PEŞTILOR DIN APELE R R R Prof. TH. BUŞNIJA, membru corespondent al Acad. R. P. R. Ing. I. ALEXANDRESCU BUCUREŞTI, 1963 EDITURA ŞTIINŢIFICA CUPRINSUL Introducere ............................................. 7 Partea întîi NOŢIUNI GENERALE DESPRE IHTIOFAUNA ŞI PESCUITUL ÎN APELE R.P.R. I. Apa — mediu de viaţă ai peştilor ......................................... 11 II. Clasificarea biologică a peştilor ........................................ 15 III. Forma, dimensiunile şi ritmul de creştere la peşti....................... 16 IV. Alcătuirea corpului peştilor.............................................. 22 1. Pielea, solzii şi culoarea peştilor.............................. 22 2. Scheletul şi muşchii. Valoarea alimentară a peştilor............. 24 3. Simţurile şi activitatea nervoasă Ia peşti....................... 27 4. Tubul digestiv şi hrănîrea peştilor.............................. 34 5. Respiraţia şi excreţia .............................................. 37 6. Organele de reproducere. Reproducerea naturală şî artificială 39 V. Legislaţia de ocrotire a peştilor în timpul reproducerii şi al creşterii în stadii tinere ........................................................ 48 VI. Pescuitul şi piscicultura în R.P.R................................... 51 VII. Clasificarea peştilor din apele R.P.R................................ 56 Partea a doua PEŞTII DIN APELE R.P.R. BIOLOGIE Şl IMPORTANŢĂ ECONOMICĂ 1. Chişcarul — Cicarul..... 65 2. Eudontomyzon mariae -------- 65 3. Rechinul ................... 66 4. Vulpea de mare — vatosul. 67 5. Pisica de mare.............. 67 6. Păstruga .................... 68 7. Nisetrul .................... 69 8. Şipul ....................... 69 9. Cega ........................ 70 10. Viza ....................... 71 11. Morunul ..................... 71 12. Gingirica ................... 72 13. Şprotul ..................... 73 14. Scrumbia de Dunăre....... 73 15. Scrumbia de mare............. 74 16. Rizeafca .................... 76 17. Hamsia ...................... 76 18. Lostriţa .................... 77 19. Păstrăvul fîntînel .......... 78 20. Păstrăvul de mare, lavracul.. 79 21. Păstrăvul de munte....... 80 22. Păstrăvul american sau păstrăvul curcubeu............... 81 23. Coregonul ................... 81 24. Lipanul ..................... 82 25. Ţiparul de mare, anghila sau heliosu I..................... 82 26. Crapul ...................... 83 27. Caracuda .................... 85 28. Carasul argintiu............. 85 29. Mreana ...................... 86 30. Mreanavînătă,—Moioaga.. 87 31. Linul ...................... 87 32. Porcuşorul .................. 88 33. Chetrarul ................... 88 34. Porcuşorul de nisip...... 91 35. Porcuşorul de şes............ 91 36. Plătica ..................... 92 37. Cosacul ..................... 93 38. Cosacul cu bot turtit.... 93 39. Morunaşul .......... 93 40. Babuşca ..................... 94 41. Boişteanul, verdetele .... 94 42. Blehnita, Boarea............. 95 43. Scobarul .................... 96 44. Avatul ...................... 96 45. Sabiţa ...................... 97 46. Cleanul ..................... 98 47. Cleanul mic.................. 98 48. Leuciscus souffia agassizi .. 99 49. Văduviţa .................... 99 50. Roşioara ................... 100 51. Amurul alb, crapul chinezesc ...................... 100 52. Fufa pleava................ 101 53. Batea ...................... 101 54. Obleţul .................... 102 55. Obleţul mare ............... 102 56. Latiţa, beldiţa ............ 103 57. Hypophthalmichthys molitrix 103 58. Ţiparul .................... 105 59. Molanul, grindelul ......... 105 60. Zvîrluga ................... 106 61. Fiţa, Fîţa ................. 107 62. Nisipariţa ................. 107 63. Cîra ....................... 108 64. Dunăriţa ................... 108 65. Somnul ..................... 108 5 66. Somnul pitic sau somnul american ................ 67. Ştiuca ................. 68. Ţigănuşul .............. 69. Zărganul ......*........ 70. Galea .................. 71. Mihalţul ............... 72. Mezitul, bacaliarul .... 73. Calcanul ............... 74. Calcanul mic ........... 75. Cambula ................ 76. Limba de mare........... 77. Zeus pungi o ........... 78. Ghidrinul- ....,........ 79. Osarul, pălămidadebaltă ... 80. Acul de mare............ 81. Sygnathus rubescens..... 82. Sulă sau undreaua de mare 83. Sygnathus typhle........ 84. Căluţul de mare......... 85. Aţa de mare............. 86. Aterina ................ 87. Aterina adevărată....... 88. Labanul, chefalul mare ... 89. Ostreinosul che'alul mic . 90. Chefalul auriu, Ilarul__ 91. Chefalul cu coada lată--- 123 92. Luci ....................... 124 93. Scrumbia albastră .......... 124 94. Coliosul ................... 125 95. Pălămida ................... 126 96. Tonul ...................... 127 97. Peştele cu spadă............ 127 98. Stavridul .................. 128 99. Lufarul .................... 128 100. Bibanul .................... 129 101. Ghiborţul .................. 129 102. Răspărul ................... 130 103. Şalăul ..................... 131 104. Şalăul vărgat .............. 132 105. Fusarul .................... 132 106. Pietrarul .................. 134 107. Aspretele .................. 134 108. Peştelesoare, bibanul soare soretele .................... 135 109. Lavracul ................... 135 110. Sparosul, carasul de mare 138 111. Hupa, Gupa.................. 138 112. Dentexdentex................ 138 113. Smaridul ................... 138 114. Barbunul ................... 139 115. Corbul de mare.............. 139 116. Milacopul ................ 140 109 110 111 111 112 112 113 113 114 115 115 116 116 116 117 117 118 118 119 119 120 120 121 122 122 117. Scorpia de mare, porcul de 133. Strunghilul ............. 150 mare.................... 140 134. Guvidă neagră .......... 151 118. Zglăvocul .............. 140 135. Guvidie de baltă......... 151 119. Zglăvocul pestriţ ........ 142 136. Guvidie mică........... 151 120. Rîndunica de mare....... 142 137. Guvidul de nisip......... 151 121. Buzatul ................ 142 138. Aphya minuta .......... 154 122. Ctenolabrus rupestris---- 145 139. Umflătura .............. 154 123. Crenilabrus ocellatus---- 145 140. Dracul de mare, dragonul.. 154 124. Crenilabrus ţinea ....... 146 141. Callionymus belenus ---- 155 125. Crenilabrus griseus...... 146 142. Callionymus festivus..... 156 126. Crenilabrus quinquemacula- 143. Uva ................... 156 tus ................... 146 144. Bou Ide mare............ 157 127. Guvidul de mare......... 147 145. Blennius galerita ........ 157 128. Gobius ophiocephalus---- 147 146. Blennius sphynx ........ 157 129. Glăvocul................ 147 147. Cocoşelul de mare...... 158 130. Gobius syrman ......... 147 148. Corosbina............... 158 131. Moaca de nămol......... 150 149. Blenniustentacularis..... 158 132. Hanosul ................ 150 150. Cordeaua .............. 159 Partea a treia BIBLIOGRAFIE Şl INDEXURI Bibliografie ..................................................................... 163 Index alfabetic al numirilor populare pentru peştii din apele R.P.R............... 165 Index alfabetic al numirilor ştiinţifice pentru peştii din apele R.P.R............ 171 INTRO Ihtiofauna R. P. Romîne, adică totalitatea speciilor de peşti care trăiesc în apele noastre, este foarte variată şi a format obiectul unor numeroase cercetări şi descrieri. Axate, de cele mai multe ori, pe probleme speciale şi adresîndu-se mai cu seamă biologilor, aceste lucrări n-au reuşit totuşi să atragă un număr mare de cititori de toate vîrstele şi de diferite preocupări. De aceea, atunci cînd am propus publicarea unui atlas al peştilor din apele R. P, Romîne cu planşe colorate, Editura Ştiinţifică a îmbrăţişat cu multă căldură propunerea noastră. Găsind deplina înţelegere a editurii, am apelat la pictorul naturalist V. Jansen care, cu exactitate şi deosebit talent, a executat toate planşele colorate din acest atlas. Meritul său este cu atît mai mare, cu cît este primul care execută planşe în genul celor concepute de noi. Dacă la unele specii, din cauza dificultăţilor tehnice, nu s-a izbutit să se realizeze în întregime ideea călăuzitoare a atlasului— reprezentarea cu exactitate a caracterelor morfologice a peştelui în mediu de^viaţă specific—, în genere s-a păstrat totuşi această orientare. în ceea ce priveşte speciile redate în alb-negru, s-a respectat de asejnenea exactitatea ştiinţifică în prezentarea morfologică a peştelui. în atlasul de faţă, autorii au fost preocupaţi de a înfăţişa peştii într-un colorit cît mai apropiat de realitate. Plasîndu-i în mediul lor de viaţă, reprezentat prin apă, fund, maluri, vegetaţie şi unele elemente de faună acvatică, considerăm că planşele atlasului reuşesc să-i prezinte aproape în starea lor naturală. Desigur, editarea unor asemenea cărţi necesită eforturi, însă ele sînt răsplătite prin circulaţia largă pe care aceste lucrări o cunosc în rîndul marelui public. UCERE O condiţie pentru ca un atlas al peştilor să fie util şi preţuit o constituie valoarea artistică a planşelor şi prezentarea lor grafică. De aceea, pe lîngă valoarea ştiinţifică, autorii şi editura s-au străduit deopotrivă ca Atlasul peştilor din apele R.P.R., prima lucrare de acest gen în ţara noastră, să întrunească şi o calitate artistică deosebită. Ihtiofauna R. P. Romîne este foarte bogată şi variată, ea cuprinde numeroase specii ce-şi găsesc sălaş în pîraiele din munţi, în lacurile de tip alpin din Retezat, în toate rîurile care brăzdează cîmpiile noastre, şi mai ales în Dunăre şi în Marea Neagră. în lucrarea de faţă s-a căutat să se reprezinte toate speciile, deşi unele dintre ele se deosebesc cu greu numai prin caractere morfologice ce pot fi redate prin desen. Întrucît această lucrare se adresează marelui public şi nu specialiştilor, ea caută să scoată în evidenţă îndeosebi caracterele vizibile., spre a permite o mai lesnicioasă determinare a peştilor. Considerăm că Atlasul peştilor din apele R.P.R., astfel alcătuit, va contribui la educarea maselor largi populare în spiritul dragostei faţă de bogăţiile şi frumuseţile patriei. El deschide, în acelaşi timp, drumul altor atlase despre fauna şi flora ţării, menite a înlesni unui public cît mai larg cunoaşterea speciilor animale şi vegetale ce populează uscatul şi apele noastre. Dacă acest scop va fi atins de Atlasul peştilor din R. P. R.t nădăjduim că ne-am îndeplinit datoria faţă de cititori şi de editură. Partea întîi NOŢIUNI GENERALE DESPRE IHTIOFAUNA Şl PESCUITUL ÎN APELE R.P.R. I. APA - MEDIUL DE VIAJĂ AL PEŞTILOR De la picătura de rouă şi pînă la imensele bazine marine şi oceanice, apa constituie mediul vast în care se desfăşoară o viaţă foarte intensă. Ocupînd 3/4 din suprafaţa globului pămîntesc, acest întins «imperiu acvatic», a cărui alcătuire şi structură pâr atît de simple, are însă multe taine. Dacă factorii de bază care hotărăsc viaţa în mediul acvatic nu sînt definiţi numai prin proprietăţile fizico-chimice ale apei, totuşi, se poate afirma fără tăgadă că particularităţile acestei vieţi rezidă în caracterele fizice şi chimice ale apei. Hidrobiologii şi ihtiologii neglijează deseori acest lucru şi atunci cînd apreciază diferitele manifestări ale vieţii acvatice se referă mai ales la sărurile pe care le conţine apa, la temperatura ei, la conduc-tibilitatea electrică, la transparenţă, la pH, adică la gradul ei de aciditate sau alcalinitate, la conţinutul în oxigen etc. Desigur, toţi aceşti factori sînt importanţi şi hotărîtori în desfăşurarea vieţii în marele biotop acvatic, însă considerentul primordial care defineşte viaţa în apă este, în primul rînd, apa ca element cu proprietăţi fizice şi chimice foarte complexe. Aşa cum arătam, există încă multe taine în cunoaşterea apei, care au avut şi continuă să aibă importanţa lor în imprimarea specificului vieţii acvatice. Faptul acesta se evidenţiază mai vizibil în constituţia şi funcţiile animalelor şi plantelor acvatice inferioare şi, mai puţin vizibil, la peşti, care au reuşit să-şi formeze un mediu intern propriu, oarecum separat de apă. Dacă animalele şi plantele inferioare, îndeosebi cele unicelulare, au mediul intern adesea foarte asemănător cu cel extern, la animalele superioare — în cazul de faţă la peşti — mediul intern diferă destul de mult de mediul extern. în general, funcţiile vitale şi metabolismul funcţional creează o compoziţie chimică diferită de aceea a mediului ambiant, dar şi în acest caz factorul hotărîtor îl reprezintă tot apa, care constituie 85—95 % din greutatea animalelor acvatice. Apa, ca mediu de viaţă pentru peşti, trebuie privită astăzi din două puncte de vedere: ca mediu de origine al peştilor şi ca mediu de viaţă al acestora. într-adevăr, peştii se nasc şi se dezvoltă numai în apă. Există totuşi cîteva mici excepţii. Astfel, clocirea icrelor de salmonide are loc în mediu umed. Unele specii de peşti ies din apă şi trăiesc cîteva secunde în aer. Aşa,' de exemplu, păstrăvul sare din apă după insecte, iar peştii zburători se deplasează mai uşor prin aer decît prin apă. O altă excepţie o constituie anghilele, care, într-o anumită perioadă, vin pe uscat şi, tîrîndu-se, trec dintr-un bazin în altul. Pentru peşti, apa este mediul obligatoriu nu prin sărurile şi temperatura ei, ci prin compoziţia chimică şi prin proprietăţile ei fizice. După cum se ştie, mediul terestru este, în general, uniform, aerul fiind format din azot, oxigen şi alte gaze cu o compoziţie aproape identică pe întreaga suprafaţă a pămîntului. Apele globului însă, din cauza solubilităţii substanţelor pe care le conţin, au o gamă infinită de compoziţii, acestea definind însuşi caracterul apei. Astfel, există ape dulci, sărace în săruri solvite, şi ape sărate. Dacă apa rîurilor de munte conţine sub 100 mg de săruri la litru, apa oceanelor are o încărcătură de 37 000—40 000 mg de săruri la litru, iar unele lacuri conţin chiar 70 000—80 000 mg la litru. Această proprietate a apei de a solvi sărurile minerale cît şi alte substanţe chimice a creat viaţa complexă în apele de azi. La noi în ţară, mediul acvatic este foarte diferit şi, în funcţie de anumite caractere, deosebim următoarele grupe de apă: pîraie şi 11 LEGENOA V//\ Zona montând cu predami \/ / /i ncnţa soimornatflor JT\\N Zona coli nană cu predomin 1\ \\i ta mrgnei S/ O scoto rului C ;. , | Zona badZor cfunârens c fa---- .1 predominanţa eropuiuiSiyr, 33=1 lona apelor marine. cu pre “ iommbnta scrumbiei Si Q sluriani/or rîuri de munte, lacuri de munte, pîraie şi rîuri colinare, rîuri de şes, lacuri şi bălţi de şes, lacuri salmastre şi sărate, Marea Neagră. Pîraiele şi rîurile de munte au apa cristalină, rece (vara nu se încălzeşte mai mult de 20°C), cu o curgere rapidă pe pantă. Sărace în săruri solvite, aceste ape care se rostogolesc furtunos printre stînci şi bolovani sînt bogate în oxigen solvit, conţinînd 10—12 mg la litru. în pîraiele şi rîurile de munte (planşa I) trăiesc peşti iubitori de apă rece, cum sînt: păstrăvul, lostriţa, zglăvocul şi lipanul. Lacurile de munte iau naştere din apele adunate în depresiunile muntoase, fiind alimentate de topirea zăpezilor sau gheţurilor, ca acelea din Munţii Retezat. Lacurile de munte, ca şi pîraiele, au apa limpede, rece, săracă în săruri, însă cu adîncimi mari, de 10— 30 m. în aceste ape reci şi limpezi pînă la fund, adevărate podoabe a-le regiunilor montane, vieţuiesc păstrăvii, care se mulţumesc cu fauna săracă a lacurilor, cu insectele de pe oglinda apei, dar şi cu semenii lor de talie mai mică. Pîraiele şi rîurile colinare. De pe clinul dealurilor noastre şiroiesc pîraie care, unindu-se, dau naştere rîurilor denumite colinare, după regiunea unde izvorăsc sau pe care o străbat. în mod obişnuit, aceste ape sînt mai domoale, cu panta sub 1 m la kilometru, tulburi o mare parte din an şi mai bogate în săruri (100—200 mg la litru). Vara se încălzesc pînă la 25°C. Ele sînt populate cu scobar, mreană, clean, mihalţ, ştiucă, somn şi alte specii, ocazional cu crap etc. Dintre rîurile colinare fac parte Crişurile, Mureşul, Oltul, Jiul, Argeşul, Şiretul cu toate că în partea lor din aval devin rîuri de şes, iar în amonte sînt pîraie de munte. Rîurile de şes. în regiunea de cîmpie, rîurile au curgerea lentă, încît par aproape stătătoare, cu panta sub 0,5 m la kilometru. Ele sînt tulburi tot timpul anului, se încălzesc vara pînă la 30°C şi au un conţinut bogat în săruri (250—1 500 mg la litru). Aceste ape sînt populate cu diferite specii de peşti, ca bibanul, linul, crapul, zvîrluga, chişcarul, boarţa şi fufa. Rîurile tipice de şes sînt Călmăţuiul, Bahluiul, Vedea, Cîlniştea, Pasărea. între rîurile mari, rîurile de şes şi marile rîuri care curg în partea lor din aval, cum sînt cele menţionate la rîurile colinare trebuie să se facă o deosebire. De la munte pînă la locul lor de vărsare, unde cărăuşesc un volum mare de ape permanente, aceste rîuri, care devin lin curgătoare în regiunea de şes, dau aspecte extrem de variate vieţii ce se desfăşoară în ele. Din această cauză, partea din aval a marilor afluenţi ai Dunării, cît şi Dunărea sînt bogate în peşte. Aici se află cele mai numeroase specii, dintre care amintim: crapul, plătica, văduviţa, morunaşul, obleţul mare, mreana, mihalţul, fusarul, ştiucă, somnul, şalăul, bibanul, cega, zvîrluga, guvidul de rîu, ghiborţul. în senalul Dunării (planşa 11) îşi găsesc loc bun de viaţă, în special pentru reproducerea şi creşterea puilor, speciile de peşti migratori: morunul, nisetrul, păstruga, scrumbiile de Dunăre. Lacurile şi bălţile de şes. în lunca rîurilor de azi, pe albia vechilor rîuri acum dispărute sau a celor care şi-au schimbat cursul, s-au format bălţi şi lacuri.Cele mai multese aflăsituateîn luncaşi Delta Dunării. Bălţile din Delta Dunării (planşa III), care au suprafeţe întinse de ape permanente, nu prezintă condiţiile favorabile pentru reproducerea peştelui pe care le au cele din lunca inundabilă, dar asigură în schimb peştilor adulţi, în special reproducătorilor, un mediu minunat jde viaţă pentru creştere în tot timpul anului şi pentru iernat. în general, lacurile şi bălţile au apele stătătoare, dar în timpul cînd rîurile îşi umflă undele, mai ales în perioada viiturilor de primăvară, apa lor devine uşor curgătoare. Toată această salbă de bălţi şi lacuri, al căror conţinut în săruri este de 200—250 mg la litru, au mai tot timpul apa tulbure. Doar vara, cînd se încălzeşte pînă la 30°C, apa lor devine ceva mai limpede. Lacurile şi bălţile de şes sînt populate cu crap, plătică, caracudă, lin, ştiucă, babuşcă, roşioară, boarţă, fufă, chişcar, zvîrlugă şi somn. 13 Lacurile salmastre şi sărate. De-a lungul litoralului Mării Negre se înşiruie mai multe lacuri, care primesc în unii ani apă dulce din Dunăre, iar în alţi ani au salinitatea accentuată datorită influenţei apelor marine, mai bogate în săruri. Astfel, Lacul Razelm are 2 000—4 000 mg de săruri la litru, Lacul Zmeica 8 000—10 000 mg, iar Sinoe 20 000—30 000 mg de săruri la litru*. în funcţie de gradul de salinitate, de concentraţia sărurilor la litru, în aceste lacuri predomină anumite specii de peşte. Dacă în Lacul Razelm propriu-zis trăiesc, pe lîngă gingirică şi guvizi, peşti de apă dulce, în special crapul, şalăul, plătica, babuşca, în Lacul Zmeica, dar mai ales în Lacul Sinoe, pătrund şi mulţi peşti marini, îndeosebi guvidul, cambula, hamsia, chefalul, scrumbia de mare, rizeafca, iar în unii ani zarganul şi chiar scrumbia albastră. Marea Neagră. De-a lungul litoralului romînesc, apele Mării Negre se găsesc sub influenţa apelor Dunării, care aduc un mare volum de apă dulce şi anume, 80 000 000 000 m3 pe an. Cu toată această puternică influenţă dulcicolă, apele Mării Negre sînt sărate, conţinînd 16 000—19 000 mg de săruri la litru. Această salinitate este mai mare la adîncimea de 100—200 m, unde depăşeşte 20 000—22 000 mg la litru. De aceea, apele Mării Negre sînt considerate sărate, deşi, faţă de alte mări şi oceane, a căror concentraţie în săruri ajunge la 37 000 mg la litru, ele sînt mai sărace în săruri. în apele Mării Negre — sărate, limpezi, care se încălzesc vara pînă la 25°C, aflate în veşnică mişcare datorită vînturilor, ape care îngheaţă uneori pînă la o adîncime de 1 m, dar nu pe toată suprafaţa, ci pe lîngă maluri — se află o faună şi o floră specifică (planşa IV). • în ultimii ani, în urma reprofilării canalelor de legătură între complexul Razelm şi Dunăre, salinitatea lacurilor Razelm, Zmeica şi Sinoe a scăzut foarte mult. Ihtiofauna Mării Negre nu este prea bogată în indivizi, fiindcă aici viaţa este posibilă numai pînă la 180 m, adîncime la care oxigenul dispare şi apare, în schimb, hidrogenul sulfurat. în această mare izolată, aflată în bătaia vînturilor siberiene de nord şi nord est, cît şi sub influenţa aerului cald mediteranean, se dezvoltă o faună formată dintr-un amestec de forme pontice vechi şi forme mediteraneene actuale. Aici găsim reprezentate majoritatea grupelor de animale marine, însă datorită faptului că apele Mării Negre sînt mai puţin bogate în săruri decît cele ale Mediteranei (16—22 g°/oo* fată de 35—37 g ^qq), unele grupe de animale marine, ca de exemplu cefalopodele (sepiile şi caracatiţele) şi echinodermele (aricii şi stelele de mare), lipsesc cu desăvîrşire. Întrucît în Marea Neagră viaţa se desfăşoară în condiţii normale numai pînă la 180 m adîncime, în apele ei nu trăiesc animale abisale şi nici peşti care se reproduc şi îşi duc viaţa la adîncimi mai mari, ca de exemplu scrumbia albastră. Condiţiile de viaţă şi îndeosebi bogăţia în peşti mici, ca gingirică şi hamsia, atrag multe specii de peşti mediteraneeni, care vin în număr mare în Marea Neagră după hrană. Asemenea migraţii de hrănire întreprind: scrumbia albastră, tonul, pălămida, lufarul etc. Marea Neagră este mai puţin productivă decît alte mări, cantitatea ^de peşte ce se recoltează anual în apele ei fiind foarte variată. Astfel, în unii ani se pescuiesc de-a lungul litoralului romînesc numai 10 000 kg de scrumbie albastră, pentru ca o dată la 10 ani să se pescuiască 1 000 000 kg, situaţie valabilă şi pentru chefali şi pălă-midă. Cantităţile mari de peşte marin de talie mică, alcătuite din hamsie, gingirică, stavridă mică, permit totuşi organizarea unui pescuit activ de coastă. După ce am luat cunoştinţă de mediul acvatic în care se desfăşoară viaţa peştilor din apele ţării noastre, să ne oprim asupra clasificării peştilor din punct de vedere biologic. 14 II. CLASIFICAREA BIOLOGICĂ A PEŞTILOR Din punct de vedere biologic, peştii apelor din ţara noastră pot fi împărţiţi în două mari grupe: peşti de apă dulce şi peşti marini, împărţirea aceasta nu ţine seama însă decît în mică măsură de biologia peştilor, de felul lor caracteristic de viaţă. într-adevăr, există peşti marini care trăiesc numai în mare, ca de exemplu cocoşelul de mare, rechinul, pisica de mare, vulpea de mare, după cum există peşti care se nasc, trăiesc şi mor în ape dulci, şi anume în bălţi sau lacuri izolate, cum sînt caracuda, linul, fufa. Un număr mare de peşti migrează însă dintr-un mediu într-altul, din mare în lacuri sau rîuri şi invers. Desigur, toate aceste comportări nu sînt legate de un capriciu al peştilor, ci constituie necesităţi fiziologice fără de care viaţa şi îndeosebi perpetuarea speciei ar fi de neconceput. Ele sînt rezultatul evoluţiei speciilor şi al condiţiilor de viaţă din trecutul îndepărtat, precum şi al celor de azi. Din punct de vedere biologic, peştii din apele R.P.R. se clasifică astfel: A. Peşti marini propriu-zişi Cu toate condiţiile deosebite pe care le prezintă — salinitate mai redusă decît în alte mări şi oceane, lipsa totală a condiţiilor prielnice vieţii de la adîncimea de 180—200 m, în Marea Neagră se pot deosebi următoarele grupe de peşti marini: a) Peşti marini sedentari. Aceştia se nasc şi trăiesc în Marea Neagră, unde nu întreprind,decît călătorii mici în căutarea hranei. Printre ei se numără unii guvizi şi bleniide. b) Peşti marini care se deplaseazâ în cadrul Marii Negre. Ei se nasc şi trăiesc în apele acestei mări, în interiorul căreia se deplasează pe distanţe mici în căutarea hranei sau a locurilor de reproducere. Din această grupă fac parte: calcanul, pisica de mare, vulpea de mare, rechinul, stavridul şi alţii. c) Peşti marini care se deplaseazâ la mari distanţe în căutarea hranei, dar se reproduc în mare. în categoria aceasta sînt înglobaţi peştii care se găsesc în Marea Neagră şi care se deplasează fie în alte mări, fie în lacurile sărate sau chiar dulci, în căutarea hranei. Ei se reproduc în Marea Neagră sau în alte mări. Aşa sînt: pălămida, lufarul, zarganul, hamsia, chefalii. B. Peşti migratori în grupa mare a peştilor migratori sînt cuprinse speciile care fac deplasări mari în vederea reproducerii, din apele mării în apele dulci sau invers. Aceşti peşti se împart în două categorii: a) Peşti migratori anadromi, care trăiesc şi ajung la maturitate sexuală în mare, dar se reproduc în fluvii, unde migrează de obicei primăvara, cum sînt: morunul, nisetrul, păstruga, scrumbia de Dunăre. b) Peşti migratori catodromi, care trăiesc în fluvii şi lacuri dulci, dar migrează în mare, unde se reproduc. Din această categorie face parte o singură specie din apele noastre: anghila. C. Peşti de apă dulce Din această grupă fac parte peştii care se nasc şi trăiesc în apele dulci. Nu este exclusă însă posibilitatea ca unele exemplare să migreze în căutarea hranei şi în partea îndulcită a mării, respectiv în dreptul gurilor de vărsare a fluviilor în mare sau în lacurile salmastre, care sînt în jegătură cu rîurile şi bălţile unde trăiesc de obicei aceste specii. în rîndul peştilor de apă dulce distingem mai multe categorii şi anume: 15 a) Peşti duicicoli stagnofiii, care trăiesc în ape dulci stătătoare şi nu se deplasează decît rar şi pe distanţe mici în interiorul bazinului respectiv, cum sînt de exemplu: caracuda, linul, fufaşi chişcarul. b) Peşti duicicoli reofili, care trăiesc în rîuri şi se deplasează la distanţe mici, pe cursul rîului, pentru a se reproduce în părţile din amonte, ca de exemplu: boişteanul, zglăvocul, nisipariţa, latiţa, lipanul, mreana. c) Peşti duicicoli semimigratori, care fac migraţii mai lungi în interiorul apelor^ du Ici, deplasîndu-se din bălţi în rîuri sau invers, ori numai dintr-un rîu într-altul. Exemple tipice în acest sens oferă crapul, plătica, babuşca, văduviţa, sabiţa, somnul. Aceste specii trăiesc în bălţi, rîuri de şes şi coline, migrînd pentru reproducere în bălţi sau pe terenurile inundabile. Alte specii, că mreana, scobarul, păstrăvul, morunaşul fac migraţii de reproducere din rîuri în pîraie. Toate aceste comportări sînt legate de trecutul speciilor respective, de locul unde s-au născut, de condiţiile de viaţă din trecut, dar şi de condiţiile biologice de azi din apele dulci. Dacă în trecutul îndepărtat rîuri le ţării noastre erau bogate în apă şi nu secau niciodată, avînd întinse lunci inundabile care ofereau locuri minunate pentru reproducere, încît viaţa peştilor se desfăşura nestingherită în limitele fiecărui rîu, azi situaţia eşte cu mult schimbată. în prezent, peştii sînt nevoiţi să facă migraţii în rîuri, în căutarea locurilor mai favorabile de hrană şi de reproducere. Această situaţie este determinată, în principal, de două cauze: schimbarea condiţiilor hidrologice şi poluarea rîurilor cu reziduuri industriale. Ca urmare, unele rîuri au fost depopulate de peşti. Clasificarea biologică a peştilor prezintă o importanţă majoră, întrucît ea ne permite ca, pe lîngă o seamă de elemente care pot fi folosite în interesul pescuitului, să cunoaştem ihtiofauna ţării noastre. Cunoscînd biologia speciilor de peşti din apele R.P.R., putem urmări unde şi în ce proporţii se găsesc aceste specii în diferite perioade ale anului. De pildă, se ştie că scrumbia de Dunăre se reproduce în Dunăre. Pescuind această specie, în luna iunie, pînă în dreptul kilometrului 700 de la gurile fluviului, rezultă că ea se reproduce în acest sector al Dunării. De aceea, oprirea pescuitului scrumbiei de Dunăre în perioada amintită este hotărîtoare pentru perpetuarea speciei şi sporirea numărului de indivizi. Cunoaşterea profundă a biologiei şi fiziologiei peştilor face posibilă lămurirea multor enigme privind viaţa acestora, cum ar fi migra-ţiile de hrănire, de reproducere etc., şi aceasta reprezintă un sprijin direct pentru mărirea producţiei de peşte. III. FORMA, DIMENSIUNILE Şl RITMUL DE CREŞTERE LA PEŞTI Corpul peştilor este, în genere, p sciform, adică ascuţit la ambele capete şi gros în partea mijlocie. Totuşi, la mulţi peşti forma corpului diferă de cea pisciformă. Astfel, un căluţ de mare, un calcan sau un somn se deosebesc foarte mult de ceilalţi peşti. Forma pisciformă corespunde perfect condiţiilor hidrodinamice ale mediului acvatic, dar şi speciile care îmbracă alte forme reuşesc să se deplaseze în apă, avînd însă o comportare diferită. Aşa, de exemplu, căluţul de mare se mişcă foarte încet şi această mişcare de înot este asigurată prin bătaia aripioarelor pectorale şi dorsale, iar calcanul se mişcă prin ondularea corpului său lăţit. 16 în general, peştii înoată prin mişcarea aripioarei caudale şi îndeosebi prin contracţiile ei, întrucît în pedunculul caudal se găsesc muşchi puternici. Aripioarele pectorale şi abdominale servesc drept cîrmă. Numai la unii peşti, ca de exemplu ţigănuşul, rîn-dunica de mare, guvizii, aripioarele perechi servesc la înot. Dimensiunile la care ajung peştii din apele R.P.R. sînt date în lucrarea de faţă la descrierea fiecărei specii, iar dimensiunile legale |a care pot fi pescuiţi sînt indicate în capitolul Legislaţia de ocrotire a peştilor în timpul reproducerii şi al creşterii în stadii tinere. Totuşi, pentru a înţelege mai bine ritmul lor de creştere, vom menţiona dimensiunile cîtorva specii de peşti. Astfel, în apele ţării noastre, «gigantul» peştilor este morunul, care ajunge pînă la 6 m lungime şi 600 kg greutate; somnul poate creşte pînă la 4m, cînd atinge greutatea de 200 kg. Celelalte specii de peşti din ihtiofauna noastră au, obişnuit, între 5 cm şi 2 m lungime. Măsurarea lungimii se face după două criterii şi anume: lungimea totală şi lungimea standard (legală). Lungimea totală se măsoară de la vîrful botului pînă la vîrful cozii, iar cea standard de la vîrful botului pînă la baza înotătoarei caudale (fig. 1). în afară de lungime, la peşti se măsoară şi alte dimensiuni, redate în figurile 1, 2 şi 3. Măsurătorile ce se pot face la peşti sînt somatice şi meristice. Măsurători somatice Lungimea totala a peştelui (L) se măsoară de la vîrful botului pînă la linia care uneşte vîrfurile înotătoarei caudale. Cînd caudala este asimetrică (fig. 2), lungimea se ia pînă la vîrful lobului cel mai lung. Lungimea corpului (I) se măsoară de la vîrful botului pînă la baza înotătoarei caudale. Lungimea capului (Ic), numită şi lungime standard, este măsurată de la vîrful botului pînă la marginea posterioară a membraneioperculare. Lungimea botului (Ib) se măsoară de la vîrful botului pînă la marginea anterioară a orbitei (pe linia mediană) . 2 — Atlasul peştilor Lungimea pedunculului caudal (Ip) este măsurată de^ la nivelul extremităţii posterioare a bazei înotătoarei anale, pînă la baza înotătoarei caudale (pe liniă mediană). Înălţimea maxima (H) se măsoară în regiunea cea mai înaltă a corpului (de obicei, la ciprinide înălţimea cea mai mare se găseşte la nivelul primei radii a înotătoarei dorsale). Fig. 1. Schemă indicînd măsurătorile ce se pot face la babuşcă: a b — lungimea totalâ; a o — lungimea botului; r q — înălţimea D; o h — diametrul orizontal al ochiului; ps — lungimea bazei D; v u — înălţimea A; i m — lungimea bazei A; f g — Iun-gimea P; h w — lungimea V; ad — lungimea capului; LY — în&lţimea maximii a corpului; I y — înălţimea minimii a corpului; xc — lungimea trunchiului caudal. înălţimea minimă (h) se măsoară în locul unde corpul are înălţimea cea mai redusă (la ciprinide aceasta se află, de obicei, în jumătatea posterioară a pedunculului caudal). Grosimea corpului (G) se măsoară în locul unde corpul are grosimea cea mai mare (la ciprinide aceasta se află cam în treimea mediană a corpului). Greutatea corpului (g). Distanţa predorsală (D) se măsoară de la vîrful botului pînă la extremitatea anterioară a bazei aripioarei dorsale. 