrominâ. Materiile grase sau untul de cacao serveşte la întreţinerea căldurii animale şi la respiraţie, dar nu contribuie la reparaţia muşchilor, nu dă putere, dar hrăneşte bine întocmai ca toate alimentele grase (vezi Alimente). Ciocolata are şi un cusur; ea este cam grea la mistuit, din care pricină nu e bine să mâncăm prea multă odată, mai ales când avem stomac slab. La fabricarea cio-calatei să mai adauge uneori sagu, salep, ^rrow-root şi chiar gluten, când ciocalata devine un aliment complet. Ciocalata să întrebuinţează mai ales la copii, servind ca vehicul substanţelor active, cărora le maschează gustul. Nici un aliment, din nenorocire, nu este falsificat aşa de mult ea ciocalata, punându-să în loc de unt de cacao alte grăsimi (unt de lemn sau de migdale dulci, grăsime de vacă sau de oaie). De aceea este bine ca să fim cu băgare de seamă de^ unde şi ce fel de ciocalata cumpărăm. Să mai prepară ciocolată cu diferite medicamente şi anume: jziocoldbtdLfieruginoasâ care este tonică, întăritoare; ciocolată cu magnezie, care este purgativă; ciocolată cu santonină, care să dă pentru limbrici la copii etc. CIOCOLAŢI- —Caută la Ciuperci (Ciuciuleni). CIOLÂC. — Caută la Ciung. CIONT (franţ. moignon), mont. — Să numeşte astfel partea care rămâne dintr’un membru amputat (tăiat). Intr’un ciont bun cicatricea este tare, puţin aderentă de extremitatea osoasă care este căptuşită de o perniţă de ţesut celulo-grăsos; în acest caz aplicaţiunea unui aparat de proteză este uşoară. Câte odată însă să întâmplă că cicatricea este subţire şi lipită de os, din care pricină să rupe şi să răneşte (să ul-cerează) sub influinţa unei frecături sau trăsături, iar retracţiunea muşchilor face ca ^căpătâiul osului să iasă afară (ciont conic); nervii să termină prin nişte umflături numite nevrome, cari, sub influiinţa unor a-păsări repetate sau. chiar şi fără cauză cunoscută, dau naştere la dureri nevralgice mari. Câte odată să pot ivi fistule şi leziuni osoase gravechiar şi după mai mulţi ani de vindecare aparentă, (osteită, osteomielită). In aceste cazuri trebuie să ne adresăm la un chirurg priceput. CIORAPI; colţuni, ştrimfi. — In vechime şi chiar şi acum în unele părţi omul îşi încalţă picioarele fără să le puie mai întâiu în ciorapi sau să şi le învăluie în obiele, dar aceasta nu este sănătos, căci cu mult mai bine este apărat piciorul de frig când să pune ceva între el şi între pielea încălţămintei, fie chiar şi hârtie (Universul de exemplu, sau oricare altă gazetă). Ciorapii prind bine în tot timpul, iarna-vara, căci ei absorb o parte din năduşeala picioarelor, cari nu să murdăresc aşa iute. Ciorapii trebuie schimbaţi cât de des, dacă nu să poate în fiecare zi, cel puţin de 3 sau de 2 ori pe săptămână. Ciorapii pot fi de bumbac sau de lână, după anotimp. Ciorapii de mătasă sunt un obiect de lux. Mai buni sunt ciorapii* albi, decât cei văpsiţi, căci văpseaua poate fi făcută din anilină sau alte substanţe stricătoare sănătăţii. De altfel şi ciorapii văpsiţi trebuie schimbaţi tot aşa de des ca şi cei albi. Ciorapii pot fi periculoşi când sunt fixaţi prin calţa-vete sau orice legătură ce trece pe deasupra pulpelor, căci ele strângând pulpa împiedecă circulaţia sângelui din vine, cari să lărgesc şi dau naştere la boala numită varice (vezi acest cuvânt); de aceea mai bine este să să fixeze ciorapii cu ace de siguranţă de ismene, iar la femei cu un CÎOR — 159 — CITA fel de breteluţe cari leagă ciorapii de corset sau de o încingătoare de mijloc. — Ciorapi elastici sau ciorapi pentru varice. Aceştia sunt făcuţi din o. ţăsătură elastică Fig. 37. — Ciorapi pentru varice. şi pot fl lungi până sub genunchi sau până la coapse. De obiceiu degetele şi călcâiul nu să cuprind în ciorap. Ciorapii trebuie să fie foarte mlădioşi, aşa că după opt zile coapsă jumătatea coapsei deasupra genunchiului genunchiu deasupra pulpei pulpă sub pulpă deasupra gleznelor sol-călcâiu gâtu piciorului vârful piciorului Fig. 38. — Măsuri cari trebuie luate pentru ciorapii de varice. de purtare nici să nu mai simţeşti că-i porţi. Ei trebuie dezbrăcaţi la culcare şi încălţaţi dimineaţa ; trebuie să fie comandaţi după măsură, ca să să potrivească bine, după cum să arată în fig. 38. CIORBĂ, supă. — Deosebirea între supă şi ciorbă este că prima să face cu zamă de carne (vezi Bulion) în care să pune pâne prăjită sau tapioca, griş, orez, fidea, stelişoare şi alte farinaje şi gustul ei este dulce, pe câtă vreme ciorba să face cu borş sau cu apă simplă înăcrită când este gata cu sare de lămâie sau cu oţet, aşa că gustul ei este acru; să înţelege ca şi în ciorbă să pun legume ca şi în supă pentru ca să fie mai gustoasă, d. ex. ciorba de puiu, ciorba de miel, etc. Atât supa cât şi ciorba, luate la începutul mâncării deşteaptă apetitul şi face ca gura să să umple de salivă şi stomacul de sucuri, cari inleznesc mistuirea. Prin urmare este bine ca să să păstreze bunul obiceiu de a începe mâncarea cu supă sau cu ciorbă, însă nu în cantitate mare, mai ales cei predispuşi la obezitate şi cei ce sufer de dispepsie (vezi aceste cuvinte) trebuie să iee foarte puţină. CIOSYÂRTĂ — Caută la Coapsă. CIPICI. — Caută la Încălţăminte. CIRCULAŢIUNE. — Caută la Cord. CIRCUMCIZIUNE. — Operaţie care constă în tăierea. împrejur şi ridicarea unei părţi a prepuţiului (sulacului). La Israeliţi este prescrisă de religie şi ea are marele folos de a face ca mucoasa (peliţa) glandului sau a vârfului membrului viril să fie mai rezistentă şi prin urmare de a pune pe om mai la adăpost de îmbolnăvire, de a contractă sifilisul sau alte boale veneriene. GIREŞA EVREILOR. — Caută la Păpălău. CIREAŞA-LUPOLUI. — Caută la Mătrăgună. CIREŞE — Fructele cireşului, arbore numit cer a sus avium sau prunus avium, din familia Rosaceelor ; fructele sunt cam amare. Prin cultură s’a obţinut mai multe varietăţi sau specii acăror fructe sunt dulci şi cari să mânâncă cu multă plăcere. Din cireşele amari să face dulceaţă. In medicină să întrebuinţează ca diuretice (fac ud mult şi limpede) sub formă de sirop sau sub formă de fiertură (tizană) de cozi de cireşe (10 la 100). ♦ La ţară zama de cireşe fierte să bea de femeile cari au prea mult la period; să bea contra răsurilor; ciaiul de cleiu de cireş să bea pentru tusă. Cireşele să nu să mănânce cu sâmburi, căci mulţi au murit din pricina aceasta de încurcătură de maţe sau de aprindere de maţe. CIRIŞ — Caută la Dextrină. CIROZĂ (dela grec. cirrhos, galbin—roşie-tic). — Caută la Ficat. CISME. — Caută la Încălţăminte. CISTICERC. — Caută la Viermi intestinali (Tenia). CISTITĂ. — Caută la Beşică. CITARINĂ. - Sare disodică a unui acid CIŢR ânidro-metilen-citric. S’a dat în contra gutei şi reumatismului. Doză : 4-40 grame pe zi, câte 1-3 grame odată. . CITRAT DE MÂGNBZIE. — Caută la Magnezie. CITRIC (Acid). — Este temperant (răco-1 ritor). Să dă 2-6 grame în limonada, in poţiune, în sirop (10 p. 1000); limonada vinoasă să face din liinonadă citrică simplă la care să mai adauge vin roşu, 250 gr. la un litru. GITROFEK. — Este un praf alb care să face din combinaţia acidului citric eu fenetidină. Lucrează ca' antitermic şi analgezic, în doză de 1-6 şrame pe zi în buline de câte 50 centigrame, sau în poţiune. CITRUS AURĂSŢIUM Caută la Portocal. CITRUS LIMONUM. - Caută la Lămâie. CITRUS VUL6ARIS. — Caută la Portocal (Portocale amari). CIUBOTE. — Caută la Încălţăminte. fMbVMIliVciuciulaţi. — Caută la Ciuperci. CIUCIULEŢ1, ciacilllaşi.— Caută la Ciuperci. CIUMĂ, pestă, pestă bubonică, pestă o-nentală (lat. pestis). — Iată o boală înfricoşată, care deşi n’a mai fost pela noi: de nu să ţine minte, oamenii totuşi îşi blaste-mă duşmanii în necazurile lor cu ciuma, adecă să-i mânânce ciuma. Această cumplită boală este contagioasă (molipsitoare) şi să produce prin intrarea în corpul omului a unui microb special, descoperit de învăţatul francez Yersin în anul 18.94 pe când eră la Hong-Kong anume dus pentru a studia epidemia de ciumă care bântuia acolo. Acest microb să transmite prin contactdireet, prin atingere cu un bolnav, sau prin contact indirect, adecă prin măr- on ... . .. Iun şi alte lucruri din "icrobil ţările bântuite de ciu- ciumii. mă aduse cu vapoarele (prin şoareci şi muşte). — Ciuma este originară din Răsărit: India, China, Mezopotamia, Ârabia şi Egipet, făcând invaziuni dese în Europa, unde s’a ivit pentru întâia dată în veacul al şaselea după Christos. Cele mai înfricoşate epidemii au fost în veacurile XVI şi XVH. In România să citează epidemiile dela 1675 şi 1770, iar în Transilvania la 1775; apoi la anii 1812, 1813', 1826 şi 1832, când a fost ultima epidemie de ciuniă în ţara noastră, deşi în Bulgaria bântuiâ în anul 1834. — Ciuma este foarte contagioasă, iar să- crtJM ; răcia, necurăţenia, îngrămădirile de oameni (aglomerâţiunile), locuinţele rele, oboseala, nemânearea, frica şi slăbiciunea produsă de alte boale, înlesnesc primirea microbilor şi înmulţirea lor. Ea să transmite prin puroiul buboaielor, prin sângele, scuipatul, urina şi scaunele bolnavilor* prin obiectele cari au fost în atingere cu bolnavii, prin cadavre, etc-. -r—- Semnele ciumii sunt: febră sau căldură vie, 0 stare de abatere foarte mare, emoragii sau curgeri de sânge de prin. diferite căi (nas, gură, şezut, etc.); umflături (tumori) numite buboane cari să arată în stinghii, la subţiori sau la gât (sub bărbie). Aceste buboane sunt rotunde şi mari ca nucile ; ele fac puroiu şi să sparg, ceea ce este mai bine decât în cazul când ele rămân tari. In apropierea acestor buboane, în teritoriul limfatic al lor, să mai ivesc neşte beşicuţe (jlictene) de diferite mărimi pline cu o apă turbure şi încunjurate de un cearcăn (aureolă) roşu .înflăcărat. Sub aceste beşicuţe să observă un punct negru format de gangrena ţăsuturilor, care gan-grenă poate copleşi regiunea întreagă. Din pricina coloarei negre li s’a dat numele de carbuncule acestor părţi gangrenate. Urina este rară şi albuminoasă. Bolnavul are greaţă, vărsături, sete vie, limba. încărcată şi murdară, buzele uscate şi funinginoase, pulsul mic şi neregulat,' respiraţiunea grea (dis-pnee). Câteodată, în cazurile foarte grave, apar pete punctiforme sau de mărimea unui bob de linte pe tot corpul, mai mult sau mai puţin confluiente (dumă neagră), cari să numesc peteşii; acestea • să însoţesc de obiceiu de curgeri de sânge (emoragii) din ' nas, gură, şezut, etc. In aceste cazuri bolnavul intră în comă şi moare repede. In cazurile mai uşoare buboanele să deschid,-supurează, dar puroiul dispare repede: uneori buboanele nu supurează şi să rezorb de la sine. Convalescenţa să stabileşte, adeseori după diferite peripeţii, flegmoan©, artrite supurate, gangrena extremităţilor, etc. — Durata ciumii este în termin mijlociu de 8-10 zile; de obiceiu bolnavul moare după 3 până la 5 zile. —- Tratament. Să va în-trebuinţâ chiar dela început serul antipestos (antitoxic şi antimicrobian) a lui Roux şi Yersin, care a dat bune rezultate. In formele grave să va face o injecţiune intra- * venoasă de 20 c. c. de ser, urmată de 2 injecţiuni sub piele de 40 ţ. c. fiecare, repetate în primele 24 ore; în zilele următoare dacă mai este febră să vor face in-jecţiuni sub piele de 10, 20. 40 c. c. după cum este şi cazul de grav. In , formele u- — 160 — CIUM — 161 — CIUP şoare să vor face injecţiuni sub piele de 20 c. c. în fiecare zi până ce nu mai este febră. Tratamentul simptomatic să va îndreptă mai cu seamă în contra lipsei de putere: băi reci, ghiaţă la cap, strichnină şi injecţiuni cu eter. Buboanele supurate şi -.descinse să vor pansa regulat. Casele unde an fost bolnavi să vor dezinfecta (vezi Dezin-fecţiune) ; bolnavii să vor izola în spitale speciale, să vor nimici şoarecii şi şobolanii. CIUMA FETEI. — Caută la Ciumăfaie. CIUMÂFAIE, al aur, bolăndariţâ, ciuma fetei, cornută^ laur, mărul porcului, turbare (Datura Stramonium, fam. Solaneelor). — Plantă erbacee cu miros greţos, foarte veninoasă, care creşte prin dărâmături, locuri pustii, garduri, drumuri, paragine (lu-lie-August). In medicină să întrebuinţează rădăcina, frunzele şi seminţele, a căror lucrare este : antispasmodică, narcotică. Să dă sub formă de: alcoolatură, 5-80 picături; extract alcoolic, 1-10 centigrame; extract apos, 2-20 centigrame; praf, 5 centigrame până la 1 gram ; sirop, 10-30 gr. ; tinctu-ră, 5-30 picături. Pe dinafară să întrebuinţează sub formă de plastore, uleiu. — La ţară să întrebuinţează frunzele şi seminţele. Să ia câteva seminţe, să pisează, să pune în o lingură cu apă şi să bea pentru friguri]; sa mai bea pentru friguri o ceşcuţă de zamă, după ce s’a pisat şi s’a stors bu-ruieana, deşi bolnavul înebtfqeşte puţin, pe o zi sau două, dar apoi să vindecă. Pentru pântecărie cu sânge să ia o măciulie, care are mai multe despărţituri, şi din una din aceste despărţituri să iau seminţele, să ard, să fac praf, care să împarte în 9 părţi din care să lapădă 8, iar o parte să împarte în 3 şi din aceste să dă bolnavului câte una în 3 dimineţi cu câte puţin rachiu să bea. Zama proaspătă de frunze verzi strivite să stoarce pe rănile cu viermi. Când sparge udma să pune o frunză de laur pe ea. Pentru ciumă să afumă cu ciumăfaie uscată. — Otrăvirea cu ciumăfaie are ca semne: uscăciune de gât şi de piele; pupilele lărgite ; aiurare ; visuri rele ; vedere îndoită; erupţii pe piele; paralizia picioarelor; comă. Tratament: spălarea stomacului sau medicaiqente pentru a vărsâ (ipeca); stimulente ca alcool, eter, amoniac, acetat de amoniac; cafea tare şi calda ; muştare pe pulpe, sticle cu apă caldă la picioare; injecţii sub piele cu pilocar-pină sau 7 gr. de tinctură de jaborandi prin gură sau şezut. Respiraţie artificială prelungită dacă e trebuinţă ; pentru oprirea udului să va sondâ. GIIMREÂ, iarba ciumii, scrântitoare (Galega officinalis, fam Leguminoaselor.) — Plantă erbacee care creşte prin lunci, livezi, fâneţe, crânguri (Iunie-August). Să întrebuinţează frunzele şi florile; G-alacto-gen (produce lapte) şi sudorifici Să dă sub formă de: extract 50 centigrame până lâ 2 grame; sirop, 2-4 linguri pe zi; infuzie din 20 la 1000. GIUMURLUIAlX — Caută la Aplecate şi Indigestiune. CIUNG, ciunt, ciolac. — Să numeşte astfel acel care n’are o mână, o parte sau totalitatea braţului (vezi Braţ artificial). CIUNGETUL.— Staţiune climaterică de munte, în creerii munţilor Vâlcei, situată în satul cu acelaşi nume pe valea Latoriţei, la o înălţime de 380 m. Regiunea e încântătoare, ascunsă între munţi. Clima excelentă; iarna e uşoară, nu e frig, nu să face foc, zăpadă foarte rar, apa nu înghiaţă, vegetaţia începe dela Februarie; vara e temperată, nu sunt vânturi, aşa că această localitate îndeplineşte toate condiţiunile unei bune staţiuni climaterice. CIUPERCI, bureţi, mânătârci. — La noi foarte mult să mânâncă ciupercile, bureţii şi mânătârcile* şi mai la toţi le plac. Ciupercile deşi conţin multă apă sunt hrănitoare fiindcă conţin o mare cantitate de azot. Mâncarea preparată cu ele are un gust plăcut şi în multe părţi constitue un bun mijloc de hrană pentru popor, care cunoaşte aşa de bine nu numai ciupercile, ci şi mânătârcile şi bureţii cari cresc în abundenţă la ţară şi sunt la îndemâna tuturor. S’a zis că ciupercile sunt grele la mistuit, lucru nu-i tocmai adevărat ; daca ele să mistue uneori cam cu anevoinţă, aceasta provine din modul lor de preparare cu multă untură de porc sau unt de vacă, uneori şi cu unt de lemn, adaugându-să piper de multe ori cam mult. In tot cazul nu trebuie să mâncăm prea mult la o mâncare, să nu abuzăm, iar cei slabi de stomac şi convalescenţii să nu mânânce de loc. Primejdia mare însă este că sunt ciuperci şi bureţi veninoşi şi încă în grad mare, aşa că pot produce moartea, şi foarte des auzim sau cetim că în cutare loc s’a otrăvit o familie întreagă cu ciuperci. De aceea este bine să fim în totdeauna cu mare băgare de seamă ori de câte ori culegem sau cumpărăm ciuperci ori bureţi. Aşa este, dar să naşte întrebarea: cum putem cunoaşte ciupercile veninoase? Aci este greutatea, căci, din nenorocire, n’avem nici un mijloc sigur prin care putem să ne lă- 11 CIUP — 162 — CIUP murim în privinţa aceasta. Ştiinţa nu ne dă nici un semn sigur, nici o probă temeinică, proba cu banul de argint sau cu ceapa, cari trebuie să să înegrească când vin în atingere cu ciuperca veninoasă, sau faptul că cutare ciupercă creşte la soare sau la umbră n’au nici un preţ. Cel mai bun mijloc de a nu ne otrăvi cu ciuperci sau bureţi este ca să-i cunoaştem; la ţară' sunt oameni cari să pricep foarte bine la aceasta prin practică, prin experienţă, cari nu să înşeală nici odată şi cărora ne putem încrede ; de aceea nu e bine nici odată să mergem la cules de ciuperci decât cu cei ce să pricep la aceasta şi iarăşi să nu le cumpărăm dela ori şi cine. In străinătate, prin oraşe nu să vând ciuperci de cât numai în anumite locuri şi după ce au fost cercetate de un inspector special plătit anume pentru acest lucru. Noi ne vom mulţumi a arătă aci bureţii, ciupercile şi mânătârcile cari să pot mânca, iar la urmă vom arătă pe cei ce sunt veninoşi. — Să pot manca fără nici o teamă : 1. Buretele bâlos (Agaricus ebumeus, fam. Aga-ricaceelor), cu pălăria viscoasă, netedă, cu marginea răsucită; carnea albă cu miros plăcut; care creşte pe pământ în pădurile de fag şi de brad, toamna. — 2. Buretele creţ (Hydnum coralloides, fam. Hydnacee-lor), care seamănă cu o conopidă; carnea fragedă, cu un gust plăcut; creşte toamna pe trunchiul arborilor bătrâni din păduri.— 3. Buretele de nuc numit şi păstrăv, păstrăv de nuc (Boletus squamosus, fam. Poli-poraceelor) cu pălăria galbină roşietica cărnoasă prevăzută cu solzi închişi având forma unui evantaiu; carnea este albă cu miros pătrunzător şi cu un gust plăcut. Creşte pe trunchiul nucilor, fagilor şi ulmilor din păduri. — 4. Buretele de spin (Agaricus alutaceus, fam. Agaricaceelor), cu pălăria cenuşie, bătând în purpuriu mai cu seamă spre margini, verzuie sau gălbuie la centru, cărnoasă, solidă; lamelele albe, devenind gălbui; piciorul alb neted şi lucitor; carnea albă, violacee sub peliculă, cu un gust dulce şi fără nici un miros. Creşte prin păduri pe pământ, vara. — 5. Buretele şerpesc numit şi pălăria şerpelui (.Agaricus procerus, fam. Agaricaceelor) cu pălăria oval-convexă, mamelonată acoperită de solzi imbricaţi bruni, pe deasupra cu o peliţă care să rupe lăsând să să vadă carnea albă; piciorul fistulos înalt, umflat la bază; carnea albă moale, cu miros şi gust plăcut.— 6. Buretele oilor (Polyporus conjluens, fam. Poliporaceelor); ciupercă cărnoasă, compusă din mai multe pălării de culoare brun-gălbuie; picioarele albe scurte reunite într’o tulpină cărnoasă; carnea alburie, puţin amară, miros plăcut; creşte în mari grupe pe sub brazi şi pini, prin muşchi, mai cu seamă toamna. — 7. Buretele vacii (Lactarius subdulcis, fam. Agaricaceelor); ciupercă cu pălăria cărnoasă de coloare galbin-roşietică, subţire, cu papile, deprimată la centru ; lamele concrescute, dese ; sucul lăptos alb, fără miros, dulce la urmă puţin acrişor; creşte pe pământ, în păduri de fag şi de brad, vara-toamna. — 8. Bureţii călugăreşti (Polyporus fron-dosus, fam. Poliporaceelor); ciupercă cu pălării numeroase, brune-cenuşii, reunite prin picioruşe în un singur trunchiu; carnea albă, cu miros şi gust plăcut; creşte toamna pe rădăcinile şi trunchiul stejarilor bătrâni. O singură ciupercă cântăreşte uneori până la 15 chilograme. — 9. Bureţii de conopidă numiţi şi: barba caprei, burete creţ, creţişoară, curălice, laba mâţei, meloşel,. opintid, togmăcel (Clavaria coralloides, fam. Clavariaceelor); ciupercă de coloare albă, trecând în cenuşiu, tulpina groasă neregulat ramificată; creşte vara şi toamna prin pădurile umbroase şi u-mede, mai cu seamă în păduri de brad. — 10. Bureţii de mesteacăn, numiţi şi pVinişoare (Cortinarius dnnamomeus, fam. A-garicaceelor); ciupercă cu pălăria cărnoasă de coloarea scorţişoarei (galbin-brună), u-neori variind în formă şi coloare; piciorul gros, mai târziu gol înăuntru, gălbui; lamele de colori variabile (roşii, galbine, brune), lucitoare, late şi îndesuite ; carnea gălbuie cu miros aromatic ; cresc mai mulţi la un loc prin păduri, pe pământ, toamna. — 11. Bureţii de prund sau bureţii de rouă (Collybia esculenta, fam. Agaricaceelor); mică ciupercă cu pălărie galbin-brunie, puţin cărnoasă; lamele alburii distanţate ; carnea albă cu gust cam amar este parfumată din care cauză să întrebuinţează la supe ca condiment; cresc mai mulţi la un loc prin păduri, de primăvara până toamna. — 12. Bureţii de stejar, numiţi şi: păstrăvi roşii de stejar (Fistulina hepatica, fam. Poliporaceelor) ; ciupercă roşie ca sângele sau roşie‘închisă cu pălăria întreagă, sesilă sau purtată de un picior lateral şi scurt; la coacere iasă din ea un lichid roşu ca sângele; creşte pe trunchiuri de arbori, mai cu samă de stejar, vara şi toamna. Din această ciupercă să scoate un fel de cleiu, numit: cleiu de stejar. — 13. Bureţii floco şi sau flocoşei orj CIUP — 163 — CIUP flocoşel (Lactarius torminosus, fam. Agari-caceelor) ; ciupercă cu pălărie gălbui-roşi-etică cu marginea răsucită în jos, cu lungi peri alburii; carnea ei conţine un suc lăptos alb şi foarte acru ; creşte pe pământ în păduri de mesteacăn, vara şi toamna. Această ciupercă deşi este considerată de învăţaţi ca veninoasă la noi să mânâncă. — 14. Bureţii galbini sau : burete galbin, cigâ mică, gălbinele, galbiori, unghia caprei, urechiuşe, urechiuşi (Cantharellus cibarius, fam. Agaricaceelor); ciupercă galbină cu pălăria cărnoasă; lamele groase, distanţate ; creşte în mici grupe prin păduri umbroase de fag, de brad şi de mesteacăn; carnea albă, spre margini gălbuie, miros plăcut, gust cam piperat; foarte bună la mâncat; vara şi toamna. — 15. Bureţii vineţi sau burete vânăt (Cortinarius viola-ceus, fam Agaricaceelor); ciupercă de coloare violet-închisă cu pălăria cărnoasă; lamele groase, distanţate ; piciorul bulbos şi păros, violet cenuşiu pe dinăuntru ; carnea moale, fără miros ; creşte izolat printre frunzele uscate din pădure, vara şi toamna. — Iuţişorii sau iuţarii cunoscuţi Fig. 41. — luţişor. şi sub numele de : burete acru, burete galbin, burete iute, burete lăptos, burete piperat, bureţi iuţi, bureţi usturoşi (Lactarius pipera-tus sau agaricus piperatus, fam. Agaricaceelor) ; ciupercă comestibilă cu pălăria albă, puţin gălbuie la bătrâneţe, dură şi compactă, netedă sau rugoasă şi glabră, cu marginile unduia te şi recurbate în jos; lamele albe sau gălbui, foarte dese; piciorul alb cărnos şi foarte-scurt; carnea albă, fragedă, piperată, fără miros şi cu mult lapte alb şi acru; creşte prin păduri,’vara şi toamna. — 17. Ciuciuleţi cunoscuţi şi sub numele de: bureţi de iarbă, bureţi de pajişte, bureţiori, ciocârţi, ciuciulaşi, cocâr-le, cocărţi (Marasmius al-liatus sau scorodonius, fam. Agaricaceelor); ciupercă comestibilă cu pălăria subţire, convexă sau plană, galbin roşcată, lucitoare, apoi alburie şi brăzdată pe margini. A- ceastă ciupercă are un gust şi miros de usturoiu, ea creşte în grupe prin păşuni uscate, pe coaste, pe marginea dru-Fig. 42. — Citi- murilor şi a pădurilor, ciulete. vara şi toamna; să întrebuinţează în bucătărie mai cu seamă ca condiment. — 18. Râşcovi sau: bureţi dulci, opintici, pânea pădurii, pita lui Dumnezău, râşcov de brdd, râşcov de fag, roşcovi, roşcovan (Lactarius sau agaricus de-liciosus, fam. Agaricaceelor); burete comes- Fig. 43.— Râşcov. tibil cu pălăria cărnoasă, la început convexă apoi plană sau chiar deprimată la mij- CIUP — 164' CIUP loc ca o pâlnie, cu mărginile răsfrânte, yis-coasă, de coloare portocalie, roşu-cărămizie sau gălbuie; carnea fragedă, galbin-roşie-tică, cu miros plăcut, cu lapte mult şi plăcut; să prepară mâncări bune cu el, să mănâncă şi crud, să poate păstră pe iarnă sărat ; creşte prin pădurile de fag şi de brad, vara-toamna. - 19. Barba caprei sau: Fig. 44, — Barba caprei. burete creţ, creasta cocoşului, tneloşel, tog-măgel, (Clavaria flava, fam. Clavariaceelor); ciupercă mare comestibilă, fragilă, cu tulpina cărnoasă, groasă albă; coloare galbină roşcată, în vârf tulpina să ramifică în ramuri cilindrice, netede; este foarte bună de mâncat, cu un gust delicios; creşte pe pământ în păduri umbroase, Septembrie-Oc-tombrie. — 20. Sbârciogi graşi sau pupi (Gyromitra sau Helvella esculenta, fam. Hel-velaceelor); ciupercă comestibilă cu pălăria brun-roşcată sau brun-negricioasă, diform-globuloasă, umflată, cărnoasă, cu aspect de Fig. 46. — Buretele boilor. Fig. 45. — Sbârciog grat. Fig, 47. — Ciuciulean. CIUP — t65 — CIUP ceară; tulpina (piciorul) groasă, neregulată, învelită într’o pălărie ca într’o căciulă; ea are miros şi gust plăcut, creşte în grupe primăvara prin pădurile de brad; fiindcă această ciupercă conţine acid helvelic, care este otrăvicios şi să dizolvă în apă fierbinte, să recomandă ca ciuperca să să opărească înainte de a să găti pentru mâncare; — 21. Buretele boilor, mânătârcă ursească, mînatârci, pita vacii, titarci, văcuţe (Boletus bovinus, fam. Poliporaceelor); ciupercă comestibilă cn pălăria lată, îndoită puţin, deasupra gălbuie, dedesupt galbină închisă; piciorul scurt; carnea albă, devine albăstruie în contact cu aerul; creşte prin luminişul pădurilor de brad, toamna; uscată sau murată să păstrează pentru iarnă. — 22. Ciur ciuleni, dudulaţi, ciocolati (Agarieus dnna-momeus); burete cu pălărie subţire, castanie; creşte vara prin iarbă; bun şi plăcut la mâncare, — 28. Bureţii groşir bureţii popeşti, hiribele, ghebele, (Boletu„ pachypus), seamănă cu mânătârcile dar au pălăria mai plină şi cotorul mai gros; pălăria are o co~ Fig. 48. — Burete gros. loare ruginie deschisă, iar cotorul este ceva mai închis roşietic având pe dinafară zâm-ţituri; ei cresc prin pădurile de fagi şi sunt gustoşi la mâncare; dacă îmbătrânesc gustul lor devine amar înţepător şi nu să mai pot mânca. — 24. Ciuperca obicinuită (Agaricus arvensis sau Psalliota arvensis, fam. Agaricaceelor) cu pălăria cărnoasă, albă, adesea pătată cu galbin; lamele albe, apoi alb-roşie-tice şi la urmă brun-închise ; piciorul alb, gol sau spongios ; carnea albă ; gustul şi mirosul plăcut; creşte prin păşuni şi li- vezi, vara toamna. — Altă varietate Agaricus pratensis cu pălăria alburiu-cenuşie; lamele cenuşii apoi brune; carnea albă compactă cu miros şi gust plăcut; creşte prin livezi şi păduri, vara şi toamna. — A treia varietate Agaricus sttvaticus cu pă- Fig. 49. — Ciupercă de gunoiu. h. foiţele (hymeniu). S. sporii (sămânţa). lărxa cărnoasă, brun roşcată ; carnea albă, în atingere cu aerul devine gălbui-roşie-tică, cu miros şi gust plăcut; creşte toamna prin păduri. —25. Ciuperca de g unoiu sau nană (Agaricus campestris, fam Agaricaceelor), cu pălăria cărnoasă alb-roşietică sau alb-brunie, mătăsos-păroasă ; lamele ro-şietice, dese, devenind apoi negricioase; piciorul cărnos, cilindric, alb, glabru ; carnea moale, compactă, albă devenind roşie-tică sau brunie în atingere cu aerul; gust şi miros foarte plăcut, pentru care să mănâncă mult; creşte vara şi toamna pe câmpuri, livezi şi păduri, adeseori cultivată pentru trebuinţe culinare. — 26 Mână-târcile (fig. 50) sau: hiribi, hribi, hrighi7 mă-nătarcă, minătarcă, minătârci, mitarcă pietroasă, nitarcă roşie, pitarcă} pitoancă (Boletus edulisj fam. Poliporaceelor), cu pălăria cărnoasă, foarte bombată, brun gălbuie, uneori galbină murdară, glabră şi u-medă la suprafaţă ; piciorul gros, ţeapăn, galbin roşcat deschis sau bruniu, adese umflat la bază ; carnea albă, puţin roşie-tică sub piele ; miros şi gust plăcut; creşte prin păduri umbroase şi prin poieni, vara şi toamna. — La ţară dintre toţi a- CIUP — 166 — CIUP ceşti bureţi cari să mănâncă să întrebuinţează ca leac numai buretele de nuc şi a-nume: fiert în lapte dulce să înfăşoară la pântece trei zile dearândul pentru rast (splină mare), sau să fierbe B zile în rând Fig. 50. — Mânătârci. şi în ceasul în care îl pune la fiert tot la acel ceas (a 3-ia zi) să ia dela foc si să înfăşoară pântecele bolnavului, să ţine B zile şi să ridică tot la acelaşi ceas; bolnavul trebuie să aibă răbdare mare, căci mirosul greu nu-1 slăbeşte, ţinându-să legat 3 zile şi 3 nopţi. — Nu să pot mAnca. fiind veninoşi. 1. Buretele de stejar (Boletus purpureus sau sanguineus, fam. Poliporace-elor); ciupercă cu pălăria emisferică, bombată (convexă) purpurie, puţin catifelată (velutină), opacă, piciorul gros, spre bază puţin tuberculos, galbin şi cu vine sau puncte roşii, porii foarte mici, sporii ver-zui-brunii; carnea devine albastră ; creşte prin păduri. — 2. Buretele roşu sau hrib ţigănesc (Boletus satanas, fam. Poliporace-elor); ciupercă veninoasă cu pălăria bombată, glabră, puţin viscoasă, roşcată, apoi alburie;. carnea albă, devenind roşie sau violacee în atingere cu aerul, are gust dulce şi ţniros neplăcut; piciorul gros, oval pânticos, în partea de sus cu o reţea de vinişoare roşii ca sângele ; creşte toamna prin păduri. — 3. Buretele cerbilor sau beşina porcului (Scleroderma vulgare, sau Scl. aurantium sau Lycoperdon ceninum, fam. Sclerodermatacee-!or)j. ciupercă sferică de coloare galbină ca iămâia sau galbin-brună; peridiul solid, gros şi coriaceu, acoperit de tubercule veru-coase de un galbin mai închis, uneori numai arecolat sau chiar neted, la coacere este prevăzut cu mai multe deschizături, prin Fig. 51. — Bureţi pestriţi. cari ies sporii de coloare brună, carnea este albă la început, devine albastră, uneori marmorată şi în fine brună cu un miros tare şi neplăcut ; creşte pe pământ la marginea pădurilor şi pe drumurile din pădure, vara şi toamna.—4. Bureţi pestriţi sau burete şerpesc, buretele şerpelui, bureţi şerpeşti, pălăria şerpelui (Amanita muscaria, fam. Aga-ricaeelor); ciupercă foarte veninoasă cu pălăria de coloare roşie frumoasă, viscoasă mai totdeauna acoperită de pete albe, convex plană; lamele albe; piciorul alb; creşte pe pământ; vara şi toamna. — Otrăvirea cu aceste ciuperci să datoreşte unui principiu numit muscarina, pe care îl conţin ele. Semnele otrăvirii să ivesc după o oră până la cinci ore dela mâncare, prin colici sau dureri cumplite cu vărsături şi urdinare, după care apar fenomene nervoase şi de slăbiciune generală, ameţeli, tremurături, aiurare, spasme. Din nenorocire aceste semne să ivesc de obiceiu cam târziu atunci când otrava a pătruns deja în sânge. Dacă nu s’a dat ajutorul la timp semnele o-trăvirii merg înainte: respiraţia devine grea horcăitoare; pulsul neregulat apoi din ce în ce mai mic şi mai rar; vederea să turbură; faţa palidă; sudori reci peste tot; temperatura scade cu 3 sau 4 grade; moar- CIZM — 167 — CLIM tea prin coma (sfârşeală generală) după cinci zile de suferinţă. Când bolnavul să vindecă rămâne încă mult timp suferind de aprindere de stomac şi de maţe (gastro-enterită). Semnele otrăvirii variează întru cât priveşte forma şi intenzitatea după felul ciupercii, după modul de preparaţie, după câtimea mâncată, după vârsta celor ce mănâncă; copiii mor câteodată înainte ca la părinţii lor să fie început semnele otrăvirii. Tratament. Dacă semnele otrăvirii încep după ce s’a mâncat ciupercile veninoase atunci numai decât trebuie să facem ca bolnavul să verse, gâdilindu-i omuşorul cu degetul sau cu o pană, sau să-i dăm să bea multă apă călduţă, sau să-i dăm emetic (10-15 centigrame) sau ipecă în o jumătate păhar de apă. Dacă a trecut mai mult timp de la mâncare, mai mult de 2 ceasuri, vom dâ bolnavului uleiu de ricină (30 grame), iar pentru slăbiciunea generală îi vom dâ eter (o linguriţă de dulceaţă în un păhar de apă îndulcită cu zahăr, repetată din jumătate în jumătate de ceas), rachiu, cafea; pe dinafară vom pune pe lângă corp sticle pline cu apă fierbinte, mai ales la picioare şi mâni, cataplasme calde pe pântece. In fine să va întrebuintâ atro-pina, care este cel mai bun antidot ăl mus-carinei, ceea ce numai doctorul va putea-o face şi pe care îl vom chiemâ în ajuţorul bolnavului pe cât să poate mai repede, fără cea mai mică întârziere. După ce a e-şit otrava din corp să va calmă (domoli) aprinderea sau inflamaţia stomacului şi a intestinelor prin diferite calmante şi prin regim de lapte. CIZME. — Caută la Încălţăminte. CLAPON. — Caută la Puiu. CLAVICEPS PDRPOHEA. — Caută lă Săcară CORNUTĂ. CLAVICOLÂ, andrea, undrea. —. Este osul care uneşte osul pieptului (Sternu) cu spata (omoplatu sau seapula) şi contribuie la formarea umărului. Sunt două clavicule, una în stânga şi cealaltă în dreapta, tinereaua este acoperită numai de piele, la 4 pălure pe zi; fierul redus în praf'prin idrogen şi subcar-bonatul de fier (rugină), din cari să dă 20-50 centigrame pe zi, a'poi diferite hapuri şi alte preparaţiuni fieruginoase (vezi Fier), printre cari cacodilatul de fier. Să mai recomandă inhalaţiunile de oxigen, 'preparatele amare (chinchina, quassia, genţiana); revent în doză mică pentru a combate con-stipaţia; fricţiuni uscate şi aromatice peste tot corpul; un regim alimentar întăritor (carne roşie friptă puţin, carne crudă, măduvă de oase, peşte, ouă, lapte şi preparatele lui, bere).; plimbări şi exerciţiu în aer liber, idroterapie, băi sărate calde; călătorii, şedere la ţară, la munte, pe malul mării. Cură de ape minerale fieruginoase (Bussang, Orezza, Saint-Moritz, Luxeuil, Saint-Christan, Forges, Lamalou, Slănic-Mol-dova, Strunga etc.) CLORUR DE ETIL. — Caută la Chelen. CLORUR DE SODIU. — Caută la Sare. CNICUS BENEDICTUS. — Caută la Schinel. COACĂZ NEGRU. — Caută la Struguri negri. COACĂZA, păttinele, pomuşoâră, rozin-cin fstrugureiy strugurei roşii (Ribes m-brum, fam. Saxifragaceelor). — Arbust care să cultivă prin grădini pentru fructele sale comestibile (Aprilie-Maiu), cari sunt roşii sau albe şi din cari să face dulceaţă, compot, sau să mănâncă cu zahăr, sau cu vin şi zahăr, sau simple. Aceste fructe au o a-creală plăcută, mai ales când sunt preparate cu zahăr. Pulpa lor dă un suc (zamă) care să poate păstra în sticle şi care amestecat cu apă zaharată este o limonada plăcută şi sănătoasă. Siropul de coacăză să face cu un chilogram de suc, limpezit şi filtrat, şi cu un chilogram şi jumătate de zahăr. Aceste preparate sunt răcoritoare şi, bune pentru bolnavi şi convalescenţi ca şi pentru cei sănătoşi. Strugureii mâncaţi aşa cum sunt ei strepezesc dinţii şi pot produce râgăituri aere, pentru care nu trebuie mâncaţi deeât în mică cantitate şi de preferinţă cei. albi cari nu sunt asa de acri. coacăză sălbatică. — Caută la Agriş. COACEREA ALIMENTELOR. — Sunt multe alimente cari să pot mânca şi crude şi fierte sau coapte, cum sunt: laptele, ouăle, fructele, brânza, multe legume, şi chiar carnea, pe care de obiceiu o mâneam fiartă sau friptă, încă să poate mânca crudă în unele boale după porunca doctorului. Stridiile să mânâncă de vii, unii mânâncă tot astfel şi midiile, melcii, etc. Dar, fără îndoială, cel mai bun lucru este de a mânca alimente preparate la foc ; prin aceasta nu numai că mâncările au un gust mai bun şi o aroamă mai plăcută decât în stare naturală, dar ele să mistuie mai uşor prin faptul că nu sunt aşa tari şi îndesate şi ele să desfac mai cu înlesnire aşa că stomacul munceşte mai puţin pentru ca să le digere. Din această pricină popoarele culte, civilizate, mânâncă mai mult alimente preparate la foc decât crude. De altmintrelea fierberea sau coacerea nu împiedecă de a întrebuinţa diferite condimente sau mirodenii la pregătirea mâncărilor. Intru cât priveşte modul de preparare al alimentelor, cetitorul va căuta la articolele: Bulion, Ciorbe, Fripturi, Rasol, Supe, etc. COADA BOULUI. — Caută la LumAnare. COADĂ LUPULUI. — Caută la LumAnărică. COADA MIELULUI. — Caută la LumAnare. COADA ŞORICELULUI, alunele, coada şoarecelui, sorocind (Achillea millefolium, fam. Compozitelor). — Plantă erbacee care creşte j prin locuri inculte şi cultivate, livezi şi pe | marginea pădurilor (Iunie-Septembrie). In medicină să întrebuinţează vârfurile înflorite sub formă de ceaiu (infuziune) din 20 la 1000. — La ţară coada şoricelului să întrebuinţează mult, pentru care în epoca înflorirei să suleg vârfurile înflorite, să usucă, să păstrează în loc uscat şi la trebuinţă să ia cam 20 grame, să fierbe în o jumătate litru apă, să strecoară, să îndulceşte cu zahăr şi să bea căldicel câte o ceşculiţă de 3 ori pe zi pentru a vindeca tusa uşoară provenită din răceală, atât la oameni mari cât şi la copii, precum şi pentru curăţirea sângelui. Pe dinafară coada şoricelului să întrebuinţează la răni, cari să presară cu praf făcut din această plantă; ea să mai pune şi la păducei; pisată bine şi amestecată cu usturoiu şi sare să pune la măsea şi durerea înceată îndată. COADA VAGEI. — Caută la LumAnărică. COAGUL. —■ Caută la Cheag. COALTAR. — Gudron extras din cărbune de pământ, negru, cu miros tare. Să intre-buinţează ca dezinfectant, în spălături, injecţiuni, praf. Cel mai bun mod de întrebuinţare este coaltarul saponinat, care este un amestec de 1000 grame de tinctură de saponină şi 40 grame de coaltar. Din acest COÂP — 173 — coci coaltar saponinat să pune o parte la 5,16 sau 20 părţi de apă pentru a face spălă-turi sau injecţiuni. Să întrebuinţează în rănile cu miros urât. COAPSĂ, arm, cesvărtâ, ciosvârtâ. — Partea corpului care să întinde dela şold şi stinghie până la genunchiu. Coapsa este formată de un singur os, numit femur, care să uneşte în sus cu trunchiul pentru a forma şoldul, iar în jos cu gamba (gionata) spre a forma genunchiul; osul este îm-, brăcat în 11 muşchi foarte puternici, cari mişcă coapsa în timpul mersului în sus, în jos, înăuntru şi înafară; ea mai are o ârterie foarte mare, numită femorală, cu ramurile ei, cari duc sângele în toate părţile coapsei, de unde el să întoarce prin vine numeroase; apoi mai are nervi cari însufleţesc muşchii şi pielea, care este fină, căptuşită de un strat de grăsime. Coapsa poate fi atinsă de toate aprinderile (inflamaţiile), de toate rănirile posibile, de abcese, fur-nicele, serpengea, brâncă, etc. La ea să.mai pot vedea anevrisme şi diferite tumori; osul poate fi rupt în diferite locuri şi scrintit\ nervii pot produce diferite dureri (nevralgii) în deosebi nevralgia sciatică. Dar toate a-ceste boale nu prezintă nimic de particular şi să vor dâ aceleaşi îngrijiri şi aci ca şi în celelalte părţi ale corpului (vezi Abces, Anevrisme, Aparate, Fracturi, Imobili- ZAŢIUNE. COARDA IELELOR. — Caută la Silnic. COASTE.- Coastele sunt nişte oase strâmbate în formă de arcuri, cari formează în cea mai mare parte păreţii pieptului, în care să află inima şi plămânii. Pentru a-ceasta coastele să unesc înainte eu sternu (osul pieptului), iar înapoi cu şira spinării (columna vertebrală). Ele sunt în număr de 12 de fiecare parte, adecă 24 cu totul. Ele să numără de sus în jos şi anume coasta 1, 2, 3, etc. Inima bate între coasta a patra şi a cincea din stânga. La oamenii slabi coastele să văd pe sub piele şi să pot număra. Adeseori să întâmplă ca coastele să să frângă prin o lovitură aplicată deadreptul asupra lor, sau prin trecerea unei roate peste piept, sau prin o cădere din un loc înalt, etc. Aceste frânturi sau fracturi de coaste să complică câte odată de rănirea sau inflamaţia plămânului, de pleurezie (inflamaţia cămăşii plămânului), de scuipare de sânge, etc., cari complicaţiuni să pot ameliorâ şi vindecâ , prin o îngrijire deosebită. Fractura coastei să cunoaşte prin aceea că bolnavul simte în locul ei o durere foarte mare, care creşte prin cea mai mică mişcare, prin pipăire, prin mişcările respiraţiei. In cazu- i rile de fractură să recomandă cea mai mare odihnă şi aplicarea repede a unui bandaj de corp (vezi Bandaj) destul- de strâns, care împiedecă dizlocarea capetelor osului rupt şi micşorează durerea. De multe ori să întâmplă că fără să cazi, fără să te loveşti, să simţeşti în dreptul coastelor o durere vie, mărginită, care vine prin acces . adecă să iveşte şi piere, când mai des când mai rar, şi care durere să măreşte prin apăsarea cu degetul pe locul dureros. A-ceastă durere să iveşte fără nici o pricină sau în urma unei răceli, şi atunci ea poate să fie sau numai o nevralgie (nevralgie in-tercostală), adecă o durere a nervilor cari merg printre coaste, sau poate să fie începutul unei boale grele, cum este pneumonia sau pleurezia (vezi Junghiu). Această nevralgie poate să "fie în dreptul inimii fără însă ca să ne înfricăm numai decât, mai ales că pe lângă durere mai trebuie să fie şi alte semne în o boală de inimă (vezi Cord). COCA. — Foile arborelui Erythroxylum coca din America, întrebuinţate ca: sto-machic, calmant şi nutritiv. Principiul activ cocaina. Să dă: praf de foi 4-6 gr. în electuar, în pastile, în buline ; extract, 2-4 gr. în poţiune ; tinctură alcoolică, 5-15gr.; elixir şi vin, 15-30 gr. ; infuzie (ceaiu) 5-10 la 1000. COCAINĂ (Cloridrat de).— Este un alca-loid extras din coca. Să întrebuinţează ca analgezic în doză de 2-10 centigrame pentru 120 grame de apă în gargarisme -sau în poţiune (angină, durere de stomac, tusă măgărească, oftică, răul de mare); ca anestezic în alifie, 1/20 vaselină (boalele de ochi), sau în injecţii pe sub piele, 1/50 apă distilată, în operaţiile mici (scoatere de dinţi şi măsele, abcese, ipertrofie de amigdale). —Otrăvirea cu cocaină are următoarele semne: căldură în obrazi, turburarea vederii, lărgirea pupilelor, apăsare în piept; angoaţă, puls mic; excitaţie, la unii moleşeală. Tratament : vom face ca bolnavul să verse gâ-dilindu-i omuşorul sau dându-i ipeca, apoi fiertură de coaje de stejar, de frunze de nuc sau tanin pentru a formâ un tanat insolubil. Cafea, ceaiu, şampanie ; muştare la pulpe. Injecţii de cafeină, de eter sau inhalaţii cu nitrit de amil; respiraţie artifi-' cială (vezi Asfixie). GOGÂRLE, cocărţi. — Caută la Ciuperci I (Ciuciuleţi). coco — 174 — COLA COCCULUS SUBEROSUS. — Caută la Măslad. COCCYX, osul noadei. — Este aşezat sub osul sacrum (osul crucii) la partea de jos a sirii spinării. COCHINADĂ, cochinar, Caută la Scar- L AŢINĂ. COCHLEÂRI ARMORACIA. — Caută la Hrean. COCHLEARIA OFFICINALIS.—Caută la Lingurea. COCI. — Caută la Microbi. COCOAŞA, gheb (lat. gibbus). — Cine n’a văzut vr’un copil sau om pocit, cu o cocoaşă mai mult sau mai puţin mare în spate? Toţi am văzut căci această pocitanie, numită în termini medicali cifoză sau scolioză să vede adeseori printre copiii de şcoală, băieţi sau fete. Cocoaşa sau ghebul să află mai întotdeauna în spate, mai rar in dreptul coastelor sau la piept. Rar să întâmplă ca această cocoaşă să fie din naştere. şi atunci ea poate fi transmisă prin moştenire, din tată în fiu, în timp de două sau trei generaţiuni. Uneori această ghibozitate din naştere nu sdruncină sănătatea şi copilul poate trăi; alteori însă ea este semnul unei stări bolnăvicioase a organismului mai ales a sistemului osos, cum este în boala numită rachitism, care nu să vindecă decât prin o căutare îndelungată şi cât să poate de îngrijită (vezi Răchitism). Ori cum arfl, această cocoşare din naştere opreşte creşterea corpului, pieptul rămâne mai strâmtat şi rău conformat, ceeace împiedecă plămânii de a respira bine, din care pricină acei copii sunt slabi de piept, şi trebuie păziţi bine de răceală. Când ghebul este prea mare este bine să-l încunjurâm cu perinuţe de vată şi să-l acoperim cu o căptuşeală mai groasă, ca să nu fie supus la lovituri. Aceasta este tot ce să poate face, căci la o vindecare nu ne putem gândi în astfel de cazuri. De multe ori copilul să naşte sănătos, creşte bine până la o vârstă oarecare când prin o întâmplare nenorocită a căzut pe şira spinării şi ş’a rupt-o. In locul rupturii şira s’a încovoiat şi dacă cumva copilul nu moare, ea să vindecă încovoiată. Cu cât copilul creşte cu atât şi această îndoitură a sirii spinării să măreşte şi prin urmare creşte şi cocoaşa. Alteori fără ca să cadă şi să-şi rupă şira spinării, copilul să pomeneşte că într’un loc oarecare şira spinării îi să umflă şi-l doare, inelul sau inelele sirii din acel punct după ce s’au umflat să înmoaie şi să turtesc* iar şira spinării începe a să încovoia din ce în ce mai mult, această boală să zice carie vertebrală sau boala lui Pott. Să mai poate I întâmpla ca şira spinării să să strâmbe din pricină că copilul stă strâmb şi în aceeaşi poziţie mult timp şi aceasta în flecare zi cum să întâmplă în şcoală. In acest caz cocoaşa poate să să întindă la mai multe inele (vertebre) şi să fie astfel mai mare. Dintre toate aceste cazuri, cele mai grave sunt acele carie sau produse prin o leziune osoasă, carie sau boala lui Pott, care să poate vindecă numai prin o operaţiune chirurgicală după metoda doctorului Calot; celelalte cazuri să vindecă prin măsuri igienice şi un tratament special (vezi Columna Vertebrală). C0C0L0Ş, - Caută la Porumb. COCOŞ. — Cauta la Puiu. COCOŞOAICĂ. - Caută la Rodu pământului. CODEINĂ. — Caută la Opiu. COFETURI. — /Nu este copil să nu-i lase gura apă când vede sau numai când aude vorbindu-să de acadele (caramele), de bomboane cari să topesc în gură, de fructe zaharisite, de castane, alune, 'migdale (praline) şi de tot felul de zaharicale hune şi gustoase. Nu trebuie însă să uităm că nu tot ce este plăcut este şi sănătos; câţi oameni ş’au stricat dinţii şi măselele din copilărie numai din pricina zaharicalelor ?! Câte stomacuri nu s’au slăbit tot din această cauză?! Pentru a avea gură bună şi stomac sănătos, igiena recomandă ca să să mănânce cât să poate de puţine cofeturi şi dacă să poate aproape de loc. Cu deosebire să să ferească omul de prăjiturile şi zaharicalele văpsite în mod artificial (vezi Bomboane.^ COIFUL. — Caută la Aconit. COIU. — Caută la Testicul. COJI. — Caută la Cruste, COJI DE LAPTE. — Caută la Impetigo. COLA AFRICANA (Cola acuminato,, fam. Malva- ceelor).—Să întrebuinţează seminţele. Principiu activ: cafe-. ma, teobromina, kolanina. Proprietăţi : tonic. Să dă în diareiele cronice. Doză : tinctură alcoolică, 2-15 gr.; extract fluid, 1-5 gr.; pulbere, 5-10 gr. în infuziune; vin 30-60 grame. COLACEII BABEI. — Caută la Nalbă, Fig. 53. - Cola. a. JFruct. — b. Nuca de cola. COLA — 175 — COLE G0LAG06 (dela grec. chole, fiere, bilă, şi | agein, a alunga). — Medicament care face să iasă fierea prin maţe odată cu materiile fecale. COLAPS (dela lat. collabari, a cădea). — însemnează o scădere repede de putere, fără leşin propriu zis, cum să întâmplă în unele boale grave: febra tifoidă, pneumonie, etc. In stările de colaps să recomandă muştare la pulpe şi picioare, ventuze uscate pe spate şi piept; fricţiuni tari spirtoase; lovituri cu mâna pe corp; apoi să va acoperi bine bolnavul, punându-i la picioare sticle cu apă fierbinte sau cărămizi calde; îi să va dâ pe dinăuntru excitante difuzibile: alcool, acetat sau carbonat de amoniac, eter, mosc ; sau să va face injecţiuni sub piele cu eter, cafeină, uleiu cam-forat. Când colapsul vine în urma unei emo-ragii (pierderi de sânge), pe lângă tratamentul de mai sus să vor face injecţiuni sub piele sau în vine cu ser artificial. COLĂREZ. — Caută la Papă. COLARGOL. — Argint coloidal. Antiseptic tot aşa de puternic ca sublimatul ; nu este toxic. Să dă în boalele infecţioase. Să dă pe dinăuntru în soluţiune glicerinată, în pilule, injecţiuni subcutanate sau intrave-noase. Doză: 5—15 centigrame pe zi. COLCHICINĂ. — Caută la Brânduşă de TOAMNĂ........ ........ ..-.........- ......- COLCHICDM ÂUTOMNALE- — Caută la Brânduşă DE TOAMNĂ. COLD-CREM. - Pomadă formată din ceară, uleiu de migdale dulci, tinctură de benzoe (smirnă), apă şi esenţă de trandafiri. Este o alifie moale cu miros plăcut, dar care să râncezeşte iute. Când este proaspătă, ea înmoaie pielea şi să poate întrebuinţa atunci când aceasta este iritată, sgâriată, crăpată şi produce mâncărime, Nu trebuie însă să facem abuz, ungând pielea în fiecare zi, fiindcă ea astupă porii şi împiedecă funcţiunea lor regulată. GOLECISTITĂ (dela ^cari $hol6, fiere, bilă şi kistis, beşică). — Inflamaţia sau aprinderea beşicii fierei (veziculei biliare). COLEDOC (dela grec * chole, fiere, bilă, şi dochos, care conduce).— Canal care duce fierea din ficat până în maţul subţire, în duoden. luri: lichidă şi uscată. Cea uscată să dă sub formă ăe praf, sau pusă într’o poţiune sau un sirop oarecare; mai este o coleli-zină uscată sub formă de pastile. In toate cazurile de litiază biliară să dă bolnavului seara la culcare, dimineaţa pe nemâncate şi câte odată şi înainte de prânz câte o jumătate sau câte o linguriţă de colelizină lichidă, sau câte 60 centigrame până la 1 gr. din cea uscată sub formă de praf, sau câte 1-2 tăbliţe (pastile). COLEMIE (dela grec. chole, fiere, bilă, şi haima, sânge). — Trecerea sau vârsarea fierei în sânge ; este tot una cu gălbinarea sau icterul (vezi aceste cuvinte). COLERĂ- — Nu este nici o molimă, afară de ciumă, care să fi produs atâta groază în lume ca colera. Această nemiloasă boală a bântuit ţara noastră în cinci rânduri până acum, şi anume în anii 1881, 1848, 1855, 1865-66 şi 1873. Leagănul colerii este India unde să cunoaşte de pe vremile cele mai îndepărtate, şi unde bântuie aproape în fiecare an, cum ar fi la noi frigurile. Dar acolo nu este aşa de gravă ca pe la noi, poporul fiind obicinuit cu ea. In totdeauna colera s’a întins în lume din India; ea nu să poate naşte în altă parte şi a fost adusă şi lăţită de oamenii bolnavi. Prima epidemie de colerăs’a ivit în Europa în 1830 prin Rusia, tot aşa şi la 1848 şi 1851, iar cele două din urmă epidemii au venit nu pe cale uscată, ci pe cale maritimă prin canalul de Suez, copleşind porturile Medi-teranii. Colera să întinde foarte uşor şi a-gentul de căpetenie al propagărei ei este omul, pe uscat şi pe mare, în toate părţile pe unde a pătruns comerţul şi civilizaţi 4 mulţumită mijloacelor de comunicaţie. Colera sa propagă prin materiile fecale ale bolnavilor, cari materii murdăresc apa de băut cum să întâmplă de pildă cu apa unui puţ ce să află în vecinătatea unei hasnale nezidită bine şi care este săpată în un pământ permeabil. Materiile fecale murdăresc rufăria, hainele şi aşternutul, cari spălân-du-să, apa duce microbii în pământ cari de aci să duc în apele din puţuri sau din râuri, şi apoi prin această apă de băut să întinde repede în toate părţile. Microbul colerei o fost descoperit în 1883 de cătră învătatul doctor Koch: el este un ha,cil COLE — 176 — COLE — B numele de badl-virgulă; el sa înmulţeşte pe rufele murdare şi umede, în lapte,pe cartofi fierţi, pe pâne înmuiată în apă. Bacilul co-lerei produce un fel de materie o-trăvitoare, toxi- Fig. 54. — Bacilul!; 1 nă, care mortifică colerii aziatice. căptuşeala maţe- A Microbi. - B.*Aeeiaşigmâ-lor şi care daca riţi mult pentru a să vedea cilii să rezoarbe otră- vibratili, veşte sângele şi paralizează nervii organelor circulatoare. — Semnele boalei. Colera prezintă forme foarte diferite: unele nu prezintă nici o gravitate, altele sunt cumplite şi omoară bolnavul în câteva ceasuri. Pentru a descrie mai bine semnele trebuie să împărţim boala în patru perioade: Perioada I numită şiprodromdcâ este caracterizată prin urdinare. Incuibarea boalei are o durată variabilă dela câteva ceasuri până lă câteva zile. Primele semne ale boalei încep a să arăta de obiceiu noaptea, când omul este apucat de dureri în pântece (colici), uriuaLe de scaune, la început de materii fecale apoi bilioase (ca fierea) şi se-roase, însoţite adeseori de ghiorăituri. Id multe cazuri însă, omul are cu câteva zile mai înainte un fel de indispoziţie generală cu greutate şi durere la capul pieptului. La început bolnavul are fierbinţeală mică sau de loc, uneori cu aplecare spre răcirea corpului şi câte odată este cuprins de sudori abondente. Perioada II. Uneori boala începe deadreptul prin această perioadă. Scaunele sunt foarte dese; ele nu mai au mi-tqs fecaloid, sunt seroase şi constituite din ^«^lichid apos, fără coloare, în care înnoată S^fie flocoane albui ce s’au asemuit cu grăunţele de orez (scaune riziforme). Aceste scaune conţin microbii colerei. In acelaşi timp să ivesc vărsături de materii apoase, dese şi însoţite de dureri de stomac. Bolnavul are o sete arzătoare, nepotolită. Udul care dela început s’a împuţinat, acum nu mai e de loc. Limba este albuie, umedă. Pântecele este turtit şi la pipăi re pare a fi împăstat. Bolnavul slăbeşte văzând cu ochii; mânile şi picioarele să răcesc; pulsul repede şi mic; crampe straşnice; trăsurile feţei să şterg, circulaţia sângelui începe a să încetini şi bolnavul cade în o stare algidă (rece ca ghiaţa). Această perioadă poaite dura o jumătate de ceas, un ceas; o o divina atunci mr ' :u mari ; crampele încep să dispară, pulsul să să ridice, căldura să renască la mâni şi picioare şi bolnavul să să vindece după o co-valescenţă scurtă. Copiii prea mici şi bătrânii pot să moară în această perioadă. Perioada III, numită şi algidă. Scaunele să răresc, uneori încetează. Bolnavul să schimbă la faţă: nasul să subţiează, ochii să taie şi să înfundă în cap; ameţeli, vâ-jiituri de urechi şi durere de cap; glasul să subţiează, să taie, să stânge, nelinişte mare cuprinde bolnavul care e chinuit de sforţări continuie de a vărsa şi de dureri sau crampe, mai ales la pulpe, foarte mari; apoi bolnavul să răceşte şi mai mult, să acopere de o sudoare rece şi viscoasă, devine nepăsător, în stare de amorţire, cu ochii peste cap şi cu lumina lor turbure până ce moartea pune capăt acestor suferinţe după câteva ceasuri sau după 2-3 zile. Perioda IV sau de reacţiune. Dacă omul nu moare în perioada de mai înainte, semnele boalei încep a să îmbunătăţi; vineţeala corpului piere, pielea să încălzeşte, udul începe a să face mai regulat, crampele să micşorează şi încetul cu încetul toate funcţiunile să restabilesc aşa că în 12-15 zile bolnavul intră în convalescenţă, care este lungă şi să complică adeseori de boale de stomac, de urdinare, de paralizii şi de turburări ale inteligenţii. Omul vindecat de coleră nu este scutit de a mai fi vreodată bolnav de aceeaşi molimă. — Diagnosticul diferenţial sau deosebirea între colera descrisă până aci, numită colera aziatică, şi între aşa zisa colera noastră. In timpul verii şi mai ales pe la sfârşitul ei, să întâmplă ca să apară pe la noi un fel de urdinare coleri-formă, numită colera noastră, din cauză că această urdinare să aseamănă foarte mult cu colera aziatică. Colera noastră să poate ivi prin cazuri singuratice, dar ea poate luâ şi un caracter epidemic. Colera noastră, numită şi colerinâ, cele mai adeseori este produsă de o răceală la pântece sau prin băuturi cu ghiaţă luate în timpul căldurilor mari, iar scay^c seroase, bilioase (ca fierea), niL S^4.isâ nu sunt riziforme: apoi nu există vărsături, nici răcirea mânilor şi a picioarelor în grad aşa mare şi ea nu este aşa cje gravă, ca colera aziatică; ea durează 24-48 ceasuri; moartea vine foarte rar şi numai la persoanele prea slăbite, la copii şi la bătrâni. Microbul colerei aziatice nu să găseşte nici odată în scaunele bolnavilor de colerină. Este bine să să tină seam$, de toate aceste şi COLE — 177 — COLE rilor de colera noastră sau de colerină, crezând a face cu colera aziatică, lucru foarte primejdios mai ales când este cunoscut câtă influinţă au emoţiunile asupra boalelor tubului digestiv. — Tratament. Toată lumea ştie că mai uşor este de a preveni o boală decât a o vindeca, aşa şi.cu colera. De aceea este mai bine ca să oprim molima de a intrâ în ţară. Pentru aceasta sunt două feluri de mijloace preventive. Unele au de scop de a îngrădi boala în ţara ei de origine sau în primele locuri pe cari le-a năvălit prin ajutorul carantinelor şi a cordoanelor sanitare, cari o închid într’un cerc tare, nepătruns. Pentru aceasta sunt anume regulamente aşa zise internaţionale, cari, din nenorocire, nu să aplică în totdeauna cu destulă asprime, fie din pricina comerţului ca el să nu să stânjenească, fie din alte motive. Apoi odată boala pătrunsă în ţară 'trebuie imediat să o localizăm în partea pe unde a intrat ca să nu să întindă mai departe. Este fapt dovedit că a-dunările de oameni (cazarmele, şcoalele cu internate, spitalele, aresturile, stradele cu populaţie deasă, corăbiile mari, etc.) atrag molima întocmai ca şi condiţiile rele igienice, sărăcia şi aeraţia neîndestulătoare. Prin urmare prima condiţie pentru a împiedeca împrăştierea colerii este de a asigura curăţenia şi aeraţia oraşelor şi a satelor, apoi a locuinţelor. Astfel fiind, în timp de epidemie de coleră nu este bine ca să stăm închişi în casă ; trebuie să e-şim în fiecare zi, să deschidem ferestrele, pentru ca aerul şi soarele să omoare microbii ; trebuie ca curăţenia cea mai mare să domnească în casă, orice fel de murdărie trebuie îndepărtată îndată, filtrele de apă să fie în stare bună şi să nu aibă nici un fel de miros, latrinele să fie deşertate şi dezinfectate în fiecare zi cu sulfat de cupru (vezi Latrine). Când să găseşte deja un bolnav în casă, aceste măsuri trebuie luate cu mai mare asprime: bolnavul trebuie izolat de cătră ceilalţi locuitori, precum şi persoanele cari îl îngrijesc ; linge-ida, vasele, şi toate lucrurile cu cari să serveşte bolnavul trebuie ca amănunt dezinfectate. In timp de * epidemie trebuie su-praveghiată hrana; nu e trebuinţă ca omul să-şi schimbe modul lui de traiu, mai ales când trăieşte bine. Trebuie să ne păzim de fructele şi legumele iuţi, acre (coacăze, mă-criş, smeură, etc.) ; mai bine e să nu le mâncăm de loc. Să ne ferim de mâncările cari să mistuie greu, să urmăm un regim sănătos şi întăritor, fără însă să alergăm după tot felul de băuturi aşa zise antico-lerice ; cel obicinuit cu câte puţin coniac sau rom poate să urmeze înainte fără însă a trece măsura. In fine, trebuie să ne punem în stare de a rezista duşmanului când ne atacă şi să nu ne irităm »stomacul şi maţele prin mâncări şi băuturi cari pot provocâ urdinare. Colera n’are nici o doctorie specială şi tratamentul ei variează după perioada în care să găseşte boala. In perioada I trebuie să îngrijim bolnavul cât să poate de bine şi să tăiem urdinarea cât să poate de iute, dela început chiar şi astfel de multe ori reuşim să depărtăm atacul adevărat de coleră. Vom dâ pentru a-ceasta 10 până la 30 picături de laudan (tinctură de opiu), fie în apă, fie în un ceaiu oarecare, fie în clistir. Pe lângă laudan să mai poate pune în clistir şi 4 grame de extract de ratania ; sau putem dâ pe dinăuntru subnitratul de bismut ori salicilatul d,e bismut, 8 până la 10 grame în 24 ore, în pachete de câte un gram. Vom dâ în acelaşi timp şi ceaiurile aromatice, de nalbă, de muşeţel, de soc, de izmă, de flori de teiu şi altele. In perioada II vom continua cu laudanul sau vom face înjecţiuni cu morfină, de câte un centigram una. Vom dâ şi salicilatul de bismut. Dacă bolnavul varsă îi vom dâ băuturi cu ghiaţă, apă de Yichy rece, apă gazoasă rece, apă albumi-noasă (vezi acest cuvânt) ; ceaiu de mentă etc. In perioada III, zisă algidâ (de răceală), trebuie să provocăm cu ori ce preţ căldura, să readucem circulaţia şi primenirea sângelui în plămâni. In urma prea multor scaune sângele omului să împuţinează şi să îngroaşe, aşa că el circulă cu ane-voinţă, nu să mai primeneşte în bojoci (plămâni), unde ia oxigen, şi să încarcă cu acid carbonic şi inima îşi pierde toată puterea. Trebuie dar să împiedecăm moartea care vine din oprirea sângelui (a circulaţiei) şi din încetarea răsuflării (asfixiei). Pentru aceasta să recomandă trei metoade şi anume : mai întăiu avem metoda numită revulzivă, în care s’a întrebuinţat când căldura, când frigul. Căldura să întrebuinţează sub formă de cărămizi calde la picioare, fricţiuni uscate cu peria sau cu mănuşi aspre de păr, fricţiuni umede cu flanelă înmuiată în rachiu sau otet camforat, sau sub formă de băi calde sau de băuturi calde. Frigul să întrebuinţează sub formă de idroterapie, de apă rece, sau cu ghiaţă pe dinăuntru şi pe dinafară. Unii mai întrebuinţează şi urticaţiunea (bătaia cu urzici), care să poate înlocui cu fricţiuni fă- 12 GOLE — 178 - COLE cute cu spirt sau cu esenţă de terbentină, etc. A doua metodă este cea numită internă sau medicamentoasă: băuturi stimulente sub formă de ceaiu rusesc, de romăniţă (muşeţel), de izmă, melisă, cafea şi altele. Să mai dă oţetul de ţipirig (acetul de amoniac), 8-10 grame, eterul 1-2 grame, etc. Să mai recomandă să să beie într’una, timp de mai malte ceasuri, o cantitate mare de apă pentru ca să să înlocuiească apa pierdută de sânge prin scaunele multe. • Alţii introduc apă multă prin clistire. A treia este aşa numita metodă chirurgicală prin acţiunea directă asupra sângelui şi care constă în a injectâ în sângele vânos al bolnavului apă sărată, pentru a subţiâ sângele care s’a prea îngroşat. Cel mai bun lichid de injectat, numit şi ser artificial, este : apă distilată, 1000 grame ; clorur de sodiu (sare) 5 grame ; sulfat de sodă (sare amară) 10 grame. Acest lichid trebuie să fie cald de 88 până la 44 grade centigrade. Trebuie să injectăm 2 până la 27«- li-truri odată şi în un sfert de ceas. îndată după injecţie bolnavul pare a fi înviat; cunoştinţa îi revine, contractura muşchilor dispare şi omul să simte bine ; pulsul redevine larg, plin ; înecăciunea şi greutatea din piept la începutul operaţiei cresc, dar îndată răsuflarea devine largă, adâncă şi regulată ; vineţeala corpului dispare repede ; temperatura devine normală; urina a-pare după câteva ore. Dacă după 10 ceasuri bolnavul iar să simte rău îi facem altă injecţie. Prima injecţie trebuie făcută îndată ce nu să mai poate numără pulsul. Să recomandă foarte mult acidul lactic, ca profilactic in doză de 4-6 gr. pe zi, iar în perioada III (algidă) 15-20 grame, şi a-nume : apă, 800 gr. ; acid lactic 15-20 gr. Să să beie din când în când câte o jumătate păhar. In perioada IV, când reacţiu-nea este francă şi normală, nu mai avem de combătut decât câteva simptome gastro-intestinale prin mijloacele arătate la începutul tratamentului. In caz când reacţiu-nea este gravă, neregulată şi complicată vom redeşteptă acţiunea nervoasă prin alcool, cafeină, injecţii de eter, idroterapie, etc. Terminând suntem siguri că cetitorul nu să va încumătâ să trateze el colera, decât poate numai în perioada I, grăbin-du-să să chieme doctorul, care singur este în stare să conducă tratamentul unei boale aşa de cumplită. — Românul vindecă holera cu: falcă de cal, cu cârcei de bostan, cu holeră sau cătină (xantliium spinosum), cu iarbă mare, mintă, mure, pelin, piper usturoiu, cărbune. COLERĂ (Planta). — Caută la Holeră. COLERĂ INFANTILĂ, colera copiilor. — Caută la Intestin (Enterita coleriformă). COLERA NOASTRĂ. — Caută la Colerină. COLERINĂ, COLERA; NOASTRĂ- — Vorbind despre coleră am arătat că pe lângă colera numită aziatică, care este epidemică şi contagioasă, mai este o boală care are oare care asămănare cu ea, însă care este cu mult mai puţin gravă şi care să numeşte colera noastră pentru a arăta ca ea să naşte în ţara noastră, sau colerină fiindcă ea este ca şi o coleră însă mai mică. Colerină se iveşte în timpul verii când răcim la pântece sau facem abuz de mâncare luând băuturi acide şi foarte reci, fructe verzi, necoapte. Această boală să arată uneori prin o indispoziţie repede, prin scaune numeroase, lichide ca şi apa, însă puţin dureroase, sete şi fierbinţeală moderate; alte ori ea să arată cu furie mai mare: pe lângă urdinare (diareie), bolnavul mai are vărsături dese şi verzui ca fierea, o durere mare şi arzătoare la stomac şi maţe, răcirea corpului, câteva crampe (dureri) în membre, mai ales la pulpe şi o sfârşeală. Colerină este o formă de diareie (vezi acest cuvânt), dar poate fi şi un simptom dela începutul colerii sau chiar o formă mai uşoară a acestei boale, când ea bântuie în mod epidemic (vezi Coleră). Colerină îşi are microbul ei care să numeşte coli-bacil şi care trăieşte de obiceiu în maţe în mod nevinovat, dar prin o cauză oarecare, răceală sau abuz de mâncare sau de băuturi reci, el începe a să înmulţişi ... a produce toxine în Fig.55. Coli-bacili. cantitate mare, cari dau naştere la această diareie, numită colerină. Tratament. Odihnă la pat, dietă la mâncare sau mai bine bolnavul nu va mâncâ nimic în 24 sau chiar 48 de ceasuri, decât numai va bea apă curată sau fiartă (dietă idrică), o apă minerală oarecare (Vicby, Evian, etc.), ceaiu slab cu puţin coniac sau rom, limonadă cu acid lactic în cantităţi mici (un păhăruţ la fiecare oră). In cazurile grave să vor face injecţii sub piele cu ser artificial (apă sărată); clistire mari cu apă caldă, cataplasme calde pe pântece şi sticle cu apă caldă în jurul corpului. După COLE - 17d - COLI 2-3 zile. bolnavul va fi pus pe regim lactat: la început lapte tăiat cu apă curată sau cu apă de var, apoi lapte curat; mai târziu supă, ouă, până să va ajunge la regimul ordinar. Ca medicamente pe dinăuntru să recomandă preparatele de opiu, mai aleş laudan, câte 5-10 picături în apă de 3-4 ori pe zi; bismut, dermatol, cretă preparată, apă de var, tanin, ratanie, nitrat de argint, etc.; şpălături intestinale simple sau medicamentoase. Ca lucruri de casă să recomandă de dinăuntru apă albumi-noasă (bătută cu albuş de ouj şi clistire cu rădăcină de nalbă, ca capete de mac, cu scrobeală. COLESTERINA. — Substanţă biliară care să găseşte mai ales în calculii (pietricelele) ficatului. COLIBA. — Caută la Locuinţă. COLIBACILI. — Caută la Microbi. COLICA EPATICĂ sau HEPATICĂ. - Caută la Epatică. COLICI, dureri de pântece, matrice, matrinchină, vătămătură. — Românul la orice durere de pântece îi zice vătămătură, deşi această durere poate să fie de mai multe feluri. Prin cuvântul de colici să înţelege mai mult durerile de intestine (maţe), colici intestinale, cari la copiii mici să cunosc sub numele de mătrice sau matrinchină. Aceste dureri să deosebesc de celelalte dureri cari sunt de natură nevralgică, reumatismală, etc., sau de acele cari sunt localizate în piele sau în muşchi (vezi Abdomen). Ele să mai deosebesc şi de aşa zisele colici epatice sau de ficat, colici nefretice sau de rinichi, cari îşi au punctul lor de plecare din aceste două organe, de colicile saturnine sau de plumb (vezi Epatică, Nefretigă, Plumb). Colicile intestinale îşi au punctul de plecare în maţe. Ele să arată prin o durere, mai mult sau mai puţin tare, ce să măreşte la cea mai mică mişcare şi să însoţeşte de un fel de nelinişte, angoaţă, de paloarea feţei cu ochii tăiaţi, de o sfârşeală; o durere care ni să pare că ne sfâşie, ne rupe sau ne arde, şi care este mai puternică în jurul buricului, de unde să» întinde spre deşerturi micşorându-să. In acelaş timp bolnavul simte trebuinţă de a eşi afară şi în cele din urmă îl scoate ceva materii lichide, alte ori să duce degeaba. Această trebuinţă de a merge afară nu să află decât lâ colicile intestinale, ceea ce ne pune pe cale de ale deosebi de celelalte dureri ale pântecelui. Mătricea este cea dintâiu durere mai de seamă pe care o simte copilul după ce s’a născut. Durerea este foarte măre din care pricină copilul ţipă, să svârcoleşte, îşi sgâr-ceşte picioarele, lapădă ţâţa din gură. Această stare ţine până ce îl scoate afară şi atunci fabe nişte materii lichide şi verzui cu flocoane albicioase. Odată cu aceste materii iasă şi gazuri (vânturi) după care copilul să linişteşte. Mai mult sufer de aceşte colici copiii slabi, piperniciţi, rău desvoltaţi, cu toate că ele să pot vedea uneori şi la copiii robuşti, cu înfăţişare sănătoasă. Cauzele mătricii sunt mai multe : în primul rând este hrana rea, fie că copilul să hrăneşte cu biberonul (vezi acest cuvânt) şi. atunci sau laptele de vacă nu este bun sau că biberonul nu să ţine în stare curată ; fie că este hrănit de mamă, şi atunci poate că mama nu să nutreşte cum trebuie sau ^că mânâncă lucruri a căror proprietăţi iuţi trec în lapte: fasole, varză, ceapă, salate cu oţet şi altele; ori că mama este prea ostenită, obosită, supărată, emoţionată, nedormită şi atunci laptele nu este tocmai bun. Pentru oamenii mari colicile intestinale de asemenea îşi iau naştere dintr’o abatere dela regim: sau că mânâncă prea mult odată, sau că hrana n’a fost bună şi nu s’a putut mistui bine; apoi mai sunt în cauză fructele şi legumele acide, crude, băuturile reci-, mai cu seamă când să iau atunci când corpul este înăduşit; acţiunea frigului umed asupra picioarelor sau asupra corpului întreg; constipaţia prelungită ; inflamaţia intestinului; prezenţa viermilor intestinali; otrăvirea prin‘ ciuperci, etc. De altfel, sunt cazuri în cari este foare greu să să ştie adevărata cauză a acestor colici, cari uneori trec repede, iar alte ori pot să fie foarte serioase punând în primejdie viaţa bolnavului. Din această pricină este bine ca în totdeauna să să chieme doctorul. Trataynent. Mai întâiu de toate trebuie căutată cauza boalei şi împrejurările în cari să arată, pentru ca aceste depărtate fiind să să risipească boala; apoi aceste ştiute să să poată ocoli pe viitor pentru ca colicile să nu mai revie. In cazurile obicinuite de mătrice mamele dau copiilor pentru a le calma durerile diferite ceaiuri: de izmă, muşeţel, anason, angelică, chimion, cimbru de câmp, etc., iar pe pântece le pun cârpe calde, cataplasme calde de făină de in, simple sau stropite cu câteva picături de laudan; sau îi unge pe pântece cu uleiu camforat de camomilă. (muşeţel) sau cu balsam tranchil, după care să acopere pântecele cu vată COLI — 180 — COLO Sau flanelă caldă. Să va dâ copilului să sugă regulat şi de mai puţine ori; după flecare sugere să îi să deie o jumătate de linguriţă de apă de Vichy; iar dacă copilul să hrăneşte cu biberonul, acesta să va ţine curat, iar în lapte să poate pune o apă alcalină sau apă de var (5-10 grame la un biberon) sau dextrină (1 linguriţă de cafea) ; la copil nu îi să va dâ nimic altceva de mâncare decât numai lapte fiert sau sterilizat. Când copilul nu poate eşi afară îi să va dâ unt de ricină sau îi să va pune câte o clismă, după cari să uşurează. Ne vom feri de a dâ copilului picături de opiu, de flori de mac cari sunt foarte periculoase. Să recomandă însă următoarea poţiune: apă de mentă, apă de melisă şi apă clorofor-mată, câte 20 grame; bromur de potasiu, 1 gram ; sirop simplu sau de codeină, 10 grame; să îi să dea 1-2-3 linguriţe oând are dureri, la intervale de câte o jumătate de oră una. La oamenii mari să va începe în totdeauna cu o curăţenie (unt de ricină, 30 gr. ; sau sulfat de sodă ori de magne-zie, 20 gr.), iar pe pântece să va pune cata-plasme cu laudan, cârpe calde, muştare, şi diferite unsori calmante ca mai sus;iar pe dinăuntru li să va mai dâ: laudoii, 5-10 picături, repetate de 2-3 ori pe zi, sau în clistir 10-30 picături odată. Bolnavul să va feri de răceală şi umezeală, va mâncâ mâncări uşoare, să va păzi de substanţe feculente, acide şi excitante. O poţiune foarte bună pentru adulţi este: apă de mentă, apă de melisă, câte 30 gr; apă cloroformată, 100 gr.; laudan, 30 picături; apă de laur-cireş, 10 gr.; sirop de flori de portocale, 30 gr.; să să beie la flecare ceas câte o lingură. COLICI NEFRETICE- — Caută la Rinichiu. COLIR. — Medicament care să pune în ochi. Colirele sunt de trei feluri: solide, adică diferite prafuri de piatră acră (alun), de calomel, sulfat de zinc, etc., cari să suflă în ochi cu ajutorul unei ţevi mici sau cu o pană de gâscă, ori să presară cu o pensulă; — moi, cari sunt diferite alifii ce să întind pe marginea pleoapelor (clipelor); — lichide sau colirele propriu zise, cari să prepară cu apă de trandafir, de pătlagină (Plan-tago major), de sulfină (Melilotus officina-lis), la cari să adaugă * diferite substanţe medicamentoase, cum ar fi: piatră acră, piatra iadului (hitrat de argint), laudan, atropină, sulfat de cupru; sulfat de zinc, etc. cari să pun în ochi cu un instilator sau cu ° sticluţă cu dop de sticlă cu care să. număra picăturile. Nu este bine să să între- buinţeze când este vorba de ochi decât numai medicamente prescrise de doctor, căci dacă ne-am luâ dupe babe sau după îndemnul altor oameni cari ne spun că şi ei ar fi suferit de .aceeaşi boală, am putea să ne stricăm ochii şi să ne pierdem vederea pentru totdeauna. COLITA (dela grec. kolon, intestinul sau maţul gros, şi terminaţiunea itis, care însemnează aprindere sau inflamaţiune). — Să numeşte astfel inflamaţiunea colonului, adică a maţului gros. Această inflamaţiune este de mai multe feluri: catarală sau superficială, mucoasă, câte odată ulceroasă sau ulcero-membranoasă. In colita simplă sau catarală bolnavul are diareie (urdinare). Când colita este mai gravă pe lângă diareie bolnavul are dureri, scremături, şi uneori scaune cu sânge (vezi Intestin; entero-co-lită). Leziunile colitei simple să văd în colera noastră, în colera epidemică, în febra tifoidă şi in alte boale în cari bolnavul are diareie. Colita mucoasă care să mai numeşte şi foliculoasă, sau colita ulceroasă simplă să arată mai cu seamă la copiii neîngrijiţi, rău hrăniţi şi atinşi de diareie cronică (învechită); ea să mai vede la ofticoşi. Colita ulcero-membranoasă să deosebeşte prin formarea şi deşertarea de falşe membrane, nişte pe-liţe, a căror formă şi conzistenţă sunt variabile. Colita să arată mai des la femei decât la bărbaţi şi adeseori la copii; ea să deosebeşte de dizenterie (vezi acest cuvânt). Tratamentul colitei este acelaşi ca şi al enteritei (vezi Intestin; enterită). In colita care seamănă cu dizenteria, vom recomanda bolnavului repausul în pat, apoi îi să va dâ o doză de calomel, 40 până la 60 centigrame ; pe pântece să va aplica în permanenţă cârpe înmuiate în apă caldă, acoperite de taftâ gomată sau de muşama ori de gutapercă. Bolnavul să va hrăni cu lapte amestecat cu apă de var, cu ouă, carne crudă rasă. In fiecare dimineaţă să va dâ bolnavului o mică doză de sulfat de sodă (4-5 gr.), în apă de Vichy, sau sare de Carlsbad, o linguriţă, în timp de 15-20 zile. In contra scremetelor să va face clizme cu ceaiu de muşăţel sau cu o decocţiune de amidon (50-120 gr.) în care să va pune 15-20 picături de laudan. Când sunt răni pe maţe să vor face clizme astringente, de exemplu cu: acid tanic, 4 gr.; gumă arabică, 60 gr.; apă fiartă, 1000 gr.; laudan, 25 picături. COLOCINT. — Fructul plantei Cucumis co-locynthis, din fam. Cucurbitaceelor, originară din Africa, să cultivă-în Europa în Spania şi Archipelag. Lucrează ca purgativ drastic COLO — 181 — COLU foarte violent din care pricină să întrebuinţează foarte rar. Să dă pe dinăuntru sub formă de: extract, 10-30 centigrame; praf, 20-50 ctgr.; pe dinafară să dă tinctură, 1-5 grame la 45 gr. unt de ricină, ca liniment sau unsoare (o linguriţă de cafea să pune pe pântece şi să face trăsături cu ea, dimineaţa şi seara, ca purgativ). — Otrăvirea cu colocint are ca semne: vărsături continuie, moleşeală, răcirea mânilor şi picioarelor. La început până nu s’au ivit vărsăturile, trebuie să le provocăm prin gâdi-iirea omuşorului sau dând ipeca, apoi să va dâ laudan 20 picături în o lingură de apă sau în clizmă; stimulente, fricţiuni, sticle calde, băuturi îndulcitoare, cataplasme, lapte. COLODIU. - Este o soluţie de fulmicoton (praf de bumbac) în eter la care să adauge o mică cantitate de alcool. In medicină să întrebuinţează pe dinafară, când vroim să acoperim o rană, o sgârietură ca să nu vie în atingere cu aerul. Pentru a -ceasta ungem acel loc cu un pomătuf înmuiat în colodiu, iar acel strat de, colodiu după ce s’a evaporat eterul să transformă în un fel de pelicioară foarte fină, impermeabilă, foarte aderentă, care rezistă la apă şi la alcool şi nu poate fl ridicată decât numai cu ajutorul eterului. O rană astfel acoperită este la adăpost de aer şi de praf. Dacă la 15 grame de colodiu punem 1 gram de unt de ricină, avem colodiu e~ lastic sau ricinat, care să usucă mai încet, însă este mai solid şi să lipeşte mai tare. COLORI VENINOASE, văpseli otrăvicioase — Yăpselile să întrebuinţează în o sumedenie de lucruri pentru a le dâ o înfăţişare mai plăcută. Astfel să văpsesc bomboanele, mai toate cofeturile ; vinurile şi licorurile ; îmbrăcămintea (ciorapii, cămeşile colorate, u-nele stofe) ; perdelele, tapetele de hârtie (vezi Arsenic, Bomboane, Ciorapi, Hârtie colorată, Veştminte, Vin) ; apoi diferite jucării pentru copii, cari fiind văpsite cu culori otrăvicioase devin periculoase pentru toţi cei ce umblă cu ele. Cele mai primejdioase sunt colorile minerale, mai ales verdele, care cuprinde arsenic; apoi albul care poate să fie făcut cu plumb; roşu viu făcut cu chinava*r care cuprinde mercur (argint viu) ; albastru care să face cu cupru. Sunt unele văpseli de origine organică tot aşa de veninoase : anilina, fuxina cu derivatele lor cari dau frumoase colori de violet şi roşu. Aceste colori aplicate pe piele cu veştmintele pot produce erupţiuni foarte supărătoare, dureroase şi de lungă durată, iar luate pe dinăuntru pot dâ semne de otrăvire : dureri de stomac, la maţe (colici), sudori reci, răcirea mânilor şi picioarelor. Să înţelege că în toate aceste cazuri de otrăvire să va chiemâ cât să poate mai grabnic un doctor. Pentru a încheia vom zice că trebuie să fim cu mare băgare *de seamă ori de câte ori umblăm sau întrebuinţăm lucruri văpsite şi să nu pierdem din vedere că ori ce văpsea care nu ţine şi la cea mai mică frecare să pră-fuieşte şi cade de pe obiect este în totdeauna o văpsea otrăvicioasă. Să băgăm de seama ca copiii să nu ducă 1a gurâtot ceeace le cade în mână. Văpselile otrăvicioase sunt oprite de lege şi fabricanţii împreună cu negustorii sunt răspunzători de întrebuinţarea lor. COLOSTRD. — Cel dintâiu lapte al femeei după ce a născut; el este puţin purgativ şi prin urmare foarte bun pentru copil pe care îl ajută să deie afară meconiul (vezi acest cuvânt). COLŢI DE LUP. — Bucăţele mici de os cari să deslipesc dintr’un os mort şi iasă afară prin o fistulă împreună cu puroiu; pe a-ceste poporul nostru le numeşte colţi de lup şi buba prin care iasă ei o vindecă cu lup şi cu planta unghia găii (vezi Carie, Eschilă, Necroză, Secvestru şi Os). COLTUNI. — Caută la Ciorapi. COLUMBO. — Rădăcina unui arbust numit Cocculus palmatus, din fam. Menisperma-ceelor, care conţine un principiu activ: co-lombina sau berberina; lucrează ca tonic, sto-machic puternic. Să dă pe dinăuntru sub formă de: extract, 20 centigrame până la 1 gram; praf, 50 centigrame până la 4 grame; tinctură, 5-15 gr.; vin, 50-100 gr.; ceaiu, din 10 la 1000. COLUMNA VERTEBRALA, şira spinării, — Columna sau coloana vertrebrală este formată din un şireag de oscioare suprapuse, numite vertebre, în număr de 24, şi anume : Fig. 56. — Vertebră. C. Corp. — M. Gaură pentru măduva spinării.-— Ap T. Apofiză transversă. - Ap A. şi Ap A I. A-pofize articulare superioare şi inferioare. — Ap E. Apofiză spinoasă. — F. Faţetă costală. COLU — 182 — COLU 7 la gât, 12 la spate, 5 în dreptul rinichilor (regiunea lombară), completate prin sacru (osul crucii) şi coccix (noada), cari să compun tot din vertebre cusute între ele. Fiecare vertebră prezintă înainte o umflătură numită corpul vertebrei, ale cărui feţe de sus şi de jos, cari sunt puţin găunoşite, răspund la celelalte vertebre ; înapoi şi pe laturi o jumătate de inel, arcul vertebral, care încunjură canalul vertebral în care să află măduva spinării. Acest arc, în dreptul unirii lui cu corpul, prezintă de fiecare parte câte o scobitură; una în sus şi cealaltă în jos, cari împreună cu acele ale vertebrelor de sus şi de jos formează găurile de conjugaţiune (unire) prin cari iasă nervii măduvii. Arcul dă naştere, între altele, la neşte ridicături sau apendice, dintre cari patru verticale, apofizele articulare, două transversale, apofizele transverse, una orizontală, apofiza spinoasă; aceasta din urmă cu toate similarele ei formează spina dorsală sau şira spinării. Articulaţiunea sau încheierea vertebrelor între ele să face prin un disc aşezat în găunoşirea corpului vertebrelor şi prin unirea apofizelor articulare cu vecinele. Vertebrele sunt unite între ele prin ligamente puternice, Şira spinării poate face mişcări de flexiune (Îndoire), de extensiune (întindere), de înclinare laterală, de torziune (sucire) şi de rotaţiune (învârtire) prin ajutorul unor muşchi puternici cari să prind .de ea. Fiecare mişcare a columnei vertebrale pune în mişcare mai multe articulaţiuni (încheieturi), fiecareîn-doire în o parte oarecare o strâmbează în formă de arc, iar când ea să întoarce a-supra ei însăşi are forma unei spirale. — Fracturile şi luxaţiunile columnii ver-trebrale. Ori ce fractură sau frântură, precum şi orice luxaţie (scrintire) a vertebrelor, prezintă o mare gravitate din pricina măduvii spinării care să află în canalul format de ele, aşa că o bucată de os rupt sau o dislocare a unei vertebre poate apăsâ, lovi sau rupe măduva şi prin urmare să dea naştere la o paralizie a mişcării şi a senzibilităţii picioarelor (damblâ de picioare), o turburare în slujba beşicii şi a matelor ; iar când sunt atinse vertebrele dela gât omul poate muri repede (vezi Măduvă şi Paralizie). In toate a-ceste cazuri nenorocite trebuie ridicat bolnavul cu cea mai mare băgare de seamă şi întins pe un pat în o poziţie dreaptă, orizontală, cu^ capul pe acelaşi plan cu picioarele, până ce va sosi doctorul care va immobilizâ vertebrele cu ajutorul unui a- parat special până când ele să vor vindeca, combătând în acelaşi timp inflamaţia (aprinderea) măduvii, paralizia beşicii, etc. — Caria vertebrelor. Vertebrele să pot caria sau putrezi ca orice os, după cum să vede la rachitizm (vezi acest cuvânt), la copiii limfatici şi scrofuloşi şi această boală este întotdeauna foarte gravă. Caria începe prin o durere într’un punct oarecare a columnei vertebrale, durere care să măreşte prin apăsare cu degetul şi prin mişcările trunchiului, cu fierbinţeală, slăbire, lipsă de poftă de mâncare, urdinare, şi alte semne cari ne spun că o parte a sistemului osos este aprinsă (inflamată) şi supurează (face puroiu). Apoi vertebra sau vertebrele atinse să înmoaie, nu mai pot purtâ greutatea corpului şi să turtesc iar columna vertebrală să încovoaie formând un gheb sau cocoaşă (vezi acest cuvânt). Dacă turtirea să face repede, măduva spinării este apăsată ca şi în cazurile de fractură şi de luxaţie şi atunci avem paralizia sau damblaua picioarelor ; dacă ea să face încet, c,a de obiceiu, măduva să obicinuieşte încetul cu încetul cu apăsarea care să face şi ea în mod progresiv, şi nu este atinsă în mod grav. Mai în totdeauna să produc abcese, cari plecând din punctul cariat, vin de să deschid în afară în apropierea acelui punct sau în depărtare, în stinghe şi coapsă. Boala să poate sfârşi în două feluri : sau durerea locală trece, vindecarea este deplină, însă însoţită de cocoaşe, sau moartea vine prin sleire de putere. De altfel sfârşitul boalei atârnă mult şi dela tratament, de aceea îndată ce un copil să plânge că-1 doare spatele, îndată ce vedem că punând mâna îl doare în un loc fix şi că durerea aceasta este mărită prin mişcare, iar copilul este trist, nu doarme bine, îi este frică să să mişte, etc. atunci fără întârziere trebuie chiemat doctorul, care ne va povăţui ce să facem. In această boală să recomandă aerul curat, soarele, şederea la ţară sau pe malul mării, lipsă de oboseală, hrană bună, untură de peşte iarna etc. — Deviaţiunile sau strâmbările columnei vertebrale. Adeseori şira spinării prezintă deviaţiuni sau strâmbări în-tr’o parte oarecare din pricina unei sau u-nor vertebre cari să apleacă în o direcţie anormală, formând astfel diformităţi sau ridicături neplăcute. In aceste cazuri statura omului nu mai este dreaptă, ci să încovoaie ori înainte, ori înapoi, ori în lături ; în primul caz avem cifoza (cocoşat), în al doilea lordoza (plecat înapoi) şi în al COLU — 183 — COLU treilea scolioza (sucit, strâmbat în o parte). Cauzele sunt de mai multe feluri. Unele care determină aceste diformităţi şi anume: nemişcarea prea îndelungată într’o poziţie sau atitudine în care omul, fără voia lui, înlocuieşte lucrarea muşchilor prin lucrarea ligamentelor. Lucrarea neîndestulătoare a muşchilor vertebrali produce inegalitate de apăsare a suprafeţelor articulare ' unele asupra altora, şi ca urmare inegalitate de întindere a ligamentelor cari unesc vertebrele: unele să strâng, să retractă prea mult în partea în care nu trebuie, iar altele să alungesc acolo unde sunt deja prea lungi, înlesnind astfel reproducerea unor atitudini sau ţinute rele, cum Mg. 57. Columnă vertebrală. 1. Normală. — 2. Atinsă de cifoză (gheb) — 8. Atinsă de lordoză. să întâmplă prin şederea prea îndelungată în şcoală, prin modul de a scrie aplecat, prin şederea mai mult pe un şold sau pe o parte decât pe cealaltă. Intre cauzele cari predispun la aceste slutiri sunt: creşterea prea repede, mai cu seamă la etatea de 12-15 ani; dar să pot observă şi la 20 sau 25 ani, adecă în perioada vieţii în care desvoltarea corpului să împlineşte, în care oasele pot luâ încă direcţiile artificiale ce li să dau; apoi lipsa de exerciţiu, condiţiuni rele igienice, o hrană neîndestulătoare ; poziţia rea a şcolarilor când citesc sau scriu, la mese prea înalte sau prea joase (vezi Şcoale), ţinând corpul prea aplecat înainte sau prea dat înapoi, în poziţii rele şezând pe scaun sau în drumul de fier (vezi Atitudine şi Căile ferate) ; oamenii dela ţară cari stau aplecaţi la munca câmpului sau cei ce poartă greutăţi mari pe spate sau umeri (cifoză), ori duc greutăţi mari numai într’o mână (scolioză); diferite boale cari micşorează rezistenţa o-soasă (oftica, osteita, rachitizmul) sau acţi- unea muşchilor (paralizia îndoiturilor spinării); infirmităţile permanente (schioparea); bătrâneţea. Tratamentul comun, adecă pentru toate diformităţile, este preventiv şi curativ. Cel dintâiu are de scop de a împiedecă boala de a să ivi şi pentru aceasta să recomandă: jocul în aer, alergările, variind adeseori atitudinea; în caz de miopie (vedere scurtă), să să acomodeze masa sau pupitrul de scris aşa ca copilul să nu steie aplecat, iar scaunul să aibă răzămătoare pentru spate; băile de mare, idroterapie, untură de peşte, preparaţiile cu iod. Tratamentul curativ la începutul boalei constă în a ţine corpul drept şi a face o gimnastică raţională, medicală (vezi Gimnastică), iar dacă boala este ceva mai înaintată să recomandă imobilizarea corpului timp mai îndelungat pe un pat special, tare, cu saltea de păr, fără perine,ţîn poziţie orizontală. După îndreptarea diformităţii bolnavul va trebui, să poarte un corset a-nume făcut pentru acest scop, un corset ortopedic, compus din o încingătoare de metal, căptuşită, scobită astfel ca să să sprijine pe oasele şoldurilor, prevăzută cu una sau două pârghii cari să ridică pe laturile corpului şi să termină prin mânere cari spriji-Fig. 58. — Corset orto-nesc subsuorile sau pedic. subsuoara aplecată, având plăci de presiune pentru a apăsâ părţile eşite, resorturi pentru a întinde diferitele ’ bucăţi din cari să compune aparatul precum şi curele căptuşite pentru a le ţine reunite. Un lucru nu trebuie pierdut din vedere, ori care ar fi varietatea boalei, şi anume: tratamentul trebuie făcut cât se poate mai la începutul boalei dacă vroim să obţinem vindecarea; nu trebuie aşteptat până când oasele să strică de tot şi diformitatea este prea înaintată. Să vorbim acum de tratamentul fiecărei varietăţi în parte. 1. Cifoza (cocoaşa) are tratamentul comun mai sus amintit, iar ca tratament special, după ce boala s’a stabilit, să recomandă gimnastica svedeză (vezi Gimnastică) sub formă de întindere (extenziune) continuă a trunchiului înapoi; gimnastică franceză cu ajutorul scărilor ortopedice pe cari bolna- COLU — 184 — COND vul să ridică şi să scoboară de-a-îndoasele (cu spatele spre scară), etc. 2. Lordoza (cu spatele încovoiat înapoi) are acelaşi tratament comun, iar după ee s’a confirmat să va face gimnastică svedeză cu exerciţii de contracţiune a muşchilor pântecelui. B. Scolioza (un umăr mai ridicat decât celalt) în care^columna vertebrală este strâmbată în o parte, are acelaşi tratament comun la început, iar după ce s’a confirmat să recomandă spânzurarea cu aparatul lui Sayre, cu sau fără presiune laterală şi atitudini diferite după indicaţie etc. (vezi Mecanote-rapie)» COLUTORID. — Medicament care înlocueşte gargara şi să aplică pe gingii, pe limbă, în gât, cu ajutorul unui pomătuf. Coluto-riu să face de obiceiu cu mieri'cicâ (mei rozat) în care să pune borax, clorat de potasă sau piatră acră etc. COMA (dela grec. Mma, somn adânc). — Un fel de aţipire, mocnire, amorţire adâncă care cuprinde pe un bolnav în cursul unei boale, şi din care nu poate să-l scoată nici o impresiune decât numai să-şi deschidă pentru un moment ochii şi să zică câteva cuvinte fără şir şi fără înţeles. Coma este un semn al unor boale de creeri (emoragie, înmoiere, abces, tumoră, etc.), să mai vede în spasme (convulsiuni), în isterie, epilepsie, otrăviri (cu alcool, cloroform, opiu), în unele forme ale boalelor infecţioase (scar-latină, pojar, vărsat, febră tifoidă, coleră), în uremie, în diabet. Când coma să iveşte repede, în mod subit, să numeşte apoplexie, când ea să iveşte în cursul uneia din boalele generale mai sus numite, afară de cazurile de otrăvire, ea mai întotdeauna este un semn al agoniei. COMARNIC. — Localitate de vilegiatură, comună mare pe valea Prahovei, între Câm-pina şi Sinaia. Staţiune de cale Aerată. Înălţimea 556 metri. Viaţă eftină. COMBUSTIUNI. — Caută la Arsuri. COMPOT. — Caută la Chisăliţă. COMPRESĂ. — Prin acest cuvânt să înţelege o bucată de pânză fină, subţire, care serveşte la pansarea sau legarea rănilor, întocmai ca şi la faşe (vezi acest cuvânt),, pânza trebuie să fie veche, întrebuinţată pe jumătate, bine spălată, fără cusături, fără dungi; atunci compresa este foarte potrivită pentru a ţine pe loc medicamentele şi vata aplicată pe răni, iar pe deasupra ei să poate aplica cu înlesnire faşa. Pânza poate fi de in, de bumbac, şi în lipsă, de lână, numai ca să fie curată, nqlădioasă şi per- meabilă. Forma şi întinderea compreselor variează după împrejurări, după trebuinţă, după părţile pe cari să aplică. Sunt comprese în 4 colţuri ca un pătrat cari să pun pe pântece, pe piept; comprese lungi (rectan-gul alungit) care să pot pune în orice loc; altele în trei colţuri (colţare sau tri-angule); altele îndoite ca o bazmâ de gât; mai sunt comprese găurite la mijloc sau cu mai multe găuri (ciuruite); altele spintecate în două sau trei; altele încrestate la colţuri şi în formă de pătrat cum este crucea de Malta. Toate aceste forme şi modificări sunt hotărîte ca să înlesnească a-plicarea compreselor pe supra-Fig. 59.— Crucea de Malta, feţe cu diferite forme fără ca să facă îndoituri supărătoare. In fine mai este compresa gradată, care să face îndoind de mai multe ori asupra ei însuşi o compresă lungăreaţă în patru col- - ţuri, aşa că îndoiturile să fie din ce în ce mai înguste şi să să acopere între ele din ce în ce mai puţin şi cari îndoituri împreună iau forma unei prizme triunghiulare; pentru ca s’o ţinem în această stare o pătrundem în mai multe puncte cu un fir de aţă. Aceste comprese gradate servesc în a apăsa metodic marginele unei răni sau a ţine îndepărtate unele părţi ca să nu să a-propie între ele, cum să întâmplă cu oasele antebraţului frânt. Dacă în minutul accidentului n’avem nici o compresă la îndă-mână ne putem servi cu o batistă căreia îi putem dâ forma trebuincioasă. CONDILOM- — O mică tumoră care să observă de obiceiu în jurul orificiului anal, având o formă variată: ovalară, sferică, ca o nucşoară, ca o conopidă, ca o creastă de cocoş, etc. şi care îşi are drept origine sifilisul. CONDIMENTE (dela lat. condire, a drege), mirodenii. — Dacă ai încerca să mânânci numai salată goală, neprepafată, fără untdelemn, oţet şi sare, ori dacă ai mânca numai carne friptă fără sare, de grabă ai isprăvi-o cu stomacul, care s’ar obosi lesne şi n’ar mai putea mistui. Pentru aceasta mâncările trebue drese pentru ca să aibă gust şi să fie uşor de mistuit. Această dregere să face cu ajutorul unor mirodenii numite condimente, cari dau mâncărilor un gust special, o aroamă, iar unele sunt chiar nutritive prin ele însele. Condimentele de căpetenie sunt sarea, zahărul, şi oţetul (vezi aceste cuvinte), apoi vin condimentele acre y v COND — 185 — CONG şi aromatice din pricina gustului lor înţepător, sau a mirosului şi gustului lor special. Unele să întrebuinţează simple, în natură: ardeiul, arbagieul, asmăţui, angelica, anasonul, ceapa, dafinul, gherghina, hasmele, lămăioara, micsandra; pătrunjelul, piperul, scorţişoara, usturoiul, vanilia, etc. Altele sunt compuse: muştarul şi diferitele sosuri. Pentru a nu ne repetă, cetitorul ar fi bine să caute la cuvintele aceste, unde va vedea descrierea fiecărui condiment cu proprietăţile lui. Aci ne vom mărgini a spune că folosul condimentelor nu să poate tăgădui ; ele înteţesc gustul, măresc cantitatea salivei (a balelor) şi a sucurilor stomacului şi uşurează astfel mistuirea mâncărilor. Dacă le întrebuinţăm în măsură mică, ele sunt bune ; dacă însă facem abuz de ele, adecă dacă le luăm în continuu şi în cantitate mare ne putem îmbolnăvi rău, căci ele ne fac să mâncăm prea mult, să ne încărcăm stomacul prin mărirea poftei de mâncare ceeace aduce oboseală şi stricarea acestui organ, care de multe ori să inflamează (să aprinde) şi din pricina iritaţiu-nii continue produse de condimentele cele iuţi. Copilul şi adultul trebuie să întrebuinţeze condimente în măsură mai mică, apetitul lor fiind bun din natură, ele sunt mai trebuincioase pentru omul mai înaintat în vârstă, al cărui stomac este mai leneş. Nu trebuie să uităm că# condimentele iifţi luate în măsură mare şi continuu, pe lângă inflamaţia organelor digestive, mai produc la unii constipaţie şi pot provoca diferite boale de piele. CONDDRÂNGO. — Este coaja plantei Gono-lobus condurango, din fam. Asclepiadeelor, şi să întrebuinţează în contra durerilor de stomac, în contra reumatismelor şi a nevralgiilor, sub formă de: decoct (fiertură) din 5 la 100; vin, 30 gr. pe zi; extract moale, 25 centigrame până la 1 gram. CONGELÂTIUNE, degerătură. — Când sunt iernile prea friguroase, un ger mare, cum a fost în anul 1907 (Ianuarie,-30°), să întâmplă multe cazuri de degerături de pi-■ cioare; de mâni, de urechi; etc. In timpul războiului ruso-româno-turc s’au văzut mulţime de soldaţi turci cu picioarele îngheţate, degerate. De obiceiu* degerătură să mărgineşte numai la o parte a corpului şi a-tunci avem congelaţie locală spre deosebire de cea generală, când îngheaţă tot corpul şi care este cu mult mai gravă. Dar şi congelaţia locală poate fi uneori gravă, mai ales când partea degerată nu este îngrijită cum trebuie şi la timp, în aceste cazuri o- mul îşi poate pierde pentru totdeauna acea parte sau poate chiar să moară prin supu-raţie mare, mai ales când îi intră puroiul în sânge (septicemie). Părţile corpului cele mai supuse la degerătură sunt acele cari sunt mai depărtate de inimă şi cari sunt mai puţin îmbrăcate şi chiar descoperite în timpul iernii: nasul, urechile, mânile, şi picioarele. Pentru a înlesni descrierea degeraturilor locale le vom împărţi în trei grade. In gradul I pielea are o coloare roşie vî-noasă sau violacee, care piere prin apăsarea cu degetul pentru a să ivi din nou îndată ce ridicăm degetul; circulaţia sângelui să fac.e cu greu, pielea să îngroaşă aşa că partea degerată să umflă, ea este amorţită şi îndată ce o apropiem de căldură; de foc, sau în căldura patului, simţim înţepături şi mâncărimi foarte neplăcute. De obiceiu a-ceste semne pier în câteva zile, dar ele să pot ivi din nou dacă ne expunem iar la frig, atunci degerătură recidivează şi boala devine cronică aşa că mulţi sufer de degerătură în tot timpul iernii şi de multe ori mai multe ierni dearândul, la nas, la urechi sau la degete. In gradul II pielea să răneşte, adecă mai întâiu să ivesc nişte be-şicuţe ca la vezicatoare, pline cu apă limpede sau roşietică, cari să sparg şi în locul lor rămân neşte răni vineţii, cenuşii, fără viaţă şi nu cu aplecare spre vindecare; arsura este foarte mare şi cu mult mai supărătoare decât mâncărimea din gradul I. In forma cronică pielea să- îngroaşe şi. să umflă, să crapă şi din crepături să scurge o apă gălbuie sau negricioasă care la aer să întăreşte şi formează coji de sub cari ţiş-neşte puroiu, de multe ori amestecat cu sânge. In gradtd III boala este şi mai gravă ; nu numai pielea este isbită de moarte, ci câte odată şi parte din cărnurile de desub-tul ei. Pielea are pete livide pe ici pe colo şi este presărată cu beşicuţe pline cu o apă roşietică; în alte cazuri să ivesc pete negre cari sunt începutul gangrenii, pielea astfel mortificată să dezlipeşte şi cade, lăsând în urma ei o rană mare sângerândă; de multe ori cărnurile cad până la oase; astfel să întâmplă de unii oameni îşi pierd mânile şi picioarele prin gangrena produsă de puterea frigului. Gangrena de multe ori este provocată prin un tratament rău, a-tunci când omul amorţit de frig şi cu simţirea tocită intră în casă încălzită prea tare sau să apropie de foc, în acest caz partea degerată să poate gangrena repede. Pentru aceasta să recomandă ca părţile degerate să nu să expuie la foc ci să căutăm GONG —.186 — CONJ să restabilim circulaţia sângelui prin frecături -cu licide foarte reci, cu zăpadă, şi numai după câtva timp să le frecăm cu lucruri călduţe. In Rusia oamenii îşi freacă nasul, urechile şi obrazii cu zăpadă şi numai după ce aceste părţi au început să să încălzească intră în casă. Prin urmare este bine să să urmeze . în toate cazurile în modul următor: mai întâiu să să frece părţile degerate cu zăpadă, apoi cu apă rece.de tot, după aceea cu apă stătută, şi în urmă cu apă călduţă; frecăturile nu trebuie făcute cu putere, nici cu asprime, ci încet, lin. Când părţile degerate încep a-şi reveni în fire, a-şi luâ coloarea şi con-zistenţa normală, este bine ca să să con-tinuie tot cu cârpe înmuiate în apă rece, pentru a domoli inflamaţia; mai târziu să pot face fricţiuni stimulente cu vin cald, vin aromatic, spirt; spirt camforat. Pentru crepăturile pielei şi pentru răni să recomandă vaselină cu acid fenic, cu iodoform etc. In congelaţia generală omul este cuprins mai întâiu de o amorţeală, de înţepenire, de paloarea feţii, de greutate la vorbire, de slăbiciune sau pierdere de vedere şi mai cu seamă de o aplecare spre somn cumplită, aşa că omul să stânge, piere pe nesimţite şi fără suferinţă. Această moarte vine mai de grabă la cei ce sunt rău hrăniţi, la cei obosiţi şi prea munciţi. Când omul este supus la un frig mare şi mai mult timp, trebuie să să silească să nu a-doarmă, să să mişte în continuu, căci cel ce şade adoarme şi cel adormit nu să mai deşteaptă ! In cazurile de congelaţie generală vom face acelaşi lucru cum am arătat mai sus : vom fricţionâ tot corpul cu zăpadă în o cameră fără foc. In caz de moarte aparentă vom face respiraţia artificială, fără preget şi timp de mai multe ceasuri. Să citează oameni cari au stat înfundaţi în zăpadă zile întregi (4-6-8 zile) şi cari păreau morţi, cari au fost readuşi la viaţă prin aceste mijloace ! După ce s’a făcut reacţia, după ce omul ş’a revenit, numai atunci i să poate dâ ceva băuturi calde, excitante, mai bine cafea şi ceaiu decât băuturi alcoolice. CONGESTIUNE (congestio, dela congerere, a j îngrămădi). — îngrămădirea sângelui în o parte a corpului, în un organ, să numeşte ! congesthme. In congestiune sângele nu iasă afară din vase, cum să întâmplă în emoragie, ci numai să îngrămădeşte în o cantitate aşa de mare încât împiedecă sau îngreunează organul în care să adună în slujba lui. Cele mai supuse la congestiune sunt organele cari de obiceiu au sânge mult, cum sunt: creerii, ficatul, plămânii, dar mai cu seamă creerii aşa încât cele de mai multe ori când zicem numai congestiune înţelegem congestiunea cerebrală. Această congestiune sau îngrămădire de sânge la creeri poate să provie din o insolaţiune în timpul căldurilor mari, când stăm prea mult în bătaia soarelui, şi atunci ţăranul nostru îi zice soare sec; ea mai poate proveni din o răceală repede după o mâncare prea multă însoţită de băutură în cantitate mare, din o emoţiune morală vie, din un abuz de băuturi alcoolice, din o baie făcută înainte ca să să fi terminat mistuirea, sau poate să vie în cursul unei boale de plămâni sau de inimă. Acum, dacă sângele să urcă ia cap cu putere dar în cantitate potrivită, nu prea mare, bolnavul nu-şi pierde cunoştinţa, însă faţa îi să înroşeşte, arteriile dela gât îi să bat cu putere, el să plânge de greutate şi de durere la cap, de ameţeală, de vâjiituri de urechi, de visuri rele în timpul somnului. Aceasta este o formă u-şoară de congestie care să împrăştie lesne sub înfluinţa unei odihne, trupească şi sufletească, în un loc răcoros şi bine aerat; bolnavul va păstrâ dietă, adecă va mânca puţin şi lucruri uşoare, păzindu-să de cafea, de vin şi de orice băutură alcoolică; va pune cârpe reci la cap adeseori primenite şi va luâ o curăţenie mai tare (tinctură de jalapa compusă, 30 grame). Când sângele să urcă la cap în cantitate mare şi cu putere, atunci să pot ivi toate semnele unei apoplexii, fără ca să fle o emoragie cerebrală, adecă fără să să rupă vr’o arterie şi sângele să să reverse asupra creerului. x\.poplexia este forma gravă a congestiunei, în care bolnavul îşi pierde cunoştinţa şi care de multe ori să termină prin moarte dacă nu s’a tratat la timp (vezi Apoplexie). In emoragia cerebrală, când nu este fulgerătoare adecă când bolnavul nu moare îndată, să observă paralizia totală sau parţială a unei jumătăţi a corpului (emiplegie). Primele îngrigiri sunt: purgative tari, muş-tare la ceafă şi pulpe, lipitori după urechi, luare de sânge din vinele mânii (venesec-ţie), apoi mai târziu contra paraliziei electricitate (curenţi continui). CONIAC (SpiriUis vini gallici). — Conţine 45 până la 60 la 100 de alcool. Stimulent difuzibil, care aduce mari foloase în ali-mentaţiune şi în terapeutică, adecă în tratamentul boalelor. Caută la Rachiu. CONJUNCTIVĂ.. — Caută la Oghiu. CONJUNCTIVITĂ. — Inflamaţia sau aprinde- GONS — 187 — GONS rea peliţii (mucoasei) care căptuşeşte pe dinăuntru pleoapele (clipele) şi partea de dinafară a ochiului (a scleroticei). Pentru mai bună lămurire caută la Ochiu. CONSANGVINITATE. Caută la Căsătorie. CONSERVE ALIMENTARE. — Carnea, legumele şi fructele să strică cu înlesnire sub influ-inţa aerului şi a germenilor vegetali şi animali. Pentru conservarea sau păstrarea acestor substanţe alimentare s’au născocit diferite mijloace prin cari să să împiedece stricarea lor. Substanţele alimentare preparate astfel să numesc conserve, fiindcă ele pot dură mai mult timp fără să să strice şi pot fi întrebuinţate în timpurile şi în locurile când şi unde nu să pot avea aceste substanţe proaspete. Carnea să păstrează sub formă de pastramă, care este carne sărată şi uscată la căldura soarelui şi care ia noi să consumă în cantitate mare de că-tră locuitorii dela ţară. Pastrama când este bine şi cu îngrijire preparată este gustoasă şi hrănitoare, mai ales pentru oamenii cu dinţi buni şi cu stomac sănătos; ea produce însă sete multă prin cantitatea de sare pe care o conţine, din această pricină nu este bine ca pastrama să constituie singură hrana omului, căci îi oboseşte stomacul. Mai este carnea afumată care să conservă mult timp, dar şi această carne aste greu de mistuit din cauza uscăciunii ei. îngheţarea cărnii este întrebuinţată pentru transport şi pentru păstrat, dar asupra ei nu putem să ne bizuim mult timp, căci carnea îngheţată pe lângă că-şi pierde din gustul ei să descompune foarte repede îndată ce o scoatem din ghiaţă sau din frig. Lichidele antiseptice întrebuinţate altă dată pentru conservarea cărnurilor, nu să mai recomandă astăzi. Cel mai bun mijloc pentru facerea conservelor este metodul lui Appert. Acesta constă în a pune substanţele de conservat în vase sau cutii de tinichea, închise de toate părţile; cutiile să fie aşa de umplute încât să nu conţină decât foarte puţin aer, apoi să închid bine lăsându-să numai o mică gaură deasupra, după care să afundă în apă fierbinte de 75-100°, iar după câtva timp să astupă găuiicea prin care au eşit aburii şi ^ă lasă să să răcească. Substanţele alimentare sunt puse astfel la adăpost de stricăciune (descompunere) prin fierberea ce au suferit şi prin faptul că a-burii de apă au alungat aerul, aşa că ele să păstrează în gol. Acesta este cel mai bun mijloc de a conserva carnea, laptele, peştele şi legumele. Mai avem conserve ţinute în vase închise şi în cari substanţele sunt acoperite cu un strat de uleiu sau da alt corp gras, cum sunt conservele de an-ghinare şi măsline păstrate în unt de lemn. Fructele zaharisite, dulceţurile, compoturile sunt de asemenea conserve. Apoi murătu-rilş făcute în oţet sau apă sărată. Sunt primejdioase conservele făcute cu substanţe otrăvitoare, pentru ca să-şi păstreze coloarea verde. Intre aceste substanţe este sulfatul de cupru care să întrebuinţează la conservele de fasole, mazăre, etc. Apoi mai este şi abuzul cu văpsirea murăturilor cu acetat de cupru prin. fierberea lor cu oţet în vase de cupru nespoite, în cari vase ele rămân până la răcirea lor, ori prin punerea de monete de aramă în vasele în cari fierb murăturile. De multe ori să întâmplă să aibă cupru dulceţurile şi fructele zaharisite cari să fierb în vltse de aramă. Toate a-ceste pot dâ naştere la otrăvire, care să arată după câteva ceasuri prin diferite tur-burări digestive şi nervoase. De aceea este bine să fim cu mare băgare de seamă în privinţa aceasta, Să nu mâncăm nici odată conserve conţinute în cutii a căror capac este ridicat la mijloc (bombat), ceece ne arată că a început conservele să să strice (să fermenteze), nici pe acele cari sunt u-râte la înfăţişare, sau cari au miros greu ori gust coclit. CONSTANTA. - Staţiune balneară şi climaterică pe malul Mării-Negre, situată la marginea oraşului Constanţa, mai înainte vechiul oraş roman Torni (700 a. ch.), unde a fost exilat marele poet Ovidiu. Oraşul Constanţa are o populaţie de 25 mii locuitori şi să află pe o limbă de pământ ce să întinde în mare ; are clădiri şi palate măreţe, vile frumoase, cu o mişcare foarte mare în port. Temperatura mijlocie în timpul verii e de 21°; umezeala aerului de 75°/0, presiunea atmosferică de 757 mm. ; 3 zile ploioase pe lună ; vânturile în timpul verii nu sunt mari; cerul e mai în totdeauna senin în timpul din Iulie-Septembrie. Aerul este încărcat cu săruri şi foarte bogat în oxigen şi ozon ; este fortefiant şi reconstituant; el diferă de a-erul continental prin ozonul care îl conţine şi prin emanaţiunile caracteristice provenite din evaporaţiunea apei de mare, foarte bogată în clorure, bromure şi iodu-re. Această cură de mare să recomandă în anemie, cloroză, în unele convalescenţe, în astmă, bro'nchite, dispepsii nervoase, scro-fuloză, în cazurile de predizpoziţie la oftică. Băile sunt proprietatea comunii şi au o plaje întinsă foarte frumoasă ; cabine CONS — 188 — CONS numeroase pentru bărbaţi şi pentru femei. Durata unei băi este de 5-10 minute; temperatura apei vara este de 16° până la 26°, iar a aerului de 14-28°. Pe plaje să fac băi de soare. Băile de mare să recomandă în boalele nervoase, nevrastenie, isterie, în scrofuloză, rachitism, limfatism, anemie, surmenaj, convalescenţă, debilitate generală. Aceste băi nu sunt bune în boalele de inimă, de rinichi, în gută, reumatism, nevralgii, colici de ficat, oftică. Sezonul începe dela 1 Iulie şi durează până la 1-15 Septembrie. Astăzi băile de mare să fac la Mamaia, o plaje admirabilă la o depărtare de 1 chilometru de Constanţa. CONSTIPAŢIONE (lat. constipatio, dela consti-pare, a strânge, a încuia), inciliere, incu-ietură. — Sunt mulţi oameni cari sufer de încuietură, adecă nu pot %ierge zilnic afară ceeace le aduce mare supărare şi în multe cazuri le poate chiar sdruncinâ sănătatea. Persoanele mai supuse la constipaţie sunt cele nervoase, cu deosebire femeile, apoi persoanele cari duc o viaţă sedentară, leneşe, acele cari să hrănesc mai mult cu carne, acele cari fac întrebuinţare prea mare de băuturi spirtoase. La naşterea constipaţiei mai contribuie şi răul obiceiu ce-1 au unii de a nu merge la scaun când le vine, de a nu merge regulat la a-ceeaşi oră. Cei ce sufer de încuietură au slabă poftă de mâncare, au călduri în o-braz, ameţeli şi o aplecare spre somn. Con-stipaţia are mare putere asupra ivirii multor boale: anemie (lipsă de sânge), migrenă (durere de cap, în o jumătate a lui), nevralgii, greutate şi durere la venirea periodului (regulelor), sucirea mitrei, din care pricină vine stârpiciunea; boale de maţe (apendicită), de stomac, de ficat; congestiune şi emoragie cerebrală ; convul-siuni (spasme), emoroide (trânji). Afară de acestea cei ce sufer de constipaţie sunt supărăcioşi, nervoşi, iritabili şi nedestoinici la muncă. — Tratament. Cel mai bun lucru pentru a combate încuietură este ca să te duci în toate zilele, la acelaşi ceas, la scaun, chiar şi dacă nu-ţi vine să ieşi, şi să te sileşti a ieşi, iar dacă nu reuşeşti să-ţi pui îndată un clistir cu apă rece. Prin aceasta nu numai că scăpăm de constipaţie, dar să regulează scaunele aşa încât ele să fac la acelaşi ceas în fiecare zi. Timpul cel mai potrivit pentru a merge la scaun este dimineaţa, când omul este mai puţin ocupat. Cele mâi bune clistire sunt cele făcute cu apă rece, cari sânt întăritoare pentru maţe, pe câtă vreme cele cu apă caldă sau călduţă sunt moleşitoare. Când clistirile făcute numai cu apă curată nu lucrează, putem să punem în ele câte o lingură de unt de lemn sau unt de ricină şi niţică sare (o linguriţă). Nu trebuie să pierdem din vedere că dieta sau regimul alimentar joacă un rol foarte mare în vindecarea încuieturii. Pânea făcută cu tăriţe (3 părţi făină şi 1 parte tăriţe) este mai bună decât cea obicinuită, legumele verzi, fructele şi mai cu samă prunele şi strugurii combat cu succes constipaţia. Laptele dulce luat în cantitate mai mare, mai ales dimineaţa, şi laptele bătut, cafeaua şi chiar ceaiul ajută eşirea afară. Mierea de albine în doză de 60-80 grame pentru copii şi de 100-150 gr. pentru adulţi, este foarte bună. Mulţi să vindecă cu bere. Să mai recomandă să să beie dimineaţa pe nemâncate câte un pahar de apă rece. Este foarte bine ca băutură să să întrebuinţeze apă de Vals în care să să pună câteva picături de zamă de lămâie său zamă de portocale. Carnea de vacă .şi mezelurile, vinul, licorurile nu sunt bune, căci consti-pă. Să mai recomandă exerciţiu în aer liber, plimbările în toate zilele, gimnastica. Apoi masagiul mecanic; când te culci şi când te scoli, stai culcat pe spate şi-ţi plimbi încet pe pântece, în direcţia maţelor, adecă începând de jos din dreapta pân-tecelui mergând în sus până sub coaste, de aci de a curmezişul până în partea stângă şi de acolo iar în jos, un săculeţ de pânză umplut cu alice. Masagiul cu mânile să face tot în acelaşi înţeles, dela dreapta spre stânga. Ca medicamente laxa-tive avem multe: untul de ricină (30-40 gr.) în ziua întăiu, apoi din ziua următoare să va luâ în fiecare seară, în minutul culcării, o lingură de supă plină cu seminţe de in pe care le-am ţinut cam 10 minute în-tr’un păhăruţ cu apă rece (să va bea seminţele cu apă cu tot). Dacă această doză nu este de ajuns pentru ca să ne facă un scaun în ziua următoare, vom luâ şi la masa de seara o doză şi la nevoie chiar şi la dejun una. Vom micşoră apoi aceste doze pe măsura în care să vor regulă scaunele, dar nu vom încetă cu tratamentul până ce nu vom fi pe deplin vindecaţi, rămânând ca să reîncepem îndată ce să va ivi din nou constipaţia. ca leac bun toată lumea cunoaşte saburul (aloes), din care să ia în timpul mesei câteva grăuncioare în miez de pâine ; reventul, cascara, casca-rina, podofilina (vezi aceste cuvinte), cari să vor luâ la culcare. Sarea de Bălţăteşti, CONS • — 189 — CONT o lingură într’un păhar cu apă. Zerul, un păhăruţ dimineaţa pe nemâncate şi alte două în timpul zilei. La copiii mici să întrebuinţează mult sâpunaşele (supozitoarele) făcute din săpun de casă, de glicerină sau din săpun ordinar de spălat rufe, din care să taie cu cuţitul câte o bucăţică mică, lunguiaţă, ale cărei capete să netezesc cu mâna, apoi să introduce cu mâna în şezutul copilului. Acest săpunaş topindu-să iasă afară cu materiile din şezut. La copii să mai dă sirop de revent, siropul de mană (1-2 linguriţe pe zi după vrâstă), untul de ricină aceeaşi- doză; mierea de albine un sfert sau o jumătate de linguriţă; uleiul de migdale dulce, 1 linguriţă; magnezie calcinată (arsă), o jumătate sau o linguriţă, în apă îndulcită cu zahăr. Iată tot atâtea mijloace cari să pot întrebuinţa pentru combaterea constipaţiei şi cari mereu să vor schimba între ele pentru ca să nu să urmeze numai cu unul singur, căci o-bicinuindu-să stomacul, el nu va mai lucra. De altfel şi la copii să vor observa aceleaşi reguli generale ca şi la oamenii mari acordându-să bine înţeles etăţii lor. — La ţară încuietura să vindecă cu caradaşcă (făină de cari), găinaţi de vrabie, caprifoi, căpuş, zamă de varză, neghină, soc, trepădătoare, etc. CONSTITOŢIDNE (lat. constitutio, dela constituire, a stabili, a întemeia, a întocmi)*— Prin acest cuvânt să înţelege modul în care este organizată totalitatea corpului fiecărui individ; adecă organizaţia particulară a fiecărui om sau mai bine zis starea lui generală, din care rezultă gradul său de putere fizică, starea funcţiunilor lui, rezistenţa pe care o are în contra boalelor, puterea de vitalitate precum şi şansele ce le are de a trăi. Când toate organele corpului să găsesc în condiţiuni bune, corpul va avea multă putere, funcţiunile lui să vor îndeplini cu tărie şi corpul să va împotrivi cu noroc tuturor boalelor; însă, dacă acele condiţiuni sunt rele, corpul va avea puţină putere, organele vor funcţionâ slab şi corpul va fi cu înleznire cupleşit de boale. In cazul întâiu avem o constitutiune forte (tare) şi în al doilea o constitutiune debilă (slabă). Felul constituţiunii atârnă de moştenire (ereditate) şi de împrejurările în cari trăieşte omul. Un om cu constitutiune forte are oasele bine dezvoltate, îmbrăcate în muşchi groşi şi vârtoşi; faţa lui este roşie, vie, cu înfaţişare trainică; pulsul puternic; el să hrăneşte bine, respiră puternic; nu cade lesne şi dacă să îmbolnăveşte luptă cu pu- l tere; după boală să întremează repede. A-cest tip îl vedem pe la sate la cârciumari, primari, administratori, etc. cari trăiesc bine şi în belşug. Omul cu constituţie debilă este subţire, cu muşchii slabi; el „ să osteneşte uşor, răsuflă greu, să supără numai decât, să îmbolnăveşte mai iute şi boala este mai primejdioasă. Tipul acesta îl găsim, din nenorocire, aproape la toţi ţăranii noştri. Cea mai bună- constituţie şi ori cât de tare ar fl ea, să poate strica prin o viaţă destrăbălată, abuzivă, prin o igienă rea, mai cu seamă prin patima beţiei şi prin o viaţă sedentară, leneşă: iar, o cons-tituţiune din cele mai rele, mai slabe, să îndreptează prin o hrănire bună, prin traiul la aer curat, prin o locuinţă igienică, prin gimnastică şi plimbări regulate, zilnice, în aer liber (vezi şi Temperament). CONTAGIOASE (Boale); boale molipsitoare; boale epidemice. — Aceste boale sunt: colera, difteria (angina difterică, crup); dizenteria epidemică, febra tifoidă, oftica, pojarul, scarlatina, vărsatul, etc. In rândurile ce urmează ne vom ocupa de ceea ce trebuie să facem în timpul boalei şi după ce a trecut boala. In timpul boalei trebuie luate următoarele măsuri: îndată ce o boală molipsitoare să iveşte în o familie, trebuie îndată să să chieme un doctor, fiindcă toate aceste boale pot fi grave şi trebuie cu băgare de seamă îngrijite. Doctorul singur este în stare ca să ne înveţe ce să facem pentru ca să să vindece bolnavul pe de o parte, iar pe de altă parte să nu să întindă boala şi la alţii. Nu trebuie să ne înfricăm de boalele epidemice sau contagioase, căci astăzi suntem în stare ca să împiedecăm dela început lăţirea unei boale nimicindu-i germenii cari o produc (vezi Microbi). Aceşti germeni sunt foarte mici, nevăzuţi cu ochii liberi, cari să pot adăposti pretutindenea: în crepăturile de printre scânduri sau podele, pe ziduri, în perdele, în tapete, rufărie, veştminte, apă, mâncări, etc. Măsurile mai jos arătate vor împiedecă ca aceşti germeni să să îngrămădească şi îi va nimici oriunde îi va ajunge. Camera bolnavului trebuie să fie ţinută în o stare de curăţenie foarte mare, să fie bine aerisită şi încălzită potrivit după anotimp şi după porunca doctorului. Nu trebuie să cuprindă multe mobile, ci numai cele neapărat trebuincioase, să n’aibă perdele, nici covoare; patul e bine să fie pus în mijlocul odăii. Bolnavul trebuie să fie singur în odaie, numai cu persoana care îl îngrijeşte şi care nu trebuie să vie în atingere cu celelalte persoane din casă decât CONT — 190 — CONT numai la neapărată trebuinţă. Copiii nu vor intră cu nici un preţ în odaia bolnavului. In cameră nu trebiie să să ţină laptele sau alte mâncări, nici băuturi, afară numai dacă vor fi puse în vase bine închise; mai bine este ca toate aceste să să aducă în odaia bolnavului numai în măsura trebuin-ţii, iar ceeaee bolnavul a atins cu mânile dar n’a putut mâncâ sau bea, să să ardă sau să să arunce în un vas anume hotărât pentru aceasta. Lângă bolnav să fie o scuipătoare sau un vas cu puţină apă în care să scuipe, vasul să fie închis ; scuipatul fiind în apă nu să usucă şi nu să ridică în aer sub formă de praf, care ar putea întinde boala; conţinutul vasului să va arunca în foc. In timpul boalei, toate camerile casei să vor ţine în stare curată, să vor aerisi prin deschiderea ferestrelor, pentru a lăsa să intre aerul şi soarele cât să poate mai mult timp în toate zilele. Pentru a curăţl camera nu trebuie măturată pentru ca să nu punem în mişcare praful care poate să aibă germeni şi să transmită boala la celelalte persoane din familie, din casă sau din casele vecine; trebuie să ştergem podelele cu cârpe ude şi stoarse sau să presarăm pe jos rugumătură de lemn umedă şi apoi să măturăm. Cârpele cu cari ştergem pe jos sau rugumătură trebuie arse. Rufăria, ciar-şafurile, hainele cari au fost în atingere cu bolnavul nu trebuie scuturate pe fereştri; ci să vor pune în o cutie sau în un sac până să vor dezinfecta. Dezinfecţiunea ru-făriei, a ciarşafurilor şi a tuturor pânzeturilor şi stofelor de lână să va face prin fierbere de cel puţin o oră în apă clocotită după care să vor pune îndată în leşie. Dezinfectarea, . acolo unde să poate, să va face cu etuva de aburi s:ib presiune. Pentru a dezinfectâ lucrurile de piele, încălţâmintele, să vor spălâ cu îngrijire în o soluţie antiseptică (acid fenic 5 °/0, sau sublimat 1 la 1000). Materiile fecale sau scaunele bolnavului, împreună cu udul, scuipatul, vărsăturile nu trebuie aruncate în curte sau pe stradă, nici în cursul unei ape, ci trebuie transportate în vase speciale, cari să fie în totdeauna pline pe jumătate cu sulfat de cupru (50 gr. la 1000 apă). Aceste vase trebuie apoi deşertate în latrine (privăţi) sau în o groapă în pământ umplută pe jumătate cu var nestins şi făcută la mare depărtare de puţuri sau de cursul apelor; apoi aceste vase vor fi spălate pe loc cu o soluţie de sulfat de cupru înainte de a fi duse în odaia bolnavului. Persoanele cari îngrijesc de bolnav nu trebue să mănânce, nici să beie în odaia lui; iar când părăsesc această odaie trebuie să să spele cu îngrijire pe mâni cu apă şi săpun. Apa aceasta să va vărsâ în un vas special şi acesta apoi în latrină. Apa de băut precum şi orice apă să va întrebuinţâ pentru bolnav trebuie să fie fiartă. Toţi membrii familiei vor bea apă fiartă în timpul boalei sau a epidemiei.— După ce a trecut boala^ să va face dezinfecţiunea. Toate obiectele din odaia bolnavului trebuie lăsate pe loc până ce s’a făcut dezinfecţiunea, care să va face cât să poate mai iute. Eufăria, hainele, ciarşa-furile, etc. să vor dezinfectâ după cum s’a arătat mai sus; perinele; saltelele să vor dezinfectâ la etuvă, sau în lipsă să vor arde; mobilele de lemn cu soluţie de sublimat şi cele de fier cu soluţie de acid fenic cum s’a arătat mai sus*. Pentru a dezinfectâ camera să vor spălâ păreţii, tavanul şi podelele cu acid fenic sau sublimat coroziv, sau cu cresyl (5 la 1000). Dacă păreţii au fost văruiţi să vor vărui din nou. Acolo unde există serviciu special de dezinfecţiune ne vom adresa la acel serviciu pentru a face o mai radicală dezinfectare. Bolnavul vindecat şi numai după sfatul doctorului, înainte de a eşi din casă va face o baie sau o spălare generală cu săpun şi apă. De asemenea tot doctorul va spune când elevul va putea merge la şcoală. Reintrarea în şcoală nu să poate face mai curând de 40 de zile dela începutul boalei pentru vărsat, scarlatină şi difterie,.de 16 zile pentru pojar. Profesorul nii va primi în şcoală pe elevii bolnavi de boale molipsitoare decât numai cu un bilet de voie din partea doctorului; el mai este dator să trimită' îndată acasă pe oricare elev care îi să va părea bolnav. CONTACIUNE. (dela lat. cum, cu, şi tangere, a atinge), molipsire, — Când un om sănătos a venit în atingere cu un altul bolnav şi s’a îmbolnăvit de aceeaşi boală, atunci zicem că a luat boala prin contagiune, prin atingere. Transmiterea sau trecerea unei boale să poate face şi dela un animal la un om tot prin atingere. Boalele cari să întind în modul acesta să numesc boale contagioase. Contagiunea este directă sau indirectă. Ea este directă atunci când omul sănătos ia boala venind în atingere cu alt om sau cu un animal bolnav. Un mijloc de contagiune directă este sărutatul, mulţumită căruia să pot luâ foarte multe boale (sifilisul); apoi când atingem cu mâna o rană oarecare, bubele de vărsat, o brâncă. De aceea este o regulă pe care nu trebuie s’o CONT — 191 - CONT pierdem din vedere nici odată: ori de câte ori punem mâna pe ceva murdar, pe un lucru bănuit, pe o rană, pe un bolnav, îndată să ne spălăm pe mâni cu cea mai mare băgare de seamă, să ne spălăm cu apă şi săpun, apoi cu oţet, spirt, apă de Colonia, acid fenic (5°/0), sublimat corosiv (l°/oo) sau cu orice altă substanţă dezinfectantă. Contagiunea este indirectă când luăm boala prin apă, aer, veştminte etc. (vărsat, pojar, scarlatină, febră tifoidă, coleră etc.). Acest mod de întindere a unei boale este cel mai primejdios căci ne îmbolnăvim fără să ştim, fără să băgăm de seamă. In aceste cazuri să zice că este infecţiune. Materia prin care să face transmisiunea şi care este agentul boalei împărtăşite să chiamă contagiu. Acest agent contagios este întotdeauna un microb sau o ciupercă, ori alt parazit, dar care în multe boale contagioase nu să cunoaşte încă. Acest agent poate fi conţinut în cojile de pe piele, cum este la vărsat, scarlatinâ, pojar; în păr (chelie), în scuipat (oftică, pneumonie infecţioasă), în salivă sau bale (turbarea), în mucii din nas (morvă), în materiile fecale sau scaune (coleră, febră tifoidă). In unele cazuri, transportarea boalei să poate face prin mijlocirea unei insecte, a unui şoarece, şobolan (frigurile palustre, ciuma). Caută şi la Contagioase (Boale), Dezinfegţiune, Microbi. CONTRACTURI (dela lat. contrahere, a strânge). •— Stare de rigiditate, de înţepenire, de sgârcire a muşchilor, cari strângându-să formează nişte coarde tari pe sub piele şi ţin în nemişcare un membru (picior sau mână) în poziţie de întindere (extenziune) sau de îndoire (flexiune) mai mult sau mai puţin tare. Contractura poate să să producă dintr’odată sau să urmeze unor convulziuni (spasme) sau unei paralizii a muşchilor. Ea este adeseori însoţită de dureri (vezi Convulziuni, Epilepsie, Creer (Boalele de) Isterie, Meningită, Tetan). CONTRA-EXTENZIUNE- — Lucrare prin care un ajutor ţine partea de sus a unui membru (mână sau picior) frânt sau scrintit, în timp ce doctorul întinde membrul pentru a reduce frântura sau scrintitura restabilind raporturile normale,*adică punând oasele la locul lor. CONTRĂ-OTRAVĂ. — Orice substanţă care să dă pentru a nimici o otravă sau a combate efectele ei (vezi Antidot, Otrăvire şi Ser). CONTREXEVILLE (Vosges, Franţa).—Staţiune de ape minerale sulfatate calcice, puţin fieruginoase ; bicarbonate; acid carbonic liber; reci; să beau în doză mare, să fac băi şi duşi (1 Iunie-1 Octombrie). Să recomandă în boalele căilor urinare (de rinichi şi de beşică), la cei ce fac nisip roşu (acid uric), în gută, în cloro-anernie. Nu sunt bune la cei ce sufer de inflamaţie (aprindere) acută de rinichi şi de beşică. CONTUZIUNE, lovire, lovitură, păliturâ — Prin cuvântul contuziune sau contuzie să înţelege o lovitură aplicată cu un corp tare şi tocit, fără tăiş şi fără colţuri (contondent), de exemplu un ciomag, un băţ, un ciocan; sau o lovitură făcută cu corpul sau cu o parte a corpului asupra unui zid, unui copac, unei pietri mari, unei mobile (pat, masă, dulap, etc.). In contuziune pielea nu este ruptă ceea ce o deosebeşte de o plagă (rănire) contză. O contuzie poate fi foarte gravă când ea interesează organele profunde (adânci), cum sunt: ficatul, plâmănii, etc. Omul are multe prilejuri de a să lovi: când te-ai împiedicat şi ai căzut, când ai călcat rău pe o scară şi cazi pe trepte de-a-berbeleacul, când te-ai lovit de un scaun sau alt obiect, când te-a răsturnat o trăsură, când cineva ţ’a eşit în cale şi vrea să te jefuiască începând prin a te bate .şi trânti, etc. Contuziunile sunt de mai multe grade. In gradul I sunt vânătâile sau echimozele cari provin din ruperea* vaselor capilare şi revărsarea sângelui în ţăsături, în piele, formând pete vinete închise, cari după câteva zile devin cenuşii, apoi verzui, gălbui când încep a pieri. Durerea nu este mare şi trece repede. Când te-ai lovit la ochi, sângele îşi păstrează coloarea roşie. In gradul II avem o revărsare de sânge mai mare care ridică pielea sub formă de cucui, care este o umflătură (tumoră) moale, fluctuantă la mijloc şi tare la mărgini care poate în unele cazuri să să transforme în abces, adecă să facă puroiu. Aceste cu cuie să văd acolo unde sub piele să află un os, cum este la frunte. In gradul III partea lovită este rece, vânătă, nesimţitoare (insenzibilă), apoi să înegreşte, să usucă şi formează o escară gangrenoasă care să deslipeşte şi cade prin supuraţie. In gy idu IV avem sdrobirea unei părţi mari a unui membru sau a membrului întreg (mâna sau picior), însoţită adeseori de leşin (sincopă) şi chiar de moarte. — Tratament. In gradul I să vor pune comprese sau cârpe înmuiate în apă rece, în apă de plumb sau în apă cu spirt de camfor, cari cârpe să vor înmuia din nou când vor începe să să încălzească, dacă va fi trebuinţă din sfert în sfert de ceas. Partea lovită să va ţine 00 NV — 192 — CONV în odihnă, nemişcare; eând lovitura e la mână, aceasta să va ţine legată cu un col-ţar pe după gât, iar dacă e la picior bolnavul va stă culcat, In gradul II să va face acelaşi tratament făcând însă şi o compresiune sau apăsare uşoară, metodică, a-supra părţii lovite cu o faşe de flanelă sau de tifon sub care să va pune un strat de vată. Celelalte grade să vor trată aplicând cataplasme, diferite alifii calmante după povaţa doctorului, iar când vor câdea părţile gangrenate să va face un pansament antiseptic ca la ori ce răni, dar ca trata-tament general să va dâ diferite medicamente tonice. — La ţară când cineva să păleşte sau să loveşte pune ceapă pisată cu muchea toporului, nu tocată, presărată cu multă sare şi stropită cu rachiu, pe care o leagă cu o cârpă sau cu un tulpănaş ca să steie pe locul lovit; această ceapă să schimbă în fiecare zi. GONVALLAMARINÂ. — ■ Caută la MărgXhităuel. CONVALESCENTĂ (lat. convalescentia, dela convalere, a câştiga putere), întremare. — Când uu om a fost bolnav de o boală grea cum este febra tifoidă, chiar şi după ce a trecut boala nu să poate socoti îndată ca deplin sănătos. Dela trecerea boalei până la recâştigarea deplină a sănătăţii trebuie să treacă un timp oarecare, mai mult sau mai puţin lung, după natura' boalei; acest timp sau această perioadă să chiamă convalescenţă. Mare lucru ţi să pare când ai un bolnav iubit şi a cărui boală ţe-a ţinut într’o continuăm neodihnă şi frică, să auzi pe doctor zicând că de astăzi înainte boala a trecut şi bolnavul a intrat în convalescenţă! Să pare că o piatră de moară ţi-a căzut de pe piept! Cu toate acestea tot n’ai scăpat de orice grije, căci şi convalescenţa trebuie păzită având şi ea regulele ei. Omul convalescent, mai ales după o boală grea şi lungă, este foarte slăbit, temperatura lui este mai scăzută de 36°5, care este cea normală, pulsul lui bate numai de 60 de ori pe minut în loc de 80; el este palid, anemic, slab, n’are destulă poftă de mâncare pentru a-şi repara pierderile suferite; sau, din contră, are un apetit prea mare care dacă ne-am luâ dupe el i-ar putea produce indigestie (nemistuire) din pricină că stomacul lui nu este încă destoinic de a putea mistui tot ce i să dă, sau. i-ar produce alte complicaţii: căldură sau chiar e-moragii de maţe (scaune cu sânge) prin ruperea păreţilor lor cari sunt foarte subţiaţi şi slabi în» febra tifoidă, aşa că în astfel de cazuri trebuie să ne împotrivim şi să nu dăm bolnavului de mâncare decât numai ce zice şi cât zice doctorul. In convalescenţă nu să mai dau medicamente propriu zise, căci boala a trecut, să va dâ însă diferite preparaţiuni tonice (întăritoare), de fler, de chinchină, amare, ca să înteţească pofta de mâncare şi să deie putere, dar mai mult decât toate aceste va trebui să ne îngrijim de condiţiunile igienice. Convalescentul va trebui să petreacă în aer liber, în aer curat, la ţară, sau într’un climat potrivit cu starea lui; vara la munte (Sinaia, Buşteni, Predeal, Slănicul Moldovei), iarna în ţările calde (Italia, Algeria, Egipt). In tot cazul, bolnavul îndată ce intră în convalescenţă trebuie să părăsească camera şi patul în care a zăcut şi să să mute în altă odaie mare, bine expusă şi aerată, încălzită potrivit anotimpului. El fiind mai simţitor la frig va trebui să să îmbrace bine, în haine mai călduroase, de lână; apoi îndată ce puterile îi vor permite va încercâ să umble pe jos, prin cameră, apoi pe afară în trăsură la început şi mai târziu *pe jos, fără însă a să obosi prea mult. Inteligenţa şi memoria fiind slăbite nu vom permite' convalescentului să să ocupe prea de timpuriu cu lucruri obositoare. Eegimul sau hrana convalescentului trebuie să ne atragă deosebită băgare de seamă, mai ales când apetitul este prea mare: omul nu trebuie să mânânce prea mult, niei prea puţin. Dacă mânâncă prea mult capătă indigestie, dacă mânâncă prea puţin nu-şi câştigă puterea decât foarte încet. Trebuie să mânânce câte puţin odată şi de mai multe ori în cursul zilei; să mânânce încet, să mestece bine mâncarea în gură; mâncările să fie uşoare şi hrănitoare. Să presupunem că bolnavul a mâncat numai lapte în timpul boalei, iată care ar fi regula de urmat când vom începe să-i dăm altă mâncare. Mai în-tâiu va continua încă cu laptele, însă în măsură din ce în ce mai mică, după cum să va spori şi mâncarea. In ziua întâiu îi vom dâ două supe cu tapioca; în a doua zi un ou cu zamă la ameazi, fără pâne, şi supă de carne de vacă seara ; a treia zi supă dimineaţa şi seara, ou la ameazi, zeamă sau compot de prune ; a patra zi aceeaşi mâncare la care vom mai adaugâ şi peşte . proaspăt; a cincea zi vom dâ friptură de pui la amea,zi şi peşte proaspăt seara; a şasea zi friptură de muşchi şi ^celelalte. Vin vechiu de Cotnar sau Drăgăşani, curate sau cu o apă minerală după indicaţie. Dacă bolnavul tot mai are foame îi să va mai dâ lapte printre mâncări. Vom supraveghiâ CONV — 198 - CONV ca convalescentul să aibă scaun regulat, zilnic, aplicându-i la trebuinţă clisme. GONVALLÂRIA MAIALIS- — Caută la Mărgări-tărel. CONVULZIUNI (lat. convulsio, dela comellere, a sgudui), spazme. — De multe ori să întâmplă Să vezi un copilaş voinic, grăsu-lean, că de odată să opreşte din jocul sau gângăneala lui, ori chiar din odihna lui, să îngălbineşte la faţă apoi îndată să învineţeşte, îşi dă ochii peste cap, rămânând aţintiţi astfel, după care îi să înţepenesc muşchii gâtului şi ai membrelor (mâni şi picioare) şi îi să opreşte respiraţia ; după câteva clipe, unu sau două minute, părţile înţepenite încep să trăsară şi înţepenitura muşchilor este întreruptă prin sguduituri sau sdruncinături (spazme), cari le fac să să mişte în mod convulziv trecând prin situaţii din cele mai variate; atunci capul, care la început era fixat în poziţie silită, mai cu seamă la o parte şi puţin dat pe spate, să îndoieşte din când în când pe piept pentru a-şi relua apoi poziţia de mai înainte, apoi iar să apleacă, iar să îndreaptă şi tot aşa înainte; faţa face neşte strâmbături (grimasuri) demulte ori foarte urâte ; ochii să învârtesc în cap în toate felurile ; mânile şi picioarele de asemenea să îndoiesc, să întind şi să sucesc; pieptul să înţepeneşte încât crezi că să opreşte respiraţia. Toate aceste să fac cu o .repeziciune’uimitoare şi după un scurt timp, care pentru părinţi este nesfârşit, înţepenirea dispare şi muşchii îşi iau mlădierea lor de mai înainte, mânile şi picioarele să mai mişcă puţin, ochii îşi iau poziţia o-bicinuită, tot aşa şi faţa ; respiraţia să restabileşte ; cunoştinţa, care era pierdută, a-pare şi totul reintră în ordine, ne mai rămânând pentru copil decât o oboseală mare însoţită de un somn adânc. Aceasta este ceeace să chiamă un atac de convulziuni sau spazme. Sunt unele atacuri însă cari să mărginesc numai la aţintirea ochilor, la îngălbinirea feţei cu învineţirea buzelor, Ia o greutate în respiraţie cu oarecare greutate la cap, fără ca copilul să aibă a-cele sguduituri descrise mai sus. Spazmele vin în totdeauna sub formă de atacuri şi nimic nu ne face şă le prevedem ; uneori însă înainte de atac copilul este cam neliniştit, n’are somn cum trebuie şi are arţag, apoi privirea îi să rătăceşte, ochii îi să întorc peste cap, mânile să mişcă şi a-tacul începe. Unii copii au numai un atac, de obiceiu însă au mai' multe. Convulziu-nile mai sunt un semn al multor boale, cum sunt: epilepsia (boala copiilor), coreia, emoragia. cerebrală, isteria, paralizia generală, eclampsia puerperală şi a diferitelor otrăviri. Spazmele uneori să văd la începutul unor boale : meningită, pojar, scarlatină, inflamaţia maţelor, şi aproape la toate boalele cu căldură mare, mai ales la copiii nervoşi. Noi ne vom dcupâ aci numai de spazmele simple ale copiilor. — Cauzele spazmelor sunt mai multe. Mai întâiu avem moştenirea (ereditatea) ; multe femei nervoase ,sau isterice au copii cari sufer de spazme. Din părinţi sifilitici să nasc copii supuşi la convulziuni. Emoţiunile morale vii pe cari le încearcă mamele în timpul sarcinii, predispun pe copii la spazme. Apoi copiii pletorici (prea sângeroşi), copiii graşi, precum şi cei anemici (cu lipsă de sânge) sunt de asemenea predispuşi. Simţiri vii, de pildă: o frică mare, mănie, gâ-dilirâ, o durere vie ce o încearcă copilul fiind prea strâns, sau când s’a format o încreţitură prea mare într’un loc, sau când. i-a pătruns un ac în piele ; o căldură prea mare sau stricarea aerului; toate pot fi pricina spazmelor. Stricarea laptelui la doici sau laptele doicilor cari beau mult vin sau ţuică şi să îmbată des ; mânia şi supărarea doicilor, pot provoca convulziunile. Turburările în funcţiunile digestive, o indigestie provenită din mâncări grele de mistuit sau din stricarea laptelui; o constipaţie (încuietură). Reţinerea udului, când copiii nu pot urina din o cauză oarecare. Viermii intestinali, limbricii, panglica, etc. Dentiţia dificilă adecă când dinţii iasă cu greutate şi durere mare, când trebuie să tăiem gingiile pentru ca să înceteze spasmele. t figurile palustre prin căldura lor pot produce spazme repetate. —- Tratament. In timpul atacului, copilul trebuie desbrăcat de haine, desfăşat, şi dacă căldura este prea mare trebuie dus în altă odaie mai mare şi mai puţin călduroasă ; să va că-utâ bine tot corpul ca să vedem nu cumva i-a intrat vr’un ac în piele; să va stropi corpul cu câteva picături de apă rece; îi vom pune la nas să respirp oţet (nu amoniac) ; îi vom face o baie lăldicică prelungită, punând pe frunte cârpe înniuiate cu apă rece; baia să poate face şi' cu puţin muştar în ea. Dacă bănuim că spazmele vin dela pântece îi vom pune o clismă şi îi vom face masaj pe pântece de jos în sus la dreapta şi de sus în jos la stânga; prin ieşirea materiilor şi a gazurilor copilul poate scăpa de spazme. Sau îi vom da un purgativ: uleiu de ricină, mană, calomel, 18 COPA — 194 — eopi etc., iar dacă are copilul limbrici îi vom dâ o bomboană pentru scoaterea lor. Dacă copilul e sângeros îi vom pune 2-3 lipitori după urechi sau la picioare în jurul gles-nelor. Pe dinăuntru vom dâ copilului anti-spazmodice: apă de flori de portocale, bro-mur de potasiu 50 centigrame până la 1 gram în 50 grame apă, luată cu linguriţa din 72 în V2 oră. Nu- vom dă niti odată o-piu sau morfină. Dacă spazmele ţin de o stare de anemie vom dâ medicamente tonice, preparate de fler. Vom supraveghiâ hrana copilului, vom opri orice mâncare grea, dându-i numai lapte şi la ceasuri hotărâte. Când sunt de vină dinţii sau măselele, vom tăiâ gingiile. — La ţară babele dau copilului pentru spazme muc de lumânare de său din mucări, zahăr pisat în de o potrivă câtime, cari să pun în o linguriţă în care să toarnă unt de migdale curat; să dă copilului de 2-3 ori. COPAIV (Balsam). — Să scurge dela sine sau prin tăieturi făcute în trunchiul mai multor arbori din genul Copai/era ofiicinalis, fam. Leguminoaselor. — Să întrebuinţează contra blenoragiei sub formă de picături sau în capsule gelatinoase, ori în pilule, în doză de 5-20 grame; sau sub formă de opiat, singur sau asociat cu cubebul. Dacă să întrebuinţează în cantitate prea mare şi timp îndelungat, poate dâ naştere la inflamaţia rinichilor (nefrită) si la eruptiuni. COPIL DE ŢÂŢĂ.— Caută la Nou-năsouţi şi Sugacl COPILĂRIE. — Această perioadă a vieţii, care este cea dintâiu, începe din minutul naşterii şi să sfârşeşte cătră anul al treisprezecelea sau al patrusprezecelea, când copilul să transformă în adolescent (vezi Adolescenţă). Copilăria să împarte în două părţi aproape egale: în prima copilărie care ţine dela naştere până la etatea de 7 ani, şi care cuprinde trei faze deosebite : nou-născutul, sugaciul (copilul de ţâţă), apoi copilul care îşi are cei dintâiu dinţi (prima dentiţiune); — a doua copilărie în care copilul îşi schimbă dinţii (a doua dentiţiune), dela 7 până la 11 ani, după" care el să a-proprie de pubertate, dela 11 până la 14 ani. Ceeace caracterizează copilăria este activitatea cu care să desvoltă copilul; este creşterea lui, care să face atât în statură cât şi în greutate, şi care se face în mod mai simţitor îndată după naştere, în anul întâiu al vieţii, după care creşterea începe a să face mai încet, fără să înceteze însă nici un moment la copilul care este sănătos. Pentru a ne încredinţa de starea să- nătăţii copilului este bine să-l cântărim din lună în lună în anul întâiu, apoi la flecare an odată, şi la trebuinţă să grăbim sau să încetinim creşterea prin mijloace apropiate (vezi Creştere şi Greutate). — Intru cât priveşte igiena copilăriei vom trece peste anul întâiu, de oarece despre aceasta vom vorbi în articolele Nou-născuţii şi Sugacii (vezi aceste cuvinte), ocupându-ne aci numai despre copilul dela vrâsta de 1 an până la 13 ani. In acest timp al vieţii copilul poate să capete multe boale, sub influinţe foarte variate şi de multe ori greu de cunoscut. In primul rând ereditatea (moştenirea) poate să să arate chiar din primele luni în ceeace priveşte boalele (vezi Ereditatea), şi în contra căreia nu putem face nimic. Ivirea primilor dinţi poate să dea naştere la diferite accidente, apoi înţărcatul de asemenea trebuie făcut eu multă băgare de seamă şi în bune condiţiuni (vezi Dentiţiune şi Înţărcat), Copilul trebuie scutit de frig şi de umezeală (igrasie) fiind cu mult mai simţitor în privinţa aceasta decât adolescentul şi omul adult; trebuie să să ţină cât să poate de curat, iar până la etatea de 4 sau 5 ani să nu să spele decât cu apă călduţă I sau puţin desmorţită (vezi Abluţiuni). Este rău obiceiul de a purta copiii până la această vrâstă cu pulpele goale, după cum este moda să să poarte cu scopul de a-i întări; vara mai merge, dar iarna cu nici un preţ dacă voim să nu capete vr’o răceală cu urmări rele. Este bine să scoatem copiii la plimbare pe ori ce timp, cu condiţiune numai ca să fie bine şi potrivit îmbrăcaţi şi cu oarecari precauţiuni; plimbarea să să facă în locuri uscate şi adăpostite, iar când este frig sau când plouă să facă câte o mică cursă repede fără să facă pauze; când merg la o grădină publică trebuie să umble, să nu steie pe bancă; nu este bine să asude, iar dacă asudă să aibă la îndemână o haină suplimentară pe care s’o îmbrace îndată; să nu le fie frig la picioare, iar când vin acasă să-şi schimbe încălţămintea; toate aceste pentru ca să nu răcească, să nu capete guturaiu, durere de gât, tusă sau altă boală de plămâni. — Până când copilul ajunge să umble de sine, pe picioarele lui, el trebuie ţinut în braţe. Modul în ca e el trebuie să fie ţinut în braţe are mare influinţă asupra dezvoltării lui, de aceea trebuie să băgăm de seamă ca copilul să şeadă comod pe braţul doicii sau almamii; şezutul lui să fie bine sprijinit, gambele (gionatele) să fie paralele, şira spinării să fie dreaptă, pentru ca corpul lui să nu fie COPI silit să facă sforţări pentru ca să să ţie în echilibru, să nu îi să îndoiască mijlocul, să nu i să strâmbe picioarele prin aproprierea prea tare a genunchilor între ei sau prin sucirea lor. Astfel dar trebuie să să deie o deosebită importanţă copilului din acest punct de vedere, întocmai ca şi când el începe să umble, când este bine să îi să deie un mic cărucior pe rotiţe, cu care copilul să învaţă cu înlesnire a umblâ, căpătând încredere în el însuşi şi fiind scutit de căderi şi lovituri. — Odată copilul ajuns la vrâsta în care el să joacă sau învaţă cu colegii lui de şcoală, el dă de alte cauze de îmbolnăvire, de contagiune şi de epidemie. învăţătorii şi profesorii sunt obligaţi de lege ca imediat să trimită acasă pe oricare elev atins de vr’o Fig. 60. — Cărucior pe rotiţe pentru copilul care începe să umble. boală contagioasă şi epidemică, dar este foarte greu pentru copil în afară de şcoală, când să joacă cu alţi copii atinşi, în mod nu aşa de grav ca să steie în casă, de boale molipsitoare ca: pojarul, tusa măgărească, vărsatul de vânt, * etc., şi în care cazuri el poate uşor contracta o boală. Pentru a evitâ acest lucru părinţii sunt datori să supraveghieze în deaproape pe tovarăşii de joc ai copiilor lor şi îndată ce observă ceva să-i depărteze. Acelaşi lucru trebuie făcut şi în casă unde sunt mai mulţi copii şi unul cade bolnav de vr’o o ală molipsitoare, îndată trebuie izolaţi — ‘ COPI cu mare îngrijire (vezi Angină difterică).—-Alimentaţiunea sau hrana copilului merită deosebită băgare de seamă. In lunile dintâiu el să hrăneşte numai cu lapte, apoi începe să îi să deie în mod progresiv şi niţică supă (vezi Alăptare.) Când copilul ajunge să fie pus la masă, trebuie să-i înfrânăm lăcomia, care de obiceiu este mare, mai ales pentru lucrurile dulci, prăjituri, compoturi. Vom căutâ ca mesele să fie la ore regulate, iar între mese să mânânce foarte puţine bomboane şi alte lucruri dulci, mai bine ar fi să nu mânânce de acestea de loc; apoi mâncările sa nu fie ^rea sărate, sau ârdeiate, cum le place oamenilor mari; drept băutură să servească numai apă, fără ape minerale, fără vin sau bere, fără li-cor şi cafea, nici ceaiu. Copilul să mânânce până să satură, fără să treacă măsura; poate mânca orice mâncare, însă câte puţin . din toate. — Somnul copilului să fie mai lung decât al omului mare, căci el a-jută copilul să să dezvolte; în termin mijlociu să recomandă 8 până la 9 ore, iar pentru cei mici să mai permite după ameazi un somn de o oră ; copiii trebuie culcaţi seara de vreme şi în totdeauna la acelaşi ceas; este foarte nesănătos ca copiii să* veghieze noaptea şi cât să poate de nesocotit lucru este de a-i duce la teatru sau alte spectacole mai înainte de 14 ani. — Cât despre durata studiului şi despre re-creaţittni, precum şi despre poziţiile viţi-oase din timpul când învaţă copilul vom vorbi la articolele: scoale şi suprafatigă (vezi aceste cuvinte). — Trecem acum la boalele copilăriei. Sunt multe boalele proprii ale acestei vrâste, dintre cari vom citâ: accidentele primei dentiţiuni precum şi acele ale dentiţiunei a doua, apoi turburările digestive destul de grave produse prin laptele de rea calitate sau prin o înţărcare făcută în rele împrejurări, crupul şi crupul fals, oftalmia purulentă (puroiu la ochi), tusa măgărească, meningita acută (aprinderea peliţelor creerului), convulziu-nile (spasmele), viermii intestinali (limbrici, oxiuri, panglică), rachitizmul şi scrofuleje. Alte boale cari aparţin şi altor etăţi, dar sunt mai frecvente în copilărie, avem: pojarul, scarlatina, urechioanele, coreia. Alte boale cari să dezvoltă, şi la această vrâstă ca şi la celelalte etăţi; guturaiul, durerea de gât, reumatismul, etc. La copii însă este greu de multe ori ca să cunoşti boala chiar dela începutul ei, mai ales la copiii mici cari nu pot vorbi şi prin urmare nu pot spune ce-i doare, aşa că suntem obligaţi COPI - 196 - CORD a-i cerceta cu deamănuntul dela cap şi până la picioare pentru ca să găsim boala; apoi, nici odată nu trebuie să pierdem din vedere şi în totdeauna să le examinăm fundul gurii. Vom ţine seamă de ţipetul copilului, de puterea şi caracterul ţipetului, de roşeaţa sau paloarea feţei, vom privi limba dacă este sau nu încărcată, fundul gurii (gâtlejul) dacă are sau nu peliţe albe, albui, cenuşii, pielea dacă are sau nu vr’o erupţie, vom cercetâ pântecele dacă este umflat (balonat) sau dureros, vom pipăi pulsul vom pune termometrul ca să vedem temperatura corpului, etc. De asemenea nu vom pierde din vedere starea de abatere (toropeală), sau de agitaţie (nelinişte), vărsăturile sau scaunele, urina, tusa, etc. (vezi Abdomen, Fisiono-MiE,i Ţipete, Toropeală, etc.). Afară de acestea, nu trebuie şă uităm ca copiii fiind foarte senzibili, adeseori sub influinţa unei cauze mici, neînsemnate, sunt cuprinşi de odată de simptome foarte alarmante, cari dispar după câteva ceasuri şi prin urmare să nu ne înspăimântăm prea tare, dar nici să nu ne singhisim de loc; cel mai bun lucru este să consultăm în privinţa aceasta un doctor. — Intru cât priveşte tratamentul, el variează după natura boalei; din capul locului trebuie să avem în tratamentul copiilor o răbdare mare, îngerească, şi în acelaşi timp o hotărâre de fier, mai ales că greutatea cea mare este de a face pe unii copii să iee doctoriile prescrise ; în orice caz însă este mai bine să procedăm cu blândeţă, cu vorbe bune, cu diferite promisiuni, cu momeli şi tocmeli, şi numai când nu putem reuşi cu nici uu preţ vom recurge la ceva asprime în vorbă şi chiar la ameninţări, când gravitatea şi urgenţa cazului o cere. Dacă copilul nu poate luâ medicamentele sub formă de pilule, buline, prafuri, îi le vom dâ sub formă de băutură, adecă punând praful în apă îndulcită cu zahăr, sau în cafea neagră bine îndulcită, sau în dulceaţă, ori în siropuri, etc. ; untura de peşte, pe care mai toţi copiii o iau aşa de greu, să poate dâ amestecată cu sirop de coji de portacale; untul de ricină cu supă, ceaiu, lapte sau suc de portocale. Mulţi părinţi au obiceiul de a dâ copiilor mereu la curăţenii, cari deşi sunt în multe cazuri foarte folositoare (în con-stipaţii, dureri de gât, când limba este încărcată etc.), dar abuzul şi aci ca în toate nu este bun, căci putem obosi stomacul şi maţele cu atâtea curăţenii. Când nu putem dâ medicamentele prin gură, ele să pot administra şi prin clistire, deşi nu lucrează aşa de bine. La copiii mici să nu să deie opiu (afion) decât numai după porunca doctorului. COPITA. — Caută Ia Babiţă. COPRINE. — Caută la Zarnacadea. C0RAG&. — Caută la Scarlatină. CORD (dela lat. cor, inimă) şi CIRCDLAŢIUNE. — Viaţa este o ardere. Ţăsuturile noastre au trebuinţă pentru ca să să reînoiască să fie puse în atingere pe deoparte cu oxigenul, care produce arderea adecă este comburant (vezi Respiraţiune), iar pe de altă parte cu lichidul care rezultă din mistuire şi care înlocueşte materialul de ars sau combustibilul, adecă diferitele elemente ale ţăsăturilor noastre, pe măsură în care ele sunt oxigenate sau arse. Prin urmare, rolul circulaţiunii constă pe deoparte ca să aducă ţăsăturilor noastre oxigenul luat în plămâni şi lichidul nutritor absorbit la suprafaţa stomacului şi a maţelor, iar pe altă parte să ducă ceeace rămâne din acea nu-triţiune sau ardere, adecă cum s’ar zice cenuşa, în rinichi ca să să strecoare ca prin un filtru şi să meargă să se deşerte prin urină. — Organele circulaţiunii sunt: o pompă care trage şi împinge, inima sau cordul; canalele prin cari merge sângele, arteriile, vinele şi capilarele; alte canale numite limfatice cari cuprind un alt lichid, limfa, — Sângele este un lichid, roşu deschis când este oxigenat, roşu închis când cuprinde mult acid carbonic, care este rezultatul arderilor din ţăsuturile noastre. El este format din globule şi din un lichid, plazmă. Globulele sunt roşii şi albe; cele roşii să numesc ematii şi seamană cu nişte discuri înfundate pe amândouă feţele cum sunt talgerile ce le pun bărbierii a-fară la prăvălie ca semn al meseriei lor; ele sunt aşa de subţiri, încât punând unul peste altul 140 de discuri am avea o grosime de un milimetru şi într’un milimetru cubic de sânge se găsesc 5 milioane; ele conţin o materie albuminoidă şi fierugi-noasă: emoglobina. Globulele albe, numite leucocite, sunt mai transparente, mai puţine, o globulă albă la o mie roşii, şi aşi schimbă mereu forma, au mişcări amiboide. Plazma este un lichid gălbuiu, care, pe când curge sângele într’un vas, să descompune în firişoare solide, fibrină, şi în un lichid, zar (serum), care conţine albumină, zahăr (gli-coză), săruri şi apă. Această plazmă iasă din vasele capilare sangvine, imbibă ţăsă-turile, le pătrunde şi le nutreşte; ea este mediul interior al organismului. — Limfa este compusă din această plazmă modificată CORD — 197 — CORD prin nutriţiunea ţăsăturilor şi care pătrunde în limfatice împinsă de un nou aport ce vine din capilare, şi din globule albe cari seamănă cu acele ale sângelui. In o parte a trunchiului nostru, îa ceasurile cari urmează după digestiune (mistuire), limfa mai conţine o mare parte din productele acestei mistuiri cari îi sunt aduse de limfaticele intestinului, cari poartă numele special de chilifere. Limfa este vărsată apoi în două vine din partea de sus a pieptului unde să amestecă cu sângele. — Inima sau cordul, / *3Ş Fig. 61. — Poziţiunea inimii în piept. A. Mamelonul (sfârcul) stâng, este organul central al circulaţiunii format din un muşchiu gros găunos, aşezat între cei doi plămâni (bojoci), în piept, unde este susţinut de canalele sau vasele arteriale cele mari, cari pleacă din el. Cordul este încunjurat de o pungă fibroasă, numită peri-card (dela grec. peri în jur, şi kardia, i-nimă). Intre cord şi pericard să află o se-roasă, o pungă închisă şi €are, în stare de sănătate, nu conţine decât o cantitate mică de serozitate trebuincioasă alunecării unei feţe a-supra celeilalte în timpul mişcărilor de lărgire şi strângere ale inimii. Cordul are forma unei pere, al cărei vârf este în jos; el cântăreşte cam 250 grame; este mare cât un pumn şi direcţia lui este Fig. 62.—Faţa din-oblică de sus în jos şi aintea inimii, dela dreapta spre stân-1. Urechiuşa dreaptă.— ga; vârful inimii care2. Ventriculul drept.— priveşte înainte *şi la 3. Ventriculul stâng.— stânga să simte bătând 4. Aortă. — 5. Arteria de desubt şi puţin înă- pulmonară. — 6. Vâna untru de ţâţa stângă, cavă inferioară. — 7. Cordul este împărţit prin Vâna cavă superioară,— un părete în două căsuţe 8. Arteria coronară an-(caVltăţi): dreaptăşi stân- terioară cu vâna sa.— gâ, cari şi ele la rândul 9. Arteria coronară pos-lor sunt despărţite fie- terioară ci* vâna sa. — care prin valvulele auriculo-ventriculare în o cavitate superioară numită urechiuşe (auricul) şi o cavitate inferioară numită ventricul. Valvulele să prind prin marginea lor de sus de jurul orificiului, iar marginea lor de jos este despicată, şî anume cea din dreapta în trei, de unde şi numele ei de tricuspidâ, iar cea din stânga numai în două, valvulă bicuspidă sau mitrală. De faţa lor externă să alipesc nişte coarde ten-dinoase, cari sunt terminaţiunea unor stâlpi Fig. 68. — Ventriculul stâng. 1. Aorta descinsă în senz vertical.— 2. Valvule sig-moide. —3, Valvula mitrală. — 4. Indoitnra val-yulei mitrale în sistola ventriculară. — 5. Cavitatea ventriculului. — 6. Columnă cărnoasă. cărnoşi ce căptuşesc suprafaţa internă a inimii’. Mai sunt ’ şi alte valvule, numite sigmoicle, cari sunt aşezate la orificiul celor două arterii cari pleacă din cord. Aceste valvule formează trei îndoituri cari seamănă cu cuiburile de porumbel. Rolul tuturor a-cesttfr valvule este de a împiedeca întoarcerea sângelui îndărăt în momentul contracţiunilor (strângerilor) cordului; leziunea sau stricarea lor aduce mare supărare circulaţiunii şi să arată prin nişte sgomote CORD -198 - CORD anormale, auzite mai mult de urecliia doctorului.— Dilataţiunea (lărgirea) şi contracţiunea (strângerea) cordului. Repeziciunea circulaţiunii. Inima să lărgeşte în mod alternativ pentru a primi sângele (diastolă) şi să strânge pentru a-1 aruncâ în arterii (sistolă). Aceste mişcări să fac cam de 70 de ori pe minut la omul adult. La copii să fac mai de multe ori: 130 la naştere, 100 la 3 ani, 90 la 10 ani (vezi Puls), 1 inimii aruncă cam la 200 grame de sânge în arterii; greutatea totală a sângelui fiind de 6000 grame, este de ajuns o jumătate de minut peutru ca un globul să poată merge dela inimă până la vârful degetelor şi să să întoarcă înafioi.—Sgomotele şi bătăile conMwi.Punând urechia în dreptul inimii, auzim un fel de tic-tac (ca de ceasornic), format din două sgomote succesivc. Cel dintâiu, care să aude bine la vârful inimii, este Fig. 64. — Tăierea inimii arătând ventriculul drept. 1. — Cavitatea ventriculului. — 2. Yalvula tricuspida. — 3. Columnă cărnoasă de care să prinde marginea liberă a valvulei tricuspide. — 4. Columnă cărnoasă inter ventriculară care să duce la val vuia tricuspida. — 5. Orificiul auriculo-ventricular. — 6. Păretele despărţitor dintre ventricule. — 7. Arteria pulmonară. — 8. Yalvulele sigrnoide, — 9. Porţiunea coardei care rezultă din oblicitatea canalului arterios. — 10. Aorta. — 11. Extremitatea ure-chiuşei stângi. — 12. Urechiuşa dreaptă. — 13. Vena cavă superioară. Această scădere merge deopotrivă cu respiraţia; asffel orice supărare în respiraţie (febră, boale de plămâni) măreşte numărul contracţiunilor cordului. La unii oameni bătăile inimii sunt foarte rare (despre marele împărat Napoleon să zice că avea numai 40 pe minut). Fiecare contracţiune a mai prelungit şi mai închis ; el coincide cu contracţiunea (strângerea) ventriculelor şi pare a fi produs de frecarea sângelui de păreţi. Al doilea, care să aude mai bine la, baza inimii, este mai scurt, mai deschis şi coincide cu începutul dilataţiu-nii (lărgirii) ventriculelor şi este produs CORD — 199 — CORD de îndreptarea valvulelor sigrnoide. Bătaia sau lovitura inimii coincide cu conţracţiu-nea cordului, care să întăreşte ca orice muşchiu când să strânge şi sdruncină păre-tele pieptului pe care îl loveşte.—Arteriile (fig.66) duc sângele dela inimă spre extremităţile corpului ; ele să micşorează pe măsura în care să depărtează de inimă şi sfârşesc la capilare. Păretele lor cuprinde un strat gros de ţăsut elastic şi multe fibre (firişoare) musculare contractile; ele rămân deschise când le tăiem, din care pricină rezultă gravitatea emoragiilor (pierderilor de sânge) când sunt rănite. Arteriile plecând din inimă sunt în număr de două: una, arteria pulmonară, merge dela ventriculul drept la plămâni; cealaltă, aorta, iasă din ventriculul stâng, să ridică cătră baza inimii, apoi să îndoieşte sub formă de cârje (crossă) şi să îndreaptă înapoi pentru a merge la columna vertrebrală (şira spinării) dealungul căreia ea să scoboară, apoi în dreptul ligheanului (a şoldurilor) să împarte în două trunchiuri, arte-riile iliace, cari să împart îndată fiecare în iliaca internă (pentru organele cuprinse în lighean) şi iliaca externă, care să prelungeşte în coapsă sub numele de arteria femorală, din care pleacă arteriile gambei (gionatei) şi piciorului. Arteriile principale cari pleacă din aortă sunt: arteriile inimii sau coronare; apoi în dreptul cârjii (crossei) carotidele primitive (cea din dreapta este o ramură a micului la membrele din jos, unde greutatea sângelui supără circulaţiunea. Vinele să turtesc când le tăiem; ele sunt din ce în ce mai mari şi mai puţine cu cât să apropie de inimă. Vinele urmează acelaşi drum ca şi arteriile; acele ale viscerelor (organelor interne) sunt în număr egal cu al arteriilor, cele ale membrelor în număr îndoit, în fine cele superficiale, cari umblă pe sub piele, sunt izolate. Toate vinele membrelor inferioare merg de formează vena cavă inferioară, care după ce a venit să să aşeze deadreapta aortei abdominale, primeşte toate vinele din pântece şi merge de să sfârşeşte în Fig. 65. — Circulaţiunea între inimă şi plămâni* 1. Urechiuşa dreaptă. — 2. Ventriculul drept. — 8. Arteria trunchiu brachiocefalic care dă naşte- pUim0liara şi ramurile ei. — 4. Vinele pulmonare, re şi la subclaviculara dreaptă), sub- rechiuşa stângă — 6 Ventriculul stâng. — 7, Aorta, davicularele, cari sa continua fiecaie aortei prin axilară (subsuoară), umerală (braţ), cubitală şi radiată (antebraţ) şi arteriile mânii ; dealungul oartei descendente (care să scoboară pe lângă şira spinării) avem arteriile intercostale, a ficatului, a splinii şi stomacului, arteriile mezenterice (ale intestinelor), spermatice şi renale. Arteriile carotide primitive să ridică din aortă dealungul gâtului, câte una de fiecare parte, iar sub urechie fiecare să împarte în alte 2 ramuri, carotida ^internă care merge înăuntrul capului şi carotida externă care merge la faţă şi partea dinafară a capului.— Vinele sunt canalele elastice cari duc sângele la inimă după ce l-au primit din capilare şi din limfatice. Interiorul lor prezintă din distanţă în distanţă un fel de îndoituri în formă de cuiburi de porumbel, numite valvule, cari împiedecă sângele de a merge înapoi. Aceste valvule sunt mai numeroase 5. u- — 8. urechiuşa (auriculul) dreaptă. Vena cavă superioară, care sfârşeşte tot aci, este trunchiul format de reunirea ' vinelor ^ capului şi gâtului (jugulare) şi ale membrelor superioare (subclaviculare). Cele patru vine pulmonare aduc sângele care a trecut prin plămâni în urechiuşa stângă. — Capilarele sangvine sunt vase transparente, cu păreţii foarte subţiri cari sunt puse între arterii şi vine. Totalitatea lor formează o masă mult mai mare decât aceea a arteriilor şi vinelor. Ele şerpuiesc pretutindenea prin ţăsuturile noastre, aşa că ori unde ai înţepâ cu acul curge sânge. — Limfaticele, constituite şi ele prin canale transparente cu păreţi foarte subţiri, nasc prin reţele cari brăzdează în abundenţă organele noastre. Calibrul lor este întotdeuna mai mare (de 2 până la 10 ori) decât acela al capilarelor; forma CORD — 200 — CORD lor este neregulată, din cauza umflăturilor pe cari le prezintă la nivelul valvulelor, cari seamănă cu acele ale vinelor. Limfaticele merg în mod paralel unele lângă altele până ce întâlnesc un ganglion, care este o glandă mică de mărimea unui bob de meiu până la acea a unui bob de fasole, şi în care ele pătrund cu mai multe altele (vase aferente), pe câtă vreme iasă pe partea opusă numai un singur vas (vas efe-rent). Ganglionii de căpetenie sunt grupaţi în subsuori, la îndoiturile stinghiilor, la gât, în jurul bronchiilor la originea lor. După ce au străbătut aceşti gangioni, limfaticele membrelor inferioare, ale pântecelui, ale jumătăţii stângi a pieptului, ale gâtului, ale capului, ale membrului superior stâng, merg de să reunesc în canalul toracic, care după ce a urmat columna vertebrală (şira spinării) în toată lungimea ei să îndoieşte şi să înfundă în vena subcla-viculară stângă. Restul limfaticelor sfârşeşte în vasul cel mare limfatic din dreapta care, după. un drum numai de 2 centimetri, merge de să înfundă în vena subclavi-culară dreaptă. — Circulaţiunea cea mare şi cea mică. Cordul este centrul celor două circulaţiuni. Jumătatea lui dreaptă pe de o parte primeşte prin cele două vine care sângele din tot corpul, sângele cel negru din cauza prezenţei acidului carbonic, rezultat din arderile împlinite în ţăsăturile noastre, iar pe de altă parte aruncă sângele în arteria pulmonară, care îl duce în plămâni unde să oxigenează. Jumătatea lui stângă pe de o parte primeşte prin cele patru vine pulmonare sângele roşu care să întoarce din plămâni, iar pe de altă parte îl aruncă în aortă, care îl duce în tot corpul. Circulaţiunea dintre inimă şi plămâni (dus şi întors) să numeşte circulaţiunea wfca(fig.65), iar acea care să face în restul corpului circulaţiunea mare. La aceasta din urmă este alipit sistemul limfatic. — Cauzele cari împing şi poartă sângele şi limfa sunt mai multe puteri, cari fac să înainteze sângele şi limfa în canale sau vase, şi anume: contracţiuniie inimii, elasticitatea vaselor, micşorarea progresivă a calibrului total al vaselor de reîntoarcere, vinele ; vidul sau golul care să produce în plămâni în minutul dilataţiunii (lărgirii) pieptului ; împingerea care rezultă din venirea în limfatice şi în vine a lichidului care rezultă din mistuirea alimentelor. Circulaţiunea să încetineşte în capilare. — Boalele de inimă. Mulţi oameni să cred bolnavi de inimă fără să fie ; ori ce du- rere în dreptul inimii precum ori şi ce bătaie mai tare a ei deşteaptă frica în om, frica morţii, căci toată lumea ştie că o-dată cu încetarea definitivă a bătăilor inimii să sfârşeşte şi viaţa. De aceea este bine ca îndată ce omul are bănuială numai de boală de inimă să alerge la un doctor. singurul în stare de a-1 lămuri asupra sănătăţii lui. Nu ori ce durere în dreptul inimii este un semn de boală, a acestui organ ; sunt dureri nevralgice, dureri inter-costale, în dreptul ei, fără ca ea să fie a-tinsă, bolnavă ; dureri cari nu sunt permanente, vin şi dispar repede, pentru cari cele mai de multe ori trec prin fricţiuni uşoare făcute cu un spirt de trandafiri sau alte medicamente. — Palpit aţiunile, adecă bătăile prea repezi ale inimii, nu sunt în totdeauna un semn de boală. In stare de sănătate bătăile inimii să fac fără să ne dăm seamă de ele, fără să le simţim; uneori însă inima începe să bată mai iute, mai tare, câte odată în mod regulat, altădată în mod neregulat. Şi atunci aceste bătăi ne dau o simţire neplăcută, de multe ori foarte supărătoare încât simţim în acelaşi timp şi o greutate la respiraţie şi la vorbire; faţa devine palidă şi acoperită de sudori, mânile sunt reci, iar după accese mai violente de palpitaţii poate urma un fel de leşin. Cauzele acestor bătăi de inimă sunt multe: anemia, cloroza, isteria, nevrastenia, guşa exoftalmică (vezi mai jos), alcoolizmul, excesele de orice natură, abuzul de ceaiu, cafea, tutun; creşterea; endocardita cronică (vezi mai jos); apoi emoţiunile vii, mişcările violente, mâncarea prea multă. Tratament: să să ocolească toate pricinile mai sus înşirate; să să pună pungă cu ghiaţă sau cârpe înmuiate în apă rece în dreptul inimii, să să deie bromur de potasiu şi valeriană. Pentru palpitaţiile provenite din creştere, caută la acest cuvânt.— Angină de piept (vezi Angină de piept). — Endocardită cronică a valvulei mitrale. Această boală cumplită este produsă de reumatism, gută, boale infecţioase (difterie, scarlatină, variodă), coree, pneumonie; apoi excesele de orice natură, oboselile, alcoolizmul, preo-cupaţiile, sarcina, alăptarea pot predispune la ea. Semnele ei sunt: un fel de înecă-ciune de piept, gâfăire, de un fel de greutate cu apăsare pe piept, care une ori merge crescând, mai ales când să iveşte şi bronchita (tusa) la care cei bolnavi de inimă sunt predispuşi; palpitaţii, un fel de simţire de strângere în dreptul inimii. Uneori scuiparea de sânge cu miros de usturoiu, care poate dura multă vreme. Umflătura CORD — 201 CORD picioarelor, care dispare noaptea când omul este culcat; umflătura aceasta să poate în- aplecat spre somn, care nu este liniştit şi uueori însoţit de visuri rele. Această som- Fig. 66. — Arteriile şi vinele principale. A. Ramificaţiunea vinelor feţei. — B. Arteria carotidă. — C. Vena jugulară. — D. Arteria brachială. -- E. Vena brachială. — F. Arteria pulmonară. — Gr. Aorta abdominală — H. Vena cavă inferioară. — I. Arteria şi vena cubitală. — K. Arteria şi vena radială — L. Arteria femorală. — M. Arteria şi vinele pulmonare.— N. Arteria umerală.— 0. Arteria şi vena peronieră. — P. Arteria şi vena tibială, — Q. Arteria şi vinele pedioase. — R Arteria crurală — S. Arteria popliteie. tinde la gambe, coapse, trunchiu. Mistuirea poate să fie grea şi atunci bolnavul este nolenţă poate fi înlocuită prin lipsă de somn (insomnie), atunci când sângele să îngră- CORD - “202 — CORE mădeşte la creeri din pricină că circulaţiunea sângelni nu să mai face cum trebuie. Pulsul este mic, neregulat, întrerupt prin poticniri. Această boală să desvoaltă încet, pe nebăgate de seamă şi în timp de mai mulţi ani. Ea poate fi oprită în desvoltarea ei prin exerciţiu moderat şi progresiv, prin masagiu general şi masagiu special al inimii, mişcări pasive (vezi Exerciţiu, Masaj). Tratament : regim de lapte la început, mai târziu regim ordinar însă cumpătat. Ca medicamente să va dâ diuretice (pentru a înmulţi udul), lactoză (50 grame în o sticlă de apa simplă sau minerală), digitală, iodur de potasiu, sparteină, cafeină. — Endocar-dita oficiului aortic are mai multe semne, cari însă apar cu mult mai târziii de începutul boalei: faţa de obiceiu palidă, alteori foarte roşie; această congestie poate să să însoţească de curgere de sânge din nas, de bătăi în tâmple, întunecarea vederii, vâjiituri de urechi. Uneori palpitaţii, dureri în dreptul inimii şi semne de angină de piept (vezi aceste cuvinte); opresiunea sau apăsarea pe piept şi umflătura picioarelor să ivesc mai târziu. Tratament: ghiaţă pe inimă, vezicători, ventuze; pe dinăuntru: iodur de potasiu.— Guşa exoftalmică sau boala lui Ba-sedow are următoarele semne: palpitaţiuni cari vin prin accese, adeseori foarte violente, la o persoană care are guşe (vezi acest cuvânt) şi ai cărei ochi sunt scoşi afară şi au o privire ciudată. Bolnavii mai au o tremurătură mai ales în mâni, lucrează cu anevoinţă, să supără lezne şi de orice lucru, au insomnie (lipsă de somn) rebelă, uneori halucinaţii; nevralgii, călduri peste tot; adeseori apăsare în piept. Cauzele. Această boală să vede mai des la femei ; boalele nervoase (isteria, epilepsia, corea), cloroză; apoi emoţiunile, spaima, frica, etc. Tratament: beşică cu ghiaţă pe guşe; digitală în doză mare, bromur de potasiu, electricitate, idroterapie; Dieulafoy dă : pulbere de ipeca 3 centigrame, pulbere de foi de digitală 2 centigrame, extract de opiu 25 miligrame; pentru 1 pilulă ; să să facă astfel de pilule No. 50; 4-6 pe zi. Repaus intelectual, viaţă liniştită şi regulată, la ţară dacă să poate; să să ferească de excitaţiuni, de emoţiuni; să nu beie cafea, ceaiu, tutun, licoruri. CORDEA, cordică. —Caută la Viermi intestinali (Tenia); CORDIALĂ (Băutură). — Să zice de o poţiune sau băutură că este cordială, atunci când ea are însuşirea de a ridica repede căldura generală a corpului, de a mări pu- terea inimii şi a stomacului. Intre băuturile cordiale să numără toate vinurile bune şi vechi (Cotnari, Drăgăşani, Malaga,. Ma-dera, Marsala, etc.); alcoolicele (rom, rachiu, coniac, kirscli, diferite licoruri); eterul; apele şi licorurile de mintă, melisă, scorţişoară, într’un cuvânt toate lichidele stimulente. Băuturile cordiale au efecte mai puţin durabile, însă cu mult mai repezi de cât fortifiantele (întăritoarele). întrebuinţarea lor însă în măsură prea mare are mari neajunsuri, putând dâ naştere la multe boale. Sunt bune să să deie ca leac în toate cazurile de slăbiciune şi sfârşeală cum să întâmplă în urma unei emoţiuni morale vii, după un sdruncin mare fizic, la înecaţi, la asfixiaţi, la răniţi (mai ales cei prin armă de foc), la arşi, când sunt ameninţaţi de leşin (sincopă). ^ ' CORDON OMBILICAL. — Caută la Buric. COREE (dela grec. chorela, dans, joc). — Este o boală de nervi (nevroză) care să mai numeşte şi danţid lui Saint-Guy şi care să arată prin o neregulă în mişcările voluntare şi prin contracţii spasmodice involuntare ale mânilor şi picioarelor. Ea să vede mai cu seamă la fetele tinere de 7 până la 16 ani, la anemici, la persoanele clorotice şi la cei ce sufer de reumatism. Reumatismele articulare acute şi complicaţiile lor de inimă au adeseori o strânsă legătură cu corea, O spaimă vie, mai ales aceea care isbeşte fetele tinere când li să ivesc regulele (menstruaţia); emoţiunile, frica, mănia, sarcina, imitaţia, etc. pot contribui la ivirea ei. Boala~4ncepe de obiceiu prin faţă, care începe a să strâmba în diferite feluri, apoi boala să întinde la mâni şi picioare, ale căror muşchi să strâng în mod involuntar dând naştere la mişcări foarte ciudate şi variate. Bolnavul nu mai poate luâ şi ţine o cană cu apă fără s’o verse sau s’o scape din mână; mersul lui este nesigur. Aceste mişcări dezordonate să întind la tot corpul şi atunci bolnavul are mişcări continue, un fel de agitaţie (neastâmpăr) generală, să suceşte, să încovoaie de mijloc, mânile şi picioarele fac mişcări contradic-toare ; din pricina contracţiunilor limbii, gâtului şi laringelui, bolnavul vorbeşte şi înghite cu mare greutate. Câte odată să văd şi paralizii limitate. Uneori boala să mărgineşte numai ia o jumătate a corpului şi atunci avem emicoree, când cele mai adese ori să găsesc leziuni în centri nervoşi. Câte odată să văd la coreici turburări în inteligenţă, pierderea memoriei, alucinaţii (vedenii), demenţă (tâmpeală), manie acută, CORI — 203 — CORI etc. Boala poate recidiva, adecă să o ai mai de multe ori; s’a văzut moartea venind în mijlocul crizelor convulzive. Corea durează 6 săptămâni până la 2 luni. Tratament: antispasmodicele (bromur de potasiu, valeriană, asa fetidă, etc.), narcoticele (cloral); antipirina, arsenicul; să-va combate anemia prin preparate fieruginoase, duşi, iar diateza reumatismală prin băi sulfuroase. Pe lângă acestea să recomandă odihnă, nici o muncă intelectuală, viaţă liniştită şi regulată, la ţară, în aer liber; hrană uşoară, lapte, ouă, fripturi, legume verzi, grăsimi. Prin veacurile XIV şi XV s’au observat epidemii de coree, când sate întregi plecau cuprinşi de furia danţului pe câmp şi toţi, copii, femei, tineri şi bătrâni danţau până când cădeau istoviţi; ca morţi. Aceste epidemii, mulţumită civilizaţiunii; astăzi nu să mai văd. CORI. — Caută la Pojar. CORIĂNDRU, culeandră, (Conandrum sati-vum; fam. Umbeliferelor). — Plantă erbacee ale cărei fructe când sunt proaspete au un miros neplăcut de păduche de lemn (ploşniţe), iar când sunt uscate au un miros plăcut şi aromatic; gustul cam dulce şi dau o simţire caldă în gură şi stomac; originară din orient, să cultivă în Europa, în regiunea mediterană, pentru fructele sale a-romatice întrebuinţate ca condiment (Iunie-Iulie). In medicină să întrebuinţează pentru lucrarea sa carminativă, excitantă şi stomachică, (pentru a înlesni mistuirea), sub formă de ceaiu, 10 grame la 1000. CORIZA, gutunar, guturaiu, rinitâ, şu-hârie. — Iată o boală pe care trebuie să o aibă tot omul odată sau de mai multe ori pe an, în toate anotimpurile şi la orice vârstă, de aceea nici nu este altă boală pe care s’o cunoască aşa de bine şi cu care să fie aşa de obicinuit încât de multe ori nici n’o mai ia în seamă. Guturaiul este un catar al nasului şi constă în aprinderea sau inflamaţia peliţei care căptuşeşte nările. Căptuşeala nasului să numeşte în ştiinţă mucoasa lui Schneider, după numele doctorului care a descris’o mai întâiu. Dacă ne uităm în nas vedem neşte ridicături mari, netede, lipite de păreţii externi ai nărilor cari să numesc cornete, şi între cari să află neşte adâncituri. Peste aceste aridicături şi adâncituri să întinde mucoasa lui Schneider. In flecare nare să deschide câte un canal care vine dela ochiul din aceea parte şi prin care curg lacrimile după ce ele au spălat ochiul. Nările să împreună înapoi în o singură deschizătură, adecă în şât, de- asupra ceriului gurii, şi în laturile acestei deschizături să află aîte două deschideri cari sunt ale canalelor ce merg din gât la urechi. Mucoasa lui Schneider după ce a căptuşit nasul să întinde şi căptuşeşte atât canalele cari vin dela ochiu în nas cât şi pe acelea cari merg dela gât în urechi. A- * cum când să aprinde mucoasa lui Schneider, imflamaţia să duce prin toate adânciturile dintre ridicătufile nărilor şi produce nişte muci amestecaţi cu puroiu, cari să curăţă cu anevoinţă. Din această pricină, la unii bolnavi, mai ales la cei scrofuloşi şi slabi, guturaiul nu să vindecă şi .trece în stare cronică, adecă să înve-chieşte şi ţine ani îndelungaţi. Mai mult decât atâta, inflamaţia mucoasei lui Schneider să poate întinde mai departe, în canalele prin cari vin lacrimile din ochi şi în ca-calele prin cari trece aerul din gât în u-rechi. Atunci acele canale să astupă şi din această pricină să înbolnăvesc ochii, căci lacrimile nu mai pot curge în nas; să înbolnăvesc urechile căci prin canalele dela fundul nasului nu mai poate merge aer în urechea mijlocie, de dincolo de tobă (timpan). Guturaiul este o boală care să ia, este contagios, microbian. Microbul lui să găseşte în mucozităţile nasului şi pe toate obiectele atinse de acele mucozităţi. Deşi guturaiul este o boală uşoară (benignă) în cele mai multe cazuri, paza în contra lui ne poate scăpa de multe urmări sau com-plicaţiuni rele, cum este de pildă coacerea urechilor la cari sunt supuşi unii bolnavi şi care poate duce la surzănie sau poate produce chiar moartea. Guturaiul trece dela om la om, mai ales la cei ce locuesc în aceeaşi odaie. Agentul boalei să află în mucii şi’ în scuipatul bolnavului, precum şi pe toate obiectele mânjite de aceştia. Să poate ca microbul să să afle şi în atmosfera în care tuşeşte bolnavul. Coriza sau guturaiul are două forme : acută (proaspătă) şi cronică (învechită), Cei cu guturaiu 'proaspăt au nasul înfundat, ochii lăcrămânzi, durere în frunte, strănutare cu iuţeală pe nas, iar din nas curge la început un fel de apă limpede, iute, iar după o zi sau două un fel de muci gălbui, încărcaţi cu puroiu, Cei cu guturaiu învechit au nasul întotdeauna mucos şi când îl împrospătează, ceeace să întâmplă foarte des, au toate turburările guturaiului proaspăt. Cei cu guturaiul cronic încep dela o vreme să aibă bube în nas, să le pută nasul şi în cele din urmă îşi pierd mirosul. Unii bolnavi, cari ş’au pierdut mirosul, cari au CORI ■' — 204 jguferit de ochi sau de urechi, îşi au nasul întotdeauna uscat, adecă tocmai contrariul de ceeace să întâmplă în guturaiu. La aceşti bolnavi, mucoasa lui Schneider s’a topit din cauza aprinderilor prea dese şi numai dă nici o mucozitate, nici chiar atât cât dă în stare normală ca să ţie nasul umed. Din toate cele zise până aci rezultă că guturaiul, mai des la cei scrofu-loşi şi reumatizanţi, nu este aşa uşor cum de obiceiu ne place să-l considerăm; el este o adevărată boală cu urmări rele.. Cauza cea mai comună a guturaiului este frigul umed. In timp de răceală şi umezeală guturaiul este epidemic; în o familie pot fi m/ii mulţi inşi bolnavi în acelaşi timp. Cei mai predispuşi sunt scrofuloşii şi reumati-zanţii, la cari boala vine mai cu furie, şi să vindecă mai greu; la ei, de obiceiu, guturaiul să întinde în toate cavităţile corpului, dela nas în gât, în piept, în ochi, în urechi, etc. unde guturaiul poartă de obiceiu numele de catar. In toate acestea cazuri guturaiul este mai greu de vindecat în chip radical şi recidivele (ivirele din nou) sunt greu de prevenit. Cu toate astea o îngrijire igienică şi o perzistenţă în tratament, în cele mai multe cazuri, chiar în cele mai grele, fac ca urmările acestei boale, să nu fie grave. Guturaiul poate să fie un semn al mai multor boale, cum sunt: pojarul, influenţa (gripa), difteria, morva, blenoragia; de asemenea mai poate fi provocat de unele medicamente, cum este iodul. Tratament. Cei predispuşi la guturaiu trebuie să să apere de frigul umed, îmbră-cându-să în haine uscate şi călduroase, de lână, să locuiască în odăi uscate, expuse la bătaia soarelyi. Când cineva a căpătat guturaiu, chiar de la început să caute să înăduşească bine şi mult, stând în pat şi luând de 2-3 ori în timpul zilei ceaiuri calde de nalbă, de teiu, de viorele, de muşeţel; de soc; băi de muştar la picioare, muştare la ceafă; antipirină, piramidon. Pe nas să tragă apă caldă, puţin sărată şi iodată, vaselină cu mentol, uleiu camforat-, acid boric levigat, sau din praful următor : iodol, 1 gr. ; benzoat de sodă, 4 gr. ; camfor, 1 gr. ; praf de scorţişoară, 5 centigrame; zăhar cu vanilie, 10 grame; să să tragă de mai multe ori pe zi. Ca lucruri de casă să mai recomandă pentru tras pe nas spirt de muştar, de hrean, de amoniac lichid, zamă de lămâie, ţuică. In cazurile învechite când sunt răni şi să fac coji în nas să recomandă alifia aceasta: salol pulverizat, xeroform, câte 1 gr. ; va- CORN selină, 20 gr.; de pus în nas cu un pomătuf de 2-3 ori pe zi. Guturaiul poate deveni foarte serios la noii-născuţi, cari nu pot respirâ în timpul când sug, aşa că ei sunt ameninţaţi de sufocaţi© ori de câte ori iau ţâţa în gură, şi atunci ei de frica asta nu mai vreau să sugă, ceeace îi slăbeşte foarte mult. Pentru aceasta nu ne rămâne decât să-i hrănim cu linguriţa sau mai bine să căutăm să le desfundăm nasul punându-le în fiecare nare câte o picătură, de 3-4 ori pe zi, din soluţia aceasta: cocaină cloridrică, 2 gr.; glicerină, apă distilată, cate 50 gr.; sau din: mentol, 50 centigrame; uleiu de olive sterilizat, 10 gr. ; sau să li să facă) < Fig. 67. — Corn. (Din operaţiunile doctorului V. Bianu). spălături în nas cu o tulumbiţă cu bicarbonat de sodă 1 gr. la 200 gr. apă; sau cu ceaiu de muşăţel. In odaia bolnavului este bine să să afume din când în când cu ienupere şi să să facă aerisirea cel puţin de 2 ori pe zi. Toate mucozităţile din nas şi flegma din piept să să dezinfecteze aruncându-să în scuipători sau vase cu antiseptice (acid fenic. sublimat corozîv, etc.) şi trecând prin apă fierbinte în clocote toate obiectele cari au servit bolnavului. La ţară guturaiul să vindecă cu apă, apă sărată, busuioc, fum de coji de ceapă, hrean, fum de făină de porumb, mărar. CORN (lat. cornu, grec. cheras). — Uneori â05 — CORP să văd pe suprafaţa pielii nişte erescături cari seamănă cu unghiile şi cu coarnele prin înfăţişarea şi structura lor. Nu trebuie -să sâ confunde adevăratele coarne cu diferitele coji şi negi tari şi lungi cari să a-rată câte odată pe piele. Cornul din figura aci alăturată este format din ţăsut cu adevărat cornos, din care sunt făcute şi coarnele animalelor. La om sunt două varietăţi de coarne: generalizate, adecă împrăştiate . pe toată suprafaţa corpului, şi solitare, adecă singuratice, ale căror număr este mic, cele mai de multe ori este numai câte unul. Intru cât priveşte prima varietate să citează un caz celebru al fraţilor Lambert, cari să arătau în public sub numele de ,,oameni arici“. Pe noi ne interesează mai mult varietatea a doua care să observă mai des. — Coarnele solitare (singuratice^) prezintă mai mare interes chirurgical. Cornul să arată de obiceiu la cap şi la faţă, apoi pe ' faţa dinăuntru a coapselor; dar s’au mai văzut coarne pe dosul mânii, pe piept, pe spate, pe şale, chiar şi în palme şi tălpi. Afară de piele s’au mai văzut coarne şi pe mucoase; pe limbă, etc. Mai des să arată la bătrâni şi la femei^ şi mai cu seamă la , oamenii săraci din pricina necurăţeniei. Camele-sunt: iritaţiunile locale, loviturile, plăgile, cicatricele. Adeseori cornul creşte pe o boală preexistentă a pielii; un neg, un chist sebaceu, etc. — La început să vede o mică ridicătură conică, moale, acoperită cu un strat epidermic, care strat să sparge şi vârful cornului apare, liber; apoi cornul merge crescând foarte încet, putând ajunge la o lungime de 30 centimetri iar grosimea dela câţiva milimetri până la 3-4 centimetri de diametru şi mai mult. De obiceiu forma cornului este conică cu vârful tocit, iar înfăţişarea lui este aceea a unui corn adevărat; când cornul este mic el este drept, când este mai lung să îndoeşte, alteori să îndoeşte în formă de spirală ca un corn de berbec; alteori vârful cornului să bifurcă şi uneori poate avea mai multe ramuri ca un corn de cerb; coloarea este galbină cenuşie sau închisă, şi cu atât mai închisă cu cât să aproprie de vârf; suprafaţa este cu dungi în lung sau^în cruciş, alteori este aspră; conzistenţa es£e aceea a cornului, ceva mai moale cătră bază. După ce a căzut cornul să constată că baza lui, mai mult sau mai puţin găunoşită conţine o materie albă ca seul şi puturoasă, iar dacă ardem cornul el răspândeşte un miros caracteristic întocmai ca oricare corn ars. De altfel natura cornată a acestor producţiuni să poate constata şi la microscop şi prin analiză chimică. — Cornul prin sine însuşi este nesimţitor, dar mişcările cări i să fac produc durere la baza lui, acolo unde este prins în piele, din această pricină coarnele sunt foarte supărătoare, mai ales în regiunile unde sunt expuse la dese mişcări. Cornul poate să cadă singur, dar el creşte din nou. Afară de aceasta cornul să poate complica de cancer lâ baza lui. Pentru a preveni toate aceste şi pentru a scăpa bolnavul de o diformitate orice corn trebuie o-perat din vreme. Nu este de ajuns să să taie cornul dela suprafaţa pielii, pentru că să formează la loc, ci trebuie ca să să facă în jurul bazei cornului o tăietură circulară sau eliptică şi să să ridice cornul cu rădăcină cu tot, cusându-să rana. CORN DE CERB (Cervus elaphus, Mamifer rumegător). — Conţine fosfat de calce şi gelatină. Să întrebuinţează în contra urdi-nării sub formă de praf, adecă corn ras, (cenuşe). Decocţiuiiea albă a lui Sydenham conţine 10 grame la litru, asociat cu flori de portocale, miez de pâne, zahăr şi gumă arabică. — La ţară babele suflă praf de coarne rase în ochi la cai pentru albeaţă; iar pentru epilepsie (boala copiilor) dau copită rasă praf, amestecată cu oţet. CORN DE SĂCARÂ.—-Caută la Săcară cornută CORNEE (comea tunica, dela corneus, cornos). - - Peliţa transparentă a învelişului ochiului, care să află la partea dinainte şi prin care străbate lumina până în fundul ochiului, trecând prin pupilă. Cor-nea este prinsă de jur împrejur în sclero-ticâ (albul ochiului) întocmai ca o sticlă de ceasornic. Inflamaţia' sau aprinderea corneei să numeşte cheratită. Pe cornee să ivesc adeseori pete, cunoscute m popor sub nume de'albeaţă (vezi Ochiu). CORNET ACUSTIC. — Caută la Surzânie. CORNIŞOR. — Caută la Pedicuţă. CORNUTA. — Caută la Ciumăfaie şi Holeră. COROBATICA. — Caută la Dioc. COROIDl —■ Caută la Ochiu. COROVATIC. — Caută la LumAnărică. COROZIV..— Caută la Caustice. COROZIVE. Caută la Caustice. CORPI STRĂINI. — Un copil jucându-să cu porumb îşi vâră un bob în urechie sau în nas ; te-a împuşcat cineva şi glonţul ţ’a rămas în corp ascuns în vr’un ; organ; la un fierar i-a sărit o pilitură de fier în ochiu fixându-să acolo ; ai călcat cu piciorul pe CORP — 206 — COSA un ac care ţ-a intrat în talpă şi nu-1 mai poţi scoate: iată tot aţâţi corpi străini, cari au' intrat în corpul nostru şi cari trebuie scoşi cât să poate mai iute ca să nu producă diferite stricăciuni (vezei Ezofag, G-ât, Laringe, Nas, Ureghie, Ochiu.) CORPULUI (Poziţia, ţinerea). — Caută la Atitudine. CORSET. — Doamnele şi domnişoarele de prin oraşe toate cunosc bine acest obiect de îmbrăcăminte, care să numeşte corset şi care este un adevărat instrument de tortură ce-1 poartă femeile sub pretext de a-şi susţine talia, pieptul şi pântecele, dar de care’ele s’ar putea lipsi cu înlesnire dacă neîndurata modă nu le-ar sili sâ-1 poarte. Neajunsurile corsetului sunt foarte mari şi cu toate aceste procesul corsetului durează de veacuri, căci veacuri au trecut de când cea mai frumoasă jumătate a neamului omenesc, în loc de a-şi lăsâ corpul să să dezvolte cu graţiile lui naturale, a început să poarte această maşină ţeapănă, făcută din oţel şi oase de balenă, care nu este bună decât să strice forma corpului pe care are pretenţia de a-1 înfrumseţâ. Dar, după cât să vede, acest proces va durâ cât va fi pe lume femeie. Nenorocirea este că de un cârd de vreme au început şi femeile de prin satele vecine cu oraşele să-l poarte! Să vedem cari sunt neajunsurile corsetului şi poate că frica de moaarte va face cel puţin pe unele din cetitoare să să lapede de corset ca de satana. Corsetul Fig. 68. — Organele A. In stare normală — B. Apăsate sau comprimate de corset. fiind ţeapăn şi prea strâns supără respiraţia (răsuflarea) apăsând pieptul; el împiedecă funţionarea părţilor de jos ale plămânilor şi lasă să respire numai vârfurile lor. Din aceasta rezultă o aplicare spre oftică, spre astmă şi o agravare pentru celelalte boale când ele există. Corsetul supără inima în slujba ei, producând palpitaţiuni (bătaie de‘ inimă) şi poate duce la ipertrofia sau* în-groşarea ei. Corsetul împiedecă mistuirea prin apăsarea şi dislocarea organelor mistuirii, cum sunt: stomacul şi ficatul. Din această pricină femeile încorsetate nu pot mâncâ de cât foarte puţin şi cu toate acestea la sfârşitul mesei ele şă înroşesc la faţă şi abea îşi trag sufletul, căci stomacul lor primind mâncarea, aşa puţină cât poate, să umflă şi apasă şi mai mult asupra organelor vecine. Corsetul apăsând pe pântece, turteşte maţele şi provoacă între altele ghiorăituri foarte neplăcute. Corsetul împiedecă toate mişcările naturale ale corpului pe care îl sileşte să steie ţeapăn. Corsetul supără dezvoltarea tuturor părţilor pe cari apasă, cari la ţinerile fete capătă forme cu totul artificiale şi rămân atrofiate şi nedestoinice pentru slujba lor. Cortul mai are ca urmări; constipaţia, tnrbu-rări la menstruaţie (regule), dizlocări şi umflături de mitră de unde vine stârpiciunea (sterilitatea) şi lăpădăturile. Sunt multe mame cari dau de timpuriu fetelor corset pentru ca să aibă talia dreaptă, să nu să cocoşeze, ceeace nu este adevărat, căci pentru aceasta n’au decât să supravegliieze în deaproape atitudinea fetelor la lucru, la masă. la umblet, etc. şi să le atragă atenţia în totdeauna când nu stau bine. Am putea să admitem corsetul pentru damele prea grase, diforme, la cari el le-ar putea susţine cu succes talia cu formele-i prea lăbărţate, dar atunci el nu trebuie să fie prea strâns şi să fie destul de mlădios, fără lame de oţel şi chiar fără oase de balenă; să fie redus, cu un cuvânt, la formă de încingătoare, care ar face mai bine. De asemenea şi fetele până la etatea de 16 ani nu trebuie să poarte decât astfel de încingători. Fiindcă după cum am zis la început corsetul va continuă să fie întrebuinţat de femei, cari o-dată cu capul nu să vor lăsâ de el, vom dâ sfatul tuturor celor ce-1 poartă ca să nu-l strângă tare şi dacă să poate mai de loc. Un corset îmbrăcat, ca să nu fie supărător, trebuie să lase să intre mâna pe sub el, atunci, din contră, el poate fi chiar de ajutor susţinând trunchiul ca să nu să obosească în mişcările lui şi sânurile prea mari să nu atârne şi să producă dureri, înainte de a termina vom aminti că sunt unele boale de şira spinării în cari să recomandă purtarea unui corset aşa zis ortopedic, care serveşte la îndreptarea corpului (vezi Columna vertebrală). COSâPRINĂ. — Sulfoderivat al acetanilidei. COSI — 207 — COXA Antipiretic, antireumatismal, care să poate dâ mai ales la copii. Doză: 2-6 gr. pe zi în prafuri sau buline de câte 1 gr. tot la 2 ore, şi pentru copii 1-3 gr. în poţiune sau în buline. COŞI, cosi de pe faţă. — Caută la Acnee. COŞUL PIEPTULUI. — Caută la Piept. COT. — încheietura care uneşte braţul cu antebraţul să numeşte cot. In partea dinainte, la îndoitura cotului, pielea are două sau trei îndoituri în curmeziş cari să produc cu timpul prin mişcările ce le face antebraţul îndoindu-să asupra braţului. La mulţi copii graşi pielea dela îndoitura cotului să opăreşte, să înroşeşte şi produce arsuri şi mân-cărimi, pentru care este mai bine să să a-plice prafuri fine (de orez, feculă, licopod), în loc de alifii sau cold-crem. Tot pe această faţă să mai văd nişte linii vinete, cari nu sunt altceva decât vine prin cari circulă sângele negru; din aceste vine să lasă de obiceiu sânge (venesecţie), fiindcă ele sunt -sub piele, care este foarte subţire, aşa că să înţeapă cu multă uşurinţa. Când să întâmplă să curgă prea mult sânge, cel mai bun mijloc de a-1 opri este să punem pe rană o compresă sau cârpă înmuiată în apă rece şi stoarsă bine, iar mai în jos de rană să facem o legătură strânsă cu o batistă sau cu o faşe. In partea dinapoi a cotului sunt trei ridicături uşor de simţit cu mâna, cari nu sunt altceva decât tot atâtea puncte prin cari oasele braţului şi antebraţului să unesc între ele pentru a forma încheietura sau articulaţia cotului. Această încheietură, în stare de sănătate să mişcă cu înlesnire ceeace face ca antebraţul să să îndoiască asupra braţului aşa de mult încât mâna să poată atinge umărul. Când aceste mişcări nu să pot face şi încheietura stă înţepenită în o poziţie oarecare avem ceeace să chiamă anchiloză (vezi acest cuvânt). Uneori aceste mişcări să fac în măsură mai mică decât în stare de sănătate şi sunt foarte dureroase, şi atunci acelaşi lucru să mai poate vedea şi în alte încheieturi împreună şi cu fierbinţeală, cum să întâmplă în reumatismul articulai (vezi Reumatism), sau durerea şi greutatea în mişcări să mărgineşte numai la cot şi atunci avem* o inflamaţie sau aprindere de încheietură, o artrită, care la copiii scrofuloşi sau limfatici să poate transforma în tumoră albă (vezi Articulaţiuni şi Tumori). Prin o lovitură tare aplicată în partea dinapoi a cocului, sau prin o cădere pe a-celaşi punct să întâmplă să simţim o durere de multeori foarte mare care poate să atârne de mai multe cauze: sau că este vorba nu- mai de o simplă lovitură sau contuziune, care dispare după câtva timp prin un tratament apropiat (vezi Contuziune) ; sau că a fost strivit un nerv, din care pricină simţim neşte furnicături grozave în degete, mai ales în degetul cel mic dela mână^ şi cari pier dela sine fără nici o doctorie. Câte odată însă lucrurile sunt mai grave; cea mai mică mişcare face să ţipe bolnavul, care nu-şi poate mişca de loc mâna şi a-tunci să poate ca să fie vorba de o frântură de os sau de vr’o scrîntire (vezi Fracturi şi Luxaţiune.) In aceste cazuri grave numai decât trebuie chemat doctorul, care singur este în stare să vadă dacă este vorba de o scrintire, în care caz trebuie imediat să pună oasele la loc, sau dacă este o fractură sau numai o simplă lovitură aplicând tratamentul cuvenit. COTARNINĂ (Cloridrat de)-— Caută la Stip-ticină. — COTARNINĂ (Ftalat neutru de). — Caută la Stiptol. COXALGIE (dela cor a, coapsă sau şold, şi algos, durere), tumoră albă sau artrită tuberculoasă a articulaţiei coxo-femorale. - Un copil voinic şi vioiu, sburdalnic la joc şi neastâmpărat, de odată să pomeneşte că-1 ţine un picior, că nu mai poate umbla ca mai înainte, că să sfieşte să-şi puie piciorul în pământ, din care pricină îi vine mai mult sâ şadă sau să steie culcat; apoi începe să aibă durere în şold când să a-t-inge cu ceva sau când să pipăie, ori când vroieşte să să ridice în picioare şi să meargă, iar dacă umblă vede că şchioapă din pricina durerii care nu-i permite să-şi sprijine piciorul pe pământ; coapsa bolnavă să îndoieşte sucindu-să puţin înăuntru sau înafară, ceeace face ca şoldul să să deformeze, iar piciorul să să scurteze şi şalele să să îndoiească mult aruncând pântecele înainte. Acest nenorocit de copil are o coxalgie care este o inflamaţie sau aprindere de natură ofticoasă a încheieturii şoldului ; o inflamaţie cronică, cu lungă durată şi care pe vremuri s’a mai numit şi tumoră albă (vezi Tumori). Dar ceeace este mai ciudat în această boală este că de multe ori durerea nu începe sau nu să simte dela început la încheietura bolnavă, în şold, ci într’un punct mai jos, la ge-nunchiu sau la picior, iar uneori copilul singur nu ştie să ne arate unde îl doare. Din această pricină unii părinţi nu iau în serios boala copilului, nici schiopătarea, crezând că sunt mofturi de ale lui. Mai târziu durerea să localizează şi să fixează în şold. Această durere .care ia început este COXA — 208 - corn adâncă, surdă, devine din ce în ce mai simţitoare ; inflamaţia să măreşţe, încheietura să umflă şi începe a coace, a face puroiu în adâncime, piciorul să strânge şi să scurtează. Dacă lăsăm boala în voia . ei, bolnavul slăbeşte repede şi în cele din urmă moare; sau la linii umflătura să sparge şi curge puroiu mult care nu să mai sfârşeşte, ţinând uneori cu anii şi în cele din urmă, dacă copilul a putut rezistâ, cu chiu cu vai, să vindecă rămânând cu şoldul strâmb şi înţepenit, încât nu poate umblâ decât şchiop şi sprijinit pe o cârjă, şi a-ceasta pentru toată viaţa. Dacă însă boala să ia dela început, aplicându-să un tratament apropiat după cum ne învaţă ştiinţa cea mai nouă, coxalgia nu numai că nu o-moară bolnavul, dar să poate vindecâ cu foarte mică diformitate şi cu o schiopare neînsemnată. Cei mai predispuşi la această boală sunt copiii de 5-10 ani, rău hrăniţi, rău ţinuţi, fără aer îndestulător şi fără mişcare ; la adulţi să vede rar. Dar cauza adevărată şi cea mai lăţită este scrofuloza; copiii limfatici şi scrofuloşi, cu moştenire tuberculoasă sunt cei mai supuşi la coxal-gie ; apoi copiii cari au zăcut de vr’o boală grea, cum este scarlatina şi uneori pojarul ; la toţi aceştia este de ajuns o căzătură sau o lovitură în şold pentru ca boala să isbucnească. Un copil fără predispoziţie şi pe deplin sănătos poate să cadă şi să să lovească ori de câte ori vrea, el nu va căpătâ coxalgie. — Tratamentul este medical şi chirurgical. Cel medical constă în o bună igienă, în medicamente tonice (întăritoare), în hrană bună, şedere la ţară sau pe malul mării, în aer curat şi la soare , pentru a îmbunătăţi starea generală a bolnavului. Tratamentul chirurgical să rezumă în a imobiliza piciorul bolnav, adecă a ţine în nemişcare partea bolnavă timp îndelungat, un an şi chiar doi, căci fără această nemişcare nu să poate nădăjdui nici o vindecare. Dar înainte de a imobiliza membrul trebuie să-l îndreptăm şi să-l punem în o poziţie potrivită. După ce am îndreptat membrul bine, îl punem în o gutieră Bonnet sau mai bine să va face extenziunea sau întinderea piciorului cu a-jutorul greutăţilor (aparatul lui Volkmann); vom ţine piciorul în această poziţie aşa de mult timp până ce bolnavul nu va mai a-vea dureri şi va putea să pună piciorul în pământ. Nu trebuie să ne temem fa anchiloză (vezi acest cuvânt), căci dacă piciorul rămâne înţepenit şi drept, bolnavul va putea umblâ ; iar dacă încheietura n’a fost cu totul stricată, să poate la urmă prin masaj şi diferite mişcări făcute cu regulă ca ea să-şi recapete din mişcări. Bolnavul nu va începe să umble decât după ce au dispărut toate accidentele şi starea generală este bună. Dacă prin aceste mijloace nu reuşim să obţinem vindecarea, atunci nu mai rămâne decât să să facă operaţie, scoţând părţile osoase bolnave, dar aceste operaţii sunt foarte grele şi rar dau rezultate bune. Intr’o vreme s’a recomandat mult la.începutul boalei ca să să facă injecţiuni cu clorur de zinc în partea bolnavă, cari împreună cu imobilizarea descrisă mai sus ar grăbi vindecarea. COXALGIE ISTERICĂ. — Boală caracterizată prin contracţiunea dureroasă a muşchilor şoldului şi coapsei, simulând o coxalgie (vezi aefest cuvânt), care vine în mod brusc şi dispare tot aşa de repede. Prin cloroform aceste contracţiuni dispar repede pentru a să ivi din nou după cloroformizare. Tratamentul constă în fricţiuni locale, masaj, duşi locale, electricitate, extenziune continuă cu greutăţi şi uneori operaţie fictivă (cloroformizare, tăierea pielei, apoi cusutul plăgii, pansament antiseptic). COZI DE CIREŞI. - Să întrebuinţează ca diuretic (pentru a porni udul) în decoct (fiertură) din 10 gr. la 1000. COZIA-PĂUŞA. — Localitate în judeţul Râm-nicul-Vâlcei, cătunul Cozia, lângă Mănăstirea Cozia, pe valea Oltului, situată la o înălţime de 280 m. Sunt mai multe isvoare cu ape cloro-sodice iodurate puţin sulfuroase, cari nu sunt încă exploatate. COZLA. — Localitate la marginea oraşului Piatra-Neamţ, pe dealul Cozia, la o înălţime de 390 m. Sunt mai multe isvoare salino-magneziene, neexploatate încă ; localitate pitorească, COZMETICE. — Multe femei caută să-şi în-frumsefeze pielea feţei şi a mânilor, sau părul capului cu tot fel de cozmetice. Intre aceste sunt diferitele corpuri grase: cold-crem, pomadă de castraveţi, etc., cari împiedecă respiraţia pielei, iar când sunţ vechi o irită ; unele oţeturi aşa zise de toaletă cari însufleţesc coloarea pielei, dar cele mai de muîte ori o aprind şi dau naştere la diferite boale de piele ; diferite farduri (sulimanuri, dresuri, rumeneli) cari dau feţei, obrazilor şi pleoapelor un fel de lustru, dar cari sunt otrăvitoare prin mercurul, plumbul şi arsenicul din cari sunt făcute, ca şi pastele epilatoare cari să întrebuinţează pentru a opri creşterea părului acolo C02O — 209 — C&ÂN unde nutrebuie, cum ar fl mustăţile la femei; diferite văpseli întrebuinţate pentru a dâ părului cărunt coloarea lui de mai înainte sau de a schimbă coloarea naturală â părului, din blond negru sau vice-versa ; mai sunt încă şi alte cozmetice : pudră, cremă. creioane, lapte cu bază vegetală etc. Toate acestea nu sunt bune, căci toate strică pielea şi unele chiar sănătatea şi prin urmare nu trebuie' întrebuinţate cu nici un preţ. Singurul cosmetic bun este săpunul. Nici cold-cremul nu trebuie întrebuinţat decât numai ca medicament, din când în când, pentru a linişti a întărâtare (iritaţie) de piele (vezi Abluţiuni, Epilaţiune, Fard, Păr, Toaletă). GOZONÂCEL* — Caută la Genunchiu. CRAMPE, cârcei, }unicei. — De multe ori stând în pat, în timpul nopţii, având piciorul îndoit şi voind să-l întinzi repede, te apucă neşte cârcei în pulpă de-ţi ia răsuflarea, dar cari, din fericire, după câteva clipe trec. Aceste crampe provin din con-tracţiunea (strângerea) involuntară a muşchilor; contracţiune foarte dureroasă din cauza compresiunii unui nerv sau a unei arterii. Crampele aceste mai vin şi în urma unui drum lung pe jos, a unui exerciţiu exagerat, sub influinţa frigului, etc. şi ele însoţesc adeseori nevralgiile, în deosebi nevralgia sciatică. Am vorbit mai sus despre crampele dela pulpă, căci în acest loc să ivesc ele mai adeseori, şi în timpul lor pulpa să întăreşte, să umflă, formează o ridicătură tare, foarte dureroasă : suferinţa să iveşte dintr’odată şi prin apăsare să măreşte; ea apare şi dispare repede. Unii caută să scape de crampe apăsând tare cu piciorul pe estremitatea patului şi întinzând piciorul cât pot de tare pentru ca muşchii contractaţi să-şi iee starea naturală; alţii fac frecături pe pulpă cu mâna sau cu o cârpă uscată ori udată cu spirt camforat, cu balsam tranchil, uleiu de muşeţel, cloroform, etc. Crampele vin de obiceiu rar, foarte rar; la unii însă ele pot să să ivească mai des, şi atunci este bine ca să săprevie prin băi calde generale, făcute des, şi pă-zindu-să de băuturi excitante,(licoruri, ceaiu, cafea), urmând un regim uşor, evitând po-ziţiunile cari le pot dâ naştere. S’a observat că dormind cu capul cu mult mai sus decât picioarele să vindecă crampele. Afară de acest fel de cârcei, pe care îi cunoaştem aproape cu toţii, căci mai toţi a trebuit să-i avem vr’odată, mai sunt şi altfel de crampe, cari merită o deosebită băgare de seamă. Acestea sunt crampele fe- meilor însărcinate, pentru cari să recomanda masajul muşchilor contractaţi, să să întindă cu putere piciorul întreg, fricţiuni cu liniment amoniacal camforat, iar pentru ca să nu să repete crampele esţe bine ca femeile însărcinate să poarte o încingătoare peste pântece, să să combată constipaţia şi să să deie bromur de patasiu, 2 până la 3 grame pe zi. Mai avem încă crampele cari sa ivesc în convalescenţa boalelor grave, în cursul colerii, în colica de plumb şi în alte otrăviri. In aceste cazuri pe lângă cele mai sus recomandate să mai dă pe dinăuntru eter, camfor, valeriană, mosc, etc. La tară să vindecă cârceii cu bujor, muştar, viermi de scăeţi, ud de câne. — Crampe profesionale (crampele scriitorilor, gravorilor şipianiştilor). Aceste crampe constau într’o simţire de înţepenire şi de amorţire în degete, cu neputinţa de a mai lucra cu ele; ele vin prin accese sau sunt permanente. Tratament: La începutul boalei să recomandă odihnă de câteva zile. Scriitorii vor ţine condeiul între degetele arătător şi mediu, aşa că el să să sprijine pe degetul mediu îndoit pe care este ţinut şi apăsat cu arătătorul şi cu degetul mare; să vor întrebuinţa condeie uşoare, de plută. Să mai recomandă electricitatea: curenţi faradici şi curenţi galvanici; masaj în flecare zi, timp de 4-6 săptămâni; injecţiuni sub- piele cu strichnină. Să mai recomandă gimnastica şi masajul: gimnastica constă în mişcări pasive pe cari le execută bolnavul şi în mişcări active făcute de un altul; masajul să va face asupra nervilor şi muşchilor. Să va tratâ starea nervoasă (nevrastenia, isteria). In cele din urmă vom sfătui bolnavul să înveţe a scrie cu mâna stângă, sau dacă voeşte să scrie tot cu dreapta, să întrebuinţeze un aparat special pentru crampele scriitorilor, pe care şi-l poate comanda la fabricanţii de instrumente chirurgicale. CRAMPE LA STOMAC. — Caută la Stomac. CRANIU (cranium, calvaria), căpătând, hârcă, scăfârlie. — Craniul este o cutie o-soasă având forma ovală, aşezată cu vârful înainte, a cărei mărime este în termeni mijlocii de 18 centimetri în lungime, 14 şi jumătate în lărgime şi 13 în. înălţime. Nu trebuie să confundăm capul cu craniul, de oarece prin cap să înţelege toată extremitatea de sus a corpului omenesc, care este purtată de gât, pe câtă vreme craniul este numai partea de sus şi de dinapoi a capului, a cărui parte de dinainte este faţa (vezi acest cuvânt). Cutia craniană în par- 14 CRAN — âlO — CREE' tea de sus este rotundă şi boltită, din care cauză să chiamă boltă sau calotă, iar în limba poporului să zice ţeastă; iar partea de jos esfe lată şi neregulată, baza craniului, care pe omul viu nu să poate vedea. In această bază să află o gaură mare rotundă prin cari creerii să continuă cu măduva spinării. Căpăţâna este formată din opt oase late, cari sunt pe deplin cusute între ele la omul mare, însă la copiii mici ele sunt unite prin neşte peliţe sau membrane delicate cari să numesc fântânele, cari încep să să transforme în os -adevărat numai dela 10 luni înainte şi până la 2 ani şi jumătate sunt complet o-sificate. Pentru aceasta trebuie să băgăm de seamă ca până la această vârstă să nu cadă copilul, nici să nu să lovească în cap, nici să nu-1 apăsăm cu ceva căci să poate ca să să rupă o fântânea şi să aibă urmări rele. Oasele craniului pe dinafară sunt acoperite cu o piele groasă cu păr, care trebuie îngrigit zilnic (vezi Păr). Cutia craniană cuprinde creerul (vezi Creer), acărui formă să acomodează după forma a-celei cutii; cu cât această formă este mai regulată cu atât şi desvoltarea creerului să face în condiţiuni mai bune. Sunt unele diformaţiuni ale craniului cari influinţează creerul şi pot aduce turburări în starea mintală a omului (vezi Diformaţiuni). Pielea capului poate fi atinsă şi aci ca şi în alte părţi de diferite boale: abces, antrax (serpengea), furuncide (furnicele), cari nu prezintă nimic de deosebit; erizipel (brâncă), fie în urma unei răniri, a unei lovituri, fie prin întinderea unei brânci dela faţă (vezi Erizipel). Când să loveşte cineva la cap de multe ori, partea lovită să umflă, să formează ceeace să numeşte cu-cuiu, care să vede mai des la frunte ("vezi Contuziune). Rănirile capului, mai ales la noi în ţară, să văd foarte des, mai ales că Românul pentru a-şi răzbunâ sau pentru a face o crimă, nu să slujeşte de cuţit (pumnal) ca Italianul, ci de ciomag, cu care îi vine foarte uşor să te lovească la mir. Din această cauză la noi cele mai multe răniri ale capului sunt aşa zisele plăgi contuze, apoi vin plăgile prin instrument tăietor (cuţit, topor, sapă, etc.) şi în cele din urmă plăţ gile prin armă de foc, cari, deşi sunt mai rari, trebuie îngrijite cu deosebită băgare de seamă. Ţeasta capului, cât este ea de tare să poate sparge prin o cădere din un loc înalt sau prin o lovitură puternică a-plicată în vârful capului; aceste fracturi ale oaselor craniului de multe ori sunt foarte grave putând produce moartea bolnavului, şi aceasta din pricina vecinătăţii creerului şi a meningelor, cari să pot aprinde dând meningită. In toate aceste cazuri să va chiemâ grabnic doctorul, iar până la venirea lui vom culcâ rănitul cu cea mai mare băgare de seamă, ţinându-i capul foarte ridicat pe perini în o cameră cu aer mult şi curat, punându-i la nas eter sau o-ţet pentru ca să nu-şi piardă cunoştinţa şi ţinându-1 în nemişcare. Intru cât priveşte rănile uşoare ale capului, înţepăturile pielei, cel mai bun lucru de făcut este să a-plicăm pe partea rănită cârpe înmuiate în apă rece, des primenite, cari micşorează durerile, împiedecă umflarea părţilor şi i-virea brâncii. Adeseori în rănirile capului, mai ales în plăgile tăiate curge sânge mult pe care îl vom opri cu cârpe înmuiate în apă rece, stoarse bine şi aplicate strâns asupra rănii, după ce mai întăiu am apropiat buzele rănii prin făşiuţe de talion (diachilon) sau taftâ de Anglia, lăsate mai multe zile pe loc. Doctorul nu să va mulţumi numai cu aceasta, ci să va grăbi în caz de trebuinţă să coase buzele rănii cu câteva fire de mătasă. In ori ce rănire la cap, cel dintâiu lucru este să tundem părul din jurul rănii cât să poate de bine şi numai după aceea să va aplicâ pansamentul. CRASTAYETE. — Caută la Castravete. CREASTA COCOŞULUI. — Caută la Ciuperci (Barba caprei). CREER, cerebru (cerebrum, grec. egkepkalos). — Toată lumea a văzut şi mulţi au mâncat chiar creeri de viţel sau de miel, şi prin urmare fiecare îşi poate dâ seama de forma creerului omenesc, care, cu mici deosebiri, este aproape aceeaşi. Creerii omului să compun din două' părţi, una cu mult mai mare, creerul propriu zis sau creerul cel mare, aşezat înainte şi deasupra, şi altă parte cu mult *mai mică aşezată înapoi şi de desupt numită creerul cel mic. Creerii sunt aşezaţi în o cutie osoasă numită craniu sau cavitatea craniană; ei sunt înveliţi în nişte pieliţe sau membrane subţiri numite meninge, cari sunt în număr de trei şi cari să numesc începând de dinafară înăuntru: dura-mater, arachnoida şi pia-mater; aprinderea sau inflamaţia acestor membrane dă Fig. 69. — Craniu. CREE — 211 - CREE cumplita boală cunoscută sub numele de meningită (vezi acest cuvânt). Intre piâ-ma-ter şi arachnoidă să găseşte o apă limpede ca apa de stâncă numită: lichid encefalo-ra-chidian, fiindcă el să întinde şi la măduva spinării, care are aceleaşi învelitori ca şi creerul. Pe suprafaţa creerului să văd nişte ridicături şerpuitoare, ondulate, numite cir-cumvoluţiuni cerebrale, despărţite între ele prin şanţuri cu cotituri, prin cari şerpuiesc arterii şi vine. In aceste circumvoluţiuni, în locuri hotărâte, să găseşte sediul ’mişcări- A nii mari, .de geniu, creerul este de obiceiu mai greu, aşa să pomeneşte creerul lui Lord Byron cu 2380 gr., al lui Cromwell cu 2230 gr., al lui Cuvier cu 1829 gr., etc. Despre creerul marelui francez Gambetta să ştie că nu trecea peste cifra mijlocie, dar să deosebea prin fineţea elementelor sale nervoase, ceeace arată că structura trebuie ţinută în seamă ca şi greutatea. Când greutatea creerului este mai mică cu mult decât cea mijlocie şi dacă trece de o margine oarecare, atunci nenorocitul acela B C Fig. 70. — Creerul omului. A. Tăiere longitudinală: 1. Lob frontal. — 2. Lob parietal. — 3. Lob occipital. --4. Lob sfenoidal. — 5. Creerul mic (tăierea arborelui vieţii). — 6. Protuberanţă. — 7. Bulb^ — 8. Corpi caloşi. — 9. Pânză coroidiană. — 10. Trigon. — 11. Comisură cenuşie. — 12. Comisură albă anterioară. - 13. Nerv optic. — 14. Corp pituitar. — 15. Tubercul mami-lar. — 16. Glandă pineală. — 17. Tuberculi patrugemeni. — 18. Ventriculul al patrulea. — 19, Valvula lui Tarin. — 20. Valvula lui Vieussens. — 21. Apeductu lui Silvius. — 22. Ventriculul mediu având ca părete stratul optic. — 23. Gaura lui Monro. —■ 24. Părete transparent separând ventriculii laterali. — F. Circumvoluţiunea frontală internă. — Cc. Circumvoluţiune a corpului calos. — Q. Lobul patrulateral. — B. Faţa externă a emisfe-rului sţâng: 1. Lob frontal. — 2. Lob parietal. — 3. Lob occipital. — 4. Lob sfenoidal. — 5. Scisura lui Silvius. — 6. Scisura sau şanţul lui Rolando. — 7. Scisură paralelă. — 8. Scisură perpendiculară externă. — 9. Scisură interparietală. — F1, F2, F3, l-ia, 2-a, 3-a Circumvoluţiuni frontale—F4, Circumvoluiiunefrontală ascendentă.— P1, P2, P3, l-ia, 2-a. 3-a Circumvoluţiuni parietale. — P4, Circumvoluţiune parietală ascendentă. — O1, O2, O3, T1, T2, T3, l-ia, 2-a, 3-a Circumvoluţiuni occipito-temporale. — O. Faţa inferioară arătând originea aparentă a celor 12 perechi de nervi cranieni: 1. Lob orbitar. — 2. Lob parietal. — 3 Lob occipital. — 4. Lob sfenoidal. — 5. Creerul mic. — 6. Protuberanţă. — 7. Bulbul tăiat. — 8. Piramide anterioare. — 9. Olivă. * 10. Tubercule mamilare. — 11. Tuber cinerenm. — 12. Corp pituitar. — 13. Spaţiu găurit. — 14. Chiazma nervilor optici. — 15. Şanţul interemisferic. — 16. Vermis inferior. — I. Nerv olfactiv (stâng, cel din dreapta fiind ridicat ca sa să vadă şanţul). — II. Nerv optic. — III. Nerv motor ocular comun. — IV. Nerv patetic. -- V. Nerv trigemen. *— VI. Nerv motor ocular extern. — VII. Nerv facial. —■ VII1. Nerv intermediar Wrisberg. — VIII. Nerv auditiv. — IX. Nerv gloso-faringian. — X. Nerv pneumogastric. — XI. Nerv spinal. — XII. Nerv mare ipoglos. --O1, O2. Circumvoluţiuni olfactive. lor membrelor, a memoriei, a cuvintelor vorbite; scrise, auzite, a memoriei vizuale. Substanţa din care să compun aceste circumvoluţiuni este cenuşie, pe câtă vreme cea de sub ele este albă. Ceea ce deosebeşte creerul omenesc de cel al dobitoacelor este mai cu seamă greutatea lui. In termin mijlociu creerul bărbatului ar cântări 1400 grame, iar al femeii 1250 grame. La oame- trebuie să fie tâmpit, idiot sau imbecil; căci în creer şeade inteligenţa, el este organul gândirii şi al tuturor sentimentelor morale, în el şeade memoria, voinţa, etc.; la el vin toate senzaţiile primite în un punct oarecare al corpului; el dă poruncile după care mânile prind un lucru, picioarele încep a umbla, etc. (vezi Nervi).— Boalele creerului sunt multe şi foarte grave. Rănirile CREE — 212 — CREO creerului fac ca fracturile craniului să fie aşa de grave (vezi Craniu). Aprinderea sau inflamaţia lui: encefalita, este tot aşa de primejdioasă ca meningita (vezi acest cuvânt). Când structura creerului este stricată omul devine nebun, când creerul este prea mic omul este idiot (vezi Idioţie, Nebunie). Când sângele să urcă la creeri în cantitate prea mare avem congestiune sau emoragie cerebrală (vezi Apoplexie şi Congestiune), iar dacă sângele merge la creeri în cantitate prea mică avem anemie cerebrală şi îmmoiere de creeri (vezi Immoiere). — Paralizia generală să iveşte de obiceiu dela 35 până la 45 ani, mai ales la bărbaţi. Cauzele : moştenirea, alcoolizmul, exces de muncă, supărări, sifilis. Semnele, Perioada dela început: slăbirea memoriei, schimbarea caracterului ^(trist, supărăcios, activitate, fo ar- Fig. 71. — Diagrama unei tăieri verticale a creerului, arătând circumvolu-ţiunile, direcţiunea fibrelor, situaţiunea diferiţilor ganglioni şi tuberculi. te mare, perversiune morală), tremurătură în vorbă, neîndămânare în degete, inegalitate în pupile, vederea îndoită (diplopie), slăbirea vederii şi mirosului; câte odată accese ca de epilepsie. Perioada de stare: delir ambiţios, delir de mărire sau de persecuţie, vorbirea greoaie, tremurătoare, ezitantă, mersul clătinător, lucrarea cu mânile cu anevoinţă. Perioada terminală: bolnavii cad în un fel de toropeală, păstrând uneori oarecare conştiinţă de starea lor. Această boală durează 1 până la 6 ani; întreruptă şi câteodată grăbită prin atacuri de apoplexie. Nu să vindecă nici odată. ^ CREERI (Mâncare de). — La mulţi le place să mânânce creeri fierţi sau prăjiţi de vacă, viţel, miel, purcel. Dar, trebuie să ştie că creerii nu sunt aşa de nutritori şi sunt cam greu de mistuit, de aceea bolnavii şi convalescenţii precum şi cei cu stomacul cam slab şi capriţios să nu prea mănânce creeri. Oamenii sănătoşi pot să mânânce, dar nu prea mult nici prea des ca să nu li să aplece. CRGMAŢIUNG (crematio, ardere). — Arderea morţilor, care să pare a fi fost posterioară îngropării, a dispărut din obiceiul naţiunilor civilizate, rămânând numai la unele popoare din Orient, la Indieni, dar de câtva-timp a început a să introduce în unele ţări din Europa. Propunerea de a să arde morţii a fost făcută în Franţa încă de pe timpul primei Republice, dându-să chiar autorizaţie de a o face pentru unii cetăţeni; dar trebuinţa de a curăţi atmosfera de miazme pestilenţiale prin arderea unei părţi a morţilor, după războaiele cele mari aţe veacului trecut, a atras deosebită atenţiune asupra acestei chestiuui. Cea dintâiu autorizaţie de a arde cadavre a fost dată în 1873 de Parlamentul Italiei; de acolo mişcarea s’a întins în Elveţia, Germania; arderea s’a făcut în mai multe locuri cu ajutorul unor aparate speciale, dintre cari cele mai cunoscute sunt cele din Milan şi din Drezda. In Franţa consiliul municipal al Parisului în 1874 a respins cremaţiunea sub cuvânt că ea ar fi în contra intereselor justiţiei făcând să dispară unele feluri de otrăvuri, dar în 1883 camera deputaţilor a admis propunerea de a să dâ—autorizaţie pentru arderea morţilor, după care s’a şi instalat un aparat de cremaţiune în cimitirul Pere-Lachaise. Având în vedere multele avantaje pe cari le prezintă arderea morţilor este nădejde că ea să va ge-neralizâ. GREMOMETRU. — Caută la Lapte. CRENITĂ. — Caută la Năsturel. CREOLINÂ, cresyl. — Lichid negru închis, eu reacţiune alcalină, care să scoate din gudron. Amestecată cu apă dă o emulziune albă care să întrebuinţează ca şi apa fe-nicată. CREOZOT. — Lichid uleios, incolor, cu miros tare, aducând aminte mirosul ăe păcură şi de fum, cu gust foarte arzător, care să scoate prin distilaţiune din gudronul (păcura) de lemn de fag. Să întrebuinţează de mult timp de cătră dentişti pentru a combate durerile de măsele fiindcă el arde pulpa dentară şi o amorţeşte. De câtva timp se dă pe dinăuntru la începutul ofti-cei şi în bronchitele cronice, în doză de 1-2 grame pe zi, amestecat cu vin sau cu untură de peşte (10—30 grame la 1 litru), sau in capsule. CREOZOTÂL (Carbonat de creozot). — Lichid viscos la rece, fluid la cald, neutru, CREP — 213 — CRES de coloarea chihlibarului, fără miros, gust dulce şi uleios. Luat pe dinăuntru nu turbură funcţiunile digestive; în intestine să descompune în creozot şi acid carbonic, de unde rezultă o acţiune înceată şi continuă. Şă dă în tuberculoză (oftică) şi în toate boalele de piept, în doză de 2-10 grame pe zi, în vin, rachiu sau untură de peşte. CREPĂTURI; plesnituri. — De multe ori să întâmplă că pielea pe vreme de frig mare şi uscat îşi pierde din moliciunea ei şi să crapă sau plesneşte în mai multe locuri. A-ceste crepături să ivesc mai mult iarna şi numai pe părţile descoperite şi supuse la atingerea aerului, cum sunt buzele, urechile, dosul mânilor: ele sunt uneori adânci, dureroase şi câte odată sângerează. Pentru ca să să vindece n’avem decât să punem la adăpost de frig partea bolnavă ungând-o cu alifie de trandafiri, cold-crem, glicerină, vaselină; sau cu alifia următoare: mentol, 25 centigrame; salol, 50 centigrame; uleiu de măsline, 50 centigrame; lanolină, 15 grame.—Crepâturile sânului la femeile cari alăptează să pot vindeca cu albuş de ou şi anume: să spală cu îngrijire sânul după fiecare sugere, apoî să ung crăpăturile cu albuş de ou care să lasă să să usuce; când trebuie să sugă copilul să udă puţin sfârcul, iar după sugere să repetă acelaşi lucru şi aceasta tot astfel până la vindecare. Să mai tratează cu praf de ortoform, adecă să acopere cu el crepăturile şi pe deasupra să punQ o cârpă fină sau tifon şi cu puţin bumbac, apoi gutapercă şi pe urmă să leagă totul cu un tulpan şau faşă. înainte de a dâ sânul copilului ca să sugă să va ridica acest pansament, să va spăla sânul cu apă boricată călduţă, să va şterge; după sugere, să va face o nouă spălătură, o nouă ştergere şi un nou pansamet întocmai ca mai sus; prin acest pansament durerile sunt mai mici, apoi încetează şi vindecarea să face repede. Să mai recomandă ipermanganatul de potasă în soluţie (2-5 grame la 1 litru apă), având aceeaşi grije de a spăla sânul înainte de a dâ copilului să sugă. CREPĂTURI LA ŞEZUT. — Caută la Fisuri. CRESCĂTURĂ. — Caută la Tumoare. CRESON. — Caută la Năsturel. CRESTÂNEASĂ. — Caută la Veninariţă. CREŞTERE. — Creşterea este dezvoltarea progresivă a corpului omului şi această dezvoltare să face în înălţime, în lăţime, şi în grosime. Puterea de creştere variază după etate, după ţară, după rasă şi după condiţiunile sociale. Dezvoltarea în lăţime şi grosime în primii ani ai vieţii să face mai încet, apoi spre 15-20 ani să face mai cu putere şi este completă pe la 40 ani la bărbat şi pe la 50 ani la femeie. Creşterea în înălţime, din care rezultă statura (talia) mai mult sau mai puţin ridicată, să face foarte repede la începutul vieţii, după care să face tot mai încet până la 20-25 ani când este completă. Când copilul să naşte are o lungime cam de 45-50 centimetri şi în anul întâiu creşte cu 20-30 centimetri, în anul al doilea numai cu 10-15 centi-meţri, în al treilea cu 7 centimetri, în al patrulea cu 5 şi apoi să continuă tot astfel până la vrâsta pubertăţii când statura a-junge cam până la 1 m. 65 cm., iar dela 16 până la 17 ani creşte cu 4 cm, şi în cei doi ani cari urmează numai cu 2 centimetri şi jumătate. In privinţa greutăţii. copilul la naştere cântăreşte cam 3-3 Va chilograme, câte odată chiar 5 chilograme; până la etatea de 11-12 ani băieţii sunt mai mari şi mai grei decât fetele, iar la această vrâstă acestea cresc foarte repede şi întrec băieţii atât în greutate cât şi în înălţime în cei doi ani cari urmează,, după care băieţii o iau înainte şi merg tot astfel până la sfârşit. Am zis că un copil cântăreşte la naştere în termin mjlociu 3.430 grame, dacă el este sănătos şi bine hrănit, adecă dacă laptele este bun, el va cântări la sfâşitul săptămânii a 4-a 4.000; la a 8-a 4.900; la a 12-a 5.600; la a 16-a 6.290; la a 20-a 6.820; la a 24-a 7.290; la a 28-a 7.770; la a 32-a 8.170; la a 36-a 8.650; la a 40-a 8.850; la a 44-a 9.230; la a 48-a 9.590; la a 52-a săptămână 10.140 grame. Să înţelege dela sine că nu toţi copiii cresc aşa iute, dar pe câtă vreme ei sunt sănătoşi şi dacă nu este o scădere în greutatea lor, nu urmează numai de cât că laptele n’ar fi bun. Creşterea să face cu atât mai iute şi statura omului va fi cu atât mai înaltă, cu cât el să găseşte în condiţiuni igienice mai bune, adecă hrană, îmbrăcăminte, locuinţă mai bune, cu cât oboselile şi lipsurile încercate în copilărie şi juneţă vor fi mai mici ; sărăcia şi cu toate celelalte împrejurări cari o însoţesc, întârzie epoca dezvoltării complete şi produce staturi mici. Din această pricină să recomandă ca să fim cu mare băgare de seamă întru cât priveşte igiena copiilor şi a tinerilor a căror dezvoltare nu s’a isprăvit încă, din punct de vedere al hranei, al aerisirei şi salubrităţii locuinţelor precum şi al lucrărilor intelectuale (vezi Adolescenţă, In CREŞ ternate, Şcoli şi Suprafatigă). —t Iată acum cari sunt turburârile şi boalele creşterii■ Uneori să ivesc dureri trecătoare prin încheieturi, cari să reproduc în timp, de şapte, opt zile şi să însoţesc de puţină căldură ; aceste dureri trec de multe ori neobservate de părinţi şi trec de la sine prin odihnă. Să mai ivesc turburări din pajtea inimii, cum sunt: palpitaţiuni (bătaie de inimă), junghiu în dreptul inimii, durere de cap, cari să vor combate prin hrană bună (lapte, brânză, carne, peşte, vin) şi prin odihnă la pat de mai multe zile. Febrele eruptive (pojar, scarlatină etc.) adeseori grăbesc creşterea; atunci să recomandă exerciţiu, care măreşte apetitul, exerciţiu moderat, fără osteneală. Dela 7-14 ani, şira spinării nu prea este tare, are o rezistenţă slabă, din care pricină trebuie ca copilul să nu poarte greutăţi mari, nici să nu umble aplecat numai în spre o parte, căci pot să rezulte diformităţi: spatele aplecat înainte sau un număr mai sus decât celălalt, etc., cari pot să rezulte şi din atitudinele vicioase prelungite în şcoală şi în timpul mersului. Diformităţile acestea să observă mai des la fete, căci ele fac mai puţin exerciţiu şi stau mai mult pe scaun (vezi Columna vertebrală). Multe boale de natură scrofuloasă: caria vertebrelor, coxal-gia, tumorile albe, opresc dezvoltarea corpului, dar mai cu seamă rachitizmul este cel mai primejdios, al cărui început să poate bănui la un copil care dela o etate oarecare nu mai creşte, fără nici o urmă de moştenire specială; atunci vom căută să-l combatem prin şedere la ţară, prin regim exclusiv de lapte, băi sărate, untură de peşte, fosfat de calce. Gimnastica cu aparate, făcută fără să să ţină seamă de starea forţelor, precum şi toate exerciţiile exagerate, fie ca durată, fie ca desfăşurare de energie, pot produce dureri de cap, dureri prin membre, lipsă de poftă de mâncare, friguri (febră); în aceste cazuri nu creşterea exagerată aduce oboseală, ci oboseala produce creşterea exagerată. Când creşterea este prea repede, când ea trece de 6-7 centimetri pe an şi aceasta în mai mulţi ani dearândul, atunci vom recomandă exerciţii cari să înlesnească creşterea în grosime. Când creşterea este mai mică de 5 centimetri atunci vom recomandă odihnă relativă, mers potrivit fără oboseală. Rar să întâmplă ca copilul să crească aşa de repede încât să aibă friguri aşa zise de creştere, şi în totdeauna este bine să fim cu mare băgare de seamă şi să cercetăm CRET dacă aceste friguri provin cu adevărat din o creştere prea repede sau sunt începutul unei boale generale grave, lucru asupra căruia de altfel numai doctorul ne poate lămuri. Frigurile de creştere nu trebuie combătute prin medicamente şi cel mai bun lucru este o hrană cât să poate de bună cu tot felul de exerciţii, în măsură potrivită, duşi şi băi reci; după un timp oarecare, cel mult un an, aceste friguri încetează dela sine, nelăsând nimic în urma lor decât o statură mai mare. CRESYL- — Caută la Creolină, CRETĂ (Carbonat de calce).—Caută la Calce. CRETINISM- — Prin acest cuvânt să înţelege o oprire de dezvoltare a organismului, însoţită uneori de guşă (vezi acest cuvânt). La noi în ţară sunt multe cazuri de cretinism, cari să sporesc din an înfan. Astfel, la finele anului 1898 au fost constataţi 2028 cretini, la cari s’au mai adăugat câte 542 în termin mijlociu în fiecare an (500 în comunele rurale şi 42 în oraşe). Cei mai numeroşi cretini să găsesc în judeţele Muscel, Argeş, Gorj, Bacău, Mehedinţi şi Prahova; iar oraşele cari au mai mulţi cretini sunt: Curtea de Argeş, Iaşi, Botoşani, Roman, Câmpulung, Tecuci şi Alexandria. Pentru mai bună înţălegere 'a acestei infirmităţi vom arătă că tipul omului cretin este o fiinţă pocită atât din punct de vedere fizic cât şi din punctul de vedere moral, având un corp bunduc, ghemuit şi schimonosit ; membre subţiri şi neputincioase ; încheieturi îngroşate; mâni şi picioare scurte, butucănoase ; cap mare, pocit; faţă lată; nas pleoştit şi _ , turtit la rădăci- Fig. 72. Cretin guşat. nă; nările lăr_ gite ; ochii depărtaţi între ei şi îndreptaţi pieziş spre înăuntru; pleoapele (clipele) îngroşate, urduroase şi abia întredeschise; umerii obrazului eşiţi; gura largă; buzele groase, cărnoase şi răsfrânte înafară ; limba îngroşată eşind din gură ; urechile pleoş- — 214 ! CREŢ — 215 — CROT tite; pielea feţii galbină pământoasă; fleşcăită şi sbârcită; fizionomia fără expresi-une; înfăţişarea îmbătrânită; gâtul scurt şi gros, cu sau fără guşă; inteligenţa greoaie, leneşă, tâmpită ; glasul să mărgineşte mai mult la ţipete răguşite; toate simţurile mai mult sau mai puţin tâmpite. — Camele cretinismului sunt mai multe: ereditatea sau moştenirea; căsătoriile între rudenii; apa provenită din zăpadă, rău a-erată, încărcată cu săruri de calce şi lipsită de iod şi de brom; văile adânci, u-mede, închise, lipsite de aer şi de lumină; casele scunde, umede şi murdare; sărăcia şi traiul rău. — ■ Tratament: cel mai bun mijloc de a opri întinderea cretinismului ar fi să se deie acelor locuitori altă apă de băut mai bună, adusă din isvoare sănătoase, de a combate umezeala pământului, de a avea locuinţe mai bune şi o hrană mai bună. Cretinul trebuie tratat şi îngrijit ca şi cel atins de idioţie (vezi acest cuvânt), având acelaşi drept la protecţiunea statului. CREŢIŞO ARĂ. — Caută la Ciuperci (Bureţii de conopidă). CREŢDŞCĂ, barba caprei, caprifoaie, pe-peneaua, smântdnicâ, taula (Spiraca ul-maria, fam. Rozaceelor). —■ Plantă erbacee care creşte prin livezi umede, prin păduri şi pe marginea pădurilor din regiunea muntoasă (Iunie-Iulie). In medicină să întrebuinţează florile^ cari lucrează ca tonic, diaforetic, diuretic, anticatarul. Să dă sub formă de ceaiu (infuziune) din 10-30 la 1000. Esenţa de creţuşcă conţine aldeidă salicilică (acid salicilos). CRIN, CRIN VÂNĂT. —■ Caută la Stânjiini. GRIOFINĂ. — Cristale incolore şi fără miros, solubile în 600 părţi apă rece şi 50 apă fierbinte. Are acţiune antipiretică (contra căldurii), febrifugă (contra frigurilor) şi antinevralgică (contra durerilor). Doză: 50 centigrame până la 1 gram şi 50 centigrame în buline. CRIOGENINĂ. — Antitermic; nu este toxic. Doză:' 20 centigrame până la 1 gr. 20 centigrame, în buline de câte 20 centigrame. CRISTAL. — Caută la Ochiu. CRISTALIN. — Linte străvăzătoare a ochilor (vezi Ochiu) care slujeşte a strânge razele luminoase pe retină (fundul ochiului). Cataracta sau perdeaua constă în opacifi-carea cristalinului, care să albeşte şi împiedecă pătrunderea razelor luminoase prin el. CRIZA (dela grec. krisis, judecată).— Schimbare în desfăşurarea sau evoluţiunea unei boa- le însemnată prin modificări importante (sudoare multă, emoragie, urină încărcată). Criza poate fi salutară sau fatală. Să mai dă numele de criză şi la unele accidente nervoase; cum ar fi: convulziunile (spazmele), isteria, epilepsia, eclampsia. CRIZAROBINĂ. — Medicament care să extrage din rădăcină de revent sau din praful de Goa. Să întrebuinţează pe din afară în boalele de piele (eczemă, psoriază) şi în contra trânjilor sub formă de alifie şi de săpunaşe: crizarobină 4 centigrame, io-doform 3 centigrame, extract de beladonă 2 centigrame, unt de cacao 2 gr, pentru un supozitor; punându-să 2 supozitoare pe zi şi mult timp, trânjii interni să pot vindeca. CRIZOFANIC (Acid). — Să scoate din praful de Goa. Este purgativ energic din care pricină nu să întrebuinţează; iar pe din afară să dă în boalele de piele (psoriază, petele de sarcină sau efelide) în soluţii, alifii, colodiu. CROCUS SATIVUS. — Caută la Şofran. CROMIC (Acid). — Să întrebuinţează a-mestecat cu apă în părţi egale pentru a arde negii şi bătăturile, iar în soluţie de 1 gr. la 10 gr. apă pentru cauterizarea gingiilor. CRONICĂ (dela grec. chronos, timp). — Acest cuvânt înseamnă durata lungă a unei boale; boală lungă, boală învechită, care a trecut de 30 de zile. Sunt boale cronice prin natura lor şi boale acute cari au devenit cronice. Boalele cronice propriu zise sunt generale şi locale, aceste din urmă pot să atârne de o stare generală, de o dis-crazie (scrofule), de o cachexie (scorbut, sifilis). Pentru mai multe amănunte caută la: Boale. CROTON TIGLIUM (fam. Euforbiaceelor). — Să întrebuinţează sămânţa, care să prezintă sub formă de grăunţe negre, mari cât sâm-burile de cireşe, din care să extrage uleiul de croton şi care este un purgativ foarte drastic, din care pricină trebuie întrebuinţat cu mare băgare de seamă. Sâ dă pe dinăuntru 1 până la 3 picături în pilule sau în o poţiune. Uleiul de croton lucrează şi ca antielmintic (contra viermilor intestinali). Pe dinafară să întrebuinţează în fricţiuni, rar curat, mai întotdeauna amestecat cu uleiu de migdale dulci şi în mică cantitate. Ne servim în cazurile în cari sunt indicate vezicatorile, pentru a avea o acţiune mai repede, în inflamaţiunile cronice ale larin-gelui şi bronchiilor, în răguşeli învechite, când să face o fricţiune pe partea dinaint CRUC — 216 — CRUP a gâtlejului şi pieptului, având grijea de a acoperi partea unsă-cu bumbac sau cârpă pentru ca aburii să nu irite pielea feţei, nasul şi ochii. CRUCEA VOINICULUI. —; Caută la Rostopască. CRUCEA DE MALTA. — Caută la Comprese. GRUDE (Alimente sau Mâncări). — Orice lucru de mâncare care n’a fost supus la acţiunea focului sau care să mânâncă înainte de a fi ajuns la coacere', cum sunt fructele şi legumele verzi, salata, ridichile, afară de câteva fructe dulci dela natură cum sunt strugurii, caisele şi zarzărele, toate sunt grele de mistuit, mai ales pentru stomacurile slabe. Chiar şi stomacurile tari nu le pot mistui decât în mică -câtime şi mai rar. Alimentele crude, fiind de felul lor fibroase, sunt atacate cu mare greutate de sucurile gastrice (ale stomacului), din care pricină cel care le mânâncă are râgăituri, acreli, arsuri şi dureri de stomac. Prin urmare nu trebuie să pierdem aceasta din vedere şi să ne păzim cât să poate de mult de toate . lucrurile crude, necoapte, pe cari nu le vom mâncâ decât foarte rar şi în mică câtime, CRUMPENE. — Caută la Cartofi. CRUMPIffl. - Caută la Cartofi. CRUP (dela cuvântul scoţian crdp, care însemnează tusă răguşită), guşter. — In an-gina difterică (vezi Difterie) să formează în fundul gurii, pe amigdale, pe omuşor, nişte peliţe numite false membrane, cari să pot întinde pânâ în gâtlej (laringe); pe care îl astupă aşâ încât aerul uu mai poate pătrunde în plămâni şi omul ne mai putând respirâ, moare de asfixie (vezi acest cuvânt). In acest caz avem crup sau guşter. Dar această astupare de gâtlej nu să face numai în cazurile de angină difterică ci şi în unele aprinderi (inflamaţii) simple ale gâtlejului, în laringite şi mai cu seamă în laringîta striduloasă, care spre deosebire de crupul adevărat, adecă de cel difterie, să numeşte crup fals. Semnele acestui crup să cam aseamănă cu ale celui adevărat, întru cât priveşte greutatea la respirat. In crupul fals copilul este prins în timpul nopţii de un fel de înecăciune sau sufocaţiune şi de o tusă sgomotoasă caracteristică; accesele acestui crup n’au de obiceiu nici o urmare rea; ele vin mai cu seamă noaptea şi după ce accesul a trecut copilul doarme liniştit şi dimineaţa este bine; accesele să pot ivi de mâi multe ori. Noi ne vom ocupâ aci de crupul adevăratf de crupul difterie. —-Crupul difterie aproape mai în totdeauna este precedat de angină difterică, însă fiindcă aceasta adeseori are un început şi un mers domol şi ascuns, să întâmplă că peliţele sau falsele membrane din fundul gurii s’au dus până în gâtlej (laringe) fără să le fi bănuit, fiinţa lor în -gura, aşa că pe când doctorul este chiemat de părinţi să deie îngrijire copilului bolnav, este deja prea târziu. De aceea este bine ca ori de câteori un copil, mai ales acel ce nu poate vorbi încă, este bolnav de răceală să ne uităm în gâtul lui, nici cdată să nu ne mulţumim numai cu ceea ce vedem pe dinafară, şi îndată ce vom vedea ceva alb pe migdale să chiemăm doctorul, căci mai uşor este sa vindecăm angina difterică mai înainte ca ea să ajungă să fie crup. Guşterul are trei semne de căpetenie: o tusă deosebită, o turburare a glasului şi o supărare mare la respiraţie, care să face cu mare anevoinţă. Celelalte semne cum sunt: indispoziţia, febra (căldura), greutatea la înghiţit, umflarea gâtului să văd în orice fel de angină, fie simplă, fie difterică. Tusa crupului este uscată şi vine prin chinte foarte dese, foarte apropiate; la început ea este răguşită, surdă, şi să poate asemui cu lătratul unui căţeluş, iar mai târziu să închide şi mai mult şi să stânge cu totul pe măsura în care chintele să depărtează, şă răresc. Glasul sau vocea şi ţipetul la copiii cari nu vorbesc încă, trec prin aceleaşi stări ca şi tusa; la început răguşite, apoi închise, stânse. Aceste semne nu le găsim decât în crupul adevărat, nici odată în crupul fals, despre care am vorbit mai sus şi care trece repede, pe câtă vreme crupul difterie merge crescând, din rău în mai rău până la moarte. Supărarea sau gre-utatea la respiraţie în crupul adevărat vine, la început, prin accese destul de depărtate, ţinând câte 4-5 minute, provocate prin o schimbare de poziţie, o emoţiune, etc., saii isbucnind fără nici o pricină / vădită; apoi accesele să apropie, devin din ce în ce mai tari mergând până la sufocaţie (înecăciune). Din când în când nenorocitul bolnav, în o stare de nelinişte grozavă, să ridică repede pe şezut, să apucă cu mânile de orice lucru strângând şi rupând totul; câte odată sgă-riie păreţii cu unghiile; să agaţă cu mânile de gâtul mamii sau a celor’ din jurul lor şi îi strânge cu putere, sau caută să să acaţe de orice îi cade în mână pentru ca să-şi iee un punct de-sprijin, sau îşi duce repede mânile spre gât ca şi cum ar căutâ să smulgă sau să rupă ceea ce-1 înă-duşe. In cele din urmă după o sforţare cumplită de respiraţie, ^agonia începe şi lupta CRUP — 217 — CUAS să sfârşeşte fără alte accese de sufocaţie. Este îngrozitor să fi de faţă la o astfel de moarte, care să observă de ' obiceiu la copiii de doi până la opt ani, care îţi cer în tot minutul să le dai un ajutor, dar şi mai cumplit este să vezi un om mare sbătân-du-să astfel în ghiarele morţii. — Tratament. Când ne găsim în faţa unui crup adevărat îndată trebuie să facem bolnavului o injecţie sub piele cu ser ântidifteric forte, apoi să-i dăm un vomitiv, adecă ceva ca să verse, de preferinţă ipeca, care să va repeta de —2-3 ori în aceiaşi zţ, adecă ori de câteori copilul să îneacă tare şi nu mai poate să răsufle; să-i punem muştare pe gât; să-i atingem fundul gurii cu lămâie, dacă vedem ceva peliţe albe; să-i dăm perclorur de fler, 6-12 picături, după etate, în apă îndulcită cu zahăr, din ceas în ceas ; să-i susţinem puterile c]i supă de carne de vacă, cu lapte, şi chiar cu vin, cu cafea neagră, etc. In fine vom face acelaşi tratament ca la angina difterică (vezi Difterie). Dacă însă acest tratament nu ajunge atunci trebuie să să fa ea, tracheotomia, adecă să să deschidă gâtlejul în partea de jos şi să să pună o ţeavă de metal prin care bolnavul va respira până să va vindeca de crup, după care. să scoate ţeava şi tăietura să vindecă în câteva zile. In loc de tracheo-tomie să mai poate recurge la intubaţiune, care constă în a introduce prin gură până în gâtlej (laringe) un tub mic de metal, care dă la o parte falşele membrane şi prin el aerul pătrunde în plămâni; tubul rămâne pe loc până să vindecă crupul, dar fiindcă acest tub poate fi aruncat prin tusă, doctorul trebuie să steie în apropierea bolnavului pentru ca de grabă să-l pună din nou, căci altfel să înneacă; din această pricină este greu să să facă intubaţiunea în clientelă^ la casa bolnavului, unde este de preferat să să facă tracheotomia, rămânând intubaţiunea pentru spital unde este personal dresat şi suficient. — La ţară crupul să tratează cu guşter (Lacerta viridis, reptil saurian), care să fierbe în apă şi să spală cu ea gâtul; sau să ia un cap de .guşter, prins în luna Martie şi tăiat cu un ban de argint, să spală cu* apă şi bolnavul de guşter bea din acea apă. Sau să fierb stafide, roşcove,. smochine şi scumpie (rhus cotinus), cu cari să face gargară, caldă cât să poate suferi. CROP FALS. — Caută la Laringită stridu- j loasă. . CRUSTACEE. — Racii noştri şi tot felul de raci de mare, în frunte cu homarul, sunt foarte hrănitoare; ouăle de raci de mare mai ales cuprind o mare câtime de azot. Au însă pentru unele persoane un mare cusur că le provoacă blândă (urti-carie), constipaţie sau diaree (vezi Homâr, Rac). CRUSTE, coji. —- Când o rană, o tăietură sau înţepătură, începe a să vindeca, a să cicatriza, sau când un coşuleţ care este plin cu un fel de apă să sparge şi acea apă să scurge şi să usucă la^ aer, să formează pe piele un fel de coaje alb-gălbuie, sau roşietică, sau neagră, acea coajă să numeşte crustă. Dacă acea crustă să rupe mai înainte ca ea să să fi uscat, ea să reproduce repede şi aceasta se va repeta până atunci până când vom lăsă crusta să cadă singură; prin urmare cel mai bun lucru este să nu ne atingem de ea. Când crustele produc mâncărime le vom acoperi cu praf (pudră) de orez, de scrobeală, de feculă de cartofi, la care putem să adăugăm şi puţin camfor. Dacă crusta uscată întârzie să cadă, o putem înmuia cu puţină glicerină. CUASIA (Quassia amara, fam. Simarubelor), lemn amar de Surinam-— Arbore care creşte în Gniana. Lemnul său vine în bucăţele mărunte; ele sunt uşoare, albui sau gălbui, decorticate, fără miros, însă de o amărăciune cumplită, mai cu seamă rădăcina, care de altfel nu conţine de loc tanin şi prin urmare nu produce constipaţiune, nici iritaţiunea tubului digestiv. Principiul activ să chiamă maşina, sau quasină, care este amorfă şi cristalizată. Acţiunea cuasiei este aperitivă, stomachică, tonică generală (fără astringenţă şi acreală), febrifugă. Cuasia este foarte bună în dispepsie (mistuire grea), debilitate generală, anemie, clo-roză, vărsături repetate; ea deschide pofta de mâncare, aţâţă mistuirea şi ajută la repararea puterilor. Cel mai bun mod de preparare este de a pune 5-10 grame în 1 litru de apă pe timp de 24 ceasuri, şi a tăia vinul cu acest lichid la mâncare sau a bea 3-4 ceşti pe zi printre mese, de preferinţă cu un sfert de oră înainte de mâncare. Această maceraţiune (plămădeală) este mai bună decât decoctul (fiertura) care să face din 5 gr. la 1000; să mai dă cuasia sub formă de extract, 20-50 centigrame; praf, 1-5 gr; tinctură, 2-10 gr.; vin, 30-100 gr. CUASINĂ, quasină. — Principiul activ al cuasiei. Ea este de 2 feluri; amorfă şi cristalizată. Aceasta este cu mult mai tare decât cea amorfă; ea să prezintă sub formă de lamele rectangulare şi este solubilă CUBE — 218 — cucu în 400 părţi apă. Cuasina cristalizată măreşte secrgţiunea salivară, secreţiunea ficatului, a rinicMlor, deşteaptă ’ acţiunea fibrelor musculare ale tubului digestiv. Cuasina amorfă să dă în doză de 25 miligra-me până la 20 centigrame; cea cristalizată 2 miligrame până la 2 centigrame (la copii un miligram pentru fiecare an de vrâstă). CUBEB- — Fructul plantei Cubeba offici-narum, fam. Piperaceelor. Lucrează ca stimulent, stomachic şi antiblenoragic (contra sculamentului). Doză: 1 până la 8 grame de extract în pilule sau in capsule; sub formă de praf, 8-30 gr.; opiat, 10-25 gr.; ceaiu, 20 la 1000. Adeseori să asociază eu balsamul copaiv (vezi acest cuvânt). COBITU. — Este unul din cele două oase ale antebraţului. Pentru fracturi caută la Antebraţ. CDCDID. - Dacă te-ai lovit cu fruntea de uşă sau de un colt de masă îţi iasă un cu-cuiu. Acelaşi lucru ţi să poate întâmpla şi când te-ai lovit la ceafă, ori ai căzut pe coaste. Acest cucuiu este o ridicătură sau mai bine zis o umflătură ţuguiată, de coloare roşie închisă sau neagră, provenită din pricină că prin lovitură s’a rupt o vinişoară de sub piele şi sângele care a curs din ea s’a îngrămădit între os şi piele pe care a ridicat’o. Acest sânge înfiltrându-să apoi în piele îi dă coloarea mai sus pomenită. Prin urmare, cucuiul nu este altceva decât o lovitură, o contuziune (vezi acest cuvânt) şi trebuie tratat ca atare, adecă: punând cârpe înmuiate în apă rece, în apă de plumb, în spirt de camfor amestecat pe jumătate cu apă; aceste cârpe trebuie înmuiate cât de des, adecă îndată ce să încălzesc; este bine ca cârpele să fie ţinute asupra cucuiului cu nişte colţare sau feşi, legate mai strâns, ca prin apăsare sângele adunat sub piele să să împrăştie mai degrabă (vezi Craniu). CUCUM1S CÂNTÂLUPO. — Caută la Gantalup. CUCOMIS CITRULLUS.— Caută la Pepene verde. CDCUMIS MELO. — Caută la Pepene galbin. CUCUMIS SATIYUS- — Caută la Castravete. COCURBEATĂ. - Caută la Bostan. CUCURBETEA. sau curcubeţea. — Caută la Împărăteasă. CBCDRUZ. — Caută la Porumb. CUCUTĂ, buciniş, dudaie. — Sunt trei feluri de cucute, toate otrăvitoare: cucuta mare {Conium maculat uni, fam. Umbelife-relor), cucuta mică (Aethusa cinapium) şi cucuta înveninată sau cucuta de apă (Oicuta virosa). Cucuta mare şi cea ,mică cresc prin locuri necultivate, pe lângă garduri şi locuri dosnice (Iulie-August), iar cucuta înveninată creşte prin mlăştini, bălţi şi ape stătătoare. Copiii au răul obiceiu de a să juca cu cucutele din cari de multe ori fac puşti de apă şi alte jucării pe cari băgându-le in gură să pot otrăvi. Frunzele de cucute seamănă cu cele de asmăţui, ba-raboi şi pătrunjel şi să pot confunda fă-cându-să greşeli şi punându-să în mâncare; de aceea nu trebuie nici odată lăsate cucutele să crească în grădină pe lângă straturile de legume. — Otrăvirea cu cucută are următoarele semne: dureri mari la stomac şi pântece, vărsături, urdinare, ameţeli, spasme, apoi toropeală, moleşeală şi somnolenţă. In aceste cazuri de otrăvire cel dintâiu lucru de făcut este să facem, ca bolnavul să verse tot ce are în stomac şi prin urmare şi restul de otravă ce mai Fig. 73. — Cucută. 1. Cucuta otrăvitoare (a. floare), — 2. Cucuta mică — 3. Cucuta mare. este acolo; îi vom dâ să beie apă caldă, îi vom gâdili omuşorul sau îi să ya dâ ipeca pentru ca să aibă vărsături. Apoi îi să va dâ ceaiu tare în cantitate mare cu rom; rachiu, vin cald, amoniac; fricţiuni pe tot corpul, cărămizi sau sticle cu apă caldă în jurul corpului, etc.—In medicină să întrebuinţează frunzele şi fructele, a căror principiu activ este deutina sau conicina. Pe dinafară sub formă de alifii, cataplasme şi plastore ‘pentru a topi ghindurile sau bol-fele la scrofuloşi sau pentru a calma (linişti) durerile din vr’o parte a corpului (la şale sau din alte părţi). Pe dinăuntru sub formă de praf, 5 centigrame până la 1 gr.; extract 5-25 centigrame; tinctură 10-30 picături pe zi, contra spasmelor. — La ţară să fac oblojeli de frunze pentru a potoli durerile la umflături. Sămânţa prăjită cu seu să întinde pe o cârpă şi să pune la gât pentru gâlci. Cu zeamă de cucu — 219 — GURA cucută fiartă, amestecată cu uleiu să spală rana la muşcătura de şarpe. COCOTĂ MICĂ. — Caută la Pătrunjel. GOCOŢICĂ DE BĂLTI. — Caută la Mârăraş. COFBREALĂ. — Caută la Diaree. CDIŞOARE- — Muguri florali sau bobocii unui arbust în totdeauna verde, Caryopkyllus aromaticus din fam. Mirtaceelor. Ele sunt un condiment aromatic care ajută mistuirea, mai ales la bătrâni şi la cei limfatici; pentru femei, copii şi pentru oamenii nervoşi cuişoarele nu sunt bune. In medicină să întrebuinţează pentru a masca gustul şi mirosul medicamentelor şi pentru a alunga gazurile când sunt prea multe (vezi Gazuri intestinale); să dă 20-30 centigrame de praf cu zahăr şi gumă; să mai dă ca cordial, excitant, stomachic, tonic (vezi aceste cuvinte) sub formă de: apă distilată, 30-60 gr.; uleiu volatil, 1-12 picături; ceaiu, 1-10 la 1000 ; praf, 50 centigrame până la 2 gr.; tinctură, 10 gr. Pe dinafară sunt bune pentru durere de dinţi şi de măsele, punând un gomoloţ mic de bumbac înmuiat în esenţă de cuişoare. In bucătărie să. pun 2-3 cui-şoare în zeama de carne pentru a-i dâ gust. CULBEC. — Caută la Melc. CULEANDRĂ. — Caută la Coriandru. COMÂRINĂ. — Principiu activ al plantei An-graecum fragrans din fam. Orchideelor, care lucrează ca excitant. Să întrebuinţează frunzele sub formă de ceaiu (infuzie). 4 grame la 250. COMIS sau KUMIS. — Lapte de iapă fer- i mentat. Sunt două calităţi : proaspăt sau slab, care conţine 1 la 100, şi mai vechiu sau tare cu 2-3 la 100 alcool. Să recomandă ca şi chefirul în boalele de stomac şi în cazurile de slăbire (vezi Lapte). CUMPĂTARE. — Caută la Sobrietate. CUNUNIE. — Caută la Căsătorie. CUNUNITĂ. — Caută la Pervincă. CUPEROZĂ (franţuzeşte couperose, cuvânt care derivă, prin corupţiune, din goutte rose, picătură sau stropitură roşietică, după cum sunt şi petele roşii împrăştiate pe faţă în această boală). — Caută la Acnee. CUPRU, aramă. — Metal foarte răspândit j în natură, tare, sonor, care formează cu staniu un âliagiu cunoscut sub numele de bronz, cu zincul formează cioaia, iar cu a-cidele formează diferite săruri, dintre cari mai principale sunt: 1. Carbonatai de cupru, care ia naştere când mâncările sunt preparate şi păstrate în vase de aramă, pentru care este bine ca să nu să pregătească decât în vase smălţuite, dacă nu vreţi să aveţi dureri de pântece, vărsături, diaree şi alte turburări digestive. — 2. Sulfatul de cupru (calaican albastru, piatră vânătă): care să întrebuinţează în agricultură la spălarea grâului, înainte de a-1 sămănâ, în arte la prepararea văpsele-lor şi la fabricarea cernelii, în medicină ca antispasmodic, astringent,caustic, febrifug, vomitiv (10 până la 30 centigrame în o poţiune compusă din 150 gr. apă şi 25 gr. sirop de mentă; din care să va luâ câte o lingură la flecare 10 minute). Pe dinafară să întrebuinţează în diferite alifii sau po-made, 5-10 centigrame la 25 gr. vaselină, sau în colir. Să mai întrebuinţează sub formă de condeiu (creion) în boalele de ochi (conjunctivita granuloasă).—Otrăvirea cu sărurile de cupru (acetat, carbonat, sulfat de cupru). Criminalii otrăvesc lumea cu oţet în care au pus bani de aramă. Să mai poate otrăvi omul mâncând struguri stropiţi cu sulfat de cupru, din care cauză este bine ca acei struguri să să spele cât să poate de bine înainte de a să mânca. Semnele: un sfert de oră după ce am înghiţit mâncarea otrăvită avem vărsături a-bondente, cari au gust metalic, de cochleală sau de cerneală; uscăciune în gură, strân-, gere de gât, apoi diaree. Vărsăturile sunt verzui, apoi gălbui şi cenuşii; iar dacă punem amoniac ele să colorează în albastru ceeace arată că este cupru în ele. Tratament : la început să va dâ să verse bolnavul (ipeca) şi dacă să poate să va spăla stomacul; să va dâ apă cu albuş de ou (albuminoasă), apoi lapte şi ouă cât de multe ; zamă de orz ; cafea neagră. Injecţii cu morfină sau laudan prin gură (30 picături) ; cataplasme de in pe pântece. CUR DE GĂINA- — Caută la Ţinea. CURĂ (dela lat. cura, îngrijire).—întrebuinţarea mijloacelor particulare proprii pentru a vindeca o boală, de exemplu : cură de iod; cură de mercur pentru sifilitici. Să mai zice cură şi despre unele tratamente cari conzistă în întrebuinţarea unor agenţi străini de farmacie, de exemplu: cură de aer, cură de struguri, cură de zăr (vezi A-eroterapie, Lapte, Struguri), etc. CURA CU APA RECE. — Caută la Idrotera- PIE. CURĂ CU ZĂR. - Caută la Lapte. CURĂ DE SÂNGE. — Caută la Sânge. CURĂ DE SOARE. — Caută la Soare. CURĂ DE STRUGURI. Caută la Struguri. CURĂLICE. — Caută la Ciuperci (Bureţii de conopidă). CURA — 220 — CURE CURARA. — Un fel de răşină provenită din o plantă dm fam. Strichneelor, cu care indigenii din America îşi otrăvesc săgeţile. -Otravă foarte puternică. Ir medicină să întrebuinţează în contra epilepsiei, coreei, tufbărei şi tet anului; în injecţiuni subcutanate soluţie apoasă de 1/10, o jumătate până la un cenţi gram odată. — O-trăvirea cu curara are ca semne: durere de cap, turburări înt vedere, tremurături fibrilare în diferiţi, muşchi, paralizia picioarelor, salivaţie, urinare multă, scăderea temperaturii centrale, paralizia muşchilor respiratori, asfixie. Tratament : respiraţie artificială timp îndelungat până la eliminarea otrăvii; stimulante multe; rachiu, vin cald, eter, carbonat sau acetat de amoniac. Dacă otrava a intrat în corp prin o rană, să va lega membrul între rană şi inimă şi să va spăla rana cu antiseptice, după care să va desface încet legătura.—Curara este antidotul strichninii (vezi acest cuvânt). CURĂŢENIE. — Caută la Purgativ. . CDRĂŢITOĂRE (Medicamente). — Caută*la Depurative. CURBATURA ( rivative; despre fiecare vom vorbi la locul său. DERM. — Partea dinăuntru a pielei (vezi Piele). DERMATOL (Grallat bazic de bismut). — Pulbere de coloare galbină de pucioasă, fără miros, nu să topeşte în apă, alcool, eter; preconizată ca succedaneu al iodo- formului, iodolului, aristolului, să dă în a-celeaşi doze şi în aceleaşi cazuri. Pe dinăuntru să dă 2-6 grame pe zi. Dă rezultate bune în diarea tifică, oftică, enterită, en-terocolită (aprindere de maţe). DERMATOZA. — Sinonim cu boală de piele. DERMOID (Chist). — O tumoră sau umflătură formată din o pungă plină cu părţi cari constituie pielea : păr, dinţi, unghii. Aceşti chişti sunt de obiceiu formaţi din invaginaţiunea unei îndoituri de piele în cursul dezvoltării fetului. Ei să formează la coada sprâncenelor, la gât şi în alte părţi, şi nu să vindecă decât prin operaţie sc'oţându-să. DESCĂMĂŢIUNE (dela lat. ■ desquamare, a cu-răţi de solzi).— Căderea părţii superficiale a epidermului. Această scâmoşare să face în stare de sănătate în mod continuu şi pe nevăzute din cauza micimei solzilor, dar ea să vede bine în pojar, scarlatină, precum şi în unele boale de piele: ichtioză, pitiriază, psoriază, etc. Febrele eruptive (pojar, scarlatină, etc.) să întind prin această scămoşare, de oarece solzii epidermului sunt îmbâcsiţi de microbi. DEŞELARE. — Caută la Curbatură. DESGUST, scârbă.—Aversiune pentru mâncare, care în unele cazuri ne scapă de o otrăvire cu mâncări stricate. Nu trebuie să să confunde desgustul cu inapetenţa, care nn este altceva decât pierderea poftei de mâncare (vezi şi Apetit). DEXTRINĂ, ciriş. — Să prepară din fe-culă de cartofi, 200 gr.; apă distilată, 1000 gr.; acid oxalic, 5 gr.; puse într’un vas de porţelan şi amestecate, pe baie de apă, până ce masa devine consistentă, apoi să diluiază cu o soluţiune de apă fierbinte, 500 gr;; carbonat de calce 6 gr. Să lasă o zi, apoi să filtrează; filtratul să evaporează până să îngroaşă de se lipeşte de degete, apoi să usucă la -j- 30° şi să transformă în praf. Dextrina este solubilă în apă şi alcool diluat. Subţiată cu apă în cantitate suficientă să întrebuinţează la facerea a-paratelor inamovibile (pentru fracturi). S’a întrebuinţat în contra eczemei (bube dulci): dextrină, 125 gr.; apă fierbinte, 1000 gr.; să să înmoaie, o cârpă şi să să aplice pe eczemă. DEZINFECTANTE. — Dacă ne-am luâ după înţelesul adevărat al cuvân tului prin dezinfectante s’ar înţelege acele substanţe cari fac să dispară mirosul neplăcut sau cel puţin să-l ascundă; însă în medicină dezinfectantele sunt tot una cu antisepticele, o- DEZI — 282 — DEZI morâtoare de microbi, şi mai cu seUmă a microbilor cari sunt răspândiţi pe obiectele şi în lucrurile cari au fost în atingere cu un bolnav ce a suferit de o boală molipsitoare (contagioasă). Astfel un dezinfectant poate să nu aibă nici un miros, cum este sublimatul coroziv. Cel mai bun dezinfectant este soarele (vezi acest cuvânt). Cele mai de căpetenie dezinfectante chimice sunt: acidul fenic, acidul sulfuros, apa oxigenată, formolul, ozonul, sublimatul co-roziv, sulfatul de cupru, clorurul de calce, săpunul, sulfatul de fler, clorul, calcea, cărbunele, iodoformul, ortoformul, protar-golul, timolul, sulfatul şi clorurul de zinc, xeroformul, benzonaftolul, aristolul, asa-prolul, betolul, etc. (vezi şi Antiseptice). Pentru modul cum să întrebuinţează dezinfectantele caută la: Contagioase (Boale) şi Dezinfecţiune. DEZINFECŢIUNE. — Dezinfectarea constă în a nimici agenţii sau microbii patogeni (producători de boale) şi a împiedeca astfel întinderea boalelor contagioase (vezi acest cu-, vânt), molipsitoare. Dezinfecţiunea poate fl făcută prin mijloace chimice sau prin agenţi fizici. — Dezinfecţiunea chimică. Sunt foarte multe producte chimice bune pentru a nimici microbii, dar în practică nu să pot întrebuinţâ decât numai acele cari lucrează repede fără să strice lucrurile sau obiectele pe cari le dezinfectează. In multe cazuri dezinfectantele nu pot lucra bine şi sigur decât numai dacă dezinfecţiunea a fost precedată de o curăţenie îngrijită. Sublimatul coroziv este unul din cele mai puternice dezinfectante, căci el omoară microbii în scurtă vreme şi în soluţie destul de slabă (1 gr. la 1000), chiar şi microbii cari fac spori rezistenţi. Sublimatul fiind foarte otrăvitor nu trebuie întrebuinţat decât după porunca doctorului. Soluţiunile de sodă de 1 sau 2 la 100, încălzite cel puţin la 50°, dezinfectează foarte bine obiectele întrebuinţate zilnic, uneltele cari servesc la mâncare şi băut. Acidul fenic curat, în soluţiune apoasă de 2-5 la 100 este un dezinfectant puternic. întrebuinţarea soluţiilor mai concentrate este primejdioasă, căci ele ard pielea. Soluţiunile prea slabe n’au nici o lucrare. Acidul fenic brut nu să topeşte în apă decât foarte puţin şi prin urmare nu poate servi la dezinfectare. Cresolii pe cari îi cuprinde au o mare importanţă, deşi ei să topesc foarte greu, dar îi putem face solubili dacă îi tratăm cu acid sulfuric sau dacă îi emulzio-năm în o soluţie de săpun. Cloralul în soluţiune este foarte activ şi foarte bun în practică pentru a dezinfectâ scaunele bolnavilor (febra tifoida), dar soluţia trebuie să fie proaspătă, făcută atunci când să în-* trebuinţează şi să fie păstrată în o sticlă bine astupată; să pune cam 1 gram pentru 100 grame de materii fecale. Calcea vie (varul nestins), sau laptele de var şi apa de var dezinfectează foarte bine scaunele şi preţul lor este mic. Pentru a prepara laptele de var să ia un litru de var gras, sdrobit, şi să pune în 9 litri 75 de apă; varul absoarbe apa, să desface şi cade la fund sub formă de praf; apoi mai punem 8 litri 25 de apă şi amestecăm bine cu un băţ. Dacă nu-1 întrebuinţăm laptele de var atunci când îl preparăm, trebuie să-l păstrăm în un vas bine astupat, pe care înainte de a ne servi trebuie să-l batem, să-l clătinam. Săpunul de potasâ topit în apă caldă să întrebuinţează foarte cald şi lucrează bine. Săpunul de acid fenic este şi mai activ şi să prepară luând 20 părţi din soluţiunea caldă de săpun de potasă şi adăogându-i 1 parte de acid fenic, agitând în continuu. Această soluţie să poate păstrâ mult timp si este minunată pentru dezinfectarea podelelor. Metakalina este un dezinfectant care să vinde în tăbliţe de câte 1 gram; să topeşte o tăbliţă în un litru de apă. Să poate dezinfectâ obiectele de metal, mobilele, podelele spălându-le, iar rufăria dacă o înmuiem în această soluţie. — Dezinfecţiunea prin agenţi fizici Ne vom ocupâ numai de lumină şi de căldură. Căldura să întrebuinţează sub formă uscată sau sub formă de aburi sau vapori de apă. Lumina directă a soarelui, insolaţiunea, o-moară în foarte puţin timp microbii şi chiar sporii: lumina difuză omoară microbii cari nu fac spori. Când nu să poate o face dezinfecţiune completă, vom lăsâ lumina să lucreze un timp oarecare pentru ca ea să poată să desăvârşească dezinfecţiunea. Vaporii de apă lucrează şi mai repede şi mai sigur. Să întrebuinţează vaporii la 100° şi vaporii sub presiune peste 100°. Vaporii ia 100° sunt cel mai puternic dezinfectant dintre toate dezifectantele. Sporii cei mai rezistenţi cari pot trăi mai multe ceasuri în soluţiuni tari de sublimat corosiv sau de acid fenic, sunt omorâţi în câteva minute în vapori de apă la 100°; sporii da-lacului (a pustulei maligne) mor în 5-10 minute. Apoi cu vaporii de apă putem dezinfectâ toate obiectele, toate lucrurile: mobile (dacă nu sunt lipite), paturi, rufă-rie, veştminte, cărţi, fără să să strice; o-biectele de piele nu pot suporta acţiunea DEZI — 233 - DEZI acestor vapori, căci^să încreţesc, să stârcesc. — Dezinfecţiunea locuinţelor. Dezinfecţiunea locuinţelor şi a mobilierului nu trebuie lăsată la voia fiecărifîa. Trebuie să să facă legi şi regulamente de poliţie cari să hotărască boalele pentru cari dezinfecţiunea să fie obligatorie. Pentru familiile sărace dezinfectarea trebuie făcută de către comună în mQd gratuit. Apoi trebuie un personal îndemânatec pentru a face această dezinfecţiune, care să ştie umblâ cu aparatele. Numai astfel să poate face o dezinfectare eficace şi fără să producă vr’o pagubă. — Dezinfecţiunea veştmintelor, a aşternutului şi a ruf ariei. Veştmintele, aşternutul, stofele, nu pot fi în mod serios dezinfectate dccât numai prin ajutorul e-tuvei cu vapori, întrebuinţată în mod potrivit. Aceste obiecte nu trebuie îndoite, nici legate, nici strânse, ci lăsate liber, luându-să toate precauţiunile ca ele să nu să păteze de rugină care provine din părţile de metal ale etuvei. îndată ce dezinfectarea s’a terminat, obiectele trebuie scoase din etuvă, scuturate şi întinse la aer ca să să usuce. Intru cât priveşte rufăria, ea n’are trebuinţă de a fi dezinfectată la etuvă, care ar coagula şi face insolubile prin căldura cea mare materiile albuminoide de cari este îmbâxită pe unele locuri lingeria murdărită de diferite secreţiuni şi escreţiuni; din care cauză să produc petece nu să mai şterg pe rufele ce s’au pus în etuvă fără să fi fost de mai înainte curăţite. Mai mult, trebuie căutat mijlocul de a face nevătămătoare această ruf arie, pentru cei ce umblă cu ea înainte de a fi fost curăţită, îndată ce ea a fost luată dela bolnavi. Pentru aceasta să recomandă ca să să cufunde rufăria murdărită de bolnavi în vase cu o soluţiune fenicată de 5 la 100, unde vor sta 12-24 ceasuri, sau în o soluţie de 1 la 10 de săpun cu eres ol,- mai multe ceasuri; după care să vor curăţi petele. Să mai poate întrebuinţâ cu bun succes cresil, cresalină, lisol, în soluţiune de 2 la 100. Cel mai bun lucru este de a trata cât să poate mai iute rufăria infectată prin soluţiuni alcaline încălzite progresiv până la fierbere, soluţiuni cari seamănă cu leşia obicinuită din cenuşe. Este foarte bună o*soluţie de carbonat de sodă, care este un mijloc foarte simplu şi cel mai eficace pentru rufărie, afară de lucrurile făcute din lână şi din mătasă. Leşja aşa cum să face prin case cu cenuşe de lemn sau cu carbonat de sodă, dacă lucrează la temperatură aproape de fierbere, este mijlocul cel mai sigur şi mai repede pen- tru dezinfectarea rufăriei murdărite de bolnavi infecţioşi. — Organizaţia dezinfec-ţiunii. Dezinfecţiunea continuă care trebuie făcută la patul bolnavului în timpul boalei va fi făcută de persoanele diq, jurul bolnavului sub direcţiunea medicului curent. Insă dezinfecţiunea terminală, care urmează îndată după sfârşitul boalei şi care are de scop să dezinfecteze locuinţa cu obiectele ce le cuprinde, nu va putea fi executată în mod regulat şi eficace decât cu instalaţiuni speciale şi un personal obicinuit, căci diferitele procedeie" de dezinfecţiune atârnă ca valoare de modul în care sunt aplicate. Serviciul de dezinfecţiune publică al oraşului Paris cuprinde patru stabilimente împrăştiate în diferite locuri şi cuprinzând fiecare tot materialal trebuincios pentru a dezinfectâ pe loc prin mijlocul etuvelor şi pentru a merge să opereze dezinfecţiunea oricărui local. Materialul să compune mai cu seamă din etuve cu vapori sub presiune -şi cu înregistratori automatici, pulveriza-tori şi amestecători dozimetrici pentru so-luţiunile dezinfectante; doniţi de lemn pentru manipularea acestor soluţiuni; saci, cearşafuri, ţoale de învelit pentru obiectele de dezinfectat sau dezinfectate, diferite unelte accesorii. — Etuve de dezinfecţiune. Sunt mai multe feluri de etuve: unele cu vapori cari func-| ţionează sub presiune mică aşa că temperatura să men-Fig. 78.— Etuvă locomobilă ţine la 101- pentru dezinfecţiune. 102°; altele cu vapori cari lucrează sub presiune mare în cari temperatura să ridică şi chiar trece peste 115°, cum sunt etuvele fixe sau locomobile. O etuvă trebuie să indeplinească următoarele condiţiuni: temperatura să nu varieze sau să varieze cel mult un grad în toate părţile aparatului; obiectele dezinfectate să nu-şi piardă din rezistenţa lor; să nu să strice coloarea stofelor; să aibă aparate înregistratoare cari să permită controlul regularităţii operaţiunilor făcute. — Pul-verizaţiunile să întrebuinţează adeseori; ele să fac cu o soluţiune de sublimat co-î-oziv sau cu formol şi cu aparate pulveri-zatoare constituite din un cilindru cu două despărţiri cari comunică prin un tub îngust; în despărţirea de jos să găseşte lichidul dezinfectant; în despărţirea de sus să coin- DEZO — 284 — DIAB prima aerul prin mijlocul unei pompe de mână; lichidul şi aerul pleacă atunci din despărţirile lor flecare prin un tub .de cauciuc pentru a să întâlni în o mică cameră terminală în ^pare să face pulverizarea propriu zisă. Pulverizaţiunea să întrebuinţează nu numai pentru tavanuri şi ziduri, ei şi pentru cele mai multe mobile; ea trebuie făcută cu multă îngrijire şi repetată de 2-8 ori pentru acelaşi loc. Pulverizaţiunile cu formol să fae cu o soluţiune care conţine 976 centimetri cubi de apă şi 24 centimetri cubi de formol. O pulverizaţiune de 30 secunde omoară în timp de 24 de ore microbii difteriei, ai febrei tifoide; microbul piocianic, streptococii uscaţi pe hârtie, sta-filococii şi sporii dalacului mor mai greu. — Dezinfecţiunea instrumentelor chirurgicale să poate face la flacăra de spirt,-ceeace le cam strică, sau în apă care fierbe în clocote, care le sterilizează foarte bine. DEZODORIZĂŢIDNE. — Prin acest cuvânt să înţelege ridicarea sau nimicirea mirosului rău al bolnavului sau al locuinţii sale. Când bolnavul miroasă a urină din cauză că nu poate să-şi ţie udul, îi vom dâ de 3 ori pe zi câte 10 picături de uleiu sau e-senţă de terbentină. Dacă mirosul vine din năduşeală vom întrebuinţa băile în care vom pune 3-1 grame de ipermanganat de potasă. Locuinţa bolnavului vom scăpa-o de' miros rău prin aerisire cât sâ poate mai deasă, deschizând ferestrele pe când este j soare sau făcând-o să comunice cu altă o-daie aerisită de mai înainte. Să să scoată din cameră tot ceeace face miros rău. Să să întrebuinţeze lichide antiseptice odoran-te : timol. creolină, acid fenic, etc., dar să să facă în acelaşi timp şi aerisirea. DIABET (dela grec. diubetes, a trece prin, să înţelege prin rinichij, boală de zahăr. — Iată o boală ciudată, care vine pe nesimţite şi de multe ori când te crezi mai sănătos; iar când începi a băga de seamă că eşti bolnav e deja târziu şi boala destul de înaintată. Diabetul este o boală în care urina sau udul bolnavului cuprinde zahăr, lucru care nu trebuie să fie în timp de sănătăte, şi care boală are şi alte semne după cum vom arăta mai la vale. Cuvântul glicozurie înseamnă numai urinare cu zahăr, fără nici un alt semn, fără nici o suferinţă, şi prin urmare glicazuria simplă nu trebuie să să confunde cu diabetul. Este bine ca să să cunoască diabetul dela cele dintâiu semne, căci pentru ca să să poată vindeca sau cel puţin să îi să micşoreze suferinţele şi urmările trebuie ţinut un regim dosebit şi să să ducă o viaţă hotar âtă. