PLANŞELE~COLOR V. JANSEN COPERTA ŞI SUPRACOPERTA ARMINIO CEZARIO CORTEZ PROF. TH. BUŞNIŢA MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI R.S.R, ING. I. ALEXANDRESCU ATLASUL PEŞTILOR DIN APELE R.S.ROMÂNIA EDIŢIA a Il-a EDITURA „CERES“ BUCUREŞTI 62 62 63 63 64 65 65 66* 67 67 68 68 69 69 69 69 70 70 71 71 71 72 72 73 73 74 74 75 75 75 76 76 76 77 77 78 78 79 79 80 80 81 81 81 82 83 84 84 85 85 Cuprinsul Introducere ...............*...................*......* * • ■ Partea întîi NOŢIUNI GENERALE DESPRE IHTIOFAUNA ŞI PESCUITUL ÎN APELE R.S.ROMÂNIA I. Apa—mediul de viaţă al peştilor..................... II. Clasificarea biologică a peştilor .................. III. Forma, dimensiunile şi ritmul de creştere la peşti. IV. Alcătuirea corpului la peşti ....................... 1. Pielea, solzii şi culoarea peştilor................. 2. Scheletul şi muşchii. Valoarea alimentară a peştilor ............................................ 3. Simţurile şi activitatea nervoasă la peşti.......... 4. Tubul digestiv şi hrănirea peştilor ................ 5. Respiraţia şi excreţia ............................. 6. Organele de reproducere. Reproducerea naturală şi artificială ...................................... V. Legislaţia de ocrotire a peştilor în timpul repro- ducerii şi al creşterii în stadii tinere............. VI. Clasificarea peştilor din apele R.S. România ....... Partea a doua PEŞTII DIN APELE R.S.R. BIOLOGIE ŞI IMPORTANŢĂ ECONOMICĂ 1. Chişcarul, cicarul ....................... 2. Eudontonmyzon vladykovi .................. 3. Eudontonmyzon mariae ..................... 4. Lampetra planeri ......................... 5. Rechinul ................................. 6. Vulpea de mare, vatosul .................. 7. Pisica de mare ........................... 8. Morunul .................................. 9. Viza ................................ 10. Cega ..................................... 11. Nisetrul ................................. 12. Şipul .................................... 13. Păstruga ................................. 14. Ţiparul de mare, anghila sau heliosul..... 15. Şprotul .................................. 16. Gingirica ................................ 17. Sardea ................................... 18. Sardinella aurita ........................ 19. Scrumbia de Dunăre ....................... 20. Scrumbia de mare ................................... 21. Rizeafca ................................... 22. Hamsia ............................................. 23. Păstrăvul de munte ................................. 24. Păstrăvul de mare .................................. 25. Păstrăvul american, păstrăvul curcubeu ............. 26. Păstrăvul fîntînel ................................. 27. Lostriţa ........................................... 28. Coregonul .......................................... 29. Lipanul ............................................ 30. Ţigănuşul .......................................... 31. Ştiuca ............................................. 32. Babuşca ............................................ 32. a. Taranca ......................................... 33. Rutilus pigus virgo ................................ 34. Cleanul dungat ..................................... 35. Cleanul mic ........................................ 36. Văduviţa ........................................... 37. Cleanul ............................................ 38. Leuciscus (Squalius) borysthenicus borysthenicus 39. Boişteanul, verdetele .............................. 40. Roşioara ................................... 41. Amurul alb, crapul chinezesc ....................... 42. Avatul ............................................. 43. Fufa, pleava ....................................... 44. Obleţul mare ....................................... 45. Obleţul ............................................ 46. Lăţiţi, beldiţa .................................... 47. Batea .............................................. 48. Plătica ............................................ 49. Cosacul cu botul turtit (boţog)..................... 50. Cosacul ............................................ 51. Morunaşul .......................................... 52. Scobarul ........................................... 53. Linul .............................................. 54. Sabiţa ............................................. 55. Blehniţa, boarţa ................................... 56. Porcuşorul ................................... 57. Chetrarul .......................................... 58. Porcuşorul de şes .................................. 59. Porcuşorul de nisip ................................ 60. Pseudorasbora par va ............................... 61. Mreana ............................................. 62. Mreana vînătă, moioaga ............................. 63. Crapul ............................................. 64. Caracuda ........................................... 65. Carasul argintiu ................................... 66. Hyophthalmichthys (Aristichthys) molitrix .... 67. Hypophthalmichthys (Aristichthys) nobilis .... 68. Molanul, grindelul .......................... 9 13 16 18 23 23 24 27 33 36 37 43 46 53 53 53 54 54 55 55 55 56 57 57 58 58 59 60 60 61 61 61 69. Ţiparul ............*............................... 86 70. Zvîrluga ........................................... 86 71. Fiţa, fîţa ......................................... 87 72. Cîra ............................................... 87 72. a. Dunărinţa ....................................... 87 73. Nisipariţa.......................................... 87 74. Somnul pitic sau somnul american.................... 88 75. Somnul ............................................. 88 76. Diplecogaster bimaculata euxinica................... 89 77. Lepadogaster lepadogaster .......................... 89 78. Galea .............................................. 89 79. Mihalţul ........................................... 90 80. Mezitul, bacaliarul ................................ 90 81. Cordeaua ........................................... 91 82. Zărganul ........................................... 91 83. Gambusia ........................................... 91 84. Aterina ............................................ 92 85. Aterina adevărată . ................................ 92 86. Zeus pungio ........................................ 92 86. a. Zeus faber ...................................... 92 87. Osarul, pălămida de baltă .......................... 93 88. Ghidrinul .......................................... 93 88. a. Gasterosteus aculeatus crenobiontus.............. 93 89. Acul de mare ....................................... 94 90. Syngnathus tenuirostris............................. 94 91. Syngnathus variegatus ......................... 94 92. Sula sau undreaua de mare .......................... 95 93. Syngnathus schmidti ......................... 95 94. Aţa de mare ........................................ 95 95. Căluţul de mare .................................... 96 96. Scorpia de mare, porcul de mare..................... 96 97. Rîndunica de mare .................................. 96 98. Zglăvocul .......................................... 96 99. Zglăvocul pestriţ .................................. 97 100. Lavracul ............ . . ,......................... 97 101. Serranus scriba .................................... 98 102. Peştele soare, bibanul soare, soretele.............. 98 103. Bibanul............................................. 99 104. Ghiborţul .......................................... 99 105. Răspărul ........................................... 100 106. Şalăul ............................................. 100 107. Şalăul vărgat ...................................... 101 108. Fusarul ............................................ 102 109. Pietrarul .......................................... 102 110. Aspretele .......................................... 102 111. Lufarul ............................................ 103 112. Stavridul .......................................... 103 113. Smaridul ........................................... 103 114. Dentex dentex ...................................... 104 115. Sparosul, carasul de mare .......................... 104 116. Hupa, gupa.......................................... 104 117. Boops salpa ........................................ 104 118. Milacopul ......................................... 105 119. Corbul de mare .................................... 105 120. Barbunul .......................................... 105 121. Heliases chromis................................... 105 122. Labanul, chefalul mare............................. 106 123. Chefalul cu coada lată ............................ 106 124. Chefalul auriu, singhilul ........................., . 107 125. Ostreinosul, chefalul mic, ilarul .................. . 107 126. Luci .............................................. 108 127. Buzatul............................................ 108 128. Crenilabrus ocellatus ............................. 108 129. Crenilabrus griseus ............................... 108 130. Crenilabrus quinquemaculatus....................... 109 131. Crenilabrus tinca.................................. 109 132. Ctenolabrus rupestris.............................. 109 133. Dracul de mare, dragonul........................... 109 134. Boul de mare....................................... 110 135. Corosbina, căţelul de mare ........................ 110 136. Blennius sphynx.................................... 110 137. Cocoşelul de mare ................................. 110 138. Blennius zvonimiri ponticus........................ 111 139. Blennius tentacularis.............................. 111 140. Coryphoblennius galerita .......................... 111 141. Tripterygion tripteronotus ........................ 112 142. Uva ............................................... 112 143. Callionymus festivus .............................. 112 144. Callionymus bellenus............................... 112 145. Guvidul de nisip .................................. 113 146. Pomatoschistus minutus elongatus .................. 113 147. Pomatoschistus caucasicus ......................... 113 148. Pomatoschistus longecaudatus....................... 113 149. Guvida neagră ..................................... 114 150. Gobius ophiocephalus .............................. 114 151. Strunghilul ....................................... 114 152. Glăvocul .......................................... 114 153. Gobius syrman syrman .............................. 115 154. Guvidul de mare.................................... 115 155. Guvidia de baltă .................................. 115 156. Moaca de nămol..................................... 115 157. Hanosul............................................ 116 158. Guvidia mică ...................................... 116 159. Umflătura.......................................... 116 160. Aphya minuta....................................... 116 161. Scrumbia albastră.................................. 117 162. Coliosul........................................... 117 163. Pălămida .......................................... 118 164. Tonul ............................................. 118 165. Peştele spadă ..................................... 119 166. Calcanul .......................................... 119 167. Calcanul mic....................................... 119 168. Cambula ........................................... 120 169. Limba de mare...................................... 120 Partea a treia BIBLIOGRAFIE ŞI INDEXURI — Bibliografie ...................................... 123 — Index alfabetic al numirilor ştiinţifice pentru peştii figuraţi în atlas ................................ 125 — Index alfabetic al numirilor populare pentru peştii din apele R.S.R. — Limba română ..................................... 127 — Limba rusă ....................................... 128 — Limba franceză ................................... 129 — Limba germană .................................... 129 — Limba engleză .................................... 130 — Limba bulgară .................................... 131 — Limba maghiară ................................... 131 Introducere thtiofauna R.S. România, adică totalitatea speciilor de peşti care trăiesc în apele noastre, este foarte variată şi a format obiectul unor numeroase cercetări si descrieri. Axate, de cele mai multe ori, pe probleme speciale şi adresîndu-se mai cu seamă biologilor, aceste lucrări n-au reuşit totuşi să atragă un număr mare de cititori de toate vîrstele şi de diferite preocupări. De aceea, autorii au considerat de real folos, pentru im cerc larg de cititori, publicarea unui atlas al peştilor din apele R.S.R. Desigur, editarea unei asemenea cărţi necesită eforturi, însă ele sînt răsplătite prin circulaţia pe care aceste lucrări o cunosc în rîndul marelui public. Aprecierea de care s-a bucurat prima ediţie a lucrării noastre, apărută în Editura Ştiinţifică în 1963, a confirmat că o carte de acest fel are numeroase adrese şi răspunde diferitelor solicitări, fiind la fel de folositoare pescarului undiţar, învăţătorului sau profesorului de ştiinţele naturii şi şcolarului. Aşa se şi explică epuizarea ediţiei întîi a atlasului în scurt timp de la publicare, deşi, obişnuit, lucrări de acest gen, odată editate, se reeditează la interval de cel puţin 20 de ani, dacă nu mai rar. Editura „Ceres", receptivă faţă de cerinţele publicului pentru o carte atractivă şi instructivă, cum s-a dovedit „Atlasul peştilor din apele R.S.R/', a preluat răspunderea reeditării lucrării noastre. Recunoscători pentru atenţia acordată de cititori şi editură am căutat ca, la reeditarea — revăzută şi completată — a ediţiei apărută în 1963, să ţinem seama de o serie de sugestii şi observaţii primite între timp. în acest sens, fără a ne abate de la planul iniţial al cărţii am adus unele elemente noi şi lămuriri suplimentare în partea întîi „Noţiuni generale despre ih-tiofauna şi pescuitul în apele R.S.R/'. . în partea a doua a atlasului „Peştii din apele R.S.R. — Biologia şi importanţa economică", am urmărit să menţionăm mai mult din denumirile populare ale peştilor din diferitele părţi ale ţării, folosind cunoscuta monografie a Dr. Mihai Băcescu „Peştii, aşa cum îi vede ţăranul pescar român" şi să insistăm asupra biologiei speciilor de mare valoare economică şi a celor ce formează obiectul pescuitului sportiv. în noua ediţie au survenit o seamă de modificări la capitolul „Clasificarea peştilor din apele R.S.R.", în sensul că s-a folosit lista revizuită a peştilor din România, după Petru Bănărăscu, întocmită pe baza ultimelor cercetări şi pusă de acord cu noua clasificare a teleosteenilor (peşti osoşi), recent introdusă în literatura mondială de specialitate. Ţinînd seama de faptul că în intervalul care s-a scurs de la apariţia primei ediţii a atlasului, lista faunei ţării noastre s-a îmbogăţit cu o serie de specii intro- duse în apele R.S.R., cum este cazul a trei specii de peşti chinezeşti şi au fost semnalate alte specii noi, am căutat să facem completările respective în actuala ediţie şi să reprezentăm aceste specii în alb-negru sau prin planşe colorate. S-au adus de asemenea unele îmbunătăţiri în prezentarea planşelor colorate din atlas, executate, în întregime, de talentatul pictor şi naturalist V. Jansen. în ceea ce priveşte speciile redate în alb-negru, s-au respectat de asemenea toate detaliile ştiinţifice în prezentarea morfologică a peştelui. în atlasul de faţă, autorii au urmărit să înfăţişeze peştii într-un colorit cît mai apropiat de realitate. Plasîndu-i în mediul lor de viaţă, reprezentat prin apă, fund de apă, maluri, vegetaţie şi unele elemente de faună acvatică, considerăm că planşele atlasului reuşesc să-i prezinte aproape în starea lor naturală. Este necesar să precizăm, că la unele specii, cu toate eforturile depuse, nu s-a izbutit, din cauza difi-culţăţilor tehnice să se realizeze în întregime ideea călăuzitoare a atlasului — reprezentarea cu exactitate a caracterelor morfologice ale peştelui în mediu de viaţă specific. în general, s-a păstrat totuşi această orientare. O condiţie pentru ca un atlas al peştilor să fie util şi preţuit o constituie valoarea artistică a planşelor şi prezentarea lor grafică. De aceea, pe lîngă valoarea ştiinţifică, autorii şi editura s-au străduit deopotrivă ca „Atlasul peştilor din apele R.S.R.", care rămîne prima lucrare de acest gen în ţara noastră, să întrunească şi o calitate artistică deosebită. Ihtiofauna R.S. România cuprinde numeroase specii ce-şi găsesc sălaş în pîraiele din munţi, în lacurile de tip alpin din Retezat, în toate rîurile care brăzdează cîmpiile noastre, şi mai ales în Dunăre şi în Marea Neagră. în lucrarea de faţă s-a căutat să se reprezinte toate speciile, deşi unele dintre ele se deosebesc cu greu numai prin caractere morfologice ce pot fi redate prin desen. Întrucît această lucrare se adresează marelui public şi nu specialiştilor, ea caută să scoată în evidenţă îndeosebi caracterele vizibile, spre a permite o mai lesnicioasă determinare a peştilor. Considerăm că atlasul peştilor din apele R.S.R. îmbunătăţit în ediţia a Il-a, va contribui la educarea maselor largi populare, în spiritul dragostei faţă de bogăţiile şi frumuseţile patriei. El a deschis în acelaşi timp, drumul altor atlase despre fauna şi flora ţării, menite a înlesni unui public din ce în ce mai mare, cunoaşterea speciilor animale şi vegetale ce populează uscatul şi apele noastre. AUTORII NOŢIUNI GENERALE DESPRE IHTIOFAUNA ŞI PESCUITUL ÎN APELE R.S.R. De la picătura de rouă şi pînă la imensele bazine marine şi oceanice, apa constituie mediul vast, în care se desfăşoară o viaţă foarte intensă. Ocupînd 3/4 din suprafaţa globului pămîntesc, acest întins „imperiu acvatic", a cărui alcătuire şi structură par atît de simple, are însă multe taine.* Dacă factorii de bază care hotărăsc viaţa în mediul acvatic nu sînt definiţi numai prin proprietăţile fi-zico-chimice ale apei, totuşi, se poate afirma fără tăgadă că particularităţile acestei vieţi rezidă în caracterele fizice şi chimice ale apei. Hidrobiologii şi ihtiologii neglijează deseori acest lucru şi atunci cînd apreciază diferitele manifestări ale vieţii acvatice se referă mai ales la sărurile pe care le conţine apa, la temperatura ei, la conducti-bilitatea electrică, la transparenţă, la pH, adică la gradul ei de aciditate sau alcalinitate, la conţinutul în oxigen etc. Desigur, toţi aceşti factori sînt importanţi şi hotărîtori în desfăşurarea vieţii în marele biotop** acvatic, însă considerentul primordial care defineşte viaţa în apă este, în primul rînd, apa ca element cu proprietăţi fizice şi chimice foarte complexe. Aşa cum arătam, există încă multe taine în cunoaşterea apei, care au avut şi continuă să aibă importanţa lor în imprimarea specificului vieţii acvatice. Faptul acesta se evidenţiază mai vizibil în constituţia şi funcţiile animalelor şi plantelor acvatice inferioare şi, mai puţin vizibil, la peşti, care au reuşit să-şi formeze un mediu intern propriu, oarecum separat de apă. Dacă animalele şi plantele inferioare, îndeosebi cele unicelulare, au mediul intern adesea foarte asemănător cu cel extern, la animalele superioare — în cazul de faţă la peşti — mediul intern diferă destul de mult de mediul extern. în general, funcţiile vitale şi metabolismul funcţional creează o compoziţie chimică diferită de aceea a mediului ambiant, dar şi în acest caz, factorul hotă-rîtor îl reprezintă tot apa, care constituie 85—95% din greutatea animalelor acvatice. Apa, ca mediu de viaţă pentru peşti, trebuie privită astăzi din două puncte de vedere: ca mediu de origine al peştilor şi ca mediu de viaţă al acestora. într-adevăr, peştii se nasc şi se dezvoltă numai în apă, mediu la care s-au adaptat în cele mai bune condiţii, încît prezintă o seamă de caractere comune, deşi există unele excepţii în modul de viaţă al peştilor. * Faţă de suprafaţa globului pămîntesc estimată la cca 510 000 000 km2, aproximativ 361 000 000 km2 este ocupată de mări şi oceane, iar 2 500 000 km2 de apele interioare. ** Biotopul este locul sau mediul de trai al unui organism. Apa-mediul de viaţă al peştilor Caracterele comune ale peştilor le formează branhiile, cu ajutorul cărora peştii respiră oxigenul dizolvat în apă, aripioarele înotătoare care-i ajută să se deplaseze în apă de la un loc la altul, pielea care secretă un mucus ce le înlesneşte mişcarea prin apă, coada care le serveşte drept cîrmă. Iată cîteva excepţii la care ne refeream. Astfel, clocirea icrelor de salmonide are loc în mediu umed. Unele specii de peşti ies din apă şi trăiesc cîteva secunde în aer. Aşa, de exemplu, păstrăvul sare din apă după insecte, iar peştii zburători se pare că se deplasează cam tot aşa de uşor în aer ca şi în apă. O altă excepţie o constituie anghilele, care într-o anumită perioadă, vin pe uscat şi, tîrîndu-se, trec dintr-un bazin în altul. Pentru peşti, apa este mediul obligatoriu, nu prin sărurile şi temperatura ei, ci prin compoziţia chimică şi prin proprietăţile ei fizice. După cum se ştie, mediul terestru este, în general, uniform, aerul fiind format din azot, oxigen şi alte gaze cu compoziţie aproape identică pe întreaga suprafaţă a pămîntului. Apele globului însă, din cauza so-lubilităţii substanţelor pe care le conţin, au o gamă infinită de compoziţii, acestea definind însăşi caracterul apei. Astfel, există ape dulci, sărace în săruri solvite, şi ape sărate. Dacă apa rîurilor de munte conţine sub 100 mg de săruri la litru, apa oceanelor are o încărcătură de 37 000—40 000 mg de săruri la litru, iar unele conţin chiar 70 000—80 000 mg săruri la litru. Această proprietate a apei de a solvi sărurile minerale, cît şi alte substanţe chimice, a creat viaţa complexă în apele de azi. La noi în ţară, mediul acvatic este foarte diferit şi, în funcţie de anumite caractere, deosebim următoarele grupe de ape: pîraie şi rîuri de munte, lacuri de munte, pîraie şi rîuri colinare, rîuri de şes, lacuri şi bălţi de şes, lacuri salmastre şi sărate, Marea Neagră. Pîraiele şi rîurile de munte au apa cristalină, rece (vara nu se încălzeşte mai mult de 20°C), cu o curgere rapidă pe pantă. Sărace în săruri solvite, aceste ape care se rostogolesc furtunos printre stînci şi bolovani sînt bogate în oxigen solvit, conţinînd 8—10 mg la litru. în pîraiele şi rîurile de munte (planşa 1) trăiesc peşti iubitori de apă rece, cum sînt: păstrăvul, lostriţa, zglăvocul şi lipanul. Lacurile de munte iau naştere din apele provenite din izvoare adunate în depresiunile muntoase, fiind alimentate şi de topirea zăpezilor sau gheţurilor, ca acelea din Munţii Retezat. Lacurile de munte, ca şi pîraiele, au apa limpede, rece, săracă în săruri, însă 14 asemenea lacuri au adîncimi mari, de 10—30 m. în aceste ape reci şi limpezi pînă la fund, adevărate podoabe ale regiunilor montane, vieţuiesc păstrăvii, care se mulţumesc cu fauna săracă a lacurilor, cu insectele de pe oglinda apei, dar şi cu semenii lor de talie mai mică. Pîraiele şi rîurile colinare. De pe clinul dealurilor noastre şiroiesc pîraie care, unindu-se, dau naştere rîurilor denumite colinare, după regiunea unde izvo-resc sau pe care o străbat. în mod obişnuit, aceste ape sînt mai domoale, cu panta sub 1 m la kilometru, tulburi o mare parte din an şi mai bogate în săruri (100—200 mg la litru). Vara se încălzesc pînă la25°C. Ele sînt populate cu scobar, mreană, clean, mihalţ, ştiucă, somn şi alte specii, ocazional cu crap etc. Dintre rîurile colinare fac parte Crişurile, Mureşul, Oltul, Jiul, Argeşul, Şiretul cu totate că în partea lor din aval devin rîuri de şes, iar în amonte sînt pîraie de munte. Ihtiofauna acestor rîuri a scăzut mult în ultimul timp, datorită poluării apelor. Rîurile de şes. în regiunea de cîmpie, rîurile au curgerea lentă, încît par aproape stătătoare, cu panta sub 0,5 m la kilometru. Ele sînt tulburi tot timpul anului, se încălzesc vara pînă la 30°C şi au un conţinut bogat de săruri (250—1 500 mg la litru). în aceste ape se găsesc diferite specii de peşti, ca bibanul, linul, crapul, zvîrluga, chişcarul, boarţa şi fufa. Rîuri tipice de şes sînt Călmăţuiul, Bahluiul, Vedea, Cîlniştea, Pasărea. Trebuie făcută o deosebire între rîurile mici tipice de şes şi marile rîuri, care curg în partea lor din aval în regiunea de şes, cum sînt cele menţionate la rîurile colinare; în cursul inferior al acestora trăiesc mreană, scobar, chiar clean, pe lîngă crap, plătică, batcă etc. De la munte pînă la locul de vărsare, unde cărăuşesc un volum mare de ape permanente, aceste rîuri, care devin lin curgătoare în regiunea de şes, dau aspecte extrem de variate vieţii ce se desfăşoară în ele. Din această cauză, partea din aval a marilor afluenţi ai Dunării, cît şi Dunărea sînt bogate în peşti. Aici se află cele mai numeroase specii, dintre care amintim: crapul, plătica, văduviţa, morunaşul, oble-ţul mare, mreana, mihalţul, fusarul, ştiuca, somnul, şalăul, bibanul, cega, zvîrluga, guvidul de rîu, ghi-borţul. în şenalul Dunării (planşa II) îşi găsesc loc bun de viaţă, în special pentru reproducerea şi creşterea puilor, speciile de peşti migratori: morunul, nisetrul, păstruga, scrumbiile de Dunăre. Lacurile şi bălţile de şes. în lunca rîurilor de azi, pe albia vechilor rîuri acum dispărute sau a celor care şi-au schimbat cursul s-au format bălţi şi lacuri. Cele mai multe lacuri şi bălţi de şes se aflau în lunca inun- dabilă a Dunării, înainte de îndiguirea diferitelor zone din această regiune. Lacuri şi bălţi se găsesc şi în Delta Dunării. însă bălţile din Delta Dunării * (planşa a IlI-a), care au suprafeţe întinse de ape permanente, nu prezintă condiţiile favorabile pentru reproducerea peştelui pe care le aveau cele din lunca inundabilă, dar asigură în schimb peştilor adulţi, în special reproducătorilor, un mediu minunat de viaţă pentru creştere, în tot timpul anului şi pentru iernat. în general, lacurile şi bălţile au apele stătătoare, dar în timpul cînd rîurile îşi umflă undele, mai ales în perioada viiturilor de primăvară, apa lor devine uşor curgătoare. Toată această salbă de bălţi şi lacuri, al căror conţinut în săruri este de 200— 250 mg la litru, au mai tot timpul apa tulbure. Doar vara, cînd se încălzeşte pînă la 30°C, apa lor devine ceva mai limpede. Lacurile şi bălţile de şes sînt populate cu crap, plătică, caracudă, lin, ştiucă, babuşcă, roşioară, boarţă, fufă, chişcar, zvîrlugă şi somn. Lacurile salmastre şi sărate. De-a lungul litoralului Mării Negre se înşiruie mai multe lacuri, care primesc în unii ani apă dulce din Dunăre, iar în alţi ani au salinitatea accentuată datorită influenţei apelor marine, mai bogate în săruri. Astfel, Lacul Razelm, cu o suprafaţă efectivă de cca 60 000 ha are 2 000—4 000 mg de săruri la litru, Lacul Zmeica 8 000—10 000 mg, iar Sinoe 20 000— 30 000 mg de săruri la litru**. în funcţie de gradul de salinitate, de concentraţia sărurilor la litru, în aceste lacuri predomină anumite specii de peşte. Dacă în Lacul Razelm propriu-zis trăiesc, pe lîngă gingirică şi guvizi, peşti de apă dulce, în special crapul, şalăul, plătica, babuşca, în Lacul Zmeica, dar mai ales în lacul Sinoe, pătrund şi mulţi peşti marini, îndeosebi guvidul, cambula, hamsia, chefalul, scrumbia de mare, rizeafca, iar în unii ani zarganul şi chiar scrumbia albastră. Marea Neagră. De-a lungul litoralului românesc, apele Mării Negre*** se găsesc sub influenţa apelor * Delta Dunării are suprafaţa de 505 000 ha din care 434 000 ha se găsesc pe teritoriul R.S.R. Raportată la suprafaţa ţării noastre, Delta Dunării reprezintă 2% din aceasta. Din cele 434 000 ha ale deltei noastre, cca 340 000 ha respectiv 78,5% se află sub 3 hidro-grade (hidrogradul—hg—este a 10-a parte dintre diferenţa de nivel între apele cele mai mari şi cele mai mici) fiind acoperită cu apă. ** în ultimii ani, în urma reprofilării canalelor de legătură între complexul Razelm şi Dunăre, salinitatea lacurilor Razelm, Zmeica şi Sinoe a scăzut foarte mult. *** Marea Neagră este o mare intercontinentală, cu suprafaţa de 413 488 km2, lipsită de maree. Adîncimea maximă atinge 2 246 m. înălţimea valurilor depăşeşte 4 m. 15 Dunării, care aduc un mare volum de apă dulce şi anume, 80 000 000 000 m3 pe an. Cu toată această puternică influenţă dulcicolă, apele Mării Negre sînt salmastre, conţinînd în medie 17 000—18 000 mg de săruri la litru. Această salinitate este mai mare la adîncimea de 100—200 m, unde depăşeşte 20 000— 22 000 mg la litru. Pe aceea, apele Mării Negre sînt considerate salmastre, deoarece faţă de alte mări şi oceane, a căror concentraţie în săruri ajunge la 37 000 mg la litru, ele sînt mai sărace în săruri. în apele Mării Negre — salmastre, relativ limpezi,* care se încălzesc vara pînă la 25°C,. aflate în veşnică mişcare datorită vînturilor, ape care îngheaţă uneori pînă la o adîncime de 1 m, dar nu pe toată suprafaţa, ci pe lîngă maluri — se află o faună şi o floră specifică (planşa IV). Ihtiofauna Mării Negre nu este prea bogată în indivizi, fiindcă aici viaţa este posibilă numai pînă la 180 m, adîncime la care oxigenul dispare şi apare, în schimb, hidrogenul sulfurat. în această mare izolată, aflată în bătaia vînturilor siberiene de nord şi nord-est, cît şi sub influenţa aerului cald mediteranean, se dezvoltă o faună formată dintru-un amestec de forme pontice vechi şi forme mediteraneene actuale. Aici găsim reprezentate majoritatea grupelor de animale marine, însă datorită faptului că apele Mării * Culoarea apei variază între gălbui-cafeniu şi albastru-verzui. Negre sînt mai puţin bogate în săruri decît cele ale Mediteranei (17—18 g°/00, faţă de 35—37 g°/00), unele grupe de animale marine, ca de exemplu cefalopodele (sepiile şi caracatiţele) şi echinodermele (aricii şi stelele de mare), lipsesc cu desăvîrşire. Faţă de cca 360 specii de peşti din Mediterana, în Marea Neagră trăiesc cca 100 specii, din care unele nu sînt complet aclimatizate. Întrucît în Marea Neagră viaţa se desfăşoară în condiţii normale numai pînă la 180 m adîncime, în apele ei nu trăiesc animale abisale şi nici peşti care se reproduc şi îşi duc viaţa la adîncimi mai mari. Condiţiile de viaţă şi îndeosebi bogăţia în peşti mici, ca gingirica şi hamsia, atrag multe specii de peşti mediteraneeni, care vin în număr mare în Marea Neagră după hrană. Asemenea migraţii de hrănire întreprind: scrumbia albastră, tonul, pălămida, lufarul etc. Marea Neagră este mai puţin productivă decît alte mări, cantitatea de peşte ce se recoltează anual în apele ei fiind foarte variată. Astfel, în unii ani se pescuiesc de-a lungul litoralului românesc numai 10 000 kg de scrumbie albastră, pentru ca o dată la 10 ani să se pescuiască 1 000 000 kg, situaţie valabilă şi pentru chefali şi pălămidă. Cantităţile mari de peşte marin de talie mică, alcătuite din hamsie, gingirică, stavridă mică, permit totuşi organizarea unui pescuit activ de coastă. După ce am luat cunoştinţă de mediul acvatic în care se desfăşoară viaţa peştilor din apele ţării noastre, să ne oprim asupra clasificării peştilor din punct de vedere biologic. II Clasificarea biologică a peştilor în rostogolirea de milioane şi milioane de ani a timpului, peştii au suferit modificări determinate de două mari forţe biochimice —una internă şi alta externă — care guvernează viaţa. Forţa internă stăpîneşte toate funcţiunile vitale şi fenomenul eredităţii caracterelor fiecărui individ sau mai bine zis al speciei, definită ca un mare număr de indivizi care se aseamănă între ei prin aceleaşi caractere pe care le transmit la urmaşi. La rîndul ei, forţa externă caută să rupă cu tradiţionalul ereditar şi să imprime, independent de acesta, modificările dictate de viaţă. De pe urma acestei lupte dialectice, bazate — în decursul timpurilor — pe acumulări cantitative, ce se transformă în salturi calitative, se produc modificări ce duc la evoluţia formelor animale şi vegetale. Acest lucru, cunoscut îndeobşte, este evident şi în prezentarea peştilor din apele ţării noastre, atunci cînd dorim să clasificăm peştii, din punct de vedere biologic. Astfel, din punct de vedere biologic, peştii apelor din ţara noastră pot fi împărţiţi în două mari grupe: peştii de apă dulce şi peştii marini. împărţirea aceasta nu ţine seama însă decît în mică măsură de biologia peştilor, de felul lor caracteristic de viaţă. într-adevăr, există peşti marini care trăiesc numai în mare, ca de exemplu cocoşelul de mare, rechinul, pisica de mare, vulpea de mare, după cum există peşti care se nasc, trăiesc şi mor în ape dulci şi anume în bălţi sau lacuri izolate, cum sînt caracuda, linul, fufa. Un număr mare de peşti migrează însă dintr-un mediu într-altul, din mare în lacuri sau rîuri şi invers. Desigur, toate aceste comportări nu sînt legate de un capriciu al peştilor, ci constituie necesităţi fiziologice fără de care viaţa şi îndeosebi perpetuarea speciei ar fi de neconceput. Ele sînt rezultatul evoluţiei speciilor şi al condiţiilor de viaţă din trecutul îndepărtat, precum şi al celor de azi. Pentru o mai bună lămurire, menţionăm un exemplu de acest fel din ihtiofauna ţării noastre: morunul. El a apărut în urmă cu 2—3 milioane de ani. în decursul vremurilor a suferit modificări importante, datorită schimbării condiţiilor de viaţă în marea ponto-cas-pică unde s-a născut. De aceea, clasificarea biologică a peştilor din apele R.S.R. se poate face astfel: A. Peşti marini propriu-zişi Cu toate condiţiile deosebite pe care le prezintă — salinitate mai redusă decît în alte mări şi oceane, lipsa totală a condiţiilor prielnice vieţii de la adîncimea de 180—200 m, în Marea Neagră se pot deosebi următoarele grupe de peşti marini: a) Peşti marini sedentari. Aceştia se nasc şi trăiesc în Marea Neagră, unde nu întreprind decît călătorii mici în căutarea hranei. Printre ei se numără unii gu-vizi şi bleniide. b) Peşti marini care se deplasează în cadrul Mării Negre. Ei se nasc şi trăiesc în apele acestei mări, în interiorul căreia se deplasează pe distanţe mici în căutarea hranei sau a locurilor de reproducere. Din această grupă fac parte calcanul, pisica de mare, vulpea de mare, rechinul, stavridul şi alţii. c) Peşti marini care se deplasează la mari distanţe în căutarea hranei, dar se reproduc în mare. în categoria aceasta sînt înglobaţi peştii care se găsesc în Marea Neagră şi care se deplasează fie în alte mări, fie în lacurile sărate sau chiar dulci, în căutarea hranei. Ei se reproduc în Marea Neagră sau în alte mări. Aşa sînt: scrumbia albastră, pălămida, lufarul, zarganul, hamsia, chefalii. B. Peşti migratori în grupa mare a peştilor migratori sînt cuprinse speciile care fac deplasări mari în vederea reproducerii, din apele mării în apele dulci sau invers. Aceşti peşti se împart în două categorii: a) Peşti migratori anadromi, care trăiesc şi ajung la maturitate sexuală în mare, dar se reproduc în fluvii, unde migrează de obicei primăvara, cum sînt: morunul, nisetrul, păstruga, scrumbia de Dunăre. b) Peşti migratori catodromi, care trăiesc în fluvii şi lacuri dulci, dar migrează în mare, unde se reproduc. Din această categorie face parte o singură specie din apele noastre: anghila. C. Peşti de apă dulce Din această grupă fac parte peştii care se nasc şi trăiesc în apele dulci. Nu este exclusă însă posibilitatea ca unele exemplare să migreze în căutarea hranei şi în partea îndulcită a mării, respectiv în dreptul gurilor de vărsare a fluviilor în mare sau în lacurile salmastre, care sînt în legătură cu rîurile şi bălţile unde trăiesc de obicei aceste specii. în rîndul peştilor de apă dulce distingem mai multe categorii şi anume: a) Peşti dulcicoli stagnofili, care trăiesc în ape dulci stătătoare şi nu se deplasează decît rar şi pe distanţe mici în interiorul bazinului respectiv, cum sînt de exemplu: caracuda, linul, fufa şi chişcarul. b) Peşti dulcicoli reofili, care trăiesc în rîuri şi se se deplasează la distanţe mici, pe cursul rîului, pentru 17 a se reproduce în părţile din amonte, ca de exemplu: boişteanul, zglăvocul, nisipariţa, latiţa, lipanul, cleanul. c) Peşti dulcicoli semimigratori, care fac migraţii destul de lungi în interiorul apelor dulci, deplasîndu-se din bălţi în rîuri sau invers, ori numai dintr-un rîu într-altul. Exemple tipice în acest sens oferă crapul, plătica, babuşca, văduviţa, somnul. Aceste specii trăiesc în bălţi, rîuri de şes şi colinare, migrînd pentru reproducere în bălţi sau terenurile inundabile. Alte specii, ca mreana, scobarul, păstrăvul, moru-naşul fac migraţii de reproducere din rîuri în pîraie. Toate aceste comportări sînt legate de trecutul speciilor respective, de locul unde s-au născut, de condiţiile de viaţă din trecut, dar şi de condiţiile biologice de azi din apele dulci. Dacă în trecutul îndepărtat rîurile ţării noastre erau bogate în apă şi nu secau niciodată, avînd întinse lunci inundabile care ofereau locuri minunate pentru reproducere, încît viaţa peştilor se desfăşura nestingherită în limitele fiecărui rîu, azi situaţia este cu mult schimbată. în prezent, peştii sînt nevoiţi să facă migraţii în rîuri, în căutarea locurilor mai favorabile de hrană şi de reproducere. Această situaţie este determinată, în principal, de două cauze: schimbarea condiţiilor hidrologice şi polu- area rîurilor cu reziduuri industriale. Ca urmare, unele rîuri au fost depopulate de peşti, datorită înrăutăţirii condiţiilor normale de viaţă. Clasificarea biologică a peştilor prezintă o importanţă majoră, întrucît ea ne permite ca, pe lîngă o seamă de elemente care pot fi folosite în interesul pescuitului, să cunoaştem ihtiofauna ţării noastre. Cunos-cînd biologia speciilor de peşti din apele R.S.R., putem urmări unde şi în ce proporţii se găsesc aceste specii în diferite perioade ale anului. De pildă, se ştie că scrumbia de Dunăre se reproduce în Dunăre. Pescuind această specie, în luna iunie, pînă în dreptul kilometrului 700 de la gurile fluviului, rezultă că ea se reproduce în acest sector al Dunării. De aceea, oprirea pescuitului scrumbiei de Dunăre în perioada amintită este hotărîtoare pentru perpetuarea speciei şi sporirea numărului de indivizi. Cunoaşterea profundă a biologiei şi fiziologiei peştilor face posibilă lămurirea multor enigme privind viaţa acestora, cum ar fi migraţiile de hrănire, de reproducere etc., şi aceasta reprezintă un sprijin direct pentru mărirea producţiei de peşte. III Forma, dimensiunile şi ritmul de creştere la peşti Corpul peştilor este, în genere, pisciform, adică ascuţit la ambele capete şi gros în partea mijlocie. Totuşi, la mulţi peşti forma corpului diferă de cea pisciformă. Astfel, un căluţ de mare, un calcan sau un somn se deosebesc foarte mult de ceilalţi peşti. Forma pisci-formă corespunde perfect condiţiilor hidrodinamice ale mediului acvatic, dar şi speciile care îmbracă alte forme reuşesc să se deplaseze în apă, avînd însă o comportare diferită. Aşa, de exemplu, căluţul de mare se mişcă foarte încet şi această mişcare de înot este asigurată prin bătaia aripioarelor pectorale şi dorsale, iar calcanul se mişcă prin ondularea corpului său lăţit. în general, peştii înoată prin mişcarea aripioarei caudale şi îndeosebi prin contracţiile ei, întrucît în pen-dunculul caudal se găsesc muşchi puternici. Aripioarele pectorale şi abdominale servesc drept cîrmă. Numai la unii peşti, ca de exemplu ţigănuşul, rîndunica de mare, guvizii, aripioarele perechi servesc la înot. Dimensiunile la care ajung peştii din apele R.S.R. sînt date în lucrarea de faţă la descrierea fiecărei specii, iar dimensiunile legale la care pot fi pescuiţi sînt indicate în capitolul Legislaţia de ocrotire a peştilor în timpul reproducerii şi al creşterii în stadii tinere. Totuşi, pentru a înţelege mai bine ritmul lor de creştere, vom menţiona dimensiunile cîtorva specii de peşti. Astfel, în apele ţării noastre, gigantul peştilor este morunul, care ajunge pînă la 6 m lungime şi 600 kg greutate; somnul poate creşte pînă la 4 m, cînd atinge greutatea de 200 kg. Celelalte specii de peşti din ihtio-fauna noastră au, obişnuit, între 5 cm şi 2 m lungime. Măsurarea lungimii se face după două criterii şi anume: lungimea totală şi lungimea standard (legală). Lungimea totală se măsoară de la vîrful botului pînă la vîrful cozii, iar cea standard de la vîrful botului pînă la baza înotătoarei caudale (fig. 1). în afară de lungime, la peşti se măsoară şi alte dimensiuni, redate în figurile 1, 2 şi 3. Măsurătorile ce se pot face la peşti sînt somatice şi meristice. Măsurători somatice Lungimea totală a peştelui (L) se măsoară de la vîrful botului pînă la linia care uneşte vîrfurile înotătoarei caudale. Cînd caudala este asimetrică (fig. 2), lungimea se ia pînă la vîrful lobului cel mai lung. Lungimea corpului (1) sş măsoapă dş Ja vîrful botului pînă la t>aza înotătoarei cau4ale. Lungimea capului (lc), numită şi lungime standard, pstp măsurată de la vîrful botului pîiţj iîţafjfiiţş^ pQşţgriq^ră a membranei operculare. Lungimea botului (lb) se măsoară de la vîrful botului pînă la marginea anterioară a orbitei (pe linia mediană). Lungimea pedunculului caudal (lp) este măsurată de la nivelul extremităţii posterioare a bazei înotătoarei anale, pînă la baza înotătoarei caudale (pe linia mediană). înălţimea maximă (H). se măsoară în regiunea cea mai înaltă a corpului (de obicei, la ciprinide înălţimea cea mai mare se găseşte la nivelul primei radii a înotătoarei dorsale). Fig. 1 — Schemă indicînd măsurătorile ce se pot face la babuşcă: a b— lungimea ţoală; a o — lungimea botului; r g — înălţimea D; o h — diametrul orizontal al ochiului; p s — lungimea bazei D; v u — înălţimea A; i m — lungimea bazei A; f g — lungimea P; h w — lungimea V;; a d — lungimea capului; L Y — înălţimea maximă a corpului; l y — înălţimea minimă a Gorpului; xc lungimea trunchiului caudal înălţimea minimă (h) se măsoară în locul unde corpul are înălţimea cea mai redusă (la ciprinide aceasta se află, de obicei, în jumătatea posterioară a pedunculului caudal). Grosimea corpului (G) se măsoară în locul unde corpul are grosimea cea mai mare (la ciprinide aceasta se află cam în treimea mediană a corpului). Greutatea corpului (g). Distanţa predorsală (D) se măsoară de la vîrful botului pînă la extremitatea anterioară a bazei aripioarei dorsale. Distanţa postdorsală (Dx) se măsoară de la extremitatea anterioară a înotătoarei dorsale pînă la centrul bazei aripioarei caudale. în afară de aceste elemente, în cercetările ştiinţifice se mai măsoară: — diametrul ochiului, pe linia orizontală; — lungimea şi înălţimea înotătoarelor. Măsurători meristice Aici intră: — numărul de radii din înotătoarea dorsală; rr fQriiţul^ dinţilQî* faringieni (la ciprinide); 19 — numărul solzilor de-a lungul liniei laterale; — numărul solzilor pe linie oblică, deasupra şi dedesubtul liniei laterale, pînă la înotătoarele dorsală şi ventrală; — numărul radiilor din celelalte înotătoare. D j Fig. 2 — Schemă indicînd măsurătorile ce se pot face la cegă: a b — lungimea totală; a o — lungimea botului; v q — înălţimea D; oh — diametrul orizontal al ochiului; p s — lungimea bazei D; e z — spaţiul dintre baza mustăţilor şi marginea anterioară a gurii; v u — înălţimea A; q e — spaţiul dintre punctele de fixare a mustăţilor; im — lungimea bazei A; f g — lungimea P; h w — lungimea V; m d — lungimea capului Datele obţinute prin măsurători se trec într-un tabel, care are următoarele rubrici: iar în timpul cercetărilor să nu se măsoare decît dimensiunile care nu variază cu starea fiziologică. Cît priveşte ritmul de creştere al peştilor, el este diferit, atît de la o specie la alta, cît şi în cadrul aceleiaşi specii, în funcţie de condiţiile de mediu şi de varietatea peştelui, deci în funcţie de particularităţile fiziologice ale individului. în tabelul 1 sînt trecute cîteva date privind ritmul de creştere al principalelor specii de peşti din ihtiofauna ţării noastre. Aşa cum s-a menţionat, această creştere este diferită şi în funcţie de condiţiile de viaţă. Acest fapt este valabil şi pentru peştii marini, cu toate că în mediul marin nu există variaţii mari între diferitele părţi ale unei mări sau ale unui ocean, apele lor fiind, în general, mai uniforme. Apele bălţilor şi lacurilor diferă însă foarte mult între ele. Astfel, două bălţi învecinate pot avea apa diferită în ceea ce priveşte conţinutul de săruri şi în special de oxigen, factori care hotărăsc ritmul de creştere al peştilor. Alături de aceşti factori, ritmul de creştere este influenţat de temperatură şi de complexitatea condi- Locul şi data pescuitului Denumirea ştiinţifică a peştelui Denumirea locală a peştelui Sexul Vîrsta L I lc lb lp H h G g D Di H 1 d Fig. 3 — Schemă indicînd măsurătorile ce se pot face la lostriţă: a b — lungimea totală; a o — lungimea botului; r q — înălţimea D; o h — diametrul ochiului; p s -* lungimea bazei D; n u — înălţimea A; im — lungimea bazei A; f g — lungimea P; hw — lungimea V; a d — lungimea capului; e z — înălţimea maxilei; L Y — înălţimea maximă a corpului ; l y — înălţimea minimă a corpului; c j — lungimea maxilarului; / k — lungimea mandibulei; a B — lungimea reglementară; x c — lungimea trunchiului codai Pentru ca studiul biometriei la peşti să dea rezultate cît mai bune, este necesar să se îndeplinească următoarele cerinţe: numărul exemplarelor cercetate să fie cît mai mare, pentru ca erorile să fie cît mai mici; starea peştelui să fie cît mai proaspătă; să nu existe deformaţii de fixatori; să se aibă în vedere starea fiziologică în care se aflau peştii în rnomenţul pescuitului, ţiilor de hrănire din diferitele ape piscicole, rîuri, bălţi, lacuri, mări şi oceane. S-a dovedit că scăderea temperaturii sub o anumită valoare optimă specifică fiecărei specii, determină încetarea ritmului de creştere şi declanşează procesul de acumulare a grăsimii. Cum este şi firesc, complexitatea condiţiilor de hrănire, cantitatea şi calitatea hranei consumate de peşti, influenţează ritmul lor de creştere. Acest lucru este bine cunoscut de către piscicultori, care, printr-o hrănire raţională a peştilor de crescătorie, în special a crapului, intervin în procesul intensificării creşterii. Prezenţa în hrana peştilor a vitaminelor, în mod deosebit a vitaminei B, contribuie la sporirea vitezei de creştere la peşti. înrăutăţirea condiţiilor de hrănire dintr-un bazin piscicol se răsfrînge negativ asupra ritmului de creştere al întregii populaţii de peşti, ducînd la o încetinire generală a acestui ritm şi determină o mărire a variabi-lităţii creşterii, încît, într-un grup de peşti de aceeaşi vîrstă se găsesc indivizi de mărimi foarte diferite. Cînd condiţiile de hrană se îmbunătăţesc, creştere^ peştilor se uniformizează. TABELUL 1 RITMUL DE CREŞTERE ÎN LUNGIME ŞI GREUTATE LA CELE MAI IMPORTANTE SPECII DIN APELE R.S.R. Nr. crt. Nr. specii după clasif. sist. Denumirea speciei Dimensiunile în cm Greutatea în g Ia vîrsta de 1 an la vîrsta de 2 ani la vîrsta de 3 ani La vîrsta de 1 an la vîrsta de 2 ani la vîrsta de 3 ani Fam. ACIPEN SERIDAE 1 8 Morun Huso huso (L) 25-30 30-45 45-70 400-450 1 500-2 000 2 000-5 000 2 9 Viză Acipenser nudiventris Lo- vetzky 25-27 40-45 50-60 150-200 250-300 1 000-1 100 3 10 Cegă Acipenser ruthenus L 9-14 18-23 27-32 50-80 80-100 100-110 4 11 Nisetru Acipenser giildenstaedti colchicus Marti 25-30 30-35 35-60 1 000-1 500 1 800-2 000 2 500-3 000 5 12 Şip Acipenser sturio L 20-25 40-45 50-60 800-1 300 1 500-2 000 2 200-2 700 6 13 Păstrugă Acipenser stellatus Pali 15-20 20-35 35-50 150-250 450-600 650-1 200 Fam. CLUPEIDAE 7 19 Scrumbia de Dunăre Alosa (cas- pialosa) pontica pontica (Eischw) 8-12 12-20 20-35 10-20 40-60 70-180 Fam. ENGRAULIDAE 8 22 Hamsie engraulis encrasichoulus ponticus Alexandrov 6-8 8-10 10-12 7-8 14-20 2 0-24 Fam. SALMONIDAE 9 23 Păstrăv de munte Salmo trutta fario L 7-10 15-20 30-34 12-1 100-125 200-300 10 27 Lostriţă Hucho hucho (L) 20-25 25-30 30-45 150-250 300-1 200 1 500-1 700 11 29 Lipan Thymallus thymalluss\ (L) 5-7 10-15 20-32 10-12 70-90 120-200 Fam. ESOCIDAE 12 31 Ştiucă Esox lucius L 10-16 16-30 30-45 100-120 120-230 230-400 Fam CYPRINIDAE 13 32 Babuşcă Rutilus rutilus Vladykov 8-9 10-13 14-15 6-7 20-22 30-35 14 36 Văduvită Leuciscus idus (L) 6-6,5 10-11,5 11,5-13 9-10 15-25 25-50 15 37 Clean Leuciscus cephalus (L) 7-8 8-11 11 — 15 8-9 13-23 25-70 16 40 Roşioară Scardinius erytrophal- mus (L) 7-7,1 9,7-11 13-13,5 6-7 18-22 25-50 17 47 Batcă Bilcca bjdrkna (L) 5-5,10 1,3-7,5 9,5-10 10-15 20-30 40-50 18 48 Plătică Abramis hrama danubii Pavlov 6-12 12-22 22-35 20-25 100-125 250-300 19 50 Cosac Abramis bollerus (L) 7-9 9-11 20-25 8-13 60-80 80-100 20 51 Morunaşi Vimba vimba carinata (Pallas) 8,5 16,5 22,1 9,7 59 175 21 52 Scobar Chondrostoma nasus nasiis (L) 6-10 11-14 14-30 10-34 30-65 35-110 22 53 Lin Tinca tinca (L) 6-10 10-20 20-24 20-35 35-160 160-230 23 54 Sabiţă Pelecus cultratus (L) 11,5 18,9 25,5 14 55 150 24 61 Mreană Barbus barbus barbus (L) 4-5 7-9 11-15 5-6 15-25 60-80 25 63 Crap Cyprinus carpio (L) 12-16 16-30 30-45 30-50 300-370 600-750 26 64 Caracudă Carassius carassius (L) 5-8 8-15 15-20 25-40 40-180 180-250 27 65 Caras argintiu Carassius auratus gibelio (Bloch) 10-15 15-20 20-25 80-100 110-150 150-250 Fam. PERCIDAE 28 106 Şalău Stizostedion lucioperca (L) 10-15 22-35 28-43 40-70 350-400 580-620 Fam. SCOPHTALMIDAE 29 166 Calcan scophtalmus maeoticus (Pallas) 5 — 10 10—14 15-17 10-25 - 50-125 ■ 150-170 21 După cum arătam, ritmul de creştere al peştilor este diferit, atît de la o specie la alta, cît şi în cadrul aceleiaşi specii. De pildă, la ciprinide şi coregoni, ritmul de creştere are o mare variabilitate înainte ca peştii să fi ajuns la maturitatea sexuală, variaţiile creşterii fiind determinate, în special, de resursele de hrană. La biban şi ştiucă, ritmul de creştere este puţin variat înainte* de atingerea maturităţii sexuale. în timpul perioadei de iernare şi al migraţiilor, ritmul de creştere la toate speciile de peşti încetineşte sau se întrerupe, întrucît se manifestă procesul de acumulare a substanţelor de rezervă. Cît priveşte starea de îngrăşare a peştilor, aceasta variază mult de la o specie la alta. în vreme ce la unele specii cum sînt acipenseridele, salmonidele, majoritatea ciprinidelor, starea de îngrăşare prezintă o dinamică sezonieră bine distinctă, la alţi peşti ca ştiuca, şalăul, starea de îngrăşare variază foarte puţin în cursul anului, dovadă că perioadele de întrerupere a hrănirii sînt scurte la aceste specii. Pentru determinarea stării de îngrăşare a peştelui se foloseşte în ihtiologie raportul dintre greutatea şi lungimea peştelui. Se apreciază că peştele are o stare de îngrăşare mai bună, cu cît valoarea raportului dmtre greutate şi lungime este mai mare. FULTON (1902) a propus următoarea formulă pentru exprimarea matematică a stării de îngrăşare: Q W 100 Z3 Din figura 4, care redă un solz de crap văzut prin transparenţă, se observă că inelele de creştere sînt aşezate concentric, unele mai rare, altele mai dese. Inelele rare reprezintă creşterea solzului în timpul Fig. 4 — Solz de crap de 3 ani la care se văd distinct inelele de creştere Fig. 5 — Solz de biban de 6 ani la care se văd distinct inelele de creştere verii, deci în perioada de creştere în greutate şi lungime a peştelui; inelele mai dese şi apropiate reprezintă creşterea din perioada de toamnă şi primăvară, care, este în general, foarte redusă. în timpul iernii, peştii care nu se hrănesc nu cresc. în această formulă, pe care piscicultorii o folosesc în mod practic, W reprezintă greutatea peştelui, l lungimea peştelui, iar Q coeficientul de îngrăşare. Cum însă în această formulă pot interveni erori, cauzate de faptul că în greutatea corpului peştelui intră şi greutatea gonadelor, care poate atinge la unele specii peste 15% din greutatea corpului, cît şi greutatea conţinutului tubului digestiv ce poate reprezenta pînă la 30% din greutatea corpului, clank (1928) a propus un corectiv la formula lui fultOn, în sensul să se calculeze Q (coeficientul stării de îngrăşare) pe baza greutăţii peştelui eviscerat. Comparînd cele două valori se poate ajunge la stabilirea cît mai exactă a stării de îngrăşare a peştelui. Determinarea vîrstei la peşti se face după solzi, după otolite, cu ajutorul secţiunilor prin vertebrele sau radiile de la aripioarele pectorale. Întrucît creşterea solzilor în mărime are loc în raport cu vîrsta şi faptul acesta se evidenţiază prin inelele de creştere de pe solzi, numărarea acestor inele permite să se determine vîrsta peştilor (fig. 4). Fig. 6 — Otolit de cambulă de 5 ani Spaţiul cuprins între inelele rare şi cele dese exprimă creşterea peştelui în interval de un an. Analizînd solzul redat în figura 4 la care se disting trei spaţii de creştere, rezultă că acesta provine de la un crap de 3 ani. în fig. 5 este reprodus solzul unui biban de 6 ani. Determinarea vîrstei la peşti se mai face, aşa cum am menţionat, şi după otolite (fig. 6) — formaţii cal-caroase în interiorul urechii — după opercule (fig. 7) şi cu ajutorul secţiunilor prin vertebre sau prin radiile de la aripioarele pectorale sau prin spinul aripioarei dorsale (fig. 8). 