17 , Distanţa postdorsalâ (Dj) se măsoară de la extremitatea anterioară a înotătoarei dorsale pînă la centrul bazei aripioarei caudale. în afară de aceste elemente, în cercetările ştiinţifice se mai măsoară: — diametrul ochiului, pe linia orizontală; — lungimea şi înălţimea înotătoarelor. Fig. 2. Schemă indicînd măsurătorile ce se pot face la cegă: ab— lungimea totală; a o — lungimea botului; rq — înălţimea D; o h — diametrul orizontal al ochiului; ps — lungimea bazei D; e z — spaţiul dintre baza mustăţilor şi marginea anterioară a gurii; v u — înălţimea A; oe — fixare a mustăţilor; im — lungimea bazei A; f g — lungimea P; h w — lungimea V; a d — lungimea capului. Fig. 3. Schemă indicînd măsurătorile ce se pot face la lostriţă: o b — lungimea totală; do - lungimea totului; rq — înălţimea D; o h — diametrul ochiului; ps — lungimea tazei D; nu — înălţimea A; im — lungimea tazei A; f g — lungimea P;' h w lungimea V; o d — lungimea cepului; e z — înălţimea mcxilei; L Y — înălţimea maximă ccorpului; / y — înălţimea minimă a corpului; c ; — lungimea maxilarului; ik — lungimea mandibulei; a B — lungimea reglementară; xc — lungimea trunchiului cadal. Măsurători meristice Aici intră: — numărul de radii din înotătoarea dorsală; — formula dinţilor faringieni (la ciprinide); — numărul solzilor de-a lungul liniei laterale; — numărul solzilor pe linie oblică, deasupra şi dedesubtul liniei laterale, pînă la înotătoarele dorsală şi ventrală; — numărul radiilor din celelalte înotătoare. Datele obţinute prin măsurători se trec într-un tabel care are următoarele rubrici: | Locul şi Denumirea Denumi rea L 1 j Ic Ib lp H h G e D Di H data şti inţificâ locala a i 1 pescuitului a peştelui peştelui Sexul Vîrsta 1 Pentru castudiul biometriei la peşti sădea rezultate cît mai bune,este necesar să se îndeplinească următoarele cerinţe: numărul exemplarelor cercetate să fie cît mai mare, pentru ca erorile să fie cît mai mici; starea peştelui să fie cît mai proaspătă; să nu existe deformaţii de fixatori; să se aibă în vedere starea fiziologică în care se aflau peştii în momentul pescuitului, iar în timpul cercetărilor să nu se măsoare decît dimensiunile care nu variază cu starea fiziologică. Cît priveşte ritmul de creştere al peştilor, el este diferit atît de la o specie la alta, cît şi în cadrul aceleiaşi specii, în funcţie de condiţiile de mediu şi de varietatea peştelui, deci, în funcţie de particularităţile fiziologice ale individului. în tabelul 1 sînt trecute cîteva date privind ritmul de creştere al principalelor specii de peşti din ihtiofauna ţării noastre. Aşa cum s-a menţionat, această creştere este diferită şi în funcţie de condiţii Iede viaţă. Astfel, crapul din Balta Greaca atinge la vîrstade1ar> lungimea de 1C—12cm, cel din bălţile Insulei Brăilei poate să măsoare 12—16 cm, pe cînd cel din Delta Dunării ajunge numai la 8—10 cm. Acest fapt este valabil şi pentru peştii marini, cu toate că în mediul marin nu există variaţii mari între diferitele părţi ale unei TABELUL 1 RITMUL DE CREŞTERE IN LUNGIME Şl GREUTATE LA CELE MAI IMPORTANTE SPECII DE PEŞTI DIN APELE R. P. R. |slr. Nr. specii Dimensiunile în cm. Greutatea în g. cf't- după clasif. Denu m i rea spec i e i la vîrsta I la vîrsta la vîrsta la vîrsta de 1 an la vîrsta de 2 ani la vîrsta de 3 ani sist. de 1 an | de 2 ani de 3 ani i i V. Fam. ACIPENSERIDAE j j 1 6 Păstrugă Ac i pe nser stei lotus Pali 15---20 20---35 | 35---50 150---250 ! 450---600 | 650---1200 2 j 7 Nisetru Acipenser guldenstaedti Brand 25---30 30---35 ! 35---60 1000---1500 1800---2000 2500---3000 . 3 | 8 Şip Acipenser sturio L 20---25 ; 40---45 50---60 800---1300 1500---2000 2200---2700 4 9 Cegă Acipenser ruthenus L 9---14 18---23 | 27---32 50---80 80---100 100---110 5 10 Viză Acipenser nudiventris Lovetzky 25---27 40---45 50---60 150---200 250---300 1000---1100 6 11 Morun Huso huso Brandt 25---30 30---45 45---70 400---450 1500---2000 ( 2000---5000 , | VI. Fam. CLUPEIDAE I i j 7 14 I Scrumbia de Dunăre Alosa pontica 8---12 j 12---20 20---35 10---20 40---60 70---180 (Eischw) i i i VII. Fam. ENGRAULIDAE i i j | ; | 8 17 Hamsie Engraulisencrasicholus ponticus j 6---8 8---10 10---12 7---8 14---20 20---24 i (Alexandrov) i j i VIU. Fam. SALMONIDAE i i i 9 18 Lostriţă Hucho hucho (L) 20---25 25---30 30---45 150---250 300---1200 1500---1700 i i 10 21 Păstrăv de munte Salmo trutta fario L 7---10 15---20 30---34 12---1 100---125 200---300 ; i i IX. Fam. THYMALLIDAE i 24 Lipan Thymallus thymallus (L) 5-7 10---15 20---32 , 70---90 1 10---12 120---200 | 11 j 2 19 Tabelul 1 (continuare) Nr. Nr. specii, Dimensiunile în cm Greutatea în g. crt. dupâ clasif. Denumirea speciei la vîrsta la vîrsta la vîrsta Ia vîrsta de 1 an la vîrsta de 2 ani la vîrsta de 3 ani si st. de 1 an de 2 ani de 3 ani XI. Fam. CYPRINIDAE 12 26 Crap Cyprinus corp io (L) 12---16 16---30 30---45 30---50 300---370 600---750 13 27 Caracudă Corassius corossius (L) 5---8 8---15 15---20 25---40 40---180 180---250 14 28 Caras argintiu Corassius auratus gibelio 10---15 15---20 20---25 80---100 110---150 150---250 (Bloch) 15 29 Mreană Barbus borbus (L) 4---5 7---9 11---15 - 5---6 15---25 60---80 16 31 Lin Tirtca ţinea (L) Agas (Cuv et val) 6---10 10---20 20---24 20---35 35---160 160---230 17 36 Plătică Abramis brama L 6---12 12---22 22---35 20---25 100---125 250---300 18 37 Cos ac Abramis bal le rus L 7---9 9---11 20---25 8---13 60---80 80---100* 19 39 Morun aş Vimba vimba (L) 8,5 16,5 22,1 9,7 59 175 20 40 Babuşci Ruthilus ruthilus (L) 8---9 10---13 14---15 6---7 20---22 30---35 21 43 Scobar Chondostroma nasus (L) 6---10 11---14 14---20 10---34 30---65 35---110 22 45 Sabiţă Pelecus eultratus (L) ' 11,5 18,9 25,5 14 55 150 23 46 Clean Leuciscus cepha/us (L) 7---8 8---11 11---15 8---9 13---23 25---70 24 49 Văduviţă Leueiscus idus (L) 6---6,5 10---11,5 11,5---13 9---10 15---25 25---50 25 50 Roşioară Scardinius erytrophthalmus (L) 7---7.1 9,7---11 13---13,5 6---7 18---22 25---50 26 53 Bâtei Blieca bjorkna (L) 5---5,10 7,3---7,5 9,5---10 10---15 20---30 40---50 XIV. Fam. ESOCIDAE * 27 67 Ştiuci Esox lueius (L) 10---16 16---30 30---45 100---120 120---230 230---400 XVIII. Fam. BOTHIDAE 28 73 Calcan Rhombus maeoticus (Pali) 5---10 10---14 15---17 10---25 50---125 150---170 XXXI. Fam. PERCIDAE 29. 103 Şalău Lucioperca lucioperca (L) 10---15 22---35 28---43 40---70 350---400 58C---620 20 mări sau ale unui ocean, apele lor fiind, în general, mai uniforme. Apele bălţilor şi lacurilor diferă însă foarte mult între ele. Astfel, două bălţi învecinate pot avea apa diferită în ceea ce priveşte conţinutul de săruri şi în special de oxigen, factori care hotărăsc ritmul de creştere al peştilor. Determ i n area vîrste i I a peşt i se face d u p ă so Iz i, d u pă oto 1 ite s au cu aj u -torul secţiunilor prin vertebrele sau radiile de la aripioarele pectorale. Întrucît creşterea solzilor în mărime are loc în raport cu vîrstaşi faptul acesta se evidenţiază prin inelele de creştere de pe solzi, numărarea acestor inele permite să se determine vîrsta peştilor (fig. 4). Din figură, care redă un solz de crap văzut prin transparenţă, se observă că inelele de creştere sînt aşezate concentric, unele mai Fig. 4. Solz de crap de 3 ani la care Fig. 5. Solz de biban de 6 ani la care se văd distinct inelele de creştere. se văd distinct inelele de creştere. rare, altele mai dese. Inelele rare reprezintă creşterea solzului în timpul verii, deci în perioada de creştere în greutate şi lungime a peştelui; inelele mai dese ş^ apropiate reprezintă creşterea din perioada de toamnă şi primăvarăTcare este, în general, foarte redusă. In timpul iernii peştii care nu se hrănesc nu cresc. ✓ Spaţiul cuprins între inelele rare şi cele dese exprimă creşterea peştelui în interval de un an. Analizînd solzul redat în figură, la care se disting trei spaţii de creştere, rezultă că acesta provine de la un crap de 3 ani. în fig. 5 este reprodus solzul unui biban de 6 ani. Fig. 7. Opercul de babuşcă în vîrstă de 9 ani. Fig. 8. Secţiune transversală prîntr-unspin din aripioara dorsală a unui biban de 7ani, 21 Determinarea vîrstei la peşti se mai face, aşa cum am menţionatei dupăotolite(fig. 6.)—formaţii calcaroasedin interiorul urechii—după opercule (fig. 7.) şi cu ajutorul secţiunilor prin vertebre sau^pr in radii le de la aripioarele pectorale sau prin spinul aripioarei dorsale (fig. 8). Importanţa determinării vîrstei la peşti constă în aceea că ea ne ajută să cunoaştem ritmul de creştere al fiecărei Specii, cu scopul de a putea organiza un pescuit raţional, ştiinţific, atît în apele dulci cît şi în mări. IV. ALCĂTUIREA CORPULUI LA PEŞTI 1. PIELEA, SOLZII Şl CULOAREA PEŞTILOR Toate vieţuitoarele sînt acoperite de un strat protector, cunoscut sub denumirea generală de piele sau tegument. Pielea peştilor se deosebeşte de aceea a animalelor terestre prin faptul că este acoperită de o secreţie, produsă de numeroase glande care se găsesc pe toată suprafaţa corpului. Această secreţie mucila-ginoasă protejează pielea şi permite o mai uşoară mişcare a peştelui în apă. Îmbrăcînd întreg corpul, secreţia fereşte totodată peştele de atacul bacteriilor din apă. Ea se găseşte din abundenţă şi în cavităţile nazale, unde are acelaşi rol protector. La unii peşti, secreţia anumitor celule glandulare este veninoasă. Asemenea celule sînt sjtuate în epidermă şi secretă o substanţă numită toxalbumină. De regulă, ele se găsesc la baza unor spini care sînt folosiţi ca mijloc de atac sau de apărare. Aşa, de pildă, dracul de mare (Trachinus draco) şi scorpia de mare (Scorpaeno porcus) au ţepi veninoşi dispuşi pe opercule şi printre rad iile înotătoarelor. înţepătura acestor peşti este foarte dureroasă şi pentru om, producînd umflarea nu numai a locului înţepat ci chiar a unei părţi din corp şi dlnd uneori o stare febrilă. în mod obişnuit, pielea peştilor este acoperită de solzi. Ea este pigmentată în diferite culori, uneori deosebit de frumoase şi cu desene curioase. Solzii, care nu sînt decît rezultatul unor depuneri de natură cal-caroasă în dermă, au forme diferite în funcţie de specie. Lacrapşi la celelalte speci i din familia lui întîlnim solzi cicloizi, care sînt rotunzi, cu marginea netedă, fără zimţi sau crestături (fig. 9 A). Şalăul, bibanul, ghiborţuI etc. au solzi ctenoizi (fig. 9 6.), adică mai puţin rotunzi, cu marginea dinafară crestată sau zimţată, iar partea înfiptă în piele prevăzută cu dinţi mărunţi ca de ferăstrău. Fig. 9. Forme de solzi osoşi: A— solz cidoid; B — solz ctenoid. 22 Interesant de menţionat este faptul că, în stadiul juvenil, unele pecii (de exemplu barbunul) au corpul îmbrăcat cu solzi crcloizi, iar la maturitate cu solzi ctenoizi. De asemenea, la unele specii de guvizi o parte a corpului prezintă solzi cicloizi, iar cealaltă solzi ctenoizi. La rechin, pisica de mare, vatos întîlnim solzi placoizi, adică de formă romboidală, avînd în centru un ţep cu vîrful îndoit (fig. 10). Dacă la majoritatea speciilor de peşti solzii acoperă întregul corp şi sînt bine definiţi, la unele există numai rudimente de solzi (ca la mihalţ), iar la altele ei lipsesc complet (zglăvoacă, somn, lin) sau sînt înlocuiţi cu nişte plăci osoase (morun, nisetru, păstrugăetc.). Referindu-ne la culoarea peştilor va trebui, desigur, să răspundem la întrebarea: de ce sînt coloraţi peştii şi la ce serveşte culoarea, dacă în apă vederea este foarte dificilă? După cîte se pare, pigmentaţia peştilor este văzută în apă numai de ei şi pare să fie mult apreciată, deoarece în timpul reproducerii masculii unor specii de peşti capătă culori vii, atrăgătoare. Faptul este evident mai ales la păstrăvii, boiştenii şi boarţele din apele ţării noastre. Culoarea peştilor din mările cît şi din apele dulci ale regiunii tropicale este foarte vie, atrăgătoare, diversă, încît uneori întrece orice imaginaţie. Apele din aceste regiuni sînt şi ele deosebit de frumos colorate, iar celelalte animale acvatice, cum sînt bureţii, coralii, dediţeii, au un colorit minunat. Aşadar, existaşi din punct de vedere al coloritului o legătură strînsă între peşti şi mediul pe care aceştia îl populează. în unele cazuri, culoarea peştilor, care este determinată de anumiţi pigmenţi (cromatofori), imită obiectele din mediul înconjurător. Această proprietate, denumită homocromie copiantă şi care se întâlneşte la căluţul de mare, calcan, cambulă etc., a apărut ca rezultat al unui îndelungat proces de adaptare la mediu. Calităţile apei, salinitatea şi îndeosebi concentraţia în săruri, temperatura, transparenţa constituie factorii care determină pigmentarea plantelor şi a animalelor dintr-o apă. Astfel, de exemplu, o caracudă sau un crap sînt aurii într-o apă limpede şi bine oxigenată, pe cînd într-o baltă cu fundul mîlos, bogată în substanţe organice în putrefacţie, devin negri. Aceasta din cauză că într-o baltă cu apa stătătoare se dezvoltă hidrogenul sulfurat, iar apa este săracă în oxigen. Pigmentaţia peştilor variază în funcţie de mediu, darea se schimbă cu vîrsta, precum şi în raport cu diferite stări fiziologice ale peştelui (perioada de reproducere, apariţia unei boli, a oboselii etc.). Toate acestea însă nu se petrec automat, după un anumit şablon impus de mediul înconjurător şi de funcţiile organismului peştelui, ci sînt dirijate de mediul intern al acestuia, propriu fiecărei specii. Astfel, păstrăvul sau boişteanul se colorează în timpul reproducerii, cînd le apar pe corp pete sau puncte roşii, albăstrui sau violete, lucru care nu se întîlneşte la caracudă, lin sau crap. Caracterele speciilor sînt puternic imprimate şi în pigmentaţia' peştilor, care este determinată de mediul intern, de funcţiile metabolismului specifice fiecărei specii şi de mediul extern. 23 2. SCHELETUL Şl MUŞCHII. VALOAREA ALIMENTARĂ A PEŞTILOR Scheletul peştilor. Peştii au un schelet intern care constă din scheletul capului, scheletul trunchiului sau al corpului şi scheletul membrelor. La peştii osoşi scheletul este format din oase, a căror formă şi mărime diferă după specie. La peştii cârtilaginoşi, cum sînt sturionii (morunul, nisetrul, păstruga, cega, viza), pisica de mare, vulpea de mare, rechinul şi cicarul (Eudontomyzon) scheletul intern nu este osificat, fiind format din cartilaje. Pe lîngă scheletul intern, peştii posedă însă adesea un schelet extern. Astfel, la sturioni capul este#acoperit de nişte plăci osoase, dispuse în cinci şiruri, care se prelungesc şi pe corp. Acest schelet extern era foarte dezvoltat la peştii care au trăit cu mii de ani în urmă. Analizînd fosilele acestor peşti, putem trage concluzia că ei aveau un puternic schelet extern, care completa slaba dezvoltare ,a scheletului intern. Aşa cum se observă din fig. 11, scheletul peştilor osoşi este alcătuit dintr-un schelet al capului, bine dezvoltat, care formează cutia craniană, precum şi dintr-o serie de oase ale feţei. Acestea delimitează gura şi cavitatea branhială, unde sînt situate branhiile. Dacă gura propriu-zisă este oarecum asemănătoare la majoritatea peştilor, în schimb poziţia orificiului bucal, buzele şi anexele lor reprezentate prin mustăţi sînt foarte diferite. La mulţi peşti răpitori, cavitatea bucalăeste tapisată cu dinţi ascuţiţi, a căror formă, dimensiune şi număr diferă de la specie la specie. La peştii osoşi, camera sau cavitatea branhială este alcătuită după acelaşi tipar, însă mărimea ei, ca şi forma oaselor operculare -care o acoperă, variază foarte mult. Astfel, oasele operculare ale «ciprinidelor (crap) se deosebesc mult de cele ale acantopterigienilor 24 (ghiborţ, şalău). Din această cauză, particularităţile pe care le prezintă scheletul capului constituie un criteriu de determinare a diferitelor specii de peşti. Desigur, scheletul capului cuprinde mai multe oase, lucru de care ne dăm seama chiar şi atunci cînd consumăm un borş pescăresc. Fig. 11. Craniu de biban: A — văzut lateral; B — vâzut dorsal. Fiecare dintre aceste părţi componente ale cutiei craniene poartă o anumită denumire. Scheletul trunchiului sau al corpului este principalul organ de susţinere al întregii structuri anatomice a peştelui (fig. 12). La unele specii, ca la ciclostomi şi ganoizi (rechin, pisica de mare, vulpea de mare), el se prezintă sub forma unei coarde dorsale. La majoritatea peştilor însă, în jurul coardei dorsale se dezvoltă coloana vertebrală, care prin creştere şi osificare strangulează corn- p1et coarda dorsală. în faza embrionară toţi peştii au ca suport de susţinere o coardă dorsală. Coloana vertebrală este formată dintr-un număr diferit de vertebre, în funcţie de specie, şi chiar în cadrul aceleiaşi specii numărul vertebrelor variază foarte mult. Astfel, se citează cazul cînd într-un Fig. 12. Schelet de biban. lot de 117 anghile pescuite în Danemarca, numărul vertebrelor la unele exemplare varia între 111 şi 118. Vertebrele situate în regiunea dorsală sînt alcătuite dintr-un os scurt (corpul vertebrei) şi. din două arcuri dorsale care formează arcada neurală şi care se reunesc la vîrf într-un spin, denumit apofiză spinoasă sau dorsală. Aceasta din urmă închide canalul neural, unde este adăpostită măduva spinării. De asemenea, aşa cum se desprinde şi din fig. 13 A, vertebra are în partea inferioară două prelungiri, numite apofize laterale sau parafîze. De acestea se prind coastele. Vertebrele din regiunea codală (fig. 13 B, C.), spre deosebire de cele dorsale, sînt mai puţin dezvoltate şi individualizate. Ele se unesc de obicei spre pedun-cuiu) caudal, formînd arcul hemal, unde se găsesc vasele de sînge. Coastele, variabile ca număr în funcţie de specie, se~ prind de apofizele laterale pe ambele părţi ale coloanei vertebrale. în general, se ştie că peştii au oase multe şi subţiri, împrăştiate printre muşchi, din care cauză consumarea anumitor specii este dificilă. Cine .nu ştie că avatul, mreana, cleanul, chiar crapul, caracuda şi plătica au oase mici şi numeroase? în afară de coaste, care sînt mai puternic dezvoltate la peştii bun i înotători — în special la răpitori —şi mai reduse la cei sedentari, unii peşti au oscioare situate printre fasciculele de muşchi, mai ales în regiunea peduncu-lului caudal. Sînt însă peşti ca păstrăvul, lostriţa, lipanul, scrumbia albastră, pălămida, che-falul care, în afară de coloana vertebrală, nu au decît un număr redus de coaste. La aceşti peşti muşchii se detaşează uşor de pe oase, de aceea ei sînt folosiţi . Toate cele spuse pînă acum sînt valabile însă pentru peştii osoşi, deoarece peştii cârtilaginoşi, ca sturionul, rechinul, pisica de mare, vulpea de mare nu au oase. Coloana vertebrală a acestor specii cît şi a celor asemănătoare lor este formată dintr-un cartilaj străbătut de o «strună» cunoscută sub numele de coarda dorsală. în cazul acestor peşti, rigiditatea corpului sau, mai bine-zis, susţinerea lui este asigurată de nişte şiruri de plăci osoase (solzii) care se găsesc în piele. Fig. 13. Vertebre la peştii osoşi: A—vertebra din regiunea trunchiului; B —vertebra din regiunea pedunculului caudal, vâzutfi din faţă C — vertebre din regiunea posterioarâ văzute lateral; op. sp.— apofiza spinoasâ; orc. sup.— arcul superior; ap lat. — apofiza laterala* în special la prepararea fileurilor. 25 Afară de scheletul capului şi trunchiului, la peşti deosebim scheletul înotătoarelor perechi şi neperechi. înotătoarele perechi ale peştilor sînt analoge cu membrele perechi ale animalelor terestre. Drept membre anterioare pot fi socotite înotătoarele pectorale care, de regulă, sînt formate din centură şi înotătoarele propriu-zise. Centura este alcătuită din mai multe oase prin intermediul cărora înotătoarea este prinsă de craniu, devenind rigidă. înotătoarele ventrale sau abdominale sînt analogate cu membrele posterioare ale animalelor terestre. Acestea sînt alcătuite tot din centură şi înotătoare propriu-zisă, dar centura este prinsă în musculatura abdominală, din care cauză ele nu au nici rigiditatea şi nici puterea de mişcare a înotătoarelor pectorale. înotătoarele propriu-zise sînt formate dintr-un număr de radii, cele de la margine mai tari şi cele din mijloc mai moi, unite între ele prin membrane. Peştii mai au însă şi înotătoare neperechi. Astfel, deosebim înotătoarea dorsală, care poate fi constituită dintr-unui, două sau trei segmente. La ciprinide (crap, babuşcă, plătică) înotătoarea dorsală este reprezentată de un segment mai lung sau mai scurt, cu radii tari şi moi sau numai cu radii moi. La acantopterigieni (şalău, biban) această înotătoare este formată din două segmente, iar la gadide (galea, mihalţ, bacaliar) din trei segmente. în categoria înotătoarelor neperechi mai intră înotătoarelecaudală, anală şi adipoasă. înotătoarea caudală sau coada are în structura ei radii tari şi moi sau numai radii moi, a căror mărime determină forma deosebită a cozii. Astfel, la unii peşti coada este rotunjită la margine (guvizi, ghidrin, cambulă), pe cînd la alţii ea este mai mult sau mai puţin scobită (crap, caracudă, plătică etc.). De asemenea, există specii de peşti la care coada este formată din doi lobi inegali, unul lung — superior — şi altul scurt — inferior, ca la sturioni (morun, nisetru, cegă, păstrugă). înotătoarea anală este formată din radii tari şi moi sau numai din radii moi’, putînd fi alcătuită dintr-un singur segment, ca la ciprinide (crap, babuşcă, plătică etc.), sau din două segmente, ca la gadide (mihalţ, bacaliar). Unele specii de peşti, cum sînt salmonidele (lostriţă, păstrăv) şi ameiuridele (somn pitic), au o înotătoare dorsală nepereche, adipoasă, situată în urma dorsalei; aceasta poate fi socotită drept un rudiment de înotătoare, formată dintr-o substanţă cornoasă, elastică. Aripioara adipoasă este caracteristică în special salmonidelor. Toate înotătoarele sînt legate, prin intermediul unor oase, de coloana vertebrală fie pe partea dorsală (înotătoarea dorsală), fie pe partea terminală (înotătoarea caudală), fie pe partea ventrală (înotătoarea anală.) în felul acesta se asigură rigiditatea înotătoarelor neperechi. La ecloziunea din ou, toţi peştii au o înotătoare larvară, formată dintr-o membrană care înconjură, de obicei, corpul larvei de peşte, începînd de la partea dorsală pînă pe partea ventrală, deci jumătatea posterioară a corpului. Pe măsură ce larva se dezvoltă şi trece la faza de alevin şi pui de peşte, înotătoarea nepereche larvară dispare. Musculatura peştilor. Din punct de vedere al valorii nutritive, muşchii peştilor reprezintă partea cea mai importantă. Nu este mai puţin adevărat însă că, la unii peşti, se consumă şi ficatul, gonadele (icrele şi lapţii), precum şi tubul digestiv. Astfel, la gadide (mihalţ, galea, bacaliar), ştiucă şi rechin se consumă ficatul. Din ficatul gadidelor mari—specii care trăiesc în oceane — se extrage valoroasa untură de peşte. Tubul digestiv, stomacul şi intestinele sturionilor — peştii cei mai valoroşi din apele ţării noastre—preparate cu pricepere, constituie o mare delicatesă culinară. 26 Datorită formei corpului cît şi faptului că membrele sînt reduse la înotătoare, muşchii peştilor sînt foarte simpli, fiind aşezaţi extrem de uniform la marea majoritate a acestor vieţuitoare acvatice. Astfel, la peşti există doi muşchi lungi, dispuşi pe laturile corpului de la cap pînă la coadă. Aceşti muşchi sînt împărţiţi în mai multe segmente mici, denumite miomere sau miotome, separate între ele prin nişte şuviţe subţiri de ţesut conjunctiv care, la anumite specii se osifică, dînd naştere unor oscioare în formă de Y. în afară de aceşti muşchi ai trunchiului, mai există la peşti muşchii capului şi muşchii înotătoarelor, care sînt foarte complecşi, fiindcă şi numărul oaselor de care se inseră este mare. Această musculatură execută mişcări locale mici. Valoarea alimentară a cărnii peştilor. Compoziţia chimică a cărnii peştelui este deosebită de aceea a vertebratelor terestre, datorită conţinutului bogat în apă şi substanţe minerale. Compoziţia chimică a icrelor şi a ficatului de peşte este şi mai diferită faţă de compoziţia chimică a gonadelor şi ficatului vertebratelor terestre. Acest lucru a atras atenţia îndeosebi după descoperirea vitaminelor, deoarece carnea peştelui şi mai ales icrele şi ficatul s-au dovedit a fi bogate în vitamina A (antixeroftalmică) şi D (anti-rahitică). Tabelele următoare cuprind cîteva date privind compoziţia chr mică şi valoarea nutritivă, precum şi conţinutul în vitamine la cîteva specii de peşti din apele ţării noastre. Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a unor peşti din apele ţării noastre Specia Grăsimi Proteine Cenuşă Calori i în kg Păstrăv de munte- 2.1 19,2 1,2 920 Ştiucă 0,5 18,7 1,1 815 Scrumbie de Dunăre 7,1 19,5 1,5 1 455 Cantitatea de vitamină A, raportată la 1 g de untură din ficatul anumitor peşti din apele ţării noastre Babuşcă 27 Păstrugă 80 Biban 29 Calcan 800 Ştiucă 30 Vitamina D (antirahitică) din untura de peşte se găseşte în cantitatea cea mai mare la ton, al cărui ficat conţine de 400 de ori mai multă vitamină decît la Godus. Vitamina Bx se găseşte îndeosebi în icrele de clupeide (gingirică, şprot, scrumbie de Dunăre, scrumbie de mare, rizeafcă), iar vitamina B (antiberiberică) este prezentă în ficatul majorităţii speciilor de peşti. Această bogăţie în vitamine a cărnii, a ficatului şi a icrelor de peşte face ca ele să constituie un aliment deosebit de folositor în hrana omului. Carnea de peşte este uşor digestibilă, fiind socotită un aliment dietetic. 3. SIMŢURILE Şl ACTIVITATEA NERVOASĂ LA PEŞTI Multă vreme s-a crezut că simţurile şi activitatea nervoasă la peşti ar fi destul de simple. Pe temeiul unor îndelungate cercetări, experimentări şi studii, care continuă şi azi, s-a dovedit însă că peştii sînt dotaţi cu organe de simţ foarte complexe, unele fiind chiar mai perfecţionate decît cele ale animalelor terestre. Tocmai de aceea orientarea peştilor în mediul acvatic este deosebit de interesantă şi, s-ar putea spune, uimitoare. Intr-adevăr, dacă ne gîndim la viaţa peştilor oceanici abisali, a celor care trăiesc în mările a căror adîncime atinge 10 000 m sau a peştilor din fluviile şi rîurile cu apă tulbure şi lipsită de vizibilitate, ne dăm seama că, în aceste condiţii, orientarea lor se poate face numai prin organe de simţ extrem de perfecţionate. Aceste organe de simţ trebuie să corespundă însă unui sistem nervos complex, în măsură să efectueze analizarea recepţiilor din mediul acvatic. 27 Iată de ce cunoaşterea caracteristicilor -organelor de simţ şi a activităţii nervoase a peştilor este utilă şi interesantă. Organele de simţ ale peştilor. La peşti se cunosc mai multe categorii de organe de simţ. Astfel, în pielea lor, în special în regiunea capului! se află numeroşi butoni senzitivi, formaţi din celule senzitive, care percep temperatura şi presiunea apei. Ei reprezintă, de fapt, nişte organe tactile. Pe lîngă celulele senzitive amintite, care îşi găsesc corespondenţă şi la alte animale acvatice sau chiar la cele terestre, peştii sînt înzestraţi cu un organ cu totul deosebit, specializat pentru perceperea fină a mişcării şi curentului apei, numit linia laterală. Alte organe de simţ sînt cele pentru perceperea chimică a mediului acvatic, respectiv organele de gust şi miros şi, în sfîrşit, urechea şi ochiul. Urechea serveşte peştilor ca organ auditiv şi ca organ de echilibru. Simţul temperaturii, durerii şi pipăitului. Butonii senzitivi, răs-pîndiţi pe toată suprafaţa corpului şi mai ales pe cap, percep îndeosebi variaţiile de temperatură pînă la 0,1°C. S-a observat că peştii reacţionează imediat la orice schimbare de temperatură. Astfel, la răcirea apei puii de peşte se retrag la fund. Unele celule senzitive percep apăsările care se exercită pe corpul peştelui şi-i dau o senzaţie de durere la care reacţionează tot atît de prompt ca şi la schimbarea temperaturii. Pe cap, şi mai ales pe mustăţi, se găsesc o serie de celule senzitive care servesc la pipăit. De exemplu, somnul, somnul pitic, zvîrluga şi chiar crapul, care au mai multe mustăţi în jurul gurii sau pe cap, percep natura obiectelor ce le ies în cale, pipăindu-le. Experienţele în acvarii au demonstrat evident acest lucru. Simţul curenţilor şi al vibraţiilor. La peşti prezintă un interes deosebit organul de simţ cunoscut sub numele de linia laterală sau organe laterale. Aceste organe senzoriale sînt caracteristice peştilor. Ele se întîlnesc însă şi la amfibienii acvatici, precum şi la mormo- locii broaştelor atîta timp cît aceştia trăiesc în apă. Organe anume specializate pentru simţul curenţilor şi al vibraţiilor lipsesc la animalele terestre. Celulele senzitive ale liniei laterale sînt inervate de ramurile laterale ale nervului vag şi nervului facial. După cum au dovedit experienţele lui Hofer, Boglioni, Treteakov'şi alţii, linia laterală este de cea mai mare importanţă în viaţa peştilor. Ea permite peştilor răpitori să perceapă prezenţa prăzii, iar celor paşnici să se apere de primejdii. Astfel, cu ajutorul acestui organ peştii percep orice mişcare a apei şi chiar direcţia de unde vine această mişcare, precum şi orice trepidaţie. Mai mult chiar, obiectele fixe sînt ocolite de peşti şi aceasta nu datorită văzului, ci unui simţ care percepe -unda reflectată de la obiectul situat în vecinătate. Astfel, o ştiucă orbită percepe nu numai existenţa unui peşte viu în acvariu, ci şi o sticlă aşezată în apropierea ei, şi pe care o ocoleşte. Rezultă deci că succesul sau insuccesul unui pescuit al peştilor paşnici şi răpitori depinde de modul cum acţionăm cu uneltele de pescuit. De exemplu, o lingură aruncată în apă cu lanseta poate fi luată drept peşte nu prin forma şi culoarea ei, ci prin mişcarea pe care o produce în apă. Aruncarea unor momeli sperie peştii, de aceea numai «aruncările» sau, mai bine-zis, «aşezările» de momeli pe apă care nu sperie peştele sînt fructuoase. O momeală aşezată în vfegetaţie nu este simţită de peşte; ea poate fi găsită ocazional sau mirosită. Uneltele fixe şi mobile folosite în pescuitul industrial trebuie plasate în aşa fel încît să imite obiectele obişnuite din apă. Aceste senzaţii atît de fine şi de particulare pentru un animal din apă sînt percepute de peşti prin linia laterală (fig. 14). Organele senzoriale ale liniei laterale nu percep căldura, salinitatea, oxigenul, acidul carbonic şi nici presiunea hidrostatică. Ele sînt influenţate numai de variaţiile fine, de frecvenţă joasă (6 pe secundă), ocupînd o poziţie intermediară între organele tactile, care percep presiunea, şi cele auditive, care percep sunetele, deci variaţiile de înaltă frecvenţă. 28 Linia laterală la peşte se prezintă sub diferite aspecte. De regulă ea apare pe cap ca o linie, mai colorată de-a lungul laturilor corpului, formă sub care o întîlnim la crap (fig. 15 A). Uneori are o Fig. 14. Organele liniei laterale la biban: I— secţiune transversală (schemă); II — solzii şi canalele privite lateral. 1 — solzii care acoperă canalul liniei laterale; 2 — partea anterioară a solzului; 3 — partea posterioară a solzului; 4 — canalul liniei laterale; 5 — orificiul exterior al canalului liniei laterale; 6 — nervul liniei laterale; 7 — ramificaţia nervului, care merge la organul senzorial;.8 — organul senzorial al liniei laterale; 9 — epiderma. formă foarte neregulată, în zigzag, ca la sabiţă. (fig. 15 C). La alţi peşti linia laterală este întreruptă sau foarte scurtă, ca la boarţă (fig. 15 B) sau ca la caracuda degenerată din bazinele mici, cu condiţii rele de viaţă. Adesea, ea se prelungeşte pe cap, unde formează mai multe linii deasupra şi dedesubtul ochilor, ca la ştiucă. Uneori, linia laterală nu este vizibilă, ca de exemplu la clupeide (scrumbii de Dunăre). Fig. 15. Linia laterală la peştii osoşi: A — ia crap; 8 — la boarţă; C —Ma sabiţă. Simţul văzului.Ochii peştilor sîrrt veşnic deschişi, lipsiţi de pleoape. Doar rechinii au o membrană care le acoperă ochii, iar chefalii o pleoapă groasă care protejează numai o parte din ochi. Ochii peştilor văd foarte bine, fiindcă retina lor este înzestrată cu toate elementele necesare unei înregistrări perfecte a obiectelor (fig. 16). 