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât perioada întâiu a boalei să desfăşoară pe tăcute şi în timp destul de indelungat. Cel mai de căpetenie semn al diabetului este o sete neastâmpărată care sileşte pe bolnav s ă beie într’una, în fiecare ceas, ceeace produce urină multă aşa încât bolnavul trebuie să facă foarte des udul. Adeseori însă boala nu să arată la început prin sete şi urinare multă, ci prin alte semne bănuitoare : o aprindere sau inflamaţie cronică a gingiilor, cari să înmoaie şi sângerează cu uşurinţă, uscăciunea gurii, căderea dinţilor, mâncărime pe diferite părţi ale corpului fără să iasă ceva bube sau sgaibe, sau să pot ivi diferite boale de piele, cum sunt: eczema (bube dulci), furuncule sau furnicele, cari să ivesc şi trec, repetându-să de multe ori; apoi să mai întâmplă la unii că li să slăbeşte vederea prea de timpuriu, vezi un om tânăr că pentru ca să poată ceti este silit să ţie cartea sau gazeta departe de ochi (presbitie prematură). Să mai văd diferite turburări nervoase: slăbire fără pricină vădită, moleşală generală, crampe (cârcei), dureri nevralgice, scăderea memoriei, aplicare spre somn, neputinţă de muncă. Pe de altă parte prezenţa zahărului în urină să cunoaşte prin pătarea cămeşei sau a pantalonilor cu nişte pete albui, la cari aleargă muştele. In unele cazuri, bolnavul bagă de seamă că de la o vreme cad^ des fără să-şi explice pricina. Boala odată pronunţată, când nu mai lasă nici o urmă de îndoială are patru semne de căpetenie pe cari le cunoaşte, le simte şi le vede flecare bolnav: sete mare (poli-dipsie), ceeace îl sileşte să beie zilnic 3-8-12 litri de apă; urinare multă (poliu-rie), făcând ud tot în aşa mare cantitate (3-8-10 litri); poftă de mâncare mărită, din pricină că bolnavul pierzând mult zahăr prin ud trebuie să mânânce mult (po-lifagie) ; apoi, cu toată mâncarea cea multă, bolnavul începe a slăbi, fiindcă funcţiunile digestive, cari la început să fac bine încep să devie mai greoaie, prin obosirea stomacului şi mai târziu să să ivească vărsături şi urdinare, cari slăbesc bolnavul din ce în ce mai mult, aşa că el trăieşte din grăsimea şi carnea proprie, mân-cându-să pe sine însuşi (autofagie). Cel mai principal semn pe care bolnavul nu-1 simte şi nu-l vede este glicozuria, adecă zahărul în urină. In cazurile ordinare^cantitateade zahăr făcută cu udul în 24 de ore poate fi de 25 până la 60 grame; această canti- DIAB — 235 — DIAB tate poate merge până la 500 grame şi chiar până la 1 chilogram pe zi în cazurile foarte grave. Cantitatea zahărului variază foarte mult dintr’o zi în alta după regimul pe care îl urmează bolnavul; căci mâncările zaharate şi farinoase măresc cantitatea zahărului, iar dacă suprimăm a-ceste mâncări zahărul scade foarte mult şi în cazurile uşoare poate să dispară de tot. — Diabetul are foarte multe complicaţiuni. cari îl fac să fie aşa de primejdios şi a-nume : pneumonia (aprinderea de plămâni) gangrena plămânilor, oftica ; albnminuria; turburări nervoase, între cari diferite nevralgii, amorţeli; turburări cerebralevîntre cari cea mai cumplită este coma; turburări din partea vederii, cari merg până la orbire ; turburări digestive ; iar din partea pielei furuncule, antrax (serpengea), edem, gangrena etc. — Cauzele diabetului sunt: ereditatea (moştenirea) care are mare in-fluinţă asupra ivirii acestei boale (unul din părinţi a suferit de diabet sau de o altă boală din grupul numit artritic, cum sunt: reumatismul, pietricele la rinichi sau ficat, obezitate; sau de o boală nervoasă, cum este : isteria, epilepsia, paralizia generală, nebunia). Alcoolismul sau beţia a-gravează diabetul. Mediul social are mare influinţă asupra dezvoltării diabetului; lucru intelectual mai cu seamă, din care pricină diabetul să vede mai des la oamenii învăţaţi, medici, artişti, oameni de afaceri, funcţionari în administraţii mari, etc. — Tratament. Pentru ca un bolnav de diabet să să vindece sau cel puţin să poată trăi cu boala sa fără să sufere, trebuie ca el să aibă voinţă, hotărâre; poţi trăi şi trei zeci de ani cu diabet dacă urmezi o igienă bună, adecă: să te culci şi să te scoli de vreme; să ocoleşti emoţiunile, oboselile cu mintea fără însă ca să fi leneş, căci în acest caz te gândeşti prea mult la boală; să-ţi faci fricţiuni pe tot corpul dimineaţa cu o mănuşe de păr, seara cu o flanelă inmuiată în apă de Colonia ; să faci des băi şi duşi calzi şi reci timp de 15 zile, după care te vei odihni tot atâta; prin a-ceasta să va înteţi slujba pielei şi să vor preveni diferite erupţiuni. Să mai recomandă plimbări zilnice în aer liber, dar fără oboseală, mai ales că diabeticul să o-boseşte cu uşurinţă şi răcelile pentru el sunt periculoase. Sunt foarte bune jocu- j rile în aer liber, vânătoarea, bicicleta cu mers moderat, grădinăritul. Gura trebuie îngrijită foarte bine, făcând gargară după mâncare, Mai important decât toate este regimul alimentar. Diabetul face mult zahăr în urină din cauză că acest zahăr să formează în organismul său în cantitate foarte mare şi din cauză că organismul consumă o cantitate de zahăr mai mică decât în stare de sănătate. Pentru aceasta trebuie scăzută din hrana bolnavului propor-ţiuneade zahăr şi de materii cari să transformă în zahăr, materii numite idro^-car-bonate (amidon, feculă, alcool), fără însă ca să suprimăm cu totul aceste materii, ; ceeace n’ar fi lucru înţelept; lucru de altfel cu neputinţă în practică, căci mai toate alimentele conţin o oarecare proporţiune de idrocarbonate. împuţinarea mâncărilor idrocarbonate nu are numai avantajul de a micşora câtimoa de zahăr în organism în timpul cât bolnavul ţine acest regim, ci va face ca aceste mâncări idrocarbonate să fie mai bine tolerate un timp oarecare după ce au fost reluate. Tipul alimentelor idrocarbonate este pânea, a cărei cantitate va varia după puterea fiecărui bolnav de a transforma în mod complet acest aliment. Mai bine este să să mânânce miezul decât coaja, fiindcă miezul conţine mai puţin zahăr şi nu este aşa gustos ca coaja care ispiteşte pe bolnav să mânânce mai mult Este bine să să mânânce în loc de pâne cartofi cari conţin cu mult mai puţin zahăr (17 la 100). sau pâne de gluten care are 18 la 100. Unele specialităţi din comerţ făcute cu migdale (pâne) sunt bune. In rezumat, bolnavul de diabet să va feri de alimentele feculente şi zaharate, bomboane, zaharicale, cofeturi, prăjituri, fructe zaharisite, legume făinoase (fasole uscată, linte, mazăre), paste, macaroane, orez, fidea. El va mânca carne de tot felul, fiartă sau friptă, fără sos însă, bulion (zamă de carne) şi ciorbe, ouă, peşte, grăsimile, legumele verzi şi salate; fructe (afară de cele prea dulci cum sunt strugurii, cire-şile, pepenii), poate mânca, mai cu seamă : caise, zarzăre, piersici, nuci, migdale, alune, portocale. Laptele este foarte bun pentru diabeticii cari fac şi albumină în urină; mai bun este chefirul şi cumisul. Nu sunt bune băuturile alcoolice cari sunt prea zaharate (şampania, vermutul) sau cari cuprind multe idrocarbonate: berea, cidru. Să va luâ vin alb în cantitate mică sau mai bine vin roşu cu apă minerală (Vichy etc.). Ape minerale bune sunt: Vichy, Oarl-sbad, Bourboule, Evian, Vals. Ca .medicamente să recomandă acele cari modifică glicogenia : alcalinele, oxidantele, etc. Lista lor e lungă: antipirina, aspirina, pira- DIAC - 236 — DIAR midonul, beladona, bromurele, arsenicul cacodilatele, bicarbonatul de sodă, bioxidul de manganez, santonina (pilulele antidiabetice Sejournet). Ca regulă este bine si să alterneze medicamentele : să va luâ în prima săptămână alcalinele; în a doua, antipirină piramidon, aspirină, etc.; în a treia, oxidantele, cu repaus consecutiv de opt zile. Cele mai bune sunt preparatele cu arsenic. S’a recomandat mult drojdia de bere, 1 -2 linguriţe de cafea pe zi. S’a mai recomandat opoterapia epaticâ sau pancreatică, cu diferite rezultate. Pentru coma diabetică sunt bune injecţiunile rectale cu 40-60 grame de bicarbonat de sodă sau injecţiunile intra veno ase cu 250-500 grame din o soluţie apoasă de bicarbonat de sodă de 3-5 la 100. Pentru a termina vom mai spune că diabetul nu trebuie să să chinuiască prea mult de sete, el poate să beie apă cât îi trebuie, căci prin aceasta el opreşte dezidratarea ţăsuturilor şi înlesneşte darea afară a zahărului. Dintre medicamente cel mai bun, care micşorează mai repede glicozuria cu toate suferinţele ei, este santonina sub formă de: pilule antidiabetice Sejournet, 2-3 pe zi, având şi a-vantajul că bolnavul nu este obligat să ţină un regim aşa de aspru. DIÂCHILON (dela grec. dia, cu, şi chylos, suc), talion. — Este un fel de plastore (emplastru) care să prepară din untură de porc (2 părţi) şi plumb oxidat pulverizat (1 parte), cari să fierb împreună pe, un foc moderat, agitându-să necontenit şi adăugând din când în când câte puţină apă până când plumbul oxidat (litargiriul) s’a topit cu totul, apoi să fierbe până să evaporează apa, rămânând la fund plastorul. Diachilonul astfel preparat sâ numeşte simplu; din el să prepară diachilonul compus astfel: să ia emplastru diachilon simplu, 1410 gr., să topeşte, apoi să adaugă ceară galbină 240 gr. şi colofoniu 120 gr., topite la un loc, după aceasta să mai pune gumă rezină de amoniac, 170 gr., solvată în terebentină comună 60 gr., după care să formează plastorul malaxându-să cu a-jutorul apei. Acest plastore întins pe pânză să întrebuinţează astăzi* numai ca aglutina-tiv, pentru a uni buzele unei răniri (plăgi), pentru a fixa piesele de pansament sau o vezicătoare; să mai pune pe furnicele ca să grăbească coacerea, spargerea lor şi să tragă materia afară. De obiceiu să taie fă-şiuţe de diferite lungimi şi lăţimi, după trebuinţă, sau bucăţele patrate încrestate pe la colţuri. DIÂCOD (Sirop). — Acest cuvânt viiie de la grec. dia, cu, şi Mdia, cap de mac. Siropul diacod este tot una cu siropul de o-piu (Vezi Opiu). DIAFORETICE. — Medicamente cari produc diaforeză, sudoare (Vezi Sudorifice). DIĂFOREZĂ (dela grec. diaphorein, a răspândi). — însemnează transpiraţie sau nă-duşeală (sudoare) abondentă. DIAFRÂGM (dela grec. dia, cu, şi phragma, părete despărţitor).—Muşchiu aşezat între piept (torace) şi pântece (abdomen), care joacă mare rol In respiraţiune, numit în popor paiangen. DIAGNOSTIC sau diagnoză (dela grec. dia, între, prin, şi gnosis. cunoaştere). - Cunoaşterea boalelor şi deosebirea lor, unele de altele, după semnele fiecăreia. DIANTHUS CARYOPHYLLUS. — Caută la Garoafă. DIAREE, cufureală, eşire afară, pânti-cărie, părţuicâ, treapddurdinare. — Când cineva iasă afară mai de multe ori în timpul unei zile zicem că are diaree. Urdinarea este de mai multe feluri şi în cele mai multe cazuri ea nu este o boală propriu zisă, ci un semn al altei boale. Intru cât priveşte abondenţa materiilor şi în special cantitatea de apă pierdută prin scaune, ea variază dela câteva sute de grame până la 10, 20 şi chiar 40 de litri în 24 ceasuri; numărul scaunelor, 4-6 pe zi în termin mijlociu, câte odată până la 100; iar conzistenţa, ca noroiul, ca albuşul de ou sau ca apa (seroasă), ne pune în stare de a ne da seama de gravitatea diareei. Afară de acestea trebuie să mai ţinem seamă şi de alte semne şi anume: de coloarea scaunelor; când ele sunt galbine sau închise avem a face cu o diaree obicinuită; când sunt de coloarea lutului este vorba de o febră tifoidă; când sunt verzi, ca iarba, e vorba de o diaree verde infecţi-oasă a copiilor, tot verzi sunt scaunele şi după ce a luat cineva calomel; coloarea verde închisă să vede în catarul stomacului şi duodenului #şi în unele ictere (gălbi-nare) cu policolie; coloarea albă, cenuşie argiloasă în gălbinarea prin oprirea fierei (acolie); colorea roşie, ruginie în dizenterie (urdinare cu sânge), sau neagră în e-moragiile de stomac şi maţe; această coloare neagră să mai vede şi când cineva a luat bismut, ratania şi preparate cu fier; coloarea apoasă sau fără coloare, să vede în diarea colerică sau coleriformă;— de odoare (miros); când mirosul este fetid (puturos) este vorba de o putrefacţiune (putrezire) a resturilor alimentare cum să MAR — 287 - Mae întâmplă în diarea celor ce deşeartă pri-văţile, a celor ce sufer de dispepsie, a celor ce au mâncat carne stricată; scaunele seroase n’au miros aproape deloc; scaunele la diarea din prima copilărie au miros cam iute, de acreală; — de natura scannelor; în general, în diareele a-cute, scaunele sunt la început fecaloide, apoi bilioase (ca fierea) şi câteodată seroase, închise sau apoase. Alteori scaunele, în parte lichide, pot să conţină materii fecale tari (enterolite şi coprolite), sau corpi străin cum sunt calculii (pietricele) biliari, viermii intestinali, Câteodată să vede în scaunele alvine ale diareei cronice mai cu seamă alimente nemistuite (lienterie), ceeace nc arată de obiceiu o mărire a contracţiunilor intestinale sau existenţa unei fistule gastro-intestinale. La bolnavii cari sufer de ficat sau de pancreas să văd adeseori sca-une yrăsaase (stearee), în care grăsimea în-noată la suprafaţă în formă de picături u-leioase sau de mici pete albui mari ca bobul. In scaune să mai poate observa uneori puroiu, care când este în cantitate mare este semn că s'a deschis în maţe o. colecţiune mare purulentă. Scaunele diareice mai conţin nişte muci (mucus) în cantitate mai mult sau mai puţin mare; când sunt în cantitate mare scaunele sunt ca albuşul de ou proaspăt. — Cauzele. Cei mai predis-puşi la diaree sunt copiii şi bătrânii, ceice sufer de mistuire grea (dispepsie) şi ceice sufer de boale nervoase (nevropaţii). La cei predispuşi, cea mai mică cauză le produce diaree. Intre cauze, avem mai întâiu răceala (frigul), care poate lucra pe dinafară sau pe dinăuntru; o mâncare rea, carne stricată, mezeluri vechi, legume nefierte bine, fructe verzi sau necoapte, cari produc o i-ritaţie sau chiar aprindere (inflamaţie) de stomac şi de maţe. x\ceastă inflamaţie poate fi simplă sau trecătoare când provine numai din nemistuire (indigestie), sau ea este mai gravă când atârnă de . o boală generală, cum este febra tifoidă, dizenteria, colera, etc. Cea mai uşoară diaree este a-ceea în care bolnavul n’are durere, ci numai o simplă eşire afară şi care provine de obiceiu din o încărcare de stomac, o nemistuire (indigestie). Diarea care să însoţeşte de dureri sau de colici precum şi de scre-mete, este mai gravă şi datorită unei in-flamaţiuni de stomac şi maţe, sau unei alte boale grave microbiene. In cele mai multe cazuri trebuie să oprim diarea 'din vreme, dela început chiar, afară de unele cazuri în cari ea trebuie respectată, cum să în- tâmplă la cei ce sufer de dropică (boală de apă), la cari această diaree le mai împuţinează din apa pe care o au în pântece; la cei ce sufer de ficat, ia care diarea le dezumflă ficatul storcându-1 de fiere; la cei ce sufer de boale de piele şi la cari con-stipaţia (încuietura) le face rău. In toate celelalte cazuri diarea trebue oprită cât să poate mai iute, căci dacă o lăsăm în voia ei bolnavul slăbeşte repede şi-şi strică sănătatea generală. Mulţi cred că diarea care vine la copii pe vremea dentiţiunii (când le iasă dinţii) este bună apărându-i de spasme sau de alte accidente grave, ceeace este. o greşeală mare, căci copiii slăbesc şi când vine doctorul este prea târziu. Astfel şi la copii ca şi la oamenii mari nu trebuie să aşteptăm mai mult de o zi sau două cel mult. Tratament. Atâtla copii cât şi la oamenii mari trebuie să începem tratamentul prin purgativ (cu- răţenie), pentru a curăţi tubul digestiv de materiile iritante ce să mai găsesc în el. La copii să recomandă un calomel (10-30 centigrame, după etate) sau uleiu de ricin (10-15 grame), iar la adulţi o sare amară (30 gr.) sau un păhar bun de apă de Breazu. Acum să ne ocupăm mai întâiu de copii: trebuie să supraveghiem hrana, să vedem dacă laptele este bun şi câtă cantitate bea copilul peste zi, căci de multe ori hrana este pricina diareei. După ce am dat în ziua întâiu numai calomel sau ricină, iar ca regim numai lapte, în ziua următoare vom putea pune în lapte apă de var (3-6 linguriţe la un litru), dându-i şi un sirop de gutui sau de tătăneasă (Sym-phytum officinale), curat sau amestecat cu lapte. Dacă copilul e mai mare de 2 ani pe lângă lapte îi vom mai dâ apă de orez, făină lactată; dacă lucrul este mai serios vom recurge la bismut (1-2,4 grame pe zi, luând câte o jumătate de gram odată), sau vom dâ astringente (tanin, ratania, tani-gen, tanalbin, dermatol ) şi antiseptice intestinale (benzonaftol, 1-2 grame pe zi). La mare trebuinţă vom recurge la laudan, dând de la etatea de % an în sus numai 1 picătură, dela 1-2 ani 2 picături, dela 2-3 ani 3 picături, la 4 ani 4picături; împărţite aceste doze pentru tot timpul zilei (dând 1 linguriţă la fiecare ceas din o poţiune de 60-80 grame). In loc de laudan este mai bine să să deie elixirul paregoric care este cu mult mai slab şi din care putem da dela 1-3 ani „6-20 picături pe zi. Pentru durerile de pântece vom pune cataplasme calde simple sau ungând mai întâiu pântecele cu cloroform (10 gr.) şi uleiu de iosciam (100 gr.). In diarea de origine aii- DIAR ~m - BIET mentară la copiii hrăniţi numai la său vom dă puţine doctorii, dar vom hotărî ca ei să sugă numai de 7-8 ori în 24 ore (de 6 .ori în timpul zilei şi de 2 ori noaptea), vom regulă regimul mumei sau al doicei, care să va feri de mâncări grele de mistuit şi de băuturi spirtoase; dacă cu toate acestea copilul iasă afară lapte brânzit, nemistuit, vom dâ copilului câte o jumătate ' de linguriţă de apă de var sau de apă de Vichy; dacă cumva doica are regulele şi copilul continuă a. avea diaree, vom înlocui-o. Intru cât priveşte diarea provenită din înţărcare, vom căută să nu înţărcăm copiii decât la. etatea de 12-14 luni şi cu metodă preparându-i pentru aceasta cu câteva săptămâni mai înainte; înţărcarea să va face mai bine primăvara sau toamna; vom dâ lapte sterilizat şi preparate cu lapte, supă preparată cu făină lactată sau cu făină de ovăz, de tapioca, de sago; vom dâ lapte de pasăre, ouă fierte moi, bulion fără grăsime ; mese regulate şi nu mult odată; ca băuturi: lapte cu apă de Vichy (2 linguriţe la un păhâr) sau numai apă de Vals (4-5 zile); să nu să deie carne, feculente şi legume, aici vin, cidru, bere. Pentru diarea verde infecţioasă cel mai' bun lucru e dieta absolută, dând dela început calomel, apoi 24 ore numai apă (dietă idrică), sau: apă fiartă şi răcită 1 litru, acid lactic 5 grame, sirop de gutui 50 gr., pe care va bea-o 'în 24 ore prin mici cantităţi; apoi să va dâ -lapte sterilizat tăiat cu apă de orez, apă de var; sau apă de orez, apă albuminoasă, bulion fără grăsime, sau o amestecătură în părţi egale de apă albuminoasă, bulion fără grăsime şi lapte; să mai poate dâ fiertură de orz, strecurată şi răcită; mai pe •urmă antiseptice intestinale (benzonaftol, be-tol, salol, salicilat de bismut, xeroform în doză de 60 centigrame până la 1 gr. în un julep gumos) şi astringenţe (ratania, tanin, tanigen, ţanalbin, dermatol) mai ales când diarea este abondentă. La adulţi după ce am dat la început un purgativ, de multe ori este de ajuns oarecare dietă pentru a să vindecă. Dacă diarea să prelungeşte vom recnrge la bismut (4-10-20 grame pe zi) şi la preparate de opiu (pulbere de opiu, diascordium, extract tebaic, elixir paregoric, laudan din care vom dâ .5-10 picături înainte de fiecare mâncare). Dacă diarea este şi mai gravă vom dâ dietă absolută, iar ca băutură vom dâ apă albuminoasă (apă fiartă 1 litru, patru albuşuri de ou, apă de fiori de portocale 10 gr., sirop de gutui 100 grame); flanele sau cataplasme calde pe pântece; după 24 sau 86 ofe să va dâ dietă lactată, apoi ouă, o-rez, carne crudă (vezi Carne) tocată, alcool. La trebuinţă să va dâ antiseptice intestinale, când diarea este fetidă, infecţi-oasă (benzonaftol cu salicilat de bismut); în diarea palustră să va dâ chinină asociată cil astringente (chinină cloridrică 30 centigrame, tanin 25 centigrame, pulbere de opiu 1 centigram pentru 1 praf, să să. deie astfel 5-6 prafuri pe zi). Pentru diarea cronică va trebui un regim prelungit şi foarte îngrijit după cum va hotărî doctorul şi asupra căruia nu vom mai stărui. — In popor, babele tratează urdinarea cu afin, arţar, ceapă, cenuşe, coarne, coţofană, crin, .chiag de găină, laur, lut, mintă, muştar, papură, pojarniţă, porumbele, raţă, sânge de nouă fraţi, stejar, usturoiu, viţă de vin (aguridă). DIASCORDIUM (dela grec. dia, cu, şi scor-dium, iarba usturoasă sau usturoiu de lac). — Este un electuar format din: iarbă usturoasă (scordium), flori de trandafiri, rădăcină de sclipeţi (tormentilla erecta), rădăcină de răculeţ - (polygonum bistorta), rădăcină de enţură (gentiana lutea), rădăcină de obligeană(acorus cala mus), gumă arabică, catechu, gumă rezină de galban, rezină de stirax, scorţişoară (cinnamomum), piper lung, zingiber, bol roşu de armenia, extract de opiu, miere de trandafiri. Un gram din a-cest electuar conţine 2 miligrame de extract de opiu. Diascordiul să dă in contra diareei şi a dizenteriei (urdinare şi urdi-nare cu sânge), 2 până la 10 grame "în o poţiune sau învelit în ostie (buline). DIASTAZl — Este o substanţă azotată sub formă de praf alb, solubilă în apă, insolubilă în aleool, eare să seoate din orz, ovăs, grâu, cartofi, în momentul germinaţiunii (încolţirii) şi care are însuşirea de a transforma amidonul în dextrinâ, care să transforma ea însăşi în zahăr. Saliva (balele) cuprinde diastază şi să întrebuinţează această substantă ca medicament atunci când materiile amidonate nu sunt în de ajuns mis-^ tuite (vezi Maltină). DIĂTEZ (dela grec. diathesis, constituţiu-ne). — Dizpoziţiune generală a organismului, congenitală sau câştigată, însă permanentă, care produce la individul care este atins, diferite boale având o origine comună; de exemplu : diateză artriticâ, limfatică, urică (vezi aceste cuvinte). DIETA (dela grec. diaita, regim); — Astăzi nu numai orăşenii, dar chiar şi * cei de la sate, când le dai vr’o doctorie te întreabă D1ET — 239 — DIFO numai de cât cum trebuie să să păstreze cu mâncarea, adecă ce dietă să ţină? In adevăr, sunt multe boale în care omul nu trebuie, mai ales lâ început,' să mănânce nimic, sau să iee numai câte puţin lapte, sau mai târziu şă iee din toate afară de cutare lucru. Pentru a regula mâncarea unui om sănătos, dar cu predispoziţie la cutare boală, trebuie să-i hotărâm oarecari regale, să-i dăm un regim oarecare, ară-tându-i ceeace trebuie să mănânce şi de ce să să ferească, îi vom dâ un regim lactat, sau un regim animal ori un regim vegetal, după trebuinţă (vezi Lapte, Carne, Vegetale). Din cele zise până aci s’ar părea că cuvintele dietă şi regim au aceeaşi însemnare, ceeace nu este tocmai adevărat. Cuvântul dietă ar o un înţeles mai strâns decât cuvântul regim (vezi acest cuvânt). Dieta să apropie foarte mult de abstinenţă (vezi acest cuvânt) sau ajunafe, dar nu completă, aşa că am putea zice că dieta este o abstinenţă incompletă, relativă, iar nici de cum o abstinenţă absolută sau totală. Când prescriem unui bolnav o dietă, nu-1 vom lipsi nici odată de orice mâncare, solidă sau lichidă, ci sau îi vom mteşorâ cantitatea obicinuită a mâncării (dietă incompletă), sau îl vom opri numai dela mâncările solide lăsându-1 să iee pe cele lichide, cari, chiar când ele nu sunt aşa de hrănitoare ca laptele, totuşi hrănesc şi ele în un grad oarecare (dietă completă), cum sunt: bulionul sau unele tizane sau băuturi zaharate. Ori cum ar fi, o dietă produce o pierdere din greutatea corpului, o pierdere de forţă (putere), de căldură vitală, o sărăcire a sângelui, etc. (vezi Abstinenţă incompletă). Să vedem acum cari sunt cazurile în cari avem trebuinţă de aceste efecte pentru a vindeca sau a ajuta vindecarea bolnavului. In cele mai multe aprinderi sau inflamaţiuni: pneumonie (aprindere de plâmâni), pleurezie (aprinderea cămeşii plămânilor), meningită (aprinderea învelişelor creerilor), etc., este neaparată trebuinţă ca să prescriem dietă, dar această dietă nu va fi aşa aspră decât numai la începutul boalei. De asemenea trebuie să prescriem dietă în febră sau boalele febrile*(cu fierbinţeală) cum sunt: febra tifoidă, scarlatina, pojarul, vărsatul, iarăşi numai la început, după care vom reveni la alimente lichide şi în convalescenţă la mâncări mai hrănitoare, după cum să prezintă şi cazul. Acelaşi lucru trebuie să-l facem şi cu bolnavii de brâncă (erizipel), de reumatism articular acut. Inboa- lele cronice însă ne vom feri de dietă, care ar slăbi bolnavul şi mai mult, de pildă la un ofticos nu e bine să-l punem pe dietă, ci, d’impotrivă, trebuie să-l hrănim cât să poate de bine, să-l punem pe.supra-alimen-taţie, mai cu seamă la începutul boalei, când încă nu s’au ivit fierbinţelile cele mari. La oamenii graşi nu le vom dâ dietă, care i-ar slabi prea repede şi prea mult, ci le vom prescrie un regim alimentar potrivit (vezi Obezitate). Nici la răniţi nu e bine să le dăm dietă decât numai în anumite cazuri (vezi Răniţi). Din toate cele zise până aci putem trage următoarea concluzie: să nu să prescrie dietă decât numai în anumite cazuri, când este neapărată trebuinţă, căci astăzi mai toţi doctorii să silesc ca să-şi vindece bolnavii fără să-i slăbească, căutând să le întreţină forţele prin un regim apropiat. A trecut acele vremuri când mai toate boalele să tratau prin dietă aşa de aspră încât dacă bolnavul avea norocul să scape rămânea la sfârşitul boalei numai ca o umbră, un schelet îmbrăcat în piele ! DIETĂ LACTATĂ. —- Caută la Lapte. DIFORMATIUNI. — Să întâmplă câte odată de cutare organ al corpului omenesc nu are forma obicinuita şi atunci zicem că este diformat, pocit. Dintre toate organele, cel care prezintă mai multe şi mai interesante diformaţiuni este capul. Unii au capul turtit înapoi, făcând o ridicătură pronunţată înainte; alţii au fruntea turtită şi capul tras înapoi; la unii capul este ţuguiat, în forma capăţânei de zahăr; la alţii capul este turtit în părţile lui laterale, aşa că el este lungit de dinainte înapoi. Despre aceşti din urmă oameni să zice că ar avea aplicări rele, crude, făcând parte din alienaţii degeneraţi. Uneori capul să opreşte de timpuriu în desvoltarea lui, nu mai creşte rămânând mic în raport cu corpul, ceeace să chiamă microcefalie (mic cap), din această cauză oamenii cari au capul mic au mintea slabă, sunt idioţi sau imbecili, dar nu sunt primejdioşi pentru alţii. In general să poate zice că diformaţiunile capului sunt un semn de o valoare oarecare din punct de vedere al turburărilor inteligenţei; dar precum ori ce regulă are şi excepţiuni, aşa şi aci sunt multe capete diforme cari cuprind o inteligenţă vie, bine desvoltată. Celelalte diformaţiuni, ale spatelui, ale pieptului şi ale membrelor pot fi semnul unor boale de cari sunt cuprinse acele părţi, asupra cărora nu vom stărui, de oarfcce ele nu pot fi apreciate decât numai de doctor şi nu cer nici DIFO — 240 — DIFT o îngrijire deosebită; iar pentru a le îndrepta trebuie combătută boala care le-a produs. DIFORMITĂŢI. — Orice viţiu de conforma-ţiune a corpului sau a unei părţi a corpului, ori ce defect în forma sa sau în pro-porţiunile sale cari îi dă o înfăţişare urâtă, să chiamă diformitate sau sluţănie. Intre diformităţi să numără boala numită torticolis, îii care omul îşi ţine capul aplecat spre u-măr, fără să-l poată îndrepta; piciorul strâmb în care omul calcă pe marginea piciorului, nu pe talpă; cocoşarea spatelui şi deviaţiu-nile (strâmbăturile) columnei vertrebrale; lipituri de părţi între ele în urma cicatricelor viţioase, lipituri şi strâmtorări de orificii naturale datorite aceleeaşi cauze, etc. Unele diformităţi sunt congenitale, din naştere; altele sunt câştigate în urma accidentelor sau a obiceiurilor rele. Aceste diformităţi tratate la timp prin operaţiuni chirurgicale sau prin mijloace ortopedice potrivite pot fi vindecate sau micşorate. DIFTERIE (dela grec. diphtera, membrană, peliţă). — Este o boală provenită din o intoxicaţiune sau otrăvire generală produsă prin înmulţirea în organism ta unui microb special, numit bacilul lui Klebs-Loeffler. Această boală molipsitoare este caracterizată prin formarea u-nor membrane saupe-liţe pe migdalele din fundul gurii, pe cerul gurii, pe faringe (angină), în laringe sau răsuflătoare (crup), în ._n .... ... bronchii, pe conjun- Fl^ Ţ9.- Microb., ctive (la ochi) şi în difteriei. nări, fie izolat, fie în acelaşi timp. Timpul care trece din minutul contagiunii şi până la ivirea primelor semne de boală variază dela 12 ceasuri şi până la 8 zile. Intre cauzele cari predispun la această boală a-vem : împrejurări rele igienice, sărăcie, hrană neîndestulătoare, locuinţă rău aerată şi umedă, slăbire fizică şi morală. E-tatea cea mai expusă este 3-7 ani, însă boala nu cruţă nici o vârstă. Agentul in-fecţios am zis mai sus că este un microb special care este conţinut în falsele membrane sau peliţele cari să văd în fundul gurii; aceste membrane uscându-să şi pre-făcându-să în praf sunt respirate cu aerul atmosferic sau absorbite prin căile digestive şi în acest mod să capătă boala; dacă să pune din acest praf pe căptuşala pleoapelor (conjunctive) sau pe captuşala nasu- lui de asemenea să poate dâ naştere îa boală. Acest microb este foarte trainic ^(mai multe luni). De multe ori să întâmplă ca acest microb să fie întovărăşit de alţi microbi, mai cu seamă de stafilococi, şi atunci boala este foarte gravă, cu atât mai gravă cu cât injecţiunile de ser nu mai au nici o putere asupra ei. — Angina diftericâ sau cuanoasă are următoarele semne: migdalele din fundul gurii sunt umflate şi acoperite de pete la început al-bui, apoi gălbui ; aceste pete să împreună între ele şi să întind pe omuşor, pe cerul gurii, pe faringe (înghiţitoare) ; aceste pete cari sunt formate de peliţe (false membrane) să ridică foarte uşor cu pămătuful, dar îndată să fac la loc. G-iiindurile din afară dela gât să umflă şi ele şi atunci ţăranul le zice bolfe. Bolnavul înghite greu, ’arecăl-dură, este palid la faţă şi foarte abătut, moleşit. — Crup. Când boala s’a întins la laringe (răsuflătoare) avem crup sau guşter ceeace agravează foarte mult starea bolnavului. Crupul poate să să ivească dintr’odată, fără să fie angină. In crup vocea este răguşită apoi din ce în ce să stânge până ce nu să mai aude de loc ; tusa devine mai rară şi să face prin chinte scurte, ea este la început răguşită, acoperită şi în cele din urmă stânsă. Prin tusă bolnavul aruncă peliţe rupte din gât; respiraţia devine din ce în ce mai grea şi şu-erătoare cu apăsare la lingurea. Bolnavul are accese de sufocaţiune, cari- să îndesesc din ce în ce; febra nu este mare (vezi Crup). — Bronchita diftericâ poate să însoţească crupul şi atunci respiraţia este foarte grea ; bolnavul scuipă o flegmă formată din false membrane. — In coriza diftericâ partea dinăuntru a nasului este acoperită de false membrane şi din nas să scurge un lichid galbin roşie-tic. — Oftalmia diftericâ, care poate să fie în acelaşi timp cu angina sau,cu crupul, cele de mai multe ori vine în urma întrării în ochi a unor bucăţele mici de membrane; conjunctiva (căptuşeala pleoapelor) este acoperită de un strat albui; ochii lăcrămează. — Intre complicaţiuni avem mai cu seamă paraliziile musculare cari să observă mai ales după vindecarea difteriei; la mulţi să paralizează cerul gurii, din care pricină multă vreme vorbesc pe nas şi le iasă apa pe nas. — Tratament. Spălături mari cu' apă boricată, făcute cu irigatorul în fundul gurii. Injecţiuni cu serul antidifteric (Bering-Roux) cari să fac cu ser slab ori forte, după cum e cazul şi DIGA — 241 — DIGE cu 20 centimetri cubi odată; ele să repată odată sau de două ori, după cazuri. Pentru a immuniza (a le face neprimitoare de boală) persoanele din jurul bolnavului li să va face injecţiuni cu ser preventiv. In cazurile de crup vom recurge la tracheoto-mie ori la tubaj sau intubaţiune (vezi Crup). Intru cât priveşte prescripţiunile generale pentru aceste boale caută la cuvântul: Contagioase. Cei ce caută bolnavii de difterie trebuie să iee pentru ei însuşi măsuri foarte aspre de igienă. Să nu să obosească prea mult. Copilul nu va fi ţinut în braţe, nu va fi sărutat; să nu să respire duhoarea (alena) lui. Sgărieturile de pe faţă, de pe mâni trebuie acoperite cu colodiu elastic sau ţiplă gumată. Să facă gargară de mai multe ori peste zi cu acid boric (4 la 100), cu care îşi vor spăla ochii ; să-şi spele faţa şi mânile cu o soluţie slabă de sublimat coroziv; să poarte haine speciale cât stau în odaia bolnavului ; rufăria trebuie fiartă în leşie sau trecută prin etuvă. De când s’a descoperit serul antidifteric mortalitatea de difterie a scăzut dela 50, 60 şi 70 % la 9-10%. — Angina difterică să numeşte la ţară bolfe şopârlaiţă, şopârlaiţa cea rea, şopârlaghUă, şi să tratează cu unt de neft, şopârlă, şopârlaiţă, (plantă), mămăligă şi chiar cu lucruri spurcate, cari puse pe dinafară bolfa să spurcă şi dă înapoi. DIGALEÎt — Product a cărui compoziţiune nu să cunoaşte, care a fost dat în locul di-gitalinei şi a preparatelor galenice de digitală. Dar el nu prezintă nici un avantaj şi nici o siguranţă în acţiune. DIGESTIBILITÂTE. — Caută la Alimente şi Carne. DIGESTIUNE şi ÂBSORPŢIUNE. — Digestiunea sau mistuirea cuprinde toate schimbările prin cari trec alimentele pentru a să transforma în un lichid care trece în sânge pentru a-1 reînoi. Din alimente numai o parte să mistuie, iar cealaltă parte neputându-să transforma este dată afară prin deschizătura de jos a tubului digestiv. — Să vedem din ce să compune aparatul digestiv. A-cest mare aparat săr compune din: un tub lung cam de 11 metri ; din glande cari varsă în acest tub nişte lichide cari îmmoaie, subţiează şi transformă hrana în aşa fel încât să poată pătrunde în vasele absorbante. — Tubul digestiv începe cu gura (vezi acest cuvânt) în care alimentele sunt îm-bucătăţite şi sdrobite de dinţi şi măsele, apoi sunt împinse înapoi de limbă prin gât- lej în faringe (înghiţitoare), care să continuă cu ezofagul, un tub lung ce să scoboară dealungul sirii spinării şi străbate diafragmul pentru a ajunge în stomac, o pungă mare în forma unui cimpoiu, închisă la partea de sus prin cardia, iar la partea de jos prin pilor, care îl separă de intestinul subţire (maţele subţiri) Acest intestin Fig. 80. — Aparatul digestiv.] A. Ezofagul. — B. Stomacul. — C. Orificiul cardia. — D. Piloru. — E. Intestinele subţiri. — F. Canalul biliar. — G. Canalul pancreatic. — H. Colonul ascendent.—I. Colonul transvers.—J. Coionul descendent. — K. Rectul. este lung de 8 metri şi pentru a încăpea în pântece să îndoeşte de mai multe ori asupra lui însuşi (circumvoluţiuni iutesti-nale), până în punctul în care intestinul subţire să îmbucă aproape în unghiu drept în intestinul (maţul) gros. Acesta formează un fel de ramă pentru intestinul subţire 16 DIGE — 242 — DIGE ocolindu-1 de jur împrejur; în adevăr, el să îndreaptă mai întâiu de jos în sus în partea dreaptă a pân-tecelui, apoi merge de-a curmezişul pe sub stomac, şi, în fine, să scoboară pe partea stângă a pân-tecelui până la partea' de jos a spatelui unde să deschide prin un ori- M ficiu numit anus sau şezut (flg. 80). Glandele digestive sunt: în gură, glan- Fig. 81. — Tăiere ver-(iele salhmre cari ticală a feţei şi gâtului, fac saliva (balele), M. Maxilarul inferior (falca hotărâtă a transfor- de jos). — L. Limba. — S. mâ materiile ami- Slnus- ~ Orificiu trompei ma materiile ami ,ui Eustaţie _ v vălul pa. donate (cum? ar fi latului (cerul gurii). — F. pânea) în zahăr a- Faringe (înghiţitoare). — E. similabil (glicoză). %iglotă fcapacul răsuflătoa- In stomac glandele JV-VfiWrSS gastrice, cari fac flătoare). sucul gastric care transformă materiile al- P Fig. 82. — Glandele salivare. P. Glanda parotida. buminoide (carne, ouă* peşte) în un lichid absorbabil, peptonă. înapoia stomacului este glanda pancreasul, al cărui suc pancreatic vărsat în prima parte a intestinului subţire (duoden) prin un canal deosebit are însuşirea glandelor de mai ' sus şi, pe lângă aceea, reduce corpurile grase (grăsimile) în părticele aşa de mici încât ele pot fi absorbite. In dreapta stomacului să află ficatul (vezi acest cuvânt) care fabrică bila (fierea) şi care vine prin un canal în intestinul subţire, ceva mai sus de gura canalului pancreatic, şi al cărei rol este de a înlesni absorbirea grăsimilor. In păreţii intestinului subţire sunt glandele intestinale, . - VsJfrx Fig. 88. — Glanda pancreas şi tăiere a intestinului arătând îmbucarea canalului acestei glande şi a canalului bilei (fierei) care vine dela ficat. al căror suc intestinal preface substanţele albuminoide în peptonă, schimbă materiile a-midonate în zahăr (glicoză) şi face asimilabil zahărul ordinar descompunându-1. — Vasele absorpţiunii. Păreţii stomacului conţin numeroase capilare sangvine cari absorb o mare parte din băuturi şi o mica cantitate de peptone; dar absorbţiunea de căpetenie >Cg aS co © N C --- <£> 4J 03 O «3 S3 > H3 p 2 O £1* să face în pilozităţile intestinului, cari sunt nişte ridicături mici cam de 1 milimetru lungime în cari să găsesc un capilar şi o reţea de vase albui, la început foarte mici, cari să termină în un vas central, chilifer. Acest chilifer să reuneşte cu alţi chiliferi pentru a constitui canalul comun al tuturor limfaticelor, canalul toracic, care merge de îşi varsă conţinutul în vena subclaviculară dreaptă. Pe de altă parte, capilarele vilo- DÎGE zităţilor sfârşesc în vene cari iau iarăşi o parte din lichidul produs prin digestiune şi-l duc în ficat (vezi Ficat). Pentru urmarea absorpţiunii cautâ la Cirgulaţiune. Să vedem acum cari sunt condiţiunile unei bune mistuiri. Digestiunea este una din funcţiu- — a 243 - DlNŢ Vom bea prea multe lichide; ne vom feri .J *3 e o e £ «O 03 5 ’ i 9 ^ o3 co lO 03 00 ^ CC CO a g ii 247 — DISP lelor, mai ales când acestea vin ca greutate şi sunt însoţite de dureri (Vezi Menstru-aţiune). DISPEPSIE (dela grec. dys, cu greutate, pepsis, coacere, mistuire), mistuire grea. — Când zicem dispepsie înţelegem o di-gestiune sau mistuire grea, anevoioasă şi dureroasă. Avem dispepsie ori de câte ori simţim mistuirea, căci, în stare de sănătate omul nu trebuie să-şi simţească stomacul, nici să-şi deie seamă de actul diges-tiunii. In dispepsie de obiceiu omul simte în minutul când mâncarea ajunge în stomac un fel de supărare, de umflare, de greutate la lingurea ' (epigastru), o greutate pe stomac care uneori merge până la durere, dar această durere nu este aşa de mare şi nu vine sub formă de crize nesuferite cum să întâmplă în gastralgie (vezi acest cuvânt). In dispepsie mistuirea să face încet, cu mult mai încet decât ar trebui şi în timpul ei omul simte un rău general, oboseală, greutate la cap, un fel de tristeţă şi aplecare spre somn, cu căscături; uneori puţină căldură spre seară ; alteori bolnavul mai are râgăituri acre (dispepsie acidă, acrime de stomac), sau să umflă la stomac în timpul mâncării ori după mâncare aşa încât trebuie să să descingă de haine (dispepsie flatulentă); câte odată răs-vrătirea stomacului merge până acolo încât varsă tot ceea ce cuprinde, mâncare ne-mistuită. Afară de aceste, cel care sufere de dispepsie are turburări în pofta de mâncare, uneori o are micşorată, alteori o are prea mare (bulimie), sau depravată, stricată (vezi Apetit) ; apoi setea de obiceiu este mărită; acum are diaree, acum ponstipaţie, dar mai des constipaţie, (încu-ietură); câte odată palpitaţiuni (bătăi de inimă), înecăciune în piept, nevralgii, lipsă de somn, vâjiituri de urechi în timpul mistuirii sau la cea mai mică mişcare. Cu timpul bolnavul începe să slăbească şi sănătatea să îi să strice rău dacă nu să caută din vreme şi cum să cuvine. Nu trebuie să să confunde indigestiunea (vezi a-cest cuvânt), care este o turburare trecătoare, cu dispepsia care este o boală lungă şi greu de vindecat. — Cauzele. Dispepsia să poate observă uneori chiar şi la copiii mici de tot, la sugători, fiind produsă de un lapte de calitate rea sau din înţărcarea prea din vreme; ea să vede foarte rar în copilăria a doua şi în adolescenţă; să observă mai des în etatea adultă şi la bătrâneţe sub influinţa multor cauze. Viaţa sedentară predispune la această boală, astfel femeile sunt mai atinse precum şi cei ce şed şi scriu tot timpul, birocraţii, etc. Apoi, obiceiul de a ceti mâncând, de a mâncâ şi a bea prea mult odată, de a lucră îndată după masă, de a dormi sau de a face exerciţiu prea mare în timpul celor două dintăiu ceasuri după mâncare; de a să strânge prea tare corsetul, etc., sunt tot atâtea cauze de dispepsie. La aceste mai putem adăugă abuzul de băuturi alcoolice, excesele de mâncare des repetate, întrebuinţarea prea des de mâncări grele; insuficiente sau excitante, munca intelectuală prea multă, e-moţiunile morale vii, veghierile prelungite, etc. Dispepsia să mai iveşte la cei ce sufer de anemie, cloroză, gută, oftică, dc boale de inimă şi de ficat. — Tratament. Pentru ca să nu ne îmbolnăvim sau pentru ca să ne vindecăm de dispepsie trebuie să fim cu băgare de seamă la modul cum mâncăm şi la ceeace trebuie să mâncăm. Vom mâncâ încet, la ceasuri hotărâte, lăsând între mese un timp potrivit de lung, să nu bem mult, etc. (vezi Digestiunej. Regimul alimentar trebuie să fie supraveghiat cu mare îngrijire. Alimentaţiunea cea mai bună pentru dispeptici este cea mixtă, adecă: ouă, peşte proaspăt, brânză, carne în câtime îndestulătoare, legume verzi; ne vom feri de feculente (fasole, mazăre, linte, cartofi), cari încarcă stomacul şi umplu maţele de gazuri, etc. Uneori trebuie să recurgem numai la regim de lapte, sau la carne crudă. De altfel trebuie să ştim că în dispepsie apetitul este foarte capricios, că omul să desgustă repede de aceeaşi mâncare şi că mâncarea va trebui să fie foarte variată. Nu-i mirare să vedem pe unii dispeptici mistuind foarte bine carnea afumată, mezelurile, cârnăţaria, mai bine decât mâncările cele mai uşoare de mistuit; prin urmare trebuie să ţinem seamă de toanele stomacului şi să avem în vedere că cel mai bun regim este acela pe care bolnavul îl suportă mai bine. Intru cât priveşte medicamentele, în dispepsia o-bicinuită, în care durerea de stomac este mică, să va luâ înainte de masă o prepa-raţiune amară, cu genţiana, nuca vomică, absint, cassia amară, columbo; iar la sfârşitul mesii o ceaşcă de cafea neagră ; la început sau după masă, 1 până la 2 grame de bicarbonat de sodă, mai ales când bolnavul are râgăituri acide (acre). Dacă să fac multe gazuri în stomac să va luâ cărbune vegetal, magnezie, bismut. Dacă durerea este foarte mare câteva picături de laudan înainte de mâncare, iar la sfârşit o DI3P — 248 — DIUR ceaşcă de ceaiu de floare de teiu, de flori de portocale sau de muşeţel. In contra con-stipaţiei (încuieturii), revent, sabur, grăunţe de in, mai bine decât sare amară sau alte săruri purgative pe cari le vom dâ numai când limba este încărcată. Dintre apele minerale, cele mai potrivite sunt: Vichy, Pou-gues, Vals când sunt dureri, în cazurile celelalte Spa, Bussang. Să recomandă şi idroterapia şi şederea pe malul mării. Un mijloc însă mult recomandat în dispepsiile rele precum şi în toate boalele cronice ale stomacului (gastrită, etc.) în cari mistuirea să face foarte încet şi incomplet, aşa că alimentele să descompun (să putrezesc) înainte de a ajunge în intestine, este spălarea stomacului, care are de scop să deşerte stomacul de lichidele putrede care să îngrămădesc în el în timpul dela o masă până la cealaltă. Această spălare să face introducând un tub de cauciuc roşu prin gură până în stomac, care tub să termină în afară prin o pâlnie de sticlă după ce tubul a pătruns până în dreptul semnului (o linie neagră) să umple pâlnia cu apă de Vichy şi să ridică repede până deasupra capului bolnavului aşa că lichidul să duce repede în stomac. In minutul când aproape tot lichidul s’a dus din pâlnie, a-ceasta să lasă repede în jos până în dreptul stomacului (până la lingurea), atunci conţinutul lichid din stomac iasă repede afară prin tub şi pâlnie într’un lighian. Primele spălături sa vor face de doctor, până ce bolnavul să va obicinui cu ele şi să va învăţa să şi le facă singur. Dispep-sia la copiii de ţâţă, la sugaci, să va trata supraveghind alăptarea; copilul va suge .de 7-8 ori în 24 ceasuri, prin intervale de 2-3 ore, şi va suge numai câte 10 minute în loc de 15-20. Să va dâ după fiecare su-gere (supt) un sfert de linguriţă de apă de Vichy, de Vals, sau apă de var, în puţin lapte de al maniei sau al doicii. Să va supraveghiâ în acelaşi timp regimul doicii care nu va abuza de băuturi alcoolice şi nu va mâncâ lucruri greu de mistuit. Să va combate constipaţia copilului şi a doicii. Dacă copilul să hrăneşte în mod artificial: să va micşora cantitatea alimentelor, să vor regulă mesele (4 mese pe zi, dacă copilul este mai mic de 10 luni). Să va prescrie la trebuinţă: acid* cloridric, 2 picături ; pepsină solubilă, 1 gr.; sirop de flori de portocale, 20 gr.; apă distilată, 30 grame; din care să va dâ copilului câte o jumătate de linguriţă după mâncare, de 2 ori pe zi. La copiii din a doua copilărie să va com- bate cloroanemia, limfatismul; să va re" comandâ plimbările, exerciţiile şi jocurile în aer liber, şederea la ţară, la munte, i-droterapia călduţă sau rece. Să va dâ tonice ; înainte de masă preparatele amare, iar după masă acid cloridric şi pepsină în doză de % până la 1 gram. Lâ copiii cu dispepsie în care să află prea mult acid în stomac să vâ dâ apele alcaline, bicarbonat de sodă, carbonat de magnezie, magnezie calcinată, cretă preparată, carbonat de bismut; li să va opri mâncările iuţi, grase şi zaharate, băuturile alcoolice, vinurile tomce şi digestive. DISPEPTINĂ. — Caută la Opoterarie. DISPNEE (dela grec. dys, cu greutate, şi pnein, a respirâ). — Când respiraţia să face cu greutate şi aerul curat intră în plămâni în cantitate neîndestulătoare, aşa că să îngrămădeşte prea mult acid carbonic în sânge. In dispnee mişcările respiraţiei sunt grăbite şi dureroase. Cauzele dispneei sunt: boalele organelor respiratoare (laringită, crup, bronchită, pneumonie, bronco-pneu-monie, oftică, pleurezie, astmă, năduf) ; toaite boalele cari provoacă o apăsare directă sau indirectă a pieptului (tumori în medi-astin, ascită, sarcină); unele boale nervoase (alienatiune mentală, isterie). DISTRACŢIE. — Caută la Absenţă. DISURIG ( dela grec. dys, cu greutate, şi ourein, a urinâ). — Greutate în a face u-dul, produsă prin mai multe cauze: strâmtorarea uretrei, mărirea prostatei, piatră în beşică, cistită, blenoragie (sculament). Caută la Beşică, Blenoragie, Cistită, Prostată. . , DIURETICE. — Medicamente cari fac urină multă, cari măresc cantitatea udului. Cel mai simplu diuretic este apa care lucrează în mod mecanic întrând în, sânge şi mă-rindu-i masa totală, Pentru ca apa să aibă efect diuretic trebuie luată în câtime mare, curată sau sub formă de tizană, iar temperatura ei să fie moderată; dacă este caldă devine sudorifică (face năduşeală multă). Apoi vine zerul, vinul alb şi berea, cari sunt diuretice. Cele mai de căpetenie diuretice sunt: . digitala (degetarul), scila (ceapa de mare); azotatul de potasă (nitru), lactoza (zahărul de lapte), colchicul (brânduşa de toamnă), cozile de cireşe, mesteacănul, gro-zama (genista sagittalis), molura (fenicul), pătrunjelul, mătasa de porumb. Specii diuretice : rădăcină de sparanghel, de pir, de nalbă, de lemn dulce ; 10 grame să să fiarbă în un litru de apă. Pulbere diuretică: a-zotat de potasă (nitru), lactoză, nalbă, lemn DIUR. — 249 — DIZE dulce; o linguriţă în un păhar eu apă. Diureticele sunt folositoare mai ales în boalele acute ori cronice în cari febra (fierbinţeala) face ca udul să fie puţin şi gros; în boalele de inimă însoţite de dropică (boală de apă) şi în care trebuie să dăm afară apa din pântece prin urină, ca şi prin sudorifice şi purgative ; în otrăviri, în cari urina multă scoate o bună parte din otravă. DIURETINÂ. — Caută la Teobromină. DIUREZA (dela grec,- dia, cu, şi ouron, u-rină, ud). — Facere de urină mai multă ca de obiceiu. Diureza este uneori un semn al unor stări nervoase; ea este un bun mijloc de derivaţiune în unele boale, cum este dropica (boală de apă), şi face ca bolnavul să să desumfle. Când diureza a devenit permanentă, ea să chiamă poliurie (Vezi a-cest cuvânt). DIZENTERIE (dela grec. dys, cu greutate, şi enteron, intestin), eşire afară cu sânge, pânticărie cu sânge, sfânta de boală, treapâd cu sânge, urdinare cu sânge, vintrea. — Dizenteria este o boală grea care prin necăutare aduce moartea. Să i-veşte de obiceiu în lunile Iunie şi Iulie şi pe la sfârşitul verii; câte odată atinge mai mulţi oameni de odată sub formă de epidemie. Ea este cu mult mai omorâtoare în ţările călduroase (Indii, Cochinchina, Egipt, Algeria, Grecia, Sieilia, Spania şi în America de sud) decât la noi. Dizenteria este o aprindere (inflamaţie) a maţelor groase, cari să acoper de răni pe faţa lor internă, şi cari răni pot merge adâncindu-să din ce în ce mai mult până găuresc maţul. Ea este molipsitoare (contagioasă), să întinde de la om la om prin scaune (materii fecale) cari aruncate afară intră în pământ şi de aci în apa de băut.. Toţi cei ce beau această apă stricată capătă la rândul lor urdinare cu sânge. Prin acest mijloc boala să poate întinde în o mare parte de oraş sau în tot satul şi atunci avem o adevărată molimă (epidemie). — Cauzele ei sunt mai multe: o răceală la pântece, apa stricată (infectată) fructele necoapte, o hrană stricată care slăbeşte corpul omului, osteneala de tot felul şi prea din c&le afară, locuirea a prea multor oameni îngrămădiţi la un loc (închisori, cazarme, tabere, vapoare, etc.) a-buzurile de băuturi alcoolice şi cu ghiaţă. Intru cât priveşte agentul infecţios s’a ob-, servat că în ţările calde (tropicale) dizenteria este produsă prin un fel de amibă, amiba dizenteriei sau amoeba coli. Aceste a-mibe sunt cele mai inferioare animale,* cari să prezintă sub formă de mase mucilagi-noase, fără membrană (peliţă) de înveliş, cari sa mişcă încet şi târându-să. Ele să găsesc în număr foarte mare în scaunele celor-ce sufer de dizenterie. In Europa nu s’a găsit niciodată această amibă în epidemiile de dizenterie, dar "s’a găsit un microb, bacilul dizenteriei (Chantemesse), care seamănă cu a,cel al febrei tifoide.— Semnele. Dizenteria începe cu un fel de mQleşeală, cu fiori şi cu urdinare simplă. In cazuri de molimă ea începe în/mod repede, fulgerător ; omul poate muri în câteva ceasuri. Ceeace este mai supărător în această boală sunt durerile de pântece, cari la început sunt peste tot, iar mai târziu să mărginesc în partea de jos şi în stânga pântecelui, dar mai ales la şezut; bolnavul simte un fel de greutate acolo, de corp străin, care-i deşteaptă trebuinţa de a merge la scaun (în poiană), dar în zădar să duce bietul om căci nu face mai nimic; mai târziu să repetă acelaşi lucru şi asta să repetă de nenumărate ori; toate aceste încercări nu-i potolesc durerile, nici trebuinţele de a merge afară, cari devin din ce în ce mai numeroase. încercările dintâiu golesc maţele de conţinutul lor, apoi încep adevăratele scaune ale boalei, scaune cari sunt formate din un fel de muci spumoşi, gălbui sau verzui şi mai târziu înroşiţi de sânge, care sânge provine din despoiala maţelor de căp-tuşala lor. Maţele să jupoaie şi să rănesc, iar scaunele sunt formate atunci aproape numai de sânge; unele să aseamănă cu drojdiile de vin având nişte peliţe mici sau nişte grâuncioare mici şi albui, cari sunt formate din însăşi căptuşala maţelor despoiată şi ruptă. După câtva timp scaunele iau un miros foarte greu şi seamănă cu ră~ zuirea de pe maţe, fiind formate din un fel de zamă apoasă în cari să mai văd rămăşiţe din căptuşala maţelor,. cari cu timpul să rănesc peste tot şi să înegresc, iar scaunele conţin peliţe mai mari şi negre, după care bolnavul moare. Scaunele în această boală sunt foarte numeroase; în cazurile cele mai uşoare sunt în număr de 10-12, iar în cazurile grele ele nici nu să mai pot numărâ, ajungând până la 200 în 24 ceasuri; bolnavii sunt torturaţi în mod cumplit, pielea şezutului să înroşeşte, plesneşte şi să răneşte; trecerea scaunelor pe acolo produce arsură mare; în cele din urmă şezutul îşi pierde cu totul puterea şi bolnavii să pun pe ei fără să să simtă. In cazurile uşoare bolnavii n’au fierbinţeală, pofta de mâncare însă li s’a micşorat Când boala DIZE — 250 — DOIC este mai grea, ea să însoţeşte de fierbinţeală; greaţă şi vărsaturi. In cazurile şi mai grele, omul slăbeşte de tot, ochii i să înfundă în cap, să înegreşte la faţă, buzele să usucă şi crapă; bolnavul cade în un fel de ameţeală şi istovit de putere şi de viaţă să stânge, păstrându-şi cunoştinţa de sine până în momentul cel din urmă. Dizenteria uşoară să poate vindeca în câteva zile; în cazurile de epidemie ea omoară multe fiinţe; în ţările călduroase ea este una din boalele cele mai omorâtoare. —- Să vedem acum ce trebuie să facem pentru a preîntâmpină şi vindeca dizenteria. Pentru preîntâmpinarea boalei trebuie să-i ocolim cauzele, şi prin urmare să ne hrănim bine şi îndestulător, să nu mâncăm fructe necoapte, să nu trăim în murdărie, să ne ferim de umezeală şi mai cu seamă de frigul umed, să nu dormim pe pământul umed (după cum au obiceiul ţăranii) fără adăpost, mai ales în nopţile de pe la sfârşitul verii, când zilele sunt calde, iar serile şi nopţile răcoroase, să nu bem apă prea rece, nici apă stricată (infectată), să nu ne obosim peste măsură. In acest mod corpul nostru nu slăbeşte şi nu este primitor de boale. Când cineva cade bolnav, pentru a preîntâmpina lăţirea boalei, este bine să-l despărţim de oamenii sănătoşi, să*l aşezăm în o cameră (odaie) mare, bine aerată şi bine luminată; rufăria lui să fie deosebită, mai ales rufăria murdară să fie pusă la o parte, dezinfectată şi bine spălată, să nu să amestece cu rufăria omului sănătos; scaunele lui să fie stropite~cu calaican şi aruncate în o groapă departe de puţuri şi de râuri, pentru ca apa lor să nu să otrăvească prin ele, căci am arătat dela început că această boală să întinde prin apa de băut dela un singur om la tot satul. Tratamentul dizenteriei acute este următorul: mai întâiu vom prescrie bolnavului regim lactat, să mânânce lapte rece tăiat cu apă de var; în doze mici şi repetate; când nu poate suferi laptele vom dâ apă albuminoasă, apă de orez. In cazurile uşoare îi vom permite ouă, zamă de orez, bulion fără grăsime, carne crudă tocată. Ca medicament să va prescrie : pulbere de ipeca, 4 gr.; fiartă 5 minute în apă în clocote, 300 gr.; să să filtreze şi să să adauge: sirop de opiu şi i-drolat de canelă (scorţişoară) câte 30 gr.; din care va bea la fiecare oră câte o lingură. După ce s’a dat astfel ipeca timp de 3-4 zile, să va dâ calomel, fie în doze masive, fie în doze fracţionate. Dacă după a-cest tratament fierea (bila) nu apare în scaune vom începe din nou cu ipeca. Mai este un tratament cu uleiu dc ricin, din care să va dâ în ziua l-ia 40 gr., în ziua a 2-a 30 gr., şi în celelalte zile câte 20 gr. până ce materiile fecale sunt normale. Acuma de curând dizenteria acută în cazurile de epidemie a început să se trateze cu injecţiuni cu serul antitoxic al dizenteriei care dă rezultate minunate. In dizenteria cronică să recomandă: taninul, ratania, dias-cordiul, laudanul, nitratnl de argint, bismu-tul în doză mare, benzonaftolul; clismele astringente-şi antiseptice, în deosebi cele cu nitrat de argint (piatra iadului), 1 gr. la 500 sau 250 apă, sau cu protargol, 1-3 gr. la 3000. Să va continua cu regimul lactat până la vindecare, când să va trece incetul cu încetul la regimul mixt, adecă lapte, bulion fără grăsime, peptone, orez, praf de carne, (salvatoză), apoi diferite făinuri alimentare (somatoză, tropon, de o-văs, de sagu, arrow-root). — La ţară să vindecă urdinarea cu următoarele leacuri : afin, arţar, ceapă, cenuşe, coarne, coţofană, crin, chiag de găină, laur, lut, mintă, muştar, papură, pojarniţă, porumbele, raţă, sânge de nouă fraţi (calamus draco), stejar, usturoiu, viţă de vie (agurida). DOÂMNÂ-C0DRDLUI. — Caută la Mătrăgună. DOAMNĂ-MARE. — Caută, la Mătrăgună. DOCTOR, doftor, dohtor. — Caută la Medic. DOCTORIE. — Caută la Medicament. DOFTÂNÂ. — Caută la Telega. DOICA (lat. nutrix), mancă. — In articolul despre alăptare (vezi acest cuvânt) am zis că este cu mult mai bine ca copilul să fie alăptat de mamă sau în caz de neputinţă de o doică, decât să fie hrănit cu biberonul. Tot acolo am arătat şi regimul pe care trebuie să-l urmeze o femeie care alăptează. Aci ne vom ocupa numai de doică aratând însuşirile ce trebuie să le aibă ca să fie bună. Alegerea unei doici trebuie făcută cu mare băgare de seamă şi numai după un examen minuţios făcut de un doctor atât femeei cât şi copilului său, care va examina şi compoziţiunea chimică şi caracterele microscopice ale laptelui. înainte de toate este de preferit o femeie dela ţară şi numai în caz de mare trebuinţă să va luâ o doică din oraş. O doică trebuie să aibă etatea de 20-30 de ani, să mai fi avut un copil sau doi, căci în acest caz ea ştie să îngrijească mai bine copilul având deja o practică. Mai bune sunt femeile oacheşe decât cele bălane, cari sunt mai limfatice, DOMO — 251 - DORN Yrâsta laptelui ei trebuie să fie pe cât să poate apropiată de a copilului pe care are să-l alăpteze, iar diferinţă să nu fie mai mare de 6 luni. Să va căuta o doică de constitutiune tare (forte), cu înfăţişare sănătoasă şi plăcută; să nu fie nici prea grasă, nici prea slabă; să aibă gura bună şi întreagă ca să poată mestecâ bine, gingiile să fie tari; să nu aibă ghinduri pe la gât, nici pete sau răni pe piele; pieptul să-i fie mare, bine dezvoltat, sânurile potrivite, nici prea mari, nici prea mici, iar sfârcurile să fie destul de mari pentru ca copilul să le poată prinde în gură cu înleznire, fă/ă să să obosească, şi laptele şă ţâşnească când apăsăm în jurul lor prin 10-15 găurele. Copilul doicii trebuie să fie sănătos, bine dezvoltat şi în raport cu vârsta lui, să fie cu înfăţişare veselă, cu pântecele nici prea mare, nici tare. Dacă să întâmplă că doica să-îmbolnăveşte, sau îşi pierde laptele, sau este de o fire prea ciudată, trebuie înlocuită cu alta, căci copilul poate să schimbe mai multe doici fără să să îmbolnăvească, cu condiţie însă ca ele să fie sănătoase şi să aibă lapte bun. Dacă copilul dă de doică rea, cu lapte slab şi puţin, el începe a slăbi, a pieri, şi atunci îndată trebuie să-i dăm o altă doică bună. Doica nu trebuie să-şi ţină în acelaş timp şi copilul ei, căci va dâ în totdeauna să sugă mai mult la acesta ; ea trebuie despărţită de copilul ei îndată ce a intrat în serviciu. Dacă doica este măritată, ea nu trebuie să să mai întâlnească cu bărbatul ei, căci rămânând însărcinată laptele îi să va împuţinâ. Doica trebuie să_ fie bine hrănită, să să poarte cât să poate de curată, primenindu-să des şi făcând baie generală din când în când. DOMOLITOÂRE (Medicamente). — Caută la Calmante. DOR DE CASĂ, DOR DE CÂMINUL PĂRINTESC. - Caută la Nostalgie. DOR DE TARĂ NATALĂ. — Caută la Nostalgie.' DORMITOR, cameră sau odaie de dormit. — Mai în toate casele pe unde te duci şi cauţi odaia de dorn^it o să vezi că ea este cea mai mică, mai întunecoasă, mai rău aerată decât toate celelalte odăi. Lucru u-şor de înţeles când te gândeşti că fiecare ţine să aibă uu salon mare de primire, o sufragerie mare în care să poată avea invitaţi, apoi o odaie de lucru mai cochetă în care să primească vizitele de peste. săptămână, aşa că pentru dormitor nu rămâne decât ceeace este mai rău şi mai la o parte.. Aceasta este o greşeală mare, mai ales când te gândeşti că omul aproape jumătate din viaţă o petrece în camera de dormit! Igiena cere ca dormitorul unei case să fie mare, cât să poate de mare, cu tavanul înalt, cel puţin de trei metri; să aibă aer curat şi mereu primenit, prin urmare să aibă ferestre mari, în raport cu mărimea lui, ferestre înalte de doi metri şi largi de un metru; să aibă cuptor sau sobă care de asemenea ajută la venţilaţie. Foc să să facă puţin în odaia de dormit şi numai de cu seară, iar nu şi în cursul nopţii, ceeace ar produce durere de cap şi greutate la respiraţie. Afară de acestea în camera de dormit trebuie să fie cât să poate de puţin mobilier, numai strictul necesar; ţnobilele multe să umplu de praf şi de micrabi şi împiedecă aerul de a circula; să fie numai patul, fără polog, şi 2-3 scaune (vezi Pat). Alături de dormitor este bine să fie odăiţa de toaletă, unde omul să să desbrace şi îmbrace, astfel nu va respirâ în timpul somnului toate mirosurile şi microbii ce iasă din hainele cari le-a purtat în timpul zilei. Patul sau paturile să fie astfel aşezate ca să nu fie între ferestre şi uşi, să nu fie puse în curenţi de aer, cari te pot răci în timpul nopţii când să întâmplă că te descoperi fără ştiinţă. DORNÂ. — Staţiune climaterică de munte, situată în munţii Sucevei, pe o culme de colină în satul Şarul-Dornei. Dorna să găseşte la o depărtare de 130 km. de oraşul Fălticeni şi cam la aceeaşi depărtare dela Piatra-Neamţ. Vegetaţiunea de care e în-cunjurată să compune din întinse şi seculare păduri de brazi, ceeace face ca aerul să fie ozonizat; înălţimea deasupra nivelului Mării Negre este de 1100 m. Drumul e lung şi anevoios; şoseaua cea mai bună e cea dela Piatra. Tezaurul Dornei este izvorul cu apă bicarbonată arsenicală: Apă de Dorna. Clima este plăcută, constantă, aerul curat şi uscat; localitatea scutită de vânturi; timpul admirabil de frumos în timpul verii; sunt puţine zile ploioase. Temperatura mijlocie în Iulie şi August (ziua) e de 20-26°; în Septembrie şi Octombrie ea scade la 16-10°. Dimineţile şi serile sunt răcoroase, vara ca şi toamna. Toamna e plăcută şi foarte lungă, ea durează până cătră sfârşitul lui Noembrie. Acolo să poate face o adevărată cură de aer ozonizat, de zăr şi lapte, de capră, prin împrejurimi fiind numeroase stâni; de asemenea băi reci în râul Dorna: Apa de Dorna este o apă minerală arsenicală naturală. Isvorul numit DOS — 252 — DOZA Carmen Sylva e situat în satul Şarul Dor-neL Apa e limpede, incoloră, inodoră, acri-şoară la gust, plăcută, răcoritoare, efervescentă, degajind acid carbonic. In contact . cu aerul devine opalescentă (tulbure) din cauza sărurilor de fier (arseniate şi fosfate) ce conţine. Apa de Dorna poate înlocui cu succes apa de Roncegno, Levico; Bourboulle. Să recomandă în boalele nervoase, în nevralgii şi nevroze; în paludism, anemie, pelagră, boale de piele, gastrite, rachitism, oftica la început, scrofuloză, artritism. Ca apă de masă, conţinând o mare cantitate de acid carbonic (1.2%0), să poate bea în locul apei de Vichy, Grieshiibler, Borsec. Nu este bună în boalele acute, în general, şi-cu deosebire în baalele de inimă şi de plămâni. Dela Dorna să pot face excursiuni foarte interesante la Dorna Vatra şi Câmpulungul din Bucovina, apoi la satul frumos Broşteni şi la Bistriţa, de unde să pot face frumoase plimbări cu plutele pe apa Bistriţei. DOS (lat. dorsumy,f spate. — Să numeşte astfel partea dinapoi a trunchiului, care să întinde dela gât până în şale. Spatele este format din şira spinării (columna vertebrală) şi din capetele dinapoi ale coastelor. Când vertebrele formează în dreptul spatelui o ridicătură prea mare atunci zicem că omul este cocoşat (vezi Diformităţi şi Columna vertebrală). Pielea şi muşchii spatelui sunt groşi după cum omul este mai gras sau mai slab, dar nici odată ei nu sunt aşa de groşi ca să nu să audă murmurul plămânilor când punem urechea ca să ascultăm respiraţia. Fiind plămânii destul de apropriaţi, ungerile cu tinctură de iod pe spate, ventuzele (păhărele) şi vezicătorile itu mare influinţă asupra lor. Plăgile sau rănirile spatelui, fie cu un cuţit sau cu. armă de foc, pot fi foarte grave când ele interesează plămânii. Apoi căderile şi loviturile (contuziunile) a-dâncl, mai ales când s’au rupt şi din coaste sau columna vertebrală, pot fi iarăşi foarte grave. Pe spate, mai ales în partea de sus adeseori să ivesc furnicele şi antrax (ser-p#ngea). Adeseori omul are dureri în spate, cari pot fi produse de mai multe cauze. Sunt dureri cari să însoţesc de febră (căldură), de tusă, etc. şi atunci ele atârnă da o boală de plămâni, de pleură, de bronchii (pneumonie, pleurezie, bronchită, oftică) şi durerile nu dispar decât odată cu boala. Alte ori durerile sunt trecătoare, apar şi dispar repede, în acelaşi loc sau în locuri diferite; în acest caz ele sunt de natură nervoasă şi să chiamă nenralgii; când durerile să mărginesc la muşchi avem reumatism mus- cular. Pentru toate aceste sunt bune ungerile cu tinctură de iod, muştarele, fricţiunile cu spirt de trandafiri, oţet de trandafiri, spirt de camfor cu uleiu de terbentină, balsam tranchil, şi la trebuinţă puncte de foc sau o vezicătoare. Câte odată durerea de spate nu vine din nici o boală, ci numai din oboseală, din stare prea îndelungată în o poziţie aplecată, cum să întâmplă la femeile cari coase mult, la bărbaţii cari scriu sau lucrează mult în aceiaşi poziţie. Pentru a preîntâmpină această durere este bine ca din jumătate în jumătate de oră să ne o-dihnim câte-va minute îndreptându-ne de spate şi răzămându-ne de ceva; să nu ne aplecăm prea tare când scriem sau cetim; prin aceasta să preîntâmpină şi deviaţiunile sau strâmbările spatelui (vezi Atitudine, Columna vertebrală şi Scoale) DOSPIRE. — Caută la Fermentaţiune. DOST. — Caută la Sovâry. D0TIENENTER1E (dela grec. dothien, mugure, nasture, boboc). — Caută la Tifoidă (Febră). DOWER (Pulberea lui). — Un amestec e-gal de ipeca, de opiu, de azotat şi sulfat de potasă. Are acţiune calmantă (liniştitoare) şi sudorifică. Doză: 5 centigrame până la 1 gram. Să dă la gută, tusă, reumatism. DOVLEAC. — Caută la Bostan. DOVLETE. — Caută la Bostan. DOZĂ (lat. şi grec. dosis). — Cantitatea sau câtimea unui medicament simplu sau compus care să prescrie sau să dă de obiceiu în căutarea sau tratarea boalelor. Doza variază după etate, sex, temperament, idi-osincrazie, etc. Doza completă nu să dă de obiceiu decât la bolnavii dela 20 până 60 ani; la copiii de 7 săptămâni să dă 1/16; la copii mai nici de un an 1/12; dela 1 până la 3 ani 1/6; dela 3 până 7 ani 1/3 ; dela 7-14 ani 1/2; dela 14-20 ani 2/3. Reţeta sau ordonanţa doctorului are însemnată în totdeauna doza în care trebuie să să deie medicamentul scris. Această doză este însemnată de cătrâ farmacist pe sticlă sau pe cutie întocmai după reţetă. Bolnavul sau cei ce îl îngrijesc trebuie să fie cu băgare de seamă şi să nu deie medicamentul decât aşa după cum este scris, după cum a ordonat doctorul; să nu deie mai mult odată sub cuvânt ca să lucreze mai repede medicamentul, nici să nu deie mai puţin sub cuvânt ca nu cumva să fie prea tare. Variind dozele unui medicament/ variază şi efectele lui şi să poate şă să ob- DRAC - 253 - DULC ţină cn totul alt efect: decât cel aşteptat. Aşa ; nitru dat în doză mare este purgativ, în doză mijlocie diuretic (face ud mult); ipeca în doză mare este vomitiv (face vărsături), în doză mică este expectorant (înlesneşte scoaterea flegmei) şi aşa mai departe. Femeia fiind de obiceiu de o consti-tuţiune mai debilă decât bărbatul îi să va dâ cam 2 treimi din doza acestuia. Dozele să prescriu in linguri, linguri de compot, linşuriţe, păhăruţ, picături, hapuri (pilule), buline (capsule), sau prafuri (pachete), a-tâtea pe zi şi la cutare oră. DBAGlLi — Caută la Holerâ. DRĂCILĂ, acriş roşu, agfiş roşa, dră-gină, lemn galbin, măcriş de râuri, măcriş iepuresc, măcriş spinos (Berbe-ris vuLgaris, fam. Berberidaceelor). — Arbust spinos cu scoarţa cenuşie şi cu lemnul galbin; florile gâlbine cu miros neplă- Fig. 90. — Drăcilă. (flori şi fructe) cut; fructele sunt nişte boabe ovoide de coloare roşie aprinsă; creşte prin tufişuri şi lunci; să cultivă pentru gard-viu (Mai-.Iunie). In medicină să întrebuinţează rădăcina, frunzele şi fructele, cari sunt bune contra frigurilor; să dă ^ub formă de extract alcoolic, sirop, suc după voie. In popor dulceaţa făcută din fructe să întrebuinţează pentru durere de piept. DRAGAVEI, stegie, steghie, stevle (Rumex crispus, fam. Poligonaceelor). — Plantă erbacee care creşte prin fâneţe umede, pe lângă drumuri, garduri , şi păduri (Iulie- August). — Rădăcina acestei plante este bogată în fier (0. 40 la 100) pentru care să dă în cloroză şi anemia tuberculoasă, sub formă de praf, 1-2 gr. pe zi, în buline de câte o jumătate de gram. — La ţară frunzele tinere de ştevie să fierb şi să mănâncă. Cu zama de frunze şi de rădăcină (pisate) să vindecă bubele dulci şi pecinginea. Ceaiul de seminţe, amestecat cu coajă de porumbel să bea pentru vărsături. DRAGINĂ. — Caută la Dr&cilă. DRASTIC (grec. drastikds, dela cuvântul dran, a lucra cu folos). — Purgativ sau curăţenie foarte tare, care nu trebuie să să deie decât în cazuri grave şi numai după porunca doctorului. Cele mai de căpetenie drastice sunt: jalapa, aloes, scamonea,uleiul de croton, eleborul, elateriu, seminţele de ricin, etc. DREN. — Tub de cauciuc, de gutapercă sau de metal, destinat pentru a face drenajul, adecă a sbici, a svântâ, a usca o rană, o plagă, înleznind scurgerea puroiului sau a lichidelor formate sub piele. Pentru a înlesni această scurgere, drenurile sau tuburile de drenaj sunt găurite din distanţă în distanţă; ele trebuie păstrate în o soluţiune antiseptică (vezi acest cuvânt). DRES- — Caută la Fard. DROJDII, DROJDII DE BERE. — Caută la Bere (Drojdie de) şi Fermentaţiune. DROPICA. -- Caută la Anazarcă, Ascita şr Idropizie. ' DROPICA LA CAP. — Caută la Idrocefal. DROSERA ROTUNDIFOLIA. — Caută la Roua cerului. DDBOIZINA. Să găseşte în Duboisia myo-poroide (Solanee). Lucrează ca şi atropina (vezi acest cuvânt). Contra otrăvirii cu duboizină să recomandă cafea neagră tare. Să dă în doză maximală de 1 miligram. DUCĂ-S IN PIETRI, DUCĂ-SA PE PUSTIU. - Ca- ută la Epilepsie. DUDAIE. — Caută la Cucută. DUH, DUHOARE. — Caută la Alen5. DUHAN. — Caută la Tutun. DULCEAŢĂ. — Nicăiri în lume nu să cheltueşte aşa de mult cu dulceaţa ca la noi. Oriunde te vei duce în vizită te tratează cu dulceaţă şi cafea. O familie bogată cu casă deschisă consumă pe an până la 150 de ocale! De altfel dulceaţa, având mai puţin zahăr, nu este, aşa de rea ca bomboanele. Dacă fierbem pulpa diferitelor fructe cu zahăr timp mai îndelungat, apoi DUMB o lăsăm să să răcească ea să întăreşte, ia o conzis'tenţă seini solidă, şi atunci avem dulceaţa propriu zisă. Dacă să întrebuinţează numai sucul sau zama fructelor, avem ceeace să chimă beltea sau peltea, iar dacă fierbem fructele numai pe jumătate, aşa că ele îşi păstrează forma şi conzis-tenţa, avem chisăliţa sau compotul (vezi acest cuvânt). Dulceaţa îngroşată ca o alifie să numeşte şerbet (de trandafiri, de vişine). Dintre toate aceste feluri de dulceaţă, pelteaua, este cea mai bună pentru stomacurile slabe, pentru convalescenţi. Dulceaţa luată la sfârşitul mâncării, în măsură mică, este bună că uşurează mistuirea, prin urmare nu o putem recomandă decât cu această condiţie, puţină şi mai rar. Să înţelege dela sine că cei ce sufer de diabet (boală de zahăr) şi de obezitate (boală de grăsime) nu trebuie să mânânce de loc dulceaţă nici alte lucruri preparate cu zahăr, cari îngraşe. DUMBĂT. — Caută la Iarbă usturoasă. DDMBÂŢ, dumbeţ, buruiană de spulbu-râturi, jugârel, jugdreţ, spulburâturâ (Teucrium chamaedrys, fam, Labiatelor. — Plantă care creşte prin tufişuri, pe marginea pădurilor; prin locuri pustii şi pietroase (Iulie-August). In medicină să întrebuinţează vârfurile înflorite ca excitant, amar, tonic (vezi aceste cuvinte), sub formă de ceaiu (infuziune), din 10-20 la 1000 ; de praf, 2-8 gr.; de extract, 2-4 grame. — La ţară să dă pentru durere de piept sub formă de ceaiu, câte trei ceşti pe zi; pe dinafară să spală la abcesele de măsea. DURAU.- Schit de călugări la poalele Ceahlăului, lângă satul Hangu, judeţul Neamţ, la înălţime de 800 m. Localitate climaterică alpină şi de vilegiatură, foarte mult vizitată în timpul verii. Clima dulce, lipsită de curenţi; temperatura medie vara 16°. DURERE (lat. dolor). — Toată lumea ştie ce va să zică durerea, căci nu este om să nu fi avut vr’o durere în viaţa lui. Simţirea de durere este produsă prin un lucru din afară care loveşte, înţeapă, taie sau arde o parte a corpului, sau ea să află în un organ adânc care devine dureros din cauza unei boale interne (durere de cap, durere sau crampe de stomac, colici de ficat, colici de intestine, etc.). Din acestea să vede că cauzele durerii sunt multe şi variabile, că durerea variază întru cât priveşte sediul, natura şi intenzitatea ei. Durerea este simţită de creer, de şi nouă ni să pare că o simţim acolo de unde pleacă, la locul DURE lovit, tăiat, ars, etc. Durerea este de mai multe feluri: gravativă (greoaie), care ne dă simţirea de greutate şi arată o infla-maţie (aprindere); lancinantâ (svâcnitoare), care o simţim sub formă de svâcnituri şi arată începutul unei supuraţiuni (facere de puroiu), unui abces; pulsativâ, care ne dă simţirea de bătăi, cum sunt bătăile pulsului, în partea inflamată (aprinsă); surdă, care este caracterizată prin o simţire de greutate neplăcută; terebrantâ (străpungătoare), în care ni să pare că partea dureroasă ar fi străpunsă sau sfredelită prin un corp oarecare, şi alte multe feluri de durere asupra cărora nu vom mai stărui. Medicamentele întrebuinţate contra durerii să numesc: anestezice, calmante şi narcotice (Vezi aceste cuvinte), despre cari nu ne putem ocupâ aci, de oarece indicaţiunile şi modul lor de întrebuinţare, deosebindu-să după natura şi sediul suferinţii, vor fi a-rătate când să va vorbi despre diferitele boale cu durere şi despre organele în cari să află localizată durerea (Yezi Abdomen, Colici, Nevralgii). DURERE DE CAP, cefalalgie. — Rar întâlneşti vr’un om care să să poată lăudâ că nu l’a durut capul nici odată în viaţa lui, căci durerea de cap să iveşte în împrejurări foarte numeroase şi foarte variate. Ea nu este o boală propriu zisă, ci un semn al multor boale şi al multor stări bolnăvicioase. Durerea poate să să simtă în pielea capului, în muşchi, în oase; ea poate să să localizeze pe traiectul unor nervi şi să a-târne de o simplă nevralgie sau - de vr’o turburare circulatoare a creerilor sau me-ningelor. Durerea de cap poate fi difuză, atunci când ocupă tot capul, deşi este mai tare în frunte şi la tâmple (febră, anemie, congestiune cerebrală, etc.), şi în aceste cazuri ori ce mişcare a capului este foarte dureroasă, pe câtă vreme liniştea domoleşte durerea nelăsând decât numai o greutate la cap ; sau, durerea de cap poate fi circumscrisă, adecă să să arate numai în o parte a capului, fie în vârful capului (isterie), fie în diferite puncte dela frunte spre ceafă (meningită, sifilis, leziuni intra-cere-brale, etc.). Când durerea de cap este foarte tare, circumscrisă şi perzistentă, ea să numeşte cefalee. Uneori durerea de cap să a-rată întotdeauna numai la o jumătate a capului, şi atunci avem ceeace să numeşte migrenă (vezi acest cuvânt). Durerea de cap sau cefalalgia este foarte variată: ea este generală (peste tot capul), însoţită de greutate la cap,' de svâcnituri dureroase şi — 254 — DURE — 255 — DURE v 4^ bătăi, în congestiunea cerebrală (îngrămă-^ dire de sânge la cap); ea este foarte vie şi însoţită de contracţiuni musculare, provocând ţipete sfăşiitoare, în meningita acută (aprinderea peliţelor creerului); ea să în-r soţeşţe de un ţipet special, numit ţipet idrencefalic. în meningita tuberculoasă (oftică la creeri); ea, este difuză şi foarte varia-. bilă ca intenzitate şi durată în îmmoierea creerilor; ea este localizată şi mai tare noaptea, în sifilis \ ea este localizată şi provocată prin apăsare în unele puncte determinate în reumatismul de creeri, în erizipel (brâncă), în nevralgiile faciale. Afară de a-cestea, toate febrele să însoţesc de dureri de cap, a căror intenzitate şi durată sunt foarte variabile. In febrele eruptive (pojar, scarlatină, vărsat, etc.) cefalalgia cele mai adeseori să arată înainte de a eşi petele sau bubele pe corp. Durerea, de cap mai poate fl provocată de otrăvirile cu narcotice, de abuzul de tutun, de aburii de cărbune, de luarea cMninii sulfurice, şi ea poate fl adeseori foarte tare şi de lungă durată. In nevroze şi mai cu seamă în isterie, cefalalgia localizată în vârful capului este aproape caracteristică. Durata, intenzitatea şi localizaţiunile cefalalgiei sunt foarte variabile după indivizi. Cei mai supuşi la durere de cap sunt cei ce sufer de- anemie, de artritism şi de boale nervoase. Cei ce au turburări digestive (dispepsie, indigestiune, constipaţie, etc.) de asemenea pot avea durere de cap, care de altmintrelea nu lasă să treacă nici cel mai mic guturaiu sau tusă, fără să nu chinuiască şi ea pe cel bolnav. Ne oprim aci cu înşirarea boalelor în cari pătimaşul are şi durere de cap, căci n’am mai isprăvi niciodată. Din toate acestea însă să poate constată că cefalalgia nu are mare importanţă în cunoaşterea sau în diagnosticul boalelor; pe lângă durerea de cap trebuie să mai ţinem seamă şi de alte semne pentru ca să putem cunoaşte boala de care sufere cineva. Durerea de cap singură, ori cât de tare ar fi, nu este gravă prin sine însăşi, ci totul atârnă de împrejurările în cari să iveşte ea. — Tratament. Din capul locului trebuie să spunem că o durere de cap nu să poate vindecâ, nici uşura, decât tratând starea generaM sau boalele cari o produc, prin urmare întotdeauna trebuie căutată mai întâiu cauza şi apoi să să insti-tue un tratament apropiat. Să presupunem că cefalalgia vine la o persoană sănătoasă în urma unei răceli sau a unei insolaţiuni (soare sec), sau că ea este produsă de nişte mirosuri tari, sau de o cetire prea în- delungată a unor lucrări greu de pătruns cu mintea sau prea interesante ţinând min-| tea foarte încordată, etc., în toate aceste cazuri vom recomanda bolnavului odihnă completă, atât fizică cât şi morală, într’o odaie întunecată şi curată, lăsându-1 să doarmă puţin, apoi îi vom dâ un ceaiu cald şi aromatic (de muşăţel, de teiu, foi de portocale, etc.), îi vom pune la cap cârpe înmuiate în apă rece sau în apă de Colonia, în alcool camforat, etc., îi vom pune muştare la pulpe sau îl vom pune să facă baie la picioare foarte caldă şi cu muştar, iar ca medicamente ii vom dâ: antipirină, exalgină, fenacetină, piramidon, antifebrină, chinină, aspirină, etc. Acest tratament este foarte bun când durerea de cap este simplăf când ea este singură fără alte semne, precum şi în cazurile de migrenă şi de nevralgie (vezi aceste cuvinte). Dacă durerea de cap este legată de o constipaţiune (încuie-tură) obicinuită, la persoanele sedentare, atunci trebuie să restabilim funcţiunile intestinului (vezi Constipaţiune). Când cefalalgia însoţeşte o indigestiune, când omului îi s’a aplecat de ceva atunci vom deşertâ mai întâiu stomacul prin un. vomitiv sau un purgativ. In cazurile de meningită, de congestiune şi apoplexie cerebrală vom lăsâ sânge din vine (venesecţie) sau vom pune lipitori după urechi şi pungă cu ghiaţă în permanenţă pe cap.Dar în cazurile de guturaiu, de tusă sau de -congestiune de plămâni ne vom feri de ghiaţă şi de lucrurile reci, căci în aceste cazuri orice răceală poate dâ naştere la complicaţiuni grave. In febra tifoidă, în febrele eruptive (pojar, scarlatină. etc.), durerea de cap nu încetează decât odată cu febra şi prin urmare nu vom dâ nimic în contra ei. DURERE DE FICAT. — Caută la Epatică. DURERE DE GÂT. — Caută la Amigdale, a- MIGDALITE Şi la ANGINĂ. DURERE DE NERVI. —Caută la Nevralgie. DURERE DE OCHI. — Caută la Ochiu. DURERE DE PÂNTECE. — Caută la Colici. DURERE DE PIEPT. — Caută la Junghiu, Pleurodinie, Pleurezie, Pneumonie şi Tuberculoză. DURERE DE RINICHI. — Această durere să confundă de multe ori cu durerea de şale sau lumbago (vezi acest- cuvânt). Regiunea rinichilor să află în partea de jos a regiunii dorsale şi ea poate fl dureroasă în mai multe împrejurări. De multeori aşa zisa I durere de rinichi nu este decât un simp- I tom al unor boale: gravelă şi colică nefre- DtJRl — 256 — DUŞI tică, nefrita, nevralgie sciatică, vărsat, o boală de măduva spinării, etc., sau ea e-xistă singură, de sine stătătoare, şi atunci ea este numai o durere reumatică de muşchi (vezi Lumbago), care de multe ori poate dură mult timp, devenind cronică sub in-fluinţa frigului, a umezelii, etc. Intru cât priveşte tratamentul, când durerea de rinichi este numai un semn al altei boale să va tratâ acea boală, iar când este numai o durere externă reumatică să să trateze întocmai după cum să arată în articolul Lumbago. DURERE DE ŞALE. — Caută la Lumbago. DURERE DE ŞIRA SPINĂRII. — Caută la Ra- CHIALGIE. DURERE DE STOMAC. — Caută la Stomac, DURERE DE URECHI. — Caută la Ureche.-DURERI ERATICE. — Caută la Era.tic. DURERII (Contra). — Caută la Calmante. DUŞ. — Prin acest cuvânt să înţelege o coloană de apă sau de aburi care isbeşte cu o putere variabilă o parte a corpului cu scopul de a schimbă impresiunile periferice, de a înteţi forţele sau a determina unele reacţiuni locale (vezi Idroterapie). Duşii sunt de 2 feluri : generali şi locali. Intre duşii generali avem : 1. Duşi informă de ploaie în cari apa cade din o stropitoare cu găurele multe şi mici de un milimetru diametru ; stropitoarea aceasta este cam la o înălţime de 3 metri deasupra podelii pe care stă bolnavul. Apa cade cu putere asupra bolnavului al cărui cap trebuie sa fie protegiat cu o scufă de cauciuc. Aceşti duşi stimulează organizmul, dar produc câte odată accese violente de sufocaţiune, pentru care trebuie făcuţi cu băgare de seamă. înainte de duşi este bine să facă omul un exerciţiu moderat şi să facă baie caldă de picioare. După duşi o-mul trebuie fricţionat sau să îi să facă masaj, apoi să să îmbrace şi să meargă la plimbare, Durata totală a unui duşi în ploaie, făcut cu apă rece, nu trebuie la început să treacă de 12 secunde. Dacă apa rece este cu greu suportată să poate face duşi cu apă caldă de 15-20° ; 2. Duşi în coloană, să fac îndreptând spre suprafaţa corpului, afară de cap şi piept, o coloană de apă din un tub cu un diametru de 2 centimetri; 3. Duşi în formă de lame concentrice să fac cu o stropitoare ale cărei găurele sunt înlocuite prin două despică-turi circulare concentrice, cu deschizătură de 1 milimetru fiecare; înlocuieşte cu succes duşul sub formă de ploaie; 4. Duşi în formă de cerc sau de praf să fac cu un aparat compus din 9-10 cercuri de metal suprapuse în mod orizontal pe o coloană verticală, depărtate între ele de 12-15 centimetri şi având fiecare o mulţime de găurele de câte un mir’metru diametru; fiecare cerc poate func^ionâ separat. Aparatul este în general completat cu un duş în formă de ploaie. Acest fel de duş este foarte excitant şi nu trebuie făcut decât după porunca doctorului; 5. Duş mobil, care este forma cea mai întrebuinţată; să instalează foarte uşor adaptând un tub de cauciuc de lungimea voită la conducta de apă; acest tub are la extremitate un robinet la care să poate fixa un aparat pentru stropire sub formă de ploaie, de evantaiu, etc. Temperatura apei în acest duş poate fi caldă sau rece în mod alternativ. Operatorul ţinând în mână tubul de cauciuc al aparatului plimbă aruncătura apei pe diferite părţi ale corpului, putând face astfel un duş general sau local. Bolnavul trebuie se steie cam la 2 metri de operatnr. — Duşi locali sunt acei ce să îndreaptă spre diferite regiuni ale corpului. Astfel sunt duşii cari să aplică în reviunea ficatului, a splinei, în reg. anală şi chiar a-supra mitrii, după ce s’a aplicat mai întâiu un specul (duş epatic, splenic, anal, uterin, etc.). Duş ascendent în care apa vine de jos în sus, este un fel de clismă forţată făcută cu un tub în raport cu o coloană de apă. Să mai fac duşi la ochi, oculari, şi la urechi, auriculari, în nas, nazali. Intru cât priveşte temperatura apei întrebu-buinţate, duşii să împart în : duşi teynpe-raţi, cu apă călduţă; duşi reci, cari să întrebuinţează mai mult; duşi scoţiani cari constau în un duş cu apă caldă urmat îndată de un duş cu apă rece, cel dintâiu prelungit şi ajungând gradat până la cea mai înaltă temperatură suportabilă, iar cel d’aldoilea mai scurt şi urmându-i fără întrerupere ; duş alternativ, aplicaţiune de mai multe ori repetată de un duş cald şi de un duş rece, amândoi de durată scurtă şi egală. Pentru duş reci apa va avea 10-13°, nici odată mai puţin de 8°, dacă nu vrem ca duşii să fie dureroşi şi reacţi-unea dificilă. Puterea cu care apa isbeşte corpul atârnă de înălţimea la care este pus rezervorul deasupra podelei; nu trebuie să dăm o putere prea mare pentru ca să nu producem asupra pielei lovituri prea simţite, dureroase; ea trebuie să fie potrivită după starea de impresiune a bolnavului şi după efectele pe cari vroim să ÎHJŞi ' - 257 ie obţinem. Durata trebuie să fie foarte scurtă mai ales la început ; un sfert de minut, o jumătate de minut, pentru ca să nu determine sufocaţiune şi nu trebuie, să prelungim durata dacă respiraţia să face greu. Nici odată nu să va începe facerea duşilor iarna, mai cu seamă când sănătatea este cam slaba sau când omul este supus la bronchită (tusă). Cel mai bun timp pentru a începe duşii este primăvara, când căldura este moderată, continuând vara şi toamna; în acest caz să poate face duşi şi in timpul iernii. Cel mai bun loc pentru a face duşi este un stabiliment special bine instalat şi prevăzut cu toate,; apoi drumul dela baie acasă, care trebuie făcut pe jos, înlesneşte reacţiunea. Astăzi să construiesc aparate aşa de bune şi de uşor de Fig. 91. — Aparate de idroterapie pentru casele particulare. Duşi sub formă de ploaie: A. Burete american ; — B. Găleată âe pânza cu valvă. manipulat încât fiecare îşi poate instalâ duşi acasă, numai să aibă apă la temperatură potrivită şi destulă; iar după duşi să aibă cine să-i făcă fricţiuni uscate sau în lipsă să să plimbe cu paşi repezi. In general, duşii trebuie făcuţi pe nemâncate. Efectul duşului este mai bun când omului EAUX îi este cald sau e chiar puţin înnăduşit; astfel un duş rece de o durată de un minut şi căzând dela o înălţime de 4 metri este foarte bine tolerat şi produce efect bun, când el. este făcut îndată după un exerciţiu gimnastic, cu condiţie numai ca acesta să nu grăbească bătăile inimii, nici mişcările respiratoare. Duşii, mai ales cei reci* au un mare fo- los igienic ei Fig. 92. Aparat cu presiune. măresc activitatea tuturor funcţiunilor, a tuturor organelor, a-tât ale digestiu-nii, cât şi ale sistemului nervos şi ale muşchilor, pe cari îi fac mai mlădioşi şi mai puternici; ei întăresc organismul şi îl a-jută să suporte Duşi în ploaie, căldurile mari din n timpul verii. Astfel să pot face duşi zilnic în condiţiile următoare: nu vor face duşi copiii până la 15 ani, nici bătrânii, nici cei cu temperament sangvin pronunţat, cu temperament nervos supra-excitat, nici cei ce au tusă obositoare; vor face însă duşi acei ce au o constituţie slabă, debilă, fără boală organică determinată, cărora le convine mai ales duşii în formă de ploaie sau de suliţă (lance). Duşii sunt foarte buni în anemie şi cloroză, la cei tineri limfatici; să recomandă mult în alienaţiune mentală (nebunie), mai ales când să fac cu socoteală şi moderat, ei calmează furia maniacilor; sunt buni în multe boale nervoase (isterie, nevroze, atacuri de nervi) ; în nevralgii, reumatism cronic, m înţepenituri de incheieturi; de asemenea şi în unele umflături de ficat, de splină. Nu sunt buni duşii în boalele acute, boale de plămâni şi de inima (vezi Idroterapie). (Franţa). — Ape sulfuroase sodice (12-32°); înălţime 750 metri, climat dulce, sezon 1 Iunie-30 Septembrie. Modul de întrebuinţare: mai ales pentru băut, apoi gargarisme, duşi nazo-faringiani. Să recomandă în boalele cronice de faringe (înghiţitoare); de laringe (răsuflătoare), bron- chii, în astmă cu bronchită cronică; în oftică la început, mai ales la limfatici, scrofuloşi, erpetici. EBRIETATE (lat. ebrietas, beţie). — Este o stare de beţie uşoară, care seamănă cu ameţeala, şi clătinarea picioarelor, produse de congestiunea cerebrală (îngrămădirea 17 ’ ECBA — 258 — ECZŞ sângelui la cap) sau de boalele de stomac. Pentru tratament caută la Alcoolism. ECBALLIDM ELATERIUM- — Caută la Plesni- - TOARE. - ECHIMOZĂ (pela grec. ek, afară, şi chymâs, suc), vânătaie. — Caută la Contuziune. , ECHINOCOC. — Caută la, Tenia. ECHITÂŢIUNE, călărie. — Din punct de vedere igienic călâria este un bun exerciţiu, căci ea prin mişcările şi sdruncinăturile ce le produce în corpul câlăreţulni înlezneşte dezvoltarea muşchilor, măreşte pofta de , mâncare, înteţeşte mistuirea şi respiraţiu-. nea. Pentru ca călăria să fie cu adevărat bună, trebuie făcută în aer liber, iar nu în manej, unde atmosfera să stri«ă cu înlesnire. Călăria ea ori şi ce lucru îşi arc şi partea rea; aşa, ea produce rosături şi sdreliri la şezut, mai ales când şeaua nu este bună sau calul are mers râu; înlesneşte ivirea trânjilor (emoroide); la femei poate produce boale de mitră şi lăpădături, strâmbarea piciorului drept, etc. EGLÂMPSIE (dela grec. eklampsis, ivire repede, fără veste). — Această boală să a-râtă prin convulziuni (spazme) şi contracturi (sgârcituri) cu pierderea cunoştinţii. Despre eclampsia copiilor am vorbit la convulziuni (vezi acest cuvânt). Aci ne vom ocupă de eclampsia femeilor, care este o boală foarte gravă, dar din fericire foarte rară. Ea să poate ivi în timpul sarcinii, în cursul naşterii sau după naştere, şi să a-rată prin unul sau mai multe accese con-vulzive (vezi Convulziuni), urmate de încetarea vremelnică a mişcării şi a inteligenţei. Semnele premergătoare ale atacului de eclampsie-sunt: o durere foarte mare şi foarte perzistentă, ţinând uneori mai multe zile; durere care să simte deasupra ochilor şi poate fi câte odată însoţita de greaţă, de vărsături, de ameţeli, de vâjii-turi de urechi, de surzenie, de întunecimea vederii. Cauzele sunt: albuminuria (vezi acest cuvânt), emoţiunile morale, temperatura prea mare a camerei în care să găseşte femeia care naşte. — Tratament. Pentru ca să preîntâmpinăm boala să recomandă : regimul lactat (vezi acest cuvânt); pentru aceasta este neaparată trebuinţă de a examinâ în totdeauna urina (udul) unei , femei însărcinate, cel puţin în timpul din urmă al sarcinii, mai ales când ea să plânge că îi să umflă ochii (pleoapele) şi picioarele. Când să ivesc pe la sfârşitul sarcinii vărsături, dureri de cap mari şi un fel de tiâmpeală, tot atâtea semne cari trebuie să ne facă ca să ne gândim la un acces de eclampsie, este bine de a pune femeia în pat, cu capul mai jos de cât picioarele, poziţiune care de multe ori este de ajuns ca să previe atacul. Când eclampsia a is-bucnit să recomandă o clizmă purgativă urmată de o clizmă cu cloral idrat (4 grame); băi călduţe prelungite de o jumătate de oră, iar pentru ca bolnava să nu-şi muşte limba îi să va pune o batistă îndoită de mai multe ori între dinţi împingând limba înapoi. Dacă accesul să prelungeşte să va face o injecţie cu morfină. Intre accese: regim lactat absolut, băi calde prelungite, purgative saline sau dras- -tice, sudorifice şi diuretice; inhalaţiuni de oxigen, cloral asociat cu bromur de potasiu. In caz de comă: luarea de sânge din vine (venesecţie) de 800-500 grame, uneori urmată de injecţiune intravenoasă de ser artificial, sau mai bine injecţiuni subcu-tanate cu acest ser. Când facerea întârzie trebuia grăbită, lărgind colul dacă este de trebuinţă, aplicând forcepsul sau . făcând craniotomia, după cum să prezintă cazul. Dacă mama a murit şi copilul încă trăeşte, acesta să va estrage sau cu forcepsul sau făcând operaţia cezariană post mortem. EGTIMĂ (dela grec. ekthyma, erupţiune, is-bucnire). — O boală de piele cu mersul repede care să arată sub formă de pete mici roşii, în număr mic, cari să transformă repede în nişte beşicuţe pline după patru zile cu puroiu. Aceste beşicuţe (pus-tule) au o mărime dela acea a unei gămălii de ac până la acea a unui bob şi după câteva zile să rup formând câte o coaje închisă sau gălbuie, în urma cărora rămân semne (cicatrice indelebile) ca după vaccinat. Ectema la început să însoţeşte de mâncărime şi uneori de o mică febră (fierbinţeală). Această boală este microbi-ană şi să întinde prin contagiune, mai* ales la persoanele slabe (copii, bătrâni); să . iveşte de obiceiu la mâni, picioare, fese. —-Tratament: spălături antiseptice (cu acid fenic sau sublimat coroziv), mai ales după ce au căzut cojile, după care să presară praf de iodoform, de aristol, etc. ; pe dină-untru să recomandă tonice. ECTROPION (dela grec. ek, în afară, şi tre-pein, a întoarce). —: întoarcerea în afară a pleoapelor din pricina unei cicatrice vi-ţioase, a conjunctivitei cronice, sau în urma unei contracţiuni ori paralizii a muşchiului orbicular. Această boală nu să vindecă de cât prin operaţiune. . ECZEMĂ (dela grec. ekzema, fierbere), bube ECZE - — 259 — ECZE dulci, sgaibe dulci. — Este uua din ţoalele cele mai răspândite ale. pielei, care are mai* multe forme şi să vindecă de multe ari foarte greu:’ La unele. persoane eczema să arată numai grin o roşeaţă cu umflarea pielei (eczema erltematoasă), sau prin nişte beşicuţe tari, mari cât gămălia de ac, palide sau roşii, cari pier după 2-3 zile (eczema papuloasă). Dacă căderea solzilor e-pidermului, care să face îii urma acestor două forme să prelungeşte prea mult să zice că eczema este scuamoasă. Aceste sunt formele cele mai uşoare (benigne) ale eczemei; dar. cele mai adeseori beşicutele sunt foarte dese, apropiate unele de altele şi conţin un fel de apă gălbuie, lipicioasă, care înăspreşte rufăria (eczema veziculoăsă). Aceste beşicuţe să pot turti şi să între în piele (să să resoarbă) sau să să spargă şi apa din ele să curgă (eczema umedă). A-.ceastă apă în atingere cu aerul să usucă ■ formând coji (cruste) galbene (eczema crus-toasă). In unele cazuri grave apa secretată după formarea cojilor să transformă în puroiu verzui, rupe cojile şi iasă afară având o înfăţişare scârboasă (eczema impetiginoasă). Oricare ar fi forma sau varietatea, eczema în totdeauna este însoţită de mâncărime grozavă, foarte supărătoare pentru bdlnavi, cari să scarpină, rup cojile şi îşi măresc astfel boala şi suferinţa. Aceste forme de eczemă pot să să ivească în acelaşi timp la aceiaşi persoană, prezentând diferite modificări, după locul pe care îl ocupă. Eczema să poate dezvolta în câteva săptămâni, ş&u să poate prelungi timp de mai multe luni şi chiar ani, dispărând uneori pentru a să ivi din nou mai târziu, sub aceeaşi formă sau sub alta. Această boală să arată de obiceiu la obrazi (în momentul dentiţiu-'nii), pe frunte, bărbie, urechi, în cap, la îndoiturile încheieturilor, mai rar pe celelalte părţi ale corpului. Eczema să poate complica mai cu seamă la sugaci şi la copiii mici de impetigo (eczema impetiginoasă).— Cauzele sunt'multe: dentiţiunea (eşirea dinţilor), apropierea pubertăţii, limfatismul, scrofuleie, depărtările dela^regim, mistuirea rea, constipaţia, anemia, artritismul, diabetul, etc., toate aceste sunt cauze cari pre-dispun la ivirea acestei boale; eczema este adeseori ereditară; eczema impetiginoasă pare a fi contagioasă; întrebuinţarea fără socoteală şi prea mult timp a unor substanţe iritante, cum sunt terebentina şi ar-nica, sau muştarele. — Tratament Pentru a preveni ivirea boalei să recomandă să nu să facă ab nânce cărnuri afumate şi sărate, carne de porc, să nu să bea cafea, băuturi alcoolice; să nu steie omul deştept până târziu în noapte. Tratamentul general boalei variază după temperamentul bolnavului; la limfatici şi scrofuloşi să va dâ untură de peşte; la anemici fier sau arsenic (licoarea Iui Fowler) în doze variabile după etate; la cei cu mistuire grea li să va bicarbonat de sodă, pepsină, purgative, preparate amare, etc. Tratamentul local comun consta în a să feri de tot ceeace. poate mări inflamaţia şi mâncărimea, de orice apăsare sau frecare de haină; căldura şi sudoarea face rău. Laînceput, în1 formele: erltematoasă, papuloasâ şi veziculoăsă, să va presăra pudră de : amidon, 100 gr., talc 20 gr., oxid de zinc lO^gr. îndoiturile (încreţiturile) pielei să-vor depărtâr între ele prin cârpe sau vată pline cu această pudră, cari să vor reînoi de 2 ori pe zi. In cazurile de eczemă umedă: cataplazme de feculă (de cartofi) sau pânză subţire de cauciuc vulcani-nizat. Dacă eczema zămueşte mult să va aplica o cârpă găurită unsă cu liniment oleo-calcar (unt de lemn cu apă de var), acoperită cu tafta gumată. La cap să vor face pulverizaţii cu apă boricată călduţă timp de 10 minute, iar ca să cadă cojile să vor unge cu vaselină boricată. Când nu mai e roşeaţă să va unger xu: amidon curat 10 gr., glicerină 40 gr., sau cu " vaselină boricată. In eczema scuamoasă vom pune oleiu cadin 5 gr. cu oleiu de migdale dulci 10 gr. ; mai târziu vaselină boricată tot la 2 zile. Dacă mâncări-m.a este joarte mare să va unge mai întâiu cu: acid salicilic 1 gr., spirt de vin 150 gr., tinctur de lavandă (levenţică) şi apă de Colonia câte 25 gr. din fiecare, glicerină 2 grame; apoi să va presăra pudra cu a-midon (scrobeală) mai sus arătată. Tot în aceste cazuri: de mâncărime mare să mai recomandă să să ude părţile atinse cu: acid picric 5 gr., apă 1000 gr.; mâncărimea dispare repede şi să formează un fel de coaje sub care vindecarea (cicatrizarea) să face in câteva zile. Iată cum să întrebuinţează soluţia cu acid picric: să unge tot la 2 zile partea bolnavă şi să acopere cu cârpe înmuiate în această soluţie şi stoarse bine, apoi pe deasupra să pune vată şi să leagă. In contra mâncărimii să mai recomandă şi cârpe înmuiate în apă oxigenată; foarte bună mai ales când eczema este în jurul sau în aproprierea şezutului. — La ţară să crede că eczema vine din spurc sau spurcăciune EDEM - 260 - EDEM arsă în foc şi amestecată după ce s’a făcut praf cu groştior; sau să iea fasole, bucăţi de postav şi piatră vânătă, să ard în foc, să pisează Ia un loc, să amestecă cu smântână şi să ung bubele, până ce cad; sau cu unt de vită proaspăt topit la foc cu tămâie in o lingură de tinichea până să topeşte tămâia; să mai întrebuinţează balegă de viţel, drojdii de cafea, coceni de varză, mere pădureţe, ştevie, toporaşi. EDEM (grec. oidema, dela oidein, a îngroşâ, a să îngroşâ), buhâială, buhav. — Prin cuvântul edem, să înţelege un fel de umflătură, mai mult sau mai puţin moale, care nu este dureroasă, fără să să înroşească pielea, şi care este produsă prin o infiltra-ţiune de serozitate (de un lichid ca apa) îd ţăsutul celular de sub piele, sau în ţă-sutul celular din adâncime, mărginită la o parte a corpului, sau în ţăsutul organelor interne (plămâni, etc.). Când edemul este întins peste tot corpul (generalizat), el să numeşte: anazarcă (vezi acest cuvânt). Când edemul să află numai la pleoape, el ne a-rată că avem a face cu o boală de rinichi (Morbul lui Bright); iar când să află la picioare trebuie să ne gândim la o boală de inimă, sau la varice; fiind vorba de un ofticos sau de un canceros edemul la picioare ne prevesteşte că sfârşitul omului nu este departe. Cei ce iau mult timp arsenic să umflă la faţă . (edem la pleoape). Dintre edemurile organelor interne cel mai periculos este edemul glotei despre care vom vorbi mai jos. — Serozitatea sau apa edemului este limpede, puţin citrină (în coloarea lămâiei), cu reacţiune alcalină; ea cuprinde puţină albumină şi sare, n’are fi-brină; ea să infiltrează în ochiurile ţăsu-tului celular pe care îl transformă într’un fel de masă groasă, translucidă, tremurătoare ca piftia; dacă facem o înţepătură sau o tăietură in dreptul părţilor edema-ţiate, apa curge afară; pielea care acopere aceste părţi este palidă, alb-gălbuie, întinsă, lucitoare şi prezintă câte odată, atunci când a fost prea întinsă, nişte vergeturi (dungi albui), alteori ea poate să fie atinsă de eritem sau chiar de erizipel (brâncă); vinele limfatice ale pielei din acea parte sunt întotdeauna lărgite; dacă apăsăm cu degetul pe pielea regiunii edemaţiate rămâne in acel loc o gropiţă care ţine câtva timp. Apa edemului este apa sângelui care iasă din vase în urma unor turburări ale circulaţiunii sângelui sau ale circulaţiunii limfatice, sau în urma alteraţiunilor discrazice ale sângelui, aşa că edemul poate fi pro- dus de o mulţime de boale, unele mai grave decât altele, din care cauză şi tratammtul lui variază după cauză; edemul să micşorează dacă dăm părţii umflate o poziţiune ridicată sau dacă facem pe acea parte o compresiune metodică. In cazurile când pielea este prea întinsă să pot face înţepături cu acul sau cu un vârf de bisturiu pentru ca să curgă apa, dar nu trebuie să abuzăm căci să poate ivi o gangrenă sau un erizipel pe acel loc. Dintre medicamente să dau cu succes diureticile (cari fac ud mult) şi purgativele (curăţeniile); uneori să recomandă medicamentele tonice şi reconstitu-ante. — Edemul glotei constă în infiltra-ţiunea cu serozitate sau cu puroiu a mucoasei (căptuşelii) glotei şi a îndoiturilor cari merg dela sgârciurile aritenoide la epiglotă şi dela epiglotă la limbă (vezi Laringe). Semnele sau simptomele acestei boale apar foarte repede şi cu mare furie în unele cazuri, alteori apar mai domol. Ele constau în. o simţire de un corp străin care sugrumă (strânge de gât); greutate crescândă în respiraţie, care să agravează în unele minute prin accese de sufocaţiune (înăbuşeală) cari ţin 10 până la 15 minute şi în cari bolnavul cu faţa vânătă, cu gura deschisă, cu nările lărgite, cu ochii lăcrămânzi şi bulbucaţi, cu pielea plină de sudori reci, caută toate mijloacele ca să-i intre aer în piept. Inspiraţiunea (tragerea aerului) este cu mult mai grea decât expiraţiunea (darea lui afară). Aceste accese sunt provocate prin un spazm (vezi acest cuvânt) al glotei. Vocea şi tusa sunt acoperite, răguşite; înghiţirea anevoioasă. Cauzele sunt: răceala, arsurile prin lichide fierbinţi, boalele de rinichi (nefrită cronică sau morbul lui Bright, nefrită scarlatinoasă, nefrită de la otrăvirile cu plumb), eripizelul (brânca) faringelui (înghiţitoarei), oftica, cancerul şi sifilisul gâtului (laringelui). Tratament: să va dâ un purgativ drastic, să vor pune pe gât revulzive (muştare, vezicători, puncte de foc), băi de muştar la picioare; să va lăsâ sânge local (lipitori, ventuze tăiate); să vor face scarificaţiuni pe mucoasa ode-maţiată cu ajutorul oglinzii, apoi să vor face pulverizaţiuni calmante sau astringente cu: apă de laur-ceras, 20 gr.; acid boric, 2 gr.; apă distilată, 100 gr.; sau cu: alun, 5 gr.; tanin, 5 gr.; extract de ratania, 10 gr.; apă, 500 grame.; să va dâ pe dinăuntru în acelaşi timp: alcoolatură de rădăcini de aconit, 2 gr.; sirop de muguri de brad, 100 gr.; sirop diacod, 100 gr.; la fiecare ceas câte o lingură; sau vom dâ bolnavului s& EDEM — 261 — ELEC respire aburi de apă încărcată cu cloroform (40 picături la 500 grame apă de 65°, adăugând la fiecare 5 minute tot atâtea picături până la sfârşitul accesului). In caz de nereuşită vom face tubajul sau tracheotomia. EDEM ALB DUREROS sau phlegmatia alba dolens. — Această boală constă în o umflătură dureroasă a unui membru, de obiceiu a unui membru inferior, în care pielea rămâne tot albă. Cauza ei este un chiag de sânge (trombus) care să formează în o vână oarecare, care chiag împiedecă circulaţiu-nea sângelui şi dă naştere la umflătura a-cestei părţi a corpului. Acel chiag să poate întinde încetul cu încetul până să ajungă în vena■ cavă, sau el să poate îmbucătăţi dând naştere la embolii urmate de moarte repede. Dar sub influinţa unui tratament apropiat boala să vindecă cele mai adese ori. Această boală să observă foarte des la femeile ce au născut, la lehuze; ea să mai poate arătă şi la cei ce sufer de oftică, de cancer, de febră tifoidă, de supuraţiuni a-bondente, etc. — Tratament. Membrul bolnav să va ţine în poziţiune orizontală sau puţin ridicată; să va înveli în vată după ce s’a uns uşor cu un pămătuf cu o alifie calmantă, cum ar fi: ichtiol, 20 gr.; extract de cucută, 1 gr.; vaselină, 60 gr.; fără să să frece, fără să să facă masaj ; bolnavul nu va face nici o sforţare şi nu să va mişcă aproape de loc. In contra febrei să va dâ chinină cu fenacetină, câte 80 centigrame din fiecare, de trei ori pe zi. Regim de lapte, supă, apă cu vin. Bolnavul nu să va sculă din pat şi nu va umblâ decât numai după o lună dela trecerea boalei. Când umflătura (edemul) perzistă şi după aceea, bolnavul va purtă ciorap elastic. EEELIDE (grec. ephelis, dela epi, din cauza, şi helios, soare), chestrui, pestrui, pistrui. — Sunt nişte pete galbine, brune, netede şi la nivel cu pielea din jur, rotunde sau neregulate, mari cât un bob de meiu, dar împreunându-să mai multe la un loc pot formă pete cât un ban de 50 de bani, uneori şi mai mari. Ele să ivesc în părţile expuse la soare, faţă, gât, mâni, şi nu produc mâncărime; în timpul iernii pier şi la primăvară reapar, produse fiind de soare şi de vânt; mai expuse sunt persoanele limfatice, să ivesc uneori şi la femeile însărcinate. Tratament. Pentru a preveni ivirea acestor pete trebuie omul să să păzească de soare de cum începe primăvara, purtând pălării cu marginile late, damele văluri de un ţăsut mai gros şi strâns, lăsate liber în jurul feţei ca să nu producă congestie (în- grămădire de sânge) la faţă; mănuşi. Nu să va dâ arsenic, nici nitrat de argint; nu să vor atinge petele cu tinctură de iod, nu să vor pune vezicători, nici puncte de foc. Să va trată anemia, cloroză, dispepsia, scro-fulele, boalele de mitră. Local, să vor fric-ţiona petele cu o soluţiune de sublimat coroziv (1 la 500): sublimat, 1 gr.; alcoolat de lavandă (levănţică) 150 gr.; apă, 850 grame. Să mai pot face spălături cu soluţiune de cloridrat de amoniac sau cu ceaiu de păpădie; pentru noapte să să ungă petele cu alifia următoare: acid salicilic, 30 centigrame; oxid de zinc, 3 gr.; praf de licopod (pedicuţă), 3 gr.; vaselină, lanolină, din fieeare câte 10 gr.; esenţă de viorele 5 picături. Dacă cu acestea nu trec să va recurge la apă oxigenată şi la acid fenic (1 la 10 sau 1 la 5). — La ţară pentru pestrui să taie un porumbel în minutul când popa iasă cu învierea şi să spală cu sânge pe obraz; sau să taie în bucăţele o mână de hrean, să pune în o sticlă şi să toarnă un sfert de chilogram de oţet bun. lăsân-du-să să stea 5-6 zile, apoi în oţetul acesta să îmmoaie cârpe de in cu cari să spală petele în fiecare seară. EFORT. — Caută la Sforţare. EGUURI. — Caută la Canale. ELATERIHÂ. - Caută la Plesnitoare. ELEBOR ALB. — Caută la Ştirigoaie. ELECTRICITATE (dela grec. Mectron, chihli-bar, succin). — Este un agent fizic a cărui natură nu ne este cunoscută, care să manifestă prin a atrage sau a respinge corpuri uşoare, şi care are însuşirea de a excită sistemul nervos. Descoperirea electricităţii s’a făcut prin veacul YII înainte de Christos de cătră învăţatul Thales, care a observat că frecând o bucată de chihli-bar ea capătă însuşirea de a atrage diferite corpuri uşoare, cum sunt: un fir de păr, o bobiţă de măduvă de soc, bucăţele de hârtie, etc. Aceeaşi însuşire o capătă şi ceara, răşina, sticla, etc., dacă să freacă cu o piele de pisică sau cu o bucată de postav. Atâta este tot ce s’a ştiut despre electricitate până pe la sfârşitul veacului XVIII când Franklin i-a dat un mare imbold. In veacul din urmă însă electricitatea a făcut progrese uimitoare ; a fost aplicată la argintarea, aurirea şi nichelarea diferitelor obiecte (galvanoplastie), la telegraf, la telefon, la desvoltarea forţei motrice, lapro-dueţiunea luminii, etc. In medicină şi chirurgie, ea să întrebuinţează pentru a recunoaşte şi a trată diferite boale. — Intru ELEC — 262 — ELEC cât priveşte natura intimă a fluidului electric suntem departe de a o cunoaşte. Sa admite însă că sunt două fluide electrice: un fluid pozitiv, desvoltat prin frecarea clei cu o bucată de postav şi un fluid negativ produs prin frecarea răşinii. Fiecare corp conţine amândouă electricităţile în mod nataral, însă în stare latentă, în cantităţi egale, cumpănindu-să una cu alta. Când să întâmplă că una din aceste electricităţi devine preponderantă într’un corp care vine în atingere cu un isvor de electricitate, el capătă o stare electrică, să e-lectrizează pozitiv sau negativ, după cum este fluidul dat de acel izvor, pozitiv sau negativ. Trecerea curentului electric în un corp să arată prin fenomene de căldură, de lumină, de descompuneri sau recompuneri chimice, cari pun în evidenţă existenţa sa. Natura şiin-tenzitate^ electricităţii cu care este încărcat un corp să pot recunoaşte prin ajutorul unui instrument numit electroscop, care să compane din un vas de sticlă în formă de clopot, astupat la gură cu un dop făcut din un amestec de pucioasă şi parafină, prin care trece o varg'ă de metal, al cărui capăt de sus este în formă de măciucă, iar capătul de jos este prevăzut cu două foiţe de aur. Acum, când voim să încercăm electricitatea unui corp, dăm mai întâiu vergii metalice o electricitate cunoscută, apoi apropiem de partea umflată a ei corpul pe care voim să-l încercăm ; dacă el este încărcat cu electricitate de a-celaşi fel, foiţele de aur să depărtează între ele, pe câtă vreme ele să apropie dacă corpul are electricitate contrarie, şi aceasta să face după principiul că : corpurile încărcate cu aceeaşi electricitate să resping, iar cele încărcate cu electricitate de nume contrar să atrag. Corpul omenesc în stare naturală conţine amândouă fluidele cari echilibrându-să produc un fluid neutru despre care nu ne dăm seamă ; dacă voim să alungăm pe unul din ele, sau dacă vo;m să întărim pe celalt punând omul în comunicaţie cu un izvor electric, electricitatea să manifestă prin neşte sguduituri mai mult sau mai puţin tari, după intenzitatea ei, sau prin o căldură care poate închiegâ sângele în vine, poate arde şi nimici o tumoră, etc. — Electricitatea să împarte din punctul de vedere al provenienţii în 3 feluri: electricitate statică, fiindcă ea stă pe loc, la suprafaţa corpurilor, fără ca să le percurgă sub formă de curenţi ; iar pentru ca sa o simţim trebuie să atingem suprafaţa încărcată cu electricitate; ea să pro- duce mai cu seamă prin frecare şi are ca tip maşina electrică / — electricitatea dinamică, numită şi galvanică sau voltaică, care are o putere mare de acţiune asupra corpurilor pe cari le străbate sub formă de Fig. 93. — Aparat voltafaradîc. curenţi continui şi este produsă de obiceiu prin pilă: — electricitatea de inducţiune, a cărei Însuşire de căpetenie este de a dâ curenţi, cari, în loc să fie continui, apar şi dispar, adecă sunt întrerupţi, producând o serie de sguduituri foarte apropiate ; cu- Fig. 94. — Aparat magneto-electric (Gaiffe). renţii aceştia să nasc sau sub influinţa u-nei pile (bobina lui Rhumkorff, aparatul lui Gaiffe), sau sub influinţa unui magnet (aparate magneto-faradice).— Să vedem a-cum cari sunt întrebuinţările electricităţii în medicină şi în chirurgie. Electricitatea să întrebuinţează mai cu seamă în boalele nervoase, fie cea dinamică, fie cea de inducţiune, şi ceeace să caută sunt sgudu-iturile pe cari ea le imprimă corpului o-menesc şi cari, prelungindu-să mai mult timp, scot partea bolnavă din nemişcarea-i bolnăvicioasă , astfel- electricitatea să recomandă în 'paralizii. Pentru a mărgini puterea electrică în mod exact asupra unui nerv sau muşchiu, este de ajuns ca să a-plicăm pe regiunea în care să află acel nerv sau muşchiu cele două fire cari aduc curentul dela pilă, după ce am udat pielea acelei regiuni cu apă sărată pentru a în-lezni trecerea curentului ; atunci să produc în acea regiune mişcări şi o senzibi- ELEC — 268 — ELEC litate determinată, fără să să producă scântei sau arsuri. In urma unui atac de congestiune sau de apoplexie cerebrală o jumătate de corp este cuprinsă damblâ (paralizie) ; putem cunoaşte gradul paraliziei cu ajutorul electricităţii: dacă electricitatea provoacă contracţiunea muşchilor cari nu să mai pot mişca prin ei însuşi din cauză că lipseşte acţiunea creerului, paralizia este mai puţin gravă decât în cazul când trecerea curentului nu mai provoacă nici o contracţiune, nici o mişcare, şi în cazul întâiu paralizia să poate vindecă. In acest caz forţând muşchii să să întindă şi să să contracte în flecare zi, electricitatea îi face să-şi reiee slujba lor naturală, îi împedecă să să imobilizeze cu totul, grăbeşte minutul în care ei vor lucra prin ei însuşi. Electricitatea lucrează tot aşa de bine şi când nervii- sunt atinşi, paralizaţi; ea face să reapară senzibilita-tea pierdută odată cu mişcarea. Să mai întrebuinţează în diferite nevralgii, în contra durerilor; în reumatizmul cronic pentru a dâ libertate în mişcarea încheieturilor, etc. In asfixie, în sincopă (leşin), în accidentele produse de cloroform, electricitatea este de mare folos, căci ea restabileşte respiraţiu-nea care este pe drum de a să stânge. In chirurgie electricitatea să întrebuinţează în o mulţime de cazuri: pentru a căută un corp metalic în corp, gloanţe, un nasture de haină, etc., cari au putut să pătrundă în corp prin o plagă produsă prin armă de fac, şi cari dau un sunet particular când să întroduce în rană o vargă metalică care e în comunicaţiune cu o pilă; — să întrebuinţează electricitatea în vindecarea fistulelor, a anevrismelor, a tumorilor de orice natură, vindecare care să obţine prin producţiunea căldurii, înlocuind în multe cazuri fierul roşu. Din acestea să vede cât de multe sunt cazurile în cari să poate întrebuinţa cu succes electricitatea. Dar trebuie să atragem atenţiunea cetitorului a-supra abuzului care să face 4e multe ori cu tratamentul electric, care abuz este tot aşa de rău şi de vătămător ca şi abuzul de medicamente. De altfel trebuie să să ştie că electricitate^ nu să poate întrebuinţâ decât după porunca doctorului şi nu să poate aplica decât de doctor sau de o persoană cu ştiinţă şi practică sub controlul doctorului. Bolnavii să să păzească ca de foc de toţi şarlatanii cari strigă pe toate căile că ei vindecă toate boalele prin electricitate ! Să să ferească de reclamele cari să fac cu plăcile sau crucile electrice, pu- blicate prin toate ziarele la pagina IV, şi cari n’au nici un rezultat altul decât de a le surprinde buna credinţă şi a le uşura punga — Accidentele produse de electricitate. Când corpul omenesc este străbătut de un curent electric de o intenzi-tate prea mare, sguduitura poate fi aşa de puternică în cât viaţa să înceteze. Despre accidentele determinate de electricitatea din atmosferă ne vom ocupâ în alt loc (vezi Aer şi Trăsnet), aci vom vorbi numai despre accidentele produse de curenţii electrici, Să pot prezentă mai multe cazuri : în primul caz când a încetat orice contact între victimă şi conductori, vom recurge la tratamentul asfixiei, adecă vom face tracţiuni ritmice ale limbii şi respiraţie artificială (vezi Atsfixie) ; vom prelungi tratamentul o oră şi jumătate, salvându-să în acest mod oameni cari au primit curenţi de 4500 volţi în timp de mai bine de jumătate de ceas. In al 2-lea caz, când victima este încă în contact cu conductorii electrici, şi în care cel dintâiu lucru de făcut este de a nimici acşst contact, cu băgare de seamă ca să nu cadă victimă salvatorul; contactul să va nimici sau prin depărtarea firului electric, sau depărtând bolnavul. Firul să depărtează fără pericol cu ajutorul unui băţ, a unui instrument cu mâner de lemn, sau acoperind mânile înainte de a atinge firul cu mănuşi de lână foarte groasă, şi la trebuinţă învelim mânile cu stofă de lână având o grosime de cel puţin jumătate de centrimetru. Să va băgâ de seamă ca firul să nu atingă faţa sau altă parte descoperită a victimei; să nu să atingă, chiar atunci când ambele mâni sunt acoperite, în acelaşi timp două fire diferite, nici să să pună victima în atingere cu două fire diferite. Victima să depărtează fără pericol dacă ne învelim mânile ca mai sus ; dacă nu prindem victima prin părţile u-mede (subsuori, picioare); să nu să atingă faţa victimei cu firul electric; dacă victima îşi are degetele încleştate asupra firului, îi să va desface mâna cu forţa, depărtând degetele unul după altul cu precauţiunile următoare: când victima este atârnată, să va legâ cu frânghii şi să va scoborî evitând ca să fie pusă din nou în contact cu firul; dacă nu să poate evitâ căderea, să va aşterne pe jos paie sau o saltea. Dacă nu putem ajunge la victimă, vom preveni cât să poate mai iute uzina, ,ai cărei funcţionari singuri sunt în stare să taie unul sau mai mulţi conductori electrici şi să stabilească un circuit scurt. Nu trebuie să ELEC — 264 — ELIX atingem cu picioarele şinele sau firele, chiar şi când suntem bine încălţaţi. ELECTROTERAPIE- — Caută la Electricitate (Tratarea boalelor prin). ELEFANTIAZĂ (dela grec. elephas, elefant ; sinonim cu cuvântul arab. dal-fil, picior de elefant), pachidermie (dela grec. puchys, gros, şi derma, piele). — Această boală ciudată să observă de obiceiu în ţările calde, tropicale, mai cu seamă în Arabia, mai puţin în Europa. La noi s’au observat mai multe cazuri, între cari unul văzut şi descris de scriitorul acestor rânduri în revista Spitalul (an. 1882, No. 6); pacienta fiind o femeie din com. Ciumaşi din judeţul Bacău. (Jazul fiind interesant de văzut îl reprodu- Fig.^95. — Elefantiază arabă, observată la o femeie din com. Ciumaşi (Jad. Bacău) de Dr. V. Bianu. cem prin figura aci alăturată. Această boală numită şi Elefantiaza Arabilor; este considerată astăzi ca o manifestaţiune afilario-zei (vezi acest cuvânt), generalizată la membrele inferioare şi la organele genitale externe. Părţile atinse: picioarele, gambele (gionatele), coapsele, scrotul sau.vulva, în perioada de stare a boalei, sunt diformate prin un edem (vezi, acest cuvânt) enorm. S’a văzut scrotul ajungând până la mărimea unui cap de om mare, s’a văzut un scrot care cântărea 100 chilograme; piciorul ajungâud la mărimea unui picior de elefant, cum este cel din figură. Elefantiaza începe prin o serie de inflamaţii ca la brâncă (limfangită repetată), însoţite de căldură şi vărsături; pielea rămâne după fiecare inflamaţie mai îngroşată, uscată, aspră, roşie închisă sau negriciosă, netedă sau buburoasă, de multe ori cu mici ulce-raţiuni (răni) pe ici şi colo. La membre boala interesează toate părţile moi până la oase. — Tratament. S’a recomandat iodul şi iodurele, fără rezultat. Tratamentul chirurgical, puncţiunea idrocelului şi a exu-datelor locale, rezecţia varicelor limfatice, micşorează întru câtva accidentele locale. Fiindcă filariile să găsesc în număr foarte răspândite în vasele limfatice profunde nu ne putem gândi la o cură radicală. Din fericire starea generală rămâne bună şi boala poate dura 20,30 şi chiar 5%0 de ani fără ca omul să moară. Moartea filariilor aduce câte odată o vindecare spontaneie, ceeace de altfel să întâmplă foarte rar, căci şi viaţa lor este de obiceiu foarte lungă. Pentru părţile genitale, când volumul lor este prea supărător să recomandă extirparea (tăierea) lor, ELELE. — Caută la Emiplegie. ELIXIR. — Prin acest nume să înţeleg nişte medicamente lichide cari să prepară prin topirea sau maceraţia (plămădeala) unor substanţe medicinale în alcool. Astăzi nu prea să întrebuinţează" elixirile. Cele mai obicinuite sunt: elixirul acid al lui Haller, preparat din alcool de 90° 3 părţi, acid sulfuric concentrat pur 1 parte; — elixirul lui Garus care să prepară plămădind în timp de 2 zile în 5 litri de apă de .fiori de portocale, sabur, mixandră şi şofran, câte 5 grame din fiecare ; miră 2 gr.; scorţişoară 20 gr.; nucşoară 10 grame, la cari să mai adauge 5 gr. de vanilie şi 500 grame sirop de straşnic (a-ylenium trichomanes) ; elixirul acesta este foarte plăcut la gust şi să dă ca tonic stimulent în doză de un păhăruţ de ţuică la sfârşitul mesei; — elixirul paregoric să prepară din: extract de opiu, acid benzoic, din fiecare câte 24 centigrame; camfor 18 centigrame ; esenţă de anason, 20 centigrame la 60 grame de alcool de 90°; să dă în doză de 15-40 picături, în contra diareei EMAT — 265 — EMAT urdinării) ca astringent şi calmant; elixirul de viaţă lilngă, preparat din: sa-bur, genţiană, revent, şofran, agaric, alcool; £ă dă ca purgativ (curăţenie) în doză de 5-20 grame. EMÂTEMEZĂ, hemaţemezâ (dela grec. haima. sânge, şi emein, a vărsa), vărsare de sânge. — Când sângele vine din plămâni, el este de obiceiu amestecat cu aer şi este de coloare roşietică; în acest caz avem seuipare de sânge sau emoptizie (vezi acest cuvânt şi Scuipare de sânge). Când sângele vine din stomac, el este de obiceiu negru, ca drojdia de cafea, şi atunci zicem că este ematemeză, adeseori ematemeza să însoţeşte de scaune sangvinolente, de aceeaşi coloare (melenă). Ematemeza să produce ori de câte ori sângele să scurge în stomac, fie din păreţii lui (ulcer, cancer, gastrită, etc.), fie din cauză că sângele este stricat în urma unei boale de ficat sau de splină, după cum să vede în febrele grave, în febra galbină, în icterul (gălbinare) grav, în intoxicaţiuni (otrăviri), în boalele infecţioase. Sângele mai poate veni şi din un organ vecin, din ezofag, din aortă (anevrism). Ematemeza să mai poate produce la fetele tinere foarte anemice dând astfel naştere la un fel de regulă (menstruaţie) suplimentară. Am zis că coloarea sângelui care vine din stomac este neagră ca drojdia de cafea; dar ea poate fi şi roşie ca a sângelui curat, însă în acest caz curgerea de sânge trebuie să fie abondentă (ulcer al stomacului). Terminând vom spune că nu trebuie să ne speriem de orice vărsare de sânge, până ce mai întâiu nu ne vom încredinţa de pricina care o produce, căci sunt multe ematemeze cari nu sunt grave şi să pot vindecâ fără să lase vr’o urmă. Pentru tratament caută la Emoragie şi Vărsături de sânge. EMÂTOCEL, hematocel (dela grec. haima, sânge, şi kele, tumoare, umflătură). — Să numeşte astfel o tumoare produsă de o îngrămădire de sânge în unele ţăsături. — La bărbaţi ematocelul să arată de obiceiu la învelişele testiculelor. Când sângele este numai infiltrat (nu îngrămăditj sau împrăştiat grosimea învelişelor externe, pielea boafelor este albâstruie, puţin întinsă; iar când sângele este revărsat (îngrămădit), pielea este violacee (vânătă) întinsă şi prezintă o tumoare în formă de pară cu coada în sus; moale la început, apoi păstoasă, dacă sângele este îngrămădit în învelişele externe, rămânând moale (fluctuantă) dacă sângele ocupă tunica vaginală sau profundă. In cazul întâiu cauza boalei este o lovitură, iar în al doilea umflătura să produce sau în mod spontaneu sau în urma unui idrocel (vezi acest cuvânt). Ca tratament să recomandă odihnă, cârpe cu apă rece, iar când ematocelul este adânc, în tunica vaginală, trebuie să să opereze. — La femei ematocelul să face în fundul de sac dinapoia mitrei şi să vede mai cu seamă la femeile cari au menstruaţie neregulată. începutul boalei este adeseori brusc, regula să o-preşte de odată, femeia are flori, căldură, dureri în partea de jos a pântecelui, greaţă, vărsături; apoi aceste semne, cari seamănă cu acele ale unei peritonite localizate, să domolesc după câteva zile şi bolnava sufere numai de o slăbiciune şi de constipaţie provenită din apăsarea asupra maţului şezutului. Cu timpul sângele să poate re-zorbl (să intre în curentul circulator), după una sau mai multe luni, sau tumora să poate inflama (aprinde) şi în cele din urmă să să deşerte prin şezut sau vagin. Ca tratament să recomandă odihnă la pat; bucăţi de ghiaţă pentru vărsături, beşică cu ghiaţă pe pântece, clistire pentru constipaţie şi spălături vaginale antiseptice. EMATOM, hematom (dela grec. haimatoun, a umplea de sânge). — Tumoare sau umflătură formată de sânge. EMATOZĂ, hematoză (grec. haimatosis, dela haima, sânge). — Act prin care sângele venos trecând prin vasele capilare ale plămânilor să transformă în sânge arterial, adecă să desface de acidul carbonic şi să încarcă cu oxigen. EMÂTOZOARUL LUI LÂYERAN. — Caută la Im- PALUDISM. EMĂTURIE, hematurie (dela'grec. haima, sânge, şi ourein, a urina, a eşi cu udul).—Boală în care udul iasă amestecat cu sânge, caro poate proveni din rinichi, din bazinete (li-ghenaşele rinichilor), din uretere, din beşică sau din canalul udului (uretră). Prin urmare ori de câte ori vedem sânge în u-rină trebuie să cercetăm de unde vine el. Ematuria poate să provină din o leziune traumatică, din o leziune congestivă, din prezenţa unui corp străin, sau din o al-teraţiune organică a rinichilor, a ure-tereîor, a beşicii sau a uretrei; apoi mai sunt unele boale generale cari pot dâ naştere la ematurie: febra tifoidă, scar-latina, vărsatul, febra puerperală, febra biKoasă; otrăvirile cu mercur, plumb, can-taride (gândăcei), etc.; boalele de inimă, etc. Pentru tratament trp.hnie sft- neve EMBO - 266 - EMFî o produce, prin urmare cetitorul va căuta la cuvintele: Beşică, Emoragie şi Rinichi. EMBOLIE (dela grec. emballein, a împinge). -Chiag de sânge (fibrinos) care să formează în o arterie şi merge de astupă o altă arterie mai mică, din care rezultă gangrena regiunii irigate de acel vas. Câte odată acest chiag poate fi format din o bucăţică de valvulă. Avem embolie cerebrală, embolie pulmonară etc., după cum astuparea arteriei să face în creer, în plămâni, etc. EMENÂGOG (dela grec. emmena, regulă, soroc, şi agein, a împinge). — Medicamente şi procedeie cari provoacă menstruaţiunea (vezi acest cuvânt) sauregulele. Unele medicamente regulează menstruaţia în mod indirect, cum sunt: tonicele, mai ales flerul, chinchina şi celelalte preparate amare; altele lucrează în mod direct: băile de şezut şi de picioare, şi diferite plante: asmăţui, apiol, cetenă de negi (sabină), pelin, peli-narită, rosmarin, şofran, virnanţ (rută). EMERALQPIE, hemeralopie (dela grec. he-mera, zi, şi optesthai, a vedea), orbul găinilor. — Boală în care omul nu mai vede după asfinţitul soarelui. In timpul zilei vederea este bună, spre apusul soarelui să slăbeşte, iar după ce a înoptat nu mai vede de loc. Emeralopia este epidemică în armată, marină, dar mai cu seamă în ţările calde unde lumina soarelui este foarte tare. Cei mai supuşi la această boală sunt călătorii cari umblă mult prin . ţările călduroase, în arşiţa soarelui, sau cei cari călătoresc în timpul zăpezii, care reflectează lumina soarelui, lucrătorii din topitorii, pictorii, zugravii zidarii, etc. Ea mai poate fi un semn al boalelor corneei, cristalinului şi retinei, al unor stări generale debilitante (gălbinare, friguri palustre, ^alcoolism) ; sa mai observă la cei slăbiţi, sau răniţi, obosiţi. Emeralopia începe dintr’odată, repede şi să vindecă prin odihnă, şederea în case întunecate mai mult timp sau purtând ochi-lan fumurii, prin medicamente tonice (întăritoare), hrană bună, viaţă în aer liber, la ţară. — Poporul spune că orbul găinilor este o boală care face pe om să nu poată vedea îndată ce apune soarele, îndată ce găinile să culcă. Această boală nu să vindecă decât cu vremea, de multe ori nu să vindecă decât numai prin moarte, când o-mul devine orb ca piatra. EMETIC (dela grec. emetos, vărsătură). — Astfel să numeşte de obiceiu tartratul de potasă şi de antimoniu (vezi Antimoniu) zis şi tartru stibiat. Numele de emetic să mai dă câte odată şi la alte medicamente cari produc vărsături, mai cu seamă sulfatului de cupru (vezi Cupru), i EMETO-CÂTÂRTIC (dela grec. emetos, vărsătură, şi kathaird, curăţesc). — Medicament care are însuşirea de a provocă vărsături şi urdinare în acelaşi timp: emetic, 5-10 centigrame; sulfat de sodă, 15 grame; apă 350 grame; să să beie în trei rânduri la intervale de câte un sfert de ceas. EMFIZEM (dela grec. en, înăuntru, şi physa, suflare), emfizem al pielei, emfizem subcutanat. — Prin cuvântul emfizem să înţelege o umflătură formată de aer sau de un gaz oarecare, care să îngrămădeşte sub piele, în ţăsuturi sau în organe. Aerul poate sa pătrundă şi să să îngrămădească în ţă-sutul celular subcutanat (sub piele) în urma unei răniri a laringelui (răsuflătoarei), a tracheei şi a bronchiilor, sau atunci când în urma unei rupturi de coaste sau a unei plăgi (răniri) penetrante a pieptului plămânul a fost rupt sau sdrobit. Acest emflzem subcutanat să mai poate ivi şi în urma unor chinte violente de tusă (tusă măgărească, catar sufocant, etc.) şi poate ocupa toată regiunea gâtului şi a pieptului. Să mai poate ivi, fără ca plămânul sâ fie rănit, în urma unei plăgi mici, atunci când mişcările bolnavului fac ca aerul din afară să intre pe sub piele (emfizem traumatic); în plăgile intestinului, mai cu seamă ale cecului, ga-zurile de asemenea pot uneori să să infiltreze în ţăsutul celular. Umflătura produsă de emfizem este moale, pielea este normală şi dacă o apăsăm cu degetele simţim un fel de crepitaţii sau pârâituri ca şi cum am strânge zăpadă între degete; înţepând pielea iasă aerul. Emfizemul să deosebeşte de edem, care este o umflătură a pielei formată prin infiltraţia unui lichid, prin faptul că la emfizem dacă apăsăm pielea cu degetul nu rămâne groapă ca în edem. Emfizemul de obiceiu dispare dela sine (sponta-neu); în caz contrar să tratează prin compresiune (apăsare), prin aplicaţiuni astringente, prin musturi (înţepături), cari de altfel pot fi periculoase, sau, în cazurile de abces gangrenos, prin inciziuni (tăieturi) largi, urmate de spălături şi injecţiuni cu lichide antiseptice. EMFIZEM PULMONAR, năduf, nâglugâ, şuiu. — Această boală este constituită prin lărgirea besicuţelor plămânilor (emfizem vezi-cular), al căror păreţi nu să mai pot strânge pentru a goni aerul în timpul expiraţi-unii ; uneori să întâmplă că pâreţii beşicu-ţelor să rup formând cavităţi în cari aerul riu să poate îndeajuns primeni. Plămânii EMFI — 267 — EMIP să măresc, dar capacitatea lor respiratoare este micşorată pe jumătate. Cele mai a-deseori emfizemul este o complicaţie a altor boale de plămâni (bronchită cronică, tusă măgărească, etc.). — Cauzele emfize-mului sunt mai multe: sforţările brusce pe cari le fac plămânii în expiraţiune la bolnavii de astmă, tusă măgărească, crup, bronchită ; atrofia senilă la bătrâni; ereditatea (moştenirea). — Semnele: respiraţia este foarte grea (dispneie); pieptul să deformează, devine globulos, bombat înainte ; la percuţie pieptul este foarte sonor, iar ascultând cu urechia murmurul vezicu-lar este foarte micşorat; diferite turburări în circulaţie şi mai ales faţa să înroşeşte şi să învineţeşte, vinele gâtului să umflă ; inima să lărgeşte. Emfizemul este o boală chinuitoare pentru cel ce sufere, care simte vecinic o apăsare pe piept şi are accese de tusă chintoasă, uneori sufocantă, cari de altfel nu-i scurtează întotdeauna viaţa. Năduful nu să vindecă, să ■ poate însă uşurâ prin o căutare îngrijită. — Tratamentul : bolnavul va purta haine de lână, păzindu-să de variaţiile brusce de temperatură ; nu va eşi din casă pe frig mare, nici pe timp de ceaţă, de ploaie rece, de viscol; va combate cu îngrijire cel mai mic guturaiu; nu va fuma ; când are bronchită va stâ în casă; dacă are avere să va duce în timpul iernii în ţările calde cu o atmosferă liniştită şi nu prea uscată; vara va şedea la ţară, la munte cu brazi; nu va munci până la oboseală, nici nu va umblâ mult şi iute; va căuta să nu fie constipat. Cu medicamente să va trata ar-tritismul când există, dându-să arsenic, io-duf de potasiu şi alcalinele ; pentru bron-chiţa cronică să va d iodurul de potasiu, balsamicele (gudron, benzoe, terebentină, terpină, creozot, eucaliptol); expectoran-tele (poligala, ipeca, kermes, guma amoniac) ; pentru tusă şi dispnee : opiu, iosciam, beladonă, cloral, eroină; pentru accese de astmă: injecţii cu morfină, inhalaţii cu oxigen, piridină, nitrit de amil, eter, da-tura, lobelia, hârtie nitrată, ţigarete anti-asmatice, bromoform ; pentru congestie pulmonară: ventuze uscate sau tăiate, vezi-cători; pentru dilataţia inimii : digitală, strofantus, cafeină. Să mai recomandă ae-roterapie (vezi acest cuvânt); bolnavul va inspira în aer comprimat şi va expira în aerul liber (aparatele Waldenburg şi Du-pont). Ape termale: Mont-Dore; la artri-tici cură la Royat. — La ţară să tratează năduful cu pucioasă pisată cu 2 părţi zahăr galbin, (candel), din care să bea din când îii când câte un praf. EMIANESTEZIE, hemianestezie (dela grec. hSmisus, jumătate, şi anestezie, fără simţire). — Pierderea simţirii în o jumătate a corpului, care să observă în unele boale de creeri: ernoragie cerebrală sau îmmoiereâ creerilor; în isterie, în istero-epilepsie, etc. In acestea din urmă cazuri să poate vindecă prin electricitate şi prin aplicarea u-nor metale pe piele (metaloterapie). EMICRĂNIE. — Caută la Migrenă. EMIOPIE, hemiopie (dela grec. hemisus, jumătate, şi dps, âpos, ochiu). Pierderea vederii în o jumătate a câmpului vizual (în o jumătate a retinei) aşa că bolnavul nu vede decât jumătatea obiectelor pe cari le priveşte; emiopia orizontală în care să vede numai jumătatea de sus sau cea de jos a unui abiect, provine din deslipirea retinei şi este foarte gravă ; emiopia verticală în care să vede numai jumătatea dreaptă sau cea stângă a unui obiect, poate fi trecătoare (migrenă) sau permanentă provenind din o boală de creeri (o tumoră, etc.); e-miopia încrucişată în care ochiul drept vede jumătatea stângă şi ochiul stâng jumătatea dreaptă a unui obiect, provine din o tumoră care să află pe încrucişarea nervilor optici în dreptul chiasmei; iar dacă privim obiectul cu amândoi ochii în acelaşi timp să vede obiectul întreg. Emiopia de multeori este semnul orbirii, adecă a pierderii totale a vederii. EMIPLEG1E, hemiplegie (dela grec. hemisus, jumătate, şi plessein, a lovi), dansele, dambla, elele, întâlniturâ, lovitură din ele, pişcătură din ele, pocitură din ele, soi-manele, vânturile cele rele. — Paralizia unei jumătăţi a corpului (vezi Paralizii), datorită unei leziuni care ocupă în creeri partea opusă părţii paralizate; astfel, când boala este în partea dreaptă a creerilor o-mul este paralizat în jumătatea stângă a corpului şi vice-versa. Cauza poate să fie o ernoragie (vezi acest cuvânt) sau o îmmo-iere de creeri, câte odată numai o simplă congestiune (îngrămădire de sânge), san o tumoră la creeri. Ea să mai poate ivi în isterie sau în unele otrăviri (sulfur de carbon). In emiplegia zisă alternă este paralizia feţei din o parte şi a corpului din partea opusă. — In popor să ştie că damblaua vine când ieşi înăduşit afară şi te ia din de vânt (întâlnituri cu ceas rău). Pentru a-ceastă boală să descântă cu apă neîncepută; să stâng 9 cărbuni la 9 încheieturi: EMOD - 268 - EMOR cap, umeri, mâni, genunchi, tălpile picioarelor. Te mai apucă ologeala aceasta şi când calci în zoile dela o femeie lehuză sau chiar dela e femeie care nu este curată. Pentru dânsele pătimaşul face baie de trei ori, făcută dintr’un muşuroiu de furnici, pusă într’o oală nouă care apoi să umple cu apă şi să pune la foc să fiarbă; apa după baie să aruncă în o apă curgătoare, pentru ca boala să se ducă cu apa şi să nu să mai întoarcă înapoi. Să mai tratează această boală cu coarda elelor (ghlechoma hederacea), pălămidă (serratula tinctoria), sburătoare (epilobium angustifolium), slăbănog (impatiens nolitangere), velniş (ul-mus effusa). — Intru cât priveşte tratamentul medical al emiplegiei caută la Apoplexie şi Paralizii. EMODINĂ. - Pulbere galbină roşietică insolubilă în apă, solubilă în alcool şi alcali. Ea există în aloes, cascara sagrada, revent. Purgativ în doză de 1-5 centigrame. EMOFILIE, hemofilie (dela grec. haima, sânge, şi philia, prietinie). — O aplecare (predispoziţie) a organismului, din naştere, spre emoragii (pierderi de sânge) spontanee sau în urma unei răniri oarecare (o sgărietură, o tăiere, o scoatere de măsea, o muşcătură de lipitori, etc.), şi aceste pierderi de sânge sunt în totdeauna în mă sură mare şi să opresc cu multă greutate. Cei cu emofilie pierd adeseori sânge din gingii, din nas, din stomac, etc.; ei sunt slabi şi palizi. Această predispoziţie scade cu etatea. Tratamentul constă în fier, chinchină, tanin, ergotina, idroterapie (vezi E-mostatige). EMOGLOBINA, hemoglobinâ (dela grec. haina, sânge, şi lat. globus, glob). — Parte constitutivă de căpetenie a globulelor roşii ale sângelui; ea cuprinde carbon, oxigen, sulf, idrogen, azot şi fier. — Emoglobina să mai numeşte şi un medicament fierugi-nos extras din globulele sângelui şi care să dă în anemie (lipsă de sânge) în doză de 3-10 grame pe zi. EMOLIENTE (lat. emmollire, a înmoiâ, a face moale). — Medicamente cari înmoaie, relaxează, părţile corpului pe cari sunt aplicate sau cu cari vin în atingere, şi prin aceasta fac ca durerea să fie mai mică. Ele să întrebuinţează în cazurile de iritaţiune a unor organe sau ţăsături. Cel mai simplu şi mai la îndemână emolient este apa caldă sau călduţă, aplicată sub formă de cârpe în muiate sau sub formă de băi prelungite. C a t a p l a z m el e de scrobeală, de car- tofi, de făină de in, etc.. cari lucrează mai mult prin căldura lor. Oblojeli făcute cu diferite plante emoliente: nalbă, nalbă mare, lumânărică, bătătarnică, paracherniţă, în părţi egale; să fierb foile sau rădă-, cinele, şi să aplică pe părţile dureroase. Să mai întrebuinţează ca emoliente eorpu-rile grase sau uleiiirile (uleiu de migdale dulci, etc.), diferite cerate (iruri), cold-crem, etc. Pe dinăuntru să întrebuinţează ca emoliente diferite tizane (băuturi), făcute din gumă, nalbă mare, gutui, smochine, flori pectorale, etc.; apoi diferite gargarisme, făcute cu decocţiune (fiertură) de orz, de nalbă, etc. EMOPTIZIE, hemoptizie (dela grec. haima. sânge, şi ptysis, scuipat). — Caută la Şcui-pare de sânge. EMORAGIE, hemoragie (dela grec. haima, sânge, şi rhegnysthai, a rupe), curgere de sânge. — Pentru ca sângele să curgă a-fară din vasele sau canalele prin cari circulă (arterii sau vine) trebuie ca acestea să să rupă. Ruperea sau spargerea vaselor sangvine poate să fie produsă de o cauză externă (o lovitură, înţepătură sau tăietură) ori de o cauză internă (o boală de creeri, de inimă, de stomac sau de maţe, de plămâni). Când să răneşte capul, sau trunchiul, sau un membru, sângele curge îndată afară şi atunci zicem că emoragia este externă. ■ Sângele poate să curgă în cantitate foarte mică, câteva picături, sau în cantitate mare, câteva sute de grame şi chiar un litru sau mai mult. După tăietură curgerea este mai mare decât după înţepătură. Când arteria este ruptă sângele este roşu rumen şi curge sub formă de aruncături (smâcituri); iar când este ruptă o vană sângele este negru şi curge în continuu şi lin. Uneori sângele înainte de a fi dat afară să îngrămădeşte într’o cavitate sau un conduct al corpului, de unde apoi iasă rând pe rând, cum să întâmplă cu curgerea de sânge din nas (epis-taxâ), scuiparea de sânge (emoptizie), vărsarea de sânge (ematemeză), eşirea sângelui prin şezut (melenă). Alteori sângele nu curge afară, ci să opreşte în locul unde s’a spart vasul, cum să întâmplă în cucuie unde el să adună sub piele, sau în apoplexia cerebrală când să răspândeşte la suprafaţă sau în adâncimea creerilor, etc.; în aceste cazuri zicem că emoragia este internă. — Dacă emoragia nu este mare, ori de ce natură ar fi, ea nu este primejdioasă; dacă însă ea este mare, atunci faţa să păleşte, mânile şi picioarele să răcesc, omul are sfârşeală şi leşin (sincopă), uneori şi var- EMOR - 269 - EMOR sături, convulziuni (spazme), iar dacă sângele a curs în cantitate mare de tot, 3-4 chilograme în o singură dată, omul moare. In urma unei emoragii mari, dacă omul nu moare, el rămâne într’o stare de anemie foarte pronunţată. — Tratament. Când ne aflăm în faţa unei emoragii cel dintâiu lucru ce trebuie să’l facem este să oprim curgerea sângelui, mai ales când avem a face cu o ernoragie externă; lucrul acesta să face cu uşurinţă de cătră ori şi cine. In acest caz, până să vină doctorul, n’avem decât să punem pe rana care sângerează o substanţă spongioasă^ cum ar fi o cârpă arsă, puţin bumbac, sau iască ori pânză de pa-ianjen, cari absorbind sângele, acesta să închiagă formând astfel un fel de dop care opreşte curgerea; sau putem încercâ spălând rana cu apă rece sau cu ghiaţă, care face ca vasele să să strângă şi să’ să închidă încât sângele nu mai poate curge; sau putem încercâ amândouă lucrurile acestea, adecă după ce am spălat rana cu apă rece, simplă sau cu ghiaţă, punem cârpă; bumbac, sau iască pe ea şi facem o legătură strânsă cu o batistă, cu un şervet sau mai bine cu o faşe. Dacă nu isbutim cu acestea vom întrebuinţâ astringentele, adecă vom pune în apa cu care spălăm rana oţet, piatră acră, rachiu, spirt, rom, ori ce ne cade în mână, sau putem să înmuiem o cârpă în aceste lichide, curate, fără apă, şi s’o punem pe rană legând’o strâns; sau putem întrebuinţâ perclorurul de fler, dar nu curat, fiind arzăcioS; ci înjumătăţit cu apă. Dacă nici cu acestea nu putem opri sângele vom apăsâ cu mâna vasul rănit, adecă punând degetele pe traiectul (drumul) lui; deasupra rănii, sau chiar în rană, sau legând membrul deasupra rănii cu o faşe strângându-1 bine până să opreşte sângele. Să înţelege că toate acestea să vor face până la venirea doctorului care va face ceeace va crede că este bine, recurgând în cazurile grave la legătura vasului rupt. Pentru emoragiile interne cetitorul va căuta la articolele: Apoplexie, Contuziune, Scui-pare de sânge, Epistaxă (Curgere de sânge din nas), Dizenterie, Tifoidă (Febra), Vărsături de sânge, Emostază (Emostatice). şi Ematurie (Urinare cu sânge). EMORAGIE CEREBRALĂ. — Caută la Congestiune. EMORAGIE NAZALI — Caută la Epistaxă. EMORAGIE DTERINĂ. — Caută la Metroragie. EMOROIZI, hemoroizi (dela grec. haima, sânge, şi rhein, a curge), trânji. — Să nu- mesc astfel'nişte umflături sau tumori mici formate prin lărgirea vinelor dela şezut (anus), a căror mărime variază după cantitatea de sânge care vine în ele, uneori mai mică, alte ori mai mare, câte odată aşa de mare încât ele să întind peste mă* sură şi sparg, iar sângele curge afară. Trânjii sunt externi, când umflăturile sunt afară pe marginea şezutului; interni, când ele sunt în maţul şezutului şi nu să văd ; ei pot fi în acelaş timp externi şi interni. Când trânjii sunt mici, cu puţin sânge, ei cresc, să întind, devin tari şi dureroşi, lăsând să curgă sânge curat sau amestecat cix materii fecale; iar când să inflamează (să aprind) ei produc mari suferinţe, dureri cumplite, însoţite de durere de cap, umflarea pântecelui şi alte turburări de ale mistuirii. Mulţi bolnavi pierd sânge foarte mult aşa încât devin anemici în gradul cel mai mare. — Emoroizii nu sunt trebuin-cioşi sănătăţii, după cum cred mulţi, din contră ei, pot stricâ o sănătate cât de bună prin suferinţele la cari dau naştere şi prin pierderile cele mari de sânge. Pentru a-ceasta este bine ea să-i tratăm cu toate mijloacele de cari dispunem pentru ca să dispară cât să poate mai iute. —> Intre cazurile cari dau naştere la trânji să numără ereditatea (moştenirea), în deosebi artritismulr hrana prea bună şi prea multă, lipsa de mişcare, şederea prea multă cum să întâmplă la funcţionarii cari lucrează toată ziua la masă, şederea prelungită în pat, constipaţia (încuietură), sarcina. — Pentru a preveni ivirea trânjilor trebuie să ducem un regim potrivit, dulce, să nu facem uz de băuturi alcoolice, nici de condimente excitante, să mâncăm ciorbe apoase, carne fără grăsime, legume verzi, fructe, şi compoturi; să combatem constipaţia cu purgative slabe, cu masagiu, electricitate. Purgativele cele mai bune sunt: untul de ricină, cascara, cascarina, podofilina, apele purgative naturale (apă de Breazu, de Slă-nic) in doză mică. In fiecare dimineaţă să să facă o baie de şezut aproape rece, de 5-10 minute, spălând partea dureroasă. Sunt bune şi clismele reci, făcute în fiecare dimineaţă. Exerciţii, plimbări zilnice, nici odată cu bicicleta. Când trânjii sunt umflaţi şi tari: băi, cataplasme calde de in, spălături de 4-5 ori pe zi cu vată înmuiată în apă foarte caldă (45-50°; şi clistire calde; să să ungă cu: ungvent populeu, 30 grame ; exract de opiu, 60 centigrame; extract de iosciam, 2 gr.; extr. de bela-donă, 4 gr.; cocaină, 25 centigrame. Când EMOS — 270 — EMPI durerile sunt prea mari să să pună săpu-naşe (supozitoare) cu: extract de opiu, 3 centigrame; cocaină, 8 centigrame; unt de cacao, 2 grame, pentru un supuzitor; pu-tându-să pune 2-3 pe zi. Să mai recomandă colodiu sau tinctură de iod, cari micşorează ţâţânile şi le fac mai puţin dureroase. In contra emoragiei (pierderii de sânge) sunt bune clizmele calde de 45-50° făcute cu apă care cuprinde 10 la 100, de gelatină, iar pe dinăuntru să vor dâ medicamentele cari opresc sângele de a curge, aşa numite emostatice (vezi Emostază). Când emoragia este prea mare şi des repetată _ aşa încât poate să dea naşterfe la o anemie (lipsă de sânge) profundă care ar pune în pericol cliiar viaţa bolnavului, să va recurge la operaţie (lărgirea anusului sau la tăierea trânjilor, adormind bolnavul cu cloroform sau âmorţindu-1 prin rachistovainizare). — La ţară cei bolnavi de trânji (un fel de ţâţâni la şezut cari dor straşnic, din cari uneori curge sânge mult care-i slăbeşte) să vindecă cu: cânepă, hrean, otrăţel (onosma arenarium), plop, praj, rodul pământului (a-rum maculatum), săcără,. stăj ar. EMOSTAZĂ, hemostază (dela grec. haima, sânge, şi stasis, stare, oprire pe loc), e-mostatice (hemostatice). — Prin cuvântul emostază să înţelege atât fenomenele naturale cari să opun la curgerea sângelui prin orificiu unui vas tăiat în mod accidental, cât şi mijloacele chirurgicale cari să întrebuinţează pentru a opri o curgere de sânge (o emotagie). Când o arterie este tăiată transversal tunica ei musculoasă să strânge mai mult decât tunica celuloasă şi strimtează foarte mult orificiul prin care curge sângele; iar sângele stând pe loc să închiagă şi chiagul format astupă arteria. Când arteria este deschisă prin o rană laterală, sângele să îngrămădeşte împrejurul ei în ţăsutul celular unde să închiagă şi astupă orificiul. Emoragiile, din vine şi din capilare să opresc dela sine tot prin formarea unui chiag. Prin urmare când voim să oprim o emoragie vom întrebuinţa mijloace cari înlesnesc închiegarea sângelui. Pentru acest sfârşit sunt mai multe mijloace fizice sau chimice, adecă : punerea pe rana care sângerează iască, pânză de paiangen, praf de sacâz, tanin, smirnă, apă rece, ghiaţă, etc., sau astringente stiptice şi caustice cum sunt: per-clorurul de fier, acidul sulfuric, acidul fenic, clorurul de zinc, nitratul de argint (piatra iadului), etc. Să înţelege că în toate cazurile de emoragie să recomandă bolnavului odihnă, linişte şi tăcere. Iată acum cari sunt medicamentele emostatice (opritoare de sânge) cari să pot dâ pe dinăuntru: sulf âtul de sodă în doză de 10 centigrame la fiecare ceas ; esenţă de terebentină, 2 până la 10 picături în o lingură de apă (pe dinafară să întrebuinţează curată); iodurul de sodiu sau de potasiu, 20-30 centigrame, de 2 ori pe zi în o jumătate de păhar de lapte; diferite ape e-mostatice, cum ar fi apa lui Rabel cu acid sulfuric *(vitriol), etc. ; alcool în doză mare sub formă de poţiune (poţiunea Tood, etc.); clorur de sodiu (sare de bucătărie), 1-2 linguri din o soluţiune saturată; zamă de lămâie, 2-3 linguri; săcară cornută, ergo-tină, ergotinină, hamamelis virginica, idras-tis canadensis, idrastinină, perclorur de fier, etc. (vezi aceste cuvinte), cari lucrează asupra circulaţiunii generale şi înlesnesc acţiunea emostatică a mijloacelor externe. In multe cazuri de emoragie toate aceste mijloace nu sunt îndestulătoare şi trebuie să lucrăm deadreptul asupra vasului din care curge sângele. Procedeele chirurgicale cari să pot pune în practică sunt: compresiunea sau apăsarea pe vas, legătura vasului, tamponarea, ,etc, (vezi şi Emoragie). EMPIEM (dela grec. en, in, şi pyon, puroiu). —• Să numepte astfel o operaţie care are de ţintă de a deschide pieptul (cavitatea pleurală) pentru ca să iasă puroiul ce să afiă acolo şi pentru a face spălături antiseptice (acid boric, sublimat, tinctură de iod, alcool, sulfat de zinc, etc.). Empiemul constă în a tăia strat cu strat ţăsăturile dintr’un spaţiu intercostal şi a introduce un tub de drenaj. Să mai numeşte empiem şi boala pentru care să face a-ceastâ operaţie : pleurezia purulentă (vezi Pleurezie). EMPIRISM (dela grec. empiria, experienţă). — In antichitate e:. o şcoală medicală numită empirică, care conzîderâ experienţa ca bază a medicinii, fără să caute cauzele ascunse ale boalelor şi proceda întotdeauna, prin analogie. Empirismul a avut şi are chiar şi astăzi un rol în practica medicinii, căci el suplineşte imperfecţiunile ştiinţii; multe progrese să datoresc lui şi prin urmare putem să ne adresăm lui ori de câte ori trebuinţa cere, fără ca să pierdem din vedere că singură ştiinţa este capabilă de a constitui o terapeutică raţională. Empirismul, din nenorocire, în ziua de astăzi de multe ori este sinonim cu şarlatanismul. EMPIROFORM. — Product rezultat din con-densaţiunea gudronului şi a formolului. Pulbere de coloare închisă, cu odoare speci- EMPL — 271 — ENTO ala.' Sicativ şi antiseptic ne iritant. Să recomandă în tratamentul plăgilor (rănilor), a eczemei, boalelor de piele şi ale pielii capului. Alifie din 1-15 la 100; tinctură. EMPLASTRU, plastore. — Medicament extern, solid la temperatură ordinară, care |ă îmmoaie la căldură şi să lipeşte de părţile pe cari să aplică. Plastorul are ca bază un corp gras, la care să adaugă răşină şi ceară pentru a-1 întări; această întărire să mai poate face şi cu ajutorul oxidelor metalice (oxid de plumb). Pentru ca să să a-plice pe piele, plastorul de obiceiu să întinde pe o bucată de pânză. Tipul plastorelor este cel numit diachilon (vezi acest cuvânt) sau talionul, Sunt multe feluri de plastore: de beladonă de cicută (cucută), de opiu, de molotru, de miniu camforat, de şofran, de cantaride (vezicătoare), de mercur (Vigo) ; plastore de om sărac făcut din gudron, co-lofon şi ceară galbină, bun contra durerilor reumatismale; mai bun pentru acestea este plastorul american (Benşon). EMPROSTOTONOS. — Caută la Tetan. EMULZIUNE. — Este un medicament lichid care de obiceiu seamănă cu laptele. Ea este formată din apă şi din uleiul sau rezină divizată şi ţinută în suspenziune în lichid, cu ajutorul unui albuş de ou sau a gumii arabice. Emulziunca sau laptele de migdale să prepară astfel: să pisează în un mo jar migdalele dulci curăţite de coaje turnân-du-să în continuu câte puţină apă până când să îngroaşe lichidul şi să albeşte ca laptele. Tot aşa să prepară şi laptele de cânepă. Emulziunea făcută din seminţe de bostan (dovleac) este bună pentru panglică (tenia). Emulziunea cu balsam de tolu să întrebuinţează în guturaiu. r=4ENCEFAL (dela grec. en, in, şi kephale, cap) i$i ENCEFALITĂ. — Encefal este sinonim cu creer; encefalită însemnează aprinderea (inflamaţia) creerului (vezi Creer). ENDEMIE (dela grec. en, in, si demos, popor), BOALE ENDEMICE. -- Să numesc astfel acele boale cari să arată numai în anumite localităţi sau acele cari predomină în o localitate, cum sunt frigurile palustre la noi în ţară. Pentru ca aceste boale să dispară trebuie combătute cauzele cari le produc. ENDOCARDITĂ (dela grec. endon, înăuntru, şi kardia, inimă, cord). — Inima este căptuşită pe dinăuntru cu o membrană (peliţă) care să numeşte endocard. Inflamaţia sau aprinderea acestei membrane să chiamă en-docardită (vezi Cord). ENDOSCOP (dela grec. endon, înăuntru, şi skopein, a observâ, a vedea). — Instrument care să întrebuinţează pentru a cerceta părţile dinăuntru ale corpului, cari sunt în comunicaţie cu exteriorul prin un orificiu sau un canal prea strimt în care să poate intra în linie dreaptă. ' ENERVARE (lat. enervatio, «dela e, fără, şi nervus, nerv). — Dacă ne luăm după înţelesul acestui cuvânt trebuie să înţelegem prin enervare un fel de abatere, de apatie, de lâncezeală a tuturor funcţiunilor, care să arată câte odată în timpul căldurilor mari de vară, sau la începutul febrei tifoide, ori al febrelor eruptive (pojar, scarla-tină, etc.). această lipsă de energie provine din faptul că acţiunea sistemului nervos este pentru moment micşorată (vezi Toropeală). Dacă această stare este trecătoare, datorită numai unei influinţe atmosferice, ea dispare repede prin o şedere la ţară, prin duşi reci, prin puţină chinină, care este amară şi tonică, exerciţiu în aer liber, plimbare, călărie, bicicletă, etc. Dacă să însoţeşte de febră (fierbinţeală) şi de alte semne cari prevestesc începutul unei boale generale, trebuie să îngrijim acea boală, începând prin un purgativ, prin a sta în casă sau chiar în pat şi tratând diferitele simptome după cum ele să ivesc. — Astăzi prin cuvântul enervare cele mai de multe ori să înţelege o stare în care sistemul nervos este excitat, iritat, şi caracterul o-mului este schimbăcios din un minut în altul, când omul n’are astâmpăr, nu-i vine să steie locului, mutându-să din loc în loc şi în fiecare minut. In acest caz omul zice că este enervat, şi aci starea de abatere, de toropeală, este înlocuită cu agitaţie (nelinişte), o agitaţie mai mult morală decât fizică, bine cunoscută de studenţi în perioada examenelor, de acei cari aşteaptă o veste, cari au o nelinişte oarecare. In toate aceste cazuri medicamentele n’au nici o putere. ENESOL.^— Caută la Mercur. ENTERITĂ (dela grec. enteron maţ, intestin). — Inflamaţiunea sau aprinderea acută sau cronică a maţului (vezi Intestin). ENTEROCLIZĂ.^— Caută la Clistire. ENTERO-COLITĂ. — Caută la Intestin. ENTERORAGIE (dela grec. enteron, maţ, şi rhagein, a isbucni). — Ernoragie sau curgere de sânge în maţe (vezi Emoragie, Intestin, Melena). ENTORZĂ (lat. intorsus, sucit), sucitură.— Când o încheietură face o mişcare rea, falsă, contrarie felului ei de a fi, sau când face o mişcare naturală dar forţată, silită, şi mai mult decât trebuie s’o facă, să întâm- ENTO plă că legăturile (ligamentale) cari ţin u-nite oasele între ele să să întindă prea tare, să plesnească, să să rupă; în aceste cazuri zicem că ni s’a sucit mâna sau pi^ ciorul, că avem o sucitură, o entorză. Cele mai dese sucituri să întâmplă în dreptul gleznelor, fiindcă încheietura piciorului cu* gamba (gionata) are mişcări puţine şi mici, şi în fugă sau în mers grăbit să poate să călcăm strâmb sau să ne împiedecăm de ceva şi să cădem. Acelaşi lucru să poate întâmpla şi cu alte încheieturi şi să avem entorză la genunchi sau şold, la mână, cot şi umăr. In sucitură avem mai multe semne: durerea pe care o simţim chiar în minutul când să face sucitură ; ea poate fi foarte mică încât nici să n’o băgăm în seamă, sau poate fi mare, uneori aşa de mare încât să leşinăm; durerea chiar când este mică ne împiedecă de aface mişcări cu încheietura bolnavă. Umflătura la început este mică, dar să măreşte în cele dintâiu 24 sau 35 de ceasuri, iar pielea să întinde, devine lucitoare şi este caldă. După două sau trei zile să iveşte o vânătaie (echimoză), datorită sângelui eşit din vinişoarele rupte şi care s’a răspândit prin ţăsuturi; această pată este la început albastră, apoi verzuie şi în cele din urmă gălbuie până ce dispare, în trei sau 4 săptămâni. Un alt semn mai este şi o mare greutate în mişcări şi uneori chiar o neputinţă de a mişca încheietura bolnavă, fără însă ca aceasta să fie aşa de pronunţată ca în scrintire (luxaţie) sau fractură. — Entorza uşoară să vindecă iute şi dela sine; când este mai gravă ea poate dâ naştere la inflamaţia încheieturii (artrită), care să vindecă încet şi în timp mai lung, iar la scrofuloşi poate dâ naştere la accidente cari nu să mai pot vindeca. — Tratament. Când entorza nu este complicată nici de fractură (ruptură de os), nici de luxaţie (scrintire), vom încerca s’o vindecăm prin mişcări de îndoire şi de întindere ale încheieturii, însoţite de masaj (trăsături). Aceste mijloace însă nu sunt bune decât în cazurile de entorză simplă, când nu există nici o complicaţiune. Când nu avem a face decât cu o întindere de ligamente, este de ajuns să facem fricţiuni (frecături) uşoare urmate de apăsări din ce în ce mai tari, făcute de la vârful membrului spre rădăcină, cari fac ca să să micşoreze, apoi să dispară umflătura şi vânătăile. Durerea încă să micşorează prin un masaj metodic şi în câteva zile omul poate fl vindecat. După masaj, precum şi atunci când nu să ENŢtî poate face masajul, trebuie să imobilizând adecă să ţinem nemişcată încheietura bolnavă, aplicând asupra ei cârpe (comprese) înmuiate în apă rece, apă sărată sau apă cu oţet, în apă de plumb, simplă sau cu tinctură de arnică, în spirt de camfor; etc.; cârpele trebuie schimbate din jumătate în jumătate de ceas sau la nevoie din sfert în sfert de ceas.; să înţelege că toate acestea lichide trebuie să fie câţ să poate de reci. In cazurile de entorză cronică (învechită) vom face masaj zilnic urmat de mişcări de îndoire şi de întindere din ce în ce mai mari. Când este vr’o complicaţie sau avem teamă de vr’o oftică la încheietură, vom ţine membrul în nemişcare, iar încheietură vom înveli-o în bumbac pe care îl vom strânge potrivit cu o faşe (bandaj compresiv), tratând în acelaş timp starea generală a bolnavului. ENTROPION (dela grec. en, in, şi trepein, a întoarce). — Să numeşte astfel răsfrângerea înăuntru a pleoapei cu iritaţiunea conjunctivei şi a corneei, cari sunt frecate de gene (de peri). Poporul nostru îi zice la *aceestă boală peri răi. Entropionul este cicatricial, când vine în urma unei răniri, arsuri, sau în urma difteriei; el să mai i-veşte la bătrâni, cari sufer de spazmul muşchiului orbicular din pleoapa de jos. Pentru vindecarea acestei urâte boale trebuie să să facă operaţie, căci medicamentele n’o pot vindeca.—La ţară babele scot perii răi cu cimbrista (un fel de cleşte mici), unul câte unul, după ce întorc mai întâiu pleoapa înafară, şi îi scot numai în zile cu . soare, ca să-i poată vedea şi numai în zile de sec (post). ENŢURÂ, dinfură, ghinţură, inţarâ, in-ţurea, ochincea (Genţiana lutea, fam. Gen-tianaceelor). — Plantă erbacee care creşte pe coastele munţilor şi prin văile subal-pine (Iulie-August). Să întrebuinţează rădăcina care are gust foarte amar, din care cauză ea înteţeşte pofta de mâncare şi uşurează mistuirea; în acelaşi timp ea este întăritoare (tonică) şi uşurează eşirea afară (la-xativă). Pentru acestea genţiana să dă în anemie (lipsă de sânge), în debilitate (slăbiciune), în dispepsie (mistuirea grea), în contra Fig. 96.—Enţură Să ia sub formă /r, -s de praf, m doza de 25 cen-(Genţiana). tigrame până ^ ± gl. îfl. • ainte de mâncare; în tizană (băutură) pre- — 212 — EPAN - m - EPÎD parată punând să să plămădească 8 gr. de rădăcină în o jumătate de litru de apă în timp de 24 ceasuri (o cearcă de ceaiu înainte de mâncare cu un sfert de oră); în vin, 60-120 gr.; în sirop, 10-100 gr. ; în tinctură, 2-50 gr.; în extract, 20 centigrame până la 3 grame. — La ţară să bea în rachiu în contra frigurilor. EPANŞĂMENT (franţ. epanchement, dela epan-cher, a vărsa încet, a turnâ lin, â curge). — Sub acest cuvânt să înţelege îngrămădirea întâmplătoare a unui lichid în o parte oarecare a corpului, unde nu trebuie să fie când omul este sănătos. Sângele care iasă din vase (arterii şi vine) pentru a să îngrămădi sub piele în cazurile de lovituri (vezi Contuziune) formând echimoze (vână-tăi) sau depozite, acela care să răspândeşte la suprafaţă sau în adâncimea creerului’în cazurile de apoplexie, lichidul care să adună în pântece în cazurile de idropizie (dropică, boală de apă), în pleură (cămaşa plămânilor) în cazurile de pleurezie, sunt tot atâtea epanşamente (vezi Apoplexie, Contuziune, Idropizie, Pleurezie). EPÂTICĂ, hepatică (Colică), colică sau durere de jicat. — Eşti teafăr, sănătos, şi de odată te pomeneşti cu o durere cumplită în dreapta pântecelui sub coaste, durere care să întinde la umărul drept. Această durere în care ţi să pare că ţi să rupe ceva, este uneori aşa de mare încât îţi ia răsuflarea (nu mai poţi respira), mergând câte odată până la leşin (sincopă) şi convulziuni (spazme); bolnavul ţipă şi este neastâmpărat sbătându-să în toate părţile şi luând poziţiile cele mai ciudate, rostogolindu-să pe pământ, îndoindu-să ca un cerc. Această durere este o colică epatică sau de ficat şi este produsă de o pietricică (calcul mic) care s’a desvoltat în beşica fierii de unde a fost dusă de fiere în canalele prin cari fierea să duce în maţe (duoden); pietricica fiind mai mare decât canalul să opreşte în drum dar este silită să înainteze de cătră fiere care o împinge şi atunci canalul să întinde, să lărgeşte ca să-i facă loc. Ei bine această trecere a pietricelei produce acea durere grozavă care te face să dai ochi cu moartea. Colica epatică să mai însoţeşte de fiori, de sughiţ, de*vărsături şi câte odată de gălbinare (icter). Ea revine prin accese, cari sunt provocate de sforţări violente, de sdruncinăturile trăsurii, de o emoţiune vie şi mai ales de mâncare prea multă. Durata ei variază dela câteva ceasuri până la 2-3 zile şi să termină când pietricica a ajuns în maţ. — Tratament. Pentru a calma du- rerea să pun pe partea dureroasă cataplasme de făină de in foarte calde stropite cu 15-20 picături de laudan, cari să primenesc foarte des, cel puţin odată la ceas; iar când. să schimbă cataplazma să freacă locul cu o bucată de flanelă înmuiată în cloroform, în uleiu de ‘muşeţel camforat, sau în un amestec de balsam tranchil şi laudan. Bolnavul poate să facă şi o baie caldă prelungită. Pe dinăuntru să va dâ antipirină, 1 gr. odată, repetat de trei ori pe zi, să vor pune săpu-naşe cu: extract de opiu, 3 centigrame; extract de beladonă, 2 centigrame; unt de cacao, 2 gr. pentru un săpunaş; să pot pune 2 pe zi. Dacă durerea este din cale afară de mare să recomandă injecţiuni sub piele cu morfină, de un^ centigrarn, maximum 2 centigrame odata. Sa mai rccomanda inhalaţiunile de cloroform şi de eter. In cazuriie foarte grave cu căldură şi fenomene infecţioase să face operaţie (laparo-tomie). In timpul crizei" bolnavul va luâ numai lapte, dulce sau bătut, şi apă de Vichy. - După criză să va înlesni eşirea pietricelelor dând bolnavului unt de ricină, 40 gr. sau unt de lemn, 200-400 grame. Bolnavul va urma un regim special (vezi Calculi). EPATlTl, hepatită (dela grec. hepar, ficat, şi terminaţia itis, care însemnează inflama-ţie, aprindere). Inflamaţiune de ficat, acută şi cronică. —' Caută la Ficat. epicarină. — Product al combinaţiunii cu condensaţiune a naftolului B cu acidul cre-ozotic. Să întrebuinţează în tratamentul râei, eczemei, în prurigo, herpes tonsurans (chelie). Alifie şi soluţiune alcoolică din 5-10 la 100. EPIDEMICE (Boale). — Caută la Contagioase (Boale/ EPIDEMIE (dela grec. epi, pe asupra* şi de-mos, popor), boleşniţă, molimă. — Să numesc boale epidemice acele cari atacă un mare număr de persoane în aceeaşi localitate, sub înfluinţa unor cauze trecătoare, pe câtă vreme boalele zise endemice (vezi Endemie) atârnă de cauze cari ţin de localitate şi sunt mai mult sau mai puţin permanente. O boală epidemică să poate întinde departe de locul ei de naştere (colera, ciuma). întinderea boalelor epidemice să fac prin transportul microbilor din loc în loc prin bolnavi sau prin obiectele, ori hainele lor; sunt unele boale cari să întind prin mijlocirea aerului sau a apei. Intre boalele epidemice cele mai cunoscute, afară de coleră şi ciumă, sunt: angina difterică febra tifoidă, pojarul, scarlatina, vărsatul 18 fiPÎD 274 — EPIL tusa măgărească, oreioanele, etc. Dar fiindcă multe din aceste boale să propagă prin a-tingere, prin contact, ele să mai numesc şi boale contagioase sau molipsitoare (vezi Con-TAGitiNE). Boalele epidemice au fiecare semnele lor şi tratamentul lor, dar au şi oarecare puncte comune cari le leagă între ele : origina lor şi mijloacele proprii pentru a preîntâmpina sosirea lor în tară sau întinderea lor pe loc. Aceste mijloace cari să cuprind în aşa numitul tratament profilactic sau preventiv, sunt privitoare la hrană, la izolarea bolnavilor, la carantine şi la alte măsuri internaţionale (vezi Colera, Contagioase şi Contagiune). EPIDERM (dela grec. epi, pe, şi derma, piele). — Stratul de deasupra al pielii (vezi Piele), care câte odată să îngroaşe foarte mult pentru a produce prea cunoscutele bătături (vezi acest cuvânt). EPIDIDIMITĂ (dela gre. epi, pe, şi didymos, testicul, coiu).— Inflamaţia sau aprinderea epididimului (vezi Testicul). EPIEOfiMdela grec. epi, pe, şi pherein, a dGce). Lăcrămare datorită unei secreţiuni prea mari de lacrimi. Ea este produsă de mai multe cauze: o lumină prea vie, o iri-taţie a conjunctivei, diferite nevralgii sau dureri, de unde şi vorba că mă trec lacrimile de durere, etc. Ea mai poate proveni şi din pricina astupării punctelor lacrimale sau a canalului nazal. EPIGĂSTRD (dela grec. epi, pe, şi gaster, vintre, stomac), lingurea, lingurică: — Caută la Abdomen. EPIGLOTĂ (dela grec. epi, pe, şi glotis, glotă, răsuflătoare). — O membrană mobilă sau mai pe înţeles un fel de capac, care să a-flă înapoia limbii şi care astupă răsuflă-toarea când înghiţim pentru ca mâncarea şi apa să nu intre în ea, căci, Doamne, greu îţi mai vine când înghiţi rău sau strâmb! — Caută la Laringe. EPILĂŢIUNE (lat. epilatio, dela e, afară, şi pilus, păr). — Când cineva are peri răi la gene, cari îi înglodesc ochii, să duce la o babă care-i smulge cu o cimbistră, ceeace este o epilaţiune. Această epilaţiune să face şi în tratamentul cheliei (vezi Chelie), unde să poate zice că este singurul tratament care reuşeşte. Iată cum să face epilaţiunea: mai întâiu să tunde capul, apoi să unge cu unt de lemn sau mai bine cu uleiu cadin în timp de mai multe ceasuri, după care să spală bine capul cu apă şi săpun pentru ca să să înmoaie cojile şi pe urmă să începe a să smulge cu o cimbistră părul, fir cu fir, trăgând încet şi în direcţia firului ca să nu să rupă ; firele bolnave iasă cu înlesnire. De altfel această mică operaţie este puţin dureroasă, dar cere o răbdare de înger atât din partea bolnavului cât şi din partea operatorului, în schimb însă, când ea este bine făcută, reuşeşte în totdeauna. — Sunt femei la cari le cresc mustăţi sau barbă, ceeace este foarte supărător pentru ele, şi cari în loc să recurgă la ras întrebuinţează diferite preparaţiuni cari fac să cadă părul, numite epilatoare sau depilatoare. Aceste preparaţiuni sub formă de paste cari să a-plică pe părţile păroase, să prepară cu calce şi arsenic, sunt arzătoare (caustice) şi o-trăvicioase, cari însă lucrează numai asupra părului eşit din piele, aşa că după câtva timp el creşte din nou. Cel mai cunoscut preparat este rusma orientalilor, format din calce vie (var nestins), 40 gr.; orpiment (sulfur de arsenic), 5 gr.; pulverizate cu albuş de ou şi leşie. Pudra lui Laforet cuprinde orpiment, mercur şi protoxid de plumb, iar pudra lui Baudet să prepară din calce vie şi sulfur de sodă. Toate aceste preparate sunt foarte otrăvicioase şi trebuie întrebuinţate în măsură mică şi cu mare băgare de seamă. Epilaţiunea e-lectrică dă bune rezultate şi să face aplicând polul negativ al unui curent continuu la rădăcina fiecărui fir, care distruge definitiv părul, însă această operaţie este foarte supărătoare şi de durată lungă. EPILEPSIE (grec, epilepsis, dela epilamvânein, a atârna, a precurma), alte-alea, boala copiilor, ceas-rău, ducă-să în pietri, ducă-să pe pustiu, fulgerătură, întâmpinarea, ndbăddi, pocealâ, sghihuiald, stropşeală, stropşitură. — Nici o boală nu înspăimântă aşa de mult ca epilepsia. In popor această cumplită boală este bine cunoscută, după cum să vede şi din numărul cel mare de nume ce îi s’a dat. Când bolnavul să află în plin atac, poporul crede că el este sub stăpânirea necuratului, şi aceasta ca pedeapsă dată de Dumnezeu pentru cine ştie ce fapte ale bolnavului sau ale părinţilor, când acel bolnav este un copil. Şi lucru să pare adevărat când ne gândim că epilepsia este cele mai adeseori ereditară (căpătată prin moştenire) şi că ereditatea să simte asupra mai multor generaţiuni succesive sau poate să cruţe o generaţie sau două şi să isbească pe cea care vine pe urmă. Părinţii epilepticului au fost ei însuşi epileptici (unul din ei) ori au fost bolnavi de alte boale ale sistemului EHL — 275 — EPIL nervos cum sunt: paralizia generală, alie-naţiunea (nebunia), isteria, ataxia locomo-trice. Epilepsia să arată mai cu seamă la etatea de 14-18 ani, ceva mai des L sexul femeiesc. Intre cauzelş epilepsiei mai putem număra: spainia, impresiunile morale vii, excesele de băuturi alcoolice, onanis-^ mul, o conformaţie viţioasă a capului, traumatismul (lovituri asupra capului), sifilisul, tuberculoza, o tumoară cerebrală oarecare (sarcom, gliom, fibrom, tumoră parazitară, etc.). Vederea unui atac de epilepsie poate să provoace isbucnirea boalei sau adeseori să facă ca să reapară accesele dispărute de mai mult timp, ceeace să poate întâmpla şi prin excese de mâncare sau abateri de regim, prin schimbări brusce de temperatură, prin şedere în un aer mărginit (confinat), prea rece sau prea cald. — Să vedem acum ce este epilepsia şi cari sunt semnele ei? Epilepsia este o boală nervoasă cronică, care vine prin accese (atacuri) şi este caracterizată prin o pierdere repede a cunoştinţii urmată îndată de con-vulziuni (spazme) cari sguduie corpul întreg. Accesul sau atacul de epilepsie de obiceiu are un început brusc (neaşteptat) ; câte odată însă bolnavul este înştiinţat de apropierea accesului prin o simţire neobicinuită de frig, de cald, de gâdilire, de amorţeală sau de durere; care pleacă din piept, dela un braţ sau dela un ^picior şi ajunge repede la cap. Atunci omul cade ca trăsnit, pe loc, fără să mai aibă vreme să-şi aleagă locul căderii; el cade acolo unde să găseşte în acel minut, în foc, în apă, etc., dând în acelaş timp un ţipet unic şi ascuţit; el îşi pierde cu totul cunoştinţa, toate facultăţile lui sunt nimicite dintr’odată; nu ipai are nici o ştiinţă de existenta lui, nici de a acelor din jurul lui, iar când să deşteaptă nu ştie nimic din ceeace s’a întâmplat. In timp de 30 până la 50 secunde (clipe) el stă în nemişcare completă, cu faţa palidă, cu capul întors în o parte; cam după o jumătate de minut faţa devine violacee, lividă (să învineţeşte) şi capul, apoi trunchiul şi membrele (mânile şi picioarele) încep să să sguduie în mod violent, încep convulziunile (spazm$le); fruntea să încreţeşte, sprâncenele să apropie între ele, pleoapele întredeschise lăsă să să vadă ochii, nemişcaţi sau mişcându-să fără orânduială în orbitele (culcuşul) lor; faţa să strâmbă în toate felurile; dinţii scrâşnesc încât pot să să rupă, iar limba dacă este prinsă între ei să rupe, să taie . şi sângele curge din gură amestecat cu bale şi spumă; ca- pu1 să-ridică şi cade pe loc în mod alternativ ; corpul să mişcă, să suceşte şi răsuceşte în diferite senzuri; mânile şi picioarele să îndoaie şi să întind sbătându-să uneori aşa de tare în cât să pot rupe oasele şi scrinti încheieturile; mânile sunt închise (pumnii strânşi), degetul cel mare (policele) este îndoit în palmă şi acoperit de celelalte degete. Această agitaţiune (sgu-duire) ţine 2 până la 3 minute, când zguduiturile încetează şi sunt înlocuite cu un fel de tremurâtură uşoară, care la rândul ei dispare şi ea, iar respiraţia să restabileşte în acelaşi timp şi faţa îşi capătă coloarea ei normală; nesimţirea însă mai dăi-nueşte încă câtva timp până ce, în fine, după lin sfert sau după o jumătate de ceas bolnavul îşi vine în fire, pentru câteva minute, plângându-să de oboseală şi de durere de cap, apoi adoarme şi după un somn greu şi lung să deşteaptă fără să ştie ceva din ceeace s’a petrecut cu el. Aşa este atacul adevărat de epilepsie şi cel ce l’a văzut odată nu-1 mai uită. El nu trebuie sâ să confunde cu atacul de apoplexie în care omul stă nemişcat, nu să sguduie, nici cu atacul de isterie (istericale) sau atacul de nervi în care ţipetele sunt numeroase (nu e un ţipet ca în epilepsie) şi repetate, bolnavul nu cade pe locul în care îl găseşte atacul, ci are timp de a-şi alege locul, un pat, o canapea. Accesul de epilepsie care vine noaptea (atacul nocturn) în timpul somnului de multe ori trece nebăgat în seamă nu numai de bolnav, ci şi de cei din jurul lui; bolnavul să trezeşte diminaaţa ud, cu patul murdărit de urină, de materii fecale sau de vărsături, făcute fără voie în timpul convulziunilor; fără să-şi poată dâ seamă de cauză, ceea ce îl pune în mare nedumerire, sau să pomeneşte dimineaţa când se trezeşte că este jos lângă pat, fără să ştie când a căzut şi de ce a căzut; el are durere de cap, vorbirea greoaie, limba uiii-flată şi dureroasă din cauza muşcăturii. — Sunt multe cazuri de epilepsie în cari bolnavul nu are accese tipice după cum am văzut mai sus, şi boala să poate arăta sub diferite forme uşoare la aparenţă dar cari pot avea urmări rele. Aceste forme sunt în număr de 4: 1° ameţeală cu cădere si pierdere de cunoştinţă, după care omul îşi vine în fire, după cum era mai înainte; 2° absenţă, în care omul să opreşte în mijlocul unei cetiri sau conversaţii; cu privirea rătăcită şi strângând sau amestecând din dinţi, apoi după un timp foarte scurt îşi continuă cetirea sau vorba înainte ca EPIL — 276 — EPIO şi când nimic nu s’ar fi întâmplat; 3° a-iurare (delir^, care are o durată mai mult sau mai puţin lungă; 4° alergare fără scop fără rost, inconştienţă, de o durată variabilă.— Accesele mari ale epilepsiei să pot repeta în fiecare zi sau de mai multe ori în aceeaş zi; alte ori, în formele mai uşoare, pot veni la o săptămână odată, sau la o lună, ori la mai multe luni odată. Epilepsia este o boală foarte gravă, prin faptul că să vindecă foarte greu şi de multe ori nu să vindecă, ea poate dâ loc la diferite accidente : cădere în foc, în apă, etc.; repeţi-rea acceselor prea des slăbeşte facultăţile intelectuale ale bolnavului, îi schîmbă firea, caracterul, îi scade memoria, îl face să fie supărător, nervos, trist; el poate să aibă uneori delir (aiurare), halucinaţiuni cari îl inspăimântă şi îl împing la diferite acte furt, sinucidere, omucidere (asasinat), sfârşind prin nebunie, manie (vezi Aliena-ţiune mentală). — Tratament Să vorbim mai întâiu de tratamentul igienic care constă în a trăi, dacă să poate, la ţară, a o-coli locurile unde să adună mulţi oameni (cafenelele, concertele, teatrele, etc.); exerciţii dese, însă fără oboseală; să să ferească de jocur violente, de a stâ mult la soare; să nu-şi obosească bolnavul mintea cu cetitul sau scrisul; să ducă o viaţă regulată şi liniştită, să evite emoţiunile; să aibă rar raporturi sexuale; să nu fie constipat, să nu doarmă mult şi să nu doarmă ziua. Kegimul alimentar să fie îngrijit, hrană mai mult vegetariană; foarte puţine băuturi alcoolice. In momentul atacului să împiedecăm bolnavul ca să nu să lovească, să nu să rănească şi să-l ajutăm ca să respire liber, pentru aceasta îi vom desface sau descheia hainele la gât şi la piept, ca nimic să nu-1 strângă ; îl vom pune pe o saltea (nu în pat), aplecându i capul la o parte pentru ca spuma şi balele să-i curgă cu înlesnire din gură; sub cap îi vom pune una sau două perini. ca să nu să lovească; îl vom stropi pe faţă cu apă rece; nu trebuie să-i punem nimic in gură. Tratamentul adevărat al acestei cumplite boale până astăzi constă în bromur de potasiu, singurul medicament care s’a arătat mai cu efect, sau să pot dâ a-sociate cele trei bromure (de potasiu, de amoniu şi de sodiu). Metoda cea mai bună în toiul boalei este de a dâ bromurul în continuu, iar nu întrerupt, ceeace nu este bine să să facă decât atunci când voim să suprimăm medicamentul sau în unele stări psihice cari să arată în timpul vindecării. Să va dâ bromurul în doze crescânde până vom potrivi doza suficientă ca să taie accesele. Vom dâ de exemplu 5 grame debro-mur de potâsiu pe zi în prima săptămână, apoi 6 gramie în săptămâna a doua, şi 7 gr. în a treia. Acum dacă bolnavul prezintă oarecare aplicare spre somn cu puţină ză-păcială şi poate să-şi vadă de lucru, de o-cupaţiuui, atunci am ajuns la doza potrivită şi eficace ; dacă însă doza aceasta îl trage prea mult la somn, dacă îl face nepăsător de toate şi îl pune în neputinţă de a lucrâ, dacă limba îi este încărcată, apetitul scăzut, atunci trebuie să micşorăm doza de bromur şi să nu-i dăm decât 4 gr, pe zi. Aceasta este metoda cea mai bună de a dâ bromurul, care este bine şă-1 iee *bolnavul în un păhar mare de lapte, dându-i în acelaşi timp şi antiseptice intestinale (salol, de atâtea ori câte 10 cen-tigrame pe zi câte grame de bromur ia) şi băi antiseptice, ca să împiedecăm otrăvirea bromică. Din când în când bolnavul va luâ câte un purgativ salin (sulfat de sodă, 20-30 gr.). Tratamentul cu bromur, va durâ 2 până la 2 ani şi jumătate; în primul an va luâ doza potrivită (suficientă) la care am ajuns, apoi în anul al 2-lea să va micşorâ doza. Doza de bromur să va luâ în 2 rânduri zilnic ; când accesele sunt ziua, bolnavul va luâ dimineaţa 2 părţi din 3, iar sara partea a 3-a; când accesele sunt noaptea, va lua sara 2 părţi şi dimineaţa o parte. Copiii vor lua doza după etate : până la 1 an, 50 centigrame pe zi; .2-3 ani, 1-2 gr.; 4-5 ani, 2-3 gr.; 6-10 ani, 3-4 gr.; 10-15 ani, 4-5 grame. Când epilepsia este de natură sifilitică să va face tratamentul antisifilitic intens (vezi Sifilis); în cazurile de tumori cerebrale trebuie o-peraţie: trepanaţia, craniotomia, emicrani-otomia. Când epilepsia este toxică să va combate alcoolismul, absentismul, tabagis-mul, saturnismul, uremia, etc. In epilepsia produsă prin congestiune (îngrămădire de sânge) cerebrală (la cap); vom luâ sânge (venesecţie) dela braţ, vom dâ purgative şi ergotină. — La ţară să fierbe limbariţă (alisma plantago) şi cu ea să face baie celor ce sufer de epilepsie. Să mai face baie şi cu fiertură de rădăcină de odolean (valeriana officfcalis). Să mai vindecă cu măsele de om mort, cu praf de copită de cerb amestecat cu oţet, cu supă de şarpe, vespe, cu bujor, ştirigoaie, troscot, etc. EPIOZINÂ. - Product sintetic de constitu-ţiune analoagă cu acea a morfinei. Sedativ puternic, toxicitate foarte slabă, succeda- EPIP — 277 — EPIS neu al morfinei. Doză: 10-15 centigrame j la adult în pilule de câte 5 ctgr. EPIPLOON (dela grec. epi, pe deasupra, şi plein, a pluti), prapor. — Să numeşte astfel o indoitură a peritoneului (vezi acest cuvânt) care leagă unele de altele organele din abdomen (pântece). Epiploonul să împarte în : marele epiploon sau cum să nu-♦meşte în limba poporului praporul, care merge dela stomac pe deasupra maţelor acoperindu-le ca un şorţ; micul epiploon sau epiploonul gastro-epatic, care să duce dela stomac la ficat şi epiploomd gastro-splenic, care uneşte stomacul cu splina. , EPISPĂSTIC (dela grec. epispan, a sgăndări» a aţâţa,.a întărâta). — Medicament care să pune pe piele pentru ca să producem o iritaţie, o revulziune, fie prin înroşire numai (făină de muştar), fie prin ridicare de be-şici (vezicătoare). Să mai aplică astfel de medicamente şi pentru a opri vindecarea unei răni produse prin vezicătoare şi a întreţine supuraţia, d. ex. alifia epispastică formată din: cantaride (gândăcei), 1 gr. ; ungvent populeu 28 gr.; ceară albă, 4 grame. EPISTAXĂ (dela grec. epi, pe, şi stazein, a | curge picătură cu picătură), curgere de sânge din nas. — Adeseori să întâmplă să-i curgă omului sânge din nas; aşa de des încât la ţară nu să mai înfrică nimeni când vede acest lucru. Cu toate acestea trebuie să ştim că nu în totdeauna această curgere de sânge este aşa de nevinovată ca să nu o băgăm în seamă. De multe ori ea poate fi semnul unei boale grele sau durând prea mult poate să dea naştere la urmări rele. Curgerea de sânge din nas are cauze foarte multe. G cădere pe nas sau o lovitură poate să dea naştere la o curgere de sânge, care să opreşte iute de obiceiu; când însă ea este îţi cantitate mai mare şi in acelaşi timp să însoţeşte de o durere mare în frunte şi de pierderea cunoştinţii, atunci lucrul este grav şi trebuie să ne gândim la o fractură (ruptură) a oaselor nasului sau a bazei craniului. Când cineva are la început durere mare de cap şi apoi îi curge sânge din nas, cauza este sau o insolaţie (soare see), sau o şedere prelungită în un loc prea cald, sau o schimbare bruscă | (repede) de temperatură, cari i-au produs o congestie (îngrămădire de sânge) la cap. Când epistaxa este însoţită de fierbinţeală (febră), de desgust de mâncare, de un fel de toropeală, atunci ne putem gândi la începutul unei febre tifoide (lingoare), iar dacă sunt dureri de stomac şi maţe, diaree? la o febră eruptivă (pojar, scarlatină, etc.). In cazurile de anemie, de cloro-anemie, în boalele de ficat, de inimă ; în boalele de nas (răni, polipi) adeseori avem curgere de sânge din nas (vezi Cord, Coriză, Ficat şi Nas). Sunt unele persoane cari fără să aibă vr’o boală, fără să fie anemice, au din când în când epistaxă. — Sângele curge de o-biceiu numai dintr’o nare, uneori din amândouă nările în acelaşi timp; să întâmplă însă câteodată să curgă sângele prin fundul nasului în gură şi în stomac şi atunci omul scuipa şi varsă sânge; de aceea trebuie să nu pierdem aceasta din vedere când vine cineva speriat şi ne spune că a vărsat sau a scuipat sânge şi să cercetăm bine dacă nu cumva acel sânge este din nas, să o facem aceasta mai înainte de a ne gândi la o boală de plămâni sau de stomac. Alte ori sângele poate curge din nas în acelaşi timp şi pe dinainte şi pe dinapoi. Cantitatea sângelui uneori este mică; când însă ea este mare şi curgerea să repetă des, atunci ea este gravă putând dâ naştere la anemie (cloro-anemie) cu toate urmările ei. — Tratament. Curgerea de sânge din nas trebuie oprită în toate cazurile cât să poate mai iute, afară numai când ea vine la persoane în vrâstă şi sângeroase, predispuse la congestii (îngrămădiri de sânge) sau emoragii la cap, la cari le face bine, dar şi în aceste cazuri nu trebuie ca această curgere de sânge să să facă în cantitate prea mare. Bolnavul trebuie pus în o odaie rece, în poziţie şezândă, cu capul ridicat; pe frunte şi pe cap să îi să pună cârpe cu apă rece, în continuu primenite, sau mai bine o pugă de ghiaţă; să tragă pe nas apă rece cu oţet, să-şi ridice mâna din partea nării din care curge sânge în sus şi s’o ţină astfel \ ână la 5 minute ; să îi să astupe narea din care vine sângele cu iască sau mai bine cu tampoane de bumbac bine îndesate, cari să^fie legate cu câte un fir de aţă pentru ca^la trebuinţă să să poată scoate afară; mai bine însă este ca tamponul de bumbac să fie înmuiat în o soluţie de antipirină (1 la 5) sau de fero-pirină (1 la 20) sau în apa emostatică alui Pagliarl Să mai recomandă şi irigaţii cu apă caldă de 48°, sirnpiă sau cu puţin per-clorur de fier (5 gr. la 1000 gr.) Când să pun tampoane, ele să vor lăsa pe loc 24- 36 ceasuri. In caznrile grave este bine să să facă şi injecţii sub piele cu ergotină sau ergotinină. Când sunt răni în nas, ele să vor arde cu nitrat de argint (piatra iadu- EPIT — 278 — EEED lui) sau cu acid cromic, sau cu galvano-cau-terul. Când sângele vine din partea de dinapoi a nasului, să va face tamponarea pe dinapoi cu sonda lui Beloc sau în lipsa ei cu o sondă de cauciuc uretrală. In cazurile de epistaxă cu repetiţie vom opri oboselile, mersul prea mult, băuturile alcoolice, lucrarea cu mintea prea îndelungată, starea la soare; să va combate anemia, cloro-anemia, debilitatea generală, împaludismul cronic (frigurile). Pe dinăuntru să va prescrie: bromidrat de chinină, 15 centigrame; ergo-tină, 10 centigrame, excipient cât trebuie pentru 1 pilulă; bolnavul va luâ 4 hapuri pe zi, copiii 2 până la 3. Să mai recomandă limonadă sulfuroasă (după Codex), să beie din când în când. Tn cazurile mai grave să să prescrie: perclorur de fier, 4 gr.; apa lui Rabel, 4 gr.; sirop diacod, 30 gr.; apă, 120 gr.; din care bolnavul va bea la fiecare ceas câte o lingură. EPITELIOM. — Caută la Câncer. EPULIS (dela grec. epi, pe, şi oulon, gingie). — Un fel de crescătură care să a-rată pe gingii, mai ales la falca de jos. Această crescătură sau tumoră este roşie şi câte odată svâcneşte ; ea recidivează, adecă să face din nou dacă nu să taie şi nu să arde bine. Dacă să taie sângerează foarte mult; pentru aceasta să recomandă să să ardă dacă să poate cu fierul roşu. Această tumoră cele mai adeseori este o simplă vegetaţie sau o tumoră fibroasă a periostului, câte odată însă poate să fie de ţiatură canceroasă, când este cu mult mai gravă. ERATIC (dela lat. errare, a schimbâ locul); dureri eratice. — Să chiamă astfel durerile cari fug din un loc în altul. Frigurile cari vin în mod neregulat să zic eratice. Erizipel eratic sau erizipel ambtdant să chiamă brânca care să întinde din loc în loc, ocolind astfel , o parte a corpului. Mai sunt dureri eratice: nevralgiile cari de asemenea să duce din loc în loc, unele dureri reumatice, etc. EREDITATE, hereditate (lat. haereditas), moştenire. — Prin acest cuvânt să înţelege condiţiunea organică în virtutea căreia ascendenţii transmit unele particularităţi fizice sau morale ale fiinţii lor descendenţilor. Ereditatea poate fi directă dacă aceste particularităţi vin dela tată sau dela mamă; indirectă când copilul nu seamănă cu tatăl sau cu mama, ci cu un colateral (unchi, mătuşe, veri, verişoare); alteori ereditatea trece peste o generaţie sau două, aşa că copilul seamănă la un bunic sau o bunică sau chiar la un străbun ; mai este o ereditate zisă de influinţă, şi anume când o femeie văduvă să mărită şi face un copil, care nu seamănă cu tatăl său ci cu bărbatul prim al mamei sale. Pe noi ne interesează în articolul de faţă mai mult ereditatea morbidă, adecă transmiterea boalelor, infirmităţilor şi viţiilor de conformaţiune dela părinţi la copii. Intre aceste din urmă avem buza de epure şi picioarele strâmbe. Dintre boalele sistemidui nervos cari să transmit din tată în fiu avem: nebunia (aliena-ţiunea mintală), epilepsia, isteria, idioţia, a-poplexia, migrena, astma. Dintre boalele constituţionale avem: ser of uleie, oftica, cancend, apoi diabetîd, guta, reumatismid. Unele boale de inimă, unele boale de piele, unele boale de ochi (cataracta sau perdeaua, miopia, strabismul). Boalele ereditare pot luâ o altă formă la copii, diferită de cea a părinţilor, astfel: isteria sau epilepsia părinţilor să poate transmite sub formă de nebunie; alcoolismul la părinţi să transmite sub formă de epilepsie, etc. în general din părinţi bolnăvicioşi să nasc copii în stare de slăbiciune, cu o putere de rezistenţă mică faţă de diferite boale, în special faţă de boalele microbiene. — Pentru ca să putem îndepărta întru câtva influinţă rea a eredităţii putem luâ diferite măsuri faţă de părinţi şi faţă de copiii. Intru cât priveşte părinţii să vor opri căsătoriile între rudenii cari nu sunt pe deplin sănătoşi şi căsătoriile între persoane de diferite familii cari au o sănătate şubredă sau rea (vezi Căsătorie). Faţă de copii născuţi din părinţi bolnăvicioşi sau cu aparenţă de oftică vom recomandă urmatoarele: mama bolnavă sau bolnăvicioasă nu va alăptâ cu nici un preţ copilul; vom dâ copilului soare şi aer curat şi pentru aceasta este bine să-l creştem la ţară. Când copilul este mare şi trebuie să-şi aleagă o carieră îl vom sfătui să nu iee una care să-l expună la praf şi la diferite gazuri pe cari le-ar putea respiră, sau care l’ar expune la schimbări dese de temperatură, ori la un exerciţiu exagerat al vocii. Pe un copil predispus la scrofule îl vom ţine la aer curat, dacă să poate pe malul mării, îl vom hrăni cât să poate de bine, în deosebi cu lapte şi oua; îi vom dâ în fiecare iarnă untură de peşte, primăvara sirop cu iod şi fier, vara băi sărate. La o persoană predispusă la gută îi vom recomandă cumpătare la mâncare, mai mult regim vegetal, exerciţiu în aer curat. Tot astfel pentru cei predispuşi la boale de ERET — 279 — ERIT piele, cari pe lângă acestea nu vor mâncâ vânat, scoici, peşte de mare, nu vor bea alcoolice, cafea, ceaiu. Cei predispuşi la nebunie vor fl trataţi cu blândeţă, să nu fie supăraţi, iritaţi, sâ fie feriţi de emoţiuni vii, să nu să silească prea mult la învăţă; tură, etc. ERETISM (dela grec. erethizein, a excită, a întărâtă, a aţâţă). — Este o stare de întărâtare a sistemului nervos senzitiv, în total sau parţial. In cazul dintâiu avem agitaţie (nelinişte), senzibilitate (simţire) prea mare la im-presiunile fizice şi morale, creşterea acţiunilor reflexe, trebuinţa de a umblă, etc.; în cazul al doilea avem o întărâtare neobicinuită a senzibilităţii sau a contractilităţii în u-nele părţi ale, corpului; de exemplu: simţirea prea mare a unei răni, bătaia vie a arteriilor (vinelor cu sânge roşu), trăsări-turile muşchilor, etc. ERGOTINĂ. — Este extractul apos al săca-rei cornute (vezi aceste cuvinte). Ar& proprietatea de a provoca contracţiunile mitrei, de a opri curgerea de sânge (emos-tatic) şi de a combate căldura (antipiretic]. Să dă în doză de 50 centigrame până la 4 grame pe zi, sub formă de pilule sau în o poţiune (băutură) oarecare. Să mai poate dâ’şi în injecţiuni subcutanate (pe sub piele). Pentru cazurile de otrăvire, caută la Săcară cornută. ERGOTININĂ. — Alcaloid cristalizat extras din săcară cornută (vezi aceste cuvinte). Lucrează ca şi ergotina şi să dă în doze cu mult mai mici: un sfert de miligram până la 1 miligram în injecţii subcutanate (sub piele): ergotină, 1 centigram; acid lactic, 2 centigrame; apă de laur ceras, 10 grame (să vine un miligram pentru o siringă de Pravaz); sau în sirop (Tancret), socotit pe un sfert de miligram pentru o linguriţă. ERGOTISM. — Prin acest nume să înţelege otrăvirea cu săcară cornută (vezi aceste cuvinte). In stare acută această otrăvire să arată sub formă de ameţeli, cu durere de cap şi prostraţie musculară. Mai des să vede ergotismul cronic la cei ce să hrănesc cu făină de săcară stricată ; el să arată sub două forme: eonvulsivă şi gangrnoasăe. Boala începe cu furnicături cu amorţeli şi anestesie (lipsă de simţire) în piele, apoi trăsărituri în muşchi şi o contracţiune tonică (sgârcire) a membrelor; adeseori ameţeli, anxietate precordială, pierdere de cunoştinţă şi câte odată leşin (sincopă) mortal. In forma gangrenoasă, pe lângă semnele aceste mai avem gangrena uscată a picioarelor şi mânilor. Tratamentul acestei cumplite boale constă în purgative, antiseptice şi mai cu seamă în hrană şi igienă. ERICINÂ. — Caută la Mesotan. ERIGERON ACRIS. - Caută la Bunghişor. ERITEM. — Prin acest nume nu sa înţelege o boală de sine stătătoare, ci nişte pete roşii, de întindere variabilă, cari să ivesc pe piele şi cari pier prin apăsarea cu degetul pentru a să ivi din nou după ridicarea lui. Sunt multe feluri de eriteme, după cum sunt şi cauzele cari le produc. După înfăţişarea lor să deosebesc următoarele: eritem polimorf\ nodos, rubeolic, eritemul (opăreala) copiilor mici. — Eritemul polimorf să arată pe dosul mânilor, la gât, la glezne, sub formă de pete, de beşicuţe, de bubuliţe; durata lui e de una până la şase săptămâni; el poate fi produs de unele alimente, de boale de mitră, de reumatism, de artritism, de limfatism, de sifilis. Tratament. Să va combate starea generali; când să formează beşicuţe să va dâ pe dinăuntru: sulfat de chinină, ergotină, câte 10 centigrame, extract de beladonă, 1 miligram, pentru 1 pilulă, să vor dâ astfel de pilule 4-8 pe zi; dacă nu este febră să va dâ io-durul de potasiu 1-3 gr. pe zi. Local să va aplica alifia următoare: oxid de zinc 5 gr.; talc, 10 gr.; amidon, 20 grame. Când sunt dureri să vor pune cârpe cu apă de plumb sau cu o soluţie de acid fenic (1 la 100), sau alifie cu: mentol 2 gr.; vaselină, 50 grame; acid salicilic 1 gram. Când sunt beşicuţe mari dureroase să vor înţepa cu un' ac trecut prin flăcări, apoi să vor spălâ cu o soluţie de acid fenic sau sublimat corosiv. In eritemul sifilitic să va face tratamentul specific (injecţiuni cu mercur.) — Eritemul nodos să iveşte de obiceiu la gambe (gionate), pe dosul picioarelor, sub formă de pete roşii, ridicate, tari şi dureroase la apăsare, cari din roşii închise devin în cele din urmă vineţii, apoi gălbui şi după ce pier lasă în urma lor pete închise. Aceste pete să însoţesc de febră, de şndispoziţie generală, de dureri în muşchi şi în încheieturi. Boala poate dura 15 zile până la 6 săptămâni. Cauzele acestui eritem sunt: reumatismul, limfatismul, frigul umed mai ales la fetele tinere. Tratament. Odihnă în pat; curăţenii (unt de ricină), iar pentru căldură să va dâ: chinină, antipirină, sali-cilat de sodă; dacă nu e căldură să va dâ iodurul de potasiu, 1-3 gr. pe zi; Iacei sifilitici să va prescrie mercur şi iodur de potasiu. La cei cu friguri palustre să va dâ chinină. Local să va pune de 2 ori pe ERIT — 280 — ERIZ zi din alifia următoare: acid salicilic, uleiu de terbentină, lanolină din fiecare câte 5 gr.; vaselină, 40 grame. — Eritemul rubeolic să numeşte astfel fiindcă să aseamănă cu erupţia dela pojar şi are drept cauza o infecţiune generală, cum să întâmplă în febra tifoidă, în gripă (influenţă), în colera, în piohemie, etc. şi uneori este produs de medicamente: balsam copaiv, iod, brom, chinină, etc. Tratamentul este cel al boalei generale şi în cazul din urmă suprimarea medicamentului şi curăţenii. --Eritemul copiilor mici, cunoscut în popor sub numele de opărealâ, să iveşte de obiceiu la îndoiturile gâtului, la stinghii, la şezut, în partea de jos a pântecelui^ şi între picioare, unde este produs de urină şi materiile fecale, producând usturimi mari şi uneori răni întinse prin neîngrijire. Tratament. îngrijire şi curăţenie mare; copilul trebuie primenit curat ori de câte ori să udă sau să murdăreşte; să să spele pielea cu apă călduţă sau cu fiertură de foi de nuc, să să şteargă, apoi să să presară pudră de paiu, de orez, scrobeală, talc, lico-pod, oxid de zinc; băi de tărâţe, de scrobeală, de foi de nuc; o pudră bună este aceasta: acid boric, alun, câte 5 gr.; cretă preparată 40 gr.; amidon (scrobeală), 100 grame. Părţile cari să ating trebuie depărtate punând vată între ele, cum este la subţiori, la gât şi între picioare. — La ţară să scaldă copilul, apoi să presară pe opă-reală humă făcută praf sau făină de porumb cernută prin pânză deasă, sau praf galbin de licopod (chedicuţă sau brădişor). ERITEM SOLAR. — Caută la Insolaţiune. ERITROL. — Iodur dublu de bismut şi de cinconidină. Analgezic, antiseptic, eupeptic. Doză: 1-5 centigrame asociat cu magnezie (1 la 10). ERIZIPEL (dela grec. er^ein, a atrage, şi pelas, aproape), brâncă, orbalf. — Una din boalele cele mai cunoscute în poporul nostru este brânca. Această boală de multe ori aduce cu sine moartea, mai ales la beţivi, la oamenii bolnăvicioşi, la copiii mici şi la bătrâni. Ea să iveşte de obiceiu la faţă, începând de multe ori cu nasul, de unde să întinde la cap, la urechi, la gât şi mai departe, părăsind sau nu locurile a-tinse dela început. Adeseori erizipelul să iveşte în jurul rănilor de. orice soiu dar mai cu seamă în jurul rănilor produse prin armă de foc, ori prin lovituri. In acest caz erizipelul să numeşte chirurgical spre deosebire de celelalt, care să zice medical adecă spontaneu, fiindcă vine dela sine fără vr’o cauză vădită. — Umezeala şi căi-dura umedă înlesnesc ivirea brâncii şi lunile cele mai priincioase sunt februarie, martie, aprilie şi maiu. Brânca este molipsitoare să întinde dela om la om, mai ales în localurile unde este multă lume adunată, de pildă în spitale, căzărmi şi scoale. Ca toate boalele molipsitoare, erizipelul îşi are şi el un microb, care este streptococul piogen, care de altfel să găseşte şi în alte boale. Acest microb să arată sub. forma unui şi-reag de coci, dispuşi în formă de metanii. Nu să ştie bine cum să face infecţiunea, dar este probabil că microbul să introduce prin vr’o sgârietură foarte mică şi nebăgată în seamă, care s’ar afla în nas, la buze, la pleoape, pe obraz, la ureche, de unde să şi explică de ce erizipelul să iveşte, mai des la faţă ; de altfel microbul să poate introduce prin orice rană cât de mică şi ori unde s’ar afla ea. — Brânca este o boală cu fierbinţeală mare şi care să arată în afară prin neşte pete mari (plăci) roşii cu mărginele ridicate puţin deasupra pielei dinprejur şi cari în cele din urmă să scă-moşează şi pier. La început bolnavul să simte rău după care este apucat de un fior straşnic, îi este frig, aşa de frig de-i scrâşnesc dinţii în gură, apoi este cuprins de o căldură mare ; temperatura corpului ajunge câte odată până la 41 grade; durere de cap, sete mare, lipsă de poftă de mâncare, vărsături de venin, urdinare, lipsă de somn şi uneori aiurare; gâlcii sau ghinduriledin apropierea locului atins să umflă şi produc durere, după cum să întâmplă cu gâlcii dela gât când brânca este la faţă. După 2-3 zile începe să să arate o pată mare roşie, formată de pielea aprinsă (inflamată) şi bursumflată. Această pată să întinde din ce îtL ce mai mult şi produce nişte dureri ca de înţepătură, parcă te-ar înţepa cineva cu un ac ; orice atingere cât de mică produce durere mare. La început pata sau mai bine zis placa este de coloare roşie-tică, care cu timpul devine din ce în ce mai închisă. Roşeaţa piere prin apăsarea cu degetul pentru a să ivi din nou îndată după ridicarea lui. Mărginele acestei^pete sunt puţin mai ridicate decât pielea din jur şi sunt de coloare cam gălbuie. Părţile de desuptul pielei să umflă câte odată foarte mult mai ales la faţă, aşa că chipul o-mului este cu totul schimbat. In tot timpul cât ţine pata bolnavul să simte foarte rău şi are fierbinţeală mare. După 4-5 zile pata să vestejeşte, să păleşte, îşi pierde ERIZ — 281 — ERNI coloarea şi să sbârceşte, apoi să scămo-şează şi cade sub formă de peliţe late, după care bolnavul începe a să simţi mai bine şi a intra pe cale de vindecare. Peste tot boala ţine cam 10 până la 12 zile. Câte odată să formează sub pată puroiu, alte ori părţile atinse cad în putreziciune (gangrenă). Când brânca are o formă grea şi aduce cu sine moartea, puterile bolnavului să slăiesc din ce în ce, buzele şi dinţii să acoper cu un strat negricios, limba să usucă, pântecele să umflă, o urdi-nare straşnică începe, pielea corpului să îngălbineşte, apoi omul cade în un fel de toropeală din care nu să mai deşteaptă.— Tratament Vom ţine bolnavul în o odaie curată şi bine aerisită; aşternutul va fi curat întreţinut; odihnă la pat şi linişte. La început să va dâ o curăţenie: sare a-mară, 30 grame, sau unt de ricină (30 gr.); să va dâ tonice (întăritoare), alcool, stimulente difuzibile; căldura să va combate cu chinină, fenacetină, aiitipirină. Drept hrană să va dâ lapte, zamă de carne, vin cu apă, limonadă cât vrea bolnavul. Pe brâncă să vor aplica comprese sau cârpe înmuiate în acid fenic (2 la 100), în sublimat coroziv (1 la 1000), în ichtiol (1 la 10); sau să vor face pulverizaţiuni cu acid fenic (3 la 100), cu sublimat (1 la 500); sau să vor aplica gloanţe de brâncă (globule de camfor) cari să prăfuiesc mai întâiu şi apoi să împrăştie pe părţile bolnave, iar pe deasupra să va pune un strat subţire de vată, camforul omoară microbii şi răcoreşte partea bolnavă, sau să va unge cu: ichtiol, glicerină şi apă, din fiecare câte 20 gr. ; sau să va întrebuinţâ colodiu iodoformat sau colodiu cu sublimat; sau traumaticină cu ichtiol, din fiecare câte 20 gr.; cu cari să vor unge părţile atinse, de 3-4 ori pe zi, până pe părţile sănătoase ; sau să vor face injecţiuni pe sub piele în grosimea petei sau pe la marginile ei cu acid fenic (3 la 100), de 3-5 ori pe zi, sau . cu sublimat sau cu soluţie iodo-iodurată ; să mai recomandă diferite alifii: resorcină, 5 gr. ; ungvent cinereu 10 gr. ; vaselină 20 gr.; sau cu: acid salicilic, 2 gr.; mentol, 1 gr. ; vaselină, 30 gr. ; sau cu: acid fenic, 1 gr. ; ichtiol, 10 gr. ; uleiu de ter-bentină, 10 gr.; lanolină 20 gr, ; sau cu : sublimat, 40 centigrame; vaselină 30 grame. In cazurile grave, cu aiurare şi căldură foarte mare să recomandă băi călduţe sau reci; alcool şi opiu în doze mari, când bolnavul este alcoolic. In cazurile de in-toxicaţiune gravă: injecţiuni sub piele cu ser artificial, diuretice şi cafeina; apoi se-roterapie cu serul antistreptococic al lui Marmorek: 20 grame de ser la fiecare 12 sau 24 ore, până să ameliorează starea bolnavului. Doctorul I. G. Apostoleanu întrebuinţează cu deosebit succes injecţiu-nile cu ser cmtidifteric (forte); una sau cel mult două injecţiuni vindecă cu siguranţă. — La ţară să fac diferite descântece pentru ca să să vindece brânca, iar ca leacuri să întrebuinţează piele de cal, de câne, a-nin (alnus glutinosa), bobovnic (veronica baccalunga), brâncă (salicornia herbacea), corn (cornus mas), cucurbeţică (aristolo-chia clematitis), iarba tâlharului (actaea spicata), mintă, muştar, nufăr galbin (nu-phar luteum), patlagină (plantago maior), podaol (tussilago farfara), ridiche, soc. ERMAFR0D1SM, hermafrodism (dela grec. hermes, mercur, şi aphorodite, venus). — Prin acest cuvânt să înţelege existenţa organelor genitale masculine şi femeieşti în a-celaşi timp şi pe. unul şi acelaşi individ, aşa că el este destoinic de a fecondâ şi a fi fecondat tot odată. Ermafrodismul trebuie studiat atât din punctul de vedere al anatomiei comparate cât şi al teratologiei. Noi ne vom ocupâ numai din acest din urmă punct de vedere la articolul Monştrii (vezi acest cuvânt). ERNIE, hernie (lat. hernia, grec, kele, tumoare, umflătură), boşorogealâ, surpă-tnră. — Această boală este foarte mult lăţită în popor din pricina muncii grele şi a sforţărilor pe cari le fac bărbaţii pentru a-şi agonisi traiul. Când am vorbit de abdomen sau pântece am arătat că cea mai mare parte a acestei cavităţi este ocupată de intestine (maţe), subţiri şi groase, şi că păretele acestei cavităţi este format de păreţi groşi formaţi din muşchi tari şi din piele (vezi Abdomen), dar în unele locuri aceşti păreţi sunt mai subţiri şi mai slabi, şi anume la buric (ombilic) şi la stinghie în amândouă părţile, în aşa zisele regiuni ing-vinale. Când intestinele sunt împinse prin o împrejurare oarecare dinăutrul pântece-lui, spre afară, în dreptul unuia din aceste locuri, ele străbat păretele şi ajung sub piele formând o umflătură (o tumoare), care merge crescând şi poate dâ naştere la accidente mortale. Această tumoare să niv.neşte ernie sau surpăturâ şi ea să zice ombilicală, când este la buric, şi îngvinală, când este în una din stinghii; iar când ea să formează mai jos deîndoitura stinghiilor să zice crurală, care este cea mai rară, pe ERNI — 282 — ERNI câta vreme cea ingvinală să vede cele mai adeseori. — Unii copii să pot naşte cu ernie şi atunci ea să numeşte congenitală. Dar în cele mai multe cazuri surpă-tura să iveşte mai târziu, în primii ani ai vieţii, în urma unei violenţe exterioare, a unei căderi sau a unei lovituri pe pântece sau a unei răniri, care slăbeşte păretele şi mai mult în părţile lui deja mai slabe, şi intestinul poate să-l străbată mai cu înlesnire până sub piele; sau ernia să formează în urma unei sforţări în cari muşchii să contractă, să strâng puternic şi împing de toate părţile maţele, cari caută a-tunci să scape prin părţile cele mai slabe mai sus pomenite (vezi Sforţări). Astfel ernia să iveşte la copiii cari plâng mult, cari ţipă, cari tuşesc, iar mai târziu la oamenii cari muncesc din greu, ridică lucruri grele, ijaai grele decât puterile lor, din care pricină bărbaţii sunt mai supuşi la această boală decât femeile, şi ernia să iveşte mai des la dreapta decât la stânga, La ivirea surpăturii mai contribuia şi ereditatea (moştenirea), mulţi să nasc cu pântecele mai slab şi predispus la ernie, din părinţi cari au suferit şi ei de această boală. — O sur-pătură să cunoaşte uşor, căci ea să vede şi să simte. Ea să vede sub forma, unei umflături în dreptul buricului sau în una din stinghii, umflătură rotundă sau conică, sau cilindrică, moale şi elastică, alteori păstoasă, care nu produce nici o durere, nici nu schimbă coloarea pielei, şi care să măreşte când bolnavul stă în picioare, tuşeşte sau face vr’o sforţare, iar când să culcă umflătura de multe ori piere dela sine, adecă maţele să trag în pântece, sau dacă nu, ele să pot împinge înăuntru cu înlez-nire apăsând cu degetele asupra umflăturii. Când ernia să reduce, adecă când maţele intră în pântece să aud neşte borboroseli (vezi acest cuvânt) produse prin amestecarea gazurilor cu lichidele. Mărimea erniei este foarte variabilă, dela acea a unei a-lune sau nuci până la acea a unui cap de om; erniile crurale de obiceiu sunt mici. Uneori ernia să pote însoţi de oarecari turburări în mistuire (indigestie, dispepsie), de dureri surde în veciuătatea ei, de oarecare greutate şi uneori de dureri mai mult sau mai puţin mari, mai ales după sforţările de tusă. — Intru cât o ernie este simplă, adecă aşa precum am descris’o până aci, ea nu este gravă, nu este primejdioasă pentru viaţă, dar lucrurile nu rămân tot astfel şi să întâmplă uneori de ernia să inflamează (să aprinde) sau să strangulează (să gâtueşte, să sugrumă) şi atunci viaţa este în primejdie. Ernia, care mai înainte intra lezne înăuntru (să reducea) acum nu mai poate intra (nu se mai poate reduce); bolnavul simte dureri mari în pântece; scaunele sunt întrerupte cu totul, şi încep vărsăturile, cari la început sunt de alimente, apoi de lichide bilioase (de fiere, de venin) şi mai târziu de materii cari prin mirosul şi coloarea lor seamănă cu materiile fecale; în fine, faţa să trage, mânile şi picioarele sa răcesc, bolnavul are fiori şi peste câtva timp moare dacă nu este operat. — Tratament. Ne vom ocupa mai întâiu de ernia simplă, necomplicată, care este reductibilă (adecă care intră în pântece când stăm culcaţi sau o apăsăm). Pentru a opri ernia de a creşte şi la copii pentru a o vindeca chiar să întrebuinţează un bandaj 03 S_ ' ctf o 03 CO OS bJD E >o3 ai . fl s O 12 ^ o Prf £ fl >05 fl m “ a 'S £ a3 S .3 ^ 'S. ?n F? a a '> s « 08 c? ^ ^3 fl fl fl aS os aS PQ 03 PQ H CQ CC (cerc) special, care este foarte bun dacă să aplică bine. Bandajul pentru ernia în-gvinală este format din o perinuţă fixată pe un resort de oţel, foarte elastic, căptuşit cu vată şi îmbrăcat în piele de căprioară întocmai ca şi perinuţa. Acest bandaj să zice franţuzesc spre deosebire de cel englezesc; la care resortul să termină prin două perinuţe, una apasă ernia şi cealaltă îşi ia ca punct de sprijin sacrul (osul crucii). Pentru erniile ombilicale să întrebuinţează o încingătoare care are o perinuţă la mijloc pentru a apăsa buricul. Când ernia îngvinală este dublă, adecă în amândouă părţile să întrebuinţează bandajul dublu, cu două perinuţe. Să vedem cum să EKPE — 288 — EŞAR aplică bandajul: cel dintâiu lucru de făcut este ca să reducem ernia, adecă s’o introducem în pântece, în mod complet ca să nu rămână o parte de maţ afară, căci prin apăsare el ar produce durere, indispoziţie şi chiar vărsături. Lucrul acesta îl poate face însuşi bolnavul, stând culcat cu faţa în sus, cu coapsele îndoite puţin şi genunchii depărtaţi între ei, după care începe a apăsâ cu mâna sau cu mânile asupra er-niei până intră în pântece, xipoi aplică bandajul, cât se poate de bine. Un bandaj bine aplicat nu să mişcă din loc oricare ar fi poziţiunea bolnavului. Nu este trebuinţă să să poarte bandajul şi noaptea în pat, afară numai de cazurile în care bolnavul are tusă. Când să irită pielea vom întrebuinţâ pudră de orez sau de amidon, punând şi un strat de bumbac pe deasupra înainte de a aplicâ bandajul. Astăzi însă nimeni nu mai are răbdare de a purtâ ani întregi bandajul, care ori cât de bun ar fi este plicticos, şi cu drept cuvânt când fiecare să poate vindecâ definitiv în 12 zile prin operaţiunea aşa numită cura radicală, şi pe care o recomandăm cu toată stăruinţa, dându-ne în totdeauna rezultate admirabile, mai' ales acum când să face aşa de uşor şi de comod amorţindu-să bolnavul prin rachi-stovainizare. Când ernia este strangulată vom căutâ s’o reducem, pentru aceasta vom dâ bolnavului o poziţie astfel ca şezutul să fie mai ridicat de cât umerii şi capul, coapsele îndoite şi răsturnate în afară, apoi vom pune ghiaţă pe ernie în' o pungă, sau vom pulveriza-o cu eter şi apoi - vom face apăsări potrivite (taxis) asupra ei, până ce va intrâ. Dacă nu reuşim, nu trebuie să pierdem vremea şi să recurgem la operaţia aşa numită chelotomie urmată de cura radicală. — La ţară surpătura să vindecă bând rachiu cu iarba lui Tatin, sau raci vii pe cari îi pisează şi aşa cruzi îi leagă la buric; cu ceapă, culbec, iarba surpăturii (herniaria glabra), mac, iarba acului, pătrunjel, etc. ERPES (grec. herpes), arşiţă, spuzeală— Când te scutură frigurile îţi iasă nişte be-şicuţe pe buze, cari în câteva zile să u-sucă. Aceste beşicijţe să numesc erpes şi spre deosebire de alt erpes care să iveşte în alte părţi, acest erpes să zice labial, adecă pe buze, iar în popor îi să zice arşiţă sau spuzeală. Erpesul este o boală de piele care constă în ivirea unor beşicuţe sau vezicule mici, albui, transparente, şi cari sunt reunite mai multe la un loc, aşezate pe o suprafaţă (o pată) roşie. Aceste beşicuţe sunt pline cu un lichid limpede, citrin, care după 24 de ceasuri să turbură, devine purulent (ca puroiul), apoi fiecare beşicuţă să turteşte şi să usucă cojindu-să sau să transformă în o cojiţă gălbuie. De obiceiu în opt zile totul să sfârşeşte, afară numai de cazul când să ivesc alte beşicuţe. Aceste beşicuţe să arată de preferinţă la buze după cum am zis mai sus, dar ele să mai pot ivi la pleoape, pe aripele nasului (la nări), sau la urechie;- pot să să arate şi în gură, pe gingii, pe limbă şi chiar în gât. Erpesul să arată la cei ce au .friguri, influenţă, gastrită, pneumonie ; el să vindecă dela sine şi prin urmare nu trebuie să ne ocupăm mult de el; putem să spălăm be-şicuţele cu apă de plumb sau cu acid boric, 4 apoi le presărăm cu pudră de scrobeală, de licopodiu, de feculă de cartofi, de orez, etc. — Când să iveşte la organele genitale, la bărbat sau la femeie, să chiamă erpes genital. Pentru a-1 preveni să vor face spă-lături în fiecare zi pe acele regiuni cu o soluţiune astringentă (apă de frunze de nuc; apă cu piatră acră, 30-50 gr. la un litru). Pentru vindecare să întrebuinţează- o alifie cu oxid de zinc şi vaselină, iar dacă nu să vindecă iute vom arde beşicuţele cu ni-trat de argint (1 la 20); când sunt răni vom pune pudra aceasta: salol, bismut sub-nitric şi oxid de zinc, câte 10 grame din fiecare. — Când erpesul este în gură (bucal), vom atinge beşicuţele cu un colutor făcut din: borax, 10 gr.; glicerină, 15 gr.; apă de laur ceras; 25 grame. Să va face gargară cu clorat de potasă, etc. ERPES CIRCINAT. — Caută la Ţinea. ERPES TONSURANT. — Caută la Ţinea. ERPES ZOSTER. — Caută la Zona zoster. ERUPŢIDNE (lat. erupţi o, dela erumpere, a eşi). — Ori de câte ori să iveşte pe piele vr’o pată, roşeaţă, beşicuţe sau alte bube zicem că este o erupţiune. Toate bolaele de piele nu sunt altceva decât tot atâtea erupţiuni. Când este vorba de acele boale în cari petele sau beşicuţele iasă fiind in-soţite de febră mare, cum este scarlatina, pojarul, vărsatul, vărsatul de vânt, etc., ele să chiamă în mod general febre eruptive, adecă boale cari să caracterizează prin căldură mare şi o erupţiune. ERUPTIVE (Febre). — Caută la Erupţiune. ERYSIMUM OFFICINALIS. — Caută la Micsandre sălbatice. ERYTHRAEA CENTAURIUM. — Caută la Fierea PĂMÂNTULUI. EŞARPĂ. — Este un bandaj sau legătur ESCA — 284 — ESCU care are de scop de a susţine mâna, antebraţul sau bra.ţul, în cazurile de rănire, dându-le o pozifiune potrivită. Afară de a-ceasta, eşarpa opreşte partea bolnavă de a să mişca, mai ales că ori ce mişcare produce durere. Eăr să aplică în cazurile de fracturi, de scrintiri, de răniri, precum şi atunci când mşna este atinsă de un sugiu, de flegmon sau „ abces, şi în, cari cazuri toate mişcările sunt dureroase. Eşarpa să va face cu un colţar, cu lin tulpan în 3 colţuri sau cu un şervet îndoit în triunghiu în modul următor: să trece unul din col- Fig. 98. — Eşarpe. ţuri sub subţioara din partea bolnavă ri-dicândli-să pe dinapoia pieptului până pe umărul din partea sănătoasă, iar celalt colţ să trece pe dinaintea braţului bolnav şi a pieptului tot spre umărul din partea sanătoasă unde să împreună cu colţul cel dintâiu prin un i*od, sau un ac de siguranţă, sau prin cusătură; să obţine astfel un şghiab (o gutieră) în care să odihneşte braţul al cărui cot este îndoit orizontal; la cot răspunde colţul din mijloc al colţa-rului, care fiind prea lung este dus peste cot şi fixat în partea dinainte cu un ac. Pe când numai mâna are trebuinţă de a fi susţinută ne putem mulţumi numai cu o e-şarpâ mică, care să face cu o batistă sau cu un şervet îndoit în două şi fixat de haină cu nişte ace, sau după gât prin un nod. GSCÂR& (dela grec. eschăra, crustă, coaje), — Să numeşte astfel coaja negricioasă care rezultă din mortificaţia unui ţăsut gangrenat. Sâ produc escare în arsuri, sau prin aplicare de caustice, sau prin zăcere îndelungată în boalele grave (febra tifoidă, etc.). Pentru a preîntâmpina ivirea acestor escare trebuie să supraveghiem şoldurile şi şalele bolnavilor cari sunt siliţi să zacă mult timp, spălând părţile înroşite cu vin cald îndulcit cu zahăr, cu soluţiuni de clorat de potasă, sau de tanin, sau de acid boric, pudrându-le cu praf de scrobeală, de bismut, de tanin, etc., sau punând sub şezutul bolnavului saltea de lână şi la trebuinţă o perină de ca- uciuc umplută cu aer sau cu apă. După ce s’a format escara vom face pansament cu talion (diachilon), sau vom aplica praf de tanin, de chinchină, sau xeroform, ori alifii cu tanin, cu chinchină, cu xeroform cu dermatol sau iodoform. După ce cade escara, rana vom spălâ-o cu soluţie de acid boric, acid fenic sau sublimat coroziv şi apoi vom pune praf sau alifie ca mai sus, iar pe deasupra un strat gros de vată. ESCĂROTIC. — Orice substanţă care fiind aplicată pe piele produce escară să zice că este escaroticâ. Astfel de substanţe escaro-tice sunt: acidele concentrate, calcea vie (varul nestins), clorurul de zinc, potasa şi soda, fosforul, acidul arsenios, amoniacul. ESCHILÂ, aşchie, fragment, ţăndârâ. — Bucăţică mică care să deslipeşte dintr’un os frânt sau necrozat (os mort). Pentru popor bucăţelele de os mort să chiamă colţi de lup. Pentru eschile caută la Fracturi şi Necroză. ESCORIAŢIUNE, beliturâ,juliturâ,jupuiturdy sgărieturâ. — O mică rănire foarte superficială, produsă de obiceiu prin o frecare cam aspră, şi care nu interesează decât stratul cel mai din afară al pielei, epider-mul Căzând epidermul, partea de desupt (dermul) rămâne descoperită, care sângerează puţin şi produce o mică durere, trecătoare. Dacă să pune pe deasupra o bucată de talion, pentru a o scuti de atingerea aerului şi de praf, să formează la suprafaţa escoriaţiei o coaje şi vindecarea să face în câteva zile. Cel mai bun lucru pentru a ne pune la adăpost de vr’o infecţiune este de a spăla cu băgare de seamă orice sgărietură cu multă apă sau cu o soluţie antiseptică (acid boric, acid fenic, sublimat coroziv) şi a face un pansament uşor. In acest mod şă vor evita multe complicaţii: limfangită, adenită, sugiu. ESCULAP. — Zeul medicinii, fiul lui Apo-lon şi al Arsinoei. Esculap a avut de învăţător pe centaurul Chiron care l-a învăţat arta medicală sau doftoricescul meşteşug. Esculap nu s’a mărginit numai în a vindeca boalele, dar s’r, apucat să învie şi morţii, din care cauză Pluton s’a plâns lui Joe că împărăţia lui să pustieşte; atunci Joe supărat 1’a trăsnit pe Esculap, punându-1 în numărul stelelor. Cocoşul, emblema pazei, şi şerpele, emblema înţelepciunii, au fost consacraţi lui Esculap. In vorbirea ordinară un discipul dealui Esculap înseamnă medic; un Esculap, un medic iscusit; nu este un Esculap, nu-i medic bun, ESEN — 285 — ETER ESENŢE. — Să numesc esenţe, sau uleiuri volatile ori esenţiale. nişte lichide obţinute prin distilarea plantelor proaspete cu apă. Esenţele au de obiceiu un miros tare, un gust arzător, din care cauză nu să pot întrebuinţâ pe dinăuntru curate decât numai în doze foarte mici. Avem mai multe feluri de esenţe: de anason, de absint (pelin), de mentă, de scorţişoară, de lămâie, de flori de portocale, de laur-ceras, de trandafiri, de terebentină. Aceste esenţe să numesc naturale spre a să deosebi de cele artificiale, cari sunt nişte eteruri scoase din gudron. Esenţele sunt foarte active şi trebuie date cu mare băgare de seamă pentru ca să nu producă otrăviri, chiar şi când sunt date în doze mici, cum este esenţa de absint (vezi Licoruri). EŞIREA DINŢILOR. - Caută la Dentiţiune. EŞIREA ŞEZUTULUI- — Caută la Rect. EŞIRE AFARĂ. — Caută la Diaree. EŞIRE ÂFAR& CU SÂNGE. — Caută la Dizenterie. ESPECTORAŢIE. — Caută la Scuipare. ESUFLARE. — Când cineva face o sforţare mare, sau când aleargă prea repede, sau când urcă o scară prea mare, respiraţia lui devine mai repede, mai scurtă, neregulată şi foarte obositoare. Schimbarea aceasta în numărul şi regularitatea mişcărilor respiratoare să chiamă esuflare, gâfăire, înecă-dune de piept. Omul sănătos nu gâfăie decât atunci când să osteneşte şi această gâfăire încetează prin odihnă. Dar când gâ-făirea să arată la cea mai mică mişcare şi să repetă la fiecare minut fără ca omul să facă vr’o sforţare care s’o explice, atunci lucrurile să schimbă, căci gâfăirea poate să ne arate o stare de slăbiciune generală, o anemie, o cloro-anemie, sau poate să fie semnul unei boale acute sau cronice de i-nimă sau de plămâni, lucru despre care numai doctorul îşi poate dâ bine seamă. ETATE (aetas, vârstă, vrâstă).—Acest cuvânt însămnează timpul petrecut de la naştere până la moarte. Când zicem etăţi înţelegem diferitele perioade ale vieţii în timpul cărora organizmul nostru încearcă schimbări cari atrag după sine oarecare modificări fiziologice sau patologice. Modificările fiziologice sau naturale să fac pe încetul, treptat şi cer ca să să facă oarecari schimbări în modul de a trăi şi explică varietăţile de formă, de natură şi de intenzitate pe cari le prezintă boalele la diferitele etăţi. Hrana, de pildă, nu poate fi aceeaşi în co- pilărie, în vârsta adultă şi la bătrâneţe. Copilul este scutit de boalele de inimă şi arterii, de îmmoierea creerilor, de gută, de astmă, boale cari sunt mai mult pacostea bătrânilor, pe câtă vreme copiii sufer de turburări provocate de eşirea dinţilor, de alăptare, de inflamaţii (aprinderi) ale stomacului şi maţelor (gastro-enterită), cari să observă mai ales în timpul verii. In copilăria a doua şi în adolescenţă (junie) să văd febrele eruptive, pojarul, scarlatina etc.) şi febra tifoidă. Dela începutul medicinii şi până în zilele noastre viaţa omenească mereu s’a împărţit în diferite etăţi, dar ceeace* este sigur e că omul începe prin a să dezvolta, a creşte, apoi a sta pe loc câtva timp şi pe urmă a descreşte, a să scoborî spre sfârşitul vecinic. Creşterea începe la naştere: nou-născut, copilărie, adolescenţă (junie, tinereţe) şi să prelungeşte până la etatea adultă sau virilă, care este perioada staţionară, de stat pe loc; bătrâ-neţa este vârsta de scoboriş, declin (vezi flecare cuvânt cu cursive). începutul adolescenţei să mai numeşte şi vârsta sau etatea ingrată. Iar etatea critică este încetarea re-gulelor (veziMENSTRUAŢiuNE), când femeia să mai zice şi iertată. ETER (grec. aither, aer superior, dela ai-thein, a arde).— In chimie prin eteruri să înţeleg nişte lichide mirositoare, cu ,gust arzător, foarte uşoare, foarte volatile şi foarte inflamabile (cari iau foc foarte uşor), produse prin distilatiunea alcoolului cu u-nele acide a căror nume îl iau. Sunt mai multe feluri : eter acetic, care lucrează ca excitant şi antispazmodic, dându-să în doză de 10-40 picături; pe dinafară să întrebui-ţează sub forma unui balsam în care el este întovărăşit cu camforul. Eter bromidrie sau bromur de etil, întrebuinţat ca anestezic, în contra isteriei, în contra epilepsiei; să dă sub formă de inhalaţiuni repetate (anestezie generală), iar pe dinafară în pulverizaţiuni (anestezie locală). Eter iod-idric sau iodur de etil, întrebuinţat în contra astmei în doză de 10 12 picături pe o batistă în momentul acceselor de astmă; doză care să poate repeta de mai multe ori. Eter nitric sau azotos, întrebuinţat ca excitant, nervin, carminativ, diuretic, anestezic, în doză de 10-60 picături. Eter sulfuric, care este cel mai întrebuinţat şi lucrează ca : excitant difuzibil foarte energic, antispazmodic, anestezic general şi local. Pe dinăuntru să dă ca stimulent în leşin, sfârşeală, asfixie, etc.; ca potolitor în durerile de stomac şi de maţe, în colica de ETER - 286 - EUÎ'Q ficat, în astmă, în atac de nervi (istericale) şi în alte stări nervoase. Să ia sub formă de picături, 5-6 picături pe o bucăţică de zahăr sau în o jumătate de păhar cu apă îndulcită cu zahăr, sau în ceaiu de teiu, de fLri de portocale, etc,; sau sub formă de sirop (1 linguriţă la copii, o lingură la adulţi) ; sau în perle, cari să înghit cu apă şi să topesc în stomac. Pe dinafară aplicat fiind dă o răceală foarte simţitoare pe locul unde să pune, şi aceasta din cauză că să evaporează foarte repede (fiind foarte volatile; prin această răceală produce un fel de stare de linişte (de calm), astfel să întrebuinţează în durere de cap, migrenă, nevralgii, în arsuri, aplicându-să cârpe înmuiate . sau turnând picătură cu picătură ; la durere de dinţi, de ureche, să pune bumbac înmuiat în eter, după care dispare durerea. Să înirebuinţează în anestezia locală când să fac operaţii mici (scoaterea unei unghii încarnate); pentru anestezia generală să fac inhalaţiuni. ETER CLORIDRIC. — Caută la Chelen. ETIL (Clorur de).' — Lichid inflamabil ca şi eterul sulfuric, care să întrebuinţează în pulverizaţiuni pentru a produce anestezie. Să recomandă în nevralgii. ETIOLOGIE (dela grec. aitia, cauză, pricină, şi logos, tratat, vorbire). — Partea medicinii care să ocupă cu studiul cauzelor boalii, şi care de câţiva ani a luat o dezvoltare foarte mare. Astăzi nu să mai admit boale venite din senin, fără cauză, boale spontanee, mai cu seamă de când s’au descoperit microbii (vezi acest cuvânt). Cauzele boalelor să împart în două: interne, cari atârnă de individ, cum sunt: moşte-j nirea, constituţiunea, temperamentul,* etatea, sexul, etc.; şi externe, cum sunt: in-fluinţele atmosferice sau cozmice, climaterice ; influinţa locuinţilor, a alimentaţiunii, a îmbrăcămintei şi mai ales influinţa ’exercitată asupra organismului de către paraziţii animali sau vegetali (microbi). ETUVA, — Să numeşte astfel locul a cărui temperatură s’a mărit în mod artificial cu ajutorul căldurii singure sau cu ajutorul aburilor de apă, fie pentru a usca în etuvă substanţele vegetale sau medicamentoase, fie pentru a nimici în ea cu ajutorul căldurii paraziţii animali sau vegetali, cari produc sau intreţin boalele septicemi-ce (microbiene), fie pentru a produce la suprafaţa pielei o lucrare excitantă şi o transpiraţîune (năduşală) profuză. Din a-ceste rezultă că sunt mai multe feluri de etuve: etuvă de sterilizare, care este un fel de cutie metalică încălzită cu gaz sau cu spirt la o temperatură de 120-150° pentru a steriliza instrumentele de chirurgie ; — etuvă de dezinfecţiune (vezi Dezinfecţiune) ;—etuvă Fig. 99. — Etuvă|pentru cultură micro-biană (încălzită prin tuburi prin cari trece aer cald). pentru cultura microbilor\ care este ca un dulap în care prin încălzire cu gaz să obţine o temperatură favorabilă vegetaţiunii microbilor; — etuvă de aburi (vezi Băi). EUCALIPT (Eacalyptus globulus, fam. Mirta-ceelor). — Să întrebuinţează foile în contra frigurilor, ofticei şi catarului, sub formă de: ceaiu (infuzie), 20 la 1000; praf, 4-16 gr.; — sirop, 30-100 gr. ; —■ tinctu-râ alcoolică, 1-10 gr.; extract alcoolic, 50 centigrame până la 2 grame. EUCALIPTOL. — Este principiul activ sau esenţa eucaliptului. Să întrebuinţează sub formă de înhalaţiuni în contra răguşelii (laringitei), în injecţiuni sau sub formă de perle (1-3 gr.) în contra ofticei. Să mai pune în untura de peşte pentru a-i dâ un gust plăcut. EUCHINĂZl - Caută la Opoterapie. EUCHININĂ, etilcarbonat de chinină. — Caută la Chinină. * EUDERMOL. — Caută la Tutun. EUFORB. — Este o gumă rezină care să scoate din nişte plante grase suculente (Euphorbia officinarum, E. antiguorum, E. canariensis, fam. Euforbiaceelor), cari cresc în unele ţări subecvatoriale ale Africii şi A-ziei. Luat pe dinăuntru este un purgativ drastic, iar aplicat pe piele produce roşeaţă şi beşici ca o vezicătoare; produce şi strănutare. Fiind otrăvicios trebuie păstrat cu multă îngrijire. Nu prea să întrebuinţează. EUN — 287 — EXER EUNÂTROL. — Caută la Oleat de sodă. EOPHORBI HELIOSCOPIA. - Caută la Laptele cânelui. EOPHORBI PILUL1FERA (fam. Euforbiaceelor). —Să întrebuinţează planta întreagă, contra respiraţiei grele (antidispneic). Să dă sub formă de: extract apos, 4-10 centigrame ; — extract fluid, 2-4 gr. ; — tinctură alcoolică, 10-30 picături. EDSTÂŢIE (Boalele trompei lui). — Caută la Urechie. EYIAN (Savoia, Franţa). — Ape prea puţin mineralizate, bicarbonate, sodice, cal-cice, potasice şi magneziene; reci; băuturi, băi. Să recomandă în dispepsie (mistuire grea), gastralgie (durere dc stomac), boale de rinichi şi de beşică, gravelă urică. etc. EVONIMIN.— Estract idro-alcoolic din planta Evonymus atropurpureus, fam. Celastra-ceelor).) — Să întrebuinţează varietatea brună. Lucrează ca laxativ, colagog. Să dă 5-15 centrgrame pe zi, în pilule: evonimin, 1 gr.; extract de iosciam, 20 centigrame; să să facă 20 pilule şi să să iee 1-2 sara la culcare. EXALGINĂ, metilacetanilidd. — Analgezic (taie durerea) puternic, mai bună decât antipirina şi în doză cu mult mai mică. Să dă în nevralgii (mai ales în cele de la faţă), în contra durerilor cari le au unele femei înainte de regule, în contra paraliziei agitante. Doza: 25-40 centigrame de 2 ori în 24 ceasuri. Să poate dâ până la 1 gram 50 centigrame în 24 ore, în doze de câte 25 centigrame. Să dă în buline, prafuri sau în o poţiune alcoolizată. EXANTEM (dela grec. ex, afară, şi anthos, floare), sinonim cu erupţiune (vezi acest cuvânt). EXCIPIENT (lat. excipere, a primi). — Prin acest cuvânt să înţelege o substanţă în care să încorporează sau să dizolvă unele materii cari servesc la confecţionarea unui medicament. Excipientul serveşte pentru a masca mirosul diferitelor preparaţiuni cari intră în compoziţia medicamentului sau ca să-i dea acestuia o conzistenţă potrivită pentru prepararea pilulelor (hapurilor). * EXCITANTE. — Medicamentele excitante sau stimulente au însuşirea de a reînsufleţi puterile aproape pierdute; să deosebesc de cele tonice (vezi acest cuvânt), cari măresc puterile în măsură mică şi gradată, pe nesimţite, prin aceea că lucrează repede şi cu putere, scăpând pe bolnav din ghiara morţii. Excitantele să întrebuinţează în cazuri grave şi de urgenţă, atunci când o-mul este pe cale de a să pierde, de a-i eşi sufletul, de a-şi pierde cunoştinţa, de a leşina sau de a să răci tot, fie în urma u-nui accident (rănire, arsură, înecare, asfixie), fie în urma unei emoţiuni vii, fie in urma unei boale care ca şi colera opreşte în câteva ceasuri toate funcţiunile organelor. Intre excitante să numără şi căldura, care este la îndămâna tuturora şi care să întrebuinţează sub formă de cârpe (comprese) încălzite sau înmuiate în apă fierbinte şi aplicâte la lingurea; băi calde de picioare, cu sau fără muştar; fricţiuni peste tot corpul făcute cu o cârpă foarte caldă; băuturi sau ceaiuri calde de melisăf mentă, angelică, anason, etc., cari excită deadrep-tul stomacul şi căldura lor să transmite de acolo la tot corpul. Un excitant puternic este electricitatea, care înteţeşte respiraţia, în cazurile de asfixie. Apoi aerul rece de asemenea este un bun exitant şi pentru a-i mări efectul ne vom servi de un evan-taiu (vânturătoare). Amoniacul, eterul, oţetul la nas produce o excitaţiune salutară, scăpând pe mulţi leşinaţi. Pe dinăuntru vom dâ cafea, ceaiu, vin curat şi vechiu, rachiu, rom, care să vor dâ în cantitate potrivită după vârsta şi puterea bolnavului, curate sau tăiate cu apă. Eterul să dă pe o bucăţică de zahăr sau în puţină apă îndulcită cu zahăr, 5-10 picături odată. Apa de melisă, apa de mentă, kola, corn, etc., sunt tot atâtea excitante. Prin urmare când vom fi în faţa unui caz de leşin, de sfârşeală, de pierdere de cunoştinţă, îndată îi vom încălzi picioarele şi mânile cu ajutorul căldurii, vom face să-i vie aer rece asupra feţei, îi vom pune la nas eter sau amoniac, îi vom dâ să beie un ceaiu cald cu coniac sau rom, şi aceasta, bine înţeles, până să vie doctorul. EXCORIĂŢIUNE — Caută la Escoriaţiune. EXCREMENT (dela lat. excernere, a separa, a curaţi). — Caută la Fecale (Materii). EXERCIŢIU (lat. exercitium, deprindere, îndeletnicire). — Să numeşte exerciţiu orice mişcare făcută cu voinţă, cu metodă şi cu un scop igienic hotărât, pe care o execută muşchii membrelor şi ai trunchiului. Intre exerciţii să numără călăria sau echitaţiunea, fuga, danţul, gimnastica, înnotarea sau na-taţiunea, mersul sau umbletul, scrima, vâsla-tul (vezi aceste cuvinte), precum şi diferitele jocuri, cum sunt: oina, popicele, lawn-tenis, etc. Fiecare din aceste exerciţii lu- EXER - 288 - EXER crează în un mod special, unele pun în mişcare muşchii mânilor, altele ale picioarelor şi altele ai trunchiului, dar toate an şi e-fecte comune, şi anume: activează (înteţesc)' reâpiraţiunea: cei ce fac exerciţiu de mai mult timp şi să obicinuesc cu el au mişcă^ rile respirat ^are ceva mai dese şi plămânii să lărgesc şi primesc aer mai mult, din care cauză un exerciţiu mărit încet cu încetul este bun pentru cei ce sufer de astmă, pentru cei ce au răsuflarea scurtă în urma unei tuse învechite, peutru cei aplecaţi spre oftică; etc. La cei ce fac pentru prima oară Exerciţiu respiraţia este mai frecventă şi mai scurtă, ba unii să înneacă, li să ia calea sufletului şi trebuie să să oprească; lucrul acesta însă dispare în curând prin obicinuinţă. — Exerciţiul grăbeşte circulaţiunea, aşa că inima bate mai repede şi mai cu putere. Pentru cei ce sufer de palpitaţiuni (bătaie de inimă) exerciţiul mult nu este bun. Exerciţiul moderat este foarte folositor, căci el face să circule regulat sângele în toate*părţile corpului şi îl împinge până la extremităţile cele mai depărtate de inimă. Pentru aceasta el este bun la cei ce sufer de anemie, cloroză, limfa-ţism, pentru cei ce au de obiceiu picioarele reci. — Exerciţiul măreşte transpiraţiunea (năduşeala), ceeace face bine, căci prin sudoare iasă afară multe lucruri' rele din corp, cum este la cei ce sufer de reumatism, de obezitate (grăsime prea multă),, etc., dar să înţelege că transpiraţiunea prea multă poate să facă şi rău. — Exerciţiul deschide pofta de măncare şi uşurează mistuirea, din câre pricină este foarte bun pentru cei ce sufer de dispepsie (mistuire grea), dar exerciţitil nu trebuie făcut îndată după mâncare, fiindcă atunci sângele să duce spre muşchi în loc de a merge spre stomac, care are mai mare trebuinţă de el. — Exerciţiul des voltă muşchii, în volum şi în energie, şi dă corpului o putere nouă. Muşchii cei mai munciţi să desvoltă mai mult; la brutari, fierari, zidari, etc., muşchii braţelor, la cei ce aleargă, danţează, etcv muşchii picioarelor (pulpele). Igiena însă cere ca să exercităm toţi muşchii de o potrivă, prin urmare să facem tot felul de exerciţii. — Exerciţiul micşorează greutatea corpului, din care cauză să recomandă foarte mult la cei graşi şi la cei predis-puşi la grăsime, la cei ce sufer de obezitate. — Exerciţiul face corpal să fie mai pjaţin simţitor la influinţele stricătoare, cum sunt: căldura, frigul, oboseala, etc., astfel să explică de ce lucrătorii suportă bine frigul, umezeală, iarna aspra, pe câta vreme cei ce stau în casă, lucrând la masă* cari duc o viaţă sedentară, capătă numai decât reumatism. — Pe lângă toate acestea, exerciţiul îndreptea. i diformaţiunile, devi-aţiunile, strâmbăturile corpului; atât pe cele din naştere, cât şi pe cele câştigate prin atitudine viţioasă, prin cădere, etc^ Din acestea să poate vedea cât de folositor este exerciţiul, însă trebuie să ţinem seamă de următoarele regule: să nu facem exerciţiu prea aproape, nici îndată după masă, lăsând să treacă cel puţin o jumătate de ceas la mijloc, iar când am mâncat mult şi în timpurile călduroase acest interval trebuie să fie şi mai lung. La început exerciţiul îl vom face mai încet, apoi din ce în ce mai iute şi spre sfârşit iar mai încet, pentru ca circulaţiunea şi respiraţiunea să să facă în mod regulat şi să nu să obosească sistemul nervos. Respiraţiunea trebuie să fle adâncă şi largă, iar nu grăbită în timgul exerciţiului, căci nu este bine să introducem aerul trebuincios în plămâni prin înmulţirea respiraţiilor, ci prin lărgirea lor făcând inspiraţiuni adânci; astfel vom face exerciţiul cu multă înleznire şi fără oboseală. Nu trebuie ca hainele să fie strânse în jurul gâtului şi a pieptului. Năduşeala este bună chiar şi când este multă, cu condiţie însă că ea să fie absorbită de îmbrăcăminte pe măsura în care să face şi ca evaporarea apei care pătrunde în haine să să facă pe încetul pentru ca să nu răcească corpul ; pentru aceasta să recomandă hainele de lână, flanelele. Când suntem prea asudaţi nu este bine să stăm pe loc în curenţi de aer, în vânt, nici să bem multă apă rece, iar apa rece să o bem încet, în-ghiţâtură cu înghiţâtură. Când să poate, este bine după exerciţiu să facem o spălă-lătură repede de apă rece, duşi; după care îndată sa ni să facă o fricţiune uscată şi să ne îmbrăcăm repede. Exerciţiul este bine să să facă în totdeauna în aer liber iar nu în loc închis,.acoperit, în hala de gimnastică, în manej, unde aerul să strică repede. El trebuie făcut zilnic şi chiar de două ori pe zi, căci nu este mare lucru ca omul să-şi rupă din ocupaţiunea lui o jumătate de ceas dimineaţa şi tot atâta după aineazi. Exerciţiul trebuie potrivit după vârstă, după puterile şi starea de sănătate a fiecăruia; aşa la copii este de ajuns umbletul, alergările şi jocurile; la adolescenţi alergările (cursa), călăria, danţul, gimnastica, înnotarea, scrima, vâslatul; la fetele tinere plimbările, gimnastica potri- teXOF m EXTA vită sexului lor şi înnotarea; la adulţi a-celeaşi exerciţii ca şi la adolescenţij însă mai-domoli, mai moderat; la bătrâni plimbarea cu trăsura, umbletul moderat şi pe loc drept, fără urcuşuri. Exerciţiul să recomandă în anemie (lipsă de sânge), în ar-tritism (colici de ficat, colici de rinichi, gută, migrenă, obezitate), în constipaţie şi în boalele nervoase. El nu este bun când cineva are febră (fierbinţeală) sau curgere de sânge (emoragie), nici în convalescenţă. Un lucru nu trebuie să uităm : să nu facem abuz de exerciţiu, să nu mergem cu el până la osteneală, ci să ne oprim îndată ce începem să ne obosim. Până aci am vorbit de exerciţiul aşa numit activ şi pentru a terminâ acest articol ne mai rămâne sa zicem câteva cuvinte despre exerciţiul -pasiv, adecă acela care îl fac muşchii noştri fiind puşi în mişcare de un a-gent exterior, fie un alt om, fie un animal, sau o maşină: masajul, gimnastica şvedeză, mecanoterapia, plimbarea în trăsură, automobil, drumul de fier. Aceste exerciţii sunt bune şi să recomandă ca tratament în multe stări bolnăvicioase, sLipă cum vom arăta la articolele respective. IIPXOFTALMIE (dela grec. ex, afară, şi oph-thalmos, ochiu).— Eşirea ochilor în afară de orbitele lor, de cuibul lor, în urma unei boale a regiunei orbitare sau a globului ocular însuşi. EXQGONIUM JALAPÂ. — Caută la Jalapa. EXOSTOZĂ (dela grec. ex, afară, şi ostion, os). — Umflătura osului în urma unei lovituri sau în urma sifilisului, a scrofulozei, a gutei, a reumatismului, etc. EXPECTORANTE (dela lat. ex, afară, şi pectus, piept). — Să numesc astfel medicamentele cari uşurează scoaterea flegmei, a scuipatului, curăţind astfel bronchiile (vezi Bron-ghie) de materiile pe cari le cuprind. Ex-pectorantele lucrează fie că fac scuipatul mai lichid, mai subţire (tolu, terbentina, gudronul, etc.), fie'că excită (înteţesc) muşchii bronchiilor ca să să strângă (ipeca, kermes, etc.). i^ceste din urmă luate în doze mai mari prpduc vărsături, sunt vomitive, din care pricină trebuie luate cu băgare de seamă. Iată şi lista expectorantelor: acidul benzoic, antimoniu* apocodeina, apomorfina, obligeana (acorus calamus), iarba mare (inula helenium), diferitele balsamuri, mixandra sălbatică (erysimum), guma amoniaca, gudronul, isopul, ipeca, stânjinii (iris), kermes mineral, naftalina, poligala, ceapa de mare (scilla), răculeţul (polygonum bistorta), ter-bentina, toporaşii (viola odorata). EXPIRATIONE (dela lat. ex, afară, şi spirare a suflă). — Timpul respiraţiunii, în care a-erul este dat afară din plămâni, din piept (vezi Respiraţiune). EXSUDAT (dela lat. exsudare, din ex, afară, şi sudare, a asuda). — Să dă acest nume la nişte produse cari să găsesc în organe sau în ţăsuturi şi cari să formează acolo în urma eşirii prin păreţii vaselor a unor părţi constitutive ale lichidului sangvin. Cauzele exudatelor pot fi mai multe: o alte-raţie discrazică a sângelui, permeabilitatea anormală a păreţilor vaselor capilare sau presiunea exagerată a sângelui în vase. Exu-datele arareori sunt seroase.,.mai totdeauna ele cuprind mucină şi fibrină. Exudatele mucoase să văd la suprafaţa mucoaselor şi în cavităţile articulare (în încheieturi). Exudatele fibrinoase sunt constituite prin acţiunea exercitată asupra substanţei fibrino-genă care iasă din vase prin materia fibriiio-plastică care vine din celule, sau prin nişte fermenţi ai căror germeni să găsesc în atmosferă. Nu să poate afirma dacă aceste exudate să pot organiză. — In Germania sub numele de exudat crupal să înţelege exudatul muco-fibrinos care să concretrează sub o aparenţă membranoasă sau la suprafaţa ţăsuturilor bolnave (exudat difteritic, vezi Difterie). EXTAZĂ (dela grec. ex, afară, şi stâsis, stare). — Este o stare nervoasă în care exaltarea unor idei, privirea unor obiecte, absorb aşa de mult atenţiunea încât impresiunile venite din afară încetează de a fi simţite şi mişcările voluntare sunt pentru moment nimicite. In timpurile mai vechi să observâ a-deseori extaza religioasă, atunci când credinţa în religiune era foarte mare şi întinsă. In acele vremuri adeseori să vedeau persoane în extază, cari absorbite în contem-plaţiunea lor internă, stăteau în nemişcare şi nu vedeau chiar şi când erau cu ochii deschişi cele ce să petreceau în jurul lor, nu auzeau nimic şi păstrau timp îndelungat atitudini în raport cu ideile, sentimentele, imaginile, născute în creerii lor, viziuni'interne a căror subiect era de obiceiu vr’un epizod din viaţa lui Christos/mai ales din patimile lui. In timpul extazei, care durează dela câteva minute până la mai multe ceasuri, viaţa pare a fi întreruptă, iar după ce a trecut accesul omul îşi vine în fire şi pare a fi sănătos, deşi, în realitate, mai.rămâne o supraexcitare nervoasă, care să arată câte odată prin atacuri de isterie (istericale) sau de epilepsie, şi uneori putând sfârşi prin nebunie. In zilei® 19 EXTR — 290 — EZOF noastre extazâ, să vede rar, şi, pentru noi medicii, ea este o nevroză caracterizată prin starea de nemişcare a muşchilor, prin fixitatea feţii, prin o atitudine generală a corpului care exprimă o exaltare mentală particulară ce să însoţeşte de o anestezie generală şi câte odată prin existenţa unor stigmate sau pete de sânge cari să ivesc pe diferite părţi ale corpului; imaginaţiu-nea, inteligenţa şi voinţa extaticilor sunt cu totul turburate: ei să supun la o abstinenţă (ajun) de bună voie, care poate să ţină mult timp; ei trăiesc în o stare permanentă de exaltare cerebrală, predicând, cântând şi vorbind o limbă neînţeleasă, mistică. Extaza este o boală şi trebuie tratată ca atare şi cu deosebită îngrijire dacă nu voim Să sfârşească prin alte turburări psihice mai ciudate, prin nebunie. Tratamentul trebuie să fie mojal, îndepărtând gândirea bolnavului dela cărţile bisericeşti şi să-l scoatem din viaţa lui călugărească, de sihastru, cu ajutorul călătoriilor, a diferitelor lucrări de mână, a exerciţiului în aer liber, a gimnasticei, etc., combătând, să înţelege, în acelaşi timp şi starea nevropa-tică cu duşi reci, fricţiuni stimulente, cu medicamente antispasmodice, cu bromur de potasiu şi alte calmante ale sistemului nervos, iar starea de anemie vom tratâ-o cu preparate tonice, fieruginoase. EXTRACT (dela lat. ex, afară, şi trahere, a trage). — Să numeşte astfel un product obţinut prin tratarea unei substanţe vegetale sau animale prin un disolvant apropiat şi evaporând apoi amestecul astfel în cât rămâne un rezidiu moale sau solid (tare). Extract farmaceutic este partea activă a unei plante obţinută prin disolvarea sucului său în apă (apos) sau în spirt (alcoolic). Extract de carne (vezi Carne). Extract de saturn (vezi Plumb). EXTRAVAZAT (dela lat. extra, afară, şi vas, vas). — Să numeşte astfel sângele sau alte lichide eşite din vaselor lor. EZERINĂ. — Este principiul activ al bo- I bului de Calabar (Physostigma venenosum, fam. Leguminoaselor). Contractează (strânge) pupila, contrar de ceeace face atropina. Să întrebuinţează bromidratul şi sulfatul; 10 centigrame la 10 gr. apă distilată în colir. EZ0FÂ6 (grec. oisophâgos, dela oisein, a duce, şi phagein,' a mâncâ). — Să numeşte astfel canalul care leagă înghiţitoarea (fa-ringele) cu stomacul. Lungimea ezofagului este de 25 centimetri, iar lărgimea de 2 centimetri şi jumătate. El trece pe dinaintea şirji spinării şi pe dinapoi^ laringe-lui (răsuflătoarii), a tracheei şi a inimii, străbătând muşchiul diafragm, care desparte cavitatea pieptului de cavitatea pântecelui. Ezofagul este format din două tunici: una externă musculoasă şi alta internă mucoasă. Cea musculoasă este constituită din două straturi de fibre (firicele): unul superficial ale cărui fibre sunt longitudinale şi celalalt profund care este mai subţire şi ale cărui fibre sunt circulare. Constracţiunea (strângerea) fibrelor longitudinale apropie unele de altele inelele formate din fibrele circulare, cari strângându-să împing de sus în jos mâncarea prin mişcări aşa zise peristaltice. Când să întâmplă ca omul să aibă vărsături acţiunea este inversă, ad'ecă mâncarea este dată afară din stomac, şi atunci mişcările să numesc antiperistaltice. Tunica mucoasă conţine neşte glande cari secretă un lichid care înlezneşte alunecarea-mâncărilor în trecerea lor prin ezofag. — Boalele ezofagului cele mai principale sunt-următoarelei., Inflamaţiunea sau aprinderea numită ezofagită, care să produce prin înghiţirea lichidelor fierbinţi, a lichidelor caustice (arzătoare) cum sunt : vitriolul (acidul sulfuric) şi potasa, a unui corp străin, cum este un os, un os de peşte, un ac de cusut sau cu gămălie, etc. Ea mai poate fi produsă prin întinderea unei inflamaţiuni din vecinătate (angină, mărgăritărel) sau ca complicaţie a unei boale generale (febra tifoidă, variola). Ca semne ale acestei boale avem o durere dealungul ezofagului, care să măreşte prin înghiţirea mâncărilor, o greutate la înghţit şj uneori chiar spazme care împiedecă introducerea mâncării în e-zofag, apoi vărsături şi emoragii. Tratamentul constă în băuturi calmante şi reci din ghiaţă (tizană de sămânţă de in), în a suge bucăţele de ghiaţă, în a aplica beşică cu ghiaţă pe gât; iar ca mâncare: lapte. Ezofagismul sau spazmul ezofagului, poate fl de natură nervoasă (isterie, ipocondrie, panglică) sau de natură inflamatoare (ezofagită). Spazmul să produce pe neaşteptate cu prilegiul unei emoţiuni sau a înghiţirii unei mâncări oarecare. El să însoţeşte de o simţire de apăsare şi de strângere în partea de sus a gâtului. Tratamentul constă în a lărgi ezofagul cu o sondă specială şi a dâ bolnavului bromur ele potasiu, valeri-ană, beladonă; idroterapie. Cancerul ezofagului are aceleaşi * semne ca ezofagita şi ezofagismul, la cari să mai adauge o slăbire generală şi repede, stângerea vocii, 1 EZOF 291 — FACE etc. Corpi străini. Să întâmplă uneori să oprească în ezofag o bucată de os, un ban sau un alt corp străin. Mulţumită razelor lui Roentgen putem vedeâ locul unde s’a oprit corpul străin. Pentru a scăpa de a-ceşti corpi străini sunt mai multe procedee şi anume: unul constă în a recomanda celui ce a înghiţit o bucată de os sau o bucată de coaje de rac, să beie sub formă de înghiţituri apă amestecată cu oţet sau apă cu acid cloridric (2 la 100), care înmoaie substanţa şi înlezneşte darea ei a- fară. Un alt procedeu este de a dâ să în-înghită bolnavul un mic mototol de aţă, foarte încâlcit şi înmuiat, pe care îl ţinem prin un fir cii mâna, iar după ce l’a înghiţit îl tragem • afară scoţând astfel ace, oase de peşte, etc. Când cineva a înghiţit corpuri cari nu să pot nici împinge în jos, nici scoate afară, şi bolnavul este în pericol de a-şi pierde viaţa să va recurge la operaţiunea numită ezofagotomie, adecă la tăierea ezofagului în dreptul corpului străin şi la scoaterea acestuia. F. — Litera F într’o ordonanţă său reţetă însemnează fă, sau să să'facă. F. s. a. (dela lat, fiat secundum artem), va, să zică să să facă după artă. FABA VULGARIS. - Caută la Bob. FĂCĂTURĂ. — Caută la Fapt. FACERE (lat .' partus, franţ. accouchement), naştere. — Prin cuvântul facere să înţelege darea afară sau scoaterea meşteşugită a productului concepţrunii (fetul) şi ale a-nexelor sale (casa), la o epocă în care copilul este viabil (în stare de a trăi) adecă cătră ziua a" 270-a. Facerea să zice întârziată când să întâmplă pela a 280-a zi; ea este timpurie (precoce) când să îndeplineşte înainte de ziua a 260-a; înainte de vreme sau prematură între ziua 180-a şi a 270-a. Facerea este naturală sau spontanee când nu să cere nici o manoperă şi când copilul să prezintă cu capul sau cu şezutul ; ea este simplă (un copil), gemelară (2 copii) şi multiplă (mai mulţi copii); iar facerea artificială (meşteşugită) este aceea care cere o intervenţiune chirurgicală, a-decă copilul să scoate cu fiarele (forceps). Facerea este rezultatul contracţiunilor mitrei şi a sforţărilor pe cari le face femeia care naşte. Contracţiunile (strângerile) mitrei sunt dureroase (dureri de facere); ele să urmează la intervale mai depărtate la început, apoi să îndesesc din ce în ce devenind mai puternice. Durerile cele mari, adevăratele dureri de facere, cari dau copilul afară, să simt in şele, în pântece, în trup şi în şezut. In timpul contracţiunilor gâtul mitrei să întinde, să lărgeşte şi în cele din urmă să pierde, deschizându-să gura mitrei din ce în ce mai mult; în a-celaşi timp să formează punga sau beşică apelor, care să rupe atunci când gura mitrei este pe deplin deschisă, iar apele să scurg. Facerea cuprinde doi timpi: în tim- pul întâiu iasă copilul şi în al doilea a-nexele lui (peliţele, casa şi cordonul). — Semnele cari prevestesc facerea sunt următoarele : în cele opt sau 15 zile din urmă ale sarcinii (vezi acest cuvânt) pântecele să lasă în jos, să turteşte, din pricină că copilul să scoboară în lighean (vezi acest cuvânt) ; — în ziua facerii femeia simte dureri (contracţiuni uterine) cari vin din ce în ce mai des (la 20 minute, apoi la 15 la 10, la 5 minute) şi cari să pot opri câte odată mai multe ceasuri pentru a începe din nou, apoi vine curgerea apelor (după ce s’a rupt punga) în cantitate mai mult sau mai puţin mare, după care vine eşirea copilului şi a casei lui. Durata facerii este de 10 până la 20 ceasuri. — Pentru facere trebuie următoarele preparative: femeia va face un clistir pentru ca să îi să deşerte maţul gros, apoi va urina (va face udul), în casă, fără să meargă la latrină : îi să va face o spălătură în vagin antiseptică (cu acid boric sau sublimat) ; ea nu va mânca nimic, ci va luâ numai puţină zamă de carne (bulion), un ceaiu; să va îmbrăca cu o cămaşe curată, să va culcâ la începutul durerilor sau când ele încep a să înteţi; camera va fi mare, curată, bine aerată şi cu o temperatură de 16-17 grade ; patul de o singură persoană, aşezat în mijlocul odăii şi aşternut cu un cearşaf peste saltea, iar pe deasupra o muşamâ acoperită cu un alt cearşaf îndoit în patru; femeia va fi acoperită cu o pla-pomă subţire, uşoară ; să va avea la îndemână un lighian de şezut, un lighian ordinar, un borcănaş cu vaselină; cearşafuri curate mai multe pentru a schimbâ pe cele murdărite, apă fiartă caldă. Pentru copil să va avea la îndemână un fir gros de aţă ceruită pentru legatul buricului, un vas şi săpun pentru a-1 spălâ, un prosop de şters FACE 292 — FAIN şi toate cele .necesare pentru îmbrăcarea şi înfăşarea lui. Dacă în timpul facerii femeia are crampe îi să va face fricţiuni pe coapse şi pe gambe; dacă ea voieşte să să plimbe poate să o facă la îneeputul naşterii, în timpul primelor dureri, afară numai de cazul când ea este prea slabă, supusă la leşin sau la emoragii (curgeri de sânge) sau când are ernie (surpătură). In timpul facerii femeia trebuie sâ fle acoperită ca să nu răcească. După două minute dela naşterea copilului să va legâ buricul, la două lăţimi de deget, strângând bine aţa. Eşirea casei să face cam după unul sau tlouă ceasuri dela eşirea copilului. Casa trebuie cercetată cu deamănuntul ca să să vadă dacă a eşit toată şi în caz contrar să să chieme îndată doctorul. După ce s’a isprăvit facerea cu totul să va face toaleta, adecă să vor spălâ părţile pe dinafară şi să va face o injecţiune (o spălătură) în vagin (născătoare) cu un lichid antiseptic prescris de doctor, apoi la intrarea vaginului să va pune vată şi pe deasupra un bandaj. In jurul lehuzei să va păstrâ linişte (să nu să vorbească, să nu să primească vizite), pentru ca ea să să poată odihni, să poată dormi, iar la deşteptare îi sâ va dâ să beie un ceaiu slab; ca hrană îi să va dâ zamă de carne şi lapte în ziua prima şi a doua, iar dacă femeia îşi alăptează copilul îi să va dâ chiar de â 3-a zi ouă, carne, legume, compoturi şi câte puţin vin cu apă; după o săptămână ea va mâncâ ca în timpul sănătos. Dacă mama nu voieşte sau nu poate să alăpteze, îi să va dâ în cele dintâiu trei zile zamă de carne şi lapte, a 4-a zi o curăţenie, şi anume: sulfat de sodă, 30 grame, luat în două rânduri (câte o jumătate o dată) în zamă de carne sau în apă; după această curăţenie îi să va dâ în zilele următoare hrana obicinuită. Femeia va stâ în o poziţie orizontală, făcând mici mi şcări laterale din când în când. In jurul lehuzei să va păstrâ linişte, ocolind tot ce ar putea s’o impresioneze, emoţiunile vii, oboseala, conversaţiunile, cetitul, sgomotul, etc. Să va combate constipaţiunea, făcând în flecare ditnineaţă câte o clizmă (cu apă şi cu glicerină sau cu unt de lemn sau cu ricină). Lehuza nu va părăsi patul până după nouă zile, când merg toate bine, iar din casă nu va eşx până după 6 săptămâni Rău fac ţărancele noastre când chiar de a 2-a sau a 3-a zi să scoală şi fac mămăligă ! Câte femei rămân din pricina aceasta cu pântecele mare, umflat, şi câte nu să boşorogesc ?!. ’ • FACIALĂ. — Caută la Faţă (Nevralgie facială, Paralizie facială), Nevralgii şi Paralizii. FAG (Fagus silo atica, fag. Fagaceelor). — Arbore frumos care creşte în reg. muntoasă, unde formează păduri; uneori amestecat Cu molift şi cu brad alb (Maiu). Fructul lui să numeşte fagâ sau jir, care să întrebuinţează la îngrăşarea porcilor şi la extragerea unui uleiu gros, fără miros şi un gust fad, care să întrebuinţează la mâncare şi la iluminat. Coaja de fag Să întrebuinţează ca astringent în decocţiune (fiertură), 50 grame la un litru. — La ţară sâ despică .fagi groşi, să iau fâşiile subţiri de la mijloc cari învelesc măduva, să fac ţigări din ele şi să fumează pentru înăduşeală. Pentru negi să pune cenuşe din lemn de fag în apă şi aceasta să fierbe mai bine de o oră, apoi să spală negii de mai multe ori pe zi. Din scoarţa de fag să fac rotiţe cari să pun pe buboaie, după care sâ leagă în o cârpă şi să asvârlă în drum. ‘ FĂGEDENISM (dela grec. phagedaina, foame devorantă, lupească). — O rană să zice că este fag edenică cmd în loc ca să meargă spre vindecare, ea să întinde din ce în ce mai mult, cu toate leacurile ce să întrebuinţează) durează timp îndelungat şi mânâncă (roade) ţăsăturile din jurul ei pe întindere mare atât în suprafaţă cât şi în adâncime. Tratamentul local constă în ardere cu fierul roşu şi în atingeri cu tinctură de iod ; băi şi. spălături antiseptice; Tratamentul intern constă îii a combate starea generală a bolnavului: regim tonic,, repaus; iar dacă bolnavul este sifilitic să va institui un tratament iodomercuric. FAGOCITE, FAGOCITOZÂ. — Caută la Microbi. — Să numeşte astfel praful care să obţine prin măcinarea, sau sdrobirea seminţelor diferitelor plante. Sunt mai multe feluri de făină. In primul loc avem făină alimentară, care servă pentru hrană şi care să prepară din cereale (vezi acest cuvânt) şi care să deosebeşte de feculă priu aceea că făina are însuşirea de a face pâne, mulţumită unei substanţe numită glutm, care îi permite de a forma cu ajutorul apei o pastă numită aluat. Pentru fabricarea pânii să întrebuinţează de obiceiu făină de grâu, care iasă din moară amestecată cu tărâţe, pentru care ea trebuie cernută prin sită. Cernerea nu trebuie făcută prin sită prea deasă, căci nu este bine ca făina să fie prea fină, de oarece s’a constatat că tărâ-ţele cuprind multe materii nutritive, cari e FALA — 293 — FALC păcat sa să piardă cu ţărâţele. Din făina cerealelor pe lângă pârie să mai prepară diferite paste alimentare, diferite aluaturi, prăjituri, pesmeţi, etc. Făina de săcară, de orz, de ovăs, de porumb, sunt mai puţin nutritive decât cea de grâu. In al doilea loc avem diferitele făine lactate, cari sunt preparate din lapte concentrat in vid şi la o temperatură scăzută, din pâne prăjită şi zaharată, totul redus la an fel de praf mai gros de o coloare alb-gălbuie şi care diluat cu apă dă un lichid lăptos. Aceste făine nu pot înlocui după cum să pretinde laptele de femeie sau de vacă şi prin urmare nu trebuie întrebuinţate decât în cazuri de forţă majoră, când n’avem ce face şi n’avem ce dâ copilului să mânânce. In al treilea loc sunt diferite făine farmaceutice: de in, de muştar, de orez (vezi aceste cuvinte). FALANGE, FALANGINE, FALANGETE-— Să numesc astfel 'oasele degetelor mânilor şi picioarelor. Falangele să articulează cu metacar-pianii la mâni şi metatarsianii la picioare; falanginele să află între falange şi falan-gete eu cari să articulează. FALCĂ (lat. maxilla). — Omul să serveşte la mestecarea mâncării de fălci, şi anume de falca de sus şi de falca de jos, numite în termini de ştiinţă oasele maxilare. Fălcile sunt formate de două arcuri în cari sunt înfipţi dinţii şi măselele în cuiburile lor, numite alveole. Falca de jos este formată numai de un singur os, numit maxilarul inferior; iar falca de sus este formată de mai multe oase, şi anume din două oase maxilare superioare (drept şi stâng), din oasele 'molare (umerii obrazului), oasele proprii ale nasului şi oasele palatine. Dintre cele două fălci numai una să mişcă, cea din jos. Mai la toţi oamenii falca de sus vine ceva mai înainte decât cealaltă, aşa că dinţii ei cad peste şi înaintea celor din jos; foarte rar să întâmplă lucrul întors, ceeace dă figurii o înfăţişare urâtă. Fălcile sunt organele de căpetenie ale mas-ticaţiunii, adecă ale actului prin care mestecăm, rupem şi sdrobim alimentele, întocmai după cum fac şi pietrile de moară când macină grâul sau porumbul. In această lucrare falca de sus stă nemişcată, iar cea de jos să scoboară şi să ridică în mod alternativ mişcându-să în acelaş timp asupra fălcii de sus de dinapoi înainte şi puţin în lături. Aceste mişcări sunt făcute cu ajutorul unor muşchi puternici cari să prind pe deoparte pe oasele capului, iar pe de altă parte pe falca de jos. — Sunt unele boale (spazmele, epilepsia, isteria, meningita, tetanul) în cari bolnavul strânge din fălci, adecă muşchii cari pun în mişcare falca de jos să strâng, sa contractă foarte tare, fără voia bolnavului, uneori aşa de tare încât este cu neputinţă de a deschide gura, sau să deschide foarte puţin. In aceste cazuri bolnavii nu să pot hrăni, nici nu pot iuâ medicamente prin gură, şi trebuie să le' introducem toate aceste prin alte căi, prin clistire. Mai sunt şi unele boale de gură care împiedecă deschiderea ei, şi a-nume o inflamaţiune de gingii cu abces (abubă), greutatea în eşirea dinţilor, o carie dentară, o carie a fălcilor chiar, etc. Atât în' aceste cazuri, cât şi în celelalte va trebui să tratăm şi să vindecăm mai întâiu boala care este pricina acestei neputinţe de a deschide gura, să combatem imflamaţiunea, să deschidem abcesul când este format, să tratăm boala nervoasă, etc. — Să întâmplă uneori că în urma unui căscat prea mare, a unui râs exagerat, a unei căderi pe bărbie, sau în urma unui pumn aplicat de cineva asupra fălcii de jos, cum se întâmplă în armată cu câte un soldat căruia sergentul vrea să-i mute căpriorii, de omul rămâne cu gura căscată fără ca s’o mai poată închide. In acest caz avem ceeace să chiamă scrintirea sau luxaţiunea maxilarului inferior, adecă sărirea din loc a fălcii de jos. Pentru a vindecă această luxaţiune trebuie s’o reducem, adecă să împingem şi să punem la locul ei falca sărită, după cum am arătat la articolul luxaţiune (vezi acest cuvânt).— Mai grav lucru este când să întâmplă vr’o fractură sau ruptură de falcă, mai cu seamă a fălcii de jos, ruptură produsă de o lovitură puternică, de o strivire, de un glonţ, etc. Vindecarea să face mai greu căci oasele rupte să disloacă, să depărtează unele de altele la cea mai mică mişcare, aşa că ele nu să pot bine fierbe, nu să pot bine lipi. Pentru aceasta bolnavul nu trebuie să vorbească, nu trebuie să mânânce, adecă să mestece, ci să va hrăni în mod artificial (vezi Alimentaţiune). Pentru a micşoră inflamaţiunea care poate rezultă din această fractură, şi mai ales supuraţiunea (facerea de puroiu), ale cărei producte pot otrăvi omul, vom recomandă bolnavului să să spele des în gură cu apă fenicată, sau boricată, sau oxigenată, etc.; iar pentru a înlesni vindecarea osului vom imobiliza (ţine în nemişcare) falca cu ajutorul unui bandaj apropiat sau a unui aparat special pe care numai doctorul ştie cum să-l facă şi cum să-I aplice. Astăzi chirurgii cei mari FĂLC — 294 — FALS cos oasele cele rupte cu fire de argint. — Cei cari lucrează cu fosfor cum să întâmplă în fabricele de chibrituri chimice, adeseori capătă o boală cumplită de fălci, cari să umflă, devin dureroase şi se cariază (putrezesc), formând abcese şi fistule, etc., (vezi Fosfor). FÂLCARIŢĂ, trismas. — Iată o boală foarte cunoscută la ţară, din pricină că ea seceră mulţi noi-născuţi. După datele statistice ar rezulta că la o mie de morţi o sută să da-toresc fălcariţei. Să vedem mai întâiu cum să arată această cumplită boală. Fălcariţa să iveşte de obiceiu în primele zile după naştere prin încleştarea fălcilor, de unde îi şi vine numele, iar copilul să află în neputinţă de a mai suge; încleştarea fălcilor -provine din strângerea sau contracţiunea permanentă a muşchilor cari pun în mişcare fălcile. Această contracţiune să întinde apoi şi la alţi muşchi, la ceafă, la şira spinării şi în cele din urmă la toţi muşchii aşa că copilul este ţeapăn peste tot încât nu să mai poate îndoi, întocmai ca o scândură, şi atunci babele zic că copilul este strâns. Afară de aceasta, bolnavul are şi fierbinţeală mare. Din descripţia aceasta să vede că fălcariţa corespunde cu terminul medical trismus, care este o formă a boalei numită tetan (vezi acest cuvânt), care este o boală microbicină şi prin urmare molipsitoare. Este de ajuns ca microbul acestei boale să vie în atingere cu o rană sau cu o sgărietură cât de mică pentru ca să intre în sânge şi omul să capete tetan. Să vedem acum ce să întâmplă la ţară, cum naşte • şi în ce condiţiuni naşte femeia română, pentru ca să ne dăm bine seama de modul în care copiii capătă fălcariţa şi de ceeace trebuie să să facă pentru a-i scăpa de a-ceastă boală aşa de omorâtoare. Este o credinţă nenorocită a femeilor dela ţară că trebuie să nască copiii lor în aceleaşi împrejurări cum a născut Sf.-Fecioară pe Mântuitorul nostru. Pentru aceasta femeia când îi să apropie ceasul de naştere voind să imiteze ieslele şi grajdul pune de îi sâ aşterne pe pământ; căci casa nu este podită cu scânduri, un strat de paie, de multe ori murdare, cum dă Domnul, sau în lipsa paielor un strat subţire de fân, iar dacă şi acesta lipseşte, să mulţumeşte să nască pe pământul gol. Aceste preparative sunt conduse de moaşa de sat, care, după ce s’a spart punga copilului şi a început să curgă apele, pune femeia în genunchi pe acel aşternut sau pe pământul gol; copilul odată născut rămâne acolo până ce iasă şi casa lui, ceeace să întâmplă cam după vr’o ju-matate de ceas, alteori şi mai mult. Când a eşit şi casa, moaşa taie buricul şi ridică copilul ca să-l scalde şi să-l înfaşe, iar mama să culcă pe acel aşternut murdar de paie, unde stă trei zile apoi moaşa o spală, o trage pe pântece punându-i un cocoloş mare de cârpe murdare, numit glabnic, pe care îl ţine aplicat strâns cu un brâu şi pe care femeia îl poartă vr’o două săptămâni. Să ştie că microbii tetanului să desvoltă şi trăiesc în pământ, de unde să depun sub formă de praf pe rufe şi pe mânile moaşelor, cari nu să spală nici odată, iar de aci pătrund în sângele copilului prin rana dela buric şi fălcariţa este gata, iar copilul cât de voinic ar fi fost în minutul naşterii moare în câteva zile. Cunoscută fiind cauza acestei boale şi împrejurările în care să capătă, este foarte uşor ca prin măsuri igienice ea să să preîntâmpine şi să scăpăm de o moarte sigură atâtea sute şi mii de victime. Pentru aceasta trebuie înmulţit numărul moaşelor cu carte, sau să să înveţe moaşele de sat să fie curate, iar femeile să fie oprite de a mai naşte copiii pe paie sau pe pământ; patul să fie curat şi acoperit cu rufe curate. Medicul de plasă este chemat să să ocupe de acest lucru, propovăduind preceptele igienii printre moaşele de sat şi cu ajutorul moaşelor titrate,. dar pentru aceasta el trebuie să fie pus. în bune condiţiuni, adecă să aibă plasa cât să poate mică, de cel mult cinci comune, să aibă pe lângă agentul sanitar o moaşă cu diplomă, care să controleze moaşele de sat şi să le deie cunoştinţele elementare de igienă, asistând pe cât să poate de multe le-huze. In acest mod fălcariţa va dispărea pentru totdeauna dintre cauzele mortalităţii copiilor noi-născuţi. FĂLSIFICAŢIDNI- — In ziua de astăzi au a-juns mai toate lucrurile să fie falsificate : alimentele, băuturile, medicamentele chiar să falsifică de multe ori pe scară întinsă, nu mai vorbim de marfa pe care o vând negustorii. Un lucru să zice că este falsificat atunci când cu voia i s’a adaugat o substanţă care-i micşorează valoarea şi a-ceasta cu scopul unui câştig neiertat. Untul este falsificat când îi să pune cretă, fe-culă de cartofi, făină, zamă de morcovi, dar un unt rânced nu să chiamă falsificat. Făina de grâu este falsificată când să a-mestecă cu făină de mazăre, de linte, etc. Pentru a constata falsificaţiunile, mai ales a substanţelor alimentare, toate oraşele mari au înfiinţat laboratoare speciale unde FAPT — 295 — FASO să face analiza exactă a lor; ori ce falsi-ficaţiune făcută intenţionat este pedepsită de,lege, mai ales că multe falsificaţiuni sunt periculoase pentru sănătate. Dintre lucrurile mai întrebuinţate cari să falsifică sunt: laptele, în care să pune apă, scrobeală, fiertură de orez, de orz, de tărâţe, etc.; — untul care să falsifică cu apă, zăr, sare, feculă de cartofi, cretă, făină, lapte concentrat, brânză, grăsime de viţel, şofran, zamă de morcovi, flori de filimică; — ca-feaua cu bob, grâu, ovăs, făină prăjită, caramel, melasă, cicoare, etc.; — bomboanele cu săruri de arsenic, cupru, mercur, plumb (vezi Bomboane); — ciocolata cu scrobeală, feculă de cartofi, gumă, untdelemn, migdale, gălbinuşi de ou, grăsime de viţel, de miel, de porc, migdale prăjite, etc.;— câr-năţăria cu carne stricată, cu carne de cal şi de alte animale cari de obiceiu nu să mânâncă;— rachiul cu apă, spirt de bucate zahăr,melasă, caramel, ceaiu, teiu, piper, ardei, gherghină, laur-ceras, vitriol, amoniac, piatră acră, etc.;—oţetul cu apă, vitriol, apă tare, muştar, piper, ardei, zahăr, melasă, caramel; — vinul (vezi Vinuri); —- ceaiul cu frunze de prun sălbatic, de frasin, de salcă, de soc, de plop, de dafin, de castan sălbatic, de frasin, de măcieş, gumă, talc, indigo, etc., — berea cu apă, cimişir (buxus sempervirens), cicoare, genţiană, fiere de bou, cassia amară, colochintă, strichnină, nuca vomică (turta lupului), mac, măsăla-riţă, mătrăgună, sălbăţie (lolium temulen-tum), sulfat de fier, sare, acid salicilic, soc, piper, mixandră, gherghină, apă de var gelatină, glicoză, caramel, melasă, etc. FAPT, dat, făcătură. — In popor să dau aceste numiri unei boale produsă din pricina farmecelor făcute de neşte femei. Această boală să arată sub forma unor bube cari să ivesc pe faţă şi pe mâni în număr foarte mare. Babele vindecă această boală adunând sămânţe de cânepă dela nouă case neprimenite, cu care fac julfă (un fel de turtă) pe care o dau s’o mânânce cel bolnav. FĂRĂ VLAGĂ. — Caută la Debilitate. FARCIN. — Caută la Răpciugă. FARD dres, rumineală, suliman. — Atât la ţară cât şi la oraşe dresurile sau suli-manurile au’ajuns la modă şi să întrebuinţează pe scară întinsă cu. scopul de a ascunde sbârciturile şi diferitele pete ale pielei, de a colorâ pielea în roşu sau alb. Ruminelile făcute cu carmin sau cu cartam nu sunt periculoase; tot aşa şi dresurile albe preparate cu bizmut, oxid de zinc, amidon curat (scrobeală), făină de orez curată, de cretă (tibişir) nu sunt vatămătoare sănătăţii şi să pot întrebuinţâ fără frică. Cele mai multe sulimanuri însă sunt făcute din substanţe otrăvitoare şi otrava pă-, trunde prin piele în sânge producând boale foarte grave, cari de multe ori să arată târziu şi cari să vindecă cu atât mai greu, cu cât otrava a fost aplicată pe faţă un timp mai îndelungat. Cele mai primejdioase dresuri sunt cele cari cuprind plumb şi argint viu. Ele să prepară mai ales cu carbonat de plumb (ştubet, ceruză) în formă de praf (pudră) sau de alifie sau pomadă (alifie de ştubet) şi cu argint viu (mercur) tratat cu apă tare şi amestecat cu biclorur de mercur (sublimat coroziv sau săricică). Astfel gogonelele fabricate de babe cuprind săricică, Multe dresuri din străinătate şi destul de scumpe conţin plumb, cari strică obrazul, sbârcesc pielea dându-i o coloare albăstruie, apoi ele atacă şi sistemul nervos producând de mai multe ori paralizii. Cele de argint viu strică dinţii, produc miros urât în gură şi distrug sângele. Din aceste rezultă că sulimanurile în cele mai multe cazuri sunt periculoase producând boale grave şi de multe ori mortale. Prin urmare toată lumea să să ferească de dresurile preparate cu substanţe otrăvitoare şi să nu întrebuinţeze decât pe cele cari nu aduc nici o vătămare sănătăţii (vezi şi Cozmetice), FARINGE. — Caută la Gat. FAŞA LUI ESMĂRCH. - Este făcută din gumi-elastic sau din cauciuc şi slujeşte la oprirea curgerii de sânge (vezi Emoragie). FAŞE. — Caută la Feşi. FASOLE, fâsaică, făsui, păsule. — A-ceastă plantă foarte cunoscută pe la noi face parte din marea familie a leguminoaselor, tribul papilionaceelor, genul phaseo-lus. Ea este originară din America de sud şi la noi să cultivă foarte mult pentru trebuinţele culinare, pentru hrană (Mai-Au-gustj. Sunt mai multe varietăţi: fasolea de harag sau de par (phaseolus vulgaris), fasolea oloagă (phaseolus nanus), fasolea mare (phaseolus multiflorus); această din urmă să cultivă mai mult ca plantă decorativă, acăţătoare, care creşte repede şi are flori mari roşii aprinse sau albe sau bicolore. Fasolea întocmai ca şi lintea, mazărea, bobul, este foarte bogată in principii nutritive, atât azotate (legumină) cât şi ne a-zotate (amil); conţine fier de două ori mai FATĂ — 296 — FAŢA mult decât carnea. Fasolea uscată conţine 25°/0 substanţe azotate, 55% substanţe neazotate, 2.80% grăsime. 