22 în mod practic, pentru determinarea vîrstei după solzi, se recoltează solzi de la baza primei înotătoare dorsale. Solzii se păstrează apoi între foile unui caiet, unde se menţionează o seamă de date cu privire la Fig. 7 — Opercul de babuşcă Fig. 8 — Secţiune transversală în vîrsta de 9 ani printr-un spin din aripioara dorsală a unui biban de 7 ani lungimea, greutatea, sexul etc. exemplarului de la care s-au recoltat solzii. înainte de determinare, solzii sînt spălaţi într-o soluţie de amoniac, fixaţi între două lamele de sticlă şi apoi examinaţi cu lupa sau la microscop. Pentru o mai mare exactitate în determinarea vîrstei la peşti se foloseşte, pentru acelaşi exemplar, atît determinarea după solzi, cît şi cu ajutorul secţiunilor prin vertebre. Pentru calculul ritmului de creştere la peşti, ihtio-logii folosesc diferite formule, de la cea mai simplă exprimată printr-o ecuaţie de gradul întîi, de savantul norvegian einar (1910), care a efectuat cercetări pe heringi, pînă la formulele complicate ale determinărilor logaritmice. Cît priveşte longevitatea diferitelor specii de peşti este interesant de cunoscut că prezintă o variaţie foarte mare. în vreme ce unele specii, ca de pildă cîţiva gu-vizi nu depăşesc vîrsta de un an, altele trăiesc în medie 25—30 ani, iar cîteva acipenseride, în frunte cu morunul, pot ajunge pînă la 100 de ani şi chiar mai mult. Importanţa determinării vîrstei la peşti constă în aceea că ea ne ajută să cunoaştem ritmul de creştere al fiecărei specii, cu scopul de a putea organiza un pescuit raţional, ştiinţific, atît în apele dulci cît şi în mări. Studiului privind ritmul de creştere al peştilor i se acordă mare importanţă, atît pentru a cunoaşte condiţiile de viaţă în care se dezvoltă peştii, cît şi pentru a găsi mijloacele şi căile cele mai adecvate măririi ritmului de creştere şi deci al măririi producţiei piscicole. IV Alcătuirea corpului Ia peşti 1. PIELEA, SOLZII ŞI CULOAREA PEŞTILOR Toate vieţuitoarele sînt acoperite de un strat protector, cunoscut sub denumirea generală de piele sau tegument. , x , Pielea peştilor se deosebeşte de aceea a animalelor terestre, prin faptul că este acoperită de o secreţie produsă de numeroase glande care se găsesc pe toată suprafaţa corpului. Această secreţie mucilagi-noasă protejează pielea şi permite o mai uşoară mişcare a peştelui în apă. Îmbrăcînd întreg corpul, secreţia fereşte totodată peştele de atacul bacteriilor din apă. Ea se găseşte din abundenţă şi în cavităţile nazale, unde are acelaşi rol protector. Pielea peştilor este, în general, foarte sensibilă atît la variaţiile brusce de temperatură a apei, cît şi la diferite traumatisme, peştii putîndu-se răni uşor. Rănirea pielii deschide cale de atac sporilor de la o ciupercă parazită — Saprolegnia — ce se dezvoltă sub formă de vată albicioasă, care atacînd peştele îl slăbeşte, încetul cu încetul, putînd să-i provoace moartea* La unii peşti, secreţia anumitor celule glandulare este veninoasă. Asemenea celule sînt situate în epidermă şi secretă o substanţă numită toxalbumină. De regulă ele se găsesc la baza unor spini, care sînt folosiţi ca mijloc de atac sau de apărare. Aşa, de pildă, dracul de mare (Trachinus draco) şi scorpia de mare (Scor-paena porcus) au ţepi veninoşi dispuşi pe opercule şi printre radiile înotătoarelor. înţepătura acestor peşti este foarte dureroasă şi pentru om, producînd umflarea nu numai a locului înţepat ci chiar a unei părţi din corp şi dînd uneori o stare febrilă. în mod obişnuit, pielea peştilor este acoperită de solzi/ Ea este pigmentată în diferite culori, uneori deosebit de frumoase şi cu desene curioase. Solzii, care nu sînt decît rezultatul unor depuneri de natură calcaroasă în dermă, au forme diferite în funcţie de specie. Fig. 9 — Forme de solzi osoşi: A — solz cicloid; B — solz ctenoid La crap şi la celelalte specii din familia lui întîlnim solzi cicloizi, care sînt rotunzi, cu marginea netedă, fără zimţi sau crestături (fig. 9 A). Şalăul, bibanul, ghiborţul etc. au solzi ctenoizi (fig. 9 B), adică mai puţin rotunzi, cu marginea dinafară crestată sau zimţată, iar partea înfiptă în piele prevăzută cu dinţi mărunţi, ca de ferăstrău. Interesant de menţionat este faptul că, în stadiul juvenil, unele specii (de exemplu barbunul) au corpul îmbrăcat cu solzi cicloizi, iar la maturitate cu solzi ctenoizi. De asemenea, la unele specii de guvizi, o parte a corpului prezintă solzi cicloizi, iar cealalată solzi ctenoizi. La rechin, pisica de mare, vatos întîlnim solzi pla-coizi, adică de formă romboidală, avînd în centru un ţep cu vîrful îndoit (fig. 10). Dacă la majoritatea speciilor de peşti, solzii acoperă întregul corp şi sînt bine definiţi, la unele există numai rudimente de solzi (ca la mihalţ), iar la altele ei lipsesc complet (zglăvoacă, somn) sau sînt înlocuiţi cu nişte plăci osoase (morun, nisetru, păstrugă etc.). Referindu-ne la culoarea peştilor va trebui, desigur, să răspundem la întrebarea: de ce sînt coloraţi peştii şi la ce serveşte culoarea, dacă în apă vederea este foarte dificilă? După cît se pare, pigmentaţia peştilor este văzută în apă numai de ei şi probabil să fie mult apreciată, deoarece în timpul reproducerii, masculii unor specii de peşti capătă culori vii, atrăgătoare. Faptul este evident mai ales la păstrăvii, boiştenii şi boarţele din apele ţării noastre. Culoarea peştilor din mările cît şi din apele dulci ale regiunii tropicale este foarte vie, atrăgătoare, diversă, încît uneori întrece imaginaţia. Apele din aceste regiuni sînt şi ele deosebit de frumos colorate, iar celelalte animale acvatice, cum sînt bureţii, coralii, dedi-ţeii, au un colorit minunat. Aşadar, există şi din punct de vedere al coloritului, o legătură strînsă între peşti şi mediul pe care aceştia îl populează. în unele cazuri, culoarea peştilor, care este determinată de anumiţi pigmenţi (cromatofori), imită obiectele din mediul înconjurător. Această proprietate, denumită homocromie copiantă şi care se întîlneşte la căluţul de mare, calcan, cambulă etc., a apărut ca rezultat al unui îndelungat proces de adaptare la mediu. Cromatoforii acţionează numai sub influenţa luminii, încît la peştii abisali, care stau pe fundul mării, aceşti pigmenţi lipsesc. De asemenea, la majoritatea peştilor, cromatoforii sînt dirijaţi de sistemul nervos. Condiţiile de luminozitate din apă, care sînt deosebite de cele din mediul terestru, influenţează la rîndul lor culoarea corpului peştilor. în ^funcţie de condiţiile unui anumit biotop, care determină o adaptare corespunzătoare, se deosebesc, la peşti, cîteva tipuri de colorit. Aşa este coloritul pelagic — spatele albăstrui sau verzui, laturile şi abdomenul argintiu — caracteristic peştilor care trăiesc în masa apei, cum sînt hamsia, obleţul. Bibanul, ştiuca, scorpia de mare, au coloritul pajiştilor submerse, cu partea dorsală a corpului brună, verzuie sau gălbuie şi pe laturile corpului cu desene sau dungi transversale. Peştii de fund au, în general, coloritul bentonic, caracterizat prin culoarea închisă pe partea dorsală şi pe laturile corpului şi cu o culoare deschisă pe abdomen. Acest colorit este caracteristic mrenei, porcuşorului, guvizilor din apele noastre. Calităţile apei, salinitatea şi îndeosebi concentraţia în săruri, temperatura, transparenţa constituie factorii care determină pigmentarea plantelor şi a animalelor dintr-o apă. Astfel, de exemplu, o caracudă sau un crap sînt aurii într-o apă limpede şi bine oxigenată, pe cînd într-o baltă cu fundul mîlos, bogată în substanţe organice în putrefacţie, devin negri. Aceasta, din cauză că într-o baltă cu apa stătătoare se dezvoltă hidrogenul sulfurat, iar apa este săracă în oxigen. Pigmentaţia peştilor variază în funcţie de mediu, dar ea se schimbă cu vîrsta, precum şi în raport cu diferite stări fiziologice ale peştelui (perioada de reproducere, apariţia unei boli, a oboselii etc.). Toate acestea însă nu se petrec automat, după un anumit şablon impus de mediul înconjurător şi de funcţiile organismului peştelui, ci sînt dirijate de mediul intern al acestuia, propriu fiecărei specii. Astfel, păstrăvul sau boişteanul se colorează în timpul reproducerii, cînd le apar pe corp pete sau puncte roşii, albăstrui sau violete, lucru care nu se întîlneşte la caracudă, lin sau crap. Caracterele speciilor sînt puternic imprimate şi în pigmentaţia peştilor, care este determinată de mediul intern, de funcţiile metabolismului, specifice fiecărei specii şi de mediul extern. 2. SCHELETUL ŞI MUŞCHII, VALOAREA ALIMENTARĂ A PEŞTILOR Scheletul peştilor. Peştii au un schelet intern, care constă din scheletul capului, scheletul trunchiului şi scheletul membrelor. La peştii osoşi, scheletul este format din oase, a căror formă şi mărime diferă după specie. La peştii cartilaginoşi, cum sînt sturionii (morunul, nisetrul, păs-truga, cega, viza), pisica de mare, vulpea de mare, rechinul şi cicarul (Eudontomyzon) scheletul intern nu este osificat, fiind format din cartilaje. Pe lîngă scheletul intern, peştii posedă însă adesea un schelet extern. Astfel, la sturioni, capul este acoperit de nişte plăci osoase, dispuse în cinci şiruri, care se prelungesc şi pe corp. Acest schelet extern era foarte dezvoltat la peştii care au trăit cu sute de milioane de ani în urmă. Analizînd fosilele acestor peşti, putem trage concluzia că ei aveau un puternic schelet extern, care completa slaba dezvoltare a scheletului intern. Aşa cum se observă din fig. 11, scheletul peştilor osoşi este alcătuit dintr-un schelet al capului, bine dezvoltat, care formează cutia craniană, precum şi dintr-o serie de oase ale feţei. Acestea delimitează gura şi cavitatea branhială, unde sînt situate branhiile. Dacă gura propriu-zisă este oarecum asemănătoare la majoritatea peştilor, în schimb poziţia orificiului bucal, buzele şi anexele lor reprezentate prin mustăţi sînt foarte diferite. La mulţi peşti răpitori, cavitatea bucală este tapisată cu dinţi ascuţiţi, a căror formă, dimensiune-şi număr diferă de la specie la specie. La peştii osoşi, camera sau cavitatea branhială este alcătuită după acelaşi tipar, însă mărimea ei, ca şi forma oaselor operculare care o acoperă, variază foarte mult. Astfel, oasele operculare ale ciprinidelor (peşti din neamul crapului) se deosebesc mult de cele ale acantopterigienilor (ghiborţ, şalău). Din această cauză, particularităţile pe care le prezintă scheletul capului constituie un criteriu de determinare a diferitelor specii de peşti. Desigur, scheletul capului cuprinde mai multe oase, lucru de care ne dăm seama chiar şi atunci cînd consumăm un borş pescăresc. Fiecare dintre aceste părţi componente ale cutiei craniene poartă o anumită denumire. 25 Scheletul trunchiului sau al corpului este principalul organ de susţinere al întregii structuri anatomice a peştelui (fig. 12). La ciclostomi el se prezintă sub forma unei coarde dorsale. Fig. 11 — Craniu de biban A — văzut lateral; B — văzut dorsal La majoritatea peştilor însă, în jurul coardei dorsale se dezvoltă coloana vertebrală, care prin creştere şi osificare strangulează complet coarda dorsală. în faza embrionară, toţi peştii au ca suport de susţinere o coardă dorsală. Coloana vertebrală este formată dintr-un număr diferit de vertebre, în funcţie de specie, şi chiar în cadrul aceleiaşi specii, numărul vertebrelor variază foarte mult. Astfel, se citează cazul cînd într-un lot de 117 anghile pescuite în Danemarca, numărul ver- Fig. 12 — Schelet de biban tebrelor la unele exemplare varia Între 111 şi 118. Bibanul are 42 de vertebre. Vertebrele situate în regiunea dorsală sînt alcătuite dintr-un os scurt (corpul vertebrei) şi din două arcuri dorsale, care formează arcada neurală şi care se reunesc la vîrf într-un spin, denumit apofiză spinoasă sau dorsală. Aceasta din urmă închide canalul neural, unde este adăpostită măduva spinării. De asemenea, aşa cum se desprinde şi din fig. 13 A, vertebra are în partea inferioară două prelungiri, numite apofize laterale sau parafize, de care se prind coastele. Vertebrele din regiunea codală (fig. 13 B, C), spre deosebire de cele dorsale, sînt mai puţin dezvoltate şi individualizate. Ele se unesc de obicei spre pedunculul caudal, formînd arcul, unde se găsesc vasele de sînge. Coastele, despre care am arătat că sînt variabile ca număr în funcţie de specie, se prind de apofizele laterale, pe ambele părţi ale coloanei vertebrale. în general, se ştie că peştii au oase multe şi subţiri, împrăştiate printre muşchi, din care cauză consumarea anumitor specii este dificilă. Cine nu ştie că avatul, mreana, cleanul, chiar crapul, caracuda şi plătica au oase mici şi numeroase? în afară de coaste, care sînt mai puternic dezvoltate la peştii buni înotători —* în special la răpitori — şi mai reduse la cei sedentari, Fig. 13 — Vertebre la peşti osoşi: A — vertebră din regiunea trunchiului; B — vertebră din regiunea pedunculului caudal, văzută din faţă; C ~ vertebre din regiunea posterioară văzute lateral; ap. sp — apofiză spinoasă; arc. sup. — arcul superior; ap. lat — apofiză laterală unii peşti au oscioare situate printre fasciculele de muşchi, mai ales în regiunea pedunculului caudal. Sînt însă peşti, ca păstrăvul, lostriţa, lipanul, scrumbia albastră, pălămida, chefalul, care, în afară de coloana vertebrală, nu au decît un număr redus de coaste. La aceşti peşti, muşchii se detaşează uşor de pe oase, de aceea ei sînt folosiţi în special la prepararea fileurilor. Toate cele spuse pînă acum sînt valabile însă pentru peştii osyoşi, deoarece peştii cartilaginoşi, ca sturionii, rechinul, pisica de mare, vulpea de mare, nu au oase. Coloana vertebrală a acestor specii, cît şi a celor asemănătoare lor este formată dintr-un cartilaj străbătut de aşa-numita coardă dorsală, ca o „strună". în cazul 26 acestor peşti, rigiditatea corpului sau, mai bine-zis, susţinerea lui este asigurată de nişte şiruri de plăci osoase (solzii), care se găsesc în piele. în afară de scheletul capului şi trunchiului, la peşti | deosebim scheletul înotătoarelor perechi şi neperechi. i înotătoarele perechi ale peştilor sînt analoge cu membrele perechi ale animalelor terestre. Drept membre anterioare pot fi socotite înotătoarele pectorale care, de regulă, sînt formate din centură şi înotătoarele propriu-zise. Centura este alcătuită din mai multe oase, prin intermediul cărora înotătoarea este prinsă de craniu, devenind rigidă. înotătoarele ventrale sau abdominale sînt analo-gate cu membrele posterioare ale animalelor terestre. Acestea sînt alcătuite tot din centură şi înotătoarea propriu-zisă, dar centura este prinsă în musculatura abdominală, din care cauză ele nu au nici rigiditatea şi nici puterea de mişcare a înotătoarelor pectorale, înotătoarele propriu-zise sînt formate dintr-un | număr de radii, cele de la margine mai tari şi cele din mijloc mai moi, unite între ele prin membrane. Peştii mai au însă şi înotătoare neperechi. Astfel, deosebim înotătoarea dorsală, care poate fi constituită dintr-unul, două sau trei segmente. La ciprinide (crap, babuşcă, plătică) înotătoarea dorsală este reprezentată de un segment mai lung sau |J mai scurt, cu radii tari şi moi sau numai cu radii moi. La acantopterigieni (şalău, biban) această înotătoare este formată din două segmente, iar la unele gadide (bacaliar) din trei segmente. în categoria înotătoarelor neperechi mai intră înotătoarele caudală, anală şi adipoasă. înotătoarea caudală sau coada are în structura ei | radii tari şi moi sau numai radii moi, a căror mărime ij determină forma deosebită a cozii. Astfel, la unii peşti, Ji coada este rotunjită la margine (guvizi, ghidrin, cam- ,i bulă), pe cînd la alţii ea este mai mult sau mai puţin scobită (crap, caracudă, plătică etc.). De asemenea, i,i există specii de peşti la care coada este formată din doi lobi inegali, unul lung — superior — şi altul scurt — inferior, ca la sturioni (morun, nisetru, cegă, păstrugă). înotătoarea anală este formată din radii tari şi moi sau numai din radii moi, putînd fi alcătuită din-tr-un singur segment, ca la ciprinide (crap, babuşcă, plătică etc.), sau din două segmente, ca la gadide (mi-j halţ, bacaliar). | Unele specii de peşti, cum sînt salmonidele, (los-' triţă, păstrăv) şi ameiuridele (somn pitic), au o îno- i | tătoare dorsală nepereche, adipoasă, situată în urma i dorsalei; aceasta poate fi socotită drept un rudiment de înotătoare, formată dintr-o substanţă cornoasă, llij Iii l!l ||| elastică. Aripioara adipoasă este caracteristică în special salmonidelor. Toate înotătoarele sînt legate, prin intermediul unor oase, de coloana vertebrală, fie pe partea dorsală (înotătoarea dorsală), fie pe partea terminală (înotătoarea caudală), fie pe partea ventrală (înotătoarea anală). în felul acesta se asigură rigiditatea înotătoarelor neperechi. La ieşirea din ou (ecloziune), toţi peştii au o înotătoare larvară, formată dintr-o membrană care înconjură, de obicei, corpul larvei de peşte, începînd de la partea dorsală pînă pe partea ventrală, deci jumătatea posterioară a corpului. Pe măsură ce larva se dezvoltă şi trece la faza de alevin şi pui de peşte, înotătoarea nepereche larvară dispare. în general, înotătoarele la peşti au rolul să menţină echilibrul (înotătoarele neperechi) şi sînt un fel de organe de cîrmă (înotătoarele perechi), care determină direcţia, fără să ajute prea mult la locomoţie. în timpul cînd peştele înoată repede, aripioarele sînt strîns lipite de corp, în afară de înotătoarea caudală, care asigură, ca o cîrmă, direcţia. Musculatura peştilor. Din punct de vedere al valorii nutritive, muşchii peştilor reprezintă partea cea mai importantă. Nu este mai puţin adevărat însă că, la unii peşti, se consumă şi ficatul, gonadele (icrele şi lapţii), precum şi tubul digestiv. Astfel, la gadide (mihalţ, galea, bacaliar), ştiucă şi rechin se consumă ficatul. Din ficatul gadidelor mari — specii care trăiesc în oceane — se extrage valoroasa untură de peşte. Tubul digestiv, stomacul şi intestinele sturionilor — peştii cei mai valoroşi din apele ţării noastre —- preparate cu pricepere, constituie o mare delicatesă culinară. - Din intestinele de păstrăv, preparate cu pricepere, se poate pregăti cu ouă, un fel de drob, care se coace la cuptor sau pe plită, aşa cum se obişnuieşte prin părţile Tarcăului. Datorită formei corpului, cît şi faptului că membrele sînt reduse la înotătoare, muşchii peştilor sînt foarte simpli, fiind aşezaţi extrem de uniform la marea majoritate a acestor vieţuitoare acvatice. Astfel, la peşti există doi muşchi lungi, dispuşi pe laturile corpului, de la cap pînă la coadă. Aceşti muşchi sînt împărţiţi în mai multe segmente mici, denumite miomere sau miotome, separate între ele prin nişte şuviţe subţiri de ţesut conjunctiv care, la anumite specii se osifică, dînd naştere unor oscioare în formă de Y. Aceste oscioare foarte subţiri şi în formă de Y sînt rezultatul osificării membranelor despărţitoare dintre 27 segmentele muşculare, încît ele în mod greşit sînt considerate drept coaste. în afară de aceşti muşchi ai trunchiului, mai există la peşti muşchii capului şi muşchii înotătoarelor, care sînt foarte complecşi, fiindcă şi numărul oaselor în care se însera este mare. Această musculatură execută mişcări locale mici. 'Muşchii laterali se prind de cele două capete ale corpului peştelui, de craniu, respectiv de osul occipital şi de baza cozii. Din masa principală a muşchilor laterali se separă un muşchi abdominal. La peştii Teleosteeni (peşti osoşi), se întinde, în dreptul liniei laterale, un muşchi subţire numit muşchi al liniei laterale. Valoarea alimentară a cărnii de peşte. Compoziţia chimică a cărnii de peşte este deosebită de aceea a vertebratelor terestre, datorită conţinutului bogat în apă şi substanţe minerale. Compoziţia chimică a icrelor şi a ficatului de peşte este şi mai diferită, faţă de compoziţia chimică a go-nadelor şi ficatului vertebratelor terestre. Acest lucru a atras atenţia îndeosebi după descoperirea vitaminelor, deoarece carnea peştelui şi mai ales icrele şi ficatul s-au dovedit a fi bogate în vitamina A (antixeroftal-mică) şi D (antirahitică). Tabelele 2 şi 3 cuprind cîteva date privind compoziţia chimică şi valoarea nutritivă, precum şi conţinutul în vitamine la cîteva specii de peşti din apele ţării noastre. TABELUL 2 COMPOZIŢIA CHIMICĂ SI VALOAREA NUTRITIVĂ A UNOR PEŞTI DIN APELE ŢĂRII NOASTRE Specia Grăsimi % Proteine % Cenuşă %’ Calorii în kg Păstrăv de munte 2,1 19,2 1,2 920 Ştiucă 0,5 18,7 1,1 815 Scrumbie de Dunăre 7,1 19,5 1,5 1 455 TABELUL 3 Cantitatea de Vitamină A, raportată la 1 g de untură din ficatul anumitor peşti din apele ţării noastre Babuşcă 27 Păstrugă 80 Biban 29 Calcan 800 Ştiucă 30 Vitamina D (antirahitică) din untura de peşte se găseşte în cantitatea cea mai mare la ton, al cărui ficat conţine de 4000 de ori mai multă vitamină decît la Gadus. /Vitamina B1 se găseşte îndeosebi în icrele de clu-peide (gingirică, şprot, scrumbie de Dunăre, scrumbie de mare, rizeafcă), iar vitamina B (antiberiberică) este prezentă în ficatul majorităţii speciilor de peşti. Această bogăţie în vitamine a cărnii, a ficatului şi a icrelor de peşte face ca ele să constituie un aliment deosebit de folositor în hrana omului. Carnea de peşte este uşor digestibilă, fiind socotită un aliment dietetic. în alimentaţia omului, peştele are o mare importanţă, fiind o bogată sursă de proteine şi un aliment delicios. Există ţări pe glob, în a căror economie peştele reprezintă un factor principal, atît ca sursă de hrană, cît şi ca avuţie naţională. în ţări ca Japonia, Danemarca, Irlanda etc., carnea de peşte constituie 17—83% din raţia proteică a omului. Importanţa care se acordă peştelui pentru alimentaţia mondială, este ilustrată de dezvoltarea pe care o cunoaşte pescuitul peştelui şi altor organisme acvatice, care a crescut din 1949 pînă în 1957 de la 22 000 000 tone la 29 960 000 tone, iar în 1967 a atins 60 000 000 tone. în ceea ce priveşte valorificarea ca aliment a peştelui, trebuie reţinut un lucru şi anume că: datorită conţinutului mare de apă, cît şi a celorlalte substanţe componente, peştele este supus uşor alterării, încît numai un peşte bine condiţionat sau bine conservat formează, într-adevăr, un aliment valoros. 3. SIMŢURILE ŞI ACTIVITATEA NERVOASĂ LA PEŞTI Multă vreme s-a crezut că simţurile şi activitatea nervoasă la peşti ar fi destul de simple. Pe temeiul unor îndelungate cercetări, experimentări şi studii, care continuă şi azi, s-a dovedit îrisă că peştii sînt dotaţi cu organe de simţ foarte complexe, unele fiind chiar mai perfecţionate decît cele ale animalelor terestre. Tocmai de aceea, orientarea peştilor în mediul acvatic este deosebit de interesantă şi, s-ar putea spune, uimitoare. într-adevăr, dacă ne gîndim la viaţa peştilor oceanici abisali, a celor care trăiesc în mările a căror adîncime atinge 10 000 m sau a peştilor din fluviile şi rîurile cu apă tulbure şi lipsită de vizibilitate, ne dăm seama că, în aceste condiţii, orientarea lor se poate face numai prin organe de simţ extrem de perfecţionate. Aceste organe de simţ trebuie să corespundă însă unui sistem nervos complex, în măsură să efectueze analizarea recepţiilor din mediul acvatic. Iată de ce cunoaşterea caracteristicilor organelor de simţ şi a activităţii nervoase a peştilor este utilă şi interesantă. Organele de simţ ale peştilor. La peşti se cunosc mai multe categorii de organe de simţ. Astfel, în pielea lor, în special în regiunea capului, se află numeroşi butoni senzitivi, formaţi din celule senzitive, care percep temperatura şi presiunea apei. Ei reprezintă, de fapt, nişte organe tactile. Pe lîngă celulele senzitive amintite, care îşi găsesc corespondenţă şi la alte animale acvatice sau chiar la cele terestre, peştii sînt înzestraţi cu un organ cu totul deosebit, specializat pentru perceperea fină a mişcării şi curentului apei, numit linia laterală. Alte organe de simţ sînt cele pentru perceperea chimică a mediului acvatic, respectiv organele de gust şi miros şi, în sfîrşit, urechea şi ochiul. Urechea serveşte peştilor ca organ auditiv şi ca organ de echilibru. Simţul temperaturii, durerii şi pipăitului. Butonii senzitivi, răspîndiţi pe toată suprafaţa corpului şi mai ales pe cap, percep îndeosebi variaţiile de temperatură pînă la 0,1° C. S-a observat că peştii reacţionează imediat la orice schimbare de temperatură. Astfel, la răcirea apei, puii de peşte se retrag la fund. Unele celule senzitive percep apăsările care se exercită pe corpul peştelui şi-i dau o senzaţie de durere, la care reacţionează tot atît de prompt, ca şi la schimbarea temperaturii. Senzaţia de durere se manifestă diferit de la specie la specie şi se pare că foamea este cu mult mai puternică decît durerea, dovadă că ştiuca flămîndă, care abia a fost rănită de cîrligul undiţei, se aruncă, la scurt interval de timp, după momeala pe care i-o întinde pescarul. Pe cap, şi mai ales pe mustăţi, se găsesc o serie de celule senzitive, care servesc la pipăit. De exemplu, somnul, somnul pitic, zvîrluga şi chiar crapul, care au mai multe mustăţi în jurul gurii sau pe cap, percep natura obiectelor ce le ies în cale, pipăindu-le. Experienţele în acvarii au demonstrat evident acest lucru. Simţul curenţilor şi al vibraţiilor. La peşti prezintă un interes deosebit organul de simţ, cunoscut sub numele de linia laterală sau organe laterale. Aceste organe senzoriale sînt caracteristice peştilor. Ele se întîlnesc însă şi la amfibienii acvatici, precum şi la mormolocii broaştelor, atîta timp cît aceştia trăiesc în apă. Organe anume specializate pentru simţul curenţilor şi al vibraţiilor lipsesc la animalele terestre. Celulele senzitive ale liniei laterale sînt inervate de ramurile laterale ale nervului vag şi nervului facial. După cum au dovedit experienţele lui Hoffer, Boglioni, Treteakov şi alţii, linia laterală este de cea mai mare importanţă în viaţa peştilor. Ea permite peştilor răpitori să perceapă prezenţa prăzii, iar celor paşnici să se apere de primejdii. Astfel, cu ajutorul acestui organ, peştii percep orice mişcare a apei şi chiar direcţia de unde vine această mişcare, precum şi orice trepidaţie. Mai mult chiar, obiectele fixe sînt ocolite de peşti şi aceasta nu datorită văzului, ci unui simţ care percepe unda reflectată de la obiectul situat în vecinătate. Astfel, o ştiucă orbită percepe nu numai existenţa unui peşte viu în acvariu, ci şi o sticlă aşezată în apropierea ei, pe care o ocoleşte. Rezultă deci că succesul sau insuccesul unui pescuit al peştilor paşnici şi răpitori depinde de modul cum acţionăm cu uneltele de pescuit. De exemplu, o lingură aruncată în apă cu lanseta poate fi luată drept peşte nu prin forma şi culoarea ei, ci prin mişcarea pe care o produce în apă. Aruncarea unor momeli sperie peştii, de aceea numai aruncările sau, mai bine-zis, aşezările de momeli pe apă, care nu sperie peştele sînt fructuoase. O momeală aşezată în vegetaţie nu este simţită de peşte: ea poate fi găsită ocazional sau mirosită. Uneltele fixe şi mobile folosite în pescuitul industrial trebuie plasate în aşa fel, încît să imite obiectele obişnuite din apă. Aceste senzaţii atît de fine şi de particulare pentru un animal din apă sînt percepute de peşti prin linia laterală (fig. 14). Organele senzoriale ale liniei laterale nu percep căldura, salinitatea, oxigenul, acidul carbonic şi nici presiunea hidrostatică. Ele sînt influenţate numai de variaţiile fine, de frecvenţă joasă (6 pe secundă), ocu-pînd o poziţie intermediară între organele tactile, care percep presiunea, şi cele auditive, care percep sunetele, deci variaţiile de înaltă frecvenţă. S-a dovedit că peştii percep atît vibraţiile mecanice, cît şi pe cele infrasonore, sonore şi, se pare, chiar ultrasonore. La nivelul organelor senzoriale ale liniei laterale, peştii sesizează curenţii de apă, vibraţiile mecanice şi infrasonore cu frecvenţa de 5—25 Hz (Un Hz este egal cu o vibraţie pe secundă). Vibraţiile de la 16 pînă la 13 000 Hz sînt recepţionate de organele senzoriale auditive, iar unele specii percep vibraţiile cu lungimile de undă cuprinse între 18 şi 30 Hz, deci la limita undelor infrasonore cu cele sonore, atît cu ajutorul liniei laterale cît şi cu al organelor auditive. în tabelul 4 redăm, după C. v. nikolski, caracterul vibraţiilor sonore percepute de diferiţi peşti. TABELUL 4 Speciile de peşti Frecvenţa în Hz de la pînă la Phoxinus phosinus (L) 16 7 000 Leuciscus idus (L) 25 5 524 Carassius auratus (L) 25 3 480 Nemachilus barbatulus (L) .... 25 3 480 Amiurus nebulosus Le Sueur 25 1 300 AnguiUa anguiUa (L) 36 650 Lebistes reticulatus Peters 44 2 068 Corvina nigra C.V 36 1 024 Diplodus annularis (L) 36 1 250 Gobius niger L 44 800 Periophthalmus koelreuteri (Pallas) 44 651 19 Linia laterală la peşte se prezintă sub diferite aspecte. De regulă ea apare pe cap ca o linie, mai colorată de-a lungul laturilor corpului, formă sub care o J — secţiunea transversală (schemă): II — solzii şi canalele privite lateral 1 — solzii care acoperă canalul liniei laterale; 2 — partea anterioară a solzului; 3 — partea posterioară a solzului; 4 — canalul liniei laterale; 5 — orificiul exterior al canalului liniei laterale; 6 — nervul liniei laterale; 7 — ramificaţia nervului, care merge la organul senzorial; 8 — organul senzorial al liniei laterale; 9 — epiderma Fig. 15 — Linia laterală la peştii osoşi: A — la crap; B — la boarţă; C — la sabiţă lnţîlnim la crap (fig. 15 A). Uneori are o formă foarte neregulată, în zigzag, ca la sabiţă (fig, 15 C). La alţi Peşti linia laterdă este întreruptă fcwte ca la boarţă (fig. 15 B) sau ca la caracudă degenerată din bazinele mici, cu condiţii rele de viaţă. Ea se prelungeşte şi pe cap, unde formează mai multe linii deasupra şi dedesubtul ochilor, ca la ştiucă. Uneori linia laterală nu este vizibilă, ca de exemplu la clu-peide (scrumbii de Dunăre). Linia laterală îndeplineşte o funcţie deosebit de importantă la unele specii migratoare, cărora le ajută să se orienteze spre locurile de hrănire sau de reproducere, constituind un organ sensitiv fin şi receptiv. La alte specii, cum sînt în apele noastre caracuda, chişcarul, plevuşcă, blehniţa, al căror cadru de viaţă îl constituie apele stătătoare mici, bălţi şi japşe, linia laterală este slab dezvoltată sau lipseşte cu totul. Simţul văzului. Ochii peştilor sînt veşnic deschişi, lipsiţi de pleoape. Doar rechinii au o membrană care le acoperă ochii, iar chefalii o pleoapă groasă, care protejează numai o parte din ochi. Ochii peştilor văd foarte bine, fiindcă retina lor este înzestrată cu toate elementele necesare unei înregistrări a obiectelor (fig. 16). La fel ca la toate animalele superioare, ochiul peştilor este alcătuit din cornee, iris, cristalin, umoare vi-troasă şi retină. Spre deosebire însă de ochiul animalelor superioare, cristalinul ochiului peştilor este sferic şi neelastic, încît el nu se poate acomoda în raport cu apropierea sau depărtarea obiectelor pe care le priveşte. Experienţele lui schiemenz au arătat că peştii pot fi dresaţi să perceapă nu numai diferite culori, cunoscute nouă, dar şi razele ultraviolete, care nu sînt recepţionate de ochiul omului. După cît se pare, peştii pot vedea prada şi la radiaţii de lumină cu unde mai scurte, însă această înregistrare se face, nu prin acţiunea directă a razelor ultraviolete, ci datorită fluorescenţei produse de acţiunea acestor raze asupra obiectelor luminate din apă. Reflexe condiţionate se observă şi la peşti. S-a putut demonstra — experimentînd cu un amestec de culori complimentare, ca roşu şi verde, albastru şi galben — că peştii înregistrează culoarea albă ca şi ochiul omului. Folosind metoda reflexelor condiţionate s-a reuşit ca Gobio gobio (porcuşorul) să fie dresat să-şi primească hrana, din vase de o anumită culoare. De asemenea, s-a dovedid că ochiul peştilor distinge bine diferite gradaţii ale culorii cenuşii, de la negru pînă la alb, iar în urma unui dresaj, peştii au putut percepe diferite forme ale obiectelor. Astfel, herster a demonstrat că peştii deosebesc cubul de piramidă, cercul de oval, triunghiul de pătrat, ei putînd fi dresaţi pentru a distinge anumite litere, ca R şi L. Mai tîrziu; FţscpşR folosind aceeaşi metodă dresaj, a selec» 30 tionat cîteva specii care puteau distinge nu numai li-ţere izolate, ci chiar şi unele combinaţii dintre mai multe litere, aşezate într-un rînd. Toate acestea arată că ochiul peştilor este un organ perfecţionat, la fel ca la reptile şi mamifere, după cum Fig. 16 — Secţiune transversală prin ochiul de fîntînel: 7 — corneea transparentă; 2 — iris; 3 — cristalin ; 4 — muşchiul cristalinului > 5 — epiteliu pigmentar; 6 — retina; 7 — nervul optic j rezultă şi din fig. 17. Din cauza tulburelii apei şi a pătrunderii dificile în acest mediu a razelor luminoase, vederea la peşti este scurtă, obiectele putînd fi văzute de la o distanţă de 1—5 m. Distanţa maximă a vederii la peşti se pare că nu depăşeşte 15 m. Deşi peştii sînt consideraţi, în general, miopi (hipo-metropi) există o diferenţiere în rîndul diferitelor specii, în sensul că unele au o vedere mai bună, altele mai slabă. Aşa de pildă, boişteanul, bibanul şi Gasterosteus (ghidrinul) văd mai bine decît somnul, plătica, anghila, crapul şi linul. De asemenea, în vreme ce unele specii de peşti, care trăiesc în masa apei, cum sînt scrumbia de Dunăre şi aterina au ochii mari, alte specii ca somnul şi anghila au ochii foarte mici, calitatea vederii la peşti putînd fi pusă şi pe seama mărimii ochilor. Simţul mirosului. Mirosul la peşti este confundat adesea cu simţul gustului. într-adevăr, mirosul la vertebratele terestre este deosebit de gust, prin aceea că unul percepe substanţele volatilizate în aer, pe cînd j celălalt, substanţele dizolvate în salivă. în realitate însă, la nivelul celulei senzitive, simţul mirosului, ca şi al gustului, nu este decît un proces chimic. Singura deosebire este că celulele senzitive olfactive percep cantităţi minime de substanţă, iar cele | gustative precep cantităţi mai mari. La peşti, simţul ; mirosului şi cel al gustului lucrează prin intermediul j apei, deoarece celulele senzitive olfactive şi gustative j sînt scăldate de apă în care se găsesc dizolvate diferite [ substanţe. Experienţele au arătat că o bucată de carne j scufundată în apă, care este percepută aproape instantaneu de un peşte cu nările deschise normal, nu este j percepută de un peşte cu nările înfundate. Bucata de carne este percepută de peştele cu nările înfundate i numai dacă este adusă în dreptul gurii lui. Aceasta j arată că deşi mirosul şi gustul la peşti sînt simţuri care percep substanţele solvite în apă, gradul lor de sensi- j bilitate este diferit. De altfel, poziţia, structura şi legătura nervoasă cu creierul arată că organele gustative şi cele olfactive se deosebesc fundamental. Gustul este perceput de o serie de celule senzitive, grupate în butoni senzitivi, situaţi pe buze şi pe cerul gurii. Alteori, ei ţ sînt împrăştiaţi pe mucoasa întregii guri. Aceste celule senzitive conduc impresiile la creier prin nervii faciali, pneumogastric şi glosofaringian. Simţul olfactiv este reprezentat de celule senzitive grupate în cavitatea nazală, care nu are nici o legătură cu gura, fiind însă legate puternic de creier prin nervii olfactivi. Cavităţile nazale la peşti pot fi complet deschise, ca de exmplu la zargan, însă obişnuit ele sînt acoperite, avînd doar nişte orificii prin care pătrunde apa. : Fiecare cavitate nazala este legată cu exteriorul prin două orificii, unul pentru intrarea apei, altul pentru j evacuarea ei, creîndu-se în felul acesta un curent de apă, care este întreţinut de contracţiile pereţilor cavităţilor nazale sau prin mişcarea cililor vibratili. Aşa se petrec lucrurile la ţigănuş, ştiucă, scrumbie de Dunăre, chefal. Adesea, însă, orificiile nazale, fie numai cele anterioare, fie şi cele posterioare, sînt prevăzute ci* diferite 31 anexe sub formă de cornete, sau tuburi, ca de exemplu la crap, lin, mreană, plătică, biban, păstrăv, zvîrlugă, guvizi etc. Sensibilitatea olfactivă a peştilor este determinată de numărul celulelor senzitive situate în doi saci olfactivi, ce comunică prin nări cu exteriorul fig. 18. Simţul auzului. De obicei, pe motivul că nu există o ureche externă şi una medie, se spune că peştii sînt lipsiţi de simţul auzului. Cu toate acestea, se ştie că ei pot fi adunaţi la mîncare cu sunetul de clopoţei. Asfel, frolov, bull, frisch, au dovedit că peştii pot fi dresaţi, ca să perceapă diferite sunete. Som- Fig. 17 — Răspîndirea centrilor optici şi a căilor conducătoare din creier la diferite animale: A — peşti; B — reptile; C — mamifere; 1 — creierul anterior; 2 — creierul intermediar; 3 — creierul median; 4 — creierul posterior; 5 — măduva prelungită; 6 — globul ocular La unii peşti, mucoasa cavităţilor nazale este netedă, pe cînd la alţii este plisată, avînd deci o suprafaţă mărită. Toate acestea ne fac să spunem că peştii au bine dezvoltat simţul olfactiv, care la unele specii serveşte pentru căutarea hranei şi sexului opus.De aceea, putem afirma cu toată certitudinea că, în pescuitul cu nadă, mirosul la peşte joacă un rol foarte important Fig. 18 — Organele olfactive la boiştean A — capul privit de sus; B -- secţiune £ transversală prin sacul olfactiv; E—fundul sacului olfactiv căptuşit cu epiteliu olfactiv; Na — nara anterioară; Np — nara posterioară; C — cuta epiteliană dintre nări, care obligă apa in timpul înotului să intre în sacul olfactiv (săgeţile arată sensul curentului de apă) nul "pitic şi porcuşorul, orbiţi, au putut fi dresaţi să vină la suprafaţa apei la o anumită intensitate a sunetului produs cu fluierul, mai ales atunci cînd era însoţit de aruncarea unei firimituri de carne, pe cînd la un fluierat de altă intensitate, care era urmat de lovirea peştilor cu o baghetă, ei nu numai că nu veneau, dar chiar se ascundeau. Aceasta este o dovadă că peştii nu numai că percep sunetele, dar disting şi intensitatea lor. Ultimele cercetări au arătat că peştii înşişi produc sunete, care sînt auzite de semenii lor. Aceste sunete sînt produse îndeosebi de vezica înotătoare. La unele specii, sunetele sînt emise de către radiile înotătoarelor pectorale, în asociaţie cu oasele centurii scapulare, la altele cu ajutorul dinţilor faringieni şi maxilari. Sunetele pe care le produc peştii sînt din cele mai variate, asemuindu-se fie cu un fluierat uşor, cu zgomotul bătăilor de tobă, grohăitul godacilor sau mormăitul urşilor. Aceste sunete îndeplinesc rolul de apărare a peştelui faţă de duşmani, pe care-i sperie, alteori servesc, în timpul reproducerii, la apropierea între cele două sexe, iar în unele cazuri le fac deservicii peştilor, în sensul că prin intermediul lor pescarii depistează cu uşurinţă aglomerările de peşti, pescuitul devenind mai lesnicios şi sigur. Speciile de peşti reacţionează diferit faţă de sunete, în vreme ce unele zgomote, ca de pildă loviturile vîs-lelor sau păcănitul motorului de barcă sperie peştii, alte şunete îi atrag. 32 Sistemul nervos al peştilor. La peşti, sistemul nervos central, spre deosebire de organele de simţ, este puţin dezvoltat şi aparent foarte primitiv. într-adevăr, emisferele cerebrale care caracterizează creierul vertebratelor superioare sînt reduse. 3 4 O2 Fig. 19 — Schema secţiunii prin creierul diferitelor animale: A — peşti; B —'broască; C— reptile;'7—infundibulum; 2 — hipofiză; 3—epifiză; 4 — chiasma optică; 5—nervul trigemen; 6 — nervul vag Creierul mijlociu, cel posterior (cerebelul) şi măduva prelungită sînt însă tot atît de dezvoltate, ca şi la celelalte vertebrate (fig. 19). Rezultă deci că la peşti, sistemul nervos îndeplineşte aceleaşi funcţii ca şi la celelalte vertebrate. Cunos-cînd aceste noţiuni, să vedem ce activităţi nervoase superioare putem distinge la peşti. Multă vreme s-a crezut că la peşti, sistemul nervos este sediul unor acte strict reflexe, asemănătoare reflexelor medulare, care se produc automat, obligatoriu şi identic, în urma excitaţiilor venite din afară. Or, cercetările actuale au arătat că manifestările instinctive la peşti nu sînt simple reacţii înnăscute, ci reflexe determinate de excitaţii interne şi care variază în funcţie de mediu şi chiar de individ. De exemplu, migra-ţiile sînt declanşate de secreţiile interne ale glandelor genitale şi ale hipofizei. Instinctul migrator însă, se manifestă numai datorită funcţiilor nervoase. De asemenea, experienţele au arătat că peştii au o memorie senzitivă, au proprietatea de a-şi modifica modul de comportare, posedă simţul prudenţei şi găsesc soluţii pentru a ieşi din unele situaţii dificile. Ale- gerea locului pentru depunerea icrelor, metoda construcţiei cuiburilor, alegerea hranei demonstrează complexitatea manifestărilor instinctive ale peştilor. Desigur, nu poate fi vorba decît de o plasticitate a instinctelor, care se găsesc în strînsă legătură cu mediul exterior. Această plasticitate presupune totodată ca impresiile externe, percepute prin organele de simţ, să fie prelucrate de sistemul nervos central, declanşînd o reacţie diferită. Cercetările întreprinse de i. P. frolov, elevul lui pavlov, au demonstrat prezenţa reflexelor condiţionate la peşti. Astfel, o ştiucă pusă într-un acvariu In care se află — separat printr-un perete de sticlă — un peşte mic, de exemplu un caras, se va repezi la el de 10—20 ori, lovindu-se de peretele despărţitor. Dacă se scoate apoi peretele de sticlă, ştiuca nu va mai ataca un timp carasul. Reflexul condiţionat nu se fixează însă pe mult timp, întrucît după cîteva zile, ştiuca va ataca din nou carasul, înghiţindu-1. Localizarea acestor reflexe se face în creierul mijlociu. în general, activitatea nervoasă la peşte este primitivă şi serveşte la lupta pentru existenţă, reglînd imperfect comportarea peştilor în diferite condiţii de mediu şi anotimp. Se poate sublinia însă că sîntem departe de a cunoaşte esenţa instinctelor şi activitatea cerebrală la peşte. Experienţele lui frolov, bull şi ale lui frisch au arătat că mai multe specii de peşti, dintre care linul, porcuşorul, calcanul, ghiborţul, văduviţa, gu-vizii şi alţii pot fi „educaţi" ca să îndeplinească anumite activităţi. De asemenea, frolov a arătat că, deşi peştii disting lumina roşie de cea verde şi deci pot fi dresaţi la diferite lumini, ei nu pot conserva aceste reflexe condiţionate un timp îndelungat. pegel a arătat că la peşti lipseşte capacitatea de a diferenţia mai multe elemente ale mediului extern. Ei pot analiza numai un număr redus de elemente de excitare, care sînt legate de hrană. Numai pentru aceşti excitanţi percepuţi se pot forma reflexe condiţionate. în aceasta constă primitivitatea activităţii nervoase la peşti. în primele lui lucrări, frolov a ajuns la concluzia că, după structura anatomică, creierul anterior al peştilor nu poate juca vreun rol în perceperea luminii şi a sunetelor şi că reflexele condiţionate de aceşti excitanţi, nu se formează în creierul anterior, ci în alte părţi ale sistemului nervos, aşezate în spatele creierului anterior. Acest punct de vedere a fost confirmat de experienţele lui NOtti care a arătat că, îndepărtîndu-se total sau parţial creierul anterior la Gasterosteus, s-au putut obţine reflexe condiţionate normale la lumină, $$ în ceea ce priveşte reflexele condiţionate olfactive, acestea s-au obţinut numai în prezenţa creierului anterior. Astfel, capacitatea de a forma reflexe condiţionate la peşti, o are atît creierul mijlociu cît şi cel anterior. Numeroase experienţe au fost făcute de bull. Ca excitanţi necondiţionaţi el a folosit hrana, iar ca excitanţi condiţionaţi sunetul, lumina, substanţele gustative, aromatice şi altele. Folosind aceste metode de lucru, bull a putut stabili că peştii sînt capabili să distingă variaţiile mici ale salinităţii, schimbările curentului apei, variaţiile de temperatură de 0,1°C şi altele. Folosindu-se metoda extirpării anumitor părţi din creier s-a putut demonstra că la peşti, creierul anterior participă numai la perceperea olfactivă, iar cerebelul are rolul important în perceperea luminii şi a sunetelor. îndepărtarea creierului anterior la peştii osoşi nu influenţează asupra vitezei şi a caracterului elaborării reflexelor condiţionate de apărare la excitanţii luminoşi şi sonori. De asemenea, ea nu tulbură viteza formării şi stabilizării diferenţiale şi nici nu modifică desfăşurarea procesului de stingere a reflexelor condiţionate. După îndepărtarea păturilor optice însă, încetează posibilitatea elaborării reflexelor condiţionate la lumină, cu păstrarea posibilităţii elaborării lor la sunet. Experienţe simple de creare a reflexelor condiţionate la peşti se pot face prin dresajul lor la lumina electrică roşie şi albastră. Pentru aceasta, mai mulţi peşti au fost aşezaţi în două acvarii şi dresaţi pentru a primi hrana dintr-o pensă (de exemplu, bucăţi de rîmă). După ce au fost hrăniţi astfel mai multe zile, unii dintre ei veneau la hrană cînd se aprindea becul roşu, alţii cînd se aprindea becul albastru. După mai multe zile de experienţă (dresaj), peştii au fost aşezaţi într-un singur acvariu şi atunci cînd li se dădea hrană se aprindeau ambele becuri. în acest caz, peştii se împăr-ţeau în două loturi: unii se duceau la lumina roşie, iar alţii la cea albastră, aşa cum fuseseră dresaţi. Aceste experienţe, cît şi altele mult mai complicate, au demonstrat existenţa reflexelor condiţionate la peşti şi deci existenţa funcţiunilor nervoase superioare. Dacă peştii au însuşirea de a forma reflexe condiţionate şi cu toate că aşa-numita „memorie" nu funcţionează perfect la aceste animale acvatice, se desprinde clar că pescuitul lor nu este o simplă recoltare din apă. Pentru a se asigura succesul pescuitului este necesară cunoaşterea modului cum se adaptează peştii la mediu, a felului cum se comportă ei faţă de uneltele de pescuit, cît şi în alte împrejurări. Aceste comportări sînt determinate de activitatea nervoasă superioară a peştilor, care are un rol însemnat în coordonarea tuturor funcţiunilor şi manifestărilor la peşti. Adevărul acesta complică mult înţelegerea noastră asupra cauzelor succeselor sau insucceselor în acţiunea pescuitului, atît a celui|industrial, cît şi a celui sportiv sau de agrement. 4. TUBUL DIGESTIV ŞI HRĂNIREA PEŞTILOR Tubul digestiv al peştilor este organizat ca şi la celelalte vertebrate. Din acest punct de vedere, mediul acvatic a imprimat puţine caractere particulare specifice peştilor. Numai în ceea ce priveşte gura şi mai ales poziţia ei există unele deosebiri. într-adevăr, gura ventrală sau inferioară, aşezată dedesubtul botului ca la sturioni şi selacieni, iese din comun faţă de poziţia terminală întîlnită la marea majoritate a peştilor teleosteeni. Fig. 20 — Forma şi poziţia gurii la peştii osoşi: A — gură superioară la sabiţă; B — gură inferioară la mreană; C —gură terminală la biban; D — buze puternic dezvoltate la buzat în ceea ce priveşte locul şi poziţia unde este situată gura, se deosebesc la teleosteeni patru tipuri şi anume: gură superioară, ca la sabiţă (fig. 20 A); gură inferioară, ga la scobar, mreană (fig. 20 B), mo- 3i runaş, morun, nisetru, păstrugă; gură terminală, ca la biban (fig. 20 C), crap, babuşcă; gură cu buze puternic dezvoltate (fig. 20 D), ca la buzat. De regulă, la peşti gura este prevăzută cu buze mai mult sau mai puţin dezvoltate. Uneori aceste buze, obişnuit cartilaginoase, devin cornoase ca la scobar, servind la răzuirea perifitonului, adică a învelişului vegetal de pe suprafaţa pietrelor. La unii peşti se găsesc în jurul gurii nişte mustăţi, al căror număr şi mărime diferă de la specie la specie. Astfel, de exemplu, crapul are patru, porcuşorul două, zvîrluga şase, iar chişcarul zece mustăţi. Acestea sînt nişte prelungiri tegumentare, prevăzute cu musculatură proprie şi cu organe de simţ, dispuse în formă de butoni senzitivi. Caracteristic la peşti e şi faptul că gura lor este prevăzută, în general, cu numeroşi dinţi. Aceştia îmbracă o gamă întreagă de forme. Astfel, caninii au formă de conuri sau ace ascuţite, cu vîrfurile întoarse spre interiorul gurii. Ei reţin hrana prinsă şi servesc la mestecarea sau sfărîmarea ei. Tot pentru reţinerea şi sfărîmarea hranei, majoritatea peştilor au nişte dinţi situaţi pe oasele farin-giene din fundul gurii, denumiţi faringieni sau mas-ticatori. Forma şi numărul lor sînt diferite, în funcţie de natura hranei. Spre exemplu, la crap există patru perechi de dinţi faringieni puternici, care servesc la sfărîmarea scoicilor mici sau la mărunţirea plantelor acvatice (fig. 21). Fig. 21 — Dinţi faringieni la crap La alte ciprinide, aceşti dinţi sînt mici şi ascuţiţi, servind tot la sfărîmarea hranei animale sau vegetale. Peştii care se hrănesc prin excelenţă cu plancton sînt înzestraţi cu dinţi speciali, denumiţi filtratori, care, aşa cum îi arată şi numele, servesc la filtrarea planctonului pătruns în gură. De aceea, unii peşti au capacitatea de a alege hrana apucată şi de a elimina ceea ce nu le convine, pe cînd alţii sînt lipsiţi de această posibilitate. Peştii răpitori au numeroşi dinţi situaţi pe limbă, pe cerul gurii, pe arcurile branhiale. Cu ajutorul lor ei apucă prada şi o înghit fără să o sfărîme sau să o mestece. Aceasta din cauză că peştii, în general, sînt lipsiţi de glande salivare. De asemenea, peştii nu prezintă un astfel de organ cum este limba, cu funcţii secretorii şi cu muşchi proprii pentru a se putea mişca independent. Este drept că la unii peşti există un rudiment de limbă, care foloseşte pentru a susţine o seamă de dinţi mici şi foarte ascuţiţi, de parcă ar fi o pilă extrem de fină ca la păstrăv, lostriţă, lipan, biban, ştiucă. Organizarea tubului digestiv la peşti. Din gura peştelui hrana trece, prin faringe, într-un esofag sub formă de tub scurt şi musculos, iar de aici în stomac. La peşti, stomacul este totdeauna diferenţiat în funcţie de conformaţia corpului şi, mai ales, de felul hranei. De exemplu, la ştiucă stomacul este voluminos, ceea ce-i permite să înghită mari cantităţi de hrană. Funcţia pe care o îndeplineşte stomacul constă în digerarea substanţelor albuminoide din hrana înghiţită, proces care are loc cu ajutorul pepsinei secretate de glande specializate, cît şi în pregătirea alimentelor pentru procesul de digestie a grăsimilor şi hidraţilor de carbon. Din punct de vedere al formei, tubul digestiv la peştii din apele ţării noastre prezintă (după wundsch) cinci tipuri: — tipul I salmonid are un stomac foarte fin, care se poate dilata în lungime, cu multe apendice pilorice, care variază numeric între 80 şi 400 (salmonidele au 150 de apendice); — tipul II percid are un esafag gros, stomacul cilindric şi dilatabil, dar numai cu trei apendice pilorice, ca la biban; — tipul III esoxcid are un esofag cu pereţi groşi, stomacul mare şi foarte dilatabil; ficatul este lung, specific ca la ştiucă; — tipul IV ciprinid are intestinul subţire lung, în formă tubulară, cu mai multe întorsături şi cu partea anterioară mai groasă, fără a forma un stomac; ca exemplu putem cita crapul; — tipul V anghilid are un esofag lung, musculos, înconjurat de ficat, continuat de stomac şi de un intestin subţire, tubular; exemplul tipic îl constituie anghila. Din punct de vedere fiziologic se deosebesc — după stomac—două grupe de peşti: una cu un stomac diferenţiat, pe care-1 întîlnim la peştii răpitori şi alta cu stomacul nedelimitat, mic sau chiar fără stomac, ca la peştii ierbivori. în primul caz, intestinul subţire este scurt, iar în al doilea caz este lung, încît asigură posibilitatea înma- Ş5 gazinării unei cantităţi mai mari de hrană şi, respectiv, o suprafaţă mai mare pentru digestie, ceea ce suplineşte lipsa stomacului. ’ Intestinul gros la peşti este foarte scurt şi se deschide în afară, la baza aripioarei anale. Ca glande anexe ale aparatului digestiv menţionăm ficatul şi pancreasul. Ficatul are aspectul unei glande cărnoase, de culoare gălbuie-brună, fiind format dintr-un singur lob, situat de-a lungul intestinului, ca la biban şi ştiucă, sau din mai mulţi lobi. în general, ficatul peştilor este bine dezvoltat, la unele specii fiind foarte mare. Astfel, la rechinii din Marea Neagră el reprezintă 17% din greutatea corpului, la Gadus morrua 6—7%, iar la păstrăv 2,5—4,5%. De forme şi mărimi diferite, dispus fie în apropierea ficatului, fie de-a lungul intestinului sau ca glandă individualizată şi voluminoasă, pancreasul ajută la digestie prin intermediul fermenţilor sau enzimelor pe care le secretă, cît şi prin produsul său hormonal numit insulină, care reglează funcţiile ficatului. Hrana peştilor o formează totalitatea vieţuitoarelor vegetale şi animale din bazinul piscicol respectiv. Cu toate acestea, nu toţi peştii consumă aceeaşi hrană. Din acest punct de vedere, ei pot fi împărţiţi în două mari grupe: peşti răpitori, consumatori de peşti şi alte animale mari, şi peşti paşnici, care se hrănesc cu hrană vegetală şi animale de talie mică. Din prima grupă fac parte speciile care consumă peşti şi care sînt denumite şi ihtiofage. Aici intră păstrăvul, lostriţă, somnul, avatul, cleanul, bibanul, ştiuca, pălămida etc. în grupa a doua intră peştii care se hrănesc cu diferite elemente vegetale de pe fundul sau de pe malul apelor. Din această grupă fac parte roşioara, crapul, linul, carasul etc. Peştii care se hrănesc cu vieţuitoare animale şi vegetale se numesc omnivori. Există o clasificare a peştilor şi după locul lor de hrănire. Din acest punct de vedere, ei se împart în: — peşti pelagici, ca, de exemplu, obletele, scrumbiile, care se hrănesc de obicei în largul şi grosimea apei, îndeosebi cu plancton (peştii paşnici planctono-fagi) sau cu peştii care cîrduiesc în larg; — peşti de fund, cum sînt sturionii, crapul, plătica, guvizii, care se hrănesc cu vieţuitoarele de pe fundul apelor sau din mîlul acestora, ca viermi, moluşte, larve de chironomide şi diferite crustacee; — peşti litorali, ca, de pildă, carasul argintiu, caracuda, linul, bibanul, ştiuca. Dacă sînt paşnici, aceşti peşti se hrănesc cu orice hrană vegetală sau animală, iar dacă sînt răpitori (bibanul, ştiuca), ei consumă peştii din zona litorală? Clasificarea menţionată se referă la peştii adulţi, fiindcă puii de peşte se hrănesc, în genere, cu aceeaşi hrană, formată din zooplancton, rareori şi fitoplancton. Deşi am arătat că peştii consumă orice hrană pe care o găsesc în apă, este necesar să menţionăm că se observă totuşi la ei o oarecare predilecţie pentru o anumită hrană. Astfel, de exemplu, cega se hrăneşte îndeosebi cu larve de efemere şi tricoptere (95%), păstruga si nisetrul cu peşti si crustacee (45%), şalăul cu peşti (90%). Observaţiile în legătură cu hrana preferată de anumite specii de peşti sînt valoroase, întrucît dau unele indicaţii, atît pentru piscicultor, care va şti ce alimente să le administreze, cît şi pentru pescarul sportiv undiţar, care va şti să caute nada cea mai ademenitoare. Este normal să se pună întrebarea: cît mănîncă peştii pe zi? Problema aceasta, interesantă din punct de vedere practic, a fost studiată de L. v. arnoldi şi k. R. fortunova care au stabilit că hrana consumată într-o zi de un peşte reprezintă 1,5—6% din greutatea corpului său. Pornindu~se de la studiul hranei naturale a peştilor, s-a stabilit componenţa hranei lor artificiale. Ea poate fi constituită din şroturi, uruială de porumb lupin, mazăre, orz, tărîţe de grîu, cartofi fierţi, făină de sînge, făină de peşte, făină de carne, făină de scoici, făină de crisalidă a fluturelui de mătase etc. Ţinîndu-se seama de specia şi vîrsta peştilor, au fost stabilite diferite raţii alimentare. Astfel, pentru crap au fost alcătuite următoarele raţii: pentru pui pentru crapii de 1 an pentru crapii de 2 şi 3 ani făină de sînge 70% făină de secară 20% făină de oase 10% 100 făină de peşte 40% insecte, carne, uruială de cereale, 35% şroturi făină de oase 20% 100 şroturi 40% porumb, mazăre, lupin umezite 40% gozuri de cereale 20% 100 Piscicultorul poate modifica raţiile alimentare ale peştilor, în funcţie de furajele existente în gospodărie, precum şi în raport cu preţul de cost. Sînt folosite ca hrană alimentele cele mai eficace din punct de vedere al asimilaţiei, dar şi cele mai ieftine, pentru a se obţine un pret de cost al peştelui cît mal scăzut. 