29 Fig. 16. Secţiune transversală prin ochiul de fîntînel f — corneea transparentă; 2 — iris; 3 — cristalin; 4 — muşchiul cristalinului; 5 — epiteliu pîgmentar; 6 — retina; 7 — nervul optic. 30 Experienţele lui Schiemenz au arătat că peştii pot fi dresaţi să perceapă nu numai diferite culori, cunoscute nouă, dar şi razele ultraviolete, care nu sînt recepţionate de ochiul omului. După cîte se pare, peştii pot vedea prada şi la radiaţii de lumină cu unde mai scurte, însă această înregistrare se face nu prin acţiunea directă a razelor ultraviolete, ci datorită fluorescenţei produse de acţiunea acestor raze asupra obiectelor luminate din apă. Folosindu-se metoda reflexelor condiţionate, s-a putut demonstra — experimentînd cu un amestec de culori complimentare, ca roşu şi verde, albastru şi galben — că peştii înregistrează culoarea albă ca şi ochiul omului. De asemenea, s-a dovedit că ochiul peştilor distinge bine diferite gradaţii ale culorii cenuşii, de la negru pînă la alb, iar în urma unui dresaj, peştii au putut percepe diferite forme ale obiectelor. Astfel, Herster a demonstrat că peştii deosebesc cubul de piramidă, cercul de oval, triunghiul de pătrat, ei putînd fi dresaţi pentru a distinge anumite litere, ca R şi L. Mai tîrziu, Fischer, folosind aceeaşi metodă de dresaj, a selecţionat cîteva specii care puteau distinge nu numai litere izolate, ci chiar şi unele combinaţii dintre mai multe litere aşezate într-un rînd. Toate acestea arată că ochiul peştilor este un organ perfecţionat la fel ca la reptile şi mamifere, după cum rezultă şi din fig. 17. Din cauza tulburelii apei şi a pătrunderii dificile în acest mediu a razelor luminoase, vederea la peşti este scurtă, obiectele putînd fi văzute de la o distanţă de 1—5 m. Simţul mirosului. Mirosul la peşti este confundat adesea cu simţul gustului. într-adevăr, mirosul la vertebratele terestre este deosebit de gust prin aceea că unul percepe substanţele volatilizate în aer, pe cînd celălalt, substanţele dizolvate în salivă. în realitate însă, la nivelul celulei senzitive simţul mirosului; ca şi cel al gustului, nu este decît un proces chimic. Singura deosebire este că celulele senzitive olfactive percep cantităţi minime de substanţă, iar cele gustative percep cantităţi mai mari. La peşti, simţul mirosului şi cel al gustului lucrează prin intermediul apei, deoarece celulele senzitive olfactive şi gustative sînt scăldate de apă, în care se găsesc dizolvate diferite substanţe. Experienţele au arătat că o bucată de carne scufundată în apă, care este percepută aproape instantaneu de un peşte cu nările deschise normal, nu este percepută de un peşte cu nările înfundate. Bucata de carne este percepută de peştele cu nările înfundate numai dacă este adusă în dreptul gurii lui. Aceasta arată că deşi mirosul şi gustul la peşti sîntsimţuricare percep substanţele solvite în apă, gradul lor de sensibilitate este diferit. De altfel, poziţia, structura şi legătura nervoasă cu creierul arată că organele gustative şi cele olfactive se deosebesc fundamental. Gustul este perceput de o serie de celule Fig. 17. Răspîndirea centrilor optici şi ale căilor conducătoare din creier la diferite animale. A — peşti; B—reptile; C—mamifere: ) — creierul anterior; 2 — creierul intermediar; 3 —■ creierul median; 4 — creierul posterior; 5—• măduva prelungită; 6 — globul ocular. senzitive grupate în butoni senzitivi situaţi pe buze şi pe cerul gurii. Alteori, ei sînt împrăştiaţi pe mucoasa întregii guri. Aceste celule senzitive conduc impresiile la creier prin nervii faciali, pneu-mogastric şi glosofaringian. Simţul olfactiv este reprezentat de celule senzitive grupate în cavitatea nazală, care nu are nici o legătură cu gura, fiind însă legate puternic de creier prin nervii olfactivi. Cavităţile nazale la peşti pot fi complet deschise, ca de exemplu la zargan, însă obişnuit ele sînt acoperite, avînd doar nişte orificii prin care pătrunde apa. Fiecare cavitate nazală este legată cu exteriorul prin două orificii, unul pentru intrarea apei, altul pentru evacuarea ei, creîndu-se în felul acesta un curent de apă, care este întreţinut de contracţiile pereţilor cavităţilor nazale sau prin mişcarea cililor vibratili. Aşa se petrec lucrurile la ţigănuş, ştiucă, scrumbie de Dunăre, chefal. Adesea, însă, orificiile nazale, fie numai cele anterioare, fie şi cele posterioare sînt prevăzute cu diferite anexe sub formă de cornete Fig. 18. Organele olfactive la boiştean. A <— capul privit de sus; B —• secţiune transversală prin sacul olfactiv; £ — fundul sacului olfactiv căptuşit cu epiteliu olfactiv; No — nara anterioară; Np — nara posterioară; C — cuta epiteliană dintre nări, care obligă apa — în timpul înotului ——să intre în sacul olfactiv (săgeţile arată sensul curentului de apă). 31 sau tuburi, ca de exemplu la crap, lin, mreană, plătică, biban, păstrăv, zvîrlugă, guvizi etc. Sensibilitatea olfactivă a peştilor este determinată de numărul celulelor senzitive situate în doi saci olfactivi ce comunică prin nări cu exteriorul*. La unii peşti mucoasa cavităţilor nazale este netedă, pe cînd la alţii este plisată, avînd deci o suprafaţă mărită. Toate acestea ne fac să spunem că peştii au bine dezvoltat simţul olfactiv, care la unele specii serveşte pentru căutarea hranei şi chiar a sexului opus. De aceea, putem afirma cu toată certitudinea că, în pescuitul cu nadă, mirosul la peşte joacă un rol foarte important. De obicei, pe motivul că nu există o ureche externă şi una medie, se spune că peştii sînt lipsiţi de simţul auzului. Cu toate acestea, se ştie căe-i pot fi adunaţi la mîncare cu sunetul de clopoţel. Astfel, Frolov, Bull, Frisch au dovedit că peştii pot fi dresaţi ca să perceapă diferite sunete. Somnul pitic şi porcuşorul orbiţi au putut fi dresaţi să vină la suprafaţa apei la o anumită intensitate a sunetului produs cu fluierul, mai ales atunci cînd era însoţit de aruncarea unei firimituri de carne, pe cînd la un fluierat de altă intensitate, care era urmat de lovirea peştilor cu o baghetă, ei nu numai că nu veneau, dar chiar se ascundeau. Aceasta este o dovadă că peştii nu numai că percep sunetele, dar disting şi intensitatea lor. Ultimele cercetări au arătat că peştii înşişi produc sunete, care sînt auzite de semenii lor. Aceste sunete sînt produse îndeosebi de vezica înotătoare. Sistemul nervos al peştilor. La peşti, sistemul nervos central, spre deosebire de organele de simţ, este puţin dezvoltat şi aparent foarte primitiv. într-adevăr, emisferele cerebrale care caracterizează creierul vertebratelor superioare sînt reduse. Creierul mijlociu posterior (cerebelul) şi măduva prelungită sînt însă tot atît de dezvoltate ca şi la celelalte vertebrate (fig. 19). * In fig. 13 este dată o secţiune longitudinală prin sacul olfactiv de la boiştean. 32 Rezultă deci că la peşti sistemul nervos îndeplineşte aceleaşi funcţii ca şi la celelalte vertebrate. Cunoscînd aceste noţiuni, să vedem ce activităţi nervoase superioare putem distinge la peşti. Multă vreme s-a crezut că la peşti sistemul nervos este sediul unor acte strict reflexe, asemănătoare reflexelor medulare, care se produc automat, obligatoriu şi identic în urma excitaţiilor venite din afară. Or, cercetările actuale au arătat că manifestările instinctive la peşti nu sînt simple reacţii înnăscute, ci reflexe determinate de excitaţii interne şi care variază în funcţie de mediu şi chiar 7 de individ. De exemplu, L migraţii le sînt declanşate de secreţ i i le i nterne alegi an-delor genitale şi ale hipo-fizei. Instinctul migrator, însă, se manifestă numai d ator ită fu neţ i i lor nervoase. De asemenea, experienţele au arătat cârpeştii au o memorie senzitivă, au proprietatea de a-şi modifica modul de comportare, posedă simţul prudenţei şi găsesc soluţii pentru a ieşi din unele situaţii dificile. Alegerea locului pentru depunerea icrelor, metoda construcţiei cuiburilor, alegerea hranei demonstrează complexitatea manifestări- Schema i(jnij creieru, dife. lor instinctive ale peştilor. rite|or animale: Desigur, nu poate fi vorba a — peşti; B — broască; C — reptile; I — infun-o dibutum; 2 — hipofiză; 3 — epifiză;4— chiosma deCÎt de O plasticitate a optică; 5 — nervul trigemen; 6 — nervul vag. instinctelor, Care se găsesc în strînsă legătură cu mediul exterior. Această plasticitate presupune totodată ca impresiile externe, percepute prin organele de simţ, să fie prelucrate de sistemul nervos central, declanşînd o reacţie diferită. Cercetările întreprinse de I. P. Frolov, elevul lui Pavlov, au demonstrat prezenţa reflexelor condiţionate la peşti. Astfel, o ştiucă pusă într-un acvariu în care se află — separat printr-un perete de sticlă — un peşte mic, de exemplu un caras, seva repezi la el de 10—20 ori, lovindu-se de peretele despărţitor. Dacă se scoate apoi peretele de sticlă, ştiuca nu va mai ataca un timp carasul. Reflexul condiţionat nu se fixează însă pe mult timp, întrucît după cîteva zile stiuca va ataca din nou carasul, înghiţindu-l. Localizarea acestor reflexe se face în creierul mijlociu. în general, activitatea nervoasă la peşte este primitivă şi serveşte în lupta pentru existenţă, reglînd imperfect comportarea peştilor în diferite condiţii de mediu şi anotimp. Se poate sublinia însă că sîntem departe de a cunoaşte esenţa instinctelor şi activitatea cerebrală la peşte. Experienţele lui Frolov, Bull şi ale lui Frisch au arătat că mai multe specii de peşti, dintre care linul, porcuşorul, boarţa, calcanul, ghiborţul, văduviţa, guvizii şi alţii pot fi «educaţi» ca să îndeplinească anumite activităţi. De asemenea, Frolov a arătat că deşi peştii disting lumina roşie de cea verde şi deci pot fi dresaţi ia diferite lumini, ei nu pot conserva aceste reflexe condiţionate un timp îndelungat. Pegel a arătat că la peşti lipseşte capacitatea de a diferenţia mai multe elemente ale mediului extern. Ei pot analiza numai un număr redus de elemente de excitare, care sînt legate de hrană. Numai pentru aceşti excitanţi percepuţi se pot forma reflexe condiţionate, în aceasta constă primitivitatea activităţii nervoase la peşti. în primele lui lucrări, Frolov a ajuns la concluzia că, după structura anatomică, creierul anterior al peştilor nu poate juca vreun rol în perceperea luminii şi a sunetelor şi că reflexele condiţionate de aceşti excitanţi nu se formează în Creierul anterior, ci în alte părţi ale sistemului nervos, aşezate în spatele creierului anterior* Acest punct de vedere a fost confirmat de experienţele lui Notti, care a arătat că, îndepărtîndu-se total sau parţial creierul anterior la Gasterosîeus, s-au putut obţine reflexe condiţionate normale la lumină. în ceea ce priveşte reflexele condiţionate olfactive, acestea s-au obţinut numai în prezenţa creierului anterior. Astfel, capacitatea de a forma reflexe condiţionate la peşti o are atît creierul mijlociu cît şi cel anterior. Numeroase experienţe au fost făcute.de Bull. Ca excitanţi necondiţionaţi ei a folosit hrana, iar ca excitanţi condiţionaţi sunetul, lumina, substanţele gustative, aromatice şi altele. Folosind aceste metode de lucru, Bull a putut stabili că peştii sînt capabili să distingă variaţiile mici ale salinităţii, schimbările curentului apei, variaţiile de temperatură de 0,1°C şi altele. Folosindu-se metoda extirpărilor anumitor părţi din creier, s-a putut demonstra că la peşti creierul anterior participă numai la perceperea olfactivă, iar cerebelul are rolul important în perceperea luminii şi a sunetelor. îndepărtarea creierului anterior la peştii osoşi nu influenţează asupra vitezei şi a caracterului elaborării reflexelor condiţionate de apărare la excitanţii luminoşi şi sonori. De asemenea, ea nu tulbură viteza formării şi stabilizării diferenţiale şi nici nu modifică desfăşurarea procesului de stingere a reflexelor condiţionate. După îndepărtarea păturilor optice însă încetează posibilitatea elaborării reflexelor condiţionate la lumină, cu păstrarea posibilităţii elaborării lor la sunet. Experienţe simple de creare a reflexelor condiţionate la peşti se pot face prin dresajul lor la lumina electrică roşie şi albastră. Pentru aceasta, mai mulţi peşti au fost aşezaţi în două acvarii şi dresaţi pentru a primi hrana dintr-o pensă (de exemplu, bucăţi de rîmă). 3 — Atlasul peştilor 33 După ce au fost hrăniţi astfel mai multe zile, unii dintre ei veneau la hrană cînd se aprindea becul roşu, alţii cînd se aprindea becul albastru. După mai multe zile de experienţă (dresaj), peştii au fost aşezaţi într-un singur acvariu şi atunci cînd li se dădea hrana se 'aprindeau ambele becuri. în acest caz peştii se împărţeau în două loturi: unii se duceau la lumina roşie, iar alţii la cea albastră, aşa cum fuseseră dresaţi. Din cele de mai sus se desprinde clar că pescuitul nu este o simplă recoltare din apă a peştilor. Pentru a se asigura succesul pescuitului este necesară cunoaşterea medului cum se adaptează peştii la mediu, a felului cum se comportă ei faţă de uneltele de pescuit cît şi în alte împrejurări. Aceste comportări sînt determinate de activitatea nervoasă superioară a peştilor, care are un rol însemnat în .coordonarea tuturor funcţiunilor şi manifestărilor la peşti. 4. TUBUL DIGESTIV Şl HRĂNIREA PEŞTILOR Tubul digestiv al peştilor este organizat ca şi la celelalte vertebrate. Din acest punct de vedere mediul acvatic a imprimat puţine caractere particulare specifice peştilor. Numai în ceea ce priveşte gura şi mai ales poziţia ei există unele deosebiri. într-adevăr, gura ventrală sau inferioară, aşezată dedesubtul botului ca la sturioni şi selacieni, iese din comun faţă de poziţia terminală întîlnită la marea majoritate a peştilor teleosteeni. în ceea ce priveşte locul şi poziţia unde este situată gura, se deosebesc la teleosteeni patru tipuri şi anume: gură superioară, ca la sabiţă (fig. 20 A); gură inferioară, ca la scobar, mreană (fig. 20 B), morunaş, morun, nisetru, păstrugă; gură terminală, ca la biban (fig. 20 C), crap, babuşcă; gură cu buze puternic dezvoltate (fig. 20 D). De regulă, la peşti gura este prevăzută cu buze mai mult sau mai puţin dezvoltate. Uneori aceste buze, obişnuit cârtilaginoase, devin 34 cornoase ca la scobar, servind larăzuirea perifitonului, adică a învelişului vegetal de pe suprafaţa pietrelor. La unii peşti se găsesc în jurul gurii nişte mustăţi, al căror număr şi mărime diferă de la specie la specie. Astfel, de exemplu, crapul are patru, porcuşorul două, zvîrluga şase, iar chişcarul zece mustăţi. Fig. 20. Forma şi poziţia gurii la peştii osoşi. A — gurfl superioară la sabiţă; 8 — gură inferioară la mreană; C — gură terminală la biban; D — buze puternic dezvoltate la. buzat. Acestea sînt nişte prelungiri tegumentare prevăzute cu musculatură proprie şi cu organe de simţ dispuse în formă de butoni senzitivi. Caracteristic la peşti e şi faptul că gura lor este prevăzută, în general, cu numeroşi dinţi. Aceştia îmbracă o gamă întreagă de forme. Astfel, caninii au formă de conuri sau ace ascuţite, cu vîrfurile întoarse spre interiorul gurii. Ei reţin hrana prinsă şi servesc la mestecarea sau sfărîmarea ei. Tot pentru reţinerea şi sfărîmarea hranei, majoritatea peştilor au nişte dinţi situaţi pe oasele faringiene din fundul gurii, denumiţi faringieni sau masticatori. Forma şi numărul lor sînt diferite, în funcţie de natura hranei. Spre exemplu, la crap există patru perechi de dinţi faringieni puternici, care servesc la sfărîmarea scoicilor mici sau la mărunţirea plantelor acvatice (fig. 21). La alte ciprinide aceşti dinţi sînt mici şi ascuţiţi, servind tot la sfărîmarea hranei animale sau vegetale. Peştii care se hrănesc prin excelenţă cu plancton sînt înzestraţi cu dinţi speciali, denumiţi filtratori, care, aşa cum îi arată şi numele, servesc la filtrarea planctonului pătruns în gură. De aceea, unii peşti au capacitatea de a alege hrana apucată şi de a elimina ceea ce nu le convine, pe cînd alţii sînt lipsiţi de această posibilitate. Peştii răpitori au numeroşi dinţi situaţi pe limbă, pe cerul gurii, pe arcurile branhiale. Cu ajutorul lor ei apucă prada şi o înghit fără să o sfărîme sau să o mestece. Aceasta din cauză că peştii, în general, sînt lipsiţi de glande salivare. De asemenea, peştii nu prezintă un astfel de organ cum este limba. 3 Organizarea tubului digestiv la peşti. Din gura peştelui hrana trece, prin faringe, într-un esofag sub formă de tub scurt şi musculos, iar de aici în stomac. La peşti, stomacul este totdeauna diferenţiat în funcţie de conformaţia capului şi, mai ales', de felul hranei. De exemplu, la ştiucă stomacul este voluminos, ceea ce-i permite să înghită mari cantităţi de hrană. Funcţia pe care o îndeplineşte stomacul constă în digerarea substanţelor albuminoide din hrana înghiţită, proces care are loc cu ajutoruŢ'pepsinei secretate de glande specializate, cît şi în pregătirea alimentelor pentru procesul de 'digestie a grăsimilor şi hidra-ţilor de carbon. Din punctul de vedere al formei, tubul digestiv la peştii din apele ţării noastre prezintă (după Wundsch) cinci tipuri: — tipul l salmonid are un stomac foarte fin, care se poate dilata în lungime, cu multe apendice pilorice care variază numeric între 80 şi 400 (salmonidele au 150 de apendice); — tipul II percid are un esofag gros, stomacul cilindric şi dilatabiI, dar numai cu trei apendice pilorice, ca la biban; — tipul III esoxcid are un esofag cu pereţi groşi, stomacul mare şi foarte dilatabil; ficatul este lung, specific ca la ştiucă. — tipul IV ciprinid are intestinul subţire lung, în formă tubulâră, cu mai multe întorsături şi cu partea anterioară mai groasă, fără a forma un stomac; ca exemplu putem cita crapul; — tipul V anghilid are un esofag lung, musculos, înconjurat de ficat, continuat de stomac şi de un intestin subţire, tubular; exemplul tipic îl constituie anghila. Din punct de vedere fiziologic se deosebesc—după stomac — două grupe de peşti: una cu un stomac diferenţiat, pe care-l întîlnim la peştii răpitori, şi alta cu stomacul nedelimitat, mic sau chiar fără stomac, ca la peştii ierbivori. în primul caz intestinul subţire este scurt, iar în al doilea caz este lung, încît asigură posibilitatea înmagazinării unei cantităţi mai mari de hrană şi, respectiv, o suprafaţă mai mare pentru digestie, ceea ce suplineşte lipsa stomacului. 35 Intestinul gros la peşti este foarte scurt şi se deschide în afară la baza aripioarei anale. Ca glande anexe ale aparatului digestiv menţionăm ficatul şi pancreasul. Ficatul are aspectul unei glande «cărnoase», de culoare gălbuie-brună, fiind format dintr-un singur lob situat de-a lungul intesti-nujui, ca la biban şi ştiucă, sau din mai mulţi lobi. în general, ficatul peştilor este bine dezvoltat, la unele specii fiind foarte mare. Astfel, la rechinii din Marea Neagră el reprezintă 17% din greutatea corpului, la Gadus morrua 6—7%, iar la păstrăv 2,5—4,5%. De forme şi mărimi diferite, dispus fie în apropierea ficatului, fie de-a lungul intestinului sau ca glandă individualizată şi voluminoasă, pancreasul ajută la digestie prin intermediul fermenţilor sau enzimelor pe care le secretă, cît şi prin produsul său hormonal numit insulină, care reglează funcţiile ficatului. Hrana peştilor o formează totalitatea vieţuitoarelor vegetale şi animale din bazinul piscicol respectiv. Cu toate acestea, nu toţi peştii consumă aceeaşi hrană. Din acest punct de vedere, ei pot fi împărţiţi în două mari grupe: peşti răpitori, consumatori de peşti şi alte animale, şi peşti paşnici, care se hrănesc cu vegetale sau cu animale mărunte. Din prima grupă fac parte speciile care consumă peşti şi care sînt denumite şi ihtiofage. Aici intră păstrăvul, lostriţa, lipanul, somnul, avatul, cleanul, bibanul, ştiuca, pălămida etc. în grupa a doua intră peştii care se hrănesc cu diferite elemente vegetale de pe fundul sau de pe malul apelor. Din această grupă fac parte roşioara, crapul, linul, carasul etc. Peştii care se hrănesc cu vieţuitoare animale şi vegetale se numesc omnivori. Există o clasificare a peştilor şi după locul lor de hrănire. Din acest punct de vedere ei se împart în: — peşti pelagici, ca, de exemplu, obletele, scrumbiile, care se hrănesc de obicei în largul şi grosimea apei, îndeosebi cu plancton (peştii paşnici planctonofagi) sau cu peştii care cîrduiesc în larg; 36 — peşti de fund, cum sînt sturionii, crapul, plătica, guvizii, care se hrănesc cu vieţuitoarele de pe fundul apelor sau din mîlul acestora, ca viermi, moluşte, larve de chironomide şi diferite crustacee; — peşti litorali, ca, de pildă, carasul argintiu, caracuda, linul, bibanul, ştiuca. Dacă sînt paşnici, aceşti peşti se hrănesc cu orice hrană vegetală sau animală, iar dacă sînt răpitori (bibanul, ştiuca), ei consumă peştii din zona litorală. Clasificarea menţionată se referă la peştii adulţi, fiindcă puii de peşte se hrănesc, în genere, cu aceeaşi hrană, formată din zooplanc-ton, rareori şi fitoplancton. Deşi am arătat că peştii consumă orice hrană pe care o găsesc în apă, este necesar să menţionăm că se observă totuşi la ei o oarecare predilecţie pentru o anumită hrană. Astfel, de exemplu, cega se hrăneşte îndeosebi cu larve de chironomide, păstruga şi nisetrul cu peşti şi crustacee, şalăul cu peşti. Observaţiile în legătură cu hrana preferată de anumite specii de peşti sînt valoroase, întrucît dau unele indicaţii atît pentru piscicultor, care va şti ce alimente să le administreze, cît şi pentru pescarul sportiv undiţar, care va şti să caute nada cea mai ademenitoare. Este normal să se pună întrebarea: cît mănîncă peştii pe zi? Problema aceasta, interesantă şi importantă din punct de vedere practic, a fost studiată de L. V. Arnoldi şi K. R. Fortunova care au stabilit că hrana consumată într-ozi de un peşte reprezintă 1,5—6% din greutatea corpului său. Pornindu-se de la studiul hranei naturale a peştilor, s-a stabilit componenţa hranei lor artificiale. Ea poate fi constituită din şroturi, uruială de porumb, lupin, mazăre, orz, tărîţe de grîu, cartofi fierţi, făină de sînge, făină de peşte, făină de carne, făină de scoici, făină de crisalidă a fluturelqi de mătase etc. Ţinîndu-se seama de specia şi vîrsta peştilor, au fost stabilite diferite raţii alimentare. Astfel, pentru crap au fost alcătuite următoarele raţii: 1 făină de sînge 70% pentru pui < ! făină de secară 20% t făină de oase 10% 100 făină de peşte 40% ] 1 insecte, carne, uruială pentru crapii de 1 an J [ de cereale 35% 1 şroturi 20% 1 făină de oase 5% l 100 şroturi 40% porumb, mazăre, lupin pentru crapii de 2 şi 3 ani umezite 40% gozuri de cereale 20% 100 PiscicuItorui poate modifica raţiile alimentare ale peştilor în funcţie de furajele existente în gospodărie, precum şi în raport cu preţul lor de cost. 5. RESPIRAŢIA Şl EXCREŢIA Datorită faptului că peştii trăiesc în mediul acvatic, respiraţia şi excreţia lor se deosebesc, atît din punct de vedere al constituţiei anatomice a organelor, cît şi al funcţiei lor, de funcţiile similare ale vertebratelor terestre. La peşti, respiraţia se face, de regulă, prin branhii. Astfel, de o parte şi de alta a capului peştilor se găsesc cîte patru arcuri bran-hiale, de care se prind cîte două rînduri de lame branhiale. Pe aceste lame branhiale, al căror număr variază de la o specie la alta, sînt aşezate perpendicular nişte lamele mai subţiri. Numărul acestor lamele sau foiţe branhiale este foarte mare. Astfel, pe o lungime de 1 mm din linia branhială la ştiucă se găsesc 15 lamele, la biban 36, iar la calcan 28. Rostul numărului mare de lamele este acela de a mări suprafaţa respiratorie a peştilor. Dovadă, la o caracudă în greutate de numai 10 g lamelele branhiale reprezintă o suprafaţă de 10,96 cm2, iar la un biban care cîntăreşte 1 kg, suprafaţa desfăşurată a lamelelor este de 16 752 cm2. Lamelele branhiale sînt puternic vascularizate, fiind străbătute de numeroase vase sanguine numite capilare, prin care sîngele circulă în imediata vecinătate a apei. Capilarele sanguine sînt separate de apă doar prin peretele lor fin şi prin cel al celulei acoperitoare externe. Actul respiraţiei are loc la nivelul lamelelor branhiale. în ceea ce priveşte respiraţia branhială a peştilor, trebuie să ţinem seama că întregul proces se petrece în apă, care are proprietăţi cu totul diferite de cele ale aerului. Astfel, un litru de aer conţine 200 cm3 de oxigen, în timp ce un litru de apă stătătoare la temperatura de 20°C şi presiunea atmosferică normală, conţine doar 53 cmdeoxigen, iar în apele de munte curgătoare şi reci, cantitatea de oxigen este aproape dublă. Din această cauză procesul respiraţiei la peşti este de cea mai mare importanţă pentru aceste vieţuitoare, care s-au adaptat la condiţiile dificile ale mediului acvatic. După cum în mediul terestru viaţa nu poate fi concepută fără prezenţa oxigenului în anumite limite optime, la fel scăderea conţinutului de oxigen în apă, sub minimul necesar, provoacă moartea" peştilor. Uneori, atît vara, în timpul căldurilor mari, cît mai ales iarna, cînd bălţile şi rîurile îngheaţă, peştii mor din cauza lipsei de oxigen. -a Cantitatea de oxigen solvit în apă este direct proporţională cu v presiunea atmosferică şi invers proporţională cu temperatura, încît apele calde au oxigen mai puţin decît cele reci. în raport cu variaţiile cantităţii de oxigen, peştii s-au adaptat în mod diferenţiat la diferite tipuri de apă, proprii fiecărei specii. De pildă, păstrăvul trăieşte în apele reci, bogate în oxigen şi nu rezistă în apele încălzite peste 20°C, în care oxigenul scade sub 5 cm3 la litru, în vreme ce crapul se dezvoltă bine în apele care se încălzesc vara chiar pînă la 30°C, cînd oxigenul poate să scadă sub 1 cm3 la litru. Consumul de oxigen în procesul respiraţiei la peşti este foarte intens în perioada de vară, cînd temperatura apei este mai ridicată. Astfel, Iar temperatura apei de 25°C, crapul consumă de zece ori mai mult oxigen decît atunci cînd apa are temperatura de 5°C. în mediul natural, peştii luptă greu cu oscilaţiile conţinutului de oxigen al apei şi aceasta îndeosebi în apele aşa-zise «închise», ..adică în bălţi sau lacuri izolate. Atunci cînd cantitatea de oxigen din anumite bălţi sau lacuri scade, peştii întreprind migraţii în albia rîurilor sau fluviilor cu care -acestea au legătură şi unde, datorită curentului, se găseşte mai mult oxigen. La unii peşti însă, ca rezultat al procesului de adaptare fiziologică, ău apărut organe ajutătoare ale respiraţiei branhiale sau chiar unele modificări ale sîngelui. Astfel, unele specii respiră şi prin piele. Fenomenul se întîlneşte aproape la toate larvele peştilor înainte de apariţia branhiilor, dar există şi peşti adulţi cu respiraţie cutanee, cum sînt: crapul, caracuda, chişcarul, anghila, somnul. La aceste specii respiraţia prin piele 'reprezintă 17—22%-din volumul respiraţiei totale. Chiar sturionii — nisetrul, păstruga, cega — în stadii tinere respiră prin piele, proces care, raportat la respiraţia totală, exprimă un procent de 9—12%. Aşa se explică de ce anghila — peşte care întreprinde cele mai lungi migraţii — poate să treacă dintr-un rîu într-altul, parcurgînd noaptea zeci de kilometri pe uscat, profitînd de nopţile cu rouă. Aceeaşi respiraţie prin piele face posibil transportul crapului şi al . carasului fără să fie ţinuţi în apă, ci numai în cîrpe umezite. în lupta lor cu deficitul de oxigen din bazinele unde trăiesc, unii peşti s-au adaptat — într-o anumită măsură — şi la respiraţia aeriană. Aşa de pildă, ţiparul respiră prin intestin, care este puternic vascu-Jarizat, capilarele de sînge găsindu-se la suprafaţa epiteliului. Ţiparul înghite aer în intestin şi în felul acesta suplineşte respiraţia bran-hiaîă, atunci cînd se află pe uscat sau într-o apă lipsită de oxigen. Aşa se explică de ce în anii cînd seacă bălţile, în nămolul din Delta Dunării se găsesc ţipari vii. în straturile mai adînci de pe fundul bălţilor, unde nămolul este umed, chişcarii respiră prin intestin, înghiţind aerul car* pătrunde prin crăpăturile ce se formează în nămol. Experienţele au arătat că un chişcar~poate fi ţinut în aer, într-o cîrpă umedă, timp de 2—3 luni fără să moară. De obicei, în acest interval el nici nu se hrăneşte. Dar, în afară de respiraţia cutanee şi intestinală, unii peşti folosesc în procesul respiraţiei vezica înotătoare. Aceasta s-a transformat într-un organ de respiraţie, ca de exemplu la peştii dipnoi. în sfîrşit mai există şi alte mijloace care completează respiraţia obişnuită la peşti. Astfel, în camera branhială a unor specii din regiunile ecuatoriale se diferenţiază nişte organe suplimentare, care, fiind bine vascularizate, întregesc sau suplinesc un timp respiraţia branhială. Excreţia se face, în general, pe acelaşi principiu ca la celelalte vertebrate, numai că rinichiul la peşte este un organ mai primitiv şi mai diferit decît la vertebratele terestre. Astfel, rinichiul crapului este format din două organe, dispuse sub forma unor benzi longitudinale de culoare roşiatică, dintre care unul se numeşte rinichi cefalic, iar celălalt rinichi abdominal, după locul unde este situat. Ambii rinichi filtrează elementele de excreţie din sînge şi le elimină prin uretră într-o cloacă, iar de aici, printr-un orificiu, în exterior. în afară de rinichi, excreţia la peşti se face şi cu ajutorul branhiilor, la nivelul cărora se elimină şi unele substanţe toxice. Excreţia se face însă şi prin piele! Astfel, este îndeobşte cunoscut faptul că peştii care trăiesc în apele stagnante şi bogate în nămol negru sînt de culoare neagră. Dovadă, crapul şi carasul pescuiţi în bălţile nămoloase, bogate în hidrogen sulfurat, sînt negri la culoare, pe cînd crapii din Dunăre au culoarea aurie. Această pigmentaţie închisă la culoare a peştilor din apele neaerisite şi bogate în hidrogen sulfurat se datoreşte excreţiei abundente pe suprafaţa pielii a substanţelor toxice, pe care peştii le înghit o dată cu hrana. Întrucît rinichiul nu poate face faţă pe deplin funcţiei de excreţie, el este suplinit de branhii şi piele. 