2.90% celuloză, 3.20% săruri, 9.90% apă. Din aceste să vede că fasolea este tot aşa de hrănitoare ca şi carnea mai ales dacă o gătim cu grăsime, de aceea ea şi toate celelalte leguminoase (lintea, mazărea, bobul) să pot numi cu drept cuvânt: carne vegetală şi o-mul poate trăi foarte bine cu ele, fără să mai aibă trebuinţă de a mâncâ carne animală. Leguminoasele au însă un cusur, şi anume că ele nu să mistuie aşa de uşor ca cerealele şi carnea/ din care pricină ele produc obosşli, dilataţie de stomac, diaree, gazuri intestinale (vânturi). Pentru ca să delăturăm întru câtva acest cusur este bine să curăţim boabele de coji, căci cojile nu să topesc de sucurile digestive şi nu să mistuie ; astfel vom mâncâ mai des fasole sleită, mazăre bătută, linte sdrobită, toate curăţite bine de coji. Ori cum le-am prepara este bine ca cei ce sufer de stomac, de dispepsie (mistuire grea), să nu le mănânce, de asemenea şi cei ce sufer de o-bezitate (grăsime prea mare) sau de diabet (boală de zahăr) să nu le mânânce, căci amidonul lor să transformă în zahăr. —* In medicina poporală să întrebuinţează fasolea în contra frigurilor, şi anume: să fierb într’o ulcică mică frunze verzi şi uscate de fasole roşii şi să bea câte o lingură de masă de zamă rece în ziua când îl prinde frigurile. Boabele de fasole arse în foc sau prăjite pe o maşină curată până ce să ard ca cafeaua, să pisează, să amestecă cu unt sau cu groştior şi să unge pe obraz la bube dulci. Boabele de fasole albe fierte şi făcăluite să pun la degerătură; uscate să pun pe o cârpă şi să leagă la cap pentru durere de cap şi scurgere de sânge. Boabe de fasole albe fierte la un loc cu 2-3 rădăcini de pătrunjel şi o mâuă de făină de săcară, pănă să fac aluat, să pun pe pântece la femeile ce sufer de durere de matcă în urma faceriii. FATĂ. — Caută la Fete tinere. FAŢA (lat. facies). — Partea de dinainte a capului şi care să află de desuptul şi înaintea craniului să numeşte faţă. Ea să mărgineşte în sus prin linia de implantare a părului, în lături de urechi şi în jos de marginea inferioară a fălcii de jos. Faţa să împarte în mai multe regiuni, ; şi anume : frunte, tâmplă (gropile tâmplelor), pleoape (clipe), pomete sau pomeţi (umerii obrazilor), obrazi, buze, menton (bărbie). A-fară de aceste regiuni, faţa are mai mult# cavităţi: gură, nas, ochi şi urechi (vezi a-ceste cuvinte). — Faţa este expusă la tot felul de necurăţenii (murdării) cari să 'depun pe ea din aer şi prin mijlocirea mânilor. Pentru aceasta ea trebuie îngrijită cât să poate de mult (vezi Abluţiuni), spalată des, iar mânile de asemenea trebuie să fie în totdeauna curate, dacă nu vroim să suferim de furnicele, de serpengea, de abcese la faţă, cari sunt foarte dureroase şi de multe ori primejdioase prin faptul că în a-apropiere să află ochii şi creerii şi să pot ivi complicaţiuni grave; uneori chiar mortale. De aceea aceste boale cer îngrijiri deosebite şi la timp, pentru care ne vom arăta cât să poate mai iute la un doctor. — Faţa mai este expusă la diferite răniri (plăgi) prin înţepătură, tăietură sau prin armă de foc, şi la arsuri (combusti-uni), Toate acestea nu numai că pot primejdui viaţa, dar adeseori lasă în urma lor semne sau cicatrice urâte cari de multe ori împiedecă câte un organ de a-şi îndeplini slujba, astfel: pleoapele sau nu să mai pot apropia între ele^ rămânând veci-nic deschise, sau că să lipesc între ele şi ochiul nu să mai poate deschide, ori că o nare să lipeşte de vârful nasului şi să astupă aşa că aerul nu mai poate pătrunde prin ea. Pentru a întâmpina toate acestea este bine ca ori ce rănire sau arsură să să caute din vreme şi cu multă băgare de seamă.— O boală foarte supărătoare şi de multe ori periculoasă este brânca, sau erizipelul ; apoi la faţă mai avem a face cu bubele dulci sau eczema şi cu alte boale de piele sau dartre. Pentru bărbaţi mai este şi barba cu mustătile cari pot fl pricina i-ritaţiunilor de piele şi a unor boale lipicioase sau contagioase (vezi Barbă, Dartre, Eczemă, Erizipel). Uneori să întâmplă că stând în o fereastră deschisă, sau în drumul de fier, sau când ne-am culcat pe pământ sau pe o piatră umedă, sau când am stat prea mult într’un curent de aer să ne pomenim cu o jumătate a feţii amurţită, fără s’o mai putem mişca, fără să mai putem inchide ochiul din acea parte, cu gura strâmbă şi în neputinţă de a mai fluerâ, cu greutate la vorbire, cu narea din acea parte lărgită, tot atâtea semne cari ne pocesc figura din care pricină poporul îi şi zice la această boală pocitanie, iar noi doctorii o numim paralizie. A-ceasti paralizie sâ poate vindeca în 20-30 de zile, cu vezicători puse la tâmple sau după urechi, cu electricitate şi cu duşi. Când însă această paralizii vine din o boală FÂTI — 297 — FAZA de creeri (apoplexie cerebrală sau o îmmoiere de creeri), ea este mai greu de vindecat şi de multe ori rămâne aşa pentru totdeauna. — Multă lume sufere de dureri sau nervalgii ale feţei provenite în urma unei răceli sau a unei măsele stricate. In acest caz nevralgia nu încetează decât odată cu scoaterea măselei. Când ea vine din o răceală, atunci trebuie să o combatem cu antipirină, piramidon, exal-gină, fenacetină, etc. şi cu diferite fricţiuni făcute pe dinafară. --- Uitâ-te la faţă şi mă'ntreabă de viaţă! zice Românul în spiritul lui şagalnic când vrea să-ţi arate starea lui de sănătate, şi are mare dreptate, căci precum faţa este oglinda sufletului, arătând în mod fidel starea sufletească, de bucurie, de întristare, de spaimă, tot aşa ea ne arată şi ori-ce turburare a sănătăţii, boala aducând în totdeauna o schimbare în fizionomie (vezi acest cuvânt). A-ceasta provine de acolo că pielea feţei este foarte fină şi arată cele mai mici modificări în circulaţiunea sângelui, precum şi din cauză că faţa are foarte mulţi muşchi cari fac ca infăţişarea ei să fie foarte schimbătoare, FATIGÂ, oboseală, osteneală. — Corpui nostru are trebuinţă de odihnă după fiecare muncă; odihnă cu atât mai mare cu cât şi munca a fost mai încordată. Tot astfel şi organele noastre au o trebuinţă instinctivă şi alternativă de activitate şi de o odihnă, pe cari trebuie să le îndeplinească în măsură potrivită în fiecare zi (vezi Exerciţiu şi Trebuinţe). Dacă lucrarea sau exerciţiul au ţinut prea mult timp, organul care este în joc să simte rău şi slujba lui nu să mai face cu aceeaşi putere ca la început sau încetează. Această stare să numeşte fatigă sau oboseală şi nu are alt leac decât repausul sau odihna. Când lucrăm cu mintea, cetind sau scriind, după un timp oarecare simţim o greutate la cap, creerul ni s’a ostenit şi dacă continuăm a lucra mai departe ne expunem la turburări intelectuale grave,; cari repetându-să adeseori ne pot duce la nebunie (vezi Suprafatigă); prin urmare ca să ocolim toate acestea a-vem neapărată tretminţă în totdeauna de o odihnă mai mult sau mai puţin mare după cum a fost şi activitatea creerului. Stomacul nostru fiind supus la o lucrare prea mare şi des repetată să osteneşte şi nu mai poate mistui bine mâncarea, sau nu o mai poate mistui de loc, de unde rezultă că nu trebuie să mâncăm prea des, nici pr#a mult odată. Când lucrăm cu muşchii mult timp simţim o oboseală generală, de oarece contractând mereu muşchii mâni-lor şi ai picioarelor, aceştia îşi uzează propria lor substanţă, iar creerul care mereu îşi trimite poruncile prin nervi la muşchi să oboseşte şi el la timpul său. Nu trebuie să pierdem din vedere că tot aşa de mult ne obosim stând pe loc mai mult timp şi în aceeaşi poziţiune ca şi cum am umblâ sau am munci, căci pentru ca să stăm pe loc, nemişcaţi, trebuie să ţinem contractaţi muşchii tot aşa ca şi în oricare sforţare. Obosindu-să muşchii începem să tremurăm şi să avem dureri (crampe) în ei, iar dacă lucrul acesta să repetă prea de multeori ne slăbeşte şi ne face să fim mai simţitori la căldură şi la frig şi să fim mai primitori de boale; lucrul care să observă la soldaţii cari fac marşuri forţate şi cari sunt mai expuşi la insolaţiuni sau degerături, după climate, şi boalele epidemice (febra tifoidă, colera). Pentru a preveni oboseala cu toate urmările ei omul are neapărătă trebuinţă de odihnă. Nu este de ajuns însă numai de odihna adusă de somn (vezi acest cuvânt) din timpul nopţii, dar trebuie ca chiar în timpul zilei omul să să mai odihnească din când în când, ca să nu cadă d’anpi-cioarele. Ceasurile de mâncare sunt bune pentru odihna creerului şi a muşchilor, dar afară de acestea omul tot mai are trebuinţă de a-şi lua câteva minute de odihnă din când în când întrerupându-şi lucrul. Dar dacă omul are nevoie de odihnă nu urmează ca să nu lucreze de loc, căci şi odihna continuă este tot aşa de vătămătoare. Cel ce este chiemat prin felul ocu-paţiunii sale a stâ pe scaun mai multe ceasuri pe zi, are trebuinţă din când în când să-şi mai desamorţească picioarele schim-bându-şi locul sau făcând câţi-va paşi prin casă, iar după ce a eşit dela slujbă să nu intre numai decât acasă ci să pornească la drum, să facă o plimbare mai lungă şi la aer curat, ceeace pentru el constituie o adevărată şi bine înţeleasă odihnă. Ca încheiere vom zice că tot omul are trebuinţă în interesul sănătăţii lui de a munci, însă în măsură potrivită ca să nu să obosească prea mult, ceeace i-ar puteâ sdruncinâ sănătatea; dar aceasta nu-1 îndreptăţeşte să nu muncească de loc, să trăiască în lene, care este izvorul tuturor relelor şi ale cărei urmări asupra sănătăţii sunt tot aşa de rele ca şi ale oboselii fără socoteală. FÂYÂ. — Caută la Bob. FAVUS. — Caută la Ţinea. FÂZÂN. — Când vroim să luăm în râs pe FEBR — 298 — FEBR cel ce caută a să hrăni numai cu mâncări alese, rare şi scumpe, îi zicem că umblă după limbi de fazani. Strămoşii noştri Romani în perioada de decadenţă ne mai ştiind cu ce să-şi aţâţe pofta de mâncare şi cu ce să-şi mai mulţumească stomacul, la mesele mari şi bogate să tratau şi cu limbi de fazani, cari costau foarte mult. Fazanii să aduceau din Azia, unde trăiesc în stare sălbatică. Aceste paseri fac parte din familia Fazanidelor, ordinul G-alinaceelor, şi sunt vr’o 15 specii, dintre cari trei să cresc în domesticitate în Europa întreagă, nu-trindu-să mai cu seamă cu ouă de furnici. Carnea acestei frumoase paseri să mânâncă de obiceiu după 2-3 zile dela tăierea ei, a-tunci când a început să se descompună, când capătă un miros şi. un gust deosebit. Nu trebuie însă să uităm că dacă gura să împacă cu acest gust, stomacul este mai îndărătnic şi el adeseori protestează contra a-cestui mod de a mâncâ carnea putrezită prin râgâituri, dureri şi urdinare. De la moda de a mâncâ carnea de fazan stătută s’a luat acelaşi obiceiu şi cu carnea altor vânaturi, zicându-i carne fezandată (dela franţ. faisander), iar pe româneşte frăgezită, care însă nu este bună, nu este sănătoasă. FEBRA (lat. febris, dela fer vere, a fierbe; grec. pyretos, dela pyr, foc), căldură, fierbinţeală. — Prin cuvântul febră să înţelege o stare de boală în care căldura (temperatura) corpului este mai ridicată decât în stare de sănătate (care variează între 36Vq şi 371!2°), inima bate mai iute şi prin urmare pulsul este mai grăbit, respiratiunea este mai deasă şi omul are o indispozitiune generală. Afară de acestea bolnavul cu febră mai are uneori durere de cap, sete mare şi năduşeală multă; alteori însă sudoarea lipseşte şi pielea este uscată. Adeseori omul mai are fiori, greaţă, vărsături la începutul febrei; mai târziu aiurare (delir), convulziuni ori numai trăsărituri, sau, din contră, bolnavul să găseşte în o stare de prostraţie adâncă (zace dus). — Căldura sau temperatura corpului în febră începe cu 38°, urcându-să până la 38 Va în cazurile uşoare, până la 39 V2 în cele grave, şi până la 41° în cele foarte grave; după 41° omul mai întotdeauna moare; s’a observat însă ca maximum şi 42°, dar aceasta foarte rar. Temperatura să constată cu termometrul (vezi acest cuvânt) cu maximă, care să pune în subsuoară la oamenii mari, şi în şezut la copii. Este de ajuns să să iee temperatura de două ori pe zi, dimineaţa între orele 7 şi 8, iar seara între 5 şi 6; în frigurile palustre (intermitente) este bine să să iee şi la amiazi (12-1). — In stare normală pulsul (vezi acest cuvânt) bate de 60 până la 70 pe minut, în febră el poate bate de 80-100 în cazurile uşoare, de 100-140 în cele grave şi de 140-160 în cele foarte grave. — Omul respiră pe minut cam de 16 ori, în stare de febră el va respira de 20, 30, 40 de ori şi uneori şi mai des. Când febra să însoţeşte, de vr’o boală de piept numărul respiraţiunilor pe minut creşte cu atât mai mult cu cât partea de plămâni care nu funcţionează este mai mare. — TJdul (urina) în febră este roşu de oarece arderii# în organism să fac în măsură mai mare. Din cauza acestor arderi omul slăbeşte, căci elementele organice arse mai repede decât în stare de sănătate nu pot fi înlocuite în deajuns prin o hrană neîndestulătoare.— Afară de aceste semne cari de obiceiu să văd în orice febră, mai sunt unele semne simţite sau văzute de bolnav ori numai de doctor, cum sunt: diferite e-rupţiuni (pete), diferite dureri (nevralgii), urdinare, diferite turburări de plămâni sau de stomac, etc., şi cari semne ne pun pe cale de a cunoaşte boala la care ţine febra, — Febra poate avea un mers regulat sau neregulat: în cazul dintâiu ea să ridică din ce în ce până la un grad oarecare, apoi stă pe loc câtva timp, după aceea scade repede sau puţin câte puţin. In febrele ordinare (r emitente), temperatura care este foarte mare seara scade spre dimineaţă în mod simţitor, de multe ori până la gradul normal. In febrele intermitente, temperatura cea mai mare să produce de obiceiu dimineaţa. Febrele continue au dimineaţa temperatura ceva mai mică decât seara, cum este de exemplu febra tifoidă. In aceste febre continue nu sunt accese cum să văd în febrele intermitente (frigurile palustre) şi ele însoţesc un număr mare de boale. Astfel în febrele eruptive (pojar, scarlatină, vărsat, etc.) febra ţine cam opt zile şi însoţeşte o erupţiune de pete sau bube pe piele; în febra tifoidă, ea durează 3 până la 6 săptămâni şi să însoţeşte de o slăbiciune din ce în ce mai mare, etc.; în aprinderile sau inftamaţiunile acute, cum sunt: pneumonia, reumatismul articular acut, etc. febra durează cât şi boala terminându-să deodată, în mod brusc, sau încetul cu încetul.—Urmările febrei sunt în raport cu durata ei. Ea poate fi aşa de mare, aşa de intenză, încât poate să omoare omul în câteva zile. Din fericire aceste cazuri sunt mai rare; dar un FEBE — 299 — FECU lucru este constant, şi anume: cu cât febra durează mai mult cu atât bolnavul slăbeşte mai tare. — Tratament. Pentru a combate febra trebuie să recurgem mai întâiu la mijloacele igienice: bolnavul va şedea în pat, în o cameră bine aerată, cu temperatură potrivită şi o lumină dulce, va sta în o-dihnă completă, nu va ceti, nu va scrie, nu va vorbi, ţinând o dietă aspră la început, mai slabă pe urmă (vezi Dietă) ; va luâ băuturi răcoritoare mai des şi în mică cantitate, cum sunt: apă, limonadă, lapte simplu sau tăiat cu apă de Yicliy ori de Vals, ceaiu slab, etc. (vezi Băuturi). Ca medicamente să va începe cu un purgativ, apoi să vor face- fricţiuni pe corp cu apă cu oţet, cu oţet de trandafir, la cap să vor aplicâ cârpe udate în apă rece şi stoarse, şi la trebuinţă să vor dâ leacuri febrifuge: chinină, antipirină, criogenină, aspirină, etc. Dar, acestea nu să vor dâ decât numai după sfatul doctorului, care în orice caz trebuie chiemat să examineze bolnavul ca să vadă cu ce fel de febră are a face, la ce boală ţine acea febră şi ghicind boala să trateze acea boală, mai ales că boalele cari au febră sunt foarte multe după cum să poate vedea din lista ce urmează: Febră cerebrală (friguri de cap), vezi Meningită. — Febră sau friguri de creştere. Vezi Creştere.— Febră eruptivă (vezi Pojar, Scarlatină, Vărsat).—Febră gastrică(fviguri de stomac) vezi Stomac. — Febră intermitentă (friguri), vezi Impaludism.—Febră sau friguri de lapte. Uneori să întâmplă că la 3 sau 4 zile după naştere, odată cu venirea laptelui, lehuza să aibă fiori urmate de căldură (39°) şi năduşeală, cu grăbirea pulsului (100), sete vie, lipsă de poftă de mâncare, greutate la cap. Toate aceste semne dis- par după 24 ore. Pentru aceasta este de ajuns un purgativ (ol. de ricin), odihnă, dietă (numai lapte) şi oarecari băuturi răcoritoare. Copilului îi să va dâ să sugă la intervale regulate, afară numai de cazul când mama nu vrea sau nu poate să deie lapte (vezi Înţărcare). Când lehuza are fiori mari, căldură foarte ridicată care ţine mai mult de 2 zile, atunci este la mijloc o altă pricină, o complicaţiune (ori că casa copilului n’a eşit întreagă sau că au fost rupturi la furculiţă şi atunci este un început de infecţiune, febră puerperală). In aceste cazuri trebuie îndată să să chieme un doctor spre a face şi a dâ cele de cuviinţă. — Febră larvată. Febră mascată, deghizată; una din formele febrei intermitente (vezi Impaludism). — Febră malignă. Formă gravă de febră. — Febră pernicioasă. Forma cea mai gravă a febrei intermitente, palustre (vezi Impaludism). — Febră palustră sau paludiană (vezi Im-paludism). — Febră puerperală (vezi Puerperală). — Febră tifoidă, friguri tifoide. (vezi Tifoidă). — Febră urinoasd. Febră care să observă în boalele uretrei sau ale beşicei şi uneori în urma sondajului. — Febră galbină,, vezi Galbină (Febră). FEBRA GASTRICĂ. — Caută la Stomac. FEBRĂ MUCOASĂ.— Caută la Tifoidă (Febră). • FEBRIFUGE. — Medicamente cari să dau în contra frigurilor, în contra febrei (vezi Antipirină, Chinchină, Chinină, Arsenic, Cafea, Febră). FECALE. — Să numesc astfel materiile cari nu să pot absorbi prin mistuire, rămăşiţele digestiunii, cari după ce au trecut prin maţe să adună în partea de jos a maţului gros (rectum) pentru a fi date afară prin şezut (anus) la intervale mai mult sau mai puţin regulate (vezi Defecaţiune). Materiile fecale prezintă caractere speciale în boalele de maţe, de ficat (icter), în coleră, în dizenterie, în febra tifoidă. Ele de obiceiu sunt de coloare închisă sau chiar neagră, cenuşie sau albuie (alimentaţiune cu lapte), verzuie (legume verzi), neagră (fier), gălbuie (revent). FECALOIDE. — Să numesc astfel materiile date afară prin gură, vărsate, cari au aparenţa sau mirosul materiilor fecale. Materiile fecaloide de obiceiu au trecut din stomac în intestiune de unde sau întors înapoi şi au fost date afară prin vărsături (vezi Ernie, Intestin, Peritonită). FECULĂ, FECULENTE. — Fecula este o materie identică cu amilul sau amidonul (vezi Amil) şi să găseşte în grăunţele, fructele, tigele şi rădăcinile unui mare număr de vegetale. Ea să prezintă sub forma unei substanţe albe, fără miros, fără gust şi care nu să topeşte în apă. Alimentele cari cuprind feculă să numesc feculente. Cea mai răspândită feculă alimentară este cea de cartofi; apoi fecula cunoscută sub numele de aroiv-root din planta Maranta indica, sagu din măduva unui palmier cu acelaş nume, salep, tapiocci, Fecula să mai scoate din mai multe legume : fasole, mazăre, bob, linte; din castane, ghindă de stejar: ea să mai află în grăunţele cerealelor: grâu, meiu, orez, orz, ovăs} porumb, etc. Toate feculele sau materiile feculente sub influinţă sali-vei din gură să transformă în zahăr. Trans- FELI — 800 — FENO formarea aceasta constituie digestiunea sau mistuirea alimentelor, care să face în gură şi să continuă în stomac (vezi Digestiune); în stare de zahăr aceste alimente trec în sânge şi joacă' un rol în alimehtaţiune (vezi Alimente). Prin urmare aceste materii fe-culente nu sunt bune pentru cei ce sufer de diabet (boală de zahăr), de obezitate {grăsime prea multă). Alimentele feculente sunt foarte hrănitoare, dar sunt cam greu de mistuit; în special fasolpa, mazărea, lintea produc gazuri multe în stomac şi maţe din cauza peliţelor de pe boabe cari să mistuie foarte greu, din care pricină ele nu sunt bune pentru cei ce sufer de stomac şi maţe (dispepsie); pentru aceasta este bine ca a-cestea să să mânânce sub formă de pireu (fasole sleită, mazăre bătută). In general să recomandă feculentele la oamenii sănătoşi cari au trebuinţă de a să îngrăşâ. FELIGÂ.-----— Caută la Ferigă. FEMUR. — Să numeşte astfel osul coapsei ("vezi Coapsă). FENACETINĂ sau FENEDINÂ. - Este o pul-bere albă; fără miros, fără gust, care lucrează ca antitermic şi antinevralgic (taie căldura şi durerea). Să dă în praf, în buline sau în pilule în doză de 25-30 centigrame, repetate de mai multe ori pe zi, sau 50 centigrame până la 1 gram şi jumătate odată. FENÂT DE SODĂ. — Dezinfectant, antipara-zitar* antiemoragic. Sa întrebuinţează pe dinafară sub formă de alifie (1 la 10) sau în soluţiune (10 la 100). FENIC (Acid), fenol, acid carbolic. — Acidul fenic brut este un lichid negricios, cu miros tare, prea puţin solubil în apă. Acidul fenic cristalizat este de mai multe feluri: fenol absolut sub formă de cristale mici albe, solubil în apă în 16 părţi, foarte solubil în alcool, eter, glicerină, miroasă foarte puţin, este foarte curat, anidru; fenol ca zăpada (omătos), foarte solubil şi în apă ; fenol cristalizat ordinar sub formă de ace lungi, incolore sau roşietice, solubil în 20 părţi apă rece, foarte solubil în alcool. Fenolul lichid este un amestec de 90 părţi acid fenic şi 10 p. alcool; solu-*bil în 18 p. apă. In combinaţiune cu camforul da, fenol camforat. Acidul fenic este toxic; el este antiseptic, antiputrid, anti-piretic, caustic şi bun în contra boalelor de pieie. Pe dinăuntru acidul fenic să dă în doză de 10-50 centigrame sub formă de sirop sau limonâdă, sau în injecţiuni pe sub piele. Pe dinafară sub formă de apă feni- cată (2 la 100 sau 5 la 100) ; vaselină sau uleiu fenicat (l4 la 100) ; oţet fenicat (1 la 100); tifon fenicat. — Otrăvirea cu acid fenic are următoarele semne: arsura vie dela gură până la stomac; căptuşeala (mucoasa) buzelor şi a gurii este albă şi tare, pielea rece. şi viscoasă, buzele, pleoapele şi urechile lichide ; pupilele contractate; urina. închisă, neagră, uneori suprimată; insenzibilitate, aomă, nici' o mişcare reflexă, respiraţiunea slabă şi repede, moarte. — Tratament. Sulfat de magnezie şi sulfat de sodă în doză de 30 gr. in 750 gr. apă caldă (sulfatele solubile formează în sânge sulfofenate cari nu sunt otrăvicioase). Vomitive : Ipeca, apomorfina. Spălarea stomacului cu sulfat de magnezie, sau cu sul-fat de sodă, sau cu sulfat de calce, solvat în o mare cantitate de apă călduţă, până ce nu să mai simte mirosul acidului; să va lăsa stomacul plin eu soluţiune pentru ca să o poată absorbi. Apă albuminoasă în cantitate mare. Să va dâ 30 gr. uleiu de ricină sau Va păhar de unt de lemn. Stimulente cât de multe: rachiu cald cu apă, eter, carbonat şi acetat de amoniac. Apli-caţiuni calde la picioare şi mâni; fricţiuni. Injecţiuni sub piele cu un miligram de sulfat de atropină. Inhalaţiuni de nitrit de a-mil, de oxigen. In cazurile desperate lăsare de sânge din vine sau transfuziune. FENIGUL - Caută la Molură. FENILÂMINĂ. — Caută la Anilină. FENOCOL (Cloridrat de).— Antitermic şi a-nalgezic, nervin şi antireumatismal, anti-malaric. Sâ dă în doză de 1-5 gr. în buline. FENOL. Caută la Fenic (xicid). FENOLACTlNi — Caută la Lactofenină. FENOLFTALEINĂ. - Caută la Purgen. FENOLSĂLIL. — Este un amestec lichid de mai mulţi agenţi antiseptici prezentând o putere microbicidă foarte mare. Formula acestui amestec este: fenol cristalizat, 9 gr.; acid salicilic, 1 gr.; acid lactic, 2 gr.; rnentoi, 10 centigrame; esenţă de eucalipt, 50 centigrame. Fenolsalilul să întrebuinţează foarte rar curat (caustic), ci mai adeseori în soluţiune în apă, de 1-4 la 100, glicerină sau alool. Să întrebuinţează mai cu seamă ca dentifrice (10 picături într’o jumătate de păhar* de apă călduţă) sau în gargarisme (1 la 100 apă şi 5 glicerină) sau ca colutoriu (1 p. la 5 p. glicerină) sau în injecţiuni vaginale (5-10 la 1000) în infecţiunile genitale sau pentru trebuinţele obstetricale, . - HO 1 — FERM FER. — Caută la Fier. FEREGEA. - - Caută la Vetrice. FERIGĂ, feliga, feregâ, ferică, firicâ, ferigea, iarba şarpelui, năvalnic, spusul dracului. spata dracului (Aspidium filix mas, fam. , Polipodiaceelor). — Plantă erbacee, care creşte prin locurilor umede şi umbroase din păduri (Iulie-August); este cel mai bun medicament în contrapanglicii (teniei). Să întrebuinţează rădăcina în praf, 2 până la 4 grame, sau fiartă în apă ; mai. bun însă este extractul eterat de filix mas, 2-4 grame la copii, 4-8 gr. la adulţi, în capsule gelatinoase, sau în o poţiune (băutură) măs-cându-i gustul cu câteva picături de zamă de portocale sau de lămâie, sau cu sirop de smeură ori de izmă, La 2-3 ore după ce s’a luat medicamentul este bine ca suferindul să ia ol. de ricin pentru a grăbi efectul. Să dă şi asociat cu calo-melul; şi anume pentru adult: extr. eter. filix mas, 6-8 gr.; calomel, 1 gr., în 6-8 capsule gelatinoase, luându-să Fig- 100.— Ferigă. Câte O capsulă din 10 b. foiţă cu sporangii. în 10 minute; sau în poţiunea următoare: extr. eter. fii. mas, 6-8 gr.; calomel, 1 gr.; apă şi sirop gumos, câte 25 gr.; să să beie toată dintr’odată. In ziua în care să ia acest medicament, din cauza calomelului, bolnavul nu va mânca nimic decât 2 litri de lapte dulce, — La ţară să scoate rădăcina de ferigă toamna, să spală, să păstrează în locuri uscate şi din ea să ia cam 30 grame, să pisează mărunţel, să amestecă cu miere, făcându-să un fel de majun, care să ia dimineaţa *pe nemâncate de cei ce sufer de panglică; tot astfel să întrebuinţează şi fiertura (decoctul). Rădăcina pisată să bea cu vin pentru durere de inimă. Din frunzele de ferigă adunate în Iunie şi Iulie, când sânt în plină dezvoltare, să umplu perine şi saltele pentru a să culca pe ele copiii rachitici, cu boale de oase cu diformităţi. Copiii cari nu umblă curând şă scaldă trei zile dearândul în baie de foi de ferigă, tot aşa şi copiii scrofuloşi la cari să mai pune în baie şi sare sau sare de mare (un cliilogram). FERMENTĂŢIDNE (lat. fermentatio, dela fer-vere, a fierbe, a clocoti), fierbere> dospire- — Prin cuvântul fermentaţiune sa înţelege descompunerea unei substanţe sub influinţă unui ferment (aluat sau aluăţel, drojdii, drojdii de bere, maiă, plămădeală) sau a unor condiţiuni de aeraţiune şi de temperatură prielnice dezvoltării, microbilor zimogeni, cari dau naştere la diferite fer-mentaţiuni. Astfel, pasta făcută din făină de grâu şi din apă dacă îi punem aluat sau drojdii începe să fermenteze, să dos-piască, şi mulţumită acestei dospiri pânea să umflă, devine uşoară şi sa mistuie cu înleznire, — Dacă într’un amestec de ha-meiu, orz încolţit şi apă punem drojdie, lichidul începe să să mişte, să clocotească, să facă spumă, să degajeze gazuri şi să sa încălzească, într’un cuvânt să fermenteze, producând berea, care este un lichid fer- Fig. 101. — Ferment acetic. (Bacillus aceti, mărit de 900 ori). mentat. — In alte împrejurări fermentul ia naştere în lichidul expus la aer, cum să întâmplă cu mustul din struguri, care fiind în condiţiuni favorabile de temperatură începe să fiarbă în clocote, şi aceasta din pricină că zahărul din must să transformă în alcool producând vinul, care este un lichid fermentat şi alcoolic. Acelaşi lucru să întâmplă cu vinul făcut din mere (cidru) şi din pere, în care mustul acestor poame prin fermentaţie s’a transformat în vin prin schimbarea zahărului în alcool. — Vinul la rândul său fiind expus câtva timp la aer să schimbă în oţet, mulţumită microbilor sau bacteriilor zimogene (bacillus aceti), cari formează la suprafaţa vinului care să oţeteşte o peliţă mucegăită, care nu este alt ceva decât o mare cultură microbiană, care terminaţie care arată inflamaţie sau aprindere). — Inflamaţiunea limbii (vezi Limbă). GLOTEI (Edem al). — Caută la Edem. GLUTEN (lat. gluten, cleiu), albuminâ vegetală j, cleiu vegetal, triticinâ. — Este o substanţă azotată cenuşie, moale, foarte e-lastică şi fără gust hotărât, care seamănă prin compoziţiunea ei cu albumina din ouă şi din carne şi care să scoate din făina de cereale (vezi acest cuvânt). Glutenul dă făinii însuşirea de a forma cu apa o pastă cleioasă, aluatul, din care să face pânea. Făina de cereale cuprinde două lucruri de căpetenie: amidonul, care să găseşte în alimentele feculente, şi glutenul, care este partea hrănitoare a pânii. — Bolnavii de diabet (vezi acest cuvânt) adecă cei ce fac zahăr în ud trebuie să nu mânânce feculente, a căror amidon să transformă în corpul omului în zahăr. Pentru aceasta să fabrică pânea de gluten din făina din care s’a scos amidonul prin spălarea ei cu multă apă, care îl duce cu sine, rămânând numai glutenul. 0LYC — 340 — gras GLYCYRRHIZA GLABRA. — Caută la Lemn dulce. I GOGOAŞE. — Caută la Păpălău. GOGOŞI DE RISTIC sau de răstic, gale tur- , ciee. — Să numesc astfel gogoşile formate : pe ramurile tinere ale unui stejar care f creşte în Azia mică, numit Quercus infec- j toria din fam. Fagaceelor, în urma înţepă- j turii făcute de o insectă cunoscută sub nu- f mele de Cynips gallae tinctoriae din clasa ! Himenopterelor terebrante. Gogoşile de ristic sunt rotunde, de mărimea unei cireşe, de coloare închisă sau verde, compacte şi foarte grele, cuprinzând o mare cantitate de acid galic sautanin (vezi aceste cuvinte) care le dă însuşiri astringente (strângă-toare). Ele să întrebuinţează în contra e-moragiilor (curgerilor de sânge), mai a-les în contra vărsăturilor de sânge, sub formă de praf sau de pilule (hapuri) în doză de 50 centigrame până la 1 sau 2 grame pe zi, sau sub formă de extract. Go-goşile de ristic sunt cel mai bun antidot (contra-otravă) în contra otrăvirilor cu vegetale cu alcaloide cum sunt: digitalina, morfina, strichnina, etc., dând otrăvitului | să beie un ceaiu (infuziune) din 30-60-120 j grame în apă fierbinte. Pe dinafară să dau j în gargară la durere de gât (gâlci), şi în prafuri pe răni cari fac puroiu mult, în alifie (2 la 20 vaselină). In industrie ele să întrebuinţează la fabricarea cernelii şi pentru a văpsi în cenuşiu şi negru. GORŢ. — Caută la Pară. GOVORA. — Staţiune balneară situată la poalele munţilor Vâlcei, în capul dinspre N. E. al comunii Păuşeşti de Otăsău, la o înălţime de 250 m. deasupra nivelului Mării Negre. Ea este aşezată într’o poziţie din cele mai încântătoare, pe un platou încun-jurat de dealuri acoperite cu păduri întinse de fag, stejar şi brad, fiind încinsă pe din trei părţi într’un semicerc şi rămânând deschisă numai în partea din spre vale, dela sud, unde să arată o frumoasă privelişte spre întinsa şi roditoarea vale a Oltului. Govora este una din cele mai reputate staţiuni balneare din ţară, prin minunatele ei ape minerale bogate în iod şi pucioasă. Clima este temperată, constantă şi plăcută; temperatura mijlocie în timpul verii este între 16-25°C.; aerul din cauza puţinei variabi- | lităţi a tenziunei electrice şi din pricina bogatei vegetaţiuni din jur, este ozonizat, uscat, curat şi răcoritor. Localitatea este j ferită de curenţi, n’are bălţi şi ape stătătoare şi prin urmare este scutită de miasme şi impaludism. Numărul isvoarelor este de 18, dintre cari 2 sunt cloruro-sodice-iodurate (unul din acestea este şi fieruginos), iar 16 cloruro-sodice sulfurate. Isvorul cloruro-sodic-iodurat conţine o foarte mare cantitate de iod (poate unul din cele mai bogate în iod în toată Europa). — Apele dela Govora sunt bune în diferitele manifestaţiuni reumatice: reumatismul muscular, articular, poliarticular, acut, cronic şi infecţios; în afecţiunile nervoase: nevrastenie recentă, nevralgii, emiplegii, ataxie locomotrice; în boalele tubului digestiv : faringite granuloase, gastrite cronice, dispepsii isterice, calculi biliari, congestiile ficatului, icter, obezitate; în boalele de piele: eczemă, psoriază,scabie, (râie) ; în boalele aparatului respirator: in-halaţiuni cu apă sulfuroasă şi păcură; în boalele chirurgicale: fistule, ulcere cronice, osteite, carii, necroze; în boalele organelor 1 genitale la femei: leucoree, metrită, ovarită, amenoree, dismenoree ; în anemie, limfatism, scrofidoză, artritism, arterioscleroză, lepră tuberculoasă. Apele dela Govora nu sunt bune în boalele de inimă; iar în bocdele sifilitice, contrar celor susţinute de medicii curenţi ai acestor ape, noi credem că ele nu sunt de nici un folos şi că cei atinşi de sifilis mai bine ar face să urmeze mai mulţi ani un tratament intens de injecţiuni intramus-culare cu preparate mercuriale, singurul specific cunoscut până astăzi şi recunoscut ca bun în primii ani, iar mai târziu asociate cu administrarea preparatelor iodate pe dinăuntru, potrivit după fiecare caz. GRANAT, iarbă amară, matricea, poala Sfintei Marii, tar hon (Pyretlirum parthe-nium, fam. Compozitelor). — Plantă erbacee aromatică, care creşte prin tufişurile dela poalele munţilor din Dobrogea, pe lângă locuinţe şi garduri, uneori cultivată în grădini (Iunie-Iulie). Lucrează ca stimulent uşor, stomachic, carminativ şi în contra spasmurilor. Să dă sub formă de: apă distilată, 30-100 gr. în poţiune; uleiu esenţial,2-6 picături în poţiune; in- Fig.130.—Granat. la & 1000. Pe dm afara in fier- tură si ceaiu pentru oblojeli şi injecţiuni. GRANULAŢIUNI. — Caută la Ochiu (Conjunctivită granuloasă). GRANULOM. — Caută la Ochiu. GftASE (Alimente). — Caută la Alimente, Grăsimi şi Mese. GRAS - 341 — GRAV GRĂSIME (Boală de). — Caută la Obezitate. GRĂSIMI. - In alimentaţiunea omului grăsimile joacă un rol foarte mare, căci ele întreţin căldura corpului (vezi Alimenta-ţiune). In ţările friguroase să consumă grăsime multă, cu mult mai multă decât în ţările calde. O alimentaţiune grasă în-cetinează slăbirea pe care o cauzează boa-lele cronice, cum este oftica, etc.; iar o a-limentaţiune lipsită de grăsime produce slăbire, de oarece omul trăieşte în parte în paguba substanţei sale proprii. Oamenii cari au aplecare spre îngrăşare (obezitate) trebuie să nu mânânce grăsime decât foarte puţină, pe câtă vreme cei ce-şi văd corpul slăbind mereu să să silească a mânca cât să poate mai multă, ilfară de unt şi de uleia (vezi aceste cuvinte), omul să hrăneşte cu grăsimi animale sub mai multe forme. Astfel odată cu carnea mâncăm în totdeauna şi o câtime de grăsime ; alteori întrebuinţăm această grăsime la prepararea unor feluri de mâncare, fripturi, etc.; câte odată mâncăm grăsimea în natură asociată cu pâne, etc. Grăsimea este mai bună de mâncat în timpul friguros, iarna, sau atunci când avem trebuinţă de a ne îngrăşâ, dar numai cu o condiţie, adecă să avem stomac bun care să o suporte fără ca să ne producă durere sau urdinare. Când grăsimea ne produce greutate la stomac, căscaturi şi râgăituri; când avem mistuirea grea (dispepsie) sau dureri (gastralgie) trebuie .să ne ferim de ea. Mai este o condi-ţiune de care trebuie să ţinem seamă, şi aceasta este ca grăsimile să fie proaspete, fără miros şi fără gust de râncezeală. Nu toate grăsimile sunt de o potrivă primite de stomac : untura de gâscă este foarte grea şi indigestă ; grăsimea de oaie deşi este mai uşoară la mistuit are un gust urât; grăsimea de vacă este cu mult mai uşoară şi mai igienică; grăsimea de porc, să consumă sub formă de slănină şi untură, cari sunt bune când sunt proaspete, de con-zistenţă tare, de coloare albă şi nu sunt râncede. GRASSE (Alpii-Maritimi, Franţa). — Staţiune de iarnă.»Climatul acelaşi ca la Can-nes, însă umezeala este mai mare şi temperatura medie mai mică; puţine vânturi. Să recomandă pentru boale de nervi, oftică (la început). GRĂTIOLA OFFICINALIS, — Caută la Veni- NARIŢĂ. GRÂU. — Caută la Cereale şi Pane. GRÂUL POTÂRNICHII sau POTÂRNICHILOR. - Ca- ută la Paracherniţă. GRAYELĂ, litiază (Sela grec. lithos, piatră), nisip. — La unii oameni să formează în rinichi şi în beşică un fel de corpusculi mici granuloşi cari seamănă cu nisipul şi u căror mărime este ca aceea a unei gămălii mici de ac, poate şi mai mică, şi cari la pipăit sunt tari. Acest nisip roşu sau 'pietriş poate să să adune şi să formeze grăunţe mai mari, cari să »nu mai poată trece prin ţevile (ureterele) prin cari să aduce urina (udul) dela rinichi în beşică şi să să oprească acolo, formând ceeace să chiamă calculi (pietri). — Iată cari sunt semnele gravelei: în fiecare dimineaţă sau numai din când în când omul vede pe vasul de noapte neşte nisip roşu pe care îl depune urina după ce s’a răcit. Acest nisip roşu sau galbin portocaliu este format de acidul urle curat sau amestecat cu urate\ alte ori nisipul poate fi albui şi atunci el este format din fosfate şi axalate. In timpul zilei bolnavul simte în dreptul rinichilor oarecare supărare, un fel de greutate sau de amorţeală, uneori un fel de arsură şi câte odată durere mare, cumplită (colică nefre-tică). Aceste simţiri le are în dreptul u-nui rinichiu, fie în dreapta, fie în stânga şirii spinării, alte ori însă le poate avea în amândouă părţile, în acelaşi timp sau pe rând. I)e acolo, durerile pleacă înainte spre flancuri putând merge până la buric şi până în partea de jos a pântecelui. Aceste dureri prin apăsare pot fi liniştite sau mărite; în tot cazul ele cresc prin exerciţiu, prin umblare repede forţată, prin fugă, prin sărituri, călărie, etc. — Gravela este una din formele artritismului (vezi acest cuvânt) şi arată o încetinire în nutriţiune şi o ardere nedesăvârşită a rămăşiţilor acestei nu-triţiuni: gută, litiază renală, calculi: vezicali (vezi aceste cuvinte). Gravela să iveşte foarte rar în copilărie, este mai deasă în vrâsta adultă şi cu mult mai deasă dela 50 până la 70 ani; atacă mai des pe bărbat decât pe femeie; să transmite prin moştenire ca şi guta şi diabetul de cari să cam aproprie; ea să arată de obiceiu la cei mâncăcioşi, cari mânâncă mult şi bine, ducând o viaţă sedentară (în lenevie), la cei ce mânâncă des carne de vânat şi peşte, cari beau licoruri alcoolice, etc. — Tratament. Cei predispuşi la gravelă prin moştenire trebuie să facă exerciţiu potrivit după vârsta, după sănătatea şi după obiceiurile lor, nu vor călări însă pentru ca să nu aibă dureri la rinichi. Să vor hrăni cu carne albă, legume GRAV verzi, fructe; lapte simplu sau tăiat cu ape minerale, vin alb tot astfel. In gravela urică să vor prescrie ape minerale diuretice, cum sunt: Căciulata, Conterexmlle, Vittel, Evian, etc. şi tizane diuretice din cozi de cireşe, mătasă de porumb, arenaria rubra; bircar-bonat de sodă, 2-3 gr. pe zi; carbonat de litină, 50 centigrame până la 1 gram.; ben-zoat de sodă, 80-50 centigrame; saliformină. In gravela oxalicâ să va prescrie un regim alimentar mixt şi reparator; dintre legume sunt oprite: spanacul, măcrişul, pătlăgelele roşii, şi fructele acide (acre), ceaiul, cafeaua. Să vor dâ diuretice, apele minerale diuretice şi tizanele diuretice (cari fac ud mult) de cozi de cireşe,. pir, paracherniţă, arenaria rubra din 20 la 1000; alcalinele: bicarbonat de sodă, bicarbonat, de potasă, carbonat de litină. GRAVIDITATE (lat. graviditas). — Caută la Sarcină. GREABĂND GÂTULUI. — Caută la Gat. GREAŢA (lat. nausea, grec. nausia, dela nau$,Ya,s, corabie), scârbă, poftă de a vărsă. — Este o simţire foarte supărătoare, care să însoţeşte de o contracţiune involuntară a muşchilor faringelui (înghi-. ţitoarei), ezofagului, stomacului şi păreţilor pântecelui. Ea dă naştere la o indispoziţi-une generală care să aseamănă cu aceea care precedă vărsăturile. Greaţa poate să fie urmată de vărsături (vezi acest cuvânt) ; ea să observă la începutul multor boale, de stomac, de creer şi de măduva spinării, în urma otrăvirilor, înainte de a să ivi leşinul (sincopa) şi înainte de răul de mare, etc. Greaţa să poate produce prin multe medicamente, mai ales prin acele cari au însuşirea de a provoca vărsăturile. Starea de greaţă astfel provocată este urmată de o slăbiciune foarte mare. Pentru greaţa produsă de o mistuire rea (indi-gestiune) să recomandă cu bun succes băuturile stimulente calde, ceaiu rusesc, ceaiu de muşeţel sau câteva picături de spirt de mentă sau de melisă. GREFA (dela grec. graphîon, stil sau stili-ţel pentru scris), grefă animală. — Când în urma unui accident s’a luat dintr’o parte a corpului o parte mare de piele, aşa că vindecarea s’ar obţine greu şi târziu, să face această operaţiune numit&grefă animală, care constă în a transplântâ o porţiune de piele dintralt loc în locul despoiat de piele. Porţiunea de piele care s’a transplântat poate să rămână încă lipită de locul său prin un colţ al ei, sau poate să nu mai GROG aibă nici o legătură cu acel loc şi să fie trans-plântată la o depărtare mare. In acest caz pielea care să transplân-tează poate fi luată şi de la altă persoană. — Grefa să chiamă epidermică când să transplân-tează pe o rană întinsă una sau mai multe bucăţele de epiderm\ insulele formate astfel să Fig. 131. - Grefă. măresc până ce să împreună între ele şi vindecarea să face re- pede. GREUTATE DE A RĂSUFLA. — Caută la Opresiune. GREUTATE LA CAP. —- Caută la Durere de cap. GREUTATE LA STOMAC. — Când mistuirea (digestiunea) să face greu simţim o greutate care ne apasă la lingurea (în epigas-tru), adecă deasupra stomacului. Această greutate poate să fie trecătoare şi s’o simţim numai când am mâncat mult sau vr’o mâncare grea, sau ea poate să fie obicinuită, după orice mâncare, după cum să întâmplă la cei ce sufer de dispepsie (vezia-cest cuvânt). Această greutate la stomac poate să dispară dacă luăm un ceaiu cald şi a-romatic, de exemplu: ceaiu de ismă, de melisă, de flori sau frunze de portocale, .de muşeţel, etc., sau un păhăruţ de un licor oarecare (rachiu de ismă, de chimion, etc.) sau puţină apă de melisă sau de flori de portocalele. GREUTATEA CORPULUI- — Caută la Creştere. GRINDELIA ROBUSTA. — Conţine o materie rezinoasă care are însuşirea de a lucră ca antiastmatic şi ca expectomnt stimulent. Să’ dă sub formă de extract fluid;. 10-20 picături la începutul atacului de astmă, doză care să poate repeta la fiecare oră sau tot la două ore. GRIPĂ. — Caută la Influenţă. GRIS, grisâ. — Caută la Orz. GR0G. - Vorbă englezească prin care să înţelege o băutură compusă din apă, zahăr şi rachiu. Zahărul să pune în cantitate potrivită cu gustul omului, iar câtimea rachiului atârnă*de vârstă şi de con-stituţiune, dela una până la patru linguriţe pentru un păhar de băut; când voim ca grogul să aibă un efect mai repede şi mai stimulent vom pune mai mult. In loc de rachiu putem pune kirş sau rom. Pen — 342 — GRUM — 343*— GUME tru ca băutura să fle mai plăcută mai putem pune şi câteva picături de suc de lămâie. Grogul este o băutură sănătoasă, mai ales în timpul căldurilor de vară sau la culcare, şi să poate bea în loc de apă ; nu trebuie însă luat în cantitate prea mare, nici prea rece. In cazurile de boală grogul este bun când bolnavul să află într’o stare de slăbiciune mare, în timpul sau la sfârşitul boalelor febrile şi a inflamaţiuni-lor de lungă durată, cu conulţiune însă ca sistemul nervos să nu fle prea excitat. In aceste cazuri grogul lucrează ca tonic (întăritor), iar dacă doza de alcool este mai mare şi să ia zilnic ca cordial (vezi Cordială [Băutură] şi Tonice). GRUMAZ. — Caută la Gât. GRUMCIRI. — Caută la Cartofi. GDARANA. — Pastă formată din fărâmitu-rile seminţelor arbustului Paullinia sorbilis, din fam. Sapindaceelor, care creşte în Brazilia. Ca principii active are tanin şi ca-feinăr Lucrează ca întăritor, contra urdi-nării şi contra durerilor nevralgice. Să dă sub formă de extract alcoolic, 20 centigrame până la 1 gram ; decoct (fiertură), 3 grame la o ceaşcă ; praf, 20 centigrame până la 2 gr. ; tinctură alcoolică, 10-20 gr. în o poţiune. GUDRON, catran, păcură (lat. pix). — Lichid de obiceiu negru, vîscos sau uleios, cu miros tare şi aromatic, care nu să topeşte în apă şi care să oţine prin distilarea sau carbonizarea ia adăpost de aer a unor materii combustibile pe cari ni le o-feră natura. Sunt două feluri de gudron: unul care să scoate din cărbunele de pământ, numit gudron mineral sau coaltar (vezi acest cuvânt), şi altul care să scoate din brad sau molift, numit 'gudron vegetal. Noi ne vom ocupa în acest loc numai de gudronul vegetal, care să obţine arzând şi distilând diferitele părţi ale bradului şi moliftului, când ei nu sunt prea bătrâni pentru a dâ terebentină prin inciziune. Acest gudron este un lichid gros, sirupos, de coloare negricioasă, cu miros tare şi cu gust amar, iute şi greţos. El să topeşte în mică cantitate în apă, pe care o văpseşte în galbin. Să întrebuinţează cu bun efect în boalele învechite de piele, în catarul căilor respiratoare şi urinare, mai ales în bronchită (tusă) şi laringita cronică, apoi în catarul beşicii udului; chiar şi la ofticoşi le face bine, căci le impuţinează scuipatul. Gudronul lucrează ca stimulent, diaforetic (produce năduşeală) şi diuretic (produce ud mult). Să dă sub formă de apă de gudron, care să prepară vărsând apă pe gudron purificat, aşezat pe fundul sau pe pă-reţii unui vas de pământ şi având grija de a primeni des apa pentru că ea să nu să strice; să bea această apă cu păharul sau păhăruţul de mai multe ori pe zi, printre mese sau mai bine în timpul mâncării, a-mestecată cu vin. Să mai dă în doză de 25-60 centigrame pe zi sub formă de pilule, de capsule, de bomboane, dar toate acestea nu sunt aşa bune ca apa de gudron şi nu să întrebuinţează decât atunci când bolnavul nu să împacă cu mirosul şi gustul gudronului; siropul de gudron să ia curat san subţiat cu apă, sau în o tizană pectorală, 2-4 linguri pe zi. In oftică să întrebuinţează mai mult fumigaţiunile de gudron, cari să fac în două feluri: sau la rece, punând în camera bolnavului o farfurie plină cu gudron; sau la cald, ţinând la un foc încet un amestec de apă şi de gudron aşa că evaporaţia să face fără ca aburii să aibă un miros prea tare din pricina fierberii. Pe dinafară să dă in pomade (alifii) punând 1 parte la 3 părţi de pomadă, de glicerină sau de plastore (plastore de om sărac). GUIPSINÂ. — Cută la Vâsc. GUMĂ ELASTICĂ sau Gumi elastic. Caută la Cauciuc. GUME. — Acestea sunt substanţe foarte răspândite în regnul vegetal; ele sunt fără coloare, fără gust sau cu un gust fad, fără miros şi cari dacă să amestecă cu apă, a-ceasta devine mucilaginoasă, adecă groasă şi cleioasă. Sunt mai multe feluri: guma arabică, care să scurge dela sine din coaja arborelui Acacia vera, care creşte în Ara-bia şi x\frica etiopică, de unde ne vine în grunzî, boabe sau în fragmente neregulate mici, albe sau galbine, cu crepături lucioase, cari să topesc în apă; ea este e-molientă, foloasitoare în boale de gât, ale tubului digestiv, ale plămânilor; să poate luâ în bucăţi pe cari le topim în gură, sau în tizane (băuturi) preparate cu puţin praf de gumă topită în apă; să mai prepară pastile de gumă, sirop de gumă, julep gu-mos, etc. Guma adragantă sau tragacantă care să scurge din arbustul Astragalus cre-ticus, din America, Persia, Creta, şi vine sub formă de firicele turtite, viermiculare, sau în plăci; ea este mai bogată în principiu gumos decât cea arabică; cu ea să prepară pastile, pilule şi diferite băuturi, cari sunt calmante şi bune în inflamaţiile GURĂ — 344— GURĂ de stomac. Guma-gută care să scurge din arborele Garcinia Hamburgi, care creşte în Cochinchina şi Camboge ; ea este un a-mestec de gumă şi de rezină ; guma-gută este un purgativ energic care să dă în pilule în doză de 10-50 centigrame, dar are cusurul de a irită intestinele producând dureri mari. Mulţi din arborii hoştri, cireşul/ prunul, caisul, lasă. să să scurgă în timpul verii o substanţă gumoasă, care n’are nici o însuşire vrednică de luat în seamă. GURĂ (lat. os, grec. stoma). — De gură sau mai bine zis cavitatea bucală ne slujim la mâncare, la vorbă şi câte odată la respiraţie, care de obiceiu să face prin nas. Această cavitate să împarte în două părţi inegale prin gingii, dinţi şi măsele: o parte înainte de gingii care este foarte strâmtă şi este mărginită înainte de buze şi înapoi de gingii; altă parte înapoi de gingii, mult mai largă, mărginită înapoi de amigdale şi gât, în sus de cerul gurii, în jos de limbă, iar în lături de obrazi (vezi Amigdale, Dinţi, Gingit, Gât, Obrazi, Limbă, Buze şi Cerul gurii). Am zis la început că gura slujeşte la mâncare, vorbire şi uneori la respiraţie. Copilul mic (nou-născutul) suge cu ea laptele din ţâţe sau din biberon prin diferite mişcări de sugere; mai târziu gura mestecă şi înmoaie cu bale (salivă) alimentele solide. Este bine ca mâncările tari să steie mai mult timp în gură înainte de a le înghiţi, mai întâiu fiindcă unele din ele, cum sunt materiile feculente şi zaharate, au trebuinţă de a fi transformate prin salivă, ceeace este ca un fel de mistuire aproape completă; apoi, fiindcă altele vor fi mistuite de stomac cu atât mai uşor cu cât au fost mai bine înmuiate cu salivă şi mai mult măcinate de măsele, de limbă şi de cerul gurii Ivezi Digestiune şi Salivă). De aceea este bine ca^ omul să mânânce încet ca ţăranul nostrur căci numai aşa să lipeşte de om mâncarea; păcat numai că Românul dela sate nu prea are cc mânca, căci altfel în privinţa amestecului ar fi cel mai sănătos om din lume. Gura mai slujeşte la vorbire, dar în articularea cuvintelor ea nu are decât un rol pasiv (vezi Voce), însă care este de mare importanţă. Intru cât priveşte respiraţia, ea să face de obiceiu prin nas, fără să fie trebuinţă să deschidem gura, Dar când avem un guturaiu de cele ruseşti, când nasul e cu totul înfundat, atunci vrând-nevrând trebuie să deschidem gura pentru ca să respirăm, deşi ni să cam usucă gâtul. Apoi iarăşi când mergem repede sau urcăm vr’un deal, sau când suferim de plămâni, atunci pare că aerul introdus prin nas n’ar fi deajuns şi nevoiţi suntem să deschidem gura pentru ca să putem lua aer mai mult de odată. Să vedem acum cari sunt boalelegurii. Doctorii au obiceiul că ori de câte ori cercetează un bolnav să înceapă cu gura, şi să-i zică: cască gura, scoate limba! şi a-ceasta oricare ar fi boala de care sufere pacientul, şi bine fac, căci acest examen nu numai în boalele de gură este trebuincios ci şi în boalele generale, în boalele altor organe mai mult sau mai puţin departate şi mai cu seamă în boalele de stomac şi maţe. Gura să examinează foarte uşor, este de ajuns ca bolnavul să-şi deschidă gura mare în faţa luminii, naturală sau artificială, depărtându-i uşor colţurile gurii, cu degetele sau cu o coadă de lingură, cu care apoi apăsăm mijlocul limbei, ca s’o depărtăm de cerul gurii (vezi Gât). Lucrul acesta nu este uşor când avem a face cu ofluxiime, o umflătură oarecare dar şi atunci cu răbdare şi blândeţă ajungem să aruncăm ochii în toate părţile şi colţurile gurii. Dela prima vedere putem constata dacă bolnavul are buză de iepure (vezi a-cest cuvânt) sau alte boale (vezi Buze). Coloarea dinăuntru gurii are mare importanţă şi este un semn pentru multe boale: aşa când giingiile în loc să fte roşii sunt palide, albui, este semn de anemie \ când buzele sunt vinete este semn de asfixie sau de începutul agoniei; când sub limbă coloarea este galbenă este semn de icter (gălbinare); arsurile cu lucruri fierbinţi sau cu otravă cum este vitriolul, e-senţa de oţet, acidul fenic etc. produc umflătura gurii cu diferite pete cenuşii sau negre (vezi * Agonie, Anemie, Asfixie, Icter). Tfavitatea gurii este de multe ori foarte roşie, ceeace ne arată că avem o face sau cu o brâncă (erizipel) sau cu o febră (friguri), sau cu o inflcima-ţie a gurii, numită stomatită şi care cele mai adese ori este produsă sau de lucruri prea fierbinţi, sau prea răci, sau prea ardei ate, ori de tutun sau -băuturi spirtoase tari; să mai vede şi la cei ce fac tratament mercurial. Cel mai bun lucru este să să facă gargară sau atingeri- locale cu un lichid: clorat de potasă 4 grame la 100 gr. apă, cu miere de trandafiri şi borax (30 la 4), etc. Când gura este umflată cauza poate fi o fluxiime (vezi acest cuvânt), un abces la gingii sau abubă (vezi acest cuvânt), o aprindere sau imflamaţie locală GURĂ — 345 — GUŞA sau vr’o arsură după cum am arătat mai sus. La mulţi gura le miroasă urât, câte odată aşa de urât de îţi vine ameţeală când stai aproape de ei, acest miros poate fl semnul mai multor boale: carie dentară, adecă când sunt măsele sau dinţi stricaţi, gangrenă sau, scorbut sau o boală de stomac, etc. (vezi x^lenă). In gură mai sunt plesne sau afte, acrum sau maghet (vezi aceste cuvinte), apoi şi diferite răniri din greşeală sau cu voie în scop de sinucidere; unele foarte întinse, cari pot produce moartea, altele fără însemnătate cum sunt muşcăturile de limbă, provenite din cădere sau cum să întâmplă la cei cu boala copiilor (epilepsie); mai sunt şi diferite ulceraţii sau spu-zeli, cum să întâmplă la ţăranii cari ţin scrum de tutun şau băgau în gură (vezi Limbă şi Obrazi). Fumătorii de tutun şi mai ales cei cu pipa sunt supuşi la îngro-şarea buzei sau chiar la cancer (rac), în iocul unde ţin ţeava (vezi Buze). Unii au un gust râu în gură când să deşteaptă dimineaţa sau câtva timp după mâncare, ceeace este un semn de mistuire grea, anevoioasă (vezi Gust). După acest lung catastih de boale şi de semne ce să văd în gură să ne ocupăm puţin şi cu igiena aces tei cavităţi, de îngrijirile ce trebuie să-i dăm. Cel ce voieşte să-şi păstreze pofta de mâncare, să aibă o mistuire uşoară şi o halenă curată trebuie neapărat şă-şi cureţe gura de mai multe ori pe zi de părticelele de mâncare şi de straturile ce să pun pe păreţii ei şi anume: dimineaţa când să scoală, înainte şi după fiecare mâncare, şi seara când să culcă, să să spele cu apă curată, simplă sau câteva picături de spirt de mentă, să facă gargară mai multe minute, să-şi cureţe dinţii şi măselele în acelaşi timp cu o perie (vezi Dinţi şi Denti-frice). Un lucru nu trebuie uitat, să nu te slujeşti de peria altuia, ca să nu capeţi vr’o boală, să-ţi ai peria ta şi să o ţii cât să poate de curată şi dezinfectată; fiecare să-şi aibă lucrurile proprii când este vorba de gură. Limba să curăţă cu o cârpă înmuiată în apă călduţă boricată sau amestecată cu diferite ape de dinţi; când saliva (balele) este prea acidă să să facă gargară cu o apă alcalină (Vichy). Pentru boalele de gură despre cari s’a vorbit în acest articol să va urma poveţele date la boalele arătate şi la cari am îndreptat pe cetitor. Să înţelege că şi aci ca în toate locurile vom zice că în cazurile grave este bine să să chieme un doctor, singurul în stare de a dâ o povaţă bună şi vrednică de urmat. GURĂR. — Caută la Afte. GUŞĂ. — Această boală este foarte cunoscută la noi în părţile muntoase, unde să văd foarte mulţi guşaţi prin sate. Cu deosebire în judeţele Vâlcea, Argeş, Buzău, Putna, Suceava sunt sate întregi de guşaţi. Ea să observă şi în judeţele de câmp, aşa în judeţul Ilfov, în satele de pe marginile Argeşului, familiile cari beau apă din râu au guşă, pe câtă vreme acele cari să servesc de apă din puţuri nu au. Guşa să însoţeşte adeseori de cretinism (vezi acest cuvânt) şi desvoltarea acestor boale pare a fi legată de unele condiţiuni meteorologice şi igienice, cum ar fi compoziţiunea apelor de băut, umezeala atmosferii, locu- Fig. 132. — Guşă. (Din operaţiunile doctorului V. Bianu). inţele nesănătoase, etc. Guşa să vede mai des la femei, copii şi adolescenţi. Intre cauzele guşii să numără, după unii, şi lipsa de iod în apa de băut, ceeace nu pare a fi adevărat. Un învăţat francez, doctorul Grasset, susţine că guşa este produsă de un microb special care s’ar găsi în sânge numai la începutul boalei. S’a mai observat că această urâtă boală atinge mai mult pe cei limfatici şi scrofuloşi. — Guşa formează înaintea gâtului o umflătură (o tumoră) de mărime variabilă, de obiceiu la mijlocul gâtului, mai rar numai pe una din laturile gâtului; ea este la început moale şi păstoasă, mai târziu începe a să întări, a deveni sgârpioasă, fără să producă infla-maţiunea sau roşeaţa pielei. Când guşa a GUŞA — 846 — GUST ajuns la o mărime considerabilă, ea apasă organele din jurul ei (răsuflătoarea sau laringele cu tracheia, înghiţitoarea sau ezofagul, vinele cele mari ale gâtului) şi dă naştere la diferite turburări în funcţiunile lor, împiedecând şi îngreunând respiraţiunea, înghiţirea şi circulaţiunea sângelui, putând produce moartea. Pentru a preîntâmpină toate acestea, guşa trebuie tratată din vreme, chiar dela început. Ca mijloace preventive să recomandă mai multe mijloace igienice : schimbarea climatului, căutarea unui aer uscat şi bun, întrebuinţarea unei ape de calitate bună, o locuinţă sănătoasă şi o hrană substanţială. Ca medicament cel mai bun este iodul, dat pe dinăuntru şi pe dinafară; sâ va luâ intern iodurul de potasiu, 1-2 grame pe zi, să vor face injecţiuni io-date în guşă şi să va unge pe dinafară cu tinctură de iod. Acest tratament, aplicat la începutul boalei, face minuni, guşa dispare repede. Când însă guşa s’a mărit şi este tare ca sgârciul, iodul nu mai are nici o putere şi .atunci nu ne rămâne decât un singur mijloc de scăpare: operaţiunea. Astăzi chirurgii îndemânatici fac această operaţiune aproape zilnic şi fără nici o primejdie pentru bolnav. De aceea nu trebuie aşteptat mult şi înainte chiar de a să ivi semne de sufocaţie sau alte accidente grave, îndată ce s’a văzut că iodul nu mai are nici un efect asupra guşii, ea trebuie operată, — La ţară să crede că guşa să face din cauza unor viermuşori carî să află în apa de băut (guşiţe) şi numai în unele ape dela munte. Guşa să vindecă dacă în ziua de Vinerea seacă (Vinerea Paştilor) bolnavul roade cu dinţii împrejur coaja la trei arini negri; apoi ea să mai vindecă prin anumite descântece. GUŞĂ EXOFTALMICĂ. — Caută la Cord (Boalele de). GUŞA PORUMBULUI- — Caută Valeriană. GUST (lat. gustus). — Este unul din cele cinci simţuri ale omului cu ajutorul căruia să deosebeşte savoarea sau şmacul diferitelor lucruri introduse în gură. Organul gustului este limba/ dar nu peste tot, ci numai la rădăcină; la vârf şi margini, iar la mijloc gustul nu să simte de loc. Prin rădăcina limbii simţim gustul amar, prin vârf şi margini gustul dulce, acru şi sărat. Limba simte gustul prin nişte organe mici numite papile, cari la rădăcina limbii să văd foarte bine ca' nişte brobonele şi sunt aŞez^e f°rm& de V ; în aceste papile să găsesc terminaţiile nervului gustativ, în formă de muguraşi ai căror pori ies la suprafaţă; mugurele este -compus din mai multe celule nervoase, lungureţe, al căror număr corespunde cu firicelele (fibrele) nervului ce dă în el. Ca să să simţească gustul unui corp, trebuie ca acel corp să să topească în o cantitate oarecare de salivă şi limba să fie sănătoasă ; o limbă uscată sau bolnavă nu simte gustul. In o gură sănătoasă dacă pui un corp gustos îndată începe să iasă saliva (balele) din glandele gurii care îmmoaie corpul; aceste bale să ivesc de multe ori numai la vederea şi chiar numai la aducerea aminte de unele mâncări* gustoase; de aci vine exclamarea despre un lucru bun de mâncat: aşa-i de ban de-ţi lasă gura apă ! — Gustul este strâns legat de miros (vezi acest cuvânt), aşa de strâns încât multe lucruri sau mâncări îşi pierd gustul (savoarea), când iţi astupi nasul în timpul masticaţiei sau când ai guturaiu, care micşorează sau nimiceşte de tot gustul. Când gura şi limba sunt uscate în urma unei boale, o febră sau o inflamaţiune oarecare, când limba este acoperită de un strat gros, gălbui, sabural, ceeace să întâmplă adeseori când ne sculăm dimineaţa după un chef făcut seara, în urma u-nei indigestiuni; avem gura rea şi orice vom mâncâ ni să pare rău, fără gust, chiar greţos. Gustul este acid în cazurile de dispepsie (nemistuire), de acreli de stomac, de inflamaţiune de stomac şi de maţe, aşa că tot ce mâncăm ni să pare acru. Gustul este amar, când fierea fabricată de ficat în câtime prea mare, în loc să meargă în jos să urcă în stomac şi până în gură, şi atunci toate lucrurile ni să par amare, cum să întâmplă şi în icter (gălbinare). Gustul este dulce la cei ce lucrează cu plumb şi să otrăvesc încet cu acel metal şi la diabetici (cei ce sufer de boală de zahăr). Gustul este urât, greţos, fetid, la persoanele cari au dinţi şi măsele stricate, la cei ce nu-şi spală gura după mâncare, la cei ce sufer de stomac. Gustul este sărat la cei ce sufer de piept, la ofticoşi, şi de unele boale cronice de stomac. Prin urmare ori de câte ori gustul s’a schimbat, sau simţim un gust neobicinuit, fără să fi băut sau mâncat ceva, sau găsim că mâncările şi băuturile au alt gust decât cel ştiut, trebuie să ne gândim la o tur-burare a sănătăţii, vremelnică sau durabilă, la vr’o boală pe care trebuie s’o îngrijim cât să poate de serios. Pentru a păstrâ gustul trebuie întreţinută gura în stare bună, să nu abuzăm de tutun, de băuturi GUST — 347 — GUTA alcoolice, de condimente iuţi, acre etc.; să avem o brană potrivită după etate, sex, climă şi diferitele boale; să evităm toate cauzele de boale cari scad gustul; vom întrebuinţa numai apa de băut, care spală limba si păstrează simţirea savorilor. GUŞTER. — Caută la Crup. GUTA, podagrâ (dela grec. podos, picior, şi agra, pradă). — Guta este una din principalele manifestaţiuni ale diatezei artriti-ce (vezi Artritism). Ea să arată la arti-culaţiuni (încheieturi) ca şi reumatismul, de care să deosebeşte prin aceea că ea foarte adeseori să moşteneşte, să iveşte mai des la bărbaţi şi este produsă de traiu bun, hrană prea substanţială, bere, vin şi alte băuturi alcoolice; atacă la început una sau mai multe încheieturi mici, mai ales a-cele ale degetului mare dela picior, producând o durere mare şi fierbinţeală (febră) moderată, care revine prin accese periodice, formând un atac care ţine 8-10 zile ; produce la încheieturile mânilor şi picioarelor, precum şi la urechi nişte umflături sau noduri tari, pietroase (calcare), puţin dureroase dar foarte supărătoare. — Guta începe de obiceiu prin turburări de stomac (dispepsie sau mistuire grea), durere de cap (migrenă), diferite nevralgii, bolnavul nu să simte bine şi nu poate să-şi vadă de lucru; tot atâtea semne cari durează până într’o noapte când isbucneşte atacul de gută (cam între miezul nopţii şi ceasurile 3), când bolnavul să deşteaptă prin-tr’o durere foarte vie în dreprul încheieturii dela rădăcina degetului mare dela picior, mai rar la glesne; durere care să măreşte la cea mai mică atingere sau mişcare încât devine de nesuferit, durere care sa poate întinde la tot piciorul şi la gambă (gionată) ; pielea degetului mare devine roşie şi lucitoare; toată partea aceea să umflă; bolnavul are faţa roşie (congestionată), durere de cap, fiori, căldură de 40° şi udul roşu. Spre ziuă durerea scade şi în timpul zilei toate semnele scad, până spre seară când toate semnele să ivesc din nou cu aceeaşi furie, şi aşa să urmează mai multe zile dearându-1 (3-8 zile), în care timp bolnavul are ,sete mare, lipsă totală de poftă de mâncare şi constipaţie, udul rar şi închis. După ce s’a terminat atacul, încheietura îşi revine la starea de mai înainte şi bolnavul să simte parcă mai bine decât înainte. Atacurile cari urmează să aseamănă cu cel dintâiu dar pot să să deosebească prin năvălirea mai multor încheieturi mici dela picior sau chiar a în- cheieturilor mai mari (gâtul piciorului, genunchi, mână, cot) ; ele pot fi constituite din mai multe atacuri mici succesive întrerupte prin câteva zile de odihnă. Atacul de gută rar este unic, dar de obiceiu un alt atac să iveşte după mai mulţi ani ; primele atacuri să ivesc iarna, mai târziu primăvara sau la începutul toamnei. Astfel este guta aşa zisă acută, inflamatoare, regulată. Această formă poate să sfârşească prin forma cronică (atonică), în care există dureri la încheieturi mai mult sau mai puţin vii în o mare parte a anului, fără ro-şeaţă; picioarele, genunchii, mânile sunt deformate prin mici umflături (tofus) de mărime variabilă, dela aceea a unui bob până la aceea a unei nuci, la început de conzistenţă lichidă, apoi tare şi cari să pot Fig. 133. — A. Mână diformată de guta cronică. B. Gută cronică la picior, (tofus gata a provoca ulceraţiuni). ulcera (sparge). Aceste umflături sunt formate prin săruri de urat de sodă, de urat şi fosfat de calce, cari să depun s7:b piele sau chiar în grosimea pielei după fiecare acces; aceste depozite să pot forma şi la u-reche. Bolnavii cu gută cronică slăbesc repede din pricina turburărilor digestive cari însoţesc această formă sau din pricina com-plicaţiunilor cari să pot ivi (boală de inimă, de rinichi sau diabet). Mai este o formă de gută numită anormală viscerală, în care boala este constituită prin diferite accidente cari pot să să producă în cursul unui atac de gută, atunci când manifestaţia articulară trece repede, cum sunt: dureri sau crampe de stomac sau, de maţe, cu vărsături cari nu să pot opri, cu aplicare spre leşin (sincopă) ; accidente cere-4* brale cu delir (aiurare), convulziuni (spaz- GUTA 348 — GUTI me), atac de apoplexie; turburări din partea inimii cu palpitaţiuni, apăsare mare pe piept (opresiune); angină de piept (vezi a-cest cuvânt), leşin (sincopă) ; turburări din partea rinichilor, albuminurie cu sau fără nefrită (vezi Einichi). — Cauzele gutei sunt cele ale artritismului (vezi acest cuvânt) ; ea să datoreşte mai cu seamă existenţii în cantitate prea mare a acidului uric prin distrucţiunea incompletă a materiilor organice sau prin formarea excesivă a acestor materii. — Tratament. înainte de a a-rătâ medicamentele cari sunt mai bune în a-ceastă boală să vedem ce viaţă trebuie să ducă cei predispuşi la gută. Hrană cumpătată şi regulată compusă din legume, fructe, carne albă. de pasăre, foarte rar carne roşie; puţine ouă, peşte şi grăsime; oprit vânatul şi scoicile (raci, stridii, midii, etc.); legumele proaspete afară de macriş, spă-‘nac, pătlăgele, trufe, ciuperci; puţine fecu-lente şi pâne: fructele toate, mai cu seamă strugurii, fragile; oprit berea, licorurile şi alte băuturi spirtoase; apele minerale sunt bune, mai ales Vichy, Vals, Contrexeville cu puţin vin alb; să poate luâ cafea, ceaiu; exerciţiu regulat: băi; spălaturi, masagiu; scaun regulat, dacă să poate de două ori pe zi. Tratamentul gutei acute constă în: preparatele de colchic (brânduşa de toamnă), antipirină, saleilat de sodă, băuturi abon-dente (lapte, cafea, tizană de orz); repaus complet în pat, învelirea incheieturii bolnave cu vată sau flanelă stropită cu laudan, balsam tranchil, uleiu de muşeţel camforat, uleiu de terhentină, iar pe deasupra gutapercă şi faşe; sau să să facă de mai multe ori pe zi fumuri cu foi de tutun sau de belladonă fierte în apă. In afară de accese ca tratament preventiv şi curativ să recomandă: cura de struguri, şederea în staţiuni de ape .minerale: Vichy (pentru cei sangvini), Royat (pentru anemici), Neris/Luxeuil (pentru nervoşi),Bour-bon-Archambault (pentru limfatici), I)ax şi St. Amand (pentru guta cronică cu difor-maţiuni); la noi Căciulata. Pentru guta cronică să recomandă sărurile de litină, benzoatul sau iodurul de litină; piperazina, licetolul; medicaţiunea alcalină (bicarbonat de sodă, carbonat de potasă)- băi de aburi, duşi calzi, scoţiani, masagiu. GUTAPERCĂ. — Substanţă ce să aseamănă cu cauciucul, formată prin întărirea sucului lăptos care să scurge prin tăieturile făcute în coaja arborelui Isonandra gutta «din fam. Sapotaceelor, care creşte în Sin-gapore, Borneo şi în tot archipelagul in- dian. In stare curată gutaperca este gal-bină deschisă, translucidă, impermeabilă; uscată şi tare la temperatură ordinară, ea devine flexibilă şi rezistentă la căldură, să lipeşte tare de degete. Ea nu să topeşte în apă rece, dar în apă fierbinte devine moale, maleabilă, putându-i-să dâ forma voită pe care o păstrează răcindu-să şi devine foarte tare, care stare poate dura la infinit. Mulţumită acestor preţioase însuşiri ea să întrebuinţează la facerea bandajelor ortopedice, la facerea aparatelor pentru fracturi, etc. In bucăţi mai mult sau mai puţin mari, gutaperca cea moale şi subţire ca hârtia să întrebuinţează la facerea pansamentelor umede (Prisnitz). Topită în cloroform (1 parte gutapercă şi 9 de cloroform), formează traumaticina, care apară şi vindecă rănile precum şi unele boale de piele (psoriaza), iar asociată cu ichtiolul, părţi egale, să recomandă în brâncă ungându-să de 3-4 ori pe zi partea roşie până pe pielea sănătoasă. GUTIERÂ, Sghiab, llluc.—Aparat de sârmă căptuşit pe dinăuntru cu vată sau iută a-coperită cu o cârpă sau cu un şervet, care Fig. 134. — Gutiere de sârmă, pentru braţ şi pentru gamba. să intrebuinţează în cazurile de fracturi (rupturi de oase) pentru a ţine în nemişcare toată partea bolnavă. Gutierele au diferite for- Fig. 135. - Gutiera lui Bonnet. me şi mărimi după cum este şi partea bol- GtîTU — 349 — hame navă; cotite pentru membrele superioare, drepte pentru cele inferioare, iar pentru fractura şirii spinării sau în boalele şoldului trebuie să recurgem la marea gutieră a lui Bonnet (fig. 135). GUTUIE- — Fructul comestibil al arborelui numit gutuiu sau alămăioare (Cydonia vidgaris fam.. Eozaceelor), care să cultivă mult şi prin părţile noastre (Maiu). G-utu-iele să întrebuinţează pentru a face dulceaţă şi un sirop. Acesta să întrebuinţează în medicină pentru acţiunea sa astringentă; să pune în băuturile contra diareei (urdinării) pentru a le dâ un gust plăcut. — La ţară ceaiul de gutui cu puţin zahăr să bea pentru tusă şi ră-.guşeală. Zama de frunze de gutuiu, curpăn de castravete şi vermari (un fel de buruiană) pisate toate la un Ioc, să stoarce în rănile cu viermi. Seminţele de gutuiu mai servesc pentru a prepara o apă de ochi: să iau 40 sâmburi, să pun în 100 dramuri apă limpede, rece, să bate puţin, după care să îm-moaie cârpe curate şi să pun pe ochi. GUTUNAR, GUTURAIO. - Caută la Corizâ. GUTURAHJ. — Caută la Catar. GYN0CARD1A ODORATA, chaulmoogra. — Să intrebuinţează seminţele. Principiu activ, acidul ginocardic şi palmitic. Să dă în boalele de piele, în lepră, sub formă de uleiu de ginocardia sau de chaulmoogra, 5-30 picături (în capsule). Pe dinafară să a-plică sub formă de piastore. H HADÂBURCE. — Caută la Cartofi. j HAINE. — Caută la Veşminte. I HA1TIŞ (franţ. bancal). — Să zice de omul care are picioare strâmbe, adecă genunchii apropiaţi şi gionatele cu glesnele depărtate, că este haitiş. Această diformitate să observă la copiii debili şi rachitici; când ea este foarte pronunţată, mersul să face cu greutate şi omul îşi freacă genunchii cari să j sgărie şi şă rănesc. Această diformitate trebuie îndreptată cu aparate anume, ceeace să face pe încetul. Chirurgul însă printr’o operaţie potrivită o poate îndrepta mai iute. S’a observat că această diformitate vine şi | din pricină că copiii sunt rău înfăşaţi mai ales la ţară, unde româncele strâng cu faşa prea tare genunchii copilului, de aceea este bine ca înfăşarea să să facă cu cea mai mare băgare de seamă, lăsându-să genunchii şi picioarele cât să poate de slobozi. HALENĂ. — Caută la Alenă j HĂLUCINAŢIUNE. - Caută la Alucinaţiune. I HAMAMEL1S YIRGINICA (fam. Saxifragaceelor). — Arbore mic ce creşte în America de Nord, cu deosebire în Virginia; în Japonia. Să întrebuinţează coaja şi frunzele proaspete; având însuşirea de a apri sângele (emosta-tic); să dă şi în contra trânjilor (emoroi-zilor), sub formă de: extract fluid, până la 20 grame; extract uscat, 5-15 centigrame; tinctură (V5), 2-6 grame. Pe dinafară în alifie (1 parte tinctură la 10 părţi vaselină sau untură de porc). HAMEIU, hemeiu (Humuhis lupulus, fam. Ul-maceelor). — Plantă erbacee care creşte w prin lunci, prin crânguri şi păduri, pe garduri şi cultivată pentru uzul industrial şi economic (Iulie-August). Mai toate părţile inflorescenţii femele ale acestei plante sunt acoperite cu peri glanduloşi, cari secretă o substanţă aromatică şi amară numită lapu-Ună, pentru care hameiul să întrebuinţează la fabricarea berii. Tot din cauza lupulinei hameiul să întrebuinţează în medicină ca amar, tonic, în contra scorbutului, în contra scrofulei şi în contra dispep-siei (a mistuirii grele), ca narcotic şi sedativ. Vârfurile tinere de hameiu gătite sunt bune de mâncat. Florile de 1 hameiu (conurile) să întrebuinţează sub formă de ceaiu (infuziune) sau de fiertură (decoct), 15-30 grame la un litru de apă. In medicină să mai dă hameiul sub formă de extract, 30 centigrame până la 2 gr.; de sirop, 30-100 grame; iar lupulina, 50 centigrame până la 2 grame. La ţară din foi şi flori să fac cataplasme potolitoare de dureri. Florile de hameiu (conurile) adunate toamna sunt bune de umplut saltelele pe cari să culcă ceice nu pot dormi (in contra insomniei). O mână de flori fierte în o litră de apă, străcurate şi îndulcite cu zahăr, este o băutură folositoare la sculament (blenoragie) calmând durerile din timpul nopţii, înlesnind urinarea şi domolind erecţiunile. Fig. 136. Hameiu a. fructuî; b. pistil. HAN& — 350 — HASN HĂNGU. — Localitate de vilegiatură la poalele. Ceahlăului, situată la o înălţime de 370 metric La o depărtare de 4 chilometri de Durău. Sunt două izvoare minerale, unul alcalin fieruginos forte, al doilea mai slab. Nu să exploatează. HÂNUS. — Caută la MolurI. HAP. — Caută la Pilulă. HARBUZ. — Caută la Pepene verde. HÂRCĂ. — Caută la Craniu. HÂRTIE (lat. carta, papyrus, grec. charte).— Ne vom ocupa mai întâiu de hârtiile medicinale. 1. Hârtia antispazmodică conţine nitrat de potasă, beladonă, digitală, stra-moniu (ciumăfaie), phellandriu (mărăraş) şi miră. Această hârtie să aprinde şi arde în jurul bolnavului, care respirându-i aburii să uşurează. 2. Hârtia nitratâ ordinară este hârtie înmuiată în soluţiune de nitrat de potasă; ea să întrebuinţează ca cea de mai sus şi este bună în astmă, când uşurează accesele. 3. Hârtia chimică este un fel de sparadrap făcut cu unt de lemn, unt de in, ceară galbină, esenţă de terbentină, usturoiu pisat, ceruză şi miniu. Ea stimulează pielea şi să pune pe piept în caz de tusă, pe o încheietură dureroasă sau pe un punct nevralgic. Această hârtie să mai numeşte şi hârtia Fayard. — Hârtiile pictate să întrebuinţează pentru a căptuşi pe dinăuntru păreţii caselor, ai locuinţelor. Aceste hârtii împiedecă să pătrundă aerul în camere prin porii păreţilor (vezi Aeraţiune). Igiena cere ca aceste hârtii să fie colorate cu substanţe nevătămătoare, iar nu cu preparaţiuni de arsenic sau de plumb, cari sunt foarte otrăvitoare dacă le ducem la gură cu degetele cu cari am atins hârtia astfel colorată, sau dacă respirăm aerul care cuprinde praful ce s’a ridicat de pe această hârtie. Prin urmare să fim cu băgare de seamă când cumpărăm astfel de hârtie şi la trebuinţă să ne adresăm la un om special, la un chimist care să să încredinţeze dacă hârtia este sau nu otrăvitoare (vezi Arsenic). Este obiceiul ca această hârtie să să lipească de păreţi cu ajutorul unui cleiu de făină, ceeace nu este bine, căci cleiul acesta să descompune cu timpul şi dă un miros foarte urât şi greu de suferit, răspândind în cameră germeni pu-trizi cari pot provocâ boale de stomac şi de intestine. Prin urmare vom fi cu băgare de seamă ca cleiul ce să întrebuinţează să fie de bună calitate, fără miros, şi amestecat cu o substaţă antiseptică, cum ar fi acidul salicilic. HAŞIŞ. — Este o preparaţiune din frunzele cânepei de India (vezi aceste cuvinte) numită Cannabis indica, care are însuşirea de a fi ameţitoare, excitantă şi narcotică în acelaşi timp ; însuşire datorită principiului numit: haşişină sau canabină. Sâ întrebuinţează în contra astmei, a isteriei, a sughiţului, în catarul bătrânilor şi în delirium tremens (vezi aceste cuvinte), în doză de 5-10 grame, sau sub formă de tinctură (%), 10-15 picături. Popoarele orien- tale (în Turcia, Egipt şi chiar în Algeria) fumează şi mestecă în gură mult haşiş; lucru foarte periculos căci acest abuz pe mulţi îi slăbeşte, îi tâmpeşte şi poate să-i ducă până la nebunie. HASMAŢUCHf sau HAŢMAŢUCHL - Caută la. Asmăţui. HASNALE. — In oraşele unde nu există canale (vezi acest cuvânt), materiile fecale (excrementele) din latrină cad în hasnâ. Hasnalele pot fi de două feluri: mobile sau stabile (fixe). Cel mai bun sistem pentru depărtarea excrementelor sunt hasnalele mobile, cari sunt nişte lăzi sau butoaie impermeabile, nu prea mari pentru ca să să poată transporta cu înleznire, cari comunică printr’un ventil cu tubul prin -care trec materiile fecale. Aceste butoaie, după ce s’au umplut, sunt duse afară din oraş, unde să deşartă şi să spală. Fiecare locuinţă trebuie să aibă mai multe hasnale mobile pentru ca să să pună îndată cele curate în locul celor pline. Pentru ca aceste hasnale mobile, să nu să umple preâ iute nu trebuie să să arunce în latrină (vezi acest cuvânt) şi apele menagere, ci numai excrementele solide şi lichide. Un sistem, deşi mai puţin recomandabil decât hasnalele mobile, dar mai bun decât rezervoarele defectuase ale celor mai multe locuinţe, sunt hasnalele puţin depărtate de casă, zidite bine cu ciment ori cu var idraulic, boltite şi închise bine, izolate de pământ şi de zidul vecin prin lut bătut, ori prin asfalt. Ele însă au un cusur că tencuiala lor de ciment să controlează cu anevoinţă şi permeabilitatea zidului nu să observă de multe ori decât numai după infectarea vr’u-nui puţ vecin. Colţurile dinăuntru ale hasnalelor trebuie să fie rotunde, pentru ca să să. poată curăţa şi spălâ uşor şi bine, căci o mică câtime de excremente descompuse, cari ar rămânea în hasnâ, lucrează asupra materiilor proaspete ca un ferment înleznind putrezirea lor. O hasnâ trebuie să aibă trei deschizături : una prin care ea comunică deadreptul cu ţeava pe ÎÎÂSN tinde trec excrementele; alta prin care iasă o ţeavă mai subţire pentru eşirea gazurilor şi care merge afară la acoperişul casei sau’ în un coş, iar a treia deschizătură slujeşte pentru scoaterea materiilor fecale şi care trebuie să fie' de 3 ori mai mare decât grosimea unui om ; ea să închide prin un capac. Deşertarea hasnalelor fixe (stabile) precum şi transportarea hasnalelor mobile trebuie să să facă numai în timpul nopţii. — Să ştie că pricina de căpetenie a descompunerii materiilor solide precum şi a stricării aerului este amestecarea lor cu urina; separarea materiilor solide de urină opreşte descompunerea lor; excrementele uscate după ce s’au răcit nu mai produc emanaţiuni puturoase pe câtă vreme urina după câteva zile începe a să descompune, a putrezi. Pentru aceasta s’au inventat diferite aparate cari să separe materiile solide de cele lichide; excrementele solide rămân in hasnâ până la deşertarea lor, iar urina trece îndată din hasnâ în canale. Dar acest sistem de a despărţi materiile solide de cele lichide nu să poate pune în practică decât acolo unde este canalizare, iar canalele să aibă o înclinaţi-une (pantă) suficientă şi apă în abondenţă pentru a fi mereu curăţite şi spălate. Astfel acest sistem expune mai puţin la pericolul ce rezultă din descompunerea materiilor prin producerea de gazuri vătămătoare cum sunt: amoniacul şi gazul sulfi-dric, etc.; pericol care există atât pentru locuitorii casei, când gazurile intră în coridoare şi camere (vezi Latrină), cât şi pentru cei ce deşartă hasnalele, cari pot fi asfixiaţi. Câte odată asfixia şi moartea vin repede ca şi cum cel ce deşartă hasnaua (hăsnătarul) ar fi lovit de trăsnet ; alteori el simte o durere la stomac, o strângere de gât, greutate la cap, sfârşeală, greaţă, aiurare, spazme până ce-i încetează respi-raţiunea; în astfel de cazuri omul trebuie scos la aer liber stropindu-1 pe faţă şi pe tot corpul cu apă rece şi cu oţet şi făcându-i fricţiuni cu cârpe uscate şi aspre, iar când ş’a revenit în fire să îi să deie să verse câteva linguri de untdelemn urmate de un mic păhăruţ de rachiu, sau să îi să dea emetic (vezi acest cuvânt) apoi apă de melisă şi alte licoruri spirtoase. Hasnalele trebuie din când în când dezinfectate cu ajutorul unor substanţe cari lucrează repede şi energic şi cari să nu coste prea mult, cum este sulfatul de fier sau cum să chiamă în comerţ calaican verde ori vitriol verde (vezi Fier şi Latrină) topit în apă, iar când să 3ol — HEM A deşeartă hasnaua pentru că să nu miroasă prea tare şi mirosul să nu să răspândească prea departe este bine ca sâ să pună peste materiile fecale nişte praf de cărbune sau mangal. HEBETUDINE (lat. hebetudo, dela hebetere, a tâmpi), tâmpeală, tâmpire— O stare de toropeală în care bolnavul este cufundat într’o amorţire generală şi pare a fi nedestoinic de orice lucrare voluntară; faţa lui are un aer de uimire sau de nepăsare; o-chii lui sunt în nemişcare, deschişi sau pe jumătate închişi; el nu răspunde la întrebări sau răspunde foarte încet, uneori numai prin semne, de altfel el îşi păstrează cunoştinţa, aude ceeace să vorbeşte în jurul lui. Uneori această stare este trecătoare şi dispare repede, după cum să întâmplă în unele lovituri asupra capului sau în durerea de cap cunoscută sub numele de migrenă, este deajuns pentru ca ea să dispară un repaus absolut, în pat sau pe un fotoliu, într’o cameră întunecată şi aerată, câteva cârpe înmuiate în apă rece pe cap. Alteori starea de hebetitudine poate să ţină mai mult timp, după cum să întâmplă în febra tifoidă, când durează cât şi boala până ce bolnavul intră în convalescenţă. Câte odată ea este începutul u-nei boale grele de creeri, cum este îmmo-ierea creerilor sau apoplexia cerebrală; ea mai poate fi semnul unei forme de nebunie (ipocondria, melancolia). HECTICĂ- — Caută la Tuberculoză. HEDONÂL .—Metil-propil-carbinol. Lucrează ca ipnotic în insomniile uşoare în urma boabelor organice sau funcţionale ale sistemului nervos, în nevrastenie. Doză: 1-3 grame deodată în soluţiune idro-alcoolică sau în buline de câte 50 ctgr. HELEBOR. — Caută la Ştirigoaie. HELEBOR ALB. — Caută la Ştirigoaie. HELEŞTEU. — Caută la Mlaştină. HEL1X POMÂTIÂ. — Caută la Melc. HELMINŢI (dela grec. helmins, vierme). — Să numesc astfel viermii intestinali, cari să mai zic şi entozoari. — Caută la Limbrici, Oxiuri (viermişori) şi Tenia (panglică). HELMITOL.— Combinaţiunea urotropinei cu acidul anhidrometilen-citric. Diuretic, antiseptic. Doză : 3-4 grame pe zi în soluţiune în apă.w HEMÂTEMEZÂ. — Caută la Ematemeză. HEMÂTOCEL. — Caută la Ematocel. HEMATOM. — Caută la Ematom. HEMĂTOZĂ. — Caută la Ematoză. HEMA — 852 — HIPN HEMATOZOAROL LDI LAVERAN- - Caută la Im- PALUDISM. HEMÂTURIE. — Caută la Ematurie. HEMEID. — Caută la Hameiu. HEMERALOPIE. — Caută la Ejieralopie. HEMIANESTEZ1E. — Caută la Emianestezie. HEMICRANIE. — Caută la Migrenă. HEMI0PIE. - Caută la Emiopie. HEMIPLEGIE. — Caută la Emiplegie. HEMOFER. — Compus din hemoglobina (vezi Emqglobină) şi glicerofosfat de fier. Hemo-ferul este un preparat al farmacistului A-lexandru Iteanu, din Râmnicul Sărat. A-cest preparat este un medicament reconsti-tuant prin excelenţă. El vindecă anemia (lipsa de sânge), cloroza (gălbeneala), ca-chexia (starea rea a corpului în urma relei nutriţiuni), starea de slăbiciune generală a corpului. Modul de întrebuinţare, pentru copii: după etate 2-3 linguriţe pe zi; pentru adulţi: câte o lingură înainte de masă. Hemoferul să poate luâ curat, sau mei bine în vin, cafea, ceaiu, lapte, apă îndulcită cu zahăr sau în vr’o apă minerală. HEMOFILIE- — Caută la Emofilie. HEMOGLOBINA. —■ Caută la Emoglobină. HEMOPTIZIE. — Caută la Emoptizie. HEMORAGIE. — Caută la Emoragie. HEMOROIZI. — Caută la Emoroizi. HEMOSTAZĂ, hemostatice. — Caută la E-mostază (emostatice). HEMOTONINĂ. — Tonic sangvin. Hemoto-nina este o soluţiune coloidală izotonică şi stabilă, conţinând sub forma lor cea mai asimilabilă cele trei elemente: fosforul, fierul şi arsenicul. Ea să recomandă în anemie, cloroză, convalescenţă, limfatism, turbnrări ale creşterii, nevrastenie, impaludism, etc. Hemotonina este bine să să întrebuinţeze sub formă de injecţiuni sub piele, pentru care să găseşte în farmacii în fiole de sticlă de câte un centimetru cub, cuprinzând 1 centigram de fosfor, 1 centigram şi jumătate de arsenic şi 1 centigram de fier. Injecţiunile nu sunt dureroase. HEPATICĂ. — Caută la Epatică. HEPATITĂ. — Caută la Epatită. HERCDLESBAD. — Caută la Mehadia. BEREDITATE. — Caută la Ereditate. HERHIC. — Caută la Piersic. HERMAFRODISM. — Caută la Ermafrodism. HERMOPHENIL. - Caută la Mercur. HERNIE. — Caută la Ernie. HEROINĂ. — Eter diacetic al morfinei; praf alb cristalin care să topeşte greu în apă rece, să topeşte însă în alcool. Este cal-^ mantă şi antitermică mai mult decât morfina şi lucrează în doze mai mici; 5 până la 10 miligrame de 2-3 ori pe zi. HERPES. — Caută la Erpes. HIALIN (dela grec. hyalos, sticlă). — In anatomie să chiamă hialin sau hialină ori ce substanţă sau corp care este transparent ca sticla, d. ex. cilindri hialini, etc. HIĂRHIR. — Caută la Piersic. HICĂ. — Caută la Smochină. HIDARTROZĂ. — Caută la Idartroză. HIDATIDĂ. - Caută la Idatidă. HIDRARGIR. — Caută la Idrargir. HIDRARGIRISM. — Caută la Idrargirism. HIDROCEFAL. — Caută la Idrocefal. HIDROCEL. — Caută la Idrocel. HIDROFOBIE. — Caută la Idrofobie. HIDROLAT. — Caută la Idrolat. HIDROMEL. — Caută la Idromel. HIDROPERIGARD. — Caută la Idropericard. HIDROPIZIE. — Caută la Idropizie. HIDROTERAPIE. — Caută la Idroterapie. HIDROTORAX. — Caută la Idrotorax. HIGIENĂ. - Caută la IgienA. HIGROMA. — Caută la Igroma. HICROMETRIE. — Caută la Igrometrie. HILERL — Caută la Încălţăminte. HILIMICĂ. — Caută la Filimică. HIMĂNIC. — Caută la Pepene verde. HI9ARĂ. — Caută la Viorea. HIOSCIAMINĂ. —■ Caută la Măsălariţă. HIOSCINĂ. — Qaută la Măsăla^riţă. HIPERCLORHIDRIE. — Caută la Iperclori- DRIE. HIPEREMIE. — Caută la Iperemie. HIPERESTEZIE. — Caută la Iperestezie. HIPERMETROPIE. - Caută la Ipermetropie. HIPERTROFIE, — Caută la Ipertrofie. HIPNAL (Monocloral antipirină). —■ Combi-naţiunea cu echivalent egal a cloralului şi antipirinei. Produce somn şi domoleşte durerile. Să dă în doză de 1 gram (dintr’o-dată sau în 2 rânduri) până la 2 grame, în buline, capsule, poţiune, sirop, elixir. HIPNONE. — Medicament care produce somn să nu să deie celor ce sufer de boale de inimă. Să dă în doză de 50 centigrame cel mult; doza obicinuită 6-8 picături în o infuzie de ceaiu. RîPN - 353 HIPNOPIRINĂ- — Analgesic, antitermie, . ip-notic. Să întrebuinţează în dureri de cap; nevralgii, febră tifoidă şi infecţioasă, gripă. Doză: 50 centigrame până la 2 grame în buline de câte 25 ctgr., în pilule de câte 10 ctgr., în poţiune sau sirop. HIPNOTISM. — Caută la Ipnotism. HIPOCLORHIDRIE. — Caută la Ipocloridrie. HIPOCONDRIE. — Caută la Ipocondrie. • HIPOCONDRD. — Caută la Ipocondru. HIPODERMIC- — Caută la Ipodermic. HIPOGASTRU. — Caută la Ipogastru. HIPOPION. — Caută la Ipopion. H1REAN. — Caută la Hrean. HIRIBE, hiribi, hribi. — Caută la Ciuperci. HISTERIE. — Caută' la Isterie. HOARE^ — Caută la Pasări de casă. HOLERĂ (Boala). — Caută la Coleră. HOLERĂ, cătină, coleră, cornută, dra-cilă, ghimpe, lipici, pâlâmidă, scaiu rusesc, spâete muscă lese, spin muscălesc (Xanthium spinosum, fam. Compozitelor). — Plantă erbacee spinoasă, cu florile verzi, cu spini la baza frunzelor; creşte prin locuri necultivate paragini, prin sate; pe lângă drumuri şi garduri, răspândită în toată ţara (Iulie-Septembrie). In medicină nu să întrebuinţează. La ţară însă decoc-tul sau fiertura de scăieţi să bea ca diuretic (face ud mult). Zama de rădăcină pisată să bea pentru coleră. Femeile din Bucovina, în timpul de coleră, o smulg cu rădăcină cu tot şi o fierb într’o oală cu apă şi zama care iasă din ele o beau bolnavii cari să însănătoşează. In timp de coleră este bine să afumi casele cu acest spine, pentru ca tot răul să iasă din ele şi co-lera să nu să apropie nici odată. Să mai face bolnavului de coleră baie cu zamă e-şită din fiertura de rădăcină şi el îndată să vindecă. HOMÂN. — Caută la Iarbă mare. HOMAR (lat. homarus), rac de mare — La mulţi le place foarte mult homarul, a cărui carne de altfel este hrănitoare, dar are un cusur că este greu de mistuit, chiar şi dacă o mâncăm cu sos de unt de lemn sau cu maioneză. Pentru aceasta racul de mare nu trebuie să*fie mâncat decât numai de cei sănătoşi şi cu stomac tare; iar cei ce sufer de boale de stomac, cum este gastralgia (durere de stomac), dispepsia (mistuirea grea), cei ce au boale de piele (eczemă, etc.) sau blândă (urticarie) să să păzească ca de foc şi să nu intre în gura lăcomiei dacă vreau să n’aibă supărare. HKEA HOMEOPATIE. — Caută la Omeopatis. HORAIŢA. — Mănăstire de călugări în judeţul Neamţu, la 2 ore departe de Peatra-Neamţ, o jumătate oră de Bălţăteşti. Localitate de vilegiatură, la 380 m. înălţime deasupra nivelului mării. HORCAIRE, sforăire. — Sgomot mai mult sau mai puţin sonor care să produce în timpul somnului (vezi acest cuvânt), mai cu seamă în timpul inspir aţiunii, câte odată şi în expiraţiune, şi care rezultă din vibra-ţiunea vălului palatin, mai cu seamă când gura este deschisă. Unele persoane horcă-iesc în totdeauna când dorm, în mod natural, fără ca să fie bolnave, dar cari nu să pot scăpa de acest supărător obiceiu. Când să întâmplă ca un copil să horcă-iască în timpul somnului, fără ca să aibă a-cest obiceiu, este semn că el este bolnav, că are guturaiu sau o durere în gât şi prin urmare trebuie căutat cu toată atenţiunea. ’ HORDEUM VULGARE. — Caută la Orz. HOSPICIU. — Caută la Ospiciu şi Spital. HOTEL. — Caută la Otel. HRANĂ, HRĂNIRE. —Caută la Alimente. HREAN, ahrean, chrean, hirean, irean (Cochlearia armoracia, fam. Cruciferelor).— Plantă erbacee, originară din jurul Mării Negre, care creşte în stare sălbatică precum şi în cultură pentru rădăcina sa cărnoasă carB are un gust înţepător (Iunie Iulie). Mulţi întrebuinţează hreanul la mâncare ca condiment, dar pentru multe stomacuri nu este bun fiind prea excitant. In medicină să întrebuinţează rădăcina proaspătă, care lucrează ca antiscorbutic puternic, antigutos, stimulent energic, depu-rativ, diuretic şi rubefiant. Să dă sub formă de vin antiscorbutic, 30-125 gr.; de sirop compus autiscorbutic (Codex), 20-50 gr.; tinctură compusă, 30-125 gr. —■ La ţară hreanul să întrebuinţează în mai multe boale. Astfel: dulceaţa de hrean să ia pentru tusă măgărească. câte o linguriţă dimineaţa şi seara. O lingură de hrean ras pe râzătoare, 2 linguri de zahăr galbin (candel) bine pisat, să amestecă pe un taler de lemn, să pune în o strachină şi să lasă să stea 3-4 ceasuri, dându-să din această doctorie câte o linguriţă de 4-5 ori pe zi pentru tusă. Pentru strudiniţă (stomatită) să face gargară de 3 ori pe zi: o lingură de hrean ras pusă într’un sfert de oca de rachiu, care să lasă 24 ceasuri, apoi să strecoară şi bolnavul să clăteşte în gură. Petele pe o- 23 HREN — 354 — IARB braz, de pe piept, de pe mâni să vindecă cu: o mână de hrean tăiat bucăţele, să pune într’o sticlă şi pe deasupra să toarnă un sfert de chilogram de oţet bun, lăsându-să să stea 5-6 zile, apoi să îmmoaie o cârpă de in şi să şterg petele în fiecare seară. Rădăcina de hrean rasă şi stropită cu apă serveşte drept cataplazmă în cazurile de junghiu şi nevralgii. Turta de hrean, ras, mălaiu, meiu, miere de faguri şi sare, toate puse pe piele de cal, să pune la gât pentru gâlci. Pentru durere de cap să ia turtă de hrean mestecat cu făină de grâu şi cu oţet şi să pune la cap, iar pentru guturaiu să miroasă hrean proaspăt ras. Rădăcina rasă să mai pune şi la junghiu în loc do muştar. HRENIŢĂ- — Caută la Năsturel. HRIB ŢIGĂNESC- — Caută la Ciuperci (Buretele roşu). HRIBI. — Caută la Ciuperci (Mânătârcile). HRIGHI- — Caută la Ciuperci (Mânătârcile). HUMERUS- — Osul braţului. Caută la Braţ. HDMDLUS LUPULUS- — Caută la Hameiu. HYDRARGYROL. — Caută la Mercur. HYDRÂRGYRUM- — Caută la Mercur. HYDRAST1S CÂNÂDENSIS (fam.Ranunculaceelor). — In medicină să întrebuinţează rădăcina acestei plante pentru a opri curgerile de sânge (emoragiile), în deosebi cele din mi- tră, în contra regulelor prea abondente, ca tonic (întăritor) şi ca diuretic (care înlez-neşte udul). Să dă sub formă de: decocţiune sau fiertură^ 60 la 1000; extract fluid, 30 picături de 2-3 ori pe zi. Principiul actiy este hydrastina, care să dă în doză de 5 până la 20 centigrame pe zi în hapuri (pilule) de câte 5 centigrame. Hydrastinina să dă în doză de 5-10 centigrame în injecţiuni sub piele. HYDROPH0BIE. — Caută la Turbare. HYfiRES (Var, Franţa). — Oraş cu 15 mii locuitori. Staţiune de iarnă, apărată de vânturile de est şi de sud-est* prin coline, care însă nu împiedecă mistralul. Temperatura mijlocie variază între 12° în Noembrie şi 8° în Ianuarie. Aer,uscat, ploi rare. Să recomandă pentru convalescenţă, scrofule, sleire nervoasă, angină şi laringită cronică, bronchită cronică cu multă flegmă, emfizem (năduf) şi astmă, oftică, boale de rinichi. Nu este bună pentru laringită tuberculoasă (oftică în gât), excitaţiune nervoasă, ipo-condrie, congestiune cerebrală. HYGROL. — Caută la Mercur (Mercur co-loidal). HYOSCIAMUS NIGER. — Caută la Măsălariţă. HYPERICUM PERFORATUM. - Caută la Po-jarniţă. HYSSOPUS OFFICINALIS. - Caută la Isop. I 1AHNIE. - Iată un mod de preparaţiune a | mâncărilor care să întrebuinţează foarte mult în bucătăria noastră, bun atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere igienic. In adevăr, la facerea unei iahnii să pune tot felul *de carne din care nu să poate face fiiptură şi în combinaţi-une cu mai toate legumele, aşa că iahnia constitue un mijloc bun şi plăcut de vari-aţiune în mâncare, lucru important pentru un stomac în stare bună. Un singur cusur are iahnia ; când se prepară cu prea multă grăsime şi cu ardeiu sau piper în cantitate prea simţitoare, ea este cam indigestă (grea de mistuit) şi iritantă pentru stomac. Cei slabi de stomac, cari mistuie greu şi cari sunt expuşi H dureri şi la diaree, să vor. feri de iahnie. Cei sănătoşi pot s’o mânânce fără frică cu condiţiune ca ea să fie bine preparată, cu grăsime în caatitate potrivită, cu prea puţin ardeiu sau piper şi cu legumele bine fierte. IALOVĂT. — Caută la Ienupăr. IARBĂ (lat. herba). — Sub numele de iarbă poporul român înţelege orice plantă herba-eee sau erbacee, a cărei tulpină este subţire, moale, tot aşa de mlădioasă ca şi frunza şi care piere după câteva luni de traiu (de vegetaţiune). Babele noastre cunosc şi culeg un număr foarte mare de ierburi pe cari le numesc după forma, coloarea, gustul sau însuşirea lor de a vindeca, astfel: iarba de vătămătură (anthyllis vulneraria), iarba albă (falaris arundinacea), iarba albastră (molinia coerulea), iarba amară (pyrethrum parthenium), iarba bărboasă (panicujn crus-galli), iarba de friguri (capsella bursa pas-toris), iarba de lingoare (lysimachia punctata), iarba de negi (chelidonium majus), iarba de urechi (sedum maximum), iarba dulce (glyceria fluitans), iarba fiarelor (vin-cetoxicum officinale), iarba grasă (portulaca IARB oleracea), iarba mare (inula helenium), iarba mirositoare (anthoxanthum odoratum), iarba moale • (stellaria holostea), iarba neagră (scrophularia alata), iarba nebunilor (helle-borus purpurascens), iarba puturoasă (bifora radians), iarba roşie (polygonum persicaria), iarba sărată (salicornia herbacea), iarba şearpelui (yeronica urticifolia), iarba sur-păturii (herniaria glabra), iarba surzilor (saxifraga aizoon), etc. In general recolta ierburilor să face înainte de deschiderea florilor, după dezvoltarea completă a frunzelor, dimineaţa pe vreme bună uscată, după ce s’a ridicat roua. Cele cari au suc mult să pun la soare sau în o etuvă cu temperatura de 20-25° care să ridică până la 36° pentru ca să să usuce bine, întor-cându-să pe toate părţile; cele mai puţin suculente să usucă mai uşor. IARBĂ BUBEI. — Caută la Păpălău. IARBA - CODRULUI. —- Caută la Mătrăgună. IARBA CIUMEI. — Caută la Ciumărea. IARBA CIUTEI. — Caută la Urechelniţă. IARBĂ DE CURGĂ. — Caută la Fumărică. IARBĂ DE NEGI. — Caută la Rostopască. IARBĂ DE PIATRĂ. — Caută la Sulfină. IARBĂ DE UREGHIE. — Caută la UrechelniţX. IARBĂ DULCE. - Caută la Lemn dulce. IARBA FIARELOR. — Caută la Roua gerului. | IARBĂ GRASĂ. — Caută la Urechelniţă. IARBA LUI SFÂNTU IOAN. - Caută la Pojar- NIŢĂ. ^ IARBĂ MARE, homan, oman (Inula Hele-nium, fam. Compozitelor).— Plantă erbacee mare şi frumoasă, care creşte prin fâneţele umede, pe lângă păraie şi pe marginea pădurilor (Iulie-August). La ţară să bea ceaiul de rădăcină uscată pentru năduşeală ; fiartă cu vin alb să bea pentru tusă, pentru oftică, un păhar dimineaţa şi altul sa- I ra; în Gorj să bea pentru boala mare (febra tifoidă). Cu rădăcina fiartă în apă să spală pe cap fetele, mai ales în ajunul sfântului Toader pentru ca să fie cu capul curat tot anul, fără mătreaţă şi fără să cadă nici un fir de păr, care va creşte moale şi frumos. In Bucureşti în acest ; timp să aud ţigăncile strigând pe strade : I „iarbă mare de lăut şi de miros“. In multe | case să afumă cu rădăcini de iarbă mare pentru curăţirea aerului; de asemenea să afumă şi pentru holeră. In medicină să întrebuinţează rădăcina care are un principiu activ inulina şi ale cărei proprietăţi j sunt: tonică, excitantă, diaforetică (care face I să năduşeşti). Să dă intern : conserve 4-16 1 355 - ' IARN gr.; fiertură 5 la 1000 ; extract 50 ctgr. până la 4 gr. ; praf 2-10 gr.; tinctură 5-20 gr. ; vin 50-150 gr. pe zi. IARBĂ MARE. — Caută la Granat. IARBA RAIULUI.—Caută la Yetrige. IARBA RÂNDUNELEI. — Caută la RostopascI. IARBA ROILOR. — Caută la Roiniţa. IARBĂ ROŞIE. — Caută la Răculeţ. IARBA ŞARPELUI. — Caută la Ferigă. IARBA STUPULUI. — Caută la Roiniţă. IARBA TUNULUI. — Caută la Urechelniţă. IARBA URECHII. — Caută la Urechelniţă. IARBĂ USTUROASĂ, dumbăt, ustaroiu de lac (Teucrium scordium, fam. Labiatelor). Mică plantă erbacee, care creşte prin locuri umede şi mlăştinoase (Iulie-August). Intră în compoziţia electuarului diascor-dium (vezi acest cuvânt). IARNĂ (lat. hiemps). — Iată un anotimp care la noi este mai lung decât toate, de aceea să zice două ierni şi o vară. Am putea zice că iarna noastră începe la 1 Octombrie şi sfârşeşte la 1 Aprilie, adică şase luni de frig, de viscol, de ger, de umezeală şi de ninsoare, toate aceste alternându-să în mod foarte capriţios şi variabil. Din a-ceastă pricină boalele bântuie mai cu furie în acest anotimp aşa încât doctorii de multe ori nu-şi mai văd capul de ocupaţi ce sunt. Guturaiul, tusa, pneumonia, pleurezia, sunt boalele obicinuite în timpul iernii, şi mulţi iasă foarte jigăriţi din iarnă. Unde mai pui influenţa care îşi joacă mendrele ca la ea acasă, atingând un număr mare de oameni şi răscolindu-le toate racilele! Apoi oftica care loveşte pe cei slăbiţi şi predispuşi, şi să agravează la cei deja atinşi! Iată de ce iarna este aşa de temută de toţi, de cei bogaţi ca şi de cei săraci, de cei mari ca şi de cei mici; cei săraci şi cei mici sunt mai ameninţaţi de boală în timpul iernii. Pentru a preîntâmpina toate aceste rele trebuie să fim cu mare băgare de seamă şi să ascultăm de poruncile igienii. Trebuie să ne obicinuim din vreme cu frigul făcând plimbări zilnice şi obicinuindu-ne încă din timpul verii cu apă rece, făcând fricţiuni reci în fiecare zi, dacă nu pe tot corpul, cel puţin pe jumătatea de sus a corpului; în casă să avem căldură potrivită, afară să eşim în totdeauna bine îmbrăcaţi, să ne ferim de curenţii mari de aer, să nu eşim prea de dimineaţă, nici seara, mai ales pe viscol sau pe umezeală rece (vezi Frig, Încălzit, Veşminte). Bogaţii pot să petreacă iarna în staţiunile marine me- Î.ASC diteraneene: Cannes, Grcisse, Hyeres, Me tifon, Nisa, St. Baphael, Ajaccio, Alger sau Cairo (vezi aceste cuvinte). IASCA (lat. igniarium, ital. esca, spam. yesca, franţ. agaric). — Sunt două feluri dc ciuperci : polyporus igniarius, care creşte pe cireşi, pruni, frasini şi sălcii, şi polyporus fomentarius care să vede de obiceiu în pădurile seculare pe copacii cei bătrâni şi mai ales pe stejari, fagi, tei etc., Din a-ceste ciuperci, cari uneori cresc foarte mari, să prepară iasca: să taîe ciuperca în felii cari să bat cu un ciocănaş până ce să îm-moaie, devin mlădioase şi fine la pipăit, apoi să fierb în leşie de cenuşe şi să usucă. Să întrebuinţează în medicină pentru a opri curgerile de sânge, emoragiile mici, punându-să pe locul care sângerează mai multe felii de iască, simple sau înmuiate în perclorur de fier îndoit cu apă şi apoi să leagă; e. un mijloc bun de a opri sângele din răni şi e la îndemâna tuturor. — Iasca fumătorilor să prepară tot aşa, dar dacă voim ca să fie mai aprinzăcioasă este bine să o fierbem în apă cu nitru (salitră) sau cu clorat de potasă şi s’o uscăm la aer. Iasca nitrată este bună şi la* oamenii cari au astmă, cari dacă respiră fumul ce iasă din a-ceastă iască apirnsă să uşurează foarte mult. IASOMIE SĂLBATICĂ (lasminum fruticans, fam. Oleaceelor-Iasminoideelor). — Arbust mic care creşte prin locuri pietroase în Dobro-gea, uneori cultivată prin grădini ca plantă decorativă (Maiu-Iunie). Să întrebuinţează scoarţa de rădăcină care este bună în contra frigurilor şi a nevralgiilor. Să dă sub formă de praf 5 pâuă la 20 sau 40 centigrame ; tinctură, 10-50 picături; pilule de câte 5 centigrame una, 2 până la 4 pe zi. IAURT- — Caută la Lapte. IBOGAINĂ. — Alcaloid extras din Tubernan-the Iboga, fam. Apocinaceelor).-— Cloridratul de ibogaină lucrează ca excitant al nutriţi-unii, tonicardiac, întocmai ca cola şi coca. Să dă în nevrastenie, în slăbiciuni nervoase şi musculare, în gripă, în convalescenţa boalelor infecţioase. Doză: 2-3 centigrame în pilule. IBOZ. — Caută la Soc. ICHTALBINĂ, albuminat de ichtiol. — Antiseptic intestinal. Doză: 50 centigrame până la 3 grame în buline. ICHTIOL. — Product al unor stânci bituminoase descoperite în Tirol, bogate în peşti fosili şi din cari să scoate prin distilaţiune uscată un fel de păcură, oleiul de ichtiol. iOTil In medicină să întrebuinţează în contra boalelor de piele, în special în contra psoria-zei, în contra durerilor reumatismale şi în pansamentul unor răni sau ulceraţii de mitră. Să dă în alifie, 10 gr. la 100 de va- i selină. Pe dinăuntru să dă în capsule de câte 10 centigrame; 6-8 pe zi în contra nevralgiei^ sciatice. ICHTIOZĂ (dela grec. ichtys, peşte). — Este o boală de piele în care epidermul să îngroaşe şi a cărui suprafaţă este uscată şi aspră scămoşindu-se în continuu sub formă de solzi mici ca tăriţele, sau sub formă de „ solzi mai mari, care uneori sunt moi, alte- I ori tari, cornoşi. Aceşti solzi pot să fie negrii jau albi ca sideful. Boala să poate întinde la tot corpul, necruţând xie cât îndoiturile încheieturilor. Ichtioza este congenitală, dar nu să iveşte decât la câteva luni după naştere, întotdeauna însă înainte de i 3 ani; adeseori este ereditară. Tratament: pe dinăuntru să va dâ untură de peşte, sirop de iodur de fier, arsenic, chinchină; iar pe dinafară să vor face ungeri cu: gudron, 10 grame; vaselină, 100 gr.; sau cu: oleiu cadin, 10 gr.; oleiu de migdale dulci, 100 , gr.; sau cu spălături zilnice cu: glicerină parfumată, 100 gr.; apă, 1000 gr.; tot la 3 zile fricţiuni cu săpun negru amestecat cu piatră ponce, urmate de o mare baie de tărâţe, prelungită, sau de amidon sau de glicerină (100 gr. glicerină la 50 litri apă), sau băi calde cu 300 gr. carbonat dn sodă. . ] Să mai pot face împachetări în o pânză de I cauciuc şi să să deie sudorifice (jaborandi). ICTER (dela grec. ikteros), gâlbinare. — In unele împrejurări fierea fabricată de ficat să varsă în sânge, care o duce prin toate organele, ţesăturile şi în piele, din care pricină toate acestea capătă o colora-ţiune galbină. Această coloraţiune să vede mai întăiu la ochi, în albul ochilor (la conjunctive), apoi la faţă, la gingii, pe piept şi pântece şi în fine la membre (mâni şi picioare). Coloraţiunea nu este într’o formă la toţi şi în toate cazurile ; ea variază dela galbin deschis la galbin închis şi u-neori la galbin verzui, Fierea trece în su- j' doare, din care pricină pielea este galbină ; j în ud7 care să colorează şi mai iute decât pielea şi urina este galbină portocalie, în- . chisă sau verzuie şi pătează rufele; în lapte, când mama nu mai trebuie să alăpteze. Scaunele de obiceiu sunt albe ca mazărea bătută, din pricină că fierea ne mai trecând în maţe substanţele grase nu să mai pot mistui; când scaunele încep să fie co- . lorate este semn că fierea a început să să ; — 356 — ICTE — 857 — IDAR se în maţe. In unele calzuri scaunele în să fie albe, din contră sunt prea colo-Ae, ceeace arată că gălbinarea este pro-■ă din cauză că fierea să fabrică în câ-e prea mare şi o parte trece în sânge * licolie). Bolnavul de gălbinare are gura ară, limba încărcată, lipsă de . apetit şi -ar silă de mâncare, mistuire grea; pul-bate foarte încet, de 50-40 şi chiar de de ori pe minut în loc de 70 ; mâncă-e peste tot corpul, dar mai ales la mâni la picioare, ceeace nu-1 lasă să doar-Cauzele icterului sunt mai multe: când ..gerea să produce în cantitate prea mare să întâmplă în con gestiunea ficatului jK|j[ în icterul zis cataral, când* avem ceea-să zicc policolie, o parte din fiere intră ¥;în sânge şi numai o parte să duce în maţe; dată fierea produsă în ficat nu poate |p:W6ce în maţe din cauza unei piedeci, care V, pate fi produsă de o pietricică (calcul) 'Vciebre să opreşte şi astupă canalul de scur- * i gere al ei, sau piedeca poate fi produsă : ,de inflamaţiunea sau aprinderea căptuşelii canalului care îngroşându-să îl astupă; pie-deca mai poate fi produsă de o boală de ficat, cum este: ciroza, cancerul, etc. — ' In gălbinare avem două forme : una uşoară sau icterul cataral şi alta foarte grea şi periculoasă, icterul grav. Icterul zis cataral ~ poate să provină din o emoţiune, o supă- - rare sau o spaimă mare, uneori chiar şi —din o bucurie mare, alte ori el este pro-^ dus de mâncare prea multă sau din bău-tun alcoolice, câte odată din răceală. In icterul produs de emoţiuni gălbinarea a-" pare foarte repede, de multe ori într’un ceas, şi scaunele nu să decolorează, după \ cum să întâmplă când icterul este produs de inflamaţiunea canalului coledoc (care merge dela flcat la maţe) şi fierea nu să mai poate duce în intestin canalul fiind astupat. Uneori icterul cataral este însoţit : de febră (căldură) şi bolnavul are limba încărcată, durere de cap, durere de şale, lipsă de poftă de mâncare, vărsături, curgere de sânge din nas, nu poate dormi, ^ este constipat sau are diaree bilioasă la început şi numai după 3-4 zile scaunele încep a să decolora. Această^ formă durea-ză 8-20 zile, alteori 6 săptămâni şi chiar mai mult. Icterul cel grav să vede cu mult mai rar şi poate să să producă ca o boală ^ propriu zisă, dar cele mai adeseori el este produs de o boală de ficat, cum sunt: cancerul, chistul idatic, ciroza, colica epatică (piatra), sifilisul, sau de o boală care este ^ îja afară de ficat, cum sunt: colera, febra i' tifoidă, pneumonia. Acest icter începe cu fiori tari, cu dureri în membre şi cu o sta: re de abatere, apoi apare gălbinarea peste tot corpul, curgeri de sânge din nas, din gingii, din stomac, din maţe, uneori din plămâni şi din beşică ; pe lângă acestea să mai văd şi turburări nervoase, cum sunt : delir (aiurare), dispnee (respiraţie grea),, lipsă de somn, toropeală. — Tratament. Vom arăta mai întăiu tratamentul în icterul cataral sau simplu, care constă în : regim lactat ; bolnavul va lua laptele fără smântână pentru ca să să mistuie mai uşor, putându-i adăuga 2-3 grame de bicarbonat de sodă sau să’l taie cu o apă minerală (Yichy, Yals) ; să va dâ purgative (curăţenii) saline repetate la fiecare 4-8 zile : sulfat de sodă, 15-25 grame, sau purgative zise colagoge (cari înlesnesc eşirea fierii din ficat în maţe) cum sunt: saburul, reventul, podofilina, calomelul, cascara sa-grada, evonimin, etc. Să vor dâ antiseptice intestinale ; benzanaftol, salol, salofen, etc. Când bolnavul are febră îi să va dâ: sali-cilat de sodă, 3-6 gr. pe zi sau salol în a-ceeaşi doză, iar dacă rinichii sunt atinşi să va dâ chinină. Pentru mâncărime depiele băi călduţe cu 500 gr. carbonat de sodă sau fricţiuni cu oţet aromatic, ori alifii cu mentol şi acid fenic, iar pe dinăuntru bro-mure. De câtva timp să recomandă foarte mult să să facă dimineaţa şi seara clistire cu apă rece de 15° sau 18° (cu irigatorul) iar dolnavul să va sili să ţie apa în el 5-10 minute. In icterul grav : regim lactat purgative, băuturi abondente, stimulente şi diuretice; în caz de sifilis să va recurge la tratamentul specific mixt, mercur şi iod. — La ţară babele vindecă gălbinarea cu lucruri galbine: păhăruţ de ceară galbină, ban de aur (galbin), siminoc, luminărică, gălbinele, ^etc. IDÂRTROZA, hidartrozâ (dela grec. hydor. apă, şi arthron, încheietură, articulaţiune). — Oricare încheietură cuprinde un fel de lichid vircos care îi înlesneşte mişcările şi care să numeşte sinovie. Când acest lichid din o împrejurare oarecare să îmmulţeşte şi încheietura să umflă zicem că este o i-dartroză. Sunt mai multe cauze cari produc această boală: o lovitură, o sucitură, un mers forţat, o răceală, etc., mai cu seamă la cei limfatici, scrofuloşi sau reumatizanţi. Toate încheieturile pot fi atinse de idar-troză: umărul, cotul, pumnul, gleznele, etc. dar mai mult decât toate este genunchiul, care să umflă tare aşa în cât orice mişcare eşte cu neputinţă sau să face cu mare IPAT greutate; uneori bolnavul are şi dureri. Pielea nu este roşie, ci numai întinsă. A-ceastă boală ţine mult, căci lichidul dispare cu mare greutate; uneori idartroza poate să să transforme în altă boală cu mult mai gravă, în tumoră albă, la persoanele scrofuloase. — Tratament. Repaus complet, la pat, cu piciorul întins, având vârful mai ridicat; să va unge articulaţia cu tinctură de iod şi pe deasupra să va pune un strat gros de vată apoi cu o faşă să va face un bandaj (o legătură) strâns potrivit şi ţinând piciorul în nemişcare completă. După 2-4 zile să va face masaj în flecare zi câte 10-15 minute. Când idartroza este de natură reumatică să va dâ pe dinăuntru sa-licitat de sodă, 4-6 grame pe zi ; apoi după câteva zile să va face un masaj metodic şi să va unge încheietura cu: iod, 30 centigrame; iodur de potasiu, 5 gr.; vaselină, 50 grame. Dacă lichidul nu dispare şi stă pe loc sau să îmmulţeşte producând dureri, vom face o funcţie (o înţepătură) şi vom deşerta tot lichidul cu o siringă sau tulumbiţâ; operaţie uşoară şi nedure-roasă, care uşurează numai decât bolnavul. Această puncţie poate fi urmată de o in-jecţiune modificatrice, pentra ca lichidul să nu să mai reproducă. In cazurile rebele să face o operaţiune mai mare: artrotomia (deschiderea încheieturii) urmată de o spălătură antiseptică (acid fenic 5°/0). IDÂTIDÂ, hidatidă (grec. hydatis, dela hy-dor, apă). — Să numeşte astfel o tumoră chistică, adecă formată din un înveliş care încunjură un lichid având drept caracter special de a conţine tenii numite echinococL Chistul idatic să desvoltă în cavităti seroase şi în ţăsutul diferitelor organe: plămân, i-nimă, splină, rinichi, creeri, ochi, oase, etc.. dar mai ales în ficat (vezi Ficat şi Tenia). IDEI (Turburare de). — Caută la Alie-naţiune mentală şi Delir. IDIOPÂTIE (dela grec. idios, propriu, şi pa-thos, boală). — Să numeşte astfel o boală care există prin ea însăşi, în loc de a fi urmarea alteia. IDIOSINCRASIE (dela grec. idios, propriu, sin, cu, şi krasis, amestec, temperament). — O dispoziţiune în virtutea căreia fiecare om este atins într’un mod propriu lui de cătră agenţii exteriori (fiziologici sau patologici). Astfel sunt unele persoane cari nu pot suferi cutare medicament (chinină, antipirină, iodure, bromure, etc.), sau cutare mâncare, fără ca să nu le facă rău; altele cărora cutare medicament nu le face nici o lucrare. IDRO IDIOŢIE sau IDIOTISM, neghiobie— O stare în care facultăţile intelectuale nu s’au manifestat nici odată sau au fost oprite în dezvoltarea lor încă din primii ani ai vieţii. Cauzele idioţiei sunt mai multe: idro-cefalia, microcefalia, meningita, mixedemul (absenţa sau atrofia glaudei tiroide). Ereditatea sau moştenirea are mare influinţă asupra acestei infirmităţi (alcoolismul la părinţi, epilepsia, alienaţiunea mentală, sifilisul, consangvinitatea); mai contribuie la desvoltarea idioţiei emoţiunile vii ale mamei în timpul sarcinei apoi, căderile asupra capului, boalele infecţioase cum sunt: febra tifoidă, febrele eruptive (pojar, scarlatină). Mai la toţi idioţii să văd unele defecte fizice, adecă o conformaţiunc rea a capului, implantarea viţioasă a dinţilor, paralizii parţiale, picioare strâmbe; iar simţurile lor funcţionează rău şi să dezvoltă la ei instincte cu atât mai grosolane cu cât inteligenţa lor este mai tâmpită, astfel ei mânâncă ori ce li să dă de mâncare, bun sau rău, cu aceeaşi poftă, cu aceeaşi lăcomie, de asemenea mirosurile nu-i impresionează ori cât de urâte ar fi, etc. Copilul idiot nu merge, nu vorbeşte, nu aude, nu doarme cu alţii, el ţipă fără nici un rost, cu toate acestea nu să poate determina înainte de doi ani în mod exact gradul boalei. Tratamentul constă în educaţiune fizică şi morală. IDRÂRGIR, hidrargir.—Sinonim cu Mercur. IDRÂRGIRISM, hidrargirism — Intoxicaţiune sau otrăvire cu mercur (vezi acest cuvânt). IDROCEFAL. hidrocefal (dela grec. hydorf apă şi Jcephale, cap), apă la cap. — Prin acest nume să înţelege o îngrămădire de apă în peliţele (membranele) creerilor. A-ceastă boală poate să fie din naştere, congenitală, sau poate să să ivească mai târziu, după ce s’a închis definitiv cavitatea craniană. Ea să observă în general la copiii născuţi din părinţi bătrâni, alcoolici, sifi-tilici, epileptici, etc. sau în familia cărora să observă boale de creeri cronice. Uneori această boală complică cretinismul (vezi acest cuvânt). Câte odată nu să poate găsi cauza, căci s’a văzut câte un copil idro-cefal născut înainte sau după alţi copii foarte sănătoşi. Intru cât priveşte dropica la cap ivită mai târziu, şi care să chiamă câştigată spre a să deosebi de cea congenitală, ea este cele mai adeseori de origine tuberculoasă (ofticoasă), o formă a meningitei tuberculoase cronice (vezi Meningită), sau poate fi datorită altor cauze: o tumoră cerebrală, care genează circulaţiunea — 353 — IDRO — 359 - IDRO dinăuntru creerilor; sau o boală de rinichi etc. — Semnele acestei boale în forma congenitală sunt: mărimea şi diformaţiunea capului, adecă a craniului căci faţa rămâne mică, inteligenţa micşorată sau nulă, mişcări mărginite, apetit mare, spazme (con-vulziuni) dese, iar la urmă copilul are neşte ţipete speciale (idrencefalice). Uneori copilul moare în scurtă vreme, alteori poate trăi până la 12-15 ani. Tratamentul acestei forme constă la început în fricţiuni mercuriale, continuate 3 săptămâni şi iodur de potasiu, 1-2 gr. pe zi, sau sirop Gibert, o lingură în lapte. Dacă nu isbutim, să va face compresiune asupra capului cu şuviţe de talion sau cu o scufă elastică, după ce mai întâiu s’a deşertat o parte din lichid prin o puncţie, făcută cu toate precauţiunile antiseptice. Această puncţiune să poate repeta din când în când după trebuinţă. S’au încercat şi înjecţiunile iodate. — Semnele boalei, când ea a fost câştigată mai târziu, sunt: la început excitaţiune (delir, con-vulziuni,contracţiuni), apoi depresiune (comă, asfixie). Tratamentul constă în revulzive energice (lăsare de sânge, vezicători, ca-lomel în doze refractate), dar cele mai de multe ori fără rezultat. IDROCEL, hidrocel (dela grec. hydor, apă, şi kele, tumoră). — Tumoră formată de îngrămădirea în punga testiculului sau în iu-velişele cordonului spermatic a unei :anti-tăţi oarecare de lichid sau serozitate albu-minoasă, uneoi;i colorată puţin de sânge, câte odată de conzistenţă sirupoasă. Scrotul în partea umflată are forma unei pere cu baza în jos, iar pielea este întinsă, netedă. Idrocelul nu este dureros, dar el supără prin volumul şi greutatea lui, cari să măresc din ce în ce mai mult dacă nu să face operaţia numită cura radicală. care să vindecă repede şi este preferabilă puncţm-nii, adecă deşertării lichidului cu ajutorul unui trocar şi urmată uneori de injecţiune iodată. IDROFOBIE, hidrofobie (dela grec. hydor apă, şi phobos, temere, frică). — Caută la Turbare. IDROGEN SULFURAT. - Caută la Sulfidric l (Acid). IDROLAT, hidrolaţ (dela grec. hydor, apă). —Apă încărcată cu principii volatile prin distilaţiune. La prepararea ei vaporii de apă trec prin alambic străbătând un strat de plante ale căror substanţe active le iau cu sine, d. ex. idrolat de menta, de melisă, de teiu, de valeriană, etc. IDROMEL, hidromel (dela grec. hydor, apă, şi meii, miere). Tizană sau băutură făcută cu miere (100 la 1000 apă); ea este îndulcitoare şi laxativă (înlesneşte scaunele). IDRONEFROZÂ. — Caută la Rinichiu. IDROPERICÂRD, hidropericard. — Apă la inimă, adică în cămaşa inimii numităpericard (vezi acest cuvânt). IDROPICÂ. — Caută la Anazarcă, Asgită şi Idropizie. IDROPIZIE, hidropizie (dela grec. hydor, apă, şi finala ops, care arată colecţiune, reunire,’ adunare la un loc), dropică, boală de apă. — Când într’o parte a corpului să îngrămădeşte o cantitate de lichid (de apă), zicem că este o idropizie. Acel lichid este partea apoasă a sângelui numită serozitate, care să poate îngrămădi fie într’o cavitate oarecare, în piept (idrotorax), în pericard sau cămaşa inimii (idropericard), în creeri (idrocefal) şi în pântece (ascită); fie în o articulaţie (idartroză); fie în ţăsutul celular care uneşte sau desparte organele între ele (edem şi anazarcă). Dar când zicem numai idropizie sau dropică să înţelege de obiceiu îngrămădirea de apă în pântece, adecă în acea cavitate mare care este mărginită de toate părţile de o pieliţă sau membrană seroasă numită peritoneu. Mai întotdeauna această umflătură de pântece să însoţeşte de buhăiala feţei sau de umflătura gleznelor de oarece şi în aceste părţi să adună apă ca şi in pântece. —In dropică cel mai vădit semn este mărimea pântecelui, care este umflat ea un burduf cu atât mai mult cu cât cantitatea de lichid este mai mare. Pielea [pântecelui este întinsă, fără sbârcituri (netedă) şl uneori aşa de întinsă încât stă să crape; suprafaţa pântecelui este tare şi rezistentă la pipăire, iar forma lui să schimbă după poziţiile bolnavului, astfel: când bolnavul stă în picioare pântecele este mai umflat în partea lui de jos, căci apa cade în acea parte; dacă el să culcă pe spate să umflă părţile laterale, deserturile; dacă să culcă pe o parte să umflă partea aceea. Afară de aceasta când bolnavul umblă el să lasă pe spate, pentru ca să facă echilibru (cumpănă) cu greutatea pântecelui care îl trage înainte. Pătimaşul mai simte o greutate supărătoare şi tăieturi dureroase în piept şi în şale; respiraţiunea să face cu greutate (omul suflă greu); inima bate neregulat; mistuirea să face cu anevoinţă; udul este roşu şi puţin; gingiile şi buzele sunt palide ; bolnavul să oboseşte la cel mai mic lucru IDfiO - 360 — IDKO şi toate le face în silă. — Cauzele dropicei sunt multe: de obiceiu idropizia nu este o boală de sine stătătoare, mai totdeauna ea este un semn al altei boale când să numeşte secundară, spre deosebire de a-ceea care provine sub influinţa frigului sau fără o pricină vădită, când ea să zice primitivă. Idropizia secundară poate să fle produsă de o boală de ficat, de inimă, de splină, de rinichi, de pancreas, de mezenter. In toate aceste boale dropica este produsă de turburări mecanice cari împiedecă circulaţiunea sângelui şi atunci partea apoasă a sângelui iasă afară din vase şi să revărsă în cavităţi şi în ţăsături. Idropizia să mai observă la sfârşitul unor boale, cum sunt: oftica, cancerul şi impaludismul, în urma unor turburări aşa zise discrazice. Cantitatea de apă care să poate aduna în pântece ajunge uneori până la 12-20 litri şi chiar 30. Când dropica este de sine stătătoare să poate vindeca -uşor; când însă este produsă de vr’o boală, ea nu să vindecă decât odată cu acea boală; dar fiindcă cele mai multe din acele boale nu să pot vindeca şi dropica va avea aceeaşi soartă.—Tratament. Rar să întâmplă ca apa din dropică să dispară de la sine, prin urmare trebuie să o alungăm din corp prin diferite medicamente. Mai întâiu vom dâ curăţenii (purgative) dese şi încă din cele mai tari (drastice) cari să scoată o mare parte din apă prin scaune, cum sunt: tinc-tura de jalapa, uleiul de croton, saburul, sca-monea, sena etc. apoi vom dâ medicamente cari fac ud mult, diuretice, cum sunt: scila (ceapa de mare), digitala, nitru, ceaiul de pir, de cozi de cireşe, diuretină, teobromină etc. dar mai cu seamă vom dâ lapte, până la 2 litri pe zi, care este cel mai bun diuretic şi în acelaşi timp hrăneşte şi bolnavul. Pe lângă acestea, la trebuinţă, vom dâ şi medicamente cari produc năduşeală multă, sudorifice, cum sunt ceaiul de soc, ceaiul de limba mielului (borrago officinalis), cimişir (buxus sempervirens), jaborandi, pilo-carpină, ienupăr, salsaparilă (salce), etc. —Când apa nu dispare şi ajunge în cantitate prea mare aşa că pântecele este întins peste măsură şi bolnavul nu mai poate respira îi să va dâ cep, adecă se va face para-centeza abdominală (vezi Ascită). — La ţară babele vindecă boala de apă cu boz, cocostârc, coada mânzului, degetariţă, ie-nupere, mutătoare, părul ciutei, pătrunjel, sudoarea calului, talpa gâştii, urzică. IDROPIZIE gey%eralizată. — Caută la Ana- 3ARCA, IDROMGHIS. — Caută la Spina-bifidă. IDROTERAPIE, hidroterapie (dela grec. hy-dor7 apă, therapeia, tratament), cură CU a-pâ rece. — Unul din cele mai bune mijloace naturale pentru vindecarea boalelor este idroterapia, adecă cura cu apă rece. Acest tratament am putea zice că există dela începutul medicinii, căci îl găsim la Indieni, Evrei, Greci şi Eomani; dar în e-vul mediu idroterapia a fost cu totul dată uitării, şi aceasta a durat până pe la sfârşitul veacului al 17-lea când au început unii doctori să să ocupe din nou şi în mod serios cu efectele apei reci asupra diferitelor boale. Idroterapia a mers dezvoltân-du-să cu paşi şovăitori până în anul 1862, când ţăranul Vichentie Priessnitz, din satul Grăfenberg în Silesia austriacă, după ce s’a vindecat pe sine însuşi de o fractură de coaste cu ajutorul cârpelor reci, a început săîncerce tratamentul cu apă rece şi în alte boale obţinând rezultate uimitoare.In urma vindecărilor norocoase ce le obţinuse aplicând după metodul său numai apa rece, faima lui s’a lăţit în tot ţinutul din jur şi bolnavii cu tot felul de boale alergau la Priessnitz ca la isvorul tămăduirii, iar la anul 1830 guvernul i-a acordat autorizaţia de a tratâ bolnavii după metodul său. După aceasta bolnavii veneau nu numai din jur, ci şi din părţi mai depărtate, din ţări străine ; bolnavi de toată mâna, ţărani şi prinţi; până şi medici vestiţi veneau să-şi caute sănătatea la ţăranul Priessnitz sau să să încredinţeze de efectele miraculoase ale curei cu apă rece. Această cură consta la început aproape numai în spălături cu apă rece; mai târziu însă cura să începea cu împachetarea udăy învelind bolnavul -în un cearşaf uscat şi în pături de lână, toate acestea pentru ca bolnavul să înăduşească bine. împachetarea ţinea 1-2 ore, după care bolnavul intra într’un basen cu apă rece curgătoare şi după câteva minute ieşea şi băiaşul îl usca şi-l fricţionâ pe tot corpul, apoi bolnavul să îmbracâ repede şi mergea la plimbare timp de una oră ; după ameazi pe la ora i bolnavul făcea duşi reci. Afară de acestea bolnavul bea multă apă rece -şi ţinea o dietă deosebită. Locul nu ne îngă-duieşte să ne întindem mai mult asupra me-toadei lui Priessnitz ca s’o arătăm în întregimea ei; destul este atâta pentru ca să dovedim că acest ţăran genial poate fi conziderat cu drept cuvânt ca intemeietorul idroterapiei moderne, care astăzi ocupă un loc de frunte printre mijloacele de vindecare de care dispune medicina* — Modurile de IDRO 361 — imu aplieaţiune ale apei reci pe suprafaţa corpului sunt multe; cele mai de căpetenie sunt descrise la articolele: afuziune, băi (băi red) duşi şi Spălare (abluţiune) şi prin urmare cetitorul va binevoi a căută pe flecare la locul său. Aci nu ne rămâne decât să completăm ceeace am scris acolo şi să arătăm principiile generale şi efectele igienice ale idroterapiei. Fricţiunile cu cearşaf ud să fac aruncând pe spatele bolnavului un cearşaf destul de lung şi de lat pentru a-1 înveli, după ce mai întâiu a fost înmuiat în apă rece şi stors potrivit, cu care el îşi freacă pieptul în timp ce băiaşul îi freacă gâtul, spatele, pulpele şi toată partea dinapoi a corpului; apoi în locul cearşafului ud să pune un ccarşaf uscat sau un halat de flanelă cu care să freacă din nou. A-cest metod este uşor şi să poate face şi acasă; el este excitant şi întăritor (tonic) când cearşaful este mai bine stors şi frecăturile să fac mai tare; el micşorează excitaţia sistemului nervos şi este calmant când cearşaful este mai ud şi fricţiunile să fac mai domol. Spălaturile cu apă rece au acelaşi efect ca şi cearşaful ud aplicat pe o parte sau peste tot corpul, scăzând temperatura corpului în diferite boale febrile (febra tifoidă), mai ales dacă să repetă mai de multe ori în cursul zilei. împachetarea umedă să face întinzând pe un pat o pia-pomă de lână pe care să desfăşoară un cearşaf înmuiat şi stors, apoi bolnavul culcat în acest pat, să înveleşte mai întăiu cu cearşaful apoi cu plapoma peste tot, rămâ-: nându-i numai faţa liberă ; după o jumătate de oră bolnavul să îmbracă în rufărie uscată. — Apa rece ajungând în atingere cu corpul produce la început strângerea vaselor iuţind curentul sangvin, apoi lărgirea vaselor cu încetinirea acestui curent. La începutul unui duş mişcările respiratoare devin mai iuţi, apoi mai încete, mai largi şi mai adânci. Excitaţiunea produsă de frig asupra nervilor senzitivi dela suprafaţa corpului lucrează asupra măduvei, care la rândul ei propagă această excita-ţiune asupra nervilor motori. Idroterapia înteţeşte (stimulează) şi regulează inerva-ţiunea, circulaţiunea, caloriflcaţiunea, nu-triţiunea şi obicinuind pe om să reacţioneze sub acţiunea apei reci îl obicinueşte a reacţionam contra frigului. — Idroterapia este bună la toate vârstele şi la amândouă sexele, cu condiţiune numai ca să fie bine administrată. O baie rece sau un duş să vor face pe nemâncate. Durata unei cufundări sau a iinui duş trebuie să fie scurtă şi în totdeauna urmată de fricţiuni, masaj sau exerciţii corporale. Până ia etatea de; 7-8 ani este bine ca în loc de duşi să să facă spălături reci şi fricţiuni; mai târziu să pot întrebuinţa şi duşii după indicaţiunile date de constituţiune şi temperament. La persoanele cu temperament sangvin, cu constituţiune puternică sunt mai bune băile, suda-ţiunile, afuziunile şi spălăturile decât duşii reci, cari convin mai bine celor limfatici, gutoşilor şi reumatizanţilor, însă cu băgare de seamă când bolnavii sunt nevropaţi. I-droterapia caldă să potriveşte la femei, mai cu seamă la cele nervoase, iar duşi reci trebuie să li să dea numai în cazuri bine hotărâte şi cu multă precauţiune. Dar, dacă organismul s’a obicinuit cu duşii, ele pot să-i facă cu mult folos. Idroterapia poate fi periculoasă în boalele de inimă, în boalele de piept şi în unele boale de piele, precum şi la oamenii supuşi la congestiuni şi emo-ragii (curgeri de sânge). La limfatici, la scrofuloşi, a căror rezistenţă este mare şi cari nu sunt nervoşi mai de loc, la anemici, idroterapia este foarte bună şi trebuie a-plicată fără şovăire. La nervoşi însă lucrurile să schimbă, ei trebuie mai întâiu obicinuiţi încetul cu încetul -cu apa rece şi numai după aceea să li să aplice idroterapia mai cu energie. Tratamentul este bine să să înceapă primăvara sau toamna, şi să să continue şi iarna pentru ca sub influinţa frigului exterior şi a excitaţiunii produse de idroterapie să ne reparăm forţele şi să activăm funcţiunile. Idroterapia trebuie făcută pe cât să poate în un stabiliment special şi sub direcţiunea unui doctor; iar dacă aceasta nu să poate vom mărgini tratamentul numai la spălături (loţiuni), la afuziuni reci, la fricţiuni cu cearşaf ud. Tratamentul odată început trebuie urmat mult timp; decât un tratament rău condus şi des întrerupt mai bine lipsă. IDROTORAX, hidrotorax (dela grec. hydor, apă, şi thorax, piept), apă la plămâni îngrămădire de apă în cămaşa plămânilor (în pleură) dintr’o parte sau din ambele părţi; apă care seamănă cu serul sângelui. Să observă în boalele de inimă, în boalele de rinichi, în boalele cachectice. Idretora-cele are aceleaşi semne ca şi pleurezia cu exudat (vezi Pleurezie). IENUPĂR, archiş, cetenă, cetină, ialovăţ, inibahar, inipahar, iniper, iuniper, ji-reapăn, jneapăn, jneapăr, jnepen (Ju-niperus communis. fam. Coniferelor). — Arbust întotdeauna verde care creşte prin pădurile stâncoase şi păşunile pietroase din IEPU - 362 — IGrIE regiunea muntoasă (Aprile-Maiu). In medicină să întrebuinţează fructele (boabele),lemnul, frunzele, vârfurile. Lemnul este sudorific (produce năduşeala); frunzele şi vârfurile sunt purgative (curăţenii); fructele sunt diuretice (fac ud mult) şi stoinacliice Fructele fiind diuretice să întrebuinţează în dropică (idropizie) sub formă de tizană (băutură), din 4-8 grame la 500 gr. T^. iQ^ . apă, sau puse în un vin ,,jare' Oaieca] G la cai e Sa mai Floare fsGielâ. adauge şi nitru, 1-2 grame (vin diuretic). Să mai dă sub formă de extract, 2-5 gr.; uleiu volatil, 2-6 picături. Pe dinafară să întrebuinţează boabele pentru a face fumigaţiuni (fumuri) în contra durerilor reumatice de încheieturi. — La ţară boabele de ienupăr să culeg toamna, să usucă şi să păstrează în pod în cutii de lemn sau de tinichea. O mână din aceste boabe sdro-bite şi fierte în o oca de apă fac un ceaiu foarte bun pentru dropică (boală de apă), bându-să 5-6 păhăruţe pe zi; sau să ia boabe de ienupăr, rădăcină de pătrunjel şi rădăcină de urzică în câtime de o potrivă, să fierb în apă până scade pe jumătate, să strecoară şi să bea de mai multe ori pe zi câte o ceaşcă pentru dropică, scurgeri şi pentru ca să meargă udul; sau să face un decoct (fiertură) tare de boabe, să a-mestecă cu jumătate lapte şi să bea. Cu alifie de ienupăr să freacă uşor părţile um- flate de dropică, pe. pântece şi picioare. Cu. boabele să mai afumă prin casă pentru a depărtâ mirosul urât şi a îndepărtă boalele molipsitoare. IEPURE (lat. lepus). - Carnea iepurelui este hrănitoare; moale şi dulce la gust, când iepurele este tânăr şi trăieşte prin vii, pe coline şi pe câmpuri; tare şi aspră când iepurele este bătrân şi trăieşte prin văi umede, şi în aceste cazuri carnea trebuie lăsată să să îmmoaie (să 5să fezandeze) şi să să gătească cu sosuri sau sub formă de marinată; ciorba de iepure, iepurele împănat, iepurele rece cu măsline, sunt mâncările cele mai uzitate. Dar nu toată lumea poate să mânânce iepure; cei ce sufer de boale de piele (eczemă, etc.), cei cu sto- macul slab şi iritabil să nu să prea lăco-mească, ci sâ mânânce mai puţin şi rar, sau de loc. IEPURE DE CASA, de mosc (lat. cuniculus)- — La noi nu să mânâncă acest soiu de iepure şi este păcat, căci acest aiiimal rozător să sporeşte foarte mult, să creşte foarte uşor şi economicos, şi carnea lui constitue o hrană sănătoasă şi uşor de mistuit. In Franţa, Germania şi alte ţări civilizate să consumă în număr enorm de mare şi statistica arată numai pentru Franţa o vânzare anuală de peste 200 milioane de lei! IGIENA, higienâ (dela grec. hygieia, sănătate) — Cunoştinţa exactă a organismului omenesc şi a fenomenelor cari să produc în lumea exterioară şi pot să aibă o influ-inţă asupra lui este temelia igienei, care are de scop de a păstră şi a întări sănă- tatea, Tgiena caută să ajungă la acest scop prin două căi diferite: ştiinţifică şi practică. Igiena ştiinţifică caută ceeace este şi ceeace poate fi stricător sănătăţii, ea să sileşte să stabilească condiţiunile cele mai prielnice pentru ca omul să înainteze, să pros- pereze; iar cea practică are de scop să deie mijloacele şi să prescrie regulele pentru a ocoli primejdiile cari ameninţă sănătatea omului şi a face organismul cât să poate mai rezistent. Reunirea tuturor năzuinţelor şi silinţelor acestora formează ceeace sâ numeşte igienă. Igiena cuprinde în primul loc igiena publică, adecă totalitatea măsurilor igienice luate de o comunitate de-oameni pentru folosul şi binele obştesc, căci omul singuratic n’are întotdeauna putinţa de a să apăra de boale sau de a realiza condiţiunile cele mai favorabile des-voltării corpului său. Omul poate foarte bine să poarte îmbrăcăminte care să-l pună la adăpost de vremuri rele, să să hrănească cât trebuie şi cât să poate 'de bine, etc., dar el, cu mijloacele lui singuratice, nu este destoinic de a împiedeca aerul pe care-1 respiră să fie murdar, infectat, ca apa pe care o bea şi cu care îşi prepară mâncarea să fie murdară, infectată de vecinul său, nici nu are destulă putere de a nimici primejdia care rezultă, atât pentru sine cât şi pentru binele obştesc, din amestecul prea strâns şi fără orânduială al oamenilor. Toate acestea să ţin de datoria igienii publice, a cărei poveste datează din cele mai depărtate vremuri. înainte de toate omul trebuie să aibă un organism sănătos şi cunoştinţa acestui fapt l’a pus pe cale să ocolească tot ceeace poate fi stricător corpului său, şi să caute ceeace poate înlesni desvolta-rea normală şi păstrarea acestui corp. A-ceste silinţe, bine înţeles, au fost întotdeauna în legătură cu cunoştinţa ce o avea IGIE — 363 — IGRO despre organismul omenesc şi despre ceea ce-i poate fi stricător. — Igiena a devenit ştiinţă numai din minutul în care ştiinţele naturale, şi mai cu seamă botanica, chimia şi fizica s’au desvoltat în deajuns, după ce fiziologia a început să răspândească cunoştinţe mai exacte asupra funcţionării organismului omenesc. Mulţumită lucrărilor unor învăţaţi din secolul trecut şi in deosebi ale lui Pettenkofer igiena a făcut mari progrese. Acest învăţat a fost acela care a studiat în mod amănunţit mediul în care trăieşte omul, adecă aerul, apa şi solul, apoi îmbrăcămintea şi locuinţa, cercetând influ-inţa lor asupra organismului omenesc cu scop de a şti pe de o parte ceeace trebuie căutat pentru binele său, şi pe de altă parte ceeace trebuie ocolit ca fiind vătămător. El a fost acela care a lămurit toate părţile igienei publice şi private, precizând chestiunile prin cercetări experimentale îngrijite şi răspândind faptele câştigate sub formă de aplicaţiuni practice. După el au venit învăţaţii Pasteur şi Koch cu cercetările lor clasice, cari au făcut epocă, dân-du-ne cunoştinţe exacte despre microbi, despre aceste vegetale foarte mici cari sunt cei mai buni prieteni şi cei mai cumpliţi duşmani ai omului, şi cari joacă un rol aşa de mare în lupta pentru traiu. Pentru ca o-mul să poată lupta cu sncces, ceeace este scopul igienei, trebuia ca el să cunoască cât să poate de bine microbii patogeni sau producători de boale şi mulţumită metodelor bacteriologice perfecţionate de Pasteur, progreselor botanice şi perfecţionării mi-croscoapelor am ajuns să cunoaştem agenţii epidemiilor celor mai înfricoşate şi a boalelor celor mai răspândite, dându-ne seama de natura lor. Prin aceasta s’a pus temelie trainică acelei părţi a igienei care să ocupă cu apărarea de boalele infecţioase, cari omoară aproape jumătate din omenire. Importanţa igienei publice şi private a crescut în timpii din urmă foarte mult şi numeroase cercetări statistice ne arată că progresele îndeplinite cu privire la apa de băut şi la curăţenia oraşelor au dat rezultate minunate micşorând mortalitatea şi paralel cu aceasta morbiditatea, adecă numărul oamenilor bolnavi. Mulţumită igienei atât individul slab, care dispune de mai multe mijloace de luptă pentru existenţă, cât şi individul voinic care este păzit de boalele epidemice şi infecţioase, pot să ajungă la adânci bătrâneţe. — Din aceste scurte con-sideraţiuni să poate vedea cât de întins este domeniul igienei şi pentru înleznirea studiului ea să împarte în igienă generală, specială şi publică. Cea generală studiază raporturile omului sănătos cu agenţii, sub infiuinţa cărora trebuie să trăiască oricare, ar fi condiţiunile lui de traiu (vezi Aeraţi-une, Aer, Alimente, Antiseptice, Apă, Băi, Băuturi, Dezinfectante, Duş, Exerciţiu, Gimnastică, Idroterapie, Locuinţă, Somn, Veşminte^). Igiena specială pune în legătură aceste cunoştinţe cu etatea (vezi Adolescenţă, Alăptare, Bătrâneţe, Copilărie, Doici, Înţărcat, Internat, Nou-născuti, Supra-fatigă) ; cu sexul (vezi Fete tinere) ; cu modul de viaţă (vezi Aclimatare, Oraş, Ţară) ; cu oarecare părţi ale corpului (vezi Dinţi, Ochiu, Urechie, Spălare). Igiena publica arc de scop asigurarea sănătăţii po-pulaţiunilor în totalitatea lor prin luarea de măsuri proprii pentru a preîntâmpina întinderea epidemiilor (vezi Coleră), şi a supraveghea fraudele cari pot face periculoase substanţele alimentare şi altele (vezi Bomboane, Ciuperci, Colori, Falsifi-catiunt, Hârtie pictată). IGRASIE. — Cauta la Umiditate. IGROMĂ, higromâ (de la grec. hygr.os, umed, şi terminaţiunea om a care însemnează tumoră, umflătură). — Să numeşte astfel aprinderea sau inflamaţiunea pungilor mucoase sau seroase cari să află pe sub piele în anumite locuri în cari pielea să mişcă asupra unor părţi tari şi aceste pungi înleznesc alunecarea sau mişcarea pielei (de exemplu: la umăr, la cot, la genunchi, la glezne, etc.). Această inflamaţiune este acută sau cronică. Cea acută să produce prin o lovitură sau frecare; ea să arată mai ales la cei ce sufer do gută sau de reumatism. Ea să arată sub forma unei tumori • sau umflături de mărime variabilă, de la aceea a unei alune până la aceea a unei nuci sau portocale; ea Fig. 188. — Igromă. este dureroasă şi fluctuantă; pielea este roşie; câteodată bolnavul are febră (căldură). Boala să poate sfârşi în câteva zile sau să poate transforma în abces (să facă puroiu). Tratament: odihnă, ungeri cu tinctură de iod, compresiune, cataplasme sau cârpe cu apă de plumb, pansament umed (Priessnitz), vezi-cătoare sau puncte de foc, iar dacă a făcut puroiu să va deschide. Igromă cronică, să ivede mai ales la cot şi la genunchi, adeseori la rădăcina degetului mare dela pi- IGRO — 364 — IMIT cior. Cauza acestei forme sunt frecările repetate. Şi aci avem o tumoră rotundă, la început nedureroasă, moale sau tare, care să dezvoaltă încet, pe nesimţite. Ea poate rămânea mult timp pe loc (staţionară), dar să poate inflama şi să formeze puroiu. Tratament: la început să pot pune vezicători, puncte de foc, mai târziu să va deşerta punga şi să va injecta tinctură de iod sau să va spăla punga cu acid fenic (5°/0), a-plicându-să un bandaj compresiv ; dar mai practic este de a extirpă tumora. MQMrÎM,higrometrie (dela grec. hygros, umed, şi metrou, măsură). — Partea fizicei care să ocupă cu măsurarea cantităţii de aburi de apă cuprinşi în aerul atmosferic. Această măsurare să face cu un instrument numit igrometru. ILEOTIFUS. — Caută la Tifoidă (Febra). ILEZ. — Caută la Pojar. ILLICIUM ANISĂTDM- — Caută la Anason. ILUMINAT. — Caută Ia Lumină. ILUZIUNE (lat. illusio, dela ilhidere, a să juca, a-şi bate joc de), nălucire.— Interpretare falsă a unei percepţiuni, cele mai adeseori a vederii, care este produsă de o stare anormală, de o excitaţiune trecătoare sau de o adevărată boală a părţii creerului care primeşte impresiunea. Iluziunea este un simptom alunor boale de creeri la copii. Iluziunea să deosebeşte de alucinaţiune (vezi acest cuvânt), care este tot o nălucire, prin aceea că în alucinaţiune totul vine dela individ, nu este obiect exterior; pe câtă vreme iluziunea este o senzaţiune dată de un obiect real, însă denaturată prin o aberaţiune (rătăcire) proprie individului. IM. — Caută la Lip. IMAGINAŢIUNE (lat. imaginaţia, grec. phan-tasia), închipuire. — Darul de a-şi închipui oarecare lucru în mintea sa, sau de a reproduce un lucru văzut, auzit sau simţit; în cazul dintâiu imaginaţiunea este creatoare (imaginaţiunea propriu zisă), iar în cazul al doilea ea este reproducătoare (memoria senzaţiunilor). Imaginaţiunea creatoare este însuşirea de căpetenie a poetului, a romanţierului, a artistului, a muzicantului. Creaţiunile imaginaţiunii nu sunt nici odată creaţiuni absolute, ci numaî com-binaţiuni nouă de elemente vechi, senzaţi-uni, suveniri sau idei. In medicină imagi-naţiunile sunt ideile false, alucinaţiunile şi iluziunile (vezi aceste cuvinte). Mulţi oameni au boală de imaginaţiune, boală în- chipuită; adică au ipocondrie (vezi acest cuvânt). *: IMBALSÂMARE (lat. balsamatio). — Păstrarea artificială a cadavrelor să face prin a-jutorul îmbălsămării. Acest nume vine de acolo că în timpurile vechi îmbalsamarea să făcea cu substanţe balsamice. Organele cuprinse în cavităţi (cap, piept, pântece) să scoteau, iar cavităţile să spălau cu lichide aromatice, apoi să umpleau cu miră (suc gumi-răşinos ce să scotea din trunchiul arborelui balsamodendron myrrhae, fam. amirideelor, care creşte în Arabia şi Etiopia) şi alte substanţe aromatice prefăcute în praf; după aceea corpul să punea pentru mai mult timp în o soluţiune de carbonat de sodă, apoi să scotea, să usca şi îi să dâ un lustru oare-care, sau să cufundă în păcură (catran), şi, în cele din urmă, să înfăşa în nişte feşi gumate (He-rodot). La alte popoare îmbalsamarea să mărginea numai la uscarea cadavrului şi înveluirea lui cu feşi înmuiate în lichide aglutinative (cleioase) şi balsamice. Astăzi îmbalsamarea să face injectând în arteriile pieptului, pântecelui şi creerului soluţiuni concentrate de sulfat de alumină, de clorur de aluminiu, de sulfat de zinc, de clorur de zinc, de iposulfit de sodă, de formol. Nu-i permis să să facă imbălsămarea cu soluţiuni arsenicale. îmbalsamarea nu să poate face decât după 24 de ciasuri dela declararea morţii la Primărie, înştiin-ţându-să despre aceasta poliţia şi arătân-du-să lichidul cu care să face. IMBECILITATE (lat. imbecUUtas), nerozie, prostie. — Un grad mai mic de idioţie (vezi acest cuvânt). IMBIR. — Caută la Ghimbir. ÎMBRĂCĂMINTE. — Caută la Veşminte. IMINEI. — Caută la Încălţăminte. IMINENŢĂ (dela lat. imminere, a fi aproape de, a ameninţa), iminenţă morbidă, a-meninţare de boală. — Starea organismului care nu este boala, ci care pregăteşte boala, predispune la eaşi-i este antemer-gătoare sau chiar primul grad al ei. IMITAŢIUNE (lat. imita,tio). — Când stau seara mai mulţi înşi de vorbă şi să întâmplă de unul cască, încep şi ceilalţi a căsca. Prin aceasta ei au imitat sau au reprodus ceeace au văzut la unul din ei. Imitaţi-unea este însuşirea de a face ce ai văzut pe altul făcând. Când două persoane trăiesc împreună sau cu cari să văd foarte des, ajung cu timpul să aibă aceleaşi sen- ÎMMO — 865 — IMOB timente, aceleaşi pasiuni, cari conduc adeseori la îndeplinirea de fapte analoage, aşa că imitaţiunea morală să transformă în imita-ţiune fizică. Lucrul acesta însă n’are importanţă când acele persoane sunt amândouă sănătoase la minte; lucru însă să schimbă când una din ele este atinsă de alienaţi-une mentală, de nebunie, şi cealaltă este de fel cam nervoasă şi de un caracter mai slab, atunci această persoană poate să reproducă actele cele mai rele săvârşite de persoana nebună. Sunt multe boale cari să pot produce prin imitaţiune, mai cu seamă la copii, la femei şi la bărbaţii impresionabili. S’au văzut mari îngrămădiri de .persoane isbite de odată sau pe rând de a-ceeaşi boală de care a fost atinsă una din ele, să înţelege de o boală nervoasă, căci aci nu este vorba de vr’o influinţă contagioasă sau epidemică, ci numai de diferite turburări nervoase, convulziuni (spazme) sau de turburări de minte. Lucrul acesta să vede prin ateliere, biserici, mănăstiri, pensionate, spitale de femei şi de copii. Boalele cari să pot reproduce prin imitaţiune sunt mai cu seamă isteria, coreia, epi- i lepsia şi diferitele ticuri. Pentru aceasta trebuie să să deie mare atenţiune, mai a-les în internatele de fete, şi când una din eleve este atinsă de vr’o criză sau de a-tac de nervi să fie depărtată în aşa mod ca să n’o vadă celelalte colege. IMMOIERE DE CREERI, ramolisment cerebral —Această boală să arată de obiceiu la bătrâneţe, după ce a trecut omul de 50 de ani. Adeseori immoierea creerilor să arată ca o complicaţiune a unei boale de inimă, care a fost produsă de un reumatism de încheieturi. Această îmmoiere a substanţei cerebrale precum şi turburarea funcţiunii ei provine din aceea că la oamenii bătrâni şi la cei ce au suferit de reumatism, arteriile (vinele) cari duc sângele la creeri sunt bolnave şi nu duc destul sânge aşa că creerul nu să hrăneşte în deajuns şi începe a să immoiâ. Immoierea de creeri să poate ivi în mod repede sau încetul (cronică). In cazul dintâiu immoierea să declară brusc, prin o pierdere subită a cunoştinţii, a mişcării şi a sanzibilităţii, întocmai ca într’un atac de apoplexie care însoţeşte emoragia cerebrală. La sfârşitul atacului bolnavul are o jumătate a corpului paralizată, graiul pierdut şi nu poate vorbi la înţeles chiar şi atunci când i-a revenit inteligenţa, el este afazic. In aceste cazuri vom dâ bolnavului aceleaşi îngrijiri ca şi la apoplexie, ferinau-ne de a-i lua sânge (vezi Apoplexie). Când immoierea creerilor este cronică, a-decă să face* încet cu încetul, fără atac, bolnavul începe a avea o durere de cap stăruitoare, fixată într’un punct oarecare, cătră care işi duce mâna necontenit, apoi el are furnicături, amorţeli, o greutate şi uneori crampe în membre, mai cu seamă la picioare; el este trist şi în neputinţă de a munci. Mai târziu începe a îi să slăbi o mână şi un picior, cari după câtva timp să paralizează. Afară de aceasta inteligenţa îi scade, iaî* cunoştinţa ş’o păstrează întru câtva; memoria, judecata, precum şi însuşirea de a judeca, de a urmări o idee şi de a lua o iniţiativă sunt cu totul pierdute; bolnavul a ajuns în mintea copiilor. Immo-ierea creerilor este un semn rău în toate cazurile şi ea sfârşeşte prin moarte mai curând sau mai târziu: moartea poate fi repede în cazurile de atac fără ca bolnavul să-şi mai vie în fire; ea poate veni târziu, după luni sau după mai mulţi ani îu cazurile cronice. Tratament. Să va trata boala care produce immoierea creerilor (boala de inimă, arterioscleroza, sifiilisid). Când immoierea provine din o astupare a unei arte-rii (kromboză, embolie sau o arterită cronică) ne vom abţine dela oricare tratament care slăbeşte, cum este luarea de sânge din vână, punerea de lipitori, vezicători, purgative tari (drastice); vom opri bolnavul să beie vin, lico-ruri, tutun ; îl vom opri dela muncă cu creerii precum şi dela ori-ce excese; vom prescrie o hrană întăritoare, medicamente tonice* traiul la ţară în plin aer; vom combate cons-tipaţiunea (de preferinţă vom dâ sabur); vom face fricţiuni şi vom dâ bolnavului cele mai bune îngrijiri. La fiecare două luni vom prescrie poţiunea aceasta : iodur de potasiu, 10 gr.; arseniat de sodă, 10 centigrame; apă distilată, 300 gr.; din care va luâ 2 linguri pe zi, la masă. In cazurile de emiplegie vom prescrie, electricitate masaj. IMOBILIZATIUNE (dela lat. in, negativ, şi mov ere, a mişca), nemişcare. — Când un os s’a rupt, după ce am potrivit capetele osului, punem membrul sau acea parte a corpului în care este osul rupt într’un a-parat oarecare pentru ca să ţinem totul în nemişcare până să fierbe osul la loc, până să face calul, până să vindecă. Imobilizaţi-unea nu să întrebuinţează ca mijloc de vindecare numai în fracturi (rupturi de oase), ci şi în multe boale de încheieturi : enţorză (sucitură), idartroză, artrită, etc., precum şi în multe cazuri de răniri (plăgi) şi de inflamaţiuni. Imobilizaţiunea să face IMPA — 366 — IMPA cu ajutorul unor aparate, bandaje, gutiere (vezi aceste cuvinte). IMPACIENTĂ (lat. impatientia), nerăbdare. — Mare lucru e să ai răbdare, dar nu toată lumea o are. Sunt mulţi oameni foarte nervoşi, cari nu să pot stăpâni şi vecinic sunt cuprinşi de nerăbdare. Pe câtă vreme lucrul acesta este obicinuit la o persoană, nu-i nimic de îngrijit, dar când un om, până aci liniştit, este cuprins de odată de nerăbdare, atunci aceasta este un semn că să petrece vr’o turburare în interiorul lui şi prin urmare trebuie căutată pricina acelei nerăbdări. Mai ales când vedfem un copil, care de felul lui e liniştit, că e cuprins de nerăbdare, atunci putem să ne gândim că-i iasă vrun dinte sau vr’o măsea, ori că are limbrici, sau că-1 paşte altă boală mai gravă: spazme, meningită sau vr’o febră eruptivă (pojar, scarlatină etc.), şi să-l tratăm în consecinţă. La oamenii mari de asemenea nerăbdarea poate să fie vr’un semn de boală de piept, de inimă sau de ficat. In toate aceste cazuri să va trata boala care este cauza nerăbdării, iar pentru nerăbdarea propriu zisă n’avem nici un medicament decât numai sfatul ce-1 putem dâ omului ca să aibă răbdare! IMPÂLUDISM (dela lat. in, in, şi palus, mlaş- S O) Om E o ii .. § 2 ÎT! o CU <~i | ► TI ce fi £ fi o —« o £ m fi * & 8 * 64 .-r fi ^ >oS fi fi — "5 £ "I 05 CO ’c Pi T3 O O d S ^7 tină, rovină, smârc, baltă, mocirlă, tău, lac), paludism, malaria, frigurifriguri palustrei infecţiune paluaianâ. — Dintre toate boalele cari bântuie România boala cea mai răspândită, cea mai gravă şi cea mai omorâtoare este impaludismul sub toate formele lui. Această boală este produsă prin intrarea în sângele omului a unui microb sau mai bine zis parazit, descoperit în anul 1880 de câtră învăţatul francez Laveran, numit la început oscillaria mala-riae, iar mai ţârziu haematozoon malariae; astăzi însă toată lumea îi zice ematozoarul sau liematozoarul lui Laveran. Acest ema-tozoar, numit astfel fiindcă trăieşte în sânge, să prezintă sub patru forme: I-a Corpi sferici (rotunzi) cari au o mărime de 1 până la 10 miliemi de milimetru, cari mai târziu poartă nişte firişoare^ sau filamente însufleţite de mişcări repezi, constituind forma a 2-a corpi flagelaţi; a 3-a corpi semi-lunari, acăror .formă este de semilună şi lungimea lor este mai mică decât a globulelor roşii ale sângelui; substanţa lor este transparentă, incoloră, afară de partea de mijloc unde să află granulele de pigment negru identice cu acele din corpurile sferice ; a 4-a corpi în formă de rozetă sau segmentaţi, cari corespund fazei de repro^ ducţiune a ematozoarului. Aceşti microbi să găsesc în sânge în număr mare, mai ales la începutul accesului de friguri şi dacă vroim să-l avem n’avem decât să facem o înţepătură în deget şi să luăm o picătură de sânge. — Faptul că impaludismul este endemic în ţările mlăştinoase, cum este şi ţara noastră, şi unde să găsesc ţânţari, s’a crezut şi experienţa a dovedit că microbii malariei să propagă cu ajutorul acestor ţânţari, întocmai după cum frigurile galbine să propagă prin ţânţarii numiţi ste-gomxfm sifilarioza prin ţânţarii culex. Ţânţarii impaludismului să numesc anopheles. Aceşti ţânţari precum şi cei din genul culex să găsesc şi la noi în ţară, de cari să deosebesc prin aceea că ţânţarii anofeli punându-să pe zid îşi ţin corpul perpendicular pe acel zid, iar cei din genul culex îşi ţin corpul aproape paralel cu zidul. Ţânţarii toată ziua stau ascunşi la umbră şi întunerec, iar seara iasă în cârduri pentru a să hrăni, bărbaţii cu nectarul florilor şi sucul fructelor, iar femeile cu sângele omului, aşa că toată lumea a avut ocazie să simţească cât este de supărătoare înţepătura arzătoare a acestor femeiuşti de ţânţari. Când femeia a fostfe-condată, ea depune ouăle la suprafaţa apelor. Din fiecare ou după 2 zile iasă o mică larvă în formă de vierme, cu capul mare cu apendiceci-liale foarte lungi şi cu corpul format din articole prevăzute fiecare cu două buchete laterale de peri; cel din urmă segment are un apendice pentru respiraţie. Aceste larve trăiesc în bălţi şi să nutresc cu resturi organice, iar după IMPA — 367 — IMPA puţin timp să transformă in nimfe, cari trăiesc tot în apă şi cari după câtva timp să transformă în insecte complete, în ţânţari. Atunci ţânţarii ies din apă pentru a sburâ în aer, dar să reintorc în urmă pentru a-şi depune ouăle la suprafaţa apei. Pentru ca o larvă să ajungă ţânţar îi trebuie timp de o lună. Acum dacă un ţânţar a muşcat pe un om bolnav de friguri şi i-a supt sânge, odată cu acel sânge a luat şi ematozoari, în număr mai mult sau mai puţin mare, apoi acest ţânţar muşcând un alt om sănătos îi dă prin înţepătură boala, îl infectează. Prin urmare omul bolnav dă boala ţânţarului-, iar acesta la rândul. lui o dă omului sănătos, aşa că ţânţarul joacă rolul de intermediar, de mijlocitor, de misit. — Impaludismul nu trece, deadreptul dela om la om, ci numai prin mijlocirea ţânţarului anofel. Nimeni nu e scutit de friguri, dar unii sunt mai primitori de boală decât alţii; negrii sunt mai rezistenţi decât albii. Cauzele debilitante în-leznesc isbucnirea impaludismului: oboselile (surmenajul), sărăcia, hrana rea şi neîndestulătoare, condiţiunile rele de traiu, toate ajută la îmbolnăvire. Mai expuşi sunt lucrătorii de pământ, cei ce sapă şi desfundă pământul, cei ce lucrează la secarea bălţilor, etc. Frigurile încep a să ivi cam pela sfârşitul lui Iunie şi bântuie mai cu furie în August pentru a să sfârşi în toamnă; în ţările calde, tropicale, frigurile domnesc în tot timpul. Ploile şi vânturile înleznesc infecţiunea. Locurile mlăştinoase, băltoase, văile mocirloase şi gurile apelor mari (cum este delta Dunării), locurile pă-duroase şi pădurile sunt cele mai bogate în friguri. In oraşe impaludismul bântuie mai puţin decât la ţară. De astfel nu numai ţara noastră are tristul privilegiu de a fl patria emotozoarului; ea are drept tovarăşi o parte a Franţei (Bresse, Sologne), provincia Romana din Italia, Grrecia, Egiptul de jos, Algeria, Senegalul, Madagascarul, Cochinchina, Mexicul, Antilele, America centrală mai cu seamă Panama.— Semne şi forme. Impaludismul să arată sub multe forme pe cari trebuie să le cunoaştem bine. Sa întâmplă însă^ ca aceste forme variate i sâ să combine între ele, să să încalece u-1 nele asupra altora şi să prezinte tablouri complexe. Vom începe cu febrele intermitente, aşa zisele şi bine cunoscutele friguri. Aceste friguri intermitente sau intre-rupte, adecă cari încetează câte unrestimp de 1-2-3 zile şi mai mult, sunt forma cea mai tipică şi mai curată, mai ales când e- matozoarul operează pentru întâia oară în sângele unui om sănătos. Dar aceste friguri adeseori vin la un om care a mai suferit de impaludism şi care-i poartă urmele în grad mare, la unul cu aşa zisa cachtxia palustră şi atunci constituie o stare a;cută in cursul unei stări, cronice. Febra intermitentă să arată sub formă de accese, cari vin în restimpuri egale, mai ' mult sau mai puţin depărtate unele de altele. Accesul de friguri vine cam la aceaşi oră în fiecare zi, adecă la interval de 24 ceasuri şi atunci avem tipul cvotidian (zilnic), sau la interval de 48 ceasuri (a treia zi) şi atunci avem tipul tierţ (febră tierţă) sau la interval de 72 ore (a patra zi), tipul cvart (febră cvartă), care este cel mai rău, cel mai rebel. Accesele pot uneori să nu vină întocmai la aceeaşi oră, ci pot să vină cu câteva ceasuri mai iute sau mai târziu; sau frigurile-pot să înceapă cu un tip, de pildă cu cel cvotidian şi să sfârşească cu cel tierţ. Dela un acces până la celalt sănătatea pare a fi bună, dar repeţindu-să accesele prea mult timp pot să producă o anemie adâncă. Pe lângă tipurile mai sus înşirate mai pot fi friguri de a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a şi a 9-a zi (febră cvintanâ, sex-tanâ, sept ană, oct ană şi nonană), cari însă sunt cu mult mai rari. Am zis că febra intermitentă vine prin accese, dar înainte de perioada accesului avem câte odată încă două perioade: una de incubaţiune, adecă aceea care începe cu momentul intrării în sânge a ematozoarului şi până la "ivirea boalei, şi care durează dela 6 până la 20 de zile; a doua de invaziune, care nu există întotdeauna, căci accesul poate sâ vie în mod brusc; când există însă, ea să arată prin fiori, indispoziţiune, moleşeală generală, turburări digestive, dureri de cap; a treia perioadă este a accesului, care are a-ceeaşi formă, aceeaşi fizionomie, să arată în acelaşi mod oricare ar fi tipul febrei. Accesul trece prin trei stări sau faze: una de frig, care ţine 1-2 ceasuri şi în care bolnavul este cuprins de un fior straşnic şi prelungit, însoţită de o tremurătură în tot corpul cu clănţănitura dinţilor şi de opresiune (apăsare) în piept; pielea este rece, mai ales la mâni şi la picioare şi cu toate acestea termometrul arată până la 40°; altă fază de căldură, care ţine iarăşi 1-2 ore, în care frigul să înlocuieşte cu căldură mare, pielea este uscată şi arzătoare, faţa roşie, setea nepotolită ; şi altă fază de sudoare (năduşeala), care ţine 2-4 ore, în care o-mul năduşeşte mult şi temperatura scade IMPA — 368 — mPA încet cu încetul, pulsul bate mai în-încet, splina sa micşorează şi bolnavul are o simţire generală de bine şi adoarme. La sfârşitul accesului temperatura este mai mică decât trebuie (ipotermie), dar această stare este trecătoare. De multe ori la sfâr şîtul accesului bolnavul să beşică pe buze (erpes labial, arşiţă), la unii să iveşte biân dă (urticarie). Durata totală a accesului variază foarte mult, cea mai scurtă este de 4-8 ore, cea mai lungă poate trece peste 12 ceasuri, şi în acest caz cea mai lungă fază a accesului este aceea a căldurii. Uneori accesul poate să ţină şi mai mult, dar adeseori este vorba atunci în cazul tipului cvotidian de acceese subintrante, al doilea acces putându-să ivi mai înainte ca cel dintăiusă să fi terminat.—Am zis că de obiceiu este numai un acces pe zi, dar aunt cazuri în cari bolnavul poate avea două accese pe zi, dar aceasta să întâmplă foarte rar. Alteori poate să lipsească o fază, sau întreg acce-sul să fie numai o încercare de acces, a-decă să consteie numai dintr’o indispoziţi-une generală cu puţină căldură, şi atunci bănuim frigurile numai prin faptul că ele vin în răstimpuri aproape egale. Mai este o particularitate care trebuie s’o însemnăm: un bolnav are friguri în fiecare zi mai multe zile dearândul, apoi câteva zile este pe deplin sănătos, când să pomeneşte din nou că’l scutură, însă nu în fiecare zi, ci tot la trei zile odată (febra tierţă), aşa că acelaşi bolnav poate pe rând să prezinte mai multe tipuri de febră. — Febra continuă nu să deosebeşte mult de febra* intermitentă mai sus descrisă. Bolnavul cu această formă încearcă mai întâiu un fior, ceva mai mic, care fior de multe ori poate lipsi; apoi îndată îl cuprinde o durere de cap mare cu durere pe şira spinării; temperatura 40° şi uneori şi mai mult; pielea caldă şi uscată; splina să măreşte şi- este dureroasă; limba urâtă, încărcată, uscată la vârf; lipsă de apetit, constipaţiune, alte ori diaree; câte odată curgeri de sânge din nas. Această stare poate să ţie mai multe zile şi bolnavul să aibă agitaţiune, insomnie, uneori delir (aiurare), şi adeseori adina-mie (lipsă de putere), aşa că toate acestea împreună cu celelalte simptome ne-ar putea face să credem că avem a face cu o febră tifoidă, Dacă bolnavul nu să caută, el poate să moară. Durata acestei febre poate să fie de 7-10 zile. Dacă bolnavul să tratează, febra poate trece în 4-5 zile şi bolnavul îşi revine la starea lui de sănătate repede; trebuie însă să nu uităm că această febră poate recidiva după câteva zile şi atunci sub forma unei febre in-termintente. Febra continuă poate să să complice uneori de icter (gălbinare) întocmai ca şi febra intermitentă.— Febra pernicioasă (friguri rele), este forma cea mai gravă şi mai primejdioasă dintre toate formele impaludismului. Accesul pernicios poate să vină dintr’odată, ca primă arătare a infecţiunii, sau să fie sfârşitul unei febre intermitente sau continue, In accesele pernicioase avem uneori o exageraţiune a unui simptom normal al febrelor palustre o-bicinuite, astfel: accesul de febră s’a terminat cum trebuie prin stadiul de sudoare, dar asudarea să prelungeşte şi să face în cantitate foarte mare, iar bolnavul în loc să să simtă bine cum să întâmplă de obiceiu, să simte foarte slab, mânile şi picioarele îi să răcesc, pulsul bate din ce în ce mai încet şi bolnavul moare în colaps (forma sudoralâ), Alteori bolnavul are febra ridicată ca în febra tifoidă cu limba uscată, cu buzele tremurânde; adinamie mare; insomnie, durere de cap foarte mare; uneori delir, etc. (forma tifoidă). In alte cazuri bolnavul după ce a avut mai multe zile accese de febră intermitentă regulată, cade de odată în coma, cu faţa palidă pielea neagră pământoasă; moleşeală generală senzibilitatea dispărută; să udă şi iasă a-fară în mod inconştient, puls foarte iute, temperatura 40° şi uneori şi mai mult. A-cest bolnav ca şi pierdut, a 2 zi poate să-şi vie în fire şi să pară vindecat, dar nu trebuie să ne încredem, ci să tratăm serios bolnavul, căci după câteva zile el poate prezenta un nou acces şi să moară (forma comatoasă). Mai este forma algidă, cu răcirea corpului; forma bilioasă cu gălbinare şi turburări digestive; forma colerică cu vărsături, crampe la pulpe, algiditate (răceală peste tot), etc. — Anemia şi ca-chexia palustră vin în general după o serie de accese, dar pot să apară chiar de la început în ţările unde se află multe friguri, cum este ţara noastră, nu numai la adulţi, ci şi la copii. In anemie bolnavul este galbin ca pământul, slab, moleşit; are dureri de cap, bătăi de inimă (palpitaţii). In cachexic pielea este uscată, slăbiciunea este mare (numai piele şi oase), pântecele umflat, splina foarte mărită {lespede, rast), ficatul de asemenea, uneori să află apă în pântece (ascita) în urma boalei de ficat; curgeri de sânge din diferite părţi (emoragii) ; la femei încetează regulele. — Nevralgii,. nevroze şi congestiuni palustre. IMPA — 369 — IMPA La unii bolnavi cari au suferit de friguri sau şi la persoane cari n’au avut friguri nici odată, să pot ivi la ceasuri regulate, ca şi cum ar fi pentru accese, diferite nevralgii la faţă, la cap (migrenă), la stomac, la maţe, la inimă, sau crize de astmă, de sughiţ, tusă spasmodică, diaree sau diferite emoragii. — Tratament. Bolnavul cuprins de friguri trebuie tratat cât să poate mai repede, pentru a preintâmpinâ accidentele cele mai grave. Specificul malariei este chinina, singură în stare să lupte cu accesele acute ale boalei. Sulfatul de chinină să întrebuinţează de obiceiu, dar mai • tare este cloridratul neutru de chinină, care cuprinde 81% de chinină, pe câtă vreme sulfatul numai 50% pentru aceasta este mai bine să ne servim de cloridrat. Pentru adult să poate dâ până la 3 grame pe zi de sulfat, doză care să dă numai în cazurile grave; pentru cazurile mai u-şoare, obicinuite, să va dâ 1 gr., 1%, 2 gr. (luate în 2 rânduri 'la interval de câte o oră). Sunt unii oameni cari nu pot lua cu nici un preţ chinina, chiar şi în doze mici, căci le produce blândă (urtica-rie), vâjiituri prea mari de urechi, surzenie, orbire, emoragii ale tubului digestiv, uneori chiar emoglobinurie. Dela etatea de 1 până la 6 ani să va dâ sulfatul de chinină, socotit câte 5 centigrame de fiecare an. Femeile însărcinate trebuie să iee cu multă cruţare chinina şi în doze mici, pentru ca să nu le provoace abort; în cazurile grave, pernicioase, şi ele trebuie tratate în mod energic. Chinina să dă de o-biceiu prin gură în buline, hapuri sau în soluţiune. Mai bine este în soluţiune, căci atunci suntem mai siguri că s’a absorbit. La copii să poate dâ - soluţia următoare care este mai puţin amară: extract de re-glisă (lemn dulce), 3 gr.; sulfat de chinină, 25 centigrame; apă distilată 40 gr. Cel mai bun şi mai sigur metod de administrat chinina este prin injecţiuni subcutanate (sub piele) şi anume: cloridrat neutru de chinină, 6 grame; antipirină, 4 gr. apă distilată 10 c. c. D. S. O injecţie de 1 c. c. cuprinde 60 centigrame de cloridrat de chinină (să să sterilizeze soluţiunea, siringa şi locul undS să face înjecţiunea). Metoda intravenoasă, adecă aceea de a introduce chinina deadreptul în vine nu este mai bună decât injecţiunea subcutanată. In febrele intermitente obicinuite, fără gravitate este de ajuns să să deie chinina prin gură. Să vedem acum: când trebuie să să deie chinina? Chinina nu trebuie să să deie în momentul sau în timpul accesului; ea trebuie dată înaintea accesului cu 5, 6, 7 ore. Dacă însă nu să poate şti timpul exact când începe accesul, vom dâ chinina în două rânduri: la sfârşitul accesului şi după 5-6 ore dela sfârşit. Astfel febra s’a tăiat pentru acea zi, poate şi pen- tru a doua zi sau mai multe zile; dar ea poate să reapară după 6-7 zile. Pentru a preîntâmpina aceasta, vom continua a dâ chinina în modul următor: In ziua l-ia, a 2-a şi a 3-a câte 1 gram de cloridrat de chinină pe zi; — între sfârşitul zilei a 3-a şi până la a 8-a nu să va dâ chinină ; — a 8-a, a 9-a şi a 10-a zi, să va dâ câte 80 centigrame; — dela a 10-a până 1a a 14-a zi, nimic; — a 15-a şi a 16-a zi, câte 80 centigrame ; — între a 16-a şi 20-a zi, nimic; — a 21-a şi a 22-a zi, câte 80 centigrame de chinină. In febra intermitentă tierţă şi cvartă este mai uşor ; să va dâ chinina cu 7 ceasuri înaintea accesului. In febrele continue vom recurge la injecţiuni sub piele : 2 injecţiuni pe zi, de câte 1 gr. fiecare; după ce s’a tăiat frigurile, sa va continuâ tratamentul cu chinină ca pentru febrele intermitente. In febrele pernicioase (friguri rele), oricare ar fi forma, vom introduce sub piele doze mari de chinină : 2 şi chiar 3 injecţiuni repetate, în locuri diferite, introducând până la 3 grame de cloridrat de chinină în 2 ore, obţinând astfel de multe ori rezultate bune în 15-30 minute. Nu trebuie însă să ne mărginim numai la chinină în aceste forme pernicioase ; când avem a face cu forma comatoasă la un om viguros îi vom pune în acelaşi timp lipitori după urechi, muştare la picioare şi îi vom dâ purgative drastice; pentru delir vom dâ 2-3 grame de cloral idrat; dacă este forma al* gidă vom face fricţiuni uscate, injecţiuni sub piele cu eter ; vom dâ ceaiuri calde, vom pune sticle cu apă caldă pe lângă tot corpul. Tratamentul convalescenţei trebuie instituit cu îngrijire în vederea anemiei şi a deselor recăderi (întoarceri) şi recidive (reîntoarceri). Hrana trebuie să fie bună, întăritoare; bolnavul să să odihnească. Să să deie medicamente tonice : fier, nuca vo-mică, arsenic în doze mici (acid arsenios, câte 6 granule de câte un miligram pe zi; licoarea Fowler 15-20 picături pe zi; ca-codilat de sodă şi berberină (vezi acest cuvânt), cari fac ca splina (lespedea) să să micşoreze ; să va dâ cafea, vin de chinchină, etc. —Tratament preventiv. Să să depărteze de I bălţi, de locuri mlăştinoase, de ape, de ma- 24 IMPA — 3?0 — ÎMPE Iul mării în timp de epidemii, să să schimbe chiar ţara în cazuri de.fe1>ră pernicioasă şi de cachexie; să nu să beie decât apă fiartă, ori de câte ori este bănuială că poate să conţie ematozoarul lui Laveran ; să nu să iasă la plimbare seara, nici dimineaţa în ţările unde sunt friguri; să nu să iasă din casă nici odată pe nemâncate, căci boala să ia mai de grabă ; să sâ evite răcirile, diareele, indigestiunile, cari debilitează omul şi-l face mai primitor de boală; pe vremea frigurilor, cei ameninţaţi sau predispuşi să iee cafea neagră şi chinină în fiecare zi câte 25 centigrame, tizană de eucalipt şi decocţiune de lămâie (o lămâie tăiată în bucăţi şi fiartă în 3 ceşti de apă până scade la o ceaşcă). Fiindcă ematozoarul frigurilor intră în corp prin înţepături de ţânţari, trebuie să-i atăcăm pe aceştia, să-i nimicim, să facem ceeace să chiamă: însănătoşirea localităţilor palustre. Pentru a-cest scop să recomandă uscarea tuturor a-pelor stătătoare in cari să desvoltă ţânţarii ; să să usuce mlăştinele, bălţile, lacurile drenându-să solul. In jurul oraşelor şi satelor să nu fie gropi cari să să umplă cu apă de ploaie, sau să li să facă o scurgere; să nu să permită formarea de bălţi pe lângă râuri; să să cultive cu îngrijire pământul, să să facă plantaţiuni de eucalipt şi de brad, cari dau rezultate bune în-leznind uscarea solului fără să împiedece circulaţiunea aerului, nici razele soarelui. Când apele stagnante nu pot fi suprimate din cauza utilităţii lor, sau când scurgerea lor ar fi prea costisitoare, să vor luâ măsuri pentru nimicirea ţânţarilor, şi în special a larvelor lor cari trăiesc pe suprafaţa apelor. Pentru acest scop să recomandă să să toarne în mai multe locuri uleiu de petrol, care să întinde pe toată suprafaţa a-pei şi omoară prin asfixie larvele înăbu-şindu-le. Să mai poate întrebuinţa pentru a-ceasta un amestec de uleiu de petrol cu gudron, în proporţie de 10 centimetri cubi de fiecare metru patrat de suprafaţă. A-cest amestec de petrol şi de gudron este şi mai bun, el omoară mai repede şi mai sigur larvele şi are o acţiune mai durabilă, căci să evaporează mai încet. Operaţiunea aceasta trebuie făcută primăvara şi reînoită tot la 15 zile până la ivirea frigului : dar mai cu seamă primăvara trebuie nimicite larvele, mai înainte ca ele să să transforme în ţânţari. Pentru apele de băut, apele din puţuri ne putem servi de uleiu de petrol, însă vom avea grije să scoatem apa dela fund, sau în loc de petrol vom pune unt de lemn ordinar sau uleiu de eucalipt, care să evaporează după ce a omorât larvele fără a lăsâ vr’un miros apei.—La ţară poporul numeşte friguri toate boalele cari încep cu frig, dar mai cu seamă accesele impaludismului. El deosebeşte friguri de 2 zile şi de 3 zile. Cauzele frigurilor sunt: verdeţurile, dormitul la soare primăvara, mâncarea castraveţilor verzi, a harbuzilor (pepenilor verzi), a zămoşilor (pepenilor galbini), etc. Pentru a scăpa de friguri unii să scaldă în apă rece când îi apucă fiorii; alţii beau vin mult cu pelin; alţii iau albuş de ou sbătut în rachiu, după care umblă mult; alţii beau zamă de potroacă. Babele vindecă frigurile cu : broască râioasă, ţestoasă, albuş de ou de găină, liliac, muscă de cal, gogoloaşe de pânză de paian-jeni, ochi de rac, râmă, cuib de rândunică, peşte, sânge de vrabie; ardei,brăncuţă,buruieni de friguri, curpăn, dracenă, ederă, fasole, fragi, ginţură (în rachiu, vin sau a-pă), ghisdeiu, laur, lumânărică, mac, măcriş, măcrişor, mătrăgună, nuc, oleandru, păpădie, pelin, rostopască, rută, calce, sbură-toare, ţintaură, troscot, urzică, vetrică, a-pă, camfor, păcură, sare, tărină. ÎMPĂRĂTEASĂ, brei, cucurbeţea, mutâtoa-re, mutdtoare cu poame negre, tidvâ de pământ (Bryonia alba, fam. Cucurbi-taceelor). — Plantă erbacee, veninoasă, care creşte pe gardurile viilor şi grădinilor ţărăneşti (Iunie-Iulie). Principiul activ al acestei plante este brionina. In medicină să întrebuinţează rădăcina ca purgativ (curăţenie). Să dă: 1 până la 2 grame în pilule ; alcoolatură, 2-4 gr. pe zi; brionina 1-2 centigrame. — In popor să întrebuinţează rădăcina ca emostatic (opritor de sânge) şi pentru durere de cap. In Bănat când cineva zace de lingoare îi să pune sub spinare viţe de împărăteasă cu fructe cil tot să zacă pe ele, iar împărăteasa scoasă proaspătă să taie felii şi să pune pe tălpile picioarelor. Rădăcina rasă şi amestecată cu untură râncedă să întrebuinţează pentru a vindeca chelia. ÎMPĂRĂTEASA. — Caută la Mătrăgună. ÎMPĂRĂTEASA-BURDIENILOR. — Caută la Mă- TRĂGUNĂ. ÎMPĂRĂTUŞ- — Caută la Omuşor. IMPETIGO (dela lat. impetus, furie, repeziciune, silnicie), dartrâ crustoasă, coji de lapte. — Boală de piele care să arată prin nişte pete roşii cari să acoper de nişte beşicuţe mici, cari după 4-5 zile să rup şi curge din ele un fel de apă, care IMPI — 871 — IMPK în atingere cu aerul să îngroaşe şi să preface în nişte coji san cruste gălbui. Aceste coji cad şi lasă în locul lor o pată roşie, lucitoare, care zămuieşte şi pe care să formează din nou alte coji. Apa din beşi-cuţe dacă cade sau este dusă pe alte părţi ale corpului, formează acolo aceeaşi erup-ţiune, aceeaşi boală, din care pricină a-ceastă boală să vindecă greu şi ţine săptămâni şi luni întregi. Când să vindecă, nu lasă semne. Boala aceasta să însoţeşte de mâncărimi, uneori foarte mari, cari silesc bolnavul să să scarpine şi să-şi întindă singur boala. Impetigo să iveşte de obiceiu la cap; rar să întâmpla ca bolnavul să aibă febră, indispoziţie, fiori şi turburări digestive. Această boală să arată la copii şi la adolescenţi, mai cu seamă la cei limfatici; între cauze să numără necurăţenia, osteneala, abuzul de mâncare şi băuturi, existenţa părăsiţilor (păduchi, râie). Tratament: pe dinăuntru, untură de peşte, sirop iodo-tanic, sirop de iodur de fier, arsenic ; din când în când purgative; pe dinafară, cata-plasme de in, comprese sau cârpe ude (prisniţ), ca să cadă cojile, apoi spălături cu apă boricată şi ungeri cu alifii antiseptice şi astringente : tanin, 2 gr. ; calomel, 1 gr. ; glicereu de amidon, 30 grame; sau: precipitat alb şi oxid de zinc, câte 2 gr.; vaselină, 30 gr. ; de 2 ori pe zi. ÎMPIETRIREA VINELOR (a arteriilor). — Caută la Aterom. IMPOTENŢA (lat. impotentia), neputinţă. — Să numeşte astfel imposibilitatea pentru bărbat sau pentru femeie de a îndeplini actul generator, de a avea raport sexual (împreunare). La bărbat neputinţa poate să provină din lipsă de spermă (sămânţă), ea însăşi produsă de atrofia sau de un viţiu de funcţionare a testiculelor (boaşelor) ; bărbatul este atunci steril sau sterp. Neputinţa lui mai poate să vie şi numai din un viţiu de conformaţie. De asemenea şi femeia poate fi neputincioasă prin un viţiu de conformaţiune, fără ca să fie stearpă, fără ca să fie neputincioasă. Prin urmare, neputinţa şi sterpiciunea nu sunt acelaşi lucru. Neputinţa rezultă adeseori din o boală nervoasă, dir^ excese, onanism sau din o boală cronică (ataxie locomotrice, diabet etc.). — Tratamentul cel mai bun al ne-putinţii, atunci când nu există nici o leziune organică constă în a dâ reconstitu-ante, tonice (întăritoare), idroterapie, electricitate şi dintre medicamente: vanilia, scorţişoara, preparatele de cantaride (foarte primejdioase) şi preparatele de fosfor : acid ipofosforic dilut, 10-30 picături în apă de 3 ori pe zi, în momentul mâncărilor; sau, acid fosforic dilut, 10-40 picături în apă la masă; sau, fosfur de zinc, 60 centigrame ; extract de nuca vomică 1 gram 30 centigrame, pentru 100 pilule, din cari să va lua 3 pe zi, câte unul după mâncare; sau, sulfat de strichnină, 20 centigrame ; acid ipofosforic dilut,* 120 grame ; din care să iee câte 10 picături în apă de 3 ori pe zi, mărind doza cu câte o picătură pe zi până la 25 picături. Pentru a stimulâ la femeie apetitul sexual să recomandă formula : extract de canabis indica, extract de nuca vomică, câte 2 grame din fiecare, extract apos de aloes, 60 centigrame ; să să facă pilule No. 100 şi să să iee 3 pilule pe zi. In caz când impotenţa rezultă din o conformaţiune viţioasă să va face operaţiune. — La ţară babele vindecă neputinţa cu năpârcă, coada mânzului (e-quisetum arvense), pochivnic (asarum eu-ropaeum), poroinic (orchis morio), scaiu voinicesc (dipsacus silvestris). IMPRESIONABILITATE (dela lat, impressio, format din in, în, şi premere, a strânge).— Acest cuvânt aşa de lung şi de greu de zis vine dela cuvântul impresiune, prin care în medicină să înţelege efectul produs de către un obiect exterior, care înfluinţează sau lucrează asupra simţurilor noastre (auz, gust, miros, pipăit, văz), sau efectul produs asupra inimii şi minţii noastre prin o emoţiune morală vie, prin o noutate neaşteptată sau prin citirea unei cărţi. Acest efect, sau această impresionabilitate nu este într’o formă asupra tuturora, căci unii sunt din firea lor mai impresionabili decât alţii, mai ales cei cu temperament nervos, Impresionabilitatea (căreia de altfel nu-i putem dâ un nume adevărat românesc) pe deoparte predispune la boale nervoase precum şi la boale de inimă, iar pe de altă parte ea este mărită prin aceste boale, a-şa că ea poate să devie în acelaşi timp şi cauză şi efect. Pentru a îace pe cineva mai puţin impresionabil trebuie să-i întărim con-stituţiunea, adecă sângele, care nutreşte toate precum şi pe nervi. Vom recomanda o hrană întăritoare, idroterapie, sau cură de a-pă rece zilnică, gimastică sistematică şi potrivită după om, exerciţii şi plimbări în aer liber; iar ca medicamente vom dâ tonice (vezi acest cuvânt), preparate fieruginoase, arsenicale, valerianat de amoniac, pilule He-cquet cu fier şi brom (sesquibromur de fier) şi din când în când bromure (de potasiu, de sodiu, etc.). IMUN IMUNITATE (dela lat. immunitas, scutire), imunitate morbidă, scutire de boală — însuşirea unui om de a nu primi o boală de care sufer alţii. Imunitatea poate să fie din naştere, să ţie de pildă de idiosincrasie (vezi acest cuvânt), de rasă; sau câştigată prin obicinuinţa (aclimatare), sau prin faptul că omul a mai suferit odată de acea boală (pojar, scarlatină, sifilis, vărsat, etc.); sau prin un pezervativ direct (vaccinaţiune). — Caută şi la Microbi. IN (lat. linum). — In medicină să întrebuinţează inul sub mai multe forme. Pe dinăuntru să dă sămânţa de in ca laxativ (pentru a înlezni scaunele): o lingură de grăunţe de in puse într’un păhăruţ de apă simplă şi lăsate acolo 10 minute, după care să beau cu apă cu tot seara la culcare. Când constipaţia este mai mare să pot luâ de 2 ori pe zi câte o lingură de seminţe, una la masa dela ameazi şi cealaltă la masa de seară. La copii şi chiar la oamenii mari să mai poate da infuziunea (ceaiul) de in sălbatec, din 12 gr. la 120 gr. apă. Pe dinafară inul să întrebuinţează ca e-molient sub formă de făină cu care să prepară cataplazmele (vezi acest cuvânt); dar trebuie să întrebuinţăm numai făină proaspătă, adecă făcută de curând, căci dacă să învecheşte ea să înăcreşte şi iritează pielea producând erupţiuni. Înăbuşire. - Caută la Sufocaţiune. INANIŢIUNE (lat. inanitio, dela inanire, a goli, a deşerta) sfârşenie. — Starea organismului produsă de lipsa totală de hrană şi care cu timpul aduce moartea. Omul moare mai încet prin foame decât prin lipsa de aer sau de oxigen (vezi Asfixie), de oarece pentru câtva timp continuă a să hrăni din carnea şi grăsimea sa proprie (autofagie) până ce să isprăvesc şi acestea. Inaniţiunea poate să rezulte şi din o febră (tifoidă, etc.) sau din o boală nervoasă (isterie). Când suntem pe nemâncate suntem mai primitori de boale molipsitoare, de a-ceea este bine ca să nu eşim din casă dimineaţa nici odată până ce nu am Luat ceva hrană. — Caută şi la Abstinenţă. INÂPETENŢĂ (lat. inappetentia), lipsă de apetit, lipsă de poftă de măncare. — Caută la Anorexie, Apetit şi Aperitive. ' ÎNCĂLŢĂMINTE. — O încălţăminte bună trebuie să apere piciorul în contra frigului, a umezelei şi a loviturilor. Ea însă nu trebuie să fie un instrument de tortură, cum de obiceiu să întâmplă pe la oraşe, unde lumea să îmbracă mai mult după cerinţele ÎNCĂ modei decât după acelea ale igienei. In a-devăr, orăşenii şi mai cu seamă femeile sub pretextul eleganţei poartă încălţăminte cari le strâng degetele încălecându-ie unele asupra altora şi le schilodesc picioarele. Nu trebuie să uităm nici odată că trebuie sâ avem încălţăminte potrivite după picioare, iar nu picioare după capriciile modei şi ale cis-marului. Este foarte greşită ideia de a luâ măsura piciorului ţinându-1 ridicat în aer, pe câtă vreme încălţămintea trebuie să fie purtată de picior când calcă pe pământ. Prin urmare trebuie să cerem ca măsura să fie luată cu băgare de seamă pe piciorul desculţ şi în odihnă. Măsura trebuie luată pentru fiecare picior în parte, căci nu să potriveşte întocmai piciorul drept cu cel stâng, şi acum nu mai este obiceiul, nici chiar la ţară, de a schimba cişmele de la un picior la altul, după cum ne vine la îndemână. Incălţămintele trebuiesc potrivite după mărimea picioarelor. Ele nu trebuie să fie prea scurte, nici prea strimte, pentru ca sâ nu ne supere la mers, să nu ne facă să şchiopăm, să nu ne facă bătături sau să ne înfunde unghiile în carne, nici să nu ne schilodească degetele. O încălţăminte scurtă sau strimtă ne strânge piciorul şi împiedecă circulaţia sângelui, producând furnicături, amorţeli, varice, şi chiar răni. Pentru a e* vitâ acestea sunt mai bune ghetele cari să încheie prin şireturi decât acelea cu gume elastice sau cu nasturi, pe cari nu putem să le strângem după voinţă şi după cum piciorul este mai umflat sau mai desumflat. Incălţămintele nu trebuie de asemenea să fle prea largi, ca să joace piciorul în ele, căci în acest caz ele pot produce rosături (excoriaţii) cari sunt foarte dureroase şi uneori primejdioase. Trebuie să ţinem seamă şi de forma încălţămintelor, căci ele nu trebuie să fle ascuţite la vârf, pentru ca să nu ne strângă degetele ; cele mai bune sunt cele cu vârfurile late şi rotunzite la colţuri, în cari degetele stau comod. Talpa trebuie să fle destul de groasă pentru ca să ne apere de frig, de umezeală şi de lovituri; mai ales când avem de umblat mult şi când suntem ocupaţi cu lucru înafară de casă Tocurile sau călcâiele trebuie să fle late, bine aşezate şi nu înalte, dar nici prea joase ca să nu ne supere la secul piciorului când umblăm. Tocurile înalte, subţiri, aşezate la mijlocul tălpii, cum le place unor dame, sunt o nenorocire pentru mers, putând dâ naştere la scrintiri şi suciri de picioare foarte primejdioase. Pielea încălţămintei, adecă căputa, trebuie să fle mlădioasă şi mai subţire pen- — 372 — INC A - 873 — IN CA tru ca să să dedeie la mişcările piciorului fără să’l rănească, dar destul de tare pentru ca să-l apere de influinţele exterioare. Incălţărnintele făcute din stofă înlesnesc mersul, dar nu ne apără de frig şi de u-mezeală; ele sunt bune numai pentru cei prea simţitori şi cari stau în casă. Incăl-ţămintele de lac şi cele de cauciuc nu sunt bune, căci ele sunt impermeabile şi ţin picioarele prea reci iarna şi prea calde vara. Incălţărnintele căptuşite pe dinăuntru nu ţin cald decât când sunt nouă, căci dacă să învechesc căptuşala să îndeasă, să bate şi nu mai ţine cald, aşa că lâna, flanela sau vata trebuiesc schimbate des ; este mai bine pentru cei ce sufer de frig la picioare să-şi pue în încălţăminte tălpi mobile de pâslă sau de plută sau de paie.—Sunt mai multe feluri de încălţăminte: ghete, papuci, pantofi (iminei, hileri), cizme (ciubote), botine (cipici), opinci, iar pentru iarnă mai sunt şoşonii şi meşii (pantofi de postav), iar pentru ploaie galoşii. Dintre toate cele mai purtate sunt ghetele la oraşe şi opincile la ţară. Ghetele cele mai practice sunt cele cari să încheie cu şiret, iar nu cu nasturi, cari sunt mai bune şi decât cele cu elastic. Ghetele sunt mai bune decât pantofii, căci îmbracă bine piciorul şi glesnele; cizmele sunt mai bune numai în anumite împrejurări, când merge omul la vânătoare sau are mult de umblat prin noroaie şi ploi, când îl apără de umezeală şi răceală. Pantofii sunt încălţăminte uşoară de vară, papucii să întrebuinţează mai numai prin casă; botinele sau cipicii ţăranului sunt ca şi ghetele orăşa-nului, însă făcute de piele mai ordinară şi mai groasă şi nu sunt lucrate cu atâta e-leganţă.— Opinca este încălţămintea obicinuită a Românului, încălţămintea lui naţională, din care pricină numele ei să identifică cu a ţăranului român', căci tot aşa de bine poţi să zici ţăran ca şi opincă. Ea să face din o bucată de piele tăbăcită drept unghiulară şi mare cât trebuie pentru ca să cuprindă piciorul. Această bucată de piele să coase în formă de gluguşi la un capăt, iar restul să strânge în jurul piciorului prin ajutorul unor curele trecute prin găurile făcute pe marginile ei. Aceste curele pre-lungindu-să leagă* opinca de picior şi de ţurloiu pe deasupra ciorapilor sau a obiele-lor. Curelele cari înfăşoară ţurloiul sunt adeseori de aţă de cânepă, de păr de cal sau de bou şi să numesc târsine sau nojiţe. Opinca este o încălţăminte uşoară şi călduroasă când să aplică pe ciorapi sau obiele bune şi potrivite anotimpului. Ea este des- tul de durabilă (2-3 luni) şi costă cu mult mai puţin (2-3 lei) decât botinele şi cizmele ; să încalţă şi descalţă cu uşurinţă; să a-comodează mai bine după forma piciorului aşa că umbletul să face cu multă uşurinţă. Dar, opinca are şi cusururi: ea nu acopere partea de sus a piciorului şi nu-1 fereşte de umezeală, de udeală, ea este rea pentru noroiu, când acesta trece peste marginile ei. De aceea ţăranul nostru dacă vroeşte să fie încălţat bine pentru tot anul va trebui să aibă cizme şi opinci, pe cari le va schimbâ după anotimp şi după vreme. Pentru a terminâ acest articol vom mai spune că este lucru înţelept ca să nu purtăm aceleaşi încălţăminte fără nici o întrerupere; este bine să avem două perechi de încălţăminte pe cari le vom schimbâ dintr’o zi în alta. De asemenea nu este bine ca venind omul acasă să să descalţe de ghete sau cizme şi să iee papucii sau pantofii, căci ne învăţăm astfel şi pe urmă când împrejurările ne împiedecă de a o face o să ne vină greu şi o să răcim. ÎNCĂLZIT. — Corpul omului are căldura sa proprie, numită căldură animală, pro-dusă prin arderile cari să pet,rec în organismul său; oamenii sănătoşi şi bine nutriţi produc mai multă căldură decât cei slabi, cei maturi mai multă decât copiii şi bătrânii. Aerul rece ia o parte din căldura corpului nostru, şi când aerul nu este prea rece este de ajuns că să ne îmbrăcăm şi să ne hrănim bine pentru ca pierderea căldurii noastre să nu. fie prea mare şi vătămătoare sănătăţii. In timpul iernii însă trebuie să recurgem la căldura artificială pentru ca sănătatea noastră să nu sufere, să nu să strice, căci lipsa căldurii artificiale sau insuficienţa ei produce o slăbire tot aşa de mare ca şi lipsa de hrană. De aceea trebuie ca locuinţele noastre să fie în timpul iernii bine încălzite, tot aşa şi şcoa-lele, spitalele, cazărmile, închisorile, teatrele, etc. pentru ca să nu să vateme sănătatea locuitorilor. Aparatele bune pentru încălzirea artificială trebuie să întrunească următoarele însuşiri: să nu strice aerul came-rilor sau odăilor locuite prin productele arderii sau prin părticelele materialului de ars ; să nu lase înăuntrul locuinţelor aerul care ş’a pierdut oxigenul prin ardere, ci să-l scoată prin coş (horn, hogiac); sădea locuinţei destulă căldură, arzând tot materialul de ardere precum şi productele dis-tilaţiunii acestui material: să nu producă repede căldură prea mare şi să nu răcească curând; în fine, să fie potrivit de mari după ÎNCĂ — 374 — ÎNCĂ mărimea locuinţelor. Căldura artificială să produce prin arderea carbonului din materialele de ardere, cum sunt: lemnele, cărbunii. turba, stuful, etc. cari luând oxigenul din aer să prefac în acid carbonic şi apă. Dar fiindcă arderea nu să face mai nici odată pe deplin, aceste materiale mai produc şi alte substanţe, cum sunt; oxid de carbon, carbur de idrogen, acid acetic, creozot, părticele de cărbuni nearşi, şi dacă ardem cărbuni de pământ mai produc şi sulfur de idrogen şi acid sulfuros. Aparatele cele bune nu lasă ca acele producte ale arderii să să împărtăşească aerului din locuinţe, pe câtă vreme aparatele rele expun pe locuitori ca să respire acele gazuri primejdioase, ceeace poate să-i îmbolnăvească rău. Un obiceiu primejdios este că mangalele să servesc cu cărbuni şi nu cu lemne, din care pricină ele produc oxid de cărbune care este unul din gazurile cele mai otrăvicioase. Câte morţi nu să întâmplă în fiecare an prin acest mijloc?! închiderea sobelor prin capac înainte de a să fi ars toate lemnele sau tot materialul de ardere din ele, dă loc de asemenea la încărcarea aerului din locuinţă cu oxid de cărbune, din care pricină nu trebuie nici odată să să pună capacul la sobă, afară numai când avem capac găurit în mai multe locuri. - Cămhnd ţăranului român face cam acelaşi lucru ca şi mangalul, căci el duce afară din casă numai o parte de fum şi o parte din oxidul de cărbune, pe câtă vreme cealaltă parte să comunică aerului din casă. Tot astfel lucrează şi tobele rău făcute sau crepate precum şi coşurile rău aşezate, cari lasă să intre în casă o parte din fum cu o parte din oxidul de cărbune. Acelaşi lucru îl face şi punerea capacului la sobă înainte de vreme. Când fumul iasă prin coş, el ia cu sine o parte mare din căldura produsă de ardere. Pentru a opri această pagubă de căldură şi pentru a scăpa oraşele de o mare parte de fum, care să amestecă cu stratele de jos ale aerului, s’au construit aparate speciale pentru arderea completă a fumului, aşa că. arderea lemnelor să nu mai dea nici un alt product decât numai acid carbonic şi apă. Să înţelege dela sine că acele aparate nu să pot aplicâ şi la locuinţele private fiind costisitoare, dar să aplică cu bun succes în stabilimentele industriale. Căminul are neajunsul că arde mult material şi produce puţină căldură, dar în schimb ventilează bine aerul din locuinţă. Prin cămin să pierde cam 5 din 6 părţi de căldură. So- bele cari duc fumul deadreptul afară pe drumul cel mai scurt nu încălzesc aşa de bine ca acele cari îi duc prin mai multe sucituri şi îndoituri de burlane. — Sobele de tinichea, de fier şi de tuci sunt cele mai economice, căci ele mai toată căldura pe care o produc o dau aerului din cameră, pe câtă vreme sobele de pământ ars nu dau camerii decât numai o parte din căldură. Sobele de fier şi de tuci însă nu sunt bune pentru locuinţele private şi pentru spitale din pricină că ele să încălzesc prea repede şi să răcesc foarte iute. Afară de aceasta * aerul din casă, care mai întotdeauna este încărcat cu pulberi organice, vine în atingere cu fierul înroşit al sobei care arde acele materii organice şi productul acestei arderi îl respiră cei ce locuesc în casă; astfel să explică şi mirosul cel urât pe care îl dau sobele de fier când sunt bine încălzite. Sobele de fier mai au încă un neajuns mare, căci ele încălzind aerul prea repede, aburii de apă ce-i are el nu mai sunt în deajuns pentru a-1 satura la o temperatură mare, aşa că aerul ia apa care-i mai trebuie dela obiectele din casă, dela păreţi şi mobile, dela suprafaţa corpului şi dela plămâni. Astfel să explică uscăciunea de gât pe care o simţim când trăim în odăi încălzite cu sobe de fier, lucru care să poate ocoli întru câtva dacă punem pe sobă un vas cu apă în permanenţă, aşa că aburii cari ies din acea apă mai umezesc puţin aerul din odaie. Cu tot cusurul lor, sobele de fier însă sunt mai bune pentru oamenii săraci, fiind mai economicoase, trebuie numai să să aibă în vedere că la început focul să fie mic ca să nu să încălzească soba prea repede şi să nu să pună lemne multe de odată, ci mai puţine; apoi aceste sobe să mai pot încunjurâ cu un paravan mobil găurit, ori deschis, în sus şi în jos, ori prin un paravan fix: mantaua sobei. S’a mai constatat că sobele de fier când sunt încălzite prea tare, fierul din care sunt făcute devenind mai poros, lasă să se strecoare în aerul din odaie o parte din oxidul de cărbune, care, după cum am zis mai sus, este un gaz otrăvitor, şi distruge repede globulele sângelui când este respirat producând anemie (lipsă de sânge). Pentru a scâpâ de acest neajuns precum şi de acele mai sus pomenite sau inventat diferite sisteme de sobe de fier, unele mai bune decât altele, fără însă să fie ajuns la perfecţiune, dar care dacă sunt mai bune şi mai sănătoase decât sobele ordinare de fier, au însă ca cel din urmă cusur şi încă IN.CA — 875 — IN CI mare pentru oamenii săraci, anume pe a-cela de a fi prea scumpe. Cele mai bune sobe sunt acele din faianţă (pământ ars smălţuit) şi pentru cei săraci acele din cărămidă. Aceste sobe nu usucă aerul, nu să răcesc aşa iute, nu ard materiile organice din aer şi prin urmare -nu miroase urât, şi când sunt încălzite prea tare nu lasă să treacă prin păreţii lor oxid de cărbune care produce durere de cap şi alte semne de otrăvire. Nu mai vorbim de sobele de metal, mobile, cu tiraj încet şi cu ardere domoală, cum sunt cele cunoscute sub numele de Parigine, Chubertsky, etc. cari toate sunt foarte rele pentritsănătate. dând naştere la anemie, la durere de cap, la slăbirea generală, şi uneori producând chiar moarte grabnică prin asfixie. Ventilaţia sau primenirea aerului din locuinţă, în timpul iernii să face şi prin sobe, căci focul ce să face în sobă încălzeşte aerul din coş, iar aerul acesta devenind astfel mai uşor să urcă în sus şi trage după sine aerul din odaie, care la rândul său atrage aerul de afară prin crăpăturile dela ferestre şi dela uşi, aşa că prin modul acesta aerul din casă să primeneşte necontenit în timpul cât arde focul în sobă. Puterea ventilatoare a sobelor să deosebeşte după modul de construcţiune şi după mărimea lor, ea poate fi dela 40 până la 100 metri cubi în un ceas. Sobele oarbe, adecă acele a căror uşă nu să află în odaie, ne lipseşte de acest puternic mijloc de ventilaţie. — Stabilimentele publice, otelurile mari, spitalele, închisorile, se servesc astăzi pentru încălzit de calorifere, cari sunt nişte sobe mari aşezate în o singură cameră sau în pivniţa clădirii. Aceste sobe mari sau calorifere încălzesc aerul şi îl conduc prin ţevi în toate părţile clădirii. Unele calorifere încălzesc casele prin apă caldă sau prin a-buri de apă, cari merg prin ţevi în toată casa, dar aceste calorifere pot produce explozii şi prin urmare pot fi primejdioase. De altfel caloriferile nu să recomandă pentru locuinţele private fiind prea costisitoare şi stricarea lor împiedecă încălzirea clădirii în tot timpul reparaţiei. Caloriferile cu aer încălzit au un m*are avantaj înlesnind ventilaţiunea sistematică. încălzirea prin arderea gazului de iluminat nu să poate face decât în oraşele unde să fabrică a-cest gaz si unde să găsesc şi aparate speciale pentru acest scop de încălzire. — încălzirea casei ţăranului român să face prin sobă, mangal şi cămin. Soba în Muntenia este mai peste tot oarbă, adecă cu gura în tindă, unde este şi vatra de gătit bucate; iar în Moldova este mai adeseori cu gura în casă. Ea să compune din vatră, unde să gătesc bucatele, deasupra căreia să află hoarna care dă în hojag şi este rezemată pe un stâlp, în sus să termină sau deasupra acoperişului, sau în pod, în ursoaică. La unii în loc de sobă este un cuptor, care pe lângă încălzit mai serveşte pentru a coace pâne, chitan şi cozonaci sau cocături. Soba românului mai cu dare de mână este ceva mai complicată; ea mai a-re hurloaie în faţă prin cari umblă fumul cald. Soba cu gura în casă dă mai multă căldură şi ajută mult la ventilaţie, dar ea când să încălzeşte peste măsură poate dâ şi oxid de cărbune care am văzut mai sus cât este de primejdios, producând ameţeală şi durere de cap. Soba oarbă încălzeşte puţin şi nu ventilează aerul din odaie. Sobele româneşti să fac din cărămidă şi linele, mai ales cele cu stâlpi sunt chiar frumoase. La unii ţărani, mai. ales la cei din apropiere de oraşe, să văd în loc de sobe, plite san maşini de fier, cari servesc la încălzit şi la gătit bucate. Mai sunt sobe de tuci, de tablă de fier, numai pentru încălzit, despre neajunsurile cărora am vorbit mâî sus. Mangal să numeşte şi un fel de vatră în mijlocul casei, pe lângă care să încălzesc cei ce locuesc acolo, dar care are defectul ca şi căminul (vatra deschisă) că nu dă destulă căldură şi face fum, producând dureri de cap, de ochi, şi tusă. In cămin să ard lemne cu mult mai multe decât în sobe. Mangalul să vede mai ales la Turcii din Dobrogea. Materialul de ars să compune din: lemn, care este cel mai bun, iar unde lipseşte lemnul focul se face cu tezic (băligar de vite uscate), cu coceni şi ciocani de porumb, cu paie, stuf, ciulini (holeră, pălămidă), după loc şi după starea materială a fiecăruia. Tezicul este cel mai rău. Din acestea să vede că şi aci ca şi în alte privinţe traiul ţăranului nostru lasă mult de dorit şi când va ajunge să aibă locuinţe (vezi acest cuvânt) mai igienice va căuta ca şi încălzitul să fie mai potrivit regulelelor stabilite de stiintă. . aNCĂRUNŢIRE. — Caută la Caniţie şi Păr. ÎNCHEIĂTURĂ (înţepenire de). — Caută la Anchiloză. ÎNCHEIETURI. — Caută la Articulaţiuni. ÎNCHIPUIRE. — Caută la Alucinaţiune şi Imaginaţiune. ÎNCINERAŢIUNE (dela lat. emis, cenuşe), arderea sau cremaţiimea cadavrelor. — Opera- INCI — 376 — INDI ţiune care constă în a arde un corp pentru a obţine sub formă de cenuşe părţile fixe, minerale, pe cari le conţine. Nimicirea repede a cadavrelor prin ardere are foarte multe avantaje din punct de vedere igienic asupra înmormântării, în care putreziciunea să face foarte încet prin ajutorul microbilor saprofiţi; dar, din punctul de vedere al medicinii legale, arderea are inconvenientul că nu s’ar mai putea descoperi numeroasele cazuri de otrăviri. INCIZIONE (dela lat. in, in, şi cctedere, tăiere). — Tăierea metodică a părţilor moi (piele, muşchi, vine etc.) cu ajutorul unui cuţit sau a unui bisturiu, unei foarfeci, u-nui galvanocauter, pentru a face o operaţiune sau a deschide o colecţiune de puroiu (abces), un furnicel, un antrax (serpen gea). Inciziunea o face în totdeauna doctorul şi prin urmare nu e trebuinţă de a arăta aci cum trebuie făcută. Vom spune numai atât că este mai bine ca o adunătură de puroiu să să deschidă prin inciziune (de cătră doctor) de cât să să deschidă singură, de oarece să scurtează durerile şi semnul care rămâne este cu mult mai mic. INCOMPATIBILITATE (dela lat in, negaţiune, cum, cu, şi potir, a suferi), nepotrivire. — S’a crezut că suut boale cari nu pot atinge pe om când el sufere de alte boale, adecă o boală nu poate existâ în organism în acelaşi timp cu altă boală, cum s’a crezut despre astmă şi oftică, lucru care nu este dovedit. — Incompatibilitate insă poate existâ între două medicamente, cari lucrează în senz contrar, sau că date amândouă în acelaşi timp s’ar combinâ şi ar produce un nou medicament otrăvitor, cum ar fi de exemplu calomelul cu iodurele, etc., şi prin urmare nu trebuie date nici o-dată în acelaşi timp. INCONTINENŢĂ (dela lat. in, negativ, şi con-tinere, a conţine, a reţine). — Când omul iasă cu udul şi are scaune fără voia lui sau fără ştirea lui să zice că sufere de incontinenţa urmii sau incontinenţa materiilor fecale; sunt cazuri în cari omul poate suferi de amândouă aceste incontinenţe în acelaşi timp. — Cauza cea mai frecventă a incontinenţelor nu este datorită la o boală a organelor cari servesc la închidere, ci la o boală a sistemului nervos, mai cu seamă a celui central, care produce paralizia sfincterelor (a muşchilor circulari cari să găsesc la gâtul besicii şi la şezut) cari să împotrivesc la eşirea udului din beşică şi a materiilor fecale din şezut, cum să întâmplă în epilepsie, sincopă (leşin), apoplexie cerebrală, paralizie generală, alie-naţiune mentală, sau în febrele grave, în deosebi în febra tifoidă. Incontinenţa să poate produce şi prin o leziune anatomică, organică, care să împotriveşte la închiderea sfincterelor. Astfel la şezut să poate ivi incontinenţa materiilor fecale în urma unei operaţiuni de fistulă anală, sau a linei boale cum este cancerul, etc.; tot aşa şi la beşică în urma unei operaţiuni (talie), a trecerii unei pietri mari prin gât, a unui cancer, a unei tumori a prostatei, etc. Să înţelege că tratamentul incontinenţelor produse de boale constă în tratamentul acelor boale şi prin urmare nu e trebuinţă să mai inzistăm asupra lui aci. Intru cât priveşte incontinenţa urinii, cetitorul va binevoi să caute la articolul: Urină. ÎNCRUCIŞAT. — Caută la Strabism. INCUBAŢIUNE (lat. incubatio dela in, in, pe, şi cubare, culcare). — Timpul sau perioada care trece din minutul in care a intrat sămânţa boalei (virus, microbi) în corp şi până la ivirea primelor semne ale ei. Această perioadă de incubaţiune poate variâ dela câteva ceasuri (scarlatină) până la mai multe săptămâni (turbare). In timpul acestei perioade microbii (vezi acest cuvânt) să înmulţesc din ce în ce mai mult şi când au ajuns la un număr oarecare, la care or-ganizmul nu mai poate rezistâ, boala is-bucneşte. ÎNCUIERE. —■ Caută la Constipaţiune. ÎNCUIETURÂ. — Caută la Constipaţiune. INCURABIL (lat. incurabilis, dela in, negaţiune, şi cur are, a îngriji, a tratâ); care nu să poate vindecă.—Caută la Boale. Încurcătură de maţe. ~ Caută la Intestin (ocluziune intestinală). INDIGESTIUNE (lat. incoctio, cruditas), nemis-tuire, mistuire nedesăvărşitâ a bucatelor in stomac, aplecate, ciumurluială. —Prin cuvântul indigestiune să înţelege o turburare repede şi trecătoare în actul mistuirii. Sunt mai multe pricini cari pot. dâ naştere la această boală, şi anume; când cineva mânâncă prea mult, sau când mâncarea este rău preparată, ori este de calitate rea. Indigestiunea să iveşte adeseori la oamenii slabi, sculaţi după o boală lungă şi grea, la copii, la oamenii cari mânâncă prea iute şi nemestecat bine, sau cari îndată după masă au plecat cu trăsura sau au danţat cu stomacul plin, la cei cari răcesc în timpul mesei sau îndată INDI - 377 — ÎNEC după mâncare, sau cari au luat băuturi, ghiaţă, ori au mâncat prea multă îngheţată. Intru cât priveşte calitatea mâncărilor s’a observat că indigestiunea este de multe ori produsă de cărnurile sărate, de mâncările grase, de grăsime; de peştii învechiţi, stricaţi, de raci; de fasole, de bob, de mazăre, când ele nu au fost bine fierte; de pepeni, de crastaveţi, salată, ouă răscoapte, unele feluri de prăjituri, etc. Nu este bine cao-mul să mânânce prea iute, prea lacom, căci şi aci lăcomia, ca în toate, mânâncă omenia, aduce bucluc, de oarece mâncarea fiind înghiţită fără să fie bine mestecată în gură, sau mai bine zis măcinată, cade în stomac ca un corp străin, ca o piatră. Beţivilor li să strică foarte des stomacul; ei au de obiceiu mistuirea grea.— Semnele indigestiunii sunt mai multe: ea să arată de obiceiu la câteva ceasuri după mâncare; omul să simte rău, are limba albă şi încărcată, greutate şi arsură la lingurea, greaţă şi icnituri, uneori sughiţ, râgâituri acre şi puturoase, însoţite de o durere de cap şi de un rău general; în cele din urmă îl apucă vărsăturile, dând afară mai toate materiile din stomac, adeseori este cuprins şi de urdinare în acelaşi timp. Nemistuirea este primejdioasă la oamenii slăbiţi de vr’o boală, căci îi poate întoarce boala; la copii şi la oamenii supăraţi sau cari sufer de boală de inimă. — Tratament. Cel mai bun lucru este ca îndată ce omul să simte rău să caute să verse, luând un pahar sau două de apă călduţă sau gâdilindu-şi fundul gurii cu o pană sau cu degetul, sau să iee mai întăiu ipeca, 1 gram omul mare, 30 până la 50 centigrame copiii, şi apoi să beie apă sau o tizană caldă pentru ca să înlesnească vărsăturile. Când omul a vărsat dela sine, să-i dăm un ceaiu de teiu, sau de muşeţel, sau de izmă, de melisă, ori de foi de portocale. După încetarea vărsăturilor îi vom dâ o poţiune (băutură) stimulentă cu acetat de amoniac, tinctură de scorţişoară şi eter. După patru ceasuri dela mâncarea cu pricină îi vomdâunjtwr-gativ (curăţenie): sulfat de sodă, oleu de ricin, calomel, scamonee, etc. Să mai pot pune la lingurea c^taplazme calde de făină de in, sau muştar. In timp de 24 de ore omul să va hrăni numai cu lapte dulce fără smântână, lapte bătut, zamă de carne fără grăsime. Dacă scaunele miroase rău să vor dâ antiseptice intestinale (benzonaf-tol, salol, betol, cărbune de teiu, ichtalbină, 1-2 grame în buline). Câteva zile dearân-dul bolnavul va ţine dietă aspră: supă, lapte dulce, lapte bătut, câte un ou moale, prea puţină carne (muşchi) friptă pe jumătate şi câte puţin vin în apă. In aceste zile este bine ca să să facă şi o baie caldă. Ca lucruri de casă, foarte bune la aplecate sunt frecăturile sau fricţiunile, atunci când omului îi este rău tare şi nu-i mai circulă bine sângele, fricţiuni pe frunte, mâni cu substanţe aromatice, cum este oţetul de trandafiri, din care îi să dă şi pe la nas : şi îi să pot face şi abureli turnând oţetul pe cărămidă fierbinte. Oţetul este răcoritor şi bun antiseptic. INDISPOZIŢIONE (lat invalutido). — Ce ai ? Sunt indispus! Cum, eşti bolnav? Nu, dar nu mă simt tocmai bine! Acest mic dialog defineşte foarte bine cuvântul indispoziţiune, care este o turburare uşoară şi trecătoare a sănătăţii, sau o turburare întâmplătoare şi vremelnică a unei sau mai multor funcţiuni. In adevăr, indispoziţiunea nu este o adevărată boală, care să deosebeşte prin semne vădite şi de durată mai lungă. O indizpoziţiune ţine de obiceiu 1-2 zile, cel mult trei, şi când trece de acest termin trebuie să ne gândim la o boală serioasă, care este pe cale de a să arăta şi prin urmare să chemăm doctorul ca să ne scoată din încurcătură. Cel mai bun sfat ce putem dâ cetitorului este că ori de câte ori este indispus să-şi întrerupă pentru moment ocupaţiunilc, să să odihnească, să iee o curăţenie şi să să ţină oarecare dietă, mâncând numai lapte şi lucruri uşoare. ÎNDOPARE. - Caută la Gavaj. ÎNECĂC1UNE. — Caută la Sufocaţiune. ÎNECĂCIUNE DE PIEPT.— Caută la Esuflare. ÎNECARE, submersiune (lat. submersio).— Când să îneacă omul să pot îutâmplâ trei lucruri: sau el să sbate în apă până la asfixie completă (vezi Asfixie) ; sau el cade în sincopă (leşin) ceeace nu-i opreşte in-dată mişcările respiratoare; sau el este izbit de emoragie sau de congestiune cerebrală (revărsare sau îngrămădire de sânge la creeri), şi poate să moară mai înainte ca asfixia să fie completă. In orice caz, îndată ce înecatul a fost scos din apă datori suntem să facem totul pentru a-1 readuce la viaţă. Pentru aceasta vom începe a-1 desbrăcâ repede de haine tăindu-le, apoi îl vom culcă pe spate, turnându-1 puţin pe partea dreaptă şi puţin aplecat pentru ca să poată să curgă lichidele mucoase din gât (din trachee); vom cm ăfi gura de mu-cozităţile precum şi de nisipul din ea cu ÎNEC — 378 — ÎNEC degetul; vom căuta ca să mai verse o parte din apa cuprinsă în stomac înfundându-i degetul arătător în gură pentru a-i provocă vărsături. Nu-1 vom spânzura nici o-dată cu picioarele în sus, după cum să o-bicinuieste la ţară ca să curgă apa din el. Vom căută să-l încălzim cât să poate mai iute, plimbând pe toate părţile corpului cărămizi încălzite sau sticle umplute cu apă fierbinte; îl vom fricţionâ c.u flanelă caldă uscată sau înmuiată în lini-ment amoniacal, îl vom frecâ cu putere pe şira spinării şi pe tot spatele, precum şi pe membre; în regiunea inimii, pe pântece însă vom frecâ mai încet, mai cu cruţare; să va frecâ cu peria, încet şi mult timp, palmele şi tălpile; să va pune sub nasnl înecatului o sticlă plină cu oţet sau cu amoniac ; vom face compresiuni (apăsări) în mod alternativ pe piept şi pe partea de jos a pântecelui, pentru a stabili şi a menţine ventilaţiunea plămânilor, continuând această respiraţiune artificială timp de una sau două ore fără a ne opri un moment. La trebuinţă vom recurge la insuflaţiune de aer în plămâni, făcută încet şi cu ajutorul unui tub de gumă lung de 16-18 centimetri. Vom prefera însă tracţiunile ritmate ale limbii, prinzând limba şi trăgând-o înafară cu putere, la intervale regulate aşa ca să fie 15 până la 16 tracţiuni pe minut, să va continuâ cu aceste tracţiuni în mod ritmic timp de una, două, trei şi chiar patru ore, chiar şi în cazul când înecatul a stat în apă o jumătate sau o oră întreagă (vezi Asfixie). S’a mai recomandat electricitatea, dar mai bună este acupunctura inimii. Uneori poate să fie trebuinţă de a luă sânge (venesecţie) dela înecat sau de a-1 face să verse. — Îngrijirile cari să vor da înecatului după ce s’a venit în fire sunt următoarele : dacă el face încă sforţări pentru a respirâ vom înceta cu ori ce manopere cari ar putea să-i apese pieptul sau pântecele, sau să-i împiedece vr’o mişcare. Dacă înecatul încearcă mare greutate la respirare, după ce ş'a căpătat deja cunoştinţa, şi dacă îi iasă din gură şi din nas spumă îl vom face ca să verse gâdilându-i fundul gurii cu degetul sau cu o pană. Nu trebuie să dăm înecatului să beie înainte de aşi fi revenit şi de a putea să înghită. Cu toate acestea putem pentru a-1 reînsufleţi să-i introducem în gură câteva picături de apă de melisă. După ce înecatul ş’a venit în fire îl vom culca în pat şi-l vom^ lăsâ să să odihnească câtva timp. Dacă în timpul somnului faţa bolnavului din palidă ce era devine roşie prea tare ; dacă după ce s’a deşteptat bolnavul cade în o stare de somnolenţă, îi să va pune muştare între spete, la părţile dinăuntru ale coapselor şi la pulpe. — înainte de a termina vom arătâ ce precauţiuni trebuie să iee cel ce scapă pe înecat. Salvatorul va lucrâ pe neaşteptate şi ţinându-să astfel încât să nu poată fi prins de cel ce să în-neacă. Pentru aceasta ei trebuie să să apropie pe la spate şi să-l prindă de subsuori cu braţele întinse tare înainte aşa ca să împiedece pe cel ce să îneacă de a-1 a-tinge; apoi să-l îndrepteze, să-i scoată capul din apă şi să-l împingă cătră mal înotând el însuşi cu picioarele. Dacă cel ce i. să îneacă să sbate să aştepte până îşi pierde cunoştinţa pentru ca să’l poată prinde şi scoate după cum am ^is mai sus. Nu trebuie prins niciodată de păr, căci atunci el să apropie prea mult de salvator, afară numai când el nu mai are cunoştinţă. Dacă înecatul prinde pe salvator de mâni, acesta îşi va întoarce braţele astfel ca să sucească degetele mari (policele) ale celui ce să în-neacă şi atunci acesta va fi silit de durere să-şi desfacă mânile. Dacă înecatul prinde pe salvator de gât, acesta va respirâ cu putere aerul, să va aplecâ spre înecat şi scoţând braţul drept din apă, va prinde nările acestuia apăsând palma mânii pe bărbia (mentonul) lui şi îl va depărta cu toată puterea, şi, atunci înecatul fiind silit să respire va deschide gura şi va lăsâ gâtul salvatorului. Dacă înecatul va prinde pe salvator cu mânile de corp, acesta va face acelaşi lucru ca mai sus apăsând cu ge-nuchiul pe pântecele înecatului. In caz de oboseală salvatorul imediat trebuie să părăsească pe înecat fără însă ca să-l piardă din vedere, prinzându-1 din nou după ce să va fi odihnit şi-şi va fi recăpătat putere. — Să vedem acum care este mijlocul de a cunoaşte locul unde să găseşte înecatul după ce a dispărut. Când o persoană s’a cufundat şi apa este liniştită să cunoaşte în mod exact poziţiunea sa prin beşicuţele de aer cari să ridică la suprafaţă; trebuie însă să să ţină seamă şi de mişcarea generală a apei. Pe malul mării, curentul împinge corpurile' în senz diferit (stânga sau dreapta) în momentul în care valul să ridică sau să coboară. — Pentru a te încercâ să scapi pe cel ce să îneacă trebuie negreşit să întruneşti următoarele condiţiuni : să ai sânge rece, să şti inotâ bine cu picioarele, să şti să te cufunzi, să şti să priveşti în apă, să fi desbrăcat sau în costum de baie, ori INEL - 379 - INFL în caz grabnic să ii cel puţin desculţ. INELE. — Uneori să întâmplă ca degetele cari poartă inele să să umfle din cauza linei răniri, sau a căldurii, sau când să i-veşte vr’un sugiu. In acest caz trebuie să căutăm repede ca să să desumfle degetul pentru ca să putem scoate inelul. PeîTtru aceasta punem mâna în apă rece în timp de câteva minute având grija ca să reîn-noim apa pe măsura în care să încălzeşte; mâna să desumflă astfel repede şi inelul iasă singur din deget. Acest mijloc isbu-teşte în totdeauna când îl întrebuinţăm dela început, mai târziu însă va trebui să să taie inelul cu o pilă. In timpul nopţii e bine să nu dormim cu inelele, căci degetele la căldură să umflă. De asemenea trebuie scoase inelele când umblăm cu alifie mercurială, căci mercurul înălbeşte aurul. INFECŢIOASE (dela lat. infectio, care vine dela inficere, a strica); boale infecţioase. — Aceste boale sunt produse prin ’ îngrădirea în un spaţiu restrâns a unei mase de materii organite eliminate şi vătămătoare (căzărmi, tabere, spitale, închisori, vapoare, etc.). Infecţi un ea nu lucrează decât numai în sfera focarului astfel creat. Boalele infecţioase cele mai de căpetenie sunt febra tifoidă (lingoarea), tifosul, ciuma, colera; ele au drept origine microbii (vezi acest cuvânt). INFECŢIUNE INTESTINALĂ. - Caută la Microbi. INFECŢIUNE PALUDIARĂ- — Caută la Impalu-! DISM. INFECŢIUNE PUERPERALĂ. — Caută la IVku-perală (Febră). INFECŢIUNE PURULENTĂ. — Caută la Pioemie. INFLAMAŢIUNE (lat. inilammatio, dela ficimma, | flacără), aprindere, obrintealâ,, obrintire. — Este o stare bolnăvicioasă constituită prin un aflux sau îngrămădire de sânge în vasele capilare ale unei regiuni sau părţi a corpului, cu toate urmările sale: căldură, exudaţiune de ser sangvin, roşeaţă, umflare şi durere. Când inflamaţiunea este externă, pe dinafară, ea să poate cunoaşte uşor de pe semnele principale ale ei: căldură, roşeaţă, umflare şi durere, la cari să mai adaugă şi alte simpţome generale, cum sunt: sete, lipsă de poftă de mâncare, turburări în mistuire, durere de cap, lipsă de somn, delir (aiurare), greutate la respiraţie şi grăbirea pulsului, care bate cu mult mai des decât în stare de sănătate; aşa că orice inflamaţiune externă pe lângă semnele locale are şi semne generale, mai mult sau mai puţin pronunţate. Când inflamaţiunea este internă, pe dinăuntru, cum să^ întâmplă în: meningită (aprinderea pojghiţei creerilor), pneumonie (aprinderea plămânilor), gastrită (aprinderea stomacului) etc., infla-maţiunea nu să poate vedea, nu să poate pipăi, şi ea să cunoaşte numai prin semnele generale (căldură, sete, inapetenţă, etc.) şi prin semnele speciale ale fiecărei boale pe care singur doctorul le ştie şi le pricepe. — Cauzele inflarnaţiunii sunt foarte multe, astfel avem: frecările repetate la îndoiturile naturale ale pielei la copii şi la persoanele grase (la subţioară, la cot, la stinghie, sub genunchi), loviturile, strivirile, tăieturile, înţepăturile, arsurile ; introducerea sub piele sau în sânge a unui virus, a unei otrăvi, a unor microbi, etc. Sunt cauze cari provoacă o inflamaţiune profundă: un organ poate sa să aprindă prin lucrare prea mare, prea obositoare, cum este gâtul la cântăreţi şi oratori; sau prin o excita-ţiune des repetată cum este cu stomacul la beţivi şi mâncăcioşi; sau prin acţiunea frigului, care dă naştere la guturaiu, tusă, pneumonie, pleurezie, etc. — Tratamentul inflarnaţiunii variează după cauzele ei şi după organul care s’a aprins, astfel este de ajuns ca să scoţi un vârf de ac sau o ţeapă din deget pentru ca să treacă inflamaţiunea produsă de acel corp străin, etc. Sunt însă unele reguli generale cari trebuie ţinute în seamă la toate cazurile, şi anume: şederea în pai ori de câte ori inflamaţia este mare, întinsă şi însoţită de simptome generale mai pronunţate; — odihna organului bolnav, pentru care să va pune membrul într’un colţar când este vorba de mână, sau să va ţine întins, drept, pe perină sau în o gutieră când este vorba de picior; prin odihnă, inflamaţia dispare mai repede, nu să întinde şi nu supurează decât mai rar; — hrana sau alimentaţiunea variează după om şi după felul inflarnaţiunii : 1a unul slab vom micşora câtimea alimentelor; la unui voinic, robust, îi vom dâ dietă şi mai mare, nu-i vom dâ nimic decât lapte; apoi, fiindcă inflamaţiunea să însoţeşte şi de căldură vom dâ bolnavului băuturi răcoritoare, câte puţină apă sau limonadăsau apă cu puţin vin, în totdeauna câte puţin odată şi mai des; — lăsarea de sânge, lipi-torile, ventuzele cu sânge la bolnavii robuşti, sângeroşi, de multe ori dă rezultate foarte bune, pe câtă vreme la cei slabi poate să fie foarte rele; — purgativele sau curăţeniile sunt foarte bune date la început şi din când în când după trebuinţă, mai ales purgativele uşoare, cum este untul de ricină ÎNFL — 380 INFL (10-15-30 sau 40 grame după etate); — topicele, adică medicamentele cari să aplică pe dinafară şi pe locul inflamat, variează după împrejurări, astfel sunt: ghiaţa şi apa rece sub formă de cârpe sau comprese, cari sunt foarte bune aplicate fiind în mod prelungit şi continuu; când aceasta nu să poate face şi când durerile sunt prea tari şi dacă este ameninţare de gangrena vom pune ca-taplazme calde, emoliente, stropite cu lau-dan, sau alte oblojeli domoliţoare; — despre celelalte mijloace externe (vezicători, alifii, bandaje umede, etc.) precum şi despre tratamentul intern, care variează după felul inflamaţiunii şi după gradul ei de in-tenzitate să va vorbi la fiecare boală în parte. ÎNFLOREALĂ. — Caută la Mucezeală. INFLUENŢĂ, gripă. — Iată o boală foarte bine cunoscută de toată lumea, căci puţini sunt aceia cari să pot lâudâ că n’au fost atinşi de ea, care a venit pentru întâia oară în ţara noastră la anul 1890, după ce a cutrierat întreagă Europa, şi care de atunci şi până astăzi multe victime a secerat, nu atât prin ea însăşi, cât prin com-plicaţiunile la cari a dat naştere. Influenţa este o boală epidemică care isbeşte fără deosebire un mare număr de oameni, mari şi mici, a cărei mod de întindere este foarte neregulat şi a cărei început coincide cele mai adeseori cu schimbările de temperatură, deşi nici o condiţiune atmosferică nu o poate explicâ. — Această boală epidemică, contagioasă, este produsă de un microb descoperit în anul 1892 şi care să cunoaşte sub numele de cocco-bacilul lui Pfeiffer şi care are forma unui beţişor foarte scurt, foarte fiu, aproape tot aşa de lung ca şi de gros, rotund la capete, câte odată asociaţi câte doi (diplobacili^, imobil; singur sau asociat cu alţi microbi, el să găseşte în mare număr în salivă şi în scuipat; el este aerob şi să colorează bine cu fucsina feni-cată diluată. Microbul influenţei, care de altfel nu să găseşte decât numai în această boală, poate să să întovărăşească cu o sumedenie de alţi microbi, din care pricină nu este nici o altă boală în care infecţiu-nile secundare (complicaţiunile) să fie aşa de numeroase, aşa de variate şi să joace un rol aşa de mare ca în influenţă; în a-devăr microbul gripei să poate asociâ cu streptococul, stafilococul, pneumococul, etc. dintre cari cel mai răutăcios şi mai neastâmpărat este streptococul, care fiind în tovărăşie cu microbul influenţei, capătă o putere (o virulenţă) din cele mai mari, pro- ducând amândoi o infecţiune generală (septicemie) sau diferite infecţiuni locale (ple-urale, pulmonare, meningeene, etc). — In-' trucât priveşte semnele boalei vom spune din capul locului că nu este nici o boală care să înceapă aşa de repede şi cu furie ca influenţa; perioada de incubaţie (încuibare) a ei nu trece nici odată peste 24 ore, şi începutul ei este brusc, dintr’odată şi a-proape pe neaşteptate; din teafăr-sănătos te pomeneşti cu un fior straşnic, cu răcirea mânilor şi picioarelor, cu o stare generală de abatere, de oboseală, de toropeală, apoi cu durere de cap, dureri în tot corpul, mai ales la mâni şi picioare, cu o-chii lăcrămânzi, nasul înfundat, strănutări repetate, limba albă sau gălbuie, gâtul uscat, greutate la înghiţit, uneori durere de gât, vocea răguşită, tusă uscată, obositoare, chintoasă, cu durere şi apăsare în piept, cu greutate la respirat, uneori chiar sufo-caţiune (înăbuşire); apoi sete, lipsă de poftă de mâncare, vărsături, alteori diaree; în totdeauna bolnavul are febră (fierbinţeală), care variează dela 38 şi jumătate până la 41 grade. Deşi la început boala să pare a fi foarte gravă, ea să vindecă mai întotdeauna după 10-15 zile, prin sudori abon-dente, având însă o convalescenţă înceată şi bolnavul îşi recapătă puterile cam târziu. Pe lângă această formă, care să poate numi comună, influenţa are şi alte forme, dintre cari unele foarte grave ; astfal avem: forma toracică cu guturaiu (coriză), răguşeală (la-ringită), tusă (bronchită) şi care mai ales la bătrâni şi la copii să poate complică de inflamaţia cămăşii plămânilor (pleurezie), sau de fluxiune de piept (îngrămădire de sânge la plămâni), cari toate sunt foarte grave;—forma nervoasă: dureri cumplite de cap şi dealungul sirii spinării, aiurare (delir), ameţeli, leşin (sincopă), dureri nevralgice în diferite părţi ale corpului, o stare de toropeală; — forma gastro-intestinală: vărsături necontenite sau diaree (urdinare) mare, semne cari simulează o febră tifoidă (lingoare); — forma emoragică: scurgeri de sânge din nas, beşică, mitră, etc.; — în fine este o formă cu otită (inflamaţia sau aprinderea urechii mijlocii) cu dureri foarte tari, cari nu încetează până când să sparge timpanul (toba urechii) prin care să să scurgă puroiul ce să formează în ureche şi care supuraţie ţine mai multe săptămâni. Mai sunt şi alte multe complicathmi ale influenţei pe cari le trecem cu vederea ne permiţându-ne locul a ne ocupâ şi de ele, dar asupra cărora să va pronunţâ doctorul INFL — B8i — IN FI chiemat, ordonând cele de cuviinţă.— Ceea-ce este şi mai trist este că această ciudată boală după câtva timp de multe ori provoacă, redeşteaptă sau înteţeşte boalele cele mai diferite; nevrastenia, isteria, coreia, alienaţiunea mentală sub diferite forme, mielita, paralizii, oftica, nefrita, etc. (vezi aceste cuvinte). — Tratament. Influenţa u-şoară putem zice că să vindecă singură, pe câtă vreme cea gravă de multe ori cere un tratament foarte lung şi variat, iar când să vindecă lasă pe bolnav într’o stare de slăbiciune mare, expus la tot felul de mo-lipsiri. Fiindcă noi nu putem şti dela început, chiar în formele uşoare, ce poate aduce o influenţă, este bine să o combatem cu energie chiar din prima zi. Intru câl priveşte profilaxia, adecă mijloacele de a preveni ivirea influenţei, de a apăra pe indivizi şi populaţie de această boală, vom spune că de oarece întinderea influenţei să face dela o ţară la alta foarte repede, nu este cu putinţă de a luâ aceleaşi măsuri ca pentru coleră şi ciumă; de asemenea şi apărarea unei localităţi când boala a ajuns în apropierea ei nu este cu putinţă; singură profilaxia individuală să poate aplica cu oarecare succes. In timp de epidemie, dacă să iveşte unul sau mai multe cazuri în o comunitate (scoale, internate, cazărmi, etc.), să recomandă ca să să izoleze îndată bolnavii şi la trebuinţă să să închidă şcoa-lele, să să deşerte stabilimentul. In familie iarăşi să să izoleze bolnavul şi să să dezinfecteze camera sau casa cu aburi de e-senţe antiseptice (timol, eucaliptol, etc.); să să măture cu cârpe înmuiate în sublimat coroziv (1 la 1000); să să dezinfecteze scaunele şi udul bolnavului înainte de a să arunca în latrină ; după ce a trecut boala să să dezinfecteze odaia şi tot apartamentul cu formol, iar rufăria să să treacă prin etuvă. Omul sănătos să să ferească de cei gripaţi, să evite orice exces, oboselile, răcelile, ceaţa, şalele de spectacol (teatrele etc.), şi ori ce loc de întrunire. Fiindcă microbul influenţei pătrunde de obiceiu prin căile respiratoare, vom pulveriza în casă esenţe antiseptice şi vom face o antisepsie amănunţită a nasului si gurii ; vom pune în nas de mai multe ori pe zi uleiu de vaselină mentolată (cu 2 la 100). — Tratament specific pentru influenţă nu există, dar pentru a înlesni eşirea din corp a otrăvii boalei (a toxinelor) vom recurge dela început la regim de lapte, la purgative şi diuretice (curăţenii şi medicamente cari fac ud mult). îndată ce omul s’a îmbolnăvit de in- fluenţă trebuie să ia o curăţenie (calomel sau unt de ricină) şi apoi după ce va fi servit să ia 1 gram de sulfat sau cloridrat de chinină şi 1 gr. 50 centigrame de tanin. Să înţelege dela sine că bolnavul va sta în casă, în pat chiar; în o cameră potrivit de încălzită; pe lângă lapte va putea bea şi tizane (băuturi) calde şi sudorifice (ceaiu de nalbă, de nalbă mare? de limba mielului [borrago officinalis] şi de alte flori pectorale), ceaiu rusesc, cafea, şampanie. Va face gargară cu acid boric şi clizme cu apă fiartă sterilizată. Pentru a combate căldura (febra) să mai poate dâ bolnavului antipirină,. antifebrină, exalgină, fenacetină, ci-trofen, lactofenină,. etc. toate aceste potrivite după etatea bolnavului. Să mai recomandă la început băi călduţe, cari ar scurta boala. Când căldura este foarte mare şi stăruitoare să pot face băi de 30° sau chiar de 25°. Pentru tusă să dă aconit, codeină, iosciam, bromoform, peronină, iar pe piept să vor aplica muştare, ventuze (păhare), ungeri cu tinctură de iod; iar când flegma iasă cu greutate să vă dâ cloridrat de a-moniac, pulberea lui Dower, ipeca, scila; dacă scuipatul este prea abondent să vor prescrie balsamice, terpină, terpinol, acidul benzoic etc. In cazurile de complicaţiuni tratamentul variează după felul lor şi după cum va crede doctorul de cuviinţă. Odată convalescenţa începută bolnavul nu va eşi numai decât pe afară; să va hrăni bine şi va luâ medicamente tonice: fler, arsenic, cacodilat. de sodă, glicerofosfate, untură de peşte, etc. pentru ca să-şi recapete puterile pierdute. INFIRMIER (dela lat. infirmus, bolnav). — Servitorul care îngrijeşte de bolnavi. INFIRMITATE (lat. infirmitas, dela infirmus, bolnav). — Un orb, un surd, un idiot, un şchiop, un ciung, toţi aceştia nu sunt bolnavi, ci infirmi sau betegi, adecă sufer de o infirmitate, de o neputinţă, sunt nişte nevoiaşi sau schilozi. Infirmităţile pot fi din naştere, adecă congenitale sau pot proveni din vr’un accident sau boală. Prin urmare putem defini infirmitatea astfel: o stare a unui individ care fie din naştere, fie din un accident sau o boală, nu mai are sau are în mod neregulat şi necomplet cutare sau cutare funcţiune, fără ca sănătatea sa generală să fie definitiv compromisă. Nu toate infirmităţile sunt incurabile. Dacă medicina nu poate vindecâ un idiot, chirurgia însă poate însdreveni pe mulţi schilozi şi infirmi: un copil cu picioare strâmbe din naştere poate prin operaţia lui Phelps să ÎNFU — 882 — INHU uiublc ca tot omul, un orb din pricina per- j delelor (cataracte) poate să vadă, etc. ! ÎNFUNDAREA NASULUI- K ste un semn (simp- j tom) al guturaiului (vezi CorizA). j INFUZIUNE (lat. infusio, dela in fund ere, a j turna, a vărsa pe), ceaiu. — O infuziune să face turnând apă fierbinte peste o substanţă vegetală pentru a-i extrage principiile active şi lăsând apoi să să răcească, sau să mai poate face ceaiul aruncând a-ceastă substanţă în apa care fierbe, luând repede vasul de pe foc şi acoperindu-1 bine. Această operaţiune să numeşte infuziune sau ceaiu, spre deosebire de decocţiime sau fiertură în care substanţa vegetală să fierbe în apă timp mai îndelungat (vezi Decocţiune). Infuziunea sau ceaiul este mai slab sau mai tare după cum şi planta a stat în contact cu apa timp mai puţin sau mai mult; câteva minute ajunge pentru flori şi frunze, ceva mai mult pentru rădăcini. Ceaiul să prepară mai bine în vase de porţolan sau de pământ, decât în vase de metal cari să răcesc prea iute când este de trebuinţă ca substanţa vegetală să fie în contact mai lung cu apa. Să face înfuziune din flori de: absint, fierea pământului (e-rythraea centaurium), muşeţel, mac roşu, nalbă, nalbă mare, pojarniţă (hypericum perforatum), portocale, semen-contra (contra limbricilor), de teiu, de viorele; — din frunze sau foi de: absint (pelin),pclinariţă (artemisia vulgaris), mătrăgună, limba mielului, cicoare, degetar, cucută, isop, silnic (glechoma hederacea), melisă, mentă, nuc, portocale, sinamichie, ceaiu rusesc, etc. — din rădăcină de: lemn dulce, căpşuni, gen-ţiană, ratanie, sparanghel, etc.;—să mai face ceaiu din muguri de brad, din capete de mac, din lămâie, din coaje de chincliiua, din sămânţa de in, etc. ÎNGHEŢATĂ. — Caută la Gijiaţă. I ÎNGHIŢIRE. - Caută la Deglutiţiune. I ÎNGHIŢITURĂ (lat. haustus). — Prin acest cuvânt să înţelege câtimea de apă sau de oricare alt lichid câtă să poate înghiţi din-tr’odată. Dar această măsură nu este tocmai bună când este vorba de medicamente, căci gâtul nu să lărgeşte în timpul înghiţirii la toţi oamenii de o potrivă. Prin urmare când vom dâ medicamente de băut le vom dâ cu lingura sau cu linguriţa, ori în picături, lăsând înghiţiturile pentru limo-nade^ pentru apa înroşită cu vin sau pentru alte tizane (băuturi) nevinovate. ÎNGREUNARE. — Caută la Sarcină, îngropare. Caută la Iniiumaţiune. I INGVINALĂ (Regiunea, Indoitura). —, Caută la Stinghie. INHĂLAŢIUNE (lat. inhalatio, dela inhalare, a insufla, a sufla înăuntru). —■ Acest cuvânt însemnează a trage prin gură aer simplu, aer comprimat, aer încărcat cu aburi medi-cainentoşi, care pătrunzând până la plămâni lucrează asupra gâtului, gâtlejului (laringelui) şi bronchiilor, sau asupra organismului întreg după ce au pătruns în sânge prin absorpţiune. Prin inhalaţiune pătrunde cloroformul sau eterul in corpul o-mului şi-l adoarme ca să nu simtă durere în timpul operaţiei. Tot prin inhalaţiune pătrund şi lucrează aburii de eter, amoniac, oţet, când apropiem sticla cu aceste medicamente de nasul bolnavului ameninţat de sfârşeală, leşin, asfixie. Să mai fac inhala-ţiuni cu aburi de ape minerale în boalele de gât şi de laringe, când aburii pătrund sub formă de praf sau pulbere, din care pricină această operaţiune să chiamă pul-verizatiime (vezi acest cuvânt). Inhalaţiu-nile să întrebuinţează foarte mult în boalele de piept: bronchită, astmă, emfizem (năduf), oftică, etc., când să fac sau cu aer comprimat, cu oxigen, sau cu aer încărcat cu substanţe aromatice şi antiseptice, cum sunt: e-senţe de brad, principiile active ale gudronului, etc. cari pătrund în plămâni sub presiunea obţinută şi regulată cu ajutorul unor aparate speciale (clopote pneumatice, cabine speciale, etc.), sau stând în nişte odăi sau camere a căror aer este saturat cu aburii unei ape minerale sau cu alţi a-buri medicamentoşi. Pentru inhalaţiunile simple cari să pot face oricând în casă este un aparat mic numit inhalator, care să află de vânzare în toate farmaciile şi care să manipulează foarte uşor. In lipsă de acest aparat mai putem face inhalaţie şi numai cu ajutorul unei pâlnii, cu care acoperim ibricul sau vasul în care fierbe în clocote apa cu substanţa medicamentoasă pusă în ea (infuziune de eucalipt, etc.), şi ţinând ţeava pâlniei în gură tragem toţi aburii din ibric în plămâni. INHUMÂŢIUNE (dela lat. m, in, şi humus, pământ), îngropare, înmormântare. — Punerea în pământ a unui cadavru, a unui om sau animal mort. Nici o înmormântare nu poate să să facă fără autorizaţia ofiţerului stării civile, care după lege trebuie să să ducă în persoană pentru a constata moartea. De fapt această vizită este făcută de doctorul oraşului. Să citează înmormântări grăbite, făcute în stare de moarte aparentă, şi în cari omul s’a deşteptat în gropă, rxiiî — 883 — INSO murind pentru a doua oară în torturi grozave. Astăzi aceste cazuri nu să mai pot întâmpla, mulţumită măsurilor de control ce s’au luat. INIBAHAR, INIPAHAR, INIPER. - Caută la Ienupăr. INIMĂ. — Caută la Cord. INJECŢIUNE (lat, injectio, dela injicere, a a-runcâ înăuntru). — Acţiunea de a injecta, de a introduce un lichid cu ajutorul unui instrument găunoşit în o cavitate a corpului, fie naturală, fie accidentală, cu un scop de vindecare, terapeutic. Instrumentul cu care să face injecţiunea este o siringă sau o tulumbiţă de sticlă, de cauciuc sau de metal (staniu). Când vroim să introducem o cantitate mare de lichid să întrebuinţează o pară de cauciuc sau un irigator. Lichidul care să injectează şi care de asemenea să numeşte injecphme, este foarte variabil : apă curată, rece sau călduţă, cum să face când încercăm să curăţim urechia sau nasul de materiile îngrămădite acolo ; —■ o decocţiune sau fiertură de plante e-moliente, de uleiu de migdale dulci sau de muşăţel, de laudan, etc., când voim să potolim o durere; o soluţiune antiseptică sau dezinfectantă, de acid fenic, de alcool simplu sau camforat diluat în apă, etc., când vroim să preîntâmpinăm vr’o putreziciune care să face în adâncimea unei răni; — tinctură de iod sau alt lichid excitant care să injectează în fistule pentru a grăbi închiderea lor, etc. Injecţiunile făcute prin şezut în maţe să chiamă clizme (vezi acest cuvânt). In fine mai sunt injecţiunile cari să fac cu substanţe medicamentoase sub piele, numite injecţiuni ipodennice sau subcutanate (vezi Ipodermic). ÎNMORMÂNTARE. — Caută la Inhumaţiune. ÎNNOTARE, nataţiune (lat. nataţio). — Să numeşte astfel ştiinţa de a să ţine deasupra apei şi de a să mişca, xnnotarea este unul din cele mai bune exerciţii fizice, care pune în joc în mod armonios toţi muşchii corpului; ea este o gimnastică respiratoare minunată. Greutatea specifică a corpului este astfel încât corpul în stare de nemişcare (inerţie) cade la fund, pe câtă vreme făcând inspiraţmni profunde aerul conţinut în piept este de ajuns ca să-l ţie la suprafaţa apei, iar prin mişcări regulate ale membrelor corpul poate să să menţină deasupra si să înainteze într’o direcţiune voită. Pentru această înaintare mânile duse înainte sunt readuse cu putere pe laturi şi înapoi aşa încât ele să isbească apa ca neşte vâsle, iar picioarele, îndoite ţâre (căl-câile atingând şezutul) sunt întinse cu putere aşa încât tălpile să lovească apa. Corpul este în acest mod împins înainte prin rezistenţa apei, întocmai după cum luntrea este mânată de vâsle. Această mişcare, întru cât priveşte membrele posterioare, poate fi comparată cu săritul (saltul) cu deosebire că la înnotat să pierde multă putere din cauză că apa cedează la apăsare, adecă nu prezintă un punct de sprijin rezistent. Mişcările de înnotare pot să să facă fiind omul culcat pe pântece sau pe spate. In amândouă cazurile, in loc de a mişcâ în acelaşi timp amândouă mânile, omul poate să nu-şi întindă decât numai o mână care să alterneze cu cealaltă, şi mişcarea înainte a mânii s’o facă scoţând’o din apă (aşa încât să evite pierderea de putere care rezultă din rezistenţa apei), cufundând-o a-poi întocmai cum să face cu vâsla. Inno-tarea este un exerciţiu foarte bun, carea-jută mult acţiunea întăritoare a băilor reci, făcute în apă dulce sau în apă de mare, şi care are aceleaşi indicaţiuni şi contra-indicaţiuni, ca şi ele (vezi Băi şi Mare). Pentru acestea ar fi bine ca toată lumea să înveţe a îrmotâ, începând din copilărie. INOCULĂŢIUNE (lat. inoculatio, dela inoculare, a altoi, a ultui, format din in, in, şi oculus ochiu), altoire, ultuire. —Operaţiune care constă în a introduce în corpul unui om sănătos un principiu sau un virus luat dela un bolnav de boală contagioasă, principiu capabil de a produce acea boală. Această inoculaţiune să poate face din o parte a corpului în altă parte la acelaşi individ, şi care să chiamă autoinoculaţiime, de exemplu un şancăr moale a cărui puroiu a fost luat dintr’un loc şi dus în alt loc unde a produs aceeaşi rană;— dela un animal la un om (vaccin); — dela om la om (boale venerice, sifilis). Inoculaţiunea să operează prin contact sau atingere cu o sgărietură nebăgată în seamă a epidermului adecă a stratului superficial al pielei (şancăr moale, sifilis), cu o sgărietură făcută inadins (vac-cinaţiune), sau prin o muşcătură (turbare, muştură de viperă). INSECTE (înţepături de). — Caută la Albine, Muşte, Păduchi, Painjeni, Pureci. INSENZIBIL1TĂTE (dela lat, in, negaţiune, şi sensibilitas, simţire). Pierderea sau lipsa senzaţiunilor speciale sau generale.—Caută la Anestezie. INSOLAŢIUNE (lat. insolatio, dela in, in, şi sol, soare), soare sec, soarele în cap, bătaie de soare, bătaie la cap. — Prin INSO — 384 — INSO cuvântul insolaţiune sau soare sec să înţelege totalitatea efectelor produse prin acţiunea razelor solare asupra corpului sau numai asupra unei părţi a corpului în deosebi asupra capului. Acţiunea soarelui şi a căldurii poate produce asupra corpului nostru efecte variate. Prin expunerea unei părţi la soare timp mai îndelungat să produce un fel i de arsură asupra pielei, caracterizată prin ro-şeaţă, prin usturime, prin ridicarea, pleznirea ^ şi căderea epidermului (a pârtii superficiale a pielei), avem într’un cuvânt ceeace să chiamă eriUm solar (pârleală). Când pielea, a fost supusă la soare timp îndelungat să pot ivi pe lângă semnele de mai sus şi nişte beşici, mai mult sau mai puţin mari; pline de apă, după cum să întâmplă şi în celelalte arsuri. Noi ne vom ocupa aci de efectele produse de căldura soarelui asupra capului, cum să întâmplă in timpul verii, de obiceiu în luna lui cuptor când căldura este mai mare şi când ţăranii stau la munca câmpului toată ziuliţa în bătaia soarelui, sau când soldaţii fac exerciţii, marşuri şi manevre, sau când orăşenii sunt siliţi prin felul ocupaţiunilor a sta în faţa soarelui în toiul zilei. Ce să întâmplă a-tunci? In cazul cel mai uşor te pomeneşti cu o durere de cap care poate să te ţie mai multe zile, însoţită uneori de greaţă şi vărsături; pielea feţei este arsă, pârlită, roşie ca racul fiert, uneori să umflă şi ustură. In cazurile mai grave avem toate semnele congestiunii cerebrale (îngrămădirii sângelui la cap), şi anume: o sete arzătoare, o moleşeală, o simţire de strângere la stomac (la lingurea), o trebuinţă deasă de a face udul (de a urina), o slăbiciune în picioare, apoi durere de cap şi de piept; vederea să turbură aşa încât ni să pare că toate lucrurile au aceeaşi coloare; respiraţiunea (răsuflarea) devine greoaie şi foarte deasă; simţim că ne sfârşim sau că ne perdem cu totul; apoi, să iveşte spumă (clăbuci) în gură, faţa să congestionează (să înroşeşte şi să umflă), vasele pielei încep a să vedea şi ne apropiem de asfixie, (vezi acest cuvânt). O altă formă de soare sec care să vede des este aceea în care o-mul cade la pământ ca trăsnit, câte odată în mijlocul vorbei, fără cunoştinţă, şi dacă nu este repede ajutat şi scos din această stare, cade 111 comă, adecă un fel de somn, letargic, de amorţire adâncă cu pierderea inteligenţii, simţirii şi mişcării, şi care după câteva ceasuri să sfârşeşte prin moarte. Uneori înainte de a muri bolnavul are delir (aiurare) şi convulziuni (spazme).—Durata insolaţiunii este variabilă; în cazurile u-şoare 2-3 zile; în cele grave urmate de vindecare, ceeace să întâmplă de altfel foarte rar, 8-15 zile, şi în aceste cazuri vindecarea să arată prin scăderea temperaturii, prin sudori abondente (năduşeală multă), prin regularea pulsului şi revenirea ; inteligenţii (omul îşi vine în fire). Unii din cei cari să vindecă rămân mult timp foarte slabi, greoi la muncă şi cu durere de cap la cea mai mică căldură; vederea şi auzul scad.— La insolaţiune contribuie mult şi înbrăcămintea nepotrivită, aşa la ţăranii noştri căciula purtată în toiul verii şi la muncă, iar la orăşeni hainele groase şi prea strânse, cari împiedecă cir-culaţiunea aerului şi prin Urmare evapora-ţiunea uşoară a sudoarii, pălăria de pâslă, jobenul, coiful militar, cravata strânsă, etc. inleznesc toate insolaţiunea; apoi marşurile militare în coloane strânse, fuga, a-lergarea şi toate sforţările, corturile şi barăcile strâmte şi neventilate, alcoolizmul şi abuzul de băuturi reci sunt tot atâtea cauze ale acestei boale.—Tratament. Pentru a preîntâmpina soarele sec trebuie să ne înbrăcăm potrivit căldurii, adecă cu haine subţiri şi largi, mai ales la gât; în cap pălărie de paie uşoară sau pălării albe englezeşti cari lasă ca să circule aerul în jurul capului; să bem apă mai multă şi alte băuturi tonice fără ca să fie excitante (cafea şi ceaiu cu multă apă, fără coniac sau rom); să nu fim constipaţi, luând curăţenie ori de câte ori n’avem eşire afară. Soldaţii să meargă în marşuri împrăştiaţi şi să să odihnească des, stând în picioare sau şezând, nici odată culcaţi, pământul fiind mai cald decât aerul; în cap să poarte chipii de pânză; apă să beie des şi dacă apa este prea rece să beie câte puţin o-dată. Tratamentul insolaţiunii variază după cazuri. In cazurile uşoare: să să depărteze bolnavul din faţă soarelui, să să ducă la umbră, apoi să să desbrace şi să îi să toarne apă rece pe cap şi pe faţă, punându-i în permanenţă cârpe reci sau ghiaţă la cap; să îi să deie o cafea neagră rece. In cazurile grave: să să desbrace bolnavul şi să îi să facă fricţiuni sau frecături energice cu apă rece pe tot corpul, apă rece sau ghiaţă la cap ; injecţiuni sub piele cu cafeină şi eter în mod alternativ. Gând bolnavul ş’a venit în fire să îi să deie pe dinăuntru eter, licoarea lui Hoffmann şi licoarea amoniacală anizată în o poţiune. In cazurile cu convulziuni (spazme): muş-tare la ceafă, pe piept, la picioare şi mâni; INSO lăsare de sânge (lipitori la ceafă şi tâmple); clizmă purgativă; ghiaţă la cap; să nu să deie opiu, nici cloral. In caz de comă per-zistentă: injecţiuni sub piele cu eter cam-forat (3-5 siringi pe zi), vezicătoare la ceafă. In caz de asfixie: respiraţiune artificială, tracţiuni ritmate asupra limbii, inhalaţiuni de oxigen. — La ţară în contra soarelui sec să descântă sau să pune la cap un fel de plastore, numit acâe, făcut din in sau din o mână de câlţi de in sau de cânepă şi iată cum: mai întâiu să strică un ou, luându-să numai albuşul, să scurge într’un vas, să toarnă rachiu sau spirt, să pun câlţii să să înmoaie acolo, apoi să unge capul cu unt de lemn şi pe urmă Să pun pe cap câlţii înmuiaţi. In unele locuri să descântă de 5 soare sec ocolindu-să capul bolnavului cu 9 pietricele de gârlă, dela dreapta spre stânga, pe când el să uită să vadă soarele în un vas cu apă neîncepută, în fântână sau în o găleată scoasă din puţ. INSOMNIE (dela lat. in, negaţiune, şi som-nus, somn), lipsă de somn, — Caută la Somn. INSPIRÂŢIUNE (dela lat. in, în, şi spirare, a sufla), — Intrarea aerului în plămâni. Este primul timp dXrespiraţiunii (vezi acest cuvânt). INSTILAŢIUNE (dela lat. in, in, şi stilia, picătură). — A turna un lichid picătură cu picătură, ceeace să face cu aşa numitul m-stilator (vezi Picături). INSTILÂTOR. — Caută la Picături. INSUFL&Ţ1DNE (dela lat. in, in, şi suflare, a sufla). — A sufla un gaz, un abur sau un praf în o cavitate sau pe un organ oarecare a corpului. Praful să suflă cu ajutorul unei ţevi, d. ex. alun (piatră acră), tanin, calo-mel, sulfat de zinc, fie în ochi (colir uscat), fie . în gât pentru galei, etc. Insuflaţiunile de aer în plămâni să fac în cazurile de asfixie, precum şi la noii-născuţi cari n’au putere să respire, să face insuflaţiunea a-plicând gura asupra gurii copilului şi su-flând cu putere (vezi Asfixie). ÎNSURĂTOARE, — Caută la Căsătorie. ÎNTÂLNITURĂ. — Caută la Emiplegie. ÎNTÂMPINAREA. — Caută la Epilepsie. ÎNTÂMPLARE NENOROClfĂ. — Caută la Accident. ÎNŢĂPĂTURĂ (lat. punctura). — O mică plagă sau rană, strimtă, mai mult sau mai puţin adâncă, produsă prin un instrument înţă-pător: ace, ace cu gămălie, vârf de briceag, de cuţit, de foarfeci, cuie, etc. Aceste plăgi prin înţăpătură fiind de obiceiu mici ÎNŢA sângerează puţin şi aerul nu pătrunde uşor în adâncimea lor din care cauză ele nu să inflamează decât foarte rar şi să vindecă repede; pentru aceasta este de ajuns ca îndată ce s’a oprit sângele, dela sine sau prin spălare cu apă rece, să să aplice o bucată de talion pentru ca să oprească praful din aer de a să pune pe rană şi vindecarea să face în 2-3 zile. Nu totdeauna însă lucrurile să petrec aşa de uşor, căci să întâmplă uneori de rămâne în plagă corpul cu care a fost produsă (ac, aşchie, ţandăra, etc.), care corp produce mai întâiu in-flamaţiune (aprindere) apoi supuraţiune (facere de puroiu); astfel să naşte sugiul (pa-nariţiu) dela degete. Când corpul care a produs plaga n’a intrat tot şi a rămas cu o parte afară, cel mai bun lucru este de a-1 prinde binişor şi a-1 scoate, după care să va pansa rana cum trebuie; dacă să întâmplă ca corpul străin să intre întreg în rană sau să să rupă o parte din el şi să rămână acolo, ne vom mărgini a pune numai cârpe cu apă rece sau cataplasme de făină de in câteva zile dearândul până ce corpul iasă singur, împins de materia care să formează acolo; dar, mai bine este ca bolnavul să meargă repede la doctor care îl va scoate cu inlesnire. Când rana este făcută de un instrument care nu este tocmai bine ascuţit, cum este un cuiu, un dinte de furcă, etc., ţăsuturile sunt rupte, strivite, din care pricină să inflamează; în aceste cazuri este bine să să aplice apă de plumb rece sau comprese înmuiate numai în apă simplă rece, cari să vor reînoi adeseori, sau după ce s’a dezinfectat bine rana să să aplice un pansament umed. ÎNŢĂPĂTURĂ. — Caută la Puncţiune. ÎNŢĂPĂTURI de albine, de bondar sau băr-zăun, de vespe, de ţânţar, de tăun sau streche şi de omidă. — Caută la Albine. ÎNTĂRÂTARE de nervi■ — Caută la Agasare. ÎNŢĂRCARE. — Prin inţărcare să înţelege încetarea alăptării (vezi acest cuvânt) unui copil, căruia îi să va dâ o hrană mai substanţială. înţărcarea să face la o epocă care variază după etatea copilului, după desvoltarea şi starea de sănătate a lui, după numărul dinţilor şi măselelor, după anotimp. Nici într’un caz înţărcarea nu să va face înainte de 8 luni. Intre 6 şi 8 luni copilul începe a suferi cu eşirea dinţilor şi în acest timp el poate prezenta diferite accidente din partea pântecelui, a pieptului, a capului, şi nu să linişteşte decât prin laptele mamei. Dacă nimic nu ne sileşte, 25 — 385 - INTE — 386 — LXTK cum ar fi faptul că mama sau doica îşi pierd laptele, sau acesta să împuţinează foarte mult încât nu mai este de ajuns pentru a hrăni copilul, ori că ele cad bolnave sau devin din nou însărcinate, dacă zic, nici una din aceste cauze nu ne sileşte, vom aştepta cu înţărcatul până ce trece anul, putând merge cu alăptatul până la 15 sau 18 luni. Pentru a înţărca copilul el trebuie să fie pe deplin sănătos, să n’aibă nici o suferinţă. Cel mai bun anotimp pentru înţărcare este primăvara sau toamna, de oarece în timpul verii, a căldurilor, copilul poate fi atins de turburări ale tubului digestiv prin schimbarea alimentaţiunii. înţărcarea prea târzie, la 2 ani, după cum obicinuesc s’o facă ţărancele noastre, mai mult cu gândul sâ nu rămână prea des însărcinate, nu este bună, căci alăptarea .prea îndelungată preduce o stare de lâncezire şi de a-nemie. înţărcarea să va face în mod gradat, progresiv, pe încetul, adecă rărind alăptarea la sân pe măsura în care copilul să obicinueşte cu mâncare. Pentru aceasta vom începe după 8 luni a dâ copilului dimineaţa şi seara câte puţină fiertură subţire făcută tot din lapte în care vom pune o mică cantitate de făină, trahanâ, tapioca, griş sau orez; mai târziu vom îngroşâ a-ceastă fiertură şi vom mări numărul mâncărilor până ce vom ajunge la bulion (zamă de carne) simplu sau bulion cu miez de pâne. In intervalul acestor mâncări să va de iar ţâţă. In acest timp vom supraveghiâ cu multă băgare de seamă funcţiunile digestive şi starea generală a copilului şi în caz de urdinare continuă sau de slăbire ne vom grăbi a reveni la alăptarea naturală, înţărcarea bruscă nu este bună nici pentru mamă, nici pentru copil. Mama aste expusă la umflarea şi aprinderea sânurilor, cari provoacă abces (vezi Sânuri), iar copilul poate să aibă vărsături, urdinare şi alte turburări ale tubului digestiv. Pentru ca laptele să înceteze cu totul, femeia va ţine dietă câteva zile, adecă va mâncâ mai puţin, va luâ de 2-3 ori câte o curăţenie (purgativ), îşi va unge sânurile cu vaselină camforată şi le va încinge potrivit de strâns. Hrana copilului după înţărcare va fi compusă în cea mai mare parte din lapte de vacă, simplu sau cu orez, tapioca, griş, din făină lactată, din ouă, apoi să va dâ supă cu diferite farinajuri, pireuri de legume şi carne tocată sau tăiată în bucăţele foarte mici. ÎNŢEPENIRE de încheietură (articulaţie).— Caută la Anchiloză. INTERCOSTALĂ (Nevralgie). — Caută la Nevralgie. INTERMITENTĂ (Febră). — Caută la Impa- LUDISM. INTERMITENŢĂ (lat. intermissio, contenire, precurmare, încetarea vremelnică a unui lucru şi începerea lui din nou). — Intervalul sau răstimpul care separă accesele # de friguri, etc., în care bolnavul să simte bine aproape ca în stare de sănătate. — Intermitenţa. cordului (inimii) şi a pulsului este o oprire momentană a inimii, datorită sau unei acţiuni nervoase (emoţiuni), sau unei boale de inimă (vezi Cord). INTERNAT, PENSIONAT. - La noi este obiceiul în clasa bogată ca copiii după ce au făcut scoalele primare în casă, cam pe la vârsta de 11 ani să fie duşi băieţii în internate şi fetele în pensionate pentru a urma cursurile învăţământului secundar. Viaţa din internate are părţi bune precum are şi părţi rele. Noi ne vom ocupa mai mult de acestea, conziderate fiind din punct de vedere igienic. Părţile rele sunt: viaţa sedentară, lipsa de exerciţiu şi lipsa de aer curat. Cele mai multe internate la noi sunt instalate în case închiriate, cari n’au fost construite dela început pentru acest scop şi s’au adaptat trebuinţelor prin adaugiri de clădiri făcute dupe cum permite întinderea locului şi punga proprietarului, aşa că a-ceste internate improvizate au camere mici, scunde, lipsite de lumină şi de aer; cu o ventilaţiune primitivă, fără curte, fără grădină, şi în oraşele mari înfundate şi ocolite de clădiri mari tot aşa de neigienice. Să înţelege că în aşa împrejurări ţinerile vlăstare nu să pot dezvolta bine şi cresc ofilite, stând tot timpul în un aer confinat (vezi aceste cuvinte), în nemişcare, căci n’au unde face exerciţiu, nici unde să plimbâ, decât eşind din timp în timp la plimbare în oraş sau în afară de oraş. Igiena cere ca fiecare internat să-şi aibă clădire proprie, anume construită pentru aceasta; camerile să fie mari şi în raport cu numărul sufletelor ce le locuesc, să fle bine iluminate, bine aerate şi cu aparate de ventilaţie cari să asigure curăţenia aerului; să aibă sală de gimnastică modernă, curte mare şi grădină cu plantaţiune bogată. Igiena mai cere ca aceste internate să nu fie construite în mijlocul oraşelor, ci cât să poate la margine sau chiar în afară de raza oraşului,> unde să poate avea un aer mai curat. Pentru a combate efectele vieţei sedentare, elevii, pe lângă exerciţiile din interiorul scoalei, trebuie să fie duşi la în Te - 38? - IN TE plimbare în afară de oraş, în un loc cu ve-getaţiune variată, cât să poate mai adeseori. Dacă s’ar ţine seamă de toate acestea am avea numai internate bune, fără părţi rele, şi părinţii ş’ar putea dâ copiii fără nici o teamă, mai ales că în internate elevii să obicinuesc de mici cu regularitate în munca intelectuală, cu regulă la mâncare şi la somn. Să zice că mâncarea lasă mult de dorit şi aceasta din cauza spiritului de speculă al celor interesaţi, aşa este în cele mai multe cazuri, dar aceasta este întru câtva compensată prin aceea că elevul mânâncă, să culcă şi să scoală la ceasuri hotărâte, ceeace acasă nu să poate face întocmai, chiar şi în casele cele mai bune. Intru cât priveşte îmbrăcămintea sau uniforma elevilor, ea n’are inconvenientele ce îi să atribue, putând fi acomodată anotimpurilor aşa după cum cere igiena. S’a mai vorbit despre influinţele morale, despre plictiseala ce ar cuprinde pe unii elevi în internate. Dar această obiecţiune n’are valoare, căci foarte puţini elevi nu să pot obicinui cu această viaţă; cei mai mulţi, din contră, să simţesc bine şi să împacă uşor cu această viaţă în comun, care îşi are farmecul ei şi îi prepară întru câtva pentru lupta de existenţă. De altfel copiii nu trebuie prea mult izolaţi de familie şi în sărbători trebuie să fie lăsaţi în sânul familiei cei cari sunt din localitate, iar pentru ceialalţi sunt vacanţele cari întreţin legăturile familiare. Intru cât priveşte celelalte inconveniente cari rezultă din supra-fatiga intelectuală, din instalaţiunea defectuoasă a materialului şcolar, etc. ne vom ocupa în alte articole (vezi Scoale şi Su-pra-fatigă). INTERTRIGO (dela lat, inter, intre, şi terere, a freca), julitură sau jupuitură prin frecare. — Boală care să vede acolo unde este o frecătură intre două părţi ale pielei, cum este de pildă la subţiori, la stinghie, la şezut, la îndoiturile gâtului, ale coapsei, sub şanuri. Ea constă sau într’o simplă roşeaţă a suprafeţelor, mai mult sau mai puţin intenză, sau în o adevărată ul-ceraţiune (rană) cu scurgerea unui lichid fetid, cu mâncărime în totdeauna mare. Cauzele sunt : grăsimea prea mare (obezitate), diabetul; să vede mai mult la femei şi la copii; contactul prelungit cu sudoare sau urină. — Tratament. Curăţenie mare ; schimbare deasă de rufărie; spălarea pielei cu apă de frunze de nuc sau de coaje de stejar (30-50 gr. la litru) sau apă cu piatră acră (vezi Alun) ; apoi presărare de un praf sau o pudră fină formată din talc licopodiu şi oxid de zinc ; băi de tăriţe şi de amidon (scrobeală). INTESTIN (lat. intestinum, grec. enteron), maţ — Intestinul este partea^ tubului digestiv, care pleacă dela stomac, cu care comunică prin pilor r şi merge până la deschizătura din jos, până la şezut (anus), descriind în drumul său numeroase cotituri şi îndoituri. Lungimea intestinului este cam de 9 metri şi jumătate ; dintre cari 8 metri dela început formează intestinul subţire (maţele subţiri), a cărui lărgime este de 2-3 centimetri, iar restul de 1 metru şi jumătate formează intestinul gros (maţele groase), a cărui lărgime este de 7 centimetri diametru. Intestinul este format din trei straturi sau membrane, cari începând de dinăuntru înafară sunt: una muco:isâ} alta musculoasă şi a treia seroasă (perito-neul). Intestinul subţire să împarte în trei porţiuni: prima care să deschide în stomac şi este cea mai scurtă, să numeşte duodenum, fiindcă are o lungime de 12 grosimi de deget; în această porţiune să deschide canalul coledoc prin care vine fierea dela ficat, şi cele două canale ale pancreasului ; a doua porţiune este jejunum (fiindcă pe cadavru să găseşte de obiceiu gol) şi a 3-a este ileon. Aceste două porţiuni formează o mulţime de îndoituri asupra lor însuşi, aşa zise circimivoliiţmni. Suprafaţa internă a intestinului subţire este foarte mult mărită prin mai mult de opt sute de îndoituri (incovoituri). numite valvule conivente şi de mici ridicături, numite vilozităţi (vezi Digestiune), cari servesc le absorp-ţiunea alimentelor. Membrana mucoasă a intestinului conţine organe limfatice, plăcile lui Peyer şi joliculii închişi, apoi glande ciorchine (alui Brunner) şi glande în for- g lrros în^ un Fig. 110. — Intestine, .funddesacaşezatîn 1. Duodenum. 2. Jejunum. fosa iliacă dreaptă, 3. Cecum. L Apendice. 5. Co- numită caecum(ov\>). Ion ascendent (suitor) 6. Go- terminat el însuşi Ion transvers (deacurmeziş). prin q parte îngUS-7. Colon descendent (scoborâ- tă? numit & apendice tor). 8. Reetum. (vezi acest cuvânt) viermicular. In cec să îmbucă intestinul întE — 388 — iKTK subţire, de care este separat prin o clapă (valvula cecală), care împiedecă materiile alimentare de a să întoarce înapoi. Dela cec intestinul să continuă prin colon, care să duce de jos în sus (colonul ascendent), apoi deacurmezişul pe sub stomac (colonul transvers), după acea de sus în jos (colonul descendent), iar în jos, în fosa iliaca stângă, să îndoieşte pentru a forma S Mac, care să continuă prin rect până la anus (şezut). Membrana mucoasă a intestinului gros este netedă şi cuprinde glandele lui Lieber-kilhn; trei făşii longitudinale îi dau aspectul boselat (bulbucat). Digestiunea să sfârşeşte aci şi materiile nemistuite sunt date afară prin scaune. — Boalele intestinului. Intre aceste boale avem durerile sau colicele intestinale; diferite turburări digestive cari sfârşesc prin constipaţiune, fie prin diaree\ gazuri cari să pot dezvoltă a-tât în intestine cât şi stomac; diferite e-moragii cari atârnă de diferite cauze: emo-roizi, dizenterie, febra tifoidă, etc., apoi sur-păturile sau erniile (vezi Colici, Constipaţiune, Diaree, Dizenterie, Emoroizi, Er-nie, 'Gazuri intestinale, Tifoidă). Aci ne vom ocupa de rănirile, inflamaţiunile, cancerul maţelor precum şi de încurcătura de maţe sau ocluziunea intestinală. — Plăgile sau rănirile intestinului sunt foarte grave, ori cu ce ar fi produse ele, fie cu un instrument înţepător sau tăietor, fie prin un glonţ sau mai multe gloanţe. Primejdia a-cestor răniri vine din sângele care curge în pântece şi din materiile cari iasă din intestine şi dau naştere la peritonită (infla maţia căptuşelii pântecelui), care omoară omul îu câteva ceasuri. Până să vină doctorul vom culca bolnavul în pat, orizontal (drept), fără să facă cea mai mică mişcare, fără să îi să deie ceva de mâncare ; ii să poate dâ însă ceva băuturi reci în cantitate mică şi să înghită din când în când bucăţele mici de ghiaţă. — Enterita este inflamaţiunea sau aprinderea intestinului -r ea este acută şi cronică; prin căutare bună să vindecă. Cauzele sunt multe: lovituri sau căderi pe pântece; depărtări de regim, mâncare prea multă, mâncare rea sau grea de mistuit; abuz de băuturi alcoolice şi de curăţenii tari; otrăviri; diferiţi corpi străini ca sâmburi de cireşe, de vişine etc,; răceală prin schimbări repezi de temperatură sau prin luarea de băuturi prea reci, cu ghiaţă, în momentul când corpul este năduşit; arsuri întinse pe pântece, febrele eruptive (pojar, scarlatină), erizipel întins, oftică, boale de ficat. Sem- nele enteritei sunt: colicele şi diareei (vezi aceste cuvinte) în formele ei cele uşoare, pe câtă vreme în cele grave mai avem şi umflarea sau balonarea pântecelui, căldură (febră) mare, durere de cap, aiurare (delir); iar în forma cronică pe lângă acestea o slăbire care merge crescând. De multe ori să inflamează şi stomacul (gastrită) şi atunci avem gastro-enterită. Când boala să întinde la intestinul gros avem entero-colită şi scaunele pot fi uneori cu sânge. Tratamentul enteritei acute constă în: purgative saline, preparate cu opiu, apă de calce (de var), salicilat de bismut (vezi Bismut şi Calce), iar ca regim : dietă lactată (adecă numai lapte), apă de orz sau apă albu-minoasă. Tratamentul şi regimul enteritei cronice variază după forma boalei, astfel în forma cu diaree: lapte cu apă de var. ouă fierte moi, mai târziu pireuri feculente (orez) sau uruială de ovăz, pireuri de legume verzi şi carne de pasere. Ca medicamente să va dâ: sulfat de sodă, 5-8 grame în fiecare dimineaţă, preparate cu opiu, salicilat de bismut; idroterapie ; apă de Carls-bad, Evian, Plombieres. In forma uscată (fără diaree): carne crudă, bulion, friptură te vacă, peşte proaspăt fiert, pireuri de legume uscate; nu să va clă legume verzi, salate, fructe acre, condimente, zahăr; iar ca băuturi să va dâ puţin vin cu apă minerală, cu apă de Pougues. Medicamente: la început unt de ricină, 30-40 gr.; apoi în fiecare zi sămânţă de in, iar mai târziu cascarină sau podofilină; clizme reci sau foarte calde când bolnavul are scaune cu sânge; masaj, idroterapie; ape de: Carls-bad, Chatel-Guyon, . Plombieres, etc. — La copii inflamaţiunea intestinului poate lua o formă foarte gravă, uneori mortală, cu semne ca şi ale colerei, de unde şi numele de: enterita coleriformă sau coleră infantilă. Ca semne avem : diaree, vărsături, sete mare, slăbire repede, răcirea nasului, mânilor şi picioarelor, puls mic filiform; pântecele umflat; scaunele în cele din urmă apoase şi verzui. Tratamentul constă la început în a dâ unt de ricină (1 gr. la 6 luni, 2-3 gr. la 2 ani), apoi o poţiune cu acid lactic (2 gr. la 30 gr. sirop simplu), la ceas cu linguriţa; sau o poţiune cu apă de var, cu salicilat de bismut. Cel mai bun lucru este a tăia orice hrană, chiar şi laptele, şi a dâ copilului numai apă sterilizată, prin mici înghiţituri tot la jumătate de ceas, şi aceasta timp de 48 ore, după care să va reveni la lapte sterilizat tăiat cu apă sterilizată, jumătate cu jumătate. Apa simplă IX T O — 389 - IOD sa poate înlocui cu apă de orez sau apă de orz. Să mai recomandă băi calde şi clizme abondente cu apă fiartă; uneori să poate face şi spălătura stomacului. — Cancerul intestinului are ca semne: dureri în pântece, când constipaţie, când diaree, e-moragie de sânge negru ca gudronul; pipăind cu mâna să simte o tumoră (umflătură) ; slăbire repede; pielea galbină ca paiul. Cancerul poate dâ naştere la mai multe complicaţiuni; peritonită, găurirea maţului, încurcătură de maţe. Tratamentul constă în purgative, preparatele cu opiu, şi operaţiune. — Ocluziunea intestinală (încurcătura de maţe) are mai multe cauze: compresiunea sau apăsarea făcută de o tumoră aşezată în vecinătatea maţului; strangularea (sugrumarea) unei anze intestinale în un orificiu anormal al peritoniului sau prin o bridă formată de vr’o inflamaţiune vechie; răsucirea maţului; invaginaţiunea lui, adecă intrarea unei părţi de intestin în o altă porţiune în urma unei îngrămădiri de materii fecale. Semnele acestei boale sunt: durere mare în un punct al pântecelui; cu iradiaţiuni în diferite direcţii; suprimarea gazurilor şi materiilor fecale pe jos; vărsături alimentare, apoi bilioase şi în urmă fecaloide; umflarea pântecelui, moleşeală, puls mic, figura palidă, trasă, pielea rece, vocea tăiată, sete mare. Moartea vine în câteva zile. Tratament : purgative, clistire, electricitate; dar mai cu seamă operaţiune, care trebuie făcută cât să poate mai iute. ÎNTOARCERE de boală. — Caută la Recădere. INTOLERANŢĂ (dela lat. in, negaţiune şi tolerare, a ţinea, a suferi, a răbda). —Neputinţa de a ţine o mâncare sau un medicament (vezi Toleranţă). INTOXICĂŢIUNE (dela lat. in, in, şi toxicmn, otravă). — Caută la Otrăvire. ÎNTREMARE. — Caută la Convalescenţă. INTDBAŢIUNE. — Caută la Crup. ÎNTUNCHINĂTURĂ. — La ţară poporul numeşte astfel o boală în care cineva este cuprins pe neaşteptate de o durere cumplită de cap, cu vâjăeli, cu pocnituri prin urechi, ori junghiuri piin tot corpul, sau de o durere cumplită prin toate încheieturile corpului, încât pare a fi lovit ca de trăsnet şi îl pune chiar în neputinţă de a să mişca. Cauza de căpetenie a acestei boale este răceala, un curent puternic de aer rece. Din această scurtă descripţiune a boalei credem că este vorba aci de un reumatism poliarticular acut (vezi Reuma- tism). Contra acestei boale să descântă şi să dă următorul leac: să iea dela 9 pomi diferiţi câte 9 crenguţe, şi dela 9 focuri de pe câmp 9 cărbuni, să fierb, să face baie, şi apoi cărbunii să duc îndărăt de unde s’au luat. INŢDRĂ, INŢUREĂ. — Caută la Enţură. INULA HELENIUM. — Caută la Iarbă mare. INULINĂ. — Caută la Iarbă mare, Brustur. INVAGINATIUNE (dela lat. in, in, şi vagina, teacă). — Intrarea sau pătrunderea unei părţi de mat în altă parte, întocmai ca un deget de mănuşă a cărui extremitate liberă s’a înfundat spre baza lui (vezi Intestin, ocluzkme intestinală). INVERSIUNE (dela lat. in, in, şi vertere, a întoarce). — Să zice de organe cari nu-şi ocupă poziţiunea lor normală, cari nu sunt la locul lor obicinuit, ci sunt aşezate în sens opus (inima la dreapta, ficatul la stânga, splina la dreapta). IOD (lat. iodium, grec. iodes, violet). — Iodul este un corp solid, de coloare cenuşie închisă, cu miros foarte caracteristic şi un gust iute ; el să prezintă sub formă de lamele subţiri, frângăcioase, cu luciu metalic. Iodul să găseşte în apele de mare, în mai multe plante cari cresc pe ţărmii mărilor şi intră în compoziţiunea mai multor ape minerale. El să prepară din cenuşa plantelor marine, din cari să extrag, prin apă, sărurile solubile; după aceea să decantează, să evaporează şi să lasă să cristalizeze ; apoi să tratează cu acid sulfuric concentrat pentru a depărta* bioxidul de sulf, să amestecă cu oxid de mangan, şi, în cele din urmă, să pune în o retortă unde să distilează. Cristalele de iod să topesc la -f- 107° şi fierb la 175°; iodul să volatilizează fără rezidiu răspândind vapori violeţi. Iodul să întrebuinţează foarte mult în medicină în o mulţime de forme şi de preparate. Iodul să dă pe dinăuntru în contra scrofulelor, iar pe dinafară lucrează ca fondant, iritant, rezolutiv şi revulziv. El nu să împacă cu amidonul, alcaloidele, alcalii şi carbonate alcaline, săruri metalice; cu tanin şi substanţele cari au taniu. Iodul să topeşte foarte puţin în apă şi foarte uşor în alcool. Dacă topim 10 grame de iod în 120 grame de alcool de 90° avem tinctură de iod, care să întrebuinţează foarte mult. Pe dinăutru să dă iodul în doză de 1 până la 5 centigrame sub formă de tinctură de iod, din care 15 picături cuprind 2 centigrame de iod, sau sub formă de sirop de hrean iodat, de sirop iodo-tanic şi untură IODE — 390 — IOTI dc peşte, cari ■ cuprind fiecare 1 gram de iod la un litru şi prin urmare la o lingură să vine 2 centigrame. Pe dinafară tinctură de iod să aplică pe piele în contra durerilor reumatice, în tusă, în contra nevralgiilor, a idartrozeloi:, artritelor cronice, a ghindurilor dela gât, etc. Tinctură de iod să aplică în totdeauna pe partea dureroasă şi cât să poate de aproape de organul bolnav. — Otrăvirea cu tinctură de iod are următoarele semne: dureri în stomac, vărsături gălbui sau albăstrui dacă vr’o substanţă să găseşte în stomac, diaree, ameţeli. Tratament: să va face bolnavul să verse, îi să va dâ amidon în apă de uruială, apă albuminoasă ; contra durerii morfină. IODEINĂ. - Este un bi-iodur de codeină (preparat de Montagu) şi prin urmare are lucrarea acestor două medicamente, din care cauză să recomandă în astmă, bronchite, emfisem (năduf), reumatism, insomnie, etc. Să dă sub formă de pilule de câte un centigram, 4-8 pe zi la adulţi şi 2-4 pe zi la copii, după vârstă. IODIPINA. — Combinaţiunea iodului cu u-leiul de susan (sesanum orientale), dozat 10-15 părţi iod pentru 100. Să întrebuinţează în aceleaşi boale ca iodur ele (vezi mai jos), mai ales în cazurile în cari a-cestea nu sunt tolerate. Pe dinăuntru să dă 1-2 linguriţe de cafea pe zi sau în capsule. Pe dinafară să întrebuinţează în fricţiuni şi în ungeri în contra degeraturilor. IODOCRESIL, IODOCRESINĂ. — Caută la Tra- UMATOL. IODOFEN (Biiodofenat de bismut şi de a-lumină). — Pulbere roşie portocalie, miros uşor de acid fenic. Antiseptic bun pentru tratamentul şancărului moale în aplicaţiuni locale. IODOFENINA (Fenacetină iodată).