36 Din cele relatate rezultă că peştii pot fi hrăniţi la fel ca animalele domestice, încît afirmaţia iniţială, că, în ce priveşte tubul digestiv şi hrana, peştii nu se deosebesc de celelalte vertebrate este pe deplin întemeiată. 5. RESPIRAŢIA ŞI EXCREŢIA Datorită faptului că peştii trăiesc în mediul acvatic, respiraţia şi excreţia lor se deosebesc, atît din punct de vedere al constituţiei anatomice a organelor, cît şi al funcţiei lor, de funcţiile similare ale vertebratelor terestre. La peşti, respiraţia se face, de regulă, prin branhii. Astfel, de o parte şi de alta a capului peştilor se găsesc cîte patru arcuri branhiale, de care se prind cîte două rînduri de lame branhiale. Pe aceste lame branhiale, al căror număr variază de la o specie la alta, sînt aşezate perpendicular nişte lamele mai subţiri. Numărul acestor lamele sau foiţe branhiale este foarte mare. Astfel, pe o lungime de 1 mm din linia branhială, la ştiucă se găsesc 15 lamele, la biban 36, iar la calcan 28. Rostul numărului mare de lamele este acela de a mări suprafaţa respiratorie a peştilor. Dovadă, la o caracudă în greutate de numai 10 g lamelele branhiale reprezintă o suprafaţă de 10,96 cm2, iar la un biban care cîntăreşte 1 kg suprafaţa desfăşurată a lamelelor este de 16 752 cm2. Lamelele branhiale sînt puternic vascularizate, fiind străbătute de numeroase vase sanguine numite capilare, prin care sîngele circulă în imediata vecinătate a apei. Capilarele sanguine sînt separate de apă doar prin peretelor lor fin şi prin cel al celulei acoperitoare externe. Actul respiraţiei are loc la nivelul lamelelor branhiale. în ceea ce priveşte respiraţia branhială a peştilor, trebuie să ţinem seama că întregul proces se petrece în apă, care are proprietăţi cu totul diferite de cele ale aerului. Astfel, un litru de aer conţine 200 cm3 de oxigen, în timp ce un litru de apă stătătoare, la temperatura de 20°C şi presiunea atmosferică normală, conţine doar 5 cm3 de oxigen, iar în apele de munte curgătoare şi reci, cantitatea de oxigen este aproape dublă. Din această cauză, procesul respiraţiei la peşti este de cea mai mare importanţă pentru aceste vieţuitoare, care s-au adaptat la condiţiile dificile ale mediului acvatic. După cum în mediul terestru viaţa nu poate fi concepută fără prezenţa oxigenului în anumite limite optime, la fel scăderea conţinutului de oxigen în apă, sub minimul necesar, provoacă moartea peştilor. Uneori, atît vara, în timpul căldurilor mari, cît mai ales iarna, cînd bălţile şi rîurile îngheaţă, peştii mor din cauza lipsei de oxigen. Cantitatea de oxigen solvit în apă este direct proporţională cu presiunea atmosferică şi invers proporţională cu temperatura, încît apele calde au oxigen mai puţin decît cele reci. în raport cu variaţiile cantităţii de oxigen, peştii s-au adaptat în mod diferenţiat la diferite tipuri de apă, proprii fiecărei specii. De pildă, păstrăvul trăieşte în apele reci, bogate în oxigen şi nu rezistă în apele încălzite peste 20°C, în care oxigenul scade sub 5 cm3 la litru, în vreme ce crapul se dezvoltă bine în apele care se încălzesc vara chiar pînă la 30°C, cînd oxigenul poate să scadă sub 1 cm3 la litru. Consumul de oxigen în procesul respiraţiei la peşti este foarte intens în perioada de vară, cînd temperatura apei este mai ridicată. Astfel, la temperatura apei de 25°C, crapul consumă de zece ori mai mult oxigen decît atunci cînd apa are temperatura de 5°C. în mediul natural, peştii luptă greu cu oscilaţiile conţinutului de oxigen al apei şi aceasta îndeosebi în apele aşa-zise „închise", adică în bălţi sau lacuri izolate. Atunci cînd cantitatea de oxigen din anumite bălţi sau lacuri scade, peştii se refugiază în albia rîurilor sau fluviilor cu care acestea au legătură şi unde, datorită curentului, se găseşte mai mult oxigen. La unii peşti însă, ca rezultat al procesului de adaptare fiziologică, au apărut organe ajutătoare ale respiraţiei branhiale sau chiar unele modificări ale sîngelui. Astfel, unele specii respiră şi prin piele. Fenomenul se întîlneşte aproape la toate larvele peştilor înainte de apariţia branhiilor, dar există şi peşti adulţi cu respiraţie cutanee, cum sînt: crapul, caracuda, chişcarul, anghila, somnul. La aceste specii, respiraţia prin piele reprezintă 17—22% din volumul respiraţiei totale. Chiar sturionii — nisetrul, păstruga, cega — în stadii tinere respiră prin piele, proces care, raportat la respiraţia totală, exprimă un procent de 9—12%. Aşa se expică de ce anghila — peşte care întreprinde cele mai lungi migraţii — poate să treacă din-tr-un rîu într-altul, parcurgînd noaptea zeci de kilometri pe uscat, profitînd de nopţile cu rouă. Aceeaşi respiraţie prin piele face posibil transportul crapului şi al carasului fără să fie ţinuţi în apă, ci numai în cîrpe umezite. în lupta lor cu deficitul de oxigen din bazinele unde trăiesc, unii peşti s-au adaptat — într-o anumită măsură — şi la respiraţia aeriană. Aşa de pildă, ţiparul respiră prin intestin, care este puternic vascularizat, capilarele de sînge găsindu-se la suprafaţa epiteliului. 37 Ţiparul înghite aer în intestin şi în felul acesta suplineşte respiraţia branhială, atunci cînd se află pe uscat sau într-o apă lipsită de oxigen. Aşa se explică de ce în anii cînd seacă bălţile, în nămolul din Delta Dunării se găsesc ţipari vii. în straturile mai adînci de pe fundul bălţilor, unde nămolul este umed, chişcarii respiră prin intestin, înghiţind aerul care pătrunde prin crăpăturile ce se formează în nămol. Experienţele au arătat că un chişcar poate fi ţinut în aer, într-o cîrpă umedă, timp de 2—3 luni, fără să moară. De obicei, în acest interval el nici nu se hrăneşte. Dar, în afară de respiraţia cutanee şi intestinală, unii peşti folosesc în procesul respiraţiei vezica înotătoare. Aceasta s-a transformat într-un organ de respiraţie, ca de exemplu la peştii dipnoi. în sfîrşit, mai există şi alte mijloace care completează respiraţia obişnuită la peşti. Astfel, în camera branhială a unor specii din regiunile ecuatoriale se diferenţiază nişte organe suplimentare, care, fiind bine vascularizate, întregesc sau suplinesc un timp respiraţia branhială. Excreţia se face, în general, pe acelaşi principiu ca la celelalte vertebrate, numai că rinichiul la peşte este un organ mai primitiv şi mai diferit decît la vertebratele terestre. Astfel, rinichiul crapului este format din două organe, dispuse sub forma unor benzi longitudinale de culoare roşiatică, dintre care unul se numeşte rinichi cefalic, iar celălalt rinichi abdominal, după locul unde este situat. Ambii rinichi filtrează elementele de excreţie din sînge şi le elimină prin uretră într-o cloacă, iar de aici, printr-un orificiu, în exterior. în afară de rinichi, excreţia la peşti se face şi cu ajutorul branhiilor, la nivelul cărora se elimină şi unele substanţe toxice. Excreţia se face însă şi prin piele. Astfel, este îndeobşte cunoscut faptul că peştii care trăiesc în apele stagnante şi bogate în nămol negru sînt de culoare neagră. Dovadă, crapul şi carasul pescuiţi în bălţile nămoloase, bogate în hidrogen sulfurat, sînt negri la culoare, pe cînd crapii din Dunăre au culoarea aurie. Această pigmentaţie închisă la culoare a peştilor din apele neaerisite şi bogate în hidrogen sulfurat se datoreşte excreţiei abundente pe suprafaţa pielii a substanţelor toxice, pe care peştii le înghit o dată cu hrana. Întrucît rinichiul nu poate face faţă pe deplin funcţiei de excreţie, el este suplinit de branhii şi piele. 6. ORGANELE DE REPRODUCERE. REPRODUCEREA NATURALĂ ŞI ARTIFICIALĂ Reproducerea sau înmulţirea peştilor, denumită popular „bătaia" sau „boiştea", este asigurată, ca la toate animalele, prin dezvoltarea organelor de reproducere ale masculului şi femelei. Organele de reproducere ale peştelui mascul sînt testiculele, iar ale femelei ovarele. Gonadele femele produc ovule, iar cele mascule spermatozoizi. Prin unirea ovulei cu spermatozoidul se formează un ou, din care ia naştere larva. La peşti, gonadele femelei — ovarele — sînt reprezentate, de regulă, prin doi saci vascularizaţi, unde se dezvoltă ovulele, cărora li se spune popular icre. Culoarea ovulelor variază în funcţie de specie, putînd fi albă, cenuşie, brună, galbenă sau portocalie. Numărul ovulelor atinge cîteva zeci de milioane, iar mărimea lor diferă de la specie la specie. De obicei, există un raport invers proporţional între mărimea icrelor şi numărul lor, adică dacă icrele sînt mici, numărul lor este mare şi invers. La determinarea numărului şi a mărimii icrelor se ţine seama de talia şi greutatea peştelui, precum şi de condiţiile de mediu (caracteristicile apei, resursele de hrană, pericolul duşmanilor etc.). TABELUL 5 Numărul şi mărimea icrelor la cîteva specii de peşte Specia Numărul icrelor Diametrul icrelor în mm Păstrăv 200-2 000 4-5 Păstrugă 230 000 2 Morun 830 000 3 Calcan 7 000 000-10 000 000 0,2-0,5 Crap 800 000 1-1,2 Şalău 300 000 1—5 Ştiucă 100 000 2-2,5 Pentru a lărgi sfera exemplelor în ceea ce priveşte numărul icrelor la speciile de peşti mai cunoscute din apele ţării noastre, menţionăm încă: Mihalţul ............................... 1 000 000-5 000 000 Zglăvocul............................... 100—300 Linul .................................. 300 000 Plătica................................. 280 000 Carasul................................. 200 000 Roşioara ............................... 100 000 Somnul ................................. 60 000-100 000 Bibanul ................................ 12 000 - 300 000 Ghiborţul .............................. 1 000-6 000 Babuşca ................................ 25 000 Scobarul ............................... 2 500-17 000 Obleţul................................. 1 500-11 500 Ghidrinul............................... 300—500 Boarţa ................................. 60—100 38 Valorile numerice de mai înainte se referă la [exemplarele de talie şi greutate medie, pentru fiecare specie. Dacă se raportează greutatea icrelor la greutatea corpului, procentele variază în funcţie de specie, mărime, vîrstă şi condiţii de viaţă. De pildă, icrele de păstrăv Fig. 22 — Segmentarea oului şi embriogeneza la cegă (literele alfabetului indică ordinea dezvoltării oului şi embrionului de cegă) reprezintă circa 23,5% din greutatea totală a peştelui, cele de scobar 13,4%, de biban 16,7%, de roşioară 15,5%), de ghiborţ 12,7%. Gonadele mascule de peşte, denumite popular lapţi, produc un lichid lăptos, în care se găseşte un număr foarte mare de spermatozoizi, a căror dimensiune este extrem de mică în raport cu mărimea icrelor. Astfel, în timp ce icrele de păstrăv măsoară 4—5 mm în diametru, un spermatozoid are numai 0,06 mm, iar numărul lor este cu mult mai mare decît al icrelor. De pildă, un biban de 250 g poate elimina 156 000 000 000 de spermatozoizi. La majoritatea speciilor, reproducerea, are loc în apă. De obicei, atît icrele cît şi spermatozoizii sînt depuşi în apă. Spermatozoidul, imobil în săculeţul seminal, odată ieşit în apă devine mobil, mişcîndu-se cu ajutorul unei cozi în formă de cil, care îi permite să intre prin micropil (un mic orificiu al ovulei) în ovulă, înfăptuin-du-se astfel fecundarea, adică contopirea nucleului ovulei cu cel al spermatozoidului, din care rezultă oul fecundat, numit zigot. în urma unor transformări pe care le suferă oul fecundat (fig. 22) ia naştere larva de peşte. Dezvoltarea ulterioară a larvei, de la ieşirea din ou, cînd poartă sacul vitelin şi pînă la totala resorbţie a acestuia, corespunde stadiului de alevin (fig. 23). O dată cu apariţia solzilor, alevinul trece în stadiul de pui de peşte, care durează pînă la prima reproducere, , cînd puii devin adulţi. Viaţa spermatozoidului în apă este extrem de scurtă: 23 de secunde la păstrăv şi 5 minute la crap. în acest scurt interval, spermatozoizii eliminaţi de masculi trebuie să fecundeze icrele; în caz contrar, ei mor. Perioada de reproducere, de bătaie sau boişte (vezi tabelul 6) cît şi locul unde se desfăşoară aceasta, diferă în funcţie de specie, de caracteristicile ei biologice. La marea majoritate a peştilor din ihtiofauna ţării noastre, depunerea icrelor se face în intervalul martie-mai, în apele încălzite de soarele blînd al primăverii, în mod obişnuit, peştii noştri de apă dulce preferă \ luncile proaspăt inundate de apa viiturilor rezultate din topirea zăpezilor şi din ploi. Pe vegetaţia acvatică uscată din anul precedent sau pe covorul mătăsos de iarbă din primăvara abia începută, femelele îşi leapădă icrele. Fiind foarte lipicioase, icrele se lipesc de substrat. j în general, în timp de circa un minut ele trebuie să fie fecundate, altfel îşi închid orificiul (micropilul) prin care pătrunde spermatozoidul şi fecundaţia nu se mai poate face. De aceea, femelele care leapădă icrele sînt totdeauna urmate de bărbătuşi, care, însoţindu-le îndeaproape în călătoria de nuntă stropesc cu spermă icrele depuse. După fecundare, icrele au nevoie de o perioadă de incubaţie, timp în care în ou se formează şi se dezvoltă embrionul. Apoi, la momentul potrivit, embrionul sparge cămaşa în care a vieţuit şi iese din ou. Durata incubaţiei diferă de la o specie la alta, fiind determinată de un complex de factori (temperatură, gradul de oxigenare şi salinitate al apei, dimensiunile oului, luminozitatea apei etc.). 39 PERIOADA DE REPRODUCERE LA PRINCIPALELE SPECII DE PEŞTI DIN APELE R.S.R. TABELUL 6 Nr. crt. Nr. speciei după clasif. sist. Denumirea speciei Perioada de reproducere 0 1 2 3 Fam. SQUALIDAE 1 5 Rechin Squalus acanthias L februarie Fam. ACIPENSERIDAE 2 8 Morun Huso huso (L) aprilie-mai 3 9 Viză Acipenser nudiventris Lovetzky aprilie-mai 4 10 Cegă Acipenser ruthenus L aprilie-mai 5 11 Nisetru Acipenser gttldenstaedti colchicus Marti aprilie-mai 6 12 Şip Acipenser sturio L aprilie-mai 7 13 Păstrugă Acipenser stellatus Pali mai Fam. ANGUILLID AE 8 14 Ţipar de mare, helios AnguiUa an- guilla (L) Fam. CLUPEIDAE 9 15 Şprot Sprattus spraitus phalericus ianuarie- (Risso) martie 10 16 Gingirică Clupeonella delicatula (Nordmann) aprilie-mai 11 19 Scrumbie de Dunăre Alosa (Caspia- losa) pontica pontica (Eichw) mai - iulie 12 20 Scrumbie de mare Alosa maeotica (Grimm) mai-iunie 13 21 Rizeafcâ Alosa (caspialosa) caspia normanni Antipa mai-iunie Fam. ENGRAULIDAE 14 22 Hamsie Engraulis encrassicholus ponticus Alexandrov mai-septem- brie Fam. SALMONIDAE 15 23 Păstrăv de munte Salmo trutta fario L octombrie- decembrie 16 24 Păstrăv de mare, Salmo trutta labrax Pali aprilie-mai 17 25 Păstrăv american Salmo irideus martie- Gibbons aprilie 18 26 Fîntînel Salvelinus fontinalis oct.- (Mitchell) decembrie 19 27 Lostriţă Hucho hucho (L) aprilie-mai Continuare tabelul 6 Nr. crt. Nr. speciei după clasif. sist. Denumirea speciei Perioada de reproducere 0 1 2 3 20 28 Coregon Coregonus lavaretus maraenoides Poljakov noembrie- decembrie 21 29 Lipan Thymallus thymallus (L) Fam. ESOCIDAE martie- aprilie 22 31 Ştiucă Esox lucius L Fam. CYPRINIDAE februarie- aprilie 23 32 Babuşcă Rutilus rutilus Vladykov aprilie-mai 24 36 Văduvită Leuciscus idus (L) martie- aprilie 25 37 Clean Leuciscus cephalus (L) martie- iulie 26 40 Roşioară Scardinius erytrophthal-mus (L) apriiie- iunie 27 42 Avat Aspius aspius aspius (L) martie- aprilie 28 45 Obleţ Alburnus alburnus (L) mai-iulie 29 47 Batcă Blicca bjdrkna (L) mai-iunie 30 48 Plătică Abramis brama danubii, Pavlov aprilie-mai 31 50 Cosac Abramis ballerus (L) aprilie-mai 32 51 Morunaş Vimba vimba carinata (Pallas) martie- iulie 33 52 Scobar Chondrostoma nasus nasus (L) aprilie-mai 34 53 Lin Tinca tinca (L) mai-iulie 35 54 Sabiţă Pelecus cultratus (L) aprilie-mai 36 61 Mreană Barbus barbus (L) mai-iunie 37 63 Crap Cypvinus carpio L aprilie- septembrie 38 64 Caracudă Carassius carassius (L) mai-iulie 39 65 Caras argintiu Carassius auratus gibelio (Bloch) Fam. SILURIDAE aprilie- septembrie 40 75 Somn Silurus glanis L Fam. GADIDAE aprilie-mai 41 79 Mihalţ Lota Iota Iota (L) Fam BELONIDAE noiembrie- ianuarie 42 82 Zărgan Bellone bellone (Giinther) mai-sept. continuare tabelul 6 Nr. crt. Nr. speciei după clasif. sist. Denumirea speciei Perioada de reproducere 0 1 2 3 Fam. ATHERINIDAE 43 84 Aterină Atherina mochon pontica Eichw Fam. PERCIDAE mai 44 45 103 106 Biban Per ca fluviatilis L Şalău Stizostedion lucioperca (L) Fam. CARANGIDAE martie- aprilie martie- aprilie 46 112 Stavrid Tranchurus mediteraneus ponticus Aleev Fam. MULLIDAE iunie- iulie 47 120 Barbun Mullus barbatus ponticus Essipov Fam. MUGILIDAE iunie- iulie 48 49 50 122 124 125 Laban, chefal mare Mugii cephallus L Chefal auriu, singhil Mugii auratus Risso Ostreinos , chefal mic, Mugii saliens Risso Fam. SCOMBRIDAE august -septembrie august- septembrie 51 52 53 161 163 164 Scrumbie albastră Scomber scombrus L Pălămidă Sarda sarda (Bloch) Ton Thunnus thynnus (L) Fam. SCOPHTALMIDAE februarie- martie iunie mai-iulie 54 166 Calcan Scophtalmus maeoticus (Pallas) Fam. PLEURONECTIDAE aprilie-mai 55 168 Cambulă Platichthys flesus luscus Pallas ianuarie- martie La crap, ecloziunea are loc după 3—6 zile de incubaţie, în funcţie de temperatura apei. Cu cît apa este mai caldă în timpul incubaţiei, cu atît embrionul se dezvoltă mai repede. în cazul cînd apa este caldă şi condiţiile de viaţă sînt bune, puii cresc repede. De pildă, puii de crap ajung în două săptămîni la lungimea de 1 cm. Nu toţi peştii se reproduc însă primăvara. Unele specii se reproduc vara (linul, mreana, cleanul), altele toamna (păstrăvul) sau iarna (păstrăvul de lac, mihalţul), temperatura optimă de reproducere fiind diferită de la specie la specie, după cum reiese şi din tabelul 7. TABELUL 7 TEMPERATURI OPTIME DE REPRODUCERE LA PRINCIPALELE SPECII DE PEŞTI DIN APELE R. S.R. Nr. crt. Nr. speciei după clasif. sist. Denumirea speciei Temperatura °C 1 5 Fam. SQUALIDAE Rechin Squalus acanthias L 0-2 2 8 Fam. ACIPENSERIDAE Morun Huso huso (L) 14-16 3 9 Viză Acipenser nudiventris Lovetzki 12-13 4 10 Cegă Acipenser ruthenus (L) 12-17 5 11 Nisetru Acipenser gilldenstaedti Marti 14-16 6 12 Şip Acipenser sturio L 8-10 7 13 Păstrugă Acipenser stellatus Pali 12-15 8 14 Fam. ANGUILLIDAE Ţipar de mare, helios — AnguiUa 7 9 15 anguiUa (L) Fam. CLUPEIDAE Şprot Sprattus sprattus phalericus 1-4 10 16 (Risso) Gingirică Clupeonella delicatula 11-18 11 19 (Nordmann) Scrumbie de Dunăre — Alosa (Cas- 18-22 12 20 pialosa) pontica pontica (Eichw) Scrumbie de mare Alosa maeotica 16-17 13 21 (Grimm) Rizeafcă Alosa (caspialosa) caspia 16-18 14 22 normanni Antipa Fam. ENGRAULIDAE Hamsie Engraulis encrassicholus 17-18 15 23 ponticus Alexandrov Fam. SALMONIDAE Păstrăv de munte Salmo trutta fario L 2-5 nr. crt. O 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 41 continuare tabelul 7 continuare tabelul 7 Denumirea speciei Temperatura °C Păstrăv de mare, Salmo trutta labrax Pali Păstrăv american Salmo irideus Gibbons Fîntînel Salvelinus (Mitchill) Lostriţă Hucho hucho (L) Coregon Coregonus lavaretus ma noides Poljakov Lipan Thymallus thymallus (L) Fam. ESOCIDAE Ştiucă Esox lucius L Fam. CYPRINIDAE Babuşcă Rutilus rutilus Vlady-kov Văduviţă Leuciscus idus (L) Clean Leuciscus cephalus (L) Roşioară Scardinius erytropthalmus (L) Avat Aspius aspius aspius (L) Obleţ Alburnus alburnus (L) Batcă Blicca bjorkna bjorkna Plătică Abramis brama Pavlov Cosac Abramis ballerus (L) Morunaş Vimba vimba carinata (Pallas) Scobar Chondrostoma nasus nasus (L) Lin Tinca tinca (L) Sabiţă Pelecus cultratus (L) Mreană Barbus barbus (L) Crap Cyprinus car pi o L Caracudă Carassius carassius (L) Caras argintiu Carassius auratus (Bloch) (L) Fam. SILURIDAE Somn Silurus glanis (L) Fam. GADIDAE Mihalţ Lota Iota Iota (L) Fam. BELONIDAE Zărgan Bellone bellone euxini (Gtinther) 8-10 8-10 5-7 8-10 5-6 8-10 5-8 12-15 8-10 9-11 16—18 9-10 18-20 18-20 18-20 10-12 16-20 15-16 22-25 14-16 14-16 18-20 16-18 18-20 18-20 0-1 9-14 Nr. crt. Nr. speciei după clasif. sist. Denumirea speciei Temperatura °C 0 1 2 3 Fam. ATHERINIDAE 43 84 Aterina Atherina mochon pontica Eichw 12-14 Fam. PERCIDAE 44 103 Biban Perca fluviatilis 8-16 45 106 Şalău Stizostedion lucioperca (L) 8-16 Fam. CAR AN GID AE 46 112 Stavrid Trachurus mediterraneus ponticus Aleev 16-20 Fam. MULLIDAE 47 120 Barbun Mullus barbatus ponticus Essipov 14-16 Fam. MUGILIDAE 48 122 Laban, chefal mare Mugii cepha- lus L, 14-16 49 124 Chefal auriu, singhil Mugii auratus Risso 14-16 50 125 Ostreinos, chefal mic Mugii saliens Risso 14-18 Fam. SCOMBRIDAE 51 161 Scrumbie albastră Scomber scom- brus L 2-4 52 163 Pălămidă Sarda sarda (Bloch) 14-16 53 164 Ton Thunnus thynnus (L) 12-14 Fam. BOTHIDAE 54 166 Calcan Rhombus maeoticus (Pali) 8-12 Fam. PLEURONECTTDAE 55 168 Cambulă Platichthys flesus luscus Pallas 2-3 Deşi reproducerea păstrăvului se face în lunile octombrie-decembrie, iar icrele clocesc în timpul iernii, puii apar abia pe la începutul lunii martie, din cauză că factorul hotărîtor îl constituie temperatura apei. Dacă icrele de păstrăv se dezvoltă la o temperatură a apei de 10°C, puii eclozează după 41 de zile. Atunci 42 cînd temperatura apei este de 5°C, ecloziunea se face după 82 de zile, iar cînd este de numai 2°C embrionarea durează 205 zile. Aşa se explică de ce în Siberia, unde Fig. 23 — Alevini de păstrăv în vîrstă de o lună de la ecloziune temperatura apei este de 0,5-1 °C, icrele de peşti se maturizează în 6 luni. Aşa cum s-a mai arătat, alegerea locului pentru reproducere diferă de la specie la specie, ciprinidele pre-ferînd apa însorită de pe terenurile proaspăt inundate primăvara, iar salmonidele fiind atrase către partea superioară a rîurilor şi pîraielor, care au curentul repede şi apa bine oxigenată. Acelaşi lucru este valabil şi pentru depunerea icrelor. Astfel, nu toate speciile depun icrele în apă pe un anumit substrat-iarbă, rădăcini, nuiele sau alte obiecte subacvatice. Există unii peştii, ca de pildă păstrăvul, lostriţă, care, folosindu-se de coadă ca de o adevărată cazma, sapă nişte şănţuleţe sau gropiţe lungi unde îşi leapădă icrele. Dar şi în rîndul peştilor se întîlnesc anumite curiozităţi în privinţa modului cum îşi amenajează locul de depunere a icrelor. Astfel, ghidrinul, un peşte destul de mic, pare să aibă calităţi de arhitect. El îşi construieşte un cuib ingenios cît o prună, folosind drept materiale de construcţie firişoare de iarbă sau alte plante subacvatice, pe care le lipeşte unele de altele cu ajutorul unei substanţe eliminate de rinichiul bărbătuşului în timpul bătăii. După ce una sau mai multe femele îşi depun icrele în acest cuib al dragostei, prevăzut cu două orificii de acces, bărbătuşul stă de planton toată perioada incubaţiei, păzindu-şi viitoarea progenitură. Chiar şi puii sînt ocrotiţi de tată pînă devin capabili să-şi vadă singuri de rosturile vieţii. v. Legislaţia de ocrotire a peştilor în timpul reproducerii şi al creşterii în stadii tinere Peştele din apele naturale—pîraie, rîuri, lacuri, bălţi, fluvii, mări şi oceane—este socotit, pe bună dreptate, un vînat. Cum pentru menţinerea şi sporirea rezervei oricărui vînat este necesară proteguirea acestuia, omul, ca apărător al frumuseţilor şi bogăţiilor naturii, a legiferat măsurile de rigoare. Atenţia lui a fost îndreptată în direcţia asigurării condiţiilor necesare desfăşurării nestingherite a unuia dintre cele mai importante acte biologice care asigură perpetuarea speciei—actul reproducerii. Dar, ca efectul reproducerii să se facă simţit este necesar ca proteguirea vînatului folositor omului să fie continuă şi în perioada creşterii în stadiile tinere. Aşa stau lucrurile şi în ceea ce priveşte peştele, pentru protecţia căruia s-au elaborat anumite norme şi măsuri care, laolaltă alcătuiesc legislaţia piscicolă. Din punct de vedere istoric, legislaţia pescărească este relativ recentă. Există atît o legislaţie internaţională a pescuitului care prevede normele de pescuit în apele internaţionale, cît şi legislaţia pescărească specifică fiecărei ţări. în ţara noastră, creatorul primei legi a pescuitului a fost marele om de ştiinţă Grigore Antipa*. Cu toată strădania acestui eminent savant, vechea lege asupra pescuitului din 10 octombrie 1896 — modificată în 1939 — reflectă, cum era şi firesc, concepţia de exploatare capitalistă a pescăriilor ţării, aflate şi ele — alături de celelalte avuţii naţionale—în mîna unui grup restrîns de moşieri şi arendaşi, care nu urmăreau decît propriile lor interese, ce reprezentau tot atîtea piedici în dezvoltarea bogăţiei piscicole. De accea, după preluarea puterii politice de către clasa muncitoare s-a trecut la elaborarea noii legislaţii a pescuitului, care pune în concordanţă regimul economiei piscicole cu noile condiţii politice şi social-econo-mice din ţara noastră, reflectînd grija care se acordă refacerii şi sporirii fondului piscicol. * GRIGORE ANTIPA (1867-1944) este fondatorul hidro-biologiei româneşti, care a desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică în domeniul ihtiologiei, al muzeologiei şi al economiei piscicole, vasta sa operă cuprinzînd peste 120 lucrări. în muzeologie, ANTIPA a introdus un mod original de prezentare a exponatelor cu ajutorul dioramelor, care prezintă animalele în mediul lor de viaţă. El a reorganizat, pe acest principiu, Muzeul de istorie naturală din Bucureşti, care-i poartă numele. Om de ştiinţă progresist, ANTIPA a luptat pentru valorificarea raţională a bogăţiilor ţării, în special a potenţialului economic al apelor şi a înfiinţat staţiunile hidrobiologice de la Tulcea (1924) şi Constanţa (1929) punînd bazele cercetărilor piscicole româneşti. Personalitatea ştiinţifică a lui GRIGORE ANTIPA s-a evidenţiat şi prin faptul că a fost vicepreşedinte al Comisiei Internaţionale pentru Exploatarea Ştiinţifică a Mării Mediterane, membru al Comitetului Institutului de Oceanografie din Paris şi doctor ho-noris causa al Universităţii din Berlin. Actuala legislaţie piscicolă se caracterizează printr-o structură profund ştiinţifică în ceea ce priveşte stabilirea normelor de pescuit, a dimensiunilor minime la peşti, a epocilor de interdicţie a pescuitului, asigurînd largi perspective dezvoltării pisciculturii, în scopul sporirii continue a producţiei de peşte destinate îmbelşugării traiului oamenilor muncii de la oraşe şi sate. La baza legislaţiei noastre piscicole stau criteriile biologice, care ţin seama să se asigure, prin fixarea unor dimensiuni minimale la pescuit şi prin măsuri de ocrotire în perioada de reproducere şi de creştere a puilor în primele stadii de dezvoltare, refacerea rezervelor speciilor de peşti industriali (cu importanţă economică) şi a celor care prezintă interes pentru pescuitul sportiv. în acest sens s-a considerat ca dimensiune minimală pentru peştii industriali, lungimea corpului măsurată de la vîrful botului la baza cozii, dimensiune la care peştele se reproduce pentru prima dată. Pentru speciile de peşti cu longevitate mare şi care îşi refac greu rezervele, cum sînt păstrugă, msetrul, morunul, dimensiunile minimale de pescuit depăşesc cu mult vîrsta primei reproduceri. Aşa după cum am arătat, pentru refacerea rezervelor de peşte se acordă o atenţie deosebită ocrotirii peştilor în timpul reproducerii, stabilindu-se anual perioadele de interdicţie a pescuitului, cunoscute obişnuit sub denumirea de „prohibiţia pescuitului" sau „oprita". în dezvoltarea producţiei piscicole, prohibiţia are un rol de seamă, în sensul că asigură liniştea de care are nevoie peştele în perioada „nunţii", adică a reproducerii. Cum însă principalul rezervor de peşte al ţării noastre este Dunărea, este firesc ca exploatarea acestui bun piscicol cu anexele sale — lunca şi delta — să fie cît mai raţională. Eficacitatea unor asemenea măsuri poate fi însă maximă, numai cînd îmbracă un caracter general. Pentru a se putea aplica măsuri raţionale şi unitare de ocrotire a fondului piscicol, cît şi de pescuit, pe o întindere cît mai mare a bazinului Dunării, s-a încheiat la 29 ianuarie 1958 la Bucureşti o Convenţie privind pescuitul în apele Dunării, între guvernele Republicii Socialiste România, Republicii Populare Bulgaria, Republicii Socialiste Federative Iugoslavia şi Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice. Potrivit articolului 11 din convenţie s-a constituit o comisie mixtă pentru elaborarea şi coordonarea măsurilor privind aplicarea ei. La această Convenţie, stabilită „în interesul comun al folosirii raţionale şi dezvoltării rezervelor de peşte din fluviul Dunărea", a aderat în anul 1962 şi Republica Populară Ungară. 44 In spiritul principiilor enunţate de convenţie şi de anexa acesteia, s-au elaborat Reguli de pescuit în Dunăre. După cum se arată în articolul 3 din convenţie, aplicarea acesteia „se extinde asupra apelor Dunării inclusiv gurile sale şi afluenţilor săi, pînă la limita de influenţă a nivelului maxim al Dunării, asupra lacurilor, limanurilor şi bălţilor din zona inundabilă a Dunării, care au legătură permanentă sau temporară cu Dunărea, pe teritoriul părţilor contractante, inclusiv zona din faţa gurilor de vărsare". Pentru ocrotirea peştilor în timpul reproducerii s-a fixat, potrivit regulilor de pescuit la Dunăre, că „Se interzice pescuitul în apele Dunării în fiecare an pe timp de 30 zile, în perioada 15 aprilie-15 iunie, în funcţie de condiţiile hidrometeorologice.“ Perioada prohibiţiei pe anumite sectoare se poate schimba, menţinîndu-se însă durata de 30 de zile şi epoca dintre 15 aprilie şi 15 iunie. Astfel, datele începerii prohibiţiei sînt variabile de la un an la altul, în funcţie de viiturile Dunării, de temperatură şi alţi factori, ele sta-bilindu-se, de comun acord, de părţile semnatare ale Convenţiei de pescuit la Dunăre. De pildă, în anul 1958, perioada de prohibiţie s-a desfăşurat între 15 aprilie şi 15 mai, iar în 1962 a durat de la 23 aprilie la 23 mai. De la aceste prevederi face excepţie pescuitul aci-penseridelor (morun, nisetru, păstrugă, şip) şi al clu-peidelor (scrumbii de Dunăre), care au un regim de prohibiţie diferenţiat pe sectoare. O atenţie deosebită se acordă asigurării intrării din Marea Neagră a reproducătorilor de scrumbii de Dunăre şi acipenseride, cît şi ieşirii în mare a puietului acestor specii, sens în care pescuitul lor la gurile Dunării „este interzis în tot cursul anului, în faţa tuturor gurilor de vărsare în mare, pe un coridor lat de 2 kilometri, socotit cîte 1 kilometru de o parte şi de alta a axului fiecărui braţ, şi pe o adîncime de 5 kilometri spre largul mării, pornind de la gura de vărsare a fiecărui braţ" (articolul 3 din Reguli de pescuit la Dunăre). Aceste culoare se lărgesc cu cîte 1 km la dreapta şi la stînga, cuprinzînd deci în total o zonă de 4 km fiecare, în perioada de maximă migrare a puilor de scrumbii de Dunăre în mare. Ţinîndu-se seama de folosirea cît mai deplină a condiţiilor naturale prielnice reproducerii peştelui — în special a crapului — s-au fixat o seamă de rezervaţii pentru apele Dunării şi alte ape piscicole. Pentru ocrotirea peştelui în timpul reproducerii, în rîurile din interiorul ţării, prohibiţia pescuitului industrial şi sportiv se stabileşte diferenţiat, în raport cu factorii climatologici şi hidrologici specifici diferitelor regiuni. Dacă legiferarea ocrotirii peştelui în timpul reproducerii se face cu ajutorul prohibiţiei, proteguirea creşterii în stadii tinere este asigurată atît prin stabilirea anumitor dimensiuni minime ale peştelui care poate fi pescuit, cît şi prin fixarea unor dimensiuni maximale ale ochiurilor la plasele de pescuit. Aceasta pentru ca uneltele de pescuit să reţină numai peştii adulţi, per-miţînd eliberarea puilor. Dimensiunile legale de pescuit ale principalelor specii de peşti din apele noastre sînt trecute în tabelul 8. TABELUL 8 DIMENSIUNILE LEGALE DE PESCUIT LA CELE MAI IMPORTANTE SPECII DE PEŞTI DIN APELE R.S.R. Nr. crt. Nr. speciei după clasif. sist. Denumirea speciei Dimensiunea în cm. 0 1 2 3 Fam. ACIPEN SERID AE 1 8 Morun Huso huso (L). 170 2 9 Viză Acipenser nudiventris (Love- tzky) 50 3 10 Cegă Acipenser ruthenus L 40 4 11 Nisetru Acipenser giildenstaedti Marti 110 5 12 Şip Acipenser sturio L* 50 6 13 Păstrugă Acipenser stellatus Pali 100 Fam. CLUPEIDAE 8 19 Scrumbia de Dunăre Alosa (Cas- pialosa) pontica pontica (Eichw) 17 Fam. ENGRAULIDAE 8 22 Hamsie Engraulis encrassicholus ponticus Alexandrov 6 Fam. SALMONIDAE 9 24 Păstrăv de munte Salmo trutta fario L 20 10 27 Lostriţă Hucho hucho (L) 60 11 29 Lipan Thymallus thymallus (L) 25 Fam. CYPRINIDAE 12 32 Babuşcă Ruthilus ruthilus Vladykov 12 13 36 Văduviţă Leuciscus idus (L) 20 14 37 Clean Leuciscus cephalus (L) 20 15 40 Roşioară Scardinius erytrophthal- mus (L). 12 16 47 Batcă Blicca bjorkna (L) 12 17 48 Plătică Arbamis brama danubii Pa vio v 20 * Pentru şip pescuitul este oprit total pînă în anul 1978. 45 continuare tabelul 8) Nr. crt. Nr. speciei dţipă clasif. sist. Denumirea speciei Dimensiunea în cm 0 1 “2 3 18 50 Cosac Abramis ballerus (L.) 20 19 51 Morunaş Vimba vimba carinata (Pallas) 20 20 52 Scobar Chondrostoma nasus nasus (L) 20 21 53 Lin Tinca tinca (L) 20 22 54 Săbiţă Pelecus cultratus (L) 16 23 61 Mreană Barbus barbus (L) 25 24 63 Crap Cyprinus carpio L 25 25 64 Caracudă Carassius carassius (L) 10 26 65 Caras argintiu Carassius auratus gibelio (Bloch) 10 Fam. PERCIDAE 27 106 Şalău Stizostedion lucioperca (L) 30 Fam. SCOPHTALMIDAE 28 166 Calcan Scophtalmus maeoticus (Pal- las) 35 Legislaţia piscicolă pentru ocrotirea speciilor de peşti din Marea Neagră se bazează pe convenţia încheiată între guvernele Republicii Socialiste România, Republicii Populare Bulgaria şi Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice privind pescuitul în Marea Neagră, convenţie semnată la 7 iulie 1959 la Varna. în articolul 1 al acestei convenţii se arată: „Părţile contractante convin să colaboreze şi să-şi acorde ajutor reciproc, potrivit prevederilor prezentei Convenţii, în realizarea unui pescuit raţional în Marea Neagră, în perfecţionarea tehnicii pescuitului, precum şi în efectuarea cercetărilor în domeniul ihtiologiei şi hidrologiei, îndreptate spre menţinerea şi sporirea rezer- velor piscicole în Marea Neagră, în scopul măririi producţiei de peşte". în spiritul acestei convenţii, cît şi pentru coordonarea măsurilor privind aplicarea ei, s-a constituit o Comisie mixtă, avînd cîte un reprezentant din fiecare ţară contractantă. în cadrul sesiunilor care se ţin anual, Comisia mixtă pentru aplicarea convenţiei de pescuit în Marea Neagră dezbate o seamă de probleme privind activitatea din domeniul pescuitului desfăşurată de părţile contractante de la o sesiune la alta, analizează rezultatele cercetărilor ştiinţifice marine, elaborează planul coordonat de cercetări ştiinţifice în Marea Neagră, urmînd în mod consecvent continua îmbunătăţire a măsurilor legate de protecţia fondului piscicol în Marea Neagră. Cercetările asupra biologiei principalelor specii de peşti marini (scrumbie albastră, pălămidă, stavrid, hamsie, şprot, scrumbie de Dunăre, calcan), permit să se traga unele concluzii pentru reglementarea pescuitului, respectiv pentru ocrotirea anumitor specii cu valoare ridicată din componenţa fondului piscicol al Mării Negre. în acest sens s-au adoptat recomandări comune, ca de pildă, cele de la cea de-a Il-a sesiune a Comisiei mixte, privind proteguirea fondului sturionicol al Mării Negre. Astfel, puii de sturioni prinşi întîmplător în uneltele de pescuit, indiferent de cantitate, trebuie aruncaţi în mare, în stare vie. Activitatea desfăşurată de Comisia mixtă pentru aplicarea Convenţiei de pescuit la Dunăre, cît şi cea desfăşurată de Comisia mixtă pentru aplicarea Convenţiei de pescuit în Marea Neagră, reprezintă expresia colaborării socialiste frăţeşti şi constituie garanţia de noi succese în sporirea fondmlui piscicol şi a producţiei de peşte, din aceste bunuri piscicole de importanţă internaţională. Preocuparea ce se acordă în ţara noastră ocrotirii peştelui în timpul reproducerii şi creşterii lui în stadii tinere, pentru care se emit măsuri legiferate, reflectă grija colectivă pentru dezvoltarea rezervelor piscicole, pîrghia obţinerii unor bogate producţii de peşte. 6. Clasificarea peştilor din apele R.S.R. CLASSIS CYCLOSTOMATA ORDO. PETROMYZONIFORMES Fam. Petromyzonidae 1. Eudontomyzon danfordi Regan, 1911 — chişcar, cicar. 2. Eudontomyzon vladykovi Oliva et Zanandrea, 1959 3. Eudontomyzon mariae (Berg, 1931) 4. Lampetra planeri (Bloch, 1782) CLASSIS CHONDRICHTHYES SUBCLASIS SELACHII ORDO. SQUALIFORMES Fam. Squalidae 5. Squalus acanthias Linnaeus, 1758 — rechinul ORDO RAJIFORMES SUBORDO RAJOIDEI Fam. Rajidae 6. Raja clavata Linnaeus, 1758 — vulpea de mare, vatosul SUBORDO DASYATOIDEI Fam. Dasyatidae 7.. Dasyatis pastinaca (Linnaeus, 1758) — pisica de mare CLASSIS OSTEICHTHYES SUBCLASSIS ACTINOPTERYGII ORDO ACIPENSERIFORMES Fam. Acipenseridae 8. Huso huso (Linnaeus, 1758) — morunul 9. Acipenser nudiventris Lovetzky, 1828 — viza 10. Acipenser ruthenus Linnaeus, 1758 — cega 11. Acipenser guldenstaedti colchicus Marti, 1940 — nisetrul 12. Acipenser sturio Linnaeus, 1758 — şipul 13. Acipenser stellatus Pallas, 1771 — păstrugă ORDO ANGUILLIFORMES Fam. Anguillidae 14. AnguiUa anguiUa (Linnaeus, 1758) — tiparul de mare, anghila sau heliosul ORDO CLUPEIFORMES Fam. Clupeidae 15. Sprattus sprattus phalericm (Risso, 1826) — şprotul 16. Clupeonella cultriventris cultriventris (Nordmann, , 1840) — gingirica 17. Sardina pilchardus (Walbaum, 1792) i 18. Sardinella aurita Valenciennes, 1847 19. Alosa (Caspialosa) pontica pontica (Eichw, 1838) — scrumbia de Dunăre 20. Alosa (Caspialosa) maeotica (Grimm, 1901) — scrumbia de mare 21. Alosa (Caspialosa) caspia nordmanni Antipa, 1906 — rizeafeă Fam. Engraulidae 22. Engraulis encrasicholus ponticus Alexandrov, 1927 — hamsia ORDO SALMONIFORMES SUBORDO SALMONOIDEI Fam. Salmonidae 23. Salmo trutta fario Linnaeus, 1758 — păstrăvul de munte 24. Salmo trutta labrax Pallas, 1811 — păstrăvul de mare 25. Salmo gairdneri irideus Gibbons, 1855 — păstrăvul american, păstrăvul curcubeu. 26. Salvelinus fontinalis (Mitchell 1815) — păstrăvul fîntînel 27. Hucho hucho (Linnaeus, 1758) — lostriţă 28. Coregonus lavaretus maraenoides Poljakov, 1874 — coregonul 29. Thymallus thymallus (Linnaeus, 1758) — lipanul Fam. Umbridae 30. Umbra krameri Walbaum, 1792 — ţigănuşul Fam. Esocidae 31. Esox lucius Linnaeus, 1758 ştiuca ORDO CYPRINIFORMES Fam. Cyprinidae 32. Rutilus rutilus carpathorossicus Vladykov, 1930 — babuşca 32. a Rutilus rutilus heckeli (Heckel, 1852) — taranca 33. Rutilus pigus virgo (Heckel, 1852) 34. Leuciscus (Telestes) souffia agassizi Valenciennes, 1844 — cleanul dungat 35. Leuciscus leuciscus leuciscus (Linnaeus, 1758) — cleanul mic 36. Leuciscus (Idus) idus idus (Linnaeus, 1758) — văduviţa 37. Leuciscus (Squalius) cephalus cephalus (Linnaeus, 1758) — cleanul 47 38. Leuciscus (Squalius) borysthenicus borysthenicus (Kessler, 1859) 39. Phoxinus phoxinus phoxinus (Linnaeus, 1758) — boişteanul, verdetele 40. Scardinius erythrophthalmus erythrophtalmus (Linnaeus, 1758) — roşioară 41. Ctenopharyngodon idella (Valenciennes, 1844) — amurul alb, crapul chinezesc. 42. Aspius aspius aspius (Linnaeus, 1758) — avatul 43. Leucaspius delineatus ddineatus (Haeckel, 1843) — fufă, pleavă 44. Chalcalburnus chalcoides mento (Agassiz, 1832) — obleţul mare 45. Alburnus alburnus alburnus (Linnaeus, 1758) —* obleţul 46. Alburnoides bipunctatus bipunctatus (Bloch, 1782) — latiţa, beldiţa 47. Blicca bjorkna bjorkna (Linnaeus, 1758) — batea 48. Abramis brama danubii Pavlov, 1956 — plătica 49. Abramis sapa sapa (Pallas, 1811) — cosacul cu bot turtit, boţog 50. Abramis ballems (Linnaeus, 1758) — cosacul 51. Virnba vimba carinata (Pallas, 1811) — morunaşul 52. Chondrostoma nasus nasus (Linnaeus, 1758) — scobarul 53. Tinca tinca (Linnaeus, 1758) — linul 54. Pelecus cultratus (Linnaeus, 1758) — sabiţa 55. Rhodeus sericeus amarus (Bloch, 1782) — blehniţa, boarea 56. Gobio gobio obtusirostris (Valenciennes 1844) — porcuşorul 57. Gobio uranoscopus frici Vladykov, 1925 — che-* trarul 58. Gobio albipinnatus vladykovi Fang 1943 — porcuşorul de şes 59. Gobio kessleri Dybowski, 1862 — porcuşorul de nisip 60. Pseudorasbora parva (Schlegel, 1842) 61. Barbus barbus barbus (Linnaeus, 1758) — mreana 62. Barbus meridionalis petenyi Heckel, 1847 — mreana vînătă, moioaga 63. Cyprinus carpio carpio Linnaeus, 1758 — crapul 64. Carassius carassius (Linnaeus, 1758) — caracuda 65. Carassius auratus gibelio (Bloch, 1782) — carasul argintiu 66. Hypophthalmichthys (Aristichthys) molitrix (Valenciennes, 1844) 67. Hy'bo'bhthalmichthys (Aristichthys) nobilis (Ri-chardson, 1844) 68. Noemacheilus (Orthrias) barbatulus barbatulus (Linnaeus, 1758) 69. Misgurnus fossilis (Linnaeus, 1758) — ţiparul 70. Cobitis taenia Linnaeus, 1758 — zvîrluga 71. Cobitis elongata elongata Haeckel eţ Kner, 18ŞŞ 72. Sabanejewia aurata balcanica (Karaman, 1922) — cîra 72. a Sabanejewia aurata bulgarica (Drensky, 1928) —■ dunărinţa 73. Sabanejewia romanica (Băcescu, 1943) — nisipariţa ORD O SILURIFORMES Fam. Ictaluridae 74. Ictalurus melas (Rafinesque, 1820) — somnul pitic Fam. Siluridae 75. Silurus glanis Linnaeus, 1758 — somnul ORDO GOBIESOCIFORMES Fam. Gobiesocidae 76. Diplecogaster bimaculata euxinica Murgoci, 1964 77. Lepadogaster lepadogaster (Bonnaterre, 1788). ORDO GADIFORMES SUBORDO GADOIDE1 Fam. Gadidae 78. Gaidropsarus mediterraneus (Linnaeus, 1758) — galea 79. Lota Iota Iota (Linnaeus, 1758) — mihalţul 80. Odontogadus merlangus euxinus (Nordmann 1840) — mezitul, bacaliarul SUBORDO OPHIDIOIDEI 81. Ophidion rochei Muller, 1845 — cordea ORDO ATHERENIFORMES SUBORDO EXOCOETOIDEI Fam. Belonidae 82. Bellone bellone euxini Giinther, 1866 — Zărganul SUBORDO CYPRINODONTOIDEI Fam. Poeciliidae 83. Gambusia affinis holbrooki (Agassiz, 1854) gam-busia SUBORDO ATHERINOIDEI Fam. Atherinidae 84. Atherina mochon pontica Eischw, 1831 — aterina 85. Atherina hepsetus Linnaeus, 1758 — aterina adevărată ORDO ZEIFORMES Fam. Zeidae 86. Zeus pungio Valenciennes, 1835 Ş6. a Zeus faber Jijinaeus, 1758 48 ORDO GESTEROSTEIFORMES SUBORDO GASTEROSTEOIDEI Fam. Gasterosteidae 87. Pungitius platygaster platygaster (Kessler, 1859) — pălămida de baltă 88. Gasterosteus aculeatus aculeatus Linnaeus, 1758 — ghidrinul 88 a. Gasterosteus aculeatus cvenobiontus Băcescu et Mayer, 1956 SUBORDO SYNGNATHOIDEI Fam. Syngnathidae 89. Syngnathus typhle argentatus Pallas, 1811 — acul de mare 90. Syngnathus tenuirostris Ratke, 1837 91. Syngnathus variegatus Pallas, 1811 92. Syngnathus nigrolineatus nigrolineatus Eichw, 1831 — sulă sau undrea de mare 93. Syngnathus schmidti Popov, 1928 94. Nerophis ophidion teres (Rathke, 1837) — aţa de mare 95. Hippocampus guttulatus microstephanus Slaste-nenko, 1937 — căluţul de mare ORDO SCORPAENIFORMES SUBORDO SCORPAENOIDEI Fam. Scorpaenidae 96. Scorpaena porcus Linnaeus, 1758 — scorpia de mare, porc de mare Fam. Triglidae 97. Trigla lucerna Linnaeus, 1758 — rîndunica de mare SUBORDO COTTOIDEI Fam. Cottidae 98. Cottus gobio gobio Linnaeus, 1758 — zglăvocul 99. Cottus poecilopus poecilopus Heckel, 1836 — zglăvocul pestriţ ORDO PERCIFORMES SUBORDOJ?ERCOIDEI Fam. Serranidae 100. Roccus labrax (Linnaeus, 1758) — lavracul 101. Serranus scriba (Linnaeus, 1758) Fam. Centrarchidae 102. Lepomis (Eupomotis) gibbosus (Linnaeus, 1758) — peştele soare, bibanul soare, soretele. Fam. Percidae 103. Perca fluviatilis fluviatilis Linnaeus, 1758 — bibanul 104. Acerina cernua (Linnaeus, 1758) — ghiborţul 105. Acerina schraester (Linnaeus, 1758) — răspărul 106. Stizostedion lucioperca (Linnaeus, 1758) — şalăul 107. Stizostedion volgense (Gmelin, 1788) — şalăul vărgat 108. Aspro streber streber Siebold, 1863 — fusarul 109. Aspro zingel (Linnaeus, 1758) — pietrarul 110. Romanichthys valsanicola) Dumitrescu, Bănărescu et Stoica, 1957) — asprete Fam. Pomatomidae 111. Pomatomus saltatrix (Linnaeus, 1758) — lufarul Fam. Carangidae 112. Trachurus mediterraneus ponticus Aleev, 1956 — stavridul Fam. Emmelichtydae 113. Spicara smaris (Linnaeus, 1758) Fam. Sparidae 114. Dentex dentex (Linnaeus, 1758) 115. Diplodus annularis (Linnaeus, 1758) — sparosul, i carasul de mare 116. Boops boops (Linnaeus, 1758) — hupă, gupă 117. Boops salpa (Linnaeus, 1758) Fam. Sciaenidae 118. Umbra cirrosa (Linnaeus, 1758) — milacopul 119. Sciaena umbra (Linnaeus, 1758) — corbul de mare Fam. Mullidae 120. Mullus barbatus ponticus Essipov, 1927 — Fam. Pomacentridae 121. Heliases chromis (Linnaeus, 1758) — SUBORDO MUGILOIDEI Fam. Mugilidae 122. Mugii cephalus Linnaeus, 1758 — labanul, chefalul mare 123. Mugii ramada Risso, 1826 — chefalul cu coadă lată 124. Mugii auratus Risso, 1810 — chefalul auriu, singhil 125. Mugii saliens Risso, 1810 — ostreinosul^ chefglvJ i mic, ilarul; I SUBORDO SPHYRAENOIDEI Fam. Sphyraenidae 126. Sphyraena sphyraena (Linnaeus, 1758) — luci SUBORDO LABROIDEI Fam. Labridae 127. Labms viridis Linnaeus, 1758 — buzatul 128. Crenilabms ocellatus (Forskal, 1775) 129. Crenilabms griseus (Linnaeus, 1758) 130. Crenilabms quinquemaculatus (Bloch, 1792) 131. Crenilabms tinca (Linnaeus, 1758) 132. Ctenolabrus rupestris (Linnaeus, 1758) SUBORDO TRACHINOIDEI Fam. Trachinidae 133. Trachinus draco Linnaeus, 1758 — dracul de mare, dragon Fam. Uranoscopidae 134. Uranoscopus scaber Linnaeus, 1758 — boul de mare SUBORDO BLENNIOIDEI Fam. Blenniidae 135. Blennius sanguinolentus Pallas, 1811 — corosbina, căţelul de mare 136. Blennius sphynx Valenciennes, 1836 137. Blennius pavo Risso, 1810 — cocoşelul de mare 138. Blennius zvonimiri ponticus Slastenenko, 1929 139. Blennius tentacularis Briinnich, 1768 140. Coryphoblennius galerita (Linnaeus, 1758) Fam. Tripterygiidae 141. Tripterygion tripteronotus (Risso, 1810) SUBORDO AMMODYTOIDEI Fam. Ammodytidae 142. Gymnammodytes cicerellus (Rafinesque, 1810) — uva SUBORDO CALLIONYMOIDEI Fam. Callionymidae 143. Callionymus festivus Pallas, 1811 144. Callionymus belenus Risso, 1810 SUBORDO GOBI OIDEI Fam. Gobiidae 145. Pomatoschistus mierops leopardinus (Nordmann, 1840) guvidul de nisip 146. Pomatoschistus minutus elongatus (Canestrini, 1862) 147. Pomatoschistus caucasicus (Kawrajsky, 1899) 148. Pomatoschistus longecaudatus (Kessler, 1877) 149. Gobius niger Linnaeus, 1758 — guvida neagră 150. Gobius ophiocephalus Pallas, 1811 151. Gobius melanostomus melanostomus Pallas, 1811 — strunghilul 152. Gobius fluviatilis fluviatilis Pallas, 1811 — glă-vocul 153. Gobius syrman syrman Nordmann, 1840 154. Gobius kessleri Gunther, 1861 — guvidia de baltă 155. Gobius cephalarges cephalarges Pallas, 1811 — guvidul de mare 156. Gobius gymnotrachelus gymnotrachelus Kessler, 1857 — moaca de nămol 157. Gobius batrachocephalus Pallas, 1811 — hanosul 158. Proterorhinus marmoratus (Pallas, 1811) — guvidia mică 159. Benthophilus stellatus stellatus (Sauvage, 1874) — umflătura 160. Aphya minuta (Risso, 1810) SUBORDO SCROMBROIDEI Fam. Scombridae 161. Scomber scombrus Linnaeus, 1758 — scrumbia albastră 162. Scomber (Pneumatophorus) japonicus colias Gme-lin, 1788 — coliosul 163. Sarda sarda (Bloch, 1793) — pălămida 164. Thunnus thynnus (Linnaeus, 1758) — tonul Fam. Xiphiidae 165. Xiphias gladius Linnaeus, 1758 — peştele - spadă ORDO PLEURONECTIFORMES SUBORDO PLEURONECTOIDEI Fam. Scophthalmidae 166. Scophthalmus maeoticus (Pallas, 1811) — calcanul 167. Scophthalmus rhombus (Linnaeus, 1758) — calcanul mic Fam. Pleuronectidae 168. Platichthys flesus luscus Pallas, 1811—cambula SUBORDO SOLE OIDEI Fam. Soleidae 169. Solea lascaris nasuta (Pallas* 1811) —limba d§ mare 4 — Atlasul peştilor — e, 157| | Partea a doua PEŞTII DIN APELE R. S. R. ; BIOLOGIE SI IMPORTANTĂ ECONOMICA î j 1. CHIŞCARUL, CICARUL* Eudontonmyzon danfordi Regan RUS. RECINAIA MINOGA GERM. NEUNAUGE UNG. ERDELY INGOLA Peşte primitiv, în faza larvară seamănă cu o rîmă mare. De fapt, el nu este inclus în clasa peştilor, ci în clasa „Marsipobranchiata" (ciclostomi) dar, filogenetic, poate fi aşezat la baza peştilor, încît îl descriem alături de aceştia. Corpul, alungit, posedă două înotătoare dorsale şi una caudală. Gura la adult este perfect rotundă, ca o ventuză, prevăzută cu ridicături tari, cornoase, un fel de dinţi aşezaţi în serii radiare şi ascuţiţi. Cele şapte perechi de orificii branhiale, împreună cu doi ochi şi o singură nară, i-au atras numele de 9 ochi, fiindcă şi aşezarea acestora apare ca nouă puncte distincte şi concentrice. Talia obişnuită a adultului este de 20 cm, exemplare rare ajungînd la 30 cm iar greutatea de 10-25 g. Deşi atît de mic, biologia acestui peşte primitiv este deosebit de interesantă. El trăieşte în rîuri de munte, rar de deal. Reproducerea are loc în luna august. Larvele trăiesc în nămolul malurilor şi pe fundul mîlit al rîu-rilor ca nişte rîme, cu care de fapt se aseamănă. Se hrănesc cu substanţe organice şi animale mici din nămol. După 4—5 ani se metamorfozează; gura din ovală, prevăzută cu două pliuri laterale, devine rotundă şi cu formaţii odontoide. Ca adult, cicarul atacă peştii cu solzi mici, sau fără solzi, în special salmonide sugîn-du-le sîngele sau hrănindu-se cu carnea lor fragedă. Adulţii trăiesc doi ani, murind după a doua reproducere. Cicarii sînt frecvenţi în rîurile din Ardeal—Criş, Mureş, Someş, Vişeu şi afluenţii lor, apoi în Timiş şi Cerna şi afluenţii lor din Banat. Cicarii nu prezintă importanţă economică. Ei sînt consumaţi uneori de locuitorii satelor, iar undiţarii îi folosesc, cîteodată, ca nadă vie. în păstrăvării produc daune, în ape naturale contribuie la păstrarea echilibrului natural. La noi în ţară sînt fără importanţă economică; speciile marine, înrudite, care ajung la dimensiuni mai mari, de 50 cm, se pescuiesc în timpul migraţiei, cînd pătrund în rîuri pentru reproducere. * Descrierea peştilor s-a făcut în ordinea clasificării ştiinţifice a peştilor adoptată în 1969. 