38 6. ORGANELE DE REPRODUCERE. REPRODUCEREA NATURALĂ Şl ARTIFICIALĂ Reproducerea sau înmulţirea peştilor, denumită popular «bătaia» sau «boiştea», este asigurată, ca la toate animalele, prin dezvoltarea organelor de reproducere ale masculului şi femelei. Organele de reproducere ale peştelui mascul sînt testiculele, iar ale femelei ovarele. Gonadele femele produc ovule, iar cele mascule spermatozoizi. Prin unirea ovulei cu spermatozoidul se formează un ou, din care ia naştere larva. La peşti, gonadele femele — ovarele — sînt reprezentate, de regulă, prin doi saci vascularizaţi, unde se dezvoltă ovulele, cărora li se spune popular icre. Culoarea ovulelor variază în funcţie de specie, putînd fi albă, cenuşie, brună, galbenă sau portocalie. Numărul ovulelor atinge cîteva zeci de milioane, iar mărimea lor diferă de la specie la specie. De obicei, există un raport invers proporţional. între mărimea icrelor şi numărul lor, adică dacă icrele sînt mici numărul lor este mare şi invers. La determinarea numărului şi a mărimii icrelor se ţine seama de talia şi greutatea peştelui, precum şi de condiţiile de mediu (caracteristicile apei, resursele de hrană, pericolul duşmanilor etc.). Numărul şl mărimea icrelor la cîteva specii de peşte ! Specia Numărul icrelor Diametrul icrelor în mm : Păstrăv 200---2 000 4---5 Păstrugă 230 000 2 Morun 830 000 3 Calcan 7 000 000---10 000000 0,2 ---0,5 Crap 800 000 1---1,2 Şalău 300 000 1 ,5 Şt iucă 100 000 2---2,5 Valorile numerice de mai sus se referă la exemplarele de talie şi greutate medie pentru fiecare specie. Dacă se raportează greutatea icrelor la greutatea corpului, procentele variază y^ în funcţie de specie, mărime, vîrstă şi condiţii de viaţă. De. pildă icrele de : păstrăv reprezintă circa 23,5% din greutatea totală a peştelui, cele de scobar 13,4%, de biban 16,7%, de roşioară 15,5%, de ghiborţ 12,7%. „ Gonadele mascule de peşte, denumite popular lapţi, produc un / lichid lăptos în care se găsesc un număr foarte mare de spermatozoizi, a căror dimensiune este extrem de mică în raport cu mărimea f ^ icrelor. /' Astfel, în timp ce icrele de păstrăv măsoară 3—4 mm în diametru, un spermatozoid are numai 0,06 mm, iar numărul lor este cu mult mai mare decît al icrelor. De pildă, un biban de 250 g poate elimina 156 000 000 000 de sperma- ^ tozoizi. La majoritatea speciilor, reproducerea are loc în apă. De obicei, atît icrele cît şi spermatozoizii sînt depuşi în apă. Spermatozoidul, . ■ imobil în săculeţul seminal, o dată ieşit în apă devine mobil, miş-cîndu-se cu ajutorul unei cozi în formă de cil care îi permite să intre prin micropil (un mic orificiu al ovulei) în ovulă, înfaptuin-. ' du-se astfel fecundarea, adică contopirea nucleului ovulei cu cel - r al spermatozoidului, din care rezultă oul fecundat, numit zigot; în urma unor transformări pe care le suferă oul fecundat (fig. 22), :: ia naştere larva de peşte. Dezvoltarea ulterioară a larvei, de la ieşirea din ou cînd poartă sacul vitelin şi pînă la totala resorbţie a acestuia, corespunde stadiului de alevin (fig, 23). O dată cu apariţia solzilor, alevinul trece în stadiul de pui de peşte, care durează pînă la prima reproducere, cînd puii devin adulţi. Viaţa spermatozoidului în apă este extrem de scurtă: 23 de secunde la păstrăv şi 5 minute la crap. în acest scurt interval, spermatozoizii 40 Fig. 23. Alevini de păstrăv în vîrstă de o lună de la ecloziune*. eliminaţi de masculi trebuie să fecundeze icrele; în caz contrar, ei mor. Perioada de reproducere, de bătaie sau boişte (vezi tabelul 2) cît şi locul unde se desfăşoară aceasta diferă în funcţie de specie, de caracteristicile ei biologice. La marea majoritate a peştilor din ihtiofauna ţării noastre, depunerea icrelor se face în intervalul martie-mai, în apele încălzite de soarele blînd al primăverii. în mod obişnuit, peştii noştri de apă dulce preferă luncile proaspăt inundate de apa viiturilor rezultate din topirea zăpezilor şi de ploi. Pe vegetaţia acvatică uscată din anul / PERIOADA DE REPRODUCERE LA PRINCI | Nr. crt. ! J Nr. speciei I I dupăclasif. Denumirea speciei Perioada de reproducere Şist. II. Fam. SQUALIDAE I 3 Rechin Squalus acanthias L februarie V. Fam. ACIPENSERIDAE 2 6 Păstrugă Acipenser stei lotus Pali ; mai 3 7 Nisetru Acipenser guldenstaedti i Brandt i apri I ie---mai ! ^ 8 Şip Acipenser sturio L aprilie---mai 5 9 Cegă Acipenser ruthenus L aprilie---mai j 6 10 Viză Acipenser nudiventris Lo- apri I ie---mai vetzky 7 11 | Morun Huso huso (L) april ie---mai VI. Fam. CLUPEIDAE 8 12 Gingirică Clupeonella delica- tula (Nordmann) apri I ie---mai 9 13 i Şprot Sprattus sprattus phaleri- ! cus (Risso) ianuarie---martie 10 14 | Scrumbie de Dunăre Alosa pon- i tica (Eichw) martie---apri I ie 11 15 j Scrumbie de mare Alosa maeo- ; tica (Grimm) martie---apri I ie 12 16 j Rizeafcâ Alosa caspia nord- mai---iunie manni Antipa TABELUL 2 SPECII DE PEŞTI DIN APELE R.P.R. Nr. speciei | după clasif. Denumirea speciei Perioada de reproducere si st. VII. Fam. ENGRAULIDAE 17 I Hamsie Engraulis encrassicholus ponticus (Alexandrov) mai---septembrie VIII. Fam. SALMONIDAE 18 Lostriţă Hucho hucho (L) aprilie---mai 19 Fîntînel Salvelinus fontinalis (Mitchill) octombrie---decembrie 20 Păstrăv de mare, lavrac Sal mo trutta labrax Pali aprilie---mai 21 Păstrăv de munte Salmo trutta far io L octombrie---decembrie 22 Păstrăv american Salmo irideus Gibbons martie---aprilie 23 Coregon Coregonus lavaretus maraenoides Poljakov noiembrie---decembrie IX. Fam. THYMALLIDAE 24 Lipan Thymallus thymallus (L) martie---aprilie X. Fam. ANGUILLIDAE 25 Ţlpar de mare, helios Anguilla- anguilla (L.) 41 PALELE ' u lT z 13 14 15 16 17 18 19 20 21 ■ i ! Nr. speciei Denumirea speciei j Perioada de reproducere după clasif. Nr. crt. sist. i | i XI. Fam. CYPRINIDAE i I 22 26 Crap Cyprinus carpio L | aprilie---septembrie 23 27 Caracudă Carassius carassius (L) apri I ie---septembrie 24 28 Caras argintiu Carassius auraius f ' gibefio (Bloch) apri I ie---septembrie 25 29 Mreană Barbus barbus (L) mai---iun ie 26 31 Lin Ţinea ţinea (L) mai---iulie 27 36 Plătică Abramis brama (L) april ie---mai 28 37 Cosac Abramis ballerus (L) april ie---mai 29 39 Morun aş Vimba vimba (L) aprilie---iulie 30 40 Babuşcă Ruthilus ruthifus (L) martie---mai 31 43 Scobar Chondrostoma nasus (L) aprilie---mai 32 44 Avat Aspius aspius (L) martie--- april ie 33 45 Sabiţi Peiecus cu/tratus (L) april ie-r-mai 34 46 Clean Leuciscus cephalus (L) martie---iul ie 35 49 Văduv iţă Leuciscus idus (L) martie---aprilie 36 50 Roşioară Scardinius erytrophth aimus (L) aprilie---iunie 37 53 Batcă Blicca bjdrkna (L) mai---iu I ie 38 54 Obleţ Alburnus aiburnus (L) mai---iulie | XIII. Fam. COBITIDAE 39 65 Somn Silurus glanis L april ie---mai 42 Tabelul 2 (continuare) N r. spec i e i dupâ clasif. Perioada de reproducere Perioada de reproducere Nr. crt. sist. XIV. Fam. ESOCIDAE '40 67 Ştiucă Esox lucius L februarie---aprilie XVI. Fam. BELONIDAE 41 69 Zărgan Belone belone (Gunther) april ie---septembrie j I I XVII. Fam. Gadidae ! ! 42 71 Mihalţ Lota Iota (L) noiembrie---ianuarie ! XVIII. Fam. BOTHIDAE | 43 73 Calcan Rhombus maeoticus (Pali) april ie---mai j | XIX. Fam. PLEURONECTIDAE ! 44 75 Cambulă Pleuronectes flesus Pali ianuarie---martie XXII. Fam. ATHERINIDAE î 45 86 Aterină Atherina mochon pon¬ . I I tica Eichw mai j i XXIV. Fam. MUGILIDAE | 88 Laban, chefal mare Mugii ce- I 46 phallus (L) august---septembrie f ! I Tabelul 2 (continuare) Nr. speciei Nr. crt. I după clasif. Denumi rea speciei Perioada de reproducere l si st. 47 89 Ostreinos, chefal mic Mugii saliens Risso iul ie---septembrie 48 90 Chefal auriu, ilar Mugii aura- tus Risso august---septembrie XXVI. Fam. SCOMBRIDAE 49 93 Scrumbie albastră Scomber scombrus L. februarie---martie XXVII. Fam. THUNNIDAE 50 95 Pălămidă Sarda sarda (Bloch) iunie 51 96 Ton Thunnus thynnus (L) mai---iulie precedent sau pe covorul mătăsos de iarbă din primăvara abia începută, femelele îşi leapădă icrele. Fiind foarte lipicioase, icrele se lipesc de substrat. în timp de maximum un minut ele trebuie să fie fecundate, altfel îşi închid orificiul (micropiiul) prin care pătrunde spermatozoidul şi fecundaţia nu se mai poate face. De aceea, femelele care leapădă icrele sînt totdeauna urmate de bărbătuşi, care, însoţindu-le îndeaproape în «călătoria de nuntă», stropesc cu spermă icrele depuse. După fecundare, icrele au nevoie de o perioadă de incubaţie, timp în care în ou se formează şi se dezvoltă embrionul. Apoi, la momentul potrivit, embrionul sparge cămaşa în care a vieţuit şi iese din ou. N. speciei dupâ clasif, Denumirea speciei Perioada de reproducere Nr. crt. si st. XXIX. Fam. CARANGIDAE 52 98 Stavrid Trachurus mediterra- iunie---iulie , neus ponţicus Aleev i XXXI. Fam. PERCIDAE I 53 100 i Biban Perca fluviatilis L martie---aprilie 54 103 Şalău Lucioperca lucioperca (L) martie---aprijie XXXVI. Fam. MULLIDAE 55 114 Barbun Mullus barbatus ponţi- iunie---iulie cus Essipov Durata incubaţiei diferă de la o specie la alta, fiind determinată de un complex de factori (temperatură, gradul de oxigenare şi salinitate al apei, dimensiunile oului, luminozitatea apei ete.). La crap, ecloziunea are loc după 3—^6 zile de incubaţie, în funcţie de temperatura apei. Cu cît apa este mai caldă în timpul incubaţiei, cu atît embrionul se dezvoltă maj repede. în cazul cînd apa este caldă şi condiţiile de viaţă sînt bune, puii cresc repede. De pildă, puii de crap ajung în două săptămîni la lungimea de 1 cm. Nu toţi peştii se reproduc însă primăvara. Unele specii se reproduc vara (linul, mreana, cleanul), altele toamna (păstrăvul) sau iarna (păstrăvul de lac, mihalţul), temperatura optimă de reproducere-fiind diferită de la specie la specie, după cum reiese şi din tabelul 3. ; ... • ' - " J TABELUL 3 TEMPERATURI OPTIME DE REPRODUCERE LA PRINCIPALELE SPECII DE PEŞTE Dlfsl APELE R.P.R. Nr. speciei j Nr. dupfi clasif. ! Denumirea speciei Temperatura ! crt. si st. °C ; i | VII. Fam. ENGRAULIDAE 13 i ■ 17 ; ! IHamsie Engrdulis encrassicholus ponticus Alexandrov 10---16 VIII. Fam. SALMONIDAE 14 18 Lostriţă Hucho hucho (L) 8---10 15 19 ‘ Fîntînel Salvelinus fontinalis (Mitchil l) j 5- 7. 16 20 Păstrăv de mare, lavrac Soi mo trutta labrax Pali 8---10 17 21 Păstrăv de munte Sal mo trutta far io (L) 2-5 18 22 Păstrăv american Saimo irideus Glbbons 8---10 19 23 Coregon Coregonus lavaretus maraenoi- 5--- 6 des Poljakov IX. Fam. THYMALLIDAE 20 24 Lipan Thymailus thymallus (L) o 7 co X. Fam. ANGUILLIDAE 21 25 Tipar de mare, helios---Anguilla an- i 7 guilla (L) Nr. speciei Temperatura Nr. - după clasif. Denumirea speciei °C crt. sist. I l II. Fam. SQUALIDAE 1 3 Rechin Squaius acanthias L 0--- 2 • V. Fam. ACIPENSERIDAE 2 6 Păstrugă Acipenser stel/atus Pali 20---26 3 7 Nlsetru Acipenser guldenstaedti Brandt 14---16 ; 4 8 Şip Acipenser sturio L 8---10 5 9 Cegă Acipenser ruthenus (L) 10---12 ; . 6 10 | Viză Acipenser nudiventris Lovetzky 12---13 | 1 7 11 Morun Huso huso (L) 14---16 : * * VI. Fam. CLUPEIDAE 8 12 Gingirică Clupeonelfa delicatula (Nord- mann) 13-20 9 13 Şprot Sprattus sprattus phalericus (Risso) 1--- 4 1.0 14 Scrumbie de Dunăre --- Alosa pontica (Eichw) 20 15 Scrumbie de mare Alosa maeotica l 11 (Grimm) i 6--- 7 | ,12 16 Rizeafcă Alosa caspia nordmanni An- . 6---8 *tipa I i Nr. Nr. speciei Temperatura crt. dupâ dasif. Denumirea speciei °C sist. XI. Fam. CYPRINIDAE 22 26 Crap Cyprinus carpio L 18---20 23 27 Caracudă Carassius carassius (L^ 16---18 24 28 Caras argintiu Carassius auratus gibelio (Bloch) 14---16 25 29 Mreană Barbus barbus (L) i : 14---16 26 31 Lin Ţinea ţinea (L) , 22---25 27 36 Plătică Abramis brama (L.) 14---16 28 37 Cosac Abramis bal Ier us (L) 14---16 29 39 Morunaş Vimba vimba (L) 18---20 30 40 Babuşcă Rutilus rutilus (L) 10---15 31 43 Scobar Chondostroma nasus (L) 15---16 32 44 Avat Aspius aspius (L) 9---10 33 45 Sabiţă Pe/ecus cu/tratus (L) j 14---16 34 46 Clean Leuciscus cephalus (L) j 9---11 35 49 Văduvlţă Leuciscus idus (L) j 14---16 36 50 RoşiourZScardinuserytrophthalmus (L.) 16---18 37 53 Batcă Blicca bjorkna (L) i 18---20 38 54 Oblet Alburnus olburnus (L) j 18---20 ! XIII. Fam. COBITIDAE i 39 65 Somn Silurus glanis (L) ao I SJ o i i XIV. Fam. ESOCIDAE 40 I 67 Ştiucă Esox lucius L 5--- 8 Tabelul 3 (continuare) Nr. Nr. speciei Temperatura crt. dupâ clasif. Denumirea speciei °C sist. XVI. Fam. BELONIDAE 41 69 Zirgan Belone belone (L.) 9---14 XVII. Fam. GADIDAE 42 71 Mihalţ Lota Iota (L) 0--- 1 XVIII. Fam.. BOTHIDAE 43 73 j Calcan Rhambus maeoticus (Pali) 8---12 ; XIX. Fam. PLEURONECTIDAE 44 75 i Cambulă; Pleuronectes flesus L. 2--- 3 XXIII. Fam. ATHERINIDAE 45 86 ; Aterina Atherina mochon pontica Eichw 12---14 XXIV. Fam. MUGILIDAE 46 88 Laban, chefal mare Mugii cephalus (L) 14---16. 47 89 Ostreinos, chefal mic Mugii saliens 48 90 Risso 14---18 i Chefal auriu, Mugii auratus Risso 14---16 49 93 XXVI. Fam. SCOMBRIDAE 2--- 4 Scrumbie albastră Scomber scombrus L, 45 Tabelul 3 (continuare) Nr. Nr. speciei Temperatura crt. dup& clasif. Denumirea speciei °C si st. XXVII. Fam. THUNNIDAE 50 95 Pălămidi Sarda sarda (Bloch) 14---16 51 96 Ton Thunnus thynnus (L) 12---14 ! XXIX. Fam. CARANGIDAE 52 98 Stavrid Trachurnus mediterraneus, ponţi- I cus Aleev | 14---16 ! . I Deşi reproducerea păstrăvului se face în lunile septembrie-octom-brie, iar icrele clocesc în timpul iernii, puii apar abia pe la începutul lunii martie, din cauză că factorul hotărîtor îl constituie temperatura apei. Dacă icrele de păstrăv se dezvoltă la o temperatură a apei de 10°C, puii eclozează după 41 de zile. Atunci cînd temperatura apei este de 5°C( ecloziunea se face după 82 de zi le, iar cînd este de numai 2°C embrionarea durează 205 zile. Aşa se explică de ce în Siberia, unde temperatura apei este de 0,5—1° C, icrele de peşti se maturizează în 6 luni. Aşa cum s-a mai arătat, alegerea locului pentru reproducere diferă de la specie la specie, ciprinidele preferînd apa însorită de pe terenurile proaspăt inundate primăvara, iar salmonidele fiind atrase către partea superioară a rîurilor şi pîraielor care au curentul repede şi apa bine oxigenată. Acelaşi lucru este valabil şi pentru depunerea Nr. Nr. speciei Temperatura crt. dupâ clasif. Denumirea speciei •C sist. XXXI. Fam. PERCIDAE 53 100 Biban Perca fluviatiiis 8---16 54 103 Şalău Lucioperca iucioperca (L) 8---16 i XXXXI. Fam. MULLIDAE I 55 114 Barbun Mullus barbatus ponticus Essipov 14---16 icrelor. Astfel, nu toate speciile depun icrele în apă pe un anumit substrat—iarbă, rădăcini, nuiele sau alte obiecte subacvatice. Există unii peşti, ca de pildă păstrăvul, lostriţa, care, folosindu-se de coadă ca de o adevărată cazma, sapă nişte şănţuleţe sau gropiţe lungi, unde îşi leapădă icrele. Dar şi în rîndul peştilor se întîlnesc anumite curiozităţi în privinţa modului cum îşi amenajează locul de depunere a icrelor. Astfel, ghidrinul, un peşte destul de mic, pare să aibă calităţi de arhitect. El îşi construieşte un cuib ingenios cît o prună, folosind drept materiale de construcţie firişoare de iarbă sau alte plante subacvatice, pe care le lipeşte unele de altele cu ajutorul unei substanţe eliminate de rinichiul bărbătuşului în timpul bătăii. După ce una sau mai multe femele îşi depun icrele în acest «cuib al dragos tei*, prevăzut cu două orificii de acces, bărbătuşul stă de planton toată perioada incubaţiei, păzindu-şi viitoarea progenitură. Chiar şi puii sînt ocrotiţi de tată pînă ce devin capabili să-şi vadă singuri de rosturile vieţii. 46 Boarţa are alte obiceiuri. Ca nu se oboseşte sll-şi amenajeze un cuib sau alt adăpost pentru icre, ci le depune între valvele scoicilor de rîu, pe care bârbătuşii le stropesc cu lapţi. Aici embrionează icrele pînă la ieşirea puilor. Femela acului de mare depune icrele în nişte buzunare care se găsesc de-a lungul abdomenului bărbătuşului, încît fecundaţia este pe deplin asigurată. Oarecum la fel se petrec lucrurile şi cu aţa de mare, care are grijă să depună icrele pe pîntecele bărbătuşului. Curiozităţi prezintă şi căluţul de mare, în sensul că bărbătuşul are o trăistuţă cît un bob de mazăre, în care femela îşi adăposteşte icrele, fără să o mai intereseze clocitul lor. Icrele fecundate se dezvoltă aici pînă la eclozarea puilor. Este vorba deci de o incubaţie masculină, caz nemaiîntîlnit la celelalte animale. Pe lîngă peştii care se înmulţesc prin icre (ovipari), există şi peşti care nasc pui vii (vivipari). Din cele circa 200 de specii de peşti vivipari cunoscute pfnă acum, la noi nu există decît un singur reprezentant, Gambusia, în apele lacului Mangalia, unde a fost adus din America. Vîrsta la prima reproducere, în funcţie de specie şi de temperatură ! Vîrsta la prima Temperatura optimi Specia reproducere de reproducere în anj în °C Morun 15---20 14---16 Nisetru 8---15 14---16 Cegă 5---10 10---12 Păstrugă 10---13 20---26 Scrumbie de Dunăre 3--- 4 20 Crap 3--- 4 00 I s Ştiucă 2--- 3 5--- 8 Caras i | 2- 3 14---16 Păstrăv ! 2- 3 2--- 5 l Vfrsta la care peştii se reproduc pentru prima dată este diferită de la specie la specie, după cum diferită este şi temperatura optimă pentru reproducere. Cunoscîndu-se vîrsta la care peştii se reproduc prima dată, se poate fixa, în mod ştiinţific, o legislaţie piscicolă corespunzătoare, prin care să se stabilească timpul cînd pescuitul este oprit pentru diferitele specii de peşti. Aceasta asigurăo bună reproducere a peştilor, chezăşia unor producţii piscicole bogate. Cum însă, în mediul natural, nu sînt asigurate totdeauna condiţiile necesare efectuării unei reproduceri bune şi normale a peştelui, s-a pus problema intervenţiei omului în acest proces biologic, care poate fi realizat şi pe caje arţificială. Operaţiile pe care le implică reproducerea artificială a peştelui sînt, în general, următoarele: pescuitul şi selecţia reproducătorilor, injectarea acestora cu suspensie de hipofiză pentru grăbirea matu- -raţiei gonadelor, executarea lucrărilor de fecundaţie artificială prin colectarea icrelor şi a lapţi lor, amestecul lor, incubaţia icrelor fecundate pînă la obţinerea larvelor şi apoi a puilor de peşti. Pe lîngă procesul fecundaţiei, reproducerea artificială necesită şi o incubaţie artificială, care poate fi efectuată prin două metode: incubaţia icrelor pe substrat (folosindu-se mustăţi de salcie bine spălate şi fierte, coşuri de răchită, rame cu pînză etc.) şi incubaţia în aparate de clocit (incubatoare) de diferite tipuri şi modele. Se urmăreşte apoi eclozarea icrelor şi îngrijirea larvelor pînă la stadiul de puiet, după care puii sînt lansaţi în iazuri, heleşteie, rîuri sau bălţi pe care dorim să le populăm. Spre deosebire de procesul reproducerii artificiale, în procesul reproducerii dirijate intervenţia piscicultorilor se rezumă numai la pescuitul şi selecţia reproducătorilor, injectarea acestora cu suspensie de hipofiză şi lansarea lor în locurile naturale de reproducere, unde au loc depunerea icrelor, fecundarea, clocirea şi ecloziunea lor. 47 V. LEGISLAŢIA DE OCROTIRE A PEŞTILOR ÎN TIMPUL REPRODUCERII Şl AL CREŞTERII ÎN STADII TINERE Peştele din apele naturale — pîraie, rîuri, lacuri, bălţi, fluvii, mări şi oceane — este socotit, pe bună dreptate, un vînat. Cum pentru menţinerea şi sporirea rezervei oricărui vînat este necesară proteguirea acestuia, omul, ca apărător al frumuseţilor şi bogăţiilor naturii, a legiferat măsurile de rigoare. Atenţia lui a fost îndreptată în direcţia asigurării condiţiilor necesare desfăşurării nestingherite a unuia dintre cele mai importante acte biologice care asigură perpetuarea speciei — actul reproducerii. în ţara noastră, creatorul primei legi a pescuitului a fost marele om de ştiinţă Grigore Antipa. Cu toată strădania acestui eminent savant, vechea lege asupra pescuitului din 10 octombrie 1896 — modificată în 1939 — reflectă, cum era şi firesc, concepţia de exploatare capitalistă a pescăriilor ţării, aflate şi ele — alături de celelalte avuţii naţionale — în mîna unui grup restrîns de moşieri şi arendaşi care nu urmăreau decît propriile lor interese.ee reprezentau tot atîtea piedici în dezvoltarea bogăţiei piscicole. De aceea, după preluarea puterii politice de către clasa muncitoare s-a trecut la elaborarea noii legislaţii a pescuitului, care pune în concordanţă regimul economiei piscicole cu noile condiţii politice şi social-economice din ţara noastră, reflectînd grija care se acordă refacerii şi sporirii fondului piscicol. Actuala legislaţie piscicolă se caracterizează printr-o structură profund ştiinţifică în ceea ce priveşte stabilirea normelor de pescuit, a dimensiunilor minime la peşti, a epocilor de interdicţie a pescuitului, asigurînd largi perspective dezvoltării pisciculturii, în scopul sporirii continue a producţiei de peşte destinate îmbel-şugării traiului oamenilor muncii de la oraşe şi sate. Temeiul legislaţiei noastre piscicole îl constituie decretul nr. 43 din 16 februarie 1954 pentru reglementarea pescuitului şi protecţia fondului piscicol, hotărîrea Consiliului de Miniştri nr. 184 din 13 februarie 1954 privind reglementarea pescuitului, administrarea şi exploatarea bazinelor piscicole, protecţia şi paza fondului piscicol, decretul nr. 184/1954 pentru reglementarea sancţionării contravenţiilor, modificat prin decretul nr. 198 din 28 mai 1955 şi republicat la aceeaşi dată cît şi instrucţiunile aprobate prin hotărîrea Consiliului de Miniştri numărul 80 din 28 mai 1960, în spiritul cărora organele de specialitate ale Direcţiei generale a industriei peştelui din Ministerul Industriei Alimentare au emis instrucţiunile şi regulile de pescuit. Aşa după cum am arătat mai înainte, se acordă o atenţie deosebită ocrotirii peştilor în timpul reproducerii, stabilindu-se anual perioadele de interdicţie a pescuitului, cunoscute obişnuit sub denumirea de «prohibiţia pescuitului» sau «oprita». în dezvoltareaproducţiei piscicole prohibiţia are un rol de seamă, în sensul că asigură liniştea de care are nevoie peştele în perioada «nunţii», adică a reproducerii. Cum însă principalul rezervor de peşte al ţării noastre este Dunărea, a cărei luncă inundabilă îndeplineşte o importantă funcţie biologică, servind ca o minunată pajişte pentru reproducerea peştelui, este firesc ca exploatarea acestui bun piscicol cu anexele sale— lunca şi delta — să fie cît mai raţională. Eficacitatea unor asemenea măsuri poate fi însă maximă numai cînd îmbracă un caracter general. Pentru a se putea aplica măsuri raţionale şi unitare de ocrotire a fondului piscicol, cît şi de pescuit, pe o întindere cît mai mare a bazinului Dunării, s-a încheiat la 29 ianuarie 1958 la Bucureşti o Convenţie privind pescuitul în apele Dunării, între guvernele Republicii Populare Romîne, Republicii Populare Bulgaria, Republicii Socialiste Federative Iugoslavia şi Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice. Potrivit articolului 11 din convenţie, s-a constituit o Comisie mixtă pentru elaborarea şi coordonarea măsurilor privind aplicarea ei. La această convenţie, stabilită «în interesul comun al folosirii raţionale şi dezvoltării rezervelor de peşte din fluviul Dunărea», a aderat în anul 1962 şi Republica Populară Ungară. în spiritul principiilor enunţate de convenţie şi de anexa acesteia, s-au elaborat Reguli de pescuit în Dunăre. După cum se arată în articolul 3 din convenţie, aplicarea acesteia «se extinde asupra apelor Dunării, inclusiv gurile sale, şi afluenţilor săi pînă la limita de influenţă a nivelului maxim aî Dunării, asupra lacurilor, limanurilor şi bălţilor din zona inundabilă a Dunării care au legătură permanentă sau temporară cu Dunărea, pe teritoriul părţilor contractante, inclusiv zona din faţa gurilor de vărsare». Pentru ocrotirea peştilor în timpul reproducerii s-a fixat, potrivit regulilor de pescuit la Dunăre, că «Se interzice pescuitul în apele Dunării în fiecare an pe timp de 30 zile, în perioada 15 aprilie — 15 iunie, în funcţie de condiţiile hidrometeorologice». Perioada prohibiţiei pe anumite sectoare se poate schimba, menţinîndu-se însă durata de 30 de zile şi epoca dintre 15 aprilie şi 15 iunie. Astfel, datele începerii prohibiţiei sînt variabile de la un an la altul, în funcţie de viiturile Dunării, de temperatură şi alţi factori, ele stabilindu-se, de comun acord, de părţile semnatare ale Convenţiei de pescuit la Dunăre. De pildă, în anul 1958, perioada de prohibiţie s-a desfăşurat între 15 aprilie şi 15 mai, iar în 1962 a durat de la 23 aprilie la 23 mai. De la aceste prevederi face excepţie pescuitul acipenseridelor (morun, nisetru, păstrugă, şip) şi al clupeidelor (scrumbii de Dunăre), care au un regim de prohibiţie diferenţiat pe sectoare. O atenţie deosebită se acordă asigurării intrării din Marea Neagră a reproducătorilor de scrumbii de Dunăre şi acipenseride, cît şi ieşirii în mare a puietului acestor specii, sens în care pescuitul lor la gurile Dunării «este interzis în tot cursul anului, în faţa tuturor gurilor de vărsare în mare, pe un coridor lat de 2 kilometri, socotit cîte 1 kilometru de o parte şi de alta a axului fiecărui braţ, şi pe o adîncime de 5 kilometri spre largul mării, pornind de la 4 4 — Atlasul peştilor gura de vărsare a fiecărui braţ» (articolul 3 din Reguli de pescuit la Dunăre). Aceste culoare se lărgesc cu cîte 1 km la dreapta şi la stînga, cuprinzînd deci în total o zonă de 4 km fiecare, în perioada 1 iun ie—31 iulie, respectiv în epoca de maximă migrare a puilor de scrumbii de Dunăre în -mare. Ţinîndu-se seama de folosirea cît mai deplină a condiţiilor naturale prielnice reproducerii peştelui — în special a crapului — pe care le oferă unele zone din regiunea inundabilă a Dunării, s-a trecut, în ultimii ani, la prelungirea interdicţiei pescuitului în aceste bazine, în felul acesta s-a procedat cu zonele piscicole situate în amonte de Hîrşova, cu rezervaţiile din Insula Mică a Brăilei şi Delta Dunării, care pot fi socotite drept pepiniere naturale, unde prohibiţia durează 100 de zile. Pentru ocrotirea peştelui în timpul reproducerii, în rîurile din interiorul ţării prohibiţia pescuitului industrial şi sportiv s-a fixat diferenţiat, în rapor* cu factorii climatologici şi hidrologici specifici diferitelor regiuni. Astfel, pentru rîurile şi luncile lor inundabile din regiunile Banat, Crişana, Oltenia, Argeş, Bucureşti, laşi, Bacău, Galaţi, Ploieşti interdicţia pescuitului are loc în intervalul 1 mai—1 iunie, iar pentru cele din regiunile Cluj, Suceava, Maramureş, Mureş-Autonomă Maghiară, Braşov, Hunedoara intervalul este decalat cu 14 zile. Dacă legiferarea ocrotirii peştelui în timpul reproducerii se face cu ajutorul prohibiţiei, proteguirea creşterii în stadii tinere este asigurată prin stabilirea anumitor dimensiuni minime ale peştelui care poate fi pescuit, cît şi ale ochiurilor la plasele de pescuit. Aceasta pentru ca uneltele de pescuit să reţină numai peştii adulţi, permiţînd eliberarea puilor. Dimensiunile legale de pescuit ale principalelor specii de peşti din apele noastre sînt trecute în tabelul 4. Potrivit Convenţiei de pescuit la Dunăre: «Pentru stabilirea dimensiunilor industriale la peşti măsurarea' se va face de la vîrful botului pînă la baza cozii. La cantităţile pescuite se 49 TABELUL 4 DIMENSIUNILE LEGALE DE PESCUIT LA CELE MAI IMPORTANTE SPECII DE PEŞTI DIN APELE R.P.R. Nr. Nr. speciei Dimensiunea crt. dupâ clasif. Denumirea speciei în cm sist. V. Fam. ACIPENSERIDAE 1 6 Păstrugă Acipenser stelfatus Pali 100 2 7 Nisetru Acipenser guldenstaedti Brand 110 3 Şip Acipenser sturio L 80 8 j 4 9 Cegă Acipenser ruthenus L 40 J 5 Viză Acipenser nudiventris (Lovetzki) 50 10 I 6 11 Morun Huso huso (L.) 170 ! I VI. Fam. CLUPEIDAE I 7 14 Scrumbia de Dunăre Alosa pontica 17 ! - - (Eichw) Yll. Fam. ENGRAULIDAE 8 -4 17 - Hamsie Engraulis encrassichoius ponticus 6 Alexandrov i VIII. Fam. SALMONIDAE 9 18 Lostriţă Hucho hucho (L) 60 10 21 Păstrăv de munte Safrtio trutta fario L. 20 IX. Fam. THYMALLIDAE 11 24 Lipan Thymallus thymallus (L) 25 Nr. Nr. speciei Dimensiunea crt. dupâ clasif. Denumirea speciei în cm sist. XI. Fam. CYPRINIDAE 12 26 Crap Cyprinus carpio L. 25 13 27 Caracudă Carassius carassius (L.) 12 14 28 Caras argintius Carassius auratus gibelio 12 (Bloch) 15 29 Mreană Bar bus bar bus (L) 25 16 30 Lin Ţinea ţinea (L) 20 17 36 Plătică Abramis brama Agas (L.) 20 18 37 Cosac Abramis ballerus (L.) 20 19 39 Morun aş Vimba vimba (L.) 20 20 40 Babuşcă Ruthilus ruthilus (L.) 15 21 43 Scobar Chondostroma nasus (L) 20 22 45 Sabiţă Pefecus cultratus (L) 14 23 46 Clean Leuciscus cephaius (L.) 20 24 49 Văduvi;ă Leuciscus idus (L.) 20 25 50 Rosioară Scardinius erytrophthalmus (L.) 15 • 26 53 Batcă Blicca bjorkno (Lf) 15 XVIII. Fam. BOTHIDAE 27 73 Calcan Rhombus maeoticus (Pal I) 35 XXXI. Fam. PERCIDAE 28 103 Şalău Lucioperca lucioperca (L) 30 50 admite un procent decel mult 10 la sută, socotit la număr de bucăţi de* peşti fără măsură legală. Pescuitul speciei Acipenser nudiventris este interzis timp de 5 ani de la data intrării în vigoare a Convenţiei». Măsurătoarea prevăzută de Convenţie se apfică speciilor: păstrugă, nisetru, şip, cegă, viză, morun, scrumbie de Dunăre, crap, şalău, plătică; pentru restul spsciilor măsurătoarea dimensiunii legale de pescuit se face de la-mijlocul ochiului la vîrful cozii. Legislaţia piscicolă pentru ocrotirea speciilor de peşti din Marea Neagră se bazează pe convenţia încheiată între guvernele Republicii Populare Romîne, Republicii Populare Bulgaria şi Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice privind pescuitul în Marea Neagră, convenţie semnată la 7 iulie 1959 la'Varna. în articolul 1 al acestei convenţii se arată: „Părţile contractante convin să colaboreze şi să-şi acorde ajutor reciproc, potrivit prevederilor prezentei Conivenţii, în realizarea unui pescuit raţional în Marea Neagră, în perfecţionarea tehnicii pescuitului, precum şi în efectuarea cercetărilor în domeniul ihtio-logiei şi hidrologiei, îndreptate spre menţinerea şi sporirea rezervelor piscicole în Marea Neagră, în scopul măririi producţiei de peşte". în spiritul acestei convenţii, cît şi pentru coordonarea măsurilor privind aplicarea ei, s-a constituit o Comisie mixtă, avînd cîte un reprezentant din fiecare, ţară contractantă. în cadrul sesiunilor care se ţin anual, Comisia mixtă pentru aplicarea Convenţiei de pescuit în Marea Neagră dezbate o seamă de probleme privind activitatea din domeniul pescuitului desfăşurată de părţile contractante de la o sesiune la alta, analizează rezultatele cercetărilor ştiinţifice marine, elaborează planul coordonat de cercetări ştiinţifice în Marea Neagră, urmărind în mod consecvent continua îmbunătăţire a măsurilor legate de protecţia fondului piscicol în Marea Neagră. Cercetările asupra biologiei principalelor specii de peşti marini (scrumbie albastră, pălămidă, stavrid, hamsie, şprot, scrumbie de Dunăre, calcan) permit să se tragă unele concluzii pentru reglementarea pescuitului, respectiv pentru ocrotirea anumitor specii cu valoare ridicată din componenţa fondului piscicol al Mării Negre. . în acest sens s-au adoptat recomandări comune, ca de pildă, cele de îa cea de-a ll-a sesiune a Comisiei mixte, privind proteguirea fondului sturionicoi, al Mării Negre. Astfel, puii de sturioni prinşi întîmplător în uneltele de pescuit, indiferent de cantitate, trebuie aruncaţi în mare, în stare vie. Activitatea desfăşurată de Comisia mixtă pentru aplicarea Convenţiei de pescuit la Dunăre cît şi cea desfăşurată de Comisia mixtă' pentru aplicarea Convenţiei de pescuit în Marea Neagră reprezintă expresia colaborării socialiste frăţeşti şi constituie garanţia de noi succese în sporirea fondului piscicol şi a producţiilor de peşte din aceste bunuri piscicole de importanţă internaţională. VI. PESCUITUL Şl PISCICULTURA ÎN REPUBLICA POPULARĂ ROMÎNĂ Tara noastră este străbătută de numeroase ape. Pîraiele cristaline Aceste ape bogate în peşte reprezintă o mare avuţie naţională, de munte, rîurile, iazurile şi heleşteiele din regiunea colinară şi de iar pescăriile noastre sînt binecunoscute din cele mai vechi timpuri, şes, bogata salbă de bălţj dunărene, delta şi zona apelor teritoriale jn numeroase cronici şi documente este consemnată bogăţia pescăriilor depe ale Mării Negre formează la un loc patrimoniul piscicol al Republicii cuprinsul ţării noastre. De pildă, într-un document datînd din 1781, Frantz Populare Romîne. losif Sultzer, care ne-a vizitat ţara în vremea aceea, menţiona: „Peşti sînt aici în Dunăre şi o sută de alte rîuri mari şi mici, mai mult decît se pot număra" şi, drept confirmare, aducea dovezi, subliniind: „Cine crede că această expre-siune este exagerată să-mi spună dacă ar vrea să numere măcar crapii care se prind aici, numai într-un an, din Dunăre, cantitate din care cel puţin 1 000 000 de valahi din Moldova, Valahia şi .Transilvania se hrănesc o întreagă jumătate de an4'. Referindu-se la pescăriile noastre, Grigore Antipa arăta, într-una din numeroasele sale lucrări, că «Romînia posedă o suprafaţă de ape interioare cu mult mai mare ca toate celelalte ţări din centrul şi apusul Europei, iar pescăriile noastre de la gurile şi Delta Dunării sînt, după cele de la gurile Volgăi, cele mai importante din toată Europa». Deci, arcul carpatic şi brîul său alcătuiesc principala nervură din care izvorăsc aproape toate apele curgătoare din ţara noastră. Dunărea este aceea care le sţrînge pentru a le vărsa în Marea Neagră. Din punctul de vedere al economiei piscicole, Republica Populară Romînă dispune de toate categoriile de bunuri piscicole, a căror întindere reprezintă