—Cuprinde 50o/o iod. Pulbere roşie închisă. Antiseptic puternic, întrebuinţat în plăgile şi ulcerele de rea natură. I0D0F0RM. — Medicament care lucrează ca anestezic, cicatrizant, dezinfectant, an-tisifilitic, antiscrofulos şi în contra guşii. Pe dinăuntru să dă sub formă de praf, iO-60 centigrame; perle de eter iodoformat; în injecţiuni sub piele. Pe dinafară sub formă de pulbere, de alifie, de tifon iodoformat, de colodiu iodormat. IODOL. — Insolubil în apă, puţin solubil în alcool cald, solubil în eter, acid acetic, uleiuri grase. Lucrează ca antiseptic. Să dă în doză de 10 până la 15 centigrame, maximum un gram pe zi, în pilule de câte 10 centigrame. Pe dinafară sub formă de praf, alifie globule şi supozitoare. IODON, iodone (Robin). — Combinaţiune a iodului cu pepto?iatul de carne de vacă. Succedaneu al iodurului de potasiu şi nu produce nici un accident de iodism. Este uşor de asimilat. Să dă în tratamentul ar-tritismului şi al arterio-sclerozei. Să va începe cu 20 picături, dimineaţa şi seara mărindu-să doza până la 30 picături, de 2 ori pe zi; în cazurile de sifilis să poate dâ până la 100 picături pe zi. Iodonul să poate luâ în apă, vin, lapte , sau bere. IODOPIRINĂ sau IODANTIPIRINĂ, antipirină iodată.—Antitermic, analgezic,antireumatismal şi antinevralgic. Doză: 50 centigrame până la 1 gr. şi jumătate pe zi, în buline de câte 50 centigrame. IODOTIRINi — Caută la Tiroidă. IODURE. — Sunt săruri cari rezultă prin combin.aţiunea iodului cu alte corpuri. Cele mai întrebuinţate sunt: Iodur de amidon. — Sunt 2 varietăţi, insolubil şi solubil. Antiscrofulos. Doză: cel insolubil, 1-5 gr.; cel solubil, 50 centigrame până la 2 gr.— Iodur de amoniac. Antiscrofulos, an-tisifilitic ; în contra boalelor de piele. Doză : 10 centigrame până la 2 gr. Pe dinafară în alifie, 4 la 30. — Iodur de arsenic. In contra boalelor de piele. Intern : 5 până la 15 miligrame ; extern : 5 centigrame la 4 gr. vaselină. — Iodur de calciu. In contra scrofulelor şi ofticei. Doză : 50 centigrame până la 1 gr.; extern: 20 centigrame la 20 grame vaselină. — Iodur de fier. Tonic, antiscrofulos. Doză: 10 centigrame până la 1 gr., în pilule; sirop, 20 gr. Extern: băi, injecţiuni; alifie, 4 la 30. — Iodur de fier şi de chinină. In contra frigurilor, scrofulelor şi cloro-anemiei. Dază : 10-50 .centigrame. — Iodur de plumb. Astringent, antisudorific, antiscrofulos. Doză: 10-50 centigrame ; extern: alifie 4 la 30. — Io-dur de polasiu. Antiscrofulos, anti-sifilitic, antireumatismal, antiasmatic, în contra arteriosclerozei, fondant rezolutiv. Doză : 50 centigrame până la 10 grame, în capsule, dragee, perle de câte 10-15 centigrame; sirop, 50 centigrame la lingură. Extern : glicereu, alifie, 4 la 30. — lo-dur de sodiu. Lucrează ca iodurul de potasiu, dar fiind mai slab să poate dâ în doze mai mari. IOTION.— Este un eter al acidului iod-idric şi conţine cam 80 la 100 iod. Prin aplicaţiuni de iotion pe piele să introduce IPEC — 891 — IPEK în organism cantitate mare de iod, căci absorpţiunea lui să face repede mulţumită naturii sale de eter. Să întrebuinţează în contra înflamaţiunilor cronice ale seroase-lor, în metritele cronice, în loviturile articulare, în guşă, scrofule, năduf, astmă, oftică. Doză: 2-4 grame pe zi. Pe piele să aplică amestecat cu uleia sau cu lanolină ori vaselină, părţi egale sau o parte la 2 părţi. IPECÂCUANA sau numai IPECĂ* — Este ra-dăcina unei plante care creşte în Brazilia numită Cephaelis ipecacuanha din fam. Ru-biaceelor. Principiul activ al ei este eme-tina sau cefelina. Este un vomitiv (care provoacă vărsături) mai dulce, dar mai puţin Fig. 141. Ipecacuană. 1. Inelată. 2. Striată. 8. Ondulată. sigur decât emeticul (vezi acest cuvânt), dar are avantajul că ea nu sdruncină corpul aşa tare, nu moleşeşte şi nu expune îa leşin şi la sfârşeală ca acela. Ipeca este vomitivul cel mai bun pentru copii şi pentru femei, precum şi pentru adulţii slăbiţi. Să dă în indigestiuni (nemistuiri) pen tru a deşerta stomacul; să mai dă şi când vroim să curăţim pieptul şi gâtlejul de flegmă, uşurând expectoraţia la bolnavii a-tinşi de bronchită (tusă). Pentru a provoca vărsături vom dâ ipeca în praf sau în sirop ; la copiii mici le vom dâ 2-3 linguriţe de sirop până la etatea de 2 ani, 2-3 linguri de compot, până la etatea de 6 ani; dând linguriţele* sau lingurile la interval de câte 5 minute, şi dând apoi 1-2 păhare de apă călduţă pentru a înlezni vărsăturile. Dela etatea de 5 ani în sus vom adăuga şi praf de ipeca la sirop, 10-50 centigrame după etate. La adult vom dâ praf: 1-1.50 gr., curată sau amestecată cu emetic, 5-10 centigrame. Ipecp; şa mai dă şi în dizenterie* IPERCLORIDRIE, hiperclorhidrie. — Când în stomac să produce acid cloridric în cantitate prea mare să zice că este ipercloridrie. IPEREMIE, hiperemie (dela grec. hyper, mai mult, şi hairna, sânge). — îngrămădire prea mare de sânge într’o parte oarecare a corpului, în un organ sau un ţăsut (vezi Con- GESTIUNE Şi FLUXIUNE). IPERESTEZIE, hiperestezie (dela grec. hyper, prea mare, şi aisthesis, simţire). — Exagerarea senzibilităţii care să deosebeşte de durere prin aceea că ea nu să arată în mod spontaneu ca aceasta, ci numai prin atingere, frecare sau excitare a pielei, a unor mucoase sau a unor organe. Iperes-tezia să observă în boalele nervoase: isterie, nevroze, nevrite, în boalele măduvei spinării, în unele boale de piele (eczemă, etc.), în intoxicaţiuni. IPERMETROPIE (dela grec. hyper9 peste, metrou, măsură, şi ops, ochiu). — Să numeşte astfel o stare a ochiului în care razele paralele merg să formeze focarul lor înapoia retinei. Pentru ca acest focar să să facă pe retină ar trebui ca razele să ajungă la ochiu cu un oarecare grad de convergenţă. Or, obiectele cari ne încunjură nu ne trimet decât raze divergente, cari tind să devie paralele atunci când obiectul să depărtează la o distanţă nesfârşită. Din a-ceastă cauză rezultă că vederea nu va fi nici odată lămurită la cel ce sufere de ipermetropie, oricare ar fi depărtarea obiectului pe care îl priveşte ; ceeace să întâmplă pentru ochiul ipermetrop în stare de repaus, adică când acomodaţiunea este cu totul slăbită sau paralizată în mod artificial prin atropină. Diametrul antero-pos-terior al ochilor ipermetropi este în general mai scurt decât la ochii normali; astfel ipermetropia există de obiceiu din naştere. Ipermetropia are 2 forme: slabă şi forte (tare). Forma slabă şi chiar cea mijlocie trece nebăgată în seamă până la etatea de 14-15 ani, fiind-că sforţările acomodaţiunii, cari pot fi foarte mari în copilărie, îi suprimă atunci efectele. Forma forte (tare) să arată prin o vedere rea în depărtare şi mai cu seamă în apropiere. Ochii sunt mici, înfundaţi în orbite şi foarte mobili. Pe când copilul ipermetrop încearcă, din întâmplare, ochilarii părinţilor presbiţi (vezi Presbitie), el observă că vede mai bine. Una din urmările ipermetropiei este strabismul convergent. Acomodaţiunea fiind foarte obositoare, bolnavul suprimă vederea cu amândoi ochii deviind pe cel mai puţin bun din ochii săi. Tratament. Ipermetropia nu să vindecă, dar IPEK - 392 - IPNO sa pot îndrepta efectele ei prin ajutorul ochilor cu sticle convexe. Să va alege sticlele cele mai tari pentru a vedea departe şi să vor purtă în continuu. IPERTROFIA PROSTATEI—Caută la Prostată. IPERTROFIE, (8ela grec. 'hyper, prea multă, şi trophe, nutriţiune). — Creşterea prea mare atât ca volum cât şi ca greutate a unui organ sau a unei părţi din organ (ficat, inimă, splină, etc.). A-ceastă boală atinge foarte des inima. Ipertrofia inimii constă în creşterea volumului şi greutăţii acestui organ şi în în-grăşarea păreţilor lui. Cauzele acestei boale sunt: sforţări mari şi repetate din partea bolnavului, palpitaţiunile produse de o boală cronică a inimii, o boală dc plămâni (năduf, etc.) care împiedecă circulaţiunea sângelui şi sileşte inima să lupte din greu pentru a împinge sângele, palpitaţiunile nervoase şi cele produse de abuzul de tutun, de cafea, de ceaiu, de alcoolice, acele produse de emoţiuni morale dese (supărări, griji de afaceri etc.). Semnele ipertrofiei de inimă sunt: bătăi mai puternice, mai jos şi mai la stânga, pulsul este mai forte, o-presiune sau apăsare în piept, dureri de cap, etc. Ipertrofia inimii nu este întotdeauna gravă, nici incurabilă. Când ea este produsă de abuzuri n’avem decât să ne ferim de ele, să nu bem cafea, ceaiu şi alcoolice şi atunci să poate vindecâ. Când ea este produsă de vro boală de inimă, vom tratâ acea boală prin un regim apropriat şi leacuri potrivite (vezi Cord). IPNOTIC. — Medicament care procură sau aduce somn. IPNOTISM, hipnotism (dela grec. Jcypnos, somn). — Dacă ne aşezăm în faţa unei persoane nervoase, impresionabilă, şi îi ţinem deasupra ochilor cam la o depărtare de 15 până la 20 centimetri un obiect oarecare strălucitor, un globuleţ de aur, o cheie sau un briceguţ nou, spunându-i să-şi ţină privirea ţintuită asupra obiectului şi mintea încordată asupra ideii acelui obiect, după câteva minute acea persoană adoarme, şi adoarme cu atât mai iute cu cât ea este mai nervoasă şi cu cât imaginaţiunea ei este mai uşor de isbit. Acest somn provocat în mod artificial să numeşte ipnotism şi el să aseamănă mai mult cu somnul lunaticilor (somnambulismul) decât cu somnul obicinuit. Sub numele de somnmnbulism sâ înţelege starea acelor oameni cari în timpul somnului, dormind, săvârşesc diferite fapte cu cari de altfel sunt obicinuiţi; vor- besc, lucrează, umblă şi fac diferite mişcări despre cari nu-şi mai aduc aminte după ce să deşteaptă. Această stare nu este drept vorbind o boală, ci un grad mai înaintat al visurilor ordinare, în cari cuvântul şi fapta urmează ideea. Oamenii ip-notizaţi întocmai ca şi oamenii lunatici sunt în stare să răspundă la întrebările ce li să fac, să să mişte, să umble, etcv când primesc porunca aceluia şi numai a aceluia care i-a adormit: ipnotismul' este dar un somnabulism artificial sau mai bine zis provocat. — Să vedem acum cari sunt arătările sau manifestaţiunile ipnotismului. Fenomenele cari caracteriza ipnotismul sunt, afară de somn, diferite turburări ale mişcării, ale simţirii şi ale facultăţilor intelectuale. Operatorul câştigă asupra celui ipnotizat o influinţă, o putere aşa de mare încât îi înlocueşte voinţa lui prin a sa în timpul somnului artificial, aşa că n’are de cât să-i dea o poruncă pentru ca el s’o îndeplinească. Putinţa de a face pe adormit să gândească, să vorbească şi să lucreze după voia adormitorului să numeşte sages-tiune. Cel dintâiu şi cel mai des fenomen ipnotic este catalepsia, un fel de turburare a mişcării care constă în aceea că mâna sau piciorul dacă să ridică încet rămân în poziţiunea ce le-am dat, şi că după câteva secunde să înţepenesc şi stau în aceeaşi po-ziţiune, ori cât de supărătoare ar fi ea în timpul de deşteptăciune, fără ca persoana adormită să simtă cea mai mică oboseală şi pentru un timp foarte lung. Această stare să numeşte catalepsie ipnotică spre a să deosebi de catalepsia care să arată în alte imprejurări. Tuburările simţirii sunt tot aşa de însemnate. Mai întăiu nesimţirea durerii întinsă peste tot corpul sau mărginită numai la un membru, nesimţire mai mult sau mai puţin desăvârşită după persoane, şi de care s’au încercat să pro- I fite chirurgii în operaţii, dar fără să reuşească pe deplin. Cele mai de multe ori a-vem o mărire sau o exaltaţie a simţurilor sau numai a unui simţ. Simţirea căldurii sau a frigului este aşa de desvoltată încât dacă punem mâna la 40 centimetri departe de spatelepersoaneiipnotizate, ea să apleacă înainte şi plânge de căldura pe care o simte; tot astfel să întâmplă şi cu un lucru rece pus la aceeaşi depărtare. Auzul este aşa de mărit în cât vorba şi sgomotul trăsurilor le face rău celor ipnotizaţi; bătăile ceasornicului le aud la o distanţă de 8-10 metri. Mirosul câştigă o fineţă şi o putere aşa de mare ca la dobitoacele cele mai bine IPNO — 393 — IPNO dotate cu acest simt. Cele mai ciudate fenomene însă sunt în legătura cu mărirea sau exaltaţia simţului muscular, simţ prin ajutorul căruia toate mişcările noastre voluntare sunt măsurate, şi care, fiind exaltat, poate de multe ori să înlocuiească vederea. S’au văzut persoane cari scrieau foarte corect punându-li-să o carte groasă între faţă şi hârtia de scris; unele puneau aţa în ac fiind tot în aceeaşi poziţiune; mergeau din o odaie în alta cu ochii legaţi; toate acestea fără nici o altă călăuză decât numai rezistenţa aerului şi preciziunea mişcărilor călăuzite prin simţul musctiar. Trebuie de altfel să admitem că memoria de loc, sau mai bine zis obicinuinţa, contribuie în mare parte la această preciziune a mişcărilor, cari au devenit până la un punct oarecare automatice: aşa pianistul cântă noaptea fără să facă greş, tot aşa îşi fac şi lunaticii plimbările lor de noapte. Schimbările în facultăţile intelectuale atârnă în mare parte de cele mai de sus şi sunt de acelaşi fel ca ele. Memoria dusă la un grad extrem de perfecţiune, imaginaţiunea devenită de odată foarte activă şi foarte puternică, liberul arbitru pierdut ca şi în oricare somn şi lăsând câmp liber închipuirii, impresiunile date de auz şi de simţul muscular foarte mult mărit, sunt tot atâtea lucruri cari ne pot explica ciudăţenia visurilor omului ipnotizat şi modificările sale intelectuale. Dacă în perioada de catalepsie (vezi acest cuvânt) punem mânile persoanei ipnotizate în poziţie de rugăciune şi le lăsăm astfel un timp oarecare, acea persoană să gândeşte numai la rugăciune sau că este lâ vr’o slujbă bisericească; cu capul plecat înainte, cu mânile încrucişate, ea îşi simte mintea năpădită de un şir întreg de idei de umilinţă şi de pocăinţă; cu capul în sus, ideile ei sunt de mândrie, etc. Dacă îi punem mânile în poziţie de luptă sau de a ridica ceva greu, ideia a-cestor acţiuni vine îndată cu forţă; cele doită braţe fiind întinse în poziţie de a duce două doniţe cu apă, ipnotizatul exprimă o oboseală mare de greutatea pe care spune că o poartă.—Infiuinţa sau puterea câştigată de către cel care adoarme asupra celui adormit* am văzut că să numeşte sugestiune. Mulţumită acestei suges-tiuni adormitorul poate, după voie, să facă pe adormit să săvârşească faptele cele mai ciudate, să încerce senzaţiunile cele mai curioase, şi aceasta numai prin o poruncă exprimată, Iată câteva fapte citate de către doctorul Bonami, după care am reprodus acest articol, luate din experienţele profesorului Bernheim. Acest învăţat a luat degetul mare dela o mână a ipnotizatului şi îi l’a pus pe nas, apoi degetul cel mare dela cealaltă mână l’a pus în atingere cu degetul cel mic al mânii dintâiu, întocmai cum să face când dă cineva cu tifla cuiva, ipnotizatul a ţinut totul aşa cum a fost pus fără ca fizionomia să îi să schimbe; după câteva minute i-a zis ipnotizatului că degetul cel mare este lipit de nas şi nu poate să-l ridice de pe nas şi că degetul cel mic este lipit de degetul cel mare al mânii celeilalte şi că ori ce încercare de a le deslipi nu-i va reuşi, atunci ipnotizatul a început să o facă, silindu-să din toate puterile lui ca să deslipească degetele, dar, fără nici o reuşită, degetele rămânându-i lipite aşa cum> i-a zis adormitorul. Unui băiat atins de boală de inimă i-a sugerat ca la deşteptare, după 5 minute, are să ia cartea aşezată la căpătâiul patului şi are să cetească la pagina ICO; un sfert de ceas după aceea îl deşteaptă şi să depărtează; trei minute mai târziu băiatul să duce şi ia cartea şi începe să citească la pagina 100. Altui ipnotizat i-a zis că nu poate să meargă înainte, ci numai înapoi, si în adevăr că toate încercările lui de a merge înainte n’au izbutit; apoi i-a zis că nu mai poate merge nici înainte nici înapoi şi ipnotizatul îndată a rămas înţepenit pe loc; după aceea i-a zis că nu-1 mai ţin picioarele şi adormitul a căzut ca şi cum ar fi fost paralizat; în urmă i-a zis că numai piciorul drept îi este paralizat şi el a început să-şi târâie piciorul drept. La altul i-a spus că desteptându-să va simţi o amorţeală în piciorul drept sau un cârceiu în pulpă, sau o durere mare la măsea, sau o mâncârime la cap, şi ipnotzatul a avut toate aceste simţiri. Este deiajuns ca ipnotizatului să îi să sugereze o gândire de un ordin oarecare pentru ca el să iee dela sine o poziţie în raport cu acea gândire: astfel îndată ce îi să fixează atenţiunea a-supra unei idei religioase, el îşi încrucişează mânile, îşi ridică capul spre cer şi începe a să ruga, etc. Mai mult, la unele persoane foarte predispuse a suferi influinţa ipnoti-zatorului, acesta poate prin simpla apropiere a mânii, fără sugestiune propriu zisă să facă ca ipnotizatul să să aplece în acea parte în care să găseşte mâna (înainte, înapoi, etc.); să pare că această influ-inţă să exercită întocmai ca acţiunea magnetismului asupra fierului, ceeace a făcut pe nedreptul ca să să creadă în existenţa IPN0 — 394 — IPOC unui fluid magnetic trecând dela adormitor la adormit. — In faţa faptelor adeverite de mai sus ne rămâne să vedem dacă este cu putinţă a să explică ipnotismul. Trebuie să spunem din capul locului că toate aceste fenomene nu să arată în aceeaşi măsură la toate persoanele; că multe sunt cu totul refractare la somnul provocat, nu pot fi adormite; că copiii şi persoanele tinere şi mai cu seamă femeile nervoase sunt cu deosebire predispuse la ipnotism; că în total sunt 15 până la 18 persoane din o sută cari să pot adormi, de unde să poate conchide că trebuie să existe o predispoziţie specială a sistemului nervos, o impresiona-bilitate particulară a creerului, stare pe care ipnotismul o măreşte în aşa măsură în cât ideia sugerată creerului să impune cu o forţă mai mult sau mai puţin mare şi determină actul corespunzător fără participarea voinţii. Dacă am adăuga acestea, după' cum am zis, la exaltaţiunea auzului, a simţului muscular, a memoriei, am putea să ne explicăm multe din fenomenele a-cestea, fără ca să fie trebuinţă să invocăm, cum fac partizanii magnetismului, interve-nirea unui fluid oarecare, care ar eşi din unele persoane pentru a lucra asupra altora. Pretinsa fermecare produsă de privirea sau de pasele celui ce adoarme este o înşelăciune ; dacă o persoană predispusă adoarme, aceasta nu provine din pricină că prin acele pase fluidul magnetic ar trece în persoana de adormit, ci fiindcă ţintuirea susţinută a privirii sale şi încrucişarea ochilor săi cătră un punct apropiat duc creerul spre somn. Aceasta este aşa de adevărat încât o persoană să poate adormi pe sine însăşi privindu-şi degetul aşezat dinaintea ochilor; astfel popii din India să adorm uitându-să ceasuri întregi la vârful nasului lor şi călugării din muntele Atos la buricul lor. Multe fenomene ale ipnotismului- nu să pot explica; ştim cum să le provocăm, dar nu cunoaştem cauza intimă a lor. Astfel să ştie foarte puţin despre natura relaţiilor cari să stabilesc între adormitor şi adormit, despre motivul care face ca voinţa u-nuia să fie nimicită prin aceea a celuilalt; dar este foarte sigur că trebuie să-l căutăm în o stare particulară a creerului, şi prin urmare o cunoştinţă exactă a anatomiei şi a funcţiunilor acestui organ, în stare normală, este neaparat trebuincioasă celui care îşi propune o explicare. Până când să va putea face a-ceasta nu trebuie să dam crezământ şarlatanilor cari îşi dau părerile lor fără nici o bază ştiinţifică. — Pentru a termina vom vorbi în câteva cuvinte despre aplicaţiunile medicale ale ipnotizmului. Nesimţirea la durere pe care o provoacă ipnotismul a făcut pe mulţi să nădăjduiască că ar putea înlocui cloroformul în săvârşirea operaţiunilor chirurgicale; dar puţinele rezultate fericite în faţa numeroaselor nes accese au făcut ca să să renunţe la acest mijloc, ceeace de almintrelea să explică prin numărul relativ mic al persoanelor cari să pot adormi. Aplicaţiunea ipnotizmului la boalele nervoase, a durerilor nevralgice sau reumatisnfale, este deasemenea supusă la cauţiune; ipnotizmul domoleşte un acces prin somnul ce-1 procură, dar foarte rar să întâmplă să aducă o vindecare durabilă; asupra unui temperament nervos, el lucrează întocmai ca o emoţiune morală vie izbind mai cu seamă imaginaţiunea; efectele lui sunt repezi şi trecătoare. Nu trebuie să să piardă din vedere că somnambulis-mul provocat îşi' are primejdiile lui fizice şi morale; fizice, căci el lasă în urma lui o oboseală generală şi o excitaţiune cerebrală cari nu sunt fără inconveniente; morale căci ele duc câteodată pe cei adormiţi la mărturisiri cu totul intime ceeace nu e convenabil a le provoca. Dacă el este provocat de persoane cinstite şi de bună credinţă, lucrul nu este grav; în caz contrar, lucrul, poate deveni foarte serios. Terminând vom conchide că ipnotismul, desbră-cat de prejudecăţile populare susţinute cu îngrijire de şarlatani, este o chestiune foarte interesantă şi vrednică de a atrage atenţiunea oamenilor învăţaţi, dar trebuie ca să să mai facă alte cercetări ştiinţifice, pentru ca să îi se deie o explicare satisfăcătoare şi pentru ca el să fie primit între mijloacele proprii de a vindeca. IP0CLORIDRIE, hipoclorhidrie. — Când în stomac să produce acid cloridric în cantitate prea mică să zice că este ipocloridrie. IPOCONDRIE, hipocondrie (dela grec. hypo, sub, şi chondros, cartilaj, sgârciu).— Un om să duce la un doctor şi să plânge că are dureri în piept, în pântece, în cap, că nu poate dormi, că nu poate mâncâ, etc.; doctorul îl caută, îl cercetează cu deamănun-tul şi după câteva minute de gândire a-dâncă îi zice : n’ai nimic, ai ipocondrie! Dar prin aceasta doctorul, de sigur, nu vrea să zică că clientul său este pe deplin sănătos, ceea ce n’ar fi adevărat, ci numai că boala lui nu este aşa de gravă precum ş’o închipuie bolnavul, care îşi măreşte suferinţele ce în adevăr le are şi îşi făureş- ipoe — 895 — IPOC te în mintea lui suferinţe cari nu le are, fiind într’o nelinişte continuă cu privire la sănătatea şi la viitorul lui. In adevăr, ipo-condriacii sunt sănătoşi în aparenţă, dar sunt preocupaţi peste măsură de sănătatea lor fizica, exagerându-şi suferinţele lor sau închipuindu-şi că sunt atinşi de toate boalele de cari li să vorbeşte, de toate boalele despre cari au cetit sau cetesc. Cuvântul ipocondrie însemnează, în realitate, boala ipocondrilor (vezi Ipocondru), adecă a organelor cuprinse în pântece sau abdomen (vezi acest cuvânt), şi a fost adoptat într’un timp când relaţiunile cari există între leziunile organelor din pântece şi între ideile de tristeţă şi de descurajare păreau îndestulătoare pentru a lega între ele •stări bolnăvicioase cari în realitate n’au nici o analogie. Ipocondria nu să mai socoteşte astăzi ca fiind o boală de pântece şi de creer în acelaşi timp. Ipocondria în formele ei cele mai grave este o vezanie (nălucire), adecă un fel de nebunie produsă prin anemie cerebrală, şi atunci să confundă cu melancolia (vezi acest cuvânt). Nebunii ipocondriaci sunt în totdeauna atinşi de leziuni serioase cari fac să să conzidere atunci ipocondria ca un semn sau un simptom al unei boale de creeri hotărâte (melancolie sau lipemanie, paralizie generală, etc.). Noi nu ne vom ocupa aci de aceşti nebuni, ci numai de ipocondriacii nevropaţi, adecă de cei cari sufer de nervi şi cari nu fac altceva decât îşi măresc, îşi exagerează suferinţele reale pe cari le încearcă. — Bărbaţii sunt mai mult supuşi decât femeile la această boală aşa de ciudată. Ipocondria să arată mai cu seamă la vârsta de 30-40 de ani, la oamenii din societate, la cei cari au suferit moraliceşte, la cei cari sunt atinşi de boale de ficat, de inimă, de boale ale organelor urinare şi genitale, etc. Ipocondriacii suntv întotdeauna îngrijaţi şi neliniştiţi; ei să observă cu băgare de seamă, îşi studiază cu deamănuntul organele şi funcţiunile lor; pentru ei orice lucru este o pricină de turburare şi dene-lineşte. îndată ce simţesc ceva nou în corpul lor, îndată ce li să deşteaptă atenţiunea prin cetirea uaei cărţi de medicină sau a unui articol de ziar, ei să cred atinşi de acea boală despre care au cetit şi caută cu atenţiune dacă au toate semnele acelei boale şi în curând să conving că le au. De altfel o ocupaţiune grabnică sau o in-fluinţă morală neprevăzută îi distrage cu înleznire şi face să înceteze starea anormală în c^tre trăiesc de obiceiu; apoi îndată ce cad pe gânduri revin la aceeaşi stare. In general, fizionomia lor este mai mult sau mai puţin turburată; ei au un aer nenorocit şi preocupat; uneori au aparenţa unei sănătăţi perfecte şi cu toate acestea ei să plâng necontenit. Dacă-i examinăm nu găsim nici o leziune organică, toate organele sunt sănătoase. Ipocondria nu este mortală, dar chinuieşte viaţa celor ce sunt atinşi de ea, cari mereu să plâng de dureri de stomac, de borboroseli, de spazme, de bătăi de inimă (palpitaţiuni), de bătăi de pântece şi de svâcnituri în cap, de a-meţeli, de sfârşeli, de furnicături prin diferite părţi ale corpului şi de alte multe suferinţe. — Tratament. Ipocondria fiind o boală nervoasă, care să iveşte la oamenii nervoşi, iritabili (supărăcioşi), sleiţi prin lucru prea mult cu mintea, prin supărări şi griji mari şi multe, tratamentul ei nu trebuie să consteie în medicamente multe, el fiind mai mult un tratament moral. Trebuie mai întâiu ca doctorul să inspire bolnavului o încredere oarbă, ca el să-i im-puie o regulă de traiu potrivit cu boala lui; să-i prescrie exerciţii şi distracţiuni: plimbări dese in aer liber, călărie, plimbări cu trăsura, călătoriile cu drumul de fier, călătorii repezi şi cu dislocări dese, cari să-l distragă în continuu prin varietatea tablourilor ce îi să înfăţişează, nelăsându-i timp să steie pe gânduri, sau dacă nu poate face călătorii să-i recomande ooupa-ţiune continuă, să lucreze, să citească cărţi recreative, să scrie, în fine să fie vecinic ocupat, căci leneşii sunt cei ce sufer mai mult de ipocondrie. Idroterapia este foarte bună sub toate formele ei, duşi sau spălături reci în fiecare dimineaţă şi pe toată suprafaţa corpului. Medicamente cât să-poate de puţine, din când în când câte un calmant pentru dureri, câte o curăţenie pentru ca stomacul să funcţioneze regulat; hrană bună, mesele regulate la ore fixe, şi atâta tot. — La ţară ipocondria să numeşte căpială, nălucire şi năuceală, iar cel atins de această boală oftează, să usucă pe picioare, are frică şi nu poate eşi noaptea din casă, îi să pare că-1 strigă morţii, îi să arată întrupaţi cerând ,să li să caute de cele religioase, să li să facă pomeni. IPOCONDRU, hipocondru (dela grec. hypo, sub, şi chondros, cartilaj, sgârciu). — Regiunea pântecelui aşezată sub coaste, deoparte şi cealaltă a epigastrului (lingurelei). In ipocondrul drept să află ficatul, iar în cel stâng partea cea largă a stomacului IPOD — 396 — IRIT splina şi îndoitura maţului gros sau a colonului (vezi Abdomen). IPODERMIC, hipodermic (dela grec. hypo, sub, şi derma, piele). — Metoda injecţiu-nilor ipodermice sau subcutanate constă în introducerea sub piele prin ajutorul unei siringi a unei soluţiuni foarte active (20-25 picături), cum ar fl o soluţiune de morfină, de cafeină, etc. Aceste injecţiuni să fac cu siringa lui Pravaz; dar să mai pot injecta şi altfel de soluţiuni sau lichide microbi-cide, omorâtoare de microbi (ser antidif-teric, ser antistreptococic etc.) sau un lichid reconstituant (ser artificial), cari să fac cu siringa lui Ronx, iar acestca din urmă cu un aparat special cu care să pot injecta 500 grame până la 1 litru odată (vezi Ser). La facerea acestor injecţiuni trebuie luate oarecari precauţiuni: să să spele locul cu apă şi săpun, apoi cu un lichid antiseptic (sublimat sau acid fenic). Siringa, adecă acul să fie sterilizat, trecut prin flăcări. Pentru ca acul să să introducă cu înleznire trebuie să ridicăm puţin pielea, făcându-i o îndoitură, în care introducem repede acul. Injecţiunile să pot face la pântece, la piept, la coapse. IPOGÂSTRU, hipogastru (dela grec. hypo, sub, şi gasttr, stomac). — Partea de jos a pântecelui, unde să află beşica (vezi Abdomen). IPOPION, hipopion (dela grec.- hypo, sub, şi pyon, puroiu). — Colecţiune sau adunare de puroiu în camera de dinainte a ochiului (vezi Ochiu). IR. — Caută la Ungvent. IREAN. — Caută la Hrean. IRIDECTOMIE (dela grec. iris, şi ektome, tăierea unei părţi din ceva). — Această o-peraţiune constă în a tăia o parte din iris pentru a face o pupilă artificială prin care să pătrundă razele de lumină în fundul o-chiului, sau pentru a vindecă un glaucom (vezi acest cuvânt), sau pentru a înlezni extracţia cataractei, adecă scoaterea perdelei (vezi Cataractă). IRIGÂŢIDNE (dela lat. irrigare, a stropi, a uda). — Un mijloc de vindecare care constă în a face să curgă pe o parte rănită, pe o rană, ori a introduce în o cavitate naturală apă rece sau un lichid medicamentos. Irigaţiunea poate să dureze câtva timp, să fie intermitentă sau să fie continuă, şi să face cu ajutorul unui sifon sau a unui aparat special (alui Duplay, etc.) sau cu un irigator. Să recomandă irigaţiunile continue în emoragii, în fracturi complicate de plăgi, în plăgi prin smulgere, în boalele de mitră, etc; iar cele intermitente în boalele de ochiu, de nas, de urechie, de gât, de beşică, etc. IRIGATOR (dela lat. irrigare, a uda, a stropi). — Instrument cu ajutorul căruia să aruncă apa sau un lichid medicamentos în nas, în gură, sau în vagin, ori în rect (şezut); lichide cari servesc pentru a face spălătură în acele părţi sau clizmă. Irigatorul, ori care ar fi întrebuinţarea lui, trebuie ţinut în stare de curăţenie foarte mare şi la a-dăpost de praf şi de murdărie. IRIS. — Caută la Ochiu. IRIS FLORENTINA. - Caută la Stânjini. IRITĂ- — Caută la Ochiu. IRITANTE, IRITAŢIDNE (dela lat. iritatio, întărâtare). — Am putea zice că starea de i-ritaţiune a unui organ este un început de inflamaţiune sau de aprindere a lui (vezi Inflamaţiune), căci şi în iritaţiune avem aproape aceleaşi semne. Când un organ este iritat, fie vorba de piele, de ochi, etc. el este dureros, roşu, cald şi uneori umflat, prin îngrămădire de sânge in el. Deosebirea dar între iritaţiune şi inflamaţiune este numai că în aceasta semnele mai sus înşirate sunt mai pronunţate, sunt în grad mai mare şi să însoţesc de febră (căldură) şi de alte simptome generale. — Să numesc iritante medicamentele cari fac ca o parte a corpului să fle pentru moment mai simţitoare şi mai roşie decât în starea obicinuită, fără însă ca ele să producă inflamaţiune. Iritantele să confundă adeseori cu excitantele: un medicament care nu este decât excitant (aţâţător) pentru cutare om sau cutare organ, devine iritant (întărâtă-tor) pentru un alt om sau pentru un alt organ. Deosebirea de lucrare atârnă şi de la durata contactului acelui medicament cu corpul; astfel amoniacul, dacă este numai plimbat pe sub nasul unui bolnav este excitant prin vaporii lui; dacă este ţinut a-proape sub nas şi nemişcat, vaporii lui vor produce la început iritaţiune, iar mai la urmă inflamaţiune. Tot astfel şi electricitatea; aplicată cu prudenţă ea produce o excitaţiune folositoare, iar aplicată mai mult decât trebuie o iritaţiune. — Iritantele din punct de vedere medical sunt bune şi trebuincioase. Colirul cu sulfat de zinc este foarte bun în inflamaţiunile simple de ochi, nitratul de argint în conjunctivita gra-nuloasâ, sau în amigdalite, ori angine, precum şi insuflaţiuuile cu tanin, sau cu piatră acră, sunt bune, căci produc o iritaţi- IRIT — 397 — ISOP une artificială care înlocuieşte o inflama-ţiune. Tot aşa când ungem o încheietură dureroasă şi inflamată cu tinctură de iod, sau când punem pe piept un muştar în cazurile de bronchită, etc. să provoacă o iri-taţiune vindecătoare. Din punctul de vedere Igienic, iritantele trebuie ocolite, fiindcă ele prin aplicare mai îndelungată şi repetată pot produce inflamaţiunea organelor asupra cărora să aplică; astfel sunt: condimentele iuţi, luate în măsură mare (piper, muştar, ardeiu, usturoiu, etc.) precum şi băuturile tari şi alcoolice cu timpul iri-tează şi inflamează stomacul şi maţele, producând gastrită şi enterită; tutunul iri-tează gâtul şi plămânii, dând naştere la laringită (răguşeală) şi bronchită (tusă); unsorile, pomadele, cold-cremurile, cari nu sunt proaspete, precum şi unele pudre făcute cu substanţe saline sau metalice, iri-tează şi cu timpul inflamează pielea dând naştere la diferite boale. IRITARE de nervi. — Caută la Agasare. ISAROL. —Derivat al ichtiolului; lucrează şi să dă în aceleaşi doze ca el (vezi Ichtiol). ISCBRIE (dela grec. ischein, a opri, a reţine, şi uron, urină, ud). — Greutatea sau neputinţa de a urină; oprirea udului sau retenţiunea urinii (vezi Urină). ISMĂ, izmă, ismă bună, ismă de leac, ghiazmâ, giugiumă, mintă, mintă de grădină, mintă piperigă (Mentha piperita, fam. Labiatelor). — Plantă erbacee, originară din apusul Europei şi din America Fig. 142.—Ismă. A. Plantă. B. Floare, de nord, care se cultivă mult prin grădini şi să adună în lunile Iulie şi August, iar vârfurile înflorite cu frunze cu tot şi său-sucă repede la umbră şi să păstrează în saci de pânză. Din vârfurile înflorite şi din flori să scoate prin distilaţiune o esenţă cu odoare aromatică, cu gust arzător, puţin solubilă în apă şi caustică în stare curată. Esenţa de mentă conţine mentol(vezi acest cuvânt) în proporţiune de 37-72 la 100, eteruri metilice, mentonă. Menta stimulează stomacul, ajută mistuirea, alungă gazu-rile intestinale, grăbeşte circulaţiunea sângelui; ea să întrebuinţează ca stomachic, stimulent general, în contra spazmurilor. Să dă sub formă de ceaiu (infuziune) din 10 la 1000; idrolat, 20-100 gr.; alcoolat; 2-10 gr.; spirt, uleiu volatil, 2-10 picături; sirop, 20-100 gr.; pastile, după voie.—La ţară isma să întrebuinţează foarte mult. Să pune ismă proaspată în sticle cu rachiu, pe care îl colorează în verde, constituind vestitul rachiu de ismă care să bea în contra dureri-rilor de stomac, de maţe (colici). Pentru colicele infantile (mătricea la copii) să dă ceaiul de ismă, iar dacă durerile sunt prea mari să pune pe pântece câte o cataplazmă caldă făcută cu ismă şi leuştean. ‘Ceaiul să dă şi pentru urdinare simplă şi urdinare cu sânge. Pentru durere de dinţi să ţine în gură rădăcini de ismă pisată şi cu rachiu. Pentru ciumurleală, cu greaţă, să freacă pe corp cu ismă pisată şi oţet, punându-să apoi la lingurea. Pentru orbalţ să unge cu miere şi să presară cu praf de frunză de mintă uscată. ISMENE. — întocmai ca şi cămaşa, isme-nele apără pielea de atingerea cam aspră a îmbrăcămintei de pe deasupra (pantaloni, cioareci, iţari) şi înlesnesc ţinerea corpului în curăţenie şi în căldură, Prin urmare fiecare om trebuie să poarte ismene, cari pot fi de pânză de in, de bumbac, de cânepă, după gustul şi mijloacele fiecăruia; vara vor fi din pânză mai subţire ca iarna. Trebuie să avem în vedere că ismenele nu trebuie strânse tare la încingătoare, ca să nu apese pântecele, nici jos la pulpe pentru ca să nu să umfle picioarele. Ismenele trebuie schimbate cel puţin odată pe săptămână şi cine poate de două ori, iar în cazuri de boală de mai multe ori. ISOP (Hyssopus officinalis, fam. Labiatelor). — Arbust frumos, odorant, originar din regiunea mediteraniană şi din Asia centrală, care să cultivă adese ca plantă ornamentală (Iulie-August). In medicină să ISOP ' — 398 — ISTE întrebuinţează vârfurile înflorite, sub formă de ceaiu (infuziune), 5-10 grame la 1 litru de apă, în tusă învechită (bronchită cronică) şi în astmă. Să mai dă ca sudorific în reumatism şi la începutul fe-brelor eruptive (pojar, scarlatină, etc.) pentru ca să iasă bine. Isopul mai uşurează mistuirea (stomacliic) şi dă afară gazurile intestinale (carminativ); el mai lucrează şi ca aromatic, antispasmodic, emenagog şi stimulent. — La ţară babele îl dau sub formă de ceaiu în tusă şi în alte boale Fig. 143.— Isop. de plămâni. ISOPRAL. — Cristale prizmatice, odoare camforată, savoare aromatică, solubil în 20 părţi apă. Lucrează ca şi cloralul (vezi a-cest cuvânt), dar este mai activ şi mai puţin toxic. Doză: 50 până la 75 centigrame în soluţiune. ISTERICALE. — Caută la Atac (de nervi). ISTERIE, histerie (dela grec. hystera, mitră), atac de nervi, boală de nervi, istericale. — Iată o boală foarte cunoscută pe la oraşe şi care să vede aşa d$ des încât lumea nici nu-i mai dă importanţă, deşi în realitate ea este foarte serioasă şi foarte variabilă în arătările ei. Isteria este o boală nervoasă, din marea clasă a nevrozelor, care să vede de obiceiu la femei şi foarte rar la bărbaţi. Cei predispuşi la isterie încă din copilărie să deosebesc prin aceea că sunt foarte impresionabili, au dureri dese de cap, bătăi de inimă (palpitaţiuni), înecăciuni în piept (sufocaţiuni) şi un apetit foarte ciudat. Caracterul istericilor constă în: exageraţiune, minciună, dorinţă neclintită de a ocupa publicul eu persoana lor, simulaţie (făţărnicie), turburări nevrastenice. — Cauzele isteriei sunt: anemia, ereditatea (moştenirea), emoţiunile morale vii, supărările, un amor nenorocit, otrăvirile prin alcool, plumb, mercur, boale infecţioase (frigurile palustre, pneumonia, reumatismul), boalele de mitră, sarcina. — Intru cât priveşte semnele acestei boale trebuie să deosebim mai multe forme, şi anume: isteria convulzivă, slabă (mică) şi tare (mare) şi isteria neconvulzivă. In isteria convulzivă slabă sau mica isterie, avem în primul rând atacul isteric, care este precedat de căscături, de indispoziţie, deplâns sau /le^râs fără motiv. Atacul să anunţă prin aură, care este un fel de înştiinţare ce constă în o durere ce pleacă dela un ovar (ovarie), adecă din partea dreaptă sau stângă a jumătăţii de jos a pântecelui; durere care să urcă la lingurea şi de aci pe piept în sus până la gât ca un nod, care te strânge de gât şi te îneacă, însoţindu-să de turburări ale vederii şi auzului. A-tunci începe atacul care să compune din : căderea corpului, care nu să face pe jos sau pe foc ca în epilepsie, ci pe un pat, o canapea sau un scaun, căci bolnavul are timp de a-şi alege locul unde cade; din vo-ciferaţiuni (ţipete, strigăte) cu sufocaţiune (înecăciune de piept) şi congestiunea (în-roşirea) feţei ; din mişcări convulzive foarte mari (svârcoliri, strâmbături, îndoituri, mişcări din şolduri, închinăciuni) precedate câte odată de spazme sau contracturi ; din o pierdere a cunoştinţa, mai mult sau mai puţin completă. După câtva timp, care variază dela câteva minute până la câteva ceasuri, după cum atacul este unic sau că să succed mai multe atacuri, urmează o-dihna, faţa exprimă frică sau mânie, apoi bolnavul plânge din adânc sau urinează, xlstfel sa sfârşeşte atacul obicinuit de isterie sau aşa cunoscutele istericale. — Să vedem acum isteria convulzivă forte sau marea isterie, ori isteria aşa zisă epilepti-formă. Aci avem întâiu aura descrisă la forma precedentă, apoi o fază epileptiformă&Q 3 până la 4 minute cu contracturi, convulziuni urmate de o stare de moleşeală; o fază de contorziuni s u c i t u r i, (svârcoliri, schimonosituri), corpul luând diferite po-ziţiuni anormale, în formă de arc de cerc în care femeia fiind cu faţa în sus să sprijine numai pe cap şi pe picioare, etc. ; o fază de atitudini pasionale sub influinţa diferitelor halucinaţiuni (năluciri); în fine, o I fază de viziuni înspăimântătoare, în cari bolnava vede animale periculoase (şerpi, etc.). Afară de acestea bolnavul poate să cadă în sincopă (leşin), în letargie sau in catalepsie (vezi aceste cuvinte). Această formă poate să dureze mai multe săptămâni, în cari atacurile să repetă la intervale mai mult sau mai puţin apropiate; norocul că ea este cu mult mai rară decât forma precedentă. — Isteria neconvidzivă are foarte multe forme pe cari le vom descrie pe scurt. Forma paralitică este caracterizată prin aceea că paralizia apare în modspon-taneu sau în urma unui atac convulziv, de odată sau gradat, şi ea atinge o jumătate de corp, stânga sau dreapta sau jumătatea ISTE — 399 — ISTE de jos, lăsând de obiceiu faţa neatinsă; u-neori paralizia să localizează numai la un membru (braţ). Această paralizie fiind provocată prin o emoţiune sau o lovitură, dispare după câtva timp pentru a să ivi din nou în unele cazuri. Forma anestezică este caracterizată prin nesimţire (insenzibilitate) la pipăit, sau la durere, sau la căldură, sau la frig. sau nesimţirea poate fi totală cu paliditatea şi răcirea pielei şi cu pare-zie (vezi acest cuvânt). Forma iperestezică să distinge prin dureri foarte variabile, junghiuri prin cap, dureri pe şira spinării, migrenă (durere în o jumătate de cap), nevralgii intercostale, angină de piept (vezi aceste cuvinte). Apoi, la unii bolnavi sunt zone sau plăci isterogene, în cari senzi-bilitatea este foarte mare şi mai creşte încă la începutul atacurilor. In forma a-fonică sau afazică bolnavul îşi pierde pentru un timp oarecare vocea, însuşirea de a vorbi, de a să exprima, ajungând la un mutism complet timp de mai multe luni. Forma cu tremurături constă în aceea că bolnavul este cuprins de tremurături generalizate sau parţiale, adecă în o jumătate de corp sau numai în un membru, cari tremurături sunt foarte variabile ca intenzitate şi ca ritm. In forma cu contracturi avem într’un muşchiu, sau într’un membru sau în o jumătate a corpului (dreaptă, stângă sau inferioară) nişte contracţiuni (strânsuri) permanente şi dureroase. Aceste contracţiuni pot de altfel să apară şi să dispară în mod brusc; braţul este îndoit, piciorul întins, şoldul scos în afară ca în coxalgie (vezi a-cest cuvânt), care dispare prin cloroformi-zare ; contractura muşchilor gâtului dă tor-ticolis, acea a ochiului strabism. Forma cu turburări de nutriţiune este caracterizată prin căderea părului, a unghiilor, prin vâ-nătăi (echimoze), sudori de sânge; învine-ţirea mânilor şi umflarea lor, precum şi a braţelor, a picioarelor; atrofia (secarea), muşchilor. In fine mai sunt formele aşa zise viscerale, în cari turburările pot să fie localizate în aparatul respirator (tusă, scui-pare de sânge, înecăciune, căscături, sughiţuri, lătrături, etc.); în aparatul digestiv (schimbarea sau perversiunea gustului, vărsături alimentare sau de sânge, constipaţie, gazuri intestinale, lipsă de poftă de mâncare, dureri de stomac); în aparatul urinar (urinare prea multă, oprirea udului); în organele simţurilor (micşorarea sau pierderea vederii, vedere scurtă sau miopie, strabism, necunoaşterea colorilor, turburări ale auzului, ale gustului); în organele materne (dureri de sânuri, oprirea regulelor sau dureri în timpul lor). — Tratament. Vom începe cu tratamentul general. Să va opri u-nei mame isterice cu atacuri mari ca să-şi alăpteze copilul, care să va dâ unei doici şi să va creşte la ţară. La copiii neastâmpăraţi, nervoşi şi cu inteligenţă ciudată, predispuşi la isterie, li să va întări corpul prin exerciţii, gimnastică, idroterapie, şedere la ţară; li să va opri să meargă la spectacole, la teatre, la sindrofii, nici nu vor ceti cărţi înspăimântătoare sau de amor pasionat, pentru ca să nu li să excite simţurile şi imaginaţiunea. Mai târziu, copiii să vor dâ în internate pentru ca să-şi primească instrucţiunea în comun, deşi aceasta are şi inconveniente. La fetele tinere, în momentul când le va veni menstruaţia să vor lua oarecari precauţiuni; iar ajungând la etatea de 18 ani să să mărite dacă sunt numai predispuse la isterie, dacă însă au prezentat deja atacuri atunci căsătoria să va amânâ până când vor fi vindecate. Bărbaţii isterici nu să vor căsători, ceeace le-ar produce mari turburări. Să va evita şederea pe malul mării precum şi băile de mare. Tratamentul psihic constă în a depărta bolnavul de locul unde s’a înbolnăvit, adecă să va izola şi în deosebi de persoanele isterice; să vor opri vizitele neamurilor şi prietinilor; să va evita spaima, e-moţiunile; să va încredinţa bolnavul de vindecarea boalei lui şi de eficacitatea mijloacelor întrebuinţate pentru a-1 vindeca. Tratamentul extern va constâ în electrote-rapie (electricitate statică), idroterapie sub formă de duşi reci de 12-18° de o durată de 20-10 secunde şi terminând prin o a-runcătură de apă caldă asupra picioarelor şi o fricţiune energică. Dacă bolnavul este prea sensibil să vor face duşi scoţiani cu transpiraţie şi mai târziu fără; la isterici prea excitabili afuziuni, cearceaf ud şi jumătăţi de băi, fără să li să lovească zonele isterogene. Tratamentul simptomatic constă în a dâ antinervine (valerianat de amoniac, bromure alcaline şi de camfor); antispaz-modice (asa fetidă, muşeţel, camfor, casto-reu, cloroform, eter, mosc, exalgină, fena-cetină, etc.); ipnotice (opiu, morfină); electr oterapie, metaloterapie, ipnotism la mare nevoie. Tratamentul atacului: să va aşeza bolnavul pe o saltea pusă jos, să va stropi faţa cu apă rece, îi să va dâ să beie mult, să va face inhalaţiuni cu eter, să va apăsa la femeie unul sau amândouă ovarele, tare şi cu pumnul (în partea de jos a pântece-îui la dreapta şi la stânga); să va apăsă ISTE — 400 — JALE cu degetele pe pleoapele închise şi dacă să va obţine somnul ipnotic să va deşteptă bolnavul după câtva timp prin suflare în ochi; odihnă. In cazurile de atacuri dese să recomandă sugestiunea ipnotică (vezi Ipno-tism). Printre atacuri: electricitate, magneţi, metaloterapie. Contra durerii de cap: antipirină, exalgină, fenacetină, lactofenină, ne-urodină, piramidon, etc. Contra insomniei: cloral, trional, sulfonal, hypnal, uretan, dor-miol, bromidie, etc. ISTERECTOMIE (dela grec. hystera, mitră, şi ektome, exciziune, tăiere).—Caută la Mitră. (Cancerul mitrei). ISTOVEALÂ, istovire — Caută la Supra- FATIGĂ. IŢARI. — Caută la Pantaloni. IOGLANS REGIA. — Caută la Nuc. IUNIPER. — Caută la Ienupăr. IUŢIŞORII, iuţarii■ — Caută la Ciuperci. IZMĂ. — Caută la Is.viă. IZOLARE. — Măsură ce să ia în cazurile de boale molipsitoare şi prin care să* des- pârţesc oamenii sănătoşi de cei bolnavi pentru ca ei să nu să îmbolnăvească. Izolarea să mai face şi în alte împrejurări, atunci când tratarea unui bolnav nu să poate face stând într’un loc cu mai mulţi inşi. — Pentru a preveni o epidemie (o molimă) cel mai puternic şi cu adevărat folositor mijloc este izolarea, căci ea împiedecă propagarea sau întinderea boalei, oprind circulaţiunea microbilor dela bolnav la cei sănătoşi. Prin urmare în toate boalele contagioase trebuie chiar dela început să recurgem la izolare. In spitale izolarea să face mai cu înleznire prin ajutorul pavilioanelor speciale. In şcoale deasemenea orice elev atins de boală molipsitoare să concediază în familie; dar, greutatea cea mai mare de a obţine o izolare eficace este chiar în sânul familiei, mai ales în familiile sărace. In aceste cazuri cel mai bun lucru este ca orice bolnav de vr’o boală molipsitoare să fie luat din sânul familiei şi dus la spital. j JABORANDI (Pilocarpus pinnatus, fam. Ru-taceelor).— Arbust care creşte în Brazilia. In medicină să întrebuinţează foile şi tigea. Principiul activ să numeşte pilocarpinâ. Lucrează ca sudorific şi sialogog, adecă produce multă sudoare şi salivaţie (bale). Să dă sub formă de: extract alcoolic, 25-75 centigrame; extract apos, 50 ctgr. până la 1 gr. 25 ctgr.; extract fluid, 60 ctgr. până la 6 grame; sirop, 1-4 linguri pe zi; infuziune din 2-4 gr. la 200; tinctură (1 gr. la 5), 5-15 grame. — PilocarpinâFoarte toxică. Puternic sudorific şi sialogog, an-timidriatic. Să dă 5 miligrame până la 3 centigrame, în injecţiuni sub piele; în boalele de ochi sub formă de colir (pilocar-pină, 5 ctgr.; apă distilată fiartă, 10 gr.; 2-3 picături în ochi în glaucom şi irido-coroidită); în căderea părului sub formă de spălaturi (pilocarpinâ, 50 centigrame; tinctură de cantaride, 10 grame; glicerină, 25 gr.; apă de Colonia 200 gr.), sau de alifie (cloridrat de pilocarpinâ, 2 gr.; cloridrat de chinină, 4 gr.; sulf precipitat, 10 gr.; balsam peruvian, 20 gr.;—■ măduvă de bou 80 gr. Otrăvirea CU jaborandi sau pilocarpinâ are ca semne: salivaţie mare (bale multe), sudoare foarte multă, vărsături, oboseală, moleşeală. Tratamentul: injecţiune sub piele cu un miligram de sulfat de atropină, care opreşte îndată toate simptomele; sau 1 gram 50 centigrame de tinctură de beladonă dată prin gură vindecă tot aşa de iute. JÂGĂRAIU, JÂGAL. — Caută la Piroză. JALAPA. — Să numeşte astfel rădăcina plantei exogonium jalapa, din fam. Convol-vulaceelor, care creşte în Mexico. Rădăcina de jalapa are ca principiu activ o rezină (convolvulină şi jalapină), care lucrează ca purgativ drastic, producând câte odată greaţă, vărsături şi dureri prin intestine, din care cauză nu să dă la inflamaţiunile de stomac şi de intestine, şi rar la copii. Să dă sub formă de: pişcoturi, având fiecare 10 centigrame jalapa; de emulsiune, cu 20-50 centigrame; extract, 25 centigrame până la 1 gram; infuziune din 5 la 100; praf, 1-4 gr.; rezină, 20-50 centigrame; tinctură de jalapa compusă sau rachiu nemţesc, 5-30 grame. Planta jalapa să vede la figura 144. JALE, jale de grădină, jaleş, salbie} sălvie, şălvie, sălvie de grădină (Salvia ojficinalis, fam. Labiatelor). — Plantă odo-rantă originară din sudul Europei care să cultivă adeseori prin grădini (Iunie-Iulie). In medicină să întrebuinţează vârfurile înflorite cari lucrează ca stimulent, tonic. Să dă sub formă de ceaiu (infuziune), 5 la 1000; infuziune concentrată din 50 la 1000. JARE — 401 — .11X1 — La ţară să clătesc în gură cu decoct pentru studeniţă; să fac scăldători la copiii _ slăbiţi, iar pe gâlci la gât şi în alte locuri 'să pune jale pisată şi amestecată cu unt. JARETIERE, calţavete. — Pentru ca ciorapii să nu cadă în jos este obiceiul ca să să lege cu aţă, şiret, panglică sau cu aşa numitele calţavete ori pe franţuzeşte jareti-ere. Din capul locului trebuie să spunem că orice legătură făcută deasupra pulpei sau a genunchiului pentru a ţine ciorapii are marele cusur de a strânge carnea şi vinele împiedecând astfel circulaţiunea sângelui prin vine, cari să umflă şi cu timpul formează boala cunoscută sub numele de va-rice (vezi acest cuvânt). Pentru a ocoli a-ceastă boală trebuie ca legătura sau cal-ţaveta să fie făcută din un ţăsut mlădios şi elastic, să nu aibă cataramă şi să nu strângă tare piciorul. Mai bino este să să înlocuiască acestea cu aşa zisele jartele, cari sunt neşte făşii elastice, cari să fixează pe deoparte de corset prin nişte ■ v"> i /?f- j . /N V £ iv Fig. 144. — Jalapă. a. Rădăcina, b. Jalapa din comerţ. pense, iar pe de altă parte de ciorapi; la bărbaţi să fixează în sus de încingătoarea pantalonilor. - JASMiNUM F8UTIGANS- - Caută la Iasomie SĂLBATICĂ. JET. - Caută la Fotoliu. JINTURĂ. — Caută la Urechelniţă. JIR. — Caută la Fag. JIREAPAN. — Caută la Ienupăr. JITIA. — Comună în judeţul Râmnicu Sărat, la o depărtare de 43 chilometri de o-raşul Râmnicu Sărat. Să găseşte un izvor cu apă cloro-sodică-sulfurată, conţinând: bromur de magneziu, iodur de magneziu şi clorur de sodiu, etc. Apele nu sunt captate şi nu sunt întrebuinţate. JNEAPÂN, JNEAPĂR, JNEPEN. — Caută la Ienupăr. JOC. Caută la Danţ. JOLNE. — Caută la Ganglion şi Scrofulă. JUCĂRII PRIMEJDIOASE. — Este obiceiul ca copiilor să li să deie tot felul de jucării, dintre cari multe, mai cu seamă cele mai eftine, sunt văpsite cu colori de anilină, cari cuprind o bună câtime de acid arse-nios (şoricioaică). Pentru aceasta nu trebuie să lăsăm ca copiii să-şi sugă jucăriile, iar după ce s’au jucat cu ele să-i spălăm sau să-i punem să-şi spele mânile, mai a-les înainte de a mânca. JUGĂREL, JUGARET. — Caută la Dumbăţ. JULEP (lat. jidapium, jidepns). — Este o băutură sau poţiune care are însuşiri îndulcitoare, domolitoare, potolitoare, care să face cu un sirop oarecare (mucilaginos, narcotic sau acid) disolvat în apă simplă, sau în o apă de flori oarecare sau într’un ceaiu (infuziune) de plante emoliente (cari înmoaie) sau în o emulziune (un fel de lapte, cum ar fi cel de migdale, de cânepă, etc.). Julepurile să iau seara la culcare şi să beau dintr’odată sau pe încetul ca un ceaiu rusesc. Cele mai întrebuinţate jule-puri sunt: julep calmant, făcut din : apă de teiu, 120 gr.; sirop de flori de portocale, 20 gr. ; sirop de opiu, 10 grame; — julep gumos : apă obicinuită, 100 gr.; apă de flori de portocale, 10 gr.; gumă arabică pulverizată, 10 gr.; sirop de gumă, 30 grame ; — julep pectoral sau de piept: ceaiu de specii pectorale, 100 gr. ; gumă a-rabică, 2 gr.; sirop de mac alb, 30grame; — julep răcoritor: apă de cireşe negre250 gr. ; sirop de smeură, 30 gr.; acid tartric, 2 grame. JULITURĂ. — Caută la Excoriaţiune şîIn-tertrigo. JUNE — 402 - LACE JURETA, junie. — Caută la Adolescenţă şi Pubertate. JUNGHIU, durere de piept. - Prin cuvântul junghiu să înţelege o durere localizată într’un punct oarecare a pieptului. Uneori durerea să simte în partea dinainte, cam sub sfârcul ţâţei, alteori în părţile laterale, câte odată în spate, pe lângă şira spinării; să întâmplă uneori de să simte durerea înainte şi înapoi în acelaşi timp ca şi cum ar pătrunde pieptul din o parte până în cealaltă, iar în alte cazuri mai rare durerea să întinde pe o linie care merge dinainte pe laturi şi înapoi, formând un semicerc. De obiceiu durerea să află într’un spaţiu intercostal, într’un punct sau în mai multe puncte. Durerea nu este într’o formă de mare, uneori abia să simte, alteori este foarte mare, câte odată este de nesuferit, încât omul abia îşi poate trage sufletul; ea este întotdeauna mărită prin mişcare, printr’o respiraţiune adâncă, prin tusă şi mai ales prin pipăire, prin a-tingere cu ceva, aşa de mare încât bolnavul ţipă de durere. — Junghiul este de mai multe feluri. In cazurile cele mai u-şoare junghiul este fără febră (fierbinţeală) şi fără tusă, sănătatea generală a omului, precum şi puterile şi apetitul sunt întregi, durerea nu este adâncă şi să mărgineşte numai la unul sau mai multe puncte superficiale; durere care la mişcare şi la cea mai mică apăsare cu degetul creşte, să măreşte încât devine de nesuferit, dar bolnavul poate să respire şi n’are opresiune (a-păsare pe piept). In aceste cazuri avem o pleurodinie (vezi acest cuvânt) sau nevralgie întercostală, adecă o durere a nervilor celor mici cari şerpuiesc printre coaste, care este produsă de obiceiu prin răceală şi umezeală. In cazurile mai grave junghiul este precedat sau însoţit de fiori, de fierbinţeală (febră), de sete mare, de lipsă de apetit, de opresiune (apăsare pe piept) foarte mare, de tusă; atunci trebuie să ne gândim la alte boale cu mult mai serioase la pleurezie, la pneumonie (vezi Plămân), la oftică (vezi Tuberculoză). Intru cât priveşte tratamentul, cetitorul va căuta la cuvântul Pleurodinie pentru junghiul simplu, iar pentru junghiul produs de boalele de plămâni mai sus amintite va căuta la Plămân (Pleurezie, Pneumonie) şi la Tuberculoză. JUNIPERUS C0MMUNIS. - Caută la Ienupăr. JONIPERUS SABINA. — Caută la Sabină. JUPUIALĂ. — Caută la Pelagră. JDPUITDRÂ. — Caută la Excoriaţiune şi Intertrigo. KĂKKE. — Caută la Beriberi. KARLSBAD- — Caută la Carlsbad. KEF1R. — Caută la Chefir. KELEN. — Caută la Chelen. KELOTOMIE. —- Caută la Chelotomie şi Ernie. KERATITĂ. — Caută la O emu (Cheratită). ~kermes1iherTiT — Caută la . Antimoniu, K KIAT-m. — Cautu la Oatechu. rineziterapie. — Caută la Ciiineziterapie. KIRSCH. — Caută la Cums. KIST. — Caută la Chist. i KLEPTOMANIE. — Caută la Cleptomanie. KOLA. — Caută la Cola KUMIS- — Caută la Cumis. KOS0- — Caută la Cuso. L LABA MÂŢEI. Caută la Ciuperci (Bureţii de conopidă). LACERTA MURALIS-—Caută la ŞOPÂRLĂ. L&CB&MABE. — Caută la Epifora. LĂCRĂMIOARE. — Caută la Mărgâritărel. LACRIMALĂ (Fistulă). — Caută la Lacrimi. LACRIMI (lat. lacrymay grec. dacry). — Lacrimile nu sunt date numai pentru ca o- mul să-şi arate supărarea, suferinţa şi u-neori chiar bucuria; slujba lor este cu mult mare, şi anume de a uda necontenit ochiul pentru ca el să să poată mişcă cu înleznire în toate părţile şi fără cari el s’ar usca şi vederea s’ar pierde. Lacrămile sunt produse de glanda lacrimală, care este aşezată în partea dinafară a ochiului, şi ele sunt vărsate fără încetare la partea la£t dinăuntru a celor două pleoape, între ele şi globul ocular, intinzându-să pe toată suprafaţa ochiului. După ce au udat ochiul, o parte din lacrimi să evaporează, iar partea cea mai mare ajungând la unghiul dinăuntru a ochiului sunt supte de conductele lacrimale şi duse în nas, unde să a-mestecă cu mucii. In stare normală, lacrimile să produc şi-şi indeplinesc slujba fără să băgăm de seamă, dar câte odată ele să produc in cantitate mai mare decât trebuie, de pildă în urma unei emoţiuni vii, şi a-,tunci neputând merge toate în nas, o mare parte curg pe faţă, şi atunci plângem. Lucrul acesta să întâmplă şi când ochiul este iritat de praf, de vânt, de lumină prea vie, când albul ochilor sau conjunctiva este a-prinsă (inflamată), când omul are guturaiu şi inflamaţiunea să întinde din nas până la canalele prin cari curg lacrimile. In toate aceste cazuri lacrimile fiind în mare cantitate, o bună parte din ele curg pe obraz şi atunci avem lăcrimare. Lăcrimarea este primul semn ai pojarului, care începe prin inflamaţiunea nasului şi a conjunctivei. Tratamentul lâcrimării este acela al boalei care o produce: guturaiu, conjunctivită sau oftalmie, etc. Să întâmplă uneori că lacrimile sunt în cantitate normală şi cu toate acestea ele curg pe obraz. In acest caz lăcrimarea provine din faptul că canalele cari duc lacrimile în nas sunt astupate, iar lacrimile să adună în sacul lacrimal, pe care îl inflamează şi care supurând să deschide dând loc la fistulă lacrimală. Contra acestei uricioase boale nu putem face nimic cu picături şi cu alifii, ci trebuie să mergem la un doctor priceput care printr’o operaţie potrivită va dâ din nou curs lacrimilor în nas (vezi Ochiu). LACTAT (Regim). — Caută la Lapte. LACTAT DE FIER. — Caută la Fier. LACTIC (Acid). — Medicament care înlez-neşte mistuirea şi să dă cu mult succes în diarea (urdinarea) verde a copiilor. Doză-. 2—4 grame pe zi în o poţiune sau limo-nadă (acid lactic, 2 gr.; apă 100 gr.; sir. de gutui sau sirop simplu, 30 gr.; să să deie la flecare oră câte o linguriţă). Pe dinafară să întrebuinţează în gargară, în aplicaţiuni în contra peladei (vezi acest cuvânt) pe jumătate cu apă sau alcool; în a-tingeri pe limbă sau în gât pentru ulcera-ţiuni tuberculoase (oftică). LACTOBACILINĂ. - Este un preparat compus din bacilul lactic zis bulgar şi alţi microbi paralactici vii, aleşi, cari au o mai mare putere de fermentaţiune asupra zaha- LACtî rozelor producând acid lactic, care împiedecă fermentaţiunile anormale şi putrefac-ţiunile intestinale. Lactobacilina schimbă flora periculoasă în floră binefăcătoare sau indiferentă; ea este un medicament fără pericol şi fără nici un neajuns. Să dă în doză de 1—3 grame pe zi. LACTOFENINĂ (Fenolactinâ). — Este un fel de fenacetină (vezi acest cuvânt) în care a-cidul acetic s’a înlocuit cu acidul lactic. Lucrează cu analgezic, antipiretic şi ipno-tic (în contra durerii, a căldurii şi produce somn). Doză: 60 centigrame până la 1 gr. în buline. LACTOFOSFAT DE CALCE. — Caută la Calce. LACTOL (Lactonafiol, Lactat de fenol). — Antiseptic intestinal, care lucrează ca şi benzonaftolul. Doză: 50 centigrame până la 2 grame în buline. LACTOZĂ. T Zahăr de lapte. Este unul din cele mai bune diuretice (produce ud mult). Doză: 30—100 grame pe zi. Să topeşte 30—50 grame în apă, iar pentru a-i dâ un gust mai plăcut să poate adăugâ puţină zamă de lămâie sau niţică şampanie. La adulţi să pune 100 grame de lactoză în un litru de apă şi bolnavul va bea în timp de 24 ore 2 litri. LACTDCA SATIVA. — Caută la Lăptuci. LACTDCARIOM (dela lactuca, lăptucă). — • Suc lăptos care să scoate din Lactuca altissima, prin incisiuni făcute în tulpină. In momentul scurgerii sucul este alb, apoi uscân-du-să la soare, el ia o coloare închisă, un gust amar, un miros neplăcut ce să aseamănă cu al opiului. Siropul de lactucarium, numit şi siropul lui Aubergier, domoleşte tusa în doză de 3—4 linguri pe zi, iar pentru copii 3—4 linguriţe. Această lucrare calmantă să datoreşte în mare parte şi micei cantităţi de opiu pe care o conţine a-cest sirop (vezi şi Lăptuci). LACUL SĂRAT. — Staţiune balneară în judeţul Brăila, la o depărtare de 5 chilometri de oraşul Brăila, de care este legată prin un tramvaiu electric, şi la 3 chilometri de Dunăre. Staţiune foarte reputată pentru băile de nomol. Ea este proprietatea statului. Clima temperată; în timpul verii temperatura variează între 20 —26°. Staţiunea este aşezată într’un câmp deschis, încun-jurat de o vegetaţiune bogată. Lacul are o lungime de 2—21/* chilometri şi o lărgime de 300—400 metri; el este format din două bazinuri, cari sunt separate prin o ridică-tură de pământ; ele nu comunică decât după ploi mari. Alimentaţia cu apă a la- — 403 — LADfe — m — LAMA cului să face din izvoarele subterane, prin ploi şi zăpadă. Denzitatea apei variează după variaţiunile atmosferice; temperatura ei de asemenea după adâncimea lacului, iar a nomolului este de 12—27°. Vânturile a-jută la evaporarea apei, mărind astfel denzitatea ei; iar în părţile unde apa e mică, nomolul este acoperit la suprafaţă de o coaje de soare, de culoare cenuşie-cărămizie. Coloarea apei la suprafaţă este verzue şi pe alocuri cărămizie-neagră. Nomolul este ne-gru-cenuşiu, moale untos ; el să compune din o parte minerală, una vegetală şi una animală. Apele lacului Sărat sunt cloruro-sodice-iodurate-fieruginoase. Apa şi nomolul să bucură de proprietăţi insecticide. Pe dinăuntru să întrebuinţează numai apa din fântâna minerală, apă purgativă dar greu de digerat pentru care trebuie luată în doze mici; 30—100 grame pe zi; mai ales ia copii, este bună în limfatism, atonie intestinală, scrofuloză, anemie. Atât apa cât şi nomolul îşi găseşte întrebuinţarea în băi reci sau calde. Acţiunea apelor este excitantă, alterantă (capabilă de a favoriza schimburile nutritive), rezolutivă (stimulând toate funcţiunile), tonică, reconstitiiantă, emenci-gogă şi sedativă remarcabilă. Băile să fac în un stabiliment compus din 150 cabine cu câte 2 căzi, una pentru apă sărată, alta pentru apă şi nomol, şi din 2 bazinuri. Ele să iau calde sau sub formă de duşuri, în bazin, cu nomol sau fără nomol. Băile dela Lacul Sărat să recomandă la bărbaţi în boalele reumatismale, afecţiunile traumatice, scroftdoză, tubercidoză (adenite, tumori albe, orchită, osteită, periostită, sinovită, dermatoze, blefarită şi oftalmie, otită, rinită, etc.), afecţiunile nervoase (sciatică şi alte nevralgii, emiplegii, ataxie locomotrice), albuminurie, diferite boale de piele (eczemă, erpes, pitiriază, psoriază, impetigo, lupus, etc.). La femei: în anemie, atonie generală a ţăsăturilor şi organelor, menoragie, me-troragie, metrită, leucoree, vaginită. La copii: în debilitate generală, limfatism, scrofuloză, raciiitism, în viţiurile organice ale corpului şi exoftalmie. Lacul Sărat nu este bun în stările febrile, în frigurile palustre, gută, boalele acute, tumori maligne, oftică, astmă, boalele de inimă, de rinichi, gastro-enterită, lupus ipertrofic. LADRERIE. — Caută la Viermi intestinali (Tenia). LAGOFTALMIE — Caută la Ochiu. LA MALOU (Herault, Franţa). — Apă minerală bicarbonatată sodică, calcică, fieru-ginoasă; arseniat de sodă, clorure; acid carbonic abondent. Isvoare numeroase: reci termale şi ipertermalc. Băutură, băi, piscine, duşi de apă şi de gazuri. Să recomandă pentru reumatism, nevralgii (sciatică), unele paralizii, nevroze (coree), dispepsie, cloro-anemie, etc. lMie, alâmâie. — Este fructul arborelui Citrus limonum din fam. Rutaceelor, care creşte în India, Oeilan şi să cultivă în Europa meridională, iar la noi să cultivă ca plantă ornamentală pentru florile sale frumoase şi mirositoare (Maiu-Iulie). Lămâile sunt prea acre (acide) pentru a putea fl mâncate in natură, dar ele să întrebuinţează mult în bucătărie şi în farmacie. Esenţa de lămâie să întrebuinţează pentru a aromatizâ unele pomade şi intră în compoziţia apei de Colonia. Zama sau sucul de lămâie să întrebuinţează la mâncarea stridiilor şi a unor peşti (cegă, şalău, scrumbii, etc.), sau la facerea unor sosuri. Trebuie folosite în măsură mică, căci acreala prea mare strică stomacul. Cu zama de lâmăie să mai prepară siropul care este foarte răcoritor; îngheţata de lămâie şi mai ales limonada citrică sau ordinară (vezi Limonade). In medicină să întrebuinţează pentru acţiunea; antiseptică, astringentă. răcoritoare. Zama de lămâie este bună contra scorbu-tului; să mai întrebuinţează şi la pansamentul rănilor urîte şi cu miros greu, pentru a atinge gâtul în cazurile de angină (vezi acest cuvânt). — La ţară zama de coaje de lămâie fiartă să bea de durere de stomac. Pentru gălbinare să taie feliuţe de lămâie, să presară cu sineală şi să mânâncă una în ziua întâiu pe nemâncate, două în ziua a doua, trei în ziua a treia, până la nouă în ziua a noua; apoi să scade cu câte una în fiecare zi până ajunge iar la una. Pentru coşuri să şterge pe obraz cu o cârpă muiată in zamă de lămâie. Pentru limbrici să bea zamă scursă din lămâie, amestecată cu untdelemn. LĂMÂIOARĂ, cimbru,cimbru adevărat, cimbru de grădină, lămâiţă (Thymus vuiga- Fig. 145. — Lămâioară. ris, fam. Labiatelor). — Arbust mic, origi- LAMA — 405 — LAPT nar din regiunea mediteraniană care să cultivă pe la noi ca plantă aromatică pentru trebuinţe ciilimare (Iulie-August). Această plantă „herba-thymi“ să întrebuinţează în medicină ca amară, astringentă, tonică şi stimulentă. Din această plantă să scoate acidul timic sau timolul (vezi acest cuvânt). LĂMÂITA. — Caută la LămAioară. LAM1NARIA. — Să numeşte astfel rădăcina unei specii de alge marine, laminaria digi-tata, care să găseşte în abondenţă în mările Europei şi Americei de Nord. Această rădăcină îmbibându-să de un lichid oarecare să umflă foarte mult şi pentru aceasta să întrebuinţează ca şi spongia preparată (vezi Spongie) pentru a lărgi traiecte fistu-loase şi. diferite orificii, în special pentru a dilată colul mitrei. LAMIUM ALBUM. - Caută la Sugel alb. LĂMPI. — Caută la Lumină. LÂNĂ. — Caută la Veşminte. LÂNCEZEALĂ (lat languor). — Prin acest cuvânt să înţelege o stare de abatere generală, de toropeală, un fel de oboseală sufletească şi trupească, pricinuită de emo-ţiuni mari, de supărări de familie, mai cu seamă de patima amorului, de supărări de afaceri. Starea de lâncezeală face parte din acele stări vagi, nehotărâte, rău definite, ale sistemului nervos, cari fiind datorite unor influinţe morale, nu pot să treacă, nu să pot vindeca decât prin remedii morale, prin sfaturi bune, prin plimbări şi petreceri potrivite. Cu toate acestea sunt boale adevărate, organice, în cari starea fizică cu starea morală sunt înstrânsă legătură, cum să întâmplă cu oftica şi cu racul (cancerul), care adeseori pot fi provocate de abateri grave dela regulele igienii privitoare la hrană, la influinţa frigului şi a umezelii, însă nu-i mai puţin adevărat că şi supărările şi grijile pot avea o acţiune vădită asupra desvoltării lor. Nu numai oftica şi racul s’ar putea numi boale de lâncezeală, ci aproape toate boalele cronice cu mers încet, datorite unei slăbiciuni născute sau câştigate, a constituţiunii, cum sunt scro-fulele, rachitismul, etc. Despre un stomac slăbit, care îşi îndeplineşte cu greutate slujba, să zice că este înfr’o stare de lâncezeală şi aşa să poate zice despre toate organele cari sunt leneşe, dintr’o pricină sau alta, în funcţiunile lor. LANOLINĂ. — C-orp gras care să scoate din usucul lânii de oaie. Serveşte la prepararea multor alifii, întocmai ca şi vaselina. Lanolina boricată conţine 10 grame de acid boric la 100 ; lanolina fenicată, 5 la 100; lauolina salicilată, 2 la 100; lanolina idrar-girică cuprinde 50 la 100 de mercur. LANŢETĂ (lat. scalpellum). — Un instrument mic de chirurgie, compus din o Iarnă de oţel, de formă alungită, şi din plasele, cari astăzi să fac tot din metal. Lanţeta are mai multe forme după felul întrebuinţării: pentru lăsat sânge din vână, pentru vaccinat (hultuit), sau pentru a deschide o colecţiune de puroiu (vezi figura la Vacci-naţiune). LĂPĂDĂTURĂ. — Caută la Abort. LAPAROTOMIE (dela grec. lapara, flanc, deşert, pântece, şi tome, tăiere). — Să numeşte astfel operaţiunea care constă în deschiderea pântecelui pentru a lucra asupra organelor cuprinse în el. Ea să face în multe împrejurări: pentru încurcătură de maţe, pentru rănirile stomacului şi maţelor, pentru a scoate un corp străin din stomac, pentru a scoate mitra (isterectomie), sau pentru a scoate un ovar (ovariotomie), etc. LAPP MAJOR. — Caută la Brustur. LAPTE (lat. lac, grec. gala). — Cea din-tâiu hrană a omului după ce să naşte este laptele; cu el să hrăneşte şi creşte copilul, căci el cuprinde substanţe de nutriţiuno, de calorificaţiune şi sărurile trebuincioase organismului; muşchii (carnea) să dezvoltă din cazeina laptelui, căldura animală din untul şi zahărul (lactoza) lui şi tăria oaselor din sărurile cuprinse în laptele matern. Cu toate acestea, dela o vârstă oarecare, atât la om cât şi la animale, laptele nu mai indestuleşte organismul şi trebu-eşte un alt regim compus din substanţe mai bogate în elemente de nutriţiune şi de calorificaţiune, amestecate în multe împrejurări cu lapte spre a forma un aliment mai complet, mai bogat şi mai puternic. Sunt însă multe împrejurări de boală în cari omul este ţinut să să hrănească numai cu lapte după cum vom vedea mai la vale — Laptele este un lichid opac, alb, alb-gălbui sau alb-albăstrui, mai greu decât apa cu care de altfel să amestecă foarte uşor, cu gust dulce şi zaharat. Laptele este dat de sânurile sau glandele mamare ale femeei (vezi Şanuri). — întrucât priveşte compozitiunea lui putem zice că laptele este un aliment complet, întocmai ca şi oul, cuprinzând toate trei feluri de materii trebuincioase întreţinerii vieţii (vezi Alimente), adecă: materii animale sau azotate, cari sunt cazeina şi albumina; o materie grasă untul; o materie dulce, lactoza (zahărul de lapte). Aceste materii împreună cu apa şi diferite săruri, variează în pro- LAPT — 406 — LAPT porţiune după provenienţa laptelui: femeie, capră, măgăriţă, iapă, vacă, oaie. Laptele de femeie este mai bogat în albumină şi zahăr fi mai sărac în grăsime. Cam tot aşa este şi laptele de măgăriţă. Laptele de iapă are mai mult zahăr _ o din care pricină fermen-tează mai cu înlesnire şi Sq‘&> o0»0 gcfc dă o băutură acrişoară oţ^5^a8a° şialcoolică,cunoscută sub * 0 0 °- numele de cumis (vezi a- Globu- cest cuvânt) şi care dă je‘ jg |apte bune rezultate în boalele de stomac, în oftică şi în toate boalele în cari omul slăbeşte mult. Laptele de vacă este din contră bogat în caseină, în unt şi săruri, şi sărac îu zahăr. Laptele de capră şi cel de oaie este mai gros şi mai gălbui decât ce! de vacă. — Abondenţa şi calitatea laptelui variază după hrană şi după alte împrejurări; astfel, o femeie care să hrăneşte bine are lapte mai bun şi mai bogat In caseină şi unt, pe câtă vreme un regim vegetarian are efect contrar; o vacă hrănită cu nutreţ uscat sau verde are lapte mai bun decât când să hrăneşte cu turte de seminţe uleioase, cu re-ziduri din distilerii, dela fabri-cele de zahăr, de bere, şi laptele este şi mai bun dela ’o vacă care trăeşte la ţară, păşu-nează sau paşte în aer liber, în libertate. De altfel chiar laptele dela aceeaşi vacă variază după cum este muls la început ori la sfârşit sau după cum este muls seara (când este mai gras) ori dimineaţa (când este mai subţire).— Coloarea laptelui să dato-reşte unor globule sferice cari să văd numai cu microscopul şi sunt compuse din materii grase; numărul acestor globule să măreşte prin o hrană abondentă şi prin repaus. Dacă lăsăm laptele în voia lui el să deosebeşte mai întâiu în două părţi dintre cari una deasupra care este smântână; apoi mai târziu laptele să coagulează, a-decă să închiagă (face chiag), deo-sebindu-săîn trei părţi: una dea-jrjg147 supra albă, opacă, moale, cu un Lacto-den-gust plăcut, care este smântână, simetrii, partea grasă a laptelui din care să face untul■ a doua sau partea mijlocie, care este ceva mai albă, fără gust, care cuprinde partea azotată a laptelui, numită cazeină, (brânză albă sau caş); a treia care este partea lichidă galbină verzue, transparentă, cu gust acrişor, care este serul sau zărul laptelui şi să compune din apă, din zahăr (lactoză), din materii albuminoide, din acid lactic şi din săruri (fosfate de calce, de magnezie, de fler şi de sodă, clorure de potasiu şi de sodiu, carbonat de sodă).— Falsificaţiunile laptelui sunt de multe feluri, cele mai dese însă constau în luarea smântânei, adaugirea de apă şi îngroşarea cu făină. Punerea apei în lapte să cunoaşte prin ajutorul unui lacto-densi-metru (grad de lapte), care pus în lapte ne a-rată după cum să cufundă mai mult sau mai puţin dacă s’a pus apă şi câtă apă s’a pus; un alt aparat şi mai bun este ter-mo-lactometru, care nu mai are nevoie ca laptele să aibă temperatură de 15° ca celelalte pentru a ne arăta densitatea adevărată. Acest termo-lactometru, este un areometru combinat cu termometru, şi întrebuinţarea lui este foarte simplă : îl băgăm în vasul cu lapte şi ne uităm dacă coloana termometrică corăspunde cu punctul de scufundare a instrumentului, şi în caz afirmativ, laptele are denzitatea normală. Luarea smântânii sau smântânirea laptelui să constată prin cremometru, un a-parat format din o epru-vetă cam de 200 centimetri cubi şi înaltă de 25 centimetri, împărţită în 100 diviziuni. Dacă punem laptele până la diviziunea de sus (100) şi-l lăsăm 24 ore în repaus, smântână laptelui să urcă şi ocupă diviziunile de sus, âcăror număr este în raport cu cantitatea smântânii. Un lapte bun trebuie să aibă între 10-16 diviziuni sau grade de smântână. Un lapte cu 8 grade este foarte sărac şi arată că a fost smântânit sau că animalul este slab şi rău hrănit. Luai’ea _ smântânii şi punerea de a-rig. 148. ,er'pă sunt falşificări caritre-mo-lactometru imie cu orice preţ oprite. LAFJ 407 — LAPI căci ele lipsesc laptele de o parte din substanţele lui hi’ănitoare. Punerea de apă, mai ales când apa nu este curată, este foarte primejdioasă căci poate dâ naştere la diaree, dizenterie, febră tifoidă, etc. In-(/roşa ren laptelui ou scrobeală să face cu scop de a ascunde adaugirea de apă care subţiază laptele. Această îngroşare să poate cu uşurinţă constata turnând în lapte o picătură de tinctură de iod care întâlnindu-să cu scrobeala colorează laptele în albastru. — Alteraţiunile, fermentaţiunile, microbii laptelui şi boalele cari sa pot transmite prin lapte. Microbii găsesc în lapte un bun teren, căci să înmulţesc foarte repede. Dovadă despre aceasta este că la 2 ceasuri după mulgere să găsesc pe centimetru cub 9 mii de microbi, iar după 10 ceasuri 100 de mii şi după 26 ceasuri 5 milioane! Microbii cari să găsesc în lapte sunt de mai multe feluri, şi anume : microbi cromogeni, cari colorează laptele în albastru, în galbin, în roşu, şi cari cad din aer în lapte, unde să înmulţesc. Microbi zimogeni, cari dau naştere la diferite al-teraţiuni, la diferite fermentaţi-uni: lactică, butirică şi alcoolică. Laptele după câtva timp dela mulgere să corăsleşte şi aceasta din pricină că a căzut în el din aer un microb, numit bacillus lac-ticus, cari înmulţindu-să descompune zahărul din lapte şi dă acid Fig.149.— lactic, iar acidul lactic închiagă Cremome-caseina laptelui. Astfel laptele . să corăsleşte, adecă să împarte în două: în chiag şi in ser (zăr). Această eorâslire să chiamă fermentaţiune lactică, şi ea să face foarte repede în timpul verii, deoarece căldura ajută înmulţirea microbilor zimogeni. Fierbând laptele să împiedecă pentru câtva timp această fermentaţiune, fiindcă prin fierbere să omoară microbii. Co-răslirea laptelui să mai poate întârzia punând în el puţin bicarbonat de sodă (1 gram la 1000), care neutralizează acidul lactic. Fermentaţiunea butirică urmează fermenta-ţiunii lactice sub influinţa altui microb numit bacillus butiricus, care transformă acidul lactic în acid butiric. Fermentaţiunea alcoolică ne dă mult» vestitul chefir (vezia-cest cuvânt), care este o băutură acrişoară, puţin alcoolică, fabricată din lapte prin a-jutorul grăunţelor de chefir, cari sunt formate din o mulţime de microbi (saccharo-myces kefir, bacillus caucasicus, etc.) cari dau naştere la această fermentaţiune folo- sitoare. Microbii patogeni sau producători de boale au origine foarte variată; unii vin în lapte de pe mânile celor cari au muls vaca (scarlatina, vărsatul, etc.); alţii provin de pe ugerul vacii, care s’a murdărit de pe locurile pe cari s’a aşezat vaca (febra tifoidă, etc.); iar alţii cad din aer în lapte (difteria, oftica, etc.); în fine alţii pot fi aduşi de muşte (colera, febra tifoidă, oftica, etc.). Microbii patogeni mai pot fi aduşi în lapte prin apa ce s’a pus în el, apă necurată (diarea, dizenteria, febra tifoidă, colera, etc.). Alţi microbi patogeni pot proveni chiar dela animalul care dă laptele şi care animal este bolnav de oftică, sau de dalac, sau de febră aftoasă. Să citează multe cazuri de oftică produse de laptele vacilor bolnave de această boală ; laptele dela o vacă cu febră aftoasă ne poate produce o boală de gură cunoscută sub numele de afte (arşiţă, beşicuţe) şi diaree ; iar laptele dela vaci cu dalac ne poate dâ dalac la intestine. Pentru a preveni toate acestea trebuie ca în totdeauna să să fiarbă laptele în clocote timp de mai multe minute, pentru ca să moară toţi microbii patogeni. Să vedem acum alteraţiunile cari nu sunt produse de microbi, ci de diferite substanţe consumate de animal. Sunt mai multe plante aromatice cari dau laptelui un gust şi un miros particular, altele îl colorează în roşu, în galbin. Hrănirea vacilor cu borhot şi cu sfecle putrezite face ca laptele să deie copiilor boala numită gastroenterită, care este foarte omorâtoare. Sunt unele medicamente cari pot trece în laptele mamei, a doicii şi să producă diferite accidente copilului (arsenicul, mercurul, alcoolul, nuca vomică, saburul, măsălariţa sau hiosciamul, iodul, sa-licilatul de sodă, etc.), şi prin urmare trebuie să ţinem seamă de aceasta. -- Alimentele fabricate din lapte sunt: brânza, untul, smântână, (vezi aceste cuvinte) şi iaurtul, care este un derivat foarte util, hrănitor, plăcut şi uşor de mistuit. — întrebuinţările laptelui în stare de sănătate. La copil laptele constitue în primul an al vieţii hrana exclusivă, iar în lunile următoare baza alimentaţiunii. Cel mai bun lapte pentru copil este al mamei sau al doicii, care trebuie întotdeauna preferat celorlalte mijloace (vezi Alăptare). Pentru adult laptele nu este de ajuns, căci organismul lui cere alimente mai substanţiale, mai hrănitoare, pentru ca să-i repare pierderile îneercate prin muncă. Prin urmare adultul să va hrăni mai mult cu alte alimente, dar poate zilnic să iee şi o canti- LAPT — 408 — LAPT tate oarecare de lapte sub diferite forme de preparaţiuni. Laptele băut îndată ce a fost muls este mai bun, mai uşor decât laptele 7iert, care este mai greu fiindcă prin fierbere el pierde-o parte din aerul pe care îl cuprinde şi îi se schimbă întru câtva com-poziţiunea ; dar, fierberea este bună din alt punct de vedere, foarte important pentru sănătate, şi anume*: prin fierbere să omoară microbii patogeni sau producători de boală, de aceea este bine ca întotdeauna să bem laptele fiert. Laptele fiert este mai uşor de mistuit când să bea rece, decât când este cald, mai cu seamă pentru cei ce sufer de stomac. Dimineaţa pe la oraşe este obice-iul ca să să beie laptele cu cafea, ceaiu sau ciocolată (vezi aceste cuvinte), ceeace este un bun obiceiu. Laptele mai intră şi în prepararea diferitelor mâncări şi prăjituri, ceeace ie măreşte valoarea nutritivă. — întrebuinţările laptelui la bolnavi: regim lactat Sunt multe boale în cari o-mul nu să poate hrăni şi nu să poate vindeca decât numai cu lapte. In toate aceste cazuri vom dâ ceeace să chiamă regim lactat sau dietă lactată, care dă rezultate minunate, şi aceasta mulţumită celor trei mari însuşiri ale laptelui, adecă de a fi aliment complet, uşor de mistuit şi diuretic (producând ud mult). In general să întrebuinţează laptele de vacă, dar să poate dâ şi lapte de capră, chefir sau cumis. Regimul lactat poate să fie absolut, adecă, bolnavul să iee numai lapte ca mâncare, ca băutură şi ca medicament, sau poate să fie mitigat, adecă să să iee laptele numai ca băutură la masă şi printre mese. Laptele trebuie luat cu ceaşca sau cu păharul, tot la 2 sau 3 ceasuri, astfel ca cantitatea totală să ajungă în 24 ore la 2 până la 4 litri. Pentru a o-bicinui bolnavul cu acest regim, atunci când nu este nici o grabă, să începe prin a suprima în mod progresiv celelalte mâncări aşa că să va ajunge la regimul de lapte absolut numai în timp de 3 zile. In unele caruri să va dâ laptele cu păhăruţul, tot la jumătate de ceas, iar bolnavul poate să sugă laptele cu un paiu sau cu o ţeavă de sticlă. Laptele poate fi dat cald' sau călduţ, rece sau din ghiaţă, dar întotdeauna după ce a fost fiert, adecă sterilizat (fără microbi). Pentru a schimbă gustul laptelui fiert, care la unii bolnavi nu le place, să poate recurge la următorul mijloc: să să încălzească laptele la 85 câteva minute, apoi să să răcească repede punând vasul cu lapte în apă rece sau 111 ghiaţă. Gustul laptelui să mai poate modifica punându-i sare, sau za- hăr, sau lămâie, vanilie, cafea, ceaiu, chirş; sau fierbând laptele eu ceapă, morcovi sau cu unele fructe după care să va strecură; sau să poate pune în lapte o apă minerală alcalină (Vichy, etc.). Pentru ca laptele să nu lase în gură un gust rău, duhoare rea de lapte, este bine ca omul să-şi clătească întodeauna gura după ce a băut lapte cu apă sterilizată ca Să nu-i rămână lapte printre dinţi şi măsele. Când laptele produce diaree să poate pune în el puţină apă de var; iar când produce constipaţiune îi să poate pune o apă minerală laxativă sau puţină mană, sau să să facă clizme. Când boala s’a vindecat şi regimul de lapte nu mai este neaparat trebuincios, vom dâ şi câte puţină pâne bolnavului, apoi câte puţină zamă de carne, diferite pireuri, brânză, ouă şi pe urmă carne, până ce ajungem la regimul obicinuit. Regimul lactat să recomandă în boalele tubidui digestiv, fiindcă laptele să mistue uşor şi jiu provoacă nici o sforţare din partea acestui tub, astfel să dă: în gas-trita cronică (inflamaţiunea cronică a stomacului), mai ales în cea de origine alcoolică, în dispepsie, în enterită (inflamaţiunea intestinului), şi în diareele rebele, în dizenterie, în ulcerul stomacului; apoi în otrăviri, mai ales în acelea cari produc o inflamaţie mare de stomac; în gută, gravelă (nisip), în boalele de inimă, de ficat, de rinichi însoţite sau nu de dropică, laptele fiind un puternic diuretic; în febrele cu căldură marc, în febra tfoidă, în scarlutină, pojar, vărsat. — Pentru a termină cu laptele vom mai zice câteva cuvinte şi asupra curei cu zăr, care odinioară erâ aşa de mult lăudată în tratamentul ofticei. Astăzi este bine constatat că nu atât zărul cât climatul staţiunilor ridicate face bine bolnavului de această cumplită boală şi de multă vreme această cură a fost dată uitării. LAPTE (Aducător de); medicament care face să vină laptele când a încetat sau să vină, mai mult când este prea puţin. — Caută la (jrALACTOGOG. LAPTE (Coji de). — Caută la Impetigo. LAPTE (Febră saii Friguri de).— Caută la Febră. LAPTE (Scurgere prea mare de). — Caută la Gtalaxitoree. LAPTE DE CÂNEPĂ. - Caută la Cânepă şi Emulziune. LAPTE DE GĂINĂ sau de PASĂRE. - Este o băutură care să prepară astfel: să bat două gălbinuşuri de ouă cu zahăr pisat sau cu miere şi cu câteva picături de apă de flori LAPT — 409 — LARI de portocale; ori de viorele, ori de trandafiri, ori de care s’ar găsi, apoi să toarnă un păhar de apă caldă sau de lapte cald şi să amestecă repede, dând s’o beie repede bolnavul. Această băutură este în a-celaşi timp si hrană şi doctorie şi să recomandă în guturaiu, în slăbiciune, mai ales la copii şi la bătrâni. — Lapte de găină aromatic. Să pune în laptele de găină astfel preparat: 10 grame de apă lauro-ceras, 50 grame de rom şi 50 grame de sirop de tolu. Foarte bun în tusă (bronchită). LAPTE DE MIGDALE. — Caută la Amigdale şi Emulziune. LAPTE PURGATIV. — O curăţenie pentru copii, bună şi plăcută, preparată astfel: să pune în 200 grame lapte cald 10 sau 60 grame de mană (după vrâstă), şi să dă să să beie dintr’odată dimineaţa pe nemâncate. LAPTE VIRGINAL. — Să numeşte astfel un cozmetic care să întrebuinţează pentru ca pielea feţei să-şi păstreze*frăgezimea şi să prepară astfel: să toarnă în 400 grame de apă de sulfină (melilotus officinalis), sau în apă de trandafiri, sau în lapte de migdale, 10 grame de tinctură de smirnă (benzoe), picătură cu picătură. Nu trebuie ' însă să pierdem din vedere că acest cozmetic dacă să întrebuinţează prea des usucă şi strică pielea. LAPTELE CÂNELUI, buruiană de negei, buruiană mâgârească, aior, alior, arior, laptele cucului, lâptele lupului (Eupkor-bia helioscopia, fam. Euforbiaceelor).—Plantă ierbacee care creşte prin locuri cultivate printre sămănături şi pe marginea câmpurilor, pe la garduri (Mai-August). In medicină nu să întrebuinţează. — La ţară să rupe planta şi cu laptele ce curge să ung negii, pecinginea şi unghiile stricate. Sămânţa şi planta întreagă să mai întrebuinţează ca vomitiv (ca să facă să verse), în contra frigurilor (îebrifug). Să mai fac şi hapuri din laptele stors din plantă îngroşat cu făină de grâu, cari lucrează ca purgativ (curăţenie). LÂPTELE CUCULUI, laptele lupului.— Caută la Laptele cânelui. LĂPTUCI, lăptucă, marole, maroli, ma-rule, saladăsalată *(Lactuca sat ha sau capitata, fam. Compozitelor). — Această plantă erbacee să cuttivă mult prin grădini ca plantă culinară şi să mânâncă sub formă de salată, crudă sau opărită. Această salată este uşor de mistuit şi răcoritoare. Frunzele de lăptuci fierte în apă dau un lichid care înmoaie pielea şi să întrebuin- ţează, sald sau călduţ, la spălăturile de dimineaţă pe faţă şi pe mâni, mai ales în unele boale de piele. Apa de lăptuci, care să prepară pisând tulpina în un mo jar cu apă şi distilată la un foc dulce, să întrebuinţează în un mare număr de poţiuni calmante. Extractul de lăptuci (thridace) să dă în doză de 20 centigrame până la 2 grame; siropul de lăptuci (thridace), 30-50 gr.; lactucarium (vezi acest cuvânt), 10-50 centigrame; sirop de lactucarium opiacea 30-50 grame. LAPUC. — Caută la Brustur. LĂRGIREA STOMACULUI. — Caută la Stomac. LARINGE (lat. larynx), beregată, gâtlej, răsuflătoare. — Laringele este organul vocii şi al respiraţiunii şi este aşezat in partea de sus şi de dinainte a gâtului, imediat sub rădăcina sau baza limbii. Prin laringe trece aerul care să duce la plămâni, aşa că el este primul organ al respiraţiunii. Afară de aceasta în laringe să află coardele vocale, cu ajutorul cărora omul vorbeşte, ceeace ne explică de ce omul în boalele laringelui mai întotdeauna este răgu- Fig. 150. — Laringe. A. Faţa anterioară. B. Tăiere de dinainte înapoi la partea mijlocie 1. O^hioid. 2 .Ligament tiro-hioidian. 8.Cartilagiu tiroid. |4.Cartilagiu erico-tiroidian. 5. Car-tilagiu cricoid.6.Epiglota. 7. Membrană tiro-hioidiană. 8. 9. Coarde vocale. 10. Ventriculii laringelui. 11. Trachee. şit sau cu vocea schimbată. Laringele s’ar putea asemăna cu o cutie deschisă în sus şi în jos, a cărei păreţi sunt formaţi de două cartilage (sgârciuri) suprapuse: cel deasupra, numit cartilagiul tiroid, să arată sub piele la bărbat sub forma unei ridică-turi ascuţite, cunoscută sub numele de mărul lui Adam; iar cel de jos este cu mult mai mic şi abia să poate simţi cu degetele, numit cartilagiul cricoid. Al treilea cartila-giu, numit epiglotă, este un fel de capac pus deasupra cartilagiul ui tiroid şi care capac să lasă în jos şi astupă laringele când înghiţim sau bem, aşa că mâncarea şi băutura nu pot pătrunde în el, ca să ne facă LARI — 410 — LARI râu.. Toată lumea ştie cât de greu îi vine omului când numai o picătură de apă ii pătrunde în laringe, cum să îneacă şi trebuie să tuşească.de mai multe ori pentru ca să scape de mecăciune; aceasta este un semn că a înghiţit rău şi să întâmplă mai ales atunci când în momentul când înghite ceva îi vine să râdă sau ar vrea să vorbească, ceeace îi deschide puţin epiglota şi o picătură de apă scapă în laringe. înăuntrul laringelui, cam pe la mijlocul lui, ,să află coardele vocale în număr de patru, adecă câte două de fiecare: cele superioare circumscriu un orificiu şi cele inferioare de asemenea rin orificiu numit glotă. Intre cele două coarde vocale din aceeaşi parte să a-flă un orificiu eliptic, care formează intrarea ventriculului corespunzător, şi care ventricul este o cavitate laterală mai mult sau mai puţin dezvoltată. La nivelul glotei să produce vocea prin tin meeanism ingenios in care coardele vocale vibrează în contact cu aerul (vezi Voce). Mucoasa sau căptuşeala dinăuntru a laringelui este continuarea acelei din-gură şi din fundul gurii în sus, a acelei din trachee în jos; ea este foarte simţitoare la cea mai mică iritaţiune (corp străin, aer rece) care îndată provoacă tusă. — Boalele laringelui. Inflamaţiunea sau aprinderea laringelui, numită laringită, să vede foarte des; ea este de 2 feluri: acută şi cronică. Laringita acută simplă este produsă de o răceală la fără să să ştie cauza, iar slăbiciunea merge crescând şi poate să aibă urmări triste. Multe femei sunt sterpe (sterile) din pricina poalei albe necăutate din vreme şi Care a mers crescând. — Tratament. .Leucorea acută (proaspătă) trebuie tratată cu cea' mai mare îngrijire pentru ca să nu treacă în stare cronică (învechită). Tratamentul general constă în preparate fieru- ginoase, tonice, arsenicale, băi alcaline, fricţiuni "pe piele, idroterapie, şedere la a? er, la soare. Tratamentul local constă în spălături, în băi de şezut, ciizme emoliente injecţiuni âstringente şi antiseptice cu zamă (decoct) de foi de nuc (60 gr. la 1000 gr. apă), în care să mai poate pune şi puţin tanin (2 gr.), cu piatră acră, cu sulfat de zinc, cu ipermangonat de potasă, cu acid boric simplu sau amestecat eu piatră acră ori cu tanin, cu acid fenic, cu sublimat co-roziv (25-50 centigrame la 1 litru), eu cre-olină (1 linguriţă la un litru), cu lisol (1 lingură la 2 litri); iar pe dinafară să să pună o pudră de orez, sau de bismut sub-nitric. Dacă cu toate aceste leucorea nu trece atunci de sigur - este vorba despre vr’o boală care trebuie tratată în mod mai radical, poate printr’o operaţiune chirurgi-, cală (vezi Ovare şi Uter). — La ţară babele tratează poala albă cu corobatecă, gherghină, lăcrămioare, mure, sulcină. LEVENŢICĂ, aspic, levand, livant, livăn-ţicâ, spicflinat (Lavandula officinalis sau vera, fam. Labiatelor).— Arbust mic cu flori albastre plăcut mirositoare, origanar din sudul Europei, să cultivă şi pe la noi (Iunie-August). Spicele florifere (flores lavandulae) să întrebuinţează în medicină ca antispazmodice, stimulente şi tonice, dar mai mult să întrebuinţează în parfu-merie. Pe dinăuntru să dă tinctură compusă, 10-30 gr. Pe dinafară să dâ esenţa de lavandă sau uleiul de aspic în fricţiuni în contra paraliziilor, şi împreuna cu e-senţa de lămâioară şi de rosmarin intră în prepararea băilor aromatice. Levenţica intră în compoziţiunea balsamului tranchil, a apei de Colonia, etc. LEV1C0 (Trentin, Italia). — Apă minerală sulfatată fieruginoasă; sulfaţi de cupru şi de* aluminiu; acid carbonic liber. Băutură, băi. Să recomandă pentru anemie, cloroză, dispepsie, etc. LEZIUNE (lat. laesio, dela laedere, a răni). —Să numeşte astfel ori ce schimbare materială care să poate vedea, ivită în timpul vieţii în una din părţile cari constitue corpul; schimbare bolnăvicioasă a organelor, fie în structura lor, fie în raportul lor cu organele vecine. Să poate zice leziuni organice,. chimice, mecanice, traumatice, etc., nici odată însă nu să va putea zice leziuni de circulaţiune, de nutriţiune, de inervaţiune, etc., de'oarece' aceste expresi-uni sunt vicioase, întru cât ele confundă materia şi proprietăţile ei, organismul şi actele lui; LI AN — 421 — LIGrH LIÂNTRAL. — Un extract de gudron de cărbune de pământ,- sub forma unui lichid negricios.. Să recomandă în boalele de piele (eczema, psoriază, etc.) sub formă de alifie, de plastore de guttapercă, de plastore de săpun eu acid salicilic, de alifie de ca-zeină cu liantral, sau: liantral, 10 gr., unt de lemn, 100 grame; cu care să va unge părţile bolnave. LIBÂNOL- — Esenţă scoasă din arborele Cedrus atlantica. Să recomandă în boalele căilor urinare ca şi santalul şi celelalte balsamice (blenoragie, cistita), şi în boalele de plămâni (tuşă vechie, oftică) sub formă de capsule gelatinoase în doză de 3 grame pe zi. LICETOL.—Combinaţiunea piperazinei cu acidul tratric. Disolvant energic al acidului uric, gust plăcut. Să recomandă în diateza urică. Doză: 2-4 grame pe zi in 2 rânduri, dimineaţa şi sara, în apă de Yittel sau de Contrexeville. Să poate asocia cu teobio-mină. * LICEU- — Caută la Scoale. LICHEN- — O boală de piele caracterizată prin o erupţiune de ridicături (papule) mici, tari, late, roşietice, grupate sau împrăştiate, cari produc o mâncărime destul de mare; ele să ivesc mai cu seamă la antebraţe, la pumni (pe faţa dinainte), la gât, la faţa anterioară şi externă a gionatelor ^gambelor), la coapse, mai rar la faţă şi celelalte părţi ale corpului. Tratament. Pe dinăuntru să recomandă preparatele cu arsenic (licoarea Fowler, etc.); iar pe dinafară spălături cu oţet sau cu sublimat coroziv, băi prelungite cu scrobeală, plastore mercurial de Vigo. LICHEN ISLANDICUS-—Caută la Muşchi creţi. LICHIOR- — Caută la Rachiu. LIENTERIE (dela grec. leios, alunecos, şi en-teron, intestin, maţ). — Un fel de diaree (urdinare) in care materiile date afară prin şezut cuprind mâncare nemistuită pe deplin, aşa încât s’ar părea că mâncarea numai a-lunecă prin maţe fără să poată fi mistuită. LIGAMENT (dela lat.ligare, a legă). — Să numeşte astfel o făşie de ţăsut fibros, alb, foarte tare şi care nu prea să poate întinde. Ligamentele slujesc ca mijloace de unire pentru încheieturi (ligamente articulare), şi pentru unele părţi de oase sau de carti-lage ori sgârcmri (ligamente nearticulare, interosoase, etc.), sau ca mijloace de susţinere pentru unele organe sau viscere (ligamentele beşicii,. ale ficatului, mitrei, etc.). LIGATURĂ, legătură (dela lat. ligare, a lega).— Când legăm un neg sau o tumoră ori o parte a corpului, sau un organ, cu aţă de mătasă sau de in, ori cu catgut sau cu un fir de argint zicem că facem o liga-tură, termin de care să slujesc doctorii noştri, deşi ar putea foarte bine să zică legătură. Cel mai bun mijloc pentru a opri o curgere de sânge (emoragie) este de a legă arteria sau vâna din care curge sângele. Să înţelege că această operaţiune aşa de delicată şi care cere cunoştinţe sigure şi îndemânare nu poate fi făcută decât numai de un doctor. Dar ceeace poate să facă ori şi cine şi de multe ori trebuie să facă este legătura în masă a unui membru, (mână, picior, deget) pentru a opri sângele să curgă până ce vine doctorul, sau pentru a opri ca veninul sau otrava să nu să ducă în tot corpul când omul a fost muşcat de vr’un şarpe veninos, viperă, sau de vr’un câne turbat. In aceste cazuri iată ce este de făcut: să să iee o batistă, un şervet, o cârpă, orice cade sub mână, să să aplice deasupra rănii şi cât să poate de tare, dar nu peste măsură. In acelaşi timp dacă poate să-şi ardă rana, dacă are curaj, cu un fier roşu; dacă nu, atunci să trimită în grabă după un doctor care va face cele de trebuinţă. Legătură în masă să poate face u-şor când este vorba de membre, mână sau picior, dar din nenorocire ea nu să poate aplica şi lă trunchiu (piept şi pântece). LIGHIAN (lat. pelvis), basin, şold. — Li-ghianul său şoldul este un canal osos, care slujeşte de temelie trunchiului şi este susţinut de membrele de jos, de picioare. Li-ghianul este format înapoi de osul crucii (sacrum) şi oscioarele noadei sau a cozii (c o x u 1), pe laturi şi înainte de oasele' şoldului (coxale sau Fig. 159. — Lighian iliace), cari să împre-omenesc. UI$ înainte, pe linia . T. mijlocie, prin simfiza A. Lighian cu ligamentele i. v t - i* / văzute de dinapoi şi de jos.Pu^uma- Llghianul es- B. Lighian cu ligamen-te împărţit în două: tele văzute din faţă. 1. Os marele şi micul lighian, iliac. 2. Sacru. B. Coccix. r\Ţ»î« rv lirnA 4. Simfiza pubiană. 5. Ma-° linie7 rele ligament saero-sciatic. stramtoarea ele sus, for- 6. Micul ligament sciatic, mată de baza sacru- 7. Ligamentul lui Falopi.e ţuj de unghiul sacro- sau arcada crurala. 8. Ver- fhl nrnmnn tebre lombare 9. Capul fe- sau promon- murului. tor, de marginea osului L1G0 — 422 - LIMB iliac şi a pubisului. Marele liyhian cuprinde o parte din maţe şi organele genito-urinare. Este foarte important de a cunoaşte întinderile strâmtoarei de sus din punctul de vedere al naşterii: diametrul an-tero-posterior trebuie să fie de 11 centimetri, cel transversal de 13 ctm. şi jumătate, ţel oblic de 12 ctm. Sunt instrumente cu cari să pot măsură aceste diametre chiar pe femeia vie. Conformaţia micului li-ghian, care să află sub strâmtoarea de sus, când nu este bună poate să împiedece e-şirea copilului. Prin radiografie să poate cunoaşte în ziua de astăzi în mod desăvârşit forma lighianului în toate cazurile de rachitism, coxalgie, pentru ca să să poată luâ din timp măsurile trebuincioase pentru viitoarea naştere. Desvoltarea lighianului să face până la 20 ani, pentru care nu este bine ca fetele să să mărite mai înainte de această vrâstă. LIGOÂCE. — Caută la Viorea. LIGOZINÂ- — Ligozinat de chinină. Praf amorf, galbin portocaliu, puţin solubil în apă. Bun antiseptic. Să întrebuinţează sub formă de praf, alifie, în tratamentul plăgilor (rănirilor). LILICEA NIPĂRLICHII. - Caută la Păpădie. LILIE, lilie vânătă. — Caută la StAnjini. LIMBĂ (lat. lingua, grec. glossa). — Limba este organul de căpetenie al gustului, dar ea mai serveşte şi pentru a suge şi a bea Fig. 160. — Limbă. A. Faţa superioară: 1. Vălul palatului. 2. Omuşo-rul. 3. Amigdală. 4. Epiglotă. 5. Glande foliculare. 6 Papile caliciforme formând V lingval. 7. Şanţ median. 8. Papile fongiforme. 9. Vârful limbii. B. Faţa inferioară: 10. Frâul limbii. 11. Podeaua gurii. 12. Arteria ranină. 13. Nerv lingval. 14. Glanda lui Nuhn. jucând rolul unui piston mobil care. face vidul în gură; ea ajută la măcinarea şi înghiţirea alimentelor, ţinându-le între dinţi şi măsele pentru ca să fie sdrobite, apoi aplicându-le cu putere asupra ceriului gurii, unde sunt apăsate, frământate, şi aruncân- du-le în cele din urmă spre înghiţitoare, mulţumită muşchilor ei puternici, caristrân-gându-să îi ridică vârful în sus şi-i îndoiesc marginile astfel ca să formeze un canal" care duce bolul alimentar înapoi; ea ajută vorbirea, căci fără ea nu s’ar putea pronunţa consonantele d, t, l, n, c, s, x, z, g, j şi vocala i. — Limba este formată din mai mulţi muşchi cari să prind de falca de jos şi de osul hioid, care să află aşezat la partea de sus a gâtului. Aceşti muşchi fac ca limba să să mişte în toate felurile, să să lungească, să să scurteze, să să îndoiască, purtând vârful prin toate părţile gurii, pe care o umple aproape de tot. Limba este îngustă şi subţire înainte, la vârf\ groasă şi lată înapoi, la rădăcină (bază), având forma unui oval. Faţa de sus numită şi dosul limbei, este liberă, iar faţa de jos a ei este prinsă de podeaua gurii printr’un frâu sau aţă. Când acest frâu este prea lung, adecă când să întinde până la vârf, el împiedecă mişcările limbii, şi prin urmare împiedecă suptul, înghiţirea şi vorbirea (peltic), atunci să zice la ţară că copilul are aţă la limbă, că are limbar (vezi acest cuvânt). Afară de muşchi limba mai are arterii, vine şi nervi, cari îi aduc sânge pentru a o hrăni şi îi dau simţire (senzibilitate). Limba are mai cu seamă pe faţa ei de sus o mulţime de ridicături mici, numite papile, cu ajutorul cărora ea simţeşte gustul, savoarea mâncărilor. — Starea limbii să deosebeşte la omul sănătos de aceea a omului bolnav. In stare de sănătate limba are o coloare roşietică, o suprafaţă aproape netedă, cu o mulţime de ridicături foarte mici, dintre cari unele sunt papile, iar altele mici glande; ea este întotdeauna umedă fiind udată de saliva (balele) gurii. In stare de boală limba îşi schimbă înfăţişarea: în boalele de stomac (indigestiune, dispepsie, gastrită cronică) ea pare mai lărgită, mai lată, şi acoperită cu un strat mai mult sau mai puţin gros, acărui coloare variază dela alb-cenuşiu până la galbin-închis. Starea aceasta alim-(hn să chiamă saburală şi arată că stomacul este sdruncinat în slujba lui şi că nu să poate îndreptă decât prin un purgativ (curăţenie) sau prin un vomitiv (medicament pentru a vărsa). In starea bilioasă, stratul de pe limbă este curat galbin, ceeace arată că şi ficatul este atins; vom dâ şi în aceste cazuri purgative (sabur, revent, calomel) cari fac ca să curgă fierea (bila) din ficat în maţe. In gălbinare (vezi Icter), dacă ne uităm sub limbă, pe la aţă LIMB — 423 — LIMF vedem o coloare galbină, coloare care să iveşte mai înainte de a să îngălbini pielea. In febra tifoidă, în vărsatul negru, în pneumoniile bătrânilor, limba este acoperită de un strat negru ca funinginea, de fuligmozităţi (dela lat. fuligo, funingine). Aceste fuliginozităţi nu acoper numai limba, ci şi gingiile şi buzele. In aceste cazuri limba mai este uscată, ca carnea a-fumată. Când limba este roşie înflacârată, este semn de începutul unei febre grave sau a unei inflamaţiuni, cum să întâmplă in scarlatină, când limba este roşie ca smeura; sau ca în variolă (vărsat), când este roşie peste tot; sau ca în febra tifoidă, când este roşie la vârf şi pe margini, iar la mijloc este gălbuie sau cenuşie. Limba este palidă, decolorată în pierderile mari de sânge, în anemie, în cloroză. In paralizia feţei şi în gângăvire mişcările limbii sunt greoaie sau nimicite; iar în unele boale gustul este schimbat, şi bolnavului îi să par toate lucrurile amari, sărate, etc. (vezi Faţă, Gângăvire, Gust). Din acestea să vede foarte bine câtă însemnătate are starea limbii, atât în stare de sănătate cât şi în stare de boală; este de ajuns ca să vedem limba cuiva pentru ca să ghicim dacă este sănătos sau bolnav ; iată pentru ce fiecare doctor când să află în fata unui bolnav cel dintâiu lucru ce-1 face este să-i zică : scoate limba! — Ca toate organele, aşa şi limba îşi are boalele ei. Adeseori pe vârful ei vedem nişte beşicuţe sau un fel de arşiţă, sau nişte pete albui ca smântână (vezi Afte, Mărgăritărel) ; alteori limba este umflată peste tot, inflamată, şi atunci avem ceeace să numeşte glosită, care să poate ivi în urma unei răniri, a unei arsuri, adânci prin înghiţirea unui lichid fierbinte, sau a unui lichid arzător (vitriol, a-moniac, esenţă de oţet, etc.), şi în aceste cazuri să recomandă gargare emoliente (de-coct de nalbă, de capete de mac); dar când inflamaţiunea este mai întinsă să poate să facă puroiu (abces) şi atunci prin o tăietură îi să va dâ drumul. Limba poate fi tăiată prin un instrument tăietor, sau poate fi a-pucată între dinţi şi tăiată prin o lovitură sau cădere asupra bărbiei, sau într’un acces de epilepsie (boala copiilor), sau mâncând. In toate aceste cazuri, când tăietura este mare, îndată trebuie chemat un doctor ca să oprească sângele, care curge întotdeauna în cantitate mare sau la trebuinţă să coase limba. La limbă să pot ivi diferite tumori, în deosebi cancerul (racul), care trebuie operat cât să poate mai din vreme daca vroim să scăpăm bolnavul dela moarte. LIMBA CÂNELUI. — Caută la Arăriel. LIMBA MIELULI, aratei, aretel, bor antă, o-trăţel (Borrago officinalis, fam. Boragina-ceelor). — Plantă erbacee, originară din regiunea mediterană, care să cultivă şi la noi (Iunie-Iulie). Frunzele şi florile ei au o lucrare răcoritoare, su-dorifică (fac năduşală) şi diuretică (fac ud mult); frunzele să pot mânca. Ceaiul din flori şi frunze (30-60 grame la un litru de apă), stimulează funcţiunile pielei şi provoacă năduşeală, pentru care să recomandă în febrele eruptive mai ales în pojar pentru ca Fig. 161.— Limba să iasă bine; în acelaşi mielului. timp înmulţeşte udul; el trebuie luat cald şi în cantitate mare pentru ca să lucreze bine. In farmacie să mai dă sub formă de: extract, 1 până la i grame; idrolat, 30-150 gr.;—sirop 10-50 gr.; — suc, 50-100 gr. LIMBA OIEI.—Caută la Pătlagină. LIMBAR, aţă la limbă. — Când frâul limbii este prea desvoltat şi să întinde până la vârful ei, ţinându-1 prins sau fixat de podeaua gurii, din care pricină limba nu să poate mişca liber şi copilul nu poate prinde bine sfârcul ţâţei ca să sugă, nici nu poate înghiţi bine, nici nu poate vorbi cu înlesnire când va fi mare, atunci în po-popornl nostru, să zice că acel copil are limbar sau aţă la limbă. Această aţă trebuie tăiată cât să poate mai din vreme; tăierea să va face cu foarfeci bune, curate şi cari să nu aibă vârfurile ascuţite; sângele să opreşte repede dela sine, afară de cazul când din greşeală sau neştiinţă s’a tăiat prea adânc; pentru aceasta cel ce face această mică operaţie să aibă mare grije şi să nu taie decât numai partea subţire a frâului dela vârful limbii (vezi Limbă). LIMBRICI. — Caută la Viermi intestinali. LIMBRICUL MARE. — Caută la Viermi intestinali (Tenia). LIMFADENIE (dela lat. lympha, limfă, şi grec. aden, glandă). — Caută la Limfo-genă. LIMFARGITĂ (dela lat. lympha, limfă, şi grec. aggeion, vas, şi terminaţia itis, care înseamnă inflamaţiune). — Este aprinderea sau inflamaţiunea vaselor şi ganglionilor limfa- LIMF — 424 — LIMO tici. Ea este produsă de o sgărietură superficială neîngrijită, care să infectează, mai cu seamă la degetele mânilor şi picioarelor. Limfangita să arată prin nişte dungi roşietice cari pleacă dela sgărietură şi cari iînpreunându-să formează plăci (pete mari) ale căror margini sunt puţin ridicate asupra pielii. Aceste dungi sfârşesc pe de altă parte în ganglioni limfatici, cari să inflamează şi ei şi devin dureroşi (adenită). In dreptul limfangitei bolnavul simte o arsură şi uneori are febră (eăldură); ipem-brul este cam 'umflat. Uneori limfangita să vindecă de grabă, alteori însă ea supurează (face puroiu). Tratament. Pentru a preveni limfangita trebuie îngrijită cu cea mai mare băgare de scamă orice rană, orice sgărietură ori cât de mică ar fl, făcând un pansament antiseptic. După ee s’a ivit boala să va ţine membrul ridi-eat pentrn a înlesni circulaţiunea, să va aplică pe părţile inflamate cârpe inmoiate în o soluţiune fenicată (2%), sau cu sublimat coroziv (1 la 1000), acoperită de gutapercă; iar când a făcut puroiu să va deschide, să va drena şi se vor face băi antiseptice. LIMFATICE (Vase). — Canale prin cari curge limfa (vezi Cord). LIMFATISM (dela lympha, limfă). — Caută la Temperament limfatic. LIMFOGENĂ (Diateză), dela lat. lympha, limfă, şi grec. genesis, producţiune. — Prin diateză MÎnfogenă să înţelege o totalitate de alteraţiuni (stricăciuni) ale organelor limfatice produse prin o dezvoltare exagerată a ţăsutului ganglionilor limfatici, a splinii, a măduvii oaselor şi prin ivirea a-normală a unui ţăsut analog în ficat, rinichi, seroase (Umfadenie). Aceste alteraţiuni pot să să producă în mod izolat, dar cele mai adeseori coincid cu o înmulţire considerabilă a globulelor albe ale sângelui (le-ucodtemie sau leucemie), care poate de altfel să existe şi singura. La un bolnav cu leucocitemie proporţiunea globulelor albe, care de obiceiu este de 1 la 500 sau la 1000 de globule roşii, poate să să ridice la 1 pentru 20, pentru 10 şi chiar pentru 3. Diateza limfogenă are un început incet, pe nebăgate în seamă, prin slăbiciune şi paloare cari merg crescând, prin inecăciune în piept (gâfăire) şi prin slăbire; ganglionii limfatici să măresc pe rând şi formează ghinduri mari ca alunele sau nucile de flecare parte a gâtului, (când sunt prinşi ganglionii gâtului), producând apăsarea tra-cheei şi prin urmare o respiraţiune şi în- ghiţire anevoioasă (ganglionii tracheo-bron-chici), şi umflătura feţei şi a braţelor cu genă în mişcările braţelor şi gambelor (ganglionii subţioarii şi a stinghii). Aceşti ganglioni umflaţi n’au aplicare spre supuraţi-une. După o durată mai mult sau mai puţin lungă (1-—2 ani) să produc emoragii multiple (vărsături de sânge, urinare cu sânge, emoragie în creeri), apoi o diaree aproape continuă; umflătura să întinde peste tot, cachexie şi moarte. — Intre cauzele predispunătoare avem: sărăcia, supărările, boale grele (sifilis, febra tifoidă, friguri palustre, alcoolism), sarcini repetate; mai des la sexul masculin şi în etate mijlocie. Drept cauză determinată este un microb special. Tratament: s’au dat preparatele fieruginoase, arsenicale şi iodul fără mare succes. LIMONADE. - Băuturi răcoritoare cari să prepară cu suc de lămâie, apă şi zahăr, sau cu diferite acide. Limonada care să prepară cu suc de lămâie să numeşte limonadă citrică, şi să prepară în 2 moduri, cu apă rece sau cu apă fierbinte: în primul caz este de ajuns să stoarcem o lămâie tăiată în două în o jumătate de litru de apă şi să punem zahăr cât voim să fle de dulce; iar în cazul al doilea să curăţă o lămâie de coaje, să scot seminţele, să taie felii şi să toarnă peste ele o jumătate de litru de apă fierbinte; este bine ca să se frece eoaja de lămâie cu zahărul care să pune în limonadă pentru a-i dâ acesteia un gust mai plăcut. Această limonadă este mai puţin a-cră decât cea făcută cu apă rece şi este mai sănătoasă. — Limonada gazoasă să prepară din 2 pachete cu prafuri: unul cu 2 grame acid citric şi 50 grame de zahăr, care să toarnă într’un litru de apă, apoi să toarnă pachetul al doilea cu 2 grame de bicarbonat de sodă. Această limonadă să mai prepară din apă de Seltz în care să pune sirop de alămâie, sau sirop de coacaze, de cireşe, de smeură.— Limonada vinoasă este limonada obicinnită cu lămâie în care să pune 250 grame vin la un litru, vin roşu sau alb vechiu— In general, limonadele sunt băuturi plăcute, răcoritoare, pe cari le pot bea oamenii sănătoşi pe căldurile mari, însă cu condiţiune ca să nu le beie în cantitate mare, nici prea reci, nici cu ghiaţă. Pentru bolnavi ele sunt tot aşa de bune, mai ales limonada vinoasă, care este tonică în acelaşi timp şi micşorează căldura. Nu este bună însă pentru cei ce. sufer de stomac, de gastralgie, căci le măreşte durerea prin aciditatea lor; de asemenea şi cei bolnavi ■ LING de dispepsie să vor păzi. de limonade, mai ales de cele gazoase.—Mai sunt limonadele a-şa zise minerale, cari să prepară punând 2 grame de acid nitric sau sulfuric în un litru de băutură compusă din 900 grame apă şi 100 gr. sirop de zahăr. Acestea- sunt şi mai acide şi prin urmare şi cele mai rele pentru stomacurile bolnave; sunt bune însă pentru a opri curgerile de sânge (emo -ragiile), scuiparea şi vărsarea de sânge,— Intru cât priveşte limonada purgativă, care să prepară cu citrat de magnezie, 30-60 grame la 120 gr. apă şi 50 grame sirop de zahăr său de smeură, ea este foarte bună şi să iă cu uşurinţă. LINGERIE. — Caută la Rufărie. LINGOARE. —- Caută la Tifoidă (Febră). LINGURI — Unele medicamente lichide să dau sub formă de picături, şi acestea sunt medicamentele cele mai tari, otrăvicioase dacă să dau în doză mare ; cele mai multe însă, adecă cele mai slabe, să dau cu lin* gura, din când în când câte una. Aceasta este o măsură pe care o are flecare în casă. Lingura cu care să mânâncă supa, lingura de masă cuprinde cam 15 grame de lichid. Unele medicamente la copiii mici să dau cu linguriţa de cafea, sau de dulceaţă, care cuprinde cam 5 grame; apoi altele să dau cu lingura mijlocie sau de compot, care cuprinde 10 grame. Astfel fiind trebuie să să observe cu băgare de seamă cu ce fel de lingură a prescris doctorul să să iee un medicament precum şi timpul la care să să iee; la fiecare ceas câte una, sau la 2 ceasuri câte una, saji 2 ori 3 linguri pe zi; şi aşa mai departe, ca să nu să facă greşeli de multe ori primejdioase pentru cel bolnav. LINGURG (Gochlearia officinalis, fam. Cru-ciferelor).—Plantă erbacee, originară din nordul Europei, cultivată ca plantă medicinală (Maiu-Iunie). Să întrebuinţează frunzele, vârfurile înflorite, seminţele. Lucrează ca antiscorbutic si stimulent. Să dă în scor-but, în scrofuloză, cata-rele de plămâni, idropizie (boală de apă) şi în boalele învechite de piele. Să dă sub formă de: ceaiu, 20-50 la 1000; si- Fig. 162. — Lin-rop, 20-60 gr.; alcoolat, gurea. 10-30 gr.; extract, 2-5 a. Floare, b. Fruct, gr. ; tinctură, 10-30 gr.; vin, 30-100 gr. LINIMENT (dela lat. Unire, a unge). — Me- LINT. dicament care să întrebuinţează pe dinafară» pentru a face ungeri, fricţiuni sau trăsături pe piele, compus dintr’un uleiu sau din-tr’un corp uleios la care să mai adaugă o substanţă calmantă (potolitoare), tonică, iritantă, etc., după efectul pe care voim să-l obţinem. Un liniment să aplică pe piele sau cu mâna sau cu o cârpă înmuiată în el. Uneori este de ajuns numai să ungem pielea, alteori trebuie să frecăm pentru ca medicamentul să intre în piele, şi căte o-dată să facem trăsături tari cât poate răbda bolnavul. De obiceiu un liniment să prepară atunci când să întrebuinţează. Cele mai întrebuinţate sunt următoarele: lini-mentul calmant, bun pentru dureri şi. nevralgii, care să prepară din: balsam tran-chil, 25 gr.; laudan, cloroform, câte 6: gr. din flecare; sau: balsam Fioravanti, 40 gr.: cloroform, 5 gr.; 'laudan, 4 grame; — linimentul oleo-calcar, bun pentru legarea arsurilor, care să compune din: uleiu de migdale dulci, 100 gr.; apă de var, 900 gr.; la care să mai poate adăuga când durerile sunt prea mari şi laudan, socotit 2 grame la 200 gr. de liniment; — linimentul amo-niacal sau volatil, foarte bun în contra durerilor reumatice şi care să compune din: amoniac lichid 10 gr.; uleiu de migdale dulci, 90 gr.; el stimulează pielea, o înroşeşte şi poate chiar să scoată şi beşici ca o vezi-cătoare dacă îl ţinem mai mult în atingere cu pielea ; — linimentul camfamt,compus din 1-4 gr. camfor şi 32 gr. uleiu de migdale; tot aşa de bun ca şi cel de mai sus; — linimentul terebintinat. compus din 50 gr. uleiu de muşeţel şi 50 gr. uleiu de terebentină, bun pentru durerile de încheieturi ; — linimentul sulfurat al lui Vleminkx, pentru vindecarea râiei, compus din: floare de pucioasă, 100 gr.; calce vie (var nestâns), 200 gr.; apă 1000 grame. LINIMENT ĂLBUMINOS. — Caută la Albumină. LINIŞTITOARE (Medicamente). — Caută la Calmante. LINTE (Lens esculenta, fam. Leguminoaselor). — Plantă erbacee, originară din regiunea mediteraniană, să cultivă mult pentru trebuinţele culinare (lunie-Iulie). Lintea este tipul legumelor feculente (vezi Legume), având 25% substanţe azotate şi fiind mai bogată în fier decât carnea. Ea are însă acelaşi cusur ca şi celelalte feculente, de a să mistui greu. Pentru ca să să mistuie mai uşor trebuie curăţită de coji şi şdro-bită sub formă de făină. Pentru popor lintea constituie o bună hrană, însă nu trebuie mâncată în cantitate mare. — 425 — LIP 426 LIPI LIP, im, zoioşie. — La suprafaţa pielii iasă un fel de seu şi sudoare, cari ames-tecându-să cu praful din haine şi din aer formează un strat murdar, zoxos, care să numeşte, lip sau im. Lipul să formează mai cu seamă în părţile descoperite ale corpului, pe pielea capului, pe faţă, gât, partea de sus a pieptului, coate, mâni, genunchi şi picioare. Lipul nu este sănătos, căci el opreşte funcţiunile pielei, mai ales când este întins pe tot corpul; iritează părţile încreţite ale pielei şi la îndoituri (subsuoară, îndoitura genunchiului, .stinghie, etc.) ; înlesneşte îumulţirea păduchilor; la cap, el dă naştere la căderea părului şi la diferite boale de piele. Afară de aceasta lipul produce scârbă la vecini. Lipul să face din necurăţenie, la cei ce nu să spală, nu fac băi cu anul, cum sunt ţăranii noştrii, despre cari să zice că nu fac decât două băi: când să nasc şi când mor. Dacă să poate învinovăţi lenea drept cauză, apoi nu-i mai puţin adevărat că pricina este şi lipsa de băi publice şi pentru săraci lipsa de băi gratuite; la ţară nu să pomeneşte de nici un fel de baie, iar la oraşe de asemenea nu s’a introdus încă băile aşa zise populare, destul de eftine pentru ca să le poată face toţi, şi băi gratuite pentru săraci. In lipsa acestor băi, omul cu bun simţ şi cu grije de sănătatea lui, chiar sărac fiind, poate din când în când să-şi facă câte o baie a-casă, eăci apa nu costă nimic ş-i săpunul prea puţin. Dintre meseriaşi cei mai supuşi la această necurăţenie sunt tăbăcarii, zidarii, brutarii, fierarii, etc., din pricina prafului in care trăiesc; toţi aceştia ar face bine să-şi facă băi mai des. In cazar-me, iarăşi este un loc priincios lipului unde, spre lauda stăpânirii, s’au luat măsuri de curăţenie, trimiţându-să soldaţii regulat la baie. Un om ca să fie sănătos trebuie cel puţin odată pe săptămână să facă o baie caldă, iar părţile descoperite să şi le spele în fiecare zi. LIPAN. — Caută la Brustur şi Lumânare. LIPEMANIE (dela grec, lypâ, tristeţă, şi mania, nebunie) sau melancolie (delir depresiv). — Caută la Alienaţiune mentală. LIPICI. — Caută la Holeră. LIPITORI. — Lipitoarea este un vierme din clasa Anelidelor, familia Hirudinelor. Ea are corpul lungăreţ, dar strângător, format din o mulţine de inele. Capetele lipitoarii au câte un disc; unul este mai subţire şi acolo să află gura cu trei fălci mici carti-laginoase, rotunzite şi presărate cu dinţi foarte mărunţi, cari nu sunt în stare să rupă bucata din loc când să prinde, ci numai îi înfige în piele ca să sugă sângele. Lipitorile trăiesc în apele dulci ale bălţilor, mocirlelor, gropilor. Sunt mai multe feluri de lipitori, dar noi nu ne vom ocupa decât de acestea trei : Lipitoarea verde sau oficihală (Hirudo officinalis), are pântecele verde gălbui, fără nici o pată, pe margini cu o dungă neagră, pe spate cu şase dungi ruginii pestriţate cu puncte negre rotunde. Lipitoarea cenuşie sau medicinală (Hirudo medicinalis), este cea mai mică, cu pântecele verde închis, pe spate cu şase dungi ruginii pestriţate cu pete negre în trei colţuri. Lipitoarea neagră sau de cal, a cărei dinţi puternici rup carnea aşa că rana produsă de ea să vindecă mai greu; pântecele ei este negru fără pete, iar spatele este măsliniu fără dungi. Lipitorile sunt mai u-şor de întrebuinţat decât lăsarea de sânge l/z Ventuză bucala Cele trei falei ale ventuzei bucale O falca mărită l-a fază a muşcăturii Stomac a 2- a fază a muşcăturii Intestin a 3’a fază a muşcăturii a 4-a fază a muşcăturii Ventuză anală Fig. 163. — Lipitoarea şi muşcătură ei. prin tăierea unei vine (vezi Lăsare de sânge), şi să aplică pe părţile inflamate şi dureroase. Să vedem cum să aplică lipitorile. Să iau atâtea lipitori câte voim să aplicăm şi le punem într’un păhar curat, iar partea locului să spală bine cu săpun şi apă caldă, în părţile păroase să rade părul; după ce s’a spălat bine locul să şterge cu o cârpă curată, apoi aplicăm păharul cu gura în jos şi lipitorile încep a să prinde. Lipitorile să pot aplica şi una câte una, cu un păhăruţ mic sau cu o ceaşcă mică. Lipitorile sug până ce să umflă, până ce să satură, când cad singure ; dacă însă vre una nu vrea să să desprindă o presarăm cu cenuşe sau cu sare şi atunci cade LIPI — 427 — LIPO numai decât; nu este bine să desprindem lipitorile trăgând de ele căci li să rup dinţii şi rămân în piele. După căderea lipitorilor sângele să opreşte sau să lasă să mai curgă după porunca doctorului. Oprirea sângelui să face şi dela sine prin închie-garea lui; când însă nu să opreşte singur vom apăsă câtva timp e,u degetul pe muşcătură, sau mai bine vom pune pe răni câte o bucăţică de iască sau o rotiţă de dop de plută şi apoi să leagă strâns cu o faşe. Dacă nici aşa nu să opreşte sângele să vor arde muşcăturile cu piatra iadului sau cu vârful unui cuţit înroşit în foc, iar în caz când nici aşa nu să opreşte vom prinde mărginile muşcăturii cu o pensă, le vom pătrunde cu un ac trecut prin flăcări şi a-poi vom legă pe sub ac cu un fir de aţă. Bolnavul va fi priveghiat în timpul nopţii, mai ales când doarme, ca nu cumva să să pornească sângele, când trebuie numai decât oprit prin unul din mijloacele mai sus arătate. Muşcătura lipitoarii este în trei colţuri, regulată, să învineţeşte împrejur, iar după trei zile să vindecă. LIPITURĂ. — Această boală este cunoscută numai la ţară, unde poporul crede că este produsă de smeu sau de sburător. Lipitura provine din dragoste sau din frică. In a-cest din urmă caz, bolnavul are tot felul de arătări, de vedenii, ţipă în somn şi să sbate. Când lipitura este provenită din dragoste, bolnavul visează noaptea, dacă e femeie o arătare de bărbat, dacă e bărbat o arătare de femeie, şi în tot timpul somnului chinueşte pe femeia sau bărbatul bolnav, aşa că la deşteptare bolnavul să simte foarte obosit, galbin şi tras la faţă. A-ceastă boală după credinţa poporului este foarte primejdioasă, mai ales pentru femei, cari, dacă au copii mici să întâmplă de îi omoară în timpul somnului. Fetele sau femeile cari iubesc prea mult un bărbat pe care nu-1 pot luă în căsătorie din diferite imprejurări, să zice că prind smeu sau sburător; ele toată noaptea să întorc în pat şi pe o parte şi pe alta, muncite de dragostea iubitului lor, când de odată, fata sau femeia, să pomeneşte că o strigă cineva la fereastră; smeul care a strigat’oîn forma celui iubit, intră pe coş şi vine în pat la ea, o sărută şi o îmbrăţişează, o snopeşte şi o munceşte toată noaptea până aproape de cântatul cocoşilor din spre ziuă. când iasă pe coş sau pe altă deschizătură; dimineaţa cel bolnav să simte istovit de puteri, slab şi în neputinţă de a mai munci. După credinţa poporului smeii locuesc prin pustietăţi: case părăsite, păduri bătrâne, arbori scorburoşi, peşteri. Dacă vr’un smeu intră în o casă atunci cel mai bun lucru este să să astupe toate crepăturile, deschizăturile, uşile, ferestrile, coşul, apoi să să ungă pe la acele locuri cu usturoiu pisat-aşa că smeul nu mai poate eşi şi plesneşte. Când smeul este ascuns în o scorbură, să astupă locul pe unde a intrat, precum şi locurile pe unde ar putea eşi, apoi să dă foc scorburii; iar, cel «are a dat foc trebuie să plece îndată şi să nu să mai uite înapoi; în timpul când arde smeul strigă pe cel bolnav pe nume, el însă nu trebuie să răspundă, nici să să uite înapoi; să mai crede că în acest timp este bine să-i dăruiască celui bolnav un cal, oaie sau porc. Lipitura să vindecă dacă să afumă cu pana sburătorului, urina lupului şi sbu-rătoare; să mai vindecă cu testicul de cal, cu avrămeasă, drenţe, sburătoare — Sburâ-torii sau smeii sunt neşte fliinţe cu 7-12 capete, cu aripi şi cu coadă mare, cari să fac din şerpi, şi iată cum: când să adună mai mulţi şerpi, uneori până la o sută, ei să iau la luptă şi să bat până fac cl&buci la gură; clăbucii tuturor să inchiagă şi să prefac în o piatră scumpă, pe care toţi şerpii să căsnesc s’o înghită şi cel care o înghite să preface în smeu. Sburătorii când sboară noaptea lasă în urma lor o lumină, care vine din piatra aceea pe care o poartă în guşă. Să găsesc uneori prin păduri nişte Fig- 164. — Li pom. Din operaţiunile doctorului V. Biaim. (Spit. I. C. Brătianu din BuzăuJ. LIPO - — 428 — LOBE bucăţi roşii numite de popor sânge de smeu care este de pe când smeii să bateau prin 1 văzduh cap în cap cu berbecii şi să umpleau de sânge, iar sângele curgând să în-chiegâ şi cădea pe pământ. LIPOM (dela grec. lipos, grăsime). — Tumoră sau umflătură formată din grăsime, care poate ajunge uneori până la mărimea unui cap de om sau şi mai mare. Lipomul să poate arătă pe diferite părţi ale corpului; el nu produce durere decât când este foarte mare şi apasă organele vecine. Lipomul să numără între tumorile de bună natură, căci el nu atacă sângele şi dacă s’a operat bine nu să mai face din nou. El nu să poate vindecă decât prin operaţiune (vezi fig. 1C4). LIPOTIMIE dela grec. leipein a lipsi, şi thij-mds, inimă, suflet), defaianţâ, sfârşeală, a sâ pierde■ — Este o stare de slăbiciune care vine dinfr’odată,, prin o scădere repede a bătăilor inimii; stare care poate să să termine prin leşin (sincopă). Această stare vine astfel: deodată eşti cuprins de ameţeală, de vâjiituri de urechi, de întunecime de ochi, de o simţire de goliciune în cap, apoi devii palid (galbin ca ceara), nasul ţi să subţiează, ochii ţi să împainjenesc şi să înfundă în cap, pielea ţi să acopere de sudori reci, simţeşti un frig peste tot corpul, te apasă ceva pe stomac, apoi greaţă şi vărsături şi în cele din urmă ţi să întuneci mintea, te-ai sfârşit eu tot ni! Cunoştinţa însă nu ţ’ai pierdut-o cu totul, îţi dai încă seama de starea ta şi de tot ceeace te încunjoară, ai numai un fel de sfârşală, nu eşti leşinat. Dacă însă această stare să continuă atunci ea să agravează şi să termină prin leşin sau sincopă (vezi acest cuvânt). Cauzele sunt multe: o emoţiune mare, spaimă, mânie, bucurie; vederea unor lucruri scârboase (sânge, broască, şerpi, etc.), unele mirosuri tari (mosc, valeriană, crin); nemâncare sau post prelungit, din sărăcie sau din habotnicie; o pierdere mare de sânge, o durere vie produsă prin o rănire, o lovitură puternică, mai ales în dreptul stomacului (la lingurea); anemia, isteria, etc. Tratament: cel dintâiu lucru este să culcăm bolnavul în pat drept, cu capul tot aşa de jos ca şi corpul (fără perini), să-l desbrăcăm, să-i desfacem orice legătură, orice încingătoare, să-i dăm aer curat prin deschiderea ferestrilor, să-l stropim cu apă rece pe faţă, să-i dăm să miroasă oţet, apă de Colonia, eter; să-i dăm o poţiune sau băutură cordială (vezi acest cuvâut). In caz de nereuşită vom chieinâ doctorul. LIPSĂ DE APETIT. — Caută la x4:norexie, Aperitive, Apetit. LIPSĂ DE POFTĂ DE MÂNCARE.- Caută la A-norexie, Aperitive, Apetit. LIPSĂ DE SÂNGE. — Caută la Anemie şi la Cloroza. LIPSĂ DE SOMN, insomnie. — Caută la Somn. LISĂ. — Caută la Turbare. LITARGĂ, smalţ, oxid de plumb topit.— Caută la Plumb. LITIAZĂ. — Caută la Gravelă. LITINĂ, oxid de litiu. — Medicament care să întrebuinţează în gută şi în gravela lirică (nisip). Preparaţiunile cele mai de căpetenie sunt: benzoat de litină, care să dă în doză de 20 centigrame până la 2 gr. pe zi în buline sau în prafuri; — bromur de litină, 20 centigrame până la 1 gr. în sirop; — borat de litină, 25—50 centigrame; — carbonat de litină, 10—50 centigrame în buline, sau în granule efervescente sau în prafuri luate în apă de Seltz;—citrat de litină, care să dă ca şi carbonatul; — gli-cero fosfat de litină, 20 centigrame până la 1 gr. în soluţiune sau în buline; — idrat de litină, 5—15 centigrame; iodur de litină, 1—2 gr.; — chinat de litină, 50 centigrame până la 2 gr., în buline sau sirop; — sali-cilat de litină, 50 centigrame până la 2 gr. în buline sau în granule efervescente. LITONTRITIC. — Medicament care să zice că ar avea însuşirea de a topi pietricelele şi pietrile din organizm, în special cele din căile urinare (rinichi şi beşică). LIYANT, livânţicâ. — Caută la LevenţicX. LIZIDINĂ- — Disolvant al acidului uric. Să dă în contra gutei. Doză: 1—5 gr. în 24 ceasuri, în soluţiune în apă de Seltz. LIZOFORM. — Săpun antiseptic cu bază de formol (20 la 100); lichid limpede, gălbui, cu miros de formol. Antiseptic puternic; soluţiune apoasă de 1—5 la 100 pentru spălarea mânilor; dezodorizant energic dat in spălături pentru tratamentul sudorilor fetide. LIZOL. — Product complex obţinut prin sa-ponificarea unui amestec de uleiu de gudron de cărbune de pământ (care conţine mai a-les creziloli), de grăsime şi de rezină prin un alcali. Lichid brun, cu miros de crezi-lol. Dezinfectant şi antiseptic, în soluţiune de 2—5 la 100. LOBELI INFLÂTA, fam. Campanulaceelor-Lo-beliate. — Să întrebuinţează planta pentru principiul ei activ lobelină sau inflatină. Să dă în contra astmei şi în contra respi- • . ' LOOtJ- raţiunii grele (antiastmatic şi antidispneic), sub formă de tinctură (de 1 la’5), 1-4 grame. Lobelina să dă în doză de 1-4 centigrame pe zi. LOCUINŢĂ (lat. habitatio). — Pentru a-şi feri corpul de influinţele vătămătoare ale schimbărilor de temperatură, omul a căutat chiar dela începutul existenţii sale să-şi creieze adăposturi, numite locuinţe. Acestea la început au fost cât să poate de simple, constând în scorburi de arbori, în peşteri, apoi în bordeie, colibi şi case, cari s’au îmbunătăţit din ce în ce mai rnulţ, potrivit cu gradul de desvoltare al omului şi cu bună starea lui materială, case cari cu timpul pentru cei mari, cei mai privilegiaţi, s’au prefăcut in palate şi castele. In rândurile ce urmează ne vom ocupa de locuinţele obicinuite şi anume de alegerea şi prepararea locului (a terenului, a solului;, de modul lor de construcţiune şi de orien-taţiunea lor. Intru cât priveşte primenirea aerului sau ventilaţi unea, aprovizionarea cu apă de băut, depărtarea necurăţeniilor şi împărţirea localurilor şi a dependinţelor, am vorbit în alte locuri (vezi Aeraţiune, Apă potabilă, Bucătărie, Dormitor, Haznale, Latrine, Încălzit, Iluminat, Canale). — Alegerea locului de construit nu a-târnă întotdeauna de om, care la oraşe este silit să-şi zidească casa unde poate. Dar pe cât e cu putinţă trebuie să căutăm un teren uscat şi pietros, ferindu-ne de terenurile cari conţin multe materii organice, precum sunt terenurile nivelate prin umplerea gropilor cu gunoaie; să ne ferim de terenurile argiloase, cari fiind impermeabile reţin apa şi aceasta evaporându-să umple de umezeală aerul care pătrunde în casă; să ne ferim de terenurile joase, mlastinoase şi umede, iar la trebuinţă să stabilim un sistem de canalizare sub casă şi împrejurul ei pentru ca să asigurăm uscarea pământului. — La construcţiunea unei case trebuie să să aibă în vedere ca ea „să nu fie umedă, căci umezeala este foarte rea pentru sănătate, dând naştere la dureri reumatice, acute şi cronice. Pentru a evita toate acestea trebuie ca terenul pe care să construieşte sâ să usuce prin canalizare, iar la trebuinţă casa să să ridice pe o pătură impermeabilă de ciment ori de asfalt; să să aşeze transversal la picioarele zidurilor nişte straturi. impermeabile de: ciment, asfalt, cărămizi vitrificate şi găurite, etc.; să să aşeze casa pe pivniţe boltite; să nu să tencuiască casa până nava fi bine uscată de roşu; subsolurile nu sunt bune LOCÎJ pentru locuit in permanenţă, ele vor putea servi pentru sufragerie, bucătărie, băi, etc., şi nu vor avea nici odată mai puţin de un metru deasupra nivelului stradei, nici nu vor fi orientate sprQ nord; mansardele de asemenea nu sunt bune ”de locuit din cauză că iarna sunt prea friguroase si vara prea calde. — Alegerea materialelor de construcţiune va trebui să să facă după cerinţele igienii, iar nici odată după necesităţile economice. Oricare ar fi natura a-cestor materiale, ele trebuie să fie înainte de toate uscate şi să nu primească umezeală, să fie rău conducătoare de căldură, să nu ardă şi să nu conducă sunetul. Piatra tare care nu crapă la ger şi nu să co-jeştc la secetă este cea mai bună pentru construit; apoi vine cărămida, care este bine arsă, tare, uscată şi puţin poroasă; lemnul nu este bun căci să crapă sub acţiunea alternativă a umezelii şi a secetii aerului, atrage tot felul de paraziţi şi este prea arzăcios, prin urmare de el ne vom servi numai la poditul camerilor, afară de bucătărie şi latrine unde este mai bine să ne servim de ciment, asfalt sau bazalt, fiind mai uşor de spălat ; în loc de lemn este bine să ne servim de fier la facerea grinzilor, căci fierul nu atrage umezeală, ocupă loc mai puţin şi nu arde. Pentru a-coperişul caselor mai bună este ardezia, ţiglele şi olanele, deşi sunt mai grele de cât tinicheaua, zincul, arama. Acoperişul în ţările unde plouă şi ninge puţin să face drept, sub formă de terasă, la noi însă unde ploile sunt mai dese şi mai abondente acoperişul să face înclinat, pentru ca apa să curgă cu înlesnire în jos la şghiaburi şi burlane, cari duc apa departe de păreţi.— Zidurile trebuie să fie destul de groase, pentru ca sâ apere camerile de schimbările temperaturii exterioare. Grosimea zidurilor externe trebuie să fie în raport cu înălţimea edificiului, mai mare la temelie; de obiceiu zidurile de piatră au o grosime de jumătate de metru, iar cele de cărămidă de 35 centimetri. Zidurile interne, despărţirile de camere, pardoseala, tavanul trebuie să fie impermeabile, să nu lase să treacă prin ele aerul stricat şi să uu să îmbâcsească de necurăţenii. Pardoseala să face în părţile de jos, în subsol, aşternând un strat impermeabil de beton şi de ciment; duşumeaua trebuie fixată de lemn tare, rezistent; iar în primul etaj despărţirea să face prin zidărie cu cărămidă tubulară susţinută de grinzi de fier. Deasupra zidului să aşterne un strat de ciment şi după us- — 429 — LOCU - 430 — LOCU care să aşează pardoseala de lemn, care trebuie să fle bine uscat şi bucăţile bine împreunate ca să nu lase cu timpul spa-ţiuri goale cari să să umple cu materii organice şi cu microbi. Tavanurile trebuie tencuite cu material impermeabil pe faţa de jos. Tencuirea zidurilor să nu să facă până ce nu s’au uscat bine, lăsând să treacă după terminarea zidăriei cel puţin 80 de zile pentru ca să să evaporeze apa mortarului. Tencuirea să face cu var ordinar, cu var idraulic, cu ciment, cu asfalt, cu plăci de ardezie, etc. După uscarea tencuelii să face colorarea sau văpsirea păreţilor, cu var alb, (văruire sau spoire), cu substanţe colorate topite în apă sau uleiuri. Aceste substanţe au ca bază plumbul, arsenicul, cuprul şi zincul, din care cauză ele sunt periculoase atât neutru lucrătorii cari umblă cu ele, cât şi pentru locuitori, producând otrăviri speciale. Păreţii să mai acoper cu tapeturi făcute cu tot fel de desenuri şi în toate colorile, cari conţin plumb, arsenic sau cupru, din care cauză şi ele sunt otrăvitoare. Tapeturile încărcându-să de microbi trebuie curăţite din când în când cu miez de pâne caldă, care are însuşirea de a fl puţin umedă şi lipicioasă, şi prin aplicarea ei pe păreţi să ridică toate necurăţeniile cu microbi cu tot. — In oraşele mari, în clădirile cu mai multe etaje s’au introdus ascensoriile, cari sunt foarte bune din puuctul de vedere igienie, căei scuteşte pe om de urcarea scărilor, ceeace Ia mulţi le produce greutate la răsuflare (gâfâire) şi bătaie de inimă (palpitaţiuni), iar pe de altă parte ascensoriile înlesnesc omului de a locui în etajele de sus, unde are aer mai curat şi lumină îndestulătoare. —r O chestiune importantă este şi orientaţiunea casei, adecă cătră care punct cardinal trebuie îndreptată faţa principală. Orientaţiunea a-târnă de clima şi de vânturile domnitoare. Peintru ca o casă să fie sănătoasă trebuie ca soarele să o bată 3—4 ceasuri pe zi. Prin urmare când suntem liberi să ne a-legem noi orientaţiunea vom aşeză casa cu faţa spre răsărit sau spre apus, sau mai bine o faţă spre răsărit şi cealaltă spre a-pus, când nu mai sunt alte case în apropierea ei. In adevăr, expunerea la nord este întotdeauna rece, camerile nu sunt vizitate niciodată de soare şi primesc în schimb un vânt foarte rece în timpul iernii; expunerea la sud (meazăzi) este foarte plăcută iarna, însă foarte supărătoare vara, afară numai de cazul când casa să găseşte a- proape de mare, unde întinsul apei domoleşte căldura zilei. Astfel expunerea la vest, sau mai bine la sud-vest,este cea mai bună-pentru camerile în cari familia petrece- mai mult timp, cum sunt: camera de dormit şi odaia de lucru, fiind astfel încălzite în o mare parte din zi de oarece primesc soarele în momentul când el atinge meridianul, putând fi bine aerate şi răcorite dimineaţa; expunerea la răsărit sau răsărit şi miazănoapte (nord) este bună pentru salon, pentru odaia de mâncare (sufragerie), bucătărie şi celelalte. — Casa odată construită după toate regulele igienice nu trebuie locuită decât după ce s’a uscat pe deplin. Pentru ca o casă să să usuce bine trebuie să fie clădită numai vara, când e-vaporarea să face în mod mai puternic; să să întreţină uscarea pe timpul verii prin uşile şi ferestrile deschise şi prin ventilatoare instalate în clădire; să nu locuim casa în primul an, iar dacă suntem grăbiţi s’o locuim mai înainte, atunci înainte de a ne muta în ea, vom face foc în toate camerile în timp de mai multe zile şi vom pune in diferite locuri străchini mari pline cu var nestins care absoarbe umezeala, lăsând în acelaşi timp uşile şi ferestrile deschise ca să iasă mirosul de zugrăveală, de spoială şi de terbentină. In acest mod vom avea o locuinţă uscată şi sănătoasă şi nu ne vom plânge de reumatizme, de dureri nevralgice, de guturaiuri şi -de dureri 4e cap.-------- Lo- cuinţa ţăranului român lasă foarte mult de dorit din punctul de vedere igienic, atât ca material de construcţiune, cât şi ca fel de încălzit, de iluminat, de ventilat şi mai cu seamă ca fel de întrebuinţare a curăţeniei- Un noroc însă are ţăranul, care compensează întrucâtva cusururile locuinţii şi acest noroc este că la ţară nu este aglomeraţia deîa oraşe, casele sunt mai rare, mai depărtate-unele de altele, aşa că dispun de spaţiu şi de aer mai mult, ceeace le îmbunătăţeşte mult starea de salubritate.— Locuinţele ţărăneşti după localitate să împart în trei feluri: locuinţele locuitorilor de câmp, ale celor din mijlocul ţării şi ale celor dela munte. Locuinţele câmpenilor sunt de pământ în formă de bordeie (zomoniţe) şi pe alocurea de gard şi de pământ ; tavanul, dacă cumva există, este făcut de gard lipit cu pământ şi acoperişul este de trestie sau paie; pardoseala este lipită cu pământ. Aceste locuinţe sunt cele mai nesănătoase, căci toate gazurile din pământ şi toate produsele de putreziciune eşite din păreţi şi din pardoseală umplu LOHI — 431 — LOŢI atmosfera locuinţii şi vatămă sănătatea, mai ales dacă vom adăuga la acestea şi lipsa de lumină şi de aer curat. Locuinţele celor din mijlocul ţării sunt făcute în majoritate de gard şi lipite cu pământ; ele sunt aşezate pe grinzi sau bârne; prea puţine sunt făcute de zid în paiantă; duşumeaua de pământ şi tavanul de scânduri; învelişul de şindrilă, de trestie şi pe unele locuri de tinichea. Locuinţele celor dela munte sunt făcute de lemn sau de bolovani de piatră, învelite cu şindrilă şi aşezate pe pivniţi pentru a înlătură umezeala. In general toate locuinţele ţărăneşti sunt slab iluminate prin nişte ferestri mici şt fără geamuri; rău a-erate'în timpul iernii, de oarece ferestrile sunt înfundate şi lipite ca să intre răceala, îngrijirea locuinţelor şi în deosebi curăţenia lasă foarte mult de dorit. In mai multe rânduri Statul a căutat să facă sate model, cu case construite de zid, compuse din două odăi bine iluminate (cu ferestri mari) şi aşezate pe o întindere de 7 prăjini pa-trate flecare, dar luci ul acesta să vede rar, deşi legea şi regulamentele sanitare obligă la aceasta pe toată lumea. Pentru ca ţăranul să ajungă în stare' de a-şi construi case sănătoase trebuie îndemnat, povăţuit şi luminat de învăţător, preot şi primar. Toţi aceştia ar trebui să să ocupe în de-aproape cu chestia locuinţelor ţărăneşti, dând îndrumări şi arătând foloasele unei case bune şi la toate ocaziunile puuând în vederea locuitorilor neajunsurile vătămătoare ale aerului stricat, ale lipsei de lumină şi ale necurăţeniilor din casă şi din jurul ei, cari toate, sdruncină sănătatea şi aduc o mulţime de boale omorâtoare. Autoritatea comunală trebuie să supraveghieze alegerea terenului de locuinţe, să îngrijească ca curţile, coşarele şi târlele să fle curăţite cât să poate de des, iar gunoaiele să fie duse la câmp. LOHII (dela grec. locheia, naştere).—Scurgere de sânge sau de materii muco-puru-lente cari curg din părţile genitale după naştere în timp de câteva zile. La început este sânge roşu, mai mult sau mai puţin închis, câte odată amestecat cu chiaguri; apoi puţin câte puţin lichidul devine alb roşietic, amestecat cu flocoane, când capătă un miros special. După lohiile roşii vin lohiile ser oase, mai palide, lăptoase, cari ţin câteva zile şi au un miros mai pronunţat. La u-nele femei lohiile roşii durează 2-3 zile, iar lohiile albe 8-10 zil& La altele lohiile roşii ţin mult timp şi după ce au încetat odată pot să reapară câtre a 20-a zi dela naştere; de asemenea şi lohiile albe pot să dureze mai mult. In general femeile cari alăptează au lohii mai puţine. Când lohiile miroasă urât trebuie să ne gândim la o complicaţiune gravă (septicemie) şi îndată trebuie chiemat un doctor. LONGEVITATE (lat. longaevitas, dela longus. lung, şi aevum, etate). — Durata vieţii peste terminul obicinuit (vezi Viaţă). LOOCH (lat. linctus) — Cuvânt arab prin care să înţelege un medicament lichid, gros ca siropul, care este constituit din o poţiune gumoasă în care să pune un u-leiu care rămâne în suspensiune sub formă foarte divizată. Cel mai întrebuinţat este loochul alb sa.u loochul ordinar, care să prepară din 30 grame migdale dulci; 2 grame migdale amari; 30 grame zahăr alb; 50 ctgr. pulbere de gumă adragantă; 10 grame apă de flori de portocale şi 120 grame de apă. A-ceastă poţiune este calmantă, domoleşte tusa şi este bună la răguşeală, la dureri de gât, la guturaiu. Să dă la copii şi la adulţi. Dacă voim să fie şi mai calmantă îi punem 30 grame de sirop diacod, iar pentru a fi expectorantă îi punem chermes. Să dă cu linguriţa şi cu lingura, după etate, la fiecare oră. LOPĂTARI. — Comună în judeţul Buzău, care are mai multe izvoare minerale cloro-sodice-sulfuroase. Aceste izvoare nu sunt captate şi nu să întrebuinţează. LORDOZ (dela grec. lordos, aplecat, înclinat, îndoit). — Indoitura şirii spinării în-napoi (vezi Columna vertebrală). LORETINĂ. — Este un derivat al chinoli-nei, sub formă de praf cristalin galbin, fără miros, puţin solubil în apă. Să întrebuinţează ca şi aristolul in pansamentul plăgilor de tot soiul, fiind un bun antiseptic fără să fie toxică. Să aplică singură, curată, sau amestecată cu magnezie calcinată pulverizându-să rănile şi traiectele fistu-loase, sau sub formă de soluţiune din 2-5 la 100, înlocuind acidul fenic. LOŢIUNE (lat. lotio, dela grec. louein, a spăla), spălare. — Cuvântul loţiune ca şi cel de ablaţiune (vezi acest cuvânt) însemnează o operaţiune care constă în a spăla cu un lichid o parte sau totalitatea corpului. Cu toate acestea s’a admis astăzi că prin cuvântul abluţiune (vezi Spălare) să să înţeleagă spălăturile făcute cu scop igienic, spălături de curăţenie, pe câtă vreme loţiunea este x> spălare făcută cu scop terapeutic, adecă de a vindeca» Loţiunile să LOM pot face cu mâna sau cu un şervet înmuiat într’un lichid, pe o parte sau peste tot corpul. .Ele să fac în cursul unei boale, şi să pot face eu apă simplă, în special cu apă rece, curată sau amestecată cu puţin oţet sau spirt, când vroim să micşorăm căldura prea mare a corpului (febra tifoidă, scarlătina, pojar, etc.), sau pentru efectul tonic (întăritor) al apei rece la cei ce sufer de anemie, cloroză, scrofule, rachitism etc. Dar de multe ori loţiunile să fac cu un ceaiu (infuizune) sau oricare alt lichid compus, care este calmant, tonic, stimulent, etc.; după efectul pe care îl dorim. Astfel avem: loţiune emolientă făcută din rădăcină de nalbă mare, flori de nalbă, seminţe de in, tărâţe, scrobeală, fierte în apă, unt de lemn sau de migdale dulci ;— loţiune calmantă făcută din flori de teiu, foi de lăptuci sau de mătrăgună, capete de mac, fierte în apă; sau : extract de hiosciam (măsălariţă) 10 gr.; glicerină, 50 gr.; apă 450 gr. ; — loţiune tonică făcută din coaje de china, din lemn de genţiană, fierte îut apă, alcool,- vin roşu; — loţiune astringentă făcută din coaje de stejar, nucă galică (gogoşi de ristic), flori de trandafiri, etc.;—loţiune excitantă şi rezolutivă (amoni-acală-camforată): amoniac, 6 gr.; alcool camforat, 1 gr, clorur de sodiu, 6 gr. ; apă 100 gr.; — loţiune în contra mâncă-rimii: carbonat de potasă, 1 gr.-; apa dis-ţilată de laur-ceras, 20 gr. ;• loţiune anti-parazitară: sublimat coroziv, 20 centigrame ; apă de Colonia, 10 gr.: apă 120 gr.; — loţiune în contra petelor de pe obraz: borat de sodă, 10 gr. ; biclorur de mercur, 50 centigrame; alcool de lavandă, 30 gr. şi apă 120 gr.; — loţiune în contra cădem părului: apă de Colonia, 200 gr.; glicerină, ,25 gr.; tinctură de cantaride, 10 gr.; nitrat de pilocarpinâ. 50 centigrame' LOVIRE. — Caută Ia Contuziune. LOVITURĂ; •— Caută la Contuziune. LOVITURĂ DIN ELE- — Caută Ia Emtivlec.ie. LUBĂ. — Caută la Bostan. LUBENIŢĂ. - Caută la Pepene verde. LUCIU. — Caută la Pin. 'LUMÂNARE, coada boului, coada mielului, lumânărică domnuluir lipan, pur (Verbascum phlomoides, fani. Scrofulariace-elor). — Plantă ierbacee care creşte prin colinele deşerte şi pe câmpii nisipoase, prin locuri pustii, prin văile râurilor (Iulie-Au-gust). Florile acestei plante să întrebuinţează în medicină ca pectorale şi calmante în contra tusei şi a guturaiului. — La ţară LUMB : : ■ să dă ceaiul de flori, cald, când cade guturaiul la piept. Plămădită cu rachiu de drojdii să dă la gălbinare şi friguri; fiartă cu lapte să bea pentru năduşeală. Ceaiul de rădăcină pentru durere de stomac. In unele sate să ţine această plantă în casă cu credinţa că fug păduchii de lemn (ploşniţele). LUMÂNĂRIG\ coada lupului, coada vacei, cor ovaţie (Verbascum Thapsus,fam./Scro-fulariaceelor). — Planta erbacee care creşte prin locuri uscate, petrişuri şi coaste, pe marginea pădurilor, şi prin poieni (Iulie-August). In medicină să întrebuinţează frunzele şi florile, cari calmează tusa şi ajută scoaterea flegmei; afară de aceasta provoacă transpiraţia (năduşala), din care cauză să^ dă la guturaiu, durere de gât, de piept. Din flori să face ceaiu (20 Fig. 165—Lumânărică.ia 1000). Pe dina-fară să fac cataplazme de frunze, cari să aplică pe piept şi pe orice umflături dureroase. LUMÂNĂRICĂ DOMNULUI — Caută la Lumânare.^............ _...;..:..........~.....- LUMBĂGO (dela lat. lumbi, şale); durere de şale. — Iată o boală care vine repede, pe neaşteptate, în urma unei răceli (curent de aer), unei ridicări sau sforţări violente, unei mişcări repezi sau prelungite de sucire sau de îndoire a corpului, unui mers prelungit, unei oboseli prea mari, alteori fără nici o pricină vădită. Te scoli sdra-văn ca de obiceiu, îţi vezi de lucru, sau ai eşit să te duci undeva sau să te plimbi, când de odată eşti cuprins de o durere în şale, durere arzătoare, sau svâcnitoare* sau surdă şi adâncă, durere în tot cazul aşa de mare încât te face să ţipi şi să numai poţi sta în picioare, nici să mai faci cea mai mică mişcare fără să nu-ţi măreşti durerea ; în neputinţă de a sta drept, trebuie să mergi aplecat înainte pentru a te pune pe o canapea sau a te urca într’o trăsură când eşti pe stradă; durere care nu să micşorează decât stând culcat, în nemişcare. De altfel în şale nu să vede nici o umflătură, nici o roşeaţă. — Tratament. Lum-bagnl să vindecă şi ^ingtfr în 8-10 zile, dar este mai bine ca să-i scurtăm durata punând în şale yr’o 10-20 ventuze uscate, sau ■ — — LUME — 433 — LDMI câte-va lipitori (dacă omul e sângeros), sau muştare; apoi fricţiuni cu linimente calmante, cu cloroform, cu uleiu de muşeţel camforat, cu uleiu de terbentină cu care să stropeşte o cârpă sau o flanelă ce să pune pe şale şi să-ţine acolo cât poate răbda omul; să mai poate unge partea dureroasă cu: acid salicilic, lanolină, uleiu de terbentină, câte 10 gr. din fiecare; vaselină, 80 grame; sau fricţiuni cu: cloroform, 10 gr.; uleiu dehio'sciam, uleiu camforat, câte 25 gr.; balsam tanchil, 30 gr. In cazuri mai grave să pot pune ventuze cu sânge şi când durerile sunt foarte mari să poate face o in-jecţiune sub piele cu morfină. Pe dinăuntru să Va dâ : antipirină (3 gr.), exalgină, bro-midrat de chinină eu fenacetină, salicilat 'de sodă (4-6 gr.), salipirină, aspirină, pi-ramidon. — La ţară durerea de şale să vindecă cu boz, crucea pământului, sulcină, tătâneasă, varză. LUMEŞTI (Boale). — Caută la Blenoragie (sculanîent), Sancăr şi Sifilis. LUMINA (lat. I umeri, lux; grec. phos). — In acest articol vom studia lumina din trei puncte de vedere: al igienii iluminatului, al acţiunii sale asupra microbilor, al întrebuinţării sale în terapeutică, adecă îd vindecarea boalelor. Iluminatul este de două feluri: natural, când lumina este dată de soaref şi artificial, când lumina este produsă prin arderea materiilor grase, a uleiurilor minerale şi vegetale, a gazului aerian, prin electricitate etc. — Iluminatul natural. Cea mai bună şi cea mai sănătoasă lumină este aceea care ne-o dă soarele; ea este trebuincioasă pe de o parte pentru a putea vedea lucrurile din jurul nostru, iar pe de altă parte pentru existenţa, pentru traiul nostru, tot aşa de folositoare ca şi aerul, ca şi căldura. Dovadă despre aceasta sunt oamenii cari lucrează în mine în timpul zilei şi cari sunt galbini şi bujiţi la faţă, precum şi plantele cari le ţinem în pivniţă, la întunerec, şi cari să îngălbinesc, să ofilesc. Astfel fiind o poruncă mare a igienii este de a lăsâ să intre în casele noastre cât să poate mai multă lumină solară, făcând ferestri mari, multe şi bine expuse pe cari le vom deschide adeseori întocmai ca şi pentru primenirea aerului (vezi Aerisire). Dacă însă razele de lumină sunt prea calde, după cum să întâmplă în timpul verii, atunci ne vom servi de perdele, de jaluzele, cari sunt mai bune decât o-bloanele, de oarece ele micşorează lumina şi o mai îndulcesc, pe câtă vreme acestea o opresc de tot. In camerile unde să lucrează, să ceteşte şi să scrie, precum şi în scoale iluminatul trebuie să vie din o anumită parte, diii partea stângă a omului (vezi ^goale). In camerile în cari nu să lucrează (camera de culcare, salon, camera de mâncare) este indiferent din care parte vine lumina, principalul este numai ca lumina să pătrundă în abondenţă; tot aşa şi pentru camerile bolnavilor, cari trebuie să aibă lumină solară directă şi prelungită, cu condiţiune însă ca să nu obosească ochii, nici să turbure odihna bolnavului. In ateliere este bine ca lumina să pătrundă pe sus, pentru ca ea să fie deopotrivă în toate părţile, să fie abondenţă şi să nu fie contrariată de raze cari ar veni în senz contrar. — Iluminatul artificial să face cu multe substanţe şi în mai multe feluri. In vechime să întrebuinţa seul, din care să făceau lumânări, a căror suc nu ardea pe deplin, afuma şi trebuia curăţit în continuu, iar lumina lor era slabă şi licărea obosind ochii. Ceara de albine este mai bună, dar ea să întrebuinţează mai mult pentru lumânările din biserică. Lumânările de sper-manţet, de stearină (materie scoasă din grăsimea de oaie) sunt cele mai bune, căci nu să înmoaie şi nu curg, iar fitilul lor să arde complet, lumina lor nu licăreşte aşa mult, nici nu face fum aşa de mult ca lumânările de seu. Dintre uleiurile vegetale cele mai întrebuinţate sunt cel de nucă, de răpită, untul de lemn, cari servesc astăzi mai numai pentru candele. Dintre uleiurile minerale cel mai întrebuinţat este petrolul, care conţine principii volatile cari să aprind lezne şi la căldură mică, din care pricină petrolul trebuie curăţit mai întâiu de aceste principii prin rectificaţiune şi •numai după aceea să să puie în vânzare. Petrolul rec-tificM nu. emite vapori sub 35° şi dacă el să aprinde la o temperatură mai mică decât aceasta însemnează ca, el uu este curat şi este pericidos. Petrolul să arde în lămpi cu fitil, cari astăzi au ajuns la perfecţiune, dând lumină bună. Gazul aerian să întrebuinţează mai mult decât toate celelalte; el rezultă din distilarea cărbunilor de pământ; el arde în becuri, dar lumina este. tremurătoare şi obositoare pentru ochi. Mulţumită însă sâtiţelor Aner, lumina de gaz este foarte frumoasă, liniştită, constantă, semănând cu cea de electricitate. Lumina cu benzină este şi mai practică, întrebuinţată în lămpi sistematice şi cu sâtiţe; tot aşa şi cea de alcool. Dar dintre toate sistemele de iluminat, cel mai igienic este iluminatul cu electricitate, care ne da o lumina, 28 LUMI — 484 — LUMI foarte intenză, fixă. fără să producă căi* dură, fără primejdie de explozie sau de incendiu. Astfel fiind lumina de electricitate este cea mai practică atât pentru strade, cât şi pentru şalele de spectacol, pentru teatre, pentru saloanele de bal, etc., şi chiar pentru casele particulare. Greutatea mare însă este că puţine oraşe îşi pot permite până astăzi luxul de a să ilumina cu electricitate, care este costisitoare, aşa că până la alte vremuri mai bune gazul aerian şi petrolul rămân stăpâni pe situaţiunile câştigate. Pericolul lor însă este mare, mai ales al gazului aerian din cauza exploziilor şi incendiilor pe cari le poate produce pe deoparte, iar pe dealta din cauza accidentelor de otrăvire când să strică vr’o ţeavă şi el scapă pe acolo, s’au când să lasă vr’un robinet deschis, şi pericolul este cu atât mai mare cu cât el nu miroasă şi omul nu bagă de seamă; dar şi mai mare este în timpul nopţii când oamenii dorm. Multe nenorociri s’au întâmplat în acest mod şi vestitul romanţier francez Zola astfel ş’a găsit moartea. Petrolul încă este greu şi periculos de întrebuinţat; el dă căldură mare şi un miros de multe ori nesuferit. Aparatele de iluminat oricare ar fi ele con-tribue mult la stricarea aerului prin gazurile pe cari le dau: acidul carbonic, oxidul de cărbune, etc. (vezi Aer confinat), pentru care trebuie sa avem grija ca aerai să fie - în mare cantitate şi reînoit cât să poate de des în camerile unde ele ard (vezi Aerisire). In rezumat vom spune ca condi-ţiunea principală a unui bun iluminat artificial este ca lumina să fie cât să poate de albă şi de fixă şi care să producă cât să poate mâi puţină căldură; lumina să vină la ochi fără ca aceştia să vadă de unde ea vine şi pentru aceasta şi recomandă ca să avem un abajur sau cozoroc, care când cetim sau scriem este bine ca să fie opac, concentrând razele luminoase asupra cărţii sau obiectului la care ne uităm; o lumină slabă poate sa producă.orbire, de asemenea şi întrebuinţarea luminii artificiale în timpul zilei poate produce boale de ochiu. — Acţiunea luminii asupra microbilor. Lumina are o lucrare nimicitoare asupra microbilor, ea îi omoară în măsură mare, mai ales pe microbii din aer şi din apă, însă cu condiţiune ca să lucreze deadreptul asupra lor. Când expunem obiectele de pat la soare toţi microbii cari să găsesc în stratele superficiale mor; de aceea unul dintre cele mai bune dezinfectante este lumina soarelui. De aci vine şi vorba că unde nu intră soa- rele intră doctorul. — Tratamentul boalelor prin razele luminoase■ Sunt multe boale cari astăzi să tratează cu bun succes prin ajutorul luminii, Întrebuinţarea razelor chimice. Un doctor din Copenhaga, Finsen, a isbutit să suprime din lumina solară sau din lumina electrică cu arc, pe care o întrebuinţează cu o intenzitate de 20.000 lumânări, razele calorifice cari ard ţăsăturile (raze ultra-roşii, roşii, portocalii şi galbine) şi să păstreze numai razele chimice. Astfel sunt utilizate numai radiaţiunile albastre sau violete, pe cari le-a obţinut făcând să treacă razele luminoase prin un strat de apă colorată cu albastru de metilen sau cu sulfat de cupru amoniacal, pusă ca însăşi în interiorul unei lentile găunoşite care slujeşte pentru a concentra şi filtra lumina. Să obţine astfel o lumină albastră sau al-bastru-violetă care este omorâtoare de microbi. Pentru a face permeabile la lumină ţăsuturile vivante, cari sunt prea puţin sau de loc permeabile, trebuie să alungăm sângele din ele prin compresiune. Acţiunea asupra pielei nu să vede îndată, ci numai după 6-10 ceasuri mai târziu, când să produce o roşeaţă, o umflare (tumefacţiune), adecă reacţiunile unei infiamaţiuni uşoare şi fără durere. Uneori să produce o scurgere seroasă,flictene,în totdeauna fără puroiu. Roşeaţa perzistă mult timp după tratament (15-30 de zile). Acţiunea luminii poate fi purtată asupra corpului gol întreg, sau numai asupra unei părţi. Doctorul Finsen a întrebuinţat lumina în boala de nas numită lupus; alţi doctori au întrebuinţat’o şi în alte boale de piele (acnee, cancer, peladă), în reumatism, în nevralgia sciatică, în ticurile dureroase, în nevralgii, în lumbago, nevi, oftalmia~granuloasă, dispepsii, obezitate, şi, în mod general în toate boalele prin încetinirea nutripiunii. Doctorul Foveau întrebuinţează o lampă cu incandescenţă sau cu arc, aşezată în focarul unei oglinzi parabolice, cu ajutorul căreia a putut reduce cu aceeaşi putere de acţiune intenzitatea electrică la 50 luminări. Acest aparat fiind eftin poate ori şi cine să şi-l procure. — întrebuinţarea luminii albe. Pentru aceasta să fac nişte lăzi cari au pe păreţii lor lămpi cu incandescenţă a căror acţiune este mărită cu oglinzi reflectoare. Cu ajutorul unei astfel de lăzi poţi face o baie locală de abur uscat în care acţiunea luminii să adauge la aceea a căldurii; bolnavul începe să asude pe la 45". — Întrebuinţarea luminii roşii. Dacă lăsăm să treacă lumina soarelui prin sticlă roşie, în loc de sticlă LUMÎ — 435 — LUXA ordinară, şi aceste raze sâ cadă asupra boşicuţelor de vărsat (variolă) să împiedecă supuraţiunea lor; tot astfel să vindecă eczema, etc. Lumi 11a roşie este excitantă şi a dat bune succese în tratamentul formelor melancolice ale nebuniei, bolnavul fiind ţinut în o cameră cu perdele roşii şi ai cărei păreţi sunt văpsiţi tot cu roşu. Lumina albastră şi cea verde au lucrare calmantă şi dau bune'rezultate în forma maniacă a nebuniei. LUMÎNĂRI DE CEARĂ. — Caută la Iluminat, luminiţa. — Caută la Ochiu. LUNATIC. - Caută la Ipnotism. LUNGO ARE. — Caută la Tifoidă (Febră). LUPBLINĂ. -- Caută Ja Hameiu. LUPUS- — Este o boală de piele care să arată de obiceiu la faţă şi care este de mai multe feluri. Lupus vulgar sau tuberculos, care să produce de cătră microbul ofticei şi este inoculabil. Părţile atinse de obiceiu sunt nasul, obrazii, apoi gambele şi picioarele ; dar el poate atacă şi alte părţi ale corpului. Această varietate de lupus constă în nişte ridicături de mărimea unui bob de meiu sau a unei gămălii de ac, de coloare arămie, cari să îngrămădesc mai multe la un loc constituind nişte plăci de formă şi mărime variabilă ; apoi ele să întind din ce în ce mai mult şi să ulcerează (sparg), iar pierderea de substanţă care rezultă să acopere cu coji (cruste) gălbui închise; u-neori supurează puţin sau de loc, alte ori fac puroiu mult. Mersul acestei boale este foarte încet, afară de unele cazuri în care boala merge repede, distrugând pielea, muşchii, sgârciurile şi oasele, şi atunci să zică lupus vorace (rozător); sâ iveşte foarte de timpuriu, la 5-6 ani şi foarte rar după 30 de ani. Durata poate fi de mai mulţi ani. Vindecarea lasă urme adânci. Trata-mental local constă în cura cu lamina (vezi acest cuvânt) şi în special cu razele chimice (albastre sau violete), cu razele lui Roentgen, sau în cauterizaţiuni electrice ori chimice. Tratamentul general este cel al varietăţii care urmează. — Lupus erite-matos apare pe nas şi pe umerii o brazilor sub formă de pete, ridicate puţin deasupra nivelului pielei, cari au formă şi mărimi variabile, iar coloarea lor este roşietică şi dispare sub apăsarea degetului. Aceste pete să întind pe la margini, cari sunt de coloare roşie vie, iar la centru să deprimă şi iau aspect de cicatrice. Acest lupus este de natură scrofulo-tuberculoasă. Tratamentul general constă în untură de peşte, pre- . parate fieruginoase şi arsenicale, iodoform, etc. ; iar tratamentul local în săpun de gudron, plastore mercurial, scarificaţium şi cură de lumină (vezi acest cuvânt). LURBĂN. — Caută la Dafin. LUXAŢIUNE. (lat. luxatio.ăeldiluxare, a scrin -ti), scrintire.— Orice dislocare sau sărire din loc a unui os, din încheietura lui obicinuită, să numeşte luxaţiune sau scrintire, spre deosebire de acele lovituri adânci ale încheieturilor sau de suciturile membrelor cari produc umflătură şi durere în dreptul unei articulaţii, dar în cari osul sau oasele îşi păstrează locul sau poziţia lor normală, şi unde >avem numai o sdrobire mai mult sau mai puţin mare a părţilor moi, sau ruptura unor ligamente şi vinişoare. Lu-xaţiunile să împart în trei clase mari după modul lor de formaţiune: luxaţiuni traumatice, cari să produc repede într’o articulaţiune sănătoasă în urma unei violenţe externe (lovitură, căzătură, etc.); luxaţiuni spontanee, patologice sau consecutive, cari să produc pe încetul şi sunt rezultatul unor boale de încheieturi; luxaţiuni congenitale, cari e-xistă la naştere. Noi ne vom ocupa în a-cest articol numai de scrintirile traumatice. —Cauzele luxaţiunilor sunt o cădere sau o lovitură puternică; de multe ori lovitura sau căderea nu să face pe încheietura care s’a scrintit. ci ceva mai departe, de exemplu o căzătură pe cot poate produce o scrintire a umărului, sau o cădere pe genunchi poate să producă o luxaţiune a şoldului. Scrintirile să văd mai adeseori la bătrâni, la cari legăturile încheieturilor sunt mai slăbite; ele să văd mai des la bărbaţi,, cari sunt mai expuşi decât femeile la căderi si la lovituri; mai des în timpul iernii când omul alunecă mai cu înleznire; mai des la persoanele cari au mai suferit deja de scrintire sau de alte boale articulare. — Luxaţiunile pot fi complete când capătul osului este cu totul «şitdin cuibul său şi dus în sus sau în jos, înăuntru sau înafară, înainte sau înapoi după cum a fost şi lovitura şi după direcţia în care osul a fost impins; sau pot fi incomplete, când capătul osului nu este cu totul ci numai în parte eşit din locul lui. In amândouă cazurile avem ca semne: o durere vie în arti-culaţiunea scrintită, care nu permite bolnavului să facă nici o mişcare, căci cea mai mică mişcare măreşte sau provoacă durerea; apoi încheietura luxată să umflă. Aceste două semne însă pot fi şi în cazurile de fractură (ruptură de os), cu deosebire că în acest caz dacă mişcăm osul LUXA — 486 — simţim o scârţăitură produsă de capetele rupte ale osului, ceeace în luxaţiune nu să simte, apoi) în scrintire capătul osului sărit să simte prin pipăire) în apropierea încheieturii scrintite, capăt care este neted şi rotund, pe câtă vreme în fractură capătul osului este aspru şi cu ţăndări. încheietura scrintită este diformată, adecă nu-şi mai are forma normală; membrul are o atitudine specială şi poate fi mai lung sau mai scurt; mişcările active ale articu-laţiunii sunt imposibile. — O luxaţiune trebuie redusă, adecă osul trebuie pus la locul lui, cât să poate mai iute şi cu atât reuşim a o face mai cu înlesnire cu cât operăm mai degrabă, \Dacă scrintirea să învechieşte, capătul osului sărft işi face o nouă încheietură cu osul cu care este în atingere, şi în acest caz reducerea nu să poate face decât sub cloroform şi prin o-peraţiune mai mult sau mai puţin complicată. —Tratamentul Până sa vină doctorul cel mai bun lucru ce să poate face este ca îndată ce bolnavul ş’a scrintit o încheietură să-i ţinem membru în nemişcare punând pe loc ţsârpe sau comprese înmuiate în apă rece. Doctorul ajuns la bolnav să Încredinţează mai întâiu dacă este luxaţiune sau nu, şi ce fel de scrintire este; apoi după ce să asigură de existenţa ei procedează la reducere întrebuinţând metodul care îl crede mai potrivit. Scopul ori cărei reduceri de luxaţiune estede a trage capătul osului din noua lui poziţiune şi de a-1 împinge la vechiul său loc; pentru aceasta trebuie să să facă întinderea sau extenzia membrului luxat, ţinând trunchiul în nemişcare, apoi când capătul osului scrintit a ajuns în dreptul încheieturei să să împingă la locul său. întinderea membrului să face de unul sau de două ajutoare cu mânile, ori cu laţuri, ori cu curele şi scripete; în acelaşi timp alte ajutoare ţin trunchiul în nemişcare, adecă oprindu-1 de a să duce în senzul întinderii; iar doctorul supraveghează încheietura şi mersul operaţiunii până ce osul sărit vine în dreptul încheieturii şi atunci îl împinge cu putere la locul lui. Unele reduceri nu să pot face din pricina durerilor decât numai adormind bolnavul cu cloroform, care mai are avantajul de a suprima cotracţiunile instinctive ale muşchilor din acăror pricină osul sărit nu să poate mişca din loc. Pentru unele luxaţiuni sunt pro-cedeuri speciale, în cari reducerea sâ poate face numai de doctor, fără ajutor sau numai cu un ajutor, după cum vom vedea în rândurile ce urmează. Dintre toate luxaţiunile ne vom ocupa aci numai de cele următoare r Luxaţiunea urnă-rului, care să produce prin o cădere asupra cotului, câte odată şi prin o lovitură directă asupra umărului; umărul Sste turtit, cotul depărtat de corp, braţul sucit în afară, trunchiul şi capul a- Fio- ififi _ luxa pIeca^ în Partea^01’ . ' . . navă, mişcările active ţiunea sau scnntirea imposibile, etc. Pen- umărului. tru mai multe amă- 1. Situaţiunea normală nunte şi pentru tra-a osului umeral. 2. Situ- tament vezi la artico-aţiunea lui în luxaţiune. Iul UmIr. — Luxaţi-unea cotului este produsă prin o cădere pe mâna ; vârful cotului (olecranul) formează o ridicătură foarte mare deasupra extremităţii osului braţului, antebraţul este pe jumătate îndoit, orice mişcare de îndoire şi de întindere este cu neputinţă (vezi Cot). — Luxaţiunea fălcii de jos (maxilarul inferior) să produce prin căscare, râs, convulziuni (spazme) sau o lovitură de pumn; gura stă deschisă tare şi nu să poate închide, arcadele dentare sunt depărtate înainte şi să ating înapoi, obrazii sunt cufundaţi ; pentru ca să reducem această scrintire este de ajuns să apăsăm cu cele 2 degete mari ale mânilor asupra măselelor din urmă ale fălcii de jos, ţinând restul cu celelalte degete, apoi facem să basculeze acest os apăsând în jos şi împingând bărbia (mentonul) înapoi; după reducere trebuie ţinută falca în nemişcare vr’o patru zile. LDXEDIL (Haute-Saone, Franţa). — Ape clorurate sodice şi potasice> fieruginoase,mag-neziene; urme de arsenic şi de iod; mai multe izvoare termale şi ipertermale (21°-52°). înălţime 310 metri, climat dulce; sezonul dela lh Maiu până la 1 Octomvrie. Băuturi, băi de putină şi de piscină, de vapori, de etuvă. Să recomandă în reumatism, umflături de încheieturi, anemie, cloro-anemie, leucoree, amenoree, dispepsie, etc. LYCOPODIUM CLAVATUM. — Caută la Pedicuţâ. LYTHA VESICATORIA. - Caută la Cantaridk. LYTHRUM SALICARIĂ. — Caută la Râchitan. MAC 437 — MACE M M. — Această literă să pune într’o ordonanţă medicală ca prescurtare a cuv|n-tului latin mişce, care însemnează amestecă. MAC, aşias, mac cultivat, mac de grădină, somnişor (Papaver somniferum, fam. Papaveraceelor). — Plantă erbacee care să cultivă pe scară întinsă pentru produc-ţiunea opiului în India, Persia, China, Mongolia, Manciuria, Turcia, Egipt, America; mai puţin în Europa. La noi să cultivă prin grădini mai mult cu scop de a-i în- Fig. 127. — Mac oficina) care produce opiu (afion). A. Capsula cu tăieturi prin cari curge sucul. B. Capsulă deschisă. C. Grăunte. D. Grăunte tăiat în două. trebuinţă fructele sale, numite căpăţâni de mac, decât pentru florile sale frumoase, albe, roşietice, stacojii, simple sau învoal-te. Din căpăţânile (capsulele) necoapte să scoate prin tăieturi afionul sau opiul (vezi acest cuvânt), medicament toarte preţios ; frunzele macului sunt narcotice (produc somn); florile sunt calmante şi narcotice; seminţele, bogate în uleiu, să întrebuinţează uneori şi în bucătărie, mai ales pentru prăjituri. — La ţară ceaiul de căpăţâni de mac să dă de băut copiilor cari nu pot dormi şi sunt neliniştiţi. Acest obiceiu este foarte primejdios şi trebuie părăsit, căci este rău pentru sănătatea copiilor, im-piedecându-le dezvoltarea şi tâmpindu-i; de aceea este chiar zicătoarea la ţară că copiilor proşti le-a dat măsa mac. Căpăţânile de mac coapte (August) să adună, să u- sucă şi să întrebuinţează la multe boale ; astfel cu fiertura (decoctul) făcută din ele să face gargară pentru potolirea durerilor de gură, provenite din dinţi sau măsele stricate sau din gâîci în gât. Seminţele de mac cu miere de fagur să dau pentru sur-pătură (ernie); în rachiu de drojdii să beau pentru friguri. Ceaiul făcut din gămălii de mac (coaja fructului) să dă la copii pentru tusă. Seminţele de mac cu miere şi cu pânză de paianjen să întrebuinţează ca alifie la diferite bube ca să spargă şi să iaşă din ele răutatea. Pentru uimă sâ face lapte din seminţe de mac, o udă cu acest lapte, apoi o presară cu puţină sămânţă tot de mac, şi o repetă aceasta de mai multe ori, iar uima dă îndărăt şi să vindecă. Cei ce sufer de sugiu culeg mac cu rădăcină, îl pun în oală să fiarbă, apoi pun în acea oală şi cenuşe ca să facă un fel de leşie eu care fiind numai călduţă, spală sugiul; făcân-du-să aceasta de mai multe ori boala să vindecă. MAC ROŞU, mac de câmprmac iepuresc, mac Sălbatic, păpăruie (Papaver Rhoeas, fam. Papaveraceelor). — Plantă erbacee narcotică, ale cărei flori de coloare roşie aprinsă să cunosc în popor sub numele de paparoane sau papanme; creşte prin lacuri nisipoase cultivate sau pustii (Maiu-Iulie). In medicină să întrebuinţează florile, sub formă de ceaiu de paparoane; care calmează tusa, din care cauză aceste flori să mai amestecă şi cu alte specii zise pectorale; lucrează şi ca sudorific (produce năduşea-lă) din care pricină în popor sâ dă la pojar şi scarlatină, pentru ca erupţia să iasă mai curând. MACAROANE. — Pastă alimentară făcută din făină de grâu curată sau de orez şi turnată în formă de cilindri (ţevi). Să mânâncă fierte în apă, supă, sau lapte, uneori cu caşcaval răzuit (parmezan). Ele sunt foarte hrănitoare şi uşor de mistuit. Cei supuşi la îngrăşare (obezitate) să să păzească de ele. MACERAŢIUNE (lat. maceratio), plămădea-lâ. — Dacă punem o substanţă vegetală într’un lichid rece, cum este: apa, alcoolul, eterul, vinul, oţetul, lăsând’o acolo un timp mai îndelungat, să face o maceraţiune, a-decă lichidul să încarcă cu principiile active ale acelei substanţe. Astfel să prepară vinul de chinchina plămădind coaja de MACH - 438 — MĂDU chină mai întăiu în alcool sau în rom, apoi în vin; tot aşa vinul de eassia amară, de grăunţe din in, etc. De maceraţiune ne servim numai în cazurile când lichidul să strică sau să volatilizează prin căldură, cum este eterul, spirtul, vinul. Când insă lichidul nu suferă nimic prin căldură, cum este apa, atunci este de preferit ca să fierbem substanţele medicamentoase în ea, să facem, adecă o infimime (ceaiu), sau o decoc-tiune (fiertură), operaţiuni prin cari apa să încarcă cu o cantitate mai mare de principii active. MACHEADON. - Caută la Pătrunjel. MÂGIEŞ. - Caută la Trandafiri. MĂCRIŞ b urbun aed (Rumex acetosa, fam. Poligonaceelor).—Planta erbacee care creşte prin fâneţe, poieni şi păduri, uneori cultivată prin grădini ca plantă alimentară (Maiu-Iunie). Măcrişul are un gust acru plăcut din care pricină să întrebuinţează mult la mâneare, ca şi spanacul, dar el fiind prea bogat în acid oxaltc nu trebuie să-l mănânce cei ce fac nisip roşu (acid uric) în urină; graveloşii sau gutoşii, nici cari su-fer de dispepsie (mistuire grea). In medicină să întrebuinţează rădăcina şi planta proaspătă pentru principiul ei activ, care este oxalatul de potasă. El lucrează ca răcoritor, diuretic (face ud mult) şi laxativ (face eşire afară) când este luat în cantitate mare. Să dă sub formă de infuziune (ceaiu) din 10 la 1000. — La ţară să da fiertura (zama) de frunze în contra fierbinţelii la friguri ca răcoritor; iar în contra gălbinării să bea măcriş şi şofran făcut în rachiu de drojdii. MĂCRIŞ DE RÂURI, măcriş iepuresc, măcriş spinos. — Caută la Drăgilă. MACROCEFALIE (dela grec, makros, mare, şi kephale, cap). — Copiii cari să nasc cu capul peste măsură de mare să numesc ma-crocefali. Aceştia însă nu trebuie confundaţi cu aşa zişii idrocefali (vezi acest cuvânt), cari au apă la crieri în câtime mai mare decât trebuie. La macrocefali este creerul mărit de volum şi macrocefalie nu este o monstruozitate, ci numai o anQinalie care să pare că predispune la rachitism şi la boale de creeri. MĂDREATĂ. — Caută la Pat. MÂDUVĂ DE BOU. — Grăsime solidă conţinută în cavitatea oaselor. Ea serveşte la pfepararea diferitelor pomezi, cozmetice. MĂDUVA ROŞIE A OASELOR. - Fiind dovedit că globulele roşii ale sângelui sa formează în măduva roşie, unii doctori .s’au gândit să deie această măduvă la bolnavii cari su-fer de anemie pernicioasă, cloro-anemie, a-nemie pseudoleucemică, infantilă, rachitism. Pentru aceasta să întrebuinţează măduva roşie scoasă din oasele trunchiului, care să usifbă şi să dă sub formă de tăbliţe, cari conţin câte 20 centigrame de pulbere uscată; doza: 2-4 pe zi. MĂDUVA SPINĂRII. - Este aceea parte a centrului nervos cerebro-spinal care să află aşezată în canalul şirii spinării (vezi Columna Vertebrală). Ea este un fel de frânghie albă pe dinafară, cenuşie pe dinăuntru, rotundă, cilindrică, cu două umflături pronunţate: una în partea de sus a spatelui, din care pleacă nervii braţului, antebraţului şi mânii, şi cealaltă în partea de jos din care ies nervii cari să duc la coapsă, gambă şi picior. Măduva spinării să continuă pe de 0 parte cu creerii, iar pe de altă parte cu toţi nervii corpului, aşa că prin ea trec toate impresiunile de căldură, de frig, de a-tingere, de gâdilire, de înţepare, etc., încercate de nervii periferici, pentru a să duce la creer, care le simte şi le apreciează, a-poi tot prin ea trec poruncile pe cari creerul le trimite nervilor periferici,când el comandă pronunţarea u-nui cuvânt, o mişcare, un pas înainte, etc., aşa că măduva spinării este un loc de trecere. Dar afară de a-ceasta, măduva este şi un post central, de oarece ea are puterea de a primi oare-cari impresiuni venite dela extremităţile corpului şi de a comanda imediat mişcările cuvenite, fără ca aceste Fig. 168. impresiuni să fi fost sim-Creerul, măduva ţite de creer, fără ca noi spinării şi nervii să avem conştiinţă de ele. spinali (văzuţi AstfeL partea de ’ sus a ei, dela spate) ' uun^& măduva alungită, co- ’ mandă mişcările cu ajutorul 1. Creerul mare.- „ \ . * » o n , . carora vorbim, mancam şi 2. Creerul mic. — . w ’ * 3. Măduva spinării respiram, precum şi un mare CU nervii ei.-4 număr de fenomene rodis-Nerviimembrelor Pensablle existenţii cari sa superioare.-5. Ner-exe„cută fără voinţa noa-vii membrelor inferi- Stra. Rjlnirile Şl bOCL-oare lele măduvii spinării. Dacă măduva este rănită, tăiată sau ruptă la partea de sus, omul poate MADU — 439 — MĂDU muri la minut, ceeace să întâmplă mai ales când măduva este atinsă în dreptul cefei, la aşa zisul nod vital, care prezidă la res-piraţiune şi la circulaţiunea sângelui, cari sunt indispensabile existenţii. Când rănirea _ măduvii este mai jos, în dreptul spatelui sau a * rinichilor, omul de asemenea poate muri, însă nu aşa iute, dar cele mai adeseori el să .alege cu vr’o paralizie provenită din intreruperea comu-nicaţiunilor dintre creeri şi firicelele nervoase cari să duc la membre sau cari vin dela ele, lucru care să vede de obiceiu în fracturile (rupturile) sirii spinării. — Boalele măduvii sunt multe. Intre acestea este una care să vede mai adeseori, numită tabes dorsal sau ataxie locomotrice, pe care cetitorul o poate ceti la cuvântul Ataxie. Altă boală gravă este atrofia musculară progresivă sau topirea muşchilor, în care atrofia începe prin muşchii însărcinaţi cu apropierea pulpei degetului mare dela mână cu pulpa degetelor arătător şi mijlociu, şi în care caz nu mai putem prinde şi ridica un con-deiu sau o pană; apoi atrofia sau topirea să întinde la ceialalţi muşchi dela palmă, care ia forma de ghiară şi mai târziu seamănă cu o mână de schelet îmbrăcat în piele. Cu timpul atrofia să întinde la muşchii antebraţului, braţului, trunchiului şi la urmă la muşchii înghiţirii şi respiraţiunii. Această cumplită boală poate dura dela 2 până la 12 ani, iar cauzele ei sunt necunoscute deşi să invoacă moştenirea şi oboselile provenite din excese. Ca tratament să recomandă curenţii electrici faradici. — Boala lui Frie-dreich, care începe înainte de etatea de 14 ani în familii în cari mai mulţi membrii au suferit de această boală (moştenire) şi la aceeaşi vrâstă. Copilul umblă cu greutate, cu paşi greoi, neregulaţi, cu picioarele depărtate, poticnind; stă cu mare anevoinţă în picioare de oarece să clatină ca un om beat. — Aprinderea sau inflamaţiunea membranelor, numită meningita rachidiană, să observă mai ales la cei ce sufer de*şira spinării (atac sau morbul lui Pott), de escare la sacru (osul crucii); ea are 2 forme: forma acută în care bolnavul are dureri dealungul şirii spinării, dureri sub formă de incingătore şi dureri în membre; crampe, contracturi cari îndoiesc trunchiul (opistotonos); oprirea, udului şi a materiilor fecale; mai târziu durerile dispar şi să înlocuesc prin paralizia incompletă a membrelor; udul şi materiile fecale iasă în neştire. In forma cronică sunt aceleaşi semne, însă boala merge cu mult mai încşt, Tratamentul constă în revulzive, calomel, etc., şi boala să poate vindeca prin o căutare potrivită. — Aprinderea sau inflamaţiunea măduvii, numită mielită difuză, are şi ea 2 forme. Forma acută să observă în boalele infecţioase, în sifilis, în oftica şirii (morbu lui Pott), sau provine din răceală. Ea să arată prin fiori, febra (căldură), dureri, furnicături, crampe în pulpe; simţire neplăcută când să atinge şira spinării; paralizie şi amorţire în picioare; o-prirea, apoi neţinerea udului şi a materiilor fecale: escare (gangrenă) la boaşe, la osul crucii şi la glezne. Bolnavul poate să moară în câteva zile de aploplexie sau în comă, dar el să poate şi vindeca mai ales când are forma sifilitică, mulţumită unui tratament specific intens şi revulzivelor. Forma cronică are aceleaşi semne, cari merg însă mai încet. — Paralizia spinală atrofică a copilăriei sau paralizia infantilă să iveşte de o-biceiu la copii dela etatea de un an până la 3 ani; ea poate fi produsă de răceală sau de vr’o boală infecţioasă (vărsat, pojar, scarlatină); câte odată ea pare a fi epimedică. In perioada dela început ea să arată prin febră (căldură), care ţine dela câteva ceasuri până la câteva zile, convulziuni (spazme), diaree, dureri dealungul şirii spinării, contracţiuni în unii muşchi. In perioada a doua să arată paralizia la amândouă picioarele, la un picior sau la o mână, la gât, trunchiu. După câteva luni paralizia dispare din cei mai mulţi muşchi localizându-să definitiv numai la unii, de obiceiu la un picior şi anume la intinză-torii degetelor, peronierii laterali, gambie-rul anterior, alteori la muşchii unei mâni, la umăr, la braţ, la spate. In perioada a treia, muşchii paralizaţi să atrofiează (să topesc), tot aşa şi oasele de desuptul lor, cari nu mai cresc cât trebuie, din care pricină bolnavul şchioapă sau nu poate să umble de loc decât 4;ârându-şi picioarele; iar acţiunea muşchilor cari au rămas sănătoşi produce diformaţiuni (picior strâmb). Tratamentul constă în electricitatea fara-dică în perioada a treia, masaj, băi sărate, —Paralizia spinală la adulţi în forma acută are aceleaşi semne ea şi la copii, dar creşterea fiind aci săvârşită, diformaţiunile sunt rare şi puţin pronunţate. In forma subacută paralizia şi atrofia încep prin membrele inferioare, apoi să întind la toţi muşchii corpului, afară, de cei dela faţă, dar după câteva săptămâni ele dispar fără să lase urme; vindecarea este de regulă. —- Scleroza laterală amiotrofică. In peroada întâiu şă arată prin slăbiciune în MĂDU — 440 — MAGN braţe, cari sunt câte odată sediul Unor dureri şi spazme. După câteva luni să i-vesc contracturi in membrele superiore: degetele să îndoiesc în palmă, antrebraţul să îndoeşte pe jumătate asupra braţului, şi braţul este strâns aplicat pe corp, apoi muşchii acestor regiuni sâ atrofiează (să topesc). In perioada a doua, cam la un an dela începutul boalei, membrele de jos sunt cuprinse de contracturi: gambele sunt întinse şi ţapene, picioarele sunt sucite înăuntru. In perioada a treia să iveşte turbu-rare în vorbire, în mestecatul mâncării, în înghiţire şi în respiraţiune. Această boală ţine 1-3 ani şi nu să vindecă. - Scleroza în plăci în perioada primă să arată prin turburări în vorbire, tremuratura mânilor, greutate crescândă în mers în urma slăbirii muşchilor. In această perioadă boala poate să să întrerupă' prin timpuri de sănătate de mai multe luni. In perioada a doua picioarele să înţepenesc (contracturi), genunchii nu să mai pot îndoi şi bolnavul nu poate să-şi ducă picioarele înainte decât ridicând în mod alternativ de fiecare parte şoldul şi trunchiul: vârful piciorului neputând fi bine ridicat freacă pământul în timpul mersului. Câte odată bolnavul merge clătinându-să şi îndată ce să ridică îl cuprinde o tremurare generală. Această tremurare să vede mai des la membrul superior, însă numai cu prilejul mişcărilor voite. Adeseori să produce nystagmus (oscilaţiuni sau mişcări repezi involuntare ale ochilor) şi vederea este micşorată. In perioada a treia avem slăbire progresivă, diaree; inteligenta scade repede şi vorba să încurcă din ce în ce mai mult (cachexie). Această boală să poate vindeca ; moartea să produce prin o complicaţiune din partea plămânilor, prin paralizie generală, sau prin o emoragie la creeri. De obiceiu scleroza în plăci este produsă de o boală infecţioasă. — Siringo-mie-liq (dela grec. syrigx, canal, şi mijelos, măduvă), numită şi boala lui Mor van are următoarele semne: pierderea sensibilităţii superficiale şi profunde având sediul obicinuit la membrele superioare, atingând uneori membrele de jos şi putând fi localizată numai la acestea. Această anestezie (nesimţire) să observă numai cu privire la frig, la căldură, Ma durere, cu păstrarea senzibilităţii la contact (la atingere) ; a-trofia sau topirea muşchilor dela mâni, antebraţe, câte odată dela membrele de jos; contractura unor regiuni sau incoordinaţi-une în mişcări, umflătura extremităţilor, escare, panariţii (sugii) cu repetiţiune şi cu pierderea falangei, scolioză dorso-lombară (strâmbarea în lături a şirii spinării) ; mai târziu respiraţiunea poate să devie mai grea, vederea să să turbure şi să sa i-vească palpitaţiuni (bătăi de inimă). Această boală nu să vindecă, MAGDĂNOS. — Caută la Pătrunjel. MÂGHERAN, măghiran (Origanum majora-na, fam. Labiatelor). — Plantă erbacee plăcut mirositoare, originară din Africa, cjire să cultivă prin grădini, prin florării şi prin case (Iunie-August). Vârfurile înflorite conţin un uleiu esenţial odorant şi să întrebuinţează ca strănutătoare (sub formă de praf care să trage pe nas), ca stimulente, tonice şi amare (în ceaiu de 10 la 1000). — La ţară babele dau ceaiul de măgheran cu zarnă de lămâie pentru oprirea regule-lor; fe^neile cari nu vreau să facă copii fierb trei crenguţe de măgheran cu o bucăţică de săpun ordinar şi fac injecţie după ce au avut relaţiune cu bărbatul. MAGNET. — Este de 2 feluri: natural şi artificial. Magnetul natural este oxidul de fier, care s’a găsit mai întăiu într’un zăcământ situat aproape de oraşul Magnezia, în Lidia, Cei vechi, cari cunoşteau propri-etatea lui de a atrage mici bucăţele de fier, au dat numele de magnetism la toate fenomenele datorite magneţilor. Dacă punem un magnet pe nişte pilitură de fier vedem că bucăţelele acele să îngrămădesc -spre capetele lui, cari să numesc polii magnetului. Un drug de oţel călit ţinut în a-tingere sau frecat de un magnet natural câtva timp, capătă aceeaşi însuşire şi a-tmici avem un magnet artificial. Mulţumită acestei însuşiri, magneţii slujesc pentru a scoate din iuteriorul ochiului sau dintro rană bucăţelele de fier cari au pătruns a-colo din întâmplare, cum să întâmplă la fierari, potcovari şi alţi lucrători cu acest metal încălzit până la roşu. Magneţii să mai întrebuinţează ca isvor de electricitate în aparatele magneto-electrice şi magneto-fa-radaice (vezi Electricitate). In anii din • urmă s’au încercat magneţii în tratarea, u-nor boale, aplicându-i numai pe piele, obr ţinându-să oarecare rezultate bune in linele dureri nevralgice (nevralgii) cari s’au calmat, în unele boale nervoase cum este isteria, în care a reapărut senzibilitatea pierdută sau micşorată. MAGNETISM. — Pe noi nu ne interesează magnetismul terestru care face ca magnetul să aibă însuşirea de a să îndrepta cu un capăt al lui spre polul nordic al pământului şi cu celălalt capăt spre polul sudic ; MAGN — Ui — MALT de a să înclină spre polul nordic în emis-ferul boreal şi spre cel sudic în emisferul austral; de a nu se aplecă spre nici o parte în locurile cari formează aşa zisul ecuator magnetic. — Ne vom ocupa aci numai demagnetismul anima!sau de mesmerism, după numele luiMesmer, care a emis doctrinafalsă după care fiinţele animate şi neanimate sufer influinţa unui agent universal supus la legi fizice, care să poate îngrămădi în acelaşi corp să poate transmite dela un corp la altul, analog cu fluidul mag-netic, şi care, la om, produce o totalitate, de fenomene neobicinuite imputabile unei ; turburări nervoase. Doctrina şi practicarea mesmerismului au fost modificate sau părăsite de urmaşii lai. Jlesmer, şi astăzi să pot rezumă astfel fenomenele pe cari le prezintă persoana supusă Ia operaţiune sub acţiunea atingerilor, a paselor la distanţă, sau numai a voinţii magnetizatoru-lui: comuniune de gândire şi de simţire între magnetizator şi magnetizat; ascultare pasivă a accstuia la voinţa celui din-tâiu; pierdere de mişcare şi de sentiment, sau a amândoror, în părţile- magnetizate ; transpoziţiune a senzurilor; vedere prin corpuri opace; cunoaşterea boalelor şi a leacurilor lor; ghicirea; uitarea la deşteptare a tot ce s’a petrecut în somn. Să dă nume de somnambuli la acei cari să mişcă, vorbesc, răspund la întrebări, etc., în timpul somnului magnetic, dar între acest som-nambulism artjficial şi între cel natural, pe care nu-1 tăgădueşte nimeni, nu este nici o asemănare, decât numai o simplă analogie. MAGNETO-ELECTRIGĂ (Maşină). — Caută la Electroterapie. MAGNEZIE- — Substanţă puţin alcalină, care să găseşte în natură în cantitate foarte mare formând spuma de mare; un corp cenuşiu, poros şi foarte uşor, din care să fac vestitele pipe. Sunt mai multe feluri de magnezie cari să întrebuinţează în medicină. Intre acestea avem : magnezia calcinată (oxid de magnezie, magnezie englezească), care este un praf alb, foarte uşor, dulce la pipăit, fără miros, fără gust, aproape insolubilă în apă; ea să dă în acrimile de stomac, în doză de 10-20* centigrame, de 2 ori pe zi la copiii foarte mici, de 20-40 centigrame la cei mai mărişori, de 50 centigrame până la 2 grame la adulţi; în momentul mâncării în apă; să mai dă ca laxativ (pentru curăţenie) în doză de 25-40 centigrame la copii, apoi de 1-2 grame şi de 4-12 grame, după etate, pusă într’o băuturi acidulată cum ar fi limonada ordinară sau siropul de coacăze; ea este foarte bună. în contra otrăvirilor cu acid arsenios . (şoricioaică), în doză foarte mare, 25-30 grame; la copii să poate dâ magnezia a-ceasta şi în lapte cu zahăr, sau să mai prepară pentru ei ciocolată cu magnezie sau granule cu zahăr. — Magnezia combi* nată cu acidul carbonic ne dă carbonatul de magnezit} care să dă în doza de 1-10 grame ca absorbant şi ca antiacid. — In combinaţiune cu acidul citric avem citratul de magnezie, care este un purgativ plăcut şi să dă în doză de 30-60 grame în o sută grame apa, la care să adaugă 40 grame sirop de smeură, sau sirop de cireşe, sau sirop simplu; aceasta este vestita limona-dă purgativă numită limonada lui Rogi.; să mai prepară această limonadă foarte plăcută din : acid citric, 30 gr; carbonat de magnezie, 18 gr. ; sirop de cireşe, 30 gr.; apă, 120 grame. — Cu acidul sulfuric a-vem un alt purgativ: sulfat de magnezie, . cunoscut sub numele de sare amară, care să dă în doză de 30-60grame într’un pahar mare de apă,de luat dimineaţa. Această curăţenie este foarte eftină şi prin urmare o poate luâ şi cel mai sărac, dar ea este foarte amară şi cam irită stomacul şi intestinele; pentru a o face mai plăcută să poate dâ în formula: sulfat de magnezie, 30 gr.; esenţă de mentă, 2 picături; apă 60 grame. - - In combinaţiune cu acidul tartric avem tartratul de magnezie care să dă în aceleaşi doze ca şi citratul. MAIA. — Caută la Brânză şi Fermentaţiune. MAIU. — Caută la Ficat. MALACHIE. —■ Caută la Onanism. MALACIA. — Caută la Apetit. MALADIE- — Cuvânt franţuzesc care însemnează boală (vezi acest cuvânt). MALAGA. — Caută la Nalbă. MĂLAID. - Caută la Porumb. MALARIA. — Caută la Impaludism. MALIASM. — Caută la Răpciugă. MALT. — Orez germinat (încolţit) şi uscat, astfel cum să întrebuinţează la fabricarea berii. Germinaţiunea înaltului determină producţiunea unui principiu particular, diastaza, ferment solubil care are însuşirea de a schimbâ amidonul în zahăr. Din mal-t să mai scoate o materie azotată diferită de diastază şi mai activă decât ea, ) nalţi na (vezi acest cuvânt). Maltul uşurează mistuirea alimentelor feculente (antidis-peptic). El să dă sub formă de malt pul- MALT — 442 — MÂNĂ verizat, 2-4 grame; de sirop de malt, de bere de malt. MALTINĂ. — Are aceleaşi proprietăţi, însă este mai activă decât maltnl, al cărui principiu activ este ea. Să prezintă sub formă de praf amorf, de coloare alb-gălbuie sau de lamele translucide, în parte solubilă în apă, insolubilă în alcool; ea transformă a-midonul în dextrină şi în maltoză. Să dă la interior în doză de 10 până la 50 centigrame ; să poate asocia cu pepsina şi cu vancreatina (vezi Diastază). HALVA SYLYESTRIS. - Caută la Nalbă. MAMA SĂCÂRII. — Caută la Săcară cornută. MAMAIA- — Plaje pe Marea Neagră la o depărtare de un chilometru de Constanta (vezi acest cuvânt). MĂMĂLIGĂ. — Caută la Alimente şi Porumb. MAMAPLOAIE. — Caută la Pătlagină. MAMELE, MAMELON. — Caută la Sănuri şi Alăptare. MANĂ. — Să numeşte astfel sucul care să scurge de la sine sau prin tăieturi din coaja frasinului de munte numit şi mojclrean (Fraxinus ornus, fam. Oleaceelor), arbore care creşte pe coline, prin locurile stâncoase din pădurile munţilor (Aprilie-Maiu). Mana este un purgativ uşor, bun mai cu seamă pentru copii. Principiul activ al ei este manita. Ea să dă în doză de 15-30 gr. la copii, de 30-50 gr. la adulţi, în lapte sau în apă îndulcită cu puţin zahăr; sirop de mană 10-30 grame. Manita să dă în doză de 10-20 grame. MÂNĂ (lat. manus grec, cheir). —■ Membrul superior să compune din braţ, antebraţ şi mână. Aceasta să uneşte cu antebraţul prin articulaţiunea sau încheietura pumnului (ra-diocarpiană). Mâna să împarte în trei regiuni: una aşezată la partea dinapoi, convexă peste tot, numită dosul mânii; alta aşezată înainte care este găvănată (adâncită) la mijloc şi prezintă de fiecare parte câte o ridicătură musculară foarte pronunţată (înafară eminenţa tenară. iar înăuntru eminenţa ipotenarâ), numită palma mânii, a cărei piele prezintă mai multe îndoituri îndreptate în diferite direcţiuni şi cari îndoituri formează baza aşa zisei chiromanţie (meşteşugul de a ghici după forma şi lungimea acestor îndoituri firea şi viitorul o-mului); a treia regiune care termină mâna este formată din cinci prelungiri, numite degete, şi anume: policele (degetul mare),indicatorul (arătătorul), mediul (mijlociul), a- nuland sau inelarul (din cauză că de obiceiu în acest deget să poartă inelele), degetul cel mic sau auricidarul (din cauză că cu acest deget să scobeşte omul în ure-chie, numită pe latineşte auricula). Mâna este formată de o mulţime de oase mici, a căror număr ajunge până la 27, şi anume: 13 pentru palma şi dosul mânii şi 14 pentru degete. Mulţumită acestor oscioare aşa de multe şi muşchilor, degetele şi mâna pot face mişcări foarte variate şi în toate înţelesurile pentru a ne împlini toate trebuinţele. Pielea mânii are o mulţime de umflături nervoase, foarte simţitoare, numite papile, cari ne dau toate senzaţiunile de contact, de tărie, de temperatură, etc., pe cari corpurile din jur ni le pot dâ. Cu mâna prindem toate lucrurile, ne servim de ea după trebuinţă; cu ea pipăim. Din toate a-cestea se poate vedea ce mare importanţă are mâna şi cât de mult trebuie s’o îngrijim ca să o avem întotdeauna în bună stare. — Boalele mânilor sunt multe, mai ales că ele sunt foarte expuse la înţepături 'şi lovituri, precum şi'la frecături şi sgărieturi, cari sunt tot atâtea prilejuri de infecţiune. Din această cauză inflamaţiunile degetelor şi mânilor să văd aşa de des. La degete avem mai cu seamă boala cunoscută sub numele de sugiu (panariţiu), care este foarte dureros şi de multe ori are urmări rele. Fur-nicelele sau furunculele să văd iarăşi foarte des. Inflamaţiunile mânii propriu zise să termină cele mai adeseori prin abcese, cari nu sunt aşa de grave când ele ocupă dosul mânii; nu’tot astfel este cu acelea ce să ivesc în palmă, cari suut foarte dureroase, mai ales când sunt adânci; mâna şi degetele să umflă foarte tare; inflamaţiunea să poate întinde la pumn şi chiar la antebraţ, dând naştere la scurte (adenite) în subţiori; uneori inflamaţiunea poate sfârşi prin gangrenă, Pentru a preîntâmpina toate a-cestea, pentru a micşora durerile şi pentru a opri facerea de puroiu (supuraţiunea) trebuie ca îndată ce să ivesc primele semne de inflamaţiune (aprindere) să ţinem mâna în odihnă completă, s’o punem într’un col-ţar legat pe după gât, dând mânii o po-ziţiune bună, ţinând-o mai ridicată decât cotul; apoi să va face băi locale de mai multeori pe zi, de câte 15-30 minute punând mâna în apă caldă simplă sau în apă în care s’a fiert rădăcină de nalbă mare, de flori de nalbă mică, de teiu, de soc, etc.; iar între băi să va aplica pe mână cata-plazme de făină de in sau de feculă de cartofi, cu cari vom înveli mâna de toatg MÂNĂ — 443 - MÂNC părţile, stropind cataplazmele cu laudan (1 linguriţă pentru o cataplazmă) şi schim-bându-le la fiecare ceas; sau mai bine aplicând un pansament umed (Prisnitz), adecă cârpe înmuiate în soluţiune de sublimat coroziv, de acid fenic, de acid boric, etc., şi stoarse bine, apoi pe deasupra lor punând o gutapercă şi faşe. In orice caz însă este bine ca bolnavul din vreme să să arate la un doctor, care îndată ce va vedea că mâna a copt, adecă *că este puroiu, va face o tăietură şi va deşerta puroiul făcând un pansament potrivit. Nu este bine să lăsăm ca mâna să spargă singură, căci să face prea mult puroiu, care să întinde în toate părţile şi poate atacâ şi oasele, apoi mâna după vindecare va rămânea ţeapănă şi sgârcită aşa că nu ne va mai putea fi de nici un folos.—Muncitorii câmpului, cari sapă mult şi din greu, fac adeseori beşici şi bătături în palme (vezi Bătături şi Flictene), cari să pot inflama şi să dea naştere la abcese. Afară de acestea, mâna este supusă la înţepături, la tăieturi, cari fiind făcute cu un cuţit sau instrument murdar sau infectat, pot dâ naştere la inflamaţiuni foarte grave, după cum am arătat mai sus. Pentru aceasta orice rănire făcută la mână, oricât de uşoară ar fi ea, trebuie spălată îndată cu o soluţiune antiseptică de acid fenic sau de sublimat coroziv, etc.. şi legată bine şi regulat în fiecare zi până la vindecare. Mai grave insă decât toate sunt rănirile produse prin spargerea urnei puşti în mână sau ori care armă de foc, sau prin apucarea mânii sau a unei părţi din ea în o maşină oarecare, într’un feres-treu sau o roată dinţată, sau prin spargerea unei sticle şi pătrunderea bucăţilor în carne, etc. In toate aceste cazuri pot rezulta stricăciuni mai mult sau mai puţin mari: strivirea părţilor moi, ruptura şi sdro-birea oaselor, ruperea arteriilor şi vinelor, ruperea nervilor şi a tendoanelor, stricăciuni cari pot aduce pierdere totală a unui deget, a mai multor degete sau chiar a mânii întregi. Până la sosirea doctorului să recomandă ca cel dintâiu lucru ce trebuie făcut să să aplice o legătură (o faşe, o batistă, etc.) deasupra pumnului strânsă potrivit pentru ca sa să oprească sângele de a curge, apoi să să aplice pe părţile rănite cârpe înmuiate în apă rece şi să să ţină mâna în odihnă pe o perinuţă. Doctorul venind va vedea ce este de făcut; dacă trebuie să să facă îndată operaţie sau mai bine să aştepte ca să să aleagă părţile compromise de cele cari mai pot fi păstrate, făcând deocamdată pansamente antiseptice sau irigaţiuni continue, mai ales că astăzi este în favoare chirurgia conservatoare, adecă să să păstreze din părţile rănite cât să poate mai mult. — Mânile mai sunt expuse la fel de fel de arsuri, putându-să arde omul la un deget, sau la mai multe, sau la toată mâna. Arsurile trebuie şi ele bine îngrijite şi când sunt arse toate degetele, trebuie pansate separat fiecare deget-, iar nu împreună ca să nu să lipească între ele şi să nu să lipească de palmă când şi a-ceasta este arsă. De multe ori vin la spital copii şi chiar oameni mari cu degetele lipite astfel încât mâna seamănă cu o măciucă, şi doctorul este silit să taie toate lipiturile, să despartă degetele şi să ie întindă pe fiecare, apoi să le panseze săptămâni şi luni întregi cu multă băgare de seamă pentru ca să mai dea odată mânii forma pe care a avut’o. ~~ In urma unor boale nervoase (isteria, etc.) mâna poate să ia forme ciudate, atitudini viţioase şi permanente, cari să vindecă cu multă greutate şi de multe ori rămân aşa pentru toată viata. MANĂ JIDOVULUI. - Caută la Smeură. MÂNĂTÂRCI. — Caută la Ciuperci. MANCĂ. — Caută la Doică. MÂNCARE, MÂNCĂRI—Caută la Alimente şi Mese. MÂNCARE (Poftă de). — Caută la Apetit. MÂNCĂRI CRUDE. - Caută la Crude (Mâncări). MÂNCĂRIME, prurit. — Un fel de simţire deosebită care să aseamână cu gâdilitul şi care să arată pe piele şi ne sileşte să ne scăr-pinăm. Rănile şi plăgile cari merg spre bine produc mâncărime, ceeace este un semn că ele să vindecă. Mâncărimea sau pruritul poate fi de mai multe feluri: generalizat. adecă pe tot corpul, cum să întâmplă la bătrâni, prurit senil, la cei ce sufer de artritism, albim 'murie. diabet (vezi aceste cuvinte); — localizat, adecă mărginit numai la o parte a corpului: prurit genital mărginit la organele genitale, adecă la scrot, perineu, la vârful membrului viril (la bărbaţi) şi atunci de multe ori este un semn al diabetului, sau la buzele mari (la femei) şi atunci poate fi produs de leucoree (poală albă); prurit anal (la şezut), cum să întâmplă la trânji, gută, diabet; prurit nazal (la nări) cum să vede în artritism. Mâncărimea însoţeşte multe boale de piele: eczema, blânda, etc. sau râia. In cele mai multe cazuri însă omul are mâncărime de piele MANG — 444 - MANI fără să să vadă ceva pe ea, cum să întâmplă la bătrâni, diabetici, artrici etc. Mâncărimea variează foarte mult: ea poate fi uşoară şi trecătoare sau tare şi tenace, mai ales seara şi în timpul nopţii, împiedecând bolnavul să doarmă şi silindu-1 să să scarpine până ce dă sângele. — Tratament. Pentru a linişti mâncărimea să recomandă să să facă mai de multe ori pe zi spălă-turi cu spirt simplu sau camforat amestecat cu multă apă (1 parte Ia 3 părţi), cu lapte de migdale curat sau amestecat cu pucioasă; băi calde de tărâţe, de scrobeală; băi alcaline. Printre spălături sau băi să pune pe piele diferit^ prafuri: de amidon (scrobeală), de orez, talc, bismut. Să mai poate unge pielea cu o soluţiune de gelatină în apă, care linişteşte mâncărimea repede (blândă, bube dulci); sau cu albuş de ou bătut cu care să unge partea bolnavă cu degetul, lăsându-1 să să usuce şi să formeze un strat subţire; sau cu vaselină boricată, mai ales când pielea este întinsă ca în brâncă (erizipel) sau cu colodiu; să mai întrebuinţează soluţiuni de * cloral idrat, de sublimat coroziv. Regim: să nu să iee băuturi alcolice, nici cafea, nici ceaiu, să nu să mânânce raci sau ale crustacee, nici vânat, nici mezeluri, nici peşte; este foarte bun laptele. Tratament intern general: alcaline, arsenic,* valeriană, salicilat de sodă. Pentru pruritul senil adecă al bătrânilor să recomandă următorul tratament special: să să frece regiunea cu o perie moale 10-20 minute, la început de 3 ori, apoi de 2 ori şi la urmă odată pe zi; în cele 3 zile dîntâiu fiecare periere va fi urmată de o spălătură cu spirt, apoi de ungere cu lano-lină. Pe dinăuntru să va dâ purgativ, ben-zonaftol, câte 2 grame pe zi; regim lactat absolut. Pentru mâncărimea care o au femeile la intrarea organelor genitale să recomandă băile de tărâţe, spalături cu sublimat coroziv şi aplicaţiuni de bumbac înmuiat în sublimat. MANGAir- Caută la Încălzit. MANGALIA. — Staţiune climaterică şi balneară lângă Marea Neagră în Dobrogea. In partea sud-vestică este lacul Mangalia, la o depărtare de un chilometru de oraş, a cărui lungime este de 9 chilometri şi care este despărţit de mare de o limbă de pământ lată de 15 metri. Lângă oraş, sunt izvoarele mezo-termale sulfuroase alcaline, cloro - sodice - iodurate. Orăşelul Mangalia este la o depărtare de 5 ore de Constanţa; el a fost întemeiat de Argonauţi, iar acum 2-300 de ani Geuovezii făceau comerţ mare cu orientul, pentru care au făcut acolo un port pe o întindere mai mare de un chilometru, care a fost stricat în războiul dela 1825-27. In Mangalia şi azi să mai admiră numeroase ruine din lucrări de artă, vechi. MANGANATE. - Caută la Manganez. MANGANEZ. Sunt mai multe varietăţi de preparaţiuni cari conţin manganez: carbonatai} iodurul şi peroxidul de manganez, cari să întrebuinţează ca tonice (întăritoare) în locul fierului, în doză de 10-50 centigrame. Permanganatul de potasă, foarte bun dezinfectant, antiseptic, întrebuinţat pe dinăuntru în doză de 10-20 centigrame pentru 1000 de apă; iar pe dinafară în loţi-uni, injecţiuni, în soluţiune de 1 la 500 sau 1 la 1000. MANIE (lat. şi grec. mania, furie), toană.— In vorbirea obicinuită să zice despre un om că este maniac, atunci când el, deşi este sănătos la minte, are unele obiceiuri ciudate, excentrice, şi mai cu seamă un gust deosebit sau exagerat pentru cutare lucru, astfel: unul are mania de a cicăli pe toată lumea, altul de a speria pe fiecine, un altul de a să certa cu toţi, un al patrulea are mania muzicii, etc. In medicină să înţelegea prin cuvântul manie un fel de nebunie furioasă; astăzi însă prin manie să înţelege un fel de nebunie care constă în o ideie falsă singură şi unică sau cel puţin predominantă, dar în aceste cazuri trebuie ca să specificăm ce fel de manie este, de exemplu: mania de a fura, de a dâ foc, de a bea, de a omorî, de sinucidere, de perse-cuţiune, etc., toate aceste manii să mai numesc şi monomanii sau delir parţial (vezi Alienaţiune mentală şi Delir); Când să zice numai cuvântul manie, fără nici o specificare, medicii alienişti înţeleg o formă» specială de nebunie care să deosebeşte de celelalte forme de alienaţiune mentală prin starea de exaltaţiune generală şi mai mult sau mai puţin violentă a ideilor, a sentimentelor şi a actelor, care formează simptomul său principal; prin iuţeala cu care ea isbucneşte, sub influinţa unor emoţiuni morale violente, la persoane cari nu sunt predispuse la aceasta prin ereditate; prin repeziciunea cu care ea ajunge la cel mai înalt grad de agitaţiune, pentru a să termina destul de iute, în câteva luni, sau prin o vindecare care poate fi durabilă, sau prin demenţă. Astfel mania să manifestă prin dezordinea facultăţilor intelectuale, prin zarva ideilor şi a sentimentelor, prin agitaţiune continuă fără ca să ajungă însă până la furie; exaltaţiunea este generală, Mânu — 446 — MARE în loc să aibă ca punct de plecare o idee singuratică, ca în monomanie; cele mai a-deseori gândurile sunt vesele, fizionomia are o înfăţişare tâmpită dar veselă în a-celaşi timp, iar nu inoroasă sau sălbatecă; aceasta este o stare cu totul contrarie de aceea care să vede în melancolie. Ceeace am zis la articolul Âlienaţiune mentală (vezi aceste cuvinte) cu privire la aşezarea celor atinşi de nebunie în azile sau ospicii speciale, să refere la aceşti maniaci despre care este vorba aci. asupra cărora trebuie să să exercite cea mai mare supra-veghiere pentru a preveni accidentele la cari îi expune starea lor de excitaţiune, să li să facă băi căldicele şi prelungite pentru ai linişti, să li să deie hrana pe care adese ori o refuză şi să li să administreze medicamentele trebuincioase. MANUFÂR. — Caută la Nufăr. MĂNUŞI. — întrebuinţarea mănuşilor are de scop de a apăra mânile de degerături în timpurile reci, de crepături, de necurăţenie, de infecţiuni şi de alte accidente neplăcute şi uneori chiar dureroase. Ele mai au de scop de a păstra fineţa pipăitului şi de a ascunde unele defecte sau diformităţi ale mânilor. Astfel fiind putem zice că mănuşile sunt un lucru folositor pentru om, lăsând la o parte cerinţele luesului şi ale cochetăriei, poruncite de nenorocita modă, care şi aci ca în toate o-bieetele de îmbrăcăminte, mai ales la femei, îşi arată puterea asupra slăbiciunilor omeneşti. Mănuşile trebuie potrivite după anotimp si după împrejurări; aşa în timpul verii şi în toate locurile unde este cald să vor purta mănuşi de aţiă de mătasă şi de piele; iarna să vor purta mănuşi împletite de lână (tricotate) sau de piele căptuşite cu lână sau cu blană. Nu trebuie să pierdem din vedere că nu este bine ca mănuşile să fie strimpte, ca să nu strângă mâna prea tare şi să împiedece astfel cir-culaţiunea sângelui, iar pe timpurile reci ne-ar expune şi mai mult la efectele frigului. MAR (Pirus molas, fam. Rozaceelor). — Arbore fructifer preţios, originar din Caucas şi Altai, care să-cujtivă mult pe la noi pentru fructele sale gustoase (Maiu). Merele să împart în două feluri \ mere acre (cori-cove, mere de vin, mere pădureţe), cari servesc la prepararea mustului sau vinului de mere (vezi Cidru) şi cari nu să pot mânca; mere dulci sau comestibile (de mâncare), din cari prin cultură sau obţinut varietăţi şi subvarietăţi numeroase: mere ere- ţeşti, mere cepeşti, mere coadeşe, mere domneşti, mere dulci, mere leşeşti, mere nebune, mere panabrici, mere pătule, mere popeşti, mere răducăneşti, mere verzi de iarnă, mere vieşti, mere vinete, etc. Merele să mânâncă crude/coapte, în compoturi, in dulceţuri; ele sunt bune, răcoritoare, gustoase şi să mistuie uşor. Merele nu sunt aşa de dulci şi sunt ceva mai a-cide decât perele din care pricină ele produc la unii acrimi de stomac şi aceştia ar face bine dacă n’ar mânca mere crude ci numai coapte sau mai bine în compoturi, în cari din «pricina zahărului ele sunt mai puţin acre. — La ţară să dau merele dulci coapte pentru tusă, iar merele pădureţe să fierb, zama lor să îngroaşe cu tărâţe de grâu, să întinde pe o cârpă şi să pune pe pântece la cei ce sufer de rost. Bubele dulci şi bubele de celperit să oblojesc cu fiertură (decoct) de crenguţe de măr dulce. MĂRĂCINE. - Caută la Ţapă. MĂRAR (Anethum graveolens, fam. Umbe-liferelor). — Plantă erbacee aromatică; o-riginară din regiunea mediterană, cultivată pentru trebuinţele bucătăriei, uneori sălbatică (lulie-August). Planta întreagă, mai ales frunzele şi fructele să întrebuinţează ca aromatice ; babele ' dau ceaiul de mărar amestecat cu sulfină pentru guturaiu cu tusă; sămânţa pisată o dau la copii pentru limbrici. In medicină să întrebuinţearăfructele, frunzele, vârfurile; proprietăţi: stimulent, stomaehic; să dă: apă distilată 50-100 gr. în poţiune; uleiu esenţial 25 centigrame până la 1 gr. în poţiune; praf 1-2 gr. în ceaiu; pe dinafară: spălături şi ca-taplasme. MĂRĂRAŞ, chimion de apă, chimion de baltă, cucuţică de bălţi, mdrara bălţi-lor, petranjelul broaştelor (Omanthe Phel-landrium sau Phellandrium aquatica, fam. Umbeliferelor). — Plantă erbacee de apă care creşte prin mlăştini, bălţi sau lacuri (Iunie-August). In medicină să întrebuinţează fructul care lucrează ca narcotic, diuretic, febrifug ; s’a dat în contra cancerului, a gangrenei şi a ofticei. Să dâ sub formă de praf, 1-3 gr. MĂRARU BĂLŢILOR. — Caută la Mărăraş. MĂRARUL CÂMPULUI. — Caută la Nemţişor. MĂRCEŢ. — Caută la Rodu pământului. MARE (lai. mare, grec. thălassa). — Suprafaţa pământului este acoperită de apă pe o întindere de trei pătrimi. Apa de mare conţine, pentru 1000 părţi de apă dulce, cam 26 grame de clorur de sodium (sare)y MARE — 446 — MARE 5 gr. de sulfat de magnezie (sare amare* careri dă gustul amar), de clorur de magneziu, de carbonat de calce şi o slabă cantitate de compuşi fieruginoşi, bromuraţi şi ioduraţi. Cantitatea totală de săruri este cam de 35 gr. Serviciile igienice pe cari ni le dă marea nu sunt numai acelea date prin apa şi băile sale, ci şi acele date prin aerul său. — Este de netăgăduit că aerul de mare are o infiuinţă binefăcătoare a-supra sănătăţii noastre, nu atât prin com-poziţiunea sa chimică, care nu prea să deosebeşte de aceea a aerului atmosferic (vezi aceste cuvinte), ci mai mult prin faptul că el nu este viţiat (stricat) prin diferitele emanaţiuni ale omului, ale animalelor, ale fabricelor, etc.; aerul de mare este curat, fără microbi, fără miazme, ceeace îi face să fle bun pentru sănătate, tonic şi vivi-fiant (intăritor şi insufleţitor). Aerul de mare pe lângă că este mai curat, dar mai cuprinde părticele de sare şi ozon, ceeace îl face să aibă o acţiune favorabilă asupra respiraţiunii şi a digestiunii; să mărească amploarea inspiraţiunilor şi prin urmare să modifice sângele din plămâni; să iuţească circulaţiunea; să mărească apetitul şi să grăbească mistuirea, ceeace are ca urmare o asimilaţiune şi o desasimilaţiune mai repede, o inteţire a acţiunii nervoase; din care pricină aerul de mare este foarte bun pentru copiii scrofuloşi, rachitici, infirmi, pentru persoanele anemice şi obosite. Ei nu este bun însă pentru cei ce au adeseori durere de cap, cari sufer de răguşeală (laringită), pentru cei prea nervoşi şi excitabili, pentru ofticoşi în ultimul grad. — Apa de mare fiind sărată nu se poate bea decât numai după ce a fost distilată (vezi Apă). Bogăţia în sare a apei, teiqperatura ei a-proape constantă de 18-25°, precum şi loviturile continue ale valurilor fac ca băile de mare să lucreze asupra corpului omenesc în mod tonic (întăritor) şi excitant. Intrând în apă primul efect pe care îl simte omul este o impresiune de frig, abia simţită de cei sănătoşi şi viguroşi, dar care poate merge până la sufocaţiune la cei slabi şi bolnăvicioşi. După această simţire de frig omul să simte bine şi mulţumit încât nu-i mai vine să iasă din apă. După baie, mai ales în primele zile, simţim un fel de moleşeală şi uneori durere de cap, dar acestea numai până ne obicinuim, căci după câteva băi deja simţim o îndreptare în starea generală,^ un apetit foarte bun, mulţumită căruia căpătăm putere şi o mină buuă. Pentru ca băile de mare să fie de folos trebuie observate oarecare regule. Mai întâiu trebuie să avem un costum special pentru băi, care să fie de preferinţă de lână şi destul de larg pentru ca să nu ne împiedece mişcările şi pentru ca să-l putem desbrăcâ cu uşurinţă la eşire. Femeile îşi vor acoperi capul cu un bonet de cauciuc, sau de pânză cerată pentru ca să nu-şi ude părul. Când soarele este arzător este bine ca bărbaţii şi femeile să-şi acopere capul cu o pălărie de paie, Cele mai potrivite ceasuri pentru baie sunt dela 10 până la 12 şi dela 3 până la 5 ceasuri după ameazi; nici odată îndată după mâncare. Baia va dura dela 5 până la 10 minute când o facem pentru întărire (ca fortefiant); când o facem pentru calmare ea va dura 20 minute. In ţările călduroase, tropicale, ea va putea dura o jumătate de oră şi chiar o oră. Un lucru nu trebuie să uităm: să nu stăm în baie după ce am simţit un fior, căci este primejdios să ne apuce fiorul al doilea în apă. Ajungând într’o staţiune de mare este bine ca să nu începem băile decât după 3 zile pentru ca să ne obicinuim mai întâiu cu aerul de mare; în acel timp însă să pot face băi calde de apă de mare. Intrând în baie sâ mergem repede, cu curaj, şi îndată să ne cufundăm în apă cu cap cu tot, apoi în tot timpul băii să stăm cu întreg cor]pul în apă afară de cap. In timpul băii trebuie să ne mişcăm într’una, să înotăm sau să ne jucăm Rărind, aple-cându-ne şi ridicându-ne în mod alternativ. Copiii trebuie obicinuiţi încetul cu încetul cu marea stând puţin în apă şi fiind m continuă mişcare. La eşirea din apă omul să va înveli într’un halat de lână, apoi intrând în cabină să va desbrăcâ repede de costumul de baie şi după ce s’a şters bine să va îmbrăca repede, apoi să va plimbâ. Baia caldă de picioare este bună pentru a curaţi nisipul fde printre degete. Cu aceste precauţiuni baia de mare, întrebuinţată numai din punct de vedere igienic, pentru a stimula şi întări organismul, este bună pentru oricare persoană sănătoasă şi este cu mult mai bună decât baia rece de râu (gârlă), de apă curgătoare. Ca mijloc de tratament baia de mare să recomandă mai cu seamă la copiii limfatici sau scrofuloşi, sau numai slabi de constituţiune; la fetele şi. femeile tinere cari sufer de cloroză sau cloroanemie; la oamenii adulţi slăbiţi de muncă excesivă, de griji, de plăceri sau de vr’o boală anterioară. Baia de mare nu este bună pentru cei nervoşi, iritabili; pentru cei atinşi de boale de MARE plămâni, de boalele de inimă, de anevrism; pentru bătrâni şi copiii mai miei de 7 ani. Să vedem acum cari sunt accidentele produse de baia de mare. înainte de toate trebuie ştiut că nu este bine să stăm prea mult timp în apă, căci putem să răcim, să căpătăm crampe (sgârciuri) şi leşin (siuco-pă); alteori băile de mare produc durere de cap sau turburări digestive (diaree, vărsături), ceeace să poate evită dacă la început vom face băi foarte scurte. La femei să mai pot ivi şi turburări la regule (period), cari pot să vie prea iute, sau să întârzie sau să nu vină de loc; aceste turburări însă sunt trecătoare. Să mai poate ivi brânca (erizipelul) care este foarte supărătoare. — xlpa de mare să mai poate întrebuinţa sub formă de duşi, când avem trebuinţă de a face idroterapie, producând o excitaţiune mai mare a pielei, o roşeaţă mai pronunţată şi o revenire a căldurii mai grabnică şi mai uşoară decât apa dulce; după duşi pielea este mai puţin impresionabilă la aerul exterior. In aceste condiţi-uni duşile cu apă de mare sunt mai bine suportate şi mai mult timp (5 minute) decât cele cu apă dulce. Băile calde cu apă de mare sunt cu atât mai excitante cu cât temperatura este mai ridicată, aşa că durata lor trebuie să fie scurtată după numărul gradelor: la 35° va fi de 20 minute; iar la 33° de 30 minute. — înainte de a termina vom spune că în multe ţări să fac pe malul mării sanatorii unde să tratează cu deosebit succes copiii atinşi de anemie, de scrofule, de oftică de oase şi de încheieturi, de rachitism; dar pentru a obţine bune rezultate în aceste sanatorii este trebuinţă de o şedere prelungită şi neîntreruptă (1-3 ani), de a merge la mare îndată ce s’a ivit boala. La noi Eforia Spitalelor a făcut un sanator la Techir-Ghiol (vezi acest cuvânt) în Dobrogeâ; dar aci copiii sunt trimişi numai în timpul verii şi în grupuri cari stau acolo numai câte o lună, aşa că rezultatul curii nu poate fi complet. — Cine vrea să facă o baie caldă de mare şi nu are apă de mare o poate face în mod artificial punând la 300 litri de apă: 8 chi-lograme de sare ordinară (cenuşie), 3500 gr. de sulfat de sodă, 700 gr. declorur de calciu şi 3000 gr., de clorur de magneziu. MARE (Boală sau rău de). — Caută la Răul de mare. MARGŢIN&. — Este un derivat al metila-cetanilidei care să prezintă sub formă de cristale albe, fără gust, insolubile în apă rece topindu-să foarte uşor în apă caldă şi 447 — MÂttG- alcool. Urina să colorează galbin sub in-fluinţa ei şi reduce licoarea lui Fehling. Lucrează ca antipiretic (taie căldura) producând înăduşeală (sudoare), fără să aibă acţiune asupra sângelui. Să dă 25-50 centigrame în buline. MARGARINA. — Este un fel de unt artificial care să scoate din grăsimea de vacă după un procedeu special şi care să întrebuinţează la gătirea bucatelor. Margarina este mai eftină decât untul natural şi poate fi întrebuinţată in cantitate mai mică fiindcă ea reţine mai puţină apă şi să râncezeşte mai încet, dar ea nu are gust aşa de bun. Astăzi margarina să falsifică aşa de mult încât nu să mai întrebuinţează decât pe o scară foarte mică. Untul să topeşte la 36° şi margarina la 27°. MĂRGĂRITĂREL, cerceluşiclopoţele, floarea turcului, georgiţe, lăcrămioare, mărgărit ari } sufletele (Convallaria maialis, fam. Liliaceelor). — Plantă mică erbacee care creşte prin pădurile umbroase, adeseori cultivată pentru florile sale frumos mirositoare (Aprilie-Maiu). Să întrebuinţează frunzele, florile, fructele şi rădăcinele. A-ceastă plantă conţine ca principiu activ: convallamarina, solubilă în alcool şi apă; convalarina, amară, cristalină, aproape insolubilă în apă. Lucrează ca întăritoare de inimă (tonic cardiac) şi să dă în cazurile de bătăi neregulate ale ei (palpitaţiuni). Să dă sub formă de infuziune (ceaiu), 10-20 la 1000 (provoacă turburări digestive); pulbere, 2-10 gr. în buline ; extract apos, 1-3 gr. în pilule, poţiune; extract fluid, 2-5 gr.; tinctură, 10-30 picături. Convalla-marina să dă 5-10 centigrame în hapuri, buline, soluţiune alcoolizată. — La ţară să tămăduieşte poala albă cu ceaiu de măr-găritărel; cu el să face băi la copiii anemici şi slabi; cu floarea să prepară o apă pentru obrazi, cu care dacă să spală cineva să face alb ca laptele. MĂRGĂRITĂREL, acrum, mughet, plesniţă. — Este o boală de gură (stomatită) produsă de un fel de ciupercă numită oidium albicans, saccharomices albicans sau'syringos-pora Robinii. Această boală bine cunoscută în popor să arată mai cu seamă la copiii slabi, rău hrăniţi sau hrăniţi cu biberonul; câte odată la oamenii adulţi slăbiţi de diferite boale (oftică, cancer), la bătrânii slabi sau atinşi de infecţiunea uri-noasă; uneori în boalele acute (pneumonie, febră tifoidă, cistită). Ea este contagioasă între indivizii slăbiţi.—La începutul boalei MĂKG - 448 — MASA gura pe dinăuntru este roşie, caldă şi uscată, ceeace provoacă o sete vie; puţină febră (căldură), nelinişte, poftă w de mâncare mică sau de loc. ° ^ Apoi să ivesc în diferite lo- 0 curi, înapoia buzelor, pe vâr- & % ful limbii, pe cerul gurii, pe ^ căptuşeala obrazilor, mici bu- J* jf bulite albe, cari să înmulţesc, 0§L° să împreună mai multe la un loc şi formează nişte plăci (pete) subţiri şi neregulate. g? Aceste pete seamănă cu chia- ° gul de lapte. Când aceste Fig. 169. plăci sunt puţin numeroase şi (Vlărqăritărel nu să întind, boala nu este /h0«ia\ gravă şi trece uşor, căci ele să f _ . deslipesc, să reproduc de câteva vlUlclctl 1U1-ori şi după vr’o două săptămâni încetează de a se mai face, iar inflamaţiunea a dispărut. Nu tot aşa să întâmplă când plăcile sunt foarte numeroase, căci atunci un strat gros şi smântânos acopere toată gura şi să îngroaşe din ce în ce mai mult, apoi a-cest strat să îngălbineşte şi să întinde" la gât şi poate merge până la ezofag, stomac şi maţe. In acest caz bolnavul nu mai poate mâncâ, slăbeşte şi moare de inaniţie. — Când mărgăritărelul nu ţine de o stare generală rea el să vindecă uşor şi repede. Nu tot aşa se întâmplă când el să arată la copiii slabi (atrepsici), aflaţi în condiţiuni rele igienice, atinşi deja de vărsături şi diaree, sau când să arată la adulţii atinşi de vr’o boală gravă (febra tifoidă, oftică, diabet, cancer), sau la bătrâni în cursul acestor boale, atunci mughetul este un semn rău, este înştiinţarea morţii. — Tratament. Pentru a preveni ivirea acestei boale la copii, trebuie ca ei să fie ţinuţi curaţi şi bine hrăniţi; dacă să alăptează cu biberonul, acesta trebuie spălat şi curăţit foarte bine ori de câte ori ne servim de el. Odată boala ivită vom a-tinge părţile bolnave de 5—6 ori pe zi cu un pomatuf înmuiat în miere de trandafiri (mei rosat), 30 gr., borax, 4 gr.; sau în sirop de mure 30 gr., borax, 4 gr.; sau în glicerină 20 gr., bicarbonat de sodă, 5 gr. ; sau în apă distilată, 60 gr.; sulfat de zinc, 2 gr. ; sau în apă distilată, 100 gr., clorur de zinc, 1 gr.; sau să vor face atingeri cu subliniat curoziv (1 la 1000). Când este prins şi gâtul să va dâ copilului să beie apă de Vichy, 2 linguriţe înainte şi după fiecare sugere. Bolnavului nu îi să va dâ nici o băutură acidulată, cum sunt limonada, siropul de coacăze, de sme- ură, nici zamă de lămâie, nici lucruri dulci, miere sau sirop. - La ţară babele dau pentru acrum sânge de nouă fraţi, ţipirig şi zahăr de ghiaţă, toate pisate la un loc, în părţi egale, din cari să suflă câte puţin în gâtul bolnavului; să mai tratează cu rută şi cu sâneală. MÂRIENBAD (Bohemia). — Oraş mic situat la o înălţime de 644 metri cu ape reci (7.5-11.5 grade), bogate în acid carbonic, puţin fieruginoase de compoziziţiune variabilă, bicarbonatate-calcice-magneziene, clo-rurate-sulfatate-sodice, bicarbonatate mixte cu predominarea unora sau altora din a-ceste grupări. Să mai află nomol mineral sulfatat-alcalin-teros-fieruginos. Apele să întrebuinţează sub formă de băutură, de băi, de duşi; nomolul sub formă de băi. Acţiune: tonică, reconstituantă, laxativă, diuretică, înlesnind secreţiunea bilei şi provocând regulele. Să recomandă în obezitate (grăsime), în boalele cronice ale tubului digestiv şi anexelor sale (mai ales când ficatul este umflat), în cloro-anemie, în turburările regulelor, în reumatism şi în nevralgiile rebele. MARIN. — Caută la Mol. •MĂRITIŞ. — Caută la Căsătorie. MARMELADĂ. — Caută la Pkitea. MĂROLE, maroli, manile■ — caută la Lăptuci. MARRDBIUM VULGARE. — Caută la Ungubas. MĂRTIGNY (Vosges, Franţa). —- Staţiune de ape minerale, aproape de Contrexeville, la o înălţime de 377 m. Ape reci (10.5-13.5 grade), sulfatate-calcice, litinate, fieruginoase, silicatate, cari să întrebuinţează la băut şi în băi. Lucrează ca diuretice şi activează nutriţiunea. Să recomandă în litiază (nisip) şi pietriş la beşică, în catarul beşicii sau al rinichiului, în litiază biliară (la ficat) şi în toate arătările ar-tritismului. Băile din isvorul săpunos sunt bune în boalele de piele. MĂRUL LUI ADAM. — Caută la Laringe. MĂRUL LUPULUI. - Caută la Aconit. MĂRUL PORCULUI. - Caută la Ch;măfaik. MĂRUNCĂ NEAGRĂ. — Caută la Wmici:. MĂRUNTAIE. — Caută la Intestinii MASĂ. — Caută la Mese. MASAJ (dela grec. massein, a frământa), tras, trăsături. — Masajul, făcut cu mâna sau cu vr’un instrument, constituie astăzi unul din mijloacele cele mai des întrebuinţate în medicină, ca tratament ajutător MASA - 440 - MASA 111 o mulţime de boale. Masajul este o operaţiune care constă în a frecâ, trage şi frământa cu mânile o parte sau întreg corpul, cu scopul de a iuţi circulaţiunea sângelui sau a desmorţi nervii din acea parte. Masajul făcut cu mânile să numeşte manual spre a să deosebi de cel făcut cu diferite instrumente sau aparate numit masaj instrumental. In timpurile mai vechi masajul să practica mai mult în popor, la ţară, de către anume femei pricepute, şi numai de puţin timp el a fost primit în ştiinţă, studiat cu ‘băgare de seamă şi sistematizat pentru diferite boale de muşchi, de încheieturi, în cazurile de fracturi ale oaselor, precum şi în unele boale de pân-» tece, de nervi. Vom începe cu masajul manual adecă cu cel făcut cu manile, Pentru ca cineva să poată face un masaj cum trebuie, sistematic, să cere ca să aibă oare-cari cunoştinţe de anatomie şi de fiziologie, să cunoască omul cel puţin pe deasupra. Masajul trebuie făcut încet, domol, cu uşurinţă, numai odată pe zi în timp de 5-10 minute şi nici odată mai mult de 30 zile. Cel ce face masajul, masorul, trebuie să aibă libere mişcările mânilor şi braţelor, iar peutru aceasta să va desbrăcâ de haină, rămânând numai în cămaşă, ale cărei mâneci le va răsfrânge până deasupra coatelor ; i^i va spăla mânile cu săpun şi apă caldă, având unghiile întotdeauna tăiate şi curate. Este bine ca să spele cu săpun şi apă partea pe eare va face masajul şi dacă ea este păroasă s’o radă, pentru ca să nu să irite pielea prin frecături dând naştere la inflamaţii foliculare sau la furnicele. Locul să va unge cu unt de lemn, uleiu de migdale sau cu vaselină, ori să va presăra cu praf de scrobeală sau de talc, în lipsă cu făină; toate acestea pentru ca mâna celui ce face trăsăturile să alunece cu înleznire. —Practica masajului cuprinde mai multe operaţiuni, cari să deosebesc prin forma, prin durata şi prin forţa lor. Aceste operaţiuni sunt: Fre- căturile sau fricţiunile superficiale, cari să fac plimbând palma mânii încetişor pe partea bolnavă, în direcţiunea circulaţiunii sângelui venos, adecă mergând dela periferie spre centru sau de jos în sus, pentru ca vinele şi visele limfatice ale pielei să să poată deşerta. După cinci minute de frecare uşoară partea bolnavă nu mai este aşa de simţitoare şi fricţiunile să pot face mai tare, mai cu putere, încă alte cinci minute. Fricţiunile acestea să pot.face în unele cazuri numai cu vârfurile degetelor mari sau ale tuturor degetelor. Frecăturile sau fricţiunile prin apăsare .să fac apăsând locul bolnav. Aceste fricţiuni prin apăsare să fac în lungul membrelor sau în lungul spetelor şi ele lucrează asupra părţilor adânci. Ele^să fac cu podul mânii când bolnavul este bogat în muşchi, adecă cărnos, şi când să fac pe suprafeţe mari, cum ar fi la braţe, coapse sau gambe ; cu pulpa degetelor mari când voim să pătrundem printre tendoanele muşchilor sau când voim să apăsăm pe drumul unui nerv; cu vârful degetelor când sunt puţini muşchi şi multe tendoane (vine) cum este la pumni şi Ja glezne. Aceste frecături prin apăsare să fac în totdeauna de jos în sus pentru a împrăştia revărsările de sânge şi alte zemuri bolnăvicioase din ţăsăturile adânci în vine şi în vasele limfatice. Apăsarea să mai poate face şi cu pumnii strânşi (trăsătură de piepteneşi care este bună pentru stomac şi maţe. 3) Frământarea este un fel de masaj»în care să apucă cu mâna părţile cărnoase şi să frământă; alteori' să pişcă muşchii cu degetele. Frământarea să face mai cu seamă pe părţile cărnoase, cum sunt ceafa, braţele, fesele şi coapsele. Ea să mai poate face apucând cărnurile între degetul mare şi celelalte degete, strân-gându-le şi ridicându-le în sus, sau apucând cu amândouă degetele cele mari, fiecare tendon muscular şi frământându-1 potrivit pentru ca să să risipească unele revărsări în ţesături sau articulaţii. Frământarea sa recomandă în umflăturile ganglionilor (ghin-durilor), în boalele de încheieturi şi în durerile de muşchi. 4 Toc ar ea muşchilor să face cu mânile întinse şi cu marginile dinăuntru ale lor dealungul unui membru sau al corpului. Ea să poate face şi cu vârful degetelor îndoite ca nişte ciocănaşe, sau să poate face chiar cu pumnii.,Tocarea să facă pe locurile cărnoase şi pe spate cu destulă putere până ce pielea să înroşeşte; ea este bună în durerile nevralgice ale pielei şi muşchilor. 5. Bătaia muşchilor să face cu un fel de biciu făcut din trei tuburi de cauciuc de grosimea degetului, unite prin o coadă de lemn, cu care să bat părţile bolnave fără ca să producă dureri mp,ri din pricina elasticităţii tuburilor. Bătaia nu trebuie făcută cu putere mare, nici timp mult, iar pielea va fi în todeauna acoperită cu o cârpă sau flanelă subţire. Ea este bună în reumatismul învechit, în atrofia (topirea) muşchilor, în unele cazuri de paralizii. 6 Mişcările active şi pasive ale încheieturilor slăbite sau înţepenite, să iVIASA 450 - MÂSA fac de obiceiu Jn reumatismele învechite sau în aprinderile (inflamaţiunile) cronice. Când aceste mişcări să fac 4e către însuşi bolnăviţi după povaţa doctorului să numesc active, iar când le face însuşi,doctorul sau masorul să numesc pasive. Ele constau în mişcări de îndoire şi de întindere ale ar-ticulăţiunilor bolnave; mişcările să pot face şi în laturi, adecă în dreapta şi în stânga, pentru ca încheietura să-şi capete pe deplin toate mişcările. — Aceste feluri de masaj să pot face flecare în parte sau reunite între ele după trebuinţă; să poate începe cu frecăturile simple, urmate de cele cu apăsare şi să să sfârşească cu frământarea şi chiar cu mişcările active ori pasive. Uneori după frecare să face tocarea sau bătaia muşchilor după cum cere boala. - Boalele w cari să recomandă masajul sunt multe. Intre boalele de muşchi avem reumatisniul învechit, durerea de şale (lumbago), durerea muşchilor gâtului precum şi in tortico-lis (gât strâmb). In aceste cazuri este bine ca după masaj bolnavul să facă mişcări din cap aplecându-să. înainte, înapoi şi în laturi. In durerile de. muşchi dela' mâni şi dela picioare sunt foarte bune frecăturile şi apăsările metodice. In atrofia (topirea) muşchilor prin apăsare, frământare şi bătaie să va redeşteptă puterea în firicelele nervoase, să va mări circulaţia sângelui şi prin urmare nutrirea muşchilor. Intre boalele de nervi avem aşa numita nevralgie sciatică, adecă a nervului mare dela picioare, începând dela şolduri şi • până la călcâie, boală foarte supărătoare, şi greu de vindecat. Aci masajul să va începe cu frecături, apoi eu apăsări făcute cu putere de jos în sus asupra nervului, putându-să combină şi cu frământarea, cari toate vor amorţi durerea. Diferitele nevralgii (dureri de nervi), cum sunt ale nervului din tâmplă (temporal), deasupra ochiului '(supra orbitar); durerile de cap, toate să pot vindecă prin masaj făcut pe părţile duresoase şi asupra vinelor gâtului. Să mai recomandă masajul în insomniile nervoase, în nevrastenie (slăbiciune de nervi), în paraliziile progresive şi infantile (de copii), în coree şi atrofiile isterice. Masajul face minuni în boalele articulaţiunilor (încheieturilor), cum sunt artritele cronice şi înţepenirea (anchiloza) articulară. în cari el să termină în totdeauna prin mişcări pasive ale încheieturii bolnave. In entorse (sucituri), masajul pune la locul lor ligamentele şi ţăsuturile grăbind risipirea revărsărilor de sânge şi limfă din încheietură. Când însă entorzele suni însoţite, de flebită (inflamaţia vinelor) nu trebuie făcut masaj. Iu luxaţmnile (scrin-tirile) proaspete, după ce să va pune osul sărit la locul lui să va face masaj uşor ca să să desmorţească părţile, apoi masaj mai tare urmat mai târziu de mişcări active şi pasive In fracturile (rupturile) de oase necomplicate, precum şi în acelea din apropierea încheieturilor, masajul să recomandă foarte mult. Ia fracturile cu răni (plăgi) nu să va face masaje. In boalele tubului digestiv să face masajul in dispepsie (mistuirea grea), în dilataţia (lărgirea) stomacului, în constipaţiune (incuietură). In a-. ceste cazuri masajul să va face prin frecături pe pântece, de jur împrejurul buricului, dela dreapta spre stânga: la început u-şoare, apoi mai cu putere apăsând şi frământând părţjle, 15-20 minute în flecare zi, iar după câteva zile să va face numai la 2 sau 3 zjle odată.- Masajul general, a-decă făcut pe tot corpul este bun în reumatismele învechite de muşchi şi de încheieturi, în gută, noduri articulare, în diabet (boală de zahăr), anemie (lipsă de sânge),. cloroză, impaludism, sifilis, obezitate (grăsime prea multă). De câtva timp masajul local a început să să aplice cu bun succes în boalele de mitră (metrite) şi de ovare (ova-rite) etc. — Intru cât priveşte masajul instrumental el să face cu aparate mecanice întocmite astfel ca să deie bolnavului mişcări active şi pasive de cari are trebuinţă sau pentru a înlocui un masaj manual obositor, prin aparate speciale de masaj vibrator, trepidaţiuni, etc. Masajul electric sk face prin ajutorul unor electrozi cari au forma instrumentelor de masaj prin cari să face să treacă un curent electric, fara-dic sau sinusoidal. Electrozii sunt înmuiaţi în apă sărată; unul din ei să ţine nemişcat într’o regiune oarecare a corpului, pe câtă vreme celalt să plimbâ pe regiunea ce trebuie să fie electrizată şi masată în acelaşi timp. Prin acest procedeu nu să poate obţine decât o singură formă de masaj, anume fricţiunea, care este urmată de eontracţmnea musculară la închiderea şi deschiderea curentului. Masajul electric este bun în boalele muşchilor: atrofii,paralizii, lumbago (durere de şale), sau acolo unde să cere o activare a circulaţiei sângelui: anemie, debilitate de constituţiune, sau în 'constipaţie, lenevie intestinală, obezitate, etc. Masajul vibrator să face cu electro-mo-toare de diferite forţe şi dimensiuni, prevăzute cu un tub metalic flexibil, la extre- ' MASĂ • — 451 mitatea căruia să adaptează instrumentul care serveşte la facerea masajului. După felul instrumentului sâ poate obţine toate formele masajului: circular, fricţiune, vi-braţiune, tapotment, etc., în acelaşi timp mulţumită uşurinţii şi exactităţii cu care să pot regula aceste aparate, precum şi nenumăratelor instrumente ce să.pot a-doptâ la diferite organe; să pot obţine dela vibraţiunile cele mai uşoare pentru masajul organelor delicate (inimă, urechie, nas, ochi, laringe, stomac) până la masajele cele mai puternice necesare in unele boale în cari masajul cu mânile este obositor şi neîndestulător. —înainte de a termină vom mai aminti ceva şi despre masajul sub apă cunoscut sub numele de duşa-masaj, în care să întrebuinţează un curent de apă cu sau fărâ presiune (duse percutantă, duse irigantă). Acest masaj să aplică cu deosebire în cazurile în care cea marmică atingere sau mişcare provoacă bolnavilor r'-ireri mari, nesuferite, şi în cari masajul sub apă este aproape nedureros, membrele şi încheieturile bolnave putându-să mişcă mai cu înlesnire şi fără durere. Masajul sub apă domdleşte’ durerile, descongestionează organele interne, înlesneşte rezorbţia exuda-telor şi a edemelor şi întăreşte muşchii. El să recomandă în artritele reumatice vechi şi dureroase, reumatism de muşchi (lum-bago), sciatică, nwralgii, manifestaţii articulare ale gutei şi în boalele de femei. MĂSĂLAfflTĂ, măsătăr, nebunariţă, sunătoare (Hyoscyamus niger, fam. Solaneelor). — Plantă erbacee cate creşte prin locuri cultivate şi necultivate/ pe lângă drumuri, pe lângă ease, dărâmături, garduri, prin câmpuri şi grâne. Această plantă are un miros greu şi este foarte veninoasă. Principiul activ al ei estfe hiosciamina -şi hioscina. In medicină să întrebuinţează frunzele, rădăcina şi seminţele. Să dă pe dinăuntru sub formă de; alcoolatură, 1-4 gr.; extract apos, 16-20 centigrame; extract alcoolic de seminţe, 5-20 centigrame; ceaiu (infuziune) din 1 la 100; praf (pulbere), 20-50 centigrame; sirop, 20-60 gr.; tinctură alcoolică, 1-4 gr.; tinctură eterată, 1-4 gr. Pe dinafară: balsam tranclul; decoct, 50 la 1000; uleiu de hiosciam; ungv^nt populeu. — Acţiunea măsălariţei este narcotică întocmai ca a mă-trăgunei (beladona). — Hiosciamina-. 2-10 miligrame din cea lichidă, iar din cea cristalizată numai Vs‘1‘2 miligrame ; în granule şi în injecţiuni sub piele. — Hioscina sau scopolamina : */%-% miligrame, lucrează ca midriatic şi ipnotic. — Otrăvirea cu MAŞT măsâlariţâ are ca semne: excitaţiune mare, puls plin, faţa roşie, ameţeli, lipsă de putere în muşchiu, pupilele dilatate, vederea dublă, greaţă, vărsături; în doză mare: aiurare, vorbă fără rost, tâmpeală, nesimţire, comă. Tratament: spălarea stomaeultti şi medicamente pentru vărsat; ipeca, apo-morfină;— stimulente: alcool, eter, amoniac, acetat de amoniac; cafea tare şi caldă; muştare la pulpe, sticle cu apă caldă la picioare, injecţiuni sub piele cu nitrat de pilocarpină sau 7 grame de tinctură de ja-borandi pe gură sau pe şezut (în clizmă); reşpiraţiune artificială în timp de 2 ore. —La ţară măsălariţa este întrebuinţată la « Fig. 170. — Măsâlariţâ. Floare şi fruct. durerea de măsea, de unde vine şi numele ei. Fiertura caldă de măsălariţă să ţine in gură la măsea* apoi să varsă şi să clăteşte gura cu apă curată şi puţin rachiu; tot pentru durere de măsele să mai iac aburi şi fumuri cu seminţe şi frunze uscate; rădăcina pisată bine, mustoasă, se pune pe măseaua bolnavă. Frunzele să mai pun la abcese şi buboaie ca să potolească durerile. Cu zeamă de măsălariţă fiartă amestecată cu uleiu să spală rana produsă de muşcătură de şarpe. Pe unele locuri să fac la copii băi de măsălariţă când n’au somn (contra insomniei). MĂSELE. - Caută la Dinţi. MAŞINĂ DE GDSUT- — De când s’au inventat maşinele de cusut s’au înmulţit şi boalele MASL — 452 — MAST femeilor. Nu-i vorbă, o maşină de cusut în casa unei femei harnice este o avere, dar nu-i mai puţin adevărat că acea maşină poate şi nenoroci acea fiinţă! Primejdia maşinii de cusut provine din faptul că ea trebuie să fia pusă în mişcare prin ajutorul picioarelor cari apasă pe pedale. Dacă cineva lucrează prea mult cu această maşină să pomeneşte cu dureri (crampe) în pulpe şi 111 coapse, apoi după câtva timp cu turburări în organele din partea de jos a pântecelui, cu curgere albă (poală albă) sau roşie, care o slăbeşte, mai târziu cu palpitaţiuni şi dureri de stomac, iar in cele din urmă cu o slăbire generala şi cu o sleire nervoasă foarte pronunţată, cari o pun în neputinţă de a mai lucra. Pentru a evitâ acestea, multe femei au maşini de cusut cari să mişcă cu mâna, dar şi acestea au aproape aceleaşi rele, căci crampele şi durerile în loc de a fi în picioare femeia le simte în mâna dreaptă, iar mâna stângă lucrând numai singură la ac să oboseşte şi ea mai mult. Leacul cel mai bun pentru a scăpa de toate acestea ar fi să nu mai coase nimeni cu maşina, ceeace nu se. poate. Prin urmare tot ceeace să poate face pentru ca să împuţinăm sau să micşorăm pericolul a-cestor maşini este ca să, nu lucrăm prea mult, să ne odihnim din când în când; după un ceas de muncă să urmeze un ceas de odihnă sau de o altă lucrare; să avem o. maşinăjşi de picioare şi de mână, aşa ca să putem schimba felul de lucru, adecă lucrând câtva timp cu aceasta şi tot atât timp cu picioarele. MĂSLAD. — Fructele otrăvitoare ale unei plante lemnoase, lungă, subţire şi agăţătoare, numită Cocculus suberosus din fam. Menispermaceelor, cu fiori albe, frunze mari lucitoare. Aceste fructe sunt roşii, rotunjoare, de mărimea unor alune mici; ele conţin o substanţă foarte otrăvitoare/numită Picrotoxină, în sâmburele lor, iar în pericarp conţin un alcaloid: menispermina. Măsladul amestecat cu miez de pâne să întrebuinţează pentru a ameţi şi a omorî peştii. Aceşti peşti sunt primejdioşi dacă să mânâncă şi prin urmare trebuie oprit a-cest fel de pescuit. MĂSLIN, masin, oliv (Olea europaea, fam. Oleaceelor). — Arbore în totdeauna verde, originar din regiunea mediterană, care să cultivă foarte mult în toate părţile calde ale pământului (Maiu-August). Fructele numite măsline sunt comestibile. Din ele să scoate unt-de-lemnul (vezi Uleiu), care să întrebuinţează la mâncare şi în medicină. Unt-de-lemnul este de două feluri: cel care să scoate prin întâia stoarcere, unt-de-lemn virgin, şi cel care să scoate prin a doua stoarcere, unt-de-lemn ordinar. In medicină să întrebuinţează afară de unt-de-lemnul şi frunzele şi coaja măslinului, cari au proprietăţi febrifuge (în contra frigurilor). Unt-de-lemnul lucrează ca laxativ, în doză de 30-60 grame, dat pe dinăuntru sau în clizme; să mai recomandă în contra pietricelelor de ficat (litiază biliară, colici de ficat), în doză de 100-200 gr. până la 400 gr. — Unt-de-lemnul sterilizat să obţine spălându-1 de mai multe ori cu alcool de 90° până când acesta nu să mai colorează, apoi să separă unt-de-lemnul de alcool, să încălzeşte la 120° şi să filtrează. In colicile de ficat să poate dâ ca mai lezne de luat unt-de-lemnul aromatizat după formula : Unt-de-lemn, 150-400 gr.; coniac, 15 gr.; gălbinuş de ou, 2; mentol. 50 centigrame ; să să beie dimineaţa în 2 rânduri la intervale de o jumătate de ceas. ■ MASTIC, sacâz — Suc răşinos care să scurge din tăieturile făcute pe trunchiul şi î’amurile arbustului Pistacia lentiscus' jiin fam. Terebintaceelor. Sunt două feluri de rnastic: în lacrimi şi în masă (comun). Masticul este tonic (întăritor), astringent, bun în contra diareei (ardinării) copiilor, în ceaiu; să mai dă şi în incontinenţa urinii (când cineva na poate ţine udul). Dentiştii îl întrebuinţează în prepararea cimentului pentru plombat dinţii şi măselele. Doză: 2-8 grame pe zi. . MASTICAŢiUNE (dela lat. masticare, a mestecă; a rumegă, a molfâi), mestecare.— Să numeşte astfel lucrarea de a mesteca, de a sdrobi mâncarea în gură cu ajutorul limbii şi a buzelor cari împing şi opresc mâncarea între dinţi şi măsele, cari o taie, o rup şi o sdrobesc. Mastieaţiunea este întâiul act a,l digestiunii (mistuirii) şi ea pe lângămăcinarea mâncărilor mai are încă o lucrare, aceea de a mări secreţiunea glandelor salivare, a salivei (balelor), care este un lichid ce are Însuşirea de a transforma substanţele amilacee (făinoasele) în zahăr. Afară de aceasta saliva înlezneşte alunecarea mâncării în fundul gurii. MASTJTA (dela grec. mastos,. mamelă, ţâţă, şi itis? inflamaţiune). — Aprinderea mamelelor (vezi Şanuri). MASTOIDĂ (dela grec. mastos, ţâţă, şi eidos, formă). — Ridicătura osului temporal care să simte înapoia urechii să numeşte apofiza mastoidâ. MAST — 458 — 3IĂTE- MASTURBAŢIUNE. - Caută la O nanism. MĂSURI şi CÂNTĂRIRI- — Substanţele lichide să dau bolnavilor eu linguriţe, linguri, pă-hare, etc. Pentru aceasta este bine ca să ştim fiecare din acestea cât cântăreşte, câtă greutate are; greutate care variază dela o substanţă la alta. Conţinutul unei linguriţe de cafea cântăreşte B gr. când este plină cu alcool de 60° sau cu uleiu, 4 grame cu apă, 5 grame cu sirop-, o lingură de compot cântăreşte 9, 12, 16 gr.; o lingură de supă 12, 16, 20 grame. Un păbar de ţuică conţine 30 gr. de apă, un păhar de vin 100 gr. şi un păhar de apă conţine 160 grame. Pentru substanţele solide avem: o apucătură de flori sau de frunze cântăreşte 2 gr., un pumn de făină 100 gr. Ca greutăţi în loc de ponderi ne putem servi de monede, ştiind că o piesă de 50. bani cântăreşte 2 gr. 50; una de 1 leu 5 gr., una de 2 lei 10 gr. şi una de 5 lei 25 grame. MAŢ. — Caută la Intestin. MĂTĂCINĂ, mătăcină, mătăciune.—Caută la Roiniţâ. MĂTASĂ. - Caută la Veşminte. MATCĂ. — Caută la Mitră. MAŢE (încurcătură de). — Caută la Intestin (Ocluziune intestinală). MATERII FECALE. — Caută la Fecale. MATERNITATE. — Casă de naşteri sau spital special pentru îngrijirea femeilor cari nasc ori au născut şi în care lehuzele sunt îngrijite după toate regulele de asepsie şi antisepsie date de ştiinţă. MATIC0. — Aşa să numesc foile arborelui Piper angustifolium, din fam. Pipera-ceelor, care creşte în Bolivia şi Peru. A-ceste foi au un gust aromatic, amar, cu miros de mentă; au o rezină (maticină), tanin, un uleiu esenţial şi un acid cristalin (a. artantic). Lucrează ca astringent, emostatic şi. în contra blenoragiei. Să dă sub formă de ceaiu din 10 la 1000; uleia esenţial, 25 centigrame până la 1 gr.; tinctură, 4-10 gr; extract, 5-10 centigrame în pilule sau sirop. Extern : injecţiuni apă distilată. MĂTRĂGIUNE. — Caută la Mătrăgună. MĂTRĂGUNA, beladonâ, cireaşa lupului. doamna-codrului, doamnâ-mare, iarba-codrului, împărăteasă, împărăteasa-bu-ruenilor, mătrăgiune, mătrăgună-doam-nă-mare, mătrăgună-iarba-bună, nă-drăgulă (Atropa Belladona, fam. Solaneelor). — Plantă ierbacee f,are creşte prin păduri de dumbrave şi codri, locuri umbroase, dosnice (Iunie-Iulie). Planta întreagă şi mai cu seamă fructele ei sunt foarte veninoase. Cele mai multe otrăviri să întâmplă la copii, cari sunt amăgiţi de frumuseţa fructelor ce sunt de mărimea cireşelor sălbatice şi de o coloare roşie închisă, cu un gust dulciu; 3 până la 10 din aceste fructe sunt de ajuns să omoare un copil. Oamenii mari care le cunosc şi le ştiu puterea să feresc de ele. Principiul acttv al mătrăgu-nei este atropina. Proprietăţi: narcotică, calmează tusa, mai ales tusa măgărească, astma, şi diferite dureri, nevralgii, dureri reumatice ; relaxează sfineterele din care pricină să dMn contra constipaţiei, lărgeşte pupila; ca antinervos să dă la încontenenţa urinii la cei ce nu pot ţine udul), la isterie, coree, epilepsie. Modul de întrebuinţare: praf de rădăcină, 2-10 centigrame; praf de frunze 5-20ctgr.;sirop,10-20 gr.; tinctură alcoolică sau eterată 5-30 picături; extract apos 2-15 ctgr.; extract alcoolic de sămânţă 1-10 ctgr.— Pe dinafară: uleiul debelladonă, cât vroeşti;în fricţiuni; poma-dă beladonată după voie; plastore; în supozitoare. 2-5 ctgr. de extract.La ţara^ ______________Mă- ră, babele fac cataplasme * * din frunze şi le .pun pe ab- traguna ('Belladona). cese. Cei ce au friguri după ce o sapă sau o rup, să leagă cu mătrăgună la cap.Dacăcineva are durere de măsele şi să umflă tare la fălci (abilbă), ia o frunză de mătrăgună, o unge cu unsoare de gâscă şi o lipeşte de umflătură; ea este tot aşa de bună şi la alte umflături, la sugel. Să mai face cu ea de dragoste şi de urât, când e pentru dragoste, să duce fata în pădure, o rupe cântând şi o poartă cu sine; când e de urât, o rupe plângând şi huind şi o dă flăcăului căruia îi face de urât ca s’o poarte fără să stie. Să mai dă mătrăguna în băutură, când are cineva necaz pe un altul ca să-l înebunească. —Atropina este principiul activ, alcaloidul belladonei. Ea este un medicament antis-pasmodic, antinevralgic, antireumatismal, calmant, lărgeşte pupila. Să dă pe dinăuntru Va până la 2 miligrame în băuturi, sirop, pilule, granule. Pe din afară: colir, 1 gr. la 100; în pomadă contra nevralgiilor faciale: atropină 10 ctgr., veratrină 5 ctgr., balsam nerval 15 gr., să să ungă de 3 ori pe zi. Sidfat de atropină. Aceleaşi proprietăţi şi acelaş mod de întrebuinţare ca la MATE —454— MECA atropină. — Otrăvirea t să face prin fructele mătrăgunei, cari seamănă cu cireşile, după cum am arătat mai sus, şi cu preparatele de belladonă şi de atropină, având următoarele semne: căldură şi uscăciune în gură şi în gât, sete arzătoare, greutate la înghiţit ; faţa roşie, ochii tulburaţi şi scânteietori ; vederea turbure din cauza lărgirii pupilelor, cari sunt nesimţitoare la lumină; vedere îndoită (diplopie); neastâmpăr mare, aiurare sgomotoasă, apoi moleşeală, micşorarea puterii musculare, mersul clătinând si nesigur; pielea uscată şi uneori cu pete roşii ca în scarlatină. Tratament: primul lucru ce avem de făcut este să deşertăm stomacul de otrava care este in el, prin urmare vom face ca bolnavul să verse, dându-i: emetic, ipeca, gâdilindu-iomuşorul; să va face spălarea stomacului dacă avem cu ce. Să va dâ stimulente: alcool, eter, amoniac, acetat de amoniac. Să dă cafea neagră şi ceaiu în cantitate mare şi repetată, care neutralizează acţiunea belladonei; cafeaua şi ceaiul să fle foarte calde. Muş-tare la pulpe, sticle pline cu apă fierbinte la picioare, sau baie generală cu muştar. Injecţiuni pe sub piele cu pilocarpinâ, sau ceaiu de jaborandi pe gură sau în clistire. Respiraţie artificială, timp de 2 ore dacă este de trebuinţă (vezi Asfixie). Urina să va scoate ^cu sonda. MÂTREAŢA. — Un fel de praf alb format din fărâmături de epiderm, cari să desfac de pe pielea capului, dela sine sau prin scărpinare. Mătreaţa să curăţă mai bine cu o perie cam aspră decât cu un pieptene cu dinţii subţiri, cari irită pielea capului şi înmulţeşte mătreaţa. Pentru vindecarea mătreţii cetitorul să binevoiască a căuta la cuvintele Păr şi Pitiriază. MATRICARIA CHAMOMILLÂ. — Caută la Muşeţel. MATRICE, MATRINCHINĂ. — Caută la Colici. MATRICEA. -■ Caută la Granat. MATRICEA- — Caută la Muşeţel. MĂTURIŢĂ- — Caută la Verbină. MAXILAR (dela lat. maxilla, falcă). — Tot ce ţine de falcă să chiamă maxilar: oase, arterii, vine maxilare, nervi maxilari. MAZĂRE (Pisum sativum, fain. Leguminoaselor). — Plantă erbacee, originară din regiunea mediteraniană, care să cultivă pentru trebuinţele bucătăriei (Maiu-Iulie). Mazărea verde cu păstăile crude şi fine este una din cele mai sănătoase legume; gătită cu zahăr sau cu sare şi numai simplă este foarte bună pentru stomac, pe câtă vreme gătită cu carne şi cu grăsime ea este mai grea de mistuit. Mazărea uscată sau boabele de mazăre sunt mai greu de mistuit, din care cauză să recomandă să să mănânce numai sub formă de mazăre bătută, curăţită de peliţele boabelor, pentru ca să nu producă greutate de stomac şi gazuri, MAZĂRICHE. — Caută la V ierm^i intestinali. (Tenia), MECANOTERAPIE (dela gYeG.mechane, maşină, şi therapevein, a îngriji, a vindeca). — Să numeşte astfel tratamentul boalelor cu ajutorul mijloacelor mecanice. La articolul masaj (vezi acest cuvânt) am arătat că sunt 2 Muri de masaj: unul care să face eu mânile (manual) şi altul care se face cu aparate mecanice întocmite astfel ca să deie bolnavului mişcăYi active şi pasive, înlocuind masajul manual care este obositor. Aceste mişcări făcute cu diferite a-parate mecanice, cari silesc bolnavul să le execute în anumite doze, potrivit cu boala lui, constitue ceeace să numeşte în medicină mecanoterapie sau mecanica articulară, care nu este o metodă a parte ci numai o aplicaţiune de aparate mecanice la gimnastica medicală (vezi Gimnastică şi Masaj). Aceste aparate mecanice să compun din nişte pârghii graduate, diferit articulate după trebuinţe, dealungul cărora să poate fixa contragreutăţi la distanţe variabile dela axa de sprijin. Rezistenţa pe care trebuie s’o împingă bolnavul variază în pro-porţiune cu lungimea braţului pârghiei: munca şi cheltuiala de forţă pot fi atunci dozate în mod matematic. Direcţiunea pârghiilor şi modul lor de aplicaţiune determină forma mişcării, a cărei întindere este regulată de însăşi mişcarea braţului pârghiei care să poate limitâ de mai înainte după voinţă. Bolnavul să aşează înaintea maşinii în picioare, şezând sau culcat, jlupă cazuri, aşa că mişcările sale să fie localizate în mod riguros în grupul de muşchi sau in încheietura bolnavă. Pentru mişcările active bolnavul pune singur în mişcare aparatul cu o manivelă sau o pedală. Pentru mişcările pasive maşinele sunt puse în mişcare cu ajutorul motorilor. Diferitele practice de masaj (fricţiuni, frământare, bătaie, vi-braţiuni,etc.) sunt produse prin tampoane căptuşite, puse în mişcare iarăşi prin motori. In fine, unele maşini sunt dispuse pentru a vindecă strâmbările (deviaţiunile) şirii spinării (vezi Columnă vertebrală), fie prin atitudinea în aparate de suspensiune, fie prin combinaţiunea acestor aparate cu maşini cari provoacă mişcări active (aparate cu MECO — 455 - MEDI frânghii şi scripete). Mecanoterapia sa recomandă cu bun succes în boalele cronice ale muşchilor, mai cu scamă în anchiloză (înţepenirea articulară), scolioză (strâmbarea şirii spinării), artritism, diabet (boală de zahăr), gută, obezitate (grăsime prea multă), dispepsie (mistuire grea), umflătura ficatului (congestiune), boalele de inimă, emfizem (năduf), tusă învechită (bronchită cronică), astmă, nevrastenie şi boale nervoase. MECONIU (dela grec. mekânion, suc de mac).. — Materie yiscoasă, neagră verzuie, care să adună în intestinul feti1 lui la sfârşitul vieţii intră-uterine şi care este dată afară în puţin timp după naştere. Uneori meconiul poate fi dat afară şi înainte de naştere, când copilul vine cu şezutul înainte sau când el sufere. Meconiul să numeşte astfel fiindcă samănă la coloare şi la conzistenţă <31 sucul de mac; el este constituit de fiere (bila) amestecată cu se-creţiuni intestinale (epiteliu şi exudaţiuni ale mucoasei). Cantitatea lui variază între 30 si 120 grame. MEDIC (lat. medicus, dela mederi, a îngriji; grec. iatros, dela iasthai, a vindeca), doctor, doftor, dohtor. — Cel mai însemnat rol în viata socială modernă îl are medical sau după cum îi zice poporul român de pretutindenea doftorul, căci el este chiemat ca să păstreze sănătatea şi să vindece boalele semenilor săi. Pentru a putea îndeplini o misiune aşa de măreaţă medicul trebuie să facă studii serioase dq anatomie şi fiziologie, adecă să cunoască bine omul sănătos; să studieze cu deamănuntul raporturile omului ca medial, adecă cu tot ceeace îl îneunjură; apoi bine înarmat cu astfel de cunoştinţe temeinice să observe şi să pătrundă cu mintea toate turburările economiei (organismului), adecă să studieze patologia (boalele) şi în acelaşi timp mijloacele proprii pentru vindecare (terapeutica), adecă leacurile sau medicamentele. îmbogăţit cu această serie de cunoştinţe, studentul unei facultăţi de medicină obţine titlu de doctor şi dreptul de a practica medicina, adecă de a fi medic. — înainte de a merge mai departe o întrebare să naşte şi anume: de ce noi românii zicem medicului doctor, când ştiut este că cuvântul doctor este numai un titlu dat de o facultate: de drept, As litere, de ştiinţe, etc., întocmai cum il dă şi facultatea (le medicină? Românul la ori ce suferinţă trimite după doftor ea să-i dea vr’o doftorie bună ca să mi moară. Lucrul aqesţa nu şă vede, pe cât ştim noi, la nici un alt popor şi fiecare îşi are terminul propriu pentru cel ce să îndeletniceşte cu arta de a vindeca, numai românul nu are, căci terminul de medic pentru el este necunoscut deşi legea nu pomeneşte decât numai de medici de plasă, medici de oraşe, medici primari, medici legisţi, etc. De unde dar pentru ţăranul nostru cuvântul doctor a devenit sinonim cu cuvântul medic? Noi credem că a-ceasta s’a făcut numai prin împrejurarea că cei dintăiu medici cu cari au venit în a-tingere românii au fost străini, căei de facultăţi şi doctori români pe acele vremuri nu să pomenea, şi că acei medici, după cum de altfel şi astăzi să obicinuieşte la străini, să împodobeau în continuu cu titlu de doctor, aşa că românul a ajuns să creadă că oricine este doctor este medic, şi aceasta cu atât mai uşor cu cât pe a-cei ;mpuri advocaţii nu erau doctori în di, nici profesorii doctori în litere şi în ştiinţe, nici popii doctori-în teologie; şi chiar astăzi la noi în ţară nu este în obiceiu ca advocaţii şi toţi cei cari au titlul academic de doctor să şi-l puie înaintea numelui, după cum fac nemţii de pildă, şi uzează de acest titlu numai doctorii in medicină. Iată pentru ce noi în această carte scrisă pe înţelesul şi pentru folosul tuturor, ne-am servit întotdeauna de cuvântul de doctor în loc de cel de medic şi i’am dat chiar numele de doctorul de casă. Până la doftori românul nu cunoştea decât babele cu leacurile lor, de influinţa cărora ni ci până astăzi n’a scăpat pe deplin! — Am zis la începutul acestui articol că doctorul o-cupă în societate un loc cu totul special, ceeace face ca profesiunea lui să să deosebească cu totul de toate celelalte profesiuni. Din această pricină atât datoriile cât şi drepturile lui sunt regulate în mod juridic prin Codul civil. Intre medic şi client sunt însă şi îndatoriri reciproce, neprevăzute de lege, cari trebuie luate în seamă de către amândoi în interesul comun. Legea morală şi conştiinţa obligă pe doctor ca să dea ajutor semenilor săi în caz de boală, dar nu poate să fle nici o lege care să-l silească la aceasta, sau să-i poruncească ca să-şi subordoneze voinţa la capriciul ori şi cui, căci dreptul de a practica medicina îl are prin diploma sa pe care a obţinut’o cu multe studii costişitoare, lungi şi primejdioase. Studentul în medicină este expus în tot momentul a-şi pierde viaţa prin disecţiunile, autopsiile, ma-nipulaţiunile, spitalele, infecţiunile cu cari MEDI — 450 — MEDI trebuie şă să ocupe zilnic fără ca societatea să-i deie vr’un ajutor, iar odată ajuus doetor, el intră în lupta vieţii cu risicul şi pericolele sale. Apoi pentru ca să ajungă ia o poziţiune mai potrivită trebuie să muncească şi să sufere mult, fără nici un alt privilegiu, căci el trebuie să-şi îndeplinească datoriile de cetăţean, să-şi plătească contribuţiunile directe şi indirecte, chiria, etc., ca ori şi care om fără ca societatea să-i deie ceva şi fără ca prin lege să aibă vr’o scutire. Afară de acestea, cum doctorul îşi dă ajutorul mai mult prin vorbă, unii clienţi să achită de el numai prin mulţumiri goale, fără să să gândească ca a-cea-sta numai nu este de ajuns. Doctorul este în drept ca să ceară dela clientul lui ca să-i dea consideraţiunea cuvenită şi în acelaşi timp deplina sa încredere. Până mai acum câţiva ani cele mai multe familii îşi aveau doctorul de casă, care îngrijea de toţi şi supraveghiâ sănătatea copiilor dela naşterea lor până ce erau mari şi până ce la rândul lor întemeiau şi ei alte familii. Şi era bine aşa, căci cât de uşor îi este doctorului şi cu câtă siguranţă tratează el boalele într’o familie, în care cunoaşte temperamentul şicostituţiunea părinţilor precum şi pe copii dela începutul existenţii lor; în astfel de împrejurări el nu este numai doctorul ci şi amicul familiei. Astăzi însă lucrurile s’au schimbat; fiecare îşi schimbă doctorul după capriţiu, la o boală chiamă pe unul, la alta pe altul, şi aci nu vorbim de specialişti; uneori chiar în aceeaşi boală familia chiamă un doctor dimineaţa, pe altul la ameazi şi pe al treilea seară, fără ca ei să ştie unul de altul; ne putem închipui ce fel de căutare poate fi aceasta şi ce soarte îl aşteaptă pe acel nenorocit de bolnav! Sfătuim dar pe cetitorii noştri ca să nu-şi schimbe doctorul fără v’un motiv real; să-şi aleagă doctorul în care au mai mare încredere, şi odată ales să-l păstreze cât să poate mai mult şi chiar pentru totdeauna. In faţa bolnavului să îi să deie medicului toate lămuririle pe cari le cere precum şi pe acele cari îi pot fi de trebuinţă; iar bolnavul să fie supus şi să să lase a fi examinat pe deplin, urmându-i cu sfinţenie toate prescripţiunile; . să nu-i ascundă nimic, căci doctorul este ca un duhovnic şi legea îl obligă să păstreze secretul aşa zic medical saa profesional, după cum trebuie sâ facă şi preotul. Afară de aceasta doctorul este obligat de morală ca şi de lege să ţină secretul nu numai despre ceeace îi s’a spus, ci şi des- pre ceeace a văzut, a auzit sau a înţeles cu prilejul funcţiunii sale medicale. Prin urmare bolnavul trebuie să aibă toată încrederea în, doctorul lui, să-i arate totul fiind sigur că aceasta o face în interesul lui propriu.— Am zis mai sus că sunt unii clienţi cari să achită de doctor numai prin mulţumiri goale, prin consideraţiune şi -încredere, fără să ţie seamă că doctorul nu poate trăi numai cu acestea. Prin urmare ori care doctor la sfârşitul boalei trebuie să-şi primească onorariul şi aceasta chiar şi în cazurile nenorocite când^olnavul s’a pierdut, mai ales că în aceste cazuri el a muncit mai mult decât în cazurile cu sfârşit bun; în boalele grave medicul are o muncă înzecită şi în tot momentul, până şi noaptea, este preocupat de clientul lui; câte ceasuri stă el pironit cu ochii în carte, căutând şi răscolind toată biblioteca şi fră-mântându-şi mintea pentru ca să afle ceeace este bun, ceeace este în stare să-i scape bolnavul dela moarte! Astfel fiind, atât morala cât şi legea obligă pe client să plătească doctorului onorariul cuvenit, după puterea lui şi în raport cu munca desfăşurată de acesta, ţinând seamă de situaţinnea medicului, de importanţa serviciului dat, de timpul petrecut la patul bolnavului, etc. Din fericire sunt puţini clienţi cari nu-şi cunosc datoria faţă de doctor şi să întâmplă foarte rar ca lucrurile să ajungă până la judecată în privinţa aceasta. — Un doctor chiemat la un client trebue să-şi facă datoria în conştiinţă, căci el este responsabil în faţa legii de orice neglijenţă, nebăgare de seamă, imprudenţă, neîndemânare, care ar fi produs moartna bolnavului. Prin urmare medicul este dator să eaute bolnavul cu tot devotamentul, să-i deie toate îngrijirile conform ştiinţii lui, cu toată răbdarea de care este capabil, fără să cruţe osteneală, alergând ziua şi noaptea, iarna şi vara, pe timp bun sau viscol, ori de câte ori trebuinţa va 5cere. Din această cauză profesiunea medicală este cea mai grea, căci oboselile speciale precum şi contagiunea fac ca medicii să aibă viaţa cea mai scurtă şi medicii mor aproape trei părţi din patru mai înainte de eincizeci de ani! MEDICAMENT (lat. medicamentum, grec. phar-makon), doctorie, .leac, remediu. — Să numeşte medicament orice substanţă, simplă sau compusă, care să ia pe dinăuntru sau să aplică pe dinafară pentru a vindeca o boală. După modul de întrebuinţare medicamentele să împart în interne şi externe şi farmacistul este obligat ca pe cele ex- MEDI - 457 - MEFI terne să pună etichetă scrisă pe hârtie roşie ca să nu să facă vr’o'greşeală. Medicamentele să mai împart în magistrale şi oficinale. Cele magistrale să prepară de farmacist în momentul trebuincios după formula dată de doctor,., pe câtă vreme cele oficinale sunt medicamente preparate de mai înainte. A-fară de această deosebire trebuie să mai ştim că cele dintâiu (pilule, poţiuni, prafuri etc.) nu să pot lua decât după pres-cripţiunile medicului şi când zice el, căci numai el are dreptul de a prescrie substanţe foarte active sau otrăvicioase, iar bolnavul şi cei ce-1 îngrijesc trebuie să fie cu băgare de seamă ca să nu să iee mai mult decât doza prescrisă (vezi Doză), pe câtă vreme medicamentele oficinale (siropuri, paste, limonade, etc.) pot fi luate după voie fără nici o primejdie. — Sunt foarte multe medicamente şi modul lor de lucrare precum şi indicaţiunile sunt foarte variabile, aşa că dacă cutare medicament este bun pentru un bolnav de cutare boală, el poate să fie rău pentru alt ^ bolnav tot-de-aceeaşi boală, ceeace provine "din pricină că con-stituţiunea unuia nu să potriveşte cu aceea a celuilalt, deosebire pe care numai doctorul este în stare s’o cunoască. Prin urmare este foarte greşit acela care va lua un medicament sub cuvânt cu cutărui bolnav i-a făcut bine, fără ca mai întâiu să întrebe de doctor. — Intru cât priveşte modul de întrebuinţare a medicamentelor, el variează foarte mult: unele să dau pe gură, altele prin şezut (clizme), prin fricţiuni (ungeri), inhalaţiuni, injecţiuni sub piele, etc. Un lucru este bine constatat şi anume acela că un~ medicament lucrează cu atât mai sigur cu cât el trece mai iute în sânge, adecă cu cât să absoarbe mai curând. Maximul de absorpţiune să găseşte la suprafaţa căilor respiratoare şi în stratul de ţăsut celular care să află sub piele, între aceasta şi muşchi; prin urmare dacă voim să avem o lucrare grabnică a medicamentului îl vom dâ în inhalaţiuni şi în injecţiuni sub piele (subcutanate, ipodermice) cu ajutorul unui ac găurit pus în capătul unei tulumbiţe (siringa lui Pravaz); apoi vine introducerea medicamentelor pria gură şi stomac, prin şezut (clizme), prin băi, fricţiuni şi ungeri. MEDICINA (lat. medicina, ars medica, grec. , iatrike). — Medicina are de scop de a păstra sănătatea şi de a vindeca boalele. Ea face în fiecare zi progrese mari, mulţumită mijloacelor cari sa pun la îndemâna profesorilor cari o predau şi a înleznirilor făcute studenţilor pentru a o învăţa. Mai a- les în veacul din urmă medicina a ajuns în măsură de a prelungi viaţa omenească. In antichitate medicina era cât să poate de săracă şi ea să exercita mai mult în temple, până la Ipocrate (născut în anul 460 înainte de Christos), care a constituit'o prin rezultatele observaţiunii şi experienţei sale, scoţând’o de sub jugul specu-laţiunilor filosofice şi punând'o sub aqel al observaţiunii, care examinează, compară şi judecă aşa încât să întemeieze o experienţă raţionată. In scrierile lui Ipocrate şi astăzi găsim multe adevăruri. După Ipocrate cel mai vestit medic a fost Galien (născut la 128 î. d. Ch.), spirit vast, ingenios, care a pătruus cu mintea aproape toate părţile medicinii. In evul mediu medicii să mulţumeau să comenteze autorii vechi, greci şi arabi; apoi în epoca Renaşterii ftiedicina a devenit anatomică, clinică şi experimentală; ea să învăţa la patul bolnavului, la autopsie şi pe animale. Astăzi experimentaţiu-nea a luat o importanţă foarte mare şi medicina să învaţă în laboratoare şi la patul bolnavului în măsură egală. — Medicina este o ştiinţă sau o artă ? Ea nu este o ştiinţă constituită, ci năzuieşte să devie: ea este o artă întru cât are de scop de a face ca cunoştinţele câştigate să isbutească la un rezultat practic, fie că aceste cunoştinţe provin din ştiinţa propriu zisă, fie că ele sunt luate din empirism. Medicina nu va fi o ştiinţă decât atunci când va atinge gradul de preciziune, de siguranţă deplină, după cum este chimia şi fizica, şi ceeace să chiamă artă va fi atunci o ştiinţă aplicată. Medicina să împarte în diferite ramuri : anatomie şi fiziologie, 'patologie, terapeutică, igienă; ea să sprijine pe unele ştiinţe zise accesorii sau complimentare : botanică, chimie, fizică, zoologie. După profesorul francez Debove medicina nu este artă ci o ştiinţă; ceeace este artă este practica medicală, şi aceasta este aşa de adevărat încât un învăţat în cele mai multe cazuri este un pratician de a doua mână şi viceversa. Pentru Debove medicina este ştiinţa care are de scop conservarea omului şi a speciei sale ; medicina intervine în legile noastre, actele noastre, moravurile noastre, sentimentele noastre ; şi dacă ea nu trebuie să fie cunoscută în amănuntele ei de oamenii culţi, nu-i mai puţin adevărat că ea cuprinde un număr de cunoştinţe pe cari toţi trebuie să le ştie, oricare ar fi profesiunea sau condiţiunea socială a lor. MEFITISM (dela lat. mephitis, miros respingător), putoare. — Stricarea aerului prin MEGA — 458 — MELA prezenţa gazurilor rele pentru, respiraţiune, deşi neotrăvitoare prin ele însuşi, cum este de pildă acidul carbonic, prin prezenţa a-burilor sau gazurilor iritante (clor, brom, etc.), prin existenţa compuşilor otrăvicioşi (oxid de cărbune, diferite miazme provenite din mlaştini, haznale, latrine, etc.). MEGALOCEFAUE (dela grec. megas, mare, şi kepkale, cap). — Mărimea anormală a capului, provenită din creşterea de volum a creerului, produsă de proliferarea nevro-gliei, sau provenită din înmulţirea lichidului encefalian, cum să vede la idrocefal (v©zi acest cuvânt). MEGALOMANIE (dela grec. megas, mare, şi mania, nebunie). — Mania san delirul de mărire (vezi Delir). MEGALOSPLENIE (dela grec. megas, mare, şi splen, splină). - Creşterea peste măsură a splinii (vezi Impaludism). MEHADIA sau HERCULESBAD (Banat). — Ape minerale clorurate sodice, sulfuroase ; acid sulfuric, acid carbonic şi azot în stare de libertate. Numeroase isvoare termale sau ipertermale. Băutură, băi, piscine, duşi. Bune pentru reumatism, gută, paralizii. MEL ROSATUM. - Caută la MÎERE ROZA.TÂ.. MELANCOLIE (dela grec. mdas, negru, şi chole bilă, fiere), lipemanie — In vorba de toate zilele cuvântul melancolie însemnează o stare de lancezeală (langoare), de reverie, de gândire adâncă nelămurită (meditaţiune vagă) cu idei de milă, de dragoste. Când zicem despre cineva că este melancolic înţelegem că să află într’o stare de tris-teţă şi de toropeală, iar nici de cum că ar. fi nebun. Pentru noi doctorii melancolia este o formă de nebunie (vezi Alienaţiune mental!) în care. predomină tristeţa şi frica. Starea de tristeţă poate să să întindă la coate facultăţile şi manifestaţiu-nile intelectuale, .