53 2. Eudontonmyzon vladykovi Oliva et Zanandrea, 1959 Acest ciclostom răspîndit în bazinele superior şi mijlociu ale Dunării a fost semnalat în ţara noastră, pînă în 1970, numai într-un afluent al Oltului—Cibinul, în amonte de Sibiu şi într-un afluent indirect al Timişului, rîul Bistra Mărului. Lipseşte atît în bazinul Tisei, cît şi la sud şi est de Carpaţi. Exemplarele adulte măsoară 156—201 mm. Spre deosebire de Eudontonmyzon mariae capul prezintă în porţiunea anterioară o teşitură mai accentuată. Formaţiunile cornoase au rol de dinţi, sînt mai puţini şi neascuţiţi. Cele două înotătoare dorsale sînt mult mai înalte ca la E. danfordi şi se ating la bază. Interesant la Eudontonmyzon vladykovi, este conformaţia gurii. Specia Eudontonmyzon vladykovi este colorată, în stadiul adult, în cenuşiu întunecat pe spate, şi albicioasă pe partea ventrală. Trăieşte în apele de munte fixată cu ventuza pe pietre, iar metamorfoza se desfăşoară în timpul toamnei. Eudontonmyzon vladykovi nu este specie răpitoare, (adulţii nu se hrănesc şi mor după reproducere, prin inaniţie), iar din punct de vedere economic nu prezintă importanţă. 3. Eudontonmyzon mariae (Berg 1931) Se aseamănă mult cu specia E. vladykovi, avînd ca şi aceasta formaţiunile cornoase din gură puţin numeroase şi teşite, iar înotătoarele dorsale înalte şi unite la bază. Diferă de E. vladykovi prin faptul că botul este îngustat şi prin unele detalii în conformaţia gurii. Important de semnalat la această specie, ca şi la precedenta este că adulţii nu se hrănesc. Ei au o viaţă scurtă; apar primăvara, devin maturi sexuali pînă în vară cînd se reproduc, datorie de perpetuare, care, odată împlinită, mor. Aşa se explică de ce în restul anului se întîlnesc numai larve de Eudontonmyzon mariae. Această specie, care creşte cel mult pînă la 21 cm, a fost semnalată pînă acum, în apele R.S.R. în bazinele Jiului şi Argeşului. Se presupune că trăieşte în Oltenia, Muntenia şi Moldova şi în alte rîuri de munte, în zona lipanului şi în partea superioară din zona scobarului. Ca răspîndire geografică Eudontonmyzon mariae se 54 află în bazinul Dunării inferioare, al Nistrului, Bugu-lui, Donului şi Kubanului. Nu prezintă importanţă economică. 4. Lampetra planeţi (Bloch, 1782) în rîurile din ţara noastră, acest ciclostom a fost identic ficat numai în rîul Moldova, la Drăguşeni (Jud. Suceava) şi se presupune că se mai află în Şiret şi Suceava, în zonele montane ale acestor ape. Ca areal de răspîndire cuprinde bazinul Mării Nordului şi Balticii, rîuri din Anglia, Franţa, centrul Italiei, partea de vest a bazinului Dunării, cursul superior al fluviului Volga. Lampetra planeri măsoară, obişnuit, în stadiu de adult 10—12 cm, rar ajungînd pînă la 16 cm. Coloritul pe spate este verde-albăstrui, gălbui pe lături şi albicios pe ventre. Spre deosebire de ceilalţi ciclostomi, Lampetra planeri are botul puternic îndoit în jos. Nu prezintă importanţă economică. 5. RECHINUL (Planşa 2) Squalus acanthias — Linnaeus, 1758 RUS. AKULA, KATRAN, KOLIUCEAIA AKULA, NAKOTNIŢA FR. AIGUILLAT GERM. DORNHAI ENGL. PICKED DOG FISH, SPUR DOG FISH BUL. MORSKA KUCE; AKULA UNG. KOzONSEGES TttRSKfcl CAPA Pentru peştii din aproape toate mările şi oceanele, rechinul denumit popular cîine de mare este de temut. Forma capului său este atît de bine adaptată pentru atac, încît spintecă cu uşurinţă apa, în goana după pradă, deplasîndu-se ca o adevărată torpilă. Rechinul din Marea Neagră este de talie mică, în comparaţie cu rechinii oceanici, care ajung la 5—7 m lungime. De reţinut este faptul că, dimensiunile la care ajung masculii, de regulă pînă la 1,50 m, sînt mai mici decît ale femelelor cu 20—30 cm, greutatea exemplarelor fiind cuprinsă între 6—13 kg. în coloraţia corpului predomină nuanţa cenuşiu-albăstruie, fiind pigmentat pe spate şi pe lături cu un număr neregulat de pete albăstrui, albe. Pe partea ventrală (burtă), rechinul are culoarea albă-gălbuie. Acest temut duşman al cîrdurilor de hamsii, al guvizilor, scrumbiilor albastre şi al altor peşti marini este un solitar convins. Numai în vremea împerecherii ^ căci este un peşte care naşte pui (ovovivipar) — vreme care coincide cu sfîrşitul lunii februarie, se reuneşte în grupuri restrînse numeric. Locurile lui de nuntă pentru apele Mării Negre, unde este semnalat obişnuit în intervalul martie—iunie şi octombrie-noiembrie, sînt situate în larg, la 50— 90 m adîncime. După 8—9 luni de la împerechere, femelele nasc pui, care măsoară 25—30 cm. Pescuitul rechinilor se face cu paragate (şiruri de cîrlige cu nadă) şi numai rareori ajung în plasele de calcan sau pătrund în talian. Pescarii noştri prind pe an aproximativ 20 000— 25 000 kg rechini. Valorificarea lor se bazează mai ales pe utilizarea ficatului, ce abundă în grăsime (70%), care constituie baza preparării uleiului de peşte medicinal, bogat în vitamina A.* Carnea de rechin se consumă, dar este aspră şi lipsită de grăsimi. în schimb, pielea lui lucioasă, cu solzi mărunţi, bine tăbăcită serveşte la confecţionarea diferitelor obiecte de marochinărie, iar conţinutul vitelin al ovarelor intră în compoziţia unei soluţii speciale folosită la dubitul pieilor din care se fabrică mănuşi. * Uleiul de peşte se extrage de obicei, din ficatul de gadide şi în special din Gadus morrua, peşte marin nordic. Cantităţi mari se pescuiesc în Oceanul Atlantic de nord. 55 6. VULPEA DE MARE, VATOSUL (Planşa 3) Raja clavata Linnaeus, 1758 RUS, ŞIPOVATÎI SKAT fr. raie bouclEe germ. nagelroche engl. thornback BUL. VATOS; MARSKA LISITA UNG. T0VISES RAJA Alături de calcan, pe fundurile nisipoase ale mării, la o adîncime ce nu depăşeşte 70 m, vecin vremelnic morunului, îşi află loc de trai vulpea de mare sau vatosul. Denumirea îi revine, poate şi datorită faptului că foloseşte ades vicleşuguri în urmărirea prăzii — peştişori sau crustacei. Este răspîndită în Oceanul Atlantic, în bazinul mediteranean, în Marea Neagră şi partea de vest a Mării Baltice. Vulpea de mare are corpul de forma unui romb, de culoarea mediului înconjurător, obişnuit asemănătoare nisipului, cu numeroase pigmentaţii. Ochii, dispuşi pe partea dorsală a corpului, sînt destul de mari faţă de restul corpului. Ea se caracterizează, asemenea altor peşti de pe fundurile nisipoase, printr-o seamă de excrescenţe ţepoase, mai ascuţite pe spate, mai tocite pe burtă. Coada este prevăzută şi ea cu ţepi. Ca lungime masculul atinge pînă la 70—90 cm, iar femela pînă la 1,5 m, greutatea variind între 5 şi 8 kg. Vulpea de mare se apropie de ţărmul românesc al Mării Negre primăvara şi la începutul verii, aflîndu-şi loc pînă la adîncimea de 15—25 m, unde-şi depune ouăle. O femelă depune după copulare (masculul are organ copulator) 6—10 ouă mari, a căror incubaţie, pînă la ecloziunea puilor, durează 4—5 luni. La noi nu se consumă carnea acestui peşte, care în alte ţări este socotită ca gustoasă. Asemenea rechinului, la vulpea de mare este apreciată valoarea economică a ficatului, care reprezintă 6,5% din greutatea totală a corpului, avînd un conţinut ce abundă în grăsimi (60,42 — 66,58%). Din ficat se extrage vitamina A. Pielea vulpei de mare, frumos tăbăcită, se aseamănă celei de rechin, ca dovadă că pielării o denumesc „piele de rechin". în ţara noastră se pescuiesc, din această specie, în medie 8 500 kg anual. 7. PISICA DE MARE (Planşa 4) Dasyatis pastinaca (Linnaeus, 1758) RUS. MORSKOJ KOT FR. PASTfiNAQUE GERM. STACHELR OCHE ENGL. STING RAY BUL. MORSKA KOTKA ung. k0z5ns£ges MfcRGES RAYA în jumătatea estică a Oceanului Atlantic şi mările europene îşi află sălaş pisica de mare. Spre deosebire de vatos, pisica de mare are o formă rombică, cu linii mai îndulcite. De asemenea, coada este prevăzută în prima ei jumătate cu ţepi veninoşi. Ca lungime are obişnuit 60—70 cm, putînd atinge chiar 2 m şi greutatea 6—16 kg. Pielea, lipsită de solzi, este netedă, de culoare cenu-şie-neagră sau verzuie-măslinie pe spate, iar pe burtă albă, albicioasă. La ţărmul mării noastre pescarii o întîlnesc ades la vremea cînd apa începe să se încălzească. Felul de viaţă al acestei specii se aseamănă cu al vulpei de mare. Hrana ei o formează peştii, moluştele şi crustaceii. Este o specie ovovivipară, ca şi rechinul. în uterul pisicii de mare se dezvoltă obişnuit pînă la 5 ouă, din care se nasc pui ce măsoară, în primele stadii, 30— 33 cm lungime. La pisica de mare se valorifică, ca şi la rechin şi vulpea de mare, ficatul. Acesta este mai mare la femelă şi reprezintă 23% din greutatea corpului şi mai mic la mascul (11,5%). Conţine 52—70% grăsimi. Din ficatul de pisică de mare se obţine — prin extracţie — ulei cu un bogat conţinut de vitamine, cu proprietăţi anti-* rahitice. La litoralul nostru marin se pescuiesc puţine exem-? plare. 8. MORUNUL (Planşa 5) Huso huso (Linnaeus, 1758) RUS. beluga FR. HUIRON GERM. HAUSEN BUL. MORUNA UNG. VIZATOK Cel mai mare şi mai valoros peşte al apelor ţării noastre este morunul. El este considerat nu numai sturionul cel mai de preţ, ci şi gigantul peştilor din Marea Neagră 56 şi Marea Caspică, întrucît se cunosc exemplare şi de 1 300 kg greutate şi 9 m lungime. Acest adevărat „uriaş" al apelor are corpul ca un trunchi gros, alungit spre cele două extremităţi, iar capul, comparativ cu corpul este mic. Spre deosebire de ceilalţi sturioni, botul morunului este scurt şi moale. La exemplarele tinere, botul are forma triunghiulară, ascuţit la vîrf şi acoperit cu scuturi tari, care nu cresc. La exemplarele mai vîrstnice, aceste scuturi se îngroapă în piele, încît botul devine moale. De altfel, acest fenomen de îngropare a scuturilor în piele, pe măsura înaintării în vîrstă, se petrece pe tot corpul morunului. Aşa se explică de ce exemplarele vîrstnice au pielea aproape goală, lipsită de scuturi, fiindcă, scuturile se îngroapă în piele şi nu acoperă corpul sub forma celor 5 şiruri bine distincte şi proeminente ca la ceilalţi sturioni. La exemplarele tinere se observă 11 — 14 scuturi dorsale, 41 — 52 scuturi laterale şi 9—12 scuturi ventrale. Culoarea corpului este în general cenuşie, iar abdomenul alb. Exemplarele pescuite în mare au culoarea mai închisă, aproape neagră. Dacă unele exemplare ajung la dimensiuni mari şi greutăţi apreciabile, exemplarele pescuite obişnuit în faţa gurilor Dunării măsoară 2—2,5 m si cîntăresc 100-150 kg. Cît priveşte longevitatea, morunul face parte din grupa peştilor care trăiesc mult. Astfel, exemplarele de 2 000 kg au vîrsta de aproximativ 75 de ani. Maturitatea sexuală a morunului apare la mascul la vîrsta de 11—14 ani şi la femelă la 12—16 ani. O femelă de 100 kg greutate, în vîrstă de circa 20—25 ani, poate depune 8 000 000 icre. Icrele de morun sînt mai mari faţă de restul sturionilor, avînd diametrul de 2,5—3 mm şi culoarea cenuşie. Gustul lor delicios face să fie cele mai apreciate dintre icrele negre şi bineînţeles, cele mai scumpe. Se spune că o morună mare (500—600 kg) cu icre, după preţurile dinainte de primul război mondial, valora cît 6 perechi de boi. O dată cu venirea primăverii, începînd cu luna martie, după ce s-au scurs sloiurile, morunul — peşte marin migrator — prinde să urce în fluvii pentru reproducere, lepădîndu-şi icrele pe funduri tari şi la curs de apă potrivit. în Dunăre s-au semnalat cazuri, cînd unele exemplare, foarte rare de altfel, urcă pînă la Bratislava. Migraţia obişnuită se face astăzi pînă la Porţile de Fier. în luna mai 1969 s-a semnalat, pe Someş, un pescuit ieşit din comun. Astfel, într-o dimineaţă, pe le ora 5, a fost prins cu mîna, în Someş, în apropiere de podul mare din oraşul Satu Mare, un morun care a cîntărit 62 kg. De la acest „musafir" atît de neaşteptat în apele Someşului s-au recoltat 3 kg icre negre. Se vede treaba că, venit din Dunăre pe Tisa, el s-a dezorientat şi a intrat pe Someş. Exemplarele care migrează primăvara se reproduc în lunile aprilie - mai. Migraţia continuă însă şi vara, pînă toamna tîrziu (noiembrie). Morunii care au intrat în fluvii vara sau toamna, iernează aici, în gropile adînci, în bună vecinătate cu nisetrul, reproducîndu-se în anul următor. Cei rămaşi în mare, caută locurile de pe platoul continental, cu adîncime de 60—70 m, unde continuă să se hrănească tot timpul iernii cu moluşte, creveţi, hamsii, guvizi etc. Pescuitul acestui peşte, de mare valoare, se face la gurile Dunării, cu carmace. Unele exemplare sînt prinse şi în fluvii. La noi se pescuiesc anual pînă la 200 000 kg. U.R.S.S. a pescuit anual în M. Caspică cca 1 500 tone morun (între anii 1957—1967). în Marea de Azov şi în Marea Neagră a scăzut mult pescuitul morunului în ultimii ani, din cauza schimbării chimismului apelor din fluviile care se varsă în aceste mări, cît şi datorită barajelor construite pe albia rîurilor tributare mărilor amintite. Atît icrele, cît şi carnea de morun sînt căutate si au preţul cel mai ridicat. Carnea de morun se livrează în stare proaspătă sau sub formă de fileuri, care, uşor sărate şi afumate dau cunoscutul „batog". De la un morun nu se aruncă nimic, totul se valorifică, fapt ce-i ridică şi mai mult importanţa economică. Astfel, vezica înotătoare de morun, uscată, formează materia primă pentru fabricarea cleiului de calitate (ihticol) folosit la limpezirea vinurilor şi la confecţionarea bulinelor (casetelor) pentru unele medicamente. Intestinele de morun şi chiar branhiile, fierte, dau renumitul borş pescăresc. Dacă, la toate acestea, adăugăm şi utilizarea pielii de morun, care, bine prelucrată poate fi folosită ca talpă pentru încălţămintea uşoară, se desprinde lesne ce bogăţie reprezintă acest peşte de soi pentru economia piscicolă a ţării noastre. 9. VIZA (Planşa 6) Acipenser nudiventris Lovetsky, 1828 RUS. ŞIP GERM. GLATTST0R BUL. VIZA, ŞIP UNG. SIMATOK Această specie de sturion se întîlneşte în fluviile şi în rîurile care se varsă în mările Neagră, de Azov, Arai şi Caspică. Trăieşte numai în apă dulce. 57 Viza are botul triunghiular, ascuţit şi tare, în tot timpul vieţii. Spre deosebire de ceilalţi sturioni, buza de jos este continuă, caracter specific vizei. Mustăţile sînt prevăzute cu mici franjuri, ca la cegă. Primul scut dorsal este mare şi puternic. Pe corp are 11 — 16 scuturi dorsale, 58—72 laterale şi 12—16 abdominale. Viza ajunge pînă la 2 m lungime şi 80 kg greutate. Exemplarele pescuite în Dunăre cîntăresc obişnuit 8—10 kg, avînd lungimea de 80—100 cm. Maturitatea sexuală se evidenţiază, la masculi la vîrsta de 7—9 ani, iar la femele mai tîrziu, la 9—12 ani. O viză de 10 kg depune pe fundul de nisip sau de pietriş pînă la 500 000 icre. în Marea Arai se cunoaşte un pescuit mai bogat de viză, în medie 300 000—600 000 kg anual. în apele R.S.R., se întîlnesc cîte 1—3 exemplare /an. 10. CEGA (Planşa 7) Acipenser ruthenus Linnaeus, 1758 RUS. STERLEADÎ FR. STERLET GERM. STERLET BUL. CIGĂ. UNG. KECSEGE Cega este ca şi viza, sturionul adaptat exclusiv vieţii de apă dulce. Ea populează rîurile Europei de sud-est, din bazinul Mării Negre, bazinul Mării Albe şi Kara, precum şi rîurile din Siberia. Botul cegii este, de regulă, lung şi subţire, rareori scurt şi rotunjit. Mustăţile de sub bot, în număr de patru, caracteristice pentru toţi sturionii, sînt prevăzute cu franjuri laterale ca nişte pene, nefiind netede şi rotunde ca la ceilalţi sturioni. Buza este întreruptă la mijloc. Corpul este acoperit cu 12—17 scuturi dorsale, 58—70 laterale şi 12—18 abdominale. Cega nu ajunge la dimensiunea celorlalţi sturioni, lungimea maximă fiind lm şi greutatea 20 kg. în Dunăre, în mod obişnuit, se pescuiesc exemplare de 35—60 cm, în greutate de 0,5—2 kg. Maturitatea sexuală apare la masculi la 3—5 ani, iar la femele la 5—6 ani. Femelele de 1 kg greutate depun pînă la 10 000 icre mici, de culoare cenuşiu-deschis. Icrele de cegă nu sînt prea gustoase; fiind mici şi cu pieliţa subţire, se sparg uşor, din care cauză sînt mai puţin apreciate. Reproducerea se face în aprilie-mai, uneori în iunie. Hrana preferată a cegii o formează larvele de insecte, cum sînt chironomidele şi rusaliile. în gropile adînci, cu pietre, se hrăneşte cu Corophium, care aco- peră pietrele. Aceste locuri adînci sînt cunoscute de către pescarii care pescuiesc cegă. Astfel, de-a lungul Dunării româneşti, cegă se găseşte între Turnu Severin şi Orşova şi între Orşova şi Coronini, iar în partea inferioară a Dunării, pe braţul Borcea, (unde există şi o comună cu numele de Cegani) şi în fine, între Hîrşova şi Brăila. Cantităţile de cegă ce se pescuiesc în sectorul Dunării româneşti sînt mici, ele reprezentând 15 000—20 000 kg anual. în trecut se pescuiau cantităţi mai mari. Producţia acestui peşte a scăzut mult, din cauză că s-au pescuit exemplare tinere, înainte de a ajunge la maturitatea sexuală, cît şi datorită procentului mic de supravieţuire a icrelor şi larvelor în condiţiile hidro-biologice, de azi, ale Dunării. Cega se pretează creşterii în heleştee anume construite, în care i se administrează ca hrană rîme tocate şi carne de cal. Ca şi la salmonide, această hrană artificială asigură o bună dezvoltare a peştilor. Undiţarii destoinici pescuiesc cega cu undiţa de fund, folosind drept nadă „babiţe“ sau larve de rusalii (vetrice), uneori rîmă şerpească, dar mai subţiri şi rîmă roşie. 11. NISETRUL (Planşa 8) Acipenser guldenstaedti colchicus Marti, 1940 RUS. RUSKII OSfiTR FR. ESTURGEON GERM.. STOR . ENGL. BLACK SEA STURGEON BUL. ESETRA, RUSKA ESETRA UNG. VÂGQTOK în familia sturionilor, nisetrul, ocupă — după morun — un loc important, datorită valorii sale economice. Corpul îngroşat în partea din faţă, îngust spre coadă, este acoperit de 8—16 plăci dorsale, 25—44 plăci laterale şi 6—14 plăci ventrale. De asemenea, printre cele 5 rînduri de scuturi puternice, de pe corp, se află mici plăcuţe stelate, dispuse în cîteva şiruri.Botul este scurt, rotunjit şi lat. Coloritul este de obicei galben-cenuşiu. La exemplarele pescuite în mare, coloritul este mai închis, pe cînd cele provenite din Dunăre au o culoare gălbuie. Obişnuit, atinge lungimea de 80—120 cm şi greutatea 12—15 kg, pescuindu-se rar şi exemplare de 1,8—4 m lungime care cîntăresc 80—120 kg. Maturitatea sexuală apare la mascul la 8—10 ani, iar la femelă la 13—15 ani. Nisetrul trăieşte pînă la 46 de ani. 58 Peşte marin migrator, nisetrul se reproduce în fluvii unde urcă primăvara, în martie, aprilie şi chiar în mai. O femelă de 15 kg depune pînă la 1 000 000 icre, de culoare cenuşie - negricioasă. Puii de nisetru vieţuiesc în Dunăre pînă în iunie-iu-lie, cînd se scurg în mare, rămînînd în faţa gurilor fluviului, pînă ce ating vîrsta de 2—3 ani. După această perioadă se retrag la adîncime. Hrana puilor de nisetru în Dunăre o constituie crus-taceii şi chironomidele, iar în apele mării consumă de preferinţă crustacee şi polichete. Rareori mănîncă peşte şi anume, guvizi. De aceea, nisetrul se aglomerează în zonele cu midii. Pe lîngă migraţia de reproducere de primăvară, nisetrul întreprinde migraţii şi toamna (august - septembrie). Exemplarele care migrează vara şi toamna, rămîn în fluvii pînă primăvara viitoare, cînd se reproduc. Cantităţile de nisetru pescuite în apele ţării noastre sînt relativ mici, 30 000—50 000 kg anual. Pescuitul principal se desfăşoară cu carmace, la gurile Dunării, în special în faţa braţului Sf. Gheorghe. Mult mai bogată în nisetru este Marea Caspică unde se pescuiesc anual 4 150 000—8 550 000 kg (1957—1967). Pentru a înlătura efectele defavorabile reproducerii sturionilor în general şi a nisetrului în special, create de construcţia barajelor pe apele curgătoare unde migrează aceste specii, s-a trecut la reproducerea lor pe cale artificială. Astfel, grin reproducere artificială şi creşterea puietului de 2—3 luni, se produc zeci de milioane de pui de nisetru, care sînt deversaţi în fluviile ce se varsă în Marea Neagră, Marea de Azov şi Marea Caspică. O asemenea staţiune de sturionicultură a funcţionat şi în ţara noastră la Litcov în Delta Dunării, unde s-au obţinut rezultate bune. 12. ŞIPUL (Planşa 9) Acipenser sturio Linnaeus, 1758 RUS. NEMEŢKII ATLANTICESKI OSETR FR. ESTURGEON GERM. GEMEINER ST0R ENGL. STURGEON BUL. NEMSKA OSfcTRA UNG. SZINTOK Şipul este sturionul Oceanului Atlantic şi de aceea mai poartă numele de „Nisetru atlantic" spre deosebire de „nisetrul rusesc" (Acipenser guldenstaedti). Corpul este acoperit cu 9—15 scuturi dorsale, 24 — 36 scuturi laterale şi 8—14 scuturi ventrale. Se deosebeşte de nisetru, prin conformaţia gurii şi mai ales prin plăcuţele stelate, de formă romboidală, aşezate în rînduri oblice printre scuturile mari. Acest peşte, extrem de rar în Marea Neagră şi în Dunăre, ajunge la lungimea de 3,5 m şi greutatea de 300 kg, exemplarele obişnuite fiind de 1 — 1,5 m lungime şi 15—50 kg greutate. Peşte marin migrator, şipul face călătorii în cîrduri mici sau izolate, urcînd în partea superioară a fluviilor. Astfel, în Vistula ajunge pînă la Varşovia, în Rin pînă la Bâle, în Elba pînă în Bdemia. Vîrsta maturităţii sexuale la mascul este de 6 — 8 ani, iar la femelă 7—9 ani. O femelă în greutate de 100 kg depune pînă la 7 000 000 icre. Cu tot numărul mare de icre pe care-1 poate depune o femelă, producţia acestui peşte valoros este foarte scăzută. Dovadă, de-a lungul litoralului Americii se pescuiesc anual 75 000 kg iar de-a lungul litoralului Europei, în special în fluviile care se varsă în Marea Nordului şi Marea Baltică se prind 50 000 kg. în trecutul îndepărtat, pescuitul acestei specii era mai productiv. Astăzi, din cauza poluării fluviilor cu apele reziduurilor industriale, reproducerea se desfăşoară în condiţii grele, iar procentul de supravieţuire a larvelor şi puilor este mic. Pentru proteguirea şi refacerea rezervelor de şip s-a oprit total pescuitul acestei specii pînă în anul 1978. 13. PĂSTRUGĂ (Planşa 10) Acipenser stellatus Pallas, 1771 RUS. SEVRIUGA FR. ESTURGEON GERM. SCHERG ENGL. STOR STURGEON BUL. PESTRUGA UNG. SfiREGTOK Dintre toţi sturionii, păstrugă are talia cea mai sveltă şi elegantă. La fel ca şi ceilalţi sturioni, are capul acoperit cu 5 şiruri de plăci osoase, formînd scuturi rînduite astfel: 11—14 dorsale, 30—36 laterale, 9—14 ventrale. Botul este foarte lung şi lăţit. Coloraţia corpului variază după apă, exemplarele pescuite în mare avînd o culoare aproape neagră, iar cele pescuite în Dunăre, cenuşiu-închis. Lungimea maximă la care poate ajunge este 214 cm, iar greutatea 80 kg, exemplarele obişnuite măsurînd 80—140 cm şi cîntărind 7—9 kg. 59 Peşte marin migrator, păstruga trăieşte în Marea Neagră, Marea de Azov şi Marea Caspică. Exemplare izolate pătrund prin Bosfor, în Adriatica. La maturitate sexuală ajunge lavîrstade7—8 ani. Sînt însă exemplare, mai ales femele, care ajung la maturitate sexuală mult mai tîrziu, la 8—9 ani. Pentru reproducere, migrează în fluvii. La noi în Dunăre, unele exemplare ajung la Porţile de Fier. De regulă, zonele unde se înmulţeşte păstruga, sînt cuprinse între Giurgiu şi Brăila. Femela depune pînă la 400 000 icre de culoare neagră. Procentul mic de supravieţuire a icrelor, şi larvelor cît şi pescuitul exemplarelor nemature, nu asigură înmulţirea acestei specii, care a scăzut foarte mult din punct de vedere cantitativ în apele ţării noastre. în Dunăre, puii se hrănesc cu chironomide, iar ajunşi în mare consumă crustacee, gamaride şi miside. Păstrugile mai în vîrstă se hrănesc cu moluşte mici şi peşti, mai ales guvizi. Pescuitul păstrugii se face în special în mare, în faţa gurilor Dunării, mai rar în fluviu. Cantităţile de păstrugă pescuite anual în R.S.R nu depăşesc 30 000 kg. în Marea Caspică, pescuitul este mult mai productiv, realizîndu-se 3 700 000—8 600 000 kg anual. 14. ŢIPARUL DE MARE, ANGHILA SAU HELIOSUL (Planşa 11) Anguilla anguilla (Linnaeus, 1758) RUS. UGORÎ FR. ANGUILLE GERM. AAL, FLUSSAAL ENGL. EAL UNG. SIKOS ANGOLNA Un oaspete rar în apele ţării noastre —în Marea Neagră, în Dunăre, în unele bălţi dunărene şi în partea inferioară în cîteva din rîurile afluente Dunării — este an-ghila. Peştele acesta lung de 0,30 pînă la l,40m (masculii adulţi 0,29—0,51 m, femelele adulte 0,42—1,40 m) care obişnuit ajunge la 2 kg (unele exemplare ating 4—5 kg) se aseamănă cu un şarpe. Caracteristic pentru anghilă este înotătoarea dorsală ce înconjoară mai mult de jumătate din corp unindu-se cu caudala şi anala. Coloritul corpului este verzui închis, sau brun negricios, laturile gălbui, iar pe pîntece gălbui-albicios. După ce ating maturitatea sexuală, exemplarele de anghilă capătă un colorit argintiu viu, metalic. Anghilă îşi are arealul de răspîndire în apele dulci de pe coastele Europei, din nord pînă la Marea Neagră, inclusiv partea de nord a Africii. Viaţa anghilei a fost plină de ascunse taine pe care ştiinţa le-a dezvăluit după îndelungi cercetări. Cel care a studiat îndelungată vreme, din 1904 pînă în 1920, viaţa misterioasă a anghilei a fost biologul danez Iohannes Schmidty care a reuşit să clarifice ciclul vital şi migraţiunile acestui peşte. O seamă de cercetări se continuă şi azi pentru a lămuri şi acele probleme care nu-s pe deplin elucidate. Despre anghilă s-ar putea spune că este peştele care trăieşte anume spre a întreprinde două mari călătorii în viaţă. Una din acestea — călătoria de nuntă — anghila o face din locurile unde şi-a petrecut tinereţea către locurile de reproducere. Acesta este drumul fără de întoarcere, căci odată împlinit marele act de perpetuare, anghila moare. Cea de a doua călătorie, — călătoria vieţii — o întreprind larvele de la locul de unde au luat fiinţă, către meleagurile de tinereţe ale strămoşilor. în perioada adolescenţei, anghila trăieşte pe fundul apelor dulci ale Europei şi Africii de Nord. La început, ea este un peştişor fricos, care cîrduieşte în zonele profundale, hrănindu-se cu răcuşori, melci, peştişori. Cu trecerea anilor, anghila prinde curaj şi devine răpitor, pregătindu-se pentru a întîmpina viitoarele peripeţii şi greutăţi ale călătoriei de nuntă. Anghila se caracterizează printr-o viaţă mai mult nocturnă, uneori trecînd noaptea pe uscat dintr-un rîu în altul. La vîrsta maturităţii sexuale (masculii la 8—14 ani, femelele la 10—18 ani) începe drumeţia anghilei spre locurile sorocite „nuntitului", identificate între Insulele Bermude şi Insulele Indiei de Vest, respectiv în zona centrală a Mării Sargaselor, între latitudinile 22° şi 30° N şi între longitudinile 48° şi 65°V. Se presupune că adîncimea la care are loc reproducerea este de 400 m. Pentru cîrdurile care pornesc din apropierea ţărmurilor Europei drumul măsoară aproape 8 000 km şi-i străbătut în 5 —6 luni. Cu ultimele eforturi, exemplarele cele mai rezistente dintre milioanele şi milioanele de anghile ce au pornit la drumeţie, îşi îndeplinesc datoria de a se perpetua, pe pajiştele roşiatice de sargasum. în aceste locuri, femela depune 1—2 milioane icre, care fecundate de mascul, dau naştere la puii de anghilă. Aceştia, nu se aseamănă deloc cu părinţii, au corpul transparent, înalt, de forma unor frunze de salcie şi cu dimensiunea de 2 mm. Multă vreme, puii de anghilă au fost consideraţi gen şi specie diferită, citaţi în literatura de specialitate sub numele de Leptocephalm brevirostris. Ei pornesc, îno-tînd la suprafaţa apei, în călătoria către apele dulci ale Europei, străbătînd acelaşi drum al generaţiilor anterioare. La început sînt purtaţi de curenţi (Gulf-Stream). După 2 ani, au forma corpului asemănătoare cu anghila şi atunci încep să înoate activ, orientîndu-se cu ajutorul organelor de simţ. 60 Dacă pentru adulţi călătoria a durat 5—6 luni, puii de anghilă o întreprind în 3 ani. în acest răstimp ei cresc încet, măsurînd în primul an 25 mm, în al doilea 52 mm, iar în al treilea an 75 mm. încetul cu încetul, devin asemănători cu adulţii, fapt confirmat şi de forma corpului care este acum cilindrică. Anghilele tinere pătrund în rîuri, unde îşi petrec apoi viaţa pînă la perioada de adult, în apele dulci ale Europei şi cele de pe coasta Africii de Nord, pînă la vremea cînd se angajează în călătoria spre Marea Sargaselor. Importanţa economică a anghilei este deosebit de însemnată, acest peşte formînd obiectul pescuitului mondial. Anual se prind cantităţi ce variază între 50— 100 milioane kg. Carnea grasă şi deosebit de gustoasă a acestui peşte a determinat ca în unele ţări vest-europene să se practice cultura' puilor de anghilă (civele) în iazuri şi lagune litorale, special amenajate. Puii de anghilă pescuiţi cu vase speciale în Oceanul Atlantic sînt folosiţi, o parte pentru creşterea artificială în bazine, iar o altă parte (în Germania, în Cehoslovacia sau Ungaria) pentru popularea rîurilor şi fluviilor cu acest peşte valoros. Pentru apele ţării noastre, anghila nu prezintă importanţă economică, întrucît cantităţile pescuite anual nu depăşesc cîteva sute de kilograme. Anghila a fost semnalată, pentru prima dată la noi în 1888 în Someş, Mureş şi în Olt. Cercetările efectuate recent, în cursul anilor 1965—1966, de v. zinevici asupra răspîndirii anghilei în sectorul românesc al Dunării, au evidenţiat că exemplarele pescuite pe fluviu au fost de sex femei, iar cele din lagunele Dunării au fost de ambele sexe. Prezenţa sporadică a anghilei în apele noastre, cantităţile extrem de mici pescuite, tind să ducă la concluzia că bazinul Mării Negre ar delimita zona periferică de răs-pîndire geografică a acestei specii valoroase şi atît de interesantă prin ecologia ei specifică. 15. ŞPROTUL (Planşa 12) Sprattus sprattus phalericus (Risso, 1826) RUS. CERNOMORSKAIA KILKA; SPROT; KILKA, SARDEL Fr. SPROT, ESPROT GERM. SPROTTE, BREITLING ENGL. SPRAT BULG. TRIŢONA, ŢAŢA, KOPARKA, SPROT UNG. SPRATT Şprotul, denumit popular ceace, ţaţa şi impropriu sar-deluţă, este un clupeid mic, răspîndit sub diferite sub- specii locale în Oc. Atlantic, Marea Mediterană şi Marea Neagră. Şprotul din Marea Neagră se caracterizează prin forma mai înaltă a corpului, gura mică şi aripioara dorsală împinsă mai înapoi. Abdomenul mult comprimat, are o carenă ascuţită, prevăzută cu 29—33 solzi, pe cînd gingirica are maximum 29, de regulă 26. Şprotul trăieşte în cîrduri mari, întreprinzînd migraţii de-a lungul litoralului, fără să pătrundă în rîuri şi lacuri. Mărimea obişnuită este de 8—11 cm, iar greutatea 9 g, avînd un ritm încet de creştere, încît, la vîrsta de 5 ani măsoară maximum 13 cm. Asemenea exemplare se întîlnesc foarte rar, fiindcă de cele mai multe ori înainte de a împlini vîrsta de 4 ani, mor. Se întîlneşte aproape de ţărm primăvara şi toamna, iarna se retrage în larg. La vîrsta de 1 an şprotul se reproduce, femelele de-punînd 500—2 000 boabe de icre. în M. Neagră se pescuiesc anual 3—5 milioane kg de şprot. Intensificarea pescuitului cu talienele la litoralul nostru a făcut cu putinţă să se prindă, în unii ani, din această specie, pînă la 1 000 000 kg. Şprotul este cu mult mai gustos decît gingirica, iar faptul că este mic nu împiedică să se preteze la a funciare şi la prepararea sub formă de conserve în ulei. Pescuitul lui şi mai bogat va permite să formeze baza de materie primă pentru fabricarea făinii şi uleiului de peşte. 16. GINGIRICA (Planşa 13) Clupeonella cultriventris cultriventris (Nordmann 1840) RUS. TIULKA, SARDELIKA BUL. TRISONA, KOPARKA Gingirica, acest clupeid mic din bazinul Mării Negre şi Mării de Azov, este răspîndit în părţile îndulcite ale mărilor amintite, de unde pătrunde în fluvii şi lacuri, în Dunăre urcă pînă la Călăraşi; se întîlnea în lacul Brateş, în bălţile din Insula Brăilei, în iezerul Călăraşi. Dimensiunile la care ajunge sînt la masculi pînă la 8 cm, iar la femele 9 cm, rar 12—13 cm. Corpul gingiricii este mult comprimat lateral, iar abdomenul are o carenă bine dezvoltată. Ochii sînt lipsiţi de pleoapele adipoase, prezente la puii scrumbiei de Dunăre, încît, dacă se ţine seama de acest caracter se poate înlătura confuzia destul de frecventă între gingirică şi puii celuilalt clupeid. Un alt caracter distinct al gingiricii îl constituie cele două radii posterioare de la aripioara anală, care sînt mai lungi decît la celelalte ari- 61 pioare. De asemenea, gura este mai mică şi oarecum superioară. Peşte de cîrd, gingirica se reproduce primăvara şi vara în mare, în special în lunile aprilie-mai, pînă la sfîrşitul lui iunie, la temperaturi de la 5 la 24°C (optimum 11 — 18°). Reproducerea se face în apele mării în vecinătatea coastelor, dar şi în lacurile salmastre şi dulci, în Razelm sau în bălţile Dunării, icrele sînt depuse în masă. O femelă depune 5 000—20 000 boabe de icre mărunte, cu diametrul de 0,8—1 mm. Gingirica, peşte exclusiv planctonofag, consumă zoo-plancton mărunt, constituind astfel o verigă între plancton şi peştii răpitorii sau omnivori, care consumă masive cantităţi de gingirică, cum sînt scrumbia de Dunăre, şalăul, sturionii şi alţi peşti. Cantităţi mari de gingirică se pescuiesc în Marea de Azov, în unii ani prinzîndu-se pînă la 80 000 000 kg. La noi se prind, în talienele din faţa gurilor Dunării, în amestec cu puii scrumbiei de Dunăre, în lacurile Razelm şi în unele lacuri din deltă, în medie 600 000— 700 000 kg gingirică anual. Sînt însă ani cînd se pescuiesc în apele ţării noastre pînă la 2 000 000 kg. Gingirica se consumă în special sărată şi formează materia primă pentru fabricarea făinii de peşte furajere şi extragerea uleiului de peşte. 17. SARDEA Sar dina pilchardus (Walbaum, 1792) RUS. SARDINKA GERM. SARDINE UNG. SZARDINIA în apele teritoriale româneşti, la sud de Constanţa se pescuiesc exemplare izolate de sardea. Acest peşte, de talie mijlocie (sub 20 cm) are corpul alungit, gros şi o gură mică, puţin oblică. Fig. 25 — Sardea Sardina pilchardus (Walbaum) Răspîndită mai cu seamă în partea de răsărit a Oceanului Atlantic, specia sardea se întîlneşte şi în Marea Mediterană, rar în Marea Neagră, Se ţine mai mult în largul mării, la apă caldă. Biologia sar dinei din Marea Neagră nu este cunoscută. în Marea Mediterană se pescuiesc anual cca 350 000 kg, cantitate din care cea mai mare parte este destinată producţiei de conserve. 18. Sardinella aurita Valenciennes, 1847 Specie larg răspîndită în Oceanul Atlantic, în Marea Mediterană, în apele ce scaldă ţărmurile sudice ale Chinei şi Japoniei, Sardinella aurita este un musafir rar în Marea Neagră. Fig. 26 — Sardinella aurita Valenciennes Acestui peşte, de talie relativ mijlocie, 20—22 cm, uneori pînă la 28—30 cm, îi plac apele calde şi sărate. Se crede că Sardinella aurita nu se reproduce în Marea Neagră. în locurile de baştină, reproducerea se desfăşoară de la mijlocului verii pînă în toamnă. Pentru ţara noastră, această specie, care formează obiectul unui pescuit intens la ţărmurile Africii de nord, nu prezintă importanţă economică. 19. SCRUMBIA DE DUNĂRE (Planşa 14) Alosa (Caspialosa) pontica pontica (Eichw, 1838) RUS. CERNOMORSKAIA SELDI, BELOGOLOVKA GERM. DONAUHERING, SCHWARZMEER-HERING ENGL. DANUBE HERRING BULG. KARAGHIZ UNG. NAGY DUNAI HERING Peşte specific ponto-caspic, scrumbia de Dunăre este un clupeid valoros al Mării Negre. Ea are corpul comprimat lateral şi carena bine dezvoltată, elemente caracteristice în general scrumbiilor. Gura mare, armată cu dinţi moderat dezvoltaţi. La ochi se observă pleoapele groase şi adipoase. Scrumbia de Dunăre, peşte marin migrator, formează cîrduri mari, în special în timpul reproducerii* cîn4 62 pătrunde în fluvii. Migraţia începe în martie, dar reproducerea se declanşează, de regulă, în luna mai, desfăşurîndu-se în Dunăre la 500—900 km de la gurile fluviului. Această specie iernează în mare şi se reproduce totdeauna numai în fluvii. Dimensiunile la care ajunge sînt diferite. Astfel, unele rase şi varietăţi ating 40 cm lungime şi 500—800 g greutate, altele 22—30 cm lungime şi 200—300 g greutate. Primăvara, în timpul migraţiei de reproducere, scrumbiile de Dunăre se îngraşă mult, devenind mai rotunde. După ce-şi depun icrele, multe din ele mor, iar cele ce se reîntorc în mare sînt foarte slabe. Masculii ajung Ia maturitatea sexuală la vîrsta de 2 ani, iar femelele la 3—4 ani, cînd depun 10 000— 150 000 icre. Icrele sînt semipelagice, plutesc în apă. Ele eclozează în Dunăre. Larvele, devenite apoi pui, sînt antrenate de curent la gurile Dunării, unde rămîn toată vara. Se întîmplă uneori ca, atunci cînd apele Dunării sînt mari, deci cu nivel ridicat, icrele să fie aduse în bălţi şi pe terenurile inundabile. Puii rezultaţi din icre rămîn aici şi se scurg cu apele de inundaţie, vara sau toamna. Producţia unui an este în funcţie de bogăţia generaţiei din care-i formată, ştiind că scrumbiile de Dunăre pătrund în fluvii la vîrsta de 3—4 ani, iar masculii chiar la 2 ani. Astfel, dacă generaţia de 3 ani, care, de regulă este mai numeroasă, provine dintr-un an cînd condiţiile au fost favorabile dezvoltării puilor, producţia va fi mai mare. în anii cînd generaţia a fost săracă, producţia anului cînd această generaţie va fi pescuită va fi slabă. Aşa se şi explică de ce la noi, în unii ani, asistăm la producţii de scrumbie de Dunăre de 1 000 000 kg pentru ca, în alţi ani să se pescuiască 100 000 kg. De aceea, se şi acordă o grijă deosebită reproducerii scrumbiei de Dunăre şi cruţării puietului ei. Pescuitul scrumbiei de Dunăre se execută în mare la taliene şi cu avele de scrumbii, iar în Dunăre cu set-cile de scrumbii, zonele bogate situîndu-se la gurile Dunării şi pe braţul Sf. Gheorghe. Peşte delicios şi bogat în grăsimi (conţine 26% grăsimi), scrumbia de Dunăre se consumă atît proaspătă, cît şi sărată. Sărarea se face după un anumit procedeu. Peştele este în prealabil congelat în apă cu gheaţă şi sare, apoi se sărează şi se lasă să stea 10—15 zile. Astfel sărat este păstrat în saramură, în butoaie care sînt ţinute la frigorifer, la o temperatură de 0—2°C, Scrumbiile de Dunăre se afumă. 20. SCRUMBIA DE MARE Alosa (Caspialosa) maeotica (Grimm, 1901) RUS. KERCEN S K AI A Scrumbia de mare seamănă cu scrumbia de Dunăre, cu care se şi confundă. Are mai puţini spini pe arcurile branhiale, iar carena mai ascuţită. Scrumbia de mare nu se îngraşă aşa de mult în perioada migraţiei de reproducere. Coloraţia este verde-albăstruie pe spate, argintie pe lături şi burtă. Aripioarele pectorale sînt albe, tivite pe marginea superioară cu negru. Adesea, pe laturile corpului se observă 6—11 pete negre, din care cauză pescarii numesc această specie „rizeafcă mare". Ea ajunge pînă la 33 cm lungime şi 400 g greutate. Fig. 27 — Scrumbia de mare Alosa (Caspialosa) maeotica (Grimm) Deşi este specie migratoare, nu pătrunde în fluvii, ci numai în lacurile litorale, ca de exemplu în Razelm. Din Marea Neagră, scrumbia de mare migrează şi în Marea de Azov, pescuindu-se în strîmtoarea Kerci circa 400 000—500000 kg. Aici ea poartă şi numele de „scrumbia de Kerci". Cercetări recente au stabilit precis că specia aceasta, de-a lungul litoralului romînesc se reproduce în Razelm, unde pătrunde primăvara şi se retrage toamna, o dată cu chefalii. Pescuindu-se la un loc cu scrumbia de Dunăre, nu se pot aprecia cantităţile de scrumbie de mare prinse anual. Este cert însă că scrumbia de mare este cu mult mai puţin frecventă decît scrumbia de Dunăre. 21. RIZEAFCA (Planşa 15) Alosa (Caspialosa) caspia normanni — Antipa, 1906 RUS. PUZANOK, DUNAISKII PUZANOK BULG. MALKA DUNAVSKA SKUMBRIA UNG. KIS DUNAI HERING Relict panto-caspic, rizeafca este cea mai mică specie din scrumbiile de Dunăre, fiindcă nu depăşeşte talia 4e 20 cm, (obişnuit 14—16 cm) şi greutatea de 50 g. Ea are corpul relativ mai înalt şi mai comprimat lateral ca la celelalte scrumbii albe. Ochii sînt destul de mari, iar dinţii mai dezvoltaţi. Specie migratoare, intră în Dunăre şi în Lacul Razelm primăvara de timpuriu, reproducîndu-se în fluviu sau în lac, unde se şi hrăneşte. Spre toamnă se retrage din aceste locuri în mare, unde iernează, migrînd în cîrduri, mai întîi adulţii şi apoi puii. Hrana, pînă la vîrsta de 3 ani, o constituie larvele de insecte, crusta-ceii mici, după care devine răpitor, atacînd hamsiile, guvizii, obleţii etc. Maturitatea sexuală apare la masculi cînd ajung la 12 cm lungime, iar la femele la 15 cm, la vîrsta de 2 ani şi respectiv 3 ani. Adesea, exemplarele tinere de scrumbii de Dunăre de două veri, se confundă cu rizeafca şi sînt pescuite şi înregistrate ca atare. Rizeafca, pescuită la Dunăre cu setei anume, iar la mare în taliene, este mai slabă (3—4% grăsimi) şi mai puţin gustoasă faţă de scrumbie. Ea se pretează însă pentru sărare şi prepararea conservelor în ulei. 22. HAMSIA (Planşa 16) Engraulis encrasicholus ponticus Alexandrov, 1927 RUS. ANCIOUS, HAMSA FR. ANCHOIS GERM. SARDELE, ANSCHOVIS ENGL. ANCHOVY BULG. HAMSIIA UNG. SZARDELLA Acest peştişor, de 8—12 cm lungime şi 8—10 g greutate, foarte rar atingînd 20 cm, este mult răspîndit în Marea Neagră. Deşi seamănă aparent cu scrumbia, totuşi el nu face parte din familia Clupeidae, ci din Engraulidae. Hamsia are abdomenul rotunjit şi nu posedă carenă, iar corpul nu este comprimat lateral, ci aproape cilindric. Falca superioară, mult mai lungă decît cea inferioară, permite gurii să se deschidă larg ca la răpitori. Totuşi, hamsia este planctonofag, consumînd zooplancton, copedode şi chiar fitoplancton. Fălcile sînt prevăzute cu dinţi mărunţi. Ochii sînt mari, fără pleoape adipoase. Culoarea generală a corpului este albăstruie închis, iar cea a abdomenului albicioasă. Specie precoce, atinge maturitatea sexuală la 11 luni, avînd longevitatea de 2—3 ani. Hamsia trăieşte în cîrduri masive, nneori cu zegile de mii de kilograme, întreprinde} migraţii lungul malului mării şi pătrunzînd în lacurile litorale, ca de exemplu, în Razelm. Din Marea Neagră, ea migrează pentru hrănire în Marea de Azov. Se reproduce din mai pînă în septembrie. Ea formează hrana preferată a multor peşti marini răpitori ca: pălămida, scrumbia albastră, calcan, morun cît şi a mamiferului Mării Negre —delfinul, precum şi a păsării furtunii şi pescăruşilor. Ca şi gingirica, hamsia este o verigă intermediară între fiinţele microscopice ale zooplanctonului şi peştii mari răpitori, care predomină ca specii în mări şi oceane. Deşi zeci de milioane de kilograme de hamsie cad pradă răpitoarelor, ea formează totuşi un peşte cu importanţă economică. Astfel, în Marea de Azov, unde migrează pentru hrană, se pescuiesc în unii ani pînă la 80 000 000 kg. De-a lungul litoralului românesc se pescuiesc la taliene anual pînă la 2 000 000 kg, în special în zona Sulina — Portiţa. Hamsia sărată (care poate fi păstrată timp de 15 ani), constituie un aliment apreciat în consum. Din hamsii sărate se prepară o pastă foarte bună, care după o maturare de un an, formează un produs gustos, cunoscut sub numele comercial „pastă de anehois". 23. PĂSTRĂVUL DE MUNTE (Planşa 17) Salmo trutta fario (Linnaeus, 1758) RUS. RUCIEVAIA FORELI FR. TRUITTE COMMUNE GERM. BACHFORELLE ENGL. BROWN TROUT BULG. PĂSTĂRVA UNG. SEBES PISZTRANG în apele de munte cristaline, reci şi repezi, peştele care a pus stăpînire este păstrăvul, denumit în unele părţi „păstrăv lăptaş" (Jud. Vîlcea) sau „păstra" (în judeţele Prahova şi Buzău). Cu trupul svelt, musculos, plin de vioiciune şi supleţe, îmbrăcat în strai bogat colorat, este socotit, pe bună dreptate, podoaba rîurilor de munte. Coloritul general al corpului are cîte ceva din mediul în care-şi duce viaţa păstrăvul. Verde închis pe spate, ca ochiurile adînci din cotloanele rîului, gălbui pe margini şi cu burta albă-argintie, păstrăvul are capul stropit cu nişte pete, majoritatea roşiatice, cercuite de umbre alburii, altele negre. Gura mare, cu fălci puternice, în care sînt înfipţi dinţii ascuţiţi, ochi mari, veşnic cercetători, sînt elementele ce-1 caracterizează drept un răpitor temut şi Y9r§Q§r Caracteristic păstrăvului şi tuturor salmoni» 64 delor este o escrescenţă situată pe spinare, în urma înotătoarei caudale, denumită înotătoarea adipoasă. Păstrăvul are solzi mici, aproape imperceptibili. Lun-gimea^ obişnuită la care ajunge este de 20—40 cm, cîntărind de la 200 g la 3—4 kg. Cu totul rare sînt exemplarele de 8—10 kg. Răspîndit în zona muntoasă a tuturor apelor europene, cu excepţia fluviului Peciora, păstrăvul trăieşte la noi în rîurile şi pîraiele de munte şi cîteva lacuri cum sînt: Lacul Roşu, Bîlea, Gîlcescu, Ana şi în lacurile de acumulare populate cu această specie. într-o continuă căutare a hranei, consumă cu lăcomie larve de insecte, gîndaci de apă, muşte şi alte insecte după care se aruncă — arc de oţel — deasupra apei. Lătăuşul (Gamarus) îi place cu predilecţie şi, pe măsură ce creşte ca vîrstă, vînează peştişori, cră-ieţi, zglăvoace şi chiar propria-i progenitură. La vremea bătăii, cînd atinge vîrsta de 2—3 luni, iar pădurile au prins rugina toamnei, prin octombrie, păstrăvul îmbracă haina de sărbătoare şi porneşte în alai de nuntă. Nuntaşii-bărbătuşi, sînt tare bătăuşi în primele zile cînd se hărţuiesc între ei şi numai învingătorii rămîn vrednici să-şi însoţească miresele pe drumul de urcuş al apelor, la locul împerecherii. Dacă apa este mai caldă, nuntitul ţine pînă în decembrie-ianuarie. în răstimpul acesta, perechile îşi găsesc locurile propice — apă mai domoală, cu fund podit cu pietriş mărunt. Aici femela îşi sapă cu lopeţica cozii o gropiţă, asemenea unui cuibar, unde-şi lasă icrele (1 000—2 000 la 1 kg greutate) pe care bărbătuşul le stropeşte cu lapţi. Din icrele astfel fecundate, la interval de 3—4 luni, în funcţie de temperatura apei, se nasc puii care se mai hrănesc o bucată de vreme din săculeţul cu hrană ce-1 poartă cu ei (sacul vitelin). încetul cu încetul, ei devin, din pîntecoşi şi sperioşi, — cum sînt în primele faze de viaţă, supli şi îndrăzneţi, însuşindu-şi apoi felul de trai al părinţilor. Datorită faptului că procentul de supravieţuire al puilor ce rezultă din icrele depuse de o femelă este foarte mic (1—3%) s-a recurs la creşterea artificială a păstrăvului (salmonicultura), care a luat mare extindere. în crescătorii special amenajate, se face reproducerea şi creşterea păstrăvului. Asemenea crescătorii sînt în ţara noastră la Tarcău, Prejmer, Valea Stînii, Pistruia etc. Păstrăvul este un peşte mult căutat de pescarii sportivi care, spre a-1 ademeni în cîrligul undiţei, folosesc pe lîngă momelele naturale o sumedenie de momele artificiale, care imită insectele ce sboară deasupra apei în diferite anotimpuri, fiecare anotimp avînd insectele lui specifice. La pescuitul sportiv al păstrăvului, undiţarul întrebuinţează rîma în perioada apelor învolburate de primăvară, lăcuste şi larve (din iunie pînă în septembrie), iar la pescuitul cu lanseta năluci şi peştişori morţi. Dimensiunea legală de pescuit este de 20 cm, iar perioada de prohibiţie 15 septembrie—30 aprilie. 24. PĂSTRĂVUL DE MARE Salmo trutta lăbrax Pallas, 1811 RUS. CIORNOMORSKII LOSOS FR. TRUITE DE MER GERM. SCHWARZES MEER FORELLE BULG. MORSKA PĂSTĂRVA UNG. TENGERI PISZTRÂNG Somonul Mării Negre — păstrăvul de mare — este cel mai mare salmonid din apele ţării noastre. Pescuindu-se exemplare răzleţe, de regulă pui, acest peşte este puţin cunoscut de pescari şi cu atît mai puţin de consumatori. Foarte rar se prinde cîte un păstrăv de mare, matur, care cîntăreşte 2—3 kg, cu toate că sînt descrise exemplare de 20—30 kg, care, desigur existau mai de mult, acum 100—150 de ani. Păstrăvul de mare este, de fapt, strămoşul păstrăvului de munte, care s-a adaptat la viaţa rîurilor montane, de unde coboară, foarte rar, spre şes şi, mult mai rar, în mare. De aceea, nu este exclus ca puii de păstrăv ce se pescuiesc în Dunăre şi chiar de-a lungul litoralului marin să fie puii păstrăvului care au coborît de la munte, printre ei aflîndu-se şi păstrăvii de mare, după cum, nu este exclus să fie hibrizi între păstrăvul de mare şi păstrăvul de munte. Forma corpului, conformaţia capului şi a dinţilor de la păstrăvul de mare sînt asemănătoare cu ale păstrăvului de munte. Coloritul este însă destul de deosebit. Negru-albăstrui pe spate, argintiu pe lături şi pe abdomen, păstrăvul de mare prezintă numeroase pete negre, ţn formă de x presărate pe corp. Printre acestea se 65 disting şi pete gălbui-verzui, alături de puncte portocalii. Păstrăvul de mare trăieşte în apele mării şi migrează pentru reproducere în rîurile de munte. Acest peşte popula vechea mare aralo-ponto-cas-pică, mare cu apa slab salmastră, mai mult dulce. Astăzi, el este rar în Marea Neagră, fiind mai frecvent în Marea Caspică. Se pescuiesc însă exemplare răzleţe şi de-a lungul litoralului marin al ţării noastre. Parte din aceste exemplare pătrund în Dunăre ca adulţi, iar după reproducere, puii lor coboară, încet, spre mare. Ei sînt pescuiţi în acest stadiu, foarte rar şi în fluviu. Peşte valoros, cu carne gustoasă, nu prezintă importanţă economică pentru ţara noastră, întrucît se pescu-ieşte rar şi întîmplător. în Marea Caspică şi în rîurile afluente, unde se prind cantităţi mai mari, formează obiectul pescuitului industrial. 25. PĂSTRĂVUL AMERICAN, PĂSTRĂVUL CURCUBEU (Planşa 18) Salmo gairdneri irideus Gibbons, 1855 RUS. RADUJNAIA FOREL FR. TRUITTE ARC-EN-CIEL ENGL. RAINBOW TROUT GERM. REGENBOGENFORELLE BULG. AMERIKANSKA PĂSTĂRVA UNG. SZIVÂRVÂNYOS PISZTRANG Denumirile populare ce le poartă acest păstrăv american sau curcubeu, ne indică două elemente principale şi anume: locul de baştină şi coloritul. Provenit din rîurile din vestul Statelor Unite ale Americii, a fost introdus în Europa ca peşte de cultură, în jurul anului 1880. în crescătoriile noastre s-a semnalat, pentru prima oară, prin anul 1902. Spre deosebire de păstrăvul de munte, păstrăvul curcubeu este mai puţin pretenţios în privinţa temperaturii şi a conţinutului de oxigen din apă. El diferă de păstrăvul de munte şi prin colorit: pe spate este albăstrui-violet, laturile au iradiaţii argintii, iar burta culoarea albicioasă. Linia laterală este umbrită de o bandă roză-sidefie, ce lasă impresia culorilor curcubeului. De remarcat că nu este pigmentat cu pete roşii, ci numai cu pete negre cafenii. El creşte foarte bine în ape mai domoale, mai puţin limpezi şi mai calde. Aceste caracteristici cît şi faptul că este rezistent la boli au făcut ca păstrăvul curcubeu să se preteze minunat creşterii artificiale. Perioada de reproducere o constituie lunile martie-aprilie, cînd se recurge la înmulţirea artificială. Inci- dental, păstrăvul curcubeu se găseşte în apele de munte vecinaşe crescătoriilor. El a ajuns într-un stadiu de domesticire atît de avansat, încît nu se mai reproduce pe cale naturală. Ritmul de creştere este încet. La vîrsta de 1 an cîntăreşte 10—15 g, la 2 ani 100—250 g, la 3 ani 300—500 g în condiţiile furajării artificiale. în păstrăvăriile noastre, păstrăvul curcubeu se creşte la Valea Stînii, pe Telejenel, la Pistruia, pe Valea Firi-zei, la Azuga, pe Valea Limbăşelului etc. Anual, crescătoriile noastre produc circa 50 000 kg păstrăv curcubeu. Această specie de păstrăv se dezvoltă, în general, bine în lacurile de baraj. 