valori însemnate. Astfel, lungimea totalăa rîurilor este de 25 000 km, din care 9 500 km rîuri de cîmpie şi 15 500 km rîuri de munte. Apele interioare—lacurile, bălţile, iazurile, heleş-teiele — însumează suprafaţa de 19 500 ha. Dunărea, principalul rezervor de peşte şi cea mai importantă sursă de alimentare cu apă a bălţilor şi lacurilor din lunca inundabilă, are pe teritoriul R.P. Romîne o luhgime de 1 500 km, din care senalul propriu-zis atinge 1 075 km, iar braţele secundare 425 km, înglobînd o suprafaţă de circa 50 000 ha. Fluviul Dunărea a dat naştere pe teritoriul ţării noastre la o vastă luncă inundabilă şi la deltă. Albia majoră a Dunării formează o luncă inundabilă supusă revărsării acesteia de la Turnu-Severin la Isaccea, şi care se întinde pe o suprafaţă totală de 460 000 ha. Din această suprafaţă zonele de pescuit reprezintă 270 000 ha, din care bălţile permanente ocupă 90 000 ha, iar bălţile temporare 180 000 ha. Delta Dunării cuprinde cursul şi braţele Dunării în aval de Isaccea şi complexul lagunar Razelm-Sinoe, avînd o suprafaţă de circa 435 000 ha. De-a lungul litoralului romînesc, Marea Neagră are o lungime de 245 km, iar ca teritoriu ea se întinde pe o lăţime (de 14 mile marine de la ţărm, dincolo de această limită aflîndu-se zona internaţională a Mării Negre. Toate aceste condiţii au permis ca, încă din cele mai vechi timpuri, să se practice în ţara noastră pescuitul. Deşi în trecut, exploatarea pescăriilor se făcea aproape exclusiv de către stat (85% din întreaga suprafaţă a bălţilor dunărene se pescuia de stat, apele interioare — bălţile, iazurile, heleşteiele — fiind în mare parte proprietate particulară sau a obştilor), totuşi producţia de peşte era foarte scăzută. Această proprietate de stat asupra pescăriilor era, de fapt, formală, întrucît bunurile piscicole se dădeau mai mult în arendă, cale care oferea posibilităţi de cîştig capitaliştilor şi moşierilor. Chiar şi după 1900, cînd pescuitul a trecut în exploatarea directă a statului, pescăriile au continuat să fie exploatate prădalnic, primitiv, printr-un pescuit iraţional, care a dus la sărăcirea în peşte a bălţilor. în legătură cu aceasta, Grigore Antipa arăta: , Acest vandalism în stil mare a avut ca efect nu numai degradarea unor atît de importante terenuri şi bălţi de pe malul stîng al Dunării, dar şi o enormă scădere a producţiei totale a pescăriilor din întregul bazin dunărean, şi chiar a calităţii ei. Căci tocmai speciile de valoare — crapul, şalăul, somnul etc. — nu mai găsesc acum locurile ce le erau indicate de natură pentru reproducere şi locurile de hrană a puilor. Astfel fiind, tocmai aceste specii care formau bogăţia tradiţională a bazinului dunărean au fost acum înlocuite cu specii de calitate inferioară cum sînt: babuşca, ştiuca, carasul şi altele asemenea". Aşa stînd lucrurile, în 1944 pescăriile ţării erau secătuite, cu producţii scăzute. Pentru remedierea acestei situaţii s-au înfăptuit, în anii construcţiei socialiste, importante acţiuni în vederea redresării pescăriilor şi a dezvoltării pescuitului. Astfel, s-au efectuat numeroase şi importante lucrări hidrotehnice în lunca şi Delta Dunării, ca baraje, stăvilare, canale, gîrle, s-au ameliorat bălţile, au fost 52 amenajate iazuri şi heleşteie. în IoguI vechilor adăposturi unde se primea peştele, cît şi în alte puncte de importanţă pescărească s-au construit cherhanale şi gheţării moderne, iar pentru industrializarea peştelui s-a înălţat la Tulcea un combinat de fabricare a conservelor de peşte. Toate acestea au permis ca pescuitul — reorganizat pe baze socialiste — să cunoască o dezvoltare din ce în ce mai mare. în ţara noastră există azi întreprinderi de stat specializate pentru exercitarea pescuitului în diferitele zone pescăreşti, la care participă şi unele gospodării agricole colective din vecinătatea bazinelor piscicole. Aceste unităţi sînt înzestrate de stat cu unelte şi ambarcaţii pescăreşti, cu mijloace moderne pentru prinsul şi condiţionarea peştelui. Pescuitul marin, care se practica pe scară restrînsă în trecut, cu unelte rudimentare şi numai la ţărmul mării, fiindcă nu exista nici o navă motorizată, a marcat în ultimii ani o dezvoltare rapidă şi înfloritoare. Sectorul industriei pescăreşti este organizat — în funcţie de specificul bazinelor — pe întreprinderi, dintre care unele au raza de activitate în apele interioare, altele în delta, lunca şi pe cursul Dunării, iar altele în Marea Neagră. Pentru valorificarea prin pescuit a apelor interioare — lacuri, bălţi, iazuri naturale şi artificialei heleşteie — există întreprinderea piscicolă Cefa — regiunea Crişana, întreprinderea piscicolă laşi. Crescătoria Zaul de Cîmpie — regiunea Cluj, întreprinderea piscicolă Botoşani, regiunea Suceava, întreprinderea piscicolă regională Bucureşti, iar unele bunuri piscicole sînt atribuite, pe bază de contract, de Ministerul Industriei Alimentare — coordonator unic al pescăriilor R. P. R. — gospodăriilor agricole colective, gospodăriilor agricole de stat, sfaturilor populare şi Asociaţiei generale a vînătorilor şi pescarilor sportivi. în Dunăre şi bazinele pescăreşti din regiunea inundabilă şi deltă activează opt întreprinderi piscicole de stat şi anume, Corabia, Greaca, Călăraşi, Hîr-şova, Brăila, Tulcea, Sulina şi Jurilofca. în regiunea luncii şi a Deltei Dunării pescuitul se efectuează atîf^>Ş> cu unelte,fixe — vintire, taliene de baltă — cît şi cu unelte mobileT’;^ — năvoade. Caracteristic exploatării pescăreşti în lunca Dunării eşte ^ pescuitul cu ajutorul închiderilor, potrivit căruia se înconjură oi • garduri confecţionate din nuiele de alun anumite porţiuni din locu- X rile inundate, unde peştele a migrat primăvara pentru reproducere. 'T în pescuitul marin, atît la litoral cît şi în largul mării, activează^, brigăzile de pescari ale întreprinderilor piscicole de stat Jurilofca T şi Sulina. Acestea sînt dotate cu unelte şi ambarcaţii de randament ridicat, cum sînt de exemplu talienele, năvoade le-pungă şi traulerele V * acţionate mecanizat de pe bordul celor peste 20 de nave autopro- ^ pulsate de diferite tipuri şi mărimi. ' A Dacă în trecut pescuitul romînesc se limita la lotca cu lopeţi, \A-; în anii construcţiei socialiste el a făcut un salt evident. Pescarii H noştri se avîntă curajoşi în largul mării, la zeci şi zeci de mile tie :T?; coastă, în căutarea peştelui. Jv*} Atît pentru pescuitul de apă dulce cît şi pentru cel marin, $-auTC‘v efectuat şi se efectuează cercetări şi studii care cuprind o gama largă de probleme din domeniul hidrologiei şi hidrobiologiei, care jv vin să dea răspuns problemelor producţiei, să sprijine orientarea'^ ştiinţifică a pescuitului, încît acesta să devină din ce în ce mai rodrvic j şi mai rentabil. . ’ _ Pe măsura dotaţiei tehnice a pescarilor ţării, a investiţiilor făcute de stat într-o seamă de lucrări hidrotehnice şi piscicole au sporit ^ şi cantităţile de peşte pescuit. Dacă în perioada 1938-1945 producţia ^ piscicolă a fost, în medie, de 18 2001 anual, în anii 1951—19Ş7, cap■'_*% rod al lucrărilor hidrotehnice executate în special în lunca şi Delta ^ Dunării, producţia de peşte a crescut la 25 8001 anual, iar în anul ,^ 1958 a atins 33 800 t. Cea mai mare cantitate de peşte, respectiv 75%, se prinde în lunca şi Delta Dunării. Restul procentelor sînt date de pescuitul în Marea 'T v Neagră (15%) şi în apele interioare (10ţi). LEGENDĂ* ~ ** Raioanele principale de pescuit 1‘ 1 M-rtcHeogrt Delta Dundrii Lunca inundabila rmn fauri p he'eşteie sistemclice • Pâstrâvorh q Centre defr>'nv'rea peştelui (cherhanale) /r> Hc!e de primirea ™ peştelui întreprinderi piscicole inspectorate piscicole /\ Frigorifere • Fabrici de conserve depeşte ©Fabricipentru produs mt depeşte Componenţa pe şpecii principale a producţiilor ^pescuite în lunca şi Delta Dunării se prezintă astfel: crap 20^-40%, plătică 6—11%, şalău 3—9%, ştiucă7—17%, babuşcă1(K-17%, somn, lin, caras4—6%. în pescuitul marin de coastă, care se efectuează în mare parte în faţa gurilor Dunării, predomină ca specii scrumbia de Dunăre (10—20% din întreaga cantitate pescuită), hamsia (20%), morunul, nisetrul, păstruga (1.0—15%) şi speciile de clupeide mici, în primul rînd şprotul (40%). Cît priveşte pescuitul de larg, care reprezintă circa 10—20% din cantitatea totală de peşte prins în mare, acesta se caracterizează prin predominanţa pălămidei şi a calcanului. Realizări însemnate au fost obţinute şi în domeniul pisciculturii, în această ramură un rol însemnat îl au acţiunile economice de interes piscicol, care cuprind o_$£ecă. largă de activităţi, călăuzite pe făgaşul ameliorării condiţiilor de viaţă ale peştilor, în scopul sporirii fondului piscicol. Aceste acţiuni cuprind totalitatea lucrărilor de despotmoliri de gîrle şi canale, defrişări din zona malurilor, amenajarea locurilor propice înmulţirii peştilor, combaterea-^vegetaţiei acvatice dure şi moi, aplicarea metodelor de reproducere artificială la peştii din speciile valoroase (sturioni, şalău, crap), combaterea păsărilor ihtiofage, repopulările şi salvările de puiet etc. Întrucît în ultimii 100 de ani efectivele de sturioni s-au redus simţitor, a luat fiinţă şi în ţara noastră o^nouă ramură a pisciculturii,, anume sturionicultura, cu un centru la L'itcov, unde î^anu.1 1961 s-au obţinut 287 000 de alevini de sturioni, în special de cegă şi păstrugă, care au fost lansaţi în Dunăre. . Pentru sporirea efectivului de şalău, a cărui carne albă, gustoasă şi dietetică este mult apreciată, funcţionează Centrul de producere a icrelor embrionate de şalău de la Enisala. Anual se produc aici\ în medie, 7 500 de cuiburi de icre embrionate, fiecare cuib avînd 30 000—50 000 de icre. Ambalate în coşuri speciale, icrele embrionate de şalău sînt transportate din deltă în regiunile îndepărtate din interiorul ţării. Reproducerea artificială aplicată la crap, piătică, clean, morunaş dă, de asemenea, bune rezultate în producţie. Deosebit de importante pentru creşterea fondului piscicol ţsînţ-^j populările întreprinse cu puii de crap în acele bunuri care au depopulate sau nu sînt favorabile reproducerii, ca de pildă, lacurile* m Taşaul şi Babadag, unde s-au adus în 1961 cîte 10 000 kg de pui de crap selecţionat de la Staţiunea de piscicultură Nucet. Dacă în căzui repopulărilor se aduce Într-un bun piscicol supli- ^ mentul necesar pentru înlocuirea materialului deficitar, în Cazul ^ salvărilor de puiet se cruţă de distrugere efectivul piscicol care, îrv anumite situaţii speciale, nu are asigurate condiţii minime de viaţă. -Aşa se întîmplă după reproducere cînd, de pe locurile unde s-a bătut peştele, puii nu se mai pot retrage în albia majoră a rîului, o dată cu scurgerea apelor, sau atunci cînd într-o baltă condiţiile se înrăutăţesc în aşa măsură încît fac cu neputinţă supravieţuirea; 4 peştelui. ^ Tehnica nouă îşi croieşte drum larg şi în ţara noastră. Aplicarea- "4: pisciCultoriJor noştri, a permis să se obţină peşte de consum de dor ani, scurtîndu-se cu cel puţin un an perioada de creştere, ceea ce principiilor de piscicultură raţională, ca rezultat al însuşirii metodelor sovietice avansate de' creştere a peştelui, cît şi al experienţei bune a a contribuit la reducerea preţului de cost al peştelui de heleşteu. r Q realizare importaptă 9 constituie şi aclimatizarea de noi specii ^ de peşti în' apele ţării noastre.'în ultimii ani au fost aclimatizaţi ' coregonii şi crapul chinezesc, care valorifică mai bine anumite de**' S&r mente din hrana naturală a bunurilor pjscjpple, ridicînd .astfel prp^ ducţia de carne de peşte pe unitatea de sUpfâfkţ'ă.' ' " De asemenea, se foloseşte reproducerea timpurie a crapului, metbdăT nouă iniţiată de un colectiv de mginerlşi tehnicieni din cadrul Mints-terului Industriei Alimentare. Metoda constă în grăbirea maturării reproducătorilor cu ajutorul apei încălzite şi stimuiăriea'forrriărijvj^^ \ * duselor seminale (icrci'Şi lapţi) prin injecţii cu extract de Tiîpdfizl. în aceste condiţii, puii de crap se obţin mai devreme cu o lună detît în'J ^ >- >* isţârei naturală, înctt se pot hrăni mai bine, ajungînd în toamnă la o greutate mediere 300g, ceea ce reprezintăo producţie de circa 1 700 kg 4a hectar, faţă de 1 000 kg la hectar cît se obţin în mod obişnuit. ' Aplicarea metodei de reproducere timpurie a peştelui deschide perspective noi în modificarea esenţială a procesului tehnologic de .creştere a crapului. Cît priveşte valorificarea prin piscicultură a potenţialului de pro-' ducţie al apelor interioare, această problemă se află în sfera preocupării partidului şi guvernului nostru. ' Astfel, în Raportul prezentat de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej :la cel de-aI 11 l-lea Congres al P. M. R. cu privire la planul de dezvoltare a economiei naţionale pe anii 1960—1965 şi la schiţa-program a planului economic de perspectivă pe 15 ani, se arată: «Vor trebui luate măsuri pentru punerea în valoare a iazurilor, bălţilor, heleşteielor, a căror suprafaţă totală depăşeşte 40 000 hectare, asigurîndu-se întreţinerea lor sistematică şi furajarea peştelui într-un număr cît mai mare de heleşteie şi iazuri. Se vor realiza noi - amenajări pe terenuri neproductive pentru agricultură. Totodată, trebuie să se amenajeze pepiniere pentru furnizarea - puietului de peşte necesar populării tuturor bunurilor piscicole. Prin aplicarea metodelor de piscicultură avansate şi prin folosirea în mod cît mai judicios a fondurilor de investiţii de aproximativ 500 milioane lei, prevăzute în planul de 6 ani, se vor pune fn valoare posibilităţile însemnate ale acestui sector, pentru îmbunătăţirea aprovizionării populaţiei». Sarcinile trasate de partid privind amenajarea de noi suprafeţe pentru piscicultură prind viaţă. Tot mai multe gospodării de stat, ospodării agricole colective, unităţi ale Ministerului Industriei Alimentare, ale sfaturilor populare se ocupă, acolo unde există condiţii favorabile, de creşterea peştelui în iazuri, heleşteie şi bălţi. Dezvoltarea pisciculturii este strîns legată de problema irigaţiilor, întrucît, aşa cum se menţionează în Raportul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej la Congresul al 11l-lea al P.M.R. «Problema irigaţiilor este o importantă problemă de stat. Rezolvarea ei va avea o înrîurire deosebit de pozitivă asupra dezvoltării agriculturii şi întregii economii naţionale». Pescuitul şi piscicultura R.P.R. se află în plină dezvoltare şi înflorire, afirmîndu-se tot mai mult ca valoroase resurse economice puse în slujba poporului muncitor. VII. CLASIFICAREA PEŞTILOR Dlty APELE R.P.R. Cls. MARSIPOBRANCHIATA Ord. HYPEROARTIA Fam. Petromyzonidae Gen. Eudontomyzon Regan. 1. Eudontomyzon danfordi Regan— cbişcar, cicar 2. Eudontomyzon mariae (Berg.) . 56 , ‘ Cls. ELASMOBRANCHI Subcls. SELACHII Ord. TECTOSPONDYLI Subord. SQUALOIDAE II. Fam. Squalidae Gen. Squo/us L. 3. Squalus acanthias L. — rechin Ord. BATOIDEI Subord. SARCURA III. Fam. Rajidae Gen. Raja (L.) 4. Raja clavata L.—vulpe de mare — vatos Subord. MASTICURA IV. Fam. Dasyatidae Gen. Trygon Cuv. 5. Jrygcn pastinaca (L.) — pisicădemare Cls. PISCES Subcls. ACTINOPTERI Suprord. GANOIDEI Ord. GLANIOSTOMI V. Fam. Acipenseridae Gen. Acipenser L. 6. Acipenser stellatus Pali — păstrugă 7. Acipenser guldenstaedti Brandt — nisetru 8. Acipenser siurio L.—şip 9. Acipenser ruthenus L. — cegă 10. Acipenser nudiventris Lovetzky — viză Gen. Huso Brandt 11. Huso huso (L.) — morun Suprord. TELEOSTEI Ord. ISOSPONDYLI Subord. CLUPEOIDEI VI. Fam. Clupeidae Gen. CJupeonella Kessler 12. Ctupeoneila delicotula (Nordmann)— gingirică Gen. Sprattus Gigersohn 13. Sprattus sprattus phalericus (Risso) — şpror / Gen. Alosa Cuvier 14. Alosa pontica (Eichw) — scrumbie de Dunăre 15. Alosa maeotica (Grimm) — scrumbie de mare 16. Alosa caspia nordmanni Antipa—rizeafcă VII. Fam. Engraulidae 70 Gen. Engraulis Cuv. i; 17. Engraulis encrasicholus ponticus• Alexandrov — hamsie /O; Subord. SALMONOIDEI ' VIII. Fam, Salmonidae Gen. Sal mo L. ^ 18. Hucho hucho (L)— lostriţă 19. Salvelinus fontinalis.(Mitchill) — păstrăvul fîntînel ^v£' 20. Solmo trutta labrax Pali — păstrăv de mare, lavrac. V 21. Salmo trutta fario L. — păstrăv de munte O 22. Salmo irideus Gibbons — păstrăv american, păstrăv curcui^eu -- ‘ Gen. Coregonus L. 23. Coregonus lavaretus maraenoides Poljakov — coregon O IX. Fam. Thymallidae Gen. Thymallus Cuv. • 24. Thymallus thymallus (L)—lipan <7 Ord. APODES Subord. ENCHELYCEPHALI O Seria A n g u i I I o i d e i ' O X. Fam. Anguillidae ^ Gen. Anguilla (Shaw) "7; J 25. Anguilla anguilla (L.) — ţipar de mare, anghilă sau heHoi Orrf. EVENTHOGNATHI XL Fam. Cyprinidae Gen. Cyprinus (L) 26. Cyprinus carpio L. — crap Gen.' Carassius Jarocki 27. Carassius carassius (L.) — caracudă 28. Carassius auratus gibefio (Bloch) — caras argintiu Gen. Barbus Cuv. "29. Barbus barbus (L.) — mreană - 30. Barbus meridionalis petenyi Heck'.— mreană vînătă, moioaga ' "Gen. Ţinea Cuv. 31. linca ţinea (L.)—lin Gen. Gobio Cuv. ^ .32. Gobio gobio (L.) — porcuşor 33. 'Gobio uranoscopus (Agass) — chetrar 34. Gobio kessleri Dybowski — porcuşor de nisip 35. Gobio albipinnatus Lukasch — porcuşor de şes Gen. Abramis Cuv. 36. .Ab/amis brama (L.) — plătică 37. Abramis balierus (l.) — cosac 38. Abramis sapa (PalIas) — cosac cu. bot turtit Gen. Vimba (Fitzinger) ; ‘39. Vimba vimba (L.) — morunaş Gen. Rutilus, Rafinesque 40. Rutilus rutilus (L.) — babuşcă Gen. Phoxirus Agass 41. Phoxinus phoxinus (L.) — boiştean, verdete. Gen. Rhodeus Agass. 42. Rhodeus sericeus amarus (Bloch) — blehniţă, boarea Gen. Chondrostoma Agass. 43. Chondrostoma nassus (L.) — scobar Gen. Aspius (Agass). 7 44. Aspius aspius (L.) — avat Gen. Pelecus Agass. 45. Pe/ecus cultratus (L.) — sabiţă Gen. Leuciscus Cuv. 46. Leuciscus cephalus (L.) — clean 47. Leuciscus leuciscus (L.)— clean mic 48. Leuciscus souffia agassizi Cuv. et Val. 49. Leuciscus idus (L.) — văduviţă Gen. Scardinius Bonap. 50. Scardinus erytrophthalmus (L.) — roşioară Gen. Ctenopharingodon Steindachner 51. Ctenopharyngodon idella (Cuv. et Val.) — amur alb-crap chinezesc Gen. Leucaspius Sieb 52. Leucaspius defineatus (Heck.) — fufă, pleavă Gen. Blicca Heck. 53. Blicca bjdrkna (L.) — batcă Gen. Alburnus Heck. 54. Alburnus alburnus (L.) — obleţ Gen. Chalcalburnus Berg 55. Chalcalburnus chalcoides (Guld.)— obleţ mare Gen. Alburnoides lertteles 56. Alburnoides bipunctatus (Bloch)— lat iţă, beldiţă Gen. Hypophthalmichthys (Bleeker) 57. Hypophthalmichthys molitrix (Cuvier et Valenciennes) XII. Fam. Cobitidae Gen. Misgurnus Lacepede 58. Misgurnus fossilis (L.) — ţipar Gen. Nemachilus Hass 59. Nemachilus barbatulus (L.) — molan, grindel Gen. Cobitis 4_. 60. Cobitis taenia L, — zvîrlugă 61. Cobitis elongata (Heck. et Kner.) 62. Cobitis romanica Băcescu — nisipariţă 63. Cobitis aurata balcanica Karaman — cîră 64. Cobitis buIgarica Drensky — dunăriţă Gen. Silurus L. 65. Silurus glanis L. — somn . XIII. Fam. Ameiuridae Gen. Ameiurus Rafinesque 66. Ameiurus nebulosus (Le Sueur)— somn pitic Ord. HAPLOMI XIV. Fam. Esocidae Gen. Esox L. 67. Esox lucius L. — Ştiucă XV. Fam. Umbridae Gen. Umbra Walbaum 68. Umbra kîrameri Walbaum — ţigănuş Ord. SYNENTOGNATHI XVI. Fam. Belonidae Gen. Be/one Cuv. 69. Be/one belone (L.) — zărgan Ord. ANACANTHINI XVII. Fam. Gadidae Gen. Gaidropsarus Rafinesque 70. Gaidropsarus mediterraneus (L.) — gălea Gen. Lota Cuv. 71. Lota lota (L.) — mihalţ Gen. Odontogadus GiII. 72: Odontogadus merlangus euxinus (Nordm.)—mezit, bacaliar Ord. HETEROSOMATA XVIII. Fam. Bothidae Gen. Rhombus Cuv. 73. Rhombus maeoticus (Pali.) — calcan 74. Rhombus rhombus (L.) — calcan mic XIX. Fam. Pleuronectidae Gen. Pleuronectes L. 75. Pleuronectes flesus L. — cambulă XX. Fam. Soleidae , Gen! Solea Klein 76. Solea nasuta (Pali.)—limbă de mare Ord. ZEOMORPHI XXI. Fam. Zeidae Gen. Zeus L. 77. Zeus pungio Cuv. et Val. Ord. THORACOSTEI Subord. HEMIBRANCHIl XXII. Fam. Gasterosteidae Gen. Gasterosteus L. 78. Gasterosteus aculeatus L.—ghidrin Gen. Pungitius Coste 79. Pungitius platygaster (Kessler) — pălămidă de l>altă Subord, LOPHOBRANCHII Gen. Syngnathus L. 80. Syngnathus tenuirostris Rathke — ac de mare 81. Syngnathus rubescens Risso / 82. Syngnathus nigrolineatus Eichw. sulă sau endrea de 83. Syngnathus typhte L. Gen.'Hippocampus Raf. ^84. Hippocampus hippocampus (L.) — căluţ de mare Gen. Nerophis Raf. 85. Nerophis ophidion teres (Rathke) — aţă de mare Ord. PERCOMORPHI Subord. PERCOSOCES XXIII. Fam. Atherinidae Gen, Atherina L. 86. Atherina mochon pontica Eichw. — aterină 87. Atherina hepsetus L. — aterină adevărată XXIV. Fam. Mugilidae Gen. Mugii L. 88. Mugii cephalus L. — laban, chefal mare 89. Mugii saliens Risso — ostreinos, chefal mic 90. Mugii auratus Risso — chefal auriu, ilar 91. Mugii ramada Risso — chefal cu coadă lată XXV. Fam. Sphyraenidae Gen. Sphyraena Klein 92. Sphyraena sphyraena (L.) — luci Seria S c o m b r i f o r m e s XXVI. Fam. Scombridae Gen. Scomber L. 93. Scomber scombrus L. — scrumbie albastră 94. Scomber coiias Gm. — colios XXVII. Fam. Thunnidae Gen. Sarda (Cuv.) 95. Sarda sarda (Bloch) — pălămidă Gen. Thunnus South. ^6. Thunnus thynnus (L.) — ton Seria Xiphiiformes XXVIII. Fam. Xiphiidae Gen. Xiphias L. 97. Xyphias gladius L. — peştele cu spadă Seria Carangiformes XXIX. Fam. Carangidae Gen. Trachurus Raf. 98. Trachurus mediterraneus ponticus Aleev — stavrid XXX. Fam. Pomatomidae Gen. Pomatomus (Lacepede) 99. Pomatomus saltatrix (L.) — lufar Seria Perciformes ' XXXI. Fam. Percidae Gen. Perca L. 100. Perca fluviatilis L. — biban Gen. Ace rina (Guld) % 101. Acerina cernua (L.) — ghiborţ 102. * Aceri na schraester (L.) — răspăr Gen. Lucioperca Cuv. 103. Lucioperca lucioperca (L.) — şalău 104. Lucioperca volgensis (Gmelin)—şalău vărgat Gen. Aspro Cuv. 105. Aspro streber Sieb. — fusar 106. Aspro zingel (L.) — pietrar Gen. Romanichthys Dum. Băn. et Stoica 107. Romanichthys valsanicola Dum. Băn. et Stoica—asprete XXXII. Fam. Centrarchidae Gen. Lepomis Rafinesque 108. Lepomis gibbosus (L.) — peşte soare, sorete, biban soare XXXIII. Fam. Moronidae Gen. Morone Mitchill 109. Morone iabrax (L.) — lavrac XXXIV. Fam. Sparidae Gen. Sargus Cuv. 110. Sargus annularis (L.) — sparos, caras de mare Gen. Boops Cuv. 111. Boops tfoops (L.) — hupă, gupă Gen. Dentex Cuv. 112. Dentex dentex (L.) XXXV. Fam. Maenidae Gen. Smaris Cuv. 113. Smaris smaris (L.) — smarid XXXVI. Fam. Mullidae Gen. Mu//us L. 114. Mullus barbatus ponticus Essipov—barbun XXXVII. Fam. Sciaenidae Gen. Corvina Cuv. 115. Corvina umbra (L.) — corb de mare Gen. Sciaena L. 116. Sciaena cirrosa L. — milacop Ord. CATAPHRACTI XXXVIII. Fam. Scorpaenidae Gen. Scorpaena L. 117. Scorpaena porcus L. — scorpia de mare, porc de mare XXXIX. Fam. Cottidae Gen. Cottus L. 118. Cottus gobio L. — zglăvoc 119. Cottus poecilopus Heck. — zglăvoc pestriţ XL. Fam. Triglidae Gen. Trigla L. 120. Trigla lucerna L. — rîndunică de mare Ord. PHARINGOGNATHI XLI. Fam. Labridae Gen. Labrus L. 121. Labrus viridis prasostictes Pali. — buzat Gen. Ctenolabrus Cuv. et Val. 122. Ctenolabrus rupestris (L.) Gen. Crenilabrus Cuv. 123. Crenilabrus ocellatus (Forskal) 124. Crenilabrus ţinea (L.) 125. Crenilabrus griseus (L.) 126. Crenilabrus quinquemaculatus (Bloch) Ord. GOBIOIDAE XLII. Fam. Gobiidae Gen. Gobius 127. Gobius cephalarges (Pali.) — guvidă de mare 128. Gobius ophiocephalus Pali. 129. Gobius fluviatilis Pali. — glăvoc 130. Gobius syrman Nordmann 131. Gobius gymnotrachelus Kess. — moacă de nămol 132. Gobius batrachocephalus Pali. — hanos 133. Gobius melanostomus Pali — strunghil 134. Gobius niger L. — guvidă neagră 135. Gobius kessleri Gunth—guvidie de baltă Gen. Proterorhinus Smitt 136. Proterorhinus marmoratus (Pali.) — guvidie mică Gen. Pomatoschistus Gill. 137. Pomatoschistus microps (Krdyer) — guvid de nisip Gen. Aphya Risso 138. Aphya minuta (Risso) Gen. Benthophilus Eichwald 139. Benthophilus stellatus (Sauvage)— umflătură OrcT JUGULARES XLIII. Fam. Trachinidae .Gen. Trachinus L. 140. Trachinus draco L. — drac de mare, dragon Seria Caflionyformes XLIV. Fam. Callionymidae Gen. Callionymus L. 141. Callionym.us belenus (Risso) 142. Callionymus festivus Pali. Seria Ammodytiformes XLV. Fam. Ammodytidae Gen. Ammodytes 143. Ammodytes cicerellus (Raf.) — uvă Seria Uranoscopiformes XLVI. Fam. Uranoscopidae Gen. Uranoscopus L. 144. Uranoscopus scaber L. — bou de mare Seria BJenniiformes XLVII. Fam. Blenniidae Gen. Blennius (L.) 145. Blennius galerita L. 146. Blennius sphinx Cuv. et Val. 147. Blennius pavo Risso — cocoşel de mare 148. Blennius sanguinolentus Pal! — corosbină 149. Blennius tentacularis Brunnich Seria Ophidiiformes XLVIII. Fam. Ophidiidae Gen. Ophidium L. 150. Ophidium barbatum L.—cordea Partea a doua PEŞTII DIN APELE R. P. R. BIOLOGIE Şl IMPORTANTĂ ECONOMICĂ 1. CHIŞCARUL-CICARUL* Eudontomyzon danfordi Regan (Planşa 1) rus.: Recinaia minoga germ.: Neunauge fr.: Lamproie engl.: Lamprey, Broock lamprey Peşte primitiv, în faza larvară seamănă cu o rîmă mare. După clasificarea zoologică actuală el nu este inclus în rîndul peştilor, ci în clasa Marsipobranchiata (ciclostomi) dar, filogenetic, poate fi aşezat la baza clasei peştilor, de aceea îl descriem alături de aceştia. Corpul, alungit, prezintă două înotătoare dorsale membranoase şi una caudală. Gura la adult este perfect rotundă, ca o ventuză, prevăzută cu formaţii odontoide tari, cornoase, un fel de dinţi aşezaţi în serii radiare. j Cele şase perechi de orificii branhiale, împreună cu cei doi ochi şi cu o singură nară i-au atras numele de «nouă ochi». Talia obişnuită a adultului este de 20 cm, dar unele exemplare ajung pînă la 30 cm, iar greutatea este de 10—25 g. Deşi atît de mic, biologia acestui peşte primitiv este deosebit de interesantă. El trăieşte în rîuri de deal şi de munte. Reproducerea are loc în luna august, după care exemplarele ce şi-au asigurat perpetuarea speciei mor. Larvele trăiesc în nămolul de pe maluri şi pe fundul mîlos al rîurilor, asemenea unor rîme, cu care de fapt se * Descrierea speciilor s-a făcut în ordinea clasificării ştiinţifice a peştilor. 5 — Atlasul pafMIor şi aseamănă. Se hrănesc cu substanţe organice şi cu animale mici din nămol. După 3—4 ani se metamorfozează; din ovală, prevăzută cu două pliuri laterale, gura devine rotundă şi cu formaţii odontoide. Ca adult, cicarul atacă peştii cu solzi mici, în special salmonidele, sugîndu-le sau hrănindu-se cu carnea lor fragedă. Atacă însă şi alte animale acvatice. Cicarii se găsesc în rîurile din Ardeal—Criş, Mureş, Someş şi afluenţii lor. La noi în ţară ei nu prezintă importanţă economică. Speciile marine înrudite, care ajung la dimensiuni de 50 cm, se pescuiesc în timpul migraţiei, cînd pătrund în rîuri pentru reproducere. 2. Eudontomyzon mariae (Berg) Se deosebeşte de Eudontomyzon danfordi prin faptul că cele două înotătoare dorsale sînt foarte apropiate şi unite la bază. De asemenea, un element distinctiv îl constituie prima înotătoare dorsală de la Eudontomyzon mariae, care este mult mai înaltă decît la cealaltă specie. Dinţii de pe placa linguală inferioară sînt mai teşiţi, pe cînd la specia Eudontomyzon danfordi sînt ascuţiţi. Important de semnalat la această specie este faptul că adulţii nu se hrănesc. Ei au o viaţă scurtă; apar primăvara şi ajung la maturitate sexuală pînă în vară, cînd se reproduc. După ce îşi depun icrele, mor. Aşa se explică de ce în restul anului se întîlnesc numai larve de Eudontomyzon mariae. 65 Această specie, care creşte cel mult pînă la 21 cm, a fost semnalată în coloraţia corpului predomină nuanţa cenuşie-albăstruie, spatele ptnă acum în apele R.P.R. doar fn rîul Cibin, lîngă Sibiu. Se presu- şi părţile laterale fiind pigmentate cu un număr variabil de pete* pune că trăieşte şi în rîul Moldova. Nu prezintă importanţă economică, albăstrui sau albe. Pe burtă, rechinul are culoarea albă-gălbuie. Eudontomyzon mariae( Berg) 3. RECHINUL Squalus aconthios L. (Planşa 2) rus.: Akula, Katran, KoJiuceaia germ.: Dornhai akula, Nakotniţa engl.r Picked dog flsh, Spur dog fr.: Aiguillat fish Rechinul este spaima peştilor din aproape toate mările şi oceanele. Forma capului său este atît de bine adaptată pentru atac încît spintecă cu uşurinţă apa, în goana după pradă, deplasîndu-se ca o adevărată torpilă. Rechinul din Marea Neagră este de talie mică în comparaţie cu rechinii oceanici, care ating lungimea de 5—7 m. De reţinut este faptul că dimensiunile la care ajung masculii (pînă la 1,50 m) sînt mai mici decît cele ale femelelor cu 20—30 cm, greutatea exemplarelor oscilînd între 6 şi 13 kg. Acest temut duşman al cîrdurilor de hamsii, al guvizilor, al scrumbiilor albastre şi al altor peşti marini de talie mică este un solitar x convins. Numai în vremea împerecherii (este ovovivipar), care ; coincide cu sfîrşitul lunii februarie, se reuneşte în grupuri cu un număr restrîns de indivizi. Locurile lui de «nuntă» din apele Mării Negre, unde este semnalat, obişnuit, în intervalul martie-iunie şi octombrie-noiembrie, sînt situate în larg, la 50—90 m adîncime. După 8—9 luni de la împerechere, femelele nasc pui care au o lungime de 25—30 cm. Pescuitul rechinilor se face cu paragate (şiruri de cîrlige cu nadă) şi numai rareori ajung în plasele de calcan sau în talian. Pescarii noştri prind aproximativ 20 000—25 000 kg de rechini pe an. Valorificarea lor se bazează mai ales pe utilizarea ficatului, care conţine 70% grăsime. Din el se prepară uleiul de peşte,, bogat în vitamina A*. * Uleiul de peşte se extrage, de obicei, din ficatul de gadida şi în special de Gadus morrua, peşte marin nordic. Cantităţi mari se pescuiesc în nordul Oceanului Atlantic. 66 Carnea de rechin se consumă, dar este aspră şi lipsitade grăsimi, în schimb, pielea lui lucioasă, cu solzi mărunţi, bine tăbăcită serveşte la confecţionarea diferitelor obiecte de marochinărie, iar substanţa vitelină a ovulelor intră în compoziţia unei soluţii speciale, folosită la dubitul pieilor din care se fabrică mănuşi. 4. VULPEA DE MARE — VATOSUL Raja clavata L. (Planşa 3) rus.: Şipovatîi skat germ.: Nagelroche fr.: Râie bouclâe engl.: Thornback Alături de calcan, pe fundurile nisipoase ale mării, la o adîncime care nu depăşeşte 70 m, vecin vremelnic al morunului, îşi află loc de trai vulpea de mare sau vatosul. Denumirea i se datoreşte poate şi faptului că foloseşte adesea anumite vicleşuguri în urmărirea prăzii— peştişori sau crustacee. Este răspîndită în Oceanul Atlantic, în bazinul mediteranean, în Marea Neagră şi în partea de vest a Mării Baltice. Vulpea de mare are corpul în formă de romb, de culoarea mediului înconjurător, în mod obişnuit asemănătoare nisipului, cu numeroase pigmentaţii. Ochii, dispuşi pe partea dorsală a corpului, sînt destul de mari. Ea se caracterizează, ca şi alţi peşti de pe fundurile nisipoase, printr-o seamă de excrescenţe ţepoase, mai ascuţite pe spate şi mai tocite pe burtă. Coada este prevăzută şi ea cu ţepi. Masculul are lungimea de 70 cm, iar femelaxte 1,5 m, greutatea lor variind între 5 şi 8 kg. 5 Vulpea de mare se apropie de ţărmul romînesc al Măriî Negre primăvaraşi laînceputul verii,trăind pînălaadîncimea de 25—45m. O femelă depune după copulare 6—10 ouă mari, a căror incubaţie, pînă la ecloziunea puilor, durează A—5 luni. Carnea acestui peşte nu se consumă la noi. La vulpea de mare, ca şi la rechin, este apreciată valoarea economică a ficatului, care reprezintă 6,5% din greutatea totală a corpului şi are un conţinut bogat în grăsimi (60,42—66,58%). Din ficat $e extrage vitamina A. Pielea vulpii de mare, frumos tăbăcită, se aseamănă cu pielea de rechin, de aceea pielării o denumesc «piele de rechin». în ţara noastră, din această specie se pescuiesc anual circa 8 500 kg. 5. PISICA DE MARE Trygon pastinaca (L). (Planşa 4) rus.: Morskoi kot germ.: Stachelroche fr.: Pastânaquâe engl.: Sting Ray în apa tuturor mărilor şi oceanelor îşi află sălaş şi pisica de mare. Spre deosebire de vatos, pisica de mare are o formă rombică, cu linii mai puţin conturate. De asemenea, coada este prevăzută în prima ei jumătate cu 1—2 ţepi veninoşi. Ca lungime are, obişnuit, 60—70 cm, putînd atinge chiar 2 m şi greutatea de 6—16 kg. Pielea, lipsită de solzi, este netedă, de culoare cenuşie-neagrăsau verzuie-măslinie pe spate, iar pe burtă albicioasă. 