şi atunci avem melancolia generală, în care bolnavii sunt într’o stare de abatere, de toropeală completă, calmi si apatici (liniştiţi şi nepăsători) în aşa măsură încât toate funcţiunile minţii sunt nimicite sau cel puţin suspendate (întrerupte). Melancolia poate fi numai^ar-ţială, produsă prin halucinaţiuni şi iluziuni ale unuia sau mai multor simţuri, aşa că judecata este dreaptă pentru lucrurile în cari ea nu este influinţată de nici o halu-cinaţiune şi rătăcită pentru celelalte lucruri. Halucinaţiunile să rapoartă uneori numai a-supra corpului, şi atunci avem un grad extrem de ipocondrie (nebunie ipocondriacă)\ alte ori senzaţiunile bolnăvicioase vin din afară, cum sunt halucinaţiunile vederii, ale auzului, cari fac pe bolnav să să creadă victima unor influinţe exterioare ascunse (oculte) şi misterioase (tainice) pe cari numai el le'cunoaşte~ şi cari îl chinuesc. Forma aceasta este cea mai grea de cunoscut şi de tratat, faţă de care numai un medic specialist poate să să pronunţe.— Tratament. Să va pune bolnavul într’un loc liniştit, departe de sgomot şi de mişcare; pentru aceasta este bine să fie dus din locuinţa lui obicinuită, să fie izolat de toţi ai săi; nu este bine să fie dus în călătorie. Bolnavul atins de melancolie subacută, a-decă în grad mai mic, să fie instalat într’un stabiliment de idroterapie cu condiţiune însă ca să aibă acolo o viaţă liniştită, iar nu să fie dus într’o casă de nebuni (ospiciu de alienaţi) decât numai dacă este atins de melancolie- agitată, cu delir (aiurare) sau cu tâmpeaîă. Bolnavul trebuie supraveghiat de aproape ziua şi noaptea. Când starea de melancolie este compatibilă cu o activitate oarecare, trebuie să-i facem o ocupaţiune, să-i dăm de lucru, pentru ca să-l scoatem din gândirile lui triste, să-l punem să să plimbe în aer curat, să muncească în grădină) la câmp, să facă gimnastică moderată şi raţională, dar să nu-1 lăsăm să să ostenească, muncind prea mult, şi de mai multe ori pe zi să-l punem pe odihnă, mai ales după mâncare.faţă de bolnav să ne arătăm cu milă, cu compătimire, să ne arătăm că ne interesăm de starea lui, să ne silim să-i câştigăm încrederea, fără să ne asociem la ideile lui delirante evitând chiar de a le discuta. Vom prescrie o alimentaţiune (hrană) abondentă şi substanţială, dând stimulente (ceaiu, cafea, vin în doze mici); vom da tamce (chinchină, fier, arsenic, peptone). Dacă bolnavul nu vrea să mânânce vom recurge la hrănirea forţată prin mijlocul sondei. Să va combate cQnstipaţiimea dând laxative, purgative repetate şi clizme; apoi dezinfectante intestinale (salol, benzonaftol, betol, etc.), Să va stimula nutriţiunea generală lâncezândă şi să va activa circulaţiunea pielei prin idroterapie (duşi călduţe sau cearşeafuri înmuiate şi stoarse); sau să vor face fricţiuni uscate, masaj, sau băi cu muştar, e-electricitate statică sau faradică. In contra insomniei să va dâbromurele, cloralul, trio-nalul, sulfonalul, veronalul, etc., iar pentru a combate orice semn de exaltaţiune nervoasă să va dâ opiu sub formă de extract, în pilule sau în săpunaşe de câte 3-5 centigrame, sau morfină în injecţiuni sub piele MELA — 459 — MEMO (de Va sau 1 centigram una, de 2-3 ori pe zi). MELÂNEMIE (dela grec. melas, negru, şi haima, sânge). — O stare a sângelui în care el este negru îu arterii şi în capilare întocmai cum este în vine. Să mai înţelege prin numele de melanemie şi o stare a .pielei în care ea are o coloare care variază dela cenuşiu până la galbin. închis (negriu). Sângele cuprinde între altele neşte granule de ematozină, negrii, galbine pământoase sau roşii gălbui. MELANOM (dela grec. melas, negrii, şi ter-miuaţiunea om, care însemnează tumoră). — Tumoră sau umflătură neagră a pielei, care este de rea natură şi care să mai numeşte şi cancer melanic. MELÂNURIE (dela grec. melas, negru, şi ou-ron, urină, ud). — Când udul omului este negru să zice că el are melanurie. Colora-ţiunea neagră să observă când urina este încărcată cu indigotină sau indican. In o-trăvirea cu acid fenic udul de asemenea este negru. MELC, boarel, culbec (Helix pomatiq). — Molusc gasteropod. — Ca mâncare melcii nu sunt hrănitori, sunt greu de mistuit şi trebuie mâncaţi cu hrean sau cu un sos a-crişor. In medicină s’a întrebuinţat în contra boalelor de piept şi de piele, sub formă de bulion (zeamă de melci), gelatină, pastă, pastile şi sirop, după voinţă.—Poporul nostru cunoaşte mai multe feluri de melci: de vie (helix pomatia), şerpeşti sau vărgaţi (helix nemoralis), înfăşaţi (limnea stagnalis^ şi ba-bite. Să sapă iarna din pământ melcii de vie, de prin locurile unde cresc alunii şi să pun în o oală nouă, care să lipeşte apoi cu a-luat la gură, sâ pune în cuptor după ce s’a scos pânea, să lasă până a doua zi, apoi melcii astfel uscaţi să pisează şi să ia câte o lingură de masă de 8 ori pe zi 111 un păhar cu apă rece, pentru piatră în beşică. Zeama de melci fierţi să bea pentru vătă-mătură; melci pisaţi şi cu rachiu de drojdii pentru surpătură; coaje de melci pisată să bea în rachiu de drojdii pentru boale lumeşti. MELEDIC. - Localitate în judeţul Buzău, comuna Lopătari, pe* valea Slănicului, cunoscută pentru apele ei de băut medicamentoase cloro-iodo-'Sodice şi pentru cele de masă fieruginoase alcaline. Sunt 32 de isvoare atermale şi 4 fântâni simple, şi anume: 5 cloruro-sodicesimple, 12iodurate, 7 slab sulfuroase, 2 sulfuroase simple e-patice şi 10 alcaline fieruginoase. La Melodic nu este nici un stabiliment de băi, nu să face nici cură cu apele de băut la izvor. In anii trecuţi s’au exploatat apele alcalino-fieruginoase vânzându-să în comerţ ca apă de.masă vApa de Meledic“. întreprinderea însă n’a reuşit. MELENA (dela grec. melas, negru). — E-moragie intestinală; sângele care este negru să deşeartă prin şezut, singur sau a-mestecat cu materii fecale. Pentru tratament caută la Emoragie şi Ematemeză. MEL1L0TUS OFFICINALIS. — Caută la SulfinX. MELISSA OFFICINALIS. — Caută la Roiniţă. MELOŞEL. ‘ — Caută la Ciuperci (Bureţii de conopidă şi Barba caprii). MEMBRE- — Omul are patru membre’ două în partea de sus a corpului, numite membre superioare sau toracice, cari să- unesc cu pieptul sau toracele prin umeri şi sunt formate fiecare din un braţ, un antebraţ şi o mână; două în partea de jos a trunchiului, numite inferioare sau abdominale, cari să încheie cu trunchiul prin şolduri şi *să împart în coapsă (arm), gambă (gionată) şi picior (vezi aceste cuvinte). Membrele slujesc la multe lucruri: cele de sus pun pe om în raport cu obiectele din afară, pe cari le ating, le pipăie, le prind, le mută din loc în loc, le duc la gură, etc.; iar cele de jos susţin greutatea corpului, când omul stă în picioare, şi îl transpoa'rtă din-truti loc în altul în diferite moduri de mişcare: mers, fugă, etc. Când din vr’o întâmplare oarecare omul îşi pierde vr’un membru, el poate să-l înlocuiască cu un alt membru artificial, construit in aşa mod încât el poate să îndeplinească întru câtva slujba membrului pierdut (vezi Braţ şi Gambă). MEMORIE. — (lat. memoria, grec. mneme), aducere aminte, ţinere de minte. - Memoria este una din facultăţile fundamentale ale inteligenţii şi ea constă în rechie-marea sau repetarea ideilor şi a noţiunilor de obiecte, cari deja produse odată sau de mai multe ori, au loc în mod independent de obiectul şi de senzaţiunea specială care le-a determinat, ca şi cum acest obiect ar fi de faţă. Părţile creerului cari au însuşirea de a reproduce astfel de acte de mai înainte îndeplinite 1111 sunt altele decât a-celea cari joaca rolul de centru de percep-ţiune şi de elaborări intelectuale. Ceeace o probează aceasta este că ori cât de intenze şi de variate sunt durerile simţite noi le uităm, fără a putea rememora altceva decât ideile ce ele au putut face să să nască. Memoria este ca şi judecata un atribut care MENI — 400 - MENI aparţine în propria intelectului, iasă ea n’are nici aparat propriu, nici caracterele unei funcţiuni. Acest atribut este putinţa de a repeta în absenţa intervenţiunii sim* ţurilor un act al gândirii a cărui îndeplinire a avut deja loc. — Turburările memoriei să văd adeseori în unele boale. Memoria să poate întunecă pentru a nu reveni decât încetul cu încetul în boalele' a-cute susceptibile de a slăbi sau turbura facultăţile intelectuale, cum este febra tifoidă, etc. (amnezie); uneori, din contră, memoria câştigă o activitate deosebită şi bolnăvicioasă (iper-mnezie), cufti se vede mai ales la nebuni. Pierderea memoriei să vede de obiceiu în boalele de creeri, în nevrastenie, în otrăvirile cu alcool şi tutun. MENIPTINĂ,- Caută la Trifoişte. MENliRE (Boala lui). — Caută la Ureche. MENINGE (dela grec. m&nigx, membrană» peliţă)/—Astfel să numesc cele trei membrane (duramater, arachnoida şi piamăter), cari învelesc creerii şi măduva spinării (vezi Creer)» MENINGITĂ (grec. meningitis, dela menigx, membrană, peliţă, şi terminaţiunea itis, care însemnează inflamaţiune, aprindere), aprinderea cămăşii creerului\ — Puţine boale sunt cari să înspăimânte pe mame în mod aşa de îngrozitor ca meningita, şi cu tot dreptul) căci această cumpiită boală nu iartă mai niciodată, terminaudu-să aproape în totdeauna prin moarte. Meningita constă în. aprinderea pelitelor cari învelesc creerul; ea este de două feluri: simplă şi tuberculoasă.—1. Meningita simplă. Această formă să observă mai mult la copii şi poate fl produsă de o cădere pe cap, de insola-ţiune. (soare sec), de prezenţa viermilor intestinali (limbrici), de o boală de urechi, de influenţă, pneumonie (aprindere de plămâni), erizipel (brâncă), febră tifoidă (lingoare), febre eruptive (pojar, scarlatină), reumatism, sifilis, abuzul de băuturi alcoolice, de muncă prea incordată cu creerul. Meningita începe în mod brusc şi de obiceiu prin febră (căldură), care este precedată de fiori; temperatura poate fi de 39—40° şi mai mult; apoi să iveşte durerea de cap, care este foarte mare şi constantă (neîntreruptă); ea să simte mai mult la frunte şi este aşa de puternică încât bolnavului îi să pare că-i crapă capul; durerea vine sub formă de svâcnituri, cari silesc bolnavul să ţipe şi să geamă, rămânând nenţişcat în pat, ferindu-să de lumină, nesuferind sgo-moţul şi evitând să răspundă la întrebări; ochii baluayului sunţ roşii şi' uneori el are dureri în orbite şi ţiuituri de urechi. Alt semn al acestei boale este delirul (aiurarea), care să arată prin vorbe neînţelese* prin ţipete* prin halucinaţitini (vedenii), prin aorinţa de a sări din pat; fălcile s^nt încleştate şi dinţii scrâşnesc, iar bolnavul nu poate nici bea şi trebuie să-i introducem cu multă greutate băuturile în gură. Afară de acestea bolnavul mai are vărsături repetate, compuse la început de alimente, apoi de bilă (fiere) şi de lichide groase ; c&nsti* paţiunea (incuietura) este îndărătnică şi să combate cu anevoinţă prin purgative (curăţenii) şi clizme; înţepenirea gâtului cu capul dat pe spate să observă dela începutul boalei, apoi strabismul (privirea încrucişată) sunt semnele de căpetenie ale meningitei* cari trebuie toate să fie uilite peiitrti Câ să putem afirmă că avem a face Cu o meningită. Semnele arătate mai sus să văd în perioada întâia a boalei, perioadă nilmitâ de excitaţmne care poate să dureze dela 4 până la 15 zile. După aceasta vine perioada a doua, zisă de depresiune şi care durează câteva zile în cari bolnavul cade într’o stare de somnolenţă, de nepăsare, de toropeală (abatere); febra scade şi pulsul bate mai încet decât în stare normală. Pântecele este scufundat (scobit) ca o luntriţă; respiraţiunea neregulată; faţa când roşie, când palidă; convulsium (spasme) generalizate (peste tot) sau mărginite la faţă, la un membru; înţepenirea (contractura) gâtului, a fălcilor. După' câteva zile bolnavul intră în perioada a treia, zisă paralitică, în care membrele sm%ca şi paralizate, nu să mai mişcă, nu simţesc; pulsul rămâne mic şi rar, iar febra creşte din nou, pântecele să balonează (să umflă), bolnavul îşi pierde cunoştinţa şi moare cam,pe la a 21-a zi încet, pe nesimţite sau după ce a avut câteva spazme. Aceasta este forma obicinuită a meningitei simple, dar ea poate dura şi mai puţin; uneori bolnavul moare după 5—6 zile dela începutul boalei; alte ori, în forma numită fulgerătoare, el poate înceta din viaţă în 24 de ceasuri cu febră mare, spazme şi durere de cap cumplită. — 2. Meningita tuberculoasă este inflamaţiunea membranelor creerului (arachnoida şi piainater), în urma prezenţei unor granulaţiuni (grăun-cioare) analoage cu acelea cari să văd în plămânii celor atinşi de^ oftică (tuberculoză) şi este datorită aceleeaşi cauze, adecă la înmulţirea barililor lui Koch. Adeseori oftica dela plămâni sau cBa dela intestine (maţe) să însoţeşte de meningită. Aceast^ formă de meningită să iveşte mai mult la MENI - 461 —■ MEN8 etatea de 2—7 ani, dar să poate ivi şi la j adulţi. Intre cauze avem de obiceiu eredi- ! tatea (moştenirea), o lovitura la cap, o răceală. In meningita tuberculoasă perioada dela'f început poate dura dela câtevă zile până la 2 luni, şi ea începe prin tristeţă, schimbarea caracterului, slăbire, din când în când accese de friguri; ghinduri (ganglioni) la gât, la subţiori, la stinghii, după cari apoi încep toate semnele descrise în forma simplă: febra,durerea de cap, vărsăturile, delirul, înţepenirea gâtului, strabismul, constipaţiunea, etc.—Tratament. Bolnavul trebuie ţinut în o cameră întunecoasă, scutit de sgomot şi de orice cauză de excitaţiune; regim lactat; beşică cu ghiaţă pe cap în permanenţă; să vâ dâ purgative (calomel, scamortee, tinctură de jalapa) şi iodurul de potasiu, 2-4 grame pe zi. In contra căldurii să va dâ antipirină, chinină, piramidon. In contra agitaţiunii, insomniei, a delirului; să recomandă bromu-rele, cloralul, opiul, băile călduţe (25-30°). O poţiune bună este următoarea: bromurde potasiu, 2 gr.; iodur de potasiu, 1 gr.; tinctură de valeriană, 20 picături; sirop de coji de portocale, 40 gr.; apă distilată, 100 grame; să va dâ la fiecare ceas câte o lingură de compot. In timpul mai nou s’â recomandat băile calde, de 38-40°. timp de 10-25 minute, pentru delir, febră, durere de cap şi contracturi; apoi puncţiunea lom-bară, făcută la 2-5 zile odată* şi extrăgân-du-să câte 10-20-70 gr. lichid ericefalora-chidian, pentru a micşora ipertenziunea in-trâcraniană(ipoţermie, torpoare, comă). Unii recomandă ca puncţiunea lombară să fie urmată de injecţiuni în canalul şirii spinării de colargoi (5 centigrame) sau de elec-trargol (5 centigrame). Să mai recomandă injecţhmile cu ser artificial. Când este bănuială de sifilis drept cauză a boalei, imediat ' să va institui un tratament energic mixt: injecţiuni cu biiodur de mercur, sau fricţiuni mercuriale şi iodur de potasiu. Tratamentul meningitei tuberculoase va fi aceleaşi ca la meningita simplă, dar să vor mai administra clizme cu creozot, să vor face injecţiuni cu gaiacol, fosfatai, iodoform. MENINGITĂ RACHIDIANĂ. —. Caută la Măduva spinării. MENINGISM. — Este o stare de boală care să sfârşeşte prin vindecare. Intre cauzele cari. produc această stare să numără : o indigestie, eşirea dinţilor, viermii intestinali (limbrici), otrăvirea cu alcool, corpi străini în urechie sau în alt loc. Să mai observă în cursul sau în convalescenţa unor boale infecţioase: influenţă, pneumonie, enterită, febra tifoidă, etc. Semnele acestei stări sunt acele ale meningitei (vezi acest cuvânt) de care să deosebeşte cu greu, mai ales la început. Tratamentul: purgative (curăţenie), clizme, chinină şi medicamente în contra viermilor intestinali, când aceştia sunt cauza. MENINGO-ENCEFALITĂ. — Aprinderea sau inflamaţiunea acută a creerului şi a înveli-şelor lui (meninge). Să -observă în răniri şi ca complicaţiune în febrele grave. Semnele de căpetenie sunt : toropeală, somnolenţă, durere de cap, slăbiciune musculară, spazme trecătoare cu amorţire în membre, frica de lumină. Alteori în loc de toropeală să vede o excitaţiune febrilă, cu greaţă şi vărsături. Mersul boalei este repede; febra devine mare şi să însoţeşte de aiurare (delir), de spazme, apoi de paralizii şi în cele din urmă moarte. Să vindecă foarte rar. MENINGOCEL (dela grec. menigx, membrană, peliţă, şi hele, tumoră). Este o umflătură sau tumoră formată de ernia (eşirea afară din craniu, din cap) a unei părţi a cămăşii creerului, pnh o deschizătură accidentală sau congenitală (din naştere). MENOPAUZA (dela grec. men, lună, şi pa-asis, încetare). — încetarea regulelor sau a periodului (vezi Menstruaţiune). MENORAGIE. - Caută la Menstruaţiune. MENSTRUAŢIUNE (lat. mensirua, dela mensts, lună), regale, period, soroc, — Femeile au o scurgere de sânge în fiecare lună prin vulva, care începe dela 12-16 ani (pubertate) şi durează până la vârsta de 50-60 ani (menopauză). Această scurgere poartă numirile de mai sus, cari toate sunt în raport cu regularitatea cu care ea vine la fiecare lună odată: lună care poate fi de 25 până la 30 de zile. Cu cât menstruaţi-unea să face mai -regulat cu atât femeia este mai sănătoasă, din care pricină trebuie să să supraveghieze în deaproape periodul, ţinând seamă de cele mai mici abateri, luând cele mai mari precauţiuni când începe a să ivi, în tot timpul cât durează şi când încetează, adecă când femeia este iertată (menopauză)., Din acest punct de vedere am putea împărţi etatea femeiei în trei părţi: înainte, în timpul.şi după menstruaţiune. Cauza sau mai bine zis punctul de plecare al regulelor este ruptura la nivelul ovarului a unei vezicule care conţine uu ovul (ouşor), iar căptuşala (mucoasa) mitrei este congestionată, adecă plină de sânge, şi capilarele ei plesnesc lăsând să MENS- —-462 — . MENS curgă sânge, caic să amestecă cu un lichid mucos secretat de glandele mitrei. Congestiunea (îngrămădirea de sânge) să face în toate organele ^ maternele, chiar şi în şanuri, ceeace face ca femeia să simtă un fel de greutate, de tenziune, de* căldură în şale, în lighian, în stinghii, iar la sâniiri o umflare. In timpul periodului u-nele femei n’au poftă de mâncare sau au un apetit capriţios, altele au urdinare şi încercări de palpitaţiuni (bătaie de mimă); faţa este colorată în mod inegal, ochii la început sunt vioi apoi *pleoşdiţi, cea mai mică sforţare le oboseşte, nu pot munci, caracterul lor este iritabil, sunt foarte impresionabile, adeseori au nevralgii (dureri în diferite părţi ale corpului). Cantitatea da sânge ce să pierde la fiecare period este variabilă, dela femeie la femeie şi la aceeaşi femeie variează după etate; în termin mijlociu să poate socoti cantitatea sângelui cam la 150 până la 200 grame, uneori ea poate fi numai de câteva grame, ~ alteori de 500 până la 600 grame. Această cantitate variează şi după hrană, după muncă şi după climate; ea este mai mare la persoanele hrănite bine, la cele cari muncesc din greu şi în ţările calde. Sângele este de coloare roşie închisă, cam viscos; iar durata unui period este de 4 până lâ * 8 zile. — Sunt unele persoane cari n’au regule, ceeace să întâmplă în cazurile de imperforaţiunea imenului sau de o oprire de dezvoltare a mitrei. In cazul dintăiu trebuie să să facă o. mică operaţiune, a-decă să să găurească membrana imenului; în cazul al doilea boala nu să poate vindeca. - începutul menstrual iunii Până la începutul pubertăţii, cam pela etatea de 11-12 ani copila habar n’are de ce are să-i să întâmple, când deodată să pomeneşte că să pătează fără să aibă vr’o turburare în sănătate, alte ori însă ivirea periodului să face cu mare anevoinţă pentru care trebuie o mare băgare de seamă din v partea mamei (vezi Fete tinere). Venirea regulelor (yezi Pubertate) să însoţeşte de creşterea şanurilor, de eşirea părului la subţiori şi la partea de jos a pântecelui, uneori şi de turburări nervoase (vezi Isterie). De asemenea să modifică caracterul şi vocea. La celea mai multe fete menstruaţiunea să stabileşte în mod regulat chiar de la început; la altele însă ea a-pare câtva timp la două-trei luni odată; cele dintăiu regule pot fi foarte dureroase. —Să întâmplă câte odată că periodul nu vine pe unde trebuie şi femeia are emoragie (pierderea de sânge) din nas, din piept (scuipă sânge) j din stomac (varsă sânge), din maţe (curgere de sânge prin şezut), din beşică (urinare cu sânge); în cazuri foarte rare s’a observat curgerea de sânge din sfârcurile sânurilor. — Menstruaţimie anevoioasă şi dureroasă sau disţnenoree (dela grec. dys, cu greutate, men, lună, şi rheo, curg). Sunt mai multe cauze cari pot face ca periodul să vină cu mare greutate şi cu durere. Intre acestea să numără cloro-anemia, singură sau asociată cu o stare nervoasă pronunţată (isterie); congestiunea mitrei; inflamaţiunea cronică a mitrei (mărităj, asociată sau nu cu îndoirea (flexiunea) gâtului mitrei asupra corpului ei, mai cu seamă când această îndoire este înainte (ardeflexiune); stram-tarea (strictura) gâtului mitrei, din naştere sau căpătată mai pe urmă; o tumoră a mitrei, etc. In cazurile de disme-noree femeia simte jos o căldură, o greutate, are mâncărime la trup, dureri în partea de jos a pântecelui, care este umflat, durerea să duce până în stinghii, în coapse, în şale şi uneori până în şanuri. A-ceste suferinţe să pot ivi cu câteva zile înaintea regulii, şi uneori durează în tot timpul ei, alteori încetează îndată după ce s’a ivit sângele. Afară de acestea, femeia poate fi palidă sau roşie la faţă, să aibă greaţa şi chiar vărsături, să-i vie sa iasă des cu udul şi cu scaunele; ea este într’o stare de nervozitate mare, supărăcioasă şi gata să plângă în orice moment. Sângele poate să curgă picătură cu picătură, apoi să să oprească, cum să întâmplă în metri-ta zisă pseudo-membranoasă, în care căptuşala mitrei să scămoşează, să curăţă şi merge de astupă gura mitrei ca un dop şi opreşte sângele de a mai curge; alteori sângele curge în cantitate mare, uneori sub formă de cheaguri. Dismenorea durează la unele fete până să mărită şi încep să facă copii; iar când să iveşte după căsătorie ea este produsă de o metrită. Tratamentul variază după cauză. Când femeia sufere înainte de a începe sângele să curgă îi să va dâ medicamente cari să înlesnească curgerea lui (emenagoge) cum sunt: apiol, apionină, tinctură de viburnum pru-nifolium (câte 10 picături de 5-6 ori pe zi), cu 2-3 zile înainte ; când s’au ivit re-gulele şi ele sunt tot dureroase să va pune cataplazme calde pe pântece, săpunaşe cu extract de opiu şi cu extract de beladonă, sau clizme cu laudan (10-15 picături) sau cu antipirină. In intervalul regulelor să va MENS — 468 — MENT face un tratament general : fier, arsenic (pentru anemie), idroterapie (pentru ner-vozism), alcaline (la artritism) ; iar în cazurile în cari gâtul mitrei este strimt sau strâmb să ya face dilatarea (lărgirea) şi îndreptarea lui; în cazurile de metrită cronică membranoasă să vp, face răzuirea cavităţii mitrei. — Menoragia va să zică curgerea de sânge în cantitate peste măsură de mare în timpul menstruaţiunii. Ea să deosebeşte de metroragie prin aceea că în aceasta, curgerea de sânge din mitră să face în intervalul regulelor. Menoragia să j observă la femeile cari sufer de cloro-ane-mie, de metrite, de polipi ai mitrei, de fibrom şi alte tumori ale mitrei, sau când menstruaţiunea a întârziat să vină mai multe luni, ori când să apropie vârsta critică, adecă menopauza. In cazurile de me-noragie, cel mai bun Jucru este ca femeia să steie liniştită în pat, pe spate, cu capul mai jos şi cu pântecele puţin acoperit, şi la mare trebuinţă îi să va face şi injecţiuni vaginale cu apă fierbinte de 45°. — întârzierea menstruaţiimii sau oprirea bruscă a ei să-chianlă amenoree (dela grec. a, fără, mm, lună, şi rheo, curg). Ea poate fi produsă de o emoţiune vie, de răceală (punerea picioarelor sau a mânilor în apă rece, băuturi cu ghiaţă), de oboseală (danţ, unfblet mult, raport sexual în momentul menstruaţiunii), de cloroânemie, de oftică, de supărări mari, de schimbarea vieţii şi a regimului, de convalescenţa boalelor lungi. In amenoree femeia are călduri la obraz, ameţeli, dureri de cap, vâjâituri de urechi, uneori curgere de sânge din nas sau scui-pafo de sânge, turburări nervoase şi digestive, dureri în şale, etc. Tratament. In caz de cloroânemie sâ va dâ fier, arsenic; băi de picioare cu muştar, injecţiuni vagi-nafle calde şi băi.tle şezut calde de 30° ; să va dâ şofran, sabină, absint, rută, ar-temisia. In caz de emoţiuni violente, de răceală, să va dâ apiol, ceaiu de şofran, purgative, băi de picioare cu muştar. In caz de obezitate (persoanele prea grase) să va prescrie un regim potrivit şi să va face curăţirea mitrei urmată de injecţiuni iodate îu epoca presupusă a regulelor. — Oprirea definitivă a menstruaţiunii să momeşte menopauză, iar la ţară să zice că femeia este iertată. Aceasta să întâmplă cam pela 50 de ani, uneori chiar la 40-45 ani,* alteori poate veni tocmai la 60 ani; la femeile cari n’au făcut copii sau la cari le-a venit regulele prea de timpuriu menopauza să arată mai iute. Menopauza nu vine i în mod brusc ; ea să anunţă adeseori prin neregularitate la venirea periodului sau în cantitatea sângelui, care poate fi foarte mică, sau dinpotrivă foarte mare şi un period să să prelungească până la celalt. Semnele menopauzei sunt: căldură în faţă, zăpăceală, vâjiituri de urechi, greutate în pântece, acrimi la stomac, mistuire înceată, reşpiraţiune grea; caracterul devine trist şi neliniştit; moleşeală în tot corpul ^mai ales când femeia începe a să îngrăşâ; călduri pe spate, în cap (congestiuni cerebrale) ; la unele să ivesc trânji, la altele boale de piele (eczemă, acnee, etc.). Ca tratament să recomandă: viaţă regulată/ hrauă potrivită (moderată), răcoritoare, purgative (pentru ca să aibă scaun zilnic), plimbări în aer curat, băi călduţe. Când femeia pierde sânge mult înainte de a fi iertată îi să va dâ idrastis canadens, stipticină etc. MENTAGR (dela lat. mentum, menton, bărbie, şi grec. agra, închisoare). — Un fel de chelie cunoscută sub numele de ţinea tonsurans, care să iveşte în barbă, (vezi Ţinea). * MENTH PIPERITA. — Caută la Ismă. MENTOL. — Să prezintă sub formă de cristale prismatice, transparente, cu miros şi cu gust de ismă (mentă); puţin solubil în apă şi glicerină, foarte solubil în alcool, eter, cloroform, uleiu de vaselină. Mentolul să scoate mai cu seamă din mentha arven-'sis şi crispa.Mentolul este foarte bun în contra durerilor (nevralgiilor), în contra gre-ţii şi a vărsăturilor, în contra spazmelor, a mâncărimii de piele, a durerii de dinţi şi de măsele, a durerii de cap (migrenei). — Să dă pe dinăuntru 10-60 centigrame în emulziune sau în poţiune alcoolizată. Pe dinafară sub diferite forme: praf (pentru tras pe nas); alifie (1-10 gr. la 100); creioane; uleiu mentolat (1-20 la 100), pentru pus în nas, în ureche, în gât pentru a amorţi locul; aburi, încălzind mentol curat sau turnând în apă fierbinte mentol în soluţiune alcoolică; soluţiune eterată (10 la 100) sau alcoolică (1-10 la 100); mentol camforat (lichid ce să obţine amestecând o parte mentol şi 2 părţi camfor). MENTON (Alpi-Maritimi, Franţa). — Staţiune maritimă de iarnă, pe marginea unui mic golf al Mediteranei, foarte liniştită, scutită de vânturile dela apus şi de mistral prin coline cari formează un semicerc în jurul ei. Temperatura dulce, variază dela 18.5° (Octombrie) până la 9.5° (Ianuarie); cerul senin; umezeală puţină, starea igro- MENV - 464 — MEKC metrică variează dela 61° până la 79°. A-ceastă staţiune să recomandă pentru anemie, convalescenţă, slăbire cu pierderea a-petitului, bronchita (tusa) bătrânilor, pleurezie cronică, oftică la început, albuminurie.. Nu este bună pentru cei ce sufer de astmă nervoasă, de boale nervoase, de insomnie. MENYANTHES TRIFOLIATA. - Caută la Tri- FOIŞTE. MERC0R, argint viu, idrargir (Hydmr-gyrum). — Mercurul este singurul metal care este lichid ia temperatură ordinară; el are coloarea argintului, luciul strălucitor metalic; fără gust şi fără miros; încălzit să volatilizează, dar emite vapori chiar la temperatură obicinuită; greutatea specifică 13. 59; supus la o temperatură de —-40° C. să solidifică în octaedri; fierbe ia -J-350^ C. răspândind vapori incolori. .Mercurul este puţin răspândit în natură; de obiceiu să găseşte combinat cu sulful (pucioasa) sub numele de cindbar] în stare nativa să găseşte mai rar în crăpăturile pietrilor cari încunjură cinabarul. Argintul viu să află în Idria (Iliria), în Ungaria de sus, în Palatinat, în ducatul celor două punţi (Bavaria), în St. Jose (California). Pentru a să extrage să încălzeşte mai întâiu cinabarul în cuptoare proprii, în contact cii aerul atmosferic, şi în urmă mercurul obţinnt să distilează. Mercurul nu să topeşte nici în apă, nici în alcool. In medicină să • întrebuinţează jnercurul foarte mult, în diferite preparate si m diferite -moduri, ca specific al sifiMsulu (vezi acest cuvânt), fiind un hactericid special al trepo-nemidui sifilitic, în toate perioadele infec- - ţiunii; în aplicaţiuni locale el este un pa-raziticid energic (pediculi pubieni sau păduchi laţi, oxiuri sau viermuşorii şezutului); antiflogistic combătând inflamaţiunile (fteg-mon, orchită, meningită, peritonită, reumatism articular acut,, etc.). In teorie mercurul metalic este forma preferată a tratamentului antisifilitic, pentru aceasta să şi caută compusul mercurial care să realizeze mai bine punerea în libertate a mercurului redus, cu mai puţină stricăciune pentru elementele anatomice. Pv dinăuntru mercurul să dă 5—10 centigrame în pilule sau sub formă de praf cenuşiu (mercur strâns cu ajutorul cretei pulverizate), în injecţiuni intramusculare sub formă de uleiu cenuşiu. Pe dinafară să întrebuin-' ţează sub .formă de alifie sau ungvent mercurial cinereu (1 parte mercur la 6 p. a-xongie sau untură de porc), ungvent mercurial dublu sau napolitan (cântiate egală de mercur şi axongie), în doză de 1—5 gr.; uleiu cenuşiu (huile grise), 40 la 100 de mercur; emplastru de Yigo. — înainte de a vorbi despre numeroasele preparaţiuni mercuriala întrebuinţate astăzi în medicină vom spune că la ţară poporul are credinţa că argintul viu este atotputernic în contra tuturor boalelor; este de ajuns să pui într’o alună găurită puţin argint viu şiN să zici: cum fuge argintul viu aşa să fugă boalele de mine, apoi să astupi aluna şi s’o legi la gât într’un săculeţ atârnat cu un şiret. Argintul viu purtat la gât depărtează farmecile şi vrăjile. Din argintul viu să face o alifie cu untură de porc proaspătă, frecându-să bine şi mult până nu să mai văd globurelele de argint iar alifia să înnegreşte. Cu această unsoare să vindecă râia, şi iată cum: corpul celui bolnav să spală mai întâiu cu apă curată, apoi să unge stând în apropiere de cuptor ca să să încălzească şi să intre unsoarea în piele; în unele părţi bolnavul după ce a fost uns să bagă în cuptor îndată ce s’a scos pânea, să astupă gura cuptorului. bine lăsând numai puţină deschizătură pentru răsuflare. Cel ce sufere de pecingene să unge cu argint viu amestecat cu unt proaspăt nesărat. — Preparatele mercuriale întrebuinţate în medicină sunt următoarele: 1. Mercur coloidal sau Hygrol, obţinut prin dializă sau electroliză din o soluţiune de azotat mercuric. Pe dinăuntru în soluţiune apoasă de 12 la 100, sau sub formă de pilule de câte 1 centigram, una pe zi timp de o lună. 2. Acetat de protoxid de mercur; 1-5 centigrame pe zi; foarte puţin întrebuinţat. 3. Alaninat de mercur, să întrebuinţează în injecţiuni subcutanate, 5 miligrame până la 15 miligrame pentru adulţi, 4. Asparaginat sau aspartat de mercur să prepară direct în soluţiune cuprinzând 1 la 100 de mercur; utilizat în injecţiuni subcutanate; să absoarbe foarte repede, 5. Benzoat de mercur-să'dă în injecţiuni sub piele, “1-2 centigrame. 6. Cacodilat de mercur, în injecţiuni intra-museulare, 2-3 centigrame pe zi. 7. Biclorur de mercur sau sublimat coroziv; medicament antiseptic, dezinfectant, cauterizant, antisifilitic. Doză: 1-2 Ctgr. pentru odată, 1-5 centigTame pentru o zi, în injecţiuni intramusculare, sau în solu-tiunea Van Swieten, (1 la 1000), 1-2 linguri pe zi. Pe, dinafară în soluţiuni şi injecţiuni până la 2 la 1000/20 grame pentru o baie; vaselină, 1 la 1000; bumbac şi tifon, 1 la 1000. 8. Protoclorur de mercur sau calomel (vezi acest cuvânt). 9. Cianur MEKC — 465 - MEHO de mercur, foarte toxic; reputat altădată ca cel mai puternic antisifilitic; sa dă în in-jecţiuui intravenoase, sau intramusculare, 1 centigram. 10. Protoiodur de mercur, 1-10 eentigrame în injecţiuni subcutanate, sau în pilule; extern 50 centigrame până la 1 gram în alifie. 11. Biiodur de mercur (iodur roşu); 5-15 miligrame în pilule sau sub formă de sirop Gibert, care conţine la o lingură 5 miligrame de biiodur de mercur $i 1 gram de iodur de potasiu; în injecţiuni intramusculare (2-3 centigrame în soluţiune oleioasă sau apoasă); la copii, 1-2 miligrame.* Pe dinafară în soluţiuni antiseptice, 1 la 4000; alifie, 1 la 100. 12. Lactat de mercur; 1-2 centigrame în poţiune (soluţiune 1 la 1000, 10-20 grame); 1-3 centigrame în injecţiuni intramusculare. 13. Nucleinat de mercur sau mercurol \ 5-25 centigrame pe zi în pilule; pe dinafară în alifie (20 la 100), soluţiune 1-2 la 100 în injecţiuni uretrale pentru blenoragie şi ve-zicale pentru cistită, în colir 2-5 la 100. 14. Qxirf galbin de mercur sau oxid mercur ic sub formă de precipitat galbin (obţinut pe cale umedă); bun în blefarite ciliare, che-ratite, eczeme rebele, sub formă de ung-vent, 6-10 la 100. 15. Oxid roşu de mercur sau oxid mercuric sub formă de precipitat roşu (obţinut pe cale uscată); întrebuinţat pe din afară pentru blefarite, cheratite ulceroase, eczemă, sub formă de ungvent 1-10 la 100. 16. Peptonat de- mercur ; 2-4 centigrame în pilule sau injecţiuni intramusculare. 17. Hydrargyrol sau parafeniltionat de mercur; microbicid şi antiseptic ca şi sublimatul coroziv, cu avantajul de a fi mai solubil în apă şi de a nu fi caustic şi coroziv pentru metale, să întrebuinţează în acelaşi mod şi în aceleaşi doze ca sublimatul. 18. Fenat de mercur; în pilule de 2 centigrame, 2-6 pe zi. 19. Hermophenil sau fenoldisiUfonat de sodiu mercur ; bactericid energie; să dă pe dinafară în soluţie a-poasă de 1-2 la 100 pentru pansamente umede şi loţiuni; iar pe dinăuntru în doză de 4-8 centigrame pe zi în pilule sau sirop ; 2 centigrame în injecţiuni intramusculare. 20. Enesol sau salicilarsinat de mercur; injecţiuni intramusculare de 2 centigrame, în fiecare zi, *până la 20-25 zile. Prin enesol pe lângă acţiunea specifică a mercurului să obţine şi acţiunea reconsti-tuantă a arsenicului. 21. Salicilat de mercur; în pilule (5-10 centigrame) sau în injecţiuni intramusculare (5-8 ctgr., tot la 8 zile una, sau 1-2 ctgr. zilnic). 22. Sozoiodol sau sozoiodolat de mercur; în injecţiuni intra- musculare, 5-10 ctgr.; pe dinafară ca suc-cedaneu al iodoformului în alifie, 5-10 la 100. 23. Succinamidă de mercur \ 4-6 ctgr. pe zi în pilule, sau 1-2 miligrame în injecţiuni intramusculare. 24. Sublamină sau sulfat eti/en diamină; (cuprinde 42 la 100, de mercur) întrebuinţată ca dezinfectant, antiseptic, pentru spălarea mânilor, în soluţiune de 1-3 la 1000; injecţiuni uretrale şi ve-zicale, 20 centigrame la 1000, precum şi în spălături oculare şi nazale. 25. Sulfat mercuric ; în pomadă (3-15 la 100) pentru boale de piele (sicoză, peladă, ţinea, eczemă se-boreică). 26. Bisulfur de mercur sau sulfur roşu sau cinabar\ întrebuinţat în boale de piele ca topic, sub formă de plastore sau de alifie. 27. Tanat de mercur; 20-30 ccn-tigrame, în pilule. 28. Timol acetat de mercur.i injecţiuni intramusculare de 10 ctgr., una pe săptămână. 29. Turbit mineral sauprecipitat galbin sau subsulfat mercuric; emetic violent şi purgativ (inuzitat); pe dinafară în ungvent, 1 la 30-50 vaselină pură (eczemă la barbă). — Oţrăvirea acută prin mercur sau sărurile sale, de obiceiu prin sublimat, are următoarele semne: toate părţile gurii sunt umflate şi albui, gust metalic, senza-ţiune de strângere în gât, dureri la stomac, vărsături sangvinolente, diaree cu firişoare de sânge, reşpiraţiune grea, convulziuni, sincopă (leşin). Primele îngrijiri constau în a face să verse bolnavul gădilindu-i omu-şorul sau dându-i ipeca, apomorfină; apoi să-i dăm apă albuminoasă în mare cantitate (5 albuşuri de ou pentru 2 păhare de apă); făină şi apă, arrow-root, apă de orz; stimulente. Otrăvirea înceată, prin mercur să numeşte idrargirism, care să observă la lucrătorii cari scot mercurul, la toţi meseriaşii cari umblă cu mercur sau cu sărurile lui cum sunt cei ce fac oglinzi, baro-metre, pălărierii, cei ce auresc etc. Această otrăvire are 2 forme: acută şi cronică. In cea acută avem ca semne: inflamaţiunea gurii caracterizată prin o durere la măselele din fund, din partea pe care bolnavul doarme de obiceiu ; gust metalic, alenă u-râtă, greutate la mâncare; gingiile umflate, moi, ulcerate, sângerează lezne; dinţii să clatină; salivă (bale) multă; palpitaţiuni, reşpiraţiune grea, lipsă de poftă de mâncare, insomnie, paliditate la faţă, diaree, stare de toropeală (abatere). In forma oro-nică avem pe lângă turburările de mai sus nişte tremurături în membrele superioare, apoi în picioare, cap şi limbă, producându-să mai cu seamă când bolnavul face mişcări. Tratamentul preventiv constă în îngrijiri de .30 MMC — 466 -- MESE curăţenie, băi, îngrijirea deosebită a gurii, iar .tratamentul curativ în clorat de potasă, 6-8 gr. pe zi în 150 gr. apă, iodur de potasiu, idroterapie, electricitate. MERGURIĂLIS ANNUA. — Caută la Trepâdă- TOARE. MERGUROL. — Caută la Mercur (Nucleinat j de mercur). MERE (Vin de). — Caută la Cidru. MERE DE PĂMÂNT. — Caută la Cartofi. | MERIGISM (lat. merycismus, grec. merykis- j mos), runtinaţiune, rumegare-Să. nunteşte mericism obiceiul bolnăvicios pe care îl au unele persoane de a readuce, după câteva minute, un sfert de oră sau chiar o jumătate de oră după masă, mâncarea în gură, fie pentru a o amesteca şi apoi a o : înghiţi diu nou, sau pentru a o arunca a-fară. Mericisitiul simplu, congenital şi a-proape inconştient, în totdeauna urmat de înghiţirea din nou a mâncării care îşi păstrează gustul, nu este primejdios. Mericis-mul patologic sau bolnăvicios care ţine de o stare dispeptică sau nevropatică (isterie, nevrastenie) şi în care mâncarea este a-dusă în gură mai mult său mai puţin stricată (descompusă) şi apoi este aruncată a-fară, constituie un tic neliniştitor care produce slăbire (denutriţiune) repede. Mericis-mul nu să vindecă decât prin psihoterapie, adecă explicând pătimaşului mecanismul, pericolele acestui tic, precum şi trebuinţa de a să îndreptă prin observaţiune şi voinţă. Când mericisniul este produs de o stare de dispepsie pe care el tinde s’o u-şureze, să va trată mai întăiu dispepsia (vezi acest cuvânt). Să mai tratează acest tic prin obstacole mecanice, adecă depărtarea sau deschiderea fălcilor prin un dop sau o bucată de lemn; prin executarea de mişcări respiratoare profunde. MERIŞOR. — Caută la Pervincă. MERS. — Caută la Umblet. MESE, MÂNCĂRI (masă, mâncare). — Toate funcţiunile organismului nostru să execută cu cea mai mare regularitate şi este foarte nesănătos lucru ca să încercăm a strica a-ceastă orânduială. Omul trebuie să să o-bicinuiască a mânca Ieu ceasuri hotărâte şi după cum trebuinţa corpului o cere. Precum somnul vine regulat la aceeaşi oră, precum trebuinţa de a eşi afară sâ simte la acelaşi ceas în fiecare zi, aşa şi foamea să arată la timp hotărât, când trebuie negreşit satisfăcută dacă vroim să fim sănătoşi. Regula la mâncare datează din cele mai vechi timpuri, poate chiar dela înce- putul omenirii, şi fără să mergem mai departe vom aminti că Grecii aveau trei mese pe zi; dejunul, prânzul şi cina. Dintre aceste mese prânzul era cel mai bogat în mâncări şi el să făcea în mijlocul zilei; lucru foarte bun care şi astăzi să practică mai ales în ţările germane şi la fraţii noştri din imperiul austriac, căci este firesc ca după o jumătate de zi de muncă să mănânci la prânz (ora 12 din zi) mai mult decât dimineaţa (la dejun) când te scoli odihnit din somn, şi aceasta cu atât mai mult cu cât te mai aşteaptă încă o jumătate de zi de aceeaşi muncă,. aşa că la cină nu este trebuinţă să mânânci aşa de mult ca la prânz, de oare-ce după mâncare te culci şi nu mai ai de pierdut din putere. Strămoşii noştri Romani, în perioada lor de mărire, aveau două mese pe zi, mai târziu trei, iar pătura înaltă a societăţii în epoca de corupţiune ajunsese să mănânce aproape în continuu, provocându-şi vărsături pentru ca să poată mânca înainte. Igiena cere ca omul să mânânce de trei ori pe zi şi rău fac Englezii cari au luat o-biceiul să mânânce de cinci ori. Regula cere ca între mese să lăsăm să treacă un timp îndestulător pentru ca stomacul să mistuie tot ceeace s’a mâncat la masa anterioară. Nu este bine că intervalele dintre mese să fie prea lungi, pentru ca să simţim prea mult foamea, să avem dureri în stomac. Rău fac toţi cei ce nu mănâncă nimic dimineaţa când să scoală şi rabdă până la ameazi, căci de multe ori îi apucă sfârşeala de stomac şi cu ameţeală. Din cele descrise până aci şi ţânând seamă de trebuinţele organismului iată cum ar trebui fiecare adult să-şi reguleze mesele. Dimineaţa, cam pe la 7 ceasuri, să aibă dejunul, care să să compună din mâncare puţină şi uşor de mistuit, de exemplu: o cafea cu lapte cu un corn sau pâne simplă ori pâne prăjită, sau un ceaiu cu lapte, sau lapte cu ciocolată, sau o supă de chimion cu pâne prăjită; rău fac toţi aceia cari să mulţumesc numai cu o cafea neagră (turcească) sau numai cu o dulceaţă şi un păhar de apă rece. La ora 12, la a-meazi, să aibă prânzul, care să să compună din mâncări mai multe şi mai nutritive: o supă, un fel de mâncare, o friptură, o brânză şi un fruct cu toate accesoriile lor, căci, la ameazi, stomacul este aproape gol şi poate primi o cantitate mai mare de a-limente, iar munca de după ameazi îl a-jută ca să mistuie. Intre ceasurile 7,şi 8 seara să aibă cina, care să va compnne MESE — 467 — META din unul sau două feluri de mâncare, ceeace este de ajuns pentru ca stomacul după ce a mistuit să steie liniştit până în dimineaţa viitoare. Pentru copii până la etatea de 14 ani, mai ales pentru cei ce au stomac foarte bun, să poate să li să mai dea o masă, o gustare, după ameazi pela ora 4, care va constă într’o bucată de pâne, un corn simplu sau cu puţin unt proaspăt, sau o cafea cu lapte ca la dejun; nu trebuie să li să deie prăjituri, bomboane sau dulceţuri. Odată mesele fixate în acest mod, trebuie respectate, să nu să facă nici o abatere dela orele hotărâte decât în cazuri de forţă majoră, căci numai astfel vom avea un stomac sănătos şi o bună mistuire (vezi Digestiune). — Intru cât priveşte compoziţiunea meselor vom spune că omul sănătos va mâncâ ceeace îi place şi cât crede că-i este destul, până să satură, variind mâncarea pe cât poate, după gust şi după poftă şi după felul de muncă pe care o face (vezi Alimente şi Băuturi) ; să nu mânânce însă nici odată mai mult decât îi trebuie*; să să mulţumească mai mult cu mâncări simple prin natura şi prepa-raţiunea lor; să nu caute mâncări cu sosuri, cari de cari mai gustoase şi mai înţepătoare, mai iuţi, mai ardeiate ori piperate; să varieze mâncarea pe cât poate, nu numai dela o masă la alta, ci chiar la aceeaşi masă să caute să mânânce 2-3 feluri, căci este mai sănătos astfel decât să mânânce numai dintr’un singur fel, ceeace ar obosi stomacul şi ar lâncezi gustul; dar variaţiunea să nu meargă până la 9-10 feluri la o mâncare, după cum să obicinu-eşte la mesele mari, la banchete, cari sunt tot atâtea prilejuri de stricare de stomac, de îmbolnăvire. Omul sănătos n’are trebuinţă de aperitive (vezi acest cuvânt). Supa dela prânz să poate înlocui cu mezeluri, şuncă, sardele, icre, unt proaspăt, măsline, sau cu ouă gătite sub diferite forme. Supa sau ciorba poate să fie începutul cinii. Din când în când este bine ca omul să mai înlocuiască mâncarea de dulce cu mâncarea de post, ceeace este foarte igienic şi în acelaşi timp putem împăca şi cerinţele bisericii, însă vom fatfe-o aceasta numai când stomacul şi sănătatea ne dau voie (vezi Abstinenţă). In fine trebuie să ne hrănim cu băgare de seamă şi cu regulă dacă voim să mistuim bine, să n’avem greutate şi dureri la stomac, iar când mistuirea să face greu vom putea recurge la medicamentele zise stomackice (vezi acest cuvânt) pe cari le vom luâ îndată după mâncare. Pentru oamenii bolnavi precum şi pentru convalescenţi,-nu vom dâ aci nici o recomandaţiune, căci fiecare din aceştia va consulta şi va asculta de poveţile unui doctor, care îi va prescrie mâncările cu a-ceeaşi socoteală deosebită cu care îi prescrie şi medicamentele. MESERII- — Caută la Profesiuni. MEŞI. — Caută la Încălţăminte. MESOTĂN sau ericinâ. — Eter metiloxi-metilic al acidului salicilic, din care conţine 75 p. 1000. Lichid oleaginos, gălbui, cu miros plăcut. Potolitor de dureri (analgezic local), ca şi salicilatul de metil, 5—25 gr. pe zi în badigionări (ungeri), curat sau amestecat cu cantitate egală de uleiu; este uneori iritant. MESTEACĂN' (Betula verrucosa, fam. Betula-ceelor). — Arbore cu coaja albă, care creşte prin păduri, în regiunea muntoasă de jos împreuuă cu brazii (aprilie-maiu). Scoarţa care este răşinoasă să dă contra frigurilor şi ca diuretic în dropică. frunzele de asemenea să dau ca diuretic (fac ud mult), în ceaiu sau fiertură, 15 grame la 1 litru apă; doctorul Winternitz din Viena sfătueşte să să fiarbă 100 până la 120 grame de muguri de mesteacăn în 750 gr. apă, până ce scade la 500 gr.; şi această fiertură să să beie zilnic, mai multe zile, în dropica (boală de apă) care vine din boalele de inimă sau d^ rinichi şi bolnavul să desumflă repede. — La ţară zama care să capătă prin găurirea arborilor şă bea ca răcoritoare. La pecingene să întrebuinţează următorul leac : pe un topor înfierbântat să pune o nueluşă de mesteacăn, care lasă să să scurgă din ea o zeamă neagră, cu care apoi să unge locul unde este pecingenea. MESTECARE. — Caută la Masticaţiune. MEŞTEŞUGURI. - Caută ]a Profesiuni. METACARP (dela grec. metd, după, şi kar-pos, pumn). — Scheletul părţii de mijloc a mânii (palmă) format de cinci oase numite metacarpiani. Cel dintâiu metacarpian, care corespunde la degetul mare este mo-^bil. Faţa anterioară a metacarpului este găunoşită, scobită (concavă), iar faţa dinapoi boltită (convexă). Metacarpul corespunde înainte de muşchii palmii mânii, iar înapoi la tendoanele muşchilor întinzători ai degetelor; în spaţiurile inter metacarpiane sunt aşezaţi musehii interososi. metacetinX —’ Antitermic a cărui acţiune analoagă cu aceea a fenacetinei, dar care reuşeşte mai bine la copii. Doză: 15—30 centigrame pentru copii, 25 centigrame până la un gram la adulţi în mai multe rânduri. META 408 -* MKTK METALE FERMENŢI. — Să numesc astfel nişte soluţiuni metalice în stare coloidală, cari pot fi sterilizate şi injectate şi cari să prepară pe cale electrolitică sau chimică. Aceste soluţiuni, mai ales acele de manganez, când au fost injectate exercită asupra organismului o acţiune oxidantă energică, chiar şi atunci când'au fost injectate în doză foarte mică. METĂLOTERAPIE sau METALOSCOPIE. - Sub a- ceste numiri să înţelege totalitatea faptelor observate la persoanele isterice după ce s’a aplicat pe piele unele plăci de metal precum şi urmările terapeutice cari rezultă din aceste aplicaţiuni. Doctorul Burq a constatat încă din anul 1849 că la bolnavii a căror senzibilitate generală şi specială era modificată prin stări morbide variate s’ar putea obţine revenirea senzibilităţii prin aplicaţiunea pe dinafară a metalelor. Acel doctor s’a silit să dovedeaseă că nervii erau toţi deopotrivă impresionaţi prin acelaş metal şi că la unii aurul sau platina, la alţii argintu} sau arama sau fierul, produceau acţiuni diferite asupra senzibilităţii. O comisiuue numită de Societatea de Biologie din Paris, după mai multe experienţe, a recunoscut că aceste fapte sunt exacte, adevărate, admiţând că aplicarea unor metale pe piele determină la bolnavii anestezici, mai cu seamă la isterici, modificări însemnate, din cari cele mai de căpetenie sunt revenirea senzibilităţii generale şi speciale. Acea cpmisiune a mai constatat că nu toţi bolnavii sunt senzibili la acelaş metal şi că aurul, arama şi fierul dau rezultate pozitive sau negative după bolnavii cari sunt supuşi la experienţe. Aceştia simţeau, după aplicarea metalului eficace, furnicături, apoi roşeaţă, senzibilitate şi ridicarea temperaturii locale, precum şi revenirea torţei musculare. Aci ar fi vorba de o acţiune electrică, foarte slabă, în adevăr, dar destulă pentru .ca să facă să revie senzibilitatea, precum şi pentru a determina transferarea, adecă trecerea a-nesteziei la membrul opus. S’a susţinut chiar că bolnavii la cari aplicarea pe dinafară* a unui metal reduce senzibilitatea pielei, ar beneficia mult de absorpţiunea la interior din acel metal. In modul acesta fenomenele isterice ar dispărea sau s’ar micşora mult prin absorpţiunea aurului, aramei, platinei, fierului, etc., lucru care nu este încă bine dovedit. semplu avem metastaza oreioanelor, în care inflamaţiunea să duce dela glanda parotidă din dosul fălcilor la testiculi (orchită urli-ană) sau la ovare (ovarită urliană). METATARS (dela grec. meta, după, şi tarsos, tars). — Să numeşte astfel partea de mijloc a scheletului piciorului, care să compune din un şir de cinci oase (metatarsi-ani), alungite de dinapoi înainte şi aşezate în mod paralel sub formă de grătar, având o faţă superioară boltită (convexă) aplecată în afară şi o faţă inferioară găunoşită (concavă) formând secţii piciorului (vezi Picior). METEORISM (dela grec. meteor os, ridicat). — Umflătura sau dilataţiunea pântecelui prin gazuri (vezi Gazuri intestinale). METIL (Clorur de). — Gaz incolor, cu miros eterat special, care la o temperatură de 15° trece instantaneu dela stare lichidă în stare de vapori producând o răcire (re-frigeraţiune) foarte mare. Să întrebuinţează numai pe dinafară ca analgezic local în diferite nevralgii (sciatică, facială, dentară, intercostală), în reumatism muscular (lum-bago, torticolis), etc., precum şi în mici o-peraţiuni ca anestezic local, fiind însă inferior cloriirului de etil. — Salicilat de metil (vezi Salicilic, acid). Violet de metil (vezi Piocinine). METILACETANILIDĂ. — Caută la Exalgină. METILAL, dimetilat demetilen. — Lichid incolor, foarte mobil, cu miros de cloroform şi de eter acetic. Ipnotic care nu irită şi al cărui efect ţine 4-5 ceasuri. Să dă în contra insomniei la morfinomani, la alcoolici, la demenţi (tâmpiţi); analgezic local. Doză: 1-5 grame ca ipnotic în poţiune, în sirop; iar pe dinafară în liniment (30 la 100 uleiu de, migdale dulci), sau în alifie (5 la 30 vaselină şi 3 ceară). METILĂRSINĂT DE SODĂ. - Caută laÂRENAL. MEtILARSINAT DISODIC- - Caută la xArenal. METILEN (Albastru de). — Caută la Albastru DE METILEN. METRALGIE (dela grec. metra, mitră, şi af gos, durere). — Durere de mitră (vezi a-cest cuvânt). METRITĂ (dela grec. metra, mitră, şi ter-minaţiunea itis, care însemnează infiamaţi-une, aprindere). — Aşa să numeşte inflamaţiunea mitrei (vezi Mitră). METRORAGIE (dela grec. metra, mitră, si METASTAZA (dela grec. metastasis, schim- rhegnyein, a eşi cu putere), emoragie U-bare de loc). — Când o boală îşi schimbă , teriîlă. — Curgere de sânge din mitră care locul fără a’şi schimbâ natura. Aşa de ec- I să produce de obiceiu în urma facerii sau MEZE - 469 — MIOR cu prilejul unei lepădături (avort), sau în timpul sarcinii când placenta (casa copilului) este rău prinsă; adeseori emoragia să iveşte-şi în afară de^ sarcină. In acest caz ea poate să să ivească în acelaşi timp cu regalele (sorocul) şi atunci să chiamă me-noragie (vezi acest cuvânt), sau în timp nehotărât, şi atunci avem metroragie propriu zisă, când atârnă de o boală de mitră mai mult sau mai puţin gravă. Tratamentul constă în repaus orizontal, săcară cornută, ergotină, ergotinină, extract fluid de viburnum prunifolium, de hamamelis virginica, de hydrastis canadensis; injecţiuni calde de 45°-50°; tamponament; şi în cazuri de pierdere mare de sânge să va face în acelaşi timp injecţiuni sub piele de ser artificial. MEZENTER (dela grec. tnesos, mijloc, şi ente-ron, intestin, maţ). — Caută la Peritoneu. MLAŞTINA (lat. palus), rovină, smârc, baltă, mocirlă, heleşteu, tău, ape stătătoare. — Toate'acestea sunt terenuri necultivate, foarte umede, acoperite cu apă care n’are scurgere şi care poate seca în timpurile de secetă. Mlăştinele să formează în general pe un pământ argilos, puţin permeabil şi nefavorabil curgerii apelor, aşa că acestea rămân la suprafaţă şi îl a-copere în mod incomplet. Aceste ape stătătoare, mâloase, cu miros şi gust greţos, nu sunt bune pentru băut (vezi Apă potabilă), dar ele alimentează o vegetaţiune specială şi înleznesc creşterea multor plante acvatice, cari să putrezesc iute sub influinţa aerului şi a căldurii, dând naştere la gazuri stricătoare, la miazme fetide şi la diferiţi germeni de boală, cari să răspândesc în aer, dând naştere la friguri palustre. Astfel să credea că să nasc frigurile până la descoperirea ematozoarului lui Laveran, care intră în sângele nostru prin înţăpătura unui ţânţar numit anofel (vezi Impaludism). Credinţa aceea era îndreptă- i ţită prin faptul că frigurile băntuiau numai în localităţile cu ape stătătoare şi în timpurile călduroase. Teoria nouă să împacă foarte bine cu teoria vechie şi ele să completează una prin alta, căci fără ape stătătoare, fără umezeală şi fără căldură nu există friguri palustre, pentru că fără aceste două elemente nu există ţânţari şi fără ţânţari nu poate fi impaludism. Apele stătătoare, mlăştinele, smârcurile, etc., servesc ca loc de depozit ouălor ţânţarilor, apoi cu ajutorul căldurii ouăle să dezvoltă, dau larve din cari ies ţânţarii adulţi, fără cari nu poate exista impaludism. Condipiu- nile favorabile dezvoltării ţânţarilor anofeli (apele stătătoare şi căldura) să găsesc în multe părţi ale globului pământesc, din care pricină şi impaludismul este aşa de răspândit. In fiomâuia, atât în interiorul ţării cât şi dealungul Dunării, aceste condiţiuni să găsesc cu prisosinţă, de aceea şi ţara noastră este ţara frigurilor, unde impaludismul este în stare endemică făcând foarte multe victime. In articolul Impalu-dism am vorbit pe larg despre toate acestea arătând că tratamentul preventiv al frigurilor constă în însănătoşirea localităţilor mlăştinoase etc., şi în nimicirea ţânţarilor, • aşa că este de prisos să mai stăruim şi aci asupra lor (vezi Impaludism). MIASMĂ (dela grec. miainein, a murdări, a mânji). - Miasmele sunt emanaţiuni cari iasă din corpurile vegetale şi animale, să răspândesc în aer, putând fi "transportate la oarecari depărtări şi producând la cei ce le absorb diferite boale. Miasmele sunt de două feluri: telurice şi paludiane (vezi Impaludism), şi put rid e cari provin din descompunerea materiilor animale. Cele dintăiu sunt constituite de substanţe organice, cărora să datoreşte acţiunea stricătoare au-nei atmosfere mlăştinoase, pe câtă vreme miasmele putride lucrează mai mult prin gazurile deletere. Miasmele oraşelor mari, cunoscute sub numele de malaria urbană, acelea cari să îngrămădesc în o atmosferă confinată (mărginită), constau asemenea din o materie organică, dar la care să adauge o mare cantitate de acid carbonic ; experienţa a dovedit că aceste miasme sunt stricătoare chiar şi atunci când să separă acest acid pe măsura în care el să produce. MICROBI. — Omul din minutul naşterii sale are de susţinut un număr mare de lupte contra intemperiilor, contra accidentelor, dar mai cu seamă contra microbilor, cari îi dau tot felul de boale, unele mai omo-! râtoare decât altele. Biruinţa lui în toate aceste lupte îi constitue sănătatea şi-i garantează o vieaţă lungă şi fericită. Pentru a eşi învingător trebuie ca el să fie bine înarmat şi să-şi cunoască duşmanii. Intre aceşti duşmani avem în prima linie microbii, cari sunt aşa de mici în cât ochiul omului nu-i poate zări decât mărindu-i prin ajutorul ochianului (microscopului) de sute şi mii de ori. Aceşti microbi sunt aşa de năprasnici unii încât pot doborî la pământ prin numărul şi otrava lor chiar şi pe un uriaş în cateva zile, în câteva ceasuri. Cel care a descoperit această lume nevăzută, care a pătruns pentru întâia oară în mij^ MICE — 470 - MICE locul ei, văzând şi studiind milioanele de fiinţe cari o populează, a fostmarele Pasteur şi lui cade-să a-i aduce tot prinosul de a-dâncă recunoştinţă a omenirii întregi. Mulţi înaintea lui au întrevăzut fiinţa acestor microorganisme, dar nici unul până la el nu ş’au dat seamă de rostul lor în producerea fermentaţiunilor, a putreziciunilor şi a boa-leîor. Mulţumită lui microbii au fost consideraţi nu ca efect, ci drept cauză a acestor alteraţiuni şi trataţi ca atare, punând astfel temelia doctrimi microbiene de astăzi, aruncând o lumină nouă asupra cauzelor boalelor şi prin urmare a modului de a ne feri de ele. Această doctrină a revoluţionat igiena, a transformat din temelie medicina, care a ajuns să învingă diferite boale cumplite, cum sunt: difteria, ciuma, turbarea, 0 1 j» CD £ sa-. r— ou £ .» >o3 ► § ' O 03 *§ m _ o a ^ ~ 03 - i- r/>~ .. —« OiD a Z> —> r/>- S 'J cr< c3 O o "c! ’o o

Im o. 3 tm 05 o •o E tm O u. -2 *5 ce bc » 2 -iS o? o •? SJ*o s~ ce £-5 CO §3 ^>5 **’g rZ* Jd j3 ‘ ~ 5 W o ~ » O S o H stafilococi (staphyle, ciorchină de struguri), cum este microbul din puroiu \ forma cilindrică, ca nişte beţişoare, bacili (difterie, oftică), sau mai lungi formând filamente, firicele (dalac), unii n’au forma regulat cilindrică, ci sunt mai groşi la un capăt, a-vând o umflătură ca o măciucă, sau mai groşi la mijloc ca un fuior; forma spirală, ca un tir-buşon, spirobacterii (febra recurentă), uneori spirila e foarte scurtă şi strâmbă ca o virgulă, vibrion (coleră), sau mai lungă şi îndoită de mai multe ori asupra ei însăşi, spirilâ. Coloarea microbilor variează: roşie ca sângele, portocalie, galbină, verde, albastră, violetă, etc., dar sunt mulţi microbi incolori, unii sunt fosforescenţi (luminează la întuneric). Nimic nu poate fi mai simplu decât structura micro- MICE — 471 - MICR bilor: o celulă compusă din un inveliş, din o poliţă (membrană) şi o substanţă'protoplasmatică de obiceiu incoloră, care cuprinde câte odată nişte picăturele foarte fine oleioase sau granulaţiuni refringente. Unii microbi sunt imobili, alţii sunt insu-fleţiţi de mişcări repezi şi foarte variabile: mişcări de tremurare, derotaţiune, mişcări când mai iuţi când mai încete, oprindu-sa pentru un moment pentru a să iuţi şi mai mult. Aceste mişcări sunt produse de nişte cili vibratili, foarte fini cu cari sunt pro-văzuţi cei mai mulţi microbi (febra tifoidă). Microbii cari nu să mişcă n’au cili. Unii microbi deşi n’au cili să pot inişcâ mulţumită contracţiunii substanţei protoplasmatice din cari sunt formaţi.’ Intru cât priveşte mărimea, microbii să găsesc la marginea extremă a fiinţelor microscopice, la limita puterii de mărire a instrumentelor celor mai perfecte; mărimea lor este de una sau donămiimide milimetru, sau chiar numai de o jumătate de miime de milimetru. - ■ ?■ ’ • r. iŞL . '*gT Fig. 174. — Structura microbilor. Ne putem închipui câte milioane de microbi trebuie să fie adunaţi la un loc pentru ca să formeze o colonie care să să poată vedea cu ochiul liber. înmulţirea microbilor să face prin spori sau prin scizi-paritate (împărţire). Sporii sunt un fel de ouă cari să transformă în microbi când găsesc un mediu favorabil; ei sunt mai rezistenţi decât microbii la căldură, frig, uscăciune, antiseptice, şi trăesc mai mult (25 de ani şi mai mult). Prin sciziparitate înmulţirea să face în modul următor: microbul să împarte în 2, apoi fiecare parte în alte 2 şi aşa mai departe din jumătate în jumătate de ceas, aşa că în scurt timp un singur microb poate produce o cantitate colosală (47 trilioane în 3 zile). Unii microbi să înmulţesc şi prin spori şi prin sciziparitate. Pentru respiraţiune microbii au trebuinţă de oxigen pe care îl iau unii din aer sau din apă aşa cum îl găsesc, din care cauză aceşti microbi să zic aerobi, iar alţii iau oxigenul din substanţele pe cari trăiesc şi le descompun din care pricină să numesc anaerobi (microbii fermentaţiunii şi ai putrefacţiunii). Microbii ea toate vegetalele lipsite de clorofilă trebuie să să hrănească absorbind principiile nutritive din mediul în care trăiesc prin membrana lor. Lor le trebuie, ca şi animalelor superioare, elemente capabile de a să descompune în apă. azot, cărbune, oxigen. Apa le es.te trebuincioasă căci uscăciunea le opreşte repro-ducţiunea, mişcările, viaţa activă, fără însă a-i omorî, de oarece îndată ce umezeala îi favorizează viaţa latentă apare. Azotul şi cărbunele sunt elementele cele mai importante din substanţele organice în cari vegetează microbii. Microbii producători de boale (patogeni) cer mediuri complexe şi foarte bogate. Serul sângelui este elementul cel mai esenţial. — Originea şi locali-zaţiunea microbilor. Pretutindeni să găsesc microbi: în aer, în apă, pe pământ şi în pământ, în diferite lichide (lapte^ etc.). în toate putreziciunile şi fermentaţiunile. Fig. 175. —’ Spori în corpul microbilor. pe toate obiectele, mobile, perdele, parchete, ziduri, haine, farfurii, etc., pe unele şi în unele animale, pe pielea noastră, în unele cavităţi ale corpului (gură, nas, tubul digestiv, etc.). Aerul este plin de microbi, a căror număr variază după împrejurări: după cum aerul este liber sau închis în camere, după mulţimea locuitorilor, după altitutidine, după starea de uscăciune şi de umezeală, după starea de linişte şi de mişcare a aerului. Cu cât ne urcăm mai sus şi cu cât ne depărtăm mai mult de coaste (pe mare), cu atât dăm de un aer mai curat, iar la 2000 metri nu mai sunt microbi de loc. Din contră în aerul localităţilor populate, din camere vechi şi neîngrijite, ei să află în cantitate mare, mii şi sute de mii într’un centimetru cub de aer. Norocul e că o parte din microbi pier la lumina soarelui şi la uscăciune, iar din cei rămaşi numai puţini sunt producători de boale (patogeni). Din aer să poate luă MICR — 472 — MICR pneumonia, influenţa, difteria, tusa convulsivă, pojarul, variola, scarlaiina, colera, rfi-zenteria, /0 m. Ape ipertermale (42-55°) şi un isvor rece (10(‘); ape bicarbonatate mixte, slab clorurate sodice, arsenicale si-licioase, fieruginoase si gazoase. Să întrebuinţează sub formă de băutură, băi, duşi, inhalaţiuni, în boalele respiratorii mai cu seamă de natură artritică, reumatism, diabet, boale de piele, de nas, de gât, bron-chite, astmă, emfizem (năduf). MONTEORU. Caută la SărAta-Monteouu. MQJÎA — 488 — MOBF MORAL (lat. morali*, ethieus),— Toată lumea ştie ce înfluiriţă mare are moralul asupra fizicului; un om istovit de nenorociri este cu mult mai predispus la boale, mai cu seamă la cele infecţioase, cum ar fi: impaludismul, febra tifoidă, oftica, etc., iar pe de altă parte boalele sunt mai grave la el. Intre mijloacele de vindecare avem şi aşa zisul tratament moral, care să aplică cu bun succes la bolnavii cari să cred mai bolnavi decât sunt în realitate; bolnavi cari îşi observă cu deosebită atenţiune cele mai mici turburări ale organelor, cum ar fi: răcirea picioarelor, sudoarea, o pal-pitaţiune uşoară; sau chiar unele semne cari există în stare normală, cum ar fi bătăile inimii, schimbarea obicinuită a temperaturii în timpul zilei. Tratamentul moral constăîu a-ceste cazuri în a arătă bolnavului că toate a-cestea să observă şi la ceilalalţi oameni cari sunt în jurul lui; în a-i schimbă cursul ideilor prin conversaţiuni şi cetire; a-i da speranţă de vindecare sigură şi completă, etc. MORB. — Caută la Boală. MORB PERFORANT. — Această boală constă într’o rană sau mai bine zis un ulcer care să arată în talpă în dreptul încheieturilor degetelor cu talpa (metatarsofalangiene); uneori să poate ivi şi la călcâiu şi de de-suptul degetelor. Ea să vede foarte rar şi este produsă prin aplsarea pielei între oasele piciorului şi talpa unei încălţăminte rău făcute, din care pricină să formează mai întâiu o bătătură, iar sub aceasta o pungă plină cu apă, care să inflamează împreună cu oasele din dreptul ei. In unele cazuri boala să pare că începe prin inflamaţiunea oaselor. Boală? să arată prin in-groşarea pielei, un fel de bătătură, care coace, face materie şi sparge formând un ulcer rotund incunjurat de un cerc gros de piele ; ulcerul merge crescând şi adânein-du-să până la oase, cari la rândul lor să atacă şi ele (osteită, carie şi necroză). Tratament. Odihnă; injecţiuni iritante; o-peraţiune, adecă curăţirea şi ridicarea părţilor bolnave. MORBIDITATE (dela lat. morbus, boală). — Prin acest cuvânt să înţelege manifestaţi-unea, rezultatul total al condiţiunilor cari expun pe un icdivid sau o colecţiune de indivizi la boală, şi cari să deosebesc de aptitudine sau de predispoziţiune personală. Morbiditatea studiată în populaţiunea civilă, în populaţiunea militară, în spitale, în închisori, în stabilimente industriale, în zonele climatologice, în diferite regiuni ale pământului, ne dă preţioase desluşiri cu privire la influinţa etăţilor, a sexelor, a mediului igienic, a climatului, a raselor, etc., asupra condiţiunilor de aptitudine în a contrăctâ boalele. MORBILI. — Caută la Po.iah. MORBD LUI POTT sau tuberculoză vertebrală (oftică la şira spinării). — Caută la Cocoaşă şi Columna vertebrală. MORCOV (Daucus Carota, fam. Umbelifere-lor).* — Plantă erbacee cu rădăcina groasă şi cărnoasă, roşie sau galbină şi dulce. Să cultivă mult prin grădini ca plantă culinară fiind o legumă foarte bună (Iunie-Sep-tembrie). In medicină nu să întrebuinţează. —La ţară să pune morcovul copt şi sfărâmat la bube dulci; crud şi ras pe râzătoare să pune la rănile cu viermi; dulceaţa de morcov ras să dă la tusa măgărească. MORCOY SĂLBATIC, ruşinea fetei (Daucus Carota Sylvestris, fam. Umbeliferelor). — Plantă erbacee cu rădăcina în forma fusului, care creşte prin fâneţe, poieni, câmpii şi pe marginea drumurilor (Iunie-Septem-brie). Săminţele de morcov sălbatic sunt diuretice (fac ud mult) şi carminative (dau afară gazurile). MORFINĂ. — Alcaloid principal al opiului (vezi acest cuvânt). Analgezic - puternic, bun pentru ori ce durere, acută sau cronică, pe care o potoleşte repede: colici de ficat, de rinichi, colici apendiculare, satnr-nine, angină de piept, crize nevralgice, dureri de peritonită, de mitră, crize dureroase ale cancerului (racului), ale tabeticilor, etc.; bun în contra dispneei (respiraţiunii grele), la astmatici, ofticoşi, în pneumoto-rax, embolie pulmonară. In doze mici morfina calmează tusa şi opreşte diarea. Ca ipnotic ea nu lucrează decât ca analgezic, în contra insomniei dureroase. Ea să mai dă pentru a combate unele efecte toxice ale cafeinei, atropinei, chininei. Nu este bună în bronchita difuză care ameninţă cu asfizie, arterioscleroză, debilitate - senilă, etc., şi la copiii mici. Să dă pe dinăuntru şi în injecţiuni sub piele 1-5 centigrame pe zi.-—Acetatul de morfină: 1-5 centigrame (neuzitat). Bromidratul de morfină: 5 miligrame până la 1 centigram. Cloridratul de morfină: 1-5 centigrame. Sulfatul de morfină: 5 miligrame până la 3 centigrame. MORFINĂ (Otrăvirea cu). — Această otrăvire are următoarele semne: la început excitaţiune psihică plăcută cu mărirea activităţii fizice şi grăbirea bătăilor inimii; apoi uscăciunea gurii, sete mare, durere MORF — 489 — MOSC de cap, moleşeală, simţire de greutate în membre, neputinţă de a să mişcă, somnolenţă şi micşorarea senzibilităţii; după a-cestea vine o stare de somn profund din care nu mai putem deşteptă bolnavul, în acelaşi timp pierderea reflexelor, ochii pe jumătate închişi, pupilele foarte contractate (rar dilatate) ; falca de jos căzută, pielea rece şi viscoasă. Viaţa nu să mai arată decât numai prin dăinuirea circula-ţiunii şi a respiraţiunii; resfiraţiunea este înecată, greoaie, neregulată şi stertoroasă; pulsul slab, mic, abia să simte; pulsul şi respiraţiunea îucetează şi moartea vine în colaps. Tratament. Dacă otrava a fost luată prin gură să va dâ medicamente de vărsat (vomitive) cum sunt: ipeca, apo-morfină; să va face spălarea stomacului. Dacă morfina a fost absorbită prin injecţiuni sub piele acest tratament nu mai are loc. Să va ţine bolnavul în sus, să va lo- vi cu o cârpă udă, îi să va vorbi şi să va schimba în toate modurile; aplicaţiuni de electricitate pe membre: amoniac sub nas. Clizmă de jumătate litru de cafea tare şi caldă, sau injecţiuni sub piele cu cafeină. Când începe să slăbească respiraţiunea să va face o injecţiune cu un miligram de sulfat de atropină, repetată după un sfert de ceas dacă e trebuinţă. Dacă n’avem a-tropină să va face o injecţiune sub piele cu 1 gr. 75 centigrame de tinctură de beladonă. Inhalaţiuni cu nitrat de amil; res-piraţiune artificială. Pentru otrăvirea cronică caută la Morfinism. MORFINISM, — Otrăvirea cronică cu morfină (vezi acest cuvânt). Să observă în China şi la toţi fumătorii de opiu (vezi acest cuvânt), precum şi la unii bolnavi cari abuzează de morfină prin injecţiuni sub cutanate. Sub înfluinţa acestui abuz să ivesc repede : slăbirea considerabilă a memoriei şi a facultăţilor intelectuale cu ameţeli a-proape constante, durere de cap, dureri nevralgice variate, amorţirea (anestezia) pielei, uneori chiar paralizie localizată la o mână, la un picior. Când să încetează în mod brusc cu întrebuinţarea morfinei agitaţiunea devine foarţe mare şi adeseori să observă accese cari seamănă cu acele dela delirium tremens. Prin urmare trebuie să să înceteze întrebuinţarea morfinei în mod progresiv, încet. Nu trebuie încuragiată practica injecţiunilor de morfină, iar pentru a ocoli morfinismul şi mor fino mama (vezi a-cest cuvânt) este bine ca numai doctorul să facă aceste injecţiuni. MORFINOMANE — Nevroză determinată de abuzul administraţiunii sau absorpţiunii preparatelor de morfină şi mai cu seamă de întrebuinţarea injecţiunilor sub piele (vezi Morfinism), MORUN (Gadus tnorrluiu). — Iată un peşte care aduce mari foloase omenirii. Morunul să află în mare cantitate în mările de nord ale Europei şi ale Americei, să mai află în Marea Neagră şi cea Caspică. El trăieşte la mari adâncimi şi nu să apropie de coaste decât când leapădă icrele, când să pescueşte cu înleznire şi în mare măsură. Recolta anuală să zice că ar număra 40 de milioane de moruni. Ca hrană (aliment) carnea de morun este nutritoare şi să mistuie cu înleznire când este proaspătă. In sudul Franţei să mânâncă foarte mult morun gătit cu usturoiu, pătrunjel, zeamă de lămâie, piper, toate bătute cu untdelemn. Carnea de morun, conservată, sărată, nu este aşa de plăcută la gust ca cea proaspătă şi să mistuie mai greu, din care cauză este bine ca cei ce sufer de boale de stomac, de dispepsie, să să cam păzească de ea. Dar cel mai mare bine ce-1 aduce omenirii morunul este prin untura de peşte care să scoate din ficatul lui, despre care să vorbeşte în articolul uleiu (vezi acest cuvânt, la uleiuri medicinale), şi care pentru copii este un adevărat dar dumnezeesc. — La ţară pielea de morun să pune pentru a scoate os de şarpe. In Dobrogea lipovenii dau la copii să bea lapţi de morun pisat în contra tusei şi ca să scuipe flegma. Pentru oftică să mânâncă 40 de zile ficat de morun fript pe grătar. MORUNĂ. - Caută la Muşeţel. MORYĂ. — Caută la Răpciugă. MOSC. — Sâ numeşte astfel un product de secreţiune al unei glande de pe pântecele animalului Moschus moschiferm, mamifer rumegător, care locuieşte în părţile centrale ale Asiei, mai cu seamă în Tibet, in nord până la marea de Oclioţc şi în sud până în Tonchin şi Cochinchina. Glanda care secretă moscul să află pe pântecele animalului mascul între buric şi teaca prepuţialâ a vergii. Iu comerţ sunt două feluri de mosc: cel de Tibet sau Tonchin şi cel de Moscova, numit şi Cabardin sau dberic. Pentru uzul farmaciei să admite numai cel dintâiu, care vine în mici beşici uscate cari sunt însăşi glandele secretoare, de formă eliptică şi de mărimea unui ou de porumbel. Pe dinăuntru glanda este căptuşită de o membrană mucoasă cu o mulţime de cute printre cari să află produsul de MOSI — 490 — Ml SC secreţiune. Acest produs este o substanţă unctuoasă, grumoasă, moale sau cam solidificată, ro-jietică negricioasă şi când beşica este mai uscată să observă întrâusa nişte puncte rezinoase lucitoare de coloare galbină; odoarea sa este proprie, tare, grea şi pătrunzătoare, gustul este aromatic, amă-riu. Moscal lucrează ca stimulent difuzibil, antispasmodic puternic. Să dă în natură 5 centigrame până la 1 gram în pilule sau în poţiune; mosc pulverizat în cliztne; tinctură (1/10), 10 până la 50 picături în poţiune; în injecţiuni sub piele: tinctură de mosc, 1 gr.; apă distilată, 40 gr.; 2-8 c. c. 111 24 ore. MOŞIŢEL. - Caută la Muşeţel. MOŞTENIRE. — Caută la Ereditate. MOXÂ. — Un con sau cilindru mic făcut din o materie combustibilă, care să aplică pe piele şi îi să dă foc la extrimitatea liberă; căldura să transmite gradat la piele şi devine cu atât mai mare cu cât să apropie mai mult de ea; în cele din urmă să produce arsura, care poate să să facă destul de adânc dacă să lasă moxa pe loc până la sfârşit. Să face moxa cu iască sau cu bumbac înmuiat în o soluţiune de nitrat de potasă, după care să usucă. Moxa să ţine pe loc cu o pensă şi baza ei să încunjură cu o cârpă udă pentru ca să să adăpostească părţile vecine de scântei. Moxa este un mijloc puternic de excitaţiune şi de de-rivaţiune (revulziv foarte energic) întrebuinţat în unele boale cronice (tumori albe, morbul lui Pott, nevralgii rebele, etc. Astăzi moxa este în desăvârşită părăsire fiind înlocuită cu termocauterul. MUCEZEÂL (lat. muceda). inflorealâ—Pc suprafaţa substanţelor organice, de origine animală sau vegetală, când ele încep a sâ strica, a fermenta (a lierbe, a să dospi) sau a să descompune (a putrezi), să ivesc nişte bureţi foarte mici, cari constituie ceeace să cliiamă mucezealâ sau inftoreală, Cele mai multe din substanţele cu cari ne hrănim să mucezesc când sunt preparate de mai mult timp, mai cu seamă când stau la umezeală; astfel pânea (vezi acest cuvânt) care în unele părţi, mai ales la ţară să prepară numai odată pe săptămână, cârmiţii, cartaboşii, şunca afumată, brânzeturile; dulceţile, pastele, fructele crude, coapte sau uscate, etc. Aceste mâncări mucezite pot şă producă dacă le mâncăm greaţă, vărsături, colici (dureri), diaree (urdinare) ceeace ar putea să ne facă să credem că ne-am otrăvit cu ceva, dar toate acestea dispar repede prin un tratament apropiat (vezi Indigestiune). Cel mai hun lucru însă este ca să fim cu băgare de seamă şi să nu mâncăm partea mucezită, curăţind’o cu cuţitul. MUCI. — Caută la Răpciugă. MUCILAGIU (dela lat. mucus). — Medicament lichid sau semilichid, viscos, a cărui coozistenţă este datorită gumei sau altor substanţe analoage, ţinute în, disoluţiune sau în suspensiune în apă. Cele mai bogate în mucilagiu sunt .* sămânţa de in, rădăcina de nalbă, muşchiul de Islanda, florile de lumânărică, fructele pectorale (curmale, gutui, smochine, etc.). Mucilagiele să prepară astfel: să pune 30 grame din substanţele aci înşirate (sămânţă de in, de gutui, rădăcină de nalbă, etc.) în 150 grame de apă călduţă, care să agită din când în când în timp de 6 ceasuri şi apoi să strecoară, sau să pisează 30 gr., de gumă arabică în o piuliţă de marmură cu tot atâta apă. Mucilagiele să întrebuinţează în clizme, ioţiuni, fomentaţiuni (oblo-jeli), în tizane, ca emoliente. ' MUGHET. — Caută la MăkgAritAuel. MURE. — Sunt fructele unui arbore numit mur, mur negru, rug de mure sau amură (Rubus fruticosus, fam. Rozaceelor), care creşte prin păduri şi tufişuri, prin locuri necultivate şi pietroase şi prin poieni (Iu-nie-Iulie). Sucul fructelor este acidulat şi aştringent. Siropul de mure să întrebuinţează pentru a îndulci băuturile răcoritoare şi gargarismele. —; La ţară ceaiul de rug de mure să bea pentru poală albă. Yiţa de mure, de bostan, crastaveţi şi holeră (xantium) să fierb toate la un loc şi să face baie pentru bolnavii de coleră. MURIÂTIC (Acid). — Caută la Cloridric (Acid). MUŞĂŢĂL- - Caută la Muşeţel. MUSCĂ. — Insect dipter, adecă cu două aripi, cunoscut de toată lumea. Sunt o mulţime de feluri de muşte, dar la noi nu sunt de cele veninoase. Cu toatea acestea este bine să ne păzim de muştele cari sboară prin apropiere de abatorii, de măcelării, de tăbăcării, de mortăciuni, căci pot să sugă sânge otrăvit de dalac şi să-l depuie sub pielea omului prin înţepătură (vezi Pustula Maligna). — La ţară poporul cunoaşte toate soiurile de muşte câte sunt pe la noi şi excrementele muştei de casă (masca do-mistica) le întrebuinţează ca diuretic (pentru a face ud .mult), pentru care să spală giamurile şi farfuriile murdărite de muşte şi apa aceea o beau ; musca de cal ( J-\ _ i mai puţin tare; are acţiune ipnotică destul de mare. Să dă în injecţiuni subcutanate in doză de 5-20 miligrame pe zi şi numai la adulţi (5 miligrame pentru o injecţiune). NAPI, napi cureceşti, broajbe (Brassica napus, fam. Cruciferelor.— Plantă potageră a cărei rădăcină este cărnoasă, groasă, în formă de fus, şi are un gust dulce din cauza zahărului pe care îl are. La noi să cultivă ca plantă alimentară (Maiu). Napul fraged şi bine copt să mistuie uşor; când este bătrân şi aţos cade greu la stomac.— La ţară să întrebuinţează napii şi ca doctorie, astfel să dă fiertură (tizana) de napi pentru tusă, iar pe dinafară să fac oblojeli (cataplazme) pentru potolirea durerilor. NAPI. — Caută la Cartofi. NARAMZE. — Caută la Portocal. NARCEINĂ. — Caută la Opiu. NĂRCIL. — Caută la Opiu. NĂRCISSUS PSEUDO-NARCISSUS- - Caută la Zar- NACADEA. NARCOTIC (grec. narkotiMs, dela narke, aţipire, amigire, adormire, amorţire). — Medicament care are însuşirea de a amorţi, de a produce somn cum este: beladona (mătrăguna), iosciam (măsălariţa), opiu (afion), etc. Dintre toate cel mai întrebuinţat este opiu, adecă sucul scos din capetele macului alb (vezi Opiu), care să dă sau în natură, sau sub formă de laudan, de morfină, dio-ninâ, eroină, narceină (vezi aceste cuvinte). Medicamentele narcotice sunt şi calmante, căci potolesc durerea, având o acţiune directă asupra durerii fie prin aplicaţiuni a-supra locului dureros de oblojeli sau fricţiuni făcute cu decocţiune (fiertură) de foi de beladonă, sau de iosciam, sau de capete de mac; fie prin luarea pe dinăuntru a»a-cestor medicamente. Unele substanţe narcotice sunt foarte otrăvitoare (toxice), din care pricină trebuie să fim cu mare băgare de seamă ori de câte orr ne servim de ele. Intre narcotice să mai numără acidul cia-nidric, cianurul de potasiu, cianurul de zinc, datura stramonium (ciumăfaia), lauro-ceras, nicotină, seronina, mârăraşul (phel-landrium aquatisum), solanina, etc. NARCOTINĂ. — Un alcaloid al opiului (vezi acest cuvânt); nu, să întrebuinţează. NARCOZA (dela grec.. narkoşis,. aţipire, amăgire, amorţire).; — Somn produs de medicamente, NĂRI. — Caută la Nas. NAS (lat. nasus, grec. rhin sau rhis). — ■T\ r>nnnl A nnrnoi /îir» NĂBĂ — 495 —. XAI.R NĂBĂDĂI. — Caută la Epilepsie. NĂDRAGI. — Caută la Pantaloni. ■ NĂDRĂGULĂ. — Caută la MStrăgună. NĂDUF. — Caută la Emfizem pulmonar şi Opresiune. NĂDUŞEALA. — Caută la Sudoare. NAFTALAN.— Corp gras scos din naftele din Caucas; uleios, negru, foarte gros ; insolubil în apă, glicerină şi alcool ordinar, solubil în eter, alcool amilic, cloroform şi în uleiuri. Să întrebuinţează în boale de piele > (eczemă, psoriază, sicoză); bun în reumatismul acut şi cronic, în enioroide. Să dă sub formă de soluţiune uleioasă (unt de lemn), 2 la 100; pomadă (vaselină), 5-10 la 100; supozitoare $5 la 100 părţi unt de cacao; el mai serveşte ca excipient pentru substanţe medicamentoase. NAFTALINĂ. — Lamele incolore, strălucitoare, cu miros pătrunzător şi neplăcut, gust acru şi arzător, să scoate din gudronul de cărbune de pământ. Nu să topeşte în apă, să topeşte cu înleznire In alcool, cloroform; eter, uleiuri grase, acid acetic şi cloridric. Să dă ca dezinfectant în boale de intestine, ca expectorant; iar pe din afară în psoriază. Pe să dă în doza de 20 centigrame până la 5 grame ; iar pe dinafară în pomadă (alifie), 2 la 30. NAFTOL. — Sunt două feluri de naftol: A şi B. Naftolul A să prezintă sub formă de ace strălucitoare, incolore, cu miros uşor de acid fenic, să topeşte la 90° şi fierbe la 279°; în apă rece nu să topeşte mai de loc; să topeşte uşor în alcool, eter, cloroform şi benzină. El este mult mai antiseptic şi mai puţin toxic decât naftolul B, care să prezintă sub formă de lamele cristaline, albe ca sideful, cu gust acru şi înţepător, să topeşte la 123° şi fierbe la 280°. Naftolul acesta să dă ca antiseptic intestinal în febra tifoidă, în dizenteria cronică, întocmai ca şi naftolul A. Pe dinafară, ca topic, să întrebuinţează apa naf-tolatâ în chirurgie şi în_ obstetrică; în soluţiune alcoolică (l’ la 200) să dă în prurit, în seborea pielei capului; în alifie (10 la 100) în râie, eczemă, psoriază, acnee, etc. — Pe dinăuntru să dă în doză de 1 gram şi jumătate până la 3 gr. pe zi (mai cu seamă în asociaţie cu s aii ci lat de bismut, magnezie, bromidrat de chinină, re- vent, scorţişoară); la copii 10-20 centigrame pentru fiecare an. Pe dinafară în soluţiune în alcool (de 60°) de 5-30 la 1000 NAFTOL (Benzoat de). — Caută la Ben- ZONAFTOL. NAFTOL (Salicilat de). — Caută la Betol. NAFTOLAT DE BISMUT. — Praf cenuşiu închis,, numit şi Orfol, care lucrează ca antiseptic intestinal şi să dă în doză de 75 centigrame până la 1 gram şi jumătate la copii; 1 gr. 50 centigr, până la 2 gr. Ia adulţi, în buline sau în o poţiune (în sus-penziune); bun în iiiîecţiunile intestinale, în diaree, 111 enterita ofticoşilor, în febra tifoidă. ■ NAFTOLAT DE SODĂ. - Caută la Microci- DINĂ. NĂGLUGĂ. - Caută la Emfizem pulmonar. NĂJIT; — Caută la Ureghie. NALBA, colgceii babei, malaga (Maha sylvestris, fain. Malvaceelor). — Plantă erbacee care creşte pe câmp, pe drumuri, pe lângă locuinţe şi garduri (Iunie-Septem-brie). In medicină să întrebuinţează foile şi florile, (aii să culeg în Iunie şi să u-sucă pentru a sa păstrâ. Nalba are însuşirea de a 11 emollentă din pricina ffiuci- lagiului pe Ccn 0 1 l.conţine în abondenţă. Din flori să face un ceaiu (infuziune/ 10 la 1000) îndulcit cu zahăr sau candel, care este bun pentru guturaiu cu tusă, pentru răguşealâ (laringită),. Foile să întrebuinţează mai cu seama pe dinafară sub formă # de oblojeli, cataplazme, spălături, clizme, coli re, etc., bune pentru a potoli o iritaţi-unc sau o inflamaţiune (aprindere) a unei părţi a corpului. — La ţară babele fac de-coct (fiertură) din rădăcini, frunze" şi flori de nalbă şi îl dau pentru tusă şi durere de piept; iar pentru răguşeală să face gargară cu el. La orice bubă ca să spargă să pune lapte fiert cu rădăcină ; la gâlci să pune nalbă fiartă cu tărâţe de grâu. NALBA MĂRE, nalbă albă (Althaea offitina-lia, fam. Malvaceelor). — Plantă erbacee care creşte prin locuri umede, pe malul râurilor, prin lunci, zăvoaie (Iulie-August). Să întrebuinţează florile, frunzele şi rădăcina, adecă planta întreagă, care să culege cănd florile au ajuns la deplină dezvoltare. NAS ■ — 498 rosul să face cu ajutorul mucoasei pitui-tare din partea de sus a nasului, care este foarte bogată în rămurele de ale nervului olfactiv, pe cari le impresionează părticelele mirositoare. Când avem guturaiu, căptuşeala nasului fiind inflamată (aprinsă) să acopere de mucozităţi cari acoper firicelele nervoase şi nu le mai lasă să vie în atingere cu părticelele mirositoare, din care cauză nu mai avem miros cât timp ţine guturaiul. Prin nas aerul de afară să duce în plămâni, aşa că pentru a respirâ n’avem trebuinţă de a ţine gura deschisă. De altfel nici nu este bine să respirăm prin gură, de oarece aerul in trecerea lui prin nas să încălzeşte şi să curăţă în mare parte de praful pe care îl conţine, pe câtă vreme dacă respirăm prin gură aerul rece venind în atingere cu gâtul, laringele şi bronchiile, poate dâ naştere la durere de gât (angină), la răguşeală (laringită) şi la tusă (bronchită). Prin urmare vom recomanda tuturor ca să nu steie cu gura deschisâ când umblă pe afară şi mai cu seamă pe timp de iarnă. — Boalele nasului. Copiii au obiceiul de a să juca cu boabe de porumb, de fasole etc., cu sâmburi de cireşe, cu pietricele, cu nasturi etc., pe cari le vâră în nas şi de unde nu le mai pot scoate, iar pentru ca să nu fie dojeniţi de părinţii lor nu spun nimic, şi numai mai târziu când încep să respire greu, să strănute des, să nu mai aibă miros sau să le curgă o materie urâtă din nas, numai,atunci spun sau părinţii bagă de seamă şi cercetează pricina, lucru rău căci orice corp străin trebuieşte scos cât să poate mai iute din nas. Această scoatere cele mai de multe ori să face cu a-nevoinţă şi încercările făcute de multe ori au drept rezultat de a împinge corpul străin mai spre fund, pentru aceasta este bine ca să cerem ajutorul unui doctor. — Nasul fiind partea cea mai eşită a feţii este. supus la lovituri (contuziuni), prin lovire sau cădere pe nas, şi cari dau naştere la umflături. Loviturile nasului ca şi înţepăturile şi tăieturile (plăgile) lui să vindecă uşor, dar de obiceiu sunt urmate de o curgere mare de sânge. Plăgile să vor spăla şi dezinfecta cu soltiţiuni de acid boric, de acid fenic sau de sublimat coroziv şi să vor acoperi de cârpe (comprese) înmuiate în apă rece simplă sau amestecată cu alcool sau cu oţet, sau să vor pansa cu praf de xeroform sau dermatol; dacă plă-o-iie sunt pe dinăuntru nasului atunci ne ori în cursul zilei din soluţiunile mai su -pomenite. — Aerul care trece prin nas de obiceiu nu răsună când vorbim, dar în caz de amigdalite (gâlci), de angină, de coriză (guturaiu), el dă vocii un timbru particular şi atunci fornăim, adecă vorbim pe nas (vezi Fornăire.) Omul mai vorbeşte pe nas când o foză nazală este strâmtată fie prin o deviaţiune a păretelui despărţitor spre stânga sau spre dreapta, fie că a crescut în una din fose o tumoră cărnoasă cunoscută sub numele de polip. In acest caz bolnavul pare a fi în continuu cu guturaiu, îi vine să-şi sufle mereu nasul fără să să desfunde, din nas curge un lichid gros, verzuiu şi cu miros urât, adeseori are curgere de sânge din nas, îi săpare că poartă în nas un dop, care îl supără din ce în ce mai mult, mai ales pe timp umed, când polipul să umflă; bolnavul este silit să respire prin gură. Polipii sunt de 2 feluri: miicosi şi fibroşi (nazo-faringieni). Cei mucoşi sunt mai uşor de operat şi de vindecat, pe câtă vreme cei fibroşi să însoţesc de dureri, de curgeri dese de sânge, cresc foarte repede comprimând şi distrugând organele vecine; ei să operează cu mai mare greutate fiind mai în fund şi mai bine prinşi. — Boala cea mai frecventă şi de care sufere toată lumea este guturaiul sau coriza (vezi acest cuvânt) şi curgerea de sânge din nas (vezi Epistaxă). — Afară de acestea să mai ivesc fur mede (furuncule) şi abcese, fie pe dinafară, fie în nări sau mai adânc în fosele nazale. Atât furnicelele cât şi abcesele trebuie deschise din vreme pentru ca să nu să ivească vr’o complica-ţiune. — O boală foarte urâtă şi respingătoare a nasului este rinita atrofică sau ozena (dela cuvântul grecesc âzaina care înseamnă putoare). Această boală constă în o aprindere sau inflamaţiune cronică (învechită) a foselor nazale cu lărgirea lor şi formarea de coji galbine verzui foarte puturoase. Cauzele ozenei sunt: scrofulele, ereditatea, coriza cronică simplă, sifilisul; ea apare cam la etatea de 10-20 de ani sub influinţa pulberilor iritante. Din nas să scurge uneori o materie groasă, ca puroiul şi în cantitate mare, alteori în loc de această materie iasă din nas numai din cojile mai sus amintite, cari dau un miros aşa de greu încât nu te poţi apropia de bolnav. Intre complicaţiunile ozenei este inflamaţiunea sinurilor, adecă a cavităţilor aşezate in afară de fosele nazale, conjunctivita şi otita (vezi aceste cuvinte). Trata- NÂS - 497 NAS punctul de vedere al frumuseţii am putea zice că el este podoaba principală a feţei. In adevăr, poţi să ai ochi cât de frumoşi şi de focoşi, gură cât să poate de micuţă şi de regulată, dacă ai nenorocul să fi cu nasul cârn sau fără nas vei cădea în categoria oamenilor urâţi şi diformi: Un nas frumos, potrivit ca formă şi mărime, suplineşte multe defecte mici din partea celorlalte părţi ale feţei. Noi nu ne vom ocupa aci de nas decât din punctul de vedere al anatomiei, fiziologiei şi al sănătăţii. Pentru noi nasul este organul mirosului şi începutul aparatului respirator. Nasul, fie mare sau mic,, fie lung sau scurt, fie frumos sau urât, are în totdeauna forma unei piramide, al cărei vârf este în sus răspunzând la partea mijlocie a frunţii şi care sâ numeşte rădăcina nasului; cele două feţe laterale ale ei sunt aripele nasului; iar baza ei are două găuri (orificii) numite nări, cari sunt un fel de tindă pentru cele două cavităţi numite gropile sau fosele nazale. Nările sunt Sinul frontal. Nervul olfactiv Sinul sfenoidal Deschizătura trompei lui A Eustaţie Faringe Ezofag Fig. 183. — Fosele sau gropile nasului. constituite de marginile părţilor ridicate ale celor două oase maxilare superioare, cari formează falca de sus, completate prin oasele proprii ale nasului şi sgârciurile (cartilajele) cari formează aripele nasului şi partea dinainte a păretelui despărţitor al nasului (cloazonului). Ele privesc în jos ceeace face să credem că direcţiunea foselor nazale ar fi de jos în sus, pe câtă vreme ea es'te de dinainte înapoi. Intrarea nărilor este căptuşită cu o prelungire a pielei, acoperită cu păr gros şi destul de lung care împiedecă praful de a intra în nas. Gropile sau fosele nazale sunt aşezate deasupra ceriului gurii şi de desuptul bolţii craniului; ele sunt despărţite între ele prin un părete, (cloazon) format înainte^ de sgârciu (cartilaj) şi înapoi de o lamă osoasă de forma plugului (osul vomer şi lama perpendiculară a osului etmoicl). Fosele nazale sunt despărţite de cavitatea craniului prin tabla ciuruită a osului etmoid, prin găurile căreia trec ramurile nervului mirosului (odoratului). Ele se continuă înainte cu nările, iar înapoi cu un orificiu care răspunde la partea de sus a faringelui. Părţile laterale ale foselor au fiecare câte trei ridicături osoase răsucite asupra lor înşile şi aşezate una asupra alteia cari să numesc cornete, iar spaţiurile cari le separă să numesc meate: în meatul de jos să află gaura canalului nazal, pe unde vin lacrimile; în meatul dela mijloc sunt găurile sânurilor maxilar şi frontal (cavităţi osoase cari măresc întinderea foselor nazale); în meatul de sus să găseşte orificiul sânului osului sfenoid. Nasul este căptuşit pe dinăuntru de mucoasa pituitar ăf care este acoperită de cili vibratili şi secretează un fel de lichid care omoară microbii. Nasul are arterii şi vine numeroase; iar nervul olfactiv (al mirosului) să împarte în treimea de sus a foselor nazale (regiunea olfactivă), iar treimea mijlocie şi cea de jos (regiunea respiratoare) primesc ramuri din nervul trijemen. înapoi fosele nazale comunică cu fundul gâtului aşa ca mâncarea şi băuturile în loc să meargă în jos, ar putea să pătrundă în nas dacă n’ar fi omuşorul [lueta sau împărătuşul) şi vălul palatului, cari să închidă intrarea dinapoia nasului în momentul înghiţirii. Când să întâmplă de omuşorul nu închide bine această intrare, fie din cauză că înghiţim prea iute, fie că în momentul acela ne năpădeşte râsul, o parte din mâncare sau din băutură ne vine pe nas dându-ne o simţire foarte neplăcută (vezi Degluti-ţiune). Cavitatea care să găseşte înapoia foselor nazale, numită nazo-f\iringiană, are forma unei răspântii formată înainte de deschizăturile de dinapoi ale foselor nazale, înapoi de columna vertebrală, în jos de vălul palatului şi de omuşor cari am văzut că dacă să întind în momentul înghiţirii împiedecă mâncarea de a intra în nas; pe feţele laterale ale acestei cavităţi să află de fiecare parte orificiul trompei lui Eustaţie, prin cari comunică cu urechia mijlocie; bolta acestei cavităţi este foarte oblică de sus în jos către faţa posterioară şi poartă amigdala faringiană, care dacă creşte prea mult să trasformă în tumoare adenoidă (vezi acest cuvânt). —Am zis la începutul acestui articol că nasul este organul mirosului (odoratului) şi începutul aparatului respirator, căci prin el trece ae* NAS — 499 — NĂUC tâiu constă în untură de peşte, iodur de fier, şedere la mare (spălături' 111 nas cu apă de mare); iar tratamentul local constă în spălături în nas cu apă sărată sau cu soluţiune de acid boric, de ipermanganat de potasă, de acid fenic, de cloral, etc., schimbând soluţiunea în fiecare lună ; pul-verizaţiuni cu soluţiuni de alun, 4e tanin (în cari să pune şi cloral); insuflaţiuni cu acid boric levigat simplu sau cu mentol; aplicaţiuni locale de naftol sulf o ricin at (10 la 100), sau cu: naftol B, 1 gr., camfor, 2 gr., uleiu de vaselină 1000; să va mai atinge căptuşeala nasului cu tinctură de iod (la câteva zile odată), sau cu glicerină iodată (20 gr. la 10 gr. tinctură de iod), sau cu sublimat coroziv (1 la 1000). Când ozena este de natură sifilitică să va face tratamentul mixt: iodur de potasiu (3-6 gr. pe zi) şi injecţiuni mercuriale, iar local spălături cu sublimat coroziv şi alifie cu calomel sau precipitat galbin. — In cele mai multe boale ale nasului, mai ales în acele cari să însoţesc de o scurgere cu miros urât, tratamentul constă în spălături sau duşi nazali. Aceste spălături să fac cu ajutorul unui tub lung de cauciuc, care să termină la un capăt printr’un fel de măslină de porţelan găurită în toată lungimea ei, iar celăjalt capăt al tubului să afundă într’un vas • aşezat la o înălţime oarecare deasupra capului bolnavului, aşa că tubul formează un fel de sifon; măslină fiind pusă pe gaura unei nări, lichidul din vas pătrunde în această nare şi iasă prin cealaltă, de unde curge într’un lighian după ce a spălat amândouă fosele nazale. Aceste spă-t lături să pot face de 2 ori pe zi şi cu di-' ferite lichide (apă curată, apă sărată, apă cu acid boric, apă de gudron, apă cu sublimat coroziv, cu acid fenic, etc.) după cum trebuinţa cere. — Pe nas să mai ivesc diferite ulcere (răni), unele de natură sifilitică, altele de natură scrofuloasă (vezi Lupus) şi altele de natură canceroasă, cari mânâncă nasul până îl distrug cu totul. Pentru aceasta trebuie din vreme să să facă un tratament general apropiat, căci mai târziu va trebui să să pună sau un nas artificial sau să să facă un altul din pielea bolnavului luată din vecinătate sau d*ela o mână (rimplastie). NAS (Curgere de sânge din). — Caută la Epistaxă. NAS DE BEŢIV. — Caută la Acnee (acnea rozată). NAS ROŞU. — Sunt multe persoane la cari li să înroşeşte nasul la frig şi la vânt. Pentru a face nasul mai puţin simţitor la schimbările de temperatură să recomandă ca să să aplice asupra lui, în fiecare zi şi de mai multe ori, un burete înmuiat în a-pă cât sa poate de caldă apoi să să stoarcă cu îngrijire timp cam de 20 secunde. Dacă pielea nasului este cu grăsime ^ă poate pune în apă puţin borax (3 la 100). După ce s’a luat buretele să aplică pe nas întotdeauna pudră de orez. năsălie. - Caută la Targă. NĂSCĂTOARE. — Caută la V AGIN. NASTASACHL — Băi renumite într’o vreme la marginea oraşului Târgu-Ocna, la poalele muntelui Măgura, pe valea Trotuşului; la înălţimea de 273 m. deasupra nivelului mării. Numele băilor vine dela fundatorul lor Mihail Nastasachi. Astăzi băile sunt proprietatea oraşului. Sunt şapte izvoare dintre cari 5 adunate într’un conduct subteran de unde sunt împărţite în stabilimentul de băi. Apele sunt cloro-carbonate, sulfuroase, conţinând iod şi brom. Azi băile sunt cam în părăsire şi puţin frecventate; stabilimentul lor de scânduri este primitiv şi are 40 de cabine. NAŞTERE. — Caută la Facere. NĂSTDREA. — Caută la Năsturel. v NĂSTUREL, bobâlnic, brăncuţâ, creniţâ, creson, hreniţâ, ndsturea (Nasturtiam ofiicinale, fam. Cruciferelor). —Plantă mica erbacee care creşte pe lângă părae, isvoare şi mlaştini (Maiu-Iulie). Ea conţine fier, iod, azot, din care pricină să întrebuinţează ca depurativ (curăţitor de sânge), în contra scorbutului, ca stomachic. Sâ recomandă la copiii limfatici, scrofuloşi, la guşaţi, la cei ce au mâncărime de piele, cu sau fără roşeaţă, la cei ce sufer de gingii. Să mânâncă ca salată, din care cauză să cultivă mult. Să prepară un sirop care este foarte bun în scorbut (vezi Antiscorbutice). NASTURTIUM OFFICINALE. — Caută la Năsturel. NASULUI (Infundarea). — Caută la CorizA. NATÂŢIUNE. — Caută la Înnotare. NĂUCEALĂ. — Caută la Ipocondrie. NAUG1E, stupoare. — Nu Ştiu ce am, par:că-s năuc de cap ! auzim din când în când pe cineva zicând şi plângându-să că par’că-i ameţit de cap, că toate lucrurile să învârtesc în jurul lui, sau că ele să ridică ori să scoboară, sau că el însuşi să întoarce, ori crede că cade înainte, sau înapoi, ori pe o parte; că pământul îi să mişcă sub picioare, sau să învârteşte cu el. ori că îi să pune o ceaţă pe ochi, sau că NĂUT — &00 — XKA.M ii este frică să nu cadă, câte odată chiar să clatină, îşi pierde echilibrul şi daca nu s’ar ţine de câte ceva ar cădea. Aceasta este o stare nervoasă greu de descris şi care să deosebeşte dela om la om. Ea poate să să observe la o persoană foarte sănătoasă, fiind în o poziţiune oarecare sau privind unele lucruri: danţând sau privind la danţ, sau privind stâlpii de telegraf când este în drumul de fler, sau privind o roată în mişcare, ori o apă curgătoare, etc. Din acestea să vede că năucia este un fel de ameţeală. Alteori această stare coincide cu unele boale mai mult sau mai puţin grave: epilepsie, isterie, anemie, clo-roză, migrenă; câte odată ea este premergătoare congestiunii (îngrămădire de sânge) sau apoplexiei cerebrale (la creer), sau îmmoierii creerului; uneori ea însoţeşte dis-pepsia (mistuirea grea); alteori ea provine din abuzul de băuturi alcoolice şi de tutun sau când cineva pentru întâia oară să dedă la aceste lucruri; ea s’a văzut şi sub influinţa aburilor de cărbune şi atunci a-rată începutul unei asfixii. Urmează din toate acestea că aflându-ne in faţa unei a-semenea stări de năucie trebuie numai decât să-i căutăm cauza şi s’o combatem dacă voim ca ea să nu să mai repete. Când a-ceastă stare rezultă din o cauză momentană, de ocazie (danţ, călătorie, urcare, etc.) ea nu este gravă ; când ea anunţă vr’o boală sau rezultă din o boală, atunci gravitatea ei depinde de acea boală, care trebuie tratată cu atenţiune. Când cineva să găseşte în această stare, în acces, va sta în odihnă completă, în tăcere, în o cameră nu prea luminată şi în poziţie orizontală (culcat pe spate). NĂUT, nohot, nouţ, ţeaţire (Cicer arietinum fam. Leguminoaselor). — Plantă erbacee care să cultivă pentru trebuinţele bucătăriei (Iunie-Iulie); seminţele ei să mânâncă. In unele părţi aceste seminţe să prăjesc şi servesc la facerea unei băuturi, care în casele sărace tine loc de cafea. NĂVALNIC. — Caută la Ferigă şi Valeriană. NEAMŢU. — Regiunea Neamţului este una I dintre regiunile cele mai pitoreşti din ţară şi cea mai bogată în localităţi de vilegiatură: Piatra-Neamţu, Târgu Neamţu, Mănăstirile Neamţu, Agapia şi Văraticu, Schitul Durău, apoi staţiunile balneare Bălţă-teşti şi Oglinzi. Toate aceste frumoase staţiuni climaterice sunt împrejmuite de munţi şi păduri, de văi şi râuri, de numeroase sate de munte cu casele lor de lemn, albe şi drăguţe, de alte mănăstiri şi schituri, cari dau acestei regiuni un farmec şi o bogăţie de privelişti uimitoare. In munţii Neamţului stau ascunse amintiri glorioase de ale neamului românesc. Aci să găseşte vestita cetate a Neamţului, ridicată de Ştefan cel Mare; aci sunt Războienii; pe aci curge Bistriţa Moldovei, minunata apă pe eare o admiră toţi străinii; aci îşi ridică coamele măreţe Ceahlăul, unul din cei mai înalţi munţi ai Carpaţilor; aci sunt cele mai multe şi mai frumoase mănăstiri şi schituri din ţară, aşezate în poziţiuni minunate.—In acest loc vom vorbi numai despre Târgul Neamţu, şi despre Mănăstirea Neamţu, iar despre cele lalte să să caute la locul lor după alfabet. Neamţu, este un orăşel aşezat lângă râul Neamţului, la poalele dealului Pieşui, cu o populaţiune de 8000 locuitori. Oraşul este pitoresc şi ventilat de o climă de munte constantă şi uscată. In mijlocul oraşului să, află o grădină publică frumoasă. Pentru vizitatori are mai multe oteluri, restaurante, vile şi locuinţe confortabile. Această staţiune climaterică este foarte mult vizitată în timpul verii. In jurul oraşului sunt multe fabrici de ţăsături, de olărie, de brânzeturi, de uleiuri vegetale, de tăbăcărie, etc.; viaţa este plăcută şi eftină. Lângă oraş să află băile Oglinzi (vezi acest nume) şi ruinele Cetăţii Neamţului. In oraş să închiriează trăsuri, care cu boi sau cai pentru excursiuni la: Băile Oglinzi, Mănăstirile Neamţu, Agapia şi Vă-rati cu, Băile Bălţăteşti, etc. — Mănăstirea Neamţu este una din cele mai vechi şi mai importante mănăstiri ale ţării, din punct de vedere istoric şi cultural; în ea slujesc peste 400 călugări. Mănăstirea e formată din o mare incintă compusă din chilii cu 2 etaje, în care să intră prin o poartă de zidărie groasă deasupra căreia să înalţă o clopotniţă măreaţă. In curtea mănăstirii e biserica Înălţarea cu un turn mare ; biserică mare, frumoasă şi bogată în artă, în lucruri scumpe şi cu o icoană făcătoare de minuni. In jurul mănăstirii sunt numeroase căsuţe curate, proprietăţi ale călugărilor, mai toate cu grădini. La 200 m., în spre răsărit se află ospiciul de alienaţi administrat de Epitropia Sf. Spiridon din Iaşi. Spre sudvest, cale de o 1/2 oră, e schitul Vovedenia într’o poziţiune pitorească, iar la un chilometru spre sat sunt izvoarele dela puturosul cu ape sulfuroase bune pentru băi. Clima Mănăstirii Neamţu este plăcută. Pădurile de brazi din jur fac ca aerul să fie curat şi ozonizat. Viaţa e eftină din care cauză vara merg foarte mulţi vizitatori. NEAR NEARTROZĂ (dela grec. neos, nou, şi arthron, încheietură).—Să numeşte astfel o articu-laţiune sau încheietură falsă care să formează în locul unde să ating două oase în mod anormal în urma unei dizlocări devenită permanentă (a unei scrintiri sau lu-xaţii ireductibile), sau în urma suprimării unei porţiuni de os printr’o operaţiune. NEBUNARIŢĂ. —• Caută la MăsălahiţÂ. NEBUNIE .—Caută la Alienaţiune mentală. NECROZA (dela grec. nekros, mort). — Să numeşte astfel mortificaţiunea ţăsutului o-sos. Necroza este sfârşitul unor boale ale oaselor (bsteită, periostitâ, etc.), iar nici de cum o boală specială. Stratele superficiale necrozate ale unui os pot fi date afară sub formă de mici bucăţele (secvestre parcelare), numite în popor colţi de lup (vezi aceste cuvinte), sau într’un alt mod neobservat, pe nesimţite (exfoUaţnme), Să ştie că orice ■BX ; J Fig. 184. - Necroza fluerului (tibiei). (Din operaţiunile doctorului V. Bianu). os este hrănit prin o reţea proprie de vase şi prin vase venite din periost (cămaşa o-sului) şi din măduvă, astfel cauzele necrozei sunt: leziunile periostului (ruptură, sdrobire, un abces stfbperiostic, periostite cronice, diatezice, sau toxice, etc.); boalele măduvii (osteomielită, etc.); diferitele alte-raţiuni ale ţăsutului osos (lovituri, arsuri, fracturi, osteite, oftică). Necroza mai poate fi ca urmare a scrofulozei, ofticei şi sifilisului, când aceste boale atacă vr’un os. Necroza să iveşte la falca de jos la cei ce lucrează cu fosfor (necroză fosforată), — 501 — NEGI Intru cât priveşte tratamentul, când osul necrozat este adânc, fix şi încunjurat de os sănătos trebuie să lăsăm lucrurile la natură, care sub formă de puroiu îl va dâ afară încet cu încetul; iar când osul mort este deslipit de osul sănătos, când este liber, atunci cel mai bun lucru este ca să facem o tăietură largă în carne până dăm de el şi să-l scoatem, scăpând astfel bolnavul mai iute de supărătoarele fistule cari fac mereu la puroiu şi îl slăbesc foarte mult. NEPREGTOMIE. — Caută la Rinichiu. NEFRPJCE (Colici). — Caută la» Rinichiu. NEFRITĂ (dela grec. nephros, rinichiu, şi terminaţiunea itis, care inscmnează infla-maţiune). — Aprinderea sau inflamaţiunea rinichilor (vezi Rinichiu). NEFROPEXIE. — Caută la Rinichiu. NEGELARIŢĂ. — Caută la Rostopască. NEGHIOBIE. — Caută la Idioţie. NEGI, negei (lat. verruca). — Sunt nişte crestături mici cari să formează in piele prin dezvoltarea exagerată a unei părţi a epi-denmdui. Negii au o coloare albuie, sunt rotunzi, uneori mai tari, alteori mai moi şi având diferite mărimi, dela aceea a u-nui bob de meiu până la aceea a unui ban de 50. Negii să arată de obiceiu pe mâni şi pe picioare, pe faţă şi gât. Cei dela mâni şi picioare sunt de coloare cenuşie, tari şi cresc uneori foarte mult. La faţă negii sunt mai mici, cu suprafaţa despicată, inegală, formată de mici ridicături împlântate pe o singură bază. Negii nu sunt supărători decât când sunt prea mari sau când să inflamează; în tot cazul sunt neplăcuţi la vedere. Tratamentul constă în ardere cu acid azotic (apă tare), sau cu acid sulfuric (vitriol), sau cu acid cromic, din cari să pune pe flecare câte o picătură după ce mai întâiu s’a uns pielea din jur cu niţică vaselină pentru ca să nu să ardă; aceste aplicări să pot face mai de multe ori, tot la 3-4 zile o-dată, până ce negii au căzut; uneori, când sunt Fig. 185. — Neg prea mari, la mâni si la (mărit), picioare, să pot arde cu fierul roşu. La faţă,' când sunt mulţi negi mărunţi, să recomandă să să aplice asupra lor bucăţele de flanelă acoperite cu un strat de săpun negru, lăsându-să pe loc până ce pielea devine roşie şi sbârcită, 2448 ore; după care să ridică săpunul negru, fără însă ca să să spele, nici să să şteargă negii, cari vor cădea după opt zile. NEGU NEGURĂ. — Caută la Ceaţă. NEJELMICĂ. — Caută la Silnic. NELINIŞTE. — Caută la .Agitaţiuni-:. NEMIŞCARE. —' Caută la Imobilizaţiune. j NEMISTUIRE- — Caută la Indigestiune. ] NEMŢIŞORI, buruiană de făcut copii, gul-ceavă, mărarul câmpului, nemţişoride câmp, pintenaş, taponişi, tatnişi, topo-raşi, toporişi, totnici (Delphinium consolida, fam. Rariunculaceelor). — Plantă erbacee care creşte prin semănături şi pe marginea drumurilor (Maiu-Septembrie). A-ceastă plantă amară s’a întrebuinţat în medicină ca diuretic, în gută, nisip, dropică şi în boalele de rinichi şi de beşică; în Anglia să întrebuinţează tinctură alcoolică în contra astmei şi dispneei (respiraţie grea) de natură nervoasă. — La ţară ceaiul făcut din flori şi din frunze să întrebuinţează la spălarea muşcăturii de şarpe şi să bea în contra durerii de pântece; în unele părţi ale ţării femeile sterpe îl beau pentru ca să facă copii. NEOARSICOL. - Caută la Akenal, j NEODIHNĂ. — Caută la Agitaţiune. NEPOTRIVIRE. - Caută la Incompatibili- | TATE. NEPUTINTĂ. — Caută la Impotenţă. | NEPUTINTĂ DE A ŢINE UDUL sau SCAUNELE.— Caută la Incontinenţă. NERĂBDARE. — Caută la Impacienţă. j NERODIRE. — Caută la Sterilitate. j NEROZIE. — Caută la Imbecilitate. I NERPRUN, pârul ciutei, paţachină, salbă moale, spinul cerbului. verigar (Rkam-nus cathartica, fam. Ramnnaceelor).—Arbust care creşte prin păduri; lunci, tufişuri (A-prilie-Iunie). In medicină să întrebuinţează fructele şi rădăcina ca purgativ idragog. Sucul de fructe serveşte la prepararea cu părţi egale de zahăr a siropului de nerprun, care să dă în doză de 30-60 grame. De o-biceiu acest sirop să dă cu tinctură de jalapa compusă pentru a o îndulci; în dropica cardiacă sau renală, in uremie.—La ţară să fac băi copiilor bolnavi de socote, 8 şi anume: dimineaţa copilul să scaldă în fundul casei, la ameazi în mijloc şi seara la uşă; fructele să dau ca curăţenie şi în contra dropicei. NERV (lat. nervus, grec. neuron). — Ner- j vii să arată sub formă de fire. mai mult sau mai puţin groase, de coloare albă, compuse din firicele (filamente), găunoşite sau pline, în formă de tuburi sau fibre, ren- — 502 — NERV nite printr’un înveliş comun care le ţine unite. Prin ajutorul nervilor să transmit simţirile (senzaţiunile) şi mişcările. Sistemul nervos s’ar putea compară foarte bine cu un mare aparat telegrafic, care are două oficii centrale, la cari sosesc şi din cari pleacă telegramele. Aceste oficii centrale sunt creend şi măduva spinării (vezi aceste cuvinte). Din aceste oficii pleacă firele telegrafice, nervii, cari prin compoziţiunea lor s’ar putea mai bine asemănă cu cablurile submarine, fiindcă fiecare nerv să compune din mai mult firicele, gata în ţot momentul de a să înlocui unele pe altele când trehuiuţa va cere. Nervii la plecarea lor din centru sunt mai groşi, apoi ei să împart şi sa subimpart in lotniuii u.m in ce mai subţiri, terminându-să în adâncimea sau la suprafaţa tuturor organelor, m plămâni, inimă, stomac, maţe, ficat, splină, rinichi, oase, carne (muşchi) şi piele. Părul, sgârciurile (cartilagele) şi unghiile n’au nervi. Toate părţile corpului, afară de a-cestea, sunt în comunicaţiune directă şi continuă cu creerul şi cu măduva spinării. O impresiune de dinafară de arsură, de gâdilire, de pipăire, de miros, de sgomot, de lumină, etc., isbeşte nervii cari să sfârşesc în piele, în nas, în urechi, în ochi. Această impresiune îndată este transmisă prin nervi la măduva spinării, apoi la creer când o si simţim. Această transmitere să face aşa de repede încât nu ne putem dâ seamă de timpul trecut dela impresiune până la senzaţiune (simţire), şi acest timp nu să poate apreţiâ decât eu ajutorul u-nor aparate foarte fine. Când creerul voeşte ca membrele noastre să facă vr’o mişcare el le trimite poruncă tot prin nervi trecând însă mai întâiu prin măduva spinării, cu o iuţeală tot aşa de mare încât nu ne putem dâ seamă de ea. Cele mai adeseori executarea mişcării este urmarea directă şi imediată a impresiunii primite: astfel îndată ce ochiul simte vântul pleoapele să închid pentru a opri praful. Această mişcare, la aparenţă instinctivă, depinde şi ea de voinţă, căci la rigoare am putea ţine ochii deschişi, aşa că aci avem transformarea instantanee a senzaţiunii în poruncă de mişcare, şi în această împrejurare creerul joacă rolul instrumentelor aşa zise comutatoare din aparatele electrice, cari schimbă direcţia curentului după voinţa o-peratorului. Adeseori aceiaşi nervi transmit senzaţiunile venite dela periferie şi duc poruncile date dela centru. Unii din nervi însă sunt mai mult destinaţi pentru — 508 — XKin a transmite senzaţiunile, din care pricină să numesc nervi senzitivi, pe câtă vreme alţii sunt însărcinaţi mai mult cu transmiterea poruncilor şi să numesc nervi motori, iar cei cari împlinesc amândouă rolurile să chiamă nervi mixti. Afară de acestea, sistemul nervos împlineşte şi alte roluri despre cari nu ne dăm seamă şi pe cari nu le putem influinţâ de loc, aşa de exemplu el face să bată inima punând în mişcare sângele, face să să strângă stomacul şi maţele pentru a grăbi mistuirea, face să treacă fierea din ficat în maţe, urina din rinichi în beşică, etc., tot atâtea fenomene cari să petrec fără ştiinţa noastră şi sunt sub dependinţa sistemului nervo's, dar cre- Fig. 186. — Nervul pneumogastric cu ramurile lui principale. 1. Ramura faringiana. — 2. Larmgea superioară. — 3. Laringea inferioară. — 4. Ramurile plămânilor. — 5. Ramurile stomacului. — 6. Ramurile ficatului. erul nu ia parte labele, ci numai măduva spinării, din care pricină nu ne dăm seamă de ele nefiind sub voinţa noastră. —■ Din punctul de vedere al provenienţei, nervii sunt de 3 feluri: 1. Nervi cranieni, cari pleacă din cap şi sunt în număr de 12 pă-rechi, dintre cari 4 destinaţi la organele simţurilor (vedere, auz, miros, gust) ; 5 sunt motori (3 pentru muşchii ochiului, 1 pentru muşchii limbii şi 1 pentru muşchii feţei); iar 3 au şi fibre senzitive şi fibre motrice, adecă sunt mixti, şi anume: pne-umogastricul (ezofag, stomac, plămâni, inimă), spinalul (laringe) şi trigemenul (ochi, falca de sus şi falca de jos). 2. Nervi raehidieni, cari pjeacă din şira spinării, eşind din fiecare parte a măduvii 31 de nervi, cari imediat să împart fiecare în 2 ramuri: una anterioară, mai mare, care să duce spre organele din piept şi din pântece, iar cealaltă spre spate. Fiecare nerv să reuneşte cu cel aşezat deasupra şi cu cel dedesupt prin nişte firişoare cari constitue un plex (reţea) din care să desfac nervii regiunilor, astfel avem: plexul cervical (pielea şi muşchii capului şi gâtului), plexul brachial (pielea şi muşchii membrului superior), plexul lombar (pielea şi muşchii lighianului şi a unei părţi a membrului inferior), plexul sacral (restul pielii si a muşchilor membrului inferior). 3. Nervi simpatici, cari pleacă din ganglionii marelui simpatic şi după ce să unesc cu ramurile pneumogastricului formează plexurile cardiac, pulmonar, solar, cari să împart între vasele sangvine, inimă, plămâni, organele digestive, rinichi şi beşică şi regulează acţiunea acestor organe.—Boalele nervilor. Nervii pot fi congestionaţi când să găsesc în apropierea unui focar inflamator sau când sunt iritaţi deadreptul; ei pot să să aprindă, să să inflameze (nevrită) în mod spontanei! sau în urma unei leziuni din vecinătate. Nervii pot să să atrofieze (să să topească) în urma tăieturilor, a rupturilor, a loviturilor, a compresiunilor produse asupra lor de diferite tumori. Adeseori să văd boale de nervi fără nici o leziune apreciabilă; iar semnele acestor boale constau în nişte turburări de senzibilitate (iperestezie, anestezie) şi turburări de mişcare (paralizii). Atrofia sau topirea nervilor să vede mai cu seama în urma tăieturilor nervoase accidentale sau făcute de doctori, sau în urma compresiunilor (apăsărilor) făcute pe trăiectul lor de vr’o tumoră sau altă cauză; ea să mai observă şi în unele boale ale sistemului nervos central (creer şi măduvă) sau chiar în urma destrucţiunii organelor sau a ţesăturilor în cari să duc nervii. Atrofia nervoasa să caracteriza prin paralizia completa a muşchilor la cari să duc nervii atrofiaţi, prin anestezia (nesimţirea) ţăsăturilor pe cari ei le inervează, adeseori prin o atrofie musculară cu mers repede. Atrofia să combate provocând regenerarea nervoasă prin toate mijloacele cari înleznesc fnnc- NERV - 504 - NEVR ţionarea organelor sau ţăsăturilor cari primesc nervii. — Compresiunea nervilor poate fi lentă (înceată) şi datorită creşterii progresive a unui ganglion (adenită) din vecinătate, unui auevrism; unui os (exostoză), dislocării unui organ vecin, cum ar fi acea a unei vertebre în morbul lui Pott, etc.; ea poate fi acută şi provocată prino poziţiune rea în timpul somnului (capul pe braţ, subsuoara apăsată pe un lemn), sau prin dislocarea unui os luxat (scrintit).Contuziunea (lovitura) unui nerv să datoreşte cele mai adeseori unei scrintiri, unei căderi sau lovituri. In amândouă cazurile când acţiunea este violentă omul simte o durere foarte mare; uneori furnicături, crampe, o simţire de căldură; pielea la ’ început este foarte simţitoare, apoi să amorţeşte şi muşchii să paralizează. Pierderea senzibilităţii şi neputinţa de a să servi de membru au o durată variabilă. Ca tratament să recomandă odihnă, depărtarea cauzei care face compresiunea, iar în con-tuziuni comprese cu apă rece sau apă de plumb şi când este teamă de atrofie elec-troterapia. — Inflamaţiunea nervilor sau nevoita este acută sau cronică. Nevrita acută provine din o rănire, ruptură, scrintire, arsură; degerătură, o boală din vecinătate (morbul lui Pott, pleurezie, periostită, etc.), o boală infecţioasă (febra tifoidă, difterie); din frig, umezeală, reumatism, gută, şi sifilis. Semnele acestei nevrite sunt la început o durere vie pe traiectul nervului, care este tare şi umflat, roşeaţa pielei; după un timp oarecare apar turburări de nutriţiune (erpes, pemfiqus, ulceraţiuni, căderea sau îngroşa-rea părului şi unghiilor, atrofie musculară). Durerea pe traiectul nervului poate dura şi după ce pielea ş’a pierdut senzibilitatea (anestezie dureroasă); muşchii să paralizează şi să atrofiează. Nevrita cronică are aceleaşi cauze, însă ea să dezvoltă mai încet. Tratamentul: odihna părţii bolnave, injecţiuni cu morfină; combaterea cauzelor. NERVI (Atac de). — Caută la Atac. NERVI (Boală de). — Caută la Nevrastenie şi Nevroză. NERVI (Durere de). — Caută la Nevralgie. NERVI (Iritare de, întărâtare de). — Caută la Agasare. NERVIN. — Medicament care calmează sau potoleşte nervii. NERVOASĂ (Sleire). ’— Caută la Nevrastenie. NERVOZISM. — Caută la Nevrastenie. NESIMŢIRE. - Caută la Analgezie şi Anestezie, NEURODINĂ. — Cristale incolore; puţin solubile în apă rece. Lucrează, ca antitermic, analgezic şi antinevralgic (scade căldura şi potoleşte durerile). Doză: 1-3 gr. pe zi, în buline sau^prafuri de câte jumătate gram. Trebuie supraveghiată lucrarea ei asupra căldurii, care scade repede şi produce nă-duşeală multă şi cianoză. NEURONAL. — Praf cristalin alb, puţin solubil în apă, solubil în alcool. Să dă ca ipnotic în insomniile nervoase şi ale celor maniaci; antiepileptic. Doză: 50 centi- grame până la 2 gr., în buline de câte jumătate gram. " NEV /lat. naevus), alunică, aluniţă, alu~ nelă. — Prin cuvântul nev să înţelege o diformaţiune dm naştere (congenitală) şi permanentă a unei regiuni mărginite a pielei, produsă sau prin o îngrămădire de materie colorantă (pigment): nev pigmentar; sau prin o dezvoltare prea mare a ţăsutului Vascular: nev vascular. 1. ISeval pigmentar să prezintă sub 2 forme: plană şi ridicată. In forma plană avem nişte pete de diferite mărimi, dela acea a unui bob de grâu până la acea a unei piese de 5 lei; de coloare galbină, cenuşie sau neagră; de formă rotundă, eliptică - sau neregulată; acoperite sau nu de păr; ele pot fi mai multe şi împrăştiate fără nici un rost pe faţă, pe gât, pe dosul mânilor şi pe celelalte părţi ale corpului. In forma ridicată (nev verucos sau ipertrofic) avem nişte ridicături de diferite forme, de diferite mărimi, de coloare ro-şietică mai mult sau mai puţin închisă sau neagră, acoperite de păr negru. Ca tratament să recomandă în forma pigmentară arderile cu acid fenic curat sau cu galvano-cauterul, iar în forma a doua răzuirea sau tăierea urmată de ardere cu galvanocaute-rul.—2. Nevul vascular numit şi angiom, tumoră erectilă, are iarăşi 2 forme: plană şi ridicată. In forma plană avem nişte pete roşii sau violete, de diferite mărimi şi forme, regulate sau neregulate, provenite după credinţa poporului din diferite emoţiuni încercate de mamă in timpul sarcinii; ele să află de obiceiu la faţă, la ceafă, la gât, pe spate. In forma ridicată avem nişte ridicături sau tumori mici, unele rotunde, altele de altă formă, de diferite mărimi, de coloare roşie sau negrie; ele sângerează cu înleznire. Ca tratament să recomandă compresiune, scarificaţiuni liniare dar repetate, ardere cu substanţe chimice sau cu termo-cauterul ori cu galvanocauterul, electroliză, vaccinaţiunea pe nev. NEVRALGIE (dela grec. neuron^ nerv, şi algos NE YR — 505 — NEVE durere), durere de nervi. — Boală ca-tacterizată prin o durere vie pe traiectul unui nerv, care vine prin accese şi cam în acelaşi ceas în timpul zilei, lat intervale a-proape fixe. Această durere poate ţine un sfert de oră până la un ceas ; uneori însă ea poate fi continuă şi slabă, mărindu-Să din când în când sub formă de svâcnituri, de înţepături, de fulgerături. Durerea vine dela sine, în mod spontaneu, dar ea să măreşte la cea mai mică atingere sau apăsare în dreptul părţii dureroase. In răniri, în inflamaţiuni, în cancer precum şi în o mulţime de boale pot fi dureri destul de vii, chiar, foarte tari, dar acele dureri sunt difuze, împrăştiate, întinzându-să pe o suprafaţă hotărâtă şi putând fi Înteţite prin o apăsare făcută în orice punct al acelei suprafeţe, ele sunt fără svâcnituri, pe câtă vreme durerea nevralgică să întinde numai în o singură direcţiune care corăspunde cu drumul nervului bolnav, să înteţeşte prin o apăsare făcută în anumite puncte şi să însoţeşte întotdeauna de svâcnituri. — Cauzele nevralgiei sunt multe. Intre cele generale avem : anemia (lipsa de sânge), guta, impaludismul, reumatismul, sifilisul; iar între cele locale să numără : răceala, apăsarea pe nerv prin congestiune sau o tumoră vecină, ori vr’o altă boală a ţăsuturilor vecine (carie dentară). Mai sunt nevralgii produse prin o acţiune reflexă, adecă la distanţă, cum să întâmplă atunci când cineva are viermi intestinali (panglică, limbrici). Toate părţile corpului, fie superficiale fie profunde, pot fi atinse de nevralgii, căci toate au nervi, dar nevralgiile cele cari să văd mai des sunt: nevralgia feţei, nevralgia intercostală, sciatică (Vezi Faţă, Junghiu, Sciatică).—Tratament id. O nevralgie mai întotdeauna este foarte greu de combătut, cu atât mai mult cu cât nu este de ajuns să potolim numai durerea dar să facem ca ea să nu mai revină. O nevralgie să potoleşte aplicând pe partea dureroasă un muştar, lăsat pe loc 5-10 minute; după un sfert de ceas să poate face pe acelaşi loc o fricţiune cu o bucată de flanelă înmuiată în un liniment compus din halsam tranchil sau unt de migdale dulci (30 gram), din cloroform şi din laudan (din fiecare câte 5-10 gr.) ; fricţiunile să vor repeta din 2 în 2 ore, iar în intervale să lasă pe loc flanela înmuiată în liniment; muştarul să poate aplica de 2-3 ori pe zi, iar linimentul să poate înlocui cu uleiu de muşeţel camforat, cu uleiu de terben-tină, etc. Dacă durerea nu să potoleşte cu a- ceste mijloace să poate aplica o vezicătoare volantă, timp de 5-6 ceasuri, punând pe acelaş loc după ce s’a ridicat vezicătoarea un centigram de morfină. Când durerea este foarte mare şi bolnavul nu mai poate răbda vom face o injecţiune sub piele cu morfină. Să mai recomandă pulverizaţiune pe partea dureroasă cu lichide refrigerente, cum sunt: clorurul de etil sau de metil, cu eter; puncte de foc sau dungi ie iov, faradizaţiunea pielei cu un pămătuf electric. Dintre unsorile şi fricţiunile întrebuinţate în nevralgii cele mai bune sunt: balsamul Opocleldoch, diferite linimente compuse din laudan şi cloroform în asociaţie cu uleiu de măsălariţă (iosciam); găiacol cu glicerină sau cu salicilat de metil, care de asemenea sâ întrebuinţează şi singur. Pe dinăuntru şi dau o mulţime de medicamente analgezice, dintre cari cele mai bune sunt: antipirina, 1-5 gr.; pir amidonul, 30 centigrame până la 1 gr.; fenacetina, 50 centigrame până la 2 gr.; acetanilida, 25 centigrame până la 1 gr.; aspirina, 50 centigrame până la 3 gr.; bromidratul şi vale-riangtul de chinină (date cu 6 ceasuri înainte de crize), ipnal, 1-2 gr.; salicilat de sodă, 2-6 gr.; tinctură de colchic, 20-40 picături; opiu şi beladonă (1 centigram de extract, de 2-5 ori pe zi), etc. Dintre agenţii fizici să întrebuinţează masajul, simplu sau vibrator; idroterapia sub formă de duşi calzi 'sau scoţiani, duşi de aburi, băi de pucioasă sau cu terbentină; electroterapia (faradizaţi-une, scântei franclinice, curenţi de mare frecvenţă şi tensiune, băi statice). Ca tratament chirurgical în nevralgiile rebele să recomandă: alungirea nervului bolnav, tăierea lui (nevrotomie), rezecţiunea nervului pe o întindere oarecare (nevrectomie). Nu este de ajuns să combatem nevralgia, ci trebuie să facem ca ea să nu mai revie, pentru care lucru trebuie să combatem cauza: anemia cu fieruginoase şi tonice; reumatismul cu salicilat de sodă; impaludismul cu chinină, arsenic; guta cu colchic; sifilisul cu mercur şi iod; diabetul cu regim, santonină; isteria, neurastenia sau epilepsia eu bromure, vale-riană, idroterapie, sugestiune, etc. NEVRALGIE INTERCOSTALĂ. - Caută lă Jun- Ginu şi Pleurodinie. NEVRALGIE SCIATICA. — Caută la Sciatică. NEVRASTENIE (dela grec. neuron, nerv, şi asthenia, slăbire), nervozism, nevropatie, nevralgie generală, iperestezie generală, sleire nervoasă, boală de nervi. — Iată o boală ajunsă la modă. Nu este zi să nu întâlnim vr’un nevrastenic, precum NEVE — 506 — NEVE nu este zi să nu cetim prin ziare că cutare s’a sinucis din cauza nevrasteniei. Astfel fiind trebuie să ne ocupăm ceva mai pe lung de această boală ciudată. Cel care a descris mai întâiu nevrastenia a fost americanul Beard (1869-1880), dar aceasta nu va să zică că mai înainte de el n’ar fi fost oameni nevrasteniei, din potrivă au fost destui cari sufereau de tot felul de boale nervoase, cunoscute sub diferite nume, dintre cari cele mai multe ţin astăzi de nevrastenie, botezată astfel de Beard. Nevrastenia este o nevroză (vezi acest cuvânt) caracterizată prin o slăbire a forţei nervoase. Această slăbire nervoasă să arată adesori prin alternative de depresiune (moleşeală) şi de excitaţiune (aţâţare, întărâtare), de unde vine şi numele deslăbiciune iritabilă ce îi s’a dat. Nevrastenia interesează întreg sistemul nervos, dar cele mai adeseori stăpâneşte cutare sau cutare parte din el, de unde provin şi multele forme sub cari să arată această boală, şi care variază dela un om la altul. Nevrastenia este mai ales o boală a etăţii adulte, dar - sunt şi forme precoce cari să arată în preajma juneţii (pubertăţii), la tinerii cu creştere repede, al căror sistem nervos este foarte fraged şi cedează la cea mai mică isbire. Această boală să vede mai des la bărbaţi decât la femei; educaţiunea, profesiunea, molipsirea chiar, au o influinţă care predispune la ea. De altmintrelea nevrastenia poate fi produsă de orice cauză congenitală, (din naştere) sau câştigată, constituţională sau accidentală, care este în stare să tulbure în mod adânc nutriţiunea organismului în general, şi acea a sistemului nervos în particular. Ereditatea nevro-artritică este de ajuns s’o producă (nevrastenie constituţională); alteori însă ea numai prepară terenul şi boala nu să iveşte decât eu prilejul unei cauze accidentale, cum ar fi: surmenajul (suprafa-tigă, oboseală prea mare), cu deosebire surmenajul moral produs de abuzul de plăceri, de supărări, decepţiuni (amăgiri); in-toxicaţiunile sau otrăvirile cu alcool (spirt), tutun, morfină, sulfur de carbon, mercur, plumb, cocaină, etc.; boalele infecţioase: sifilis, frigurile palustre, influenţa, febra tifoidă ; traumatismele sau loviturile; boalele tubului digestiv şi mai ales boalele organelor genito-urinare ; boalele organice ale sistemului nervos, etc. In unele cazuri sâ pare că ereditatea n’ar avea nici un rol (nevrastenie accidentală), cu toate acestea nevrastenia constituţională este varietatea cea mai de seamă, cea care să vede mai adeseori, şi de multe ori chiar nevrastenia aşa zisă câştigată nu este altceva decât o inteţire (întărâtare) a nevrasteniei constituţionale, care a fost neobservată. — Semnele acestei boale sunt multe şi foarte variate după cum vom vedea îndată. In mod general putem reduce pe toţi nevras-tenicii la două tipuri de căpetenie, între cari de altmintrelea să găsesc o mulţime de tipuri intermediare. Cutare nevrastenie este palid, slab, deprimat, cu capul aplecat, cu privirea pierdută, iar la întrebări răspunde scurt, încet şi cu oarecare îndoială, nehotăi'âre; el seamănă cu un melancolic. In opoziţie cu acest tip vezi pe un altul care are înfăţişarea unui om foarte sănătos, gras, voinic, roşu la faţă, cu vocea bărbătească, plin de viaţă, vioi în mişcări, dar îndată ce-1 întrebi de sănătate începe a’ţi povesti despre indispoziţiile şi suferinţele lui, descriind o mulţime de dureri şi de simţiri supărătoare cari îl chinuesc şi cari nu să potrivesc de loc cu înfăţişarea lui cea bună. El în loc să-ţi inspire milă te face să râzi şi să-l crezi un bolnav închipuit. Mai mult decât atât, el are credinţa că nimeni nu este aşa de bolnav ca el, nimeni n’are suferinţele lui, aşa de multe şi de variate încât ca să nu le uite şi le însemnează pe hârtie pentru ca să le poată spune doctorului pe toate. Acestea sunt cele două tipuri de nevrasteniei, să vedem acum cari sunt suferinţele lor începând cu durerea de cap (cefalalgia). Mai toţi au durere de cap care să simte de obiceiu în amândouă tâmplele, alteori în ceafă; bolnavul simte un fel de greutate şi de strângere a capului (ca şi cum ar purtă un coif), alte ori el are o simţire de ceva gol. Durerea poate fi continuă, însă variează în intenzitate în timpul zilei; ea începe dimineaţa, să micşorează în timpul mesei pentru a să mări din nou la o jumătate de ceas după mâncare, spre înserate iarăşi este mai mică, să înteţeşte după mâncare pentru a dispare îit timpul nopţii. Orice muncă cu creerul măreşte durerea, iar când ea ajunge la culme pielea capului este simţitoare la cea mai mică a-tingere; la unii le trozneşte ceafa când mişcă din cap. Altă suferinţă este durerea de şira spinării (rachialgie), care să arată sub formă de greutate şi de apăsare, mai cu seamă în dreptul gâtului, în şale şi în dreptul osului crucii (sacru); uneori ea să însoţeşte de slăbiciune şi amorţeală în picioare, de o simţire prea mare a pielei I (iperestezie). Mulţi sâ plâng că nu pot dormi, i că au insomnie sau că au somnul agitat NEVE — 507 — , NEVR (neliniştit); după ce să culcă şi adorm, să deşteaptă îndată, mai întotdeauna la acelaş ceas, şi în tot restul nopţii să tot sucesc şi răsucesc în pat, chinuiţi de o mulţime de simţiri neplăcute, de înţepături, de amorţeli, de svâcnituri, etc., cu capul buimăcit de tot felul de idei şi de aduceri a-minte; câte odată, spre dimineaţă, obosiţi aţipesc, apoi să scoală sdrobiţi de oboseală, cu mult mai obosiţi decât erau la culcare. Sunt unii nevrasteniei cari simt trebuinţa de a dormi după mâncare, dar după ce s’au culcat nu pot adormi cu nici un preţ; iar dacă adorm au visuri rele, supărătoare, după cari să deşteaptă repede şi cu nelinişte; de obiceiu bolnavii de nevrastenie sunt mai moleşiţi dimineaţa după ce să scoală, înainte de dejun, decât seara. Unii dorm relativ bine toată noaptea şi chiar in timpul zilei câte un ceas două, dar aceasta nu-i odihneşte, ei să simt tot obosiţi şi plictisiţi. O suferinţă tot aşa de supărătoare este ameţeala, care vine de obiceiu sub formă de accese, însoţită uneori de turburări digestive. De multe ori ameţelile să arată prin o simţire de golişte în cap cu slăbiciune în picioare, cu ceaţă pe ochi, cu pete negre sau muşte sburătoare în câmpul vizual; uneori bolnavii au o simţire de înălţare şi de scoborâre pe pământ; alteori să clatină ca în stare de beţie, fără însă să cadă jos. Ceeace îi mai chinueşte pe ne-vrastenici este o slăbiciune ele nervi si de muşchi (astenie nervo-muscidară), care să arată sub forma unei oboseli permanente şi de neînvins, pe care o simţesc bolnavii de cum să deşteaptă şi care când este în grad mai mare îi împedecă de aşi vedea de afaceri; ei să sforţează, să silesc să muncească, dar nu sunt în stare s’o facă mai mult timp căci îndată să ostenesc; pentru cel mai mic lucru, care în stare normală să execută cu cea mai mare înleznire şi în mod automatic ei trebue să-şi impue o voinţă tare pentru a-1 face, aşa că mulţi bolnavi renunţă la orice -muncă, j la orice mişcare şi stau toată ziuliţa tolă- j niţi pe o canapea. Această slăbiciune nu merge însă până la paralizie şi în timpul mâncării ea scade; multe ori ea să mărgineşte numai la un grup de muşchi. Unii bolnavi mai au crampe, contracturi funcţionale (crampele scriitorilor), tremur ături în membrele superioare (în mâni, iar reflexele sunt mai adeseori micşorate decât mărite. Un rol important în suferinţele nevraste-nicilor îl au şi turburările din partea tubului digestiv, cari adeseori să ivesc chiar dela începutul boalei. Aceste turburări sunt foarte variabile şi cea mai de căpetenie este dispepsia (mistuire grea, auavoiaa&ă). In forma uşoară starea generală a bolnavului nu prea este atinsă; apetitul să păstrează/ deşi în mod inegal. Simţirea de slăbiciune să însoţeşte de multe ori de un sentiment de trebuinţă, şi mâncarea produce o uşurare momentană; unii bolnavi îşi fac obiceiul a mâncâ câte ceva şi pe la mijlocul nopţii. Dimineaţa, bolnavul să deşteaptă cu limba încărcată şi cu tăieturi la stomac cari încetează prin mâncare. Când însă nevrastenicul mânâncă ceva mai mult simte greutate la cap, amorţeală, greutate la stomac, care să umflă, râgăituri, şi toate aceste să ivesc cam la o jumătate de oră după mâncare. Scaunul mai nici odată nu este regulat; bolnavul când are diareie, când este constipat, dar mai adeseori este constipat şi atunci materiile sunt tari, acoperite uneori cu spumă sau falşe membrane albicioase; uneori el are dureri prin maţe, pântecele tras şi dureros la pi-păire; durerile să duc câte odată spre beşică, organele genitale, nervii sciatici. In formele grave ale dispepsiei turburările de nutriţiune sunt mai mari şi bolnavul, deşi mânâncă mult, slăbeşte repede şi foarte mult. Martirologia nevrastenicilor nu să mărgineşte numai la acestea, căci ei mai au şi turburări din p a rte a aparatului circulator şi cu deosebire din partea inimii, care bate adeseori foarte repede şi aceste palpitaţiuni le are bolnavul mai cu seamă în timpul mistuirii; ele pot dura luni întregi, ceeace îl deprimă şî îl slăbesc mult. Presiunea arterială de obiceiu este slabă, dar să poate modifica în tot momentul şi sub cea mai mică cauză; ea să măreşte sub influinţa emoţiunilor şi în timpul mâncării. Turbuaările din partea organelor genito-uri-nare să ivesc adeseori şi chinuesc mult bolnavul; bărbatul are poluţiuni nocturne, 1 raporturi sexuale incomplete cu ejacula-ţiuni prea repezi; femeia sufere de mitră care îi să pare că se umflă; urinarea să face des şi uneori cu greutate. Organele simţurilor prezintă diferite turburări: lă-crimare, dureri de ochi, vederea uneori împăinginită, câmpul vizual câte odată micşorat, mai ales când bolnavnl are şi ameţeli; urechile vâjeie şi şueră. Senzibilitatea generală este si ea modificată: iperestezie, dureri cu tip nevralgic, svâcnituri cari seamănă cu durerile fulgerătoare, amorţeli prin membre. Unii bolnavi au dureri dăi-nuitoare, uneori localizate în organele din pântece sau într’un alt punct al corpului NEVE — 508 — NEVE (în limbă, la noadă, etc.), dureri cari nu să schimbă prin apăsare şi cari nu atârnă de vr’o alteraţiune a nervilor şi ţăsăturilor; durerile locale să arată mai ales la cap, la gât, la noadă, la beşica udului (la bărbaţi), la mitră (la femei), la stomac, la maţe. Unii bolnavi sunt foarte răi de căldură, alţii sufer de frig şi la orice schimbare atmosferică. La toate aceste semne ale nevrasteniei să mai adauge o stare specială de nelvnisifr-provocată prin frică, sau mai bine zis prin diferite frici (fobii): frică de singurătate sau din contră frică de mulţime; de spaţiurile mari goale (aga-rafobie), sau de spaţiurile închise (claustro-fobie), de accidente, de trăsnet, dar mai cu seamă frica de boale. Această frică este produsă de grija prea mare ce ş’o poartă bolnavul lui însuşi, analizându-şi toate func-piunile, temându-să de cea mai mică schimbare ce s’ar produce în acele funcţiuni, şi, în cele din urmă pierzându-şi orice încredere în sănătatea lui, în puterea, în inteligenţa şi în afecţiunile lui, fiind incapabil de a-şi mai vedea de afaceri si de interesele cele mai mari, cari de altfel îl ocupă cu mult mai puţin decât limba lui încărcată, stomacul lui greoi sau vr o durere simplă de ceafă sau de tâmplă; el nu să mai gândeşte decât numai la fiinţa lui şi nu vrea să ştie nimic de lume. Această preocupare constantă şi stare de nelinişte- , pot merge până la extrem; s’au văzut ne» vrastenici rătăcitori (mai cu seamă ovrei), cari, trăind cum pot, călătoresc în lumea întreagă şi consultând pe toţi doctorii învăţaţi. Cu toate acestea nevrastenicul nu este un ipocondriac, el nu se crede bolnav dar îi este frică de a nu să îmbolnăvi; el nu este sigur dacă e cu adevărat bolnav şi tocmai despre aceasta caută să să asigure. Din neliniştea şi neglijenţa îu care trăeşte nevrastenicul rezultă depresiunea^ morală, care să arată mai des prin micşorarea v(P inţii, de unde provine nehotârârea Ini, prin o micşorare a aten4innii? de unde vine ne- ; putinţa de a să apuca de o muncă intelectuală, şi prin scăderea memoriei. Mulţi din ne-vrastenici să emoţionează foarte uşor şi foarte des; caracterul lor să schimbă; unii caută singurătatea, alţii sunt supărăcioşi şi au crize de mânie, de furie, fără nici un motiv dar cari sunt de scurtă durată. — Intru cât priveşte evoluţiunea (desfăşurarea) acestei boale, vom spune că nevrastenia accidentală, adecă cea câştigată, să vindecă după câteva luni, pe câtă vreme cea constituţională este foarte îndărătnică la tra- j tament şi vindecarea nu să face în mod complet, aşa că boala să iveşte din nou, şi aceasta să repetă la infinit, vindecările nefiind decât numai nişte simple remisiuni. Boala este cu atât mai gravă cu cât bolnavul are o moştenire bolnăvicioasă mai bogată. — Tratament. Nevrastenia n’are până acum nici un tratament specific. Să va ţine seamă de cauzele boalei, de natura şi de intenzitatea simptomelor, apoi să va regulamentâ igiena bolnavului, iar la medicamente să va recurge cât să poate mai puţin. Nevrastenia constituţională implică o predispoziţiune ereditară asupra căreia nu poate lucra în copilărie decât numai o e-ducaţiune raţională şi profilactică. Când ne-vrasteuia provine din un surmenaj intelectual vom recomanda un repaus (odihnă) atât intelectual cât şi moral. Când cauza boalei sunt supărările şi decepţiunile vom depărta bolnavul de mediul în care trăieşte şi pentru distracţie îi vom recomanda călătoriile. Când nevrastenia însoţeşte o stare de dispepsie sau alte turburări din partea tubului digestiv ne vom ocupa de stomac şi de maţe. Alte ori ea este o auto-intoxicaţiune de origine intestinală, epatică ! (colemie), suprarenală sau tiroidiană, lucruri de cari iarăşi trebuie să ţinem seamă; tot astfel şi când ea provine din o boală de mitră, din sifilis, sau din o intoxicaţi-une cronică (alcoolism, cafeism, saturnism, morfinomanie) vom institui un tratament special. Tratamentul general al nevrasteniei trebuie să fie mai ales igienic. Nevrastenicul va fi depărtat de preocupaţiunile profesiunii lui si de grijile familiare; el va fi instalat în o localitate la ţară, plăcută şi aşezată, dacă să poate, la o înălţime de 600-800 metri deasupra nivelului mării, nici odată însă pe malul mării, care nu le convine de loc la bolnavii excitabili. Uneori să impune izolarea bolnavului într’o casă de sănătate sub influinţa directă a medicului, cu oprirea oricărei vizite şi a oricărei corespondenţe, mai cu seamă pentru femei şi pentru morfinomani sau alcoolici. Un mijloc de tratament este repausul, fizic sau moral, după cum este şi cauza boalei. Starea in pat în continuu este bună la începutul nevrasteniei şi în formele grave, timp de 2-3 săptămâni, dar nu mai mult, căci i-ar face rău bolnavului. Această odihnă dela începutul boalei să recomandă bolnavului pentru a’l face mai apt pentru tratamentul de antrenare pe care va trebui să-l urmeze exact după arătările doctorului, care îi va prescrie cu deamămintul, ceas cu ceas ce NEVE — 509 — NEVE are să facă (ocupaţiunile), mesele şi plimbările. După o cură (le un repaus absolut (făcut dacă să poate în aer liber) bolnavul să va obicinui din nou cu mişcarea făcând gimnastică şvedeză, prin întrebuinţarea de aparate cu tracţiune elastică, făcând masaj şi plimbări regulate şi din ce în ce mai prelungite fără să ajungă până la oboseală. După mâncarea dela ameazi bolnavul va face o odihnă (siestă). Călătoriile sunt bune, făcute însă fără oboseală. O mare % atenţiune merită hrana (alimentaţiunea), care trebuie să fie substanţială şi variată; bolnavul va mâncâ de 4-5 ori pe zi, însă nu mult odată. Să va opri ceaiul, cafeaua, tutunul, iar la masă să va bea puţin vin sau bere. Pentru cei dispeptici (cu mistuirea grea) să va recomanda mai mult regimul vegetarian. In tratamentul nevrasteniei locul de căpetenie îl ocupă idroterapia, şi a-nume: la Început să va îm&,.du$ cu apă caldă de 33-37°, plimbat de sus în jos, de amândouă părţile sirii spinării, evitând ori ce lovitură; pentru calmare"'duşul va ţine 4 până la 8 minute; va începe pe şira spinării, apoi pe partea dinainte a corpului sfârşind prin membrele inferioare, după care să va şterge încet corpul întreg. Acest duş să va repeta de 2 ori pe zi, până la calmarea stării nervoase ; numai atunci este permis să să combată slăbiciunea de nervi încălzind apa în timpul duşului cu 1 sau 2 grade pentru a o răci apoi gradat; la orice reacţiune trebuie să să opuie apă caldă, şi numai încetul cu încetul vom a-junge să terminăm duşul aruncând apă rece. Când predomină sleirea din partea creerului nu vom face duş la cap; la turburări din partea inimii vom face un duş uşor pe regiunea ei; pentru turburările din partea stomacului şi maţelor vom face dus cât să poate de uşor, iar pentru turburările ge-nito-urinare să recomandă duş în partea de jos a pântecelui sau în regiunea perineu-lui, asociat cu duş temperat, sau cu baie de şezut. Apa rece, sub formă de duş mobil cu aruncătură frântă de 15 până la 30 secunde, nu să recomandă decât numai după ce a dispărut orice excitaţiune. Pentru nevralgii să vor face duşi de aburi. Cura de idroterapie trebuie să dureze 2-3 luni. In lipsă de duşi ne putem mulţumi cu inveliri în cearşafuri inmuiate în apă rece, cu sau fără fricţiuni, sau la nevoie mare, cu afuziunl (vezi acest cuvânt) răci. Aceste a-plicaţiuni să vor face mai mult dimineaţa, la sculare, după câteva exerciţii fcu un aparat 1 cu tracţiune elastică) şi ele vor fi urmate ] | după primul dejun de o plimbare pe jos. Intru j cât priveşte electricitatea, ea poate să aibă un rol ajutător în tratamentul nevrasteniei, mai mult sugestiv. Să întrebuinţează mai cu seamă frcmclinizatkmea sub formă de baie statică, de suflare sau de fricţiuni e-lectrice; asupra atoniei intestinale lucrează cu bun succes galvanizaţiunea intenzivă, iar aplicaţiunile curenţilor de mare frecvenţă pe patul condensator sunt foarte întăritoare. Pentru nevrastenia spinală este bună fara-dizaţkmea generalizată. Pentru nevrasteniei este mai bună o staţiune de munte decât o staţiune de mare prea frecventată. — Tratamentul cu medicamente trebuie să fie foarte restrâns, căci bolnavii de nevrastenie nu prea sa împacă cu doctoriile şi prin urmare nu trebuie nici odată să abuzăm de ele. Starea de anemie să va combate cu f er (protoxalat, 2 buline pe zi de câte 15-20 centigrame), cu arenal (5 centigrame pe zi), cu injecţiuni de cacodilat de sodă. Pentru slăbiciunea generală să va dâ cola, glicerofosfatele de calce (50 ctgr. până la 1 gr. pe zi), sau de sodă (1-2 gr.);- fosfatul de sodă (1 gr. pe zi). Să mai recomandă ca întăritor de nervi lecitina (10-50 centigrame) în hapuri sau în ţiune uleioasă pentru injecţiuni sub piele, apoi nuca vomică, sulfatul de stricnină, cari sunt şi aperitive în acelaşi timp. Pentru durerea de cap (cafalalgie) să recomandă baie de mare frecventă sau suflare statică, cari sunt mai bune decât antipirina, fena-cetina, piramidonul,. etc. Pentru durerea de şira spinării (rachialgie) să recomandă o-dihnă, duş cald şi scoţian aplicat pe partea dureroasă. Pentra a combate insomnia (lipsa de somn) vom dâ băi calde de 20-40 minute şi de 36-38°, cearşafuri reci de Î0°, înfăşurare rece peste pântece în timp de 10-20 minute, cari sunt mai bune decât sulfona-Iul, vero naiul, hedonalul, hipnalul, trionalul, bromidia, paraldehida; a căror întrebuinţare să va face rar, în mică doză şi la mare trebuinţă; nu să va dâ nici odată opiu sau morfină. Dacă ameţelile nu încetează prin tratamentul general să poate dâ în contra lor nuca vomică, arseniatul de stricnină, trinitrina; iar dacă ele ţin de urechie să va recomanda odihna în pat în o cameră tăcută, apă cloroformată, şampanie frapată (în contra vărsăturilor), calomelul, secara cornută, idrastis, hamamelis. Pentru palpitaţiuni sunt bune compresele reci pe inimă sau suflare electrică pe aceeaşi regiune, baia statică, valeriana, valerianatul de a-moniac, etc. Constipaţiunea va fi combătută cu masaj abdominal, comprese reci pe pân- N'PA R — 5io — ■NIST tcce, galvanizaţiune intenzivă, cari sunt mai bune decât cascara, sămânţa de in, stricnina, clistirele etc. Nevrastenia genitală să va combate cu sugestiune(contraimpotenţii), băi reci de şezut, galvanizaţiune sau fara-dizaţiiine perineale, ferindu-ne de medicamentele afrodiziace. NEVROM (dela grec. neuron, nerv, şi ter-minaţiunea om, care însemnează tumoră).— Tumoră dezvoltată în ţăsutul unui nerv, care este foarte dureroasă şi nu să vindecă decât prin operaţiune. NEYROPATIE. — Caută la Nevrastenie. j NEVROZĂ (grec. neurosis). — Sub numele de nevroze să înţelege nişte stări bolnăvicioase cari să produc*fără să să poată constată vr’o leziune organică, cari lasă în urma lor numai turburări trecătoare în organe şi în funcţiunile lor, cari atârnă de o turburare a sistemului nervos şi prin urmare dau naştere la schimbări din partea inteligenţii, mişcării sau senzibilităţii, a căror gravitate şi durată variază foarte mult. Caracterile unei nevroze sunt: apirexia(lipsă de căldură); care, de şi nu este constantă predomină în nevroze; mobilitatea simpto-melor (varietatea suferinţelor), cari să a-rată în mod succesiv din partea diferitelor organe sau funcţiuni, şi cari foarte rar rămân localizate într’un singur organ sau ţă-sut. Nevrozele să arată mai cu seamă la persoanele slabe, debile; ele să văd mai des la femei şi sunt câte odată ereditare. Nevrozele pot fi provocate de muncă intelectuală prea mare, de emoţiuni morale vii, de stricăciunea sângelui etc.; ele de o-biceiu să vindecă, dar pot dura foarte mult timp. Nevrozele sunt de 3 feluri: 1. Nevroze ale senzibilităţii generale, în cari intră ne-. j vralgiile (vezi Nevralgie) şi nevrozele pielei j (dermalgie), ale viscerelor (gastralgie, ente- j ralgie, cistalgie, etc.), ale unor nervi speciali (migrenă, ameţeală, angină de piept, etc), precum şi anesteziile (pielei, muşchilor, nervilor). 2. Nevroze ale motilitâţii (mişcării), între cari avem: convulziunile, crampele, spazmele, tremurătiirile, palpitaţiunile, unele paralizii. 3. Nevroze complexe, cum sunt: ca-talepsia, coreia, epilepsia, isteria. Cetitorul va căuta la aceste cuvinte pentru a vedea semnele şi tratamentul nevrozelor. NICOTIÂNĂ TABACOM. - Caută la Tutun. | NICOTINĂ. — Caută la Tutun. NICTALOPIE (dela grec. nyx, noapte, şi ops, j ochiu). — Boală în care cineva nu vede bine lucrurile decât la o lumină slabă sau în timpul nopţii. Ea provine din o mare senzibilitate a retinei sau a irisului producând o mare strâmtorare a pupilei sau, din contră, o lărgire prea mare a ei. Ea să mai observă când cineva are albeaţă (pete pe corneie), cataractă (perdea); în otrăvirile cu alcool şi cu tutun. Tratamentul variează după cauză; ochilari fumurii, ochilari gălbui la nervoşi; operaţie în cazurile de albeaţă şi de cataractă. NIMFOMANIE (dela grec. nymfe, nimfă,., şi mania, .manie.) — Sub acest nume să înţelege dorinţa irezistibilă şi nesăturată pentru actul venerian; trebuinţă imperioasă care să arată uneori în afară de orice boală gravă şi în acest caz ea provine din o nevroză (boală de nervi), sau din o perversiune morală, sau din o boală de mitră (mai ales în etatea critică), alteori însă ea ţine, ca şi satiriaza, de o adevărată nebunie impulsivă care cele mai de multe ori însemnează începutul paraliziei generale Nimfomania care provine din vr’o boală de mitră sau din vr’o intoxicaţiune oarecare să vindecă repede, pe câtă vreme mania erotică care vine la unii alienaţi ţine până la bătrâneţe. Tratamentul constă în igienă morală şi în întrebuinţarea medicamentelor antispazmodice şi în idroterapie; relaţiunile sexuale normale şi complete, când sunt cumpătate, vindecă uneori nimfomania; iar în cazurile de alienaţiune mentală bolnavul trebuie izolat în vr’un azil special. NIRYANINĂ. — Un fel de eter metilic dat ca anestezic local ca şi cocaina, însă cu mult mai puţin toxică. Doză: 5-25 centigrame în injecţiuni subcutanate; în soluţiuni apoase (2 până la 4 la 100) pentru a-nextezia mucoaselor ochilor, nasului şi gâtului prin atingeri locale. NISIP- — Caută la Gravelă. NISTAGM (dela grec. nystagmos, oscilaţiune, mişcare de legănare sau clătinare). — A-ceastă boală constă în o mişcare de oscilaţiune a ochilor, însoţită sau nu de clipirea pleoapelor. Aceste oscilaţiuni să pot produce în toate direcţiunile; ele pot fi o-rizontale, verticale, sau pot consta în nişte mişcări de rotaţiune sau de circumducţiune amândoi ochii sunt mai în totdeauna agitaţi în acelaş timp, mai ales în nistagmul orizontal; alteori nistagmul nu este de o potrivă în amândoi ochii. Câte odată nistagmul nu este continuu, ci numai în unele momente, mai cu seamă când ochii privesc în sus. El să măreşte prin emoţiuni, prin privire fixă, prin atenţiune, pe câtă vreme să micşorează sau poate chiar să dispară prin odihnă, NIT A — 511 — NOMA prin distracţiuni. De multe ori nistagmul coincide cu o micşorare a vederii. Cauzele acestei boale sunt diferite boale ale cree-rului şi măduvii spinării: meningita, fractura craniului, ataxia locomotrice, scleroza, etc. Uneori nistagmul sa iveşte chiar dela naştere. Alteori să însoţeşte de alte boale de ochi: albinism, miopie, perdea (cataractă), retinită. El să mai vede la cei ce lucrează în mine, când provine din un iluminat rău sau din o intoxicaţiune prin carbure de idrogen. Tratamentul constă în ochilari, gimnastică oculară, scoaterea perdelei, încetarea lucrului în mine. NITARCĂ nitarcâ roşie. — Caută la Ciuperci (Mânătârcile). NITRAT DE ARGINT. - Caută la Argint. NITRATE, NITRIC (Acid), NITRU. — Este ştiut că aerul atmosferic să compune din o parte de oxigen şi patru părţi de azot, care intră în compoziţiunea tuturor substanţelor animale şi vegetale. Azotul combinându-să cu oxigenul formează acidul azotic sau acidul nitric, care este un lichid fără coloare, foarte arzător şi exhală vapori albi cu un miros neplăcut şi sufocant. Acidul nitric pur (curat) este o otravă foarte puternică; el arde şi inflamează părţile cu cari vine în atingere. In medicină nu să întrebuinţează decât pe dinafară pentru a distruge negii sau pentru a atinge rănile urâte. In mz de otrăvire cu acid azotic să va dâ magnezie diluată în apă, în mare cantitate, in acelaşi timp cu lapte şi apă albuminoasă. Acidul nitric subţiat cu apă să dă ca băutură recoritoare şi diuretică, sub formă de limonadă nitrică (vezi Limonade). — Combinat acidul azotic cu alte corpuri dă -săruri, cari să numesc azotate sau nitrate, dintre cari cele mai întrebuinţate suntr azotul sau nitratul de argint, care topit şi turnat formează creioane, cunoscute sub numele de piatra iadului, cu care să ard rănile şi plăgile cari nu să vindecă iute, tăieturile cari sângerează, bătăturile, negii, etc. Nitratul da argint să mai întrebuinţează în boalele de ochi sub formă de colir (5, 10, 20 centigrame la 30-100 gr. apă), în dizenterie (urdinare cu sânge) sub formă de pilule, in poţiune, în clistir. — Subnitratul de bis-mut (vezi Bismut). — Azotatul sau nitratul de potasă cunoscut sub numele de nitru, sare de nitru, salpetru. Această sare albă, fără miros, cu gust proaspăt, înţepător $i puţin amar, care e baza prafului de puşcă să întrebuinţează în medicină ca diuretic (face ud mult), în doză de 1-4 grame in o poţiune de grarnme (pir), de hameiu, de cozi de cireşe, etc. NITROGLICERINA. — Caută la Trinitrină. NIZZA sau NICE (Alpii Maritimi, Franţa).— Staţiune de iarnă veselă şi sgomotoasă. Temperatura rareori scade la 0°; oscilaţiu-nile ei dela Septembrie până la Martie sunt insenzibile. Aerul este foarte curat; vântul suflă noaptea dela nord şi ziua dela. sud; ploile rare dar abondente; ceaţă puţină. Aerul uscat şi viu face din Nizza o staţiune, întăritoare (tonică) şi stimulentă, bună pentru cei anemici, clorotici, nevrasteniei, reu-matizanţi, scrofuloşi, limfatici, diabetici, cu boale de rinichi, cu tusă (bronchită) şi oftică la început, ipocondrie. Ea nu este bună pentru boalele de inimă, de nervi şi pentru insomnie. NODURAR. — Caută la Răculeţ. NOHOT. — Caută la Năut. NOLA. — Apă de gură (dentifrice) preparată de farmacistul Dimitrie G. Gherman din Buzău, din: uleiu de scorţişoară, de a-nason, de cuişoară, de izmă; tinctură de smirnă, de gaiac, de piretru; foi de eucalipt; salol, timol, acid benzoic, borax şi alcool. Această apă este un dezinfectant puternic al gurii omorând toţi microbii; ea întăreşte gingiile, face să dispară roşeaţa şi săngerarea gingiilor, întreţine curăţenia, împiedecă formarea pietrii şi nimiceşte mirosul greu al gurii (vezi Dentifrice) ; ea să mai recomandă şi ca gargară în durerile de gât, angină şi inflamaţiunile gurii. NOMĂ (grec. nome dela nemein, a roade) — Gangrema gurii de origine microbiană, care să poate vedea la orice vârstă, dar mai cu seamă la copiii de 2-5 ani, şi mai întotdeauna în urma sau în cursul unei boale generale (difterie, febră tifoidă, pojar, scarlatină, scorbut). Noma începe prin o beşicuţă plină cu un lichid rosietic şi în-cunj urată de un cearcăn violaceu, care să arată pe căptuşeala obrazului, mai ales a a-celui din stânga. Beşicuţa să sparge şi în locul ei rămâne o rană (ulceraţiune) cenuşie care să întinde repede în suprafaţă şi în adâncime, dând un miros foarte urât. Uneori boala să opreşte aci, dar cele mai adeseori rana să înegreşte, sâ întinde şi să iveşte pe pielea obrazului. Din gură curge o salivă (bale) sângeroasă, puturoasă, şi în cantitate mare. Apoi cea mai mare parte din obraz cade rămânând o spărtură mare în faţă. Bolnavul are căldură mare, diaree, prostraţie, slăbiciune. Gangrena să poate produce în acelaşi timp în NOMO — 512 — NOU plămâni, în gâtlej, stomac, la picioare şi la mâni. Tratament. Spălături abondente cn o soluţiune de acid boric (4 la 100); arsuri cu termocauterul său galvanocaute-rul, iar pe dinăuntru medicamente tonice, reconstituante, alcool. ; NOMOL (Băi de). — Caută la Bai. NOSOFEN. — Pulbere gălbuie, care nu să topeşte în apă, ci numai în alcool; cuprinde &0 la 100 iod; este omorâtoare de microbi şi sicativă; nu este otrăvicioasă. Să întrebuinţează în inflamaţiunile de nas (ri-nită, coriză), eczemă, etc. sub forma de in-suflaţiune sau presărată în strat subţire cu o pensulă. NOSTALGIE (dela grec. nostos, reîntoarcere, şi algos, suferinţă), dorul de căminul părintesc, dorul de casă. — Să numeşte astfel o tristeţâ nebiruită produsă prin depărtarea dela locul natal, dela căminul părintesc; tristeţă însoţită de o dorinţă de a te întoarce acasă la care nu te poţi împotrivi. Nostalgia* să vede mai adeseori în juneţă şi mai cu seamă la bărbaţi; ea să iveşte de obiceiu la cei blânzi, simţitori şi cu un temperament nervos; oamenii cu puţină instrucţiune şi ţăranii sunt cei mai aplecaţi spre această boală. Soldaţii şi marinarii sunt foarte adeseori atinşi şi în armată s’au Văzut adevărate epidemii de nostalgie; tratarea rea şi lipsurile au o influinţă ‘mare în producerea acestei suferinţe. Nostalgia să arată la toate popoarele, ea însă pare a fi mai frecventă la elveţieni şi la francezi; la noi în armată nu să prea* vede, căci soldatul nu prea este depărtat de căminul părintesc, apoi românul nu prea să înstrăinează şi foarte puţini îşi părăsesc ţara. Nostalgia nu este propriu zis o boală; ea este mai mult o turburare psihică (sufletească) care poate în formele grave să dea naştere la o depresiune morală şi fizică foarte mare, în-soţindu-să de turburări grave de nutriţiune şi să să termine prin moarte. — Semnele nostalgiei sunt cam următoarele: cel atins de ea începe prin a fi trist, tăcut, moros, neliniştit; el este cuprins din când în când de moleşeală, de slăbiciune; vorbeşte mereu de părinţi, de fraţi, de casă, de sat ca de un loc fermecător, apoi cade pe gânduri. După câtva timp el începe să suspine şi să plângă fără voie, să ofileşte, nu mai are poftă de mâncare, misţue cu greutate, are urdinare; apoi capul îl doare într’nna, somnul îi este neliniştit şi are visuri cari îi reamintesc viaţa de acasă; respiraţia îi este scurtă, pielea uscată, pulsul slab şi încet, are căldură seara, puterile îl părăsesc, slăbeşte repede şi mintea îi să tâmpeşte. In cele din urmă toate aceste suferinţe să măresc şi bolnavul nu mai poate dormi de loc, aiurează, cade într’o atare de toropeală, are urdinare, călduri mari, slăbeşte văzând cu ochii din pricina lipsei de poftă de mâncare şi a'tulburărilor digestive; toate aceste suferinţe sfârşesc prin moarte, care de altfel poate veni şi mai degrabă prin vr’o complicaţie oarecare, cum ar fi o aprindere de plămâni (pneumonie), o boală de inimă, o febră tifoidă sau chiar o oftică, dacă nu cumva bolnavul ş’a scurtat singur zilele omorându-să. — Mersul nostalgiei • este foarte variabil, uneori ea are un mers foarte repede (nostalgie cerebrală supra acută), cele mai de multe ori însă ea are o durată mai lungă şi poate chiar să dispară înainte de a să ivi vr’o stricare serioasă a funcţiunilor organice. Nostalgia de altfel a devenit foarte rară în zilele noastre, mai cu seamă sub formele ei grave, mulţumită progresului civilizaţiunii, îmbunătăţirii sorţii soldaţilor şi marinarilor şi instrucţiunii pe scară mai întinsă. Nostalgia confirmată este uşor de cunoscut, dar ea poate să să ivească pe încetul şi să nu fie băgată în seamă la început. La cei ce simulează (făţăresc) nostalgia nu să vede slăbirea cea mare, nici turburările digestive. Tratamentul prevenitor constă în o educaţiune morală serioasă a copilului, în arătarea unui interes binevoitor tinerilor cari ş’au părăsit casa părintească, în distracţiuni şi exerciţii musculare. Odată boala declarată cel mai bun mijloc de a o vindecâ este de a trimite bolnavul la căminul părintesc, iar până atunci să va întreţine puterea suferindului prin o hrană bună, prin preparate tonice, întăritoare (fier, chinină, etc.); să va deşteptă pofta de mâncare şi să va uşurâ mistuirea prin preparate amare; să va combate lipsa de somn şi aiurarea prin preparate de. opiu, cloral, sulfonal, trional, veronal, etc.; iar pentru întărirea sistemului nervos sâ va recomandă idroterapia. NOD-NĂSCUŢI (lat infam), copii de ţâţă-Go-pilul venind în lume* să mai ţine încă de mamă câteva minute prin cordonul ombilical (buric) şi prin placentă, cunoscută de lume sub numele de casa copilului. In această placentă mai este o câtime mare de sânge care a-parţine corpului copilului, din care pricină nu este bine ca îndată după naştere să să lege şi să să taie buricul, căci prin aceasta NOU — 518 - NOU copilul ar pierde ca.nr 90 grame de sânge aflat în casă. Această pierdere de sânge este foarte mare pentru copilul nou-născut, întocmai cum ar fi pentru un adult o pierdere de sânge de 1700 grame. Trebueşte dar ca legarea şi tăierea buricului să nu să facă până când vâna care ţine încă legat copilulde casa lui nu să turteşte prin trecerea sângelui în corpul copilului. Legarea buricului să face cam la 2-3 degete dela punctul în care să fixează de pântecele copilului, cu un fir gros de aţă ceruită, strâns cât să poate de bine, apoi mai sus cu un deget să aplică altă legătură tot astfel şi între aceste două, legături să taie buricul cu ajutorul foarfecilor. Buricul astfel tăiat să înfăşoară în cârpe fine, înmuiate în puţin unt de lemn sau de migdale dulci, sau unse cu vaselină boricată, primenind aceste cârpe în fiecare zi până ce cade buricul, ceeace să întâmplă cam între a 5-a şi a 7-a zi. Dacă cumva aţa n’a fost destul de strânsă şi a curs câteva picături de sânge vom a-plicâ o altă legătură mai bună. După ce a căzut buricul să pansează rana cu vată şi vaselină boricată până ce să vindecă. Cordonul ombilical legat şi tăiat, ne vom încredinţa despre conformaţiunea membrelor, despre starea orificiilor naturale şi apoi vom proceda la prima toaletă a copilului. Aci este locul să atragem atenţiunea asupra unui lucru foarte important. Adeseori să întâmplă că copilul când să naşte să aibă capul alungit, ţuguiat ca o căpăţână de zahăr, iar moaşa, fie că să crede prea iscusită, fie că este silită de mamă în dorinţa ei prea mare de a avea un copil mai frumos decât toată lumea, să grăbeşte a-i rotunji capul în mâni întocmai cum s’ar juca cu o minge. Acest lucru este foarte primejdios şi trebuie ocolit cu orice preţ fiind încredinţaţi că capul' copilului nu va rămânea astfel, ci încetul cu încetul îşi va reveni în mod natural* la starea normală. Toaleta primă constă în a curăţi corpul nou-născutului de grăsimea de pe piele fricţionându-1 foarte uşor cu untdelemn sau cu un gălbinuş de ou, apoi cufundându-1 câteva minute în o baie călduţă, spălându-1 foarte uşor cu niţel săpun, după care îl ştergem cu o cârpă curată şi moale sau cu o flanelă, încălzite de mai înainte.— înainte de a merge mai departe cetitorul nu să va supăra dacă îi vom vorbi ceva despre scăldătoarea nou-născutului, cum să face ea în casele ţăranilor noştri, aşa după cum o descrie regretatul membru al Academiei Eomâne, părintele S. Fl. Marian, in scrierea sa: Naşterea la Români. Oala în care să fierbe apa trebuie să fie nouă, pentru că precum sună oala cea nouă, aşa şi copilul nou-născut să aibă o voce curată, pătrunzătoare şi plăcută. Apa să fie călduţă, iar nu fierbinte, nici clocotită pentru ca copilul să nu devie desfrânat şi viaţa lui să nu fie neliniştită, cum este apa când fierbe în clocote. In apa de baie să pune o rămurică de busuioc, bani de argint, o floare de bujor, lemnul Domnului, fagurde miere, niţică pâne şi zahăr, un ou, puţin lapte dulce şi o leeuţă de aghiazmă. Toate acestea pentru ca copilul să fie: scump ca argintul, dulce ca mierea, bun ca pânea, sănătos ca oul, rumen ca bujorul, atrăgător ca busuiocid şi alb 'ca laptele, şi aşa mai departe. După ce a spălat copilul, moaşa îl trage puţin de nas ca să nu fie turtit sau borcănos, apoi îl măsoară în cruciş, adecă îi aduce genunchiul drept până aproape de cotul stâng şi genunchiul stângpână aproape de cotul drept. Aceasta pentru că copilul fiind scrintit sau şoldit să să îndrepteze. — Odată baia făcută copilul trebuie îmbrăcat, sau mai bine zis înfăşat. Infăşarea nu este bine să să facă aşa cum să face de obiceiu la noi, unde copilul înfăşat seamănă cu un carta-boş, neputându-şi mişca mânile şi picioarele. Scopul înfăşării nefiind altul decât acela de a pune copilul la adăpost de răceală, este bine ca ea să nu să facă strâns, pentru ca pieptul să să poată umfla şi desumflâ liber, iar picioarele să să poată îndoi şi întinde cu înleznire. îmbrăcămintea să compune din o scufiţă de pânză pentru cap; pentru piept o cămăşuţă şi un pieptăraş deschis înapoi; pentru pântece şi pentru picioare două bucăţi de pânză (scutece) şi pe deasupra o pătură subţire de flanelă sau de lână, cari toate trebuie sâ fie destul de lungi pentru ca sâ să poată îndoi peste picioare şi să ajungă până la subţiori unde să fixează. In Anglia este un obiceiu mai bun: acolo nu să înfaşe copilul, ci din primele zile îl îmbracă cu nişte pantalonaşi deschişi înainte şi înapoi, iar pe deasupra cu o rochiţă lungă de lână destul de largă ca să nu-i strângă pieptul; în cap nu pun nimic. In acest mod copilul să dezvoltă în voia lui. — Să vedem acum ţăranca noastră cu ce şi cum îşi înfaşe copilul? Obiectele de cari să serveşte ea sunt: pe cap îi pune o scufie pentru ca să-i ţie cald -şi să arate mai frumos. Această scufiţă are pe partea dinainte o cordeluţă roşie sau un bănuţ, pentru ca oamenii şi mai ales femeile rele de ochi să nu-1 deoachie (vezi Deochiu). Pentru corp întrebuinţează cârpe NOU — 514 — NOVA (scutece), o faşe sau un brâu, apoi cei bogaţi şi câte o plăpămioară. Unele moaşe după ce l’au înfăşat in obiectele mai sus arătate şi astfel ca faşa să formeze o cruce la piept şi alta la spate, anume ca să nu să poată apropia duhurile cele necurate de dânsul, şi după ce l’au îmbrobodit cam strâns cu tulpănaşul ca să nu capete cap mare, bolocănos, ci mic, rotund şi frumos, ii fac cruce cu degetele pe faţă, şi apoi îl duc la fereastră ca să vadă lumea şi acolo îl închină ursitelor. In acelaşi timp îi pune degetul drept pe bărbie, crezând că făcând aceasta, s’ar face în mijlocul bărbiei o gropiţă, care, când creşte copilul mare mai ales dacă e fetiţă, îi şade bine. Apoi îi pune degetele cele mari dela amândouă mânile pe a-mândoi obrazii pentru acelaşi scop, adecă ca să capete câte o gropiţă în fiecare obraz. După aceasta îl arată mamei, care săru-tându-1 îi face urare să fie drag la toată lumea, sănătos, voios, norocos, frumos, drăgăstos, învăţat; bogat, om de treabă şi luat în seamă (Marian). — Copilul îmbrăcat să pune în leagăn, care este patul lui (vezi Leagăn). In timp de iarnă este bine să punem în jurul lui câteva sticle umplute cu apă caldă. Copilul poate fi pus la sân după câteva ceasuri dela naştere (vezi A-lăptare) ; iar până atunci îi să poate dâ câteva linguriţe de apă îndulcită cu zahăr, călduţă. Una, din condiţiunile de căpetenie ce să recer pentru binele şi prosperitatea copilului este o curăţenie deosebită. Ori de câte ori copilul a murdărit rufăria trebuie să i-o schimbăm. Copilul nu trebuie să fie numai şters, ci spălat cu un burete înmuiat în apă călduţă. Prin acest mijloc vom menţine în toată întregimea ei funcţionarea pielei, iar pe de altă parte vom preveni opăriturile (spuzelile) şi celelalte boale de piele cari să pot ivi din această pricină. Băile să vor face în fiecare zi; căldura a-pei va fi între 25-30°; iar durata băiei va fi de 5 minute. Capul micului copil cere o băgare de seamă deosebită. El nu va fi spălat numai cu restul corpului, ci este bine ca să fie din când în când fricţionat cu o cârpă sau cu o perie moale, pentru ca să să ridice cojile, mătreaţa şi grăsimea de pe el. Nu trebuie să uităm că în timpul băiei camera trebuie să fie încălzită, temperatura ei să fie în termin mijlociu de 20°, şi aceasta pentru ca să nu răcească. — Terminând vom spune câteva cuvinte şi despre asfixia noilor-născuţi. Copilul la naştere să pare că este mort: la unii pielea şi limba sunt vinete (asfixie vânătă sau al- bastră), la alţii ele sunt palide (asfixie ălbă) şi la toţi corpul este amorţit, bătăile inimii foarte slabe, aşa de slabe încât nu să pot simţi, respiraţiunile tot astfel. In a-ceste cazuri trebuie să intervenim repede dacă nu vroim să moară copiii, şi anume: trebuie să le desfundăm căile aeriene (respiratoare) cu degetul, gâdilind nasul cu o pană de gâscă sau de găină, să facem trageri ritmate asupra limbii (vezi Asfixie) în timp ce altă persoană biciueşte copilul, îl fricţionează "(îl freacă) cu cârpe calde şi îl pune într’o baie de muştar. Dacă cu a-cestea copilul nu revine ii să va face insu-flaţiunea, lipind gura de gura copilului şi suflând tare în ea sau făcând aceasta cu un insuflator special. NOUT. — Caută la Năut. ' NOYASPIRINĂ. - Eter metilencitric al acidului salicilic. Pulbere albă, fară miros; gust puţin acidulat; insolubilă în apă. Lucrează ca şi aspirina însă nu este aşa o-bositoare pentru stomac şi nu produce trans-piraţiune aşa mare. Să dă în boalele de răceală, în influenţă, reumatism de încheieturi, reumatism gutos, icter cataral cu umflarea ficatului, coree, în dureri nevralgice, în durere de cap, etc. Doză: 3-4 gr. pe zi pentru adulţi; la copiii de 1 an 25 centigrame pe zi, la cei mai mari 30-50 centigrame, la cei de 12 ani şi mai mari 1 gram. NOYOCAINA. — Cristale albe, solubile în o parte de apă şi 30 părţi de alcol; soluţiuni aproape neutre, prea puţin iritante, cari nu să alterează prin sterilizare; puţin toxică, mai puţin toxică decât cocaina şi stovaina. Analgezic local întrebuinţat pentru a obţine rachi-anestezia, analgezia superficială în operaţiunile pentru cari nu trebuie o narcoză generală: deschideri de abcese, furnicele, sugiu; extirpări de mici tumori; etc. Ea are o acţiune analgezică energică dar fugace, care însă să poate prelungi prin adăugirea adrenalinei. Să obţine în acest caz o acţiune anestezică energică şi de o durată mai mare decât aceea produsă de cocaină. Să întrebuinţează sub formă de soluţiuni de V2-20 la 100 în injecţiuni sub piele, în instilaţiuni, în badi-gionări. In arta dentară soluţiuni de 2 la 100 (1-5 grame cu adăugire de 2-5 picături din o soluţiune de adrenalină de 1 la 100). NOVACI. - Localitate de vilegiatură în munţii Grorjului. Sat mare cu vile numeroase; poziţiune pitorească, din care cauză este mult frecventată. Altitudinea de 680 metri. NOZO — 515 — NUCA N0Z9C0MIAL (dela grec. nosos, boală şi ko-mein, a îngriji). — Tot ce are legătură cu spitalul şi boalele cari să caută în el. NUBIL, NUBILITÂTE (dela lat. nubere, a să căsători). — Când cineva este destoinic de a să căsători sâ zice că este nubil. Un băiat este nubil la etatea de 24-26 ani şi o fată la vrâsta de 18-22 ani. NUC (luglans regia, fam. Iuglandaceelor).— Arbore mare şi frumos, originar din Persia, introdus în Europa încă din perioada antică, să cultivă la noi pe scară foarte întinsă (Aprilie-Maiu), dar creşte şi în stare săl- Fig. 187. — Nuc. a. ram cu frunze şi flori; b. stamine; c. pistil; d. fruct. batică, mai ales în Oltenia. Fructele lui, nucile, sunt bune de mâncat şi dau prin stoarcere un oleiu: untul de nucă, care să întrebuinţează la gătirea mâncărilor de post; acest unt este bun şi plăcut la gust, dar să râncezeşte uşor. In medicină să întrebuinţează frunzele de nuc şi învelişul cărnos al fructelor verzi (ghija), cari conţin mult tanin. Frunzele sunt astringente, tonice şi antiscrofuloase; coaja de nuc să dă în contra icterului (gălbinării), a boaleler de piele, a dalacului (pustulei maligne); învelişul cărnos al fructelor verzi să recomandă în contra scrofulelor şi rachitismului, lucrează şi ca stomachic. Pe dinăuntru să dă sub formă de ceaiu făcut din frunze sau din învelişul cărnos al fructelor verzi, din 20 la 1000, sau sub formă de extract, 24 grame; ca stomachic şi autiscrofulos. Pe dinafară să întrebuinţează sub formă de decoct (fiertură) din 50 la 1000 în spălături vaginale pentru poală albă (leucoree) şi pierderi de sânge (metroragie); untul de nucă intră în preparaţiunea unor alifii. — Nucile proaspete sunt sănătoase şi plăcute la gust, dar cei ce sufer de dispepsie (mistuire grea) şi de gastralgie (durere de stomac) să să cam ferească de ele; nucile vechi sunt grele pentru toată lumea. TJntul de nucă proaspăt este bun, dar el să râncezeşte repede şi atunci produce arsuri la stomac. — La ţară să fac scăldători de frunze şi coaje verde la copiii slabi şi scrofuloşi. Cu coaja verde de nucă fiartă, stră-curată şi adăugându-i-să zahăr în cantitate îndoită, să face un sirop bun care să dă cu linguriţa de trei ori pe zi la copiii scrofuloşi. Cu frunzile fierte şi încă calde să înfăşoară pântecele femeilor, cari nu pot face casa în timpul naşterii. Pentru durere de măsele să fierbe coaja de rădăcină de nuc şi să ţine zeama în gură. Coaja să întrebuinţează în contra râei. Pecingenea să vindecă dacă să unge cu must din ghija de nucă verde. Coaja verde de nucă să păstrează într’o sticlă cu rachiu şi să dă în contra frigurilor de 3 zile; un păhăruţ de rachiu cu o seară înainte de friguri. NUCA VOMICĂ, turta lupului (Strychnosnux voinica, fam. Loganiaceelor). — Arbore care creşte în India prin locurile aride şi nisipoase. Să întrebuinţează seminţele şi coaja. Medicament foarte otrăvicios. Nuca vomică conţine două principii active: stricnina şi brucina. Să dă în tratamentul paraliziilor fără leziune organică şi în durerile de stomac (gastralgii cronice). Ea să întrebuinţează sub formă de: pulbere (praf), 5-25 centigrame; extract alcoolic, 2-8 centigrame; tinctură, 15-85 picături pe zi. —* Brucina nu să uzitează. — Stricnina este extrem de toxică; medicament tetanic; să dă în paraliziile fără leziune organică; excitant al stomacului. Pe dinăuntru să dă în doză de 1 până la 10 miligrame; în granule de un miligram fiecare, i-10 pe zi. Pe dinafară în colir, 10 centigrame la 10 gr. apă. Dintre sărurile de stricnină avem: arseniatul de stricnină, azotatul sau nitratul de stricnină şi sulfatul de stricnină, care să întrebuinţează mai mult şi lucrează ca tonic amar, regulator al funcţiunilor măduvii spinării. Sulfatul fiind foarte solubil lucrează mai repede decât stricnina. El să dă pe dinăuntru în doză de 1-10 miligrame) în granule KUCŞ — 5: de câte uti miligram; în sirop, socotit 5 miligrame pentru o lingură; în injecţiuni sub piele, în doză de jumătate de miligram până la 2 miligrame’ pentru o injecţiune; una sau două injecţiuni pe zi. — Otrăvirea cu nuca vomică şi stricnina are următoarele semne: faţa palidă, descompusă, fălcile încleştate tare, respiraţiunea neregulată; corpul este cuprins de mişcări con-vulzive, să îndoieşte înapoi în timp ce braţele, înţepenite, să încrucişează asupra pieptului şi membrele inferioare să înţepenesc cu putere. După o pierdere de cunoştinţă aproape absolută, convulziunile reîncep şi sfârşesc prin moarte. In timpul acestor suferinţe inteligenţa să păstrează. Rigiditatea cadaverică apare repede şi poate ţine două luni. Tratament. Când ne găsim în faţa unei astfel de otrăviri cel dintâiu lucru ce trebuie să facem este ca să deşertăm otrava din stomac dând medicamente vomitive sau făcând o injecţiune cu apomorfină, sau spălând stomacul dacă să poate, apoi vom dâ un purgativ oleios. Efectele otrăvirii le vom combate prin reşpiraţiune artificială, inhalaţiuni de cloroform şi mai ales prin cloral (injectat în vine sau dat prin clizme) în doze masive. Contra-otrava stricninei este curara, care să dă în injecţiuni sub piele, dar ea nu lucrează decât în doze periculoase prin ele însusi. NUCŞOARĂ, nacaşoară. — Seminţele aromatice ale arborelui Myristica fragrans sau Myristica moschata, din fam. Miristiceelor. Acest arbore originar din insulele Moluce, este cultivat foarte mult în ţările tropicale, pentru seminţele şi coaja lor cărnoasă numită frunzişoară (vezi acest cuvânt). Nucşoara să întrebuinţează ca condiment şi în medicină. Principiul activ este un uleiu gras aromatic (unt de nucşoară). Ea lucrează ca tonic, excitant aromatic. Să dă pe dinăuntru sub formă de praf, 50 centigrame OAIE (lat. ovis). — Carnea de oaie, de berbec, este hrănitoare, sâ mistuie uşor şi e plăcută la gust, bună pentru stomacurile delicate cari nu pot mistui bine carnea de vacă. Părţile cele mai bune sunt costiţele şi ciosvârta (gigot), cari să mânâncă sub formă de friptură, pe câtă vreme celelalte părţi să prepară sub formă de tocană sau de iahnie (ragout). Carnea de oaie sau de berbec este mai bună de mâncat când a-nimalul este de 2-3 ani. Oile din Dobro- i — ORE2 până la ± grame; tinctură f'/8), 1-2 gr. iii poţiune; esenţă, 5-10 picături. Pe dinafară untul de nucşoară serveşte la facerea po-mezilor, alifiilor; face parte din balsamul Nerval şi din linimentul Rosen. NOFĂR. — Sunt 2 feluri de nufăr: alb şi galbin. Nufărul alb (Nymphaea alba, fam. Nimfaeeelor) să mai numeşteplămună albă, plută, tidvă de apă, şi este o plantă erbacee aquatică frumoasă care creşte şi pe la noi prin apele stătătoare sau lin curgătoare, uneori cultivată (Iunie-August). Nu-fărul galbin (Nymphaea luteum), numită şi mănufăr, plămună galbină, plută şi plută galbină, este tot o plantă de apă şi să deosebeşte de prima mai mult prin coloarea galbină a florilor. Amândouă aceste plante au aceleaşi însuşiri; rădăcina lor conţine pe lângă o feculă alimentară şi puţin tanin, acid galic şi rezină, cari le dau proprietăţi astringente, tonice şi stimulente, din care pricină să întrebuinţează în leucoree (poală albă), blenoragie (sculament), dizenterie, şi pe dinafară în rănile cari sângerează şi sunt fără viaţă. Afară de rădăcină să mai' întrebuinţează şi florile sub formă de ceaiu (infuziune), 10 la 1000, sau sub formă de sirop, din care să dă 50-100 gr. pe zi. — La ţară să întrebuinţează rădăcina şi florile de nufăr galbin în contra vă-tămăturii, iar şerbetul de floare în contra ofticei. NUTRIMENT, NUTRIRE- - Caută la Alimente. NUTROZĂ. — Este un cazeinat de sodă, care să obţine combinând cazeina cu soda caustică, al cărei exces să ridică prin spălare cu alcool în fierbere. Product alimentar cuprinzând 14 la 100 de azot; să dă 30-60 grame pe zi, topit, în apă, în lapte, în zeamă de carne, etc. NYMPHAEA ALBA şi LUTEUM. - Caută la Nufăr. gea, cari să hrănesc cu iarbă sărată, au carnea cea mai gustoasă. Carnea de miel (între 2-6 luni) este plăcută la gust, dar este mai puţin hrănitoare şi să mistuie mai greu din cauza gelatinei. OBEZITATE (dela lat. obesas, gras), boală de grăsime. — Această boală constă în îngrămădirea de grăsime în cantitate exagerată şi dezvoltarea ei în toate părţile corpului, chiar şi în acelea unde de obiceiu nu există grăsime. Dacă un om adult, a- OBEZ — 517 — OBEZ vând o statură de 1 m. 70 centimetri, cântăreşte 67 chilograme, el este gras potrivit şi nu să poate zice că sufere de obezitate decât numai în cazul când ar ajunge la o greutate cel puţin de 90 chilograme; dacă el cântăreşte mai puţin de 67 chilograme să zice că este slab (vezi Slăbiciune). Prin urmare este bine ca să ne menţinem la această bună-stare; să nu căutăm nici să prea slăbim, nici să ne prea îngrăşâm dacă voim să fim sănătoşi. Obezitatea sluţeşte înfăţişarea omului şi are o înrâurire rea asupra sănătăţii. Grăsimea îngrămădită în muşchiu face ca ei să să strângă (contracteze) cu anevoinţă, din care pricină mersul şi mişcările sâ fac cu greutate; inima, care este un muşchiu, fiind încărcată cu grăsime, bate încet, slab şi neregulat, aşa că circulaţiunea sângelui să face rău, iar respiraţiunea să face cu greutate şi omul simte un fel de apăsare pe piept şi uneori are chiar accese de su-focaţiune. Sunt trei tipuri de obezitate, şi anume: mare, mijlocie şi mică. In obezitatea mare încărcarea de grăsime este generalizată, în tot corpul, sub piele, în muşchi şi în organele interne (inimă, ficat etc.). Un om bolnav în acest grad şi fiind în vârstă de 35-15 ani cântăreşte dela 120 până la 150 chilograme; să citează bolnavi care au cântărit 240 şi chiar 320 chilograme ! înfăţişarea acestor bolnavi este înspăimântătoare: faţa le este rotundă ca luna plină, obrajii lărgiţi, fără nici o încreţitură, ochii sunt ascunşi de grăsimea de sus şi cea de jos, deşi pleoapele nu sunt grase, bărbia îndoită sau întreită şi ceafa groasă ca o pănişoară. Părţile membrelor sunt despărţite între ele numai prin mici şănţuleţe liniare; ţâţele mari cad ca nişte săculeţe de grăsime dealungul pieptului până pe pântece, care la rândul lui să arătă sub forma unui şorţ de grăsime, fără'ca să şă mai vadă buricul şi uneori ascunzând organele genitale, cari pe lângă acestea sunt acoperite şi de grăsimea coapselor. Aceşti bolnavi umblă cu mânile depărtate de corp, eu picioarele depărtate între ele, iar mersul lor este încet şi clătinător; cu timpul devin neputincioşi, ne mai putându-sa sculă fără ajutor, nici să şadă după ce s’au culcat. Ei nu mai pot mâncâ la masă, nu pot să urineze, nici să meargă la scaun fără ajutorul altora, şi, în cele din urmă, ajung să fie mişcaţi în pat cu cearşaful. Ei au respiraţia foarte grea, să îneacă, faţa anemiată sau, din contră-, vultuoasă, ciaiţozatl, inteli- genţa amorţită, somn mult; ei sunt condamnaţi la o moarte subită sau la o moarte progresivă prin încetarea inimii de a mai bate, prin încetarea funcţionării ficatului şi rinichilor. La aceşti bolnavi obezitatea începe în adolescenţă şi merge progresând până la etatea adultă; ei câştigă în fiecare an 5-10 chilograme şi mor înainte de 40 de ani. In obezitatea mijlocie an om de statură de 1 m. 70 ajunge până la 105 chilograme; mişcările sunt mai puţin genate şi turburările funcţionale mai mici. In o-bezitatea mică un om de aceeaşi statură a-junge până la 91 chilograme. — Intre cauzele acestei urâcioase boale să numără ereditatea, şi în acest caz ea sâ arată din vreme, din tinereţe; ea atinge de o potrivă amândouă sexele şi recunoaşte drept cauză predispunătoare diateza artritică; ea este determinată în prima linie de viaţa liniştită şi sedentară, de o hrană prea bogată, compusă mai cu seamă din grăsimi feculente şi idrocarbure, de abuzul de băuturi alcoolice şi de apă. Astfel ea să vede mai des la bogaţi, la funcţionarii de birou, la arestanţi şi la toţi cei ce duc o viaţă puţin activă şi cari mânâncă mult; ea nu să vede la ţărani, la muncitori, la soldaţi decât foarte rar. — Tratamentul obezităţii constă în regim, mişcări şi exerciţii, şi în medicamente. In primul rând este’ regimul alimentar-, hrana trebuie redusă şi luată cu măsură (cântărită) la fiecare masă, cel puţin până ne obicinuim a o cântări din ochi. Să va micşora puţin câte puţin pro-porţiunea albuminoidelor, cu o cincime materiile grase, pe jumătate la început fecu-lentele şi mâncările zaharate; apoi să vor suprimă şi să vor înlocui prin legume verzi. Să nu să beie nimic până la sfârşitul mâncării, când să va luâ puţin ceaiu cald, slab şi fără zahăr, nici odată între mese; pâne foarte puţină (100-150 grame pe zi); să va suprima supele, ciorbele, sosurile, condimentele, feculentele bogate (fasolea, mazărea, lintea), prăjiturile, lichiorurile, berea, rachiul, ţuica, vinul. Pătlăgelele roşii coapte încet (trei sferturi de ceas) far'ă grăsime, fără unt şi fără apă, ci numai cu sare, piper, usturoiu şi pătrunjel constituie un fel de mâncare plăcută şi bună pentru o-bezi. Dintre fructe sunt bune: fragile, ci-reşile, coacăzele, portocalele, însă toate fără zahăr. La unii bolnavi să recomandă să mânânce grăsimi multe, 2-3 ori mai mult decât porţia obişnuită, pentru ca ei să să desguste de ele şi să nu le mai poată mistui. La alţii li să prescrie un regim nu- OBIC - 518 — OBIC mai (le ouă şi de lapte, care prin monotonia lui micşorează apetitul. După vindecare să va mai îmbunătăţi regimul, iar cantitatea pânii nu va trece peste 250 grame pe zi. Ca mijloace ajutătoare avem mai cu seamă agenţii fizici (mişcări şi exerciţii). Masajul general, masajul vibrator metodic, gimnastica svedeză, mişcările active ale membrelor, apoi ale trunchiului, graduate prin aparate a căror rezistenţă este măsurată prin contra greutăţi (mecanoterapie); toate acestea sunt bune pentru obezii impotenţi, iar pentru ceilalţi mersul (umblatul) pe jos, pe loc drept sau pe urcuşuri, este de ajuns cu condiţiune ea să nu să obosească şi să să facă gradat (progresiv). Să mai recomandă scrima, bicicleta, vânătoarea. Şederea în pat să va mărgini la 7 ceasuri pe noapte. Idroterapia poate aduce servicii sub formă de duşi reci (după o su-daţiune moderată), de duşi scoţiani, de masaj sub apă (în timpul verii). Unii recomandă băile calde sm băile de nisip, cari activează schimburile în organism. Electrote-rapia să întrebuinţează sub formă de: duşi sau baie statică (15-20 minute, tot la 2 zile, la obezii nevrasteniei) ; de curenţi de mare frecvenţă (25-80 minute, de 3 ori pe săptămână, la obezii artritici şi gutoşi); sau sub formă de mari băi idro-electnce(ăQ 20-30-40 minute cu curenţi galvanici de 100-200 m. a.). Medicamentele întrebuinţate în o-bezitate sunt: purgativele, cari trebuie date în mod sistematic, mai cu seam^purgativele saline, fie acasă, fie la vr’o staţiune termală (Carlsbad, Marienbadf etc.). Este bine să'nu să iee purgative decât la unele intervale, pentru ca să nu slăbească prea mult stomacul şi intestinele. Pentru con-stipaţiunea obicinuită simplă este bine să să deie laxative şi să să facă masaj abdominal, Medicament propriu pentru a slăbi nu este. S’a dat iodurul de potasiu sau de sodiu, în doze mici, mult timp continuate (50-75 centigrame pe zi), mai ales la obezii arterio-scleroşi. Thyroidina trebuie dată cu multă băgare de seamă, căci ea expune la accidente de multe ori grave (durere de cap, ameţeli, slăbiciune, bătăi neregulate de inimă). OBICEIU (lat. habitudo), deprindere. — Este o vorbă adevărată că obiceiul este a doua natură. In adevăr, dacă faci un lucru oarecare, fie el bun sau rău, şi dacă acest lucru îl repeţi adeseori, ajungi, în cele din urmă, de capeţi o destoinicie de a repeta acelaşi lucru, cum nimeni altul din jurul tău nu o poate face astfel; dar ceeace e mai ciudat este că ajungi să repeţi acel lucru fără voia ta, cu rost sau fără rost, şi că nu te mai poţi stăpâni de a nu-1 repeta, ceeace însemnează că acest obicein de a face mereu acelaşi lucru s’a prefăcut în a doua natură. Să ne lămurim prin câteva exemple: ai început să fumezi, te-ai obicinuit cu fumatul, mai încearcă acum de te lasă ! Toată lumea ştie cât de greu este să te laşi de tutun; dar nu numai a-tât, lăsarea de tutun dintr’odată pentru moment îţi face rău, te indispune, te pune pe gânduri, îţi îngreunează mintea şi pentru câtva timp nu-ţi poţi vedea de afaceri decât cu mare anevoinţă. De aceea cel mai bun lucru este ca să te laşi de tutun încet cu încetul, puţin câte puţin, până ajungi să scapi definitiv de această buruiană o-trăvitoare. — Ai început să beai băuturi alcoolice, te-ai obicinuit cu ele; ei bine, încearcă de te lasă şi vei vedea cât de greu îţi vine! Şi aci ca şi la tutun lăsarea nu să poate face dintr’odată; un beţiv căruia i-ai tăia băutura de tot s’ar simţi foarte rău, sau dacă ar cădea bolnav şi n’ai ţine seamă de obiceiul său şi nu i-ai dâ să beie câte puţin din ceeace era obicinuit să beie l’ai nenoroci, l’ai omorî. Prin urmare şi în acest caz dezobicinuirea de băuturi spirtoase trebuie să să facă gradat. — Te-ai obicinuit să mânânci mai des aceleaşi feluri de mâncări, de exemplu a* crituri, ei bine, stomacul îţi cerc tot acrituri, pe cari le mistuie mai cu înleznire. O mâncare cu care eşti obicinuit, chiar şi când este mai rea, o mistui mai bine decât o mâncare bună când nu eşti obicinuit cu ea. Prin urmare poţi mânca ori ce mâncare cu care eşti obicinuit, fie şi mai grea la mistuit. Bine este însă să obicinuim stomacul cu tot felul de mâncări. — Omul n’are numai obiceiuri rele, de cari ar trebui să să ferească ca de foc, şi dacă le-a căpătat să caute să să desfacă de ele din vreme, dar el are şi obiceiuri bune cari trebuie păstrate. Astfel de obiceiuri bune sunt: a să culca şi a să scula în fiecare zi la aceleaşi ceasuri, a face zilnic un e-xerciţiu oarecare, a se plimba în fiecare zi pentru a respirâ aer curat, a mânca la ceasuri hotărâte şi cam tot în aceeaşi măsură, nu odată prea puţin şi altă dată prea mult, a avea scaun regulat, etc. Intre obiceiurile rele să numără: fumatul, băutul vinului în cantitate mai mare decât este trebuinţă, băutul celorlalte alcoolice, adecă | a lua regulat o ţuică sau alt aperitiv îna-j inte de mâncare, a bea la masă în conţi- OBIE — 519 — OBRA nuu apă gazoasă, sau o apă minerală, a mâncâ prea sărat, a pune piper sau ardei în mâncări, a trăi în o cameră prea încălzită sau într’un aer mărginit (confinat), etc., tot atâtea obiceiuri rele de cari trebuie să ne ferim cu ori ce preţ. Astfel fiind nu trebuie să pierdem din vedere că obiceiurile rele sunt foarte vătămătoare pentru sănătate şi să ne ferim de ele, sau dacă le-am luat să căutăm a ne desface cât să poate mai iute de ele. Părinţii sunt datori să-şi observe copiii şi să nu-i lase încă decând sunt mici ca să iee vr:un obiceiu rău, căci mai uşor este de a-i împiedeca să să obicinuiască cu ceva decât de a-i scăpa de vr’un obiceiu rău. — Pentru a termina cu acest articol vom mai spune că întrebuinţarea continuă a unui medicament îi slăbeşte lucrarea asupra organismului şi dacă vrem să mai lucreze trebuie să-l dăm în doză mai mare, după cum să întâmplă cu opiu. Regula este dară ca să nu continuăm a luâ prea mult timp acelaşi medicament, căci în cele din urmă ajunge de numai are nici un efect. Dar această regulă nu să potriveşte la toate medicamentele, cum sunt unele cari luate mereu să îngrămădesc în corp, prin faptul că ele nu să elimină (nu iasă afară) din organism în aceeaşi măsură şi îngrămădindu-să produc otrăvire, cum să întâmplă cu digitala, etc. OBIELE sau oghiele. — Sunt nişte cârpe cu cari să învelesc picioarele când să în-calţă cu cisme, ghete sau opinci. Ele înlo-cuesc, ciorapii la oamenii săraci. Să fac din pânză ordinară şi din lână, după timp. Ele trebuie să fie pe cât să poate de curate; primenite foarte des, aproape zilnic, de aceea este bine ca omul să aibă cel puţin două rânduri de obiele, aşa că într’o zi poartă pe unele, iar pe celelalte le spală şi usucă. Obielele trebuie înfăşurate în jurul picioarelor cu regulă şi fără multe încreţituri, cari pot produce frecături şi bătături. OBLIGEANĂ, calm, speribană, speribanâ tărcată, spetează, spetează pestriţă, spetează tărcată, trestie mirositoare (Acorus calumus, fam. Araceelor).— Plantă erbacee, originară *din Asia (India), care creşte pe marginile bălţilor, lacurilor şi râurilor din Europa, unde a fost cultivată şi a devenit aproape spontanee (Iunie-Iulie). Rizomul ei are un miros aromatic plăcut, un gust amar, proprietăţi datorite unei esenţe, principiu activ numit acorină, care face să fie* întrebuinţat în medicină ea sto- machic, tonic şi stimulent contra catarelor cronice şi a dispepsiei. In industrie să întrebuinţează pentru aromatizarea prăjiturilor şi a unor lichioruri. Doză: sub formă de praf 1-4 gr., ca ceaiu, 20 la 1000; sirop 25-100 grame. OBLOJELI. — Caută la Cataplasme şi Fomentaţiuni. OBNDBILÂŢIUNE (dela lat. obnubilatus, învelit de un nor). — Prin acest cuvânt să înţelege o stare in care bolnavul să simte învelit ca de un nor. Această stare să deosebeşte de vertij, în care bolnavul crede că vede lucrurile întoarse. Obnubilaţiunea este simptomul dela început al sincopei (leşinului) şi precedează adeseori moartea; ea poate să rezulte din diferite boale de creer. OBOSEALA. — Caută la Fatigă şi Supra-fatigă. OBRAZI (lat. gena), regiunea geniană Părţile laterale ale feţei să numesc obrazi, cari să mărginesc în sus cu umerii obra-zilor (pometele) şi în jos cu marginea fălcii inferioare. Pielea obrazilor este fină, subţire, acoperită de păr la bărbaţi; sub piele este un strat de grăsime, care este cu atât mai gros eu cât omul este mai gras; apoi sunt muşchii cari prin mişcările lor dau fizionomiei diferite expresiuni (arătări). Pe partea dinăuntru a obrazilor să află o mulţime de orificii (găurele) prin cari iasă saliva (balele), mai ales în timpul mâncării; să mai află şi un canal numit a lui Stenon prin care să scurge lichidul fabricat de cea mai mare glandă salivară, numită parotida. Dacă să întâmplă să să străpungă un obraz prin un instrument ascuţit sau tăietor şi să să taie acest canal, saliva sau balele curg mai mult înafară decât în gură şi prin urmare digestiunea (mistuirea) sufere. Nu trebuie să pierdem din vedere că rănile obrazilor lasă în urma lor cicatrice sau semne urâte; tot astfel fac arsurile şi abcesele cari să sparg singure şi din care pricină este bine ca aceste abcese să fie arătate doctorului cât să poate mai iute, care le va deschide pe dinăuntru ca să nu rămână semne pe dinafară. La obrazi să ivesc şi furnicele, cari sunt foarte dureroase, uneori să poate ivi antraxul (serpengeaua), care este foarte primejdios putându-să complica de inflamaţiunea ochiului sau chiar a creerului. Pe faţă să vede numai decât dacă cineva sufere de anemie (lipsă de sânge), când pielea este palidă ca paiul, sau de icter (gălbinare), când pielea ca şi albul ochilor este galbină. Nu trebuie să uităm şi urâcioasa hrănea OBEl — 520 — OCHI (erizipel) care îndrăgeşte faţa şi mai în totdeauna să arată la ea, începând de obiceiu cu nasul, şi care brâncă la cei bătrâni este foarte primejdioasă producându-le de multe ori moartea. Mai este o boală cunoscută sub numele de paralizia fetii (vezi aceste cuvinte), care să arată întotdeauna în o jumătate numai şi să cunoaşte prin aceea că încreţiturile feţii din partea paralizată sunt şterse; muşchii nu să mai pot strânge şi figura în acea parte nu mai are nici o expresiune. ' OBRINTEALA, obrintire. — Caută la In- FLAMAŢIUNE. OBSESIUNE (dela lat. obsidio, a împresura, fig. a sta de capul cuiva, a 'lua în stăpânire).— Starea unei persoane care să crede chinuită de un spirit necurat, de demon (vezi Manie). OBSTETRICA (lat. ars obstetrica). — Partea medicinii care şa ocupă cu facerile sau naşterile (vezi Facere şi Sarcină). OBSTRUCTHJNE (delaTat. obstruere, a astupa). — Oprirea curgerii materiilor lichide sau solide prin canalele organismului prin vr’o piedecă oarecare. Astăzi terminul de obs-trucţium să întrebuinţează numai pentru "a arăta oprirea materiilor fecale în intestine, fie prin o compresiune produsă de vr’o tumoare; fie prin sucirea maţului asupra lui însuşi, fie prin altă cauză. In aceste cazuri de obiceiu zicem că avem a face cu ohstrucţmne intestinală, sau ocluziime intestinală, sau în limba poporului încurcătură de maţe (vezi Intestin). OCCIPITAL (lat. occipitalis, dela occiput; ceafă). — Să numeşte astfel osul care formează partea dinapoi şi din jos a capului (craniului), care îl leagă de şira spinării (columna vertebrală); osul cefii. OCHILARI. — Să numesc astfel nişte sticle cari să pun înaintea ochilor pentru a îndrepta unele neajunsuri ale vederii. Ochi-larii să compun din două sticle aşezate în aceeaşi moutură, care prin două sârme să fixează pe după urechi. Sunt unii ochilari cari să fixează numai pe nas, binoclu; iar monoclul să compune numai din o singură sticlă. Sticlele sunt transparente, convexe, sau concave, după cum este şi defectul vederii. Ochilarii numiţi conservatori au sticlele plane şi sunt colorate cenuşiu (fumu-riu) sau albastru, având de scop ca să micşoreze acţiunea luminii prea vii asupra ochilor. Defectele vederii cele mai de căpetenie sunt miopia, şi presbitia. Oamenii miopi nu văd lucrurile decât din apropiere, din pricină că la ei imaginea sau icoana obiectelor de dinafară în loc să să facă drept pe retină, după cum trebuie, să face înaintea ei; prin urmare la aceştia trebuie să facem ca lumina să să ducă mai înapoi şi pentru aceasta vom întrebuinţa sticle concave. Oamenii presbit i nu văd lucrurile decât din depărtare din pricină că imaginea obiectelor să face înapoi de retină, şi prin urmare aci trebuie ca lumina să treacă prin sticle convexe. Oehilarii sunt numerotaţi în mod descrescând, aşa că cei mai slabi poartă număr mai mare. Pentru a a-lege ochilarii este bine ca suferindul să să adreseze mai întâiu la un doctor de ochi (oculist) care îi va hotârî numărul pe care are să-l cumpere. Cei mai mulţi însă îşi aleg singuri numărul care li să pare că le vine mai bine, dar aceasta nu să potriveşte întotdeauna, căci de multe ori să pot înşela în alegerea numărului şi atunci ochii li să obosesc şi li să slăbesc. Un lucru trebuie să să ştie: îndată ce omul începe să nu mai vadă bine când ceteşte sau scrie, îndată ce observă că trebuie să ţie cartea mai departe ca să vadă literile mai bine, aceasta este un semn că el este presbit şi imediat să-şi cumpere ochilari potriviţi, dacă nu vrea să-şi slăbească vederea; cel mai periculos lucru este ca să să încăpăţineze şi să nu poarte ochilari când trebuie, de ruşine ca să nu-1 facă lumea bătrân! Un presbit trebuie să-şi schimbe din când în când ochilarii, după cum şi presbiţia înaintează, căci iarăşi nu este bine ca să întrebuinţăm ochilari prea slabi; unui prez-bit nu-i face rău dacă ochilarii sunt prea tari. Miopul trebuie să meargă mai încet cu schimbarea ochilarilor şi să înceapă cu cei mai slabi; ochilarii prea tari îi măresc miopia. Ochilarii trebuie aşezaţi bine pe nas, în mod orizontal şi paralel cu planul ochilor, iar nu oblic dacă nu voim ca să vedem obiectele turbure. Afară de aceasta sticlele trebuie să fie destul de mari pentru ca să acopere ochiul întreg; ele pot avea forma ovalară, care este mai elegantă decât cea rotundă. Odată ce ai început să porţi ochilari, trebuie să te serveşti întotdeauna de ei, — Ochilarii conservatori sunt buni ori de câteori lumina este prea vie, fie ea solară sau artificială; sau când o-chii sunt prea simţitori, după cum să întâmplă iarna când zăpada este mare, întinsă peste tot, şi lumina soarelui prea vie, sau la cei ce lucrează mult la lumina artificială, la cei ce sufer de roşeaţa ochilor'(conjunctivită), etc. In toate aceste ca- OCHI zuri este bine să purtăm ochilari albaştri, iar când mergem numai la plimbare sau în călătorie ne putem servi de ochilari fumurii. Ochilarii conservatori trebuie să fie mari, rotunzi, şi să acopere bine ochii; sticlele pot fi bulbucate ca sticla de cear s'ornic, iar în călătorii pe drumul de fier să poate adoptă în jurul ochilarilor un fel de sitiţă deasă prin care să să oprească praful de a ajunge la ochi. — Pentru a termină vom mai spune că na este bine sub nici un pretext ca să poarte cineva ochilari dacă nu are neapărată trebuinţă de ei. O zicem aceasta pentru că sunt mulţi cari numai din fudulie, ca să-şi deie aiere, poartă fel de fel de ochilari conservatori sau chiar numai de sticlă simplă, pe stradă sau în şalele de spectacol unde este lume multă. In această privinţă ca şi în toate omul nu trebuie să facă decât numai ceeace este bine şi de neapărată trebuinţă. OCMCEA- — Caută la EnţurA. OCHIU (lat. oculus, grec. ops sau ophthalmos). — Ochiul, sau globul ocular, este organul vederii şi mulţumită lui vedem tot ce este în jurul nostru, putându-ne dâ seamă de locul, mărimea, forma, coloarea şi alte in-suşiri exterioare ale corpurilor. Ochiul este aşezat într’o groapă osoasă numită orbită sau cavitate orbitară, în care să mişcă în toate senzurile cu ajutorul muşchilor, cari să prind pe de o parte de suprafaţa ochiului, iar pe de altă parte de unul din oasele cari formează orbita. Forma ochiului este ca a unei sfere al cărei diametru este de 2 centimetri şi jumătate; el stă în orbită ca într’un pat, învelit de toate părţile de ţăsuturi moi şi de grăsime, iar înainte feste apărat de două perdele, pleoape' sau clipe, cari să închid şi să deschid după voie şi după trebuinţă. Vom începe descrierea a-paratului vederii cu părţile protectoare, apoi vom studia compoziţiunea globului ocular. Intre organele protectoare avem mai întâiu cavitatea orbitară mai sus amintită şi care este formată din mai multe oase reunite : frontalul, sfenmdid, malarul (umărul obrazului), ung visul (numit astfel fiindcă seamănă cu unghia), eimoidid şi maxilarul superior (falca de sus). Aceste oase la unirea lor, cam spre fund*il orbitei, prezintă o gaură numită sfeno-maxilarâ prin care trec vasele şi nervii. Cavitatea orbitară este cu mult mai mare decât globul ocular, iar spaţiul liber din jurul acestuia este umplut de muşchi şi de un strat gros de grăsime, în mijlocul cărora ochiul stă ca într’un pat după cum am zis mai sus, înainte ochiul 521 — OCHI este adăpostit de pleoape (clipe),, una în sus şi alta în jos, cari să închid după trebuinţă ca nişte perdele; pe marginile libere ale pleoapelor sunt fire de păr,genele, puse în rând şi cari opresc praful de a intră îd ochiu. Pleoapele sunt căptuşite pe dinăuntru de o membrană numită conjunctivă. Când ochiul este obosit de lumină vin pleoapele de să închid şi el să odihneşte; tot astfel şi în timpul somnului ele impiedecă razele luminoase de a pătrunde în ochiu. Pleoapa de sus are deasupra ei o boltă osoasă (arcadă), a cărei piele este împodobită cu păr, mai mult sau mai puţin stufos, care constitue sprânceana, care nu serveşte numai de frumuseţe dar are şi însărcinarea de a opri sudoarea de pe frunte ca să nu meargă în ochiu. — Să vedem Irisul văzut prin cornee Fig. 188. — Ochiu. Văzut din faţă. acum din ce să compune globul ocular. Mai întâiu a\jem două învelişuri cari să numesc sclerotica, cel din afară, şi coroidă, cel dinăuntru. Sclerotica (dela grec. skleros, tare) sau pe ‘româneşte albul ochiului constituie patru cincimi din învelişul exterior, iar cincimea anterioară este formată de cornee (vezi acest cuvânt). Sclerotica este o ment brană albă ca sideful, opacă şi foarte tare, groasă de un milimetru. In partea dinainte a ei este acoperită de o parte a conjunctivei, care căptuşeşte faţa internă a pleoapelor; de unde vine să să resfrângă asupra scleroticii. Coroida (dela grec. chorion, membrană sau peliţă fină, şi eidos, asemănare) să compune din trei părţi: coroida propriu zisă care căptuşeşte pe dinăuntru sclerotica; ea cuprinde foarte multe vase sângvine şi un pigment care-i dă coloarea sa neagră şi are însuşirea de a absorbi razele luminoase cari au impresionat retina, cu scop de a le împiedeca ca să nu fie reflectate asupra scleroticii, ceeace ar face ca vederea să nu fie limpede; — zona ciliară este un fel de cerc format de coroidă în jurul corneei, care este formată din două pături: pătura OCHI — 522 — OCHI din afară cuprinde fibrele muşchiului ciliar, dintre cari unele constituie un inel în jurul cristalului sau cristalinului, iar celelalte să duc dela sclerotica la coroidă; pătura dinăuntru este formată de o serie de indoituri cari încadrează marginile cristalului şi cari să numesc proces ciliar (cuvântul proces vine dela latinescul processus, prelungire). Aceste îndoituri cuprind foarte multe vase capilare cari pot fi umflate de sânge prin acţiunea muşchiului ciliar. Rolul zonei ciliare îl vom Fjg. J 89. — Tăierea verticală a globului ochiului. 1. Sclerotica. — 2. Coroida. — 3. Betina. — 4. Cristalinul. — 5. Membratra hialoidă. — 6. Corneea. — 7. Irisul. — 8. Corpul vitros (sticlos). — 9. Nervul optic. arăta când vom vorbi de cristal; — a treia parte a coroidei este irisul, care constitue un fel de perdea întinsă înaintea cristalu-luiui şi să prinde prin marginea externă de sclerotică; mijlocul irisului are o deschizătură rotundă numită pupilă sau luminiţă, al cărei diametru să schimbă sub acţiunea fibrelor musculare ale irisului; unele din aceste fibre sunt circulare (constrictorul pupilei), altele au direcţiunea spiţelor dela roată (dilatatorul pupilei). Coloarea irisului variază după cantitatea materiei colorante; când pigmentul este în mare cantitate a-vem ochi negri, când este mai puţin avem ochi albaştri; cenuşii; uneori nu este pigment de loc şi atunci irisul pare ti fi ro-şietic, după coloarea sângelui din vasele capilare, aşa cum sunt ochii la albinoşi. Irisul serveşte pentru regularea cantităţii de^ lumină care trebuie să pătrundă în ochi mărind sau micşorând pupila, care să lărgeşte spre înserate şi să strâmtează la lumina soarelui. — Aparatul de percepţiune este retina, care este formată de terminaţiunea nrrndui optic. Acest nerv, după ce a eşit din creer şi după ce s’a încrucişat cu nervul optic din partea cealaltă formând chiazma, străbate sclerotica şi coro- Fig. 190. — Nervul optic. 1 şi 2. Globul ochiului stâng şi drept.—3. încrucişarea nervilor optici (chiazma).—4. Tuberculele optice. ida în interiorul globului ocular pe care îl căptuşeşte sub forma unei peliţe sau membrane subţiri. Această membrană să numeşte retină şi partea ei cea mai simţitoare să găseşte la extremitatea axei an-teroposterioare a ochiului, cunoscută sub numele de pată galbină (macula Iuţea). A-ceastă pată ocupă o suprafaţă de un milimetru şi jumătate de înălţime pe doi până la trei milimetri de lăţime; ea prezintă o Pata galbină. Papila optică. Fig. 191. — Fundul ochiului (drept). văzut 1a. oftalmoscop, arătând papila şi pata galbină. mică depresiune numită gropiţa centrală. Punctul de intrare a nervului optic în ochiu să numeşte papila, care este nesimţitoare la lumină şi să află înăuntru şi ceva mai jos decât pata galbină. Retina are o grosime de o jumătate de miliiue- OCHI — 523 — OCHI tril înapoi şi ea merge subţiindu-să pe măsura în care sâ apropie de iris. Retina este formată de mai multe straturi de celule şi de fire nervoase suprapuse; partea cea mai apropiată de coroidă, care este formată de beţişoare şi de conuri, primeşte razele luminoase şi transmite senzaţiunile la creer. In dreptul gropitei centrale retina este redusă numai la celulele vizuale în formă de conuri, cari sunt foarte numeroase (2000 numai în gropiţă); ele dau vederea colorată: unele sunt excitate de roşu, altele de verde sau de violet, iar amestecarea a-cestor colori constituie albul. — Să vedem acum cari sunt părţile transparente ale o-chiidui. Acestea sunt de dinainte înapoi următoarele : corneea, lichidul apos} cristalul, lichidul sticlos (vitros). Corneea (dela lat cor-neus, cornos) formează partea dinainte a invelişului exterior al ochiului, al cărui rest este constituit de scleroticâ; ea este transparentă şi bulbucată şi pare a fi prinsă 1 4 Fig. 192. — Gropiţa centrală a petei galbine. 1. Coroidă. — 2. Conuri. — 3. Gropiţa centrală. — 4. Fibre ale nervului optic. în sclerotică ca şi o sticlă de ceasornic în rama ei (vezi Cornee). Lichidul apos ocupă , camera anterioară.a ochiului, care este formată înainte de cornee şi înapoi de iris şi de cristal; el este limpede şi transparent. j Cristalul sau cristalinul (dela grec. kryştal-los, cristal) este o linte (lentilă) transparentă, biconvexă, mai tare la centru şi moale la periferie; el este învelit într’o peliţă (membrană) numită capsula cristalini-ană. Când muşchiul şi procesul ciliari apasă marginile cristalului convexitatea lui să măreşte, adecă devine mai bulbucat, ceeace să întâmplă la vederea obiectelor apropiate; iar când muşchiul şi procesul ciliari să relaxează (să slăbesc) convexitatea cristalului să micşorează, ceeace să întâmplă la vederea lucrurilor depărtate. Lichidul sticlos, - numit şi corp rit ros, umple cavitatea ! cuprinsă între cristal şi retină ; el este o masă gelatinoasă transparentă închisă într’o peliţă numită membrană hialoidă (dela grec. hyalos, sticlă topită). Din această membrană pleacă nişte firicele cari să prind de capsula cristalului servindu-i acesteia ca ligament suspensor. Acestea sunt părţile transparente ale ochiului, iar razele luminoase reflectate de ele să duc să formeze pe retină imaginea reală (aievea) însă întoarsă. — Ochiul sâ mişcă în orbită cu a-jutorul muşchilor aşa zişi motori, cari sunt în număr de şase şi ascultă de voinţă purtând ochiul în direcţiunea în care voim sau în care este de trebuinţă pentru casă poată primi razele luminoase dela obiectul pe care vroim să-l vedem. Din fundul orbitei vin patru muşchi: dreptul superior, dreptul inferior, dreptul intern şi dreptul extern, cari merg să să prindă la partea dinainte a scleroticei, la o mică depărtare de cornee; contracţiunea (strânge- 1 8 Fig. 193. — Muşchii ochiului şi nervul optic. 1. Marele oblic. 2. Inelul marelui oblic. 8. Dreptul intern. 4. Marele oblic. 5. Dreptul superior. 6. Dreptul extern. 7. Nervul optic. 8. Cliiazma nervilor optici. rea) acestor muşchi poartă ochiul în sus, în jos, înăuntru şi în afară. Al cincilea muşchiu, numit marele oblic, să prinde înapoi şi trece la început înăuntru de globul ocular, însă pe când a ajuns la unghiul intern al orbitei tendonul lui trece printr’un inel, care formează un fel de scripet; şi de acolo tendonul să duce înapoi pentru a să prinde pe partea dinapoi a o-chiului; contracţiunea lui duce pupila în jos şi în afara. Al şeaselea muşchiu este 'micul oblic, care pleacă dela partea dinainte şi dinăuntru a orbitei şî merge de să prinde pe glob înapoi şi înafară; contracţiunea lui duce pupila în sus si înăuntru. — Ochiul OCHI — 524 — OCHI trebuie să fle în continuu udat, şi aceasta să face de către glanda lacrimală, care produce lacrimile (vezi acest cuvânt); ea este aşezată în unghiul dinafară a ochiului, în fundul de sac al conjunctivei, şi este foarte mică, abia cântăreşte un gram. Ea secretează în tot timpul lacrimile, cari nu sunt altceva decât apă cu puţină sare (clorur de sodiu); pleoapele întind lacrimile asupra ochiului şi mai ales asupra corneei, care s’ar strică dacă n’ar fi udată în continuu. O parte din lacrimi sa evaporează, iar altă parte este dusă de pleoape in unghiul dinăuntru al ochiului în fundul de sac, numit lacul lacrimal. In acest loc "fiecare pleoapă prezintă câte o mică ridicătură, tuberculul lacrimal, care are în mijloc o mică gaură, punctul lacrimal, pe unde pătrund lacrimile într’o Fig. 194. — Câile lacrimilor. 1. Punctele lacrimale.—2. Conductele lacrimale.-3. Sacul lacrimal. — 4 Canalul nazal. ţeavă, conductul lacrimal, care după un mic drum oblic merge de să uneşte cu celălalt pentru ca să formeze sacul lacrimal. Acest sac comunică cu canalul nazal prin care lacrimile să duc în nas, în meatul inferior. Punctele lacrimale fiind foarte mici lacrimile nu pot să să scurgă destul de repede atunci când omul plânge şî ele să produc în cantitate foarte mare, aşa că cea mai mare parte curge pe obrazi. — Ochiul să examinează pe dinăuntru cu ajutorul unui aparat numit oftalmoscop (vezi acest cuvânt). — Boalele de ochi sunt foarte multe şi unele foarte greu de vindecat, iar altele nu se vindecă de loc (incurabile). Vom face descrierea pe scurt a acestor boale de dinafară înăuntru şi vom începe cu boalele pleoapelor. Aci avem în locul întâiu aprinderea sau inflamaţiunea lor, numită hlefarită (dela grec. hlepliaron, pleoapă), care este de 2 feluri: ciliară simplă şi ulceroasă. Blefarita ciliară simplă să arată la limfatici şi artritici fiind produsă de praf, de fum, când cineva lucrează mult la lumină artificială; ea să mai vede in cazurile de j conjunctivită, de astuparea căilor lacrimale, de astigmatism, de ipermetropie. Semnele ei sunt: roşeaţă pe marginea pleoapelor, neşte solzi ca de ceară, groşi şi moi, sau, din contră, solzi foarte subţiri, albui şi uscaţi, să văd la rădăcina perilor, cari să smulg cu înleznire; bolnavul sufere sub acţiunea luminii, când lucrează ceva mai mult sau când să găseşte în fum sau în praf. Toţi aceşti bolnavi trebuie să să ferească de lumină prea vie, de praf şi de fum, să poarte ochilari fumurii sau albaştri; să să spele cu apă caldă boricată, apoi să să ungă pe gene cu alifie făcută cu precipitat galbin în forma uscată şi să să ardă cu nitrat de argint (piatra iadului) în forma umedă. Blefarita ulceroasă are aceleaşi cauze ca şi forma de mai sus, iar semnele ei sunt următoarele: marginea pleoapelor este roşie, umflată; genele sunt lipite între ele, mai mulţi perişori sunt lipiţi la un loc sub formă de pămătuf, iar la baza lor să văd nişte coji (cruste) provenite din pustule vechi; dacă să rup aceste coji în locul lor rămân răni mici sângerânde; de sub pleoape să scurge un fel de puroiu şi ele stau închise prin un spazm violent (blefarospazm), iar bolnavul nu să poate uitâ la lumină (foto-fobie). Dacă boala ţine mult timp marginile pleoapelor să îndoiesc înăuntru (entropion) şi perii freacă corneea şi o irită (tricliiază). Bolnavii aceştia vor face spălături cu apă boricată, spălându-şi des faţa §i mânile şi mai cu seamă unghiile, cari au o mulţime de microbi; nu să vor lega la ochi, ci vor purta ochilari fumurii; pe dinăuntru vor lua untură de peşte, sirop de iodur de fier, sirop iodotanic; vor face băi sărate şi vor şedea la ţara sau pe malul mării. La ochi să vor spălâ cu acid boric, soluţiune călduţă, şi îşi vor pune între pleoape alifie cu preicipitat galbin de mercur (1-3 gr. la 100 vaselină); să vor înmoiâ cojile cu ca-taplazme de feculă, apoi să vor curăţi cu vată înmuiată în acid boric. Când corneea este atinsă să vor pune picături de atropină (1 la 100 odată pe zi. In contra ble-farospazmului să vor face ungeri pe marginea pleoapelor cu ungvent cinereu bel-ladonat sau duşi reci pe pleoapele închise. Blefaroptoza sau ptoza (dela grec. ptosis} cădere) constă în neputinţa de a ridicâ pleoapa de sus; ea provine din paralizia muşchiului ridicător al pleoapei, produsă de o rănire, de sifilis, de ataxie locomotrice, de scleroză în plăci. Ca tratament să va tratâ cauza, adecă în caz de sifilis să vor face injecţiuni. mercuriale şî să va dâ iodur de OCHI — 525 — OCHI potasiu, iar pe dinafară să pune colodiu sau făşiuţe de diachilon (talion), sau mai bine să va face operaţie. Granulomul, numit şi chalazion (dela grec. chalaza, grindină) este o umflătură sau tumoră a pleoapei produsă prin astuparea unei glande de a lui Meibo-mius. El să deosebeşte de urcior prin sediul sau primitiv deasupra marginii cililor (perilor), prin dezvoltarea lui înceată, fără durere, prin forma rotundă şi prin tăria lui; pot să fie mai multe granuloame în acelaşi timp. Tratamentul constă în masaj, alifie cu precipitat galbin sau mai bine să se opereze, a-decă să să taie şi să să cureţe. Căderea genelor să face uneori fără ca pleoapele să fie roşii, inflamate. In aceste cazuri să va trata starea generală a bolnavului (a-nemie, artritism) şi pe dinafară să va unge cu: acid galic, 50 centigrame; uleiu de ricin, 2 gr.; vaselină, 5 gr.; esenţă de la-vandulă, (levenţică), 4 picături. Intru cât priveşte boalele cunoscute sub numele de blefarospazm\ entropion (peri răi) şi ectropion să să caute la aceste cuvinte. Logoftalmia (dela grec. lagos, iepure, şi ophthalmos, ochiu) constă în închiderea incompletă a ochiului prin neajungerea pleo-pelor şi care poate produce uscarea corneei şi stricarea ochiului. Cauzele acestei boale sunt: oftalmia, ectropionul, paralizia, o pierdere mare de substanţă din pleope. Tratamentul variază după cauză, iar bolnavul, în tot cazul, trebuie să umble cu ochiul legat. Ulciorul sau urciorul numit şi orzişor (lat. hordeolum) este un fur-nicel (buboiu) mic care să dezvoltă în foli-culele sebacee sau păroase ale pleopelor şi să prezintă sub forma unei mici bubu-şoare roşii care produce câte odată o in-flamaţiune vie. Această bubuşoară după câteva zile să îngălbineşte (a scos cap) a-poi crapă şi sâ scurge din ea un puroiu smântânos. La mulţi să fac o sumă de urcioare, unul după altul, mai ales la cei tineri. Urciorul să tratează cu comprese (cârpe) înmuiate în apă boricată caldă până când să coace, apoi să taie cu bisturiul; câteva zile să va unge marginea pleoapelor cu a-lifia: precipitat galbin, 10 centigrame; vaselină, 20 grame (dimineaţa şi seara); iar când să repetă prea des urcioarele, să va căuta cauza şi să va dâ preparatele cu arsenic, untură de peşte, drojdie de bere, purgative saline (sare amară, apă de Breazu). La ţară să crede că urcioarele să fac când să uită cineva pe gura cheii ca să vadă ce să petrece în casă şi să tămăduieşte fri-gând ulciorul cu coada lingurii înfierbintată i ori cu fundul unui ulcior, ori să-l scuipe | un mezin sau prâsle (ultimul copil născut). Simblefaron (dela grec. syn, cu, şi blepha-ron, pleoapă), este aderenţa sau lipirea completă ori incompletă a pleoapei de globul ocular; uneori această lipire să întinde până la cornee. Cauzele sunt: arsuri, difterie, ulcer granulos. Tratamentul constă într’o operaţie prin cari să taie aderenţele. Tri-chiază (dela grec. thrix7 trikos, păr) să numeşte deviat, iunea genelor, a perilor, cari să duc spre globul ocular şi îl irită. A-ceastă deviaţiune poate fi parţială sau generală; ea să vede mai des la pleoapa de jos. Trichiaza este produsă mai cu seamă de blefaritâ (vezi mai sus) şi are acelaşi tratament la început, apoi să face o operaţiune tăiând o parte din pielea marginii pleoapelor după care perii să întorc spre afară, sau să taie cu totul bulbii perilor.— Boalele conjunctiv ei (pleoape şi sclerotică). Conjunctivă este membrana (peliţa) care căptuşeşte pe dinăuntru pleoapele; ea să întinde dela pleoape, din fundul lor, pe sclerotică (pe albul ochilor). Aprinderile sau inflamaţiunile conjunctivei să numesc conjunctivite, cari sunt de mai multe feluri. Conjunctivita simplă are următoarele semne: marginea pleoapelor este roşie şi umedă, faţa dinăuntru a lor este înflăcărată; o-mul simte ca şi cum ar avea nisip in ochi şi are mâncărime mare, mai ales seara, la lumină şi când să deşteaptă. Ea este o boală produsă de microbi şi poate fi molipsitoare, mai cu seamă în aceeaşi familie. Tratamentul ei constă în picături de sulfat de zinc (colir adstringent luteu) şi în spălături cu acid boric. Conjunctivita catarală sâ arată prin îngroşarea şi roşeaţa pleoapelor, roşeaţă care să întinde şi pe sclerotică (albul ochilor); dimineaţa ochii sunt lipiţi; bolnavul are mâncărime, uscăciune şi îi să pare că are nisip în ochi; cauza este şi aci un microb, iar tratamentul constă în spălături cu apă boricată caldă (4 la 100) de 4-5 ori pe zi; dacă boala nu să vindecă iute să pun picături de nitrat de argint (10 centigrame 10 gr. apă distilată şi 10 picături de laudan), 3-4 ori pe zi, sau protar-gol (2 la 10 gr. apă). Conjunctivita granur loasă este gravă prin faptul că să vindecă greu şi dacă nu să tratează la timp omul poate orbi. Ea este produsă prin un microb şi este foarte molipsitoare; să observă des prin cazarme, penitenciare, internate. Ea are 2 forme: foliculară care să vede mai des la copii şi este caracterizată prin existenţa anterioară a unei conjunctivite pn- OCHI — 526 — OCHI valenţe, prin îngroşarea conjunctivei pleoapelor şi a fundului de sac din jos, care este roşu închis şi prezintă ridicături zmeurii; forma tracomatoasă (dela grec. trachoma asprime), care atacă mai ales pe adolescenţi şi pe adulţi (soldaţi etc.); este caracterizată prin granulaţiuni (brobonele) cenuşii, rotunde, pe faţa internă a pleoapelor şi în fundul de sac din sus; dimineaţa pleoapele sunt lipite; nu este durere, lăcri-mare puţină şi bolnavul să cam fereşte de lumină (fotofobie); pe cornee să fac pete (pannus) şi chiar răni, iar ca complicaţii să poate ivi: simblefaron, entropion şi tri-chiază (vezi aceste cuvinte, şi mai sus). Tratamentul constă în arsuri cu nitrat de argint, cu sulfat de cupru, spălături cu sublimat coroziv (50 centigrame la 1000 gr.) şi periere. Conjunctivita flictenularâ să iveşte la copiii scrofuloşi, trăiţi rău, neîngrijiţi, cu păduchi în cap, cu bube pe obraz, pe nas, pe urechi, şi este produsă de un microb (stafilococ). Ea să arată prin nişte ridicături mici roşii şi ascuţite cari să ivesc pe conjuctivă şi al căror vârf să% deschide dând naştere la răni mici cenuşii cari produc mult puroiu. Ea să însoţeşte adeseori de cheratită flictenulară (vezi mai jos). Tratamentul ei este ca şi al blefaritei ulceroase (vezi mai sus). Conjunctivita purulentă blenoragică este produsă de microbul blenoragiei (scu-lamentului), de gonococ, dus din uretră (canalul udului) la ochiu cu degetele sau eu rufăria sau prin alte mijloace. Ea să poate produce uneori la nou-născuţi şi la fetiţele. mici prin transportul microbului. După câteva ore până la 2-3 zile dela infecţiune, conjunctiva devine roşie, ochii nu sufer lumina, pleoapele să umflă şi dintre ele să scurge un fel de materie ca puroiul, galbină sau verzuie, în cantitate mare aşa că curge pe obrazi; pleoapele să umflă apoi şi mai malt şi bolnavul are dureri mari. xAceastă boală dacă nu să tratează repede şi bine, ulcerează corneea şi vederea să pierde cu totul. Pentru a să vindeca trebuie să să facă irigaţiuni (spălături) prelungite, călduţe, cu ipermanganat de potasă (1 la 3000); tampoane sau cârpe reci, cu ghiaţă; arderi cu o soluţiune de nitrat de argint (1 la 50), urmate de apă sărată pentru a spăla excesul de nitrat. Să mai întrebuinţează şi: protargol, 1 gr.; cocaină muriatică, 40 centigrame; apă distilată, 20 grame; din cari să pune în ochi odată pe zi. Bolnavul să va izolâ ; curăţenie foarte mare, antisepsie riguroasă; să va întrebuinţa numai vată idrofilă. Conjunctivita purulentă a noilor năs- cuţi să capătă în timpul trecerii acestora prin căile maternele în timpul naşterii, şi foarte mulţi copii rămân orbi pentru toată viaţa, mai ales la ţară. Boala să iveşte cam a 3-a până la a, 5-a zi după naştere. Marginea pleoapelor este roşie şi din ochi să scurge un lichid la început limpede, gălbui, apoi galbin; pleoapele să umflă şi lichidul devine gros, galbin-verzui ca puroiul şi în cantitate foarte mare. Această boală trebuie tratată foarte repede şi în mod e-nergic dacă voim să scăpăm ochii copilului, înainte de a să ivi puroiul să vor face spălături cu apă boricată caldă tot la 3 ceasuri; după ce s’a ivit puroiul pe lângă a-ceste spălături să va arde dimineaţa şi seara pleoapele pe dinăuntru cu o soluţiune de nitrat de argint (2 la 100 apoi 1 la 100) care să va neutraliza cu apă sărată; iar pe ochi să pune în permanenţă cârpe cu apă rece. Ca tratament preventiv să recomandă să să facă mamei spălături vaginale cu irigatorul cu ipermanganat de potasă înainte de naştere, cu apă boricată în timpul naşterii. îndată după naştere, înainte chiar de a să tăia buricul copilului îi să vor şterge ochii cu vată idrofilă pentru a-i curăţi de meconiu (murdăria copilului) şi de stratul de grăsime, apoi să va spăla pleoapele cu apă boricată (4 la 100) sau în lipsă, cu apă fiartă, să va introduce între pleoape puţin praf fin de iodoform. După ce s’a ivit boala într’un ochiu vom căuta să nu treacă şi la celalalt ochiu, punând pe ochiul sănătos cârpe înmuiate în apă boricată; mânile celui ce umblă la ochiu sâ vor spăla cu sublimat corosiv (1 la 1000). — Corpi străini sunt o mulţime cari pot intra în ochiu producând supărare mare: praf obicinuit, praf de cărbune, praf de vr’un metal oarecare, praf pietros, pulberi vegetale. xAceşti corpi străini să aşează de obiceiu în fundul de sac superior, între pleoapă şi ochiu, producând durere, uneori foarte mare, roşeaţa conjunctivei şi ochiul nu poate suferi lumina (fotofobie). Durerea perzistă până la eşirea corpului străin; u-neori ea este suportabilă şi corpul străin este purtat fără supărare. Pentru a eşi corpul străin trebuie întoarsă pleoapa, apoi cu un colţ curat de batistă sau mai bine cu puţin bumbac îmmuiat în apă boricată şi stors tare să să ridice corpul. — Pterigion (dela grec. pterygion, aripă mică) este numele ce să dă îngroşării triunghiulare a conjunctivei, de obiceiu în partea dinăuntru a corneei, sub forma unei cârnotn, care creşte mereu întinzându-să asupra corneei până OCHI - 527 — OCHI în dreptul pupilei şi uneori acoperind pupila cu totul aşa că vederea este impiede-cată. Această boală nu să vindecă decât prin operaţiune, adecă tăind acea cârnotie, deslipind’o de cornee şi aplecând’o în jos să fixează în fundul de sac prin un punct de cusătură. Xeroftalmie sau xeroză (dela grec. xeros, uscat, sec) va să zică uscăciunea conjunctivei, provenită în urma unei arsuri, ulceraţiuni, sau când s’a ridicat glanda lacrimală. Tratamentul constă în închiderea temporală a pleoapelor. — Boalele scleroticei sunt mai rare şi mai puţine. Noi ne vom ocupa numai &estafilom,c&Ye constă în dilataţiunea scleroticii. El să poate ivi înainte sau înapoi. Stafilomul anterior să iveşte in urma infiamaţiunilor a-cute sau cronice şi sediul său este în apropiere de cornee; el să produce pe încetul şi mai ales la oamenii tineri. Stafilomul posterior să observă mai cu seamă în miopia progresivă, prin efectul creşterii şi a o-boselilor muşchilor însărcinaţi cu acomodaţiunea. Tratamentul este acela al cauzei. — Boalele corneei simt mai importante şi mai grave; ele trebuie tratate dela început şi cu toată energia. In primul rând a-vem aprinderea sau inflamaţiunea- corneei numită cheratită (dela grec. keras, cor-nos). Cheratita este de mai multe feluri, şi anume: cheratita interstiţială, care de multe ori este o consecinţă a sifilisului e-reditar. Semnele ei sunt: pete cenuşii pe cornee cu un cerc roşu pe margini în urma formaţiunii din nou a unor vase cari încet cu încetul pot să copleşească dela periferie la centru întreaga cornee; dureri, lă-crimare şi neputinţa de a să uita la lumină (fotofobie). Uneori cheratita să complică de inflamaţiunea irisului. Tratamentul constă în iodur de potasiu pe dinăuntru, iar pe dinafară picături de atropină, cârpe înmuiate în apă boricată caldă şi duşi de aburi ; ochilari fumurii bulbucaţi; mai târziu alifie cu precipitat galbin, colir cu sulfat de zinc; — Cheratita flictenulară să a-rată sub formă de nişte beşicuţe cenuşii, cam transparente, cari să ivesc pe cornee şi cari să sparg dând naştere la ulceraţiuni rotunde, puţin adânci. Aceste răni (ulceraţiuni) să vindecă fără să lase urme când sunt bine îngrijite ; dacă însă nu sunt căutate ele pot să formeze o pată cenuşie, apoi gălbuie şi să constituie abcesul corneei, care în unele cazuri să poate deschide în camera anterioară a ochiului şi puroiul să să adune acolo formând ceeace să chiamă ipopion, sau să dea naştere la ernia irisului şi, dacă a fost ulceraţiune exterioară, să lase o pată care nu să mai şterge. Uneori corneea să acoperă de mici vase sangvine şi atunci avem ceeace să chiamă pannus. Tratamentul este acelaşi ca la blefarita ulceroasă (vezi mai sus). — Cheratita ulceroasă să observă de obiceiu la persoanele debile, obosite prin muncă, la cei ce sufer de conjunctivită cu inflamaţiunea căilor lacrimale ; ea este produsă de praf, de bucăţele de pietre, de metal, etc. şi de alţi corpi străini. Semnele ei sunt: o arsură în dreptul ochiului, uneori cu svâcnituri; senzibilitate la lumină, lăcrimare; apoi roşeaţă în jurul corneei, care să turbură pe toată întinderea şi pe care să observă o ulceraţiune (rană) cenuşie sau gălbuie, mai mult sau mai puţin întinsă, iar înapoi să vede o colecţiune de puroiu (ipopion) în camera anterioară a ochiului; pleoapele sunt umflate. Ca tratament să recomandă să să spele fundul de sac cu o soluţiune de sublimat coroziv (50 centigrame la 1000) şi să să aplice comprese calde înmuiate în acea soluţiune, iar pentru ca să nu să facă aderenţe să va pune în ochi picături de atropină. Când ulcera: ţiunea este superficială să va pune alifie cu biclorur de mercur, 25 miligrame; sulfat de atropină, 1 centigram; vaselină albă, 20 grame; iar când ulceraţiunea este adâncă şi ameninţă să găurească corneea în loc de atropină să va pune câteva picături de: ezerină, 5 centigrame; apă distilată, 10 gr. răpetate în fiecare zi sau tot la 2 zile ; după ce au dispărut fenomenele inflamatoare să face pansament cu praf de iodofor'm, sau cu alifie cu iodoform (1 la 10). Când corneea s’a găurit să vor face spălături antiseptice, să vor pune picături cu ezerină şi să va aplica un bandaj compresiv; iar când s’a format ipopion să va face opunc-ţie, să va deşerta puroiul şi să va spăla camera anterioară cu acid boric. — Che-ratocon sau stafilom transparent să numeşte dilataţiunea corneei care să produce în tinereţe şi coincide cu miopia, pentru care să recomandă nişte ochilari speciali. — Albeaţă, pete pe cornee sau leucom (dela grec. leukos, alb) este o boală caracterizată prin nişte pete opace albui cari să formează pe cornee, a căror sediu, întindere şi grosime variază foarte mult; vederea este micşorată. Aceste pete pot fi produse de arsuri, răniri, corpi străini, cheratite, leziuni de nutriţiune la sifilitici, ateromatoşi, alcoolici, bătrâni. Tratamentul constă în colir cu sulfat de zinc seara şi laudan OCHI 528 — OCHI dimineaţa, sau să va pune alifie cu: oxid galbin de mercur, 15 centigrame; vaselină 5 gr., făcându-să câte o instilaţi-une de o picătură de laudan în fiecare zi, sau să vor face insuflaţiuni cu calomel şi zahăr, fin pulverizaţi în părţi egale, sau duşi de aburi, sau masaj pe deasupra pleoapei superioare; când nu reuşim cu acestea să va face tatuajul corneei. La ţară albeaţa sau albaţa să vindecă cji untură de şarpe, cu peliţă de pipotă de raţă, cu lapte de femeie, cu salivă de om, cu excrement de câne, de cocostârc, de furnică, cu scoică, cu piatră vânătă, — Boalele cristalului. Aci avem cataracta pe care poporul nostru o numeşte perdea, pohoială, pohăele, poho-iele. Pentru această boală cetitorul va căuta la : Câtakactă, unde am vorbit pe larg, iar aci vom spune numai că la ţară perdeaua n’are leac, dar lapţii de măntuşi fac bine câte odată celor ce sufer de această boală. Perdeaua, după credinţa poporului, să formează la aceia ce să jură pe ochi, de unde ca tratament preventiv să dă sfatul ca nimenea să nu să mai jure pe ochi. — Ca boală a irisului avem irita adecă aprinderea sau inflamaţiunea irisului. Intre cauzele iritei să numără: sifilisul, diabetul, guta, reumatismul, rănirile, corpii străini. Irita are următoarele semne: roşeaţă în jurul corneei, iar irisul să pare a fi ca ruginit la ochii negri: durere în tot ochiul, care să întinde la frunte şi la tâmplă: lumina supără şi ochiul lăcrimează îndată ce să deschide. Ca tratament să recomandă: a sta în cameră întunecoasă, a purta ochilari fumurii, a să face instilaţiuni cu atropină (1 la 100); alifie mercurială beladonată pe frunte şi tâmplă; lipitori. Tratament general după cauză: la sifilis tratament, energic antisifilitic (mercur şi iodur de potasă), etc.— Boalele coroidei, a retinei şi nervului optic. Cauzele principale: boala lui Bright (veziRiNicjiiu), diabetul şi sifilisul, ataxia locomotrice, alcoolizmul, tutunul, * arterio-scleroza. Semnele acestor boale nu să pot constata de obiceiu decât cu oftalmoscopul(yezi acest cuvânt) de către un doctor specialist (oculist). La coroidită (inflamaţiunea coroidei) avem: senzaţiuni luminoase (scântei, beşici, stele, etc.), musculiţe volante, luminoase sau nu, dureri în frunte. La retinită (inflamaţiunea retinei) avem micşorarea progresivă a vederii. In cazurile de desli-pirea (decolarea) retinei la oamenii cu miopie mare avem dispariţiunea mai mult sau mai puţin bruscă şi mai mult sau mai puţin absolută a vederii. Tratamentul este acela al cauzei. — Intre boalele diferitelor părţi ale ochiului avem : of tahma simpatică, care să observă rar şi constă în aceleaşi leziuni ivite în ochiul sănătos în urma boalei celuilalt ochiu; tratamentul trebuie făcut din vreme: fricţiuni mercuriale, injecţiuni mercuriale, lipitori, calomel; operaţiune, adecă scoaterea ochiului bolnav, mai înainte de a să îmbolnăvi cel sănătos. Glaucomul (dela grec, glaukos, verde ca marea) constă în o creştere a tenziunii intraoculare cu micşorarea vederii ; durere în frunte şi tâmplă, supărare la lumină, micşorarea câmpului vizual din partea nasului; globul ocular este tare la pipăit, ca o bilă de biliard, pupila o-vală şi imobilă, roşeaţă în jurai corneei, reflex verde din partea cristalului. Tratament : ezerină la început, apoi operaţiune (iridectomie). — Ochiul, deşi este adăpostit de orbită şi de pleoape, este supus la lovituri (contuziuni) produse cu pumnul sau cu un baston sau prin •cădere ; la răniri (plăgi) produse prin instrumente înţepătoare sau tăietoare, ace, spini, ghimpi, sfârmături de piatră, de metal etc., prin armade foc, praf de puşcă, gloanţe; la arsuri produse prin flăcări, prin gaz de iluminat, vitriol, var nestins, etc. Orice rănire a ochiului, ori cât de u-şoară ar fi la părere, prezintă oarecare gravitate (primejdie) fiindcă poate fi punctul de plecare al unei iaflamaţiuni (aprinderi) mai mult sau mai puţin mare. Pentru aceasta vom chiemâ îndată doctorul, iar până la venirea lui vom pune bolnavul la odihnă în pat, în o cameră întunecoasă, aplicând asupra ochiului comprese (cârpe) înmuiate în apă călduţă sau caldă, menţinute în permanenţă. — Boalele aparatului lacrimal Dacriocistita (dela grec. dahryon, lacrimă, şi kystis, sac), este inflamaţiunea sacului şi canalului lacrimilor care să scoboară dela unghiul intern al.ochiului până în nas; ea să produce la nou-născuţi sau la adulţi; pleoapele să lipesc dimineaţa, ochiul lăcrimează în timpul zilei şi dacă apăsăm sub pleoapa de jos spre nas să scurge din punctele lacrimale neşte puroiu gălbui; adeseori rămâne o fistulă în urma acestei boale. Tratament: cataplazrne, spălături cu acid boric; după ce a supurat să deschide prin o inciziune în punctul cel mai ridicat şi să spală cavitatea cu apă boricată. In dacriocistita cronică să face sondajul canalului nazal cu sonda lui Bowmari, după ce mai întâiu s’a lărgit punctul lacrimal inferior şi s’a tăiat cana- OCHI - 529 — ODOR Iul lacrimal cu cuţitul lui Weber ; să voi' face şi injecţiuni modificatoare cu sulfat de zinc (1 la 200), cu nitrat de argint (1 la 100), cu protargol (5-10 la 100), iar în cazurile mai uşoare cu sublimat coroziv (1 la 1000). — Ochiu artificial. Sunt cazuri în cari fie pentru a scăpa ochiul cel sănătos, fie pentru a scăpă viaţa bolnavului trebuie să să scoată ochiul stricat în urma unei lovituri ori răniri, sau atins de cancer (rac). Ochiul scos să poate înlocui cu un ochiu artificial care este făcut din smalţ şi căruia îi să dă forma, mărimea şi coloarea ochiului sănătos. Ochiul artificial trebuie scos în fiecare seară şi ţinut în apă tot timpul nopţii; în zilele când bate vântul şi este praf muk in aer este bine ca să să spele ochiul odată sau de două ori pe zi; cu timpul ochiul artificial să a-tacă de lacrimi şi îşi pierde luciul devenind aspru şi atunci trebuie înlocuit cu un altul nou. OCHIUL BOULUI. — Caută la Bunghişor. OCHIU DE GÂINĂ. — Caută la Bătături. OGLUZIUNE (dela lat. occludere, a închide). Ocluziune intestinală sau încurcătură de maţe (vezi Intestin). OCNELE MARI. — Staţiune balneară în judeţul Râmnicul-Vâlcii, aproape de capitala acelui judeţ. Ea este aşezată pe un platou frumos, plantat pe întindere mare, la o înălţime de 300 metri deasupra nivelului Mării Negre. Clima este constantă şi plăcută, iar temperatura în timpul verii este de 22-26°; aerul este încărcat de aburi de sare din cauza emanaţiunilor din lac. Sunt patru izvoare cari alimentează lacul, în jurul căruia să află un stabiliment de băi cu mai multe cabine. Apa este foarte concentrată, ea eonţine aproape 250 grame de clorur de .sodiu la litru; ea mai are şi sulfaţi fleroşi. Băile dela Ocnele mari să recomandă în contra reumatizmelor, scrofulozei, a-nemieij în boalele de piele şi în boalele de mitră. In localitate să află un otel şi restaurant, a-poi locuinţele târguşorului servesc de locuinţe şi pentru bolnavi. In faţa otelului este un parc cu plantaţiuni tinere. Yiaţa eftină. Excursiuni frumoase pi^n împrejurimi. . OCULIST. — Medic care să ocupă numai cu boalele de ochi; doctor de ochi; medic oculist. ODAIE DE DORMIT. — Caută la Dormitor. ODIHNĂ. — Caută la Fai tgă şi Somn. ODOGACI, cascarilă, — Coaja unor arbuşti: Croton cascarilla şi Croton eluteria din fam. Euforbiaceelor, cari cresc în Peruvia, Jamaica, Florida şi insulele Bahama; are gust acru şi amar, miros aromatic, mai ales când arde. Odogaciul opreşte vărsăturile, ajută secreţiunea laptelui, opreşte urdinarea veche (diarea) mai ales diarea la copii; bun pentru catarul de plămâni şi pentru limbrici ; mai este bun ca tonic, excitant şi febrifug (contra frigurilor). Să dă sub formă de: praf, 1-4 grame; tinctură 4-30 grame; ciaiu, 10 la 1000. ODOGACI odagaci, săponel, săponele, sâpunariţâ, sdpunel, săpunul popii (Sa-ponaria officinalis, fam. Cariofileelor). — Plantă erbacee care creşte pe marginea râuri lor* prin lunci, tufişuri, pe lângă garduri şi drumuri (Iulie-August). In medicină să întrebuinţează rădăcina şi frunzele, cari lucrează ca depuraiiv (curăţă sângele), a-peritiv şi sudorific. Să dă sub formă de ceaiu (infuziune) de foi din 10 gr. la 1000; decoct de rădăcină din 20 la 1000; extract, 1-10 gr.; siropj 20-60 gr. — La ţară babele dau decoctul de săpunariţă pentru curăţirea sângelui. ODOLAN, odcdean. — Caută la Valerianâ. ODONTALGIE (dela grec. oclontos, dinte, şi algosj durere). — Durere de dinţi (vezi Dinţi şi Dentifrice). 0D0NT0L0GIE (dela grec. odontos, dinte, şi log as., tratat). — Ştiinţă care să ocupă cu boalele de dinţi şi de măsele. ODORAT şi ODORI, miros şi mirosuri, sau miresme. —- Simţul mirosului, odoratul, este unul din cele cinci simţuri ale omului. Sediul lui este nasul, în partea superioară a foselor nazale, la nivelul cornetului şi meatului de sus (vezi Nas) ; acolo să fac impresiunile vaporilor sau mai bine zis ale părticelelor nepipăibiie ale corpurilor odo-rante (mirositoare), cari vin să lucreze a-supra terminaţiunilor nervoase ale nervilor olfactivi, şi cari impresiuni sunt apoi transportate de aceşti nervi în creer, la centri nervoşi respectivi. Numărul corpurilor mirositoare este foarte mare şi odorile (mirosurile) sunt de mai multe feluri: aromatice, tari, aliacee (de usturoiu), fetide (puturoase), greţoase, etc. Mai uşor ne vine însă a le împărţi numai în două clase : mirosuri plăcute sau par fumuri şi mirosuri neplăcute. Mirosurile să datoresc unor părticele cari nu să pot vedea, nici nu să simt la pipăit, cari să desfac din substanţa chiar a corpului mirositor, umplu aerul pe care îl respirăm şi vin cu ajutorul acestuia în atingere cu firişoarele nervoase din par- OKNA — dBO — OGLt tea de sus $ foselor nazale, după cum am arătat mai sus. Pentru ca aceste firicele nervoase să fie mai impresionabile la miros trebuie ca e 1 e să fie întreţinute in o stare de umezeală uşoal*ă prin lichidul care «caldă interiorul nasului. Când avem guturaiu mirosul este scăzut sau lipseşte cu totul din pricină că la începutul guturaiului nasul este mai- uscat, iar mai târziu lichidul este în cantitate prea mare şi prea gros, ceeace împiedecă părticelele mirositoare de a veni în atingere cu firişoarele nervoase. Pentru ca să mirosim mai bine trebuie să închidem gura şi să tragem a-erul pe nas cu mai multă putere, să facem inspiraţiuni scurte şi. sacadate, aşa că aerul cu părticelele mirositoare să vie mai cu putere şi să isbească nervul. Când dăm de vr’un miros neplăcut şi nu voim să-l simţim n’avem decât să dăm afară aerul prin nas mai cu putere, adecă să facem o expiraţiune forte, ca să alungăm din nas părticelele mirositoare, apoi să inspirăm prin gură astupându-ne nările. Mirosul nu ni ra dat natura numai pentru ca să mirosim parfumurile sau să ne păzim de mirosurile urâte, ci şi pentru ca să ne pună la adăpost de a nu ne îmbolnăvi mâncând vr’o mâncare stricată, împuţită, de unde vine şi porunca igienică ca să nu mâncăm nimic ce nu miroase bine sau ce miroase urât. O mâncare cu miros bun înteţeşte apetitul şi o mâncăm cu plăcere, dar după ce ne-am săturat nu ne mai place mirosul şi atunci trebuie să nu mai continuăm cu mâncarea ca să nu ni să aplece. Mirosul ne a-pără de multe gazuri otrăvitoare, între cari în primul rând este gazul sulfidric, care poate produce moartea respirându-1 în cantitate prea mare, dar care prin mirosul lui cel urât ne înştiinţează de pericolul ce ne aşteaptă aşa că ne putem apăra din vreme de el. Intru cât priveşte parfumurile trebuie să facem şi aci o rezervă, şi anume să ne ferim de parfumurile tari, să le mirosim cât să poate de puţin, căci ele ne pot produce durere de cap, ameţeli, greaţă şi chiar leşin. Afară de aceasta sunt unele persoane Qari nu pot suferi cutare parfum, altele pe cutare; ei bine! fiecare trebuie să să păzească de parfumul care nu-i convine şi să nu să silească a-1 întrebuinţa numai fiindcă acel parfum este la modă. OENANTHE PHELLANDRIUM. — Caută la Mă- RĂRAŞ. OFTALMIE (dela grec. ophthahnos, ochiu).— Caută la Ochiu (Conjunctivită). OFTALMIE PURULENT! - Caută la Ochiu (Conjunctivită purulentă). OFTALMIE SIMPATICĂ. - Caută la Ochiu. OFTALMOSCOP (dela grec, ophthalmos, ochiu, şi skopein, a privi). — Să numeşte astfel un instrument cu ajutorul căruia putem i-luminâ fundul ochiului şi să-l cercetăm în toate amănuntele sale. Oftalmoscopul să Fig. 195. — Oftalmoscop. 1. Model cu orificiu simplu în centra. 2. Model dispus astfel îacât să t eacS succesiv diferite sticle pe dinaintea orificiului. compune din o oglindă concavă (găunoşită) spoită cu argint viu, care reflectează asupra fundului ochiului (retinei) lumina unei lampe aşezate alături. Oglinda este ţinută de un mâner şi in mijlocul ei este ’o gaură de 3-4 milimetri diametru, pe dinaintea căreia poate să treacă una după alta mai multe sticle sferice. Lumina reflectată de oglindă merge de luminează fundul o-chiului, care retrimite la rândul lui raze Fig. 196. — Examenul ochiului cu oftalmoscopul. luminoase, dintre cari o parte refractată străbate gaura oglinzii şi merge în ochiul observatorului, care poate în acest mod .să vadă şi să cerceteze cu deamănuntul retina bolnavului. OFTICĂ. -— Caută la Tuberculoza. OGHIELE. — Caută la Obiele. OGLINZI. — Staţiune balneară şi climaterică lângă orăşelul Târgu-Neamţ, la o depărtare de 20 minute cu trăsura. Ea este OIŞE _ 531 — - OMBI aşezată pe culmea munţilor păduroşi din vecinătatea Neamţului, pe un platou frumos încunjurat de o vegetaţiune bogată de stejari şi brazi; adăpostită de vânturi. Clima este dulce, temperată şi constantă. Temperatura mijlocie în timpul verii este de 18°* Apele dela oglinzi sunt sărate şi iasă din trei izvoare. Izvorul I are o apă turbure cu miros de idrogen sulfurat (apă puturoasă), foarte sărată la gust, bogată în gazuri (acid carbonic); în atingere cu aerul să turbură şi să depune un strat galbin de sesquioxid de fler. Izvorul II are a-pă mai concentrată^ sărată la gust, nu are idrogen sulfurat. Izvorul III are o apă limpede, fără coloare, cu puţin miros de idrogen sulfurat, foarte sărată şi concentrată (apa minerală dela Oglinzi). Acest izvor este captat şi serveşte pentru băi. In mlăştinele râuleţului Hatinei, ce să scoboară din dealul Neamţului, să află un nomol untos, negru, care conţine pe lângă substanţele saline al apei minerale şi o mare cantitate de materii organice, fier şi fosfaţi. Din apele dela Oglinzi să scoate sarea pentru băi, care să exportează în cutii de câte 2 chilograme, doza pentru o baie. Băile dela Oglinzi să recomandă în scofuloză, limfatism, rachitism, reumatism, boalele de piele, boalele de mitră. Stabiliment modern de băi, cu sală de inhalaţie şi idroterapie. 0-tel mare cu tot confortul. Viaţă eftină şi plăcută prin excursiunile ce să pot face prin minunatele împrejurimi (Mănăstirea Agapia, Văr atee, Neamţu, etc.). OIŞEA. — Caută la Urzică. OLĂNEŞTI. - Staţiune balneară în judeţul Râmnicul-Vâlcii, în vecinătatea Călimaneş-tilor, la depărtare de 14 cliilometri dela capitala judeţului şi la o înălţime de 280 metri deasupra nivelului Mării Negre. Localitate pitorească înconjurată de păduri întinse, de ambe părţile râuleţului Olăneşti. Clima este dulce, plăcută, fără curenţi. Numărul izvoarelor este de 40, iar apele sunt atermale, unele saline, altele magneziene şi altele saline sulfuroase şi iodurate. Apele sulfuroase să întrebuinţează in băi, iar cele mai slabe, pentru bş,ut; să recomandă în reumatism, gută, scrofuloză, boale de piele. Apele fieruginoase să beau pentru anemie, cloroză, şi slăbiciune generală. Apele alcaline sunt bune de băut pentru cei ce sufer de pietricele în beşica udului şi la rinichi; nomolul să dă sub formă de cataplasme m răni şi umflături reumatismale. Apele saline amare sunt bune în constipaţie (încuietură), dropică (boala de apă), dispepsie (mistuire grea), etc. Apele bromo-iodice să întrebuinţează sub formă de băi în scrofuloză, reumatism, tumori (bolfe), isterie, paralizii. In staţiune sunt 2 oteluri şi un restaurant. împrejurimile, admirabile (Mănăstirile Cheia şi Cozia, Călimăneşti, Valea Lotrului şi Valea Oltului, Brezoiu, Voineasa, Bivolari, Şipotele, etc.). Staţiunea aceasta nefiid îngrijită este astăzi în completă decadenţă. Păcat! OLBALŢ. — Caută la Silnic. OLE EUROPÂEÂ. — Caută la Măslin. OLEÂT DE SODĂ, eunatrol — Combinaţi-une a sodei cu acidul oleic, care este principiul activ al unt-de-lemnului. Să prezintă sub formă de praf alb, solubil în apă. Să întrebuinţează ca oolagog în litiaza biliară (pietricele de ficat), în doză de 2-5 grame pe zi, în pilule sau în poţiune (să ia timp de 3-4 luni); să mai dă şi în formă de injecţiuni sub piele, 1-2 grame. OLEIU, oloiil. — Caută la Uleiu. OLEIU DE RICIN.