26. PĂSTRĂVUL FÎNTÎNEL (Planşa 19) Salvelinus fontinalis (Mitchell, 1855) RUS. GOLEŢ FR. SAUMON DE FONTAINE; OMBLE DE FONTAINE ENGL. BROOK TROUT GERM. AMERIKANISCHE BACHSAIBLING BULG. SIVEN UNG. PATAKI SZAIBLING în unda de cristal a apelor de munte trăieşte cel mai frumos peşte din fauna piscicolă a ţării noastre — păstrăvul fîntînel. în coloritul corpului său sînt îmbinate armonios nuanţe plăcute. Pe fondul cenuşiu-verzui se află, ca o fină pigmentaţie, mici puncte de culoare portocalie-roşiatică sau roşu puternic, încercuite de o culoare albăstruie. Aripioarele pectorale şi abdomenul sînt tivite cu alb de marmoră. Originar din bazinul izvoarelor fluviului Mississippi şi ai afluenţilor acestuia, a fost adus în Europa în jurul anului 1884, iar în apele noastre cam prin 1906. Prezenţa lui este semnalată azi în cîteva pîraie afluente Mureşului, Someşului Rece şi Bistriţei. Ca mod de viaţă se aseamănă cu păstrăvul de munte, dar, spre deosebire de acesta, nu este atît de sperios. Hrana lui o formează mici viermişori, larve de insecte. Perioada de reproducere corespunde intervalului octom-brie-decembrie, cînd „haina de nuntă" pe care o îmbracă îi accentuează şi mai mult frumuseţea. Ritmul de creştere este mai rapid decît la păstrăvul indigen, la vîrsta de o vară el are 6—15 cm lungime şi 20—25 g greutate, la două veri 15—20 cm şi 100—160 g iar la trei veri 20—25 cm şi 160—370 g. Neajunsurile pe care le prezintă pentru a fi cultivat în crescătorii decurg din faptul că este foarte puţin rezistenţ la bolile specifice şalmonidelor, 27. LOSTRIŢA Hucho hucho (Linnaeus, 1758) RUS. DUNAISKII LOSOS FR. SAUMON DU DANUBE GERM. HUCHEN, LACHSFORELLE, DONAULACHS UNG. GAL6CA Adevărată podoabă a apelor noastre de munte, lostriţa îşi găsea odinioară bun adăpost în multe rîuri mari de la noi ca Oltul, Jiul, Mureşul, Lotru, Argeşul. Datorită pescuitului prădalnic din trecut şi schimbării defavorabile a condiţiilor de viaţă din locurile sale de baştină, lostriţa este azi pe cale de dispariţie, întîlnindu-se destul de rar numai în Bistriţa moldovenească, în Dorna, Dacă în primele faze ale vieţii se mulţumeşte cu insecte şi larve de insecte, pe măsură ce creşte atacă peştii din zona unde trăieşte, respectiv sglăvoacele, porcuşorii, elenii, mrenele. Nu se dă în lături nici de la alte animale de apă, broaşte, şoareci, şobolani şi, cu elegante salturi acrobatice, se aruncă deseori după păsările de apă. Cînd atinge vîrsta de 4—5 ani, lostriţa devine matură, capabilă să se reproducă. La vremea cînd rîurile desferecate de strînsoarea gheţurilor prind să-şi mai încălzească apa, lostriţa se găteşte de nuntit. Luna lui april o întîmpină în haina de sărbătoare a împerecherii, care dă o tonalitate vie culorilor corpului femelei, iar la mascul se manifestă prin „butonii de dragoste" de pe cap. Fig. 29 — Lostriţa Hucho hucho (Linnaeus) Vişeu, Ruscova, Vaser (afluenţi ai Vişeului), Novăţ (afluent al Vaserului). în Cerna a dispărut, dar localnicii îi păstrează amintirea, sub numele de „puică". Acest frumos salmonid, a cărui arie de răspîndire o constituie numai bazinul Dunării, creşte în lungime peste 1 m, iar ca greutate 12—14 kg. Răpitor tipic este înzestrat cu o gură mare, dinţi puternici şi foarte numeroşi pentru a prinde — în timpul nopţii cînd iese la vînat — prada vie, din lumea vieţuitoarelor din apele de munte şi în special a peştilor. Coloraţia corpului este argintie, pe spate brun verzuie, cu irizaţii roşcate pe lături, iar pe pîntece galben-argintiu. Preferă porţiunile de rîu mai adînci, bulboanele, cotloanele, locurile vecinaşe zonei păstrăvului şi lipanului. Sub umbrele cascadelor, sub steiuri de stîncă, în ascunzişurile tăinuite ale rîului, îşi alege posturile de pîndă, de unde se aruncă, fulger, asupra pradei. Nepotolita-i foame face ca lostriţa să fie un temut răpitor, ce nu-şi cruţă, în unele cazuri, nici semenii. în perioada „bătăii" femelele sînt urmărite fiecare de cîte 3—4 masculi, care se luptă între ei. Dintre victorioşi, fiecare femelă îşi alege „mirele" pentru „nunta" din „palatul de cleştar" al rîului de munte. Ţinerile perechi devin apoi arhitecţi şi constructori, amenajîndu-şi, pe locul dulcilor îndrăgostiri, adăpostul pentru pontă. Cu ajutorul cozii, lostriţele - femele şi masculi — sapă pe fundul tare o groapă lungă de 60 cm şi adîncă de 10—20 cm, unde sînt depuse icrele (1 600—2 000 boabe de icre pentru 1 kg din greutatea corpului). Perioada de depunere durează 2—3 zile, cînd, în preajma femelei se află „alesul" acesteia, ieşit victorios, cîteva zile în urmă, din disputa cu alţi cîţiva semeni ce i-au format alaiul de nuntă. Sentimentele „materne" nu durează prea mult, ci, numai pînă cînd puii s-au săltat puţin să-şi caute singuri rostul în viaţa rîului. După apariţia puilor, lostriţa îşi reia traiul solitar şi obiceiurile „de junglă", în unda rece fiind socotită „tigrul" apelor de munte. 67 Raritatea ei, frumuseţea şi gustul delicios al cărnii au transformat-o într-un „trofeu" al undiţarilor, care pot pescui cu aprobare specială, o singură piesă în intervalul 1 iunie—28 februarie, numai din exemplare care depăşesc 60 cm lungime. Rezultatele cele mai bune la pescuitul cu undiţa se obţin toamna tîrziu sau iarna, că ere fapt de seară sau în tăcerea nopţii. Perioada de prohibiţie ţine de la 1 martie pînă la 1 iunie. în R.S. Cehoslovacă şi în ultimii ani în ţara noastră se practică reproducerea artificială a acestei specii valoroase, puii obţinuţi fiind crescuţi — cîteva luni — în bazine special amenajate, după care sînt lansaţi în rîuri pentru a le repopula. Se urmăreşte repopularea acestui peşte în mări în care a trăit dar de unde a dispărut, precum şi în lacurile de baraj. 28. COREGONUL (Planşa 20) Coregonus lavaretus maraenoides Poljakov, 1874 RUS. CIUDSKOI SIG GERM. PEIPUS-MARAENE UNG. VANDOR MARINA în rîndul noilor „cetăţeni" ai ihtiofaunei ţării noastre se numără astăzi şi coregonul. Adus sub formă de icre embrionate din lacul Ciudscoe, de pe lîngă Leningrad, a fost crescut la staţiunea de sturionicultură de la Tarcău, făcîndu-se apoi populari experimentale în Lacul Roşu, lacul de baraj de la Bicaz şi în unele iazuri din Moldova de nord. Cu toate că este un salmonid, (cea de-a doua înotătoare grăsoasă trădează acest lucru), are un aspect general de scrumbie. Capul îl are însă mic, iar gura lipsită de dinţi. Exemplarele mature devin mai late, cu abdomenul mult coborît, din cauza icrelor mari, ca de păstrăv, care îl măresc mult în timpul reproducerii. Coloritul general este argintiu. Interesant de remarcat este faptul că, în perioada bătăii, apar, pe solzi, butoni. Se reproduce în lunile noiembrie - decembrie, pe fundul malurilor bătute de valuri. Dimensiunile la care ajunge sînt 30—40 cm lungime, maximum 60 cm, iar ca greutate 300—400 g, respectiv 2 kg, rar peste 3 kg. Se hrăneşte cu zooplancton, cît şi cu chironomide. Coregonul este un peşte cu carne foarte gustoasă şi rivalizează cu lipanul nostru, încît dezvoltarea lui în apele de la noi — lacuri de baraj, iazuri şi heleştee din zona montană şi colinară — va contribui la ridicarea valorii ihtiofaunei din aceste bunuri piscicole. 29. LIPANUL (Planşa 21) Thymallus thymallus Linnaeus, 1758 RUS. HARIUS FR. OMBRE COMMUNE GERM. AESCHE ENGL. GRAYLING ung. p£nz£s p£r Din aceeaşi familie cu lostriţă şi păstrăvul face parte şi lipanul, cu deosebire că, faţă de aceştia, este mai mic. Obişnuit, creşte pînă la 30—32 cm lungime, cînd atinge greutatea de 300—350 g. Rar ajunge pînă la lungimea de 50 cm şi greutatea de 1 kg. Acest peşte este întîlnit în zona mijlocie şi inferioară, în aproape toate apele de munte din Europa, în afară de cele situate în regiunile sudice. în ţara noastră, lipanul, numit în unele părţi (pe Strei şi Olt) „lipean", populează apele de munte în zona lor inferioară, denumită şi „zona lipanului". Frumuseţea lipanului rivalizează cu aceea a lostri-ţei şi păstrăvului. Corpul său pare învăluit în pînza curcubeului, care acoperă fondul argintiu al solzilor bine înfipţi în piele. Coloritul verde-cenuşiu pe spate, argintiu-roşcat pe pîntece, cafeniu pe cap, stropit cu puncte negre şi dunguliţe cafenii, îl situează în rîndul celor mai frumoşi peşti. Iubitor al apelor mai domoale, lipanul nu este atît de exigent în privinţa oxigenului, ca păstrăvul. Fire mai sociabilă, cîrduieşte cu semenii săi în stadiul juvenil. îi plac locurile cu apă mai adîncă, iar la vremea cînd din munte şiroiesc pîraiele provenite din topirea omătului, prin martie, începe drumeţia lui de nuntă. La această călătorie pornesc femelele trecute de 4 ani şi bărbătuşii de 3 ani, care, migrează în zonele din amonte. Pe covorul prundişului fin îşi depune icrele lipanul, care, asemenea lostriţei, îşi sapă un mic cuibar. Ecloziunea icrelor se face după 14—30 zile. în răstimp de un an, puii cresc 10—12 cm, după doi ani ating 15—20 cm, iar după trei ani 30 cm. Hrana lipanului o formează viermişorii, moluştele, lătăuşii din patul apelor şi, fiind bun vînător, deasupra apei — muştele şi alte insecte. Tocmai aceste elemente de hrană naturală la care se adaugă tot soiul de muşte artificiale, constituie nada ce-1 face să cadă în cîrliguL undiţarului isteţ. Dimensiunea minimă de pescuit este de 25 cm, iar perioada de prohibiţie durează de la sfîrşitul lunii februarie pînă la începutul lunii iunie. 68 Lipanul n-are importanţă economică, mai cu seamă că prezintă multiple dificultăţi pentru a fi cultivat artificial, dar are o carne tare gustoasă, cu miros slab de cimbrişor. 30. ŢIGĂNUŞUL Umbra Krameri Walbaum, 1792 RUS. UMBRA GERM. HUNDSFISCH UNG. LÂPI P(3C, RIBA-HÂL în smîrcuri, jepşi, pe fundul cu nămol îşi află locaşul un peştişor ce nu creşte mai mult de 10—12 cm, închis la culoare, pigmentat pe corp cu pete negre — ţigănuşul, denumit „bătrîn" (judeţul Mehedinţi), peşte negru sau peşte ţigănesc (judeţul Ilfov). Fig. 30 — Ţigănuşul Umbra krameri Walbaum Specie specifică rîurilor tributare Dunării, n-are o viaţă prea lungă (1—2 ani), timp suficient să se reproducă o dată — de două ori, să nu i se piardă urma. Sperios, cîrduieşte mai mult pe fund şi fuge de lumină. Caracteristic pentru acest peştişor este faptul că mişcă aripile pectorale şi abdominale alternativ, parcă ar umbla pe picioare, de unde poartă şi numele german de „Hundsfisch" — peşte cîine. Aceasta este o notă aparte, întrucît peştii, în genere bat apa în acelaşi timp şi cu aripioarele pectorale şi cu cele abdominale. Ţigănuşul nu prezintă importanţă economică. 31. ŞTIUCA (Planşele 22 şi 23) Esox lucius Linnaeus, 1758 RUS. ŞCIUKA FR. BROCHET GERM. HECHT ENGL. PIKE BULG. STUKA UNG. CSUKA „Hoaţa de ştiucă" sau „tîlharul bălţilor" aşa numesc pescarii acest soi de peşte, hrăpăreţ qum nvH altul, în ţara noastră nu există apă care să nu adăpostească ştiuca vicleană, răspîndită deopotrivă în Europa, cu excepţia unei anumite zone sudice, respectiv pe-innsula Iberică, Dalmaţia, Albania şi Grecia. O găsim în rîurile din Siberia şi în America de Nord. Peşte de pradă prin excelenţă, are toate însuşirile corespunzătoare: trupul lung — puţin turtit lateral, spintecă cu uşurinţă apa; gura mare înghite foarte mult; dinţii mari şi puternici sînt încovoiaţi spre partea interioară pe falca de jos; pe falca de sus şi pe cerul gurii sînt mici şi deşi. Distinct la ştiuca, este faptul că înotătoarea dorsală se află la mică distanţă de cea caudală, exact deasupra analei. Adaptîndu-se mediului, ştiuca îmbracă veşmînt cenuşiu-verzui sau galben-verzui după limpezimea apei şi natura fundului. Culoarea ei variază de asemenea, în funcţie de vîrstă şi chiar de anotimp, încît ştiuca este denumită cînd are un anume colorit, ca cel din planşa 23 „ştiuca cu dungi". Proverbială pentru lăcomia ei, ştiuca înghite tot ce poate şi ce-i iese în cale: peşti, şerpi, broaşte, şoareci şi şobolani de apă, boboci de gîscă sau de raţă. în primele săptămîni puiul de ştiucă este planctonofag, dar foarte curînd devine răpitor, consumînd, în special, albitură şi pui de peşti. Tot atît de proverbială este ştiuca şi în ceea ce priveşte longevitatea, a. p. sabaneev menţio-nînd că „cea mai mare ştiucă pescuită vreodată, este ştiuca istorică a lui Frederic II Barbarossa, care a fost aruncată de el, după cum este scris pe inelul de aramă, în lacul Heilbronn (Kaiserslautern) în anul 1230. Ea a fost pescuită în anul 1497, adică peste 267 de ani. Culoarea era complet albă, măsura 6 m şi cîntărea 140 kg. Inelul şi scheletul acestui peşte se păstrează la Mannheim*. Iute la înot (poate parcurge 25 km pe oră) se bazează în vînătoare mai mult pe viclenie, pîndind prada în fultanul de stuf sau altă ascunzătoare, de unde se repede apoi ca săgeata. Cînd apele se desprind din încrîncenarea iernii, prin februarie, ştiuca se găteşte de bătaie, care ţine pînă pe la începutul lunii aprilie. Temperatura apei în perioada de „bătaie" a ştiucii oscilează între 6 şi 8°C. Numărul boabelor de icre variază în raport cu talia peştelui, între 16 000 şi 110 000, iar la exemplarele foarte mari poate ajunge pînă la 1 000 000. * în realitate este vorba de o legendă. Scheletul respectiv provine din îmbinarea vertebre de la 2 ştiuci diferite. 69 Masculii de ştiucă devin apţi pentru reproducere înaintea femelelor, care obişnuit depun prima pontă ja 3—4 ani. Icrele de ştiucă sînt tare gustoase fiind mult căutate. Trebuie avut însă grijă să fie bine desprinse de cămaşa (membrana) ce la adăposteşte, infestată, de regulă, de tenie şi de alţi viermi paraziţi. Stiuca se prinde cu aproape toate uneltele de pescuit industrial. Pentru pescarii sportivi este o mare victorie cînd au înşelat o ştiucă, mai ales din cele „bătrîne" şi-au agăţat-o în cîrligul undiţei. Nu de alta dar, fac totodată calculul că o ştiucă pentru a creşte în greutate cu un kg are nevoie să înghită mai mult de 10 kg de peşte. Ştiucile mici, între 10—20 cm lungime, sînt denumite, de regulă, mîrliţe. Fiind o specie atît de dăunătoare pentru ceilalţi peşti, ştiuca nu se bucură nici de perioadă de prohibi-tie, nici de dimensiunea minimală la pescuit. Aşadar, ştiuca poate fi pescuită tot anul, undiţarul folosind pentru prinderea ei fie peşte viu, peşte mort, fie diferite năluci. în apele ţării noastre se pescuiesc în medie, anual, 1 000 000—2 000 000 kg de ştiucă. 32. BABUŞCA (planşa 24) Rutilus rutilus carpathorossicus Vladykov, 1930 RUS. PLOTVA, SOROGA FR. GARDON, GARDON BLANC GERM. PL0TZE ENGL. ROACH BULG. BABUŞKA UNG. KÂRPÂTI KONCfiR Babuşca sau ocheana, soră bună cu roşioara, este un peşte ’larg răspîndit în bazinul dunărean, aflîndu-se la noi în toate bălţile, iazurile şi heleşteele, cît şi în partea inferioară a rîurilor mari. Lungimea ei atinge, de regulă 20—25 cm, foarte rar 35 cm, iar ca greutate 80—200 g şi respectiv 500 g. Se deosebeşte de roşioară prin lipsa carenei şi, mai ales, datorită aşezării înotătoarei dorsale aproape în acelaşi plan cu înotătoarele ventrale. în apele unde trăieşte preferă fundurile mai nisipoase, hrănindu-se cu alge, moluşte şi chironomide. La vîrsta de 2 ani atinge maturitatea sexuală, iar reproducerea se desfăşoară în aprilie şi prima jumătate a lunii mai, la temperatura apei de 12—14°C. în perioada „bătăii", bărbătuşii se disting uşor datorită prezenţei pe cap a unor excrescenţe mici, albe la început, negre în timpul reproducerii, care par a fi nişte butoni. Femela în vîrstă de 2 ani depune pe plante * circa 3 400—28 000 boabe de icre, iar la vîrsta de 5 ani, 150 000 boabe icre. Din acestea, după fecundare se nasc la interval de o săptămînă puii. Babuşca iernează masată în cîrduri în gropile mai adînci din locurile de baştină. Pescuitul industrial se face cu setei de babuşcă, cu năvoadele, ave şi tifoane, producţia anuală repre-zentînd circa 2 000 000 kg,* din care o bună parte se sărează. Acest peşte foarte frecvent în toate apele dulci, deşi are o carne calitativ mai scăzută, formează şi obiectul pescuitului sportiv. Undiţarii folosesc cam aceleaşi momeli ca şi pentru crap, dar în special vier-mişori. Dimensiunea legală de pescuit este de 12 cm. 32 a. TARANCA Rutilus rutilus heckeli, Heckel, 1852 RUS. TARANÎ Băştinaşe în porţiunile cu apă îndulcită din nord-vestul Mării Negre, în Marea de Azov şi la gurile fluviilor tributare acestor mări, taranca a fost semnalată în apele noastre, numai prin cîteva exemplare pescuite în Razelm şi pe canalul Sulina. Ea are corpul mult mai înalt decît al babuştii şi poate ajunge la lungimea de 0,50 m. Se reproduce în fluvii în aprilie-mai, femela depu-nînd de la 6 000 la 200 000 boabe de icre. Pentru apele ţării noastre nu prezintă importanţă economică. 33. Rutilus pigus virgo (Heckel, 1852) O altă specie de babuşcă, avînd gura uşor inferioară şi coloritul mai viu, răspîndită în Dunăre, Tisa şi afluenţii lor din Austria, Cehoslovacia şi Ungaria, pătrunde şi în nord-vestul ţării noastre şi s-a semnalat în rîul Tur, la nord de Satu Mare. 34. CLEANUL DUNGAT Leuciscus (Telestes) souffia agassizi Valenciennes, 1844 RUS. ANDRUGA GERM. STROMMER în anul 1959, băNărăscu şi bichiceanu au pescuit în rîul Săpînţa, afluent al Tisei, în Maramureş, specia * Datele statistice pescăreşti se referă însă nu numai la babuşcă ci şi la roşioară sau chiar alte ciprinide de talie asemănătoare, înregistrate sub numele de babuşcă. 70 Leuciscus (Telestes) souffia agassizi în zona lipanului. S-a găsit apoi şi în Vişeu, tot în Maramureş. Această specie denumită popular albişoară sau clean dungat, are ca semn distinctiv o dungă cenuşie- Fig. 31 — Cleanul dungat Leuciscus (Telestes) souffia agassizi Valenciennes albăstruie, de la bot pînă la baza caudalei. înotătoarea caudală este mai mult scobită decît la celelalte specii. Atinge lungimea de 18 cm. Se reproduce primăvara, din martie pînă în mai, depunînd icrele pe fund pietros şi în curentul apei. 35. CLEANUL MIC Leuciscus leuciscus leuciscus (Linnaeus, 1758) RUS. ELEŢ FR. VENDOISE GERM. HĂESLING, HASEL ENGL. DACE BULG. KLEN UNG. NYULDOMOLYK0 în apropiere de zona lipanului, predominînd în regiunea colinară a rîurilor, trăieşte cleanul mic sau cleanul vînăt cum i se mai spune. Fluviile şi rîurile Europei nordice şi centrale îl adăpostesc, cu excepţia rîurilor din peninsula Iberică, Balcanică (în afară de bazinul dunărean). Lipseşte de asemenea din Italia, Scoţia, Irlanda, delta Volgăi. Talia la care ajunge este de cel mult 20 — 25 cm, iar ca greutate 200 — 400 g. Asemănător cu fratele lui mai mare, cleanul mic diferă de el, prin aceea că are corpul mai turtit şi mai lunguieţ. Coloritul, negru-cafeniu pe spate, pe lături argintiu-galben, pe burtă alb-argintiu. Cît este tînăr, umblă în cîrduri preferind locurile cu fund tare, pietros sau argilo-nisipos. La vîrsta de 3 — 4 ani cînd devine matur din punct de vedere sexual, îşi schimbă obiceiul retrăgîndu-se de Unul singur pe funduri mîloase. Hrana lui este alcătuită din animale acvatice şi mai puţin din vegetale. Consumă muşte şi ţînţari, în apă se hrăneşte cu icrele diferitelor specii de peşti. Cleanul mic se reproduce după ce a terminat ştiuca bătaia în luna martie, în orice caz, mai timpuriu decît cleanul obişnuit. Fig. 32 — Cleanul mic Leuciscus leuciscus leuciscus (Linnaeus) Faptul că se găseşte rar şi în cantităţi mici în apele noastre, face ca să nu prezinte importanţă economică. El oferă însă satisfacţii undiţarilor, care folosesc aceleaşi metode şi mijloace de prindere ca şi în cazul cleanului obişnuit. 36. VĂDUVIŢA (Planşa 25) Luciscus (Idus) idus idus (Linnaeus, 1758) RUS. IAZ, JELTOMIASKA FR. IDE, ORFE GERM. ORFE, ALAND ENGL. ORFE BULG. DAIŢA, MAZDRUGA UNG. 6NOS JÂSZ în apele şi bălţile Dunării, cît şi în zona inferioară a rîurilor mari, este răspîndită văduviţa. Acest peşte bun la gust, atît proaspăt cît şi sărat, care se află în toate apele Europei, se deosebeşte de alte specii ale genului prin corpul său mai înalt, turtit lateral şi prin capul mic. Coloritul, în funcţie de vîrstă, este ne-gricios-albăstrui pe spate, argintiu pe burtă la exemplarele bătrîne şi mai ruginiu la cele tinere. Văduviţa creşte, de regulă, 30 — 45 cm lungime avînd 0,400 — 2 kg greutate. Foarte rar atinge 80 cm şi 4 — 8 kg. Pentru reproducere intră în bălţi o dată cu vînturile de primăvară din Dunăre. Aici caută pentru bătaie, care începe pe la sfîrşitul lunii martie, locuri cu plante uscate din anul trecut, incubaţia icrelor mărunte şi lipicioase durînd 10 — 11 zile. Se reproduce mult înaintea crapului. Pe aceste locuri se hrăneşte intens ca, odată ce simte 71 tinda de scădere a apelor, să se retragă în Dunăre. Atunci este momentul să fie pescuită, alături de alte specii de peşti, la leasă. ’ Cele mai productive locuri pentru văduviţă le-au constituit bălţile din Insula Borcea de jos, unde se pescuia aproape 90% din întreaga producţie de văduviţă (circa 100 000 kg) din apele ţării noastre. îndiguirile efectuate în această zonă au dus la diminuarea producţiei de văduviţă. O găsim însă şi la gurile Dunării unde trăieşte obişnuit si se hrăneşte, reproducîndu-se însă în susul Dunării şi chiar în rîuri (Şiret, Timiş); este abundentă în zona lacului de baraj de la Porţile-de-Fier. Pescarii sportivi pescuiesc văduviţă (dimensiunea legală 20 cm) folosind ca momeli cosaci, rîme mici roşii, gîndaci de mai, viermuşi sau năluci. 37. CLEANUL (Planşa 26) Leuciscus (Squalius) cephalus cephalus (Linnaeus, 1758) RUS. GOLOVL FR. CHEVAINE GERM. DOBEL ENGL. CHUB BULG. DUNAVSKI KEFAL, KLEN, RECEN KEFAL UNG. FEJES DOMOLYK6 în aproape toate rîurile din regiunea colinară şi de şes, în apele Dunării, pînă în dreptul Hîrşovei, trăieşte cleanul, peşte caracteristic întregii Europe. Cu toate că la prima vedere seamănă cu chefalul, n-are nimic comun cu acesta. Este un ciprinid de rîu, cu capul mare, puţin turtit, cu solzii neregulaţi şi colorat argintiu, cu nuanţe verzui. în privinţa obiceiurilor şi a lăcomiei la mîncare pare să fie frate bun cu păstrăvul, vînînd atît la şuvoi, cît şi arcuindu-se după pradă chiar şi în afară din apă. Clenii tineri trăiesc în cîrd, dar înaintînd în vîrstă devin solitari. Hrana, după care aleargă fără încetare, este cît se poate de variată: larve de insecte, resturi vegetale, viermi, icre şi pui de peşte. Undiţarul destoinic îl ademeneşte după anotimp şi pofte, cu cărăbuşi, dude, cireşe, bob de porumb fiert, mămăligă, boţ de brînză, peştişori etc., încît nu se poate spune că e mofturos. Perioada de reproducere este destul de lungă din martie pînă aproape la jumătatea lui august, femela depunind pe fund pietros sau pe vegetaţie, maximum 100000 icre lipicioase. Semn că se află în epoca de bătaie, sînt butonii ce-1 năpădesc pe bot şi pe cap. Fără să atingă dimensiuni prea mari (25—35 cm lungime şi foarte rar 50—75 cm, iar ca greutate 200 g excep- ţional 3—4 kg) cleanul este un peşte mult căutat de undi-ţari, care încearcă o deosebită satisfacţie cînd l-au prins în cîrlig. Cleanul nu prezintă importanţă economică pentru pescuitul industrial, fiind însă unul din principalii peşti ce se pescuiesc cu undiţa în regiunea colinară şi în rîurile de şes. 38. Leuciscus (Squalius) borysthenicus borysthenicus (Kessler, 1859) Răspîndit în zona inferioară a fluviilor ce se varsă în Marea Neagră şi în bazinul fluviului Mariţa, care-şi cărăuşeşte apele în Marea Egee, acest soi de peşte se întîlneşte la noi în deltă şi Dunăre — pînă la Brăila. N-a fost semnalat în Razelm. Fig. 33 — Leuciscus (Squalius) borysthenicus borysthenicus (Kessler) Pescarii îl numesc babuşcă mică sau cernuşcă. Este un peşte de talie mică (maxim 14,5 cm) asemănător la colorit cu babuşca. Se reproduce vara, după ce a împlinit vîrsta de doi ani şi date fiind cantităţile reduse ce se pescuiesc la noi, nu prezintă importanţă economică. 39. BOIŞTEANUL, VERDETELE (Planşa 27) Phoxinus phoxinus phoxinus (Linnaeus, 1758) RUS. GOLEAN FR. VAIRON GERM. ELRITZE ENGL. MINNOW BULG. LEŞANKA, ŢIGANKA UNG. Ft)RGE CSfcLLE în pînza apelor limpezi de munte, în zona lostriţei şi a lipanului, uneori rătăcind şi în regiunea colinară a rîurilor mari, se află boişteanul, denumit în Moldova n boişcă, în Transilvania crăieţ, iar în Muntenia verdete sau verzişoară. De mărimea unei sardeluţe, are solzi mărunţi asemănători linului, fiind înveşmîntat în strai de culori plăcut îmbinate. Pe spate este cenuşiu-verzui, pe margini şi pe burtă argintiu strălucitor, de-a latul trupului şi pe spate pare crestat de benzi mai închise la culoare, stropite de 5 — 8 pete mai mari spre cap, mai mici spre coadă, situate sub nivelul liniei laterale. Acest peştişor care nu depăşeştelO-12 cm în lungime şi 10-14 g în greutate, iar ca vîrstă 3-4 ani, este răspîndit în aproape toate rîurile europene, în afară de sudul peninsulei Balcanice, precum şi în Siberia. Se spune despre boiştean că este un peşte zglobiu şi sociabil. Boiştenii trăiesc în cîrd mai tot timpul, săgetînd apa într-o continuă vînătoare după lătăuşi, viermişori. Nu se dă în lături să se înfrupte şi din icrele altor peşti şi chiar din puii de păstrăv. Plantele verzi şi cele putrezite, insectele căzute în apă, larvele şi pupele alcătuiesc hrana lor principală. La vremea reproducerii, în toiul dragostei, prin aprilie-mai alteori şi în iunie, boişteanul este şi mai viu colorat. în acest interval, femela depune aproape 1 000 de icre mici cît un vîrf de ac. Boişteanul — peşte aproape fără valoare economică directă—este căutat cu nesaţ de lostriţă, lipan şi păstrăv, în a căror gură lacomă ajunge uneori, chiar din cîrligul undiţarului. Avînd carnea foarte gustoasă, el este căutat totuşi de riveranii apelor colinare şi de munte, care-1 prind cu mîna. Boişteanul îndulceşte mult ciorba de peşte. 40. ROŞIOARA (Planşa 28) Scardinius erythrophthalmus erythrophthalmus (Linnaeus, 1758). RUS. KRASNOPERKA FR. ROTENGLE, GARDON ROUGE GERM. ROTFEDER ENGL. RED EYE, RUDD BULG. CERVENOPERKA UNG. PIROSSZEMti KELE Pe fundul apelor liniştite, bălţi, iazuri, heleştee — printre ţesătura de verdeaţă a brădişului de care se agaţă mătasea broaştei, îşi găseşte sălaş — roşioara, denumită şi babuşcă roşie. Ea se aseamănă mult cu babuşca, dar, spre deosebire de aceasta are corpul mai înalt, iar între aripioara ventrală şi anală prezintă o regiune îngustată (carenă), care se simte uşor la pipăit. înotătoarea dorsală este împinsă spre partea posterioară. Roşioara are solzi mari, bine fixaţi, argintii pe spate cu reflexe aurii pe lături. Culoarea ei variază în funcţie de limpezimea apei. Aripioarele sînt roşii-aprins, iar ochii sînt roşiatici. Modestă la mîncare, roşioara consumă resturi de plante acvatice, viermişori, larve de insecte şi se pare că-i plac mult firişoarele de mătasea broaştei. în intervalul aprilie-iunie este perioada reproducerii, cînd femela depune pînă la 100 000 bobiţe de icre, ce se lipesc de vegetaţia acvatică. Dimensiunile obişnuite la care ajunge roşioara sînt 20—30 cm lungime, rar 35—45 cm, iar ca greutate 200-300 g, foarte rar 0,500—2 kg. Anual se pescuiesc în apele ţării noastre, la năvoade, setei, vintere, circa 60000—65 000 kg. Dimensiunea legală de pescuit este de 12 cm. Pescarii sportivi folosesc diferite sisteme de a pescui roşioara, fie cu struna plutitoare, cu undiţa fără plută sau la suprafaţă cu insecte naturale. 41. AMURUL ALB, CRAPUL CHINEZESC (Planşa 29) Ctenopharyngodon idella (Valenciennes, 1844) Alături de Hypophthalmichtys molitrix, crapul chinezesc, după cum şi numele îl arată, îşi are locurile de baştină în China, de unde a fost transportat în ţara noastră, sub formă de pui. El se numără în rîndul peştilor recent aclimatizaţi în apele R.S.R. înrudit mai mult cu roşioara şi cleanul, a fost numit impropriu crap chinezesc. Corpul acestui peşte este alungit, asemănător cu crapul de deltă—forma săltătoare — se deosebeşte totuşi de crap prin înotătoarea dorsală scurtă, lipsită de rediu spinos şi gura semiventrală. Dinţii faringieni foarte dezvoltaţi, tari şi zimţaţi, asemănători celor ai roşioarei trădează preferinţa lui pentru hrană formată din ierburi şi plante acvatice. Corpul crapului chinezesc este colorat gri-închis sau verzui, cu reflexe argintii pe lături şi abdomenul mai deschis. Fiind peşte de apă dulce, prolific şi cu ritm bun de creştere se cultivă şi în heleştee cu foarte bune rezultate. La vîrsta de un an ajunge la 600g, iar la 2 ani la 2-3 kg, putînd atinge 112 cm lungime şi 32 kg greutate. Exemplarele obişnuite sînt de 50—60 cm lungime şi 4—7 kg greutate. Maturitatea sexuală apare la vîrsta de 6—7 ani, cînd are 3—5 kg greutate. Deşi hrana lui de bază o formează plantele acvatice, se hrăneşte şi cu ierburi cosite şi aruncate în apă, după cum nu se dă în lături de a consuma larve de insecte, 73 rîme, insecte şi chiar peşti. Uneori mănîncă şi carne şi chiar bucăţi din încălţămintea veche aruncată în apă. Puii se hrănesc la început cu plancton şi de la lungimea de 25 cm trec la consumul vegetaţiei. Crapul chinezesc trăieşte în bazinul Amur şi în rîurile din China pînă la Kanton. Datorită calităţilor sale deosebite, care constau în valorificarea vegetaţiei acvatice şi ritmul excepţional de creştere, a fost adus în ţara noastră pentru a fi cultivat în iazuri, heleştee, posibil şi în bălţile Dunării. Se reproduce în rîuri supuse marilor inundaţii, în timpul creşterii nivelului de apă. Aici are loc bătaia, după care la 35—40 ore ies larvele. Acestea sînt pescuite cu fileu de tifon şi transportate în toată China, Indochina, în insula Taivan, în insulele Malaeze, unde larvele cresc cu rezultate foarte bune, putîndu-se ajunge la producţii de 10 000 kg la hectar. Anual se pescuieşte, din această specie, 49 milioane kg. Carnea lui Ctenopharyngodon idella este foarte gustoasă, bogată în grăsime, care se depune uneori în cavitatea abdominală, consumîndu-se proaspătă sau sărată. în apele din ţara noastră unde a fost introdus, în iazurile de la crescătoria Zăul de Cîmpie, în heleşteele de la ferma piscicolă Cefa şi în unele bălţi din deltă a fost înregistrat un ritm bun de creştere şi contribuie la ridicarea potenţialului piscicol al bunurilor piscicole respective. 42. AVATUL (Planşa 30) Aspius aspius aspius (Linnaeus, 1758) RUS. JEREH, BELIZNA GERM. RAPFEN BULG. RASPER, UNG. RAGADOZO ON în familia crapului, avatul este singurul peşte răpitor. Ca înfăţişare seamănă cu scrumbia, avînd trupul zvelt, colorat pe spate verzui-cenuşiu, iar pe burtă şi pe lături argintiu. Gura mare, aşezată oblic, ochii bulbucaţi sînt semne distincte că avatul este un răpitor de temut, mai ales pentru obleţi, pe care-i vînează ziua şi noaptea. De aceea, între pescari se duce vorba „cum e lupul pentru oi, aşa e avatul pentru obleţi". în mod obişnuit, creşte pînă la 35—50 cm lungime şi 1—2,5 kg greutate, pescuindu-se exemplare şi de 60—80 cm şi 4—10 kg. Răspîndit în aproape toate apele Europei centrale şi estice, avatul lipseşte din apele Angliei, Franţei, Elveţiei, Danemareii, Spaniei, Italiei şi Greciei, în ţara noastră are un bun sălaş în Dunăre, în bălţile din lunca şi delta Dunării, în lacurile litorale şi în rîurile mari, pînă aproape de zona colinară. Peşte singuratic, iubitor de curent, se ţine mai mult în păturile superficiale ale apei. Hrana avatului o constituie în special obleţii, cît şi puii de alte specii de peşti, ca plătică, morunaş, babuşcă, roşioară, caras, clean, mici crustacei, insecte şi larve de insecte. Puii de avat se hrănesc îndeosebi cu crustacee. Este printre primii musafiri ai bălţilor unde intră după scurgerea sloiurilor, după cum la cea mai mică undă de scădere a apei în bălţi se retrage în fluviu. Perioada de reproduce corespunde lunilor martie-a-prilie, cînd, avatul care a împlinit 3 ani intră în „bătaie". Locurile preferate pentru depunerea icrelor sînt fundurile acoperite de nisip sau fundurile pietroase, unde femela îşi lasă ponta ce cuprinde 80000—100000 icre. Pentru pescarii sportivi, avatul reprezintă o atracţie aparte, datorită muşcăturii lui brutale la momeala din cîrlig (naturală: peştişori, broscuţe, rîme; artificială: muşte, năluci) care se aseamănă cu muşcătura păstrăvului. Producţia anuală de avat, în apele ţării noastre, este de circa 100000—200 000 kg anual. 43. FUFA, PLEAVA Leucaspius delineatus delineatus (Haeckel, 1843) RUS. VERKOVKA, OVSIANKA GERM. MODERLISCHEN BULG. VARLOVKA UNG. KURTA BAING Pleava sau plevuşcă, denumită în unele părţi sorean sau soreţ, este un peşte mai puţin pretenţios. Se găseşte în multe ape stătătoare, cît şi în unda celor curgătoare, urcînd uneori pînă aproape de munte. O adăpostesc toate apele Europei Centrale şi răsăritene. Multă vreme n-a fost luată în seamă şi s-a considerat că-i pui de peşte, nicidecum o specie aparte. Mică, subţire, rar depăşeşte 10 cm. Are solzii argintii cu umbră verzuie albăstruie pe spate, iar în lungul liniei laterale, o dunguliţă albastră închis. Pecîtdemică, peatîtestede bună şi neastîmpărată înotătoare. Cîrduri-cîrduri dau tîrcoale pe lîngă maluri, consumînd resturi vegetale şi plancton. Plevuşcă este una din speciile cele mai răspîndite în bălţi şi lacuri izolate. Foarte prolifică, se reproduce 74 la vîrsta de 1 an, în lunile aprilie, mai. Este interesant de semnalat cu cîtă străşnicie apără bărbătuşul icrele, să nu cadă pradă altor peşti sau să fie înnămolite. Plevuşcă nu prezintă nici o importanţă pentru pescuitul economic, formează însă o verigă în valorificarea Fig. 34 — Fufa, pleava Leucaspius delineatus delineatus (Haeckel) planctonului, fiind consumată de mulţi peşti răpitori, ca ştiuca, şalăul, bibanul şi avatul. în iazuri şi heleştee este însă concurent ă la hrana crapului şi a altor peşti valoroşi. 44. OBLEŢUL MARE (Planşa 31) Chalcalburnus chalcoides mento (Agassiz, 1832) RUS. ŞEMAIA, DUNAISKAIA ŞEMAIA GERM. MAIRENKE, SCHIEDLING BULG. OBLEŢ, BRIANKA, MIRI AN K A UNG. ALLAS KÎÎSZ Spre deosebire de obleţul obişnuit, este de talie mai mare şi migrator. De asemenea, are falca inferioară împinsă înainte, iar carena abdominală lipsită de solzi în partea anterioară. El poate atinge lungimea de 40 cm exemplarele obişnuite fiind de 20—25 cm lungime şi 100—250 g greutate. Culoarea corpului este de un verde închis, iar laturile argintii. Trăieşte în părţile îndulcite ale mării, în faţa gurilor Dunării şi în Dunăre. Pentru reproducere, care se desfăşoară în intervalul aprilie-iunie, urcă în afluenţii mai mari ai fluviului. De regulă pătrunde în Dunăre toamna, uneori chiar din august şi rămîne aici pînă în primăvară, cînd urcă mai sus pînă la unda cristalină a pîraielor de munte unde se reproduce. După reproducere, face calea-întoarsă în Dunăre, şi, de aici, în mare unde se hrăneşte intens. Planctonul şi puii de peşte formează hrana lui preferată. Pescarii de pe Şiret cunosc bine acest peşte ce migrează din Dunăre, în cîrduri mici, împreună cu morunaşul şi scobarul. Şiretul, afluenţii lui şi în special Bistriţa, au fost apele care au prezentat cele mai bune condiţii de reproducere, pentru multe specii de peşti semi-migratori ca morunaşul, obleţul mare, păstrăvul mare, viza şi cega. De aceea, cînd vorbim despre obleţul mare, trebuie să legăm biologia lui de apele Şiretului. Din această specie se pescuiesc astăzi cel mult 5 000 kg anual. 45. OBLEŢUL (Planşa 32) Alburnus alburnus alburnus (Linnaeus, 1758) RUS. UKLEIA, UKLEIKA FR. ABLETTE GERM. UKELEI, LAUBE ENGL. BLEAK BULG. BLESKAVET, UKLEIKA, BELIŢA UNG. SZ6LHAJTO KtJSZ în aproape toate apele dulci din regiunea de şes şi coli-nară, în rîuri, în lacuri, în bălţi, în apele Dunării trăieşte peştişorul obleţ sau oblete. De altfel, este răspîndit în toate apele Europei. El are la noi mai multe denumiri populare: sorean, şnaider, ţiclan, uclei. Talia acestui peşte este mică, 9—15 cm, iar greutatea 4—20 g. în Dunăre se pescuiesc obişnuit exmplare de 8—10 cm. Obleţul din lacuri creşte ceva mai mare, 12—15 cm lungime şi este mai înalt. Caracteristic pentru această specie este gura terminală, chiar puţin superioară, precum şi solzii argintii care cad la prima atingere. Din aceşti solzi se extrage o soluţie de sidef cunoscută în trecut sub denumirea de „essenced'Orient" ce serveşte la fabricarea perlelor artificiale. Astăzi, sideful se extrage şi din solzii altor peşti însă, în general se prepară sintetic. Perioada de reproducere este în mai—iulie. Obleţii trăiesc, obişnuit, în cîrduri mari, încît dacă pescarul cu chipcelul are noroc să dea peste un astfel de cîrd, pescuieşte dintr-o dată o găleată întreagă. Altminteri, stă ore întregi şi „strecoară" apa fără să prindă vreun peşte. Obleţul se hrăneşte cu zooplancton şi larve mici de insecte sau cu insecte mici vînate de pe suprafaţa apei. Unele lacuri şi mai ales bălţile din lunca Dunării sînt bogate în obleţi. Cantităţile mari din această specie se pescuiesc toamna cu setei de obleţi sau cu năvoade dese. în apele ţării noastre se pescuiesc circa 100 000 kg obleţi anual. în lacurile de baraj obleţul ajunge un peşte extrem de abundent, astfel încît va juca în viitor un rol economic mai important. 75 46. LATIŢA, BELDIŢA (Planşa 33) Alburnoides bipunctatus bipunctatus (Block, 1782) RUS. bîstreanka FR. SPIRLIN GERM. RIEMLING, SCHNEIDER BULG GOVEDARKA, BLEZKAVEŢ UNG. SUJTÂSOS KflSZ Pe oglinda veşnic mişcătoare a apelor de munte, poate fi văzut deseori, lucind un peşte zvelt şi foarte vioi — beldiţa. De talie mică, 9—11 cm lungime, mult comprimată pe lături, beldiţa este colorată verde pe spate, argintiu pe lături şi chiar pe abdomen. Acest peşte botezat în Moldova lăteţ sau behliţă, iar pe Strei, coară, are linia laterală foarte pronunţată, prin două linii negre care o tivesc, fiind alcătuită din orificii ce duc la celule sensitive. Interesant la beldiţă este ochiul, cafeniu deasupra, argintat dedesubt şi cu pupila galbenă. Populînd mai ales apele de munte, latiţa coboară şi în cele de şes, pînă în zona mrenei şi a crapului, îndeosebi în vestul ţării: în Banat, pe Crişuri şi Someş. Întrucît aspectul său se aseamănă cu cel al obletului este numită şi obleţ de munte. Hrana latiţei o formează animalele mici de fund: viermi, insecte, moluşte mici. Se reproduce în iunie-iulie, cînd însăşi apele reci de munte sînt mai calde. Deşi larg răspîndită, această specie de talie mică nu are importanţă economică. 47. BATCA (Planşa 34) Blicca bjorkna bjorkna (Linnaeus, 1758) RUS. GUSTERA FR. BREMME BORDELLlfiRE ; PETITE BREMME GERM. GtfSTER, BLICKE ENGL. WHITE BREAM BULG. BELIŢA BALKA UNG. EZflSTOS BALIN Răspîndită în toate apele Europei, batea îşi găseşte sălaş la noi în Dunăre, în salba de bălţi dunărene, în lacurile şi bălţile inferioare şi în zona inferioară a rîurilor mari. Soră bună cu plătica, se deosebeşte cu greu de aceasta, încît obişnuit sînt luate la un loc sub denumirea de „albitură" mai ales cînd sînt puse la sare. Totuşi, spre deosebire de plătică, batea este mai mică (obişnuit, creşte 10—15 cm, rar 30—35 cm, iar ca greutate 40—150 g, foarte rar apropie 1 kg), iar înotătoarea anală este mai scurtă decît la plătică. Corpul este colorat, cenuşiu-albăstrui pe spate, laturile argintii, iar burta este albicioasă, înotătoarele incolore, bătînd uneori în roz. Trăieşte la apă liniştită cu fundul mîlos, de unde îşi recoltează şi hrana. Faptul că se hrăneşte cu mici crustacei, moluşte, larve de insecte, iar ca pui cu plancton — elemente ce formează hrana altor specii de peşte cu valoare economică — face ca batea, peşte fără valoare, să fie nedorită de piscicultori. Batea se reproduce la vîrsta de 3 ani, iar bătaia începe din luna mai, cînd femela depune pe buruieni între 20 000 şi 100 000 bobiţe de icre. Cade uşor la undiţă şi pescarii sportivi nu se pot plînge că n-au „noroc" la un asemenea peşte. Anual se prind la noi circa 200 000 kg batcă. 48. PLĂTICA (Planşa 35) Abramis brama danubii Pavlov, 1956 rus . LEŞCI FR. BRfcME GERM. BRACHSEN ENGL. BREAM BULG. PLAŢIKA UNG. DfiVfiRKESZEG Plătica este un peşte întîlnit în toate apele dulci ale Europei, din nord pînă la linia munţilor Alpi şi Pirinei, exceptînd zona sudică. în ţara noastră se găseşte în cursul inferior al rîurilor, în bălţile regiunii inundabile şi deltei Dunării şi în lacurile litorale. După cum arată şi numele ei, plătica are corpul turtit lateral, de aproape 3 ori mai lung decît lat, cu un cap mic. înotătoarea anală este lată şi se întinde de la anus pînă aproape de înotătoarea caudală. Acest caracter din urmă este specific plăticii şi speciilor înrudite ei, ca morunaşul, cosacul, batea, specii care se grupează în subfamilia abramidelor. Plătica are culori şi nuanţe diferite, legate nu numai de mediul de viaţă dar şi după vreme. în zonele de la gurile Dunării sau ale altor rîuri de şes şi colinare are culoare argintie-gălbuie pe lături şi verde-cenuşiu pe spate. în bălţi, culoarea ei este ruginie, iar în lacurile adînci este brună. Vestitele plătici de Snagov şi cele din lacul Siut-ghiol, pe lîngă faptul că ajung la dimensiuni mari (50—60 cm) şi greutatea de 8—10 kg sînt de culoare neagră, roşiatică brună. în lacul Siut-ghiol s-au pescuit plătici de 14 kg greutate. Acestea erau plătici bătrîne, avînd corpul acoperit de alge şi colonii de protozoare, în special Vorticella. De aceea, plăticile bătrîne se numesc plătici 76 „rîioase“ sau „ruginoase“. Numele de plătică „rîioasă" este atribuit mai ales exemplarelor mascule, în haina de nuntă, al căror corp este acoperit de numeroşi butoni aspri. Obişnuit se pescuiesc plăticile cu greutatea de 400 g pînă la 1 kg, rar de 2 kg bucata. Plătica se reproduce în lunile aprilie-mai, pe terenurile proaspăt inundate sau pe vegetaţia de pe malul bălţilor. Alaiul de nuntă are în frunte o femelă mai bătrînă, mai dolofană, urmată de altele mai tinere şi de bărbătuşii plini de butoni. Este un peşte tare sperios, încît la cel mai slab sgomot fuge. Se spune că, odinioară în Suedia, la vremea cînd plătica se „batea", nu se mai trăgeau clopotele la bisericile vecinaşe locurilor ei de baştină, ca să n-o sperie şi să nu mai depună icrele. Hrănindu-se cu vegetaţie acvatică, larve de insecte, crustacei, fără să se dea în lături de la icrele altor peşti, în special biban şi ştiucă, plătica ajunge în primul an de viaţă la 20—35 g, în al doilea an peste 100 g, iar în al treilea an 300—350 g. Ajunge la maturitate la vîrsta de 4 ani cînd cîntăreşte 500—750 g bucata. Puii de plătică sînt denumiţi popular albitură sau foaia-plopului, iar plătica de talie mijlocie, cîrjancă. Dimensiunea legală de pescuit este de 20 cm. Undiţarii pescuiesc cu succes plătica, mai ales vara, folosind tot felul de momele, boabe de grîu, cocoloşi de pîine, mazăre, viermişori. în apele ţării noastre este un peşte frecvent, producţia anuală reprezentînd în medie 1000000—1200000 kg. 49. COSACUL CU BOTUL TURTIT (BOŢOG) (Planşa 35) Abramis sapa sapa (Pallas, 1811) RUS. GLAZACI; BELOGAZKA GERM. ZOBEL, SCHEIBPLEINZEN BULG. NEMSKI KOSAT UNG. BAG0LY KESZEG în Dunăre, Prut, Şiret, în Crişuri şi Timiş trăieşte cosacul cu botul turtit, peşte din neamul plăticii. Spre deosebire de plătică, are corpul ceva mai alungit şi anala mult mai lungă. Pedunculul caudal este scurt, capul mic, botul gros, bombat, rotunjit la vîrf. De remarcat faptul că, cei doi lobi ai cozii nu sînt egali, cel inferior fiind mai lung. Coloritul asemănător cu al cosacului, este albăstrui-cenuşiu pe spate, alb-argintiu pe abdomen, cu reflexe metalice. Aripioarele sînt cenuşii-alb-gălbui. în timpul reproducerii masculii poartă butoni albi pe cap. Cosacul cu bot turtit se deosebeşte de cosac şi plătică şi prin aceea că preferă rîurile şi evită bălţile, reproducîndu-se şi iernînd în rîuri. Reproducerea are loc în mai-iunie. Dimensiunile pînă la care creşte cosacul cu bot turtit sînt mici faţă de plătică, exemplarele obişnuite fiind de 20—25 cm lungime şi 80—100 g greutate. Se pescuiesc de obicei exemplare rare din această specie, încît nu prezintă valoare economică. Pentru cosac, dimensiunea legală de pescuit este de 20 cm. 50. COSACUL (Planşa 37) Abramis ballerus (Linnaeus, 1758) RUS. SINEŢ, SOPA GERM. ZOPE BULG. SAŞTIM KOSAT, CIL KOSAT UNG. LAP0S KESZEG în Dunăre, bălţile dunărene şi în zona inferioară a rîurilor mari (Mureş, Olt, Someş) se găseşte şi cosacul, denumit şi cosac cu bot ascuţit. Asemănător cu plătica, se deosebeşte de acesta prin corpul său mai alungit şi prin botul scurt şi ascuţit. Coloritul cosacului este negru-albăstrui pe spate şi argintiu pe burtă. Cosacul îşi duce viaţa în stufăriş, pe funduri cu mult nămol, locuri de unde îşi alege şi hrana: crustacei, larve de insecte, viermi, resturi vegetale. Perioada de înmulţire o formează lunile aprilie-mai, cînd apa atinge temperatura de 14—16°C, bătaia terminîndu-se înaintea crapului. Această specie de peşte, slab reprezentat în apele noastre, nu are prea mare importanţă economică, pes-cuindu-se anual — la năvoade si vîrsi — circa 5 000 — 6 000 kg. 51. MORUNAŞUL (Planşa 38) Vimba vimba carinata (Pallas, 1811) RUS. RÎBEŢ, SÎRŢ GERM. ZÂHRTE ENGL. VIMBA BREAM BULG. MORUNAŞ UNG. EVA KfcSZEG Iubitor al apelor mai reci şi adînci, morunaşul trăieşte în Dunăre, în aproape toate rîurile mari din ţara noastră, precum şi în bălţile dunărene, întinsurile de la gurile Dunării, în mare, şi în Razelm. în unele părţi, în Moldova, morunaşului i se spune suduc sau rîbeţ, iar în Oltenia scobar de Dunăre. 77 Este lesne de recunoscut după corpul său relativ alungit, turtit lateral şi după capul mic, avînd gura inferioară, în formă de potcoavă. Coloritul corpului este argintiu pe lături, iar aripioara anală este pe margine dungată cu negru. Fără să fie pretenţios în privinţa hranei, morunaşul consumă moluşte, larve de insecte, rîme şi, cîteodată, mai scapă şi la cîte un peştişor. El nu ajunge la lungimi şi greutăţi prea mari; obişnuit creşte pînă la 25—30 cm, cînd atinge 500—600 g greutate; foarte rar depăşeşte 40 cm şi greutatea de 1 kg. Se reproduce în intervalul aprilie—iulie în bălţile cu apă primenită sau în partea superioară a rîurilor. Morunaşul formează obiectul atît al pescuitului sportiv, cît şi al celui industrial. Undiţarii îl prind în cîrligul ce are drept momeală larve de insecte, rîme, viermişori, chiar sînge închegat. La pescuitul cu năvoadele, în bălţile Dunării, se pescuieşte, de regulă şi morunaşul, alături de celelalte specii. De asemenea, se pescuieşte şi iarna, sub gheaţă, cînd se trage cu tifanele. Anual, se pescuieşte în ţara noastră pînă la 100 000 kg morunaş. Peşte bun la gust, se consumă fie proaspăt, fie sărat sau afumat. 52. SC OBARUL (Planşa 39) Chondrostoma nasus nasus (Linnaeus, 1758) RUS. PODUST FR. NASE HOTU, ALONGE GERM. NASE BULG. SKOBAR UNG. PADUC Scobarul, denumit popular poduţ în Transilvania, podeţe în nordul Munteniei şi scobai în Moldova, este un peşte de rîu din regiunea colinară şi de munte, care capătă valoare economică tot mai mare întrucît trăieşte şi în rîurile poluate datorită deversărilor reziduale, hrănindu-se cu perfiton, care se dezvoltă din abundenţă în aceste ape. Botul lui depăşeşte gura, care este aşezată ventral şi prevăzută cu o deschidere transversală, dreaptă. Buzele tari şi tăioase, acoperite cu un strat cornos, fac ca scobarul să radă cu uşurinţă perfitonul de pe pietre. în fundul gurii, dinţii faringieni completează armătura ce sfărîmă hrana, pe care alţi peşti n-o pot consuma. Dacă-1 despicăm, se observă în interior că are peritoneul negru, din care cauză în unele regiuni ale ţării este denumit „maţe negre". Pigmentaţia, pe spate verzuie-negricioasă cu reflecţii albăstrui, pe laturile corpului cenuşiu-argintiu, iar pe abdomen albă, face ca scobarul să poată fi confundat la prima vedere cu alte ciprinide de rîu. Dar, aşezarea gurii şi dezvoltarea buzelor ne arată distinct caracterele speciei. în vremea dragostei de primăvară, coloritul lui (haina de nuntă) este şi mai viu, mai aprins. Se spune că la vremea cînd crapă frunza arinului, scobarul urcă din zona colinară, în rîurile şi pîraiele de munte cu apă rece şi limpede, unde se reproduce în lunile aprilie-mai. O femelă depune 50 000—100 000 icre, care se lipesc de pietre unde eclozează. Puii se hrănesc cu viermi, melcişori, dar „pasc" şi algele de pe pietre, iar adulţii consumă mai ales vegetaţia de pe pietre şi plante de apă. Dimensiunile la care ajunge scobarul sînt 50 cm lungime şi 1 kg greutate, exemplarele obişnuite fiind de 18—30 cm lungime şi 200—400 g greutate. Pescuitul cel mai intens are loc în timpul reproducerii, cînd urcă în cîrduri mari spre locurile de „bătaie" din apele de munte. Deşi se urmăreşte ca scobarul sa fie înlocuit cu alte specii de rîu mai valoroase, ca mreana şi cleanul, iar în unele ape cu morunaşul, scobarul formează specia cea mai potrivită a se adapta la viaţa din rîurile noastre poluate. Scobarul prezintă o valoare economică locală, fiind un peşte ce se pescuieşte uşor cu vîrşa, coşul şi cu undiţa. Se consumă proaspăt, dar mai ales afumat cu cetină de brad. Pescuitul scobarului cu undiţa se bazează pe o prealabilă nădire a locului, iar pentru ademenirea peştelui se folosesc cele mai felurite nade, de la cocolo-şul de pîine sau mămăligă, la boabele de cireşe sau vişine, sau bucăţele de brînză topită, coropişniţe, rîme de gunoi. Dimensiunea minimă legală de pescuit este de 20 cm. 53. LINUL (Planşa 40) Tinca tinca (Linnaeus, 1758) RUS. LIN FR. TANCHE GERM. SCHLEIE ENGL. TENCH BULG. UN; KALENIK UNG. NYÂLKAS COMPO Linul este peştele bălţilor, al micilor bazine invadate de vegetaţie, încît se spune că n-ar exista decît acolo unde s-a „stîrpit" sămînţa peştilor. Corpul său relativ înalt, scurt, cu toate înotătoarele rotunjite, acoperit cu piele groasă, cu solzi mici şi cu un muqus abundent, face ca linul să fie uşor de recu- 78 noscut de ceilalţi peşti. Buzele lui sînt groase, prevăzute cu două mustăţi mici. Culoarea linului este variabilă, în funcţie de mediu. De cele mai multe ori, spinarea este de un verde închis, iar părţile laterale de un verde brun. Se întîlnesc adesea lini de culoare aurie, însă cei din bălţile înnămolite şi cu emanaţii de hidrogen sulfurat sînt chiar negri. Linul preferă bălţile şi mlaştinile cu multă vegetaţie acvatică, unde găseşte hrană abundentă formată din larve de chironomide, mici moluşte, crustacei. El consumă şi vegetaţie. Din luna mai pînă în iulie este perioada lui de reproducere, mai tîrziu deci decît a crapului şi caracudei. Femelele depun pe vegetaţia acvatică, în special pe brădiş de apă, 300 000—400 000 chiar pînă la 900 000 boabe de icre, micuţe, gălbui. Ajunge la maturitatea sexuală la 3—4 ani. Linul, specie de origine euro-siberiană a fost aclimatizat în Africa de sud, Noua Zeelandă şi în Insula Java. în Germania şi R.S. Cehoslovacia se cultivă în heleştee. Dimensiunile la care ajunge sînt obişnuit de 20—30 cm lungime şi.0,500 — 1 kg greutate, iar în mod excepţional 30—50 cm lungime şi 7 kg greutate. Prezintă o oarecare importanţă economică, mai ales în ţara noastră, fiind pescuit în bălţile din Delta Dunării. Pentru carnea gustoasă, puţin samonată, cu toate că uneori miroase a nămol, linul este denumit şi „păstrăv de baltă" fiind apreciat de consumatori. El reprezintă un peşte căutat şi de pescarii cu undiţa, din care cauză a fost introdus în bălţi, iazuri şi chiar heleştee. Peşte puţin pretenţios, cade relativ uşor la undiţă, putîndu-se folosi drept nadă mici cocoloşi de pîine şi sînge, primăvara ca şi toamna, iar vara o nadă alcătuită din tărîţe de grîu sau făină de grîu, cartofi fierţi, sămînţă de cînepă, îmbibate cu ulei de cînepă sau de floarea-soarelui. Dimensiunea minimă legală la pescuit este 20 cm. Anual se pescuiesc în tara noastră cca 300 000— 500 000 kg lin. 54. SABIŢA (Planşa 41) Pelecus cultratus (Linnaeus, 1758) RUS. CEHON FR. RASOIR GERM. SICHLING; ZlfiGE BULG. SABIŢA UNG. GARDA Sabiţa sau săbioara se aseamănă cu scrumbia, cu deosebirea că spinarea ei este dreaptă. Semnul distinctiv îl constituie linia laterală, care nu are o formă dreaptă, ci pornind de la opercul se lasă în jos pe lîngă aripioara ventrală, urmînd apoi o uşoară şerpuire jde-a lungul pîntecului, pînă la aripioara caudală. Înveşmîntată în solzi, ce par zale de oţel oxidat, sabiţa este totuşi un peşte frumos. în mod obişnuit, sabiţa atinge lungimea de 25—35 cm şi greutatea de 250—400 g şi foarte rar 40—45 cm şi 1—2 kg. Aria de răspîndire în Europa o formează apele ce se varsă în Marea Baltică, Marea Nordului şi în bazinul Ar alo-pont o -caspic. La noi se găseşte în apele Dunării, în bălţile sale şi îndeosebi la gurile Dunării. De asemenea, se întîlneşte în Olt, Mureş, Şiret, Prut, unde migrează pentru reproducere. îi place viaţa de cîrd, formă sub care intră cu viiturile de primăvară în bălţile Dunării. Aici, pe covorul de buruieni, se reproduce în aprilie-mai. Femelele ating vîrsta maturităţii sexuale la 4 ani, cînd fiecare depune aproape 100 000 icre. Viermii, larvele de insecte, răcuşorii formează hrana sabiţei adulte, în vreme ce puii consumă plancton. Pescarii spun: „sabiţa e bună de mîncat cînd s-a potolit vinul din fiert", adică toamna, cînd are carnea grasă şi gustoasă. Sabiţa se pescuieşte însă în tot timpul anului, mai ales la năvoade. La noi în ţară, producţia anuală de sabiţă oscilează între 10 000—160 000 kg, acest peşte fiind foarte bun sărat. 