67 La ţărmul mării noastre pescarii o întîlnesc adesea atunci cînd apa începe să se încălzească. ' Felul de viaţă al acestui peşte se aseamănă cu cel al vulpii de mare. Hrana lui o formează peştii, moluştele şi crustaceele. Este o specie ovovivipară, ca şi rechinul. în uterul pisicii de mare se dezvoltă, obişnuit, pînă la cinci ouă, din care se nasc pui ce măsoară în primele stadii 30—33 cm lungime. La pisica de mare se valorifică, ca şi la rechin şi vulpea de mare, ficatul. Acesta este mai mare la femelă, reprezentînd 23% din greutatea corpului, şi mai mic la mascul (11,5%). Conţine 52—70% grăsimi. Din ficatul de pisică de mare se obţine un ulei bogat în vitamine, cu proprietăţi antirahitice. La litoralul nostru marin se pescuiesc puţine exemplare. 6. PĂSTRUGA Acipenser stelfatus Pali (Planşa 5) rus.: Sevriuga germ.: Scherg fr.: Esturgeon engl.: Stor sturgeon Dintre toţi sturionii, păstruga are talia cea mai zveltă şi mai elegantă. Ca şi ceilalţi sturioni, are capul acoperit cu cinci şiruri de plăci osoase, care formează scuturi rînduite astfel: 9—16 dorsale, 26—43 laterale, 9—14 ventrale. Botul este foarte lung şi lăţit. 68 Coloraţia corpului variază după mediul în care trăieşte, exemplarele pescuite în mare avînd o culoare aproape neagră, iar cele din Dunăre o culoare cenuşie-închisă. Lungimea maximă la care poate ajunge este de 214 cm, iar greutatea de 68 kg, exemplarele obişnuite măsurînd 80—100 cm şi cîn-tărind 5—8 kg. Peşte marin migrator, păstruga trăieşte în Marea Neagră, Marea de Azov şi Marea Caspică. Exemplare izolate pătrund, prin Bosfor, în Adriatică. Maturitatea sexuală apare la vîrsta de 3—7 ani. Sînt însă exemplare, mai ales femele, care ajung la maturitate sexuală mult mai tîrziu, la 10—14 ani. Pentru reproducere migrează în fluvii. La noi în Dunăre, unele exemplare ajung pînă'dincolo de Porţile de Fier. De regulă, zonele unde se înmulţeşte păstruga sînt cuprinse între Giurgiu şi Brăila. Femela depune pînă la 400 000 de icre, de culoare neagră. Procentul mic de supravieţuire al icrelor şi larvelor, cîtşi pescuitul exemplarelor nemature nu asigură înmulţirea acestei specii, care a scăzut foarte mult din punct de vedere cantitativ în apele ţării noastre. în Dunăre, puii se hrănesc cu larve de chironomide, iar în mare cu crustacee (gamaride şi miside). Păstrugile mai în vîrstă se hrănesc cu moluşte mici şi cu peşti, mai ales guvizi. Pescuitul păstrugiisefaceînspecial în mare, în faţagurilor Dunării, mai rar în fluviu. Cantităţile de păstrugă pescuite anual în R. P. R. nu depăşesc 50 000 kg. în Marea Caspică, pescuitul este mult mai productiv, realizîndu-se 3 000 000—5 000 000 kg anual. ‘ f 7. NISETRUL Acipenser guldenstaedti Brandt (Planşa 6) rus.: Ruskîios“tr fr.: Esturgeon germ.: Waxdick engl.: Black Sea sturgeon bulg.: Esetra. Ruskii esetra în familia sturionilor, nisetrul ocupă— după morun — un loc important, datorită valorii sale economice. Corpul, îngroşat în partea din faţă şi îngust spre coadă, este acoperit de 5—19 plăci dorsale, 28—50 de plăci laterale şi 6—14 plăci ventrale. De asemenea printre cele cinci rînduri de scuturi puternice de pe corp, se află mici plăcuţe stelate, dispuse tot în şiruri. Botul este scurt, rotunjit şi lat. Coloritul este, de obicei, galben-cenuşiu. La exemplarele pescuite în mare coloritul este închis, în timp ce nisetrul din Dunăre are o culoare gălbuie. Obişnuit, atinge lungimea de 80—120 cm şi greutatea de 12—15 kg, pescuindu-se însă uneori şi exemplare de 1,5—2 m lungime, care cîntăresc 25—60 kg. Maturitatea sexuală apare la 8—14 ani la mascul şi la 10—20 de ani la femelă. Nisetrul trăieşte pînă Ia 45 de ani. Peşte marin migrator, nisetrul se reproduce în fluvii, unde se deplasează primăvara, în martie* aprilie şi chiar în mai. O femelă de 15 kg depune pînă la 1 000 000 de icre, de culoare cenuşie-negri-cioasă. în Dunăre urcă dincolo de Porţile de Fier. Puii de nisetru vieţuiesc în Dunăre pînă în iunie-iulie, cînd coboară în mare, unde rămîn în faţa gurilor fluviului pînă ce ating vîrsta de 2—3 ani. După această perioadă se retrag la adîncime. Hrana puilor de nisetru în Dunăre.o constituie crustaceele şi larvele de chironomide, iar în apele mării consumă de preferinţă crustacee şi polichete. Rareori mănîncă peşte, şi anume guvizi. De aceea, nisetrul se aglomerează în zonele cu midii. Pe lîngă imigraţia de reproducere de primăvară, nisetrul întreprinde migraţii şi toamna (august-septembrie). Exemplarele care migrează vara şi toamna rămîn în fluvii pînă în primăvara viitoare cînd se reproduc. Rezultă deci că reproducerea nu se face în fiecare an, ci la doi sau chiar la trei ani. Cantităţile de nisetru pescuite în apele ţării noastre sînt refativ mici, şi anume de 30 000—100 000 kg anual. Pescuitul cel mai intens se desfăşoară la guri le Dunării, în special în faţa braţului Sf. Gheorghe^ Pentru a se înlătura efectele negative ale construcţiei de baraje pe apele unde migrează sturionii, s-a trecut la reproducerea lor._pe -cale artificială. Astfel, prin reproducere artificială şi creşterea puietului pînă la vîrsta de 2—3 luni se produc zeci de milioane de pui de nisetru, care sînt deversaţi în fluviile ce se varsă în Marea Neagră şi Marea Caspici. O asemenea staţiune de sturionicultură funcţionează şi în ţara noastră la Litcov, în Delta Dunării, obţinîndu-se an de an rezultate tot mai bune. 8. ŞIPUL Acipenser sturio L. (Planşa 7) rus.: Nemeţkii atlanticeskii osetr engl.: Sturgeon fr.: Esturgeon bulg.: Nemska esetra germ.: Gemeiner St6r ung.: Szintok Şipul este sturionul Oceanului Atlantic, din care cauză mai poartă şi numele de «nisetru atlantic». Corpul lui este acoperit cu 9—15 scuturi dorsale, 24—36 laterale -şi 9—14 ventrale. 69 Se deosebeşte de nisetru prin conformaţia gurii şi mai ales prin plăcuţele stelate de formă romboidală, aşezate în rînduri oblice printre scuturile mari. Acest peşte, destul de rar în Marea Neagră şi în Dunăre, ajunge la lungimea de 3,5 m şi la greutatea de 300 kg, exemplarele obişnuite avînd 1—1,5 m lungime şi 15—50 kg greutate. Peşte marin migrator, şipul face călătorii în cîrduri mici sau izolat, urcînd în partea superioară a fluviilor. Astfel, în Vistula ajunge pînă la Varşovia, în Rin pînă la Băle, în Elba pînă în Boemia. Vîrsta maturităţii sexuale la mascul este de 7—9 ani, ia- la femelă de 8—14 ani. O femelă în greutate de 100 kg depune pînă la 7 000 000 de icre. Deşi numărul de icre pe care îl depune o femelă este foarte mare, producţia acestui peşte valoros este încă destul de scăzută. Dovadă, de-a lungul litoralului Americii se pescuiesc anual 70 000 kg, iar de-a lungul litoralului Europei, în special în fluviile care se varsă în Marea Nordului şi Marea Baltică, se prind 50 000 kg. în trecutul îndepărtat pescuitul acestei specii era mai productiv. Astăzi, din cauza poluării fluviilor cu apele reziduale din industrie, reproducerea se desfăşoară în condiţii grele, iar procentul de supravieţuire al larvelor şi puilor este mic. 9. CEGA Acipenser ruthenus L. (Planşa 8) rus.: Sterleadl germ.: Sterlet fr.: Sterlet Cega este sturionul adaptat exclusiv vieţii de apă dulce. Ea populează rîurile Europei de sud-est, şi anume cele din bazinul Mării Negre, bazinul Mării Albe şi Kara, precum şi rîurile din Siberia. 70 Botul cegii este, de regulă, lung şi subţire; rareori el este scurt şi rotunjit. Mustăţi le de sub bot, în număr de patru, caracteristice pentru toţi sturionii, sînt prevăzute cu franjuri laterale ca nişte pene, nefiind netede şi rotunde ca la ceilalţi sturioni. Corpul este acoperit cu 12—17 scuturi dorsale, 52—71 laterale şi 10—19 scuturi abdominale. Cega nu ajunge la dimensiunea celorlalţi sturioni, lungimea ei maximă fiind de 1 m, iar greutatea de 16 kg. în Dunăre, în mod obişnuit, se pescuiesc exemplare de 50—60 cm, în greutate de 2—4 kg. Maturitatea sexuală apare la masculi la 3—7 ani, iar la femele la 5—12 ani. Femelele în greutate de 1 kg depun pînă la 10 000 de icre mici, de culoare cenuşie-deschisă. Icrele de cegă nu sînt prea gus-. toase. Fiind mici şi cu pieliţa subţire, se sparg uşor, din care cauză sînt mai puţin apreciate. Reproducerea se face în aprilie-mai, uneori în iunie. Puii de cegă cresc repede. La 17 zile ei măsoară 3,5—4 cm, iar la 10 săptămîni ajung la 12 cm lungime. Hrana preferată a cegii o formează larvele de insecte, cum sînt chironomidele şi rusaliile. Puii de cegă se hrănesc cu larve de diptere şi de trichoptere. Adulţii însă consumă de predilecţie larve de diptere şi chironomide, cît şi insecte adulte. în gropile adînci, cu pietre, se hrănesc cu Corophium, care acoperă pietrele. Aceste locuri adînci sînt cunoscute de pescari. Astfel, de-a lungul Dunării romîneşti ele se găsesc între Turnu Severin şi Orşova şi între Orşova şi Coronini, iar în partea inferioară a Dunării sînt situate pe braţul Borcea (unde există şi o comună cu numele de Cegani) şi, în sfîrşit, între Hîrşova şi Brăila. Cantităţile de cegă care se pescuiesc în sectorul Dunării romîneşti. sînt mici, ele reprezentînd 15 000—20 000 kg anual. Producţia' acestui peşte a scăzut mult din cauză că se pescuiescexemplare tinere, iar procentul de supravieţuire al icrelor şi larvelor în Dunăre este foarte mic. Cega se pretează creşterii în heleşteie anume construite, în care i se administrează ca hrană rîme tocate şi carne de cal. Ca şi la sal-monide, această hrană artificială asigură o bună dezvoltare a peştilor. 10. VIZA Acipenser nudiventris Lovetzky (Planşa 9) rus.: Şip germ.: Glattst&r Această specie de sturion trăieşte în partea îndulcită a mărilor Neagră, de Azov, Arai şi Caspică şi în fluviile şi rîurile care se varsă în ele. Viza are botul triunghiular, ascuţit şi tare în tot timpul vieţii. Spre deosebire de ceilalţi sturioni, buza de jos este întreruptă la mijloc. Mustăţile sînt prevăzute cu franjuri mici, ca la cegă. Primul scut dorsal este mare şi puternic. Pe corp are 11—16 scuturi dorsale, 52—74 laterale şi 11—17 ventrale. Viza ajunge pînă la 2 m lungime şi 50 kg greutate. Exemplarele pescuite în Dunăre cîntăresc, de obicei, 8—10 kg, avînd lungimea de 80—100 cm. Maturitatea sexuală apare la vîrsta de 3—7 ani la masculi şi la 5—10 ani la femele. O viză de 10 kg depune pe fundul nisipos pînă la 500 000 de icre. în Marea Arai se pescuiesc anual 300 000—600 000 kg de viză, iar în apele R.P.R. doar 400—500 kg. Prin convenţia cvadripartită dintre U.R.S.S., R.P.R., R.P.B. şi R.S.F. Iugoslavia s-au luat măsuri de ocrotire a acestei specii, oprindu-se pescuitul ei, n. MORUNUL Huso huso (L.) (Planşa 10) rus.: Beluga germ.: Hausen fr.: Huiron Cel mai mare şi mai valoros peşte al apelor noastre este morunul. El este considerat nu numai sturionul cel mai de preţ, ci şi gigantul peştilor din Marea Neagră şi Marea Caspică, întrucît s-au pescuit exemplare de 1 500 kg greutate şi 9 m lungime. Acest adevărat uriaş al apelor are corpul ca un trunchi gros, alungit spre cele două extremităţi; capul lui este mic în raport cu corpul. Spre deosebire de ceilalţi sturioni, botul morunului este scurt şi moale. La exemplarele tinere el are forma triunghiulară, este ascuţit la vîrf şi acoperit cu scuturi tari, care nu cresc. La exemplarele mai vîrstnice aceste scuturi se îngroapă în piele, încît botul devine moale. De altfel, fenomenul de îngropare a scuturilor în piele pe măsura înaintării în vîrstă se petrece pe tot corpul morunului. Aşa se explică de ce exemplarele vîrstnice au pielea lipită de scuturi. La exemplare tinere se observă 11—14 scuturi dorsale, 41—52 de scuturi laterale şi 9—‘12- scuturi ventrale. Culoarea corpului este, în general, cenuşie, iar cea a abdomenului albă. Exemplarele pescuite în mare au o culoare mai închisă, aproape neagră. Dacă unele exemplare ajung la dimensiuni mari şi greutăţi apreciabile, exemplarele pescuite obişnuit în faţa gurilor Dunării măsoară doar 2—2,5 m şi cîntăresc 40—80 kg. Morunul face parte din grupa peştilor care trăiesc mult. Astfel, exemplarele de 1 000 kg au aproximativ 75 de ani, 71 Maturitatea sexuală a morunului apare la vîrsta de 15—18 ani la mascul şi 16—21 de ani la femelă. vO femelă de 100 kg, în vîrstă de circa 20—25 de ani, poate depune 8 000 000 de icre. Icrele de morun sînt mai mari decît ale celorlalţi sturioni, avînd diametrul de 2,5—3 mm şi culoarea cenuşie. Datorită gustului lor delicios, ele sînt cele mai apreciate icre negre şi, bineînţeles, cele mai scumpe. Se spune că o femelă de 500—-600 kg, cu icre, după preţurile dinainte de primul război mondial, valora cît şase perechi de boi. O dată cu venirea primăverii, începînd din luna martie, morunul — peşte marin migrator — prinde să urce în rîuri şi fluvii pentru reproducere, lepădîndu-şi icrele pe funduri tari la un curent de apă potrivit. în Dunăre s-au semnalat cazuri cînd unele exemplare au urcat pînă la Bratislava. Migraţia obişnuită se face pînă la Porţile de Fier. Exemplarele care migrează pr'măvara se reproduc în lunile aprilie-mai. Migraţia continuă însă şi vara, pînă toamna tîrziu (noiembrie). Morunii care au intrat în fluvii vara sau toamna iernează aici, în vecinătatea nisetrului, reproducîndu-se în anul următor.Cei rămaşi în mare caută locurile de pe platoul continental care au adîncimea de 60—70 m, unde continuă să se hrănească tot timpul iernii cu moluşte, creveţi, hamsii, guvizi. Pescuitul acestui peşte de mare valoare se face la gurile Dunării cu paragate sau cu carmace. Unele exemplare sînt prinse şi în fluvii- La noi în ţară se pescuiesc anual pînă la 300 000 kg. U.R.S.S-pescuieşte anual în Marea Caspică circa 6 000 000 kg de morun- în Marea de Azov şi în Marea Neagră pescuitul morunului a scăzut mult în ultimii ani din cauza schimbării chimismului apelor din fluviile care se varsă în aceste mări, cît şi din cauza barajelor construite pe albiile rîurilor tributare mărilor amintite. Atît icrele, cît şi carnea de morun sînt foarte căutate şi au preţul cel mai ridicat. Carnea de morun se livrează în stare proaspătă sau s ub formă de fi leuri, care puţin sărate şi afumate dau cunoscutu I «batog». n De la morun nu se aruncă nimic; totul se valorifică. Astfel, vezica înotătoare, uscată, formează materia primă pentru fabricarea cleiului de calitate (ihticol) folosit la limpezirea vinurilor şi la confecţionarea bulinelor (casetelor) pentru unele medicamente. Intestinele de morun şi chiar branhiile, fierte, dau renumitul borş pescăresc. Dacă la toate acestea adăugăm şi utilizarea pielii de morun, care, bine prelucrată, poate fi folosită ca talpă pentru încălţămintea uşoară, ne dăm seama ce bogăţie reprezintă acest peşte pentru economia piscicolă a ţării noastre. 12. GINGIRICA Clupeonella delicatula (Nordmann) (Planşa 11) rus.: Tiulka, Sardelika bulg.: Trisona, Koparka Acest clupeid mic din bazinul Mării Negre, Caspice şi al Mării de Azov este răspîndit în părţile îndulcite ale mărilor amintite, de unde pătrunde în fluvii şi lacuri. în Dunăre urcă pînă la Călăraşi, fiind întîlnit şi în Lacul Brateş, în bălţile din Insula Brăilei, în iezerul Călăraşi. Dimensiunile la care ajunge sînt de 8 cm la masculi şi 9 la femele, rar 12—13 cm. Corpul gingiricăi este comprimat lateral, iar abdomenul are o carenă bine dezvoltată. Ochii sînt lipsiţi de pleoape adipoase, prezente la puii scrumbiei de Dunăre, încît, dacă se ţine seama de acest caracter, se poate înlătura confuzia destul de frecventă dintre gingirică şi puietul de clupeide mari. Un alt caracter distinctiv al gingiricăi îl constituie cele două radii posterioare de la aripioara anală, care sînt mai lungi decît la celelalte aripioare. De asemenea, guraeste'mai mică şi oarecum superioară. Peşte de cîrd, gingirica se reproduce în mare, primăvara şi vara, în special în lunile aprilie-mai, la temperatura apei de 13—20°C. Reproducerea se face în apele mării din vecinătatea coastelor, dar şi în lacurile salmastre şi dulci. O femelă depune 5 000—20 000 de icre mărunte, cu diametrul de 0,8—1 mm. Gingirica, peşte exclusiv planctonofag, consumă zooplancton mărunt, constituind astfel o verigă între plancton şi peştii răpitori sau omnivori, cum sînt scrumbia de Dunăre, şalăul, sturionii şi alţii, care consumă cantităţi uriaşe de gingirică. Cantităţile cele mai mari de gingirică se pescuiesc în Marea de Azov, în unii ani prinzîndu-se pînă la 80 000 000 kg. La noi se prinde, în amestec cu puii scrumbiei de Dunăre, la tal ie-nele din faţa gurilor Dunării, în lacurile Razelm şi Brateş şi în unele lacuri din deltă. în medie, se pescuiesc 600 000—700 000 kg de gingirică anual. în unii ani însă, se pescuiesc în apele ţării noastre pînă la 2 000 000 kg. Gingirica se consumă în special sărată şi formează materia primă pentru fabricarea făinii furajere şi a uleiului de peşte. Varietatea de şprot din Marea Neagră se caracterizează prin forma mai înaltă a corpului, gura mică şi aripioara dorsală împinsă mai înapoi. Abdomenul, mult comprimat, are o carenă ascuţită prevăzută cu 29—33 de solzi, pe cînd gingirica are maximum 29 de solzi. Ultimele două radii ale analei nu sînt alungite ca la gingirică. Şprotul trăieşte în cîrduri mari, întreprinzînd migraţii de-a lungul litoralului, fără să pătrundă în rîuri şi lacuri. Mărimea lui obişnuită este de 8—11 cm, iar greutatea de 9 g; are un ritm încet de creştere, încît la vîrsta de 5 ani abia măsoară 13 cm. Asemenea exemplare se întîlnesc foarte rar, fi.indcă de cele mai multe ori mor înainte de a împlini 4 ani. La vîrsta de 1 an şprotul se reproduce, femelele depunînd 500— —2 000 de icre. în Marea Neagră se pescuiesc anual 3 000 000—5 000 000 kg de şprot. Intensificarea pescuitului cu talienele la litoralul nostru a dat rezultate foarte bune, pescuindu-se în unii ani pînă la 1 000 000 kg. Şprotul este cu mult mai gustos decît gingirica. El se pretează la afumare şi la prepararea conservelor în ulei. Există toate premisele ca, pe viitor, şprotul să formeze baza de materie primă pentru fabricarea făinii şi a uleiului de peşte. 13. ŞPROTUL Sprattus sprottus phalericus (Risso) (Planşa 12) 14. SCRUMBIA DE DUNĂRE Alosa pontica (Eichw.) (Planşa 13) rus.: Cernomorskaia kilka, Sprot, Kilka fr.: Sprat, Esprot germ.: Sprotte, Breitling engl.: Sprat bulg.: Trişa, Kaia, Triţona, Ţaţa, Koparka, Sprot ung.: Spratt rus.: Cernomorskaia seldi, Belo~ golovka germ.: Donauhering engl.: Danube herrings bulg.: Karaghioz ung.: Nagy dunai hering Şprotul este un clupeid mic, răspîndit sub formă de diferite subspecii locale în Oceanul Atlantic, Marea Mediteranăşi Marea Neagră. Peşte specific ponto-caspic, scrumbia de Dunăre este un clupeid valoros al Mării Negre. Ea are corpul comprimat lateral şi carena 73 bine dezvoltată, elemente caracteristice în general scrumbiilor. Gura este mare, armată cu dinţi bine dezvoltaţi. Pleoapele sînt groase şi adipoase. Scrumbia de Dunăre este un peşte marin migrator care formează cîrduri mari, în special în timpul reproducerii, cînd pătrunde în fluvii. Migraţia începe în martie, dar reproducerea are loc, de regulă, în luna mai, desfăşurîndu-se în Dunăre la 500—900 km de la gurile fluviului. Dimensiunile la care ajunge sînt diferite. Astfel, unele exemplare ating 40 cm lungime şi 500—-800 g greutate, altele 22—30 cm lungime şi 200—300 g greutate. Primăvara, în timpul migraţiei de reproducere, scrumbiile de Dunăre se îngraşă foarte mult, devenind mai rotunde. După ce-şi depun icrele multe dintre ele mor, iar cele care se reîntorc în mare sînt foarte slabe. Masculii ajung la maturitate sexuală la vîrsta de 2 ani, iar femelele la 3—4 ani, cînd depun 10 000—150 000 de icre. Fiind semipelagice, icrele plutesc în apă şi sînt antrenate de curent la gurile fluviului, unde eclozează. Puii rămîn aici toată vara. Uneori, cînd apele Dunării sînt mari, icrele sînt duse în bălţi şi pe terenurile inundabile. Puii rămîn aici şi se scurg o dată cu apele de inundaţie, vara sau toamna. Producţia de scrumbii depinde de bogăţia generaţiei din care este formată, ştiut fiind că scrumbiile de Dunăre pătrund în fluvii, la vîrsta de 3—4 ani, iar masculii chiar la 2 ani. Astfel, dacă generaţia de 3 ani, care de obicei este mai numeroasă, provine dintr-un an cînd condiţiile au fost favorabile dezvoltării puilor, producţia va fi mai mare. Aşa se explică de ce în unii ani producţia de scrumbii de Dunăre atinge 1 000 000, kg, iar în alţii numai 100 000 kg. De aceea se şi acordă o grijă deosebită reproducerii scrumbiei de Dunăre şi cruţării puietului ei. Peşte delicios şi bogat în grăsimi, scrumbia de Dunăre se consumă atît proaspătă, cît şi sărată. Sărarea se face după un anumit procedeu. 74 Peştele este în prealabil congelat în apă cu gheaţă şi sare, apoi se sărează şi se lasă să stea 10—15 zile. Astfel sărat este păstrat în saramură, în butoiaşe care sînt ţinute la frigorifer la o temperatură de 0—2°C. O bună parte din scrumbiile de Dunăre se afumă. 15. SCRUMBIA DE MARE Alosa maeotica (Grimm) rus.: Kercenskaia seldi, Azovskii puzanok Scrumbia de mare seamănă bine cu scrumbia de Dunăre, cu care se şi confundă uneori. Corpul ei este însă mai comprimat, linia abdominală mai dreaptă şi mai puţin aspră, iar carena mai puţin ascuţită. Scrumbia de mare nu se îngraşă prea mult în perioada migraţiei de reproducere. Ochii sînt mari, cu pleoape groase, ca şi la scrumbia de Dunăre, iar dinţii sînt foarte dezvoltaţi. Coloraţia scrumbiei de mare este verde-albăstruie pe spate, argintie pe laturi şi pe burtă. Aripioarele pectorale sînt albe, tivite pe marginea superioară cu negru. Adesea, pe laturile corpului se observă 6—11 pete negre, din care cauză pescarii numesc această specie «ri-zeafcă mare». Ea ajunge pînă la 33 cm lungime şi 400 g greutate. Deşi este migratoare, scrumbia de mare nu pătrunde în fluvii, ci numai în lacurile litorale, ca de exemplu în Razelm. Din Marea Neagră scrumbia migrează şi în MareadeAzov, înstrîm-toarea Kerci pescuindu-se în cantitate de circa 400 000—500 000 kg, din care cauză poartă şi numele de «scrumbia de Kerci». Cercetări recente au stabilit că, de-a lungul litoralului romînesc, scrumbia de mare se reproduce în Razelm, unde pătrunde primăvara şi se retrage toamna, o dată cu chefalii. Scrumbia de mare Alosa maeotica (Grimm) Pescuindu-sela un loc cuscrumbiade Dunăre, nu se pot aprecia cantităţile de scrumbie de mare prinse anual. Este cert însăcăscrumbiade mare se găseşte în cantităţi mult mai mari decît scrumbia de Dunăre. 16. RIZEAFCA Alosa caspia nordmanni Antipa (Planşa 13 a) rus.: Puzanok, Dunaiskii puzanok ung.: Kis dunai hering bulg.: Harip, Malka dunavska skrumbia Relict ponto-caspic, rizeafcaeste cea mai mică specie dintre scrumbiile de Dunăre; ea nu depăşeşte talia de 20 cm şi greutatea de 50 g. Are corpul relativ mai înalt şi mai comprimat lateral decît celelalte scrumbii albe. Ochii sînt destul de mari, iar dinţii puţin dezvoltaţi. Specie migratoare, intră în Dunăre şi în Lacul Razelm primăvara de timpuriu, reproducîndu-se în fluviu sau în lac, unde se şi hrăneşte. Spre toamnă se retrage în mare, migrînd în cîrduri, mai întîi adulţii şi apoi puii. Pînă la vîrsta de 3 ani se hrăneşte cu larve de insecte şi cu crustacee mici.Mai tîrziu devine răpitoare, atacînd hamsiile, guvizii, obleţii etc. în timpul migraţiei de primăvară pentru reproducere, rizeafca nu se îngraşă ca scrumbia de Dunăre. Maturitatea sexuală apare la masculi după ce împlinesc 2 ani, cînd au lungimea de 12 cm, iar la femele la 3 ani, cînd măsoară 15 cm. Exemplarele tinere de scrumbii de Dunăre se confundă adesea cu rizeafca, fiind pescuite şi înregistrate ca atare. Rizeafca, pescuită la Dunăre cu setei speciale iar la mare în taliene, este mai slabă (3—4% grăsimi) şi mai puţin gustoasă decît scrumbia. Ea se pretează însă pentru sărareşi prepararea conservelor în ulei. 76 17. HAMSIA Engraulis engrasicholus ponticus Alexandrov (Planşa 14) rus.: Anceous, Hamsa engl.: Anchovy fr.: Anchois bulg.: Hamsia germ.: Sardele, Anschovis Acest peştişor de 8—12 cm lungime şi 8—10 g greutate, care rareori atinge lungimea de 20 cm, este foarte răspîndit în Marea Neagră. Deşi seamănă aparent cu scrumbiile, totuşi el nu face parte din familia clupeidae, ci din Engranlidae. Hamsia are abdomenul rotunjit şi nu prezintă carenă, iar corpul nu este comprimat lateral, ci aproape cilindric. Falca superioară, mult mai lungă decît cea inferioară, permiţe gurii să se deschidă larg, ca la răpitori. Totuşi, hamsia este un planctonofag, consumînd zoo-plancton, copepode şi chiar fitoplancton. Fălcile sînt prevăzute cu dinţi mărunţi. Ochii sînt mari, fără pleoape adipoase. Culoarea generală a corpului este albăstruie-închisă, iar cea a abdomenului albicioasă. Specie precoce, atinge maturitatea sexuală la 11 luni. Trăieşte 2—3 an i. Hamsia trăieşte în cîrduri masive, uneori de zeci de mii de indivizi, întreprinzînd migraţii de-a lungul malului mării şi pătrun-zînd ocazional în lacurile litorale salmastre, ca de exemplu, în Razelm. Din Marea Neagră, ea migrează pentru hrănire în Marea de Azov. Se reproduce din mai pînă în septembrie. Hamsiile constituie hrana preferată a multor peşti marini răpitori, cum sînt pălămida, scrumbia albastră, calcanul, morunul, cît şi a delfinului, a păsării furtunii şi a pescăruşilor. Ca şi gingirica, hamsia este o verigă intermediară între fiinţele microscopice ale zooplanctonului şi peştii mari răpitori care predomină în mări şi oceane. Deşi zeci de milioane de kilograme de hamsii cad pradă răpitorilor, ele prezintă totuşi importanţă economică. Astfel, în Marea de Azov, unde migrează pentru hrană, se pescuiesc în unii ani pînă la 80 000 000 kg, iar de-a lungul litoralului romînesc pînă la 2 000 000 kg. Hamsiile sărate, care pot fi păstrate timp de 15 ani, constituie un aliment apreciat de cumpărători. Din ele se prepară o pastă foarte bună, care, după un an de conservare, formează un produs gustos, cunoscut sub numele comercial de «pastă de anchois». 18. LOSTRIŢA Hucho hucho (L.) rus.: Dunaiskîi losos germ.: Hushen, Lachsforelle, Donau lachs' Adevărată podoabă a apelor noastre de munte, lostriţa îşi găsea odinioară adăpost bun în mai multe rîuri mari de la noi, ca Oltul,. Jiul, Mureşul, Lotrul, Argeşul. Din cauza pescuitului prădalnic din trecut şi a schimbării defavorabile a condiţiilor de viaţă din locurile Lostriţă Hucho hucho (L.) sale'de baştină, lostriţa este azi pe cale de dispariţie, întîlnindu-se destul de rar numai în Bistriţa, Dorna, Vişeu şi Tisa. Acest frumos salmonid, a cărui arie de răspîndire se limitează doar la bazinul Dunării, măsoară.ca lungime peste 1 m, iar ca greutate atinge 12—14 kg. Răpitor tipic, este înzestrat cu o gură mare, prevăzută cu dinţi puternici şi numeroşi, care îi servesc la prinderea vie a prăzii şi în special a peştilor. Coloraţia corpului este argintie pe spate, brună-verzuie cu irizaţii roşcate pe părţile laterale, iar pe pîntecegalbenă-argintie. Preferă porţiun i le de rîu mai adînci, bulboanele, cotloanele, locurile vecine zonei păstrăvului şi lipanului. Sub umbrele cascadelor, sub şteiuri de stîncă, în ascunzişurile tăcute ale rîu lui îşi alege posturile de pîndă, de unde se aruncă fulgerător asupra prăzii. Nepotolita-i foame face ca lostriţa să fie un răpitor temut, care nu-şi cruţă, în unele cazuri, nici semenii. Dacă în primele faze ale vieţii se mulţumeşte cu .'insecte şi larve de insecte, pe măsură ce creşte atacă peştii din zona unde trăieşte, respectiv zglăvocul, porcuşorul, cleanul şi mreana. Nu se dă în lături nici de la broaşte, şoareci, şobolani de 'apă şi, cu elegante salturi acrobatice, se aruncă deseori după păsările de apă. Cînd atinge vîrsta de 4—5 ani, lostriţa devine matură, capabilă să se reproducă. Cînd rîuri le eliberate de strînsoarea gheţuri lor prind să-şi mai încălzească apa, lostriţa se găteşte de nuntit. Luna aprilie o întîmpină în haina de sărbătoare a împerecherii, care la femelă se caracterizează printr-o tonalitate vie a culorilor corpului, iar la mascul prin «butonii de dragoste» de pe cap. După bătaie femela devine arhitect şi constructor, amenajîndu-şi adăpostul pentru pontă. Cu ajutorul cozii ea sapă o groapă lungă de 60 cm şi adîncă de 10—20 cm, unde îşi depune icrele, în număr de 1 600—2 000 pentru 1 kg din greutatea corpului. Perioada de depunere a icrelor durează 2—3 zile, timp în care în preajma femelei se află«alesul» acesteia, ieşit victorios din disputa cu alţi cîţiva semeni care i-au format alaiul de nuntă. 78 «Sentimentele materne» nu durează decît pînă cînd puii îşi pot căuta singuri hrana. După apariţia puilor, lostriţa îşi reia traiul solitar şi obiceiurile de junglă în unda rece, fiind socotită «tigrul» apelor de munte. Raritatea ei, frumuseţeaşi gustul delicios al cărnii au transformat-o într-un trofeu al undiţarilor, care pot pescui, cu aprobare specială, în intervalul 1 iunie — 28 februarie, numai exemplare care depăşesc 60 cm lungime. 19. PĂSTRĂVUL FÎNTÎNEL Salvei inus fonti na lis Mitchill (Planşa 15) rus.: Goleţ germ.: Amerikanische Bachsai- fr.: Saumon de fontaine, Omble bling de fontaine engl.: Brook trout în unda de cristal a apelor de munte trăieşte cel mai frumos peşte din fauna piscicolă a ţării noastre — păstrăvul fîntînel. în coloritul corpului său sînt îmbinate armonios nuanţele cele mai plăcute. Pe fondul cenuşiu-verzui se află, ca o fină pigmentaţie, mici puncte de culoare portocalie-roşiatică sau roşie-puternică, încercuite cu albastru. Aripioarele pectorale şi abdomenul sînt tivite cu un alb ca de marmură. Originar din bazinul izvoarelor fluviului Mississippi şi ai afluenţilor acestuia, a fost adus în Europa în jurul anului 1884, iar în apele noastre cam prin 1906. Prezenţa lui este semnalată azi în cîteva pîraie afluente Mureşului, Someşului Rece şi în LaculOchiul Beiului. Ca mod de viaţă se aseamănă cu păstrăvul de munte, dar, spre deosebire de acesta, nu este atît de sperios. Hrana lui o formează viermi-şorii, larvele de insecte. Perioada de reproducere corespunde intervalului octombrie—decembrie, cînd haina de nuntă pe care o îmbracă îi accentuează şi mai mult frumuseţea. Ritmul de creştere este mai rapid decît la păstrăvul indigen; la vîrstadeo vară el are 6—15 cm lungime şi 20—25 g greutate, la două veri 15—20 cm şi 100—160g, iar la trei veri 20—25 cm şi 160—370 g. Creşte greu în crescătorii din cauză că este foarte puţin rezistent la bolile specifice salmonidelor. 20. PĂSTRĂVUL DE MARE, LAVRACUL Sal mo trutta labrax (Pali.) rus.: Cernomorskii losos germ.: Meerforelle fr.: Truite de mer Este cel mai mare salmonid din apele ţării noastre. Pescuindu-se numai exemplare răzleţe, de regulă pui, acest peşte este puţin cunoscut de pescari şi cu atît mai puţin de consumatori. Foarte rar se prinde cîte un păstrăv de mare care cîntăreşte 2—3 kg, cu toate că sînt descrise exemplare de 20—30 kg. Păstrăvul de mare este, de fapt, strămoşul păstrăvului de munte, care s-a adaptat la viaţa rîurilor montane, de unde coboară foarte rar spre şes şi, mult mai rar, în mare. De aceea, nu este exclus ca puii de păstrăv ce se pescuiesc în Dunăre şi chiar de-a lungul litoralului marin să fie puii păstrăvului de mare care au coborîtde la munte, printre ei aflîndu-seşi păstrăvi de munte, după cum nu este exclus să fie hibrizi între păstrăvul de mare şi păstrăvul de munte. Forma corpului, conformaţia capului şi a dinţilor păstrăvului de mare sînt asemănătoare cu cele ale păstrăvului de munte. Coloritul este însă cu totul deosebit. Negru-albăstrui pe spate, argintiu pe Păstrăvul de mare, lavrak Salmo trutta labrax Pali laturi şi pe abdomen, păstrăvul de mare prezintă numeroase pete negre, în formă de x, presărate pe corp. Printre acestea se disting şi pete gălbui-verzui, alături de puncte portocalii. Păstrăvul de mare trăieşte în apele mării şi migrează pentru repror ducere în rîurile de munte. Acest peşte popula vechea Mare Aralo—Ponto—Caspică, mare rece, cu apa slab salmastră, mai mult dulce. Astăzi, el este rar în Marea Neagră, fiind mai frecvent în Marea Caspică. Se pescuiesc însă exemplare răzleţe şi de-a lungul litoralului marin al ţării noastre. Parte dintre aceste exemplare pătrund în Dunăre ca adulţi, iar după reproducere, puii lor coboară încet spre mare. Ei sînt pescuiţi în acest stadiu, foarte rar, şi în fluviu. Peşte valoros, cu carnea gustoasă, nu prezintă importanţă economică pentru ţara noastră, întrucît se pescuieşte rar şi întîmplător. în Marea Caspică şi în rîurile afluente, unde se prind cantităţi mai mari, formează obiectul pescuitului industrial. 