— Caută la Ricin. OLFĂCŢIUNE (lat. olfactio). — Să numeşte astfel simţul special care ne dă noţiunile relative la mirosul sau odoarea corpurilor (vezi Odorat şi O dori). OLIBĂN. — Caută la Tămâie. OLIV. — Caută lă Măslin. OLIVEOL — Acidul oleic, care este principiul activ al unt-de-lemnului, să prezintă sub două forme izomerice: A şi BJ cari diferă prin punctul de solidificaţie. Forma B să numeşte oUveol, care să bucură de însuşirea de a topi pietrile (calculii) din ficat; este un bun dizolvant al colesterinei. Oliveolul să dă în colicele de ficat în capsule gelatinoase de câte 1 gr. 50 ctgr., două pe zi, doză suficientă pentru a suprima fără narcotic o criză de ficat (doză curativă); ca doză preventivă, 1 gr. 50 ctgr. pe zi, în timp de 10 zile în şir în fiecare lună, face să nu să mai repete colicele de ficat. Este bine să sâ beie cam la 2 ore după ce s’a luat oliveolul câte un pahar mic de apă de Vichy, călduţă a cărei alcali nitate saturează excesul de oliveol neîntrebuinţat la dizolvarea colesterinei. OLOGEÂLÂ. — Caută la Paralizie şi Pa-raplegie. OMAC. — Caută la Aconit. OMAG, omeag. — Caută la Aconit. OMAN. - Caută la Iarbă mare. OMBILIC (lat. umbilicus, dela umbo, cocoaşe, gheb), buric. — In momentul naşterii co- OMEO - 5Bâ — -ONAN pilul este legat iaca de mamă sa prin un fel de frânghie sau de sfoară groasă, lungă, găunoşită, moale şi flexibilă, cu ajutorul căreia el îşi ia sângele şi materialele ce-i trebuie pentru existenţa şi dezvoltarea lui, care şfoară să numeşte în medicină cordon ombilical îndată după naştere moaşa taie acest cordon, iar capătul care rămâne la copil cade dela sine după câteva zile şi în locul lui să vede o rană mică care să vindecă repede (vezi Nou-născuţi), lăsând în urma ei o cicatrice rotundă în formă- de cerc şi care să numeşte buric sau ombilic. Buricul să află aproape în mijlocul pântecelui şi este centrul aşa zisei regiuni ombilicale (vezi Abdomen). De obiceiu buricul este ceva mai ridicat deasupra nivelului pielei din jur, dar să întâmplă uneori că el devine mai ridicat, mai bulbucat, prin apăsarea pe care o face maţul dinăuntru asupra lui în urma unei sforţări. In aceste cazuri avem ceeace să chiamă o surpătură sau ernie ombilicală, care să prezintă sub forma unei umflături sau tumori globuloase, nedureroasă şi cu coloarea normală a pielei. Această ernie poate să să ivească îndată după naştere sau mai târziu, la copil sau la adult, prin sforţări repetate, după acelaşi mecanism ca şi celelalte ernii (vezi Ernie). De altfel ernia buricului să reduce foarte uşor; la cea mai mică apăsare maţul intră înăuntru şi pentru ca să-l ţinem acola este de ajuns să aplicăm un brâu a-nume făcut cu o perinuţă la mijloc, sau şi mai simplu prin un dop (tampon) de vată strâns cu o faşe lată, sau să cumpărăm un bandaj special pentru ernie ombilicală; care să potriveşte şi mai bine, OMEOPÂTIE, homeopatic (dela grec. homoios, asemenea, şi pathos, suferinţă). — Această metodă de tratament a fost inventată de un doctor din Lipsea, numit Hahnemann, în 1796 având ca bază că asemenea să vindecă prin asemenea (similia similibus curan--tur), adecă dând leacuri cari să producă aceleaşi efecte ca şi efectele produse de însăşi boala. Pe vremea aceea era o credinţă că orice boală constă în o schimbare stricăcioasă produsă de o putere fără materie; credinţă care a dispărut de mult, mai cu seamă decând s’au descoperit microbii. Doctorul Hahnemann, luptând în contra unei puteri fără materie a redus medicamentele la doze, cât să poate de mici (infinitezimale), a milioana parte din doza activă, ceeace este absurd. Astăzi această metodă a căzut cu totul şi omeopaţi nu mai sunt decât unii şarlatani cari exploa- tează naivitatea unora, cari să înfluinţează de vorbe goale, cum sunt toţi cei săraci cu duhul. Mai sunt unii cari amestecă omeo-patia cu alopatia (vezi acest cuvânt). OMIÂC. — Caută la Aconit. OMIDA (Muşcături de). — Caută la Albine. - OMOFAGIE. — Caută la Apetit. OMOPLAT ,2 — PAST August). Ceaiul de flori să întrebuinţează ca doctorie de casă în guturaiu cu tusă. PÂRŢUICĂ. — Caută la Diaree. PĂRUGÂ. — Caută la Păr fals. PĂRUL CIUTEI. — Caută la Nerprun. PĂRUL MAICII DOMNULUI. - Caută la Straşnic. PĂRULUI (Albirea). — Caută la Caniţie. ^ PASĂRI DE CASĂ, hoare, orâtenii. — Carnea de pasăre să consumă în măsură mare mai cu seamă la oraşe, deşi firesc ar fl să să consume mai mult la ţară unde pasările de casă să prăsesc şi să cresc mai cu în-lezDire. Dar ţăranul nostru nu prea să împacă cu carnea, şi dacă ţărancele noastre ţin găini prin jurul casei este ca să facă pui şi ouă pentru ca să aibă ce duce la oraş spre vânzare. Păcat, căci mult bine le-ar prinde locuitorilor săteni dacă s’ar hrăni în dulce mai mult cu ouă, pui, găini şi alte pasări de casă, a căror carne este hrănitoare şi plăcută la gust. Carnea de pui şi de găină este bună pentru toate stomacurile, dar mai ales pentru stomacurile delicate şi ale convalescenţilor. Dintre pasările de casă nu toate au carnea deopotrivă de uşor de mistuit, astfel în această privinţă avem în primul rând găina, apoi vine curca, raţa şi gâscă (vezi aceste cuvinte), aşa că cea mai grea carne de mistuit este cea de gâscă. Carnea de pasăre să prepară în mai multe forme, dar cea mai plăcută formă este friptura (vezi acest cuvânt); sub această formă este şi mai u-şor de mistuit. De altfel un stomac sănătos să simte bine şi cu ciorbele şi mâncările gâtite cu ■carne de pasăre şi cu legume, mai ales când sunt bine gătite, şi de cari nu trebue să să păzească decât cei convalescenţi şi cei cari sufer de dispepsie (mistuire grea). PĂSAT. — Caută la Porumb. PASIUNE (lat. passio, grec. pathos), patimă. — Să zice că tot omul trebuie să aibă cel puţin una, dacă nu mai multe pasiuni, şi fericit este omul care nu este stăpânit de nici o patimă. Şi cu drept cuvânt, căci orice pasiune este o agitaţiune permanentă, încordată, fixă, a sufletului, cum este amorul, gelozia, ura, sau este o aplicare violentă, imperioasă, irezistibilă, pentru un obiect oarecare sau pentru o acţiune, cum este patima beţiei, patima jocului de cărţi, patima fumatului, etc. Pasiunile au asupra sănătăţii o influinţa cât să poate de rea, primejdioasă chiar, căci pe de o parte ele ţin mintea omului şi prin urmare sistemul lui nervos întreg, în o stare de încordare, care poate să-l ducă până la aiurare (delir) şi nebunie, însoţite de agitaţiune, şi care în cele din urmă produce o sleire nervoasă putând dâ naştere la o adevărată boplă de creer (demenţă, tâmpeală), sau de măduva spinării (paralizie); iar pe de altă parte pasiunile turbură cu timpul funcţiunile organelor de căpetenie ale existenţii din cauză că ideia fixă în care îşi ţine mintea împiedecă pe om de a să mai gândi la celelalte trebuinţe ale corpului, la mâncare, la exerciţii, la aeraţiune şi celelalte, sau fiindcă satisfacerea pasiunilor îl sileşte la acte cu totul contrarii cerinţelor igienice. Ştiind toate acestea fiecare om să să ferească de patimi, iar dacă a fost acăparat, de vr’o patimă să caute să să desrobească cât să poate de iute de ea; să nu zică că nu să poate fiind obicinuit cu cutare patimă, căci fiecare învăţ îşi are şi desvăţul şi pentru aceasta îi trebuie numai voinţă şi hotărâre. PASTĂ. — Pastele sunt formate din zahăr, din gumă arabică şi o soluţiune medicamentoasă, toate fierte la un loc câtva timp, apoi lăsate să să evaporeze până să obţine o masă destul de tare ca să-şi poată păstrâ forma ce îi să dă. Pastele sunt sau transparente şi turnate în forme (tipare), sau opace prin adăugirea unui albuş de ou. Pastele cele mai întrebuinţate sunt cele făcute cu lichen (muşchi de munte), cu re-glisă (lemn dulce), cu nalbă mare şi cu fructe aşa zise pectorale. Toate aceste paste calmează tusa mai ales că ele conţin mai întotdeauna şi câte puţin extract de opiu, din care pricină nu trebuie să le întrebuinţăm în măsură mare, ci numai cât este prescris pe eticheta cutiei. — Mai sunt şi altfel de paste cari să întrebuinţează pe dinafară, cam sunt acelea cari să recomandă în boalele de piele şi cari sunt făcute cu oxid de zinc, carbonat de calce, subnitrat de bismut, talc, amidon, etc. Acestor paste li sâ adaugă uneori medicamente active cum este acidul salicilic, etc. Efectul lor diferă cu totul de acela al alifiilor, căci ele descongestionează sau jupuiesc de piele regiunea pe care să aplică. PASTE ALIMENTARE. — Aceste paste să prepară din făină de grâu de calitate bună, turnate în diferite forme şi uscate. Ele au diferite forme: unele sunt ca grăunţele, de diferite mărimi (trahană, frecâţei), altele ca firele (fidea) şi altele groase ca şiretul (macaroane), etc. Ele să mâjiâncă în- supă, în lapte, cu brânză, în diferite feluri de PAST -V — I mâncare; sunt foarte hrănitoare şi uşor de mistuit; bune pentru orice stomac, pentru convalescenţi, pentru cei slabi cari vroesc sâ să îngraşe. PASTILE. —, Medicamente uscate şi solide, compuse din zahăr simplu sau aromatizat, din un mucilagiu de gumă şi din o substanţă medicamentoasă. Pastilele să sug sau să înghit. Pastilele de clorat depotasâ sunt bune pentru a potoli inflamaţiunile gurii şi ale gâtului; pastilele de gumă liniştesc tusa ; pastilele de ipeca sau de cher-mes uşurează scuiparea; pastilele de pucioasă şi de toîu împuţinează scuipatul, cele de mentă şi de Vichy uşurează mistuirea. PASTRAMA. — Caută la Conserve Alimentare. PĂSTRĂV, păstrăv de nuc. — Caută la Ciuperci (Buretele de nuc). PĂSTRĂV ROŞU DE STEJAR. - Caută la Ciuperci (Bureţii de stejar). PĂSULE. — Caută la Fasole. PAT (lat. lectus, cubile). — Cea mai importantă mobilă în casa omului este patul. In adevăr, pe pat ne odihnim, trăim când suntem bolnavi, ne naştem, creştem, dormim, zăcem, ne vindecăm; în pat ne petrecem aproape a treia parte din viaţă. Patul poate fl fix sau mobil, de compoziţiune, de structură şi de formă foarte variate. Patul poate fl de lemn, de fler, de bronz, de argint, după gustul şi mai ales după punga fiecăruia. Patul de lemn, fie el făcut din nuc sau din ori care alt lemn scump, chiar şi când este artistic sculptat, nu este aşa de bun ca cel de metal, fiindcă lemnul o-feră paraziţilor un adăpost mai bun decât metalul; apoi lemnul fiind mai plin decât vergelele de metal împiedecă aerul de a circulă. Aşternutul patului să compune mai întâiu dintr’un plan orizontal care trebuie sâ fie destul de mlădios pentru că atingerea lui de corpul care să odihneşte pe el să fie destul de plăcută. Acest plan poate fi format sau din un mindir sau străjac umplut cu paie, sau din o somieră elastică făcută din resorturi de sârmă şi păr de cal. A-ceasta este mai bună fiind mai mlădioasă şi putându-să ţine* mai curată şi unde insectele nu pot să să adăpostească aşa de bine. Dacă însă omul n’are decât mindir de paie, trebuie să le primenească des. Deasupra mindirului sau a somierei să pune salteaua sau mădraţa; de obiceiu să pune numai una, dar să pot pune şi două fără supărare, cu condiţiune să nu fie aşternutul prea ridicat, căci nu trebuie ca corpul >8 — PAT nostru să fie mai sus de 80 centimetri de la podea. Saltelele sunţ umplute cu lână care este moale şi plăcută corpului, dar are cusurul de a trage umezeala, gazuri le, miasmele, etc. din odaie şi după 2 sau 3 ani să îndeasă şi devine mai grea. Pentru aceasta este bine ca salteaua să să bată şi să să dărăcească (scarmene) în fiecare an, şi tot la 3 ani să să dezinfecteze prin vapori de pucioasă sau etuvă (vezi Dezin-fecţiune). Mai bine să păstrează părul, dar el este mai aspru, pentru care de multeori să amestecă cu lână. Saltelele umplute cu pene nu sunt bune căci aduc căldură multă şi face ca omul să asude mult, ceeace îl slăbeşte şi îl moleşeşte. Peste saltele să aşterne un cearşaf sau prostire, care poate fi din pânză de in sau de bumbac; tot cu cerşeaful să îmbracă învelitoarea (plapornă, oghjal). Lucrul de căpetenie este ca aceste cearşeafuri să fie cât să poate de curate şi să să primenească cât să poată de des, de oarece ele să murdăresc repede de necurăţeniile corpului. Scopul cearşeafurilor este de a scuti de murdărie salteaua şi plapoma, cari trebuie să rămâie în continuu curate de oarece ele nu să prefac decât numai după un timp mai îndelungat. învelitoarea serveşte pentru a ţine corpul nostru în o temperatură potrivită, întocmai după cum o fac hainele în timpul zilei. Ea poate fi de lână sau de bumbac şi grosimea ei trebuie potrivită după anotimp; când este prea frig să pot pune două plapome; nu este bine să ne acoperim mai gros decât trebuie, căci am asudă prea mult şi am putea să răcim când ne sculăm, apoi năduşeala multă slăbeşte organismul. In timpul verii este de ajuns să ne acoperim numai cu un cear-şeaf, având grije de a pune la picioare o învelitoare mai groasă pentru cazul în care aerul s’ar răci prea mult în timpul nopţii; s’o putem trage peste corp. In unele ţări să obicinueşte a să acoperi în timpul iernii cu o perină mare umplută cu puf (edredon) ceeace nu este bine să să facă decât numai în nopţile prea friguroase; altmintrelea ea ar ţine prea cald şi ne-ar moleşi şi slăbi. Omul trebuie să doarmă cu capul ceva mai ridicat pentru care are trebuinţă de perine. Ele să umplu cu păr, cu pleavă de ovăz sau cu pene; cele mai bune sunt cele cu păr, căci ele nu încălzesc capul a-şa de mult ca cele cu puf. O regulă igienică este ca tot aşternutul (saltele, plapome, cearşafuri, perine) să să scuture în fiecare zi la aer liber pentru ca să să scuture de miazme. Intru cât priveşte camera şi PAT — 564 —1 PĂTL locul unde trebuie aşezat patul vom spune că pentru dormitor cea mai bună cameră este cea mai mare, pentru ca să avem aer cât să poată mai mult, iar nu cum să face de obiceiu la noi unde camera cea mare şi mai bine expusă să destinează pentru salon,pe câtă vreme pentru dormitor să iea o cameră mică şi întunecoasă. Patul este bine ca să să aşeze în mijlocul camerei, aşa după cum din fericire şi moda o aprobă. Astăzi nu să mai admite iatacul (alcovul) de altă dată, condamnabil din toate punctele de vedere. Perdelele în jurul patului (pologul) nu sunt bune, pe deoparte pentru că să încarcă cu praf şi cu tot felul de microbi, iar pe de altă parte împiedecă circulaţiu-nea aerului. — Pentru bolnavi patul trebuie să fle şi mai îngrijit decât pentru cei sănătoşi. In anumite cazuri şi când mijloacele o permit, pentru bolnavi sunt paturi speciale, între cari vom aminti: patul mecanic făcut astfel ca să să poată ridică pe ciungi bolnavul, fără ca el să să mişte, şi în timpul acela să poate primeni aşternutul, iar dacă bolnavul are vr’o rană de desupt să să poată face pansamentul; a-cest pat este bun pentru cei bolnavi de şira spinării, de rupturi de oase sau de diferite răni pe părţile de dinapoi; — patul ortopedic compus* din o somieră elastică sau din o saltea umplută cu păr, orizontal sau ceva mai ridicat la cap decât la picioare, prevăzut cu resorturi în formă de X, aşezate la cap şi la picioare, de cari să fixează nişte curele cari să duc la o înein-gătoare ce îmbrăţişează talia şi la nişte laţuri (anse) căptuşite cari trec pe sub subţiori; cingătoarea şi laţurile sunt trase de resorturi în sens contrar şi tind a îndreptă deviaţiunile (strâmbăturile) trunchiului ; — patul idrostatic nu este altceva decât o saltea compusă din două pături de cauciuc vulcanizat, cusute între ele pe la margini; în saltea încap vr’o 25 litri de apă, care să introduce prin o deschizătură; apa, să schimbă numai după 8-4 săptămâni; în mijlocul saltelei să află o deschizătură (gaură) pe unde bolnavul îşi poate face trebuinţele fără să să mişte. — In acest articol ne-am ocupat de patul omului adult, sănătos sau bolnav; cât despre patul copilului mic el să chiamă leagăn şi l’am descris aiurea (vezi Leagăn). — Patul ţăranului român este tot ce poate fi mai simplu şi mai neigienic. El este făcut de scânduri, de obiceiu din două, lungi cât păretele în lungul căruia să face şi aşezate la înălţime cam de 60 centimetri pe capete de lemn (fiecare cap cu 4 picioare) sau pe două bucăţi de lemne .fixate fiecare în capul a doi pari înfipţi îu pământ. In pat să aşterne o rogojină şi peste aceasta o scoarţă sau o foiţă, adecă o ţăsătură subţire de lână, care ţine loc de cearşaf. La cei săraci nu să găseşte pe pat nimic afară de un ţol de cânepă. In fundul patului să găsesc două perini de paie sau de foi de porumb. La ţăranii chiaburi să mai vede şi câte o saltea (mindir) de lână; mulţi să mulţumesc cu o saltea de paie. Când sunt mulţi membrii într’o familie, sunt paturi pe lângă toţi pâreţii casei, a-fară de păretele unde să află uşa şi cuptorul. Lărgimea paturilor abia încape un om mare. Din acestea să poate vedea că patul ţăranului este mai mult de trudă decât de odihnă. Muncind din greu toată ziua şi odihnindu-sâ aşa de rău în timpul nopţii, este de mirare cum ţăranul mai poate merge la muncă în ziua următoare ; sâ vede treaba că deprinderea face mult la om ! Ce să mai zicem de oscioarele copiilor şi oasele uscate ale bătrânilor, cari cele mai de multe ori nu sunt îmbrăcate decât numai de piele şi toată noaptea sunt în luptă cu scândurile! Şi când te gândeşti că flecare ţăran ar putea să aibă câte o saltea de paie sau de foi de porumb (pâ-nuşe) în fiecare pat, acoperită de o prostire (cearşaf) curată ; iar pentru învelit câte o pătură sau cergă, sau câte o scoarţă (ţol), pe cari să le scuture în fiecare dimineaţă şi să le ţie curate ! Să înţelege că având pat în regulă, ţăranul n’ar mai dormi îmbrăcat şi încălţat după cum o face acum, ceeace numai sănătos nu poate fi! Ar fi bine ca cei chemaţi să nu pregete a dâ învăţături ţăranului nostru şi în privinţa aceasta. PAŢACHINÂ. — Caută la Nerprun şi Roi bă. PATAŞCA. — Caută la Targă. PATIMĂ. — Caută la Boală şi Pasiune. PĂTLĂGICĂ DE DALAC. — Caută la Lăsnicior. PĂTLAGINĂ, limba oiei, mamaploaie, pin-danicd, plătagind, plâtanginâ (Plantago major, fam. Plantagineelor). Plantă mică erbacee care creşte pe drumuri, pe marginea câmpurilor, prin fâneţe umede şi locuri cultivate până în marginea subalpină (Iunie-Octombrie). In medicină să întrebuinţează numai apă distilată făcută din planta înflorită ca colir astringent, pe câtă vreme la ţară ea să bucură de mare trecere, căci cu ea să vindecă tăieturile, răT nile, bubele, umflăturile, cari să oblojesc PATO — 565 — PECT cu frunze de pătlagină opărite unse cu puţin unt proaspăt, cu smântână sau cu scuipat; după ce a spart buboiul să leagă tot cu frunze, sub cuvânt că ele trag materia ce să formează. Brânca să tratează cu cataplazme fierbinţi făcute Cu frunze, apoi cu aburii de pătlagină; iar umflăturile de încheieturi de natură reumatică să tratează cu băi calde şi cataplazme. Ceaiul de foi îndulcit eu candel este bun pentru tusă, răguşeală şi tusa măgărească; iar zama de pătlagină să dă copiilor pentru limbrici şi pentru oprirea udului. PATOGENIE (dela grec. pathos, boală, şi ge-nesis, naştere). — Este acea parte a medicinii care să ocupă cu împrejurările cari dau naştere la o boală. PATOGNOMONIC (dela grec. pathos, boală, şi gnomon, semn arătător). — Să numeşte astfel orice semn caracteristic unei boale, de exemplu: scuipatul ca zeamă de prune şi care să lipeşte de fundul vasului, este un semn patognomonic al pneumoniei (aprinderii de plămâni), care ne arată întotdeauna că avem a face cu această boală. PATOLOGIE (dela grec. pathos, boală, şi logos, tratat). — Este acea parte a medicinii care să ocupă cu descrierea boalelor. Ea să împarte în patalogie internă sau medicală care să ocupă cu boalele cari îşi au sediul în interiorul corpului şi sâ tratează prin medicamente, şi în patologie externă sau chirurgicală, care se ocupă cu boalele de dinafară sau şi de cele interne cari trebuie tratate prin operaţiune. Când un organ este bolnav zicem că el este în stare patologică, spre deosebire de starea normală (sănătoasă). PĂTRUNJEL, petrânjel, macheadon, mag-ddnos (Petroselinum sativum sau Apium petroselinum fam. Umbeliferelor'. — Plantă erbacee care să cultivă foarte mult pentru gătirea mâncărilor (Iunie-Iulie) şi care nu trebuie confundată cu pătrunjelul cânelui (cucută mică, pătrunjică), o plantă foarte veninoasă care creşte prin dărâmături, pe lângă garduri, prin locuri inculte şi cultivate, numită în botanică Aethusa Oyna-pium tot din fam. Umbeliferelor. Principiul activ al pătrunjelului este apiolul (vezi a-cest cuvânt). In medicină să întrebuinţează rădăcina ca excitant, aperitiv, sub formă de infuziune (ceaiu) din 15-20 gr. la 1000; frunzele ca rezolutiv şi stimulent, sub formă de pulbere (praf), 2 gr.; sirop 2-8 linguriţe pe z.i; fructele cari sunt carminative; să dă sucul, 100-120 gr. Pe dinafară să între- buinţează cataplazmele în cazurile de lovituri şi de înţepături de insecte. — La ţară pătrunjelul este bine cunoscut ca diuretic (face ud) şi babele îl dau ca să pornească udul în cazurile de dropică (boală de apă) şi când să opreşte udul (retenţiune urinară); ele fierb înăduşit într’o oală nouă eu două oca şi jumătate de apă 6 până la 10 rădăcini de pătrunjel tăiate mărunt, după ce a fiert şi a scăzut apa de o jumătate oca, sâ făcăluieşte pătrunjelul cu făină de in, să întinde pe o petică şi să pune pe pântece, iar zeama să bea; sâ mai dă pătrunjelul fiert cu chimen sau cu boabe de ie-nuper. Pătrunjelul fiert în lapte să bea pentru scursură. Pentru durerea dela period (soroc) să bea ceaiu dc pătrunjel, iar pentru frânt să fierbe rădăcină tocată cu frunze de pătrunjel, zeama să bea, iar tocătura să pune la buric. Eădăcina de pătrunjel fiartă formează o băutură depurativă (cu-răţitoare de sânge); să bea primăvara; unii fac cură câte 2-3 luni. Când să umflă testiculele (orchită) să pune pătrunjel tocat fiert şi prăjit cu unt-de-lemn. Pentru surpare (ernie) să fierb 6-10 rădăcini cu vin alb ori cu borş, să scurge buruiana cu care să leagă la buric, iar zeama o bea bolnavul. Gâlcile să oblojesc cu pătrunjel fiert cu lapte dulce amestecat cu albuş de ou şi cu camfor pisat. Când şezutul să întoarce pe dos să pune rădăcină pisată în oţet încălzit. PĂTRUNJELU CÂNELUI. — Caută la Pătrunjel PĂTRUNJICĂ. — Caută la Pătrunjel. PEAPINE. — Caută la Pepene galbin. PECINGINE. — Caută la Ţinea. PECINGINE REA. — Caută la Pelagră. PECTORAL (Sirop). — Caută la Opiu. PECTORALE (Preparaţiuni). — Aceste sunt nişte medicamente cari să întrebuinţează în contra guturaiului şi a boalelor de piept; ele potolesc tusa şi înleznesc scuiparea. Preparaţiunile pectorale (sau pentru piept) sunt sub formă de tizane (ceaiu, decoct), paste sau siropuri; ele sâ fac din flori sau din frunze şi din fructe. Florile pectorale sunt: acele de nalbă, de podbal, de mac roşu, de toporaşi şi viorele sălbatice, de lumânare, de parpian, etc. Speciile pectorale sunt frunzele uscate de straşnic, de isop, de silnic, de iarba şarpelui şi ventri-lică. Din flori sau din frunze să face ceaiu (infuziune) din 10 gr. la un litru apă. Fructele pectorale sunt curmalele, smochinele, stafidele, din cari să face decoct din 50 gr. la un litru de up&. PECT " — 566 — PELA PECTORILOCVIE (dela lat. pectus, piept, şi loqui, a vorbi), voce cavernoasă. — Prin cuvântul pedorilocvie să înţelege o rezonanţă particulară a vocii, a tusei, a ralurilor, care să face într’un loc anumit al regiunii toracice corespunzător cu existenţa unei caverne, cum să poate vedea în tuberculoză (oftică), în gangrena plămânului şi în dilataţiunile (lărgirile) bronchiilor. Pectorilocvia să mai poate observă şi în cazurile de exudate pleuretîce foarte abon-dente, fără ca sâ fle vr’o cavitate în plămâni. PEGTOSIN. — Sulfo-gaiactolat de potasă a-sociat cu extractul.de patlagină (plantago maior). Pectosinul este un preparat al farmacistului Alexandru Iteanu, din Râmnicul Sărat. Acest preparat îşi datoreşte re-putaţiunea acţiunii sale microbicide şi anti catarale; el înlesneşte şi înlătură scuipatul, combate fierbinţeala (febra) şi face să înceteze transpiraţiunile (asudarea). Pectosinul are un gust plăcut. El să recomandă cu deoiebit succes în ori ce fel de tusă (bronchită acută sau cronică), în tusa măgărească, în năduf (emfizem pulmonar), în oftică (mai ales la început). Modul de întrebuinţare, pentru copii: dela % până la 1 an câte % de linguriţă de 2 ori pe zi; dela 1-3 ani, câte VM linguriţă de 2 ori pe zi: dela 3-5 ani, câte 1 linguriţă de 2 ori pe zi, iar de la 5-10 ani de 3 ori;—pentru adulţi: câte 3-5 linguriţe pe zi; după 8 zile dozele să pot îndoi. Pectosinul să poate luâ curat sau amestecat cu lapte, ceaiu, cafea, vin. PEDICULOZÂ. - Caută la Păduche. PEDICDR. — Cel ce îngrijeşte sau taie bătăturile (vezi acest cuvânt). Este bine ca înainte de a ne încredinţâ bătăturile unui astfel de specialist să ne informăm de ştiinţa şi practica lui; căci, nu trebuie să ne expunem la rănire şi la infecţiune, cari pot avea urmări triste. PEDICDŢĂ, brădişor, brânca ursului, che-dicuţă, cornişor, pedică (Lycopodhm da-vatum, fam. Licopodiaceelor). — Mică plantă erbacee care creşte îu păduri şi prin păşuni umede şi pietroase din regiunea muntoasă (Iulie-August). Praful galbin format de sporii acestei plante să întrebuinţează în sgărieturile pielei, iar farmaciştii îl pun în cutiile cu pilule pentru ca ele să nu să lipească unele de altele. Acest praf la ţară să numeşte praful strigoilor, cu care babele vrăjesc ca să ia laptele dela vaci; iar cu fiertura făcută cu acest praf spală cânii plini de râie. PEDILUV (lat. pediluvum, dela pes, picior, şi luere, a spălă). — Să numeşte astfel ori ce baie de picioare. Baia rece să întrebuinţează pentru a opri dezvoltarea unei infla-maţiuni (aprinderi) în urma unei scrintiri, sucituri de picior, a unei arsuri, etc. Baia călduţă este bună după un umblet mult, după un marş militar. Baia caldă şi foarte caldă să întrebuinţează pentru a trage sângele spre partea din jos a corpului (când întârzie de a veni periodul, sau când să îngrămădeşte la creeri ori la plămâni, congestiune cerebrală sau pulmonară, în cazurile de guturaiu, etc.). Picioarele trebuie să intre în apă cel puţin până în sus de glezne. Când facem baie foarte caldă, atunci vom pune picioarele în apă caldă şi pe urmă vom turnă altă apă mai caldă. Băile de picioare cu muştar să fac numai cu apă caldă şi nu vor ţine mai mult de un sfert de oră. Băile cu sare, cu oţet să fac punând în apă doi pumni de sare, o lingură de o-ţet. (Yezi Băi). PELADÂ, alopecie arcatâ, chelie fără bube. — Este o boală contagioasă caracterizată prin căderea părului în plăci sau arii rotunde fără să să schimbe coloarea Fig. 202. — Peladă. pielei, fără bube, fără scămoşare, şi care să arată mai cu seamă la cap şi la barbă. Ea poate rămânea localizată numai în o parte a corpului sau să poate întinde la tot părul de pe corp. Această boală să a-ratâ mai mult la copii şi la oamenii tineri, dar să poate vedea şi la bătrâni. Intru cât priveşte cauza acestei boale părerile sunt împărţite în două tabere. După unii pelada este de natură parazitară, fără ca să să cunoască încă bine microbul. Să susţine că ar fi o tricofiţie (vezi acest cuvânt) modificată, reprezentată numai prin spori, ce să reproduc prin muguri şi locuiesc în epi-derm. După alţi învăţaţi pelada ar fi de PELA — 567 — PELA natură nervoasă, o trofo-nevroză, datorită uDei turburări permanente sau momentane a sistemului nervos. — Semnele. Pelada începe adeseori prin mâncărime uşoară; părul devine uscat, subţire, prăfos şi să smulge uşor, apoi cade de odată sau pe încetul pe diferite întinderi sub formă de plăci rotunde (rotogoale), dela mărimea unui ban până la acea a unei piese de 2 lei sau chiar de 5 lei, uneori şi mai mare; adeseori aceste plăci să reunesc între ele formând insule de chelie mai mult sau mai puţin mari, ale căror margini ne arată că sunt mai multe plăci unite. Pielea lipsită de păr este netedă, lucie, de coloare albă lăptoasă. Perii din jurul plăcii nu sunt sănătoşi, să rup şi să jumulesc cu înleznire. Gând pelada s’a întins peste tot, bolnavul să pare că este cu capul ras. Când pelada să întinde peste tot corpul, bolnavul slăbeşte, n’are poftă de mâncare, nu mistuie bine şi devine anemic. Această boală dacă este căutată bine să vindecă şi părul creşte cum a fost. — Tratamentul. Fiindcă boala să poate luâ şi la alţii este bine ca bolnavul să trăiească cam izolat; copiii de şcoală atinşi de peladă sâ fie opriţi acasă. Ca tratament general să recomandă un traiu bun, în bune condiţiuni igienice, viaţa la ţară, idroterapie, medicamente liniştitoare pentru sistemul nervos. Ca tratament local, care ne-a dat rezultate bune, cu condiţiune însă ca să fie bine aplicat,este următorul: să să taie tot părul până la piele de jur împrejurul plăcii pe o întindere de un centimetru, apoi să spală bine pielea fără pâr cu o soluţiune de sublimat coroziv (1 la 1000), pe urmă să unge pielea cu un pomătuf de vată înmuiat în: colodiu e-lastic, 80 grame, iod metaloidic, 1 gram, formând un strat groscior care să acopere toată partea fără păr. Bolnavul simte o arsură sau phiar o durere vie, care însă nu ţine mai mult de 2-3 ore, rareori ţine o zi. Când coaja formată de acest colodiu plezneşte, după 3-4 zile, vom pune un alt strat de colodiu pe deasupra; după 10 zile ridicăm toată coaja cu un tampon de vată înmuiată într’o soluţiune de alcool şi eter (părţi egale), apoi spălăm cu sublimat coroziv şi pe urmă aplicata un nou strat de colodiu. De obiceiu după trei sau patru a-plicări încep să răsară perişori, cari cresc şi să dezvoltă încet cu încetul. Când pelada este generală, peste tot corpul, vom recomandă băi excitante, sulfuroase, electrice, şi fricţiuni excitante potrivite cu starea de iritaţiune a pielei. PELAGRĂ, buba trânjilor, buzăreţ, jupu-ială, lepricd, pârlealâ, pecingine rea, roşaţâ, rana trânjilor. — Una din boalele cari bântuie mai fără milă populaţiunea noastră rurală este pelagra. Ea stăpâneşte ţara noastră dela un capăt până la celălalt, dovadă despre aceasta este şi mulţimea numelor ce îi s’au dat după ţinuturile în cari bântuie. In anul 1908 au fost în România 56.282 de pelagroşi, dintre cari 54.656 la sate. Judeţele cele mai bântuite au fost: Roman, Dâmboviţa, Covurluiu, Botoşani, Buzău, Dorohoiu, Neamţ, Râmnicul-Sărat, Prahova, Argeş, Muşcel, Ilfov şi Ylaşca; etc. Nu. este mai nici nn judeţ care să nu-şi aibă pelagroşii săi; cel mai mare număr îl are judeţul Roman (45.08 la 1000 locuitori) şi cel mai mic Constanţa (0.53 %„)• Afară de România pelagra mai bântuie Italia, Spania, Franţa, Portugalia, Grecia, Bulgaria şi Serbia, dar nicăiri în măsură aşa de mare ca la noi. — Pelagra este o otrăvire cu porumb stricat, iar nici de cum un rezultat al sărăciei sau al formei cronice, nici o boală produsă de arşiţa soarelui, căci cele mai rele condiţiuni igienice nu sunt în stare s’o producă in ţările în cari nu să mânâncă porumb (vezi acest cuvânt). Principiul otrăvitor ar fi după unii un fel de ciupercă care să iveşte pe porumbul necopt şi rău păstrat, formând un strat verde, numit verdet sau verderamo. Ciuperca să numeşte Sporisorium Maydis, care ţine de mucegaiurile obicinuite, secretând o toxină, un alcaloid numit pelagroze'mă. Această o-travă nu să nimiceşte prin fierbere, din care pricină vine şi primejdia mămăligii preparate cu făină de porumb stricat. Unii învăţaţi susţin că această boală ar fi produsă de către un microb (care nu să cunoaşte încă) şi prin urmare pelagra ar fi o boală infecţioasă, şi ca dovadă despre a-ceasta ei susţin că au găsit un fel do bacii în porumbul stricat şi în sângele şi ţăsă-turile pelagroşilor. Alţii însă zic că acest bacii în porumb ar dă pelagrozeina care ar fi cauza adevărată a pelagrei. Din toate acestea rezultă că pelagra este o intoxicaţie alimentară cu porumb stricat fără să să li stabilit încă până în timpul de faţă în mod absololut exact mecanismul intim al producerii ei. Sărăcia, ignoranţa şi alcoolismul să pot consideră numai ca condiţiuni favorabile pentru isbucnirea pelagrei, întrucât populaţiunea rurală nu are mijloace materiale, nici nu să pricepe a-şi procură porumb bun pentru hrană, nici să iee măsuri ca să împiedece stricarea porumbului chiar PELA f 568 — PELA când el ar fl de calitate bună; alcoolismul slăbeşte organismul şi II face mai puţin rezistent şi prin urmare mai predispus la boală. — Otrăvirea cu porumb stricat să face încetul cu încetul, zilnic, şi atâta timp cât omul să hrăneşte cu mămăligă rea, aşa că pelagra şi după ce s’a ivit continuă a fi întreţinută şi agravată dacă bolnavul nu-şi schimbă hrana. Otrava să îngrămădeşte în organism, turbură şi strică nutriţiunea organelor din ce în ce mai mult, şi boala, odată declarată va fi continuă ca şi hrănirea otrăvitoare, sau întreruptă după cum şi mămăliga otrăvitoare va fi înlocuită cu pâne; boala dispare dacă bolnavul încetează pentru totdeauna de a să hrăni cu porumb, şi în deosebi cu porumb stricat. Otrăvirea pelagroasă creşte sau scade după creşterea sau descreşterea otrăvei luate zilnic. Pelagrozeina sau otrava porumbului stricat arde, topeşte şi omoară încet cu încetul celulele organelor prin cari trece, turbură nutriţiunea organismului, făcându-1 să nu să mai hrănească în mod regulat; ţăsăturile să desorganizează, să topesc şi compromit funcţiunile organelor, de unde rezultă turburări generale, cari predomină la începutul boalei, şi turburări locale, cari apoi merg mână în mână până la sfârşitul boalei. Pelagra începe prin slăbirea puterilor, lâncezeală, greutate la muncă, tris-teţă, ameţeli, vâjiituri de urechi, dureri în şira spinării şi lipsă de somn; uscăciune de gură şi de gât, arsuri la stomac şi uneori urdinare. Spre primăvară bolnavul simte în palme şi la tălpi o căldură, iar pe dosul mânilor şi picioarelor o mâncărime, pielea începe a să înroşi, a să umflâ, a să acoperi de beşici mai mari şi mai mici, pline cu o zeamă galbină, cari crapă şi din apa aceea să formează în atingere cu aerul nişte coji galbine şi murdare, pe alocurea pielea după ce s’a înroşit să usucă, crapă şi să jupuieşte (pârleală, eritem). Această pârleală să arată nu numai pe mâni şi picioare, ci pe toate părţile descoperite, atinse de arşiţa soarelui, pe faţă, urechi, ceafă, gât şi piept. In părţile pârlite bolnavul simte usturimi şi dureri ca şi cum ar fi ars, iar când beşicile crapă durerile sunt şi mai mari. După ce cad cojile pielea rămâne subţire şi lucioasă. Buzele şi gura să înroşesc şi produc usturime, limba este crepată şi roşie, bolnavul are urdinare şi dureri în pântece, rar să întâmplă să fie constipat (încuiat). In acelaş timp bolnavul are ameţeli, greutate la cap, vederea îi să întunecă sau vede scântei verzi, iar urechile îi vâ~ jie; el are dureri în tot corpul, uneori furnicături şi cârcei prin muşchi. Această stare ţine întreagă primăvara şi o parte din vară, iar spre toamnă bolnavul să simte mai bine şi dacă să îngrijeşte şi să hrăneşte bine, cu pâne şi cu carne, să vindecă cu totul. Dacă însă el continuă a trăi tot aşa de rău, a să otrăvi mereu cu aceeaşi făină de porumb stricat, boala ii vine din nou cu suferinţe şi mai mari; pe lângă semnele de mai sus, el începe să aibă tremurături în buze şi limbă, un nod m gât, arsură mare şi nestânsă la stomac, urdinare multă, slăbiciune mare în tot carpul, în muşchi, aşa încât nu-1 mai ţin picioarele, cari îi să împleticesc ca la omul beat; el aude tot felul de sgomote: vâjiit de moară, sunete de clopete, lovituri de ciocan, bubuituri, cântări şi ciripit de pasări; mintea îi să slăbeşte, este buimăcit de cap, îl frământă gânduri rele, toată ziua stă măhnit şi nemişcat, câte odată ţipă, înjură şi strigă; el nu să mai interesează de casă, de familie, nu mai poate munci de loc. După trei sau patru ani de boală să iveşte nebunia (mania pelagroasă); bolnavul să crede câne sau pisică, să crede urmărit de tot felul de vrăjmaşi, de fiare sălbatice; el nu mai poate judeca, este tâmpit, lipsit de minte; unii din pricina arsurii şi focului din pântece caută să să răcorească prin apă şi fără să-şi deie seamă să aruncă în apa, in lac sau în rău de să îneacă; alţii să spănzură sau îşi taie berigata cu un cuţit sau briceag, alţii dau foc la casă; în cele din urmă nebunii pelagroşi slăbesc din ce în ce mai mult de nu-i mai ţin picioarele, pielea le este vânătă-neagră mai ales la mână şi la picioare, unde au pete, urdi-narea îi istoveşte până ce mor în cea mai desăvârşită neştiinţă. — Tratament. Dacă pelagra să caută din tîmp ea să vindecă întotdeauna şi dacă omul nu va mai mâncâ decât pâne în loc de mămăligă ea nu mai revine nici odată. Dar fiindcă în- locuirea făinei de porumb cu făină de grâu nu să poate aşa de uşor face în alimentaţiunea populaţiunii noastre rurale, trebuie ca să să iee diferite şi urgente măsuri ca cel puţin ţăranul să nu mai mânânce făină de porumb stricat. Aceasta cu atât mui mult cu cât întinderea pelagrei din an în an, precum şi ravagiile ce le face în sânul poporului a început deja să constituie un pericol naţional prin degenerarea rasei. Porumbul bun, bine copt este cel mai hrănitor dintre toate cerealele şi dacă porumbul să strică şi devine PELA — 569 — PELI primejdios apoi aceasta provine numai din neglijenţă sau nepricepere. Mămăliga bună şi cu brânză sau cu niţică tocană este cel mai complet, mai gustos şi mai sănătos a-liment (vezi Alimente şi Porumb). Prin urmare tratamentul profilactic al pelagrei este alungarea porumbului stricat din hrana ţăranului. Pentru aceasta trebuie să să facă o lege pentru combaterea pelagrei, în care să să puie obligaţiunea ca sătenii să are, să samene, să prăşească şi să culeagă mai întâiu ogoarele lor de porumb pentru hrană, fixându-să atât începutul aratului cât şi al culesului de către consiliile comunale, cum să face în ţările vecine; — să să puie obligaţiunea pentru proprietari şi arendaşi ca să hrănească pe muncitori cu pâne sau cu mămăligă bună şi mâncări de dulce, afară de zilele de post, prevăzându-să aspre pedepse în cazurile când li să va dâ muncitorilor făină stricată, mucigâită, brânză ver-zue şi cu viermi, peşte şi carne împuţită; — să să facă în fiecare sat de către adminis-traţiune hambare sau coşare cu despărţituri pentru fiecare sătean, după cel mai perfecţionat sistem, în care fiecare să-şi păstreze sub paza comunei porumbul cules, în schimbul unei taxe mici, în bani sau în natură; —să să construiască pe lângă fiecare coşar câte un cuptor de uscat porumb, când s’ar culege umed; —să să deie sătenilor poveţe fie prin preoţi, învăţători şi funcţionari, fie prin cărticele scrise pe înţelesul tuturor, ca să nu macine mult porumb de odată, iar făina s’o puie la păstrat în anumite vase de lemn bine uscate şi astupate şi numai după ce va fi fost răcorită dela moară; — să să introducă morăritul perfecţionat al porumbului şi pregătirea fainei după cum să face şi în alte ţări; mai bine ar fi dacă porumbul s’ar măcinâ în momentul când să face mămăliga, având fiecare ţăran o morişcă de piatră şi după cum să face şi cu cafeaua care să râşneşte nnmai în minutul când să prepară cafeaua de bătut; — să să prescrie pedepse strajnice pentru cei ce macină porumb stricat şi pentru cei ce vând ţăranilor făină rea, mucigăită. Tratamentul curativ cel mai bun este ca să să deie tuturor bolnavilor de pelagră în loc de medicamente numai pâne. Pentru aceasta ar trebui ca statul să înfiinţeze în satele bântuite câte o brutărie după anumite sisteme cari să întrunească brutăria cu morăritul, fabricând pâne bună şi desfiinţând traficul de făină, care este aşa de păgubitor pentru introducerea alimentaţiunii cu pâne de grâu sau de secară. Bolnavii din perioada II şi III a boalei să vor căuta în spitale unde pe lângă hrană bună li să vor dâ medicamente potrivite stării lor. Din acestea să poate vedea că baza tratamentului este igiena alimentară şi că pelagra va dispărea dela noi numai prin progresele igienii şi ale poliţiei sanitare, după cum a dispărut în Franţa de sud şi în unele părţi ale Italiei. PELIN, pelin alb, pelin adevărat, pelin bun, piloniu, absint (Artemisia absinthium). — Creşte prin locurile sălbatice, necultivate şi deşerte, în livezi, câmpii şi dealuri, pe lângă case, garduri, drumuri şi pe malul râurilor. Florile şi frunzele lui sunt a-mare, din care pricină sunt întăritoare (tonice), aţâţătoare (stimulente), bune în contra frigurilor palustre ; ele să pisează de verzi, să strecoare printr’o pânză curată şi să beau dimineaţa câte o linguriţă pentru a tăia frigurile, sau să fierbe pelin în cafea neagră, să strecoară şi să bea. Fiertura de frunze şi flori să bea nu numai pentru a combate frigurile, dar şi pentru viermii de maţe (limbrici, panglică), precum şi de femeile la cari li s’a oprit periodul (sorocul). Dacă să pune în vin (cin de pelin, pelinaş) sau în rachiu şi să b?a înainte de mâncare câte un păhăruţ, face poftă de mâncare şi îndreaptă stomacul uşurând mistuirea din care pricină să dă la oamenii slabi, după o boală grea şi lungă, pentru a-şi recâştigă puterile pierdute mai curând. Cu zeama de pelin fiert să spală rănile, mai ales acele din care curge materie urâtă. In popor să mai fac oblojeli cu pelin verde tăiat foarte mărunt, miez de pâne şi vin, făcute cu mă-măliguţă moale şi puse într’o petică, la tot felul de umflături şi scrântituri, ţinute de cu seara până dimineaţa, sau şi mai mult. De altfel, pelinul să va întrebuinţa numai în lipsă de alte medicamente mai bune pentru friguri, viermi intestinali şi răni. — Licoarea de absint sau absintul, este o băutură foarte mult întrebuinţată în Europa apuseană şi mai ales în Franţa, unde prin întrebuinţarea ei peste măsură constitue o mare primejdie publică, întocmai ca şi beţia de alcool şi în contra cărei patimi au început să să iee măsuri serioase. Absintul î-şi datoreşte aroma unui amestec de esenţe de diferite plante: pelin, anason verde, coriandru, fenicul, anason dulce, hisop, ismă, badiana, (anason franţuzesc) angelică, origan, în proporţie de 5-10 centigrame de esenţă de pelin şi de 30-80 centigrame de esenţă din celelalte plante la 2 linguri. Omul care bea a-deseori absint va suferi de: pierdere de PELI — 570 — PEPE apetit, văi’sături dimineaţa slăbire, paliditate (gălbejeală), ameţeli, halucinaţii (aiurări), lipsă de somn, dureri în încheieturi şi dealungul nervilor (înţepături, arsuri, furnicături), accese de furie, idei de persecuţie, atacuri de epilepsie, demenţă (tâmpeală). Acestea toate sunt datorite atât esenţelor mai sus numite, cât şi alcodfului (rachiului) cu cari sunt preparate. Tratament: beţia sau accesul acut să combate cu cloral idrat 1-8 grame la 50 grame apă; forma cronică, învechită şi mai ales durerile şi lipsa de somn cu preparatele de opiu, cu cloral, cu idroterapie, vezi şi Alcoolism. PELIN. ADEVĂRAT. — Caută la Pelin. PELIN ALB- — Caută la Pelin. PRUN BUN- — Caută la Pelin. PELIN DE MĂTURI, pelin de pureci (Arte-misia scoparia). — La ţară femeile mătură casa cu o măturice de acest pelin pentru ca să piară purecii, iar în pat ,aştern pelin verde. PELIN DE PURECI. — Cântă la Pelin de MĂTURI. PELIN MIC. — Caută la Peliniţă. PELIN NEGRU- — Caută la Pelinariţă. PELINARIŢĂ, pelin negru (Art emisia oul-(jaris, fam. Compozitelor). —Plantă erbacee care creşte prin locuri necultivate, dărâmături, pe marginea drumurilor şi a câmpurilor (Iulie-Septembrie). Părţile cari să întrebuinţează sunt frunzele, rădăcinile şi florile. Proprietăţi: tonic, stimulent, anti-isteric, emenagog (înlesneşte venirea regulelor, a periodului). Doze: să dă sub formă de ceaiu din 10 gr. la 1 litru; sub formă de praf 2 până la 8 gr.; sirop 30-60 gr., extract 2-4 grame. PELINIŢĂ, pelin mic {Artemisia pontica). — La ţară să face gargară cu peliniţă fiartă cu apă neîncepută într’o oală nouă la durere de gât. In unele locuri să fierbe pe-liniţa cu ceapă albă şi 9 fire de usturoiu în oţet şi cu hoştină dela stupi şi îngroşată cu tărâţe de grâu, pentru buric. PELLETIERINĂ. — Caută la Rodiu. PELTEA, beltea,marmeladă (lat. pulmen-tum). — Este un fel de dulceaţă de poame fierte mult. Pelteaua de mere uşurează scaunele, este 1 axaţi vă, pe câtă vreme pelteaua de gutui încuie, este constipantă. Pelteaua făcută din orice fructe este bună pentru dat în ea unele medicamente cu gust rău. Pentru hrana celor slăbiţi, supra alimenta-ţiunea ofticoşilor şi în cazurile de diaree cronică să recomandă o marmeladă făcută din carne crudă tocată 100 gr., zahăr pulverizat 40 gr., vin vechiu 20 gr., tinctură de scorţişoară 3 gr. Această marmeladă este foai’te bună, dar are cusurul că poate să deie panglică (tenie), deşi acest vierme poate fi folositor îu tratamentul ofticei. PELUNGOASĂ. — Caută la Silnic. PELVIPERITONITĂ- — Peritonită localizată la peritoUBul micului lighian (vezi Peritonită). PELVIS. — Caută la Lighian. PEMFIGUS (dela grec. pemphix, beşică). — Să numeşte astfel o boală de piele care să arată prin nişte beşici pline de apă limpede la început, care poate să să prefacă în puroiu sau să devie sangvinolentă (ca sângele). Sunt mai multe varietăţi de pem-figus. Varietatea care să vede mai des este pemfigul noilor-născuţi şi care să a-rată de obiceiu la copiii slabi, amărâţi, sau' la copiii născuţi sifilitici. Beşicile să ivesc mai întăiu la mâni şi la picioare, apoi pe membre, gât, faţă; ele să însoţesc de mâncărime şi de căldură. Tratament. Să va aplica prafuri absorbante Fig. 203.___Pem-antiseptice sau pastă de fiaus oxirin faţa lui din jos el să u-neşte cu muşchii şi cu oasele prin un ţăsut moale (lax), numit ţăsutul conjunctiv sub-cutanat, care în dropică să infil- Fig. 211. — Papilele dermului cu anzele capilare şi termi- trează CU apă (vezi naţiunile nervoase (1. Nerv. Edem). Parul (vezi - 2. Artene. - 3. \ana). ^ (.uyânt) sau peni sunt anexe ale epidermului, care, pentru a-i constitui, înfundă în derp nişte muguri, muguri, piloşi (dela lat. pilum, păr), cari să termină prin o depresiune (înfundătură) în care intră o ridicătură a dermului numită papila părului, care cuprinde vase capilare sangvine. In partea dinăuntru a bulbului pilos să ridică firul depăr. Părul •să află pe toată suprafaţa corpului, fie în stare rudimentară (puf), fie . sub formă bine dezvoltată cum este la cap, mustăţi, barbă, afară de palme şi tălpi. Scopul părului este de a prinde şi ţine fixat o cantitate de aer, care formează un strat izolator şi rău conducător de căldură. La peri sunt anexaţi nişte muşchi mici cari îi îndreaptă, după cum să întâmplă când ţi să face părul măciucă de spaimă. — Glandele sebacee, cari sunr anexe ale perilor, sunt glande în formă de ciorchine şi ele fac un fel de grăsime pe care o varsă asupra părului şi asupra epidermului formând un strat protector. — Glandele sudoripare, cari fac sudoarea, sunt nişte tuburi ce străbat epidermul înfundându-săîn derm; aceste tuburi sunt la început drepte, apoi să îndoiesc de mai multe ori asupra lor însuşi pentru a formă glomerulele şi să termină la căpătâiul lor de jos in fund de sac. Pe toată întinderea pielei sunt 3 milioane de glande sudoripare şi fiecare centimetru patrat prezintă în termin mijlociu 200 de orificii de ale acestor-glande, fiind însă mai dese şi foarte apropiate între ele în palme şi în tălpi. Sudoarea pe care o fabrică aceste glande să compune din 995 părţi de apă, • • • --- ^ • • • • • • • Fig. 212. — Orificii de glande sudoripare. A. Peste tot corpul. B. Pe palma şi pe talpa. din puţină sare (clorur de sodiu), urme de uree şi o substanţă mirositoare. Când sudoarea iasă din glande ea este alcalină, apoi în contact cu aerul şi cu grăsimea produsă de glandele sebacee ea devine a-cidă (acră), din care pricină irită pielea. In 24 de ceasuri cantitatea sudoarii să ridică la 1250 grame, adică 40-50 gr. pe oră, putând trece peste 500 până la 1000 grame atunci când înăduşim mult. In stare normală asudarea să face pe nesimţite, de oarece sudoarea venind în dreptul stratului solzos al epidermului este absorbită în în mare parte de acesta, aşa că la pipăire pielea omului sănătos este puţin umedă, jilavă, pe câtă vreme în cazurile de fierbinţeală uscată, când omul nu asudă de loc, pielea este uscată ca scândura. Sudoarea prin evaporaţiune ia din căldura pielei, cu atât mai multă cu cât evapora-ţiunea să face în măsură mai mare, aşa că temperatura corpului scade în raport cu asudarea (transpiraţiunea). Aceasta să măreşte sau scade după cum este trebuinţă de a luâ mai multă sau mai puţină căldură din corp, aşa că asudarea este regulatorul temperaturii corpului. Pentru ca asudarea să să facă trebuie ca aerul să nu fie prea încărcat cu umezeală; ea să face cu înleznire când aerul este uscat. La frig asudarea fiind foarte mică, aproape de loc, temperatura normală a corpului nu scade, rămâne constantă. Când asudăm mult nu trebuie sa stăm în curent de aer căci eva-poraţiunea să face prea repede şi corpul pierde căldură prea multă şi ca urmare putem să ne îmbolnăvim rău de răceală. In aceste cazuri sângele să duce în interiorul corpului şi mai cu seamă în regiunile cari conţin mult sânge, la creer, la plămâni (congestiune cerebrală, congestiune pulmonară), etc—Pielea este şi organul pipâi- Fig. 213. — Cor puseu Iii lui Pacini din un deget. 1. Corpusculul tactnlui. 2. Terminaţiune nervoasă. tutui; nervii senzibilităţii să termină în ea prin nişte umflături de formă ovalară, cari au o localizaţiune diferită după rolul pe care îl au. Unele, numite corpusculii lui Pacini Fig. 214. — Un corpuscul Pacini. de mărime de 2-3 milimetri, să află pe nervii colaterali ai degetelor în ţăsutul celulelor subcutanate şi dau simţirea apăsării (presiunii); altele, corpusculii lui Meissner, cu mult mai mici, să găsesc în unele papile ale dermului; la pulpa degetelor, la buze, la limbă să găsesc în o papilă din patru, iar în alte regiuni sunt organele tactului (pipăitului); iar altele, a treia varietate, să găsesc în intervalele celulelor epidermice7 corpusculi PIEL - 581 — PIEP intra-epidermici, mai cu seamă la pleoape, pe dosul mânilor, pe umerii obrazilor, cari par a dâ senzaţiunea temperaturii.—Igiena pielei. Pielea trebuie ţinută întotdeauna în stare cât să poate de curată. Pentru a-ceasta ea trebuie spălată cu apă şi cu săpun, şi în părţile expuse, cum sunt mânile, şi cu peria; cu ajutorul acestora să spală toate murdăriile formate dintr’un amestec de pulberi, cari să găsesc în aer şi cari cuprind şi microbi, cu sudoarea şi grăsimea (materia sebacee) a pielei; prin spălături dese pielea să curăţă de toate aceste necurăţenii şi funcţionează bine. Pentru a întări pielea şi a o face să nu fie influinţată de schimbările de temperatură să recomandă idroterapia (vezi acest cuvânt) rece duşi sau cufundări reci urmate de spălare generală cu apă caldă. Băile calde pentru omul sănătos sunt foarte folositoare, şi ele trebuie făcute cât să poate mai des, cel puţin odată pe săptămână. — Boalele pielei. Ele sunt foarte numeroase şi variabile (vezi Erpes, Impe-tigO; Lichen, Lupus, Pitiriază, Psoriază, Urtigarie sau blândă, Eczemă sau bube dulci, Acnee sau coşi, funigei). Regimul alimentar are mare influinţă asupra boalelor de piele; astfel cei ce sufer sau sunt predispuşi la aceste boale să să ferească de mâncări iuţi, piperate, ardeiate, cu oţet, de cărnuri afumate, cârnăţărie, de vânat, de raci, de raci de mare, de stridii, midii şi peşte de mare, de smeură, fragi, nuci, de zaharicale, cafea, ceaiu, vin curat, rachiu, .ţuică, lichioruri; să mânânce carne albă (de pasăre, peşte proaspăt de râu), legume verzi, ouă, lăpturi, fructe. In aceste boale să recomandă din când în când câte o curăţenie (purgativ), cel puţin odată pe săptămână (apă de Breazu, sare amară, unt de ricin, etc., băuturile sau tizanele amare şi curăţitoare de sânge (depurative) cum ar fi cele de genţiană (enţură), salsaparilă (salce), de hameiu, de odogaci, etc., sau cele diuretice, (cari fac ud mult) cum sunt ceaiul de cozi de cireşe, de pir, etc. In boalele de piele cari la început produc arsuri şi mâncărime să recomandă băi de tă-râţe sau scrobeală, cataplazme de feculă de cartofi, de făină frde orz, de miez de pâne (făina de in poate să irite pielea), praf de scrobeală, de orez, spălături cu lăptuci, de nalbă, de soc, mai târziu băi alcaline, cu pucioasă, de aburi, apoi alifii de gudron, de uleiu cadiu, de pucioasă etc. In boalele învechite să recomandă diferite ape minerale (Bareges, Enghien, Slănicul din Moldova etc.). Cam 111 acestea să rezumă tra- tamentul boalelor de piele, dar un lucru trebuie să punem în vederea cetitorului, şi anume: să nu să încerce a să vindeca singur sau după spusa unuia sau altuia care ar fi mai suferit de boală de piele, nici să nu încerce vr’o doctorie de acele întrebuinţate de alte persoane sau recomandate de cutare babă, ci întotdeauna să să adreseze la vr’un doctor, şi dacă să poate la un doctor specialist în boale de pieley care singur şi numai el este în stare să cunoască ce fel de boală este şi cu ce medicament trebuie vindecată. PIELITĂ (dela pijelos, lighian, şi termina-ţiunea itis, care însemnează inflamaţiune). — Aprinderea sau inflamaţiunea mucoasei (pe-litei) care căptuşeşte lighienaşul şi calicele rinichilor (vezi Rinichiu). PIELO-NEFRITÂ. — Asociaţiunea pielitei şi nefritei (vezi Rinichiu). PIEPT, torace (lat. pectusy grec. thorax), chept, coşul pieptului — Pieptul este o cavitate mare în formă de con, care începe în sus dela gât şi care în jos să desparte de cavitatea pântecelui (vezi Abdomen) prin un muşchiu subţire şi lat ca o plasă, acăţat de marginile de jos ale coastelor, din care pricină măcelarii îi zic acestui muşchiu la vite pâiqjen, iar noi doctorii îl numim dia-fragm. Scheletul toracelui sau după cum zice Românul a coşului pieptului este format înapoi din şira spinării (vezi Columna vertebrală), în părţile laterale de coaste (vezi a cest cuvânt), iar înainte de osul pieptului sau sterny (fig, 61 şi 68), care seamănă cu un cuţit scurt şi lat cu două tăişuri, aşezat cu mânerul în sus; mânerul are o scobitură care să simte prin piele sub mărul lui Adam dela gât, iar vârful osului pieptului să prelungeşte în jos către buric printr’an sgârciu care uneori seamănă cu o lingură, din care pricină poporul îi zice Mugurea, iar în medicină să numeşte apendice xifoidă. Coşul pieptului este îmbrăcat pe dinafară cu muşchii cari să prind de coaste, pe cari le ridică şi le scoboară în mod alternativ în mişcările respiratoare (vezi Reşpiraţiune); aceste mişcări schimbă forma pieptului, care să lărgeşte când tragem aer, în inspiraţiune, şi să strânge când dăm aerul afară, în expiraţiune. Pe dinăuntru coşul pieptului este căptuşit cu o peliţă sau membrană numită pleură, care pe de altă parte să duce asupra plămânilor pe cari îi acopere peste tot. In coşul pieptului să află cei doi plămâni sau bojoci şi inima,.cari sunt organele de căpetenie ale respiraţiunii şi circulaţiunii (vezi Plămân şi Cord). Prin PIEP — 582 — PILU urmare în toate boalele acestor organe trebuie să examinăm cu deosebită băgare de seamă pieptul, dacă voim să cunoaştem care organ este bolnav şi care este natura boalei. O durere de piept cele mai de multe ori ne pune pe cale în ghicirea boalei (vezi Junghiu, Pleurodinie), tot astfel este tusa, apăsarea în piept (opresiunea) şi palpitaţiunile (bătăile de inimă) cari ne atrag a-tenţiunea şi mai mult asupra stării organelor din cavitatea toracică; dar toate acestea nu ne pot lămuri aşa de bine ca ciocănirea (percuţiunea) şi ascultarea pieptului, cu ajutorul cărora putem să ne dăm seamă de şgomotele produse de intrarea aerului în plămâni precum şi de cele produse de sânge în inimă (vezi Cord şi Plămân). Sunt unele boale interne cari schimbă forma pieptului, între acestea cea mai cumplită este oftica7 căreia îi să mai zice atac de piept. La ofticoşi pieptul este alungit, mai subţire în sus decât în jos, pe câtă vreme la oamenii sănătoşi, pieptul este mai lat in sus, mulţumită muşchilor mari şi cărnoşi cari să găsesc în aceea parte şi cari la ofticoşi să topesc (vezi Tuberculoză). Fiindcă malte boale de plămâni vin din răceală trebuie ca să ne îmbrăcăm bine în timpul iernii, purtând flanelă (vezi acest cuvânt), iar hainele de pe deasupra să fie potrivit de groase. Boalele păreţilor pieptului cum sunt: boalele pielei, abceseley brânca, furnicelele, serpengeaua, nu prezintă nimic deosebit ; ele sunt aci ca pretutindenea şi trebuie tot aşa tratate. Loviturile (contuziuuile) şi rănirile (înţepăturile, tăieturile, plăgile) când să mărginesc numai la piele şi muşchi să vindecă uşor (vezi Înţepături, Pansamente, Tăieturi). Nu tot aşa să petrec lucrurile când este vorba de o rănire sau plagă a plămânului, care este cu mult mai greu de vindecat şi poate dâ naştere la complicaţiuni şi inflamaţiuni mortale (vezi Plămân) sau la vr’o plagă a inimii care de multe ori produce o moarte instantanee. Coastele pot fi rupte şi să rănească plămânii prin înfundare, dând naştere la complicaţiuni grave, dar când sunt numai ele rupte, vindecarea să face uşor prin aplicarea unui bandaj de corp apropiat (vezi Coaste). PIEPT (Angină de). — Caută la Angină de piept. PIEPTAR. — Caută la Vestă. 5 PIEPTEN (lat. pecten). — Toată lumea întrebuinţează piepteni pentru a-şi curaţi părul de murdării şi de paraziţii cari să găsesc în eL Nu trebuie să întrebuinţăm piep- teni cu dinţii prea subţiri, nici piepteni de metal, cari irită pielea şi dau naştere la mătreaţă. Pieptenii de plumb pot produce otrăvire. PIERDE (A să). — Caută la Arsenţă şi Lipotimie. PIERDERE» — Sub acest nume de obiceiu să înţelege abortul sau lăpădătură (vezi Abort). PIERDERE DE CUNOŞTINŢA. — Caută la Sincopă. PIERDERE SEMINALĂ sau de sămânţă. — Caută la Spermatoree. PIERDERI ALBE. Caută la Leucoree. PIERDERI ROŞII sau curgere de sânge din mitră. — Caută la Metroragie. PIERSIC, chersăc, persic, herhic, hiarhir (Primus persica sau prunus vulgaris, fam. Rozaceelor). — Arbore originar din Azia (China, Persia), care să cultivă des pentru fructele sale bune de mâncat numite: piersici. Prin cultură s’au obţinut mai multe varietăţi: piersica comună, piersica roşie, piersica golaşe (Aprilie-Maiu). Toate părţile piersicului conţin esenţă de migdale amare şi acid prusie, cari le dă un gust şi miros plăcut, dar cari prin abuz pot dâ naştere la ameţeli; urdinare, convulziuni (spazme) şi chiar moarte. Mai periculoşi sunt sâmburii de piersică, de care trebuie să ne ferim şi să nu mâncăm decât foarte puţini. Florile de piersic dacă le întrebuinţăm sub formă de ceaiu (infuziune), din 10-20 la 1000, sunt un purgativ (curăţenie) uşor şi plăcut; siropul să dă mai ales la copii tot cu acelaşi scop, 10-20 grame. Fructele, adecă piersicile, sunt puţin acide (acre), zaharate, răcoritoare, foarte plăcute la gust, dar cam grele pentru stomac, din care pricină trebuie să mâncăm puţine, rar, şi ele să fie întotdeauna coapte. — La ţară să bea pentru durerea de piept ceaiu de flori şi de frunze. PIETRICELE. — Caută la Calculi. PIETRIŞ. — Caută la GravelI. PIERZANIE. — Caută la Abort. PIFTIE. — Caută la Gelatină. PILOCARPINÂ. — Caută la Jaborandi. PILONIU. — Caută la Pelin. PILOR (dela grec. pyloros, portar). — Orificiu intestinal al stomacului (vezi Stomac). PILUG- — Caută la Gambă (artificială). PILULA (lat. pilula, diminutiv dela pila, glob, globuleţ), hap. — Unele medicamente să dau sub formă de globuleţe sau de gloanţe (alice), de diferite mărimi, de con- PIMP — 583 - PIOE zistenţâ moale sau semi-dură, cari si numesc pilule sau hapuri. Pilulele să compun din o substanţă activă (praf, extract, esenţă, sare, etc.) şi de o materie destinată să-i deie masei conzistenţa voită (praf de nalbă sau de lemn dulce, miez de pâne, miere, etc.) pentru a formă o pastă, căreia îi să dă o formă cilindrică şi pe urmă să împarte în atâtea bucăţi câte pilule voim să facem. Scopul pilulelor este ca bolnavul să poată lua unele medicamente rele pentru ca să nu le simtă gustul. Pilulele să înghit întregi cu ajutorul apei sau a altui lichid. Pentru ca să să păstreze mai bine unele pilule ele să învelesc în foiţe de aur sau de argint. Pilulele au însă neajunsul că uneori să întăresc aşa de mult încât nu ie mai poate topi sucurile stomacului şi trec în maţe întregi, din care pricină este mai practic ca să să deie medicamentele în buline sau sub formă de lichid. Cele mai multe pilule să fac după reţeta (ordonanţa) doc-, torului, dar sunt unele cari să găsesc preparate gata în farmacie, cum sunt: pilulele de om sărac, pilulele Dehaut, pilulele An-derson (toate purgative), pilulele Blancard (fieruginoase), etc. PIMPINELA ANISUM. - Caută la Anason. J PIN, chifâr, chin, luciu (Pimis sylvestris, fam. Coniferelor). — Arbore frumos, în totdeauna verde, care creşte prin pădurile din regiunea montană şi sub alpină (Maiu). In medicină să întrebuinţează mugurii pentru acţiunea lor excitantă, bechică, diuretică şi anticatarală, sub formă de ceaiu (infuziune) din 30 la 1000; apă distilată, 150-1000 gr.; sirop, după voinţă. PINDANICĂ. - Caută la Pătlagină. | PINTENĂŞ. — Caută la Nemţişori. j PIOEMIE (dela grec. pyon, puroiu, şi haima, sânge), infecţiune purulentă, resorpţiune purulentă, septicemie embolică, febră purulentă, diateză purulentă. — Când microbii pleacă dintr’un focar de infecţiune, pătrund în circulaţiunea sangvină, să împrăştie şi produc focare de infecţiune secundară, la distanţă, să zice că este o pio-emie. Aceasta nu trebuie confundată cu septicemia (vezi acest cuvânt) în care numai toxinele microbilor cfrculă, cu toate că cercetările moderne au dovedit că una nu exclude pe cealaltă, că mai întotdeauna ele coexistă, şi că numai predominarea uneia sau a celeilalte creiează cele două tipuri deosebite. Pioemia este caracterizată prin formarea abcesului zis met asiatic, care să poate forma la periferie sau în centru, sub piele sau în vr’un organ (viscer), şi iată cum: în dreptul focarului primitiv, o parte din puroiu este absorbită de vase şi pătrunde în cir-culaţiune: acesta este embolia micro-biană; ea să opreşte într’un ţăsut sau într’un organ, când arteriile cele mici sunt prea strimte pentruca ea să poată trece înainte; microbii încep acolo a să înmulţi şi formează un focar purulent secundar. Embolia microbiană vine adeseori din o flebită (vezi acest cuvânt), când să formează un trombus (vezi Tromboză), care dă naştere la embolus (vezi Embolie); unele embolii grăsoase, plecând din'un focar de fractură complicată, pot produce o infecţiune purulentă. Mulţumită antisepsiei şi aşepsiei, cari se aplică astăzi cu atâta îngrijire la pansarea plăgilor (rănilor), pioemia a devenit foarte rară. Abcesele metastatice să pot ivi pretutindenea, dar mai des să arată în plămâni şi câte odată în număr foarte mare; ele să mai arată în ficat, în splină, în creer, în rinichi, în ţesuturile membrelor, în seroase, etc. — Cauzele pioemiei sunt: starea generală rea, cum este la cei cachectici, la bătrâni, al-buminurici; condiţiunile igienice reley cum sunt: murdăria, lipsa de îngrijire, îngrămădirea de bolnavi în spitale, şalele de spital rău construite, etc. Pioemia complică focarele rău drenate, abcesele putride, unele boale cu microbi virulenţi, osteomielita supra-acută, infecţiunea puerperală, etc. — Semnele. Pioemia începe cam la o săptămână sau două dupâ ce s’a infectat o plagă (rană); care plagă era. roşietică, cu muguri cărnoşi frumoşi, cu supuraţie puţină, acum ia un aspect urât, mugurii să vestejesc, devin vineţi, marginile să deslipesc, puroiul încetează de a eşi afară şi în locul lui curge o materie apoasă puturoasă, roşietică ca sângele. Bolnavul este luat de un fior puternic, corpul întreg să scutură aproape o jumătate de ceas, alteori şi mai mult, apoi îl dă în căldură cu sudori multe, întocmai ca la frigurile palustre; temperatura ajunge până la 40-41°; faţa este trasă, pielea pămân-toasă. După 2 ceasuri accesul trece, bolnavul rămâne sdrobit, sleit de oboseală ‘ temperatura scade aproape la normal până în ziua următoare, când el este luat de un nou acces şi mai straşnic, apoi accesele să repetă zilnic şi bolnavul piere văzând cu ochii. Accesele vin neregulat, la început mai î^r, apoi în fiecare zi şi în cazurile grave să pot repeta de mai multe ori în aceeaşi zi; ceeace este un semn că sfârşitul să apropie; omul moare în mijlocul unei stări tifoide. Dacă moartea nu vine repede, PIPA — 584 — PIKA apar abcesele metastatice; durere adâncă, umflătură, apoi căldură, roşeaţă; fluctua-ţiune în abcesele dela membre, iar în abcesele organelor cu simptomele proprii ale organului atins. Alteori abcesele secundare să arată şi să desvoltă fără reacţiune: umflătură şi fluctuaţiune; artritele purulente trec ne băgate în seamă şi numai la autopsie să constată. Bolnavul să sfârseşte 111 aceste cazuri în marasm şi adinamie profundă. — Tratament. înainte de toate trebuie evitată infecţiunea purulentă a plăgii, prin antisepsie riguroasă, drenaj, rezecţiune sau amputaţiune, tratând focarul primitiv. Dacă s’a ivit pioemia vom tratâ plaga în mod şi mai energic, vom căuta să ridicăm forţele bolnavului, starea generală, prin alcool, chinină, injecţiuni întravenoase cu ser artificial combinate cu luări de sânge; vom deschide abcesele, articulaţiunile supurate, vom arde cu fierul roşu focarele (primitive şi secundare). PIPA. — Caută la Tutun. P1PÂIRB. — Caută la Palpaţiune. P1PARCĂ- - - Caută la Ardeiu. PIPĂRUŞ. — Caută la Ardeiu. PIPER (Piper nigrum, fam. Piperaceelor).— Plantă erbacee, originară din India, care să cultivă uneori prin florării. Fructele a-cestei specii constitue productul vegetal, aromatic, cunoscut în comerţ sub numele de piper, condiment bine cunoscnt şi mult întrebuinţat în bucătărie, Fructele decorticate (curăţite de coaje) constitu § piperul alb. In medicină să dă ca afrodiziac, stimulent, rubefiant; pe^'-năuntru în doză de 5 centigrame până la 2 grame, iar pe dinafară în alifie. Piperul să întrebuinţează ca condiment foarte mult pentru aroma sa, care este fugace, din care cauză el nu trebuie măcinat decât în momentul întrebuinţării. In doză moderată piperul este folositor pentru a dâ gust u-nor mâncări şi pentru a inteţi funcţiunile unui stomac leneş. In doză mare piperul încălzeşte mai întâiu stomacul, apoi îl irită şi îl inflamează, tot aşa şi intestinul şi gura (vezi Condimente). — La ţară să dă piper fiert cu vin şi cu zahăr să să beie cald pentru ca să asude omul când este răcit; iar pentru colici să înghite nouă fire de piper. Pentru junghiu să pune o hârtie stropită cu rachiu, cu zeamă de lămâie şi presărată cu piper. PIPER ANfiOSTIFOLIDM. — Caută la Matico. PIPER ROŞU sau Piper turcesc.--Caută la Ardeiu. PIPERAM. — Masă cristalină, omătoasă foarte alcalină, cu gust amar amoniacal. Să întrebuinţează mai mult* cloridratul, care este mai stabil, chinatul sau sidonalul şi tartratid sau licetolul (vezi acest cuvânt). Piperazina formează cu acidul uric un u-rat; solubil în 47 părţi de apă, din care cauză să întrebuinţează pentru eliminarea acidului uric. Să dă în doză de 50 ctgrame până la 2 gr. pe zi în buline de câte o jumătate de gram; granulată sau în o soluţiune de apă gazoasă; 5-10 centigrame în injecţiuni sub piele. — Sidonalul să dă în doză de 5-8 gr. pe zi în buline sau .în pachet, dizolvată în apă (tratament de 4-7 zile). PIPERU LUPULUI. — Caută ia Tulichină. PIPONIU. — Caută la Pepene galbin. PIR, chir (Ti iticum repens sau Agropyrum repens, fam. Grramineelor) — Plantă ierboasă care creşte prin locuri cultivate şi Fig. 215. — Pir. nisipoase, livezi, grădini, fâneţe (Iunie-Iulie). In medicină să întrebuinţează rizo-mul plantei care conţine nitrat de potasă, care este diuretic (face ud mult). Să dă sub formă de decoct (fiertură) din 20 gr. la 1000, sau sub formă de extract, cât voeşti. — La ţară să beai fiertură de rădăcină în loc de apă în timpul frigurilor ca să tae setea, fiindcă dacă beai apă curată să preface sângele în apă si te dă în dropică. Să bea şi ca diuretic. PIRAMIDON. — Praf cristalin, alb gălbui, fără gust apreciabil. Lucrează ca antitermic, analgezic. Sâ dă în doză de 30 centigrame până la 1 gram pe zi, putând merge până la 2 grame ; în buline sau prafuri. PIRANTINA. - Este antipiretic şi analgezic ca şi antipirina. Să dă 1-3 grame pe zi. PIRA - 585 - PITI PIRANUM sau PIRENOL- — Antireumatismal, antinevralgic, antitermic, fără să slăbească inima. Să dă în migrenă, nevralgii, reumatism acut sau cronic, astmă, tusă înăgă-rească; în doză de 2-4 gr. pe zi (în 2 sau 3 rânduri) în buline sau în soluţiune. PIRETIC (dela grec', pyretos, febră). — Si-nomin cu febril. PIRETRU (Py rethrum caucasicum., carneum et roseum, fam. Compozitelor). — Florile pulverizate să întrebuinţează în contra insectelor (păduchi de lemn, pureci etc.). — Piretru oficinal (Anthmis sau Anacyclus Pyrethruni* fam. Compozitelor). Rădăcina să întrebuinţează sub formă de praf (ars pe cărbuni) ca strănutator şi insecticid, iar sub formă de tinctură alcoolică ca sialagog şi în contra durerilor de dinţi; câteva picături de tinctură de piretru în o lingură de apă este o gargară minunată şi curăţă bine gura. PIREXIE (dela grec. pyr, febră, şi echcin, a avea). — Stare febrilă (cu căldură). PIRIDINĂ. — Medicament lichid, incolor, foarte volatil, care să amestecă cu apa în toate proporţiunile, cu alcoolul şi cu eterul. Să întrebuinţează în contra respiraţi-unii grele (antidispneic) în toate formele de astmă şi de opresiune nervoasă, în an-gina de piept. Bolnavul respiră în timp de 25 minute, de 2-3 ori pe zi, în o cameră mică în care să lasă să să evaporeze 4-5 gr. de piridină pusă pe o farfurioară. PIR06ALIC (Acid), pirogalol.—Toxic. Să întrebuinţează pe dinafară în boaleie de piele (psoriază, lupus, pitiriaza capului, erpes tonsurant, eczemă), în şancărul fagedenic, sub formă de pomadă (alifie), 5-20 la 100; sau în soluţiune alcoolică, 5-10 la 100. PIROMĂNIE (dela grec. pyr, foc, şi mania, manie, uebunie). — Nebunia de a dâ foc. PIROZĂ (dela grec. pirosis, ardere), jâgd-raiu, jâgoL — Să numeşte astfel un fel de arsură pe care o simţesc unii oameni în piept, dela lingurea în sus până în gât, la câteva ciasuri după mâncare. Uneori a-ceastă arsură să însoţeşte de râgăituri acre. Piroza este la unii foarte uşoară încât mai nici n’o bagă în seama şi trece cu un păhar de apă rece, la alţii însă ea este aşa de mare încât omul nu să poate linişti câteva ciasuri; la unii vine rar, la alţii foarte des. Cauzele sunt: boalele de stomac, mâncările bogate, mâncările grase, vinul, murăturile de sare şi de oţet, substanţele iritante (piperate şi ardeiate). Tratament. Regim mai mult de lapte ; bolnavul să va feri de băuturile alcoolice, de mâncările acre, piperate şi ardeiate, va mânca lapte, ouă, carne de tot felul, afară de carne de vânat vechiu, de cârnăţărie; să va feri de salata, măcriş, pătlăgele roşii; va mânca legume verzi şi mai puţin din cele făinoase; băuturile calde sunt bune, cafeaua rea. Ca medicamente să recomandă bicarbonatul de sodă, 2-3-5 grame pe zi, singur sau amestecat cu carbonat de litină 1 gr.; ape minerale alcaline (Vichy, Slă-nicul Moldovei). Să va trata boala de stomac care produce jâgăraiul. .PIRUS COMMUNIS. — Caută la Pară. PIRUS MĂLDS. — Caută la Măr. PIŞAT- — Caută la Urină. PIŞCĂTURĂ DIN ELE. — Caută la Emiplegie. PIŞCOT. — Caută la Pesmet. PISTACIA LENTISGUS- — Caută la Mastic. PISTRUI. — Caută la Efelide. PISUM SATIVUM. — Caută la Mazăre. PITA LUI DUMNEZĂU. — Caută la Ciuperci (llâşcovi). PITA VACII. — Caută la Ciuperci (Buretele boilor). PITARCĂ. - Caută la Ciuperci (Mânătâr-cile). PITIRIAZA (dela grec. pityron, tărâţe). — Este o boală de piele care să arată prin o scămoşare (descuamaţiune) tărâţoasă (fur-furacee) a epidermului. Sunt trei varietăţi: 1. Pitiriaza simplă sau albă, care să a-rată de obiceiu la pielea capului şi câte odată la faţă; ea constă în nişte praf alb cunoscut sub numele de mătreaţă, care să formează uneori în aşa mare câtime încât cade pe umeri şi pe haine. Mătreaţa provoacă o mâncărime, când mai mare, când mai mică, şi căderea temporară sau definitivă a unei cantităţi de păr. La faţă să scămoşează sub formă de peliţe făinoase cari cad într’una. Este o boală cronică care să vindecă greu şi recidivează adeseori. Tratamentul constă în spălături dese cu apă caldă şi săpun alb sau mai bine cu următoarea soluţiune: acid salicilic, 6 gr. ; spirt de vin galic (coniac), 250 gr. ; tinctură de verat.ru verde, 4 gr.; apă de Colonia, 50 grame (cu un burete mic înmuiat să va spăla pielea pe la rădăcina părului, de 2 ori pe săptămână). — 2. Pitiriaza rozată sau roşietică, care să arată mai întâiu la gât, la piept, apoi să scoboară la membre; ea constă în nişte pete roşie-tice de mărimea unui bob de linte până la acea a unui ban de argint de 5 lei şi al PITL — 586 — PLAG cărui epiderm să deslipeşte dela centru spre periferie, producând o mâncărime mai înnlt sau mai puţin mare. Durata boalei este de 15-60 zile. Tratamentul consta în curăţenii (purgative) repetate şi în băi căldicele cu tărâţe, cu amidon (scrobeală) la cari să mai pun şi 100 grame borat de sodă, repetate în flecare zi sau la 2 zile; în fiecare seară să vor unge petele eu: borat de sodă, 2 gr.; gliceroleu de amidon, 50 grame. — 3. Pitiriaza versicolord sau galbină cunoscută ln popor sub numele de pete de ficat constă în nişte pete de coloarea cafelei cu lapte cari să ivesc pe piept şi pe gât; ele să scămoşează ca tă-râţele şi dau loc la o mâncărime, la unii mai mare, la alţii mai mică. Aceste pete sunt produse de un parazit numit micros-poron furfur, care să poate transmite la animale, dela om la om. Petele au o coloare galbină ca paiul sau mai închisă ca coloarea cafelei cu lapte (poporul le numeşte pete de ficat fiindcă ar semăna coloarea lor cu a ficatului şi el crede că cei cu astfel de pete sunt bolnavi de ficat); ele să pot întinde pe tot spatele şi pe pântece. Tratamentul constă în băi cu carbonat de sodă de 1-2 ore cu săpunare viguroasă; sau în băi de pucioasă, timp de 8 zile; sau în fricţiuni cu săpun negru urmate de ungeri cu alifia următoare: acid sulfuric, 5 gr.; sulf precipitat, 20 gr. ; vaselină, 100 gr. ; sau în spălături cu sublimat coroziv (2 la 1000); sau în spălături cu: cloral, 30 gr. ; licoarea Van Swieten, 100 gr. ; apă 500 grame; toate repetate până la vindecare. PITLINGEAN- - Caută la IIodiu. _ PITOANCĂ. - Caută la Ciuperci (Mânătârcile). PITPALAC. — Caută la Prepeliţa. PIURIE (dela grec. pijon, puroiu şi oiirein, a urină). — Urinare cu puroiu, (vezi Beşică, Rinichi şi Urină). PLACENTĂ, casa copilului. — Să numeşte placentă (cuvânt latin care pe româneşte însemnează plăcintă) partea cea mai groasă şi mai cărnoasă a casei copilului prin care să fac schimburile între mamă şi fet. Placenta conţine vasele ombilicale. PLĂCERE. — Plăcerea nu este o senzaţi-une (simţire), dar ea însoţeşte senzaţiunea. Ea este un sentiment care rezultă din sa-tisfacţiunea unei inclinaţiuni (aplicări) naturale sau factice, mai cu seamă a unui instinct sau a unei trebuinţe organice. Plăcerea este legată de funcţionarea regulată şi armonică a organelor şi de reparafiunea regulată a pierderilor produse de activitate. Cine nu cunoaşte plăcerea ce simţim după ce ne-am mulţumit foamea prin mâncare bună şi îndestulătoare, setea prin o băutură plăcută sau şi numai prin apă simplă, oboseala zilei prin un somn liniştit?! PLĂCINTE. — Caută la Prăjituri. PLAGĂ (lat. plaga, vuhms, grec. trauma), rană. — Să numeşte plagă orice tăietură sau în termini medicali orice soluţiune de continuitate făcută cu voinţa sau din întâmplare (operaţiune chirurgicală, omucidere, sinucidere, accident) în o parte moale a corpului prin o cauză exterioară care lucrează în mod mecanic. Astfel o tăetură, o înţepătură, o rănire făcută cu un glonţ, să numesc plăgi, pe câtă vreme arsurile, o lovitură care nu rupe pielea, o ruptură de os (fractură) sau o scrintire să numesc numai răniri (vezi Răniţi şi Răniri). Plăgile sunt de multe feluri şi prezintă numeroase varietăţi de forme şi de dimensiuni (întinderi). In raport cu axa corpului plăgile să împart în longitudinale, transversale şi oblice; iar după formă să împart în plăgi regulate şi neregulate, în simple (cari Să vin-dică repede prin reunire fără puroiu) şi în complicate (de inflamaţiune sau aprindere, de grangrenă, de emoragie sau pierdere de sânge). Cele mai adeseori însă plăgile să împart după natura cauzei care le-a produs, în plăgi prin instrument tăietor, înţepător, contondent, prin armă de foc, prin sdrobire, prin smulgere, prin muşcătură (vezi Arme de foc, Înţepătură, Muşcătură, Sdrobire şi Tăieturi). Vindecarea plăgilor să face prin prima intenţiune când buzele lor să lipesc repede între ele fără întrepu-nerea unui ţăsut de nouă formaţiune; când ţăsuturile sunt prea mult divizate, când este pierdere de substanţă sau inflamaţiune, vindecarea să face prin cicatrizaţiune (vezi Cicatrice), adică prin formarea unui ţăsut conjunctiv (împreunător) produs de mugurii cărnoşi şi care poate dura mai multe săptămâni. Tratamentul plăgilor constă în a înlezni reunirea lor prin o poziţiune bună, prin cusutură, prin bandaje aglutinative, provocând scurgerea lichidelor septice şi combătând complicaţiunile cari să prezintă prin pansamente apropiate (vezi articolele mai sus citate şi Pansamente). Accidentele plăgilor sunt: durerea, care este mai mult sau mai puţin mare, după gradul de infla-matiune şi după ţăsutul rănit, şi care să combate prin tratamentul general al plăgii, PLĂM - 587 — PLĂM prin darea pe dinăuntru a medicamentelor zise narcotice (opiu etc.) sau prin un pansament făcut cu alifie calmantă; — aprinderea sau inflamaţiunea şi febra traumatică, mai mult sau mai puţin vie, după întinderea plăgii, după natura corpului care a produs plaga, după sănătatea generală a rănitului; — pierderile de sânge Sau emora-giile (vezi Emoragie), primitive sau întârziate ; — prezenţa în plagă a unui corp străin (vezi Corpi străini); — accidente nervoase (vezi Convulziuni, Spazme, Delir, Tetan); — emfizem traumatic (vezi Emfizem); — septicemie (vezi acest cuvânt). PLĂMĂDEALĂ. — Caută la Fermentaţiune şi Maceraţiune. PLĂMÂN (lat. pulmo, grec. pneumon), bojoc. — Plămânul este organul respiraţiunii (vezi acest cuvânt), adecă a schimburilor gazoase ce să fac între aerul atmosferic şi sânge. învelişul plămânului să numeşte pleură, care este o membrană seroasă. Omul are doi plămâni, unul în dreapta şi celalalt în stânga; ei sunt aşezaţi fiecare în jumătatea corespunzătoare a toracelui'(coşul pieptului) şi între ei să află inima (vezi Cord.). Forma fiecărui plămân este acea a unei jumătăţi de con cu baza ân jos, care bază este foarte lată şi concavă fiind în atingere cu diafragmul, muşchiu în formă de paian-jen care desparte pieptul de pântece (vezi Diafragm şi Piept); iar vârful plămânului este îngust, rotund şi atinge coasta întâia. Plămânul drept este mai mare decât cel stâng. Plecare plămân este format de un mare număr de cuiburi rotunde ca nişte beşicuţe, apăsate unele asupra altora; îna-ceste cavităţi mici vin micile rămurele cari constitue extremitatea terminală a bro ricinilor (vezi Bronchie), aşa că ele sunt a-târnate de aceste rămurele ca boabele de strugure de ramurile ciorchinei. Aerul din afară vine prin aceste rămurele până în beşicuţe, cari toate la un loc constitue ţăsutul propriu al plămânului. In păreţii a-cestor beşicuţe, numite vezicule sau alveole pulmonare, să găsesc vase saugvine cu păreţi foarte fini, foarte subţiri, prin cari sângele vine în atingere cu aerul, dela care ia oxigen şi îi dă în schimb acid carbonic (vezi Reşpiraţiune). Să zice că plămânii omului adult ar avea între 1700 până la 1800 milioane de alveole pulmonare, iar suprafaţa totală al acestor mici alveole ar Fig. 217.— Laringele, trachea, bronchlile şi plămânii cu ramificaţiunile bronchiilor şi împărţirea plămânilor în lobuli. reprezenta o suprafaţă de două sute de metri patraţi. Alveolele pulmonare sunt grupate în număr de 11 până la 15 şi chiar 20 sub forma unui fund de sac închis, care să numeşte lobul primitiv, în care să termină o mică ramură bronchică numită ca-nalicul respirator, mai mulţi lobuli primitivi (9-10) să grupează la un loc pentru a forma un lobul secundar, în care vine o ramură bronchică mai mare, o bronchiolă. Tăieturi adânci împart plămânii în mai multe PLĂM — 588 — PLĂM porţiuni numite lobi; plămânul drept, care este mai mare, are trei lobi (superior, mijlociu şi inferior), iar plămânul stâng n’are decât doi (superior şi inferior). Coloarea normală a plămânilor este roşie; la cei mai mulţi adulţi însă coloarea aceasta este închisă şi chiar negricioasă prin depunere de părticele de cărbune. Suprafaţa plămânilor prezintă o reţea regulată. Umflarea şi turtirea plămânilor să face mulţumită ţăsutului elastic al alveolelor pulmonare şi acestea sunt mişcări pasive de oarece plămânii nu fac decât să să acomodeze cutiei toracice (coşului pieptului) în mişcările ei de lărgire şi de strângere. Pleura (vezi fig. 216) este învelişul plămânilor; fiecare plămân îşi are pleura sa. Cele două pleure sunt nişte membrane (peliţe) seroase cari încunjură peste tot fiecare un plămân. O pleură să poate asemăna cu un sac fără gură şi gol, ai cărui păreţi sunt lipiţi, aşa că fiecare pleură are Vână Bronehiolă Veziculă pulmonară Arterie Capilare Fig. 218. - Vasele unei vezicule pulmonare. două foiţe: una parietală (dela lat. paries, parietis, părete), care căptuşeşte faţa dinăuntru a cutiei toracice (coşului pieptului) şi faţa de sus a diafragmului; cealaltă foiţă, numită viscerală, căptuşeşte suprafaţa externă a plămânului. Intre aceste prin calce stânsă iarăşi în soluţiune slabă şi fierbând acest amestec într’un cazan de fier. Potasa obţinută în modul acesta nu este curată, pentru care să tratează cu alcool de 90°. Potasa curată este solidă, unsuroasă la pipăit, albă, fără miros, cu gust acru şi arzător. Dacă punem potasă pe piele ea o arde şi o distruge repede, pentru care ea să întrebuinţează numai pe dinafară (vezi Caustice). In cazurile de otrăvire eu potasă cel mai bun antidot este apa cu oţet ca şi pentru celelalte alcali (vezi acest cuvânt). Potasa să combină cu diferite acide şi formează săruri, dintre cari cele mai de căpetenie sunt: 1. Ace-tatul de potasă, care să întrebuinţează ca aperitiv, diuretic şi fondant, în doză de 1-10 grame. 2. Azotatul de potasă sau nitratul de potasă (nitru, salpetru), care în doză mică lucrează ca diuretic, în doză mai mare ca contra-stimulent (50 centigr. până la 2 grame, sau 4-8 gr.). 3. Carbonatul de potasă (sare de tartru) să dă în boalele de piele pe dinafară în soluţiune de 1 la 10. 4. Bicarbonatul de potasă, antiacid, antigutos, litontritic, în doză de 1-5 gr. 5. Clorat de potasă (vezi Clorat). 6. Clorur de potasiu, febrifug, fondant, purgativ; 1-4 gr. 7. Iodur de potasiu (vezi Iodure). 8. Bromur de potasiu (vezi Bromure). 9. Fosfatul de potasă, purgativ, 20-50 gr. 10. Sulfatul de potasă, aperitiv, purgativ uşor, 4-8 gr. ' POŢIUNE (lat, potio), băutură. — Prepara-ţiune lichidă compusă cu unul sau mai multe medicamente, care să ia pe dinăuntru cu lingura sau linguriţa, după etatea bolnavului şi după tăria medicamentului. Poţiu-nile să împart în: calmante, cari cuprind extract sau sirop de beladonă, de opiu, sirop de gumă, apă de laur-ceras, etc.; cordiale, cari cuprind apă de mentă, scorţişoară, rom, coniac, de exemplu: vin vechiu, 110 gr.; sirop de coji de portocale amare, 10 gr.; tinctură de scorţişoară, 10 gr. (câte 1 lingură la 2 ore ca stimulent); expecto-rcmte, cari cuprind kermes, benzoat de sodă, sirop de tolu, poligala, etc.; vomitive, cu emetic, ipeca, etc.\ purgative, cu jalapa, mană, etc.; antivomitive, cum este poţi unea iui Riviere. POTROACA. — Caută la Veninariţă. POTROACA, potrocuţă. — Caută la Fierea PĂMÂNTULUI. POTURI. — Caută la Pantaloni. POUGUES (Franţa, Nievre\ — Staţiune cu ape minerale .bicarbonatate calcice, sodice POZI — 600 - PKES şi magneziene, puţin fieruginoase. Digestive, diurel iee. Să recomandă îu boalele de stomac şi intestine, de ficat, de rinichi şi beşică, diabet, scrofuloză, cloro-anemie. Sezonul dela 15 Maiu până la 1 Octombrie ; regiune pitorească. Să exportă mult apa din izvorul Saint-Leger. POZIŢIA CORPULUI. — Caută la Atitudine. POZIŢIE (In). — Caută la Sarcină. PRAF. — Caută la Pulbere. PRĂJITURI, plăcinte. — Nu ştiu dacă mai este vr’o ţară pe lume în care să să mănânce mai multe prăjituri ca la noi. Aceasta să poate adeveri şi prin faptul că la noi toţi cofetarii fac bani, să îmbogăţesc. Dacă prăjiturile sunt aşa de bune pentru cei ce le fac, nu să poate zice tot astfel şi pentru cei ce le mânâncă. Din punctul de vedere al igienii trebuie s’o spunem fără înconjur că prăjiturile nu sunt bune, căci ele fiind făcute cele mai adeseori din un fel de cocă (pastă) grea şi nedospită, în care să pun aromate, zahăr şi corpuri grase a-mestecate de obiceiu cu tot felul de văpseli bănuite, sunt grele pentru stomac producând râgâituri acre şi cu miros urât, durere şi lipsă de apetit. Aci vorbim în general, căci nu toate prăjiturile sunt de o potrivă de rele ; astfel: pesmeţii (pişcotu-rile), clătitele precum şi prăjiturile făcute din multe foi foarte subţiri nu sunt aşa grele ca gogoşile, sarailie, nugalele şi celelalte prăjituri, ale căror nume variează ca şi compoziţiunea lor, dar cari toate au cusurul de a avea prea mult zahăr, care strică dinţii, şi sunt prea grele la mistuit. Ca să nu exagerăm vom încuviinţa ca să să mânânce prăjituri, însă cât să poate de rar, in cantitate mică şi întotdeauna la sfârşitul mesei; nici odată însă jiu să vor mâncâ între mese, pe inima goală. PRÂNZ. — Caută la Mese. PRAPOR sau PRAPUR. — Caută la Epiploon. j PRAZ, prăji, ceapă blândă, porin, pur (Alliiim pornim, fam. Liliaceeloiv. — Plantă erbacee bulboasă care să cultivă ca plantă de bucătărie (Iunie-Iulie). Prazul să mănâncă ca şi ceapa fără să fie aşa de iritant ca ea; el să pune în supă cu alte legume pentru a-i dâ un gust plăcut; mâncat crud să mistuie greu. In medicină nu să întrebuinţează,, dar la ţară babele coc prazul şi zeama călduţă o strorc în ureche când are cineva nâjit, iar cu zeamă de prazi fierţi oblojesc trânjii. PRECIPITAT alb, galbin, roşu. — Caută la Mercur. PREDEAL. — Staţiune climaterică de munte în Carpaţi, la o înălţime de 1050 metri deasupra nivelului Mării Negre, în comuna cu acelaş nume, care să află la graniţa Transilvaniei, în drumul spre Braşov. A-ceastă staţiune să găseşte pe un platou minunat în jurul căruia să întind munţii acoperiţi cu păduri de brazi, fag, stejar şi ulm, în spatele cărora să află vârfuri de munţi, acoperite de zăpadă chiar şi în toiul verii. Predealul cu împrejurimele lui să pot număra între cele mai pitoreşti staţiuni climaterice şi de vilegiatură din ţară din care pricină el este vizitat foarte mult în timpul verii. Clima este dulce, plăcută, iar temperatura variează între 15-25°; di-mineţele şi serile sunt mai răcoroase. A-ceastă staţiune este foarte bună pentru cei ce sufer de anemie, cloroză, pentru cei slabi de piept, cari sufer de bronchită, pleurezie şi chiar de oftică la începutul ei, din cauză că aerul aci din pricina pădurilor de brazi este ozonizat, curat şi balsamic. Predealul s’a dezvoltat numai decând a fost legat de Ploeşti prin cale fierată, şi astăzi este ca un orăşel cu foarte multe vile şi case cari mai de cari mai drăguţe şi mai confortabile. La Predeal sunt şi S izvoare minerale: unul pe valea Joiţei, altul pe valea Râsnovei şi altul la schitul Predeal, care este cel mai important şi ale cărui ape sunt idro-iodate, similare cu cele dela Balaruc, Bourboulle, Hali şi Ischl. Păcat că aceste iz-* voare nu să exploatează. Predealul este staţiune mare de graniţă de cale fierată; are două oteluri mari apoi multe vile şi case frumoase, precum şi locuinţe ţărăneşti; restaurante, locante şi inagazinuri, viaţă eftină şi traiul plăcut. împrejurimile sunt încântătoare: Schitul Predeal, Mănăstirea Redea, Buşteni, Azuga, Sinaia, întreagă valea Prahovei, valea Timişului, Braşov, Noua, apoi falnicii "Bucegi. PRELUNGOASÂ. — Caută la Silnic. PREPELIŢĂ, pitpalac. — O pasăre a cărui nume când îl auzi face ca să-ţi lase gura apă, aşa carne bună are. Din nenorocire acest vâuat să împuţinează din ce în ce, să vede treaba că vânătorii l’a îndrăgit prea mult. Carnea de prepeliţă este foarte gustoasă şi bună de mâncat, numai să fie proaspătă, pregătită în ziua în care a fost împuşcată sau cel mult adoua zi. PRESBIOPIE sau PRESBITIE (dela grec. preshk, bătrân, şi opş, vedere). — Să numeşte asfel un defect al vederii omului care rezultă din slăbirea ochiului. Presbiţii au vederea PREP — 601 - PROF limpede, curată, numai când privesc lucrurile îndepărtate, iar lucrurile din apropiere le văd în mod confus, contrar de ceeace să întâmplă cu cei atinşi de miopie (vezi acest cuvânt), cari văd bine numai lucrurile din apropiere. Ochiul presbitului pare a fi turtit, aşa că imaginea obiectelor apropiate nu să mai face pe retină, ci în spatele ei, pe câtă vreme ochiul miopului alungit şi imaginea obiectelor mai depărtate să face înaintea retinei. Presbitia să arată între 10 şi 50 ani, iar omul atins de ea trebuie să îndepărteze obiectele din ce în ce mai mult ca să le vadă lămurit; lucrurile prea mici, cum sunt literile de tipar, nu le poate vedea nici depărtându-le, şi cel ce s’ar sili să le vadă fără să pună ochilari are durere de cap şi este supus la conjunctivite şi clriar la cataractă (perdea). Prin urmare cei atinşi de presbitie trebuie să poarte ochilari cu sticle convexe (bulbucate), şi aceasta s’o facă chiar dela început ca să nu-şi ostenească ochii : îşi vor alege numărul care le convine mai bine şi din 8 în 3 ani vor schimbâ ochilarii luân-du-i mai tari. PREPUŢIU (lat. praeputiuni), sulac. — In-doitura cutaneo-mucoasă care acopere capul membrului viril (vezi Balanită. Erpus, Fi-moză. Parafimoza, Şancău, Sifilis). PRIÂN. — Caută la VlTILIGo. PRIAPISM (dela grec. priapos, penis, membru viril). — Este o stare de eiecţiune perzis-tentă şi dureroasă care să arată în unele uretrite, cistite şi mai ales în cistita cantaridiană, în unele boale ale creerului şi măduvii spinării, mai cu seamă în loviturile, fracturile şi inflamaţiunile părţii de sus a măduvii. Priapismul să deosebeşte de satiriază prin faptul că în aceasta erec-ţiunea nu este dureroasa şi provoacă la raportul sexual, pe câtă vreme în pri-apism erecţiunea este dureroasă şi bolnavul să teme de a avea raport sexual. Tratament. Lăsare de sânge locală, băi prelungite, injecţiuni cu laudan, clizme reci, iar pe dinăuntru bromur de camfor şi bromur de potasiu. PRIMĂVARA (lat. vet). — Ce fericiţi ne simţim când, după o iarnă lungă şi grea, mirosim aerul de primăvară ! Ni să pare că primim o nonă viaţă şi natura întreagă în jurul nostru î~şi ia o altă înfăţişare; iarba încolţeşte, brebeneii, dediţeii, toporaşii şi viorelele înfloresc, trandafirii încep a îmboboci, paserile a ciripi, copiii a să juca cu smeul şi oamenii mari a eşi la plimbare. Poeţii cântă cu entuziasm acest anotimp plin de viaţă, de speranţe şi de promisiuni. Pentru igienişti însă primăvara este foarte primejdioasă cu privire la sănătate şi de multe ori ea nu iartă nici cele mai mici imprudenţe. Dovadă despre aceasta este statistica, care ne arată primăvara ca cea mai bogată în boale, şi aceasta din cauză ca în acest anotimp să văd cele mai mari schimbări de temperatură în una şi aceeaşi zi pe de oparte, iar pe de alta prin faptul că omul plictisit de iarnă să grăbeşte a-şi lăpădâ hainele groase şi flanelele, a eşi prea des la plimbare, a deschide toate ferestrile ca să intre cât mai mult aer proaspăt în casă, a nu mai face foc, a nu să mai acoperi cum trebuie în timpul nopţii, a sta de vorbă în drum, etc., tot atâtea cauze de răceală, de a căpăta un guturaiu cu tusă, o pneumonie sau pleurezie, o angină sau un reumatism, etc. Afară de aceasta sângele circulă în vinele omului cu mai multă putere din care cauză la mulţi le curge sânge din nas sau sunt supuşi la congestiuni sau îngrămădiri de sânge la plămâni sau la creeri; apoi tot în acest timp al anului mai este supus o-mul la boale de stomac, la boale de ochi şi copiii la febrele eruptive (scarlatină, pojar). Pentru a evita toate acestea trebuie să fim cu mare băgare de seamă -intrând în primăvară; să nu lăpădăm de odată toate hainele groase şi flanelele, ci treptat; să nu eşim din casă prea de dimineaţă, nici să nu facem plimbări lungi seara; să ne ferim de curenţi de aer, mai ales când deschidem ferestrele pentru aerisire; să ne hrănim bine şi potrivit; în două vorbe, să fim cumpătaţi şi să ne păzim de răceală. PRIVATĂ. — Caută la Latrină. PRODROM (dela grec, pro, înainte, şi dromos, alergare, cnrsuy. — Stare deindispoziţiune în care să află omul la începutul unei boale. Aşa-de exemplu durerea în ceafă, somnul neliniştit, membrele sdrobite sunt prodro-mele febrei tifoide. PROFESIUNI (lat, profesie), meserii, meşteşuguri. — După ce cu multe griji şi necazuri ţ’ai văzut copilul ajuns la vrâsta de 15-20 ani trebuie să te întrebi ce carieră, ce meşteşug să-i dai, mai/ales când n’ai să-i laşi vr’o moştenire indestulătoare pentru a trăi fără muncă. Această întrebare constituie o problemă mai greu de rezolvat de cât ş-ar putea închipui cineva. Si aceasta este cu atât mai greu cu cât profesiunile (meseriile) să exercită în împrejurări igienice diferite cari au o înfluinţă PROF — 602 — PRO'S mai mult sau mai puţin mare asupra sănătăţii, şi acest efect poate să să transmită prin ereditate (moştenire), mai cu seamă când aceeaşi profesiune să perpetuează timp îndelungat în aceeaşi familie. Profesiunile după natura lor să împart în salubre (în mod relativ) şi insalubre. Să consideră ca profesiuni salubre acelea în cari omul lucrează în aer liber, cum sunt agricultorii şi grădinarii. Cele mai multe profesiuni sunt însă insalubre, astfel sunt profesiunile cari expun pe om ca să respire un aer încărcat cu emanaţiuni iritante şi toxice (otrăvitoare) de materii minerale; sau să trăiească într’un aer prea uscat, prea umed prea confinat (închis) sau neprimenit; prea agitat sau prea rece sau prea cald, etc.; dând naştere la bronchite. boale de ochi (conjunctivite), colici sau dureri intestinale, boale de nervi, reumatism, anemie (lipsă de sânge), etc.; sau îl silesc să steie în a-titudini (poziţiuni) vicioase prelungite, pro-ducându-i diferite diformităţi, cum sunt co-coşarea (ghibozitatea) şirii spinării la cis-mari, croitori, etc. Intru cât priveşte profesiunile aşa zise libere, şi ele îşi au relele lor, aşa de exemplu medicina: puţini pot să trăiească în amfiteatre şi în spitale fără ca să sufere fiziceşte; apoi avocaţii, profesorii, predicatorii la câte boale sunt expuşi în viaţa lor, ca angină, , laringită (răguşală) cronică, emfizem (năduf), etc.; oamenii de ştiinţe, de litere, artiştii, mulţi mor în floarea vrâstei forţându-şi prea mult creerii, etc. Profesiunile având mare influ-inţă asupra sănătăţii, datori suntem să ne întrebăm când este vorba de copiii noştri ce carieră, ce profesiune să le dăm, care să să potrivească cu natura, cu temperamentul, cu constituţiunea lor, precum şi cu dispoziţiunile lor intelectuale şi morale, a-legând pe acelea cari pot să-i influinţeze mai puţin în rău* ţinând seamă şi de ereditate (vezi acest cuvânt); prin urmare pe cei cu natură calmă, delicată, cari să împacă cu mişcări mai puţine îi vom îndemna spre carierele sedentare (funcţionari, etc.); pe cei cu temperament sangvin, vioi, pentru cari aerul închis de cancelarie este neîndestulător, îi vom sfătui să îmbrăţişeze profesiunile cari să exercită în aerul liber si cari cer mişcare şi oboseală, cum sunt agricultura, ingineria, etc.; pe cei slabi de piept nu-i vom lăsa să să facă cântăreţi, urtişti, muzicanţi din instrumente de metal, etc. Dar ori care ar fi profesiunea aleasă omul este dator să-şi aproprieze sfaturile igienii împrejurărilor lui de traiu; să ţină seamă că alimentafiunea, hrana muncitorului cu mâna nu să potriveşte cu hrana celui ce lucrează cu mintea (vezi Alimente); să ţină seamă de îmbrăcăminte care trebuie potrivită după felul muncii şi după anotimp; să caute cel cu meserie sedentară să facă plimbări şi exerciţii in afară de ocupaţiu-nile lui profesionale; să nu piardă din vedere pericolele băuturilor alcoolice, ale tutunului, etc. (vezi Alcoolice, Exerciţiu, Tutun). Ca încheiere vom sfătui pe toţi părinţii ca înainte de aşi îndruma copiii spre o carieră să consulte şi pe doctorul de casă. PROFILAXIE (dela grec. pro, înainte, şi phy-lasseiiij a preservâ, a păzi pe cineva de un rău). — Să numeşte astfel meşteşugul de a preîntâmpină producerea unei boale, de a păzi de acea boală pe individ şi pe locuitori. Profilaxia a luat o mare dezvoltare în timpul de faţă mulţumită progreselor i-gienii şi a cunoştinţelor mai precise asupra acţiunii substanţelor medicamentoase sau alimentare. PROGNOSTIC (dela grec. pro, dinainte, şi gnosis, cunoştinţă). — Cunoaşterea sau prevederea modului în care să va termină o boală, ceeace să poate judeca după antecedentele bolnavului, după locul, gradul şi mersul boalei, după starea forţelor generale ale bolnavului, etc. Un prognostic bun să poate face numai prin un bun diagnostic (vezi acest cuvânt). PROLAPS (dela lat. prohibi, a cădea înainte). — Căderea sau coborârea unui organ, de exemplu : prolaps al rectului va să zică căderea sau eşirea maţului şezutului; prolaps al uterului, căderea mitrei, etc. PROPILAMINA (TrimetUamină). — Să recomandă ca specific în gută şi în boalele reumatismale. Să dă pe dinăuntru propilami-nă, 10-30 picături în poţiune ; cloridrat de trimetilamină, 50 centigrame până la 1 gr în poţiune. PROSTATA (lat. prostata). — Glandă care să află numai la bărbat şi care îmbrăţo-şează canalul udului (uretră) imediat de desuptul gâtului beşicii. Prostata la copii este în stare rudimentară si ea nu este pe deplin des volt ată decât numai în epoca pubertăţii. Forma prostatei este ca acea a linei castane, a cărei bază corăspunde la gâtul beşicii, iar vârful să continuă cu partea membranoasă a uretrei ; lungimea şi lărgimea ei sunt cam de trei centimetri şi jumătate, iar grosimea de un centimetru şi jumătate. Prostata secretează un lichid PROS — 603 — PROT alb, de conzistenţă unsuroasă, care să a-mestecă cu sperma în timpul ejaculaţiunii şi îi dă aspectul său alb-lăptos. — Boalele prostatei. In primul loc avem aprinderea sau inflamaţiunea ei, care să numeşte prostatitâ şi este de 2 feluri: a-cută şi cronica. Prostatita acută este produsă cele mai adeseori de blenoragie, de obiceiu pe la sfârşitul săptămânii a treia, în urma unei oboseli sau a injecţiunilor prea iritante ; ea mai poate fl produsă de lovituri, de răceală, de piatră (calcul) sau de o boală din vecinătate (şezut). Intre semnele ei avem: o greutate la perineu (sub boaşe), arsură în canal pe când trece udul, poftă de a urina şi de a eşi cu scaunul des, dureri mari în timpul eşirii a-fară ; după ce să face puroi (abces) durerile sunt mai mari, svâcnitoare, bolnavul are febră ; puroiul să deşartă sau prin u-retră sau prin şezut. Tratamentul constă în băi calde prelungite, clizme calde de 50° cu curgere înceată, durând câte o jumătate de ceas, supozitoare (săpunaşe) cu morfină sau opiu şi cu beladonă. Prostatita cronică .este trecerea celei acute în stare cronică, iar semnele ei sunt: dureri vagi în perineu, cari să duc în testicule, coapse şi osul crucii ; durerile să măresc prin mişcare, mers, şedere prelungită, mai cu samă în trăsură; scurgere prin uretră a unui lichid lăptos, filant, alteori galbin-verzui, alteori amestecat cu sânge. Tratamentul constă în: instilaţiuni în uretra profundă cu nitrat de argint (2-5 la 100) sau cu protargol (5 la 100) ; să va combate constipaţiunea şi inflamaţiunea cu clizme calde prelungite; să va opri călăritul. — Ipertrofia prostatei adecă mărirea ei. A-ceastă boală să vede mai mult la bătrâni. Ea are următoarele semne: la început poftă deasă de a eşi cu udul, mai ales în ultimele ceasuri ale nopţii ; udul iasă fără forţă şi încet, uneori nu iasă tot udul, rămânând o parte în beşică, mai ales dacă omul nu poate face udul atunci când îi vine ; mai târziu bolnavul face ud incon-tinuu, picătură cu picătură (incontinenţă prin regurgitare sau incontinenţă adevărată) ; cantitatea de urină în 24 ore poate fi de 3 litri; la început ea este limpede, apoi ceva mai turbure, noroasă, în urma inflamaţiunii beşicii; uneori bolnavii pot avea curgere de sânge din beşică, urinare cu sânge (ematurie). Ga complicaţiuni să notează cistita (inflamaţiunea beşicii) şi nefrita (inflamaţiunea rinichilor). Tratament. Regim sobru, oprire dela alcool, mâncări iuţi, piperate, ardeiate, şi dela carne neagră; să nu să facă nici un exces ; somn puţin, iar în pat să nu să steie decât 6-8 ceasuri; plimbări scurte şi repetate; exerciţiu înainte de culcare; pază de răceală, de excese veneriene, ar fl bine chiar să să oprească raporturile sexuale. Să va dâ iodur de potasiu sau de sodiu (80 centigrame până la 1 gr. pe zi, luni şi ani); să va combate constipaţia dând laxative uşoare (nici odată sabur sau purgative drastice) şi clizme emoliente; bolnavul să urineze regulat din 3 în 3 ceasuri; nu să vor dâ narcotice. In perioada primă a boalei, când este numai congestiune să va dâ tinctură de nuca vomică (câte 6 picături la cele 2 mese principale) sau ergotină (15-20 centigrame pe zi, 2-4 săptămâni) ; la trebuinţă calmante (beladonă, iosciam, valeriană); să nu să facă sondajul. In perioada a doua, când începe a să opri udul, să va deşerta beşica cu sonda, odată sau de mai multe ori pe zi. In perioada a treia, când s’a oprit udul cu totul şi beşica s’a umflat, iar udul ţişneşte picătură cu picătură (prin regurgitare) să va face sondajul regulat şi în mod cu totul antiseptic, iar după eşirea udului să va injecta în beşică şi să va lăsâ acolo 50-100 grame din o soluţiune boricată de 3%- Când nu să mai poate face sondarea să va face operaţiune. In timpul din urmă s’a recomandat să să administreze prostata taurului în stare proaspătă, la început un sfert de prostată, mai târziu jumătate: a-ceastă doză repetată de 2-3 ori pe săptămână; să dâ sub formă de praf uscat, în tăbliţe sau capsule conţinând fiecare 10 centigrame de praf; 3-6 pe zi în 2 rânduri. PROSTIE. — Caută la Imbecilitate. PROSTRĂŢIUNE (dela lat. prosternere7 a dâ jos, a dobori). — O stare de abatere, de toropeală foarte mare, fizică sau morală. Prostraţiunea este un semn al mai multor boale generale grave, cum este de exemplu febra tifoidă. PROTARGOL (Albuminat de argint). — Praf fin gălbui foarte solubil în apă (50 la 100), în glicerină. Antiseptic şi caustic care nu iritează, recomandat în contra blenoragiei acute şi cronice, contra cistitei, cojunctivitelor, ulcerelor rebele; iar pe dinăuntru să dă foarte rar în enteritele copiilor, 5-10 centigrame în soluţiune. Pe dinafară în injecţiuni uretrale, 1-2 la 100; în instilaţiuni uretrale şi vezicale, 8-10 la PROT - 604 - PSOE 100; în spălături mari uretrale, 1-2 gr. la 1000; în alifii contra conjunctivitelor (V3), blefaritelor ciliare (Vio)-PROTEZĂ (dela grec. pro, îu loc de, şi ti-thesyki, a pune). — înlocuirea unui organ pierdut printr’un aparat artificial: aplica- Fig. 222. — Apara! de proteză a braţului, care permite sa să facă toate mişcările, mai cu seamă cele trebuincioase pentru mâncare. rea unei mâni sau picior artificial după ce s’a făcut aifiputaţiunea. Proteză dentară, aplicarea unei denturi artificiale. Proteză oculară, punerea unui ochiu de smalţ. PROTILINA. - PrOtilina fosforată este un praf alb-gălbui, fără miros, fără gust; cuprinde 2-7 la 100 fosfor. Tonic excitant al nutriţiunii. Doză: 4-10 gr. pe zi. PROTOXID DE AZOT. — Caută la Azot. PRUN, perj {Primus domestica, fam. R,o-zaceelor). — Arbore de origină aziatică care să cultivă foarte mult la noi prin o-grăzi sau livezi (Aprilie), pentru fructele lui plăcute si folositoare numite prune sau ■perje. Prin cultură sau obţinut varietăţi numeroase deosebite prin forma, mărimea, coloarea şi gustul lor, dintre cari cele mai de căpetenie sunt: prunele albe, prunele bru-măriij primele popeşti, prunele rumene sau roşii, prunele văraticey prunele vinete, etc. Prunele coapte sunt bune de mâncat însă nu în cantitate mare şi numai la masă; prunele necoapte, după cum obicinuesc copiii a mâncâ, produc boale de stomac, urdinare şi chiar urdinare cu sânge. Prunele adunate toamna, opărite şi uscate, păstrate bine şi ferite de umezeală, preparate adecă fierte în apă, la care să pune zahăr cât trebuie, să mânâncă ca compot şi sunt foarte bune, căci înlesnesc eşirea afară (sunt laxa-tive). — La ţară să întrebuinţează prunele şi ca leac, aşa : pruna culeasă şi descântată în ziua Crucii să pune la buba rea ; pentru durere de măsele să pune cu ţipi-rig; zeama de prune uscate şi fierte să dă pe inima goală şi" la întorsul lunii la copiii mici cari sufer de limbrici. PRUNUS LAURO-CERASUS. — Caută la Laur-Ceras. PRUNUS PERSICA sau VULGARIS- — Caută la Piersic. PRURIT. — Caută la Mâncărime. PRUSIC (Acid). — Caută la Cianhidric. (Acid). PSEUDARTROZĂ (dela grec. pseudes, fals, şi arthron, încheietură). — Să numeşte astfel o articulaţiune sau încheietura falşă care să stabileşte între două fragmente osoase separate, sau că acestea au format mai înainte un singur corp unul cu altul şi atunci avem pseudartroză în continuitatea oaselor, sau că ele n’au fost decât apropiate, alipite, şi atunci avem pseudartroză în contiguitate. Cea dintâiu să observă în fracturile ne consolidate. PSEUDO-MEMBRANA sau falsă membrană. — Să numeşte astfel o membrană (peliţă) care să produce în unele boale, cum este angina diftericâ, pe migdale, în cerul gurii, în nas, în gât, şi care să reproduce îndată ce să curăţă. PSORIAZĂ (dela grec. psora, râie). — Boală de piele care să arată sub forma unor coji uscate, strălucitoare, de coloare albuie ca sideful sămănând uneori cu picăturile de lumânare de sper-manţet, Mărimea şi grosimea acestor coji variază foarte mult, tot astfel şi forma lor, care poate fi rotundă (numulară), anulară şi neregulată. Prin scărpinare cojile să deslipesc lăsând în locul lor o piele roşie, lucitoare şi sângerândă. Pso-riaza să poate ivi pe diferite părţi ale corpului, dar de preferinţă să arată la genunchi, la coate, la şele, pe pielea capului, nici odată la palme şi tălpi, iar când să iveşte în a- ceste părţi boala este de natură sifilitică. Această boală să desvoltă pe încetul şi puţin câte puţin în timp de 2-3 luni; ea să vindecă rar şi numai după un tratament lung şi serios. Cauzele sunt necunoscute şi boala nu este contagioasă; ea să arată de preferinţă la cei ce sufer de artritism, nervo-sism; unii au învinovăţit un microb, care însă nu să cunoaşte.- Tratament. Să recomandă tratamentul igienic şi dietetic al artritismului şi gutei; alcaline, arsenic, iodure sau medicaţiune tiroidiană. Arsenicul să dă în doze progresive, şi anume: arse- Fig. 223. Psoriază. PTEE — 605 — PUER niat de sodă, 15,-25 miligrame pe zi, sau acid arsenios, 10-15 miligrame; să ia la sfârşitul mâncării şi oprind Întrebuinţarea lui îndată ce încep semne de intoleranţă; apoi după 4-5 zile să reîncepe luarea lui în doze mici pe cari le mărim până la doza inferioară celei care a dat semne de intoleranţă; ca cod Hat de sodă, 25 centigrame-pe zi’ sau în injecţiuni sub piele de 10 centigrame. Iodur de potasiu în doze mari, 5-10 grame pe zi; luat în lapte sau în apă de Vichy (Celestins). Cojile să vor cu-răţi prin băi sau fricţiuni; să vor unge energic cu un pămătuf înmuiat în o soluţiune de acid crizofanic în cloroform (15 la 100), sau să va unge cu alifia următoare: uleiu cadin, 100 gr.; gliceroleu de amidon, 100 gr.; săpun negru, 5 gr.; sau cu: acid crizofanic, 50 gr. acid pirogalic, 50 gr.; apă cât trebuie pentru a lichefiâ; colodiu 100 gr. Pentru psoriaza sifilitică să va face j tratamentul specific (vezi Sifilis). PTERIGION (grec. pterygion, aripioară). — O eârnotie de formă triunghiulară care să arată la ochiu, înăuntru sau afară de luminiţă, şi care este produsă de ipertrofia (îngroşarea) conjunctivei sub forma unui ţăsut vascular aderent de cornee. Această eârnotie nu să vindecă decât prin operaţie (vezi Ochiu). PTIAL1N (dela grec. ptyalon, salivă). — Este fermentul salivei (vezi Salivă). , PTIÂL1SM (dela grec. ptyalon, salivă). — Exageraţiunea secreţiunii salivei, cunoscută şi sub numele de sialoree (vezi Salivaţiune). PTOMAINE (dela grec. ptoma, cadavru). — Sunt nişte alcaloizi cari să produc în timpul putrezirii cadavrelor prin fermentaţiunea materiilor albuminoide ale corpului sub acţiunea microbilor (vezi Microbi). PTOZ (dela grec. ptosis, cădere). - Sâ numeşte astfel căderea pleoapei de sus (vezi Oci nu, Blefaroptoză). PUBERTATE (lat.pubenas),funeţă—Aţ^x& vrâstă începe dela 11 ani şi ţine până la 15 ani; ea este caracterizată prin stabilirea facultăţii procreatoare. La băiat pubertatea să arată prin dezvoltarea progresivă a membrului viril şi a testiculelor, cari devin mai grele şi încep a* face spermă (sămânţă). La fetiţă încep să crească sânurile, să să ivească păr la subţiori şi pe muntele Vinerii, să să arate regulele (menstruaţhmeaj. In amândouă sexele să schimbă vocea (vezi acest cuvânt) şi caracterul. Pentru fete să recomandă mamelor precauţiunea ca ele să le pună în cunoştinţa acestei schimbări, să le prevină şi să le explice lucrul, pentru ca fetele să nu să sperie când vor vedea pentru întâia dată sângele şi să capete vr’o boală nervoasă, mai ales că cele mai multe fete să ruşinează să spună mamelor despre venirea periodului. Pentru repararea pierderii de sânge să recomandă ca fetiţele, mai ales cele mai slabe, să să hrănească bine şi la trebuinţă să li să deie preparate fieruginoase (vezi şi adolescenţă). PUBIS (dela lat. pubere, a să acoperi de păr). — Să numeşte astfel partea mediană anterioară a lighianului, formată de partea pubiană a fiecărui os iliac (vezi Lighian). PUCIOASA. — Staţiune balneară în judeţul Dâmboviţa, comuna Şerbăneşti - Poduri, departe de 18 chilometri de oraşul Târgo-vişte, de care este legată prin cale fierată. Pucioasa să află în o vale prea frumoasă împădurărită, la o înălţime de 350 metri deasupra nivelului Mării Negre. Clima este dulce, aerul curat, uscat şi ozonizat, regiunea cu dealuri şi încunjurată de păduri, ferită de curenţi. Temperatura mijlocie în timpul verii 19°. Sunt trei izvoare, dintre cari două pentru băi şi unul fieruginos pentru băut, Apele sunt sulfuroase, epaticoter-male şi fieruginoase, opalescente, cu miros pătrunzător de idrogen sulfurat. Băile să fac în cabine primitive ce să găsesc mai în fiecare casă ţărănească; sunt şi 2-3 in-stalaţiuni ceva mai bune pe la oteluri, unde apa să încălzeşte cu aburi, nu cu pietri cum să face în băile ţăranilor. Apa de băi este transportată dela izvor cu carele. Băile să fac la temperatură de 28-30°; ele sunt bune pentru boalele reumatice şi artritice, în scrofuloză; în boalele de piele (eczemă, prurigo, râie, etc.), în boalele învechite de mitră şi băşică, poală albă, limfatism, paralizii, intoxicaţiuni cu mercur şi plumb. In unele cazuri să recomandă apele a-mestecate cu cele iodurate dela Vulcana (vezi acest cuvânt). Aceste băi nu sunt bune pentru cei bolnavi de inimă şi pre-dispuşi la congestiuni cerebrale. Să găsesc mai multe oteluri, numeroase locuinţe ţărăneşti, cari să închiriează cu luna sau pe întreg sezonul, mai multe restaurante; viaţa eftină şi plăcută; sezonul începe la 15 Iunie şi ţine până la 31 August. împrejurimile foarte frumoase: Mănăstirea Bunea, Vulcana, Lăr,uleţele, Târgoviştea, Mănăstirea Dealului, Petroşiţa, Sinaia, PUCIOASĂ. — Caută la Sulf. PUERPERALĂ (Febră). —Această boală gravă şi contagioasă era odinioară spaima femei- PIER — (506 — PUER lor cari să duceau să nască prin spitale şi de unde puţine eşiau cu viaţa. Mulţumită cunoştinţelor bacteriologice şi măsurilor de antisepsie şi asepsie ce să iau, astăzi febra pnerperalâ a devenit foarte rară şi statistica maternităţilor este cât să poate de bună. Febra puerperală să produce prin introducerea în organism a unui microb numit streptococ, care să înmulţeşte foarte repede; u-neori îi să întovărăşeşte un alt microb numit stafilococ, adecă să face o asociaţhme 224.________________ de microbi. Infecţiunea să streptococi face în două moduri: bolnavul să infectează prin el însuşi sau prin o altă persoană, prin contagiune. In primul caz avem ceeace să chiamă auto-infecti-une, şi aceasta provine din descompunerea u-nei părţi a organelor maternele (gangrena vaginului şi a mitrei), sau a chiagurilor ori a rămăşiţelor din casa copilului, sau a părţilor putrezite ale u-nui fet mort; ea mai poate proveni din nişte curgeri otrăvicioase ale vaginului anterioare facerii, din descompunerea lochiilor în urma necurăţeniei şi a murdăriilor cârpelor şi a instrumentelor cu cari să fac spălăturile. In cazul al doilea avem ceeace să numeşte etero-infecţhme, care provine din acţiunea microbilor cari la alte persoane pot produce brâncă, difterie, pojar, scarlatină, oftalmie purulentă şi febra puerperală la altă femeie lehuză. — Febra puerperală are 2 forme: una uşoară şi alta gravă. In forma uşoară avem următoarele semne: ridicarea temperaturii cu roşeaţa feţei, pântecele este lat şi nu este dureros, sânurile sunt pline de lapte. In forma gravă avem în cele 2-3 zile după facere un punct dureros la apăsare în partea de jos a pântecelui, în o parte a mitrei sau în amândouă părţile. După câteva ceasuri pântecele să umflă şi durerea creşte şi devine spontanee (să simte dela sine fără să mat apăsăm cu mâna). De obiceiu bolnava are fiori, temperatura creşte şi sânurile să ofilesc; apoi încep sughiţuri, vărsături galbine-verzui (bilioase); faţa să trage, să sbârceşte şi devine palidă; bolnava cade în stare de prostraţiune (toropeală) foarte mare, mânile şi picioarele să ră- cesc; respiraţiunea devine grea şi întreruptă, vocea începe a să stânge; în cele din urmă să umflă încheieturile, mai cu seamă genunchii. Boala sfârşeşte cele mai adeseori prin moarte după 3-5 zile, alteori după 10 şi chiar 20 zile; mai rar să vindecă. — Tratament. Vom începe cu tratamentul preventiv care constă în izolare şi în îngrijiri igienice. Femeia care naşte trebuie să fie izolată, adică să nu vadă pe nimeni decât numai pe cei ce trebuie s’o îngrijească, şi aceasta în timp de 12 până la 14 zile, pentru ca pe deoparte vizitatorii să nu o obosească, iar pe de altă parte să nu aducă cu ei diferiţi microbi producători de boală, (patogeni). îngrijirile igienice trebuie date înainte, în timpul şi după facere. Femeile cari au curgere albă (poală albă) şi care le produce un fel de opăreală, trebuie să facă cu vr’o 10-15 zile înainte de facerce: băi, spălături calde şi injecţiuni fenicate (1-1000) dimineaţa şi seara. In timpul facerii trebuie să să observe o curăţenie foarte mare de către persoanele din jurul lehuzei; rufăria, cârpele, cerşafurile trebuie schimbate cât mai des; pentru curăţirea şi spălarea lehuzei este bine să să întrebuinţeze numai vată sterilizată sau înmuiată în apă fenicată. După facere femeia trebuie primenită şi ţinută întotdeauna foarte curată, să nu miroasă de loc şi între părţi să aibă continuu vată sterilizată, care să va schimba des; spălăturile să vor face cu apă fenicată (1-3 la 1000), sau cu acid boric (30 la 1000), sau cu sublimat coroziv (20 centigrame la 1000). Odată febra puerperală declarată vom procedă cu cea mai mare energie ; la început vom prescrie spălături vaginale si ale gâtului mitrei cu substanţe antiseptice din 2 în 2 ore şi anume cu acid fenic, 1 la 100, sau cu lisol, 1 la 200, sau cu ipermanganat de potasă, 1 la 1000, sau cu sublimat coroziv, 1 la 4000, la temperatură de 40°, întrebuinţând 2 litri de lichid la fiecare injecţiune. Agentul antiseptic trebuie schimbat des pentru ca să nu să otrăvească bolnava. Dacă după 24 ore nu e nici o ameliorare să vor face injecţiuni în mitră cu aceleaşi soluţiuni antiseptice şi cu sonda cu dublu curent, după ce s’a spălat bine părţile genitale externe şi vaginul; injecţiunile în mitră să vor face de 2 ori pe zi, schimbând şi aici soluţiunile antiseptice; după fiecare spălătură să va dâ pe dinăuntru săcară cornută, 1 gram. Dacă după 24 ore nu este ameliorare să va face răzuirea cavităţii uterine cu o lingură mare tocită şi Fig. 225. — Stafilococi. Pluti — 607 — PILI! după răzuire să va atinge cavitatea cu clorur de zinc", 3 gr.; apă distilată, 60 gr.; sau tinctură de iod; răzuirea să va face a 3-a sau cel mult a 4-a zi până ce nu s’a făcut infecţiuDea generală, când numai are nici un folos. După răzuire să va face o injecţiune intra-uterină cu o soluţiune iodo-iodu-rată (iod, 4 gr.; iodur de potasiu, 8 gr.; apă 200 gr.; care se va pune îu 2 litri de apă) ;—la trebuinţă după injecţiune să va a-tinge cavitatea uterină cu o soluţiune fenicată de 5 la 100; apoi să va pune în mitră făşii de tifon iodoformat, unul sau 2 tampoane în vagin; pungă de ghiaţă pe pântece şi pe dinăuntru să va dâ săcară cornută. Pansamentul să va face odată pe zi, iar mai târziu la 3 zile. Plăgile vaginale şi vulvare să vor pansa cu toată atenţiunea cu iodoform, salol, xeroform, dermatol, sanoform. Bolnava va luâ alimente lichide: lapte, bulion, apa cu vin, li-monade, şampanie. Să va dâ la început oleiul de riciu. In contra febrei să va dâ fenacetină cu chinină, câte 25 centigrame. din fiecare, de 2-3 ori pe zi. Pentru durere să va dâ opiu, poţiuni calmante şi pe dinafară beşici cu ghiaţă. Pentru vărsături băuturi gazoase, poţiunea lui Riviere, apă cloroformată, mentol, validol. înainte de a terminâ vom zice câteva cuvinte şi despre seroterapia acestei boale. Infecţiunea fiind presupusă de natură streptococică să întrebuinţează injecţiunile subcutanate cu ser antistreptococic polivalent preparat în Institutul bacteriologic sub direcţiunea d-lui profesor Dr. I. Can-tacuzino din Bucureşti, care în multe cazuri a dat rezultate bune (doză de adult 100 c. c. pe zi, 2-3 zile dearândul). Să mai recomandă să să facă şi injecţiuni cu ser artificial, de 2-3 ori pe zi câte 500 gr. odată, precum şi injecţiunile intravenoase cu colargol (argint coloidal), 3-5 centigrame în soluţiune de 1 la 100. PUIU. — Carnea de puiu este cea mai uşoară de mistuit, cu mult mai uşoară decât carnea de vacă, de viţel, de oaie şi miel, de porc. In acelaş timp ea este şi mai hrănitoare, din care pricină să recomandă la cei cu stomacul slab şi la convalescenţi. Cel mai bun puiu de mâncare este în etatea de 6 luni până la un .an, căci puiul mai mic are carnea prea gelatinoasă, fără gust şi puţin hrănitoare, iar dacă este mai mar.e de doi ani; adecă când este cocoş sau găină carnea este prea tare şi greu de mistuit. Pentru omul sănătos toată carnea puiului este bună; pentru cei slabi şi bolnavi cea mai uşor de mistuit esfe aripioara. Intru cât priveşte claponul, cu toată grăsimea, carnea lui nu este aşa bună din punct de vedere igienic ; ea este gustoasă dar grea de mistuit. Puiul fript este cel mai uşor pentru stomac, mai ales pentru cei slabi şi pentru cei # convalescenţi; supa de puiu este foarte săracă (vezi Bulion), iar mâncarea de puiu, preparată cu orice legumă, este bună pentru toate stomacurile sănătoase. PULBERE (lat. piilvis), praf. — Aerul atmosferic este plin în totdeauna cu tot felul de pulberi şi cu diferite micro-organisme animale şi vegatale. Dacă examinăm praful din aer cu instrumente măritoare vedem că el este format din o mulţime de părticele foarte diferite ca formă, dintre cari unele sunt neînsufleţite, inerte, şi altele însufleţite, vieţuitoare (vegetale şi animale foarte mici). Pulberile inerte cari să află în aer sunt de origine animală; vegetală şi minerală. Pulberile de origine animală sunt formate din părticele de cadavre de insecte, celule de epiderm, bucăţele de păr, firicele de lână, etc. Pulberile de origine vegetală sunt formate din celule şi fibre vegetale, boabe de amidon, polen, spori, bucăţele de in, de bumbac, etc. Pulberile de origine minerală sunt datorite pământului şi pietrilor, cari prin frecatul picioarelor şi al roatelor să sfărâmă şi părticelele mici să ridică în aer, apoi să mai află părticele de fier provenite din tocitul potcoavelor; roatelor, etc./ şi o mare cantitate de părticele de cărbune din fumul coşurilor. Dacă omul respiră un aer încărcat cu astfel de pulberi este expus la aprinderi sau inflamaţiuni ale căilor respiratoare: bronchită, pneumonie cronică (vezi aceste cuvinte); cei mai expuşi la aceste boale snnt pietrarii, zidarii, cărbunarii, fochistii, etc. Aerul încărcat cu praf irită şi ochii, îi înroşeşte, îi inflamează. Pentru a ne păzi de toate aceste trebuie să respirăm numai pe nas (ţinând gura închisă), să purtăm ochilari şi să ne spălăm des ochii. Cei ce lucrează în fabricele de chibrituri, de producte arseni-cale sau în acelea în cari să întrebuinţează săruri de plumb, şi respiră acel aer plin de prafuri otrăvitoare sunt foarte expuşi la otrăviri cronice; pentru aceasta să recomandă ca acei lucrători să respire prin nişte aparate anumite cari să oprească praful. Pulberile vieţuitoare sunt acelea cari conţin diferite animale mici, microscopice, cum sunt diferitele infuzorii, cu ouăle lor, şi diferite vegetale: spori de criptogame, mucegaiuri şi ciuperci, dar celea mai importante dintre toate sunt microbii, PULB — 608. — PULY căci ei sunt mijlocul cel mai bun de propagare a -boalelor molipsitoare (vezi A eu şi Microbi). PULBERE (lat. pulvis), praf. — Substanţă solidă sdrobită si redusă în părticele cât să poate de mici prin mijloace mecanice (piuliţă sau mo jar, etc.) sau prin precipitare chimică. In medicină să întrebuinţează o mulţime de pulberi (prafuri); unele simple, când sunt compuse numai dintr’o singură substanţă (bicarbonat de sodă, ca-lomel, cărbune, chinină, etc.); altele compuse, când să amestecă mai multe pulberi simple, cum sunt: pulberea antihelmintică purgativă: revent, scamonee, calomel în părţi egale, cu zahăr 3 păreţi (doză 50-60 centigrame pentru copii, 5-8 grame pentru adulţi); sau pulberea diuretică: nitru 20 gr.; gumă arabică 120 gr.; reglisă (lemn dulce) 40 gr.; nalbă 20 gr.; zahăr de lapte 120 gr.; sau pulberea lui Doicer: nitru 20 gr., sulfat de potasă 20 gr., ipeca 5 gr., reglisă 5 gr., extract de opiu uscat 5 gr. (doză 10-50 centigrame); sau pulbere de dinţi (vezi Dentifrice), etc. PULMONITÂ. -- Caută la Plămân (Pneumonie) . PULPA. — Caută la Gambă. PULS (lat. pidsus, grec. sphygmos). — Dacă punem degetul pe o arterie simţim o bătaie. Această bătaie să numeşte pidsaţiune, iar simţirea degetului să zice puls, care nu este altceva decât lovitura degetului prin umflarea arteriei produsă de mărirea presiunii sângelui, şi iată cum: sângele omului circulă neîncetat în vasele sangvine fiind pus în mişcare de inimă, ale cărei contracţiuni (strângeri) îl fac să înainteze într’o direcţie hotărâtă (vezi Cord şi Cir-culaţiune) ; fiecare bătaie a inimii împinge sângele în unul din vasele, numite arterii, care-i urmează şi produce în acea arterie o ridicare bruscă urmată de o turtire imediată, după care vine altă ridicare cu altă turtire şi aşa mai departe. Ridicările acestea lovesc degetul pus pe arterie şi aceste lovituri să numesc puls. Pulsaţiunile arterii-lor corespund în mod exact cu acelea ale inimii. Pulsul să caută de obiceiu pe o arterie aşezată pe un plan osos, cum este arteria radială, care să află aproape de marginea din afară a pumnului, sau arteria temporală \& tâmplă, etc. Bătăile pulsului variază după vrâstă, după sex şi după starea de sănătate. La nou-născuţi a-vem 140 până la 180 de bătăi pe minut; în primul an 115-130; în al 2-lea 100-115; în al 3-lea 90-100; în al 7-lea 85-90; în al 14-lea 80-85; la adult 70-75 ; la bătrâni pulsul devine mai iute, 80-85. La femei în ori ce etate, pulsul bate mai iute ca la bărbaţi. Iuţeala pulsului să măreşte când omul stă la căldură, sau în urma unei sforţări mai mari, când ridică ceva greu sau când fuge, după ce a stat la masă şi în timpul mistuirii, sau când are o bucurie, o emoţiune mare. Dacă voim să avem date exacte asupra diferitelor caractere ale pulsului ne vom servi de un instrument numit sfîgmograf (vezi acest cuvânt). — In stare de boală pulsul să schimbă foarte mult, astfel în febră (vezi acest cuvânt), când omul are căldură, pulsul este mai tare şi mai repede, pe câtă vreme în stare de sfarşeala, de Icşm (sincopă) pulsul este încet şi abia să simte; unele medicamente, cum este digitala, încetinează pulsul, care poate să fie aşa de slab încât abia să poate număra; acest puls să chiamă filiform. Alteori pulsul, în loc să aibă bătăi separate prin intervale de timp egale, are bătăi cari în unele momente să succed repede, în alte momente să succed mai încet, atunci el să numeşte neregulat; iar când bătăile sunt unele mai tari, altele mai slabe, pulsul să zice inegal. In toate cazurile acestea trebuie consultat doctorul, care numai el este în stare să vadă şi să cunoască la ce boale ţin aceste schimbări ale pulsului. PUNCTE DE FOC. — Caută la Cautere. PUNGŢIUNE (lat. punctio, dela pungere, a înţepa), înţepătură. — Operaţiune care are de scop de a scoate un lichid cuprins într’o cavitate închisă. Ea să face cu un instrument numit trocart, care are forma unei sule găunoşite. Puncţiunea să chiamă exploratoare, când o facem cu scopul casă vedem dacă să află lichid şi ce fel de lichid, a-decă pentru a stabili un diagnostic; ea este curativă când o facem cu scop de a deşerta o cavitate plină de lichid, cum este în pa-racenteză şi toracenteză (vezi aceste cuvinte). Să mai numeşte puncţmne deschiderea artificiala a unei colecţiuni de puroiu (abces) cu un bisturiu, deschiderea corneei sau a scleroticei cu un instrument special, etc. PUNICA GRANATUM. — Caută la Rouiu. PULYERIZATIUNE (dela lat. pulvis, pulbere, praf). — Este o operaţiune care constă în a arunca asupra diferitelor părţi ale corpului sau în o cameră diferite lichide reduse în picăturele foarte fine în forma unui praf. Pulverizaţiunile să fac cu PUMN Scopul de a vindecă un organ bolnav (gâtul, laringele) sau de a desinfectâ o locuinţă cu diferite substanţe antiseptice. Pul-verizaţiunile să fac cu un aparat special numit pulverizator, care poate li construit în diferite moduri. Unele pulverizatoare funcţionează prin ajutorul aerului care este împins de două umflături de cauciuc în formă de pere, apăsându-să asupra uneia cu mâna; iar altele sunt puse în lucrare prin căldură cu ajutorul unei lampe de spirt. In acestea, apa este pusă într’o căldăruşe, care este în comunicaţiune cu un tub orizontal terminat prin o mică deschizătură prin care trece aburul; această extremitate este în raport cu altă deschizătură tot aşa de mică a unui alt tub vertical care să scufundă în un vas în care să află substanţa medicamentoasă, care este aspirată de căldura aerului. Pulverizaţiunile acestea să întrebuinţează în angine, laringite, catar de nas şi de gât (nazo-faringian). Pulveri-zatoarele cari lucrează prin ajutorul aerului, cum este aparatul lui Richardson, să întrebuinţează mai mult pentru a produce o anestezie locală (amorţire) prin pulverizarea unui lichid refrigerent, cum este eterul. Pulverizatoarele să mai întrebuinţează şi în toaleta damelor. PDMN (lat. carpus, grec karpos). — Să numeşte pumn regiunea care corespunde cu încheietura antebraţului cu mâna. In dreptul pumnului să petrec mişcările prin cari mâna să îndoieşte înainte sau să răstoarnă înapoi. Scheletul pumnului să compune din capetele de jos ale oaselor antebraţului (radiul şi cubitid) şi de oscioarele carpului (vezi Carp). Pumnul poate fi atins de aceleaşi boale ca şi celelalte încheieturi (vezi Articulaţiuni), dar cele cari să văd mai des sunt: entorza (sucitură), luxa-ţiunile (scrintirile) şi fracturile (vezi aceste cuvinte). Pumnul este locul unde să iveşte de preferinţă o mică tumoară lichidă sau chist sinovial (broască), care să desvoltă pe unul din tendoanele antebraţului cari să duc la mână trecând pe partea dorsală a pumnului, şi care de multe ori trebuie operată fiind supărătoare. PDPÂT. — Caută la S’Xp.ijtat. PUPI. — Caută la Ciuperci (Sbârciogi graşi), PUPILĂ. — Caută la Ochiu. PUR. - Caută la Lumânare şi Praz. PURECE, (lat. pulex). — Această insectă este bine cunoscută de toată lumea, mai ales în timpul verii şi în localurile publice, PURG şcoli, internate, spitale, mănăstiri. Purecii au corpul ovalar, turtit pe de lături, de coloare neagră roşietică lucitoare, cu câte un rând de păr pe fie-care inel; capul ro-tund; ochii ovalari şi mari să găsesc înainte tea antenelor. Masculul este lung de 2 mi-Fig. 226. — Purece- limetri şi jumătate şi A. Purecele întreg. B. lat de 1 milimetru şi Capul (mult mărit). jumătate; femeia este mai mare şi face câte 2-3 ouă albui cari să găsesc în crepăturile podelelor, în încreţiturile rufăriei murdare, din cari după 20 de zile, trccând prin diferite metamorfoze, iasă alţi pureci. In stare adultă purecii trăiesc’ ca paraziţi pe corpul omului şi a diferitelor mamifere sau paseri, al căror sânge îl sug. înţepăturile de purece sunt dureroase fiindcă înţeapă pielea şi lasă în acelaş timp în rană un lichid iritant care seamănă cu al păduchilor de lemn. Muşcăturile de purece să văd sub formă de mici ridicături roşii cari seamănă întru câtva cu petele pojarului sau altor erup-ţiuni, dar de cari să deosebesc prin lipsa de febră (căldură) şi prin modul neregulat cu cari sunt împrăştiate pe suprafaţa pielei. Pentru a scapâ de pureci trebuie să să ţină locuinţa într’o stare de curăţenie mare, să să spele podelele cu apă fierbinte, cu apă de var sau cu untdelem amestecat cu praf de tutun. La ţară femeile mătură casa cu pelin de pureci (artemisia scoparia), iar în pat aştern pelin verde (vezi Pelin şi Pelin de mături). PURGATINĂ sau PURGATOL. — Pulbere crista-lină, fără gust, fără miros, de coloare galbină. Purgativ uşor, ne iritant, care lucrează după 7-8-12 ore; colorează urina în roşu şi pătează rufăria. Doză: 50 centigr. până la 2 grame; bună în constipaţiunea cronică. PURGATIV (dela lat. purgare, a curăţi), curăţenie.— Medicament care curăţă corpul, deşertând din intestine materiile necurate şi vătămătoare. Purgativele au o acţiune specială asupra intestinelor (maţelor), mulţumită căreia omul are scaune dese şi a-bondente. După efectul lor, adică modul lor de a lucra, purgativele să împart în trei clase: purgativele uşoare sau laxative, cari nu irită maţele, producând dureri mici şi fac unul sau două scaune lichide, între cari avem: mierea, mana, uleiul de migdale dulci, prunele uscate fierte, siropul de pier-seci, tamarul indian, etc; —purgativele tari 89 - 600 - PURG - 610 — PURO sau drastice, cari sunt iritante şi au o acţiune mult mai energică, cum sunt: aloes (sabur), guma-gută, jalapa, scamonea, uleiul de croton, colchicul, turbitul, etc.;—purgativele saline, cari provoacă o secreţiune intestinalăabondentă, între cari avem: citra-tul de magnezie, sulfatul de magnezie, (sarea amară), sulfatul de sodă, bicarbonatul de potasă, fosfatul de potasă, fosfatul de sodă, clorurul de sodiu (sarea), apele minerale de Breazu, de Slănic, de Caraba na, de Buda, de Rubinat, etc. — Purgativele să dau de obiceiu prin gură, şi fiindcă multe au gust a-mar, rău, să fac diferite preparaţiuni cu scop de a le mască gustul şi de a le face mai uşor de luat fără însă ca să-şi piardă efectul, astfel sunt: pişcoturile purgative, ciocolatele purgative; limonadele şi pilulele (hapurile) purgative (vezi Ciocolată, Limonadă, Pilule, Pesmet). Aceste purgative sunt compuse, în cari intră două sau trei substanţe purgative asociate între ele, sau câte o substanţă purgativă asociată cu o materia inertă, etc. Mai bine este însă să să deie purgativele simple, formate din o singură substanţă şi luată în natură, fiind mai u-şor de dozat şi cu efect mai sigur (uleiu de ricin, sare amară, etc.) Unele purgative să dau prin şezut sub formă de clizmă (vezi Clistire). — Alegerea purgativului atârnă de natura boalei şi doctorul este chie-mat ca să prescrie pe acela care este mai bun. Cu toate acestea când este vorba numai de o simplă constipaţiune, trecătoare, să va luâ un purgativ uşor care este la îndemâna tuturor: unt de ricină sau o sare amară, ori un păhar de apă de Breazu. Când constipaţiunea este obicinuită, atunci pe lângă purgative bolnavul va păstrâ o dietă potrivită (vezi Constipaţiune). Purgativele au ca efect de a trage către maţe fie un lichid îngrămădit în vr’o cavitate a corpului, cum este acela din pântece în cazurile de idropizie (dropică), produsă de o boală de inimă sau de ficat; fie sângele care să află îngrămădit la cap (cefalalgie, migrenă, congestiune sau apoplexie cerebrală, conjunctivită, oftalmie, în care cazuri să va dâ purgative tari, drastice (guma-guta, jalapa, scamonea) ca să provoace o iritaţiune mai mare şi prin urmare o derivaţiune a sângelui. Purgativele să mai dau ori de câte ori să simte trebuinţă de a eurăţi tubul digestiv de toate materiile de rea natură, cum sunt alimentele rău mistuite, cari îngrămădin-du-să în maţe produc inflamaţiune şi colici (dureri), ghiorăituri (enterită), sau mate- riile putrezite cari fac ca să miroase u-rât scaunele şi cari otrăvesc sângele stând mai mult timp în maţe (febra tifoidă) ; purgativele să mai dau când limba este încărcată, gura rea, coloarea feţei galbină, ceeace arată că omul are venin (îngrămădire de bilă), care trebuie dat afară, apoi în cazurile de otrăviri pentru a dâ afară substanţele toxice din tubul digestiv. Intru cât priveşte doza fiecărui purgativ cetitorul va căută pe fiecare la locul său (vezi Aloe, Calomel, Ricin, Revent, etc.). PURGER (Fenolftaleină). — Laxativ şi purgativ; bun în boalele de inimă cu albumi-nurie; nu să dă în arterioscleroză, emoragie cerebrală. Să recomandă mult la copii Doză: 2-5 centigrame la copiii de ţâţă; 5-15 centigrame la copii; 10-30 centigrame la adulţi; iar ca laxativ, să dă 10 centigrame dimineaţa şi seara. Să găseşte in comerţ sub formă de tăbliţe de câte 5-10 centigrame. PUROIU (lat. pus, grec. pyon).— Puroiul este un lichid patologic care să formează prin înmulţirea microbilor la suprafaţa rănilor; el conţine un număr mare de globule albe (leucocite) mai mult sau mai puţin alterate, cari înoată într’un lichid sero-al-buminos; afară de acestea să mai află şi globule de grăsime. Puroiul să zice de bună natură când leucocitele sunt în mare cau-titate; el este de rea natură când leucoci-tole sunt rare şi tind a să îngrămădi sub formă de grunzuri (cocoloşi). Puroiul de bună natură este omogen, opac şi de con-zistenţă cremoasă (smântânoasă); iar cel de rea natură este grunzuros, translucid, seros şi rău legat. Puroiul bine legat este produs de microbii supuraţiunilor acute (abces cald), pe câtă vreme cel rău legat este produs de microbul ofticei (abces rece). După coloare putem cunoaşte şi microbul care a produs puroiul, astfel: puroiul gălbui şi bine legat este produs de stafiloco-cul auriu} cel alb de st afilo cocul alb sau de streptococ, cel cam verzui şi gros de pneumococ, cel verzui de gonococ, etc. Puroiul ordinar are o odoare fadă particulară; el poate să aibă miros urât (fetid) când să formează în apropiere de gură, de maţe, de şezut. Un abces oarecare poate avea puroiu fetid, ceeace însemnează că el a fost copleşit de microbi de putrefacţiune (anaerobi). Sunt abcese cari n’au fost produse de microbi, abcese aseptice, datorite unei iritaţiuni oarecare (o injecţiune cu un lichid iritant, esenţă de terbentină, etc.). PURP — 611 - PUST Prognosticul şi tratamentul colecţiunilor de puroiu atârnă de natura microbilor. Este bine să să ştie dacă bacilul ofticei (a lui Koch) este cauza, care este mai periculos şi reclamă un tratament deosebit. Puroiul cu streptococi este cu mult mai periculos decât cel cu stafilococi, pneumococi, etc. Mai ales în pleureziile purulente are mare importanţă de a se cunoaşte natura microbului, dacă este sau nu acela al ofticei. PURPDRA. — Prin acest cuvânt să înţelege o erupţiune de pete purpurii, echimotice, produse prin emoragie (curgere de sânge) spontanee înăuntrul pielei (intra dermică). Purpura este produsă întotdeauna de o infecţiune sau o intoximţiune. Gând avem numai pete roşii pe piele purpura să zice simplă (exantematică); când să însoţeşte de emoragii (curgeri de sânge) din nas, gură, şezut, să zice emoragică. Purpura să poate ivi şi în cursul boalelor infecţioase, acute sau cronice (mai cu seamă în infecţiunile digestive), în boalele toxice, discrazice, în boalele de ficat, de rinichi, de sânge, ale a-paratului circular, ale sistemului nervos, în toate cachexiile; în otrăvirile cu iod, alcool, arsenic, săcară cornută. Petele cari să i-vesc pe piele sunt datorite eşirii sângelui din vasele capilare şi răspândirii lui în grosimea pielei; ele nu dispar dacă le a-păsăm cu degetul; ele sunt roşii la început, apoi negrii, pe urmă gălbui sau verzui, până când pier cu totul; forma lor este de obiceiu rotundă; ele nu sunt dureroase şi iasă mai mult pe membre. In purpura reumatoidă bolnavul are dureri în încheieturi, cari să umflă uneori. In forma emoragică bolnavul are curgeri de sânge din nas, prin ud, prin şezut, prin gură, etc. Tratamentul constă în tratarea boalei care a produs purpura şi variează după cazuri. Ori care ar fi cauza boalei, bolnavul va sta în repaus absolut în pat, căci prin sculare erupţiunea să face din nou ; să vor dâ băuturi acidulate (limonada de lămâie) şi medicamente opritoare de sânge (emostatice), mai ales : clorur de calciu şi adrenalină. Clorurul de calciu să dă în soluţiuni cu mult lichid pentru ca să nu irite stomacul, în doză *de 4 gr. pe zi la adult şi de 50 centigrame până la 2 gr. după etatea copilului (clorur de calciu, 1-4 gr. după etate, apă 100 gr. ; o lingură de supă la fiecare oră în o jumătate de păhar de apă). Cloridratid de adrenalină, care este toxic, să va dâ numai în cazurile a-meninţătoare, cu emoragii mari, injectân-du-să sub piele odată sau de 2 ori pe zi un sfert de centimetru cub din o soluţiune de adrenalină de 1 la 1000. In purpura reumatoidă să vor înveli membrele cu cârpe înmuiate în: cloridrat de amoniac, 50 gr.; apă distilată 1000 gr.; schimbân-du-să de 2 ori pe zi şi acoperindu-le cu gutapercă; în contra durerii să va dâ anal-gezină, antipirină, exalgină, salicilat de sodă, aspirină, opiu; iar ca emostatice să va dâ perculorur de fier, feropirină, tanin, ratanie, săcară cornută. PURULENTA (Infecţiune, Resorpţiune, Febră, Diateză). Caută la Pioemie. PUŞCHE. — Caută la Afte. PUSTULÂ- — Este o mică umflătură (beşică) a pielei, rotundă, regulată, de diferite mărimi şi plină de lichid turbure şi opac (puroiu). Când beşica să sparge, puroiul care iasă şi vine în atingere cu aerul să transformă în o coaje (crustă) gălbuie sau neagră şi groasă. POSTULĂ MALIGNĂ, beşica cea rea, bubă rea, dalac. —- Această boală bine cunoscută în poporul nostru provine dela animalele cari au suferit şi au murit de dalac (talan, armurar, cărbune, antrace, carbuncul contagios), precum sunt vitele cornute, oile, caii şi altele. De aci vine şi primejdia mai mare pentru oamenii cari sunt mai mult în atingere cu aceste dobitoace sau cu productele lor cum sunt ciobanii, văcarii, măcelarii, bucătarii, tăbăcarii, negustorii de piei crude, plăpomarii, tapiţerii, lucrătorii de perii, pieptănarii, etc. Microbul bubei rele a fost descoperit de învăţatul francez Davaine, şi este u-nul din microbii cei mai trainici, care să înmulţeşte mai repede; el rabdă frigul cel mai cumplit fără nici o grije,tot aşa de bine să îm-pacă cu căldura, Fig. 227. — Microbii care-i place de mi-pustulei maligne (dala- nune când ajunge cu!ui) la ‘38-39 de grade; A. In sânge. B. in culturi, nuinuyapomdeapâ fierbinte delOOpână la 104 grade îl pot omorî. Ele pătrunde în oiu prin o sgărietură mică a pielei, prin o rană, din care pricină să vede buba rea mai mult pe părţile descoperite, cum sunt faţa, ceafa, mânile, picioarele. S’au văzut cazuri în cari microbul a fost transportat asupra omului prin muşte, albine ori alte insecte, cari Pau luat de la animalele bolnave; PUST - 612 - PYRE mulţi capătă boala purtând cojoace argă-site rău şi făcute din piele de oi moarte de dalac. Mai . anii trecuţi s’a îmbolnăvit un deputat purtând o haină de lux blănită. Cei cari mânâncă carne crudă, friptă numai pe jumătate, capătă buba rea la maţe, iar cei cari înghit praf încărcat cu microbi capătă pustula malignă la bojoci (plămâni). Boala să poate luâ de om şi dela om. Să vedem acum cari sunt semnele acestei cumplite boale. In locul unde s’a aşezat microbul să iveşte mai întâiu o pată mică roşie, care să aseamănă foarte mult cu pişcătura de purice şi care să însoţeşte de mâncărime mare încât vrând-nevrând te face să te scarpini. Această pată să acopere de o beşicuţă mică turtită, cenuşie închisă şi plină cu un fel de apă; mai târziu această beşicuţă să sparge şi în locul ei rămâne o rană mică roşie închisă, care să usucă, săîngălbineşte, apoi să înegreştepână ce să face ca cărbunele. Părţile de desup- Fig. 228. — Pustula tul ei să întăresc, tot malignă (Dalacul). astfel şi cele din jurul ei cari încep a să umflă. In jurul petei, celei negre să ivesc albe beşicuţe sub formă de cerc, cari să măresc, sparg la rândul lor şi astfel pata devine din ce in ce mai mare. Pielea din jurul petei să învineţeşte şi să umflă; umflătura creşte şi să întinde foarte mult şi foarte departe. Aşa la un om cu o pustulă malignă la faţă, îi să umflă tot capul, gâtul până la piept şi la mâni. Până aci semnele boalei sunt locale şi ţin 2 până la 4 zile, apoi să ivesc semnele generale, cari dovedesc că microbii boalei s’au înmulţit aşa de mult încât au pătruns în sângele bolnavului, şi atunci începe fierbinţeala, care poate ajunge până la 40 de grade. Pătimaşul să mai plânge de durere de cap, ameţeală, vărsături, urdinare, nelinişte şi altele. Spre sfârşitul vieţii căldura scade şi omul moare în 4 sau 6 zile. Să poate întâmplă ca bolnavul să să vindece de sine, fără căutare, la începutul boalei; dar, odată ce a început să îi să otrăvească sângele, să să umfle, nu mai are scăpare decât numai pria- ajutorul doctorului — Tratament. Cel mai bun lucru, când s’a ivit buba rea, este ca îndată să o ardem adânc cu un fier roşu, pentru ca să omorâm microbii până ce nu să înmulţesc, iar nu cum să face la ţară de cătră nişte soldaţi liberaţi foşti infirmieri, ori de babe, cari în-cunjură buba cu un cerc făcut cu piatra iadului şi care nu are nici o putere asupra boalei. Bolnavului îi vom dâ băuturi întăritoare, vin, chinină, alcool, cafea. In. a-celaşi timp să va chemâ doctorul sau sa va duce bolnavul la spital. Tratamentul cel mai sigur este astăzi cel numit iodo-iodurat, adecă: iod curat 1 gram, iodur de potasiu 2 grame, apă 1 chilogram, din care vom dâ bolnavului să bea la fiecare două ore câte o lingură, îi vom face injecţii sub piele cu siringa lui Pravaz în jurul bubei şi în părţile întărite la tot ciasul una, iar peste părţile bolnave îi vom pune necontenit cârpe înmoiate şi stoarse în această soluţie. In 24 ore boala începe să dea îndărăt, umflătura să scadă şi omul să să vindece în câteva zile. Injecţiile sub piele să mai pot face şi cu acid fenic (V2 la 100). Să mai recomandă ca să să pună pe bubă o cocă făcută din coaje de china cu uleiu de terbentin, care să să primenească des. Pentru a preîntâmpină boala, trebuie ca oamenii să să ferească de vitele cari sunt bolnave de dalac şi de, productele lor. Dobitoacele moarte de această boală să să ardă sau să să îngroape adânc punându-să spini deasupra gropii; lucrurile de cari s’au Slujit oamenii ori dobitoacele bolnave de dalac să să ardă sau să să dezinfecteze bine cu apă fierbinte ori cu sublimat coroziv, 1 la 1000, şi prin aerisire îndelungată; să să dezinfecteze grajdurile ocupate de vitele bolnave, să nu să permită păşunarea vitelor pe locurile unde au zăcut ori s’au îngropat vitele atinse de această boală; părul, lâna, pieile, coarnele, oasele, carnea, seul, să nu să întrebuinţeze, să nu să vândă, căci toate acestea sunt purtătoare de molimă, înainte de a termină vom mai spune că încă din anul 1906 la şcoala superioară de medicină veterinară din Bucureşti a început să să prepare după o metodă nouă un ser anticarbonos, care s’a introdus chiar în acel an în seroterapia pustulei maligne, dând rezultate foarte bune. Dozele întrebuinţate variează între 20-100 c. m. injectate de odată; injecţiunile să pot repetă mai multe zile dearândul. — La ţară să lecuieşte buba rea sau neagră cu broască râioasă, gândaci de turbă (cantaride), paianjen, peşte, crin, păpădie, etc. PUTINĂ. - Caută la Baie. PUTOARE. — Caută la Mefitism. PYRETHRUM PARTHEBIUM- — Caută la Granat. QUAR 613 — RACE Q Q. S. — Prescurtare dia quantum satis, care însemnează atât cât trebuie sau cantitate suficientă. Formulă farmaceutică care să pune pe o ordonanţă medicală sub o substanţă oarecare pentru a arătă farmacistului să pună din ea atât cât trebuie. QUART (Febră). - Caută la Cvartă (Febră). QUASINÂ. — Caută la Cuasină. QUASSIA AMARA. — Caută la Cuasia. QUERCUS SESSILIFLORÂ. —• Caută la Stejar. QUININĂ. — Caută la Chinină. QUINIUM. — Caută la Chinium. QOIRQOHi — Caută la Chină. QUOTIDIAN (Febră). — Caută la Impalu- DISM. R. — Prescurtare care să pune la începutul unei reţete (ordonanţe medicale) şi care însemnează recipe, primeşte. RABARBURĂ. — Caută la Revent. RABIE. — Caută la Turbare. RAC- — La noi să mânâncă adese ori raci, fiind foarte gustoşi şi constituind o hrană sănătoasă, mai ales când sunt mâncaţi fierţi în apă sărată şi,în câtime mică; ciorba de raci precum şi celelalte preparate sunt cam grele pentru stomacurile mai delicate. Unii oameni nu pot mânca raci din pricină că le provoacă blândă (ur-ticarie). Ochii de raci, nu sunt ochii adevăraţi ai racului, ci nişte gomoloaţe pietroase (concreţiuni calcare), cari să formează în stomacul acestor animale. Ei să întrebuinţau în medicină sub formă de praf care să dădea bolnavilor de stomac, în contra arsurilor şi acrimilor ; astăzi însă în locul lor doctorii dau magnezie, bicarbonat de sodă, fosfat sau carbonat de calce. — La ţară ochii de raci să pisează şi să beau cu apă când să opreşte udul ; în popor să crede că ei au puterea de a roade piatra din beşica udului; să mai dau în rachiu de drojdie, amestecaţi cu alte leacuri, în contra sculamentului, sau în apă curată în contra frigurilor. Racii pisaţi de vii să mai pun în cap ca *să tragă vătămă-tura la locul ei, sau să ţin 24 ciasuri la buric şi în şale. In unele locuri să fierb racii şi cu aburii să aburesc coşurile de pe obraz. Ouăle de raci să mânâncă crude contra frigurilor. In Dobrogea, tttrcii şi tătarii dau coji de raci pisate, cu unt de lemn, în contra viermilor de şezut (oxiuri). R RAC- — Caută la Cancer. RAC DE MARE. — Caută la Homar. RAC LA STOMAC. — Caută la Stomac. RĂCEALĂ (lat. refrigeratio). — Adeseori auzim zicându-să că cutare este bolnav de răceală; că a răcit rău. Să vedem ce este această răceală? Prin răceală să înţelege scăderea temperaturii (căldurii) corpului precum şi turburările cari rezultă din a-ceasta în starea sănătăţii. Scăderea căldurii corpului să simte eu atât mai mult cu cât ea a fost la început mare: în ţările nordice acţiunea unui frig mare produce degeră-tură, dar răcelile sunt aproape necunoscute (vezi Congelaţiune şi Frig); în ţările temperate, în cari schimbările de temperatură sunt mari şi brusce, răcelile sunt foarte dese şi degerăturile rare. Corpul nostru să poate răci jpe dinăuntru sau pe dinafară. Răceala pe dinăuntru să face când omul bea băuturi reci, cu ghiaţă, ceeace face să scadă repede căldura organelor prin cari trec, în mod instantaneu, mai cu seamă căldura stomacului şi a maţelor. Această scădere de căldură poate să dea naştere la o indigestiune (nemistuire), la colici (dureri), la diaree (urdinare), la vărsături, şi în cazuri mai grave la peritonită (vezi Băuturi). Răceala pe dinafară se face prin lucrarea aerului asupra pielei, ea este' cu atât mai mare cu cât pielea este mai asudată, din cauză că evaporarea care să face la suprafaţa pielei scade căldura corpului; pentru a evita această răceală să recomandă purtarea flanelei în toate anotimpurile, bine înţeles grosimea ei va varia după anotimp, (vezi Flanelă). Omul poate răci RACH — 614 — RACH în acest mod în foarte multe împrejurări: eşind dela o adunare unde a fost aglomeraţie şi căldură mare, eşind dela un teatru, dela un bal, stând de vorbă într’un colţ de stradă în bătaia vântului, stând într’un curent de aer mai mult timp, etc. Efectele acestei răceli variează după om, după constituţiune, după starea organelor lui, astfel: unul să va alege cu un guturaiu simplu, altul cu guturaiu şi tusă, un altul cu durere de gât şi răguşeală, al patrulea cu pneumonie sau pleurezie, şi în cele din urmă chiar cu oftică, un al cincelea cu diferite nevralgii (dureri) sau cu reumatism, şi aşa mai departe. In cazurile cele mai uşoare de răceală omul să alege cu o indispoziţiune, nişte fiori prin corp, o durere de şale, uşoară căldură, cari toate acestea nu ţin decât 2-3 zile, mai ales dacă omul să îngrijeşte dela început stând în casă, luând o curăţenie, niţică chinină cu aspirină şi vr’un ceaiu rusesc sau de nalbă, etc. Pentru a scăpa de răceală nu trebuie omul să să scoale noaptea din pat când este înăduşit, iar dacă este silit s’o facă să-şi iee un halat sau o haină pe spate şi papuci în picioare; primăvara şi toamna să iasă pe afară îmbrăcat potrivit având în totdeauna la îndemână un pardesiu, pe care îl va purtă numai când iasă din casă, lăpădându-1 când intră în casă; iarna pe lângă flanele potrivite va eşi în totdeauna în palton; să nu steie în curenţi de aer pe stradă, în drum de fler sau în localuri publice; căldura în casă în timpul iernii să fie de o potrivă în toate odăile prin cari umblă; iar dacă cu toate acestea s’a răcit să nu facă greşală de a nu să căută şi a să expune şi mai departe la răceală, căci astfel omul din o simplă tusă cu guturaiu poate capătă o a-prindere de plămâni (pneumonie) s’au vr’o ! pleurezie care poate să-i fie fatală. Pentru aceasta nu vom încetă de a recomandă cu toată stăruinţa celui ce să simte răcit ca îndată să-şi întrerupă ocupaţiunile, să steie în odihnă şi în casă la căldură până ce să vindecă. RACHIALGIE (dela grec. rachis, şira spinării, şi algos, durere). — Durere într’un punct oarecare al sirii spinării (vezi Columna vertebrală). Această durere poate fi spontanee (dela sine) sau provocată ; ea este un simptom (semn) al mai multor boale : meningita spinală, mielita acută, congestiunea spinală (perioada menstruală), como-ţiunea măduvii spinării, meningita tuberculoasă (oftica) ; apoi în morbul lui Pott (oftica şirii spinării), care să anunţă întot- deauna prin o durere într’un punct oarecare. în cancerul şirii spinării, anevrismul aortei, boalele nervilor spinali, reumatismul muşchilor şirii spinării, în otrăvirea cronică cu plumb, în boalele de mitră şi în cele mai multe febre: febra tifoidă, vărsat, pojar, scarlatină, febra galbină, etc. Durerea de spinare variează foarte mult, atât ca intenzitate şi acuitate, cât şi în întindere şi în gradul de iradiâre. Apăsarea pe şiră uneori o măreşte, alteori nu. Pentru ca s’o găsim trebuie câteodată s’o căutăm apăsând metodic pe diferite părţi ale şirii, să percutăm (ciocănim) cu degetul sau să plimbăm dealungul şirii spinării un burete înmuiat în apă caldă, prin care metod să produce o durere foarte vie în locul unde să află boala. Tratamentul ra-chialgiei va fi acela al boalei care o produce. RACHIANESTEZIE. — Caută la Anestezie. RACHIS. — Sinonim cu columna vertebrală (vezi acest eu vânt). RĂCHITĂ ALBĂ, răchită mare. — Caută la Salcă. RĂCHITAN, florile zânelor, lemnuşcâ, sbu-rătoare bărbătească (Lythrum salicaria, fam. Litraceelor). — Plantă mare erbacee subfrutescentă, care creşte prin locuri u-mede, fâneţe mlăştinoase, pe lângă bălţi, tufişuri umede (Iulie-Septembrie). In medicină să întrebuinţează florile şi tigea, cari lucrează ca astringent, antidiareic, antileu-coreic. Să dă p t dinăuntru sub formă de infuziune (ceaiu), 50-100 gr.; praf, 1-10 grame. RACHITISM (rackitis; dela grec. rachis, şira spinării). — Este o boală caracterizată prin ; o turburare a osificării care micşorează soliditatea (tăria) oaselor şi din care pricină rezultă diferite diformaţiuni (slutiri) ale | scheletului. Această boală să vede mai des în anul al doilea al vieţii, apoi din ce în ce să vede mai rar până în a doua copilărie şi chiar până în adolescenţă (juneţă); după vrâstă avem rachitismul sugacilor şi rachitismul tardiv.—Cauzele sunt: înţărcarea prea de timpuriu, hrana rea, prea puţină sau prea multă, într’un cuvânt turburările tubului digestiv şi urmările lor asupra nu-triţiunii generale; iată cauza rachitismului copiilor mici. Umezeala, locuinţele rele, lipsa de aer şi de lumină, toate condiţiunile igienice rele de cari sufer mai ales copiii săraci în oraşele mari, contribuie la ivirea rachitismului. La acestea să mai poate adăugă oboseala (surmenajul) în şcoală şi atelier, care ajută ivirea rachitismului tardiv. Mai expuşi sunt copiii eşiţi din părinţi beţivi, ofticoşi sau RAOH — 615 - RACII sifilitici. — Semnele. De obiceiu rachitismul să arată între 6 şi 8 luni sau dela 1 an până la 3 ani şi el începe prin aceea că copilul devine trist, neliniştit, obosindu-să la cea mai mică mişcare şi nesimţindu-să bine decât fiind culcat; apoi el începe să aibă febră (căldură) şi să îi să umfle încheieturile, mai cu seamă genunchii şi pumnii ; gambele (gionatele) să* strâmbă înafară şi înăuntru, braţele să diformează. Prin faptul că osificarea oaselor craniului să face mai târziu, capul devine mare. Pieptul nu creşte, ceeace face ca respiraţiunea să devie mai anevoioasă. Dinţii şi măselele încetează de a eşi, sau iasă în mod neregulat. De altfel tot scheletul sufere o încetinire de. dezvoltare sau chiar să opreşte pe.loc, mai cu seamă picioarele, cari rămân scurte. Dacă copilul nu să tratează la timp, adecă din vreme, şi cum trebuie, boala devine incurabilă (adecă nu să mai poate vindeca) şi chiar mortală. Durerile, cari până aci bolnavul le simţea numai la mişcare, acum devin spontanee şi din ce în ce mai mari; diareea şi febra merg crescând şi împiedecă bolnavul de a putea dormi, aşa că el slăbeşte repede. Diformaţiunile devin mai pronunţate, gionatele devin arcate înainte, sucite asupra lor inşile, cu gleznele aruncate în afară aşa că genunchii să freacă; coapsele să diformează şi ele, iar copilul umblă din ce in ce mai greu, ca o raţă, oscilând de pe un picior pe celalalt. Braţele sâ diformează mai puţin, pe câtă vreme pieptul sufere diformaţiuni foarte pronun- - ţaţe, şi anume-, sternul (osul pieptului) sâ strâmbă şi face o boltitură anterioară, iar coastele de asemenea prezintă umflături, apoi şira spinării, prin faptul că inelele ei (vertebrele) să imoaie, să strâmbă la rândul său formând o cocoaşă (gheb) şi mai pronunţată decât osul pieptului. Dacă bolnavul nu moare de slăbiciunea produsă de diaree şi de febră sau de vr’o boală de plămâni’, dacă el intră pe cale de a să vindeca pofta de mâncare îi să deschide, diarea încetează, căldura şi sudorile de asemenea şi copilul începe a căpăta culori la faţă, a să însufleţi şi a fi vioiu, el este vindecat, însă cele mai de multe ori va rămânea diform, mic, pipernicit, iar femeia va rămârfea cu lighianul strâmt (îngust), ceeace va face ca la timpul său să aibă faceri grele, dacă nu imposibile fără operaţiune. — Tratament. In cazurile uşoare să recomandă următoarele: să să reguleze sugerile la copiii de ţâţă, mâncările la copiii înţărcaţi, să nu să deie lichide prea multe, nici mâncări grele; să să deie lapte natural fosfatat; bolnavul să steie la aer curat, la ţară, pe malul mării; să facă băi sărate ; la copiii mai în vrâstă să va prescrie o hrană bogată în fosfate şi în azot: lapte, ouă, supe, fasole şi linte sub formă de pireu, legume uscate, pâne de făină de grâu cu tărâţe. In cazurile grave acelaşi tratament igienic ; dela etatea de 15 luni în sus să va dâ preparaţiuni cu fosfate (mai ales de calce), untură de peşte, fosfor în doză de V2 până la 1 miligram pe zi; să va dâ lecitina, sub formă de untură de peşte lecitinată (5 centigrame de lecitină pentru o lingură ; 3 linguri pe zi) ; băi călduţe de 10 minute în fiecare zi conţinând 1-2 chilograme de sare de bucătărie, sau să vor face băi cu apă de mare ; fricţiuni stimulente ; masaj. In fine, să recomandă şi opoterapia, dând bolnavului glanda tim (thymus) proaspătă luată dela viţel, în bulion, în fiecare zi câte 6 până la 20 grame după etate (6-20 luni), sau să vor dâ tablete de tim. Pentru strâmbăturile şirii spinării şi a membrelor sâ recomandă tratament ortopedic, gimnastică specială, masaj. Pentru diformităţi definitive să vor face diferite operaţiuni (osteoclazie, osteoto-mie, oblică sau cuneiformă etc.). RACHIU, vinars, ţuică, basamac, lichior. — Toate aceste băuturi alcoolice, produse prin fermentarea unor substanţe zaharoase, sau formate prin amestecul alcoolului cu apă şi cu diferite substanţe. Cele dintâiu să cheamă rachiuri naturale, iar acestea rachiuri artificiale. Intre cele naturale avem: rachiul de tescovină, produs prin distilarea tescoviuei fermentate, el să compune din apă 80-85 părţi, iar restul până la 100 cuprinde alcool de vin, alcool amilic, propilic, enantic, caprilic şi caproic, etc.; — rachiul de drojdie să formează din distilarea drojdiei de vin, şi cuprinde aproape aceleaşi substanţe ca cel de tescovină; — ţuica este produsă prin fermentarea şi distilarea prunelor, foarte răspândită la ţară mai ales în Muntenia în localităţile do jos ale regiunii muntoase, pe dealuri; pe lângă alcool, ea mai are şi o esenţă dată de sâmburi, care-i dă gustul şi mirosul ei special; — coniacul este produs prin distilarea vinurilor de calitate mijlocie; la noi să face mai mult cu alcool luat din cereale, din care cauză a-cest coniac are mai mult alcool amilic, care e foarte otrăvitor; proporţia alcoolului variază dela 45 până la 60 la 100, amestecat cu diferite esenţe aromatice, otrăvitoare, cari îi dau gustul şi mirosul de vin; — romul JiAUtl — 616 — RADĂ să face din trestia de zahăr, supusă laier-mentaţie şi distilare; este compus aproape din părţi egale de apă şi alcool; romul din comerţ cele mai adeseori este produs din melasa de trestie de zahăr, care este cu mult mai periculos; romul bun, cum ar fi cel de Jamaica, luat în doze mici, din când în când, la sfârşit de masă poate fi un stomachic plăcut; pus în un grogsau punciu, în cantitate mică, poate servi ca o băutură cordială puternică, foarte folositoare în cazurile de sfârşeală, cu ameninţare de leşin; abuzul de rom este foarte periculos (vezi Alcoolice). Intre rachiurile artificiale avem pe acelea făcute din spirt (alcool) tăiat cu apă, la cari să adaug diferite vegetale sau esenţe de vegetale, cari le dau un gust şi o aromă particulară, şi anume; săminţe, frunze, rădăcini, plante întregi, de altfel nevătămătoare, cari conţin oleiuri eterice, cum sunt : chimionul, feniculul, cuişoara, scorţişoara, nucuşoara, vanilia, portocala, chitra, genţiana, centaura, angelica, melisa, isma, trandafirii, gumirezinele, . de mastică (sandarac), de oliban, etc. Alcoolul din care să fac aceste rachiuri este scos din cereale (la noi mai mult din porumb), din sfecle, din cartofi, şi din melasă. Toate acestea dau prin fermentaţie şi distilare alcoolul etilic, alcoolul amilic, propilic, butilic şi eteruri. Alcoolul de cartofi e cel mai vătămător; alcoolul de cereale fiind supus la mai multe distilări să curăţă de alcoolul propilic, butilic, şi de eteruri. Din alcoolul de cereale să fac rachiurile, lichiorurile şi basamacu-rile, cari sunt cele mai vătămătoare. In comerţ să află tot felul de esenţe cu cari negustorii fac rachiuri şi lichioruri, unele mai primejdioase decât altele; sunt esenţe de coniac, de rom, de ţuică, cari adăugate la apă şi la spirt de calitate ordinară, produc nişte băuturi eftine, dar foarte pe-riculose, cari strică sănătatea şi omoară pe cel ce abuzează de ele. Lichiorurile sunt nişte rachiuri în cari pe lângă alcool şi apă să mai află şi o mare câtime de zahăr şi de esenţe aromatice, provenite din plante. Cele mai cunoscute sunt: bene-dictina, şartreuza, anizeta, chiurasoul, apoi vişinata, smeurata şi alte lichioruri cari să fabrică in casă. Lichiorurile sunt mai vătămătoare decât rachiurile din pricină că sunt făcute adeseori din alcool de calitate rea, cu multe impurităţi (2-20°/o) şi conţin o mare cantitate de substanţe aromatice (anason, absint), cari sunt foarte vătămătoare. Pentru a termina vom spune că rachiurile despre cari s’a vorbit până aci, find mai bogate în alcool decât vinul şi berea duc mai repede la alcoolism (vezi acest cuvânt). Abuzul de rachiuri să arată prin diferite boale de stomac (gastrită etc). prin turburări nervoase, tâmpenie, nebunie, prin boală de ficat. etc. RACHIU NEMŢESC sau tinctură de jalapa compusă. — Este un purgativ violent, drastic, compus din: jalapa, 8 gr.; turbit, 1 gr.; scamonea, 2 gr.; alcool de 60°, 90 grame. Doza: 10 până la 40 grame, în apă îndulcită cu zahăr; sau să dă cu un sirop: de nerprnn, de mană, etc. Acest rachiu nu trebuie luat decât după porunca doctorului (vezi Jalapa). RĂCIREA CORPULUI. — Caută la Algiditate. RĂCITURI. — Cântă la Gelatină. RĂCORITOARE. — Să numeşte astfel substanţele cari potolesc setea, acelea cari domolesc sângele, adecă îl fac să fie mai puţin excitant, şi acelea cari uşurează pântecele înleznind scaunele. Setea să potoleşte cu apă proaspătă de bună calitate şi cu diferite limonade (vezi acest cuvânt). Substanţele cari uşurează scaunele sunt: mierea, prunele, spanacul, portocalele, strugurii proaspeţi, etc., precum şi laxativele şi purgativele. Sângele să domoleşte cu alcaline. RĂCULEŢ, cârligat, cârligaţi, iarbă roşie, nodurar, rădăcina şerpilor (Polygonum Bistorta, fam. Poligonaceelor]. — Plantă erbacee care creşte prin păşunele umede din munţi (Mai-Iulie). Partea întrebuinţată în medicină este rădăcina,, având ca principiu activ taninul. Lucrează ca astringent şi vulnerar (bună pentru vindecarea rănilor). Să dă sub formă de fiertură (decoct), 20 la 1000; extract, 1-4 grame în pilule. RĂDĂCINĂ DE GHIMBIR. — Caută la Gthimbir. RĂDĂCINĂ DE PIPER ALB. — Caută la (Ihimbir. RĂDĂCINĂ DULCE. — Caută la Lemn dulce. RĂDĂCINA ŞERPILOR. — Caută la Răculeţ. RĂDĂCINI. — Rădăcina (lat. radix) unei plante este partea care creşte în pământ în sens contrar cu trunchiul care creşte în aer şi în sus; ea nu este niciodată verde din pricina lipsei de lumină şi serveşte pe de o parte de a fixâ planta în pământ, iar pe de altă parte de a suge din pământ hrana trebuincioasă. Unele rădăcini sunt bune de mâncat (morcovii, ridichile, etc.). cele mai multe însă sunt medicinale, adecă au însuşiri vindecătoare, de obiceiu mai pronunţate decât celelalte părţi ale RĂDI — 617 — EA DI plantelor (rădăcina de genţianâ, de ipeca, etc.)- Rădăcinile să culeg primăvara când încep a dâ frunzele, sau toamna după căderea frunzelor şi a trunchiurilor erbacee. Ele să culeg primăvara • fiindcă atunci să redeşteaptă plantele şi rădăcinele încep să adune sucurile ce trebuie la dezvoltarea frunzelor; iar toamna să culeg pentru că sucurile ne mai fiind necesare decât la dezvoltarea seminţelor ele să îngrămădesc în rădăcini, cari continuă a să dezvolta până când frigul întrerupe vegetaţiunea. %x. i bine este însă să le culegem toamna când rădăcinile conţin mai puţină apă şi să usueă mai uşor, afară numai de plantele anuale, la cari nu trebuie să aşteptăm toamna de oarece planta trecând prin toate fazele de dezvoltare moare; de obiceiu nu să întrebuinţează rădăcinele acestor plante. Rădăcinele scoase să vor curăţi de pământ spălându-să cu mâna sau cu periuţa, fără ca să să atace epidermul, să taie firile rădăcinii şi părţile stricate, sâ înşiră pe aţă şi să pun la uscat. Rădăcinele uscate şi ajunse în mâna farmacistului iau diferite forme de: praf, hapuri, extract, siropuri, vinuri, etc., sau să fac din ele decocturi (fierturi, tizane) prin fierbere mai îndelungată; nici odată însă nu vor fi numai <>-părite, cum să fac infuziunile (ceaiurile); ele să mai plămădesc (adecă să fac mace-raţiuni) în diferite lichide în cari stau timp îndelungat. RĂDIGHE. — Caută la Ridiche. RADIOGRAFIE, RADIOSCOPIE, RADIOTERAPIE. - Razele X descoperite de învăţatul profesor Roentgen din Wiirtzburg să întrebuinţează în medicină pentru cercetarea corpului ome- Fig. 229. — Radiografie. Dispoziţiunea mânii pe placa fotografică. uesc şi pentru vindecarea unor boale. Pentru examinarea corpului putem utiliza razele X în două moduri : obţinând pur şi simplu imaginea pe un paravan (ecran) fluorescent, ceeace să chiamă radioscopie, sau fixând’o pe o placă senzibilă, ceeace să numeşte radiografie; tratamentul boalelor prin aceste raze să zice radioterapie. Radiografia are dispozitivul următor: un tub Crookes, adecă un tub în care s’a făcut vidul (golul) până la o milioniemă de atmosferă, este prevăzut la flecare din capetele sale cu un electrod înţepenit în sticlă. Electrozii sunt legaţi prin mijlocul unui fir de cupru cu cei doi poli ai unei bobine de a lui Ruhmkorff dând scântei de 10 centimetri. Această bobină este pusă în lucrare de o baterie de pilă sau de a-cumulatori ; descărcarea să face dela polul negativ sau catod în direcţiunea polului pozitiv sau anod. La oarecare depărtare de' mănunchiul de raze emis de partea care învecineşte anodul să pune o tablă de lemn Fig. 280. — Radiografia mânii unui om adult (redusă). (Des. de Dr. 0. Somnea). înapoia căreia să găseşte obiectul de fotografiat, sau mai bine încă obiectul învelit în mai multe foi de hârtie neagră pentru a opri orice radiaţiune vizibilă, apoi, în fine, placa fotografică în o ramă închisă. După un timp oarecare (câteva minute) să RADI — 618 RADI dezvoltă placa prin procedeele obicinuite, după care să scot atâţia pozitivi câţi vrei ca din oricaie clişeu fotografic. Proba care să obţine deadreptul este un negativ, a-decă umbrele vin deschise şi părţile ne umbrite vin negre. Din cele ce preced rezultă că imaginea obţinută este umbra a-runcată a obiectelor intferpuse. Corpurile a-runcă o umbră cu atât mai închisă cu cât ele sunt mai groase şi mai dense; astfel cărnurile să lasă a fi străbătute şi nu să mai desemnează decât foarte puţin, pe câtă vreme oasele formează un desemn negru. — Radioscopia are un dispozitiv mai simplu. Partea de examinat să pfine bine înţeles la întunerec, între tubul lui Crookes şi un paravan (ecran) fluorescent cu plaţi no-cian ură de bariu pe care să arată umbra dată de razele X. Dacă imaginea ra-dioscopică are neajunsul de a fi trecătoare, ea are însă marele avantaj de a permite să să vadă mişcările părţii examinate; astfel pe un om viu să pot vedeâ mişcările inimii, dislocările ficatului, mişcările de ridicare şi de scoborâre ale diafragmului.— Fig, 231. — Radiografia unei monete de 5 lei în intestin. Să vedem acum cari sunt aplicaţiunile şi lămuririle cari ni le pot dâ radiografia şi radioscopia. Mai întăiu ele ne arată starea normală a organelor, progresele osificaţiunii cartilagelor (sgârciurilor) pe măsura în care omul creşte cu vrâsta; ele ne mai arată orice corp străin s’ar găsi în corpul omului: un glonţ, un ac, o lamă de cuţit, un os de peşte, un dinte artificial, un ban, etc^; apoi ne pot arăta orice scrintire sau sărire din loc a unui os? o ruptură de oş (fractură), o strâmbare a şirii spinării, o atrofie osoasă produsă prin o paralizie spinală atrofică a copilăriei, diformaţiunile oaselor mânilor şi picioarelor, o piatră în beşică udului sau la ficat. Razele X ne mai pot arătâ daca lighianul unei femei însărcinate este bine conformat pentru ca să nască uşor, precum şi poziţiunea copilului ; apoi unele boale cum sunt : anevrismul a-ortei, pleurezia cu exudat, guta, reumatismul cu umflătura oaselor şi încheieturilor; diformaţiunile produse de corset (vezi a* cest cuvânt) sau de încălţăminte; în unele cazuri dacă introducem în stomac apă de Seltz sau bismut putem să vedem dimensiunile acestui organ; încurcătura de maţe să poate determina dacă dăm bolnavului să înghită argint viu (mercur), care să va o-pri tocmai în punctul unde să află încurcătura dându-ne în acel loc o umbră bine vizibilă, etc. — Radioterapia. Razele X să întrebuinţează in un mare număr de boale, şi anume : în boalele de piele (dermatoze), în diferite tumori (neoplazme), în limfadenii şi leucemii, în durerile nevralgice. Intre dermatoze avem chelia cunoscută sub numele de favus, erpes tonsurant şi sicoza bărbii, apoi pruritul nervos şi pruritul care însoţeşte prurigo şi lichenul; în toate acestea să obţin succese vădite. Intre neoplazme avem cancerul (racul) epitelial al feţei, nasului, urechilor, buzelor, limbii, etc., apoi nodulii cicatriciali consecutivi operaţiunii tumorilor canceroase ale sânului, în fine sarcomele, toate acestea să micşorează sub influinţa razelor X şi unele să vindecă, afară de cancerul profund. In leucemie prin razele X să micşorează numărul globulelor albe, să măreşte acela al globuleler roşii şi cantitatea emoglobitiei, iar volumul splinei scade simţitor, dar, din nenorocire nu ţine mult. Durerile nevralgice faciale, durerile fulgerătoare ale tabe-ticilor să potolesc foarte iute sub influinţa acestor raze cari au o acţiune analgezică puternică. — Accidentele produse de razele Roentgen sunt numeroase, şi anume: diferite turburări din partea inimii (intermitenţe în bătăi, palpitaţiuni) la oameni sănătoşi şi mai cu seamă turburări din partea nutri ţiunii, cum ar fl: inflamaţiuni de piele, căderea părului, stricarea unghiilor, ulceraţiuni rebele. Astfel fiind trebuie să fim cu mare băgare de seamă când umblăm cu aceste raze şi să nu punem pacientul mai aproape de 20 centimetri de tubul lui Crookes, nici să nu4 ţinem prea mult timp sub influinţa razelor lui Roentgen. RÂDIU (lat, radius), ■— Să numeşte astfel RADI — 619 RÂIE osul din afară al antebraţului, iar osul dinăuntru să chiamă cubitu (vezi acest cu- Fig. 232. — Radiu. vânt), care este mai lung decât radiul. La capătul de sus radiul are o căciuliţă care să încheie cu o ridicătură rotundă a osului braţului (humerus); capătul de jos este mai gros şi formează o cavitate care primeşte oasele carpului (arşicile pumnului), constituind. cea mai mare parte a articulaţiunii pumnului (radio-carpiană). RAD1DMTERAPIE. — Tratamentul boalelor cu radium, adecă cu razele emise de acest corp, care reprezintă un izvor de raze X mai slabe şi mai puţin pătrunzătoare decât acelea date de globul lui Roentgen, dar cari să manipulează mai cu uşurinţă. Radiul este un metal alcalino-teros care nu s’a izolat până în timpul de faţă şi să intre-buinţează numai sub combinaţiunile sale saline: clorur, bromur, azotat, sulfat, etc. Aceste săruri de radium pe lângă căldură şi lumină dau în continuu raze cari să a-se&mănă cu acele ale lui Roentgen, ceeace a făcut ca şi ele să să întrebuinţeze în medicină în tratamentul unor boale. Experienţele făcute au probat că razele de radium sunt cu mult mai puţin pătrunzătoare decât acele mai slabe ale lui Roentgen; ele exercită o mare acţiune în suprafaţă, din care pricină ele să întrebuinţează în tratamentul leziunilor circumscrise şi superficiale, cum sunt: angiomele, cancroidele, lupus, al căror sediu împiedecă întrebuinţarea razelor lui Roentgen (pleoape, carunculul lacrimal, urechie, nas, gură, faringe, laringe, ezofag, vagin, rect, etc.). Radiumterapia a dat până acum rezultate bune îu lupus al feţei, în camerele epiteliale superficiale (urechi, nări, pleoape), în sarcomele feţei (pleoapele de jos, falca de jos), în nevii vascu- lari, în micoza limfo-sarcomatoasă, stenozele canceroase ale ezo fagului, rectului, negi, ac-tinomicoză, cJieloid, fibrom uterin, metrite catar ale, guşe exoftalmică, nevrodermite, ulcera-ţiuni sifilitice rebele, iperestezie cutanată consecutivă zonei zoster, cancer epitelial al colului uterin, ipertrofia glandulară a buzei, dermatoze pruriginoase rebele ,etc. Păcat că vulgarizarea acestui tratament nu să poate face decât cu mare greutate din pricină că el coastă foarte scump; cel mai mie aparat coastă 1000 de lei! RAGÂD (dela grec. rhagas, crepătură, plez-nitură). — Să numesc ragade mici ulce-raţiuni cari să văd în piele şi pe mucoasa anală. Ele să arată mai cu seamă la picioare, printre degete, la palme, la nari, la buze. Numele acesta s’a aplicat mai mult la leziuni sifilitice, dar astăzi este aproape uitat. RÂ6ĂITURI, răgăieli. — Darea afară din stomac a unor gazuri, ori care ar fi de altmintrelea compoziţiunea lor. Râgăiturile pot fi sonore, adecă să să audă, sau nu ; ele pot să aibă un gust acru, acid (vezi Acrimi de stomac), sau să aibă un miros şi un gust de ouă clocite, sau pot să nu aibă nici un gust şi nici un miros, dar sunt neplăcute din pricina sgomotului pe care îl produc. Râgăielile provin din cauza unei mistuiri anevoioase (indigestiuni), grele şi incomplete, iar dacă ele să fac zilnic şi după orice mâncare, atunci este un semn că omul sufere de dispepsie. Pentru a scăpâ de aceste râgăituri cetitorul va binevoi să caute Ia articolele: Dispepsie şi Indiges- TIUNE. RĂGUŞEALĂ. — Este o turburare a vocii (a glasului) care este acoperită şi surdă, provenită din o îngroşare a coardelor vocale sub influinţa unei inflamaţii sau aprinderi (vezi Larcngită şi Voce). RÂIE (lat. scabies). — Iată o boală bine cunoscută şi mult simţită de poporul român. Este înspăimântător numărul râioşilor dela ţară, unde familii şi sate întregi sunt a-tinse. Chestiunea râiei la sate este una din cele mai grave prin faptul că vindecarea ei pe cât este de uşoară într’un spital sau o familie cu dare de mână (treabă de 3-4 zile), pe atât este de anevoioasă la sate, unde ţăranii trăiesc într’o stare de necurăţenie îngrozitoare îngrămădiţi peste măsură în nişte căsuţe mici, întunecoase şi lipsite de aer, ceeace îngreunează foarte mult tratamentul, după cum vom vedea mai la vale. Dar, să vedem mai întâiu ce este RÂIE — 620 — RÂIE raia. Această boală este produsă prin un mic animal din familia arachnidelor (a pain-jinilor), numit acarus sau sarcoptes scabiei (căpuşiţă de râie), care este aşa de mic încât abia să vede cu ochiul liber; el are forma emisferică, este alb-gălbui şi are mişcări foarte repezi. Masculul şade ’ în adâncătu-rile umede ale părţii celei mai superficiale a pielei, înăuntrul unor beşicuţe mici aşezate şi ele în apropierea şanţurilor locuite de femelă. Aceasta rupe pielea cu fălcile ei şi după ce a săpat un fel de tunel (galerie) în piele îşi depune acolo ouăle şi moare. Fiecare femelă face 20-50 ouă, cari în câteva zile ajung la coacere şi dau noi acari, cari după 15 zile să reproduc ei însuşi tot aşa de repede. Doi indivizi, mascul şi femelă, pot dâ naştere în 3 luni ia Fig. 233. — Râie. a. Acaru mascul, b. Acaru femela, c. Galerie (mult mărite) un milion şi jumătate de indivizi; aşa să explică cum de în timp aşa de scurt boala să întinde la tot corpul. — Când un animal s’a pus pe mâna omului sau pe altă parte a lui, el începe să-şi sape şanţul sau tunelul în piele, în lungime de unul sau doi centimetri; în dreptul acestui tunel omul simte o mâncărime mare care îl sileşte să să scarpine, ceeace produce erupţiuni de pete roşii şi mici bubuliţe pline de apă, care scurgându-să să usucă şi face coji cari miroasă urât. Locul de predilecţie al râiei este acolo unde pielea este mai fină, mai subţire: la mâni printre degete, la palme, la sânuri, la subsuori, la picioare pela degete, sub genunchi, în stinghii, etc. Dacă am deschide cu un ac un tunel, găsim la un capăt al lui animalul sub forma unui punct mic alb-gălbui uneori roşietic, lucitor, moale. — Râia să întinde dela om la om prin atingere mai îndelungată dormire împreună într’un pat sau îmbrăcând, aceleaşi haine. De altfel râia să află şi la câni, ia pisici, cai, boi, oi, etc. dela cari o poate luâ şi omul. — Tratamentul. înainte de a să cunoaşte bine râia vindecarea ei să făcea foarte greu şi în timp îndelungat. Astăzi ea să poate vindecâ în 3-4 zile sau chiar în câteva ceasuri. Pentru aceasta bolnavul să sfreacă bine cu săpun ordinar sau dacă avem cu săpun de păcură, negru, care înmoaie pielea şi deschide şanţurile prin cari trăieşte animalul; apoi face o baie de o jumătate de ceas şi după eşirea din baie să unge bolnavul peste tot corpul, afară de cap şi faţă, unde nu să întinde râia nici odată, cu alifie de pucioasă (sulf) care să compune din; untură de porc (axonge) 300 grame; pucioasă, 50 gr.; carbonat de potasă, 25 gr., sau cu soluţiuhea lui Vleminckx, compusă din: floare de pucioasă, 100 gr.; calce vie (var nestins), 200 gr.; apă 1000 gr.; să fierbe bine, apoi să lasă să să răcească şi să decantează în sticle bine închise. In timpul acesta hainele bolnavului sunt puse în un cuptor cald de 80-100° sau în lipsă de acest cuptor să afumă cu pucioasă pentru ca să moară toţi paraziţii din ele, după care bolnavul să îmbracă. Tratamentul este cât să poate de simplu dar când .te gândeşti că la ţară n’are cine le face acestea, că nu este baie în care săîm-băiezi pe toţi membrii familiei, că n’ai cu ce să le cureţi rufăria şi hainele, şi aceasta trebuind să să facă din casă in' casă şi în . tot satul, având în vedere toate acestea nu este de mirare dacă vindecarea râiei la sate este aşa de grea, dacă nu chiar imposibilă. In judeţul Ilfov s’a făcut aceasta într’un an, ducând o etuvă portativă şi luând casă de casă s’au vindecat sate întregi de râie, să înţelege că cu cheltueli foarte mari. Lucrul acesta ar trebui făcut în toată ţara. Un tratament mai simplu, mai ales că petrol avem în de ajuns este următorul; să să frece dimineaţa tot corpul bolnavului cu petrol ordinar; lăsând astfel corpul până seara, când să va fricţionâ peste tot cu săpun ordinar; în ziua următoare să va re-petâ acelaşi lucru şi astfel sa va face trei zile dearândul. Nu trebuie să uităm că avem a face cu petrolul şi prin urmare ungerea cu el să să facă la lumina zilei, iar nu seara aproape de luminare şi de foc. — La ţară să deosebesc 2 feluri: râie curată şi râie căprească. Aceasta este cea mai rea şi să vindecă cu mult mai greu. Pentru a vindecâ râia să face o alifie din iarbă mare, pucioasă şi seu de capră, şoriceasă şi vin alb ; să unge cu ea şi apoi să spală cu leşie de ciocălăi, sau să spală bolnavul cu — 621 — EĂNI udul lui; cânii să spălă cu zeama de tutun fiert. Să mai spală râia cu rădăcină de ştevie fiartă şi amestecată cu chişleag şi apoi să spală cu leşie. RAL (lat. rhonchus). — Sub numele de raluri să înţeleg în medicină tot felul de sgomote anormale (hârcăituri) cari să aud în piept şi cari sunt produse de aerul care merge în plămâni în cazurile când omul sufere de bronchită (vezi acest cuvânt), din cauza lichidului care să găseşte în cantitate prea mare când bronchiile sunt inflamate. Aceste raluri să găsesc şi în pneumonie, emfizem, oftică; ele să aud foarte bine când punem urechia pe piept. Nu trebuie să să confunde aceste raluri cu sgomotul sau mai bine zis horcăitul omului care trage să moară numit ral tracheal şi care rezultă din trecerea aerului printre mucozităţile (scuipatul) ce să îngrămădesc în gâtul muribunzilor, în urma paraliziei progresive a respiraţiunii şi care este un semn al agoniei (vezi acest cuvânt). RAMOLISMENT CEREBRAL. - Caută la Iu muiere DE CREERI. RANĂ- — Caută la Plagă şi Ulcer. RANA TRÂNJILOR. — Caută la Pelagră. RĂNIŢI RĂNIRI. — De obiceiu cuvântul de rănire să aplică cu înţeles mai restrîns, la o plagă (vezi Plagă), dar în înţeles mai larg cuvântul rănire însemnează o leziune locală care rezultă din o violenţă exterioară, cu sau fără o soluţiune de cotinuitate a părţilor superficiale, a pielei. Prin urmare, rănirile cuprind nu numai plăgile, ci şi contuziile (loviturile), entorzele şi luxaţiile (scrintirile), fracturile (frânturile de oase), arsurile, etc. De multe ori doctorul este chiemat să lumineze justiţia asupra naturii şi a urmărilor unei răniri şi atunci trebuie să să ştie că rănirele sunt uşoare când ele nu împiedecă pe om de a munci (incapacitate de muncă) mai mult de 20 zile; rănirile sunt grave când această incapacitate ţine mai mult; rănirile sunt pe deplin sau complet vindecabile, sau incomplet, după cum ele lasă sau nu lasă după vindecare vr’o turburare în sănătate, sau după cum ele lasă o infirmitate^ (neputinţă) temporară sau permanentă. Âceste deosebiri sunt foarte importante, fiindcă numai intemein-du-să pe gravitate şi urmările rănirilor constatate prin raport medico-legal, tribunalele dau pedepse şi daune-interese mai mari sau mai mici. Rănirile pot fi făcute cu voinţă (voluntare) sau prin întâmplare accident (accidentale); vezi Accidente. Ori- cum ar fi făcute, cu inţenţiune sau fără intenţiune, modul lor de producţiune şi natura lor variează mult, după cum să poate vedea la cuvintele: Contuziune, Fractură, Plagă. — Să vedem acum cari sunt primele îngrijiri ce să dau răniţilor. Când cineva s’a rănit sau este rănit, acasă la el sau în casă particulară, iar nu pe drum, cel dintâiu lucru este de a-1 pune pe un scaun, cu picioarele pe un scăunaş, cu spatele sprijinit pe perini, sau, şi mai bine, de a-1 pune în un pat. Camera să fie aerată şi ocupată numai de puţine persoane, numai de acelea cari sunt absolut trebuincioase, şi . aceasta pentru ca rănitul să aibă destul aer şi să steie liniştit. Rănitul trebuie des-brăcat cu blândeţe şi pricepere, fără grabă pentru ca să nu îi să mărească suferinţele dar nici prea încet ca să nu să obosească. Hainele cari nu să pot desbrăcâ cu înlesnire să vor tăia pentru ca să micşorăm suferinţele rănitului. Dacă curge sânge să va încerca oprirea lui cu apă rece, cu a-pă cu oţet, cu scrobeală, cu peatră acră, cu perclorur de fier; etc. (vezi Emoragie). Dacă rănitul este aproape să-şi piardă cunoştinţa sau să leşine să stropeşte pe faţă cu apă rece ; ii să pune sub nas eter sau amoniac ca să respire, sau îi să dă câteva picături de eter în apă, puţin coniac sau rom. Dacă cumva vedem că un membru (mână sau picior) nu poate face nici o mişcare voluntară, dar este cuprins de trăsă-rituri sau mişcări produse de greutatea lui, cari produc dureri rănitului, atunci de sigur că acel membru este rupt sau scrintit şi trebuie să-i aplicăm un aparat provizoriu (vezi Aparate). Făcând toate acestea, ca prim ajutor; vom aşteptâ sâ vie doctorul care după ce va examinâ bolnavul îi va hotârî un tratament apropiat după felul rănirii. Dacă omul s’a rănit, cu voie sau fără voie, singur sau de un altul, în afară de casa sa, pe drum, atunci primul lucru este să-l ducem acasă; să vedem dară cum să face trasportarea răniţilor? Când rănirea este mică, fără importanţă, o lovitură sau o plagă mică, lucrul este foarte uşor: îl punem în o trăsură pe cât să poate de bine, caii vor merge încet mai ales când bolnavul are dureri şi mişcările îi le măresc. Când însă bolnavul are curgere de sânge sau e gata de a-şi perde cunoştinţa cel mai bun lucru este să alergăm la doctorul cel mai din apropiere, să intrăm într’o farmacie, sau să ne adresăm la vr’un post de ajutor de al azistenţei medicale (vezi Ajutoare publice), pentru ca sâ să RANU — 622 — RĂPC lege rană, să să oprească sângele, rănitul să-şi vie în fire şi apoi să-l ducem acasă. Când rănirea este şi mai gravă, încât nu numai că bolnavul nu poate merge, dar cea mai mică mişcare îi face dureri mari, cum este la o rană mare, la o ruptură de os sau la o scrintire atunci transportarea lui acasă sau la spital trebuie făcută cu o deosebită băgare de seamă, pentru ca să nu să zdruncine partea rănită, şi, pentru a-ceasta cel mai bun mijloc de transport este targa (Fig. 2^79 şi 280). Aceasta trebuie să fie lungă de 2-3 metri, să fie acoperită cu perdele, cu bretele la capete şi făcută din lemn uşor. In lipsă de targă putem să ne folosim de un fotoliu sau o saltea. Dar mai bună decât chiar şi trăsura este targa, în care bolnavul stă întins ca în pat şi nu să sdruncină aşa tare. Pentru a aşeza un bolnav pe targă trebuie mai mulţi oameni de ajutor: unul să susţie capul şi partea de sus a corpului, altul să-l ţină de mijloc, alţi doi de şolduri şi picioare. In cazurile de fractură a coapsei sau a gionatei (gambei), aceasta trebiiie să fie aşezată pe un plan înclinat aşa ca capul bolnavului să fie ceva mai jos decât ea; când rana e la cap sau la piept, ori la pântece, capul trebuie să fie mai ridicat In tot cazul transportul trebuie să să facă încet, cu timpuri de o-dihnă cât să poate mai multe şi supraveghind accidentele cari s’ar putea ivi pe drum. —- Regimul răniţilor variează după gravitatea rănirii. In cazurile uşoare de tot, rănitul n’are nevoie să-şi schimbe felul traiului. Când însă rănirea este serioasă şi s’a chiemat doctorul, acesta pe lângă tratament va arătâ şi regimul. De altfel este ştiut că astăzi nu să mai supun răniţii la regimul aspru de altă dată, care împreună cu rănirea slăbeau mult bolnavul; în timpul de faţă, îndată ce bolnavul nu are friguri şi apetitul îi să deschide îi dăm mâncări hrănitoare, mai ales când stomacul le suportă; câte un muşchiu bun la frigare şi câte un vinişor mai bătrânel prinde bine. De altfel, în privinţa aceasta să va urma întocmai celor prescrise de doctor. RANULA, broscuţă (franţ. grenbuillette).— Să numeşte astfel o umflătură care să formează sub limbă, în podeaua gurii, care este un chist salivar, adică o pungă plină cu un lichid ca albuşul de ou. Pentru a sâ vindeca să face o înţepătură pentru ca să curgă lichidul, apoi să injectează tinctură de iod; sau prin drenaj, trecând un tub din gură până în afară sub falca de jos ; sau prin tăierea unei părţi din chist. RĂNUNCHIOARÂ. — Caută la Silnic. RÂNZA. — Caută la Stomac. RĂPCIUGĂ şi CÂRTIŢĂ (Morvă şi Farcin, Ma-liasm acut şi cronic). — Aceste două nume sunt bine cunoscute poporului nostru, şi, în realitate, ele nu înfăţişează decât una şi aceeaşi boală, produsă prin aceeaşi otravă, prin acelaş microb (bacii) descoperit de Babeş şi Loeffler. Aceste două numiri ne arată cele două forme ale boalei, şi anume: răpciugă (morva, maliasm acut), care îşi are semnele localizate în aparatul răsuflării (respiraţiunii) începând dela nas şi până la bojoci (plămâni), şi cârtiţa (farciu, maliasm cronic), care îşi are semnele localizate pc piele şi în ţăsutui de desuptul ei. Boala să poate arătâ când sub o formă când sub alta, dar de obiceiu aceste două forme să însoţesc, aşa că boala poate să Fig. 234. - Microbul răpciugei (1) sau a morvei şi microbul cârtiţei (2) sau a farcinului. înceapă cu cârtiţa şi să sfârşească cu răpciugă. Această boală, care să mai numeşte şi: rapin, muci, troahna cailor şi & măgarilor, este foarte otrăvicioasă şi provine dela cai şi măgari, dela cari -să poate întinde la oi, capre, iepuri de casă, pisici, câni şi la om. Ea nu scuteşte decât boul şi porcul. Toţi caii şi oamenii bolnavi mor, căci boala n’are până acum nici un leac, prin urmare cel mai bun lucru este ca să preîntâmpinăm această boală, să facem ca omul să nu să îmbolnăvească de ea.— Omul capătă această boală dela calul bolnav, viu sau mort, deadreptul sau prin lucrurile cari au fost în atingere cu dobitoacele bolnave cura sunt cergile, hamurile, aşternutul, nutreţul, etc. Microbul boalei să găseşte la calul bolnav în muci, în puroiul din bube, în bale (salivă), în carne, în sânge şi oase, aşa că primejdia este foarte mare pentru omul care vine în atingere cu animalul răpciugos sau cu lucrurile purtătoare de molimă mai sus arătate sau pentru acei ce mânâncă carne crudă de cal cum fac Ta- RĂPC — 623 — RĂPC tarii noştri din Dobrogea. Otrăvirea omului să face prin o sgârietură mică de pe piele, buze, ochi, căptuşeala nasului, pe care s’a depus otrava adusă de vânt sau de mână. Din această pricină oamenii cei mai expuşi sunt acei cari prin meseria lor sunt în atingere cu caii: vizitiii, rândaşii, birjarii, giambaşii, soldaţii, călăreţii, sacagiii şi doctorii de cai. Această boală să întinde cu mare iuţeală dela un cal Ia altul într’o herghelie sau printre caii armatei cari locuiesc mai mulţi într’un grajd ; grajdurile hamurilor de asemenea înleznesc întinderea boalei. — înainte de a merge mai departe să vedem în câteva cuvinte cum să înfăţişează această boală la cal. Răpciugă are trei semne : mai multe răni (bubuliţe sparte) pe căptuşeala nasului, scurgerea din nas a unor muci groşi şi puturoşi (je-tagiu) uneori cu şuviţe de sânge, ghin-duri sau gâlci la gât. Cârtiţa sâ arată sub forma unor noduleţe sau bolfe în piele cari să sparg şi picioarele să umflă. Din răni să scurge o materie puruioasă foarte otrăvitoare. Aceste semne sunt numai cele din afară, cari să pot vedeai şi după cari să poate cunoaşte boala. Calul răpciugos tuşeşte, răsuflă greu, are fierbinţeală şi slăbeşte văzând cu ochii. — Iată acum semnele boalei la om. Oricare ar fl forma sub care are să să înfăţişeze boala, răpciugă sau cârtiţă, ea începe întotdeauna prin unul din modurile următoare. Dacă otrăvirea omului s’a făcut prin o sgărietură pe care s’a depus otrava, în punctul acela pielea să înroşeşte, ghindurile din apropiere să umflă şi sunt dureroase, apoi sub pielea umflată să face puroiu. Dacă otrăvirea s’a făcut prin ducerea otrăvii în gură de unde a fost înghiţită, sau după cum să citează cazuri în cari omul s’a îmbolnăvit bând apă dintr’o găleată din care băuse un cal răpciugos, boala începe ca lingoarea (febra tifoidă) sau ca reumatismul cu: fierbinţeală, durere de cap, greaţă, dureri prin încheieturi şi altele. După această perioadă dela început boala îşi ia apoi una din cele două forme ale iei. Când avem a face cu răpciugă, bolnavul are un fel de guturaiu, din nasul lui să scurg nişte muci amestecaţi cu puroiu şi sânge; el tuşeşte şi scuipă un fel de flegmă puturoasă şi răsuflă greu. Pe faţă să iveşte un fel de pată neagră şi acoperită de beşicuţe. Din ochiu să scurg iăcrimi pline de puroiu Bolnavul ?are fierbinţeală mare, slăbiciune şi aiurează până ce moare. Când avem a face cu cârtiţa încep a eşi pe diferite părţi ale cor- pului nişte bolfe sau buboaie cari coc, să umplu de puroiu şi sparg, dând loc la nişte răni urâte, murdare, din cari curge un fel de puroiu puturos şi scârbos. Apoi să ivesc nişte sgaibe cum ar fi sgaiba de hultoiu (vaccin), sgaibe numeroase, adunate ori împrăştiate, şi cari sunt un semn foarte rău, căci moartea să apropie. Afară de acestea să mai arată în jurul încheieturilor, ici şi colo, câte o pată neagră. — Boala durează 3 până la 10 zile, iar când nu vine cu furie mare poate să ţină 3 până la 4 săptămâni. Mai este o altă formă a boalei numită cronică, care poate dura 10 până la 15 luni şi bolnavul moare de slăbiciune. In această formă avem bolfe ca puroiu în diferite locuri, cari uneori să deschid şi să închid, iar alte ori rămân deschise sub formă de răni. Bolnavul are guturaiu, muci, tusă, flegmă, glasul răguşit sau strâns ; el simte un fel de arsură pe gât şi în fundul gurii; are răni în gură şi la înghiţitoare, etc. — Microbul răpciugii este aerob şi să prezintă sub formă de bastonaşe (bacili) mici, subţiri, cu extremităţile rotunjite ; el să dezvoltă bine pe toate mediurile de cultură, în special pe cartofi. Microbul să află în sângele omului bolnav, în salivă, în urină, sudoare, muşchi, în ganglioni şi vase limfatice cu deosebire; nici odată însă el nu s’a găsit în fiere, nici în lapte. Microbul să desvoltă bine la 38° şi culturile rezistă 3-4 luni; căldura mare îi omoară repede, microbii mor în 5 minute la o temperatură de 60-80° şi în 2 minute la 100°.— Intru cât priveşte tratamental am zis la început că această boală nu să vindecă, de oarece până astăzi nu îi s’a găsit leacul ; poate că viitoarele cercetări serotera-pice să ne aducă vr’o surprindere plăcută! Până în timpul de faţă tot omul atins de răpciugă trebuie să moară, prin urmare nu ne rămâne decât să luăm toate măsurile pentru a opri întinderea boalei şi a dâ instrucţiuni poporului arătându-i primejdia, învăţându-1 să cunoască boala şi povâţuin-du-1 cum să să ferească de orice atingere cu dobitocul bolnav sau cu lucrurile cari au fost în atingere cu el. De altfel nu trebuie să să uite că boala să poate lua şi de la om la om. Orice caz de răpciugă, la om sau la animale trebuie adus la cunoştinţa autorităţii comunale, care imediat va trimite doctorul să îngrijească de bolnav şi pe medicul veterinar ca să viziteze caii bolnavi de răpciugă sau cârtiţă; animalele bolnave îndată să vor împuşca şi arde împreună cu pielea şi cu toate rămă- y . RÂS ) ţele lor; animalele bănuite să vor deosebi (izola) făcându-li-să injecţiuni cu ma-, t^nnă, care este faţă de bacilul răpciugii ceeace este tuberculina faţă de bacilul ofticei, şi dacă să va constată că animalul este pe cale de a să îmbolnăvi să va ucide îndată; sub nici un motiv nu să va dâ voie să să vândă animalele provenite din un loc infectat de răpciugă; să vor in-spectâ de către veterinari cu multă băgare de seamă caii de pe la târguri şi bâlciuri, de pe la hanuri, caii birjarilor, căruţaşilor, sacagiilor şi călăreţilor, în ori ce timp şi în toate localităţile bănuite, distrugând u-să cadavrele şi întrebuinţându-să toate mijloacele de dezinfecţiune cerute de igienă. 0-mul bolnav să va izola îndată şi obiectele cu cari a fost şi este în atingere să vor arde sau dezinfecta radical; păreţii camerii să vor spoi cu var sau să vor spală cu o soluţiune de acid fenic 5"/0- Când contagiunea s’a făcut direct, adecă prin o înţepătură sau sgărietură să va arde locul cu fierul roşu, rănile să vor pansâ în mod antiseptic (cu iodoform, naftol camforat) sau să vor atinge cu tinctură de iod, iar pe dinăuntru să va dâ câte 15 până la 25 picături din această tinctură, sau iodure alcaline, sau preparate sulfuroase. RAPHANUS SATIVDS. - Caută la Rujiche. RÂPIN. — Caută la Răpciugă. RAPIfĂ ALBĂ, RĂPITĂ DE MUŞTAR. - Caută la Muştar. RĂRUNCHIU. — Caută la Rinichiu. RAS. — Caută la Barbă. RÂS (lat. risusjl — Omul să deosebeşte de animale şi prin râs, care este o însuşire pe care natura a dat’o numai omului. Măimuţa poate să facă orice grimasuri (strâmbături sau schimonosituri); papagalul poate să vorbească; albina şi furnica să-şi adune cele trebuincioase traiului; cânele să găsească lucrurile pierdute; unele animale pot chiar să plângă; insă nici una -din ele nu va fi în stare să râdă. Singur omului îi este dată puterea de a să scutură cu totul de jugul care apasă asupra naturii întregi şi de a atinge culmile senine în cari bucuria îşi dă drumul în ceeace noi numim râsul. De aceea s’a numit omul cu drept cuvânt fiinţa care poate râde. Această însuşire o-menească trebuie întrebuinţată şi dezvoltată ca şi toate celelalte însuşiri, căci dacă nu vom face-o şi vom lăsa-o in părăsire este semn că ne lipseşte ceva, că să petrece o turburare mare în organismul nostru. Dacă, dimpotrivă, ne folosim de ea, o cultivăm, este semn 624— RÂS vădit câ ne simţim bine, că suntem sănătoşi. Râsul este una din pornirile cari să dezvoltă mai întăiu la ora ; copilul râde înainte ca să poată zice vr’un cuvânt. Copilul acesta râde, dar de ce râde el? De nimic sau de tot. In casele în cari părinţii sunt tăcuţi, serioşi, domneşte tristeţa mormântului; aerul este greu, înăbuşitor încât abia te lasă săT respiri; toţi sufer, şi mai ales copiii cei mici, cari încep a să ofili. Doctorii ştiu bine că bolnavii cei mai greu de vindecat sunt copiii acăror veselie a a fost înăbuşită de suferinţe fizice sau de persoanele tăcute cari îi îngrijesc, şi din această pricină ei recomandă înainte de toate de a faee jucării acestor copii, de a le face diferite petreceri mici potrivite vrâstei lor, dc a le cânta şi dacă este cu putinţă de a-i pune şi pe ei să cânte, de a le povesti tot felul de istorioare plăcute şi vesele, cari îi fac bine dispuşi, îi fac să râdă. După ce copilul a crescut astfel, el păstrează mult timp sau chiar toată viaţa această comoară de veselie adunată în e-tatea primei copilării. In juneţă el are multe prilejuri de a să folosi de ea. Ce poate ii mai înălţător de suflet decât vederea unei tinerimi fericite! Aceasta este însăşi viaţa care să desfăşoară şi să răspândeşte în valuri de veselie. Omul copt la minte, care a trecut prin grele lupte pentru existenţă, deşi cu greu îşi descreţeşte fruntea, are şi el trebuinţă din când în când de a râde, şi încă de a râde din toată inima, ceeace îl însufleţeşte, îl stimulează şi îi dă o nouă putere. Când eşti singur nu-ţi vine să râzi, şi tocmai această lipsă de râs face ca să fie aşa de cumplită singurătatea; râsul trebuie să aibă un ecou; este ceva molipsitor care trece dela unul la altul, lucru care nu să poate petrece decât în societate. — De ce râde omul ? De toate şi de nimic. Aci joacă rolul principal umorul şi este foarte greu de numărat toate vorbele şi toate situaţiunile cari sunt în stare să provoace râsul. Cu toate acestea vom dâ câteva exemple din cele mai ciudate: dacă mergi după cinevacare alunecă şi cade îţi vine să râzi dacă vezi pe unul alergând pe stradă după pălărie, pe care i-o luase vântul,îţi vine să râzi; dacă vezi pe un altul căzând jos când credea că să lasă pe un scaun, îţi vine să râzi ; dacă oarecine îşi caută bastonul când deja îl are în mână, nu te poţi opri să nu râzi; dacă unul intrând într’o casă ia pe servitoare drept stăpâna casei şi o salută ca pe aceasta îţi vîne să RÂS _ 625 — RATA râzi; alte ori râzi numai când vezi câte o figură care ţi să pare comică, sau numai când te gândeşti la ceva comic; o glumă mică, nevinovată, un cuvânt potrivit, un gest, te pot face să râzi, o mulţime de lucruri şi de fapte acăror listă ar fl nesfârşită îţi pot provoca râsul. Omul ştie întotdeauna de ce şi de cine râde, dar nu ştie nici odată pentru ce râde ! — Să vedem cum să face râsui ? Agentul de căpetenie al râsului este un muşchiu care să întinde ca o coardă elastică dela umerii obrazilor până la colţurile gurii. Când acest muşchiu să strânge, colţurile gurii să ridică, şi în flecare obraz să formează o gropiţă. In acest moment figura este preparată pentru râs, dar încă nu râde decât pe jumătate. Pentru ca râsul să fie complet trebuie să intre şi ochii în joc. Muşchii pleoapelor să strâng, sprâncenele să lasă în jos şi în jurul ochilor să formează încreţituri. Aceşti muşchi arată diferenţa între râsul adevărat şi între râsul făţărit. Dar afară de ei mai vine şi laringele să contribuie la râs, ai cărui muşchi vibrează nu numai când râde omul cu hohot, ci chiar şi când surâde. Râsul poate să fie aşa puternic încât să pună în mişcare muşchii umerilor, ai spatelui şi ai stomacului. Râsul simulat aparţine scenei şi puţini sunt artiştii cari pot să imiteze la perfecţie râsul adevărat. Râsul nu este întotdeauna expre-siunea veseliei. Uneori el poate fi provocat de suferinţe fizice; astfel să citează cazul unui bolnav care suferea de limbă şi ori de câte ori doctorul său îl ardea cu piatra iadului el era cuprins de un râs convulziv din pricina durerii. La Chinezi veselia să conzideră ca făcând parte din politeţă; astfel ei chiar în supărările lor cele mai mari să arată în public râzând. — Râsul are mare influinţă asupra sănătăţii. Sofocle a murit într’un acces de râs, iar papa Leon X când a aflat că Francezii au fost goniţi din Milan a fost apucat de o bucurie aşa de mare încât a murit. Dacă aplicăm râsul cu măsură dreaptă şi în anumite cazuri el poate fl un leac bun. Este ştiut că râsul înlezneşte respiraţiunea, măreşte căldura corpului şi grăbeşte mistuirea; astfel din antichitate chiar doctorii au recomandat râsul ca un mijloc de a întreţine bunul u-mor şi prin acesta sănătatea. In casele de sănătate să caută ca să să distreze bolnavii prin reprezentaţiuni comice cari să-i facă să râdă, ceeace le face bine. In India să scoate din cânepă haşişul, care are însuşirea de a face pe om să râdă. Apoi s’a constatat că extractul de săcară amestecat cu fosfat de sodă face acelaşi lucru. O lumină roşie înveseleşte şi deşteaptă gândiri plăcute. Râsul joacă un rol important atât asupra bunei stări a corpului cât şi a moralului. După un râs bun suntem mai bine dispuşi la lucru şi cu sentimente mai bune faţă de cei ce ne încunjoară. Prin urmare să respectăm râsul ca pe unul din binefăcătorii omenirii. RÂSCOVI, răşcovi de brad, răşcovi de fag. — Caută la Ciuperci. RăŞINÂ. — Caută la Rezină. RASOL. — Carnea de vacă sau de oricare animal, după ce a fiert, obţinându-să astfel bulionul (vezi acest cuvânt), să numeşte rasol. Acest rasol, când a fiert prea mult, a pierdut mult din proprietăţile sale nutritive, care în bună parte au trecut în bulion s£tu aşa zisa zeamă ele carne. Pentru aceasta este bine ca omul să mânânce şi supa şi rasolul, dacă vroeşte să fie bine hrănit. Rasolul să poată mânca singur, numai cu puţină sare, sau cu muştar ori cu ceapă, sau cu diferite sosuri, de ceapă, de hrean, de agrişe, de coacăze, de crastaveţi acri, etc., unele mai gustoase decât altele când sunt bine gătite. De aceea supa cu rasolul constitue o bună hrană, mai ales pentru omul sărac care nu poate să facă lux la mâncare. Dar fiindcă rasolul este cam greu de mistuit, să înţelege dela sine că nu-1 vom dâ la cei cu lipsă de sânge (anemici), la cei slabi, la bolnavi sau convalescenţi. La toţi aceştia când e vorba să le dăm carne le vom dâ mai bine câte o friptură bună de muşchi la grătar. RAST. — Caută la Impaludism. RĂSTIC. - Caută la Gogoşi de ristic. RĂSUFLARE. — Caută la Reşpiraţiune. RĂSUFLĂTOARE. — Caută la Laringe. RATĂ. — Pentru ca să mânânci carnea de raţă trebuie să ai stomac sdravăn, căci ea este grea, grasă şi greu de mistuit, nu este aşa da bună ca cea de puiu. Astfel fiind nu vom dâ celor bolnavi de stomac, nici convalescenţilor carne de raţă. Carnea de raţă sălbatică este mai bună decât cea de raţă de casă. Este bine ca să să mânânce carnea de raţă friptă, iar nu gătită cu legume, raţă pe varză, care deşi este pentru mulţi minunată la gust, pentru stomac este în totdeauna grea de mistuit. Cei ce să simt în stare n’au decât s’o mânânce cum le place, însă să nu piardă din vedere cele aci zise şi să mânânce puţin. 40 RATA — 626 — RECT RATAM. — Rădăcina diferitelor specii ale arbustului Krameria (triandra, ixina, gran-difolia, tomentosa) din fam. Poligaleelor. Această rădăcină conţine foarte mult tanin, care-i dâ un gust astringent şi puţin amar. Să întrebuinţează în contra diareei (urdi-nării) rebele, a dizenteriei cronice, în urinarea cu sânge, in curgerile de sânge din mitră (singură sau asociată cu ergotină). Să dă sub formă de infuziune (ceaiu)" din 10 la miie; praf, 1-10 gr.; extract, 50 centigrame până la 5 gr.; sirop, 10-100 gr.; tinctură, 5-20 gr.; tizană din 20 la 100; supozitoare (săpunaşe) cu 1 gr. de extract. Pe dinafară în ‘alifie, 10 la 100; clizme (decoct din 10 la 1000 sau extract 5-10 gr.). RĂfIN. — Caută la Ricin. RATUNGIOARĂ. — Caută Ia Silnic. RĂU DE MARE. — Caută la Boală de mare. RĂU DE MUNTE. — Caută la Boala munţilor. RĂUL TEATRELOR. — Caută la Teatru. REACŢIUNE (dela lat. re, care însemnează reciprocitate, dela unul la altul, şi adio, acţiune, lucrare). — Prin .cuvântul reac-ţiune să înţelege în medicină sforţarea prin care corpul omului să năzueşte a cumpăni influinţa unui agent la acţiunea căruia a fost supus. Când facem o baie rece, sau uq duş rece, fiind sănătoşi şi în bune condiţiuni, simţim mai întâiu un fior în tot .corpul şi pielea devine palidă, şi "aceasta din pricină că sângele sub influinţa frigului fuge din părţile superficiale spre părţile adânci, centrale; dar îndată vitalitatea corpului îşi reia drepturile şi noi simţim o căldură plăcută, pielea să înroşeşte, din cauză că sângele reîncepe a cireulâ pretutindenea şi revine cu mai multă putere în părţile pe cari le-a părăsit; aeeastă reluare a circulaţiunii, care pentru un moment a fost suspendată, să numeşte reacţiune. Această reacţiune trebuie înleznită prin toate mijloacele: mers repede, exerciţiu, fricţiuni uscate, etc,. pentru ca să nu întârzie a să face, căci şederea prelungită a sângelui în părţile centrale (în creeri, în plămâni, etc.) poate produce congestiuni supărătoare. Când a-ceastă reacţiune să face cu anevoinţă trebuie să renunţăm la cura de apă rece (vezi Băi, Duş, Idroterapie). Sunt cazuri în cari trebuie să domolim reacţiunea, cum să întâmplă când acţiunea frigului asupra unei părţi sau asupra întregului corp s’a simţit prea mult timp şi eu mare intenzitate aşa că întoarcerea repede a sângelui în părţile de unde a lipsit mult timp ar pro- duce acolo o inflamaţiune urmată de gangrenă (vezi CONGELAŢIUNE Şi DEGERĂTURl). Când microbii pătrund în o parte a corpului acolo să face o reacţiune, adecă să adună un număr mai mare de globule albe de ale sângelui (fagocite) cari mânâncă microbii. O boală îşi face evoluţiunea după cum reacţiunea organismului este sau nu îndestulătoare. RECĂDERE, întoarcere, reîntoarcere de boală (lat. morbi reversio). — Reîntoarcerea unei stări morbide care era pe cale de a dispărea. Românul zice: Va întors boala, ceeace nu trebuie să.să confunde cu recidiva (vezi acest cuvânt). RECEPTIVITATE. — Caută la Microbi. RECIDIVĂ (lat recidivwus, care reîncepe). — Contrar de ceeace să întâmplă la recădere (vezi acest cuvânt), recidiva este repetarea unei boale determinate, care să produce astfel de mai multe ori cu toate semnele şi leziunile ei proprii. RECONSTITUANTE. - Caută la Tonice. RECRUDESCENŢA (dela lat. re,\care însemnează repeţire, reduplicaţiune, şi crudescere a deveni violent). — Reapariţiunea unor semne ale boalei cu intenzitate după o perioadă de remisiune. RECT (dela lat. rectum, drept). — Partea din urmă a maţului gros (vezi Intestin), care să scoboară pe dinaintea osului crucii (sacru), dela articulaţiunea acelui os cu cea din urmă vertebră până la anus (şezut). — Intre boalele rectului avem căderea lui sau prolapsul anal, în limba poporului eşirea şezutului. Această boală să arată la bătrâni şi la copii, având mai multe cauze: screme! ele, constipaţiunea (încuietura), diarea (urdinarea), emoroizii (trânjii)^ tusa chintoasă, sforţările violente, etc. La început şezutul eşit să poate pune la loc cu înleznire, mai târziu însă" el nu mai intră şi atunci să inflamează, să răneşte şi este foarte dureros. Tratament. Şezutul să va introduce cu degetele ori decâte ori a eşit iar pentru ca să nu mai iasă să vor face clizme şi spălături cu apă rece şi cu substanţe astringente (vezi acest cuvânt), cu decocţiune de ratania. La copiii mici să va introduce în şezut nişte cornuri de sticlă lungi de 7 centimetri şi groase la bază de 3 centimetri, învelite cu tifon iodoformat, după fiecare eşire afară cu scaunul; vindecarea sâ obţine repede. Când nu este alt chip de vindecare să va face operaţiune, adică să va tăia toată, partea eşită afară. — In-fiamaţiunea sau aprinderea rectului să numeşte' rectitâ, care are drept cauze; o in- REDtî — 627 — resp âainaţiune a maţului gros, trânjii, crepătu-rile şi plezniturile şezutului, viermişorii (oxiurii), întrebuinţarea prea deasă a cliz-melor, a săpun aşelor, a purgativelor, etc. In forma acută bolnavul simte greutate la şezut, dureri, are constipaţie, scremete şi scaune dureroase, uneori cu sânge. Tratamentul constă în băi de şezut, clizme cu ceaiu de nalbă şi un decoct de frunze de nuc. REDUGŢIUNG (lat. reductio, dela reducere, a aduce la loc), r— Operaţiune care constă în a pune la locul său un os scrintit sau yiscer erniat, cum să întâmplă la “o ernie (surpătură), când să introduce în pântece maţul eşit. REFLEX (lat. reflexus). — Act inconştient pe care îl porunceşte mădtiva spinării fără ca să intervie voinţa. REGIM (lat. regimen, dela regere, a guverna a cărmui). — Prin cuvântul regim să înţelege rânduiala la mâncare în tot timpul boalei până la vindecare. Vom aminti în a-cest articol poruncile igienii cu privire la alimentaţiunea (hrănirea) omului sănătos şi a omului bolnav, căci nu este de ajuns ca să mâjicăm, ci trebuie sâ ştim cum şi ce trebuie să mâncăm. Regimul alimentar al omului sănătos trebuie să să compuie din alimente de calitate bună, uşor de mistuit şi în cantitate potrivită; mâncarea să să facă la ceasuri regulate, iar mesele să fie depărtate unele de altele cu socoteală, la intervale suficiente; apoi alimentele trebuie alese în aşa fel încât ele să repare toate pierderile corpului, să fie întocmite în aşa fel încât ele să cuprindă toate elementele trebuincioase organismului sub un volum potrivit, având în vedere vârsta, sexul, obiceiurile, condiţiunile sociale, anotimpurile, climatul, etc. Pentru toate acestea cetitorul va afla îndrumare în articolele: Alimente şi Alimentaţiune, Băuturi şi Mese. Intru cât priveşte regimul omului bolnav cetitorul îl va afla la fiecare boală pe care va găsi-o descrisă la locul ei şi la cuvântul dietă (vezi Boală, Convalescenţă, Febră Gravelă, Gută, Obezitate, Răniţi etc.). In unele cazuri trebuie să să prescrie un regim zis excluziv, adgcă compus din un singur fel de aliment, cum este regimul lactat (vezi Lapte), sau regimul animal (vezi Carne); sau regimul vegetal (vezi Vegetări anism). In. alte cazuri pentru a întări bolnavul trebuie să-i prescriem un regim alimentar asociat cu un regim medicamentos, adecă un regim substanţial, tonic, re constituant, fortifiant (vezi Tonice). REGIM LACTAT. — Caută la Lapte. REGLISĂ. — Caută la Lemn dulce. REGULE. - Caută la Menstruaţiune. REMEDIU (lat. remedium). — Ori ce mijloc care este în stare să îmbunătăţească starea sănătăţii. Pe vremea lui Ludovic XV sâ dădea numele de remediu clizmelor (clistirelor), de cari sâ făcea un mare a-buz. Caută şi la Medicament. REMISIUNE (lat. remissio, dela remittere, a suspendata micşora, a* face să înceteze). — Scăderea sau micşorarea temporară a simptomelor unei boale. In special să numeşte remisiune perioada unei febre remitente în care scade febra. REMITENT (lat. remiitnsj dela remittere, a suspenda, a slăbi, a micşora, a face să înceteze). — Care are remisiuni (vezi acest cuvânt), de exemplu febră remitentă (vezi Febră). REPAUS. — Caută la Fatigă şi Somn. RESORCINĂ. - Să prezintă sub formă de prizme romboidale incolore, cari să topesc la 119°; solubilă în apă, alcool şi eter. Să întrebuinţează pe dinafară în boale de piele (acnee, eczemă, cuperoză, ulcere), în soluţiune apoasă (1-4 gr. la 100) sau alcoolică (10-25 la 100) sau în alifie (10-20 gr. la 100 gr. vaselină); iar pe dinăuntru să dă în tusă măgărească şi ca antifebril, 2-4 grame. REŞPIRAŢIUNE (lat respiratio), răsuflare. — Sângele pe care îl trimete inima în 'plămâni este negru, încărcat cu acid «carbonic, iar după ce a venit în atingere cu aerul atmosferic el să încarcă cu oxigen, în locul acidului carbonic pe care îl dă afară, şi devine roşu, ducându-să astfel din nou în inimă, care apoi îl trimite în tot corpul (vezi Cord şi Circulaţiune). Această funcţiune fiziologică aşa de importantă să numeşte reşpiraţiune sau răsuflare. Să vedem mai întăiu cari sunt organele respiraţiunii. Aerul atmosferic pătrunde prin nas sau gură în faringe, trece în laringe, apoi în trachee, care să desparte în două bronchii. Acestea să duc fiecare în câte un plămân, unde să ramifică într’o mulţime foarte mare de canale din ce în ce mai mici, bronchwle, cari să sfârşesc fiecare într’un ' fel de săculeţ, veziculă pulmonază, cari formează grupuri, lobtdi pulmonari(vezi Plămân). Plămânul este format din aglomeraţiunea acestor bobuli. Trei sferturi din suprafaţa veziculelor pulmonare suut acoperite de capilare sangvine. Cantitatea de sânge care trece prin plămâni în 24 ore este de 20000 — t>2« — RESP litri. Mucoasa (căptuşala) arborelui aerian este acoperită (le cili vibratili, cari aruncă afară mueozităţile şi praful (scuipatul). Iată cum să face respiraţiunea : sângele vine în plămâni împins de inimă, iar aerul atmosferic este atras înăuntru prin un fel de gol (vid) care să produce în piept în minutul în eare păreţii lui să depărtează u-nul de altul şi cavitatea pieptului să lărgeşte; acest timp să chiamă inspiraţiune, Fig. 285. — Plămânii în timpul inspira-ţiunii. adecă tragerea aerului înăuntru; apoi aerul iasă afară prin strângerea pieptului, care să face mulţumită muşchilor aşezaţi între coaste (intercostali) şi muşchiului care desparte pieptul de pântece (diafragm, paiangen); acest timp să numeşte expira- Fig. 286. — Plămânii în timpul expira-ţiunii. ţiune, adecă darea aerului afară din plămâni. Cantitatea aerului inspirat, apoi expirat, este cam de o jumătate de litru; ea poate să să ridice în timpul exerciţiului la 8 litri şi jumătate; plămânii conţin 5 litri de aer, de unde rezultă că nu tot aerul să modifica ori cât de mari ar fi mişcările respiratoare; aerul eare nu sâ schimbă sâ chiamă aer rezidual şi cu cât el este în mai mică cantitate eu atât şi tran-sformaţiuflile ţăsuturilor sunt mai complete. Aerul expirat este foarte mult schimbat în raport cu cel inspirat; el este bogat în a-cid carbonic (4.5 la 100) şi foarte sărac în oxigen (14.5 la 100), pe câtă vreme cel inspirat n’are decât urme de acid carbonic şi 21 la 100 de oxigen. In plămâni să fac următoarele schimbări: globulele roşii absorb oxigenul, care formează cu o materie conţinută în aceste globule, emoglobina, o compoziţiune numită oxi-emoglobina, a cărui oxigen să pierde pe măsura în care sângele , străbate ţăsuturile. In acelaşi timp acidul carbonic, care rezultă din arderile ce să fac în ţăsuturi sub acţiunea oxigenului, este absorbit de serul sângelui, unde el să asociază cu soda pentru a formă bi-carbonate, cari la nivelul suprafeţii pulmonare să desdoiesc şi lasă să să degageze acidul carbonic. Aerul expirat, eare să mai numeşte şi alenă (vezi acest cuvânt), pe lângă acidul carbonic mai cuprinde şi o materie vătămătoare, o ptomaină, ceeace face ea această alenă să fie foarte primejdioasă pentru oamenii cari o respiră, producând diferite accidente (vezi Aer confinat); prin urmare aerul trebuie primenit în conţinuu, având în vedere că pentrn aceasta trebuie 10.000 litri de aer pentru o oră. — Mişcările respiratoare (inspiraţiunea şi expiraţiunea) să văd foarte bine chiar şi când omul este îmbrăcat şi să pot numărâ cu înleznire. In stare de sănătate, ele sunt în număr de 16-18 pe minut la adult, de 20 la 15 ani, de 25 la 2 ani, de 85 în primul an, întocmai ea şi bătăile inimii (puisul) cari sunt cu atât mai multe cu cât omul este mai tânăr. Mişcările respiratoare, oricare ar fi vrâsta omului să fac în aceeaşi întindere (cu a'ceeaşi amploare), cu uşurinţă şi să însoţesc de un murmur dulce, uşor, care să aude foarte bine când punem urechia pe pieptul cuiva, şi care murmur să deosăbeşte foarte lezne de raluri (vezi acest cuvânt). In stare de boală respiraţiunea este sgomotoasă, sacadată (Smâcită), inegală şi mai iute decât în stare normală, murmurul să aude din - depărtare, mişcările respiratoare sunt anevoioase, să fac cu greutate, aşa că pieptul să ridică cu putere şi câte odată chiar să opreşte în mişcarea sa; numărul respiraţiunilor creşte mult, de 2 ori şi poate şi mai mult decât în stare obicinuită aşa că respiraţiunea devine penibilă (disp-nee) şi în acelaşi timp turbură şi funcţiunea inimii, care trebuie să bată cu mult mai iute (palpitaţiuni). — Pentru a întări EESP — 629 — REUM plămânii să recomandă aşa numita gimnastică respiratoare, care constă în nişte exerciţii cari au de scop să activeze (să iuţească) arderile, să mărească câmpul respirator (pulmonar), să deie afară aerul rezidual. Această gimnastică, pusă în practică pe scară mare în Svedia, să face în următorul mod: bolnavul şade în nemişcare, iar altă persoană stă în picioare înapoia lui, dându-i un punct de sprijin, şi îi apucă braţele, pe deasupra sau pe de desubt, ri-dicându-le în sus; în acest timp bolnavul inspiră adânc, apoi persoana în chestie îi lasă braţele în jos; expiraţiunea este simul-tanee. Aceasta să repetă mai de multe ori. - Omul este bine să respire numai prin nas, care curăţă şi încălzeşte aerul; să nu respire pe gură. RESPIRAŢIUNE ARTIFICIALĂ. — Caută la Asfixie. RETENŢIUNEA URINEI, oprirea udului. -Caută la Urină. RETINĂ şi RETINITĂ- — Caută la Ochiu. RETINOL, rosinol. — Idrocarbur complex eare provine din distilaţiunea uscată al co-lofonului (Uleiu de rezină). Să întrebuinţează extern ca antiseptic (tampoane în contra vaginitei blenoragice); iar pe dinăuntru să dă în capsule de câte 25 centigrame (6-12 pe zi) în contra blenoragiei (scula-mentului). RETIRADĂ. — Caută la Latrină. RETROVERSIUNE. — Caută la Mitră. REUMATINĂ, salicilat de salochininâ. — Lichid puţin solubil în apă. Să dă ca analgezic şi mai cu seamă în contra reumatismului muscular şi articular acut, fără să provoace sudori mari: 2-6 grame pe zi după etate, în prafuri, buline sau în o poţiune. REUMATISM (grec. rheumatismos; dela rheum, fluxiune, îngrămădire de umori în o parte oarecare a corpului). — Despre puţine boale auzim vorbindu-să aşa de mult ca de reumatism. In adevăr, multă lume sufere de această boală la noi unde iarna, adecă frigul şi umezeala, ţine aproape şase luni pe an; rar.om.să găseşte să nu-1 doară sau să nu-1 fl durut vr’o încheietură sau vr’un muşchiu. Reumatismul este o boală generală constituţională vecină cu guta, care este caracterizată prin fenomene de fluxiune la o articulaţiune (încheietură), la un muşchiu, un nerv, un organ intern, însoţită de o durere vie. Mai des să observă reumatismul la încheieturi, reumatism articular, care are două forme: acută şi cronică. Cauza cea mai obicinuită a reumatismului este frigul şi umezeala (răceala), cari lucrează cu mai multă sau mai puţină putere asupra unei persoane, după cum ea este sau nu predispusă prin ereditate sau prin temperamentul său propriu. Intru cât priveşte ereditatea, părinţii au putut să sufere de reumatism sau de vr’o altă boală, din marea familie a artritismului (vezi acest cuvânt). Reumatismul acut atinge de obiceiu etatea de 15-30 ani, iar reumatismul cronic nodos mai mult etatea de 40-50 ani. Femeile par a fi mai predispuse la această boală; de asemenea şi cei cari trăiesc în mizerie (sărăcie). Drept cauză determinantă s’au învinovăţit de către unii microbii, dar până acum nu să cunoaşte microbul reumatismului. — Reumatismul articular acut, numit în popor întunchinatură (vezi acest cuvânt). — Acest reumatism începe de o-biceiu prin o indispoziţiune generală, fiori, febră (căldură) mare; urina are o coloare închisă şi formează un depozit roşu cărămiziu. După 24 sau 48 ore o încheietură sau mai multe devin dureroase, mai calde ca de obiceiu şi ca cele rămase sănătoase, să umflă şi pielea să înroşeşte. Durerea este foarte vie şi umflătura este mai mult sau mai puţin mare, întinzându-să la te-cile tendinoase şi pungile seroase din vecinătate. încheieturile mari sunt prinse de obiceiu în ordinea următoare: genunchi, glezne, coate, umeri, pumni; iar încheieturile mici ale mânilor, picioarelor, fălcilor, vertebreler sunt prinse mai rar, contrar de ceeace să întâmplă în gută (vezi acest cuvânt). Reumatismul poate de altfel să facă ocolul corpului, mergând dela încheietură la încheietură, până ce le cuprinde pe toate, aşa că nenorocitul bolnav nu să mai poate dâ jos din pat. Reumatismul articular acut vine prin atacuri, cari să pot repeta. Durata unui atac variează între 2-6-8 săptămâni (copleşirea încheieturilor mici este întotdeauna un semn de durată lungă). Fie care încheietură să vindecă în câteva zile, dar poate fl apucată din nou. In marea majoritate a cazurilor reumatismul să vindecă, afară numai de cazul când să ivesc complicaţiuni, cari din nenorocire sunt multe şi unele foarte grave. Intre acestea avem accidentele din partea creerului: reumatism cerebral, care să termină de obiceiu prin moarte; din partea inimii: endocardită, care de asemenea este mai întotdeauna incurabilă ; din partea plămânilor : fluxiune^pneu-monie} pleurezie; din partea rinichilor: albu-minurie} nefrită; din partea beşicii: cistită; REUM — 630 — REUM apoi mai putem avea: angină, coree, diaree, eritem, purpura. Tocmai din cauza acestor multe şi grave complicaţiuni reumatismul articular trebuie tratat cu cea mai mare atenţiune şi energie. Tratament. Nici o boală nu este asupra căreia tratamentul să aibă o mai mare acţiune ca asupra reumatismului articular. Acest tratament este bazat pe salicilatul de sodă, acărui specificitate este curat fiziologică, carenu să poate compara cu acea a mercurului şi a chininei. Acţiunea aşa de repede a salicilatului dă unor bolnavi o siguranţă înşelătoare, care însă nu trebuie să înşele şi pe doctor, al cărui ochiu poate să prevadă din vreme complicaţiunile cari să pot ivi şi să le trateze la timp până ce nu devin incurabile. Numai doctorul poate să ştie primejdia la carc reumatismul, chiar şi când el are o înfăţişare uşoara, expune un bolnav, fiindcă el loveşte la inimă. Bolnavul va fi pus în repausul cel mai absolut posibil, adecă în pat şi la regim de la lapte îndulcit din când în când cu puţină supă; regimul de lapte va consta în 2-3 litri pe zi. Salicilatul de sodă va fi presris în doză maximă de 50 centigrame de fiecare an la copii, în doză de 4 până la 8 grame la adulţi, fie în buline de câte 50 centigrame, fie în poţiune, însă întotdeauna în doze fracţionate şi pe timpul de 24 de ore. Când să ia în buţine trebuie ca după fiecare doză să beie o cantitate suficientă de apă, să va dâ câte unul la fiecare oră. Salicilatul să poate dâ în poţiune socotindu-să 50 centigrame de fiecare lingură, de exemplu: salicilat de sodă, 6 gr; apă distilată, 160 gr ; sirop de mentă, 20 gr; din care să va luâ la fiecare ceas câte o lingură, şi după fiecare lingură să va bea ceva, apă simplă sau apă de Vichy. Salicilatul să mai poate prescrie în prafuri, pe cari le va luâ bolnavul topindu-le în apă de Yichy sau de Vals; nu să va luâ salicilatul nici cu vin; nici cu limonadă de lămâie, nici chiar cu rom. Salicilatul trebuie luat şi în timpul nopţii, dacă nu la fiecare oră, la 2 sau 3 ore. Pe dinafară să poate întfebuinţâ salicilatul de metil şi în acest caz să mai poate reduce doza de salicilat de sodă; să vor face ungeri pe încheieturile cele mai dureroase, apoi să vor acoperi cu vată şi gu-tapercă; unii bolnavi nu pot suferi mirosul acestui medicament. Salicilatul de sodă nu să poate dâ la bolnavi cari sufer de rinichi (nefrită cronică), la cei ce sufer de boală de inin\ă în grad înaintat; la femeile însărcinate. Când bolnavul nu poate suporta salicilatul de sodă din pricina vâjiiturilor de urechi şi a durerilor de stomac, să va dâ în locul lui aspirină, 2-3 grame în buline de câte 50 centigrame, salofenul, salipirina, citrofe-nul (2-4 gr.). La femeile însărcinate să poate dâ antipirina, 2-3 grame, în 4 sau 6 doze. La cei ce sufer de rinichi să va dâ benzo-atul de sodă, citratul de sodă sau acidul citric în aceleaşi doze. La sfîrşitul reumatismului să va prescrie masaj, ungeri cu tinctură de iod şi la trebuinţă puncte de foc sau vezicători, dând pe dinăuntru preparatele fieruginoase, în special iodurul de fier* în contra anemiei. — Reumatismul articular cronic. Acesta urmează reumatismului articular acut rău tratat, sau el să arată dela început sub forma sa înceată. Semnele lui sunt aceleaşi ca şi ale celui acut insă ale lui sunt mai atenuate şi să prelungesc mai multe săptămâni sau luni, cu întreruperi mai mult sau mai puţin lungi, încheieturile sunt umflate şi cam înţepenite, puţin dureroase la repaus, numai la mişcări sunt supărătoare; bolnavul are perioade liniştite, urmate de perioade rele în mod spontaneu sau sub influinţa frigului; nu este febră; cu timpul pofta de mâncare să pierde, apoi somnul devine din ce în ce mai agitat şi mai puţin, mişcările devin mai greoaie, bolnavul slăbeşte. iUteori să prind încheieturile cele mici, dela degetele mânilor şi picioarelor, cari să umflă şi produc dureri mai ales noaptea, prezentând cu timpul un fel de noduri caracteristice, cari au făcut să îi să dea numele de reumatism nodos; încheieturile încep a să strâmbă într’o parte sau în alta, a să diformâ, a să dizlocâ; mişcările lor devin din ce în ce mai greoaie şi fac să să audă nişte scârţăituri (cracmente) cari seamână cu cele produse de nuci când să apasă unele contra altora. In fine, întreaga mână să diformează luând o înfăţişare caracteristică. Boala înaintează fără încetare, fără întrerupere sau cu perioade de ameliorare foarte scurte. Acest reumatism sâ arată mai cu seamă la femeile trecute de 50 ani. Tratament. In perioada de la început (faza acută), tratamentul va fi întocmai ca la reumatismul articular acut, având ca bază salicilatul de sodă. In perioada a doua (faza cronică) tratamentul va consta în iodur de potasiu, de sodiu sau de litiu, în doză de 2-4 gr. pe zi; dat timp îndelungat, sau tinctură de iod (30 picături pe zi la adulţi; 6-10 picături la copii de 5-10 ani); tot la 15-20 zile să va întrerupe iodul pentru 5-8 zile. In caz de intolerenţă să va dâ iodur de amidon, care poate fi dat până RE VA - 681 - REZO la 40 gr. pe zi; iodipină, 1 linguriţă de 2-3 ori pe zi; iodon Robin, 15-25 picături de 2 ori pe zi. Să vor prescrie preparatele arsenicale pe dinăuntru: licoarea Fowler, 5-15 picături pe zi, 21 zile în fiecare lună; băi arsenicale calde de 35° punând în baie 2-10 gr. arseniat de .sodă şi 200-300 gr. subcarbonat de sodă, la cei slabi să poate adăngâ în baie şi sare (clorur de sodiu), 5 chilograme; uneori să poate pune ficat de pucioasă (polisulfur de sodă), 100-150 gr. Preparatele fieruginoase, în special siropul de iodur de fier; untură de peşte, fricţiuni uscate, alcoolice, terebintinate. Băile minerale naturale: Govora, Lacul sărat, Te-chir-Ghiol sunt cele mai bune în reumatismul articular cronic* apoi Monteoru-Sărata, Pucioasa, Vulcana, Oglinzi, de asemenea dau rezultate bune. — Reumatismul muscular şi nervos. Reumatismul de muşchi să arată de preferinţă în muşchii cei mari, în şale, când să numeşte lumbago (vezi acest cuvânt). Când să arată în alţi muşchi tratamentul este acelaşi. REVAGGINARE. — Caută la Vaccinare. REVENT, rabarbură, rubarbă (Bkeum offi-cinale, fam. Poligonaceelor). — Plantă erbacee mare şi frumoasă, originară din Tibet, a cărei rădăcină este galbină roşietică, are Fig. 237. — Revent. un gust foarte amar, văpseşte saliva • în galbin portocaliu şi conţine acid galic, acid tanic, acid crizofanic, oxalat de calce şi un principiu purgativ. In doză mică reventul deschide pofta de mâncare, stimulează tubul digestiv, înlezneşte mistuirea şi întreţine libertatea pântecelui (şşirea afară). In doză mai mare el este purgativ fără ca sâ irite maţele şi face foarte puţine dureri; să re* comandă la cei ce sufer de dispepsie, la cei ce simt o greutate după mâncare fără ca să aibă dureri, la cei ce sufer de constipaţiune obicinuită. Să întrebuinţează sub formă de praf, 30 până la 60 centigrame ca tonic, 1-4 grame şi mai mult ca purgativ; electuar catolic (Codex), 6-20 gr.; extract, 10-50 centigrame; maceraţiune (plămădeală), 10 la 1000; sirop simplu, 10-50 gr.; sirop compus, 10-50 gr.; tăbliţe, de câte 5 centigrame; tinctură, 5-10 gr.; tizană, 5 la 1000; vin, 10-20 gr. ca stomachic, 20-60 gr. ca laxativ. REYULZIUNE (lat. revulsio, dela revellere, a scoate cu putere), revulzive. — Revul-ziunea este o formă de tratament care constă în a irită prin ajutorul unor medicamente, numite revulzive, o parte a corpului mai mult sau mai puţin depărtată de locul bolnav (inflamat), cu scopul de a atrage sângele şi celelalte umori cari s’au îngrămădit în organul bolnav. In practică revulziune şi derivaţiune însemnează acelaş lucru aşa că medicamentele revidzwe să confundă cu cele derivative (vezi acest cuvânt). Intre revulzive sâ numără: muştarul, băile de picioare calde, simple sau cu muştar, luarea de sânge, tinctură de iod, vezicătorile. REZECŢIUNE (lat. resectio; dela resecare, a tăia). — Operaţiune care constă în a tăia şi a scoate o parte dintr’un os, sau unul ori mai multe oase întregi, păstrând părţile moi din jurul lor. . REZÂCHIE, REZAGHIE SĂLBATICĂ. — Caută la Agriş. REZINĂ (lat. resina), răşină. — Să dă acest nume la nişte produse naturale compuse din oxigen, idrogen şi carbon, cari să află în scoarţa şi fructele unui mare număr de plante, unde să găsesc asociate cu esenţe volatile şi de unde să scurg în mod spon-taneu (dela sine); sau prin tăieturi făcute de mâna omului. Rezinele sunt substanţe semi-lichide, groase, viscoase şi adeseori inflamabile; multe din ele să întrebuinţează în medicină: unele sunt stimulente, ca esenţa de terbentină, etc., cari să dau pe dinăuntru sau pe dinafară pentru a produce o excitaţiune cu scopul de a vindecâ o boală; altele sunt purgative, cum sunt: jalapa, scamonea, etc. (vezi aceste cuvinte). REZOLUŢflJNE şi REZOLUTIVE. — Prin cuvântul rezoluţiune să înţelege întoarcerea la stare normală a unui ţăsut bolnav, prin rezor-birea înterstiţială a oricărei materii organice, lichidă sau solidă, infiltrată, cu sau fără inflamaţiune, în acel ţăsut şi producând acolo o ingurgitare (astupare). Medicamente şi mijloace rezolutive să numesc acele cari produc acest rezultat: purgativele, diureticele, antiflogisticele, irito-alterantele (preparatele cu iod, iodurul de potasiu, cu arsenic, etc.), lăsarea de sânge din vine, lipi- XlillkU\J — 632 — RICI torile, ventuzele eu sânge, vezicătorile, cata-plazmele, revulzivele, tonicele excitante, as-tringentele, aplicaţiunea de ghiaţă, masajul, compresiunea, poziţiunea membrelor, etc. REZORPŢIUNE (lat. resorptio). — Prin acest cuvânt să înţelege dispariţiunea unui lichid revărsat într’un ţăsut sau o cavitate şi ale cărui.elemente sunt luate de circulaţiune. RHAMNUS CATRARTICA. — Caută la Nerprun. RHAMNUS PORSHIANA. — Caută la Cascara Sagrada. RHEDM OFFICINALE. — Caută la Revent. RIBES GROSSULARIA. — Caută la Agriş. RIBES NIGRUM. — Caută Struguri negri. RIBES RUBROM. — Caută la Coacăză. RICIN, râţin, căpuşe (Bicinus eommunis, fam. Euforbiaceelor). — Plantă arbores- de ricină), să întrebuinţează foarte mult in medicină ca purgativ, în China să întrebuinţează ca olea alimentar. Untul de ricină este un purgativ foarte bun şi să dă în doză de o jumătate de linguriţă la copiii nou-născuţi, o linguriţă la copii pâDă la e-tatea de 3 luni, o jumătate de lingură la copiii de 1 an, o lingură la copii până la 5 ani, iar la adulţi 2-3 linguri (30-40 gr.). Untul de ricină are însă un cusur, gustul său rău, care câte odată provoacă greaţă şi chiar vărsături, din care pricină să întrebuinţează în diferite forme pentru a-i mască gustul. Astfel untul de ricină, când nu să poate luâ singur, să va dâ în bulion fără grăsime şi cald, în o ceaşcă de cafea neagră sau de ceaiu, în lapte, în zamă de varză, într’un lichior alcoolic sau aromatic, sau cu zamă de lămâie, sau mai bine cu Fig. 238. — Ricin 1. Floare. 2. Sămânţă. centă, originară din Africa, unde ajunge la o înălţime de 10-12 metri, având portul unui adevărat arbore, care. s’a introdus in Europa şi să cultivă mai mult ca plantă ornamentală (Iulie-August). Sămin-ţele acestei plante, de mărimea boabelor de fasole, cu pete roşii, luate cu lapte, sub formă de infuziune (ceaiu), în număr de 5-6, constituie un purgativ drastic, iar dacă să iau mai multe produc iritaţiunea şi chiar ulceraţiunea maţelor, ceeace poate avea urmări grave, pentru care să recomandă mare băgare de seamă. Oleul extras din săminţele de ricin, oleum ricinus (unt zamă de portocale, şi iată cum: să împarte zama dela o portocală în două păhare, să va turnă în unul din aceste păhare oleul de ricin, apoi sâ va turnă peste el zama de portocală din celalt păhar, bându-să repede, aşa că untul de ricină trecând prin ^ură încunjurat de zama de portocală nu lasă nici un gust rău. Acelaşi lucru să face cu zama unei lămâi, când n’avem portocală. Untul de ricin să mai dă şi în capsule gelatinoase, dar în acest caz este bine ca bolnavul îndată ce a înghiţit capsulele să beie o ceaşcă de zamă de carne, pentru ca ele să să topească mai iute. RIDI — 633 — RINi RIDICHE, ar ape, aripane, râdiche (Rapha-nus sativus, fam. Cruciferelor). — Plantă erbacee cu rădăcina cărnoasă, foarte umflată, originară din Azia, care să cultivă mult ca plantă alimentară (Maiu-Iunie). Prin cultură s’a obţinut mai multe varietăţi dintre cari menţionăm: ridichea neagră cu rădăcinele mari cărnoase, lungureţe sau rotunde, cu coaja neagră; ridichile de lună, cu rădăcinele mici, cărnoase, rotunde sau lungureţe, cu coaja albă, roşie, violetă sau negricioasă. Ridichile de lună au un gust înţepător care aţâţă pofta de mâncare ; când sunt fragede şi tinere sunt mai uşor de suportat de stomac cu condiţiune însă ca să nu să mânânce în cantitate mare ; cu toate acestea, cei cari au râgâi-,turi acre şi dureri de stomac să nu le mânânce de loc. Ridichile negre sunt şi mai greu de mistuit şi prin urmare să nu le mânânce decât cei ce au stomac tare, dar şi aceia în mică cantitate şi rar. RIGIDITATE. — Rigiditate cadaverică. înţepenirea muşchilor după moarte (vezi acest cuvânt). RIGOLLOT. — Caută la Muştar. RINICHIU, rărunchi, (lat. jren, grec. ne-pkros). — Rinichii sunt organe glandulare cari secretă urina (udul, şi atul). Ei sunt în număi* de doi şi sunt aşezaţi în pân- Fig. 239. - Rinichi, uretere şi beşică. tece, câte unul de fiecare parte a şirii spinării, în dreptul celei din urmă vertebre dorsale şi acelor două dintâiu vertebre lombare, înaintea muşchiului patrat al lombelor şi înapoia peritoneului, care îi desparte de stomac şi maţe. Rinichii sunt separaţi de peritoneu prin un strat de ţăsut celulo-grăsos, care la copii este foarte subţire iar la adulţi, mai ales la cei graşi, este foarte gros cuprinzând multă grăsime ; acest strat de grăsime să numeşte capsulă adipoasă. Coloarea rinichilor este roşie închisă; forma fiecărui rinichiu este ca acea a unui bob de fasole, având o lungime de 10 centimetri, o lăţime şi o grosime cam de 5 centimetri fiecare. Partea găunoşită (excavată) a lor priveşte spre şira spinării şi să numeşte hil, care cuprinde vena renală, arteria renală, basinetul sau lighienaşul şi începutul canalului care conduce urina în beşică şi care să numeşte uret'er. Arteria renală intrând în hil să împarte în mai multe ramuri, cari merg să formeze, între partea Fig. 240. — Schemă, care arată dispo-ziţiunea tubilor uriniferi şi ă vaselor sangvine în rinichiu. 1. Faţa externă a rinichiului^ — 2. Tăierea unui glomerul arătând diviziunile arteriei. — 3. Tub uri-nifer. — 4. Glomerul îneunjurat de tub urinifer. — 5.-Arterie. — 6. Arteria renală; o ramură care merge printre regiunea corticală şi regiunea medulară a rinichiului formând arccidu lui Bertin. — 7. Tub urinifer. — 8. Vâna renala (o ramură a ei). — 9. Deschiderea unui canal urinifer în basinet. RINI — m RINI corticală şi partea medulară a rinichiului: arcada lui Bertin. Această arcadă _dă naştere la nişte arterii mici, numite radiate, cari să ridică în substanţa corticală dând mai multe rămurele; flecare rămurea, numită artene aferentă, merge de să ramifică în capilare pentru a formâ un ghem vascular ca un glob, care să chiamă glomerul (dela lat. glomerulus care însemnează glob), din care pleacă arteria eferentă. Această arterie eferentă la rândul ei să împarte şi ea în capilare, a căror reunire constitue o arcadă venoasă, din care să scoboară către hil vasele cari formează vena renală. Glo-merulul format de capilare este învelit de o dilataţiune a unui tub urinifercare îl înconjoară ca o capsulă. Acest tub după ce s’a îndoit de mai multe ori asupra lui însuşi (tub sucit, anza lui Henle, tub de u-nire) să termină prin o parte dreaptă (tub drept), care să sfârşeşte prin unul din orificiile unui fel de stropitoare, numită pa-pilă renală, care să ridică în basinet (lighie-naş). Fiecare papilă este formată prin reunirea a vr’o două zeci de orificii de tubi drepţi (a căror totalitate constitue o piramidă) şi este încunjurată de o prelungire Fig. 241. — Rinichiul tăiat în două. 1. Ureteral. — 2. Basinetul. — o. Calicele. 4. Papila. — 5 Substanţa tubuloasă sau medulară. — 6. Substanţa corticală. a basinetului numită calice. Dacă tăiem un rinichiu în două vedem pe suprafaţa de tăiere două părţi: una corticală (coaje), care este granuloasă şî granulaţiunile sunt formate de glomerule; alta medulară (măduvă) în care să vede un şir de dungi, cari sunt tubii uriniferi. — Să vedem acum care este funcţiunea rinichilor. Abondenţă vaselor sangvine este în raport cu rolul rinichilor. In prima reţea capilară, aceea a glomeru- lelor, presiunea sangvină fiind foarte mare, partea apoasă a urinii să filtrează din vasele sangvine prin capsula care termină tubii uriniferi. A doua reţea capilară, formată de vasele eferente la eşirea lor din glomerule, încunjură tubii uriniferi, acăror lungime este aşa de mare încât dacă i-am pune cap la cap întinderea lor ar fi de 20 chilometri; sângele lasă să transude partea solidă: uree, acid uric, clorur de sodiu, fosfate şi sulfate alcaline. Celulele cari căptuşesc tubii sunt însărcinate ca să aleagă aceste principii solide ale sângelui. Urina, care să formează picătură cu picătură în tubii uriniferi, ajunge în basinet, trece prin ufetere în beşică. — Boalele de rinichi. Adeseori omul are dureri în dreptul rinichilor, fără ca aceştia să fie bolnavi; acele dureri sunt produse de răceală şi interesează numai muşchii sau nervii (reumatism sau nevralgii) regiunii rinichilor (vezi Lumbago). Boalele proprii ale rinichilor sunt cu mult mai grave. Mai întâiu toate rănirile făcute asupra rinichilor, cu un glonţ de armă de foc, cu un cuţit; sau numai prin o lovitură puternică, sunt forţe grave, putând dâ naştere la diferite complicaţiuni prin revărsarea ui inii în peritoneu producând o peritonită mortală. Pentru aceasta ori de câte ori avem a face cu un rănit în dreptul rini-^ chilor imediat trebuie să-l punem şi să-l ţinem în repaus absolut, dându-i o dietă aspră, băuturi răcoritoare, iar pe loc sâ va aplica un pansament antiseptic; să înţelege ca aceasta numai până va veni doctorul care va prescrie şi va face cele de trebuinţă pentru a opri o emoragie (curgere de sângej. Un abces în vecinătatea rinichiului (perinefrită, flegmon sau abces perinefretic) poate fi produs de răceală, de lovituri sau contuziuni, de răniri (plăgi), de călărit prea mult, etc. In acest caz bolnavul are dureri în dreptul rinichiului, febră (căldură), lipsă de poftă de mâncare, constipaţiune; apoi partea bolnavă să umflă; umflătura merge crescând după cum sâ înmulţeşte puroiul, din care cauză trebuie operat cât să poate mai iute făcând o tăietură (inciziune) mare ca să să scurgă bine puroiul. — Aprinderea sau inflamaţiunea mucoasei (căptuşelii ) calicelor şi a basinetului să numeşte pielită, iar când este şi rinichiul inflamat avem ceeace să chiamă pielo-nefritâ, Această inflamaţiune poate fl produsă de calculi (pietricele), de inflamaţiunea uretrei (în cazurile de blenoragie, ^de stricturi), a beşicii sau a ureterelor, de boalele infecţioase, etc. Ea începe •prin dureri în RINI - 635 — RIKL dreptul rinichiului, cari să măresc prin a-păsare, apoi prin febră, lipsă de apetit; urina are puroiu, uneori sânge şi să face în cantitate mare (2-4 litri pe zi); în cele din urmă apare o umflătură în locul bolnav. In aceste cazuri trebuie să să facă operaţie cât să poate mai iute pentru ca să nu slăbească prea mult bolnavul şi să nu-i intre puroiul în sânge. — Adeseori auzim că cutare are un rinichiu căzut (rinichiu flotant), lucru care să vede mai des la femeie din pricina sarcinilor repetate, a corsetului, a sforţărilor prea mari. Rinichiul flotant să anunţă prin durere bruscă în partea de sus a pântecelui şi bolnavul simte că-1 trage ceva, că atârnă ceva în locul dureros; durerea încetează prin odihnă în pat; să observă şi turburări digestive, la unele femei şi turburări nervoase (isterice). Tratamentul constă în purtarea unei bandaj şi în cazurile grave în operaţiune (nefropexie, adecă punerea rinichiului la locul său co-sându-1, sau nefrectomie, adecă tăierea şi scoaterea rinichiului cu totul). — Litiază, colici nefretice, calculi, (pietri). Sărurile urinii să pot precipita în rinichiu sub formă de concreţiuni pietroase (litiază, dela grec. lithos, piatră) cari pot să fie aşa de fine ca praful (nisip) sau să formeze pietricele mici, pietriş, care produce colici nefretice, sau să formeze pietri mai mari, ca aluna, ca nuca şi chiar ca oul. Pietricelele pot fi una sau mai multe, rotunde sau colţuroase; ele sunt formate cele mai adeseori de acid uric şi de urate, când sunt tari şi roşietice, sau de oxalat de calce, când sunt brune şi smeurii, sau de fosfate de calce, albe şi spărgăcioase. Litiaza este produsă de hrană prea bună şi prea multă, de lipsă de mişcare (de exerciţiu), de artritism, de erede-titate (vezi aceste cuvinte). Când să fac pietricele în rinichi, ele sunt duse de urină în uretere şi de acolo în beşică. In tot drumul acesta ele dau naştere la dureri, cari sunt cu utât mai mari cu cât pietricica este mai mare, ceeace face ca ea să pătrundă cu mare anevoinţă prin canalul ureterului. Aceste dureri să chiamă colici nefretice sau colici de rinichi. Accesul poate să fie precedat cu câteva ore de nişte dureri surde în dreptul rinichilor, eu o sen-zaţiune de greutate şi de pofte dese de a urina. Apoi, cu prilejul unei mişcări, unei sdruncinături sau după luarea unei ape minerale, apare o durere cumplită în şale, care să întinde în diferite direcţiuni, dar mai cu seamă spre beşica udului; bolnavul n’are astâmpăr, sâ îndoieşte, să sbate şi geme grozav, faţa-i este palidă şi acoperită de sudori reci, uneori are vărsături. Accesul acesta j3e durere (această colică) poate să ţină 1-8 ceasuri, continuu sau cu mici întreruperi, până când pietricica a trecut în beşică, când încetează durerea. Tratament. Pentru a micşora durerile şi a înlezni trecerea mai iute a pietricelii să recomandă cataplazme foarte calde, laudanizate, pe regiunea dureroasă (în şale); bai calde prelungite de 34°; iar pe dinăuntru să dă, când bolnavul n’are vărsături, antipirină, cloral, extract de opiu; clizme calmante cu laudan sau cu cloral; supozitoare (săpunaşe) cu opiu; sau în cazuri grave injecţiuni sub piele cu morfină, de câte 2 centigrame una. Odată criza trecută să va prescric un tratament preventiv: să va interzice bolnavului să mânânce măcriş, spănac, pătlăgele roşii, sparanghel, carne de vânat, să va opri băuturile alcoolice; apoi să va dâ preparatele cu litină şi apele minerale: Căciulata, Contrexeville, Yittel, Carlsbad, etc. Când s'a format piatra mai mare, calcul, în rinichiu, care nu mai poate eşi, rămănând fixat acolo, bolnavul urinează cu sânge (e-maturie), mai cu seamă dacă călăreşte sau umblă cu trăsura; el are greutate şi durere în dreptul rinichiului. In aceste cazuri trebuie să să facă operaţiune prin care să să scoată piatra (vezi Calculi). — I-dronefroza (dela grec. hijdor, apă şi neph-ros, rinichiu) constă în lărgirea calicelor şi basinetului prin urină. Ea este produsă prin oprirea unei pietri în ureter sau apăsarea ureterului prin o tumoră şi să arată prin o umflătură în pântece şi în regiunea rinichiului bolnav. Tratamentul şi aci constă numai în operaţiune. — Aprinderea sau inflamaţiunea rinichiului să numeşte nefrită (dela grec. nephros, rinichiu, şi terminaţi-unea itis, care însemnează inflamaţiune). Nefrita este acută şi cronică. Cea acută este produsă de boalele infecţioase (scarla-tina, pojarul, vărsatul, difteria, influenţa, pneumonia, febra tifoidă, brânca, oreioanele), de intoxicaţiunile cu fosfor şi cu arsenic, de vezicători cu cantaride, de răceală, mai ales la cei ce au suferit, de scarlatină, de sarcină, etc. Semnele nefritei acute sunt: fiori şi febră, dureri în dreptul rinichiului bolnav, o bu-hăială (edem) a feţei, mai ales la pleoape; membrele inferioare, mai cu seamă gleznele sunt umflate, umflătura aceasta (edemul) să întinde şi Ja organele genitale externe; durere de cap şi uneori vărsături; urina să face rar şi în mică cantitate, uneori abia 500 grame în 24 ore, ea este închisă şi RINI — 636 — RODI conţine albumină (BO centigrame până la 2-6-8 grame şi alteori şi mai mult). Nefrita acută să vindecă încet, în câteva săptămâni, dar ea poate să reapară sub formă cronică (Boala lui Bright), sau bolnavul poate să moară mai iute prin uremie (vezi mai departe). Tratamentul constă în regim lactat, bolnavul va mânca numai lapte, 2-3-4 chilograme pe zi; să vor pune în regiunea rinichilor ventuze (păhare) cu sânge; bolnavul va purtă flanele. Nefrita cronică sau boala lui Bright poate fi urmarea unei nefrite acute neglijate (necăutată), sau ea să poate ivi chiar dela început având aceleaşi cauze ea şi cea acută; ea mai poate fl produsă de gută, arterioscleroză, otrăvire prin plumb. Această nefrită să iveşte pe încetul, pe neştiute şi să arată prin următoarele semne : urinare deasă şi silită, poate de 12-15 ori pe zi, uneori dureroasă, cantitatea urinii este mică, 800 grame pe zi; alteori ea este mai mare decât în stare normală (poliurie) ajungând la mai mulţi litri pe zi; vâjiituri de urechi, cu ameţeală; mâncărimi pe diferite părţi ale corpului; crampe sau dureri in pulpe, mai ales noaptea; durere de cap foarte des şi în timp da săptămâni; simţire de frig, mai cu seamă la picioare; pielea uscată şi palidă; umflătură (edem) la faţă, mai ales la pleoape, la glezne, care să poate întinde la tot corpul, apoi apa să poate aduna în cavităţile plenrale, idrotorax, şi chiar în plămâni producând respiraţie foarte grea cu apăsare în piept ; urina este spumoasă adeseori şi conţine albumină (5-6 gr.); palpitaţiuni (bătăi de inimă); turburări digestive (lipsă de poftă de mâncare, vărsături, dureri de stomac, diaree); emoragii sau curgeri de sânge din diferite părţi: din nas, din piept, din stomac, urinare cu sânge (ematurie), emoragie cerebrală; tnrburări în vedere, cari pot duce la orbire completă. Nefrita cronică să poate complică de pneumonie, pleurezie, peritonită, flegmoane, erizipel, uremie, etc. ; ea durează 2-10-12 ani. Tratament: regim de lapte absolut cu întreruperi din când în când şi atunci bolnavul va mânca: carne albă, legume verzi, fari-noase ; îi să va dă fier, chinchinâ; îi să va face fricţiuni uscate, masaj, băi călduţe şi calde; exerciţiu moderat, plimbare în aer liber fără oboseală; şedere într’un climat cald; pază de răceală; bolnavul va purtă flanele ; din când în când câte un purgativ. Pentru durere de cap antipirină, pira-midon, fenacetină, lipitori dupe urechi. Pentru vărsături dietă absolută şi ghiaţă. In cazurile de uremie lăsare de sânge din vine. Pentru edem să va dâ diuretice, etc. — _ Uremia (dela grec. uron, urină, ud, şi Itaima, sânge), numită şi sânge urinos sau după cum zice poporul otrăvirea sângelui cu ud, este caracterizată prin turburări foarte grave şi este produsă prin insuficienţa de-puraţiunii urinare (când rinichiul nu mai este în stare să cureţe sângele de elementele urinii). Uremia are mai multe forme: cerebrală, respiratoare, gastro-intestinală. In forma cerebrală, ea să arată brusc după o împuţinare a urinii, prin dureri de cap, a-meţeli, turburări ale vederii, apoi atacuri convulzive ca în epilepsie sau un fel de nebunie cu excitaţiune la lucru sau la vorbă, ori cu depresiune şi idei de sinucidere, sau cu halucinaţiuni şi idei de persecuţi-une, sau cu somnolenţă comatoasă ca într’un atac de apoplexie. In forma respiratoare bolnavul are accese violente de opresiune, cari să produc la intervale variabile. In forma gastro-intestinală bolnavul are vărsături incoercibile ; diaree, etc. Tratament. Regim lactat absolut; spălarea stomacului; clizme cu 2 litri apă sterilizată de 2-3 ori pe zi; injecţiuni sub piele cu ser artificial, 300-500 gr., de 2-3 ori pe zi; diaforetice (pilocarpină în injecţii sub piele); luare de sânge din vine, etc. RINÎT (dela grec. rhin, nas, şi termina-ţiunea itis, care însemnează inflamaţiune). — Sinonim cu coriză (vezi Coriză şi’Nas). RINOPLÂSTIE. — Să numeşte astfel o operaţiune care constă în restaurarea unui nas distrus. RINOSCOPIE. — Examenul, nasului. RISTIG- — Caută la Gogoşi de ristic. ROCA. — Caută la Roua gerului. RODEA. — Caută la Roibă. RODIU, pitliîlgean (Punica Granatum din fam. Mirtaceelor). — Arbore mic şi frumos care face un fruct de forma şi mărimea unui măr cu seminţe numeroase înconjurate cu un înveliş cărnos, roşietic, care formează partea comestibilă a fructului numit: rodie şi roidâ. Acest arbore, originar din regiunea mediterană (sudul Europei) să cultivă pe la noi ca plantă de podoabă, uneori având florile învoalte (Iulie-Septem-brie). Scoarţa rădăcinii (Cortex G-ranati) să întrebuinţează în contra teniei (panglicei), în modul următor: să ia de preferinţă coaje proaspătă, 60 grame, sâ fierbe în 750 gr. apă, până ce aceasta scade la 500, care să bea în trei rânduri, la intervale de câte RODU — 687 — ROIN un ceas; dacă panglica nu iasă, sâ ia in ziua următoare un purgativ, fi dacă nici atunci nu iasă, sa lasă să treacă câteva zile şi tratamentul să începe din nou. — Din coaja de rodiu să extrage principiul Fig. 242. — Rodiu. a. Rodie deschisă. ei activ numit pelletierinâ, care să dă pentru acelaşi scop însă numai la adulţi în doză de 35 până la 40 centigrame în un sirop oarecare. RODU PĂMÂNTULUI, Aron, barba lui Aron, călindar, cocoşoaică, mărceţ, piciorul viţeluluiporumbu cucului, timp, ungu-reancă (Arum maculatum, fam. Aracfeelor). — Plantă erbacee veninoasă, care creşte prin păduri umbroase şi dumbrăvi (Aprilie-Maiu). In medicină nu să întrebuinţează. Fig. 243. — .Rodu pământului. a. Floare, b. Fruct. Babele însă dau rodu pâmântnlui in contra trânjilor; bolnavul îl mânâncă pisat şi amestecat cu miere sau îl bea plămădit în rachiu; rănile gangrenoase le spală cu fiertură şi le ung apoi cu alifie de rădăcină şi de frunze pisate, amestecate cu grăsime. Otrăvirea cu rodu pământului are următoarele semne: umflarea limbii, vărsături, spazme, luminile (pupilele) ochilor lărgite, nesimţire. Ca tratament să recomandă ca bolnavul să verse gâdilindu-şi fundul gurii cu degetul şi bând apă caldă, sau dacă sa poate să iee ipecacuana, dar aceasta numai la oraş şi dată de doctor; cafea turcească tare; cataplasme calde la stomac. ROIBĂ, brociu, paţachină, rodea, rumenele (Bubia tinctorum, fam. Rubiaceelor). — Plantă erbacee care creşte prin dealuri şi prin vii, uneori cultivată ea plantă de Fig. 244. — Roibă. văpsit (Iulie-August) Să întrebuinţează rădăcina care este bună în contra rachitismului. Să dă sub formă de decoct (fiertură) din 20 la 1000; praf, 2 până la 4 grame. ROIDĂ. — Caută la Rodiu. ROINIŢĂ, iarba stupului, iarba roilor, floarea stupilor, mătăcină, măţăcină, mătăciune, melisă, mintă turcească, mo-loachă, roişte (Melissa officinalis, fam. La-biatelor). — Plantă erbacee, foarte aromatică, care creşte prin păduri şi fiind foarte Fig. 245. — Roiniţă. A. Planta. B. Floare. 0. Frunza, - 638 - ROST căutată de albine să cultivă mult prin stu-pării (Iunie-August). Frunzele au un miros plăcut, un gust cald şi cam amar; ele cuprind o rezină amară şi un uleiu esenţial compus mai ales din cifrai şi citronellal-, ele au proprietăţi stimulente, stomachice, an-tispasmodice, excitante, sudoriflce. Pe dinăuntru să dă sub formă de ceaiu (infuziune) din 10 la 1000; apă distilată după voinţă; alcoolat de melisă din care să ia 5-20 gr. în apă îndulcită cu zahăr. — La noi apa de melisă, care să fabrică de către călugări (Mănăstirea Ciolanu, Buzău), să ia câteva picături pe o bucată de zahăr sau în puţină apă pentru durere de stomac şi pentru sfârşeală; iar la ţară să dă ceaiul şi decoctnl de melisă pentru durere de stomac, de intestine şi pentru urdinare. ROIŞTE. — Caută la Roiniţă. ROSINOL. Caută la Retinol. ROŞIOARĂ- — Caută la Filimigă. R0SMÂR1N, ruşmalin, ruşrriarin (Rosmari-nus officinalis, fam. Labiatelor). — Arbust mic odorant, originar din regiunea medite-rană, care se cultivă prin grădini şi locuinţe (Martie-Mai). Ramurile florifere, herba rosmarini, să întrebuinţează în medicină ca stomachic, stimulent şi emenagog. Să dă sub formă de infuziune (ceaiu) din 10-20 la 1000; esenţă, 4 picături; iar pe dinafară spirtul de rosmarin să întrebuinţează în fricţiuni, sau pentru spălat pe cap când cineva are mătreaţă. — La ţară femeile beau rosmarin plămădit în rachiu de drojdii pentru vătămătură. ROSTOPASCĂ, calce mare, crucea voinicului, iarbă de negi, iarba rândunelei, Fig. 246. — Rostopască. ROM. Caută la Rachiu. — Caută la Muşeţel. ROMÂNITĂ BUNĂ. — Caută la Muşeţel. ROMONIŢĂ. — Caută la Muşeţel. ROSA CANINA, rosa centifolia, rosa da-mascena, rosa gallica. — Caută la Trandafiri. ROŞAŢĂ. - Caută la Pelagră. ROŞCOVI, roşcovani. — Caută ]a Ciuperci (Răşcovi). negelariţâ, pleoscâniţă, rost op aste (Che-lidonius majus, fam. Papaveraceelor). Plantă erbacee care conţine un lapte galbin-porto-caliu, acru şi foarte veninos; florile galbine ; creşte prin locuri umbroase, pe lângă garduri, locuinţe, râuri, stânci şi ziduri vechi (Aprilie-Septembrie). In medicină să întrebuinţează sucul plantei, mai ales al rădăcinii. Principiul activ să numeşte chelido-nină care s’a dat ca narcotic în contra durerilor de stomac (cancer) şi de maţe, în doză de 10-20 centigrame. Sucul acestei — 639 - RUCĂ plante lucrează ca purgativ şi sa dă sub formă de: extract, 25 centigrame până la 1 gram; praf de rădăcină, 2-4 grame pe zi.— La ţară să vindecă cu această plantă negeii, din care pricină să numeşte şi negelariţâ: să striveşte planta verde şi cu sucul ei să ung negeii de 5-6 ori pe zi. Să mai vindecă rănile sângerânde, muşcăturile de şarpe şi de insecte. In Banat, unde să numeşte Crucea voinic'dui să întrebuinţează astfel: cu frunza să leagă la tăieturi şi vătămături. Rădăcina, nu multă, căci este veninoasă,, dar foarte lecuitoare, să fierbe ca un decoct în rachiu curat împreună cu rădăcina tainicului (symphytum offic.) ropaniorului (tu-silago farfara), plataginei (plantago lanceo-lata) şi a coadei şoricelului (achillea mille-folium), punându-să şi cucuruză de brad, cucuruz galbin, roşcove, zahăr galbin (candel) şi negru, şi aşa fierte să beau pentru tusă grea dimineaţa, la ameazi şi. seara câte un păhar, iar peste zi în loc de apă să bea cât să poate de mult lapte fiert rece. In Bucovina să vindecă pecingenea, care să spală cu zeamă caldă de rostopască, iar după aceea iau o bucăţică de rostopască şi pi-sând’o bine o pun pe pecingene; alte femei sâ mulţumesc numai cu a unge pecingenea cu lapte de această plantă. Cei cu mătreaţă să spală , pe cap cu zamă de rostopască. Cei ce au friguri, beau rachiu de floare şi frunze. Pentru sugel şi beşică rea să pune frunză, tot aşa la tăieturi şi vătămături, ROŞDLIŢĂ. — Caută la Filimică. ROTULĂ. - Caută la Genunchiu. ROTUNDIOARĂ. — Caută la Silnic. RODA CERULUI, iarba fiarelor, rocă (Dro-sera rotundifolia, fam. Droseraceelor). — Mică plantă ierbacee, care creşte la munte, prin livezi mlăştinoase şi prin turbării (Iu-lie-August). Această plantă interesantă este carnivoră, hrănindu-să cu insecte. In medicină să întrebuinţează planta întreagă lucrând ca antispasmodic; s’a întrebuinţat în contra tusei măgăreşti, în contra ofticei. Să dă pe dinăuntru sub formă de tinctură, 5-20 picături. ROVINĂ. — Caută la Mlaştină. ROYAT (Franţa, Puy-4e-Ddme). — Oraş cu ape gazoase bicarbonatate sodice clorurate, calde de 20-35°. Ele conţin şi litină şi arsenic. Sunt mai multe izvoare. Băutură, băi, piscine, duşi de apă şi de aburi, înhala-ţiuni. Sezonul dela 1 Iunie—1 Octombrie; climat dulce. Să recomandă pentru următoarele boale; dispepsie, gastralgie, nevroze, gută, reumatism, bronchită, laringită, astmă anemie, etc. ROZĂ. - Caută la Trandafiri. ROZATĂ (Miere). — Caută la Miere rozată. ROZEOLĂ (lat. roseola). — Erupţiune de pete mici roşietice foarte numeroase şi prea puţin sau de loc ridicate; însoţită sau nu de febră, în general benignă. Să arată la copii în timpul dentiţiunii, uneori şi la a-dulţi;’după câteva zile să vindecă şi nu are complicaţiuni. Se tratează prin odihnă în pat, regim de lapte şi pudră de orez pe piele. Afară de acest fel de rozeolă, mai sunt aşa numitele rozeole secundare, cari să ivesc în cursul unor boale infecţioase: febra tifoidă, meningita cerebrospinală, febra puer-perală, reumatismul, sifilisul, etc. Mai sunt un fel de rozeole produse de diferite medicamente: iodul, balsamul copaiv, sulfatul de chinină, etc. ROZINCIN. —' Caută la Coacăză. RUBARBĂ — Caută la Revent. RUBEFIANT (dela lat^ rubefaciens). — Medicament care dacă să aplică pe piele produce roşeaţă şi, în acelaşi timp, o congestiune sangvină. Rubeflantele intră în cea mai mare parte între mijloacele revulzive, (vezi acest cuvânt), cum sunt făina de muştar, esenţa de terbentină, aplicaţiunile de apă fierbinte, etc. R'UBEOLĂ. - Aceasta este o boală epidemică molipsitoare, care nu prezintă nici o gravitate. Ea să aseamănă’ întru câtva cu pojarul (vezi acest cuvânt), dar este cu mult mai uşoară şi n’are complicaţiuni. Ru-beola începe prin fiori, durere de cap, u-neori spazme.. Erupţiunea constă în nişte pete roşietice, mai rare şi nu aşa de ridicate ca la pojar; petele produc mâncărime şi dispar repede. Tratamentul constă în purgativ, dietă (lapte, supă), iar pentru fierbinţeală să va dâ chinină, antipirină. La sfârşitul boalei să va face baie călduţă cu săpun. RUBIA TINCTORUM. - Caută la Roibă.# RUBINAT (Spania). — Apă purgativă care conţine la un litru 96 grame sulfat de sodă şl 3 gr. sulfat de magnezie. Să dă în doză de un păhăruţ de vin. RUBUS FRUTICOSUS. — Caută la Mure. RUBUS IDAEUS. — Caută la Smeură. RUCĂR. — Adevărată staţiune climaterică de munte. Rucărul să află la o depărtare de 2 ore cu trăsura dela Câmpulung, într’o poziţiune din cele mai pitoreşti; el RUFĂ — 640 — RUTA este aproape de graniţa Ardealului dinspre Făgăraş, îneunjurat de munţi stâncoşi şi păduroşi, de păduri uriaşe de brazi. Rucă-rul este la o înălţime de 630 metri deasupra nivelului Mării Negre. Satul este mare şi curat românesc, unde s’au păstrat toate tradiţiunile strămoşeşti şi portul cu adevărat românesc de munte. Industria caz-nică este în floare; acolo să coasă şi să ţes cămăşi şi fote frumoase, să ţese bo-rangicul atât de minunat cusut în negru de ţărance. Viaţa este eftină; să află un otel mare şi mai multe restaurante. Clima este ceva mai aspră decât la Câmpulung, dar binefăcătoare, aerul fiind ozonizat de mirosul îmbătător şi aromatic al pădurilor de brazi din jur. Excursiuni sunt minunate (vezi Câmpulung). RUFĂRIE, albituri, lingerie, (lat Jinteum/.— Rufăria are de scop de a apăra pielea de necurăţeniile de dinafară precum şi de a o curăţi de acele pe cari le produce ea însăşi absorbindu-le. Rufăria să face din pânză de in, de cânepă, de bumbac, după punga şi gustul fiecăruia, aşa că nu vom încerca să ne pronunţăm care pânză este mai bună. Ceeace cere igiena este ca rufăria să fie curată. Dacă hainele de pe deasupra le putem purta încontinuu până ce să rup fără să să spele, nu tot aşa este cu rufele, căci trebuie spălate cât să poate mai des; dacă să poate este bine ca omul să să primenească în fiecare zi. Dar, lucrul acesta nu să poate impune decât numai la cei bogaţi, cari pot să-şi permită acest lux igienic. Nu tot astfel să poate face cu cei mai săraci, dela cari ne mulţumim să să primenească pe cât le dă mâna mai des pentru ca pielea să funcţioneze bine şi prin urmare starea generală a sănătăţii să fie bună şi în stare de a rezista la boale. De altfel primenirea rufăriei atârnă şi de meseria omului, cu cât cineva prin meseria lui este mai supus la murdărie, cu atât trebuie să să primenească mai des. Dacă omul sănătos are trebuinţă de a sâ primeni % cât să poate mai des, cu atât mai mult %are nevoie cel bolnav şi mai ales copiii cari murdăresc mai mult. Primenirea bolnavilor să va face cu uşile şi fe-restrile închise pentru ca ei să nu răcească şi în vreme de iarnă rufele vor fi încălzite înainte de a fi date bolnavilor. RUG, ruje. — Caută la Trandafiri. RUG DE MUNTE, RUG DE SMEURĂ. — Caută la Smeură. RUGEOLĂ. — Caută la Pojar. RUGUL JIDOVULUI. — Caută la Smeură. RUJULITĂ. — Caută la Filimică. RUMEGARE. — Caută ia Mericism. RUMENELE. — Caută la Roibă. RUMEX ÂCETOSA. — Caută la Măcriş- RUMEX CRISPUS- — Caută la Dragavei. RUMEX PATIENTIÂ. — Caută la Ştevie. RUMINATIUNE. — Caută la Mericism. RUMINEALĂ. — Caută la Fard. RUPIA. — Este o boală de piele care să arată la persoanele slăbite, cacheetice. Ea să prezintă sub formă de cruste (coji) cenuşii formate din un amestec de. puroiu, de serozitate şi de sânge, cari cad după câteva săptămâni, lăsând în urma lor râni sângerânde cu marginile groase şi vineţii, în cele din urmă să vindecă, sub formă de pete negre înfundate. Rupi a să arată cu deosebire la persoanele slabe, cachectice; ea să mai observă în unele forme de sifi-lide. Tratamentul intern constă în tonice potrivite după starea bolnavului, iar tratamentul local este ca cel dela ectima (vezi acest cuvânt). RUPTURĂ de OS. — Caută la Fractură. RUSGE DE POIANA. — Caută la Brânduşă DE TOAMNĂ. RUSCUS ACULEATUS- — Caută la Ghimpe. RUŞCUŢĂ PRIMĂYĂRATICĂ, spânţ (Adonis »-nalis, fam. Ranunculaceelor). — Mică plantă erbacee care creşte pe colinele, mai ales calcaroase, pe locuri deschise şi prin poieni în regiunea câmpiilor (Aprilei-Maiu). Principiu activ adomdina. Proprietăţi: regulează bătăile inimii, măreşte presiunea arterială, face ud mult (diuretic). Să întrebuinţează frunzele şi tigear; să dă în ceaiu, 20 la 1000; extract apos şi alcoolic 50 centigrame până la 1 gr.; tinctură 4-8 gr. pe zi. RUŞINEA FETEI. — Caută la Morcov săl-ratic. RUŞMALIN, rusmarin— Caută la Kosmarin. RUŞNICĂ, RUŞNICI. — Caută la Filimică. RUTĂ, vimanţ (Ruta graveolens, fam. Ru-taceelor). — Plantă erbacee sublemnoasă, originară din regiunea mediteraniană, cultivată mult şi vulgarizată pentru uzul medical (Iunie-August). In medicină să întrebuinţează vârfurile înflorite, cari lucrează ca emenagog puternic şi excitant nervin. Să dă pe dinăuntru sub formă de: esenţă, 1-10 picături; extract alcoolic, 10-25 centigrame; infuziune (ceaiu), 2 la 1000; praf, 1-1 gr. şi jumătate. — La ţară să culeg vârfurile SABA — 641 — SACA înflorite în lunile Iulie şi August, să usucă la un loc nu prea călduros şi să păstrează în săculeţe de pânză ferite de umezeală. _ Din acestea să face un ceaiu luându-să cât apuci Tîu 5 degete şi fierbându-sâ în o cantitate de apă ca un sfert de chilogram, să îndulceşte cu puţin zahăr şi să bea căldicel când are cineva durere de stomac şi s S. A. — Prescurtare care să pune pe ordonanţele medicale în locul cuvintelor latine : secundum artem, cari însemnează după artă, adecă farmacistul să prepare prescripţiunea medicală după regulele artei. SABADILLA OFFICINALIS. - Cauta la Popaz. SABINĂ, cetend de negi (Juniperus sabina sau sabina officinalis, fam. Coniferelor). — Arbust în totdeauna verde, originar din regiunea mediteraniană, care să cultivă a-deseori prin parcuri. In medicină să întrebuinţează frunzele şi vârfurile ramurilor pentru proprietăţile lor abortive, emena-goge, viermifuge şi escarotice. Pe dinăuntru să dă sub formă de: infuziune (ceaiu) din 5 la 1000; praf, 50 centigrame până la 1 gr.; extract alcoolic,, 10-20 centigrame; uleiu esenţial, 1-10 picături. Pe dinafară să întrebuinţează infuziunea de 20 la 1000 pentru pansamente şi praful de sabină ca escarotic (pentru scăderea negilor). SABUR, aloe (aloes). — Acesta este un medicament sau mai bine zis o curăţenie cunoscută de multă lume, care foarte adeseori să iea fără porunca doctorului, mai ales unii bătrâni dela o vreme încolo nu pot trăi fără porţia obicinuită de sabur. Aloele sau saburul este sucul ce să obţine prin diferite procedeuri de scurgere din foile cărnoase şi în stare proaspătă ale mai multor plante din familia Liliaceelor, cari cresc în Africa tropicală. Diferitele feluri de sabur comercial, numite Aloe socotrin, Aloe epatic, Aloe cabalin, provifl dela o anumită specie de plantă; o singură specie, cum ar fl Aloe vera (Lin.), poate procura succesiv cele trei feluri de sabur, potrivit modului de prepa-raţie şi de puritate. In farmacie să foloseşte Aloele socotrin sau translucid, care vine în bucăţi sau în felii, de o coloare roşie, o transparenţă imperfectă, cu fractura lucioasă, netedă, de aspect sticlos şi con-coidal; pulberea are o coloare galbin-aurie; odoare plăcută, pronunţată, care aduce cu colici de maţe. Frunzele de rută proaspete, plămădite cu rachiu şi bându-să câte un păhăruţ mic cu o jumatate de ceas înainte de mâncare măreşte apetitul şi ajută la mistuire. Femeile însărcinate sau cari sunt în timpul periodului să nu beie ceaiu sau rachiu de rută căci pot să lapede şi să aibă curgeri mari de sânge. s > cea de miră. Saburul este un purgativ drastic, o curăţenie tare. El să ia sau în praf învelit în miez de pâne, în o prună. în dulceaţă; etc., sau în bucăţele mici pe cari le înghite omul repede ca să nu le simtă amărăciunea; sau în hapuri (pilule), în cari de multe ori este însoţit de alte medicamente purgative: calomel, jalapa, guma-guta, revent, etc. Aceste pilule sunt cunoscute sub mai multe numiri: Anderson, ante-cibum, Bontius, Hollowa, yhapuri de viaţă şi de sănătate (vezi Pilule) Sub formă de tinctură aloele constitue elixirul de viaţă lungă (Codex). Pentru gustul său amar, să întrebuinţează spre a înteţi pofta de mâncare şi grăbeşte mistuirea la cei a căror stomac este leneş, la cei ce să umflă după mâncare. In aceste cazuri să ia în doze mici de 5 până la 20 centigrame, adeseori repetate. Saburul să întrebuinţează mai ales ca purgativ şi atunci să ia 30 până la 60 centigrame şi chiar 1 gram de odată. iUeste doze produc colici şi o diaree foarte abon-dentă făcând să curgă fierea (bila) prin intestin, de aceea nu e bine ca să să iee în toate cazurile de constipaţie, după cum fac unii. Aloele este bun în umflăturile de ficat fiindcă îi descarcă de cantitatea prea mare de bilă pe care o conţine; el este bun şi la cei ameninţaţi de congestiune sau apoplexie cerebrală (îngrămădire de sânge la cap), fiindcă el trage sângele spre maţe. S’au mai întrebuinţat şi în cazurile de trânji însă fără succes (vezi Emoroide) Saburul pe lângă că este purgativ drastic, tonicy mai e şi emenagog (provoacă men-struaţia), antielmintic (contra viermilor intestinali) : extractul să dă 5-25 centigrame ca tonic, 15-50 centigrame ca purgativ. Tinctură, 5-20 grame, atât cea simplă cât şi cea compusă. SAC ARA CORNUTĂ (Secole cornutum), cloîlţii babei, corn de săcară, mama săcării, secară cornută- — In holdele de săcară SACA 642 SĂCA sâ văd, mai ales în apropiere de munţi, unde clima este mai rece, unele spice cari au nişte grăunţe mari negre-vineţii, cari iasă din şirul celorlalte (fig. 247). Aceste grăunţe poartă mai multe numiri, după cum să vede la începutul a-cestui articol, dintre j; cari cel mai întrebu- > j; / inţat în medicină este numele de săcară cornută; ele au o lungime cam de 2-3 centimetri şi o grosime de 2-4 milimetri; sunt subţiate la capete, cam arcate, având forma u-nui corn sau a unui pintene de cocoş; pe dinafară au o coloare neagră-vineţie şi să rup cu înlesnire lăsând să să vadă o masă internă alburie şi compactă. Aceste grăunţe sunt produse de un burete numit Claviceps pur-purea, care atacă grăunţul de săcară tânăr şi îl schimbă în mu-cezeală, în corn de săcară sau săcară cornută. Acest corn de săcară dacă să seamănă cu grăunţele cele bune nu încolţeşte şi nu creşte ca acestea, nici nu face rădăcină şi paiu; din el cresc nişte globurele mici (fig. 248, 4 şi fig. 249, A) pline cu nişte gropiţe pântecoase (fig. 249, B şi mărite mult C). In a- Fig. 247. — Spic de ceste gropiţe (perithe- sâCară cu ciontii babei cium) să găsesc nume- (săcară cornută) roase ţevişoare (asci) încărcate cu spori subţiri şi lungureţi (fig. 249, D). Sporii, după ce s’au copt, să împrăştie şi acei cari ajung la un spic de săcară, după ce au fost atinşi de o ploaie caldă, încolţesc şi formează nişte fire subţiri, cari să întreţes luând forma de mu-cezeală. Firele acestea ocolesc încet cu încetul întreg grăunţul tânăr (ovariul). Mu-cezeala grăunţulni începe să rodească şi produce conidii (fig. 248, 3) şi spori (fig. 249, D, sp). Aceşti spori suflaţi de vânt să duc pe alte spice, încolţesc şi le îmbolnăvesc şi pe acelea. Buretele care încun-jură grăunţul de săcară tânăr şi produce conidii şi spori a fost conziderat mult timp ca un burete deosebit, sub numele de Spha-celia segetum: In conidiile buretelui să găseşte o materie dulcie, căutată de albine, de fluturi şi de alte insecte, cari în timpul când sug dulceaţa buretelui să încarcă pe corp cu seminfe de burete, cu spori, şi trecând la alte specii, duc sporii şi le îmbolnăvesc şi pe acelea. Buretele din jurul grăunţului de săcară, după un timp oarecare, încetează cu conidiile şi sporii, pă- Fig. 248 — Săcară cornută. 1. Burete pe un spic de săcarâ. — 2. Vârful 6u-retelui (corn de săcară) 3.— Conidii. — i Cornul de săcară fructificat. trunde în miezul grăunţului, unde să îndoieşte, să încolăceşte mai de multe ori formând o ţăsătură albă, care creşte de jos în sus, umple grăunţul şi îl face mai mare decât celelalte. Această ţăsătură albă, în-cunjurată de o peliţă neagră-vineţie, este aşa zisa săcara cornută sau mama săcării sau cornul de săcară, miceliul buretelui Claviceps. Din acestea să vede că cornul de săcară este a doua formă a buretelui; cea dintâiu a fost aceea din jurul grăunţului (Sphacelia), care slujeşte la înmulţirea din timpul verii, iar a doua este cornul de săcară (săcara cornută), care trebuie să ierneze şi să continue cu înmulţirea buretelui prin sporii care-i produce primăvara. A-ceşti spori îmbolnăvesc grăunţele de săcară tinere. — Săcara cornută este otrăvitoare prin alcaloidul care îl conţine, cunoscut sub numele de ergotină. Prin urmare făina a-mestecată cu săcară cornută nu este bună şi dă naştere la o boală foarte gravă, cunoscută sub numele’ de ergotism (vezi acest cuvânt). Pentru aceasta este bine ca firele cari au săcară cornută să să aleagă şi să să ardă. — Săcara cornută să întrebuinţează foarte mult în medicină pentru proprietatea ce are de a provoca contracţiu-nile (strânsorile) mitrei (abortiv), de a opri sângele (emostatic) şi de a combate căldura (antipiretic). Ea să dă pe dinăuntru sub formă de: praf, 2-6 grame ca antipiretic; SACA — 648 — SACR 2-4 gr. ca emostatic, iar ia cazurile de faceri 50 centigrame până la 4 grame. Pentru ca să să iee mai cu înleznire este bine să să deie în buline. — Pentru extractul apos şi alcaloidul cristalizat al săcârii cornute să să caute la Ergotină şi Ergoti-nină. — Otrăvirea cu săcară cornută are următorul tratament: spălarea stomacului sau să să deie vomitive (ca să verse); purgative (unt de ricină, 30 gr., sulfat de sodă, 30 gr.; uleiu de croton, 1 sau 2 picături); tanin, în doze de câte 2 gr., în apă, des repetate; ceaiu rusesc tare (toate acestea la trebuinţă să vor introduce în stomac cu sonda); stimulente (rachiu, eter, săruri de amoniac); înhalaţiuni de nitrit de însă ea împiedecă funcţiunile digestive o-punându-să la lucrarea pepsiunei asupra albuminei şi a diastazei asupra amidonului. Lucrează ca antiseptic şi antifermentescibil destul de puternic. Să întrebuinţează mai cu seamă pentru a înlocui zahărul la cei ce sufer de diabet (5 centigrame, amestecată cu 5 centigrame de bicarbonat de sodă echivalează cu o bucată de zahăr); ea are gustul dulce dar n’are nici o valoare alimentară. Să întrebuinţează sub formă de tăbliţe de câte 5 centigrame (asociată cu bicarbonat de sodă), 1-4 pe zi; să va supraveghea efectul şi să va suspenda îndată ce să ivesc turburări digestive. Pe dinafară să întrebuinţează soluţiuni alcoolice de 3-5 Fig. 249. — A. Cornul de săcară cu bureţii cl, carijcresc din el. — B. Un burete, tăiat dealungul şi mărit ca să să vadă cuiburile cp. — C. Un cuib c p (perithecium) cu numeroase ţevişoare. — D. O ţevişoară cu spori, sp, lungi şi subţiri. amil; poziţiune culcată; căldură la mâni şi picioare. Dacă este ameninţare de abort în urma administrării săcarei cornute, cel mai bun lucru este repausul şi opiul. SĂCÂREA. — Caută la Chimen. SĂCĂREA, SĂCĂREA DE GRĂDINĂ. Caută la Molură. * SACÂZ. — Caută la Mastic. SACCHARINĂ, zaharinâ. — Derivat al acidului benzoic; praf cristalin alb, fără miros, cu o putere îndulcitoare foarte mare (de 280 de ori mai mare decât a zahărului). Să absoarbe uşor şi să elimină prin urină. Pentru animale nu este toxică, la 1000 pentru spălarea gurii ca antiseptic, dar strică dinţii şi măselele. SACCHARUM. — Caută la Zahăr. SĂCELO. - Această localitate balneară să află în judeţul Glorj, pe valea Crasnei, în com. Crasna, la o depărtare de 35 chilometri de Târgul-Jiu şi 30 chilometri de gara Cărbuneşti pe linia Filiaşi-Târgul-Jiu. Apele sunt saline sulfo-iodurate. Instala-ţiune primitivă din care pricină staţiunea este puţin vizitată. SACRDM, osul crucii- — Este un os în formă triunghiulară, aşezat între cele două oase iliace (oasele şoldurilor) cu cari cons- SAFR - 644 — SALI titue ligheanul (bazinul); el formează partea de jos a şirii şi să compune din cinci vertebre rudimentare sudate între ele; de desubtul lui să găseşte osul coccyx sau osul noadei. De sacrum să prind muşchii profunzi ai spatelui şi bucilor. SAFRAN. — Caută la Şofran. SĂFTEREA. — Caută la Fumârică. SĂGETĂTURĂ. — Caută la Apoplexie. SAGO (franţ. sagou). — Product vegetal alimentar, care să prepară cu feculă scoasă din măduva mai multor specii de palmieri, cu deosebire din Metroxylon Rum-phii sau Sagus Rumphii şi Metroxylon laeve sau Sagus laevis; ambele specii originare din insulele Sunda şi Moluce, unde cons-tituesc păduri întinse. In comerţ să află sub formă de praf foarte fin şi alb sau în stare de grăunţe mici roşietice; cel sub formă de praf este bun pentru stomacurile slăbite, pentru convalescenţi; iar celelalte pentru cei sănătoşi. Sago sâ prepară cu supă sau cu lapte şi este plăcut la gust şi hrănitor. SAIODINÂ- — Preparâţiune de iod, succe-daneu ai iodurului de potasiu. Fără gust; acţiune repede; uşor de suportat. Doză: 2-4 gr. pe zi; dozele sâ iau la o oră după masă. SALACETOL, salicilacetol. — Rezultă din acţiunea monocloracetinei asupra salicila-tului de sodă. Antiseptic mai ales intestinal şi superior salolului, desdoindu-să în intestine în acid salicilic şi în acetol. Doză: 2-8 gr. pe zi disolvat în 20, 30 gr. de u-leiu de ricin; bun în diareele coleriforme şi reumatismul articular acut. Pe dinafară să dă în alifie, 20 la 100. SALAGRESOL. — Să obţine prin acţiunea a-cidului salicilic asupra creozotului. Lichid închis uleios. Aplicat asupra pielei să re-zoarbe uşor fără s’o irite şi să descompune în organism. Să întrebuinţează pe dinafară aplicându-să prin ungeri sau fricţiuni pe partea bolnavă în doză de 5-20 gr. pe zi, în reumatisme, în brâncă, şi în co-lutor în angine. SÂLADÂ, salată. — Caută la Lăptuci. SALATA. — Preparaţiune culinară a cărei bază este constituită de foile sau frunzele mai multor plante sălbatice sau cultivate, cum sunt: Păpădia, Lăptucele, Fetica (Va-lerianula olitoria), Cicoarea cu toate varietăţile ei, Cresonul, Năsturelul (Nasturtium officinale), Ţelina, Clopoţeii (Campanula Ra-punculus), Spinuţa (Phyteuma Vagneri), etc. la cari să pune sare, unt de lemn, oţet şi oarecari condimente, mai cu seamă piper, ceapă, usturoiu, muştar, etc. Salata este un aliment plăcut din cauza condimentelor pe cari le are, dar ea nu este hrănitoare şi nu este bună decât pentru stomacurile tari din cauză că să mistuie greu. Pentru aceasta nu trebuie omul să mânânce salată decât din când în când şi în cantitate mică, iar cel ce sufere de dureri de stomac, de dispepsie şi de alte boale ale tubului digestiv să să ferească de salată ca de foc. Pentru omul sănătos salata deşteaptă şi stimulează pofta de mâncare şi face ca să mânânce friptura mai cu plăcere, dar nici omul sănătos nu trebuie s’o mânânce în fiecare zi. Salatele preparate din unele legume cari mai întăiu au fost fierte în apă; cum sunt cartofii, fasolea verde sau uscată, lintea, sfecla, etc., sunt şi mai rele pentru stomac decât salatele preparate din ver-deţurile amintite la început. SALBĂ MOALE. — Caută la Nerprun. SALBIE, sdlvie, şâlvie, sălvie de grădină. — Caută la Jale. SALGÂ, răchită albă, răchită mare, salce, salcie, salcie alburie (Salix alba, fam. Salicineelor). — Arbore mic care creşte pe malurile râurilor şi în locurile umede (Aprilie-Maiu). Rădăcina conţine un principiu numit salicinâ, care lucrează ca as-tringent şi febrifug ; să dă în doză de 1-4 grame. SALCE. — Caută la Salsaparilă. SALCE, salcie, salcie alburie. — Caută la Salcă. SALEP. — Să numeşte astfel fecula scoasă din tuberculele uscate ale diferitelor specii de Orchis (fusca, maculata, speciosa, ustulata, etc.). Salepul este o substanţă nutritivă, uşor de mistuit; el să prepară cu zamă de carne (bulion) sau cu lapte şi este o mâncare plăcută, foarte bună şi potrivită pentru stomacurile oamenilor slabi şi convalescenţi. SALIBROMINĂ. - Este o combinaţiune organică de brom (51.6 la 100) şi de acid salicilic (44.5). — Praf alb, fără gust, fără miros. Lucrează ca antiseptic. Doză: 2-5 gr. pe zi, în buline de câte o jumătate gram. SALICILIC (Acid), salicilate. — Acidul sal-cilic este antiseptic, antifebril, antireuma-tismal. Să dă pe dinăuntru în doză de 1 până la 2 gr. în buline sau în o poţiune; iar pe dinafară în alifie, 1 la 10, sau în SALI — 645 — SALI soluţiune, 1 la 50, sau în praf asociat cu talc, 1 la 10 gr. (bun pentru năduşeala de picioare). — Salicilatul de amil sau Ami-lenol să dă în contra reumatismului arti-lar acut în doză de 1-2 grame în capsule de câte 20 centigrame, iar pe dinafară să aplică pe încheietura dureroasă în doză de 2-3 gr. — Salicilatul de bismut să recomandă mult ca dezinfectant al intestinului, antidiareic. Să dă în doză de 2-10 grame în prafuri, buline sau poţiune. — Salicilatul de litină este foarte bun în contra gutei, gravelei, acidului uric. Să dă în doză de 50 centigrame până la 2 gr. pe zi, în buline sau în preparate efervescente (Henţescu). — Salicilatul de metil sa recomandă în reumatismul muscular şi în cel articular pentru a micşora durerile. El să întrebuinţează pe dinafară astfel: să toarnă pe o bucată de flanelă sau de pânză 30-50 picături, care apoi să aplică pe locul dureros unde să ţine cât poate răbda bolnavul; aceste aplicaţiuni să pot face de 3-4 ori pe zi; pe dinăuntru să poate dâ până la 1 gr. în poţiune sau capsule.— Salicilatul de sodă este, am putea zice, specificul reumatismului articular acut (vezi Reumatism), pe care îl ameliorează în câteva zile cu condiţiune de a fi dat în doze mari. Sâ mai recomandă în pleureziile, en-docarditele reumatismale, reumatismul muscular, sciatică, irită reumatismală, reumatismul infecţios (blenoragie etc.); artropa-tiile gutoase, sub acute şi cronice; în colicile de ficat, icter infecţios, epatite infecţioase, etc. Nu să poate dâ la cei ce sufer de nefrită cronică, boală de inimă înaintată, arterioscleroză, etc. Să dă în doză de 4-12 gr. pe zi, în buline sau în soluţiuni diluate; la copii să socoteşte câte 50 centigrame de an. Pe dinafară să dă în soluţiuni pentru pansamente, gargarisme, clizme, loţiuni, etc. SÂLICINÂ. — Caută la Salcă. SÂLIFORMINĂ- — Praf cristalin alb. Antiseptic şi bun dizolvant al acidului uric; să recomandă mai cu seamă în afecţiunile infecţioase ale căilor urinare când urina este amoniacală. Doză: 1-2 gr. pe zi. SALINĂ. — Caută *la Ţelină. SALIPIRINĂ, salicilat de antipirină sau de anălgezină. — Combinaţiune a antipiri-nei cu acidul salacilic, în părţi egale. Antitermic şi analgezic, în nevralgii şi în reumatismul cronic. Doză: 2-6 gr. pe zi, în buline de 1 gr. (la 2 ore câte unul). SALIVĂ (lat. saliva, grec. sialon, ptyalon), bale. — Saliva este un lichid transparent cam viscos, fără gust, fără miros, puţin mai des decât apa. Ea să compune din apă, săruri şi o substanţă albuminoidă numită diastază (dela grec. diastazis, separaţiune) sau ptialinâ, care este un ferment solubil care transformă amidonul în zahăr, aşa că saliva începe digestiunea (mistuirea) substanţelor feculente şi amilacee, cari constitue cea mai mare parte a pânii şi a legumelor. Saliva este produsă de 6 glande numite salivare, câte 3 de fiecare parte, şi anume; glanda parotită, submaxilară şi sublingvală (fig. 82). Glanda parotidă {dela grec. para, lângă, şi, otos, urechie) este cea mai mare dintre toate trei; ea este aşezată înaintea u-rechii, între piele şi muşchiul maseter (mes-tecător), şi cântăreşte 25 grame. Saliva a-cestei glande să varsă în gură, în dreptul primei măsele mari de sus, prin canalul lui Stenon. Saliva produsă de parotidă este foarte lichidă, alcalină, şi să scurge mai cu seamă când mestecăm. Glanda submaxilară să află sub falca de jos şi cântăreşte 6 grame; ea îşi varsă saliva prin canalul lui Warton în apropiere de frâul limbii. Glanda sublingvală să găseşte sub podeaua gurii, în o gropiţă a osului fălcii de jos şi îşi varsă saliva prin con-ducttd lui Bartholin în apropiere de orificiul canalului lui Warton. Saliva acestor două glande este viscoasă şi să întinde ca un fir de aţă între degete; ea lipeşte părticelele alimentare între ele şi ajută înghiţirea (vezi Digestiune). Cantitatea salivei variază dintr’un minut în altul şi după starea de sănătate sau de boală. Intre mese saliva este mai puţină; ea să înmulţeşte când mestecăm şi când dăm de gustul şi mirosul mâncărilor, atunci ea curge în cantitate mare aşa că ni să umple gura de a-pă. Saliva să împuţinează în urma unei emoţiuni morale mari, supărare sau spaimă, uneori piere de tot încât ni să usucă gura şi gâtul şi nu mai putem înghiţi nici vorbi. — Când saliva să produce în cantitate prea mare, avem ceeace să chiamă salivaţiune (ptialism). Sunt unele medicamente (iodu-rul de potasiu şi mai ales mercurul) cari intrând in corpul nostru, sub orice formă şi pe orice cale, în drumul lor prin capilarele glandelor salivare irită celulele lor şi provoacă o secreţiune mai mare de salivă (salivaţiune mercurială). In timpul sarcinii femeile au salivaţiune, uneori foarte mare, care durează câteva zile la început apoi dispare dela sine. Salivaţiunea să mai observă în infiamaţiunile (aprinderile) de SALI — 646 — SALT gură şi de gât (stomatite, amigdalite, an-gine), sau în unele boale nervoase (isterie, epilepsie, turbare, nevralgie facială). — Saliva este în cantitate mai mică sau poate să lipsească cu totul în unele boale.- febrele grave, în cari gura este uscată, roşie, caldă, limba să lipeşte de cerul gurii, vorbirea este anevoiasă, înghiţirea grea etc. Dintre medicamente belladona (atropina) este care produce uscăciune mai mare de gură. — Saliva în stare normală nu are gust, dar în unele boale ea poate să aibă un gust variabil, astfel în diabet saliva este puţină şi dulce. SÂLIX ALBA. — Caută la Salcă. SÂLNICĂ. — Caută la Silnic. SALOCHININĂ, eter chinic al acidului salicilic. — Lucrează ca şi chinina, adecă este antiperiodic; bun analgezic în contra nevralgiilor. Doză: 2-8-6 gr. pe zi, în buline, prafuri sau în o poţiune. Nu produce zăpăceală ca chinina. SALOFEN. — Lamele cristaline, fără coloare şi fără miros, aproape insolubile în apă rece, solubile în alcool. Antiseptic intestinal ca şi salolul şi benzonaftolul. S’a dat în contra reumatismului articular ca succedaneu al salicilatului de sodă. Doză: 4-6 grame pe zi, în 4 sau 6 rânduri. SALOL, salicilat de fenol. — Praf alb cristalin. Antireumatismal, antipiretic şi antiseptic. Să recomandă mult în boalele căilor urinare; el face urina aseptică pentru care să dă în boalele contagioase şi în cazurile chirurgicale. Doză: 1-4 gr. până la 8 gr. Pe dinafară să întrebuinţează ca şi iodoformul, pulverizând rănile, plăgile, tuburile de drenaj, piesele de pansament. SALPETRU. — Caută la Nitrate şi la Potasiu (Acetat de potasă). SALPINGITĂ (dela grec. salpinx, trompă, şi terminaţiunea itis, care însemnează inflamaţiune). — Aprinderea sau inflamaţiunea trompelor (Vezi Ovar). SALSAPARILĂ, salce, sar ce.