55. BLEHNIŢA, BOARŢA (Planşa 42) Rhodeus sericeus amarus (Bloch, 1782) RUS. GORCEAK FR. BOUVlfeRE GERM. BITTERLING ENGL. BITTERLING BULG. GORCIVKA, PLOŞCEAK UNG. SZIVÂRVÂN YOS OKLE în toate bălţile, lacurile şi rîurile de cîmpie şi deal din ţara noastră şi din întreaga Europă se găseşte un peşte mic cît un degeţel, boarcă sau boarţă, în unele părţi blehniţă sau plutică, o specie măruntă din familia ciprinidelor. Exemplarele adulte au talia de 4—7 cm, excepţional 8—9 cm. La prima vedere, seamănă cu o 79 plătică mică, dar examinată mai atent se observă că înotătoarea anală este scurtă, ca la babuşcă. Boarţa are capul mare şi gura terminală. Coloraţia corpului este diferită, după natura apei şi anotimp. Boarţa din bălţi şi mocirle este întunecată, pe cînd cea din pîrîuri sau lacuri este argintie. Acest peştişor prezintă unele curiozităţi, în ceea ce priveşte dimorfismul sexual şi reproducerea. Astfel, la boarţă, dimorfismul sexual se accentuează şi mai mult în perioada reproducerii, cînd masculii capătă o culoare foarte frumoasă, operculii şi spinarea devin violete, laturile argintii, abdomenul portocaliu, iar dunga de pe pedunculul caudal verde ca de smaragd. De asemenea, aripioarele anală şi dorsală devin roşii, caudala se pigmentează cu pete negre, iar celelalte înotătoare capătă culoarea roşiatică. în urma operculului se observă o pată argintie, înconjurată cu mici pete violete. Ochiul este roşu. în afara acestor culori de podoabă, mai apar la masculi pe cap, pe laturile botului nişte granule albe — „butonii de dragoste" — ce se observă şi deasupra ochiului. Femelele au culori mai şterse, în schimb însă, în epoca reproducerii le creşte o papilă genitală, lungă de 3—4 cm ca un tub cu ajutorul căruia depun — în intervalul aprilie-august — ouăle în interiorul scoicilor de baltă. Femelele depun cîte 8—14 icre mari, cu diametru de 2—3 mm; ponta se repetă de mai multe ori în cursul unei veri. Masculii urmăresc femelele şi-şi leapădă sperma în jurul scoicilor în care au fost depuse ouăle. Sperma este luată de curentul de apă pe care-1 formează scoica în procesul de hrănire şi respiraţie. Astfel, spermatozoizii ajung între valvele scoicii, unde sînt ouăle de boarţă şi le fecundează. Ouăle de boarţă fecundate rămîn între lamelele branhiale ale scoicii, unde se dezvoltă puii, care ies din acest vremelnic adăpost, o dată cu apa din scoică, în pielea puilor se găsesc fixate larve de scoică; acestea ramîn pe peştişori timp de 1—2 luni, după care se transformă în scoicuţe şi cad la fundul apei. Acesta este un exemplu clasic de simbioză între peşte şi scoică. Aşa se explică de ce în bălţile unde există scoici sînt şi boarţe şi invers. în unele bălţi se găsesc boarţe foarte multe, totuşi, ele nu sînt însă consumate, fiindcă dau ciorbei un gust amar. Carnea peştelui nu este amară, însă vezica biliară fiind subţire se sparge uşor, dînd ciorbei gijstul amar. 56. PORCUŞORUL Gobio gobio obtusirostris Valenciennes, 1844 RUS. PESKAR FR. GOUJON GERM. FLUSSGRtJNDLING, GRUNDLING ENGL. GUDGEON BULG. KROTUŞKA UNG. FENEKJÂRO Kt)LLO Un peştişor întîlnit în mai toate rîurile ţării noastre fără a ajunge la Dunăre este porcuşorul. El se recunoaşte lesne după corpul relativ alungit, mic, de 8—10 cm (nu depăşeşte, de regulă 20 cm), cu botul prevăzut cu două fire de mustăţi. Gura este inferioară, în formă de potcoavă. Linia laterală este întovărăşită de 10—12 pete închise. Fig. 35 — Porcuşorul Gobio gobio obtusirostris Valenciennes Porcuşorul se simte bine în apele limpezi, liniştite şi se deplasează în cîrduri. Nefiind sperios poate fi pescuit cu uşurinţă. De aceea se şi spune „porcuşorii şi obleţii umplu oala oricărui pescar". Deşi pare inofensiv, porcuşorul este totuşi răpitor, hrănindu-se, pe lîngă larve de insecte, moluşte, crusta-cei şi cu peştişori. Perioada de reproducere are loc în mai-iunie, cînd femela depune icrele pe plante acvatice sau pe pietriş. în această perioadă, bărbătuşii au culoarea întunecată. Porcuşorul nu are importanţă economică, dar este un peşte cu o carne dulce şi gustoasă. 57. CHETRARUL Gobio uranoscopus frici Vladykov, 1925 RUS. DLINOUSÎI PESKAR GERM. STEINGRESSLING BULG. MALKA KROTUŞKA UNG. FELPIL6NT6 KtlLL 0 în rîurile mari din zona de munte, cît şi în apele mai mici unde trăieşte scobarul, îşi duce viaţa şi chetrarul. 80 Acest peşte, specific bazinului dunărean, se găseşte în rîurile afluente Dunării. El are corpul fusiform, pedunculul caudal cilindric, capul mare şi un rînd de mustăţi lungi. Coloritul corpului este cenuşiu-brun, pe burtă albi-cios-gălbui. Corpul este presărat cu pete mari, negre Fig. 36 — Chetrarul Gobio uvanoscopus frici Vladykov şi aproape rotunde, dispuse astfel: pe spinare 2—3, pe părţile laterale 7—10, iar pe înotătoarele dorsală şi caudală cîte două rînduri de pete mărunte. Iubitor de curent rapid, stă pe fundul rîurilor, hrănindu-se cu viermi, larve de insecte, crustacei şi mici resturi de plante acvatice. Epoca reproducerii corespunde intervalului apri-lie-iunie. Chetrarul nu creşte mai lung de 7—8 cm, foarte rar 12—15 cm încît, din punct de vedere atît al pescuitului industrial cît şi sportiv, nu are importanţă. 58. PORCUŞORUL DE ŞES Gobio albipinatus vladykovi Fang, 1943 RUS. BELOPERÎI PESKAR în Dunăre, în cursul inferior al afluenţilor dunăreni şi mai ales în rîurile din Banat şi Crişana, trăieşte porcuşorul de şes. El are corpul relativ înalt, asemănîn-du-se din acest punct de vedere cu Gobio gobio, însă pedunculul caudal este mai gros, uşor comprimat lateral. Ochii, mai mari decît la toate celelalte specii de porcuşor, privesc în sus, iar botul şi mustăţile sînt scurte. La această specie de porcuşor, coloritul este gălbui-cenuşiu deschis, asemănător culorii nisipului. De asemenea, petele de pe laturile corpului, caracteristice tuturor speciilor de porcuşori, sînt mici şi rotunde la porcuşorul de şes, încît uneori, abia se pot observa, înotătoarele sînt incolore. El trăieşte izolat sau în cîrduri mici, în locuri cu apa relativ adîncă şi cu un curent încet, în apropierea rădăcinilor de salcie. Fig. 37 — Porcuşorul de şes Gobio albipinatus vladykovi Fang Nu prezintă valoare economică, dar este consumat de către peştii de talie mare. 59. PORCUŞORUL DE NISIP Gobio kessleri Dybowski, 1862 GERM. SANDGRESSLING BULG. BALKANSKA KROTUŞKA UNG. HOMOKI KtÎLLO Specie frecventă în rîurile colinare şi de cîmpie, în cantităţi mai mici în Dunăre, porcuşorul de nisip este un peştişor scund, aproape cilindric, asemănîndu-se mult cu Gobio uranoscopus. Spre deosebire de acesta are botul şi mustăţile mai scurte şi opt radii ramificate în înotătoarea dorsală. Fig. 38 — Porcuşorul de nisip Gobio kessleri Dybowski Coloritul general este galben-cenuşiu, deschis, imi-tînd nisipul, iar în lungul flancurilor corpului are o serie de pete cenuşii-argintii, rotunde, pătrate sau alungite. Înotătoarele sînt incolore. Porcuşorul de nisip trăieşte în cîrduri mari şi preferă locurile cu apă puţin adîncă. Se hrăneşte îndeosebi cu alge unicelulare, din grupa diatomeelor. Carnea porcuşorului este foarte gustoasă şi îndulceşte mult ciorba pescarilor. ’ Nu prezintă importanţă economică. 60. Pseudorasbora parva (Schlegel, 1842) Locuitor nou al apelor ţării noastre, semnalîndu-se în special în pîrîul Ilfov, Pseudorasbora parva,denumit popular murgoi bălţat, îşi are obîrşia în rîurile din China. Acest peştişor care nu depăşeşte 10—11 cm lungime totală, a pătruns în apele R.S.R. în mod incidental, Fig. 39 — Pseudorasbora parva (Schlegel) o dată cu ale vinii de peşti fit of agi aduşi din China şi cantonaţi în heleşteele de la Nucet şi Cefa. Locatar al porţiunilor lent curgătoare din rîurile de şes, din bălţi şi heleştee, Pseudorasbora parva este o specie precoce, devenind matur sexual la vîrsta de un an. Se reproduce primăvara. Puii se hrănesc cu plancton, iar adulţii cu organisme de pe fundul apelor — larve de chironomide, clado-cere etc. Nu prezintă importanţă economică. 61. MREANA (Planşa 43) Barbus barbus barbus (Linnaeus, 1758) RUS. USACI, MARENA FR. BARBEAU GERM. BARBE ENGL. BARBEL BULG. RECINA MREANA UNG. ROZSÂS MÂRNA, MÂRNA Peşte al rîurilor noastre de şes şi colinare, mreana este răspîndită aproape în toate rîurile Europei. Datorită plasticităţii organismului, această specie a dat numeroase subspecii în rîurile din Balcani, Caucaz şi chiar în rîurile din bazinul Mării Negre. Gura mrenei este caracteristică, situata sub bot, prevăzută cu buze cărnoase, de pe care pleacă două perechi de mustăţi. Radia cea mai înaltă a dorsalei este îngroşată, osificată şi zimţată în partea posterioară. Culoarea generală a corpului este galbenă-murdară, stropită cu pete mai închise, abdomenul fiind galben deschis, iar aripioarele dorsală şi codală avînd marginile închise. Restul aripioarelor sînt roşcate. în timpul reproducerii, pe corpul masculilor, apar nişte tuberculi granuloşi numiţi „podoabele dragostei". Mreana, recunoscută ca un abil înotător, ca peşte iubitor de apă curgătoare, îşi află sălaş în Dunăre şi în toţi afluenţii ei mari, urcînd pînă în regiunea de munte. în Dunăre, de regulă, se găsesc exemplare mari, bătrîne, care ajung la peste 80—85 cm lungime şi 8—10 kg greutate. Exemplarele obişnuite au talia de 30—40 cm şi greutatea de 0,300 kg. Masculii ating maturitatea sexuală la vîrsta de 2 ani iar femelele la 3 ani. Pentru reproducere, mreana migrează în partea superioară a rîurilor, la apă mai curată. Cînd îşi leapădă icrele, în mai-iunie, femelele se adună în cîrduri, care sînt urmate de bărbătuşi, apoi de tineret şi pornesc „alaiul de nuntă". în regiunile superioare ale rîurilor, în porţiunile unde curentul apei este mai slab, pe fund de prundiş sau pe fund nisipos, femela depune 15 000—32 000 icre mici. Peşte sperios, mreana îşi caută hrana către seară sau în timpul nopţii, consumînd viermişori, larve de insecte, moluşte mici şi, la nevoie, detritus vegetal. Ritmul de creştere este foarte încet. Mreana este peştele cel mai cunoscut de pescarii sportivi ce pescuiesc în rîuri, folosind drept nadă rîme roşii şi albe, viermuşi, caşcaval, brînză topită, grîu fiert etc. Carnea ei gustoasă, deşi plină de oase mărunte, este apreciată, pe cînd icrele sînt otrăvitoare şi nu pot fi consumate nici chiar cînd sînt fierte. Prezintă importanţă economică locală. 62. MREANA VÎNĂTĂ, MOIOAGA (Planşa 44) Barbus meridionalis petenyi Heckel, 1847 RUS. BALKANSKI USACI FR. BARBEAU TRUITfc GERM. SEMLING, AFTERBARBE BULG. BALKANSKA MREANA, BALKANSKA CERNA MREANA UNG. PETfcNY-MÂRNA Această specie este denumită astfel fiindcă are o culoare vînătă pe spinare, cu pete mari închise, ce se unesc între ele. Abdomenul este alb-gălbui. 6 — Atlasul peştilor — c. 1575 Corpul ei este mai cilindric decît cel al mrenei obişnuite, fiind acoperit cu solzi mici şi mucus abundent, înotătoarea dorsală nu are radiile osificate. Mreana vînătă trăieşte în rîurile colinare sau de munte, alături de păstrăv şi lipan, reproducîndu-se în aceste ape fără a întreprinde migraţii mai lungi, în ţara noastră, această specie este bine reprezentată în rîurile colinare din Ardeal, Muntenia, Moldova şi mai ales în cele din sudul Banatului. Peşte specific bazinului dunărean, îl găsim însă şi în Nistru, Vistula şi Oder. Se hrăneşte cu larve de insecte şi viermi. Datorită cărnii sale dulci, gustoase, mreana vînătă este bine cunoscută de pescarii cu undiţa şi de copii. Aceştia din urmă o pescuiesc cu mîna pe sub pietre, prinzînd mai ales mrenele mici, ceea ce contribuie la depopularea rîurilor de această valoroasă specie. 63. CRAPUL (Planşa 45, 46, 47) Cyprinus carpio carpio Linnaeus, 1758 RUS. SAZAN (forma sălbatică), KARP (forma cultivată) FR. CÂRPE GERM. KARPFEN ENGL. CARP BULG. SARAN UNG. PONTY Crapul este peştele cel mai valoros din ihtiofauna ţării noastre. El reprezintă una din marile bogăţii ale pescăriilor româneşti. Corpul crapului este acoperit cu solzi mari, la baza fiecărui solz aflîndu-se o pată neagră; fiecare solz are pe margine puncte negre. Gura este prevăzută cu două perechi de mustăţi, prima pereche fiind mult mai scurtă. Corpul este îndesat şi musculos, puţin ghebos la formele sălbatice. La formele crapului de cultură, ghebul este mai pronunţat sau înălţimea corpului mai mare. Capul este mai mare la crapii sălbatici decît la formele de cultură, care au capul mic. Pigmentaţia corpului variază mult, în raport cu mediul unde trăieşte. Crapul de baltă are culoare închisă, aproape neagră, cel de rîu are o culoare frumoasă, cu solzii aurii, în genere, spatele este mai negricios cu reflexe verzi, părţile laterale sînt aurii sau gălbui, iar abdomenul albicios. înotătoarele au coloritul galben -cenuşiu, caudala şi anala sînt roşcate sau portocalii. Specie înzestrată cu o mare plasticitate, crapul, atît cel sălbatic, cît şi cel de cultură, a dat naştere la multe variaţiuni. Astfel, crapul sălbatic care trăieşte în Dunăre, în bălţile din lunca şi delta fluviului, în rîuri şi bălţile vecinaşe acestora, cît şi în iazuri, diferă în ceea ce priveşte culoarea şi forma corpului, precum şi carno-zitatea. Bunăoară, în condiţii bune de viaţă deosebim forma gheboasă de crap, la care înălţimea se cuprinde de 2,5—2,8 ori în lungimea corpului. în bălţile izolate sau lacuri cu condiţii mai vitrege, cu hrană mai sărăcăcioasă, crapul prezintă forma alungită, la care înălţimea se cuprinde de 3,9—4,2 ori în lungimea corpului. Această formă de crap numită în popor „crap şuet“, are un ritm de creştere încet. Crapul sălbatic, ca şi cel de cultură este omnivor, căutîndu-şi hrana, pe fundul apei sau din celelalte zone ale mediului în care îşi duce viaţa. El se hrăneşte cu larve de insecte, cu scoici mici, cu icre de broaşte, cu melcişori şi cu plante mărunte. Crapul sălbatic ajunge pînă la 1 m lungime şi 30 kg, chiar 50 kg greutate, obişnuit pescuindu-se exemplare de 40 cm şi 1—2 kg. Crapii sălbatici au o mare longevitate. După autorii sovietici, crapul poate trăi pînă la 150 ani. în literatura veche se citează că în 1873 s-a prins în Anglia un crap, care purta o verigă cu însemnarea anului 1674. Maturitatea sexuală la masculi apare la 2—3 ani, pe cînd la femele la 3—4 ani. în timpul iernii, în apele ospitaliere ale Dunării, iernează mulţi crapi vîrstnici. La vremea împerecherii, cînd prinde să bată vînt de primăvară, îi furnică dor de ducă spre covorul de iarbă verde al pajiştilor proaspăt inundate de unda viiturilor fluviului. Aici, la mică adîncime, în apă călduţă (la 18°—20°C) şi curată, are loc „bătaia" crapului care se declanşează succesiv, în mai multe etape, din aprilie pînă în septembrie, cea mai importantă şi eficace fiind la începutul perioadei. Din puzderia bobiţelor de icre (la 1 kg greutate o femelă depune 100 000—150 000 icre) de culoare portocalie, eclozează la 3—5 zile, în funcţie de temperatura apei, alevinii. Dacă scapă de duşmani, alevinii cresc repede trecînd, rînd pe rînd pe „cîntarul" vîrstelor, cînd poartă anume denumire în raport cu greutatea. Astfel, pînă la 0,250 kg i se spune ciortănică sau ciortănel, pînă la 2 kg ciortan, de la 2—4 kg ciortocrap, iar de la 4 kg în sus crap. Producţia mondială de crap de cultură este evaluată aproximativ la 400 000 000 kg din care recordul îl deţine Ghina. Astăzi, cultura crapului se face pe întreg globul pămîntesc, unde condiţiile de climă permit acest lucru . Crapul de cultură provine din crapul sălbatic, care este răspîndit în bazinul Dunării. El se culţi- .ya din seâ. XIII — în iaziiri şi heleştee special amenajate. Prin piscicultură şi selecţie, crapul sălbatic a dat naştere la mai multe varietăţi sau rase. Astfel, se cunosc — după localităţile unde au fost formate — rasa de Eischgrund, Galiţia, Turingen, Lausitz şi Boe-mia. La aceste rase sau varietăţi locale diferă, fie înălţimea corpului, fie mărimea solzilor şi măsura în care aceştia îmbracă corpul. Solzii pot fi obişnuiţi ca mărime şi aşezare, sau dimpotrivă, numărul lor este redus, fiind în schimb mari, ca nişte oglinjoare, de unde specia respectivă a primit numele de „crap oglindă" (planşa 46) „Spiegel karpfen" în limba germană sau „Cârpe miroir" în numirea franţuzească. Această varietate poartă numele de „Crap de Galiţia" sau „Crap galiţian". Altă varietate este complet lipsită de solzi, crapul „Aischgrund" sau crapul golaş (planşa 47). Aceste forme de crap, crescute în heleştee sau iazuri, în regim de furajare artificială (folosindu-se pentru aceasta spărturi de grîu, resturile de la maşinile de treier, gozuri, şroturi de floarea-soarelui etc). au un ritm mare de creştere, încît, la vîrsta de 1 an pot să cîntărească 0,400*—0,500 kg; la 2 ani 1 — 1,250 kg; la 3 ani 2,250—2,500 kg, cifre care chiar în condiţiile heleşteelor din ţara noastră au fost depăşite. Referindu-se la arealul de răspîndire a crapului sălbatic trebuie să arătăm că el se întinde în toată Europa vestică, în partea europeană a U.R.S.S., în bazinul Mării Arai, în Asia estică şi în toate rîurile bazinului Oceanului Pacific, de la Amur pînă în Bir-mania. Lipseşte însă în Siberia. Cantităţile cele mai mari de crap sălbatic se pescuiesc în China — circa 120 000 000 kg şi în U.R.S.S. circa 50 000 000 kg. în unii ani, în ţara noastră s-au pescuit importante cantităţi de crap sălbatic, ca de exemplu în 1956, cînd s-au prins 15 200 000 kg. Restrîngerea patrimoniului piscicol din lunca inundabilă a Dunării, unde întinse suprafeţe de bălţi naturale au fost secate, suprafeţele lor fiind redate circuitului agricol, au făcut să scadă simţitor producţiile de crap sălbatic. Pentru undiţari, crapul este unul din peştii mult preferaţi. El poate fi pescuit aproape tot timpul anului, în afara perioadei de prohibiţie şi a zonelor de cruţare — folosindu-se diferite momeli, după anotimp şi starea apei. Rîma roşie, rîma şerpească, cocoloşii de mămăligă, rîma albă, viermuşii, sînt tot atîtea nade de primăvară, precum vara şi toamna pot da bune rezultate boabele de porumb, cartoful fiert, boţul de pîine. Dimensiunea legală de pescuit, minimum 25 cm. 64. CARACUDA (Planşa 48) Carassius carassius (Linnaeus, 1758) RUS. KARAS, ZOLOTOI KARAS, KRUGLÎI KARAS FR. CARASSIN GERM. KARAUSCHE ENGL. CRUCIAN CARP BULG. KARAKUDA UNG. KÂRÂSZ Caracuda este unul din peştii cei mai răspîndiţi în bazinele piscicole mici, invadate de vegetaţie, în bălţi si rîuri de ses. » > Forma înaltă a corpului, uneori aproape rotundă, cu spinarea gheboasă şi gura lipsită de mustăţi, deosebesc caracuda de crap. De regulă, caracuda creşte 10—12 cm, totuşi sînt exemplare care ajung pînă la 50 cm lungime şi 5 kg greutate. Este vorba de caracuda bătrînă, care se adăposteşte în locuri ferite de duşmani şi mai puţin căutate de pescari. în bălţile noastre caracuda are, de obicei, 8—15 cm lungume şi 20—200 g greutate. în Delta Dunării se pescuieşte însă şi caracudă mai mare. Culoarea corpului diferă ca şi la crap, după natura apei şi fundului. în bălţile cu mult mîl organic, unde se degajă hidrogen sulfurat, culoarea caracudei este neagră, iar în cele curate este aurie. Hrana puilor de caracudă o formează planctonul, în special crusta-ceele inferioare. Adulţii consumă faună de fund, constituită din larve de chironomide şi de culicide şi mult detritus cu ostracode, diatomee şi alge. Caracuda are o mare plasticitate, de aceea la această specie se întîlneşte forma înaltă, cît şi forma joasă, alungită. Se recomandă creşterea caracudei în bălţile mici, izolate, sau în gropile de împrumut, unde nu poate fi cultivat crapul, fiind mai rezistentă la deficitul de oxigen din apă. Caracuda formează, la noi, obiectul pescuitului industrial în Delta Dunării şi unele bălţi din lunca inundabilă, pescuindu-se în unii ani pînă la 500 000 kg. Pescarii sportivi o prind la undiţă, relativ uşor, în iazurile mici unde crapul este rar sau chiar lipseşte. 84 65. CARASUL ARGINTIU (Planşa 49) Carassius auratus gibelio (Bloch, 1782) RUS. SEREBREAN li KARAS GERM. SIELBERKARAUSCHE, BULG. SREBĂRNA KARAKUDA UNG. KOVI KÂRASZ Specie intermediară între caracudă şi peştele roşu — chinezesc, carasul argintiu este răspîndit în Europa centrală şi sud-estică, în U.R.S.S. şi în R.P. Chineză. Este unul din peştii cei mai cunoscuţi din apele ţării noastre. Are multe caractere asemănătoare cu ale caracudei, după cum forma corpului îl apropie de crap. Culoarea generală este argintie, de unde i se trage şi numele. Se deosebeşte de crap prin gura mică cu buze subţiri, lipsită de mustăţi şi prin trupul lătăreţ. înotătoarea dorsală este lungă, puţin scobită, iar cea caudală mai scobită. Peritoneul are, la fel ca la scobar, culoarea neagră. Lungimea la care ajunge este de 38—40 cm, iar greutatea de 1—3 kg, exemplarele obişnuite fiind însă de 15—25 cm şi 100—200 g. Se hrăneşte cu plancton. Adultul consumă în proporţie mai redusă şi larve de culicide şi detritus. La acest peşte se găsesc, de regulă, numai femele, masculii întîlnindu-se foarte rar. Această ciudată problemă biologică a fost lămurită în ultimii ani. De milenii, carasul argintiu are un număr mic de masculi. Femelele, foarte prolifice, depun cam în acelaşi timp cu crapul, 2—3 serii de icre care sînt fecundate de spermatozoizii altor peşti din familia ciprinidelor, fără să se facă o hibridare ci o fecundaţie incompletă. Spermatozoidul pătrunde în ovul, fără ca nucleul să se contopească cu nucleul ovulei, aşa cum se petrece în fecundaţia obişnuită. Acest nucleu al spermatozoidului determină numai excitarea ovulei si declan- şarea segmentării oului, fără a transmite caracterele ereditare ale tatălui. Astfel, prin acest gen de fecundaţie, cunoscut sub numele de ginogeneză, se nasc puii de caras argintiu semănînd cu mama, dar care au variaţii, imprimate de această fecundaţie necompletă şi îndeobşte de condiţiile de mediu. în cazul cînd există însă numai populaţii de caras argintiu, asistăm la apariţia unui număr mic de masculi, care fecundează icrele, iar după aceea se transformă în femele, printr-un proces de inversiune sexuală. în populaţiile de azi de caras argintiu se găseşte un amestec de variaţiuni, rezultate din diferitele forme de fecundare, adică din icre fecundate cu spermatozoizi din aceeaşi specie sau de la alte specii. Ambele cazuri reprezintă însă o fecundaţie incompletă. Carasul argintiu ajunge la maturitatea sexuală la vîrsta de 2 ani şi fiind o specie foarte prolifică, avînd un ritm bun de creştere şi o rezistenţă mare la boli, a fost introdus în iazuri şi heleştee, alături de crap, mai cu seamă în iazurile din Moldova. Lacom din fire, consumă crustacei, resturi organice şi uneori icrele caracudei. El constituie atracţie pentru pescarii sportivi, care folosesc tot felul de momeli. Carnea gustoasă a carasului este apreciată de populaţia de la sate, care-o consumă proaspătă sau sărată. în apele ţării noastre se pescuiesc anual, folosin-du-se năvoadele, vîrşiile şi coteţele, circa 600 000 kg caras argintiu. 66. Hypophthalmichthys (Aristichthys) molitrix (Valenciennes, 1844). Peşte originar din China, a fost adus în ţara noastră în anul 1960, în stadiul de pui, pentru a fi aclimatizat în apele naturale şi, în special, în iazuri şi heleştee. Fig. 40 — Hypophthalmichthys (Aristichthys) molitrix (Valenciennes) 85 Pe capul mare, neacoperit de solzi, ochii sînt aşezaţi jos, sub nivelul gurii, ceea ce constiuie caracteristica acestui valoros peşte de apă dulce. O creastă (carenă) ascuţită se întinde de sub opercul, pînă la înotătoarea anală. Gura este mică, cu buze subţiri şi armată cu dinţi faringieni mari, lăţiţi, care servesc la sfărîmarea, dar mai ales la măcinarea hranei, formată din plancton, mai ales vegetal. Spre deosebire de crap, această specie consumă toată viaţa plancton şi, destul de rar, insecte şi moluşte mici. Corpul este acoperit cu solzi mici şi are linia laterală curbată în jos, elemente care îl deosebesc de celălalt peşte chinezesc—Ctenopharyngodon idella (Valenciennes) — care are solzi mari ca la crap şi linia laterală dreaptă, cît şi de alte ciprinide din ihtiofauna ţării noastre. De o importanţă deosebită este faptul că, Hypo-phtalmichthys creşte repede, cu mult mai repede decît peştii noştri. Astfel, la vîrsta de 1 an ajunge la 700 g, la 2 ani la 2 kg, iar la 3 ani la 4 kg. Perioada lui de reproducere în rîuri este aceeaşi ca şi pentru crapul chinezesc Ctenopharyngodon idella, respectiv primăvara prin aprilie-mai, cînd migrează în partea superioară a rîurilor. Larvele şi puii formează în China obiectul pescuitului pentru organizaţii speciale de pescari, care, după pescuit, transportă larvele şi puii în lacuri, iazuri şi heleştee pentru creştere. Hrănindu-se cu plancton, această specie nu este concurentă la hrana crapului, care consumă în special, hrană de fund. Importanţa creşterii lui Hypophthal-michthys molitrix în lacuri, iazuri şi heleştee constă în aceea că el consumă plancton vegetal, asigurînd o mai bună valorificare a potenţialului trofic al bunurilor piscicole, a vegetaţiei dezvoltate în exces. Acest peşte are o carne foarte gustoasă, bogată în grăsimi (pînă la 13% şi chiar 23%). Anual, se pescuiesc în R.P. Chineză pînă la 40 milioane kg din acest peşte valoros, care se consumă proaspăt sau sărat. 67. Hypophthalmichtys (Aristichthys) nobilis (Richardson, 1844) Spre deosebire de specia precedentă, Hypophthalmi-chthys nobilis are carenă (creastă) ventrală numai între înotătoarele abdominale şi anale şi culoarea corpului mai închisă. Dinţii faringieni sînt situaţi într-un singur rînd, cîte 4 de fiecare parte. Tubul digestiv este de 3,17—5,0 ori mai mare decît lungimea corpului. Fire domoală, Hypophthalmichthys nobilis preferă straturile superioare ale apelor. Hrana o formează, în principal, zooplanctonul, la care se adaugă viermii şi fitoplanctonul. Reproducerea, în ţara de origine — China, se desfăşoară primăvara, în lunile aprilie-mai, în mediu reofil. Ritmul de creştere este foarte bun, la 2 ani putînd să cîntărească 0,750—1,950 kg, iar în al treilea an 3—4 kg. Aclimatizarea speciei Hypophthalmichthys nobilis în unele ape ale ţării noastre contribuie la o mai bună folosire a resurselor naturale de hrană din aceste bunuri piscicole, la sporirea producţiei de peşte de calitate superioară. 68. MOLANUL, GRINDELUL Noemacheilus (Orthrias) barbatulus barbatulus (Linnaeus, 1758) RUS. GOLEŢ FR. LOCHE FRANCHE GERM. SCHMERLE ENGL. LOACH BULG. TLĂSTAK, GULEŞCI UNG. KOVI CSIK Unul dintre locatarii mici ai rîurilor noastre colinare şi de munte este molanul sau grindelul, numit în unele părţi brudă, popete, bîrlugă. Talia lui mică de 10—12 cm rar 15 cm, subţire, face să nu prea fie luat în seamă. Totuşi prezintă un anume interes. Fig. 41 — Molanul sau grindelul Noemacheilus (Orthrias) barbatulus barbatulus (Linnaeus) Corpul aproape cilindric, este acoperit de solzi rari şi mici, peste care se aşterne un strat gros demucus. Gura mică prevăzută cu 6 mustăţi, dovedeşte că peştişorul îşi duce viaţa pe fundul apei, fiindcă mustăţile sînt organe de pipăit, bogate în corpusculi sensitivi. Coloraţia corpului este diferită. De regulă, fondul este gălbui, cu numeroase pete neregulate, ca umbra frunzelor pe suprafaţa apei. Abdomenul este de culoare mai deschisă, iar aripioarele au pete negre aşezate re- 86 gulat, formînd dungi. Fricos din fire, stă ascuns toată ziua şi-i greu să-l deosebeşti de culoarea fundului nisipos sau pietriş, unde-şi caută adăpostul. îi plac rîurile cu apă curată, unde ziua stă mai mult ascuns pe sub pietre, iar noaptea îşi caută hrana formată din viermi şi larve de insecte mici. Reproducerea grindelului are loc în aprilie pînă în iunie, în locurile sale de baştină; deci nu face călătorii de nuntă. La vîrsta de un an ajunge la maturitate sexuală, dar nu trăieşte mai mult de 4—5 ani. Deşi are o carne gustoasă, el nu prezintă importanţă economică, întrucît se pescuiesc cantităţi infime. Totuşi, se foloseşte la îndulcirea ciorbelor de mreană şi clean, cărora le dă un gust deosebit. în cîrligul undiţei serveşte, deseori, ca nadă vie pentru pescuitul răpitorilor. 69. ŢIPARUL (Planşa 50) Misgumus fossilis (Linnaeus, 1758) RUS. VIUN FR. LOCHE D’feTANG GERM. SCHLAMMPEITZGER SCHLAMMBEISSfiR BULG. ZMIARCA, VIUN UNG. R&TI CSIK Ţiparul, chişcarul sau vîrlanul, confundat de unii cu anghila, este un peşte de baltă sau mocirle, cu apa mai mult sau mai puţin curgătoare. Are corpul mult alungit, semănînd cu un şarpe mic, iar gura cu cele 10 mustăţi confirmă faptul că este peşte de fund. Mustăţile, adevărate tentacule senzitive, sînt aşezate astfel: patru pe falca superioară, două la marginea gurii şi patru pe falca inferioară. Solzii sînt mărunţi, iar corpul este protejat de mucus. în lungime măsoară pînă la 32 cm, obişnuit 20—25 cm, însă fiind rotund si subţire, cîntăreste foarte puţin (10-50 g). Culoarea corpului este de un gălbui-murdar, cu dungi laterale mai întunecate sau negricioase. Ochii sînt gălbui-aurii, iar aripioarele galbene cu pete negre, aşezate regulat. Deşi locatar al bălţilor şi, în general, al apelor stătătoare, în timpul reproducerii devine mai mobil şi caută locuri cu apa mai curgătoare, cu vegetaţie bogată, pe care depune icrele. Reproducerea se desfăşoară din martie-aprilie, pînă în iunie. Din icrele depuse eclozează larve foarte ciudate ca formă şi prevăzute cu branhii externe. După ce pierd branhiile, puii de ţipar se îndreaptă spre locuri mai întunecoase, sărace în oxigen, însă bo- gate în hrana preferată: rîme de apă, larve de insecte, moluşte. Deficitul de oxigen din apă îl completează prin înghiţirea aerului, pe care-1 foloseşte la respiraţia intestinală, intestinul posterior fiind transformat într-un fel de plămîn. în afară de intestinul vascularizat, care serveşte şi pentru respiraţie, la ţipar are acelaşi rol şi pielea, făcîndu-se aşa-numita respiraţie cutanee. Ca larvă deci, ţiparul respiră prin branhii externe, iar ca adult prin branhii, piele şi intestin. Această adaptare îi permite să trăiască în mlaştini şi în pămîntul rămas umed după secarea bălţilor. Pescarii consideră că ţiparul este un barometru foarte bun, neastîmpărul lui semnalînd apropierea furtunii. în unele bălţi izolate, cum ar fi Comana, şi mai cu seamă în bălţile Deltei Dunării, se pot pescui cantităţi însemnate de ţipari. Consumul ţiparului este redus, datorită aspectului de şarpe pe care-1 are, precum şi credinţei false că la acest peşte, capul ar fi otrăvitor. Deşi carnea lui este gustoasă, se foloseşte mai mult ca nadă pentru pescuitul somnului. 70. ZVÎRLUGA (Planşa 51) Cobitis taenia Linnaeus, 1758 RUS. ŞCIPOVKA FR. LOCHE DE RIVIERE GERM. STEINPRITZGER, STEINBEISSER ENGL. SPINED LOACH BULG. STIPOK, PISKAL UNG. VÂG<) CSIK Zvîrluga şi cele 4 specii înrudite cu ea sînt dintre cei mai răspîndiţi peşti de talie mică din fauna apelor noastre. Ei nu au însă valoare economică. Corpul acestui peştişor este subţire, comprimat lateral. Capul mic, are pe laturile feţei cîte un spin, ascuns într-un fel de buzunar, de unde-1 scoate cînd atacă prada. Gura mică şi ea, este înzestrată cu şase mustăcioare. Atît forma capului, cît şi prezenţa celor şase mustăţi, trădează viaţa de fund a acestui peşte. Mai mult, se spune că el s-ar ascunde complet în nămol sau nisip, de unde, la momentul potrivit atacă prada: larve de insecte sau viermişori. Coloraţia zvîrlugii este foarte frumoasă, deşi nu constă decît în îmbinarea a două culori — gălbui şi negru sau cenuşiu şi negru. La zvîrlugă deosebim, fie un ton galben, fie cenuşiu, ca nuanţă predominantă a corpului, peste care se înşiruie o serie de pete dispuse regulat. De-a lungul spinării are o dungă formată din pete cafenii sau negre. Lateral, tot pe spate, se întind alte două dungi de pete mici. Pe laturile corpului se observă însă un număr de 12—20 pete mari caracteristice, care uneori se contopesc, formînd o dungă neregulată. Abdomenul este albicios sau gălbui. De remarcat este faptul, că toate înotătoarele sînt prevăzute cu pete aşezate regulat, în linii concentrice. Chiar şi corpul este ornamentat cu pete, care formează un desen ce diferă de la individ la individ. Zvîrluga trăieşte în apele stătătoare (lacuri, bălţi) sau în rîurile de şes. Este suficient să tragem cu un voloc des pe fundul mîlos al apei, pentru ca primul peşte pe care-1 găsim să fie zvîrluga. Se reproduce începînd din aprilie, pînă în iunie. Acest peştişor, care cade pradă somnului, bibanului şi mihalţului, are talia mică (6—10 cm) şi greutatea de 2—3 g, din care cauză nu prezintă importanţă economică. 71. FIŢA, FÎTA Cobitis elongata elongata Heckel et Kner, 1858 UNG. BÂNÂTI HOMOKI CSIK Soră bună cu zvîrluga, dar mai mare puţin decît aceasta, putînd ajunge pînă la 16,5 cm lungime, fîţa a fost identificată de bănărescu şi nalbant în rîul Nera din Banat; se pare că trăia şi în Jiu unde a dis- părut. Se deosebeşte de zvîrlugă prin corpul său mai mare şi prin înotătoarele pectorală şi ventrală mult mai mici. Petele de pe laturi sînt mai regulate, iar spinul suborbital este foarte redus şi ascuns sub piele. Acest peşte, care populează în număr-mare rîul Ner, trăind pe fundul de nisip şi pietriş din zona scobarului, nu prezintă importanţă economică. 72. CÎRA Sabanejewia aurata balcanica (Karaman, 1922) BULG. LISKUR, LINGUR UNG. BALKANI TORPE CSIK Asemănătoare cu zvîrluga, cîra îşi duce viaţa în apele reci, pe fundul nisipos sau pietros, populînd rîurile prundoase şi nisipoase, de la munte, pînă la şes. Petele de pe laturile corpului sînt mai regulate; lipseşte pata neagră, ca de cerneală, de la baza pedunculului caudal. Fondul general al corpului bate în auriu. Se hrăneşte cu insecte, larve de insecte şi icrele peştilor. Perioada reproducerii se desfăşoară din aprilie pînă în iulie. Nu prezintă importanţă economică. 72.a. DUNĂRINA (Planşa 52) Sabanejewa aurata bulgarica (Drensky, 1928) BULG. DUNAVSKA ŞTIPOK UNG. DUNAI TORPE CSIK Locatară a părţii mijlocii şi inferioare a Dunării — de unde îi vine şi numele — cît şi a cursului inferior al afluenţilor fluviului, dunărinţa este un peşte fără valoare economică. La înfăţişare se aseamănă foarte mult cu alt peştişor — cîra. Atinge lungimea de maximum 9—10 cm. Botul ei este mai mult bont decît ascuţit, prevăzut cu mustăţi lungi. Pe fondul alb cu reflexe violete al corpului, se aştern 6—7 pete de culoare închisă. Petele sînt mai mari dar mai puţin numeroase decît la cîră. îşi duce viaţa pe fundul nisipos şi pietros, hrănin-du-se cu faună acvatică. 73. NISIPARIŢA Sabanejewia romanica (Băcescu, 1943) UNG. HOMOKI CSIK După cum o arată şi numele, nisipariţa, nisiparul sau rîmbiţarul, trăieşte mai mult ascunsă, pe fundul nisipos al apelor de munte, în porţiunea lor mijlocie şi inferioară. Nu se găseşte în Dunăre. Talia este cuprinsă între 6 şi 12 cm. Corpul, acoperit de solzi mărunţi, rotunzi sau ovali, este cilindric. Gura are şase mustăţi lungi, ca la zvîrlugă. Coloritul este galben-spălăcit, iar pe burtă alb. Pe spatele corpului sînt dispuse 11 — 14 pete închise, iar pe laturi alte 8—13 mai mici, aşezate în lungul liniei 88 laterale. Toate petele sînt mult mai mici decît la zvîr-lugă. Trăieşte în apele din Oltenia, vestul Munteniei şi sudul Ardealului. Nu prezintă importanţă economică. 74. SOMNUL PITIC SAU SOMNUL AMERICAN Ictalums melas (Rafinesque, 1820) RUS. SOMIK KOŞKA FR. SILURE CHAT, POISSONCHAT GERM. ZWERGWELS, KATZENFISCH ENGL. AMERICAN CATFISH • UNG. TORPE HARCSA Musafir nepoftit în apele noastre, răspîndit mai ales în reţeaua de canale şi heleştee a crescătoriei piscicole Cefa de lîngă Oradea, cît şi în majoritatea apelor interioare din Banat şi Crişana, somnul pitic, originar din America de Nord, introdus în Europa prin 1880, reprezintă pentru piscicultor ceea ce este neghina pentru agricultor. Asemănător somnului — fiind totuşi din altă familie — se deosebeşte de acesta prin prezenţa unei mici aripioare adipoase pe spate, ca la păstrăv, şi prin pectorala şi dorsala armate cu cîte un spin. Somnul pitic are opt mustăţi — dintre care o pereche pe faţa dorsală a capului, îndreptată în sus, ca nişte coarne. Talia la care ajunge este, în general, de 18—22 cm, şi excepţional 40—45 cm, iar greutatea 0,150—0,200 kg şi foarte rar 1—2 kg. Are un colorit castaniu-negricios cu uşoare umbre violacee pe spate şi alburiu-mat pe burtă, Răpitor, se hrăneşte cu carne şi crustacee de fund, dar şi cu puii de babuşcă, roşioară, lin, crap şi larve de insecte, fiind păgubitor, întrucît distruge icrele peştilor cu valoare economică. Se reproduce în martie-mai, iar de proteguirea ouălelor şi apoi a puilor se ocupă, ca şi la somn, bărbătuşul. Somnul pitic nu prezintă importanţă economică sau pentru pescuitul sportiv; împotriva lui se duce o acţiune susţinută, pentru a fi stîrpit din apele unde a pătruns. 75. SOMNUL (Planşa 53) Silurus glanis Linnaeus, 1758 RUS. SOM FR. SILURE GERM. WELS ENGL. CATFISH BULG. SOM UNG. LESOHARCSA Somnul este socotit „crocodilul" apelor noastre. în-tr-adevăr, el este cel mai mare peşte de apă dulce de la noi, întîlnindu-se în Dunăre şi bălţile sale, în porţiunea inferioară a majorităţii rîurilor, în bălţile şi lacurile interioare. Obişnuit atinge 0,50—1 m, cîntărind 10—20 kg, dar au fost exemplare excepţionale, de 3—5 m lungime şi 300—400 kg greutate. în Europa este răspîndit în fluviile din bazinul ponto-caspic şi din cel al Mării Baltice — lipsind în Anglia, Franţa, peninsulele Iberică, Italică şi Balcanică. De asemenea, se găseşte în toate fluviile care se varsă în Marea Neagră. înfăţişarea pe care o are somnul este tipică unui răpitor temut: gura mare, fălcile puternice, dinţii ascuţiţi, întorşi spre fundul gurii, ca să nu-i scape nimic. Capul butucănos, mare ca de căpcăun — este turtit de sus în jos, iar trupul pare un vălătuc ce se subţiază spre coadă. Culoarea corpului este măslinie-cenuşie pe spate, mai deschisă pe laturi şi alburie-murdară pe burtă. Pe bot are şase mustăţi — două mai lungi pe buza de sus, alte patru mai scurte pe falca de jos. în vreme ce înotătoarea dorsală este aproape inexistentă, cea anală măsoară aproximativ 3/4 din lungimea corpului. Cotloanele Dunării, gropile adînci de sub maluri sînt locurile lui obişnuite, fără a fi însă sedentar. El urcă pe Dunăre dincolo de Viena. în tinereţe se hrăneşte cu larve de insecte, în special cţuronomide şi rusalii* crustacei, iar ca adult atacă^ fără 89 alegere, peşti, broaşte, şoareci de apă şi la nevoie, viermi, crustacei, resturi organice. Vînează hrana vie, mai ales în timpul nopţii. în vremea cînd înfloreşte aliorul, o dată cu viiturile de primăvară, somnul intră perechi-perechi în bălţi, pentru reproducere. Perioada depunerii coincide uneori cu aceea a crapului sub„scutur' căruia nu poate fi pescuit în baltă, pe timpul reproducerii. Femela leapădă, la apă mică, lîngă ţărm, cîteva sute de mii pînă la un milion de icre din care, după o săptămînă ies puii. Curios este faptul că bărbătuşul păzeşte ouăle şi după eclozare, iar un timp păzeşte chiar şi puii. Semnalul că apa bălţii prinde să scadă, îl dă somnul, care se retrage primul spre Dunăre. Lăcomia somnului, ca şi a ştiucii, a rămas proverbială. Locuitorii de pe malurile Dunării au văzut deseori cum dispărea de pe apă o raţă sau o gîscă, înşfăcată de gura nesăţioasă a somnului. Literatura citează cazuri şi mai aparte. De pildă, G E s n e r, relatează cum că în stomacul unui somn a fost găsit un cap de om şi o mînă cu două inele de aur, iar aNtip a istoriseşte următoarele: „Un pescar dîndu-se jos din barcă în mijlocul Dunării, ca să se scalde, fu apucat de picior de un somn şi tras la fund; după cîteva zile s-a găsit plutind pe Dunăre cadavrul pescarului cu piciorul în gura somnului, mort şi el". Somnul se pescuieşte în diferite feluri. La Dunăre cu pripoane pe fund, cu cloncul, cu lăptaşul, cu oria, cu vîrşi metalice, iar în baltă la garduri cu leasă, la vîrşie şi năvoade. Pescarii sportivi folosesc şi ei diferite momeli — peştişori, şoareci, broaşte, ţipari vii, larve de rusalii, rîme — pentru al ademeni în cîrligul undiţei. Din acest peşte cu carne gustoasă, grasă, fără os, care se poate prepara şi prin afumare — dînd „batogul de somn" — se pescuiesc anual la noi circa 250 000— 1 800 000 kg. în unii ani se pot pescui şi două milioane de kg. 76. Diplecogastet bimaculata euxinica Murgoci, 1969. Această specie de peşte, tipică Mării Negre, trăieşte pe fundurile stîncoase tapisate cu covoare de alge, în special din genul Phylophora, la adîncimi ce variază între 1 m si 60 m. > De talie mică, 3—4 cm, Diplecogaster bimaculata euxinica are corpul colorat în roşu-carmin, botul scurt şi ochii mari. Se hrăneşte cu alge şi mici crustacee marine, iar reproducerea se desfăşoară din aprilie pînă în august. Nu prezintă importanţă economică. 77. Lepadogaster lepadogaster (Bonnaterre, 1788) Locuitor al apelor marine din apropierea ţărmului, acest peştişor care poate atinge pînă la 10 cm, îşi are locurile de baştină în nord-vestul Oceanului Atlantic şi în Marea Mediterană. Corpul şi capul sînt alungite, iar aripioarele dorsală şi anală sînt lipite de caudală. Coloritul general verzui-măsliniu, stropit — pe spate şi laturi — cu mici pete verzui. Trăieşte pe fundul stîncos sau nisipos din vecinătatea ţărmului, mişcîndu-se destul de greoi, printre alge. Se reproduce în mai-iunie. La noi s-au pescuit cîteva exemplare la Agigea şi, din punct de vedere economic, nu prezintă importanţă. 78. GALEA Gaidropsarus mediterraneus (Linnaeus, 1758) RUS. MARSKOI NALIM FR. LOCHE DE MER GERM. DREIBĂRTELIGE SlSEQUAPPE BULG. MORSKI NALIM Galea, peşte marin, este înrudit cu mihalţul, de care se apropie şi ca înfăţişare. Ca şi acesta are o mustaţă sub falca inferioară, în afară de care mai are încă două pe faţa superioară a botului. 90 Aripioarele dorsală şi anală sînt lungi. Corpul, acoperit cu solzi foarte mici, are culoarea generală gal-benă-brună, iar abdomenul alb. Pe laturi se găsesc mai multe pete, majoritatea fiind dispuse deasupra liniei laterale. Fig. 48 — Galea Gaidropsarus mediterraneus (Linnaeus) Lungimea la care poate ajunge este de 50 cm, obişnuit pescuindu-se exemplare de 20—30 cm. Galea este un peşte răpitor, de fund. în talienele instalate la litoralul nostru se prind exemplare rare de galea, încît această specie nu pre2ină valoare economică. Cantităţile mai mari se pescuiesc pe coastele turceşti. Serveşte ca hrană pentru peştii valoroşi. 79. MIHALŢUL (Planşa 54) Lota lota Iota (Linnaeus, 1758) RUS. NALIM FR. LOTTE GERM. RUTTE, QUAPPE ENGL. BURBOT BULG. MIHALŢA, NALIM UNG. TARKA MENYHAL Locatar valoros al [rîurilor nordice, mihalţul se în-tîlneşte mai rar în rîurile noastre colinare şi de munte. Acest gadid de apă dulce se recunoaşte uşor după caracterul distinct al familiei din care face parte şi anume, prezenţa unei mustăţi sub falca inferioară. Mihalţul are înotătoarele dorsale (două la număr) şi anală lungi, ocupînd mai mult de jumătate din lungimea corpului. înotătoarea caudală este rotundă. Solzi, foarte mici şi un mucus abundent îi acoperă corpul. Poate ajunge pînă la 1 m lungime şi 24 kg greutate, la noi pescuindu-se obişnuit exemplare de 30—40 cm lungime, 1 kg greutate. Culoarea corpului variază după natura apei. De regulă, este de culoare cafenie, cu pete mari închise şi neregulate, iar pe abdomen albicioasă. Mihalţul se pescuieşte în Dunăre şi în afluenţii mai mari ai fluviului, pe care urcă pînă în regiunea de munte, preferînd apele reci. Perioada de reproducere este iarna, în decembrie-ia-nuarie, cînd depune icrele pe funduri tari sau pietroase, în funcţie de temperatura apei, clocitul icrelor durează o lună, uneori o lună şi jumătate, în funcţie de temperatura apei, . Este răpitor, atacînd orice peşte şi nu se dă înapoi nici de la semenii săi. Spre deosebire de majoritatea peştilor vînează mai ales noaptea. Prin acest obicei, se aseamănă cu somnul, cel mai temut răpitor de la noi. Puii mănîncă larve de insecte, crustacei şi, asemenea adulţilor, devorează icrele altor peşti. De aceea, faptul că în rîurile noastre sînt puţini mihalţi, nu-i o lipsă, ci un avantaj, fiindcă ar pricinui mari pagube în rîndurile salmonidelor. 80, MEZITUL, BACALIARUL (Planşa 55) Odontogadus merlangus euxinus (Nordmann 1840) RUS. PIKŞA CERNOMORSKÂI FR. MERLAN GERM. WISSLING BUL. MEDJID UNG. T0KEHÂL Reprezentant al peştilor din apele reci, bacaliarul este un gadid tipic de Marea Neagră. în general, gadidele sînt peşti din regiunile nordice, unde există mai multe specii, care formează obiectul unui pescuit bogat. Din ficatul lor se extrage renumita untură de peşte. Asemănător tuturor gadidelor, bacaliarul are caracterele familiei bine reprezentate. Astfel, aripioara dorsală este formată din trei segmente distinct delimitate, iar cea anală din două segmente. Aripioara caudală este mare şi cu marginea dreaptă. Un semn de recunoaştere, pe lîngă cele amintite, îl constituie mustaţa de sub falca inferioară. în lungime, bacaliarul poate creşte pînă la 50 cm, exemplarele obişnuite fiind însă de 20—25 cm. Pe corp are o pigmentaţie brună-albăstruie sau galbenă-cenu-şie cu reflexe violete şi roşiatice. Partea ventrală este albicioasă. Trăieşte la adîncimi de 60—80 m şi se apropie primăvara de mal cînd cade în plasa talienelor. Uneori se prind cantităţi importante de bacaliar, totuşi nu se poate considera că reprezintă valoare economică pentru pescuitul în Marea Neagră. Bacaliarul constituie hrana preferată a morunului, a cărui victimă este de cele mai multe ori. 91 81. CORDEAUA Ophidion rochei Miiler, 1845 ROS. OŞIBEN FR. DONZELLE COMMUNE GERM. BARTMÂNNCHEN Avînd aspectul unei panglici, acest peşte măsoară pînă la 25 cm. Este acoperit de solzi mici, iar înotătoarele dorsală şi anală sînt împreunate, formînd o singură înotătoare care porneşte de deasupra capului şi se con- tinuă pînă la anus. Cordeaua se întîlneşte în apele Mării Negre, pe fundurile nisipoase, de-a lungul litoralului, însă e originară din Mediterana. Ea are ochii şi gura mari. înotătoarele ventrale au migrat sub bărbie, avînd aspectul unor mustăţi. Corpul are culoarea roşiatică-aurie. Ziua stă mai mult îngropată în nisip şi se hrăneşte noaptea, consumînd nevertebrate bentonice. Se reproduce vara, femela depunînd cca 9 000 boabe de icre. La noi nu prezintă importanţă economică. 82. ZĂRGANUL (Planşa 56) Bellone bellone euxini Giinther, 1866 RUS. SARGAN FR. ORPHIE GERM. HORNHECHT ENGL. GARFISH, GARPIKE BUL. MORSKA BEKASA UNG. CSÂROS CSUKA în apele Mării Negre ce scaldă litoralul nostru, ca de altfel în întrega zonă de coastă a Mării Negre şi Mării de Azov, trăieşte zărganul. Denumirea lui populară de „ştiucă de mare" vădeşte asemănarea lui cu ştiuca. Spre deosebire de aceasta, are corpul lung, zvelt, foarte subţire şi aproape cilindric. Botul este şi el mai lung, cu falca inferioară mult proeminentă şi fără dinţi care se găsesc numai pe falca superioară» Coloritul verzui-alburiu pe spate, argintiu pe lături şi pe burtă. Oasele sînt verzi. Hrana şi-o adună de la suprafaţa apei, din cîrdurile de hamsii, aterină şi pui de chefal. La vremea bătăii cîrduieşte spre coastă şi se reproduce din mai pînă în septembrie, femela depunînd în mai multe porţii, de la 1 000 la 35 0000 de boabe de icre. Zărganul oferă undiţarilor posibilitatea de a fi pescuit fară cîrlig, ci numai cu ajutorul unor ciucuri, din fire de mătase roşie, prinşi de struna de care se agaţă lesne. La talienele noastre de coastă se pescuiesc anual 9 000—10 000 kg zărgan, în unii ani chiar mai mult 83. GAMBUSIA Gambusia affinis holbrooki (Agassiz, 1854). De baştină din apele din estul S.U.A., gambusia a fost răspîndită pe tot globul, pentru că ajută la combaterea paludismului, întrucît distruge larvele de ţîn-ţari. Femelele de gambusia măsoară 4—5 cm, pe cînd bărbătuşii, mai puţin numeroşi, sînt de talie mică, res- Fig. 50 — Gambusia Gambusia affinis holbrooki (Agassiz) pectiv 1,7—2,6 cm. Aceşti peştişori au un colorit cenu-şiu-albicios pe spate şi alb pe burtă, femelele avînd corpul presărat cu pete negricioase. Gambusia trăieşte la adîncime mică în ape dulci sau uşor salmastre, stătătoare sau cu un curent slab. Hrana o formează larvele de insecte, în special larvele de ţînţari. Se reproduce vara. Interesant este faptul că femela naşte pe an între 11 şi 120 pui, în mai multe serii. Organul copulator al masculului prezintă la vîrf un cîrlig scurt. în ţara noastră, gambusia a fost introdusă în lacurile Mangalia din judeţul Constanţa, Pantelimon de lîngă Bucureşti şi în cîteva bălţi din vecinătatea Oradiei. 92 84. ATERINA (Planşa 57) Atherina mochon pontica Eichw. 1831 RUS. ATERINKA FR. ATHERINE ENGL. SILVERSIDE BULG. ATERINA UNG. PONTUZSI KALÂSZ Aterina adevărată are corpul puţin comprimat, aproape cilindric, iar carnea e transparentă, de culoare gălbuie. Această specie nu pătrunde în apele salmastre, nici nu se apropie de ţărm trăind numai în larg. Ca şi forma locală din Marea Neagră, aterina adevărată are o carne foarte gustoasă. Din cauza conţi- Acest peştişor marin, lung de 9—10 cm, maximum 12,5 cm, este o specie locală a Mării Negre. Seamănă mult cu specia caspică Atherina mochon caspia — deose-bindu-se de subspecia tipică (Atherina mochon) prin numărul spinilor branhiali şi prin dunga argintată, care este mai îngustă. Exemplarele tinere sînt aproape transparente, din cauza structurii deosebite a muşchilor. Aterina Mării Negre este un peşte pelagic, care migrează pe lîngă ţărm în cîrduri mici, căutîndu-şi hrana (zooplancton) în partea mai îndulcită a mării. Pătrunde şi în lacurile litorale dulci sau sărate, fiindcă rezistă la mari oscilaţii de salinitate. Aşa se şi explică prezenţa ei în faţa gurilor Dunării sau in lacurile Razelm, Sinoe, Zmeica, unde salinitatea este mai mare. Se reproduce primăvara, în luna mai. Icrele sale bentonice cad la fund unde se lipesc de pietre sau de alge marine. Pescuitul aterinei se face la ţărm cu taliene şi năvoade. De asemenea, este foarte productiv pescuitul cu chipcelul de mare. în medie, se prind la noi 100 000 kg aterină anual, în unii ani ajungîndu-se pînă la 370 000 kg. Carnea acestui peşte este gustoasă şi se aseamănă cu cea a obleţului. 85. ATERINA ADEVĂRATĂ Atherina hepsetus Linnaeus, 1858 RUS. ATERINKA FR. SAUCLET GERM. ACHRENFISCH BUL. SREBĂRKA Fig. 51 — Aterina adevărată Atherina hepsetus Linnaeus nutului de apă, mai mare decît la ceilalţi peşti marini, nu se poate păstra proaspătă decît cîteva ore. 86. Zetis pungio Valenciennes, 1835 (Planşa 58). în bazinul Mării Mediterane, cît şi în Marea Neagră trăieşte specia Zeus pungio, semnalată la noi în dreptul Agigei de către I. borcea. S-a găsit de asemenea pe litoralul românesc la Constanţa şi Periteaşca. Această specie creşte în lungime pînă la 50 cm. Corpul foarte înalt este puternic turtit lateral. Are două înotătoare dorsale şi două anale. Se remarcă prezenţa a 5—6 plăci osoase, cu ţepi mai mari la nivelul celei de-a doua dorsale. De asemenea, la baza celei de-a doua înotătoare anale se găsesc 5—7 mici formaţiuni osoase cu ţepi. Este un peşte de adîncime, care se hrăneşte cu peşti şi crustacei. Se reproduce în timpul iernii. Nu prezintă importanţă economică, ci un oarecare interes ca peşte decorativ. Această specie, atît de comună în Oceanul Atlantic şi în Marea Mediterană, este mai puţin răspîndită în Marea Neagră, unde se găseşte în amestec cu subspecia locală, Atherina mochon pontica. Se deosebeşte de aceasta prin talia ceva mai mare, respectiv 8—12 cm, putînd ajunge pînă la 14,5 cm şi prin dunga argintată de pe laturile corpului, care este mai lată decît un rînd de solzi şi foarte pronunţată, 86. a. Zeus faber Linnaeus, 1758 Spre deosebire de specia precedentă, Zeus faber are la baza celei de-a doua înotătoare dorsale, un număr mai mare de plăci osoase, 7 pînă la 9, rareori 6 sau 10, cu ţepi mult mai reduşi. Corpul şi capul sînt acoperite cu solzi mărunţi. 93 Răspîndit în Oceanul Atlantic, în Marea Mediterană şi în Oceanul Indian, acest peşte, mai rar în Marea Neagră, a fost semnalat la litoralul românesc numai la Agigea. Fig. 52 — Zeus faber Linnaeus 87. OSARUL, PĂLĂMIDA DE BALTĂ (Planşa 59) Pungitius platygaster platygaster (Kessler, 1859) RUS. DE VE ATI GL AI A KOLIUŞKA FR. EPINOCHETTE GERM. KLEINER STICHLING ENGL. STICKLEBACK UNG. LAPOSHASO PIK6 Specie proprie bazinului azovo-ponto-caspic, găsindu-se în zonele salmastre, dar mai ales în cele dulci, osarul trăieşte şi la noi în Dunăre, în bălţile dunărene, în cele din lungul rîurilor Prut, Şiret, Buzău, Ialomiţa şi în lacurile litorale. Lungimea obişnuită 3,5—5,5 cm, excepţional 7 cm. La nivelul liniei laterale are 29—32 lamele osoase, bine distincte. Peşte plin de spini (8—11, situaţi înaintea aripioarei dorsale şi un spin ventral zimţat), osarul are coloritul dominant brun-verzui, marmorat, iar pe burtă gălbui, sau alb-argintiu. în privinţa biologiei se aseamănă, oarecum, cu ghidrinul. Trăieşte la ape puţin adînci, invadate de vegetaţie şi se reproduce în martie-aprilie, depunînd ouăle în cuiburi. Se întîlneşte doar în apele dulci şi nu întreprinde migraţii. Nu prezintă importanţă economică. 88. GHIDRINUL (Planşa 59) Gasterosteus aculeatus aculeatus Linnaeus, 1758 RUS. KOLIUŞCA FR. EPINOCHE GERM. DREISTAHLIGER STICHLING ENGL. STICKLEBACK în regiunea apelor sărate şi salmastre ale Mării Negre, alături de alte specii de peşte, se întîlneşte şi ghidrinul sau „peştele cu ţepi". Cea de-a doua denumire vine de la faptul că pe spate, în locul primei aripioare dorsale, are doi ţepi ascuţiţi îndreptaţi spre cap. Un alt ţep sau spin mai mic este îndreptat spre coadă, fiind situat în faţa aripioarei dorsale, ce se află aproape de caudală. Ghidrinul nu creşte mai mult de 7 cm, cîntărind cîteva grame. El se reproduce primăvara în apa lagunelor marine ca de exemplu în Razelm sau chiar în melelele de la gurile Dunării. în timpul reproducerii, masculii se pigmentează frumos în roşu, albastru, negru. Bărbătuşul, ajutat de femelă,construieşte din fire de iarbă un adevărat cuib de forma unui globuleţ sau a unei prune, care are două orificii de acces. Femela pătrunde în cuib şi depune icrele, pe care bărbătuşul le stropeşte cu lapţi. După aceasta, bărbătuşul rămîne lîngă cuib, păzind icrele în tot timpul incubaţiei şi după apariţia, larvelor. Cuibul este în aşa fel construit încît apa poate circula prin el, oxigenînd icrele în timpul clocirii. Deşi ghidrinul nu prezintă importanţă economică, fiind un peşte mic, iar cantităţile pescuite sînt infime, el este căutat pentru grăsimea sa care are proprietăţi medicinale. în U.R.S.S., la Odesa, există laboratoare speciale care extrag untura de ghidrin pentru unele pomezi de ochi. 88-a. Gasterosteus aculeatus crenobiontus Băcescu et Mayer, 1956 Subspecie exclusiv dulcicolăşi sedentară, identificată de băcescu şi mayer în zona izvoarelor dulci ale lacului Techirghiol, din judeţul Constanţa, Gastero- 94 §leus aculeatus crenobiontus âfe spinii de pe înotătoarele dorsală şi ventrală mai scurţi şi mai puţin zimţaţi. Femelele măsoară 6,1—7 cm (3—7,12 g) iar masculii 5-6 cm (2,2-2,6 g). Se reproduce din februarie pînă în septembrie, depunînd icrele în mai multe reprize. Nu prezintă importanţă economică. 