9 79 21. PĂSTRĂVUL DE MUNTE Salmo trutta fario (L.) (Planşa 16) rus.: Rudevaia forel germ.: Bachforelte fr.: Trulte commune engl.: Brown trout Peştele care a pus stăpînire pe apele de munte cristaline, reci şi repezi este păstrăvul. Cu trupul zvelt, musculos, plin de vioiciune şi supleţe, îmbrăcat într-un strai bogat colorat, el este socotit, pe bună dreptate, podoaba rîurilor de munte. Coloritul general al corpului are cîte ceva din mediul în care-şi duce viaţa păstrăvul. Verde-închis pe spate, ca ochiurile adînci din cotloanele rîului, gălbui pe margini şi cu burta albă-argintie, păstrăvul are capul stropit cu nişte pete roşiatice-negre, încercuite de umbre alburii. Gura mare, cu fălci puternice, în care sînt înfipţi dinţi ascuţiţi, ochi mari, veşnic cercetători sînt elementele care-l caracterizează drept un răpitor temut şi vorace. Specifică păstrăvului şi tuturor salmonidelor este o excrescenţă situată pe spinare, aproape de îno-tătoarea caudală, denumită înotătoare adipoasă. Păstrăvul are solzi mici, aproape imperceptibili. Lungimea obişnuită fa care ajunge este de 20—40 cm, cîntărind de la 200 g la 3—4 kg. Cu totul rare sînt exemplarele de 8—10 kg. Răspîndit în zona muntoasă a tuturor apelor europene, cu excepţia fluviului Peciora, păstrăvul trăieşte la noi în rîurile şi pîraiele de munte şi în cîteva lacuri, cum sînt: Lacul Roşu, Bîlea, Gîlcescu, Bucura. într-o continuă căutare a hranei, consumă cu lăcomie larve de insecte, gîndaci de apă, muşte şi alte insecte după care se aruncă 80 — întocmai ca un arc de oţel — deasupra apej. Lătăuşul (Gammarus) îi place cu predilecţie şi, pe măsură-ce creşte în vîrstă, vînează peştişori, crăieţi, zglăvoace şi chiar propria-i progenitură. La vremea bătăii, cînd atinge vîrsta de 2—3 ani, iar pădurile au prins rugina toamnei, prin octombrie, păstrăvul îmbracă haina de sărbătoare şi porneşte în alai de nuntă. Nuntaşii bărbătuşi sînt foarte bătăuşi în primele zile, cînd se hăr-ţuiesc între ei, şi numai învingătorii rămîn vrednici să-şi însoţească miresele pe drumul de urcuş al apelor, la locul împerecherii. Dacă apa este mai caldă, nuntitul ţine pînăîn decembrie—ianuarie. în răstimpul acesta, perechile îşi găsesc locurile propice — apă mai domoală, cu fund podit cu pietriş mărunt. Aici femela îşi sapă cu lopăţica cozii o gropiţă, asemenea unui cuibar, unde-şi lasă icrele (1 000—2 000 la 1 kg greutate), pe care bărbătuşul le stropeşte cu lapţi. Din icrele astfel fecundate, la interval de 3—4 luni, în funcţie de temperatura apei, se nasc puii, care sa mai hrănesc o bucată de vreme din săculeţul cu hrană pe care-l poartă cu ei (sacul vitelin). încetul cu încetul, ei devin, din pîntecoşi şi sperioşi cum sînt în primele faze de viaţă, supli şi îndrăzneţi, însuşindu-şi apoi felul de trai al părinţilor. Datorită faptului că procentul de supravieţuire al puilor ce rezultă din icrele depuse de o femelă este foarte mic (1—3%), s-a recurs la creşterea artificială a păstrăvului (salmonicultura), care a luat o mare extindere. Reproducerea şi creşterea păstrăvului se fac în crescătorii special amenajate. Asemenea crescătorii există în ţara noastră la Tarcău, Prejmer, Stîna de Vale etc. Păstrăvul este un peşte mult căutat de pescarii sportivi, care, spre a-l ademeni în cîrligul undiţei, folosesc pe lîngă momelile naturale o sumedenie de momeli artificiale, care imită insectele ce zboară deasupra apei în diferite anotimpuri, fiecare anotimp avînd insectele lui specifice. 22. păstrăvul american sau păstrăvul curcubeu Salmo irideus Gibbons (Planşa 17) rus.: Radujnaia forel engl.: Rainbow trout fr.: Truite arc-en-ciel germ.: Regenbogenforelle Denumirile pe care le poartă acest păstrăv — american sau curcubeu — ne indică două elemente principale, şi anume locul de baştină şi coloritul său. Provenit din apa rîurilor din vestul Statelor Unite aleAmericii, a fost introdus în Europa ca peşte de cultură în jurul anului 1880. în crescătoriile noastre s-a semnalat — pentru prima oară — prin anul 1902. Spre deosebire de păstrăvul de munte, păstrăvul curcubeu este mai puţin pretenţios în privinţa temperaturii şi a conţinutului de oxigen din apă. El diferă de păstrăvul de munte şi prin colorit: pe spate este albăstrui-violet, laturile au irizaţii argintii, iar burta are culoarea albicioasă. Linia laterală este umbrită de o bandă roză-sidefie, care dă impresia culorilor curcubeului. Trebuie remarcat că nu este pigmentat cu pete roşii, ci numai cu pete negre-cafenii.Creşte foarte bine în ape mai domoale, mai puţin limpezi şi mai calde. Aceste caracteristici, cît şi faptul că este rezistent la boli au făcut ca păstrăvul curcubeu să se preteze minunat creşterii artificiale. Perioada de reproducere o constituie lunile martie—aprilie, cînd se recurge la înmulţirea artificială. Incidental, păstrăvul curcubeu se găseşte în apele de munte învecinate crescătoriilor. El a ajuns într-un stadiu de domesticire atît de avansat încît nu se mai reproduce pe cale naturală. Ritmul de creştere este încet. La vîrsta de 1 an cîntăreşte 10—15 g, la 2 ani 100—250 g, la 3 ani 300—500 g, în condiţiile furajării artificiale. în păstrăvăriile noastre, păstrăvul curcubeu se creşte la Stîna de Vale, pe Telejenel, la Azuga, pe Valea-Limbăşelului. Anual, crescătoriile R.P.R. produc circa 50 000 kg de păstrăv curcubeu. 23. COREGONUL Coregonus lavaretus maraenoides (Poljakov) (Planşa 18) rus.: $ig germ.: Marăne fr.: Lavaret în rîndul noilor «cetăţeni» ai ihtiofaunei ţării noastre se numără astăzi şi coregonul. Adus sub formă de icre embrionate din lacul Ciudskoe, de pe lîngă Leningrad, a fost crescut la Staţiunea de sal-monicultură de la Tarcău. în prezent se găseşte în Lacul Roşu şi în unele iazuri din Moldova de nord. Cu toate că este un salmonid (cea de-a doua înotătoare grăsoasă trădează acest lucru), are aspectul general de scrumbie. Capul este însă mic, iar gura lipsită de dinţi. Exemplarele mature devin mai late, cu abdomenul cobofTt din cauza icrelor mari, ca de păstrăv, care îl măresc mult în timpul reproducerii. Coloritul general este argintiu. Interesant de remarcat este faptul că în perioada bătăii apar pe solzi nişte butoni. Se reproduce în lunile noiembrie—decembrie. Dimensiunile la care ajunge sînt de 30—40, maximum 60 cm lungime, iar ca greutate atinge 300—400 g, respectiv 2 kg. Se hrăneşte cu zooplancton, cît şi cu chironomide. Coregonul este un peşte cu carnea delicioasă, rivalizînd cu lipanul nostru, încît dezvoltarea lui în apele reci de la noi va contribui la ridicarea valorii ihtiofaunei din aceste bunuri piscicole. 24. LIPANUL Thymollus thymafius (L.) (Planşa 19) rus.: Harius germ.: Aesehe fr.: Ombre commune engl.: Grayling Din aceeaşi familie cu lostriţa şi păstrăvul face parte şi lipanul, care însă este mult mai mic. Obişnuit, creşte pînă la 30—32 cm lungime, cînd atinge greutatea de 300—350 g. Rar ajunge pînă la lungimea de 50 cm şi greutatea de 1 kg. Acest peşte este întîlnit în zonele mijlocie şi inferioară din aproape toate apele de munte din Europa, în afara celor situate în regiunile sudice. în ţara noastră, lipanul populează apele de munte în zona lor inferioară, denumită şi «zona lipanului». Frumuseţea lipanului rivalizează cu aceea a lostriţei şi păstrăvului. Corpul său pare învăluit în pînza curcubeului, care acoperă fondul argintiu al solzilor bine înfipţi în piele. Coloritul verde-cenu-şiu pe spate, argintiu-roşcat pe pîntece, cafeniu pe cap, stropit cu puncte negre şi dunguliţe cafenii, îl situează în rîndul celor mai frumoşi peşti. Iubitor al apelor mai domoale, lipanul nu este atît de exigent în privinţa oxigenului ca păstrăvul. Fire mai sociabilă, cîrduieşte cu semenii săi în stadiul juvenil. 82 li plac locurile cu apă mai adîncă, iar la vremea cînd din munte şiroiesc pîraiele pornite de topirea zăpezii, prin martie, începe drumeţia lui de nuntă. La această călătorie iau parte femelele trecute de 4 ani şi bărbătuşii de 3 ani, care migrează în zonele din amonte. Lipanul îşi depune icrele pe covorul prundişului fin, unde, asemenea lostriţei, îşi sapă un mic cuibar. Ecloziunea icrelor are loc după 14—30 de zile. în timp de un an, puii ajung la 10—12 cm, după doi ani ating 15—20 cm, iar după trei ani 30 cm. Hrana lipanului o formează viermişorii, moluştele, lătăuşii din patul apelor şi — fiind buni vînători deasupra apei — muştele sau alte insecte. Lipanul nu are importanţă economică din cauză că prezintă multiple dificultăţi pentru a fi cultivat artificial, dar are o carne gustoasă, cu miros slab de cimbrişor. 25. ŢIPARUL DE MARE, ANGHILA sau HELIOSUL Anguilla anguilfa (L.) (Planşa 20) rus.: Ugor fr.: Anguille germ.: Aal engl.: Eel Un oaspete rar al apelor noastre este anghila, care se găseşte în Marea Neagră, Dunăre, unele bălţi dunărene şi în partea inferioară a unor rîuri afluente Dunării. Peştele acesta lung de 0,50—1 m, care obişnuit cîntăreşte 2 kg (unele exemplare ating 4—5 kg) se aseamănă cu un şarpe. Caracteristică pentru anghilăeste înotătoarea dorsală, care înconjură mai mult de jumătate din corp, unindu-se cu caudala şi anala. Coloritul este verzui-închis pe spate şi gălbui-albicios pe pîntece. Anghila îşi are arealul de răspîndire în apele dulci de pe coastele Europei, din nord pînă la Marea Neagră cît şi în partea de nord a Africii. Viaţa anghilei a fost plină de taine, pe care ştiinţa le-a dezvăluit după îndelungi cercetări. Despre ea s-ar putea spune că trăieşte doar pentru a întreprinde două mari călătorii: una de nuntă, pe care o face din locurile unde şi-a petrecut tinereţea către locurile de reproducere. Acesta este drumul fără de întoarcere, căci o dată împlinit, anghila moare. Cea de-a doua călătorie — călătoria vieţii —o întreprind larvele, care pleacă din locul unde au luat naştere către meleagurile din tinereţe ale strămoşilor. în perioada adolescenţei anghila trăieşte pe fundul apelor dulci ale Europei şi Africii de nord. La început ea este un peştişor fricos, care cîrduieşte în zonele profundale, hră-nindu-se cu răcuşori, melci, peştişori. Cu trecerea anilor, anghila devine răpitor, pregătindu-se pentru a întîmpina viitoarele peripeţii şi greutăţi ale călătoriei de nuntă. La vîrsta de 6—9 ani începe drumeţia anghilei spre locurile sorocite nuntitului, identificate între Insulele Bermude şi Insulele fndiej de vest, respectiv în zona Mării Sargaselor. Pentru cîrdurile care pornesc din apropierea ţărmurilor Europe/, drumul este de aproape 8 000 km, fiind străbătut în 5—6 luni. Cu ultimele eforturi, exemplarele cele mai rezistente dintre milioanele de anghile care au pornit în drumeţie îşi îndeplinesc datoria de a se perpetua pe pajiştile roşietice de sargasum, la peste 1 000 m adîncime. în aceste locuri femela depune 1 000 000—2 000 000 de icre, care, fecundate de mascul, dau naştere la puii de anghilă (Lepto-cephalus brevirostris). Aceştia au forma unor frunze de salcie şi dimensiunea de 2 mm. Ei pornesc, înotînd la suprafaţa apei, în călătoria către apele dulci ale Europei, străbătînd acelaşi drum ca şi generaţiile 6 anterioare. La început sînt purtaţi de curenţi (GuIf-Stream). După 2 ani înoată activ, orientîndu-se cu ajutorul organelor de simţ. La adulţi călătoria durează 5—6 luni, iar la pui 3 ani. In acest timp ei cresc încet, măsurînd în primul an 25 mm, în al doilea 52 mm, iar în al treilea 75 mm. încetul cu încetul devin asemănători cu adulţii, fapt confirmat şi de forma corpului, care este cilindrică. Anghilele tinere pătrund în apele dulci ale Europei şi în cele de pe coasta Africii de nord, unde stau pînă cînd pleacă în călătoria spre Marea Sargaselor. Anghila formează obiectul pescuitului mondial. Anual se prind cantităţi care variază între 50 000 000 şi 100 000 000 kg. în- apele noastre nu are importanţă economică. 26. CRAPUL Cyprinus carpio L. (Planşa 21) / rus.: Sazan (forma sălbatică), germ.: Karpfen Karp (forma cultivată) engi.: Carp fr.: Cârpe Crapul.• ** 'bălţile şrlacurrle dunărene şi în unele lacuh* interioare. în Europa ‘ ghiborţul populează apele dulci din partea nordică şi.centrală, lip--slnd în Peninsula Balcanică (în afară de bazinul Dunării), Italia, ;v - Spania, Scoţia, Irlanda, partea de vest şi de nord a Norvegiei. Asemănător la înfăţişare cu bibanul, se deosebeşte de acesta prin faptul că cele două înotătoare dorsale sînt contopite într-una singură, p" Iar spinarea o are mai puţin ridicată. înotătoarea dorsală este armată cu spini groşi şi ascuţiţi, care provoacă înţepături dureroase celui pare nu ştie cum să-l apuce. \>>Y. Coloritul lui diferă în funcţie de mediu. în apele mai limpezi y*;~-este verde-cenuşiu-deschis, uneori măsliniu pe spate şi laturi, iar pe ; abdomen alb-gălbui. în apele mai tulburi, mocirloase îmbracă nuanţe mai închise. ^'1 /■. Gît priveşte mediul de viaţă, ghiborţul preferă apele mai reci, limpezi şi liniştite, dar se împacă uşor şi cu condiţii mai vitrege, -fiind un peşte foarte rezistent. în acest’sens sînt elocvente relatările pe care le face M. Băcescu « ... la un pescuit de iarnă, pe iezerul ^Călăraşi, ghiborţii scoşi grămezi pe gheaţă au supravieţuit în aer V 24 ore, la o temperatură de —1° —2°; transportaţi în coşuri la Bucu-; reşti, mulţi dintre ei au rezistat vii. Este o specie foarte rezistentă r'-y- . faţă de asfixia de iarnă sub gheaţă, supravieţuind celorlalţi peşti, precum şi la lipsa oxigenului cauzată de topitul cînepii, murind u Itimu I d i ntre toţ i peşt i i». ' Este un peşte de cîrd care nu întreprinde migraţii. Se hrăneşte J de obicei la vremea crepusculului, cînd se îngînă ziua cu noaptea, vv consumînd larve de insecte, crustacee, pui de peşte şi, îndeosebi, y\ s icre şi pui de şalău. hy k Epoca de reproducere corespunde lunilor martie—aprilie, înainte de dezlănţuirea viiturilor de primăvară. După ce ating maturitatea Y’ • sexuală, la vîrsta de 2—3 ani (bărbătuşii sînt mai mici şi numeric ■ mai puţini ca femelele) ghiborţii cîrduiesc spre locurile cu fund ' mai tare sau cu pietre, unde se împerechează. La vremea bătăii sînt ; tare agitaţi, se învîrţesc în cerc, unii înghesuiţi în alţii, de parcă r V'.. y 130 •«Ia* . •> ■■. ■ ^ v -V • .. - • , ■ Nar juca o horă a îndrăgostiţilor şi'după această cpntîmJă Kîrjpnire îşi leapădă icrele, iar bărbătuşii Iapţii. Femela depune 50 000— 100 000 de icre. Din ouăle fecundate apar după 5—6 zile alevinii, care sloboziţi de povara-sacului vitei in, se transformă repede (5—6 zile) în puişorii lacomi de ghiborţ, asemănători cu părinţii. în apele noastre, ghiborţul ajunge la lungimea de 15 cm, rar 20 cm şi la greutatea de 30 g, respectiv 100 g. Peşte nedorit pentru pescărie din cauză că distruge icrele altor specii valoroase, în special şalău, ghiborţul este pescuit cu vîrşele şi năvodul. La noi se pescuiesc anual circa 100 000 kg de ghiborţ. 102. RĂSPĂRUL Acerina schraetser (L.) rus.: Polosatîi erş germ.: Schrătzer Peşte specific bazinului dunărean, răspărul pare frate bun cu ghiborţul. Asemănător la înfăţişare, prezintă ca elemente distinctive corpul mai alungit, de culoare galbenă ca lărriîia. Deasupra liniei laterale, în lungul corpului are trei dungi subţiri negre-albăstrui, dintre care cele două de jos sînt întrerupte la unele exemplare. Pe aripioara dorsală, prevăzută, ca şi la ghiborţ, cu ţepi, se înşiruie trei rînduri de puncte închise la culoare. Mărimea la care ajunge este de 20 cm iar greutatea de 40—60 g. masculii avînd dimensiuni mai mici decît femelele. Spre deosebire de ghiborţ, îi plac locurile cu apă mai repede şi cu fundul nisipos. Hf ah a este, aceeaşi ca la ghiborţ, iar perioada de reproducere are loc în aprilie—mai. ' Găsindu-se în cantităţi mici, se pescuieste puţin şi rar, nepre-zentînd importanţă economică. 103. ŞALĂUL Lucioperca lucioperca (L.) . (Planşa 74) rus.: Sudak germ.: Zander fr.: S and re engl.: Pikeperch Şalăul trăieşte în Dunăre şi în bălţile dunărene, în rîurile mari, în lacurile litorale şi în cele interioare. îi plac apele dulci, lin curgă toare, cît şi cele uşor salmastre, cu fund pietros, nisipos sau argilos. 9 Este răspîndit în toată Europa, cu excepţia Peninsulei Iberice,_ liei şi Angliei. în unele ţări, ca de pildă în Franţa, a fost intrtţdUs ^ pe cale artificială. " Rudă bună cu bibanul, se deosebeşte de acesta prin capul mai alungit, gura mai largă, corpul mai prelung şi înotătoarele mai mari. Dinţii sînt dezvoltaţi şi inegali. / j Pe fondul alb-argintiu al corpului iese în evidenţă ccrirasa verzuie-, cenuşie sau cenuşie-gălbuie a spatelui. La exemplarele mai vîrstnice,; care au solzi şi la baza aripioarelor (cu excepţia celei dorsale), spatele este cenuşiu-plumburiu. Flancurile corpului sînt brăzdate transversal de 8—13 dungi negri* cioase. Aripioarele dorsală şi caudală sînt pigmentate cu mici petece negricioase. Hrăpăreţ şi lacom, şalăul, denumit şi «ştiuca rîurilor», este mai mult un peşte de fund, loc pe care-l părăseşte cînd porneşte în oău-tarea hranei sau sub imboldul «fierbinţelilor de dragoste». ' ; Dimensiunile obişnuite ale şalăului din apele noastre sînt'de 40—70 cm, foarte rar de 1—1,2 m, cînd cîntăreşte 1—4 kg, respectiv ■; 8—15 kg. Pînă atinge lungimea de 20 cm poartă numele de «strâ- -pazan», denumire dată de pescari, care probabil că au luat strapa*.• zanul de la barcă drept comparaţie pentru lungime. în prima tinereţe, pînă la greutatea de 200 g, şalăul nu-şi tră~; dează firea de răpitor. în această perioadă el se hrăneşte cu plancton şi crustacee inferioare. % -^6; , « £ •v •>; încă înainte de a împlini 1 an el devine răpitor, caracter ce accentuează cu vîrsta. Obleţii, guvizii, roşioarele, racii şi chianj^ broaştele îi cad victime. Cîteodată nu-şi cruţă nici propria-i proge- iC; nitură, mai ales după reproducere, cînd dispare intoxicarea organis-^ mului determinată de procesele elaborării sexuale (anorexie genetică). / Sj Reproducerea şalăului are loc de la sfîrşitul lunii martie pînă Iar sfîrşitul lunii aprilie, alteori şi în mai, perioadă în care temperatura^^; apei oscilează între 8 şi 16°C. La vîrsta de 2—3 ani, şalăul este apţ*:J| pentru reproducere. Femela depune pe fundul apei, pe pietre, pe^ " plante acvatice sau în mici gropiţe săpate cCTâjutorul cozii 50 000— 300 000 de icre lipicioase. Icrele stau grămadă, formînd un cuib. Dăm mai jos textul lui lakovlev cu privire la ponta şalăului: ' «peştii se grupează perechi, îşi aleg locuri umbroase, iar femela se ' aşază vertical, cu capul în jos, depunînd liniştită icrele. Masculii • le stropesc cu lapţi înotînd încet în jurul femelelor. Deseori, pe timp r liniştit, se pot vedea pe suprafaţa apei cozile femelelor ieşite afară ' din apă şi mişcate încet cînd într-o parte, cînd într-alta». Datorită cărnii sale albe, deosebit de gustoasă, şalăul este trecut în rîndul peştilor valoroşi, fiind considerat un aliment dietetic. Pentru mărirea cantităţii de şalău din apele naturale cît şi din iazuri şi heleşteie, în ţara noastră funcţionează la Enisala, pe malul Lacului Babadag, o staţiune de reproducere dirijată a şalăului. Aici se obţin anual circa 10 000 de cuiburi de icre embrionate de şalău ' (un cuib cuprinde aproape 30 000 de icre embrionate). Şalăul este un peşte care tentează mult pe undiţari. în apele ţării noastre se pescuiesc anual circa 800 000—1 000 000 kg de.şalău. Înanul1956 s-aobţinuto producţie record de 1 900000 kg. 104. ŞALĂUL VĂRGAT Lucioperca vofgensis (Gmelin) rus.: Berş Peşte specific provinciei ponto-caspice, şalăul vărgat trăieşte la noi în Dunăre şi în bălţile dunărene. Mai mic decît şalăul comun, măsoară în lungime pînă la 45 cm, iar ca greutate atinge 1—2 kg. Se deosebeşte de şalăul comun prin 132 ' capul mai scurt, dar mai înalt şi mai afes prin prezenţa solzilor pe opercul. Linia laterală se continuă şi pe radiile de la aripioara caudală. în general, coloritul este asemănător cu cel al şalăului comun, dar dungile transversale sînt mult mai intense, gura mai mică, iar dinţii mai slabi. în timpul pescuitului nu se face deosebirea între o formă şi alta, încît producţiile realizate sînt cuprinse, statistic, sub denumirea generică de «şalău». Este mai puţin răspîndit în apele ţării noastre decît şalăul comun. 105. FUSARUL Aspro streber Sieb. (Planşa 75) rus.: Maîli cîop germ.: Streber fr.: Apron vulgaire După cum îl arată şi numele, acest peşte are forma unui fus, iar pedunculul caudal este subţire. De talie mică, nu creşte mai mult de 15—17 cm. Fusarul se întîlneşte numai în bazinul Dunării şi al Vardarului. La noi, populează Dunărea din amonte de Galaţi, mai rar delta, cît şi zona colinară a rîurilor mari. Coloritul corpului este galben-cafeniu, brăzdat de A—5 benzi de culoare mai închisă. Despre biologia lui se cunosc puţine elemente. Se'ştie că îi plac locurile cu apă limpede şi cu fundul tare. Se hrăneşte cu viermi, larve de insecte, icre şi pui de peşte. Şalăul vărgat Lucioperca volgensis (Gmelin) Perioada de reproducere corespunde lunilor martie—mai. Fiind rar şi de dimensiuni mici, nu prezintă valoare economică. 106. PIETRARUL Aspro zingel (L.) (Planşa 76) rus.: Ciop germ.: Zinge! fr.: Apron Pare a fi frate bun cu fusarul. Spre deosebire de acesta creşte ceva mai mare, şi anume de 15—20 cm, citîndu-se şi exemplare excepţionale de 50 cm. Gura lui are forma unei potcoave, iar cele două aripioare dorsale sînt mai apropiate una de alta decît la fusar, pedunculul caudal fiind mai gros, iar solzii mai mărunţi. Se deosebeşte de fusar şi prin colorit, care la pietrar este brun-gălbui pe spate, cu 5—6 benzi mai închise pe laturi şi cenuşiu-albi-cios pe abdomen. Peşte caracteristic bazinului dunărean şi Nistrului, trăieşte la noi în Dunăre, cît şi în zona de şes şi cea colinară a rîurilor mari. Răpitor din fire, pietrarul consumă pui de peşte, viermi, larve de insecte şi, cu predilecţie, rusalii. Se reproduce în aprilie—mai, pe funduri cu nisip sau pietriş, unde femela îşi amenajează un fel de cuib căptuşit cu alge. Pietrarul nu prezintă importanţă economică, pescuindu-se rar şi în cantităţi infime. 134 107. ASPRETELE Romanichthys valsanicola Dum., Băn. şi Stoica în cursul de munte al rîului Argeş şi al afluenţilor săi, Vîlsanul şi Rîul Doamnei, a fost descoperit prin 1956—1957 un nou peşte în ihtiofauna ţării noastre, denumit asprete. Gen şi specie nouă, endemică apelor R.P.R., necunoscut în Europa, aspretele are corpul scurt, gros în partea superioară, comprimat lateral în cea poşte-rioară şi nu depăşeşte ca lungime 10—12 cm. Capul, gros şi relativ mare faţă de restul corpului, seamănă oarecum cu cel al zglăvoacei. Gura, inferioară, semilunară, este prevăzută cu dinţi mărunţi, dispuşi în formă de perie. Cele două înotătoare dorsale sînt lungi, apropiate între ele, prima avînd radii ţepoase, iar a doua radii moi. înotătoarea anală se caracterizează printr-o bază scurtă; ea este însă înaltă, lipsită de radii ţepoase. Corpul, acoperit de solzi aspri şi mărunţi, este cenuşiu-brun, cu benzi transversale mai întunecate pe spate şi galben-albi-cios pe burtă. Cîteva şiruri de pete întunecate brăzdează înotătoarele dorsale, pectorale şi caudale. Romanichthys valsanicola Dum., Băn. şi Stoica Aspretele îşi găseşte sălaşul pe lîngă pietrele situate în viitoarea apelor şi se hrăneşte cu larve de insecte acvatice. Nu prezintă importanţă economică. 108. PEŞTELE SOARE, BIBANUL SOARE, SORETELE Lepomis gibbosus (L.) rus.: Solnecinaia rîba germ.: Sonnenbarsch fr.: Perche-Soleil engl.: American sunfish Adus în 1880 din America de Nord în Europa, ca peşte de ornament, peştele soare sau soretele s-a răspîndit în ultimii 30 de ani în aproape toate bălţile dunărene şi în unele rîuri din ţara noastră. Seamănă la înfăţişare cu bibanul dar, spre deosebire de acesta, are* corpul mai înalt, înotătoarele dorsale unite, lungimea de 10—15 cm, iar coloritul aparte. Fondul verde-măsliniu de pe spate este stropit cu pete castanii şi albastre, iar laturile sînt de culoare aurie-ştearsă, presărată cu multe punctişoare. Minunata paletă a naturii i-a adăugat însă şi alte tonuri: pe cap şi sub ochi cinci dunguliţe albastre-aurii, iar pe burtă o mantie aurie. Cartea de vizită a bărbătuşului este un năsturaş negru pe opercul, şnuruit cu o panglicuţă roşiatică. Frumos împodobit, peştele soare, soretele sau bibanul soare iubeşte apa bălţilor cu vegetaţie bogată, liniştită, cu fund de nisip sau de nămol. Răpitor ca şi bibanul obişnuit, consumă cu lăcomie larve şi insecte, pui şi icre de peşte, crustacee şi viermi, fiind tare păgubitor. Se reproduce în luna mai. Deşi frumos la vedere, pescarii nu-l doresc în baltă, spunînd, pe bună dreptate: *ge maturitatea sexuală. Reproducerea are toc de- ta sfîrşitul lui februarie pînă în aprilie, perioadă în care băfrbătuşul are grijă de propria-i progenitură, pentru ca apoi să Revină canibal. C -în afară de faptul că serveşte ca momeală la undiţă pentru pes-Şftltul păstrăvului şi îndulceşte borşul muntenilor, zglăvocul nu are importanţă economică. ) • 119. ZGLĂVOCUL PESTRIŢ f*' '' Cottus poecilopus Heck f ' rus.: Pestronoghii podkamenşcik germ.: Buntflossengroppe, Ost- groppe ' .în aceleaşi locuri cu zglăvocul, însă numai în Moldova şi Maramureş, trăieşte şi zglăvocul pestriţ, căruia îi plac apele bine oxigenate* De fapt, se deosebeşte destul de greu dezglăvocul obişnuit. Coloritul corpului este cafeniu-verzui şi — element distinctiv —aripioarele înotătoare sînt stropite cu pete cafenii, r Lungimea atinge, obişnuit, 8—10 cm. în privinţa hranei are predilecţie pentru lătăuşi. Reproducerea se desfăşoară în lunile februarie—martie. Jn afară de faptul că serveşte drept nadă la undiţă pentru păstrăvi, nu are nici o importanţă economică. 142 V20. RlNDUNICÂ DE MAftţ ' * > Trigla lucerna L. (Planşa 85) rus.: Morskoi petuh germ.: Knurrhahn fr.: Grond in perlon în rîndul peştilor marini, care prezintă o seamă de curiozităţi, atît ca înfăţişare, cît şi ca obiceiuri, intră şi rîndunica de mare. Ea ajunge pînă la lungimea de 66 cm şi greutatea de 3 kg. Are capul mare, ochii mari şi bulbucaţi, iâr corpul este butucănos în partea anterioară şi subţire spre, coadă. înotătoarea pectorală are cele trei radii ventrale libere, asemenea unor gheare îndoite, care îi permit să se tîrască pe fundul apei. Din această cauză înotătoarele pectorale par nişte aripi de rîndu-nică, de unde i se trage şi numele. Corpul, acoperit cu solzi mici, este îmbrăcat în culori frumoase: spatele brun-gălbui, laturile roşii-brune sau verzui, iar abdomenul afb-gălbui. Rîndunica de mare are aripioarele viu colorate cu diferite nuanţe: dorsala este roşie-brună sau roză, pectorala violetă cu pete roşcate la exterior şi verzuie sau albastră în interior, iar ventrala şi anala sînt de un toz-deschis. Coloritul viu şi atrăgător situează rîndunica de mare în rîndul celor mai frumoşi peşti din Marea Neagră. Are o carne foarte gustoasă, dar fiind o specie, rară în Marea Neagră nu prezintă importanţă economică. 121. BUZATUL Labrus viridis prasostictes Pali. Printre stîncile şi algele din zona litorală a mărilor trăieşte acest soi de peşte, care se întîlneşte foarte rar în apele Mării Negre. Zglăvocul pestriţ Cottus poecilopus Heck Buzatul Labrus viridis prasostictes Pali. Lung pînă la 44 cm, el are corpul, cît şi opercularul ş\'preopercu-larul acoperite în întregime cu solzi. Coloritul este frumos, verde pe spate, cu pete albastre pe cap, trunchi şi înotătoare. Pe abdomen se distinge un desen brun, în formă de reţea, iar marginea dorsală este roşie, pe cînd cea a analei şi caudalei albastră. în Marea Neagră se pescuiesc exemplare răzleţe, de aceea nu prezintă importanţă economică pentru ţara noastră. 122. Ctenolabrus rupestris (L.) în comparaţie cu celelalte specii de labride, Ctenolabrus rupestris are corpul mai alungit. El atinge lungimea de 15 cm. Dinţii sînt dispuşi pe fălci pe mai multe rînduri, iar preopercularul este zimţat. Culoarea corpului este cenuşie sau brună, fiind mai deschisă pe partea ventrală. Ca semn distinctiv are cîte o pată neagră la baza caudalei şi sub prima parte a dorsalei. 10 — Al laşul peştilor Felul de viaţă este acelaşi "ca la toate labridele. Nu prezintă importanţă economică. 123. Crenilabrus ocellatus (Forskal) Asemănător cu Labrus, dar mult mai mic ca lungime (abia atinge 10 cm), Crenilabrus ocellatus are preoperculul zimţat. Partea poste-rioară a operculului, lipsită în regiunea superioară de solzi, este acoperită cu o pată neagră, caracteristică. Coloritul corpului este foarte bogat, cuprinzînd o gamă largă de nuanţe, de la brun-portocal iu pînă la verde-deschis, peste care, în lungul flancurilor se găsesc 2—3 benzi sau o serie de pete întunecate. Preferă apele din zona litorală şi din zonele stîncoase acoperite de alge. Peşte rar în Marea Neagră, nu prezintă importanţă economică. Crenilabrus ocellatus (Forskal) 145 i24. Crenilabrus ţinea (L.) (Planşa 86) Spre deosebire de celelalte specii de Crenilabrus, această specie are 3—5 şiruri de solzi pe preopercular, sub ochi. în lungul corpului, care poate avea pînă la 30 cm, se află două şiruri de pete mai închise. Duce acelaşi fel de viaţă cu speciile înrudite şi se hrăneşte mai ales cu moluşte. Nu prezintă importanţă economică. 125. Crenilabrus griseus (L.) Specia Crenilabrus griseus se deosebeşte de Crenilabrus ocellatus, întrucîtareoperculul acoperit în întregime cu solzi şi nu prezintă acea pată neagră, caracteristică lui Crenilabrus ocellatus. Pe preopercular, sub ochi, se găsesc două şiruri de solzi. CrenHabnfi griseus (L.) 146 Coloritul este, în general, brun cenuşiu sau verzui, cu două benzi brune de-a lungul corpului şi cu pete deschise, dispuse neregulat, pe flancuri. Lungimea la care poate ajunge este de 16 cm. Ca biologie se aseamănă cu speciile înrudite. Nu prezintă importanţă economică. 126. Crenilabrus quinquemaculatus (Bloch) Se aseamănă mult cu Crenilabrus griseus, însă conformaţia corpului este mai înaltă, iar pe preopercular, sub ochi, se observă mai multe şiruri de solzi, respectiv 3—5. îi lipseşte pata neagră de pe pre-opercul. Corpul are culoarea cenuşie-gălbuie, sau verzuie, cu 3—5 benzi longitudinale întrerupte din locîn loc.Creşte pînă la lungimea de16cm. Crenilabrus quinquemaculatus (Bloch) Are acelaşi fel de viaţă ca şi celelalte specii de Crenilabrus şi — întrucît se pescuieşte foarte rar în Marea Neagră — nu prezintă importanţă economică. 127. GUVIDUL DE MARE Gobius Cephalargeş (Pali.) Pe fundul pietros al mării, în vecinătatea ţărmului, se întîlneşte un peşte cu capul turtit dorso-ventral, mai lat decît înalt, cu buza superioară groasă şi lăţită lateral, numit guvidul de mare. La această specie pedunculul caudal este scurt, comprimat lateral şi înalt. Ca şi la ceilalţi guvizi, înotătoarele ventrale sînt unite, formînd o ventuză cu care peştele se poate fixa de stînci sau de alt substrat. Coloritul corpului este variabil. Predomină culoarea gălbuie-întunecată, corpul fiind presărat cu pete brune şi negricioase, dispuse neregulat. înotătoarele sînt cenuşii, stropite cu pete mărunte. Se hrăneşte mai ales cu crustacee şi creşte pînă la lungimea de 20—25 cm.' . Această specie se întîlneşte rar în apele Mării Negre, uneori şi ■ în apele salmastre şi cu totul excepţional în cele dulci. 128. Gobius ophiocephalus Pali. (Planşa 87) în cîmpurile cu vegetaţie bogată de pe fundul mării trăfeşte Gobius ophiocephalus. Spre deosebire de ceilalţi guvizi, această specie are corpul şi capul mult mai comprimate lateral. Ochii sînt relativ mici şi distanţaţi. 