— Rădăcina mai multor specii de Smilax: medica, officinalis} sarsaparillaf etc., din fam. Smilaceelor, cari cresc în America centrală şi de sud. Această rădăcină are o coloare cenuşie, un gust amar şi acru; în doză mare produce vărsături şi stare de toropeală, în doză mică produce sudoare, deschide pofta de mâncare, uşurează mistuirea, dă putere şi îmbunătăţeşte starea de sănătate a ceior ce sufer de dureri reumatice, de boale de piele, de scrofule, etc.? lucrând ca un bun curăţitor de sânge (depurativ). Să dă sub formă de tizană (băutură) din 60 gr. la 1000 apă; sirop simplu sau depurativ, 50-120 gr. sirop compus, care conţine .şi sinamichie, anason, limba mielului şi trandafiri; extract 1-5 gr.; praf, 1-10 gr.— La ţară babele întrebuinţează salcea foarte mult. După modul în care ele o prepară şi după dieta care să ţine să deosebeşte salce mare sau salce păzită şi salce mică sau umblătoare. Iată cum să prepară salcea păzită: să ia o litră de salce, cu 5-6 ciubuce, să taie mărunt, să pun într’o oală cu 2 oca de apă la foc, să fierb o jumătate de zi, până scade apa pe jumătate; apoi să pun într’un urcior de 3 oca şi jumătate, legat cu sârmă, să toarnă pe deasupra două oca rachiu bun de drojdii, astupă urciorul cu o cârpă udă, să pune din într’un cuptor din care s’a scos pânea coaptă, să astupa cuptorul la gură şi să lasă până în ziua următoare. După ce s’a răcit, să scurge rachiul din urcior şi salcea să pune la uscat; după ce s’a uscat să pisează şi să cerne, praful să strânge. Din acest praf bolnavul ia câte un vârf de cuţit, iar din fiertură câte un păhăruţ in fiecare dimineaţă cu 3 ceasuri înainte de a să scula şi după ce a luat salcea mai doarme un ceas, iar seara când să culcă ia iarăşi un vârf de cuţit de praf şi un păhăruţ de fiertură. Aceasta să face în timp de 40 zile, şi pentru ca să ajungă să împarte atât praful cât şi fiertura în aşa fel ca să a-jungă pe tot timpul acesta. Cât ţine cura, bolnavul stă la căldură, face baie, nu bea vin, nici rachiu, mânâncă numai fruct alb, frecăţei, azimă nesărată, zeamă de găină, nu mânâncă legume, nici peşte sărat, acrituri, fructe. Cura este bine să să facă îndată după Paşti până ce nu ies fructele. Această cură să dă celor cu boale lumeşti, cu sânge stricat, reumatism; boale de piele, dar nici odată nu să dă la oftică. Salcea umblătoare să prepară astfel: să taie ciubucele de salce mărunt, să pun în rachiu, să lasă 9 zile la căldură; să bea de 3 ori pe zi câte un păhăruţ fără nici o pază. Pentru a fi luată mai cu plăcere să poate pune în ea candel, roşcove, stafide şi altele. SALTEA. — Caută la Pat. SALTEA DE APĂ sau DE AER. — Această saltea să face din cauciuc vulcanizat şi să poate umplea cu apă sau cu aer. Ea să întrebuinţează la bolnavii atinşi de boale învechite sau de boale lungi pentru a preîntâmpina rănirea şalelor şi a şoldurilor prin zăcere lungă. ŞALV — 647 — SANA ŞALVARI. — Caută la Pantaloni. SALVIA OFFICINALIS. - Caută la Jale. SÂMBUCUS EBULDS. — Caută la Boz. SAMBUCUS NIGRA. — Caută la Soc. ŞAMPANIE. — In oraşe nu sâ poate nuntă ori sindrofie mare, când să prăznueşte vr’un sfânt patron, nu să poate botez sau 10 Maiu fără şampanie. Şi cu tot dreptul, căci şampania este dintre toate vinurile spumoase cel mai bun, mai gustos şi mai sănătos. Coloarea şampaniei variază, uneori albă, alteori roşietică, deşi ea să prepară în totdeauna din struguri negri (vezi Vin). Şampania conţine cam 11-12 la 100 alcool, dar însuşirea ei cea mai de căpetenie să dato-reşte acidului carbonic pe care îl are, şi ea este cu atât mai spumoasă ca cât are mai mult din acest gaz; unele cari au mai puţin acid carbonic spumează puţin, cele cari n’au de loc nu fac spumă. Şampania lucrează asupra creerului, stomacului şi rinichilor. In adevăr, ea întărâtă inteligenţa, o excită, mintea devine mai vioae, gândurile să înveselesc, dar şampania îmbată mai repede decât celelalte vinuri, beţia ei însă este trecătoare, veselă şi nu tâmpită şi greoaie cum este cea produsă de vinurile şi băuturile mai alcoolice. Pentru stomac de asemenea şampania este bună, căci îl stimulează şi opreşte vărsăturile; tot aşa şi pentru rinichi fiind diuretică, adecă înlesneşte facerea urinei. Cu toate aceste bune calităţi igieua ne opreşte să bem multă şampanie, pe care nu trebuie s’o bem decât în mică cantitate şi la sfârşit de masă, cum ar fi la toasturi, dar nici odată printre mese, pe inima goală. Şampania prea multă produce nelinişte şi nedormire şi dacă abuzul să continuă devine primejdioasă. Eău din cale afară fac toţi acei bogaţi cari beau şampanie în loc de vin la toate mesele, căci multe boale cronice şi omorâtoare să pot naşte din aceasta. Pentru stomacurile leneşe, care mistuie greu dar nu sunt dureroase, ceeace să arată prin dese vărsături alimentare, eel mai bun leac este câte niţică şampanie, mai ales şampanie ţinută la ghiaţă (frapată) luată în timpul mâncării. Şampania mai e bună şi la vărsăturile*produse de răul mării, de meningită, de peritonită. Din toate acestea putem conchide că şampania este bună nu ca băutură obicinuită, ci numai ca leac. SĂNĂTATE (lat. sanitas, grec. hygieia).—■ Să numeşte sănătate starea corpului nostru în care toate funcţiunile să îndeplinesc cu uşurinţă şi în mod regulat. Sănătatea este echilibrul dintre toate organele întreţinut astfel încât fiecare organ să-şi îndeplinească în mod exact rolul său, aşa că nici unul să nu rămâie înapoi în slujba lui, nici să nu lucreze mai mult decât este de trebuinţă. Maxima lui Juvenal: mens sana în corpore sano ne arată cât de intim este raportul intre moralul şi fizicul nostru, cum o minte sănătoasă nu să poate adăposti decât într’un corp sănătos, şi prin urmare cât de mult trebuie să ne păzim sănătatea. Nu vom căuta să descriem sănătatea, este de ajuns să spunem că în această stare fericită a organismului nostru totul este la locul său, totul este bine constituit şi totul funcţionează în mod regulat. Cum trebuie să ne păzim această comoară scumpă a vieţii noastre ne învaţă igiena, iar cum putem s’o recâştigăm când am pierdut’o prin vr’o boală oarecare ne învaţă medicina; sfaturile igienice precum şi leacurile trebuincioase în aceste două cazuri cetitorul le va găsi în această carte, scrisă numai cu dorul de a-i fi în tot minutul întru a-jutor, şi aceasta cu atât mai mult cu cât sănătatea perfectă mai nu să găseşte, nici chiar în copilărie sau juneţă. SANATORIU (lat. sanatorium). — Stabiliment adoptat în mod special la cura igieno-die-tetică a tuberculozei pulmonare (ofticei). Si-tuaţiunea, expoziţiunea, amenajarea interioară şi exterioară trebuie să concurgă la cea mai bună realizare a curei de aer şi a supra-atimentaţiunii. Un sanatoriu trebuie să fie instalat în un climat favorabil, uscat şi cu mult soare; cu aer curat; cu plan-taţiuni, mai ales de brazi şi la o altitudine oarecare deasupra nivelului Mării, dacă aceasta este cu putinţă; — sâ aibă camere mari, întinse, bine aerate ziua şi noaptea, uşor de ţinut in stare aseptică, încălzite în mod igienic; — mijloace de hrană indestulătoare şi variată; — supra-veghiere medicală continuă. Bolnavii pot fi instalaţi sau într’o singură clădire, sau în pavilioane separate, sau chiar sub corturi; iar pentru bolnavii greu să fie un pavilion special, separat de celelalte clădiri. Sanatoriul convine mai mult bolnavilor nedisciplinaţi, cari acasă nu vreau şi nu pot observa regulele severe ale sanatoriului, precum şi pentru izolarea bolnavilor de cei sănătoşi. De obiceiu în sanatoriu nu să primesc decât bolnavi în gradul întâiu şi pe la începutul gradului al doilea, pentru ca să poată profită de această cură. Pentru fiecare bolnav să prescrie zilnic orele şi durata de repaus, de plimbare, de eşire, ŞANC — 648 — SANGr precum şi calitatea şi cantitatea hranei, aşa că aceste sanatorii sunt pentru bolnavi în acelaşi timp şi şcoli de igienă, unde ei învaţă a să îngriji cu metodă, iar cei a-bătuţi şi demoralizaţi să încurajează văzând pe cei cari merg spre bine. Sunt unii bolnavi nervoşi şi impresionabili, cărora nu le convine izolarea, nici disciplina de sanatorii; pentru aceştia cel mai bun lucru este de a-i ţine şi a-i trata acasă la ei. Sanatoriile sunt cu plată şi gratuite (populare) ; cele cu plată aduc mari servicii bolnavilor izolaţi, bolnavilor de condiţiuni mijlocii permiţându-le să facă cură în u-nele staţiuni de altitudine; cele gratuite sau populare sunt foarte bune pentru cei săraci, cărora le prelungeşte existenţa şi la unii le asigură vindecarea. La noi în ţară s’a făcut un bun început în această privinţă. In Bucureşti funcţionează deja un astfel de stabiliment pe dealul Filare-tului şi Direcţiunea generală a serviciului sanitar este pe cale de a înfiinţa patru sanatorii de tuberculoşi în diferite puncte ale ţării. ŞANCAR sau Şancru (Ulcusculum cancro-sum). — Este o rană sau mai bine zis un ulcer venerian contagios, ale cărui urmări nu sunt întotdeauna sifilisul, insă care dă naştere adeseori la complicaţii serioase. Sunt mai multe feluri: şancăre moi simple, şancăre indurate sau sifilitice şi fag edenice. — Şancdral moale simplu, numit şi şancroid să vede cu mult mai des decât cel indurat El să iveşte în puţin timp (1-3 zile) după o împreunare necurată ; este rotund, cu marginile tăiate drept, puţin des-lipite; mai în totdeauna sunt în acelaşi timp mai multe şancăre de aceeaşi natură; din aceste răni să scurge un fel de puroiu virulent şi contagios (lipicios, molipsitor) în mare cantitate. Şancărul moale are pornire spre întindere; el nu sâ încungioară, chiar şi când să aprinde (să inflamează), de un cerc sau aureolă dură, tare, sgârcioasă. El dă naştere adeseori la baboane acăror puroiu să poate inocula chiar pe bolnavul însuşi şi dă naştere la o rană sau şancăr care să aseamănă cu cel dintâiu. Durata şancărului moale este adese ori foarte lungă, însă mai întotdeauna să vindecă prin cica-trizaţie. — Şancărul indurat, numit şi şancăr infectant sau şancăr sifilitic, este rotund, dar cu suprafaţa netedă, cu fundul cenuşiu; centrul său este mai închis; marginile lui sunt ridicate, nedeslipite; de o-biceiu el este singur, unic, face puroiu puţin; baza lui este tare, îndurată şi rezis- tentă ca sgârciul; puroiul lui nu să mai poate inocula la însuşi bolnavul, care deja este infectat de mai înainte. El nu dă naştere la baboane cari sparg ca la şancărul moale, ci numai la nişte adenite (scurte) cari sunt mai multe şi de ambele părţi, nedureroase, nu fac puroiu şi nu să sparg, nu să des- chid. Durata acestui şancăr variează între 4-6 săptămâni. Induraţia sau tăria perzistă câtva timp şi după cicatrizaţie. Şancărul indurat nu să iveşte îndată după împreunarea necurată, ci numai după o perioadă de incubaţie (elocire) destul de lungă. — Şancărul mixt sau amestecat este acela care are însuşirile atât ale şancărului moale cât şi ale şancărului indurat. Dacă inoculăm pe suprafaţa unui şancăr îndurat puroiul unui şancru moale să poate forma o ulceraţie care este în acelaşi timp infectantă şi reinoculabilă la aceeaşi persoană; numai astfel să poate explica cum un şancăr moale a putut deveni sifilitic. *— Şan-câral fagedenic (serpiginos, rozător, etc.) este acela care să întinde în suprafaţă, distruge pielea şi ţăsutul celular subcutanat, ia o formă neregulată, serpiginoasă (şerpuitoare), cu marginile rupte, deslipite, găurite în unele puncte; fundul este cenuşiu murdar; puroiul inoculabil; cele mai adeseori nu este sifilitic, adecă nu dă naştere la accidente secundare.— Tratament. Pentru şancărul moale simplu, la început să va căuta săsă distrugă rana prin caustice (acid sulfuric 4 gr. praf de cărbune 10 gr. săsă facă o pastă;sau clorur de zinc 1 gr., oxid de zinc 10 gr., apă distilată cât trebuie pentru ca să să facă pastă; aceste paste să aplică de'a-dreptul pe rană cu un mic tampon de vată idrofilă, 2-3 zile dearândul, apoi pansament antiseptic), sau prin termocauter ori galva-nocauter (vezi aceste cuvinte). Odată şancărul constituit să va prescrie băi locale de 2 ori pe zi în apă fenicată (1 la 100) sau în *o soluţie de sublimat coroziv (1 la 4000) la temperatură de 45°; să va arde tot la 3-4 zile cu clorur de zinc (1 la 10) sau cu nitrat de argint (5 la 100), sau cu acid fenic 1 gr. la 10 gr. alcool de 90°. După fiecare ardere să va pansa rana cu iodoform, xeroform, iodol, aristol, derma-tol, salol etc. Pentru şancărul fagedenic să va pansa rana cu ungvent cinereu sau cu iodoform, să va arde cu perclorur de fier sau cu termocauterul, iar pe dinăuntru să va dâ un tratament mixt: iodur de potasiu, 2 gr. pe zi, fricţii sau injecţii mercuriale. Pentru, şancărul îndurat, vezi la Sifilis. SÂNGE (lat. sanguis, grec. haima). — Sân- SÂNG — 649 — SANO gele este lichidul hrănitor al corpului nostru; el duce elementele destinate pentru întreţinerea sănătăţii şi a vieţii in toate părţile. Dacă din vr’o cauză oarecare sân: gele nu poate merge în vr’o parte a corpului, acea parte să gangrenează, moare. Dacă sângele curge din corp în măsură prea mare, omul moare. Din acestea să poate vedea foarte bine cât de mare importanţă are sângele pentru viaţă. Sângele este pus în mişcare de către inimă, de unde pleacă prin nişte canale numite arterii în toate părţile corpului, unde vine în atingere cu toate părticelele cele mai'a-dânci şi mai mici prin nişte tuburi foarte fine numite capilare, apoi să întoarce iar la inimă prin alte canale numite vine. A-ceastă plimbare a sângelui în corpul nostru să numeşte circulaţiunea sângelui (vezi Cord şi Circulaţiune). Când sângele iasă din inimă el este de coloare roşie deschisă şi această coloare o păstrează în tot drumul pe care îl face prin arterii, apoi după ce a hrănit toate ţăsuturile el îşi schimbă coloarea şi devine aproape negru şi astfel să întoarce la inimă, care pe alte căi îl trimite în plămâni ca să să primenească, să deie afară acidul carbonic şi să iee o nouă doză de oxigen, care la minut îi redă coloarea lui roşie (vezi Respiraţiune). Intru cât priveşte compoziţiunea sângelui am arătat’o în articolul Cord şi Circulaţiune, unde cetitorul va binevoi să cetească. Aci vom aminti numai că sângele să compune din două părţi: o parte lichidă, care este serul (zărul), şi o parte solidă care este formată de globulele roşii şi albe, cari iafr oxigenul din plămâni şi îl duc în intimitatea ţăsuturilor corpului impreună cu cele mai multe principii hrănitoare, luate din tubul digestiv. — Cantitatea totală a sângelui din corpul omului este în termin mijlociu a noua parte din greutatea corpului. La un om adult sâ vine cam 6 litri şi ceva, iar la cântar 6 chilograme şi jumătate. Omul nu poate să piardă dintr’o-dată mai mult de 3-4 chilograme de sânge fără ca să nu moară. Când omul a pierdut sânge mult, până la 3 chilograme, sănătatea lui este primejduită. In aceste cazuri cel mai bun lutru este să îi să facă o transfuziune de sânge, care constă în a face să treacă în vinele lui o cantitate de sânge din vinele unui om sănătos şi robust (vezi Transfuziune). — Corpul nostru sufere foarte mult ori de câte ori cantitatea sângelui să împuţinează prin eşirea lui bruscă din vase (vezi Emoragie, Epistaxă sau cur- gere de sânge din nas, Pierderi, Plagă, Scuipare de sânge, Vărsături de sânge). De asemenea noi suferim şi când calitatea sângelui nu mai este normală, când el este mai sărac în globule (vezi Anemie şi Cloroză) sau când el să strică prin formarea unor principii pe cari nu le are în stare obicinuită (vezi Diabet, Otrăvire, Turbare). — Cură de sânge. Era un timp când mulţi ofticoşi, la începutul boalei, şi mulţi anemici, după recomandaţiu-nea doctorilor; făceau cură de sânge în a-bator; când să tăiau vitele luau sângele cald şi îl beau, un sfert de păhar până la un păhar. Această cură desgustătoare a fost în curând părăsită; şi cu drept cuvânt, caci s a constatat ca cca mai mare p boalele de inimă foarte des, în rănile plămânului, în fracturile coastelor, în loviturile pieptului. Sunt unii cari scuipă sânge de mai multe ori fără ca să fie bolnavi. Când însă scuipatul conţine mult sânge roşu, sau să compune numai din sânge, atunci lucrul este serios şi trebuie să căutăm să-l oprim eât să poate mai iute. In cazurile de scuipare de sânge (emoptizie), până să vină doctorul, vom ţine bolnavul în repaus (odihnă) absolut, îi vom pune muştare la pulpe, îi vom dâ numai lueruri reci, lapte rece, apă rece şi chiar cu ghiaţă, apă curată sau cu câteva picături de oţet sau perclorur de fier, sau va înghiţi bucăţele de ghiaţă. Doctorul îi va ordonă păhare (ventuze) uscate pe piept şi spate, îi va dâ ergotină, îi va face injecţii sub piele cu ergotinină etc. SCUIPĂTOARE. — Cei ce sufer de piept, ofticoşii, au datoria să scuipe în totdeauna Fig. 254. — Scuipătoare de buzunar. în scuipătoare închisă, care să conţină un lichid antiseptic. Aceasta este spre binele lor şi al semenilor lor (vezi Tuberculoză). Seuipătoarea o pot purtă în buzunar ca pe o tabachieră. SCULAMENT. — Caută la Blenoragie. SCURTĂ. — Caută la Adenită. SCUTIRE DE BOALA. — Caută la Imunitate. SDROBIRE, strivire. — Intre multele nenorociri de cari este cuprins omul este şi aceea când îi să apucă o parte a corpului între două corpuri sau planuri rezistente, cari strâng până ce o strivesc sau o sdro-besc, în parte sau de tot. Lucrul acesţa să întâmplă în zilele noastre foarte des, pe la drumul de fier, unde mulţi sunt prinşi între capetele vagoanelor sau cad sub roţi; pe la fabriceie de tot felul unde maşinile pot apuca o mână sau un picior şi apoi tot corpul; la maşinile de treierat, în batoze; sau când să surpă un mal sau un zid peste cineva. Aceste nenorociri vin mai mult din nebăgare de seamă sau din greşeală. Moartea vine în totdeauna când să sdrobeşte capul, pieptul sau pântecele; ea vine repede şi cu dureri cumplite. Când să sdrobeşte o mână sau un picior, rănitul cade într’un fel de slăbiciune, mai mult sau mai puţin mare, după întinderea sdrobirii şi după cantitatea dc sânge eare a curs (vezi Răniţi).-In ca- SEBA - 666 — SEDE zurile acestea de sdrobire membrul este mai în totdeauna pierdut, căci vindecarea nu să poate câştiga decât prin amputarea sau tăierea membrului strivit; lucru care nu va putea fi hotărât decât de doctor. SEBACEU (lat. sebaceus, dela sebum, seu).— Glande sebacee (vezi Piele). Chist se-baceu (vezi Modâlcă). SEBOREE (dela lat. sebum, seu, şi grec. rheitij a curge). — Boala de piele care constă în exagerarea secreţiunii glandelor sebacee (vezi Piele). Ea are două varietăţi: una uscată, cunoscută sub numele de pitiriază, şi alta grăsoasă (uleioasă). Seborea grasă de care ne vom ocupa în aceste rânduri are 2 forme: discretă şi crustoasă. Forma discretă, este produsă de un microb (bacii), care este unul din cei mai mici microbi. Microbul intră în orificiul unei glande sebacee dela faţă (nas, obraz) şi formează acolo ceeace să numeşte o acnee, caracterizată prin exudaţiunea unei materii grase care dă feţei un aspect unsuros; apăsând între unghii orificiul glandei iasă un firicel care seamănă cu un viermuşor compus din grăsime în care să află o colonie de microbi. Când boala aceasta să arată pe pielea capului poate să dea naştere la căderea părului. Forma crustoasă constă în nişte coji formate din un amestec de secreţiune sebacee şi de sctiame ce acoper, pielea capului. Aceste coji acoper o piele umedă, netedă sau roşietică, pe care nu să mai ţine părul. La oamenii bătrâni, boala să arată sub formă de plăci mici rotunde, cenuşii sau negrii, cari să arată pe gât, pe faţă, pe trunchiu. Cu timpul aceste plăci să pot trasformâ în mici cancere de piele. Tratamentul general variează cu constitu-ţiunea celui bolnav: la cei anemici arsenic şi preparate fieruginoase; la cei artritici alealine; la cei nervoşi valerianat de fier, etc. Tratamentul local constă în a presăra praful următor: pulbere de amidon, 10 gr.; pulbere de talc, 70 gr.; acid salicilic, 2 gr.; borat de sodă, 5 gr.; pilocarpinâ cloridrică, 1 gr.; sulf pulverizat, 12 gr. Pentru cruste să vor face ungeri cu vaselină seara, iar dimineaţa să vor spăla cu săpun şi să va întrebuinţa alifie cu pucioasă. SEC. — Caută la Abstinenţă. SECALE CORNUTUM. — Caută la Săcară cornută. SECARĂ CORNUTĂ. — Caută la Săcară cornută. SECREŢIUNE (lat. secreţia, dela secerţiere, a separa). — Să «numeşte secreţiune oricare lichid produs în interiorul unei glande şi vărsat afară prin orificiul acelei glande, de exemplu: secreţiune gastrică (suc gastric), secreţiune biliară, secreţiune salivară, etc. SECVESTRU (lat. sequestrum, dela sequestrare, a depărta). — Porţiune de os mort (necrozat), care stă în ţăsuturi ca un corp străin şi care trebuie scos prin operaţiune, pentru ca să nu deie loc la supuraţiune (vezi Necroză). SEDATIYĂ (Apă). — Caută la Apă sedativă. SEDATIVE. Caută la Calmante. SEDENTARĂ (Viaţă). — Cele mai de căpetenie funcţiuni ale corpului nostru, precum sunt: respiraţiunea, circulaţiunea sângelui, digestiunea (mistuirea) şi celelalte nu să pot îndeplini cu destulă vigoare atunci când omul duce o viaţă sedentară, adecă o viaţă mărginită în casă şi într’o poziţiune întotdeauna aceeaşi. Viaţa sedentară strică sănătatea, o slăbeşte, oricare ar fi etatea şi sexul omului. Sunt unii oameni cari duc această viaţă de bună voia lor, mulţi însă sunt obligaţi a o duce prin felul meseriei lor; şi într’un ca3 ca şi în celalalt ea este tot aşa de stricătoare sănătăţii. Boalele care rezultă din viaţa sedentară sunt mai multe: constipaţiunea (încuietura) este în primul loc, apoi dispepsia (mistuirea grea), emoro-izii (trânjii), înapetenţa (lipsa de poftă de mâncare); afară de acestea mai trebuie să avem în vedere că stând locului, închis într’o odaie mai multe ceasuri, omul respiră un aer din ce în ce mai stricat, cu oxigen puţin care nu este îndestulător pentru a reînsufleţi sângele şi ţăsuturile corpului pe cari acesta le hrăneşte; mai mult, omul obicinuit cu o căldură uniformă, în care trăieşte mai tot timpul, îndată ce iasă la frig plămânii lui să resimt şi numai decât capătă guturaiu cu răguşeală şi cu tusă; muşchii prin nemişcare să topesc, a-decă să subţiează (să atrofiează) şi îşi pierd din puterea lor, sau în loc de carne, care să topeşte, să depune pe ei grăsime care le face mişcările şi mai grele ; circulaţiu-neâ sângelui prin immobilitate prelungită face mai încet şi mai cu greutate, iar omul capătă varice, să buhăeşte la faţă şi I respiră greu, sângele devine mai sărac în j globule, pielea devine palidă, stabilindu-să o stare de anemie din cele mai grave; în fine, prin faptul că omul stă în poziţiune vicioasă timp îndelungat poate căpăta vr’o diformitate permanentă. Acestea sunt pe scurt inconvenientele produse de viaţa sedentară şi dacă meseriaşii sunt de scuzat SEDL - 667 - SENĂ prin faptul că trebuie sâ muncească cu sudoarea frunţii pentru a-şi agonisi existenţa zilnică cum sunt eişmarii, cusutoresele, ţă-sătoresele, etc., etc., ce scuză pot găsi acei cari duc o viaţă de lenevie numai din plăcere?! Să nu credeţi că şi învăţaţii sau literaţii scapă de inconvenientele vieţii sedentare, şi cele scrise aci să potrivesc foarte bine şi cu modul lor de viaţă. Atât ei cât şi meseriaşii precum şi leneşii trebuie să ţină seamă de regulele pe cari le impune igiena, şi dacă ocupaţiunea zilnică îi sileşte să stea nemişcaţi ceasuri întregi în fiecare zi, apoi să caute să compenseze inconvenientele cari rezultă din această viaţă sedentară şi să profite de ceasurile libere pe cari le au făcând plimbări, mişcări, exerciţii în aer liber şi curat pentru ca să-şi întărească muşchii şi plămânii, să-şi primenească şi să-şi iuţească, sângele şi pentru ca să mistuie cu inleznire; gimnastica, scrima, călăritul, vânătoarea sunt tot atâtea distracţiuni plăcute şi foarte sănătoase, mai ales pentru cei obligaţi la o viaţă sedentară! Afară de aceasta, toţi cei ce stau închişi în o odaie, într’un atelier, ceasuri întregi să caute ei singuri, dacă nu cumva să pot bucură de binefacerile unei ventila-ţiuni sistematice, să caute, zic, a-şi deschide ferestrile mai des pentru ca să-şi reîno-iească aerul. SEDLITZ. — Caută la Apă de Sedlitz şi Magnezie. SEDOL — Suecedaneu al morfinei; bun sedativ al sistemului nervos, ântispasmodic, analgezic general, ipnotic. Nu produce greaţă. Sedolul este o asociaţiune a morfinei cu scopolamina (vezi aceste cuvinte), care să poate formula astfel: cloridrat de morfină, 4 centigrame; bromidrat de scopolamină, 2 miligrame; apă sterilizată cât trebuie pentru 10 centimetri cubi; astfel că un centimetru cub, pentru o injecţiune sub piele, cuprinde 4 miligrame de morfină şi . 2/ltl din un miligram de scopolamină; să pot face până la 2 injecţiuni în 24 ore. SEFTEREA. — Caută la Fumărică. SELER. — Caută la Ţelină. SELTZ. — Caută la Apă gazoasă. SEMEN-CONTRÂ. — Săr numeşte astfel florile încă nedeschise (mugurii) unor plante din familia Sinanterelor : Artemisia contra, Art. glomerata, A. juclaica, A. racemosa, originare din Africa, al căror principiu activ este santonina. Praful de semen-contra este roşietic, are un miros foarte tare, aromatic, un gust amar şi cam acru. Să între- buinţează cu mult succes în contra limbricilor, dându-sâ sub formă de praf, 1-10 gr. după etate, în miere, dulceaţă sau un sirop oarecare; infuziune (ceaiu) din 10 la 1000; extract, 50 centigrame până la 1 gr,; uleiu volatil, 2-10 picături. — Sari-tonind. Toxic. Viermifug lombricoid. Doză : 2 centigrame până la 5 şi 10 centigrame la copii, după etate; q-25 centigrame la adulţi. Pişcoturi de câte 5 centigi’ame. Dra-gee de câte 1-2 centigrame. Tăbliţe de câte 1 centigram. Otrăvirea cu santonină are următoarele semne: pupilele dilatate, faţa palidă, convulziuni (spazme), sudori reci, pierdere de cunoştinţă, puls încet, urina galbină ca lămâia. Tratament. Sâ va provocă vărsături gâdilind omuşorul cu degetul, băuturi calde, muştare la pulpe şi la picioare, inhalaţiuni de eter, iar pentru spazme să va dâ cloral. SEMNELE MORŢII- — Caută la Moarte. SEMPERVIVUM TECTORUM, — Caută la Urechelniţă. SENĂ, senamichie, siminichk, sinarni- chie. — Să numesc astfel frunzele uscate ale mai multor specii de Cama din fam. Leguminoaselor. Sunt două varietăţi: Casata Fig. 255. Senă (sinamichie). 1. Floare. 2. Fruct. acutifolia, originară din Africa (Alexandria, Egipet), cunoscută în farmacie sub numele de folia sennae alexandrinae, şi alta Cassia angustifolia, originară din Africa ostică şi Arabia, mult cultivată ca plantă medicinală în Ostindia, cunoscută în farmacie sub numele de folia sennae tinnevelly. Principiul activ al acestor foi este acidul crizofanic, care lucrează ca purgativ energic. Sena să întrebuinţează foarte mult, singură sau asociată cu mană, cu revent, cu sulfat de sodă. Ea are un cusur că irită maţele şi produce dureri (colici). Sena să dă sub formă de: infuziune (ceaiu) din 10-30 la 1000; praf, 4-10 gr; sirop, 15-30 gr.; tinctură, 15-30 gr; in clizme sub formă, de ceaiu, SENI 668 — SENZ ia cate să pune 20-80 grame de sare a-mară. SENILITATE. - Caută la BătrAneţă. SENZORI, sămţuri (lat. sensus); SENZĂŢIUNI, SENSIBILITATE- — Senzurile sau sâmţurile sunt organele prin cari noi ne punem în raport cu lucrurile cari ne încnnjură şi le cunoaştem existenţa şi însuşirile lor. Aceste lucruri sau obiecte produc asupra sâmţurilor noastre impresiuni variate după natura lor, cari impresiuni să transmit prin nervi şi prin măduva spinării la creer unde ele sunt simţite în mod diferit. Aceste impresiuni să chiamă senzaţiuni (simţiri), iar însuşirea ce o avem de a simţi tot ceeace vine dinafară să numeşte sensibilitate. A-ceastă senzibilitate să compune din trei acte succesive : 1. Impresiunea făcută asupra u-nuia din organele sâmţurilor; 2. Transmisiunea impresiunii până la creer; 3. Per-eepţiunea sau apreciaţiunea creerului. Sunt cinei senzuri (sâmţuri): auzul (vezi Ure-chie), gustul, (vezi acest cuvânt), odoratul sau mirosul (vezi Nas şi Odori), pipăitul (vezi acest cuvânt) şi văzul sau vederea (vezi Ochiu şi Vedere). Fiecare din aceste sâmţuri este punctul de plecare al diferitelor impresiuni, cari sunt transmise la creer cu o repeziciune aşa de mare încât nici nu ne dăm seamă de timpul ce trece între producţiunea şi percepţiunea lor de către creer (vezi Nerv). Impresiunea produsă de acelaşi obiect exterior este simţită în acelaşi fel de toţi oamenii sănătoşi, cu o singură deosebire că unii o simţesc în grad mai mare şi alţii în grad mai mic; astfel unii copii au sâmţurile mai dezvoltate, sunt mai senzibili, precum sunt şi unii adulţi mai impresionabili decât alţii. Această exageraţiune a senzibilităţii ne arată că acei copii şi adulţi au un temperament nervos5 şi ea trebuie respectată atât cât nu trece peste măsură, de frică ea să nu provocăm un atac de nervi sau de spazme (vezi Impresionabilitate). Să întâmplă în unele cazuri că senzibilitatea este micşorată sau chiar pierdută cu totul din pricina unei stări bolnăvicioase a sistemului nervos; de altfel această insenzibilitat£ poate fi provocată şi de doctor atunci când face vr’o operaţie mai mare şi bolnavul nu poate suferi durerile (vezi Insenzibilitate). In alte cazuri să întâmplă de senzibilitatea este turburată, pervertită, prezentând oarecari aberaţiuni (rătăciri), cari să pot reduce la două tipuri cunoscute sub numele de : halucinaţiuni şi Uuziudi ale sen- zurilor. In haJucinaţiune o senzaţiune este percepută de creer fără ca să fie provocată de vr’o cauză exterioară, aşa că n’a fost nici o impresiune, nici o transmisiune şi cu toate acestea apar gând'm şi acte ca şi cum ar fi fost determinate de o senzaţiune reală şi completă. In iluziune să întâmplă contrariul; aci este o impresiune produsă asupra unui senz care a fost transmisă creerului, dar acesta o falsifică, o denaturează, aşa încât ea nu mai este cum ar fi trebuit s’o producă fenomenul exte-‘rior. Astfel un om este halucinat dacă fiind în întunerec crede că vede un duşman; un altul are iluziune dacă recunoaşte acest duşman în un prieten, în o rudenie, cari îi sunt iubiţi: amândoi cred că văd, cu chipul şi corpul său întreg, un om ca-re le voieşte răul, însă nici un obiect nu isbeş-te în acel moment vederea celui dintâiu, pe câtă vreme la cel de al doilea este o persoană care-i redeşteaptă ideia duşmanului. Atât halucinaţiunile cât şi iluziunile pot să lucreze asupra unuia din acele cinci sâmţuri. câte odată chiar asupra mai multora împreună, dar mai mult lucrează asupra auzului şi văzului. Halucinaţiunile şi iluziunile pot fi uneori provocate de medicamente, de opiu, de beladonă, etc.; însă cele mai adeseori ele însoţesc delirul (aiurarea), care poate să apară în cursul unei boale grave sau poate fi semnul nebuniei (vezi Delir şi Alienaţiune mentală). A-fară de aceste iluziuni propriu zise şi cari sunt întotdeauna bolnăvicioase, mai sunt şi altele cari să ivesc în stare de sănătate şi cari împiedecă pe om de a avea o ideie lămurită despre obiecte şi despre proprietăţile lor; astfel este mirajul şi toate i-luziunile de optică pe cari le produce linele instrumente cari răstoarnă, transpun şi măresc obiectele. Vrednică de pomenit este o experienţă care să bazează pe re-flexiunea oglinzilor şi care constă în a împiedeca pe un fumător să-şi sucească ţigara ori cât ar fi de obicinuit s’o facă şi iată cum : pui pe fumător înaintea unei oglinzi, la o depărtare de 50 centimetri, şi îi porunceşti ca să privească prin oglindă lucrarea degetelor lui, şi pentru mai multă siguranţă îi pui între ochii şi mânile lui un carton sau un jurnal, etc., care să-l împiedece să-şi vadă mânile. In aceste condiţiuni îi dai in mână o hârtie de ţigară, îndoită uşor cum trebuie la facerea unei ţigări, şi tutunul trebuincios. Dacă prin puterea obicinuinţei el nu-şi suceşte ţigara dintr’odată şi dacă îşi priveşte lucrarea mânilor în oglindă el SEPT — 669 — SEPT nu va fl în stare să-şi f§că ţigara, pe care de altfel o face cu atâta uşurinţă chiar şi cu ochii închişi, xlltă experienţă cu privire la iluziunea pipăitului este aceea numită a lui Aristot şi care să face în modul următor: încrucişezi degetul indicator cu cel mijlociu dela o mână şi rostogoleşti un boţ rotund de miez de pâne între cele două degete, deşi şti bine că este numai unul ţi să pare că sunt două boţuri; aceasta să explică astfel: în poziţiunea obicinuită a mânii boţul impresionează părţile corespunzătoare a celor două degete vecine şi cele două senzaţiuni sunt întrunite într’una singură, pe câtă vreme când degetele sunt încrucişate impresiunea să face pe părţi cari de ordinar nu sa corespund, aşa că senzaţiunile sunt desdoite. Experienţele de acest soiu snnt multe, însă toate iluziunile căpătate astfel ţin de condiţiuni fizice pe cari ştiinţa le explică uşor, dar cari n’au a face cu medicina, de oarece ele nu sunt produse prin turburări ale creerului, nici ale simţurilor. SEPTIC (dela grec. septikos, care corupe, strică). — O plagă este septică când este năvălită de microbi, contrar de o plagă r/-septică, care n’are nici un microorganism stricător. SEPTICEMIE (dela grec. septikos, care corupe, strică, şi hainia, sânge). — Să numeşte astfel o otrăvire a sângelui datorită toxinelor produse de microbi într’o plagă. Septicemia să deosebeşte de pioemie (vezi acest cuvânt)" prin aceea că acolo sunt însuşi microbii cari circulă în sânge. In septicemie toxinele strică Clementele nobile ale organelor mai ales ale centrilor nervoşi şi mai cu seamă ale centrilor termici, iar în pioemie microbii merg să producă focare purulente la distanţă (abcese metastatice). De altfel aceste două boale au mai multe puncte de atingere; nu este pioemie fără septicimie şi în septicemie adeseori să găsesc microbi în. sânge. Cauza septicemiei este in-fecţiunea şi aceasta ia un mers diferit; a-deseori ea nu este în raport cu gravitatea boalei; o înţepătură la deget poate să producă o limfangită septică cu septicemie, atunci când supuraţii m^ri nu dau loc decât la uşoare fenomene generale. Totul a-târnă dela virulenţa microbului şi dela slăbiciunea organismului; numărul microbilor n’are decât o importanţă mică. Lipsa de curgere a puroiului are importanţă cu mult mai mare şi ori de câteori un focar purulent nu este drenat cum să cade să iveşte o ridicare de temperatură. Dintre diferitele tipuri pe cari le prezintă septicemia noi vom descrie pe aceste trei: 1. Febra traumatică. Această febră să vede în zilele noastre din ce în ce mai rar şi aceasta mulţumită pansamentelor antiseptice cari să fac îndată după orice accident, aşa că supuratiunea să face foarte rar şi tot aşa de rar să iveşte şi febra traumatică. Dar nu numai infecţiunea poate fi cauza acestei febre ; traumatismul însuşi poate redeştepta o diateză, ca impaludismul pe care îl pun în evidenţă accese de friguri; isteria de asemenea, cu căldurile ei sub formă de accese, poate fi provocată de un accident. Perturbaţia centrilor termici poate fi produsă şi prin productele toxice puse în libertate în dreptul unui focar de contu-ziune (lovitură), a unei plăgi prin arsură, a unui ematom întins, fără o acţiune mi-crobiană. Dar ceeace produce mai adeseori febra traumatică este fără îndoială m-fecţiunea; cu toată antisepsia făcută chiar îndată după accident să poate foarte bine ca o mică cantitate de otravă să fie absorbită; într’o plagă infectată febra să a-rată când puroiul nu să poate scurge bine, când el să îngrămădeşte în părţile declive, în fundurile de sac ale cavităţilor, când mugurii cărnoşi astupă plaga cutanată, când tubul de drenaj este cotit sau apăsat într’un punct oarecare; în toate aceste cazuri să produce o absorpţiune de puroiu urmată îndată de o ridicare de căldură. Această căldură creşte repede ajungând în 2-3 zile până la 39-40°, apoi ea scade gradat aşa că în 8 zile ajunge la normal. Ridicarea căldurii corespunde cu absorpţiunea în masă a unei cantităţi de toxine, iar scoborârea ei este în raport cu destrucţiunea toxinelor prin mijloacele de apărare ale organismului, ceeace ne lasă să înţelegem că cauza septicemiei este trecătoare. Dacă însă cauza perzistă atunci a-vem a face cu septicemia zisă cronică. Odată cu ridicarea căldurii bolnavul mai are şi tur-burări din partea tubului digestiv, puţină durere de cap şi o stare de toropeală. — 2. Septicemia acută. Aceasta dela început să prezintă cu caractere grave. Tipul acestei forme este înţepătura anatomică, fără fenomene locale, abia cu o uşoară şuviţă de limfangită. După câteva ceasuri bolnavul este cuprins de slăbiciune, de o stare de leşin, apoi deodată căldura să ridică la 40-41°; durere de cap apăsătoare, lipsă de poftă de mâncare, limba uscată, sete vie, ochii cercuiţi, pielea uscată şi pământoasă; bolnavul nu doarme, aiurează puţin, uneori are neastâmpăr mare; udul puţin şi cu al- SEPT — 670 — bumină; diaree, uneori şi vărsături; temperatura scade puţin dimineaţa pentru a creşte spre seară, alteori rămâne îu continuu la acelaşi grad mare fără oscilaţiuni; moartea vine după 8-10 zile în mijlocul unei stări tifoide, apoi în colaps. Când vindecarea este sfârşitul, bolnavul începe să facă ud mai mult, pielea să sâ acopere de sudori, limba să să umezească şi temperatura să scadă repede în 24 ceasuri; slăbiciunea bolnavului este foarte mare şi u-neori totul să termină prin un focar' de supuraţiune într’un punct oarecare.—Septicemia cronică. Această formă este urmarea unei absorpţiuni încete şi prelungite a toxinelor, cari nu sunt în stare să producă imediat moartea. Febra este mică şi apare numai seara; căldura să ridică la 38-39°, iar apoi dimineaţa scade. Lucrul acesta repetându-să înfiecare zi bolnavul slăbeşte din ce în ce; în urmă începe a să umfla, mai ales la picioare, să aibă urdinare, să facă albumină în urină până ce moartea vine prin marasm (febră hectică). — Tratament. Septicemia, oricare ar fi forma ei, trebuie preîntâmpinată prin un tratament energic şi din vreme al plăgilor murdare. Când plaga este infectată trebuie să să facă un drenaj îngrijit, părţile compromise trebuie ridicate şi la nevoie să va face amputaţiunea pentru a opri septicemia cronică. In cazurile de septicemie acută tratamentul local n’are putere şi trebuie să ne mărginim la susţinerea stării generale a bolnavului prin .preparaţiuni tonice, alcool; injecţiuni cu ser artificial combinate cu luări de sânge. SEPTICEMIE EMBOLICĂ. — Caută la Pioemie. SEPTICEMIE PUERPERALĂ. — Caută la Puer-perală- (Febră). SER ARTIFICIAL. — S’a observat că clorurnl de sodiu (sarea) pus în solaţiunile de laborator micşorează şi opreşte chiar înmulţirea microbilor, de unde s’a născut ideia de a face injecţiuni cu soluţiuni saline în doze mari (100-2000 gr.) sub piele, îu vine. in difdîite boale grave, cum sunt: holera, uremia, eclampsia, etc., precum şi în stările de slăbiciune mare observate în urma boalelor şi operaţiunilor, pentru a modifica starea sângelui în mod repede. Soluţiunea cea mai întrebuinţată este de 7 gr. de clorur de sodiu la 1000 gr. apă sterilizată. Serul artificial să mai numeşte şi *er fiziologic. SEROAS şi SEROZITATE. — Să numeşte se-roasă o membrană care formează un sac fără deschizătură, acărei jumătate intră în cealaltă jumătate. Intre aceşti doi pereţi să află un lichid în mică cantitate, care să chiamă serozitate şi care înlezneşte alunecarea unui perete asupra celuilalt. Unele seroase învelue organele, cum este pericar-dul în jurul inimii, pleura in jurul fiecărui plămân, peritoneul în jurul tuturor organelor din pântece şi arachnoida în jurul centrilor nervoşi. Alte seroase conţin un lichid lipicios, viscos, numit sinovie din care pricină ele să chiamă sinoviale şi ele căptuşesc încheieturile pe dinăuntru, precum şi tecile tendoanelor, având rolul de a înlezni mişcările articulare, întocmai după cum celelalte seroase înleznesc mişcarea organelor (seroase visccrale). Uneori lichidul să îm-mulţeşte în seroase fără să producă nici o schimbare, şi atunci avem ceeace să numeşte idropizie (vezi acest cuvânt); alteori el să înmulţeşte în urma unei infiamaţiuni (aprinderi) care produce modificaţiuni, după cum să întâmplă în pericarditâ, pleureziey peritonită (vezi aceste cuvinte. — Compo-ziţiunea serozitâtii, adecă â lichidului din seroase, să apropie întru câtva de acea a serului sângelui. Sunt mai multe varietăţi de serozitate: aceea a seroaselor în stare normală sau în idropizii, acea din beşicile dela vezicători şi dela arsuri, aceea dela edem (vezi acest cuvânt), în care lichidul este infiltrat în ţăsutul celular. SEROTERAPIE. — Să numeşte astfel tratamentul infecţiunilor prin seruri de animale immunizate sau vaccinate în contra lor. Seroterapia s’a pus în practică mulţumită cercetărilor învăţaţilor Behring şi Roux a-supra difteriei, şi a lui Kitasato asupra te-tanului. De atunci s’au făcut numeroase lucrări, cu succes şi fără succes, cu privire la diferite infecţiuni. Terminul seroterapie să mai aplică şi la întrebuinţarea serurilor sangvine, naturale şi artificiale, precum şi a diferitelor soluţiuni saline mai mult sau mai puţin complexe cunoscute sub numele de seruri, întrebuinţate în injecţiuni sub piele sau în vine în contra diferitelor stări patologice. Până astăzi avem următoarele seroterapii: antidiftericâ, antidizentericâ, an-tipestoasăy antipneuniococică, antistreptococică, antitetanicăj antitiroidiană, antituberculoasă, antitifică, antiveninoasă. SEROZITATE. — Caută la SeroasA. ŞERPE (lat. serpens): — Şerpii sunt reptile cu corpul rotund, lung şi acoperit cu solzi, mai subţiri la cap şi spre coadă; cari n’au picioare şi merg târându-să. Unii şerpi nu SEliP — 671 — ŞE2U sunt veninoşi cum este serpele de rasă, care să hrăneşte cu insecte pe caii le prinde cu limba despicată, dar mai ales cu broaşte, şoareci, ouă de paseri; el trăieşte pe lângă case, prin gunoişti, prin tufişuri, pe lângă bălţi. Deşi acest şerpe nu este periculos, oamenii însă au frică de el din cauză că nu-1 pot deosebi repede de viperă sau năpârcă, care este foarte veninos (vezi Viperă). Mai sunt mulţi şerpi veninoşi cari din fericire nu trăiesc pe la uoi, cum sunt: şer-pele ca clopoţei, serpele cu ochilari; etc. Unii şerpi sunt periculoşi prin mărimea şi puterea lor, cum este vestitul Boa, pe care noi nu-1 vedem decât prin menajerii şi care omoară un bou; în jurul căruia să încolăceşte şi îl înăduşe strângându-1. SERPENGEA, SERPENGEANĂ, - Caută la Antrax. ŞERPI (Muşcături de). — Caută la Viperă. SERUL SÂNGELUI. - Caută la Cord. SESAMOID (dela grec. sesamon, sesam, susan, şi eidos, formă). — Să numesc astfel nişte oscioare mici rotunde cari să aseamănă cu sămânţele de susan şi cari să dezvoltă în tendoanele ce trec pe lângă unele încheieturi dându-le mai multă putere. SESĂNUM INDICUM sau ORIENTALE» Oauta la Susan. SETE (lat. sitisy grec. dipsa). — Când avem sete ni să usucă gura şi mai ales gâtul şi această uscăciune este semnul că corpul nostru are trebukiţă de a bea, adecă de a introduce o cantitate de apă în tubul digestiv. Dacă nu putem satisface această trebuinţă, setea devine un chin din cele mai mari, cu mult mai mare decât foamea (vezi acest cuvânt), şi ea poate dâ naştere la accidente foarte grave, mortale chiar. Omul trebuie să beie apă pentru ca să împlinească pierderile pe cari le sufere orga-nizmul prin sudoare, urină, etc., şi cari pierderi fac ca sângele să să îngroaşe, să nu mai poată circula bine, iar funcţiunile pielei şi ale rinichilor nu să mai pot îndeplini de loc aşa că curăţeniile cari să îngrămădesc 111 sânge nu mai pot fi date afară şi otrăvesc corpul. Afară de aceasta lichidele introduse în stomac înleznesc mistuirea alimentelor solide. ?rin urmare pentru ca omul să poată trăi trebuie ca să beie, întocmai după cum el trebuie să mânânce. Dar aceasta nu va să zică că el trebuie să beie aşa în neştire, fără nici o trebuinţă, ci numai pentru plăcerea de a bea. Apa multă precum şi orice alt lichid luat în cantitate prea mare face rău, să înţelege dela sine că acest rău este şi mai mare când omul face abuz de băuturi alcoolice. Alegerea apei de băut şi a celorlalte băuturi, temperatura şi cantitatea lor, nu trebuie lăsate la întâmplare ci trebuie făcute după regulele dictate de igienă (vezi Alcoolice, Apă, Băuturi). Setea de multe ori este exagerată, după cum să întâmplă în urma unui prânz compus din mâncări prea sărate şi prea iuţi, din fripturi uscate, din feculente. In aceste cazuri putem bea apă ceva mai multă decât în timpurile obicinuite, putem bea chiar şi între mese pentru ca sâ preîntâmpinăm o iritaţie de stomac. Setea mai este exagerată de toate boalele însoţite de căldură (febră), de boalele tubului digestiv (dispepsie, indigestiune, etc.) şi de infiamaţiuni (aprinderi); dar, dintre toate boalele cea care produce sete mai mare, mai arzătoare şi nepotolită este boala de zahăr sau diabetul (vezi acest cuvânt). Cei ce sufer de dispepsie trebuie să-şi stăpânească pe cât pot setea, deoarece lichidele multe le obosesc stomacul deja leneş şi le îngreunează şi mai mult mistuirea! Bolnavii cu febră şi infiamaţiuni pot bea apă mai multă, căci nu le face rău, de a-semenea şi diabeticii trebuie să-şi satisfacă setea, bând des şi în cantitate mică odată. Sunt unele persoane cari beau foarte puţină apă. fără ca sâ să simtă rău. Rar să întâmplă ca omul să n’aibă sete de loc şi în aceste cazuri el trebuie să beie din când în când apă şi fără să-l îndemne setea, dacă voeşte să aibă mistuirea bună. SETON (lat. setaceum, dela seta, mătasă, fitil). — Un cuvânt dispărut aproape cu totul din medicină. Prin acest cuvânt să înţelege un procedeu care constă în a provoca supuraţiunea într’un punct depărtat de locul bolnav, introducând cu un ac pe sub piele, de obiceiu la ceafă, un fitil lung uns cu o alifie sau cu un cerat. In fiecare zi să schimbă partea din rană cu partea vecină a fitilului, trăgând de el. Setonul a fost părăsit din cauză că el n’are nici o utilitate şi afară de aceasta este dureros şi produce slăbiciune. ŞEZUT. — Să numeşte astfel partea de jos a trunchiului, care în boalele lungi prin zăcere îndelungată să răneşte, cu atât mai iute cu cât bolnavul este mai slab. Aceasta provine de acolo că pielea este apăsată între oasele de desupt, sacru (osul crucii) şi coccix (osul noadei), şi între saltea, aşa că sângele nu poate circula bine, pielea nu să poate hrăni în mod de ajuns şi tinde sK/.r 072 fSFOR a să gangrena. La început pielea să înroşeşte şi ustură, roşeaţa să întinde şi devine mai pronunţată, apoi pielea să răneşte (să nlcerează) şi curge o materie cu miros greu; vindecarea să face cu multă greutate. Această rănire să numeşte decu-bit (vezi acest cuvânt) şi decubitele să a-rată de obiceiu îu boalele grave: febră tifoidă, paralizii, boalele măduvii spinării, etc., cari silesc bolnavul să zacă mult timp pe spate, nemişcat. Pentru a preveni decubitele să recomandă ca aceşti bolnavi să fle culcaţi pe saltele de 'lână sau mai bine pe saltele de. cauciuc umflate cu apă sau cu aer, sau să aibă numai o perină de acest fel. îndată ce pielea să înroşeşte să vor face spălături cu vin sau oţet aromatic, să vă pudrâ partea cu praf de china, de amidon, de talc, etc. şi dacă este rană să va pansâ cu vaselină boricată, etc., iar bolnavul îşi va schimbă poziţia de mai multe ori pe zi. ŞEZUT, anus. — Orificiul de jos al maţului (vezi Crepături, Fistule, Rect). ŞEZUTULUI (Eşirea). — Caută la Rect. SFÂNTA DE BOALĂ. — Caută la Dizenterie. SFÂRC DE ŢÂŢĂ. — De multe ori să întâmplă că femeile lăuze au sfârcurile dela ţâţă foarte mici încât copilul nu poate suge sau şi dacă suge produce mamei dureri mari prin sforţările ce face ca să poată suge; sau sfârcurile, deşi sunt mari în deajuns, sunt crepate şi foarte dureroase când suge copilul; în toate aceste cazuri este bine să ne slujim de un sfârc artificial, care este făcut de cauciuc, ca şi cel dela biberon (vezi acest cuvânt), care să aplică pe o pâlnie mică de sticlă, ce acopere bine sfârcul ţâţei mamei cu toată partea din jurul lui. Copilul sugând din sfârcul de cauciuc trage laptele din ţâţă cu înleznire, fără să să ostenească şi fără ca mama să simtă durere. Acest sfârc de ţâţă artificial trebuie ţinut foarte cur; t, pentru ca să nu rămâe în el lapte, care să înăcreşte şi strică laptele dela su-gerea următoare. SFÂRŞEALĂ. — Caută la Lipotimie. SFÂRŞENIE- — Caută la Inaniţiune. SFIGMOGRAF (dela grec. sphygmos, puls şi Fig. 256. — Sfigmograf. graphern, a scrie). — Aparat destinat să desemneze liniile formate de bătăile arteriilor (ale pulsului). Sfigmograful să com-pune din un resort, care pe de e parte a-pasă arteria, iar pe de altă parte este în raport cu o pârghie foarte uşoară provă-zută cu o pană. Această pană fiind pusă în mişcare la fiecare oscilaţiune (bătaie) a arteriei înscrie pe un cilindru care să în- 1 ’ 2 3 4 5 6 7 Fig. 2B7. — Puls. Traseuri sfigmogrufice: 1. Puls normal. — 2. In anevrism — 3. In insuficienţă aortică. — 4. In strictură aortică. — 5. In insuficienţă mitrală. — 6. In strictură mitrală. — 7. La bătrâni. — 8. In febra tifoidă. toarce seria acestor oscilaţiuni, după cum să poate vedea din figura aci alăturată şi care ne arată pulsul normal în comparaţie cu pulsul unor boale. SFINCTER (dela grec. sphiggein, a strânge). —Muşchii sfincteri sunt nişte făşii musculare aşezate în jurul unui orificiu cu destinaţiunea ca să-l ţină închis, astfel sunt: sfincterul buzelor (orbicularul buzelor), al pleoapelor (orbicularul pleoapelor), sfincterul anal (al şezutului), vezica! (al beşicii udului), etc. SPORÂIRE. — Caută la Horcăire şi Somn. SFORŢARE (franţ. effort), opintire. — Pentru a ridica un îucru greu, pentru a împinge sau a trage un corp, sau pentru a ne împotrivi unei puteri dinafară, trebuie să facem o sforţare, o opintire, adecă să ne contractăm cutare sau cutare muşchi deodată şi cu putere. Sforţarea este o totalitate de contracţiuni musculare cari imobilizează pieptul cu scopul de a dâ un punct de sprijin puternic muşchilor din restul corpului, ori de câte ori aceştia sunt acţionaţi de voinţă cu maximul de energie. Când muşchiul con- SFRE — 673 — SIES tractat în aceste condiţiuni este departe de piept, toţi muşchii cari îl separă de piept să contractează: astfel, o contracţiuni energică a mânii face să să contracte muşchii antebraţului, ai braţului, ai umărului şi în cele din urmă ai pieptului. Sforţarea să produce în mai multe feluri: prin o inspiraţie adâncă care, umflând plămânii cu aer, lărgeşte pieptul în gradul cel mai mare; sau prin o contracţiune a deschiderii răsu-flătoarii, a laringelui (a glotei) cu scop de a împiedeca eşirea aerului din piept; sau prin contracţiunea energică a muşchilor pântecelui 'cari trag în jos pieptul (toracele). — O sforţare mare sau des repetată poate de multe ori să aibă urmări rele. In timpul sforţării plămânii seryă d 0 punct) de sprijin coastelor, veziculele (beşicuţele) pulmonare sufer o apăsare prea mare, pe care ele o transmit vaselor mari din piept; o sforţare mare şi lungă poate produce o ruptură de vezicule şi omul să capete em-fizem (năduf), sau o ruptură de vase producând o apoplexie pulmonară, sau poate produce palpitaţiuni (bătăi de inimă), o sincopă (leşin) sau asistolie (oprirea bătăilor inimii). Aceste urmări rele să observă mai ales la cei ale căror arterii sunt pietroase (arterio-scleroză). In momentul sforţării respiraţia să opreşte, şi cei ce pot să-şi ţie răsuflarea mai mult timp pot să facă o sforţare mai puternică. Când sforţarea să repetă des şi cu violenţă respiraţia devine grea, sângele să urcă la cap, faţa să înroşeşte, urechile vâjie şi omul poate căpăta chiar o congestiune (îngrămădire de sânge) la cap. In fine, muşchii cari formează pă-reţii pântecelui prin sforţare să contractă şi apasă organele dinăuntru (măruntaiele), mai ales intestinele (maţele), cari dacă găsesc vr’un punct slab iasă sub pîele, formând surpăturâ (vezi Ernie). Unele mişcări obicinuite, cum sunt acele pe cari le face omul pentru a să încălţâ, sau când să scoală prea repede din pat, sau sforţarea ce o face pentru a eşi afară (scremutul) când este constipat; toate aceste mişcări provoacă o acţiune energică din partea muşchilor pântecelui, care poate fi vătămătoare pentru cei ce sufer de inimă şi pentru cei debili. Astfel, toţi cei slabi, Convalescenţii, precum şi,cei ce sufer de boale de inimă, de arterio-scleroză, sau de boale de plămâni (năduf, oftică, etc.) să să păzească, să nu facă sforţări mari, mai mari decât puterile lor, nici sforţări prelungite, cari uşor le-ar putea scurta viaţa. SPRENŢIE (mal-franţais).— Caută la Sifilis. SGAIBE DULCI. - Caută la Eczemă. SGÂRCENIE. — Caută la Avariţie. SGÂRCIU. — Caută la Cartilâgiu. SGĂRIETURĂ. — Caută la Escoriaţiune. SGĂU. — Caută la Mitră. ŞGHIĂB. — Caută la G-litieră. SGHIHUIALĂ. — Caută la Epilepsie. SGLĂYOC. — Caută la Dioc. SIÂLOGOG (dela grec. sialon, salivă, şi agein a alunga, a goni). — Medicament care înteţeşte secreţiunea salivei (face bale multe), cum sunt: preparaţiunile amoniacale, jabo-randi, pilocarpina, calomelul, cresonul, tutunul, etc. SIÂLOREE. — Caută la Ptialism. ŞIĂRCHIN. — Caută la Pepene verde. SIBILĂNT (dela lat. sibilare, a fluerâ, a şuerâ). — Sgomot muzical care să aude când punem urechia pe pieptul unui bolnav de tusă (raluri sibilante) şi care să produce în bronchii. Aceste raluri sibilante să aud în bronchită, emfizem (năduf), astmă, când este o apăsare pe brochii, etc. SICATIV (dela lat. sicare, a uscâ). — Medicament care înlezneşte uscarea unei plăgi (răni), care scurtează sau previne supura-ţiunea, cum sunt prafurile absorbante de: licopodia, amidon (scrobeală), feculă de cartofi, etc. SICOZĂ (grec. sykosis, dela sykon, smochină).— Aprinderea sau inflamaţiunea fo-liculelor părului de pe faţă. Semnele acestei boale sunt: pustule (bube) în jurul unor peri, izolate sau reunite mai multe între ele; să mai văd şi nişte plăci pe cari apar vegetaţiuni roşii, umede; pustulele sunt urmate de cruste (coji) negre cari cad şi lasă suprafeţe roşii, jupuite. Sicoza este o boală care ţine luni şi ani. Tratamentul constă în alifii sulfurate (cu pucioasă), simple sau cu tanin, alifii mercuriale; epila-ţiune (vezi Ţinea). SIDEROZĂ (grec. siderosis, dela sideros, fier). — Să numeşte astfel o pneumonie (aprindere de plămâni) cronică produsă prin inhalaţiune de praf de oţel. SIDONAL. — Caută la Piperazină. SIESTA, — Aşa să chiamă odihna şi som-nişorul de după dejun pe cari mulţi le încearcă cu deosebită plăcere.* Dacă este bine sau nu este greu de zis, căci unii doctori zic într’un fel şi alţii în altfel, aşa că rămâne să hotărască mai mult omul, care singur poate să judece, după cum să simte, 43 SIFI 674 — SI PI dacă siesta îi face bine sau dacă îi face rău, şi în acest caz să va lipsi de ea. SIFILIS (grec. syphilis, dela sys, porc, şi philein, a iubi), celperit, frenţe, sfrenţie, boală lumească. — Iată o boală foarte întinsă în toată lumea şi prin urmare şi în ţara noastră, unde a pătruns până în sânul populaţiunii rurale, ceeace trebuie să ne deie de gândit. In adevăr, cele trei plăgi sociale ale ţării noastre sunt alcoolismul, pelagra şi sifilisul, dar mai cu seamă acestea două din urmă. In România sifilisul a fost adus de armatele străine cu prilejul diferitelor năvăliri şi a luat o întindere mare cam pela 1830. De atunci şi până a-cum s’a întins din ce în ce mai mult, mai întâiu în oraşe, apoi din oraşe la sate, până ce a ajuns în creerii munţilor, aşa că astăzi avem tristul prilej de a vedea familii întregi de sifilitici până şi prin satele cele mai mici. Astfel fiind trebuie să ne ocupăm cu mai multă ardoare de această cumplită boală, care ne ameninţă cu degenerarea neamului întreg, s’o studiem în toate arătările şi urmările ei, precum şi mijloacele cari trebuie luate dacă nu pentru stârpirea totală a ei, cel puţin pentru a o reduce pe o scară cât să poate de puţin întinsă. — Sifilisul este o boală generală, specifică, produsă prin un virus (otravă) special, care sâ transmite prin contagiune (atingere) sau prin ereditate (moştenire) şi care altoieşte pe cel atins, adecă îl face imun şi nu mai poate să-l capete pentru a doua oară. Sifilisul să credea până în zilele din urmă că este o boală rezervată numai omului. Cercetările şi experienţele mai nouă au reuşit . W % * <* /î%\ # m *r jfc -9' 0 HSb ► Fig. 258. — Microbul sifilisului. (Spirochetae pallida sau Treponema pallidum, des. de Dr. 0. Somnea). să-l inoculeze şi la maimuţe şi până acum numai la maimuţe. Microbul sifilisului cu toate cercetările făcute nu s’a putut descoperi până în anul 1905 când învăţaţii nemţi Schaudinn şi Hoffmann au găsit în leziunile sifilitice un spiril căruia i-au dat numele de spirochetae pallida, spre deosebire de spirochetae refringens care să găseşte în productele nesifilitice. Astăzi unii învăţaţi vreau să-i schimbe numele acestui microb numindu-1 treponema pallidum. Acest microb ciudat să arată sub forma unui firicel foarte subţire, clar şi vizibil numai la măririle cele mai mari; el este lung de 4 până la 14 miimi de milimetru şi sucit în formă de spirală foarte regulată; fiecare din capetele lui subţiete să prelungeşte într’un flagellum. ^El pare a să înmulţi prin diviziune longitudinală. Acest microb nu să colorează decât prin metoade speciale şi cu foarte mare greutate şi puţini au norocul să-l vadă preparat de ei. El să găseşte în şancărul îndurat, unde furnică, în accidentele secundare cele mai variate, cutanate şi mucoase, foarte rar în accidentele terţiare; să mai află în sifilisul ereditar şi mai ales în tăieturile organelor interne (ficat, splină, rinichi, plămâni, placentă, sânge); în acele ale sifilisului experimental dela maimuţe. — Productele contagioase găsin-du-să în toate manifestaţiunile acestei boale, infecţiunea să face cu înleznire. Contactul sau atingerea unei mucoase sau a pielei sgăriate cu virusul sifilitic care provine din şancăr (ulcer), sau din o placă mucoasă, mai rar din puroiul unei sifilide pus-tuloase, poate dâ boala imediat. Contactul să produce de obiceiu deadreptul în raporturile sexuale sau în urma unui sărutat (plăci mucoase la buze) sau între copilul sugaci şi doică, însă uneori şi prin intermediarul unui obiect: ustenzile de masă (lingură, furculiţă, păhar), pipă, obiecte de cancelarie (cuţit de tăiat hârtia, condeiu, creion) pe cari le atingem din nebăgare de seamă cu buzele după ce au fost atinse de un sifilitic; prin latrinele infectate; prin briciul bărbierului etc. Accidentele terţiare sunt molipsitoare numai când sunt ulcerate şi umede ; sângele, mai ales cel dela regule, uneori chiar şi sperma sifiliticului pot dâ boala, precum şi lichidul dela co-riza copiilor atinşi de sifilis ereditar. Când amândoi părinţii sunt sifilitici copiii lor vor fi de asemenea; copilul eşit din mamă sifilitică este mai adeseori sifilitic (84 la 100) decât cel eşit din tată sifilitic (57°/0). S’au citat cazuri de ereditate sifilitică SIFI — 675 SIFI până la a 3-a generaţiune, copiii transmiţând ei înşişi copiilor lor sifilisul; boala poate câte odată să rămână în stare latentă la generaţiunea intermediară arătân-du-să tocmai la nepot. Sifilisul să transmite şi prin cale placentară, boala trecând dela mamă la copil sau dela copil la mamă. — Pentru înleznirea descripţiunii ne vom ocupa mai întâiu de sifilisul primitiv, adecă de cel luat dela om la om, apoi la urmă de sifilisul prin concepţiune şi de sifilisul ereditar. Sifilis primitiv. Este caracterizat prin o leziune primitivă locală, şancărul sau ulcerul indurat, în locul pe unde s’a introdus virusul boalei în corp, urmat de ivirea pe diferite părţi ale corpului a unor leziuni cari adeveresc năvălirea generală a organismului şi dintre cari unele, numite accidente secondate, să arată cam la şase săptămâni după ivirea şancărului, iar altele, numite accidente terţiare, să ivesc după o perioadă mai lungă, de 1 an până la două-zeci de ani, aşa că între accidentele secondare şi terţiare aproape în totdeauna să află o perioadă mai mult sau mai puţin lungă.—Accidentul primitiv jmmm&ak Fig. 259. Şancăr sau ulcer sifilitic (mult mărit). sau şancărul indurat (tare) nu sâ vede bine decât cam după 15-30 de zile după îmbolnăvire; de obiceiu este un singur şancăr (ulcer), rotund, puţin adânc, în formă de găleată; suprafaţa lui este netedă, marginile lui nu sunt tăiate drept nici dezlipite; el este de obiceiu foarte mic, nu trece de mărimea unui bob de linte; coloarea lui este roşie închisă; sediul lui este de ordinar şanţul dintre prepuţiu şi gland, apoi pe gland, pe pielfe sau pe mucoase ; el nu face puroiu mult şi dacă inoculăm acest puroiu la persoana bolnavă nu produce alt şancăr, ceeace îl deosebeşte de şancărul moale (vezi Şancăr), şi arată căinfecţiunea s’a generalizat la corpul întreg. Afară de aceasta baza (temelia) şancărului este dură (tare) ca şi cum ar fl de sgârciu (carti- laginoasâ). Acest şancăr are o durată de 4 până la 6 săptămâni; el nu este dureros; tăria sau induraţiunea bazei durează şi mai mult, iar cicatricea care o lasă rămâne multă vreme de coloare închisă. Ganglionii (ghindurile) la cari să duc vasele limfatice ale regiunii ocupate de şancăr sunt umflaţi şi tari; ei formează o pleiadă de mici no-duleţe, dintre cari unul este mai mare. Dacă şancărul este la membru atunci să umflă ganglionii îugvinali (din stinghii); dacă el este la gură să umflă ganglionii gâtului, sub falca de jos; aceşti ganglioni nu dau în copt (nu supurează), tăria şi umflătura lor însă poate să dureze mult timp după ce a trecut şancărul. — Accidente secundare. Aci avem în primul rând rozebla şi plăcile mucoase, cari iasă mai iute, după 6 săptămâni până la 2 luni dela ivirea şancărului; celelalte manifestaţiuni secundare apar mai târziu sau nu apar de loc. Durata lor variează între 2 şi 6 ani. Accidentele secundare încep prin aşa zisa febră sifilitică care constă într’o stare de abatere (toropeală) generală, în dureri de cap mai ales noaptea Fig. 260. — Sifilide secundare pigmentare. şi în ameţeli; apoi să arată erupţiunîle, cunoscute şi sub numele de sifilide; acestea sunt caracterizate prin coloarea lor arămie, prin lipsă de mâncărime, prin o tendinţă naturală spre cicatrizare (vindecare), iar cicatricele ce lasă sunt de coloare închisă, prin o dizpoziţiune în grupuri rotunde. Iată acum pe scurt cari sunt aceste erupţiuni destul de numeroase: 1. Rozeola sifilitică, care constă în pete mici roşietice, cari să ascund sub apăsarea degetului, ele sunt împrăştiate pe piep, pe spate, pe pântece. 2. Plăcile mucoase, cari au o importanţă deosebită prin faptul că secretiunea (umezeala) dela suprafaţa lor dă sifilis. Ele să arată în gât (angină), pe limbă, pe buze, la intrarea organelor genitale la femeie (vulvă), la şezut (anus), mai rar pe piele, pe boaşe, pe perineu. Aceste plăci sunt de obiceiu ova-lare, cu supiafaţa umedă, roşietică sau albuie, cu marginile mai ridicate decât fun- SIÎl — 676 — dul; la buze au înfăţişare de crepături; pe piele ele sunt mai uscate,- cu marginile foarte ridicate. Plăcile mucoase să deosebesc de celelalte accidente secundare prin faptul că ele produc mâncărime; durata lor să prelungeşte prin murdărie şi frecare; în gură şi gât prin fumarea tutunului. 3. Acilea sifilitică să arată sub formă de mici bubuşoare roşii arămii al căror vârf să deschide şi dă scurgere unei picături de puroiu; ele sâ arată de obiceiu pe spate şi pe membre. 4. Sifilidele pigmentate sunt nişte pete închise alternând cu insule de piele sănătoasă şi formând o dantelă cu ochiuri largi (salba Vinerii), care să arată mai cu seamă la femei. 5. Sifilidele papidoase şi papulo-scuamoase să arată sub forma unor mici bubuşoare tari roşii arămii fără loca-lizaţiune specială, cari să acoper adeseori de scuame (coji). Uneori aceste sifilide sunt grupate în semicerc, formând cocarde (sifilide cir cinate). Când papulele să află pe linia de implantaţiune a firelor de păr ele formează un fel de diademă sau coroană a Vinerii. 6. Psoriaza sifilitică să prezintă sub formă de scuame (coji) sau solzi albui; ele sunt groase şi să deslipesc mai mult sau mai puţin uşor, lăsând să să vadă o piele violacee sau arămie. Ele să arată de obiceiu. pe pălmi şi pe tălpi, la coate şi genunchi pe unde este pielea groasă, pe membre (faţa externă). 7. Ectima sifilitică constă în nişte pustule mari încunjurate de o aureolă' arămie şi împrăştiate pe tot corpul. 8. Sifilidele tuberculoase şi tubercido-ulceroase sunt un fel de noduri de mărimea unui bob, roşietice sau arămii, împrăştiate pe corp în grupuri în formă de Fig. 261. — Sifilide secundare scuamoase. cerc. In unele cazuri vârful lor să acopere de o coaje verzue, care căzând lasă o ulceraţie (rană); ele durează foarte mult. 9. Sifilidele buloase apar foarte rar şi ele constau în nişte beşici (bule) pline de puroiu ca la pemfigus (vezi acest cuvânt); ele nu să observă decât la copiii cari sug; la a-dulţi însă să arată pe membre beşici de Fig. 262. — Sifilide secundare rupioide. rupia, cari sunt încunjurate, de uu cerc a-rămiu şi să transformă repede în coji (cruste) negrii groase; ele să deslipesc şi lasă răni (ulceraţiuni) adânci, a căror cicatrice sunt albe şi înfundate. Afară de acestea mai sunt unele accidente secundare tardive sau de tranziţiune, şi anume: căderea părului, lăsând goluri mai mult sau mai puţin mari; orchita sifilitică, care constă în noduri tari cari să ivesc în testicule şi cari să simt cu mâna, ele însă pot fi mascate prin lichidul ce poate să iasă în tunica testiculului (idrocel)] aceste noduri nu sunt dureroase, dar cu timpul provoacă o slăbire a funcţiunilor organului şi a dorinţelor, veneriene; în fine irita sifilitică pe care am descris’o la ochiu (vezi acest cuvânt). — Accidente terţiare. Aci avem gomele {tuberculele) cari sunt nişte Fig. 263. — Sifilide terţiare ale limbii (glosită scleroasă). tumori (noduri) tari, ce să pot înmuiâ şi să producă oulceraţiune (rană), lăsând să să scurgă un lichid gumos rău legat; ele să arată de obiceiu în piele şi în ţăsutul celular de sub piele; după ce s’a deşertat goma, suprafaţa pielei râmăne albă şi înfundată. In oase gomele provoacă dureri, mai cu seamă noaptea (dureri osteocope) şi pot pro- SIFI — 677 — SIFI voeâ perforaţiuni (găuriri); după cum să J întâmplă cu cerul gurii şi care face ca o-mul să vorbească pe nas şi apa să-i iasă tot pe acolo. Tot la oase să mai pot ivi aşa zisele exostoze, cari sunt nişte ridică-turi formate printr’o ipertrofie (îngroşare) a osului, mai cu seamă la oasele capului (craniu); apoi periostite, carii, mai ales ale oaselor nasului cu o scurgere nesfârşită şi urât mirositoare (ozenâ), cu înfundarea nasului şi cu inflamaţiunea conductului lacrimilor (dacriocistita)] in fine osteită şi oste-operiostită sifilitică (vezi Os). Accidentele sifilisului cerebral (dela creer) sunt: paralizia nervului motor ocular comun care pro-. duce căderea pleoapei; tumorile cerebrale caracterizate prin dureri de cap perzisteate, vărsături, atacuri ca în epilepsie, demenţă (pierderea minţii), pierderea vederii. Sifilisul măduvii spinării dă naştere cele mai adeseori ataxiei loco motrice (vezi Ataxie). Limba poate fi atinsă de o inflamaţiune numită: glosită scleroasăj (fig. 263) care constă în formaţiunea de noduri tari despărţite prin şanţuri. Testiculele pot fi atinse de orchită care face ca organele să fie tari (dure), fără însă să fie diformate (vezi Testicul). — Intre împrejurările sau circumstanţele cari măresc gravitatea ■■ sifilisului să numără: alcoolismul care face ca sifilisul să aibă un mers repede şi cu manifestaţiuni grave şi rebele la tratament; impaludismul, scrofidele şi tuberculoza (oftica),rănirile, vrâstă prea tânără şi bătrâneţa, în fine mizeria (sărăcia). — După ce am arătat pe scurt toate manifestaţiunile acestei cumplite boale şi înainte de a vorbi despre tatamentul ei, credem de trebuinţă să dăm câteva poveţi igienice, şi anume: omul care nu vroeşte să fie contagionat, adecă să devie sifilitic, trebuie să să ferească de a avea atingere cu o femeie care prezintă vr’o sgărietură cât de mică la organele genitale sau pe când ea este la menstruaţie (cu periodul); raporturile prelungite şi repetate sunt primejdioase prin faptul că produc crepături, pleznituri; trebuie să-şi aducă aminte că sărutatul unei guri bolnave (cu plăci mucoase, etc.) este foarte periculos şi prin urmare să să abţie; spălăturile cu sublimat coroziv şi ungerile cu alifie de calomel sau cu ungvent cinereu mercurial, făcute îndată după raport pot apăra de contagiune. Pentru ca un sifilitic să să căsătorească trebuie sa lase să treacă cel puţin doi ani dela vindecarea sifilisului, adică de la terminarea unui tratament riguros, şi în care timp să nu mai fi avut nici o arătare, Dacă un sifilitic s’a însurat fără să fie bine vindecat şi dacă femeia a rămas însărcinată, trebuie ca aceasta să faeă un tratament energic pentru ca copilul să să nască sănătos. — Tratament. Cel bolnav de sifilis trebuie să evite oboselile cerebrale, excesele intelectuale, să caute distracţiuni; să să hrănească bine evitând băuturile alcoolice, mai ales rachiul, ţuica şi toate aperitivele; să nu fumeze, căci tutunul este foarte rău pentru manifestaţiunile din gură, pentru sistemul nervos şi pentru că poate dâ naştere la cancer (rac) al limbii sau al buzei de jos; să doarmă noaptea regulat şi îndeajuns, iar ziua să facă exerciţii; idroterapie; urmată de masaj, băi calde, băi ue mare (afară de cei ce sunt nervoşi sau sufer de reumatism). Tratament curativ. Mercurul este medicamentul eroic al sifilisului, puternic şi sigur în acelaşi timp; el ameliorează starea generală, vindecă accidentele actuale şi previne în oarecare măsură pe cale viitoare. Tratamentul mercurial însă poate produce unele accidente, cum sunt: stomatite; turburări gastrointes-tinale, turburări nutritive şi dermatoze, cari să pot preveni luând oarecare precauţiuni. Astfel pentru gură să recomandă o îngrijire deosebită: spălături dese cu o soluţiune saturată de clorat de potasă sau cu apă oxigenată medicinală pură tăiată cu trei părţi apă fiartă; perierea dinţilor, dimineaţa şi seara după fiecare masă cu o perie moale acoperită cu un praf de dinţi. Mercurul să poate introduce în corp prin cinci căi, prin cale respiratoare, prin cale digestivă, prin piele, prin ţăsutul celular, prin sânge deadrep-tul. Prin cale respiratoare cu ajutorul fiimiga-ţiunilor (fumurilor), cari să fac aruncând cia-nur pe o lopăţică înroşită în foc. Această me-toadă a căzut în părăsire nefiind de nici un folos. Cele mai adeseori să dă mercurul pe cale digestivă întrebuinţându-să pentru aceasta protoiodurul şi biclorurul sau sublimatul coroziv. Sublimatul să dă în doză de 1-2-3 centigrame sub formă de pilule, sirop, soluţiune sau licoarea lui Van Swieten. Intre pilule a-vem pe cele ale lui Dupugtren, conţinând fiecare câte un centigram, din care să dă 1 sau 2 pe zi la masă. Din licoarea Yan Swieten să dă 1 sau 2 linguri pe zi. Protoiodurul să dă de preferinţă în pilule (pilulele lui Ricord): protoiodur de mercur, 5 centigrame; extract de opiu, 1 centigram; extract de genţiana, 10 centigrame; glicerină şi pulbere de re-glisă, cât trebuie; pentru 1 pilulă; să să deie astfel de pilule 2 pe zi (una după SIFI - 678 - SIFI dejun şi alta după prânz). Tratamentul pe I cale cutanată, adecă prin piele constă în fricţiuni mercuriale făcute pe suprafeţe largi: pe părţile laterale ale trunchiului, pe îndoiturile coatelor, pe faţa internă a coapselor, pe pulpe; ele să fac cu mâna pe piele după ce aceasta a fost rasă pe părţile păroase, şi spălată cu apă caldă şi săpun; fricţiunea durează 10 miuute cel puţin şi să face în fiecare" seară la culcare; ! partea fricţionată să acopere cu un strat de vată sau de flanelă, iar dimineaţa va fi spălată din nou cu apă şi săpun. Pentru fricţiuni să întrebuinţează: ungventul mercurial (cinereu) simplu sau ungventul mercurial forte (napolitan), în doză de i gr. pe zi pentru o fricţiune. Un tratament cu fricţiuni durează 3 până la 5 săptămâni. Tratamentul pe cale subcutanată, adecă prin injecţiuni sub piele sau maî bine prin injecţiuni intramusculare, este cel mai bun, care prezintă cele mai multe avantaje, fiindcă absorbţiunea mercurului este mai sigură, mai repede şi mai intenză decât prin toate celelalte metoade, şi din care pricină astăzi toată lumea l’a adoptat, afară numai de cazurile în cari din diferite împrejurări el nu să poate face şi atunci să dă bolnavului mercurul prin gură şi prin fricţiuni. Acest tratament are însă un cusur, el este dureros şi produce nodozităţi, cari n’au gravitate; întru cât priveşte emboliile, com-plicaţiune de altfel foarte gravă, ele pot fi evitate luând oarecari precauţiuni. La facerea acestor injecţiuni să cere ca locul să fie perfect dezinfectat, spălat cu alcool şi eter, iar siringa de asemenea, şi acul de platină să fie trecut prin flăcări. Injec-ţiunile să fac în două moduri: sau injecţiuni frecvente, cu doze fracţionate şi cu preparaţiuni solubile, sau injecţiuni rare, masive, cu preparaţiuni insolubile. Cel mai comod metod este însă acela al injecţiuni-lor rare, insolubile, cari au o acţiune mai puternică. Printre preparaţiunile solubile, cele mai bune sunt: biiodurul, salicilatul neutru şi benzoatul de mercur; iar printre cele insolubile sunt: calomelul, uleiul cenuşiu, protoiodurul şi salicilatul basic. Să începem cu preparaţiunile solubile: 1. Biiodurul de mercur să întrebuinţează în soluţiuni uleioase şi apoase; uleiul biiodurat conţinând 15 miligrame la un centimetru cub (2 centimetri cubi pe zi), produce însă dureri şi nodozităţi; soluţiunea apoasă, la care să a-daugă şi iodur de potasiu, nu are aceste inconveniente şi lucrează foarte energic; doza obicinuită este de 2-3 centigrame, în I cazurile grave 4-5-6 centigrame. 2. Salicilatul de mercur este tot aşa de bun; 20-30 injecţiuni de câte 2 centigrame şi în cazurile grave de câte 3 centigrame. 3. Benzoatul de mercur este foarte bun, mai ales dacă să întrebuinţează în formula aceasta: benzoat de mercur, 1 gr.; clorur de sodiu chimic pur, 2 gr. 50 centigrame; apă sterilizată, 100 gr.; injectată în doză de 2-3 ! centigrame este foarte bine suportată, fără dureri şi fără nodozităţi. Preparaţiunile insolubile trebuie prescrise prin excepţiune, deoarece ele pot dâ naştere la intoxicaţiuni; să vor dâ numai atunci când bolnavul nu să poate supune la injecţiuni zilnice. Cele mai întrebuinţate sunt: 1. Calomelul care este dureros şi expune la reacţinni inflamatoare întinse, dar este un medicament eroic, care lucrează repede şi în mod puternic. Iată formula cea mai bună: calomel (â la vapeur) 1 gram; uleiu de vaselină, 10 c. c.; din care să injectează 5-6 centi-game tot la 8 zile, în timp de 5-6 săptămâni ; preparaţiunea să fie întotdeauna proaspătă. 2. Cleiul cenuşiu (l’huile grise), care are 40 la 100 de mercur este bine tolerat şi are acţiune intenză ; emul-ziunea care să întrebuinţează trebuie să fie omogenă şi cu totul sterilă. Formula cea mai bună este: mercur purificat, 10 gr.; vaselină pură, 2 gr. 50 centigrame ; lanolină anidră, 2 gr. 50 centigrame; uleiu de vaselină, 10 gr.; din care să injectează 6-12 centigrame, odată pe săptămână, în serie de 6-8 injecţiuni, separate prin 2 luni de intervale. Aceste două preparate (calomelul şi uleiul cenuşiu) sunt cele mai bune în cazurile de: fagedenism şancăros, fagedenism terţiar, sifilide tuberculoase, laringită gumoasă, psoriază palmară, în sifilisul limbei; apoi în ataxia locomotrice, paralizia generală, deşi acţiunea lor este nesigură în aceste două boale. Tratamentul prin cale sangvină, adecă făcând injecţiuni deadreptul în vine, cu asepsia cea mai riguroasă cu o sare mercurială în soluţiune perfectă; cianur, benzoat, sublimat. Această metodă să recomandă în sifilisul infec-ţios, în cefaleele secundare, în sifilisul vascular, cerebral şi ocular, unde trebuie să lucrăm repede, nefiind timp de pierdut. — Iodurul de potasiu nu este indispensabil în tratamentul sifilisului, mai cu seamă în perioada primară şi întru câtva şi în cea secundară ; el însă are o acţiune minunată în contra accidentelor terţiare: cefalee (durere de cap), dureri nevralgice', perios-tită, osteite, dureri osteocope, artralgii SIFI — 679 — SIFI (dureri de încheieturi) şi mialgii (dureri de muşchi), precum şi în sifilisul malign precoce, care în plină perioadă secundară, să însoţeşte deja de infiltraţiuni gumoase şi de ulceraţiuni. Prin urmare dacă mercurul, care este medicamentul specific al in-fecţiunii în toate perioadele ei, trebuie să fie baza tratamentului, iodurul are şi el folosul lui şi nu trebuie părăsit. Doza medie zilnică de iodur de potasiu este de 3 gr. pentru bărbat şi de 2 gr. pentru femeie ; dozele mai mici n’au nici o lucrare folositoare; de altfel dozele zilnice să pot ridică până la 10-12 gr. Iodurul de sodiu este mai slab, dar mai bine tolerat. Iodurul de amoniu, este şi mai uşor de tolerat decât cele precedente şi mai eficace în doze mai mici. — In multe cazuri să administrează în acelaşi, timp mercurul şi iodurul de potasiu, adecă să face tratamentul mixt, care este foarte bun în sifilidele tuberculoase uscate, irite, coroidite, sifilide ulcero-crustoase, periostite, osteite, exos-toze, periostoze, etc. cari toate cedează foarte repede sub acţiunea acestui tratament. Mult timp s’au asociat mercurul şi iodurul de potasiu în aceeaşi formulă, numită siropul lui Gibert: biiodur de mercur, 1 gr.; iodur de potasiu, 50 gr.; apă distilată, 50 gr.; sirop simplu, 2400 gr. ; din care să dă 2 linguri pe zi. Dar acest tratament n’are nici o eficacitate şi prin urmare să va administra mercurul şi iodurul separat. — In timpul din urmă unii învăţaţi au încercat atoxilul (anilarsinatul de sodă) în tratamentul sifilisului, obţinând rezultate bune, dar până acum el n’a intrat în practica curentă. — Să vedem a-cum cât timp trebuie sâ dureze tratamentul sifilisului pentru ca să putem zice că omul este vindecat. îndată ce un om s’a infectat, adecă a căpătat un şancăr indurat şi s’a ivit manifestaţiunile secundare îi vom prescrie următorul tratament: In anul întâiu el va face 6 cure de mercur de câte o lună; în anul al doilea 4 cure de mercur de câte o lună; în anul al treilea 2 sau 3 cure de mercur de câte o lună şi 3 sau 4 cure de iodur de potasiu de câte o lună; în anul al patrulea 3 cure de iodur şi 2 de mercur; în anul'al cincilea 2 cure de iodur. Mulţumită acestui tratament putem fi siguri că de 95 -de ori la 100 bolnavul nu va mai avea perioadă terţiară. — De când s’a descoperit microbul sifilisului, s’a căutat mult să să găsească serul antisifilitic. Pe la sfârşitul anului 1908 un doctor fran-ceş din Bordeaux să zice că ar fi aflat a- cest ser şi că efectele lui ar fi miraculoase; o injecţiune, maximum două, făcute la început ar fi de ajuns ca să te vindece radical şi definitiv; dar experienţele ulterioare n’au confirmat acest optimism. — Tratamentul local n’are mare importanţă în sifilis, de oarece tratamentul general face să dispară manifestaţiunile dela sine. Cu toate acestea este bine să grăbim dispari-ţiunea unor erupţiuni prin diferite medicamente aplicate pe loc. Şancărul să va spăla cu o soluţiune de sublimat şi să va pulveriza cu calomel. Şancărul cu caracter fagedenic, după spălături să va arde cu clorur de zinc, apoi să va pansa cu xeroform sau iodoform. Pentru manifestaţiunile din gură să va face gargară cu clorat de potasă şi badigionări cu nitrat de argint, cu tinctură de iod sau cu sublimat în glicerină (1 la 30). Adenopatiile să vor unge eu alifie mercurială forte. Sifilidele pus-tuloase şi ulceroase, precum şi gomele ulcerate să vor spălă cu sublimat şi să vor-pansâ cu iodoform sau aristol; plăcile mucoase din gură să vor atinge în fiecare zi cu tinctură de iod, sau tot la 3-4 zile odată cu nitrat de argint, iar plăcile dela organele genitale externe să vor arde eu soluţiunea lui Plenck la 3 zile odată; sifilidele vegetante şi ipertrofice să vor atinge cu nitrat de argint. Tratamentul accidentelor viscerale şi nervoase din perioada secundară (irită, nefrită, nevrită, roielită, etc.) să tratează în mod energic prin injecţiuni mercuriale singure sau asociate cu iodurul de potasiu (tratament mixt), la care sâ va recurge şi în tratamentul accidentelor terţiare. — Sifilis prin concepţiune. O femeie sănătoasă, măritată cu un bărbat care a avut sifilis, însă care n’a prezentat în acel moment nici o manifestaţiune, poate, când ea devine însărcinată, să prezinte căti’e sfârşitul lunii a doua a sarcinii accidente secundare de sifilis (durere de cap, căderea părului, ganglioni la gât, cruste acneiforme pe căp, erupţiuni pe piele, plăci mucoase în gură) fără să aibă accidentul primar, adecă şancăr. De obiceiu femeia naşte înainte de vreme un copil mort, sau dacă este viu el moare eu manifestaţiuni sifilitice (sifilis ereditar). O mamă rămasă sănătoasă nu primeşte nici odată sifilisul dela copilul său, chiar când acesta este atins de leziuni contagioase (plăci mucoase la buze de exemplu), când el a căpătat în mod ereditar sifilisul dela tatăl său; ea poate să alăpteze fără inconvenient; durata acestei imunităţi nu s’a putut incă determină. O SIFI — 680 — SIMP mamă devenită sifilitică mai înainte de con-cepţiune sau în timpul sarcinii poate naşte un copil sănătos; în acest caz copilul nu va fi infectat de mama lui chiar dacă ea este atinsă de leziuni contagioase (plăci mucoase); nu să ştie dacă această perioadă de imunitate a copilului va ţine mult timp şi dacă el va putea sau nu să contracteze personal sifilisul. O doică înainte de a fi primită în serviciu, trebuie examinată cu deamănuntul, atât ea cât şi copilul, dacă cumva au vr’o manifestaţiune sifilitică, de oarece ea poate în caz afirmativ să infecteze copilul pe care îl va alăpta. De asemenea un copil sifilitic poate să infecteze doica şi părinţii lui sunt răspunzători de aceasta în faţa legii, şi acei părinţi nu trebuie să angajeze nici o doică, ci să-l alăpteze cu biberonul. Dacă însă doica s’a infectat dela copil, ea trebuie să continue cu alăptarea până la înţărcare. — Sifilis e~ reditar. Acest sifilis poate să provie din-tr’un sifilis existând la amândoi părinţii, sau numai la marnă sau numai la tată. Pentru sifilisul de origine maternelă, data infecţiunii pare a avea o influintă: contagiunea poate să nu să facă după luna a 7-a ; în tot cazul ea nu este fatală (ea să produce în 80 de cazuri din 100 şi mortalitatea copiilor ar fi de 60 la 100). Sifilisul paternei provoacă 30 la 100 aborturi sau naşteri premature. Ereditatea celor doi părinţi produce în 92 cazuri din 100 sifi-lizarea copilului şi în 70 la 100 moartea. In regulă generală maximul şanselor de ereditate să produce în cei dintâiu trei ani de sifilis al părinţilor; ea descreşte apoi în mod progresiv, putând însă perzistâ până la 15 ani; după o serie de aborturi, copilul poate ajunge la termin, dar el este sifilitic, în cele din urmă să naşte un copii sănătos. Tratamentul antisifilitic făcut în mod serios are o influinţă favorabilă asupra concepţiunii de copii scutiţi de sifilis. Semnele sifilisului ereditar sunt: 1. La nou-născut: plăci mucoase în gură, intre coapse, pielea dela mâni şi dela picioare este aspră, sbârcită, iar epidermul să desface şi lasă suprafeţe roşii şi lucitoare, beşici mari de pemfigus; scurgere pe nas, vărsături, umflarea pântecelui; leziuni osoase. 2. La copii: dezvoltare tardivă, alteraţiunea oaselor nasului, care să diformează ; cicatrice pe şol-' duri; boale de ochi (irită şi cheratită), surzenie, diformaţiunea dinţilor incizivi mediani superiori. Tratamentul indirect constă în tratamentul mamei sau a doicei cu mercur, iar cel direct în fricţiuni mercuriale făcute copilului urmate de băi calde cu săpun, sau în licoarea lui Van Swieten, Va sau 1 lia-guriţă pe zi. SILHÂ. — Caută la Brad. SILICAT DE POTASl — Caută la Potasă. SILNIC, coarda ielelor, nejelmică, olbalţ, pelungoasă, prelungoasă, rânunchioard, râtungioară, rotundioarâ, sâlnicâ (Gle-choma hederacea, fam. Labiatelor). — Plantă erbacee care creşte prin locurile umede, Fig. ‘264. — Silnic. livezi de pomi, păduri şi tufişuri umbroase (Martie-Maiu). Să întrebuinţează foile şi florile sub formă de fiertură (tizană, decoct) în doză de 10 grame la un litru de apă. Această băutură înlezneşte scuiparea în tusa şi grăbeşte vindecarea. In Banat babele vindecă cu silnic orbalţul. SIMARDBÂ. — Coaja rădăcinii desimarubă, care conţine maşină (vezi Cuasia). Ea să dă ca tonic şi în contra diareei sub formă de ceaiu (infuziune) din 50 la 1000, şi de praf, 1-4 gr. SIMBLEFARON. — Caută la O cu iu. SIMINIGHIE. — Caută la Seni. SIMPTOM (dela grec. syn, cu, şi p-iptein, a cădea). — Turburări funcţionale prin cari să arată boalele şi cari sunt legate de dezordini organice apreciabile sau nu de simţurile noastre de cercetare. Simptomele să împart in obiective, cari le vede şi le cunoaşte medicul, subiective, cari le simte numai bolnavul, de exemplu: durerea este un simptom subiectiv. Simţtom patognomonic este acela care permite să afirmăm felul boalei. Simptomele mai sunt directe sau indirecte, acele produse deadreptul de leziune şi acele cari să produc în mod indirect prin dezor-dinele consecutive acestei leziuni. Medicină simptomatică va să zică tratarea simptome-lor unei boale,- iar nu însăşi boala, de exemplu : combaterea căldurii cu chinină, a turburărilor de stomac şi de intestine prin SIMŢ -681 - SEU stomachice, vomitive şi purgative, a slăbiciunii prin excitante, stimulente şi tonice. SIMŢURI. — Caută la Senzuri. SIMULAŢIUNE (lat. simulatio, prefăcătorie, făţărnicie). — Simulaţiune, provocaţiune, di-simulaţiune de boale. Unii oameni simulează, provoacă sau disimulează diferite stări patologice sau fiziologice cu un scop oarecare; astfel să poate simula sau disimulâ o sarcină sau o facere; să poate simula o slăbire de vedere, o miopie, o surzenie, o nebunie, o epilepsie, o paralizie, o curgere de sânge, etc.; să poate provoca o rănire, o conjunctivită, o rană la picior, o boală de piele, o bătaie de inimă, etc. înşelăciunea să poate însă ghici cu înleznire când ţinem seamă de luate semnele acelor ’boale. SINAIA. — Staţiune climaterică de munte pe valea Prahovei. Comună urbană, reşedinţa de vară a MM. LL. Regele şi Regina! şi AA. LL. Principii moştenitori. Sinaia să află la poalele muntelui Furnica, pe platoul ce să coboară spre valea Prahovei'. Localitatea este închisă ca într’o baie şi încun-jurată de păduri frumoase ce să întind pe coamele munţilor Bucecilor. Ea să găseşte la limita Peleşului, în vecinătatea căruia să ridică Castelul Peleş şi între linia izvoarelor unde să întinde o pajişte minunată. Regiunea este dintre cele mai pitoreşti. Sinaia este un oraş de munte, cu strade regulate, oteluri mari, vile numeroase în diferite stiluri, un centru mare industrial şi cea mai importantă localitate de vilegiatură din ţară. Sinaia să găseşte la o înălţime de 850 metri deasupra nivelului Mării Negre. Mulţumită acestei înălţimi şi a pădurilor uriaşe de brazi şi de stejari ce înconjoară localitatea, aerul este curat, ozonizat, elima este dulce, plăcută şi constantă. Dimineţile şi serile sunt mai răcoroase, timpul de peste zi este cald. Cea mai mare căldură în timpul verii a fost de 29°. Vânturile dominante sunt cele dela N. şi S.; ele însă nu sunt tari. Clima Sinaii este bună pentru cei ce sufer de anemie, de cloroză, de scrofuloză, de surmenaj. Sezonul începe la 15 Iunie şi ţine până la 15 Septembrie. Oraşul este iluminat cu electricitate» si are apă de băut foarte bună adusă din izvoarele sf. Ana şi Peleşul; un parc întins în centrul oraşului, cu aleie numeroase, chioşcuri şi bănci, bufet, muzică; privelişte admirabilă spre munţii cari încing Sinaia. Stabiliment de idro-terapie modern. împrejurimile sunt din cele mai pitoreşti; Mănăstirea Sinaia, cu mu- zeu şi bibliotecă, Castelul Peleş, Castelul Pelişor, Castelul Foişor sunt tot atâtea lucruri vrednice de văzut şi de admirat; a-poi o mulţime de fabrici şi excursiuni minunate la Cuibul Principesei Maria, Pescăria Eforiei, Piscul Cânelui, Poiana Reginei, Stânca lui Francisc Iosif, sf. Ana, Pavilionul Davila, Piatra Arsă, Valea Rea, Poiana Ţapului, Buşteni, Azuga, Predeal, etc. SINÂMICHIE. — Caută la Senă. SINAPIS ALBA ŞI NIGRA. — Caută la Muştar. SINAPISME. — Caută la Muştar. SINCOPĂ, leşin. — Să numeşte astfel o stare caracterizată prin încetarea mai mult sau mai puţin lungă a bătăilor inimii, din care pricină rezultă şi oprirea mişcărilor de respiraţie ale pieptului. Când cineva a leşinat inima Încetează de a bate sau bate aşa de slab încât nu să mai simte nici o mişcare dacă punem mâna pe piept în dreptul inimii, nici degetul nu mai simte pulsul dela mână, iar mişcările de respiraţie sunt întrerupte în acelaşi timp. Leşinul ţine de obiceiu timp scurt, câteva secunde sau câteva minute, după cari bătăile inimii încep să să simtă, mai întâiu slabe, apoi din ce în ce mai tari, de asemenea şi respiraţiunea începe a să face, ochii să deschid şi omul începe să să simtă şi să cunoască ceea ce este în jurul lui, apoi el începe să vorbească şi să să mişte. Dacă însă starea de nesimţire şi de nemişcare să prelungeşte mai mult timp, fără să să simtă bătăile inimii şi pulsul, nici mişcările respiratoare, atunci nu mai avem a face cu un leşin, ci cu o moarte, aparentă sau defini-tivă, pe care ştie numai doctorul s’o cunoască (vezi Moarte). Tratamentul leşinului constă în a culcă bolnavul cu capul ceva mai jos, făcându-i frecături uscate sau cu oţet pe frunte, faţă, mâni şi pe tot corpul, dându-i să miroasă oţet tare, eter sau ni-trit de amil. In cazurile grave să vor face injecţiuni cu cafeină şi eter, să va face electrizaţia nervului frenic cu curenţi continui (polul pozitiv în dreptul nervului, la gât, polul negativ în epigastru, la lingurea), să vor face tracţiuni (trageri) ritmate ale limbii şi respiraţiunea artificială. Să înţelege că vom începe cu desbrăcarea bolnavului desfăcând toate legăturile (cravată, guler, corset, încingătoare, jaretiere). La femei vom încerca şi apăsarea puternică deasupra ovarelor. ŞIRA SPINĂRII. - Caută la Columna vertebrală. SIRINGA, tulumba, tulumbiţâ.— Instrument SIBI — 682 - SLAB cu care să injectează un lichid oarecare într’o cavitate, în ţăsături sau între ţăsături. Acum câteva zecimi de ani clistirele să făceau cu nişte tulumbe mari, acum ele să fac cu multă înleznire cu ajutorul irigato-rului, iar la copii cu o siringă cu balon de cauciuc. Astăzi siringile să întrebuinţează unele pentru a injecta diferite lichide antiseptice într’un canal (uretră, etc.), sau într’o plaga adâncă şi cari pot fi de sticlă şi de cauciuc întărit; altele pentru a face Fig. 265. — Siringă pentru injecţiune de ser (demontată). injecţiuni sub piele (subcutanate, ipodermice) cum este siringa lui Pravaz, cu care să fac injecţiuni cu morfină, cu cafeină, oleiu camforat, etc., şi altele făcute tot după acelaş model, însă mai mari, cu cari să fac injecţiuni cu diferite seruri (antidifteric, anti-streptococic, etc.). Cele mai bune siringi sunt cele de sticlă cari să pot steriliza cu uşurinţă prin fierbere. SIRINGOMIELIE. - Caută la Măduva spinării. SIRIO. — Această localitate să află în cătunul Gura Siriului, în judeţul Buzău, la o înălţime de 300 metri deasupra nivelului Mării Negre, la o depărtare de 84 chilometri de Buzău, iar de punctul terminal al liniei Aerate Buzău—Nehoiaş numai de 10 chilometri. Sunt mai multe izvoare alcaline puţin sulfuroase, calde, cari fac parte din grupa apelor cloruro-sodice-carbo-gazoase; ele nu sunt captate, nici întrebuinţate. SIROP (lat. siropus). — Este o preparaţiune formată din zahăr alb şi apă, sirop simplu; sau din un medicament şi un sirop simplu. Siropurile să întrebuinţează foarte mult în medicină cu scopul de a mască gustul neplăcut al unor medicamente. Siropul simplu să prepară astfel: să bate un albuş de ou în 6 litri de apă; să amestecă două părţi din această apă cu un chilogram de zahăr, să adaugă un litru de apă ordinară, să încălzeşte puţin câte puţin amestecând din când în când; după ce s’a topit tot zahărul şi lichidul a început să fiarbă, să adauge^ restul din apa cu albuşul de ou, să bate şi să continuă fierberea până ce siropul este destul de gros. Siropurile de cireşe} de cocoaze, de smeură, de murer de portocale, de lămâie, de rodie, de gutui, etc., să prepară astfel: să topeşte 950 gr. zahăr alb în 500 gr. de zeamă de fructe, să fierbe a-mestecând până ce lichidul să îngroaşe după cum voim, apoi să filtrează. Aceste siropuri sunt răcoritoare şi luate cu apă sau cu apă gazoasă taie setea bolnavilor cari au căldură. Siropurile medicinale să prepară din siropul simplu la care să adaugă substanţa medicamentoasă. Siropurile cu medicamente tari, cum sunt: siropul de digitală, de opiu; de beladonă, de eter, de cloral, etc., nu să liberează decât după. ordonanţa doctorului şi în cantităţile prescrise de el. Toate celelalte siropuri să vând în farmacie după cerere. SISINEI. — Caută la Dediţei. SISTOLĂ (dela grec. systellein, a strânge). — Mişcarea de contracţiune sau de strângere a inimii (vezi Cord). SITAR, becaţ, şnep. — Când auzi vorbind vr’un vânător despre sitari şi gustul lor îţi lasă gura apă. Lucru uşor de explicat, căci mai toţi vânătorii au stomac bun, dar noi igieniştii nu trebuie să uităm că carnea d^3 sitar, cu toate meşteşugurile de pre-paraţie, cari îi dau un gust plăcut, este grea de mistuit şi cei cu stomacul slab să să cam păzească. SLĂBĂNOGIE. — Caută la Paralizie. SLĂBICIUNE (lat. debilitas). — Lipsă de putere. O împuţinare a forţelor generale: sunt intr un hal de slăbiciune de nu mă mai ţin picioarele; nu mai pot de slăbiciune; nu sunt în stare să-mi duc mâna la gură. Slăbiciunea poate să provină din o pierdere de sânge (emoragie), din o hrană rea şi neîndestulătoare. Pentru tratament caută la: Anemie, Debilitate; Tonice. SLĂBICIUNE (lat. macies, macritudo). — Sunt mulţi oameni slabi din firea lor, deşi sunt cât să poate de sănătoşi. Dovadă despre aceasta este că ei mânâncă cât şapte, dar nu să lipeşte nimic de ei, cum zice Românul. întocmai precum sunt oameni graşi, unii prea graşi, cari mânâncă puţin şi ar dâ mult cu multul ca să slăbească, după cum şi cei slabi caută cu orice preţ să să îngraşe, însă fără succes. De altfel atât la unii cât şi la ceilalţi, starea de slăbiciune sau de grăsime este o stare normală şi SLAN — 683 — SLAN prin urmare greu de combătut. Aci ne vom ocupa numai de cei slabi, cari vor găsi o mare mulţumire cetind ceva despre cura de îngrăşat. J^ceastă cură, deşi nu dă întotdeauna rezultatul dorit, este bună şi nu prezintă nici o primejdie. înainte de a începe o cură de îngrăşare, trebuie căutată cauza slăbiciunii, dacă ea este dela natură, sau dacă este produsă de vr’o boală şi în acest caz trebuie tratată mai întâiu acea boală. Astfel dacă cineva mistuie greu, fiind atins de o gastrită (inflamaţie de stomac) sau de o dispepsie, el nu să va putea în-grăşâ orice îi s’ar dâ până ce stomacul lui nu va fi vindecat şi nu va mistui bine; tot astfel va fi şi cu un om atins de vr’o boală de piept, sau de febră tifoidă, sau de cancer, etc., el va fi întotdeauna slab şi slăbiciunea va merge crescând cât timp va dăinui boala; de geaba vom încerca să-l îngrăşem căci nu vom izbuti până ce nu va începe convalescenţa. Pentru a să în-grăşâ cineva trebuie să urmeze un regim alimentar deosebit, să să hrănească mult şi bine; va mâncâ pâne multă şi de calitate bună; unt şi grăsime; carne de tot felul şi sub toate formele, în mâncări şi fripturi, şuncă; paste alimentare (macaroane, tapioca, stelişoare, fidea, etc.); ciorbe groase; fasole, linte, mazăre, mai mult decât cartofi; zahăr şi zaharicale, prăjituri, compoturi, dulceţuri; cafea, ciocolată ; câte puţin vin bun şi vechiu; bere şi ape gazoase. Afară de mâncare, ceeace mai îngraşe pe om este somnul şi repausul (odihna) în pat, prelungit; după o şedere în pat de 8-10 ore, este bine ca cel dintâiu dejun să să compună din ciocolată cu lapte, apoi după fiecare mâncare să steie liniştit pe' o canapea lăsând ca stomacul să-şi facă slujba în regulă; să facă exerciţiu puţin, să umble mai mult cu trăsura; să nu-şi obosească nici mintea, nici corpul. Ca medicamente să vor dâ preparatele arsenicale, fieruginoase şi tonice: iarna untură de peste sau emulsiunea lui Raeoviţă. ... SliNICUL din moldova. - Staţiune balneară şi climaterică la o depărtare de 18 ehilo-metri de oraşul Târgu-Ocna, aproape de graniţa dinspre Transilvania, într’o înfundătură de munţi acoperiţi cu păduri întinse de brazi, stejar şi paltini. Regiunea este foarte pitorească. Drumul la Slănic săxface pela Târgu-Ocna, de unde omul merge cu trăsura pe o şoşea frumoasă de-alungul apei Slănicului. In tot drumul acesta călătorul are vederi minunate, iar priveliştea muntelui Piatra Corbului te în- spăimântă; căci prin blocul stâncilor lui este săpat drumul spre Slănic. Această staţiune să află la o înălţime de 350 metri deasupra nivelului Mării Negre. Clima este dulce, plăcută şi constantă, temperată; aerul curat, îmbălsămat de mirosul coniferilor şi fără curenţi simţitori; temperatura medie în timpul verii este de 15-18°; vântul care predomină este cel dela S. Y. şi este răcoritor. Valea este încunjurată de munţi păduroşi. La dreapta este muntele Cerbu sau Sura şi muntele Pufu; iar la stânga sunt o serie de munţi cari să întâlnesc la cascada Slănicului aproape de graniţă. Slă-nicul are 17 izvoare, dintre cari mai importante sunt 7, cari iau naştere din muntele dc pe malul drept al Slănicului, numit Pi- I ciorul Borvizului. Izvoarele 1, 2, 3, 4, 5 şi 6 sunt captate. Izvoarele No. 1, 2, 3, 6 şi 7 sunt alcaline, cloro-sodico-iodurate şi carbonate gazoase, adecă No. 1, 2, 3, sunt iodurate; No. 7 neiodurat; No. 4, 5, 8 fieruginose, carbonate, gazoase. Apele din izvoarele No. 1, 2, 3, 4, 5, 6, sunt prototermale, cu temperatura -f- 17°, iar cele din No. 7 şi 8 atermale, cu temp. de -ţ- 8°. Apele din No. 1, 3, 6, 7, au o întrebuinţare internă, iar cele din No. 2, 4, 5, 6, 7, să întrebuinţează la băi. Pentru cura internă este apa din izvoarele No. 1, 3, 6, 8 şi anume: No. 1 este bun pentru dispepsii, gastrite, ipercloridrii, diaree cronică, gută, artritism, diateză urică, cistite, uretrite, nisip în rinichi, în digestiunile leneşe, în lipsa de apetit. No. 3 sau Regele Slănicului este special pentru boalele de stomac, intestine şi ficat. No. 6 să recomandă în obezitate, atonie gastrointestinală, congestiunea şi mărirea ficatului, consti-paţii rebele. No. 8 (fieruginos) este bun pentru anemie, cloroză, debilitate generală. Băile să fac cu apă din izvoarele No. 4, 5, 7; băi calde şi băi reci; să recomandă în boalele nervoase, reumatice, surmenaj. Mai sunt băi electrice, instalaţie de aer comprimat. Sunt 7 oteluri şi numeroase vile; locuinţe şi restaurante bune; în sat dease-menea sunt locuinţe şi restaurante eftine. împrejurimile admirabile. Sezonul începe la 1 Iunie şi ţine până la 15 Septembrie. SLĂNICUL DIN PRAHOVA. — Staţiune balneară în judeţul Prahova, în com. Prahova, ce să întinde pe amândouă părţile râului Slănic. Staţiune de cale fierată legată prin gara Ploeşti, la o depărtare de 45 chilometri. Staţiunea să află la o înălţime de 390 metri deasupra nivelului Mării Negre, Să fac băi de sare. Apele dela SJănic sunt SLĂN — 684 - SOAE saline, foarte bogate în clorur de sodiu. Izvoarele să găsesc în partea apusană a comunii, pe o colină, unde sunt 2 guri mari, pline cu apă sărată concentrată, verde la coloare şi foarte densă, aşa că omul pluteşte deasupra apei; o gură să numeşte Baia Baciului şi cealaltă Baia Verde; in-stalaţiunile sunt primitive. Băile dela Slăni-cul din Prahova să recomandă în următoarele boale: anemie, boale de piele, boale de mitră, reumatism, scrofuloză. Să găsesc două oteluri şi numeroase locuinţe eftine. Sezonul începe la 1 Iulie şi ţine până la 15 August; farmacie, poştă, telegraf şi telefon. Excursiunile din împrejurimi foarte plăcute: Fântâna rece, Gorganu, Vulpea, Piatra Verde, Saliuele vechi şi noi, Măciuca, Mănăstirea Crasna, Câmpina, etc. SLĂNINĂ. — Caută la Cârnăţărie şi Grăsimi. SLEIRE NERVOASĂ.- Caută la Nevrastenie. SLOBON0Y, slobonov de câmp. — Caută la Trepădătoare. SMÂNTÂNĂ. — Daca lăsăm laptele să steie în voia lui, după câtva timp să adună pe deasupra lui o materie groasă, unsuroasă, alb-gălbuie cu un gust plăcut, care să numeşte smântână şi din care să prepară untul. Ea este foarte hrănitoare din cauză că pe lângă unt mai conţine o substanţă al-buminoidă numită cazeină. Smântână însă ca toate substanţele grase, este cam grea la mistuit, din care pricină rar să întrebuinţează singură; ea servă de obiceiu la dresul altor mâncări: ciorbă de puiu dreasă cu smântână, perişoare cu smântână, etc. cari toate sunt foarte gustoase. ŞMÂNTÂNICĂ. — Caută la Creţuşcă. I SMÂRC. — Caută la Mlaştină. SMEURÂ, azmurâ. — Fructele arbustului smeur, numit şi mana jidovului, rug de munte, rug de smeură, rugul jidovului, smeurar (Ru-bus Idaeus, fam. Rozaceelor), care creşte prin pădurile dela munte, adeseori cultivat prin grădini pentru fructele lui cari sunt bune şi plăcute la mâncat (Maiu-Iulie). In medicină să întrebuinţează fructul, adecă smeura care lucrează ca diuretic laxativ şi răcoritor (vezi aceste cuvinte), dându-să mai mult sub formă de sirop, după voie.— La ţară fructele de smeură să strâng când sunt proaspete, să storc şi cu zama la care îi să adaugă o câtime îndoită de zahăr să face un sirop, care să dă bolnavilor de friguri, de tifos, etc., făcându-li-să o limonadă cu apă, răcoritoare şi potolitoare de sete. Fructele uscate şi păstrate servesc pentru a să fierbe cu apă făcându-să un ceaiu care să dă bolnavilor de răceală; ceaiul să dă fierbinte ca să înlesnească asudarea. SMIRNĂ, benzoe. — Este un suc rezinos (ca răşina) ce să scurge prin tăieturile ce să fac în scoarţa arborelui Styrax Benzoin, din fam. Stiraceelor, care creşte şi să cultivă mai cu seamă în insulele Sumatra, lava şi Borneo. Sucul acesta în atingere cu aerul să întăreşte; are gust dulce şi balsamic. Smirna arde răspândind un miros plăcut şi mulţi aburi albi de acid benzoic, din care pricină să întrebuinţează în ceremoniile religioase ale bisericii noastre. Principiul activ este un uleiu volatil, acidul benzoic. Lucrează ca excitant. Pe dinăuntru sub formă de praf, 50 centigrame până la 2 grame; tinctură, 2 până la 10 grame. Pe dinafară să dă în alifie contra degerăturilor şi în plesniturile de pe sfârcul ţâţelor. Să mai dă pentru oprirea sângelui sub formă de apă emostatică (vezi Emostază). SMOC. — Caută la Dioc. SMOCHINĂ, hicd. — Este fructul arborelui smochin (Ficus Carica, fam. Moraceelor). Smochinele să mânâncă proaspete şau uscate; sunt bune şi să mistuie uşor. Din cauza zahărului şi a materiei mucilaginoase, ele sunt îndulcitoare şi emoliente. Tăiate şi fierte în apă sau în lapte ne dan un lichid viscos care este bun pentru gargară în durerile de gât şi ca băutură în tusă (în catar de piept). — La noi creşte smochinul pe la Vârciorova, şi în Dobrogea pe lângă Mangalia, unde Turcii şi Armenii, întrebuinţează smochinele în contra gâlcilor şi a tusei la copii sub formă de cataplasme (smochine fierte in lapte) puse în jurul gâtului, iar ca intern beau laptele în care au fiert smochinele. SMORODIN- — Caută la Struguri negri. ŞNEP. — Caută la Sitar. SOARE (lat. sol, grec. helios). — Aşezat în centrul sistemului nostru planetar soarele este izvorul de lumină şi de căldură şi prin urmare de viaţă pentru pământ. Soarele şi lumina lui sunt cei mai puternici dezinfec-tanţi omorând microbii. Culturile de microbi să fac foarte greu fiind expuse la lumină; la întuneric însă ele sâ dezvoltă foarte bine, microbii să înmulţesc cumplit. S’a constatat că în apa unui lac acţiunea soarelui să simte până la trei metri de adâncime, că în apa unui râu microbii să găsesc în număr mai mare pe la asfinţitul SOAR — 68^ - ŞOFR soarelui. Lumina n’are putere omorâtoare de microbi decât numai dacă lucrează dea-dreptul, atât în aer cât şi în apă. îmbrăcămintea şi rufăria să dezinfectează foarte bine la soare, cu conditiune ca flecare o-biect să fie întins aşa ca să fie peste tot pătruns de lumină. Pentru convalescenţi precum şi pentru scrofuloşi cum de soare este foarte bună. SOARE SEC, soarele în cap. — Caută la Congestiune şi Insolaţiune. SOBE. — Caută la Încălzit. SOBRIETATE (lat. sobrietas, cumpătare în mâncare şi băutură). — Igiena «ere dela fiecare om cumpătare în toate, căci orice abuz devine stricător sănătăţii. Este foarte greu însă de a face o regulă generală în privinţa sobrietăţii, căci să poate întâmpla că ceeace pentru unul să fie prea mult, pentru un altul să nu fie îndeajuns, şi aceasta întru cât priveşte mâncarea şi băuturile. Trebuinţa de mâncare şi de băuturi variază după felul de muncă al omului, după modul lui de a trăi, după obiceiuri, etc.; astfel fiind vom luâ de călăuză apetitul şi setea fiecăruia cu condiţiune ca fiecare să-şi satisfacă numai trebuinţele naturale, fără să recurgă la mijloace artificiale pentru a-şi creiâ alte trebuinţe. Omul cumpătat va mânca şi va bea numai atât cât îi trebueşte pentru repararea pierderilor încercate în cursul zilei (vezi Alimente, Băuturi, Mese), dacă voeşte să fie sănătos. iboz (Sambucus nigra, fam. Caprifo-liaceelor). — Arbust care creşte prin păduri, mărăcinişuri, zăvoiuri şi pe lângă gardurile de prin sate (Maiu-Iulie). In medicină să întrebuinţează florile cunoscute sub numele de flores sambuci, care lucrează ca excitant şi sudorific; boabele ca sudo-rific; coaja şi rădăcina ca purgativ drastic. Să dă sub formă de ceaiu (infuziune), 5 la 1000; apa distilată, ca vehicul de poţiuni; extractul de fruct, 1-10 gr.; sucul de coaje, 30-150 gr.; oţetul, 8 gr. Pe dinafară ceaiul de flori, 20-50 la 1000, în spălături şi sub formă de cârpe inmuiate şi aplicate pe pielea iritată sau inflamată (erizipel). — La ţară florile de soc să strâng în luna Maiu, ss? întind pe cergi, să usucă repede la soare şi să păstrează în săculeţe de pânză ferite de umezeală ca să nu să înegrească şi mucezească. Cu floarea de soc să face un ceaiu bun de tusă îndulcit cu zahăr galbin (candel). A-cest ceaiu este bun la orice răceală şi la pojar, căci face ca bolnavul să năduşească. Din flori să face o apă pentru spălat pe obraz, apoi să mai fac perinuţe cari să înfierbântă şi să pun calde la orbalţ. Zama de coaje fiartă la un loc cu lapte dulce să bea pentru tusă; iar mâsga de pe lemn fiartă cu lapte să dă s’o beie copiii cari au limbrici. Rădăcina şi coaja bine pisate să storc şi zama să dă la bolnavii cu rast câte trei cescuţe pe zi. Coaja verde să întrebuinţează ca curăţenie şi pentru a face să verse (purgativ şi vomitiv). Coaja verde de soc tânăr să jupeşte, să încălzeşte între două pietre calde şi să pune pe brâncă. SOCOTE. — Caută la Atrepsie. SODĂ. — Combinaţiune a sodiului (vezi acest cuvânt) cu oxigenul, formând o bază care combinându-să cu acizi formează săruri, singurele cari să întrebuinţează în medicină. Dintre acestea vom aminti: Arse-niatul de sodă (vezi Arsenic). Azotatul de sodă (vezi Nitrate). Benzoatul de sodă (vezi Benzoate). Bicarbonatul de sodă (vezi Bicarbonat de sodă). Carbonarul de sodă care să întrebuinţează sub formă de băi (vezi Băi alcaline), 100 gr. pentru o baie. Citratul de sodă, care să dă în doză de 20-30 grame la 120 gr. apă, ca purgativ. Ipodo-rit de sodă sau licoarea lui Labarraque, care este un dezinfectant. Fosfatul de sodă, care să dă ca reconstituant în doză de 1-5 gr. Salicilatul de sodă (vezi Salicilic, Acid). In fine, sulfatul de sodă, numit şi sarea lui Glauber, care lucrează ca purgativ, în doză de 15-60 grame. S0D1D. — Este un corp simplu metalic, care nu să întrebuinţează decât în combinaţiune cu oxigenul (vezi Sodă) sau asociat cu clorurul sau cu iodul: clorur de sodiu (vezi Sare), iodur de sodiu (vezi Iodure). SOFISTIFICĂŢIUNE (lat. adulteratio). — Să numeşte astfel denaturarea sau stricarea, cu scop de înşelăciune, a unor producte alimentare, medicamentoase; etc., amestecân-du-le cu materii inerte sau uneori vătămătoare sănătăţii (vezi Falsificaţiuni). ŞOFRAN safran (Crocus sativus, fam. Iri-deelor). — Plantă mică erbacee, originară din Azia, care să cultivă mult în Franţa şi Spania (Septembrie-Octombrie). Şofranul să întrebuinţează în bucătărie ca condiment, în industrie pentru văpsit, iar în medicină ca excitant, stimulent general, sto-machic, emenagog. Să dă sub formă de: praf, 20 centigrame până la 2 gr. ; extract, 10 centigrame până la 1 gr. ; sirop, 20-60 gr.; tinctură, 4-20 gr.; tizană, 50 centigrame pentru o ceaşcă. SOHO — 686,— SOLD SOHOTE. — Caută la Atrepsie. ŞOIMANGLG — Caută la Emiplegie. SOLANIKĂ. — Caută la Zârnă. SOLANUM DULCAMARA. — Caută la Lăsnicior. SOLANUM N1GRUM. — Caută la ZArnă. SOLANUM TUBEROSDM. — Caută la Cartofi. ŞOLD (lat. coxa, grec. ischion). — Să numeşte astfel partea corpului în dreptul căreia coapsa să leagă de trunchiu. Şoldul este format de încheietura numită coxo-femorală, adecă a osului femur cu ligheanul, şi care este îmbrăcată de muşchi groşi pentru a o adăposti în contra loviturilor. Mulţumită acestei mari încheieturi, coapsa să îndoieşte asupra trunchiului şi omul poate umbla cu înleznire. Boalele şoldului sunt de mai multe feluri. Astfel uneori mişcările sunt dureroase, să fac cu anevoinţă sau nu să pot face de loc, ceeace poat$ să provină din mai multe cauze: sau în urma unei lovituri tari sau a unei căderi asupra şoldului şi în aceste cazuri avem a face cu o contuziune (lovitură), "sau cu o fractură (ruptură) a părţii de sus a femurului (osul coapsei), sau cu o luxaţie (scrintire) în care caz capătul osului a sărit din cuibul sau cavitatea sa. Contuziunea să deosebeşte de fractură şi de luxaţie prin aceea că bolnavul poate să-şi mişte membrul, să-l ridice şi chiar să meargă puţin, deşi eu oarecare greutate şi durere, piciorul păs-trândn-şi direcţiunea sa obicinuită, pe câtă vreme în fractură şi luxaţie omul nu poate face nici cea mai mică mişcare şi orice încercare îi prodHce dureri cumplite, apoi regiunea şoldului este diformată, umflată prin osul rupt care s’a dislocat (a sărit din loc). Ori de câte ori să întâmplă astfel de cazuri cel dintâiu lucru ce trebuie făcut este să ridicăm bolnavul de jos, să-l punem pe pat şi să-l culcăm, apoi să punem pe partea dureroasă cârpe înmuiate în apă rece, sau în apă de plumb, sau în spirt de camfor, ţinând membrul în nemişcare până ce vine doctorul să vadă ce este şi ce trebuie făcut. Când articulaţia este dureroasă fără ca omul să să fl lovit sau să fl căzut şi când mai sunt şi alte încheieturi dureroase ne vom gândi la reumatismul articular, mai ales când bolnavul are la început fierbinţeală (febră). Să întâmplă uneori că mersul începe să devie încet cu încetul mai greoiu şi în timpul mersului piciorul să să strâmbe înăuntru sau înafară, fără căldură la început, atunci, mai ales fiind vorba de copii, trebuie să ne gândim la inflamaţia încheieturii cunoscută sub numele de coxal- gie (vezi acest cuvânt). Şi într’un caz şi în altul trebuie chemat doctorul; să nu aşteptăm să să învechească şi să să mărească boala, căci pe urmă va fi prea târziu, mai ales că încheietura şoldului este una din cele mai importante, atât prin mărimea ei, cât şi prin rolul ce-1 are la mers. SOLDAT, militar ; viaţa militară; armată■ —A trecut timpul când soldaţii să recrutau cu arcanul. Astăzi toată lumea, dela opincă până la ministru, dela colibă până la palat, trebuie să-şi facă datoria către ţară, să facă serviciul militar. Astfel fiind, datori suntem să ne ocupăm în câteva rânduri de viaţa militară, de regulele igienice pe cari trebuie să le observe soldatul şi cari regule de altfel nu să deosebesc mai întru nimic de acelea ale civilului. Din studiul statisticelor militare rezultă că în armată mortalitatea este mai mare decât în viaţa civilă între oamenii de aceeaşi etate, astfel soldaţii dau morţii un contingent de 2.25 la 100, pe câtă vreme civilii numai 1.25, diferinţă destul de bătătoare la ochi pentru ca să-i căutăm pricina; apoi s’a mai constatat că mortalitatea este mai mare' în anul întâiu de serviciu decât în ceilalţi ani; că ea este mai mare la soldaţi decât la subofiţeri şi mai mare la aceştia decât la ofiţeri. Cauzele cari fac mortalitatea mai mare în armată sunt mai multe: mai întâiu avem vrâstă tânără a soldatului care îl predispune mai mult la unele boale contagioase şi epidemice, cum sunt: febrele eruptive (pojarul, vărsatul, scarlatina), febra tifoidă, tifosul, colera, etc.; - în al doilea rând vine viaţa în comun care ajută întiVIorea şi împrăştiarea acestor boale, cari do laulte ori iau un caracter foarte grav după cum de altfel să întâmplă în tot locul unde este îngrămădire prea mare de oameni; — în al treilea rând vine schimbarea de loc, înstrăinarea şi despărţirea repede de familie şi de viaţa obicinuită, schimbarea de hrană, care ori cum ar fi de bună, pentru moment nu corespunde gustului şi nu convine stomacului, nu atât ca calitate cât ca cantitate; — în al patrulea rând vine exerciţiul şi intemperiile la cari este expus soldatul, uniforma, echipamentul şi armamentul, cu cari trebuie să să obicinu-iască; — in fine, diferite obiceiuri rele, vi-ţioase, excesele de băuturi alcoolice şi de tutun la cari soldaţii să dedau imitându-să unii pe alţii. Iată tot atâtea împrejurări nouă şi neprielnice cari sunt îndeajuns pentru ca soldaţii să fie mai expuşi la boală şi să aibă o mortalitate mai mare. Pentru a combate morbiditatea şi mortalitatea prea SOLO — 687 - SOMN mare în armată, administraţiunea militară a luat o serie,, de măsuri favorabile, astfel s’au construit şi să construiesc cazărmi igienice, s’a ameliorat hrana şi îmbrăcămintea, s’a mai uşurat serviciul prin reducerea lui la 2 ani, s’a îmbunătăţit serviciul sanitar, iar pentru nostalgie li să dă soldaţilor concediu din când în când. Dar dacă toate acestea sunt adevărate şi dacă viaţa soldatului s’a îmbunătăţit în mod simţitor, el nu trebuie să uite că sunt şi oarecari legi igienice individuale pe cari trebuie să le ţină în seamă, iar dacă el nu le ştie trebuie să îi să pună în vedere de cei în drept. Prima poruncă a igienii este ca soldatul să ducă o viaţă cumpătată (vezi Sobrietate), care singură este în stare să-i păstreze puterea şi sănătatea; apoi să să ferească de orice excese şi mai ales de patima beţiei; să caute ca puţinul ce are să-l întrebuinţeze întru ameliorarea traiului, îmbunătă-ţindu-şi hrana; să caute să-şi păstreze cât să poate de bine îmbrăcămintea, ca ea să fie în bună stare şi să-l apere de frig; să să spele des, să să ţie curat făcând adeseori băi. Observând toate acestea soldatul îşi va termina cu bine serviciul militar şi să \>a duce la ai săi mai voinic, mai vioiu şi mai deştept la minte decum a fost la plecarea-i jalnică de acasă. SOLOVÂRC, solovârf, solovârv. — Caută la Sovârv. S0LUROL. — Acid timinic pur. Pulbere a-proape albă, fără miros, solubilă în apă. E-liminator normal şi fiziologic al acidului uric. Să dă în toate manifestaţiunile diatezei urice: colici de rinichi, gravela, reumatism diformant, obezitate, diabet, boale de piele. Doză: 25 centigrame de 3 ori pe zi (în tablete de câte 25 centigrame), a-decă 75 centigrame, putând merge în cazurile grave până la 1 gram şi jumătate. SOLUŢIUNE (lat. solutio). — Să numeşte soluţiune combinaţiunea unui lichid cu un solid, în care acesta ia forma lichidă. SOMÂTOZÂ. — Praf galbin, puţin granulos, solubil în apă, fără miros, gust puţin a-preciabil. Cuprinde albumoză, 28 la 100, şi peptonă, 2.4 la 100. Să întrebuinţează în anemie, turburările gastro - intestinale, dispepsie. Doză : 10-15 gr. pe zi; iar pentru copii 3-6 gr. ; în lapte, bulion, etc. SOMN (lat. somnus, grec. liypnos). — 0-mul are mare trebuinţă de somn pentru a-şi odihni corpul. In timpul somnului încetează slujba organelor cari ne pun în raport cu lumea exterioara; creerul nu mai funcţionează. In schimb însă toate funcţiunile cari au de scop întreţinerea corpului, cum sunt: respiraţiunea, circulaţiunea sângelui şi asimilaţiunea alimentelor, continuă a să indeplini cu deosebită regularitate. Din acestea să vede că corpul nostru în timpul somnului nu mai cheltuieşte nimic, ci numai câştigă. Timpul cel mai potrivit pentru somn este noaptea, când întu-nerecul ne obligă să nu mai lucrăm prin faptul că el ne întrerupe relaţiunile cu tot ce este înafară de noi. De altfel aceasta ne-o arată chiar natura noastră, când spre seară începem să căscăm, capul să ni să îngreuneze şi pleoapele să ni să închidă, tot atâtea semne că ora somnului să apropie, că a sosit. Rău fac toţi aceia cari din noapte fac ziuă şi din ziuă noapte, căci som-nul de peste zi nu este aşa de bun reparator ca cel de noapte. — Omul adult trebuie să să culce între 10 şi 12 ore, aşa ca întotdeauna miezul nopţii să-l găsească adormit. A te culca mai târziu, nu face, căci n’ai timpul indestulător pentru somn şi trebuie să te scoli în ziua mare. Dar, să înţelege dela sine, că din când în când poţi să te abaţi dela regulă fără nici o supărare, de exemplu când vreai să te duci la un teatru sau la* vr’un bal, ceeace constituie numai o excepţiune. A te culca înainte de 10 iar nu-i bine, căci nu s’a făcut încă mistuirea mâncării de seară, ceeaee ţ’ar produce somn neliniştit şi visuri rele ; regula este ea dela mâncare până la culcare să treacă trei ceasuri. Copiii trebuie să să culce mai de vreme, în totdeauna la 9 ore să fie în pat şi dacă să poate chiar şi la 8 ceasuri şi jumătate, căci la ei mistuirea să face cu înleznire şi în timpul somnului; ei trebuie însă să fie culcaţi cu o regularitate foarte mare, în totdeauna ^la acelaş ceas, căci pentru ei nu există teatru, nici bal. Copilul trebuie culcat cel mic în leagăn (vezi acest cuvânt), cel mare in pătucul său, nici odată cu mama. — Omul adalt trebuie să doarmă în termin mijlociu 7 ore bărbatul şi 8 ore femeia, copiii însă au trebuinţă de 8 până la 10 ceasuri de somn după etate. A dormi mai puţin nu este bine căci te face nervos, capeţi un caracter urâ-cios, supărător, slăbeşti, îţi pierzi puterile şi prin lipsă de somn poţi să cazi în marasm. A dormi prea mult iar nu este bine, căci somnul mult îţi îngreunează mintea, te în-graşe prea tare şi în acelaş timp te face anemic. Oamenii învăţaţi, cari lucrează mai mult cu mintea au trebuinţă mai puţină de somn decât lucrătorii câmpului şi meseriaşii; SOMN - 688 - SOND de asemenea şi oamenii graşi trebuie sa doarmă mai puţin decât cei slabi. Ceasul sculării atârnă de cel al culcării. Timpul cel mai potrivit de sculat este vara la ora 6 şi iarna la ora 7, socotindu-să bine înţeles că ai dormit 7-8 ceasuri. Nu trebuie să te scoli repede; după ce te-ai deşteptat mai stai în pat câteva minute până ce îţi vii în fire cum să cade, căci dacă te scoli repede poţi să capeţi durere de cap şi turburări digestive; trebuie să stai puţin în pat până ce ţi să desţepenesc încheieturile, să restabilesc mişcările precum şi echilibrul între diferitele funcţiuni. Somnul nu este într’o formă întotdeauna, uneori el este liniştit şi complet, alteori numai pe jumătate sau parţial, câte odată el este întrerupt de visuri, unele bune altele rele (vezi Visuri şi Visuri rele). Cel mai bun este somnul deplin (complet) şi liniştit şi fericit este omul care îl are. In stare de boală mulţi bolnavi stau cufundaţi într’o stare de aţipire, de mocnire, de amorţire din care cu greu îi scoţi. Această stare de amorţire uneori poate fi uşoară, omul nu este nici deştept nici adormit, dar este o stare de nesuferit şi adeseori întreruptă de mor-măieli neînţelese; această stare să numeşte somnolenţă; alte ori starea de amorţire este foarte adâncă, bolnavul stă în pat fără mişcare şi nu-1 poţi deştepta nici cu cele mai puternice excitaţiuni, această stare să chiamă comă. Acest somn greoiu şi prelungit poate fi semnul unei boale foarte grave: o congestiune (îngrămădire de sânge) sau o emoragie (revărsare de sânge) la creeri, o meningită, o febră tifoidă (lingoare), etc. — Să întâmplă uneori de omul ş’a pierdut somnul, nu poate dormi, are insomnie. A-ceastă insomnie este foarte supărătoare, chinuitoare, şi după ce te-ai sculat eşti o-bosit, plictisit şi în neputinţă de a munci. Insomnia provine din mai multe cauze: sau că te-ai culcat prea iute după mâncare şi nu s’a făcut mistuirea, sau că ai mâncat la masă mai mult decât de obiceiu şi te-ai culcat cu stomacul prea încărcat; în aceste cazuri este bine să grăbeşti mistuirea luând o ceaşcă de un ceaiu aromatic cald, cum ar fi cel de floare de teiu, de muşăţel, de flori de portocale, sau apă de melisă ori de flori de portocale; — sau că înainte de a te culca ai băut un ceaiu rusesc, o cafea turcească, un lichior tare fără să fi obicinuit; în aceste cazuri cel mai bun lucru este să te păzeşti de toate acestea; — sau că te-ai culcat într’un pat prea moale şi cald, sau că nu eşti bine acoperit şi îţi este frig; apoi să mai întâmplă să ai câte o mâncăfime de piele produsă de iritaţiune, de blândă, de vr’o boală cum este eczema, etc., sau că te mânâncă. nişte pureci ori ploşniţe (păduchi de lemn); toate acestea te împiedecă să dormi şi dacă este vorba numai de atâta vei căuta să depărtezi cauza insomniei cât să poate mai repede şi somnul îţi va reveni. Insomnia mai poate fi produsă de unele boale, când vom combate-o dând bolnavului medicamente producătoare de somn (vezi Narcotice). SOMNAL, etilcloraluretan. — Ipnotic care nu este mai bun decât cloralul. Să dă în doză de 2-5 gr. în poţiune aromatizată. SOMNAMBULISM. — Caută la Somn. SOMNIFER (dela lat. sonmus, somn, şi fetre, a purta, a dnce). — Medicament care produce somn. Intre medicamentele somnifere avem: opiu, cloralul, sulfonalul, veronalul, trio naiul, etc. SOMNIŞOR. — Caută la Mac. . S0MN0F0RM. — Amestec anestezic care să întrebuinţează în inlialaţiuni. Să compuDe din: clorur de etil, 60 gr.; clorur de metil, 35 gr.; bromur de etil, 5 grame. SOMNOLENTĂ. — Caută la Somn. SONDAJ şi SONDE. — Introducerea unei sonde într’o cavitate naturală (nas, ezofag, trompa lui Eustaţiu, conducte lacrimale, uretră) sau accidentală (plagă, fistulă) să numeşte sondaj. Sonda este 1111 tub cilin- Fig. 266. — Sonde. A. B. Sonde metalice pentru bărbat (B. este eu dublu curent) C. Sondă de cauciuc. P. E. Sonda metalică în 2 părţi (E. de femei). F. Sonda Anei pentru conductele lacrimale. G. Sondă canelată pentru plăgi. ŞOP — 680 - SOV dric făcut din metal, din cauciuc sau gumă. Sunt două feluri de sonde: unele pentru cavităţile naturale şi altele pentru cele accidentale. Sondele pentru cavităţile naturale sunt nişte tuburi cilindrice deschise la un capăt, iar la celalt să termină sau prin un fund de sac sau cioc cu o deschizătură sau două pe părţile laterale (ochiuri) sau numai prin o simplă deschizătură, însă mai mică decât cea din capătul celalt. Sondele uretrale ordinare servesc la deşertarea udului din beşică; ele sunt de metal, cauciuc sau gumă. Cele de metal au o curbură specială, iar celor moi li să dă o curbură întroducând în interiorul lor o sârmă (mandrin), dar de obiceiu ele să întrebuinţează fără mandrin. Calibrul lor variază după diametrul canalului prin care trebuie să intre. La bărbaţi să întrebuinţează sondele în cazurile de stricturi sau strâmtorări ale canalului, udului (uretrei), de ipertrofie a prostatei, iar la ambe sexele când s’a oprit u-dul (retenţiune urinară). Sondele cu dublu curent îşi au canalul împărţit în două prin un părete longitudinal formând două conducte paralele aşa că lichidul să poată intra prin unul şi să iasă prin celalt. Sondele trebuie ţinute în stare antiseptică. Sonda lui Anei este un tub fin destinat pentru a sondă conductele lacrimale. Sonda lui Belloc este destinată pentru a tampona deschizăturile dinapoi ale nasului pentru a opri curgerea de sânge. Sonda ezofagiană este flexibilă, cu un diametru de un centimetru; ea sâ introduce prin gură, alteori prin nări, până în stomac; serveşte 'la hrănirea cu forţa a nebunilor şi bolnavilor cari nu vreau să să hrănească. Sondele pentru cavităţile accidentale. Aci avem sonda cartelată care este din metal având un şanţ (şghiab) adânc pe una din feţele ei; ea călăuzeşte bisturiul în unele operaţiuni. -ŞOPÂRLÎ (Lacerta muralis). — Este un reptil bine eunoscut de poporul nostru şi cu totul nevinovat fiindcă n’are venin, nici dinţi veninoşi; dimpotrivă, şopârlele sunt de mare folos, căci omoară o mulţime de miei animale stricătoare cu cari să hrănesc ; ele sunt ovipare. Şopârla seamănă întru câtva cu Vipera (vezi acest cuvânt), care este foarte primejdioasă. — La ţară să crede că şopârla este prietină cu omul. Când omul adoarme pe câmp şi vr’un şarpe veninos vrea să-l muşte, şopârla vine de-i dă de ştire, să suie pe el şi îl trezeşte. Pentru şopârlaghiţâ (un fel de bolfe rele) să unge cu unt de lemn în care s’a pus o şopârlă. Pentru cuiu (o boală mai rea decât vătâmătura) să ia 7 sau 12 ouă de şopârla, să pun în o oală, să fierb bine cu apă, până să face gălbinuşul vârtos, să scoate .apoi gălbinuşul, să înveleşte cu aluat, să coace, să usucă bine, să pisează şi să bea cu rachiu de drojdii. Negii de pe mână să ung şi să vindecă cu sânge de şopârlă. O şopârlă vie fiartă cu o jumătate oca de unt de lemn să desparte în trei şi să dă de băut la bolnavii de oftică în trei zile dearândul. ŞOPĂRLÂIŢĂ, şopârlaiţa cea rea, şopârla-ghiţă. — Caută la Difterie. SOPORIFIC (dela lat. sopor, somn, şi facere, a face). — Caută la Narcotice. ŞOSîGIOAîGÂ. — Caută la Arsenic. SOROC. — Caută la Menstruaţiune. SOROCINi — Caută la Coada şoricelului. SOS. — Pentru ca să mâncăm mai cu plăcere rasolul de vacă, de găină, peştele şi unele legume să prepară mult cunoscutele sosuri. Sunt multe feluri de sosuri, însă puţine sunt bune pentru stomac, şi am putea zice că cele mai simple sunt mai sănătoase. Intre acestea avem sucul de carne friptă, simplu sau cu puţin unt proaspăt, care este cel mai bun sos; apoi vine sosul gătit cu unt de prima calitate; sosul alb gătit cu făină, unt, ouă şi lapte, sosul de smântână, în care smântână înlocuieşte făina şi laptele. Nu tot astfel sunt sosurile făcute cu unt de lemn şi cu oţet; maioneza, în care să bate un gălbinuş de * ou; remoladă făcută cu muştar, zahăr şi zamă de lămâie, precum şi toate celelalte sosuri gătite cu muştar şi alte lucruri, cari toate irită stomacul, fac râgâituri neplăcute, provoacă boale de piele etc. Nici sosurile cu vin nu sunt bune tot pentru a-aceleaşi motive. Nu mai vorbim de sosurile preparate cu carne de raci, de homar şi alte crustacee, cari unele sunt mai rele decât altele, chiar şi pentru stomacurile cele mai sănătoase. Dar fiindcă lumea-i învăţată rău şi nu să dezvaţă uşor, vom dâ sfatul tuturor celor ce le place sosurile ca să le mânânce cât să poate mai rar şi în mai mică cantitate. ŞOŞONI. — Caută la Încălţăminte. SOVÂRY, arigan, dost, milot, solovârc, solovârf, solovârv, sovârc, sovârf, so-vovârv (Origanum vulgare, fam. Labiatelor).— Plantă erbacee aromatică care creşte prin livezi, tufişuri^ locuri uscate, vii, pe lângă păduri şi prin locuri pietroase până în regiunea sub alpină (lunie-August). Această te SOYE — 690 — SPĂL plantă să întrebuinţează foarte mult de poporul nostru la colorat. In medicină să întrebuinţează vârfurile înflorite ca excitant sub formă de decoct (fiertură) din 20 gr. la 1000. — La ţară să cred că sovârvul amestecat cu cimbruşor de câmp şi cu smi-cele de mărar dulce vindecă celperitul (sifilisul), bând decoctul făcut din acestea şi făcând băi; credinţă deşeartă şi primejdioasă căci bolnavii de această cumplită boală îşi pierd timpul şi-şi agravează boala în loc să meargă la doctor sau în spitale, unde îşi pot găsi leacul repede şi cu siguranţă. Pentru durere de gură şi miros greu să spală în gură cu ceaiu de floare de sovârv; iar pentru fierbinţeală la picioare să pisează frunză de sovârv verde şi sâ fac oblojeli. Pentru strânsul cel mare (vezi StrAns) să fac scăldători de sovârv cu floare cu tot şi cu scuturătură de fân. SOVEJÂ. — Staţiune climaterică în munţii Vrancei, din judeţul Putna, situată în fundul văii Suşiţa, în satul cu acelaş nume, la o înălţime de 540 metri deasupra nivelului Mării Negre. Localitatea este muntoasă ocolită de munţii: Ţina Spână (alt. 1069 m.), Faţa Schitului, Sboina neagră şi Sboina verde, la poalele căruia este staţiunea climaterică Soveja; păduri seculare de brazi. Clima este constantă; aerul curat, ozonizat şi imbalsamat de mirosul pădurilor de brazi; nu sant curenţi de aer; bradul să scoboară din vârful munţilor până în sat. x4pă minunată. Soveja este o localitate de vilegiatură foarte plăcută. Populaţiunea ei este viguroasă, robustă, cu port mocănesc; locuinţele de lemn, încăpătoare, curate. Pădurile de brad de pe munţii Sovejei sunt alcătuite mai mult din molift. Staţiunea cea mai aproape de cale fierată este Panciu, de unde să merge cu trăsura pe o şosea bună. Regiunea pitorească. Sezonul începe la 1 Iulie şi ţine până la 15 August. împrejurimi superbe. SOVOVÂRV. - Caută la Sovârv. SOZOIODOL. — Caută Ia Mercur. SPĂIMÂ, — Caută la Frică. SPĂLARE, ablaţiune. — Legile igienei şi ale curăţeniei cer ca omul să-şi spele cu apă cel puţin odată pe zi faţa, gâtul şi mânile. Ori de câteori o facem aceasta sâ chiamă că am făcut o ablaţiune, prin care să mai înţelege şi spălarea corpului întreg. La Evrei şi Turci abluţiunile constituie o practică religioasă; care are aproape aceeaşi importanţă în cultul lor ca şi rugăciunea. Moise şi Mahomet când au înscris spălarea ca drept practică religioasă au făcut’o în vedere că popoarele lor nomade, îşi primeneau foarte rar rufăria şi apoi din pricina căldurilor mari în cari trăiau asudau mult. Afară de aceasta instinctul de curăţenie nu prea era dezvoltat pe acele vremuri. Ca mai toate popoarele orientale şi Românii noştri, astăzi chiar, sunt departe de a cunoaşte foloasele cele mari ale curăţeniei corpului lor şi foarte rar să gândesc să să spele, şi mai ales să facă câte o baie. In multe oraşe avem prilejul trist de a constata că Românii n’au nici o baie, pe câtă vreme Izraeliţii în toate locurile unde numărul lor o permite ş’au clădit locale de băi, întocmai ca şi Turcii. Păcat că religiunea noastră dă voie Creştinilor să intre în raiu şi fără baie!—Spălăturile sunt sau parţiale, sau întinse pe tot corpul, adică generale.— Abluţiuni parţiale. Acestea constau în spălarea feţei şi a mânilor cel puţin odată pe zi. Este neapărat de trebuinţă ca să ne curăţim în flecare dimineaţă figura de murdăria produsă în timpul zilei de praful din aer, de lacrimi, de bale, etc. Afară de aceasta trebuie să curăţim mărginele pleoapelor de urdorile cari să îngrămădesc asupra lor in timpul nopţii, chiar şi în stare de sănătate. Tot asemenea trebuie să ne curăţim cu îngrijire urechile de lichidul gros şi gălbui pe care îl produc glandele aşezate 111 a-dâncimea lor (ceară, cerumen). Spălarea mânilor are o importanţă deosebită din pricină că ele vin adeseori în atingere cu membrane delicate, cari căptuşesc interiorul nasului, a ochilor, a gurii şi mai cu seamă că ele duc mâncarea la gură. Afară de aceasta cu mânile atingem mai în fiecare minut lucruri murdare şi stricăcioase sănătăţii. Din această cauză este bine ca să nu ne mulţumim numai cu spălarea de dimineaţă a mânilor, ci să le spălăm mai de multe ori pe zi, mai cu seamă înainte şi după fiecare măncare. Spălarea deasă a mânilor este neaparat trebuincioasă pentru toţi aceia cari prin felul meseriei lor vin în atingere cu lucruri otrăvicioase, cum sunt văpsitorii, zugravii, turnătorii de litere, ori cari fac oglinzile etc. Mulţumită acestor spălături, pot fi ocolite multe boale produse prin absorbţiunea înceată a plumbului şi mercurului, multe infiamaţiuni ale buzelor şi nasului. Este bine ca dimineaţa pe lângă faţă, gât şi mâni să ne spălăm şi partea de sus a pieptului cu scop de a mări energia respiraţiei. Să mai recomandă şi spălarea şezutului pentru a trage sângele spre această parte şi a preîntâmpina SPĂL — 691 — SPÂL astfel durerile de cap şi îngrămădirile de sânge la creeri. Aparatul trebuincios la aceste spălături este foarte simplu şi să compune din lighian, apă şi ştergar (prosop). Trebuie să ne servim de apă rece a-tât vara cât şi iarna, prin aceasta să obici-nuieşte faţa şi mânile să fie nepăsatoare la acţiunea aerului exterior şi să scape de degeraturile şi crepăturile produse de frig. Fiindcă spălarea cu apă rece ne impresionează iarna în mod neplăcut, mai ales la început, este bine ca îndată după spălare să ne ştergem cu un şervet de pânză mai aspră, dnpă care simţim un fel de căldură plăcută. Nu trebuie să uităm însă că dacă spălăturile cu apă rece sunt bune pentru adulţii sănătoşi, nu tot aşa sunt şi la copii şi la bătrâni. La copii să va face spălăturile, atât cele parţiale cât şi cele generale, cu apă călduţă, cât de des repetate până la 4 sau 5 ani, având în vedere că ei până la vârsta aceasta sunt foarte simţitori la t'rig. Tot astfel este pentru bătrâni, pentru bolnavi şi convalescenţi. Pentru spălăturile parţiale este bine să întrebuinţăm săpun, care curăvă pielea de grăsimea ei şi care ar rămânea pe loc spă-lându-ne numai cu apă curată. Nu este de trebuinţă să punem în apa de spălat diferite mirosuri aşa zise de toaletă.— Abluţiu-uni generale■ Iată cum să face o spălare generală a corpului: te desbraci de toate hainele, te aşezi într’o putină goală, o albie, o cadă sau un lighian mare, şi cineva îţi toarnă asupra capului eu o stropitoare apă curată şi rece ; astfel tot corpul este udat în foarte scurt timp. După aceea pui să te şteargă şi să te frece cu o pânză aspră până să usucă corpul, te îmbraci şi începi să umbli, să faci exerciţiu pentru ca să să poată face reacţiunea. A-bluţiunile generale să deosebesc de duşii reci prin faptal că apa curge lin dealungul corpului, în loc de a-1 izbi cu putere, şi prin urmare ele sunt mai puţin excitante (aţâţătoare) şi să potrivesc mai bine la cei cu temperament prea slab sau prea nervos, cari nu ar putea suportă duşii. întrebuinţarea săpunului şi a apei calde în abluţiunile generale n’are^nici un înţeles, căci ele nu să fac pentru curăţenia corpului, ci numai pentru acţiunea frigului, care măreşte activitatea funcţionării pielei întărind astfel sănătatea şi depărtând pricinele unui mare număr de boale. Abluţiunile generale sunt de mare folos la copii şi la adolescenţi a căror dezvoltare este lâncedg, şi sunt expuşi la cloro-anemie (lipsă Stafii om posterior este ridicătura înapoi a scleroticei (vezi Ochiu). STAFILORAFIE (dela grec. staphyle, omuşor, şi raphe, cusătură). Cusătura cerului gurii (vălului palatin) când este despicat din naştere sau în mod accidental. STÂNGENI, stângeniţă. — Caută la Stân- JINI. STÂNGEREA VOCII. — Cel mai mare grad al răguşelii (vezi Răguşeală şi Voce). STÂNJINI, crini, crin vânăt, floare vânătă. lilie, lilie vânătă, stânjeni, stânjenită:, stânjinei, stânjini vineţi (Iris flo-rentina, fam. Iridaceelor). — Plantă erbacee care creşte în Italia şi în Orient; să cultivă mult prin grădini pentru florile sale frumoase (Maiu-Iunie). Să întrebuinţează rădăcina. In stare proaspătă este vomitivă (provoacă vărsături). Mirosul ei este ca de viorele pentru care să întrebuinţează la parfumarea rufăriei şi la prepararea pudrei de orez şi a altor pudre. STAR - CHIOJD. — Acesta, este un lac me-zotermal (36° temperatură) pe valea Telea-jenului, în spre partea muntoasă a comunei Teleajen. Apele sunt alcaline cloroso-dice. Nu sunt exploatate. STAŢIUNI. — Staţiunile balneare şi climaterice au mare importanţă din punct de vedere igienic şi medical. Staţiunile balneare stabilite la izvoarele de ape minerale naturale să numesc staţiuni termale când apa iasă caldă din pământ. La noi în ţară avem ape termale numai la Bivolari, Mangalia, Siriu, Star-Chiojd, Ţintea, dar până astăzi nu avem nici un stabiliment in aceste localităţi, aşa că penfru moment nu avem decât staţiuni balneare în cari apa iasă din pământ rece şi trebuie încălzită pentru serviciul băilor. Astfel de staţiuni balneare avem la Bălţăteşti, Căli-măneşti, Govora, Lacul Sărat, Oglinzi, Pucioasă, Monteoru-Sărata, Slănicul Moldovii, Strunga, Tecliir-Ghiol, Vizantea, Vulcana etc. Natura apelor şi prin urmare a boalelor cari pot fi tratate în aceste staţiuni sunt a-rătate la fiecare staţiune (vezi numirile mai sus înşirate), iar generalităţile sunt arătate în articolul: Ape minerale. Staţiunile climaterice sunt de două feluri: de vară şi de iarnă. Staţiunile de vară, numite şi staţiuni de altitudine, cari sunt foarte bune pentru a scăpa de căldurile înăbuşitoare ale verii pentru toată lumea, şi mai ales sunt bune pentru ceice sufer de anemie, cari au constituţiune slabă, pentru convalescenţi, pentru cei slabi de piept. Ele sunt bune prin aerul lor temperat, curat, tonic, puţin mai rar (vezi A-er rarefiat). Dintre staţiunile noastre de vară avem Predealul, care să găseşte la cea mai mare altitudine (1050 metri) dea- STAT — 696 - STER supra nivelului Mării Negre, apoi Azuga, Buşteni, Poiana Ţapului, Sinaia, Agapia, Vărătec, Neamţu, Basca, Penteleu, Borca, Brezoiu, Oheia, Durau, Tazlău, Tizmana, etc. (vezi aceste cuvinte). Staţiunile de iarnă, cu climatul destul de dulce pentru ca bolnavii să poată stă şi trăi în aer liber, la noi, din nenorocire, nu există şi trebuie să ne adresăm străinătăţii în privinţa aceasta, unde să găsesc în număr mare, mai a-les în sudul Franţei, în Algeria, Italia, Grecia, şi Egipt. Ca staţiuni maritime avem Constanţa şi Mangalia, aşa de bune, prin aerul lor şi apa de mare în tratamentul multor boale (vezi Mare, Constanţa, Mangalia). STATURĂ (lat. statura). —- Prin cuvântul statură să înţelege lungimea corpului omenesc dela cap până la picioare. Statura variează foarte mult după rase şi chiar după indivizii aceleeaşi rase, Luând terminul mijlociu, statura constitue un caracter antropologic foarte important. Când în acelaşi grup etnic variaţiunile staturii sunt mari putem conchide că acel grup rezultă din un amestec de rase. — Statura nu arată nici superioritate, nici inferioritate de rase. Patagonii cari au o statură mijlocie de 1 m. 777 sunt tot aşa de inferiori ca şi Boşimanii cari n’au decât 1 .444. In general Negrii sunt de statură mare; Mongolii sunt mici; iar Albii oferă sub raportul staturii variaţiuni foarte mari. — Statura omului merge crescând dela naştere până la etatea de 20 ani în mod progresiv şi regulat după anumite legi (vezi Creştere) ; adeseori însă omul continuă a creşte până la 25 şi chiar 30 de ani, cam de 12-15 milimetri pe an; dela 50 de ani înainte statura începe să scadă câte puţin, aşa că un grup care are în termin mediu o statură de 1 m. 684 la 30-40 de ani, nu mai are decât 1.674 la 50 de ani, 1.639 la 60, 1623 la 70 şi 1.613 la 80 de ani. STEÂTOREE (dela grec. stear, steatos, grăsime, şi rhein, a curge). — Caută la Se-roree. STEÂTOZĂ (dela grec. steatoun, a transforma în grăsime). — Transformaţiunea în grăsime a elementelor anatomice. STEGE. — Caută la Ştevie. ŞTEGIE. şteghie, ştevie. — Caută la Dragavei. STEJAR (Qmrcus sessilifiora, fam. Fagace-elor). — Arbore mare şi frumos, al cărui fruct este mult cunoscuta ghindă. In medicină să întrebuinţează scoarţa, al cărei principiu activ este taninul; lucrează ca astringent. Să dă sub formă de fiertură (decoct) din 50 gr. la 100. Gargară, injecţiuni, spălături la răni. — La ţară să întrebuinţează ghinda, prăjită şi râşnită ca cafeaua, dându-să la copii să bea cu apă ca să-i strângă la pântece când au treapăd (urdinare). Pentru trânji să bea ceaiu de pueti de stejar, făcuţi snopi de câte 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 şi 9 firişoare (pueţi) fierţi la olaltă în vin alb ; bolnavul bea câte un păhăruţ mic de 3 ori pe zi. Buboaiele să tili; d. ram cu ghinda; c. f. ghindă tăiată în lungime şi curmeziş. lecuiesc dacă să fac 9 rotiţe de coajă de stejar cât buba de mari, şi fiecare să a-pasă pe buboiu, apoi să înşiră pe aţă şi să lapădă la o răspântie (unde să încrucişează 2 drumuri). Coaja de stejar să fierbe cu piatră acră şi cu zama aceasta să clăteşte în gură pentru durere de dinţi. ŞTELNIŢĂ. - Caută la Păduche de lemn. STELUŢĂ. — Caută la Bunghjşor. STERILITATE (dela lat. sterilitas)} sterpi-ciune, nerodire. — Prin acest cuvânt să înţelege o stare bolnăvicioasă care împiedecă reproducerea speciei, adecă facerea de copii, fără însă ca să facă cu neputinţă apropierea sexuală. Prin urmare nu trebuie să să confunde sterilitatea cu neputinţa (impotenţa). Sterilitatea unei căznîcii poate să STER — 697 — STIN provină din pricina bărbatului sau a femeiei. Sterilitatea din partea bărbatului poate să fle produsă de lipsa de spermatozoizi din sămânţă, de o boală a testiculelor, cum este orchita (inflamaţiunea sau aprinderea testiculelor), de orice natură ar fi ea, sau să fie datorită spermatoreei (vezi acest cuvânt), sau unui yiţiu de conformaţiune a testiculelor (absenţa testiculelor sau oprirea lor în pântece), sau unei boale de prostată, unei strâmtorări a canalului uretral, etc. Sterilitatea din partea femeiei poate să provină din strâmbarea mitrei, din strâmtorarea gurii mitrei, din diferitele boale de mitră şi de ovare (metrite, ovarite), sau din viţii de conformaţiune ale vulvei, vaginului, etc. Tratamentul sterilităţii constă în combaterea cauzei care a produs’o, dar fiindcă această în cele mai multe cazuri nu să poate face, sterilitatea foarte rar să poate vindecă, şi atunci numai de doctorii specialişti în astfel de boale. STERILIZAŢIUNE- — Să numeşte astfel acţiunea de a steriliza, adecă de a nimici germenii patogeni (microbii producători de boale) de ori unde s’ar găsi ei: de pe o mobilă, de pe o rufă, din o substanţă alimentară, din apă, de pe un instrument sau de pe oricare alt obiect, făcându-1 steril. Sterilizarea apei şi a laptelui să face prin fierbere prelungită, cel puţin de 40 minute, uneori repetată de 2-3 ori. Pentru ea sterilizarea să perziste trebuie ca vasele să fie cu îngrijire astupate. Sterilizarea instrumentelor şi obiectelor de pansat să face tot prin fierbere timp de 10 minute punând în apă 10 la 100 carbonat de sodă sau mai bine să face cu aparate speciale, cum este sterilizatorul lai Sorel. Sterilizarea mânilor şi a pielei în general sa face cu apă caldă şi cu săpun, apoi cu apă sărată fiartă (vezi Dezinfecţiune). STERN (lat. sternmn, dela grec. sternon, piept), osul pieptului. — Osul mijlociu al pieptului, care să află în partea de dinainte şi de care să prind coastele (ve^i Piept). STERPICIUNE. — Caută la Sterilitate. STETOSCOP (dela grec. stethos, piept şi sko-pein, a examina). Instrument-care să întrebuinţează pentru a asculta sgomotele dinăuntrul corpului omenesc şi mai ales sgomotele inimii şi ale vaselor mari. ŞTEYIE, şt ev ie de grădină, ştege (Bu-mex patientia} fam. Poligonaceelor).—Plantă mare erbacee, originară din Austria de jos, care să cultivă ca plantă culinară (lulie- August); cu frunzele să prepară mâncare cu carne, cu orez, etc. In medicină să întrebuinţează rădăcina, care are gust fad la început, apoi amar şi astringent plăcut, dându-să sub formă de tizană (băutură), preparată din 30 grame rădăcină uscată sau 60 gr. rădăcină proaspătă la un litru de apă, ca depurativ (curăţitor de sânge), în contra scorbutului şi în boalele de piele. — La ţară să dă pentru vărsături ceaiul de seminţe de ştevie amestecate cu coaje de porumbel. La pecingine să pune rădăcină de ştevie pisată la un loc cu usturoiu; iar bubele dulci să ung cu zama ce să scoate din frunzele verzi pisate la un loc cu rădăcina. STIBIU* — Caută ut Antimoniu. ST1CLIRE OCHILOR (s-uffusio oculorumr franţ. berlue), — Este o turburare a vederii în care să văd lucruri cari nu sunt aievea (în realitate) şi cari să înfăţişează sub formele cele mai deosebite: muşte, pain-jiniş, pete, firicele, stele, stele verzi, schin-tei de diferite culori, etc. (vezi Muşte sburătoare). STILET. — Instrument cu care să sondează o plagă fistuloasă sau să introduce un fitil într’un canal accidental sau natural, într’o fistulă. El să compune din o sârmă metalică, de obiceiu de argint, maleabilă şi prevăzută la un capăt cu o măciulie, ca să nu înţepe, şi ia celalt capăt având un ochiu în care să poate introduce un fir sau un fitil. STIMULENTE. — Caută la Excitante. STINGHIE, regiunea ingvinală. — Prin această numire să înţelege partea corpului aşezată la unirea pântecelui cu coapsa sau annu,. cunoscută şi sub numele de îndoitura ingvinală. Această îndoitură este mărginită prin două suprafeţe mai ridicate cari tind să să apropie şi vin chiar în atingere una cu alta la copiii mici, la femei şi la orice persoană grasă, din care pricină rezultă frecături, cari să măresc prin mişcare şi mers şi pot să producă roşeaţă cu arsură şi mâncărime, un fel de opăreală. Cel mai bun mijloc pentru a preveni această opăreală este de a despărţi cele doua suprafeţe ridicate una de alta cu ajutorul unui praf fin (pudră) de orez, de licopodiu (bungiac, laba ursului, pedicuţă) sau de paiu, de scrobeală, etc. Nu trebuie să punem grăsime, alifii, cari mai mult irită. Loviturile şi răninle cari să fac asupra stinghiei pot avea uneori urmări foarte grave, fiindcă prin această parte trec din pântece spre picior vase mari STIP — 698 STOM (arterii şi vine) şi cari pot fi punctul de plecare al unor curgeri mari de sânge, interne şi externe (emoragii). Pentru aceasta in toate aceste cazuri trebuie grabnic chie-mat doctorul. Intre boalele stinghiei avem diferite bolfe sau tumori (vezi acest cuvânt). Adeseori să iveşte câte un abces (vezi acest cuvânt), în urma unei lovituri sau prin frecătura produsă de cercul pe care îl poartă cei surpaţi, boşorogiţi, sau în urma unei răniri la picior şi chiar a unei bătături aprinse (inflamate). De aceea este bine pentru ca să ocolim abcesul să legăm cu îngrijire toate rănile dela picior şi bolnavul să steie în repaus până la vindecare. Dar, ceeace să observă mai des în această regiune este ernia (surpătura, boşorogeala) despre care ne-am ocupat mai mult in alt loc (vezi Ernie). In stinghie să ivesc buboa-nele în urma sculamentului sau a şancărului (vezi Adenită). Dar şi aci ca şi la celelalte umflături sau tumori, de orice natură ar fi, nu trebuie să facem nimic fără sfatul doctorului. STIPTICINĂ, cloridrat de cotarninâ. — Praf galbin, solubil în apă. Să întrebuinţează ca emostatic (opritor de sânge) în contra emoragiilor interne şi externe; foarte bun în ginecologie în contra emoragiilor când femeia să apropie de etatea critică (menopauză). Să nu să deie în sarcină, căci poate provoca abortul. Se dă pe dinăuntru în doză de 10-20 centigrame pe zi în poţiune sau în injecţiuni sub piele. Pe dinafară în soluţiune de 30 la 100; pomadă (alifie), 2-5 la 100. STIPTOL, fţalat neutru de cotarninâ. — Praf galbin cristalin, solubil în apă. Lucrează ca şi stipticina (vezi acest cuvânt); să dă în contra emoragiilor in doză de 1 gram 50 centigrame pe zi. STIRIGIE. — Caută la Funingini:. ŞTIRIGOAIE, şteregoaie, strigoaie, elehor j alb, helebor alb (Veratrum album, fam. Liliaceelor). Plantă erbacee veninoasă, care creşte prin fâneţe, păşuni în regiunea montană şi alpină (Iunie-August). Să întrebuinţează rădăcina, care conţine un principiu numit veratrină; lucrează ca purgativ violent, emetic (produce vărsături) strănu-tător, contra reumatismului, contra boalelor de piele. Să dă sub formă de: praf, 5-10 centigrame; tinctură, 10-30 picături; pe dinafară sub formă de alifie: 20-50 centigrame de praf la 30 grame de vaselină.— La ţară să vindecă raia cu alifie făcută din pucioasă şi ştirigoaie, sau cu ştirigoaie fiartă în zăr. Pentru ciasid-cel-râu, durere de spate sau de vr’o nălucire să fierbe cu apă sau vin şi să bea dimineaţa.— Veratrina să dă în coutra gutei, a reumatismului, în doză de 10-25 miligrame, iar pe dinafară să dă în linimente, în alifii.— Otrăvirea cu ştirigoaie are următoarele semne: arsură în gât,' greutate la înghiţit şi la respirat, salivaţie (boale multe), vărsături, urdinare, colici de intestine, durere de cap, bătăi de inimă, ameţeli, puls încet şi slab. Tratament : spălarea stomacului sau medicamente ca să verse (vomitive): ipeca, apomorfinâ; stimulente (alcool, şampanie, eter, acetat de amoniac, cafea caldă şi tare, la trebuinţă în clistire); căldură la picioare şi mâni (cărămizi calde, sticle cu apă caldă), fricţiuni; bolnavul să steie culcat. STOMAC (grec. gaster şi stomachos, dela stoma, gură, şi echein, a avea), rânză. — Stomacul este un fel de pungă ai cărei păreţi sunt subţiri, mlădioşi, elastici şi rezistenţi. El ocupă mijlocul părţii de sus a pântecelui (vezi Abdomen) şi este organul de căpetenie al mistuirii (vezi Digestiune). El are forma unui cimpoiu şi are două deschizături (orificii); una în sus, numită cardia (din cauza apropierii de inimă), prin care intră mâncarea care vine din gură prin Fig. 269. — Stomac. Dungile arată direcţiunea fibrelor musculare. 1. Curbura mică. — 2. Curbura mare. — c. Cardia — p. Pilor. — pa. Pancreas. — d. Duodenu. ezofag (înghiţitoare); cealaltă în jos, numită pilor (portar), prin care stomacul comunică cu iutestinul (maţul) subţire. Aceste două deschizături închid stomacul şi nu să deschid decât de sus în jos ; cu toate a-cestea în vărsăturile ordinare cardia să în> moaie (să relaxează) pentru a lăsâ să să arunce afară conţinutul stomacului, şi în vărsăturile bilioase (de venin) şi fecaloide (excremente) pilorul face acelaşi lucru. Orificiile stomacului (cardia şi pilorul) sunt legate între ele prin cele două margini ale lui; una superioară, puţin concavă, care să STQM 699 — STOM chiamă curbura mică; cealaltă inferioară, mult mai lungă şi convexă, care să numeşte curbura mare. In apropiere şi la stânga cardiei să află o umflătură bine pronunţată, numită marele fund de sac al stomacului, în care stă mâncarea până să mistuie. Pă-reţii stomacului sunt formaţi din mai multe straturi, cari luate de dinăuntru înafară sunt: căptuşala stomacului, numită mucoasă, care cuprinde glandele gastrice şi cari varsă sucul gastric prin ajutorul căruia cărnurile să transformă în peptone lichide; — alt strat, numit muscular, care să compune din trei feluri de fibre, oblice, circulare şi longitudinale, cari au de slujbă de a amesteca, alimentare înmoindu-le, umflându-le şi trans-formându-le în o masă pe jumătate lichidă pe care intestinul să însărcinează ca să o facă să treacă în sânge (vezi Digestiune). — Boalele de stomac sunt multe şi le vom trece în revistă scurtă. Rănirile sau plăgile stomacului sunt rare, dar în schimb sunt foarte primejdioase şi cele mai adeseori mortale din pricina peritonitei (inflamaţia sau aprinderea cămeşii maţelor) pe care o provoacă. • Să înţelege dela sine că în toate aceste cazuri numai un bun chirurg poate să aducă vindecare prin o operaţie potrivită şi făcută la timp. Indigestiunea sau nemistuirea, este produsă de mâncare Fig. 270. — Stomacul cu organele vecine. E. Stomacul. — C. Extremitatea cardiacă a stomacului. — (>. Extremitatea pilor!că. --B. Diafragmul (Paiangenul). — D. Duodenul. — F. Ficatul. — V. Beşica fierei. -- S. Lobului lui Spigel. — B. Splina — P. Pancreasul. — 1 Trunchiul celiac. — 2. Arteria diafragmatică inferioară. — 3. Arteria epatică. — 4. Arteria cistică. — 5. Arteria gastro-epiploică dreaptă. — 6. Arteria pilorică. — 7. Arteria pancreatică-duodenală. — 8. Arteria coronară a stomacului. — 9, Arteria splenică. — 10. Arteria gastro-epiploică stângă. — 11. Arteria mezenterieă superioară. — 12. Aorta abdominală. a frământa alimentele, ale pune în atingere } prea multă, de carne stătută, de băuturi strânsă cu sucul gastric, apoi ale împinge în maţe; — .şi alt strat, numit seros, format din o parte a peritoneului, care îngă-duieşte stomacul a să mişca asupra organelor vecine. — Rolul stomacului este de a mistui (digera) alimentele (carne, ouă, brânză, etc.) şi băuturile. Acest rol şi-l împlineşte stomacul în două moduri : unul mecanic prin ajutorul fibrelor sale musculare după cum am văzut mai sus, şi altul chimic cu ajutorul sucului gastric mai sus pomenit, care cuprinde o substanţă numită pepsină şi care lucrează asupra materiilor prea multe si de orice exces (vezilNDiGEs-tiunk). Frigurile de stomac sau febra gastrică are următoarele semne: durere de cap, lipsă de poftă de mâncare, limba încărcată, gura rea, uneori greaţă si vărsături, fierbinţeală (febră), fiori, dureri de şale. Tratamentul este: curăţenie (sare amară), regim lactat (lapte fiert şi rece tăiat cu apă de Vals). Gastrita sau infia-inatiimea stomacului este produsă de hrană de calitate rea, de mâncări ardeiate şi piperate, de mâncările cu oţet, de băuturile alcoolice, etc. Gastrita este acută şi cronică. STOM — 700 — STOM Cea acută începe prin o căldura generală, lipsă de apetit, sete, lipsă de somn, febră, o durere vie, svâcnitoare, care să măreşte prin apăsare şi să simte la lingurea (în dreptul stomacului); gura este arzătoare; limba este roşie la vârf şi pe margini, gălbuie şi uscată la mijloc; vărsături, sughiţ. Aceste semne sunt şi mai pronunţate în gastritele produse de otrăvuri : fosfor, sublimat coroziv, arsenic, vitriol, etc; şi în care cazuri mai avem şi alte turburări din partea sistemului nervos, a respiraţi un ii şi inimii, cari pot aduce repede moartea. In afară de aceste cazuri, gastrita acută nu este gravă; ea să poate vindeca în 8-15 zile prin odihnă, dietă, o curăţenie sau un vomitiv (care face să verse), laudan şi ghiaţă pe dinăuntru pentru a linişti greaţa şi vărsăturile; injecţiuni cu morfină; regim de lapte rece. Gatrita cronică urmează câte odată celei acute, dar cele mai adeseori ea să stabileşte chiar dela început, des- , voltându-să încet sub influinţa aceloraşi cauze: hrană prea multă, neregulă la mese, abusul de băuturi alcoolice şi de tutun; alte ori ea însoţeşte boalele de ficat şi de inimă, cloroza,etc. Semnele ei sunt: o micşorare a a- j petitului, o sete adeseori vie, o simţire de gre- j utateşi câte odată o durere surdă la lingurea, care să măreşte prin apăsare şi prin sosirea mâncării în stomac, o încetineală sau lenevie a mistuirii producând bătăi de i- ! nimă (palpitaţiuni), dureri de cap, aplecare spre somn, albeaţă şi uscăciunea limbii, râgăeli acre şi amare, vărsături de materii alimentare sau a unui lichid viscos şi care să întinde ca aţa. cum să întâmplă la cei alcoolici cari au astfel de vărsături dimineaţa când să deşteaptă, o slăbire care merge crescând, pierderea puterii, puţină căldură seara. Gastrita cronică să termină adeseori prin moarte. Tratament. Bolnavul trebuie să-şi schimbe cu totul modul de traiu să nu mai fumeze, să nu mai beie băuturi alcoolice, să mânânce la ceasuri hotărâte, în cantitate mică, să nu mânânce lucruri iuţi şi acre, nici sosuri, nici grăsime, nici zahăr; cel mai bun este regimul de lapte; apoi idroterapia, fricţiuni stimulente pe tot corpul, vezicători în dreptul stomacului (la lingurea); pe dinăuntru să va dâ bicarbonat de sodă sau ape minerale ca Vichy, Vals, etc.; amaruri, revent, columbo, cas-sia amară, atunci când limba este albă gustul rău şi lipsă de poftă de mâncare; cărbune, bizmut sau magnezie, când sunt gaguri în stomac care îl umflă; ghiaţă, când vărsăturile sunt multe şi nu încetea- ză; laudan, când sunt dureri; purgative a-deseori repetate când este constipaţie o-bicinuită. Cine are mijloace să va duce la Carlsbad, Vichy, Enis, Vals, Spa. întru cât priveşte mistuirea grea, caută la Dispepsie. O boală foarte lăţită este gUstralgia său crampele de stomac, sau durerea de stomac. Gastralgia este o durere acută, foarte tare, svâcnitoare sau sfâşietoare, cu simţire de înţepătură, de muşcătură, de arsura, de furnicătură, de răceală ca de ghiaţă la lingurea, de unde ea să întinde peste tot pântecele şi mai ales în spate, între spete, putând fi uneori aşa de mare încât să dea naştere la sfârşeală, aiurare, spazme, leşin. Această durere revine prin accese cari să ivesc mai mult înainte de mâncare decât după masă, şi durează câtcva minute pană la mai multe ceasuri. Din acestea să poate vedea că gastralgia nu este de cât o nevralgie de stomac, şi durerea să linişteşte pentru moment prin apăsare prelungită pe locul dureros cu mâna, pe câtă vreme în gastrita (inflamaţia stomacului) durerea creşte prin cea mai mică apăsare; tot aşa şi mâncarea, când ajunge în stomac potoleşte durerea în gastralgie. Adeseori în momentul acceselor bolnavul are râgăeli, greaţă, uneori vărsături; umflătură la lingurea, alteori dimpotrivă stomacul este tras înapoi spre şira spinării şi la lingurea este ca o groapă. Intre accese uneori sănătatea este completă, alte ori bolnavul are când diaree, când constipaţie, câte odată dispepsie (mistuire grea), ameţeli, diferite nevralgii, micşorarea sau creşterea apetitului. Gastralgia să observă mai ales în adolescenţă şi etatea adultă; mai adeseori la femei şi persoanele nervoase; provenind din mâncare prea multă, abuz do băuturi alcoolice, e-moţiuni vii, oboseala minţii, vegliierile prelungite, cafea, ceaiu; însoţindu-să adeseori de anemie, cloroză, isterie; alteori ivindu-să în timpul sarcinii, alăptării prelungite sau cu prilejul prezenţii viermilor în intestine. Tratament. Pentru a preîntâmpina i-virea durerilor de stomac trebuie să ne păzim de tot ceeace ştim că ne face rău, schimbându-ne felul de traiu şi tratând boalele cari le întreţin. In momentul durerii să să aplice la lingurea un şervet înmuiat in apă fierbinte sau un vas turtit de tinichea plin cu apă fierbinte; să să iee câte 5, 10, 15, picături de laudan, în o lingură cu a-pă îndulcită cu zahăr, sau în clistire, variind doza laudanului după etate, după tăria durerii; sau să să iee din jumătate în jumătate de ceas câte o lingură din: apă STOM 701 - STOM de mentă, apă de melisă, câte 30 gr; apă cloroformată, 100 gr.; cocaină, 10 ctgrame; laudan, 30 picături; sirop de flori de portocale, 30 grame. Să mai recomandă eter în perle sau câte 5-6 picături pe o bucăţică de zahăr. Dilătaţia de stomac sau lărgi-girea stomacului este o formă specială de dispepsie; stomacul poate să ajungă ca să cuprindă 10-15 litri de lichid. Cauzele acestei boale sunt: mâncarea multă, băuturile in cantitate prea mare, mai ales bere; gastrita cronică, nevrastenia, slăbirea generală, boalele de lungă durată, guta, reumatismul; strâmtorarea pilorului prin o 'cicatrice rezultată din ulcerul stomacului sau în urma unei tumori (cancer). Semnele sunt: apetit variabil, constipaţie mare, mistuirea înceată, vărsături, iar mai târziu, ne mai putându-să absorbi bine alimentele, slăbire mare. Tratament. Regim de lapte, apoi lapte şi ouă; mai târziu regim sec adică oprirea mâncărurilor lichide, supelor, ciorbelor, fructelor, iar băuturi foarte puţine; două mese pe zi, între mese să nu să mânânce, nici să nu să beie nimic. Alimente permise: carne bine friptă, ouă moi, pireu de fasole, linte, cartofi, morcovi, legume verzi; fructe in compot; pâne prăjită. Alimente oprite: vânat, peşte, raci, stridii, midii, brânză vechie, ciorbe, grăsimi. Băuturi: un păhar de vin tăiat cu apă la o masă; să nu să beie ceaiu, cafea cu lapte, nici lichioruri. Să să supra veghieze constipaţia, purgative u-şoare; când dilataţia este prea pronunţată si mâncarea să dospeşte în stomac, să să facă spălarea stomacului; masaj, electricitate, idroterapie; să nu să poarte corset. Ulcerul de stomac sau rana la stomac are drept cauze: anemia, dispepsia, alcoolismul, oftica, şi să observă mai des la femeie. Semnele acestei boale sunt la început diferite turburări în mistuire, cari ţin câteva săptămâni, apoi să iveşte o simţire de arsură la lingurea şi cu durere la spate în acelaşi drept. Această durere să măreşte prin mâncare sau la apăsare. Vărsături alimentare, ca albuşul de ou sau cu sânge, care poate fi roşu sau negru; o parte din acest sânge poate fi dat pe jos cu materiile fecale; slăbire repede şi pierdere de putere* Când bolnavul este bine căutat, boala să vindecă. Tratament. Regim de lapte absolut, iar după ce au dispărut toate semnele întoarcerea treptată la mâncarea obicinuită. Bolnavul va luâ laptele în mod regulat şi la ceasuri fixe, câte 200 grame tot la 2 ore. Laptele să poate tăia cu apă de Vichy sau îi să poate adăuga 4 grame de bicarbonat de sodă la un litru sau de bismut subnitric în caz de diaree. Bolnavul va stă în pat. Să mai recomandă în acelaşi timp alcalinele în doză mare pentru a slăbi acidul cloridric (bicarbonat de sodă 10-40 gr.). Nu să va hrăni bolnavul prin şezut. Când nu poate luâ lapte cu nici un preţ să va îndopâ .bolnavul cu praf de carne mult alcalinizată, sau în loc de lapte îi să va dâ bulion de orez preparat astfel: să va fierbe orezul 1-2 ceasuri, în apă cu sare şi puţină grăsime. Mai târziu să va înlocui apa cu lapte (50 gr. de orez la un litru de lapte, fierbând mult şi punând după dorinţa bolnavului zahăr sau sare). Odihna şi regimul de lapte vor aura cei puţin 4-6 săptămâni, după care bolnavul va putea părăsi patul şi când nu va mai avea nici un semn de boală va luâ mâncări solide; gălbinuşuri de ou topite în lapte, făină lactată, supe cu orez, griş, paste alimentare, legume şi fructe; mai târziu carne albă, apoi carne roşie. Când ulcerul este de natură sifilitică să va institui tratamentul specific mixt: mercur şi iodur de potasiu. In cazurile ordinare ulcerul să va tratâ cu: nitrat de argint, 20-40 centigrame, apă distilată 120 gr.; 3 linguri pe zi; sau să va dâ bismut subnitric, 10-20 gr. la 200 gr. apă. Când sunt vărsături de sânge, alimentaţia bolnavului să va face prin şezut (clizmă compusă din: 2 gălbinuşuri de ou în un păhar de lapte cu puţină sare şi câteva picături de laudan, făcându-să 5-6 clizme pe zi); apoi să va aplica o beşică cu ghiaţă la lingurea în permanenţă; opiu în pilule; morfină în injecţii sub piele ; contra durerii să mai pot dâ : cocaină, mentol, codeină. Cancer la stomac. Racul la stomac să iveşte rar înainte de 30 de ani şi după 70 de ani, mai mult atinge vrâsta de 40-60 ani. Nu să pot şti bine cauzele, dar este ştiut că să iveşte mai cu înleznire la beţivi; în urma supărărilor şi a emoţiunilor morale triste ; dar şi în aceste cazuri numai când există o predispoziţie, o moştenire (ereditate). Cancerul să iveşte de obiceiu în a-propierea pilorului. Intre semnele dintâiu avem: pierderea apetitului, mistuiri grele, greutate la stomac, râgăeli acre, întocmai ca şi la dispepsie şi la gastrita cronică. După câtva timp să ivesc adevăratele lui semne cari sunt: vărsăturile, cari la început sunt compuse din materii ce să întind ca aţa şi cari le are bolnavul mai cu seamă dimineaţar pe nemâncate, cam cum sunt vărsăturile beţivilor; apoi vărsăturile sunt STOM — 702 - STEA formate de mâneare, care este dată afară la câteva minute după masă sau numai după câteva ceasuri; pe urmă vin vărsăturile cu sânge, rar cu sânge curat şi roşu, cele mai adeseori cu sânge negru. După câtva timp să simte o tărie (tumoră) la lingurea, când apăsăm cu mâna. Durerea să simte în dreptul acestei tumori, ea este svâcnitoare şi să măreşte prin apăsare şi prin sosirea mâncării în stomac ; uneori durerea este surdă şi vine prin accese ca în gastralgie. In cele din urmă bolnavul slăbeşte, să sbârceşte la faţă şi devine palid, galbin ca paiul. Sfârşitul acestei boale este în totdeauna moartea, care să anunţă prin umflarea picioarelor. Durata cancerului este de i-2 ani. Tratament. Nu este nici un leac, nici ca să preîntâmpinăm boala, nici ca s’o vindecăm ; vom potoli durerile cu ajutorul opiului, iar pentru vărsături vom dâ ghiaţă, şampanie frapată, limonade sulfurice, lucruri cari opresc şi sângele ; pentru a uşura mistuirea vom dâ alcaline, pepsină, preparaţiuni amare. Cel mai bun regim este cel de lapte. STOMAC (Acrime de, Aciditate de). — Caută la Acrime. STOMACHIC. — Medicamente cari înleznesc funcţiunile stomacului, cari uşurează mistuirea mâncărilor, din care pricină aceste medicamente să mai numesc şi digestive. Medicamentele stomachic^ sunt în primul rând substanţele amare: chinchina, columbo, cuasia, genţiana, cari de obiceiu să iau înainte de mâncare cu un sfert^ de ceas, sub formă de maceraţiune (plămafleată) în apă sau în, vin. Aceste subtanţe amare întăresc stomacul şi 11 ajută la mistuire; afară de aceasta ele deşteaptă pofta de mâncare, sunt aperitive (vezi Amare)'. Unele stomachice să iau după 'mâncare, cum sunt băuturile calde şi uşor stimulente cari sunt foarte bune digestive. Intre acestea să numără cafeaua neagră şi ceaiul rusesc, cari sunt bune, însă nu pentru toată lumea, mai ales pentru persoanele nervoase, pentru cei ce sufer de palpitaţiuni (bătăi de inimă), cari trebuie să să ferească de ele. I)in această cauză este mai bine ca în locul lor să să beie ceaiu de muşăţel, de teiii; de foi sau de flori de portocale, de mentă, de melisă, de anason, etc., cari să prepară iute şi uşor şi înteţesc stomacul fără să sufere sistemul nervos. Ca stomachic să mai pot întrebuinţa unele lichioruri (rachiuri) preparate tot cu aceleaşi plante, cari însă fiind alcoolice trebuie luate în mică cantitate şi numai din când în când. Intru cât priveşte coniacul, romul, kirşul şi alte băuturi spir-tuoase tari, să vor luâ cât sa poate de rar şi numai la mare trebuinţă. Mijloacele stomachice să pot luâ şi din domeniul igienei, şi anume: exerciţiul, mişcarea, plimbarea. Pentru ca stomacul să mistuie bine omul trebuie să umble, să să mişte, de aceea să recomandă ca după mâncare el să facă o mică plimbare în aer liber (vezi Digestiune şi Exerciţiu). Dacă cu toate cele arătate în acest articol stomacul nu poate mistui, atunci trebuie să facem ceeace să arată la cuvântul Dispepsie. STOMACULUI (Spălarea). — Caută la Spălarea stomacului. STOMATITĂ fdela PT pip. si ama oiira. tftr-minaţiunea itis, care însemnează inflamaţiune).— Aprinderea sau inflamaţiunea gurii, care în popor să numeşte strudiniţă şi să vindecă cu hrean plămădit îu rachiu; o lingură de hrean la o litră de rachiu; după 24 ceasuri să strecoară şi să face gargară de 3 ori pe zi până la vindecare. Pentru a vedea ce este stomatita şi cum o vindecă doctorii cetitorul va căuta la G-ura. STOVAINÂ. — Anestezic local, mai puţin toxic decât cocaina. Să întrebuinţează mult pentru anestezia operatoare prin căile sub cutanate (sub piele) şi intrarachidiană (înăuntrul canalului şirii spinării); pentru anestezia oculară, laringee, etc., în instituţiuni; pentru analgezia medicală sub forme variate, în nevralgii, angine dureroase, emoroide, coriză, gastralgie, etc.; în arta dentară in contra “ durerilor de măsele şi pentru a le amorţi la scoatere. Să dă pe dinăuntru: 2-10 centigrame in soluţiune, poţiune, buline, pastile, prafuri compuse; în injecţiuni sub pirn, 1-25 c. c., din o soluţiune de i la 100; în injecţiuni intraracliidiene, V2 c. c., din o soluţiune de 1 la 10 în ser fiziologic. Pe dinafară, în soluţiune de 10 la 100 pentru badigionare; colir, 4 la 100; pomada, 1-2 la 100; supozitoare de 2-4 centigrame. STRABISM (dela grec. strabos, ciacâr, încrucişat, care să uită cruciş). — Pe când atenţiunea vizuală este îndreptată către un punct hotărât, cele două axe optice con-vergează către acest punct şi să încrucişează acolo. Această convergenţă este actul instinctiv şi esenţial al vederii binoculare. Dacă, din o cauză oarecare, una din axele optice este abătută din poziţiunea ei normală, cealaltă axă va fi îndreptată singură spre obiectul hotărât, vederea binoculară nu să mai face şi atunci zicem că este strabism. Strabismul este aşa dar o devi- STEA - 703 — STEĂ aţiune a privirii, în urma căreia pe când un ochiu fixează un punct oarecare, celalalt ochiu este îndreptat către un alt punct din spaţiu. Strabismul este în totdeauna nn simptom (semn) sau o urmare a unei boale de ochiu: paralizii sau contracturi musculare, anomalii de refracţiune, ambliopii din naştere sau câştigate, slăbire a vederii îu urma unui defect de transparenţă a mediilor, piedecă adusă la mişcările ochiului prin o tamoră sau cicatrice. După aceste multiple cauze strabismul să împarte în trei categorii: strabism paralitic şi spazmodic, strabism mecanic şî strabism optic. Afară de aceste eategorii făcute după cauze, stra- Fig. 271.— Strabism divergent al ochiului stâng. bismul poate să să arate sub diferite forme, şi anume: 1. Strabism divergent sau extern; 2. Strabism convergent sau intern; 3. Strabism monolateral; 4. Strabism bilateral şi alternant; 5. Strabism periodic; 6. Strabism permanent sau concomitent; 7. Strabism latent sau astenopic; 8. Strabism relativ. Combinând nceste forme unele cu altele obţinem definiţiunea exactă a unui strabism dat. Fig. 272. — Strabism convergent al ochiului drept. Astfel vom zice: strabism optic convergent monolateral; strabism paralitic divergent bilateral, etc. — S’ar părea că cel ce sufere de strabism, ciacârul, trebuie să vadă lucrurile îndoit, ceeace însă nu să întâmplă decât numai la începutul boalei, în strabismul paralitic sau me'canic; în curând el să obicinueşte cu această infirmitate şi sen-zoriul face abstracţie de imaginea cea mai puţin limpede şi o neutfalizează. Tratament. Cel mai bun lucru este ca ceacârul să să caute cu un bun doctor specialist în boale de ochi (oculist) care îl va vindeca mai în totdeauna prin o operaţiune uşoară şi nedu-reroasă: strabotomia (vezi acest cuvânt). STRABOMETRU (dela grec. strabos, ceacâr şi, metrou, măsură). — Instrument cu care să măsoară gradul de deviaţiune a ochiului atins de strabism (vezi acest cuvânt). STRĂBOTOMIE (dela grec. strabos, ceacâr, şi tome, tăiere). — Operaţiune care constă în a tăia o parte a tendoanelor muşchilor o-chiului, a căror retracţiune produce strabismul (vezi acest cuvânt) şi a le lăsa să să prindă înapoi de punctul primitiv de inserţiune. Strabotomia făcută de un oculist experimentat este uşoară şi reuşeşte întotdeauna. STRAFIDE. — Caută la Struguri. STRAIE* — Caută la Veşminte. . STRÂMTORARE. — Caută la Strictură. STRĂNGULĂŢIUNE (dela lat. strangulare, a gâtui), gâtuire, sugrumare. — In vorbirea obicinuită prin acest cuvânt să înţelege moartea provenită din oprirea res-piraţiunii şi circulaţiunii prin strângerea gâtului cu mâna sau cu o sfoară, frânghie, curea, şervet, batistă, etc., cari să înoadă şi să strâng sucindu-să din ce în ce mai tare cu ajutorul unui crâmpei* până când omul moare prin asfixie. In cazurile de o-mucidere să observă ruptura gâtlejului (la-ringelui, cartilajului cricoid) şi urma de violenţă, de luptă. Semnele sunt: faţa umflată, vânătă, echimoze (vânătăi) pe faţă, gât; piept; limba eşită şi strânsă între dinţi; în jurul gâtului să vede un şanţ format de încingătoare; extravazări de sânge în ţă-sutul celulelor de desupt; spumă în laringe, în bronchii; plămânii sunt umflaţi, congestionaţi, cu noduli apoplectici la suprafaţă, vânătăi în pleură; congestiunea vaselor creerilor. Pentru tratament, când o-mul încă nu este cu adevărat mort, să să caute la: Asfixie. — In medicină să mai aplică cuvântul "de strangulaţiune şi în cazurile în cari maţul să suceşte asupra lui însuşi (încurcătură de maţe), sau este apăsat de o tumoră, sau strâns de vr’o cicatrice, ori de apendicele ilio-cecal, aşa că materiile nu mai pot circula prin el. Alte ori maţul intră în vr’un orificiu (gaură) a-ponevrotic sau în alte orificii naturale, unde este strâns. O ernie să numeşte strangulată când maţul este aşa de strâns încât nu mai permite circulaţiunea materiilor (vezi Ernie). STRÂNS. — Caută la Fălcariţa, Tetan şi Tetanie. SRTÂNŞI. — Caută la Viermi intestinali (Qxiuri). STRĂNUTÂRE; strănut (lat. sternutatio). — Când cineva strănută este obiceiul ca să-i ST-RA zicem: spre sănătate] Aceasta vine de acolo că strănutarea poate câte odată să fie semnul unei boale mai grave. In cele mai multe cazuri însă strănutarea nu are altă însemnare decât o iritaţie (întăritare) a căptuşelii (mucoasei) nasului, produsă prin un corp străin, prin Un insect, prin un gaz sau praf, prin un miros urât, sau strănu-tarea este începutul unui guturaiu (vezi Coriză). Strănutarea să compune din două acte: mai întâiu avem o inspiraţie adâncă şi aproape spazmodică, apoi o expiraţie bruscă şi sonoră (sgomotoasă), care este strănutul propriu zis şi prin care să aruncă afară tot ce să găseşte în nas. STRAŞNIC, capilaria, acu pământului, pârul maicii domnului (Asplenhm Tri-ehomanes sau Adiantum Capillus Veneris, din fam. Polipodiaceelor). — Mică plantă erbacee care creşte prin crepăturile stâncilor calcare şi umbroase, prin păduri şi văi de munte (Iunie-August). Să întrebuinţează pentru a calmă, domoli tusa şi ca sudorific (pentru a înăduşi), sub formă de tizană sau fiertură (10 gr. la un litru de apă) sau ca sirop 80-60 grame. STRECHE (înţepături de). — Caută la Albine. 1 STREPEDE. — Caută la Acar. STREPEZ1REA DINŢILOR. — Sunt mulţi oameni cari nu pot mânca alimente acide, mâncări acre, coacăze, smeură, prune verzi, struguri necopţi, macriş etc., căci li să strepezesc dinţii, fără să fie bolnavi. Stre-pezirea dinţilor este o simţire neplăcută, penibilă chiar, pe care fiecare din noi o cunoaşte foarte bine din practică; ea să combate cu bicarbonat de sodă (câte 1-2 grame) sau cu pastile de Yicliy, cari neutralizează aciditatea alimentelor; sau cu brânză mai vechie, care începând să fermenteze conţine principii alcaline. STREPTOCOCI. — Caută la Microbi. STRICARE de stomac. — Caută la Diaree. STRICNINA. — Caută la Nuca vomică. stricturâ , strâmtorare. — Strictura ezo-fagului (vezi Ezofag). Strictura uretrei (vezi UretrX). STRIDII (lat. ostrea, stridie). — Puţini oameni au norocul să mânânce stridii pe la noi, şi aceia sunt numai dintre acei bogaţi, de oarece ele să aduc de departe şi sunt costisitoare. Păcat, căci stridiile sunt o mâncare plăcută, uşor de mistuit şi destul de hrănitoare. Sunt mai multe specii, dintre cari cele mai căutate pentru mâncare sunt: şTRI ostrea hippopus sau picior de cal, o. angu-lata, care sâ cultivă în basinul dela Arca-chon (vezi acest cuvânt) în Franţa; ostrea rosacea şi o. lacteola de pe ţărmurii Medi-teranei; apoi stridia comună cu varietăţile zise: de Cancale, de Marennes, de Ostanda, cari sunt foarte căutate. Când stridiile sunt ţinute şi crescute în basinuri, în parcuri, în cari apa pătrunde când marea să umflă şi să retrage aproape cu totul când marea scade, ele sunt mai grase, mai gustoase şi scoica lor este mai albă şi mai netedă. Pentru aceasta în străinătate de mai mulţi ani să silesc prin toate mijloacele de a înmulţi în mod artificial aceşti moluşti pe o scară cât să poate de întinsă şi ostreicultura a devenit în zilele noastre una din cele mai mari industrii. Stridiile conţin: 80 la 100 apă, 14 materii azotate, 1V2 materii grase, 2V2 săruri şi 1% substanţe ne azotate. Stridiile sunt bune pentru toate stomacurile, chiar şi pentru a celor ce sufer de dispepsie (mistuire grea) şi a convalescenţilor; ele sâ mistuie şi mai uşor când sunt stropite cu suc de lămâie şi să bea după ele puţin vin alb; nu e bine să să pună şi piper peste ele, după cum le place la unii. Stridiile este bine să să mânânce crude, vii, şi să să mestece bine în gură, iar nu să. să în- ghită întregi. Stridiile gătite, fierte, fripte, marinate sau cu sosuri, nu sunt bune căci să mistuie ca mult mai greu decât stridiile erude. Apa destridii, care este un amestec de apă de mare şi de sânge de stridii, este laxativă (înlezneşte scaunele), aperitivă şi conţine puţin iod ca şi stridiile pentru care este bună la cei slabi şi limfatici. Scoicele de Jvti idii sunt compuse în cea mai mare parte de carbonat de calce, pentru care în vremea vechie să întrebuinţau sub formă de praf în acrimele de stomac, în guşe şi chiar în turbare. Stridiile trebuie mâncate numai în lunile cari au un R, adică dela 1 Septembrie până la 80 Aprilie, iar dela 1 Maiu până la 31 August, care este epoca lor de reproducţiune, nu este bine să să mânânce, dacă nu vro-im să avem indigestiuni şi colici (dureri) de stomac, pe cari, de altfel, le putem potoli prin dietă, o curăţenie şi câteva băuturi calde. Sunt unii oameni cari îndată ce mânâncă stridii capătă mâncârime de piele, blândă (urticarie), pentru care ei trebuie să să ferească de ele, precum şi toţi ceice sufer sau sunt aplicaţi la boale de piele, eczema etc. STRIGOAIE. — Caută la Ştirigoaie. ŞTRIMFl. — Caută la Ciorapi. - 704 - . STfti — 705 - STRU Strivire. — caută ia sdrobire. STROFĂNT (Strophantus hispidus} fam. Apo-cinaceelor). — Tonic sau întăritor al inimii, care lucrează mai iute şi câte odată în mod mai energic decât digitala. Să dă sub formă de tinctură, 5-30 picături (la copii 1 picătură); extract, 1-6 miligrame. — Strofantina, foarte toxică, este principiul actiy al strofanhdm ; să întrebuinţează în boalele de inimă în doză de o jumătate de miligram până la un miligram. STRQNŢIANA, oxid de stronţiu. — Să întrebuinţează bromurul, iodurul şi lactatul de stronţiană. Să dă în contra gastralgiilor, spazmşlor, epilepsiei, albuminuriei; în doză de 2-6 gr. pe zi. STROPŞEĂLĂ, stropşitură. — Caută la Epilepsie. STRUDINITĂ. — Caută la Stomatită. STRUGUREI, STRUGUREI ROŞII. — Caută la Coacăză. STRUGURI, poama- — Fructele comestibile ale viţei de vie numită Vitis vinifera, arbust agăţător din familia Vitaceelor. Această plantă importantă creşte spontaneu în părţile noastre şi să cultivă foarte mult constituind viile. Fructele comestibile să numesc struguri, poamă, iar la Macedoneni ană; fructele necoapte să chiamă aguridă. Prin cultură s’au obţinut multe varietăţi, sub-varietăţi şi rase, dintre cari cele mai cunoscute pe la noi sunt: albă, albişoară, be-şicată, braghină, busuioacă sau tâmăioasă, coarnă, gordană, joiană, merlească, plavaie, razachie, ţâţa-oaiei sau ţâţa-vacii (Iunie-Iu-lie). Strugurii au întrebuinţări economice, alimentare şi medicinale, în stare proaspătă şi în stare uscată. Sub amândouă aceste forme ei servesc la fabricarea vinului (vezi acest cuvânt). — Strugurii proaspeţi. sunt cele mai bune fructe când cămaşa lor (peliţa) nu este prea groasă. In acest caz este mai bine ca să mâncăm strugurii fără peliţă, precum şi fără sâmburi, cari de altfel trâc prin corpul omului fără ca să fie mistuiţi, dar cari obosesc tubul digestiv şi uneori pot să să îngrămădească în vr’un colţ al intestinului iritându-1 şi infiamându-1. Strugurii au un miros plăcut şi sunt uşori pentru stomac din pricina zahărului pe care îl au; ei sunt răcoritori şi laxativi (fac scaun) mulţumită apei pe care o conţin; ei să păstrează timp mai îndelungat prin diferite procedee; ei potolesc setea bolnavilor şi a convalescenţilor, iar luaţi la sfârşitul mesei de către cei sănătoşi ei întreţin libertatea pântecelui înleznind scaunele, sunt buni mai ales pentru ceice sufer de obiceiu de constipaţiune. Cura de struguri este foarte bună în multe cazuri. Ea constă în a mâncâ struguri în fiecare zi. Cantitatea variază după om şi după trebuinţă; să începe cura cu câteva ciorchine, apoi să măreşte doza în mod progresiv şi după 5 până la 6 săptămâni să micşorează doza puţin câte puţin. Cantitatea fixată să împarte în 3 doze, cari să iau: dimineaţa pe nemâncate, la 11 ore şi între 5 şi 6 ceasuri. Pentru ca să nu să irite gingiile este bine ca după fiecare mâncare de struguri să-şi clătească omul gura cu apă, simplă sau cu puţin bicarbonat de sodă. Dozele obicinuite sunt de 500 gr. şi 1000 gr. fiecare. Cura t de struguri înteţeşte funcţiunile digestive şi diureza, moderează fermentaţiunile intestinale, micşorează aciditatea urinii şi cantitatea acidului uric, excită secreţiunea bilei (fierei), reduce oxidaţiunile azotate. Cura de struguri este bună în următoarele cazuri: constipaţiune, dispepsie intestinală la ceice mânâncă mult, gută, boale de rinichi, boale artritice şi nevro-artritice, turburări în secreţiunea bilei, ciroză. Strugurii pot fi înlocuiţi cu mustul lor (cum iasă de sub teasc păstrat în sticle aseptice) care nu încarcă maţele cu peliţe şi cu sâmburi. Mustul este bun în toate cazurile în cari să impune regimul de lapte: nefrită, ciroze, febră tifoidă, febrele eruptive la început; precum şi în boalele în cari să recomandă supra alimentaţiunea: tuberculoza, nevrastenia. Mustul de struguri modifică în mod favorabil: enterocolita, epatitele cronice, cistitele, etc.— Strugurii uscaţi sau stafidele (strafidele). Aceşti struguri trebuie să să mânânce foarte rar' şi în cantitate mică, de oarece ei sunt prea dulgi, prea denzi şi grei la mistuit. In medicină ei să întrebuinţează între fructele zise pectorale, pentru prepararea tizanelor sau a băuturilor domolitoare de tusă, STRUGURI NEGRI; coacăz negru, smorodin (Bibes nigrum, fam. Saxifragaceelor). — Arbust fără spini cu fructe sub formă de boabe negre, bune de mâncare şi cu un miros caracteristic ca şi frunzele; creşte prin pădurile de munte, uneori cultivat prin grădini (Aprilie-Maiu). Fructele servesc la prepararea unui lichior puţin alcoolic, care îndoit cu apă este o băutură răcoritoare, fără nici un efect rău asupra stomacului. STRUGURI SPINOŞI. — Caută la Agriş. STRUGURII URSULUI. — Caută la Uva ursi. STRUNA. — Caută la Unghie. 45 STRU — 706 — SUDO STRUNGA- — Staţiune balneară în judeţul Roman, lângă orăşelul Târgul-Frumos, la o depărtare de trei sferturi de oră pe o şosea minunată. Staţiunea este aşezată pe coasta răsăriteană a dealului Strunga, o margine a codrilor Strungii, ce să întind pe dâmburi şi dealuri necurmate între Prut şi Şiret, formând un adevărat codru de pădure. Băile Strunga sunfc aşezate pe o terasă încântătoare la o înălţime de 226 metri deasupra nivelului Mării Negre. Coamele dealurilor păduroase „Masa Tâlharilor“ şi ale „Soci“ domină localitatea. împrejurimile sunt salubre. Sunt 7 izvoare, dintre cari 3 mai principale. Apele snnt sulfuroase, alcaline, atermale. Din aceste izvoare No. 1 este pentru băut; No. 4, 5 şi 6 pentru băi; No. 7 este puţin fieruginos şi poate fl întrebuinţat ca apă potabilă. Aceste băi să recomandă pentru reumatism, scrofuloză, artritism, boalele de piele. Izvorul alcalin are întrebuinţare internă şi să recomandă în boalele de nas, gât, bronchii şi în dis-pepsii. Izvorul fieruginos este bun pentru cloro-anemie şi în cachexii. împrejurimile sunt admirabile; să pot face excursiuni în pădurea Strungii, Târgul Frumos, Ruginoa-sa, Mirceşti, etc. STRYCHNOS NUX VOMICĂ. - Caută la Nuca VOMICĂ. STODENITĂ. - C 'aută la Gingii, stupit. — Caută la Scuipare. stupoare. — Caută la Amorţeală şi Năuci E. STYRÂX BENZOIN. — Caută la Smirnă. SUBCUTINĂ (parafenolsnlfonat de anestezină). — Praf alb cristalin, solubil în apă. Anestezic local. In injecţiuni sub piele din so-luţkmea cunoscută sub numele de subcutol şi care să compune din: subcutină, 80 centigrame până la 1 gr.; clorur de sodiu, 70 centigrame; apă distilată sterilizată, 100 gr.; 1-5 c. c. pe zi. SUBLĂMINĂ- — Caută la Mercur. SUBLIMAT COROZIV. — Caută la Mercur (Bi-clorur de mercur). SUBMERSIUNE. — Caută la Înecare. SUBSUOARĂ (Axilla), subţioară, regiunea axilară. — Este cavitatea sau înfundătura care să găseşte sub împreunarea braţului cu umărul; ea răspunde înăuntru la piept-, iar în afară la braţ şi cuprinde ganglioni limfatici sau ghinduri în număr mare în mijlocul unui strat bogat de grăsime; ea este străbătută de vase (artera şi vena axilară) şi de nervi (un pachet format de ramurile plexului braehialX cari vin dela gât şi să duc la braţ şi până în vârful degetelor. — Pielea dela subţioară este bogată în păr şi în glande sudoripare, cari produc năduşeală; ea este de altîel destul de subţire pentru ca să lase a fi străbătută de alifiile medicamentoase cu care să unge.— La subsuoară să ivesc adeseori bube dulci sau eczema (vezi acest cuvânt). Uneori să iveşte un fel de roşeaţă} însoţită de mâncărime şi de usturime, care rezultă sau din frecarea părţilor între ele la persoanele grase, sau din aplicarea unor alifii cam tari, sau din sudoarea prea multă şi care sudoare are câte odată un miros iute, respingător, şi decolorează sau mai bine zis pătează rufăria şi hainele. Pentru a ne feri de Jboate acestea este bine ca să ne spălăm subţiorile cât mai des cu apă rece şi să punem praf de licopodiu, praf de paie, de scrobeală sau făină de cartofi. — Tot din aceleaşi cauze să mai pot ivi în această parte a corpului abcese, cari să mai pot des-voltâ şi în urma unei lovituri sau a unei răni dela mână sau antebraţ, mai cu seamă în urma unei înţepături cu un ac murdar sau ruginit, sau din cauza unui sugiu la degete (panariţiu). etc. Aceste abcese sunt foarte dureroase şi când sunt adânci pot ajunge la piept, de aceea nu trebuie lăsate în voia lor, adecă să să spargă când vor ele, ci să să trimită îndată după un doctor ca să le deschidă (vezi Abces). Arsurile să văd rar la subsuoară, dar când să întâmplă aceasta, vindecarea de multe ori să face lipindu-să braţul de piept, ceeace produce o infirmitate (vezi Arsură), lucru care să poate preveni cn multă băgare de seamă. Contu-tuziunile (loviturile) şi plăgile (rănirile) sub-ţioarei sunt adeseori urmate de curgeri de sânge, paralizii şi alte turburări grave, contra cărora numai doctorul poate luptâ. Tot astfel este şi cu tumorile sau bolfele cari să pot ivi în această parte a corpului. SUBŢIOĂRÂ. — Caută la Subsuoară. SUC DE CARNE. — Cautâ la Carne. SUCITURĂ. - Caută la Entorză. SUDOARE (lat. sudor), năduşeală. — Să numeşte astfel lichidul secretat de glandele sudoripare şi vărsat la suprafaţa pielei (vezi Piele). Sudoarea secretată reprezintă 40 grame pe ceas, ceeace face aproape un litru pe zi. Ea este acidă în locurile expuse la aer liber, alcalină în indoiturile pielei, la subţiori, stinghii, printre degete. Cantitatea sudoarii este mărită prin exerciţiu violent, prin fugă, alergare; mărită SUDO — 707 — SUFO în unele boale, cum sunt: frigurile palustre, oftica, etc.; precum şi prin unele medicamente numite diaforetice sau sudorifice (vezi acest cuvânt). — Unii oameni sufer de năduşeala multă şi cu miros greu, la picioare şi la mâni. Pentru năduşeala dela mării să recomandă ungeri cu o soluţiune de acid cromic (10 la 100), făcute tot la* 5 zile odată; coloarea galbină a pielei care este produsă de acest medicament dispare după mai multe spălături; după zece ungeri omul să vindecă; să bage de seamă ca să nu fie sgăriată pielea când să unge. Pentru năduşeala dela picioare să recomandă să să presare în încălţăminte şi printre degete praf de acid tartric, iar sgârietu-rile să vor pansâ cu vată unsă cu vaselină boricată. SUDORIFICE (lat. sudorificus dela sudor, sudoare, năduşeală, şi facere, a face). — Să numesc astfel agenţii cari produc sudoare. Intre aceştia primul loc îl ocupă căldura ; aplicată la exterior sub formă de băi de aer cald, de băi de aburi, de duşi de a-buri etc., cari vindecă durerile reumatice şi nevralgice provocând năduşeală; sau a-plicată pe dinăuntru sub formă de diferite ceaiuri (infuziuni) băute foarte calde şi în abondenţă. Intre plantele cari servesc la preparea acestor ceaiuri să numără: brusturul, limba mielului, ienupărul, jaborandi, melisa, salsaparila (salcea), săpunelul, socul, apoi nalba, viorelele, florile pectorale etc. Ceaiul rusesc (tea) fierbinte cu puţin rom, chiar şi laptele dulce fierbinte cu puţin rom provoacă năduşeală. Plantele aci înşirate sunt sudorifice numai dacă sunt luate sub formă de ceaiuri fierbinţi, aşa că în definitiv căldura este aceea care provoacă sudoarea. Sudorificile sunt bune la începutul febrelor eruptive (pojar, scarlatină, vărsat) pentru ca să înlesnească eşirea erupţiunii, în răceală cu guturaiu şi tusă, în influenţă, în tot felul de răceli, a-vând însă grijea de a ne păzi de curenţi şi de frig atunci când înăduşim. SUDORIPARE (Grlande). — Caută la Pfele. SUFLARE. — Caută la 'Alena. I SUFLETELE. — Caută la Dediţei şi Măr- I gĂritărel. SUFOCAŢIUNE (lat. suffocatio), înecăciune, înăbuşire. — Prin acest cuvânt să înţelege greutatea de a respira, ajunsă la cel mai înalt grad, şi care vine sub formă de accese. Sufocaţiunea să deosebeşte de opresiune prin aceea că pe câtă vreme în a-ceasta bolnavul simte numai o greutate prelungită la respiraţiune, în sufocaţiune respiraţia să pierde momentan şi în mod brusc. Bolnavul este cuprins dintr’odată de o înecăciune, nu poate respira, nu are aer, să încearcă să respire şi nu poate, din care cauză figura lui ia o înfăţişare de spaimă, de nelinişte, de angoaţă, ochii îi să înroşesc, îi să umplu de lacrimi, buzele îi să învineţesc; el să agită, să agaţă de toate lucrurile din jurul lui căutând un sprijin pentru braţele lui cari la rândul lor ajută pieptul să să lărgească, sau îşi duce mânile la gât ca şi cum ar vroi să smulgă piedeca care opreşte aerul să intre; el luptă cu toată puterea în contra morţii care i să pare că vine cu grăbire; dar totul este în zădar şi asfixia poate sosi dacă cumva obstacolul nu dispare dela sine sau prin ajutor doftoricesc. Sufocaţiunea poate fi produsă de mai multe cauze. Uneori ea vine la un om sănătos când a înghiţit rău, o bucăţică de mâncare sau o picătură de apă sau altceva, care în loc să meargă pe înghiţă-toare spre stomac a scăpat pe gâtlej în căile respiratoare (pe răsuflătoare) şi atunci aerul ne mai putând pătrunde in plămâni omul să îneacă, să sufoacă; alteori să întâmplă că omul este apucat de o contrac-ţiune (strângere) involuntară, convulzivă, de un spasm al glotei (vezi Laringe) şi aerul nu mai poate pătrunde în plămâni, ceeace să vede mai des la copii şi atunci zicem că este un fel de guşter sau crup fals (vezi Crup). In aceste două cazuri trebuie să facem ca să să restabilească cât să poate mai iute respiraţiunea, aplicând pe gât muştare, sau şervete foarte calde sau mai bine un burete înmuiat în apă fierbinte, apoi să să facă fricţiuni pe faţă, pe tâmple, pe partea dinainte a pieptului, pe lingurea, cu o cârpă uscată şi aspră sau înmuiată în uleiu de terbentină, în alcool, în oţet, în eter. In cazurile când a intrat un corp străin solid pe căile respiratoare aceste mijloace nu sunt de ajuns şi îndată trebuie chiemat doctorul care în caz de trebuinţă va face operaţiunea numită tra-cheotomie (vezi acest cuvânt), adecă va înţepa gâtlejul punând o ţeavă de argint (sub mărul lui Adam) pentru ca aerul să intre pe acolo în plămâni. — De multe ori sufocaţiunea vine la bolnavii cari sufer de gât, de laringe, de bronchii, şi în aceste cazuri ea măreşte opresiunea pe care deja o are bolnavul. In momentul accesului vom face şi în aceste cazuri acelaş lucru, adecă: muştare, fricţiuni, etc., şi în cazurile serioase vom recurge la un balon plin cu oxi- SUFU — 708 - SUGrH gen din care bolnavul va respirâ până la trecerea accesului. Să înţelege că între accese să va trata cu toată atenţiunea boala de care sufere pacientul; astfel dacă este vr’o tumoră care astupă laringele (vr’un polip) să va ridica; dacă să formează vr’un abces la migdale şi în fundul gâtului el trebuie îndată deschis; dacă avem a face cu astmă, cu oftică de gât, cu o tusă măgărească, etc., vom trata aceste boale. SUFULF. — Caută la Sulfină. SUGACIU (lat. alumnus), sugător, copil de ţâţă. — Mortalitatea copiilor de ţâţă este foarte mare, atât în oraşe cât şi la sate. In oraşe mor mai mult copiii crescuţi la doică, în afară de casa părintească. Cauzele acestei mortalităţi aşa de mari sunt multe şi variate : frigul, lipsa de curăţenie şi hrana rea. La ţară mamele nu iau toate preeauţiunile necesare pentru a adăposti copilul în contra frigului şi în contra variaţi unilor brusce de temperatură, nici nu dau toate îngrijirile de curăţenie pe cari le cere vrâsta fragedă a copilului, apoi în privinţa hranei păcătuiesc şi mai rău, căci dau copilului să mânânce prea din vreme diferite lucruri grele cari irită stomacul şi intestinele producând de multe ori in-flamaţiuni sau aprinderi mortale (vezi A-lăptare mixtă). Pentru a îndrepta aceste rele pro venite mai mult din ignoranţă decât din lene, ar trebui ca să să răspândească cu îmbelşugare în populaţiunea dela sate noţiunile elementare de igienă cu privire la creşterea copiilor, prin broşuri scrise pe înţelesul tuturor, prin medicii de plasă, prin agenţii sanitari şi mai ales prin moaşele dela ţară, cari ar putea propovădui cuvântul bun în toate ocaziunile ce li să prezintă. In oraşele mari unde sunt o mulţime de copii crescuţi de doicile de prin mahalale trebuie să să institue o suprave-ghiere continuă a tuturor copiilor crescuţi în aceste condiţiuni, după cum să face în Franţa prin o lege numită a lui Roussel, pusă în aplicare încă dela 1879, şi care prevede că orice copil mai mic de 2 ani 1 care este dat cu plată subîngrijirea unei femei (la ţâţă sau înţărcat) în afară de locuinţa părinţilor, devine prin acest fapt obiectul unei supraveghieri a autorităţii publice având de scop de a protejâ viaţa şi sănătatea lui. Pentru aceasta s’au numit medici inspectori în toate părţile cari vizitează pe toţi aceşti copii încredinţându-să de starea lor. Mulţumită acestei măsuri mortalitatea a scăzut în mod simţitor. La noi in ţară nu există această lege, dar în oraşele mari, mai cu seamă în Bucureşti, a fost înlocuită de iniţiativa privată, for-mându-să societăţi protectoare pentru astfel de copii (Leagănul, Materna, etc.), cari au dat rezultate foarte bune, scăpând mulţi copii dela moarte. SUGEL, SU6IU- — Caută la Panariţiu. SUGEL ALB. urzică albă, urzică creaţă, urzică moartă (Lamium album, fam. La-biatelor). — Plantă erbacee care creşte prin păduri, tufişuri, livezi, pe lângă gar- Fig. 278. — Suyel alb; tulpina cu frunze cu flori. duri şi drumuri (Aprilie-August). In medicină să întrebuinţează florile ca astringent uşor şi emostatic (opritor de sânge). Să dă sub formă de ceaiu, 10 gr. la 1000, câte o lingură la fiecare jumătate de oră; sirop, 50 gr. pe zi ; tinctură, 100 gr.; iar pe dinafară să întrebuinţează în injecţiuni vaginale, sub formă dc infuzie din 10 gr. la 1000, în leucoree (poală albă). SUGESTIUNE. - Caută la Ipnotism. SUGHIŢ (lat. singultus). — Când un om sughiţă să zice că-1 pomeneşte cineva şi atunci el gândindu-să că cine poate fl acela îi trece sughiţul. Lucrul acesta este adevărat întru cât ori ce preocupare care fixează în mod viu atenţiunea face de multe ori să dispară sughiţul, după cum vom vedea la tratament. Dar să vedem mai întâiu ce este sughiţul ? Este o sdruncinătură bruscă (repede), convulsivă (sub formă de spazm) şi involuntară a pântecelui şi a pieptului, care să simte mai ales în drep- SUGH — 709 — SULF tul stomacului (la lingurea), sguduind uneori şi umerii, capul şi chiar corpul întreg, producând o simţire neplăcută, care repe-tându-să poate să devie dureroasă, şi însoţită în totdeauna de un sgomot răsunător şi ascuţit. Sughiţul este produs de contracţiunea (strângerea) repede a diafrag-mului (muşchiul care desparte pieptul de pântece) şi care întinzându-să dintr’odată sdruncină cu putere organele din aceste două cavităţi, şi în special plămânii, de unde şi vine sgomotul caracteristic al sughiţului. — Cuzele sunt mai multe: stomacul prea întins prin mâncare multă, prea caldă sau prea rece, înghiţită cu grăbire ; un râs prea tare şi prelungit; frig la picioare ; copiii sugaci când să udă şi răcesc la pântece; apoi otrăvirile cu alcool (beţia), cu plumb, etc. ; diferite boale mai ales aprinderile sau inflamaţiunile organelor din vecinătatea diafragmului, cum sunt: ficatul, stomacul, maţele, peritoneul, pleura, etc. Mai este sughiţul prin imitaţiune, prin nelucrare (lenevie), ca şi sughiţul isteric, care durează foarte mult şi vine prin accese şi prin chinte, şi nu să domoleşte prin medicamente, ci prin sugestiune, prin emoţiuni mari. Când sughiţul să iveşte la sfârşitul unei boale grave, el este un semn rău şi moartea nu-i departe. Sughiţul o-bicinuit, care vine la omul sănătos, n’are nici o primejdie; el este mai mult supărător. — Tratament Sunt multe mijloace de a opri sughiţul: să-ţi ţii răsuflarea (respiraţia) cât să poate mai mult, sau, din contră, să respiri adânc de mai multe ori una după alta ; să bei un păhar de apă rece sau să tragi tabac pe nas, o emoţiune vie, o ocupaţiune importantă care să fixeze tare atenţiunea, de unde şi obiceiul popular de a speria pe cel ce sughiţă sau a-i spune o noutate, fie şi falsă, numai să fie impresionantă. Să mai poate opri sughiţul bând încet, prin mici înghiţituri puţină apă de melisă ; sau ţinând limba scoasă mai mult timp, sau trăgând în mod ritmic limba; sau punând muştar la stomac (la lingurea) ori cataplasme calde, ori ghiaţă; sau încingând pântecele strâns. Să mai recomandă să înghită bolnavul bucăţele mici de ghiaţă; să să apese nervul frenic înfundând degetul arătător deasupra osului pieptului (sternului) între inserţiunile muşchiului sterno-cleido-mastoidian; faradizaţiu-nea pneumogastricului şi frenicului; gal-vanizaţiunea în regiunea epigastrică (la lingurea) sau puncte de foc tot acolo. Pe dinăuntru sa să deie cloroform, mentol, cocaină, bromure, valerianate, opiu, eter, etc. O poţiune bună este: eter sulfuric, 2 gr.; apă de mentă, apă de teiu, câte 60 gr.; sirop diacod, 30 gr.; să să beie la fiecare oră câte o lingură. Când sughiţul este produs de vr’o boală oarecare trebuie tratată acea boală. SUGRUMARE. — Caută la Asfixie şi Stran- GULAŢIUNE. ŞUHÂRIE. — Caută la Coriză. ŞWID. — Caută la Emfizem pulmonar. SULAC. — Caută la Prepuţiu. SULCINĂ. — Caută la Sulfină. ' SULF, pucioasă. - Corp simplu de coloare galbină, fără gust, care dacă arde dă un miros tare, pătrunzător. In medicină să întrebuinţează sub trei forme: 1. Sulf sublimat sau floare de pucioasă; 2. Sulf spălat, care este sulful sublimat spălat şi curăţit; 3. Sulf precipitat. care să obţine prin acţiunea acidului cloridric asupra unei soluţiuni de polisulfur de sodiu. Pe dinăuntru să întrebuinţează numai sulful spălat şi cel precipitat, ca diaforetic şi expectora nt, 2-4 gr. în buline, tăbliţe sau prafuri compuse; ca purgativ, 6-15 gr. în electuar sau melite; la copii 5-10 centigrame de an, după etate. Pe dinafară să dă ca paraziticid în contra râiei (vezi acest cuvânt), în alifie sau loţiuni glicerinate. Pomada lui Helmerich conţine: sulf, 10 gr.; carbonat, de potasă, 5 gr.; uleiu de migdale dulci, 5 gr., şi axongie, 85 gr. In fumigaţiuni (fumuri) ca dezinfectant. — Trisulfura de potasiu sau hepar sulfuris sau ficat de pucioasă, serveşte pentru băi, 100 grame la baie, şi loţiuni cu 1 la 50 apă.; să dă în reumatism şi boale de piele. — Sulful combinându-să cu oxigenul dă acidul sulf mic, cu care să fac sulfatele şi sulfurele (vezi aceste cuvinte). SULFATE. — Săruri formate prin combinarea acidului sulfuric cu un alcali, un alca-loid sau o bază. Cele mai întrebuinţate sunt: sulfatul de aluminiu, cunoscut sub numele de alun (vezi acest cuvânt); sulfatul de calce, sulfatul de cupru (vezi Calce, Cupru); sulfat de fler (vezi Latrine) ; sulfatul de magnezie sau sarea amară, sau sarea de Sedlitz (vezi Magnezie şi Apă de Sedlitz) ; sulfatul de chinină (vezi Chinină şi Impaludism) ; sulfatul de sodă, sulfatul de zinc (vezi Sodă şi Zinc). SULFIDRIC (Acid), idrogen sulfurat. — Graz cu miros de ouă clocite, care să găseşte mai cu seamă în disoluţiune în apele * SULF — 710 — SUPE minerale sulfuroase. Apa de Căciulata are un miros pronunţat de idrogen sulfurat. SULFINĂ, iarbă de piatră, molotru, molotru galbin, sufulf, sulcind, trifoiu mare (Melilotus officinalis, fam. Leguminoaselor). — Plantă erbacee care creşte prin livezi, Fig. 374. — Sulfină. A. Plantă B. Floare. C. Fruct. locuri cu iarbă, pe câmpuri, pe marginea drumurilor, printre semănături, fâneţe şi locurile cultivate (Iunie-Iulie). Ramurile înflorite să întrebuinţează în medicină ca emoliente, carmi-native. Din flori să face ceaiu sau infuziune (15-30 gr. la 750 apă) pentru clizme, sau pentru a spălă ochii când sunt iritaţi, roşii. — La ţară sulfină să fierbe cu vin alb şi să bea pentru poală albă; floarea să fierbe şi să bea pentru năduşeală; iar pentru durere de şale să încinge cu sulfină. Sămânţa fiartă în apă să bea în contra vărsăturilor. Florile de sulfină să pun printre rufe şi haine pentru a le parfumă şi ale apărâ în contra moliilor. SULFONAL. — Cristale mici prizmatice incolore, fără miros, fără gust. Ipnotic. Să dă în doză de 50 centigrame până la 1 gr. în buline. După ce s’a luat sulfonalul este bine să să beie un ceaiu cald de floare de teiu, de muşăţel, de flori de portocale, etc. La copii să dă 10-50 centigrame, după etate. SULFURE, — Acestea sunt săruri formate prin conbinaţiunea sulfului cu un metal. In medicină să întrebuinţează numai sulfurai de potasiu şi sulfurici de sodiu sub formă de băi de pucioasă (vezi Bat sulfuroasey. SULFURIC .(Aci&), vitriol — Să formează prin combinarea pucioasei cu oxigenul. A-cidul sulfuric este un lichid igroscopic, foar- te caustic (arzător), incolor, uneori galbin -cafeniu şi cu conzistenţă oleioasă. Lemnul, scrobeala şi zahărul să înegresc în atingere cu el. Acidul sulfuric sâ combină cu multe corpuri pentru a forma sulfate (vezi acest cuvânt). Vitriolul este o otravă din cele mai puternice, care distruge repede substanţele animale şi vegetale cu cari vine în atingere. Aruncat asupra unui om el arde părţile corpului pe cari le atinge; o singură picătură în ochiu este de ajuns a-1 strica; din această cauză vitriolul să întrebuinţează aşa de des în răzbunări. încercări de omucideri şi sinucideri. O arsură de vitriol să tratează ca toate arsurile (vezi Arsuri). Dacă să înghite vitriol, el produce arsuri şi dureri cumplite cari nu încetează decât numai cu moartea, iar dacă omul nu moare, rămâne cu turburări în sănătate pentru toată viaţa. Tratamentul otrăvirilor cu vitriol este acela ca şi în otrăvirile cu celelalte acide (vezi Acide). In medicină să întrebuinţează foarte rar sub formă de limonadă sulfurică în contra emoragiilor (vezi Limonade), sau sub formă de apa lui Robei, din care să dă 1-4 gr. într’o poţiune; iar pe dinafară pentru a, arde uneori câte o rană otrăvită, de rea natură, SULIMAN. — Caută la Fard. SULINA. — Oraş pe amândouă laturi ale braţului Sulina, în judeţul Tulcea. Staţiune climaterică. Clima constantă şi dulce; temperatura medie în timpul verii este de 21°. Această localitate însă are un defect fiind în-cuujurată de mlăştini, aşa că cazurile de impaludism sunt frecvente. SUNĂTOARE. - Caută la Măsălariţă şi POJARNIŢÂ. ŞUNCĂ. — Caută la Cârnăţărie. SUPĂ. — Caută la Ciorbă. SUPOZITOR (lat. suppositorium, dela supponere, a pune de desupt), săpunaş, sâpunel. — Supozitoarele sunt nişte medicamente cu formă conică cari sâ pun în şezut (anus). Ele să fac din unt de cacao, din glicerină, din săpun, de unde le vine şi numele românesc de săpunaşe, la cari să adaugă medicamentele trebuincioase. Unele să fac numai simple, fără medicamente, al căror scop este numai de a înlezni eşirea afară. Să-punaşele pot avea şi forma oului. SUPRAFATIGĂ, istov eală,istovire, oboseală, surmenaj— In timpurile din urmă toată lumea, funcţionari şi şcolari, să plâng de oboseală prea mare, de surmenaj pe care noi Fam tradus cu cuvântul suprafatigă, SUPR — 711 — SURI) ca să exprimăm ceeace poporul înţelege prin istoveală sau istovire. Suprafatiga este de două feluri: fizică (cu corpul) şi intelectuală (cu mintea). Suprafatiga fizică să observă în urma sforţărilor prea mari, continue şi repetate, cari fac ca puterile omului să să piardă, pulsul lui să devie slab şi mic, respiraţiunea să îi să împiedece, să nu poată rezistă la frig, la căldură şi la boale, ameninţându-1 accidente grave, mortale chiar, dacă nu să va odihni la timp şi hrănindu-să bine. Suprafatiga intelectuală îşi arată efectele mai încet, mai pe nebăgate în seamă, dar care cu timpul poate să sdruncine din temelie sănătatea, micşorând rezistenţa la boale. Istovirea aceasta să arată mai cu seamă la copiii şi la adolescenţii de şcoală, cărora li să încarcă mintea cu tot felul de cunoştinţe abstracte, pe cari puterea lor de gândire nu le poate pricepe îndeajuns ca să le poată fixa: gramatica şi catechis-mul sunt cele două elemente de tortură ale copiilor din şcoalele primare, apoi limbile latină şi greacă pentru cei mai mari pe cari trebuie să le înveţe din tratatele de filosofie, de morală, de istorie ale antichităţii, tot atâtea lucruri cari obosesc peste măsură mintea, mai ales că mulţi profesori au metoade foarte defectuoase. Afară de acestea, nu să ţine destulă seamă de dezvoltarea fizică a elevilor, după cum să face în Svedia, Germania şi Anglia. O greşeală mare fac şi părinţii cari silesc copiii la învăţătură înainte de vreme; abia a început copilul să vorbească şi îndată îl învaţă să cânte şi sâ reciteze tot felul de poezii fără ca să le priceapă şi făcând mare haz de progresele ce cred ei că face copilul, în loc să-l lase liber, să îi să dezvolte corpul prin mişcări şi jocuri până la etatea de 7 ani, aşa că mulţi copii când încep şcoalele primare ştiu materiile aproape de pe două clase, şi aceasta în paguba corpului, din care pricină ei să obosesc mai repede decât ceialalţi, n’au puterea de a urmări pe profesor şi să desgustă de şcoală chiar dela început. Suprafatiga intelectuală predispune pe elev la diferite boale de nervi şi de creer, îl face mai primitor de orice boală microbiană, îl face mai puţin rezistent la frig. In contra tuturor acestora lutaea s’a alarmat cu drept cuvânt şi de vr’o câţiva ani încoace autoritatea şcolară s’a năzuit a uşura ocupaţiunea intelectuală a elevilor, a o împărţi în mod mai raţional şi a dâ locul cuvenit exerciţiilor fizice de tot felul: gimnastică şi jocuri în aer liber. Igiena cere ca lucrul intelectual să nu treacă de 2 până la 3 ore pe zi pentru un copil de 7-8 ani, de 3 până la 3 ore şi jumătate pentru un elev de 8-9 ani, de 4 ore pentru unul de 10 ajii şi de 8 ore pentru elevii cari au trecut de 15 ani ; iar tot restul timpului să fie ocupat de exerciţiile fizice sub toate formele şi de somn. O ameliorare foarte mare în învăţământul nostru a fost suprimarea bacalaureatului şi în anii din urmă a examenelor de sfârşit de clase, cari torturau şi istoveau mintea elevilor fără nici un folos practic. SUPRARENALE (Glande). — Deasupra fiecărui rinichiu să află câte o glandă, care poartă numele de suprarenală (fig, 239). Aceste glande n’au un rol bine cunoscut până acum; ele însă n’au nici un canal excretor, dar în schimb să zice ca ele prin alteraţiunea lor pot dâ naştere la diferite boale, cum sunt boala lui Basedow, diabet, nevrastenie, din care cauză s’a recomandat pentru aceste boale întrebuinţarea pulberii, de glaiide suprarenale luate dela viţel şi oaie. Dar leziunile acestor glande s’au observat mai cu seama in boala bronzată a lui Addison, care este caracterizată prin .o stare de abatere (toropeală) foarte mare, prin dureri de stomac şi spate, vărsături alimentare sau bilioase, sughiţ, pete negricioase, bronzate, cari să întind cu timpul pe tot corpul. Tratamentul acestei boale constă în: repaus absolut (în aer liber vara); regim de lapte; mai târziu carne albă, carne crudă; injecţiuni subcutanate cu glicerofosfate, stricnină, formiat de sodă, arsenic, etc. SUPURAŢ1UNE (lat. suppuratio). — Facerea de puroiu într’un punct oarecare a corpului să numeşte supuraţiune. Când puroiul să adună într’un loc să formează ceeace să numeşte abces (vezi acest cuvânt). SURDI-MUTIT ATE, sur do-mut. — Aceasta este o infirmitate care constă în pierderea auzului şi a vorbirii. Surdo-muţii nu aud şi nu pot vorbi decât numai prin semne; numărul lor este destul de mare în ţara noastră, aşa de mare încât unicul institut special pe care îl avem la Focşani nu este de ajuns şi în timpul din urmă s’a agitat ideia de a să înfiinţa un institut cu mult mai mare şi pus pe picior egal cu Vatra lumi-noasâ a orbilor. — Cauzele surdi-mutităţii sunt mai multe. In primul rând ea este congenitală, adecă din naştere; surdo-mutul să naşte cu un viţiu de conformaţiune a urechilor,, iar nu a organelor vorbirii, cari sunt întregi, sănătoase. In aceste cazuri ereditatea (moştenirea) joacă rolul de cape- SURD — 712 — SURD tenie în producerea acestei infirmităţi, care în unele familii atinge numai pe băieţi, în altele numai pe fete; când unul din părinţi este surdo-mut sa# in căsătoriile dintre neamuri (consangvine) să văd adeseori astfel de infirmi. Alteori surdi-mutitatea sa iveşte în primii ani ai vieţii şi în acest caz copilul îşi pierde mai întâiu auzul prin o cauză oarecare (vezi Surditate), aşa că el ne auzind sunetele nu le poate învăţa prin imitaţiune - (surditate-precoce), sau dacă el ş’a pierdut auzul la etatea de 2% 3, 4, 5, sau 6 ani uită sunetele pe cari nu le mai aude de loc şi devine mut (surditate-tardivă urmată de mutitate). Leziunile cari produc surzenia ating urechia mijlocie (otita medie supurată, anchiloza sau înţepenirea oscioarelor), urechia internă sau chiar originea nervului auditiv în creer. Febra tifoidă, scarlatina, pojarul, difteria, influenţa, ure-fchioanele, boalele de creer, produc adeseori surditate prin complicaţiunile la cari dau naştere din partea urechilor; dar ceeace trebuie cu deosebire îngrijit în prima copilărie sunt boalele nasului cari să pot întinde la trompa lui Eustaţiu şi de acolo în urechia mijlocie (cutiuţa timpanului) producând otite supurate. — Din acestea rezultă că orice boală ivită în prima copilărie la organul auzului, în nas sau gât, trebuie repede şi bine căutată pentru ca să prevenim surzenia şi aceasta s’o facem prin un doctor specialist în astfel de boale; prevenind astfel surzenia copilul nu va fi niciodată mut. Odată surdi-mutitatea confirmată şi definitivă rămâne ca să educăm pe surdo-mut, adecă să-l învăţăm să vorbească prin semne, instinctive sau convenţionale, făcute cu degetele mânilor (dacti-lolagie)} formând alfabetul întreg prin mişcările' degetelor. Dar aceasta metodă este grea şi nu să pot înţelege între ei decât doi surdo-muţi cari o cunosc, aşa că un surdo-mut cu un om sănătos, care nu cunoaşte alfabetul acesta, nu să pot înţelege. Pentru aceasta s’a inventat metoda orală, j învăţând pe surdo-mut să citească pe bu- j zele persoanei cu care vorbeşte, pe mişcă- ! rile cari le fac buzele pronunţând literile şi cuvintele ; surdo-mutul poate sâ înveţe astfel să vorbească aproape corect. Mai este metoda fonomimicâ care este o combinaţiune a celor două metode de mai sus. Surdo-muţii de regulă sunt foarte inteligenţi aşa că ei învaţă cu uşurinţă aceste metode precum şi a scrie, iar în institutele 1 speciale ei învaţă diferite meserii cu cari I pot să-şi agonisească existenţa zilnică. j SURDITATE (lat surditas), surzenie, sur-zire. — Infirmitate care constă în pierderea completă a auzului. Slăbirea auzului să vede mai des decât surzenia; mai mulţi aud cam greu, sunt-ftm de urechi, după cum să zice în vorbirea obicinuită, fără însă.ca să fie surzi pe deplin, aşa că am putea împărţi surzenia în două feluri: incompletă şi completă. Surzenia să vede la toate etăţile, dar mai mult la copii şi la bâtrăni. Cauzele ei sunt mai multe: aprinderea sau inflamaţiunea urechii de mijloc (otită medie supurată) care vine în urma unui guturaiu (coriză) la copiii mici şi care este lăsată la voia întâmplării, necăutată, sau ca con-plicaţiune a urechioanelor (oreioanelor), a fcbrelor eruptive (scarlatină), etc.; apoi, reflexele nervoase cari atrag nu numai o surzenie trecătoare în urma viermilor din intestine sau a isteriei; zdruncinarea aparatului auditiv prin o exploziune, lovituri de tun, etc.; sgomotele profesionale violente, continue sau nu, din uzinele metalice, telefoane, etc. schimbarea prea bruscă a presiunii atmosferice, precum să întâmplă în urcările cu balonul, în cufundările în apă cu scafandrul, etc.; intoxicaţiunile sau otrăvirile cu plumb, tutun, alcool; boale generale cum sunt: tuberculoza (oftica), sifilisul, etc.; ereditatea (moştenirea), bătrăneţa (arterio-scleroza, artritismul). Surdul vorbeşte sau SURM — 713 — TĂIE prea încet sau prea tare, neputându-şi auzi vocea; privirea lui este fixă, uitându-să în gura celui ce-i vorbeşte; el este de obiceiu, trist. Ca măsură preventivă să recomandă tratarea la timp şi în mod energic a ori cărui guturaiu şi ori cărei boale de urechi dela început, pentru aceasta cetitorul să caute la cuvintele Urechie şi Surdi-mutitate. Ceice nu sunt surzi de tot, cari au numai auzul slăbit, pot să-l întărească servindu-să de un corn acustic sau de un audiofon, care constă în o placă de cauciuc tare care fiind foarte lungă absoarbe o mare cantitate de Fig. 276. — Audiofon. unde sonore şi le transmite la un os al craniului când instrumentul este ţinut în gură sau sprijinit pe un umăr al obrazului (po-metă). SURMENAJ. — Caută la Suprafatiga. SURPATURĂ. — Caută la Ernie şi Mu ră. SURZENIE, surzire. — Caută la Surditate. SUSAN. — Seminţele oleaginoase comesti- T TABAC. - Caută la. Tutun. TABESDORSALIS sau Ataxie locomotrice.— Caută la Ataxie şi Măduva spinării. TABLETE sau tăbliţe. — Medicamente solide formate din una sau mai multe substanţe active învelite în zahăr şi in gumă trasformată în mucilaj cu ajutorul apei. Ele nu să deosebesc de pastile decât numai fiindcă sunt mai mari (vezi Pastile). TAFTA DE ANGLIA. — Un fel de stofă de mătasă pe care să aplică un lichid preparat cu o soluţiune de cleiu de peşte în a-pă la care să adaugă alcool. Această licoare întinsă călduţă şi în mai multe straturi pe tafta o face impermiabilă şi aglutiuativă. Când avem trebuinţă tăiem ditt această tafta şuviţe înguste cu cari apropiem buzele u-nei răni, punând’o la adăpost de aer şi de bile ale plantei erbacee Sesanum indicum sau Sesanum orientale din fam. Pedaliaceelor. Această plantă originară din India estică să cultivă în Egipt, Turcia aziatică şi Per-sia (Iulie-Septembrie). Din seminţe să scoate uleiul de susan, care să mânâncă ca şi untul de lemn. Cu seminţele de sesanum indicum să prepară Tahânul, care să. întrebuinţează la fabricaţiunea halvalei. Susanul să pune pe covrigi. SUSANA. — Localitate de vilegiatură foarte mult vizitată în timpul verii. Este mănăstire de maici situată în munţii Prahovei, la 4 ore departe de Vălenii de Munte şi la 1 oră de mănăstirea Cheia. SUSPENDARE. — Caută la Spânzurare. SUSPENSOR. — Bandaj format din o pungă de pânză cusută pe o încingătoare tot de pânză, care să poartă pentru a susţine scrotul (boaşele) bolnav. SVÂCNITURI. - Sunt nişte dureri vii, acute, cari vin prin accese şi în mod subit, şi cari să aseamănă cu durerile produse prin 0 înţepătură cu cuţitul, cu pumnalul, cu o lauce, cu un ac. Svâcniturile să simţesc în nevralgii, nevralgia facială, în caria dentară (durere de dinţi, de măsele), în sugiu, în furnicele (buboaie) , ele să mai observă şi în tumorile de rea natură, în cancer (rac). Tratamentul svâcniturilor este acelaşi ca la toate durerile (vezi Durere), SYDENHAM (Laudanul lui). — Caută la Laijdan şi Opiu. T 1 praf, uileznind astfel vindecarea (cicatrizarea) ei. Taftaua englezească, care este puţin roşietică, este mai bună decât taftaua neagră care înegreste pielea. TAHÂN. — Caută la Susan. TĂIERE. - Caută la Inciziuvi-:. TĂIERE ÎMPREJUR.—Caută la"Cihcumcizujnk. TĂIETURI. — Plăgile sau rănirile făcute cu un instrument tăietor, cu un cuţit, briceag, briciu, etc. sunt foarte variate ca lungime şi adâncime. Când te tai la o mână sau în oricare alt loc îndată curge sânge şi ai durere în locul tăiat, iar rana rămâne întredeschisă prin depărtarea buzelor ei. La orice rănire cea dintâiu grije este să oprim sângele punând partea rănită în apă rece pentru câteva minute, când este vorba de degete, de mână sau de picior; iar dacă TALA — 714 — TAMA nu să poată face aceasta, cum să întâmplă la cap sau la piept, punem pe rană cârpe înmuiate în apă rece, care micşorează durerile şi opreşte sângele. Dacă apa curată nu ajută, îi vom pune puţin oţet sau câteva picături de perclorur de fier (acest medicament nu este bine să-l aplicăm curat fiindcă arde). Tot pentru a opri sângele să mai pune şi iască, pânză de paianjen sau cârpă arsă şi să leagă rana; să mai poate pune şi numai vată simplă sau fenicată legându-să potrivit de strâns cu o faşe. După^e sângele s’a oprit de a curge şi după ce s’a curăţit sângele închiegat vom încerca să apropiem buzele rănii, ţinându-le apropiate cu una sau mai multe şuviţe de talion (emplastru diachilon), sau cu un strat de ţiplă sau colodiu; pentru ca aceste lucruri să să poată aplica bine şi să ţină, trebuie ca mai înainte pielea să fie uscată. Pentru ca vindecarea să să facă cât să poate mai iute este bine ca partea rănită să fie ţinută câtva timp în odihnă şi la adăpost de aer. Când plăgile sunt mai mari vor trebui cusute, ceeace numai doctorul o poate face. Pansamentul sau legarea rănilor să va face la 3-4 zile odată, când nu este puroiu; când rana începe să facă puroiu atunci legarea să va face zilnic până la vindecare. Pe dinăuntru nu trebuie luat nimic, afară numai dacă doctorul va crede de cuviinţă să deie ceva (vezi Emoragie, Plăgi). — La ţară tăieturile şi juliturile să tămăduiesc cu peliţă de ou de găină, pânză de paianjen, râmă, grăsime de urs, cicoare, floare sau foi de crin, iarba tâlharului, patlagină, unt de pojarniţă, rostopască, tătâneasă, cărbune, cenuşe, var. Pe unele locuri să pune şi pământ ceeace este foarte rău, căci să poate ivi o boală numită tetan (vezi acest cuvânt), care omoară aproape întotdeauna. TALAN. — Caută la Pustula malignă. TALC DE VENEŢIA. — Este uu siiicat de magnezie care conţine puţin aluminiu, fier, potasă şi apă. Să pulverizează cu înleznire în praf fin, dulce şi unsuros la pipăire. Talcul să întebuinţează ca şi amidonul pentru a pudra părţile umede pentru a împiedecă opărelile (excoriaţiunile): la subţiori, la stinghii, printre degetele picioarelor. El este bun pentru facerea masajelor. S’a dat pe dinăuntru în contra diareei în lapte. TALION. Caută la Diachilon. TALPĂ, talpă lată. — Caută la Picior. TALPA MÂŢEI. — Caută la Parpian. TĂMÂIE, oliban. - Este sucul răşinos care să scoate din scoarţa unui arbore mic numit Boswellia serata din fam. Amiridee-lor, care creşte în ţara Somalilor (Africa) şi în Arabia prin crepăturile stâncilor din munţi şi prin pietrişurile dela baza colinelor din apropierea mării. Prin tăieturi longitudinale făcute în scoarţa acestui arbore să scurge un lichid lăptos care să întăreşte în atingere cu aerul, formând bucăţi cam rotunde, globuloase, de coloare gălbuie. Tămăia are un miros plăcut şi aromatic, care să dezvoltă bine abia la temperatura de 100°, când să înmoaie fără a să topi, la temperatură mai ridicată să descompune şi dă naştere la vapori aromatici, proprietate care face ca ea să fie întrebuinţată în ceremoniile religioase ale bisericii noastre. In medicină s’a întrebuinţat pentru proprietăţile ei stimulente, tonice şi stomachice. Tămâia intră în compoziţiunea pilulelor de cinoglos şi a teriacului. In contra pustulei maligne (dalac) s’a întrebuinţat sub formă de praf, iar la reumatism sub formă de fumuri (fumigaţiuni). Pe dinăuntru să dă sub formă de praf în doză de 1 gram. TAMÂIOARA. - Caută la Micşunea. TAMÂIOARA, tămâioare. — Caută la Viorea. TAMAR INDIAN (Tamarinus indica, fam. Leguminoaselor). — Arbore care creşte în Azia, Africa şi izmenea, al cărui fruct conţine o pulpă abondentă, acrie-dulce, ră- Fig. 277. — Tamar indian. 1. Ramură înflorită. 2. Păstaie. 3. Păstaie deschisă. 4-. Grăunţ. 5. Tăierea unui grăunţ. coritoare şi uşor purgativă (laxativă). Diluată în apă foarte caldă, apoi strecurată şi răcită, această pulpă constituie o băutură răcoritoare şi plăcută; 15-30 grame la un litru de apă este suficient, iar dacă punem 50-60 grame la un litru este laxativă. Această pulpă amestecată cu sevă şi preparată cu ciocolată constituie ceeace să numeşte tamar indian sau tamar ind, care nu produce greaţă nici dureri, producând un efect uşor, pentru care să dă la copii. TÂMP — 715 — ŢARA TÂMPEALĂ, TÂMPIRE. — Caută la Demenţă şi Hebetudine. TÂMPLĂ (dela lat. tempus, timp). — Să numeşte astfel partea laterală şi inferioară a craniului, cuprinsă între urechie şi ochiu. Prin tâmplă trec un mare număr de vase sangvine şi osul fiind foarte subţire face ca rănirile şi loviturile în această regiune să fie foarte primejdioase putând produce o emoragie mare, uneori mortală. TANACETDM VULGARE. — Caută la Vetrice. TANALBIN, tanat de albumină. — Praf gălbui deschis, fără gust, care cuprinde jumătate din greutatea sa tanin. Lucrează ca astringent intestinal, nu este toxic; să dă în contra diareei, la copii mai ales, a enteriiei acute sau cronice; a dizenteriei. La adulţi să dă 2-4 gr. pe zi, iar la copii pe jumătate. ŢANDURĂ OSOASĂ. — Caută la Eschilă. TANIGEN, acetiltanin. — Derivat din tanin, care nu să descompune în stomac, ci numai în intestin. Lucrează ca astringent intestinal, nu este toxic; să dă în contra diareei copiilor, a enteritelor acute sau cronice, a dizenteriei. La adulţi să da îu doză de 50-60 centigrame, de 4 până la 6 ori pe zi; la copii 10-30 centigrame de 4-6 ori pe zi. TANIN, acid tanic, acid galotanic. — Principiu astringent foarte răspândit în organele, frunzele, scoarţa, lemnul diferitelor vegetale, dar în medicină să întrebuinţează taninul de stejar sau de gogoşi de ristic (vezi aceste cuvinte). Taninul este foarte solubil în apă, alcool şi eter apos. El lucrează ca astringent, în contra emoragiilor (curgerilor de sânge) pasive, a emoptiziilor (scuipărilor de sânge), a diareelor seroase, a leucoreei (poalei albe), a ofticei, a colicelor nefre-tice (de rinichi), a anazarcei (dropicei); este o contra-otravă a alcaloizilor (a opiului, laudan sau morfină, a atropinei şi beladonei, a digitalinei, a stricninei, a santoninei), fiindcă el formează cu alcaloizii nişte săruri cari nu să topesc în sucurile digestive, uu pătrund în sânge şi îşi pierd puterea otrăvitoare. Taninul să dă pe dinăuntru în doză de 2-4 grame, şi mai mult; iar pe dinafară să întrebuinţează iă spălături, injecţiuni, alifii, creioane, glicerolee, colire, etc. 1-4 la 100. TANOFORM. — Product care rezultă din condensaţiunea acidului galotanic şi al for-maldeidei. Praf alb roşietic, uşor, insolubil în alcool. Bun sicativ pentru plăgile provenite din decubit prelungit şi pentru ră- nile (ulcerele) atone. Să întrebuinţează singur sau amestecat cu amidon (1 la 4) în arsuri, ulceraţiuni, ozenă, etc. S’a dat pe dinăuntru în contra catarului intestinal cronic la adult în doză de 1-2 gr. pe zi în buline şi la copii, 50 centigrame până la 1 gram. TANON sau tanopiîlă sau tanat de urotro-pină. — Să recomandă în contra diareei în doză de 1-3 gr. în buline. ŢÂNŢAR (înţepături de). — Caută la Albine. ŢÂNŢARI. — Caută la Impaludism. ŢAPĂ, ţăpuşe, ţâpligd, ghimpe, mărăcine■ — Adeseori să întâmplă ră ne intre in piele o bucăţică de lemn sau de metal,' un ghimpe sau un mara^int;, cari Quca ia-mân acolo pot dâ naştere la o inflamaţie locală, care să supureze, să facă puroiu (abces), mai ales când acel corp străin n’a fost curat. Mai supuse la aceste întâmplări sunt degetele, fiindcă lucrăm cu ele. Când corpul străin străbate pe sub unghie, durerile sunt cu mult mai mari şi vindecarea să face mai cu anevoinţă; în aceste cazuri unghia cele mai de multe ori cade. Pentru a preveni toate acestea, trebuie să scoatem ţapa sau corpul străin cât să poate mai iute. Dacă ţapa are o parte afară trebuie prinsă binişor eu degetele sau cu o pensă şi scoasă încet ca să nu să rupă. Dacă nu să poate prinde, atunci trebuie mărită gaura cu un bisturiu pentru ca să putem pătrunde cu pensa. După ce s’a scos ţapa este bine ca locul să sâ spele cu o soluţie antiseptică (sublimat coroziv sau acid fenic) şi să să facă un pansament uşor. TAPIOGA. - Feculă alimentară care să scoate din planta Maniac sau Mamliat, care creşte în Brazilia. Rădăcina acestei plante să sdrobeşte într’un sac cu apă dând un suc care lasă să să depună o feculă albă. Această feculă să spală bine şi să usucă pe plăci calde prăjindu-să puţin şi aglome-rându-să în grunzuri tari, cari să vând sub nume de tapiocă. Fiartă în lapte sau în bulion (zeamă de carne), tapioca să umflă şi dă o supă plăcută şi uşor de mistuit, din care pricină să dă mult la copiii cari să înţarcă, la convalescenţi, şi la bolnavii cu stomacul slab. ŢĂPLIGĂ. - Caută la ŢapA. TAPONIŞI. — Caută la Nemţişom. ŢARĂ. — Când cineva dela oraş să ofileşte, slăbeşte fără nici o pricină binecuvântată, să usucă pe picioare şi are mare lipsă de sânge îi zicem să să ducă pentru TARA — 716 — TARG câtva timp la ţară, la aer curat, să-l mai bată vântul şi soarele! Pentru ce? Pentru că în adevăr la ţară aerul este cu mult mai curat decât la oraşe, unde locuitorii sunt mai mulţi adunaţi la un loc, unde casele sunt unele lângă altele, de multe ori fără curţi şi fără grădini, şi unde aerul tocmai din această pricină să primeneşte mai rar şi nici odată pe deplin, unde soarele pătrunde cu anevoinţă şi nu în tot timpul zilei; pe câtă vreme la ţară omul să răsfaţă în plin aer curat şi să hârjoneşte după voie cu razele soarelui. Aerul şi soarele dau putere şi viaţă şi din această cauză multe boale învechite în trupuri istovite să pot vindeca numai la tară! Dacă este aşa, şi aşa este, să naşte întrebarea: de ce ţăranul este bolnav sau aşa de primitor de boale dacă el trăieşte în un mediu aşa de sănătos? Sunt multe cauzele cari fac ca ţăranul român să nu poată profita după cum trebuie de soarele şi aerul pe cari îi le-a dat Dumnezeu cu atâta îmbelşugare. Intre aceste sunt: locuinţele rele şi nesănătoase, îmbrăcămintea şi hrana neîndestulătoare. Casele ţăranilor noştri sunt rău zidite, rău împărţite, rău închise, rău luminate, adăposturi murdare şi nesănătoase, în cari trăiesc îngrămădiţi oameni şi dobitoace. Cum ieşi din casă dai de băligar, care deşi este adunat în o grămadă mai mare, umple curtea peste tot; murdăria din' curte o găseşti şi pe uliţa plină de gropi şi de mocirle; nu mai vorbim de ce este în dosul casei....; destul atâta că casa Românului, pe lângă murdăria dinăuntru este ocolită tot de murdărie, care strică aerul cel bun pe care îi l'a dat natura (vezi Locuinţe). îmbrăcămintea ţăranului lasă tot atâta de dorit: vara când dogoreşte căldura îl vezi cu căciula în cap întocmai ca şi la gerul Bobotezei; în luna lui Ghenarie umblă cu pieptul gol ca şi în luna lui Cuptor. Prin urmare nu-i de mirare dacă pe cei mai mulţi îi vezi cu dureri prin încheieturi şi ciolane, copleşiţi de reumatism şi de alte boale de piept provenite din răceală (vezi Îmbrăcăminte). Hrana Românului este, să te ferească Dumnezeu, nu să poate mai rea; * mămăligă şi murături toată ziua şi în toată vremea; rar mânâncă lapte, ouă, grăsime, şi mai rar carne (vezi Alimente, Alimen-taţiune) singurele cari i-ar mai dâ putere de muncă. Din cele scrise până aci putem să tragem folos dând următoarele sfaturi: Pentru ca ţăranii să profite de aerul şi soarele ce le stă la îndemână, trebuie să-şi facă locuinţe mai bune, să să îmbrace mai bine şi potrivit cu vremea (anotimpul) şi să mânânce mai bine, după cum să arată în articolele: Locuinţe, îmbrăcăminte şi Alimente. Pentru ca orăşenii să profite de şederea la ţară, a cărei aer le înteţeşte pofta de mâncare, le măreşte puterea sleită de vr’o boală lungă sau de alte împrejurări nesănătoase ale vieţei de oraş, pentru ca orăşenii, zic, să poată profita de toate aceste bunuri, trebuie ca ei să steie timp mai îndelungat la ţară, iar nu numai să treacă în fuga pe acolo ; trebuie să să aclimatizeze (vezi Aclimatizare) şi să-şi caute o locuinţă potrivită şi în bună stare, iar pentru hrană să să îngrijească ca să nu le lipsească nimic. Numai în aceste condiţiuni vor putea profita de şederea la ţară. TARATE (lat. fiirfur). — După ce s’a cernut făina de grâu rămân tărâţele, cari sunt formate din învelişul grăunţelor. Tă-răţele nu sunt aşa de hrănitoare ca făina curată, dar în schimb pânea care cuprinde şi tărâţe să mistuie uşor şi uşurează eşirea afară, aşa că ceice sufer de constipaţie ar face bine să mânânce mai mult pâne de a-ceasta, făcută din făină cernută cu sita rară, sau numai din tărâţe curate (vezi Pâne). — Târâtele sâ întrebuinţează în medicină pe dinafară pentru a calmâ irita-ţiunea şi mâncărimea de piele, pentru a-ceasta să recomandă băile de tărâţe (vezi Băi de tărâţe). TĂRAXACIM 0FFIC1NĂLE- — Caută la Păpădie. TARGĂ, potaşcâ, ndsălie. — Este un fel de pat portativ, formată din mai multe bucăţi de lemne şi pânză groasă cu care să duc bolnavii sau răniţii (vezi acest cuvânt). Targa ordinară este formată de două bucăţi lungi de lemn (hulube), legate între Fig. 278. — Targă obicinuită. ele cu alte 2 lemne mai mici, puse transversal, formând un fel de ramă lungureaţă, pe care să întinde o bucată de pânză groasă; la capetele tărgii sunt nişte bretele pentru purtători. Pe această targă să poate aşterne perini sau o salteluţă. La targă să mai poate pune şi un fel de covâltir, care apără bolnavul de vânt, praf şi de vederea trecătorilor. Sunt un fel de tărgi cu roate, foarte bune întru cât este de ajuns o sin- TÂRG - 717 - TATU gură persoană pentru transportarea bolnavului, care însă nu să simte aşa de bine ca în targă ordinară, în care este dus pe sus; roatele sdruncină targa mai ales când drumul nu este neted. Când n’avem targă cu roate, nici targă ordinară putem face o targă zisă de urgenţă, din orice ne cade în mână, de exemplu din o bucată de pânză şi 2 drugi lungi de câte 2 metri, pe cari fixăm acea pânză; în locul pânzei ne putem servi la nevoie de un sac sau de 2 saci, sau chiar şi de o frânghie lungă, pe Fig. 280. — Targă de urgenţă cu frânghie. care o trecem de pe o hulubă pe cealaltă, dela un capăt la celalalt al hulubelor; să înţelege că pe deasupra aşternein ceva mai moale. TÂRGU-OCNA. - - Localitate climaterică, cu aer curat, dulce şi răcoros. Orăşelul are 7000 locuitori. Regiunea muntoasă, pitorească. Târgu-Ocna să află la o înălţime de 260 metri deasupra nivelului Mării Negre şi să mărgineşte cu valea Trotuşului. Staţiune mult vizitată în timpul verii. TARHON. - Caută la Granat. TARS (dela grec. tar sos, aşezat în rând). — Scheletul părţii dinapoi a piciorului, format din şeapte oase: astragalul, care să încheie cu oasele gambei, calcaneul care formează călcâiul, apoi înainte scafoidnl, cuboidul şi trei oase cuneiforme, compunând un rând care să încheie cu oasele metatar-sidui (vezi acest cuvânt). TARSALG1E (dela grec. tarsos tars, şi algos durere). — Această boală să vede mai ales la adolescenţi şi constă în dureri pe cari le simte bolnavul în partea dinapoi a piciorului, adecă în tars (vezi acest cuvânt) şi din care pricină piciorul capătă o atitudine viţioasă. Tarsalgia este produsă de umblet mult şi de stat mult în picioare, ue încălţăminte cu talpa subţire, de frig umed. Durerea la început vine în răstimpuri şi este mai tare de la mijlocul tălpii spre câlcâiu, ea creşte prin stat in picioare şi câte odată este aşa de mare încât omul umblă cu mare greutate sau nu mai poate umbla de loc. Piciorul să deformează; bolnavul calcă mai mult pe marginea dinăuntru a piciorului. Tratament. Repaus în pat. Ghete cu talpă care să prezinte o parte convexă adaptată la suprafaţa tălpii piciorului şi făcută după model luat în plastore după picior. Masaj, electricitate, bicicletă. TARTRIC (Acid) sau tartaric. — Să întrebuinţează ca răcoritor. Să dă în limo-nadă 1 la 1000, sau sub formă de sirop de acid tartric, 1 la 100, din care să pune 50 gr. la 1000 apă (limonadă); praf gazogen neutru (pulbere de Seltz); praf gazogen alcalin (pulbere Powders). Acidul tartric să poate dâ 2-6 gr. pe zi. — Tar-trai ferico-potasic (vezi Fier). — Tartrat de potasă acid; purgativ, 8-80 gr.; răcoritor, 2-4 gr. — Tartrat de potasă neutru; purgativ, 15-30 gr. — Tartrat de potasă şi de sodă; purgativ, 15-50 gr. — Tartrat de magnezie; purgativ, 10-30 gr. — Tartrat de sodă, purgativ, 10-30 gr. TARTRU STIB1AT. — Caută la Emetic. TATA (Sfârc de). — Caută la SfArc de ţâţă! ŢÂŢA OAEI. — Caută la Degetar. ŢÂŢE. — Caută la Sânuri. TATNIŞI. — Caută la Nemţişori. TATUARE (grec. stiktograpMa). — Operaţiune care constă în a imprima (tipări) pe piele figuri cari nu să şterg, cu ajutorul unor materii colorante, cum sunt: cărbunele, praf, chin ovar (mineral roşu produs prin combinarea mercurului cu pucioasă). TĂU — 718 — TEIU cari sunt introduse în piele prin Înţepături sau scrijilituri (inciziuni). Acest obiceiu, care datează din antichitate, să păstrează încă la unele popoare din Azia, Oceania şi Africa; el are la unele un caracter religios, dar scopul principal este de a dă persoanelor tatuate o înfăţişare mai temută sau de superioritate, din care pricină tatuarea să face mai cu seamă la faţă, a-coperind câte odată cea mai mare parte din suprafaţa corpului. Procedeul obicinuit constă în a desemna ca condeiul sau cu o pensulă figura voită pe o parte a corpului, a infundâ adânc pe liniile desemnului un ac încărcat cu materia colorantă şi a spăla apoi cu apă sau cu rachiu. Colorile întrebuinţate sunt cerneală de China, cerneala roşie, cerneală albastră, chinovar, etc. Această operaţiune de obiceiu nu este periculoasă; câte odată însă să întâmplă de să inflamează partea înţepată, să înroşeşte, să umflă şi devine dureroasă, apoi să pot forma abcese şi chiar gangrenă. TĂU. — Caută la Mlaştină. TAULA. - Caută la Creţuşcă. TĂUN (Înţepături de). — Caută la Albine. TAXIS. — Caută la Ernie. TAZLĂU. — Este o localitate în judeţul Bacău, pe malul drept al Tazlăului, la poalele râului Măgura şi departe de 2‘/2 chi-lometri de mănăstirea Tazlăului. Ea să află la o înălţime de 528 metri deasupra nivelului Mării Negre. Apele sunt sulfuroase, sodice, dar nu să întrebuinţează. TEACĂ. —• Caută la Vagin. ŢEASTĂ. — Caută la Craniu. ŢEATIRE. — Caută la Năut. TEATRU. - U na din distracţiunile cele mai gustate astăzi este fără îndoială teatrul şi nu este oraş care să nu aibă o sală de spectacole. In adevăr, teatrul îţi recreiază mintea obosită de monotonia ocupaţiunii zilnice şi îţi înalţă sufletul în alte sfere îndemnându-1 la fapte nobile şi eroice, aşa că să explică uşor de ce teatrul a ajuns să fie absolut trebuincios vieţii. Obiceiul de a merge la teatru însă are mai multe inconveniente, între cari cel mai mare este de a fi supus la încendii, cari au făcut nenumărate victime, ca exemplu putem cita incendiul teatrului din Milan, a teatrului Ring din Viena, etc.; apoi vin inconvenientele igienice, cum suut: stricarea aerului prin acumulaţiunea spectatorilor, prin lipsă de ventilaţiune suficientă, prin căldura care să produce şi prin aparatele de iluminat, cari încarcă aerul cu acid carbonic, şi din care cauză mulţi sufer de boala sau răul teatrele>, care constă în: durere de cap, ameţeală, greaţă, vărsături, opresiune, leşin (vezi Aer confinat). Afară de aceasta, teatrul mai are alt inconvenient şi acesta este faptul că lumea să duce la teatru îndată după ce a stat la masă, când începe diges-tiunea şi care nu să poate face din cauza atmosferii înăbuşitoare în care trebuie să steie 3-4 ceasuri; apoi după teatru, altfel destul de târziu, lumea să mai duce la o cofetărie sau berărie, aşa încât ajunge acasă foarte târziu pentru a să culca, iar somnul este neliniştit şi neîndestulător, ceeace face ca a doua zi să te scoli indispus. In oraşele mari o parte din aceste inconveniente s’au înlăturat prin construirea de teatre conform cerinţelor igienice, cu ventilaţiune suficientă, cu temperatură potrivită, cu iluminat de electricitate, etc., cum este opera imperială din Viena, etc.; cine ştie însă când vor ajunge la acelaş nivel şi celelalte teatre! Apoi, tot prin oraşele mari şi culte, mai ales în ţările germane, lumea să duce Ia teatru din vreme, la ora 7 sau 77«, aşa că la 10 sau 11 spectacolul s’a terminat şi după teatru face o mică gustare înainte de a să culca; exemplu bun, igienic, vrednic de imitat. Pentru copii teatrul nu trebuie să existe înainte de etatea de 15-16 ani, sau dacă aceasta nu să poate, atunci pentru ei duminecile şi în sărbători să să deie re-prezentaţiuni numai după-amezile, şi aceasta cât să poate mai rar. Cei ce sufer de astmă, de palpitaţiuni şi boale de inimă sau de plămâni, precum şi cei ce sufer de nervi, nu trebuie să meargă la teatru. TEBÂIC (Extract). — Caută la Opiu. TE1NĂ. — Alcaloid al ceaiului analog cu cafeina (vezi Ceaiu). TEIU (Tilia platyphyllos, fam. Tiliaceelor).— Arbore mare şi frumos care creşte prin păduri şi adeseori cultivat (Iunie-Iulie). In medicină să întrebuinţează florile, cari lucrează ca antispasmodic, calmant şi diafo-retic. Să dă sub formă de infuziune (ceaiu), 1 la 1000; apă distilată ca vehicul pentru poţirni; băi, 500. — La ţară să întrebuinţează foarte mult florile de teiu, astfel pentru tusâ să fierbe floare de teiu, urzică şi cicoare în părţi egale şi cu puţină floare de lumânărică; zeama să strecoară într’o sticlă şi să păstrează astupată; dând bolnavului să beie de câte ori îi va fl sete. Când femeia are pierderi prea mari de sânge la period bea cu apă cărbune de teiu pisat. TEKI — 719 — TEMP TEKIR-GHIOL. — Staţiune balneară în Do-brogea, care poate fi considerată şi ca staţiune climaterică marină. Locul Tekir-Ghiol să află la 8 chilometri departe de Constanţa, spre sud, la o altitudine de 20 metri deasupra Mării Negre; departe de mare cu 150 metri şi legat de ea prin o limbă îngustă de pământ. Clima este plăcută, constantă; variaţiunile de temperatură sunt mici. Suprafaţa lacului este de peste 1000 hectare; adâncimea lui pe la mijloc este de 8 metri. Pe margini sunt trei capuri: capul Tekir, capul Sanatoriului maritim şi capul Tuzla. Apa este sărată, murdară, cu denzitate mare, ca miros de pucioasă (idrogen sulfurat); ea conţine 35% sare, pe câtă vreme Marca nu conţinc decât l»j!'/0, apoi mai conţine brom. Această apă poate fi considerată ca apă cloro-sodieă-magneziană concentrată. Lacul este bogat în nămol. Stabilimentul de băi să găseşte la marginea lacului din spre nord şi este proprietatea Eforiei Spitalelor Civile din Bucureşti, având 16 cabine cu câte 2 căzi; nămolul să aduce cu vagonete, băile să pot face calde sau reci, cu sau fără nămol. Să recomandă în scrofuloză, boale de femei, reumatism, boale de piele, rachitism, paralizii. Sezonul începe la 1 Iulie şi ţine până la 15 August, TELEGA. — Localitate de vilegiatură care să află în judeţul Prahova. Comuna Ocna-Telega are 4000 locuitori şi să află în a-propiere de gara Doftana. Are izvoare minerale ; apele saline conţin 313. 920°/oo de clorur de sodiu. Să fac băi în lac. Regiunea păduroasă, clima dulce şi răcoroasă. ŢELER. — Caută la Ţeltnă. TELINĂ, celer, salină, seler, ţeler (Apium grareolem, fam. Umbeliferelor). — Plantă erbacee, aromatică; creşte prin locurile sărate de pe malul mării (Dobrogea), cultivată în grădini ca plantă culinară (Iulie-Septembrie). Rădăcina şi fructele au proprietăţi aperitive, excitante, diuretice; frunzele să mânâncă ca salată. Ţelină face parte din cele cinci rădăcini aperitive şi intră în compoziţia siropului de cinci rădăcini (ţelină, sparanghel, anason dulce, pătrunjel, ghimpe pădureţ). Ceaiul de ţelină să face din 15-20 gr. la 1 litru. TEMERE. — Caută la Frigă. TEMPERAMENT (lat.temperamentiun). —Multă vreme s’a confundat temperamentul cu con-stitiiţiunea, deşi aceste cuvinte nu au aceeaşi însemnare; aceasta având un înţeles mai general decât temperamentul. Prin cuvântul constituţiune să înţelege modul de al- cătuire a organismului, sau starea de compunere şi modul de unire a diferitelor elemente şi substanţe cari intră în compo-ziţiunea ţăsuturilor/Fiecare om să naşte cu o anumită constituţiune arătată prin o dezvoltare anumită a organismului, prin un grad de putere şi prin o rezistenţă mai mult sau mai puţin mare şi îndelungată faţă cu diferitele elemente vătămătoare. Constituţiunea unui om să judecă după gradul de putere, după regularitatea funcţiunilor, după modul cum ea înlătură diferitele boale, precum şi după gradul de vitalitate a corpului, care este arătată mai întotdeauna prin o sănătate mai mult sau inai puţin înfloritoare. Temperamentul a-rata modul ut? a n, care rezultă din predominarea de acţiune a unui organ, cum este ficatul, sau a unui sistem, cum este sistemul nervos asupra celorlalte sisteme sau organe ale corpului; temperamentul este această stare particalară a sângelui, a nervilor, etc., care face ca cutare fiinţă să fie atinsă mai mult sau mai puţin uşor de cutare boală. Astfel dară, constituţiunea şi temperamentul au o acţiune foarte mare asupra'sănătăţii, însă într’un caz această acţiune să face de totalitatea organismului, pe câtă vreme în celalalt caz numai de către o parte a corpului. O constituţiune bună, forte, puternică, este aceea în care toate organele, toate sistemele, deopotrivă dezvoltate şi deopotrivă energie, îşi îndeplinesc funcţiunile lor cu uşurinţă şi activitate. Cei ce să bucură de o astfel de constituţiune să îmbolnăvesc mai rar decât alţii, fiindcă ei rezistă mal bine în contra influinţelor stricătoare din afară; iar dacă cad bolnavi, ei zac mai puţin, să vindecă mai uşor şi mai adeseori, în schimb însă la ei boala ia un caracter mai acut, vine cu furie mai mare, şi prin urmare ei trebuie trataţi cu medicamente mai tari, mai active, cu lăsare de sânge, cu purgative mai tari, etc. Cei cari au constituţiune delicată, slabă, nu să prea îmbolnăvesc de boale acute, inflamatoare; la ei boalele să ivesc fără sgomot, pe încetul, şi cele mai adeseori boalele devin cronice şi au mai multe complicaţiuni, iar puterile li să slăiesc mai repede şi mor mai adeseori; tratamentul în aceste cazuri va consta mai mult în medicamente stimulente şi tonice. Intru cât priveşte temperamentul, el are o influinţă asupra sănătăţii variabilă după natura organului sau a sistemului organic a cărui predominare îi dă tipul său special. Sunt patru feluri de temperamente: sang- TEMP — 720 - TEMP vin, nervos, limfatic şi bilios; apoi mai sunt temperamentele mixte, formate prin asocia-rea a două temperamente între ele: nervo-so-sangvin, nervoso-limfatic, etc. 1. Temperamentul sangvin. Caracterele acestui temperament sunt: pielea netedă, caldă, albă roşietică; faţa colorată, părul castaniu, grăsime potrivită, gâtul scurt, pulsul tare; circulaţiunea, nutriţiunea, respiraţiunea, ca-lorificaţia şi secreţiunile să fac cu putere şi în mod regulat. Puterea muşchilor mare; simţurile vii; inteligenţa şi imaginaţiunea mari; pasiunile violente. Oamenii cu acest temperament când sunt bolnavi au întotdeauna febră mai mare, ei sunt mai expuşi la infiamaţiuni, la emoragii, la boale de inimă; la infiamaţiuni de piept şi de încheieturi. Aceşti oameni trebuie să să hrănească mai puţin şi cu mâncări mai puţin excitante; ei- nu trebuie să beie băuturi alcoolice, nici excitante, cum sunt cafeaua şi ceaiul; ei trebuie să ducă o viaţă de muncă şi de mişcare, trăind în odăi mari, bine aerate şi cu căldură potrivită, spre a evitâ îngrămădirile de sânge (congestiunile) în diferite organe; este o mare greşeală ce o fac mulţi sangvinici lăsându-şi sânge prin obicinuinţă. 2. Temperamentul nervos are următoarele caractere: pielea este moale şi subţire, albicioasă; corpul macra; muşchii puţin dezvoltaţi ; faţa palidă, slabă, foarte schimbătoare; privirea vie, fruntea înaltă, mişcările repezi; cei cu acest temperament să impresionează u-şor şi puterea lor să sleeşte cu înleznire; simţurile lor sunt foarte mobile, inteligenţa dezvoltată; activitatea organelor sexuale prea mare. Acest temperament să observă mai des la femei şi este adeseori combinat cu alt temperament, mai des cu cel sangvin. Boalele iau o alură mai alarmantă, şi să însoţesc de turburări nervoase în grad mai mare; durerile sun^mai simţitoare şi exagerate; cei cu acest temperament sunt mai supuşi la nevroze. Ca măsuri igienice să recomandă regim hrănitor, pază de condimente usturătoare, de băuturi alcoolice şi excitante; băi calde şi reci ; lucru mai mult cu corpul decât cu mintea, ca să nu’şi obosească sistemul nervos. 3. Temperamentul limfatic. Oamenii cu acest temperament au părul blond sau roşcat şi subţire, ochii albaştri, pielea subţire şi albă, carnea moale, buzele şi ochii puţin coloraţi, nasul, buzele şi urechile mari, o-brazii roşii, dinţii stricaţi, mânile şi picioarele mici. Afară de acestea toate organele lor sunt atone (fără putere); ei sunt anemici şi predispuşi la scrofule; pro-porţiunea lichidelor cari străbat toate ţăsuturile este prea mare, vitalitatea şi puterea de funcţionare a organelor este scăzută; sângele lor are mai puţine globule roşii, din care pricină calorificaţiunea şi nutriţiunea sunt mai puţin dezvoltate, dând o temperatură mai mică şi o asimilaţiune mai puţin îndestulătoare pentru dezvoltarea organismului; sângele este , mai sărac în oxigen şi circulă cu mai mică putere, din care cauză rezultă o stare de lâncezeală a organelor, ceeace să arată prin faptul că facultăţile intelectuale să dezvoltă mai greu şi mai încet, iar musculatura are mai puţină energie. Acest temperament să capătă prin naştere dela părinţi bolnăvicioşi şi debili, sau să capătă prin rele împrejurări igienice, sărăcie, hrană neîndestulătoare, locuinţă rea; , îmbrăcăminte insuficientă şi diferite boale cronice. Limfaticii n’au putere să lupte în contra boalelor; ei sunt mai predispuşi la \ boale inflamatorii, acute şi mai ales cronice ale pielei şi mucoaselor, la infiamaţiuni de ochi (conjunctivite), guturaiu, inflamaţii de urechi (otite), angine, gastro-enterite, laringite; bronchite acute şi cronice, etc.; boale de piele cronice şi cari nu să mai vindecă; ei au o predispoziţie deosebită la scrofule şi la oftică, ai cărei microbi îi a-tacă cu multă înleznire, cele mai multe boale iau forma cronică şi să vindecă cu mare greutate. Pentru toate acestea igiena recomandă celor limfatici să respire întot-dauna un aer curat, ventilat, să locuiească într’o regiune mai ridicată, uscată şi în case sănătoase, bine aerate şi fără umezeală, pentru ca sângele să să îmbogăţească în globule roşii, transformându-le organismul şi dându-le mai multă putere; hrana lor să fie bună, îndestulătoare, compusă din multe substanţe azotate şi verdeţuri, ferindu-să de mâncări făinoase şi de multe lichide; viaţa lor să fie activă ocupată cu mişcări potrivite puterilor lor; să să ferească de influinţa frigului, - a umezelii şi a tuturor cauzelor vătămătoare ; să iea măsuri puternice de înlăturare faţă de oricare boală, întrebuinţând medicamente tari, generale şi locale, ferindu-să de tot ce poate slăbi organismul, cum sunt purgativele şi lăsările de sânge; să combată anemia, intărindu-şi organele ca să reziste la boalele cronice mai ales la scrofule şi oftică. 4. Temperamentul bilios pentru unii doctori nu există, iar pentru mulţi el nu ar fi decât un temperament nervos cu dezvoltarea mai mare a ficatului. ÎEMP — 721 — TEM P Caracterele temperamentului bilios sunt : pielea gălbuie, negricioasă, părul negru, tare şi gros, ochii negri, expresiunea figurii pronunţată, arătând tărie de caracter, inteligenţa illare, musculatura puternică, corpul macru, scheletul osos, bine dezvoltat; ficatul mare broducând multă fiere (bilă); funcţiunile digestive să îndeplinesc în mod regulat şi cu multă înleznire. Oame/iii cu acest temperament sunt prgdispuşi la boale de ficat, care funcţionează prea mult, şi la boalele tubului digestiv*; in special ei stint ameninţaţi de trânji (eraoroide). Igiena povăţueşte pe bilioşi să ducă o viaţă cumpătată în mâncări, mai cu seamă faţă de cele excitante, de condimente, de băuturi alcoolice şi aromatice; să facă multă mişcare, gimnastică în aer liber, 'să muncească pentru ca să să ardă toate productele netrebuincioase corpului şi cari pot încărcă ficatul turburându-1 în dezvoltarea şi func-ţi o narea lui; să să ferească de orice emoţiuni morale, cari turburând sistemul nervos turbură şi ficatul; să să ferească de constipaţiune, luând adeseori purgative, cari scurg fierea şi desumflă ficatul; să să ferească de cărnuri şi să mănânce mai mult vegetale, mâncări de post; să facă cură cu ape minerale purgalive şi cu bi-carbonate, cari domolesc exitaţiunea şi prin urmare şi umflarea acestei organ. — 5. Temperamentele mixte sau compuse. In general temperamentul nervos şi cel limfatic să văd la femei, iar cel sangvin şi cel bilios la bărbaţi; câte odată însă să asociază câte două temperamente, adecă la cel din naştere să mai întovărăşeşte un alt temperament. De obiceiu să observă aceste trei feluri de împărechieri: temperamentul ner-voso-sangvin, care să arată mai mult la bărbaţi şi la populaţiunea de munte; temperamentul nervoso-limfatic, care să vede mai mult la femei, şi temperamentul sangvino-limfatic, care să observă cu deosebire la bărbaţi. Aceste asociaţiuni de temperamente să produc prin anumite condiţiuni, cari asociază un alt temperament Ia cel din. naştere: un om nervos de munte prin viaţa lui la aer curat, ocupat întotdeauna cu mişcări, cari dezvoltă temperamentul sangvin îl va căpătă şi pe acesta; temperamentul nervos-limfatic să formează prin şederea la oraş, în aer mărginit, în mizerie şi în lipsă de condiţiuni igienice, de hrană bună, precum şi expunerea la diferite boale, cari toate sunt prielnice la dezvoltarea temperamentului limfatic adăugându-1 la cel nervos; un om cu temperament sang- vin trăind în condiţiuni cari slăbesc organismul va căpătă şi temperamentul limfatic. Din acest lung articol rezultă că constitu-ţiunea şi temperamentul sunt ereditare, transmiţându-să întregi sau prea puţin modificate dela părinţi la copii, şi că prin măsuri igienice, luate la timp, ele să pot modifică chiar dela început, din leagăn, dând unei constituţiuni slabe, delicate, puterea care-i lipseşte sau prevenind boalele la cari expune un temperament limfatic prin o hrană întăritoare, un aer curat şi de viaţă dădător, etc., micşorând neajunsurile unui temperament nervos cu ajutorul idroterapiei, al gimnasticii, al exerciţiilor fizice potrivite (vezi Alimentaţiune, Ereditate,- Exerciţiu, Igienă), etc. TEMPERANT (lat. temperans, dela temperare, a modera, a domoli, a potoli). — Medicamente temperante sunt acele cari domolesc activitatea circulaţiunii şi micşorează însuşirile excitante (aţâţătoare) ale sângelui, cura sunt: acidul azotic (nitric), citric, lactic, oxalic, sulfuric, tartric (băuturile acidulate), nitratul de potasă, etc. TEMPERATURĂ (lat temperies; grec. therme, căldura).— Să numeşte temperatură starea de căldură care să constată într’un corp sau într’un loc oarecare. Influinţa variaţiunilor de căldură asupra sănătăţii am arătat’o în articolele: Căldură, Congelaţiune, Frig, Insolaţiune, Răceală (vezi aceste cuvinte); temperatura pe care trebuie s’o aibă lichidele şi alimentele de cari ne servim am arătat’o la: Băuturi Coacerea alimentelor; iar temperatura atmosferică la: Aer şi Climate. Aci ne vom ocupă de temperatura corpului omenesc şi a locuinţelor. Temperatura corpului. Când cineva are febră temperatura corpului să ridică şi aceasta să poate constata nu cu mâna, care ne poate înşelă, ci cu termometrul. Termometrul cu care să constată căldura omului să numeşte medical, spre a să deosebi de termometrul de băi şi de apă caldă. Cele mai bune termometre medicale sunt cele numite maximaley cari conţin un arătător care rămâne fixat în punctul maxim la care s’a urcat mercurul sub acţiunea căldurii. Acest arătător este constituit prin o picătură de mercur separată de restul columnei mercuriale prin o bulă de aer. Pentru a face să să scoboare arătătorul, după ce am văzut temperatura, să prinde termometrul de extremitatea cea mai groasă şi să sguduie puţin în aer, de 2-3 ori. Termometrul să pune la persoanele mari la subţioară, unde stă 5 până la 10 minute, ţinând braţul 46 TEMP — 722 — TEOB strâns asupra corpului, fără ca să fie că* maşă sau flanelă între piele şi termometru; la copiii mai mici de doi ani este bine să să pună termometrul în şezut. Diferinţă între temperatura de subţioară şi cea din şezut este de 5 linii, adecă temperatura de 87.5 din şezut corespunde cu o temperatură de ;j7 luată la subţioară. Temperatura trebuie luată de 2 ori pe zi, între 7 şi 8 ore dimineaţa şi între 5 şi 7 seara.—Temperatura omului sănătos este de 36°5 până la 37°. Ea poate creşte în urma unui exerciţiu violent, în timpul mistuiriij poate să scadă sub influinţa unei impresiuni morale penibile sau a unei dureri; dar aceste modificări nu trec peste o jumătate până la un grad cel mult. In caz de boală temperatura să ridică chiar dela început şi ea are o mare importanţă; când ea să ridică la 38° bolnavul deja are febră, dacă ea merge până la 39°, 40°, 41° atunci este semnul unei boale mai grave, o inflamaţiune (aprindere) a vr’unui organ important, sau al unei scarlatine, febre tifoide, pneumonii, etc. Dacă temperatura creşte repede în cursul unei boale, ea însemnează ivirea unei complicaţiuni. Cel mai mare grad care s’a observat este 43° şi atunci este un semn sigur de o moarte apropiată; o scădere a căldurii în cursul unei boale arată apropierea vindecării. — Temperatura locuinţii. Căldura camerilor de locuit trebuie ţinută la un nivel constant, cu ajutorul .aparatelor şi materialelor de ars (vezi Încălzit). Această temperatură sâ măsoară tot cu termometrul, făcut anume pentru acest scop. Fiecare cameră trebuie să aibă termometrul său, a-căţat pe perete cam pe la Termometru mijlocul camerei, nici prea medical, aproape de sobă, nici prea aproape de ferestre pentru ca să vedem temperatura mijlocie. Regula este ca temperatura să fie cât să poate de egală în toate camerele, pentru ca omul să nu treacă dela cald la frig, nici dela frig la cald; apoi temperatura camerelor nu trebuie să fie prea mare pentru ca să nu năduşim, nici prea mică pentru ca sângele să circule cu înleznire. In odaia de lucru, unde omul stă nemişcat mai multe ceasuri, temperarura trebuie să ^Normal Minimum fie de 16° până la 18°; o căldura mai mare ar produce greutate la cap. In sufragerie temperatura trebuie să fie de 14-15“; o căldură mai mare micşorează apetitul şi dă o senzaţie neplăcută în momentul când mâncarea ajunge în stomac. Nu trebuie să pierdem din vedere că temperatura sufrageriei mai creşte prin respiraţiunea celor ce stau la masă, iar seara prin căldura dată de lămpi. După ce am mâncat trebuie să mergem într’o cameră .cu temperetura egală cu aceea a sufrageriei în momentul când am eşit din ea, să aibă cel puţin 15°, dacă vrem ca mistuirea să să facă bine. Pentru camera de dormit temperatura poate fi mai mică, cam de 12°; iarna trebuie să să facă focul seara şi dimineaţa, ca să nu ne sculăm pe frig, iar în camera de toaletă temperatura trebuie sâ fie mai dulce, de 15-16°. Pentru bolnavi şi convalescenţi temperatura camerii trebuie ţinută între 16-17°. TEMPORAL (osul tâmplei). — Os gros al craniului care conţine organul auzului (u-rechia). Muşchiul temporal care să prinde pe o parte a acestui os este ridicătorul fălcii de jos. Arteriile temporale sunt în număr de trei: una superficială, care şer-pueşte pe sub pielea tâmplei, şi două profunde cari să ramifică în muşchii regiunii temporale. TENAR (dela grec. thenar, palma mânii), eminenţa ienarâ. — Ridicătură formată de muşchii degetului mare (policelui) în partea anterioară şi exterioară a mânii. TENDON (dela grec. teinein, a întinde). — Tendoanele sunt nişte cordoane fibroase prin cari muşchii să prind de oase. TENESM (dela grec. teinein, a întinde). — Simţire neplăcută de strângere şi de întindere, fie la şezut, fie la gâtul beşicii, cu silă continuă şi dureroasă (tăieturi) de a eşi cu scaunul sau de a face udul. Pentru tenesmul şezutului să să caute la Dizenterie, Emoroide, Enteritd; iar pen -trn tenesmul beşicii la Beşică, Prostată TENIA. — Caută la Vikkmi intestinali. TENIFOGE. - Medicamente cari să dau pentru a scoate tenia (panglica), cum sunt: caso, fere(jă, rodiu, etc. (vezi Yîeh.m i intestinali). TENOTOMIE (dela grec. tenon, tendon, şi tome, tăiere). — Operaţiune care constă îu tăierea unui tendon (vezi acest cuvânt). TEOBROMINĂ. - Alcaloid extras din cacaof care lucrează ca diuretic si să dă în doză TROC - m — FEST de 2-3 gr. pe zi în buline de câte % gram; să continuă 2-3 zile, apoi să poate reîncepe dacă mai este trebuinţă. — Acetat bisodic de teobromină, cunoscut sub nume de agurină \ foarte bun diuretic care lucrează în doză mai mică, 25-50 centigrame, putând merge până la 1 gr. 50 centigrame. — Salicilatul de sodă şi de teobromină, sau diuretina să dă în doză de 2-4 grame pe zi; diuretic cu mult mai slab decât a-(f urina. TE0C1NĂ, teofilină sintetică. — Să extrage din ceaiu; diuretic mai puternic decât cafeina. dar nu poate s’o înlocuiească pentru că n’are acţiune excitantă asupra inimii. Sâ dă în doză de G0 centigrame până la 1 gram 50 centigrame, în buline de 20-40 centigrame, sau în prafuri, când să poate dâ în ceaiu după masă. TERÂTOLOGIE (dela grec. teras, monstru, şi logos, descriere). — Parte a medicinii care să ocupă cu descrierea monştrilor, (vezi monstru). TERCIU. - Caută la Pokumis. TEREBENTINĂ. — Răşină groasă, viscoasă, cu miros tare, cu gust acru şi amar, care să scurge dela sine, în mod spontanei!, sau prin tăieturile făcute în coaja mai multor arbori din familia Coniferelor şi Terebin-taceelor, cum sunt: bradul, pinul şi zadul (larix sibirica). Cea mai întrebuinţată este terebentina care să scoate din brad. Când să distilează terebentina de brad să obţine un lichid incolor, care în atingere cu aerul să îngălbineşte, cu miros tare, cu gust acru şi arzător, care să numeşte esenţă sau uleiti de terebentină. Terebentina să dă ca stimulent în boalele bronchiilor (bronchită, j tusă), ale beşicii (blenoragie, sculament) ! în doză de 4-8 grame în capsule, perle, poţiuni; sau sub formă de pilule de câte j 30 centigrame una ; de sirop (1/10), 20-30 ! gr. ; iar pe dinafară ca revulziv în contra reumatismului sub formă de plastore, alifii sau de balsam (Fioravanti).Esenţa de. terebentină sau uleiul esenţial de terebentină, care să scoate din Pin as maritinnt, lucrează ca stimulent energic, viermifug. dându-să şi în contra tetanului, a peritonitei puer-perale, a s&livapiunii mercuriale, apoi ca antidot în otrăvirea cu fosfor: iar pe dinafară lucrează ca revulziv, rubefiant (ca muştarul), dându-să sub formă de linimente. Pe dinăuntru esenţa de terebentină să dă în doză de 4-8 gr. în capsule, perle; ca antidot al fosforului să dă până la 30-40 gr.; în pilule de câte 30 centigrame una. Pe dinafară să dă în fricţiuni în reumatism, în bronchite (tuse), nevralgii (sciatică), singură sau asociată cu alte substanţe (balsam Fioravanti). ŢERMER- — Caută la Cartofi. TERMOCÂUTER. — Caută la Ca utere şi Cauteriza ŢI UN E. ~ TERMODINĂ. — Antipiretic, analgezic. Să dă în doză de: 50 centigrame până la 2 gr. în buline TERMOMETRU (dela grec. therme, căldură, şi metrou, măsură). — Instrument care arată schimbările de temperatură (vezi acest cuvânt). TERPINĂ. - Să extrage din terebentină şi să prezintă sub formă de cristale, fără miros, fără coloare, solubile. Lucrează ca diuretic, modificând secreţiunile bronchice (scuipatul) şi urina (udul). Pe dinăuntru să dă 10 centigrame până la 2 gr. în buline, pilule, po-tiune. TERP1N0L. - Lichid incolor, cu miros de zambilă. Modificăsecreţiunile bronchice (scuipatul). Pe dinăuntru să dâ 50 centigrame până la 1 gr. în capsule sau pilule. TESTICUL (lat, iestis, testiculus), boş, COiu. — Testiculele sau glandele genitale rnas-cule sunt, în număr de două, unul drept şi altul stâng, atârnate întrun fel de pungă numită scrot (lat. scrotum, cuvânt care însemnează sac). Scrotul să compune din 4 straturi, cari de dinafară înăuntru sunt: pielea, dartos, cremaster şi caginaJa, care Fig. 282. ----- a. b. c. Testicul, d* e. epi-didim. f. ras aberrans. g. canal deferent. TEST — 724 — TEST este o seroasă dependentă de peritoneu. Testiculul are forma oului, turtit puţin în sens lateral; el are o lungime de 5 centimetri, o lărgime de 3 şi o grosime de 2 V2. Testiculul din stânga este ceva mai mare decât dreptul şi atârnă mai jos: greutatea mijlocie este de 21 grame. Pe partea dinapoi a testiculului să află epididi-mul (dela grec. epi, pe, şi didymoş, testicul), un organ de cdnzistenţă ncioale, iar nu tare ca a testiculului. Testiculul este format de o mare cantitate de canale, numite canale aferente, cari intră în epididim şi să termină într’un canal unic, canalul e-pididimuluij care la rândul său să continuă prin canalul deferent. Acest canal deferent după ce trece pe lângă marginea dinapoi a testiculului să duce în sus spre inelul in-gvinal, aşezat la partea de jos- a pântece-lui şi intră prin acest inel în pântece, unde să aşează pe partea dinapoi şi din jos a beşicii, apoi să duce de să deschide în canalul udului, în uretră. La testicul să duc nervi şi arterii şi din el pleacă numeroase vine, cari să pot îmbolnăvi devenind prea largi ca în varice (varicocel). Nervii, arte-riile şi vinele să unesc cu canalul deferent şi formează cordonul spermaticy care' pătrunde în pântece prin inelul ingvinal. Fiecare canal deferent are ca anexă o vezi-culă seminală, numite în popor haznalele hoaşelor, cari servesc ca rezervor (hazna) pentru spermă (sămânţă) şi cari secretă şi un fel de lichid special al lor. Aceste vezicule seminale sunt aşezate între fundul beşicii şi rect (maţul şezutului). Afară de acestea mai este prostata (vezi acest cuvânt), care încunjură canalul uretrei şi dă spermei secreţiunea sa. — Boalele testiculului şi anexelor lui. Despre boalele învelişului, a scrotului, s’a vorbit la ema-tocel şi idrocel, despre acele ale vinelor la varicocel (vezi aceste cuvinte). Aci ne vom ocupă numai de acele ale testiculului şi e-pididimului. Yom începe cu anomaliile. x\ci a-vem ectopia (dela grec. eh, afară, şi topos, loc), care constă în oprirea testiculului în drumul ce-1 face în timpul vieţii fetale din pântece spre scrot. Când ectopia să află în amândouă părţile avem criptorchidie (dela grec. Jcryptos, ascuns, şi orchis, testicul), şi în acest caz nu mai este scrot; când este ascuns numai un testicul să zice monorchi-die (dela grec. monos, singur). Testiculul să opreşte de obiceiu în inelul ingvinal, adecă la partea de jos a pântecelui, unde să simte cu degetul; el poate să degenereze în grăsime sau în cancer (rac); alte- ori el rămâne în pântece. Tratamentul constă în operaţiune cu ajutorul ; căreia testiculul să scoboară dela inelul ingvinal în scrot.