89. ACUL DE MARE Syngnathus typhle argentatus Pallas 1811 RUS. MORSKAIA IGLA FR. AIGUILLE DE MER GERM. SEENADEL ENGL. PIPE FISH UNG. TCTHAL Cu un areal restrîns, Syngnatus typhle argentatus se întîlneşte în apele Mării de Azov, Mării Negre şi Medi-teranei. Ca lungime, ajunge pînă la 37 cm. în mod obişnuit — ţinînd seama de proprietatea de a se adapta la culoarea mediului înconjurător — această specie este verzuie, sau brun-roşcată pe spate, cu pete şi dungi întunecate, şi argint’ -albicioasă pe burtă. Se deplasează încet, în cîmpurile de zostere cu ajutorul înotătoarelor dorsale, înotînd în linie aproape verticală. Hrana o constituie mici crustacee şi pui de peşte. Reproducerea, declanşată în martie, se prelungeşte pînă în august, icrele fiind clocite de bărbătuşi într-o pungă incubatoare situată pe abdomen. Nu prezintă importanţă economică. Fig. 53 — Acul de mare Syngnathus typhle argentatus Pallas 90. Syngnathus tenuirostris Rathke 1837 Prin tufele de Zosteray confundîndu-se cu filamentele acesteia, trăieşte şi Syngnathus tenuirostris. Atingînd talia pînă la 38 cm, peştele acesta curios, asemănător cu o tije subţire de trestie cu multe noduri, de grosimea unui creion, se află răspîndit în Mările Mediterană, Adriatică, de Azov şi Marea Neagră. Avînd un bot lung (mai mare ca jumătatea capului), şi turtit ca la raţă, acest singnatid, înzestrat cu. proprietatea de homocromie copiantă, este în general cenuşiu- brun, iar pe spate şi pe lături, umbrit de dungi mai deschise la culoare. La fel ca acul de mare, înoată vertical, pentru că nu se slujeşte de înotătoarea caudală ci de dorsală. O altă curiozitate o prezintă de asemenea incubarea icrelor pe care o face masculul într-un fel de săculeţ, format din cutele abdomenului. Aici depune femela icrele, în intervalul iunie-august, cînd are loc reproducerea şi tot aici se dezvoltă puii. Mîncăcios din fire, acest peşte — fără importanţă economică se hrăneşte cu peştişori şi crustacei. Fig. 54 — Syngnathus tenuirostris Rathke 91. Syngnathus variegatus Pallas, 1811 ţine răspîndirea ei în Marea Neagră şi de Azov, în Egee, Adriatică, Mediterană şi Oceanul Atlantic, iar Ca lungime ceva mai mic (35cm) decît Syngnathus tenui- d'Ancona o consideră endemic pontică), are botul cît rostris, această specie, asupra căreia s-au purtat discuţii jumătate din lungimea capului, controversate în privinţa răspîndirii (Slastenenko sus- 95 Corpul este colorat brun-negricios, iar pe burtă albi- Biologia, asemănătoare Cu a acului de mare. Făfă cios. importanţă economică. Fig. 55 — Syngnathus variegatus Pallas 92. SULA SAU UNDREAUA DE MARE Syngnathus nigrolineatus nigrolineatus Eichw, 1831 Specie caracteristică bazinului Mării de Azov şi Mării Negre, se întîlneşte la noi de-a lungul întregului’ litoral, în Dunăre, urcă pînă aproape de Călăraşi, în bălţile din deltă şi lunca inundabilă. Spre deosebire de celelalte singnatide, undreaua de mare are talia mai mică — obişnuit 15 cm, rar 18 cm, iar coloritul corpului, brun-verzui sau brun-roşcat. Biologia, aceeaşi ca la restul singnatidelor, cu menţiunea în plus că trăieşte şi în apele dulci, unde cade pradă şalăului şi altor peşti răpitori. Fără importanţă economică. Fig. 56 — Sula sau undreaua de mare Syngnathus nigrolineatus nigrolineatus Eichw 93. Syngnathus schmidti, Popov, 1928 această specie trăieşte în largul mării şi nu vine la ţărm. De talie mai mică decît celelalte singnatide, măsu- Se întîlneşte numai în Marea Neagră, pînă la adîn- rînd obişnuit 7—8 cm, uneori ajungînd la 11 cm, cimea de 70 m şi nu prezintă importanţă economică. Fig. 57 — Syngnathus schmidti Popov 94. ATA DE MARE i Nerophis ophidion teres (Rathke, 1837) RUS. ŞILO, IGLA, ZMEEVIDNAIA IGLA GERM. KLEINE SCHL AN GEN ADEL ENGL. STRAIGHT - NOSED PIPE FISH BULG. MORSKO ŞILO UNG. C6RNAHAL Specie din mările europene, aţa de mare este lungă pînă la 25 cm şi subţire, cu botul cilindric. îşi duce viaţa în zona litorală, confundîndu-se cu filamentele algelor. Aici se hrăneşte cu mici resturi vegetale şi crustacei. Epoca de reproducere o constituie lunile iunie-iulie, cînd bărbătuşul poartă icrele lipite direct de abdomen, fiindcă aţa de mare spre deosebire de acul de mare nu este înzestrată cu un buzunar special pentru cloci-rea icrelor. Fig. 58 — Aţa de mare Nerophis ophidion teres (Rathke) 96 95. CĂLUŢUL DE MARE (Planşa 60) Hippocampus guttulatus microstephanus Slastenenko, 1937 RUS. MORSKOI KONIOK FR. HIPPOCAMPE GERM. SEEPFERDCHEN ENGL. SEA - HORSE BULG. MORSKO KONCE UNG. CSIK6HAL în tufele de iarbă de mare, la adîncime mică lîngă ţărm, se întîlneşte un peştişor curios — căluţul de mare. Măsurînd 10—12 cm, pare o figură de şah, colorată brun-roşcat pe o parte şi mai albicioasă pe alta. La căluţul de mare este interesantă reproducerea. Astfel, în mai-iulie, femela îşi leapădă bobiţele de icre în punga masculului. O dată fecundate, după cîteva zile din ele eclozează puii pe care bărbătuşul îi prote-guieşte 2—3 săptămîni în punga de sub abdomen, apoi îi lasă să-şi vadă singuri de rosturile vieţii. Curios este şi faptul că acest peşte posedă cele două însuşiri caracteristice cameleonului şi anume: de a-şi schimba culoarea pielei şi de a-şi mişca ochii independent unul de altul. Căluţul de mare nu prezintă importanţă economică, servind numai ca element de ornament. în general biologia acestui peşte este foarte interesantă şi multe din comportările lui nu au fost încă studiate. 96. SCORPIA DE MARE, PORCUL DE MARE (Planşa 61) ScoYpaena porcus Linnaeus, 1758 RUS. MORSKOI ERŞ FR. RASCASSE ROUGE, SCORP&NE GERM. MEEREBER, DRACHENKOPF ENGL. SCORPION FISH UNG. KIS SZIKLAHAL în tolba talienelor de la ţărmul Mării Negre sau în năvoadele-pungă ale pescarilor noştri de larg, se prinde uneori această specie curioasă de peşte, întîlnită obişnuit în Oceanul Atlantic şi în Mediterană. De talie redusă, 15—20 cm, foarte rar 30 cm, scorpia de mare este un peşte gheboşat, acoperit cu plăcuţe osoase pe cap, iar în dreptul ochilor apărat de tentacule. Corpul său cafeniu pare stropit cu puncte negre, bine distincte pe toate înotătoarele. Ţepii înotătoarelor sînt alimentaţi de secreţia unor glande veninoase, care reprezintă temute arme de atac. Coloritul scorpiei de mare este variat, din cauză că are proprietatea de a-şi schimba culoarea (mimetism). Reproducerea are loc în intervalul iunie-august. Este un peşte fără importanţă, a cărui carne nu se consumă în ţara noastră. 97. RÎNDUNICA DE MARE (Planşa 62) Trigla lucerna Linnaeus, 1758 RUS. MORSKOI PETUH FR. GRONDIN PERLON GERM. KNURRHAHN BULG. MORSKA LESTOVIŢA în rîndul peştilor din apa mării care prezintă o seamă de curiozităţi, atît ca înfăţişare cît şi ca obiceiuri, intră şi rîndunica de mare. Ea ajunge pînă la lungimea de 60 cm şi greutatea 3 kg. Are capul mare, ochii mari şi bulbucaţi, iar corpul este butucănos în prima jumătate şi subţire spre coadă. înotătoarele pectorale au cîte 3 radii, care, asemenea unor gheare îndoite, îi permit să se tîrască pe fundul apei. De aceea, aripioarele pectorale, bine dezvoltate, ajutătoare la înot, par nişte aripi de rîndunică, de unde i se trage şi numele. Corpul, acoperit cu solzi mici, este îmbrăcat în culori frumoase: spatele, brun-gălbui, laturile roşii-brune sau verzui, abdomenul alb-gălbui. Rîndunica de mare are aripioarele viu colorate cu diferite nuanţe: dorsala este roşie-brună sau roză, pectorala violetă, cu pete roşcate la exterior şi verzui sau albastre în interior, iar ventrala şi anala sînt de un roz-deschis. Coloritul viu şi atrăgător situează rîndunica de mare în rîndul celor mai frumoşi peşti din Marea Neagră. Are o carne foarte gustoasă, însă, fiind o specie rară în Marea Neagră, nu prezintă importanţă economică. 98. ZGLĂVOCUL (Planşa 63) Cottus gobio gobio Linnaeus, 1758 RUS. PODKAMENSCIK FR. CHABOT DE RIVIERE, CHABOT CHAMSOT GERM. GROPPE, KAULKOPF ENGL. MILLERS THUMB UNG. BOTOS KOLONTE în unda cristalină ce se rostogoleşte din piatră în piatră strecurîndu-se pe sub călcîiul muntelui, în zona stăpî-nită de păstrăv, îşi află sălaş zglăvocul sau pălipaşul, popetele cum i se mai spune sub diferite nume populare. 97 Peştele acesta, ce nu creşte mai mult de 12—13 cm, obişnuit 10 cm, trăieşte în aproape toate apele de munte din Europa centrală şi de nord. Pe cît este de mic şi urît ca înfăţişare — capul ca de broască, fără solzi pe corp, cu ochii mari, gura largă — pe atît este de iute la înot şi hapsîn la mîncare. Potrivindu-şi culoarea după cum este fundul, ba negricios, ba cenuşiu-gălbui, zglăvocul consumă cu lăcomie larve de insecte, insecte, vieimişori, icrele şi puii altor peşti, mai cu seamă ai păstrăvului. Tare mult îi plac lătăuşii. Folosindu-se de coadă, zglăvocul dezgroapă icrele de păstrăv, devorîndu-le apoi cu poftă, şi nu-şi cruţă nici propriile sale icre. Deşi este atît de iute la înot el cade totuşi pradă păstrăvului. De altfel, pe lîngă boiş-tean şi beldiţă formează hrana preferată a păstrăvului şi lostriţei. La vîrsta de 2 ani, atinge maturitatea sexuală. Reproducerea are loc de la sfîrşitul lui februarie pînă în aprilie, perioadă în care bărbătuşul are grijă de propria-i progenitură, pentru ca apoi să devină canibal. în afară de faptul că serveşte ca momeală la undiţă pentru pescuitul păstrăvului şi îndulceşte borşul muntenilor, zglăvocul nu are importanţă economică. 99. ZGLĂVOCUL PESTRIŢ Cottus poecilopus poecilopus Heckel, 1836 RUS. PESTRONOGHII PODKAMENŞCIK GERM. BUNTFLOSSENGROPPE, OSTGROPPE UNG. CIFRA KOlONTE în aceleaşi locuri cu zglăvocul, însă numai în Moldova şi Maramureş, trăieşte şi zglăvocul pestriţ, căruia îi plac apele bine oxigenate. De fapt, se deosebeşte destul de greu de zglăvocul obişnuit. Coloritul corpului este 7 — Atlasul peftilor — c. 1575 cafeniu-verzui şi — element distinctiv — aripioarele înotătoare sînt stropite cu pete cafenii. Talia atinge obişnuit 8—10 cm. în privinţa hranei are predilecţie pentru lătăuşi. Reproducerea se desfăşoară în lunile februarie-martie. în afară de faptul că serveşte drept nadă la undiţă pentru păstrăvi, n-are nici o importanţă economică. 100. LAVRACUL Roccus labrax (Linnaeus, 1758) RUS. LAVRAK FR. BAR GERM. SEEBARSCH, WOLFBARSCH BUL. LAVRAK în rîndul peştilor marini, temut de semenii lui pentru obiceiurile sale prădalnice, se numără şi lavracul. Corpul său este alungit, înzestrat cu două aripioare dorsale, dintre care una are radiile tari, iar cealaltă moi. Seamănă cu şalăul şi cu bibanul (cu ultimul mai ales după forma şi asperitatea operculelor). Are gura mare, cu buze cărnoase şi dentiţia foarte dezvoltată. Lavracul are dinţi numeroşi, dispuşi ca peria, pe fălci, vomer şi palatine. De asemenea, limba este acoperită cu dinţi foarte fini. Dacă ţinem seama că talia acestui peşte ajunge la 1 m, iar în greutate cîntăreşte 15 kg, se înţelege lesne că nu-i scapă uşor prada şi, pe bună dreptate, este denumit „lupul de mare"'. Coloritul corpului este, în general, cenuşiu-plum-buriu, laturile fiind cenuşii-argintii, iar abdomenul alb-argintiu. Răspîndit în Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană, lavracul formează obiectul unui pescuit activ, fiind apreciat pentru carnea lui gustoasă, tot atît de bună ca şi a şalăului. în Marea Neagră, se pescuieşte mai rar. Deşi în apele noastre maritime în dreptul lacului Razelm se pescuiesc în unii ani zeci de exemplare, lavracul este un peşte rar şi nu prezintă importanţă economică. Fig. 60 — Lavracul Roccus iabrax (Linnaeus) 101. Sen anus scriba (Linnaeus, 1758) în fauna piscicolă a Mării Negre se numără unul din rarii peşti hermafrodiţi: Sen anus scriba. Peştele acesta cu înfăţişare butucănoasă are gura mare, botul ascuţit şi poate să crească pînă la 30 cm lungime. Fig. 61 — Serranus scriba (Linnaeus) Este cantonat în zona marină litorală, pe fundurile nisipoase situate la adîncimi. Se reproduce în iulie-august. Peştele elimină icrele în porţii, pe care apoi le stropeşte cu lapţi, avînd loc un proces de autofecundare. La interval de o zi după fecundare, eclozează larvele care măsoară 2,4 mm lungime. Adulţii se hrănesc cu peşti şi crustacee. La litoralul nostru s-au pescuit cîteva exemplare la Constanţa şi Agigea; nu prezintă importanţă economică. 102. PEŞTELE SOARE, BIBANUL SOARE, SORETELE Lepomis (Eupomotis) gibbosus (Linnaeus, 1758) RUS. SOLNECINAIA RÎBA FR. PERCHE- SOLEIL GERM. SONNENBARSCH ENGL. AMERICAN SUNFISH Adus în 1880 din America de Nord în Europa, ca peşte de ornament, peştele soare sau soretele s-a răspîndit în ultimii 50 de ani în aproape toate bălţile dunărene şi în unele rîuri din ţara noastră. Seamănă la înfăţişare cu bibanul, dar, spre deosebire de acesta, are talia mai mică, 10—15 cm, iar coloritul este aparte. Fondul, verde-măsliniu de pe $9 spate este stropit cu pete castanii şi albastre, iar laturile sînt de culoare aurie ştearsă, presărate cu multe punctişoare. Minunata paletă a naturii i-a adăugat însă şi alte tonuri: pe cap şi sub ochi cinci dunguliţe albastre-aurii, iar pe burtă mantie aurie. Fig. 62 — Peştele soare, soretele, bibanul soare Lepomis (Eupomotis) gibbosus (Linnaeus) Cartea de vizită a bărbătuşului este un năsturaş negru pe opercul, şnuruit cu o panglicuţă roşiatică. Frumos împodobit, peştele soare, soretele sau bibanul soare iubeşte apa bălţilor cu vegetaţie bogată, liniştită, cu fund de nisip sau de nămol. Răpitor ca şi bibanul, consumă obişnuit cu lăcomie larve şi insecte, pui şi icre de peşte, crustacei şi viermi, fiind tare păgubitor. Se reproduce în luna mai. Deşi frumos la vedere, pescarii nu-1 doresc în baltă, spunînd, pe bună dreptate: „unde-i sorete, sărăcia are sămînţă". Explicaţia este limpede: decimînd icrele celorlalţi peşti valoroşi el cauzează prejudicii fondului piscicol. în apele ţării noastre se pescuiesc cantităţi neînsemnate încît nu prezintă valoare economică. 103. BIBANUL (Planşa 64) Per ca fluviatilis fluviatilis Linnaeus, 1758 RUS. OKUN FR. PERCHE GERM. BARSCH ENGL. PERCH BULG. KOSTUR UNG. CSAPd SCGfrR în rîurile colinare şi de şes, în bălţi şi lacuri, bibanul este nelipsit. De altfel, el este răspîndit în toate apele europene, exceptînd Peninsula Iberică, partea de sud a Italiei şi partea vestică a Peninsulei Balcanice. Asemănător întrucîtva cu şalăul, are însă corpul mult mai înalt şi un ţep ascuţit pe opercul. Solzii, zimţuiţi pe margine, sînt de culoarea alamei pe spate, verzi-închişi pe de lături şi gălbui-albicioşi pe pîntece, dîndu-i un aspect frumos. Brăzdat de 5—9 dungi măslinii care descresc ca mărime de la cap spre coadă şi de 2—3 şiruri de pete pe prima aripioară dorsală, bibanul pare, în bătaia soarelui, o săgeată multicoloră. El se simte foarte bine în apele limpezi şi cu fundul tare dar, la nevoie, suportă şi alte condiţii. în privinţa hranei bibanul face parte din rîndul peştilor a căror viaţă cunoaşte două etape. în stadiul juvenil, pînă la vîrsta de 2 ani, este paşnic, hrănindu-se cu plancton, cu viermi şi crustacei, cînd şi cînd cu cîte un peştişor. La această vîrstă trăieşte mai mult în cîrduri cînd mişună la suprafaţa apei. După ce trece de 2 ani devine răpitor, consumînd puii altor specii de peşti, moluşte şi icre. La vîrsta de 3 ani se reproduce. De la jumătatea lunii martie pînă la sfîrşitul lunii aprilie are loc „bătaia" bibanului. Frecîndu-se cu burta de pietre sau pe fundul tare, femela leapădă în vegetaţia din apropierea ţărmului icrele, sub forma unei panglici lungi de 1—2 m şi late de 2—3 cm. Lungimea la care ajunge bibanul este în mod obişnuit 20—35 cm, foarte rar 50—60 cm, iar greutatea 200—500 g şi respectiv, 2—5 kg. Pescarii sportivi folosesc la pescuitul bibanului tot felul de momeli naturale şi artificiale sub formă de năluci, iar dacă într-o apă se află biban, răbdarea lor nu-i pusă mult la încercare. Fire lacomă, bibanul se aruncă şi înghite orice pradă. în apele ţării noastre se pescuiesc anual 500 000— 830 000 kg biban. 104. GHIBORŢUL (Planşa 65) Acerina cernua (Linnaeus, 1758) RUS. ERŞ FR. GREMILLE GERM. KAULBARSCH ENGL. POPPE, RUFF BULG. BIBAN, RAPET UNG. VAG6 DURBINCS Aproape că nu este rîu din ţara noastră care, pînă în zona mrenei, să nu adăpostească şi ghiborţ. Soiul acesta de peşte se găseşte în bălţile şi lacurile dunărene, în unele lacuri interioare. în Europa ghiborţul populează apele dulci din partea nordică şi centrală, lipsind din Peninsula Balcanică (în afară de bazinul Dunării) im Italia, Spania, Scoţia, Irlanda, partea de vest şi de nord a Norvegiei. Asemănător la înfăţişare cu bibanul, se deosebeşte de acesta prin contopirea celor două înotătoare dorsale într-una singură, iar spinarea o are mai puţin ridicată. înotătoarea dorsală este armată cu spini groşi şi ascuţiţi, care provoacă înţepături dureroase celui care nu ştie cum să-l apuce. Coloritul lui diferă în funcţie de mediu. în apele mai limpezi este verde-cenuşiu-deschis, uneori măsliniu pe spate şi lături, iar pe abdomen alb-gălbui. în apele mai tulburi, mocirloase, îmbracă nuanţe mai închise. Cît priveşte mediul de viaţă, ghiborţul preferă apele mai reci, limpezi şi liniştite, dar se împacă uşor şi cu condiţii mai vitrege, fiind un peşte foarte rezistent. în acest sens sînt elocvente relatările pe care le face M. băcescu „...la un pescuit de iarnă, pe iezerul Călăraşi, ghiborţii scoşi grămezi pe ghiaţă au supravieţuit în aer 24 ore, la o temperatură de —1°, —2°; transportaţi în coşuri la Bucureşti, mulţi dintre ei au rezistat vii. Este o specie foarte rezistentă faţă de asfixia de iarnă sub gheaţă, supravieţuind celorlalţi peşti, precum şi la lipsa oxigenului cauzată de topitul cînepii, murind ultimul dintre toţi peştii". Este un peşte de cîrd care nu întreprinde migraţii. Se hrăneşte de obicei la vremea crepusculului, cînd se îngînă ziua cu noaptea, consumînd larve de insecte, crustacee, puii de peşte şi, îndeosebi icre şi puii de şalău. Epoca de reproducere corespunde lunilor martie-aprilie, înainte de dezlănţuirea viiturilor de primăvară. După ce ating maturitatea sexuală, la vîrsta de 2—3 ani, (bărbătuşii sînt mai mici ca talie şi numeric mai puţini ca femelele) ghiborţii cîrduiesc spre locurile cu fund mai tare sau cu pietre, unde se împerechează. La vremea „bătăii" sînt tare agitaţi, se învîrtesc în cerc, unii înghesuiţi în alţii, de parcă ar juca o „horă a îndrăgostiţilor" şi după această continuă hîrjonire îşi leapădă icrele, iar bărbătuşii lapţii. Femela depune 12 000—300 000 boabe de icre. Din ouăle fecundate, apar după 5—6 zile alevinii, care, sloboziţi de povara sacului vitelin, se transformă repede (5—6 zile) în puişori lacomi de ghiborţ, asemănători părinţilor. în apele noastre ghiborţul ajunge la lungimea de 14—15 cm, rar 20—25 cm şi greutatea de 30 g respectiv 100 g. Peşte nedorit pentru pescărie, fiind păgubitor prin distrugerea icrelor altor peşti valoroşi în special şalău, ghiborţul este pescuit cu vîrşile şi năvodul. La noi se pescuiesc anual circa 35 000—250 000 kg ghiborţ. 105. RĂSPĂRUL Acerina schraester (Linnaeus, 1758) RUS. POLOSATÎI ERŞ GERM. SCHRÂTZER BULG. IVICEST UNG. SELYMES DURBINCS Peşte specific bazinului dunărean, răspărul pare frate bun cu ghiborţul. Asemănător la înfăţişare, prezintă ca elemente distincte corpul mai alungit, de culoare galbenă ca lămîia. Fig. 63 — Răspărul Acerina schraester (Linnaeus) Deasupra liniei laterale, în lungul corpului are trei dungi subţiri negre-albăstrui, din care cele două de jos sînt întrerupte la unele exemplare. Pe aripioara dorsală, prevăzută, ca şi la ghiborţ, cu ţepi, se înşiruie trei rînduri de puncte închise la culoare. Mărimea la care ajunge este 15 cm şi 40—60 g, masculii avînd dimensiuni mai mici decît femela. Spre deosebire de ghiborţ, îi plac locurile cu apă mai repede şi cu fundul nisipos. Hrana este aceeaşi ca la ghiborţ, iar reproducerea are loc în aprilie-mai. Găsindu-se în cantităţi mici se pescuieşte puţin şi rar, neprezentînd importanţă economică. 106. ŞALĂUL (Planşa 66) Stizostedion lucioperca (Linnaeus, 1758) RUS. SUDAC FR. SANDRE GERM. ZANDER ENGL. PIKEPERCH BULG. BELA RIBA UNG. FOGAS SCLLO Şalăul trăieşte în Dunăre, în bălţile dunărene, în rîurile mari, în lacurile litorale şi în cele interioare. îi plac apele dulci, lin curgătoare, cît şi cele uşor salmastre, m eu fund pietros, nisipos sau argilos. Este răspindit în toată Europa cu excepţia peninsulei Iberice, Italiei şi Angliei. în unele ţări, ca de pildă în Franţa, a fost Introdus pe cale artificială. Rudă bună cu bibanul, se deosebeşte de acesta prin capul său mai alungit, corpul mai prelung şi înotătoarele mai mari. Dinţii sînt dezvoltaţi şi inegali. Pe fondul alb-argintiu al corpului se evidenţiază cuirasa verzui-cenuşie sau cenuşiu-gălbuie a spatelui. La exemplarele mai vîrstnice, care au solzi şi la baza aripioarelor (cu excepţia celei dorsale) spatele este colorat mai închis, cenuşiu-plumburiu. Flancurile corpului sînt brăzdate transversal de 8—13 dungi întunecate. Aripioarele dorsală şi caudală sînt pigmentate cu mici pete negricioase. Hrăpăreţ şi lacom, şalăul, denumit şi „ştiuca rîurilor iar în Moldova suduc, în Banat zmug şi în Oltenia guran, este mai mult un peşte de fund, loc pe care-1 părăseşte cînd porneşte în căutarea hranei sau pentru reproducere. Dimensiunile obişnuite ale şalăului din apele noastre sînt de 40—70 cm, cu greutate de 1—4 kg şi foarte rar 1—1,2 m, cînd cîntăreşte 8 — 15 kg. Pînă la talia de 20 cm poartă numele de „strapazan“, denumire dată de pescari, care au luat, poate, strapazanul de la barcă drept comparaţie pentru lungime. în prima tinereţe pînă atinge circa 200 g greutate, şalăul nu-şi trădează deloc viitoarea fire de răpitor, în această perioadă se hrăneşte cu plancton şi crustacee inferioare. încă înainte de a împlini 1 an el devine răpitor, caracter ce se accentuează cu vîrsta. Obleţii, guvizii, roşioarele, racii şi chiar broaştele îi cad victime. Cîteo-dată, nu-şi cruţă nici propria progenitură, mai ales după reproducere, cînd, dispare intoxicarea organismului determinată de procesele elaborării sexuale (anorexie genetică). Reproducerea şalăului are loc de la sfîrşitul lunii martie pînă la sfîrşitul lunii aprilie, alteori şi în mai, perioadă ce corespunde cu temperatura apei cuprinsă între limitele 8°—16°C. La vîrsta de 2—3 ani, masculii şi 3—4 ani femelele sînt apte pentru reproducere. Femela depune 50 000—300 000 boabe de icre lipicioase, pe fundul apei, pe pietre, plante acvatice sau în mici gropiţe săpate cu ajutorul cozii. Icrele sînt depuse grămadă formînd un cuib. în legătură cu procesul depunerii pontei, Iacov-lev relatează: „peştii se grupează perechi, îşi aleg locuri umbroase, iar femela se aşază vertical, cu capul în jos, depunînd liniştită icrele. Masculii le stropesc cu lapţi înotînd încet în jurul femelelor. Deseori, pe timp liniştit, se pot vedea pe suprafaţa apei cozile femelelor ieşite afara din apa şi mişcate încet cînd într-o parte, cînd într-alta“. Şalăul este socotit în rîndul peştilor valoroşi, datorită cărnii sale albe, deosebit de gustoase, care, avînd un conţinut redus de grăsimi în structura musculară (0,2—0,6%) se foloseşte ca aliment dietetic. Pentru mărirea cantităţii de şalău din apele naturale cît şi în cele special amenajate (iazuri şi heleştee) se foloseşte reproducerea artificială a şalăului. Astfel, în ţara noastră funcţionează la Enisala, la ţărmul lacului Babadag, staţiunea de reproducere dirijată a şalăului. Aici se obţin anual cca 10 000 cuiburi de icre embrionate de şalău (un cuib are aproape 30 000 icre embrionate). Şalăul este un peşte care tentează mult pe undiţari. Ei folosesc tot felul de momeli naturale şi artificiale (năluci). Pescuitul industrial se bazează pe prinderea şalăului la năvoade şi vîrşii. Anual, se pescuiesc în apele ţării noastre circa 600 000—1 500 000 kg şalău. în anul 1956 a fost o producţie record de 1 900 000 kg. 107. ŞALĂUL VĂRGAT Stizostedion volgense (Gmelin, 1788) RUS. BFRŞ GERM. WOLGA - ZANDER BULG. MALKA BRIALA RÎBA UNG. KtiStJLLO Peşte specific regiunii ponto-caspice, şalăul vărgat trăieşte la noi în Dunăre şi bălţile dunărene. Mai mic decît şalăul comun, măsoară în lungime pînă la 45 cm, obişnuit 25—35 cm, iar în greutate 1—2 kg. Se deosebeşte de şalăul comun prin capul mai scurt dar mai înalt şi mai ales prin prezenţa solzilor pe opercul. Linia laterală se continuă şi pe radiile de la aripioara caudală. 1 102 în general, coloritul este asemănător cu al şalăului comun, dar dungile transversale sînt mult mai intense, gura mai mică, iar dinţii mai slabi. în timpul pescuitului nu se face deosebirea între o formă şi alta, încît producţiile realizate sînt cuprinse, statistic, sub denumirea generică de „şalău". Este mai puţin răspîndit în apele ţării noastre decît specia precedentă — şalăul comun. 108. FUSARUL (Planşa 67) Aspro streber streber Siebold, 1863 RUS. MAL ÎI CIOP GERM. STREBER UNG. KIS BUC O După cum îl arată şi numele, acest peşte are forma unui fus, iar pedunculul caudal este subţire. De talie mică, nu creşte mai mult de 15—17 cm. Fusarul este un peşte întîlnit numai în bazinul Dunării şi al Vardarului. La noi, populează Dunărea din amonte de Galaţi, mai rar delta, cît şi zona colinară a rîurilor mari. Corpul este colorat în galben-cafeniu, brăzdat de 4—5 benzi de culoare mai închisă. Trăieşte în Dunăre şi rîuri; îi plac locurile cu apă limpede şi cu fund tare, de unde-şi culege hrana: viermi, larve de insecte, icre şi pui de peşte. Perioada de reproducere corespunde lunilor martie-mai. Fiind rar şi de dimensiuni mici, nu prezintă valoare economică. 109. PIETRARUL (Planşa 68) Aspro zingel (Linnaeus, 1758) RUS. CIOP GERM. ZINGEL BULG. GOLEAMIA VTERENARKA UNG. NAGY BUCtf Pietrarul pare a fi frate bun cu fusarul. Spre deosebire de acesta creşte ceva mai mare şi anume de 15— 20 cm, citîndu-se şi exemplare excepţionale de 50 cm. Gura lui are forma unei potcoave iar cele două aripioare dorsale sînt mai apropiate una de alta decît la fusar, pedunculul caudal fiind gros, iar solzii mai mărunţi. Se deosebeşte de fusar şi prin colorit, care la pietrar este brun-gălbui pe spate cu 5—6 benzi mai închise pe lături şi cenuşiu-albicios pe abdomen. Peşte caracteristic bazinului dunărean şi Nistrului, trăieşte la noi în Dunăre, cît şi în zona de şes şi cea colinară a rîurilor mari. Răpitor din fire, pietrarul consumă pui de peşte, viermi, larve de insecte şi cu predilecţie, rusalii. Se reproduce în aprilie-mai, pe funduri cu nisip sau pietriş, unde femela îşi amenajează un fel de cuib, căptuşit cu alge. Pietrarul nu prezintă importanţă economică, pescu-indu-se rar şi în cantităţi mici. 110 ASPRETELE Romanichtys valsanicola (Dumitrescu, Bănărescu et Stoia, 1957) în cursul de muiite al rîului Argeş şi al afluenţilor săi, Vîrsanul şi rîul Doamnei, a fost descoperit prin 1956— 1957 un nou peşte în ihtiofauna ţării noastre, denumit asprete. Gen şi specie nouă, endemică apelor R.S.R., Fig. 65 — Aspretele Romanichtys valsanicola (Dumitrescu, Bănărescu et Stoia) necunoscută în Europa, aspretele are corpul scurt, gros în partea superioară, comprimat lateral în cea posterioară şi nu depăşeşte ca lungime 10—12 cm. Capul, gros şi relativ mare faţă de restul corpului, seamănă, oarecum, cu cel al zglăvoacei. Gura inferioară, semilunară, este prevăzută cu dinţi mărunţi, dispuşi în formă de perie. Cele două dorsale sînt lungi, apropiate între ele, prima avînd radii ţepoase, iar a doua radii moi. înotătoarea anală se caracterizează printr-o bază scurtă; ea este însă înaltă, lipsită de radii ţepoase. Corpul, j acoperit de solzi aspri şi mărunţi, este cenuşiu brun,; cu benzi transversale mai întunecate, pe spate, şi galben-albicios pe burtă. Cîteva şiruri de pete întunecate străbat înotătoarele dorsale, pectorale şi caudală. Aspretele îşi găseşte sălaşul pe lîngă pietrele situate în viitoarea apelor şi se hrăneşte cu larve de insecte acvatice. Nu prezintă importanţă economică. 103 111. LUFARUL (Planşa 69) Pomatomus saltatrix (Linnaeus, 1758) RUS. LUFAR FR. TASSERGAL GERM. BLAUFISCH ENGL. BLEUFISH Lufarul este unul din cei mai lacomi şi mai de temut peşti marini răpitori. Răspîndit în aproape toate mările cu apă caldă din Oceanele Atlantic şi Indian, el trăieşte şi în Medite-rană şi zona litorală a Mării Negre. Atingînd dimensiuni de 30—50 cm, (rar 1 — 1,50 m) iar ca greutate 2—3 kg şi excepţional 15—20 kg, lufarul este înzestrat cu atributele tipice unui răpitor. El are dentiţie puternică şi înoată cu viteză atît la suprafaţă cît şi la fundul apei. Culoarea corpului este cenuşie-albăstruie pe spate, argintie pe lături şi burtă. Se hrăneşte înghiţind cu lăcomie din bancurile de scrumbii, aterine, stavrizi etc., pe care le urmăreşte în deplasările lor. Perioada de reproducere în dreptul ţărmului nostru, se desfăşoară în lunile mai, iunie, iulie şi parte din august. Pescuitul lufarului la noi se bazează pe prinsoarea de la taliene şi variază de la 10 000—15 000 kg la 100 000 kg anual. 112. STAVRIDUL (Planşa 70) Trachurus mediterraneus ponticus (Aleev, 1956) RUS. STAVRIDA FR. CHINCHARD GERM. ST0CKBR ENGL. SCAD, HORSE MACKEREL BULG. SAFRID UNG. FATTY MAKRAHAL Unul din cei mai răspîndiţi şi frumoşi peşti pelagici din Marea Neagră este stavridul, reprezentat prin specii înrudite în toate mările şi oceanele din zona temperată. Se recunoaşte uşor datorită corpului său fusiform, turtit lateral, dar mai cu seamă după linia laterală curbă, acoperită cu mici plăcuţe, care, în partea poste-rioară a corpului formează o creastă ascuţită. Lungimea lui ajunge pînă la 40—45 cm, iar greutatea poate atinge 2 kg. Obişnuit, de-a lungul litora- lului nostru se pescuiesc Exemplare de 15—20 cm lungime, cu greutate de 40 g. în intervalul 1950—1960 s-au pescuit în vecinătatea Caucazului milioane de kg de stavrid mare, fapt neîntîlnit în istoricul pescuitului în Marea Neagră. Coloritul corpului este frumos, verzui pe spate şi argintiu cu irizaţii albastre-violet pe lături şi abdomen. Caracteristic la el este prezenţa unei pete negre pe colţul de sus al operculului. Stavridul se reproduce în iunie-iulie, cînd depune un număr mare de icre dar foarte mici ca dimensiune avînd diametrul de 0,23—0,28 mm. Deşi omnivor, preferă puii de peşte şi peştii mici ca hamsia, gingirica, aterina. El este un peşte de cîrd, întreprinzînd călătorii la suprafaţa apei. Fiind un peşte cu o largă răspîndire în mări şi oceane stavridul formează obiectul pescuitului industrial. La litoralul românesc se pescuiesc vara la taliene în medie 180 000—200 000 kg anual, în unii ani producţia de stavrid putînd ajunge la 700 000 kg. 113. SMARIDUL (Planşa 71) Spicara smaris (Linnaeus, 1758) RUS. SMARIDA FR. PICAREL GERM. SCHNAUZENBRASSE ENGL. PIKAREL BULG. SMARID Smaridul este un peştişor marin care trăieşte în Marea Mediterană, în Oceanul Atlantic şi în Marea Neagră; el se caracterizează printr-un pronunţat dimorfism sexual. Bărbătuşul are lungimea de 10—19 cm, pe cînd femela 5—15 cm. Corpul lui este alungit, înotătoarea dorsală fiind mai lungă, anala mai scurtă, iar fălcile se pot prelungi, formînd un fel de tub. în general, are o coloraţie frumoasă: corpul este de culoare cenuşie-cafenie, cu dungi şi pete neregulate albăstrui. Petele se întîlnesc şi pe înotătoarele neperechi (dorsală, anală şi caudală). Masculii se deosebesc de femele şi printr-un colorit mai viu, cu pigmentaţie mai puternică. Acest caracter se evidenţiază, în mod deosebit, în timpul reproducerii, care, de obicei, are loc în lunile mai-iunie, iar în apele Mediteranei în aprilie-mai. A 104 Fără să fie pretenţios, el consuma o hrană variată de la alge pînă la icrele bentonice, întreprinzînd migraţii de la adînc spre mal, unde se află şi locurile de reproducere. De multe ori, aceste călătorii sînt fără întoarcere, deoarece cade pradă stavridului, care-1 consumă cu multă poftă. Se pescuieşte de-a lungul coastei Mării Negre, mai ales în dreptul Crimeii, la noi prinzîndu-se destul de rar. Fiind un peşte care se pescuieşte rar la litoralul nostru, nu prezintă valoare economică, deşi are carnea gustoasă. 114. Dentex dentex (Linnaeus, 1758) (Planşa 72) FR. DENTfc GERM. ZAHNBRASSEN Peşte marin, rar întîlnit în Marea Neagră, Dentex se caracterizează printr-o dentiţie foarte puternică. Pe lîngă dinţii obişnuiţi, de formă conică, are 4 dinţi foarte puternici pe falca superioară şi alţi 5 pe cea inferioară. Solzii îi acoperă întreg corpul, fiind situaţi şi pe cap. Coloritul general este cenuşiu-albăstrui, cu pete negricioase pe spate. Nu prezintă importanţă economică. 115. Sparosul, Carasul de mare (Planşa 73) Diplodus anularis (Linnaeus, 1758) RUS. MORSKOI KARAS FR. SPARAILLON GERM. GEISBRASSEN BULG. SPARID Sparosul este un peşte marin, al cărui corp înalt, comprimat lateral, îl apropie, ca asemănare, de caras, fapt pentru care unele popoare l-au denumit „caras de mare". Acoperit deopotrivă pe corp şi pe cap de solzi, el nu depăşeşte talia de 22 cm, obişnuit pescuin-du-se exemplare mult mai mici. Frumos înveşmîntat, are o culoare aurie pe spate, iar pe laturile corpului şi pe abdomen, argintie. Cîteva dungi transversale brăzdează fondul argintiu. La acest peşte, aripioara dorsală ca şi anala, este mai lungă, avînd primele radii aspre şi tari. Se reproduce în intervalul iunie-august în Marea Neagră deşi migrează din Marea Mediterană, unde este mai frecvent. în Marea Neagra se pescuiesc rareori exemplare de sparos, încît nu prezintă importanţă economică. 116. HUPA, GUPA (Planşa 74) Boops boops (Linnaeus, 1758) FR. BOGRU GERM. BLOCKER Musafir rar în Marea Neagră, unde se pescuiesc exemplare izolate, hupa este un peşte marin, cu o mare răspîndire în Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic. Corpul hupei este alungit, fusiform, iar gura mică, cu buze tari. Peşte omnivor, consumă în special vegetaţie, mai- rar animale de fund, fiind înzestrat cu o dentiţie puternică. Dinţii sînt laţi, tăioşi pe falca superioară şi cu arcuri duble pe falca inferioară. înotătoarea dorsală, ca şi anală, este simplă şi lungă. Linia laterală se distinge bine datorită solzilor mari care o acoperă. Hupa creşte pînă la lungimea de 30 cm, iar în greutate poate cîntări 1 kg. Pentru pescuitul nostru nu prezintă importanţă economică, fiind un peşte rar. 117. Boops salpa (Linnaeus, 1758) La litoralul românesc al Mării Negre se pescuiesc, destul de rar, exemplare izolate de Boops salpa. Se deosebeşte de specia precedentă prin faptul că are corpul mai înalt, ochii mai mici, iar ţepii dorsalei şi analei sînt mai groşi. Fig. 66 — Boops salpa (Linnaeus) în privinţa coloritului nu diferă, ambele specii fiind cenuşiu-albăstrui pe spate şi argintii pe flancuri şi partea ventrală. Nu prezintă importanţă economică. 105 118. MÎLACOPUL Umbra cirrosa (Linnaeus, 1758) RUS. SVETLÎI GORBÎL, MELAKOPIIA FR. OMBRINE GERM. GEMEINER UMBERFISCH Peşte marin, rar întîlnit în faţa litoralului nostru, milacopul este răspîndit în apele Oceanului Atlantic, în Marea Mediterană, Marea Roşie, Marea Neagră şi Marea de Azov. Lungimea la care ajunge este în medie de 65 cm, iar greutatea de 14—16 kg, excepţional putînd măsura 1 m. Pe opercul se află doi spini puternici, cu vîrful îndreptat spre coadă. în coloritul corpului predomină nuanţa cenuşie-albăstruie pe spate şi argintie pe lături. Locurile pe care le preferă milacopul sînt fundurile nisipoase. Se hrăneşte îndeosebi cu peşti: hamsii, barbuni, scrumbii albastre, fără să se dea înapoi de la crustacei, viermi şi de la consumul de alge. Perioada de reproducere este martie—aprilie, cînd femela depune cca 3 000000 boabe de icre foarte mici (0,8—0,9 mm diametru). Nu prezintă interes economic, fiindcă se pescuiesc exemplare rare. 119. CORBUL DE MARE (Planşa 75) Sciaena umbra (Linnaeus, 1758) RUS. TEMNÎI GORBÎL FR. CORBEAU NOIR, CORBEAU DE MER GERM. RABENFISCH Peşte rar la ţărmul Mării Negre, corbul de mare trăieşte în Oceanul Atlantic şi în bazinul mediteranean. Seamănă, întrucîtva, cu un crap cu spinarea mai gheboasă, şi îndeosebi cu milacopul. Coloritul general cafeniu închis, cu nuanţe mai deschise pe burtă; înotătoarele sînt negricioase cu marginea albă. în mod obişnuit, corbul de mare atinge lungimea de 25—35 cm, rar 60 cm şi greutatea de 1 kg, respectiv 4 kg. Pentru pescuitul nostru, nu prezintă importanţă economică. 120. BARBUNUL (Planşa 76) Mullus barbatus ponticus Essipov, 1927 RUS. SULTANKA BARABULEA FR. ROUGET BARBET GERM. SEEBARBE BULG. BARBUN, SULTANKA Barbunul este un peşte cu o largă răspîndire, întîl-nindu-se în apele Mării Negre, Mării Mediterane şi Oceanului Atlantic. Peşte de fund, el este caracterizat prin corpul berbecat şi prin prezenţa sub falca inferioară a două mustăţi lungi. înotătoarea dorsală este dublă, între cele două părţi ale ei existînd o oarecare distanţă. Corpul şi capul sînt acoperite de solzi mari, care se desprind însă foarte uşor. Culoarea generală a corpului este roşie, înotătoarele sînt galbene, iar laturile corpului şi ale abdomenului sînt alb-argintiu cu pete roşii. Lungimea corpului diferă în funcţie de sexe, masculii pînă la 14 cm, femelele 24 cm. Ducîndu-şi viaţa pe fundul mărilor, barbunul se hrăneşte cu vieţuitoare bentonice şi detritus vegetal. Deşi peştii bentonici trăiesc solitari, adunîndu-se în cîrduri numai în timpul reproducerii, barbunul îşi duce toată viaţa în cîrduri mici, explorînd fundurile bogate în hrană. Barbunul se reproduce în iunie-iulie. Cu toată talia lor mică, barbunii sînt mult apreciaţi pentru carnea lor foarte gustoasă. De-a lungul litoralului nostru se pescuiesc cantităţi mici. Cantităţi mai mari se prind îndeosebi în faţa Caucazului şi în strîmtoarea Kerci. Pescuitul productiv se face în timpul toamnei şi iernii, în locurile de aglomerare la adîncimea de 60—80 m şi în perioada migra-ţiei din Marea de Azov. 121. Heliases chromis (Linnaeus, 1758) în anii cînd apele Mării Negre se încălzesc mai puternic, se pot pescui la litoralul nostru exemplare izolate de Heliases chromis. 106 Acest peşte, originar din Marea Mediterană, are corpul înalt, puternic comprimat lateral, cu solzi mari, cu reflexe aurii. Atinge lungimea de 17,5 cm. Fig. 68 — Heliases chromis (Linnaeus) îi place să trăiască la apă caldă, pe fund pietros şi se reproduce în intervalul mai—august. Nu prezintă importanţă economică. 122. LABANUL, CHEFALUL MARE (Planşa 77) Mugii cephalus (Linnaeus, 1758) RUS. LABAN FR. MUGE CABOT GERM. MEERAESCHE ENGL. GREY MULLET BULG. KEFAL UNG. NAGYFELC TENGERI PfcRHAL La înfăţişare seamănă cu cleanul, dar este mai mare ca acesta, mai gras, avînd capul mai turtit, iar aripioarele perechi sînt apropiate unele de altele, lîngă cap. Labanul este cel mai mare şi mai valoros dintre chefalii Mării Negre. El are o largă arie de răspîndire în mările şi oceanele situate în regiunile tropicale şi subtropicale. Capul, mare şi turtit dorsoventral, este acoperit de solzi pînă la vîrful botului. Ochiul este prevăzut cu o pleoapă adipoasă foarte dezvoltată. Lungimea maximă la care ajunge este de 63 cm şi greutatea 3,3 kg, dar aceasta după ce trece de 16 ani. Se cunosc şi exemplare de 75 cm lungime, în greutate de 8 kg şi chiar 12 kg. Lungimea obişnuită este însă de 25—50 cm, iar greutatea 300—1 000 g. Labanul creşte mai repede decît celelalte specii de chef aii. Se reproduce la vîrsta de 5—6 ani, cînd depăşeşte lungimea de 30 cm. Locurile de reproducere sînt în mare, unde depune 3—8 milioane de icre, acestea fiind extrem de mici. Deşi prolificitatea este atît de mare, labanul nu se găseşte în cantităţi mari, procentul de supravieţuire al puilor fiind redus. Dacă reproducerea are loc în largul mării în intervalul august—septembrie, iar iernatul la adîncimile de 80 m, începînd din luna mai, atît puii cît şi adulţii migrează spre coastă, pătrund în lacurile litorale şi chiar în gurile fluviilor. Aici caută apa bine încălzită şi fundul bogat în detritus, pe care-1 consumă împreună cu viermii şi larvele de insecte care se găsesc în el. Cît timp temperatura este ridicată şi apa caldă, nu părăseşte aceste regiuni puţin adînci. Sensibil şi prevăzător la primele semne de răcire ale vremii, părăseşte locurile preferate pentru hrănire şi migrează în mare. Cunoscîndu-se biologia lor din cele mai străvechi timpuri, pescuitul chefalilor este bazat în general, pe închiderea acestora în lacurile litorale unde pătrund primăvara în căutarea hranei abundente. Toamna, după cele dintîi vînturi reci, cînd caută să iasă în mare sînt pescuiţi la aşa-zisele garduri de chefal. Labanul, ca şi ceilalţi chefali, are carnea şi icrele bogate în iod, cantitatea de iod fiind de 3—4 ori mai mare decît la alţi peşti marini. Din această cauză, chefalul uscat şi afumat se conservă timp îndelungat la temperatura obişnuită, din octombrie pînă în martie. Are o carne gustoasă, lipsită de oase mărunte. în unii ani se pescuiesc, de-a lungul litoralului românesc, importante cantităţi de laban, însă, de regulă, predomină celelalte specii de chefali, ostreinos şi singhil (chefal auriu). 123. CHEFALUL CU COADA LATĂ Mugii ramada Risso, 1826 Musafir marin migrator este foarte rar întîlnit în apele Mării Negre. Trăieşte în Oceanul Atlantic şi Marea t Mediterană. Fig. 69 — Chefalul cu coada lată Mugii ramada Risso Se deosebeşte de celelalte mugilide ale Mării Negre prin forma capului, care este mai lăţită, însă 107 în Marea Neagră ritmul de creştere este mai mic. Astfel, în timp ce un chefal auriu în vîrstă de 5 veri are în Marea Caspică lungimea de 38 cm şi greutatea de 900 g, în Marea Neagră, la aceeaşi vîrstă, el are o lungime de 19 cm şi cîntăreşte 79 g. în unii ani se înregistrează cantităţi importante de chefali aurii, pescuite în lacul Razelm şi de-a lungul litoralului Mării Negre. Pescuitul acestui chefal, ca şi al celorlalte specii, oscilează de la an la an. Uneori s-au pescuit şi 500 000 kg de chefal auriu. 125. O STREIN O SUL, CHEFALUL MIC, ILARUL (Planşa 79) Mugii saliens Risso, 1810 RUS. OSTRONOS, CIULARA FR. MUGE SAUTEUR GERM. SPRINGMEERAESCHE ENGL. GREY MULLET BULG. ILARIA UNG. SZ0KDES0 TENGERI P&R mai mică decît la laban. De asemenea, nările sînt foarte îndepărtate de marginea anterioară a ochiului. Buzele sînt subţiri. Coloritul este verde-brun pe spate, cenuşiu pe lături, iar pe abdomen argintiu. Lungimea maximă atinge 40 cm exemplarele obişnuite fiind de 25—30 cm. De-a lungul litoralului românesc al Mării Negre se pescuiesc exemplare izolate, încît această specie nu prezintă importanţă economică pentru noi. 124 CHEFALUL AURIU, SINGHILUL (Planşa 78) Mugii auratus Risso, 1810 RUS. SINGHIL, KEFAL FR. MUGE DORfc GERM. GOLDMEERAESCHE ENGL. LONGFINNES GREY MULLET BULG. PLATARINA UNG. TENGERI ARANYPfîR Prinsă ca o mică mărgea, pata aurie de pe opercul, face ca acestui soi de chefal să i se spună chefal auriu. El are capul lat, acoperit cu solzi începînd de la nările posterioare, spre deosebire de laban la care solzii încep de la bot. Pleoapele adipoase lipsesc. La chefal interesant este faptul că hrănindu-se cu detritus care este sărac în substanţe nutritive, digestia durează mult iar cantităţile ingerate sînt mari. De aceea, la toate speciile, tubul digestiv este de 2—4 ori mai lung decît corpul. Dintre toate speciile de chefali cel mai lung tub digestiv îl are singhilul. Lungimea maximă la care poate ajunge acest peşte este de 50 cm, cînd cîntăreşte 800 g. De regulă, are 20—30 cm şi greutatea de 80—400 g. Răspîndit în apele continentale ale Oceanului Atlantic, chefalul auriu sau singhilul este bine reprezentat însă în Marea Mediterană şi Marea Neagră. Primăvara, pătrunde în lacurile litorale Mangalia, Tatlagiac, Siutghiol şi Razelm. La vîrsta de 3—4 ani, ajunge la maturitate sexuală, reproducîndu-se în mare. Atît puii, cît şi adulţii migrează de-a lungul litoralului pentru a-şi căuta hrana. Marea Mediterană este bogată în chefali, în special în lacurile din delta gurilor Nilului. în Marea Caspică, unde chefalul auriu sau singhilul a fost aclimatizat împreună cu ostreinosul, chefalul auriu are un ritm de creştere foarte bun, la trei veri atingînd greutatea de 500—600 g. Chefalul-ostreinos, după cum îl arată şi denumirea lui rusească (ostrîi = nas, bot, ascuţit), însuşită şi de pescarii noştri, are botul ascuţit şi acoperit de solzi pînă la orificiile nazale anterioare. De asemenea, pleoapa adipoasă este puţin dezvoltată, încît pare inexistentă. Dimensiunile la care ajunge sînt mai mici faţă de celelalte specii de chefali, exemplare obişnuite fiind de 30—50 cm lungime şi 300—500 g greutate. Ostreinosul se reproduce la vîrsta de 3 ani cînd are o lungime de 22 cm. Peşte marin, trăieşte în cîrduri, deplasîndu-se foarte rapid, cu viteze care nu pot fi depăşite de ceilalţi peşti din apele mării. Perioada lui de reproducere se desfăşoară în intervalul iulie—septembrie. Atît puii cît şi adulţii pătrund în lacurile litorale în căutarea hranei şi a apelor calde. Frate bun cu labanul, ostreinosul are aceleaşi obiceiuri, cu singura deosebire că preferă apele sărate celor dulci, pe cînd labanul suportă mai bine apele dulci. Dovadă, ostreinosul a fost aclimatizat, cu foarte bune rezultate, în Marea Caspică unde lipsea şi unde, în ultimul timp, se pescuiesc cîteva milioane de kg de chefali ostreinos pe an. în unii ani se pescuiesc şi de-a lungul litoralului românesc importante cantităţi de ostreinos (200 000— 300 000 kg). 10S 126. LUCI Sphyraena sphyraena (Linnaeus, 1758) RUS. BARRAKUDA FR. SPET, BROCHET DE MER GERM. PFEILHECHT BULG. SFIRENA Luci este un oaspete foarte rar al Mării Negre unde pătrunde din Marea Mediterană. El are corpul alungit, aproape cilindric, capul turtit dorso-ventral, iar botul lung şi îngust. Fălcile sînt înarmate cu dinţi puternici. Limba este şi ea înzestrată cu dinţi mărunţi, îndreptaţi înapoi, încît prada, o dată prinsă, nici gînd să mai poată scăpa. Fig. 70 — Luci Sphyraena sphyraena (Linnaeus) Culoarea corpului, de un verde-închis, contrastează cu părţile laterale şi cu abdomenul, care au nuanţe şi reflexe argintii. Lungimea ajunge la maximum 1 m. Acest soi de peşte trăieşte în cîrduri mici, care bagă groaza în bancurile de hamsii şi sardeluţe, pe care le înghite cu lăcomie. Luci nu prezintă importanţă economică întrucît carnea lui este toxică. 127. BUZATUL Labrus viridis Linnaeus, 1758 Printre stîncile şi algele din zona litorală a mărilor trăieşte acest soi de peşte, care se întîlneşte foarte Fig. 71 — Buzatul Labrus viridis Linnaeus rar în apele Mării Negre. Lung pînă la 44 cm, el are corpul, cît şi opercularul şi preopercularul acoperite în întregime cu solzi. Coloritul lui este frumos, verde pe spate, cu pete albastre pe cap, trunchi şi înotătoare. Pe abdomen se distinge un desen brun, în formă de reţea, iar marginea dorsalei este roşie, pe cînd a analei şi caudalei, albastră. în Marea Neagră se pescuiesc exemplare răzleţe încît nu prezintă importanţă economică pentru ţara noastră. 129. Crenilabrus griseus (Linnaeus, 1758) Specia Crenilabrus griseus se deosebeşte de Crenilabrus ocellatus, întrucît are operculul acoperit în întregime cu solzi şi nu prezintă acea pată neagră, caracteristică speciei ocellatus. Pe preopercular, sub ochi, sînt două şiruri de solzi. Coloritul este, în general, brun-cenuşiu sau verzui, cu două benzi brune de-a lungul corpului şi cu pete deschise, dispuse neregulat, pe flancuri. 128. Crenilabrus ocellatus (Forskal, 1775) Asemănător cu Labrus, dar cu mult mai mic ca lungime (abia atinge 10 cm) — Crenilabrus ocellatus are preo-perculul zimţat. Partea posterioară a operculului, lipsită în regiunea superioară de solzi, este acoperită cu o pată neagră, caracteristică. Fig. 72 — Crenilabrus ocellatus (Forskal) Coloritul corpului este foarte bogat, cuprinzînd o gamă largă de nuanţe, de la brun-portocaliu pînă la verde deschis, peste care, în lungul flancurilor se găsesc 2—3 benzi sau o serie de pete întunecate. Preferă apele din zona litorală şi din zonele stîn-coase acoperite de alge. Peşte rar în Marea Neagră, fără importanţă economică. 109 Lungimea la care poate ajunge este de 16 cm. Ca biologie se aseamănă cu speciile înrudite. Nu prezintă importanţă economică. Fig. 73 — Crenilabms griseus (Linnaeus) 130. Crenilabms quinquemaculatus (Bloch 1792) Se aseamănă mult cu Crenilabms griseus, Ansă conformaţia corpului este mai înaltă, iar pe preopercular, sub ochi, se observă mai multe şiruri de solzi, respectiv 3 pînă la 5. îi lipseşte pata neagră de pe preopercul. Corpul are culoarea cenuşie-gălbuie sau verzuie, cu 3—5 benzi longitudinale, întrerupte din loc în loc. Creşte pînă la lungimea de 16 cm. Are acelaşi fel de viaţă ca şi celelalte specii de Crenilabms şi — întrucît se pescuieşte foarte rar în Marea Neagră — nu prezintă importanţă economică. 131. Crenilabms tinca (Linnaeus, 1758) (Planşa 80) Spre deosebire de celelalte specii de Crenilabms, această specie are 3—5 şiruri de solzi pe preopercular sub ochi. în lungul corpului, care poate să ajungă pînă la 30 cm, se află două serii de pete mai închise. Duce acelaşi fel de viaţă cu speciile înrudite şi se hrăneşte mai ales cu moluşte. Nu prezintă importanţă economică. 132. Ctenolabrus rupestris (Linnaeus, 1758) La adîncime mare, printre tufele de Phyllophora din zona litorală a Mării Negre, trăieşte Ctenolabrus rupestris. El are corpul alungit şi poate să măsoare pînă la 15 cm. Fig. 75 — Ctenolabrus rupestris (Linnaeus) Dinţii sînt dispuşi pe fălci, pe mai multe rînduri, iar preopercularul este zimţat. Culoarea corpului este cenuşie sau brună, pe partea ventrală fiind mai deschisă. Semn distinctiv, cîte o pată neagră la baza caudalei şi sub prima parte a dorsalei. Se reproduce la jumătatea lunii mai pînă la începutul lunii august. Fără importanţă economică. 133. DRACUL DE MARE, DRAGONUL (Planşa 81) Trachinus draco Linnaeus, 1758 RUS. MORSKOI DRAKON FR. VIVE COMMUNE GERM. PETERMÂNNCHEN ENGL. GRATER WEEVER Pe fundul nisipos al mării, în apropierea ţărmului, trăieşte dragonul sau dracul de mare. Acest peşte, răspîndit în apele Oceanului Atlantic ce scaldă ţărmurile europene, cît şi în Marea Mediterană, Marea de Azov şi Marea Neagră, nu depăşeşte ca lungime 30—40 cm. Capul umflat, cu bot scurt şi cu ochii mari, bulbucaţi, îi dau o înfăţişare bizară. 110 Prima înotătoare dorsală este formată din ţepi veninoşi, a căror înţepătură este foarte dureroasă; ea produce umflarea puternică a piciorului sau mîinii înţepate şi, uneori, chiar moartea. Culoarea predominată a corpului este cenuşiu-ro-şiatică, cu umbre galbene şi albastre pe lături, iar burta albă. Se hrăneşte cu viermi, crustacee, pui de peşti, şi, mai cu seamă, cu pui de calcan. De-a lungul litoralului românesc se găsesc numeroase exemplare din această specie, pe care pescarii o ocolesc. 134. BOUL DE MARE (Planşa 82) Uranoscoftus scaber Linnaeus, 1758 RUS. ZVEZDOCET FR. RAT GERM. HIMMELSGt)CKER ENGL. STARGAZER Boul de mare este răspîndit în mările ce scaldă ţărmurile Europei. El trăieşte şi în Marea Neagră, unde a venit din Mediterană. Numele de bou de mare se trage de la corpul său umflat şi de la nişte prelungiri pe cap asemănătoare coarnelor de la vite. La înfăţişare seamănă cu dracul de mare. Are însă capul ceva mai mare, buzele mai umflate şi coloritul cenuşiu-cafeniu pe spate, brăzdat de dungi brune şi albe. Un semn distinctiv al acestui peşte îl constituie prima aripioară dorsală de culoare albă. Capul este învelit cu plăci osoase. în mod obişnuit stă înfundat în stratul de nisip sau nămol de pe fund şi, fără prea mari eforturi, se hrăneşte cu pui de peşte şi viermişori. Explicaţia este simplă: din gură îi atîrnăun fel de filament, pe care peştişorii crezîndu-1 vreo algă, se reped să-l mănînce şi cad pradă amăgirii. El atinge talia de circa 30 cm. Reproducerea are loc vara (iunie—iulie). Nu prezintă importanţă economică. 135. COROSBINA, CĂŢELUL DE MARE (Planşa 83) Blennius sanguinolentus Pallas, 1811 Denumită popular corosbină sau căţel de mare, această specie este bine reprezentată în Marea Neagră spre deosebire de Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană unde se întîlneşte mai rar. Corpul gros în partea anterioară, îngustat şi comprimat lateral în cea posterioară, are, oarecum, forma unui mormoloc de broască. înotătoarea dorsală este foarte lungă şi se întinde din dreptul operculului pînă aproape de baza înotătoarei caudale. Deasupra ochilor se află o pereche de tentacule mărunte, ramificate de la bază ca o tufă. Coloritul general este verde sau cenuşiu-verzui, iar pe burtă galben. Pe spate şi pe lături este pigmentat cu pete alb-spălăcite sau alb-gălbui. Obişnuit, măsoară 10—12 cm şi exemplare rare ating maximum 15,4 cm. Se găseşte în zona litorală pe funduri stîncoase şi se reproduce din aprilie pînă în iulie-august. Ponta este păzită de masculi. Corosbină se hrăneşte cu alge şi crustacei. Nu prezintă importanţă economică. 