10 Coloritul general este brun sau cenuşiu-măsliniu, peste care se suprapune o reţea caracteristică de benzi neregulate. La baza înotătoarei caudale se observă o pată neagră. Lungimea la care ajunge este de 25—28 cm. Această specie de guvid marin era frecventă în lacul Sinoe înainte de îndulcirea lui. Aici se prindeau, îndeosebi toamna, cantităţi mari de Gobius ophiocephalus. Azi nu mai prezintă importanţă economică. 129. GLĂVOCUL Gobius fluviatilis Pali. în apele dulci sau uşor salmastre, mai cu seamă în lacurile lito* rale cu fund nisipos, cîteodată în bălţile dunărene, rareori în Dunăre sau în rîuri, trăieşte Gobius fluviatilis. El are corpul relativ îngust şi alungit, botul ascuţit şi — spre deosebire de toţi ceilalţi guvizi — gura foarte mică; deschiderea ei abia ajunge pînă sub marginea anterioară a ochilor. Corpul este jjălbui-cenuşiu-deschis, cu o serie de puncte şi pete brune mici. în perioada reproducerii masculii devin negricioşi. Lipsesc petele puternic nuanţate de pe înotătoare. Se hrăneşte în special cu crustacee si ajunge pînă la lungimea de 15—18 cm. Nu are importanţă economică. , 130. Gobius syrman Nordmann Se aseamănă prin forma corpului şi prin colorit cu Gobius fluviatilis dar, spre deosebire de acesta, are botul mai lat şi obtuz, iar 147 Goblus ophiocephafus Pali. Gobius syrman Nordmann gura mult mai mare. în epoca de reproducere corpul masculilor nu se întunecă la culoare. * Această specie, care ajunge pînă la 18 cm lungime, trăieşte exclusiv în apele salmastre, fiind cel mai frecvent guvid din Razelm. Se hrăneşte cu pui de peşte şi nevertebrate acvatice. Nu prezintă importanţă economică. 131. MOACA DE NĂMOL Gobius gymnotrachelus Kess. (Planşa 89) Specie pur dulcicolă, moaca de nămol îşi află locul în bălţile Dunării, în lacurile litorale, heleşteie, iazuri şi rîuri nămoloase. Acest guvid are botul gros, truncheat, gura mică, oblică, iar ochii mari şi bulbucaţi privesc în sus. Se recunoaşte şi datorită lipsei solzilor de pe partea anterioară a spinării, de pe ceafă, opercul şi baza aripioarei pectorale. Corpul este cenuşiu-deschis, cu benzi întunecate oblice, uneori foarte distincte, alteori slab conturate. Lungimea atinge 10—14 cm. 132. HANOSUL Gobius batrachocephalus Pali. (Planşa 90) rus.; Bîciok knut Hanosul trăieşte pe fundul pietros al mării la adîncimi mai mari decît ceilalţi guvizi. El este de altfel şi cel mai mare guvid din apele ţării noastre, atingînd lungimea de 30—35 cm. 150 Are corpul cilindric, pedunculul caudal lung, iar capul mare, gros, puternic turtit dorso-ventral. Ochii hanosului sînt mari, apropiaţi, situaţi în partea superioară a capului. Gura este mare şi aproape superioară. Operculul şi baza înotătoarei pectorale sînt neacoperite cu solzi. Hanosul este galben-închis sau brun pe spate şi pe laturi, stropit cu pete neregulate de culoare închisă. Pe laturi se disting 2—6 dungi transversale cafenii sau negre. Specie tipic marină, hrănindu-se cu moluşte, crustacee şi peşti mici, se întîlneşte în mod excepţional în apele salmastre sau dulci. 133. STRUNGHILUL Gobius melanostomus Pali. (Planşa 91) rus.: Bîciok krugileak Cel mai frecvent guvid din apele Mării Negre este strunghilul. Faţă de ceilalţi guvizi, are corpul ceva mai gros şi mai înalt. Botul lui este scurt, obtuz şi foarte convex, iar colţul şi istmul operculului sînt acoperite cu solzi. Coloritul general este gălbui-deschis, stropit cu pete brune neregulate. La baza primei înotătoare dorsale se află o pată neagră evidentă. în perioada de reproducere, corpul masculilor se înnegreşte complet, de parcă ar fi îmbrăcat o haină de nuntă. Chiar în această situaţie însă pata neagră de pe aripioara dorsală se poate recunoaşte. Strunghilul trăieşte în zona litorală a mării, pe fundul pietros, putînd ajunge şi în apele salmastre ale Razelmului, însă în nici un caz în apele complet dulci. Se hrăneşte cu animale de fund şi în primul rînd cu moluşte. Creşte pînă la lungimea de 20—25 cm. Pescuindu-se în cantităţi relativ mici, nu prezintă o importanţă economică prea mare. 134. GUVIDĂ NEAGRĂ Gobius niger L. Specie marină, Gobius niger se aseamănă mult, după forma corpului, cu Gobius melanostomus, dar, spre deosebire de acesta, are ochii mari, apropiaţi şi bulbucaţi. De asemenea, îi lipseşte pata neagră de la baza primei înotătoare dorsale ale cărei radii sînt foarte lungi. Lungimea atinge 12—14 cm. în Marea Neagră se pescuieşte rar, deci nu prezintă importanţă economică. 135. GUYIDIE DE BALTĂ Gobius kessleri Gunth. rus.: Brciok-golovaci După cum arată şi numele lui, acest peşte trăieşte în bălţi pe fundul mîlos sau argilos, fiind cel mai frecvent guvid din bălţile dunărene. El are corpul relativ scund, mai mult sau mai puţin turtit dorso-ventral, fiind mai gros decît înalt. Falca inferioară o depăşeşte mult pe cea superioară, astfel încît gura este mare, cu înclinarea oblică în sus. Ochii mici, situaţi pe partea dorsală a capului, privesc în sus. Lungimea la care ajunge este de 12—18 cm, rar 22 cm. Pe spinare şi pe cea mai mare parte a laturilor este cenuşiu, cu pete şi marmoraţii negre sau cafenii care formează o reţea. Este păgubitor, din cauză că se hrăneşte cu puii de peşte. 136. GUVIDIE MICĂ Proterorhinus marmoratus (Pali.) (Planşa 92) Acest peşte mic de 7 cm, rar 10 cm, este indiferent faţă de salini-tatea apei, aşa încît se întîlneşte şi în apele dulci (bălţi, heleşteie, pîraie mîloase). Are corpul şi capul comprimate lateral, gura mare aproape orizontală. Nările — elemente caracteristice — sînt prelungite sub forma unui tub, care atîrnă deasupra fălcii superioare. Pedunculul caudal este scurt, înalt, comprimat lateral. Culoarea corpului este brună-cenuşie sau galbenă, străbătută de cinci benzi transversale foarte evidente. Nu prezintă importanţă economică. 137. GUVIDUL DE NISIP Pomatoschistus microps (Kroyer) Guvidul acesta de talie mică (5—6 cm) trăieşte atît în mare, cît şi în lacurile litorale salmastre sau dulci, pe funduri nisipoase cu apă puţin adîncă. El are corpul alungit, fusiform şi pedunculul caudal lung şi îngust. Cele două aripioare dorsale sînt mai distanţate decît la ceilalţi guvizi, iar prima dorsală este mai scurtă. Gura, mică, are poziţia oblică în sus, buzele fiind subţiri. Coloritul corpului este galben-cenuşiu, asemănător nisipului şi presărat cu mai multe puncte negricioase. Nu prezintă importanţă economică. 151 Guvidă neagră Gobius niger (L.) Guvidie de baltă Gobius kessleri Giinth. Guvidul de nîsîp Pomatoschistus microps Kroyer |38. Aphya minuta (Risso) Asemănător ca formă cu frunza de salcie, acest guvid mărunt (nu depăşeşte 5—6 cm lungime) are corpul comprimat lateral şi ascuţit la cele două extremităţi. Deşi atît de mic, el are o dentiţie puternică. Aphya minuta (Risso) Corpul peştelui viu este transparent, iar vezica aeriană este mare, de culoare argintie. Aphya minuta este un peşte marin care trăieşte în larg, sub formă de cîrduri mari, ducînd o viaţă pelagică. Nu prezintă importanţă economică. 139. UMFLĂTURA Bentophilus stelfatus (Sauvage) Este un peşte de apă dulce, care trăieşte în bălţile dunărene. Creşte pînă la 13,5 cm. Are corpul şi capul mult lăţite, turtite dorso-ventral. în locul solzilor, care lipsesc cu desăvîrşire, corpul 154 este acoperit cu nişte năsturaşi osoşi. Ochii, situaţi în regiunea dorsală a capului, privesc în sus. Coloritul corpului este gălbui-cenuşiu. Acest peşte, întîlnit mai ales în Brateş, mai rar în Dunăre şi în Razelm, nu prezintă importantă economică. Umflătura Benthophilus stei lotus (Sauvage) 140. DRACUL DE MARE, DRAGONUL Trachinus draco L. (Planşa 93) rus.: Horskoi skorpion germ.: Petermănnchen fr.: Vive commune engl.: Greater Weever Pe fundul nisipos al mării, în apropierea ţărmului trăieşte dragonul sau dracul de mare. Acest peşte, răspîndit în apele Oceanului Atlantic care scaldă ţărmurile europene, cît şi în Marea Mediterană, Marea de Azov şi Marea Neagră, nu depăşeşte ca lungime 30—40 cm. Capul umflat, cu botul scurt şi cu ochii mari, bulbucaţi îi dă o înfăţişare bizară. Prima înotătoare dorsală este formată din ţepi veninoşi, a căror înţepătură este foarte dureroasă; ea produce umflarea puternică a piciorului sau a mîinii înţepate şi, uneori, chiar moartea. Culoarea predominantă a corpului este cenuşie-roşiatică, cu umbre galbene şi albastre pe laturi, iar burta este albă. Se hrăneşte cu viermi, crustacee, pui de peşti şi, mai cu seamă, cu pui de calcan. De-a lungul litoralului romînesc se găsesc numeroase exemplare din această specie pe care pescarii o ocolesc. 141. Callionymus belenus (Risso) în zona litorală a Mării Negre, pe fundul nisipos cît şi în regiunea puternic îndulcită din faţa gurilor Dunării, trăieşte Callionymus belenus. Acest peşte marin, cenuşiu-deschis cu mici pete negre, imită culoarea nisipului. El are corpul fusiform, botul scurt şi ascuţit. Raportat la dimensiunile corpului, ochiul este mic. Semnul lui distinctiv îl constituie cele două aripioare dorsale, dintre care prima este scurtă (alcătuită din trei radii), iar a doua mai lungă. Aripioara caudală este trunchiată. Femelele au papi la genitală puternic dezvoltată. Nu prezintă importanţă economică. Callionymus belenus (Risso) 155 142. Callionymus festivus Pali. Pe fundurile de piatră din apropierea ţărmului mării trăieşte un peşte care nu depăşeşte 14 cm, cu un cap prelung şi cu înotătoarea dorsală zbîrlită în permanenţă numit Callionymus festivus. Deschi- Callionymus festivus Pali. derea lui branhială este redusă la un orificiu rotund, dispus dorsal. Peşte rar întîlnit la noi, nu prezintă importanţă economică. 143. UVA Ammodytes cicerellus (Raf.) rus.: Pesceanka germ.: Sandaal fr.: Cicerelle engl.: Sand-eel Acest peşte este folosit uneori ca nadă la prinderea peştilor marini. Trăieşte în Oceanul Atlantic, în bazinele mediteranean şi pontic şi nu creşte mai mare de 18 cm. Caracteristică la el este lipsa aripioarelor ventrale, iar aripioara dorsală ocupă mai mult de 3/4 din lungimea corpului. Capul este ascuţit, iar corpul cilindric şi subţire. Uva se ţine mai mult în cîrd. Se hrăneşte cu mici animale marine de fund, pe care le vînează mai ales seara. Se reproduce în intervalul iunie—august. Nu prezintă importanţă economică. Uva Ammodytes cicerellus (Raf.) 156 144. BOUL DE MARE (Jranoscopus scaber L. (Planşa 94) rus.: Zvezdocet germ.: HimmelsgUcker fr.: Rat engl.: Stargazer Boul de mare este răspîndit în mările care scaldă ţărmurile Europei; el trăieşte şi în Marea Neagră, unde a venit din Mediterană. Numele de bou de mare se trage de la corpul său umflat, prevăzut pe cap cu nişte prelungiri asemănătoare coarnelor de la vite. La înfăţişare seamănă cu dracul de mare. Are însă capul ceva mai mare, buzele mai umflate şi coloritul cenuşiu-cafeniu, brăzdat de dungi brune şi albe. Un sejnn distinctiv al acestui peşte îl constituie prima aripioară dorsală de culoare albă. Capul este învelit cu plăci osoase. în rfod obişnuit stă înfundat în stratul de nisip sau de nămol de pe fund şi, fără prea mari eforturi, se hrăneşte cu pui de peşte şi viermişori. Explicaţia este simplă: din gură îi atîrnă un filament, pe care peştişorii, crezîndu-l vreo algă, se reped să-l mănînce şi cad pradă amăgirii. Boul de mare atinge lungimea de circa 30 cm. Reproducerea are loc vara (iunie—iulie). ^ Nu prezintă importanţă economică. 145. Blennius galerita L. Acest soi de peşte seamănă cu un guvid. Trăieşte în Oceanul Atlantic, în Marea Mediterană şi în Marea Neagră. Caracteristic la el este faptul că pe linia mediană a capului are mai multe excrescenţe neperechi ale tegumentului, cu aspect de tentacule relativ mici. Culoarea predominantă a corpului este galbenă-cenuşie, brăzdată de^umbre cafenii. Creşte pînă la 7—8 cm. îşi petrece viaţa printre coloniile de midii de la coastă. Nu prezintă importanţă economică. 146. Blennius sphynx Cuv. et Val. Mai mic decît celelalte specii de bleniide, acest peşte atinge doar 6,5 cm. Tentaculele supraorbitale sînt mari, dar simple, în rcrmă de baghetă. Dorsala este distinct divizată în două, iar linia laterală este incompletă. 157 Pe fondul verzui sau galben al corpului se observă 6—7 dungi transversale, brune sau cenuşii, foarte evidente. Acest peşte trăieşte înzona litorală a mării, pe fundul pietros al apei. Nu are importanţă economică. 147. COCOŞ ELUL DE MARE Blerwius pavo Risso Spre deosebire de speciile precedente, Blennius pavo este mai lung, măsurînd 12,5 cm, iar pe cap are o excrescenţă în formă de creastă, din care cauză i se spune uneori «cocoşel de mare». .Coloritul este verzui-închis pe spate, iâr pe laturi are mai multe dungi întunecate, care alternează cu altele galbene. Răspîndit în Oceanul Atlantic, Marea Mediterană şi mai puţin în Marea Neagră, populează îndeosebi fundurile nisipoase. Se reproduce din aprilie pînă în septembrie, iar masculii acestei specii, ca şi cei ai tuturor bleniidelor, păzesc cu străşnicie icrele în timpul clocitului. Este lipsit de importanţă economică. Cocoşelul de mare Blennius pavo Risso 158 148. COROSBINA Blennius sanguinolentus Pali. (Planşa 95) Denumită popular corosbină, această specie este bine reprezentată în Marea Neagră, iar în Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană se întîlneşte mult mai rar. Corpul gros în partea anterioară, îngustat şi comprimat lateral în cea posterioară, are, oarecum, forma unui mormoloc de broască. Unica înotătoare dorsală este foarte lungă, întinzîndu-se din dreptul operculului pînă aproape de baza înotătoarei caudale. Deasupra ochilor se află o pereche de tentacule mărunte,^ramificate de la bază, ca o tufă. Obişnuit măsoară 13,5—16 cm. Coloritul general este verde sau cenuşiu-verzui, iar pe burtă galben. Pe spate şi pe laturi este pigmentat cu pete albe-spălăcite sau albe-gălbui. Are aceeaşi biologie ca şi speciile precedente. Nu prezintă importanţă economică. 149. Blennius tentacularis Brunnich. Mai mică decît celelalte bleniide (are doar 10 cm), această specie trăieşte în Marea Mediterană şi în Marea Neagră. Are ca semn distinctiv nişte tentacule bine dezvoltate, situate deasupra ochilor. Forma corpului este asemănătoare cu cea a corosbinei, cu deosebirea că tentaculele supraorbitale sînt mai dezvoltate şi prevăzute cu un ax principal şi cu numeroase ramuri laterale. Linia laterală este incompletă şi nu ajunge pînă la baza caudalei. Blennius tentacularis Brunnich Cordeaua Ophidium barbatum L. Corpul este cenuşiu-roşcat, brăzdat de 7—8 dungi negre. Trăieşte pe fundurile nisipoase din zona litorală. Nu prezintă importanţă economică. 150. CORDEAUA Ophidium barbatum L. rus.: Oşiben germ.: Schlangenfisch fr.: Donzelle commune Avînd aspectul unei panglici, acest peşte măsoară 30 cm. Este acoperit de solzi mici, iar înotătoarea dorsală şi anală sînt împreunate, formînd o singură înotătoare care porneşte de deasupra capului şi se continuă pînă la anus. Cordeaua se întîlneşte pe fundurile nisipoase ale Mării Negre, însă e originară din Mediterană. Ochii şi gura sînt mari. înotătoarele ventrale au migrat sub bărbie, avînd aspectul unor mustăţi. Corpul are culoarea roşiatică-aurie. La noi nu prezintă importanţă economică. Partea a treia BIBLIOGRAFIE Şl INDEXURI BIBLIOGRAFIE A I A n A n A n *** B ă B ă B ă B ă Be B u exandreseu I. Gospodărirea piscicola a apelor, Oradea, 1960 tipa Gr. Fauna ihtiologicâ a Rominiei, Bucureşti, 1909. tipa Gr. Pescăriile şi pescuitul în Romînia, Bucureşti, 1916. tonescu C. S. Peştii din apele Rominiei, Editura Agrosilvică de stat Bucureşti, 1957 Rîbnîie bogatstva C.C.C.P., 1960. ce seu M. Peştii aşa cum îi vede ţâranu l-pescar romîn, „Publicaţiile Institutului de cercetări piscicole", Monografia nr. 3, 1946. nărescu P. Prezenţa morunaşului in barinul Crişurilor, „Buletinul Institutului de cercetări piscicole", nr. 12, 1953. nărescu P. Contribuţiuni la studiul faunei ihtiologice dulcicole a R.P.R. „Stud. şi cercet. Acad. R.P.R." Fii. Cluj IV, nr. 3—4, 1954. nărescu P. Analiza zoogeografică a faunei ihtiologice a R.P.R., „Probleme de geografie", nr_5, Bucureşti, 1957. rg L. Peştii U.R.5.S., Moscova, 1948-1949. şniţă Th. şi A I e x a nî r e s c u I. Bogăţia piscicolă a R.P.R. Editura S.R.S.C. Bucureşti, 1960. Buşn iţă Th. O împărţire a faunei ihtiolohice din Romînia, Rev. St. V. Adamache, 160, laşi, 1920 Buşniţă Th. Genul Carassius in apele Rominiei, voi. omagial dr. Gr. An-tipa, Bucureşti, 1938. Buşniţă Th., Popescu—Gorj A.. Dumitriu N., Manea Gh„ Luscan S. şi Matei I. Primele încercări de aclimatizare a core-gonilor în apele R.P.R. „Buletinul lnst.de cercet. piscicole", nr. 16, 1957. Buşniţă Th. Economia piscicolă în Monografia Geografica a R.P.R., voi. II, partea I, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1960. Buşniţă Th. Die Wandlungen der Fischfauna der unteren Donau wahrend der letzten hundert jahre, Verh. Internat. Verein. Limnol., XIV, 381—385, Stuttgart, 1961. C ă r ă u ş u S. Tratat de ihtioiogic, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1952. Leonte V. Contribuţiuni la studiul biologiei sturionilor marini din R.P.R., „Analele Inst. de cercet. piscicole", nr. 19, Bucureşti, 1956. Rou I e L. Les poissons des eaux douces de la France, Paris, 1925. Slestenenko E. Les poissons de la Mer Noire et de la Mer d'Azov, Ann. Sc. Univ. lassy, 22, 1939. INDEX ALFABETIC AL NUMIRILOR POPULARE PENTRU PEŞTII DIN APELE R. P. R Limba romînă Ac de mare 47, 59, 117 Albişoară 99 Amur alb 58, 100 . Anghilă 11, 15, 35, 38, 57, 83, 84 Asprete 134, 135 Aterina 42, 45, 60, 120 Aterină adevărată 60, 120, 121 v Ată de mare 60, 119 Avat 25, 36, 42,45, 58, 96, 97 y Babuşcă 16, 17, 20, 21, 26, 27, 42, 44, 50, 52, 55, 58, 94 ^Bacaliar 26, 113 vBarbun 23, 43, 46, 61, 139 . Batea 20, 42, 45, 50, 58, 92 101, 102 v Beldiţă 58, 103 vBiban 13, 21 22, 24, 25, 26, 27, 29, 32, 34, 35, 36, 37, 43, 46, 60, 129, 135 « Biban soare 135 * Blehniţă 58, 95 /Boarcă 58, 95 Boarţă 13, 29, 33, 47 „ Boiştean 16, 23, 31, 32, 58. 94' 4 *Bou de mare 62, 15

Kepex, 95 Ţipar 38, 58, 105 Tipar de mare 41,44, 57, 82 Uvă 62, 156 Umflătură 62, 154 Undrea de mare 118 Vatos 57, §7 Vâduviţă 16, 20, 33, 42, 45, 50, 58, 99, 100 Verdete 58, 94 Viza 19, 24, 41, 44, 50, 57, 71 Vulpe de mare 15, 24, 25, 57, 67 Zargan 14, 15, 31, 42, 45, 59, 111, 112 Zglăvoacă 23 Zglăvoc 13, 16, 61, 140, 142 Zglăvoc pestriţ 61, 142, 143 Zvîrlugă 28, 32, 34, 59, 106, 107, 108 3Be3AO*ieT, 157 3\ieeBHflHaa mvia, 119 3ojiotoh, napacb, 85 Hivia pu6a, 117 Mrjia, 117 KajinaH, 114 Ka.M6a^a, 113 Kapn, 83 Kaipan, 66 KepMencKaa cedb.ib, 74 Ke^ajib, 122 Kn.ibica, 73 KojnoMan auyjia, 66 Ko.uouiKa, 116 KpacnonepKa, 100 Kpaciibiii tyhcu, 127 Jlaoaii, 121 daspaKii, 135 .’leuib, 92 71 hm, 87 Jlycjiap, 128 Majibiii Mon, 132 MaKpe.ib, 124 Mapena, 86 MejiaKoniiu, 140 Mew pbioa, 127 MopcKOii opiu. 140 Ablette, 102 Aigui I le de mer, 117 Aiguillat, 66 Anchois, 76 Aniguille, 82 Apron, 134 Apron vulgaire, 132 Atherine, 120 Bar, 135 Barbeau, 86 MopcKOîi napacb, 138 MopCKOH KOH6K, 119 MopcKOii kot, 67 M o pc ko n 11 a vi h m , 112 MopcKOii neivx, 142 MopCKOH CKOpnHOH, 154 MopCKOH A3bIK, 115 HaKOTHima, 66 Ha.m\i, 112 „ Hcmoukhii auiaHUHiecHUH occTp, 69 OKVHb, 129 OCHHKa, 101 OdpOHOC, 122 Omuoeiib, 159 IlejiaMiua, 126 HccKapb, 88 riecTpoHoniH nouKa\ieH-miiK, 142 flecMaHKa, 156 IIiiKuia MepHOMopcKan, 113 ILiOTBa, 94 nojKaMemunK, 140 rioavcT, 96 nojiocaTbin epm, 130 ny3anoK, 76 Paay>KHan (jDOptvib, 81 Penuafl Ka\i6a;ia, 115 PcMnan MHHora, 65 PyccKiiii oceip, 69 PvwbeBaa rjjoperib, 80 Pbideu, 93 Ca3an, 83 Capran, 111 CapuejibKâ, 72 CBeTJibifl ropdbiuh, 140 CeBpiora, 68 Barbeau truite, 87 Bogue, 138 • Bouviere, 95 Breme, 92 Breme bordel liere, 101, Brochet, 110 Brochet de mer, 124 Carassin, 85 Cârpe, 83 Chabot de riviere, 140 Limba franceză Chabat chamsot, 140 Chevaine, 98 Chinchard, 128 Cicerelle, 156 Coro^ioir, 139 Corbeau de mer 139 Dente, 138 Donzeile commune, 159. Epinoche, 116 Epinochette, 116 CepeopHHbiu Kapacb, 85 Cur, 81 CiinrHJib, 122 CKVMdpna, 124 C.Mapnua, 138 CojineMnau pbida, 135 Comiik KOlUKa, 109 Comh, 108 Copora, 94 CiaBpnua, 128 CiepjiH.afc>, 70 Cy.iaK, 131 Cy.naHKa, 139 CbipTb, 93 TeMHbiii ropdbijib, 139 TyHeu, 127 Tioribua, 72 yropb, 82 yKJieu, 102 yK^eiiua, 102 Espadon 6pee, 127 Esprot, 73 Estrugeon, 68,69 Flet commun 115 Gardon, 94 Gardon blanc, 94 Gardon rouge, 100 Goujon, 88 Ywdpa, 111 Vcan, 86 H3b, 94 HnoHCKan CKVMdpiifl, 125 XaMca, 76 Xapnyc, 82 HepnoMOpCKiiii jiococb, 79 Mepuo.MopcKafl KiuibKa, 73 MepHO.uopcKafl eejibub, 73 MexoHb, 97 Hon, 134 UIhjio, 119 LilnpoT, 73 mmiOBKa, 106 lHyKa, 110 Gremille, 129 Grondin, 142 Hippocampe, 119 Huiron, 71 Ide, 99 Lamproie, 65 Lavaret, 81 Loche d'etang, 105 167 1 , Locbe franche, 1X05 \ Lbche de meh, 112 • . Loche de riviăre, 106 Lotte 112 Maquereau, 124 Maquereau espagnol, 125 Merlon, 113 Muge cabot, 121 -Muge dor6, 122 Muge sauteur, 122 Naşe hottu,96 Orfe, 99 Ombrine, 140 Ombre commune, 82 Orphie, 111 Pastenaque, 67 Pdlamide commune, 126 Perche, 129 Aal, 82 Aesche, 82 Alând, 99 Amerikanische Bachsai-, bl ing, 78 Anschovis, 76 Aehrenfisch, 120 / Bachforelle, 80 Barbe, 86 Barsch, 129 Bitterling, 95 BJaufisch, 128 Blocker 138 Brachsen 92 Buntflossengroppe, 142 Dobel, 98 Donauhering, 73 Donau lachs, 77 Dornhah 66 Drachenkoph, 140 Dreibărtel ige Seequappe, ' 112 Dreistahiger Stichling, 116 Erfitze, 94 Esprot, 73 Flussgrundling, 88 ' Flunder, 115 Gemeiner Stor, 69 Geisbrassen, 138 G1 attbutt, 114 Glattstor 71 Grundling, 88 Groppe, 140 Goldmeeraesche, 122 Guşter, 101 Haesling, 98 Hase!, 98 168 Perche solei I, 135 Pettite breme/ 101 Pi cărei, 138 Poisson chat, 109 Râie boucl^e, 67 Rasoir, 97 Rascasse rouge, 140 Rat, 157 Rouget barbet, 139 Rotengle,^100 Limba germană Hecht, 110 Himmelsgucker, 157 Hornhecht, 111 Hundsfisch, 111 -Hushen, 71 Karausche, 85 Karpfen, 83 Kaulborsch, 129 Kaul-Kopf, 140 Kleine Schlagenadel, 119 Kleiner Stichling, 116 Knurrhahn, 142 Laube, 102 Sandre, 131 Sauclet, 120-Saum de fontaine, 78 Scorp^ne, 140 Silure, 108 Silure chat, 109 * Sole, 115 Sparaillon, 138 Spirlin, 103 Spet, 124 Sprat, 73 Sterlet, 70 Mittellăndische Makrele, 125 Moderlischen, 101 Nagelroche, 67 Naşe, 96 Neunauge, 65 Orfe. 99 Ostgroppe, 142 Pelamide, 126 Petermănnchen, 154 Pfeil hecht, 124 Plotte, 94 Quappe, 112 Makrele, 124 Marâne, 81 Meeraesche, 121 Meereber, 140 Meerforelle, 79 Rabenfisch, 139 Rapfen, 96 Tbon, 127 Tassergal, 128 Tanche, 87 Truitte arc-en-ciel 81 Truitte commune 80 Truitte de mer 79 Turbot 113 Vairon, 94 Vendoise,. 98 Vive commune, 154 Regenbogenforelle, 81 Riemling, 103 Rotfelder, 100 Rutte, 112 Sandaal, 156 Sardele, 76 Scherg, 68 Schlammpeitzger, 105 Schlammbeisser, 105 Schlangenfisch, 159 Schleie, 87 Schmerle, 105 Schnauzenbrasse, 138 Schrâtzer, 130 Schwertfisch, 127 Seebarbe, 139 Seebarsch, 135 Seenadel, 117 Seepferdchen, 119 Seezunge, 115 Semling, 87 Sichling, 97 Sielberkarausche, 85 Sonnenbarsch, 1.35 Springmeeraesche, 122 Sprotte, 73 American catfish, 109 American sunfish, 135 Anchovy, 76 Barbel, 86 Black Sea sturgeon, 69 Black Sea turbot, 113 Bitterling, 95 Bleak, 102 Bleufisch, 128. Bream, 92 Brii/, 114 Broock lamprey, 65 Brook trout, 78 Brown trout, <-80 Bullhead, 140 Burbot, 112 Staechelroche, 67 Steinbrett, 113 Steingressling, 88 Steinpritzger, 106 Steriet, 70 Stocker, 128 Carp, 83 Catfish, 108 Chub, 98 Crucian carp, 85 Dace, 98 Danube herrings, 73 Eel, 82 Fluke, 115 Flounder, 115 Garfish, 111 Garpike, 111 Grayling, 82 Greater weever, 154 Streber, 132 Struffbut, 115 Thunfisch, 127 Ucklei, 102 Limba engleză Grey mullet, 121, 122 Gudgeon, 88 Lamprey, 65 Loach, 105 Longfinnes grey mullet, /lackerel, 124 Minnow, 94 Mud-loach, 105 Pelamid, 126 Perch, 129 Pickeci-dog fish, 66 Pikarul,«f38 Pike, 110 Unechter Bonite, 126 Wadick, '69 Wels, 108 Wissling 113 Wolfabrsche, 135 Pikerperch, 131 Pipe fish, 117 Poppe, 129 Rainbow trout, 81 Red, Eye 100 Roach, 94 Ruff, 129 Rudd, 100 Sand-eel, 156 Scorpion fish, 140 Sea-horse, 119 See bass, 135 Si Iverside, 120 Shrot-finned tunny, 126 Sole, 115 Zaehrte; 93 Zander, 131 Zingel, 134 " Zobel, 93 Zope, 93 Zwergwels, 109 Spined,loach, 106 Sprat, 73 Spur dog fish, 66 Stargazer, 157 Stickleback, 116 Sting, Ray, 67 Stor sturgeon, 68 Straight-nosed pipe,fish, 119 Sturgeon, 69 Tench, 87 Thornback, 67 Thunny, 127 Viimba-bream, 193 White bream, 101 INDEX ALFABETIC AL NUMIRILOR ŞTIINŢIFICE PENTRU PEŞTII DIN APELE R. P. R. Abramis ballerus, 93 Abramis bramo, 92 Abramis sapa, 93 Aceri na cernua, 129 Acerina schraester, 130, 131 Acipenser guldenstaedti, 69 Acipenser nudiventris, 71 Acipenser. ruthenus, 70 Acipenser stellatus, 68 Acipenser sturio, 69 Alburnoides bipunctatus, 103 Alburnus alburnus, 102 Aiosa ta naica nordmanni, 76 Alosa maeotica, 74 Aiosa pontica, 73 Ameiurus nebuiosus, 109 Ammodytes cicereiius, 156 A&guillo anguilla, 82 Aphya minata, 154 Aspius aspius, 96 -Aspro zingel, 106 Aspro streber, 132 Ătherina hepsetus, 120, 121 Atherina mochon pontica, 120 Barbus barbus, 86 Barbus meridionalis j>e-tenyi, 87 Belone beione, 111 Benthophilus stellatus, 154 Blennius galerita, 157 Blennius pavo, 158 Blennius sanguinolentus, 158 Blennius sphinx, 157 Blennius tentacularis, 158, 159 Blicca bjdrkna, 101 Boops boops, 138 Calfionymus be'enus, 155 Callionymus festivus, 156 Carassius auratus gi beli of 85 Corassius carassius, 85 Chalcaburnus chalcoides, 102 Chondrostoma nasus, 96 Clupeonella delicatula, 72 Cobitis au rata balcanica, 108 Cobitis a urata bulgar ica, 108 Cobitis el o n gata, 107 Cobitis romanica, 107 Cobitis taenia, 106 Coregonus lava retuş marae-noides, 81 Corvina umbra, 139 Cottus gobio,. 140 Cottus poecilopus, 142/143 Crenilabrus griseus, 146 Crenilabrus quinquemacula-tus, 144 Crenilabrus ocellatus, 145 Crenilabrus ţinea, 146 Ctenolabrus rupestris, 145 Cyprinus carp io, 83 Ctenopharingodon idei la, 100 Oentex dentex, 138 Bngraulis encrasicholus pon-ticus, 76 Esox lucius, 110 Eudontomyzon danfordi, 65 Eudontomyzon mariae,£5. Gaidropsarus mediterraneus, 112 Gasterosteus aculeatus, 116 -Gobio olbipinnatus, 91 Gobio gobio, 88, 89 Gobio kessleri, 91 Gobio uranoscopus, 88, 90 Gobius batrachocephalus, 150 Gobius cephalarges, 147 Gobius fluviatilis, 147 Gobius gymnotrachelus, 150 Gobius kessleri, 151, 153 Gobius- melanostom us, 150 Gobius niger, 151, 152 Gobius ophiocephafus, 147, 148 Gobius syrman, 147, 149 H ippocampus hippocampus, 119 Hypophtholmichthys molitrix, 103, 104 Hucho hucho, 77 Huso huso, 71 Labrus viridis prasqstictes, 142, 144 Lepomis gibosus, 135, 136 Leucaspius deinnatus, 101 Leuciscus cephalus, 98 Leuciscus idus, 99 Leuciscus leuciscus, 98 Leuciscus souffia agassizi, 99 Lota Iota, 112 Lucioperca lucioperca 131, 133 Lucioperca vofgensis, 132 tAisgurnus fossilis, 105 Morone labrax, 135, 137 Mugii auratus, 122 Mugii cephalus, 121 Mugii rama da, 123 Mugii saliens, 122 Mullus barbatus ponticus, 139 Nemachilus barbatulus, 105, 106 Nerophis ophidion teres, 119, 120 Odotogadus merlangus eu-ximus, 113 Ophidium barbatum, 159 Pelecus cultratus, 97 Berea fluviatilis, 129 Phoxinus phoxinus, 94 Pleuronectes flesus, 115 -Pomatomus saltatrix, 128 Pomatosehistus microps, 151, 153 Proterorhinus marmoratus, 151 Pungitius plaiygaster, 116 Raja clavata, 67 , ■ Rhodeus sericeus amarus, 95 Rhombus maeoticus, 113 Rhombus rhombus, 114 Romankhtys valsa ni colo, Rutifus rutilus, 94 Salvei inus fonti nai isr 78 Sal mo irideus, 81 Salmo trutta fario, 80 Salmo trutta labrax, 79 Sargus annularis, 138 Sarda sarda, 126 134 Scardinus erytrophtalmus, 100 Sciaena cir roşa, 140, 141 Scomber colias, 125, 126 Scomber scombrus, 124 t Scorpaena porcos, 140 Silurus glanis, 108 Smaris smaris, 138 Solea nasuta, 115 Sphyraena sphyraena, 124 Sprattus sprattus phaleri-cus, 73 Squalus acaathias, 66 Syngnathus nigrolineatus, 118 Syngnathus rubescens, 117, 118 Syngnathus tenuirostris, 117 Syngnathus thypfe, 118,119 Thunnus thynnus, 127 Thymallus thymallus, 82 Ţinea ţinea, 87 Trachinus drac o, 154^ Trochurus mediterraneus ponticus, 128 Trigla lucerna, 142 Trygon paştinaco, 67 Umbra krameri, 111 Uranoscopus scaber, 157 V Vimba vimba, 93 Zeus pungio, 116 Xyphios gladius, 127 \ PLANŞE PLANŞA I Mediu de viaţă din apele de munte PLANŞA II PLANŞA IV. Med iu de viaţă d in Marea Neagră Chişcar, cicar Eudontomyzon danfordi Regan PLANŞA 1. PLANŞA 4. Pisică de mare Trygon pastinaco (L-) PLANŞA 6 Nisetru Acipenser guldenstaei Brandt PLANŞA 8 Cegă Acipenser ruthenus PLANŞA 9. Viză Acipenser nudiventris Lovetzky PLANŞA 10. Morun Huso huso (L.) PLANŞA 11. Gingirică Clupeonella delicatula (Nordmann) Şprot Sprattus spratcus phalericus (Risso) PLANŞA 12. ”—î PLANŞA 13 o. Rizeafcă Alosa caspia nordmonni Antipa . J " Wâ PLANŞA 15 Păstrăv fîntînel Salvelinus fontindis Mitchill ' : PLANŞA 16. Păstrăv de munte Salmo trutta faric (L.N, r | H ■ 30* PLANŞA 17. Păstrăv american sau păstrăv curcubeu Salmo irideus Gibbons PLANŞA 18. Coregon Coregonus lavaretus maraenoides (Poljakov) PLANŞA 19. fc.iffc Lipan Thymallus thymallus (L.) SiflSS ■ PLANŞA 20. Crap Cyprinus carbio L. -V — ■ PLANŞA 21. PLANŞA 22. Crap oglindă I Caras argintiu Carassius auratus gibelio (Bloch) -----------------------5----- PLANŞA 25. h6ss■:« PLANŞA 26. Mreană Harbus barbus (L.) Mreană vînătă, moioagă fiarbus meridionalis petenyi Heck r- i PLANŞA 28. Lin Ţinea ţinea (L.) PLANŞA 29. Plătică Abramis brama (L.) Cos ac Abramis ballerus (L.) PLANŞA 30- f % î §J| PLANŞA 31. 8 Cosac cu bot turtit Abramis sapa (Pal las ^ . p' 3*j M ,* 'jf 4 ' : m t 4l .. - ’ ••• - ? Morunaş Vimba vimba (L.) PLANŞA 32. — *«11 PLANŞA 33. Babuşcă Rutilus rutilus (L.) Boiştean, verdete Phoxinus phoxinus (L.) - PLANŞA 36. Scobar Chondrostoma nasus (L.) V-vJ..-S: PLANŞA 37, PLANŞA 39. Clean Leuciscus cephalus (L-) PLANŞA 42. Amur alb crap chinezesc Ctenopharyngodon idei la (Cuv. et Val.) PLANŞA 43 Batea Biicca bjorkna (L.) PLANŞA 44. Obleţ Alburnus alburnus (L.) PLANŞA 45. Obleţ mare Chalcalburnus chalcoides PLANŞA 46. Latiţă, beldiţă Alburnoides bipunctatus (Bloch) PLANŞA 47. Ţi pa.r Misgurnus fassilis (L.) PLANŞA 49 Dunăriţă Cobiţis aurata buiganco Drensky ' £§& . î ’ 'V -;; 1 . | PLANŞA 50. k wbl |Kk _ li&g.t: 1 ^ i j tt *;- «gr ■ j 'ijjflRr '■ Tdgg,* jB Ml Ljk^ .fit -1 1 Tj^J m BP» ? £▼ n g$m i|u i5k'¥' | f i '\-~' \ Somn Silurus glan; v *■%, ■jtifiâi PLANŞA 51 Ştiucă Esox lucius L PLANŞA 53. Zărgan Belone belone (L.) PLANŞA 54 l Wާ- Mihalţ Lota Iota (L ) Mezit, bacaliar Odontogadus merlong^s euxinus (Nordm.) PLANŞA 56. PLANŞA 57, Cambulă Pleuronectes flesus L, PLANŞA 58. Limbă de mare Solea nasuta (Pali.) PLANŞA 59. Zeus pungio Cuv. et Val. PLANŞA 60 A. Ghidrin Gasterosteus aculeatus L. B Osar pălămidă de baltă Pungitius platygaster (Kesel.) PLANŞA 61. Căluţ de mare Hippocampus hippocampus (L.) Aterină Atherina mochon pontica Eichw. PLANŞA 62. gSliigjfiî PLANŞA 63 Laban, chefal mare Mugii cephalus L. PLANŞA 64. Ostreinos, chefai mic Mugii -salieus Risso Scrumbie albastră Scomber scombrus L. Pălămidă Sarda sarda (Bloch) PLANŞA 67. PLANŞA 69. PLANŞA 72. Biban Pe rea fiuviatilis L. ias» PLANSA 75 Fusar Aspor strrher Sicb m : *r ‘■mmm i PLANŞA 76 Pietrar Aspro zingel (L.) PLANŞA 79 Dentex dentex (L.) PLANŞA 80, Smarid Smaris smans (L.) PLANŞA 81. Barbun Mullus barbatus ponticus Essipov PLANŞA 82 Corb de mare Carvina umbra (L.) PLANŞA 83. Scorpie de mare, porc de mare Scorpaena porcus L. PLANŞA 84 PLANŞA 85 Rîndunică de mare Trigla lucerna L. PLANŞA 86. Crenilabrus ţinea (L.) PLANŞA 87 Guvid de mare Gobius ophiocephalus Pali Porcuşor Gobio gobio Pali. PLANŞA 88. 8jj§i MSS&l Moacă de nămol Gobius gymnotrachel / ’i| Kess PLANŞA 89. PLANŞA 94, Bou de mare Uranoscopus scaber L Redactor responsabil de carte: HODOROGEA PELAGHIA Tehnoredactor: POPOVICI GHEORGHE Dat la cules 23 XI 1962. Bun de tipar 22 IV 1963. Tiraj 14 000+130 ex. legate. Hirtie velină satinată de 80 gr/m* şi hirtie cretată 70x 100/84. Format 70x100/16. Coli editoriale 27,37. Coli tipar 10,75 + 100 planşe. T 1174180/62. Indici de clasificare zecimală: pentru bibliotecile mari 597(r), pentru bibliotecile mici 597 Tiparul executat sub comanda 6958 la întreprinderea poligrafică Sibiu, str. N. Bâlcescu nr. 17 Sibiu, R.P.R.