— Contuziunile testiculelor sunt dese, căci ele sunt expuse la lovituri, cari produc dureri foarte mari. Ca tratament să recomandă repaus şi cârpe înmuiate în apă de plumb. — Orchita acută este inflamaţi-unea sau aprinderea testiculului, iar epidi-dimita, inflâmaţiunea epididimului; când sunt amândouă avem orchi-epididimita. Cauzele sunt: lovitură, rănire, sforţare violentă; blenoragie (sculament); sondaj al uretrei; prostatită; calcul sau piatră în beşică; o-nanism; urechioane şi boale infecţioase; impaludismul. Semnele acestei boale sunt: dureri foarte mari, cari să măresc prin a-tingere şi prin mişcare; pielea scrotului este roşie şi umflată; febră mai mult sau mai puţin mare. De obiceiu numai un testicul să inflamează; dar şi celalt să poate inflama la rândul său. Boala durează cam 15 zile şi să termină prin vindecare. Orchita care este produsă de boalele cronice ale uretrii şi beşicii merge mai încet şi poate sfârşi prin supuraţiune (puroiu). Com-plicaţiunile orchltei sunt: atrofia (topirea) testiculului, care poate ft uneori definitivă; nevralgii foarte greu de vindecat. Tratamentul constă în repaus în pat; boaşele ridicate prin o perinuţă ; ungeri cu alifie mercurială belladonată; băi calde, etc. Orchita sau epididimita cronică sunt urmarea celor acute sau sunt produse de boale» le beşicii şi ale uretrei. După ce a trecut perioada acută a boalei, epididimul rămâne tare şi umflat, durerea nu să simte decât la umblare şi şedere multă în picioare. Tratamentul: alifie mercurială şi electrote-rapie (curenţi continui). — Orchita sifilitică să arată la cei ce au suferit de sifilis; ea vine pe nesimţite, fără durere ; testiculul începe să să umfle, să să întărească pe ici pe colo (noduri); prin apăsare sau strângere testiculul nu produce durere; cu timpul să poate imbolnăvi şi celalalt testicul. Dacă tratamentul specific (vezi Sifilis) nu să face la timp testiculul să atrofieazâ. Să mai pot ivi şi gome sifilitice în testicule, cari interesează şi pielea in-flamând’o şi dând naştere la supuraţiune. — Orchita tuberculoasă (oftica la boaşe) este rară, dar cu mult mai periculoasă. Câte odată începutul ei este acut, dar cele mai adeseori el să face pe încetul, epididimul să umflă, să întăreşte, prezentând noduri; după el începe şi testiculul acelaşi lucru, apoi să prinde şi scrotul şi în urmă TETA — 725 — TETA începe supuraţiunea: Tratamentul constă în operaţiune (castraţiune) care trebuie făcută cât să poate mâi din timp. TETAN (grec. tetanos, dela teinein, a întinde). — Această boală să arată prin o contracţiune permanentă şi foarte dureroasă a muşchilor fălcilor şi ai gâtului, cu re-înoiri coimilzive, întinderea contracturilor la muşchii trunchiului şi membrelor şi în cele din urmă îa toţi muşchii corpului. Cauzek cari predispun la tetan sunt rănirile mânilor şi picioarelor, plăgile contuze, plăgile prin zdrobire sau zmulgere, plăgile făcute cu instrumente murdare, rănirea nervilor; iar cauza determinantă este un microb Fig. 283. — Microbii tetanului. special descoperit de Nieolaier care se găseşte în materiile fecale ale cailor, în gunoaiele acestor animale şi în pământul pe unde umblă caii. Astfel fiind să poate deduce foarte uşor cât de primejdios este o-biceiul ţăranilor noştri de a pune la răni pământ, pentru ca să oprească sângele, şi c^re pământ conţinând acest microb comunică omului această boală cumplită, aproape întotdeauna mortală; şi pe care ţăranii o numesc strâns sau fălcariţă. Tetan ul începe cu contracţiunea (înţepenirea) muşchilor fălcii de jos (trismus), care contracţiune să poate mărgini aci, însă cele mai adeseori ea să întinde la muşchii dinafară ai trunchiului şi ai membrelor, aşa că corpul omului să îndoieşte pe spate (opistotonosj. In alte cazuri mai rare sunt atinşi muşchii îudoitori şi atunci capul este aplecat spre piept, genunchii îndoiţi spre pântece, antebraţele îndoite asupra braţelor (emprosto-tpnos). In alte cazuri şi mai rari corpul să îndoieşte într’o parte (pleurostotonos). In cele din urmă tetanul să întinde la toţi muşchii corpului. La început contracturile să şţtut? numai prin trăsărituri trecătoare, cari devin din ce în ce mai dese, să măresc în intenzitate şi să întind în mod progresiv la* toţi muşchii. In unele momente contrac-turile să mai slăbesc pentru a deveni şi mai puternice. Durerea este mai mult sau mai puţin violentă; temperatura să ridică la 40-420 şi chiar la 43° in ultimi le zile şi chiar după moarte. Bolnavul nu să poate hrăni, căci nu poate deschide gura; inteligenţa rămâne întreagă. Tetanul acut omoară după 1 până la 4 zile, cel cronic poaţe ţine o lună şi să poate vindeca. — Tratamentul preventiv constă în a îngriji cu deosebire orice rană, a o curăţi de corpurile streine cari să găsesc în ea, a o spăla cu substanţe antiseptice, (sublimat coroziv), mai cu seamă acele cari sunt murdărite cu pământ, în cari cazuri să va 'recurge imediat la injecţiunile cu ser antitetamc, care distruge toxinele cari nu s’au fixat deja în centre; să va injecta 30-40 c. c., iar injecţiunile să vor repetă zilnic până la vindecare. Dar acest ser antitetanic are numai un rol preventiv, căci odată boala izbucnită el numai are putere. Fiindcă tratamentul curativ nu are succes vom trată simptomele boalei; bolnavul va fi culcat într’o odaie singur, unde să nu fie sgoruot, nici lumină mare, mai mult întuneric, apoi să vor face băi calde, să va dă bolnavului pe dinăuntru cloral în doze mari: 10 12, 20 gr. pe zi prin mijlocul unei sonde ezofagiene sau în injecţiuni venoase, când nu să poate prin gură. Să mai recomandă acidul fenic în injecţiuni venoasa, subcutanate de 80-40 centigrame de acid fenic, diluat sub formă de 5 la 100; să zice că acest tratament ar dă 90 de vindecări la 100 de cazuri. In timpii din urmă s’a recomandat ca să să ţină bolnavul tot timpul într’o cameră cât să poate de rece, într’o cameră frigoriferă; citându-să câteva cazuri de vindecare. — Intru cât priveşte tetanul care să arată aşa de des la copiii nou-născuţi dela ţară, şi aceasta din pricina moaşelor, cetitorul va binevoi să citească articolul Fălcariţă, unde va găsi multe amănunte interesante şi vrednice de notat pentru toţi ceice vin în atingere cu poporul şi cari priu natura slujbii lor sunt cârmuitorii lui. TETÂNIE (dela grec. teinein, a întinde). — Contractura sau strângerea extremităţilor. Această boală să arată la etatea de 1-3 ani sau 20 ani, iar cauzele ei sunt: denti-ţiunea (eşirea dinţilor), sarcina şi alăptarea, frigul, boalele infecţioase (colera, febra tifoidă), isteria, etc. Tetania să arată prin furnicături şi amorţirea degetelor cari cu timpul devin ţapene şi sunt atinse de o contractură dureroasă; toate degetele să strâng unele asupra altora şi sunt puţin îndoite (ca o mână care ar cere pomană), TETIi, — 72G - TIFO pumnul este de obiceiu îndoit, mai târziu încep şi degetele dela picioare a să strânge şi îndoi, iar călcâiul a fi tras în sus aşa că piciorul să încovoaie. Contractura să mărgineşte de obiceiu la o jumătatea corpului, dar uneori să întide la faţă şi la trunchiu, gât, laringe; muşchii respiraţiunii provoacă o opresiune mare ; în cele din urmă contractura să însoţeşte de anestezie, paralizie parţială şi de umflarea părţii bolnave. Această boală să arată sub formă de accese de o durată de mai multe ceasuri, cari să succed în aceeaşi zi sau în ziua următoare; asociaţiunea acceselor constituie un atac, care poate dura până la trei luni. De altfel manifestaţiunile sunt cele mai adeseori de scurtă durată si să termină prin vindecare. Tratamentul, bă va combate cauza (turburările digestive sau boala in-fecţioasă). La un difteric vindecarea s’a obţinut prin injecţiuni de ser. Repaus în pat, băi prelungite călduţe, clor al. — La ţară poporul numeşte această boală strâns, mai ales când ea să arată la copii, cari au dureri de şale, să svâreolesc şi- "să înţepenesc. Strânsul să mai numeşte tot pe graiul poporului şi apucat, el este de două feluri: strânsul cel mic sau strânsul copiilor şi strânsul cel mare. Babele freacă copilul bolnav de strâns cu unt de lemn peste tot corpul, iar peste şale îl înfăşoară ca puţină balegă de porc prăjită cu seu de lumânare şi pusă pe frunză de varză. In unele locuri să fac scăldători de sovârv cu floare cu tot şi cu scuturătură de fân sau cu spân vânăt (vezi si Fălcariţă). TETRAGENI. Caută la Microbi. TEUCRIUM CHAMAEDRYS. - Caută la DumbAţ. THEA CHINENSIS. - Caută la Ceaiu. THYMOS SERPYLLUM. - Caută la Cimbhi*oh. THYMDS VULGARIS. - Caută la Lx.uAioară. TIBIA. — Caută la Gen unchi u. TIC. — *Să numeşte astfel o mişcare eon-vulzivă care să repetă întro parte a corpului, si care rezultă din con tracţiunea involuntară a unuia sau a mai multor muşgjii. Ticul să vede. mai cu seamă la faţă şi la cap; el consta în trăsărituri repezi si trecătoare, asemenea celor produse de electricitate, cari fac ca să să încreţească fruntea, să să ridice un colţ al ‘gurii, schimbând pentru câteva secunde fizionomia, Aceste trăsărituri cele mai adeseori nu sunt dureroase; alteori însă ele să însoţesc de nişte dureri svâcnitoare destul de supără» toare, cum să întâmplă in aşa zisul tic du-rero?. v? feţei fnevrulpe facială). Uneori ticul să vede la gât, care să îndoieşte întro parte sau în alta şi apleacă capul în dreapta sau în stânga, înainte sau înapoi. Câte odată este prins umărul, care să înalţă şi să coboară; braţul sau mâna cari să mişcă în toate senzurile; gamba sau piciorul cari să îndoiesc sau să întind, etc. Mai sunt o mulţime de gesturi şi de atitudini, cari la început să observă mai rar, apoi cu timpul devin din ce în ce mai dese, încât obosesc pe om. As-tfel vedem pe cutare clipind mereu din un ochiu, încreţindu-şi sprâncenele; pe un altul purtându-şi limba mereu printre buze; pe un copil sugându-şi buzele sau un deget, pe un altul frecându-şi mereu ochii, etc. Copiii sunt cei mai predispuşi la ticuri, ceeace provine din însuşirea ce o au de a imita orice mişcare o văd la alţii, şi apoi tot imitând cutare mişcare, din plăcere sau pentru a râde de cel pe care îl'imită, ajung la rândul lor de o fac mereu fără să-şi deie seamă şi fără să vroiească. Astfel fiind, tratamentul ticului constă în educaţiune şi părinţii sunt chie-maţi să-si observe de aproape copiii şi de câte ori văd aceste ticuri să-i ţină de rău, să-i dojenească până ce să dezvaţă de ele. Oamenii mari să vor dezvăţâ singuri prin voinţă şi hotărâre, căutând să să abţină sau să facă mişcări în senz invers. Când aceste mişcări sunt întreţinute de o exci-taţiune a sistemului nervos să va da preparate de opiu, de beladonă. bromur de potasiu şi alte medicamente calmante. TICHIE, chitic, căci uliţei, căi fă, scufie. — Persoanele pleşuve este bine ca să poaite tichie, eare-i apără de guturaiu, durere de cap şi de surzenia care vine din nevralgii. De asemenea şi copiii de ţâţă trebuie să aibă căiţă sau scufiţă pentru ca să nu răcească la cap. T1DVĂ DE APA. - Caută la Nufăr. TIDVĂ DE PĂMÂNT. - Caută la Împărăteasa. TIFL1TĂ (dela grec. tgphlos, orb). — Aprinderea sau iullamaţiunea cecului şi a apen-dicelui său (vezi Apendicită). TIFOIDĂ (Febră), dotienenterie, friguri tifoide, febră mucoasă, ileotifus, tifus abdominal (cuvânful tifoida vine dela grec. typhos, abatere, stupoare, toropeală, si ei dos, formă), —- Dintre boalele molipsitoare cea mai răspândită este febra tifoidă. Această boală este bine cunoscută şi în poporul nostru, mai ales prin durata ei lungă, de unde îi vine şi numirea de hmgoare sau lingoare; -.pe aloeurea ţăranii o mai numesc hoaM mare- sau boala rea. LuDgoareâ/atâe& , TIFO — cu deosebire pe oamenii de 15 până la 30 ani, mai rar pe copii şi mai rar pe bătrâni. Ea este produsă de un microb numit bacilul Fig. 284. — Microbii febrei tifoide. A. Baciii. B. Aceiaşi foarte mult măriţi. lui Eberth. Purtătorii acestui microb sunt apa, aerul, rufele şi hainele murdărite de scaunele bolnavilor. Dar cel mai primejdios purtător este apa de băut, apa cu care gătim mâncarea. Epidemiile cari să ivesc în oraşe, ca si epidemiile dela sate, sunt produse de apa murdărită de scaunele bolnavilor. Aceste scaune aruncate lângă un puţ, lângă o fântână sau lângă un râu, străbat prin pământ si ajung în apă, iar cei ce să slujesc de această apă otrăvită să îmbolnăvesc de friguri tifoide. In acest mod boala să întinde peste o parte din sat, peste tot satul, sau din sat în sat peste un ţinut întreg; tot astfel să întâmplă si la oraşe prin apa de fântâui, prin apa de râu sau prin apa adusă prin canale, care alimentează tot oraşul şi care vine în atingere cu materiile din latrine (privăţi) prin mijlocul 4inor crepături sau prin aruncarea lor deadreptul în râu. Boala să propagă cu înleznire şi prin lapte, în care s’a pus apă infectată. Microbul febrei tifoide să poate ridica în aer şi prin aer să poate transporta în mâncări şi băuturi; aerul umed este mai priincios pentru aceasta. Cei din apropierea bolnavului pot căpăta boala umblând cu rufăria murdărită de scaunele lui şi ducându-şi apoi degetele otrăvite la gură sau pe mâncare. Tot aşa de periculoase sunt hainele şi aşternutul pacientului. Lingoarea atinge de obiceiu numai odată pe om; uneori însă acelaş om poate să zacă de această boală de mai multe ori în viaţa lui, dar în aceste cazuri ei nu este aşa de grav bolnav cum a £ost îutâia oară. Febra tifoidă,poate să să ivească repede dintr’o-dată, pe neaşteptate, pe când omul să crede mai sănătos; cele mai adeseori însă cu câteva zile mai înainte de a să ivi, omul este cuprins de tristeţă, nu să, simte tocmai Une} slăbeşte, îşi pierde pofta de mâncare şi-î seacă puterea, adeseori este cuprins de urdinare. Astfel o duce câteva zile până la !7 — TIFO două săptămâni când boala începe a să a-rătâ în toată puterea ei. — Semnele lun-goarei sunt mai multe şi să deosebesc după cele trei perioade ale boalei. In perioada l-a omul are o durere de cap straşnică şi neîntreruptă: stă culcat pe spate, iar dacă să ridică să clatină ca şi când ar fi beat; el este fără putere, cu privirea zăpăcită şi cu mintea tâmpită; are ameţeli, vâjiituri de urechi, dureri de şale, prin mâni şi picioare, şi mai pe sus de toate neputinţă de a dormi (insomnie); limba este albuie, adeseori roşie pe margini, uscată, să lipeşte de deget; lipsă totală do poftă de mâncare, sete mare. Pântecele să umflă, este dureros la pipăit, mai ales în partea dreaptă şi spre vintre. In cele dintâiu 2-5 zile omul este încuiat (constipat), apoi este cuprins de urdinare. Splina creşte şi este dureroasă. La cei mai mulţi bolnavi le curge sânge din nas. Fierbinţeala (căldura) este mare şi începe cu fiori; ea creşte încetul cu încetul, în toată ziua cu câte un grad, fiind dimineaţa mai mică decât seara; mai mare este cam pe la 5-a sau (5-a zi ajungând până la 40°; inima bate de 100 până la 150 de ori pe minut. Unii bolnavi tuşesc. In perioada a Ii-a, cam pe la începutul săptămâuii a doua, durerea de cap să micşorează, dar bolnavul începe a aiura, uneori fiind liniştit, alte ori furios; limba este uscată, aspră, crepată şi funinginoasă, tot aşa sunt buzele şi gingiile; înghiţirea să face cu anevoinţă; pântecele ^ste tot cam umfiat; urdinarea deasă şi adeseori bolnavul iasă afară în neştire. In această perioadă să ivesc nişte pete roşii de mărimea unui bob de linte, cari pier prin apăsarea cu degetul pentru ca să să arate din nou după ridicarea lui; ele să arată pe pielea pânteoelui şi a pieptului, rar pe spate. La unii să mai arată şi astfel de pete, cari nu pier prin apăsarea degetului; la alţii să ivesc nişte beşicuţe mici, dese si numeroase pe la subţiori, pe gât şi pe piept cari să sparg scurgându-să un fel de apă. Fierbinţeala este de 40-41°, rămânând astfel cam 9-10 zile. Bolnavul slăbeşte foarte mult, este cam surd şi într’o stare de toropeală foarte mare; limba tot uscată şi setea mare. Iu perioada a lll-a, dacă bolnavul merge spre vindecare, toate semnele boalei să îndrepteză; pacientul începe a să simţi, fierbinţeala scade; slăbiciunea nu mai înaintează; pofta de mâncare vine, ba încă prea mare. Dacă bolnavul merge spre rău3 atunci slăbăciunea să măreşte, din ce în ce şi bolnavul să stânge pe nesimţite sau moare TIFO — 728 — TIFO de vre-o complicaţiune cum ar fi: aprinderea sau inflamaţiunea peritoneului (peri-tonită) produsă prin spargerea maţelor; scurgere de sânge (emoragie) prin şezut; junghiu, etc. O complicaţiune care să vede des este surzenia; la mulţi le cade părul; alţii capătă dropică (boală de apă), unii fac puroiu în cărnuri, etc. — Vindecarea să face foarte încet şi bolnavtil este supus spre sfârşit la multe complicaţiuni, din care cauză trebnie bine păzit. Pofta de mâncare fiind foarte mare, trebuie să’l păzim de mâncare multă casă nu-1 întoarcă boala. Durata febrei tifoide când merge bine este de 21-30 zile, iar în cazuri de complicaţiuni ea poate ţine până ia 80-90 zile. — Tatament. Febra tifoidă n’are un tratament sistematic care să să poată aplica în toate cazurile, fără deosebire de vârstă, de forme, de complicaţiuni. Fiecare febră tifoidă îşi are tratamentul său după con-diţiunile individuale ale bolnavului. Tratamentul de căpetenie însă până acum sunt băile reci, cari să aplică la orice bolnav tânăr care are inima bună, neobosită, şi care are o temperatură de 39°. Băile reci au o lucrare binefăcătoare intru cât ele schimbă forma gravă a boalei într’o formă uşoară sau împiedecă pe aceasta de a deveni gravă. Băile reci trebuie date chiar dela începutul boalei. Baia va fl aşezată lângă patul bolnavului; apa să fie de 28°; bolnavul să pune în baie, iar apa trebuie să-l acopere până deasupra umerilor. In 2-4 minute trebuie să răcim apa în mod progresiv până la 23, 22, 20°. Să va su-praveghiâ starea bolnavului, pulsul, starea de congestiune sau de paloare a fefei, ritmul respirator, şi la trebuinţă să va face o înţepătură cu eter, cafeină sau uleiu cam-forat. In timpul băii vom stoarce un burete ud asupra cefei, iar pe cap vom pune cârpe ude reci; este bine să să fricţioneze în apă mânile, picioarele si pieptul bolnavului. După 8-15 minute bolnavul simte un fior, ceeace însemnează că a sosit timpul ca el să fie scos din apă; să şterge repede şi uşor, să pune în pat învelindu-să în o plapomă de lână, dându-i-să un ceaiu cald cu câteva picături de coniac, sau lapte cald, ori bulion. După baie bolnavul mai întotdeauna asudă, să simte mai bine şi doarme liniştit, iar căldura scade cu o jumătate până la un grad. Să vor face 6 băi în 24 ore; în formele grave (ataxo-adina-mice) 8-10. Dacă apa a fost murdărită de scaunele bolnavului să va schimba; dacă nu, atunci sâ va întrebuinţa mai departe, adaugându-i puţin, timol ca dezinfectant; după 24 ore însă ea va trebui negreşit schimbată. Băile să vor rări pe măsura în care căldura scade şi bolnavul să apropie de vindecare. Băile reci nu sunt bune pentru oamenii bătrâni, pentru cei cu boală de inimă sau cari au inima slabă, pentru ceice au emoragie de maţe sau maţele sparte şi peritonită. Pentru cei cu complicaţiuni din partea plămânilor băile să pot continua. Când nu putem întrebuinţa băile vom aplica cearşafuri reci, adică voiţi înveli bolnavul într’un cerşaf gros înmuiat în a-pă rece şi stors bine, iar după 10 minute îl vom pune în alt cearşaf tot aşa de rece, urmând astfel până la 5-6 cearşafuri. In for-mele uşoare ne vom mulţumi cu spălături sau fricţiuni peste tot corpul cu apă rece sau cu o-ţet simplu sau aromatic. Cearşafurile precum şi spălăturile să vor face regulat din 3 in 3 ore. Pe cap şi pe pântece să vor pune cârpe reci. Bolnavul îşi va clăti gura de mai multe ori pe zi cu apă fiartă sau bo-ricată, parfumată cu câteva picături de mentă, iar dinţii să vor spăla cu peria şi cu o pastă de dinţi. Este bine să să facă clizme reci de 15-20 grade de apă care a fost fiartă, punând un litru la fiecare clizmă. — Regimul: dietă absolut lichidă, şi anume: lapte fiert curat sau cu puţină cafea sau ceaiu, bulion, apă cu vin, limonadă de lămâie, de portocale, de sirop de coacăze. In laptele dulce să poate pune de 2 ori pe zi câte un gălbinuşi de ou ; în bulion să poate pune câte o lingură de somatoză. Afară de lapte dulce să poate dâ şi lapte bătut. Toate acestea să vor dâ des, la fiecarc oră, în cantitate potrivită. Apa care să dă să fie fiartă, sterilizată. Cantitatea totală a lichidelor în 24 ore trebuie să tie de 3-4 litri -pentru ca să înleznini eliminarea toxinelor. — Ca medicamente vom dâ la început un purgativ, de obiceiu calomel în doză de 30-80 centigrame, care să poate repetâ la 3-4 zile. Apoi să va prescrie antiseptice intestinale: naftol, be-tol, benzonaftol, salol, salacetol, salicilat de bismut, acid lactic, cloroform, enterol, etc. Medicafiunea tonică va consta în vin negru tăiat cu apă; la alcoolici li să va dâ coniac, 60-100 gr. pe zi; la bătrâni şi la cei slabi vin vechiu cald sau ceaiu cu rom sau cu coniac; preparatele de chin-china, etc. — Seroterapia febrei tifoide s’a făcut cu ser luat dela cai imunizaţi prin injecţiuni repetate de toxine. Acest ser are mai mult o acţiune preventivă, din care cauză el trebuie injectat Ia om chiar Ti FU dela începutul boalei; să va injecta serul în doze slabe. Serul antitifoid scade temperatura şi ameliorează starea generală scurtând durata boalei. Acest ser a dat bune rezultate şi trebuie întrebuinţat ori de câte ori îl avem la îndemână. — Bolnavul de febră tifoidă trebuie pus într’un. pat comod; simplu, aşezat într’o cameră mare, bine aerată, fără perdele, fără covoare, având ca mobilier numai strictul necesar. Dacă să poate, este bine ca bolnavul să dispună de două camere, una lângă alta; una pentru noapte şi alta pentru zi, pentru ca să să poată face aerisirea mai bine. Temperatura camerii trebuie să fie de 16-18°. Să vor opri vizitele şi conversaţiunile ; sgomotul şi lumina să fie mici; bolnavul să-şi schimbe poziţiunea în pat cu ajutorul perinelor. Să va observa cea mai mare curăţenie, atât a aşternutului şi rufăriei cât şi a corpului. 'Nasul, u-rechile să vor spăla şi unge cu vaselină. — Cei ce păzesc şi îngrijesc bolnavul îşi vor dezinfecta des mânile. Scaunele bolnavului vor fi sterilizate cu sulfat de cupru (500 gr. de sulfat de cupru la 10 litri apă); oala de noapte să va spăla des. precum şi lighienele. Persoanele din jurul bolnavului nu vor bea, nici nu vor mânca nimic în camera bolnavului şi întotdeauna 4şi vor spăla mai întâiu mânile cu săpun şi soluţiuni antiseptice, - In timp dc epidemie apa si laptele să vor bea numai după ce s’au fiert, sau sterilizat. Locuinţele şi mai cu seamă latrinele să vor ţine în stare de curăţenie mare şi să vor dezinfecta des, mai cu seamă latrinele cari înainte de toate trebuie deşertate, pentru ca ele să nu răspândească mirosuri. TIFUS (grec. typhos, abatere, stupoare, toropeală). — Este o boală infecţioasă (molipsitoare) al cărei microb nu să cunoaşte până acum. Tifusul să aseamănă cu febra tifoidă şi cu febrele eruptive. în special cu pojarul. El să vede foarte des în Irlanda şi în Silezia, mai rar în Germania şi în Franţa, unde a fost adus de trupele cari au fost în răsboiul Crimeei. In mod epidemic să mai găseşte tifusul în provinciile baltice ale RuSiei şi în Polonia. In România, până acum 20 de ani am avut endemii de tifus în închisori şi câte odată epidemii mici în garnizoanele militare. Cazuri sporadice de tifus s'au observat în Bucureşti în ultimii ani, în unele locuinţi mizerabile, ocupate de oameni necuraţi (măturători de stradă, bragagii, servitori olteni). Tifusul să mai cunoaşte şi sub nu ŢIGĂ mele de tifus exantematic sau tifus peteşial. El să dezvoltă mai cu seamă unde să află îngrămădire de oameni, la cei ce trăiesc în sărăcie, murdărie, lipsiţi de hrană îndestulătoare, cari sunt supuşi la oboseli, la suferinţe morale şi fizice, cari trăiesc în aerul stricat al închisorilor, al unor cazărmi, etc. Mediul cel mai favorabil la înmulţirea microbului să găseşte în murdăriile celor ce sufer de scorhut, de dizenterie, de diaree, în secreţiunile catarelor bronchice, şi lichidele purulente. Veşmintele tificilor precum şi - aşternutul lor sunt pline de microbi. Boala să poate propaga şi prin apă, uneori şi prin aer. Epidemia de tifus să naşte încet, însă furia ei creşte după cum să înmulţesc cazurile. Cel ce a suferit odată de tifus este scutit în viitor. — Tifusul are 3 perioade. In perioada I, numită de învamme. bolnavul are fiori, durere de cap, tremurături, ameţeli, căldură mare, nelinişte, lipsă de somn, o stare de toropeală adâncă. In perioada II, sau de enipţiune, încep să să ivească nişte pete roşietice la început, cari devin mai târziu roşii închise (negre, de unde si numele de tifus negru). Aceste pete să arată mai întâiu pe pântece, apoi pe tot corpul afară de faţă. Semnele din perioada I merg crescând şi bolnavul începe să aiureze (să aibă delir violent) de obiceiu el este con-stipat. In perioada III starea de abatere şi de toropeală devine mai prouunţată până ce bolnavul moare. In cazurile de vindecare febra scade repede şi cu ea dispar şi celelalte simptome. — Tratamentul generai igienic şi dietetic este ca si acela al febrei tifoide. Antisepsie riguroasă. Medica-ţiune tonică (vin, alcool, cafea). In contra febrei şi a delirului să vor întrebuinţa băile reci (vezi Tifoidă, Febră), dându-să şi chiifină. In contra constipaţiei să vor face cliznie. In contra turburărilor respiratoare să vor pune ventuze uscate pe piept, să vor face injecţiuni cu eter, inhalaţiuni cu oxigen. In cazurile de adinamie (lipsă de putere) să vor da excitantele difuzibile cum sunt: acetatul de amoniac, cafeina, eterul. TIFUS ABDOMINAL. - Oautît la Tifoidă < Febră). ŢIGĂRI, ŢIGARETE. Aci nu vorbim despre cele făcute din tutun sau tabac, despre cari ne vom ocupa la cuvântul Tutun. Sunt ţigări sau ţigarete numite medicinale, cari să fac cu foi de beladonă (mătrăgună), j iosciam (măsălariţăj, stramonium (ciuma I faie), sal via (jale), cânepă de India, cari - 729 - TIG-K — 730 — TINE sunt bune la înecăciunile de piept, la astmă, pentru care să şi numesc antiastmatice. Mai sunt ţigări făcute din o ţeayă de sticlă sau de fildeş, ori din o pană de gâscă în care să pune o substanţă volatilă cum este camforul sau gudronul, şi din cari să trag în piept aburii acestor doctorii, fără ca să întrebuinţăm focul, pe câtă vreme celelalte să aprind, să ard şi să fumează întocmai ca ţigările făcute din tutun. Toate acestea să vor întrebuinţâ numai după ce să va fi consultat mai întâiu un doctor. TIGENOL. — Antiseptic şi antiparaziticid. Să dă pe dinafară în soluţiuni sau în alifii. 15-20 la 100. TIGVELE. - Munte care face parte, din şirul de munţi ai (xorjuiui. Staţiune climaterică la o înălţime de 750 metri deasupra nivelului Mării Negre. Climă foarte plăcută si constantă; localitate pitorească, TILIA PLATYPHYLLOS. - Caută la Teiu. TILICHIN. - Caută la Tulichină. TIMIĂN. - Caută la Cimbrişor. TIMOL (acid timic). — Este principiul activ al plantei thynius vulgari# (lămâioară). El lucrează ca antiputrid puternic, succe-daneu al acidului fenic. Să dă în doză de 50 centigrame până la 2 grame, iar în in-jecţiuni sub piele în doză de 20-50 centigrame. TIMP. — Caută la Rodii pământului. TIMPA.N (dela grec. tympanon, tobă). — Caută ia Urechie. TIMPANISM. - Caută la Gazuki intestinale. TIMPANITĂ (dela grec. tympanon7 -tobă,). — Să numeşte astfel umflarea pânteeelui prin producţiunc de gazuri multe în intestine, cum să întâmplă în cazurile de încurcătură de maţe (ocluzinne intestinală) sau în peritonită. TINCTURĂ (dela lat. tingere, a văpsi). — Medicament lichid care să prepară -disol-vând una sau mai multe substanţe vegetale, mai rar animale sau minerale, în alcool şi câte odată în eter. Cele mai întrebuinţate în medicină sunt fineturile făcute cu alcool, care disolvă şi păstrează bine medicamentele. Tincturile sunt medicamente tari, foarte active. Tincturile tonice şi stimulente, cum sunt cele de chinchină, de genţiană, de revent, etc., să dau cu linguriţa (1-2 pe zi), pe câtă vreme cele făcute cu substanţe otrăvitoare (digitală, opiu, beladonă, etc.) să dau numai cu picăturile, cu mare băgare de seamă şi numai după îndrumările date de doct-o#1. Acestea să dau pe o bucată de zahăr, sau mai bine în apă sau într’o poţiune. Pe dinafară cea mai întrebuinţată este tinctura de iod (vezi Iod), care de altfel să poate dâ şi pe dinăuntru, în picături, în unele cazuri de opresiune respiratoare, de guşe, de scro-fule etc. ŢINEAchelbe, chelie. — Sub acest nume să înţeleg două boale ale pielei capului: una numită tricofitie sau ţinea tonsurantă, iar cealaltă numită favus sau ţinea favoasă. Unii pun în acest loc şi boala cunoscută sub numele de peladă sau alopecie arcatâ, care este o chelie fără bube (vezi Pe ladă). — I. Tricofiţia. Această boală să produce prin o ciupercuţă microscopică numită tri-cophyton tonsurans. Ea să arată pe pielea capului, unde formează erpesid tonsurant (chelbe, chelie), la barbă sub numele de si-coză tricotitică sau mentagră şi pe alte părţi ale pielei sub numele de erpes circimt (pecingine, cur de găină). Cauza boalei este un parazit vegetal format din nişte tubi lungi, regulaţi, puţin onduloşi, lipiţi cap la cap şi cu ramificaţiuni depărtate unele de altele, si din spori. Acest tricofit a fost inoculat la unele animale şi pe diferite me-diuri şi s’a reprodus. Tricofiţia să ia prin atingere, direct şi indirect; prin pălărie, căciulă, broboadă, pieptene, şervete, mâni, etc. Cânele, calul si vitele cornute transmit cele mai adeseori primele cazuri. Jn şcoală boala să propagă cu mare înlezpire; un elev bolnav umple aerul cu tricofiţi cari Fig. 285. Firicele şi|sporifde erpes ^ tonsurant. TIXK 31 — TINE să prind de părul celorlalţi elevi umplând toată şcoala. Bărbierii transmit boala prin briciu, pieptene, pomade, perii, etc.— 1. Tri-cofiţiu capului numită şi erpes tonsurant sau ţinea tonsumntă (chelbe, chelie). Această boală constă în aceea că pielea capului prezintă pe o suprafaţă a cărei mărime variază dela acea a unui ban până la acea a' unei piese de 5 lei, uneori şi mai mare, un fel de răsură, parcă ar fi rasă însă în mod incomplet, firele de păr fiind rupte deasupra pielei. Când vrem să smulgem un fir de păr mai lung el să rupe aproape de piele. In jurul acestei golisti pielea este pede şi trage toate firele de păr, mai ales cele bolnave. Să mai întrebuinţează unele substanţe cari inflamează pielea şi fac ca perii să cadă: sublimatul coroziv în spă-lături sau m alifii, în proporţie de 3 la 30 vaselină, precipitatul de mercur în vaselină, plastorul mercurial, cari toate au însuşirea de a omorî tricofitul, dacă sunt ferite de aer. Afară de aceasta trebuie să să întreţină curăţenia cea mai mare prin spălaturi, dimineaţa şi seara, când să fac şi fricţiunile cu aiifia prescrisă de doctor. Părul să va tunde scurt peste tot capul. I Bolnavul va fi despărţit de cei sănătoşi şi Fig. 280. — roşie şi cam umflată, acoperită de nişte . tărâţe gălbui-murdare. Când boala datează de mai mult timp să văd mai multe golişti ! de diferite mărimi împrăştiate peste tot ! capul. De obiceiu această boală sa vindecă, j luai ales când este tratata. Tratamentul are ! de scop de a nimici focarele infectante şi | parazitul. înainte de toate trebuie să să facă epilaţiunea, adecă, să să smulgă fir -cu Ar tot părul din goliştea sau placa trico-fitică cu o cimbistră sau cu o scufă de plas-tore galbis (talion), care aplicată pe cap, după ce părul s'a lipit bine, să ridică re- Erpes tonsurant. | va purtă capul acoperit cu o scufă, care ! să va spăla des.— 2. Sico za trieofitică sau : mt&ayra, este aceeaşi boală ca cea de mai | sus, dar să numeşte altfel fiindcă să arată I în barbă. Ea începe prin nişte noduri roşii, i cari cuprind părul la mijloc şi de jur îm-! prejuruî lui să află o beşică plină de pu-roiu. Nodurile sunt separate unele de altele sau sunt mai multe unite în grupuri, cari să văd cele mai adeseori pe buza şi falca de jos. Durata acestei boale este lungă, de mai multe luni. Tratamentul şi aci con stă în curăţirea şi epilareâ completă a păi- TINE — 732 — TINE ţilor atinse şi regiunilor periferice, întrebuinţând apoi spălaturi einoliente cu leşie de tărâţe şi cu săpun negru sau săpun gudronat, după care să va unge partea bolnavă cu alifii paraziticide, şi anume: sublimat coroziv, 1 gr.; vaselină, 30 gr.;.sau: turbit mineral, 2 gr.; camfor, 1 gr.; vaselină, 30 gr.; etc.; ungerile să vor face dimineaţa şi seara. Bărbierii vor fi obligaţi să-şi ţină instrumentele în cea mai mare curăţenie, dezinfectându-le în apă care fierbe, în soluţiuni tari de acid fenic sau de acid boric ; periile şi piepţenii să vor dezinfecta în sublimat coroziv, 1 lâ 1000; pudra şi pomâtuful cari vor fi servit la un client bolnav de această boală să dau la o parte, nefiind permis a să servi de ele la cei sănătoşi. — 3. Tricofiţia circinatâ sau erpes (•'urinat (pecingine, cur de găină). Această boală începe cu o pată roşie rotundă; epi-dermul din mijlocul acestei pete să desli-peşte în lamele mici, iar în jurul,petei să ivesc beşicuţe mici, formând cercuri. Pata să întinde din ce în ce ajungând la mărimea unui leu şi chiar a unei piese de 5 lei. Părţile pe cari să iveşte de o-biceiu această boală sunt : faţa, ceafa, gâtul, antebraţele, dosul mânilor. Tratamentul constă în ungeri cu thictură de iod până când să produce o iritaţie mare în piele, sau în ungeri cu una din alifiile ur-matoare: sulf precipitat, 2 gr., axongie, 20 gr.; sau: turbit mineral, 1 gr.; gliceroleu de amidon, 30 gr.; sau: sulf, 4 gr.; camfor, 1 gr.; axongie, 30 gr.; sau: sulf sublimat şi spălat, 2 gr.; sub carbonat de potasă, 50 gr.; axongie, 30 gr.; ungerile să vor face dimineaţa şi seara. Inainţe de a termină cu această tricofiţie vom spune că parazitul să poate întinde şi la unghii, cari să îngroaşe sau să acoper de nişte linii in lung şi în lat, de coloare albă, sau de nişte pete galbine sau brune; iar unghia să sub-ţieazâ şi să deformează. Tricofiţia poate să să dezvolte la unghii dela început, de unde prin scărpinături să poate întinde la cap sau în alte părţi. Prin urmare trebuie tratate şi unghiile bolnave, căci dacă nu, boala să va repetă. — II. Ţinea favoasd sau favus (cuvânt latin care însemnează fagur de miere), iar de poporul nostru numită chelie căpreascâ. Această boală este produsă de parazitul Achorion Schonleim. Acest parazit să dezvoltă de obiceiu pe pielea capului, unde atacă perii făcându-i să cadă, intrând in ei şi în epidermul din vecinătate. El să poate dezvoltă şi în alte părţi unde este păr mic, foarte rar pe unghii. In cazuri foarte rare să poate întinde pe mucoasa tubului digestiv (ezofag, stomac, maţe). Parazitul este un vegetal format din tubi şi spori. Sporii sunt rotunzi în bubele fa-vusului şi turtiţi în păr, unde formează lănţuşoare şi sunt înveliţi în o cămaşă de celuloză. Tubii sunt simpli, noduroşi, arti- Fig. 287. — Bulbul unui păr năpădit de ciupercile favusului (1). — Bulbul unui păr năpădit de ciupercile erpesului tonsurant. (2). culaţi şi. ramificaţi; unii au spori. Sporii să întind în păr numai în lungimea lui, formând o reţea cu ochiuri lunguieţe şi aşezate după axa firului. Ei străbat plecând dela epiderm, să lasă în jos pe ţeava părului până la rădăcină, de unde intră în bulb şi apoi să suie în corpul firului de păr. Uneori parazitul pătrunde deadreptul în fir. Prin Urmare leziunea favică cuprinde epidermul, părul şi apoi dermul, formând 6 bubă sau sgaibă, groasă, galbină, eu fundul mai 111 jos şi cu marginile puţin ridicate, din cari perii bolnavi cad şi pielea după vindecare rămâne albă şi cheală pentru toată viaţa. Parazitul nu să dezvoltă pe pielea sănătoasă şi curată, ci numai pe pielea murdară şi sgă-riată, unde începe a să înmulţi; de obiceiu copiii sunt atinşi de această chelie. Contagiunea să face prin trecerea parazitului deadreptul dela un bolnav la cel sănătos sau la animale, prin locuire la un loc şi prin aer, sau prin trecerea indirectă cu obiectele cu cari s’au servit cei bolnavi: pălărie, căciulă, ştergar, pieptene, etc. Fa-vusul să localizează de obiceiu pe pielea capului; să pc>ată ivi şi in alte părţi cu păr ale pielei şi la unghii. La cap favusul începe cu o mică pată roşie în jurul unui fir de păr; pata să întinde şi să acopere de o coajă galbină ca pucioasa, cu marginile mai ridicate şi cu mijlocul scobit (înfundat). Aceste coji au diferite mărimi, dar cele mai multe sunt de mărimea unui bob de linte; uneori ele să grupează mai multe la un loc formând grupuri de mărimea .unei TINE 783 - TINE de 1 leu şi mai mari. Cojile pot eu-tade o mare întindere din suprafaţa pielei; au o faţă alburie sau galbină şi să ipesc cu greutate, lăsând să să vadă nul roşu, umed şi scobit, ceeace arată Sf; leziunea interesează întreagă grosimea Şei. Aceste coji au un miros de şoarece. centrul unei coji să află firul de păr, ^re să rupe lezne şi nu mai creşte. Fa-sul începe prin creştetul capului, apoi să rilor nu sunt atrofiate. Tratamentul constă în tăierea părului, apoi să ridică cojile (crustele) înmoindu-ie cu ajutorul cataplaz-melor, după care să face epilaţiunea, adecă să smulge părul fir cu fir pe toată întinderea boalei şi încă pe un centimetru de jur împrejur de piele sănătoasă. Pentru ca epilaţiunea să nu fie aşa dureroasă să va unge mai întâiu partea cu gliceroleu cu uleiu cadin, şi, în momentul operaţiunii, r-wsîi? Fig. 288. — Favus al capului. ' Fig. 289. — Favus al corpului. spre frunte sau în spre tâmple; el să să arate şi în alte părţi şi la pe cari le strică pentrn totdeauna. lui este de mai mulţi ani. Trata-. Vindecarea să obţine cu atât mai iute tratamentul să face mai la începutul ea este sigură până când tecile pe- prin pulverizaţiuni cu eter sau cloretil. Pentru pansament să întrebuinţează alifie de gudron, sau de sublimat coroziv, de acid fenic, etc. Epilaţiunea să face mai cu înleznire în.modul următor: să unge mai întâiu pielea capului cu vaselină fenicată (1 la 100), apoi să aplică o scufă de pânză ’n.XK — 784 — TIPE cerată în timp de 24 010, după care să ridică scufa cu toate cojile de desupt, cari să deslipesc uşor, şi să spală capul cu săpun. Ungerile cu vaselină fenicată şi spălaturile cu săpun să fac în' fiecare zi până când să curăţă bine toată pielea capului, apoi să repetă" numai de două ori pe săptămână. In această perioadă a tratamentului părţile bolnave să ung cu tinctură de iod în fiecare zi; atât pielea cât şi părul, până ce să irită pielea, când încetăm cu iodul 2-8 zile pentru a începe din nou. După câteva săptămâni vom continua cu atingerile cu tinctură de iod tot la 4 zile odată, timp de 4-5 luni. TINERE DE MINTE. - Caută la Memorie. | TINEREA CORPULUI. — Caută la Atitudine. I TINEREŢE. — Caută la Adolescenţă. ţintaulX, ţintaură■ — Caută la Fierea PĂMÂNTULUI. ŢINTEA. — Această comună să găseşte în judeţul Prahova, la o înălţime de 880 metri deasupra nivelului Mării Negre. Are mai multe izvoare cloro-sodice-sulfuroase şi iodate; apele sunt mezotermale (25-80°); nu să întrebuinţează. TIOCOL, gaiacolsulfonat de potasă. — Pulbere care conţine 60u/o gaiacol. Să dă în contra ofticei şi a diareei. Doză: 2-8 gr. până la 16 la adult; lu copii câte 50 centigrame de fiecare an; în buline, po-ţiune sau sirop. TIOFORM, ditiosalicilat de bis mut- — Praf galbin, fără miros, care lucrează ca iodo-formul. ŢIPERIG (Spirt de). — Caută la Amoniac. ŢIPETE. — Natura a pus la îndemâna o-mului mai multe mijloace prin cari să poată face ca să îi să înţeleagă ceeace simţeşte sau ceeace doreşte. Aceste mijloace sunt: ţipetul, vorba, cântecul, mimica, etc. Din- j tre acestea cel mai simplu mijloc este ţi- | petul, căci pentru ca să poţi vorbi trebuie să fi mai mare, să ai oarecare cultură, cât de mică, pe câtă vrjeme copilul când să naşte, tânipitul, omul sălbatic, surdul din ' naştere, pot în tot momentul să ţipe. Prin ( ţipet poate cineva să-şi arate diferite sim- j ţiri, plăcute sau dureroase; apoi, ţipetul j poate să varieze după felul şi vioiciunea i simţirilor, aşa că pentru copilul de ţâţă, j el are o importanţă deosebită. Plăcerea; mânia, nerăbdarea să pot arăta fiecare prin ţipete proprii, iar în timp de boală ţipetul îşi schimbă forma după felul suferinţii. Ţipetul copilului când £ă naşte este un fel de plâns pe care l’am putea numi orăcăire, şi el este provocat de atingerea aerului cu care corpul copilului nu este încă obicinuit şi de pătrunderea aerului pentru întâia dată în plămânii lui, ceeace de sigur îi produce o simţire neplăcută sau chiar dureroasă. Această primă impresiune ţine puţin şi ţipetul încetează îndată ce copilul este înfăşat şi pus la sân. De aci înainte copilul ţipă pentru a-şi arăta trebuinţele, iar ţipetele lui sunt bine cunoscute de mamă sau de doică. Până la vârsta de 3-4 luni, copilul ţipă fără să verse lacrămi, din care pricină ceice nu ştiu aseasta cred că copilul este rău, supărăcios şi că ţipă fără nici o trebuinţă, iar pentru ca să-l împace încep să-i deie tot felul de ceaiuri şi siropuri, dintre cari unele făcute cu mac ca -să-l adoarmă, ceeace este foarte rău pentru sănătate. Nu este bine să lăsăm copilul să ţipe prea mult, căci aceasta poate ■ să-i provoace convulziuni (spazme), sau = surpătură (ernie), etc., dar pentru aceasta 1 nu trebuie să-i dăm să sugă mai mult de- f cât îi trebuie, nici să-l adormim cu diferite | leacuri; trebuie să vedem care este pricina J de ţipă şi să o depărtăm. Când copilul ţipă | fără motiv, fără trebuinţă, să cunoaşte du- \ pă aceea că deşi plânge mult sănătatea lui § rămâne tot bună, că el nu slăbeşte; şi a- | tunci vom căuta să-l împăcăm prin diferite jj cântece sau arătându-i diferite obiecte lu- j citoare sau zgomotoase, cari ,să-i atragă f~ atenţiunea. Uneori copilul ţipă fiindcă este | prea strâns mfăşat, ceeace este uşor de cons- f tatat desfăşându-1, după care copilul tace. J El ţipa întotdeauna când n este foame} şi f atunci îşi întoarce capul în toate părţile, * îşi deschide gura ca şi cum ar căuta sfâr- jj cul; dă din mâini şi picioare sau îşi prinde l un deget în gură şi îl suge; pentru aceasta J cel mai bun lucru este ca să-i regulăm i ceasurile de supt, cam la 2 ore ziua, la 34 \ ore noaptea (vezi Alăptare). Ţipetul defoa- j me să deosebeşte de cel de durere, care este g mai tare. crescând în raport cu durerea şi ? în timpul căruia faţa copilului ne arată * suferinţă; iar corpul său să mişcă în mod j dezordonat ; cele mai adeseori el are mă-ţ trice (colici intestinale). Când copilul a tre-J: cut de 4 luni el începe să plângă cu la- f crimi, ori de câte ori are vr’o trebuinţă, iar: când vom vedea că ţipă fără să lăcrimeze atunci trebuie să ne gândim la vr’o boală* gravă. Ţipetul slab este semnul unui sfârşit apropiat, atunci când copilul s’a născut aproape asfixiat, sau când el este mai mare este semnul unei slăbiciuni mari în urma - 7*5 - TOAl) unei boale învechite, a unei diaree rebele, etc. Ţipetul ascuţit, sunător care s’ar asemui cu lătratul de câne, este semnul unor boale de laringe şi de bronchii (crup fals sau guşter, tusă măgărească, etc). Ţipetul răguşit, spart şi acoperit ne arată că este vorba de un crup de natură difterică. Ţipetul înfundat, înăduşit, incomplet, este semnul unei congestiuni sau îngrămădiri de sânge în plămâni. Ţipetul intermitent, care să aude din când în când, cu un timbru pătrunzător, ascuţit, şi care încetând lasă copilul în o stare de sfârşeală, este semnul unei meningite (aprinderea peliţelor de pe creeri). Ţipetul întretăiat, însoţit de sughiţuri, arată mânie, supărare, nerăbdare, indizpoziţie, şi în acest caz pulsul este regulat şi liniştit, iar dacă pulsul este grăbit, agitat, atunci acest ţipet este semn de boală. Aceste sunt ţipetele copilului pe cari este bine să le cunoaştem, pentru ca să-i putem pricepe nevoile spre a îi le satisface, dar în caz de boală ele nu sunt semne îndestulătoare pentru a ne dâ o dreaptă judecată asupra ei. In etatea adultă ţipetele au mai mică importanţă, cu toate că un singur ţipet, însoţit de pierderea cu-noştinţii şi de cădere, este începutul u-nui atac de epilepsie; mai multe ţipete Însoţite de mişcări dezordonate ale corpului sunt semnul unui atac de isterie; în alte împrejurări ţipetul este un semn de durere pricinuită prin o rănire, etc. Dar, fiindcă la omul adult este vorba care ne arată locul şi natura boalei, ţipetul n’are aceeaşi importanţă ca la copilul mic şi pentru a-ceasta nu vom stărui mai mult asupra lui. ŢIPLĂ. — Este o peliţă foarte subţire, mlădioasă şi transparentă, făcută din maţe de bou sau de oaie. De obiceiu această ţiplă este acoperită cu gumă pe una din feţele ei, ţiplă gumată, cu care o aplicăm pe deasupra sgârieturilor, rănilor şi arsu- j rilor superficiale şi mici ale pielei, udând j cu puţină apă partea gnmată pentru ca să j să lipească bine. Sub această ţiplă rana I să vindecă la adăpost de aer si de murdărie, văzând cu ochii, căci ea fiind transparentă putem vedea cum să face vindecarea. Gând vrem s’o ridicăm sau şă o înlocuim cu alta n’avem decât s’o udăm cu puţină apă călduţă. Când o aplicăm trebuie să aşteptăm în totdeauna ca sângele să să oprească, căci altfel nu să lipeşte. TIROIDĂ (Glanda). — Această glandă să află aşezată dedesuptul şi de fiecare parte a laringelui. La unii oameni ea creşte şi formează ceeace să numeşte guşe (vezi a- cest cuvânt). Glanda tiroidă să întrebuinţează ca medicament sub formă de pulpă Fig. 290. — Glanda tirioidă şi timul. 1. Crlanda tiroidă. — 2, Trachea. — 3. Timus. — 4 Plămân. proaspătă, de berbec, în contra mixedemului, a guşei, a psoriazei şi a obezităţii (vezi a-ceste cuvinte). -7iroidina este praful uscat al glandei tiroide care să dă în a-celeaşi boale ca şi ea. S’a observat însă unele accidente la întrebuinţarea tiroidinei din care cauză ea trebuie dată cu multă băgare de seamL—Tiroiodina sau iodo-tirina este un product scos din glanda tiroidă care conţine mult iod; să dă în a-celeaşi boale ca şi tiroidina şi cu aceleaşi precauţiuni. TISMÂNÂ. — Această faimoasă mănăstire să găseşte în judeţul Gorj, într’o poziţi-une din cele mai pitoreşti. Localitate de vilegiatură, care ar putea deveni climaterică prin clima ei plăcută, dulce şi constantă, precum şi prin minunata sa apă de băut. TITARCI. - Caută la Ciuperci (Buretele boilor). TIUTIUN. — Caută la Tutun. TIZÂN (dela grec. ptisane} arpăcaş). — Băutură făcută din infuziunea, decocţiunea sau maceratiunea unor substanţe medicamentoase în o mare cantitate de apă şi care să bea cu ceaşca sau cu păharul. Ti-zanele sunt simple sau compuse. In aceste din urmă să pot topi şi unele substanţe medicamentoase, pentru ca să fie mai active. Tizanele sunt îndulcitoare sau calmante, amare sau aperitive, antispasmo-dice, astringente, depurative, digestive şi stomachice, diuretice, laxative, pectorale, răcoritoare, sudorifice. TOÂDEÂ. — Caută la Aconit. TOAE - 736 - TOPO TOAE- — Caută la Aconit. TOALETĂ. — Caută la Abluţiuni, Oţet, Săpun. TOAMNĂ (lat. autumnus sau tumnus). — Acest anotimp ţine la noi cam dela 1 Septembrie până la 1 Decembrie. Toamna să iveşte frigul şi umezeala, cari produc atâtea'boale: guturaiul, durerile de gât, răceala, crupul, tusa, junghiul, reumatismul, apoi să mai observă în acest anotimp febra tifoidă, colicele de intestine şi diarea. Trebuie dar să ne păzim de răceală şi de umezeală, să ne îmbrăcăm potrivit, mai ales dimineaţa şi seara; cei obicinuiţi, să pună flanelele şi ciorapi de lână. TOANA. — Caută la Manie, TOCÂTURA, carne tocată. — La mulţi le place să mânânce diferite mâncări gătite din carne tocată, cum sunt: chiftelele, pâr-joalele moldoveneşti, perişoarele, cu smântână sau în ciorbă, etc. Aceste mâncări fiind gătite şi cu grăsime sunt cam grele la mistuit şi cad greu la stomac. De obiceiu mănâncă tocăturile oamenii cari nu prea stau bine cu gura, cari n’au măsele cu ce să macine carnea şi le-ar fi peste putinţă să mânânce carnea sub formă de rasol şi mai ales sub formă de friptură. Dar un lucru trebuie să avem în vedere, şi anume: să nu înghiţim carnea tocată, sub orice formă ar fi gătită ea, până ce nu o ţinem mai mult timp în gură, frământând-o cu gingiile pentru ca să să amestece cu salivă (bale), care este trebuincioasă la mistuire. In a-cest mod să poate recomanda mâncarea cărnii tocate. Tocarea cărnii să face cu un satâr sau mai bine cu o, maşină anume făcută pentru aceasta. TOFUS (dela grec, toplios, orice concreţiune tare). — Să numeşte astfel orice îngrămădire de fosfate calcare sau de urate cari să fac de obiceiu în apropierea încheieturilor la ceice sufăr de gută şi de reumatism (vezi aceste cuvinte). TOGMĂGEL. — Caută la Ciuperci (Bureţii | de conopidă şi Barba caprei). mo. — Balsamul de Tolu sau balsamul j de Peru să scurge din tăieturile făcute în coaja arborelui Toluifera Balsamum, din fam. Leguminoaselor papilionacee, care creşte în provincia Tolu din Columbia. Acest balsam are un miros plăcut, un gust dulce şi plăcut şi o acţiune foarte mare în contra guturaiului, a catarului de piept, a bronchitelor (tusei), a laringitei acute şi cronice; el mai lucrează ca stimulent şi diuretic. Pe dinăuntru să dă sub formă de: balsam, 50 centigrame până la 2 gr.; e-mulsiune, 2 la 100; sirop, 30-60 gr.; tablete, după voie; tinctură, 4-8 gr.; în po-ţiune. Pe dinafară să întrebuinţează Balsamul de Peru. TONIC (grec. tonikos, dela tonos, tensiune, vigoare, putere). — Să numeşte tonic ori care agent sau medicament care redeşteap-tă activitatea vitală a unui organ sau a organismului întreg, care dă putere. Medicamentele tonice sau întăritoare să deosebesc de cele excitante sau stimulente prin aceea că ele lucrează încet, în mod progresiv, iar efectele lor durează timp mai îndelungat, pe câtă vreme excitantele lucrează repede şi efectul lor ţine puţin; astfel alcoolul şi toate preparatele alcoolice sunt stimulente (vezi Excitante), iar vinul este un tonic. Tonicele pentru ca să aibă efect trebuie continuate mult timp, mai multe săptămâni sau chiar luni. Când este vorba de tonice, mai înainte de a ne gândi la medicamente trebuie să ne adresăm la igienă, care ne dă cele mai bune întăritoare, fără de cari tonicele luate din farmacie n’ar avea nici un efect. Iată cari sunt tonicele pe cari ni le pune igiena la dispoziţiune: aerul şi lumina soarelui; aerul uscat, nu cel umed, aerul proaspăt, curat, dătător de viaţă dela ţară şi de pe malul mării (vezi Aeraţiune şi Aer) ; lipsa de aer şi de lumină dă naştere la a-nemie, la lipsă de sânge; — hrana sau a-Umentele bune constituie regimul aşa zis tonic, care să compune din carne, ouă, lăp-turi şi brânzeturi, asociate cu făinoasele (mai ales lintea) şi cu grăsime şi zahăr ; — vinul de calitate bună, în special vinul negru, natural şi vechiu; — exerciţiul în aer liber şi idroterapia sub diferite forme (vezi aceste cuvinte). Medicamentele tonice cele mai importante sunt. fierul cu toate preparatele lui, chinchina, arsenicul, fosfatul de calce, coca, kala, untura de peşte; apoi amarele (cuasia, colombo, genţiana, nuca vomică) cari deşteaptă apetitul, întăresc stomacul făcându-1 să mistuie bine, ceeace înlezneşte absorpţiunea substanţelor nutritive şi dă putere organismului. TOPIC (dela grec. topos, loc). — Să numesc medicamente topice acele cari să a-plică pe dinafară, pe locul dureros sau bolnav : cataplazmele, plastorele, vezicătorile, muştarul, alifiile, etc. TOPORAŞI. — Caută la Micşunea şi Viorea. TOPO — 737 - TORO TOPORĂŞI, toporişi. — Caută la Nemţi-şoai. TORACE. — Caută la Piept. TORACENTEZ (dela grec. thorax, piept, şi hentein, a găuri, a înţepă). — Operaţiune prin care să scoate lichidul din cavitatea pleurală. Toraceuteza să face cu ajutorul unui tub metalic care este ascuţit la un capăt; iar la celalt este în raport prin un tub de cauciuc cu un vas de sticlă în care să face vid şi unde vine lichidul tras din piept, cum să întâmplă la Pleurezie (vezi acest cuvânt). TORMENTILLA ERECTA. — Caută la Sclipeţi TOROPEALĂ, moleşire, apatie, stare de abatere, de obosire, de amorţire. — De obiceiu eşti vesel, vioiu, ager, sprinten, bine dispus, uşor la minte şi la corp. Intr’o bună dimineaţă, când te deştepţi, simţi un fel de toropeală neobicinuită, care te face să stai în pat mai mult timp decât în celelalte zile; nu ai nici o durere, ci numai o moleşire peste tot, care să aseamănă întru câtva cu o stare de lene. Cu chiu cu vai te scoli, începi să te îmbraci şi de odată te opreşti obosit, cea mai mică mişcare te slăbeşte, mânile şi picioarele ţi să taie, nu mai pot să te slujească, îţi este silă să te mişti. In această stare te hotăreşti să stai acasă, începi să ceteşti ceva, o gazetă sau o carte pe care până în ajun o ceteai cu deosebită plăcere, dar degeaba, căci îţi vine să a-dormi. încerci să seri ceva sau să vorbeşti cu cei din casă despre lucruri obicinuite, uşoare, îţi este peste putinţă. Vezi bine că nu mai eşti în stare să faci nimic, nici cu mintea, nici cu trupul. Te întrebi cu în-^ poate să ^ " cumva eşti ameninţat de vr’o damblâ ? ferească D-ztfu ’. Eşti într'o stare de oboseală, o stare care poate merge crescând până ce ajungi de nu-ţi mai pasă de nimic şi de nimeni din cei ce te înconjoară, nici de vorbele lor, nici de dragostea şi devotamentul ce ţi-1 arată; îţi este silă să le răspunzi la întrebări, sau le răspunzi cu anevoinţăşi numai printr’un cuvânt; stai nemişcat, într’un fel de amorţire, trântit pe pat sau pe un scaun. Din fericire dacă te pişcă, te gâdilă, te înţeapă, simţeşti, şi pfin o voinţă bărbătească, prin încordare sau prin stăruinţa celor cu cari trăeşti ieşti în stare pentru un minut să eşi din această stare de abatere, din această apatie, ceeace te încredinţează că nu eşti lovit de damblâ, că eşti numai abătut, că nu-ţi sunt oile acasă, cum ar zice Românul. Starea de toropelă să deosebeşte după vârsta celui atins. Cele scrise până aci să potrivesc omului mare, adult. La bătrâni starea de obosire este cu mult mai mare; copiii cer într’una să fie ţinuţi în braţe, sunt ursuzi, îndărătnici şi nu le mai plac jucăriile şi petrecerile după cari râvneau mai înainte aşa de mult. De altfel la orice vârstă şi oricare ar fi gradul de abatere, pătimaşii sunt tăiaţi la ochi, cari să par înfundaţi în cap, faţa este trasă, palidă şi arată un fel de lâncezeală, indispoziţie generală. La copiii mici de tot, singurul semn al acestei stări de oboseală este această schimbare la faţă.— Cauze Şl tratament. Nu trebuie numai decât să ne înfricăm când vedem pe cineva din casă că este abătut. înainte de toate trebuie să căutăm pricina, pe care vom găsi-o cercetând împrejurările în care s’a ivit această stare de oboseală precum şi celelalte semne cari o însoţesc. Astfel la omul adult sau la adolescent, ea să iveşte de multe ori când să schimbă anotimpurile, când trecerea dela iarnă la primăvară, sau dela primăvară la vară să face repede, prin o ridicare mare a căldurei aerului. Pătimaşul sufere în a-celaş timp de o scădere sau o pierdere a poftei de mâncare; dimineaţa la deşteptare îşi are gura rea, iar în timpul zilei nu mai poate de sete. Această stare trece în câteva zile prin următorul tratament: bolnavul va luâ mai întâiu o curăţenie (unt de ricină 2 linguri, un păhar mare de apă de Breazu, sare amară sau sare de Bălţăteşti 30 gr.), apoi va luâ în fiecare zi 2 sau 3 păhăruţe de vin sau decoct de china, va face fricţiuni peste tot corpul cu oţet sau spirt de trandafir, sau duşi reci în fiecare dimineaţă, va tace plimbări, gimnastică. Când starea toropeală vine din o pierdere mare de sânge, din JLliXu altă parte, vom da bolnavului o băutură spirto^ şi stimulentă, puţin rachiu sau ţuică tare sau rom, ori câteva picături de eter (10-15) pe zahăr sau în apă de băut, apă de melisă, vin bun, vechiu.—Dacă această stare este venită în urma unei otrăviri, vom da bolnavului mai întâiu să verse,, apoi va luâ din celelalte leacuri. — Când starea de moleşire nu ţine de aceste împrejurări şi merge crescând însoţindu-să de ferbinţeală, durere de cap sau de piept, de turburări în mistuire, etc. atunci ea este înainte-mergătoarea unei adevărate boale, în care caz trebuie chiemat un doctor, singur în stare de a cunoaşte dacă ea este începutul unei febre tifoide (lingoare), a unei aprinderi de plămâni etc.— Starea de toropeală să vede mai des la copii 47 TORT — 788 — TRAC decât la oamenii mari. Ea vine adeseori fără nici o pricină vădită şi încetează dela sine în câteva ceasuri. l)e alteori ea este pricinuită de o uşoară tnrburare în mistuire, de bătaia soarelui sau şederea lângă un foc prea mare sau de un joc greu sbur-dalnic; o odihnă de câteva ceasuri şi niţică dietă este deajuns ca să treacă. Adeseori ea vine din eşirea prea anevoiasă a dinţilor sau din o ridicare a temperaturii din afară ori din un accident sau întâmplare nenorocită. In aceste cazuri vom dâ copilului curăţenii uşoare (unt de ricină sau sirop de cicoare, sau uleiu de migdale dulci în măsură mică); puţin vin vecliiu înjumătăţit cu apă, frecături uscate cu o bucată de pânză aspră sau flanelă pe tot corpul. Dacă această stare de abatere nu încetează cu acestea, atunci trebuie să ne temem de vr’o lingoare, pojar sau altă boală gravă şi să cliiemăm doctorul. La bătrâni starea de toropeală este un semn rău, căci adeseori ea prevesteşte o îngrămădire de sânge (congestiune) la piept sau o îmmoiere de creeri. Ne vom feri de a le dâ să facă spă-lături reci sau să bea spirtoase, le vom recomandă să facă băi călduţe scurte şi să bea câte niţel vin bun, ceeace i-ar uşura numai decât, afară de cazul când această stare este începutul unei boale grele. Uneori starea de moleşire să poate ivi la sfârşitul unei boale grele, în convalescenţă; atunci vom dâ reconstituantele (chinchina, fier, duşi reci, untură de peşte) şi o hrană bună (carne, lapte, ouă, vin vechiu) şi pentru orăşeni vom recomandă să să ducă dacă să poate, la ţară. TORTICOLIS, gât strâmb. — Să numeşte astfel aplecarea gâtului şi a capului asupra trunchiului, mai în totjjftasywiu'e rotaţîunea.sau mime^ ins°ţltă (‘e ' V-î» sucirea capului. Cauzele sunt LiiâV 'uiulte: o cicatrice vicioasă a pielei în urma unei arsuri sau abces, o fractură sau scrintire a şirii spinării; dar cele mai adeseori torticolisul este de origine musculară fiind produs de o răceală, de reumatism. Să mai poate produce această boala prin un flegmon al gâtului, prin adenite tuberculoase, prin o miozită sifilitică, prin paralizia muşchiului stern o-cleido-mastoidian din partea opusă, prin manoperile obstetri-cale din timpul naşterii. Mai toate aceste cauze produc un torticolis permanent, pe câtă vreme torticolisul trecător să produce de frig, de o poziţiune rea în timpul somnului, sau de isterie; forma intermitentă este produsă de o leziune a nervului spinal.— Seninele. In torticolis permanent de obiceiu leziunea să află la dreapta şi nu este dureroasă: capul este aplecat în partea dreaptă, bărbia este îndreptată în partea opusă, gâtul este cu mult mai scurt din partea aplecată şi să simte un fel de coardă formată de contracţiunea muşchiului. După câtva timp să produce o strâmbare compensatoare a şirii spinării în partea ei dorsală, ceeace face ca umărul drept să să ridice şi umărul stâng să să coboare ; partea dreaptă a feţei devine mai mică decât stânga. In u-nele cazuri mai rari torticolisul atinge muşchiul sterno-cleido-mastoidian din stânga, sau muşchii 'de dinainte, sau muşchii de dinapoi ai gâtului. In torticolisul trecător strâmbarea gâtului este tot astfel, cu aceleaşi semne din partea gâtului şi capului, dar el este dureros şi uneori însoţit de căldură; acest torticolis să mai numeşte acut, spre deosebire de cel permanent care să mai chia-mă şi cronic.—■ Tratament. In torticolisul produs de răceală să dă pe dinăuntru salicilat de sodă, aspirină antipirină, exalgină, aceto-pirină, piramidon, lactofenină, salipirină, chinină; apoi jaborandi; iar pe dinafară diferite fricţiuni excitante cu balsam Fio-ravanli, cu liniment volatil, cu liniment amoniacal camforat, cu ol. de terebentină; iar mai târziu masaj. In torticolis sifilitic să va dâ tratamentul mixt cu injecţiuni mercuriale şi iodur de potasiu (3-5 gr. pe zi). In torticolisul cronic produs de o contractură să recomandă redresarea (îndreptarea) sub cloroform, apoi electrizaţiuue; în cel produs de o retracţiune să recomandă tenotomia, urmată de îndreptarea gâtului cu aplicarea unui aparat ortopedie sau a unui bandaj de ghips. + „ 1 lO'ltllUl. — Caută la Nemţişori. TOXALBUMIUE. — Caută la Microbi. TOXIC (dela grec. toxikon, otravă). — Cântă la Otrăvire. TOXINE. — Caută la Microbi. TRACHEA-ARTERĂ (dela grec. trachos, aspru, şi arteria, arteriey. — Este un conduct e-iastic aerian care începe dela laringe şi merge până la bronchii (vezi Laringe şi Bronchie). Trachea-arteră are forma unui tub cilindric, turtit pe faţa dinapoi, aşezat pe linia mijlocie şi înaintea ezofagului; ea are o lungime de 12 centimetri şi o lărgime de 2 centimetri. Ea <$ă compune din 16-20 cerculeţe sgârcioase, aşezate unele asupra altora şi unite între ele şi de ^ laringe prin o peliţă (membrană) fibroasă şi elastică, căptuşite pe dinăuntru cu o altă peliţă mai moale, mai mlădioasă, umezită TRAC - 739 — TRAN fără încetare prin un lichid mucos secretat de nişte glande presărate în grosimea ei. Astfel fiind constituită, trachea-arteră îşi păstrează lărgimea aşa că aerul pătrunde în totdeauna cu înleznire din laringe până la plămâni, atât la dus, cât şi la întors (vezi Respiraţiune). Dacă însă din o cauză oarecare, o tumoră sau altă piedecă vine de-i strâmtează calibrul, aerul pătrunde mai greu, omul are opresiune mare. şi accese de sufocaţiune, urmate în scurt timp de asfixie mortală. Intre aceste cauze să numără boalele şi rănirile tracheei; dife-' riţi corpi străini (o bucată de mâncare, un nasture, un ban, etc.), cari au străbătut laringele oprindu-să în trachee deasupra bronchiilor; o strâmtoare a tracheei în* urma unei inflamaţiuni, a unei plăgi, a unei arsuri, a unui cancer (rac) al ezofagului care s’a întins la trachee sau numai o apasă dinapoi înainte strâmtându-i lumina. Cele mai adeseori însă aerul este împiedecat de a intrâ în trachee prin un corp străin oprit în laringe, prin un polip sau un cancer al laringelui, prin falşele membrane cari să fac in boala numită crup (guşter). In aceste cazuri aerul nu poate pătrunde în plămâni şi omul moare de asfixie; pentru a evita aceasta să face o operaţiune numită tra-cheotomie, adecă tăierea tracheei pe o întindere oarecare şi punerea unei ţevi (ca-nule) de argint prin care aerul să pătrundă cu înleznire. Inciziunea sau tăierea tracheei să face pe linia mijlocie, în partea de sus a ei, imediat sub laringe; prin această tăietură să introduce înăuntru o canulă de argint care să fixează de jurul gâtului cu un şiret pentru ca să nu iasă afară când bolnavul este cuprins de tusă. Această canulă stă pe loc până ce să vindecă boala care a împiedecat aerul să intre în plămâni, când să ridică, iar rana să vindecă cu mare uşurinţă în câteva zile. In cazurile când obstacolul la respiraţiune nu dispare nici odată, bolnavul va trăi cu canula în gât până la moarte. TRÂCHEOTOMIE. — Caută la Crup şi Tra- I chea-arteră. TRACHOMÂ. — Caută la O chiu (Conjunctivită). * TRAGAN. — Caută la Adenită. TRAHANA, frecătei. — Pastă alimentară care să prepară ca şi fideaua, dar nu sub formă de fire lungi, ci sub formă de grăunţe. Trahanaua să mistuie uşor şi este foarte bună pentru prepararea supei. TRANDAFIRI. — Sunt mai multe varietăţi de trandafiri, ale căror flori au un miros plăcut, însă aşa de tare încât nu poate o-mui să-l respire timp îndelungat, de exemplu în odaia de dormit, fără ca să-i producă durere de cap straşnică, sfârşeală şi chiar asfixie. Noi ne vom ocupâ aci numai de varietăţile următoare: 1. Trandafirul sălbatic, măcieş, cacadâr, cacaşder, curu boului, rug, ruje (Bosa canina, fam. Roza-ceelor), care este un arbust spinos, ale cărui flori snnt albe, rare, plăcut mirosi- Fig. 291. — Măcieş; ram, frunze, flori şi fruct. toare şi să numesc : răsară, rostiră, ruje, şi ale cărui fructe sunt lungăreţe sau glo-buloase roşii şi să înmoaie numai după primele înghieţuri; ele să numesc : căcică-dere, măciaşe, măcieşe, scoabe în cur. Măcie-şul creşte prin tufişuri, câmpuri, coaste, dealuri, drumuri, garduri, şanţuri (Maiu-Iu-nie). In medicină să întrebuinţează fructul, care este astringent şi este baza conservei de cinorodon, foarte mult întrebuinţat la prepararea hapurilor ; pe dinăuntru să dau aceste conserve după voie. La ţară ceaiul de măcieşe să dă la copiii cari au colici, iar cacadârele fierte să beau pentru tusă. Oţetul de flori de trandafiri să întrebuinţează pe dinafară în fricţiuni pentru ca bolnavii să asude şi să scape de răceală. Cu zama de crengi fierte să clătesc în gură cei ce sufer de durere de dinţi. Pentru durere de ochi să pune floare într’o TRÂN - 740 TRAN sticlă cu apă proaspătă neîncepută şi să spală cu această apă la ochi. — 2. Trandafirul de dulceaţă, roză (Rosa centifo-lia)} arbust spinos, originar din Azia mică, să cultivă adesea ca plantă decorativă şi pentru trebuinţele caznice; prin cultură s’au obţinut varietăţi numeroase. Din flori să face dulceaţă. Din florile acestui trandafir să face apa de trandafiri care să întrebuinţează în colire la conjunctivite u-şoare. Siropul să dă ca laxativ, 10-30 gr., care asociat cu sinamichia sau sena ne dă siropul de trandafir compus şi care este purgativ. Esenţa de trandafir intră cu ceara albă şi cu untura de porc (axongia) în prepararea pomadei de trandafir sau nomadei rozate, cu care este bine să să ungă omul pe buze în timpul iernii. — 3. Trandafirul de lună (Rosa damascena), originar din Siria, să cultivă mult şi pe la noi pentru florile sale frumoase, albe sau roşii. Din florile lui să scoate în Orient, în Ca-zanlâc (Bulgaria) şi în Saxonia (Germania) uleiul de trandafir (oleum rosarum) întrebuinţat mult în parfumerie şi în medicină. — i. Trandafirul roşu (Rosa gallica), conţine o mare cantitate de tanin, care îl face astringent, din care cauză să întrebuinţează fiert în apă în clizme sau injecţiuni, pentru a opri diarea şi alte scurgeri anormale. Să prepară o tizană din 10 gr. flori la 1000 apă, care este partea activă a miericicăi (vezi Miere rozată), şi a oţetului de trandafiri, cu cari să spală rănile urâte si să fac fricţiuni. TRÂNJI. — Caută la Emoroizi. TRÂNSFDZ1DNE (dela lat. transfundere supi-nul transfusum a vărsâ dintr’un vas într’al-tul). — Prin acest cuvânt să înţelege o operaţiune care constă în introducerea în căile circulatoare a unui lichid oarecare, cele mai adeseori sânge. Introducerea de medicamente, în special injecţiunea de ser artificial să face astăzi mai mult prin injecţiuni sub piele, iar nu deadreptul în vine care nu să face decât în cazuri foarte rare şi grave. Intru cât priveşte injecţiunile în-tra-peritoneale cari permit să treacă în curentul circulator nu numai serul sângelui, dar şi ematiile, ele sunt mai primejdioase decât însăşi transfuziunea sângelui propriu zisă. Această operaţiune datează din anul 1667, când s’a făcut pentru întâia oară ia om injectându-i-să sânge de miel după care bolnavul s’a vindecat. Mai târziu s’a făcut transfuziunea sângelui dela om la om. Dar fiindcă pe acele timpuri medicina nu dispunea de mijloacele şi ştiinţa de astăzi, a- ceastă operaţiune reuşea foarte rar aşa că a fost mult timp părăsită. Pe la sfârşitul secolului trecut, când manualul operator s’a simplificat mult, devenind aproape cu totul inofensiv, şi când s’a precizat mai bine efectele cari să pot obţine prin trans-fuziune, această operaţiune a început să să facă din nou. Intru cât priveşte sângele care trebuie transfuzat la om, cercetările învăţaţilor au dovedit că cel mai bun sânge este cel de om, de oarece sângele unui animal după ce a fost introdus în vinele omului să descompune, globulele lui să nimicesc şi emoglobina pusă în libertate devine un corp străin şi poate produce accidente grave. Astăzi transfuziunea să face numai cu sânge dc om. Iată cum: după ce s’a ales braţul care să potriveşte mai bine pentru operaţiune şi după ce s’a văzut care este vâna cea mai ridicată şi mai groasă, să culcă în senz invers cei doi oameni, acela care primeşte şi acela care dă sângele, aşa că cele două braţe asupra cărora să operează să fie aşezate în o direcţiune opusă şi foarte aproape unul de altul. Să aşează la rădăcina braţului o legătură făcută cu o faşă de cauciuc sau cu o faşă simplă, apoi să introduce un ac capilar în vâna o-mului care primeşte sângele şi de jos în sus, adecă în direcţiunea curentului sangvin. Un ajutor ţine acest ac, iar legătura braţului să ridică; apoi să introduce un alt ac în vâna omului care dă sângele, dela rădăcina braţului spre mână, adecă în contra cureutului sangvin. Sângele începând a curge să lasă legătura braţului pe loc şi să pune acest ac în comunicaţiune cu aparatul transfuzor cu ajutorul unui tub de A B Fig. 292. — Transfuziunea sângelui. A. Aparat. B. Canula în vâna persoanei care dă sângele său. cauciuc. Să aspiră sângele în siringa aparatului, apoi să împinge în recipient până ce să umple încetul cu încetul; îndată ce recipientul debordează, după ce a dat afară tot aerul din aparat, să închide recipientul cu tubul destinat a fi pus în comunicaţiune TRAN — 741 — TRĂS cu braţul omului care primeşte sângele. O ultimă împingere de piston alungă tot aerul conţinut în acest tub şi atunci acesta să încheie cu acul întrodus în vână, apoi să începe transfuziunea aspirând încet 10 grame de sânge la fiecare împingere de piston şi împingându-1 tot încet în vâna o-peratului. Transfuziunea practicată în acest mod, adecă cu sânge via şi cu totul scutit de contactul, aerului, mulţumită aparatelor celor mai nouă, a devenit o operaţiune fără pericol. — Transfuziunea de sânge să recomandă în emoragiile (pierderile de sânge) grave, desperate, cari nu să pot opri prin alte mijloace, cari să ivesc în timpul sarcinii şi după naştere, sau în urma rănirilor sau operaţiunilor chirurgicale; ea să mai recomandă şi în unele cazuri de anemie şi cloroză. TRANSPIRĂŢIUNE (dela lat. trans, prin, şi spirare, a suflâ). — Acest nume să dă la exhalaţiunile şi secreţiunile cari să fac la suprafaţa pielei (vezi Sudoare). TRAS. — Caută la Masaj. TRASATURI- — Caută la Fricţiuni şi Masaj. TRĂSNET (lat. fulmen), fulger. — Aerul cuprinde întotdeauna fluid electric, chiar şi atunci când atmosfera să pare a fi mai curată; dar norii sunt cu deosebire încărcaţi cu electricitate, care este pozitivă în unii şi negativă în alţii (vezi Aer atmosferic şi Electricitate). Acum când doi nori încărcaţi cu electricitate contrarie, potrivit legii că două electricităţi contrarii să atrag, fluidele lor electrice să întâlnesc şi să neutralizează producând o descărcare instantanee care este trăsnetul. Acesta să însoţeşte de o linie luminoasă, fulgerul (care linie poate fi tăiată în zig-zaguri sau poate fi punctată, în formă de metanii) şi de un zgomot puternic, tunetul. Acelaşi lucru să poate întâmplâ şi atunci când norul vine în apropiere de un arbore, de o casă, de un corp, etc. cari cuprind de a-semenea electricitate multă în vreme de furtună: descărcarea să face între norul apropiat şi între acel corp, cu fulger şi tunet, şi această descărcare de electricitate produce asupra acelui corp efecte variabile de căldură, de compoziţiune chimică, de destrucţiune. Când descărcarea electrică să face între iior şi om, acesta sufere de aceleaşi efecte; el poate rămânea mort pe loc prin inchiegarea sângelui şi oprirea repede a tuturor funcţiunilor; descompunerea tuturor lichidelor face ca corpul să putrezească repede. Când omul nu moare pe loc, ci numai a căzut la pâmânt, trăsnetul , îi topeşte şi îi volatilizează obiectele de metal, nasturi, lanţ de ceasornic, etc; pe cari le are asupra lui, îi zbârleşte şi îi arde părul, barba, hainele, producând arsuri mai mult sau mai puţin adânci şi vâ-nătăi (echimoze) ca în urma unei lovituri puternice; alteori trăsnetul nu produce e-fecte exterioare, ci lucrează numai asupra sistemului nervos, producând fără veste paralizia mânilor şi picioarelor, pierderea auzului, gustului, pipăitului, vederii, ete. Este periculos ca în timp de furtună să ne adăpostim sub arbori izolaţi, fiindcă corpurile cele mai înalte şi mai ascuţite atrag trăsnetul, astfel să explică accidentele când omul stă sub plopi dapărtaţi u-nul dc altul cari sunt înalţi şi ascuţiţi; tot astfel să întâmplă cu suliţele şi alte obiecte de metal, cu curenţii de aer, cari atrag trăsnetul. Pentru a evitâ fulgerătura trebuie dar ca în timpul furtunos să evităm vecinătatea unui arbore, a unui râu, a unui lac, a stâlpilor metalici, a firelor telegrafice, adunările de oameni; să nu meargă trăsura repede, sâ nu să tragă clopotul la biserică după cum este obiceiul la ţară, să să închidă uşile şi ferestrele casei, să nu să steie în curentul de aer care merge dela sobă la uşă. Dacă te afli la câmp şi vezi o groapă este bine să intri în ea. Hainele rele conducătoare de electricitate sunt cele făcute din mătasă, lână, cauciuc şi blănile; hainele udate transmiţând electricitatea pământului apără pe om. Nici odată să nu să urce omul în turnul vre unei biserici în vreme furtunoasă. Să nu te repezi îndată după ce a trăsnit la locul unde a căzut trăsnetul, căci să poate ca îndată să trăsnească din nou în acelaşi loc.—Când trăsnetul n’a omorât pe loc, omul atins rămâne într’o stare de tâmpeală, pentru care trebuie să-l reînsufleţim prin fricţiuni energice, stropiri pe faţă cu apă rece, simplă sau amestecata cu oţet, să-i punem la nas oţet sau eter, iar pe dinăuutru o băutură cordială (vezi acest cuvânt). Apoi vom îngriji arsurile prin mijloacele obicinuite (vezi Arsuri), tot aşa şi echimozele, vânătăile (vezi Contuziuni), iar pentru a evitâ gangrena care să poate ivi în regiunile atinse punem oblojeli (vezi Fomentaţiune) calde, uscate sau umede. Intru cât priveşte paraliziile, deşi ele adeseori nu să mai pot vindecâ, este bine să să trateze cu electricitate (vezi Paralizii). Pentru alte îndrumări caută şi la Asfixie. — Cel mai bun apărător contra trăsnetului pentru o casă sau clădire înaltă, cum este un turn, etc., TRAS — 742 — TREB este paratrăsnetul} care este un fel de suliţă sau prăjină de fier, înfiptă în vârful acoperişului, al cărei cap înfipt este în legătură cu tot acoperişul clădirii şi comunică cu pământul prin un lanţ sau prin o sârmă. Ţăranii noştrii în vremuri de furtună înfig un topor în pământ care înlesneşte, ca şi un paratrăsnet, scurgerea electricităţii în pământ. TRĂSURĂ (lat. vectura), — La noi în ţară să face mare abuz de trăsură. In oraşe cei mai mulţi să duc la slujbă, să-şi facă cumpărăturile, la plimbare, cu trăsura, fără să-şi deie seamă că trăsura le face rău. Dacă trăsura este folositoare pentru anumite cazuri, cum ar fi de exemplu când cineva este prea grăbit, pentru copii, pentru bătrâni, infirmi sau convalescenţi; ea însă este primejdioasă pentru oamenii sănătoşi, cari au trebuinţă de a umbla,mai mult pe jos. Trăsura face rău prin sdruncinăturile ei pe cari organismul şi în special sistemul nervos le resimte foarte mult. Trăsurile pe arcuri bune, pe drum bun, pe strade pavate cu asfalt, sdruncină mai puţin; nu tot astfel să întâmplă pe stradele pavate cu bolovani, cum să vede prin oraşele de provincie, sau pe drumurile şoseluite rău întreţinute, cu hopuri multe, pe unde trăsura merge tot sărind. Yai şi amar de cei ce sufer de rinichi, de ficat sau de splină, precum şi de femeile însărcinate, cari nu vreau să ţină seamă de starea lor şi nu să mai dau jos din trăsură. Ar fi greu să numărăm cazurile de colici de ficat, de colici de rinichi, precum şi de naşterile înainte de vreme provocate de plimbările cu trăsura. Afară de aceasta, trăsura mai are un neajuns mare mai ales în timp de iarnă, când omul răceşte cu mult mai iute în trăsură, unde stă ’ nemişcat, decât umblând pe jos când întreg corpul este în mişcare. Alt neajuns al trăsurii este şi putinţa a ne putea molipsi de diferite boale microbiene, si pentru a ne face o ideie lămurită despre aceasta n’avem decât să ne închipuim că cutare trăsură de piaţă a transportat la spital un bolnav de o boală molipsitoare oarecare şi că imediat după aceea ne-am urcat noi în acea trăsură infectată; în acest caz putem foarte lezne să ne îmbolnăvim de acea boală. Astfel fiind, igiena sfătueşte pe toţi cei sănătoşi ca să umble cât să poate mai puţin in trăsură şi numai la mare trebuinţă; plimbarea pe jos fiind cea mai sănătoasă din toate punctele de vedere. — Trăsura de copii sau cum îi să zice pe la noi căruciorul este bun când este bine construit, pe arcuri şi cu coş, care să poate ridicâ şi lăsâ jos după trebuinţă. Acest cărucior este foarte bun pentru copiii mici, pe caîi îi putem plimba astfel în aer liber, curat, prin parcuri, la pădure, cu condiţiune însă ca să fie tras sau împins încet ca să nu să sdrun-cine copilul, iar copilul să steie liber în cărucior, iar nu înfăşat strâns încât să nu să poată mişca de loc. Apoi copliul să nu fie plimbat cu căruciorul decât pe timp frumos, liuiştit şi călduros, iar nici de cum pe ploaie şi vânt, când ar putea răci. — Trăsura de bolnav este mai complicată. Pentru ca un bolnav să fie plimbat comod şi fără pericol pentru sănătate, trăsura trebuie să fie destul de încăpătoare; ea este foarte folositoare pentru cei ce sufer de paralizie, cari nu să pot ţine pe picioare si nu pot umblâ, căci prin ajutorul ei boinavii pot fi plimbaţi în aer curat, în grădină. Dar trebuie şi aci luate oarecari precauţinni; astfel bolnavii trebuie bine îmbrăcaţi şi ceva mai gros pentru ca să nu răcească în timpul cât stau pe loc; să să plimbe mai des, însă plimbările să fie de scurtă durată. TRATAMENT. - Prin acest cuvânt să înţelege mijloacele, fizice şi morale, precum şi medicamentele date pe dinăuntru şi pe dinafară, cari să întrebuinţează cu scopul de a vindeca, a uşura sau de a scurtâ o boală. TRAUMATIC1NĂ. — Soluţiune de gutapercă în cloroform (1 la 10). Să întrebuinţează în boalele de piele şi în erizipel sau brâncă (vezi Gutapercă). TRAUMATISM (dela grec. trauma, rănire).— Caută la Răniţi şi Răniri. TRAUMATOL, iodocresiL iodocresinâ. — Succedaneu al iodoformului, conţine 54 la 100 de iod. Pe dinăuntru să recomandă ca antiseptic şi astringent, in contra diareei tuberculoase, în pilule de câte 1 centigram 5-10 pe zi, în mod progresiv. Pe dinafară să întrebuinţează ca şi iodoformul. TREAPAD. — Caută la Diakee. TREAPĂD CU SÂNGE. — Caută la Dizenterie. TREBUINŢE. ~~ Toate organele din corpul nostru trebuie să-şi împlinească slujba lor în mod regulat şi la timp hotărât. Dacă însă vrun organ, din o pricină oarecare, a întârziat sau întârzie să-şi facă datoria, noi avem o simţire dinăuntru care îşi are punctul de plecare de obiceiu în acel organ, şi care ne înştiinţează că a sosit vremea ca să-l punem în stare de a-şi face TREI — 743 — TREP slujba pentru care a fost creat. Această simţire este o trebuinţă, cum este de e-xemplu: trebuinţa de a mâncâ şi trebuinţa de a beă (vezi Apetit şi Sete), cari ne spun că trebuie să dăm cărbuni maşinii, să mâncăm şi să bem apă pentru ca să împlinim pierderile suferite de corpul nostru; trebuinţa de exerciţiu, de mişcare, care ne sileşte să dăm din mâni si din picioare a-tunci când stăm de timp prea lung în ne-lucrare, în nemişcare; trebuinţa de a respiră care o simţim prin un fel de greutate în piept, atunci când stăm prea mult într’un aer închis şi care ne împinge să ieşim a-fară, la aer; apoi, trebuinţa de a eşî cu u-dul, de a merge la scaun, etc. Toate aceste trebuinţe sunt naturale cari nu atârnă de voinţa noastră şi trebuie împlinite cu orice preţ şi cât să poate mai iute, căci altfel «ne produc suferinţe mai mult sau mai puţin mari. Nu trebuie confundate trebu-ţele acestea cu dorinţele şi poftele, cari să nasc de obiceiu în creerii noştri şi să îndreaptă spre lucruri netrebuincioase, de multe ori stricăcioase sănătăţii noastre. Prin urmare nu este de trebuinţă ca să ne împlinim numai decât toate dorinţele şi toate poftele, după cum trebuie să facem cu trebuinţele. Este o credinţă deşeartă în poporul nostru că femeile însărcinate trebuie să-şi facă numai decât orice poftă, pentru ca copilul să nu sufere sau să să nască cu cine ştie ce semne. De asemenea nu trebuie să împlineşti orice poftă a u-nei fete tinere, anemice, căreia îi poate trece prin cap tot felul de ciudăţenii, linele chiar stricăcioase sănătăţii sale. Omul, în afară de trebuinţele naturale, ş’a făcut şi alte trebuinţe artificiale: în âe-care zi cam la acelaşi ceas să beie câte un ţap sau halbă de bere, care mai întotdeauna să înmulţeşte, sau să să ţuicărească regulat înainte de masă, alţii să guste după mâncare câte un lichior tare sau şampanie, în afară de vinul generos luat în timpul mâncării, etc., apoi trebuinţa cumplită şi fără nici un rost de a fuma, cari toate a-duc numai stricăciune şi boală în corpul nostru şi de cari ar trebui să ne lipsim cu toţii şi cât să poate mai din vreme (vezi Alcool şi Tutun). TREI FRAŢI. — Caută la Trifoişte. TREI FRAŢI PĂTAŢI- — Caută la Micşunea. TREMDRĂTURĂ (dela lat. tremor, tremerej. —-Să numeşte tremarătură o agitaţiune involuntara a corpului sau a unei părţi, compusă din o serie repede de mişcări încolo şi încoace, cari însă nu împiedecă mişcările voluntare, ci numai le micşorează pre-ciziunea. Tremurătura este generală sau parţială. Ea poate fi mărginită la o jumătate laterală a corpului, la un membru, la un muşchiu sau la un grup de muşchi, etc.; poate să fie continuă, alte ori intermitentă (cu intreruperi), nearătându-să decât, cu prilejul unei mişcări determinate, sau ne încetând de loc prin odihnă, sau ne venind decât când cineva întinde mâna cu degetele depărtate. Aceste caractere ale tre-murăturii ne pun pe cale de a ghici boala cărora ele să datoresc. Astfel în cazurile, de otrăvire cu alcool, tutun, mercur, opiu, plumb, cafea, ceaiu, etc., tremurătura este generală; la alccoolici să vede tremurătura dacă-i punem să-şi întindă mânile cu degetele răscrăcărate. La cei ce sufer de ataxie locomotrice tremurătura este mărginită uneori la un membru. In paralizia generală la început tremurătura este foarte mărginită, ocupând mai ales muşchii feţei, limbii, buzelor, câte odată muşchii membrelor superioare. In paralizia agitantă (boala lui Parkinson) tremurătura la început este parţială, apoi să întinde peste tot, afară de cap, şi ea încetează pentru moment prin sforţarea atenţiunii şi când să caută a să face o mişcare intenţională; pe câtă vreme ea perzistă în timpul odihnei. Tremurătura la bătrâni (senilă) începe prin cap şi numai cu timpul să întinde şi la alţi muşchi. Tre-murăturile nervoase, precum şi cele ale convalescenţei, isteriei; etc., să apropie de acelea cari să văd la otrăviri. In tot eazul, imediat ce să iveşte vr’o tremurătură, trebuie să să consulte un doctor, care singur este în stare să cunoască boala care o produce şi să instituie din timp un tratament apropiat. TREPĂDĂTOARE, brâie, brei, brei de câmp, brie, buruiană cănească, slobonov, slo-bonov de câmp (Mercurialis annua, fam. Euforbiaceelor). — Plantă erbacee care creşte prin locuri cultivate, pe lângă ziduri vechi, prin dumbrăvi (Iunie-Septembrie). Această plantă este emolientă, laxativă; ea este un purgativ popular, mulţumită unui principiu amar care să topeşte în apă; ea mai este şi diuretică (face ud mult). Să întrebuinţează mai cu seamă sub formă de decoc-ţiune (fiertură), 15 la 500; de extract apos, i-8 gr.; de miere cu trepădătoare (părţi egale de suc şi de miere) încorporată mai ales în clizme purgative (30-60 gr. pentru adulţi şi 5-10 gr. pentru copii). . TREPAN şi TREPANAŢIUNE (dela gre. trypa- TRES - 744 — TRIO non, sfredel). — Să numeşte trepanaţiune o operaţie care constă în a face o deschizătură în păretele craniului cu ajutorul unui sfredel special numit trepan, pentru a dâ scurgere puroiului, sau pentru a operâ o tumoră, sau pentru a scoate nişte oase înfundate în creer în cazurile de răniri. TRESTIE MIROSITOARE. - Caută la Obli- GEANĂ. TRIBADISM. - Caută la Onanism. TRICHIAZĂ (dela grec. thrix, păr). — In această boală părul genelor este întors spre globul ochiului, pe care îl freacă şi îl irită în continuu. Trichiaza să deosebeşte de entropion, prin faptul că aci este numai părul întors spre ochi, pe câtă vreme în entropion este şi marginea pleoapei întoarsă cu păr cu tot. Trichiaza poate fi parţială sau generală, şi ea atinge mai cu seamă părul pleoapei inferioare. Cauza acestei boale este o inflamaţiune cronică a pleoapei sau o cicatrice vicioasă. Tratamentul constă în-tr’o operaţiune care să face după mai multe procedee, cari au de scop să devieze firele de păr în vafară, sau cel mai uşor lucru este să să distrugă cu galvano-cauterul bulbii deviaţi. — In popor trichiaza este cunoscută sub numele de peri răi si babele scot firile cu cimbistra, însă fără nici un folos, căci cresc altele până ce bolnavul orbeşte. TRICHINĂ, TRICHINOZĂ. - Trichina este un vierme lung în forma fusului, foarte mic, având o lungime abia de un milimetru până la un milimetru şi jumătate. Trichina a-dultă să găseşte numai în tubul digestiv, unde merge cu carnea care o conţine, în general cu carnea de porc. Trichina ajungând astfel în stomac sucul gastric topeşte punguliţa în care să află trichina şi viermele fiind liber să duce în intestinul subţire, unde sa opreşte în partea de sus a lui, să dezvoltă acolo şi să înmulţeşte formând trichinoza matelor. Trichinele mature mor în maţe şi sunt date afară cu materiile fecale, iar cele tinere străbat prin păretele intestinelor şi să răspândesc în muşchi, unde să învelesc în oişte pungu-liţe şi dau trichina muşchilor. Carnea de porc este cauza acestei boale la om şi tri-chinoza să observă foarte des în ţările în cari să mânâncă carne cruda de porc. La noi să observă foarte rar din cauză că carnea de porc să mânâncă bine friptă sau fiartă, iar în Germania unde să mânâncă mai mult sub formă de mezeluri şi şuncă, nefierte, să observă des şi chiar sub formă de epidemii. Trichinoza este o boală origi- nală a porcilor, cari o capătă mâncând materiile fecale ale porcilor cu trichinoză intestinală. Viermele trichinozei să numeşte trichina spiralis; el să poate vedea cu ochiul liber ca un firişor alb încolo-cit; capul este subţire iar coada este lungă: femeia este mai mare decât bărbatul; femeile au o lungime de 2-3 mi- Fig. 293. — Trichina (mult mărită). limetri, iar bărbaţii numai pe jumătate* Numărul femeilor este de asemenea cu mult mai mare, din care cauza trichinoza ia o dezvoltare foarte repede. Trichinele locuiesc în maţul subţire aproape de stomac şi foarte rar stau în maţul gros. Când trichina din carne este dusă în stomac, îşi pierde învelişul, femeia să uneşte cu bărbatul şi dă naştere la pui de viermi, foarte numeroşi socotindu-să cam 1000 de fiecare femeie; mamele trăiesc 5-8 săptămâni, când mor şi sunt date afară. Puii de trichină găuresc maţele, pătrund în părţile vecine şi de acolo prin vasele de sânge să duc de să fixează în muşchi, unde îşi fac punguliţe printre Fig. 294. — A. Trichine închistate într’un muşchi (mult mărite). B. Trichine încunjurate de un înveliş calcaros în mijlocul fibrelor musculare. fibrele musculare, cari să inflamează, îşi pierd dungile roşii din curmeziş şi devin alburii sau galbine. Intr o punguliţă să află una sau două trichine. — Să vedem acum cari sunt semnele acestei boale la om. In prima perioadă avem turburări digestive, adecă dureri de stomac şi de pântece, greaţă, vărsături, urdinare, lipsă de poftă de mâncare, însoţite de slăbiciune mare. Aceste semne dispar după două săptămâni, dar în formele grave ele să mai însoţesc de o stare de toropeală foarte mare, de febră vie, de dureri din ce în ce mai mari şi prezistente în membre (mâni şi picioare), de buhăiala fe- TEIC — 745 — TRUF ţei, de lipsă de somn; bolnavul din pricina durerilor cari cresc la orice mişcare este condamnat să steie în repaus aproape absolut; el mai are şi delir (aiurare), o tusă seacă şi deasă, apăsare în piept, tot a-tâtea semne cari fac să te gândeşti mai mult la o febră tifoidă. In cazurile cele mai grave, balnavul îşi pierde puterile, respiraţiunea devine din ce în ce mai scurtă, deasă şi foarte greoaie, iar moartea vine prin asfixie. Este foarte greu să să cunoască boala după aceste semne şi numai a-tunci ele ne pot pune pe cale când ştim că bolnavul a mâncat carne de porc trichi-nată, sau când boala să arată sub formă de epidemie. — Tratament. Boala odată dezvoltată pe deplin nn mai are nici un tratament. Când însă bănuim că bolnavul a mâncat carne trichinată şi la începutul boalei îi vom dâ numai decât un purgativ sdravăn ca să-l scoată de mai multeori afară. Când trichinele sunt numai în maţe vom dâ santonină, 30 centigrame, calomel 1-2 gr., împărţite în 6 pachete, din cari bolnavul va luâ câte unul la fiecare 2 ore. Când însă trichina a ajuns în muşchiu nu mai avem ce-i face. Astfel fiind cel mai bun tratament este cel preventiv, adecă să oprim de a să mânca carne de porc cu trichine. Pentru a-ceasta trebuie ca orice carne de porc să fie examinată cu microscopul înainte de a fi pusă în vânzare. Apoi pentru mai multă siguranţă consumatorul să nu mănânce carne de porc clecât bine friptă sau fiartă, căci căldura omoară trichinele, cari nu pot suportâ o temperatură mai mare de 75°. Carnea trebuie friptă sau fiartă cel puţin 2 ceasuri, pentru ca să fie pătrunsă până la mijlocul ei. Prin acest mijloc omul nu va suferi nici odată de trichinoză. ^ TRICOCEFAL (dela grec. thrix, trikhos, păr> şi kephale, cap). — Vierme foarte fin, lung de 3-4 centimetri şi gros de o zecime de Fig. 295. — Tricocefal. A. Viermele. B. OUil său (mult mărit), milimetru. Acest vierme intră în om de o-biceiu cu alimentele şi trăieşte în maţul gros (cecum şi colon). Să zice că tricoce-falul ar fi cauza apendicitei. TRIC0F1ŢIE. — Caută la Ţinea. TBIFEKINĂ. — Pulbere albă, cristalină, cam amară, care lucrează ca antitermic, antipi- retic şi antinevralgic. Să dă în doză de 1-3 gr. pe zi în buline de câte o jumătate gram. TRIFOIU AMAR, trifoiu de baltă, trifoiu de lac. — Caută la Trifoişte. TRIFOIU MARE- — Caută la Sulfină. TRIFOIŞTE, treifrafi, trifoiu amar, trifoiu de baltă, trifoiu de lac (Menyant-hes trifoi i-ata, fam. Genţianaceelor). — Plantă erbacee aquatică care creşte prin lacuri şi mlăştini (Aprilie-Maiu). Frunzele conţin un principiu meniantină şi să întrebuinţează în medicină ca tonice (întăritoare), în contra frigurilor şi în contra scorbutului. Să dă sub formă de ceaiu (infuziune)- din 10-15 la 1000 ; extract, 1-2 gr.; praf, 60 centigrame până la 1 gr. în buline. TRIFORMOL. — Caută la Paraform. TRIMETILAMINĂ. — Caută la Propllamină. TRINITRINA, nitroglicerină. — Să întrebuinţează în soluţiune alcoolică de unu la sută, din care să dâ 2-3 picături pe zi, ca antispasmodic, antinevralgic, antiisteric. Să mai dă şi în injecţiuni sub piele: din so-luţiunea de 1 la 100, să pune 40 picături la 10 c. c. de apă distilată, din care să fac 2-3 injecţiuni pe zi, în afecţiunile aortei şi în angina de piept. TRINITROFENQL. — Caută la Picnic (Acid). TR10NAL. — Sulfonal în care un atom de metil a’a înlocuit cu un atom de etil. Lucrează ca ipnotic şi calmant. Să dă în doză de 1-2 gr., producând un somn de 6-8 ceasuri. Să dă în buline,-iar după luarea fiecărui bulin să să beie o ceaşcă de lichid cald (ceaiu de floare de teiu, de nalbă, de muşăţel, etc). TRIOXIMETILEN. — Caută la "Paraform. TRISMUS. — Caută la Fălcariţă şi Tetan. TRITICINĂ. — Caută la Gluten. TRITICUM REPENS. - Caută la Pir. TROAHNĂ. — Caută la Catar. TROAHNA CAILOR şi a măgarilor. — Caută la Răpciugă. TROMBOZĂ (dela grec. thrombos, chiag). — Să numeşte astfel închiegarea (coagulaţi u-nea) sângelui îutr’un vas sangvin. Această tromboză produce gangrena (mortificarea) întregii regiuni hrănite de acel vas, dacă cumva nu să stabileşte o circulaţiune colaterală suficientă. TRUFE. — Sub acest nume să înţeleg mai multe specii de ciuperci din genul Tuber, fam. Eutuberaceelor, şi anume: Tuber me-lanosporum sau cibarium, care creşte în su- TUBE — 746 ^ TUBE dul franţei şi nordul Italiei; tuber brumale Care creşte în Franca, Elveţia, Gierraania şi Boemia; tuber ăestivuni şi magnat riin, care ttreştein italia, Franţa şi Germania. Trufele Ştiut ioarţfe miilt căutate pentru trebuinţele bucătăriei Şi fiindcă ele ctesc iliimăi pg sub pământ s’au dresat pentru căutarea lor cânii |i pbrcii cari le găsesc Cu mare uşurinţă. Ele stint plăcute la gust şi foarte hrănitoare, dar sunt greu de mistuit aşa că nu le pot digerâ decât stomacurile sănătoase şi tari, dar şi cei cari au astfel de stomac trebuie să ie mânânce rar şi cil economie; tei slabi de ştotoac şi bolnavii trebuie să să păzească de ele. TUBERCULOZĂ (dela lat. tuberculum, nod), atac, boală seacă, ftizie, hectică, oftică■ — Tuberculoza este o boală infecţi-oasă datorită unui microb, numit bacilul lui h’och, care năvăleşte organismul. Această boală este foarte răspândită, ia o mulţime de înfăţişări anatomice şi clinice, are o eYoluţiune foarte variabilă după puterea infecţhinii şi rezistenţa Organismului. Mi- \ fig. ‘296. - Baci Iii lui Koch (Microbii «fiicei) măriţi de 1200 ori: crobul acestei boale a fost descoperit de învăţatul doctor Koch; el are forma unui bastOnaş (bacii) fin, drept sau puţin strâmb, a cărui lungime este de 2 până la 3 mi-imi de milimetru. In scuipat, unde de obiceiu să constată, el este ceva mai alungit, strâmb, câte odată fragmentat şi sămănat cu spaţiuri luminoase. Acest microb nu să poate vedea la microscop decât numai dacă să văpseşte cu anilină şi mai cu seamă cu fucsină fenicată. Baccilul lui Koch poate fi uşor cultivat pe oarecari medii speciale: geloză glicerinată, bulion glicerinat, cartof glicerinat, ser de cal sau de bou solidificat, adiţionat sau nu de glicerina, etc. El rezistă la agenţii de uscare şi virulenţa lui nu este decât micşorată prin căldura uscată la 100°, pe câtă vreme căldura u-medă de 71° face să piară cu totul; razele soarelui îl distrug în câteva ceasuri, iar lumina difuză îl omoară în mai multe zile. Bacilul ofticei secretă otrăvuri: unele difuzibile, agenţi ai efectelor generale ale bacilului lui Koch asupra organismului, şi a căror tip este tuberculina lui Koch ; altele aderente, cari explică acţiunea locală exercitată de bacii în locul în care vegetează. Tuberculina lui Koch injectată la un animai sau la om, atât în stare tiormalâ cât şi de boală, determină reaeţiuiiea locală şi generală ca la persoanele tuberCti-ldas6i In corpul omului bacilul tuberculozei eând ajunge la putere face în ţăsutul pe care îl inflamează nişte ilodurl sau tubercule, de vinde â proveiiit şi numele acestei boale de tuberculoză. Aceste noduri sati tubercule să pot vedea cu ochiul liber şi pot avea trei feluri de înfăţişări: sau ele sttnt ca nişte granulaţiuni, mici, opace, de mărimea unui bob de meiu (granulaţiuni cenuşii) ; sâu ele sunt ca nişte noduri mari ca bdbitl sau nucşoara, tari şi cenuşii, sau galbine şi mai mult sau mai puţin inmo* iâte (tuberculele lui Lăenec) j sau sunt ca nişte mase de diferite mărimi, de coloare gălbuie, de conzistenţă moale (infiltrctiiuni cazeoctse). In toate aceste producţiuni leziunea elementară, care să recunoaşte la microscop, este foliculul tuberculos, care a-îată unitatea fundamentală a tuturor soiu- Fig. 297. — Microbii ofticei in plămân (măriţi de 700 ori). rilor de tubercule mai sus înşirate. Folicu-lul tuberculos este format de trei feluri de elemente, cari corespund la trei zone : în centru este celula gigantică (uriaşe), cu marginile neregulate, care conţine o mare cantitate de noduri dispuse în mod diferit (in formă de coroană, la unul din polii celulei, în formă de secere, etc.); în jurul acesteia, în o zonă mijlocie, să află celulele epitelioide, al căror nume arată aspectul e-pitelial; în fine, la periferie să află celulele embrionare, cari formează două sau trei straturi în jurul celulelor epitelioide şi cari prezintă aspectul obicinuit al limfoci-telor. Intre aceste elemente să găseşte o st romă interstiţială a cărei natură nu este bine precizată, dar care n’are vase, foliculul tuberculos fiind o producţiune avascu-lară. Bacilul lui Kocli să află cu deosebire în celula uriaşe, în centru sau la periferia ei, mai rar şi mai puţin abondent în celulele epitelioide, cu mult mai rar încă în limfocite, ceeace însemnează că tuberculul este o producţiune care arată rezistenta la năvălirea microbi/tnă. Tuberculul îrţ TUBE - m - TUBE unele cazuri poate să nu aibă celula uriaşe; şi atunci el este format numai de celule embrionare, cu sau fără celule epite-lioide la centrul său; în alte cazuri el poate să aibă mai multe celule uriaşe, Când începe cazeificaţiunea tuberculul îşi schimbă aspectul. Am zis mai sus că tuberculul apare ca o leziune de rezistenţă a organismului, produsă cu ajutorul secreţiu-nilor bacilare, cari însă sunt influinţate prin natura chiar a terenului asupra căruia să dezvoltă bacilul. După acţiunea reciprocă astfel exercitată de bacii şi elementele celulare ale organismului, de sămânţă şi pământ, neoplazia fibro-cazeoasă evoluează către scleroză, care este un proces de vindecare, sau către cazeificaţiu-ne, care este un proces de agravare. Sunt cazuri, după cum rezultă din cercetările mai proaspete, în cari bacilul poate lucra fără să provoace leziuni foliculare, lucrând numai prin otrăvurile lor, difuzi-bile sau aderente, cari produc leziuni inflamatoare, scleroase sau nu, de aparenţă banală. Bacilul lui Koch să găseşte în scui- Fig. 298. — Microbii ofticei într’un scuipat (măriţi de 600 ori). pat, în puroiu, în materiile fecale ale ofticoşilor; în laptele şi în unele părţi ale animalelor cari servesc la alimentaţiune. Când unele din aceste substanţe să usucă fără să fi fost distruse, bacilii ajung în atmosferă sub formă de praf. — Tuberculoza este contagioasă dela om la om, dela animale la om şi dela om la animale. Ea poate atinge toate ţăsăturile, toate organele : la-ringele, plămânii, meningele, oasele, peritoneul, intestinele, testiculele, ganglionii limfatici, pielea, încheieturile, etc. Noi ne vom ocupa în acest articol de tuberculoza plămânilor sau pulmonară (oftică) şi de aceea a intestinelor (oftica de maţe sau enterita tuberculoasă). — Sunt mai multe feluri de tuberculoze: uneori leziunile sunt mărginite la unele ţăsături (tuberculoze localei, în cari microbii rămân închişi şi îti acest caz Ctiii-tagiunea nu să mai poate face; alteori leziunile sunt deschise, în raport cu exteriorul (tuberculoze deschise), în cari microbii sunt daţi afara cu scuipatul şi puroiul şi atunci contagiunea să face cu mare înlez* nire. — Tuberculoza poate fi foarte acută* adecă să aibă un mers foarte repede* a cărei gravitate şi dezvoltare repede sa dator§şt§ faptului că pe lângă bacilii lui Koch să întovărăşesc şi alţi microbi (ai erizipelului, pneumoniei, etc.). Tuberculoza poate fi acută, a cărei dezvoltare să face mai încet; dar cele mai adeseori ea este cronică, şi încă cea mai gravă din toate boalele cronice şi cu mortalitatea cea mai mare, căci după statistici rezultă că ea produce a şeasa parte din toate decesele» In România mortalitatea totală prin tuberculoza pulmonară este cam de 20.000 persoane pe an, ceeace face 13°/0 din mortalitatea generală. Tuberculoza este curabilă şi să poate uşor evită dacă să iau toate măsurile igienice necesare, mulţămită cărora în Anglia mortalitatea a scăzut dela 2110 în 1870 la 1731 în 1896. Leziunile zise scrofuloase nu sunt altceva decât tuberculoze locale şi atenuate, în cari bacilul Iul Koch există în număr foarte mic şi este puţin virulent.— Să vedem acUm contagiunea cum să face ? Ea să face prin foarte multe căi, şi anume : prin plămâni absorbind praf cu microbi sau cu particule pulverizate de scuipat; prin tubul digestiv, bând lapte de vaci tuberculoase, mai ales la copiii cari să hrănesc mai mult cu lapte şi la cei ce urmează uu regim lactat, mâncând măruntaie, ficat, creer, rinichi, bojoci, etc., dela animale ofticoase; prin piele, făcând pansament cu cârpe cu cari s’au servit tuberculoşii sau rănindu-să cu scuipătoarea. Microbii tuberculozei'să găsesc foarte răspândiţi şi la tot pasul dăm | de ei, aşa că toată lumea ar trebui să să atace, dar din fericire nu este aşa, şi pentru ca omul să să ofticeze trebuie să întrunească oarecare condiţiuni propice, numite cauze predispunătoare. Intre acestea avem mai întâiu existenţa ofticei la părinţi, ceeace face ca copiii să să nască mai debili, mai slabi, mai puţin rezistenţi la boale si prin urmare mai primitori de oftică, din cari pricină ereditatea joacă rol aşa de mare în căpătarea tuberculozei; pentru aceasta copilul născut în astfel de împrejurări trebuie să fie depărtat de părinţii bolnavi. Constituţiunea are iarăşi deosebită importanţă; astfel cei ce sufer de aşa zisele ma- I nifestaţiuni scrofuloase, cum sunt migdalele TUBE — 748 — TUBE prea mari din fundul gurii, cari fac ca copiii să respire cu gura deschisă; gâlcii dela gât; cei cu pieptul îngust şi înfundat sub andrele şi cu musculatura slab dezvoltată, precum şi roşcovanii, sunt mai primitori de această cumplită boală. Etatea cea mai prielnică este dela 40 până la 50 ani, apoi între 20 şi 30, mai rar dela 5 la 10 ani. Bărbatul este cu mult mai predispus decât femeia. Oraşele sunt locul de predilecţie al ofticei; cu cât un oraş are populaţie mai deasă şi mai mare cu atât are mai mulţi ofticoşi; în Paris s’a constatat 5 bolnavi la 1000 de locuitori, pe câtă vreme în oraşele mai mici numărul bolnavilor să reduce la 1-2 la 1000. Lipsa de exerciţiu dă o mortalitate mai mare, după cum să întâmplă în închisori şi mănăstiri, unde oamenii trâesc închişi în camere mici; de asemenea şi în armată să vede des tuberculoza. Meseriaşii cari lucrează în ateliere închise în cari aerul să încarcă cu praf sunt foarte expuşi, precum sunt: brutarii, plăpămarii, tăietorii în piatră, cărbunarii, tipografii, fierarii, etc. Unele boale sfârşesc adeseori prin oftică, astfel sunt: pneumonia, pojarul, diabetul, etc. O cauză care predispune foarte mult la a-ceastă boală este alcoolismul, care slăbeşte organele. De asemenea şi căsătoria prea de timpuriu predispune mult la oftică; de a-ceea nu trebuie ca fetele să să mărite mai înainte de 20 ani, mai ales acele din oraşe şi născute din părinţi bătrâni. La aceste sarcinile adeseori dau naştere la tuberculoză. In fine, viaţa neregulată, excesele de orice natură, predispun foarte mult la atac. — înainte de a izbucni tuberculoza sunt oarecari semne aşa zise precursorii cari este bine să le cunoaştem cu atât mai mult cu cât ele prevestesc această cumplită boală şi ne pun în stare de a luâ măsuri serioase de vindecare chiar dela începutul ei, mai ales că oftica numai în gradul întâiu poate fi vindecată cu mijloacele de cari dispunem până astăzi. Aceste semne sunt: un fel de slăbire care merge crescând fără ca omul să-şi deie seama şi această slăbire poate fi însoţită de lipsă de poftă de mâncare, de dispepsie (mistuire grea), de urdinare deasă; apoi guturaiul cu tusa, care să repetă prea des; scuiparea de sânge; un fel de friguri, cu creşterea temperaturii până la un grad, cari să arată după cea mai mică oboseală, după masă chiar, etc. — Oftica de obiceiu să arată în formă cronică având o durată de 1 an până la 20 ani, cu intervale de sănătate apatentă. Această formă are trei perioade sau trei grade. In perioada l-a bolnavul tuşeşte des fără ca să scuipe, are un fel de tusă seacă de unde şi numele de boală seacă; friguri uşoare din când în când; apoi el începe a slăbi, a pierde din putere şi din grăsime, din cauză că nu poate mânca fiindcă n’are a-petit; el are junghiuri, mai cu seamă în partea de sus a plămânilor, cam pe la vârfuri. In perioada a Il-a bolnavul tuşeşte mai des şi începe a scuipâ o flegmă groasă şi opacă care înnoată în apa din vas; tâmplele şi ochii îi să înfundă, obrazii de asemenea; el are apăsare în piept şi greutate la res-piraţiune, somnul începe să-l părăsească din pricina tusei. In perioda a IlI-a sau Fig. 290. — Tuberculoză pulmonară (oftică) în gradul al 3-lea: caverne. perioada cavernelor bolnavul scuipă flegmă din ce în ce mai multă, flegmă amestecată cu puroiu, care miroasă urât şi are forma zisă numularâ (rotundă ca banul); friguri cu căldură mare in fiecare după ameazi, care merge crescând până la miezul nopţii când bolnavul asudă cumplit, să face lac de apă, şi din care cauză el continuă a slăbi în mod simţitor, a nu mai avea putere nici să umble, a să topi văzând cu ochii, a să consumă (de unde şi numele grecesc al boalei de ftizie sau pldisis); a-poi îi să umflă picioarele, uneori varsă sânge roşu amestecat cu spumă, are urdinare, vărsături şi vocea îi să răguşeşte până ce să stânge. In forma acută, care să vede cu mult mai rar, avem aproape aceleaşi semne, însă aci boala merge foarte repede din care cauză boala să numeşte şi oftică galopantă, care poate omorî în 15-30 zile. — Tuberculoza intestinală (oftica de maţe) numită şi enterită tuberculoasă. Acest fel de TUBE — 749 - TUBE oftică să poate ivi singură sau poate însoţi oftica de plămâni pe la sfârşitul ei. Ea are următoarele semne: urdinare, care la început este trecătoare, apoi să îndeseşte până ce devine continuă, ceeace slăbeşte bolnavul în mod cumplit; ea să însoţeşte de dureri prin pântece şi uneori scaunele sunt cu sânge. La copii această boală mai prezintă şi creşterea ganglionilor părţii pe-ritoneului care înveleşte maţele; pântecele să măreşte şi vinele de prin pielea pânte-celui să văd şerpuind. — Profilaxia şi tratamentul tuberculozei. Să ştie de toată lumea că mai uşor este de a preîntâmpina o boală decât a o vindeca. Nicăiri nu să potrivesc aceste vorbe aşa de bine ca la oftica. De aceea vom începe prin a aâoare-cari sfaturi bune pentru ca omul să nu să atace. In locul întâiu vom recomanda ca fiecare să să obicinuiască a respira cât să poate mai adânc şi nici odată prin gură, ci numai prin nas, care curăţă întru câtva aerul de praf şi mucii lui omoară microbii. Omul să umble întotdeauna cu gâtul liber, neînvelit cu basmale după cum obicinuiesc mulţi şi cari sunt cu mult mai expuşi la răceală. Obiceiul de a sărută pe cineva în gură trebuie să piară, căci foarte uşor să poate îmbolnăvi omul prin acest mijloc (vezi Sărutat). Este bine ca omul să trăiască cât să poate de mult în aer liber, să doarmă într’o odaie mare bine aerată, a cărei ferestre să steie toată ziua deschise, iar noaptea, dacă să poate, o fereastră să rămâie întredeschisă aparând patul de curent cu ajutorul unui paravan. Laptele-să beie întotdeauna fiert bine, iar carnea să să mănânce bine friptă. Fiecare om să facă zilnic exerciţiu însă cu regulă, adecă sâ nu să obosească prea mult, iar când este asudat să nu steie pe loc, nici în curent. Nu este permis ca omul care tuşeşte să scuipe pe jos, ci într’o scuipătoare specială care să conţină un lichid antiseptic. Când cineva sufere de umflătura migdalelor din fundul gurii, cari pe lângă că-i impuţinează aerul inspirat formează un bun adăpost pentru microbii ofticei, el trebuie să să caute şi la trebuinţă să să supuie la operaţiune, adecă lgt tăierea şi scoaterea lor (amigdalotomie). — Cei ce sunt siliţi să trăiască cm ofticoşii sau să îngrijească de ei trebuie să-şi spele cu îngrijire mânile cât să poate de des şi mai ales înainte de mâncare; să-şi taie unghiile, ca ele să fie cât să poate de mici şi ori de câte ori pune mânile pe vr’un obiect de al bolnavului să şi le spele cu sublimat coroziv. Toate obiectele bolnavului trebuie dezinfectate prin fierbere, rufăria lui spălată la o parte ; iar după sfârşitul boalei trebuie să să facă o dezinfectare totală (vezi Deztnfecţiune).— Copiii cari au părinţi ofticoşi trebuie duşi din casa părintească, dacă să poate la ţară, unde vor fi alăptaţi şi îngrijiţi de o doică bună; iar respiraţiunea lor trebuie lăsată liberă şi prin urmare nu trebuie acoperiţi pe faţă cu văl. Copiii mai mari trebuie ţinuţi în continuu în aer liber şi lăsaţi să să joace pe afară cea mai mare parte a timpului; ei trebuie hrăniţi bine şi îmbrăcaţi potrivit cu anotimpul. Aceşti copii nu trebuie crescuţi prin internate şi când vor termina studiile secundare să li să recomande cariere potrivite stării lor, cariere cari să nu-i oblige a sta mult în casă, în aer confinat; pentru ei cea mai bună carieră este agricultura, silvicultura, etc., care le înlezneşte traiul în aer liber şi cu- A Fig. 800. — A. Scuipătoare comună. B. Scuipătoare de buzunar. rat. — Ofticoşii vor scuipă numai în scuipătoare, atât la ei în casă, cât şi afară, şi pentru aceasta vor avea în buzunar o scuipătoare portativă (cum ar fi o tabachieră), care să aibă la fund puţin lichid antiseptic, scuipătoare cu capac care să să închidă bine. Prin acest mijloc nu numai că nu vor îmbolnăvi pe alţii, dar chiar şi ei vor fi feriţi de reinfecţiune, căci atmosfera din jurul lor nu va fi plină de microbii scuipaţi de ei. Cel ofticos să nu înghită nici odată scuipatul pentru ca să nu-şi infecteze tubul digestiv, mai cu seamă maţul subţire; el nu trebuie să tuşească decât când îi vine să scuipe, căci orice tusă îl slăbeşte; prin voinţă şi hotărâre el îşi poate împuţina tusa. Scuipătoarea să va deşerta în latrină după ce ea a fost ţinută in apă care fierbe cel puţin o jumătate de oră; apoi scuipătoarea goală să va fierbe în o soluţiune de cristale de sodă. Bolnavul de tuberculoză va dormi singur într’o cameră bine TUBE — 750 - TUBE aerată şi în care atât aerul cât şi soarele să pătrundă cu îuleznire şi în mare cantitate ; în acea cameră să nu fie decât strictul necesar, nici o mobilă de prisos, nici perdele, nici covoare; camera va fi spălată cu cârpe umede şi cu soluţiuni antiseptice. Ofticosul va face fricţiuni uscate, mai târziu alcoolice, iar îmbrăcămintea îi va fi potrivită după anotimp. Damele nu vor purta corset, nîci rochii lungi cari să şteargă podelele. Fumatul este oprit cu desăvârşire, iar gura va fi dezinfectată şi spălată cu îngrijire în fiecare zi, cu soluţiunea următoare : alcoolatură de eucalipt, 50 gr.; alcool, 350 gr.; acid benzoic, 10 gr.; timol, 1 gr. ; esenţă de wintergreen; 15 picături; esenţă de mentă, 20 picături: să să pună o jumătate de linguriţă într’un păhar mare de apă. Tratamentul propriu zis al tuberculozei este de 2 feluri: igienic şi medicamentos. Tratamentul igienic. Pentru ca un tuberculos să să vindece are neapărată trebuinţă de hrană bună, substanţială, şi în cantitate cu mult mai mare decât omul sănătos, de oarece lui nu-i ajunge numai porţia de întreţinere, căci celula în lupta ei cu microbul trebuie să fie bine nutrită ca să învingă. Intre alimentele cele mai bune primul loc îl ocupă carnea crudă, tocată; care poate fi luată în globuleţe trecute prin zahăr, în bulion călduţ sau rece, sau a-mestecată cu pireu de cartofi sau de linte. Carnea de berbec este mai bună decât cea de vacă; ea să dă în cantitate de 100-200 grame. Când bolnavul să desgustă să poate întrerupe întrebuinţarea ei sau când el are diaree, şi atunci să poate înlocui cu sucul de carne, care deşi nu este aşa nutritiv dar măreşte apetitul. Să înţelege dela sine că bolnavul nu va mâncâ numai această carne, care va trebui să fie numai ca o completare a mâncării. Apoi vin ouăle ,cari pot fi mâncate sub toate formele posibile, pentru ca bolnavul să nu să desgusteze; să va avea în vedere însă că ouăle sunt cu atât mai uşor de mistuit cu cât sunt mai moi, mai puţin' coapte; să va luâ un ou crud la ora 10 şi altul la ora 4; gâl-binuşul, din care să scoate medicamentul numit lecitină, este cel mai hrănitor, dar şi albuşul care este format din albumină este bun. Peştele, mai ales cel cu^ carnea albă şi fină, este foarte recomandabil şi variează în mod plăcut lista de mâncare a bolnavului. Laptele sterilizat sau numai fiert; simplu sau cu pane prăjită; legumele, cartofii cu unt de asemenea să recomandă foarte mult. Când bolnavul are stomacul bun şi nu sufere de dispepsie poate să mânânce tot felul de carne. Dacă bolnavul n’are poftă de mâncare îi să poate dâ cu o jumătate de oră înainte de masă o jumătate păhar de apă de Vichy, care înlezneşte secreţiunea sucului gastric, şi un pachet de cretă sau de magnezie cari absorb gazele; să vor mai dâ şi excitante: sosuri iuţi, salate cu oţet, băuturi calde. Dacă bolnavul are diaree îi să va da numai lapte, mai ales lapte de capră sau de măgăriţă, suc de carne, gelatină, etc. Bolnavul va mâncâ de 5 ori pe zi: dimineaţa, la ora 10, la ameazi, la ora 4 şi seara; dar la 10 şi la 4 va face numai câte o gustare compusă din carne crudă; ouă crude şi lapte. Ca băutură va luâ apă curata sau cu puţin vin alb; bierea numai din când. în când şi dacă o poate suporta. Peste noapte când are sete poate să beie un păhar de lapte. Afară de hrană bolnavul are nevoie de repaus> de odihnă. Repausul de noapte va durâ dela 9 ore seara până la ora 9 dimineaţa, iar după ameazi 1-2 ore. Dacă bolnavul are febră va stâ culcat şi mai mult timp; iar dacă febra trece de 39°, el va stâ lungit în continuu. Odihna să va face ziua în o cameră cu ferestrele deschise, fără însă ca bolnavul să fie in curent, sub un adăpost. Intru cât priveşte plimbările; ele să vor face în trăsură sau pe jos, după puterea bolnavului; dimineaţa între 10-11 ore şi seara dela 5 până la 7. In al 3-lea rând vine cura de aer, care are deosebită importanţă. Ea să poate face la ţară, la munte, la mare sau într’un sanatoriu (vezi acest cuvânt), sau într’o vilă arangiată astfel încât aerul să fie reînoit în continuu. Cura de aer trebuie făcută într’o staţiune unde oscilaţiunile temperaturii să fie foarte mici în timpul zilei, pământul să fie uscat şi soarele să străbată cu înleznire. In formele grave ale tuberculozei, la început, este bine ca bolnavul să stea anul întreg într’un sanatoriu la o altitudine mare, afară numai de cazul când el are insomniii, este cuprins de tristeţă prea mare şi când începe a fi răguşit (larin-gită tuberculoasă) şi în cari cazuri trebuie imediat să părăsească staţiunea. Să recomandă ca mai bune sanatoriile maritime şi de şes, cum ar fi Arcachon, Banyuls, etc., precum şi cele dela o altitudine mijlocie. La persoanele limfatice şi la începutul boalei le convine staţiunile de pe Mediterana, cum ar fi Cannes, Hyeres, Menton sau Alger, Ajaccio sau Pau. La sfârşitul boalei cele mai bune staţiuni sunt cele din climatele dulci dela ţară şi de pe malul mării. — TUBE — 751 — TUMO Trecem acum la tratamentul medicamentos. Având în vedere că la oftică alimentaţiunea joacă rolul cel mai mare vom căuta să cruţăm stomacul, să nu-1 obosim cu multe medicamente. Astfel ne vom mărgini la untura de peşte din care vom dâ 1-2 linguri pe zi, cu întreruperi din când în când, iar în în caz de diaree vom înceta de a o mai dâ. Vom recurge la clizme cu gaiacol şi creozot. Apoi vom facfr injecţiuni sub piele cu metilarsinat de sodă, preparaţiune specială a cacodilatului de sodă, pe care îl vom putea întrebuinţâ şi sub formă de globule sau de clizme. Local, pe locul cu junghiu, vom aplicâ revulzive, puncte de foc. In tuberculozele localc vom rccurgc la metodele prin injecţiuni modificatoare (în abcesele prin congestiune, în adenile, în gome) făcute cu eter iodoformat sau naftol camforat, luând deosebite precauţiuni pentru a evita unele accidente; să mai întrebuinţează injecţiuni]e interstiţiale cu clorur de zinc în jurul focarelor de tuberculoză osoasă sau articulară. De altfel operaţiunile dirigiate în contra leziunilor tuberculoase trebuie 'să să facă cu multă economie şi numai în cazuri bine indicate şi la mare trebuinţă; cel mai bun lucru este să ne adresăm la tratamentul general întărind organismul. Leziunile superficiale, cum sunt cele ale pielei (lupus) să tratează cu succes prin scarificaţiuni, galvanocauterizaţiuni, iar acum de curând prin fototerapie, prin radioterapie şi prin radiumterapie (vezi a-ceste cuvinte), precum şi prin curenţi electrici de mare frecvenţă. Intru cât priveşte tratamentul direct al focarelor tuberculoase din plămâni, precum sunt injecţiunile înăuntru plămânilor cu sobstanţe antiseptice (clorur de zinc, naftol camforat, etc.), in-jecţiunile intratracheale cu oleiu mentolat sau eucaliptolat şi diferitele inhalaţiuni, toate acestea n’au dat rezultate aşa de bune pentru ca să stăruim asupra loiv Ca medi-catiune specifică s’au încercat toxinoterapia7 seroterapia şi bacterioterapia. Toxinoterapia datează dela cercetările lui Koch din anul 1890, asupra efectelor tubermlinei, dar rezultatele n’au fost bune, nici cu tuberculi-nele lui Koch, nici * cu cele preparate de alţi învăţaţi. Seroterapia constă în întrebuinţarea diferitelor seruri prin injecţiuni sub piele sau în vine sau pe cale digestivă. Serurile preparate de Maragliano şi de Marmorek au dat rezultate îndoioase. Bac-terioterapia propusă de Behring după o nouă concepţiune la un congres de tuberculoză nu pare a fi mai eficace. Vaccinaţiunea în contra tuberculozei bovine a dat oarecare rezultate, dar mai mult ca un tratament preventiv, cari dă o imunitate trecătoare şi de o durată de cel mult 2 ani; la om nici atâta nu să ştie. Toate aceste metoade, interesante din punct de vedere ştiinţific, nu pot intrâ în practică şi va trebui să ne mărginim pentru moment la medicaţiunea igienică mai sus descrisă până când vom avea fericirea de a dispune de un medicament specific adevărat. ŢUICĂ. —■ Caută la Rachiu. TULCHIN- — Caută la TuliciiinA. TOLCINĂ. — Caută la TuuchinX. Tl!L!GH!NĂ, cleiţă, chiperu lupului, lemn cănesc, piperu lupului, tilichin, iul-chin, tulcinâ, tulpin, tulpină (Daplme Mezereum, fam. Timeleaceelor). — Mic arbust veninos cu florile roşietice, câte odată albe, cu fructele boabe roşii de mărimea boabelor de mazăre; creşte prin pădurile din regiunea muntoasă şi subalpină (Mar-tie-Aprilie). Să întrebuinţează scoarţa, al cărei principiu activ este dafneina. Să dă în boalele de piele (herpes, psoriază). Scoarţa are şi proprietate vezicantă. Să dă intern: coaje, 4-5 grame; extract alcoolic, 8-12 centigrame. — La ţară să întrebuinţează decoctul (fiertura) de coaje pentru durere de dinţi. TULPIN, TULPINA. — Caută la Tulichină. TUMENOL. — Product sulfurat care samănă cu ichtiolul, al cărui succedaneu este ; el să întrebuinţează ca sicativ neiritant, în boalele de piele (eczemă) şi în mâncărime. Să aplică în natură sub formă de praf, singur sau cu talc, sau sub formă de a-lifie, 5-15 la 100. TUMOARE (lat. t/umor, dela tumere, a umflâ), bol/â, crescâturâ, umflătură. — Să numeşte tumoare oricare masă constituită de un ţăsut de formaţiune nouă şi care are tendinţă de a perzistâ sau de a creşte. Prin urmare nu orice umflătură este o tumoară, aşa de exemplu un abces (colecţiune de puroiu) oricare ar fi mărimea lui nu este o tumoare, din cauză că el nu poate durâ întotdeauna şi după un timp oarecare să deschide singur, fie înăuntru, fie înafară, iar puroiul curge şi umflătura scade. O tumoare poate fi datorită unei activităţi anormale a unor elemente ale ţăsăturilor cari cresc şi formează un fel de monstruozitate a acelor ţăsuturi (lipom); alteori tumoarea constă într’o întindere sau umflare a unui organ sau a unei părţi de or- TUMO — 752 — TURB gan prin un lichid, cum să întâmplă într’un chist t câte odată ţăsutul poate fi modificat prin înmulţirea tuturor elementelor sale, cum este în ipertrofie, sau numai a unui element, cum este în scleroza ţăsutului conjunctiv, sau că acele elemente să înlocuiesc prin alte elemente cu totul nouă şi anormale, cum să întâmplă în cancere. — Sunt mai multe feluri de tumori, dar toate varietăţile să pot reduce la două, şi anume; tumori de bună natură, numite benigne, cari nu strică sănătatea generală şi sunt supărătoare numai prin mărimea lor producând prin apăsare diferite turburări în organele în cari să dezvoltă sau în organele din vecinătate, şi care odată scoase nu să mai reproduc, precum sunt: lipomul, fibromul, chistul, etc.; tumori de rea. natură cunoscute sub numele de maligne, cari cresc, să ulcerează, produc emoragii, iar după ce au fost scoase prin operaţiune să formează din nou în acelaşi loc, sau în ganglionii limfatici din apropiere, sau să generalizează în tot corpul. Să întâmplă însă în unele cazuri că unele tumori maligne există în acelaşi timp cu unele tumori benigne sau le urmează acestora. De altfel gravitatea unei tumori atârnă şi de locul în care să arată. — Cauzele tumorilor nu le vom arăta aci, ele fiind variabile pentru fiecare tumoră, iar cetitorul le va găsi la descripţiunea fiecăreia din ele. Intru cât priveşte trata-tamentul vom spune numai atâta că o tumoră, oricare ar fi natura ei, nu să poate vindeca decât prin operaţiune, adecă să să taie şi să să scoată întreagă, iar tumorile maligne să să ridice împreună cu ţăsăturile sănătoase dimprejurul lor. Cu cât o tumoră să operează mai iute, cu atât şi vindecarea să face mai degrabă şi este mai dăi-nuitoare. ' . TUMOARE ALBĂ. — Mai de mult să numea tumoare albă inflamaţiunea sau aprinderea cronică a unei încheieturi, care este de natură tuberculoasă (oftică la încheietură sau artrită tuberculoasă). Această tumoare albă sau artrită tuberculoasă este caracterizată prin producerea de fungozităţi, prin tendinţa de a face puroiu (de a supura) şi prin cupleşirea progresivă a tuturor ţăsu-turilor cari formează încheietura, aşa că în cele din urma membrul atins îşi pierde slujba şi omul de multe ori viaţa. Articu-laţiunile sau încheieturile cele mai expuse la' această boală sunt: şoldul, genunchiul, gleznele, cotul şi umărul. Tumoarea albă este produsă de microbul ofticei sau bacilul lui Koch (vezi Tuberculoză), care să dezvoaltă în articulaţiunea bolnava şt atunci avem tuberculoză locală numai, sau să dezvoltă în acelaşi timp şi în alte organe, mai cu seamă în plămâni, şi atunci avem tuberculoză generalizată. Această boală să arată mai ales în copilărie şi adolescenţă, foarte rar după 30 de ani; isbucnirea ei este înleznită prin ereditate tuberculoasă, alcoolică sau sifilitică, prin o hrană rea şi neîndestulătoare, prin locuinţe nesănătoase (cu igrasie), prin o slăbire produsă de alte boale (febră tifoidă, febre eruptive) ; ea poate fi provocată prin o lovitură, cădere, sucire, scrintire sau prin o artrită de natură blenoragică. Tumoarea albă începe uneori în mod brusc şi acut; de obiceiu însă începutul ei să face încet pe nebăgate in seamă şi prin o durere surdă, care să simte mai ales la oboseală sau la atingere, iar mai târziu durerea devine continuă, localizată într’un punct. Alte ori durerea o simte bolnavul în încheietura din josul celei bolnave, cum ar fi în genunchiu când boala este localizată în şold. Ori ce mişcare produce durere şi articulaţiunea începe a să umflă; pielea să înroşeşte, arde şi devine lucitoare, apoi mai târziu să simte fluctua-ţiune, ceeace arată că încheietura a făcut puroiu. Membrul bolnav ia o poziţiune vi-ţioasă, anormală, dictată de durere. Tumoarea albă să vindecă uneori, când este bine tratată şi dela început; dar ea să poate ivi din nou. După ce a supurat vindecarea să face mai greu şi uneori bolnavul moare de septicemie sau de oftică la plămâni. Tratamentul local constă în ţinerea membrului în nemişcare, în injecţiuni aşa zise sclerogene, făcute cu clorur de zinc, sau în o operaţiune oarecare, cum ar fi rezecţiunea sau amputaţiunea. Tratamentul general constă în băi sărate şi în medicaţiune igienică (vezi Tuberculoză). TUMOARE ERECTILA. — Caută la Nev. TUMOARE LACRIMALA. — Caută la Daltonism. TUNET. — Caută la Trăsnet. TURBARE (lat. rabies, grec. lyssa, hydropho-bia). — Boală virulentă care să dezvoltă în mod spontaneu la câne, la pisică şi la alte animale şi să transmite la om prin muşcătură sau şi numai prin lingere. A-ceastă cumplită boală trebuie tratată încă dela început, decum a intrat otrava în sânge, căci dacă boala a isbucnit ea este întotdeauna mortală. Un om muşcat de un câne turbat, fără să ştie că acel câne a fost bolnav, din care pricină nu să caută, nu aleargă la institutul bacteriologic din 58 toriană, acel om trece prin următoarele pe*-rioade ale turbării. Perioada întâia numită latentă sau de incubatiune, durează dela 20 zile până la 2 luni, când omul a fost muşcat la membre (mâni şi picioare), sau numai 14-15 zile când el a fost muşcat la faţă. In această perioadă boala rămâne tăcută, lucrează pe ascuns în organism, fără să să arate prin vr’un semn oarecare ; rănile sunt uşoare şi să vindecă repede, fără să prezinte vr’un caracter deosebit sau bănuitor, întocmai ca şi o rană produsă de un animal sănătos. Pe la sfârşitul acestei perioade când rănile s’au vindecat pe deplin, începe omul să simtă în regiunea muşcată şi dealungul fmşoarelor nervoase cari o inervează, nişte senzaţi-uni ciudate de furnicături, înţepături, arsuri, uneori chiar dureri svâcnitoare (lan-cinante), sau fulgerătoare. In acelaşi timp bolnavul are anestezie în dreptul rănii şi iperestezie în zona din jur; alteori mai are trăsărituri musculare şi paralizii motrice localizate. Toate acestea arată că otrava turbării (virusul rabic) umblă dealungul nervilor periferici pentru a atinge mai pe urmă centrele medulare şi cerebrale. Pem rioada a doua, turbarea declarată. In a-ceastă perioadă boala are două forme : forma cerebrală, numită turbare furioasă, care să vede de obiceiu, şi forma spinală, numită turbare paralitică^ care este mai rară, însă care completează uneori pe cea dintâiu. Amândouă formele sunt precedate de o scurtă perioadă zisă prodromică, ana-loagă, care durează 2*3 zile. Forma furioasă. Boala să declară prin următoarele prodrome: schimbarea caracterului, a inteligenţii şi a sentimentelor afective; bolnavul este trist, melancolic, neliniştit, preocupat de starea lui; el caută singurătatea fuge de ai săi, devine incapabil de a-şi mai vedea de lucru; are o durere de cap supărătoare, care nu-1 mai slăbeşte, are halu-cinaţiuni, somnul neliniştit/adeseori nu poate dormi de loc, iar când doarme are visuri rele. După 5-6 zile respiraţiunea începe a să împiedeca, inspiraţiunile sunt sacadate, întretăiate, venind prin spazme, modificând ritmul respirator; în acelaş timp să iveşte o opresiune (apăsare în piept) neliniştitoare pulsul devine mai iute, bolnavul începe să aibă sughiţuri şi adeseori vărsături. Dar ceeace chinuieşte mai mult pe bolnav este greutatea la înghiţire, datorită contracţiu-nilor spasmodice ale muşchilor faringelui; alimentele solide sau lichide provoacă a- cesfce spasmuri şi o frică • deosebită de a ^ duce la gură, mai cu‘seamă când este vorla 1 de băuturi, o adevărată tdrofobie (frică de l apă) care este nelipsită în această formă 1 a boalei. încercând să beie, în momentul ! în care duce apa sau orice lichid la gură, 1 bolnavul să dă înapoi înspăimântat, figura h lui exprimă suferinţă şi spaimă, ochii sunt \ ficşi, trăsăturile feţei să contractă, membrele tremură, corpul să infiqară, şi acest acces \ îl pune în nepntintă de a înghiţi măcar o ^ singură picătură şi cu toate acestea setea este poruncitoare; * însă acest acces nu să produce numai în minutul când bolnavul vrea să beie, dar şi când vede apa sau aude un sgomot dd curgere a unui lichid fii este apucat de ^cdtişi &pasm; un acte--vărat chin al unui însătat care nu-şi poate potoli setea şi care tremură de groază când să gândeşte la unul din accesele ui-terioare. Reflexele 'ten din oase, cutanate, musculare, senzoriale sunt exagerate, ap^ halucinaţiunile şi delirul (aiurarea) com pletează acest tablou înspăimântător. A-cum încep adevăratele accese de turbare: bolnavul nu mai poate sta locului, să ridică, să culcă, iar să scoală, umblă prin odaie, să loveşte de mobile, de păreţi, să răneşte, sbiară cu vi — Obstrucţiimea sau astuparea, trompei Eustăţie să iveşte îf cazurile le guiiu^ (coriză) şi de angină şi să arată prin surzenie şi vâjiituri; âă recomandă injecţiuni de aer. — Inflaniapinnea sau aprinderea u~ rechii mijlocii, numita otită medie (inflama-ţiunea căsuţei timpanului şi a trompei lui Eustăţie) este o boală care se'vede destul de des. la nou-năseuţi (1 la 2) şi în tine»' reţe, în boalele fluidului gurii, în boalele generale infecţioase (febra tifoida, febrela eruptive). Această boală are 2 forme : benignă şi purulentă. In formă benignă(uşoară) avem- o durere adâncă în ureche cu vâjiituri, ameţeli, vărsături; nu curge nimic şi vindecarea să anunţă prin o simţire de pocnitură în u-feche produsă prin darea afară în gât a-mucozităţilor din trompa lui Eustăţie. For ma purulentă începe întocmai ca forma ti mai sus, numai cât durerea merge crescând până câpd să sparge timpanul (toba) şi puroiul începe a sa scurge r>e acolo. Forma benignă să vindecă în 14-20 de uneori ea să transformă în forma purulentă, care ţine mai multe săptămâni, uneori ma,: multe luni lâsând nu urma ei o surzen^ completă^ Tratamentul constă în a pune început în ureche picături de laudan şi i ciam, de a face băi călduţe de apă sim sau boricată, sau cu apă oxigenată, dezinfectarea gurii cu gargară de apă boricată; beşică cu ghiaţă în jurul urechii sau o lipitoare; băi de picioare calde sau de muştar de mai multe ori pe zi; bolnavul să va culca pe urechea sănătoasă ; după trecerea durerilor să va face injecţiuni de aer prin trompă. In forma purulenţă dacă timpanul nu să sparge in 4 zile, trebuie numai decât să să,-facă o întins^ * — 767 -ei bine, toţi !v(ura sau (? racentezâ), si si Jespice timpanul c bisturiu; sa > t • aoj spălaturi boncat ca o soluţiunt c wîidrat. călduţe ; utpă ce să şterge \)\v e în ureche tifon sterilizat şi bolnav'*1 a va culca pe ureciea bolnavă pentru -.a p .roiul să sâ scurgă c: ’n- . ieZiiire. ..* 1; >'!>'< -rea sau inflaţii** 'a ttn'hii interw /V/;/ >ternă) •*>' vede rar, Boala h> ’ poate fi prod *.k de căldură mare, de .sifiH, sau * ■ ' ’ *5re; ea are 2 forme n '• -ti ca şi / ■; v.*» v. Forma ap pled* t *ă ve- t-s fî » ^epe pe neaşteptate, la oa- i •' sicari u’au suferit de urechi; v, ' • un fel do atac de apoplexie, ii, din care omul îşi : . oglindă pe care u avem fixată pe frunte tir o careu dată ne după cap. Dacă voim - j examinăm -j p. ^ vom ţine un ceasornic 5x buzunar, ea bătaie bună, la o depătare j e un jc urechea bolnavului, apoi jiu apropia ceasornicul din ce în ce până ,uîd sunetul lui este auzit de bolnav. De-înarea la care sunetul să aude lămurit j „iratmulul auzului. Să va pune cea- ! ■ »icul t*e i'jnCi. i«r ureche apoi pe cap; | aude mai bine ceasornicul! ti ureche i1 e-i prin oasele craniului, dar j e? aude h ^ul de bine şi în acest mai d, e * îşi astupă urechile. Când i om . i î1 î > d , *; *e bătăile ceasornicului p in oaside cuun; Joi (tâmple, vârful capu-ui». aui Ci e-u i-nn că urechia internă * nervul a. u di ti v) tvste stricată, daca însă el •e aude prin ace? mijloc, dar nu le aude prin ureche, atrn i aceasta dovedeşte că Wila este localizata la canalul auditiv e*f{irn sau la urechea mijlocie sau la trom- UREuHELNIŢĂ, iarba ciutei, iarba de chie, iarba grasă, iarba tunului, i ureehii, jinturâ, urecheriţd, urech varză de stâncă, verzişoară (Sem vum teeforum, fam. Crasnlaceelor). — I erbacee grasă care creşte pe stâncile *;^e din munţi, uneori să cultivă pc h . ele caselor (Iulie-August). Fri i • j.oase ale ei dau o pulpă groasă c sa întrebuinţează sub formă de jeli (cataplazme) la umflături, la arsi brâncă, la trânji; iar sucul plantei s cu apă să întrebuinţează ca gargar colutoriu în contra arşiţei (aftelor mărgăritârehiîni: frunzele să mai \ bătături; să mai pisează frunzile şi si în urechie pentru a potoli durerile de i de unde şi numirea ei de urecheln*' rezumat urechelniţa are însuşiri aştri dar doctorii nu o întrebuinţează, avâ. leacuri mai bune. URECHI (Vâjiituri de). — Caută la TURI DE UKECHI. URECHION, oreion, parotidita epia (Angina maxillaris).— Boală molipsit epidemică care să arată prin umflai giunii feţei de dinaintea urechii. ,4 boală să vede rar înainte de vârst; ani şi după 40 ani. Microbul ei n’*? fi izolat cu siguranţă până acum, trebuie sâ fie ca şi în toate boalele sitoare. Mai des să arată dela 7 la bărbaţii sunt mai supuşi decât femeii să arată mai mult iarna din cauză acest anotimp sunt oamenii mai ac' mai în atingere. Cazărmile, închisor ternatele, scoale!e sunt locurile de ale epidemiilor de urechioane. F transmisibile dela copii la păriir aceştia n’au fost imunizaţi de vro anterioară. In aceestă boala să tfm deie cari produc saliva (balele), îr glanda parotidă, din o parte sau dis părţi (dreapta şi stânga) ; uneori s în acelaşi timp şi celelalte glande (sub maxilare şi sublingvale). Uree încep uneori prin o indispoziţiune, , de mijloc, oboseală, cu căldură (fe 1 linişte şi câte odată vărsături; ap 24 până la 36 ceasuri bolnavul îr să umfle la o falcă sau la amâne cile, în partea de dinainte a urechii.___________ mai adeseori însă boala începe cu umflătura fălcilor, care în majoritatea cazurilor ( (de 9 ori din 10) să face în amândouă UBEC d de obiceiu cu partea stân-începe mai întâiu într’un punct ;...,ciis, care se află cam la nivelul vii mijlocii a urechii, dinaintea ei, de e să întinde la părţile vecine până sub e şi la partea de sus a gâtului; apoi .iâteva ceasuri începe să să umfle şi cealaltă tot in acelaşi fel. Câte o-mflătura să poate întinde pe sub % tot gâtul, dând bolnavului o înfă-ciudată. Uneori să umflă şi migdalele ^dul gurii (angină urliană). Urechioa->â deosebesc de ndme (adenite supurate) faptul că pielea îşi păstrează coloarea nală, pe câtă vreme în udme ea să în-aşte; apoi la urechioane bolnavul n’are eri cu svâcnituri, ci numai un fel de arare când înghite şi când vorbeşte, na aureaza o pana la 15 zile ; ca sa iecă în totdeauna chiar şi când să iveşte » complicaţiune; rar să întâmplă ca ea să să iscă din nou la aceeaşi persoană. Com-aţinnile acestei boale sunt mai multe; cel, umflătura dela fălci să poate coborî jos la organele genitale, producând la baţi o umflătură dureroasă a testiculului chită urliană) cu înroşirea pielii, căldura re, nelinişte şi uneori aiurare, cari tot stea pot să ţină vr’o cinci zile; uneori navul să poate alege cu o atrofie testi-:tră urmată de sterilitate; la femei sâ flă ovarele, avâud aceleaşi suferinţe. Al-ri avem complicaţiuni din partea înche-arilor, rinichilor, inimii; câte odată din ■tea urechilor, aducând după sine surzenie initivă, din partea ochilor sau a panere- , ilui; în fine mai pot fi complicaţiuni din •tea sistemului nervos, cu aparenţe foarte i,ve. Tratamentul preventiv constă în izo-e, oprirea elevilor de a merge la şcoală, timp de 15 zile. Tratamental curativ istă în repaus în pat; destul de prelungit, aceasta pentru a preveni umflătura tes-ulelor (orchita); curăţenie (purgativ); asepsie bucală făcând gargară cu acid "ic, cu perborat de sodă, cu fenosalil, etc. umflătură " pune cataplazme de nă de in, s ’-^udan, sau să va ie un pan?' ^bumbac înmuiat ; apă bori soluţiune cu su- j mat co' oine, pe deasupra ; taperef a faşe); acestea după : mai * unge partea umflată ; alif* /eladonată, sau cu bal- i a t * alifia: iclitiol, 5 gr.; | gv - gr.; lanolină, 10 gr.; \ t mă, 2 gr. Când durerile inavul are nelinişte şi nu ITRKT — ' poate dormi să vor dâ medicamente mante şi producătoare de somn (cloraft, aretan, etc.), de exemplu: idrat de cîoral 50^ centigrame, sirop de flori de portocale, apă de mentă, din fieeare câte 30 gr.; să să' beie toată, seara la culcare (pentru cqpii). Io contra fierbinţelii (febrei) să ya dâ chinină; iar când căldura este prea mare, cu aiurare să vor face băi reci la adulţi (20-25°) şi băi călduţe la copii (25-30°). Când faţa este aprinsă, roşie să va dâ purgative, băi de picioare cu muştar. După ce a trecut furia boalei şi pentru ca desumfl rea sk să facă mai iute să vor unge părţile umflate de 2 ori pe zi cu alifia următoare: iod, 10 centigrame; iodur de potasiu, 1 gr.; vaselină, 20 gr. In caz dacă să face puroiu va trebui să să deschidă făcând o tăietură paralelă cu firele nervului Ucial. Când iveşte reumatism, să va dâ salicilat de soc pentru aibuminurie să va dâ regim de Up. Pentru umflarea testiculelor (orchita) sâ vor face ungeri cu ungvent cinereu beladonat şi să vor pune cataplazme de in; iar pentru a scurtâ boala şi a preveni atrofia să recomandă injecţiuni sub piele de pilocar-pină (1 centigram), una pe zi; iar după ce a trecut perioada acută să vor face duşi în regiunea perineală, băi sulfuroase, şi pe dinăuntru să va dâ nuca vomică şi sulfat de strichnină. URECHIUŞE, urechiuşi. — Caută la Ciuperci (Bureţii galbini). UREE (dela grec. ouron, urină, ud). — Rezidi ul arderii complete a materiilo: albu-minoide să numeşte uree. Ea este adunată de sânge şi străbate rinichii trecând în u-rină (ud) unde formează un element important (vezi Urină) ; ea să mai află şi în sudoare. UREMIE (dela grec. ouron, ud, urină, şi haima, sânge). — Această cumplită boală este produsă de îngrămădirea ureei în sânge (vezi Rinichiu, Uremie). URETÂN, carbonat de etil. — Ipnotic. Să dă în doză de 2-4 gr. în soluţiune sau poţiune ; la copii câte 10 centigrame de fiecare an. URETER (grec. oureter, dela ourein, a urină, a face udul). — Astfel să chiamă canalul care duce urina din rinichi până în beşică (vezi Rinichiu). URETRĂ (grec. ourethra, dela ourein, a u-rinâ, a eşi cu udul). — Astfel să numeşte canalul prin care iasă urina din beşică. Uretra la bărbat yă deosebeşte foarte mult de uretra femeei. ITretra bărbatului are o / ' ! „„-—i t , ^ir t obiL,iJdit de doctor, lu- — 70 — ai 110 a-- ii până, la 19 centimetri şi sâ 1?».' . 4 două p|rţi: partea dinapoi .eaţe-este axă şi luugfa de 2 yână la 3 centime* ii si eare este^îpcunj urată, de o gi&ir , ;dâ cunoscută sub nitmele de prostata (reti '4 acest ^ ii vânt). Aceasta o separă de rect * (laaţ.M şezutului). Pupă ce a esit din prostată' aietra este fornjată numai de un strat, i de fibre, musculare (porţiunea membranoa-: să).. A loaa paifa, anterioară, este inobilă jvpojţiHi,^a spoiig:*.»'»ă; şi ara multe vase; 89 îţi poate măi i t.iniensiB-'.iie foarte mult. jjj jîepuil prost fei sd deschid xn uretră c/tnctU:e spermaii ■, pe vsnde iasă sămânţa iau sperma (ve,.1 Testicul/. IJretra la femeie osie lungă nutoai de 6 centimetri şi jumătaU ; ea sa afi£ deasupra vaginului şi -' ite î s mai îuemb moâsă, din care cauză ‘poa^, lărgi r -t. — Intre boalele ure- - ;i ;sv* iu : ./t a sau inflamaţiunea ei, ^ „xv ,>au o et e uretrale, fistulele, strâm-toran i. sau *trii >ia ei. Toate acestea să vinde-â prin ope» ţiune (vezi Uretrotomie) iaiar^ de nreHtA al cărui tratament cetitorul i poatf. vc • ia la Blenoragie. B8ET3ÂL6IE (dela grec. ourethra, uretră, şi aîgos. durere). - Durerea pe care o simte oinu’i pe eanaiu1 udului (uretră) să chiamâ uretralgie. Ka este produsă de o piatră (talcul) in 1 oşic&. de boalele prostatei, de ■ o strâmtorare a uretrei (vezi Uretră). u 'xla grec. ourethra, uretră, URÎX 1 Ti, 11 îl Ii ■: C Vl 0 * C0&SC& L J C cu in^trumen: • u,'(iro-‘:n:. *-î ■ li U. rn u, care ntciziune). — Este o ope-ntă în tăierea uretrei. A-poate face pe dinăuntru, cunoscut sub numele Âe acest caz avem uretrotomia obiceiu să face în cazurile drt strâmtorare (stricturi); sau pe dinafară, arefro4jraia. Internă, care să face pentru -cratere;, pietrilor (calculilor) oprite - îf- f-âîlal. CREZ, Ulii - Caută la Orez. URICEDîM. Product german specializat Stroschein, care ar fi după unii un a-wmW de sulfat, de carbonat şi de citrat îOd^ cu clorur de sodiu şi citrat de li-tior , iar după alţii ar fi rezultatul acţiunii am-oj sulf ii -'ic şi cloridric asupra sucului uoâie adaugere de carbonat de sodă. Drai iîe uşor M care elimină acidul uric; lh feravelă urică şi în toate accidentele sorite uricemiei. Oricedinaeste un praf salin, alb gălbui, solubil în apă, .cu gust sarat şi amar; ea să dă în doză tio o jumătate, de linguriţă sau o linguriţă ^*iar apă caidă sau rece, dimi- '’neaţa pe nemâncate; să m; ' această dom şi înainte, de îaainte de mâncare. URINĂ (dela grec. ouron, ud).-lichid care este secretat de rin scurge prin canalele numite t< unde stă un timp oarecare pân£ afară prin uretră (vezi acest titatea urinii în 24 ore vai sănătos dela 1 litru până la mătate. Această cantitate ata tatea de hrană, de băuturi pc mul precum şi de cantitatea c care o face. Când urina este i 800 grame şi mai multă de 24 ore, trebuie să ne gândim Copiii în raport cu statura lor ud decât oamenii mari. Deobi* mai multă urină decât lichide provine din cauză că şi mâi cuprind o cantitate oarecare cr în unele boale (febră, idropizie) sc în altele cantitatea ei creşte (poliui să întâmplă în: albuminurie, diabet epilepsie, excese de băuturi alcool sau când să ia vr’un medicament (vezi acest cuvânt). Coloarea uri galbină şi ea atârnă de cantitatea chide pe care o bea omul. In timp * coloarea să schimbă, astfel în migi boalele nervoase, în diabet urina devi loră; în febră, galbină închisă; în boah cat galbină portocalie sau brună vei ematurie (urinare cu sânge) roşie, et medicamente de asemenea pot să-i coloarea, ast-fel acidul fenic o coloi negru, reventul, santonina, şofranul pronunţat, etc. In stare normală urina lichid limpede, transparent, în momeni iasă din băşică, dar după ce a stal timp în vas ea să turbură din ca prin răcire sărurile şi materiile orga precipită (cad la fund). In unele cum sunt acele de beşică, ea poate s vie viscoasă dacă conţine puroiu. Pri tere urina face spumă şi spuma est mai mare cantitate când urina este a nă şi conţine albumină. In stare de , tate urina are un miros propriu, car ristic; iar în timp de boală ea poat< miroasă urât. Când mânâncă cineva ranghel ea capâtă un miros special, când ia terebentină urina miroasă a vio In stare normală urina are o reacţiun cidă, iar în timp de boală ea poate de alcalină, ceeace să poate constata cu hi de turnesol: albastrul să înroşeşte în u acidă şi roşul devine albastru în cea URLN — 771 — IRIS ]arbonatele alcaline (apele alcaline) ) şi tartratele fac urina alcalină, ina stă mai mult timp într’un vas ne pe fund un depozit sau sediment prin precipitarea substanţelor ţi-suspenziune în urină. Acest depo-galbin roşietic când este format uric şi urate, cum să întâmplă la •avelă, etc.; el este albui când este le fosfate sau de puroiu. In stare i urina poate să conţină albumină, >ilă (fiere), sânge, puroiu, diferite nicrobi, etc., cari toate acestea să ;tatâ cu preciziune numai prin a-:ăcută de un specialist. — Uneori poate ţinea udul, care curge fără . şi atunci are ceeace să chiamă mţă de urină; alteori îi să opreşte atunci are retenţiune de urină. In-nţa urinii este de mai multe fe-neori urina curge picătură cu pipe măsura în care vine din rinichi 1, după cum să întâmplă în para-şchiului care închide gura beşicii ului), sau în unele boale de creeri îăduva spinării. Alteori urina curge ,ură cu picătură deşi beşica este urină peste măsură, după cum să în ipertropia prostatei şi uneori zia beşicii (incontenenţă prin re-3). O altă varietate este inconte-Limită intermitentă, în care urina ă voie însă nu picătură cu picătură ca iţile de mai sus ci ca şi cum omul ar ştiinţă. Aceasta să vede la copiii cari pat, fac udul în timpul somnului fără tepte, mai ales la copii nervoşi. Acea-tenenţă să produce din când în când ale mai mult sau mai puţin mari l somnului, uneori şi când copilul trat prin joc. Să întâmplă la rsoane mari ca să scape udul l sau tuşesc, precum şi la unii le paralizie generală sau de ata-lotrice. Tratamentul încontenenţei după varietatea ei, după cauzele •oduc. Este bine ca întotdeauna să >ă cu sondajul, care ne va arata cauza încontenenţei şi după ce iii bine boala de care ea atârnă a acea boală* Intru cât priveşte ;nţa nocturnă a copiilor vom pro-el: vom pune copilul să urineze e culcare; la masa de seară nu-i ichide decât în cantitate cât să mică, nici băuturi gazoase alco- i ceaiu sau cafea. In timpul nopţii iculat de 2-3 ori şi pus să urineze. Este bine ca să să culce în pat cu capul jos, fără perini, iar sub mijloc să aibă o perină. Să recomandă încă duşii, electricitatea; beladona (extract de beladonă, pulbere de beladonă, câte 1 gram; glicerina, cât trebuie; să să facă 100 pilule, din cari copilul va luâ în mod progresiv dela 1 până la 5 pe zi), nuca vomică, antipirina în doză progresivă, sulfatul de chinină. — Retenţiunea de urină. Udul să poate opri de tot sau numai în parte. Cauzele acestei opriri sunt mai multe şi între acestea avem următoarele: imposibilitatea sau neputinţa de a sâ contracta (de a să strânge) a beşicii; cum să întâmplă în paralizia jumătăţii inferioare a corpului (paraplegie), produsă de o boală de creer sau de măduva spinării, în febra tifoidă, în tifus, în difterie, în febrele eruptive, în brâncă, sau când beşica este prea umflată de urină prin reţinere de a urina. Altă cauză este un obstacol material (o piedecă) la eşirea urinii, de oxemplu: un calcul (piatră) sau chiag de sânge în beşică; strâmtorarea sau strictura uretrei produsă de blenoragie, sau de o rănire oarecare, sau de ipertrofia prostatei ; tumorile mitrei, sarcina, ernia beşicii. In retenţia completă bolnavul are trebuinţe continui de a face udul şi cu toate silinţele ce face nu poate urina; el simte o greutate în dreptul beşicii şi dureri în partea de jos a pântecelui, dureri cari să măresc prin stare în picioare şi prin umblare, Bolnavul stă indoit de şira spinării cu coapsele îndoite pentru ca să-şi mai înmoaie muşchii pântecelui. Dacă pipăim pântecele în partea lui de jos simţim o umflătură (tumoră); care să ridică uneori până la buric. In aceste cazuri trebuie să să facă ceva pentru ca să iasă udul, căci altfel bolnavul poate muri. In unele cazuri urina forţează obstacolul şi să scurge pică tură cu picătură (incontenenţă prin regurgitare, descrisă mai sus). Retenţiunea incompletă să vede de obiceiu la bătrâni şi să arată prin pofte dese de a urina, mai cu seamă noaptea, fără ca omul să poată face udul decât cu mare greutate; însă, uneori, sub influinţa răcelii, a oboselii, a unui exces venerian, udul să opreşte cu totul (retenţiune completă). In unele cazuri urina nu iasă toată şi o parte rămâne în beşică, aşa că omul nu simte o uşurare deplină şi are o greutate în partea de jos (la perineu). Tratamentul constă în a face sondaje, adecă scoţând udul cu ajutorul sondei, ceeace o poate face bolnavul singur după ce a fost obicinuit de doctor, iu- URIN — 772 — LTR2I and, să înţelege, cele mai aspre măsurile antisepsie. Când nu să poate face sondarea cu nici un preţ, vom recurge la puncţiunea beşicii. Vom căută să depărtăm cauza re-tenţiunii fie prin tratarea boalei care o produce, fie prin yr’o operaţiune. URINÂL. — Astfel să numeşte vasul în care să adună urina (udul), mai ales pentru cazurile de incontenenţă, când cineva nu poate ţine udul (vezi Urină). URINARE CD SÂNGE. — Caută la Ematurie, Emoragie, Beşică şi Rinichi. URODONĂL. — Este un granulat efervescent având de bază metliylglyoxalidina (lisidina), quinatul de piperazină (sidonalul) şi de hexamethylen-tetramină (formina sau urotrmnnă), Să întrebuinţează cu bun succes în cazurile de litiază renală şi biliară (nisip şi pietriş la rinichi şi la ficat), ar-tritism, gută, arterioscleroză, reumatism; apoi în pielite, cistite, blenoragii, pe cari le ameliorează repede. Nu este toxic şi să poate luâ fără inconvenient chiar şi în doze mari şi repetate. Modul de întrebuinţare: 3 până la 4 linguriţe de cafea pe zi, fiecare în un păhar eu apă cu o jumătate de ceas înainte sau cu trei ceasuri după mâncare. Copiii vor luâ 2 linguriţe. In cazurile de criză să pot luâ trei linguri mari pe zi. DROTROPJNĂ; forminâ. — Combinaţiune a aldeidei formice şi a amoniacului. Diuretic şi bun disolvant al acidului uric. Să dă în doză de 1 gr. până la 1 gr. 50 centigrame pe zi, putând merge până la 6 gr., în so-. luţiune în apă, sau asociată cu sărurile de li tină. URTICA DIOICA. — Caută la Urzică. URTICÂRE (lat. urticana), blândă. — Ur-ticarea este o boală de piele şi să numeşte astfel fiindcă ridicăturile ce iasă pe piele seamănă cu cele produse de înţepăturile de urzici. Blânda constă în nişte pete neregulate; unele mai roşii, altele mai albicioase ; unele cu ridicături, mai mult sau mai puţin mari, altele netede. Aceste pete să însoţesc de arsură şi mâncărime foarte mare. Blânda de obiceiu să arată în mod repede, pe neaşteptate; alteori ea este procedată şi însoţită de o in^dispoziţiune generală, de febră, de fiori, de durere de cap şi de o greutate la respiraţiune. Urticarea poate să să arate numai într’o parte a corpului, mărginită pe o suprafaţă mică, sau să poate ivi peste tot corpul. Ea să poate arăta şi pe mucoase: în gură, faringe, când poate da naştere la turburări grave. Cele mai adeseori blânda este acută şi atunci este produsa de înţepături de ploşniţe, de ţânţari, de omide, etc., sau să iveşte după o emoţiune morală vie, sau în urma unei mâncări de peşte de mare, de stridii, de midii, de raci, de mezeluri, de fragi, sme-ură, coacăze, etc. Sunt unele persoane cari nu pot mâncâ nimic din toate aceste, din cauză că imediat capătă blândă. Sunt unele medicamente cari la unii produc blândă cum sunt: antipirina, chinina, ipeca, etc. Uneori urticarea revine de mai multe ori la aceeaşi persoană, fără ca ea să să fi expus la tina din cauzele mai sus enumerate; în acest' cazuri trebuie să ne gândim că ea poate întreţinută de vr’o boală de ficat, de diab sau de vr’un vierme intestinal (par sau limbrici). Urticarea durează dela ceasuri până la 2-3 zile revenind din în când. — Tratamentul preventiv al bi dei constă în suprimarea cauzei, să nu m< nan ce omul nimic din ceeace ştie că-i face urticare. Tratamentul curativ constă la în ceput într’un purgativ drastic şi în regin lactat; apoi să va dâ contra mâncărimii tinctură de beladonă, 10 gr:; 6 până la 11 picături pe zi (date în 4 rânduri); sau:clo ridrat de chinină, 10 centigrame ; ergotină 10 centigrame; extract apos de beladonă 2 miligrame; pentru 1 pilulă; să să faci astfel de pilule 50 şi să să deie 6-10 p< zi; sau: tinctură de beladonă, 15 picături bromur de potasiu, 4 gr.; idrolat de lac tucă, 130 gr.; sirop de flori de portocale 25 gr.; să să beie la fiecare oră câte < lingură. Pe dinafară să recomandă spălă turi cu apă cât să poate de caldă, spălă turi fenicate, sau cu oţet de vin, sau ci oţet aromatic (de trandafiri) sau cu ap. sărată (saramură) sau cu zeamă de lămâie sau să să ungă cur acid fenic, 1 gr.; oxi< de zinc, 20 gr.; vaselină, 20 gr.; lanolină 20 gr.; iar pe deasupra să să presare dii pudra aceasta; mentol, 1 gr.; acid salicilic 4 gr.; amidon, 40 gr. La nevoie să dau ş băi de amidon (scrobeală), câte 500 grăim sau 1 chilogram la o baie, în care să ma poate pune şi un litru de oţet. Pentn insomnie (nedormire) să poate dâ pe dină untru: sulfonal, veronal, trienal, cloral, n retan. Pentru blânda cronică să dă unt de peşte, arsenic, valeriână. Iar pe pat bolnave să pot aplica efluvii de înaltă fi, venţă (curenţi de 300 miliamperi). URZICA, oişea (Urtica dioica, fam. Urtica ceelor). — Plantă erbacee acoperită ci peri: aspri cari ustură. Ea creşte prin lo curi cultivate şi inculte, grădini, dărâmă turi, pe lângă şanţuri şi garduri (Iunie UJRZI- — 778 — USTU Septembrie). Perii de pe frunzele urzicilor sunt găunoşiţi şi plini de un fel de apă iute (iritantă) care să introduce sub piele când ne atingem cu urzica şi ne face o mâneărime şi arsură dureroasă, cu roşeaţă şi umflătură, cari dispar după câteva minute dacă ne punem mâna în apă rece un-gând’o apoi cu unt de lemn sau cu unt de migdale dulci şi ferindu-ne de a ne scărpina. Iritarea produsă de urzici poate fi întrebuinţată cu folos la ţară în loc de muştar pentru a încălzi o parte a corpului, pentru a redeşteptă simţirea şi mişcarea într’un loc oarecare. — La ţară urzicile sâ întx-ebuinţează de popor ca hrană în timpul postului de Paşti. Ele să între- Fig. m. — Urzică. a. tulpină cu stamine ; b cu pistili; c. floare cu stamine ; e. floare cu pistili; d. fruct. buinţează ca leac pentru curăţirea sângelui si cura aceasta să face primăvara fierbând în apă urzicile, singure sau amestecate cu ştevie (rumex crispus), toporaşi pătaţi (viola tricolor) şi sefterea (fumaria officina-lis); bând de 3 ori pe zi pe nemâncate câte 2 linguri (la interval de jumătate de ceas) şi în timp de 15-30 de zile. Pentru tusă şi durere de piept să bea floare de urzică amestecată cu miere de fagure alb, câte o linguriţă; iar pentru constipaţie (încuietură) să bea zamă de rădăcină fiartă ; pentru îngrăşare să bea rădăcină plămădită cu rachiu. Cei ce tuşesc cu sânge, cei I cu dropică şi cei ce au curgeri de sânge beau fiertură de rădăcini şi de frunze. Frigurile de trei zile să vindecă dacă să pisează sămânţă sau floare de urzică, cât iei cu 3 degete, şi le pui în un păhar cu rachiu, dând bolnavului să beie când îl prinde frigul. In dimineaţa sfântului Gheorghe este obiceiul de a să bate oamenii între ei cuf urzici, înainte de a să scula din pat pentru ca să le fie pielea curată peste tot anul şi să nu aibă blândă, nici să nu capete râie. URZICA ALBA, urzică creaţă, urzică moartă. — Caută la Sugel alb. USTURIME. — Când ne atingem cu o urzică simţim în locul atins un fel de căldură sau arsură vie; o durere arzătoare, pe care o numim usturime. Acelaşi lucru îl simţim şi în cazurile de arsuri uşoare, superficiale, sau când ne atingem cu o substanţă acidă sau acră, cum este: oţetul, muştarul, piperul, lămâia, etc., pe pielea sgăriată sau sdrelită, ori pe limbă, ^11 nas, în ochi. Apoi multe boale de piele să însoţesc de usturime (urticaria sau blânda, etc.). Pentru a vindeca usturimea cel mai bun lucru este de a face să dispară cauza care a produs’o, de a îngriji cu băgare de seamă arsurile, iritaţiile pielei, etc., iar pentru a potoli sau alina usturimea vom pune părţile suferinde la adăpost de aer, le vom acoperi cu praf sau pudră de orez, de scro-beală, de licopodiu, sau le vom unge cu vaselină, cold-crem, etc.; pe ochi vom pune cârpe fine înmuiate în apă călduţă (nici rece, nici caldă) ; pe nas vom trage ceaiu de nalbă sau de capete de mac. USTUROIU (Allium sativum), aiu, alin. — Cine nu cunoaşte mirosul de usturoiu? La noi întâlnim adeseori acest miros, căci avem mulţi Evrei, cari mai toţi mănâncă usturoiu în cantitate mare. Românii îl mânâncă mai puţin, dar în schimb în popor să întrebuinţează foarte mult ca medicament. Din usturoiu să întrebuinţează partea din pământ, bulbul sau căpăţina cu aşa zişii căţeii de usturoiu, cari conţin un principiu volatil şi sulfurat, esenţa de usturoiu, care este excitantă, aţâţătoare, din care cauză să întrebuinţează la mâncare, ca condiment. Cui nu-i lasă gura apă când aude de o pană de somn cu usturoiu şi cu mămăliguţă, ori vede o pulpă de berbec împănată cu usturoiu ? La ţară, în lipsă de aceste gustoase şi bune mâncări Românul să hrăneşte cele mai de multe ori cu mămăligă şi mujdei< preparat din usturoiu pisat şi oţet, care cel USTU — 774 — VACĂ mult ajunge sa-i potolească foamea, iar nu : să-l şi hrănească! Usturoiul aţâţă pofta de ' mâncare şi uşurează mistuirea, din care j cauză să asociează uneori la mâncările ce să dau convalescenţilor, celor cu mistuirea grea şi bătrânilor; nu să va dâ însă la copii şi la femeile iuţi, a căror nervi n’au trebuinţă de a fi întărâtaţi! In tot cazul nu e bine să să abuzeze de el (vezi Condimente ). In medicină să întrebuinţează foarte puţin ca să nu zicem mai de loc. In lipsă de făină de muştar s’ar putea întrebuinţa cataplazme de usturoiu, şi în loc de alte fricţiuni s’ar putea face trăsături cu oţet şi usturoiu pisat, dar noi doctorii nu ne putem bizui pe puterea lui în vindecarea boalelor. — Iată care sunt întrebuinţările usturoiului ui popor după doctorul N. Leon. Pe buba neagră să pune amestecat cu scârnă de om. De tusă să ung tălpile cu usturoiu şi să încălzesc pe foc înainte de culcare. Pentru limbrici să ia de 3 ori pe zi câte o linguriţă de lapte fiert cu usturoiu sau să mânâncă crud. Pentru emoragie (curgere de sânge) să mânâncă usturoiu pisat amestecat cu untură. La copii pentru durere de pântece să găureşte un fir de usturoiu şi să stoarce ţâţa în gura copilului prin aceea gaură. Pentru durere de gât şi pecingenâ să unge cu usturoiu pisat şi amestecat cu praf de puşcă şi cu miere. De co-leră să unge peste tot corpul cu usturoiu : pisat şi să mânâncă cât să poate mai multe ' eăpăţâni, sau să înghit 3 căţei de usturoiu şi | 3 fire de piper. De ciumurluială să freacă tot corpul cu oţet şi usturoiu pisat, mai ales pe tâmple, mâni şi picioare. Pentru unghii stricate sau bolfe să ung seara cu usturoiu pisat. Să mai poartă usturoiul la gât ca amulet contra deochiului. Să mai vindecă bătăturile şi buzele crepate tot cu usturoiu pisat. Contra strigoilor în seara de Sf. Andreiu să mânâncă usturoiu şi să ung cu el ferestrele şi uşile. Lipovenii din Dobrogea dau la copii contra limbricilor 5 căţei de usturoiu pisat şi o linguriţă de hrean în o ceaşcă de cafea de untdelemn. USTUROIU DE LAC. — Caută la Iarbă ustu-roasă. UTER. — Caută la Mitră. UVA URSI, strugurii ursului (Arbutus sau Arctostaphyllos uva-ursi, fam. Ericaceelor).— Arbust mic în totdeauna verde; creşte prin păduri de brad, prin tufişuri şi prin stân-cării în regiunea alpină (Aprilie-Maiu). Fructele să pot mâncâ; frunzele să întrebuinţează în medicină pentru acţiunea lor astringentă şi diuretică (face ud). Principiul activ este arbutina, care este antiseptică, calmantă şi diuretică (50 centigrame până la 1 gram sau 2 grame pe zi în granule). Frunzele de uva ursi să întrebuinţează ca ceaiu, 10 gr. la 1 litru apă, sau sub formă de praf, 1-5 grame pe zi. V VACS. — Cea mai hrănitoare carne este I fără îndoială cea de vacă sau de bou. Dar pentru aceasta ea trebuie să fie de calitate bună, adică să fie fragedă, roşie, să nu miroase urât, prin apăsară să curgă din ea o zeamă roşietică, grăsimea ei să fie puţin gălbuie. Când carnea este prea slabă ea nu este aşa gustoasă şi nu să mistuie aşa de uşor ca cea care are niţică grăsi- ! me. Aceste însuşiri le are carnea de animal tânăr, de 4-8 ani, ţinut, îngrăşat şi o-dihnit anume pentru ca el să slujească la mâncare. Vita bătrână şi slabă, chinuită cu muncă grea şi prelungită, înainte de a fi tăiată, dă o carne rea, tare, acrie şi puţin hrănitoare. Carnea de vacă este tot aşa de hrănitoare ca şi cea de bou, mai ales când este tânără şi grasă, când nu este stoarsă şi slăbită de viţei şi mulsă fără de milă pentru vânzarea de lapte şi când este ţinută în grajd bun şi bine hră- nită. Carnea de taur poate servi şi ea la mâncare, mai ales când animalul înainte de tâiere a fost îngrăşat şi ţinut la odihnă mai mult timp; atunci nu este aşa tare şi nu are miros neplăcut. Carnea dela o vită să împarte după calitate în 3 categorii: în primul loc avem carnea dela şolduri şi de pe laturile şirii spinării (muşchiul), a-poi în al 2-lea loc vine carnea dela umeri şi de pe coaste, şi în fine, în a treia categorie intră carnea dela cap, gât, pântece, coadă şi partea de jos a picioarelor. Să înţelege că ori de câteori să poate să va preferi carnea din prima categorie, care este cea mai bună şi din care să fac fripturile cele mai bune: muşchiu la frigare, biftec, etc. De alminterea, carnea de vacă să prepară în aşa multe feluri încât să poate mâncâ toată. Carnea de vită este pentru omul sănătos cea mai bună pentru a-i păstră puterea, mai ales când este chie- VĂCĂ - 775 - VACC mat să muncească mult şi din greu; este bună pentru anemici, pentru cei slabi şi ameninţaţi de oftică, pentru convalescenţi etc. In boalele de stomac nu este tot aşa de bună, precum şi în alte stări bolnăvicioase în cari sâ va cere întotdeauna poveţele doctorului. yMlie. — Caută la Babiţă. VACCIN (lat. virus vaccinum, dela vacca, vacă); altoiu, ultoiu. — Unele vaci sunt atinse de o boală numită cow-pox sau vaccină, care să arată sub formă de bube sau pustule ce iasă pe uger. Materia cuprinsă în aceste bube să numeşte vaccin sau altoiu, şi ea să răspândeşte pe mânile femeilor cari mulg vaca bolnavă şi le dă aceeaşi boală apărându-le în acelaşi timp de o altă boală mai cumplită cunoscută sub numele de variolă sau vărsat (bubat). Acel care a descoperit această însuşire minunată a vaccinului a fost învăţatul doctor englez len-ner, în anul 1796, şi în ziua de 14 Maiu a făcut prima vaccinare luând vaccin de pe mâna unei tinere ţărance care mulgea vacile şi inoculându-l la un băiat de 8 ani la care s’a prins foarte bine. Vaccinul este un lichid transparent, viscos, fără miros, fără coloare, şi el să poate aduna sau de pe ugerul unei viţele care a fost mai întâiu vaccinată prin 12-14 înţepături şi în acest caz avem vaccin animal, sau dela braţul unui copil de curând vaccinat şi a-tunci avem vaccin uman. Astăzi să întrebuinţează mai mult vaccin animal din cauză că prin vaccinul uman să pot transmite diferite boale primejdioase, cum sunt: sifilisul şi oftica. Vaccinul luat dela viţea să păstrează în tuburi mici de sticlă bine astupate, sau în magmă amestecată cu glicerină care păstrează foarte bine vaccinul si este pusă în tuburi scurte şi largi, astupate bine cu un dop. Vaccinul uman să ia dela un copil vaccinat de 7 zile, când prezintă pe braţ pustule frumoase, transparente şi turtite la mijloc; el să culege pe un condeiu de pană de gâscă curată după ce s'a spart pustula şi vaccinul începe a ţâşni, apoi după ce să usucă bine să vâră acest condeiu într’un toc tot de pană pentru a fi ferit de umezeală şi de praf. xlcest vaccin este bun şi după 10 zile şi pentru aceasta îl înmoiem mai întâiu cu o picătură de apă curată şi puţin caldă. Dar, când ne servim de vaccin uman cel mai bun lucru este de a lua vaccinul dela braţ şi a-1 inocula îndată la ceice vrem să-i vaccinăm, făcând în acest mod vaccinarea dela braţ la braţ. Ori care ar fi vaccinul, animal sau uman, el lucrează cu atât mai bine cu, cât este mai proaspăt. VACCINARE, altoire, ultoire. — Aceasta este o mică operaţiune prin ajutorul căreia să întroduce în o înţepătură sau sgărietură făcută pe piele limfa vaccinată sau vaccinul (vezi acest cuvânt) pentru ca omul să fie fBrit de variolă (vărsat, bubat). Vaccinarea sâ face cu vaccin animal sau cu vaccin uman (vezi Vaccin). Ea să poate face la ori care etate, începând dela 4 săptămâni după^ naştere. Dar fiindcă puterea vaccinului piere după câţiva ani trebuie să mai facem o nouă vaccinare după 6-8 ani, ceeace să chiamă revaccmare. Legea obligă pe toată lumea ca să să supună atât vaccinării cât şi revaceinării. Inocularea vaccinului sâ poate face pe oricare parte a corpului, dar obiceiul este ca să să facă în partea de sus a braţului, de desubtul muşchiului deltoid. La femei, pentru ca semnele vaccinării să nu să vadă când sunt decoltate, să obicinueşte de câtva timp ca a-ceeastă operaţiune să să facă la coapsă sau la gambă aproape de pulpă. Vaccinarea să Fig. 305. — Lanţete (1. 2. 4=) pentru vaccinat şi vaccinostil (3). poate face în două feluri: prin înţepare şi scarificare. La facerea vaccinării trebuie să să iee toate măsurile de asepsie, atâta locului unde să inoculează vaccinul, cât şi a instrumentelor cu cari să operează. Astfel vom spăla braţul cu săpun şi apă caldă, apoi vom dâ cu o soluţiune boricată sau cu alcool şi vom şterge locul bine cu o cârpă curată; instrumentele vor fi sterilizate prin flacăra unei lampe cu spirt sau prin fierbere. Instrumentul cu care să vaccinează să numeşte lanţetă; ea trebuie sterilizată la fiecare vaccinare, ceeace îi strică foarte repede tăişul, şi pentru a ocoli a-ceste neajunsuri lanţeta s’a înlocuit cu un fel de peniţă care să chiamă vaccinostil sau ac de vaccinare. Vaccinostilul este un fel de condeiu de oţel cu vârful ascuţit şi cu un şănţuleţ pe una din feţele lui; el costă foarte puţin şi odată ce a servit la o vac-ci- V AUU — 776 — VĂJI nare sâ lapădă. Dacă însă nu avem aşa de multe câte ne trebuie putem foarte bine steriliza şi vaccinostilul prin flacără/ sau prin fierbere în o soluţiune de carbonat de sodă întrebuinţându-1 mai departe. Vaccinarea prin înţepare să face astfel: încărcăm lanţeta sau vaccinostilul pe una din feţele lor cu vaccin, apoi vârâm vârful instrumentului în piele în mod pieziş, la o adâncime cam de 2 milimetri, şi îl lăsăm acolo câteva minute, iar când îl scoatem îl tragem frecându-1 astfel încât tot vacciiM să rămână în plagă. Pentru mai multă siguranţă este bine ca să facem mai multe înţepături, câte 2-3 la fiecare braţ. După operaţiune lăsăm braţul neînvelit, liber, la aer, pentru ca sângele ce iasă din răni să să usuce şi să oprească pc loc vaccinul. Mai târziu lăsăm să să îmbrace braţul. Vaccinarea prin sca-rificaţitine sau sgăriere să face astfel: după ce am preparat locul facem mai multe sgărieturi superficiale şi apropiate între ele, interesând numai epidermul, pentru ca să nu curgă sânge şi să spele vaccinul; sgă-rieturile vor avea fiecare o lungime de 2-3 milimetri. După ce am făcut' aceste sgărieturi, încărcăm vârful instrumentului cu vaccin şi îl punem pe răni apăsând puţin pentru ca vaccinul să intre mai bine. După vaccinare vom lăsa şi aci braţul neînvelit, până după uscarea vaccinului. Când vaccinarea sau revaccinarea, repetată de mai multe ori nu să prinde, este semn că acel om este neprimitor de vărsat şi prin urmare putem să-l lăsăm în pace. Iată acum ce să întâmplă în zilele următoare când vaccinul s’a prins: în cele d’intâiu 2-3 zile nu să vede nimic decât numai rănile făcute cu instrumentul; pe la sfârşitul zilei a treia să iveşte un punct roşu, rotund, în dreptul fiecărei răni; roşeaţa aceasta este tare şi în mijlocul ei să vede un punct ca o pişcătură de purice; în ziua a patra roşeaţa este mai mare şi cu o ridicătură la mijloc de formă rotundă şi turtită la centru; în ziua a cineea, ridicătură să schimbă într’o beşicuţă; în ziua a şeasa, beşicuţa şi roşeaţa din jur să măresc şi să încunjură de o cunună argintie plină de lichid; în ziua a şeaptea, beşicuţa să umflă şi mai tare de - lichid, iar roşeaţa din jur să întinde mai departe. Lichidul din zilele de a şeasa şi a şeaptea e cea mai bună limfă pentru vaccinat. In ziua a opta, beşica este mai largă, mai plină, şi roşeaţa să întinde până la 3 centimetri de jur ynprejur: în ziua a noua beşica să turbură, iar vârful ei să acopere de o coaje negricioasă; bolnavul începe să aibă durere, căldură mare cu friguri şi braţul îi atârnă în jos; în ziua a zecea beşica să turteşte, devine largă, umflătura din jur este mare şi durerea este şi mai mare, uneori aşa de mare încât cel vaccinat face scurte la subsuoară; în ziua a unsprezecea beşica începe a să usca, devine tare şi turtită, fără lichid, acoperindu-să cu o coajă cenuşie tare sau de coloare galbină murdară; dela a douăsprezecea zi înainte să află sub coaje puroiu în loc de lichid limpede; puroiul să împuţinează zilnic, locul să desumflă şi inflamaţiunea dispare cu totul precum şi căldura bolnavului. Intre a 20-a şi 25-a zi coaja cade şi în locul ei rămâne o cicatrice sau semn care nu să şterge nici odată, şi care semn arată că omul a fost vaccinat. Revaccinarea să face după 6-8 ani, şi ea să repetă de mai multe ori în caz de nereuşită. După etatea de 25-30 de ani sâ mai poate încerca odată pentru ca omul să fie cu totul asigurat în contra vărsatului. VĂCCINIUM MYRTILLUS. - Caută la Afin. VĂCUŢE- — Caută la Ciuperci (Buretele boilor). VAGIN (dela lat. vagina, teacă), născătoare, teacă. — Canal care începe la vulvă şi să termină la mitră, de gâtul căreia să prinde de jur împrejur (vezi Mitră şi fig. 177). Vaginul este aşezat între beşica udului şi maţul şezutului (rectum), care să află înapoi; lungimea lui este de 14-16 centimetri. VĂILUŢA- — Localitate frumoasă lângă Iaşi, la o depărtare de 2 ore, pe moşia Zahorna. Are ape minerale purgative. VÂJIITURI DE URECHI. — Nu este om să nu cunoască ce sunt vâjiiturile acestea de u-rechi. Vreai să-ţi vâjiie urechea ? N’ai decât să-ţi vâri un deget în ureche, s’o astupi bine şi îndată vei. auzi un sgomot, care va fi cu atât mai mare, cu cât vei astupa-o mai cu putere; sau, poţi să faci altă probă, să laşi urechea slobodă, să-ţi astupi nasul şi cu gura închisă să înghiţi saliva (balele) şi în acel minut vei auzi a-celaşi sgomot. Dacă ar fi numai astfel de vâjiituri, provocate de noi, n’ar fi nimic, dar, din nenorocire sunt altele mai supărătoare, dintre cari unele permanente, cari vin fără ştirea şi voia noastră şi pe cari bolnavii le asemuiesc când cu sgomotul de moară, de clopote şi clopoţele, când ca şu-erături, împuşcături, etc. Ba la unii aceste sgomote îşi schimbă tonul şi timbru din un minut în altul aşa încât în urechea lor YAJI — 777 — VALS să pare că cântă o adevărată muzică sau orchestră^ de altfel foarte neplăcută şi u-neori aşa de supărătoare încât bolnavul nu poatenlormi. In acest caz. aceste vâjiituri sunt semnul unei boale, a unei tur-burări în circulaţia sângelui, a unei îngrămădiri de sânge (congestiune) în creeri, sau a unui anevrism, ori provin din anemie, etc. De multe ori aceste vâjiituri nu atârnă de o boală aşa de grea, ci numai de faptul că ţeava urechii s’a astupat cu ceară (cerumen) care s’a îngrămădit în fundul urechii ca un dop; sau că a intrat în ureche un bob de porumb, de fasole, etc., după cum să întâmplă adeseori la copii. Aceste vâjiituri mai pot proveni din o infiamaţie (aprindere), din cauza unei tumori, din o turburare nervoasă, în regi- | unile profunde; ele să mai observă şi în j boalele de nas, catar naso-faringian, când J să' astupă trompa lui Eustaţie. Tratamen- | tul vâjiiturilor de urechi variază după ca- j uza care le-a dat naştere. Când este un corp străin, trebuie scos cu spălături u-şoare cu apă călduţă, făcute cu o tulumbă; când este ceară să va turna în urechie câte-va picături de glicerină, de unt de lemn, ca să o înmoaie şi apoi să vor face spălaturi; catarul naso-faringian să va combate cu spălături abondente prin nas şi gură. In toate celelalte cazuri să va trata boala de care ţin vâjiiturile şi pentru a-ceasta să va chiemâ doctorul sau vr’un specialist în boalele de urechi, care va institui un tratament potrivit (vezi Urechi). N’am pomenit nimic de vâjiiturile de u-rechi cari sunt produse de chinină, de a-cidul salicilic şi alte medicamente şi cari încetează odată cu efectul lor. YALERIÂNA, guşa ]porumbului, năvalnic, odolean, odolan (Valeriana offtcinalis, fam. Valerianeelor).— Plantă erbacee care creşte prin fâneţe umede şi păduri umbroase, pe lângă pâraie (Maiu-Iulie). In medicină să întrebuinţează rădăcina, care are ca principiu activ acidul valerianic. Lucrează ca antispazmodic puternic, s’a dat şi în contra frigurilor precum şi în contra viermilor intestinali. Să dă sub formă de infuziune (ceaiu), 10 la 1000; pulbere, 1-20 gr., extract, 1-10 gr.; esenţă, 1-2 picături; sirop, 20 gr.; tinctură alcoolică, 2-20 gr.; tinctură eterată, 2-5 gr. Pe dinafară sub formă de decoct, 30 la 1000. — La ţară să întrebuinţează foarte mult rădăcină de odolean care să strânge toamna, să usucă şi să păstrează în pod ferită de pisici cari sunt atrase de mirosul ei particular. Să dă la copii cari sufer de urdinare cu sânge (dizenterie) sub formă de ceaiu, care să prepară fierbând o mână de rădăcină la % litru apă, să strecoară şi să dă 5-6 linguriţe pe zi. Rădăcina plămădită în rachiu de drojdii sâ dă în contra boalelor nervoase (isterie, pal-pitaţiuni nervoase). La copiii cari sufer de epilepsie li să face băi cu rădăcină fiartă în apă. Femeile poartă la brâu odolean pentru ca să le aducă noroc în dragoste. — Fig. 306. — Valeriană. Acidul valerianic combinat cu fierul dă Va-lerianatul de fier (doză, 10-50 centigrame), cu amoniacul dă valerianatul de amoniac (5-50 centigrame), cu zincul dă t aler iernatul de zinc (10-40 centigrame) şi cu chinina dă valerianatul de chinină (30 centigrame până la 1 gr.); aceste trei din urmă sunt foarte bune în contra nevralgiilor. VALIDOL; valerianat de mentol — Sto-machic, carminativ, analeptic; în nevra-stenia isterică. Doză: 10-15 picături pe zahăr sau în apă. Pe dinafară să dă în alifie, 10-15 la 100, în cazurile de pru-rigo, boale de piele, coriză. MUL, dietilamidd a acidului valerianic. — Lichid incolor, cu miros special, gust arzător. Sedativ, lucrând asupra sistemului nervos central. Să dă în capsule de câte 12 centigrame; 3-6 pe zi. VALS (Franţa, Ardeche). — Ape minerale. Izvoare numeroase bicarbonatate sodice, calcice şi magneziene, puţin fieruginoase; unele puţin arseuicale; acid carbonic liber. Izvorul Dominique este cel mai bogat în fier şi arsenic, având şi acid sulfuric liber. Izvorul Madeleine este cel mai bogat în bicarbont de sodă, fiind şi fieruginos. Apele fiind reci să exportează cu înlesnire fără să-şi piardă din calitate. Apele de Vals sunt aperitive, digestive^ antiacide (bune VANA — 778 — YAPO în dispepsiile dureroase), diuretice (gravelă, gută); să mai recomadă în anemie, boalele de piele şi frigurile palustre. VÂNAT. — Carnea de vânat este mult cău- j tată de unele persoane, atât pentru gustul ei cât şi prin însuşirea hrănitoare a ei, fiind bogată în azot. Prin carne de vânat să înţelege aceea care ne-o dau animalele cari trăiesc în stare sălbatică; unele sunt mamifere (vânat cu păr): căprioara, iepurele, mistreţul, etc., altele sunt paseri (vânat cu pene): sitarul} fazanul-, prepeliţa, potârnicliea, raţa sălbatică, etc. (vezi aceste cuvinte). Dacă vânatul este o mâncare bună pentru un om sănătos, el este însă foarte rău pentru cei bolnavi şi convalescenţi. Chiar şi pentru cei sănătoşi vânatul trebuie mâncat numai din când în când, iar nu zilnic, căci oboseşte stomacul, îl irită şi poate sa-l inflameze (gctStrită). Fiindcă carnea de vânat când este proaspătă este cam tare este obiceiul ca ea să fie lăsată să steie vr’o două zile înainte de a fi gătită, să fie fezandată (vezi acest cuvânt), dar şi aci trebuie să să aibă în vedere, ca ea să nu fie prea vechie, putrezită, căci poate produce dureri de stomac şi de maţe, diaree, etc. Cei ce sufer de boale de stomac (disT pepsie, gastralgie, gastrită), precum şi cei atinşi de boale de piele (eczemă, urticarie etc.) să să ferească de vânat ca de păcat. VÂNĂTAIE. — Caută la Echimoza şi Con- j TUZIUNE. VÂNĂTOARE .—Iată un exerciţiu foarte igienic j care dezvoltă muşchii picioarelor, deschide pofta de mâncare, măreşte puterea de mistuire a stomacului, care lucrează, în sfârşit, prin umbletul şi prin adevărata baie de j aer pe care trebuie să o facem. Plictiseala j vânătoarei, mai ales când nu iasă vânatul, j este întreruptă în mod plăcut prin minciu- j nile cam gogonate, al căror secret îi au numai j vânătorii. Pe cât de sănătoasă este vână- ! toarea făcută în bune condiţiuni, pe atât j de primejdioasă este ea atunci când nu | ţinem seama de unele reguli igienice, dan- j du-ne în loc de mulţumire sufletească câte ! o tusă, câte un junghiu sau reumatism, etc. 1 Pentru a preîntâmpina toate acestea dăm aci următoarele porunci igienice: I. înainte de vânătoare. In ajun să mâncăm puţin, să ne culcăm de vreme, ca să dormim bine, şi dimineaţa să ne sculăm odihniţi; la sculare ne vom spăla cu apă rece pe tot bustul; vom mânca ceva uşor şi cald, fără alcool; ca îmbrăcăminte să recomandă cătnaşe de flanelă, pantaloni de lână pe dedesupt, apoi o haină scurtă, mai subţire sau mai groasă după anotimp; mănuşi de piele; încălţăminte bună, de preferinţă cisme. II. In tim-pid vânătoarei. La început umblet încet, apoi din ce în ce mai iute, după cum merge şi vânătoarea; mâncare înainte de a ne obosi prea mult; să bem cât să poate mai puţin şi numai puţină cafea neagră, subţire şi zaharată. III. După vânătoare. Spălare şi baie de picioare; schimbare de haine şi mai ales de cămaşă şi flanele ; mâncare bună şi hrănitoare, fără alcool; o oră de odihnă; seara culcatul de vreme. Vânătoarea este bună pentru oamenii artritici; reumatizanţi, gutoşi, prea graşi, diabetici. Ea este rea pentru cei ce sufer de inimă, de năduf (emfizem), de tusă, de astmă. VÂNĂTOR!.—Comună mare frumoasă aproape de mănăstirea Neamţului. Localitatea pitorească. Să află un izvor cu apă minerală cloruro-sodică foarte concentrată, cu puţin miros de idrogen sulfurat. Apa nu este exploatată, VANILIE. — Fructele aromatice ale plantei erbacee agăţătoare numită Vanilia aromatica din fam. Orchideelor. Această plantă originară din Mexico să cultivă foarte mult în ţările tropicale. Vanilia care să vinde în comerţ să prepară astfel: să culeg fructele înainte de coacere, să usucă la umbră, apoi să ung cu un strat subţire de uleiu de cocos, de acaju sau de ricin pentru ca să rămână flexibile şi pentru a îndepărta insectele. Prin uscare ele să sbârcesc, devin negre şi dezvoltă un miros plăcut şi caracteristic. In medicină să dă ca excitant, afrodiziac, sub formă de pulbere (zahăr va-nilat), 2-8 gr.; tinctură, 2-10 gr.; sirop, 5-40 gr. — Mai mult să întrebuinţează vanilia în cofetărie şi bucătărie, pentru a aromatizâ ciocolata, cremele, îngheţata, li-corurile de masă. VÂNTURELE. - Caută la Dkdjţki. VÂNTURI. — Caută la (.Iazuri intestinale. VÂNTURILE CELE RELE. — Caută la Emiplegie. VAPOARE. — Astăzi, slavă Domnului, are şi România serviciul său maritim, cu vapoare de călători şi cu vapoare de marfă, cari taie mările şi oceanele până la Con-stantinopol, Egipet şi Rotterdam. Noi ne vom ocupa aci numai din punct de vedere medical, fără să ne interesăm de rolul vapoarelor în comunicaţiile şi schimburile comerciale. Este dovedit cât folos aduc călătoriile pe mare în tratamentul unor boale : în ipocondrie şi în celelalte stări nervoase cu aplecare spre idei triste şi YĂPS — 779 — VÂRI negre, spre melancolie (vezi Călătorie). Nu trebuie însă să uităm că vapoarele au şi ele păcatele lor. Lăsăm la o parte accidentele cari sunt destul de numeroase: naufragiu, incendii şi diferite scufundări, cari cele mai de multe ori nu cad în puterea omului spre a le opri sau ocoli. Ne vom ocupa însă de acţiunea frigului şi a umezelei, ale căror urmări de multe ori sunt grave, căci pot produce: dureri reumatismale, nevralgii, guturaiu, tusă, uneori chiar pleurezii şi pneumonii. De aceea trebuie să fim cu mare băgare de seamă când călătorim pe mare, având în vedere că starea atmosferei este foarte variabilă la diferite ceasuri din timpul zilei; să avem în totdeauna o haină mai groasa la îndemână pentru ca s‘o putem îmbracă când simţim că aerul să răceşte. Ceeace înspăimântă ’pe mulţi şi din care pricină nici nu îndrăsnesc să călătorească pe vapoare este vestitul rău de mare (vezi acest cuvânt) sau boală de mare, şi de care putini sunt scutiti. YÂPSELI OTRĂVICIOÂSE. — Caută la Colori veninoase. VĂR (Apă de). — Caută la Calce» VARĂ. — Aceasta este anotimpul cel mai călduros şi durează dela solstiţiul de Iunie (21) şi sfârşeşte la ecvinoxul de Septembrie (22). Vara este timpul fructelor, al pepenilor, al băilor reci şi al băilor de mare, al durerilor de stomac şi de intestine (colici), al insolaţiilor (soare sec) şi al furtunilor. Efectele căldurii la noi nu sunt aşa de simţite, aşa de grave ca în ţările calde, în Africa, în unele părţi ale Aziei şi Americei, unde oamenii sufer mult de boale de ficat şi de ochi. La noi boalele nu sunt produse atât de mult din cauza căldurii cât din cauza greşelilor pe cari le facem. Pentru ca să ne apărăm de însolaţie n’avem decât să nu umblăm cu capul gol mult timp în arşiţa soarelui; pentru ca să nu suferim de durere de stomac şi de maţe (colici), de urdinare, n’avem decât să nu facem abuz de mâncări şi băuturi, să nu mâncăm fructe necoapte, nici multe când sunt coapte, nici să nu luăm îngheţată sau alte lichide prea reci sau cu ghiaţă când suntem năduşiţi. Prin urmare nu trebuie să învinovăţim ^ara pentru aceste boale, ci numai lăcomia şi nechibzuinţa noastră. Dintre boalele observate in timpul verii numai congestiunea cerebrală (îngrămădirea sângelui la cap) să poate atribui căldurii (vezi Căldură). Zilele aşa zise caniculare nu sunt aşa de primejdioase pentru sănătate după cum cred mulţi (vezi Caniculă). YÂRATECU. — Mănăstirea de maici Văra-tecu este o staţiune climaterică în judeţul Neamţu, situată la o înălţime de 470 metri deasupra nivelului Mării Negre şi la o depărtare de o jumătate de oră de Târgul Neamţu. Această mănăstire să află într’o poziţiune admirabilă şi este încunjurată de păduri ce să întind pe un platou foarte frumos. In jurul mănăstirii sunt multe căsuţe albe de ale maicilor cari să închiriează vizitatorilor. Clima este dulce, constantă; aerul curat şi ozonizat; vânturile lipsesc, împrejurimi încântătoare: Poiana Ţigăncei, Ciungi, Mănăstirile Agapia, Neamţu etc. VARICE. — Să numeşte varice dilataţiunea sau lărgirea permanentă a vinelor. Vari-ceîe să arată de obiceiu între 30-40 ani, mai des la bărbaţi decât la femei, şi în deosebi la acei cari prin meseria lor sunt siliţi să steie mult timp în picioare, cum sunt negustorii, sergenţii de stradă, tipografii, militarii, etc.; la femei cauza de că- Fig. 807. — Varice al gambei. petenie este sarcina. Pentru producerea varicelor intră în joc doi factori, şi anume: o presiune (apăsare) sangvină venoasă anormală, ceeace explică de ce varicele să a-rată mai des la membrele inferioare, şi o alteraţi un e (stricare) a păretelui venos. Varicele să arată cu deosebire la gambă, adecă dela glezne până la genunchiu, uneori să întinde până la rădăcina coapsei. De obiceiu vâricele începe prin vinele cele a-dânci şi numai târziu vine şi la cele de sub piele. Vinele încep a să arăta sub forma unor linii albastre, cari mai târziu să tras-formă în nişte sfori (cordoane) moi de diferite grosimi, cari după umblet să îngroaşe şi mai mult, iar în timpul nopţii să micşorează, sâ turtesc. Gambele sunt gre-oaie, bolnavul are dureri în pulpe, amor- VARI — 780 - VARI ţeală în picioare cu înţepături şi furnicături, Varicele prezintă mai multe complicaţiuni. Intre acestea avem mai întâiu mult cunoscutele ulcere varicoase, răni nesfârşite, murdare şi dureroase, de cari ţăranii noştri nu scapă nici în zeci de ani, mai ales că ei nu stau locului şi nu să caută ; apoi mai avem ca complicaţiuni flebita sau aprinderea vinelor, emoragii sau pierderi de sânge; erizipel sau brâncă. — Tratamentul varice-lui, cel mai obicinuit şi mai uşor este purtarea unui ciorap elastic, făcut din aţă de bumbac sau de matasă şi din cauciuc, care trebuie să fie aşa de lung încât să treacă mai sus de partea bolnavă. Acest ciorap (fig. 87) trebuie să fie potrivit, adecă nici prea strâns, nici prea larg; el permite bolnavului să-şi vadă de ocupaţiunile lui şi preîntâmpină complicaţiunile, mai ales ulcerele. Cel care este ameninţat de varice sau la care boala s’a declarat nu va purta haine cari să-l strângă fie la trunchiu, fie în vr un loc la membre, nu va purta calfcavete (jaretiere); să va feri să umble mult sau să steie mult timp în picioare. Când însă varicele este prea dureros sau complicat de flebite, de ulcere, de emoragii, să va recurge la operaţiune, care de obiceiu constă în legătura trunchiurilor varicoase sau în rezecţiimea vinelor lărgite. YÂRICELÂ, vărsat de vânt, vărsat în cruce. — Boală contagioasă (molipsitoare) epidemică. Ea atacă copiii dela etatea de 3 până la 7 ani, foarte rar după 10 ani. Cine a zăcut odată n’o mai capătă, decât numai în mod excepţional. Vărsatul de vânt nu este tot una cu vărsatul cel mare (variola). El este o boală de sine stătătoare, căci cine a zăcut de varicelă 'poate cădea bolnav de variolă şi viceversa. Microbul varicelei nu să cunoaşte până acum. Această boală are, trei perioade. Perioada I să numeşte de incubaţiune (clocire), care ţine din minutul în care a intrat boala în corp până în minutul când ea să arată, cam 16-19 zile. Perioada II, numită de invaziune (năvălire), este caracterizată prin lipsă de poftă de mâncare, durere de şale, durere de cap şi puţină căldură ; uneori însă temperatura să poate ridica până la 39-40°; arareori bolnavul are vărsături, durere de şira spinării, spazme; durata a-cestei perioade este foarte scurtă, abia 24 ceasuri. Perioada III de enwţkme (isbuc-nire), constă în nişte pete roşietice cu câte o beşicuţă Ia mijloc plină de lichid limpede şi transparent; besicuţa are cam mărimea unui bob de linte. Io ziua in tain aceste besicuţe sunt rare, puţine, 10-15-20, împrăştiate pe toate părţile corpului, pe faţă, pielea capului, trunchiului, membre, fără deosebire. Poporului nostru îi să pare că aceste beşicuţe ar fi numai pe faţă, liniere şi piept, din care cauză a dat boalei numele de vărsat în cruce. In ziua următoare să ivesc 100-150, pete sau beşicuţe. Beşicuţele din ajun au început deja să să schimbe şi apa lor să să turbure, să devie seropurulentă; ele cresc, devin neregulate şi în jurul lor să formează o zonă inflamatoare ; ele produc durere şi mâncărime; iar spre ziua a patra să sparg şi să usucă formându-să o coaje negricioasă, care cade în curând lăsând în urmă o pată roşietică vizibilă încă câteva zile. Dar în acelaşi timp au putut să să ivească alte pete dez-voltându-să în acelaşi mod. Erupţiunea să face astfel în 4-5 şi uneori 10 zile. Cele mai de multe ori bolnavul n’are febră în timpul erupţiunii. Unii bolnavi au curgere de sânge din nas; celelalte emoragii sunt rare. Varicela n’are complicaţiuni decât foarte rar şi atunci sunt puse în socoteala unei boale concomitente sau a unei infec-ţiuni oarecare. Intre aceste complicaţiuni să citează varicela gangrenoasă, care constă în aceea că pe la a 7-a zi a boalei în loc ca beşicuţele să să usuce să infiltrează cu sânge, să gangrenează; inflamaţiu-nea să întinde cu 2 centimetri în afară de ulceraţiune ; să formează un şanţ de elimi-naţiune; escara cade lăsând o rană (plagă) care supurează; bolnavul moare de infec-ţiune generalizată. Altă complicaţiune este nefrita care să poate ivi în toate perioadele varicelei. De obiceiu nefrita este u-şoară şi durează 4-5 zile, uneori insă poate fi mortală. — Tratamentul să mărgineşte numai la câteva prescripţiuni igienice, varicela fiind de obiceiu o boală uşoară. Bolnavul va sta în casă şi despărţit de cei sănătoşi, pentru ca să nu să îmbolnăvească şi aceia. Să va dâ la început un purgativ uşor şi ca mâncare numai lapte ; petele şi beşicuţele să vor unge cu vaselină boricată si să vor presăra cu praf de ami-dan (scrobeală) pentru ca bolnavul să nu aibă mâncărime şi .să nu să scarpine pentru ca să-i rămână semne. Urina să va examina pentru ca să să vadă dacă are albu-mină. Bolnavul va sta în pat şi să va hrăni numai cu lapte până la sfârşitul boalei, în caz de albumină până la dişpariţiunea ei. Când s’a terminat erupţiunea, după 12-15 zile să va face o baie cu săpun şi bolnavul işi va relua ocupaţiunile. TARI — 781 - VA EI VĂRICOCEL (nume rău format din varice şi kele} tumoră, umflătură). - Când vinele cordonului spermatic sunt lărgite în mod per manent să zice că omul are varicocel. Semnele acestei boale sunt următoarele*, regiunea numită ingvino-scrotală este umflată sub forma unei tumori alungite în senz vertical, cu noduleţe pe ici pe colo. -Această tumoră merge în sus până la inelul ing-vinal, iar în jos până în fundul boaşelor, cari sunt trase în jos. La pipăiere tumora este moale, păstoăsă, neregulată, fără aderenţe cu pielea. Dacă strângem puţin tumora în mână, sângele din vine fuge spre pântece şi tumora să micşorează sau chiar dispare, pentru a reapărea îndată ce am lăsat’o liberă. Când omul stă culcat drept (orizontal^ tumora scade, iar când să scoală în picioare ea creşte. Bolnavul simte o greutate, uneori chiar durere, mai cu seamă când stă mult în picioare sau aleargă. Cauzele varicoce-lului sunt: constipaţiunea, de oarece materiile adunate în maţul gros apasă vâna iliacă şi împiedecă întrucâtva circulaţiunea sângelui ceeace face ca vinele scrotului şi în deosebi a celui din stânga să să lărgească; purtarea unui bandaj de ernie (cerc pentru surpătură) rău aplicat şi rău făcut. Tratamentul constă în purtarea unui suspen-zor (unei pungi) care să ţină b o aş ele ridicate ; suspenzorul să fie destul de strâns. Bolnavul să nu umble mult şi să nu steie mult în picioare, să nu să ostenească, să nu facă excese veneriene. Tratamentul radical constă în operaţiime, care poate să să facă în mai multe feluri: să să taie şi ridice o parte din pielea scrotului, iar dacă aceasta nu este de ajuns să să facă rezecţiunea vinelor lărgite, având grije de a nu răni ar-teria spermatică. VARIOLĂ (lat. variola, dela varius, pătat), buhat, vărsat. — Această boală este cu mult mai vechie decât creştinătatea. Ea este cunoscută în toată lumea, căci pretu-tindinea a dus jalea cu dânsa. România a fost şi este mult încercată; numărul morţilor de vărsat variază între 500 până la iOOO pe an. Variola este o boală molipsitoare cu fierbinţeală şi cu eşire pe corp a unor ridicături mici (beşicuţe) turtite la mijloc şi în cari să formează puroiu. Când beşicuţele să usucă cad şi lasă în urma lor nişte adâncituri (ciupituri) cari rămân pentru toată viaţa. Ca toate boalele molipsitoare vărsatul trebuie să-şi aibă microbul său pe care unii învăţaţi l’au şi descris fără să-l poată cultivâ. Variola să ia dela om la om prin puroiul şi cojile beşicuţelor, prin aerul răsuflat de bolnavi, prin hainele, rufăria şi cadavrele celor ce au zăcut de vărsat. — Formele sub cari sâ arată a-ceastă boală sunt mai multe : 1. O formă u-şoarâ numită discretă (risipită) în care beşicuţele sunt puţine la număr şi rare, iar sfârşitul întotdeauna bun; 2, O formă grea zisă confluentă (reunită) în care beşicuţele sunt numeroase şi apropiate unele de altele, fierbinţeala mare şi sfârşitul mai întotdeauna rău; 8. O formă foarte grea, numită vărsat negru sau variolă emoragică} în care beşicuţele sunt foarte numeroase şi să umplu cu sânge, care să mai revarsă pe sub piele şi pe sub căptuşeala dinăuntru a corpului sub formă de pete negre şi care o-moară întotdeauna. Mai este o formă u-şoară numită varioloidă, care să observă câte odată la copiii vaccinaţi. — Vărsatul atinge toate etăţile dar mai cu osebire pe copiii. Un om bolnav de vărsat nu-1 mai capătă şi dacă întâmplător îl mai are, el este foarte uşor. — Semnele acestei boale să deosebesc după perioadele ei, cari sunt în număr de 5, şi anume: 1. Perioada de incubaţiune (clocire) prin care să înţelege tot timpul ce să strecoară dela intrarea o-trăvii în corp până la întâia arătare a boalei şi în care timp omul pare a fi sănătos; ea durează dela 5 până la 10 zile. 2. Perioada de invaziune (năvălire) începe prin-tr’uu fior straşnic urmat de sudoare mare, prin indizpoziţiune* lipsă de poftă de mâncare, o sete mare şi printr’o durere de cap; căldura corpului să urcă deodată la 40 grade şi uneori mai sus, rămânând astfel până în perioada următoare. Bolnavnl mai are greaţă, vărsături şi de obiceiu constipaţiune (încuietură); durere de şeale uneori foarte mare şi o slăbăciune în picioare. Câte odată, mai ales copiii au spaz-me (convulziuni); uneori aiurează; alteori răsuflă greu, tot atâtea semne rele. In u-nele cazuri să ivesc pe corp nişte pete roşii cari sub apăsarea degetului pier, alteori însă aceste pete stau neschimbate, semn că sângele s’a revărsat pe sub piele. Mulţi copii au urdinare. Să mai pot observa curgeri de sânge din nas (epistaxe). Această perioadă poate dura 2, 8, 4 zile; cu cât această durată este mai scurtă cu atât boala are să fie mai grea. — 3. Perioada de erupţi une (izbucnire) să cunoaşte-prin aceea că fierbinţeala scade, căldura corpului revine ca în stare de săuătate, bolnavul să simte bine, mai ales când avem a face cu forma uşoară (discretă). Isbucnirea să face prin nişte pete mici roşii, puţin ridicate la mij- VARI - 782 — VĂRS locul lor şi cari ridieături să transformă în nişte beşicuţe pline cu un fel de apă limpede, cari să turtesc la mijloc scufun-dându-se sub formă de buric. Când aceste beşicuţe sunt puţine la număr şi rare, a-vem variolă discretă; când ele sunt numeroase şi apropiate unele de altele avem forma confluentă, faţa să umflă şi să acopere de o roşeaţă lucitoare presărată cu un mare număr de ridieături roşii unele lângă altele încât nu să mai pot deosebi; când aceste ridieături să preschimbă în beşicuţe, aceste să împreună între ele. Tot aşa să umflă şi mânile şi picioarele. Izbucnirea această începe cu capul şi gâtul, apoi să scoboară către picioare şi într’o zi şi jumătate cuprinde tot corpul. Când boala are să fie uşoară erupţiunea să face numai înafară, pe piele. In cazurile mai grele ea să face şi pe căptuşeala dinăuntru, în gură (scuipat mult), pe canalul mâncării (greutate la î n g h i ţ i t şi urdina-re), pe canalul respirării (răguşeală îne-căciune şi tusă). Când să face pe ochi avem lăcrimare, frică de lumină şi putem să orbim. Dacă erupţiunea să face prea încet şi dacă în două zile ea nu este deplină, atunci este un semn foarte rău. 4. Perioada de supuraţiune (facere de puroiu) începe prin aceea că beşicuţele să turbură şi să încunjură de un cerc roşu, mai întâiu cele dela cap, apoi celelalte. Părţile atinse să umflă, mai în-tâiu faţa. apoi mânile şi picioarele. Cu cât beşicuţele au fost mai multe cu atât şi umflătura să face mai mare. Fierbinţeala dela perioada a doua începe din nou şi căldura poate să să urce până la 42 grade, când bolnavul are aiurare şi neastâmpăr. In această perioadă să pot ivi diferite complicaţiuni pe cari le vom arăta mai la vale. Durata acestei perioade este de 5-6 zile. 5. Perioada de desicaţiime (uscare) să poate face în două moduri: beşicuţele pline de puroiu să sparg, puroiul să scurge şi rănile ce rămân să închid, sau puroiul revărsat să usucă şi să preface într’un fel de coji galbine verzui, iar pielea de desuptul lor este roşie, sângerândă. Aceste coji cad dela sine cătră ziua a 20-a lăsând în piele nişte ciupituri mai mari sau mai mici, mai multe sau mai puţine, după cum a fost forma boalei. — Vărsatul negru care este cel mai grozav are un mers cu mult mai repede şi este caracterizat prin revărsări de sânge pe sub piele, prin nas, gură, ud, etc. şi bolnavul moare în 3-4 zile. — Corn-plicaţiunile vărsatului sunt: aprindere de creeri, urdinare ce nu să poate opri, aprindere de plămâni, de inimă, orbire, curgerea urechilor, etc. — Tratamentul variolei să deosebeşte de al celorlalte boale molipsitoare prin faptul că avem la îndemână un mijloc puternic de a preîntâmpina boala: vaccinaţiunea (vezi Vaccin şi Vaccinare), aşa că părinţii trebuie să-şi altoiească copiii cât să poate mai de vreme ; cu cât vaccinarea să face pe scară mai întinsă pe atât şi boala să arată mai rar. Odată variola declarată tratamentul să bazează mai mult pe igienă: bolnavul va sta culcat în o odaie mare, bine aerată, cu o temperatură egală de 18°, fiind uşor acoperit; să va hrăni numai cu lichide, băuturi a-bondente (lapte, zamă de carne), calde sau reci; să vor dâ tonice, alcool, sulfat de chinină, acid salicilic, să va dâ purgative pentru a combate constipaţiunea. Băi de săpun cu 15-20 grame de sublimat coroziv ; spălături boricate de ochi, nas, gură. Pentru a combate fenomenele infecţioase şi a micşora supuraţiunea să pot întrebuinţa următoarele: 1. Să vor face bolnavului de 2-3 ori pe zi câte o injecţiune sub piele cu eter şi îi să va dâ zilnic o poţiune alcoolizată cu 15-20 centigrame de opiu. In cas de emoragie, 20 picături de perclorur de fier. 2. Să va pulveriza de 3-4 ori pe zi, în cele dintâiu 2-3 zile, apoi do 2 ori pe zi, cu soluţiunea următoare: sublimat coroziv, 1 gr.; acid tartric, 1 gr.; alcool de 90°, 5 gr.; eter, 500 gr. Să vor face pul-verizaţiuni scurte, cel mult un minut, a-vând grija de a acoperi ochii cu un tampon înmuiat în apă boricată. 3. Ungerile să vor face în loc de vaselină cu alifii cu sublimat coroziv, acid salicilic (1 la 20), cu salol (1 la 10), sau cu ichtiol. 4. Să vor face băi călduţe, antiseptice, cari calmează durerile şi împiedecă infecţiunile secundare. Băile reci sunt bune pentru căldura prea mare şi pentru accidentele nervoase ; să vor face tot la 3 ore, când căldura va fi mai mare de 39° şi vor ţine 10-20 minute la o temperatură de 18-22°. Ele să pot înlocui cu afuziuni reci. 5. Fe-restrile, lampele vor fi cu sticle roşii, cari suprimând razele chimice ale spectrului, împiedecă supuraţiunea. 6. Seroterapia făcută cu serul luat dela viţelele vaccinate a dat rezultate bune, pentru aceasta să vor injecta doze mari de ser, Vso din greutatea corpului la adult şi V20 copil. VĂRSAT. — Caută la Variolă. VĂRSAT DE VÂNT. ■— Caută la Varicelă. VĂRS — 783 — VĂRS VĂRSAT IN CRUCE. — Caută la Varicelă. VĂRSARE DE SÂNGE. — Caută la Ematemeză. VĂRSĂTURI (lat. vomitus, grec. emetosj. — Prin acest cuvânt să înţelege actul prin care conţinutul stomacului este (lat afară prin gură, trecând prin ezofag şi faringe. Vărsăturile să fac uneori fără nici o sforţare, după cum să întâmplă la copiii de ţâţă când sug mai mult lapte decât le încape în stomac. De obiceiu însă vărsăturile sunt precedate de o simţire foarte supărătoare, cunoscută sub numele de greaţă, şi ele să fac cu o greutate uneori aşa de mare încât omul crede că moare. Pe când bolnavul are greaţă stomacul începe să să strângă (să să contracte) pe încetul, însă în senz contrar de cum sâ face de obiceiu. şi contracţiunile acestea duc materiile spre orificiul de sus în loc să le împingă în jos, apoi începe să să contracte pântecele întreg împingând materiile în ezofag şi -de aci în gură de unde sunt date afară repede. — Vărsăturile să observă în mai multe boale. Uneori omul are numai o singură vărsătură; alteori varsă de mai multe ori în aceeaşi zi; alteori varsă mai multe zile dearândul, după care ele să opresc fără să mai revie. In aceste cazuri dacă materiile vărsate să compun din mâncări şi băuturi, curate sau amestecate cu venin, este vorba de o simplă indigesthme; dacă vărsăturile sunt verzi poate să fie vorba de o peritonită; iar dacă, după ce la început ele au fost compuse numai de mâncări si băuturi, omul varsă nişte materii viscoase (cleioase) şi transparente, atunci poate să ne gândim la vr’o febră eruptivă sau febra tifoidă, ori la vr'o infia-inaţiune de piept, sau la vr’o con gestiune de creer, meningită, brâncă, sau este vorba numai de un rău de mare; iar, când vărsăturile să însoţesc de dureri mari de stomac şi s’au produs îndată după ce omul a mâncat ceva, ne putem gândi la vr’o otrăvire. Alteori vărsăturile să repetă timp îndelungat, săptămâni, luni şi chiar ani dearândul, după cum sâ întâmplă în boalele cronice de stomac şi anume: o dispepsie sau o gastrită cronică când materiile să compun niernai din mâncări sau dintr’un lichid viscos, gumos, care sâ întinde ca aţa; sau un ulcer de stomac sau un cancer (rac) la s*tomac, dacă pe lângă aceste materii să mai află şi sânge în vărsături. De altfel omul poate să aibă vărsături de sânge şi din alte cauze, aşa de exemplu din o rupere a unui vas sangvin (o arterie sau vână) produsă prin o sforţare mare sau prin o lovitură sau cădere asupra stomacului (la lingurea), însă în a-ceste cazuri vărsăturile de sânge sunt trecătoare şi nu să mai repetă. Vărsăturile nu să observă numai în boalele de stomac şi de intestine ; aşa sunt unii ofticoşi cari au adeseori vărsături, cei cu tusă măgărească au vărsături dese şi cari ţin 15-20 zile; cei cu boale de ficat de asemenea varsă de multe ori cu venin şi chiar cu sânge; femeile însărcinate, de multe ori varsă mai multe luni dela începutul sarcinii; cei a-dormiţi cu cloroform, unii varsă nu numai în timpul somnului ci şi după pe s’au deşteptat încă 2-3 zile ; cei cu boale nervoase (isterie, nevrastenie) sau cu boale de cre.er şi de măduva spinării (meningită, encefalită, tumori cerebrale, ataxie locomo-tiîou; ctC.y aii adeseori vărsături. Trct" tament. înainte de toate trebuie căutată cu atenţiune cauza vărsăturilor şi odată găsită boala care le produce să va institui tratamentul acelei boale. In general să vor suprima' alimentele şi să va prescrie băuturile reci cu ghiaţă sau gazoase (apă de Seltz, amestec de ghiaţă sfărâmată şi de apă de Seltz, şampanie frapată) luată în cantităţi mici şi des. Să va dâ poţkmea Ini Riviere, la fiecare oră câte o lingură. Afară de aceasta bolnavul va înghiţi din când în când câte o bucăţică de ghiaţă. In caz de indigest iune să va înlezni vărsăturile, dând ipeea (50 centigrame până la un gram la copii, 24 gr. la adulţi) sau dându-i să beie apă caldă. In caz de otrăvire să va dâ un vomitiv şi să va face spălarea stomacului. In caz de dilataţinne de stomac sau de cancer de stomac să va face spălarea stomacului şi să va dâ antiseptice intestinale. In celelalte cazuri să va dâ ghiaţă pe dinăuntru şi pe dinafară; revulzive asupra stomacului (muştare, cataplazme de in presărate cu muştar, vezicători, puncte de foc). Să va dâ cocaină, amestecuri de acid fenic, de tinctură de iod, de cloroform, pentru a amorţi căptuşala stomacului, după formulele : tinctură de iod, 5 gr.; acid fenic, o gr.; alcool pur, 5 gr.; 5-6 picături în puţină apă înainte de mâncare; — sau: tinctură de iod şi cloroform, câte 5 gr.; 5 picături în momentul mâncării;—sau: cloroform, 2 gr.; tinctură de valeriană eterată, 10 gr.; 10-20 picături la fiecare oră ;—sau: cloroform 2 gr. ; mentol. 2 gr.; alcoolat de me-lisă, 20 gr.; 5-8 picături în o lingură de apă cu ghiaţă, de mai multe ori pe zi ;—sau : mentol disolvat în alcool, 50 centigrame; cloridrat de cocaină, 10 centigrame, apă cloroformată, 250 gr.; sirop simplu sau de VĂRS — 784 — VASL codeină, 50 gr.; o lingură înainte de fiecare mâncare. Să mai poate dâ opiu, beladonă, bromure, cloral; şi când aceste medicamente nu sunt 'suportate de stomac să pot dâ prin şezut sub formă de clizme. In vărsăturile nervoase (isterice) să va prescrie an-tispazmodice, preparaţiunile de valeriană, mentol, cocaină, apă cloroformată, sau să va face spălarea stomacului. In vărsăturile sarcinii' să pot încerca toate medicamentele notate mai sus. Afară de acelea să mai poate da orexină bazică în doză de 1 gr. pe zi, în trei buline. Să va respectă capriciile alimentare ale bolnavei. Să vor aplica re-vulzive, pulverizaţiuni cu eter sau clorur de metil dealungul şirii spinării. VÂRSTĂ. — Caută la Etate. VARZĂ. curechiu (Brassira oleracea, fam. Cruciferelor). — Este una din legumele de căpetenie pentru hrana ţăranului român, din care pricină să cultivă în măsură foarte mare. Toamna să mănâncă varză dulce, fiartă; iarna să mănâncă varză murată, acră sau acrită, când să găteşte sub mai multe forme: sarmale de dulce sau de post, sau tăiată mărunt şi gătită cu carne de vacă sau de porc. Zeama de varză, numită şi moare, este foarte plăcută la gust şi cu cât este mai sărată cu atât este mai purgativă, pentru care mulţi o beau ca doctorie, singură sau cu puţin unt de lemn sau uleiu de ricină. Yarza este prea puţin hrănitoare ; gătită însă cu grăsime, iar în post cu unt de lemn sau uleiu, sau gătită cu carne, ea este o mâncare bună şi hrănitoare. Yarza să mistuie cam greu, din care cauză este bine s’o mănânce numai cei cu stomac sănătos, şi chiar şi aceştia să nu mânânce prea mult odată, nici prea des. Varza acră să nu să păstreze în vase cari coclesc, căci atunci este otrăvitoare. VARZĂ DE STÂNCĂ.- Caută la Urechelniţă. j VÂSC (Viscum album, fam. Lorantaceelor). | — Plantă parazită care creşte pe ramurile merilor, perilor, mai rar pe ale stejarilor, răchiţilor şi ale bradului alb (Martie — A-prilie). Din cercetările mai noi rezultă că preparatele din vâscul proaspăt au o lucrare cu mult mai mare decât cele din vâscul învechit, uscat. Din vâscul proaspăt să j scoate un alcaloid volatil, lichid, numit viscabină şi un corp de natură glicozidică numit visciflavină, cărora îşi datoreşte vâscul proprietăţile lui. Preparaţiunile de vâsc proaspăt lucrează cu mult succes în toate boalele în cari ipertenziunea este mare: ar- | terio-sclerozăj aterome, gută, eclampie, în o- j travirea cronică cu plumb (saturnism), în scuiparea de sânge a ofticoşilor (emoptizie), în curgerea de sânge din nas (epistaxă) la vrâsta pubertăţii, etc., căci vâscul produce o lucrare sedativă asupra sistemului nervos central şi asupra nervilor vazomotori şi prin urmare o ipotemiune, din care pricină vâscul poate fi considerat ca un bun anii' spazmodic. In medicină să întrebuinţează cu mult succes un preparat nou din vâsc, numit guipsină (dela numele francez al vâs-cului: Gui), care este mai bună decât extractele de până aci şi să dă sub formă de pilule: 6 până Ia 8 pe zi, câteva zile dearândul fără frică de otrăvire.—La ţară vâscul de păr şi de brad, fiert cu apă, să bea în contra astnîei; ceaiul de boabe pentru tusă şi durere de piept; sa mai dă în contra crampelor şi în contra epilepsiei. Din fructele de vâsc să prepară cleiul de prins paseri. VASELINA, petroleinâ. — Amestec de uleiuri grele, rezidiu al distilaţiunii petroleu-lui, purificat şi decolorat prin filtraţiune caldă pe negru animal Vaselina este roşie, blondă sau albă. Pentru ca să fie groasă îi să adaugă ceară, 5-10 la 100. Vaselina este neutră, insipidă, nu să saponifică, rezistă la acţiunea acidelor şi alcalilor ; nu să topeşte în apă şi glicerină, foarte solubilă în alcool; nu să alterează şi este un foarte bun excipient pentru alifii’(pomade). Ea disolvă iodul, bromul, alcaloizii, puţin acidul fenic, unele săruri şi oxide metalice. Sub numele de uleiu de vaselină să înţelege o vaselină lichidă la temperatură ordinară. VÂSLAT. — Nici un exerciţiu nu poate fi mai bun decât acela care îl face vâslaşul sau lopătarul care conduce o corabie sau o luntre, căci vâslatul pune în mişcare sau în joc cel mai mare număr de muşchi într’un timp foarte scurt. Când ne uităm la un vâslaş putem vedea cum el îşi contractă succesiv muşchii antebraţelor, ai gambelor (gionatelor) şi ai coapselor, ai spatelui şi ai pieptului, în fie-care din cele două timpuri cari constituie actul de a vâsla. Din aceasta rezultă că vâslatul are o mare valoare igienică şi este bine să-l facă toţi cei ce sunt în stare să-l facă. Trebuie însă să arătăm şi neajunsurile a-cestui exerciţiu. Intre acestea vom trece cu vederea peste beşicele cari pot fi produse în palme prin frecarea lopeţilor şi peste răceala care de altfel să poate ocoli îm-| brăcând o flanelă pe care o putem schimba j la urmă. Primejdia cea mai de căpetenie VATA — 785 - VEDE este că vâslatul, prin natura lui, este un exerciţiu violent, care face să funcţioneze peste măsură inima şi plămânii, aşa că toţi cei ce sufer de palpitaţii (bătăi de i-nimă) şi cari au răsuflarea scurtă nu trebuie să vâsleze. VATA. — xistfel să numeşte bumbacul separat de toate părţile cari ar putea să supere întrebuinţarea sa în chirurgie; foile de vată, groase şi mlădioase, sunt mai bune decât oricari alte substanţe pentru facerea pansamentelor (legarea rănilor). Vata să întrebuinţează la pansamente simplă sau înmuiată în substanţe antiseptice. Vata simplă însă trebuie să fie cât să poate de aseptică, adică fără nici un microb, iar pentru a o păstra tot astfel ea trebuie să fie ţinută în vase bine închise, cari nu să vor deschide decât în momentul întrebuinţării după care să vor închide imediat. Vata serveşte pentru aparatele compresive, şi pentru aceasta nu poate fi servită de-^ât numai o singură dată, mai ales când a fost prea strânsă. Vată idrofilă să numeşte acea care a fost desfăcută de o parte din apa ei prin o preparaţiune specială; ea fiind foarte avidă de apă constituie un foarte bun absorbant (vezi Pansamente). VĂTĂMĂTURĂ. — Sub acest nume să înţelege în poporul nostru aproape toate durerile din pântece, fie ele dureri sau colici de maţe, fie ele dureri de ficat, de rinichi, etc. Unii din bolnavi îşi compară vătămă-tura cu un fel de caracatiţă care le suge din păreţii pântecelui. Câteodată vătămătu-ra trimete săgeţi până în vârful degetelor şi creştetul capului. Leacurile întrebuinţate în contra vătămăturii sunt foarte multe, diferite legători şi doftorii. Astfel, o legătoa- * re să face cu rădăcina de iarba lui Tatin sau Tătâneasă, singură sau amestecată cu tot felul de buruieni din grădină sau de pe câmp, pisate la un loc, fierte şi apoi întinse pe o cârpă, picurând de pe deasupra lor unt de lemn, gaz, spirt, terpentin, etc., după care să pun pe pântecele bolnavului şi să leagă. Intre doctorii cel mai bun este rachiul sau spirtul, în care să pune să-cărea, lemnul Domnului, cărămidă pisată, spirt de camfor, etc., cari să pun la căldură şi să dâ bolnavului 3 păhăruţe pe zi, şi alte miilte leacuri pe cari le trecem cu vederea. Afară de acestea mai toate babele pun la vătămătură păharul sau ul-cicuţa, care-să pune şi lucrează ca o ventuză (vezi acest cuvânt). VATER-CLOSET. — Caută la Latrina VĂZ — Caută la Vedere. 1 ^ VEDENIE- — Caută la Alucinaţujne. VEDERE (lat. visus, grec. ophis), văz. — Vederea este unul diu cele cinci simţuri ale omului cari îl pun în legătură cu lumea dinafară, permiţându-i să vadă lucrurile cari îl încunjură şi să-şi deie seama de forma, mărimea, poziţinnea, coloarea lor, etc. Vederea să face cu ajutorul unui organ numit ochdu (vezi acest cuvânt), care este însărcinat să primească impresiunile venite din afară, şi a unui organ intermediar, nervul optic, care duce aceste impresiuni dela ochiu la creer, care le primeşte. Imaginile obiectelor exterioare să formează pe peliţa din fundul ochiului, numită retină, cu ajutorul razelor luminoase cari pleacă dela aceste obiecte străbătând succesiv mai multe lentile convergente (cornea transparentă, cristalul, corpul vitros) şi cari sfârşesc prin a să încrucişa formând asupra retinîi imagini răsturnate (cu capul în jos). Omul însă vede lucrurile drept, aşa cum sunt ele în realitate. Vederea este bună când vedem lucrurile lămurit, cu diferitele lor caractere de mărime, de formă, de po-ziţiune, etc., fără sforţare, fără oboseală, de aproape ca şi mai de departe. Pentru aceasta trebuie ca toate organele vederii să fie în stare bună şi să funcţioneze bine, adecă ochiul, nervul optic şi creerul. In boalele ochiului vederea sufere astfel când cornea are pete (albeaţă) razele luminoase nu pot pătrunde în ochiu; acelaş lucru sâ întâmplă când cristalul aste opac (perdea, cataractă); iar când razele luminoase să încrucişează şi formează imaginea înaintea retinii, omul are vederea scurtă (vezi Miopie); când imagiffile să fac înapoia retinii omul are vederea depărtată (vezi Presbitie). Vederea prezintă turburări mai mult sau mai puţin mari şi în alte boale de ochiu (vezi Ochiu). — Igiena vederii constă în a ne feri de toate influinţele cari obosesc şi iritează ochii; vânturile, aburii, gazurile, fumul, praful, toate acestea sunt tot atâtea cauze de iritaţiune şi pentru a le evita efectul este bine ca cel care este mai expus la ele să poarte ochilari cu sticle simple, drepte, iar în contra luminii prea mari ochilari fumurii. Contra luminii artificiale prea mari ne putem apăra prin punerea unui cozoroc înaintea ochilor sau un abajur de lampă, sau să purtăm ochilari fumurii sau albaştri, mai ales când mergem la teatru şi în alte sale de spectacole cu multă lumină. Cetitul şi scrisul mult, lu- 50 — /o o — VENT crul de mână al femeilor (broderii, etc.) obosesc foarte mult ochii, dar fiindcă aci nu ne putem servi de ochilari, cel mai bun lucru este ca să ştim să ne oprim la timp, dând ochilor odihnă câteva minute, şi a-ceasta făcând’o la fiecare oră sau chiar la fiecare jumătate de oră. Coloarea verde întăreşte ochii, de aceea este bine ca sâ ne plimbăm cât să poate mai des pe câmp. Mâncările iritante şi băuturile alcoolice slăbesc ochii foarte mult, din care pricină este bine cade cele dintâiu să nu facem uz decât foarte rar şi în măsură mică, iar de cele din urmă să ne abţinem cu totul. S’a constatat că şi tutunul are influinţă rea asupra vederii, lucru de care trebuie să ţină seamă toţi fumătorii. VEDERE SCURTĂ. — Caută la Miopie. YEGETÂRIÂNISM. — Când am vqrbit despre alimente şi alimentaţi ane (vezi aceste cuvinte) am arătat că omul este făcut ca să să hrănească cu substanţe animale şi vegetale, să aibă un regim mixt şi variat. Sunt însă mulţi oameni cari să hrănesc numai cu vegetale, din care cauză li s’a dat numele de vegetariani, şi unii din ei nu să mulţumesc numai cu atât, ci fac o propagandă straşnică în favoarea acestui regim. In străinătate s’au făcut în multe părţi societăţi de vegetariani şi mai anul trecut s’a făcut şi la noi una în Bucureşti. Aceste societăţi nu admit nici un aliment dat de regnul animal, mulţumindu-să cu regimul vegetal, cât să poate de strict, compus numai din legume şi fructe (vezi aceste cuvinte). De altfel ţăranul român este mai mult vegetarian, şi aceasta nu din convin-gere, ci din lipsă şi-neştiinţă. In articolul abstinenţă cetitorul poate vedea care este postul ţăranului nostru, iar în articolul alimente şi alimentaţiune am arătat destul de amănunţit hrana lui de peste tot anul, şi din cari să vede că Eomânui mai mult de trei pârţi dintr’un an este vegetarian. Şi cu toate acestea, ni să va zice, ţăranul trăieşte, ceeace dovedeşte că să hrăneşte îndeajuns ! Aşa este, vom răspunde noi, ţăranul trăieşte ca să nu zicem că vegetează, dar numai atâta face ! Aceasta însă nu este deajuns pentru el, care munceşte din zorii zilei până la înoptat, care este rău îmbrăcat şi adăpostit; nu este de ajuns pentru ca sănătatea lui să să menţină în bune condiţiuni, să fie înfloritoare! Regimul vegetal, este ştiut de toată lumea; că să mistuie greu, că produce gazuri intestinale, dureri şi diaree, că produce slăbiciune şi sărăceşte sângele. Tot atâtea lucruri cari ne arată că ţăranul nostru numai de acest regim n’are trebuinţă şi că a sosit timpul ca el să-şi modifice traiul şi să recurgă mai des la alimentele date de regnul animal, şi aceasta în interesul sănătăţii lui şi al neamului. Cât de mult ar produce el urmând un regim mixt potrivit cu munca lui, regim care i-ar întări constituţiunea, l’ar face mai destoinic pentru muncă şi mai rezistent la boale! Prin urmare trebuie să combatem din toate puterile vegetarianismuf, urmând preceptele sfinte ale igienii şi ale bunului simţ! YELOCIPED. — Caută la Ciclism.* YENESECŢIUNE. — Caută la Lăsare de sânge. VENIN - — Caută la Fiere. VENINARIŢÂ, avrâmeasă (ramurile fiori-fere) şi crestâneasă (ramurile sterile), mila domnului, milostivă, potroacă (Ora-tiola oficinalis, fam. Scrofulariaceelor). — Plantă erbacee veninoasă care creşte prin mlăştini, bălţi, şanţuri cu apă, fâneţe u-mede, pe malurile apelor (lunie-August). Să întrebuinţează planta înflorită ca purgativ tare şi în contra gutei, sub formă de praf 50 centigrame până la 1 gram şi jumătate pe zi. — La ţară să întrebuinţează în contra frigurilor, pentru durere de stomac şi pentru tusă. In unele părţi o iau femeile cari nu fac copii. In alte părţi să afumă cu ea pentru răul copiilor, pentru spaimă, lipiturii şi vânturi rele, sau să fac scăldători din foi pentru pişcătură, sau să afumă contra ceasului rău, sau să descântă de dragoste. VENTILAŢIUNE. - Caută la Akrisihk. VENTUZA. - Ventuzele sunt nişte păhăruţe de sticlă, cari au forma clopotului. Ele să aplică pe o parte a corpului după ce am gonit aerul din ele şi pielea de clesupt începe a să suge înăuntrul lor adunând în acel loc sânge din toate părţile adânci, aşa că ventuzele lucrează ca derivative (vezi acest cuvânt). Ventuzele să chiamă uscate, atunci când le punem numai pentru a aduna sângele sub ele, iar când încres-tăm pielea şi aplicam pa deasupra ventuzele ca să tragă sângele afară să chiamă ventuze tăiate sau scarificate. Ventuza cu pompă este aceea care să goleşte de aer prin ajutorul unei pompe fixate la fundul ei. Pentru a aplica o ventuză vom face golul, adecă vom goni aerul din ea, cu a-jutorul focului, aprinzând o bucată de liâr-tie în interiorul ei sau cu un pămătuf înmuiat în spirt pe care îl aprindem şi îl VENT — 787 — VERM ţinem câteva secunde în pahar după care îl aplicăm repede pe piele. Focul răreşte aerul, îl goneşte şi golul să face în păhar, aşa că îndată ce-1 punem pe piele, aceasta este trasă în păhar ca să umple golul şi odată cu ea este tras şi sângele de desupt şi din jur, care este împins de presiunea atmosferică. Din cauza îngrămădirii de sânge în pielea de sub păhar ea să înroşeşte şi când sângele este mult să învineţeşte. Nu trebuie să aplicăm ventuza până ce nu s’a stâns focul din ea pentru ca să nu ardem pielea. In loc de ventuze putem pune şi păhăruţe de vin cu buzele mai groase. Ventuzele cu pompă să aplică cu mai mare înleznire şi fără teamă de a arde pielea. Când voim să ridicăm o ventuză, după ce Fig. 308. — Ventuze. A. Ventuză de sticlă la care să poate adopta o pompa aspiratoare. B. De sticlă şi de cauciuc. C. De sticlă. D. E. De cauciuc. ea a lucrat, vom prinde-o cu o mână de fuud, iar cu degetul arătător dela mâna cealaltă vom apăsa pielea dela marginea gurii pentru ca să intre puţin aer şi îndată ventuza să desface şi cade singură. Pielea rămâne roşie-vânătă mai multe ceasuri, când ventuza a fost bine aplicată, a-poi îşi reiea coloarea obicinuită. Ventuzele să lasă pe loc cam 10 până la 30 minute după efectul pe care voim să-l avem. Numărul ventuzelor depinde de boală , el poate fi de 10, 20 .până la 40, aplicându-să pe aceeaşi parte; ele să pot aplica de mai multe ori dacă trebuinţa cere. Ventuzele să aplică de obiceiu pe piept şi pântece ; deasupra ficatului când el este umflat şi dureros, pe partea dreaptă a pântecelui, iar când splina este bolnavă să pun pe partea stângă. La piept să pun acolo unde este sau unde bolnavul simte junghiul, în cazurile de congestiune pulmonară (îngrămădire de sânge la plămâni;, de pleurezie, de pneumonie, de dureri nevralgice sau reumatice. Ventuzele tăiate sau scarificate să aplică mai întâiu sub formă de ventuze uscate, apoi după ce s’a înroşit şi învineţit pielea să scot şi pe pielea ridicată şi roşie să fac nişte încrestături cu vârful unui briciu sau bisturiu, ori mai bine cu ajutorul unui instrument numit scarificator, pe care l’am descris în articolul: scarifi-caţiune (vezi fig. 252); după ce am făcut a-ceste increstături aplicăm din nou ventuzele, cari acum trag sângele adunat şi să umplu, după care le ridicăm, spălăm locul şi la nevoie oprim sângele de a curge punând vată şi legând strâns partea locului. Aceste ventuze tăiate să vor pune numai după porunca doctorului. VERATRINi — Caută la Popaz şi Ştiri- GOAIE. VERATRUM ALBUM. - Caută la Ştirigoaie. VERATRUM 0FFICINA1S. - Caută la Popaz. VERBASCUM PHLOMOIDES. - Caută la Lumânare. VERBASCUM THAPSUS.— Caută la LumânIricI. VERBINA, verbină de câmp, măturiţd Sporic, sporici, sporişi (Verbina officina-tis, fam. Verbenaceelor). — Plantă erbacee care creşte prin locuri pustii, necultivate, pe lângă drumuri, ziduri, dărâmături, etc, (lunie-August). In medicină să întrebuinţează frunzele, esenţa, pentru proprietăţile sale amare, aromatice, astringente; excitant stomachic. Să dă sub formă de infu-ziune (ceaiu), 10 la 1000. — La ţară să vindecă raia făcând băi, cari să mai fac şi la copiii slabi, anemici. VERDEŢURI. — Caută la Legume. VERIGAR. — Caută la Nerprun. VERMI. — Caută la Miiază. VERMUT. — Mulţi au obiceiul de a bea câte un păhăruţ de vermut înainte de mâncare, după cum face Românul care bea câte o ţuică ca să-i vie poftă de mâncare. Vermutul, adevăratul vermut, numit şi de Turin, să compune din vin alb în care să plămădeşte coajă de chinchina, cuasia, coji de portocale, coriandru, anason stelat, micsandră, scorţişoară, centaură şi alte substanţe amare şi aromatice. Vermutul să ia înainte de masă pentru a aţâţa apetitul şi a uşura mistuirea. Din nenorocire însă vermutul nu este curat, ci întărit cu spirt, ceeace îl face primejdios şi de care tre- VERO - 788 — VF.sM buie să ne păzim. Vermutul curat este bun şi să poate luâ în măsură mică, din când în când şi numai la trebuinţă, fără însă ca să ne obicinuim a-1 luâ zilnic şi de plăcere, ceeace nu ne-ar face bine. VGRONAL. — Bun ipnotic în insomniile nervoase. Să dă în doză de 25 centigrame până la 1 gram, în buline sau în ceaiu de floare de teiu în momentul culcării. VERSIUNE (lat. versio, dela vertere, a întoarce, a înturnâ). — Astfel să numeşte operaţiunea prin care copilul să întoarce sau este întors în mod artificial în pântecele mamei sale (în mitră). Când să face dela sine să zice versiune spontanee. Versiunea artificială să face de doctorul-mamos în două feluri: prin manopere externe, aplicând manile asupra pântecelui şi făcând diferite apăsări şi mişcări, şi prin manopere interne, introducând mâna în mitră. VERTEBRE. — Caută la Columna vertebrală. VERTIGE- — Caută la Ameţeală. VERZISOARA- — Caută la Urechelniţă. VEŞMINTE (dela lat. vestimentum), haine, îmbrăcăminte, straie. — Veşmintele servesc omului ca să-i menţină căldura corpului la un grad cât să poate de puţin variabil, reducând pe de o parte pierderea căldurii în timpul iernii şi micşorând pe de altă parte acţiunea prea mare a căldurii solare în timpul verii. Pentru a îndeplini aceste cerinţe trebuie ca veşmintele din toate anotimpurile să fie rele conducătoare de căldură, pentru ca să nu lase căldura corpului nostru să să piardă înafară în timpul frigului şi pentru ca să împiedece căldura din afară ca să pătrundă până la corp în timpurile călduroase. Cele mai multe din ţăsuturile din cari să face îmbrăcămintea noastră îndeplinesc aceste condiţiuni. Ţăsuturile din cari să fac veşmintele să iau o parte din regnul animal, şi anume: lâna, mătasa; blănile, flanela şi am putea adăuga şi pielea din care să fac încălţămintele: iar altă parte din regnul vegetal, cum sunt: inul, cânepa, din cari să face pânza, şi bumbacul. Dintre acestea pânza şi bumbacul fac să să răcească mai iute corpul decât lâna şi mătasa, din cauză că pânza lasă să treacă cu uşurinţă căldura din corp, pe câtă vreme lâna o ţine îngrămădită pe loc; astfel dar ne vom îmbrăcă vara cu pânză sau stofe făcute din ţăsuturi analoage şi iarna cu .haine făcute din lână. Intru cât priveşte blănurile am arătat rolul lor în articolul: Blană, unde cetitorul va binevoi a să adresa. Mătasa este o stofă interme- diară între pânză şi postav: răcoroasă în timpul verii şi îndeajuns de călduroasă în timpul iernii, păcat numai că ea este scumpă şi nu poate intra în întrebuinţarea zilnică şi a tuturora. Coloarea stofelor are deosebită importanţă când este vorba de îmbrăcăminte : coloarea neagră aplicată la suprafaţa unui corp absoarbe căldura, o înmagazinează la trecerea ei, pe câtă vreme coloarea albă o reflectează; nu sâ încarcă cu ea; astfel în timpul verii vom purta mai mult haine de coloare deschisă, albe, iar în timpul iernii de coloare închisă, negre. In privinţa coloarei însă nu trebuie să pierdem din vedere că sunt unele văpseli cari pot fi periculoase, cum sunt văpselile verzi arsenicale, De asemenea trebuie să ne ferim de tincturile şi vâcsurile cari cuprind anilină şi cari pot dâ naştere la accidente grave, de oarece vaporii de anilină să pot abşprbi prin piele şi prin căile respiratoare. Oricare care ar fi stofa din care să face îmbrăcămintea faptul este că aceasta ia apa sud oarei eşite din corpul nostru, să îmbibă, să răceşte şi astfel răceşte şi corpul, după cum să întâmplă cu haina făcută din pânză, adecă cu cămaşa, şi din care cauză să recomandă ca omul să poarte pe piele flanela, care absoarbe sudoarea şi o împiedecă de a stâ pe corp (vezi Flanelă), şi să-şi schimbe haina ori de câte ori este înăduşit pentru ca să nu răcească. — Intru cât priveşte forma veşmintelor, ea depinde de climat, de obiceiu, de profesiuni, etc., aşa că n’avem să ne ocupăm de ea aci. Tot ceea ce putem spune este că veşmintele trebuie să fie destul de largi pentru ca nici o parte a corpului să nu fie prea strânsă, pentru ca mişcările sâ să facă liber, funcţiunile organelor să să îndeplinească în mod normal şi circulaţiunea sângelui să nu fie împiedecată. Nu trebuie să ne luăm după modă (vezi acest cuvânt), după cum din nenorocire o face aproape toată lumea, ci să ascultăm de poruncile igienii în totdeauna de câte ori ne facem haine. Aceste porunci cetitorul le poate vedea în articolele: Cămaşă, Corset, încălţăminte, Mănuşi, Pălărie, Pantaloni, unde am vorbit destul de amănunţit pentru ca să poată vedea cum este bine şi sănătos ca să să îmbrace; iar despre îmbrăcămintea copilului mic am vorbit în articolul: Nou-născuţi. Ca încheiere a acestui articol vom dâ aci câteva reguli generale, şi anume: îmbrăcămintea să nu fie făcută după modă, ci după cerinţele sănătăţii; forma, coloarea şi stofa să fie alese după etate, ocupaţiuni , şi anotimpuri; mai bine două haine mai VESP —789— VEZI uşoare şi comode, decât o haină grea şi strânsă, fiindcă între acele două să află un strat de aer care face şi el cât o haină, apoi putem desbrăcâ şi îmbrăca una din haine după trebuinţă; hainele să nu fie strânse ca să nu împiedece mişcările, di-gestiunea, respiraţiunea şi circulaţiunea sângelui; hainele fiind un receptacol de lichide şi de miazme cari iasă din corpul nostru, trebuie schimbate cu atât mai des cu cât sunt mai aproape de piele (vezi Rufărie). Prin veştminte să pot transmite o mulţime de boale microbiene, cum sunt: angina difterică, oftica, pojarul, scarlatina, vărsatul, tusa măgărească, etc.; diferite boale de piele, raia, chelia, etc., pentru aceasta nu este bine să să servească omul de haine vechi decât numai fiind sterilizate în etuva de dezinfectare, iar dacă nu să poate face aceasta, mai bine este ca ele să să ardă. VESPI (înţepături de). —Caută la Albine, VESTA, giletcd, pieptar. — Iată o haină care nu este de lux, căci o vestă bine făcută închide la suprafaţa corpului un strat de aer care îl pune la adăpost de schimbările temperaturii şi întreţine o căldură mai potrivită, mai egală decât haina purtată pe deasupra ei. O vestă strâmtă are cusurul de a strânge pieptul şi pântecele şi prin urmare de a supăra respiraţiunea şi digestiunea. Vesta trebuie purtată în toate anotimpurile, însă stofa ei va varia după vreme, aşa în timp de iarnă ea va fi făcută de postav, de lână; iar în timp de vară de pânză, de pichet. Vestele deschise în sus prea mult nu sunt bune, căci nu adăpostesc îndeajuns pieptul, ceeace este foarte primejdios pentru persoanele slabe de piept. Pieptarul ţăranului nostru este foarte bun întru cât el să încheie la o parte, aşa că pieptul îi este acoperit în partea de dinainte, nu cum să întâmplă când este îmbrăcat numai cu cămaşa şi cu cojocul, cari nu să încheie bine înainte lăsâudu-i pieptul gol. VETR1GE, buruiana de ceas rău, fere cea, jarba raiului, măruncă neagră, vetricea, vitriţă (Tanacetum vulgare, fam. Compozitelor). — Plantă erbacee aromatică care creşte pe lângă* drumuri şi garduri, pe câmpuri şi prin locuri, necultivate, pe marginea râurilor, prin livezi şi locuri umede (Iulie-August). Să întrebuinţează planta înflorită, care are proprietăţi amare şi aromatice ; să dă în contra viermilor intestinali (limbrici). Pe dinăuntru să da sub formă de : infuziune (ceaiu), 5-10 la 1000; uleiu volatil, 1-2 picături ; în clizme, 10-15 pentru o clizmă. — La ţară să dă ceaiul de vetrice pentru friguri; decoctul (fiertura) pentru mătrice; floarea uscată, pisată şi amestecată cu miere să dă pentru limbrici; iar pentru lingoare să fac- scăldători de vetrice. VEZICĂ. — Caută la Beşică. VEZIGĂTORI. - Vezicătoarea este un topic care să aplică pe piele pentru ca să producă o aprindere (inflamaţiune) cu formare de beşici pline de un fel de apă. Vezică-torile sunt de 2 feluri: volante sau temporare, cari să aplică pe piele cu scopul de a o inflama şi a obţine o curgere de serozitate (apă), cari nu trebuie să supureze (să facă puroiu) şi cari să vindecă repede ; permanente, cari trebuie să lucreze mai mult timp şi să supureze. Vezicătorile sunt făcute sub formă de plastore, din talion (diachilon) amestecat cu praf de can-taridă (gândăcei), care trăieşte pe frasini. Aceşti gândăcei (fig. 30) să usucă, apoi să pisează bine şi acest praf să amestecă cu talion. Vezicătorile să întind pe o bucată de pânză. Aceste vezicători aplicate pe piele produc o iritaţiune urmată de vezicaţiune, adecă de formarea unor beşici pline cu un fel de apă (serozitate). Timpul cât trebuie să steie pe loc o vezicătoare pentru ca să scoată beşici depinde de efectul pe care voim să-l obţinem şi de etatea bolnavului; astfel o vezicătoare volantă va sta pe loc mai puţin timp decât una permanentă; la copii, a căror piele este foarte subţire, vezicătoarea lucrează în 24 ore pe câtă vreme la oamenii mari îi trebuie 8-10-12 ceasuri. Să întâmplă uneori, mai ales la copii, că vezicătorile produc dureri de rinichi şi de beşica udului, uneori urinare chiar cu sânge, ceeace provine din cauză că s’a absorbit cantaridâ prea multă şi a iritat rinichii şi beşica, din care cauză trebuie să fim cu mare băgare de seamă la aplicarea vezică-torilor. Vezicătoarea are diferite mărimi, după" trebuinţă, şi această mărime este dată de doctor, căci numai el ştie cât de mare trebuie să fie. De obiceiu plastorul de vezicătoare să întinde pe sparadrap de dia-chilon (talion), pentru ca să să lipească mai bine pe locul unde o aplicăm. In farmacii să vând şi vezicători gata, fabricate în străinătate, după cum sunt: vezicătoarea cunoscută sub numele fabricantului Albes-peyres, musca de Milan, etc. O vezicătoare mare de 10 centimetri patraţi conţine cam VEZI — 790 — VIAT 2 grame de cantaridă. înainte de a aplica o vezicătoare trebuie să preparăm locul; dacă este cu păr să-l radem, apoi să-l spălăm cu apă caldă şi săpun, după care a-plicăm vezicătoarea deadreptul pe piele fixând’o prin talionll de pe mărgini şi spre mai multă siguranţă legând’o cu o faşe, cu un bandaj de corp, sau cu un colţar ori tulpan îndoit sub formă de cravată. Dacă trebuie să punem vezicătoarea pe umăr, a-tunci pentru ca să să poată potrivi bine şi să stea nemişcată trebuie s’o încrestăm pe margini cu foarfecile. Vezicătorile produc durere, de multe ori destul de mare, care sileşte pe bolnavi să să mişte şi chiar să caute a o desface când le este la îndemână, pentru aceasta ei trebuie supraveghiaţi în tot timpul. Când au eşit beşici sub vezicătoare este semn că ea a lucrat bine şi ea trebuie ridicată; beşica sau beşicile să increstează cu foarfecile în partea lor de jos pentru ca să curgă apa din ele; nu trebuie ruptă pielea beşicilor pentru ca să nu producem dureri şi usturimi, ci s’o lăsăm pe loc, făcând pansamentul peste ea. Acest pansament să face cu vaselină întinsă pe o cârpă curată şi mai mare decât a fost vezicătoarea, pe care o aplicăm pe rană şi deasupra ei punem un strat subţire de vată după care o legăm cu o faşe. Pansamentul să face de 2-3 ori pe zi, după cum curge apă de multă, iar după 3 zile numai odată pe zi până la vindecare, dnpă care apoi mai presarăm încă vr’o 2 zile praf de scrobeală sau pudră de orez pe deasupra. — Vezicătorile lucrează ca remilzive şi să aplică de obiceiu pe piept în caz de pleurezie, de pneumonie, de bronchită intenză, de oftică (pe locul cu junghiu); la ceafă, pe cap in caz de meningită; pe încheieturi la reumatism; pe pântece când avem a face cu o peritonită şi pe orice punct dureros în caz de nevralgie. La nevralgii să pun mai cu seamă muşte de Milan, cari să mai pun şi la tâmple şi înapoia urechilor la durere de ochiu, de urechi. In vezicătoarea permanentă să taie beşicile de jur împrejur aşa ca să să ridice toată pielea şi să ră* mâie rana descoperită, ceeace o deosebeşte de vezicătoarea volantă sau temporară. Vezicătoarea permanentă să pansează tot aşa, numai cât ea ţine mai mult, să vindecă mai greu, şi dacă voim să nu să vindece o pansăm cu alifie mercurială (ungvent ci-nereu) odată pe zi. In acest caz ea supurează şi durează până când voim noi şi pentru a sâ vindeca n’avem decât să schimbăm pansamentul făcându-l cu vaselină bo~ ricată. Vezicătorile permanente să întrebuinţau în boalele cronice; astăzi însă ele sunt date uitării deoarece medicina dispune de alte mijloace mai practice. VEZICULE (dela lat. vesicula), beşicufe. — Aceste sunt nişte ridicături rotunde sau ascuţite la vârful lor, cari suiit formate de ridicarea părţii superficiale a pielei, numită epiderm, care să dezlipeşte de partea a-dâncă, numită derm, aşa că formează o mică cavitate plină de un fel de apă limpede şi transparentă. Aceste vezicule pot să dispară dela sine şi în acest caz apa lor intră în circulaţiunea sângelui sau să scurge în afară; alteori veziculele să transformă în p a st ule , adecă apa lor sa preface în puroiu. Veziculele să observă în arsuri, când să pun vezi cat ori; ele însă să mai văd în unele boale de piele, cum sunt: erpesul şi eczema, sau în vărsat la început, pentru a să schimba îndată în pustiile, după cum să întâmplă şi la vaccină (vezi Arsuri, Eczemă, Vaccinare). VIATĂ (lat. vita). — Animalele să deosebesc foarte mult în ceeace priveşte durata vieţii. Unele insecte, numite efemere, trăiesc numai câteva ceasuri, unii fluturi câteva zile, pe câtă vreme corbul ajunge suta de ani, lebăda 300 şi crapul merge şi mai departe, căci să zice că în lacul dela Fon-tainebleau ar fi crapi de pe timpul lui Fran-cisc I-iul. Omul însă este departe de a-ceastă etate; rari sunt acei ce împlinesc suta şi puţini trec peste optzeci de ani, iar mata mijocie a omului să socoteşte astăzi cam la 45 de ani, ceeace este un progres faţă de cei 35 de ani, cât era preţuită viaţa mijlocie pe la mijlocul veacului trecut. A-cest progres să datoreşte pe deoparte medicinii şi în special igienii, iar pe de altă partl bunei stări materiale a populaţiunii care a crescut foarte mult, In adevăr, astăzi copiii mici să îngrijesc şi să cresc în condiţiuni cu mult mai bune, mortalitatea lor a scăzut mulţumită vaccinării, serului antidifteric şi tuturor mijloacelor nouă de cari dispunem pentru a trata boalele, mulţumită precum şi asistenţei publice, organizată cu mult mai bine şi pe scară mai întinsă, igienii publice şi private cari au luat o dezvoltare deosebită. Viaţa lungă, longevitatea, nu să obţine decât prin o i-gienă bine înţeleasă, prin adoptarea la trebuinţele noastre naturale a aerului, a luminii, a soarelui, a substanţelor de î hrană, a băuturilor, a exerciţiului, etc. Prîo urmare dacă voim să trăim mult trebuie să VIAT — 791 — VIER ne adresăm la igienă, urmând cu sfinţenie poveţele ei, iar nu la acele faimoase elixire şi balsamuri de viaţă lungă, cari în realitate nu fac decât să umple pungile inventatorilor lor! Cine voeşte să ajungă suta de ani, să fie centenar (vezi acest cuvânt), trebuie să ducă o viaţă bună, liniştita, îngrijită; să să hrănească bine şi potrivit cu starea organelor lui digestive; să muncească cu socoteală fără să sâ gândească că lenea poate să-i lungească zilele, căci munca socotită este mai sănătoasă decât toate şi nu scurtează viaţa, ci dimpotrivă o lungeşte, să să îmbrace potrivit anotimpului şi temperaturii exterioare, punându-să astfel cât să poate mai mult la adăpost de germenii boalelor (vezi Igienă). VIATĂ MILITARĂ. - Caută la Soluat. VIATĂ SEDENTARĂ. — Caută la Sedentară (Viaţă). VÎBRION. — Caută la Microbi. ' VIBDRNUM PRUNIFOLIUM (Fam. Caprifoliace- elor). — Să întrebuinţează coaja trunchiu-lui ca tonic general al sistemului nervos; să dă în contra durerilor din timpul men-struaţiunii (a regulelor) şi pentru a preveni facerile premature. Să dă sub formă de: extract fluid, 20-50 picături de 8 ori în timp de 24 ore ; tinctură alcoolică, 10 picături la fiecare oră. V1CHY (Franţa, Allief). — Staţiune vestită de ape minerale bicarbonatate sodice si fieruginoase ; puţin sulfat şi fosfat de sodă, clorur de sodiu; uşor arsenicale. Izvoare numeroase; temp. dela 17 până la 60°. Cele mai bogate în bicarbonat de sodă sunt: Puits-Chomel, Lucas, Hopital şi Ce-lestins. Cele mai fieruginoase sunt: Puits-Lardy şi Mesdames. Cele mai calde sunt: Grande-G-rille (42-50°), Puits-Chomel (43-60°) şi Puits-carre (43-60°). Izvoarele Ce-lestins şi Mesdames sunt reci (15-20°). A-pele sunt pentru băut, băi, duşi, băi de a-buri. Sezonul începe la 15 Maiu şi ţine până la 15 Septembrie. Apele să expor-tează pe scară întinsă. Iadicaţiuni: pentru boalele de stomac izvorul Hopital; pentru boalele de ficat Grande-Grille ; pentru gută gravelă (nisip) Celestins ; pentru anemie, cloroză, debilitate Puits-Lardy şi Mesdames ; pentru boalele organelor respiratoare Puits-Chomel. VIERMI. - Caută la Miiază. VIERMI INTESTINALI. — In maţele omului trăiesc trei feluri de viermi, cari produc diferite suferinţe celor ce au nenorocul să-i aibă. Aceşti viermi sunt: tenia cunoscută în poporul nostru sub numele de cor- dea, cordicâ, limbricul mare şi 'panglică; ascaridele lonibricoide sau limbricii, şi oxiu-rii viermiculari numiţi în popor strânşi sau viermuşori. — 1. Tenia este un vierme ce să dezvoltă în intestinele omului prin cis-ticercii dela animalele cari sufer deladrepe sau mâzăriche. Cauza de căpetenie este numai cisticercul din cărnuri şi din ape. Tenia să transmite dela om la om în mod Fig. 309, — Tenia solsum sau viermele solitar (panglică). indirect prin ouăle ei, cari dau naştere la cisticerci şi cari intrând în corpul omului produc tenia. Uneori cisticercii să pot răspândi în muşchi, în ochi şi în alte organe. Sunt trei feluri de tenia: taenia soliiim, botriocephalus şi taenia saginata sau meclio-canelata. Tenia SOlium numită şi vierme solitar, fiindcă trăieşte numai singură) este produsă de cisticercul cârmi de porc, De altfel acest cisticerc sâ găseşte şi în muş^ VIER — 792 - VIER chii cânelui, căprioarei, măimuţei, oaei şi ursului. Tenia trăieşte prin urmare o parte din viaţă în om şi altă parte în porc. 0-mul o dă porcului şi porcul o dă omului. Un ou de tenia fiind înghiţit de un porc, coaja lui este distrusă de sucurile intestinale ; embrionul pe care îl conţine şi care e deja format este pus în libertate. Acest embrion este oval şi are la capătul cel mai mic şase cârlige (liexacant), cu ajutorul cărora el găureşte stomacul sau maţul porcului şi să duce printre ţăsuturi sau în cavitatea vaselor sangvine, oprindu-sâ în cele din urmă în ţăsutul -celular intramus-cular (în muşchi) unde să ddzvoltă repede ajungând la mărimea unui bob de mazăre cu formă alungită. Intr’un punct oarecare i a păretelui său să produce o cufundare sau depresiune cronică, în fundul căreia naşte un mugur care creşte repede. Când acest mugur s’a dezvoltat pe deplin el ia forma unui con cu vârful rotunzit şi la bază cu patru ventuze emisferice. Deasupra ventuzelor apar două cercuri de cârlige cornate. Pe când să face această dezvoltare mugurul care va constitui mai târziu capul teniei adulte sâ înfundă din ce în ce mai mult în cavitatea embrionului, pe câtă vreme deasupra ventuzelor să formează un fel de pedicul care reprezintă un gât şi pe care să ivesc şanţuri transversale care îi dau înfăţişare inelată. In această stare animalul să numeşte cisticerc şi porcii cari îl au să zice că sufer de ladrerie sau măzăriche. Viermele poate rămânea în stare de cisti-cerc timp îndelungat, nemişcat, în ţăsutul celular al porcului, şi numai după moartea porcului, când omul mânâncă carnea crudă a lui şi nu îndeajuns de friptă, numai atunci sa întâmplă o schimbare. Ajuns în maţele omului, animalul îşi lapădă învelişul de pe cap şi gât; gâtul să alungeşte repede şi capul să fixează pe intestin cu ajutorul ventuzelor şi ale cârligelor lui. Lungimea teniei variează între 3-6 metri ; inelele dinapoi să măresc repede şi capătă fiecare organe de reproducţie mascule şi femele. Când ouăle sunt mature, inelele să fecondează în mod reciproc şi embrionul să formează în ou, în timp ce acesta este încă cuprins în inel. Mai târziu inelele cari conţin ouă îndeajuns de înaintate în dezvoltarea lor să desfac şi sunt date afară cu scaunele bolnavului, sau în mod izolat, sau mai multe la un loc. Ele să asamănă mult cu sămânţel# de curcubeată, şi după câtva timp învelişul lor să putrezeşte şi ouăle rămân libere. Acestea ajung prin apele ne- curate sau pe legumele crude cu cari sunt înghiţite de porc, unde va începe să să dezvolte după cum s’a arătat mai sus. Măzărichea - la porc să cunoaşte uşor şi să poate vedea cu ochii în carnea lui, mal ales în muşchii dela gât şi în muşchii dintre coaste; uneori să văd şi sub limbă nişte beşicuţe transparente cari sunt produse de cisticerci. Am zis că tenia poate să aibă o lungime de 3-6 metri; capul ei este rotund şi mare cât o gămălie de ac, iar în vârful lui are o coroană de cârliguţe şi i ventuze pe laturi; gâtul este mai subţire; corpul este de coloare albuie şi să compune din inele mai mari în lung decât în lat şi să pot număra până la 800. Botriocefalul (fig. 20) să găseşte în apă şi în carnea unor peşti de mare; el are o lungime de 5 până la 8 metri. Capul este ca o măciucă; gâtul e mai subţire decât capul; restul corpului este format de nişte bucăţele albe, late, mai late decât lungi şi pot fi în număr de 600. Tenia saginatâ provine din carnea de bou; ea este cea mai lungă, putând a-vea până la 12 metri şi mai mult. Inelele ei sunt cele mai mari şi să numără până la 12 mii; capul nu are coroană de cârlige; gâtul este foarte subţire. Sunt mai multe împrejurări cari înleznesc dezvoltarea teniei: materiile fecale azvârlite în diferite locuri şi luate pe corpul şoaricelor sau mâncate de porci dau cisticercii, cari prin carne să transformă în tenie; boii, adăpaţi cu ape cari cuprind cisticerci, prin carnea lor dau tenia; peştele cu cisticerci, de a-semenea, precum şi apa dau tenie. Tenia să dezvoltă la oamenii cari mânâncă carnea nefiartă sau nefriptă bine, cărnuri sărate, şuncă, mezeluri, pastramă, etc. Tenia solium să arată la toate popoarele cari să hrănesc cu carne de porc, botriocefalul la locuitorii din apropierea mărilor (Rusia, Polonia, Prusia, Belgia, Olanda, Elveţia).; iar tenia saginată este. cea mai răspândită fiindcă cea mai mare parte din omenire să hrăneşte cu carne de bou. — Să vedem acum cari sunt semnele după care să cunoaşte că omul are panglică. Mulţi au panglică fără să aibă nici o suferinţă şi fără să-şi deie seamă de ceeace poartă în pântece până ce dau afară o parte din tenie cu materiile fecale. Alţii însă au diferite turburări digestive şi^nervoase: o greutate în pântece, un gomoloţ care să mişcă, să schimbă din loc în loc; unii au dureri prin maţe, mai ales după ce au mâncat lucruri sărate şi excitante, cum sunt scrumbiile, sardelele, ceapa, usturoiul, VIER — 793 — VIER zeama de lămâie, etc., pe câtă vreme laptele, ouăle şi untul de lemn le potolesc; alţii au greaţă şi vărsături mai ales dimineaţa; la alţii li sa umple gura de apă. Apetitul este mare, mistuirea grea şi cons-tipaţia alternează cu diarea; prin urdinare iasă şi bucăţi de panglică cu materiile fecale. Dintre turburările nervoase vom a-minti mâncărime de nas şi la şezut, durere de cap, ameţeală, sughiţuri, dilatarea pupilelor; apoi palpitaţiuni (bătăi de inimă), o stare de nervozitate generală, la copii spazme, la oameni mari aiurare (delir), paralizii, etc. Uneori cel ce are panglică nu să hrăneşte îndeajuns şi încetul cu încetul cade într’o anemie foarte pronun- 4- cv 4- X tvrron^ nolni + ofimni ai r»/»rtr»c.A II Ă mentele vomitive cele mai întrebuinţate avem emeticul; ipeca, sulfatul de zinc, apo-morftna (vezi aceste cuvinte), etc. Să mai recomandă şi apa caldă. YOMITO NEGRO. - Caută la (Ialbină (Febră). VORBĂ. - Caută la Gtângăvire şi Yoce. YORONIC. — Caută la Ungur aş. VRÂSTĂ. — Caută la Etate. YULCÂNA. — Staţiune balneară lângă Pucioasa, situată într’o vale frumoasă (comuna Cucuteni), încunjurată de, păduri seculare, la q înălţime de 300 metri deasupra nivelului Mării Negre şi la o depărtare de un ceas cu trăsura de Pucioasa (vezi acest cuvânt). Sunt 5 fântâni. Apele sunt cloro-sodice ioduroase. Iodul să găseşte în proporţie de 0.135-0.211 la 1000 grame sub formă de iodur de sodiu şi magneziu. Apele X (Razele). — Caută la Radiografie. xănthium spinosum. — Caută la Holeră. XEROFORM, bismut tribromofenol. — Pulbere galbină cu puţin miros de fenol şi care nu să topeşte în apă. Antiseptic intestinal, care să descompune în intestine în bismut şi în tribromofenol, recomandat în diareele putride, în coleră ; 4-6 gr. în sunt foarte sărate; gustul lor este amar sărat; în atingere cu aerul să turbură de-punându-să oxid de fier, de silice şi carbonat de calce, iar la suprafaţă să ridică un strat uleios cu miros de petrol brut. Apele dela Vulcana sunt cele mai bogate în iod din toată ţara. Băile să fac în sat, în cabine mici, ce să află pe lângă fiecare casă. Apa este cărată cu carul sau cu doniţele la vatră şi este încălzită cu bolovani. Aceste băi sâ recomandă în reumatism, scrofuloză, limfatism. împrejurimi frumoase ; viaţa eftină şi plăcută. Apele dela Yulcana să pot asocia cu apele dela Pucioasa în tratamentul balnear al unor boale, pentru a grăbi lucrarea lor terapeutică. VULVA (lat. vulva, cimnus, pudendum mu-liebre). — Aparatul genital extern al femeiei. buline sau într’o poţiune. Pe dinafară să întrebuinţează ca antiseptic în pansamentul rănilor şi al şancărelor. XEROFTALMIE sau XEROZĂ- — Caută la Ochiu. XIFOIDA (dela grec. xiphos, sabie, şi eidos, asemănare). — Apendice xifoidă să numeşte partea de jos a osului stern (vezi acest cuvânt). ZĂBALE. — Această boală să vede mai cu seamă la copii; la colţurile gurii; epider-mul buzelor este albui, macerat, scămoşat; dermul este roşu. Zăbalele produc oarecare arsură, uneori o durere destul de vie şi o uşoară sângerare în dreptul crepăturilor. Această boală merge repede, să poate ivi din nou (recidivează) şi este contagioasă; ea este produsă de streptococul plicatilis, microb care să găseşte în apele stătătoare, în puţuri şi fântâni. Tratamentul constă în ungeri cu tinctură de iod la fiecare 2 zile odată, arderi cu sulfat de cupru (piatră vânătă), cu acid lactic sau cu nitrat de argint (piatra iadului), 1 la 50, urmate de ungeri cu vaselină boricată sau alifie cu acid salicilic (1 la 100) sau cu resorcină (5 la 100). Vom opri copiii cu zăbale ca să sărute pe alţii şi ei să vor servi cu obiecte de masă şi de toaletă rezervate numai pentru ei. ZÂHÂR (lat. Saccharum). — Să prepară din sucul trestiilor de zahăr şi al sfeclelor. Zahărul rafinat să depune sub formă de cristale din soluţiunea zaharoasă. In comerţ să vinde sub forme conice cu structura cristalină. Zahărul este un aliment şi un condiment. El este un aliment fiindcă contribuie împreună cu materiile grase şi feculente la întreţinerea căldurii animale, la , menţinerea grăsimii din corp la cantitatea ei normală, fără însă ca sâ fie în stare a întreţine singur viaţa omului (vezi Alimente). El este un condiment fiindcă dă mâncărilor fade un gust dulce, plăcut tuturor, mari şi mici. Astfel fiind zahărul are o importanţă vădită în traiul nostru fără însă ca să fie în aceeaşi măsură de trebuincios ca sarea. întrebuinţarea moderată a zahărului este folositoare, întocmai precum abuzul este nesănătos. Zahărul îngraşe pe om, din care pricină nu trebuie să-l mănânce cei graşi, cei ce sufer de obezitate (vezi acest cuvânt); el uşurează mistuirea 51 ZAHĂ — 802 — ZINC când este luat la sfârşitul mesei şi în mica cantitate, dar poate să strice pofta de mâncare când este luat între mese, fără nici un rost, în cantitate mare şi sub diferite forme: bomboane, dulceţuri, bucăţi mari de zahăr, după cum fac adeseori copiii. Cei ce sufer de dispepsie, de gastral-gie (dureri de stomac), nu trebuie să mânânce zahăr, căci le face arsuri şi le îngreunează mistuirea. Zahărul mult strică dinţii din pricină că fermentând în gură el dă proprietăţi acide salivei care udă mereu dinţii şi gingiile şi în cele din urmă îi strică. Cei ce sufer de diabet să vor păzi de zahăr ca de foc. In rezumat vom zice că zahărul luat în natură şi în mică cantitate este bun şi folositor, dar el este Fig. 315. — Trestia de zahăr . rău când să ia în cantitate mare şi mai ales sub formă de bomboane şi de dulceţuri, cari amăgcsc copiii şi îi face să-şi piardă cumpătul. In medicină zahărul să întrebuinţează la facerea pastilelor, pastelor şi siropurilor, cari servesc la îndulcirea medicamentelor cu gust neplăcut. . ZAHĂR (Boală de). — Caută la Diabet. ZAHĂR DE LAPTE. — Caută la Lactozâ. ZAHARICALE. - Caută la Bomboane, Cofeturi şi Zahăr. ZĂHARINÂ. — Caută la SacoiiarinA. ZALHANA. - Caută la Abator. ZAMĂ DE CARNE. ~ Caută la Bulion. ZĂM0S. — Caută la Pepene g a lb i n. ZĂPOR. — Caută la Pojar. ZAR. — Caută la Lapte. ZÂRNA, umbra nopţii, Zârnotâ (Solanmn nigrum, fam. Solaeeelor). — Plantă erbacee care creşte pe lângă garduri, pe drumuri, prin locuri cultivate şi pustii (Iulie-August). Conţine principiul activ solcmină. Lucrează ca narcotic, emolient, sedativ. Pe dinăuntru nu să întrebuinţează, iar pe dinafară să dă sub formă de fiertură (decoct), 50 la 1000, în injecţiuni. — Solanina sadă canervin, analgezic, în cazurile de nevralgii învechite, mai ales dacă există nevrită, calmează foarte bine durerile fulgerătoare şi mai ales fenomenele de excitaţiune motrice. Să dă în buline de 5 centigrame (2-4-6 pe zi). ZÂRNA. — Caută la Lâsnicior. ZARNACADEA, zarnacadele, burţi, caprine, COprine, gheocei (Narcissmpseudo-narcissus, fam. Amarilidaceelor).— Plantă erbacee care creşte pe la noi numai cultivată pentru florile sale frumoase (mari galbine). Aceste flori au o acţiune vomitivă (fac să verse) pentru care să şi întrebuinţează uneori în loc de ipeca; ele sunt bune sila tusă, mai ales la tusa măgărească; să mai dau şi în contra diareei. Să face o tizană, (băutură) ca un ceaiu (infuzie) din 2-4 gr. flori la 125 gr. apă. ZÂRNOTÂ. — Caută la Zârnă. ZARZAVAT. — Caută la Legume. ZÂVOIU. — La marginea oraşului Râmnicul-Vâlcii, la o înălţime de 250 metri deasupra nivelului Mării Negre. Sunt mai multe izvoare cu ape sulfuroase. Stabiliment modern pentru băi. ZEA MAYS. —• Caută la Porumb. ZILIZIT. — Caută la Atrepsie. ZIMOTIC (dela grec. zyme, ferment). — Nume care s’a dat boalelor infecţioase pe timpul când să credea că ele sunt produse de fermenţi. ZINC. — Preparaţiunile zincului sunt foarte active şi primejdioase. Intre aceste cele mai întrebuinţate sunt: 1. Acetatul de zinc care lucrează ca emetic, antispazmodic, astrin-gent. Să dă în doză de: 50 centigrame până la 1 gr. Pe dinafară să dă în colir, 10-50 centigrame la 100; în injecţiuni, loţiuni, 50 centigrame până la 2 gr. la 100. — 2. Clorurul de zinc, care să întrebuinţează mai mult pe dinafară ca caustic (pasta de Can-quoin); 10-50 centigrame la 1000 în injecţiuni uretrale; soluţiunea lui Lannelongue, 1 la 9 apă, în injecţiuni pentru a întări ţăsăturile în jurul unui focar tuberculos (20 picături pentru o injecţiune). — 3 Oxidul de zinc, care lucrează ca antispazmodic, astrigent, sicativ. Să dă în doză de 10 centigrame până la 2 gr.; iar pe dinafară \n alifie de 1 la 10. — 4. Fosfurul de zinc, (vezi Fosfur de zinc). — 5. Sulfatul de zinc, care lucrează ca astringent, antispazmodic, emetic, astringent rezolutiv. Să dă 15-25 centigrame ca antispazmodic; 50 centigrame până la 1 gr. ca emetic. Pe dinafară, 10-50 centigramQ la 1000 în colir; ZIN(x — 808 — ZONĂ 50 centigrame până la 1 gr. la 100 în injecţiuni. — 6. Valerianatul de zinc (vezi Valeiuaxâ). — Otrăviri. Sărurile de zinc sunt întrebuinţate în pictură şi în fotografie. Cele mai multe otrăviri să fac din greşală luând sulfat de zinc în loc de sulfat de magnezie. Semnele sunt: vărsături tari necontenite, arsuri în gură şi la buze, paralizie; etc. Tratament. Carbonat de sodă sau de potasă în cantitate mare topit în apă caldă; ceaiu tare; cataplazme pe pântece. ZINGIBER OFFICINALE. - Caută la G-himbir. ZOIOŞIE. - Caută la Lip. ZONĂ ZOSTER, erpes 20ster. — Această, boală este cunoscută în poporul nostru sub numele clc foc viu, (Im l/cluz^ci> oa piociuce dureri ca de foc. Ea constă în ivirea pe piele a unor beşicuţe roşii, pline la început cu un fel de apă limpede, care mai târziu să turbură, apoi să usucă şi formează coji (cruste). înainte de a să ivi aceste beşicuţe, bolnavul are cu câteva zile mai înainte nişte dureri, foarte vii, arzătoare (ca de foc), cari revin prin svâc-nituri. Aceste dureri sunt mărginite .la o regiune oarecare a corpului. Beşicuţele iasă unele lângă altele în formă de şirag (ca o încingătoare) mai ales când să ivesc pe traiectul unui nerv intercostal, după cum să întâmplă cele mai adeseori. Zona zoster să poate arăta la faţă, la gât, dar mai cu seamă la trunchiu, pe spate sau în părţile laterale ale pieptului, unde beşicuţele iasă sub formă de linie ca o încingătoare ; ea să mai poate arăta pe pântece, la coapse. Nu să ştie bine cauza ei, dar să ştie că ea să arată întotdeauna pe drumul unui nerv.* Această boală nu este molipsitoare şi să iveşte mai cu seamă la bătrâni şi la copii, mai rar la adulţi; ea recidivează foarte rar. Durata ei este de 8-10 zile. Tratament. Zona îVare tratament specific. Dacă beşicuţele nu sunt sparte să vor acoperi cu un fel de pudră formată din amidon, talc şi oxid de zinc, iar pe deasupra să va pune un strat de vată, legat cu faşe. Când beşicuţele s’au spart şi unele s'au uscat să recomandă alifia următoare : acid boric, 2 gr.; cocaină cloridrică, 50 centigrame; vaselină 25 gr.;' sau să să pună o pastă cu oxid de zinc în care să mai adauge mentol (1 la 100) şi cocaină, (1 la 100) sau ortoform (5-10 la 100). Să mai recomandă să să facă ungeri cu colo-diu iodoformat. Pe dinăuntru să va dâ în contra durerii: antipirină, exalgină, chinină piramidon, aconitină. Dacă durerile sunt mari afară din cale să vor face injecţiuni cu morfină sau dionină. La cei ce au su-| ferit de friguri palustre li să va dâ chi-! nină în doză mare. La cei sifilitici să va j institui 1111 tratament specific mixt (injec-j ţiuni cu mercur şi iodur de potasiu). SFÂRŞIT. DOMNII ABONAŢI can au binevoit să înlesnească scoaterea Ia lumină a acestui DICŢIONAR AL SĂNĂTĂŢII Nic. Adam. Profesor. Buzău. Stef. N. Albu. Advocat. Fălticeni. Marin N. Aldea. Advocat. Buzău. Căpitan N. Aleman. T. Severin. AL Alexandrescu. Inginer C. F. R. Buzău. AL IX A leva xnRF^rjT. Proprietar, Lipi a (Buzău). i M. C. Alexandrescu. Elev mec. C. F. R. ! Buzău. Ar. Anagnostopol. Proprietar. Buzău. | Dr. A. 0* Ananiescu. Med. pi. Săveni (Dorohoiu). Lt. Colonel Anastastadi. Corn. Reg. 36. Tunari (Ilfov). General Benone Anastasiu. Mare proprietar. Buzău. Gr. Anastasiu. Mecan. C. F. R. Buzău. Gr. Andreescu. Advocat. Câmpulung. Dr. R. Andreiu. Med. spit. Vânju mare (Mehedinţi). X. Andronesgu. Preşed. Trib. Buzău. I. Angelescu. Inginer. Buzău. I. N. Angelescu. Secret, adv. Buzău. Dr. N. Antohi Med. spit. Panciu (Putna). T. Anton. Antreprenor. Buzău. V. I. Antonescu. Advocat. Buzău. Dr. D. Apostolidi. Medic prim. jud. Piatra N. V. G. Aramă. Magistrat. Fălticeni. Dr. D. Aronovicl Med. prim. jud. Dorohoiu. N. Atanasiu. Advocat Buzău. Tiberiu Akente. Advocat. T. Severin. Dr. C. Bacaloglu. Prof. Univ. Iaşi. N. Baciu. Prof. lic. Buzău. AL BAcleşeanu. Med. veter. Constanţa, Locot. M. BXdescu-Valcea. Constanţa. C. Băicoianu. Sub-Inspector C. F. R. Buzău. N. I). Balotescu. Advocat. R. Vâlcea. Fag Bâlteanu. Judecător. T. Severin. Ingin. Baranua. Ing. şef. jud. Olt. Slatina. N. I. Bărbulescu. Advocat. Buzău. Dr. G. Bărzănescu. Med. sec. spit. Constanţa, Dr. T. Bastachi. Prof, Univ. Galaţi. Batalionul 9 Vânători, Constanţa, Dr» Alfred Bernath, Chimist, Bucureşti. Alex- L Bianu, Elev, lic. Bucureşti. Ion Bianu. Prof. Univ. Bucureşti. Dr. Emil Bianu. Med. pi. Tohani. Mizil. Eugen Bianu. Proprietar. Făget (Transilvania). Eug. Eug. Bianu. Stud. în Drept. Cluj (Transilvania). ' Locot,. Virgil Bf4Nu. Cluj (Transilvania). Biblioteca liceului Hâşdeu. Buzău. Biblioteca Regim. 18 Inf. Târgu-Jiu. Biblioteca Regim. 27 Inf. Bacău. Biblioteca Parochiei Cislău. Jud. Buzău. Biblioteca Parochiei Bis. Sf. Spiridon. Bârlad. Muşat Biyolaru. Advocat. Buzău. G. Bobes. Prof. lic. Buzău. I. D. Boceanu. Proprietar. T. Severin. A. G. Boicescu. Advocat. R. Vâlcea. C. Boicescu. Com. Horez (Vâlcea). Dr. G. T. Bolintineanu. Med. Spit. Feteşti (Ialomiţa). Maior Dr. 0. Bomboescu. Buzău. W. Bomches. Farmacist. Babadag. Dr. AL I. Bondescu. Com. Mahmudia(Tulcea). Dr. G. I. Botez, Med. ospic. Socola. Iaşi. I. I, BrXileanu. Advocat. R. Sărat. Dr. Ilie Brana. Com. Lădeşti (Vâlcea). I. Brândus. Farmacist. Urziceni. Ang. Bratu, Funcţ. serv. techn. Slatina. Ilie A. Bratu. Funcţ. serv. technic. Slatina M. Bromberg. Bijutier. Buzău. Dr. Mircea Bruteanu. Med. pi. Comana (Via şea). Dr. I. Buda. Călăraşi. Dr. A. Bugeac. Bucureşti. D. D. Burdulescu. Funcţ. serv, techn. T. Jiu. Dr. V. Cameniţa. Turnu Severin. Dr. H. Caufmax. Piatra-Neamţ. T. I. Oăpitănescu. Advocat. Buzău.. Gr. Car aman. Cond. serv. techn. Fălticeni, Dr. Sp. Carayia. Galaţi. G. C. CArlova. Arend.moş. Paraipan(Vlaşca), Horia 0. CArlova. Mare proprietar. Zoreşti (Buzău). *3 exemplare. Dr. Carp-Ionescu. Turnu Severin. ţ Traian Catul. Farmacist, Horez (Vâlcea) At, A, Cătuneanu- Magistrat,. Buzău. AL L Cătunea:;u. Primarul oraşului Buzău. C. I. Cătuneanu. Proprietar. Buzău, — 805 — L. Cazaban. Cond. serv. teehn. Fălticeni. Dr. Y. I. Ceobotaru. Buneşti (Fălciu). Dr. T. Cerghezu. Med. prim. spit. Bârlad. Diam. Cernătescu. Fochist C. F. R. Buzău. X. Cernătesgu. Advocat. T. Severin. Gr. Chintescu. Advocat. Câmpulung. N. D. Chirculescu. Funcţ. serv. techn. T. Severin. Dr. E. Clement. Dir. serv. san. C. F. R. Bucureşti. P. I. Ciogâlteu. Inginer. T. Severin. C. D. Cioceanu. Adj. gref. I. Trib. Buzău. Al. Cogoresgu. Advocat. R.-Vâlcea. N. Coleş. Farmacist. Roman. T. Coman. Farmacist. Roman. Constantinescu. Magistrat. T. Severin. D. Constantinescu. Prof lic. Buzău. D. I. Constantinescu. Pich. serv. techn. T. Jiu. E. Constantinescu. Advocat. T. Severin. Dr. G. Constantinescu. Com. Elisabeta (Roman). N. Constantinescu. Inginer C. F. R. Buzău. V. Constantinescu. Cond. serv. techn. Slatina Y. N. Constantinescu. Cond. serv. technic. T. Jiu. N. I. Cozianu. Proprietar. Bălăneşti (Buzău). N. Crassan. Advocat. Câmpulung. I. At. Cristodulo. Inginer serv. techn. Câmpulung. Dr. N. Criveţ. Dorohoiu. G. Dăianu. Farmacist. Tulcea. Gr. S. Dambeanu. Prof. şc.norm. Bucureşti. Gabr. Demetrescu. Med. veter. jud. Ilfov. Bucureşti. Dr. Titu Demetrescu. Med. prim. Iaşi. G. St. Demitriu. Judecător. Buzău. Dr. L. Dicescu. Dumitreşti (R. Sărat). Torna Dicescu. Prof. lic. Buzău. G. D. Dimitrescu. Primar. Cislău (Buzău). At. Dîmitriu. Funcţionar. Pogoanele (Buzău). D. Dîmitriu. Farmacist. Buhuşi. Direcţiunea C. F. B.-N. Buzău. Direcţiunea generală C. F. R, Bucureşti. 3 exemplare. Lt. Colonel Dr. C. Dobriceanu. Buzău. Gr. I. X. Dona. Bucureşti. Fotin Dongoros. Buzău. Dr. I. Drăgescu. Graiova. Gr. G. Dragomir. Proprietar. OdobeştL Dr, Spir. Dragoş. Răducăneni (Fălciu). P. Dulfu. Prof. sc. norm. Bucureşti. L C. Dumitrescu. Serv. techn. Slatina, lancu G. Dumitrescu. Proprietar. Cislău (Buzău), Ilie Dumitrescu. Prof. lic, Buzău. G. I. Dunga,- Proprietar. Buzău. G. Echisciolu. Advocat. Călăraşi. L. Elefterescu. Antreprenor. Buzău. C. Eliescu. Cond. serv. techn. T. Severin. A. Enescu. Farmacist. Bacău. Dr. M. Feingenbaum. Tg. Neamţu. Mateiu Feith. Farmacist. Tg. Neamţu. C. V. Ficşinescu. Reviz. scol. Botoşani. Ant. A. Filotti. Advocat. Buzău. Dr. dent. I. Flittmann* Galaţi. Dr. P. Flor. Piatra N. Gr. Folesgu. Pich. serv. techn. T. Jiu. St. Frumuşeanu. Advocat. T. Severin. I. N. Z ah aria Furnică. Advocat. Buzău. Dr. I. P. Gărdărianu. Med. com. T. Severin. Di. G. Gerota. Prof. agr. univ. Bucureşti. Sava Gerota. Farmacist. Buzău. D. G. Ctherman. Farmacist. Buzău. Dr. Iuliu Grecu. Dentist, Bucureşti. Dr. I. Grossmann. Bucureşti. I. Hagiescu-Mirişte. Preş. Trib. Caracal. Dr. Hanganu. Med. pl. Topolog (Tulcea). Dr. G. Hănulescu. Voineiu (Dâmboviţa). M. Haralamb. Jud. instr. Buzău. H. Haritonovici. Dir. Banc. Naţ. Buzău. 2 exemplare. Dr. I. Heller. Buhuşi. D. Herrmann. Farmacist. Buzău. Admin. ci. II, Hiotu. T. Severin. | Eman. Iacsa. Mecan. C. F. R. Buzău. C. C. Ialomiţeanu. Advocat. Buzău. D. Iangulescu. Farmacist. Pătârlage (Buzău). T. Iangulescu. Farmacist, Măicăneşti (R. Sărat). Al. N. Ianoresgu. Secret, lic. Buzău. C, Iarga. Deputat şi proprietar. Buzău. Dr. D. Ierexici. Med. spit. Piatra N. I. Igiroşianu. Advocat. T. vSeverin. Dr. P. Inotesgu. Med. prim. spit. Buzău. G. C. Io an. Magistrat. Fălticeni. Y. Io an. Med. veter. Stefăneşti (Botoşani). Dr. I. G. Ioanescu. Med. pl. Vălenii de munte (Prahova). C. Ionescu. Funcţ. C. F. R. Buzău. Dr. Daniil Ionescu. Med. prim. jud. Caracal. Filip Ionescu. Mecan. C. F. R. Buzău. G. Ionescu. Preot Sachelar. Cislău (Buzău). I. Ionescu. Inginer la Şantier. T, Severin. L Ionescu. Xotar. Cislău (Buzău). I. D. Ionescu. Copist Trib. Buzău. I. N. Ionescu. Cond. serv. techn. Câmpulung. Pompiliu Ioniţescu. Advocat, Buzău. I. Islăşesgu» Cond. serv. techn. Câmpulung. AL Iteanu. Farmacist, R. Sărat, Dr. I. Jalba. Med, spit. Isaccea. — 806 — Albiui Krapffel Mecan. C. F. R. Buzău. D. Lăzărescu. Cond. serv. techn. Fălticeni. Dr. E. Leibschutz. Tg. Neamţu. Dr. Em. Leonescu. Med. prim. jud. Botoşani. Dr. A. Leonte. Med. prim. spit. Brânc. Bucureşti. Liceul Militar. Iaşi. Dr. Aur. Lilovigi. x\rceşti (Romanaţi) A. D. Livezeanu. Advocat. R. Vâlcea. A. I. Logusteanu. Prof. sc. veter. Bucureşti. Lovinescu. Advocat. Fălticeni. C. Lupaşcu. Proprietar. Buzău. Dr. N. Lupu. Med. prim. jud. Bucureşti. Dr. Gr. Magarovigi. Dentist. Bucureşti. D. Magoveiu. Mecan. 0. F. R. Buzău. Dr D. C. Magoveiu. Med. spitalul Nifon. (Buzău). Rom. An. Magki. Farmacist.Telega (Prahova) Dr. X. Magri. Păuceşti (Roman). Dr. N. Manolesgij. Prof. univ. Bucureşti. 3 exemplare. V. Manolesgu. Farmacist. Bucureşti. Gr. Măntulesgu. învăţător dirig. Pogoane (Buzău). Emil. Gr. Mariga. Farmacist. Horezu (Vâlcea) I. Marinescu. Agricultor. Pogoane (Buzău). Marin Marinescu. Agricult. Pogoane (Buzău). C. Mătasă. Protoiereu. Piatra N. Simion P. Mateiu. Canonic. Blaj. (Transilvania). Dr. E. Măyer. Med. pl. Buhuşi. I. S. Mazâlu. învăţ. Găjeni-Vintileanca (Buzău). G. Melgesgu. Farmacist. Câmpulung. D. Mihăileanu. Inginer. T. Severin. V. Mihăilesgu. Prof. lic. Craiova. Gx. I. Mirgescu. Şef. Portăreilor. Buzău. I. Mirgescu. Preot. Pogoane. (Buzău). C. Mironesgu. Farmacist. Azuga, V. S. Moga. Prof. şc. norm. Bucureşti. St. P. Moisianu. Med. veter. Focşani. G. C. Mosgu. Advocat. Buzău. A. Motaş, Farmacist. Tgr Neamţu. I. Munteanu. Dentist. Buzău. Al. Musătescu. Advocat, Câmpulung. M. I. N agi an -Magistrat. Buzău. Dr. I. NANu-Muscel. Prof. univ. Bucureşti. Dragomir Neagu. Admin. com. Buzău. N. Neamţu. Inginer şi Şef de divizie C. F. R. Buzău. C. G. Negoesgu. Advocat. Buzău. N. Negoesgu. Advocat. R. Vâlcea. G. T. Negomireanu. Pich. serv, techn. T. Jiu. G. Negruţ. Inginer C. F, Ii Buzău. Al. Negruţ. Advocat. Călăraşi. N. C. Nemţeanu. Advocat. Fălticeni. Stan Nicolae. Mecan. C. F. R. Buzău. Âlexe Nigolescu. Agricultor. Buzău. C. D. Nicolescu. Judecător. Gura-Nişcovu-lui (Buzău). G. B. Nicolesgu. Direct. C. F. B. N. Buzău. G. I. Nigolescu. Inginer şef. jud. Buzău. G. V. Nicolesgu. Apărător. Buzău. N. D. Nigulesgu. Advocat. Buzău. Dr. D. D. Nigulesgu. Dentist, Bucureşti. Cristian Niţulescu. Admin. moşiei Casota (Buzău). G. T. Nuţu. Elev mec. C. F. R. Buzău. Iosif Orga. Cluj. (Transilvania). m r\ n - l . i r\ 'm t'»_v — ix. Orguioan. uoutroi. o. r. ix. i>uz-ele. Prefect. Tecuci. Lt. Colonel Dr. D. Papadopol. Bucureşti. Gheneral Dr. C. Papilian. Bucureşti. Dr. I. Pap in ian. Lehliu (Ialomiţa). Dr. Al. Papiu. Piteşti. Badea Paraschivescu. Inginer C. F, R. Buzău. C. Paraschivescu. Dir. Băncii Săteanului. Craiova. M. Paraschivescu. Prim Preşed. Trib. T. Severin. T. Paraschivescu. Comerciant Buzău. Stelian Pârvulesgu. Proprietar. i>uzău. G. I. Pascu. Comerciant. Buzău. Dr. I. Pavelescu. Med. Reg. 20. Dorohoiu. Dr. Al. Păun. Buftea (Ilfov) P. Pengiu. Mecan, C F. P zău. Dr. N. B. Penesci ?. Neamţu St. Perieţeanu-Bi, ar. Beceni (Buzău). Aur. Perşinaru. Ii Buzău. A. Petrescu. Ingin Slatina. Al. D. Philostrat. Fălticeni. D. I. Pleşoianu. A i. G. Pliniceanu. Ad^ Enache Poclitaru. îău. Al. D. Podgoreanu. ib. Buzău. D. D. Podgoreanu A ib. Buzău. Grig. G. POIENARU. m. Dr. Poliţer. Botoşa - 807 - Dr. Ăndreiu Pop. Advocat. Uiedin (Transilvania). Dr. Emil Pop. Instit. Bacteriol. Bucureşti. Ioan Pop. Protopop. Morlaca (Transilvania). Ăl. Popesgu. Med. veter. Corabia* (Romanaţi) rDr. C. M. Popescu. Schitu Goleşti (Muscel). D. Popesgu-Alexandria. Prof. lic. (Ploeşti). Dr. 1). G. Popesgu. Pucheni-Moşneni (Prahova). G. Popesgu. Dir. şc. norni. Buzău. Ghiţă Popesgu. învăţ, dirig. Pogoane (Buzău) Dr. I. D. Popesgu. Broscăuţi (Iaşi). Dr. I. N.- Popescu. Smârdan. (Covurluiu). L. Popesgu. Advocat. R. Vâlcea. M. Popesgu. Advocat. R. Vâlcea. Napoleon Popesgu. Funcţ. C.F.B.N. Buzău. Dr. N. Popesgu. Med. secund, spit. Dorohoiu P. Popesgu. Prof. lic. Buzău. P. PoPEscu-Daia. Med. veter. Ploeşti. St. Popesgu. Conductor. T. Severin. Dr. Valeriu Popesgu. Med. spit. Câmpina. L-t. Colonel Popovăţ. Reg. 8. Buzău. Dr. G. C. Popovigi. Med. spit. Horez (Vâlcea) Dr. P. S. Popovigi. Med. staţ. baln. Govora. I. Pop. Med. veter. Vaslui. Mat. PosTELNiCEscu. Portărel. Buzău. Primăria Oraşului. Buzău. 5 exemplare. Primăria com. Odobeşti. C. A. Prino. Gref. Trib. Muscel. Câmpulung. Gr. Procopiu. Advocat. R. Vâlcea. L Purgărea. Funcţ. C. F. B. N. Buzău. # G. A. Purgheria, Farmaciste Nicoreşti (Te-cuciu). Radu Puregel. Proprietar. Buzău. Dr. I. Puţurianu. Craiova. N. Rădulesgu. Control. C. F. R. Buzău. N. I. Rădulescu. Gref. Trib. Buzău. Dr. F.Rados. Reviga (Ialomiţa). N. T. Ralea. Proprietar. Buzău. Dr. I. Ranitesgu. Pârscov (Buzău). Dr. Orest Reiu. Gherăeşti (Roman). N. A. Rizeanu. Advocat. Câmpulung. P. I. Rizeainu. Advocat. Câmpulung. Locot. P. Rogobete. Reg. 27. Bacău. C. Romano. Magistrat. Câmpulung. Ad. Rosenzwetg. Inginer. Buzău. I. P. Roşanu. Advocat. Câmpulung. D. I. Roşu. Farmacist. Bucureşti. * Dr. Şaabner-Tuduki. Bucureşti. S. a! Sabetay. Comerciant. T. Severin. Dr. I. ŞapcalIu. Buzău. Dr. C. Sava. Ruşeţu (Brăila). A. C. Savinescu. Advocat. Buzău. D. 8 Avo tu. Intend. spit. Slivileşti (Mehedinţi). , Dr. M. Savu. Beceni. Buzău. Şgoalele de Artilerie şi Geniu; Bucureşti. 2 exemplare. A. D. Scrădeanu. Prof. lic. Buzău. Aug. Scriban. Prof. lic. Iaşi. Dr. G. Scripcă. Scânteia (Vasluiu). Gr. M. Scutaru. Ing. Iusp. C. F. R. Buzău. G. V. Şerbănescu. Advocat. Buzău. P. Şerdinescu. Institutor. Buzău. C. M. Sişman. Magistrat. Buzău. Dr. C. Socor. Cuza-Vodă (Roman). G. Solca. Mecan. C. F. R. Buzău. Căpitan Soloviski. Tg. Neamţu. Samoil Spineanu. Comerciant. Stângocea (Mehedinţi). "Dr. A. Spiru. Med. Spit. Fălciu. S. Spulbere anu. Reviz. scol Craiova. D. Stamatescu. Med. veter. Brăila. Iul. Stăncescu. Magistrat. T. Severin. F. Stănculesgu. Ingin. Şantier. T. Severin. G. V. Stănesgu. Dir. lic. Buzău. Grig. Stănesgu. Domen. Cor. Ruşeţu (Brăila) Justin Stănesgu. Advocat. Buzău. T. M. Stătesgu. Proprietar. Monteoru (Buzău). Dr. V. Stavrescu. Med. prim. Galaţi. Dam. Stefănesgu. Cond. serv. techn. T. Jiu. Diac. G. Stefănesgu. Prof. lic. Buzău. Căpitan N. Stefănesgu. T. Severin. St. Stefănesgu. Copist Trib. Buzău. Gr. Stoicescu. Elev mec. C. F. R. Buzău. M. Străjanu. Prof. pens. Craiova. G. Tamara. Advocat. Câmpulung. Dr. N. Tanasaghi. Med. oraş. Tg. Neamţu. Al. Ţapu. Secr. serv. san. jud. Piatra N. Dr. Gr. A. Ţăranu. Bucureşti. Dr. D. Tătuşesgu. Insp. san. Bucureşti. Emil P. Teodor. Advocat. Buzău. C. Teodorescu. Advocat. Buzău. C. B. Teodorescu. Advocat Buzău. N. Teodorescu. Mec. C. F. R. Buzău. N. Gr. Teodorescu. Mec. C. F. R. Buzău. General Dr. 1. Teodori. Prol univ. Bucureşti. Dr. M. C. Teodoru. Med. spit. Curtea de Argeş. Dr. A. Teohari. Prof. univ. Bucureşti. C. Tissescu. Proprietar. Buzău. Căpitau Todicesgu. Constanţa. O. I. Tomulescu. Prof. lic. Buzău. V. Tretinescu. Advocat. R. Vâlcea. G. Tulbure. Med. veter. Murgeni (Tutova). Alex. Uilăcanu. Canonic. Blaj (Transilvania). C. Ulea. Protopop. Vasluiu. Dr. L. I. Vaisman. Câmpina. Dr. C. Văldeanu. Vişinu (Romanaţi). 808 — C. I. Vălăreanu. Pich. serv. techn. T. .Tiu. Giov. Vâlmassoni. Antreprenor. Buzău. Dr. C. Vasiliu. Med. prim. spit. Ploeşti. Const. C. Vasiuu. Preş. Trib. Craiova. I. G. Vassian. Med. veter. Bacău Ernest*Vechi. Elev mec. C. F. R. Buzău. Al. Vernescu. Advocat. Buzău. Dr. D. Vernescu. Med. prim. spit. Preda. Craiova. Gr. Vernescu. Med. veter. oraş. Buzău. Maior Dr. N. Vicol. Bucureşti. Ct. Vişan. Agent san. Slivileşti (Mehedinţi) Dr. D. Vizzu. Galaţi. M. ZIhăreanu. Prof. lic. Buzău. P. Zaharescul. Prof. lic. Buzău. Dr. Zernoveanu. Mangalia. M. A. Xantho. Serv. techn. Buzău. In total s’au abonat 405 exemplare.