136. Blennius sphynx Valenciennes, 1836 Mai mic decît celelalte specii de bleniide, acest peşte atinge rar 6,5 cm. Tentaculele supraorbitale sînt mari, dar simple, în formă de baghetă. Dorsala este distinct divizată în două, iar linia laterală incompletă. Pe fondul verzui sau galben al corpului, se observă 6—7 dungi transversale brune sau cenuşii, foarte evidente. Blennius sphynx trăieşte în zona litorală a mării, pe fund pietros. Se reproduce din mai—iunie pînă în septembrie şi se hrăneşte cu crustacee mărunte. Nu are importanţă economică. 137. COCOŞELUL DE MARE Blennius pavo Risso, 1810 Spre deosebire de Blennius sphynx, cocoşelul de mare este mai lung, talia atinge 12,5 cm, iar pe cap are o excrescenţă în formă de creastă de unde-i vine şi numele. 111 Coloritul verzui-închis pe spate, prezintă pe lături multe dungi întunecate ce alternează cu altele galbene. Răspîndit în Oceanul Atlantic, Marea Mediterană şi mai puţin în Marea Neagră, acest peşte populează 139. Blennius tentacularis Briinnich, 1768 Mai mărişor decît celelalte blenniide (ajunge pînă la 12 cm, obişnuit 7—8 cm), această specie trăieşte în Marea Mediterană şi Marea Neagră. Are ca semn Fig. 77 — Cocoşelul de mare Blennius pavo Risso mai ales fundurile pietroase. Se reproduce din aprilie pînă în septembrie, iar masculii cocoşelului de mare, ca de altfel ai tuturor speciilor de blenniide, păzesc cu străşnicie icrele în timpul clocitului. Este lipsit de importanţă economică. 138. Blennius zvonimiri ponticus Slastenenko 1929. în Marea Neagră, pe fundurile pietroase sau în zonele nisipoase acoperite de midii, din vecinătatea ţărmului, la 30 — 40 m adîncime, trăieşte Blennius zvonimiri Fig. 79 — Blennius tentacularis Brunnich distinctiv nişte tentacule bine dezvoltate situate deasupra ochilor. Forma corpului este asemănătoare cu a corosbinei, cu deosebirea că tentaculele supraorbitale sînt mai dezvoltate şi prevăzute cu un ax principal şi numeroase ramuri laterale. Linia laterală este incompletă şi nu ajunge pînă la baza caudalei. Corpul este cenuşiu-roşcat, brăzdat de 7—8 dungi negre. Trăieşte pe fundurile nisipoase din zona litorală. Nu prezintă importanţă economică. 140. Coryphoblennius galerita (Linnaeus, 1758) Acest soi de peşte seamănă cu un guvid. Trăieşte în Oceanul Atlantic, în Marea Mediterană şi în Marea Neagră. Fig. 78 — Blennius zvonimiri ponticus Slastenenko ponticus. La acest blenniid dorsala este întreruptă la mijloc, iar linia laterală este incompletă ca şi la Blennius sphynx. Culoarea dominantă a corpului este brună sau verzui-roşcată, stropită cu 7—8 pete transversale. Hrana o constituie crustaceele mărunte. Se reproduce primăvara. Nu prezintă importanţă economică. Fig. 80 — Coryphoblennius galerita (Linnaeus) Caracteristic la el este faptul că pe linia mediană a capului are mai multe excrescenţe neperechi ale tegumentului, cu aspect de tentacule relativ mici. JJ 112 Culoarea predominantă a corpului este galbenă-ce-nuşie, peste care se aştern umbre cafenii. Creşte pînă la 7—8 cm. îşi petrece viaţa între coloniile de midii de la coastă. Fără importanţă economică. 141. Tripterygion tripteronotus (Risso, 1810) La Agigea s-au pescuit cîteva exemplare din acest bleniid, de talie mică (pînă la 7,2 cm), care trăieşte în Oceanul Atlantic, în Marea Mediterană şi în Marea Neagră. Fig. 81 — Tripterygion tripteronotus (Risso) Culoarea dominantă a corpului este roşcată sau gălbuie, peste care se suprapun dungi transversale întunecate. Fără importanţă economică. 142. UVA Gymnammodytes cicerellus (Rafinesque, 1810) RUS. PESCEANKA FR. CICERELLE GERM. SANDA AL ENGL. SAND EEL UNG. VfiRKONYDONGÂjU HOMOKI ANGOLNA Pescarii care vînează la mare folosesc uneori ca nadă în cîrlige, uva. Acest peşte care trăieşte în Oceanul Atlantic, în bazinele mediteranean şi pontic, nu creşte mai mare de 15 cm, (obişnuit măsoară sub 10 cm). Caracteristic la el este lipsa aripioarelor ventrale, iar aripioara dorsală ocupă mai mult de 3 /4 din lungimea corpului. Capul este ascuţit, iar corpul cilindric şi subţire. Uva se ţine mai mult în cîrd, deasupra fundurilor nisipoase. Se hrăneşte noaptea cu animale marine de fund. Reproducerea în Marea Neagră nu se cunoaşte precis, dar se apreciază că are loc la începutul primăverii sau chiar iarna. Nu prezintă importanţă economică directă. 143. Callionymus festivus Pallas, 1811 Pe fundurile de piatră din apropierea ţărmului mării trăieşte un peşte ce nu depăşeşte 14 cm, cu un cap prelung şi cu înotătoarea dorsală zbîrlită în permanenţă Fig. 83 — Callionymus festivus Pallas — Callionymus festivus. Deschiderea lui branhială este redusă la un orificiu rotund, dispus dorsal. Peşte rar întîlnit la noi, nu prezintă importanţă economică. 144. Callionymus bellenus Risso, 1810 în zona litorală a Mării Negre, pe fundul nisipos, cît şi în regiunea puternic îndulcită în faţa gurilor Dunării, trăieşte Callionymus bellenus. Fig. 82 — Uva Gymnammodytes cicerellus (Rafinesque) 113 Acest peşte marin, cenuşiu-deschis cu mici pete negre, imită culoarea nisipului. El are corpul fusiform, botul scurt şi ascuţit. Raportat la dimensiunile corpului, ochiul este mic. Semn distinctiv îl constituie cele două dorsale, din care prima este scurtă (alcătuită din trei radii) iar a doua mai lungă. Aripioara caudală este trunchiată. Femelele au papila genitală puternic dezvoltată. Nu prezintă importanţă economică. 145. GUVIDUL DE NISIP Pomatoschistus microps leopardinus (Nordmann, 1840) Guvidul acesta de talie mică, 5—6 cm, trăieşte atît în mare, cît şi în lacurile litorale salmastre sau dulci, pe fundurile nisipoase, la apă puţin adîncă. Fig. 85 — Guvidul de nisip Pomatoschistus microps leopardinus (Nordmann) El are corpul alungit, fusiform, pedunculul caudal lung şi îngust. Cele două aripioare dorsale sînt mai distanţate decît la ceilalţi guvizi, iar prima este mai scurtă. Gura mică are poziţia oblică, în sus, buzele fiind subţiri. Coloritul corpului galben-cenuşiu, asemănător nisipului şi presărat cu mai multe puncte negricioase. Nu prezintă importanţă economică. 146. Pomatoschistus minutus elongatus (Canestrini, 1862) Printre tufele de Phylophora, în mare, trăieşte acest peştişor care nu depăşeşte lungimea de 8,5 cm şi vîrsta de un an. Culoarea dominantă a corpului roz-portocalie. Nu prezintă importanţă economică. Fig. 86 — Pomatoschistus minutus elongatus (Canestrini) 147. Pomatoschistus caucasicus (Kawrajsky, 1899) în zonele cu apă îndulcită ale Mării Negre în limanurile şi lacurile litorale, în Dunăre, pînă la Călăraşi, în Marea de Azov şi în Marea Caspică se găseşte soiul acesta de peştişori care nu depăşeşte 4 cm lungime, măsurînd, de regulă, 2,8—3,6 cm. Pe cap se observă un desen marmorat, stropit cu mai multe puncte negre. Fără importanţă economică. 148. Pomatoschistus longecaudatus (Kessler, 1877) Spre deosebire de celelalte specii înrudite, are capul ceva mai alungit, iar botul mai îngust. Fig. 88 — Pomatoschistus longecaudatus (Kessler) Corpul este colorat galben-nisipiu, stropit cu puncte brune pe spate. Bărbătuşii ating 5 cm, iar femelele doar 3,5 cm. Trăieşte în regiunile salmastre ale mărilor: Neagră, de Azov şi Caspică, în limanurile litorale şi în zona inferioară a fluviilor care se varsă în mările amintite. Nu prezintă importanţă economică. 149. GUVIDA NEAGRĂ Gobius niger Linnaeus, 1758. Specie marină, Gobius niger se aseamănă mult după forma corpului cu Gobius melanostomus, dar, spre deosebire de acesta are ochii mari, apropiaţi şi bulbu- Fig. 89 — Guvida neagră Gobius niger Linnaeus caţi, De asemenea, îi lipseşte pata negră de la baza primei dorsale, ale cărei radii sînt foarte lungi. Lungimea atinge 12—14 cm. în Marea Neagră se pescuieşte rar, deci nu prezintă importanţă economică. 150. Gobius ophiocephalus Pallas, 1811 (Planşa 84) în cîmpurile cu vegetaţie bogată de pe fundul mării trăieşte Gobius ophiocephalus. Spre deosebire de ceilalţi guvizi, această specie are corpul şi capul mult mai comprimate lateral. Ochii sînt relativ mici şi distanţaţi. Coloritul general este brun sau cenuşiu-măsliniu, peste care se suprapune o reţea caracteristică de benzi neregulate. La baza înotătoarei caudale se observă o pată neagră. Lungimea la care ajunge este 25—28 cm. Această specie de guvid marin era frecventă în lacul Sinoie înainte de îndulcirea lui. Aici, se prindeau îndeosebi toamna cantităţi mari. Azi nu mai prezintă importanţă economică. 151. STRUNGHILXJL (Planşa 85) Gobius melanostomus melanostomus Pallas, 1811 RUS. BÎCIOK KRUGLEAK BULG. TRAVNA POPCE Cel mai frecvent guvid din apele Mării Negre este strunghilul. Faţă de ceilalţi guvizi, are corpul ceva mai gros şi înalt. Botul lui este scurt, obtuz şi foarte convex, iar colţul şi istmul operculului acoperite cu solzi. Coloritul general este gălbui deschis, stropit cu pete brune neregulate. La baza primei înotătoare dorsale se află o pată neagră, evidentă. în perioada de reproducere, corpul masculilor se înegreşte complet, de parcă ar fi îmbrăcat o haină de nuntă. Chiar în această situaţie pata neagră de pe dorsală se poate recunoaşte. Strunghilul trăieşte în zona litorală a mării, pe fundul pietros, putînd ajunge şi în apele salmastre ale Razelmului sau melelelor, însă, în nici un caz în ape complet dulci. Se hrăneşte cu animale de fund şi în primul rînd cu moluşte. Creşte pînă la lungimea de 20—25 cm. Pescuindu-se în cantităţi relativ mici, are importanţă economică redusă. 152. GLĂVOCUL Gobius fluviatilis fluviatilis Pallas, 1811 în apele dulci sau uşor salmastre, mai cu seamă în lacurile litorale cu fund nisipos, cîteodată în bălţile dunărene, rareori în Dunăre sau în rîuri, trăieşte Gobius fluviatilis. El are corpul relativ îngust şi alungit, botul ascuţit şi — spre deosebire de toţi ceilalţi guvizi — gura mică; deschiderea gurii abia ajunge pînă sub marginea anterioară a ochilor. Fig. 90 — Glăvocul Gobius fluviatilis fluviatilis Pallas Corpul este gălbui-cenuşiu-deschis, cu o serie de puncte şi pete brune mici. în perioada reproducerii, masculii devin negricioşi. De remarcat că lipsesc petele puternic nuanţate de pe înotătoare. 115 Se hrăneşte în special cu crustacee şi ajunge pînă la lungimea de 15—18 cm. Nu are importanţă economică directă, dar reprezintă un element important în hrana şalăului. 153. Gobius syrman syrman — Nordmann, 1840 Se aseamănă prin forma corpului şi colorit cu Gobius fluviatilis, dar, spre deosebire de acesta, are botul mai Fig. 91 —* Gobius syrman syrman Nordmann lat şi obtuz, iar gura mult mai mare. în epoca de reproducere, corpul masculilor nu se mai întunecă la culoare. Această specie, care ajunge pînă la 18 cm lungime, trăieşte exclusiv în apele salmastre, fiind cel mai frecvent guvid din Razelm. Se hrăneşte cu pui de peşte şi nevertebrate acvatice. Nu prezintă importanţă economică directă, dar este consumat în mare măsură de şalău. 154. GUVIDUL DE MARE Gobius cephalarges cephalarges Pallas, 1811 Pe fundul pietros al mării, în vecinătatea ţărmului, se găseşte un peşte cu capul turtit dorso-ventral, mai Fig. 92 — Guvidul de mare Gobius cephalarges cephalarges Pallas lat decît înalt, cu buza superioară groasă şi lăţită lateral, numit guvidul de mare. La această specie peduncu-lul caudal este scurt, comprimat lateral şi înalt. Ca şi la ceilalţi guvizi, înotătoarele ventrale sînt unite, formînd o ventuză cu care peştele se poate fixa de stîncă sau de alt substrat. Coloritul corpului este variabil. Predomină culoarea gălbuie-întunecată, corpul fiind presărat cu pete brune şi negricioase, dispuse neregulat. înotătoarele sînt cenuşii, stropite cu pete mărunte. Se hrăneşte mai ales cu crustacee şi creşte pînă la lungimea de 20-25 cm. Această specie se întîlneşte rar în apele Mării Negre, uneori şi în apele salmastre şi cu totul excepţional în cele dulci. 155. GUVIDIA DE BALTĂ Gobius kessleri Giinther, 1861 RUS. BÎCIOC - GOLOVACI După cum arată şi numele lui, acest peşte trăieşte în bălţi, pe fundul mîlos sau argilos, fiind cel mai frecvent guvid din bălţile dunărene. El are corpul relativ scund, mai mult sau mai puţin turtit dorso-ventral, fiind mai gros decît înalt. Falca inferioară o depăşeşte mult pe Fig. 93 — Guvidia de baltă Gobius Kessleri Gunther cea superioară, astfel încît gura este mare, cu înclinarea oblică în sus. Ochii mici, situaţi pe partea dorsală a capului, privesc în sus. Pe spinare şi pe cea mai mare parte a laturilor este cenuşiu, cu pete şi marmoraţii negre sau cafenii care formează o reţea. Este păgubitor, prin aceea că se hrăneşte cu puii de peşte; în schimb, este adesea consumat de şalău şi de ştiucă. 156. MOACA DE NĂMOL (Planşa 86) Gobius gymnotrachelus gymnoîrachelus Kessler, 1857 Specie pur dulcicolă, moaca de nămol sau mocănaş îşi află locul în bălţile Dunării, în lacurile litorale, heleştee, iazuri, rîuri nămoloase. Acest guvid are botul 116 gros, trunchiat, gura mică, oblică, iar ochii mari, bulbucaţi privesc în sus. Se recunoaşte şi datorită lipsei solzilor de pe partea anterioară a spinării, de pe ceafă, opercul şi baza înotătoarei pectorale. Corpul este cenuşiu-deschis, cu benzi întunecate oblice, uneori foarte distincte, alteori vag conturate. Talia atinge 10—14 cm. Se pescuiesc cantităţi reduse, încît ţinînd seama şi de faptul că este un peşte mic, nu prezintă importanţă economică. 157. HANOSUL (Planşa 87) Gobius batrachocephalus Pallas, 1811 RUS. BÎCIOK, KNUT BULG. POPCE Hanosul trăieşte pe fundul pietros al mării la adîncimi mai mari decît ceilalţi guvizi. El este, de altfel, şi cel mai mare guvid din apele ţării noastre, ajungînd la lungimea de 30—35 cm şi greutatea de 600 g. Are corpul cilindric, pedunculul caudal lung, iar capul mare, gros, puternic turtit dorso-ventral. Ochii hanosului sînt mari, apropiaţi, situaţi în partea superioară a capului. Gura este mare şi aproape superioară. Operculul şi baza înotătoarei pectorale sînt neacoperite de solzi. Hanosul este galben-închis sau brun pe spate şi pe lături, stropit cu pete întunecate, neregulate. Pe laturi se disting 2—6 dungi transversale, cafenii sau negre. Specie tipic marină, hrănindu-se cu moluşte, crustacei şi peşti mici, se întîlneşte în mod excepţional în apele salmastre sau dulci. Hanosul este un peşte gustos dar se pescuieşte în cantităţi mici, mai ales la paragate. 158. GUVIDIA MICĂ (Planşa 88) Proterorhinus marmoratus (Pallas, 1811) Acest peşte, mic, de 7 cm, rar 10 cm, este indiferent faţă de salinitatea apei, aşa încît se întîlneşte şi în apele dulci (bălţi, heleştee, pîraie mîloase). Are corpul şi capul comprimate lateral, gura mare, aproape orizontală. Nările, elementele caracteristice sînt prelungite sub forma unui tub care atîrnă deasupra fălcii superioare. Pedunculul caudal este scurt, înalt, comprimat lateral. Culoarea corpului este brună-cenuşie sau galbenă, străbătută de cinci benzi transversale foarte evidente. Nu prezintă importanţă economică. 159. UMFLĂTURA Benthophilus stellatus stellatus (Sauvage, 1874) Este un peşte de apă dulce care trăieşte în bălţile dunărene. Creşte pînă la dimensiunea de maximum 13,5 cm. Are corpul şi capul mult lăţite, turtite dorso-ventral. în locul solzilor, care lipsesc cu desăvîrşire, corpul este acoperit de nişte năsturaşi osoşi. Ochii, situaţi în regiunea dorsală a capului, privesc în sus. Coloritul corpului este gălbui-cenuşiu. Acest peşte, întîlnit mai rar în Dunăre şi în Razelm, nu prezintă importanţă economică. 160. Aphya minuta (Risso 1810) Asemănător, ca formă, cu frunza de salcie, acest guvid mărunt (nu depăşeşte 5—6 cm lungime) are corpul comprimat lateral şi ascuţit la cele două extremităţi. Deşi atît de mic, el are o dentiţie puternică. Fig. 95 — Aphya minuta (Risso) Corpul peştelui viu este transparent, iar vezica cu aer, mare, pare colorată argintiu. Aphya minuta, 117 peşte marin, trăieşte în larg, în cîrduri mari, ducînd o viaţă pelagică. Nu prezintă importanţă economică. 161. SCRUMBIA ALBASTRĂ (Planşa 89) Scomber scombrus Linnaeus, 1758. RUS. SKUMBRIA MAKREL, BALAMUT FR. MAQUEREAU GERM. MAKRELE ENGL. MACKEREL BULG. CIROZ, SKUMBRIA UNG. MAKRAHAL Unul dintre cei mai valoroşi peşti ai Mării Negre este scrumbia albastră, care are o largă răspîndire în Oceanul Atlantic, Marea Mediterană, Marea Nordului şi Marea de Azov. Corpul scrumbiei albastre este aproape cilindric, alungit, acoperit cu solzi mărunţi. Pe spate are două aripioare dorsale, urmate de cinci aripioare mici, denumite pinule. La fel, anala se continuă cu cinci aripioare mici. în mod obişnuit, lungimea corpului măsoară 20—30 cm, iar greutatea 100—200 g. Uneori, ajunge la 30—40 cm şi chiar 50 cm lungime şi 1500 g greutate, asemenea exemplare pescuindu-se în Oceanul Atlantic. Pigmentaţia scrumbiei albastre este foarte vie şi frumoasă. Culoarea de pe spinare, albăstrui-verzuie cu reflexe metalice, brăzdată de numeroase dungi transversale, se îmbină plăcut cu cea de pe laturi care este albăstruie-albicioasă. La aceste nuanţe se adaugă albul abdomenului şi cenuşiul înotătoarelor. Pentru căutarea hranei, scrumbia albastră face mari deplasări. Se hrăneşte cu plancton, viermi şi peşti. în Marea Neagră pătrunde în fază de pui fiindcă, după cîte se pare, nu se reproduce aici. Ca o compensaţie a acestui neajuns, Marea Neagră se dovedeşte, în cazul scrumbiei albastre, bogată în hrană. Astfel, puii intraţi primăvara cresc foarte bine, avînd asigurată o masă bogată alcătuită din hamsii şi gingirică. După ce s-au ospătat din belşug, cîrdurile de scrumbii albastre se întorc în Marea de Marmara, unde se reproduc în primăvara următoare şi chiar mai devreme, în februarie-martie. Aşadar, pentru această specie şi pentru altele, Marea Neagră este o adevărată pajişte mănoasă. însă în Marea Neagră, unde salinitatea ajunge maximum la 32 g% şi unde dincolo de 2 00 m nu există viaţă din lipsă de oxigen, unele specii de peşti nu-şi găsesc locuri prielnice pentru reproducere. Pescuitul scrumbiei albastre se bazează, în general pe migraţiile ei dintr-un loc într-altul. Exemplarele tinere pescuite primăvara în timpul migraţiei de hră-nire, sînt slabe şi se prepară prin uscare, fiind cunoscute în comerţ sub denumirea de „ţîri“. Scrumbiile adulte sînt valorificate atît în stare proaspătă, sărată sau afumată, cît şi sub formă de conserve în ulei. Scrumbia albastră care are o carne grasă, dulce şi gustoasă, lipsită de oase, este socotită la noi ca o specie valoroasă. De-a lungul litoralului românesc se pescuiesc, în unii ani, 1 000 000 kg de scrumbii, pentru ca în alţi ani să nu se prindă nici 10 000 kg. Cel mai intens pescuit al scrumbiei albastre în Marea Neagră se exercită în golful Odessei şi în dreptul litoralului bulgăresc. Mari cantităţi se prind şi în Marea Marmara. în Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană se pescuiesc mai mult de 100 milioane kg de scrumbie albastră. în afară de importanţa pe care o are pentru pescuitul industrial, scrumbia albastră oferă satisfacţie şi pescarilor sportivi care o pot prinde cu ţaparina sau lanseta. 162. COLIOSUL Scomber (Pnetimatofthorus) japonicus colias Gmelin, 1788 RUS. IAPONSCAIA SKUMBRIA FR. MAQUEREAU ESPAGNOL GERM. MITTELĂNDISCHE MAKRELE BULG. COLIOZ Foarte asemănător cu scrumbia albastră, coliosul se deosebeşte de aceasta prin faptul că, în stadiul de adult, are vezică înotătoare. La scrumbia albastră vezica înotătoare se găseşte numai la larvă. Fig. 96 Cohosul Scomber (Pneumatophorus) japonicus colias Gmelin Pigmentaţia la colios nu diferă mult de a scrumbiei. Astfel, spinarea la colios este verzui-albăstrie, ca la zebră, formînd un desen reticulat. 118 Specie mai rară în Marea Mediterană şi Marea Neagră, coliosul se află în cantităţi mari în oceanul Pacific şi Atlantic. în Marea de Marmara se pescuiesc anual pînă la 1 000 000 kg de colios. 163. PĂLĂMIDA (Planşa 90) Sarda sarda (Bloch, 1793) RUS. PELAMIDA FR. PtLAMIDE COMMUNE GERM. PELAMIDE, UNECHTER BONITE ENGL. PELAMIDE, SHORT-FINNED TUNNY BULG. PALAMUT, LAKERDA, TURUŢI Pălămida este răspîndită în apele Oceanului Atlantic, în mările bazinului mediteranean, în Marea Neagră şi Marea de Azov. Acest răpitor marin care face migraţii în mările unde locuieşte, are corpul alungit, zvelt la exemplarele tinere şi gros fusiform la exemplarele adulte. Se mai recunoaşte după botul alungit şi ascuţit, precum şi după prezenţa a numeroşi dinţi puternici. înotătoarea dorsală este dublă, fiind urmată de opt pinule, iar anala de şapte pinule. înotătoarea caudală, scobită adînc, are doi lobi lungi. Coloritul pălămidei este frumos. în stare vie ea este de un albăstrui-închis pe spate. După moarte devine neagră pe spate, iar laturile capătă o culoare violetă deschisă sau cenuşie. Se mai disting 8—9 linii întunecate, înguste şi dispuse oblic. Exemplarele tinere au benzi transversale lungi. Limba şi interiorul gurii sînt negre, iar abdomenul argintiu. Pălămida este un înotător foarte bun, întrecut numai de chefal. Lungimea atinge maximum 85 cm, iar greutatea 8 kg. în mod obişnuit însă, exemplarele mature măsoară 60—65 cm lungime şi cîntăresc 4 kg. La fel ca scrumbia albastră, pălămida întreprinde migraţii de hrănire şi de reproducere în Marea Neagră. Astfel, o mare parte din cîrdurile de pălămidă vin primăvara din Marea Mediterană şi Marea de Marmara pentru a se hrăni şi reproduce în Marea Neagră. De asemenea, nu este exclus ca o bună parte din cîrdurile de pălămidă să nu se mai reîntoarcă în Marea de Marmara şi Marea Mediterană. Pescuitul pălămidei se bazează tocmai pe aceste migraţii. Reproducerea are loc şi în Marea Neagră, ca şi în alte mări, în luna iunie. Larvele şi puii cresc repede, astfel că în luna noiembrie din acelaşi an, deci la interval de 4—5 luni de la reproducere, ajung lungimea de 30—35 cm şi greutatea de 400—450 g. La vîrsta de 3 ani pălămida măsoară 55 — 60 cm şi are 3—4 kg greutate. Răpitor lacom şi nesăţios, acest peşte se hrăneşte cu şprot, hamsii, stavrizi, scrumbii, cu puiet de chefal şi nu-şi cruţă nici propria-i progenitură. De-a lungul litoralului românesc pescuitul este slab ca randament, cele mai mari cantităţi pescuindu-se în dreptul Crimeii şi Caucazului, în dreptul Turciei şi de-a lungul coastelor R.P. Bulgaria. Pescuitul mondial de pălămidă se cifrează anual la 15 000 000-20 000 000 kg. 164. TONUL (Planşa 91) Thunnus thynnus (Linnaeus, 1758) RUS. TUNEŢ, KRASNÎI TUNEŢ FR. THON GERM. THUNFISCtt, RATE-THUN ENGL. TUNNY BUL. TUNEŢ UNG. TONHAL Dintre cei mai valoroşi peşti ai mărilor şi oceanelor face parte şi tonul, care intră şi în Marea Neagră. El are forma unui fus gros, ascuţit la ambele capete. Pielea lui este groasă, puternic vascularizată, ceea ce face ca temperatura corpului să fie în strînsă dependenţă de temperatura apei. Deasupra pielii sînt dispuşi solzii care îmbracă şi apără întregul corp. Aripioara dorsală este dublă, urmată ca şi cea anală de nouă pinule; caudala este larg desfăcută în doi lobi lungi. Culoarea generală a corpului este albăstruie-închisă, laturile şi abdomenul fiind cenuşii cu pete argintii, iar aripioarele albăstrii cu pinule galbene mărginite cu negru. Tonul are corpul mare, gros, cu capul ca de delfin şi cu ochi de viţel, putînd atinge în lungime 2m, iar în greutate 500-600 kg. El este un peşte pelagic, foarte bun înotător. Răpitor prin excelenţă, se hrăneşte cu scrumbii albastre, lufari, sardele, etc. De obicei, porneşte la vînătoare în cîrduri mici, atacînd apoi bancurile de peşti pelagici. Reproducerea tonului are loc în intervalele mai-iulie putîndu-se înmulţi şi în Marea Neagră, unde vine prin Dardanele din Marea Mediterană în bancuri izolate. Tonul prezintă o importanţă economică mondială deosebită, pescuindu-se anual peste 120 000 000 kg, în special în Oceanul Pacific de-a lungul coastelor Californiei. Pentru pescuitul acestui peşte cu carne grasă şi gustoasă este^ organizată o întreagă flotă pescărească. în Marea Neagră se pescuiesc exemplare rare. 119 165. PEŞTELE SPADĂ (Planşa 92) Xiphias gladius Linnaeus, 1758. RUS. MECI RÎBA FR. ESPADON fePfiE GERM. SCHWERTFISCH BULG. MECI RIBA UNG. KARDOSHAL Unul dintre cei mai temuţi peşti ai mărilor şi oceanelor de la nord pînă la sud, este peştele spadă sau peştele cu suliţă. El se întîlneşte şi în apele Mării Negre şi chiar în Marea de Azov, fiind spaima tuturor vieţuitoarelor acvatice. Bătăios din fire, curajos şi vorace atacă morunul, străpungînd chiar şi burta balenei. Toată puterea şi îndrăzneala lui stau în falca de sus, prelungită cu o spadă puternică şi tăioasă, adevărată armă de groază. El are corpul fusiform, aproape rotund în regiunea posterioară. Coada este subţire şi întărită cu creste laterale. Pe pielea lipsită de solzi, se află în schimb numeroşi tuberculi. Linia laterală este slab reprezentată. Peştele spadă ajunge la 3-5 m lungime şi 200-300 kg greutate. Albastru închis sau cafeniu-închis pe spate, el are abdomenul argintiu, iar aripioarele albăstrui-închis. Interesant de semnalat este faptul că şi culoarea ochilor este albăstruie-închisă. Se reproduce în iunie-iulie. Puii, asemenea părinţilor, au falca superioară ca o spadă ascuţită, iar cea inferioară mai scurtă. Pescuitul peştelui cu spadă este dificil şi chiar periculos fiindcă, pe lîngă faptul că rupe uneltele de pescuit, el atacă bărcile şi chiar ambarcaţiunile mai mari pe care le poate sparge. în mări şi oceane se pescuiesc totuşi anual exemplare izolate. Are o carne tot aşa de bună ca şi cea de ton. 166. CALCANUL (Planşa 93) Scophthalmus maeoticus (Pallas 1858). RUS. KALKAN, KAMBAI A FR. TURBOT GERM. STEINBRETT ENGL. BLACK SEA TURBOT BULG. KALKAN Calcanul poate fi socotit reprezentantul tipic al speciilor de peşti ce fac parte din ordinul pleuronectiformelor. Aceste specii au corpul asimetric, comprimat foarte mult lateral şi culcat pe o parte. Aşa, de exemplu, calcanul este culcat pe latura dreaptă şi, de aceea, ochiul drept este aşezat pe partea stîngă, alături de ochiul stîng. Deci, cînd ne uităm la calcan, ceea ce vedem deasupra este latura lui stîngă şi nu spatele. De altfel, dacă cercetăm poziţia gurii şi a aripioarelor pectorale, observăm că ele sînt simetrice. Gura este terminală, iar aripioarele pectorale se găsesc una dedesubt şi alta deasupra, în partea pe care stă culcat calcanul. Aripioara dorsală este aceea care înconjoară corpul pe partea stîngă, dacă privim peştele de deasupra. Această asimetrie este însă secundară, întrucît apare în timpul dezvoltării. Din ou eclozează la început un peştişor cu simetrie bilaterală perfectă, care este pelagic (de suprafaţă). Fenomenul de asimetrie se petrece după două luni cînd se culcă pe una din laturi, pe dreapta şi devine bentonic, aproprindu-se de maluri în căutarea hranei. La exemplarele adulte, corpul este acoperit cu solzi mici şi butoni osoşi mari. Aceştia se găsesc pe ambele laturi ale corpului. în mijlocul fiecărui buton se află un spin subţire. La exemplarele tinere lipsesc spinii de pe butoane. Lungimea la care ajunge calcanul este de 1 m, iar greutatea de 8—10 kg. Obişnuit, calcanul este lung de 0,60—0,80 m, cîntărind 3-4 kg. Deşi după înfăţişare ar părea paşnic, calcanul este un peşte răpitor, care consumă în special hamsii, aterină, guvizi, barbuni şi bacaliari, adică peştii bentonici şi peştii care cîrduiesc iarna în vecinătatea fundului. în timpul reproducerii, care are loc în aprilie-mai, cînd femela depune 8 000 000 — 10 000 000 de icre mici, calcanii adulţi părăsesc adîncimile mării (80-100 m) şi migrează către mal. Aici se declanşează reproducerea. Acest moment este folosit pentru pescuitul calcanului cu setcile. In unii ani se pescuiesc de-a lungul litoralului românesc, cantităti importante de calcan (500 000-700 000 kg.). Carnea sa gustoasă, albă, dulce parcă ar fi de pui, se consumă în stare proaspătă. Icrele, mărunte şi fine ca nisipul mării, se pot, de asemenea, conserva, dînd un produs bun, de calitate. 167. CALCANUL MIC Scophthalmus rhombus (Linnaeus, 1758,) RUS. KALKAN GERM. GLATTBUTT ENGL. BRILL După cum îl arată şi numele, este „fratele" mai mic al calcanului obişnuit din Marea Neagră. El are corpul mai îngust şi nu creşte mai mult de 60 cm lungime, iar greutatea 2—3 kg. Trăieşte în aceleaşi locuri cu calcanul mare şi are o biologie asemănătoare. Capul este lipsit de butoni ososi. y L 120 Se întîlneşte rar în apele noastre şi nu prezintă importanţă economică. 168. CAMBULA ( Planşa 94) Platichthys flessus luscus Pallas, 1811 RUS. RECINAIA KAMBALA, GLOSA FR. FLET COMMUNE GERM. FLUNDER, STRUFFBUTT ENGL. FLQUNDER, FLUKE BULG. GLOSA UNG. ERDES LEPENYHAL Din ordinul relativ restrîns al pleuronictiformelor din Marea Neagră, a peştilor cu corpul asimetric, la care culcarea are loc, de regulă, pe latura stîngă, face parte şi cambula. Răspîndită în Marea Neagră, Marea de Azov şi Marea Marmara, ea îşi găseşte bun sălaş în lacurile Razelm şi Sinoie. Spre deosebire de calcan, nu are capul rotund, ci rombic, alungit, acoperit cu solzi mici. La baza aripioarelor anală şi dorsală, cît şi de-a lungul liniei laterale, se întîlnesc butoni osoşi. Prezenţa bufonilor dovedeşte că ceea ce vedem deasupra nu este spatele, ci una din laturile corpului. Cambula nu creşte mai mult de 35 cm, lungimea obişnuită fiind de 20—30 cm, iar greutatea 100—300 g. Trăieşte pe fundurile nisipoase, de unde-şi adună hrana: peşti, viermi, moluşte, crustacei. înainte de maturitatea sexuală, puii de cambul îşi duc viaţa în apele dulci şi salmastre, iar pentru reproducere (care se înfăptuieşte cînd temperatura apei depăşeşte 2-3°C) migrează în mare (ianuarie-martie). Temperatura joasă la care are loc bătaia, ne indică originea nordică a acestui peşte. De altfel, cele mai multe specii de pleuronectide vieţuiesc în ocean şi în mările nordice. Femelele depun 400 000-2 000 000 de boabe de icre mici, migrînd spre maluri şi chiar în zonele cu apă salmastră. La, noi cambula migrează în complexul de lacuri Razelm, unde se pescuiesc în unii ani cantitătii mari (100 000-200 000 kg). Obişnuit se pescuiesc anual 12 000—56 000 kg. 169. LIMBA DE MARE (Planşa 95) Solea lascaris nasuta (Pallas, 1811) RUS. MORSKOI IAZlK FR. SOLE GERM. SEEZUNGE ENGL. SOLE BULG. MORSKI EZIK UNG. SOLA, NYELVHAL Denumirea de limbă de mare, dată de mai multe popoare acestui peşte, sugerează forma lui. Peşte marin de fund cu aceeaşi asimetrie ca şi celelalte pleorunectiforme din al căror ordin face parte, el stă culcat pe partea dreaptă a corpului, care a devenit partea dorsală. Gura este terminală, mică, iar falca superioară se prelungeşte peste cea inferioară, acoperind-o. în jurul gurii se observă bine franjurile. Solzii de pe corp sînt mai aspri pe partea dorsală, mai mărunţi pe cealaltă parte, lipsind butonii osoşi. în poziţia de înot, faţa dorsală este de culoare cenuşie cafenie, presărată cu pete negre sau cu un desen marmorat. Faţa cu care stă culcat pe fundul apei este albă. La acest peşte se întîlneşte frecvent fenomenul de mimetism, culoarea corpului schimbîndu-se foarte uşor după culoarea fundului, întregul proces fiind dirijat de ochi prin intermediul sistemului nervos. Faptul a fost confirmat experimental, constatîndu-se că peştii orbiţi nu mai sînt capabili să-şi schimbe culoarea corpului. în ceea ce priveşte adaptarea peştilor la culoarea fundului, s-au făcut studii extrem de interesante. Printre altele, s-au obţinut modificări de pigmentaţie şi prin excitaţii electrice. Limba de mare trăieşte de regulă, ascunsă pe fundul de nisip al plajelor marine de unde-şi vînează hrana: insecte şi crustacee. Ca lungime maximă atinge 30 cm., obişnuit pescuindu-se exemplare de 10-20 cm, fiind cel mai mic dintre peştii asimetrici. Perioada de reproducere se desfăşoară de la sfîrşitul lunii mai pînă la sfîrşitul lui august. Din cauza formei foarte lăţite a corpului, limba de mare are puţină carne şi întrucît se pescuieşte în cantităţi mici, nu prezintă importanţă economică. Partea a treia BIBLIOGRAFIE ŞI INDEXURI m Bibliografie Directivele Congresului al X-lea al Partidului Comunist Român cu privire la planul de dezvoltare economico-socialâ a României pe anii 1971 — 1975 şi liniile directoare ale acestei dezvoltări pe perioada 1976-1980. Editura Politică, Bucureşti 1969 ALEXANDRESCU I. Gospodărirea piscicolă a apelor. Oradea, 1960 ALEXANDRESCU I., SENDREI V., Pâstrăvâria Pistruia. Studiu monografic Baia-Mare 1968 ANTIPA GR. Faima ihtiologică a României. Bucureşti 1909 ANTIPA GR. Pescăriile şi pescuitul în România. Bucureşti 1916 ANTONESCU C. S. Peştii din apele României. Editura Agrosilvică de Stat, Bucureşti, 1957 ANTONESCU C. S. Marea. Editura ştiinţifică Bucureşti, 1968 Rîbnîie bogatstva C. C. C. P., Moskova, 1960 BĂCESCU M. Peştii aşa cum îi vede ţăranul-pescar român. Publicaţiile Institutului de cercetări piscicole — Monografia nr. 3, 1946 BĂNĂRESCU P. Prezenţa morunaşului în bazinul Crişurilor „Buletinul Inst. de Cercetări Piscicole" nr. 12, 1953 BĂNĂRESCU P. Contributiuni la studiul faunei ihtiologice dulcicole a R.P.R. „Studii şi Cercetări Acad. R.P.R" Fii. Cluj IV, nr. 3 — 4, 1954 BĂNĂRESCU P. Analiza zoogeograficâ a faunei ihtiologice a R.P.R. „Probleme de geografie" nr. 5, Bucureşti, 1957 BĂNĂRESCU P. Pisces-Osteichthyes. (Peştii ganoizi şi osoşi) în Fauna R.P.R. Voi. XIII. Editura Academiei R.P.R, Bucureşti 1964 BERG L. Peştii U.R.S.S. Moscova, 1948-1949 BOGATU D., STĂNCIULESCU V., Contribuţii la studiul cosacului cu botul turtit. Hidrobiologia tomul 8, Bucureşti, 1969 BREZEANU GH. Contributions to the study of the reproduction, prolificity and development of the species Leucaspius delineatus „The Centenary Grigore Antipa, 1867—1967“, Bucureşti 1968 BUŞNIŢĂ TH. şi I. ALEXANDRESCU Bogăţia piscicolă a R.P.R. Editura S.R.S.C. Bucureşti, 1960 BUŞNIŢĂ TH. O împărţire a faunei ihtiologice din România (Rev. St. V. Adamache, 160, Iaşi 1930 BUŞNIŢĂ TH. Genul Carassius în apele României Voi. omagial Dr. Gr. Antipa, Bucureşti, 1938 BUŞNIŢĂ TH., POPESCU-GOR J A., DUMITRIU M., MANEA GH., LUSCAN S. şi MATEI I. Primele încercări de aclimatizare a core-gonilor în apele R.P.R. „Buletinul Inst. de cercet. piscicole44 nr. 16, 1957 BUŞNIŢĂ TH. Economia Piscicolă în Monografia Geografică a R.P.R. VOI. II, partea I. Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1960 BUŞNIŢĂ TH. Die Wandlungen der Fischfauna der unteren Donau wărend der letzten hundert Jahre Verh. Internat. Verein. Limnol., XIV, 381 — 385, Stuttgart 1961 BUŞNIŢĂ TH. Pescuitul şi piscicultura în Limnologia sectorului românesc al Dunării. Studiu monografic. Editura Academiei R.S.R., Bucureşti 1967 BUŞNIŢĂ TH. Fauna piscicolă a lacurilor de acumulare de pe Dunăre, de la izvoare la guri. „Buletinul Inst. de cercet. şi proiectări piscicole" nr. 3, 1969 CARAIMAN GH. Metode noi în piscicultură. „Industria alimentară" nr. 10, Bucureşti, 1969 CRISTIAN AL., EL. COSTEA. Hibridări între crap şi caras. Buletinul Inst. de cercet. şi proiectări piscicole nr. 1, 1967 CĂRĂUŞU S. Tratat de ihtiologie. Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1952 P. DECEI Gospodărirea apelor de munte. Editura agrosilvică Bucureşti 1964 FURON RAYMOND. Problema apei în lume. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967 GIURESCU C. CONST. Istoria pescuitului şi a pisciculturii în România — voi. I, Editura Academiei R.P.R. Bucureşti, 1964 KASZONI Z. Creşterea peştilor în iazuri şi heleştee. Editura agrosilvică, Bucureşti 19 66 LEONTE V. Contribuţiuni la studiul biologiei sturionilor marini din R.P.R., „Analele Inst. de Cercet. Piscicole" Nr. 19, Bucureşti, 1956 MOTAŞ C. şi ANGELESCU V. Cercetări hidrobiologice în bazinul rîului Bistriţa (Carpaţii orientali). Imprimeria naţională, Bucureşti, 1944 NICOLAU C., ALEXANDRESCU I. întreţinerea şi exploatarea amenajărilor piscicole. Editura agrosilvică, Bucureşti 1968 ROULE L. Les poissons des eaux douces de la France, Paris, 1925 SLASTENENKO E. Les poissons de la Mer Noire et de la Mer d’Azov, Ann-Sc. Univ. Iassy 22, 1939 ZINEVICI V. Consideraţii asupra răspîndirii anghilei (AnguiUa anguilla L.) în sectorul românesc al Dunării şi la gurile sale. Hidro* biologia, tomul 8, Bucureşti, 1967 125 Index alfabetic al numirilor ştiinţifice pentru peştii figuraţi în atlas Abramis ballerus 76 Abramis brama danubii 75 Abramis sapa sapa 76 Acerina cernua 99 Acerina schraester 100 Acipenser giildenstaedti colchi-cus 57 Acipenser nudiventris 56 Acipenser ruthenus 57 Acipenser stellatus 58 Acipenser sturio 58 Alburnoides bipunctatus bipunctatus 75 Alburnus alburnus alburnus 74 Alosa (Caspialosa) caspia nor-mnnai 62 Alosa (Caspialosa) maeotica 62 Alosa (Caspialosa) pontica pontica 61 Anguilla anguilla 59 Aphya minuta 116 Aspius aspius aspius 73 Aspro streber streber 102 Aspro zingel 102 Atherina hepsetus 92 Atherina mochon pontica 92 Barbus barbus barbus 81 Barbus meridionalis petenyi 81 Bellone bellone euxini 91 Benthophilus stellatus stellatus 116 Blennius pavo 110 Blennius sanguinolentus 110 Blennius sphynx 110 Blennius tentacularis 111 Blennius zvonimiri ponticus 111 Blicca bjorkna bjorkna 75 Boops boops 104 Boops salpa 104 Callionymus belenus 112 Callionymus festivus 112 Carassius auratus gibelio 84 Carassius carassius 83 Chalcalburnus chalcoides mento 74 Chondrostoma nasus nasus 77 Clupeonella cultriventris cultri-ventris 60 Cobitis elongata elongata 87 Cobitis taenia 86 Coregonus lavaretus maraenoi-des 67 Coryphoblennius galerita 111 Cottus gobio gobio 96 Cottus poecilopus poecilopus 97 Crenilabrus griseus 108 Crenilabrus quinquemacula-tus 109 Crenilabrus ocellatus 108 Crenilabrus tinca 109 Ctenolabrus rupestris 109 Cyprinus carpio carpio 82 Ctenopharyngodon idella 72 Dasyatis pastinaca 55 Dentex dentex 104 Diplecogaster bimaculata euxi-nica 89 Diplodus annularis 104 Engraulis encrasicholus ponticus 63 Esox lucius 68 Eudontonmyzon danfordi 53 Eudontonmyzon mariae 53 Eudontonmyzon vladykovi 53 Gaidropsarus mediterraneus 89 Gambusia affinis holbrooki 91 Gasterosteus aculeatus aculea-tus 93 Gasterosteus aculeatus creno-biontus 93 Gymnammodytes cicerellus 112 Gobio albipinnatus vladykovi 80 Gobio gobio obtusirostris 79 Gobio kessleri 80 Gobio uranoscopus frici 79 Gobius batrachocephalus 116 Gobius cephalarges cephalarges 115 Gobius fluviatilis fluviatilis 114 Gobius gymnotrachelus gym-notrachelus 115 Gobius kessleri 115 Gobius melanostomus melanos-tomus 114 Gobius niger 114 Gobius ophiocephalus 114 Gobius syrman syrman 115 Heliases chromis 105 Hippocampus guttulatus micro-stephanus 96 Hypophthalmichthys (Aristichthys) nobilis 85 Hypophthalmichthys molitrix 84 Hucho hucho 66 Huso huso 55 Ictalurus melas 88 Labrus viridis 108 Lampetra planeri 54 Lepadogaster lepadogaster 89 Lepomis (Eupomotis) gibosus 98 Leuciscus (Squalius) borysteni-cus borystenicus 71 Leuciscus (Idus) idus idus 70 Leuciscus leuciscus leuciscus 70 Leuciscus (Telestes) souffia agassizi 69 Lota lota lota 90 Leuciscus (Squalius) cephalus cephalus 71 Leucaspius delineatus delineatus 73 Misgurnus fossilis 86 Mugii auratus 107 Mugii cephalus 106 Mugii ramada 106 Mugii saliens 107 Mullus barbatus ponticus 105 Noemacheilus (Orthrias) barbatulus barbatulus 85 Nerophis ophidion teres 95 Odontogadus merlangus euxi-nus 90 Ophidion rochei 91 Pelecus cultratus 78 Ferea fluviatilis fluviatilis 99 Phoxinus phoxinus phoxinus 71 Platichthys flesus luscus 120 Pomatoschistus caucasicus 113 Pomatoschistus longecauda-tus 113 Pomatoschistus microps leo-pardinus 113 Pomatoschistus minutus elon-gatus 113 Pomatomus saltatrix 103 Proterorhinus marmoratus 116 Pseudorasbora parva 81 Pungitius platygaster platygas-ter 93 Raja clavata 55 Roccus labrax 97 Rhodeus sericeus amarus 78 Romanichtys valsanicola 102 Rutilus rutilus carpathorossi-cus 69 Rutilus pigus virgo 69 Rutilus rutilus heckeli 69 Sabanejewia aurata balcanica 87 Sabanejewia aurata bulgarica 87 Sabanejewia romanica 87 Salmo gairdneri irideus 65 Salmo trutta fario 63 Salmo trutta labrax 64 Salvelinus fontinalis 65 Sarda sarda 118 Sardina pilchardus 61 Sardinella aurita 61 Scardinius erytrophtalmus ery-trophtalmus 72 Sciaena umbra 105 Scomber (Pneumatophorus) japonicus colias 117 Scomber scombrus 117 Scophthalmus maeoticus 119 Scophthalmus rhombus 119 Scorpaena porcus 96 m Serranus scriba 98 Silurus glanis 88 Solea lascaris nasuta 120 Sphyraena sphyraena 108 Spicara smaris 103 Sprattus sprattus phalericus 60 Squalus acanthias 54 Syngnathus nigrolineatus nigrolineatus 95 Syngnathus schmidti 95 Syngnathus tenuirostris 94 Syngnathus typhle argenta-tus 94 Syngnathus variegatus 94 Stizostedion lucioperca 100 Stizostedion volgense 101 Thunnus thynnus 118 Thymallus thymallus 67 Tinca tinca 77 Trachinus draco 109 Trachurus mediterraneus pon* ticus 103 Tripterygion tripteronotus 112 Trigla lucerna 96 Umbra cirrosa 105 Umbra krameri 68 Uranoscopus scaber 110 Vimba vimba carinata 76 Zeus faber 92 Zeus pungio 92 Xiphias gladius 119 Index alfabetic al numirilor populare pentru peştii din apele R.S.R. LIMBA ROMÂNĂ Ac de mare 94 Albişoară 70 Albitură 68, 75 Amur alb 72 Anghilă 59 Aspre te 102 Aterina 92 Aterina adevărata 92 Aţă de mare 95 Avat 73 Babuşcă 69 Bacaliar 90 Barbun 105 Batcă 75 Beldiţă 75 Biban 99 Biban soare 98 Boarţă 78 Boişcă 72 Boiştean 71 Bou de mare 110 Buzat 108 Căluţ de mare 96 Calcan 119 Calcan mic 119 Cambulă 120 Caracudă 83 Caras argintiu 84 Caras de mare 104 Căţel de mare 110 Cegă 57 Chefal 106 Chefal auriu 107 Chefal cu coadă lată 106 Chefal mare 108 Chefal mic 107 Chetrar 79 Chişcar 53 Cicar 53 Ciortan 82 Ciortănel 82 Ciortănică 82 Ciortocrap 82 Ceace 60 Cîra 87 Cîrjancă 76 Clean 71 Clean dungat 69 Clean mic 70 Clean vînăt 70 Cocoşel de mare 110 Colios 117 Corb de mare 105 Cordea 91 Coregon 67 Corosbina 110 Cosac 76 Cosac cu bot turtit 76 Crăieţ 72 Crap 82 Crap chinezesc 72 Crap şuiet 82 Drac de mare 109 Dragon 109 Dunărinţă 87 Fiţă 87 Fîntînel 65 Fîţă 87 Foaia plopului 76 Fufă 73 Fusar 102 Galea 89 Gambusia 91 Ghiborţ 99 Ghidrin 93 Gingirică 60 Glăvoc 114 Grindel 85 Gupă 104 Guvida neagră 114 Guvidie de baltă 115 Guvid de mare 115 Guvidie mică 116 Guvidul de nisip 113 Hamsie 63 Hanos 116 Helios 59 Hupa 104 Ilar 107 Laban 106 Lăteţ 75 Latiţă 75 Lavrak 97 Limbă de mare 120 Lin 77 Lipan 67 Lipean 67 Lostriţă 66 Luci 108 Lufar 103 Lup de mare 97 Maţe negre 77 Mezit 90 Mihalţ 90 Milacop 105 Mocănaş 115 Moacă de nămol 115 Moioagă 81 Molan 85 Morun 55 Morunaş 76 Mreană 81 Mreană vînătă 81 Năsipariţă 87 Nisetrul 57 Nisiparul 87 Obleţ 74 Obleţ mare 74 Ocheană 69 Osar 93 Ostreinos 107 Pălămidă 118 Pălămidă de baltă 93 Pălipaş 96 Păstrăv 63 Păstrăv american, păstrăv curcubeu 65 Păstrăv de baltă 78 Păstrăv fîntînel 65 Păstrăv indigen 63 Păstrăv de mare 64 Păstrăv de munte 63 Păstrugă 58 Peşte soare 98 Peşte spadă 119 Pietrar 102 Pisica de mare 55 Plătică 75 Pleavă 73 Plevuşcă 73 Podeţe 77 Poduţ 77 Popete 96 Porc de mare 96 Porcuşor 79 Porcuşor de nisip 80 Porcuşor de şes 80 Puică 66 Răspăr 100 Rechin 54 Rîbeţ 76 Rîmbiţar 87 Rîndunica de mare 96 Rizeafcă 62 Roşioară 72 Săbioară 78 Sabiţă 78 Sardea 61 Sardeluţă 60 Scobar 77 Scorpie de mare 96 Scrumbie albastră 117 Scrumbie de Dunăre 61 Scrumbie de mare 62 Sfîrlugă 86 Singhil 107 Smarid 103 Somn 88 Somn american 88 Somn pitic 88 Sorean 98 Sorete 98 Sparos 104 Stavrid 103 128 Strunghil 114 Sulă de mare 95 Şalău 100 Şalău vărgat 101 Şip 58 Şnaider 74 Şprot 60 Ştiucă 68 LIMBA RUSĂ Aicyjia, KaipaH; KojiKmaa Aicyjia; HaKOTHima 54 AHflpyra 69 AHHOyc, XaMca 63 AiepHHKa 92 BajiKaHCKHH ycm 81 Eappaicyzţbi 108 Eejiyra 55 Bepm 101 Ebraoic-ro jioBan 115 EfclHOK-KHyT 116 Blihok KpyrnHK 114 EbiCTpflHKa 75 HexoHb 78 HepHOMOpCKHH JlOCOCb 64 ^îepHOMOpCKan KHjibKa; mnpOT; KHjibKa, cap^ejit 60 HepHOMopcKaH ceirb^B; Ecjio-ronoBKa 61 Hon 102 Hyackoh cnr 67 ^ţeBHTHrnaa Kojnonnca 93 fljiHHoycbiH necKapb 79 flyHaâCKHH jiococb 66 flyHaHCKaa meMaa 74 EjieT 70 Epm 99 rjia3an; Eejiorjia3Ka 76 rojieiţ 65, 85 rOJIHH 71 rojioBjib 7i Ştiucă cu dungi 68 Taranca 69 Ton 118 Ţiclan 74 Ţigănuş 68 Ţipar 86 Ţipar de mare 59 Ţîr 117 TopHaK 78 TycTepa 75 Xapnyc 67 KajncaH 119 KajiKaH, KaM6ajra 119 Kapac KpyrjiHH 83 KepHeHCKaa cejib^b, A3obckhh ny3aHOK 62 Kojnonnca 93 KpacHonepKa 72 flnoHCKaa CKyM6pna 117 b, DKejiTOMHCKa 70 Hrjra pbi6a 94 >Kepex, EenH3Ha 73 JIa6aH 106 JIaBpaK 97 Jleiiţb 75 JThh 77 Jlytfrap 103 Majibin Hon 102 Men pbi6a 119 MopcKaa nrjia 94 MopcKon Kapacb 104 MopcKOH epm 96 MopCKOăKOHeK 96 Mopckoh kot 55 MopcKOH ApaKOH 109 Mopckoh H3bIK 120 Mopckoa HajiHM 89 Mopckoh neiyx 96 Uvă 112 Uclei 74 Umflătură 116 Vatos 55 Văduvită 70 Verdete 71 Verzişoară 72 HajiHM 90 HeMeiţKHă aTJiaHTHHecKUH oceTp 58 OKyHb 99 Octpohoc, Hyjiapa 107 OmH6eHb 91 XlejiaMH,n;a 128 IQecHaHKa 112 necKapb 79, 80 IlecTpOHorHn noAKaMeHiiţHK 97 rtania nepHOMopcKaa 90 IIjiOTBa, Copora 69 IIoflKaMeHmHK 96 no^ycT 77 nojiocaTbiîi epm 100 Ily3aHOK, (ZţyHaîiCKHH ny3a-HOK 62 PaAyacHajî opejib 65 Pe^Han MHHora 53 PeHHaa KaM6ajia, rnoca 120 Pbi6eiţ, CwpT 76 Py^beBan opejib 63 PyccKHH oceTp 57 Cap^HHKa 61 CapraH 91 Ca3aH; Kapn 82 Cejibjţb 62 Cepe6pflHbia Kapacb 84 CeBpiora 58 Ckym6phh; MaKpejib, Eajia-MyT 117 Cnr 67 Viza 56 Vulpe de mare 55 Zărgan 91 Zglăvoc 96 Zglăvoc pestriţ 97 Zvîrlugă 86 CHHeq 76 CHHrHjib; Ke 105 TwjibKa, Cap^ejibKa 60 TyHeiţ; KpacHbm TyHen 118 TapaH 69 Vropb 59 YKJieH; YKJiemca 74 YM6pa 68 Ycan; MapeHa 81 BepxoBKa, OBcsnnca 73 BbiOH 86 3ojiotoh Kapacb 83 Sses^oHeT 110 129 LIMBA FRANCEZĂ Ablette 74 Aiguille de mer 94 Aiguillat 54 Anchois 63 Anguille 59 Arc-en-ciel 65 Atherine 92 Bar 97 Barbeau 81 Barbeau truite 81 Bogru 104 Bouviere 78 Breme 75 Breme bordelliere 75 Brochet 68 Brochet de mer 108 Carassin 83 Cârpe 82 Chabot de riviere 96 Chabot chamsot 96 Chevaine 71 Chinchard 103 Cicerelle 112 Corbeau noir 105 Corbeau de mer 105 Dente 104 Donzelle commune 91 LIMBA GERMANĂ ^ Aal 59 Achrenfisch 92 Aesche 67 Aland 70 ’ Amerikanische Bachsaibling Anschovis 63 Afterbarbe 81 Bachforelle 63 Barbe 81 Barsch 99 Bartmânnchen 91 Bitterling 78 Blaufisch 103 Epinoche 93 Epinochette 93 Espadon epee 119 Esprot 60 Esturgeon 57, 58 Flet commune 120 Gardon 69 Gardon blanc 69 Gardon rouge 72 Goujon 79 Gremille 99 Grondin 96 Hippocampe 96 Huiron 55 Ide 70 Loche d’etang 86 Loche franche 85 Loche de mer 89 Loche de riviere 86 Lotte 90 Blocker 104 Brachsen 75 Breitling 60 Buntflossengroppe 97 Dobel 71 Donauhering 61 Donaulachs 66 Dornhai 54 Drachenkoph 96 Dreibârtelige Seequappe 89 Dreistalhiger Stichling 93 Maquereau 117 Maquereau espagnol 117 Merlan 90 Muge cabot 106 Muge dore 107 Muge sauteur 107 Nase hottu 76 Orfe 70 Omble de fontaine 65 Ombrine 105 Ombre commune 67 Orphie 91 Pastenague 55 Pelamide commune 118 Perche 99 Perche soleil 98 Petite breme 75 Picarel 103 Poisson chat 88 Raie bouclee 55 Rasoir 78 Rascasse rouge 96 Rat 110 Rouget barbet 105 Elritze 71 Flussaal 59 Flussgriindling 79 Flunder 120 Gemeiner Stor 58 Gemeiner Umberfisch 105 Geisbrassen 104 Glattbutt 119 Glattstor 56 Griindling 79 Groppe 96 Rotengle 72 Sandre 100 Sauclet 92 Saumon de fontaine 65 Saumon du Danube 66 Scorpene 96 Silure 88 Silure chat 88 Sole 120 Sparaillon 104 Spirlin 75 Spet 108 Sprot 60 Sterlet 57 Thon 118 Tassergal 103 Tanche 77 Truitte arc-en-ciel 65 Truitte commune 63 Truitte de mer 64 Turbot 119 Vairon 71 Vendoise 70 Vive commune 109 Goldmeeraesche 107 Guşter 75 Hâesling 70 Hasel 70 Hausen 55 Hecht 68 Himmelsgucker 110 Hornhecht 81 Hundsfisch 68 Huchen 66 Karausche 83 Karpfen 82 130 Katzenfisch 88 Kaulbarsch 99 Kaul-Kopf 96 Kleine Schlangenadel 95 Kleiner Stichling 93 Knurrhahn 96 Laube 74 Lachsforelle 66 Makrele 117 Meeraesche 106 Meereber 96 Meerforelle 64 Mittelândische Makrele 117 Moderlischen 73 Nagelroche 55 Nase 77 Neunauge 53 Orfe 70 Ostgroppe 97 LIMBA ENGLEZĂ American catfish 88 American sunfish 98 Anchovy 63 Bar bel 81 Black Sea sturgeon 57 Black Sea turbot 119 Bitterling 78 Bleak 74 Bleut'sh 103 Bream 75 Brill 119 Brook trout 65 Brown trout 63 Burbot 90 Carp 82 Catfish 88 Chub 71 Crucian carp 83 Pelamide 118 Peipus-maraene 67 Petermânnchen 109 Pfeilhecht 108 Plotze 69 Quappe 90 Rabenfisch 105 Rapfen 73 Rate-Thun 118 Regenbogenforelle 65 Riemling 75 Rotfeder 72 Rutte 90 Sandaal 112 Sandgressling 80 Sardele 63 Sardine 61 Scherg 58 Schiedling 74 Schlammpeitzger 86 Schlammbeisser 86 Schleie 77 Dace 70 Danube herring 61 Eel 59 Fluke 120 Flounder 120 Garfish 91 Garpike 91 Grayling 67 Greater weever 109 Grey mullet 106,107 Gudgeon 79 Horse mackerel 103 Loach 85 Longfinnes grey mullet 107 Mackerel 117 Millers thumb 96 Schmerle 85 Schneider 75 Schnauzenbrasse 103 Schrâtzer 100 Schwarzes — Meer — Forelle Schwertfisch 119 Seebarbe 105 Seebarsch 97 Seenadel 94 Seepferdchen 96 Seezunge 120 Semling 81 Sichling 78 Sielberkarausche 84 Sonnenbarsch 98 Springmeeraesche 107 Sprotte 60 Staechelroche 55 Steinbeisser 86 Steinbrett 119 Steingressling 79 Steinpritzger 86 Sterlet 57 Minnow 71 Pelamid 118 Perch 99 Picked-dog fish 54 Pikarel 103 Pike 68 Pikerperch 100 Pipe fish 94 Poppe 99 Rainbow trout 65 Red Eye 72 Roach 69 Rudd 72 Ruff 99 Sand-eel 112 Scad 103 Scorpion fish 96 Sea-horse 96 Stocker 103 Stor 57 Streber 102 Strommer 69 Struffbut 120 Thunfisch 118 Ucklei 74 Unechter Bonite 118 Wels 88 Wissling 90 Wolfbarsche 97 Wolga-Zander 101 Zăhrte 76 Zahnbrassen 104 Zander 100 Zingel 102 Zobel 76 Zope 76 Zwergwels 88 Silverside 92 Shrot-finned tunny 118 Sole 120 Spined, loach 86 Sprat 60 Spur dog fish 54 Stargazer 110 Stickleback 93 Sting, Ray 55 Stor sturgeon 58 Straight-nosed pipe fish 95 Sturgeon 58 Tench 77 Thornback 55 Thunny 118 Vimba-bream 76 White bream 75 131 LIMBA BULGARĂ AMepHKaHCKa ntcrbpBa 65 Aicyjia 54 ATepHHa 92 Ea6ymKa 69 BajncaHOKa MpeaHa, BanKaHCKa qepHa MpeaHa 81 BaJiKaHCKa KpoTyniKa 80 Bap6yH, CyjiTaHKa 105 Bejia Pn6a, 100 Bejmiţa, Eajnca 75 Ejie3KaBeT, YKJieHKa, Eerama 74 HepBeHonepKa 72 Hnra 57 HHpo3, CKyM6pna 117 Raniţa, Ma3^pyra 70 JXyaaBCKR Ke^aji, KjieH 71 flyHaBCKa CTnnoK 87 EceTpa, PycKHH eceTpa 57 Tnoca 120 LIMBA MAGHIARĂ Alias Kiisz 74 Bagoly Keszeg 76 Balkani torpe csik 87 Bânâti homoki csik 87 Botos Kolonte 96 Ceraahal 95 Cifra Kolonte 97 Csapo siiger 99 Csâros csuka 91 Csuka 68 rojismhh BTepeHapKa 102 rapHHBKa, rijioirţaK 78 roBe^apRa 75 XaMCHH 63 KajncaH 119 KaparH3 61 KapaKyjţa 83 Ke4>an 106 KneH 70 Kojiho3 117 KocTyp 99 KpOTymKa 79 Hjiapioi 107 JIaBpaK 97 JlemaHKa, U^ramca 71 JIhh, KajieHHK 77 JlncKyp, JlHHryp 87 Mojina ^yHaBCKa CKyMGpna 62 MacJiKa 6pHHJia pn6a 101 MajiKa KpOTymKa 79 MajiKa 90 Men pn6a 119 MenaKon 105 Mnxajma, HajiHM 90 MuHora, Peraa MHHora 53 Mopyna 55 Dever keszeg 75 Dunai torpe csik 87 Erdely ingola 53 Erdes lepenyhal 120 Eva keszeg 76 Eziistos balin 75 Fatty makrahal 103 Fejes domoljko 71 Felpillonto Kul6 79 MopyHam 76 MopcKa nî»CTi>pBa 64 MopcKa 6eKaca 91 MopCKa KOTKa 55 MopcKa Ky^e 54 Mopcko nmjio 95 MopcKa jiecTOBHiţa 96 MopCKH e3HK 120 MopCKH HaJIHM 89 Mopcko KOHne 95 MpeaHa 81 HeMCKH KocaT 76 HeMCKa oceTpa 58 €)6jieij, BpnaHKa, Mapnamca 74 IlajiaMyT, JlaKep^a, Typyiin 118 IIl>CTI»pBa IlT>CTpyra IIjiaTapHHa rijiaTHKa 75 Ilonne 116 Pacnep, 73 PoneT, Bn6aH 99 Ca6niţa 78 Fenekjâro Kiilo 79 Fogas sullo 100 Fiirge cselle 71 Galoca 66 Garda 78 Homoki kiillo 80 Homoki csik 87 Kârâsz 83 Kardoshal 119 Kecsege 57 Kârpâti koncer 69 CapH# 103 CaniTHM KocaT 76 CanaH 82 CKo6ap 77 CpKa 92 CTHnoK, IlHCKaji 86 CTyKa 68 HlapaH 82 TjiticTaK, ryjiem 85 TpaBHa non^e 114 TpKiţoHa, Taiţa, Konap-Ka, IIInpOT 60 TpncoHa, KonapKa 60 TyHen 118 BaToc, MopcKa jiHCHija 55 BapjiOBKa 73 Bioa, Illnn 56 3MHapKa 86 Kis buko 102 Kis dunai hering 62 Kis sziklahal 96 Kosiillo 101 Kovi csik 85 Kovi kârâsz 84 Kozonseges merges raja 55 Kozonseges tlirskei capa 54 Lapos Keszeg 76 Lâpi poc 68 Laposhasu piko 93 132 Kaj K$ Kg Klj Klj Kii Lai Lai Ma Mej Md Md Mi Mei Leso harcsa 88 Makrahal 117 Marna 81 Nagy buco 102 Nagy dunai hering 61 Nagyfelu tengeri perhal 106 Nyâlkas comp o 77 Nyuldomolyko 70 <3nos Jâsz 70 Pataki szaibling 65 P&izes per 67 Peteny mama 81 Pirosszemu kele 72 Pontuzsi kalasz 92 Ponty 82 Ragadozo on 73 Reti csik 86 Riba-hal 68 Rozsâs marna 81 Sebeş pisztrâng 63 Selymes durbincs 100 Seregtok 58 Sikos angolna 59 Simatok 56 Spratt 60 Sujtâsos kusz 75 Szardinia 61 Szardella 63 Szelhajto kusz 74 Szintok 58 Szivârvânyos okle 78 Szivârvânyos pisztrâng 65 Szokdeso tengeri per 107 Na) N^ Or! Os| A1 Ari Aii Bâ Bl| Bli Bij Blj Bl^ ? Btr Bij Bi| Ca Ca CH Cri Redactor: ing. MAGDA DUMITRU Tehnoredactor: WEIDLE P^ALTER Dat la cules: 9.06.1971. Bun de tipar: 18.11.1971 Hîrtie tipar înalt A 80 g/m2 ft. 8/54x84 Coli editoriale 20,63 Coli de tipar 16,50 text, planşe color 6,25 coli, cretată 150 gjm2 A 11.812 C.Z. pentru biblioteci mari 597 C.Z. pentru biblioteci mici 597 Tiparul executat sub comanda nr. 1575 la întreprinderea poligrafică „13 Decembrie 1918“ str. Grigore Alexandrescu nr. 89-9" Bucureşti Republica Socialistă România Tarka menyhal 90 Tengeri aranyper 107 Tengeri pisztrâng 64 Tokehal 90 Tonhal 118 Torpe harcsa 88 Tovises râja 55 Tuhal 94 Vâgo csik 86 Vâgotok 57 Vâgo durbincs 99 Vandor marena 67 Vekonydongâju homoki-angolna 112 Vizatok 55 Planşa I Mediu de viaţă din apele de munte Planşa II Mediu de viată din Dunăre